/ Language: English / Genre:antique

Vicontele de Bragelonne 2

Alexandre Dumas


Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne

vol.2

I

O PROCESIUNE LA VANNES

Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d'Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea legătura între Belle-Isle şi continent.

D'Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D'Artagnan însă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-un sertar al scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d'Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pe Porthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. "Fie – îşi zise el – voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri."

Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d'Artagnan să-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise în această inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul.

De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptat de caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr-un loc într-altul.

D'Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură aşa precum se aştepta d'Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d'Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă.

— Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d'Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului.

— Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale.

— Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d'Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca oricare altul!

— E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şi ridicându-şi ochii spre cer.

— Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul – zise d'Artagnan – căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte.

— L-a luminat graţia divină – adăugă Porthos.

— Bravo! exclamă d'Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de a-l revedea pe scumpul nostru Aramis.

Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum.

— Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom face decât un ceas, în loc de două.

— Ca să străbatem cât, Porthos?

— Patru leghe şi jumătate.

— E o bucată bună de mers.

— Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie.

— Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când te afli pe cal.

— Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult.

— Şi cât atârni?

— Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie{1}.

— Bravo ţie!

— Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri.

— Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos?

— Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine.

— Zău aşa, dragul meu – adăugă d'Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asude calul tău.

— Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes-ul.

— Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare.

— Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru artişti. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău!

— Cum aşa, Porthos?

— Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime.

— Hm! zâmbi d'Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel.

— Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator.

— Doamne – zise d'Artagnan – asta mi se pare logic!

— N-ai mai fost niciodată la Vannes, d'Artagnan?

— Niciodată.

— Atunci nu cunoşti oraşul.

— Nu.

— Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mişcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată?

— Da, fireşte, o văd.

— E catedrala.

— Cum îi spune?

— Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce?

— Chiar foarte bine.

— E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis.

— Ah!

— Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susţine că nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să fie doar un paro... doar un para...

— Doar un paradox – îl ajută d'Artagnan.

— Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald!

— Prietene – îl îndemnă d'Artagnan – urmează-ţi, te rog, interesanta demonstraţie. Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre?

— A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea de domnul Gétard?

— Da, o văd. Ce-i cu ea?

— Ei bine, acolo locuieşte Aramis.

— Cum, nu stă la episcopie?

— Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în oraş, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, cum îţi spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint-Paterne e la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. Uite-o, aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer.

— Prea bine.

— Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are zidurile, turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei, şi corăbiile trag acolo la ţărm. Dacă mica noastră corabie n-ar avea o adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis.

— Porthos, Porthos, prietene – strigă d'Artagnan – eşti un izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte!

— Iată-ne ajunşi – zise Porthos, schimbând firul convorbirii cu modestia lui obişnuită.

"Era şi timpul" – îşi spuse în sinea lui d'Artagnan, căci calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos.

Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar nu făcură nici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate uliţele împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidurile bătrâne din Vannes atârnau cele mai vechi şi cele mai ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâşii de pânză albă, de care erau agăţate buchete de flori.

Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se strânsese undeva, într-un singur loc. Obloanele erau închise şi răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce aşterneau largi dungi negre între firidele ferestrelor şi pereţii albi ai odăilor.

Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi auzul noilor sosiţi. O mulţime îmbrăcată de sărbătoare se ivi în fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în dreptul balcoanelor de la catul întâi al caselor. Deasupra capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi prapurii, sacrele semne ale credinţei. Apoi, sub aceste cruci şi aceşti prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume întreagă de fecioare înveşmântate în alb şi cu coroniţe de albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii, înconjurând cortegiul, înaintau soldaţii din garnizoană, cu buchete de flori prinse la ţeava flintelor şi în vârful lăncilor. Era o procesiune.

În timp ce d'Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare nerăbdare de a trece mai departe, un baldachin uriaş se apropia de ei, precedat de o sută de iezuiţi şi o sută de dominicani şi urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic şi doisprezece canonici. Un cântăreţ cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franţei, după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre cei mai înalţi bărbaţi ai imperiului, un cântăreţ, urmat de alţi patru cântăreţi care păreau că nu se află acolo decât spre a-i ţine isonul, făcea să se cutremure văzduhul şi să zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub baldachin se zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu părul negru în care se amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acest cap, plin de măreţie, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i dădea, pe lângă caracterul suveranităţii, pe acela de ascetism şi meditaţie evanghelică.

— Aramis! strigă fără să vrea d'Artagnan în clipa când semeaţă figură trecu pe dinaintea lui.

Prelatul avu o mişcare de tresărire; se părea că auzise această voce aşa cum un mort, trezindu-se din nou la viaţă, aude vocea mântuitorului. Îşi ridică marii lui ochi negri, împodobiţi cu gene lungi, şi-i îndreptă cu îndrăzneală către colţul de unde pornise strigătul. Dintr-o aruncătură de privire, îl văzu pe Porthos şi, alături de el, pe d'Artagnan.

La rândul lui, d'Artagnan, datorită ascuţimii văzului său, observă totul, nu-i scăpă nimic. Portretul în picioare al prelatului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai şterge niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni surprinderea lui d'Artagnan: în momentul când îl zări, Aramis se înroşi mai întâi, apoi, în aceeaşi clipă, cuprinse sub pleoapa lui flacăra vie din privirea stăpânului şi boarea caldă şi blajină din privirea prietenului. Nu încape îndoială că Aramis îşi punea atunci, în sinea lui, această întrebare: "Ce caută d'Artagnan aici cu Porthos şi ce-are de gând să facă la Vannes?"

Aramis înţelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui d'Artagnan, îndreptându-şi privirea către el şi văzând că acesta n-avea de gând să-şi plece ochii în faţa lui. Cunoştea ascuţimea de spirit şi deşteptăciunea prietenului său şi se temea să nu i se ghicească taina înroşirii şi a nedumeririi. Rămăsese acelaşi Aramis, care avea totdeauna de ascuns o taină. De aceea, spre a sfârşi cu această privire de inchizitor, pe care trebuia să o facă să coboare cu orice preţ, după cum generalul caută să înăbuşe cu orice preţ focul unei baterii care-l stinghereşte, Aramis întinse frumoasa lui mână albă, la care scânteia ametistul inelului pastoral, tăie aerul cu semnul crucii şi-i fulgeră pe cei doi prieteni cu binecuvântarea sa.

Poate că, visător nelecuit, d'Artagnan, lipsit de credinţă, fără să-şi dea seama, nu s-ar fi înclinat nici acum sub această binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându-l că se gândeşte la altceva, îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul prietenului său şi-l împinse în jos. D'Artagnan se pomeni aplecat; puţin a lipsit să nu cadă în brânci.

Între timp, Aramis trecuse de ei.

D'Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă pământul, că se ridică numaidecât şi se întoarse către Porthos, gata să-i sară ţandăra. Dar n-avea de ce să se supere pe bravul Hercule, căci acesta era stăpânit de cel mai curai simţămint al evlaviei.

De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să-i ascundă gândirea, o întregea totdeauna.

— E foarte frumos din partea lui – zise el – că ne-a dat o binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om şi sfânt şi cumsecade.

Mai puţin convins de aceasta decât Porthos, D'Artagnan nu răspunse.

— Vezi tu, prietene – adăugă Porthos – ne-a zărit în mulţime şi, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până adineauri, iată-l că se grăbeşte. Vezi cum tot cortegiul măreşte pasul după el? E nerăbdător să ne vadă şi să ne îmbrăţişeze, dragul nostru Aramis!

— Aşa-i! răspunse d'Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în sinea lui: "Adevărul e că ne-a văzut, vulpoiul, astfel că va avea timp să se pregătească spre a mă primi".

Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. D'Artagnan şi Porthos porniră spre palatul episcopal, unda era strânsă o mare mulţime de oameni care voiau să privească reîntoarcerea prelatului. D'Artagnan observă că această mulţime era formată mai cu seamă din burghezi şi militari. Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia lui Aramis de a şi-i face susţinătorii lui.

Într-adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Puţin îi păsa lui dacă era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. Femeile, copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obişnuit al credincioşilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el.

La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi prieteni, Aramis îşi făcu intrarea ca un biruitor: soldaţii îi prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai degrabă, decât ca pe un şef religios. Aramis avea ceva din acei senatori romani la uşile cărora se înghesuiau totdeauna clienţii{2}, care veneau să-şi exprime devotamentul. La capătul scării avu o convorbire de o jumătate de minut cu un iezuit, care, ca să-i poată vorbi mai în şoaptă, îşi vârî capul sub baldachin. Apoi intră în casă; uşile se închiseră încet în urma lui şi mulţimea se retrase, în vreme ce cântările şi rugăciunile mai răsunau încă împrejur.

Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu izurile mării şi cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Oraşul respira fericire, bucurie, putere. D'Artagnan simţea că prezenţa unei mâini nevăzute şi atotstăpânitoare făurise această putere, această bucurie, această fericire şi răspândise pretutindeni aceste parfumuri. "Oh, oh – îşi zise el – Porthos s-a îngrăşat, dar Aramis a devenit mai măreţ."

II

MĂREŢIA EPISCOPULUI DE VANNES

Porthos şi d'Artagnan intraseră la episcopie printr-o uşă dosnică, ştiută numai de prietenii casei. E de la sine înţeles că Porthos îi slujise de călăuză lui d'Artagnan.

Vrednicul baron se mişca mai peste tot ca la el acasă. Totuşi, fie dintr-o recunoştinţă mută faţă de sfinţenia personajului pe care-l întruchipa Aramis, cât şi faţă de firea lui, fie din obişnuinţa de a fi respectuos cu oricine i se impunea din punct de vedere moral, demnă obişnuinţă ce făcuse totdeauna din Porthos un soldat model şi un spirit excelent, datorită acestor motive, spunem, Porthos păstră, de cum intră la sfinţia sa episcopul de Vannes, un fel de reţinere, pe care d'Artagnan o observă de la început în chipul de a se purta cu slugile şi comesenii. Această rezervă însă nu mergea până acolo încât să-l lipsească de obiceiul lui de a pune întrebări. Şi Porthos nu-i mai slăbea pe ceilalţi cu întrebările. Află astfel că preasfinţia sa se întorsese în apartamentele sale şi se pregătea să vină în mijlocul prietenilor lui, dar nu cu aceeaşi maiestuozitate cu care apăruse în faţa turmei sale.

Într-adevăr, cam după un sfert de ceas, în care timp d'Artagnan şi Porthos se priveau mereu unul pe altul în albul ochilor şi tot arătau cu degetele în diferite unghere ale încăperii, când spre miazănoapte, când spre miazăzi, o uşă a sălii se deschise şi sfinţia sa se ivi în pragul ei, îmbrăcat în costumul obişnuit de prelat.

Aramis ţinea fruntea sus, ca un om deprins să dea porunci, cu roba de postav violet răsfrântă în părţi şi cu mâna la şold. Altfel, îşi păstrase mustaţa subţire şi acrul de regească mâhnire de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea. La intrare, răspândi în jurul lui acel parfum delicat care, la bărbaţii simandicoşi, ca şi la femeile din lumea mare, nu se schimbă niciodată şi pare să pornească din însuşi trupul persoanei lor, ca o emanaţie directă şi firească. De data asta însă, parfumul mai păstra încă ceva din măreţia cucernică a tămâiei. Nu te mai îmbăta, te pătrundea; nu-ţi mai aţâţa poftele, îţi inspira respect.

De cum trecu pragul, Aramis, fără să stea o clipă în cumpănă şi fără să rostească nici un cuvânt care, într-o asemenea împrejurare, n-ar fi putut să fie decât rece şi fără însemnătate, se îndreptă cu pasul iute spre muşchetarul atât de bine deghizat în costumul domnului Agnan şi-l strânse în braţe cu o căldură în care nici cel mai bănuitor dintre oameni n-ar fi putut să vadă vreo urmă de nepăsare sau prefăcătorie. D'Artagnan, la rândul lui, îl îmbrăţişă cu aceeaşi însufleţire. Porthos strânse mâna gingaşă a lui Aramis cu mâinile sale mari şi late, iar d'Artagnan observă că sfinţia sa îi întinsese mâna stângă, pesemne din obişnuinţă, dat fiind că Porthos îi zdrobise de bună seamă de zeci de ori degetele împodobite cu inele în încleştarea pumnului său puternic. Spre a se feri de durere, Aramis se apăra deci şi nu-i mai întindea acum decât palma stângă goală, cruţându-şi degetele de la mâna dreaptă, ce-i fuseseră de atâtea ori strivite între tăria aurului şi colţurile diamantelor.

Între două îmbrăţişări, Aramis îl privi în faţă pe d'Artagnan, îi oferi un scaun, iar el se aşeză mai în umbră, lăsând ca lumina să cadă din plin pe chipul interlocutorului său. Această manevră, proprie diplomaţilor şi femeilor, se aseamănă mult cu poziţia pe care, cu obişnuinţa sau dibăcia lor, caută să şi-o asigure pe teren cei ce se întâlnesc într-un duel.

D'Artagnan nu se înşelă asupra acestei manevre, dar se făcu că n-o bagă de seamă. Se simţea prins; însă tocmai fiindcă era prins, se simţea pe drumul bun, care avea să-i descopere multe, astfel încât puţin îi păsa lui, bătrân condotier, că avea să arate învins în aparenţă, de vreme ce avea să tragă din pretinsa lui înfrângere foloasele victoriei.

Aramis fu acela care aruncă prima vorbă.

— Ah, scumpe prietene! Bunul meu d'Artagnan! zise el. Ce fericită întâmplare!

— E o întâmplare, preacucernicul meu camarad – răspunse d'Artagnan – pe care eu aş numi-o prietenie. Te caut, aşa cum te-am căutat totdeauna ori de câte ori am avut să-ţi propun o faptă măreaţă sau să-ţi consacru câteva ceasuri de răgaz.

— Ah, adevărat? făcu Aramis fără înflăcărare. Mă căutai, prin urmare?

— Ei da, te caută, dragul meu Aramis – zise Porthos – şi dovada este că a venit după mine, la Belle-Isle. E frumos din partea lui, nu-i aşa?

— O – exclamă Aramis – fără îndoială, la Belle-Isle...

"Na! îşi zise d'Artagnan. Iată-l pe netotul de Porthos care, fără să-şi dea seama, a tras prima lovitură de tun."

— La Belle-Isle – continuă Aramis – în gaura aceea, în pustietatea aceea! Frumos din partea lui, nimic de zis.

— Iar eu i-am spus că tu te afli la Vannes – adăugă Porthos pe acelaşi ton.

D'Artagnan îşi înarmă buzele cu un zâmbet aproape ironic.

— Asta o ştiam – rosti el – dar voiam să văd cu ochii mei.

— Să vezi, ce?

— Dacă vechea noastră prietenie mai dăinuie încă; dacă, reîntâlnindu-ne, inimile noastre, oricât ar fi ele de învârtoşate de vârstă, mai sunt în stare să scoată acel strigăt de bucurie prin care e salutată întoarcerea unui prieten.

— Ei bine, cred că ai fost mulţumit, nu-i aşa? întrebă Aramis.

— Aşa şi-aşa.

— Cum asta?

— Da. Porthos m-a primit cu un: "Taci!" solemn, iar tu...

— Ei bine, eu?

— Iar tu mi-ai dat o binecuvântare.

— Ce vrei, prietene – zise Aramis zâmbind – asta e tot ce are mai ele preţ un biet prelat ca mine.

— Lasă, lasă, dragă prietene.

— Crede-mă că-i aşa.

— La Paris se spune, cu toate astea, că episcopia de Vannes e una dintre cele mai bune din Franţa.

— Ah, vrei să vorbeşti de bunurile trecătoare? spuse Aramis cu un aer parcă nepământesc.

— Da, tocmai despre aşa ceva vreau să vorbesc. Ţiu chiar foarte mult la asta.

— Dacă-i aşa, să vorbim – zise Aramis cu un surâs.

— Recunoşti că eşti unul dintre cei mai bogaţi prelaţi din Franţa?

— Dragul meu, dacă-mi ceri socoteală, am să-ţi spun că episcopia de Vannes are un venit de douăzeci de mii de livre, nici mai mult, nici mai puţin. E o dioceză cu o sută şaizeci de parohii.

— E foarte frumos – zise d'Artagnan.

— E minunat chiar – adăugă Porthos.

— Cu toate astea – reluă d'Artagnan, înfăşurându-l cu privirea pe Aramis – cred că nu te-ai înmormântat aici pentru totdeauna!

— Iartă-mă, nu te supăra, dar resping cuvântul înmormântat.

— Totuşi, mi se pare că la o asemenea depărtare de Paris eşti ca şi înmormântat, sau aproape.

— Dragă prietene – răspunse Aramis – am început să îmbătrânesc; zgomotul şi forfota oraşului nu-mi mai priesc. La cincizeci şi şapte de ani, e timpul să cauţi liniştea şi meditaţia. Eu le-am găsit aici. Ce poate fi mai frumos, şi totodată mai impunător, ca această veche Armorică{3}? Am găsit aici, dragă d'Artagnan, tot ceea ce se deosebeşte de ceea ce iubeam altădată, iar ceea ce-ţi trebuie la sfârşitul vieţii se deosebeşte de ceea ce-ţi tăcea plăcere la începutul ei. Câte una din bucuriile mele de pe vremuri se mai abate încă pe aici din când în când, ca să mă salute, fără să mă stingherească în izbăvirea mea. Căci, cu toate că mă aflu încă pe această lume, cu fiecare pas pe care-l fac mă apropii de Dumnezeu.

— Convingător, înţelept, discret; eşti un prelat desăvârşit, Aramis, şi te felicit.

— Dar – zâmbi Aramis cu îngăduinţă – cred că n-ai venit aici, dragă prietene, numai ca să-mi aduci laude... Spune, ce te mână încoace? Să mă socot oare atât de fericit că, dintr-o pricină sau alta, vei fi având nevoie de mine?

— Nu, nu, slavă Domnului, prietene drag – răspunse d'Artagnan – nu-i vorba de asta; sunt un om bogat şi liber.

— Bogat?

— Da, ca pentru mine; nu ca tine şi nici ca Porthos, bineînţeles. Am un venit de cincisprezece mii de livre.

Aramis îl privi cu neîncredere. Nu putea să creadă, mai ales când îl vedea pe vechiul lui prieten sub înfăţişarea asta umilă, că făcuse o avere atât de frumoasă. Atunci, d'Artagnan, simţind că se apropie ceasul destăinuirilor, începu să povestească întâmplarea sa din Anglia. În timp ce povestea, văzu de vreo zece ori cum ochii prelatului scânteiară şi cum degetele lui fine tresăriră. Cât despre Porthos, ceea ce-i arăta el acum lui d'Artagnan nu era admiraţie, era entuziasm, era delir. După ce d'Artagnan îşi încheie povestirea, Aramis îl întrebă:

— Ei bine?

— Ei bine – răspunse d'Artagnan – vezi dar că am în Anglia prieteni şi proprietăţi, iar în Franţa o comoară. Dacă inima te îndeamnă, ţi le ofer. Iată pentru ce am venit aici.

Oricât de sigură i-ar fi fost privirea, nu putu s-o înfrunte în clipa aceea pe a lui Aramis. Îşi întoarse deci ochii către Porthos, ca o spadă care se retrage din calea unei forţe mai mari şi caută altă ieşire.

— Oricum – murmură episcopul – te-ai îmbrăcat într-un costum de călătorie foarte ciudat, draga prietene.

— Îngrozitor, ştiu. Dar, înţelegi, nu voiam să călătoresc nici ca un cavaler, nici ca un senior. De când sunt bogat, m-am făcut zgârcit.

— Şi zici c-ai venit acum la Belle-Isle? întrebă Aramis, schimbând firul convorbirii.

— Da – răspunse d'Artagnan – ştiam că acolo îl găsesc pe Porthos, şi pe tine.

— Pe mine!? exclamă Aramis. Pe mine!? De un an de când sunt aici, n-am trecut nici măcar o singură dată marea.

— Oh – se miră d'Artagnan – nu te ştiam aşa de legat de casă!

— Ah, dragă prietene, trebuie să-ţi spun că nu mai sunt omul de altădată. Pe cal nu mă mai simt bine, iar marea mă oboseşte; sunt un biet preot suferind, care se plânge într-una, care mormăie necontenit, preferând singurătatea, ce mi se pare mai potrivită cu bătrâneţele, mai împăcată cu gândul morţii. Am înţepenit, dragul meu d'Artagnan, am înţepenit în acest colţ de ţară.

— Cu atât mai bine, prietene, cu atât mai bine, căci s-ar putea să devenim vecini.

— Ce spui? rosti Aramis, nu fără o anumită surprindere pe care nu şi-o putu ascunde. Tu, vecin cu mine?

— Ei, Doamne, da!

— Cum asta?

— Sunt pe cale să cumpăr, la un preţ foarte scăzut, nişte zăcăminte de sare ce se găsesc între Piriac şi Le Croisic. Închipuieşte-ţi, prietene, o exploatare cu un venit sigur de doisprezece la sută; fără pierderi, fără cheltuieli de prisos; oceanul, credincios şi neabătut, îşi depune la fiecare şase ceasuri contribuţia lui în cufăraşul meu. Sunt primul parizian care s-a gândit la o asemenea afacere. Nu face mutra asta, te rog, căci în curând o să stăm alături. Voi cumpăra o stoară de pământ de trei leghe, plătind treizeci de mii de livre.

Aramis îi aruncă o privire lui Porthos, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă toate astea erau adevărate, dacă nu cumva se ascundea vreo cursă sub această prefăcută nepăsare. Dar numaidecât, ruşinat parcă de a fi cerut părerea acestui biet auxiliar, îşi adună toate puterile pentru un nou atac, sau pentru o nouă apărare.

— Mi s-a spus – zise el – că ai avut oarecari neînţelegeri cu curtea, dar că ai ieşit, aşa cum ştii tu să ieşi din toate, dragul meu d'Artagnan, cu cinstirile cuvenite luptătorului.

— Eu? strigă muşchetarul cu un hohot de râs ce nu izbutea totuşi să-i ascundă încurcătura, căci, la aceste vorbe ale lui Aramis, putea să creadă că prelatul aflase ceva despre ultimele lui legături cu regele. Eu? Ah, ia spune-mi şi mie cum vine asta, dragă Aramis?

— Da, mi s-a povestit, mie, un biet episcop pierdut în mijocul câmpiilor, mi s-a spus că regele te-ar fi luat drept martor al iubirii lui.

— Pentru cine?

— Pentru domnişoara de Mancini.

D'Artagnan răsuflă uşurat.

— Ah, nu zic nu – răspunse el.

— Se pare că regele te-a luat cu el într-o dimineaţă dincolo de podul de la Blois, ca să stea de vorbă cu frumoasa lui.

— E adevărat – zise d'Artagnan. Ah, ai aflat asta? Atunci trebuie să mai ştii că, în aceeaşi zi, mi-am dat demisia.

— Sinceră?

— Ah, prietene dragă, cum nu se poate mai sinceră.

— Şi atunci l-ai căutat pe contele de La Fère?

— Da.

— Şi pe mine?

— Da.

— Şi pe Porthos?

— Da.

— Numai ca să ne faci o simplă vizită?

— Nu; nu vă ştiam legaţi de nimic şi voiam să vă duc cu mine în Anglia.

— Da, pricep, şi atunci ai înfăptuit singur, ca un om minunat ce eşti, ceea ce voiai să ne propui să înfăptuim toţi patru laolaltă. Nu m-am îndoit de loc că ai avut partea ta de curaj la această frumoasă restauraţie, când am aflat că ai fost văzut la recepţia lui Carol al II-lea şi că regele îţi vorbea ca unui prieten, sau mai degrabă ca unuia faţă de care se simte îndatorat.

— Dar cum dracu ai aflat toate astea? întrebă d'Artagnan, care se temea ca cercetările lui Aramis să nu fi mers mai departe decât ar fi dorit el.

— Dragă d'Artagnan – răspunse prelatul – prietenia mea se aseamănă întrucâtva cu grija paznicului acela de noapte pe care-l avem în micul turn de la capătul cheiului. Acest om cumsecade aprinde în fiecare seară un fanal, pentru a lumina calea bărcilor ce se întorc din largul mării. El stă pitit în ghereta lui şi pescarii nu-l văd niciodată; dar el îi urmăreşte de acolo, îi ghiceşte, îi strigă, îi ajută să intre în port. Eu mă asemăn cu acest paznic; din vreme în vreme îmi soseşte câte o veste ce mă face să-mi aduc aminte de tot ceea ce îndrăgeam cândva. Atunci îmi urmez prietenii de altădată pe marea furtunoasă a vieţii, eu, un biet paznic căruia Dumnezeu s-a milostivit să-i dea ca adăpost o gheretă.

— Şi – întrebă d'Artagnan – după Anglia, ce-am mai făcut?

— Ah, iată – se codi Aramis – vrei să mă tragi de limbă. După ce te-ai întors de acolo, nu mai ştiu nimic, d'Artagnan; văzul mi s-a tulburat. Îmi părea rău că nu te gândeai de loc la mine. Ţi-am plâns uitarea. Dar m-am înşelat. Acum te revăd, şi asta e o sărbătoare, o mare sărbătoare, ţi-o jur... Cum se ţine Athos? îl întrebă la rândul lui Aramis.

— Foarte bine, mulţumesc.

— Dar tânărul nostru adoptat?

— Raoul?

— Da.

— Pare c-a moştenit ceva din deşteptăciunea tatălui său, Athos, şi din puterea tutorelui său, Porthos.

— Şi cu ce prilej ai putut să-ţi dai seama de asta?

— Ei, Doamne, chiar în ajunul plecării mele.

— Adevărat?

— Da; era o execuţie în Piaţa Grevei, iar după această execuţie s-a stârnit o răzmeriţă. Ne-am pomenit amestecaţi şi, fiind vorba de o răzmeriţă, a trebuit să folosim spadele; ei bine, s-a purtat cum nu se poate mai frumos.

— Ce spui? Şi ce-a făcut? întrebă Porthos.

— Mai întâi, a aruncat un om pe fereastră aşa cum ai arunca un sac cu lână.

— O, foarte bine! strigă Porthos.

— Apoi a tras spada din teacă şi a început s-o învârtească aşa cum făceam noi la vremea noastră.

— Şi ce scop avea acea răzmeriţă? întrebă Porthos.

D'Artagnan observă că această întrebare a lui Porthos îl lăsa cu desăvârşire nepăsător pe Aramis.

— Se stârnise – zise el, privind spre Aramis – din pricina a doi samsari pe care regele voia să-i strângă de gât, doi prieteni ai domnului Fouquet, osândiţi la spânzurătoare.

O uşoară încruntare a sprâncenelor prelatului arăta că el auzise ceva despre toate astea.

— Oh, oh! făcu Porthos. Şi cum se numeau aceşti prieteni ai domnului Fouquet?

— Domnii d'Eymeris şi Lyodot – răspunse d'Artagnan. Cunoşti aceste nume, Aramis?

— Nu – rosti cu dispreţ prelatul. Mi se pare c-ar fi numele unor financiari.

— Întocmai.

— Oh, domnul Fouquet a lăsat să-i fie spânzuraţi prietenii? strigă Porthos.

— Şi de ce nu? zise Aramis.

— Întrucât mi se pare că...

— Dacă i-au spânzurat pe aceşti nenorociţi a fost din ordinul regelui. Or, domnul Fouquet, în calitatea lui de intendent superior, nu are, după credinţa mea, dreptul de viaţă şi de moarte asupra cuiva.

— Oricum – bâigui Porthos – în locul domnului Fouquet...

Aramis înţelese că Porthos avea să spună o nerozie. De aceea schimbă dintr-o dată vorba.

— Ia hai, scumpul meu d'Artagnan – zise el – am vorbit destul despre alţii; să vorbim puţin şi despre tine.

— Dar despre mine ştii tot ce-aş fi putut să-ţi spun. Să vorbim mai bine despre tine, Aramis.

— Ţi-am mai spus, prietene, eu nu mai sunt Aramis.

— Nici măcar abatele d'Herblay?

— Nici acela. Ai în faţa ta un om pe care Dumnezeu l-a luat de mână şi l-a pus într-o demnitate la care el nu putea şi nici nu îndrăznea să se gândească.

— Dumnezeu? întrebă d'Artagnan.

— Da.

— Ei, dar e ciudat! Mie mi s-a spus că domnul Fouquet a făcut asta.

— Cine ţi-a spus aşa ceva? rosti Aramis fără ca întreaga lui putere de voinţă să poată împiedica o uşoară roşeaţă de a-i îmbujora obrajii.

— Pe legea mea, Bazin.

— Prostul acela!

— Nu spun c-ar fi un om de geniu, e drept; dar aşa mi-a spus şi, după spusele lui, aşa ţi-o repet şi eu.

— Nu l-am văzut niciodată pe domnul Fouquet – răspunse Aramis cu o privire la fel de potolită şi la fel de nevinovată ca aceea a unei fecioare care n-a minţit niciodată.

— Totuşi – i-o întoarse d'Artagnan – dacă l-ai fi văzut şi chiar cunoscut, n-ar fi fost nici un rău în asta; domnul Fouquet e un om tare cumsecade.

— Ah!

— Şi un mare om politic.

Aramis făcu un gest de nepăsare.

— Un ministru atotputernic.

— Eu nu atârn decât de rege şi de papă – zise Aramis.

— Doamne, dar ascultă-mă – vorbi d'Artagnan pe tonul cel mai naiv – dacă îţi spun asta e fiindcă toată lumea de aici jură pe numele domnului Fouquet. Ogoarele sunt ale domnului Fouquet, salinele pe care le-am cumpărat sunt ale domnului Fouquet, insula în care Porthos s-a făcut topograf e a domnului Fouquet, garnizoana e a domnului Fouquet, corăbiile sunt ale domnului Fouquet. Mărturisesc deci că nu m-ar fi mirat înfeudarea ta, sau mai bine zis a diocezei tale, faţă de domnul Fouquet. E un alt stăpân decât regele, asta e tot, dar la fel de puternic ca şi un rege.

— Slavă Domnului, eu nu sunt înfeudat nimănui; nu aparţin nimănui şi sunt numai al meu – răspunse Aramis care, în timpul acestei convorbiri, urmărea din ochi fiecare gest al lui d'Artagnan, fiecare căutătură a lui Porthos.

D'Artagnan era însă de nepătruns, iar pe faţa lui Porthos nu se putea citi nimic; loviturile aruncate cu dibăcie erau înfruntate de un adversar dibaci: nici una nu-l atinse. Totuşi, fiecare simţea oboseala unei asemenea lupte, astfel că se bucurară deopotrivă când auziră că sunt chemaţi la masă.

În timpul ospăţului schimbară firul convorbirii. De altminteri, înţeleseseră amândoi că, încercând fiecare să nu-şi dezvăluie tainele unul faţă de altul, nici unul, nici celălalt nu va afla mai mult decât ştiuse până atunci.

Porthos nu pricepuse nimic din toate acestea. El stătea nemişcat, fiindcă Aramis îi făcuse semn să nu scoată o vorbă. Ospăţul nu fu deci pentru el decât un ospăţ. Dar era tocmai ceea ce-i trebuia lui atunci.

Masa se desfăşură astfel în chipul cel mai plăcut. D'Artagnan fu de o voioşie încântătoare. Aramis se întrecu pe sine prin larga lui ospitalitate. Porthos se înfruptă din bucate ca un alt Pelops{4}. Vorbiră despre război şi finanţe, despre arte şi dragoste. Aramis făcea pe uimitul ori de câte ori d'Artagnan arunca vreo vorbă despre politică. Acest lung şir de mirări spori neîncrederea lui d'Artagnan, după cum veşnica neîncredere a muşchetarului stârni neîncrederea lui Aramis. În sfârşit, d'Artagnan rosti înadins numele lui Colbert. Lăsase această lovitură pentru la urmă.

— Ce-i cu Colbert? întrebă episcopul.

"O, deocamdată – îşi zise d'Artagnan – am nimerit la ţintă. Să fim cu băgare de seamă, la dracu! Cu băgare de seamă!"

Şi-i dădu despre Colbert toate desluşirile pe care Aramis putea să le dorească.

Cina, sau mai bine zis convorbirea, se prelungi între d'Artagnan şi Aramis până la ceasul unu dinspre ziuă.

La ceasurile zece precis, Porthos adormise pe scaun şi sforăia ca o orgă. La miezul nopţii îl treziră şi-l trimiseră la culcare.

— Hm – zise el – mi se pare c-am aţipit; era, totuşi, foarte interesant ceea ce vorbeaţi voi.

La ceasurile unu, Aramis îl conduse pe d'Artagnan în camera ce-i fusese hărăzită şi care era cea mai bună din tot palatul episcopal. Doi servitori îi fură puşi la dispoziţie.

— Mâine, la ceasurile opt – îi spuse el despărţindu-se de d'Artagnan – vom face, dacă vrei, o plimbare pe cai, împreună cu Porthos.

— La ceasurile opt? se miră d'Artagnan. Aşa de târziu?

— Ştii că eu am nevoie de şapte ceasuri de somn – zise Aramis.

— Ai dreptate.

— Noapte bună, scumpe prieten!

Şi-l îmbrăţişă pe muşchetar cu toată dragostea.

D'Artagnan îl lasă să plece. "Bun – îşi spuse el, după ce uşa se închise în urma lui Aramis – la ceasurile cinci voi fi în picioare." Apoi, această hotărâre luată, se culcă şi adormi, cum se spune, buştean.

III

UNDE LUI PORTHOS ÎNCEPE SĂ-I PARĂ RĂU

CĂ A VENIT ÎMPREUNĂ CU D'ARTAGNAN

Abia apucă d'Artagnan să stingă lumânarea, şi Aramis, care pândea de după perdele ultima pâlpâire de lumină în camera prietenului său, străbătu coridorul în vârful picioarelor şi trecu în odaia lui Porthos. Uriaşul, culcat de aproape un ceas şi jumătate, se lăfăia pe o saltea de puf. Era adâncit în liniştea primului somn care, la Porthos, nu putea fi tulburat nici de dangătul clopotelor, nici de bubuiturile tunului; capul îi plutea în acea dulce legănare ce aminteşte de clătinarea domoală a unei corăbii. După un minut, Porthos avea să pătrundă în lumea visurilor.

Uşa odăii lui se deschise încet, sub apăsarea uşoară a mâinii lui Aramis. Episcopul se apropie de cel care dormea. Un covor moale înăbuşea zgomotul paşilor lui; de altminteri, Porthos sforăia aşa de tare, că nu se mai auzea nimic altceva. Aramis îşi puse o mână pe umărul său.

— Hei – rosti el – hei, dragul meu Porthos!

Glasul său era blând şi drăgăstos, dar răsuna mai mult decât ca o chemare, răsuna ca o poruncă. Mâna lui era uşoară, dar prevestea o primejdie.

Porthos auzi glasul şi simţi, în adâncul somnului său, mâna lui Aramis. Tresări.

— Cine-i aici? strigă el cu vocea sa de uriaş.

— Sst! Sunt eu – răspunse Aramis.

— Tu, prietene? Şi pentru ce naiba mă trezeşti din somn?

— Pentru a-ţi spune că trebuie să pleci.

— Să plec?

— Da.

— Unde?

— La Paris.

Porthos sări în patul său şi rămase în capul oaselor, aruncând asupra lui Aramis o privire buimacă.

— La Paris?

— Da.

— O sută de leghe! oftă el.

— O sută şi patru – preciza episcopul.

— Ah, Doamne! suspină Porthos, culcându-se din nou, asemenea copiilor care se luptă cu bonele lor ca să mai rupă un ceas sau chiar două de somn.

— Treizeci de ceasuri de mers în goana calului – adăugă cu hotărâre Aramis. Ştii că se găsesc cai de poştă foarte buni.

Porthos îşi mişcă un picior, lăsând să-i scape un geamăt.

— Haide, haide, dragă prietene! stărui prelatul cu un fel de nerăbdare.

Porthos îşi coborî celălalt picior pe marginea patului.

— Şi e neapărat nevoie să plec? zise el.

— Neapărat.

Porthos se ridică în picioare, şi duşumeaua şi pereţii începură să se zdruncine la paşii lui de gigant.

— Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu, dragul meu Porthos! îl rugă Aramis. S-ar putea să trezeşti pe cineva.

— Ah, aşa-i – răspunse Porthos cu un glas tunător – uitasem; dar, fii liniştit, voi fi cu băgare de seamă.

Şi, spunând aceste vorbe, lăsă să-i scape din mână centura de care erau legate spada, pistoalele şi o punga plină de scuzi ce se rostogoliră cu un zornăit puternic şi prelung. Acest tărăboi făcu să-i clocotească sângele în vine lui Aramis, în timp ce lui Porthos îi stârni un formidabil hohot de râs.

— Ei, fir-ar al dracului, parcă-i un făcut! zise el cu acelaşi gras tare.

— Mai încet, Porthos, mai încet, te rog!

— Am înţeles. Şi coborî glasul, cu o jumătate de ton. Spuneam – urmă el – că parcă-i un făcut să nu umbli niciodată mai încet ca atunci când te grăbeşti, şi să nu faci mai mare zgomot ca atunci când ai vrea să fie mai multă linişte.

— Da, aşa e; dar hai să dezminţim zicalele, Porthos, şi să ne grăbim, şi nici gălăgie să nu facem.

— Vezi bine ca mă străduiesc să-ţi fiu pe plac – răspunse Porthos, trăgându-şi pantalonii scurţi până la genunchi.

— Foarte bine.

— S-ar zice că e ceva grabnic!

— Mai mult decât grabnic, e grav, Porthos.

— Oho! Oho!

— D'Artagnan te-a tras de limbă, nu-i aşa?

— Pe mine?

— Da, la Belle-Isle.

— Nici pomeneală.

— Eşti sigur de asta, Porthos?

— La dracu!

— Cu neputinţă. Adu-ţi bine aminte.

— M-a întrebat ce fac şi i-am răspuns: "Topografie". Aş fi vrut să-i spun o altă vorbă, pe care am auzit-o la tine într-o zi.

— Castrometraţie{5}?

— Asta e; dar n-am putut să mi-o aduc aminte.

— Cu atât mai bine. Şi ce te-a mai întrebat.

— Cine e domnul Gétard.

— Şi altceva?

— Cine e domnul Jupenet.

— N-a văzut, din întâmplare, planul nostru de fortificaţii?

— Ba da.

— Ah, drace!

— Dar fii pe pace, ştersesem scrisul tău, cu guma. Cu neputinţă să presupună că mi-ai dat anumite îndrumări în această muncă.

— Are un ochi isteţ amicul nostru.

— Şi de ce ţi-e teamă?

— Mi-e teamă să nu fie totul descoperit, Porthos; e vorba, deci, să prevenim o mare nenorocire. Am dat ordin slugilor mele să încuie toate uşile. D'Artagnan nu va fi lăsat să plece înainte de a se crăpa de ziuă. Calul tău te aşteaptă cu şaua pe el; nu te vei opri decât la prima poştă; până la ceasurile cinci de dimineaţă vei fi făcut cincisprezece leghe. Hai, repede!

Şi Aramis putea fi văzut îmbrăcându-l pe Porthos, bucată cu bucată, mai repede şi mai priceput decât cel mai îndemânatic valet. Porthos, pe jumătate nedumerit, pe jumătate zăpăcit, se lăsa îmbrăcat şi nu mai prididea să-şi ceară mereu iertare. Când fu gata, Aramis îl luă de mână şi-l trase după el, îndemnându-l să calce cu băgare de seamă pe fiecare treaptă a scării, ferindu-l să se lovească de tocurile uşilor, sucindu-l şi răsucindu-l când într-o parte, când într-alta, ca şi cum el, Aramis, ar fi fost uriaşul, iar Porthos un pitic. Sufletul dintr-însul aprindea şi aţâţa materia din celălalt.

Un cal, gata înşeuat, aştepta, într-adevăr, în curte. Porthos se aruncă în şa. Atunci Aramis luă el însuşi calul de frâu făcându-l să calce prin bălegarul împrăştiat prin curte, cu scopul vădit de a nu se auzi nici un tropot. Îl strângea în acelaşi timp de nări, ca să nu necheze cumva... Apoi, după ce ajunse la poarta cea mare, îl trase la sine pe Porthos, care era să plece fără să fi întrebat măcar în ce scop, şi-i şopti la ureche:

— Acum, prietene Porthos, acum să nu te mai opreşti până la Paris; mănâncă pe cal, bea pe cal, dormi pe cal, dar să nu pierzi nici o clipă.

— Am înţeles; nu voi face nici un popas.

— Să-i dai această scrisoare domnului Fouquet; întâmplă-se orice, trebuie s-o aibă mâine înainte de amiază.

— O va avea.

— Şi gândeşte-te la un lucru, prietene.

— La care?

— Alergi în întâmpinarea brevetului de duce sau de pair.

— Oh, oh! făcu Porthos cu ochii scânteietori. Dacă-i aşa, fac drumul în douăzeci şi patru de ceasuri.

— Încearcă.

— Atunci, dă drumul frâului, şi înainte, Goliat!

Aramis slobozi nu numai frâul, dar şi nările animalului. Porthos se apleca în şa, înfipse pintenii în coastele calului şi acesta, înfuriat, porni în galop, alergând cu burta la pământ.

Atât timp cât îl putu zări pe Porthos în noapte, Aramis îl urmări din ochi; pe urmă, după ce călăreţul se pierdu în beznă, intră în curte.

La d'Artagnan nu se observase nici o mişcare. Valetul pus de veghe la uşa nu văzuse nici o lumină, nu auzise nici un zgomot. Aramis închise uşa cu grijă, trimise lacheul să se culce, şi se trânti şi el în pat.

D'Artagnan nu bănuia, într-adevăr, nimic; de aceea, când se trezi dimineaţa pe la ceasurile patru şi jumătate, era încredinţat că se află stăpân pe situaţie. Alergă, în cămaşă, să se uite pe fereastră. Fereastra dădea în curte. Se lumina de ziuă. Ograda era pustie, nici măcar găinile nu se ridicaseră încă de pe cuibarele lor. Nu se zărea nici o slugă. Toate uşile erau închise. "Bun. Linişte deplină – îşi zise d'Artagnan. Nu-i nimic, iată-mă trezit primul în toată casa. Să ne îmbrăcăm; e lucrul cel mai bun de făcut."

Şi d'Artagnan se îmbrăcă. De astă dată însă căută să nu mai dea costumului domnului Agnan acea răceală burgheză şi aproape ecleziastică pe care şi-o impusese înadins mai înainte; dimpotrivă, strângând mai mult haina pe el, încheindu-se la nasturi într-un anumit fel, aşezându-şi pălăria ceva mai într-o parte, izbuti să dea înfăţişării sale ţinuta ostăşească a cărei lipsă îl speriase pe Aramis. Acestea îndeplinite, se folosi, sau mai degrabă se prefăcu a se folosi de bunăvoinţa gazdei sale, şi intră pe neaşteptate în odaia acestuia.

Aramis dormea, sau se prefăcea că doarme. O carte mare era deschisă pe măsuţa lui de noapte; lumânarea ardea încă deasupra tipsiei de argint. Era mai mult decât ar fi fost nevoie spre a-i dovedi lui d'Artagnan că prelatul îşi petrecuse noaptea în chipul cel mai cuminte şi că, la trezire, nu putea fi bănuit de nici un gând ascuns.

Muşchetarul făcu însă cu episcopul întocmai ceea ce episcopul făcuse cu Porthos: îl bătu mai întâi uşor pe umăr. Fireşte, Aramis se prefăcea că doarme, căci, în loc să se trezească numaidecât, el, care avea somnul atât de uşor, aşteptă ca celălalt să repete mişcarea.

— Ah, ah, tu eşti – zise el, întinzându-şi alene braţele. Ce surpriză plăcută! Vai, vai, somnul m-a făcut să uit că am fericirea de a te avea ca oaspete. Cât să fie ceasul?

— Nu ştiu – răspunse d'Artagnan, oarecum încurcat. E devreme, cred. Dar, vezi, acest blestemat obicei soldăţesc de a mă scula cu noaptea în cap nu m-a părăsit încă.

— Vrei cumva să ieşim la plimbare de pe acum? întrebă Aramis. E prea de dimineaţă, mi se pare.

— Vom face cum vrei tu.

— Credeam că ne-am înţeles să urcăm pe cai la ceasurile opt.

— Se poate; dar eu eram atât de dornic să te văd, încât mi-am zis: cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

— Şi cele şapte ceasuri de somn ale mele? zise Aramis. Ia seama, ţin la ele, şi când mi se ştirbeşte ceva din acest tabiet, apoi caut să mă despăgubesc.

— Dar mi se pare că pe vremuri nu erai aşa de somnoros, dragă prietene; sângele îţi fierbea în vine şi niciodată nu te-ar fi găsit cineva dormind în pat.

— Tocmai fiindcă era aşa precum spui îmi place acum să lenevesc mai mult în pat.

— Atunci, mărturiseşte că nu pentru a dormi întruna mi-ai spus să ne întâlnim la ceasurile opt.

— Totdeauna mi-a fost teamă să nu râzi de mine dacă-ţi voi spune adevărul.

— Spune-l, hai.

— Ei bine, de la ceasurile şase până la opt, am obiceiul să-mi fac închinăciunile.

— Închinăciunile?

— Da.

— Nu credeam ca un episcop să aibă îndatoriri atât de aspre.

— Un episcop, dragul meu, trebuie să slujească mai mult aparenţele decât un simplu cleric.

— Ei, drace! Aramis, iată o vorbă care mă împacă acum cu sfinţia ta. Aparenţele! Asta e o vorbă de muşchetar, pe legea mea! Trăiască aparenţele, Aramis!

— În loc să mă lauzi, mai bine iartă-mă, d'Artagnan. E o vorbă lumească asta pe care am scăpat-o acum din gură.

— Atunci, să te las singur?

— Am nevoie de reculegere, prietene.

— Bun, te las singur; dar, de hatârul acestui păgân care se numeşte d'Artagnan, scurteaz-o, te rog; sunt însetat de cuvântul tău.

— Ei bine, d'Artagnan, îţi făgăduiesc că într-un ceas şi jumătate...

— Un ceas şi jumătate de închinăciune! Ah, prietene, e prea mult! Las-o mai ieftin pentru mine.

Aramis începu să râdă.

— Pururi tânăr, pururi voios, pururi fermecător – zise el. Iată-te venit în dioceza mea ca să mă pui rău cu graţia divină.

— Ce vorbeşti!

— Şi ştii bine că n-am avut niciodată putere să mă opun ispitelor tale; ai să mă coşti mântuirea sufletului, d'Artagnan.

D'Artagnan îşi muşcă buzele.

— Dacă-i aşa – zise el – iau păcatul asupra mea; fă doar o cruce creştinească, spune un Tatăl nostru, şi să mergem.

— Sst! făcu Aramis. Nu mai suntem singuri; aud paşii unor străini urcând scara.

— Ei bine, spune-le să plece.

— Peste putinţă! I-am chemat să vină de ieri; este conducătorul colegiului de iezuiţi şi stareţul dominicanilor.

— Statul tău major. Fie!

— Şi tu ce-ai să faci?

— Mă duc să-l trezesc pe Porthos şi să aştept în odaia lui până îţi vei încheia tu convorbirile.

Aramis nu făcu nici o mişcare, nu-şi încreţi nici o sprânceană; îşi stăpâni şi vorba şi gesturile.

— Du-te – zise el.

D'Artagnan se îndreptă spre uşă.

— Stai! Ştii care-i odaia lui Porthos?

— Nu; dar am să aflu eu.

— Ia-o pe coridor şi deschide uşa a doua pe stânga.

— Mulţumesc. La revedere!

Şi d'Artagnan apucă în direcţia arătată de Aramis.

Nu trecură însă nici zece minute şi se întoarse. Îl găsi pe Aramis aşezat între stareţul dominicanilor şi conducătorul colegiului iezuiţilor, exact în aceeaşi situaţie în care dăduse cândva peste el în hanul de la Crèvecoeur. Această tovărăşie nu-l tulbură câtuşi de puţin pe muşchetar.

— Ce este? întrebă în linişte Aramis. S-ar părea că ai să-mi spui ceva, dragă prietene.

— Este – răspunse d'Artagnan privindu-l ţintă pe Aramis – este că Porthos nu se mai află în camera lui.

— Auzi colo! făcu Aramis cu aceeaşi linişte. Eşti sigur?

— La dracu! Vin doar de acolo.

— Atunci unde poate să fie?

— Asta vreau să ştiu şi eu.

— Şi n-ai întrebat pe nimeni?

— Ba da.

— Şi ce ţi s-a răspuns?

— Că Porthos, având obiceiul să iasă în zori, fără să spună nimănui, pesemne că a plecat.

— Şi ce-ai făcut pe urmă?

— M-am dus la grajd – răspunse cu nerăbdare d'Artagnan.

— Ce să faci acolo?

— Să văd dacă Porthos a plecat călare.

— Şi?... Întrebă episcopul.

— Ei bine, lipseşte un cal de la iesle, numărul 5: Goliat.

Tot acest dialog, se înţelege de la sine, nu era lipsit de o anumită iritare din partea muşchetarului şi de o desăvârşită politeţe din partea episcopului.

— Ah, înţeleg ce s-a întâmplat – zise Aramis după o clipa de gândire. Porthos a ieşit ca să ne facă o surpriză.

— O surpriză?

— Da. Canalul care duce de la Vannes până la mare e foarte bogat în vânat, mai ales în lişiţe şi becaţe; tocmai vânatul care-i place mai mult lui Porthos. Ne va aduce o duzină de păsări pentru masa de la prânz.

— Crezi? se miră d'Artagnan.

— Sunt sigur. Unde vrei să se fi dus? Pun rămăşag că a luat şi o puşcă.

— Se poate – bâgui d'Artagnan.

— Fă un lucru, dragă prietene: încalecă pe cal şi du-te după el.

— Ai dreptate – zise d'Artagnan – mă duc.

— Vrei să te însoţească cineva?

— Nu mulţumesc. Porthos e uşor de recunoscut. Voi întreba şi-i voi da de urmă numaidecât.

— Nu iei o archebuză?

— Nu mulţumesc.

— Pune şaua pe calul care-ţi place.

— Îl voi lua pe acela pe care am venit ieri de la Belle-Isle.

— Bine. Socoteşte-te ca la tine acasă.

Aramis sună şi dădu ordin să fie înşeuat calul pe care-l va alege domnul d'Artagnan. Muşchetarul porni în urma servitorului însărcinat cu îndeplinirea acestui ordin. La uşa, servitorul se trase la o parte, lăsându-l pe d'Artagnan să meargă înainte. În acea clipă, privirea lui întâlni privirea stăpânului său. O încruntare din sprâncene făcu pe isteaţa iscoadă să înţeleagă că trebuia să fie cu ochii în patru la tot ce avea să facă d'Artagnan.

D'Artagnan încălecă pe cal; Aramis auzi bocănitul potcoavelor pe caldarâm. O clipă mai târziu, servitorul se întorcea în casă.

— Ei bine? întrebă episcopul.

— Monseniore, a pornit de-a lungul canalului şi se îndreaptă spre mare – răspunse servitorul.

— Bine! zise Aramis.

Într-adevăr, d'Artagnan, înlăturând orice bănuială, călărea spre ocean, sperând să zărească, fie pe câmp, fie la marginea apei, umbra uriaşă a prietenului său Porthos. Şi se încăpăţână să recunoască urme de copită în fiecare gropiţă din mlaştină. Deseori credea că aude detunătura unei arme de foc. Aceasta iluzie ţinu trei ceasuri. În primele două ceasuri, d'Artagnan îl căută pe Porthos. În al treilea, se întoarse acasă. "Poate că a venit pe alt drum – îşi spuse el – şi am să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă aici."

D'Artagnan se înşela însă. Nu-l găsi pe Porthos la episcopie, aşa cum nu-l găsise nici pe malul canalului.

Aramis îl aştepta în capul scării, cu o înfăţişare deznădăjduită.

— Nu te-a ajuns nimeni din urmă, dragă d'Artagnan? strigă el de departe, de cum îl zări pe muşchetar.

— Nu. Ai trimis pe cineva după mine?

— Îmi pare rău, scumpe prietene, îmi pare rău că te-am făcut să alergi degeaba; dar, la şapte ceasuri, a venit la mine duhovnicul de la Saint-Paterne; s-a întâlnit cu du Vallon, care a plecat şi care, nevoind să trezească din somn pe nimeni la episcopie, l-a însărcinat să-mi spună că, de teamă ca nu cumva domnul Gétard să facă vreo boroboaţă în lipsa lui, a căutat să se folosească de refluxul de dimineaţă pentru a se duce să dea o raită la Belle-Isle.

— Dar, spune-mi, Goliat n-a trecut înot cele patru leghe până la insulă, nu-i aşa?

— Sunt chiar şase – zise Aramis.

— Atunci, cu atât mai puţin.

— De aceea, scumpe prietene – continuă prelatul cu un zâmbet blând – Goliat e în grajd, la locul lui, foarte mulţumit, te încredinţez, că nu l-a mai purtat pe Porthos în spinare.

Într-adevăr, calul fusese adus de la prima staţie de schimb de poştă prin grija prelatului, căruia nu-i scăpa nici un amănunt. D'Artagnan păru cum nu se poate mai mulţumit de această explicaţie. Începea să joace un rol de prefăcătorie care se potrivea foarte bine cu bănuielile ce-i încolţeau din ce în ce mai mult în minte. Se aşeză la masă între iezuit şi Aramis, avându-l pe dominican în faţă şi zâmbindu-i mai ales dominicanului, al cărui chip mare şi bucalat îl avea mereu înaintea ochilor.

Prânzul fu lung şi îmbelşugat; un minunat vin de Spania, stridii frumoase de Morbihan, peşti de soi de la gurile Loarei, raci mari de Paimboeuf şi vânat proaspăt de câmp fură bunătăţile întinse pe masă. D'Artagnan mâncă mult şi bău puţin. Aramis nu bău de loc, sau, mai bine zis, nu bău decât apă. Apoi, după ce prânziră, d'Artagnan zise:

— Îmi oferiseşi parcă o archebuză!

— Da.

— Vrei să mi-o împrumuţi?

— Ai de gând să vânezi?

— Aşteptându-l pe Porthos, cred că e lucrul cel mai bun pe care l-aş avea de făcut.

— Ia-o pe aceea care-ţi place, din panoplie.

— Vii şi tu cu mine?

— Vai, prietene scump, aş veni cu mare plăcere, dar vânătoarea e oprită pentru episcopi.

— Ah – făcu d'Artagnan – nu ştiam asta.

— De altminteri – adăugă Aramis – am treabă până la amiază.

— Aşadar, mă duc singur? întrebă d'Artagnan.

— Vai, da. Dar să cauţi să nu întârzii la masă.

— La dracu! Se mănâncă prea bine la tine aici, ca să nu mă grăbesc să vin.

Acestea zise, d'Artagnan îşi părăsi gazda, salută pe ceilalţi doi oaspeţi, îşi luă archebuza şi plecă. Dar în loc să se ducă la vânătoare, o apucă de-a dreptul spre micul port din Vannes. Se uită în zadar să vadă dacă e urmărit; nu văzu pe nimeni şi nimic. Închirie o mică barcă de pescar pentru douăzeci şi cinci de livre şi, la ceasurile unsprezece si jumătate, porni în larg, încredinţat că nu-l urmărise nimeni.

Nu-l urmărise nimeni, e adevărat. Numai că un frate iezuit, cocoţat în vârful clopotniţei bisericii sale, nu pierduse din ochi nici un pas de-al lui d'Artagnan, pe care-l privea îndeaproape, încă de dimineaţă, cu ajutorul unui ochean. La unsprezece ceasuri şi trei sferturi, Aramis era înştiinţat că d'Artagnan plutea spre Belle-Isle.

Călătoria muşchetarului se desfăşura repede; un vânt bun dinspre miazânoapte-răsărit îl împingea drept către Belle-Isle. Pe măsură ce se apropia, ochii lui scrutau coasta. Căuta să vadă, fie pe ţărm, fie deasupra fortificaţiilor, costumul izbitor al lui Porthos sau marea lui statură profilându-se pe un cer uşor înnorat.

D'Artagnan cercetă în zadar; debarcă fără să fi văzut nimic şi află de la primul soldat întrebat că domnul du Vallon nu se întorsese încă de la Vannes. Atunci, fără a mai pierde o singură clipă, îi porunci barcagiului să îndrepte prova către Sarzeau.

Se ştie că vântul se schimbă la anumite ceasuri din zi; acum nu mai bătea de la miazănoapte-răsărit, ci sufla dinspre miazăzi-răsărit; vântul era deci tot aşa de bun la întoarcerea spre Sarzeau, precum fusese la venirea în Belle-Isle. În trei ceasuri, d'Artagnan atinse continentul; alte două ceasuri îi fură de ajuns ca să ajungă la Vannes.

Cu toată iuţeala acestei curse, măsura în care d'Artagnan era mistuit de nerăbdare şi de ciudă, în timpul traversării, numai barca aceea în care el nu-şi găsi locul în răstimpul celor trei ceasuri ar putea s-o destăinuiască istoriei.

De la cheiul unde debarcase şi până la palatul episcopal, d'Artagnan nu făcu decât o săritură. Credea c-o să-l sperie pe Aramis prin graba întoarcerii sale şi voia să-l mustre, dar cu blândeţe totuşi, deşi nu fără o anumită ascuţime, pentru făţărnicia lui, făcându-l să simtă toate urmările şi smulgându-i în acelaşi timp o parte din taina sa. Mai nădăjduia, în sfârşit, că, luându-l repede la rost, lucru care este pentru o taină ceea ce este un atac la baionetă pentru o redută, să-l silească pe misteriosul Aramis să se dea măcar în parte, pe faţă. Dar în vestibulul palatului se lovi de valetul de cameră, care îi închidea trecerea, zâmbindu-i cu un aer plin de cucernicie.

— La monseniorul! zise d'Artagnan, încercând să-l dea la o parte cu braţul.

Clintit din loc o clipă, valetul îşi reluă atitudinea lui dârză.

— La monseniorul? întrebă el.

— Ei da, de bună seamă; nu mă mai recunoşti, nătângule?

— Ba da; sunteţi cavalerul d'Artagnan.

— Atunci lasă-mă să trec.

— Zadarnic.

— De ce zadarnic?

— Pentru că sfinţia sa nu-i acasă!

— Cum, sfinţia sa nu-i acasă? Dar unde este?

— A plecat.

— A plecat?

— Da.

— Unde?

— Eu nu ştiu; dar poate ca însuşi sfinţia sa i-o va spune cavalerului.

— Cum? Unde? În ce chip?

— În această scrisoare pe care mi-a lăsat-o pentru domnul cavaler.

Şi valetul de cameră scoase o scrisoare din buzunar.

— Hai, dă-mi-o odată, natărăule! se răsti d'Artagnan, smulgându-i-o din mână. Oh, da – adăugă el după ce citi primul rând – da, înţeleg.

Şi citi mai departe cu jumătate de gură:

Dragă prietene,

O treabă dintre cele mai grabnice mă cheamă într-una din parohiile diocezei mele. Speram să te revăd înainte de a pleca; dar am pierdut această speranţă, gândindu-mă că poate o să stai două sau trei zile la Belle-Isle împreună cu scumpul nostru Porthos,

Îţi doresc petrecere frumoasă, dar caută să nu te întreci cu el la mâncare; e un sfat pe care i l-aş fi dat chiar şi lui Athos, în zilele lui cele mai bune.

Adio, dragă prietene, şi crede-mă că-mi pare nespus de rău că nu m-am bucurat mai mult şi mai pe îndelete de minunata ta companie.

— La dracu! exclamă d'Artagnan. Sunt tras pe sfoară! ah, dobitocul, nemernicul, prostul de mine! Dar va râde mai bine cine va râde la urmă. Oh, păcălit! Păcălit ca maimuţa căreia i se aruncă o coajă de nucă!

Şi, zvârlindu-şi pumnul în mutra, ce continua să rânjească, a valetului de cameră, o zbughi pe uşa palatului episcopal.

Nevăstuica, oricât de bun trup ar fi avut, de data asta nu mai putea să fie la înălţimea cerinţelor. D'Artagnan se duse deci la hanul de poştă, şi acolo îşi alese un cal căruia îi dovedi, după ce îl îmboldi cu pintenii şi îl struni din zăbală, că cerbii nu sunt cei mai iuţi gonaci în rândul vieţuitoarelor de pe pământ.

IV

UNDE D'ARTAGNAN GONEŞTE, PORTHOS

SFORĂIE ŞI ARAMIS DĂ POVEŢE

După treizeci sau treizeci şi cinci de ceasuri de la întâmplările pe care le-am povestit mai sus, în timp ce domnul Fouquet, după obiceiul său, se zăvorâse şi lucra în cabinetul din casa de la Saint-Mandé pe care noi o cunoaştem, o trăsură, la care erau înhămaţi patru cai plini de năduşeală, intră în galop în curte. Această trăsura era aşteptată, de bună seamă, căci trei sau patru lachei se repeziră şi deschiseră portiera. În timp ce domnul Fouquet se ridică de la biroul său şi dădu fuga la fereastră, un bărbat ieşi cu mare greutate din trăsură, coborî încet cele trei trepte ale scării şi se sprijini de umerii lacheilor. Abia apucă să-şi spună numele, că lacheul de umărul căruia nu se rezemase noul venit porni în grabă spre intrare şi dispăru în vestibul. Se ducea să-l vestească pe stăpânul său. Dar nu mai avu nevoie să bata la uşă: Fouquet îl aştepta, în picioare, în prag.

— Monseniorul episcop de Vannes! rosti lacheul.

— Bine! îngăimă Fouquet. Apoi, aplecându-se peste balustrada scării, pe care Aramis începuse să urce primele trepte, zise: Dumneata, scumpe prieten, dumneata, atât de grăbit.

— Da, eu însumi, domnule; însă trudit, zdrobit, după cum poţi să vezi.

— Oh, dragul meu – murmură Fouquet, întinzându-i braţul de care Aramis se agăţă îndată, în timp ce servitorii se retraseră cu respect.

— Lasă, nu-i nimic – răspunse Aramis. Principalul era să ajung, şi iată c-am ajuns.

— Vorbeşte, spune-mi repede – zise Fouquet, închizând uşa cabinetului în urma lui Aramis.

— Suntem singuri?

— Da, numai noi singuri.

— Nu ne ascultă nimeni? Nu ne aude nimeni?

— Fii fără grijă.

— Domnul du Vallon a sosit?

— Da.

— Şi a primit scrisoarea mea?

— Da; lucrurile stau prost, pe cât se pare, de vreme ce e nevoie de prezenţa dumitale la Paris într-un moment când ea era mai de folos acolo.

— Ai dreptate: lucrurile stau într-adevăr cum nu se poate mai prost.

— Mulţumesc, mulţumesc! Despre ce este vorba? Dar, pentru Dumnezeu, mai întâi răsuflă puţin, scumpul meu prieten; eşti atât de palid, că mă îngrozeşti.

— Nu mă simt bine, e drept, dar nu te îngriji, rogu-te, de mine. Domnul du Vallon nu ţi-a spus nimic când ţi-a dat scrisoarea?

— Nu! Am auzit un tropot de cal, am sărit la fereastră, am văzut în dreptul scărilor un fel de cavaler împietrit, am coborât, el mi-a întins scrisoarea, şi calul a căzut mort lângă scară.

— Şi el?

— A căzut o dată cu calul; a fost luat pe braţe şi dus într-o cameră; după ce-am citit scrisoarea, m-am urcat la el, voind să aflu veşti mai amănunţite; dar dormea atât de adânc, încât n-a fost chip să mai poată fi trezit. Mi s-a făcut milă de el şi am dat ordin să i se scoată cizmele şi să fie lăsat în pace.

— Bine; acum iată despre ce este vorba, monsenioare. L-ai văzut pe domnul d'Artagnan la Paris, nu-i aşa?

— Fireşte, şi e un om de spirit, ba chiar un om de inimă, cu toate că din pricina lui au fost ucişi cei doi prieteni ai noştri, d'Eymeris şi Lyodot.

— Vai, da, ştiu; l-am întâlnit la Tours pe curierul care îmi aducea scrisoarea lui Gourville şi depeşele lui Pellisson. Te-ai gândit bine la întâmplarea aceea, domnule?

— Da.

— Şi ai înţeles că era un atac direct la suveranitatea domniei tale?

— Crezi?

— Oh, da, sunt încredinţat.

— Ei bine, îţi mărturisesc că acest gând negru m-a străbătut şi pe mine, da.

— Nu te lăsa orbit, domnule, pentru numele cerului Ascultă-mă bine... revin la d'Artagnan.

— Ascult.

— În ce împrejurare te-ai văzut cu el?

— A venit să ceară bani.

— Cu ce ordonanţă?

— Cu un bon al regelui.

— Direct?

— Semnat de maiestatea sa.

— Ca să vezi! Ei bine, d'Artagnan a venit la Belle-Isle; era deghizat, se dădea drept un intendent oarecare, trimis de stăpânul lui să cumpere nişte zăcăminte de sare. Or, d'Artagnan n-are alt stăpân în afară de rege; venea deci ca trimis al regelui. S-a întâlnit cu Porthos.

— Cine e Porthos?

— Iertare, m-am înşelat. S-a întâlnit cu domnul du Vallon la Belle-Isle, şi acum ştie, ca domnia-ta şi ca mine, că Belle-Isle e fortificată.

— Şi crezi ca regele l-a trimis? întrebă Fouquet, îngrijorat.

— Fără nici o îndoială.

— Şi d'Artagnan în mâinile regelui e o unealtă primejdioasă?

— Cea mai primejdioasă dintre toate.

— Aşadar, l-am judecat eu bine de la prima privire.

— Cum adică?

— Am vrut să-l atrag de partea mea.

— Dacă l-ai judecat ca pe omul cel mai viteaz, cel mai ager şi cel mai dibaci din Franţa, atunci l-ai judecat bine.

— Trebuie deci să mi-l atrag cu orice preţ!

— Pe d'Artagnan?

— Nu eşti de aceeaşi părere?

— Ba sunt; dar nu-l vei avea.

— Pentru ce?

— Pentru că am lăsat să treacă timpul în zadar. Stătea rău cu curtea, şi trebuia să ne folosim de acest prilej; pe urmă a trecut în Anglia, acolo a contribuit cu toate puterile la restauraţie, după aceea a făcut avere, apoi, în fine, a intrat în serviciul regelui. Ei bine, dacă a intrat în serviciul regelui, înseamnă că e foarte bine plătit.

— Noi îl vom plăti mai mult, iată totul.

— Oh, domnule, dă-mi voie: d'Artagnan e om de cuvânt şi o dată ce şi-a dat cuvântul, nu şi-l mai calcă.

— Şi ce concluzie tragi din toate astea? întrebă Fouquet cu nelinişte.

— Că, deocamdată, trebuie să parăm o lovitură groaznică.

— Şi cum să o parăm?

— Aşteaptă... D'Artagnan va veni să-i dea raportul regelui despre misiunea lui.

— Oh, bine că avem măcar timp să ne gândim ce-i de făcut!

— Cum adică?

— Bănuiesc că i-ai luat-o cu mult înainte!

— Cu aproape zece ceasuri...

— Ei!... Păi în zece ceasuri...

Aramis îşi clătină capul palid.

— Vezi norii aceia care aleargă pe cer, rândunelele acelea care spintecă văzduhul? D'Artagnan zboară mai iute ca norii şi ca păsările; d'Artagnan e vântul care le mână pe sus.

— Ei, dă-l încolo!

— Îţi spun că e ceva supraomenesc în acest om, domnule; e cam de-o vârstă cu mine şi-l cunosc de treizeci şi cinci de ani.

— Ei, şi?

— Ei bine, ascultă ce socoteală am făcut eu, domnule: l-am expediat pe domnul du Vallon încoace la două ceasuri din noapte; domnul du Vallon plecase deci cu opt ceasuri înaintea mea. Când a ajuns domnul du Vallon aici?

— Acum aproape patru ceasuri.

— Vezi dar, eu am făcut patru ceasuri mai puţin decât el; şi trebuie să ştii că Porthos e un călăreţ încercat, a răpus opt cai pe drum, le-am văzut hoiturile cu ochii mei. Eu am făcut o poştă de cincizeci de leghe, dar am gută, sufăr de pietre şi de altele, aşa fel că oboseala mă doboară. A trebuit să descalec la Tours; de-acolo, venind cu trăsura, pe jumătate mort, pe jumătate treaz, aruncat când într-o parte, când în alta, când zvârlit în fundul caleştii, în goana celor patru cai iuţi, am ajuns, în fine, făcând patru ceasuri mai puţin decât Porthos; dar ţine seama că d'Artagnan nu cântăreşte trei sute de livre ca Porthos, nu suferă de gută şi de pietre ca mine: el nu e un călăreţ, ci un centaur; aşa că, ai să vezi, plecând spre Belle-Isle atunci când eu porneam spre Paris, cu toate cele zece ceasuri pe care le aveam înaintea lui, are să ajungă aici numai la două ceasuri după mine.

— Dar mai sunt şi piedici...

— Pentru el nu există piedici...

— Şi dacă nu va găsi cai?

— Va goni mai repede decât caii.

— Ce om, Dumnezeule!

— Da, e un om pe care-l iubesc şi pe care-l admir; îl iubesc fiindcă e bun, larg la suflet, cinstit; îl admir fiindcă reprezintă pentru mine treapta cea mai înaltă a puterii omeneşti; dar, deşi îl iubesc, deşi îl admir, mă tem de el şi-l ocolesc. Aşadar, pe scurt, domnule: în două ceasuri, d'Artagnan va fi aici; ia-o înaintea lui, aleargă la Luvru, intră la rege şi vorbeşte-i, până nu apare d'Artagnan.

— Ce să-i spun regelui?

— Nimic; dăruieşte-i Belle-Isle.

— Oh, domnule d'Herblay, domnule d'Herblay! strigă Fouquet. Câte planuri măreţe năruite dintr-o dată!

— După un plan care a dat greş apare totdeauna alt plan, ce poate merge drept la ţintă! Să nu ne pierdem nădejdea, şi du-te, domnule, du-te repede!

— Dar această garnizoană, aleasă pe sprânceană, regele are s-o schimbe numaidecât.

— Această garnizoană, domnule, era a regelui atunci când a fost dusă la Belle-Isle; astăzi este a domniei tale. Acelaşi lucru se va întâmpla cu toate garnizoanele după cincisprezece zile de ocupaţie. Lasă faptele să curgă de la sine, domnule. Te-ar stingheri să ai, după un an, o armată întreagă, în loc de un regiment sau două? Nu-ţi dai seama că garnizoana de astăzi a domniei tale îţi va face noi partizani în La Rochelle, la Nantes, la Bordeaux, la Toulouse, pretutindeni unde va fi trimisă? Du-te la rege, domnule, du-te, timpul trece şi, în vreme ce noi ne frământăm în zadar aici, d'Artagnan zboară ca o săgeată pe drumul cel mare.

— Domnule d'Herblay, ştii foarte bine că orice povaţă a domniei tale e o sămânţă care rodeşte în mintea mea; mă duc la Luvru.

— Chiar în clipa asta, nu-i aşa?

— Nu-ţi cer decât răgazul să-mi schimb costumul.

— Gândeşte-te că d'Artagnan n-are nevoie să treacă prin Saint-Mandé ca să ajungă la Luvru; asta înseamnă că pierdem un ceas din cele pe care le avem câştigate înaintea lui.

— D'Artagnan poate să aibă orice, în afară de caii mei englezeşti. Voi fi la Luvru în douăzeci şi cinci de minute.

Şi fără a mai zăbovi o secundă, Fouquet porunci plecarea. Aramis abia avu timp să-i spună:

— Întoarce-te tot aşa de repede precum pleci, căci te aştept aici cu nerăbdare.

Cinci minute după aceea, intendentul superior zbura spre Paris.

În acest timp, Aramis ceru să i se arate camera unde dormea Porthos. În uşa cabinetului lui Fouquet fu cuprins în braţe de Pellisson, care aflase despre sosirea lui şi-şi părăsise birourile ca să vină să-l vadă. Aramis primi, o dată cu această demnă manifestare de prietenie cu care era atât de obişnuit, şi mângâierile lui Pellisson, pe cât de respectuoase, pe atât de pripite. Dar, oprindu-se deodată în faţa uşii, Aramis întrebă:

— Ce se aude sus?

Se auzea, într-adevăr, un muget surd, asemenea celui al unui tigru flămând sau al unui leu întărâtat.

— Oh, nu-i nimic – răspunse Pellisson surâzând.

— Totuşi e ceva...

— E domnul du Vallon care sforăie.

— Aşa-i – zise Aramis – numai el e în stare să facă un astfel de zgomot. Îmi dai voie, Pellisson, să văd dacă n-are nevoie de ceva?

— Dar dumneavoastră îmi daţi voie să vă însoţesc?

— De ce nu!

Şi amândoi intrară în cameră.

Porthos era întins într-un pat, cu faţa mai mult vânătă decât roşie, cu ochii umflaţi, cu gura căscată. Hârâiturile care-i ieşeau din cele mai adânci colţişoare ale pieptului făceau să se zguduie ferestrele odăii. Văzându-i muşchii întinşi, sculptaţi parcă pe chipul lui, părul năclăit de sudoare, tresărirea puternică a bărbiei şi a umerilor, nu te puteai opri să nu-l admiri aproape: forţa dusă până la un asemenea punct avea ceva zeiesc în ea. Gleznele şi picioarele herculeene ale lui Porthos, umflându-se, făcuseră să-i plesnească cizmele de piele; toată greutatea trupului său uriaş se transformase într-o încremenire de piatră. Porthos stătea trântit în pat asemenea ciclopului de granit culcat în câmpia de la Agrigente.

La ordinul lui Pellisson, un valet de cameră se apuca să taie cizmele lui Porthos, căci nici o putere din lume nu i le-ar fi putut scoate din picioare. Patru lachei încercaseră în zadar să i le scoată, trăgând de ele ca nişte scripeţi, dar nu izbutiseră nici măcar să-l trezească din somn pe cel ce sforăia necontenit. Îl descălţară de cizme numai după ce i le prefăcură în fâşii, şi picioarele lui Porthos căzură din nou pe pat; îi tăiară pe urmă îmbrăcămintea, îl duseră la baie, îl lăsară acolo timp de un ceas, apoi îl îmbrăcară din nou în cămaşă alba şi-l aşezară într-un pat tare, totul cu atâtea sforţări şi chinuri, încât ar fi putut să trezească din nesimţire şi un mort, dar care nu fură în stare să-l facă pe Porthos să deschidă un ochi sau să-şi întrerupă măcar pentru o clipă formidabila orgă a sforţărilor sale.

Aramis, la rândul lui, fire plăpândă şi nervoasă, înarmată însă cu mult curaj, voia să înfrunte oboseala şi să dea o mână de ajutor lui Gourville şi Pellisson; dar adormi în curând pe scaunul pe care se încăpăţânase să rămână. Îl ridicară şi-l duseră într-o cameră învecinată, unde odihna într-un pat bun nu întârzie să-i potolească zbuciumul din dosul frunţii.

V

DOMNUL FOUQUET NU SE DĂ BĂTUT

În acest timp, Fouquet gonea spre Luvru în galopul cailor lui englezeşti.

Regele lucra cu Colbert. Deodată, suveranul rămase pe gânduri. Cele două osândiri la moarte pe care le semnase de bine ce se urcase pe tron îi reveneau necontenit în minte.

Erau două pete îndoliate pe care le vedea cu ochii deschişi; două pete de sânge pe care le vedea cu ochii închişi.

— Domnule – îi spuse el pe neaşteptate intendentului – mie mi se pare adesea că cei doi oameni pe care dumneata i-ai condamnat nu erau nişte vinovaţi chiar atât de mari.

— Sire, au fost aleşi din turma de jecmănitori, care trebuia să fie ciuntită.

— Aleşi de cine?

— De nevoie, sire – răspunse Colbert cu răceală.

— Nevoie! murmură tânărul rege. Mare cuvânt!

— Mare zeiţă, sire.

— Erau prieteni foarte buni ai intendentului superior, nu-i aşa?

— Da, sire, prieteni ce şi-ar fi dat viaţa pentru domnul Fouquet.

— Şi-au şi dat-o, domnule – zise regele.

— E adevărat, dar, din fericire, în zadar, ceea ce nu era în voinţa lor.

— Câţi bani au sfeterisit aceşti oameni?

— Poate şi zece milioane, dintre care şase le-au fost confiscate.

— Şi acest bănet se află acum în vistieria mea? întrebă regele cu un anumit sentiment de dezgust.

— Se află, sire; numai că această confiscare ce-l ameninţa pe domnul Fouquet însuşi, pe dânsul nu l-a atins câtuşi de puţin.

— Ce vrei să spui, domnule Colbert?

— Că dacă domnul Fouquet a ridicat împotriva maiestăţii voastre o haită de răzvrătiţi pentru a-şi scăpa prietenii de la osândă, va fi în stare să ridice o armată atunci când se va pune problema să se apere pe sine de pedeapsă.

Regele aruncă asupra sfetnicului său una din acele priviri ce seamănă cu ţâşnirea întunecată a unui fulger în furtună, una din acele priviri ce pătrund beznele din cele mai adânci cugete.

— Mă miră – rosti el – că, având despre domnul Fouquet asemenea păreri, nu mi-ai dat până acum nici un sfat.

— Ce sfat, sire?

— Spune-mi mai întâi limpede şi hotărât: ce crezi dumneata, domnule Colbert?

— Cu privire la ce?

— Cu privire la purtările domnului Fouquet.

— Cred, sire, că domnul Fouquet nu se mulţumeşte numai să strângă bani pentru sine, aşa cum făcea domnul de Mazarin, şi să lipsească pe maiestatea voastră de o parte din putere, dar vrea să se înconjoare de toţi acei oameni care iubesc viaţa uşoară şi plăcerile, de tot ceea ce trândavii numesc poezie, iar oamenii politici corupţie; cred că, atrăgându-i cu bani pe supuşii maiestăţii voastre, încalcă prerogativele regale şi, dacă va continua astfel, nu va întârzia să aşeze pe maiestatea voastră în rândul celor slabi şi neînsemnaţi.

— Cum pot fi socotite asemenea planuri, domnule Colbert?

— Planurile domnului Fouquet, sire?

— Da.

— Ele se numesc crime de lezmajestate.

— Şi ce se întâmplă cu criminalii de lezmajestate?

— Sunt arestaţi, judecaţi, pedepsiţi.

— Eşti sigur că domnul Fouquet s-a gândit la crima de care-l învinuieşti?

— Voi spune mai multe, sire: a început chiar să treacă la fapte.

— Ei bine, revin la ceea ce spuneam, domnule Golbert.

— Ce spuneaţi, sire?

— Să-mi dai o povaţă.

— Ieriaţi, sire, dar înainte de asta aş mai avea să adaug ceva.

— Spune.

— O dovadă limpede, pipăibilă, neîndoioasă de trădare.

— Care?

— Am aflat că domnul Fouquet a pus să se fortifice Belle-Isle-en-Mer.

— Ah, adevărat?

— Da, sire.

— Eşti sigur?

— Întru totul. Ştiţi, sire, câţi soldaţi se află la Belle-Isle?

— Nu, pe cuvânt; dumneata ştii?

— Nu ştiu, sire; tocmai de aceea voiam să îndemn pe maiestatea voastră să trimită pe cineva la Belle-Isle.

— Pe cine?

— Pe mine, bunăoară...

— Ce-ai putea face dumneata, la Belle-Isle?

— Aş căuta să aflu dacă e adevărat că, asemenea vechilor seniori feudali, domnul Fouquet a pus să i se împânzească zidurile cu creneluri.

— În ce scop ar face el asta?

— În scopul de a se apăra într-o zi împotriva regelui său.

— Dar dacă-i aşa, domnule Colbert – se pronunţă Ludovic – atunci trebuie să se facă îndată ceea ce spui dumneata: domnul Fouquet trebuie arestat.

— Cu neputinţă!

— Socoteam a-ţi fi arătat, domnule, că am şters acest cuvânt din regulile serviciului meu.

— Serviciul maiestăţii voastre nu-l poate împiedica pe domnul Fouquet să fie intendent superior al statului.

— Ei bine?

— Şi, prin urmare, deţinând acest rang, el are de partea lui întregul parlament, după cum are întreaga armată, prin dărnicia lui, întreaga literatură, prin bunăvoinţa lui, toată nobilimea, prin favorurile sale.

— Ceea ce înseamnă că eu nu pot nimic împotriva domnului Fouquet?

— Absolut nimic, cel puţin deocamdată, sire.

— Eşti un sfetnic sterp, domnule Colbert.

— O, nu, sire, căci nu mă voi mărgini să arăt maiestăţii voastre numai primejdia.

— Atunci, spune, cum să răsturnăm colosul? Ia să vedem!

Şi regele începu să râdă cu amărăciune.

— S-a înălţat prin bani, ucideţi-l prin bani, sire.

— Dacă i-aş ridica însărcinarea pe care o are?

— Nu-i un mijloc potrivit.

— Şi care-i cel mai bun, spune?

— Ruinaţi-l, sire, ăsta e sfatul meu.

— Dar în ce fel?

— Prilejurile nu vor lipsi, căutaţi numai să vă folosiţi de ele.

— Arătă-mi-le şi mie.

— Iată unul, pentru început. Alteţa sa regală DOMNUL urmează să se căsătorească; nunta ar trebui să fie cât mai strălucitoare. E un bun prilej pentru maiestatea voastră de a-i cere un milion domnului Fouquet; domnul Fouquet, care plăteşte dintr-un condei douăzeci de mii de livre atunci când nu datorează decât cinci mii, va găsi cu uşurinţă acest milion la cererea maiestăţii voastre.

— Ei bine, am să-i cer – rosti Ludovic al XIV-lea.

— Dacă maiestatea voastră vrea să semneze ordonanţa, banii îi pot încasa eu însumi.

Şi Colbert întinse în faţa regelui o hârtie, punându-i în mână o pană.

În acea clipă, camerierul deschise uşa şi-l anunţă pe domnul intendent superior. Ludovic păli. Colbert lăsă pana să-i cadă şi se depărtă de rege, asupra căruia îşi întindea aripa sa neagră de înger necruţător.

Intendentul superior îşi făcu intrarea ca om de curte, căruia o singură aruncătură de ochi îi e de ajuns să înţeleagă totul. Ceea ce văzu însă nu era liniştitor pentru Fouquet, oricât de puternic s-ar fi simţit el. Micul ochi negru al lui Colbert, mărit din pricina invidiei, şi ochiul limpede al lui Ludovic al XIV-lea, înflăcărat de mânie, arătau o primejdie imediată.

Curtenii sunt, când e vorba de frământările de la curte, ca soldaţii bătrâni care desluşesc, în vâjâitul vântului şi în foşnetul frunzelor, zvonul îndepărtat al înaintării unei trupe înarmate; ei pot aproape să spună, după ce au tras cu urechea, câţi oameni mărşăluiesc, câte arme zăngănesc, câte tunuri sunt trase pe roţi.

Fouquet nu avu deci decât să scruteze liniştea ce se lăsase la ivirea lui; o găsi plină de prevestiri ameninţătoare.

Regele îi dădu răgazul să înainteze până în mijlocul cabinetului. Sfiala de adolescent îl îndemna să-şi înfrâneze pornirile, cel puţin în primele momente. Fouquet simţi asta şi se folosi din plin de împrejurare.

— Sire – zise el – eram nerăbdător să văd pe maiestatea voastră.

— Şi pentru ce? întrebă Ludovic al XIV-lea.

— Pentru a-i aduce o veste bună.

Colbert, mai puţin măreţ ca persoană, mai puţin larg la inimă, semăna totuşi în multe privinţe cu Fouquet. Aceeaşi putere de pătrundere, aceeaşi cunoaştere a oamenilor. Pe deasupra, avea acea tărie de a se stăpâni care lasă ipocriţilor timpul de a chibzui şi de a se pregăti pentru atac. Ghici că Fouquet căuta să o ia înaintea loviturii pe care voia să i-o dea, şi ochii îi scânteiară.

— Ce veste? întrebă regele.

Fouquet depuse un sul de hârtie pe masă.

— Maiestatea voastră să binevoiască a-şi arunca ochii peste această lucrare – zise el.

Regele desfăşură încet sulul.

— Planuri?

— Da, sire.

— Şi ce reprezintă aceste planuri?

— O nouă fortificaţie, sire.

— Ah, ah – făcu regele – dumneata te ocupi deci de tactică şi strategie, domnule Fouquet?

— Mă ocup cu tot ceea ce poate fi de folos domniei maiestăţii voastre – replică Fouquet.

— Frumoase lucruri! zise regele privind desenul.

— Maiestatea voastră pricepe, fără îndoială – explică Fouquet aplecându-se deasupra hârtiei. Aici e centura de ziduri, dincolo sunt forturile, dincolo lucrările înaintate.

— Dar aici ce văd, domnule?

— Marea.

— Marea de jur împrejur?

— Da, sire.

— Şi care e locul acesta al cărui plan mi-l arăţi?

— Sire, e Belle-Isle-en-Mer – răspunse Fouquet cu simplitate.

La acest cuvânt, la acest nume, Colbert făcu o mişcare atât de pronunţată, încât regele se întoarse către el, impunându-i stăpânire de sine. Fouquet nu păru câtuşi de puţin surprins nici de mişcarea lui Colbert, nici de semnul regelui.

— Domnule – reluă regele – ai pus aşadar să se fortifice Relie-Isle?

— Da, sire, şi am adus devizele şi conturile pentru a fi văzute de maiestatea voastră – răspunse Fouquet. Am cheltuit un milion şase sute de mii de livre cu lucrare.

— Şi în ce scop? întrebă cu răceală Ludovic, care se simţi încurajat de o privire haină a lui Colbert.

— Pentru un scop uşor de înţeles – răspunse Fouquet. Maiestatea voastră nu se are prea bine cu Marea Britanie.

— Da; dar după restauraţia lui Carol al II-lea, am făcut alianţă cu ea.

— Asta de o lună, sire, după cum bine zice maiestatea voastră; fortificaţiile de la Belle-Isle au început însă de aproape şase luni.

— Atunci au devenit de prisos.

— Sire, fortificaţiile nu sunt niciodată de prisos. Am fortificat Belle-Isle contra domnilor Monck şi Lambert şi a tuturor burghezilor din Londra care se jucau de-a soldaţii. Belle-Isle va fi fortificată împotriva olandezilor, cărora Anglia sau maiestatea voastră tot le va declara război într-o zi.

Regele tăcu iarăşi o clipă, uitându-se pe sub gene la Colbert.

— Belle-Isle – zise apoi Ludovic – e a dumitale, pe cât cred, domnule Fouquet, nu-i aşa?

— Nu, sire.

— Atunci a cui e?

— A maiestăţii voastre.

Colbert se îngrozi, ca şi cum o prăpastie s-ar fi deschis sub picioarele lui. Ludovic tresări de admiraţie, fie pentru geniul, fie pentru devotamentul lui Fouquet.

— Explică-te, domnule – zise el.

— Nimic mai uşor, sire. Belle-Isle e un domeniu al meu şi l-am fortificat cu banii mei. Dar cum nimic în lume nu se poate împotrivi ca un supus să facă regelui său un dar cât de neînsemnat, dăruiesc maiestăţii voastre proprietatea asupra acestei insule, al cărei uzufruct îmi va rămâne mie. Belle-Isle, ca punct strategic, se cuvine să aparţină regelui. Maiestatea voastră va putea, de-acum încolo, să întreţină aici o garnizoană de temei.

Colbert era cât pe-aci să-şi piardă echilibrul şi să alunece pe parchet. Ca să nu cadă, trebui să se ţină de un stâlp al lemnăriei în care era îmbrăcat cabinetul.

— E o destoinicie de om de război în ceea ce ai spus acum, domnule – zise Ludovic al XÎV-lea.

— Sire, iniţiativa n-a pornit de la mine – răspunse Fouquet. Ea mi-a fost inspirată de mai mulţi ofiţeri. Planurile însele au fost întocmite de unul dintre cei mai buni ingineri.

— Numele lui?

— Domnul du Vallon.

— Domnul du Vallon? repetă regele. N-am auzit de el. E o greşeala, domnule Colbert – adăugă apoi – că nu cunosc numele oamenilor de talent care cinstesc domnia mea.

Şi, rostind această frază, se întoarse către Colbert. Acesta se simţea zdrobit; sudoarea îi năpădi fruntea, pe buze nu-i veni nici un cuvânt; era pradă unui chin îngrozitor.

— Vei reţine acest nume – îi spuse Ludovic al XIV-lea.

Colbert se înclină, mai alb la faţă decât manşetele-i de dantelă de Flandra.

Fouquet reluă:

— Zidăriile sunt date cu clei roman, compus de arhitecţi, la cererea mea, după meşteşugul celor din vechime.

— Şi tunurile? întrebă Ludovic.

— O, sire, asta priveşte pe maiestatea voastră; nu-mi puteam îngădui să pun tunuri la mine, înainte ca maiestatea voastră să-mi fi spus că primeşte să fie stăpân acolo.

Ludovic începea să se clatine nehotărât între ura pe care i-o stârnea acest om atât de puternic şi mila pe care i-o făcea celălalt om din faţa lui, învinsul, ce i se părea o contrafacere a celui dintâi. Dar conştiinţa îndatoririi de rege îl îndemnă să treacă peste simţămintele omeneşti din el. Întinse degetul asupra hârtiei.

— Aceste planuri te-au costat, fără îndoială, mulţi bani până au fost întocmite? zise el.

— Am avut onoarea de a spune cifra maiestăţii voastre.

— Mai spune-o o dată, am uitat-o.

— Un milion şase sute de mii de livre.

— Un milion şase sute de mii de livre! Dar eşti foarte bogat, domnule Fouquet!

— Maiestatea voastră este bogată, sire – răspunse ministrul – întrucât Belle-Isle îi aparţine.

— Da, mulţumesc; însă oricât aş fi de bogat, domnule Fouquet...

Regele se întrerupse.

— Ei bine, sire? întrebă marele vistiernic.

— Prevăd momentul când îmi vor lipsi banii.

— Vouă, sire?

— Da, mie.

— Şi când va fi momentul acela?

— Mâine, de pildă.

— Rog pe maiestatea voastră să-mi facă cinstea a mă lamuri.

— Fratele meu se căsătoreşte cu o principesă a Angliei.

— Ei bine, sire?

— Ei bine, trebuie să-i fac tinerei prinţese o primire demnă de o nepoată a lui Henric al lV-lea.

— Nimic mai îndreptăţit, sire.

— Pentru asta am nevoie de bani.

— Fără îndoială.

— Şi mi-ar trebui...

Ludovic al XIV-lea stătea în cumpăna. Suma pe care voia s-o ceară era tocmai aceea pe care fusese silit să i-o refuze lui Carol al II-lea. Se întoarse spre Colbert pentru ca el să dea lovitura.

— Mi-ar trebui, mâine... – repetă regele uitându-se la Colbert.

— Un milion – trânti acesta, încântat că avea prilejul să se răzbune.

Fouquet îi întoarse spatele intendentului, pentru a-l asculta pe rege. Nu făcu nici o mişcare şi aşteptă ca regele să repete, sau mai degrabă să murmure:

— Un milion.

— Oh, sire – răspunse cu dispreţ Fouquet – un milion! Ce să facă maiestatea voastră cu un milion?

— Mi se pare, totuşi... – şovăi Ludovic al XIV-lea.

— Atâta se cheltuieşte doar la nunta celui mai mic principe din Germania.

— Domnule...

— Maiestatea voastră are nevoie de două milioane cel puţin. Numai caii vor costa cinci sute de mii de livre. Voi avea cinstea să trimit chiar astă-seară maiestăţii voastre un milion şase sute de mii de livre.

— Cum – zise regele – un milion şase sute de mii de livre!

— Aşteptaţi, sire – răspunse Fouquet, fără să ţină seama de Colbert – ştiu că lipsesc patru sute de mii de livre. Dar acest domn de la vistierie (şi arătă cu degetul, peste umăr, spre Colbert, care se făcu alb ca varul la spatele lui), dar acest domn de la vistierie... are în tezaurul său nouă sute de mii de livre ale mele.

Regele îşi îndreptă privirea către Colbert.

— Dar... – bâigui acesta.

— Domnul – adăugă Fouquet, continuând să-i vorbească indirect lui Colbert – domnul a primit acum opt zile un milion şase sute de mii de livre; a plătit o sută de mii de livre gărzilor, şaptezeci şi cinci de mii spitalelor, douăzeci şi cinci de mii elveţienilor, o sută treizeci de mii pentru aprovizionări, o mie pentru arme, zece mii pentru cheltuieli mărunte; nu mă înşel, deci, socotind că au mai rămas nouă sute de mii de livre. Apoi, întorcându-se pe jumătate spre Colbert, aşa cum face un şef dispreţuitor faţă de subalternul său: Ai grijă, domnule – îi spuse – ca aceste nouă sute de mii de livre să fie vărsate astă-seară, în aur, maiestăţii sale.

— Dar – zise regele – atunci înseamnă că vom avea două milioane cinci sute de mii de livre.

— Sire, cele cinci sute de mii de livre în plus vor fi banii de buzunar ai alteţei sale regale. Ai auzit, domnule Colbert, astă-seară, înainte de ceasurile opt!

Şi cu aceste cuvinte, salutându-l pe rege foarte respectuos, intendentul superior se retrase de-a-ndaratele şi ieşi din cabinet, fără să-l cinstească măcar cu o singură privire pe invidiosul căruia, dintr-o dată, îi răsese pe jumătate capul. Colbert, de ciudă, îşi sfâşie dantela albă de Flandra şi îşi muşcă buzele până la sânge.

Fouquet abia păşi pragul, că în aceeaşi clipă camerierul, trecând pe lângă el, strigă:

— Un curier din Bretania pentru maiestatea sa!

— Domnul d'Herblay avea dreptate – murmură Fouquet, scoţându-şi ceasul din buzunar. O oră şi cincizeci şi cinci de minute. Era tocmai timpul.

VI

D'ARTAGNAN SFÂRŞEŞTE PRIN

A CĂPĂTA BREVETUL DE CĂPITAN

Cititorul ştie dinainte pe cine anunţa cameristul când vestea sosirea unui mesager din Bretania. Acest mesager putea fi recunoscut fără nici o greutate. Era d'Artagnan, prăfuit de sus până jos, cu faţa umflată, cu părul năclăit de sudoare într-un chip dezgustător, cu picioarele înţepenite, încât abia îşi mai putea ridica tălpile ca să păşească de pe o treaptă pe alta, cu pintenii de la cizme plini de sânge. În clipa când intra pe uşă, îl zări în prag pe intendentul superior. Fouquet îi aruncă un zâmbet, din treacăt, aceluia care, cu un ceas mai devreme, i-ar fi adus ruina sau moartea. D'Artagnan găsi, în bunătatea lui sufletească şi în nesecata lui tărie trupească, destulă prezenţă de spirit pentru a-şi reaminti frumoasa primire pe care i-o făcuse acest om; îl salută deci la rândul lui, mai mult cu bunăvoinţă şi compătimire, decât cu respect. Simţea că-i flutură pe buze acest cuvânt ce fusese zvârlit de-atâtea ori în faţa ducelui de Guise: "Fugi!" Dar, rostind acest cuvânt, acum, în urechea lui Fouquct, ar fi însemnat să trădeze o cauză; pronunţând acest cuvânt în cabinetul regelui şi de faţă cu un camerier, ar fi însemnat să se nenorocească degeaba, fără să fi fost de folos nimănui. D'Artagnan se mulţumi deci să-i răspundă cu un simplu salut ministrului, fără a-i spune nici un cuvânt, şi intră la rege.

În acel moment, suveranul plutea între surprinderea în care îl aruncaseră ultimele cuvinte ale lui Fouquet şi plăcerea de a-l vedea reîntors pe d'Artagnan.

Fără a fi curtean, muşchetarul avea privirea tot atât de sigură şi de ageră, ca şi cum ar fi fost curtean. De cum intră, citi umilinţa sfâşietoare întipărită pe fruntea lui Colbert. Auzi chiar aceste cuvinte pe care i le spunea regele:

— Ah, domnule Colbert, prin urmare ai nouă sute de mii de livre în vistierie?

Colbert, înăbuşit, se înclină fără să răspundă.

Toată această scenă pătrunse în mintea lui d'Artagnan prin ochi şi prin urechi, în acelaşi timp.

Cel dintâi cuvânt al lui Ludovic al XIV-lea către muşchetarul său, ca şi cum ar fi vrut să acopere ceea ce spusese cu o clipă mai înainte, fu un bună ziua plin de bunăvoinţă. Al doilea îi era adresat lui Colbert, cum că putea să plece. Acesta ieşi din cabinetul regelui galben la faţă şi împleticindu-se, în timp ce d'Artagnan îşi răsucea agale sfârcul mustăţilor.

— Îmi place să privesc în neorânduiala asta pe unul din slujitorii mei – zise regele, admirând impunătoarea murdărie a veşmintelor trimisului său.

— În adevăr, sire – răspunse d'Artagnan – am socotit că prezenţa mea e atât de grabnică la Luvru, încât mi-am îngăduit să mă înfăţişez în această ţinută înaintea maiestăţii voastre.

— Îmi aduci, aşadar, veşti mari, domnule? întrebă regele zâmbind.

— Sire, iată totul în două cuvinte: Belle-Isle e fortificată; şi foarte bine fortificată; insula are o centură dublă de ziduri, o cetate, două forturi despărţite; în port se află trei corăbii înarmate, iar bateriile de coastă nu-şi aşteaptă decât tunurile.

— Ştiu toate astea, domnule – răspunse regele.

— Ah, maiestatea voastră ştie totul? făcu muşchetarul cu uimire.

— Am si planul fortificaţiilor de la Belle-Isle – adăugă regele.

— Maiestatea voastră are planul?...

— Iată-l.

— Într-adevăr, sire – bâigui d'Artagnan – acesta este. Am văzut unul la fel şi acolo. Fruntea muşchetarului se întunecă. Ah, înţeleg, maiestatea voastră n-a avut încredere numai în mine şi a mai trimis pe cineva – rosti el pe un ton plin de mustrare.

— Ce importanţă mai are, domnule, modul cum am aflat ceea ce ştiu, de vreme ce ştiu totul?

— Prea bine, sire – vorbi muşchetarul, fără a căuta să-şi mai ascundă nemulţumirea. Îmi îngădui numai să spun maiestăţii voastre că în cazul acesta nu mai era nevoie să mă pună să gonesc atâta cale, pentru a mă afla în primejdie să-mi zdrobesc de douăzeci de ori oasele, ca să fiu primit la întoarcere cu o astfel de veste. Sire, când cineva nu are încredere în oamenii săi ori îi socoteşte netrebnici, nu se foloseşte de ei.

Şi d'Artagnan, într-o mişcare militărească, izbi cu talpa în podea, făcând să se scuture pe parchet un nouraş de pulbere de sânge închegat.

Regele îl privea în tăcere, bucurându-se în sinea lui de primul său triumf.

— Domnule – spuse apoi după o clipă – nu numai că Belle-Isle mi-e cunoscută, dar Belle-Isle e a mea!

— Prea bine, prea bine, sire; nu vă mai cer nimic altceva – răspunse d'Artagnan – decât să fiu concediat!

— Cum concediat, domnule?

— Chiar aşa. Sunt prea mândru ca să mănânc pâinea regelui fără a o câştiga, sau mai degrabă câştigând-o prost. Daţi-mi drumul, sire.

— Oh, oh!

— Daţi-mi drumul, sau plec singur.

— Te-ai supărat, domnule?

— Am şi de ce, la dracu! Stau cocoţat în şa treizeci şi două de ceasuri, gonesc ziua şi noaptea, alerg ca un nebun, ajung aici ţeapăn ca un spânzurat, şi altul mi-o ia totuşi înainte! Ce mai, sunt un neghiob. Daţi-mi drumul sire!

— Domnule d'Artagnan – zise Ludovic al XIV-lea punându-şi mâna albă pe braţul prăfuit al muşchetarului – ceea ce ţi-am spus acum nu poate ştirbi cu nimic ceea ce ţi-am făgăduit mai înainte. Cuvântul dat nu se mai retrage! Şi tânărul rege, ducându-se drept la masa lui, deschise un sertar şi scoase din el o bucată de hârtie împăturită în patru. Iată-ţi brevetul de căpitan de muşchetari. L-ai câştigat pe merit, domnule d'Artagnan.

D'Artagnan desfăcu nerăbdător hârtia şi o privi de două ori. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.

— Şi acest brevet – adăugă regele – îţi este dat nu numai pentru călătoria dumitale la Belle-Isle, dar şi pentru curajoasa dumitale faptă din Piaţa Grevei. Acolo, într-adevăr, m-ai slujit cu toată vitejia.

— Ah, ah! făcu d'Artagnan, fără a putea ori, cu toată stăpânirea de sine, o anumită roşeaţă ce i se urca în obraji. Şi asta o ştiţi, sire?

— Da, o ştiu.

Regele avea privirea pătrunzătoare şi judecata sa nu dădea niciodată greş, când era vorba să citească în cugetul cuiva.

— Vrei să spui ceva – îl îndemnă el pe muşchetar – vrei să spui ceva şi nu îndrăzneşti. Haide, vorbeşte deschis, domnule; ştii doar că ţi-am spus, odată pentru totdeauna, să n-ai nici o reţinere faţă de mine.

— Ei bine, sire, ceea ce vreau să spun este că mi-ar fi făcut mai multă plăcere dacă aş fi fost numit căpitan de muşchetari pentru că aş fi redus la tăcere o baterie sau pentru că aş fi cucerit un oraş, în fruntea companiei mele, decât pentru a fi ajutat să fie spânzuraţi doi nenorociţi.

— Să fie un adevăr ceea ce spui?

— Dar întreb pe maiestatea voastră: pentru ce m-ar bănui de prefăcătorie?

— Pentru că, dacă te cunosc bine, domnule, nu pot crede că te căieşti de a fi tras spada pentru mine.

— Ei bine, aici vă înşelaţi, sire, şi chiar foarte mult. Da, îmi pare rău c-am tras spada atunci, din pricina rezultatelor la care a dus fapta mea; acei bieţi oameni care au pierit, sire, nu erau nici duşmanii voştri, nici ai mei, şi ei nu se puteau apăra.

Regele păstră un moment de tăcere.

— Dar însoţitorul dumitale, domnule d'Artagnan, se căieşte şi el?

— Însoţitorul meu?

— Da. Nu erai singur, pe cât mi se pare.

— Singur? Unde?

— În Piaţa Grevei.

— Nu, sire, nu – răspunse d'Artagnan, roşindu-se la gândul că regele ar fi putut bănui că el, d'Artagnan, ar voi să culeagă numai pentru sine gloria ce i se cuvenea şi lui Raoul. Nu, la dracu! Bine zice maiestatea voastră, aveam un însoţitor, şi încă unul foarte brav.

— Un tânăr, nu-i aşa?

— Da, sire, un tânăr. Oh, dar se cuvine să aduc laude maiestăţii voastre pentru că e atât de bine informată şi asupra faptelor şi asupra oamenilor. Domnul Colbert e acela care-i face regelui rapoarte atât de amănunţite?

— Domnul Colbert nu mi-a vorbit decât de bine despre dumneata, domnule d'Artagnan, şi n-ar fi fost ascultat dacă ar fi vorbit altfel.

— Ah, ce fericire!

— Dar el l-a vorbit de bine şi pe acel tânăr.

— Şi pe drept cuvânt – zise muşchetarul.

— În sfârşit, se pare că acel tânăr e un viteaz – spuse Ludovic al XIV-lea, ca să aţâţe în celălalt un simţământ pe care el îl lua drept ciudă.

— Un viteaz, da, sire – răspunse d'Artagnan, încântat, la rândul lui, de a-i stârni regelui interesul pentru Raoul.

— Îi ştii cumva numele?

— Dar cred că...

— Aşadar, îl cunoşti?

— Da, de aproape douăzeci şi cinci de ani, sire.

— Dar abia are douăzeci şi cinci de ani! exclamă regele.

— Ei bine, sire, îl cunosc de când s-a născut, iată totul.

— Vorbeşti adevărat?

— Sire – zise d'Artagnan – maiestatea voastră îmi pune întrebări cu o neîncredere ce nu intra în caracterul vostru. Domnul Colbert, care v-a încunoştinţat atât de bine, a uitat oare să vă spună că acest tânăr este fiul celui mai bun prieten al meu?

— Vicontele de Bragelonne?

— Da, el însuşi, sire; vicontele de Bragelonne îl are ca tată pe domnul conte de La Fère, care a contribuit atât de mult la restauraţia regelui Carol al II-lea. Oh, Bragelonne se trage dintr-o rasă de viteji, sire!

— Prin urmare, e fiul acelui senior care a venit la mine, sau mai bine zis care a venit la domnul de Mazarin, din partea regelui Carol al II-lea, pentru a ne oferi alianţa lui?

— Întocmai.

— Şi spui că acest conte de La Fère e un viteaz?

— Sire, e un om care a tras spada pentru regele, părintele vostru, de un număr de ori mai mare decât numărul de azi al zilelor preafericitei vieţi a maiestăţii voastre.

De data asta fu rândul lui Ludovic al XIV-lea să-şi muşte buzele.

— Bine, domnule d'Artagnan, bine! Şi domnul conte de La Fère e prietenul dumitale?

— Se vor împlini în curând patruzeci de ani de când suntem prieteni, sire. Maiestatea voastră vede dar că nu-i vorbesc despre lucruri petrecute ieri, alaltăieri.

— Ţi-ar părea bine dacă l-ai revedea pe acest tânăr, domnule d'Artagnan?

— Aş fi încântat, sire.

Ludovic bătu într-un talger. Un camerier îşi făcu apariţia.

— Cheamă-l pe domnul de Bragelonne – îi spuse regele.

— Ah, ah! E aici? se miră d'Artagnan.

— E de gardă astăzi, la Luvru, împreună cu compania de gentilomi ai domnului de Condé.

Regele abia termină, Raoul se înfăţişă în cabinet. Când îl văzu pe d'Artagnan, îi zâmbi cu acel zâmbet fermecător ce nu se întâlneşte decât pe buzele oamenilor tineri.

— Haide, haide – i se adresă d'Artagnan cu familiaritate lui Raoul – regele îngăduie să mă îmbrăţişezi; dar spune-i mai întâi că-i mulţumeşti.

Raoul se înclină cu atâta graţie, încât regele, căruia toate firile nobile îi erau pe plac atâta vreme cât n-o umbreau pe a sa, admiră această frumuseţe, această forţă şi această modestie.

— Domnule – spuse monarhul adresându-se lui Raoul – am cerut domnului prinţ de Condé să aibă bunăvoinţa de a te lăsa să treci în garda mea. Am primit răspunsul său; începând deci din această dimineaţă, eşti al meu. Domnul prinţ de Condé e un stăpân bun; sper însă că nu vei fi în pierdere, schimbându-l.

— Da, da, Raoul, fii liniştit, regele are o inimă minunată – zise d'Artagnan, care cunoştea acum firea lui Ludovic şi se juca oarecum cu amorul lui propriu, până la un anumit punct, bineînţeles, respectând totdeauna convenienţele şi măgulind, chiar atunci când părea că ia în derâdere pe cineva.

— Sire – răspunse Bragelonne cu voce blândă şi plină de farmec, cu acea intonaţie firească şi melodioasă pe care o moştenise de la tatăl său – sire, nu numai din această dimineaţă sunt al maiestăţii voastre.

— Oh, ştiu asta – zise regele – şi vrei să vorbeşti despre întâmplarea din Piaţa Grevei. În ziua aceea, într-adevăr, ai fost cu totul al meu, domnule.

— Sire, nici aceea nu este ziua la care mă gândesc; nu mi-ar sta bine să amintesc de un serviciu atât de mărunt făcut alături de un om ca domnul d'Artagnan. Vreau să vorbesc de o împrejurare care a făcut epocă în viaţa mea şi care m-a consacrat, de la vârsta de şaisprezece ani, în serviciul devotat al maiestăţii voastre.

— Ah, ah! exclamă regele. Şi care este acea împrejurare? Spune, domnule.

— Iat-o... Când am pornit în prima mea campanie, adică atunci când am intrat în serviciul domnului prinţ de Condé, domnul conte de La Fère m-a condus până la Saint-Denis, unde rămăşiţele pământeşti ale regelui Ludovic al XIII-lea aşteptau, pe ultimele trepte ale lăcaşului funebru, un urmaş pe care Dumnezeu nu i-l trimite, sper, decât peste mulţi ani de zile. Acolo, el m-a pus să jur pe cenuşa stăpânilor noştri că voi servi regalitatea, reprezentată prin maiestatea voastră, încarnată de maiestatea voastră, că o voi sluji cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Am jurat, iar Dumnezeu şi morţii mi-au primit jurământul. De zece ani, sire, n-am avut, atât de des pe cât aş fi dorit, prilejul să-mi dovedesc credinţa: sunt un soldat al maiestăţii voastre, nimic altceva, şi chemându-mă alături de voi, sire, nu înseamnă că îmi schimb stăpânul, ci îmi schimb numai garnizoana.

Raoul tăcu şi se înclină. Dar, deşi el sfârşise, Ludovic al XIV-lea îl asculta încă.

— La dracu! strigă d'Artagnan. A vorbit frumos, nu-i aşa, maiestate? Bun neam, sire, neam mare!

— Da – murmură regele mişcat, fără a îndrăzni totuşi să-şi exprime tulburarea, întrucât ea n-avea altă cauză decât prezenţa unui om înzestrat cu o minunată nobleţe. Da, domnule, ai spus adevărul: oriunde te-ai aflat, ai aparţinut regelui. Totuşi, schimbând garnizoana, vei găsi, crede-mă, o înălţare în rang de care eşti vrednic.

Raoul înţelese că aici se oprea ceea ce regele avea să-i spună lui. Şi, cu tactul desăvârşit ce caracteriza firea sa aleasă, se înclină şi ieşi.

— Mai ai ceva să-mi comunici, domnule? întrebă regele după ce rămase singur cu d'Artagnan.

— Da, sire, şi am lăsat anume această veste la urmă fiindcă ea e tristă şi va îmbrăca în doliu regalitatea europeană.

— Dar ce spui, domnule?

— Sire, trecând prin Blois, un cuvânt, un cuvânt trist, ecou al palatului, mi-a lovit auzul.

— Într-adevăr, mă înspăimântaţi, domnule d'Artagnan.

— Sire, acest cuvânt era rostit de un vestitor care purta doliu la braţ.

— Unchiul meu, Gaston de Orléans, te pomeneşti?

— Sire, şi-a dat ultima suflare.

— Şi nimeni nu mi-a spus! strigă Ludovic, a cărui susceptibilitate regală vedea o jignire în tăinuirea acestei veşti.

— Oh, nu vă supăraţi, sire! zise d'Artagnan. Nici un curier din Paris şi nici un curier din lume nu aleargă cu iuţeala slujitorului vostru; curierul de la Blois va ajunge aici abia peste două ceasuri, şi aleargă bine, vă asigur de asta, dat fiind că l-am întâlnit dincolo de Orléans.

— Unchiul meu Gaston! murmură Ludovic, ducându-şi mâna la frunte şi închizând în aceste trei cuvinte toate amintirile neplăcute pe care puteau să i le trezească ele.

— Eh, da, sire, aşa e – rosti ca un filozof d'Artagnan, răspunzând gândului regal – trecutul se duce.

— Ai dreptate, domnule, ai dreptate; dar ne rămâne, slavă Domnului, viitorul; şi ne vom strădui să nu-l facem prea posomorât.

— Pentru asta, mă las în seama maiestăţii voastre – zise muşchetarul, înclinându-se. Şi acum...

— Da, aşa e, domnule, uitasem cele o sută zece leghe pe care le-ai străbătut. Du-te, domnule, îngrijeşte-te ca unul din cei mai buni soldaţi ai mei, şi când vei fi pe deplin odihnit, vino să te pui la dispoziţia mea.

— Sire, de faţă fiind sau în lipsă, sunt totdeauna al maiestăţii voastre!

D'Artagnan se înclină şi ieşi. Apoi, ca şi cum ar fi venit doar de la Fontainebleau, începu să cutreiere Luvrul spre a-l întâlni pe Bragelonne.

VII

UN ÎNDRĂGOSTIT ŞI O STĂPÂNĂ

În timp ce la castelul din Blois lumânările ardeau în jurul trupului neînsufleţit al lui Gaston de Orléans, care reprezenta trecutul, în timp ce burghezii din oraş îi întocmeau epitaful, care era departe de a fi un panegiric, în timp ce DOAMNA, văduva moştenitoare, uitând că în anii tinereţii ei iubise atât de mult acest cadavru înţepenit încât fugise din castelul părintesc ca să-l urmeze, făcea, la douăzeci de paşi de sala funebră, socoteala averii, fără a mai ţine seama de orgoliul rangului, alte socoteli şi alte orgolii se înfruntau în toate celelalte unghere ale castelului unde sălăşluia vreo fiinţă omenească.

Nici dangătul lugubru al clopotelor, nici glasurile tărăgănate ale cântăreţilor, nici strălucirea făcliilor răsfrântă în vitralii, nici pregătirile de înmormântare nu aveau puterea să tulbure două persoane aşezate în dreptul unei ferestre din curtea interioară, fereastră pe care noi o cunoaştem şi care lumina o odaie ce făcea parte din ceea ce se numea pe atunci micile apartamente. De altminteri, o rază jucăuşă de soare, care soarelui părea că nici nu-i pasă de pierderea pe care o îndura Franţa, o rază de soare, spuneam, cădea asupra lor, răscolind miresmele florilor din apropiere şi însufleţind până şi zidurile dimprejur. Aceste două persoane atât de preocupate, nu de moartea ducelui, ci de convorbirea ce se înfiripase între ele cu prilejul acestei morţi, erau o tânără fată şi un june bărbat. Acesta din urmă, un flăcău între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi şase de ani cel mult, cu o înfăţişare când foarte deschisă, când prefăcută, făcând să-i joace în cap doi ochi mari, umbriţi de nişte gene lungi, era mărunt şi oacheş la chip; râdea cu o gură largă, dar împodobită cu dinţi frumoşi, iar bărbia lui ascuţită, care părea să se bucure de o mlădiere pe care natura n-o imprimă de regulă acestei părţi a feţei, se lungea uneori într-un chip foarte drăgăstos către interlocutoarea sa, care, se cuvine s-o spunem, nu se retrăgea totdeauna cu iuţeala pe care cerinţele unei bune creşteri aveau dreptul să i-o impună. Tânăra fată, pe care o cunoaştem, căci am mai văzut-o o dată la aceeaşi fereastră, în lumina aceluiaşi soare, tânăra fată oferea un amestec ciudat de sensibilitate şi îngândurare: era fermecătoare când râdea, frumoasă când se posomora; totuşi, să ne grăbim a o spune, cel mai adesea era mai degrabă fermecătoare, decât frumoasă.

Cele două persoane păreau a fi atins punctul culminant al unei convorbiri pe jumătate glumeaţă, pe jumătate gravă.

— Haide, domnule Malicorne – spunea tânăra fată – vrei să vorbim, în sfârşit, serios?

— Crezi că-i uşor, domnişoară Aure – răspunse tânărul – să faci ceea ce-ai vrea, când nu poţi face ceea ce ai putea...

— Bun! Iată-l că se încurcă în propriile lui fraze.

— Eu?

— Da, dumneata; hai, renunţă la logica asta de procuror, dragul meu.

— Încă ceva cu neputinţă. Sunt secretar de procuror, domnişoară de Montalais.

— Iar eu sunt domnişoară, domnule Malicorne.

— Vai, o ştiu prea bine, şi mă chinuieşti prin această depărtare; de aceea, nu-ţi voi mai spune nimic.

— Ba nu, nu te chinuiesc; spune-mi ceea ce ai să-mi spui, haide, ţi-o cer!

— Ei bine, mă supun.

— Ah, într-adevăr, ce fericire!

— DOMNUL a murit.

— Ei, poftim veste! Dar de unde vii ca să ne spui asta?

— Vin din Orléans, domnişoară.

— Şi asta-i singura veste pe care o aduci?

— O, nu!... Vin să anunţ că doamna Henriette a Angliei e pe cale de a sosi pentru a se căsători cu fratele maiestăţii sale.

— Într-adevăr, Malicorne, eşti nesuferit cu veştile astea din veacul celălalt! Să ştii, dacă nu te laşi de obiceiul acesta urât de a mă lua peste picior, voi pune să fii dat afară.

— Oh!

— Da, fiindcă mă scoţi din sărite.

— Ei, ei, răbdare, domnişoară.

— Vrei să mă superi cu tot dinadinsul. Şi ştiu de ce te porţi aşa, lasă...

— De ce? Spune, şi-ţi voi răspunde fără înconjur dacă e adevărat sau nu.

— Ştii că aştept cu nerăbdare răspunsul la rugămintea, pe care am avut nesăbuinţa de a ţi-o face, să pui o vorbă bună ca să fiu domnişoară de onoare, şi nu vrei să-ţi pui în joc trecerea.

— Eu?

Malicorne coborî pleoapele, îşi încrucişă braţele şi îşi reluă aerul său prefăcut.

— Şi ce trecere ar putea să aibă un biet ajutor de procuror, spune-mi, rogu-te?

— Tatăl dumitale n-are degeaba un venit de douăzeci de mii de livre, domnule Malicorne.

— Avere de om din provincie, domnişoara de Montalais.

— Tatăl dumitale nu degeaba cunoaşte toate tainele domnului prinţ de Condé.

— Favoare care se mărgineşte la a-i împrumuta bani monseniorului.

— Pe scurt, dumneata însuţi nu eşti degeaba cea mai şireată cutră de provincie.

— Mă măguleşti.

— Eu?

— Da, dumneata.

— Cum asta?

— Fiindcă în timp ce eu vreau să-ţi arăt că n-am nici un fel de trecere, dumneata mă faci să cred că aş avea una.

— În sfârşit, ce-i cu rugămintea mea?

— Ei bine, rugămintea dumitale...

— Voi avea sau nu voi avea răspunsul?

— Îl vei avea.

— Când?

— Oricând vei dori.

— Unde e?

— În buzunarul meu.

— Cum, în buzunarul dumitale?

— Da.

Şi, într-adevăr, cu un surâs de pişicher, Malicorne scoase din buzunar o scrisoare, pe care Montalais i-o smulse din mână ca pe o pradă şi o citi dintr-o răsuflare. Pe măsură ce citea, se însenina la chip.

— Malicorne! strigă ea după ce termină de citit. Orice s-ar spune, eşti un băiat bun.

— De ce, domnişoară?

— Fiindcă ai fi putut cere să fii răsplătit pentru acest lucru, şi n-ai făcut-o.

Şi izbucni într-un hohot de râs, crezând că astfel îl zăpăceşte pe ajutorul de procuror. Dar Malicorne înfruntă cu bărbăţie atacul.

— Nu înţeleg ce vrei să spui – zise el.

De astă dată, Montalais era aceea care părea încurcată.

— Ţi-am dezvăluit sentimentele mele – continuă Malicorne. Mi-ai spus de trei ori, râzând, că nu mă iubeşti: m-ai sărutat o singură dată, fără să râzi, şi cu asta mă declar mulţumit, e tot ce-mi trebuie.

— Tot? făcu mândra şi cocheta Montalais pe un ton în care se simţea orgoliul rănit.

— Absolut tot, domnişoară – răspunse Malicorne.

— Ah!

Această exclamaţie monosilabică exprima atâta mânie câtă recunoştinţă ar fi avut dreptul să aştepte tânărul. El clătină liniştit din cap.

— Ascultă, Montalais, să nu mai vorbim despre asta – spuse, fără a se îngriji dacă această familiaritate era sau nu în vederile iubitei sale.

— Pentru ce?

— Pentru că, de un an de zile de când te cunosc, mi-ai fi arătat de douăzeci de ori uşa, dacă nu ţi-aş fi fost pe plac.

— Ei ,nu mai spune! Şi pentru care motiv ţi-aş fi putut arăta uşa?

— Fiindcă am fost destul de neobrăzat ca s-o merit.

— Oh, asta e adevărat.

— Vezi dar că eşti silită s-o recunoşti – zise Malicorne.

— Domnule Malicorne.

— Să nu ne supărăm; aşadar, dacă nu m-ai dat afară, nu e fără temei.

— Să nu-ţi închipui cumva că te iubesc! strigă Montalais.

— Prea bine. Ţi-aş spune chiar că în clipa de faţă sunt sigur că mă urăşti.

— Oh, niciodată n-ai spus ceva mai adevărat!

— Fie. Nici eu nu te pot suferi.

— Ah, iau act!

— Ia. Mă găseşti grosolan şi prost; eu te găsesc, la rândul meu, cu glasul înăsprit şi cu faţa sluţită de mânie. În clipa aceasta, ai fi în stare să te arunci mai bine pe fereastră, decât să mă laşi să-ţi sărut vârful degetelor; iar eu m-aş prăvăli mai curând din vârful clopotniţei, decât să-ţi ating poala rochiei. Dar peste cinci minute, dumneata mă vei iubi, iar eu te voi adora. Oh, aşa e!

— Mă îndoiesc.

— Iar eu îţi jur că aşa este!

— Înfumuratule!

— Şi nu e numai atât; ai nevoie de mine, Aure, iar eu am nevoie de dumneata. Când vrei să fii veselă, te fac să râzi; când îmi place să fiu îndrăgostit, te privesc. Ţi-am adus răspunsul pe care-l doreai la rugămintea de a fi doamnă de onoare; dumneata îmi vei da numaidecât lucrul pe care-l voi dori.

— Eu?

— Dumneata! Dar în clipa de faţă, scumpa mea Aure, îţi declar că nu doresc nimic; aşa că, fii liniştită.

— Eşti un om odios, Malicorne; eram pe cale să mă bucur de vestea pe care mi-ai adus-o, dar iată că-mi spulberi orice bucurie.

— Bine, nu-i încă timpul pierdut, te vei bucura după ce voi pleca eu.

— Atunci pleacă, hai...

— Fie; dar, mai întâi, un sfat...

— Care?

— Reia-ţi buna dispoziţie; te urâţeşti când faci pe supărata.

— Mojicule!

— Aşa, să ne spunem tot ce gândim, de vreme ce-am ajuns aici!

— O, Malicorne! O, inimă plină de răutate!

— O, Montalais! Fiinţă ingrată!

Şi tânărul se sprijini în coate pe marginea ferestrei.

Montalais luă o carte şi o deschise. Malicorne se ridică, îşi şterse pălăria cu mâneca hainei şi îşi scutură cu dosul mâinii vestonul negru. Montalais, prefăcându-se că citeşte, îl urmărea cu coada ochiului.

— Bun! rosti ea furioasă. Iată-l că-şi ia aerul lui respectuos. O să stea bosumflat opt zile de aici încolo.

— Cincisprezece, domnişoară – zise Malicorne, înclinându-se.

Montalais îşi ridică asupra lui pumnul strâns.

— Monstrule! strigă ea. Oh, dacă aş fi bărbat!

— Ce mi-ai face?

— Te-aş strânge de gât!

— Ah, foarte bine – zise Malicorne – acum mi se pare că încep să doresc ceva.

— Şi ce doreşti, domnule demon? Să-mi pierd sufletul de furie?

Malicorne învârtea respectuos pălăria între degete; dar deodată lăsă pălăria să-i cadă din mâini, o prinse pe fată de amândoi umerii, o trase spre el şi-şi apăsă pe buzele ei buzele sale prea învăpăiate pentru un bărbat ce voia să arate că ar fi atât de nepăsător. Aure voi să scoată un ţipăt, dar ţipătul acesta fu înăbuşit în focul sărutării. Întărâtată şi mânioasă, fata îl îmbrânci pe tânăr în zid.

— Bun! rosti pe un ton filozofic Malicorne. Asta mi-ajunge pentru şase săptămâni. Adio, domnişoară! Primeşte umilul meu salut!

Şi făcu trei paşi spre uşă.

— Ei bine, nu, nu vei pleca! strigă Montalais, bătând din picior. Rămâi, îţi poruncesc!

— Îmi porunceşti, dumneata?

— Da; nu sunt eu stăpâna?

— Pe sufletul şi pe gândurile mele, da, fără îndoială.

— Frumoasă proprietate, n-am ce zice! Un suflet slut şi un cap sec.

— Ia seama, Montalais, te cunosc – zise Malicorne. Ai să te îndrăgosteşti de servitorul dumitale.

— Ei bine, da – răspunse ea, agăţându-se de gâtul său mai mult cu o nepăsare copilărească, decât cu o voluptoasă delăsare – ei bine, da, căci trebuie să-ţi mulţumesc, la urma urmelor.

— Pentru ce?

— Pentru serviciul pe care mi l-ai făcut. Nu e oare în joc viitorul meu?

— Ba şi al meu.

Montalais îl privi ţintă.

— E îngrozitor – zise – că nu pot niciodată să ghicesc dacă vorbeşti serios sau nu.

— Cum nu se poate mai serios; mă duc la Paris, vei merge şi dumneata, vom merge împreună.

— Atunci, numai pentru asta m-ai ajutat, egoistule?

— Ce vrei, Aure, nu mă pot lipsi de dumneata.

— Ei bine, într-adevăr, şi eu la fel; totuşi, trebuie să recunoşti că eşti un suflet rău.

— Aure, scumpa mea Aure, ia seama! Dacă începi iar cu ocările, ştii ce urmează, şi am să te ador.

Şi, spunând aceste cuvinte, Malicorne o trase pentru a doua oară pe fată spre el. Dar în aceeaşi clipă se auziră paşi pe scări. Cei doi tineri erau atât de aproape, încât ar fi fost surprinşi unul în braţele celuilalt, dacă Montalais nu l-ar fi repezit dintr-o dată pe Malicorne cu spatele spre uşa ce se deschise tocmai în momentul acela. Un strigăt puternic, urmat de aspre dojeni, răsună numaidecât. Aceea care scotea acest strigăt şi rostea acele ameninţări era doamna de Saint-Rémy; nenorocitul de Malicorne o prinsese între perete şi uşa pe care ea abia o întredeschisese.

— Iarăşi haimanaua asta! ţipă bătrâna femeie. Nu mai scăpăm de el!

— Ah, doamnă – răspunse Malicorne cu o voce plină de respect – au trecut opt zile întregi de când n-am mai fost pe aici.

VIII

UNDE APARE DIN NOU ADEVĂRATA

EROINĂ A ACESTEI POVESTIRI

În urma doamnei de Saint-Rémy urca domnişoara de La Vallière. Ea auzi izbucnirea de mânie maternă şi, ghicindu-i cauza, păşi tremurând în odaia unde-l zări pe nenorocitul de Malicorne, a cărui fâstâceală nemaipomenită ar fi înduioşat sau ar fi înveselit pe oricine l-ar fi putut privi cu sânge rece. Într-adevăr, tânărul se retrăsese repede în dosul unui jilţ înalt, ca pentru a se pune la adăpost de primele atacuri ale doamnei de Saint-Rémy; nu spera s-o poată îndupleca prin cuvinte, căci ei îi turuia gura mai repede decât lui, fără a se mai opri, dar el îşi punea toată nădejdea în elocvenţa gesturilor lui. Bătrâna doamnă însă nu asculta şi nu vedea nimic: de multă vreme, Malicorne era una din antipatiile ei. Totuşi, furia îi era prea mare ca să nu se abată de la Malicorne şi asupra complicei lui. Montalais fu luată la rând.

— Şi dumneata, domnişoară, şi dumneata îţi închipui oare că nu-i voi vorbi DOAMNEI despre cele ce se petrec la una din domnişoarele ei de onoare?

— Oh, mamă – se ruga domnişoara de La Vallière – fii bună, iart-o...

— Taci, domnişoară, şi nu te obosi degeaba luând partea unor persoane nedemne; că o fată cinstită ca dumneata suferă înrâurirea unei pilde rele e fără îndoială un lucru destul de urât, dar să-i mai iei şi apărarea, iată ceea ce nu pot îngădui.

— Nu ştiu, zău, pentru ce sunt tratată atât de aspru – izbucni Montalais, nemaiputându-se stăpâni – că doar n-am făcut nici un rău, aşa presupun!

— Dar acest pierde-vară, domnişoară – i-o întoarse doamna de Saint-Rémy arătându-l pe Malicorne – se află aici ca să facă bine? Te rog să-mi răspunzi!

— Nici să facă bine, nici să facă rău, doamnă; a venit să mă vadă, asta-i tot.

— Bine, bine – zise doamna de Saint-Rémy. Alteţa sa regală va fi încunoştinţată şi va judeca.

— Oricum – răspunse Montalais – nu văd de ce domnul Malicorne n-ar avea voie să vină aici, de vreme ce gândurile dumnealui sunt foarte curate.

— Gânduri curate, cu o astfel de mutră! strigă doamna de Saint-Rémy.

— Vă mulţumesc în numele mutrei mele, doamnă – rosti Malicorne.

— Vino, copila mea, vino de-aici – zise doamna de Saint-Rémy. Hai să-i spunem DOAMNEI că în clipa când ea îşi plânge soţul, în clipa când noi toţi plângem săvârşirea unui stăpân în acest vechi castel de la Blois, sălaş al durerii, mai sunt primprejur oameni care se bucură şi petrec.

— Oh! făcură într-un glas cei doi învinuiţi.

— O domnişoară de onoare! O domnişoară de onoare! se văicări bătrâna doamnă, ridicându-şi braţele spre cer.

— Ei bine, de data asta vă înşelaţi, doamnă – zise Montalais, scoasă din răbdări. Nu mai sunt domnişoară de onoare, a DOAMNEI, cel puţin.

— Renunţi la această cinste, domnişoară? Foarte bine, nu pot decât să aplaud o asemenea hotărâre, şi iată c-o aplaud.

— Nu renunţ la această cinste, doamnă; trec în serviciul altcuiva, atâta tot.

— Te duci la burghezi sau la magistraţi? întrebă doamna de Saint-Rémy cu dispreţ.

— Aflaţi, doamnă – răspunse Montalais – că nu sunt eu aceea care să slujesc o burgheză sau o soţie de magistrat şi că, părăsind această biată curte unde lâncezeşte persoana dumneavoastră, mă voi duce să stau la o curte aproape regală.

— Auzi, auzi! O curte regală! rosti doamna de Saint-Rémy, străduindu-se să râdă. O curte regală! Ce zici de asta, fiica mea?

Şi se întoarse către domnişoara de La Vallière, pe care voia cu tot dinadinsul s-o îndepărteze de Montalais şi care, în loc să se supună dorinţei doamnei de Saint-Rémy, privea cu frumoşii ei ochi împăciuitori când spre mama sa, când spre Montalais.

— N-am spus o curte regală, doamnă – răspunse Montalais – fiindcă doamna Henriette a Angliei, care va deveni soţia alteţei sale regale DOMNUL, nu e regină. Am spus aproape regală, şi m-am exprimat bine, deoarece ea va fi cumnata regelui.

Dacă un trăsnet ar fi căzut pe castelul de la Blois, n-ar fi uimit-o pe doamna de Saint-Rémy aşa cum o uimi această ultimă frază rostită de Montalais.

— Ce tot vorbeşti acolo de alteţa sa regală Doamna Henriette? bâigui bătrâna femeie.

— Spun că voi intra în serviciul ei ca domnişoară de onoare; asta am spus.

— Ca domnişoară de onoare? exclamară în acelaşi timp doamna de Saint-Rémy cu deznădejde şi domnişoara de La Vallière cu bucurie.

— Da, doamnă, ca domnişoară de onoare.

Bătrâna femeie îşi lăsă capul în jos, ca şi cum lovitura ar fi fost prea puternică pentru ea. Totuşi, aproape numaidecât, ridică iarăşi faţa, pentru a da o ultimă ripostă adversarei sale:

— Oh, oh! zise ea. Multe făgăduieli de acest fel se fac fără nici un temei! Te îmbeţi adesea cu speranţe frumoase, pentru ca, la urmă, când e vorba ca aceste făgăduieli să fie împlinite, ca aceste speranţe să fie înfăptuite, te trezeşti că toate aşteptările pe care te bizuiai se destramă ca fumul.

— O, doamnă, trecerea de care se bucură ocrotitorul meu nu poate fi pusă la îndoială, şi făgăduielile lui sunt ca şi fapte împlinite.

— Şi acest ocrotitor atât de puternic aş fi prea curioasă dacă aş vrea să-i aflu numele?

— O, Doamne, nu! E domnul de aici – răspunse Montalais, arătând spre Malicorne, care, în tot timpul acestei scene, îşi păstrase cel mai netulburat sânge rece şi cea mai hazlie demnitate.

— Dumnealui! strigă doamna de Saint-Rémy cu o explozie de hohote. Dumnealui e sprijinitorul dumitale! Omul a cărui trecere nu poate fi pusă la îndoială, ale cărui făgăduinţe sunt ca şi fapte împlinite este domnul Malicorne!

Malicorne făcu o plecăciune. Cât despre Montalais, drept orice răspuns, ea scoase hârtia din buzunar şi i-o arătă bătrânei doamne.

— Iată brevetul – spuse.

Asta le puse vârf la toate. De îndată ce-şi aruncă privirea peste binecuvântatul pergament, bătrâna doamnă îşi încrucişă braţele, o nedefinită expresie de invidie şi deznădejde îi împietri obrazul şi trebui să se aşeze pe un scaun ca să nu leşine. Montalais nu era însă atât de rea pentru a se bucura peste măsură de victoria ei şi pentru a-şi copleşi duşmanul, mai ales când acest duşman era mama prietenei sale; se bucură, dar nu sări în sus de fericire că învinsese. Malicorne, în schimb, fu mai puţin generos; el îşi luă aere de nobil în jilţul său, întinzându-şi picioarele cu o familiaritate care, cu două ceasuri mai înainte, i-ar fi atras lovituri de baston.

— Domnişoară de onoare la tânăra DOAMNĂ! murmură doamna de Saint-Rémy, încă nevenindu-i să creadă.

— Da, doamnă, şi, culmea, datorită sprijinului domnului Malicorne!

— De necrezut! repetă bătrâna doamnă. Nu-i aşa, Louise, ca e de necrezut?

Dar Louise nu răspunse; stătea cu capul în jos, îngândurată, aproape mâhnită. Îşi duse gingaş mâna la frunte şi oftă.

— Şi, mă rog, domnule – spuse deodată doamna de Saint-Rémy – cum ai făcut de-ai obţinut această însărcinare?

— Am cerut-o, doamnă.

— Cui?

— Unuia din prietenii mei.

— Ai dumneata prieteni cu atâta trecere la curte, încât să-ţi poată îndeplini o asemenea cerere?

— Doamnă, aşa se pare.

— Şi se poate şti numele acestor prieteni?

— N-am spus că aş avea mai mulţi prieteni, doamnă, am spus un prieten.

— Şi cum se numeşte acest prieten?

— La naiba, prea multe vreţi să ştiţi, doamnă! Când ai un prieten atât de puternic ca al meu, nu-l dai în vileag cu una cu două, ca să ţi-l fure te miri cine.

— Ai dreptate, domnule, să nu-i spui numele, căci mă tem că ţi-ar fi greu să-l născoceşti.

— În tot cazul – interveni Montalais – dacă prietenul nu există, brevetul există, şi asta lămureşte totul.

— Atunci – zise doamna de Saint-Rémy cu zâmbetul graţios al pisicii care vrea să zgârie – atunci înseamnă că, adineauri, când l-am găsit pe domnul la dumneata...

— Ei bine?

— Îţi aducea brevetul.

— Chiar aşa e, doamnă, aţi ghicit.

— În cazul acesta, totul e foarte cuviincios.

— Cred şi eu, doamnă.

— Şi am greşit, pe cât se pare, făcându-ţi aspre mustrări, domnişoară.

— Foarte mult, doamnă; dar sunt aşa de obişnuită cu mustrările dumneavoastră, încât vi le iert.

— Dacă-i aşa, să mergem, Louise; nu ne rămâne decât să ne retragem. M-auzi?

— Doamnă – rosti La Vallière tresărind – ai spus ceva?

— Dar nu m-ai auzit, copila mea?

— Nu, doamnă, mă gândeam.

— La ce?

— La o mie de lucruri.

— Sper că nu eşti supărată pe mine, Louise! zisa Montalais, strângându-i mâna.

— Dar pentru ce aş fi supărată pe tine, scumpa mea Aure? răspunse tânăra fată cu glasul ei dulce ca un cântec.

— Doamne – adaugă doamna de Saint-Rémy – chiar dacă ar fi puţin supărată pe dumneata, biata copilă, ar avea şi de ce.

— Dar pentru ce, Doamne sfinte, să se supere pe mine?

— Mi se pare că e de familie tot atât de bună şi e tot atât de frumoasă ca şi dumneata.

— Mamă! strigă Louise.

— De o sută de ori mai frumoasă, doamnă, da; dintr-o familie mai bună, însă, nu; dar asta nu-mi spune de loc pentru ce ar fi Louise supărată pe mine.

— Crezi oare că e o plăcere pentru ea să se înmormânteze la Blois, în timp ce dumneata vei străluci la Paris?

— Dar, doamnă, nu eu sunt aceea care o împiedică pe Louise de a mă urma la Paris; dimpotrivă, aş fi foarte fericită să vină şi ea acolo.

— Numai că domnul Malicorne, care e atotputernic la curte...

— Ce să-i faci, doamnă – rosti Malicorne – fiecare cum poate pe această biată lume.

— Malicorne! îi strigă Montalais. Apoi, aplecându-se către tânăr: Ţine-o de vorbă pe doamna de Saint-Rémy, fie certându-te, fie împăcându-te cu ea; trebuie să-i vorbesc Louisei.

Şi o caldă strângere de mână îl răsplăti în aceeaşi clipă pe Malicorne pentru supunerea de care avea să dea dovadă. Malicorne se apropie îmbufnat de doamna de Saint-Rémy, în timp ce Montalais îi şoptea prietenei sale, cuprinzând-o cu braţul pe după gât:

— Ce ai, spune? E adevărat că n-ai să mă mai iubeşti fiindcă voi străluci acolo, aşa cum zice mama ta?

— Oh, nu! răspunse tânăra fata, abia stăpânindu-şi lacrimile. Dimpotrivă, mă bucur de norocul tău.

— Te bucuri! Şi eşti gata să plângi.

— Plângi oare numai de invidie?

— Ah, da, înţeleg, mă duc la Paris, şi acest cuvânt, Paris, îţi reaminteşte de un anume cavaler.

— Aure!

— Un anume cavaler care se afla cândva la Blois, iar astăzi se află la Paris.

— Nu ştiu, în adevăr, ce am, dar simt că mă înăbuş.

— Atunci plângi, dacă nu poţi să-mi zâmbeşti.

Louise îşi ridică faţa atât de frumoasă, pe care lacrimile, picurând una câte una, o iluminau ca nişte diamante.

— Haide, mărturiseşte – zise Montalais.

— Ce vrei să mărturisesc?

— Pricina care te face să plângi; nimeni nu plânge fără motiv. Sunt prietena ta; tot ceea ce vrei să fac, voi face. Malicorne e mai puternic decât s-ar crede, să ştii! Vrei să vii la Paris?

— Vai! oftă Louise.

— Vrei să vii la Paris?

— Să rămân singură aici, în acest castel mohorât, eu care mă obişnuisem să-ţi ascult cântecele, să-ţi strâng mâna, să alerg cu tine prin parc! Oh, cât o să-mi fie de urât, ce repede am să mor!

— Vrei să vii la Paris?

Louise oftă din nou.

— Nu vrei să-mi răspunzi, prin urmare.

— Dar ce să-ţi răspund?

— Da sau nu; nu-i atât de greu, mi se pare.

— Oh, tu eşti fericită, Montalais!

— Spune, asta înseamnă că ai vrea să fii în locul meu?

Louise tăcu.

— Mică încăpăţânată! rosti Montalais. S-a mai văzut oare vreodată ca cineva să se ascundă de prietena ei? Haide, mărturiseşte că ai vrea să vii la Paris, mărturiseşte că mori de dorul de a-l revedea pe Raoul!

— Nu pot să mărturisesc asta.

— Şi rău faci.

— De ce?

— Pentru că... vezi acest brevet?

— Fireşte că-l văd.

— Ei bine, aş putea face să ai unul la fel.

— Prin cine?

— Prin Malicorne.

— Aure, vorbeşti adevărat? Ar fi cu putinţă?

— Doamne, Malicorne e aici; ceea ce a făcut pentru mine, va trebui să facă şi pentru tine.

Malicorne auzi rostindu-se de două ori numele lui; fu încântat că avea prilejul să scape de doamna Saint-Rémy şi se întoarse numaidecât către ele.

— Ce s-a întâmplat, domnişoară?

— Vino încoace, Malicorne – făcu Montalais cu un gest poruncitor.

Malicorne se supuse.

— Un brevet la fel – zise Montalais.

— Cum adică?

— Un brevet la fel cu ăsta! E limpede?

— Dar...

— Îmi trebuie!

— Oh, oh, îţi trebuie?

— Da.

— E cu neputinţă, nu-i aşa, domnule Malicorne? zise Louise cu glasul ei dulce.

— Doamne! Dacă e pentru dumneata, domnişoară...

— Pentru mine. Da, domnule Malicorne, va fi pentru mine.

— Şi dacă domnişoara de Montalais îl cere o dată cu dumneata...

— Domnişoara de Montalais nu-l cere, ţi-l ordonă!

— Ei bine, voi căuta să mă supun, domnişoară.

— Şi vei face să fie numită?

— Vom încerca.

— Fără răspunsuri în doi peri. Louise de La Vallière va fi domnişoară de onoare a doamnei Henriette până în opt zile.

— Ce grăbită eşti!

— Până în opt zile; dacă nu...

— Ei bine?

— Îl vei lua şi pe al meu înapoi, domnule Malicorne: nu-mi părăsesc prietena.

— Scumpă Montalais!

— Prea bine, păstrează-ţi brevetul; domnişoara de La Vallière va fi domnişoară de onoare.

— Adevărat?

— Adevărat.

— Aşadar, pot nădăjdui că voi merge la Paris?

— Te poţi bizui pe mine.

— Oh, domnule Malicorne, câtă recunoştinţă! strigă Louise împreunându-şi mâinile şi sărind în sus de bucurie.

— Mică prefăcută! zâmbi Montalais. Încearcă de a mă mai face să cred că nu eşti îndrăgostită de Raoul.

Louise se înroşi ca trandafirul de mai; dar în loc să răspundă, se duse s-o îmbrăţişeze pe mama sa.

— Domnul Malicorne e un prinţ deghizat! zise bătrâna doamnă. Totul îi stă în putinţă.

— Vreţi să fiţi şi dumneavoastră domnişoară de onoare? o întrebă Malicorne pe doamna de Saint-Rémy. Atâta timp cât pot, să numesc barem pe toată lumea!

Şi, cu acestea, ieşi, lăsând-o pe biata doamnă despotcovită, cum ar spune Tallemant des Réaux.

— Fie ce-o fi! murmură Malicorne coborând scara. Treaba asta o să mă coste încă o mie de livre, dar n-am încotro; prietenul meu Manicamp nu face nimic pe degeaba.

IX

MALICORNE ŞI MANICAMP

Introducerea acestor două noi personaje în istorisirea de faţă şi misterioasa lor asemănare de nume şi de simţăminte merită oarecare atenţie din partea povestitorului, cât şi a cititorului. Vom căuta deci să dăm câteva amănunte despre domnul Malicorne şi despre domnul Manicamp.

Malicorne, se ştie, fusese de curând la Orléans ca să capete brevetul acela pentru domnişoara de Montalais, iar sosirea lui făcuse o mare vâlvă la castelul din Blois. Şi asta pentru că la Orléans se afla în vremea aceea domnul de Manicamp. Ciudat personaj mai era şi acest domn de Manicamp! Băiat cu mult spirit, totdeauna fără un ban, totdeauna la ananghie, cu toate că se înfrupta după voie din punga domnului conte de Guiche, una dintre cele mai bine garnisite pungi ale epocii. Şi asta pentru că domnul conte de Guiche copilărise împreună cu domnul de Manicamp, biet boiernaş vasal, născut din neamul Grammont. Şi pentru că, în sfârşit, domnul de Manicamp, cu spiritul lui ager, îşi crease un venit în bogata familie a mareşalului.

Încă din copilărie, dintr-un calcul foarte bine întocmit pentru vârsta lui îşi împrumutase numele şi tăcerea tuturor nebuniilor contelui de Guiche. Nobilul său prieten şterpelea o fructă adusă pentru doamna mareşal, spărgea o oglindă, scotea ochiul unui câine, de Manicamp era totdeauna gata să ia asupră-şi crima şi primea pedeapsa cuvenită, care nu era mai puţin aspră pentru faptul că se abătea asupra unui nevinovat. În schimb, acest sistem de abnegaţie îi era răsplătit. În loc să umble în hainele sărăcăcioase din care situaţia părintească îi făcuse un fel de lege, putea să apară strălucitor, mândru, ca un tânar senior cu un venit de cincizeci de mii de livre. Asta nu înseamnă că avea un caracter josnic sau ca era un spirit ploconit; nu, era filozof, sau mai degrabă arăta acea nepăsare, moliciune şi visare ce fac pe un om să treacă peste orice simţământ al ierarhiilor lumeşti. Singura lui ambiţie era să cheltuiască repede şi cât mai mulţi bani. Dar, sub acest raport, domnul de Manicamp era un sac fără fund. De trei sau patru ori pe an, cu regularitate, îl sleia de bani pe contele de Guiche, şi când vedea că acesta este cu adevărat sleit, întorcându-şi buzunarele şi punga pe dos şi spunând că i-ar trebui cel puţin cincisprezece zile până când dărnicia părintească să-i umple din nou punga şi buzunarele, de Manicamp pierdea orice vlagă, se culca, stătea lungit în pat, nu mai mânca nimic şi vindea frumoasele lui veşminte sub motiv că, stând culcat în pat, nu mai are nevoie de ele. În timpul acestei amorţiri a trupului şi a spiritului, punga contelui de Guiche se umplea iarăşi şi, odată plină, se revărsa în cea a lui de Manicamp, care îşi cumpăra alte haine noi, se dichisea încă o dată şi reîncepea aceeaşi viaţă de mai înainte. Această manie de a-şi vinde hainele noi pe un sfert din preţul lor adevărat îl făcuse pe eroul nostru de pomină în Orléans, oraş unde, ne-am simţi foarte încurcaţi să spunem de ce, venea să-şi petreacă, de obicei, zilele lui de pocăinţă. Toţi stricaţii provinciali, toţi neisprăviţii cu şase sute de livre pe an se repezeau să culeagă firimiturile îndestulării sale. Printre admiratorii acelor strălucite costume se distingea amicul nostru Malicorne, fiul unui sindic al oraşului, de la care domnul prinţ de Condé, totdeauna strâmtorat, ca orice Condé, împrumuta adesea bani cu camătă mare. Domnul Malicorne ţinea cheile de la lada cu bani a părinţilor săi. Vrem să spunem că, în acele timpuri de moralitate uşoară, el îşi agonisea, de partea lui, urmând exemplul tatălui şi dând bani cu camătă pe termene scurte, un venit de o mie opt sute de livre, fără a mai pune la socoteală alte şase sute de livre ce proveneau de la generozitatea sindicului, astfel încât Malicorne tânărul era regele rafinaţilor din Orléans, dispunând de două mii patru sute de livre, pe care le putea mânui, cheltui, risipi în tot felul de nebunii. Dar, spre deosebire de Manicamp, Malicorne era nemaipomenit de ambiţios. Iubea din ambiţie, arunca banii din ambiţie, s-ar fi putut ruina din ambiţie.

Malicorne se hotărâse să parvină cu orice preţ; şi pentru asta, fără a ţine seama de nimic, îşi alesese o iubită şi un prieten. Iubita, domnişoara de Montalais, era crudă cu el în privinţa desfătărilor dragostei, dar era o fată de neam nobil, şi asta îi era de ajuns lui Malicorne. Prietenul nu ţinea la prietenie, dar era favoritul contelui de Guiche, prieten el însuşi cu DOMNUL, fratele regelui, şi asta îi era de ajuns lui Malicorne. În schimb, la capitolul cheltuielilor, domnişoara de Montalais îl costa pe an – panglici, mănuşi şi dulciuri – o mie de livre. De Manicamp îl costa – bani daţi cu împrumut şi nerestituiţi – de la o mie două sute la o mie cinci sute de livre pe an. Aşa încât lui Malicorne nu-i mai rămânea nimic. A, ba nu, ne înşelăm: îi mai rămânea lada cu bani a tatălui său. Şi căuta să se folosească de ea printr-un procedeu asupra căruia păstra cea mai mare taină şi care consta din a-şi însuşi singur, din banii părinteşti, suma necesară pe vreo şase ani înainte, adică circa cincisprezece mii de livre, jurându-se, bineînţeles faţă de el însuşi, de a pune la loc această datorie de îndată ce se va ivi prilejul. Prilejul trebuia să fie primirea unei frumoase însărcinări pe lângă curtea DOMNULUI, atunci când această curte se va alcătui cu prilejul căsătoriei Prinţului. Această vreme sosise, într-adevăr, şi curtea DOMNULUI începea să fie înjghebată. O atribuţie bună pe lângă un prinţ de sânge, primită prin girul şi recomandarea unui prieten de rangul contelui de Guiche, însemna cel puţin douăsprezece mii de livre pe an, şi, punând în practică sistemul pe care-l adoptase Malicorne de a-şi spori veniturile, douăsprezece mii de livre se puteau urca uşor la douăzeci de mii. Pe urmă, odată intrat în această atribuţie, Malicorne se va însura cu domnişoara de Montalais; domnişoara de Montalais, aparţinând unei familii în care nobleţea se transmitea prin pântec, nu numai că avea să fie dotată, dar îl va înnobila şi pe Malicorne. Dar pentru ca domnişoara de Montalais, care nu avea prea multă avere, deşi era singură la părinţi, să poată fi înzestrată convenabil, trebuia să aparţină unei principese pe atât de largă la mână, pe cât de avară era DOAMNA, văduva moştenitoare. Şi pentru ca soţia să nu fie cu nimic mai prejos decât soţul, situaţie ce ar prezenta mari neajunsuri, mai cu seamă când e vorba de nişte caractere cum erau cele ale viitorilor căsătoriţi, Malicorne se gândi să facă din însăşi curtea DOMNULUI, fratele regelui, punctul central al unirii lor. Montalais va fi domnişoară de onoare a DOAMNEI, iar Malicorne va fi ofiţer al DOMNULUI. De unde se vede că planul pornea dintr-un cap chibzuit şi că purcese a fi adus la îndeplinire cu multă hotărâre. Malicorne îl rugase pe Manicamp să-i ceară contelui de Guiche un brevet de domnişoară de onoare. Iar contele de Guiche îi ceruse acest brevet DOMNULUI, care îl şi semnase fără şovăire.

Planul acesta chibzuit al lui Malicorne, căci e de la sine înţeles că socotelile unui spirit atât de activ ca al său nu se mărgineau numai la prezent, ci se întindeau şi în viitor, planul lui Malicorne, spuneam, era următorul:

Să facă să intre în serviciul doamnei Henriette o femeie îndatorată lui, spirituală, tânără, frumoasă şi pricepută la intrigi; să afle, cu ajutorul acestei femei, toate tainele femeieşti ale acestei tinere căsnicii, în timp ce el, Malicorne, şi prietenul său Manicamp vor afla, la rândul lor, toate misterele bărbăteşti ale tinerilor căsătoriţi. Numai folosind astfel de mijloace se poate ajunge la o avere frumoasă şi totodată înjghebată într-un timp scurt.

Malicorne era un nume de rând, iar cel care-l purta avea prea mult spirit ca să-şi ascundă acest adevăr; dar îşi va cumpăra o proprietate şi atunci Malicorne de ceva, sau chiar Malicorne scurt va suna foarte nobil în ureche. Şi n-ar fi cu totul nefiresc să se poată găsi numelui de Malicorne o obârşie dintre cele mai aristocratice. Într-adevăr, n-ar putea, oare, să coboare din vreun domeniu unde un taur cu mari coarne ucigătoare va fi pricinuit cândva o năpastă cuiva şi va fi botezat pământul acela cu sângele pe care-l va fi făcut să curgă acolo?

Fireşte, acest plan era înţesat de multe greutăţi; dar cea mai mare dintre toate era domnişoara de Montalais însăşi. Capricioasă, nestatornică, bănuitoare, nechibzuită, uşuratică, pretenţioasă, fecioară înarmată cu gheare, Erigonă{6} mânjită cu suc de struguri, ea răsturna uneori, cu o singură mişcare a degetelor sale albe sau cu o singură suflare a buzelor ei zâmbitoare, edificiul pe care răbdarea lui Malicorne se străduise să-l înalţe în decurs de o lună.

Lăsând la o parte dragostea, Malicorne era fericit; însă această dragoste, pe care nu se putea împiedica să n-o resimtă, el avea tăria de a şi-o ascunde cu grijă, încredinţat că la cea mai mică slăbire a legăturilor prin care ţinea strâns acest Proteu{7} feminin, demonul îl va trânti la pământ şi-şi va bate fără cruţare joc de dânsul. Îşi umilea iubita, dispreţuind-o.

Arzând de patimă atunci când ea se apropia de el plină de ispite, cunoştea arta de a rămâne rece ca gheaţa, de teamă că, de îndată ce-ar întinde braţele s-o cuprindă, fata ar rupe-o la fugă, râzându-i în nas.

În ceea ce-o privea, Montalais credea că nu-l iubeşte pe Malicorne, şi, cu totul dimpotrivă, îl iubea. Dar Malicorne repeta faţă de ea atât de des reproşurile că este nepăsătoare, încât fata sfârşea de multe ori prin a crede că acesta era adevărul, şi atunci îşi spunea că-l urăşte. Iar de voia să-l cucerească prin cochetărie, Malicorne devenea şi mai mofturos decât ea. Dar ceea ce o făcea pe Montalais să ţină la Malicorne într-un chip ce n-o mai putea despărţi de el era că Malicorne venea mereu încărcat de veşti proaspete de la curte şi din oraş, că el aducea de fiecare dată la Blois o modă, o taină, un parfum, că nu cerea niciodată o întâlnire, ba, dimpotrivă, se lăsa rugat să primească un favor, după care lui îi crăpa totdeauna buza. La rândul ei, Montalais nu era zgârcită cu veştile. Prin ea, Malicorne ştia tot ce se petrecea la DOAMNA, văduva moştenitoare, şi îi povestea lui Manicamp întâmplări care te făceau să mori de râs, iar acesta, leneş cum era, i le ducea pregătite de-a gata contelui de Guiche, care le împărtăşea apoi DOMNULUI.

Iată, pe scurt, care era urzeala micilor interese şi a micilor conspiraţii ce făceau legătura între Blois şi Orléans, şi între Orléans şi Paris, şi care aveau s-o aducă în acest din urmă oraş, unde va stârni o adevărată revoluţie, pe biata domnişoară de La Vallière, care nici pe departe nu bănuia, în clipa când se întorcea din camera de sus, bucuroasă, la braţul mamei sale, viitorul ciudat căruia îi era hărăzită.

Cât despre cumsecadele Malicorne, vrem să-l numim pe sindicul din Orléans, el vedea tot atât de puţin limpede în prezent, pe cât vedeau ceilalţi în viitor, şi nici prin cap nu-i trecea, în timp ce se plimba singur, în fiecare zi, între ceasurile trei şi cinci, după ce lua masa, prin piaţa Sfânta Caterina, îmbrăcat în haina lui cenuşie, croită pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, şi cu papucii lui de postav legaţi cu ciucuri mari, că el era acela care plătea toate hohotele de râs, toate sărutările fugare, toate şuşotelile, toată risipa de panglici şi toată zămislirea de planuri ce formau un lanţ neîntrerupt de patruzeci şi cinci de leghe de la castelul din Blois până la Palatul Regal.

X

MANICAMP ŞI MALICORNE

Aşadar, Malicorne plecă, după cum am spus, şi se duse să-l caute pe prietenul său Manicamp, retras în momentul acela la Orléans. Era tocmai în perioada când acest tânăr senior umbla să-şi vândă ultimul costum mai curăţel ce-i mai rămăsese la îndemână. Cu cincisprezece zile mai înainte obţinuse de la contele de Guiche o sută de pistoli, singurii bani cu care putea porni la drum, pentru a se duce s-o întâmpine pe DOAMNA, care avea să sosească la Le Havre. Cu trei zile mai înainte smulsese şi de la Malicorne cincizeci de pistoli, preţul brevetului obţinut pentru Montalais. Acum, deci, nu mai avea de unde să ciupească nimic, epuizându-şi toate resursele, şi nu-i rămânea decât să-şi vândă frumosul costum de stofă şi mătase, brodat şi cusut cu aur, care stârnise admiraţia întregii curţi. Dar, pentru a fi în măsură să vândă acest costum, ultimul ce-i mai rămăsese, după cum am fost siliţi să-i destăinuim cititorului, Manicamp a trebuit să se culce iarăşi în patul său. Nici foc în casă, nici bani de buzunar, nici bani pentru plimbare, nimic altceva decât somnul, care trebuia să-i ţină loc şi de mâncare, şi de petreceri, şi de baluri. S-a spus: "Dormitul ţine loc de mâncare", dar nu s-a spus niciodată: "Cine doarme, petrece", sau; "Cine doarme, dansează". Manicamp, redus la neputinţa de a nu mai petrece şi de a nu mai dansa de opt zile cel puţin, era deci foarte posomorât. Aştepta un cămătar şi-l văzu intrând pe Malicorne. Un strigăt de deznădejde îi scăpă de pe buze.

— Cum – zise el cu un ton pe care nimic nu l-ar putea reda – iar dumneata, prietene?

— Bun, mă primeşti frumos – răspunse Malicorne.

— Ah, numai că aşteptam nişte bani, şi, în loc de bani, vii dumneata.

— Şi dacă ţi-aş aduce eu nişte bani?

— O, atunci e cu totul altceva! Fii binevenit, dragă prietene.

Şi întinse mâna, nu spre palma lui Malicorne, ci spre punga lui. Malicorne se făcu însă că nu bagă de seamă şi-i dădu mâna.

— Şi banii? murmură Manicamp.

— Dragul meu, dacă vrei să-i capeţi, câştigă-i.

— Dar ce trebuie să fac pentru asta?

— La naiba, să-i câştigi!

— În ce fel?

— O, e greu, te previn!

— La dracu!

— Trebuie să te dai jos din pat şi să te duci să-l cauţi numaidecât pe domnul conte de Guiche.

— Să mă scol din pat? murmură Manicamp, întinzându-se cu adâncă plăcere în aşternut. O, asta nu!

— Ţi-ai vândut toate costumele?

— Nu, mi-a mai rămas unul, cel mai frumos chiar; dar aştept cumpărător.

— Şi încălţămintea?

— Mi se pare că se vede colo, pe scaunul acela.

— Ei bine, fiindcă ţi-au mai rămas nişte ghete şi o haină, încalţă-le pe unele, îmbrac-o pe cealaltă, pune şaua pe un cal şi porneşte-o la drum.

— Nici nu mă gândesc.

— Şi de ce, mă rog?

— La naiba, nu ştii că domnul de Guiche se află la Étampes?

— O, eu îl credeam la Paris; dacă-i aşa, nu ai de făcut decât cincisprezece leghe, în loc de treizeci.

— Eşti drăguţ! Dacă voi face cincisprezece leghe cu costumul meu, nu va mai fi de îmbrăcat, şi în loc să-l vând cu treizeci de pistoli, voi fi silit să-l dau pe cincisprezece.

— Dă-l pe cât vrei, dar mie îmi trebuie încă un brevet de domnişoară de onoare.

— Ce spui! Pentru cine? Montalais a ta este în dublu exemplar?

— Răutate ce eşti! Dumneata eşti aşa. Dumneata înghiţi două averi: pe a mea şi pe a domnului conte de Guiche.

— Ai putea să spui mai bine pe a domnului de Guiche şi pe a dumitale.

— Aşa e, fiecăruia după rangul său; dar să mă întorc la brevetul meu.

— O să fie greu.

— Dovedeşte-mi pentru ce.

— Dragă prietene, nu vor fi în totul decât douăsprezece domnişoare de onoare pe lângă DOAMNA; am căpătat o dată pentru dumneata ceea ce o mie două sute de femei încearcă să capete, şi pentru asta a fost nevoie de o diplomaţie întreagă...

— Da, ştiu că a trebuit să dai o bătălie mare, dragă prietene.

— Aşa sunt afacerile – zise Manicamp.

— Cui i-o spui? De aceea, când voi fi rege, îţi făgăduiesc un lucru.

— Care? Că ai să te numeşti Malicorne I?

— Nu, că am să te fac intendentul meu superior; dar deocamdată nu despre asta e vorba.

— Din păcate!

— E vorba să-mi faci rost de un al doilea brevet de domnişoară de onoare.

— Dragă prietene, de mi-ai făgădui cerul cu stelele toate, nu m-ai face să mă dau jos din patul meu acum.

Malicorne îşi sună buzunarul.

— Am aici douăzeci de pistoli – zise el.

— Şi ce vrei să fac cu douăzeci de pistoli, Maică Precistă?

— Eh – rosti Malicorne puţin îmbufnat – fie şi numai spre a-i adăuga la ceilalţi cinci sute pe care mi-i datorezi!

— Aşa da, ai dreptate – încuviinţă Manicamp, întinzând din nou mâna – sub acest unghi de vedere pot să-i primesc. Dă-i încoace!

— O clipă, la naiba! Nu e vorba numai să întinzi mâna. Dacă îţi dau aceşti douăzeci de pistoli, voi avea brevetul?

— Fără îndoială.

— Repede?

— Chiar astăzi.

— Oh, ia seama, domnule Manicamp! Îţi iei o sarcina prea mare, şi eu nu-ţi cer atât de mult. Treizeci de leghe într-o singură zi nu-i puţin; ai să te omori.

— Pentru a îndatora un prieten, nimic nu mi se pare cu neputinţă.

— Eşti un om viteaz.

— Unde-s cei douăzeci de pistoli?

— Iată-i – făcu Malicorne, arătându-i.

— Bine.

— Dar, scumpe domnule Manicamp, numai caii de poştă au să te coste banii ăştia.

— Lasă, n-avea grijă de asta.

— Iartă-mă.

— Cincisprezece leghe de aici până la Étampes...

— Patrusprezece.

— Fie; patrusprezece leghe fac şapte poşte; o livră pentru o poştă înseamnă şapte livre; alte şapte livre pentru surugiu fac patrusprezece; tot atâtea pentru întoarcere, se ridică la douăzeci şi opt; dormitul şi mâncatul încă pe atâta; toată distracţia asta te va costa aproape şaizeci de livre.

Manicamp se întinse ca un şarpe în patul lui şi, îndreptându-şi ochii mari către Malicorne, zise:

— Ai dreptate, nu mă voi putea întoarce mai devreme de mâine.

Şi luă cei douăzeci de pistoli.

— Atunci, pleacă fără zăbavă.

— Dacă-i vorba să mă întorc abia mâine, avem destul timp.

— Timp, pentru ce?

— Să jucăm.

— Pe ce vrei să joci?

— Pe cei douăzeci de pistoli ai dumitale, la naiba!

— Nu, ai să câştigi iarăşi.

— Atunci îi pun la bătaie.

— Contra cât?

— Contra altor douăzeci de pistoli.

— Şi care va fi obiectul rămăşagului?

— Iată. Am spus paisprezece leghe drumul până la Étampes.

— Da.

— Şi paisprezece leghe la întoarcere.

— Da.

— Prin urmare, douăzeci şi opt de leghe.

— Fără îndoială.

— Pentru aceşti douăzeci şi opt de leghe îmi dai paisprezece ceasuri?

— Îţi dau.

— Încă un ceas pentru a-l găsi pe contele de Guiche?

— Fie.

— Şi încă un ceas ca să-mi facă o scrisoare pentru DOMNUL?

— Minunat.

— Şaisprezece ceasuri în totul.

— Socoteşti mai bine ca domnul Colbert.

— Suntem la amiază?

— A trecut de-o jumătate de ceas.

— Ia te uită... ai un ceas foarte bun.

— Ei, şi ce spuneai?... zise Malicorne, vârându-şi la loc ceasul, în buzunarul de la brâu.

— Ah, aşa-i; spuneam că îţi voi mai câştiga încă douăzeci de pistoli, cu cei pe care mi i-ai dat, dacă îţi voi aduce scrisoarea contelui de Guiche în...

— În cât?

— În opt ceasuri.

— Ai cumva vreun cal înaripat?

— Asta mă priveşte. Faci rămăşagul?

— Că voi primi scrisoarea contelui în opt ceasuri?

— Da.

— Semnată?

— Da.

— În mână?

— În mână.

— Ei bine, fie! Pariez! zise Malicorne, curios să ştie cum va ieşi din această învoială vânzătorul său de haine.

— Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles.

— Dă-mi pana, cerneală şi hârtie.

— Poftim.

— Ah!

Manicamp se ridică în pat cu un suspin şi, sprijinindu-se în cotul stâng, aşternu pe hârtie, cu scrisul lui cel mai frumos, rândurile următoare:

Bon pentru un loc de domnişoară de onoare pe lângă DOAMNA, pe care domnul conte de Guiche se va însărcina să-l obţină la prima întrevedere.

DE MANICAMP

Această mare trudă îndeplinită, Manicamp se răsturnă din nou pe spate în patul său.

— Ei bine – întrebă Malicorne – ce înseamnă asta?

— Asta înseamnă că dacă eşti grăbit să ai scrisoarea contelui de Guiche către DOMNUL, am câştigat rămăşagul.

— Cum aşa?

— E limpede, mi se pare; vei lua această hârtie.

— Da.

— Şi vei pleca în locul meu.

— Ah!

— Vei alerga în goana cailor.

— Bun!

— În şase ceasuri vei fi la Étampes; în şapte ceasuri vei avea scrisoarea contelui, iar eu voi câştiga rămăşagul, fără a mă fi mişcat din pat, ceea ce-mi convine de minune, şi dumitale la fel, sunt sigur de asta.

— Hotărât, Manicamp, eşti un mare om.

— Ştiam mai de mult.

— Aşadar, plec la Étampes.

— Pleci, da.

— Îl caut pe contele de Guiche şi-i înmânez acest bon.

— El îţi va da unul la fel pentru DOMNUL.

— Pe urmă mă duc la Paris.

— Îl vei căuta pe DOMNUL şi-i vei preda bonul contelui de Guiche.

— DOMNUL aprobă.

— Într-o clipită.

— Şi voi avea brevetul.

— Îl vei avea.

— Ah!

— Sper că sunt binevoitor, nu?

— Adorabil.

— Mulţumesc.

— Aşadar, poţi face din contele de Guiche tot ce vrei, scumpul meu Manicamp?

— Tot, în afară de bani.

— Drace! Excepţia nu-i tocmai, plăcută; dar, în fine, în loc să-i ceri bani, dacă i-ai cere...

— Ce?

— Ceva mai important!

— Ce înţelegi prin ceva mai important?

— Să zicem, dacă unul din prietenii dumitale ţi-ar cere să-i faci un serviciu.

— Nu i l-aş face.

— Egoistule!

— Sau, în tot cazul, l-aş întreba ce serviciu mi-ar face în schimb.

— Minunat! Ei bine, acest prieten îţi vorbeşte acum.

— Despre dumneata e vorba, Malicorne?

— Despre mine.

— Aşa!... Eşti, prin urmare, atât de bogat?

— Mai am încă cincizeci de pistoli.

— Tocmai suma de care am nevoie. Unde sunt aceşti cincizeci de pistoli?

— Aici – zise Malicorne, bătându-se cu palma peste buzunarul de la brâu.

— Atunci vorbeşte, scumpe prieten; ce-ţi doreşte inima?

Malicorne luă încă o dată cerneala, pana şi hârtia şi i le dădu lui Manicamp.

— Scrie – îi spuse el.

— Dictează.

— "Bon pentru un loc la curtea DOMNULUI."

— O! făcu Manicamp ridicând pana. Un loc la curtea DOMNULUI pentru cincizeci de pistoli?

— N-ai auzit bine, dragul meu.

— Dar cât ai spus?

— Am spus cinci sute.

— Şi aceşti cinci sute?

— Iată-i.

Manicamp sorbea din ochi fişicul; dar, de astă dată, Malicorne îl ţinea la distanţă.

— Ei, ce părere ai? Cinci sute de pistoli...

— Spun că-i o nimica toată, dragul meu – zise Manicamp, reluând pana. Dumneata îmi mănânci toată trecerea. Dictează.

Malicorne continuă:

— "Pe care prietenul meu, contele de Guiche, îl va obţine de la DOMNUL pentru prietenul meu Malicorne."

— Gata! zise Manicamp.

— O clipă: ai uitat să semnezi.

— Ah, aşa-i! Şi cei cinci sute de pistoli?

— Iată deocamdată două sute cincizeci.

— Şi ceilalţi două sute cincizeci?

— Când voi căpăta serviciul pe care-l cer.

Manicamp făcu o strâmbătură.

— Atunci dă-mi înapoi recomandarea.

— Ce să faci cu ea?

— Să adaug încă un cuvânt.

— Un cuvânt?

— Da, numai unul.

— Care?

— "Grabnic."

Malicorne îi dădu recomandarea; Manicamp adăugă cuvântul.

— Bun! făcu Malicorne reluând hârtia.

Manicamp începu să numere pistolii.

— Lipsesc douăzeci – zise el.

— Cum aşa?

— Cei douăzeci pe care i-am câştigat.

— Când?

— Când am pariat că vei avea scrisoarea contelui de Guiche în opt ceasuri.

— Ai dreptate.

Şi-i dădu cei douăzeci de pistoli. Manicamp se repezi şi luă aurul cu amândouă mâinile, împrăştiindu-l în cascade pe deasupra patului.

— Iată o a doua slujbă – murmură Malicorne, fluturând hârtia să se usuce – care, la prima vedere, s-ar părea că mă costă mai mult decât cea dintâi, dar...

Se întrerupse, luă la rândul său pana şi-i scrise lui Montalais:

Domnişoara, vesteşte-o pe prietena dumitale că rugămintea ei va fi îndeplinită fără îmtârziere; plec ca să obţin semnătura; voi face optzeci şi şase de leghe pentru dragostea pe care ţi-o port...

Apoi, cu zâmbetul lui de demon, continuă fraza pe care o întrerupsese:

— Iată o slujbă care, la prima vedere, s-ar părea că mă costă mai mult decât cea dintâi, dar... câştigul va fi, sper, în proporţie cu cheltuiala, şi domnişoara de La Vallière îmi va aduce mai mult decât domnişoara de Montalais, sau altfel... altfel nu mă mai numesc Malicorne. Adio, Manicamp!

Şi ieşi.

XI

CURTEA PALATULUI GRAMMONT

Când Malicorne ajunse la Étampes, află că atunci chiar contele de Guiche plecase la Paris. Malicorne se odihni două ceasuri şi se hotărî să-şi continue drumul. Ajunse la Paris în toiul nopţii, trase la un mic han unde avea obiceiul să poposească de câte ori venea în capitală, şi a doua zi, la ceasurile opt, se prezentă la palatul Grammont.

Sosise tocmai la timp. Contele de Guiche se pregătea să-şi ia rămas bun de la DOMNUL, înainte de a pleca la Le Havre, unde elita nobleţei franceze se dusese s-o întâmpine pe DOAMNA la sosirea ei din Anglia. Malicorne rosti numele lui Manicamp, şi fu numaidecât introdus.

Contele de Guiche se afla în curtea palatului Grammont, trecându-şi în revistă echipajele, pe care servitorii şi grăjdarii le plimbau prin faţa lui. Contele lăuda sau făcea observaţii, în mijlocul furnizorilor şi al oamenilor săi, cu privire la îmbrăcămintea, la caii şi la hamurile ce-i erau înfăţişate, când cineva îi aruncă deodată, în timp ce îndeplinea această importantă treabă, numele lui Manicamp.

— Manicamp? strigă el. Să intre, la naiba, să intre!

Şi făcu patru paşi spre poartă. Malicorne se strecură prin deschizătura porţii şi, privind către contele de Guiche surprins că vede un chip necunoscut în locul celui pe care-l aştepta, zise:

— Iertare, domnule conte, dar mi se pare ca s-a întâmplat o greşeală: v-a fost anunţat Manicamp însuşi, şi nu e decât trimisul lui.

— Ah, ah! făcu de Guiche cu oarecare răceală. Şi ce-mi aduci?

— O scrisoare, domnule conte.

Malicorne îi întinse primul bon şi urmări mişcările de pe chipul contelui. Acesta citi şi prinse a râde.

— Iarăşi? rosti el. Iarăşi o domnişoară de onoare? Ei, dar năzdrăvanul ăsta de Manicamp a luat sub aripa lui ocrotitoare toate domnişoarele de onoare din Franţa!

Malicorne făcu o plecăciune.

— Şi de ce n-a venit el în persoană? întrebă contele.

— L-am lăsat în pat.

— Ah, drace! Înseamnă că iar n-are bani.

De Guiche ridică din umeri.

— Dar ce-o fi făcând oare cu toţi banii?

Malicorne răspunse printr-o mişcare ce voia sa spună că, asupra acestui punct, era tot atât de neştiutor ca şi contele.

— Atunci să se împrumute undeva – adăugă de Guiche.

— Da, dar eu bănuiesc un lucru.

— Care?

— Că Manicamp nu mai are credit decât la dumneavoastră, domnule conte.

— Asta înseamnă că nu va fi la Le Havre?

Altă mişcare din partea lui Malicorne.

— Dar e cu neputinţă! Toată lumea se va afla acolo!

— Sper, domnule conte, că nu va uita o îndatorire atât de înaltă.

— Ar trebui să fie acum la Paris.

— Va veni pe un drum mai drept, ca să câştige timpul pierdut.

— Şi unde-i în momentul acesta?

— La Orléans.

— Domnule – zise de Guiche salutând – dumneata îmi pari un bărbat cu gust ales.

Malicorne era îmbrăcat în costumul lui Manicamp. Salută şi el, la rândul lui.

— Îmi faceţi o mare cinste, domnule – zise el.

— Cu cine am plăcerea să vorbesc?

— Mă numesc Malicorne, domnule.

— Domnule de Malicorne, cum găseşti tocurile acestor pistoale?

Malicorne era un om dezgheţat, înţelese situaţia. De altfel, acel de pus înaintea numelui său îl ridica la înălţimea celui care îi vorbea. Privi tocurile cu ochiul unui cunoscător şi, fără a şovăi, zise:

— Puţin cam grele, domnule.

— Vezi – făcu de Guiche către şelar – domnul, care e om de gust, găseşte că tocurile dumitale sunt grele; ce ţi-am spus eu adineauri?

Şelarul se înclină, cerând iertare.

— Dar despre acest cal ce zici? întrebă de Guiche. L-am cumpărat de curând, târguindu-mă mult pentru el.

— La vedere, mi se pare minunat, domnule conte, dar ar trebui să-l încalec spre a-mi da părerea.

— Ei bine, încalecă-l, domnule de Malicorne, şi fă cu el două-trei rotiri în jurul manejului.

Curtea palatului era aşa fel rânduită, încât, la nevoie, putea să ţie loc şi de manej. Malicorne, fără să se arate câtuşi de puţin încurcat, aşeză bine căpăstrul, strânse frâul, se prinse cu mâna stângă de coama calului, îşi vârî piciorul în scară, se ridică şi sări în şa. Primul ocol al curţii îl făcu în pasul calului. Al doilea, la trap, iar al treilea la galop. Apoi se opri în dreptul contelui, coborî din şa şi aruncă frâul în mâinile grăjdarului.

— Ei bine – îl întrebă contele – ce părere ai, domnule de Malicorne?

— Domnule conte – răspunse Malicorne – calul e de rasă mecklemburgică. Privindu-i dinţii ce muşcau zăbala, am văzut că a pornit pe al şaptelea an. E vârsta când se pregătesc caii pentru război. E uşor de ţinut în frâu. Calul cu capul mic, se zice, nu oboseşte niciodată mâna călăreţului. Greabănul e puţin cam jos. Rotunjimea crupei m-ar face să mă îndoiesc că ar fi de rasă germană pură. Trebuie să aibă şi sânge englezesc. Fugarul e sprinten la mers, dar saltă puţin în trap şi se cam îndoaie de mijloc. Trebuie să se dea atenţie la potcoave. Încolo e uşor de strunit. La salturi şi la schimbările de picior am băgat de seamă că e foarte suplu.

— L-ai judecat bine, domnule de Malicorne – zise contele. Se vede că eşti cunoscător. Apoi, cercetându-l pe noul sosit, vorbi: Ai un costum foarte frumos. Presupun că nu l-ai făcut în provincie; nu se croieşte cu atâta gust la Tours sau la Orléans.

— Nu, domnule conte, aveţi dreptate, costumul e lucrat la Paris.

— Da, se şi vede... Dar să ne întoarcem la ale noastre... Prin urmare, Manicamp vrea să mai facă o domnişoară de onoare?

— După cum vedeţi, despre asta v-a şi scris, domnule conte.

— Cine era cea dintâi?

Malicorne simţi că i se îmbujorează obrajii.

— O încântătoare domnişoară de onoare – se grăbi el să răspundă – domnişoara de Montalais.

— Aha, aha! Dumneata o cunoşti, domnule?

— Da, e logodnica mea, sau aproape.

— Atunci e cu totul altceva... Mii de complimente! îl lăudă de Guiche, de pe buzele căruia stătea să-şi ia zborul o glumă de curtean, dar căruia acest titlu de logodnică, dat de Malicorne domnişoarei de Montalais, îi reaminti de respectul cuvenit femeilor. Şi al doilea brevet pentru cine este? întrebă de Guiche. N-o fi cumva pentru logodnica lui de Manicamp?... În acest caz, o deplâng. Biata fată! Va avea ca soţ un personaj nu prea de soi!

— Nu, domnule conte... Al doilea brevet este pentru domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière.

— Necunoscută – zise de Guiche.

— Necunoscută? Da, domnule – răspunse Malicorne, zâmbind la rândul lui.

— Bun, am să-i vorbesc despre ea DOMNULUI. Dar, spune-mi, e în serviciul cuiva?

— Într-o casă foarte bună, e domnişoară de onoare a DOAMNEI, văduva de la Blois.

— Cu atât mai bine. Vrei să mă însoţeşti la DOMNUL?

— Bucuros, dacă îmi faceţi aceasta cinste.

— Ai trăsura aici?

— Nu; am venit călare.

— În costumul ăsta?

— Nu, domnule; am sosit de la Orléans cu diligenţa şi mi-am schimbat costumul de călătorie, luându-l pe acesta, ca să mă prezint la dumneavoastră.

— Ah, aşa-i, mi-ai spus că vii de la Orléans.

Şi vârî, mototolind-o, scrisoarea lui de Manicamp în buzunar.

— Domnule – spuse cu sfială Malicorne – mi se pare că n-aţi citit totul.

— Cum, n-am citit totul?

— Nu; erau două scrisori în aceeaşi învelitoare.

— Ah, ah, eşti sigur?

— Oh, foarte sigur.

— Ia să vedem. Şi contele deschise din nou hârtia. Ah – rosti el – pe legea mea, ai dreptate! Şi desfăcu scrisoarea pe care n-o citise încă. Era de aşteptat – zise el – alt bon pentru o slujbă pe lângă DOMNUL! Oh, dar Manicamp ăsta e un sac fără fund! Oh, şarlatanul, face negoţ cu ele?

— Nu, domnule conte, pe aceasta vrea s-o dăruiască altcuiva.

— Cui?

— Mie, domnule.

— Dar de ce nu mi-ai spus asta de la început, scumpe domnule Mauvaisecorne?

— Malicorne{8}!

Ah, iartă-mă! Latineasca asta mă încurcă, obiceiul păcătos al etimologiilor. Pentru ce, Doamne sfinte, or mai fi puşi băieţii de familie să înveţe latineasca? Mala înseamnă rău. Înţelegi, e tot una. Mă vei ierta, nu-i aşa, domnule de Malicorne?

— Bunătatea dumneavoastră mă copleşeşte, domnule; dar ăsta e un motiv în plus să vă spun numaidecât un lucru.

— Ce lucru, domnule?

— Eu nu sunt gentilom; am o inimă bravă, oarecare spirit, dar mă numesc simplu Malicorne.

— Ei bine – strigă de Guiche privind spre chipul maliţios al interlocutorului său – îmi faci impresia, domnule, a unui om cumsecade. Îmi place înfăţişarea dumitale, domnule Malicorne; pesemne că ai însuşiri straşnice, de vreme ce te-ai împrietenit cu egoistul de Manicamp. Fii sincer şi spune, eşti cumva vreun sfânt coborât pe pământ?

— De ce credeţi asta?

— La naiba! Fiindcă l-ai făcut să-ţi dăruiască ceva! Nu mi-ai spus dumneata că vrea să-ţi dăruiască o slujbă pe lângă rege?

— Iertaţi-mă, domnule conte, dar dacă voi primi această slujbă, nu el este acela care mi-o va fi dăruit, ci dumneavoastră.

— Şi apoi, nu cred că el ţi-ar fi dat-o chiar aşa, pe degeaba.

— Domnule conte...

— Aşteaptă: există un Malicorne la Orléans. La dracu! Acela îl împrumută cu bani pe domnul prinţ de Condé.

— Cred că este tatăl meu, domnule.

— Ah, poftim! Domnul prinţ de Condé îl are pe tată, şi acest groaznic tocător de bani îl are pe fiu. Fii cu băgare de seamă, domnule, îl cunosc bine: te va jumuli până la oase!

— Numai că eu dau cu împrumut fără dobândă, domnule – zise Malicorne zâmbind.

— Nu degeaba spuneam eu că eşti un sfânt, sau ceva asemănător, domnule Malicorne. Vei avea slujba pe care o ceri, altfel să nu mi se mai spună pe nume.

— Oh, domnule conte, cum să vă mulţumesc! rosti Malicorne plin de bucurie.

— Să mergem la Prinţ, scumpe domnule Malicorne, să mergem la Prinţ.

Şi de Guiche porni spre ieşire, făcându-i semn lui Malicorne să-l urmeze. Dar în clipa când dădeau să treacă pragul, din partea cealaltă le ieşi înainte un tânăr. Era un bărbat între douăzeci şi patru şi douăzeci şi cinci de ani, în costum de călăreţ, cu faţa palidă, cu buzele subţiri, cu ochii strălucitori, cu părul şi cu sprâncenele negre.

— Ei, bună ziua – zise el numaidccât, împingându-l, ca să spunem aşa, pe domnul de Guiche către interiorul curţii.

— Ah, ah! Dumneata aici, de Wardes? Dumneata, cu cizme, cu pinteni şi cu biciuşca în mână!

— E ţinuta potrivită pentru un om ce se pregăteşte să plece la Le Havre. Mâine nu va mai fi nimeni la Paris.

Şi noul venit îl salută ceremonios pe Malicorne, căruia costumul său frumos îi dădea aerul unui prinţ.

— Domnul Malicorne – îi spuse de Guiche prietenului său.

De Wardes se înclină.

— Domnul de Wardes – adăugă de Guiche către Malicorne.

Malicorne se înclină şi el.

— Ia spune, de Wardes – continuă de Guiche – dumneata care eşti la curent cu asemenea lucruri: ce slujbe mai sunt de dat la curtea, sau mai bine zis la casa DOMNULUI?

— La casa DOMNULUI? făcu de Wardes ridicându-şi ochii în sus ca pentru a căuta răspunsul. Să vedem... Aceea de mare scutier, cred.

— Oh! murmură Malicorne. Să nu vorbim despre astfel de posturi, domnule; ambiţia mea nu ţinteşte atât de departe.

De Wardes avea un ochi mult mai pătrunzător ca al lui de Guiche: îl cântări pe Malicorne dintr-o singură privire.

— Adevărul este – zise el, retezându-i-o – că pentru a primi o astfel de slujbă trebuie să fii duce sau pair.

— Ceea ce-aş dori eu – bâigui Malicorne – e o însărcinare foarte umilă; nu însemn mare lucru şi nu mă preţuiesc mai mult decât ceea ce sunt.

— Domnul Malicorne, pe care îl vezi aici – îi spuse de Guiche lui de Wardes – e un tânăr de ispravă, care n-are alt nenoroc decât acela că nu e gentilom. Dar, dumneata o ştii, eu nu fac mare caz de cineva care nu e decât gentilom.

— Sunt de aceeaşi părere – zise de Wardes – numai că, am să-ţi amintesc, dragă conte, că, fără un rang, sunt puţine speranţe ca cineva să intre în serviciul DOMNULUI.

— E adevărat – răspunse contele – eticheta e strictă. Drace, drace! La asta nu m-am gândit.

— Vai, iată o mare nenorocire pentru mine – zise Malicorne pălind uşor – o mare nenorocire, domnule conte.

— Dar care nu e fără leac, sper – răspunse de Guiche.

— La dracu! strigă de Wardes. Leacul e ca şi găsit! Vei fi făcut gentilom, scumpe domn: eminenţa sa cardinalul Mazarin nu se îndeletnicea cu altceva de dimineaţa până seara.

— Încet, încet, de Wardes! zise contele. Fără glume răutăcioase; nu e rostul nostru să facem asemenea glume. Nobleţea se poate cumpăra, e adevărat, dar e un mare păcat ca nobilii să râdă astfel pe seama ei.

— Pe legea mea, dumneata eşti un puritan, cum spun englezii.

— Domnul viconte de Bragelonne! anunţă un valet, în mijlocul curţii, aşa cum ar fi făcut-o într-un salon.

— Ah, scumpe Raoul, vino, vino! Şi tu în cizme! Şi tu cu pinteni! Te pregăteşti de plecare?

Bragelonne se apropie de grupul tinerilor şi salută cu acel aer grav şi blând ce-i era propriu. Salutul lui se îndrepta mai ales către de Wardes, pe care nu-l cunoştea şi ale cărui trăsături se înarmaseră cu o ciudată răceală când îl văzu pe Raoul apropiindu-se.

— Prietene – îi spuse el lui de Guiche – am venit să-ţi cer să fim împreună. Plecăm la Le Havre, presupun.

— Ah, cu atât mai bine! Minunat! Vom face o călătorie foarte plăcută. Domnul Malicorne, domnul de Bragelonne. Ah, domnul de Wardes, să ţi-l prezint.

Tinerii schimbară un salut măsurat. Cele două firi păreau de la început hotărâte să se înfrunte una pe alta. De Wardes era încrezut, zâmbăreţ, prefăcut; Raoul, serios, deschis, dintr-o bucată.

— Împacă-ne, Raoul, pe mine şi pe de Wardes.

— Cu privire la ce?

— Cu privire la nobleţe.

— Cine s-ar pricepe mai bine la asta, decât un Grammont?

— Nu-ţi cer să mă măguleşti, îţi cer părerea.

— Dar mai întâi trebuie să cunosc obiectul discuţiei.

— De Wardes susţine că se face risipă de titluri; eu susţin că titlul nu e totul pentru un bărbat.

— Şi ai dreptate – spuse pe un ton liniştit de Bragelonne.

— Dar şi eu – sări cu un fel de încăpăţânare de Wardes – şi eu, domnule viconte, pretind că am dreptate.

— Ce anume spuneai dumneata, domnule?

— Spuneam că se face tot ce e cu putinţă în Franţa, pentru ca gentilomii să fie umiliţi.

— Şi cine face asta? întrebă Raoul.

— Regele însuşi; se înconjoară de oameni care nu-i fac cinste.

— Haidade! strigă de Guiche. Nu ştiu unde dracu ai văzut tu asta, de Wardes?

— O singură pildă.

Şi de Wardes îl înfăşură pe Bragelonne cu privirea sa.

— Spune.

— Ştii cine a fost numit căpitan general de muşchetari, slujbă care face mai mult decât aceea de pair, care o întrece pe aceea de mareşal al Franţei?

Raoul începu să se înroşească, întrucât vedea unde voia să ajungă de Wardes.

— Nu; cine a fost numit? întrebă de Guiche. Şi asta nu s-a întâmplat de mult, în orice caz, căci acum opt zile postul era încă liber. Ştiu însă că regele l-a refuzat DOMNULUI, care-l cerea pentru unul din protejaţii săi.

— Ei bine, dragul meu, regele l-a refuzat unui protejat al DOMNULUI, pentru a-l da cavalerului d'Artagnan, un cadet din Gasconia, care n-a făcut altceva decât să-şi târască timp de treizeci de ani spada prin anticamere.

— Iartă-mă, domnule, dacă te întrerup – zise Raoul, aruncându-i o privire plină de asprime lui de Wardes – dar mă faci să cred că dumneata nu-l cunoşti pe cel despre care vorbeşti.

— Nu-l cunosc pe domnul d'Artagnan? Eh, Doamne, dar cine nu-l cunoaşte?

— Cei care-l cunosc, domnule – vorbi Raoul cu mai multă stăpânire, dar şi cu răceală – sunt datori să spună că, dacă nu e un gentilom pe măsura regelui, ceea ce nu e de loc vina lui, se ridică la aceeaşi treaptă cu toţi regii de pe pământ prin curaj şi loialitate. Iată părerea mea, domnule, şi, har cerului, îl cunosc pe domnul d'Artagnan de când am deschis ochii pe lume.

De Wardes vru să răspundă, dar de Guiche îl întrerupse.

XII

PORTRETUL DOAMNEI

Discuţia ameninţa să se învenineze şi de Guiche înţelese prea bine aceasta. Într-adevăr, în privirea lui Bragelonne stăruia o licărire de pornire duşmănoasă. În a lui de Wardes se citea parcă ceva ca o pregătire de atac. Fără să-şi dea seama de ceea ce colcăia în sufletele celor doi prieteni ai lui, de Guiche se gândi să oprească încăierarea pe care simţea că e gata s-o înceapă fie unul, fie altul, sau amândoi deodată.

— Domnilor – zise el – trebuie să ne despărţim: e timpul să mă duc la DOMNUL. Să ne vedem de treburile noastre: tu, de Wardes, vino cu mine la Luvru; tu, Raoul, rămâi stăpânul casei, şi cum eşti sfetnicul a tot ce se face aici, îţi vei arunca ochii şi asupra pregătirilor pentru plecarea mea.

Raoul, ca omul care nu caută, dar nici nu se teme de gâlceavă, făcu un semn de încuviinţare din cap şi se aşeză pe o bancă la soare.

— Foarte bine – zise de Guiche – stai acolo, Raoul, şi pune să ţi se arate cei doi cai pe care i-am cumpărat; îmi vei spune părerea ta, căci i-am cumpărat cu învoiala ca tu să consfinţeşti târgul. Ah, iartă-mă, am uitat să te întreb, ce face domnul conte de La Fère?

Şi, rostind aceste cuvinte, se uită la de Wardes, cu gândul de a încerca să vadă pe chipul lui efectul produs asupra sa de numele tatălui lui Raoul.

— Mulţumesc – răspunse tânărul – domnul conte e bine.

O scânteiere de ură străfulgeră în ochii lui de Wardes. De Guiche păru a nu observa această lucire haină şi, ducându-se să-i strângă mâna lui Raoul, îi spuse:

— Ne-am înţeles, nu-i aşa, Bragelonne, vei veni să ne cauţi în curtea palatului Regal, da? Apoi, făcându-i semn lui de Wardes să-l urmeze, căci acesta se bâţâia când pe un picior, când pe altul, zise: Să mergem; vino cu noi, domnule Malicorne.

Acest nume îl făcu pe Raoul să tresară. I se păru că mai auzise undeva pronunţându-se acest nume, dar nu-şi putea aduce aminte cu ce prilej. În timp ce încerca să-şi amintească, pe jumătate cu gândurile aiurea, pe jumătate răscolit încă de convorbirea cu de Wardes, ceilalţi trei porniră spre Palatul Regal, unde îşi avea reşedinţa DOMNUL.

Pe drum, Malicorne îşi dădu seama de două lucruri. Primul, că cei doi tineri aveau de vorbit amândoi; al doilea, că el nu se cădea să meargă în acelaşi rând cu ei. Rămase, deci, ceva mai în urmă.

— Ce te-a apucat? îi spuse de Guiche însoţitorului său după ce ieşiră pe poarta palatului Grammont. Îl ataci pe domnul d'Artagnan, şi asta de faţă cu Raoul!

— Ei şi? făcu de Wardes.

— Cum ei şi?

— Aşa; n-avem voie să-l atacăm pe domnul d'Artagnan?

— Dar ştii bine că domnul d'Artagnan reprezintă un sfert din ceea ce, atât de glorios şi atât de vitejesc, se înţelege prin Muşchetari.

— O fi; dar nu văd pentru ce asta m-ar împiedica să-l urăsc pe domnul d'Artagnan.

— Ce ţi-a făcut?

— Oh, mie, nimic.

— Atunci de ce să-l urăşti?

— Întreabă despre asta umbra tatălui meu.

— Într-adevăr, scumpul meu de Wardes, mă uimeşti! Domnul d'Artagnan nu e dintre oamenii care să lase în urma lor o duşmănie, fără să fi dat socoteală de ea. Tatăl dumitale, mi s-a spus, era la rândul lui un pricinaş. Or, nu există vrăjmăşie, oricât de aspră, care să nu fie spălată cu sânge printr-o dreaptă şi loială lovitură de spadă.

— Ce vrei, dragă prietene, această ură dăinuia între părintele meu şi domnul d'Artagnan; tatăl meu m-a crescut, încă din copilărie, cu ea în suflet, şi e o moştenire de neuitat.

— Şi ura asta se îndrepta numai către domnul d'Artagnan singur?

— Oh, domnul d'Artagnan era prea strâns legat de ceilalţi trei prieteni ai lui pentru ca veninul să nu se reverse şi asupra lor; ura aceasta e atât de puternică, te rog să mă crezi, încât, la nevoie, nici ceilalţi nu se vor putea plânge că sunt nesocotiţi.

De Guiche îşi aţinti privirea asupra lui de Wardes; se cutremură văzând zâmbetul necruţător al celuilalt. Ceva, ca un fel de presimţire, îi zgudui gândurile; îşi spuse că vremea luptelor cu spada între gentilomi trecuse, dar că ura, cuibărită în adâncul inimii, în loc să se topească acolo, se întărea şi mai mult; că uneori un zâmbet e tot atât de cumplit ca şi o ameninţare şi că, într-un cuvânt, după părinţi, care se duşmăniseră din tot sufletul şi se înfruntaseră cu tăria braţului, venea rândul fiilor; că aceştia se vor duşmăni cu aceeaşi putere, dar că nu se vor mai lupta între ei decât cu armele intrigii şi ale trădării. Şi cum de Guiche nu-l putea bănui pe Raoul în stare de a folosi trădarea sau intriga, tocmai pentru el se temea mai mult. Însă, în vreme ce acesta gânduri negre îi întunecau fruntea lui de Guiche, de Wardes păru a fi reuşit să se stăpânească.

— De fapt – zise acesta – eu nu am nimic cu domnul de Bragelonne; nici nu-l cunosc măcar.

— Oricum, de Wardes – îi răspunse de Guiche cu oarecare asprime – nu uita un lucru, că Raoul e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

De Wardes se înclină. Convorbirea se întrerupse aici, cu toate că de Guiche se strădui să citească mai adânc în inima lui de Wardes; dar acesta, hotărât, fără îndoială, să-şi păstreze taina, rămase ferecat în el însuşi. De Guiche îşi făgădui atunci să încerce să ajungă la mai multă înţelegere cu Raoul.

Între timp se apropiaseră de Palatul Regal, care era înconjurat de o mulţime de curioşi. Suita DOMNULUI aştepta ultimele lui ordine pentru a încăleca pe cai şi a însoţi ambasadorii însărcinaţi s-o aducă la Paris pe tânăra principesă. Luxul cailor, al armelor şi al livrelelor înlocuia, în momentul acela, datorită cuminţeniei mulţimilor şi tradiţiei de respectuoasă admiraţie faţă de regi, uriaşele cheltuieli acoperite prin impozite. Mazarin spusese: "Lăsaţi-i să cânte, dar numai să plătească!" Ludovic al XIV-lea spunea: "Lăsaţi-i să vadă". Vederea luase locul glasului; mulţimea putea încă să privească, dar nu mai putea să cânte.

Domnul de Guiche îi lăsă pe de Wardes şi pe Malicorne la capătul scării celei mari; el, bucurându-se de favoarea Prinţului, împreună cu cavalerul de Lorraine, care-i zâmbea cu toată gura, deşi nu putea să-l sufere, urcă direct în apartamentele DOMNULUI. Îl găsi pe tânărul Prinţ în faţa oglinzii, sulemenindu-şi obrajii cu roşu. Într-un colţ al cabinetului, domnul cavaler de Lorraine, întins pe perne, tocmai îşi frizase părul lung şi blond, şi acum şi-l răsucea între degete, aşa cum ar fi făcut o femeie. Prinţul, auzind paşi, întoarse capul şi, zărindu-l pe conte, îl întâmpină:

— Ah, tu eşti, Guiche? Vino aici şi spune-mi adevărul.

— Da, monseniore, ştiţi că ăsta e cusurul meu.

— Închipuieşte-ţi, Guiche, că urâciosul acesta de cavaler îmi face mereu sânge rău.

Cavalerul dădu din umeri.

— Cum asta, monseniore? întrebă de Guiche. După câte ştiu, domnul cavaler n-are asemenea obiceiuri.

— Ei bine, pretinde – continuă Prinţul – că domnişoara Henriette e mai bine ca femeie, decât aş fi eu ca bărbat.

— Luaţi seama, monseniore – zise de Guiche încruntându-şi sprâncenele – mi-aţi cerut să spun adevărul.

— Da – rosti DOMNUL aproape tremurând.

— Ei bine, am să vi-l spun.

— Nu te grăbi, Guiche! strigă Prinţul. Ai destulă vreme. Priveşte-mă cu atenţie şi aminteşte-ţi de DOAMNA; de altfel, iată-i portretul, ţine-l.

Şi-i întinse miniatura, lucrată cu multă fineţe. De Guiche luă portretul şi-l cercetă îndelung.

— Pe cinstea mea – zise el – iată, monseniore, un chip adorabil.

— Dar uită-te şi la mine, priveşte-mă acum şi pe mine! strigă Prinţul, încercând să abată către el atenţia contelui, absorbit în întregime de admirarea portretului.

— Într-adevăr, e ceva minunat! murmură de Guiche.

— Eh, s-ar zice – continuă DOMNUL – că n-ai văzut-o niciodată pe această copilă.

— Am văzut-o, monseniore, dar, e adevărat, sunt cinci ani de atunci, şi timpul produce schimbări mari de la o copilă de doisprezece ani la o domnişoară de şaptesprezece.

— În fine, părerea ta, spune-o, s-o auzim!

— Părerea mea e că portretul pare înfrumuseţat, monseniore.

— Oh, fără îndoială că da! E înfrumuseţat – zise Prinţul, bucurându-se. Dar presupune că n-ar fi, şi spune-mi părerea ta.

— Monseniore, alteţa voastră trebuie să fie fericită că are o logodnică atât de încântătoare.

— Fie; e părerea ta despre ea; dar despre mine?

— Cred, monseniore, că sunteţi prea frumos pentru un bărbat.

Cavalerul de Lorraine începu să râdă cu hohote. DOMNUL înţelese tot ceea ce putea să fie o judecată severă în părerea contelui cu privire la el. Încruntă din sprâncene.

— Am nişte prieteni prea puţin binevoitori – rosti el.

De Guiche se mai uită o dată la portret; dar, după câteva secunde de contemplare, îl înapoie Prinţului, cu jenă, spunând:

— Credeţi-mă, monseniore, aş prefera să contemplu de zece ori chipul alteţei voastre, decât o dată pe-al DOAMNEI.

Fără îndoială, cavalerul găsi că se ascunde ceva misterios în aceste cuvinte, care rămaseră neînţelese de Prinţ, căci strigă:

— Ei bine, atunci însuraţi-vă!

DOMNUL continuă să-şi dea cu roşu; pe urmă, după ce termină, mai privi o dată portretul, apoi se uită în oglindă şi zâmbi. De bună seamă, era mulţumit de această comparaţie.

— De altfel, e foarte drăguţ din partea ta că ai venit – îi spuse el lui de Guiche. Mi-era teamă că ai să pleci fără a trece să-ţi iei rămas bun de la mine.

— Monseniorul mă cunoaşte prea bine pentru a nu mă crede în stare de o asemenea lipsă de cuviinţă.

— Şi, afară de asta, ai să-mi ceri poate ceva înainte de a părăsi Parisul?

— Ei bine, alteţa voastră a ghicit: am, într-adevăr, să-i fac o rugăminte.

— Bun, vorbeşte.

Cavalerul de Lorraine deveni numai ochi şi urechi; i se părea că orice favoare obţinută de altul era un furt din ceea ce i se cuvenea lui. Dar întrucât contele de Guiche şovăia, Prinţul îl întrebă:

— E vorba de bani? Dacă da, ai nimerit-o cum nu se poate mai bine; sunt foarte bogat. Domnul intendent superior mi-a trimis cincizeci de mii de pistoli.

— Mulţumesc alteţei voastre, dar nu e vorba de bani.

— Atunci despre ce e vorba? Să vedem.

— De un brevet pentru o domnişoară de onoare.

— Pentru Dumnezeu, Guiche, ai devenit un protector fără pereche! zise Prinţul cu oarecare dispreţ. N-ai să-mi mai vorbeşti oare decât de gâsculiţe?

Cavalerul de Lorraine zâmbi; el ştia că monseniorului nu-i prea plăceau oamenii care cereau favoruri pentru femei.

— Monseniore – zise contele – nu eu sunt acela care ocroteşte direct persoana în chestiune; e unul din prietenii mei.

— Ah, asta-i altceva! Şi cum se numeşte protejata prietenului dumitale?

— Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière, care e mai de mult domnişoară de onoare a DOAMNEI, văduva de la Blois.

— Ah, o şchioapă! zise cavalerul de Lorraine, lungindu-se pe perna sa.

— O şchioapă!? repetă Prinţul. DOAMNA să aibă aşa ceva sub ochii ei? Doamne, nu, ar fi prea primejdios pentru când va fi însărcinată.

Cavalerul de Lorraine izbucni în râs.

— Domnule cavaler – i se adresă de Guiche – nu e frumos ceea ce faci: eu cer un lucru şi dumneata îmi pui beţe-n roate!

— Ah, iartă-mă, domnule conte – răspunse cavalerul de Lorraine, neliniştit de tonul cu care contele accentuase cuvintele sale – n-am avut această intenţie şi, de altfel, cred că o confund pe domnişoara cu altcineva.

— Fără îndoială, şi te încredinţez eu că o confunzi.

— Spune, ţii mult la asta, Guiche? întrebă Prinţul.

— Mult, monseniore.

— Ei bine, s-a făcut! Dar să nu-mi mai ceri alt brevet, căci nu mai e nici un loc.

— Ah! exclamă cavalerul. E amiază; ceasul hotărât pentru plecare.

— Mă goneşti, domnule? îi aruncă contele.

— Oh, conte, dumneata mă chinuieşti astăzi! răspunse cavalerul cu un zâmbet îngăduitor.

— Pentru numele lui Dumnezeu, conte! Pentru numele lui Dumnezeu, cavalere! îi mustră DOMNUL. Nu vă certaţi astfel aici; nu vedeţi că asta îmi face rău?

— Şi semnătura? întrebă contele.

— Scoate un brevet din sertar şi dă-mi-l.

De Guiche luă brevetul ce-i fusese arătat, cu o mână, iar cu cealaltă îi întinse DOMNULUI o pană muiată în cerneală. Prinţul semnă.

— Poftim – zise el, înapoindu-i brevetul – însă cu o condiţie.

— Care?

— Sa te împaci cu cavalerul.

— Bucuros – zise de Guiche.

Şi-i întinse cavalerului mâna cu o nepăsare ce semăna mai degrabă a dispreţ.

— Du-te, conte – zise cavalerul, fără să pară câtuşi de puţin că observase dispreţul contelui – du-te şi adu-ne o principesă care să nu fie mai prejos de portretul ei.

— Da, du-te şi procedează cu înţelepciune... Ia spune, pe cine iei ca însoţitori?

— Pe Bragelonne şi pe de Wardes.

— Doi bravi tovarăşi de drum.

— Chiar prea bravi! adăugă cavalerul. Încearcă să-l aduci înapoi pe amândoi, conte.

— Păcătoasă inimă! murmură de Guiche. Nu vede decât răul, oriunde şi oricând.

Apoi, salutându-l pe DOMNUL, ieşi. Când ajunse în vestibul, flutură în aer brevetul semnat. Malicorne se repezi şi i-l luă din mână, tremurând de bucurie. Dar, după ce i-l dădu, de Guiche observă că acesta mai aştepta ceva.

— Răbdare, domnule, răbdare – îi spuse el omului său – era acolo domnul cavaler şi m-am temut să nu m-aleg cu nimic dacă aş fi cerut prea mult dintr-o dată. Aşteaptă, deci, până mă întorc. Adio!

— La revedere, domnule conte; mii de mulţumiri – zise Malicorne.

— Şi trimite-mi-l pe Manicamp. Dar, ia spune-mi, domnule, o adevărat că domnişoara de La Vallière e şchioapă?

În clipa când rosti aceste cuvinte, un cal se opri din trap la spatele lui. De Guiche întoarse capul şi-l văzu pălind pe Bragelonne, care tocmai în clipa aceea intrase în curte. Bietul îndrăgostit auzise totul. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu Malicorne, care o şi ştersese din loc.

"Cu ce rost se vorbeşte aici despre Louise? se întrebă Raoul. Oh, să-l ferească Dumnezeu pe acest de Wardes, care zâmbeşte acolo, să spună un cuvânt despre ea, în faţa mea!"

— Gata, domnilor! strigă contele. Haide, la drum!

În acea clipă, Prinţul, care îşi sfârşise toaleta, se ivi la fereastră. Întreaga escortă îl salută prin urale şi, zece minute mai târziu, steaguri, flamuri şi pene fluturau în văzduh, în unduirea galopului cailor.

XIII

LA LE HAVRE

Toată această curte, atât de strălucitoare, atât de veselă, atât de însufleţită de simţiri felurite, ajunse la Le Havre după patru zile de la plecarea din Paris. Era către ceasurile cinci seara; nu se primise încă nici o veste despre DOAMNA. Porniră să-şi caute locuinţe; dar, în legătură cu asta, se stârni o mare învălmăşeală între stăpâni, se iscară ciorovăieli între lachei. În mijlocul acestei zarve, contelui de Guiche i se păru că-l recunoaşte pe Manicamp. Într-adevăr, el era cel care tocmai atunci sosea; dar, întrucât Malicorne îi luase costumul cel mai frumos, el nu mai putuse găsi decât un costum de catifea violetă, brodat cu argint. De Guiche îl recunoscu mai mult după costum decât după chip, căci văzuse de atâtea ori la Manicamp acest costum violet, care era ultima lui salvare. Manicamp se înfăţişă înaintea contelui sub o boltă de făclii care mai mult incendiau decât luminau poarta pe unde se intra în Le Havre şi care se afla nu departe de turnul lui Francisc I. Contele, văzând faţa mohorâtă a lui Manicamp, nu-şi putu stăpâni o izbucnire de râs.

— Eh, bietul meu Manicamp – strigă el – iată-te în violet! Eşti cumva în doliu?

— Sunt în doliu, da – răspunse Manicamp.

— După cine, sau după ce?

— După costumul meu albastru, cu fire de aur, care a dispărut, şi în locul lui nu l-am mai găsit decât pe acesta; şi încă a trebuit să fac economii, nu glumă, ca să-l pot răscumpăra.

— Adevărat?

— La dracu! Te mai şi miri, după ce mă laşi fără nici un ban!

— În sfârşit, iată-te aici, asta e principalul.

— Venit pe nişte drumuri nemaipomenit de proaste.

— Unde eşti găzduit?

— Găzduit?

— Da.

— Dar nu sunt găzduit nicăieri.

De Guiche începu să râdă iar.

— Atunci, unde vei fi găzduit?

— La un loc cu tine.

— Păi, nici eu nu ştiu unde am să stau.

— Cum, nu ştii?

— Fără îndoială; de unde vrei să ştiu unde am să dorm?

— N-ai reţinut un hotel?

— Eu?

— Tu, sau DOMNUL.

— Nu ne-am gândit la asta nici unul, nici altul. Oraşul Le Havre e mare, presupun, şi de vreme ce s-o găsi un grajd pentru doisprezece cai şi o casă curată într-un cartier bun...

— O, sunt multe case foarte curate...

— Ei bine, atunci...

— Dar nu pentru noi.

— Cum nu pentru noi? Dar pentru cine?

— Pentru englezi, la dracu!

— Pentru englezi?

— Da, toate sunt închiriate.

— De cine?

— De domnul de Buckingham.

— De cine? făcu de Guiche, silit, la rostirea acestui nume, să-şi ascută auzul.

— Ei da, dragul meu, de domnul de Buckingham. Înălţimea sa a trimis înainte un curier; acest curier a sosit de trei zile şi a reţinut toate casele locuibile care se găsesc în oraş.

— Haide, haide, Manicamp, să ne înţelegem.

— Doamne, dar ceea ce-ţi spun e destul de limpede, mi se pare.

— Totuşi, domnul de Buckingham nu ocupă doar tot oraşul, ce dracu!

— Nu-l ocupă, e adevărat, fiindcă n-a debarcat încă, dar, de îndată ce va debarca, o să-l ocupe.

— Bun! Dar un om care a luat o casă se va mulţumi cu ea şi n-o să vrea să aibă două.

— Da, dar doi oameni?

— Fie, două case; patru, şase, zece, dacă vrei; în Le Havre sunt însă o sută de case!

— Ei bine, află că toate o sută sunt închiriate.

— Cu neputinţă!

— Măi, dar încăpăţânat mai eşti! Când îţi spun că domnul de Buckingham a închiriat toate casele din jurul aceleia în care va fi găzduită maiestatea sa regina văduvă a Angliei şi principesa, fiica ei!

— Ah, nu zău, iată ceva neobişnuit – zise de Wardes mângâind gâtul calului său.

— E întocmai precum spun, domnule.

— Eşti sigur de asta, domnule de Manicamp?

Şi, punând această întrebare, se uită cu neîncredere la de Guiche, ca şi cum ar fi vrut să afle ce temei se putea pune pe vorbele prietenului său.

Între timp se făcuse noapte, şi torţele, pajii, lacheii, scutierii, caii şi trăsurile se îngrămădeau în faţa porţii şi în piaţă; luminile se reflectau în canalul unde năvăleau apele mării în plin flux, în vreme ce, dincolo de dig, se zăreau sute de capete de curioşi, marinari sau burghezi care căutau să nu piardă nimic din tot ce se petrecea acolo.

În timpul acestor sporovăieli, Bragelonne, ca şi cum ar fi fost străin de ceilalţi, stătea pe cal, ceva mai în urma lui de Guiche, şi privea jocul luminilor ce se răsfrângeau în apă, respirând totodată, cu plăcere, mireasma sărată a valurilor ce se rostogoleau vuind peste nisip, pietriş şi alge, împrăştiindu-şi spuma albă în văzduh şi risipindu-şi vuietul în noapte.

— Dar, mă rog – strigă de Guiche – ce l-a împins pe domnul de Buckingham să facă atâta provizie de locuinţe?

— Da – întrebă şi de Wardes – ce l-a împins?

— Oh, un motiv suprem – răspunse Manicamp.

— Ei bine, cunoşti acest motiv?

— Cred că-l cunosc.

— Atunci vorbeşte.

— Apleacă-te spre mine.

— Drace! Nu se poate spune decât în şoaptă?

— Ai să-ţi dai seama singur.

— Bun.

De Guiche se aplecă.

— Dragostea – zise Manicamp.

— Nu mai pricep nimic.

— Spune mai bine că încă nu pricepi.

— Vorbeşte desluşit.

— Ei bine, mulţi cred, domnule conte, că alteţa sa regală DOMNUL va fi cel mai nefericit dintre soţi.

— Cum adică! Ducele de Buckingham să...?

— Acest nume aduce nenorocire prinţilor din casa Franţei.

— Aşadar, ducele...?

— Ar fi îndrăgostit nebun de tânăra DOAMNA, după câte se spune, şi n-ar vrea pentru nimic în lume ca cineva să se apropie de ea, în afară de dânsul.

De Guiche se înroşi.

— Bine, bine, mulţumesc! zise el, strângându-i mâna lui Manicamp. Apoi, ridicând capul, adăugă: Pentru numele lui Dumnezeu, Manicamp, fă în aşa fel ca planul ducelui de Buckingham să nu ajungă la urechile franceze, căci altfel vor sclipi sub soarele acestei ţări spade ce nu se tem câtuşi de puţin de oţelurile călite englezeşti.

— De fapt – zise Manicamp – această dragoste nu mi-a fost dovedită de nimeni, şi s-ar putea să fie doar un zvon.

— Nu – zise de Guiche – trebuie să fie ceva adevărat la mijloc!

Şi fără voia lui, dinţii tânărului conte scrâşniră amarnic.

— Ei bine, la urma urmei, ce-ţi pasă ţie, ce-mi pasă mie? Ce mă priveşte pe mine dacă DOMNUL va fi ceea ce a fost răposatul nostru rege? Buckingham tatăl, cu regina; Buckingham fiul, cu tânăra DOAMNA. Treaba lor!

— Manicamp! Manicamp!

— Ei, la naiba, e un fapt, sau, în orice caz, o vorbă.

— Tăcere! rosti contele.

— Dar pentru ce tăcere? zise de Wardes. Un fapt foarte onorabil pentru naţiunea franceză. Nu eşti de aceeaşi părere cu mine, domnule de Bragelonne?

— Ce fapt? întrebă cu mâhnire Bragelonne.

— Că englezii aduc astfel omagiul lor reginelor şi prinţeselor dumneavoastră.

— Iartă-mă, n-am auzit despre ce-aţi vorbit şi te-aş ruga să mă lămureşti.

— Foarte simplu: a trebuit ca domnul de Buckingham tatăl să vie la Paris pentru ca maiestatea sa regele Ludovic al XIII-lea să-şi dea seama că soţia lui este una dintre cele mai frumoase femei de la curtea Franţei; trebuie acum ca domnul de Buckingham fiul să consacre, prin omagiul pe care i-l aduce, frumuseţea unei prinţese de sânge francez! Va fi de aici încolo un brevet de frumuseţe pentru voi, dat fiind că a aprins dragostea într-o inimă de dincolo de mare.

— Domnule – răspunse Bragelonne – nu-mi place să aud glumindu-se pe seama unor astfel de lucruri. Noi, gentilomii, avem datoria să apărăm cinstea reginelor şi a principeselor. Dacă noi vom râde de ele, atunci ce vor face lacheii?

— Oh, oh, domnule – bâigui de Wardes, care se înroşi deodată de mânie – cum trebuie să iau asta?

— Ia-o cum vrei, domnule – răspunse cu răceală Bragelonne.

— Bragelonne! Bragelonne! mormăi de Guiche.

— Domnule de Wardes! strigă Manicamp, văzând că tânărul îşi îndemna calul înspre calul lui Raoul.

— Domnilor! Domnilor! îi mustră de Guiche. Nu daţi o astfel de pildă în faţa lumii, în stradă. De Wardes, nu ai dreptate.

— Nu am dreptate? De ce? Vreau să-mi spui!

— Nu aveţi dreptate deoarece vorbiţi totdeauna de rău pe cineva sau ceva – răspunse Raoul cu necruţătorul lui sânge rece.

— Iartă-l, Raoul – spuse de Guiche încet.

— Să nu vă bateţi înainte de a vă fi odihnit măcar; nu veţi face nici o scofală – zise Manicamp.

— Haide, haide! strigă de Guiche. Înainte, domnilor, înainte!

Şi, cu acestea, dând la o parte caii şi pajii, îşi făcu drum până la piaţa înconjurată de mulţime, trăgând după el întregul cortegiu al francezilor. O poartă mare, ce da într-o curte, era deschisă; de Guiche intră în acea curte; Bragelonne, de Wardes, Manicamp şi încă trei sau patru gentilomi îl urmară. Acolo ţinură un fel de consiliu de război; se sfătuiră asupra mijlocului pe care trebuiau să-l folosească pentru a salva demnitatea suitei franceze. Bragelonne fu de părere să se respecte dreptul de întâietate. De Wardes propuse să se ocupe milităreşte oraşul. Această propunere i se păru cam pripită lui Manicamp. El socotea că e mai bine să se odihnească mai întâi; era lucrul cel mai cuminte pe care-l aveau de făcut. Din păcate, pentru a-i urma sfatul, le lipsea ceea ce era mai important: o casă şi câteva paturi. De Guiche stătu puţin pe gânduri, apoi spuse cu glas tare:

— Cine mă iubeşte, mă urmează!

— Şi oamenii? întrebă un paj care se apropiase de grup.

— Toată lumea! strigă înflăcăratul tânăr. Haide, Manicamp, du-ne la casa unde urmează să tragă alteţa sa DOAMNA.

Fără să bănuiască ce gânduri are contele, prietenii lui îl urmară, escortaţi de mulţimea ale cărei aclamaţii şi strigăte de bucurie păreau o fericită prevestire a planului, încă necunoscut, spre a cărui făurire se îndrepta această focoasă tinerime. Vântul sufla cu putere dinspre port şi-i lua pe sus în rafale lungi.

XIV

PE MARS

Ziua următoare se arăta ceva mai liniştită, cu toate că vântul sufla fără încetare. Totuşi, soarele se ridicase într-unul din acei nori purpurii, frângându-şi razele sângerii în creasta valurilor negre.

Din vârful turnurilor de veghe, zarea era scrutată cu nerăbdare. Către ceasurile unsprezece dimineaţa, în depărtare apăru un bastiment; acest bastiment se apropia de ţărm cu toate pânzele întinse; altele două îl urmau la o distanţă de o jumătate de nod. Înaintau ca nişte săgeţi zvârlite de un arcaş puternic; şi totuşi marea era atât de agitată, încât iuţeala mersului lor nu putea învinge furia talazurilor care înclinau corăbiile când în dreapta, când în stânga. Curând, forma vaselor şi culoarea flamurilor dădură putinţa să se vadă că erau nave englezeşti. În frunte plutea bastimentul pe care se afla Prinţesa, purtând pavilionul amiralităţii. Numaidecât, pe ţărm se răspândi zvonul că Prinţesa sosea. Toată nobilimea franceză alergă în port; poporul se îngrămădi pe cheiuri şi pe diguri. După două ceasuri, navele se strânseră în jurul vasului amiral şi, neîncumetându-se pesemne să pătrundă pe gura strâmtă a portului, aruncară câteşitrele ancorele între Le Havre şi satul Hève. Odată manevra sfârşită, vasul amiral salută Franţa prin douăsprezece lovituri de tun, cărora le răspunse, lovitură după lovitură, bateria din fortul Francisc I. Îndată după aceea, o sută de ambarcaţiuni porniră spre larg; toate erau împodobite cu stofe scumpe şi erau încărcate cu gentilomi francezi ce sa duceau să întâmpine vasele ancorate. Dar, văzând cum aceste bărci se luptau cu marea chiar în port, văzând apoi valurile ce se înălţau cât munţii şi se rostogoleau pe plajă, dincolo de diguri, cu un muget îngrozitor, nimeni nu putea crede că ele vor face mai mult de un sfert din drumul până la vasele din larg, fără să fie înghiţite de talazuri.

În pofida vântului şi a mării înfuriate, o barcă pilot se pregătea să iasă din port pentru a se duce să se pună la dispoziţia vasului amiral englez. De Guiche, care căutase printre micile ambarcaţiuni de acolo una mai solidă decât celelalte, cu ajutorul căreia să poată ajunge la vasele engleze, zări vasul pregătindu-se de plecare şi se bucură.

— Raoul – zise el – nu găseşti că e ruşinos pentru nişte făpturi înţelepte şi puternice ca noi să dea înapoi în faţa acestei forţe brutale a vântului şi a apei?

— Tocmai la asta mă gândeam şi eu acum – răspunse Bragelonne.

— Ei bine, vrei să ne îmbarcăm pe corăbioara aceea şi să o luăm înainte? Vrei şi tu, de Wardes?

— Luaţi seama, o să vă înecaţi – îi preveni Manicamp.

— Nici nu mă gândesc – răspunse de Wardes – întrucât, cu vântul în faţă, aşa cum îl veţi avea, nu veţi putea ajunge la vase.

— Aşadar, nu vrei?

— Nu, pe legea mea! Mi-aş da bucuros viaţa într-o luptă cu oamenii – declară el aruncându-i o privire piezişă lui Bragelonne – dar să mă războiesc împotriva unor valuri de apă sărată, zău că n-am chef de-aşa ceva.

— Iar eu – adăugă Manicamp – chiar de-ar trebui să ajung cu orice preţ la vasele acelea, m-aş teme înainte de toate să nu-mi prăpădesc singurul costum curat ce mi-a mai rămas; apa sărată stropeşte şi pătează.

— Prin urmare, nici tu nu vrei? întrebă de Guiche.

— De bună seamă că nu, te rog să mă crezi, şi de astă dată sunt foarte hotărât.

— Dar, ia priviţi – strigă de Guiche – priveşte, de Wardes, priveşte şi tu, Manicamp: acolo, pe puntea vasului amiral, stau prinţesele şi se uită la noi.

— Un motiv în plus, dragul meu, să nu ne facem de râs în faţa lor, scăldându-ne în valurile mării.

— Asta e ultimul tău cuvânt, Manicamp?

— Da.

— Ăsta e ultimul tău cuvânt, de Wardes?

— Da.

— Atunci mă voi duce singur.

— Nu – zise Raoul – merg şi eu cu tine; mi se pare că aşa ne-am înţeles.

Adevărul este că Raoul, cântărind primejdia cu sânge rece, fără nici un fel de ambiţie, vedea bine pericolul; dar el ţinea cu tot dinadinsul să facă un lucru de la care de Wardes dăduse înapoi.

Vasul pornise la drum. De Guiche strigă:

— Hei, cei din barcă! Nu mai aveţi două locuri?

Şi înfăşurând cinci sau şase pistoli într-o bucăţică de hârtie, îi aruncă de pe chei în barcă.

— Se vede treaba că nu vă e teamă de apa sărată, domnişorilor – zise stăpânul bărcii.

— Nu ne e teamă de nimic – răspunse de Guiche.

— Dacă-i aşa, poftiţi, viteji gentilomi.

Barca se apropie de chei şi cei doi tineri săriră în ea, unul după altul, cu aceeaşi uşurinţă.

— Acum, curaj, băieţi! strigă de Guiche. În această pungă se mai găsesc încă douăzeci de pistoli; dacă vom ajunge la vasul amiral, sunt ai voştri.

Numaidecât, vâslaşii se încovoiară deasupra vâslelor şi barca îşi luă zborul pe deasupra valurilor. Toată lumea urmărea cu încordare această faptă cutezătoare; populaţia din Le Havre se îndesa pe diguri; toate privirile erau aţintite spre barcă. Uneori, plăpânda găoace de scânduri rămânea o clipă încremenită deasupra crestei înspumate, pentru ca deodată să se prăbuşească apoi într-un abis mugind, în care părea că se pierde. Totuşi, după un ceas de luptă, ajunse în apele vasului amiral, de la care se desprinseră două bărcuţe trimise să-i vină în ajutor.

Pe puntea din spate a vasului amiral, adăpostite sub un baldachin de catifea şi hermină, sprijinit pe stâlpi puternici, doamna Henriette, văduva, şi tânăra DOAMNĂ, avându-l alături de ele pe amiralul conte de Norfolk, priveau îngrozite barca aceea care aci era ridicată spre slava cerului, aci era aruncată în fundul iadului, şi pe a cărei pânză neagră se distingeau şi mai bine, ca două apariţii luminoase, cele două chipuri nobile ale celor doi gentilomi francezi. Echipajul, rezemat de marginile punţii sau agăţat printre frânghii, întâmpina cu strigăte de bucurie îndrăzneala celor doi tineri curajoşi, îndemânarea cârmaciului şi puterea vâslaşilor. Urale de triumf salutară sosirea lor la bord. Contele de Norfolk, un tânăr chipeş, de vreo douăzeci şi şase, douăzeci şi opt de ani, înaintă câţiva paşi spre ei.

De Guiche şi Bragelonne urcară încet scara de la tribord, apoi, însoţiţi de contele de Norfolk, care îşi reluă locul alături de ele, se înclinară în faţa prinţeselor. Respectul, dar mai ales un fel de teamă, de care el nu-şi dădea seama, îl împiedicaseră până atunci pe contele de Guiche să o privească în faţă pe tânăra DOAMNĂ. Aceasta, dimpotrivă, îl remarcase de la început şi o întrebase pe mamă:

— Nu cumva e DOMNUL acela care vine în barcă?

Doamna Henriette, care-l cunoştea pe DOMNUL mai bine decât fiica ei, zâmbise în faţa acestei amăgiri a amorului propriu al fiicei şi răspunse:

— Nu, acesta e domnul de Guiche, favoritul lui.

La acest răspuns, tânăra Prinţesă fu nevoită să-şi stăpânească instinctiva bunăvoinţă provocată de îndrăzneala contelui.

Într-adevăr, chiar în clipa când Prinţesa punea această întrebare, de Guiche, cutezând în sfârşit să-şi ridice ochii spre ea, putu să compare originalul cu portretul. Când văzu acea înfăţişare palidă, acei ochi înflăcăraţi, acel minunat păr castaniu, gura tremurândă şi gestul acela cu adevărat regesc, ce părea că mulţumeşte şi încurajează totodată, fu cuprins de o asemenea tulburare, încât, dacă n-ar fi fost alături de el Raoul, care-i dădu braţul, s-ar fi clătinat pe picioare. Privirea uimită a prietenului său şi un gest binevoitor al reginei îl făcură pe de Guiche să-şi revină în fire. În puţine cuvinte, îşi arătă misiunea, spuse că este un trimis al DOMNULUI şi salută, după rangul fiecăruia şi în felul cum îl primi fiecare, pe amiral şi pe ceilalţi seniori englezi ce erau grupaţi în jurul principeselor. Îl prezentă apoi şi pe Raoul, căruia i se făcură onorurile cuvenite – toată lumea ştia în ce măsură contribuise contele de La Fère la restauraţia regelui Carol al II-lea; în afară de asta, tot contele era acela care fusese însărcinat cu ducerea tratativelor pentru înfăptuirea acestei căsătorii, care o readucea în Franţa pe nepoata lui Henric al IV-lea.

Raoul vorbea foarte bine englezeşte; se făcu deci interpretul prietenului său pe lângă tinerii seniori englezi, cărora limba franceză nu le era de loc familiară.

În acel moment apăru un tânăr de o frumuseţe desăvârşită şi de o impunătoare bogăţie în ceea ce privea costumul şi armele. El se apropie de principese, care vorbeau acum cu contele de Norfolk, şi, cu un glas ce nu-i putea ascunde nerăbdarea, zise:

— Haideţi, doamnelor, este timpul să coborâm la ţărm, şi tocmai voia să ia braţul pe care tânărul i-l oferea cu o vioiciune plină de nuanţe în care se puteau citi multe lucruri, când amiralul făcu un pas şi se aşeză între tânăra DOAMNĂ şi noul venit.

— O clipă, dacă îngăduiţi, milord de Buckingham – zise el. Debarcarea nu este cu putinţă pentru femei, la ceasul acesta. Marea e prea agitată acum; dar, către ceasurile patru, este de aşteptat ca vântul să se potolească, astfel încât vom debarca mai înspre seară.

— Daţi-mi voie, milord – răspunse Buckingham cu o iritare pe care nu căuta să şi-o mai ascundă. Reţineţi aceste doamne, şi nu aveţi dreptul s-o faceţi. Dintre doamne, una aparţine, vai! de azi încolo, Franţei şi, după cum vedeţi, Franţa o cere prin glasul ambasadorilor ei.

Şi arătă cu mâna spre de Guiche şi spre Raoul, pe care îi salută în acelaşi timp.

— Nu presupun – răspunse amiralul – că e în intenţia acestor domni să expună viaţa principeselor.

— Milord, aceşti domni au venit în contra vântului; îngăduiţi-mi să cred că primejdia nu poate fi mai mare pentru doamne, care vor merge în direcţia vântului.

— Aceşti domni sunt foarte bravi – zise amiralul. Aţi observat că erau mulţi bărbaţi în port, dar nici unul n-a îndrăznit să-i urmeze. Pe deasupra, dorinţa de a prezenta cât mai repede cu putinţă omagiile lor DOAMNEI şi ilustrei sale mame i-a făcut să înfrunte marea, foarte rea astăzi chiar pentru marinari. Dar pilda acestor domni, pe care-o voi slăvi în faţa statului meu major, nu trebuie să fie una şi pentru doamne.

O privire furişă a DOAMNEI surprinse roşeaţa ce acoperea obrajii contelui. Această privire îi scăpă lui Buckingham. El n-avea ochi decât ca să-l supravegheze pe Norfolk. Era, în chip vădit, gelos pe amiral şi părea să ardă de dorinţa de a le smulge pe principese de pe solul acesta mişcător al vaselor, unde amiralul era rege.

— De altfel – reluă Buckingham – fac apel la DOAMNA însăşi să hotărască.

— Iar eu, milord – răspunse amiralul – fac apel la conştiinţa mea şi la răspunderea mea. Am făgăduit să o redau pe DOAMNA sănătoasă şi teafără Franţei, îmi voi ţine făgăduiala.

— Cu toate acestea, domnule...

— Milord, îngăduiţi-mi să vă amintesc că aici comand eu singur.

— Milord, vă daţi seama ce spuneţi? rosti Buckingham cu trufie.

— Ştiu foarte bine şi o repet: aici comand eu singur, milord, şi totul trebuie să mi se supună – marea, vântul, navele, oamenii.

Cuvintele acestea erau mari şi fură rostite cu multă nobleţe. Raoul observă efectul produs de ele asupra lui Buckingham. Acesta tremura din tot corpul şi se sprijini de unul din stâlpii cortului, ca să nu cadă; ochii i se înroşiră de furie, iar mâna cu care nu se sprijinea i se împlântă pe mânerul spadei.

— Milord – vorbi regina – permiteţi-mi să vă spun că sunt întru totul de părerea contelui de Norfolk; şi apoi, chiar dacă vremea ar fi fost frumoasă şi prielnică, iar nu ameninţătoare cum este în clipa de faţă, tot ar trebui să-i mai acordăm câteva ceasuri ofiţerului care ne-a adus atât da bine şi cu o îngrijire atât de mare până în apropierea coastelor Franţei, unde va trebui să ne părăsească.

Buckingham, în loc să răspundă, o întrebă cu privirea pe tânăra DOAMNĂ. Aceasta, pe jumătate ascunsă sub faldurile de catifea şi aur ce-o adăposteau, nu asculta aproape de loc această discuţie, preocupată să-l privească pe contele de Guiche, care stătea de vorbă cu Raoul. Aceasta fu o nouă lovitură pentru Buckingham, care credea că descoperă în privirea Principesei Henriette un simţământ ceva mai adânc decât cel al simplei curiozităţi. Se retrase împleticindu-se şi se rezemă de catargul cel mare.

— Domnul de Buckingham n-are stofă de marinar – zise regina-mamă în franţuzeşte – iată, fără îndoială, pentru ce ţine atât de mult să pună mai repede piciorul pe uscat.

Tânărul auzi aceste cuvinte, păli, lăsă braţele să-i cadă cu deznădejde pe lângă trup şi se depărta încet, amestecând într-un suspin amar vechea lui iubire şi noua sa ură.

Trecând peste toate acestea, amiralul, fără să ţină de altfel seama de proasta dispoziţie a lui Buckingham, le invită pe principese în cabina lui de la prora, unde fusese întinsă o masă îmbelşugată, demnă de înalţii lui oaspeţi. Amiralul se aşeză la dreapta DOAMNEI, iar pe contele de Guiche îl puse la stânga ei. Era locul pe care-l ocupa de obicei Buckingham. De aceea, când intră în sala de mese, ducele avea să încerce o nouă durere, văzându-se încă o dată înlăturat de etichetă – această altă regină căreia trebuia să-i poarte respect – şi chiar la un rang mai prejos decât cel pe care-l avusese până acum. La rândul lui, de Guiche, poate mai palid încă de fericire, pe cât era rivalul său de mânie, se aşeză tresărind alături de Prinţesă, a cărei rochie de mătase, atingându-l uşor, făcea să-i treacă prin tot trupul fiorii unei voluptăţi nemaicunoscute de el până atunci. După masă, Buckingham se ridică să-i ofere DOAMNEI braţul. De astă dată fu rândul lui de Guiche să-i dea o lecţie ducelui.

— Milord – zise el – fiţi bun şi, începând din acest moment, nu vă mai interpuneţi între alteţa sa regală DOAMNA şi mine. Începând din acest moment, într-adevăr, alteţa sa regală aparţine Franţei şi mâna Prinţesei atinge mâna DOMNULUI, fratele regelui, atunci când alteţa sa regală îmi face cinstea de a-mi atinge mâna.

Şi, rostind aceste cuvinte, îi oferi el însuşi braţul tinerei DOAMNE, dar cu o sfială atât de vădită şi în acelaşi timp cu o nobleţe atât de stăpână pe sine, încât englezii făcură să se audă un murmur de admiraţie, pe când Buckingham lăsă să-i scape un suspin de durere.

Raoul iubea; el înţelese totul. Îi aruncă prietenului său una din acele priviri adânci, pe care numai un prieten sau numai o mamă le aruncă, în semn de ocrotire sau de veghe, asupra copilului sau asupra prietenului pe cale de a se rătăci.

Către ceasurile două, soarele se ivi, în sfârşit, pe cer, vântul se potoli, marea se linişti şi se netezi ca un vast covor de cristal, iar ceaţa care înfăşură coastele se împrăştie ca un văl ce se destramă în fâşii subţiri. Şi surâzătorul ţărm al Franţei se zărea acum în soare, cu miile lui de căsuţe albe, ce se desenau fie pe verdele blând al copacilor, fie pe albastrul senin al cerului.

XV

CORTURILE

Amiralul, cum am văzut, luase hotărârea să nu bage în seamă privirile ameninţătoare şi pornirile năbădăioase ale lui Buckingham. Într-adevăr, de când plecaseră din Anglia, el avusese destul timp să se obişnuiască pe încetul cu toate acestea. De Guiche însă nu observase în nici un fel că tânărul lord părea să aibă un dinte împotriva lui; totuşi, din instinct, nu simţea nici o stimpatie pentru favoritul lui Carol al II-lea. Regina-mamă, cu o experienţă mai mare şi cu un simţ mai rece, domina întreaga situaţie şi, întrucât înţelegea primejdia ce plutea în aer, se pregătea să taie nodul atunci când momentul o va cere. Şi acest moment se ivi. Liniştea pusese acum stăpânire pe totul din jur, în afară de inima lui Buckingham, iar acesta, în nerăbdarea lui, îi repeta în şoaptă tinerei Prinţese:

— Doamnă, doamnă, în numele cerului, să coborâm la ţărm, te rog! Nu vezi oare că acest înfumurat conte de Norfolk mă ucide cu adorările lui şi cu grija pe care ţi-o poartă?

Henriette auzi aceste cuvinte; ea zâmbi şi, fără a întoarce faţa, punând doar în vocea sa acea mlădiere de blânda mustrare şi de drăgăstoasă asprime prin care cochetăria ştie să dea o încuviinţare, având totuşi aerul că formulează o apărare, murmură:

— Scumpul meu lord, ţi-am mai spus şi altă dată că dumneata eşti nebun.

Nici unul din aceste amănunte, am mai arătat, nu-i scăpa lui Raoul; auzise rugămintea lui Buckingham şi răspunsul Prinţesei; îl văzuse pe Buckingham făcând un pas înapoi la acest răspuns, scoţând un suspin şi ducându-şi mâna la frunte; şi întrucât nici inima, nici ochii nu-i erau înfăşuraţi în văluri, el înţelese totul şi se cutremură bănuind ce se petrecea în sufletul şi în gândurile lordului.

În sfârşit, amiralul, cu o încetineală înadins măsurată, dădu ultimele ordine pentru plecarea bărcilor. Buckingham primi aceste ordine cu o bucurie atât de vie, încât un spectator străin ar fi putut crede că tânărul era zdruncinat la minte.

La comenzile lui Norfolk, o barcă mare, frumos pavoazată, coborî uşor pe lângă peretele vasului amiral; în ea puteau să încapă douăzeci de vâslaşi şi cincisprezece călători. Covoare de catifea ţesături brodate cu armele Angliei, ghirlande de flori, căci pe vremea aceea se folosea cu mare plăcere parabola când era vorba de alianţe politice, formau principala podoabă a acestei bărci cu adevărat regeşti. Abia fu lansată la apă, abia ridicară marinarii vâslele, aşteptând, ca nişte soldaţi cu armele la piept, îmbarcarea Prinţesei, că Buckingham alergă la scară ca să-şi ocupe locul său în barcă. Dar regina îl opri.

— Milord – spuse ea – nu se cuvine să ne laşi, pe mine şi fiica mea, să coborâm la ţărm, fără ca locuinţele să ne fi fost pregătite într-un chip oarecare. Te rog deci, milord, să te duci înainte la Le Havre şi să îngrijeşti ca totul să fie rânduit la sosirea noastră.

Aceasta fu o nouă lovitură pentru duce, lovitură cu atât mai grea cu cât era neaşteptată. Gângăvi ceva, se înroşi, dar nu fu în stare să răspundă nimic. Crezuse că va putea să stea lângă DOAMNA în timpul traversării şi să se bucure astfel până la urmă de ultimele clipe pe care norocul i le mai hărăzea. Dar ordinul era neînduplecat.

Amiralul, care auzise acest ordin, strigă numaidecât:

— Barca cea mică la apă!

Comanda fu îndeplinită cu acea iuţeală care este obişnuită în manevrele navelor de război. Buckingham, dezolat, îndreptă o privire deznădăjduită către Prinţesă, una rugătoare către regină şi una plină de mânie către amiral. Prinţesa se prefăcu a nu observa nimic. Regina întoarse capul. Amiralul începu să râdă. Buckingham, văzându-l că râde, fu gata să se năpustească asupra lui Norfolk. Regina-mamă se ridică în picioare.

— Pleacă domnule – rosti ea cu autoritate.

Tânărul duce rămase ca împietrit. Dar, privind în jurul lui şi încercând o ultimă salvare, întrebă, gâtuit de atâtea înfrângeri dureroase:

— Şi dumneavoastră, domnilor, dumneata, domnule de Guiche, şi dumneata, domnule de Bragelonne, nu mă însoţiţi?

De Guiche se înclină.

— Eu sunt, întocmai ca şi domnul de Bragelonne, la ordinele reginei – răspunse el. Ceea ce ne va porunci ea să facem, aceea vom face.

Şi privi spre tânăra Prinţesă, care îşi lăsă ochii în jos.

— Iartă-mă, domnule de Buckingham – zise regina – dar domnul de Guiche îl reprezintă aici pe DOMNUL.; dânsul urmează să ne facă onorurile Franţei, după cum domnia ta ne-ai făcut onorurile Angliei; nu se poate deci sustrage datoriei de a ne însoţi. De altminteri, datorăm această mică favoare curajului pe care l-a avut de a veni să ne întâmpine aici pe o vreme atât de rea.

Buckingham deschise gura ca pentru a răspunde, dar, fie că nu găsi o idee potrivită, fie că nu-i veneau cuvintele pentru a exprima această idee, nici un sunet nu i se desprinse de pe buze şi, răsucindu-se ca ameţit, sări de pe navă în barcă. Vâslaşii abia avură timp să-l prindă în braţe şi să-şi ţină ei înşişi echilibrul, căci săritura şi greutatea ducelui erau cât pe-aci să răstoarne bărcuţa.

— Hotărât, milord e nebun – zise amiralul, cu glas tare, către Raoul.

— Mă tem şi eu pentru milord – răspunse Bragelonne.

În tot timpul cât barca a plutit spre ţărm, ducele nu şi-a dezlipit privirile de la vasul amiral, asemenea unui avar căruia i se răpeşte o comoară, asemenea unei mame căreia i s-ar smulge din braţe fiica spre a fi condusă la moarte. Dar nimic nu răspunse la semnele lui, la tulburarea sa, la jalnicele lui zbuciumări. Buckingham era atât de întristat, încât se lăsă să cadă pe o bancă, înfigându-şi mâna în păr, în timp ce marinarii, nepăsători, făceau barca să zboare pe deasupra valurilor. Când ajunseră la ţărm, părea aşa de istovit, încât, dacă nu l-ar fi întâmpinat mesagerul pe care-l trimisese înainte ca intendent însărcinat să se ocupe cu rechiziţionarea locuinţelor, n-ar fi ştiut încotro s-o apuce. Odată condus la locuinţa ce-i era rezervată, se închise înăuntru, ca Ahile în cortul său.

În larg, barca cea mare care le aducea pe prinţese se desprindea de vasul amiral în clipa când Buckingham punea piciorul pe pământ. După ea venea o altă barcă, încărcată de ofiţeri, de curteni şi de prieteni. Toată populaţia din Le Havre, urcată la repezeală în lotci pescăreşti, în luntri cu fundul drept sau în caiace normande, ieşi în întâmpinarea bărcii regale. Tunurile din forturi începură să tragă din nou; vasul amiral şi celelalte două nave răspundeau cu alte salve, şi vâlvătăi de flăcări amestecate cu scame şi fum ţâşneau din ţevile largi, în rotocoale, rătăcind pe deasupra valurilor, înainte de a se destrăma în văzduhul albastru.

Prinţesa atinse cu piciorul prima treaptă a cheiului. O muzică veselă o aştepta pe uscat şi acum îi însoţea fiecare pas pe care-l făcea. În timp ce alaiul se îndrepta spre centrul oraşului şi Prinţesa călca uşor pe tapiseriile bogate şi pe buchetele de flori, contele de Guiche şi Raoul, desprinzându-se din mijlocul englezilor, apucară pe alte străzi şi se duseră în goană la reşedinţa aleasă mai dinainte pentru DOAMNA.

— Să ne grăbim – îi spuse Raoul lui de Guiche – căci după firea pe care i-o cunosc, acest Buckingham ar fi în stare să ne facă cine ştie ce pocinog, văzând urmarea celor hotărâte de noi ieri.

— Oh – răspunse contele – îl avem aici pe de Wardes, care e dârzenia întrupată, şi pe Manicamp, care e blândeţea însăşi.

De Guiche nu se lăsă totuşi pe tânjeală şi, după cinci minute, se aflau în faţa primăriei. Ceea ce-i uimi la început fu o mare mulţime de oameni ce ticsea piaţa.

— Bun – zise de Guiche – se pare că locuinţele noastre au fost înălţate.

Într-adevăr, în faţa primăriei, chiar în mijlocul pieţei, fuseseră înjghebate corturi de o eleganţă neobişnuită, în vârful cărora fluturau drapelele Franţei şi Angliei, alăturate. Primăria era înconjurată de corturi ca de o centură bălţată; zece paji şi doisprezece călăraşi din gardă, trimişi să escorteze pe ambasadori, făceau de strajă în jurul corturilor. Priveliştea era ciudată, neobişnuită; avea ceva feeric.

Aceste locuinţe improvizate fuseseră ridicate în timpul nopţii. Îmbrăcate pe dinăuntru şi pe dinafară cu cele mai scumpe stofe pe care de Guiche le putuse găsi în Le Havre, ele încercuiau pe de-a întregul primăria, adică reşedinţa tinerei Prinţese; erau apoi legate unele de altele prin nişte cordoane de mătase întinse şi păzite de santinele, în aşa fel că planul lui Buckingham era complet răsturnat, în cazul când acest plan ar fi fost cu adevărat de a păstra pentru el şi englezii lui terenul din preajma primăriei. Singura trecere prin care se putea ajunge la treptele primăriei, şi care nu fusese închisă de această baricadă de mătase, era străjuită de două corturi asemănătoare cu două foişoare şi ale căror uşi se deschideau de o parte şi de alta a acestei intrări. Cele două corturi erau destinate lui de Guiche şi lui Raoul; în lipsa lor, ele trebuiau să fie ocupate în permanenţă: al lui de Guiche de către de Wardes, al lui Raoul de Manicamp. În jurul acestor două corturi şi al celorlalte şase, cam vreo sută de ofiţeri, de gentilomi şi de paji străluceau în costumele lor de mătase şi aur, zumzăind ca nişte albine în jurul stupilor. Toţi aceştia, cu spadele la şold, erau gata să se supună in corpore, la un semn al lui de Guiche sau al lui Bragelonne, cele două căpetenii ale ambasadei.

Chiar în momentul când cei doi tineri se iviră la capătul unei străzi ce dădea în piaţă, ei zăriră, străbătând aceeaşi piaţă, în galopul calului său, un tânăr gentilom de o eleganţă încântătoare. Tânărul brăzda mulţimea de curioşi prin care trecea, dar când văzu locuinţele acestea ridicate acolo peste noapte, scoase un strigăt de mânie şi deznădejde. Era Buckingham! Buckingham, care se trezise din amorţeala sa, pentru a îmbrăca cel mai strălucitor costum şi a veni să le aştepte pe DOAMNA şi pe regină pe treptele primăriei. Dar, la intrarea dintre cele două corturi, i se taie calea şi fu nevoit să se oprească. Buckingham ridică furios biciuşca; doi ofiţeri îi apucară însă braţul.

Dintre cei doi înlocuitori, numai unul era în cortul său. De Wardes urcase în interiorul primăriei, pentru a transmite unele dispoziţii date de către de Guiche. Auzind larma pe care o făcea Buckingham, Manicamp, întins deasupra pernelor dintr-unul din cele două corturi de la intrare, se ridică în capul oaselor, cu lenea lui obişnuită, şi, văzând că tărăboiul nu contenea, se ivi de după perdea.

— Ce-i aici – întrebă el cu o voce somnoroasă – şi ce înseamnă gălăgia asta atât de mare?

Întâmplarea făcu ca, în clipa când el începu să vorbească, zarva să contenească, astfel încât, cu toate că vocea lui era blândă şi stăpânită, toată lumea îi auzi întrebarea. Buckingham întoarse capul şi privi de sus acest trup lung şi deşirat şi această faţă pe jumătate adormită. Pesemne că persoana gentilomului nostru, îmbrăcat, de altminteri, destul de simplu, aşa precum am arătat, nu-i stârni prea mare respect, căci i se adresă pe un ton dispreţuitor:

— Dumneata cine mai eşti, domnule?

Manicamp se sprijini de braţul unei matahale de călăraş, ce stătea alături, ţeapăn ca un stâlp de catedrală, şi răspunse cu acelaşi glas potolit:

— Dar dumneata cine eşti?

— Eu sunt milordul duce de Buckingham. Am închiriat toate casele din preajma primăriei, unde am treburi; or, întrucât aceste case sunt închiriate, ele sunt ale mele, şi fiindcă le-am închiriat ca să am trecerea liberă spre primărie, dumneata n-ai dreptul să-mi închizi calea.

— Dar domnule, cine te împiedică să treci? întrebă Manicamp.

— Santinelele dumitale.

— Fiindcă vrei să treci călare, domnule, şi consemnul este să nu fie lăsaţi să treacă decât oameni pe jos.

— Nimeni n-are dreptul să dea vreun consemn aici, în afară de mine – zise Buckingham.

— Cum aşa, domnule? întrebă Manicamp cu vocea lui blândă. Fă-mi plăcerea şi dezleagă-mi această enigmă.

— Pentru că, după cum ţi-am mai spus, eu am închiriat toate casele din jurul pieţei.

— Asta o ştiu, întrucât nouă nu ne-a mai rămas decât piaţa.

— Te înşeli, domnule, piaţa e a mea, ca şi casele.

— Oh, s-avem iertare, domnule, dumneata greşeşti. La noi e o vorbă: caldarâmul regelui; deci piaţa este a regelui; şi cum noi suntem ambasadorii regelui, piaţa este a noastră.

— Domnule, te-am mai întrebat o dată, cine eşti dumneata? strigă Buckingham, scos din fire de sângele rece al interlocutorului său.

— Mă numesc Manicamp – răspunse tânărul cu o voce eoliană, într-atât era de armonioasă şi suavă.

Buckingham ridică din umeri.

— Pe scurt – zise el – când am închiriat casele din jurul primăriei, piaţa era goală; barăcile astea îmi împiedică vederea, scoateţi-le de aici!

Un surd şi ameninţător murmur se răspândi în mulţimea de ascultători. Tocmai în acel moment sosi de Guiche; acesta dădu la o parte mulţimea ce-l despărţea de Buckingham şi, urmat de Raoul, intră printr-o parte a pieţei, în timp ce prin cealaltă parte intra de Wardes.

— Iertaţi, milord – vorbi el – dar dacă aveţi vreo plângere de făcut, fiţi bun şi adresaţi-mi-o mie, ştiut fiind că eu sunt cel care a dat planurile acestei construcţii.

— Afară de asta, vreau să-ţi atrag luarea-aminte, domnule, că acest cuvânt, barăci, poate să ne supere – adăugă Manicamp pe un ton plin de graţie.

— Aşadar, ce spuneaţi, domnule? întrebă de Guiche.

— Spuneam, domnule conte – răspunse Buckingham cu un accent de furie încă nepotolită, cu toate că se mai stăpânise puţin în prezenţa unui egal – spuneam că e cu neputinţă ca aceste corturi să rămână acolo unde sunt.

— Cu neputinţă? se miră de Guiche. Şi pentru ce, rogu-vă?

— Fiindcă mă stingheresc.

De Guiche lăsă să-i scape un gest de nerăbdare, dar o privire de gheaţă a lui Raoul îl domoli.

— Ar trebui să vă stingherească mai puţin, domnule, decât abuzul de întâietate pe care vi l-aţi îngăduit.

— Abuzul?

— Dar, fără îndoială. Aţi trimis aici un mesager care să închirieze, în numele vostru, toate casele din Le Havre, fără a mai ţine seama că şi francezii trebuiau să vină în întâmpinarea DOAMNEI. E un lucru mai puţin frăţesc, domnule duce, pentru reprezentantul unei naţiuni prietene.

— Pământul e al primului ocupant – zise Buckingham.

— Dar nu şi în Franţa.

— Pentru ce nu şi în Franţa?

— Fiindcă e ţara bunei-cuviinţe.

— Ce vreţi să spuneţi? strigă Buckingham pe un ton atât de ridicat, încât cei de faţă se dădură numaidecât un pas înapoi, crezând că au să se încaiere.

— Vreau să spun, domnule – răspunse de Guiche pălind de furie – că eu am pus să se ridice aceste adăposturi pentru mine şi prietenii mei, în chip de locuinţe pentru ambasadorii Franţei, ca singurul loc de odihnă pe care pretenţia dumneavoastră ni l-a lăsat în acest scop, şi că în aceste adăposturi voi sta, eu şi ai mei, afară numai dacă o voinţă mai puternică, şi îndeosebi mai suverană decât a domniei voastre, nu va hotărî altfel.

— Adică dacă nu va dispune evacuarea, cum se zice la Palat – adăugă cu blândeţe Manicamp.

— Cunosc eu pe cineva, domnule, care va fi, sper, aşa precum doriţi – zise Buckingham ducându-şi mâna la spadă.

În aceeaşi clipă, când zeiţa Discordiei, aprinzând inimile, era pe cale să îndrepte toate spadele împotriva piepturilor omeneşti, Raoul îşi puse încet braţul pe umărul lui Buckingham.

— Un cuvânt, milord – zise el.

— Dreptul meu! Dreptul meu mai întâi! strigă năbădăiosul tânăr.

— Tocmai asupra acestui punct voi avea cinstea de a vă vorbi – adăugă Raoul.

— Fie, dar fără multe vorbe, domnule.

— O singură întrebare; vedeţi dar că nu se poate să fiu mai scurt decât atât.

— Vorbiţi, ascult.

— Oare dumneavoastră, sau domnul duce de Orléans urmează să se însoare cu nepoata regelui Henric al IV-lea?

— Cum aţi spus? întrebă Buckingham, dându-se un pas înapoi, uluit.

— Vă rog să-mi răspundeţi la asta, domnule – stărui liniştit Raoul.

— Dorinţa dumneavoastră este cumva de a mă lua în râs, domnule? întrebă Buckingham.

— Şi ăsta poate fi un răspuns, şi el îmi este de ajuns. Aşadar, aţi mărturisit, nu dumneavoastră sunteţi cel care se căsătoreşte cu Prinţesa Angliei.

— Dar o ştiţi prea bine, domnule, aşa mi se pare.

— Iertaţi, însă după felul cum vă purtaţi, lucrul nu este tocmai limpede.

— La urma urmei, ce vreţi dumneavoastră să spuneţi?

Raoul se apropie de duce.

— Aveţi – zise el coborând glasul – porniri care seamănă cu cele ale geloziei; ştiţi asta, milord? Or, asemenea porniri, când la mijloc e vorba de o femeie, nu se potrivesc de loc cuiva care nu e nici amantul, nici soţul ei; cu atât mai puţin, sunt sigur că înţelegeţi asta, milord, când acea femeie este o prinţesă.

— Domnule – izbucni Buckingham – dumneavoastră o înjosiţi pe Doamna Henriette.

— Dumneavoastră sunteţi cel care o înjoseşte, milord, luaţi seama! răspunse Bragelonne cu răceală. Adineauri, pe vasul amiral, aţi reuşit s-o supăraţi pe regina-mamă şi l-aţi scos din răbdări pe amiral. M-am uitat la dumneavoastră, milord, şi am crezut, la început, că sunteţi nebun; dar pe urmă am ghicit adevărata pricină a acestei nebunii.

— Domnule!

— Fiţi liniştit, am să mai adaug ceva: sper că sunt singurul dintre francezi care a priceput acest lucru.

— Dar ştiţi, domnule – zise Buckingham, tremurând de mânie şi în acelaşi timp de nestăpânire – ştiţi că aveţi un fel de a vorbi care merită să fie înăbuşit?

— Cântăriţi-vă cuvintele, milord – îl înfruntă Raoul cu semeţie – nu mă trag dintr-o spiţă de oameni ale căror porniri să se lase înăbuşite; în schimb, dumneavoastră faceţi parte dintr-un neam ale cărui pasiuni sunt privite cu neîncredere de către bunii francezi; vă repet, deci, pentru a doua oară, luaţi seama, milord.

— La ce, dacă nu vă supăraţi? Nu cumva dumneavoastră mă ameninţaţi?

— Sunt fiul contelui de La Fère, domnule de Buckingham, şi eu nu ameninţ niciodată, pentru că lovesc mai întâi. De aceea, să ne înţelegem, ameninţarea pe care v-o fac, iat-o...

Buckingham strânse pumnii; dar Raoul continuă, ca şi cum n-ar fi observat nimic.

— La primul cuvânt în faţa cuviinţei pe care vi-l veţi mai îngădui faţă de alteţa sa regală... Oh, fiţi potolit, domnule de Buckingham, aşa cum şi eu caut să fiu.

— Dumneavoastră?

— Da, eu. Atâta vreme cât DOAMNA se afla pe teren englez, am tăcut; acum însă, când ea a pus piciorul pe pământul Franţei, acum când noi am primit-o aici în numele Prinţului, la cea dintâi ocară pe care, în ciudata dumneavoastră afecţiune, o veţi aduce casei regale a Franţei, nu-mi rămân decât două lucruri de făcut: sau să vestesc în faţa tuturor nebunia ce v-a cuprins în acest moment şi să pun să fiţi trimis cu toată ruşinea înapoi în Anglia, sau, dacă preferaţi, să vă înfig pumnalul în piept în mijlocul adunării. De altfel, această a doua cale mi se pare cea mai potrivită, şi cred că pe ea o voi folosi.

Buckingham se făcu mai alb la faţă decât gulerul de dantelă de Anglia ce-i înfăşură gâtul.

— Domnule de Bragelonne – zise el – îmi vorbeşte oare un gentilom?

— Da. Numai că acest gentilom îi vorbeşte unui nebun. Liniştiţi-vă, milord, şi atunci vă va vorbi altfel.

— Oh, domnule de Bragelonne – murmură ducele cu o voce înăbuşită şi ducându-şi mâna la gât – dar vezi bine că mor!

— Dacă asta s-ar întâmpla în acest moment, domnule – zise Raoul cu netulburatul lui sânge rece – aş socoti-o într-adevăr drept o mare fericire, întrucât astfel s-ar înlătura tot soiul de cuvinte răutăcioase pe seama dumneavoastră şi pe aceea a ilustrelor persoane pe care devotamentul domniei voastre le prihăneşte într-un chip atât de nesăbuit.

— Oh, ai dreptate, ai dreptate – îngăimă tânărul duce deznădăjduit. Da, da, dacă aş muri! Da, mai bine să mor decât să sufăr ceea ce sufăr în clipa de faţă!

Şi îşi duse mâna la un minunat pumnal cu plăselele împodobite cu pietre preţioase, pe care-l scoase pe jumătate de la piept. Raoul îl apucă de braţ.

— Ia seama, domnule – zise el – dacă nu vă veţi ucide, veţi rămâne de râsul lumii; dacă vă veţi ucide, veţi păta cu sânge veşmântul de nuntă al Principesei Angliei.

Timp de un minut, Buckingham rămase locului, gâfâind. În acel minut i se văzură buzele tremurând, obrajii străbătuţi de fiori, ochii tulburi, ca într-un delir. Apoi, deodată, el vorbi:

— Domnule de Bragelonne, nu cunosc un spirit mai nobil ca al dumitale; eşti vrednicul fiu al celui mai desăvârşit gentilom de pe lume. Folosiţi-vă de corturile dumneavoastră!

Şi cuprinse cu amândouă braţele grumazul lui Raoul.

Întreaga adunare, uimită de acest sfârşit la care nimeni nu se aştepta, dată fiind înverşunarea unuia dintre adversari şi dârza stăruinţă a celuilalt, întreaga adunare începu să bată din palme şi mii de urale, mii de aplauze voioase se ridicară spre cer. De Guiche îl îmbrăţişă la rândul său pe Buckingham, cam fără tragere de inimă, dar, oricum, îl îmbrăţişă. Acesta fu semnalul. Englezii şi francezii, care, până atunci, se priviseră unii pe alţii cu nelinişte, fraternizară într-o clipă.

Tocmai când se întâmplau toate acestea, sosi cortegiul principeselor, care, fără intervenţia lui Bragelonne, ar fi găsit în piaţă două armate încăierate şi flori stropite cu sânge. Atmosfera se însenină din nou la ivirea flamurilor.

XVI

NOAPTEA

Cea mai deplină armonie se statornici astfel în mijlocul corturilor. Englezi şi francezi se întreceau în a fi cât mai curtenitori faţă de ilustrele călătoare şi cât mai binevoitori între ei. Englezii le trimiseră francezilor flori, din care făcuseră o întreagă provizie pentru a sărbători sosirea tinerei Prinţese; francezii îi poftiră pe englezi la un ospăţ ce urma să fie dat abia a doua zi.

DOAMNA fu deci întâmpinată în calea sa de aclamaţiile tuturora. Ea le apărea ca o regină, din pricina respectului ce i-l purtau toţi, ca un idol, din pricina adoraţiei ce i-o nutreau unii.

Regina-mamă le făcu francezilor cea mai călduroasă primire. Franţa era pentru dânsa ţara natală, şi fusese prea nenorocită în Anglia, pentru ca Anglia să o fi putut face să uite Franţa. O îndemna, aşadar, pe fiica sa, dându-i ca pildă dragostea ei, să iubească ţara unde amândouă găsiseră adăpost şi unde le aştepta acum zodia unui viitor strălucit.

După ce zarva sosirii se potoli şi privitorii începură să se împrăştie, după ce nu se mai auziră decât fanfarele îndepărtate şi zumzetul mulţimii, după ce noaptea se lasă peste tot, înfăşurind în vălurile sale înstelate marea, portul, oraşul şi ţarinile încă fremătând în urma acestui mare eveniment, de Guiche intră în cortul său şi se aşeză pe o bancă largă de lemn, pe faţă cu o expresie atât de îndurerată, încât Bragelonne îl urmări cu privirea până când îl auzi oftând; atunci se apropie de el. Contele se lăsase pe spate, cu umărul rezemat de peretele cortului, cu fruntea în palme, cu pieptul zguduit, cu genunchii tremurând.

— Suferi, prietene? îl întrebă Raoul.

— Îngrozitor.

— Trupeşte, nu-i aşa?

— Da, trupeşte.

— Ziua a fost obositoare, într-adevăr – continuă tânărul, cu privirea aţintiră asupra celui pe care-l avea în faţă.

— Da, şi numai somnul m-ar putea întrema.

— Vrei să te las singur?

— Nu, trebuie să-ţi vorbesc.

— Nu te voi lăsa să vorbeşti decât după ce-ţi voi pune eu însumi câteva întrebări, de Guiche.

— Pune.

— Dar să fii sincer în răspunsuri.

— Ca întotdeauna.

— Ştii pentru ce era Buckingham atât de furios?

— Aş putea să bănuiesc.

— O iubeşte pe DOAMNA, vrei să spui, nu-i aşa?

— Cel puţin după cum se poartă, ai putea să juri că asta e cauza.

— Ei bine, nu-i asta!

— Oh, de astă data te înşeli, Raoul; i-am citit obida în ochi, în mişcări, în tot ce a făcut de azi-dimineaţă şi până acum.

— Eşti poet, scumpul meu conte, şi pretutindeni vezi numai poezie.

— Văd mai ales dragostea.

— Unde nu există.

— Unde există.

— Ascultă, de Guiche, nu crezi că te înşeli?

— Oh, sunt sigur că nu! strigă cu îndărătnicie contele.

— Spune-mi, conte – îl întrebă Raoul, privindu-l în adâncul ochilor – ce te face să te socoţi atât de clarvăzător?

— Amorul propriu – răspunse de Guiche şovăind.

— Amorul propriu! E un cuvânt prea lung, de Guiche.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun, dragă prietene, că de obicei eşti mai puţin trist decât astă-seară.

— Oboseala.

— Oboseala?

— Da.

— Ei bine, dragul meu, am făcut campanii împreună, am stat alături călare optsprezece ceasuri, trei cai, zdrobiţi de oboseală şi morţi de foame, au căzut sub noi, dar nu ne-am dat bătuţi. Prin urmare, nu oboseala te întristează, conte.

— Atunci, supărarea.

— Care supărare?

— Aceea de astă-seară.

— Nebunia lordului Buckingham?

— Ei da, fără îndoială! Nu e oare supărător, pentru noi, francezii care-l reprezentăm pe stăpânul nostru, să vedem cum un englez îi face curte viitoarei noastre stăpâne, a doua doamnă a regatului?

— Da, ai dreptate; însă eu cred că lordul Buckingham nu e chiar atât de primejdios.

— Nu, dar e plictisitor. Venind aici, era cât pe-aci să stârnească zâzania între englezi şi noi, dacă n-ai fi fost tu, cu înţelepciunea ta admirabilă şi cu hotărârea ta atât de ciudată, ne-am fi încrucişat spadele în mijlocul oraşului.

— Dar s-a schimbat, ai văzut.

— Da, de bună seamă; şi tocmai de-aici porneşte nedumerirea mea. Tu i-ai vorbit încet; ce i-ai spus? Crezi că o iubeşte, dar tot tu singur spui ca o pasiune nu se stinge cu atâta uşurinţă; prin urmare nu e îndrăgostit de ea!

De Guiche rosti aceste cuvinte din urmă cu o asemenea expresie, încât Raoul ridică faţa. Pe nobilul chip al tânărului său prieten se citea o nemulţumire lesne de observat.

— Ceea ce i-am spus lui, conte – răspunse Raoul – am să ţi-o repet ţie. Asculta bine, iată: "Domnule, priviţi cu un aer de invidie, cu un aer de patimă jignitoare pe sora Prinţului dumitale, care nu-ţi este logodnică şi care nu este, nu poate să-ţi fie amantă; aduci deci o ocară acelora care, ca noi, vin să întâmpine o fecioară spre a o conduce la soţul ei".

— I-ai spus tu asta? întrebă de Guiche, înroşindu-se.

— În mod foarte deschis; ba am mers şi mai departe.

De Guiche făcu o mişcare.

— l-am spus: "Cu ce ochi ne-ai privi dumneata dacă ai zări printre noi un bărbat atât de nesocotit, atât de neloial, încât să nutrească alte simţăminte în afară de cel mai curat respect faţă de o prinţesă hărăzită stăpânului nostru?"

Aceste cuvinte i se adresau în aşa măsură lui de Guiche, încât contele păli şi, cuprins de un tremur subit, nu putu decât să întindă maşinal o mână spre Raoul, în timp ce cu cealaltă îşi acoperea ochii şi fruntea.

— Dar, slavă Domnului – continuă Raoul, fără să ia în seamă mişcarea prietenului său – francezii, despre care se spune că sunt uşuratici, curioşi, nesăbuiţi, ştiu să treacă la o judecată sănătoasă şi la o morală sănătoasă când e vorba de chestiuni de înaltă cuviinţă. "Or, am adăugat, află, domnule de Buckingham, că noi, gentilomii Franţei, noi ne slujim regii jertfindu-le nu numai pasiunile noastre, dar şi averea şi chiar viaţa noastră; iar dacă, din întâmplare, demonul face să încolţească în noi unul din acele gânduri ce aprind inima, noi stingem această flacără, chiar de trebuie s-o stropim cu propriul nostru sânge. În felul acesta salvăm dintr-o dată trei mândrii: a ţarii noastre, a stăpânului nostru şi a noastră înşine. Iată, domnule de Buckingham, în ce fel înţelegem să ne purtăm noi; iată cum trebuie să se poarte orice om de bun simţ." Şi iată, dragul meu de Guiche – adăugă Raoul – cum i-am vorbit domnului de Buckingham, făcându-l, fără greutate, să înţeleagă totul.

De Guiche, încovoiat până atunci sub greutatea cuvintelor lui Raoul, se îndreptă deodată, cu privirea mândră, cu palma înfierbântată, şi apucă mâna lui Raoul; pomeţii obrajilor săi, după ce fuseseră reci ca gheaţa, se aprinseseră acum ca focul.

— I-ai vorbit foarte bine, Raoul – spuse el cu vocea sugrumată. Eşti un prieten desăvârşit, îţi mulţumesc. Şi acum, te rog, lasă-mă singur.

— Vrei să rămâi singur?

— Da, am nevoie de odihnă. Prea multe întâmplări mi-au răvăşit astăzi capul şi inima; mâine, când ne vom revedea, nu voi mai fi acelaşi om, te asigur.

— Ei bine, fie, te las – zise Raoul, retrăgându-se.

Contele făcu un pas către prietenul său şi-l strânse cu căldură în braţe. Dar Raoul putu să simtă în această îmbrăţişare prietenească tremurul unei mari pasiuni înăbuşite.

Noaptea era senină, răcoroasă, înstelată: după furtună, căldura soarelui readusese pretutindeni viaţa, bucuria, încrederea. Pe cer se înfiripaseră câţiva nori lungi şi străvezii, a căror albeaţă aurită făgăduia un şir de zile potolite, datorită unei adieri dinspre răsărit. În piaţa primăriei, umbre mari, tăiate de largi raze luminoase, formau un fel de mozaic uriaş, din lespezi albe şi lespezi negre. Curând, întregul oraş adormi; doar în apartamentul DOAMNEI, ale cărui ferestre dădeau spre piaţă, se mai zărea o lumină slabă, şi această blândă licărire a lămpii aproape stinse părea imaginea acelui somn liniştit de fecioară, a cărei viaţă abia înmugureşte, abia începe să simtă, şi a cărei flacără se astâmpără iarăşi de îndată ce trupul a adormit.

Bragelonne ieşi din cortul său cu mersul liniştit şi măsurat al omului dornic să vadă totul, dar grijuliu să nu fie văzut de nimeni. Şi atunci, pitit în dosul perdelelor groase, cuprinzând întreaga piaţă cu o singură privire, văzu, după o clipă, perdelele de la cortul lui de Guiche mişcându-se şi desfăcându-se. În dosul lor se zărea umbra lui de Guiche, ai cărui ochi scânteiau în întunecime, îndreptaţi cu înfrigurare către salonul DOAMNEI, luminat de pâlpâirea dulce a lămpii din interiorul apartamentului. Această lucire potolită ce împurpura vitraliile era în clipele acelea steaua spre care căta contele. Se putea vedea tremurându-i în privire tot zbuciumul ce-i vânzolea sufletul. Raoul, ascuns în umbră, ghicea toate gândurile pătimaşe ce întindeau între cortul tânărului ambasador şi balconul Prinţesei un fir tainic şi fermecător de simpatie, un fir împletit din năzuinţe pline de atâta voinţă, de atâta stăruinţă, încât aceste năzuinţe se adresau, fără îndoială, visurilor de dragoste, cu rugămintea ca ele să coboare în culcuşul acela parfumat pe care contele îl sorbea înfiorat cu ochii sufletului său.

Dar de Guiche şi Raoul nu erau singurii care stăteau de veghe. Fereastra unei case ce dădea în piaţă era de asemenea deschisă; era fereastra de la locuinţa unde trăsese Buckingham. În lumina ce se revărsa pe această din urmă fereastra, se desprindea, în linii groase, umbra ducelui, care, rezemat de pervazul înflorit cu cioplituri frumoase şi împodobit cu franjuri de catifea, îşi îndrepta, şi el, spre balconul DOAMNEI, dorinţele şi nebuneştile viziuni ale iubirii lui.

Bragelonne nu-şi putu stăpâni un zâmbet. "Iată o biată inimă luată cu asalt – îşi zise el, gândindu-se la DOAMNA. Apoi, întorcându-se cu gândul, plin de compătimire, la DOMNUL, adăugă: Şi un biet soţ ameninţat din toate părţile. Bine de el că e un mare prinţ şi are destulă armată ca să-şi păzească odorul."

Bragelonne mai pândi câtăva vreme tertipurile celor doi îndrăgostiţi, ascultă sforăitul sonor, necuviincios, al lui Manicamp, care trăgea la aghioase cu atâta mândrie, de parcă ar fi fost îmbrăcat în costumul lui albastru, iar nu în cel violet, pe urmă întoarse faţa spre adierea ce-i aducea din depărtări cântecul unei privighetori şi, după ce-şi făcu el însuşi o provizie de alean, altă lingoare a nopţilor, se duse să se culce, gândindu-se, în ceea ce-l privea, că poate tot aşa, patru sau şase ochi, la fel de învăpăiaţi ca şi ai lui de Guiche sau Buckinghan, o sorbeau pe aceea care era idolul său din castelul de la Blois.

— Unde domnişoara de Montalais nu se poate spune că e o garnizoana prea puternică! rosti el încet, suspinând însă destul de tare.

XVII

DE LA LE HAVRE LA PARIS

A doua zi, serbările avură loc cu toată pompa şi cu toată însufleţirea pe care mijloacele oraşului şi buna dispoziţie a spiritelor puteau să le dea.

În timpul celor din urmă ceasuri petrecute la Le Havre, fusese pregătită şi plecarea. DOAMNA, după ce-şi luă rămas bun de la flota engleză şi salută pentru cea din urmă oară patria, înclinându-se în faţa pavilionului ei, se urcă în trăsură, însoţită de un alai strălucitor.

De Guiche sperase că ducele de Buckingham se va înapoia împreună cu amiralul în Anglia; dar Buckingham izbuti să-i dovedească reginei că ar fi nepoliticos din partea lui să o lase pe DOAMNA să ajungă la Paris aproape ca şi părăsită. Acest lucru odată hotărât, ca Buckingham să o însoţească pe DOAMNA, tânărul duce îşi alese un grup de gentilomi şi de ofiţeri care aveau să formeze o suită a lui proprie; astfel încât o întreagă armată se îndreptă acum spre Paris, împrăştiind aur şi stârnind o voioşie fără margini în toate oraşele şi satele prin care trecea.

Vremea era frumoasă. Franţa se arăta încântătoare ochiului, mai ales pe acest drum pe care-l urma alaiul. Primăvara îşi arunca florile şi ramurile înmiresmate în calea acestei tinereţi princiare. Toată Normandia, cu ţarinele ei înverzite, cu zările ei albastre, cu râurile ei argintii, se înfăţişa ca un paradis pentru noua soră a regelui.

Tot drumul fu numai serbări şi cântece de veselie. De Guiche şi Buckingham uitaseră tot ce-i dezbina; de Guiche se gândea doar să înfrângă noile asalturi ale englezului, Buckingham să reînsufleţească în inima Prinţesei amintirea ţării de care erau legate imaginile atâtor zile fericite. Dar, vai! bietul duce îşi dădu seama că icoana scumpei lui Anglii se ştergea din ce în ce mai mult în mintea DOAMNEI, pe măsură ce, în locul ei, se întipărea tot mai adâncă dragostea pentru Franţa.

Într-adevăr, el putu să observe că toate micile lui semne de bunăvoinţă nu mai trezeau nici o recunoştinţă, şi oricât de graţios s-ar fi arătat pe unul din cei mai iuţi bidivii din rasa Yorkshire, abia din când în când şi numai din întâmplare ochii Principesei se mai întorceau şi asupra lui. În zadar încerca să dea dovadă de toată bărbăţia, adunând laolaltă puterea, tinereţea, furia şi destoinicia, pentru a atrage asupra sa una din privirile ei aruncate peste câmp sau îndreptate către altcineva; în zadar îşi aţâţa calul, care scotea foc pe nări, făcându-l să sară peste piedicile din cale sau să se avânte prin vâlcele şi tăpşanuri, adesea gata să se zdrobească de un copac sau să se rostogolească în vreun şanţ, căci DOAMNA, auzind tropotul, ridica doar pentru o clipă faţa şi-l privea nepăsătoare, apoi, surâzând uşor, se întorcea către paznicii ei credincioşi, Raoul şi de Guiche, care călăreau liniştiţi pe lângă portierele trăsurii sale. Atunci Buckingham cădea pradă tuturor chinurilor geloziei; o durere necunoscută, ciudată şi arzătoare se strecura în vinele sale şi ameninţa să-i cuprindă inima; atunci, pentru a dovedi că-şi dădea seama de nebunia lui şi că voia să răscumpere prin cea mai umilă supunere nerozia năzdrăvăniilor sale, îşi strunea calul înecat de sudoare, acoperit de o spumă albă şi groasă, şi-l silea să muşte zăbala lângă fereastra trăsurii, în văzul mulţimii de curteni. Uneori smulgea drept răsplată un cuvânt al DOAMNEI, dar şi acest cuvânt i se părea mai curând o mustrare.

— Bine, domnule Buckingham – spunea dânsa – iată-te, în sfârşit, întors la simţăminte mai cuminţi.

Sau un cuvânt al lui Raoul:

— Ai să-ţi omori calul, domnule de Buckingham.

Şi-l asculta răbdător pe Raoul, căci un glas lăuntric îi spunea, fără sa fi căpătat vreo dovadă anume, că Raoul era cel care-l domolea pe de Guiche şi că, fără Raoul, cine ştie ce pornire nesocotită, fie a contelui, fie a lui însuşi, a lui Buckingham, ar fi dus la o ruptură, la o izbucnire, la surghiun poate.

De când cu faimoasa discuţie pe care cei doi tineri o avuseseră în corturile din Le Havre, şi în cursul căreia Raoul îl făcuse pe duce să-şi dea seama de greşeala purtărilor lui, Buckingham se simţea atras, fără voia sa, către Raoul. Îi plăcea să stea adesea de vorbă cu el, şi mai totdeauna pentru a-l întreba ceva fie despre tatăl lui, fie despre d'Artagnan, prietenul lor, al amândurora, de care Buckingham era aproape tot atât de încântat ca şi Raoul. Raoul căuta de obicei să închege asemenea discuţii mai ales când era de faţă şi de Wardes, care în tot timpul călătoriei se simţise rănit de superioritatea lui Bragelonne şi îndeosebi de înrâurirea acestuia asupra spiritului lui de Guiche. De Wardes avea acel ochi fin şi pătrunzător ce caracterizează orice natură înclinată către rău; el observase de la început frământările lui de Guiche şi purtarea lui, care arătau că e îndrăgostit de Prinţesă. Dar în loc să trateze acest subiect cu înţeleaptă cumpănire a lui Raoul, în loc să ţină seama, cu demnitate, ca acesta, de cuviinţele şi îndatoririle cărora le era supus, de Wardes atingea totdeauna la conte, cu bună-ştiinţă, acea coardă, mereu gata să vibreze din plin, a cutezanţei tinereţii şi a orgoliului egoist.

Se întâmplă astfel că, într-o seară, în timpul unui popas la Nantes, de Guiche şi de Wardes stăteau de vorbă împreună, rezemaţi de grilajul barierei, în vreme ce Buckingham şi Raoul discutau plimbându-se în sus şi în jos, iar Manicamp le întreţinea pe principese, care nu-i arătau prea multă consideraţie din pricina firii sale cam uşuratice, a purtărilor lui de-o voioşie cam nestăvilită şi a caracterului său gata totdeauna să se ploconească.

— Mărturiseşte – îi spuse atunci de Wardes contelui – că îţi simţi inima tânjind şi că preceptorul tău nu ţi-o poate vindeca.

— Nu te înţeleg – zise contele.

— E foarte limpede, totuşi: te usuci din cauza dragostei.

— O sminteală, de Wardes, o simplă sminteală!

— Ar fi o sminteală, da, şi nimic altceva, dacă DOAMNA ar privi cu nepăsare chinurile tale; dar ea le urmăreşte cu atâta interes, încât mi-e teamă să nu fie ponegrită pe urma şi mă cutremur, crede-mă, la gândul că, ajungând la Paris, pedagogul tău, domnul de Bragelonne, să nu vă dea de gol pe amândoi.

— De Wardes! De Wardes! Iar te legi de Bragelonne!

— Haide, haide, să sfârşim cu copilăriile – spuse cu jumătate de gură geniul rău al contelui. Ştii tot atât de bine ca şi mine ceea ce vreau să spun; vezi, de altfel, foarte bine că privirile Prinţesei devin mai blânde când îţi vorbeşte; înţelegi, din mlădierea glasului ei, că-i face plăcere să-l asculte pe al tău; simţi că aude versurile pe care i le reciţi, şi n-ai să tăgăduieşti că-ţi mărturiseşte în fiecare dimineaţă că a dormit prost.

— E adevărat, de Wardes, e adevărat; dar la ce bun să-mi înşiri toate astea?

— Nu găseşti că e bine să vezi limpede lucrurile?

— Nu, atunci când lucrurile pe care le vezi te pot face să înnebuneşti.

Şi întoarse cu nelinişte faţa către Prinţesă, ca şi cum, respingând şoaptele lui de Wardes, ar fi vrut să caute totuşi o adeverire în ochii ei.

— Iată! Iată – zise de Wardes – priveşte, te cheamă, n-o auzi? Hai, nu pierde prilejul, pedagogul nu-i aici.

De Guiche nu se putu stăpâni; o pornire de neînvins îl împinse spre Prinţesă. De Wardes îl privea, zâmbind, cum se îndrepta spre ea.

— Te înşeli, domnule – rosti deodată Raoul sărind peste bariera de care, cu o clipă mai înainte, stăteau rezemaţi cei doi vorbitori – pedagogul e aici şi te ascultă.

De Wardes, la glasul lui Raoul, pe care-l recunoscu fără a mai avea nevoie să-l privească, dădu să tragă spada din teacă.

— Vâră spada la loc – zise Raoul – ştii doar ca în timpul călătoriei pe care suntem chemaţi s-o îndeplinim, orice manifestare de acest fel nu-şi are locul. Vâră spada la loc, dar ţine-ţi şi limba în gură. Pentru ce strecori în inima celui pe care-l numeşti prieten fierea ce ţi-o roade pe a dumitale? Şi de ce vrei să mă faci pe mine să urăsc un om cinstit, prieten al tatălui meu şi alor mei? Iar pe conte îl îndemni să iubească o femeie hărăzită stăpânului dumitale? Într-adevăr, domnule, ai fi un trădător şi un ticălos în ochii mei, dacă ceea ce e mai drept, nu te-aş socoti un nebun.

— Domnule – strigă de Wardes înfuriat – nu mă înşelam, aşadar, când te numeam un pedagog! Tonul acesta îngâmfat, felul acesta de a vorbi e mai curând al unui iezuit căruia îi place să jignească, iar nu al unui gentilom. Părăseşte, te rog, faţă de mine, acest ton şi acest limbaj. Îl urăsc pe domnul d'Artagnan fiindcă a săvârşit o laşitate faţă de părintele meu.

— Minţi, domnule – rosti cu răceală Bragelonne.

— Oh – strigă de Wardes – mă mai şi jigneşti, domnule?

— De ce nu, dacă ceea ce spui nu e adevărat.

— Mă jigneşti şi nu pui încă mâna pe spadă?

— Domnule, mi-am făgăduit mie însumi să nu te ucid înainte de a fi dus-o pe DOAMNA alături de soţul ei.

— Să mă ucizi! Oh, pumnul dumitale de cârpă nu ucide chiar atât de uşor, domnule lăudăros!

— Se poate – ripostă cu asprime Raoul – dar spada domnului d'Artagnan ucide; şi nu numai că am aceasta spadă, domnule, dar el însuşi m-a învăţat cum s-o folosesc, şi cu ea voi căuta să-i răzbun, domnule, la timpul cuvenit, numele pe care dumneata i-l defăimezi.

— Domnule, domnule – se răsti de Wardes – ia seama! Dacă nu-mi vei da satisfacţie numaidecât, orice mijloc îmi va fi îngăduit ca să mă răzbun!

— Oh, oh, domnule – făcu Buckingham, ivindu-se pe neaşteptate alături de ei – iată o ameninţare ce vesteşte un asasinat şi care, dacă nu mă înşel, nu face cinste unui gentilom.

— Ce-ai spus, domnule duce? zise de Wardes întorcându-se către el.

— Am spus că ai rostit nişte cuvinte care sună urât în urechile mele de englez.

— Ei bine, domnule – strigă de Wardes întărâtat – dacă ceea ce spui e adevărat, cu atât mai bine! Voi găsi cel puţin în dumneata un om care nu-mi va scăpa printre degete. Ia deci vorbele mele aşa cum le-ai auzit.

— Le iau aşa cum se cuvine, domnule – răspunse Buckingham cu acel ton trufaş care-i era propriu şi care dădea, chiar într-o convorbire obişnuită, un accent de dispreţ vorbelor pe care le rostea. Domnul de Bragelonne e prietenul meu, dumneata îl defăimezi pe domnul de Bragelonne, şi deci va trebui să-mi dai socoteala pentru această jignire.

De Wardes îi aruncă o privire lui Bragelonne, care, credincios rolului său, rămânea liniştit şi rece, chiar în faţa dispreţului ducelui.

— Mai întâi, se pare că nu-l jignesc pe domnul de Bragelonne, întrucât domnul de Bragelonne, care poartă o spadă la şold, nu se socoteşte jignit.

— Dar, oricum, ai adus o jignire cuiva?

— Da, l-am defăimat pe domnul d'Artagnan – răspunse de Wardes, care simţise că numele acesta era singurul cleşte cu care putea să scormonească mânia lui Raoul.

— Atunci – zise Buckingham – e cu totul altceva.

— Nu-i aşa? se grăbi să adauge de Wardes. Asta înseamnă că prietenilor domnului d'Artagnan le revine datoria de a-l apăra.

— Sunt întru totul de părerea dumitale, domnule – răspunse englezul, care îşi recăpătă sângele său rece. Pe domnul de Bragelonne jignit, eu nu l-aş putea, la drept vorbind, apăra, deoarece domnul de Bragelonne e aici; dar dacă e vorba de domnul d'Artagnan...

— Îl vei lăsa pe mâna mea, nu-i aşa, domnule? zise de Wardes.

— Aş, nu, dimpotrivă, mă voi lupta eu însumi – răspunse Buckingham, trăgându-şi spada din teacă – întrucât dacă domnul d'Artagnan l-a jignit pe tatăl dumitale, el i-a făcut, sau cel puţin a încercat să-i facă, un mare serviciu părintelui meu.

De Wardes rămase ca încremenit.

— Domnul d'Artagnan – continuă Buckingham – e cel mai îndatoritor gentilom din câţi cunosc. Voi fi deci încântat ca, având obligaţii personale faţă de dânsul, să ţi le plătesc dumitale, printr-o împunsătură de spadă.

Şi, în aceeaşi clipă, Buckingham îi făcu un semn lui Raoul şi se puse în gardă. De Wardes înaintă un pas, pentru a-şi încrucişa spada cu a celuilalt.

— Staţi! Staţi, domnilor! strigă Raoul sărind între ei şi despărţindu-i cu spada sa, pe care şi-o trase la rându-i din teacă. Toate astea nu merită să ne sfârtecăm unii pe alţii aproape sub ochii Prinţesei. Domnul de Wardes îl vorbeşte de rău pe domnul d'Artagnan, dar dumnealui nici nu-l cunoaşte pe domnul d'Artagnan.

— Oh, oh! făcu de Wardes scrâşnind din dinţi şi înclinând vârful spadei spre botul cizmei. Zici că nu-l cunosc, eu, pe domnul d'Artagnan?

— Da, nu-l cunoşti – răspunse Raoul cu acelaşi ton rece – şi nici nu ştii unde se află el acum.

— Eu? Nu ştiu unde se află?

— Fireşte, aşa trebuie să fie, de vreme ce cauţi să te cerţi cu nişte străini din pricina lui, în loc să te duci să te răfuieşti cu domnul d'Artagnan acolo unde se află el.

De Wardes păli.

— Ei bine, am să-ţi spun eu, domnule, unde-l poţi găsi – continua Raoul. Domnul d'Artagnan se află la Paris; locuieşte la Luvru, când e de serviciu; în strada Lombarzilor, când nu e. Domnul d'Artagnan poate fi oricând găsit la una sau la cealaltă din aceste două locuinţe. Aşadar, întrucât îi porţi atâta ură, nu vei fi deloc un bărbat vrednic de stimă dacă nu te vei duce să-l cauţi spre a-ţi da satisfacţia pe care pari a o cere tuturor, numai lui nu.

De Wardes îşi şterse fruntea năpădită de sudoare.

— Asta-i, domnule de Wardes! adăugă Raoul. Nu ne stă bine să ne arătăm atât de bătăioşi, când ştim că există anumite edicte împotriva duelurilor. Gândeşte-te, regele s-ar supăra pe noi pentru aceasta nesupunere, mai ales într-un moment ca ăsta, şi regele ar avea dreptate.

— Scuze! rânji de Wardes. Pretexte!

— Haidade! i-o întoarse Raoul. Vorbeşti nerozii, dragul meu de Wardes. Ştii foarte bine că domnul duce de Buckingham e un bărbat curajos, că a tras spada din teacă de zece ori şi că o va mai trage şi a unsprezecea oară. Poartă un nume care îl obligă, ce dracu! Cât despre mine, ştii tot atât de bine, nu-i aşa? că nici mie nu mi-e teamă să mă bat. M-am luptat la Sens, la Bléneau, la Dunes, în faţa tunurilor, la o sută de paşi înaintea liniei frontului, în timp ce dumneata, în paranteză fie spus, stăteai la o sută de paşi înapoia ei. E adevărat că acolo era prea multă lume ca să ţi se fi băgat de seamă vitejia, de aceea nici nu ţi-o arătai; dar aici s-ar stârni vâlvă, ar fi scandal, şi ţii să se vorbească de dumneata cu orice preţ şi în orice chip. Ei bine, nu te bizui pe mine, domnule de Wardes, pentru a te ajuta în acest plan; nu-ţi voi face această plăcere.

— Ai deplină dreptate – zise Buckingham vârându-şi la loc spada în teacă – şi îţi cer iertare, domnule de Bragelonne, de a mă fi lăsat târât de furia primei clipe.

De Wardes însă, dimpotrivă, făcu mânios o săritură şi, cu spada ridicată, îl ameninţă pe Raoul, care abia avu timp să pareze lovitura.

— Ei, domnule – zise Bragelonne liniştit – ia seama, erai să-mi scoţi un ochi.

— Aşadar, nu vrei să te baţi! strigă cât se poate de tare de Wardes.

— Nu, cel puţin deocamdată. Dar iată ce-ţi făgăduiesc, de îndată ce vom ajunge la Paris: te voi duce la domnul d'Artagnan, căruia îi vei arăta plângerile pe care le-ai putea avea împotriva lui. Domnul d'Artagnan va cere regelui îngăduinţa de a-ţi vârî spada între coaste, regele va încuviinţa, şi, odată împuns cu spada, ei bine, scumpe domnule de Wardes, atunci vei privi cu un ochi mai blând preceptele Evangheliei, care propovăduieşte uitarea jignirilor.

— Ah! strigă iarăşi de Wardes, înfuriat de atâta sânge rece. Se vede cât de colo, domnule de Bragelonne, că eşti pe jumătate bastard!

Raoul se făcu deodată tot aşa de alb la faţă ca şi gulerul cămăşii sale; din ochi îi ţâşni un fulger care-l determină pe de Wardes să se dea un pas îndărăt. Buckingham însuşi fu uimit şi se aruncă între cei doi vrăjmaşi, pe care se aştepta să-i vadă năpustindu-se unul asupra celuilalt. De Wardes păstrase anume această ocară pentru la urmă; strângea convulsiv mânerul spadei şi aştepta lovitura.

— Ai dreptate, domnule – vorbi Raoul, făcând o mare sforţare de a se stăpâni – eu nu cunosc decât numele tatălui meu; dar ştiu de câtă cinste şi curăţenie sufletească se bucură contele de La Fère pentru a nu mă teme nici măcar o singură clipă, aşa cum ai vrea să spui dumneata, că ar exista vreo pată asupra naşterii mele. Faptul că nu cunosc numele mamei mele este pentru mine, şi numai pentru mine, o nefericire, dar nu poate fi un prilej de defăimare. Or, dumneata dai dovadă de lipsă de loialitate, domnule, dai dovadă de lipsă de consideraţie jignindu-mă pentru această nefericire a mea. Dar ce are a face, m-ai jignit, şi de asta dată mă consider jignit! Aşa că, să fim înţeleşi: după ce-ţi vei fi încheiat socotelile cu domnul d'Artagnan, vei avea de a face cu mine, dacă nu te superi!

— Oh, oh! răspunse de Wardes cu un zâmbet amar. Îţi admir prudenţa, domnule! Adineauri îmi făgăduiseşi o împunsătură de spadă din partea domnului d'Artagnan, şi abia după lovitura pe care mi-o va da domnul d'Artagnan mi-o oferi şi pe a dumitale.

— Nu te nelinişti din pricina asta – răspunse Raoul cu o mânie surdă – domnul d'Artagnan e neîntrecut în mânuirea armelor şi-i voi cere îngăduinţa să se poarte cu dumneata aşa cum s-a purtat cu părintele dumitale, adică să nu te omoare cu totul, spre a-mi lăsa mie plăcerea ca, după ce te vei fi înzdrăvenit, să te ucid cu adevărat, fiindcă eşti un suflet rău, domnule de Wardes, şi nu meriţi, într-adevăr, ca cineva să caute a te cruţa.

— Nici eu, domnule, nu te voi cruţa pe dumneata, fii fără grijă – răspunse de Wardes.

— Domnule – făcu Buckingham – îngăduie-mi să traduc cuvintele dumitale printr-un sfat pe care vreau să i-l dau domnului de Bragelonne: domnule de Bragelonne, pune-ţi de acum încolo platoşă.

De Wardes îşi strânse pumnii.

— Ah, pricep – zise el – domnii aşteaptă momentul când vor fi putut să-şi ia această măsură de precauţie ca să se măsoare cu mine.

— Bine, domnule – rosti atunci Raoul – pentru că ţii cu tot dinadinsul, să terminăm odată!

Şi făcu un pas către de Wardes, cu spada întinsă.

— Ce-ai de gând? întrebă Buckingham.

— Fii pe pace – răspunse Raoul – nu va ţine mult.

De Wardes trecu în gardă; spadele li se încrucişară. De Wardes se repezi cu atâta furie asupra lui Raoul, încât la cea dintâi scrâşnire a lamelor de metal, pentru Buckingham fu limpede că Raoul îşi cruţă adversarul. Ducele se dădu un pas înapoi şi urmărea desfăşurarea luptei.

Raoul era netulburat, ca şi cum s-ar fi jucat cu o floretă, şi nu s-ar fi luptat cu o spadă; îşi eliberă arma ce-i fusese prinsă până la mâner; retrăgându-se un pas îndărăt, pară prin contre cele trei sau patru atacuri pe care le încercă de Wardes, apoi, la o ameninţare de lovitură directă pe care de Wardes o apără printr-o mişcare rotită, îi smulse spada şi o aruncă la douăzeci de picioare dincolo de grilajul barierei. După aceea, cum de Wardes rămăsese dezarmat şi zăpăcit, Raoul îşi vârî spada în teacă, pe urmă îl apucă de guler şi de centură şi-l azvârli peste barieră, tremurând şi gemând de mâine.

— O să ne mai vedem noi! O să ne mai vedem noi! îngăimă de Wardes ridicându-se şi culegându-şi spada de pe jos.

— Eh, la dracu! zise Raoul. Acelaşi lucru îţi tot repet şi eu de un ceas! Apoi, întorcându-se către Buckingham, îi spuse: Duce, nici o vorbă despre toate astea, te rog mult; mă simt ruşinat c-am trecut dincolo de orice margine a răbdării, dar nu mi-am mai putut stăpâni furia. Îţi cer iertare, uită totul.

— Ah, scumpul meu viconte – zise ducele strângându-i mâna atât de dârză şi atât de dreaptă totodată – îngăduie-mi, dimpotrivă, să-mi amintesc, şi să-mi amintesc prin ce primejdii ai trecut; omul ăsta e periculos, te va ucide.

— Tatăl meu – răspunse Raoul – a trăit douăzeci de ani sub ameninţarea unui duşman mult mai de temut, şi e încă viu. Sunt plămădit dintr-un sânge pe care Dumnezeu îl ocroteşte, domnule duce.

— Tatăl dumitale avea prieteni de nădejde, viconte.

— Da – oftă Raoul – prieteni cum nu se mai întâlnesc astăzi.

— Oh, nu spune asta, te rog, în clipa când îţi dăruiesc prietenia mea.

Şi Buckingham întinse braţele spre Bragelonne, care primi cu bucurie alianţa oferită.

— În familia mea – adăuga Buckingham – se moare pentru cei pe care-i iubeşti, ştii asta, domnule de Bragelonne?

— Da, duce, o ştiu – răspunse Raoul.

XVIII

CE GÂNDEA CAVALERUL DE LORRAINE DESPRE PRINŢESĂ

Pe drum nu se mai întâmplă nimic deosebit. Sub un motiv oarecare, ce nu făcu mare vâlvă, domnul de Wardes se desprinse de grup şi o luă înainte. Îl chemă cu sine şi pe Manicamp, a cărui fire nepăsătoare şi molâie îi slujea de balanţă. Este de luat în seamă faptul că oamenii certăreţi şi năbădăioşi se însoţesc totdeauna cu semeni de-ai lor mai blajini şi mai potoliţi, ca şi cum unii ar căuta în acest contrast o înfrânare a firii lor, ceilalţi o apărare pentru propria lor slăbiciune.

Buckingham şi Bragelonne, arătându-i lui de Guiche prietenia lor, formau în tot timpul călătoriei un adevărat concert de laude întru slăvirea Prinţesei. Numai că Bragelonne izbutise să facă în aşa fel încât acest concert să fie înălţat în trio, iar nu în solo, aşa cum de Guiche şi rivalul său pareau a năzui încă să se ridice în ochii ei.

Această metodă da armonie, ca să zicem aşa, îi plăcu mult doamnei Henriette, regina-mamă; ea nu fu, poate, în aceeaşi măsură şi pe gustul Prinţesei, care era cochetă ca un demon şi care, fără teamă de ceea ce i s-ar fi spus, căuta parcă anume prilejurile de zâzanie. Avea, într-adevăr, una din acele inimi vajnice şi cutezătoare ce merg până la simţămintele cele mai delicate, dar aţâţă totodată spada cu o anume poftă de rănire. Astfel, privirile, zâmbetele, toaletele ei, ca nişte proiectile interminabile, cădeau ca ploaia asupra celor trei tineri, îi ciuruiau fără milă, şi din acest arsenal nesecătuit se năşteau apoi ocheade înfiorate, sărutări de mâini fierbinţi şi mii de alte delicii care săgetau de la distanţă inimile gentilomilor din suită, ale burghezilor, ale ofiţerilor din oraşele prin care trecea cortegiul, ale pajilor, ale poporului, ale lacheilor; era un prăpăd general, o devastare universală. Ajungind la Paris, DOAMNA lăsase în urma ei o sută de mii de îndrăgostiţi şi aducea cu sine în capitală o jumătate de duzină de nebuni şi cel puţin doi săriţi la minte.

Singur Raoul, ghicind întreaga putere de seducţie a acestei femei şi dat fiind că el avea inima ocupată, în care nu se mai găsea nici un locşor gol unde să se mai înfigă vreo săgeată, singur Raoul ajunse teafăr şi stăpân pe sine în capitala regatului. De câteva ori, pe drum, stătu de vorbă cu regina Angliei despre farmecul îmbătător pe care DOAMNA îl împrăştia în jurul ei, şi atunci mama, pe care atâtea nenorociri şi dezamăgiri o învăţaseră să cunoască viaţa, îi răspunse:

— Henriette a fost menită să fie o femeie ilustră, fie că s-ar fi născut pe tron, fie că s-ar fi născut în întuneric, căci e înzestrată cu imaginaţie, capricii şi voinţă.

De Wardes şi Manicamp, mergând înainte şi dând de veste, răspândeau pretutindeni zvonul despre sosirea Prinţesei. Cortegiul se pomeni astfel, la Nanterre, întâmpinat de o strălucitoare escortă de călăreţi şi trăsuri. Era DOMNUL, care, urmat de cavalerul de Lorraine şi de favoriţii lui, urmaţi ei înşişi de o parte din casa militară a regelui, venea să-şi salute augusta logodnică.

De la Saint-Germain, Prinţesa şi mama ei schimbaseră rădvanul de călătorie, puţin prea greu şi cam obositor la drum, şi se urcaseră într-un cupeu tras de şase cai, cu hamuri bătute în aur şi argint. În acest soi de caleaşcă regală, stând ca pe un tron sub umbrela de mătase brodată cu lungi ciucuri de pene, îşi făcu apariţia tânăra şi frumoasa Prinţesă, pe al cărei chip zâmbitor se răsfrângeau reflexele trandafirii ce se aşterneau atât de plăcut pe obrajii ei albi ca sideful.

Prinţul, apropiindu-se de trăsură, fu uimit de atâta frumuseţe; el îşi exprimă admiraţia în termeni destul de grăitori pentru ca însoţitorul său, cavalerul de Lorraine, să ridice din umeri în mijlocul curtenilor şi pentru ca Buckingham şi contele de Guiche să simtă câte un junghi în inimă.

După cuvintele de bun sosit şi după îndeplinirea regulilor cuvenite, cortegiul porni încet mai departe, pe drumul Parisului.

Prezentările se făcuseră fără prea multă ceremonie. Domnul de Buckingham îi fusese prezentat Prinţului laolaltă cu ceilalţi gentilomi englezi. Prinţul le aruncase doar o scurtă privire, şi atâta tot. Însă pe drum, văzându-l pe duce că dădea târcoale pe lângă portierele trăsurii cu neastâmpărul lui de totdeauna, îl întreba pe cavalerul de Lorraine, ce nu se depărta nici o clipă de lângă el:

— Cine este călăreţul acela?

— A fost prezentat adineauri alteţei voastre – răspunse cavalerul de Lorraine – e frumosul duce de Buckingham.

— Ah, aşa-i.

— Cavalerul DOAMNEI – adăugă favoritul cu o subliniere şi cu un ton pe care numai invidioşii pot să le dea frazelor lor cele mai simple.

— Cum! Ce vrei să spui? întrebă Prinţul strunindu-şi calul.

— Am spus cavalerul.

— DOAMNA are, aşadar, un cavaler de curte?

— Dar mi se pare că-l vedeţi tot aşa de bine ca şi mine; pnviţi-i cum râd, glumesc şi cât de fericiţi sunt amândoi.

— Câteşitrei.

— Cum câteşitrei?

— De bună seamă; nu vezi că e şi de Guiche acolo?

— Aşa e!... Da, îl văd... Dar ce dovedeşte asta?... Că DOAMNA are doi cavaleri, nu unul.

— Înveninezi totul, viperă!

— Nu înveninez nimic... Ah, monseniore, vă gândiţi numai la rău! Iată că se fac soţiei voastre onorurile regatului Franţei, şi tot nu sunteţi mulţumit.

Ducele de Orléans se temea de verva satirică a cavalerului, mai ales când o simţea ridicată la o anumită treaptă a tăriei. I-o tăie scurt:

— Prinţesa e frumoasă – rosti el nepăsător, ca şi cum ar fi fost vorba de o străină.

— Da – răspunse pe acelaşi ton cavalerul.

— Spui da ca şi cum ai zice nu. Ochii ei negri sunt foarte frumoşi, aşa mi se pare.

— Cam mici.

— E adevărat, dar strălucitori. Are o statură potrivită.

— E puţin cam scundă, monseniore.

— Nu zic nu. Dar are un aer nobil.

— Prea slabă la faţă.

— Dinţii mi s-au părut minunaţi.

— Prea se văd. Are o gură destul de mare, slavă Domnului! Hotărât lucru, monseniore, m-am înşelat: sunteţi mai frumos decât soţia voastră.

— Şi găseşti cumva că sunt mai frumos chiar decât Buckingham? Spune.

— Oh, da; şi el simte asta, căci, priviţi-l: îşi sporeşte atenţiile pe lângă DOAMNA, de teamă să nu-l puneţi în umbră.

DOMNUL făcu un gest de nerăbdare; dar, când văzu un zâmbet de triumf fluturând pe buzele cavalerului, îşi lăsă calul să meargă la pas.

— În fond – zise el – de ce m-aş preocupa atât de vara mea? Ce, n-o cunosc destul de bine? N-am fost crescut împreună cu ea? N-am văzut-o mereu la Luvru, pe vremea când eram copii?

— Ah, iertare, dragă Prinţe, s-a schimbat mult de atunci – rosti cavalerul. La vremea de care vorbiţi era mai puţin strălucitoare, şi îndeosebi mult mai puţin mândră: mai ales în seara aceea – vă aduceţi aminte, monseniore? – când regele n-a vrut să danseze cu ea, fiindcă o găsea urâtă şi prost îmbrăcată?

Aceste cuvinte făcură să se încrunte sprâncenele ducelui de Orléans. Orice s-ar spune, nu era o laudă pentru el să se însoare cu o prinţesă căreia regele nu-i dăduse prea multă atenţie în tinereţea lui. Ar fi vrut, poate, să spună ceva, dar tocmai în acea clipă de Guiche se îndepărtă de trăsură şi se apropie de Prinţ. El zărise de departe pe Prinţ şi pe cavaler şi, cu urechea aţintită, părea că încearcă să ghicească vorbele pe care le schimbau între ei DOMNUL şi favoritul său. Acesta din urmă, fie din viclenie, fie din nesocotinţă, nu se osteni să-şi ascundă gândurile.

— Conte – zise el – ştiu că ai gust.

— Mulţumesc pentru laudă – răspunse de Guiche – dar în legătură cu ce îmi spui asta?

— Doamne, s-o întrebăm pe alteţa sa.

— Fără îndoială – spuse DOMNUL – Guiche ştie bine că-l socotesc un călăreţ desăvârşit.

— Acestea fiind zise, să mergem mai departe, conte; te afli în preajma Prinţesei de opt zile, nu-i aşa?

— Întocmai – răspunse de Guiche roşindu-se fără să vrea.

— Ei bine, spune cinstit, ce gândeşti despre persoana ei?

— Despre persoana ei? făcu de Guiche fâstâcit.

— Da, despre persoana ei, despre felul ei de a fi, în sfârşit, despre ea...

Zăpăcit de această întrebare, de Guiche şovăia să răspundă.

— Haide, haide, de Guiche – îl îndemnă cavalerul, râzând – spune ce gândeşti şi fii sincer: DOMNUL ţi-o cere.

— Da, da, fii sincer – adăugă Prinţul.

De Guiche bolborosi câteva cuvinte de neînţeles.

— Îmi dau seama că e o întrebare gingaşă – îl încurajă DOMNUL – dar, mă rog, tu ştii că mie mi se poate spune totul. Cum o găseşti?

Pentru a ascunde ceea ce se petrecea în sufletul lui, de Guiche se agăţă de singurul mijloc de apărare ce stă la îndemâna omului luat pe neaşteptate: minţi.

— Eu n-o găsesc pe DOAMNA – bâigui el – nici bine, nici rău, dar totuşi înclin mai mult către bine decât către rău.

— Eh, conte dragă – strigă cavalerul – tocmai dumneata vorbeşti astfel, care te topeai de admiraţie şi nu mai găseai cuvinte de laudă atunci când i-ai văzut portretul?

De Guiche se înroşi până în vârful urechilor. Din fericire, calul său, făcând o săritură într-o parte, îl ajută să-şi ascundă această roşeaţă.

— Portretul! murmură el apropiindu-se din nou. Ce portret?

Cavalerul nu-l slăbise nici o clipă din ochi.

— Da, portretul. Miniatura nu-i seamănă oare?

— Nu ştiu. Am uitat acel portret, mi s-a şters cu totul din minte.

— Cu toate astea, el îţi făcuse o impresie puternică – zise cavalerul.

— Se poate.

— Are spirit, cel puţin? întrebă ducele.

— Cred că da, monseniore.

— Dar domnul de Buckingham are? întrebă cavalerul.

— Nu ştiu.

— Eu sunt de părere că are – răspunse cavalerul – căci o face să râdă pe DOAMNA, şi se pare ca ea se simte bine în compania lui, ceea ce nu se întâmplă niciodată cu o femeie de spirit când se află în preajma unui prost.

— Atunci înseamnă că e un om de duh – spuse cu nevinovăţie de Guiche, în ajutorul căruia veni îndată Raoul, văzându-l încolţit de acest primejdios interlocutor, cu care intră în vorbă şi-l sili astfel să schimbe discuţia.

Sosirea fu strălucitoare şi plină de voioşie. Regele, ca să-şi sărbătorească fratele, dăduse ordin ca totul să fie pregătit într-un chip măreţ. DOAMNA şi mama ei coborâră la Luvru, în acel Luvru unde, pe vremea surghiunului, ele înduraseră cu atâta umilinţa bezna, sărăcia şi lipsurile. Acest palat neospitalier pentru nefericita fiică a lui Henric al IV-lea, cu pereţii goi, podelele desfundate, tavanele tapisate cu pânză de păianjeni, uriaşele cămine cu marmura ciuntită pe la colţuri, vetrele acelea reci, pe care doar milostivirea parlamentului le mai încălzise puţin pentru ele, îşi schimbaseră cu totul înfăţişarea. Zugrăveli minunate, covoare groase, lespezi strălucitoare, picturi proaspete în largi rame aurite; pretutindeni, candelabre, oglinzi şi mobile arătoase; pretutindeni, gărzi în ţinute falnice, cu panaşele fluturând, şi un întreg popor de valeţi şi de curteni prin anticamere şi scări. În curţile unde altădată creştea iarba, ca şi cum acel ingrat Mazarin ar fi socotit de cuviinţă să le dovedească parizienilor că singurătatea şi restriştea trebuiau să fie, alături de mizerie şi deznădejde, cortegiul monarhiilor înfrânte, în curţile acelea imense, mute şi pustii, se mândreau acum cavaleri ai căror cai scoteau scântei din lespezile de piatră atinse de copitele lor. Trăsuri încărcate cu femei tinere şi frumoase aşteptau să o salute, când va trece, pe fiica acestei fiice a Franţei, care, în timpul văduviei şi exilului ei, nu avusese de multe ori nici măcar o bucată de lemn să arunce în foc sau o bucată de pâine să pună pe masă şi pe care o umiliseră până şi cei mai umili slujitori ai castelului. De aceea, doamna Henriette se întorcea la Luvru cu inima tot atât de năpădită de durere şi de triste amintiri, pe cât de voioasă şi de triumfătoare se reîntorcea aici fiica ei, fire mai schimbătoare şi care uitase aproape totul. Ea ştia că această primire strălucitoare se adresa fericitei mame a unui rege reaşezat pe al doilea tron al Europei, în timp ce primirea aceea rea îi fusese rezervată ei, personal, fiicei lui Henric al IV-lea, pedepsită de a fi trăit în nenorocire.

După ce principesele fură instalate în apartamentele lor, unde fură lăsate să se odihnească, bărbaţii, care se înviorară şi ei după oboseala încercată, se întoarseră la treburile şi datoriile lor.

Bragelonne începu prin a se duce să-şi vadă părintele. Dar Athos plecase la Blois. Tânărul voi atunci să-l revadă pe domnul d'Artagnan. Dar şi acesta, ocupat cu organizarea unei noi case militare a regelui, era de negăsit. Bragelonne se repezi în cele din urmă la de Guiche. Contele avea însă nesfârşite convorbiri cu croitorii lui şi cu Manicamp, care îi răpeau ziua întreagă. Şi mai rău o nimeri la ducele de Buckingham. Acesta cumpăra cai peste cai, diamante peste diamante. Tot ce avea Parisul mai bun în materie de brodeze, de giuvaergii, de croitori, era ţinut de el de dimineaţă până seara. Între el şi de Guiche se dădea o luptă mai mult sau mai puţin curtenitoare de a obţine succesul pentru care ducele voia să cheltuiască un milion, şi pentru care mareşalul de Grammont îi dăduse lui de Guiche şaizeci de mii de livre. Buckingham se bucura şi-şi risipea milionul său. De Guiche ofta însă din greu şi ar fi ajuns să-i smulgă părul din cap, dacă nu l-ar fi avut alături de el pe de Wardes, care-l îmbărbăta cu sfaturile lui.

— Un milion! repeta în fiecare zi de Guiche. O să fiu copleşit. De ce nu vrea domnul mareşal să-mi dea partea mea de moştenire?

— Fiindcă ai face-o praf – îi spunea Raoul.

— Ei, dar ce-l priveşte pe el! Dacă va trebui să mor, voi muri. Pe urmă nu voi mai avea nevoie de nimic.

— Dar de ce trebuie numaidecât să mori? îl întrebă Raoul.

— Nu vreau să fiu întrecut în eleganţă de un englez.

— Scumpul meu conte – interveni atunci Manicamp – eleganţa nu-i un lucru costisitor, e doar un lucru pretenţios.

— Da, dar lucrurile pretenţioase costă foarte mult, iar eu n-am decât şaizeci de mii de livre.

— La naiba – zise de Wardes – eşti într-o oarecare încurcătură; cheltuieşte tot atât cât Buckingham: nu e decât o diferenţă de nouă sute patruzeci de mii de livre.

— De unde să le iau?

— Fă datorii.

— Am destule.

— Un motiv în plus să mai faci.

Aceste sfaturi sfârşiră prin a-l întărâta atât de tare pe de Guiche, că se porni să facă nebunii, în timp ce Buckingham nu făcea decât cheltuieli. Vestea despre risipa celor doi gentilomi înflori obrazurile tuturor negustorilor din Paris, şi între palatul lui Buckingham şi palatul lui Grammont era o continuă întrecere care să fie în frunte.

În această vreme, DOAMNA se odihnea, iar Bragelonne îi scria domnişoarei de La Vallière. Patru scrisori îşi şi luaseră zborul din pana lui, fără să fi primit însă nici un răspuns, pentru ca, chiar în dimineaţa când trebuia să aibă loc ceremonia căsătoriei în capela de la Palatul Regal, Raoul, în timp ce-şi făcea toaleta, să-l audă pe valetul său anunţând:

— Domnul de Malicorne!

— Ce-o fi vrând de la mine acest Malicorne? se întrebă Raoul. Spune-i să aştepte – îi răspunse lacheului.

— E un domn de la Blois – adăugă valetul.

— Ah, lasă-l să intre! strigă Raoul cu vioiciune.

Malicorne intră, frumos ca un astru şi purtând o spadă neasemuită. După ce salută cu multă graţie, spuse:

— Domnule de Bragelonne, vă aduc mii de urări din partea unei doamne.

Raoul se înroşi.

— Din partea unei doamne – murmură el – a unei doamne din Blois?

— Da, domnule, din partea domnişoarei de Montalais.

— Ah, mulţumesc, domnule, te recunosc acum – zise Raoul. Şi ce doreşte de la mine domnişoara de Montalais?

Malicorne scoase din buzunar patru scrisori, pe care i le întinse lui Raoul.

— Scrisorile mele! E oare cu putinţă? rosti acesta pălind. Scrisorile mele nedesfăcute încă!

— Domnule, aceste scrisori n-au mai găsit la Blois persoanele cărora le erau trimise, de aceea vă sunt aduse înapoi.

— Domnişoara de La Vallière a plecat din Blois? strigă Raoul.

— Acum opt zile.

— Şi unde se află?

— Trebuie să fie la Paris, domnule.

— Dar cum aţi ştiut că aceste scrisori veneau de la mine?

— Domnişoara de Montalais v-a recunoscut scrisul şi plicurile – răspunse Malicorne.

Raoul se îmbujoră şi zimbi.

— E foarte frumos din partea domnişoarei Aure – zise el. A rămas aceeaşi persoană bună şi încântătoare.

— Aceeaşi, domnule.

— Ar fi trebuit să-mi dea totuşi o veste mai precisă despre domnişoara de La Vallière. N-o să mă apuc acum să răscolesc acest imens Paris.

Malicorne scoase din buzunar un alt plic.

— Poate veţi găsi în această scrisoare ceea ce doriţi să ştiţi – zise el.

Raoul desfăcu nerăbdător plicul. Scrisul era al domnişoarei Aure, şi iată ce cuprindea răvaşul:

Paris, Palatul Regal, în ziua celebrării nunţii.

— Ce înseamnă asta? îl întrebă Raoul pe Malicorne. Dumneata ştii ceva, domnule?

— Da, domnule viconte.

— Atunci fii bun şi spune-mi.

— Cu neputinţă, domnule.

— Pentru ce?

— Pentru că domnişoara Aure m-a oprit să vorbesc.

Raoul se uită lung la acest personaj ciudat şi nu ştiu ce să mai întrebe.

— Cel puţin – reluă el – e o veste îmbucurătoare sau tristă pentru mine?

— Veţi vedea.

— Eşti neclintit în taina dumitale!

— Domnule, o favoare.

— În schimbul aceleia pe care dumneata mi-o refuzi?

— Exact.

— Vorbeşte!

— Doresc foarte mult să văd ceremonia, şi nu am bilet de participare, cu toate demersurile pe care le-am făcut ca să obţin unul. M-aţi putea ajuta să intru?

— Desigur.

— Faceţi asta pentru mine, domnule viconte, vă rog din suflet!

— O voi face cu plăcere, domnule; vino cu mine.

— Domnule, vă rămân cea mai plecată slugă.

— Te credeam prieten cu domnul de Manicamp!

— Da, domnule. Dar azi-dimineaţă, în timp ce-l priveam cum se îmbracă, i-am vărsat din greşeală o sticlă de lustru pe costumul lui cel nou, şi a început să mă ameninţe cu spada în mână în aşa fel, că a trebuit s-o iau la fugă. Iată pentru ce nu i-am mai cerut un bilet. M-ar fi ucis.

— Este foarte probabil – zise Raoul. Îl ştiu pe Manicamp în stare să ucidă pe omul vinovat de a fi săvârşit crima de care te consideri împovărat faţă de el, dar voi îndrepta răul în ceea ce te priveşte; să-mi îmbrac mantia şi sunt gata să-ţi slujesc de călăuză şi ocrotitor.

XIX

SURPRIZA DOMNIŞOAREI DE MONTALAIS

DOAMNA fu cununată la Palatul Regal, în capelă, în faţa unei lumi de curteni aleşi cu cea mai mare stricteţe. Totuşi, în pofida înaltei cinsie pe care o arăta o invitaţie, Raoul, credincios făgăduielii sale, îi înlesni intrarea lui Malicorne, dornic de a se bucura de această rară privelişte. După ce-şi îndeplini sarcina luată, Raoul se duse lângă de Guiche, care, în contrast cu strălucitorul lui costum, avea o înfăţişare atât de răvăşită de durere, încât numai ducele de Buckingham putea să-l întreacă în privinţa palidităţii şi a posomorârii.

— Ia seama, conte – şopti Raoul apropiindu-se de prietenul său şi pregătindu-se să-l sprijine, în momentul când arhiepiscopul îi binecuvânta pe cei doi soţi.

Într-adevăr, domnul prinţ de Condé putea fi văzut cum se uita cu un ochi mai mult decât curios la aceste două imagini ale deznădejdii stând în picioare, ca nişte cariatide, de o parte şi de alta a altarului. Contele căută să-şi schimbe înfăţişarea.

După terminarea ceremoniei, regele şi regina trecură în salonul cel mare, unde le fură prezentate DOAMNA şi suita ei. Se observă că regele, care păruse tare încântat la vederea cumnatei sale, îi aduse laudele cele mai deschise. Se observă că regina-mamă, înfăşurându-l pe Bukingham cu o privire lungă şi îngândurată, se aplecă spre doamna de Motteville şi-i spuse:

— Nu găseşti că-i seamănă tatălui său?

Se observă, în sfârşit, că DOMNUL cerceta din ochi toată lumea de acolo şi părea destul de nemulţumit.

După recepţia prinţilor şi a ambasadorilor, DOMNUL ceru regelui încuviinţarea de a-i prezenta, şi totodată şi DOAMNEI, persoanele care făceau parte din noua sa casă.

— Dumneata ştii, viconte – îl întrebă încet domnul de Condé pe Raoul – dacă întocmirea casei a fost făcută de o persoană de gust şi dacă vom avea în preajma noastră nişte chipuri mai curăţele?

— Nu ştiu nimic, monseniore – răspunse Raoul.

— Oh, te prefaci că nu ştii.

— Cum asta, monseniore?

— Eşti prieten cu de Guiche, care e unul dintre prietenii Prinţului.

— E adevărat, monseniore, dar întrucât acest lucru nu m-a interesat de loc, nu i-am făcut nici o întrebare lui de Guiche şi, la rândul său, de Guiche, nefiind întrebat, nu mi-a dezvăluit nimic.

— Dar Manicamp?

— L-am văzut, e drept, pe domnul de Manicamp la Le Havre şi apoi pe drum, însă am avut grijă să fiu tot atât de puţin curios faţă de el, precum am fost şi faţă de de Guiche. De altminteri, domnul de Manicamp va putea şti oare ceva despre toate astea, el care nu e decât un personaj de mâna a doua?

— Eh, dragul meu viconte, dar pe ce lume trăieşti? zise domnul de Condé. Nu ştii că în astfel de împrejurări tocmai personajele de mâna a doua învârtesc totul? Dovadă e că aproape toate numirile s-au făcut prin recomandările domnului Manicamp către de Guiche, şi ale lui de Guiche către DOMNUL.

— Ei bine, monseniore, nu ştiam nimic despre asta – zise Raoul – şi e o veste nouă pe care alteţa voastră îmi face cinstea de a mi-o aduce la cunoştinţă.

— Aş vrea să te cred, cu toate că e de necrezut. Ah, dar nu mai avem mult de aşteptat: iată escadronul zburător care înaintează, cum spunea buna regină Caterina. Drace, frumoase făpturi!

Un pâlc de fecioare se pregăteau să intre, într-adevăr, în salon, sub îndrumarea doamnei de Navailles, şi trebuie să o spunem, spre lauda lui Manicamp, dacă el a avut cu adevărat în această alegere partea pe care i-o atribuia prinţul de Condé, că era o privelişte demnă de a încânta ochiul acelora care, asemeni domnului prinţ de Condé, erau admiratorii tuturor genurilor de frumuseţe. O tânără blondă, ce putea să aibă între douăzeci şi douăzeci şi unu de ani, şi ai cărei mari ochi albaştri, deschizându-se, împrăştiau în jurul lor o văpaie de flăcări orbitoare, mergea în frunte şi fu prezentata cea dintâi.

— Domnişoara de Tonnay-Charente – îi spuse DOMNULUI bătrâna doamnă de Navailles.

La care DOMNUL repetă, adresându-se DOAMNEI:

— Domnişoara de Tonnay-Charente.

— Ah, ah, asta îmi pare îndeajuns de plăcută – zise domnul de Condé, întorcându-se către Raoul... Una la mână.

— Într-adevăr – răspunse Raoul – e frumoasă, cu toate că are un aer cam prea mândru.

— Hm, cunoaştem noi aerele astea, viconte; în trei luni va fi domesticită! Hei, dar priveşte, iată altă frumuseţe.

— Da – şopti Raoul – şi încă una dintre cunoştinţele mele.

— Domnişoara Aure de Montalais – anunţă doamna de Navailles.

Numele şi pronumele fură repetate în acelaşi chip ceremonios de către DOMNUL.

— Dumnezeule mare! exclamă Raoul, aţintindu-şi ochii uluiţi spre uşa de la intrare.

— Ce s-a întâmplat? întrebă prinţul de Condé. Oare domnişoara de Montalais te-a făcut să scoţi acest "Dumnezeule mare"?

— Nu, monseniore, nu – răspunse Raoul, făcându-se alb ca varul şi începând să tremure.

— Atunci, dacă nu e domnişoara Aure de Montalais, trebuie să fie această încântătoare blondă care o urmează. Frumoşi ochi, pe cinstea mea. Puţin cam slăbuţă, dar plină de farmec.

— Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière – rosti doamna de Navailles.

La acest nume, ce răsună până în adâncul inimii lui Raoul, un nor cald i se urcă din piept până în dreptul ochilor. În aşa fel încât nu mai văzu şi nu mai auzi nimic; în aşa fel că domnul de Condé, nemaigăsind în el decât un ecou mut al glumelor sale, se duse să vadă mai de aproape minunatele făpturi ce-i tulburaseră inima de la prima aruncătură de ochi.

— Louise aici! Louise, domnişoară de onoare a DOAMNEI! murmura Raoul.

Şi ochii lui, ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă ceea ce vedeau, săreau într-una de la Louise la Montalais. Acum însă, aceasta din urmă se dezbărase cu totul de sfiiciunea ei momentană, sfiiciune la care nu recursese, de altfel, decât în clipa prezentării şi a reverenţelor de rigoare. După acestea, domnişoara de Montalais privea din ungherul ei, cu destulă stăpânire de sine, lumea de acolo, şi văzându-l pe Raoul, făcea haz de uimirea nemaipomenită în care prezenţa ei şi a prietenei sale îl aruncaseră dintr-o dată pe bietul îndrăgostit. Această privire stăruitoare, răutăcioasă, aproape obraznică, pe care Raoul voia s-o ocolească, dar la care se întorcea mereu cu un aer întrebător, îl chinuia peste măsură pe tânăr. Cât despre Louise, fie datorită sfiiciunii ei fireşti, fie din altă pricină, pe care Raoul nu putea s-o înţeleagă, îşi ţinea necontenit ochii în jos şi, intimidată, uluită, cu respiraţia scurtă, se retrăgea cât putea mai la o parte, nepăsătoare chiar la semnele cu cotul pe care i le făcea Montalais.

Toate acestea erau pentru Raoul o adevărată enigmă, pentru a cărei dezlegare bietul viconte ar fi fost în stare să dea oricât. Dar nimeni nu era lângă el să-i spună un cuvânt, nici măcar Malicorne, care, puţin fâstâcit de a se vedea între atâţia gentilomi, şi oarecum speriat de privirile necruţătoare ale lui Montalais, descrise un cerc şi, puţin câte puţin, trecu la câţiva paşi în spatele domnului de Condé, dincolo de grupul domnişoarelor de onoare, cât mai aproape de domnişoara Aure, planetă în jurul căreia, umil satelit, părea să graviteze necontenit, cu voie sau fără voie.

Revenindu-şi în fire, Raoul crezu a auzi la stânga lui nişte glasuri cunoscute. Erau, într-adevăr, de Wardes, de Guiche şi cavalerul de Lorraine, care vorbeau împreună. E drept însă că vorbeau atât de încet, încât abia li se auzeau şoaptele în sala aceea vastă. Ca să vorbeşti astfel, fără să te mişti din loc, fără să te întorci, fără să te apleci, fără să-ţi priveşti interlocutorul, era un talent a cărui desăvârşire noii veniţi nu puteau s-o atingă dintr-o dată. De aceea, trebuia mai întâi o îndelungată experienţă a acestor şuşotiri care, fără priviri, fără clătinări din cap, păreau o convorbire între un grup de statui. Ca atare, în cercurile largi din jurul regelui şi al reginelor, în timp ce maiestăţile lor vorbeau tare şi toţi ceilalţi aveau aerul că-i ascultă într-o tăcere religioasă, se ţinea un mare număr de asemenea colocvii şuşotite, în care măgulirea nu era câtuşi de puţin nota dominantă. Dar Raoul era unul dintre cei pricepuţi în a pătrunde taina oricărei etichete şi, din simpla mişcare a buzelor, el putea să ghicească adesea înţelesul cuvintelor şoptite.

— Cine-i această Montalais? întreba de Wardes. Cine-i această La Vallière? Ce-i cu provincia asta care ne ia cu asalt?

— Pe Montalais – răspunse cavalerul de Lorraine – o cunosc bine: e o fată straşnică, ce va înveseli curtea, La Vallière e o şchioapă foarte drăguţă.

— Vai, rău am ajuns! făcu de Wardes.

— Nu râde, de Wardes; despre şchioape există nişte axiome latineşti foarte ingenioase şi îndeosebi foarte caracteristice.

— Domnilor, domnilor – le atrase atenţia de Guiche, privind cu nelinişte spre Raoul – puţină măsură în cuvinte, vă rog!

Dar îngrijorarea contelui, cel puţin în aparenţă, nu-şi avea nici un rost: Raoul îşi păstrase cea mai desăvârşită şi cea mai netulburată nepăsare, cu toate că nu scăpase nici o vorbă din cele ce se spuseseră acolo. Se părea că însemnează pe răboj necuviinţele şi obrăzniciile celor doi provocatori, pentru a se răfui cu ei la timpul potrivit. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, de Wardes stărui:

— Şi cine sunt amanţii acestor domnişoare?

— Al lui Montalais? întrebă cavalerul.

— Da, al lui Montalais, mai întâi.

— Ei bine, tu, eu, de Guiche, cine-o vrea, la naiba!

— Şi al celeilalte?

— Al domnişoarei de La Vallière?

— Da.

— Luaţi seama, domnilor – le şopti Guiche, spre a-l împiedica pe de Wardes să afle răspunsul cerut – luaţi seama, DOAMNA ascultă.

Raoul îşi vârî mâna până la încheietură sub deschizătura hainei şi-şi frământă amarnic pieptul şi dantelele. Dar tocmai această neruşinare pe care o vedea îndreptându-se împotriva bietelor femei îl făcu să ia o hotărâre nestrămutată. "Dacă Louise a venit aici – îşi spuse el în sinea lui – n-a putut-o face decât într-un scop onorabil şi sub o ocrotire onorabilă; trebuie să cunosc însă acest scop, trebuie să aflu cine o protejează." Şi, procedând la fel ca Malicorne mai înainte, se retrase încetul cu încetul spre grupul domnişoarelor de onoare.

Curând, prezentările se terminară. Regele, care tot timpul nu încetase s-o privească şi s-o admire pe DOAMNA, părăsi sala de recepţie însoţit de cele două regine. Cavalerul de Lorraine îşi reluă locul lângă DOMNUL şi, în timp ce se retrăgeau împreună, îi strecurară la ureche câteva picături din otrava pe care o strânsese în el în decurs de un ceas, cât privise noile fete şi se gândise la cei ce aveau să se bucure de ele. Regele, ieşind, trăsese după sine o parte din asistenţă, iar acei curteni care ţineau să se arate independenţi sau galanţi începură să se apropie de doamne. Domnul de Condé îi spuse câteva cuvinte măgulitoare domnişoarei de Tonnay-Charente. Buckingham îi făcea curte doamnei de Chalais şi doamnei de Lafayette, pe care DOAMNA le privise cu plăcere de la început şi şi le apropiase. Cât despre contele de Guiche, părăsindu-l pe DOMNUL de îndată ce se putuse apropia singur de DOAMNA, se întreţinea foarte voios cu doamna de Valentinois, sora lui, şi cu domnişoarele de Créquy şi de Châtillon.

În mijlocul tuturor acestor interese politice sau amoroase, Malicorne voia să rămână şi el singur cu Montalais, dar aceasta prefera să stea de vorbă cu Raoul, fie şi numai spre a face haz de toate întrebările şi nedumeririle lui. Raoul se îndreptase direct către domnişoara de La Vallière şi o salutase cu cel mai profund respect, lucru care o făcu pe Louise să se îmbujoreze la faţă şi să se bâlbâie; dar Montalais se grăbi să-i sară în ajutor.

— Ei bine – zise ea – iată-ne, domnule viconte.

— Vă văd – zise Raoul zâmbind – şi tocmai în legătură cu prezenţa dumneavoastră aici am venit să vă cer o mică lămurire.

Malicorne se apropie de ei cu cel mai fermecător surâs.

— Retrage-te puţin, domnule Malicorne – îl înlătură Montalais. Într-adevăr, ai devenit foarte indiscret.

Malicorne îşi muşcă buzele şi făcu doi paşi înapoi, fără a spune un singur cuvânt. Numai că surâsul lui îşi schimba dintr-o dată expresia şi, din senin cum era, deveni răutăcios.

— Vrei o lămurire, domnule Raoul? întrebă Montalais.

— De buna seamă, şi cred că întâmplarea asta merită una: domnişoara de La Vallière, domnişoară de onoare a DOAMNEI!

— Pentru ce n-ar fi şi ea domnişoară de onoare, la fel ca şi mine? făcu Montalais.

— Primiţi felicitările mele, domnişoară – zise Raoul, căruia i se părea că ele nu vor să-i răspundă direct la întrebare.

— Spui asta cu un aer foarte ceremonios, domnule viconte.

— Eu?

— Doamne! S-o întrebăm şi pe Louise.

— Domnul de Bragelonne socoteşte poate că locul e mai presus de rangul meu – zise Louise, foarte tulburată.

— Oh, nu, domnişoară – răspunse cu vioiciune Raoul – ştii foarte bine că nu asta este părerea mea; nu m-aş mira chiar dacă ai ocupa locul unei regine, cu atât mai puţin pe acesta de aici. Singurul lucru care mă uimeşte este că am aflat totul abia azi şi numai din întâmplare.

— Ah, e adevărat – răspunse Montalais fără să stea prea mult pe gânduri, aşa cum îi e obiceiul. Tu nu pricepi nimic din toate astea, Louise, şi, într-adevăr, nici nu ai cum să pricepi ceva. Domnul de Bragelonne ţi-a trimis patru scrisori, dar la Blois rămăsese numai mama ta; trebuia să ne ferim ca acele scrisori sa cadă în mâna ei; le-am primit eu şi i le-am trimis înapoi domnului Raoul, care te credea ta Blois când tu erai la Paris, fără ca dumnealui să ştie măcar că fuseseşi ridicată în demnitate.

— Dar cum, nu l-ai prevenit pe domnul Raoul, aşa cum te rugasem eu? strigă Louise.

— Asta mai trebuia! Să facă pe supăratul, sa înceapă cu mustrările, să strice tot ceea ce noi ne-am străduit atât de mult să facem? Ah, nu, fireşte!

— Aşadar, sunt un om aspru? zise Raoul.

— De altfel – adăugă Montalais – aşa mi s-a părut că e mai bine. Eu plecam la Paris, dumneata nu erai acolo, Louise plângea cu lacrimi fierbinţi; credeţi ce v-o plăcea, dar l-am rugat atunci pe protectorul meu, acela care a căpătat un brevet pentru mine, să mai ceară unul pentru Louise; şi brevetul a venit. Louise a plecat să-şi comande rochiile; eu am rămas în urmă, dat fiind că îmi făcusem rochiile mai înainte; am primit scrisorile dumitale, ţi le-am trimis înapoi, adăugând un cuvânt care îţi făgăduia o surpriză. Şi surpriza, scumpe domn, iat-o; mi se pare frumoasă, nu mai cere alte lămuriri... Haide, domnule Malicorne, e timpul să-i lăsăm pe aceşti tineri împreună; au sa-şi spună o mulţime de lucruri. Dă-mi braţul! Sper ca prin asta ţi se face o mare cinste, domnule Malicorne.

— Iartă-mă, domnişoară – zise Raoul, oprind-o pe nebunatica fată şi dând cuvintelor lui o intonaţie a cărei gravitate contrasta cu tonul glumeţ al lui Montalais – iartă-mă, dar aş putea să ştiu şi eu numele acelui protector? Căci dacă cineva te protejează pe dumneata, domnişoară, şi în virtutea unor anumite motive... Raoul se înclină, apoi îşi încheie gândul: Nu e nevoie de aceleaşi motive pentru ca domnişoara de La Vallière să fie protejată.

— Pentru Dumnezeu, domnule Raoul – spuse cu nevinovăţie Louise – lucrul e foarte simplu şi nu văd pentru ce nu ţi-aş spune eu singură totul... Protectorul meu e domnul Malicorne.

Raoul rămase o clipă ca trăsnit, întrebându-se dacă nu-şi bate cumva joc de el; pe urmă se întoarse să-l întrebe pe Malicorne. Dar acesta se depărtase, tras de mână de Montalais. Domnişoara de La Vallière făcu o mişcare s-o urmeze pe prietena ei, însă Raoul o reţinu cu un fel de blândă autoritate.

— Te rog, Louise – zise el – un cuvânt.

— Dar, domnule Raoul – rosti fata roşindu-se – am rămas singuri. Toată lumea s-a retras... Au să ne caute, ce vor spune?

— Nu-ţi fie teamă – răspunse tânărul surâzând – nu suntem, nici unul, nici altul, personaje atât de importante, încât să se bage de seama lipsa noastră.

— Dar serviciul meu, domnule Raoul?

— Fii liniştită, domnişoară, eu cunosc obiceiurile de la curte: serviciul dumitale va începe abia de mâine; îţi mai rămân deci câteva minute de răgaz, în cursul cărora poate vei binevoi să-mi dai desluşirile pe care am avut onoarea să ţi le cer.

— Cât eşti de serios, domnule Raoul! murmură Louise, neliniştită.

— Din pricină ca împrejurarea e serioasă, domnişoară. Vrei să mă asculţi?

— Te ascult; dar, domnule, îţi repet, am rămas singuri.

— Ai dreptate – zise Raoul.

Şi, oferindu-i braţul, o conduse pe tânăra fată în galeria vecină cu sala de recepţie, ale cărei ferestre dădeau în piaţă. Toată lumea se îngrămădea la fereastra din mijloc, care avea un balcon în afară, de unde se puteau vedea în toată amănunţimea tacticoasele pregătiri de plecare. Raoul deschise una din ferestrele laterale, şi acolo, singur cu domnişoara de La Vallière, îi vorbi:

— Louise, ştii că, încă din copilărie, te-am iubit ca pe o soră şi ţi-am împărtăşit toate necazurile mele, ţi-am încredinţat toate speranţele ce-mi luminau sufletul.

— Da – răspunse ea încet – da, domnule Raoul, ştiu asta.

— Aveai obiceiul, la rându-ţi să-mi mărturiseşti aceeaşi prietenie, aceeaşi încredere. De ce, în întâlnirea de azi, nu te-ai arătat ca o prietenă? De ce te fereşti de mine?

La Vallière nu răspunse.

— Credeam că mă iubeşti – zise Raoul, al cărui glas devenea din ce în ce mai tremurător – credeam că ai consimţit la toate planurile făcute împreună pentru fericirea noastră, atunci când ne plimbam amândoi pe marile alei de la Cour-Cheverny şi pe sub plopii şoselei care duce la Blois. Nu-mi răspunzi, Louise? Şi se întrerupse. Taci oare – o întrebă el apoi, cu răsuflarea întretăiată – fiindcă nu mă mai iubeşti?

— Nu spun asta – răspunse Louise aproape în şoaptă.

— Oh, spune-mi adevărul, te rog! Mi-am pus toată nădejdea vieţii mele în tine, te-am ales pentru purtările tale blânde şi simple. Nu te lăsa orbită, Louise, acum te afli în mijlocul curţii, unde tot ce e curat se întinează, unde tot ce e tânar se veştejeşte repede. Louise, astupă-ţi urechile ca să n-auzi ce se vorbeşte, închide-ţi ochii ca să nu vezi ce se petrece în juru-ţi, strânge-ţi buzele ca să nu respiri miazmele corupătorilor. Fără minciuni, fără ascunzişuri, Louise, să cred oare cuvintele pe care le-a spus domnişoara de Montalais? Louise, ai venit la Paris pentru că eu nu mai eram la Blois?

La Vallière se înroşi şi-şi ascunse faţa în palme.

— Da, aşa este – strigă Raoul în culmea fericirii – da, de aceea ai venit! Oh, te iubesc cum nu te-am iubit încă niciodată! Îţi mulţumesc, Louise, pentru acest devotament. Dar trebuie să iau măsuri pentru a te pune la adăpost de orice jignire, pentru a te feri de orice pată. Louise, o domnişoară de onoare, la curtea unei Prinţese tinere, în aceste vremuri de moravuri uşoare şi de nestatornicie în dragoste, o domnişoară de onoare e ţinta tuturor atacurilor, fără să fie apărată de nimeni, şi această situaţie nu poate să-ţi convină. Trebuie să te măriţi ca să fii respectată.

— Să mă mărit?

— Da.

— Dumnezeule!

— Iată mâna mea, Louise; dă-mi-o pe-a ta.

— Dar tatăl dumitale?

— Tatăl meu nu se mai amestecă.

— Totuşi...

— Îţi înţeleg această îndoială, Louise; voi vorbi cu tatăl meu.

— Oh, domnule Raoul, mai gândeşte-te, mai aşteaptă.

— Să mai aştept, e cu neputinţă; să mai stau pe gânduri, când e vorba de tine, ar însemna să te jignesc. Dă-mi mâna, scumpa Louise, sunt stăpân pe mine însumi; tatăl meu va spune da, ţi-o făgăduiesc. Dă-mi mâna, nu mă face să aştept astfel, răspunde-mi repede un cuvânt, unul singur, altfel voi crede că, pentru a te fi schimbat într-atâta, a fost de ajuns un singur pas în acest palat, o singură suflare a strălucirii, un singur surâs al reginelor, o singură privire a regelui.

Raoul abia apucă să rostească acest din urmă cuvânt, că La Vallière deveni palidă ca moartea, fără îndoială din teama pe care o încerca văzându-l pe tânăr vorbindu-i cu atâta însufleţire. De aceea, printr-o mişcare mai iute ca gândul, îşi lăsă amândouă mâinile să cadă în palmele lui Raoul. Apoi o rupse la fugă fără a mai rosti o silabă şi dispăru fără a se fi mai uitat nici o clipă înapoi.

Raoul îşi simţi tot trupul tremurând la atingerea mâinilor ei. Primi jurământul, ca un jurământ solemn pe care dragostea îl smulge feciorelnicei sfiiciuni.

XX

CONSIMŢĂMÂNTUL LUI ATHOS

Raoul ieşise din Palatul Regal cu o hotărâre ce nu îngăduia nici o amânare în îndeplinirea ei. Încălecă deci pe cal chiar în curtea palatului şi apucă drumul spre Blois, în timp ce nunta DOMNULUI şi a Principesei Angliei se desfăşura în urma lui, în marea veselie a curtenilor şi spre şi mai marea întristare a lui de Guiche şi a lui Bukingham.

Raoul îşi văzu de treaba lui: în optsprezece ceasuri ajunse la Blois. Îşi pregătise pe drum cele mai tari argumente. Febra este şi ea un argument fără replică, şi Raoul avea febră.

Athos se afla în cabinetul lui, sporind cu câteva pagini memoriile sale, când Raoul intra pe uşă, condus de Grimaud. Clarvăzătorul gentilom nu avu nevoie decât de o aruncaseră de ochi pentru a vedea că ceva cu totul neobişnuit se petrecea în sufletul fiului său.

— Îmi pari a fi venit pentru o afacere importantă – spuse el arătându-i un scaun lui Raoul, după ce-l îmbrăţişase.

— Da, domnule – răspunse tânărul – şi te rog să mă asculţi cu aceeaşi binevoitoare atenţie de care nu m-ai lipsit niciodată.

— Vorbeşte, Raoul.

— Domnule, iată faptele dezbrăcate de orice vorbe de prisos, pe care le-aş socoti nedemne faţa de un bărbat ca domnia ta: domnişoara de La Vallière se află la Paris, în calitate de domnişoară de onoare a DOAMNEI. Am stat şi am chibzuit mult; o iubesc pe domnişoara de La Vallière mai presus de orice şi nu-mi îngăduie cugetul să o las într-un post unde bunul ei renume, virtutea ei chiar pot să fie ameninţate. Doresc deci să mă însor cu ea şi de aceea, domnule, am venit să-ţi cer consimţămnitul pentru această căsătorie.

Athos păstrase, în timpul acestei declaraţii, o tăcere şi o rezervă neclintite. Raoul îşi începuse cuvântarea sa căutând să pară condus de cel mai deplin sânge rece, dar o sfârşi prin a lăsa să se vadă la fiecare cuvânt o tulburare dintre cele mai vii. Athos îl învălui pe Bragelonne cu privirea lui adâncă, umbrită de o uşoară tristeţe.

— Aşadar, zici că te-ai gândit bine? întrebă el.

— Da, domnule.

— Mi se pare că ţi-am împărtăşit sentimentele mele în legătură cu această alianţă.

— Ştiu, domnule – răspunse Raoul destul de încet – dar mi-ai dat a înţelege că dacă aş stărui...

— Şi stăruieşti?

Bragelonne bâigui un da aproape neînţeles.

— Probabil, domnule – reluă Athos foarte liniştit – că pasiunea dumitale trebuie să fie, într-adevăr, foarte puternică, de vreme ce, în ciuda împotrivirii mele faţă de această unire, nu te poţi hotărî să renunţi la ea.

Raoul îşi trecu peste frunte o mână tremurătoare, ştergând astfel sudoarea care-l năpădise. Athos îl privi îndeaproape pe fiul său şi simţi că inima i se umple de milă. Se ridică în picioare.

— Prea bine – zise el – sentimentele mele personale nu înseamnă nimic, pentru că e vorba de ale tale; ai venit să mă rogi ceva, îţi stau la dispoziţie. De fapt, să vedem, ce doreşti de la mine?

— Oh, bunăvoinţa dumitale, domnule, bunăvoinţa dumitale mai întâi – zise Raoul apucându-i mâinile.

— Te înşeli asupra sentimentelor ce ţi le nutresc, Raoul; în inima mea ai să găseşti ceva mai mult decât bunăvoinţă – replică Athos.

Raoul sărută apăsat mâna pe care o strângea, aşa cum ar fi făcut îndrăgostitul cel mai pătimaş.

— Haide, haide – reluă contele – spune, Raoul, sunt gata pentru orice; ce trebuie să semnez?

— Oh, nimic, domnule, nimic; te-aş ruga numai să-ţi dai osteneala de a-i scrie regelui, cerând pentru mine maiestăţii sale, căruia îi aparţin, îngăduinţa de a mă căsători cu domnişoara de La Vallière.

— Bine, iată o idee chibzuită, Raoul. Într-adevăr, după mine, sau mai degrabă înaintea mea, ai un stăpân; acest stăpân e regele; te supui deci unei îndoite încercări, aşa e loial.

— Oh, domnule!

— Îţi voi îndeplini fără zăbavă dorinţa, Raoul.

Contele se apropie de fereastra şi, aplecându-se puţin în afară, strigă:

— Grimaud!

Grimaud îşi arătă capul de după o tufă de iasomie pe care o curăţa de uscături.

— Caii! îi spuse contele.

— Ce înseamnă ordinul ăsta? întrebă Raoul.

— Că vom pleca peste două ceasuri.

— Unde?

— La Paris.

— Cum la Paris! Vii la Paris?

— Regele nu e la Paris?

— Fără îndoială.

— Ei bine, ai uitat că trebuie să mergem împreună acolo?

— Dar, domnule – zise Raoul aproape cutremurat de atâta bunătate părintească – eu nu-ţi cer să te oboseşti în felul acesta, ci să faci doar o scrisoare...

— Raoul, te înşeli şi asupra trecerii mele; nu se cade ca un simplu gentilom ca mine să-i scrie regelui său. Vreau, şi se cuvine, să-i vorbesc în faţă regelui. O voi face. Vom pleca împreună, Raoul.

— Oh, câtă bunăvoinţă, domnule!

— În ce dispoziţii crezi că se află maiestatea sa?

— Faţa de mine?

— Da.

— Oh, foarte bune.

— Ţi-a spus-o cumva?

— Cu propria sa gură.

— În ce împrejurare?

— Cu prilejul unei recomandări a domnului d'Artagnan, mi se pare, şi în legătură cu o întâmplare din Piaţa Grevei, unde am avut cinstea să trag spada pentru maiestatea sa. Am deci motive să mă socotesc, fără deşartă mândrie, destul de înălţat în ochii maiestăţii sale.

— Cu atât mai bine!

— Dar, te rog din suflet – continuă Raoul – nu păstra faţă de mine această seriozitate şi acest aer de taină, nu mă face să regret că am ascultat de un simţământ mai puternic ca orice.

— E a doua oară când îmi spui asta, Raoul, şi nu era nevoie; vrei o formalitate pentru consimţământul meu, pe care ţi-l dau, e lucru hotărât, şi să nu mai vorbim despre asta. Vino să-mi vezi noile plantaţii, Raoul.

Tânărul ştia că, după ce contele îşi manifesta voinţa, nu mai putea fi loc pentru controversă. Lăsă capul în jos şi-l urmă pe tatăl său în grădină. Athos îi arătă, pe îndelete, altoiurile, răsadniţele şi pepinierele. Această linişte a contelui îl nedumerea din ce în ce mai mult pe Raoul; dragostea ce-i umplea inima i se părea atât de mare, încât lumea întreagă abia dacă o putea cuprinde. Cum se făcea atunci că inima lui Athos rămânea goală şi închisă în faţa nemărginitei lui iubiri? De aceea, Bragelonne, adunându-şi toate puterile, strigă dintr-o dată:

— Domnule, e cu neputinţă ca dumneata să n-ai un motiv de a o respinge pe domnişoara de La Vallière, care e atât de bună, atât de blândă, atât de curată, încât spiritul domniei tale, înzestrat cu o mare înţelepciune, ar trebui să o preţuiască aşa precum merită. În numele cerului, să fie oare între domnia ta şi familia ei vreo tainică duşmănie, sau vreo ură păstrată din părinţi?

— Uite, Raoul, ce brazdă frumoasă de lăcrămioare – zise Athos – vezi ce bine le prieşte umbra şi umezeala, mai ales umbra frunzelor de sicomor, printre care se strecoară căldura, ferindu-le de arşiţa soarelui?

Raoul se opri în loc, îşi muşcă buzele, apoi, simţind că sângele îi năvăleşte spre tâmple, zise plin de cutezanţă:

— Domnule, dă-mi te rog, o explicaţie; nu poţi uita că fiul dumitale e şi el un om.

— Atunci – răspunse Athos ridicându-se încruntat – dovedeşte-mi ca eşti un om, căci un fiu nu-mi dovedeşti prin nimic că eşti. Te-am rugat să aştepţi momentul unei alianţe ilustre; ţi-aş fi găsit o soţie în primele rânduri ale nobilimii bogate; voiam să poţi străluci prin această îndoită sclipire pe care o dau gloria şi averea, căci nobleţea o ai prin sânge.

— Domnule – strigă Raoul împins de o pornire nestăpânită – acum două zile mi s-a adus ocara că nu-mi cunosc mama.

Athos păli; apoi, încruntându-şi sprânceana ca zeul suprem al antichităţii, întrebă cu foarte multă maiestate:

— Aş dori să ştiu ce-ai răspuns, domnule.

— Oh, iartă-mă... iartă-mă! murmură tânărul, prăbuşindu-se din înălţimea exaltării sale.

— Ce-ai răspuns, domnule? repetă contele, bătând din picior.

— Domnule, aveam spada în mână, iar cel care mă jignea astfel era în gardă; i-am smuls spada şi i-am aruncat-o peste un şanţ, unde l-am zvârlit apoi şi pe el, să şi-o culeagă de pe jos.

— Şi pentru ce nu l-ai ucis?

— Maiestatea sa opreşte duelul, şi în momentul acela eram ambasador al maiestăţii sale.

— Prea bine – rosti Athos – iată un motiv în plus spre a mă duce să-i vorbesc regelui.

— Ce-ai de gând să-i ceri, domnule?

— Permisiunea de a trage spada împotriva aceluia care ne-a făcut această jignire.

— Domnule, dacă nu m-am purtat aşa cum ar fi trebuit să mă port, te rog sa mă ierţi.

— Cine îţi aduce vreo mustrare, Raoul?

— Această permisiune pe care vrei să i-o ceri regelui.

— Raoul, voi ruga pe maiestatea să să-ţi semneze contractul de căsătorie.

— Domnule...

— Dar cu o condiţie.

— Mai e nevoie să-mi pui condiţii, dumneata, mie? Porunceşte, domnule, mă voi supune.

— Cu condiţia – urmă Athos – că îmi vei spune numele celui care a vorbit astfel despre mama ta.

— Dar, domnule, ce nevoie ai să cunoşti acest nume? Jignirea mi-a fost adusă mie, şi odată permisiunea obţinută din partea maiestăţii sale, răzbunarea mă priveşte numai pe mine.

— Numele lui, domnule!

— Nu pot îngădui să te expui unei primejdii!

— Mă iei drept un Don Diego? Numele lui!

— Îl ceri cu tot dinadinsul?

— Vreau să-l ştiu.

— Vicontele de Wardes.

— Ah, făcu liniştit Athos. Foarte bine, îl cunosc. Dar caii noştri sunt gata, domnule; în loc să plecăm peste două ceasuri, vom pleca chiar acum. În şa, domnule, în şa!

XXI

PRINŢUL E GELOS PE DUCELE DE BUCKINGHAM

În timp ce domnul conte de La Fère se îndrepta spre Paris, însoţit de Raoul, Palatul Regal era teatrul unei scene pe care Molière ar fi numit-o de bună comedie.

Trecuseră patru zile de la căsătorie. DOMNUL, după ce mâncase în mare grabă, trecu în anticamerele sale, cu buzele strânse, cu sprânceana încruntată. Masa nu fusese veselă. DOAMNA ceruse să fie servită în apartamentul ei. Prinţul luase deci prânzul în cerc restrâns. Cavalerul de Lorraine şi Manicamp fuseseră singurii prezenţi la acest dejun, care ţinuse doar trei sferturi de ceas, fără să se scoată o vorbă.

Manicamp, mai puţin introdus în intimitatea alteţei sale regale decât cavalerul de Lorraine, încerca în zadar să citească în ochii Prinţului motivul pentru care avea o mină atât de posomorâtă. Cavalerul de Lorraine, care n-avea nevoie să ghicească nimic, fiindcă ştia totul, se ospăta cu acea poftă extraordinară pe care o avea atunci când îi vedea pe alţii mâhniţi, şi se bucura în aceeaşi măsură de supărarea Prinţului, ca şi tulburarea lui Manicamp. Îi făcea plăcere să-l ţină la masă, în timp ce el mânca fără întrerupere, pe Prinţul nerăbdător, care ardea de dorinţa de a se ridica de pe scaun.

De multe ori, Prinţul se căia că-i dăduse cavalerului de Lorraine libertatea de a-şi lua nasul la purtare, ceea ce-l făcea să treacă peste orice etichetă. Acum, DOMNUL se afla într-o asemenea stare de spirit; dar se temea de cavaler în aceeaşi măsură în care-l iubea, astfel că se mulţumi să-şi înăbuşe năduful în piept. Din timp în timp, Prinţul ridica ochii în tavan, apoi şi-i cobora la feliile de ficat pe care cavalerul le ataca fără încetare; pentru ca, în cele din urmă, neîndrăznind să-şi dea drumul, să înceapă a juca o pantomimă de care însuşi Arlechin ar fi fost gelos. În sfârşit, Prinţul nu se mai putu stăpâni şi, la fructe, se ridică, încruntat, aşa precum am spus, şi-l lăsă pe cavalerul de Lorraine să-şi termine dejunul după pofta stomacului său. Văzând că Prinţul se ridică, Manicamp se ridică şi el, ţeapăn, cu şervetul în mână.

Prinţul alerga mai curând decât mergea spre anticameră şi întâlnind un valet de uşă, îi dădu în şoaptă un ordin scurt. Apoi, schimbând direcţia, ca să nu mai treacă prin sala de mâncare, străbătu cabinetele sale, cu gândul de a se duce s-o întâlnească pe regina-mamă în camera ei de rugăciune, unde bătrâna suverană avea obiceiul să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului.

Puteau să fie ceasurile zece dimineaţa. Ana de Austria scria în clipa când intră Prinţul.

Regina-mamă ţinea foarte mult la acest fiu, care era frumos la chip şi bun la inimă. Prinţul era, într-adevăr, mai tandru şi, dacă vreţi, mai feminin decât regele. El o obişnuise pe mama sa cu acele mici gingăşii feminine care le plac totdeauna femeilor. Ana de Austria, care ar fi dorit să aibă o fiică, găsea aproape în acest fiu micile atenţii, micile îngrijorări şi toată drăgălăşenia unui copil de doisprezece ani. Astfel, Prinţul îşi folosea tot timpul pe care-l petrecea alături de mama lui admirându-i braţele frumoase, dându-i sfaturi asupra alifiilor şi reţete de esenţe, de care ea se arăta foarte dornică; apoi îi săruta mâinile şi ochii cu un farmec copilăresc, având totdeauna la dânsul o zaharicală, ca să i-o ofere, sau dându-i o povaţă despre cum să-şi facă o pieptănătură nouă.

Ana de Austria îl iubea pe rege, sau mai bine zis iubea în fiul ei mai mare regalitatea: Ludovic al XIV-lea reprezenta pentru ea legitimitatea divină. Era regina-mamă cu regele; mamă era numai cu Filip. Iar acesta din urma ştia că, dintre toate adăposturile, sânul unei mame e cel mai dulce şi cel mai sigur. De aceea, în copilărie, se refugia la el ori de câte ori se iscau furtuni între rege şi fratele său; adesea, după ghionţi care însemnau din partea lui crime de lezmajestate, după lupte cu pumnii şi cu unghiile, în care regele şi supusul lui foarte nesupus se încăierau, în cămăşi, într-un pat unde fiecare voia să rămână stăpân, avându-l pe valetul de cameră Laporte drept singurul judecător al bătăliei, Filip, învingător, dar înspăimântat de victoria lui, alerga să-i ceară mamei sale sprijinul sau măcar asigurarea unei iertări pe care Ludovic al XIV-lea n-o acorda decât cu greu şi numai de la distanţă. Ana izbutise, prin aceste intervenţii paşnice, să aplaneze toate conflictele dintre fiii ei şi să cunoască astfel, cu aceleaşi prilejuri, toate tainele lor.

Regele, puţin gelos de această dragoste maternă ce se revărsa mai ales asupra fratelui său, căuta să-i arate Anei de Austria mai multă supunere şi mai multă ascultare decât îi stătea de obicei în fire. Ana de Austria adoptase acest sistem de politică şi faţă de tânăra regină. De aceea, dată fiind atitudinea ei aproape despotică de a conduce menajul regal, îşi pregătea acum toate bateriile pentru a conduce cu acelaşi absolutism şi căsnicia celui de al doilea fiu. Regina-mamă era aproape mândră atunci când vedea că vine la dânsa un chip alungit, cu obrajii palizi, cu ochii înroşiţi, înţelegând numaidecât că era cazul să dea un ajutor celui mai slab sau celui mai supărat.

Ea scria deci, după cum am spus, în momentul când Prinţul intră în camera sa de rugăciune, dar nu cu ochii roşii, nu cu obrajii palizi, ci neliniştit, necăjit, întărâtat. Sărută, cu un aer distrat, braţele mamei sale şi se aşeză înainte ca ea să-i fi dat încuviinţarea. În lumina regulilor de etichetă stabilite la curte de către Ana de Austria, această uitare a convenienţelor era un semn de rătăcire, mai ales din partea lui Filip, care îndeplinea cu atâta tragere de inimă formele respectului. Dar dacă încălca într-un chip aşa de vădit aceste principii, însemna că motivul trebuia să fie foarte grav.

— Ce ai, Filip? întrebă Ana de Austria, întorcându-se către fiul ei.

— Ah, doamnă, o mulţime de lucruri – murmură Prinţul cu un aer îndurerat.

— Îmi pari, într-adevăr, un om foarte preocupat – spuse regina, lăsând pana în călimară.

Filip încruntă sprânceana, dar nu răspunse.

— În toate acele lucruri ce-ţi frământă mintea – zise Ana de Austria – pesemne că e unul care te chinuie mai mult decât celelalte!

— Unul, în adevăr, mă apasă mai tare ca toate celelalte, da, doamnă.

— Te ascult.

Filip deschise gura ca să dea drumul tuturor ofurilor ce-i stăteau pe suflet şi care păreau să nu aştepte decât o ieşire ca să-şi ia zborul. Însă tăcu deodată, şi tot năduful din inimă se rezumă la un suspin.

— Haide, Filip, haide, curaj – zise regina-mamă. Când ai să te plângi de ceva, înseamnă mai totdeauna că la mijloc e o persoană care te stinghereşte, nu-i aşa?

— Nu vreau să spun asta, doamnă.

— De cine vrei să vorbeşti? Haide, haide, spune, pe scurt.

— Adevărul e, doamnă, ca ceea ce aş vrea să spun e foarte discret.

— Ah, Doamne!

— Da; căci, în fine, o femeie...

— Ah, vrei să vorbeşti de Prinţesă? întrebă regina-mamă cu un pronunţat sentiment de curiozitate.

— De Prinţesă?

— De soţia ta, mă rog.

— Da, da, înţeleg.

— Ei bine, dacă despre Prinţesă vrei să-mi vorbeşti, fiul meu, atunci nu te sfii. Îţi sunt mamă, şi Prinţesa nu e pentru mine decât o străină. Totuşi, întrucât îmi e noră, nu te îndoi că am să ascult cu mult interes ceea ce ai să-mi spui, fie numai fiindcă te priveşte pe tine.

— Ei bine, doamnă – zise Filip – mărturiseşte-mi, la rându-ţi, dacă n-ai băgat de seamă ceva.

— Ceva, Filip?... Te exprimi într-un chip îngrozitor de vag. Ceva? Şi cam la ce se referă acest ceva?

— Prinţesa e o femeie drăguţă, nu-i aşa?

— Ei, da, este.

— Totuşi nu este o frumuseţe.

— Nu; dar, pe măsură ce se va maturiza, poate să devină şi mai frumoasă. Ai văzut bine câte schimbări au adus pe chipul ei cei câţiva ani care au trecut. Ei bine, se va dezvolta din ce în ce mai mult, gândeşte-te că n-are decât şaisprezece ani. La cincisprezece ani şi eu eram foarte slabă; dar, în sfârşit, aşa cum e, Prinţesa e drăguţă.

— Prin urmare, poate fi băgată în seamă.

— Fireşte; e băgată în seamă o femeie oarecare, cu atât mai mult o prinţesă.

— Ea a fost bine crescută, nu-i aşa, doamnă?

— Doamna Henriette, mama ei, e o femeie puţin cam rece, puţin cam pretenţioasă, dar o femeie plină de simţiri frumoase. Educaţia tinerei Prinţese se poate să fi fost întrucâtva neglijată, dar cât despre principii, le cred bune; asta era cel puţin părerea mea despre dânsa în timpul cât a stat în Franţa; după aceea s-a întors în Anglia, nu ştiu ce s-a mai întâmplat acolo.

— Ce vrei să spui?

— Ei, Doamne, vreau să spun că unele capete, puţin mai uşoare, se zăpăcesc repede când totul le merge bine.

— Ei bine, doamnă, ai rostit cuvântul: eu o socotesc pe Prinţesă un astfel de cap puţin mai uşor, asta e.

— Nu trebuie să exagerăm, Filip; are mult spirit şi e într-o anumită măsură cochetă, lucru foarte firesc la o femeie tânără, dar, fiul meu, la persoanele de rang înalt acest cusur poate fi spre lauda unei curţi. O prinţesă care e puţin cochetă îşi formează de obicei o curte strălucită; un zâmbet al ei face să înflorească pretutindeni luxul, spiritul şi chiar curajul; nobilimea se luptă mai bine pentru un prinţ a cărui soţie e frumoasă.

— Foarte mulţumesc, doamnă – zise Filip în glumă. Într-adevăr, dumneata îmi spui lucruri care mă pun pe gânduri, mamă.

— În ce fel? întrebă regina cu prefăcută naivitate.

— Dumneata ştii, doamnă – rosti cu amărăciune Filip – dumneata ştii cât de mult am ţinut eu să nu mă însor.

— Ah, de astă dată tu mă pui pe mine pe gânduri. Ai oare vreun motiv serios să te plângi de Prinţesă?

— Serios n-aş putea spune.

— Atunci lasă această înfăţişare nenorocită. Dacă tot astfel te arăţi şi în casa ta, fii atent, vei fi luat drept un soţ nefericit.

— De fapt – răspunse Filip – nu sunt un soţ mulţumit, şi chiar vreau să se ştie asta.

— Filip! Filip!

— Pe cuvântul meu, doamnă, îţi vorbesc foarte deschis; eu n-am înţeles viaţa aşa cum sunt silit astăzi să o trăiesc.

— Explică-te.

— Soţia mea aş putea spune că nici nu e a mea: nu stă niciodată cu mine. Dimineaţa – vizite, corespondenţă, toalete, seara – baluri, concerte.

— Eşti gelos, Filip?

— Eu? Să mă ferească Dumnezeu! Las altora rolul acesta neghiob de soţ gelos; sunt însă nemulţumit.

— Filip, toate aceste învinuiri pe care i le aduci soţiei tale sunt copilării, şi atâta vreme cât n-ai alte pricini mai temeinice...

— Ascultă atunci: fără a fi vinovată, o femeie poate să dea loc la multe neînţelegeri; sunt anumite legături, anumite preferinţe pe care femeile tinere ţin să le arate în lume şi care sunt de ajuns pentru a-i face nenorociţi până şi pe bărbaţii cei mai puţin geloşi.

— Ah, iată-ne ajunşi, în sfârşit, la obiect, după atâta vorbărie! Legăturile, preferinţele deci! De un ceas de când batem câmpii şi abia acum ai izbutit să spui ce anume te doare.

— Ei bine, da...

— Asta e însă altceva, şi e mult mai serios. Prinţesa s-a făcut vinovată cumva de asemenea nedreptăţi faţă de tine?

— Hotărât că da.

— Cum, soţia ta, la patru zile după căsătorie, stă de vorbă cu altul în locul tău, preferă pe altul? Ia seama, Filip, mi-e teamă că exagerezi; când vrei prea mult să dovedeşti ceva, tocmai atunci nu dovedeşti nimic.

Prinţul, speriat de seriozitatea mamei sale, încercă să răspundă, dar nu putu decât să bolborosească nişte cuvinte ce n-aveau nici un înţeles.

— Iată că dai înapoi – zise Ana de Austria – şi îmi pare bine; asta înseamnă că recunoşti netemeinicia celor spuse.

— Nu! strigă Filip. Nu dau înapoi, şi am să ţi-o dovedesc. Am spus legături, nu-i aşa? Am spus preferinţe, da? Ei bine, ascultă!

Ana de Austria se pregăti numaidecât să asculte cu acea plăcere de cumătră pe care cea mai cumsecade femeie, cea mai desăvârşită mamă, fie ea şi regină, o simte totdeauna atunci când e vorba să se amestece în micile certuri ale unei căsnicii.

— Ei bine – reluă Filip – spune-mi un lucru.

— Ce anume?

— Pentru ce soţia mea a păstrat o curte engleză? Explică-mi.

Şi Filip îşi încrucişă braţele la piept, măsurând-o pe mama lui ca şi cum ar fi fost încredinţat că ea nu va avea ce să răspundă la această învinuire.

— Dar – vorbi Ana de Austria – e foarte simplu. Englezii sunt compatrioţii ei, au cheltuit o mulţime de bani ca s-o însoţească în Franţa, şi n-ar fi frumos, n-ar fi nici chiar politic să se despartă dintr-o dată de o nobilime care n-a şovăit în faţa nici unei îndatoriri, a nici unei jertfe.

— Eh, mamă, frumoasă jertfă, n-am ce zice, să vii într-o ţară străină unde poţi face, cu un scud, mai multă impresie decât în altă parte cu patru! Minunată îndatorire, nu-i aşa, să străbaţi o sută de leghe pentru a însoţi o femeie de care eşti îndrăgostit!

— Îndrăgostit, Filip? Te gândeşti la cele ce spui?

— Ba bine că nu!

— Şi cine e îndrăgostit de Prinţesă?

— Chipeşul duce de Buckingham!... Nu cumva vrei să-i iei apărarea, mamă?

Ana de Austria se înroşi şi zâmbi în acelaşi timp. Numele ducelui de Buckingham trezea în dânsa amintiri atât de dulci şi atât de triste totodată.

— Ducele de Buckingham? murmură ea.

— Da, unul din acei frumuşei de alcov, cum spunea bunicul meu, Henric al IV-lea.

— Toţi din neamul Buckingham sunt bărbaţi leali viteji – zise cu îndrăzneală Ana de Austria.

— Prea bine, prea bine! Iat-o pe propria mea mamă luând apărarea galantului care-i face curte soţiei mele! strigă Filip cu atâta deznădejde, încât constituţia lui plăpândă fu zguduită până la lacrimi.

— Fiul meu! Fiul meu! exclamă Ana de Austria. Asemenea vorbe nu sunt vrednice de un om ca tine. Soţia ta nu are nici un curtezan, şi chiar dacă ar avea unul, acela n-ar fi domnul de Buckingham: bărbaţii din neamul lor, îţi repet, sunt loiali şi discreţi; ei respectă cu sfinţenie legile ospeţiei.

— Eh, doamna – ripostă Filip – domnul de Buckingham e englez, şi crezi că englezii respectă chiar cu atâta sfinţenie bunurile principilor francezi?

Ana se înroşi pentru a doua oară sub peruca ei şi îşi întoarse faţa sub pretextul că vrea să apuce pana din călimară; în realitate, însă, voia să-şi ascundă de ochii fiului ei roşeaţa din obraji.

— Într-adevăr, Filip – zise ea – ştii să găseşti cuvinte care mă surprind, iar pe tine mânia te orbeşte, aşa cum pe mine mă înspăimântă; gândeşte-te bine, dragul meu!

— Doamnă, n-am nevoie să mă gândesc, căci văd.

— Şi ce vezi?

— Vad că domnul de Buckingham se ţine scai de soţia mea. Îndrăzneşte să-i facă daruri, iar ea are îndrăzneala de a le primi. Ieri, vorbea de o perniţă cu parfum de violete; or, parfumerii noştri francezi, doamnă, o ştii prea bine, căci le-ai cerut de atâtea ori, fără să poţi căpăta, parfumerii noştri n-au ajuns să aibă această esenţă. Ei bine, am văzut că ducele avea la el o asemenea perniţă cu parfum de violete. Prin urmare, cea pe care o avea soţia mea, de la el o căpătase.

— Într-adevăr, domnule – zise Ana de Austria – dumneata clădeşti piramide pe vârfuri de ace. Ia seama! te întreb, ce rău vezi în faptul că un compatriot îi dă o reţetă pentru un parfum nou compatrioatei sale? Aceste gânduri ciudate, ţi-o jur, îmi reamintesc cu durere de tatăl tău, care m-a făcut adeseori să sufăr pe nedrept.

— Tatăl domnului de Buckingham era, fără îndoială, mai rezervat, mai respectuos decât fiul său – zise Filip cu nesăbuinţă, fără a-şi da seama că o rănea adânc în inimă pe mama sa.

Regina păli şi-şi duse o mână crispată la piept; dar, reculegându-se repede, vorbi:

— În sfârşit, ai venit aici cu un gând oarecare?

— De bună seamă.

— Atunci vorbeşte.

— Am venit, doamnă, cu gândul de a mă plânge fără înconjur şi de a te preveni că nu voi îngădui nimic din partea domnului de Buckingham.

— Nu vei îngădui nimic?

— Nu.

— Ce vei face?

— Mă voi plânge regelui.

— Şi ce crezi c-o să-ţi răspundă regele?

— Ei bine – zise Prinţul cu o expresie de cruntă hotărâre, ce contrasta straniu cu blândeţea obişnuită a fizionomiei lui – ei bine, atunci îmi voi face dreptate singur.

— Ce înţelegi prin a-ţi face dreptate singur? întrebă Ana de Austria cu oarecare groază.

— Vreau ca domnul de Buckingham să-mi lase soţia în pace; vreau ca domnul de Buckingham să părăsească Franţa, şi-l voi face să-mi cunoască dorinţa.

— Nu vei face să ţi se cunoască nimic, Filip – răspunse regina – căci dacă te vei purta astfel, dacă vei încălca legile ospitalităţii, voi cere să se ridice împotriva ta asprimea regelui.

— Aşadar mă ameninţi, mamă! strigă Filip, izbucnind în lacrimi. Mă ameninţi, când eu vin să mă plâng!

— Nu, nu te ameninţ, ci vreau să-ţi stăvilesc mânia. Îţi spun că a lua împotriva domnului de Buckingham sau a oricărui alt englez o măsură necuvenită, că a folosi chiar un mijloc oricât de puţin neplăcut înseamnă să târăşti Franţa şi Anglia în dezbinări foarte dureroase. Cum, un Prinţ, fratele regelui Franţei, nu va şti să treacă peste o jignire, chiar reală, în faţa unei necesităţi politice?

Filip făcu o mişcare.

— De altminteri – continuă regina – jignirea nu e nici adevărată, nici posibilă, şi nu e vorba decât de o gelozie ridicolă.

— Doamnă, ştiu eu ce ştiu.

— Iar eu, orice ai şti, te îndemn să-ţi stăpâneşti pornirea.

— Dar nu mă mai pot stăpâni, doamnă.

Regina se ridică în picioare, plină de demnitate, cu o răceală ceremonioasă.

— Atunci, spune-mi, ce vrei să faci? întrebă ea.

— N-am de gând să fac nimic, doamnă, dar îmi exprim dorinţa. Dacă domnul de Buckingham nu va pleca de bună voie din casa mea, voi pune să i se închidă uşa.

— Asta e o chestiune despre care va trebui să-i vorbim regelui – zise Ana de Austria, cu inima bătându-i, cu vocea tremurândă.

— Dar, doamnă – strigă Filip, lovindu-şi mâinile una de alta – fii mamă, şi nu regină, deoarece eu îţi vorbesc ca fiu; între domnul de Buckingham şi mine totul se va termina în patru minute.

— Tocmai asta nu vreau să se întâmple, domnule – zise regina luându-şi atitudinea autoritară – căci ar fi nedemn de dumneata.

— Ei bine, nu voi da ochii cu el, dar îi voi impune dorinţa mea Prinţesei.

— Oh! făcu Ana de Austria cu tristeţea aducerilor aminte. Să nu tiranizezi niciodată o femeie, fiul meu; să nu fii niciodată poruncitor cu soţia ta! O nevastă învinsă nu-i totdeauna şi convinsă.

— Ce să fac atunci?... Voi cere sfatul celor din jurul meu.

— Da, al sfetnicilor tăi făţarnici, al cavalerului de Lorraine, al lui de Wardes... Lasă-mi mie grija acestei trebi, Filip. Vrei ca ducele de Buckingham să plece, nu-i aşa?

— Cât mai repede, doamnă.

— Ei bine, trimite-l la mine pe duce, fiule! Zâmbeşte-i, nu-i spune nimic soţiei tale, regelui, nimănui. Sfaturi să nu primeşti decât din parte-mi. Vai, eu ştiu ce înseamnă o căsnicie tulburată de către domnii sfetnici.

— Mă voi supune, mamă.

— Şi vei fi mulţumit, Filip. Găseşte-mi-l pe duce.

— Oh, asta nu va fi de loc greu.

— Unde crezi că se află el acum?

— Pe dracu! La uşa Prinţesei, aşteptând-o să se scoale! E în afară de orice îndoială.

— Bine – făcu Ana de Austria cu deplin calm. Fii bun şi spune-i ducelui că îl rog să vină să mă vadă.

Filip sărută mâna mamei sale şi se duse să-l caute pe domnul de Buckingham.

XXII

FOR EVER!

Milord Buckingham, răspunzând invitaţiei reginei-mame, se prezentă la dânsa după o jumătate de ceas de la plecarea ducelui de Orléans.

Când numele lui fu rostit de către valetul de la intrare, regina, care stătea cu coatele rezemate pe masă, ţinându-şi fruntea în palme, se ridică şi primi cu un surâs suav salutul plin de graţie şi de respect pe care i-l adresa ducele.

Ana de Austria era frumoasă încă. Se ştie că la vârsta aceasta destul de înaintată, părul ei lung, cenuşiu, mâinile ei frumoase, buzele-i rumene stârneau încă admiraţia tuturor celor ce-o vedeau. În clipa aceea, pradă unei amintiri ce-i răscolea trecutul în piept, era tot aşa de frumoasă ca şi în zilele tinereţii sale, atunci când uşile palatului ei se deschideau pentru a-l primi, tânăr şi pasionat, pe tatăl acestui Buckingham, acel nefericit bărbat care trăise numai pentru ea, care murise cu numele ei pe buze. Ana de Austria îşi îndreptă deci asupra lui Buckingham o privire atât de tandră, încât se putea ghici în ea căldura unei iubiri materne şi în acelaşi timp ceva plăcut şi blând, ca o cochetărie de amantă.

— Maiestatea voastră – zise Buckingham cu respect – a dorit să-mi vorbească?

— Da, duce – răspunse regina în englezeşte. Binevoiţi şi luaţi loc.

Această favoare pe care i-o Făcea Ana de Austria tânărului, aceasta mângâiere a limbii ţării sale, de care ducele fusese dezobişnuit de când se afla în Franţa, îi tulburară adânc sufletul. Bănui numai decât că regina avea să-i ceară ceva.

După ce încercă, în primele momente, apăsarea aproape de neînvins ce-o cotropise, regina îşi reluă aerul ei zâmbitor.

— Domnule – întrebă ea în franţuzeşte – cum găsiţi Franţa?

— O ţară frumoasă, doamnă – răspunse ducele.

— Aţi mai văzut-o vreodată?

— O singură dată, da, doamnă.

— Dar, ca orice englez, preferaţi Anglia, desigur!

— Îmi iubesc mai mult patria decât patria unui francez – răspunse iarăşi ducele – dar dacă maiestatea voastră m-ar întreba unde mi-ar plăcea mai mult să stau, la Londra sau la Paris, aş răspunde: la Paris.

Ana de Austria observă tonul însufleţit cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.

— Aveţi, milord, mi s-a spus, o avere frumoasă în ţara dumneavoastră; locuiţi într-un palat vechi şi bogat.

— Palatul tatălui meu – răspunse Buckingham coborându-şi privirea.

— Aveţi acolo multe lucruri de preţ şi multe mărturii din trecut – spuse regina, răscolind fără să vrea amintiri ce nu se uită atât de uşor.

— Într-adevar – zise ducele, simţindu-se cuprins de melancolia acestui început de convorbire – oamenii de inimă visează mai mult la trecut sau la viitor, decât la prezent.

— Asta aşa e – rosti regina cu voce înceată. De aici rezultă – adăugă ea – că dumneavoastră, milord, care sunteţi un om de inimă... veţi părăsi în curând Franţa... pentru a vă reîntoarce la bogăţiile dumneavoastră, la amintirile dumneavoastră.

Buckingham înălţă fruntea.

— Nu cred, doamnă – murmură el.

— Cum?

— Mă gândesc, dimpotrivă, să părăsesc Anglia, pentru a veni să trăiesc în Franţa.

Fu rândul Anei de Austria să-şi arate uimirea.

— Dar – zise ea – nu vă bucuraţi de favoarea noului rege?

— Dimpotrivă, doamnă, maiestatea sa mă cinsteşte cu o bunăvoinţă fără margini.

— Nu-mi închipui – adăugă regina – nici că averea vi s-a împuţinat; se pare că e foarte mare.

— Averea mea, doamnă, n-a fost niciodată mai înfloritoare.

— Atunci înseamnă că aveţi un motiv tainic?

— Nu, doamnă – se grăbi să răspundă Buckingham – nu e nimic tainic în ceea ce m-a făcut să iau această hotărâre. Îmi place să trăiesc în Franţa, îmi place să fiu la o curte plină de gust şi de politeţe; iubesc, în sfârşit, doamnă, plăcerile acestea oarecum serioase, care nu sunt plăcerile ţării mele şi care se întâlnesc numai aici, în Franţa.

Ana de Austria zâmbi cu înţeles.

— Plăceri serioase! făcu ea. V-aţi gândit bine, domnule de Buckingham, la această seriozitate?

Ducele se bâlbâi.

— Nu există plăcere atât de serioasă – continuă regina – care l-ar putea împiedica pe un bărbat de rangul dumneavoastră...

— Doamnă – o întrerupse ducele – maiestatea voastră stăruie prea mult asupra acestui punct, aşa mi se pare.

— Găsiţi, duce?

— E pentru a doua oară, dacă nu se supără maiestatea voastră, că lăudaţi farmecul Angliei, în dauna încântării pe care o simte oricine trăind în Franţa.

Ana de Austria se apropie de tânăr şi, punându-şi mâna ei frumoasă pe umărul lui, care tresări la această atingere, îi spuse:

— Domnule, crede-mă, nimic nu întrece bucuria de a trăi în ţara unde te-ai născut. Mi s-a întâmplat, mie însămi, în dese rânduri, să duc dorul Spaniei. Am trăit mult, milord, prea mult pentru o femeie, şi vă mărturisesc că n-a fost an în care să nu fi simţit adânc în mine dorul Spaniei.

— În nici un an, doamnă? zise tânărul cu răceală. În nici unul din aceşti ani în care aţi fost o regină a frumuseţii, aşa cum, de altfel, sunteţi încă şi astăzi?

— Oh, fără măguliri, duce! Sunt o femeie care v-ar putea fi mamă. Şi puse în aceste ultime cuvinte un accent, o dulceaţă ce pătrunseră inima lui Buckingham. Da – adăugă ea – v-aş putea fi mamă, şi iată pentru ce vreau sa vă dau un sfat.

— Sfatul de a mă reîntoarce la Londra? exclamă el.

— Da, milord – încuviinţă ea.

Ducele îşi împreună mâinile cu un aer nenorocit, ce nu putea să-i scape acestei femei înclinate către simţăminte mângâietoare, graţie amintirilor ei mângâietoare.

— Trebuie! întări regina.

— Cum – strigă el de astă dată – mi se spune în chip serios că trebuie să plec, că trebuie să mă exilez, ca trebuie să plec repede de aici?

— Să vă exilaţi aţi spus? Ah, milord, s-ar crede că Franţa e patria dumneavoastră.

— Doamnă, ţara oamenilor care iubesc e ţara celor pe care-i iubesc.

— Nici un cuvânt mai mult, milord! rosti regina. Dumneavoastră uitaţi cu cine vorbiţi!

Buckingham căzu în genunchi.

— Doamnă, doamnă, sunteţi un izvor de înţelepciune, de bunătate, de îndurare; doamnă, sunteţi nu numai cea dintâi din acest regat prin rang, sunteţi cea dintâi din lume prin virtuţile care vă fac divină; eu n-am spus nimic, doamnă. Am spus oare ceva la care să-mi răspundeţi cu un atât de crud cuvânt? Să mă fi trădat oare, doamnă?

— V-aţi trădat – zise regina cu voce slabă.

— Dar n-am spus nimic! Nu ştiu nimic!

— Aţi uitat că vorbiţi, că gândiţi în faţa unei femei, şi de altminteri...

— De altminteri – o întrerupse el repede – nimeni nu ştie că mă ascultaţi.

— Dimpotrivă, se ştie, duce; aveţi toate cusururile şi toate însuşirile tinereţii.

— Am fost trădat! Am fost pârât!

— De către cine?

— De cei care, la Le Havre, au citit în inima mea, cu o drăcească pătrundere, ca într-o carte deschisă.

— Nu ştiu de cine vreţi să vorbiţi.

— Domnul de Bragelonne, de pildă.

— E un nume de care am auzit, fără să-l cunosc pe cel care-l poartă. Nu, domnul de Bragelonne n-a spus nimic.

— Atunci cine? Oh, doamnă, dacă cineva a avut cutezanţa să vadă în mine ceea ce eu însumi nu vreau să văd...

— Ce vei face, duce? zise regina, schimbând tonul.

— Sunt taine care îi ucid pe cei ce le descoperă.

— Cel care a descoperit taina dumitale, nebunule, n-a fost încă ucis; ceva mai mult, nici nu-l vei ucide, fiindcă el e înarmat cu toate drepturile: e un soţ, e un gelos, e al doilea gentilom al Franţei, e fiul meu, este ducele de Orléans.

Buckingham păli.

— Cât sunteţi de crudă, doamnă! scrâşni el.

— Iată-te, duce de Buckingham – i se adresă Ana de Austria cu amărăciune – trecând prin toate încercările şi luptându-te cu norii, când ţi-ar fi atât de uşor să rămâi împăcat cu dumneata însuţi.

— Dacă am intrat în luptă, doamnă, vom şti să murim pe câmpul de bătălie – răspunse tânărul cu glas stins, lăsându-se pradă celei mai dureroase apăsări.

Ana se repezi la el şi-i luă mâna.

— Villiers – îi spuse ea în englezeşte, pe un ton atât de aspru, încât nimeni n-ar fi putut s-o înfrunte – dar ce doreşti dumneata? Ca o mamă să-şi jertfească fiul? Ca o regină să consimtă la dezonoarea casei sale? Eşti un copil, scoate-ţi din cap asemenea gânduri! Cum, pentru a-ţi cruţa dumitale o lacrimă, să înfăptuiesc eu aceste două nelegiuiri, Villiers? Vorbeai adineauri de morţi, dar morţii au fost cel puţin respectuoşi şi supuşi; morţii se înclinau în faţa unui ordin de surghiun; îşi duceau deznădejdea ca pe o comoară în inima lor, fiindcă deznădejdea venea de la femeia iubită, fiindcă moartea, atât de amăgitoare, era ca un dar, ca o favoare.

Buckingham se ridică în picioare, cu chipul răvăşit, cu palmele lipite în dreptul inimii.

— Aveţi dreptate, doamnă – zise el – dar cei de care vorbiţi primiseră ordinul de surghiun dintr-o gură iubită; nu erau alungaţi, erau rugaţi să plece, şi nimeni nu-şi bătea joc de ei.

— Nu; li se păstra amintirea chiar! murmură Ana de Austria. Dar cine ţi-a spus că eşti alungat, ca eşti trimis în surghiun? Cine ţi-a spus că devotamentul dumitale va fi uitat? Eu nu vorbesc în numele nimănui, Villiers; vorbesc în numele meu, pleacă! Fă-mi acest mare bine, arată-mi atâta respect; a mai făcut asta cândva şi altcineva care-ţi purta numele.

— Aşadar, pentru dumneavoastră, doamnă?

— Numai pentru mine.

— Nu va rămâne în urmă nici un om care să râdă, nici un prinţ care să spună: "Asta am vrut!"...?

— Duce, ascultă-mă. Şi aici, chipul august al bătrânei regine luă o expresie solemnă. Îţi jur că nimeni nu porunceşte aici, în afară de mine; îţi jur nu numai că nimeni nu va râde, nu se va lăuda, dar nimeni nu va călca respectul la care rangul dumitale îl impune. Bizuie-te pe mine, duce, cum m-am bizuit şi eu pe dumneata.

— Nu sunteţi destul de convingătoare, doamnă; mă simt chinuit, deznădăjduit; consolarea, oricât de dulce şi de întreagă ar fi ea, nu mi se va părea îndeajuns de liniştitoare.

— Prietene, ai cunoscut-o pe mama dumitale? îl întrebă regina cu un zâmbet mângâietor.

— Oh, prea puţin, doamnă, dar îmi amintesc că această nobilă femeie mă acoperea cu sărutări şi cu lacrimi ori de câte ori mă vedea plângând.

— Villiers – murmură regina trecându-şi braţul peste umărul tânărului – eu sunt ca o mamă pentru dumneata şi, crede-mă, nimeni, niciodată, nu-mi va face fiul să plângă.

— Mulţumesc, doamnă, mulţumesc! zise tânărul înduioşat şi tulburat peste măsură. Acum simt că se mai găseşte încă în inima mea loc pentru un simţământ mai frumos şi mai nobil decât iubirea.

Regina-mamă îl privi în ochi şi-i strânse mâna.

— Du-te! zise ea.

— Când trebuie să plec? Porunciţi!

— Când vei crede de cuviinţă, milord – răspunse regina. Pleci, dar îţi alegi singur ziua şi ceasul. Astfel, în loc să pleci astăzi, cum ai dori-o de bună seamă, sau mâine, după cum mulţi s-ar putea aştepta, pleacă poimâine seară; atât doar, fă-ţi cunoscută încă de pe acum hotărârea dumitale.

— Hotărârea mea! murmura tânărul.

— Da, duce.

— Şi să nu mă mai întorc niciodată în Franţa?

Ana de Austria stătu o clipă pe gânduri, adâncindu-se în dureroasa povară a meditaţiilor răscolite de această întrebare.

— Îmi va fi plăcut – răspunse ea – să ştiu că vei reveni aici în ziua când eu mă voi duce să dorm somnul cel veşnic la Saint-Denis, alături de rege, soţul meu.

— Care v-a făcut să suferiţi atât de mult! zise Buckingham.

— Care a fost regele Franţei – răspunse regina.

— Doamnă, sunteţi plină de bunătate, păşiţi într-o viaţă fericită, înotaţi în bucurie; vă aşteaptă ani mulţi în faţă.

— Ei bine, atunci înseamnă că vei reveni târziu aici – rosti regina, încercând să zâmbească.

— Nu voi mai reveni niciodată – răspunse Buckingham cu tristeţe – deşi sunt un om tânăr.

— Oh, slavă Domnului...

— Moartea, doamnă, nu ţine seamă de numărul anilor, e nepărtinitoare: poţi muri tânăr, poţi trăi până la adânci bătrâneţe.

— Duce, fără gânduri întunecate; am să-ţi spun ceva care are sa te înveselească. Revino peste doi ani. Citesc pe frumosul dumitale chip că gândurile care te fac să te întristezi astăzi ţi se vor părea nedemne de luat în seamă peste şase luni; iar în răgazul pe care ţi-l dau eu, ele vor fi murit şi vor fi fost uitate ele mult.

— Socot că mă judecaţi mai bine adineauri, doamnă – răspunse tânărul – când îmi spuneaţi că asupra noastră, a celor din familia Buckingham, trecerea timpului nu lasă urme.

— Tăcere! Oh, tăcere! rosti regina, sărutându-l pe duce pe frunte cu o afecţiune pe care nu şi-o putu stăpâni. Haide, haide, nu mă mâhni iar, nu începe iar de la capăt! Eu sunt regină, dumneata eşti supus al regelui Angliei; regele Carol te aşteaptă. Adio, Villiers! Farewell, Villiers!

For ever! răspunse tânărul.

Şi plecă numaidecât, năpădit de lacrimi. Ana îşi apăsa palmele pe frunte; apoi, privindu-se în oglindă, murmură:

— Orice s-ar spune, femeia e pururea tânără; într-un colţ al inimii sale, ea are totdeauna douăzeci de ani.

XXIII

UNDE MAIESTATEA SA LUDOVIC AL XIV-LEA

N-O GĂSEŞTE PE DOMNIŞOARA DE LA VALLIÈRE

NICI DESTUL DE BOGATĂ, NICI DESTUL DE

FRUMOASĂ PENTRU UN GENTILOM DE RANGUL

VICONTELUI DE BRAGELONNE

Raoul şi contele de La Fère ajunseră la Paris în seara zilei când Buckingham avusese această convorbire cu regina-mamă. De cum sosi, contele ceru, prin Raoul, o audienţă la rege.

Regele îşi petrecuse o bună parte a zilei privind cu Prinţesa şi cu doamnele de la curte ţesăturile de Lyon pe care i le dăduse în clar cumnatei lui. Luase apoi masa la curte, pe urmă trecuse în sala de jocuri, după care, părăsind jocurile la ceasurile opt, ca de obicei, se închisese în cabinetul său pentru a lucra împreuna cu domnii Colbert şi Fouquet.

Raoul se afla în anticameră în momentul când cei doi miniştri ieşiră, şi regele îl zări prin deschizătura uşii.

— Ce doreşte domnul de Bragelonne? întrebă el.

Tânărul se apropie.

— Sire – răspunse el – o audienţă pentru domnul conte de La Fère, care vine de la Blois cu marea rugăminte de a fi primit de maiestatea voastră.

— Am un ceas de răgaz înainte de joc şi de cină – zise regele. Domnul de La Fère e gata?

— Domnul conte e jos, la ordinele maiestăţii voastre.

— Să urce.

Peste cinci minute, Athos intra la Ludovic al XIV-lea, primit de stăpân cu acea graţioasă bunăvoinţă pe care regele, cu un tact rar întâlnit la vârsta lui, o folosea pentru a cuceri pe acei oameni ce nu puteau fi cuceriţi prin favorurile obişnuite.

— Conte – zise regele – lasă-mă să sper că ai venit să-mi ceri ceva.

— N-o voi ascunde de loc maiestăţii voastre – răspunse contele. Am venit, într-adevăr, cu o rugăminte.

— S-o auzim! făcu regele plin de voioşie.

— Dar nu pentru mine, sire.

— Cu atât mai rău! Dar, în sfârşit, voi face pentru protejatul dumitale, conte, ceea ce-mi refuzi să fac pentru domnia ta.

— Maiestatea voastră mă consolează... Am venit să-i vorbesc regelui pentru vicontele de Bragelonne.

— Conte, e ca şi cum ai vorbi pentru domnia ta.

— Nu tocmai, sire... Ceea ce doresc să obţin pentru el de la maiestatea voastră n-aş putea-o cere pentru mine. Vicontele vrea să se însoare.

— E tânăr încă; dar n-are a face... E un bărbat distins, îi voi găsi o soţie potrivită.

— A şi găsit-o sire, şi nu cere decât asentimentul maiestăţii voastre.

— Ah, prin urmare, e vorba numai să semnez un contract de căsătorie?

Athos se înclină.

— Şi-a găsit o logodnică bogată şi de o condiţie care să-ţi convină?

Athos şovăi o clipă.

— Logodnica e domnişoară de neam bun – răspunse el – dar, de bogată, nu e bogată.

— E un rău căruia îi vom găsi leacul.

— Maiestatea voastră mă umple de recunoştinţă; totuşi, îmi va îngădui să fac o întrebare?

— Fă, conte.

— Maiestatea voastră pare a-şi arăta intenţia de a înzestra această tânără fată?

— Da, fireşte.

— Şi asta ca urmare a venirii mele la Luvru? M-aş simţi mâhnit, sire.

— Fără falsă sensibilitate, conte; cum se numeşte logodnica?

— Este – răspunse Athos cu răceală – domnişoara de La Vallière de La Baume Le Blanc.

— Ah! făcu regele căutând să-şi aducă aminte. Cunosc acest nume; un marchiz de La Vallière...

— Da, sire, e fiica lui.

— El a murit?

— Da, sire.

— Iar văduva s-a căsătorit cu domnul de Saint-Rémy, majordomul Prinţesei de la Blois?

— Maiestatea voastră e bine informată.

— Aşa e, aşa e... Ceva mai mult, domnişoara face parte dintre domnişoarele de onoare ale Prinţesei celei tinere.

— Maiestatea voastră cunoaşte mai bine decât mine toată povestea.

Regele se gândi o clipă, apoi, privind pe ascuns faţa îngrijorată a lui Athos, îi spuse fără ocol:

— Conte, această domnişoară nu e prea frumoasă, mi se pare!

— Nu ştiu ce să vă spun, sire – răspunse Athos.

— Eu am privit-o: nu m-a izbit prin nimic.

— Are un aer de blândeţe şi de modestie, dar nu e prea frumoasă, într-adevăr, sire.

— Părul ei blond e frumos, totuşi.

— Cred că da.

— Şi ochii săi albaştri la fel.

— Aşa zic şi eu.

— Deci, sub raportul frumuseţii, nu e ceva deosebit. Să trecem la bani.

— O zestre de cincisprezece până la douăzeci de mii de livre cel mult, sire; îndrăgostiţii încă nu se gândesc la asta; eu însumi nu fac mare caz de bani.

— De ceea ce prisoseşte, vrei să spui; dar de ceea ce este necesar, nu se pot lipsi. Cu o zestre de cincisprezece mii de livre, fără alte venituri, o femeie nu poate năzui să răzbată la curte. Îi vom întregi noi dota – vreau să fac asta pentru Bragelonne.

Athos se înclină. Regele observă stăruind încă o anumită răceală la conte.

— Să trecem de la bani la merite – zise Ludovic al XlV-lea. Fiică a marchizului de La Vallière, asta e bine; dar îl avem pe acest brav Saint-Rémy, care strică puţin blazonul... prin partea femeiască, ştiu, dar, oricum, îl strică: şi dumneata, conte, ţii cu tărie, cred, la blazon.

— Eu, sire, nu mai ţin la nimic, decât la credinţa faţă de maiestatea voastră.

Regele căzu din nou pe gânduri.

— Observ, domnule – zise el – că mă surprinzi din ce în ce mai mult de când am început această convorbire. Ai venit să-mi ceri încuviinţarea pentru o căsătorie, dar pari a face această cerere cu inima foarte îndoită. Oh, rareori se întâmplă să mă înşel, cu toate că sunt tânăr, căci faţă de unii îmi pun prietenia în slujba înţelepciunii; faţă de alţii, pun neîncrederea, care sporeşte puterea de pătrundere. Repet dar, dumneata nu faci această cerere din tot sufletul.

— Ei bine, sire, e adevărat.

— Atunci nu mai înţeleg nimic; renunţă.

— Nu, sire; îl iubesc pe Bragelonne nespus de mult; el s-a îndrăgostit de domnişoara de La Vallière şi îşi făureşte tot felul de visuri pentru viitor; nu sunt dintre aceia care vor să distrugă iluziile tinereţii. Căsătoria asta nu-mi e pe plac, dar rog pe maiestatea voastră să consimtă la înfăptuirea ei cât mai degrabă, făcând astfel fericirea lui Raoul.

— Bine, bine, conte, dar ea îl iubeşte?

— Dacă maiestatea voastră doreşte să spun adevărul, eu nu cred în iubirea domnişoarei de La Vallière; e tânără, e o copilă, e neştiutoare; plăcerea de a vedea curtea, onoarea de a fi în serviciul DOAMNEI vor cântări în mintea ei mai mult decât dragostea care ar putea să-i sălăşluiască în inimă; cu alte cuvinte, va fi o căsătorie cum maiestatea voastră a văzut destule la curte; dar dacă Bragelonne o vrea, să fie aşa cum vrea el.

— Nu semeni cumva cu acei părinţi slabi de voinţă care se fac sclavii copiilor lor? rosti regele.

— Sire, am voinţă împotriva celor răi, dar îmi calc pe inimă când e vorba de oameni cumsecade. Raoul suferă, e pradă mâhnirii: spiritul lui, senin de obicei, a devenit greoi şi întunecat; nu vreau să lipsesc pe maiestatea voastră de serviciile pe care el le poate aduce regelui său.

— Te înţeleg – răspunse Ludovic – şi-ţi înţeleg mai ales inima.

— Atunci – adăugă contele – nu mai e nevoie să spun maiestăţii voastre că scopul meu este să clădesc fericirea acestor copii, sau mai bine zis a acestui copil.

— Şi eu vreau, ca şi dumneata, fericirea domnului de Bragelonne.

— Nu mai aştept, sire, decât semnătura maiestăţii voastre. Raoul va avea cinstea de a se prezenta în faţa voastră pentru a primi încuviinţarea.

— Te înşeli, conte – zise cu hotărâre regele. Ţi-am spus că vreau fericirea vicontelui, de aceea mă împotrivesc deocamdată la această căsătorie.

— Dar, sire – exclamă Athos – maiestatea voastră mi-a făgăduit...

— Nu asta, conte; nu ţi-am făgăduit asta, fiindcă nu intră în vederile mele.

— Înţeleg toată bunăvoinţa şi generozitatea pe care maiestatea voastră le nutreşte faţă de mine, dar îmi iau îngăduinţa de a vă reaminti că am primit sarcina de a veni aici ca ambasador.

— Un ambasador, conte, cere adesea, dar nu obţine totdeauna.

— Ah, sire, ce lovitură pentru Bragelonne!

— Lovitura o voi da eu; am să-i vorbesc vicontelui.

— Iubirea, sire, e o putere de neînvins.

— Oricine o poate învinge; te încredinţez de asta, conte.

— Când ai sufletul unui rege, sufletul vostru, da, sire.

— Nu te mai nelinişti asupra acestui subiect. Am anumite vederi în privinţa lui Bragelonne; nu spun că nu se va însura cu domnişoara de La Vallière, dar nu vreau să se căsătorească atât de tânăr; nu vreau s-o ia în căsătorie înainte ca ea să-şi fi mărit zestrea, iar el, la rândul său, înainte de a fi câştigat toate meritele pe care vreau să i le dau eu. Într-un cuvânt, conte, doresc să mai aştepte.

— Sire, încă o dată...

— Domnule conte, ai venit, spuneai, să-mi ceri o favoare?

— Da, desigur.

— Ei bine, acordă-mi domnia ta una: să nu mai vorbim despre asta. S-ar putea ca nu peste mult timp să fac un război; am nevoie de gentilomi liberi în jurul meu. Aş şovăi să trimit sub gloanţe şi în bătaia tunului un bărbat însurat, un părinte de familie; aş şovăi de asemeni, spre binele lui Bragelonne, să înzestrez, fără temeiuri solide, o fată necunoscută – asta ar naşte gelozia în nobilimea mea.

Athos făcu o plecăciune şi nu răspunse.

— Asta e tot ce voiai să-mi ceri? adăugă Ludovic al XlV-lea.

— Absolut tot, sire, şi cer îngăduinţa de a mă retrage. Dar trebuie să-l previn pe Raoul?

— Nu te îngriji de asta, nu-ţi face supărări din această pricină. Spune-i vicontelui că mâine dimineaţă, când mă voi scula, am să-i vorbesc eu. Cât pentru astă-seară, conte, eşti aşteptat la jocul meu.

— Sunt în costum de călătorie, sire.

— Va veni o zi, sper, când n-ai să mă mai părăseşti. Nu mai e mult, conte, până când monarhia va fi stabilită în aşa fel, încât să poată oferi o demnă găzduire tuturor oamenilor cu meritele domniei tale.

— Sire, atâta vreme cât un rege e mare în inimile supuşilor săi, nu mai are importanţă palatul în care locuieşte, întrucât el e adorat într-un templu.

Spunând aceste cuvinte, Athos ieşi din cabinet şi îl regăsi afară pe Bragelonne, care-l aştepta.

— Ei bine, domnule? îl întrebă tânărul.

— Raoul, regele e foarte binevoitor faţă de noi, poate nu în sensul la care te aştepţi, dar e bun şi generos cu familia noastră.

— Domnule, îmi aduci o veste rea! murmură tânărul pălind.

— Regele îţi va spune mâine dimineaţă, cu propria lui gură, că nu e o veste rea.

— Dar, în sfârşit, domnule, regele n-a semnat?

— Regele vrea să-ţi facă el însuşi contractul, Raoul; şi vrea să-l facă aşa de bine, încât pentru asta îi trebuie timp. Cată a-ţi stăpâni mai curând nerăbdarea ta, decât a te îndoi de bunele intenţii ale regelui.

Raoul, consternat, deoarece cunoştea sinceritatea contelui şi în acelaşi timp dibăcia lui, rămase adâncit într-o posomorâtă amorţire.

— Nu vrei să vii puţin cu mine? îl întrebă Athos.

— Iartă-mă, domnule, te urmez – bâigui el.

Şi coborî scările în urma lui Athos.

— Oh, fiindcă tot mă aflu aici – rosti deodată contele – n-aş putea să-l văd şi pe domnul d'Artagnan?

— Vrei să te conduc la apartamentul său? zise Bragelonne.

— Da, aş vrea.

— E pe scara cealaltă, haidem.

Şi schimbară drumul; dar, când ajunseră la capătul galeriei celei mari, Raoul zări un lacheu în livreaua contelui de Guiche, caro alergă iute spre el îndată ce-i auzi glasul.

— Ce este? îl întreba Raoul.

— Acest bilet, domnule. Domnul conte a aflat că v-aţi întors şi s-a grăbit să vă scrie; vă caut de un ceas.

Raoul se apropie de Athos pentru a desface scrisoarea.

— Îmi dai voie, domnule? zise el.

— Poftim.

Scumpul meu Raoul – scria contele de Guiche – am să-ţi comunic o chestiune foarte importantă fără întârziere; ştiu că te-ai întors; vino la mine cât mai repede.

Abia termină de citit, când, ivindu-se din galerie, un valet, de astă dată în livreaua lui Buckingham, recunoscându-l pe Raoul, se apropie de el foarte respectuos.

— Din partea milordului duce – murmură valetul.

— Ah! exclamă Athos. Văd, Raoul, ca eşti căutat ca un general de armată; te las, mă voi duce singur la domnul d'Artagnan.

— Te rog să mă ierţi, n-am ce face – zise Raoul.

— Da, da, te iert. Cu bine, Raoul. Mă poţi găsi la mine până poimâine, când mă întorc la Blois, daca nu vor surveni alte ordine.

— Domnule, mâine îţi voi prezenta respectele mele.

Athos plecă. Raoul deschise scrisoarea lui Buckingham.

Domnule de Bragelonne – scria ducele – dintre toţi francezii pe care i-am cunoscut, dumneata eşti acela care-mi placi mai mult; cred că o să am nevoie de prietenia dumitale. Am primit o anumită înştiinţare scrisă în cea mai bună franţuzească. Eu sunt englez şi mi-e teamă să n-o înţeleg greşit. Scrisoarea e semnată de un nume mare, iată tot ce pot să ştiu. Mă vei îndatora mult venind să mă vezi, căci am aflat că te-ai întors de la Blois.

Al dumitale devotat,

VILLIERS, DUCE DE BUCKINGHAM.

— Am să trec pe la stăpânul tău – zise Raoul către valetul lui de Guiche, lăsându-l să plece. Iar peste un ceas voi fi la domnul de Buckingham – adăugă el, făcând un semn cu mâna către mesagerul ducelui.

XXIV

A BATE APA CU SPADA

Ducându-se la el, Raoul îl găsi pe de Guiche stând de vorbă cu Manicamp şi cu de Wardes. Acesta din urmă, de când cu întâmplarea de la barieră, îl privea pe Raoul ca pe un străin. S-ar fi zis că nu se petrecuse nimic între ei; atât doar că aveau aerul că nu se cunosc.

Raoul intra, iar de Guiche se grăbi să-l întâmpine. În timp ce-i strângea mâna prietenului său, Raoul îşi aruncă în fugă privirea asupra celorlalţi doi tineri. Spera să citească pe feţele lor ceva din ceea ce le frământa spiritele. De Wardes era însă rece şi de nepătruns. Manicamp părea cufundat în contemplarea unei mobile de la care nu-şi lua ochii.

De Guiche îl duse pe Raoul într-un cabinet alăturat şi-i spuse să ia loc.

— Cât de voios arăţi astăzi! îl lăuda el.

— E destul de ciudat – răspunse Raoul – căci nu sunt câtuşi de puţin vesel.

— Întocmai ca şi mine, nu-i aşa, Raoul? Ne merge prost în dragoste.

— Cu atât mai bine în ceea ce te priveşte, conte: vestea cea mai rea pe care mi-ai da-o despre dumneata, şi care m-ar putea întrista şi mai mult, ar fi o veste bună faţă de ceea ce-i în sufletul meu.

— Oh, atunci nu te mâhni într-atâta, căci nu numai că sunt foarte nenorocit, dar nu văd decât oameni fericiţi în jurul meu.

— Iată ceea ce nu mai înţeleg de loc – răspunse Raoul. Explică-te, prietene, explică-te.

— Ai să înţelegi îndată. M-am luptat în zadar cu simţământul pe care tu l-ai văzut născându-se în mine, crescând în mine, înrobindu-mă cu totul; am chemat în ajutor toate poveţele şi toată puterea mea sufletească; am stat şi am judecat bine nenorocirea spre care mă îndreptam; am cercetat-o în adânc, e un abis, ştiu; dar nu-mi pasă, îmi voi urma drumul.

— Nesocotitule! Nu mai poţi face un singur pas, fără a atrage asupră-ţi astăzi ruina, mâine moartea.

— Întâmplă-se orice!

— De Guiche!

— M-am gândit în toate felurile; ascultă...

— Oh, crezi că vei izbuti, crezi că DOAMNA te va iubi?

— Raoul, nu cred nimic, sper, fiindcă speranţa e sădită în om şi ea nu-l părăseşte până la mormânt.

— Dar să zicem că vei avea fericirea la care năzuieşti; atunci vei fi în mod sigur mai nenorocit decât dacă n-ai avea-o.

— Te rog nu mă mai întrerupe, Raoul, căci n-ai să mă convingi de loc; ţi-o spun de la început: nu vreau să fiu convins. Am mers atât de departe, încât nu pot să mai dau înapoi, am suferit atât de mult, încât moartea îmi va apărea ca o binefacere. Sunt nu numai îndrăgostit până la delir, Raoul, sunt gelos până la furie.

Raoul îşi lovi mâinile una de alta cu un sentiment ce părea mai degrabă mânie.

— Bine! zise el.

— Bine sau rău, puţin îmi pasă. Iată ceea ce vreau de la tine, prietenul meu, fratele meu. De trei zile, Prinţesa e în sărbătoare, în beţia plăcerilor. În prima zi n-am îndrăznit s-o privesc; o uram, fiindcă nu era atât de nenorocită ca mine. A doua zi nu mi-am mai luat ochii de la ea; la rându-i, da, aşa cel puţin mi se părea că văd, Raoul, la rându-i, mă privi de câteva ori, dacă nu cu milă, în orice caz cu o anumită blândeţe. Dar între privirile ei şi ale mele s-a strecurat umbra altuia. Zâmbetul aceluia o face şi pe ea să zâmbească; alături de calul ei galopează neîncetat un cal care nu e al meu; la urechea ei murmură necontenit o voce mângâietoare, care nu e a mea. Raoul, de trei zile îmi arde capul, prin vine îmi curg flăcări. Această umbră trebuie s-o gonesc; acest zâmbet, să-l sting; această voce, s-o înăbuş.

— Vrei să-l ucizi pe DOMNUL? strigă Raoul.

— Eh, nu. Nu sunt gelos pe DOMNUL; nu sunt gelos pe soţ; sunt gelos pe amant.

— Amant?

— Dar n-ai observat nimic aici, tu care acolo vedeai totul?

— Eşti gelos pe domnul de Buckingham?

— Îl urăsc de moarte!

— Iarăşi?

— Oh, de data asta socoteala se va încheia repede între nci; i-am luat-o înainte, l-am făcut să primească un bilet.

— Tu eşti cel care l-ai scris? Tu?

— De unde ştii că i-am scris?

— Ştiu fiindcă el însuşi m-a încunoştinţat. Iată.

Şi-i întinse lui de Guiche scrisoarea pe care o primise aproape în aceeaşi clipă cu a sa. De Guiche o citi cu nerăbdare.

— E scrisă de un om brav, şi mai ales e un bărbat care ţine la onoare – zise el.

— Da, fireşte, ducele e un bărbat nobil; nu mai e nevoie să te întreb dacă tu i-ai scris în aceiaşi termeni nobili.

— Îţi voi arăta scrisoarea mea când te vei duce să-l convoci din parte-mi.

— Dar asta e aproape cu neputinţă.

— Ce anume?

— Să ma duc la el, eu.

— De ce?

— Ducele îmi cere sfatul; tu, de asemeni.

— Oh, presupun că-mi vei da preferinţă. Ascultă, uite ce te rog să-i spui excelenţei sale... E un lucru simplu... Într-una din zilele astea, astăzi, mâine, poimâine, în ziua care-i convine, vreau să-l întâlnesc la Vincennes.

— Mai gândeşte-te!

— Credeam a-ţi fi spus că m-am gândit în toate felurile.

— Ducele e străin; are o misiune care-l face inviolabil... Vincennes e foarte aproape de Bastilia.

— Urmările mă privesc.

— Dar motivul acestei întâlniri? Ce motiv vrei să-i arăt?

— Nu te va întreba nimic despre asta, fii liniştit... Ducele trebuie să fie tot atât de plictisit de mine, pe cât sunt eu de el; ducele trebuie să mă urască tot atât cât îl urăsc şi eu. De aceea, te rog, du-te la duce şi, dacă va fi nevoie să-l rog ca să primească propunerea mea, îl voi ruga.

— E de prisos... Ducele m-a înştiinţat că vrea să-mi vorbească. Acum e la jocul regelui... Să mergem acolo amândoi. Eu îl voi chema deoparte, în galerie; tu vei sta ascuns. Două cuvinte vor fi de ajuns.

— Foarte bine, îl voi lua cu mine pe de Wardes, ca să am mai mult curaj.

— De ce nu pe Manicamp? De Wardes o să vină şi aşa, chiar de l-am lăsa aici.

— Da, ai dreptate.

— N-a aflat nimic?

— Oh, absolut nimic. Mai sunteţi supăraţi?

— Nu ţi-a povestit nimic?

— Nu.

— Nu-mi place omul acesta şi, fiindcă nu l-am iubit niciodată, înseamnă că nu pot fi astăzi mai supărat pe el decât eram ieri.

— Atunci să mergem.

Coborâră toţi patru. Trăsura lui de Guiche aştepta la uşă şi-i conduse la Palatul Regal. Pe drum, Raoul îşi făuri un plan. Fiind singurul care cunoştea tainele celor doi nobili, el nu-şi pierduse nădejdea că va ajunge la o împăcare între ei. Ştia că are trecere la Buckingham: cunoştea înrâurirea pe care o avea asupra lui de Guiche; lucrurile nu i se păreau deci chiar atât de deznădăjduite. Alungând în galeria din faţa salonului regal, unde totul strălucea de lumini, unde cele mai frumoase şi mai ilustre femei de la curte se mişcau în sus şi în jos ca nişte aştri în văzduhul lor cotropit de flăcări, Raoul nu se putu împiedica de a-l uita o clipă pe de Guiche, pentru a o privi pe Louise, care, în mijlocul celorlalte doamne de onoare, asemenea unei porumbiţe vrăjite, sorbea din ochi cercul regesc, scânteietor de aur şi diamante.

Bărbaţii stăteau în picioare, regele singur era aşezat. Raoul îl zări pe Buckingham. Era la zece paşi de DOMNUL, într-un grup de francezi şi de englezi care admirau înfăţişarea lui plină de măreţie şi neasemuita bogăţie a costumului său. Unii dintre curtenii mai bătrâni îşi aduceau aminte că-l văzuseră cândva pe părinte, şi această amintire nu era spre paguba fiului.

Buckingham se întreţinea cu Fouquet. Ministrul îi vorbea cu glas tare despre Belle-Isle.

— Nu pot să mă duc la el acum – zise Raoul.

— Aşteaptă şi alege prilejul, dar termină mai repede. Ard tot.

— Ah, iată-l pe salvatorul nostru! exclamă Raoul văzându-l pe d'Artagnan, care, foarte mândru în noul lui costum de căpitan de muşchetari, tocmai îşi făcea în galerie o intrare de cuceritor.

Şi se îndreptă spre el.

— Contele de La Fère te caută, cavalere – zise Raoul.

— Da – răspunse d'Artagnan – acum m-am despărţit de el.

— Crezusem a înţelege că urma să petreceţi o parte din noapte împreună.

— Ne-am şi dat întâlnire pentru mai târziu.

Şi, în timp ce-i răspundea lui Raoul, d'Artagnan îşi plimba privirile distrate în stânga şi în dreapta, căutând pe cineva în mulţime sau urmărind ceva în apartament. Deodată, ochii i se opriră asupra unui punct, ca ochii unui vultur care a zărit prada căutată. Raoul se uită în direcţia aceea. Văzu că d'Artagnan şi de Guiche se salutară. Dar nu putu să observe asupra cui se oprise atunci privirea atât de curioasă şi atât de mândră a căpitanului.

— Domnule cavaler – zise Raoul – numai dumneata ai putea să-mi faci un mare serviciu.

— Care, scumpul meu viconte?

— E vorba de a-l chema pe domnul de Buckingham, căruia vreau să-i spun două cuvinte, dar cum domnul de Buckingham vorbeşte cu domnul Fouquet, înţelegi că nu eu sunt acela care m-aş putea duce să le tulbur convorbirea.

— Ah, ah, domnul Fouquet! E aici? întrebă d'Artagnan.

— E în faţa dumitale, iată-l.

— Da, el este. Dar crezi că eu am mai multe drepturi decât tine?

— Eşti un bărbat care se bucură de multă consideraţie.

— Ah, aşa-i, sunt căpitan de muşchetari; dar a trecut atât de mult timp de când mi s-a tot făgăduit acest grad şi atât de puţin de când îl am, încât îmi uit mereu rangul.

— Îmi vei face acest serviciu, nu-i aşa?

— Domnul Fouquet, drace!

— Ai ceva împotriva lui?

— Nu, mai curând el are ceva împotriva mea; clar, fie; cum într-o zi sau alta va trebui să...

— Uite, mi se pare că te priveşte; sau poate că...?

— Nu, nu te înşeli de loc, mie îmi face această cinste.

— Atunci, prilejul e tocmai bun.

— Crezi?

— Du-te, te rog.

— Bine, mă duc.

De Guiche nu-şi mai dezlipea ochii de la Raoul; acesta îi făcu semn că totul e în ordine.

D'Artagnan păşi drept spre grup şi salută foarte politicos pe domnul Fouquet şi pe ceilalţi.

— Bună ziua, domnule d'Artagnan. Vorbeam despre Belle-Isle-en-Mer – zise Fouquet cu acel talent curtenitor şi cu acea ştiinţă a privirii pentru care este nevoie de o jumătate din viaţa ca să le desprinzi şi pe care unii oameni, în pofida încercărilor lor, nu şi le însuşesc niciodată.

— Despre Belle-Isle-en-Mer? Ah, ah! făcu d'Artagnan. Care vă aparţine, nu-i aşa, domnule Fouquet?

— Domnul îmi spune că a dăruit-o regelui – răspunse Buckingham. Cu plecăciune, domnule d'Artagnan.

— Cunoşti cumva Belle-Isle, cavalere? îl întrebă Fouquet pe muşchetar.

— Am fost acolo o singură dată, domnule – răspunse d'Artagnan ca un desăvârşit om de spirit şi ca om de lume.

— Şi ai stat mult acolo?

— Numai o zi, monseniore.

— Şi ce-ai văzut?

— Tot ce se poate vedea într-o zi.

— O zi e mult pentru cineva cu privirea dumitale, domnule.

D'Artagnan se înclină.

În timpul acestei convorbiri, Raoul îi făcu semn lui Buckingham.

— Domnule intendent superior – zise Buckingham – vi-l las pe căpitan, care se pricepe mai bine decât mine la bastioane, întărituri şi contraîntărituri, şi mă duc să întâlnesc un prieten care îmi face semn. Înţelegeţi...

Într-adevăr, Buckingham se desprinse din grup şi se îndreptă spre Raoul, însă oprindu-se o clipă lângă masa unde jucau Prinţesa, regina-mamă, regina cea tânără şi regele.

— Haide, Raoul – zise de Guiche – iată-l; repede şi fără şovăire!

Buckingham, după ce făcu o plecăciune în faţa Prinţesei, îşi continuă drumul înspre Raoul. Acesta îi veni în întâmpinare. De Guiche stătea nemişcat la locul său, de unde îi urmărea cu privirea.

Lucrurile fuseseră combinate în aşa fel, încât întâlnirea celor doi tineri avu loc în spaţiul rămas gol dintre grupul jucătorilor şi galeria unde se plimbau în sus şi în jos, oprindu-se din când în când, pentru a vorbi, câţiva gentilomi gravi. Dar în clipa când cele două linii erau gata să se unească, ele fură deodată rupte de o a treia. Era Prinţul, care înainta spre ducele de Buckingham. Prinţul avea pe buzele sale trandafirii şi pomădate cel mai fermecător surâs.

— Ei, Doamne – zise el cu o politeţe plină de bunăvoinţă – ce mi-a fost dat să aud, scumpul meu duce?

Buckingham se întoarse brusc: nu-l văzuse pe Prinţ venind, îi auzise numai vocea, dintr-o dată. Tresări, fără să vrea. O uşoară paloare îi brazdă obrajii.

— Monseniore – întrebă el – ce i s-a putut spune alteţei voastre, pentru a-i pricinui o uimire atât de mare?

— Un lucru care mă deznădăjduieşte, domnule – răspunse Prinţul – un lucru care va însemna un doliu pentru întreaga curte.

— Ah, alteţa voastră e prea bună – zise Buckingham – întrucât văd că vrea să-mi vorbească despre plecarea mea.

— Întocmai.

— Vai, monseniore, aflându-mă la Paris abia de cinci sau şase zile, plecarea mea nu poate fi un doliu decât pentru mine.

De Guiche auzi răspunsul din locul unde se afla şi tresări la rândul său.

— Plecarea sa! murmură el. Ce vrea să spună?

Filip continuă cu acelaşi zâmbet graţios:

— Că regele Marii Britanii vă cheamă, domnule, înţeleg asta: se ştie că maiestatea sa Carol al II-lea, care îşi cunoaşte gentilomii, nu se poate lipsi de dumneavoastră. Dar ca noi să vă pierdem fără părere de rău, aşa ceva nu se poate concepe; primiţi deci omagiul alor mei.

— Monseniore – zise ducele – credeţi că dacă părăsesc curtea Franţei...

— O faceţi fiindcă sunteţi chemat, ştiu asta; dar, oricum, dacă socotiţi că dorinţa mea ar avea oarecare trecere la rege, mă ofer să rog pe maiestatea sa Carol al II-lea de a vă lăsa printre noi câtăva vreme încă.

— Atâta bunăvoinţă mă copleşeşte, monseniore – răspunse Buckingham – dar am primit ordine precise. Şederea mea în Franţa era limitată; eu am prelungit-o, cu riscul de a displăcea scumpului meu suveran. Abia astăzi mi-am adus aminte că trebuia să plec de-acum patru zile.

— Oh! făcu Prinţul.

— Da; eu însă – adăugă Buckingham ridicând vocea, în aşa fel ca să fie auzit şi de prinţese – eu mă asemuiesc acelui om din Orient care, timp de mai multe zile, a fost nebun din pricina unui vis frumos, şi care, într-o bună dimineaţă, s-a trezit vindecat, adică cu judecata întreagă. Curtea Franţei are frumuseţi ce se pot asemăna cu acel vis, monseniore, dar trebuie să ne trezim şi să ne ducem la datoriile noastre. N-aş putea deci prelungi şederea mea aici, aşa cum alteţa voastră are bunătatea de a mi-o cere.

— Şi când aţi hotărât să plecaţi? întrebă Filip foarte îndatoritor.

— Mâine, monseniore... Echipajele mele sunt gata de trei zile.

Ducele de Orléans făcu o mişcare din cap, care ar fi vrut să însemne: "Dacă aşa stau lucrurile, duce, nu mai e nimic de adăugat". Buckingham îşi întoarse ochii spre regine; privirea lui o întâlni pe aceea a Anei de Austria, care-i mulţumi şi-l încuviinţă printr-un gest. Buckingham îi răspunse printr-un alt gest, ascunzând sub un zâmbet voios durerea ce-i străpungea inima. Prinţul se retrase în direcţia din care venise. Dar, în acelaşi timp, din direcţia opusă apăru de Guiche. Raoul se temu ca nu cumva nerăbdătorul tânăr să facă el propunerea pusă la cale şi-i ieşi înainte.

— Nu, nu, Raoul, totul e de prisos acum – zise de Guiche, întinzându-şi amândouă braţele către duce şi târându-l în dosul unei coloane... Oh, duce, duce – rosti de Guiche – iartă-mi ceea ce ţi-am scris! Am fost nebun! Dă-mi scrisoarea înapoi!

— E adevărat – răspunse tânărul duce cu un zâmbet trist – acum nu mai ai de ce să mă urăşti.

— Oh, duce, duce, iartă-mă!... Prietenia mea, prietenia mea veşnică...

— Pentru ce, într-adevăr, mai m-ai urî, conte, de vreme ce o părăsesc, de vreme ce n-am s-o mai văd?

Raoul auzi aceste cuvinte şi, înţelegând că prezenţa lui era de prisos acum între aceşti tineri care nu-şi spuneau decât vorbe de prietenie, se retrase câţiva paşi într-o parte. Aceşti paşi îl apropiară de de Wardes. Acesta vorbea despre plecarea lui Buckingham. Interlocutorul lui era cavalerul de Lorraine.

— Înţeleaptă retragere! spunea de Wardes.

— Pentru ce?

— Pentru că îl scapă pe nobilul duce de o împunsătură de spadă.

Şi amândoi începură să râdă. Raoul, indignat, se întoarse spre ei, cu sprâncenele încruntate, cu tâmplele zvâcnindu-i, cu un zâmbet dispreţuitor. Cavalerul de Lorraine se răsuci pe călcâie; de Wardes rămase nemişcat şi aşteptă.

— Domnule – i se adresă Raoul lui de Wardes – când ai să te laşi de urâtul obicei de a-i jigni pe cei ce nu sunt de faţă? Ieri îl ponegreai pe domnul d'Artagnan; astăzi, pe domnul duce de Buckingham.

— Domnule, domnule – ripostă de Wardes – ştii prea bine că uneori îi jignesc şi pe cei ce sunt de faţă!

Pieptul lui de Wardes îl atingea pe al lui Raoul, umerii lor se înfigeau unul în altul, feţele lor se aplecau una spre alta, ca pentru a se aprinde unul pe altul cu focul răsuflării şi al mâniei lor. Se vedea bine că unul era în culmea furiei, celălalt la capătul răbdării. Deodată auziră o voce plină de graţie şi îngăduinţa, care răsună la spatele lor:

— Mi se pare că mi s-a rostit numele aici!

Se întoarseră amândoi dintr-o dată: era d'Artagnan, care, cu o privire zâmbitoare, cu gura deschisă într-un zâmbet, îl înşfăcă de umăr pe de Wardes. Raoul se dădu un pas la o parte, spre a-i face loc muşchetarului. De Wardes, tremurând din tot trupul, păli; dar nu se mişcă din loc. D'Artagnan, cu acelaşi zâmbet pe buze, trecu în locul pe care i-l lăsase liber Raoul.

— Mulţumesc, dragul meu Raoul – zise el. Am a-ţi vorbi, domnule de Wardes. Nu pleca, Raoul; toată lumea poate să audă ceea ce am a-i spune domnului de Wardes.

Apoi zâmbetul îi dispăru, privirea îi deveni rece şi ascuţită ca o lamă de oţel.

— Sunt la ordinele dumitale, domnule – bâigui de Wardes.

— Domnule – reluă d'Artagnan – de mult căutam prilejul să stau de vorbă cu dumneata; acest prilej s-a ivit abia astăzi. Cât despre loc, e rău ales, recunosc, dar, dacă vrei să-ţi dai osteneala să vii până la mine, acest la mine se află lângă scara care porneşte de la capătul galeriei.

— Te urmez, domnule – zise de Wardes.

— Eşti singur aici, domnule? întrebă d'Artagnan.

— Nu, sunt cu domnii Manicamp şi de Guiche, doi prieteni buni.

— Bine – rosti d'Artagnan – dar numai două persoane e cam puţin. Sper că vei mai găsi pe cineva, ce zici?

— Fireşte – răspunse tânărul care nu ştia unde voia să ajungă d'Artagnan. Oricâţi vei dori.

— Prieteni?

— Da, domnule.

— Prieteni buni?

— De bună seamă.

— Ei bine, fă-ţi, rogu-te, o provizie de aşa ceva. Vino şi tu, Raoul... Adu-l şi pe domnul de Guiche; şi pe domnul de Buckingham, dacă vrei.

— Oh, Doamne, ce tămbălău, domnule! rosti de Wardes, încercând să zâmbească.

Căpitanul îi făcu un mic semn cu mâna, ca pentru a-l îndemna să aibă răbdare.

— Eu sunt totdeauna netulburat. Prin urmare, te aştept, domnule – zise el.

— Aşteaptă-mă.

— Atunci, la revedere.

Şi porni către apartamentul său.

Camera lui d'Artagnan nu era goală; se afla acolo contele de La Fère, retras în firida unei ferestre.

— Ei bine? îl întrebă el pe d'Artagnan, când îl văzu intrând pe uşă.

— Ei bine – răspunse acesta – domnul de Wardes binevoieşte să-mi acorde cinstea de a-mi face o mică vizită în tovărăşia câtorva prieteni de-ai săi şi de-al noştri.

Într-adevăr, numaidecât după muşchetar apărură de Wardes şi Manicamp. Îi urmau de Guiche şi Buckingham, destul de nedumeriţi, neştiind ce voiau de la ei. Raoul venise şi el, însoţit de vreo doi-trei gentilomi. De cum intră, îşi roti privirea de jur împrejurul camerei. Zărindu-l pe conte, se duse şi se aşeză lângă el.

D'Artagnan îşi primea musafirii cu toată curtenia de care era în stare. Îşi păstra o expresie potolită şi binevoitoare. Toţi cei care se găseau acolo erau oameni de vază, ocupând posturi la curte. Apoi, după ce rugă pe fiecare în parte să-l ierte pentru osteneala pricinuită, se întoarse către de Wardes, care, cu toată stăpânirea de sine, nu-şi ascunse totuşi o expresie pe care se citea un amestec de surprindere şi îngrijorare.

— Domnule – i se adresă d'Artagnan – acum că ne aflăm în afara Palatului Regal, acum că putem vorbi cu glas tare fără să călcăm convenienţele, am să te încunoştinţez pentru ce mi-am luat libertatea de a te ruga să treci pe la mine, convocându-i în acelaşi timp şi pe aceşti domni. Am aflat, prin domnul conte de La Fère, prietenul meu, despre vorbele defăimătoare pe care le-ai rostit pe seama mea; ai spus că mă socoteşti duşmanul dumitale de moarte, întrucât, zici dumneata, aş fi fost duşmanul tatălui dumitale.

— E adevărat, domnule, am spus toate astea – recunoscu de Wardes, a cărui paloare se aprinse uşor.

— Aşadar, dumneata mă învinovăţeşti de o ucidere, de o greşeală sau de o laşitate? Te rog să-ţi precizezi acuzarea.

— De faţă cu martori, domnule?

— Da, se înţelege, de faţă cu martori, şi bagi de seamă că i-am ales dintre cei mai buni cunoscători ai codului onoarei.

— Dar dumneata nu ţii seamă de faptul că m-am purtat delicat, domnule. Te-am acuzat, e adevărat, însă am păstrat secretul asupra acuzării. N-am intrat în nici un amănunt, m-am mulţumit să-mi arăt ura faţă de nişte persoane pentru care era aproape o datorie de a ţi-o face cunoscută. N-ai luat în seamă discreţia mea, cu toate că era în interesul dumitale să păstrez tăcerea. Nu-ţi mai recunosc de loc prudenţa dumitale obişnuită, domnule d'Artagnan.

D'Artagnan îşi muşcă un capăt al mustăţii.

— Domnule – zise el – am avut cinstea de a te ruga să-ţi arăţi motivele pentru care mă urăşti.

— Cu glas tare?

— La dracu!

— Atunci, am să vorbesc.

— Vorbeşte, domnule – zise d'Artagnan ploconindu-se – te ascultăm cu toţii.

— Ei bine, domnule, e vorba nu de o vina faţă de mine, ci de o vină faţă de tatăl meu.

— Ai mai spus asta o dată.

— Da, numai că sunt anumite chestiuni de care nu te apropii decât cu şovăială.

— Dacă o astfel de şovăială există cu adevărat, te rog să ţi-o învingi, domnule.

— Chiar în cazul că va fi vorba de o faptă ruşinoasă?

— În toate cazurile.

Martorii acestei scene începură să se uite unii la alţii cu o anumită îngrijorare. Totuşi se liniştiră repede, văzând că faţa lui d'Artagnan nu trăda nici un fel de tulburare. De Wardes continua să tacă.

— Vorbeşte, domnule – îl somă d'Artagnan. Vezi bine că ne faci să aşteptăm.

— Ei bine, ascultaţi! Tatăl meu iubea o femeie, o femeie nobilă; această femeie îl iubea şi ea pe tatăl meu.

D'Artagnan schimbă o privire cu Athos. De Wardes urmă.

— Domnului d'Artagnan îi căzură în mână nişte scrisori în care era vorba de o întâlnire; dumnealui se deghiză în costumul celui care era aşteptat, se duse la întâlnire în locul lui şi abuză de faptul ca era întuneric.

— E adevărat – zise d'Artagnan.

Un murmur uşor se auzi în rândul celor de faţă.

— Da, am săvirşit această faptă urâtă. Ar fi trebuit să adaugi, domnule, întrucât te arăţi atât de nepărtinitor, că pe vremea când s-a petrecut întâmplarea de care mă învinuieşti nici nu împlinisem încă douăzeci şi unu de ani.

— Fapta nu e mai puţin ruşinoasă – zise de Wardes – şi vârsta când începi să judeci e de ajuns pentru un gentilom ca să nu săvârşească o murdărie.

Un nou murmur se auzi în preajmă, dar acum de uimire şi aproape de îndoială.

— A fost un şiretlic ruşinos, într-adevăr – zise d'Artagnan – şi nu l-am aşteptat pe domnul de Wardes ca să vină să mă mustre pentru a mă mustra eu însumi, şi încă destul de aspru, pentru ceea ce am făptuit. Cu timpul, am devenit mai înţelept, mai onest îndeosebi, şi am plătit această greşeală prin îndelungi remuşcări. Dar, mă adresez dumneavoastră, domnilor, aceasta s-a întâmplat în anul 1626, şi era într-o vreme, din fericire dumneavoastră nu ştiţi asta decât din auzite, era într-o vreme când dragostea nu ţinea seamă de îngrădiri, iar cugetele nu-şi picurau, ca astăzi, veninul lor şi smirna. Eram soldaţi tineri, mereu bătându-ne, mereu bătuţi, totdeauna cu spada trasă din teacă, sau cel puţin pe jumătate trasă, totdeauna cu moartea în faţă; războiul ne învârtoşea sufletele, iar cardinalul nu ne mai dădea răgaz. În sfârşit, m-am căit şi, mai mult încă, mă căiesc încă şi acum, domnule de Wardes.

— Da, domnule, înţeleg prea bine, căci o asemenea faptă nu putea să nu tragă după sine căinţe; dar asta nu te poate ierta de a fi pricinuit pierzania unei femei. Aceea despre care vorbeşti, sub vălul ruşinii, sub apăsarea ocării, aceea despre care vorbeşti a fugit, a părăsit Franţa şi nimeni n-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu ea...

— Oh – rosti contele de La Fère întinzând braţul spre de Wardes cu un zâmbet sinistru – ba da, domnule, a mai fost văzută, şi sunt chiar aici, de faţă, câteva persoane care, auzind vorbindu-se despre ea, pot să o recunoască în portretul pe care i-l voi face eu acum. Era o femeie de douăzeci şi cinci de ani, slabă, palidă şi blondă, care se măritase în Anglia.

— Se măritase? întrebă de Wardes.

— Ah, nu ştiai că era măritată? Vezi dar că noi suntem mai bine informaţi decât dumneata, domnule de Wardes. Ştii, desigur, că i se spunea milady, fără a se mai adăuga altceva la această denumire?

— Da, domnule, ştiu asta.

— Dumnezeule! murmură Buckingham.

— Ei bine, această femeie care venise din Anglia s-a reîntors în Anglia, după ce pusese la cale, nu mai puţin de trei ori, moartea lui d'Artagnan. Un act de dreptate, nu-i aşa? N-am nimic de zis, domnul d'Artagnan o făcuse de batjocură. Dar ceea ce nu mai e dreptate este că în Anglia, prin farmecul ei, această femeie l-a cucerit pe un tânăr care era în serviciul lordului Winter şi care se numea Felton. De ce păleşti, milord de Buckingham? De ce vi se aprind aşa ochii de mânie şi durere? Atunci sfârşiţi povestirea, milord, şi spuneţi-i domnului de Wardes cine era acea femeie care a pus cuţitul în mâna celui ce l-a ucis pe tatăl dumneavoastră.

Un strigăt zbură de pe buzele tuturor. Tânărul duce îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea năpădită de sudoare. O mare tăcere se lăsă printre cei de faţă.

— Vezi, domnule de Wardes – spuse d'Artagnan – că această povestire a avut darul de a tulbura cu atât mai mult, cu cât vorbele lui Athos au răscolit amintiri neplăcute; vezi dar ca nelegiuirea mea n-a fost pricină de pierzanie a unui suflet, căci sufletul era pe de-a-ntregul pierdut înainte de remuşcarea mea. Totuşi, a fost o mustrare de cuget. Aşa încât acum, când adevărul a ieşit la lumină, nu-mi mai rămâne, domnule de Wardes, decât să-ţi cer cu toată umilinţa iertare pentru această faptă ruşinoasă, aşa cum, de bună seamă, i-aş fi cerut iertare şi părintelui dumitale, dacă ar mai trăi şi dacă l-aş mai fi întâlnit atunci când m-am reîntors în Franţa după moartea regelui Carol I.

— Dar e prea mult, domnule d'Artagnan! strigară cu însufleţire câteva glasuri.

— Nu, domnilor – zise căpitanul. Acum, domnule de Wardes, sper că totul s-a lămurit între noi şi că nu vei mai dori să mă vorbeşti de rău. E o afacere încheiată, nu-i aşa?

De Wardes se înclină, bâlbâind ceva.

— Sper de asemenea – continuă d'Artagnan apropiindu-se şi mai mult de tânăr – că nu vei mai vorbi de rău pe nimeni de aici încolo, aşa cum ai urâtul obicei; căci un bărbat atât de cumpănit, atât de desăvârşit cum eşti dumneata, dumneata care-l cerţi pe un bătrân soldat, după treizeci şi cinci de ani, pentru o poznă făcută la tinereţe, dumneata, zic, care ţii atât de mult la curăţenia cugetului, îţi vei lua, la rându-ţi, în sinea dumitale, făgăduiala de a nu face nimic care să fie împotriva cugetului şi a onoarei. De aceea, ascultă bine ceea ce-mi rămâne să-ţi spun, domnule de Wardes. Fereşte-te ca vreo nouă poveste în care să fie amestecat şi numele dumitale să-mi mai ajungă la ureche!

— Domnule – zise de Wardes – n-are rost să fiu ameninţat pentru nimic.

— Oh, n-am terminat încă, domnule de Wardes – adăugă d'Artagnan – şi eşti silit să mă mai asculţi puţin.

Cercul se strânse în jurul lor, însufleţit de curiozitate.

— Vorbeai adineauri cât se poate de tare de cinstea unei femei şi de onoarea părintelui dumitale; ne-ai făcut mare plăcere vorbind astfel, căci e o încântare să te gândeşti ca acest simţământ de delicateţe şi onestitate, care nu trăia, s-ar părea, în sufletul nostru, trăieşte în sufletul copiilor noştri, şi e frumos, în sfârşit, să vezi un tânăr la vârsta când de obicei se ia în derâdere cu prea multă uşurinţă cinstea femeilor, e frumos, zic, să vezi un tânăr care le respectă şi le apără.

De Wardes îşi încleştă buzele şi pumnii, de bună seamă foarte neliniştit să ştie cum se va încheia acest discurs al cărui început se anunţa atât de rău.

— Cum se face atunci – continuă d'Artagnan – că ţi-ai îngăduit să-i spui domnului viconte de Bragelonne că nu şi-a cunoscut mama?

Ochii lui Raoul scânteiară.

— Oh! strigă el făcând un pas înainte. Domnule cavaler, domnule cavaler, asta e o chestiune care mă priveşte pe mine!

De Wardes rânji cu răutate. D'Artagnan îl îndepărtă pe Raoul cu braţul.

— Nu mă întrerupe, tinere – zise el. Şi aruncându-şi privirea asupra lui de Wardes, urmă: Tratez aici o afacere care nu se rezolvă prin lovituri de spadă. O tratez în faţa unor bărbaţi de onoare, care, cu toţii, au învârtit mai mult decât o dată spada în mână. I-am ales anume. Or, aceşti domni ştiu că orice taină pentru care e scoasă spada din teacă nu mai e o taină. Repet deci întrebarea pe care i-o pun domnului de Wardes: ce te-a făcut să-l jigneşti pe acest tânăr, jignind în acelaşi timp pe tatăl şi pe mama lui?

— Dar mi se pare – replică de Wardes – că vorbele sunt libere, când te-ai hotărit să le susţii prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână unui om de lume.

— Ah, domnule, spune-mi: care sunt mijloacele cu ajutorul cărora un om de lume poate susţine o vorbă urâtă?

— Spada.

— Eşti lipsit nu numai de logică, spunând asta, dar şi de credinţă şi de onoare; pui în primejdie viaţa mai multor oameni, fără să mai vorbim de a dumitale, care mi se pare foarte nesăbuită. Ştii însă că orice modă trece, domnule, şi moda întâlnirilor pe teren a trecut, fără să mai punem la socoteală edictele maiestăţii sale, care opresc duelul. Deci, pentru a fi consecvent cu ideile dumitale de cavalerism, va trebui să-i ceri scuze domnului Raoul de Bragelonne; îi vei spune că regreţi de a-i fi adresat o vorbă nesocotită, că nobleţea şi puritatea neamului său sunt scrise nu numai în inima lui, dar în toate faptele vieţii sale. Vei face asta, domnule de Wardes, cum am făcut-o şi eu adineauri, eu, bătrân căpitan, în faţa mustăţii dumitale de băieţandru.

— Şi dacă n-o voi face? întrebă de Wardes.

— Ei bine, atunci se va întâmpla...

— Ceea ce dumneata vrei să împiedici – îl întrerupse de Wardes râzând – se va întâmpla ca logica dumitale de împăciuire să ducă la o încălcare a edictelor regelui.

— Nu, domnule – spuse căpitanul cu mult calm – te înşeli.

— Atunci ce se va întâmpla?

— Se va întâmpla că mă voi duce la rege, cu care sunt în raporturi destul de bune; regele, căruia am avut fericirea de a-i face câteva servicii pe vremea când dumneata nici nu te născuseşi încă, regele, în sfârşit, care, la cererea mea, mi-a trimis un ordin în alb pentru domnul Baisemeaux de Montlezun, guvernatorul Bastiliei, regele mă va auzi spunându-i: "Sire, un om l-a jignit în chip laş pe domnul de Bragelonne în persoana mamei sale. Am scris numele acestui om pe ordinul de arestare pe care maiestatea voastră a binevoit să mi-l dea, astfel că domnul de Wardes se află la Bastilia pe timp de trei ani".

Şi d'Artagnan scoase din buzunar ordinul semnat de rege, arătându-i-l lui de Wardes. Apoi, văzând că tânărul nu era prea convins şi că lua aceasta drept o ameninţare fără temei, ridică din umeri şi se îndreptă cu răceală spre masa unde se aflau o călimară şi o pană a cărei lungime l-ar fi speriat chiar şi pe topograful Porthos. Abia atunci de Wardes văzu că ameninţarea era cum nu se poate mai serioasă; Bastilia era, încă de pe vremea aceea, ceva înspăimântător. Făcu un pas spre Raoul şi, cu un glas aproape de neînţeles, bâigui:

— Domnule, îţi cer scuzele pe care mi le-a impus adineauri domnul d'Artagnan şi pe care mă văd silit să ţi la adresez.

— O clipă, o clipă, domnule – sări muşchetarul foarte nemulţumit – te înşeli asupra termenilor. Eu n-am spus: "Şi pe care mă văd silit să ţi le adresez". Am spus: "Şi pe care cugetul meu mă îndeamnă să ţi le cer". Fraza asta merge mai bine decât cealaltă, crede-mă; va merge cu atât mai bine cu cât va fi mărturia cea mai adevărată a simţămintelor dumitale.

— Subscriu la asta, deci – zise de Wardes – dar, într-adevăr, domnilor, mărturisiţi că o împunsătură de spadă, străpungând trupul, aşa cum se făcea odinioară, e mai dulce decât o asemenea tiranie.

— Nu, domnule – răspunse Buckingham – întrucât o împunsătură de spadă, când o primeşti, nu înseamnă că ai sau nu ai dreptate; înseamnă doar că eşti mai mult sau mai puţin dibaci.

— Domnule! rosti de Wardes.

— Ah, eşti gata să spui iar vreo răutate – îl fulgeră d'Artagnan, tăindu-i vorba – şi-ţi fac un bine silindu-te să te opreşti aici.

— Asta e tot, domnule? întrebă de Wardes.

— Absolut tot – răspunse d'Artagnan – şi aceşti domni, dimpreună cu mine, suntem mulţumiţi de dumneata.

— Crede-mă, domnule – i-o întoarse de Wardes – mijloacele dumitale de împăciuire nu sunt prea fericite.

— Şi pentru ce asta?

— Pentru că ne despărţim, eu şi domnul de Bragelonne, fac rămăşag, duşmănindu-ne mai mult decât înainte.

— În ce mă priveşte, te înşeli, domnule – răspunse Raoul – căci nu voi păstra în inima mea nici un atom de fiere împotriva dumitale.

Aceasta ultimă lovitură îl zdrobi pe de Wardes. Îşi aruncă ochii de jur împrejur, ca un om rătăcit.

D'Artagnan îi salută cu graţiozitate pe gentilomii care avuseseră bunăvoinţa să ia parte la aceste explicaţii, şi fiecare se retrase, dându-şi mâna. Nimeni nu-i întinse mâna lui de Wardes.

— Oh! strigă tânărul răpus de mânia ce-i rodea inima. Oh, să nu găsesc oare pe nimeni asupra căruia să mă răzbun?

— Ba da, domnule, mai sunt eu aici! îi răsună în ureche un glas plin de ameninţare.

De Wardes se întoarse şi-l văzu pe ducele de Buckingham, care, rămas acolo cu această intenţie, fără îndoială, se apropie încet de el.

— Dumneata, domnule? strigă de Wardes.

— Da, eu. Eu nu sunt supus al regelui Franţei, domnule; eu nu voi mai rămâne pe pământul Franţei, căci mă întorc în Anglia. Eu, care am strâns în sufletul meu destulă deznădejde şi mânie, simt deci, ca şi dumneata, nevoia de a mă răzbuna pe cineva. Aprob întru totul principiile domnului d'Artagnan, dar nu mă simt obligat să le respect când e vorba de dumneata. Sunt englez şi vreau să-ţi propun, la rândul meu, ceea ce dumneata le-ai propus în zadar celorlalţi.

— Domnule duce!

— Haide, iubite domnule de Wardes, fiindcă eşti atât de înverşunat, ia-mă pe mine drept ţintă. Voi fi la Calais peste treizeci şi şase de ore. Vino cu mine, drumul ne va părea mai puţin lung mergând laolaltă, decât despărţiţi. Acolo vom trage spadele pe nisipul peste care se revarsă marea şi care, şase ceasuri din zi, e teritoriul Franţei, iar celelalte şase ceasuri, teritoriul lui Dumnezeu.

— Prea bine – răspunse de Wardes – primesc.

— La dracu – zise ducele – dacă mă ucizi, iubite domnule de Wardes, îmi vei face, te încredinţez, un mare bine!

— Voi face tot ce voi putea ca să-ţi fiu pe plac, duce – răspunse de Wardes.

— Atunci, ne-am înţeles, mergi cu mine.

— Voi fi la dispoziţia dumitale. Drace, aveam nevoie, ca să mă potolesc, de o primejdie adevărată, de o întâlnire cu moartea.

— Ei bine, cred că ai găsit ceea ce căutai. Cu plecăciune, domnule de Wardes; mâine, în cursul dimineţii, valetul meu de camera îţi va spune ora precisă a plecării. Vom călători împreună, ca doi buni prieteni. De obicei, călătoresc ca un om grăbit. Cu bine!

Buckingham îl salută pe de Wardes şi intră la rege. De Wardes, cu sufletul strivit, ieşi de la Palatul Regal şi porni repede spre casa unde locuia.

XXV

BAISEMEAUX DE MONTLEZUN

După lecţia puţin cam aspră pe care i-o dădură lui de Wardes, Athos şi d'Artagnan coborâră împreună scara ce ducea în curtea Palatului Regal.

— Vezi tu – îi spuse Athos lui d'Artagnan – mai curând sau mai târziu, Raoul nu va scăpa de acest duel cu de Wardes; şi de Wardes e tot atât de curajos, pe cât e de rău.

— Îi cunosc pe caraghioşii ăştia – răspunse d'Artagnan – am avut de-a face cu tatăl. Îţi mărturisesc, iar pe vremea aceea aveam muşchii straşnici şi o îndemânare de fiară, îţi mărturisesc, zic, că tatăl mi-a dat mult de furcă. Dar să mă fi văzut cum mă descurcam! Ah, prietene, astăzi nu se mai pomenesc asemenea lovituri; aveam un braţ care nu putea să stea o clipă locului, un braţ ca argintul viu, tu ştii asta, Athos, căci m-ai văzut de multe ori la treabă. Nu mai era o simplă bucată de oţel, era un şarpe care lua toate formele şi toate lungimile, ca să-şi poată înfige capul acolo unde trebuie, adică să muşte cât mai bine; săream la şase picioare, apoi la trei, îmi înfruntam adversarul corp la corp, apoi făceam un salt la zece picioare. Nu era putere omenească în stare să ţie piept unei atât de sălbatice sprinteneli. Ei bine, de Wardes tatăl, cu vitejia lui înnăscută, cu înverşunarea lui câinoasă, m-a făcut să asud mult, încât îmi aduc aminte şi acum că, la sfârşitul luptei, îmi simţeam degetele înţepenite de mânerul spadei.

— Prin urmare bine îţi spuneam – reluă Athos – că fiul îl va căuta pe Raoul şi va sfârşi prin a-l întâlni pe teren, căci Raoul e uşor de găsit în asemenea împrejurări.

— De acord, prietene, dar Raoul e un om cu judecată; el nu-l urăşte pe de Wardes, aşa a spus; va aştepta să fie provocat şi atunci situaţia lui va fi mai bună. Regele nu se va putea supăra pe el; de altminteri, vom găsi noi un mijloc de a-l potoli pe rege. Dar de ce aceste temeri, aceste îngrijorări, la tine care nu te nelinişteai niciodată cu una cu două?

— Iată: totul mă tulbură. Raoul se duce mâine să-l vadă pe rege, care-i va spune hotărârea lui în privinţa căsătoriei. Raoul, îndrăgostit cum este, se va mâhni mult de tot, şi dacă, în această proastă dispoziţie, îl va întâlni pe de Wardes, apoi îţi închipui!

— Vom căuta să împiedicam trăsnetul, prietene.

— Eu n-o sa mai pot, căci vreau să mă reîntorc la Blois. Toată această spoială simandicoasă de la curte, toate aceste clevetiri mă dezgustă. Nu mai sunt tânăr ca să pactizez cu josniciile de astăzi. Am citit în marea carte a lui Dumnezeu multe lucruri prea frumoase şi prea limpezi, ca să mă mai intereseze micile măguliri pe care şi le şoptesc aceşti oameni când vor să se prostească unii pe alţii. Într-un cuvânt, mă plictisesc la Paris, pretutindeni unde nu te am lângă mine, şi fiindcă nu te pot avea lângă mine mereu, vreau să mă reîntorc la Blois.

— Oh, cât de mult te înşeli, Athos! Cum îţi amăgeşti obârşia şi măreţia sufletească! Oamenii de calibrul tău sunt făcuţi să-şi arate până în ultima zi plenitudinea facultăţilor lor. Iată: vechea mea spadă din La Rochelle, această lamă spaniolă, m-a slujit treizeci de ani fără cusur; într-o zi de iarna, căzând pe lespezile Luvrului, s-a spart ca un ciob, dragul meu. Am pus de mi s-a făcut din ea un cuţit de vânătoare ce va ţine încă o sută de ani de aici încolo. Tu, Athos, cu sufletul tău cinstit, cu sinceritatea ta, cu sângele tău rece şi cu instrucţia ta atât de temeinică, eşti omul care trebuie pentru a-i povăţui şi a-i îndruma pe regi. Rămâi aici: domnul Fouquet nu va dăinui cât lama mea spaniolească.

— Haide, haide – zâmbi Athos – iată-l pe d'Artagnan care, după ce m-a ridicat in slăvi, făcând din mine un fel de zeu, mă azvârle din vârful Olimpului şi mă turteşte de pământ. Eu am ambiţii mai mari, prietene. Să fiu ministru, să fiu sclav, la naiba! Nu sunt nimic – nu sunt aşa mai mare? Mi-aduc aminte că te auzeam adeseori spunându-mi marele Athos. Or, nu cred că, dacă aş fi ministru, ai mai fi de acord cu acest epitet. Nu, nu, eu nu mă predau atât de uşor!

— Atunci să nu mai vorbim despre asta; renunţă la tot, chiar la fraternitate.

— Oh, scumpul meu prieten, e prea aspru ceea ce-mi spui.

D'Artagnan strânse cu însufleţire mâna lui Athos.

— Da, da, renunţă fără teamă. Raoul se poate lipsi de tine, atâta vreme cât sunt eu la Paris.

— Ei bine, atunci mă voi reîntoarce la Blois. Astă-seară ne vom lua rămas bun; mâine, în zorii zilei, voi încăleca pe cal.

— Dar acum nu te poţi întoarce singur la han; de ce nu l-ai luat cu tine pe Grimaud?

— Prietene dragă, Grimaud doarme; el se culcă devreme. Bietul meu bătrânel oboseşte repede. A venit cu mine de la Blois şi l-am silit să stea acasă, căci dac-ar trebui, pe neodihnite, să facă din nou cele patruzeci de leghe ce ne despart de Blois, ar muri, dar fără să crâcnească. Şi eu ţin mult la Grimaud al meu.

— Îţi voi da un muşchetar să-ţi lumineze calea. Hei, să vină careva!

Şi d'Artagnan se aplecă peste balustrada aurită. Şase sau opt capete de muşchetari se desprinseră din întuneric.

— Cineva care vrea să-l însoţească pe domnul conte de La Fère! strigă d'Artagnan.

— Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, domnilor – zise Athos. Dar n-aş vrea să stingheresc astfel pe nişte gentilomi.

— L-aş însoţi eu bucuros pe domnul – se auzi un glas – dacă n-aş avea să-i vorbesc domnului d'Artagnan.

— Cine-i acolo? întrebă d'Artagnan scrutând întunericul.

— Eu, scumpe domnule d'Artagnan.

— Să mă ierte Dumnezeu, dar ăsta e glasul lui Baisemeaux!

— Eu însumi, domnule.

— Ei, dragul meu Baisemeaux, ce cauţi la curte?

— Aştept ordinul dumitale, scumpe domnule d'Artagnan.

— Ah, uituc ce sunt – zise d'Artagnan – într-adevăr, ai fost înştiinţat în legătură cu o arestare; dar de ce-ai venit dumneata, în loc să fi trimis un scutier?

— Am venit eu, fiindcă am să-ţi spun ceva.

— Şi de ce nu m-ai chemat mai devreme?

— Aşteptam – răspunse cu sfială domnul Baisemeaux.

— Eu plec. Rămâi cu bine, d'Artagnan – îi spuse Athos prietenului său.

— Nu pleca înainte de a ţi-l prezenta pe domnul Baisemeaux de Montlezun, guvernatorul castelului Bastiliei.

Baisemeaux se înclină; Athos făcu la fel.

— Dar mi se pare c-ar trebui să vă cunoaşteţi – adăugă d'Artagnan.

— Parcă mi-aduc aminte de domnul – zise Athos.

— Ştii, dragul meu, e Baisemeaux, din garda regelui, cu care am făcut atâtea isprăvi frumoase, altădată, sub cardinal.

— Foarte bine – zise Athos luându-şi rămas bun cu voioşie.

— Domnul conte de La Fère, al cărui nume de războinic era Athos – şopti d'Artagnan la urechea lui Baisemeaux.

— Da, da, un bărbat straşnic, unul din cei patru faimoşi – zise Baisemeaux.

— Chiar aşa. Dar, ia spune, dragă Baisemeaux, despre ce e vorba?

— Dacă vrei să m-asculţi...

— Mai întâi, în legătură cu ordinul meu, află că nu mai e nici un ordin. Regele renunţă la arestarea persoanei cu pricina.

— Ah, cu atât mai rău! rosti Baisemeaux cu un suspin.

— Cum cu atât mai rău? strigă d'Artagnan râzând.

— Fireşte – răspunse guvernatorul Bastiliei. Prizonierii mei sunt veniturile mele.

— Ah, e adevărat. Nu mă gândisem la asta.

— Care va să zică, nici un ordin?

Şi Baisemeaux suspină din nou.

— Dumneata încaltea – reluă el – ştii că ai o poziţie frumoasă: căpitan-locotenent de muşchetari!

— Destul de bună, da. Dar nu văd pentru ce m-ai invidia, dumneata, guvernatorul Bastiliei, care e cel dintâi castel al Franţei.

— Asta o ştiu eu – răspunse cu tristeţe Baisemeaux.

— Vorbeşti de parcă ai fi un osândit, la dracu! Aş face schimb de venituri cu dumneata, dacă ai voi acest lucru.

— Să nu vorbim de venituri – zise Baisemeaux – dacă vrei să nu-mi zdrobeşti inima.

— Dar văd că te uiţi în dreapta şi-n stânga de parcă ţi-ar fi teamă să nu te aresteze, dumneata care-i păzeşti pe cei arestaţi.

— Mă uit să văd dacă nu ne priveşte şi nu ne ascultă cineva, şi ar fi mai bine să stăm de vorbă undeva, mai retraşi, dacă îmi îngădui această favoare.

— Baisemeaux! Baisemeaux! Ai uitat deci că ne cunoaştem de treizeci şi cinci de ani! Nu lua faţă de mine aere de înfricoşat. Fii la largul dumitale. Eu nu-i mănânc de vii pe guvernatorii Bastiliei.

— Ferească-i Cel de sus!

— Haide, vino în curte, vom merge braţ la braţ; e un clar de lună minunat, şi de-a lungul aleii, sub stejari, îmi vei povesti tărăşenia dumitale lugubră. Vino.

Îl trase pe nefericitul guvernator în curte, îl luă la braţ, aşa precum spusese, şi, cu voioşia lui nestăvilită, îi zise:

— Haide, dă-i drumul, Baisemeaux, deşartă-te. Ce vrei să-mi spui?

— Povestea e cam lungă.

— Vrei poate să începi prin a te văicări? Asta o va lungi şi mai mult. Mă prind că porumbeii dumitale de la Bastilia îţi aduc un venit de cincizeci de mii de livre.

— Bine ar fi, dragă domnule d'Artagnan!

— Mă uimeşti, Baisemeaux; ia priveşte-te puţin, dragul meu. Faci pe omul înfricoşat, la dracu! Am să te duc în faţa unei oglinzi şi acolo ai să vezi că eşti dolofan, înfloritor, grăsuţ şi rotund în obraji ca o roată de caşcaval; că ai nişte ochi ca doi cărbuni aprinşi şi că, fără această cută pârdalnică prin care te prefaci că ţi-e fruntea încreţită, nici nu pari de cincizeci de ani. Or, după câte ştiu, ai ajuns la şaizeci, nu?

— Aşa e!

— Ei, la dracu, ştiu bine că aşa e, aşa cum ştiu şi de venitul de cincizeci de mii de livre.

Micul Baisemeaux bătu din picior.

— Bine, bine – zise d'Artagnan – am să-ţi fac socoteala pungii: erai căpitan de gardă la domnul de Mazarin – douăsprezece mii de livre pe an; încasate timp de doisprezece ani, fac, să zicem, o sută patruzeci de mii de livre.

— Douăsprezece mii de livre! Pe ce lume te afli? strigă Baisemeaux. Zgripţuroiul acela batrân n-a dat niciodată mai mult de şase mii, şi cheltuielile slujbei se ridicau la şase mii cinci sute. Domnul Colbert, care mi-a tăiat dintr-un condei cele şase mii de livre, a binevoit să-mi dea o gratificaţie de cincizeci de pistoli, astfel că, fără moşioara de la Montlezun, care îmi aduce douăsprezece mii de livre, n-aş fi putut-o scoate la capăt cu nevoile.

— Sa trecem peste cele ce-ai păţit, să revenim la cele cincizeci de mii de livre de la Bastilia. Aici ai, sper, locuinţă, hrană; primeşti şase mii de livre ca simbrie.

— Să zicem!

— An bun, an rău, cincizeci de prizonieri, care, unul peste altul, îţi aduc o mie de livre.

— N-aş putea sa tăgăduiesc.

— Asta înseamnă cincizeci de mii de livre pe an; stai în slujbă de trei ani, prin urmare ai încasat o sută cincizeci de mii de livre.

— Uiţi un amănunt, scumpe domnule d'Artagnan.

— Care?

— Că dumneata ai primit slujba de căpitan din mâinile regelui.

— Da, ştiu. Şi?

— Pe câtă vreme eu am primit-o pe aceea de guvernator de la domnii Tremblay şi Louvière.

— E drept; iar Tremblay nu era omul care să-ţi lase slujba lui pe degeaba.

— Oh, şi Louvière la fel. De aici rezultă că i-am dat şaptezeci şi cinci de mii de livre lui Tremblay, partea sa.

— Frumos!... Şi lui Louvière?

— Tot atât.

— Chiar când ai fost numit?

— Nu, ar fi fost cu neputinţă. Regele nu voia, sau mai degrabă domnul de Mazarin nu voia să se vadă că au fost îndepărtaţi aceşti doi luptători pe baricade; şi atunci a fost nevoit să admită, pentru ca ei să se retragă, nişte condiţii aspre de tot.

— Ce condiţii?

— Cutremură-te!... Venitul pe trei ani, ca sfănţuială.

— Drace! Aşa că cele o sută cincizeci de mii de livre au intrat în mâinile lor?

— Exact.

— Şi afară de asta?

— O sumă de cincisprezece mii de scuzi sau cincizeci de mii de pistoli, cum vrei, în trei plaţi.

— E nemaipomenit!

— Dar asta nu e totul.

— Ei, lasă-mă!

— Dacă nu îndeplinesc una din condiţii, aceşti domni au dreptul să reintre în slujba lor. Regele a semnat asta.

— E groaznic! De necrezut!

— Şi totuşi e adevărat.

— Te plâng, bietul meu Baisemeaux. Dar atunci, spune-mi, la ce dracu ţi-a mai acordat domnul de Mazarin această pretinsă favoare? Ar fi fost mai simplu să ţi-o refuze.

— Oh, da, dar l-a silit sprijinitorul meu s-o facă.

— Sprijinitorul dumitale? Cine-i ala?

— La naiba, unul din prietenii dumitale, domnul d'Herblay!

— Domnul d'Herblay? Aramis?

— Aramis însuşi. A fost foarte binevoitor cu mine.

— Binevoitor! Că te-a băgat la asemenea caznă!

— Stai să vezi cum s-a întâmplat. Voiam să părăsesc serviciul cardinalului. Domnul d'Herblay le-a vorbit despre mine lui Louvière şi lui Tremblay; ei se ţineau tari. Râvneam mult la această slujbă, căci ştiam ce poate să aducă, şi m-am plâns domnului d'Herblay despre sărăcia mea; el s-a oferit să răspundă pentru mine la fiecare soroc de plată.

— Auzi colo! Aramis? Oh, dar mă uimeşti! Aramis să răspundă pentru dumneata?

— Ca om de onoare. A obţinut semnătura. Tremblay şi Louvière au părăsit slujba, iar eu am plătit în fiecare an unuia din aceşti domni douăzeci şi cinci de mii de livre ca beneficiu; în fiecare an, de asemeni, în luna mai, domnul d'Herblay venea el însuşi la Bastilia şi-mi aducea două mii cinci sute de pistoli spre a-i împărţi crocodilior mei.

— Atunci, îi datorezi o sută cincizeci de mii de livre lui Aramis?

— Oh, iată deznădejdea mea, nu-i datorez decât o sută de mii.

— Nu te înţeleg prea bine.

— Eh, fără îndoială! El n-a venit decât doi ani. Astăzi însă suntem în 31 mai şi el n-a venit, iar scadenţa e mâine la amiază. Încât, dacă mâine nu voi plăti, aceşti domni, în baza contractului, pot să reintre în slujbă; voi fi despuiat şi voi fi muncit trei ani, plătind două sute cincizeci de mii de livre, pe degeaba, scumpe domnule d'Artagnan, absolut pe degeaba.

— Asta e foarte ciudat – murmură d'Artagnan.

— Recunoşti acum că aş putea să am o cută pe frunte?

— Oh, da!

— Recunoşti acum că, cu toată rotunjimea asta de caşcaval, cu toată îmbujorarea din obrajii ca două mere şi cu toată strălucirea acestor ochi ca doi cărbuni aprinşi, am ajuns să mă tem că nu voi avea măcar o felie de caşcaval sau măcar un măr să-mi potolesc foamea, şi nici ochi ca să-mi plâng soarta?

— E trist, într-adevăr.

— Am venit deci la dumneata, domnule d'Artagnan, căci numai dumneata mă poţi scoate din încurcătură.

— Cum asta?

— Îl cunoşti pe abatele d'Herblay?

— La dracu!

— Îl ştii că e cam ascuns?

— Eh, da.

— Atunci să-mi dai adresa eparhiei lui, căci l-am căutat la Noisy-le-Sec, dar nu mai e acolo.

— La naiba, e episcop la Vannes!

— Vannes, în Bretania?

— Da.

Omul cel mărunţel începu să-şi smulgă părul din cap.

— Vai de mine! se văită el. Cum să ajung la Vannes până mâine la amiază?... Sunt un om pierdut. Vannes! Vannes! se văicărea întruna Baisenieaux.

— Deznădejdea dumitale îmi face rău. Ascultă, un episcop nu stă veşnic la el acasă; monseniorul d'Herblay s-ar putea să nu fie chiar atât de departe cum crezi.

— Oh, dă-mi adresa lui!

— N-o ştiu nici eu, prietene.

— Hotărât, sunt pierdut! Mă duc să m-arunc la picioarele regelui.

— Dar, Baisemeaux, nu te mai înţeleg; de ce, dacă Bastilia putea să aducă cincizeci de mii de livre, n-ai făcut în aşa fel ca să aducă o sută de mii?

— Fiindcă sunt un om cinstit, dragă domnule d'Artagnan, şi fiindcă deţinuţii mei sunt hrăniţi ca nişte prinţişori.

— La dracu! Ai ajuns prea departe. Atunci îndoapă-te cu buna dumitale hrană şi până mâine la amiază să te văd crăpat.

— Ce cruzime! Îţi mai arde de râs!

— Nu, dimpotrivă, mă întristezi... Ascultă, Baisemeaux, eşti un om de cuvânt?

— Oh, căpitane!

— Ei bine, dă-ţi cuvântul de onoare că n-ai să sufli nimănui o vorbă din ceea ce am să-ţi spun acum.

— Nimănui! Nimănui!

— Vrei să pui mâna pe Aramis?

— Cu orice preţ.

— Ei bine, du-te şi caută-l pe domnul Fouquet.

— Ce legătură...?

— Neghiob ce eşti!... Unde e Vannes?

— Păi...

— Vannes se află în dioceza Belle-Isle, sau Belle-Isle în dioceza Vannes. Belle-Isle e a domnului Fouquet; domnul Fouquet l-a numit pe domnul d'Herblay la această episcopie.

— Dumneata îmi deschizi ochii şi îmi redai viaţa.

— Cu atât mai bine. Atunci du-te şi spune-i limpede domnului Fouquet că vrei să-i vorbeşti domnului d'Herblay.

— Aşa-i! Aşa-i! striga Baisemeaux plin de fericire.

— Şi – adăugă d'Artagnan, oprindu-l cu o privire aspră – cuvântul de onoare?

— Oh, e sfânt! răspunse omuleţul, pregătindu-se s-o ia la fugă.

— Unde te duci?

— La domnul Fouquet.

— Nu, domnul Fouquet se află la joc, cu regele. Ai să te duci la domnul Fouquet mâine dimineaţă, devreme; asta e tot ce poţi face.

— Mă voi duce! Mulţumesc!

— Îţi doresc noroc!

— Mulţumesc.

— Iată o poveste năstruşnică – murmură d'Artagnan, care, după ce se despărţi de Baisemeaux, urcă încet treptele scării. Ce dracu să-l fi împins oare pe Aramis să-l bage pe Baisemeaux într-o asemenea încurcătură? Lasă... o să aflăm noi asta într-o bună zi!

XXVI

JOCUL REGELUI

Fouquet se afla, după cum spusese d'Artagnan, la masa de joc a regelui.

Se părea că plecarea lui Buckingham aruncase balsam în toate inimile chinuite în ajun. DOMNUL, strălucind de voie bună, îi făcea mii de semne călduroase mamei sale. Contele de Guiche nu se mai putea despărţi de Buckingham şi, în timp ce juca, se întreţinea cu el asupra diverselor probleme ale călătoriei. Buckingham, cu un aer visător şi plin de bunăvoinţă, ca orice om de inimă care a luat o hotărâre, îl asculta pe conte şi-i arunca din când în când DOAMNEI o privire încărcată de regrete şi de dragoste fierbinte. Prinţesa, în sânul fericirii sale, îşi împărţea gândurile între rege, care juca alături de ea, DOMNUL, care făcea uşoare glume pe seama celor ce câştigau mult, şi de Guiche, care trăda o voioşie ce întrecea măsura. Cât despre Buckingham, el aproape că n-o mai preocupa; pentru dânsa, acest trecător pe aici, acest izgonit era o amintire, nu mai era un om.

Aşa sunt făcute inimile uşuratice: legate prea mult de prezent, ele o rup din rădăcini cu tot ceea ce le-ar putea stingheri măruntele socoteli privind o mulţumire egoistă. DOAMNA s-ar fi obişnuit cu zâmbetul, atenţia, suspinele unui Buckingham aflat de faţă; dar, din depărtare, zâmbete, suspine, îngenuncheri, ce rost mai aveau? Vântul strâmtorii, ce mâna corăbiile grele, încotro va împinge oare aceste suspine? Cine putea să ştie?

Ducele îşi dădea seama de această schimbare şi îşi simţea inima rănită de moarte. Fire delicată, mândră şi predispusă la simţăminte adânci, el blestema ziua în care pasiunea îi cotropise sufletul. Privirile pe care i le trimitea DOAMNEI se răciră încetul cu încetul la suflul de gheaţă al gândurilor sale. Nu putea încă dispreţui, dar avea destulă tărie pentru a impune tăcere strigătelor năvalnice din inima sa.

Pe măsură ce DOAMNA ghicea transformările din sufletul lui, se străduia să-şi sporească şi mai mult strălucirea, pentru a-l tulbura şi mai tare. Intenţiile ei, sfioase şi nehotărâte la început, se afirmară mai apoi cu toată puterea: trebuia să fie remarcată cu orice preţ şi mai presus de oricine, mai presus chiar de regele însuşi. Şi era remarcată. Reginele, în ciuda demnităţii lor, regele, în ciuda respectelor impuse de etichetă, fura eclipsaţi. Reginele, mândre şi înţepate, luară la început în glumă şi trecură cu vederea acest lucru. Doamna Henriette, regina-mamă, fu uimită ea însăşi de strălucirea pe care o recăpăta neamul ei, graţie vioiciunii nepoatei lui Henric al IV-lea. Regele, gelos atât ca tânăr, gelos atât ca rege pe tot ceea ce se ridica mai presus de el în jurul său, nu se putu împiedica de a depune armele în faţa acestei zburdălnicii franceze căreia însuşirile împrumutate vieţii engleze îi dădeau şi o mai mare putere de atracţie. Se lăsă prins ca un copil de această cuceritoare frumuseţe ce punea spiritul în mişcare. Ochii DOAMNEI aruncau fulgere în toate părţile. Voioşia se desprindea de pe buzele sale de purpură ca înţelepciunea de pe buzele bătrânului grec Nestor.

În jurul reginelor şi regelui, toată curtea, vrăjită de farmecul Prinţesei, observă pentru prima dată că se putea şi râde în faţa celui mai mare rege de pe pământ, în chip de oameni vrednici de a fi socotiţi cei mai politicoşi şi mai spirituali oameni din lume.

DOAMNA, din seara aceea, se bucură de un succes în stare să zăpăcească pe orice muritor ce nu s-ar fi născut în aceste sfere înalte care se numesc Un tron şi care sunt la adăpost de asemenea ameţeli, datorită înălţimii lor. Începând din acel moment, regele o privi pe DOAMNA ca pe un personaj de vază. Buckingham o privi ca pe o cochetă în stare să producă cele mai crude chinuri. De Guiche o privi ca pe o divinitate. Curtenii, ca pe un astru a cărui lumină trebuia să devină un focar pentru orice favoare, pentru orice treaptă a puterii. Totuşi, Ludovic al XlV-lea, cu câţiva ani în urmă, nu catadicsise nici măcar să-i dea mâna acestei urâţenii, la un bal. Totuşi, Buckingham o adorase în genunchi pe această cochetă. Totuşi, de Guiche se uitase la această divinitate ca la o femeie. Totuşi, curtenii nu îndrăzniseră să aplaude apariţia acestui astru, de teamă să nu displacă regelui, căruia pe vremuri acest astru nu-i era pe plac.

Iată acum ce se petrecu, în seara aceea de neuitat, în sala de joc a regelui. Regina cea tânără, deşi spaniolă şi nepoată a Anei de Austria, îl iubea pe rege şi nu ştia să-şi ascundă simţămintele. Ana de Austria, iscoditoare ca orice femeie şi impunătoare ca orice regină, înţelese puterea DOAMNEI şi se înclină numaidecât în faţa ei. Ceea ce făcu pe regina cea tânără să se ridice de pe scaun şi să se retragă în apartamentul ei. Regele abia dacă luă în seamă această plecare, în pofida semnelor de prefăcută indispoziţie pe care le dădea. Bizuindu-se pe regulile etichetei, pe care începuse s-o introducă la curte ca element pentru orice fel de relaţie, Ludovic al XIV-lea nu se tulbură câtuşi de puţin; el oferi braţul DOAMNEI, fără să se uite la DOMNUL, fratele lui, şi o conduse pe tânăra Prinţesă până la uşa apartamentului ei. Se observă că, în pragul uşii, maiestatea sa, liber de orice constrângere sau nemaiputându-se stăpâni, lăsă să-i iasă din piept un lung şi adânc suspin. Femeile, căci lor nu le scapă nimic, domnişoara de Montalais, în primul rând, nu pierdură prilejul de a şuşoti între ele:

— Regele a oftat.

— DOAMNA a oftat.

Şi aşa era. DOAMNA oftase uşor, dar cu un acompaniament mult mai primejdios pentru liniştea regelui. Ea oftase închizându-şi frumoşii ochi negri, apoi şi-i redeschisese şi, aşa încărcaţi cum erau de o nespusă tristeţe, şi-i ridicase asupra regelui, al cărui chip, în momentul acela, se împurpurase deodată. În urma acestei îmbujorări, a acestui schimb de oftări şi a tuturor acestor gesturi regale, se vede treaba că Montalais săvârşise o indiscreţie, şi că această indiscreţie o tulburase pesemne pe prietena ei, căci domnişoara de La Vallière, mai puţin pătrunzătoare, fără îndoială, păli când regele se înroşi, apoi, întrucât serviciul o chema să fie lângă DOAMNA, intră, tremurând, după Prinţesă, fără a se gândi să-şi pună mănuşile, aşa cum o cerea ceremonialul. E adevărat că această provincială putea să ia drept scuză fâstâcirea pe care i-o cauzase maiestatea regală. Într-adevăr, domnişoara de La Vallière, preocupată să închidă uşa, îşi îndreptase, fără să vrea, ochii asupra regelui, care se retrăgea de-a-ndaratelea.

Regele se întoarse în sala de jocuri; voia să se întreţină cu diferite persoane, dar se putea vedea limpede că gândurile îi erau în altă parte. Încurcă mai multe jocuri, de pe urma cărora traseră folos diverşi seniori ce păstraseră acest obicei de pe vremea domnului de Mazarin, cel de tristă amintire, dar de bune socoteli. Astfel, Manicamp, oricât ar fi fost el de distrat, lucru asupra căruia cititorul nu mai poate avea îndoieli, Manicamp, omul cel mai cinstit de pe lume, trase pur şi simplu spre el douăzeci de mii de livre ce stăteau pe postav şi a căror proprietate se părea că nu şi-o revendică nimeni. Astfel, domnul de Wardes, căruia îi vuia oarecum capul din pricina tuturor întâmplărilor din seara aceea, pierdu şaizeci de dubloni de aur, pe care-i câştigă domnul de Buckingham şi pe care acesta, nefiind în stare, ca şi părintele sau, să-şi mânjească mâinile cu o sumă de bani atât de neînsemnată, îi lăsă lumânărarului, acel lumânărar având datoria să fie veşnic treaz.

Regele îşi recăpătă puţină atenţie abia în clipa când domnul Colbert, care pândea de câteva momente, se apropie şi, foarte respectuos, de bună seamă, dar totodată stăruitor, îşi strecură unul din sfaturile sale în urechea plină încă de vuiet a maiestăţii sale. La acest sfat, Ludovic îşi încordă atenţia şi, deodată, aruncându-şi privirile înaintea lui, întrebă:

— Oare domnul Fouquet nu-i aici?

— Ba da, sire, ba da – răspunse glasul intendentului superior, care stătea de vorbă cu Buckingham.

Şi se apropie. Regele făcu un pas spre el, cu un aer fermecător, degajat.

— Iartă-mă, domnule ministru, dacă-ţi tulbur convorbirea – zise Ludovic – dar te chem pretutindeni unde am nevoie de dumneata.

— Serviciile mele sunt totdeauna la dispoziţia regelui – răspunse Fouquet.

— Şi mai ales vistieria – rosti regele, silindu-se să zâmbească.

— Vistieria mai înainte de orice – zise cu răceală Fouquet.

— Iată despre ce e vorba, domnule: vreau să dau o serbare la Fontainebleau. Casă deschisă pentru cincisprezece zile. Am nevoie de...

Regele se uită pieziş la Colbert. Fouquet aştepta netulburat.

— De...? întrebă el.

— De patru milioane – rosti regele, răspunzând la zâmbetul crud al lui Colbert.

— Patru milioane? repetă Fouquet, făcând o plecăciune adâncă.

Şi unghiile, înfigându-i-se în carnea pieptului, pătrunseră până la sânge, fără ca seninătatea de pe faţa lui să fie o singură clipă tulburată.

— Da, domnule – zise regele.

— Când, sire?

— Dar... când vei putea... Adică... nu, cât mai curând cu putinţă.

— Îmi trebuie timp.

— Timp! strigă triumfător Colbert.

— Timp ca să pot număra scuzii – rosti intendentul superior cu un dispreţ suveran. Nu se poate mânui şi nu se poate socoti decât un milion pe zi, domnule.

— Atunci, patru zile – spuse Colbert.

— Oh! răspunse Fouquet adresându-se regelui. Slujbaşii mei se întrec cu firea când e vorba de un serviciu pentru maiestatea sa. Suma va fi pregătită în trei zile.

Fu rândul lui Colbert să pălească. Regele îl privi cu nedumerire.

Fouquet se retrase fără îngâmfare, fără slăbiciune, zâmbind numeroşilor prieteni în privirile cărora numai el singur vedea o adevărată prietenie, un legământ ce mergea până la compătimire. Dar ministrul nu trebuia judecat după zâmbetul lui; Fouquet avea, în realitate, moartea în suflet. Câteva picături de sânge pătau, sub haină, ţesătura fină ce-i acoperea pieptul. Haina ascundea sângele; zâmbetul îi ascundea furia. După felul cum se urcă în trăsură, oamenii săi ghiciră că stăpânul nu era în apele lui. Din această bănuială rezultă că ordinele fură îndeplinite cu acea precizie ce se observă în manevrele de pe un vas de război comandat pe furtună de un căpitan cătrănit. Trăsura nu alerga, zbura. Fouquet abia avu timp să-şi adune gândurile până acasă. De îndată ce ajunse, urcă la Aramis. Episcopul nu se culcase încă.

În ce-l priveşte pe Porthos, el se ospătase din belşug cu o pulpă de berbec la frigare, cu doi fazani fripţi şi cu un munte de raci; apoi pusese să i se ungă trupul cu uleiuri parfumate, aşa cum făceau luptătorii din antichitate; pe urmă, după ungere, se înfăşurase în flanele şi ceruse să fie dus într-un pat uşor încălzit şi stropit.

Aramis, precum am spus, nu se culcase încă. Îmbrăcat într-un halat de catifea, scria, scrisori după scrisori, cu scrisul lui mic şi înghesuit, care, într-o pagină, putea să cuprindă un sfert de volum.

Uşa se deschise cu zgomot; intendentul superior apăru în prag, palid, tulburat, răvăşit. Aramis ridică faţa.

— Buna seara, scumpă gazdă – zise el.

Şi privirea lui cercetătoare observă toată această supărare, toată această nelinişte.

— A fost frumos jocul la rege? întrebă Aramis, ca să lege o convorbire.

Fouquet se aşeză şi, cu un gest, îi arătă uşa lacheului care-l însoţise. Apoi, după ce lacheul ieşi, răspunse:

— Foarte frumos!

Şi Aramis, care-l urmărea cu privirea, îl văzu cum se întinde pe perini, cu o mare nestăpânire.

— Ai pierdut, ca de obicei? întrebă Aramis, cu pana în mână.

— Mai mult ca oricând – răspunse Fouquet.

— Dar e ştiut că dumneata nu te topeşti cu firea când pierzi.

— Uneori.

— Hm! Domnul Fouquet jucător prost?

— Sunt jocuri şi jocuri, domnule d'Herblay.

— Cât ai pierdut, monseniore? întrebă Aramis cu oarecare nelinişte.

Fouquet se reculese o clipă, spre a-şi alege tonul, apoi, fără nici un tel de tulburare, răspunse:

— Seara asta mă costă patru milioane.

Şi un râs amar însoţi ultimele vibraţii ale acestor cuvinte. Aramis nu se aştepta la o cifră atât de mare; el lăsă pana să-i cadă din mână.

— Patru milioane! repetă el. Ai pus la joc patru milioane? Cu neputinţă!

— Domnul Colbert îmi ţinea cărţile – răspunse intendentul superior cu acelaşi râs sinistru.

— Ah, acum înţeleg, monseniore. Aşadar, o nouă cerere de fonduri?

— Da, prietene.

— Din partea regelui?

— Din gura lui însuşi. E cu neputinţă ca un om să fie doborât cu un zâmbet mai drăgălaş ca al lui!

— Drace!

— Se zici de asta?

— La naiba! Zic că vor să te ruineze, e limpede.

— Asta e părerea dumitale?

— Asta. De altminteri n-ar trebui să te mire, fiindcă este tocmai ceea ce noi prevăzusem mai de mult.

— Fie; dar nu mă aşteptam la patru milioane.

— E adevărat că suma e mare; dar, la urma urmei, patru milioane nu înseamnă moartea unui om, e cazul să o spunem, mai ales când acest om se numeşte domnul Fouquet.

— Dacă mi-ai cunoaşte fundul lăzii, dragul meu d'Herblay, ai fi mai puţin liniştit.

— Şi i-ai făgăduit?

— Dar ce-ai fi vrut să fac?

— În ziua când eu voi refuza, Colbert se va oferi să dea. De unde? Nu ştiu! Dar va găsi bani, şi eu aş fi pierdut!

— Nu mai încape îndoială. Şi peste câte zile ai făgăduit aceste patru milioane?

— În trei zile. Regele părea foarte grăbit.

— În trei zile!

— Oh, prietene – rosti Fouquet – şi când te gândeşti că adineauri, când treceam pe stradă, oamenii strigau; "Iată-l pe bogatul domn Fouquet, în trăsură!" Într-adevăr, dragă d'Herblay, să-ţi pierzi minţile, nu aha!

— Oh, nu, monseniore, până aici! Treaba asta nu merită atâta supărare – zise pe un ton dispreţuitor Aramis, împrăştiind cenuşă peste scrisoarea pe care abia o terminase.

— Atunci, un leac, un leac pentru această boală fără leac!

— Nu e decât unul singur: plăteşte.

— Dar nu ştiu dacă voi mai avea această sumă. Vistieria trebuie să fie golită; s-a plătit pentru Belle-lsle; s-a plătit întreţinerea; banii, de când cu ivirea mijlocitorilor, sunt rari. Admiţând totuşi că voi plăti de astă dată, ce voi face rândul viitor? Căci, te rog să mă crezi, n-am ajuns la capăt! Când regii prind gustul banilor, sunt ca tigrii nărăviţi la carne de om: înghit mereu! Într-o bună zi mă voi vedea silit să spun: "Cu neputinţă, sire!" Ei bine, în ziua aceea voi fi pierdut!

Aramis dădu uşor din umeri.

— Un om cu poziţia domniei tale, monseniore – zise el – nu poate fi pierdut decât atunci când vrea să fie.

— Un om, în orice poziţie ar fi el, nu poate lupta împotriva unui rege.

— Hm! În tinereţea mea, eu m-am luptat cu cardinalul de Richelieu, care era rege în Franţa, ba mai mult, cardinal!

— Am eu armate, trupe, comori? Nu mai am nici măcar Belle-Isle.

— Eh, nevoia e mama născocirilor. Când vei crede că totul e pierdut...

— Ei bine?

— Se va descoperi ceva neaşteptat, care va salva totul.

— Şi cine va descoperi acest minunat ceva?

— Dumneata.

— Eu? Mă dau bătut în materie de descoperiri.

— Atunci, eu.

— Bun. Dacă-i aşa, pune-te pe treabă numaidecât.

— Ah, avem destul timp.

— Dumneata mă ucizi cu acest sânge rece, d'Herblay – zise intendentul superior ştergându-şi cu batista fruntea plină de sudoare.

— Nu-ţi mai aminteşti cele ce ţi-am spus într-o zi?

— Ce mi-ai spus?

— Să nu te laşi prada îngrijorării, dacă mai ai o brumă de curaj. Mai ai?

— Aşa cred.

— Atunci nu te îngrijora.

— Prin urmare, ne-am înţeles: în clipa supremă, îmi vei sări în ajutor, nu-i aşa, d'Herblay?

— Nu va însemna decât să-ţi dau înapoi ceea ce-ţi datorez, monseniore.

— E datoria oamenilor de finanţe să-şi plece urechea la nevoile unor oameni ca dumneata, d'Herblay.

— Dacă bunăvoinţa e datoria oamenilor de finanţe, milostenia e virtutea oamenilor bisericii. Dar, de data asta, ieşi singur din încurcătură, monseniore. N-ai căzut încă atât de jos: în ultima clipă, vom vedea noi.

— Vom vedea peste puţin, crede-mă.

— Fie. Deocamdată, îngăduie-mi să-ţi spun că, în ceea ce mă priveşte, îmi pare nespus de rău că stai aşa de prost cu banii.

— Pentru ce asta?

— Fiindcă voiam să-ţi cer şi eu obolul.

— Pentru dumneata?

— Pentru mine sau pentru ai mei, pentru ai mei sau pentru ai noştri.

— Şi cât anume?

— Ah, linişteşte-te; o sumă bunicică, e drept, dar nu prea mare.

— Spune, cât?

— Oh, cincizeci de mii de livre.

— Un fleac!

— Adevărat?

— Fără îndoială; cincizeci de mii de livre se găsesc oricând. Ah, de ce oare pungaşul acela care se numeşte domnul Colbert nu se mulţumeşte cu atât de puţin ca dumneata! Nu mi-aş mai face atâta sânge rău. Şi când îţi trebuie această sumă?

— Mâine dimineaţă.

— Bine, şi...?

— Ah, ai dreptate, în ce scop, vrei să întrebi?

— Nu, cavalere, nu; n-am nevoie de lămuriri.

— Ba da; nu este mâine 1 iunie?

— Da, şi?

— Scadenţa unuia dintre obligaţiile noastre.

— Aşadar, avem obligaţii?

— Fără îndoială: mâine plătim ultima noastră treime.

— Care treime?

— Din cele o sută cincizeci de mii de livre ale lui Baisemeaux.

— Baisemeaux? Cine mai e şi ăsta?

— Guvernatorul Bastiliei.

— Ah, da, aşa-i; m-ai pus să plătesc o sută cincizeci de mii de franci pentru omul acesta.

— Şi nu e bine?

— Dar în ce scop?

— Pentru slujba lui, pe care a cumpărat-o sau, mai bine zis, pe care noi am cumpărat-o de la Tremblay şi Louvière.

— Nu prea-mi mai amintesc limpede toate astea.

— Înţeleg, ai atâtea pe cap! Totuşi, nu cred că ai vreo afacere mai importantă decât aceasta.