Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne

vol.3

I

PSIHOLOGIE REGALĂ

Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate. Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea.

DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.

Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea.

DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.

Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.

Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor.

Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase.

Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală.

Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!

Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!... Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: "Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale"? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?

Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa.

Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale.

Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.

Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista.

Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin.

Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.

E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină.

Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă:

— Şi tu, de Saint-Aignan?

De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: "Ei bine, sire?"

— Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa?

— Sire – bâigui de Saint-Aignan.

— Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust.

— Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul.

Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat.

— Nu – răspunse el cu însufleţire – nu, te înşeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă.

— Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcţiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică toate funcţiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât de mult de această mică...

— Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă... ea era...

Ludovic îşi dădu seama, şi de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în faţa unui alt gol.

— De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproşez acestei copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul.

— Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră.

— Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc.

— În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui.

— Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic.

— Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviinţă curteanul, resemnat.

— De altfel, va fi foarte uşor – vorbi regele, modulând un suspin.

— Şi, pentru început, eu... – rosti Saint-Aignan.

— Ei bine?

— Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă şi Driadă, şi cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI.

— Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate.

În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect.

— Intră – zise regele.

Valetul întredeschise uşa.

— Ce doreşti? îl întrebă Ludovic.

Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi.

— Pentru maiestatea sa – răspunse el.

— Din partea cui?

— Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu.

Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt.

De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă.

— Oh, Dumnezeule! murmură regele citind.

— Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu braţele întinse.

— Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte!

Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii.

— La Vallière! exclamă el. Oh, sire!

— Citeşte! Citeşte!

Şi Saint-Aignan citi:

Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii voastre.

M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de oboseală, sire, şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu.

Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE

— Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise.

— Ei bine? repetă Saint-Aignan.

— Ce zici de asta?

— Nu ştiu ce să cred.

— Totuşi spune ceva!

— Sire, micuţa va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi speriat.

— Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie.

— Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă.

— Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine.

— Regele trebuie să gândească mai bine decât mine.

— Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, şi acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA... În fine...

Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze.

— În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audienţa, iată ceea ce e mai limpede ca orice.

— Voi face mai mult, Saint-Aignan.

— Ce veţi face, sire?

— Ia-ţi mantia.

— Dar, sire...

— Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale DOAMNEI?

— Bineînţeles.

— Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru?

— Oh, aşa ceva nu.

— Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo!

— În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înţelepte.

— Cunoşti pe cineva?

— Da.

— Pe cine cunoşti? Spune!

— Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnişoară.

— De onoare?

— Da, de onoare, sire.

— Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând.

— Nu, din păcate; cu Montalais.

— Cum se numeşte tânărul?

— Malicorne.

— Bun. Te poţi bizui pe el?

— Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie... Şi dacă are, întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu... mi-o va împrumuta.

— E foarte bine! Să mergem.

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre.

Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul.

II

CEEA CE NU PREVĂZUSE NICI NAIADA, NICI DRIADA

De Saint-Aignan se opri la capătul scării ce ducea spre domnişoarele de onoare, la mezanin, şi la DOAMNA, deasupra. De acolo, printr-un valet pe care-l întâlni în drum, îi dădu de veste lui Malicorne, care se afla încă la DOMNUL. Nu trecură nici zece minute, şi Malicorne se ivi, cu nasul în vânt, adulmecând prin umbră.

Regele se retrase mai în urmă, ascunzându-se în partea cea mai întunecoasă a vestibulului. De Saint-Aignan, dimpotrivă, făcu un pas înainte. Dar la primele cuvinte prin care acesta îşi formulă dorinţa, Malicorne bătu în retragere.

— Oh, oh – zise el – dumneavoastră cereţi să fiţi introdus în camerele domnişoarelor de onoare?

— Da.

— Dar înţelegeţi că nu pot face un asemenea lucru fără să ştiu ce scop urmăriţi prin asta.

— Din nenorocire, scumpe domnule Malicorne, îmi este cu neputinţă să-ţi dau vreo explicaţie; trebuie deci să te încrezi în mine ca într-un prieten care te-a scos din încurcătură ieri şi te roagă să-l scoţi dumneata pe el astăzi.

— Eu însă, domnule, v-am spus ce voiam: voiam să nu dorm sub cerul liber, şi orice om cinstit poate mărturisi o asemenea dorinţă; pe când dumneavoastră, dumneavoastră nu mărturisiţi nimic.

— Crede-mă, scumpe domnule Malicorne – stărui de Saint-Aignan – că, dacă mi-ar fi îngăduit să mă explic, m-aş explica.

— Atunci, dragă domnule, cu neputinţă să vă dau voie să intraţi la domnişoara de Montalais.

— De ce?

— Dumneavoastră ştiţi mai bine ca oricine, fiindcă m-aţi surprins pe un zid făcându-i curte domnişoarei de Montalais; şi, ar fi frumos din partea mea, spuneţi şi dumneavoastră, ca tocmai eu, care-i fac curte, să vă deschid uşa de la camera ei?

— Eh, dar cine-ţi spune că pentru ea îţi cer cheia?

— Atunci pentru cine?

— Ea nu locuieşte singură, nu-i aşa?

— Nu, fără îndoială.

— Stă cu domnişoara de La Vallière?

— Da. Însă dumneavoastră n-aveţi cu domnişoara de La Vallière mai multe legături decât aveţi cu domnişoara de Montalais, şi nu sunt decât doi oameni cărora le-aş da această cheie: unul este domnul de Bragelonne, dacă m-ar ruga să i-o dau; celălalt e regele, dacă mi-ar ordona-o.

— Ei bine, dă-mi cheia, domnule, îţi ordon! rosti regele ieşind din întuneric şi desfăcându-şi mantia. Domnişoara de Montalais va coborî lângă dumneata, în timp ce noi vom urca la domnişoara de La Vallière; căci numai cu ea singură avem treabă.

— Regele! exclamă Malicorne, plecându-şi fruntea până la genunchii regelui.

— Da, regele – zise Ludovic surâzând – regele, care îţi preţuieşte atât împotrivirea, cât şi capitularea. Ridică-te, domnule, şi fă-ne serviciul pe care ţi-l cerem.

— Sire, la ordinele voastre – răspunse Malicorne, luând-o pe scară în sus.

Malicorne se pleca mereu în semn de supunere, în timp ce continua să urce. Dar regele, cu o vie hotărâre, îl urma aşa de repede, că, deşi Malicorne se afla cu mai multe trepte înaintea lui, ajunseră amândoi deodată în faţa camerei fetelor. Zări atunci, prin uşa rămasă întredeschisă în urma lui Malicorne, pe La Vallière, aşezată într-un fotoliu, iar în celălalt colţ pe Montalais, care îşi pieptăna părul, în rochie de casă, în picioare în faţa unei oglinzi mari, parlamentând cu Malicorne.

Regele deschise uşa brusc şi intră. Montalais scoase un ţipăt la zgomotul pe care-l făcu uşa, apoi, recunoscându-l pe rege, fugi şi se ascunse. Văzându-l pe rege, La Vallière se ridică, la rândul ei, pentru o clipă, ca o moartă reînsufleţită, pe urmă căzu din nou în fotoliul ei. Regele înaintă încet spre ea.

— Mi-ai cerut o audienţă, domnişoară – îi spuse el cu o anumită răceală. Sunt gata să te ascult, vorbeşte.

De Saint-Aignan, credincios rolului său de surd, de orb şi de mut, se aşezase, într-un ungher de după uşă, pe un scăunel fără spetează pe care întâmplarea i-l scosese parcă la comandă în cale. Adăpostit după tapiseria ce servea de draperie la uşă, cu spatele rezemat de perete, asculta astfel fără să fie văzut, rezumându-se la rolul câinelui de pază care aşteaptă şi veghează fără să-şi stânjenească întru nimic stăpânul.

La Vallière, cuprinsă de spaimă văzându-l pe rege atât de iritat, se ridică pentru a doua oară şi, rămânând într-o atitudine de umilinţă, bâigui, rugătoare:

— Sire, iertaţi-mă.

— Dar, domnişoară, ce vrei să-ţi iert? întrebă Ludovic al XIV-lea.

— Sire, am săvârşit o mare greşeală; mai mult decât o mare greşeală, o mare crimă.

— Dumneata?

— Sire, am adus o ofensă maiestăţii voastre.

— Pentru nimic în lume – răspunse Ludovic al XIV-lea.

— Sire, vă rog, nu păstraţi faţă de mine această cumplită asprime care arată mânia îndreptăţită a regelui. Ştiu că v-am adus o ofensă, sire; dar simt nevoia să vă explic cum v-am jignit fără să fi voit acest lucru, sire.

— Mai întâi, domnişoară – zise regele – în ce fel crezi că m-ai ofensat? Eu nu văd cum. Să fie oare printr-o glumă de tânără fată, glumă foarte nevinovată, de altfel? Ai făcut haz pe seama unui tânăr prea încrezut în sine: nimic mai firesc; orice altă femeie, în locul dumitale, ar fi făcut acelaşi lucru.

— Oh, maiestatea voastră mă striveşte cu astfel de cuvinte!

— Şi pentru ce, oare?

— Fiindcă dacă gluma ar fi pornit de la mine, ea n-ar mai fi fost cu totul nevinovată.

— În sfârşit, domnişoară – reluă regele – asta e tot ce voiai să-mi spui cerându-mi o audienţă?

Şi regele dădu să facă un pas înapoi. Atunci La Vallière, cu glasul scurt şi întretăiat, cu ochii secaţi de văpaia lacrimilor, făcu la rândul ei un pas spre rege.

— Maiestatea voastră a auzit totul? întrebă ea.

— Tot ce?

— Tot ce-am spus eu sub stejarul regal?

— Nu mi-a scăpat un singur cuvânt, domnişoară.

— Şi maiestatea voastră, atunci când m-a auzit, a putut avea convingerea că am abuzat de credulitatea sa?

— Da, credulitate, foarte bine, acesta e cuvântul.

— Şi maiestatea voastră n-a bănuit că o biată fată ca mine poate fi constrânsă uneori să asculte de voinţa altcuiva?

— Iartă-mă, dar n-aş crede niciodată că aceea a cărei voinţă părea să se exprime cu atâta libertate sub stejarul regal s-ar putea lăsa influenţată până într-atât de voinţa altcuiva.

— Oh, dar ameninţarea, sire?

— Ameninţarea!... Cine te ameninţa? Cine îndrăznea să te ameninţe?

— Cei care au dreptul să o facă, sire.

— Eu nu recunosc nimănui dreptul să ameninţe în regatul meu.

— Iertaţi-mă, sire, se află chiar în preajma maiestăţii voastre persoane destul de suspuse pentru a avea, sau pentru a crede că au dreptul de a pierde pe o fată fără viitor, fără avere şi mângâindu-se numai cu bunul ei renume.

— Dar cum să o piardă?

— Făcând-o să-şi piardă acest bun renume printr-o ruşinoasă izgonire.

— Oh, domnişoară – zise regele cu un aer de adâncă nemulţumire – îmi plac mult oamenii care se dezvinovăţesc fără să învinovăţească pe alţii.

— Sire!

— Da, şi îmi vine greu, mărturisesc, să văd că o justificare uşoară, cum ar putea să fie a dumitale, se complică în faţa mea printr-o ţesătură de mustrări şi învinuiri.

— Cărora nu le daţi crezare, da? strigă La Vallière.

Regele rămase tăcut.

— Oh, spuneţi-mi-o-n faţă! repetă La Vallière cu un accent apăsat.

— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o mărturisesc – rosti regele înclinându-se cu răceală.

Tânăra fată scoase o exclamaţie de îndurerare şi zise, lovindu-şi mâinile una de alta:

— Aşadar, nu mă credeţi?

Regele nu răspunse nimic. Trăsăturile domnişoarei de La Vallière se înăspriră deodată în faţa acestei tăceri.

— Aşadar, presupuneţi că eu, eu – întări ea – am urzit acest ridicol, acest mârşav complot de a glumi într-un chip atât de neruşinat pe seama maiestăţii voastre?

— Ei, Doamne, nu e nici ridicol, nici mârşav – zise regele – nu e nici măcar un complot: e o zeflemea mai mult sau mai puţin plăcută, asta-i totul.

— Oh – murmură tânăra fată deznădăjduită – regele nu mă crede, regele nu vrea să mă creadă.

— Prea bine, nu vreau să te cred!

— Dumnezeule! Dumnezeule!

— Ascultă: ce poate fi mai firesc, la urma urmei? Regele mă urmăreşte, mă ascultă, mă pândeşte; regele vrea poate să se amuze pe socoteala mea; ei bine, să ne amuzăm şi noi pe socoteala lui, şi cum regele e un om de inimă, să ne legăm de inima lui.

La Vallière îşi ascunse faţa în palme, înăbuşindu-şi un suspin. Regele însă continuă să vorbescă: se răzbuna fără milă pe biata victimă pentru tot ceea ce suferise el însuşi.

— Să începem deci cu această poveste, că-l iubesc şi îl socot mai presus de toţi ceilalţi. Regele e atât de naiv şi atât de vanitos totodată, încât mă va crede, şi atunci vom trâmbiţa această naivitate a regelui şi vom putea râde din plin.

— Oh – strigă La Vallière – a gândi aşa ceva, a gândi aşa ceva e groaznic!

— Dar – spuse mai departe regele – asta nu e totul: dacă acest prinţ plin de vanitate va lua joaca noastră în serios, dacă va face imprudenţa să arate în faţa lumii ceva ce-ar părea a fi o bucurie, ei bine, în faţa întregii curţi, regele va fi umilit; şi, într-o zi, îi voi putea spune o poveste nostimă iubitului meu, îi voi putea aduce o parte de zestre soţului, prin această aventură a unui rege păcălit de o tânără fată răutăcioasă.

— Sire! strigă La Vallière zguduită, înnebunită. Nici un cuvânt mai mult, vă implor! Nu vedeţi oare că mă ucideţi?

— O, glume! murmură regele, care începea totuşi să se înduioşeze.

La Vallière căzu în genunchi, dar atât de tare, încât genunchii îi pocniră de parchet. Apoi zise, împreunându-şi mâinile:

— Sire, prefer să îndur ruşinea, nu însă să ajung la trădare.

— Ce faci? i se adresă regele, fără să dea totuşi vreun semn că ar avea de gând s-o ridice.

— Sire, când vă voi fi jertfit cinstea şi judecata mea, atunci veţi crede poate în loialitatea mea. Povestea care vi s-a spus la DOAMNA, de către DOAMNA, e un neadevăr; ceea ce-am spus eu sub stejarul cel mare...

— Ei bine?

— Numai acela e adevărul.

— Domnişoară! strigă regele.

— Sire – continuă La Vallière pradă viitorii senzaţiilor ei – sire, de-ar trebui să mor de ruşine chiar în acest loc unde îmi sunt înfipţi genunchii, vă voi repeta până îmi va pieri glasul: am spus că vă iubeam... ei bine, vă iubesc!

— Dumneata?

— Vă iubesc, sire, din ziua în care v-am văzut întâia oară, din ziua când, la Blois, unde tânjeam, privirea voastră regală a căzut asupra mea, luminoasă şi întăritoare; vă iubesc, sire! E o crimă de lezmajestate, ştiu, ca o biată fată ca mine să se îndrăgostească de regele ei şi să i-o spună. Pedepsiţi-mă pentru această îndrăzneală, dispreţuiţi-mă pentru această nesocotinţă, dar nu spuneţi niciodată, nu credeţi nici o clipă că v-am putut ofensa, că v-am putut trăda. Mă cobor dintr-un sânge credincios regalităţii, sire; şi îmi iubesc... Îmi iubesc regele!... Oh, simt că mor!

Şi deodată, sleită de puteri, fără glas, cu răsuflarea stinsă, căzu frântă în două, asemeni acelei flori de care vorbeşte Virgiliu şi pe care a atins-o coasa secerătorului.

Regele, la aceste cuvinte, la această strigătoare declaraţie, nu mai simţi nici ură, nici îndoială; inima lui întreagă se deschise la flacăra vie a acestei iubiri care vorbea într-un grai atât de nobil şi atât de curajos. De aceea, când auzi mărturia pătimaşă a acestei iubiri, se topi deodată şi-şi acoperi faţa cu palmele. Dar când La Vallière îi apucă mâinile, când fierbintea strângere a tinerei fete îndrăgostite îi năpădi în artere, se înfierbântă la rândul lui şi, apucând-o pe La Vallière de mijloc, o ridică şi o lipi de pieptul său. Ea însă, istovită, lăsându-şi capul să-i atârne pe umăr, părea că nu mai trăieşte. Atunci regele, îngrozit, îl strigă pe de Saint-Aignan.

De Saint-Aignan, care dusese discreţia până la a sta neclintit în locul lui, prefăcându-se că-şi şterge o lacrimă, alergă numaidecât la chemarea regelui. Îl ajută pe Ludovic s-o aşeze pe fată într-un fotoliu, îi frecă mâinile, o stropi cu esenţă de flori, strigându-i:

— Domnişoară, haide, domnişoară, s-a sfârşit, regele vă crede, regele vă iartă. Ei, na, na! Luaţi seama, l-aţi tulburat prea tare pe rege, domnişoară; maiestatea sa e simţitor, maiestatea sa are o inimă. Ah, la naiba, domnişoară, treziţi-vă, regele e foarte palid!

Într-adevăr, regele pălise mult. Cât despre La Vallière însă, ea nici nu se mişca.

— Domnişoară, domnişoară – reluă de Saint-Aignan – zău aşa, veniţi-vă în fire, vă rog, vă implor, e timpul! Gândiţi-vă la un lucru: dacă regele se va simţi rău, voi fi silit să chem medicul. Ah, ce întâmplare, Dumnezeule! Domnişoară, scumpă domnişoară, treziţi-vă, faceţi un efort, repede, repede!

Era cu neputinţă de a desfăşura mai multă elocvenţă decât făcea de Saint-Aignan; dar altceva mai puternic şi mai vibrant decât această elocvenţă o trezi pe La Vallière. Regele îngenunchease lângă ea şi îşi depunea în palma fetei acele sărutări fierbinţi care sunt pentru mână ceea ce sărutarea buzelor este pentru chip. Ea îşi reveni în cele din urmă în fire, îşi deschise încet ochii obosiţi şi, cu o privire stinsă, murmură uşor:

— Oh, sire, maiestatea voastră m-a iertat, aşadar?

Regele nu răspunse... era încă prea emoţionat. De Saint-Aignan crezu de cuviinţă să se îndepărteze din nou.... Înţelesese flacăra ce ţâşnea din ochii maiestăţii sale.

La Vallière se ridică.

— Şi acum, sire – spuse ea cu mult curaj – acum când m-am dezvinovăţit, aşa sper cel puţin, în faţa maiestăţii voastre, îngăduiţi-mi să mă retrag într-o mănăstire. Acolo îl voi binecuvânta pe regele meu toată viaţa, acolo voi muri iubindu-l pe Dumnezeu, care mi-a dat pe lumea asta o zi de fericire.

— Nu, nu – răspunse regele – nu, dimpotrivă, vei sta şi vei trăi aici, binecuvântându-l pe Dumnezeu şi iubindu-l pe Ludovic, care îţi va da o viaţă de fericire, pe Ludovic care te iubeşte, pe Ludovic care ţi-o jură!

— Oh, sire! Sire!...

Şi cum La Vallière se îndoia încă, sărutările regelui deveniră atât de aprinse, că de Saint-Aignan crezu de datoria lui să treacă de partea cealaltă a tapiseriei. Dar aceste sărutări, pe care ea nu avu puterea să le respingă de la început, prinseră s-o ardă pe tânăra fată.

— Oh, sire – strigă ea atunci – nu mă faceţi să mă căiesc de a fi fost atât de loială, căci ar însemna să înţeleg că maiestatea voastră mă dispreţuieşte încă.

— Domnişoară – spuse deodată regele, retrăgându-se plin de respect – nu iubesc şi nu onorez pe nimeni pe lume mai mult ca pe dumneata, şi nimeni de aici încolo nu va avea în inima mea mai multă preţuire decât dumneata, o jur în faţa lui Dumnezeu; de aceea, îţi cer iertare pentru pornirea mea nestăvilită, domnişoară, ea venea dintr-o iubire prea mare: dar pot să-ţi dovedesc că te voi iubi şi mai mult, respectându-te atât cât vei voi şi vei dori. Apoi, înclinându-se în faţa ei şi luându-i mâna, rosti: Domnişoară, vrei să-mi faci cinstea de a primi sărutarea pe care o depun acum pe mâna dumitale?

Şi buzele regelui atinseră uşor, cu foarte mult respect, mâna tremurătoare a tinerei fete.

— De azi încolo – adăugă Ludovic ridicându-se şi învăluind-o pe La Vallière cu privirea – de azi încolo eşti sub oblăduirea mea. Nu vorbi nimănui de răul pe care ţi l-am făcut, iartă-le altora răul pe care ţi l-au putut face. Pe viitor, vei fi atât de mult deasupra celorlalţi, încât, departe de a-ţi mai inspira teamă, ei nu-ţi vor mai stârni decât milă.

Şi salută cu religiozitate, ca la ieşirea dintr-un templu. Pe urmă îl chemă pe de Saint-Aignan, care se apropie umil.

— Conte – spuse el – sper că domnişoara va binevoi să-ţi acorde puţină prietenie, în schimbul aceleia pe care eu i-o voi păstra întotdeauna.

De Saint-Aignan îşi îndoi genunchiul în faţa domnişoarei de La Vallière.

— Câtă bucurie pentru mine – murmură el – dacă domnişoara îmi va face o asemenea onoare!

— Mă duc să-ţi trimit înapoi prietena – zise regele. Adio, domnişoară, sau, mai degrabă, la revedere! Fii bună şi nu mă uita în rugăciunile dumitale.

— Oh, sire – răspunse La Vallière – fiţi liniştit: sălăşluiţi în inima mea împreună cu Dumnezeu însuşi.

Acest ultim răspuns îl îmbătă cu totul pe rege, care, foarte fericit, îl trase pe de Saint-Aignan pe scară în jos.

DOAMNA nu prevăzuse un asemenea deznodământ: nici naiada, nici driada nu-i vorbiseră nimic în această privinţă.

III

NOUL GENERAL AL IEZUIŢILOR

În timp ce La Vallière şi regele amestecau în prima lor mărturisire toate necazurile trecutului, toată fericirea prezentului, toate speranţele viitorului, Fouquet, reîntors la el, adică în apartamentul ce-i fusese rezervat la castel, se întreţinu cu Aramis exact despre ceea ce regele dăduse uitării în acel moment.

— Acum spune-mi, domnule d'Herblay – începu Fouquet după ce-şi instală oaspele într-un fotoliu şi luă şi el loc alături – acum spune-mi unde ne aflăm cu afacerea Belle-Isle şi dacă ai mai primit veşti noi în legătură cu ea.

— Domnule intendent superior – răspunse Aramis – totul se desfăşoară după cum dorim noi: cheltuielile au fost acoperite, nimeni n-a aflat despre planurile noastre.

— Dar garnizoana pe care regele voia să o trimită acolo?

— Am primit azi-dimineaţă ştirea că a sosit în insulă de cincisprezece zile.

— Şi cum a fost primită?

— Foarte bine.

— Iar vechea garnizoană, ce s-a întâmplat cu ea?

— A fost readusă pe continent la Sarzeau şi a fost numaidecât îndreptată spre Quimper.

— Şi noii soldaţi?

— Sunt de partea noastră în ceasul de faţă.

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui, scumpe domnule de Vannes?

— Sigur, şi vei vedea singur, de altfel, cum s-au petrecut lucrurile.

— Numai că, dintre toate garnizoanele, ştii asta, Belle-Isle este cea mai oropsită.

— Ştiu asta şi am procedat în consecinţă; fără libertate de a se mişca, fără legături cu restul lumii, fără femei, fără jocuri; astfel încât – adăugă Aramis cu unul din acele surâsuri pe care numai el le avea – astăzi ţi-e mai mare mila să-i vezi pe bieţii băieţi cu câtă nerăbdare caută să se distreze şi cât de gata sunt să asculte de cel care le plăteşte micile lor petreceri.

— Dar dacă ar petrece bine la Belle-Isle?

— Dacă ar petrece pe cheltuiala regelui, l-ar iubi pe rege; dar dacă se plictisesc din ordinul regelui şi petrec în numele domnului Fouquet, îl vor iubi pe domnul Fouquet.

— Şi l-ai prevenit pe administratorul meu astfel ca, îndată după sosirea lor...

— Nu; au fost lăsaţi opt zile să se plictisească în toată puterea cuvântului; după opt zile însă au început să se plângă, spunând că cei dinaintea lor o duceau mai bine decât ei. Li s-a răspuns atunci că vechii ofiţeri au ştiut să-şi facă un prieten din domnul Fouquet şi că domnul Fouquet, cunoscându-i ca prieteni, s-a arătat darnic cu ei, în aşa fel încât nici unul să nu se plictisească pe pământurile sale. Ei au stat să chibzuiască. Dar numaidecât administratorul a adăugat că, fără să primească ordinele domnului Fouquet, el îl cunoştea destul de bine pe stăpânul său pentru a şti că orice gentilom în serviciul regelui îl interesa pe domnul Fouquet şi că, deşi nu-i văzuse încă pe noii veniţi, va face pentru ei tot atât cât făcuse şi pentru ceilalţi.

— Minunat! Şi, în această privinţă, rezultatele au fost pe măsura făgăduielilor, sper! Doresc, dumneata ştii asta, să nu se făgăduiască în numele meu nimic ce nu s-ar putea îndeplini.

— Cât despre asta, li s-au pus la dispoziţie ofiţerilor noştri două fregate şi caii dumitale; li s-au dat cheile de la casa principală; astfel că acum fac partide de vânătoare şi de plimbări cu doamnele care se găsesc la Belle-Isle şi cu acelea pe care le-au putut aduce de prin împrejurimi şi care nu se tem de răul de mare.

— Şi sunt destule din acestea la Sarzeau şi la Vannes, nu-i aşa, sfinţia ta?

— Oh, pe toată coasta! răspunse netulburat Aramis.

— Dar în ce-i priveşte pe soldaţi?

— N-au fost nici ei daţi uitării, fireşte; soldaţii se mulţumesc cu vin, cu hrană din belşug şi cu o soldă cât mai mare.

— Foarte bine; astfel că...?

— Astfel că ne putem bizui pe această garnizoană, care se arată a fi mai credincioasă decât cealaltă.

— Bine.

— De aici rezultă că, dacă Dumnezeu ne va ajuta să se schimbe garnizoana la fiecare două luni numai, în decurs de trei ani toată armata Franţei va fi trecut pe acolo, şi în loc să avem un singur regiment de partea noastră, vom avea cincizeci de mii de oameni.

— Da, îmi dau seama, domnule d'Herblay – zise Fouquet – că dumneata eşti un prieten preţios, neprecupeţit; dar, în toate acestea – adăugă el râzând – l-am uitat pe amicul nostru du Vallon: ce face el? Mărturisesc că, în răstimpul celor trei zile cât am stat la Saint-Mandé, nu m-am gândit la dânsul.

— Oh, eu, în schimb, nu l-am dat de loc uitării – spuse Aramis. Porthos se află încă la Saint-Mandé, uns la toate încheieturile, răsfăţat cu de-ale mâncării, nelipsit de vinuri alese; l-am lăsat să se plimbe prin parcul cel mic, prin care numai dumneata singur te plimbi când eşti acolo; şi se plimbă toată ziua. A reînceput să umble într-adevăr; îşi încearcă puterile frângând trunchiurile ulmilor tineri sau făcând să trosnească stejarii bătrâni, aşa cum se distra cândva Milon din Crotona, şi întrucât în parc nu se găsesc lei, nu mă îndoiesc că-l vom regăsi întreg şi teafăr. E un om straşnic acest Porthos al nostru!

— Da; numai că, aşteptând, are să se plictisească.

— A, niciodată!

— O să înceapă să pună întrebări.

— Nu vede pe nimeni.

— Dar, în sfârşit, aşteaptă sau speră ceva?

— L-am lăsat să creadă într-o speranţă pe care i-o vom îndeplini într-o bună zi, şi trăieşte cu această speranţă.

— Care anume?

— Aceea de a fi prezentat regelui.

— Oh, oh, în ce calitate?

— Ca inginer la Belle-Isle.

— Ar fi cu putinţă?

— De ce nu.

— Ai dreptate. Dar acum n-ar fi mai bine să se reîntoarcă la Belle-Isle?

— E chiar nevoie de el acolo; m-am şi gândit să-l trimit cât mai repede în insulă. Porthos are multă prestanţă; e un om ale cărui părţi slabe le cunoaştem numai noi – eu, d'Artagnan şi Athos. Nu se dă niciodată bătut şi e plin de demnitate; în faţa ofiţerilor, va face impresia unui paladin de pe vremea cruciadelor. Va îmbăta tot statul-major, fără ca el să se ameţească, şi va fi pentru toată lumea un obiect de admiraţie şi de simpatie; şi apoi, dacă s-ar întâmpla să avem nevoie ca un ordin de-al nostru să fie îndeplinit de cineva, Porthos e un consemn viu, astfel încât oricine va trebui să treacă pe acolo pe unde va hotărî el.

— Atunci, trimite-l înapoi.

— Acesta este şi planul meu, dar abia peste câteva zile, căci trebuie să-ţi spun un lucru.

— Ce anume?

— Mă tem de d'Artagnan. El nu e la Fontainebleau, după cum ai putut să bagi de seamă, şi d'Artagnan nu lipseşte degeaba, el nu stă niciodată degeaba. De aceea, acum, că treburile mele sunt încheiate, voi încerca să aflu care sunt treburile lui d'Artagnan.

— Treburile dumitale sunt încheiate, zici?

— Da.

— În acest caz, eşti un om fericit, şi aş vrea să pot spune acelaşi lucru şi despre mine.

— Sper că nu ai de ce să fii neliniştit, totuşi!

— Eh!

— Regele te primeşte foarte binevoitor.

— E adevărat.

— Şi Colbert te lasă în pace?

— Aproape.

— Dacă-i aşa – zise Aramis cu acea înlănţuire de idei în care consta tăria lui – dacă-i aşa, atunci putem să ne gândim la ceea ce-ţi spuneam ieri cu privire la mititică.

— Care mititică?

— Ai şi uitat?

— Da.

— Cu privire la domnişoara de La Vallière.

— Ah, aşa e.

— Nu te trage inima s-o cucereşti pe această fată?

— Dintr-un singur punct de vedere nu.

— Care?

— Că inima mea e dăruită alteia, şi apoi nu simt absolut nimic pentru această copilă.

— Oh, oh! făcu Aramis. Inima ţi-e dăruită, ai spus?

— Da.

— Ei, drace! Trebuie să iei seama la asta.

— Pentru ce?

— Pentru că ar fi groaznic să nu fii stăpân pe inimă, atunci când, ca în cazul dumitale, ai atâta nevoie de cap.

— Ai dreptate. De aceea, precum vezi, la cea dintâi chemare a dumitale, am şi părăsit totul. Dar să ne întoarcem la mititică. La ce crezi oare c-ar folosi să mă ocup de ea?

— Iată: regele, se spune, are un capriciu pentru această fată; aşa se crede, cel puţin.

— Şi dumneata, care le ştii pe toate, mai ştii şi altceva?

— Ştiu că regele s-a schimbat repede; alaltăieri era nebun după DOAMNA; acum câteva zile, DOMNUL se plânsese reginei-mame împotriva regelui; au fost certuri conjugale, mustrări materne.

— De unde ştii toate astea?

— În sfârşit, le ştiu.

— Şi?

— În urma acestor certuri şi mustrări, regele nu i-a mai adresat nici un cuvânt şi nu i-a mai dat nici o atenţie alteţei sale regale.

— După care?

— După care şi-a îndreptat ochii spre domnişoara de La Vallière. La Vallière e domnişoară de onoare a DOAMNEI. Ştii ce se numeşte în dragoste un paravan?

— Fără îndoială.

— Ei bine, domnişoara de La Vallière e paravanul DOAMNEI. Foloseşte-te de această situaţie. N-ai nevoie de aşa ceva, dar, în sfârşit, amorul propriu rănit va face cucerirea mai uşoară: mititica va cunoaşte taina regelui şi a DOAMNEI. Iar dumneata ştii ce poate face un om inteligent cu o asemenea taină.

— Dar cum să ajung la ea?

— Dumneata mă întrebi asta? se miră Aramis.

— De bună seamă, n-o să am timp să mă ocup de ei.

— E o fată săracă, umilă, îi vei crea o situaţie: şi fie că îl subjugă pe rege ca amantă, fie că nu se apropie de el decât ca o confidentă, vei avea în ea o nouă adeptă.

— Nu e rău – zise Fouquet. Dar ce-am putea face cu privire la această fată?

— Atunci când ai dorit o femeie, ce-ai făcut, domnule ministru?

— I-am scris. I-am făcut declaraţii de dragoste. Am adăugat că sunt la dispoziţia ei şi am semnat Fouquet.

— Şi a rezistat vreuna?

— Una singură – răspunse Fouquet. Dar acum patru zile a cedat şi ea, ca toate celelalte.

— Vrei să-ţi dai osteneala de a-i scrie? spuse Aramis, întinzându-i o pană lui Fouquet.

Fouquet o luă.

— Dictează – zise el. Mi-e capul plin de atâtea alte griji, că n-aş fi în stare să însăilez nici două rânduri.

— Fie – spuse Aramis. Scrie.

Şi îi dictă:

Domnişoară, v-am văzut, şi n-o să vă miraţi deloc spunându-vă că v-am găsit frumoasă. Dar, din lipsă de o poziţie demnă, de dumneavoastră, n-o să puteţi face altceva decât să lânceziţi la curte. Dragostea unui bărbat cinstit, în cazul că aveţi o ambiţie, ar putea fi o completare a spiritului şi farmecului dumneavoastră.

Îmi aştern dragostea la picioarele dumneavoastră; dar, întrucât o dragoste, fie ea oricât de umilă şi discretă, poate să întineze obiectul cultului ei, nu se cade ca o persoană cu meritele dumneavoastră să rişte a fi compromisă fără un rezultat în ce priveşte viitorul ei. Dacă veţi binevoi să răspundeţi la iubirea mea, iubirea mea vă va dovedi recunoştinţa sa, ajutându-vă să deveniţi pentru totdeauna liberă şi independentă.

După ce scrise acestea, Fouquet îşi întoarse ochii către Aramis.

— Semnează – îi spuse episcopul.

— E neapărată nevoie?

— Semnătura dumitale sub aceste rânduri face un milion; uiţi asta, scumpul meu ministru?

Fouquet semnă.

— Acum, prin cine vei trimite scrisoarea? întreba Aramis.

— Printr-un valet de încredere.

— Pe care te poţi bizui?

— E omul meu de taină.

— Foarte bine.

— De altminteri, jucăm, în toată povestea asta, un joc care nu e deloc greu.

— Cum asta?

— Dacă ceea ce spui despre legăturile acestei fete cu regele şi cu DOAMNA e adevărat, regele îi va da tot bănetul pe care ea îl va dori.

— Dar regele mai are bani de aruncat? întrebă Aramis.

— Doamne, aşa se pare, căci nu mai cere.

— Oh, are să ceară din nou, fii liniştit.

— Ceva mai mult chiar, mă aşteptam să-mi vorbească despre serbarea mea de la Vaux.

— Ei bine?

— Nu mi-a spus nimic.

— Are să-ţi spună.

— Oh, îl crezi pe rege prea crud, dragul meu d'Herblay!

— Nu pe el, în persoană.

— Regele e tânăr, deci e bun.

— E tânăr, deci e slab sau supus pasiunilor; iar domnul Colbert ţine în mâinile lui necioplite slăbiciunea şi pasiunile sale.

— Vezi bine, dar, că te temi de el.

— Nu tăgăduiesc asta.

— Atunci sunt pierdut.

— Cum adică?

— Nu eram tare în preajma regelui decât prin bani.

— Da, şi?

— Acum sunt ruinat.

— Nu eşti ruinat.

— Cum nu? Îmi cunoşti dumneata afacerile mai bine decât mine?

— Poate că da.

— Şi dacă totuşi îmi va cere serbarea aceea?

— O vei da.

— Dar cu ce bani?

— Ţi-au lipsit vreodată?

— Oh, dacă ai şti cu ce preţ mi i-am procurat pe cei din urmă!

— Cei pe care îi vei avea nu te vor costa nimic.

— Dar cine mi-i va da?

— Eu.

— Îmi vei da dumneata şase milioane?

— Da.

— Dumneata, şase milioane?

— Zece, dacă va fi nevoie.

— Într-adevăr, scumpul meu d'Herblay – exclamă Fouquet – încrederea dumitale mă îngrozeşte mai mult decât însăşi mânia regelui.

— Ei, lasă!

— Dar cine eşti dumneata?

— Mă cunoşti, mi se pare.

— Să zicem că mă înşel; spune-mi, atunci, ce gânduri ai?

— Vreau pe tronul Franţei un rege care să-i fie devotat domnului Fouquet, şi vreau ca domnul Fouquet să-mi fie devotat mie.

— Oh – strigă Fouquet strângându-i mâna – dacă e vorba să fiu al dumitale, află că sunt întru totul; dar, cre-de-mă, dragul meu d'Herblay, îţi faci iluzii!

— În ce privinţă?

— Niciodată regele nu-mi va fi devotat mie.

— Nu ţi-am spus că regele îţi va fi devotat, aşa mi se pare.

— Ba da, dimpotrivă, aşa ai spus.

— Nu ţi-am spus regele. Am spus un rege.

— Nu e acelaşi lucru?

— Din contră, e cu totul altceva.

— Nu mai înţeleg nimic.

— Ai să înţelegi. Presupune că acest rege va fi altcineva decât Ludovic al XIV-lea.

— Altcineva?

— Da, care va primi totul de la dumneata.

— Cu neputinţă.

— Chiar şi tronul său.

— Oh, eşti nebun! Nu există alt om în afară de regele Ludovic al XIV-lea care ar putea sta pe tronul Franţei, nu văd pe altcineva pentru asta, pe nimeni altul.

— Eu, unul, văd totuşi pe cineva.

— Doar dacă nu cumva e vorba de DOMNUL – zise Fouquet privindu-l cu nelinişte pe Aramis... Însă DOMNUL...

— Nu e vorba de DOMNUL.

— Dar cum crezi că un prinţ care nu e de sânge, cum vrei ca un prinţ fără nici un drept...

— Regele meu, sau, mai degrabă, regele dumitale, va fi tot ce trebuie să fie, n-avea nici o grijă.

— Ia seama, ia seama, domnule d'Herblay, mă faci să mă cutremur, mă faci să-mi vie ameţeala.

Aramis zâmbi.

— O ameţeală şi un cutremur care te costă prea puţin – răspunse el.

— Oh, încă o dată, mă înspăimânţi.

Aramis zâmbi din nou.

— Râzi? întrebă Fouquet.

— În ziua hărăzită, vei râde şi dumneata ca mine; acum însă, trebuie să fiu singurul care râde.

— Oh, explică-te!

— În ziua hărăzită, am să mă explic, nu te îngriji de asta. Nici dumneata nu eşti sfântul Petru, după cum nici eu nu sunt Christos, totuşi îţi voi spune: "Om cu atât de puţină credinţă, de ce te îndoieşti?"

— Ei, Doamne, mă îndoiesc... mă îndoiesc fiindcă nu văd.

— Atunci înseamnă că eşti orb, şi nu te voi mai privi ca pe sfântul Petru, ci ca pe sfântul Pavel, şi îţi voi spune: "Va veni o zi când ochii ţi se vor deschide".

— Oh – făcu Fouquet – cât aş vrea să cred!

— Păcat însă că nu crezi! Dumneata, pe care te-am ajutat de zece ori să treci prăpastia în care singur căzuseşi, nu crezi, dumneata care de la procuror general te-ai înălţat la rangul de intendent al statului, de la rangul de intendent la rangul de cel dintâi ministru, şi care de la rangul de cel dintâi ministru vei trece la acela de conducător al palatului... Dar nu – rosti el cu veşnicul lui surâs. Nu, nu, dumneata nu poţi să vezi şi, ca atare, nu poţi să crezi aşa ceva.

Şi Aramis se ridică pentru a se retrage.

— Un ultim cuvânt – zise Fouquet. Niciodată nu mi-ai vorbit astfel, niciodată nu te-ai arătat atât de încrezător, sau, mai bine zis, atât de îndrăzneţ.

— Pentru că, spre a vorbi cu glas tare, trebuie să fii stăpân pe ceea ce spui.

— Şi dumneata eşti?

— Fireşte.

— De când asta?

— De ieri.

— Oh, domnule d'Herblay, ia seama, împingi siguranţa până la cutezanţă!

— Fiindcă atunci când eşti puternic, poţi fi cutezător.

— Dumneata eşti puternic?

— Ţi-am oferit zece milioane, ţi le ofer încă.

Fouquet se ridică, foarte tulburat la rândul lui.

— Ia să vedem – zise el – ia să vedem: ai vorbit de răsturnarea regilor, de înlocuirea lor cu alţi regi. Să mă ierte Dumnezeu, dar, dacă nu sunt nebun, asta ai spus adineauri.

— Nu eşti câtuşi de puţin nebun, iar eu, într-adevăr, asta am spus adineauri.

— Şi pentru ce-ai spus-o oare?

— Pentru că poţi vorbi astfel despre tronuri răsturnate şi despre regi înălţaţi, când te simţi mai presus de regii şi de tronurile... de pe lumea asta.

— Atunci eşti atotputernic? strigă Fouquet.

— Ţi-am spus-o şi ţi-o repet – răspunse Aramis cu ochiul scăpărător şi cu buza tremurândă.

Fouquet se prăbuşi într-un fotoliu şi îşi lăsă capul să-i cadă în palme. Aramis îl privi o clipă, aşa cum ar fi făcut arhanghelul destinelor omeneşti în faţa unui simplu muritor.

— Cu bine – îi spuse el – culcă-te liniştit, şi trimite scrisoarea făcută pentru La Vallière. Mâine ne vom vedea din nou, nu-i aşa?

— Da, mâine – murmură Fouquet clătinând din cap ca un om care îşi revine în fine – dar unde ne vom revedea?

— La plimbarea regelui, dacă vrei.

— Foarte bine.

Şi se despărţiră.

IV

FURTUNA

A doua zi, vremea se arătă mohorâtă şi ceţoasă, şi cum toată lumea ştia că era fixată o plimbare în programul regal, fiecare, când se sculă, îşi aruncă mai întâi ochii spre cer.

Pe vârfurile arborilor plutea o negură deasă şi fierbinte, ce abia avusese puterea să se ridice la treizeci de picioare deasupra pământului sub razele unui soare ce nu se zărea decât prin vălul greu şi întunecat al unui nor.

În dimineaţa aceea nu căzuse rouă. Iarba era uscată, florile erau ofilite. Păsările cântau cu mai puţină voioşie ca de obicei în frunzişul nemişcat, ce părea amorţit. Murmurul ciudat, nedesluşit, plin de viaţă, ce părea că se naşte şi trăieşte prin soare, acea răsuflare a naturii care vorbeşte necontenit în mijlocul tuturor celorlalte freamăte nu se simţea nicăieri, liniştea nu fusese niciodată atât de mare.

Această tristeţe a cerului lovi ochii regelui în clipa când se sculă şi se duse la fereastră. Dar cum toate ordinele pentru plimbare fuseseră date, cum toate pregătirile fuseseră făcute, cum, amănunt şi mai hotărâtor, Ludovic îşi legase de această plimbare toate făgăduielile luate faţă de imaginaţia lui, şi, putem chiar spune, faţă de imboldurile inimii lui, regele decise, fără să stea în cumpănă, că starea timpului nu putea sa înrâurească plimbarea plănuită şi că, oricum ar fi vremea, plimbarea trebuia să aibă loc.

De altfel, sunt în anumite domnii pământeşti, favorizate de cer, ceasuri când s-ar crede că voinţa unui rege de pe pământ poate să abată din drum voinţa divină. Augustus îl avea pe Virgiliu care să-i spună: Nocte placet tota redeunt spectacula mane. ("Noaptea hotărăşte ca jocurile publice să se reia în întregime dimineaţa") Ludovic al XIV-lea îl avea pe Boileau, care trebuia să-i spună cu totul altceva, şi pe Dumnezeu, care trebuia să se arate aproape tot atât de binevoitor pentru el, aşa cum Iupiter fusese pentru Augustus.

Ludovic ascultă liturghia de dimineaţă ca de obicei, însă, trebuie să o mărturisim, cu gândurile puţin întoarse de la Creator, fiindcă în mintea lui stăruia amintirea creaturii. În timpul slujbei, el se îndeletnici să numere, şi asta nu numai o dată, minutele, apoi secundele ce-l despărţeau de fericitul moment când va începe plimbarea, adică de momentul când DOAMNA va porni la drum împreună cu domnişoarele sale de onoare.

Altminteri, e de la sine înţeles că nimeni la castel nu aflase de întrevederea ce avusese loc în ajun între La Vallière şi rege. Poate că Montalais, cu flecăreala ei cunoscută, ar fi putut să dezvăluie ceva; dar Montalais, în această împrejurare, era ţinută în frâu de Malicorne, care-i ferecase gura cu lacătul interesului comun. Cât despre Ludovic al XIV-lea, el era atât de fericit, încât îi iertase, sau aproape îi iertase DOAMNEI mica ei răutate din ajun. Într-adevăr, acum putea mai curând să se laude, decât să se plângă de aceasta. Fără gluma răutăcioasă a DOAMNEI, el n-ar fi primit scrisoarea trimisă de La Vallière; fără această scrisoare, n-ar fi avut loc întrevederea, şi fără această întrevedere, ar fi rămas pradă nehotărârii. Stăruia deci prea multă fericire în inima lui pentru ca să mai încapă acolo vreo pizmă împotriva cuiva, cel puţin în acel moment. Ca atare, în loc să-şi încrunte sprânceana zărind-o pe cumnata lui, Ludovic îşi făgădui să-i arate şi mai mult prietenie şi să-i facă o primire mai graţioasă ca de obicei. Dar asta numai cu o condiţie, şi condiţia era ca dânsa să apară cât mai devreme.

Iată lucrurile la care se gândea Ludovic în timpul liturghiei şi care, trebuie să o spunem, îl făceau să uite, în decursul serviciului divin, pe acela de care ar fi trebuit să ţină mai ales seamă în calitatea lui de rege preacreştin şi de fiu mai mare al Bisericii. Noroc că Dumnezeu e îngăduitor cu rătăcirile tinereşti; tot ce e dragoste, chiar dragoste vinovată, găseşte atât de uşor iertare în părinteasca lui înţelegere, încât, ieşind de la slujbă, Ludovic, ridicându-şi ochii spre cer, putu să vadă, printre spărturile unui nor, un colţ al covorului de azur pe care calcă picioarele atotstă-pânitorului.

Se întoarse la castel, şi cum plimbarea fusese hotărâtă abia pe la amiază, iar acum nu erau decât ceasurile zece, se apucă să lucreze cu râvnă, împreună cu Colbert şi Lyonne. Dar cum, în timp ce lucra, Ludovic trecea mereu de la masă la fereastră, iar această fereastră se afla în partea dinspre pavilionul DOAMNEI, el putu să-l vadă în curte pe domnul Fouquet, căruia curtenii, în virtutea favoarei de care se bucurase în ajun, îi arătau mai multă atenţie ca oricând; Fouquet venea, cu un aer cât se poate de bine dispus şi fericit, să-i facă, la rândul lui, curte regelui.

Instinctiv, zărindu-l pe Fouquet, regele se întoarse către Colbert. Colbert era numai surâs şi părea el însuşi plin de mulţumire şi de voioşie. Fericirea aceasta îl stăpânea din clipa când unul din secretarii lui intrase şi-i adusese un portofel pe care, fără să-l deschidă, vistiernicul îl vârâse în marele buzunar al pantalonilor săi. Dar, cum în bucuria lui Colbert era totdeauna ceva necurat, Ludovic preferă, între cele două surâsuri, pe acela al lui Fouquet. Îi făcu semn intendentului superior să urce, apoi, întorcându-se către Lyonne şi Colbert, le spuse:

— Încheiaţi acest lucru şi lăsaţi-l pe biroul meu; îl voi cerceta când voi fi cu mintea mai limpede.

Şi ieşi.

La semnul regelui, Fouquet se grăbi să urce. Cât despre Aramis, care-l însoţea pe intendentul superior, aceste se amestecă în grupul curtenilor de rând şi se pierdu în mijlocul lor, fără ca regele să-l fi observat măcar.

Regele şi Fouquet se întâlniră la capătul scării.

— Sire – zise Fouquet văzând binevoitoarea primire pe care i-o pregătea Ludovic – sire, de câteva zile, maiestatea voastră mă umple de bucurie. Nu mai e un rege tânăr, ci un zeu tânăr cel care domneşte în Franţa, zeul plăcerii, al fericirii şi al dragostei.

Regele roşi. Oricât de măgulitor, complimentul era puţin cam direct.

Ludovic îl conduse pe Fouquet într-un mic salon ce despărţea cabinetul lui de lucru de camera de dormit.

— Ştii pentru ce te-am chemat? spuse regele aşezându-se pe marginea ferestrei, în aşa fel ca să nu piardă nimic din ceea ce s-ar fi petrecut pe terasa unde dădea cea de a doua intrare a pavilionului DOAMNEI.

— Nu, sire... dar, după zâmbetul graţios al maiestăţii voastre, pentru ceva plăcut, sunt încredinţat de asta.

— Ah, presupui?

— Nu, sire, privesc şi înţeleg.

— Atunci, te înşeli.

— Eu, sire?

— Căci te-am chemat, dimpotrivă, ca să-ţi fac o mustrare.

— Mie, sire?

— Da, şi dintre cele mai serioase.

— Într-adevăr, maiestatea voastră mă înspăimântă... şi cu toate astea aştept, plin de încredere, judecata şi bunătatea voastră.

— Ce-am auzit, domnule Fouquet, că pregăteşti o mare serbare la Vaux?

Fouquet zâmbi cum face bolnavul la primul fior al unei boli uitate, dar care revine.

— Şi pe mine nu vrei să mă inviţi? continuă regele.

— Sire – răspunse Fouquet – nu mă gândeam la această serbare, şi abia ieri seară unul din prietenii mei (Fouquet apăsă pe acest cuvânt) a binevoit să-mi dea ideea.

— Dar ieri seară ne-am văzut şi nu mi-ai spus nimic despre asta, domnule Fouquet.

— Sire, cum puteam să sper că maiestatea voastră va coborî în asemenea măsură din înaltele sfere în care trăieşte, încât să-mi cinstească locuinţa cu prezenţa sa regală?

— Iartă-mă, domnule Fouquet, dar nu-mi vorbiseşi nimic despre serbarea dumitale.

— Nu i-am vorbit regelui despre această serbare, repet, fiindcă, mai întâi, nimic nu fusese încă hotărât în legătură cu ea, şi, în al doilea rând, fiindcă mă temeam de un refuz.

— Dar ce te făcea să-ţi fie teamă de un refuz, domnule Fouquet? Bagă de seamă, vreau să merg cu dumneata până la capăt.

— Sire, marea dorinţă pe care o aveam de a şti că regele va primi invitaţia mea.

— Ei bine, domnule Fouquet, nimic mai uşor, pe cât văd, decât să ne înţelegem. Dumneata doreşti să mă inviţi la serbare, eu doresc să vin; invită-mă şi voi veni.

— Cum! Maiestatea voastră va binevoi să primească? murmură intendentul superior.

— Într-adevăr, domnule – zise regele râzând – cred că am să fac mai mult decât să primesc: cred că am să mă invit singur.

— Maiestatea voastră mă copleşeşte cu atâta cinste şi cu atâta bucurie! strigă Fouquet. Mă văd silit să repet ceea ce domnul de La Vieuville îi spunea bunicului vostru Henric al IV-lea: Domine, non sum dignus. ("Stăpâne, nu sunt vrednic")

— Răspunsul meu la aceasta, domnule Fouquet, e că, dacă vei da o serbare, invitat sau nu, voi veni la serbarea dumitale.

— Oh, mulţumesc, mulţumesc, regele meu! rosti Fouquet înălţând capul sub această favoare, care, în gândul lui, însemna ruina sa. Dar cum a fost prevenită maiestatea voastră?

— Prin zvon public, domnule Fouquet, care spune cele mai bune lucruri despre dumneata şi adevărate minuni despre casa domniei tale. Nu vei fi mândru, domnule Fouquet, că regele va fi gelos pe dumneata?

— Asta mă va face cel mai fericit om de pe pământ, sire, deoarece în ziua când regele va fi gelos pe reşedinţa mea de la Vaux, înseamnă că voi avea ceva demn de a-i oferi regelui meu.

— Ei bine, domnule Fouquet, pregăteşte-ţi serbarea şi deschide larg uşile casei domniei tale.

— Iar maiestatea voastră, sire, hotărâţi ziua.

— De astăzi într-o lună.

— Sire, maiestatea voastră nu mai doreşte nimic altceva?

— Nimic, domnule intendent superior, decât ca, de aici încolo, să te am lângă mine cât mai des cu putinţă.

— Sire, am cinstea de a mă număra printre cei care vor însoţi pe maiestatea voastră la plimbare.

— Foarte bine; tocmai ies, într-adevăr, domnule Fouquet, căci iată doamnele care vin la întâlnire.

Şi, rostind aceste cuvinte, regele se retrase de la fereastră nu numai cu nerăbdarea unui tânăr, ci cu a unui tânăr îndrăgostit, pentru a lua mănuşile şi bastonul pe care i le întindea valetul său de cameră.

Afară se auzeau tropotele cailor şi uruitul roţilor prin nisipul din curte. Regele coborî scările. În clipa când apăru pe peron, fiecare se opri în loc. Regele păşi drept către regina cea tânără. Cât despre regina-mamă, din ce în ce mai suferindă din pricina bolii ce-o atinsese, ea nu mai voise să iasă. Maria-Tereza se urcă în trăsură împreună cu DOAMNA şi-l întrebă pe rege în ce parte doreşte să fie făcută plimbarea. Regele, care o zări în clipa aceea pe La Vallière, palidă încă în urma celor petrecute în ajun, urcându-se într-o caleaşcă împreună cu trei dintre prietenele ei, îi răspunse reginei că n-avea nici un fel de preferinţă şi că se va simţi bine oriunde se va afla dânsa. Regina porunci atunci să li se spună călăreţilor să se îndrepte spre Apremont. Călăreţii porniră înainte.

Regele se urcă în şa. Câteva minute, el urmă trăsura reginei şi a DOAMNEI, călărind pe lângă portieră.

Timpul se mai limpezise puţin; totuşi, un fel de văl de pulbere, asemenea unei pânze murdare, se întindea pe toată suprafaţa cerului; soarele făcea să strălucească în bătaia razelor sale pulberea argintie ce plutea în văzduhul îmbâcsit. Căldura devenise înăbuşitoare. Dar cum regele nu părea să ia în seamă starea cerului, nimeni nu se mai nelinişti de asta, şi plimbarea, conform ordinului pe care-l dăduse regina, se îndreptă spre Apremont.

Convoiul curtenilor era zgomotos şi vesel: se vedea că fiecare căuta să uite şi să-i facă şi pe ceilalţi să uite convorbirile înveninate din ajun. DOAMNA, mai ales, era încântătoare.

Într-adevăr, DOAMNA, văzându-l pe rege lângă portiera trăsurii, şi cum nu presupunea că el putea să fie acolo pentru regină, era însufleţită de speranţa că monarhul se întorsese la dânsa. Dar, după aproape un sfert de leghe de drum, regele, adresându-le un surâs graţios, le salută şi îşi struni calul, lăsând să treacă prin faţa lui trăsura reginei, apoi aceea a primelor doamne de onoare, apoi pe toate celelalte la rând, care, văzându-l că se opreşte, voiră să se oprească şi ele. Însă regele le făcu semn cu mâna să-şi urmeze calea mai departe. Când trecu trăsura în care se afla La Vallière, regele se apropie de ea. Le salută pe cele dinăuntru şi tocmai se pregătea să pornească pe lângă trăsura domnişoarelor de onoare, aşa cum mersese pe lângă aceea a DOAMNEI, când, deodată, şirul trăsurilor se opri în drum.

Fără îndoială, regina, neliniştită că regele rămăsese în urmă, dăduse ordin să se întrerupă mersul. Ne amintim că ei i se lăsase libertatea de a conduce plimbarea. Regele o întrebă care îi era dorinţa pentru care oprise brusc trăsurile.

— Vreau să mergem pe jos – răspunse regina.

De bună seamă, ca spera că regele, care urma călare trăsura domnişoarelor de onoare, nu va îndrăzni să le urmeze pe acestea pe jos.

Ajunseseră în mijlocul pădurii. Plimbarea, într-adevăr, se anunţa frumoasă, frumoasă mai ales pentru visători şi pentru îndrăgostiţi. Trei minunate alei lungi, umbrite şi neumblate, porneau din mica răspântie unde făcuseră popas. Alei îmbrăcate în verdeaţă, dantelate de frunzişuri, sfârşindu-se fiecare prin câte o palmă de cer ce se întrezărea pe sub bolţile de crengi – iată cum arăta locul.

La capătul acestor alei treceau într-o parte şi în alta, dând semne vădite de îngrijorare, căprioarele speriate, care, după ce se opreau o clipă în mijlocul cărării şi ridicau capul în sus, o zbugheau ca nişte săgeţi, afundându-se, dintr-o săritură, în ascunzişul pădurii, unde se făceau nevăzute, în timp ce, din când în când, câte un iepure filozof, aşezându-se pe coadă, îşi scărpina botul cu labele dinainte şi adulmeca aerul pentru a-şi da seama dacă toţi aceşti oameni care se apropiau şi care veneau să-i tulbure astfel meditaţiile, ospeţele şi iubirile nu erau urmaţi de vreun câine cu labele strâmbe sau nu aveau vreo puşcă ascunsă la subsuoară.

Întreaga societate, de altminteri, coborâse din trăsură, de îndată ce o văzuse pe regină coborând. Maria-Tereza apucă braţul uneia dintre doamnele ei de onoare şi, după ce aruncă o privire piezişă regelui, care nu părea să bage câtusi de puţin de seamă că era ţinta atenţiei reginei, se adânci în pădure pe cea dintâi cărare ce-i ieşi înainte.

Doi însoţitori mergeau înaintea regelui, curăţând cu bastoanele cărarea de crengi uscate şi înlăturind mărăcinii ce puteau să încurce drumul.

Coborând din trăsură, DOAMNA se pomeni lângă ea cu domnul de Guiche, care se înclină în faţa ei, gata să-i stea la dispoziţie.

DOMNUL, încântat de baia făcută cu două zile în urmă, declarase că optează pentru râu şi, îngăduindu-i lui de Guiche să plece, rămăsese la castel împreună cu Manicamp şi cavalerul de Lorraine. Nu mai simţea nici urmă de gelozie. În zadar fu deci căutat printre cei din cortegiu; dar, cum DOMNUL era un prinţ cu apucături ciudate, care de obicei nu prea ţinea seama de plăcerea generală, lipsa lui fu mai curând un prilej de mulţumire, decât de regret.

Fiecare urmă exemplul dat de regină şi de DOAMNA, pornind încotro îi era pe plac, la întâmplare şi la noroc.

Regele, am spus, rămăsese lângă La Vallière şi, descălecând chiar în clipa când se deschidea uşa de la trăsură, îi oferi braţul. Nuniaidecât, Montalais şi Tonnay-Charente se îndepărtară, prima din calcul, a doua din discreţie. Atât doar ca între ele exista această deosebire: pe când una se îndepărta din dorinţa de a-i fi pe plac regelui, cealaltă o făcea spre a-i displace.

În timpul ultimei jumătăţi de ceas, vremea însăşi se zbârlise: vălul acela de ceaţă, ca împins de un vânt cald, se retrăsese spre apus; apoi, îmbrâncit de un curent potrivnic, rătăcea greoi, domol, prin văzduh. Se simţea că se apropie furtuna; dar cum regele nu o vedea, nimeni nu se credea îndreptăţit s-o vadă.

Plimbarea fu, deci, continuată; câteva spirite neliniştite îşi ridicau din când în când ochii spre cer. Altele, mai fricoase, se plimbau fără să se depărteze de trăsuri, unde se gândeau să găsească un adăpost în caz de ploaie. Dar cea mai mare parte a cortegiului, văzându-l pe rege intrând fără teamă în pădure cu La Vallière, cea mai mare parte a cortegiului, spunem, îl urmă pe rege. Ceea ce regele văzând, o luă de mână pe La Vallière şi se furişă cu ea pe o cărare lăturalnică, unde, de astă dată, nimeni nu îndrăzni să-l mai urmeze.

V

PLOAIA

În acest timp, chiar în partea spre care se îndreptaseră, singuri, regele şi La Vallière, doi bărbaţi înaintau în sus, mergând pe sub copaci, în loc să ţină mijlocul cărării, fiind foarte îngrijoraţi de felul cum arăta cerul. Aveau capetele plecate, ca nişte oameni ce se gândesc la probleme mari. Nu-i văzuseră nici pe de Guiche, nici pe DOAMNA, nici pe rege, nici pe La Vallière. Deodată, ceva spintecă văzduhul, ca o ţâşnire de foc, urmată de un bubuit surd şi îndepărtat.

— Ah – zise unul dintre cei doi bărbaţi ridicând capul – vine furtuna. Ne întoarcem la trăsuri, scumpul meu d'Herblay?

Aramis se uită în sus, cercetând atmosfera.

— O – făcu el – nu e cazul să ne grăbim! Apoi reluă convorbirea pe care, fără îndoială, o întrerupsese: Spuneai, deci, că scrisoarea pe care am întocmit-o aseară trebuie să fi ajuns până în ceasul de faţă la destinaţie.

— Sunt mai mult ca sigur că da.

— Prin cine ai trimis-o?

— Prin omul meu de taină, aşa cum am avut onoarea să-ţi spun.

— Ţi-a adus răspunsul?

— Nu l-am mai văzut; pesemne că fata se afla în apartamentul DOAMNEI, sau poate se îmbrăca în camera ei şi va fi spus să aştepte. A venit apoi ora plecării şi am pornit încoace. Aşa că nu ştiu ce s-a petrecut acolo.

— L-ai văzut pe rege înainte de plecare?

— Da.

— Cum l-ai găsit?

— Foarte cumsecade sau ticălos, după cum va fi fost sincer sau ascuns.

— Şi serbarea?

— Va avea loc peste o lună.

— S-a invitat singur?

— Cu o stăruinţă în care am recunoscut amestecul lui Colbert.

— Foarte bine.

— Noaptea nu ţi-a spulberat iluziile?

— Ce iluzii?

— În legătură cu sprijinul pe care poţi să mi-l dai în această împrejurare.

— Nu, am stat şi am scris toată noaptea, astfel încât toate ordinele au fost date.

— Serbarea va costa câteva milioane, să nu te amăgeşti cu gândul.

— Eu îţi voi da şase... Pregăteşte şi dumneata încă două sau trei, ca să fie.

— Eşti un om miraculos, dragul meu d'Herblay!

Aramis surâse.

— Dar – întrebă Fouquet cu un rest de îngrijorare – de vreme ce vânturi astfel milioanele, de ce, acum câteva zile, nu i-ai dat din buzunarul dumitale cele cincizeci de mii de livre lui Baisemeaux?

— Pentru că, acum câteva zile, eram la fel de sărac ca Iov.

— Şi astăzi?

— Astăzi sunt mai bogat decât regele.

— Prea bine – zise Fouquet – mă pricep la oameni. Ştiu că n-ai fi în stare să-ţi calci cuvântul; şi nu vreau să-ţi pătrund taina: aşa că, să nu mai vorbim despre asta.

În acel moment se auzi un bubuit înfundat, care izbucni deodată într-un tunet ce cutremură văzduhul.

— Oh, oh – făcu Fouquet – ţi-am spus eu!

— Haide – zise Aramis – repede la trăsuri.

— Nu vom mai avea timp – răspunse Fouquet – iată ploaia.

Într-adevăr, ca şi cum cerul s-ar fi deschis, o răpăială cu picuri mari începu să răsune numaidecât pe bolta de frunziş a pădurii.

— Oh – zise Aramis – mai avem încă timp să ajungem, la trăsuri înainte ca apa să pătrundă prin frunziş.

— Ar fi poate mai bine – zise Fouquet – să ne adăpostim în vreo grotă.

— Da, însă unde să găsim grota? întrebă Aramis.

— Ştiu eu una, la zece paşi de aici – răspunse Fouquet cu un zâmbet. Apoi, după ce privi în jur, adăugă: Da, e acolo.

— Ce fericit eşti că ai o memorie aşa de bună! zise Aramis, zâmbind la rândul lui. Dar nu ţi-e teamă că, văzând că nu ne mai întoarcem, vizitiul dumitale are să-şi închipuie că am apucat alt drum şi are să plece o dată cu celelalte trăsuri ale curţii?

— Oh – răspunse Fouquet – nu e nici o primejdie: când îmi las vizitiul şi trăsura undeva, numai un ordin precis al regelui ar putea să-i urnească din loc, şi poate nici atunci. De altminteri, mi se pare că nu suntem singurii care am ajuns atât de departe: aud paşi şi un murmur de glasuri.

Şi, spunând acestea, Fouquet se întoarse, desfăcând cu bastonul un pâlc de ramuri ce-i închideau calea. Privirea lui Aramis pătrunse o dată cu a lui prin deschizătură.

— O femeie! exclamă Aramis.

— Un bărbat! rosti Fouquet.

— La Vallière!

— Regele!

— Oh, oh – făcu Aramis – nu cumva regele cunoaşte şi el peştera dumitale? Nu m-aş mira câtuşi de puţin; mi se pare că e în strânse legături cu nimfele de la Fontainebleau.

— Nu-i nimic – zise Fouquet – să mergem totuşi acolo. Dacă n-o cunoaşte, vom vedea ce are să facă; dacă o cunoaşte, cum ea are două guri, în timp ce el va intra pe una, noi vom ieşi pe cealaltă.

— E departe? întrebă Aramis. Iată că a început să ne ude ploaia.

— Am şi ajuns.

Fouquet dădu la o parte câteva ramuri şi în faţa lor apăru o scobitură în stâncă, acoperită în întregime de curpeni, de bălării şi de un strat gros de muşchi. Fouquet arătă calea. Aramis îl urmă.

În clipa când să intre în grotă, Aramis întoarse capul.

— Oh, oh – zise el – iată-i că pătrund în pădure, iată-i că vin încoace.

— Ei bine, să le cedam locul – rosti Fouquet zâmbind şi trăgându-l pe Aramis de poala mantiei. Nu cred, totuşi, ca regele să cunoască peştera mea.

— Într-adevăr – răspunse Aramis – caută un adăpost, însă un copac cu frunzişul mai des, asta-i tot.

Aramis nu se înşela: ragele privea în sus, nu în jurul lui. O ţinea pe La Vallière de braţ, cu mâna lui pe mâna ei.

La Vallière începea să alunece prin iarba udă. Ludovic privi cu mai multă atenţie de jur împrejur şi, zărind un stejar uriaş, cu ramuri stufoase, o trase pe La Vallière sub coroana lui. Biata fată privea cu nelinişte în jurul ei; părea că se teme şi totodată că doreşte să fie urmărită de cineva.

Regele o lipi cu spatele de trunchiul copacului, a cărui largă circumferinţă, apărată de desimea frunzişului, era încă uscată, ca şi cum în acel moment ploaia n-ar fi căzut în şuvoaie. El stătea în faţa ei, cu capul gol. După o clipă însă, câteva picături pătrunseră prin rămurişul copacului şi căzură pe fruntea regelui, care nu le luă în seamă.

— Oh, sire! murmură La Vallière, vrând să-l apere cu propria lui pălărie.

Dar regele se înclină şi refuză cu îndărătnicie să-şi acopere capul.

— Acum avem prilejul să le oferim locul nostru – şopti Fouquet la urechea lui Aramis.

— Acum avem prilejul să ascultăm şi să nu scăpăm o vorbă din ceea ce-şi vor spune – răspunse Aramis la urechea lui Fouquet.

Într-adevăr, amândoi tăcură chitic şi glasul regelui putu să ajungă până la ei.

— Oh, Doamne sfinte, domnişoară – zise regele – văd, sau mai degrabă îţi ghicesc neliniştea; crede-mă că-mi pare foarte rău de a te fi îndepărtat de restul grupului şi de a te fi adus într-un loc unde ai să suferi din pricina ploii. Te-a şi udat, ba poate ţi-e şi frig?

— Nu, sire.

— Tremuri totuşi.

— Sire, mă tem să nu se interpreteze în rău lipsa mea într-un moment când, fără îndoială, toată lumea s-a strâns la un loc.

— Ţi-aş propune să ne întoarcem la trăsuri, domnişoară; dar, iată, priveşte, ascultă şi spune-mi dacă e cu putinţă să ne mişcăm de aici în clipa de faţă.

Într-adevăr, cerul răsuna de trăsnete şi ploaia cădea în şiroaie.

— De altminteri – continuă Ludovic – nu se poate face nici o interpretare în defavoarea dumitale. Nu eşti oare însoţită de regele Franţei, adică de primul gentilom al regatului?

— De bună seamă, sire – răspunse La Vallière – şi asta e o mare cinste pentru mine; însă nu pentru mine mă tem de cele ce s-ar putea spune.

— Pentru cine, atunci?

— Pentru voi, sire.

— Pentru mine, domnişoară? spuse regele, surâzând. Nu înţeleg ce vrei să spui.

— Maiestatea voastră a uitat oare cele ce s-a întâmplat aseară la alteţa sa regală?

— Oh, să uităm asta, te rog, sau, mai degrabă, îngăduie-mi să-mi reamintesc totul, spre a-ţi mulţumi încă o dată pentru scrisoarea dumitale şi...

— Sire – îl întrerupse La Vallière – începe să curgă apa şi maiestatea voastră stă cu capul descoperit.

— Te rog, să nu ne îngrijim decât de dumneata, domnişoară.

— Oh, eu – răspunse La Vallière cu un surâs – eu sunt o ţărancă obişnuită să colind câmpiile Loarei şi parcul de la Blois, pe orice vreme. Iar cât despre îmbrăcămintea mea – adăugă ea privindu-şi rochia simplă, de muselină – maiestatea voastră vede prea bine că n-am mare lucru de pierdut.

— E adevărat, domnişoară, am observat nu numai o dată că datorezi totul aproape numai dumitale însăţi şi nimic îmbrăcăminţii. Nu eşti deloc cochetă, şi asta, după mine, e o mare însuşire.

— Sire, nu mă faceţi mai perfectă decât sunt, şi spuneţi mai degrabă: nu eşti în stare să fii cochetă.

— Pentru ce asta?

— Pentru că – răspunse La Vallière zâmbind – pentru că nu sunt bogată.

— Atunci mărturiseşte că-ţi plac lucrurile frumoase! rosti cu însufleţire regele.

— Sire, nu socotesc frumoase decât lucrurile la care pot să ajung. Tot ceea ce e prea sus pentru mine...

— Te lasă nepăsătoare?

— Îmi e străin, ca fiindu-mi neîngăduit.

— Iar eu, domnişoară – răspunse regele – socotesc că nu eşti la curtea mea pe treapta pe care ai merita să fii. Nu mi s-a vorbit îndeajuns, de bună seamă, despre serviciile familiei dumitale. Înzestrarea casei dumitale a fost în chip crud nesocotită de către unchiul meu.

— Oh, nu, sire. Alteţa sa regală monseniorul duce de Orléans a fost totdeauna cât se poate de bun cu domnul de Saint-Remy, tatăl meu vitreg. Serviciile au fost neînsemnate, şi se poate spune că am fost răsplătiţi după faptele noastre. Nu toată lumea are norocul să găsească prilejuri de a-şi sluji regele cu strălucire. Fireşte, nu mă îndoiesc că, dacă prilejul s-ar fi ivit, familia mea ar fi dat dovadă de o inimă tot atât de mare pe cât îi era dorinţa, dar noi n-am avut această fericire.

— Ei bine, domnişoară, e datoria regilor să îndrepte greşelile hazardului, şi îmi iau bucuros sarcina de a repara, cât mai repede, în ceea ce te priveşte, vitregia soartei.

— Nu, sire – strigă La Vallière cu aprindere – vă rog să lăsaţi lucrurile în starea în care sunt.

— Cum, domnişoară, refuzi ceea ce trebuie, ceea ce vreau să fac pentru dumneata?

— S-a făcut tot ceea ce doream, sire, atunci când mi s-a acordat cinstea de a fi numită în casa DOAMNEI.

— Dar dacă refuzi pentru dumneata, primeşte cel puţin pentru ai dumitale.

— Sire, intenţia voastră atât de mărinimoasă mă tulbură şi mă sperie, căci, făcând pentru familia mea ceea ce bunătatea voastră vă îndeamnă să faceţi, maiestatea voastră ne va crea nouă pizmuitori, iar sieşi duşmani. Lăsaţi-mă, sire, în situaţia modestă în care mă aflu, lăsaţi simţămintelor pe care le pot încerca gingaşa bucurie a dezinteresării.

— Oh, iată un limbaj cu adevărat minunat – zise regele.

— Aşa e – murmură Aramis la urechea lui Fouquet – şi regele nu trebuie să fie obişnuit cu aşa ceva.

— Dar dacă ea va răspunde tot aşa şi la scrisoarea mea? întrebă Fouquet.

— Lasă – răspunse Aramis – să nu ne grăbim şi să aşteptăm sfârşitul.

— Şi apoi, scumpe domnule d'Herblay – adăugă intendentul superior, neputând să creadă în toate vorbele pe care le spusese La Vallière – e adesea un calcul dibaci în a căuta să pari dezinteresat cu regii.

— Este tocmai ceea ce gândeam şi eu acum – răspunse Aramis. Dar să ascultăm.

Regele se apropie de La Vallière şi, cum ploaia pătrundea tot mai mult prin frunzişul stejarului, îşi ţinu pălăria deasupra capului tinerei fete. Ea îşi ridică frumoşii săi ochi albaştri spre această pălărie regală care o apăra de ploaie şi dădu din cap, lăsând să-i scape un suspin.

— Oh, Doamne – murmură regele – ce gând trist poate să mai ajungă până la inima dumitale, când eu o ocrotesc cu a mea?

— Sire, am sa vă spun. Am mai încercat să ating această chestiune, atât de greu de ridicat pentru o fată de vârsta mea, dar maiestatea voastră mi-a impus tăcerea. Sire, maiestatea voastră nu-şi mai aparţine; sire, maiestatea voastră e însurat; orice sentiment ce-ar îndepărta pe maiestatea voastră de regină, împingând pe maiestatea voastră să se ocupe de mine, ar fi pentru regină izvorul unei adânci tristeţi.

Regele încercă s-o întrerupă, dar ea continuă cu un gest rugător:

— Regina iubeşte pe maiestatea voastră cu o dragoste lesne de înţeles; regina urmăreşte din ochi pe maiestatea voastră la fiecare pas care o depărtează de dânsa. Având fericirea de a fi întâlnit un asemenea soţ, că se roagă cerului cu lacrimi în ochi să-i păstreze acest dar, şi e geloasă de cea mai neînsemnată mişcare a inimii voastre.

Regele voi iarăşi să spună ceva, dar şi de astă dată La Vallière îndrăzni să-l oprească.

— N-ar fi oare o faptă vinovată – îi spuse ea – dacă, văzând o dragoste atât de vie şi atât de nobilă, maiestatea voastră i-ar da reginei un prilej de gelozie? Oh, iertaţi-mi acest cuvânt, sire! Oh, Doamne, e cu neputinţă, ştiu, sau mai degrabă ar trebui să fie cu neputinţă ca regina cea mai măreaţă din lume să fie geloasă pe o biată fată ca mine! Dar e femeie, această regină, şi inima sa, ca a oricărei simple femei, se poate înclina către bănuielile pe care oamenii răi i le-ar stârni. În numele cerului, sire, nu vă ocupaţi de mine, nu sunt vrednică de atâta cinste!

— Oh, domnişoară – rosti atunci regele – dar nu te gândeşti că, vorbindu-mi astfel, nu faci decât să-mi schimbi stima în admiraţie?

— Sire, luaţi cuvintele mele drept ceea ce nu vor să fie; mă vedeţi mai bună decât sunt; mă socotiţi mai vrednică decât m-a creat Dumnezeu. Fiţi îndurător, sire, căci, dacă nu l-aş şti pe rege cel mai generos om din regatul său, aş crede că regele vrea să-şi bată joc de mine.

— Oh, fireşte, nici vorbă nu poate fi ca dumneata să crezi una ca asta! strigă Ludovic.

— Sire, voi fi silită să o cred, dacă regele continuă să-mi vorbească în felul acesta.

— Sunt, aşadar, un Prinţ tare nefericit – zise regele cu o tristeţe care nu avea nimic prefăcut – cel mai nefericit Prinţ al creştinătăţii, deoarece n-am puterea de a o face să creadă în cuvintele mele pe aceea pe care o iubesc cel mai mult pe lume, şi care îmi zdrobeşte inima refuzând să creadă în iubirea mea.

— Oh, sire – rosti La Vallière îndepărtându-se încet de rege, care se apropiase din ce în ce mai mult de ea – iată, mi se pare că furtuna se potoleşte şi ploaia încetează.

Dar, chiar în clipa când biata copilă rostea aceste cuvinte, pentru a-şi înfrâna inima, care, fără îndoială, bătea în acelaşi tact cu a regelui, furtuna se hotărî să o dezmintă: un fulger albăstrui învălui pădurea într-o lumină fantastică şi un tunet asemănător cu o salvă de artilerie bubui deasupra capetelor celor doi tineri, ca şi cum creasta stejarului sub care se adăposteau ar fi slobozit ea însăşi această descărcare. Fata nu-şi putu stăpâni un ţipăt de groază. Regele, cu un braţ, o apropie de pieptul său, iar pe celălalt şi-l ridică deasupra capului ei, ca pentru a o apăra de trăsnet. Urmă o clipă de tăcere în care acest grup, plin de farmec, ca tot ce este tânăr şi plăcut, rămase nemişcat, în timp ce Fouquet şi Aramis îi priveau cu admiraţie, nu mai puţin neclintiţi la locurile lor decât erau regele şi La Vallière.

— Oh, sire, sire – murmură La Vallière – auziţi?

Şi îşi lăsă capul să-i cadă pe umărul lui.

— Da – răspunse regele – vezi că furtuna nu s-a potolit?

— Sire, e o prevestire.

Regele zâmbi.

— Sire, e glasul lui Dumnezeu care ameninţă.

— Ei bine – zise regele – am să consider acest fulger o prevestire şi chiar o ameninţare, dacă în răstimp de cinci minute se va repeta cu aceeaşi putere fi cu aceeaşi dârzenie; dar dacă nu, dă-mi voie să cred că furtuna e furtună şi nimic altceva.

În aceeaşi clipă, regele ridică faţa ca pentru a întreba cerul. Dar, ca şi cum cerul ar fi fost complicele lui Ludovic, în răstimpul celor cinci minute de tăcere care urmară după trăsnetul ce-i speriase pe cei doi îndrăgostiţi nu se mai auzi nici o bubuitură nouă, iar când un tunet răsună iarăşi, ce se rostogolea în depărtare, încât ai fi zis că în decurs de cinci minute furtuna, pusă pe goana, ar fi străbătut zeci de leghe, biciuită de aripa vântului.

— Ei bine, Louise – spuse regele în şoaptă – acum mă mai ameninţi oare cu mânia cerului? Şi, fiindcă ai vrut să faci din trăsnet o prevestire, te mai îndoieşti oare că nu poate fi vorba, în nici un caz, de o prevestire rea?

Tânăra fată ridică încet capul. Între timp, apa străbătuse bolta frunzişului şi acum cădea în picuri mari pe chipul regelui.

— Oh, sire, sire! şopti ea cu un accent trădând atâta îngrijorare, încât îl tulbură până şi pe rege în cel mai înalt grad. Oare pentru mine stă regele cu capul descoperit în ploaie? murmură ea. Dar cine sunt eu?

— Eşti, vezi bine – răspunse regele – divinitatea care goneşte furtuna, zeiţa care readuce timpul frumos!

Într-adevăr, o rază de soare, strecurându-se prin desişul pădurii, făcea să strălucească, asemeni unor diamante, picăturile de apă ce se prelingeau pe marginea frunzelor sau se desprindeau şi picurau în jos printre crengile copacului.

— Sire – zise La Vallière aproape învinsă, dar făcând o sforţare supremă – sire, pentru cea din urmă oară, gândiţi-vă la durerile pe care maiestatea voastră va avea să le îndure din pricina mea. În această clipă, Dumnezeule!, sunteţi căutat, sunteţi chemat. Regina trebuie să fie neliniştită, iar DOAMNA, oh, DOAMNA!... strigă tânăra fată cu o pornire ce semăna a groază.

Acest nume avu un anume efect asupra regelui: el tresări şi o lăsă pe La Vallière, pe care o ţinuse până atunci în braţele sale. Apoi se duse la marginea cărării, pentru a se uita de-a lungul ei, după care se reîntoarse cu un aer îngrijorat lângă La Vailière.

— DOAMNA ai spus? întrebă el.

— Da, DOAMNA; DOAMNA, care e de asemeni geloasă – răspunse La Vallière cu o voce gravă.

Şi ochii ei, atât de sfioşi, cu o căutătură atât de nevinovată, îndrăzniră să se oprească o clipă în ochii regelui.

— Dar – rosti Ludovic străduindu-se să-şi ascundă o tresărire – DOAMNA nu are, mi se pare, nici un motiv să fie geloasă pe mine, DOAMNA nu are nici un drept...

— Vai! murmură La Vallière.

— Oh, domnişoară – zise regele aproape cu o notă de mustrare în glas – oare şi dumneata te numeri printre aceia care cred că sora are dreptul să fie geloasă pe frate?

— Sire, nu stă în căderea mea să pătrund tainele maiestăţii voastre.

— Oh, crezi asta, întocmai ca şi ceilalţi – zise regele.

— Cred că DOAMNA e geloasă, da, sire – răspunse fără şovăială La Vallière.

— O, Doamne! exclamă regele cu nelinişte. Ai observat asta din felul ei de a se purta faţă de dumneata? DOAMNA ţi-a dat vreo dovadă de rea-credinţă pe care ai putea-o pune pe seama geloziei?

— Niciodată, sire; eu însemn atât de puţin!

— Oh, dacă ar fi aşa... – rosti Ludovic cu o tărie neobişnuită.

— Sire – îl întrerupse tânăra fată – nu mai plouă; şi mi se pare că vine cineva; da, vine cineva.

Şi uitând de orice etichetă, apucă braţul regelui.

— Ei bine, domnişoară – răspunse regele – lasă să vină. Cine va îndrăzni să găsească ceva rău în faptul că i-am ţinut tovărăşie domnişoarei de La Vallière?

— Îndurare, sire! Oh, are să li se pară ciudat că sunteţi atât de ud, că v-aţi sacrificat pentru mine.

— Nu mi-am făcut decât datoria de gentilom – zise Ludovic – şi vai de acela care nu şi-o va face pe a lui, criticând purtările regelui său!

Într-adevăr, în acel moment se văzură apărând pe alee câteva chipuri grăbite şi curioase, care păreau să caute ceva şi care, zărindu-l pe rege şi pe La Vallière, lăsară a se înţelege că găsiseră ceea ce căutau. Erau trimişii reginei şi ai DOAMNEI, care îşi scoaseră pălăriile de pe cap, în semn că-l văzuseră pe maiestatea sa. Totuşi, Ludovic nu-şi părăsi deloc, oricât de stingherită se simţea La Vallière, atitudinea lui plină de respect şi duioşie drăgăstoasă. Apoi, când toţi curtenii se strânseră în alee, după ce toată lumea putu să vadă măsura în care el îşi manifesta atenţia faţă de tânăra fată, rămânând în picioare şi cu capul gol înaintea ei în timpul furtunii, regele îi oferi braţul, o conduse spre grupul care aştepta, răspunse din cap la salutul pe care i-l făcea fiecare şi, cu pălăria în mână, o însoţi până la trăsura ei. Şi cum ploaia continua încă să cadă, ca un ultim salut al furtunii ce se îndepărta, celelalte doamne, pe care respectul le împiedicase de a se urca în trăsuri înaintea regelui, primeau fără glugi şi fără pelerine şfichiuirea acestei ploi de care regele, cu pălăria lui, o apăra, atât cât îi stătea în putinţă, pe cea mai umilă dintre ele.

Regina şi DOAMNA fură nevoite, ca şi celelalte, să vadă această curtenie exagerată a regelui; DOAMNA îşi pierdu chiar într-atât stăpânirea, încât îi făcu an semn reginei, cu cotul, spunându-i:

— Priveşte! Priveşte, te rog!

Regina închise ochii, ca şi cum ar fi simţit că o apucă ameţeala. Îşi acoperi faţa cu palma şi se urcă repede în trăsură. DOAMNA se urcă după dânsa. Regele încălecă pe cal şi, fără să arate vreo preferiuţă vreuneia dintre portiere, se reîntoarse la Fontainebleau cu frâul pe coama calului, visător şi adâncit în gânduri.

După ce mulţimea se depărtă, după ce auziră ultimele tropote ale cailor şi trăsurilor stingându-se încet, după ce se încredinţară că nimeni nu-i mai putea vedea, Aramis şi Fouquet ieşiră din grota lor. Apoi porniră amândoi, tăcuţi, pe alee. Aramis îşi arunca privirea nu numai înaintea şi înapoia lui, dar şi într-o parte şi în alta, în desişul pădurii.

— Domnule Fouquet – zise el după ce se asigură că nimeni nu mai era prin împrejurimi – trebuie să capeţi înapoi, cu orice preţ, scrisoarea trimisă fetei.

— Asta va fi uşor – răspunse Fouquet – dacă omul meu nu i-o va fi dat-o încă.

— Oricum, trebuie să fie cu putinţă, înţelegi?

— Da, regele o iubeşte pe fată, asta vrei să spui, nu?

— O iubeşte mult, şi ceea ce-i mai rău este că, la rândul ei, şi fata îl iubeşte cu patimă.

— Ceea ce înseamnă că trebuie să schimbăm tactica, nu-i aşa?

— Fără nici o îndoială; şi nu ai timp de pierdut. Trebuie s-o vezi pe La Vallière, şi fără a te mai gândi să devii amantul ei, ceea ce e cu neputinţă, te vei declara cel mai credincios şi cel mai umil slujitor al ei.

— Aşa voi face – răspunse Fouquet – şi nu voi avea nici un fel de părere de rău; fata asta mi se pare plină de inimă.

— Sau de iscusinţă – adăugă Aramis – dar tocmai de aceea trebuie să faci ceea ce ţi-am spus. Apoi, după o clipă de tăcere, încheie: Sau eu mă înşel, sau această fată va fi marea pasiune a regelui. Să ne urcăm în trăsură şi să pornim în goana cailor spre castel.

VI

TOBIE

La două ceasuri după ce trăsura intendentului superior pornise, ducându-i, din ordinul lui Aramis, pe amândoi la Fontainebleau cu iuţeala norilor ce alergau pe cer împinşi de ultima suflare a furtunii, La Vallière se afla în camera ei, îmbrăcată într-o rochie simplă de muselină, şi îşi termina gustarea, aşezată la o măsuţă de marmură lucioasă. Deodată, uşa se deschise şi un valet o anunţă că domnul Fouquet îi cerea îngăduinţa să-i prezinte omagiile sale. Fata îl făcu să repete această veste; biata copilă nu-l cunoştea pe domnul Fouquet decât după nume şi nu bănuia ce putea să aibă ea comun cu un intendent superior al finanţelor. Totuşi, întrucât se putea ca el să vină din partea regelui şi cum, după convorbirea pe care noi am relatat-o, acest lucru era foarte posibil, ca se privi repede în oglindă, îşi potrivi în grabă buclele lungi ale părului, apoi spuse ca vizitatorul să fie introdus.

La Vallière nu-şi putea ascunde însă o anumită tulburare. Vizita intendentului superior nu era un eveniment obişnuit în viaţa unei femei de la curte. Fouquet, atât de cunoscut prin generozitatea, galanteria şi bunăvoinţa lui faţă de femei, primise mai multe invitaţii decât ceruse el să fie primit. În multe case, prezenţa ministrului însemna avere. În nenumărate inimi, ea însemna dragoste.

Fouquet intră cât se poate de respectuos la domnişoara de La Vallière, prezentându-se cu acea graţie care era semnul distinctiv al oamenilor de seamă din acel veac şi care astăzi nu mai poate fi înţeleasă, nici măcar în portretele epocii, unde pictorii au încercat să-i facă să trăiască. La Vallière răspunse la salutul ceremonios al lui Fouquet printr-o reverenţă de fată de pension şi-i arătă un scaun. Dar Fouquet spuse, înclinându-se:

— Nu mă voi aşeza, domnişoară, înainte de a mă fi iertat.

— Eu? întrebă La Vallière.

— Da, dumneavoastră.

— Şi pentru ce să vă iert, Doamne?

Fouquet îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra tinerei fete şi crezu a nu vedea pe chipul ei decât cea mai nevinovată surprindere.

— Observ, domnişoară – zise el – că sunteţi tot atât de mărinimoasă pe cât de înţeleaptă, şi citesc în ochii dumneavoastră iertarea pe care o cer. Dar nu-mi este de ajuns numai o iertare rostită cu buzele, vă rog să mă credeţi, vreau o iertare pornită din inimă şi din gând.

— Pe cuvântul meu, domnule – spuse La Vallière – vă jur că nu vă înţeleg deloc.

— Iată încă o dovadă de gingăşie care mă farmecă – răspunse Fouquet – şi înţeleg că nu vreţi să mă vedeţi roşind în faţa dumneavoastră.

— Roşind? Roşind în faţa mea? Dar, spuneţi, pentru ce să roşiţi?

— Să mă înşel oare – zise Fouquet – sau trebuie să mă bucur că purtarea mea faţă de dumneavoastră nu v-a supărat cu nimic?

La Vallière ridică din umeri.

— Hotărât, domnule – răspunse ea – vorbiţi în enigme, iar eu sunt prea nepricepută, pe cât se pare, ca să vă înţeleg.

— Fie – rosti Fouquet – nu voi mai stărui. Spuneţi-mi însă numai un lucru, vă rog: că pot să mă bizui pe iertarea dumneavoastră sinceră şi întreagă.

— Domnule – zise La Vallière cu un fel de nerăbdare – nu pot să vă dau decât un răspuns, şi sper că el vă va mulţumi. Dacă aş şti cu ce-aţi greşit faţă de mine, fireşte că v-aş ierta. Cu atât mai mult, deci, vă rog să mă credeţi, necunoscând această greşeală...

Fouquet îşi muşcă buzele, aşa cum ar fi făcut Aramis.

— Atunci – murmură el – pot spera că, în ciuda celor întâmplate, vom rămâne în bună înţelegere şi că veţi binevoi să-mi faceţi plăcerea de a crede în prietenia mea cea mai respectuoasă.

La Vallière crezu că era pe cale să înţeleagă. "Ah – îşi spuse în sinea ei – nu l-aş fi crezut pe domnul Fouquet aşa de dornic de a căuta firele unei protecţii atât de noi." Apoi zise cu glas tare:

— Prietenia dumneavoastră, domnule? Îmi oferiţi prietenia dumneavoastră? Dar, într-adevăr, asta e pentru mine o mare cinste, şi dumneavoastră mă copleşiţi.

— Ştiu, domnişoară – răspunse Fouquet – că prietenia stăpânului poate să pară mai strălucitoare şi mai demnă de a fi râvnită decât a slujitorului; dar vă încredinţez că aceasta din urmă va fi tot atât de devotată, tot atât de sinceră, şi cu desăvârşire dezinteresată.

La Vallière se înclină; în glasul intendentului superior era, într-adevăr, multă convingere şi un real devotament. De aceea îi întinse mâna.

— Vă cred – spuse ea.

Fouquet luă cu însufleţire mâna pe care i-o întindea fata.

— Atunci – adăugă el – nu vedeţi nici o greutate, nu-i aşa, în a-mi da înapoi acea nenorocită scrisoare?

— Ce scrisoare? se miră La Vallière.

Fouquet o mai întrebă o dată, dar acum cu toată puterea stăruitoare a privirii lui. Aceeaşi nevinovăţie a fizionomiei, aceeaşi candoare a chipului.

— Bine, domnişoară – zise el după această tăgăduire – mă văd silit să mărturisesc că sistemul dumneavoastră este cel mai delicat din lume, şi n-aş mai fi eu însumi un bărbat cinstit dacă m-aş mai teme de ceva în faţa unei femei atât de mărinimoase ca dumneavoastră.

— Credeţi-mă, domnule Fouquet – răspunse La Vallière – cu mare părere de rău mă văd nevoită să vă repet că nu înţeleg absolut nimic din cuvintele dumneavoastră.

— Aşadar, pe cuvânt de onoare, n-aţi primit nici o scrisoare din partea mea, domnişoară?

— Pe cuvânt de onoare, nici una – răspunse cu hotărâre La Vallière.

— Prea bine, asta îmi e de ajuns, domnişoară, şi îngăduiţi-mi să reînnoiesc asigurarea deplinei mele stime şi a întregului meu respect.

Apoi, făcând o plecăciune, ieşi pentru a se duce să-l întâlnească pe Aramis, care-l aştepta la el, lăsând-o pe La Vallière să se întrebe dacă nu cumva intendentul superior se scrântise la cap.

— Ei bine – întrebă Aramis care-l aştepta cu nerăbdare pe Fouquet – eşti mulţumit de favorită?

— Încântat – răspunse Fouquet – e o femeie plină de inimă şi înţelepciune.

— Nu s-a supărat de loc?

— Departe de aşa ceva; ba chiar mi-a făcut impresia că nici n-a înţeles.

— N-a înţeles ce?

— Că i-aş fi trimis o scrisoare.

— Totuşi trebuie că te-a înţeles, de vreme ce ţi-a dat scrisoarea, întrucât presupun că ţi-a înapoiat-o.

— Nici poveste de aşa ceva.

— Dar măcar te-ai încredinţat că ar fi ars-o?

— Dragă domnule d'Herblay, a trecut un ceas de când mă tot joc de-a vorbele fără şir, şi acest joc, oricât ar fi de plăcut, începe să mă plictisească. Află deci că mititica s-a prefăcut că nu înţelege nimic din ceea ce-i spuneam eu: a tăgăduit c-ar fi primit vreo scrisoare; aşa că, tăgăduind primirea, n-a putut nici să mi-o dea înapoi, nici să o ardă.

— Oh, oh – făcu Aramis cu nelinişte – ce-mi tot spui dumneata?

— Îţi spun că mi-a jurat pe toţi zeii că n-a primit nici o scrisoare de la mine.

— Oh, asta e prea de tot! Şi n-ai stăruit?

— Am stăruit, dimpotrivă, până la a întrece măsura.

— Şi a tăgăduit mereu?

— Mereu.

— Nu s-a dezminţit nici o clipă?

— Nici o clipă.

— Atunci, dragul meu, ai lăsat scrisoarea noastră în mâinile ei?

— N-am avut încotro, la naiba!

— Oh, ce mare greşeală!

— Dar ce dracu ai fi făcut dumneata în locul meu?

— De bună seamă nu putea fi silită, dar asta mă pune pe gânduri; o asemenea scrisoare nu trebuie să ne stea împotrivă.

— Oh, această fată e mărinimoasă.

— Dacă ar fi cu adevărat, ţi-ar fi înapoiat scrisoarea.

— Îţi spun că e mărinimoasă; m-am uitat în ochii ei, şi mă pricep să citesc în ochii altora.

— Prin urmare, o socoţi de bună credinţă?

— O, sunt convins de asta!

— Ei bine, eu cred că ne înşelăm.

— Cum adică?

— Eu cred că, într-adevăr, aşa după cum ţi-a spus, nici n-a primit scrisoarea.

— Cum, să nu fi primit scrisoarea?

— Nu.

— Şi ce presupui?

— Presupun că, dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, omul dumitale nu i-a dus scrisoarea.

Fouquet bătu într-o tipsie. Apăru un valet.

— Cheamă-l pe Tobie – îi spuse ministrul.

După o clipă se ivi un om cu privirea neliniştită, cu gura fină, cu braţele scurte, cu spatele încovoiat. Aramis îşi îndreptă asupra lui ochiul său pătrunzător.

— Îmi dai voie să-l întreb eu? zise el.

— Fă cum vrei – răspunse Fouquet.

Aramis făcu o mişcare, gata să-i adreseze cuvântul lacheului, dar se opri deodată.

— Nu – spuse el – ar vedea că dăm prea multă importanţă răspunsului său; întreabă-l dumneata; eu mă voi preface că scriu.

Aramis se aşeză, într-adevăr, la o masă, cu spatele către lacheu, dar urmărindu-i fiecare gest şi fiecare privire într-o oglindă din faţă.

— Apropie-te, Tobie – zise Fouquet.

Lacheul se apropie cu un pas destul de sigur.

— Cum ai îndeplinit însărcinarea pe care ţi-am dat-o? îl întrebă Fouquet.

— Am îndeplinit-o ca de obicei, monseniore – răspunse omul.

— Bine, vorbeşte.

— Am intrat la domnişoara de La Vallière, care se afla la liturghie, şi i-am lăsat biletul pe masa de toaletă. Nu mi-aţi spus aşa?

— Ba da; asta e tot?

— Absolut tot, monseniore.

— Nu era nimeni acolo?

— Nimeni.

— Te-ai ascuns, aşa cum ţi-am spus eu?

— Da.

— Şi ea s-a întors?

— După zece minute.

— Şi nimeni n-a putut să ia scrisoarea?

— Nimeni, căci n-a intrat nimeni.

— De afară; dar dinăuntru?

— Din locul unde eram ascuns, puteam să văd până în fundul odăii.

— Ascultă – zise Fouquet privindu-l ţintă pe lacheu – dacă acea scrisoare a căzut în mâini străine, spune-mi-o din capul locului, căci, dacă s-a făcut cumva vreo greşeală, o vei plăti cu capul.

Tobie tresări, dar se stăpâni repede.

— Monseniore – zise el – am lăsat scrisoarea în locul unde v-am spus, şi nu cer decât o jumătate de ceas pentru a vă dovedi că scrisoarea se află în mâinile domnişoarei de La Vallière, sau pentru a v-o aduce înapoi.

Aramis îl cerceta într-ascuns pe lacheu. Fouquet îl privea cu toată încrederea; omul acesta îl servise cu vrednicie timp de douăzeci de ani.

— Bine, du-te – zise el – dar să-mi aduci dovada de care vorbeai.

Lacheul ieşi.

— Ei bine, ce crezi din toate astea? îl întrebă Fouquet pe Aramis.

— Cred că trebuie, printr-un mijloc oarecare, să te convingi de adevăr. Mă gândesc că scrisoarea ori a ajuns, ori n-a ajuns în mâinile domnişoarei de La Vallière; în primul caz, trebuie ca La Vallière să ţi-o trimită înapoi, sau să-ţi dea satisfacţia de a o arde în faţa dumitale; în al doilea caz, trebuie să căpătăm scrisoarea, chiar de-ar fi ca să ne coste un milion. Nu eşti de aceeaşi părere?

— Da; numai că, dragul meu episcop, mi se pare că dumneata exagerezi lucrurile.

— Orb, orb ce eşti! murmură Aramis.

— La Vallière, pe care noi o socotim de o dibăcie fără pereche, nu-i decât o cochetă care speră că-i voi face curte, deoarece i-am şi făcut puţină, iar acum, după ce s-a încredinţat că regele e îndrăgostit de ea, speră să mă ţină în şah cu această scrisoare. E foarte firesc.

Aramis clătină din cap.

— Dumneata nu crezi la fel? întrebă Fouquet.

— Ea nu e cochetă – răspunse Aramis.

— Dă-mi voie să-ţi spun că...

— Oh, mă pricep când e vorba de femei cochete – rosti Aramis.

— Prietene! Prietene!

— A trecut mult de când mi-am făcut studiile, asta vrei să spui. Oh, femeile nu se schimbă niciodată!

— Da, însă bărbaţii se schimbă, şi dumneata eşti astăzi mai bănuitor ca altă dată. Apoi, începând să râdă, zise: Spune, dacă La Vallière ar vrea să mă iubească în proporţie de o treime, iar pe rege de două treimi, găseşti că această situaţie ar fi acceptabilă?

Aramis se ridică, neliniştit.

— La Vallière – zise el – n-a iubit niciodată pe cineva şi nu-l va iubi decât pe rege.

— Dar, mă rog, ce-ai face dumneata?

— Întreabă-mă mai bine ce-aş fi făcut.

— Ei bine, ce-ai fi făcut?

— Mai întâi, nu l-aş fi lăsat pe acest om să plece.

— Tobie?

— Da, Tobie; e un trădător!

— Oh!

— Sunt sigur. Nu l-aş fi lăsat să iasă până nu mi-ar fi mărturisit adevărul.

— Dar mai e încă vreme.

— În ce sens?

— Să-l chemăm înapoi, şi întreabă-l dumneata însuţi.

— Fie!

— Te încredinţez însă că e de prisos. Îl am de douăzeci de ani şi nu mi-a făcut niciodată nici cea mai mică încurcătură, cu toate că – adaugă Fouquet râzând – nu i-ar fi fost greu de loc.

— Totuşi cheamă-l. Azi-dimineaţă mi s-a părut ca l-am văzut stând de vorbă cu unul dintre oamenii domnului Colbert.

— Unde asta?

— În faţa grajdurilor.

— Nici pomeneală! Toţi oamenii mei sunt la cuţite cu slugile acestui ticălos.

— L-am văzut, îţi spun! Şi chipul lui, care trebuia să-mi fie necunoscut când a intrat adineauri aici, m-a izbit într-un fel neplăcut.

— De ce n-ai spus nimic atunci când era aici?

— Fiindcă de-abia acum văd limpede în amintirile mele!

— Oh, oh, dumneata mă sperii, zău aşa! spuse Fouquet. Şi lovi încă o dată în tipsie.

— Numai să nu fie prea târziu – zise Aramis.

Fouquet lovi a doua oară. Valetul de camera apăru în uşă.

— Tobie! îi spuse Fouquet. Cheamă-l pe Tobie.

Valetul de cameră se retrase, închizând uşa.

— Mă laşi pe mine, nu-i aşa?

— Întru totul.

— Pot folosi orice mijloc ca să aflu adevărul?

— Orice.

— Chiar şi intimidarea?

— Te fac procuror general în locul meu.

Aşteptară zece minute, dar în zadar. Fouquet, nerăbdător, bătu din nou în tipsie.

— Tobie! striga el.

— Dar, monseniore – zise valetul – s-a dus să-l caute.

— Nu poate să fie departe, nu l-am trimis nicăieri.

— Mă duc să văd, monseniore.

Şi valetul de cameră închise iarăşi uşa după el.

Aramis, în acest timp, se plimba, neliniştit, însă fără să scoată o vorbă, prin cabinet.

Mai aşteptară încă zece minute. Apoi Fouquet sună în aşa fel, încât ar fi putut să trezească un cimitir întreg. Valetul de cameră se întoarse oarecum tremurând, ceea ce lăsa să se creadă că nu aducea o veste bună.

— Monseniorul se înşală – zise el mai înainte ca Fouquet să-i pună vreo întrebare – monseniorul trebuie să-i fi dat vreo însărcinare lui Tobie, căci s-a dus la grajduri, a luat cel mai bun cal şi a pus şaua pe el.

— Ei bine?

— A plecat.

— A plecat? zbieră Fouquet. După el, să fie adus înapoi!

— Ei, ei – făcu Aramis, apucându-l de braţ – să ne potolim; răul e săvârşit.

— Răul e săvârşit?

— Fără îndoială, eram sigur de asta. Acum, să nu facem zarvă; să cântărim lovitura şi să ne apărăm, dacă mai putem.

— La urma urmei – zise Fouquet – nenorocirea nu e prea mare.

— Crezi asta? întrebă Aramis.

— Fireşte. Îi e îngăduit oricărui bărbat să-i scrie un bilet de dragoste unei femei.

— Unui bărbat, da; unui supus, nu; mai ales când de această femeie e îndrăgostit regele.

— Eh, prietene dragă, regele n-o iubea pe La Vallière acum opt zile; n-o iubea nici chiar ieri, şi scrisoarea e de ieri; nu puteam bănui dragostea regelui, atunci când ea nici nu exista.

— Fie – replică Aramis. Din nenorocire însă, scrisoarea nu avea dată. Iată ceea ce mă frământă mai mult. Ah, dacă ar fi avut măcar data de ieri, nu m-aş mai nelinişti pentru dumneata.

Fouquet ridică din umeri.

— Am intrat, aşadar, la stăpân – zise el – şi regele să fie oare rege asupra gândurilor şi simţurilor mele?

— Ai dreptate – răspunse Aramis – să nu dăm lucrurilor mai multă însemnătate decât se cuvine. Şi apoi... ei bine, dacă vom fi ameninţaţi, vom găsi noi mijloacele să ne apărăm.

— Oh, ameninţaţi! rosti Fouquet. Sper că nu vei pune această pişcătură de furnică în rândul ameninţărilor ce mi-ar putea compromite averea şi viaţa, nu-i aşa?

— Eh, gândeşte-te bine, domnule Fouquet, o pişcătură de furnică poate ucide un uriaş, dacă furnica e veninoasă.

— Dar acea atotputernicie a dumitale, de care-mi vorbeai mai înainte, spune, s-a sleit oare cu totul?

— Sunt atotputernic, da; însă nu sunt nemuritor.

— Deocamdată, să-l regăsim pe Tobie, ăsta mi se pare a fi lucrul cel mai grabnic. Nu eşti de aceeaşi părere?

— Oh, cât despre asta, nu vei mai da ochii cu el – zise Aramis – iar dacă îţi era de folos, lasă-te păgubaş.

— Oricum, trebuie să fie el pe undeva – zise Fouquet.

— Ai dreptate – zise Aramis – de asta mă voi îngriji eu.

VII

CEI PATRU SORŢI DE CÂŞTIG AI DOAMNEI

Regina Ana o rugase pe regina cea tânără să vină să-i facă o vizită. De câtăva vreme, suferindă şi coborând de pe soclul frumuseţii sale, de pe soclul tinereţii ei cu acea iuţeală a declinului ce vesteşte decăderea femeilor care au luptat prea mult, Ana de Austria vedea că la metehnele trupeşti se adăuga durerea de a nu mai fi socotită decât ca o amintire firavă în mijlocul noilor frumuseţi, al spiritelor tinere şi al puterilor proaspete de la curte. Sfaturile doctorului, ca şi acelea ale oglinzii, o mâhneau mai puţin decât aceste necruţătoare avertismente ale societăţii curtenilor, care, asemenea şoarecilor de pe o corabie, părăseau cala unde apa e pe cale să pătrundă din pricina putrezirii bârnelor.

Ana de Austria nu era de loc mulţumită de puţinele ceasuri pe care i le acorda fiul ei mai mare. Regele, fiu îndatoritor, venea la început să petreacă alături de mama lui un ceas dimineaţa şi un ceas seara, însă şi asta mai mult din bunăvoinţă decât din dragoste; apoi, de când îşi luase asupră-şi cârma treburilor statului, vizitele de dimineaţă şi de seara se reduseseră la o jumătate de ceas, pentru ca, încetul cu încetul, vizita de dimineaţă să fie până la urmă suprimată. Nu se mai vedeau decât la liturghie; însăşi vizita de seara fusese înlocuită printr-o simplă întrevedere, fie la rege, în adunare, fie la DOAMNA, unde regina venea destul de voioasă, din dorinţa de a-i vedea pe cei doi fii ai ei. De aici rezultă înrâurirea crescândă pe care DOAMNA o cucerise asupra curţii şi care făcea din casa ei locul adevăratelor reuniuni regale.

Ana de Austria simţea asta. Văzându-se suferindă şi osândită de suferinţă la retrageri din ce în ce mai dese, ea era deznădăjduită să prevadă că cele mai multe din zilele şi serile sale se vor scurge de acum încolo în singurătate, restrişte şi amărăciune. Îşi amintea cu groază izolarea în care o lăsa pe vremuri cardinalul Richelieu, crude şi chinuitoare seri, în cursul cărora se mângâia totuşi cu tinereţea şi frumuseţea sa, ce sunt totdeauna însoţite de adierile speranţei. Îşi făuri planul de a muta curtea în casa ei şi de a o atrage acolo şi pe DOAMNA, cu strălucita ei suită, în reşedinţa posomorâtă şi plină de tristeţe unde văduva unui rege al Franţei şi mama unui rege al Franţei nu putea face altceva decât să consoleze cu văduvia ei timpurie soţia veşnic înlăcrimată a unui rege al Franţei.

Ana stătea şi chibzuia. Se slujise mult de intrigă în viaţa ei. În vremurile bune, atunci când în mintea sa tânără încolţeau planuri totdeauna frumoase, avea în preajma ei, pentru a-i răscoli ambiţia şi dragostea, o prietenă mai zvăpăiată şi mai ambiţioasă ca dânsa, o prietenă pe care o iubise, lucru rar la curte, dar pe care consideraţiuni josnice o îndepărtaseră apoi de ea. Dar, de atâţia ani, în afară de doamna de Motteville, în afară de Molena, această doică spaniolă, confidentă în calitatea ei de compatriotă şi de femeie, cine altcineva se putea mândri de a-i fi dat vreun sfat folositor reginei? Cine, pe urmă, dintre toate aceste înfăţişări tinere, îi putea aminti trecutul ei, singurul prin care mai trăia încă? Ana de Austria îşi aminti de doamna de Chevreuse, la început surghiunită mai mult din propria ei voinţă decât din aceea a regelui, apoi moartă în exil ca soţie a unui gentilom obscur. Se întreba ce i-ar fi spus altădată doamna de Chevreuse în împrejurări ca acelea de acum, în împletirea lor de intrigi comune, şi, după o adâncă meditaţie, i se părea că această femeie şireată, cu o agerime şi cu o experienţă bogată, îi răspundea cu glasul ei ironic: "Toţi aceşti tineri de azi sunt săraci şi lacomi de bogăţie. Ei au nevoie de aur şi de venituri spre a-şi îndeplini dorinţele lor; ia-i dar aşa cum sunt şi foloseşte-te de ei".

Ana de Austria îşi însuşi acest sfat. Punga ei era plină; dispunea de o însemnată sumă de bani, strânsă de Mazarin pentru dânsa şi pusă la loc sigur. Avea apoi cele mai frumoase pietre preţioase din Franţa, şi îndeosebi perle de o asemenea mărime, încât îl făceau pe rege să ofteze ori de câte ori le vedea, deoarece perlele coroanei sale nu erau, pe lângă acestea, decât nişte mărunte boabe de mei.

Ana de Austria nu se mai bucura nici de frumuseţe, nici de farmec. Era în schimb bogată şi-i momea pe cei care veneau la dânsa fie lăsându-i să câştige la joc, fie prin daruri făcute cu dibăcie în zilele de bună dispoziţie, fie prin miluiri de rente smulse din avutul regelui, la cerere, lucru pe care se hotărâsc să-l practice numai pentru a-şi păstra trecerea. Şi se folosi de aceste mijloace mai întâi pe lângă DOAMNA, a cărei apropiere îi era mai necesară decât toate celelalte.

DOAMNA, cu toată încrederea pe care o avea în spiritul şi în tinereţea ei, căzu în capcana ce i se întinsese. Îmbogăţită rând pe rând cu daruri, cu înzestrări, ea prinse gustul acestor moşteniri pretimpurii.

Ana de Austria se folosi de aceleaşi mijloace şi faţă de DOMNUL şi chiar faţă de regele însuşi. Organiză loterii în casa ei.

În ziua în care am ajuns cu povestirea noastră, era vorba de o astfel de încercare a norocului la regina-mamă, şi bătrâna prinţesă pusese la loterie două brăţări foarte bogate în briliante şi de o lucrătură extrem de fină. Medalioanele erau camee antice de o mare valoare; ca preţ, diamantele nu reprezentau o sumă prea considerabilă, însă originalitatea, raritatea lucrăturii ieşeau din comun, încât lumea de la curte dorea nu numai să le aibă, dar măcar să vadă aceste nestemate pe braţul reginei, şi în zilele când ea le purta era o adevărată favoare să ţi se îngăduie să le admiri, sărutându-i mâinile.

Curtenii adoptaseră în această privinţă anumite forme de galanterie, instaurând aforismul că brăţările ar fi nepreţuite, dacă n-ar avea nenorocul să fie prinse pe nişte braţe ca acelea ale reginei. Acest compliment avusese cinstea să fie tradus în toate limbile Europei, şi peste o mie de distihuri latineşti şi franţuzeşti circulau pe această temă.

Ziua în care Ana de Austria se hotărî pentru loterie era un moment decisiv: regele nu mai dăduse de două zile pe la mama lui, iar DOAMNA făcea pe supărata după întâmplarca cu driadele şi naiadele. Regelui îi trecuse supărarea, dar un alean mai puternic decât orice îl făcea să rămână deasupra furtunilor şi a plăcerilor de la curte.

Ana de Austria îşi alese bine momentul, dând de veste că a doua zi, seara, va avea loc la ea faimoasa loterie. În acest scop, ea se văzu cu regina cea tânără, pe care, după cum am arătat, o chemase să-i facă o vizită în cursul dimineţii.

 – Copila mea – îi spuse ea – am să-ţi dau o veste bună. Regele mi-a vorbit despre dumneata lucrurile cele mai drăgălaşe. Regele e tânăr şi poate fi uşor prins în mreje; dar, atâta timp cât vei sta lângă mine, el nu va îndrăzni să se îndepărteze de dumneata, pentru care simte, de altfel, o dragoste puternică. Astă-seară va fi loterie la mine; vii şi dumneata?

— Mi s-a spus – rosti tânăra regină cu un fel de sfioasă dojană – că maiestatea voastră pune la loterie frumoasele sale brăţări, care sunt de o asemenea raritate, încât n-ar trebui să lăsăm să fie scoase din scrinul coroanei, fie şi numai pentru că sunt ale maiestăţii voastre.

— Copila mea – spuse atunci Ana de Austria, care înţelese gândurile tinerei regine şi voia să o mângâie pentru că nu-i făcuse ei acest dar – trebuie s-o atrag cu orice chip la mine pe DOAMNA.

— Pe DOAMNA? murmură înroşindu-se tânăra regină.

— Fireşte; nu crezi că e mai bine să ai alături o rivală, pentru a o supraveghea şi stăpâni, decât să-l ştii pe rege la ea, mereu dispus să-i facă curte, ca de obicei? Această loterie e prilejul de care mă folosesc în acest scop: mă condamni oare?

— Oh, nu! făcu Maria-Tereza, bătând din palme cu acea copilărească bucurie spaniolă.

— Şi nu-ţi mai pare rău, draga mea, că nu ţi-am dăruit aceste brăţări, aşa cum aveam de gând la început?

— Oh, nu! Oh, nu, preabună mamă!

— Ei bine, scumpa mea fiică, atunci să te faci cât mai frumoasă, pentru ca seara noastră să fie cu adevărat strălucită: cu cât vei fi mai veselă, cu atât vei fi mai fermecătoare şi le vei umbri pe toate celelalte femei prin graţie, ca şi prin rangul dumitale.

Maria-Tereza plecă însufleţită de fericire.

După un ceas, Ana de Austria o primea pe DOAMNA, copleşind-o cu mângâieri:

— Veste bună – zise ea – regele e încântat de loteria mea.

— Eu – răspunse DOAMNA – nu sunt tot atât de încântată; să vad nişte brăţări atât de frumoase la mâiniie altei femei decât ale voastre, regina mea, sau ale mele, iată ceva cu care nu mă pot împăca.

— Ei, ei – făcu Ana de Austria, ascunzând sub un zâmbet o durere crâncenă ce-o încerca atunci – nu te revolta, fetiţo... Şi nu te grăbi să iei lucrurile în rău.

— Ah, doamnă, norocul e orb... şi aveţi, mi s-a spus, două sute de bilete.

— Cam atâtea. Dar nu uita că numai unul e câştigător.

— Ştiu. Şi cui îi va cădea? Puteţi să-mi spuneţi? zise DOAMNA cu deznădejde.

— Mă faci să-mi aduc aminte că am avut un vis azi-noapte... Ah, visurile nu mă înşală şi sunt rare... dorm atât de puţin.

— Ce-aţi visat?... Vă doare ceva?

— Nu – răspunse regina înăbuşindu-şi, cu o admirabilă stăpânire, chinul unei noi înţepături la sân. Am visat că regele câştigase brăţările.

— Regele?

— Şi ai să mă întrebi ce-o să facă regele cu brăţările, nu-i aşa?

— Într-adevăr.

— Apoi ai să adaugi că ar fi foarte bine să câştige regele, deoarece, având aceste brăţări, va trebui să le dea cuiva.

— Să vi le înapoieze, de pildă.

— În cazul acesta, eu le-aş dărui imediat; căci nu-ţi închipui, cred – spuse regina zâmbind – că am pus aceste brăţări ia loterie fiindcă sunt strâmtorată. Le-am pus pentru a le dărui, fără să stârnesc zâzanii; dar dacă hazardul n-o să vrea să mă scoată din încurcătură, ei bine, voi corija hazardul... şi ştiu eu cui să-i ofer brăţările.

Aceste cuvinte fură însoţite de un zâmbet atât de grăitor, încât DOAMNA se simţi datoare să-l răsplătească printr-un sărut de mulţumire.

— Dar – adăugă Ana de Austria – ştii tot aşa de bine ca şi mine că regele nu-mi va înapoia brăţările, dacă le va câştiga.

— Atunci i le va dărui reginei.

— Nu; din acelaşi motiv pentru care nu mi le va mai da înapoi; şi pe urmă, dacă eu aş fi vrut să i le ofer reginei, n-aş fi avut nevoie de el pentru asta.

DOAMNA aruncă o privire către brăţări, care, în caseta lor, scânteiau pe o consolă din apropiere.

— Cât sunt de frumoase! exclamă ea suspinând. Ah – adăugă DOAMNA – dar, iată, am uitat că visul maiestăţii voastre nu e decât un vis.

— M-ar mira foarte mult – reluă Ana de Austria – ca visul meu să mă înşele; rareori mi se întâmplă asta.

— Atunci aţi putea fi o profetă.

— Ţi-am spus, copila mea, că eu nu visez aproape niciodată; dar e o legătură atât de ciudată între visul acesta şi gândurile mele! Se potriveşte atât de bine cu planurile mele!

— Ce planuri?

— Acela, bunăoară, ca dumneata să câştigi brăţările.

— Prin urmare, nu le va câştiga regele?

— Ah – continuă Ana de Austria – nu e mult de la inima maiestăţii sale la inima dumitale... a dumitale care eşti sora lui dragă... Nu e mult, zic, astfel încât să se poată spune că visul e înşelător. Toţi sorţii sunt de partea dumitale; ia stai şi-i socoate.

— Îi socot.

— Mai întâi, aceia din vis. Daca regele câştigă, nu e îndoială că el îţi va dărui brăţările.

— Asta o dată.

— Dacă ai să câştigi dumneata, le vei avea oricum.

— Se înţelege; e şi asta cu putinţă.

— În sfârşit, dacă le câştigă DOMNUL!

— Oh – făcu DOAMNA râzând cu hohote – el le va dărui cavalerului de Lorraine.

Ana de Austria începu să râdă ca şi nora ei, adică cu atâta poftă încât durerea o cuprinse din nou şi se îngălbeni deodată la faţă, în mijlocul acestei veselii.

— Ce aveţi? întrebă DOAMNA înspăimântată.

— Nimic, nimic, o împunsătură aici... Am râs prea mult... Eram, deci, la al patrulea sorţ de câştig.

— Oh, pe acesta nu-l văd de loc.

— Iartă-mă, dar mai sunt şi eu la rând, şi dacă am să câştig eu, te poţi bizui pe mine.

— Mulţumesc! Mulţumesc! strigă DOAMNA.

— Sper că eşti favorizată şi că visul începe să capete de pe-acum contururile depline ale realităţii.

— Într-adevăr, mă faceţi să sper şi să am încredere – zise DOAMNA – şi brăţările câştigate în felul acesta îmi vor fi de o sută de ori mai preţioase.

— Pe diseară, deci!

— Pe diseară.

Şi prinţesele se despărţiră.

Ana de Austria, după ce îşi părăsi nora, îşi spuse, cercetând brăţările:

— Sunt preţioase, într-adevăr, deoarece, datorită lor, astă-seară îmi voi fi apropiat o inimă şi voi fi descoperit totodată o taină. Apoi, întorcându-se spre alcovul pustiu, ea rosti în gol: Tot aşa ai fi împletit şi tu lucrurile, biata mea Chevreuse?... Spune, n-am dreptate?

Şi, ca o mireasmă din alte vremuri, toată tinereţea ei, toate iluziile închipuirii sale, toată fericirea o înfăşurară blând, o dată cu ecoul acestei invocări.

VII

LOTERIA

Seara, la ceasurile opt, toată lumea era adunată la regina-mamă.

Ana de Austria, în mare ţinută de ceremonie, frumoasă prin rămăşiţele de frumuseţe şi prin toate mijloacele pe care cochetăria le poate pune în nişte mâini pricepute, îşi ascundea, sau mai degrabă căuta să-şi ascundă, în faţa mulţimii de tineri curteni ce-o înconjurau şi o admirau încă, datorită intereselor despre care am vorbit în capitolul precedent, urmele tot mai vizibile ale suferinţei ce avea să o răpună câţiva ani mai târziu.

DOAMNA, aproape tot atât de cochetă ca şi Ana de Austria, iar regina, ca totdeauna, simplă şi firească, erau aşezate alături şi îşi disputau bunele ei graţii.

Doamnele de onoare, reunite in corpore ca să poată rezista cu mai multă tărie şi, prin urmare, cu mai mult succes vorbelor răutăcioase pe care tinerii le aruncau asupra lor, se încurajau reciproc, ca un batalion în linie de luptă, pentru a se apăra cât mai bine şi a da ripostele cuvenite.

Montalais, neîntrecută în acest război de trăgători, ocrotea întregul front prin focul neîntrerupt pe care-l îndrepta asupra inamicului.

De Saint-Aignan, deznădăjduit de severitatea îndărătnică a domnişoarei de Tonnay-Charente, încerca să-i întoarcă spatele; dar, învins de strălucirea cuceritoare a celor doi mari ochi ai frumoasei, nu făcea decât să-şi declare în fiecare clipă înfrângerea prin noi semne de supunere, cărora domnişoara de Tonnay-Charente le răspundea printr-o şi mai mare aroganţă. De Saint-Aignan nici nu mai ştia cărui sfânt să i se închine.

La Vallière avea în jurul ei nu o curte, ci un început de curte.

De Saint-Aignan, sperând că în felul acesta va atrage asupra lui privirile tinerei Athénaïs, venise să o salute pe fată cu un respect care, pentru anumite spirite mai puţin informate, lăsa să creadă că ar sta în cumpănă între Athénaïs şi Louise. Dar martorii erau tocmai aceia care nici nu văzuseră, nici nu auziseră nimic despre scena din timpul ploii. Totuşi, cum cei mai mulţi ştiau câte ceva, şi ştiau chiar bine, dragostea lui mărturisită stârni atenţia atât a celor mai isteţi, cât şi a celor mai proşti de la curte. A celor dintâi, pentru că-şi spuneau, unii, ca Montaigne: "Ce ştiu eu?" A celorlalţi, pentru că spuneau ca Rabelais: "Tot ce se poate". Numărul cel mai mare era de partea acestora din urmă, aşa cum la vânătoare cinci sau şase copoi dibaci se iau după mirosul vânatului, în timp ce tot restul haitei se ţine după mirosul copoilor.

Prinţesele şi regina cercetau toaletele doamnelor şi domnişoarelor de onoare, ca şi pe ale celorlalte doamne; şi astfel uitau pentru o clipă că sunt regine, pentru a-şi aduce aminte că erau femei. Adică sfâşiau din priviri, fără milă, toate fustele, aşa cum ar fi spus Molière.

Ochii celor două prinţese căzuseră în acelaşi timp asupra domnişoarei de La Vallière, care, după cum am amintit, era foarte anturată în clipa aceea. DOAMNA fu necruţătoare:

— Într-adevăr – spuse ea aplecându-se către regina-mamă – dacă soarta ar fi dreaptă, ar favoriza-o pe această biată La Vallière.

— Asta nu e cu putinţă – răspunse regina-mamă, zâmbind.

— De ce?

— Pentru că nu sunt decât două sute de bilete, şi nu toată lumea a putut fi trecută pe listă.

— Aşadar, ea nu are bilet?

— Nu.

— Ce păcat! Ar fi putut să câştige brăţările şi să le vândă.

— Să le vândă? se miră regina-mamă.

— Da, asta ar ajuta-o să-şi facă o zestre, şi n-ar fi sortită să se mărite fără trusou, cum probabil că se va întâmpla.

— Ce spui! Adevărat? zise regina-mamă. Biata copilă nu are îmbrăcăminte?

Şi rosti aceste cuvinte ca o femeie care n-a ştiut niciodată ce este aceea sărăcia.

— Doamne, dar priviţi: cred, Dumnezeu să mă ierte, că are aceeaşi rochie, acum, seara, pe care a purtat-o şi azi-dimineaţă la plimbare, şi pe care şi-a putut-o păstra curată datorită grijii regelui de a o apăra de ploaie.

Chiar în clipa când DOAMNA spunea aceste cuvinte, intră regele. Cele două prinţese poate că n-ar fi observat sosirea lui, într-atât erau de preocupate să le judece pe celelalte. Însă DOAMNA o văzu deodată pe La Vallière, care stătea în picioare în faţa galeriei, tulburându-se şi şoptindu-le ceva curtenilor care o înconjurau: aceştia se îndepărtară numaidecât. Mişcarea aceasta o făcu pe DOAMNA să-şi întoarcă ochii spre uşă. În aceeaşi clipă, căpitanul gărzii îl anunţă pe rege. La anunţarea regelui, La Vallière, care până atunci îşi avea privirea aţintită asupra galeriei, îşi lăsă repede ochii în jos.

Regele intră. Era îmbrăcat cu o măreţie plină de gust şi vorbea cu DOMNUL şi cu ducele de Roquelaure, care-l însoţeau – DOMNUL, la dreapta, ducele de Roquelaure, la stânga.

Regele se îndreptă mai întâi spre regine, pe care le salută cu un respect graţios. Luă mâna mamei sale şi o sărută, îi adresă câteva complimente DOAMNEI în legătură cu eleganţa toaletei sale, apoi începu să păşească prin faţa adunării. La Vallière fu salutată ca toate celelalte, nici mai mult, nici mai puţin decât celelalte. După aceea, maiestatea sa reveni lângă mama şi soţia lui.

Curtenii, văzând că regele nu-i adresează decât o frază banală tinerei fete atât de căutată în cursul dimineţii, se grăbiră să tragă o concluzie din această răceală. Concluzia era că regele avusese un capriciu, dar că acest capriciu îi trecuse acum. Totuşi, ei ar fi trebuit să observe un lucru, anume că, lângă La Vallière, printre curteni, se afla domnul Fouquet, a cărui respectuoasă politeţe îi slujea de adăpost fetei, în mijlocul feluritelor tulburări ce-o frământau în chip vădit. Domnul Fouquet se pregătea, de altfel, să vorbească mai îndeaproape cu domnişoara de La Vallière, când domnul Colbert se apropie şi, după ce făcu o plecăciune în faţa lui Fouquet, după toate regulile celei mai respectuoase politeţi, păru hotărât să rămână lângă La Vallière pentru a sta de vorbă cu ea. Fouquet se retrase mofluz.

Toată această scenă era urmărită cu ochi mari de Montalais şi Malicorne, care-şi împărtăşeau unul altuia observaţiile proprii.

De Guiche, aşezat în dreptul unei ferestre, n-o vedea decât pe DOAMNA. Dar, cum DOAMNA, la rândul ei, îşi îndrepta mereu privirea către La Vallière, ochii lui de Guiche, conduşi de aceia ai DOAMNEI, se întorceau din când în când şi asupra fetei. La Vallière simţi instinctiv oprindu-se asupra ei toată greutatea acestor priviri, pline, unele de interes, altele de invidie. Dar ea nu primea, ca să-şi uşureze această povară, nici un cuvânt de îmbărbătare din partea prietenelor sale, nici o privire de dragoste din partea regelui. Astfel că nimeni n-ar fi putut să spună cât de mult suferea biata copilă.

Regina-mamă ceru să se aducă măsuţa pe care se aflau biletele de loterie, în număr de două sute, şi o rugă pe doamna de Motteville să citească lista jucătorilor. E de la sine înţeles că această listă era întocmită după toate legile etichetei: regele se afla în frunte, apoi venea regina-mamă, pe urmă regina, pe urmă DOMNUL, după el DOAMNA, şi aşa mai departe.

Inimile băteau cu putere în timp ce se citea lista. La regină se aflau nu mai puţin de trei sute de invitaţi. Fiecare se întreba dacă numele său va străluci printre ale celorlalţi privilegiaţi.

Regele asculta cu aceeaşi atenţie ca şi ceilalţi. După ce fu strigat ultimul nume, el văzu că La Vallière nu fusese trecută pe listă. Toţi, de altfel, băgară de seamă această omisiune. Regele se înroşi, ca sub şfichiuirea unei aţâţări.

La Vallière, bundă şi resemnată, nu dădu nici un semn de nemulţumire.

În tot timpul cât se citise lista, regele n-o slăbise din ochi: tânăra fată se topea sub această fericită învăluire pe care o simţea strălucind în jurul ei, prea bucuroasă şi prea curată la suflet cum era, pentru ca alt gând, în afară de acela al iubirii, să-i fi stăpânit spiritul sau inima. Răsplătind prin necurmata lui atenţie această înduioşătoare abnegaţie, regele îi arătă iubitei lui că înţelegea tăria şi gingăşia simţămintelor ei.

După citirea listei, toate feţele femeilor omise sau uitate fură brăzdate de umbra mâhnirii. Malicorne fusese şi el uitat, printre bărbaţi, şi strâmbătura lui îi spunea limpede lui Montalais, omisă de asemenea de pe listă: "Lasă, o să ne făurim noi singuri norocul, astfel ca să nu ne mai ocolească altădată". "Oh, aşa-i" – răspunse zâmbetul înţelegător al domnişoarei Aure.

Biletele fură împărţite fiecăruia după numărul pe care-l avea. Mai întâi, regele şi-l primi pe al său, apoi regina-mamă, pe urmă DOMNUL, regina, DOAMNA, şi aşa mai departe. După aceea, Ana de Austria deschise un săculeţ din piele de Spania, în care se aflau două sute de numere gravate pe plăcuţe de sidef, şi întinse săculeţul deschis celei mai tinere dintre doamnele de onoare, pentru a trage dinăuntru o plăcuţă. Aşteptarea de-a lungul acestor pregătiri foarte domoale era mai curând încordată de lăcomie, decât de curiozitate.

De Saint-Aignan se apleca la urechea domnişoarei de Tonnay-Charente şi-i şopti:

— Întrucât avem fiecare câte un număr, domnişoară, să ne unim şansele. Dumitale brăţara, dacă voi câştiga eu; mie, daca vei câştiga dumneata, o singură privire a ochilor dumitale frumoşi.

— Nu – răspunse Athénaïs – păstrează brăţara, dacă o vei câştiga. Fiecare cu norocul lui.

— Eşti nemiloasă – zise de Saint-Aignan – şi am să te pedepsesc cu un catren:

Frumoasa Iris, eşti prea crudă

Cu dragostea ce eu ţi-o port...

— Tăcere! îl întrerupse Athénaïs. Mă împiedici să aud numărul câştigător.

— Numărul 1! strigă tânăra fată care scosese o plăcuţă de sidef din săculeţul de piele de Spania.

— Regele! exclamă regina-mamă.

— Regele a câştigat! repetă regina, veselă.

— Ah, regele! Visul vostru! şopti voioasă DOAMNA la urechea Anei de Austria.

Singur regele nu manifestă nici un fel de încântare. Mulţumi totuşi norocului care-l favoriza, adresând un mic salut domnişoarei ce fusese aleasă ca vestitoare a zeiţei protectoare. Apoi, primind din mâinile Anei de Austria caseta în care se aflau brăţările, spuse, în mijlocul murmurelor nesăţioase ale adunării:

— Sunt, cu adevărat, atât de frumoase aceste brăţări?

— Priveşte-le – răspunse Ana de Austria – şi judecă singur.

Regele se uită la ele.

— Da – zise el – şi iată, într-adevăr, un minunat medalion. Ce lucrătură!

— Ce lucrătură! repetă DOAMNA.

Regina Maria-Tereza văzu cu uşurinţă, de la prima aruncătură de ochi, că regele nu-i va dărui ei brăţările; dar, cum se părea că nu avea de gând să i le ofere nici DOAMNEI, se declară mulţumită, sau aproape mulţumită.

Regele se aşeză. Cei mai intimi dintre curteni veniră, rând pe rând, să admire îndeaproape această minune, care, numaidecât, trecu din mână în mână, cu îngăduinţa regelui. Apoi toţi, cunoscători sau nu, se întrecură în laude, copleşindu-l pe rege cu felicitările lor.

Toată lumea avea, într-adevăr, ce să admire: unii briliantele, alţii felul cum erau lucrate. Doamnele mai ales se dovediră nerăbdătoare să vadă o asemenea comoară ce nu mai putea fi smulsă din mâinile cavalerilor.

— Domnilor, domnilor – zise regele, căruia nu-i scăpa nimic – s-ar spune, într-adevăr, că purtaţi brăţări ca sabinii: lăsaţi-le puţin şi doamnelor, care mi se pare a avea pe drept cuvânt pretenţia de a se pricepe mai bine ca dumneavoastră la astfel de lucruri.

Această frază i se păru DOAMNEI începutul unei hotărâri pe care tocmai o aştepta. Citea, de altfel, aceeaşi fericită speranţă în ochii reginei-mame.

Curteanul care le ţinea în mână în clipa când regele făcu această observaţie în mijlocul forfotei generale se grăbi să depună brăţările în mâinile reginei Maria-Tereza, care, ştiind bine, sărmana femeie, că nu-i erau destinate ei, le privi în treacăt şi i le dădu repede DOAMNEI. Aceasta şi, mai mult decât ea, DOMNUL îşi aruncară asupra brăţărilor o privire lungă şi râvnitoare. Apoi DOAMNA trecu bijuteriile în mâinile doamnelor din preajma ei, rostind un singur cuvânt, însă cu un accent care făcea cât o frază întreagă:

— Minunate!

Doamnele, care primiseră brăţările din mâinile Prinţesei, le cercetară îndelung, atât cât le fu în putinţă, apoi le lăsară să circule din mână în mână, spre dreapta.

În acest timp, regele se întreţinu în linişte cu de Guiche şi cu Fouquet. Ei vorbeau mai mult decât îi asculta el. Obişnuit să prindă din zbor frânturi de fraze, urechea lui, ca şi a tuturor oamenilor care se bucură de o superioritate nedezminţită asupra celorlalţi, nu reţinea din vorbele aruncate în dreapta şi în stânga decât pe acelea demne de a fi auzite şi care meritau un răspuns. Cât despre atenţia lui, ea era îndreptată în altă parte. Şi rătăcea prin salon, laolaltă cu privirile.

Domnişoara de Tonnay-Charente era ultima dintre doamnele înscrise pentru bilete, şi, ca şi cum şi-ar fi păstrat locul pe care-l avea pe listă, după ea nu mai urmau decât Montalais şi La Vallière. Când brăţările ajunseră la acestea două de la capătul rândului, se părea că nimeni nu le mai dădea atenţie. Neînsemnătatea mâinilor care mângâiau în acel moment podoabele făcea parcă să scadă valoarea giuvaerurilor. Ceea ce n-o împiedica pe Montalais să tresară de plăcere, de invidie şi de poftă, văzând pietrele de o rară frumuseţe, încântată de ele mai mult decât de felul cum erau lucrate. Nu putea fi îndoială că, pusă să aleagă între preţuirea lor în bani şi frumuseţea lor artistică, Montalais n-ar fi şovăit să prefere diamantele, cameelor. De aceea, îi venea greu să se despartă de ele şi să i le treacă prietenei sale La Vallière. Aceasta se uită la nestemate cu o privire aproape nepăsătoare.

— Ah, cât de bogate sunt aceste brăţări! Şi ce minunate sunt! exclamă Montalais. Iar tu nu te extaziezi în faţa lor, Louise! Zău, parcă nici n-ai fi femeie !

— Ba da – răspunse tânăra fată cu un accent de adorabilă melancolie. Dar la ce bun să râvneşti ceva care nu se poate să ne aparţină?

Regele, cu capul aplecat înainte, asculta ceea ce spunea tânăra fată. Abia îi atinse urechea murmurul glasului ei, că se ridică plin de strălucire, străbătu tot cercul, pentru a ajunge de la locul său la locul unde se afla La Vallière, şi-i spuse:

— Domnişoară, te înşeli! Eşti femeie, şi orice femeie are dreptul să râvnească asemenea bijuterii.

— Oh, sire! zise La Vallière. Maiestatea voastră nu crede oare deloc în modestia mea?

— Cred că eşti înzestrată cu toate virtuţile, domnişoară, cu sinceritate, ca şi cu celelalte; te rog deci să-mi spui, cu sinceritate, ce părere ai despre aceste brăţări?

— Că sunt frumoase, sire, şi că nu pot fi oferite decât unei regine.

— Mă bucur că ai o asemenea părere, domnişoară; brăţările sunt ale dumitale, şi regele te roagă să le primeşti.

Şi cum, printr-o mişcare ce semăna mai mult a groază, La Vallière îi întindea regelui caseta, regele îndepărtă cu blândeţe mâna tremurătoare a domnişoarei de La Vallière. O tăcere de uimire, mai funebră decât tăcerea din preajma unui mort, cuprinse adunarea. Totuşi, în partea unde se aflau reginele nu se auzise ceea ce spusese el, nu se înţelesese ceea ce făcuse regele. O prietenă binevoitoare îşi luă sarcina să răspândească vestea. Aceasta fu Tonnay-Charente, căreia DOAMNA îi făcu semn să se apropie.

— Ah, Doamne! exclamă de Tonnay-Charente. Ce fericire pe La Vallière! Regele i-a dăruit brăţările!

DOAMNA îşi muşcă buzele cu atâta putere, încât sângele îi ţâşni la suprafaţa pielii. Regina cea tânără privi rând pe rând, când spre La Vallière, când spre DOAMNA, şi începu să râdă. Ana de Austria îşi sprijini bărbia în pumnul ei alb şi rămase un răstimp adâncită în mrejele unei bănuieli ce-i zdrobea spiritul şi ale unei dureri cumplite, ce-i sfâşia inima. De Guiche, văzând-o pe DOAMNA că păleşte, şi înţelegând pricina ce-o făcea să pălească, părăsi repede adunarea şi dispăru. Malicorne putu atunci să se strecoare lângă Montalais şi, la adăpostul zarvei convorbirilor ce se stârniră, îi spuse:

— Aure, ai alături de tine norocul şi viitorul nostru.

— Da – răspunse Montalais.

Şi o îmbrăţişa cu dragoste pe La Vallière, deşi în sinea ei ar fi fost în stare s-o sugrume.

IX

MALAGA

În tot timpul acestei lungi şi îndârjite ciocniri între ambiţiile de la curte şi pornirile inimilor, unul dintre personajele noastre, poate cel mai puţin demn de a fi neglijat, era totuşi foarte neglijat, foarte uitat şi foarte nenorocit.

Într-adevăr, d'Artagnan, d'Artagnan, căci se cuvine să-i spunem pe nume pentru a ne aduce aminte că mai exista şi el, d'Artagnan nu avea absolut nimic comun cu această lume uşuratică şi plină de strălucire. După ce-l urmase pe rege timp de două zile la Fontainebleau şi după ce privise toate aventurile ciobăneşti şi toate travestirile eroi-comice ale suveranului său, muşchetarul simţise că toate acestea nu aveau nici o legătură cu rosturile vieţii lui. Oprit la fiece pas de oameni care-l întrebau:

— Cum găseşti că-mi vine acest costum, domnule d'Artagnan?

El răspundea cu glasul său potolit, dar batjocoritor:

— Găsesc că eşti la fel de bine îmbrăcat ca şi cea mai frumoasă maimuţă din bâlciul de la Saint-Laurent.

Era unul din complimentele pe care le făcea d'Artagnan atunci când nu voia să facă altul; vrând-nevrând, omul trebuia să se mulţumească şi cu atât. Iar când era întrebat:

— Domnule d'Artagnan, cum ai să te îmbraci astă-seară?

El răspundea:

— Diseară am să mă dezbrac.

Ceea ce le făcea să râdă chiar şi pe doamne.

Dar, după două zile petrecute astfel, muşchetarul, văzând că nimic serios nu se întâmplă în jurul său şi că regele uitase cu totul, sau cel puţin părea că uitase cu desăvârşire de Paris, de Saint-Mandé şi de Belle-Isle, că domnul Colbert nu se gândea decât la lampioane şi la focuri de artificii, că doamnele aveau pentru ce să-şi facă ocheade sau să primească ocheade o lună de zile de aici încolo, d'Artagnan îi ceru regelui un concediu pentru treburi de familie.

În seara când d'Artagnan îi cerea acest lucru, regele se pregătea de culcare, istovit de atâtea jocuri şi dansuri.

— Vrei sa mă părăseşti, domnule d'Artagnan? îl întrebă el cu un aer mirat.

Ludovic al XIV-lea nu putea înţelege că cineva dorea să se despartă de el când avea marea cinste să se afle în preajma sa.

— Sire – zise d'Artagnan – vă părăsesc întrucât nu vă mai pot fi de nici un folos. Ah, dacă aş putea să vă fiu sprijin în timp ce dansaţi, atunci ar fi cu totul altceva!

— Dar, dragă domnule d'Artagnan – răspunse regele cu gravitate – în dansurile noastre n-avem nevoie de sprijin.

— Ah – făcu muşchetarul cu ironia lui fină – iată, nu ştiam asta!

— Dar nu m-ai văzut oare dansând? întrebă regele.

— Ba da; însă eu credeam că jocul se încinge pe măsură ce se desfăşoară. M-am înşelat: un motiv în plus ca să mă retrag. Sire, o repet, nu aveţi nevoie de mine; de altminteri, dacă maiestatea voastră va avea nevoie, va şti unde să mă găsească.

— Bine – zise regele.

Şi-i încuviinţă concediul.

Aşadar, nu-l vom mai căuta pe d'Artagnan la Fontainebleau, ar fi de prisos; dar, cu îngăduinţa cititorilor, îl vom regăsi în strada Lombarzilor, la "Drugul de Aur", la venerabilul nostru prieten Planchet.

Sunt ceasurile opt seara, e cald, o singură fereastră a rămas deschisă, aceea a unei odăi de la primul cat. Un miros de băcănie, amestecat cu mirosul mai puţin exotic, dar mai pătrunzător, al gunoaielor de pe stradă, urcă spre nările muşchetarului. D'Artagnan, trântit într-un jilţ înalt, cu spătarul drept, cu picioarele nu întinse, ci rezemate de un scăunel, formează unghiul cel mai obtuz din câte se pot închipui. Ochiul său, atât de ager şi atât de iscoditor de obicei, e acum fix, aproape închis, şi a luat drept ţintă neschimbătoare micul colţ de cer albastru ce se zăreşte dincolo de ascuţişul coşurilor; pata aceasta albastră nu e mai mare decât ar trebui ca să fie cârpit cu ea unul din sacii cu linte sau cu fasole ce constituie principala mobilă din prăvălia de la parter.

Întins astfel, cufundat astfel în contemplarea transfenestrală, d'Artagnan nu mai e un războinic, nu mai e un ofiţer al palatului, ci un burghez dormitând între masa de prânz şi cină, între cină şi culcare; unul din acele respectabile creiere scorojite în care nu se mai găseşte loc pentru nici o idee, într-atât materia stă de strajă la porţile înţelepciunii şi are grijă să împiedice cu îndărătnicie contrabanda ce s-ar putea face prin introducerea vreunui simptom de gândire în cutia craniană.

Am spus că se înnoptase; în dughene se aprindeau lămpile, în timp ce ferestrele de la apartamentele de sus se închideau; o patrulă de soldaţi de pază făcea să se audă pe stradă tropotul neregulat al paşilor. D'Artagnan continua să nu audă nimic şi să nu vadă decât colţişorul lui de cer albastru. La doi paşi de el, în întuneric, culcat pe un sac de porumb, Planchet, întins pe burtă deasupra sacului, cu mâinile împreunate sub bărbie, îl privea pe d'Artagnan cum se gândeşte, visează sau poate doarme cu ochii deschişi. Observarea aceasta dăinuia de câtăva vreme. În cele din urmă, Planchet începu să mormăie:

— Hm! Hm!

D'Artagnan însă nu făcu nici o mişcare. Planchet îşi spuse atunci că va trebui să recurgă la un mijloc mai de ispravă; după ce cumpăni îndelung, ceea ce i se păru lui mai potrivit în împrejurările de faţă fu să se prăvale de pe sacul său pe duşumea, boscorodindu-se pe el însuşi:

— Nătărăule!

Dar, oricât de mare ar fi fost tărăboiul făcut de Planchet în căderea sa, d'Artagnan, care în cursul vieţii lui auzise destule zgomote şi mai mari, păru să nu dea nici cea mai mică atenţie celui de acum. Nu-i vorbă, tocmai atunci o căruţă uriaşă, încărcată cu pietre, coborând de pe strada Saint-Médéric, înăbuşi cu uruitul roţilor sale bufnitura căderii lui Planchet. Totuşi, Planchet crezu că-l vede zâmbind uşor, în semn de mută încuviinţare, la cuvântul nătărău. Ceea ce, prinzând curaj, îl făcu să întrebe:

— Dormiţi cumva, domnule d'Artagnan?

— Nu, Planchet, nici măcar nu dorm – răspunse muşchetarul.

— Mă doare inima – rosti Planchet – auzindu-vă vorbind aşa: nici măcar.

— Dar de ce, dragă Planchet? Oare acest cuvânt nu e şi el din limba noastră?

— Ba da, domnule d'Artagnan.

— Atunci?

— Ei bine, acest cuvânt mă întristează adânc.

— Explică-mi şi mie tristeţea ta, Planchet – zise d'Artagnan.

— Când spuneţi că nici nu dormiţi măcar, e ca şi cum aţi spune că nu aveţi nici măcar mângâierea de a dormi. Sau, cu alte cuvinte, e ca şi cum aţi spune: Planchet, mă plictisesc de moarte.

— Planchet, tu ştii însă că eu nu mă plictisesc niciodată.

— În afară de astăzi şi de alaltăieri.

— Hm!

— Domnule d'Artagnan, iată opt zile de când v-aţi întors de la Fontainebleau; iată opt zile de când nu mai aveţi nici ordine de dat, nici companie de comandat. Vă lipseşte bubuitul muschetelor, al tobelor şi al regalităţii; la drept vorbind, eu, care am ţintit în mână o muschetă, înţeleg asta.

— Planchet – răspunse d'Artagnan – te încredinţez că nu mă plictisesc câtuşi de puţin aici.

— Atunci, ce faceţi acolo, întins ca un mort?

— Prietene Planchet, era în timpul asediului din La Rochelle, când mă aflam acolo, când te aflai şi tu, când ne aflam cu toţii laolaltă, era în timpul asediului din La Rochelle un arab vestit pentru priceperea lui de a trage cu tunul. Era un băiat deştept, cu toate că avea o culoare ciudată, culoarea măslinelor tale. Ei bine, acest arab, după ce mânca sau după ce-şi termina treaba, se culca şi stătea nemişcat, aşa cum stau eu acum, şi fuma nu ştiu ce buruiană de leac, trăgând fumul printr-o ţeavă lungă, cu vârful de chihlimbar; iar dacă vreun comandant, trecând pe acolo, îl muştruluia că-l vede mereu dormind, el răspundea netulburat: "Mai bine să stai jos decât în picioare, mai bine să dormi decât să şezi, mai bine mort decât culcat".

— Era un arab întunecat şi prin culoarea şi prin cugetările lui – zise Planchet. Mi-l amintesc prea bine. Reteza capetele protestanţilor cu o deosebită plăcere.

— Întocmai, şi le îmbălsăma atunci când credea el că merită osteneala.

— Da, iar când se apuca să îmbălsămeze cu ierburile şi buruienile lui vrăjite, semăna cu unul care împleteşte coşuri.

— Da, Planchet, acela e, ai dreptate.

— Oh, am şi eu oleacă de memorie!

— Nu mă îndoiesc; dar ce zici de felul cum gândea el?

— Domnule, îl găsesc desăvârşit într-o privinţă şi neghiob în alta.

— Limpede, Planchet, limpede!

— Ei bine, domnule, într-adevăr, mai bine să stai jos decât în picioare, mai ales atunci când eşti obosit, în anumite împrejurări... (Şi Planchet zâmbi cu un aer ştrengăresc.) Mai bine să dormi decât să şezi; dar cât despre ultima cugetare: mai bine mort decât culcat, spun deschis că pe asta o socot fără noimă. Preferinţa mea de netăgăduit este pentru pat, şi dacă dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere, este numai din pricină că, după cum am mai avut cinstea de a o spune, vă plictisiţi de moarte.

— Planchet, tu îl cunoşti pe domnul La Fontaine?

— Spiţerul din colţul străzii Saint-Médéric?

— Nu, fabulistul.

— A, jupânul corb...?

— Exact. Ei bine, eu sunt ca iepurele lui.

— Are, deci, şi un iepure?

— Are tot soiul de dobitoace.

— Ei bine, şi ce face, mă rog, acest iepure?

— Se gândeşte.

— O, o!

— Planchet, eu sunt ca iepurele domnului La Fontaine: mă gândesc.

— Vă gândiţi? spuse Planchet cu îngrijorare.

— Da: locuinţa ta, Planchet, e destul de tristă ca să te îmbie la cugetări; eşti de acord, sper.

— Totuşi, domnule, aveţi vederea la stradă.

— La naiba, şi asta ţi se pare odihnitor, nu-i aşa?

— Nu e mai puţin adevărat, domnule, că dacă aţi locui în partea din dos, v-aţi plictisi şi mai rău... Nu, vreau să spun că v-aţi gândi şi mai mult.

— Pe cinstea mea, nu ştiu, Planchet.

— Chipurile – zise băcanul – dacă gândurile dumneavoastră ar fi ca acelea care v-au îndrumat spre restaurarea recelui Carol al II-lea...

Şi Planchet lasă să se audă un mic râs ce nu era lipsit de o anumită semnificaţie.

— Ah, Planchet, prietene – zise d'Artagnan – ai început să fii ambiţios.

— Oare nu s-o mai fi găsind vreun rege de restaurat, domnule d'Artagnan, sau vreun Monck de închis în ladă?

— Nu, dragul meu Planchet, toţi regii sunt aşezaţi pe tronurile lor... poate mai puţin bine decât stau eu pe scaunul acesta, dar, în sfârşit, îşi are fiecare tronul lui.

Şi d'Artagnan scoase un oftat.

— Domnule d'Artagnan – zise Planchet – dumneavoastră mă faceţi să sufăr.

— Eşti prea bun, Planchet.

— Am o bănuială, Dumnezeu să mă ierte.

— Ce bănuială?

— Domnule d'Artagnan, văd că slăbiţi...

— Oh – făcu d'Artagnan, lovindu-se în pieptul care răsună ca o platoşă goală – e cu neputinţă, Planchet!

— Ah, vedeţi – zise Planchet cu însufleţire – dacă e să slăbiţi în casa mea...

— Ei bine?

— Ei bine, sunt gata sa fac o nelegiuire.

— Nu mai spune!

— Da.

— Şi ce-ai face? Ia să vedem.

— L-aş căuta pe cel care vă pricinuieşte necazurile.

— Iată că acum am un necaz.

— Da, chiar aveţi unul.

— Nu, Planchet, nu.

— Dar eu vă spun că da, aveţi un necaz, care vă face să slăbiţi.

— Slăbesc? Eşti sigur?

— Văzând cu ochii... Malaga! Dacă veţi slăbi şi mai mult, pun mâna pe spadă şi mă duc drept la domnul d'Herblay, să-i tai beregata.

— Hei! făcu d'Artagnan săltându-se în jilţul său. Ce tot spui acolo, Planchet? Ce amestec are numele domnului d'Herblay în băcănia ta?

— Bine, bine, supăraţi-vă dacă vreţi, înjuraţi-mă dacă vă place, dar, la dracu, ştiu eu ce ştiu!

După aceste din urmă cuvinte ale lui Planchet, d'Artagnan se aşeză în jilţ în aşa fel încât să nu-i scape nimic din ochi, adică rămase cu cele două mâini sprijinite pe genunchi şi cu gâtul întins spre cumsecadele băcan.

— Haide, explică-te – zise el – şi spune-mi cum de-ai putut să rosteşti un asemenea blestem? Domnul d'Herblay, fostul tău şef, prietenul meu, om al bisericii, un muşchetar care a ajuns episcop, şi vrei să ridici spada împotriva lui, Planchet?

— Aş ridica spada şi împotriva tatălui meu, când vă văd în halul ăsta.

— Domnul d'Herblay, un gentilom!

— Puţin îmi pasă mie dacă e sau nu gentilom. Va face să aveţi gânduri negre, iată tot ce ştiu. Şi gândurile negre vă slăbesc. Malaga! Nu vreau ca domnul d'Artagnan să plece de la mine mai slab decât când a venit.

— Cum mă face să am gânduri negre? Hai, lămureşte-mă, lămureşte-mă!

— Iată trei nopţi de când visaţi urât.

— Eu?

— Da, dumneavoastră, şi în aceste visuri strigaţi mereu: "Aramis! Prefăcutul de Aramis!"

— Ah, am spus eu asta? zise d'Artagnan neliniştit.

— Aţi spus-o, pe cinstea lui Planchet.

— Ei, şi mai departe? Ştii zicătoarea, prietene: "Visul te minte".

— Nu; căci, de trei zile, de câte ori aţi ieşit din casă, nu uitaţi să mă întrebaţi la întoarcere: "L-ai văzut pe domnul d'Herblay?" Sau: "Ai primit vreo scrisoare pentru mine din partea domnului d'Herblay?"

— Dar nu se pare că e firesc să mă interesez de acest bun prieten, nu-i aşa? zise d'Artagnan.

— Nimic de zis, dar nu până într-atât ca să slăbiţi.

— Planchet, am să mă îngraş, îţi dau cuvântul meu de onoare!

— Bine, domnule, primesc; fiindcă ştiu că atunci când vă daţi cuvântul de onoare, el e sfânt.

— Si nu-l voi mai visa pe Aramis.

— Foarte bine.

— Nu te voi mai întreba dacă au sosit scrisori de la domnul d'Herblay.

— Minunat!

— Dar să-mi explici un lucru.

— Spuneţi, domnule.

— Mie nu-mi scapă nimic...

— Ştiu asta.

— Şi adineauri ai rostit o ocară neobişnuită...

— Da.

— Pe care n-o rosteşti oricând.

— Malaga! Asta vreţi să spuneţi?

— Întocmai.

— E înjurătura mea preferată de când sunt băcan.

— Ai dreptate, e un nume de stafidă.

— E înjurătura mea de mânie! O dată ce-am zis Malaga, nu mai sunt om.

— Dar nu-ţi cunoşteam această înjurătură.

— Aşa e, domnule, am împrumutat-o şi eu de la alţii.

Şi Planchet, rostind aceste cuvinte, clipi din ochi cu un aer şiret, lucru ce-i atrase atenţia lui d'Artagnan.

— He! He! făcu el.

Planchet repetă:

— He! He!

— Haide, haide, domnule Planchet!

— Doamne sfinte, domnule – zise Planchet – eu nu sunt ca dumneata, eu nu-mi petrec viaţa gândind.

— Foarte rău.

— Vreau să spun plictisindu-mă; viaţa noastră e scurtă, domnule, de ce să nu ne bucurăm de ea?

— Eşti un filozof epicurean, după cât se pare, Planchet.

— Şi de ce nu? Mâna e zdravănă, scrie şi cântăreşte zahărul sau mirodeniile; piciorul e sănătos, dansează sau te duce la plimbare; stomacul are dinţi buni, rupe şi mistuie; inima nu e prea învârtoşată; ei bine, domnule...

— Ei bine, ce, Planchet?

— Ah, iată!... zise Planchet frecându-şi mâinile.

D'Artagnan îşi puse picior peste picior.

— Plancher, prietene – zise el – mă sperii şi mă uimeşti.

— Pentru ce, domnule?

— Fiindcă îmi apari sub o lumină cu totul nouă.

Planchet, măgulit peste măsură, continuă să-şi frece mâinile de-ai fi zis că vrea să le jupoaie.

— Ah, ah – murmură el – fiindcă nu sunt decât un animal de povară, dumneavoastră mă socotiţi un prostănac?

— Bine, Planchet, şi asta e o judecată în felul ei.

— Urmăriţi-mi firul gândurilor, domnule – adăugă Planchst. Mi-am spus: fără plăcere nu există fericire pe pământ.

— Oh, e foarte adevărat ce-ai spus, Planchet! îl întrerupse d'Artagnan.

— Dar, mergând mai departe, dacă nu e plăcere, care nu se întâlneşte pe toate cărările, să avem măcar unele mângâieri...

— Şi tu le ai?

— De bună seamă.

— Explică-mi şi mie cum se întâmplă asta!

— Mă înarmez cu un scut, ca să mă apăr de urât. Îmi orânduiesc timpul cât pot s-o duc fără grijă, şi în ziua când simt că începe să-mi fie urât, mă pun pe petreceri.

— Şi treaba asta nu e grea?

— Câtuşi de puţin.

— Iar toate astea le-ai descoperit tu singur?

— Eu singur.

— E o adevărată minune!

— Ce-aţi zis?

— Am zis că filozofia ta n-are pereche pe lume.

— Ei bine, atunci urmaţi pilda mea.

— Mă ispiteşte s-o fac.

— Trăiţi ca mine.

— Nici n-aş dori altceva mai bun; numai că nu toate sufletele sunt plămădite din acelaşi aluat şi s-ar putea ca, vrând să petrec ca tine, să mă plictisesc şi mai rău...

— Eh, încercaţi mai întâi.

— Cum faci tu? Să vedem.

— Aţi băgat de seamă că dispar din când în când?

— Da.

— Într-un anumit fel?

— La intervale regulate.

— Pe legea mea, aşa e! Prin urmare, aţi băgat de seamă?

— Dragul meu Planchet, tu înţelegi că atunci când te vezi cu cineva aproape în fiecare zi, dacă unul dispare, celălalt îi simte lipsa. Oare tu nu-mi simţi lipsa, când eu sunt în campanie?

— Foarte mult. E ca şi cum aş fi un trup fără suflet.

— Acestea fiind zise, să mergem mai departe.

— Cam la ce dată am obiceiul să dispar?

— La 15 şi la 30 ale fiecărei luni.

— Şi stau plecat?

— Una ori două, uneori trei, uneori patru zile.

— Ce credeţi că făceam eu în acest timp?

— Încasări.

— Iar la întoarcere cum mă găseaţi la înfăţişare?

— Foarte mulţumit.

— Vedeţi, dumneavoastră înşivă o spuneţi, totdeauna mulţumit. Şi de unde venea această mulţumire?

— De acolo că negoţul îţi merge bine; că toate cumpărăturile de orez, de prune, de zahăr rafinat, de pere uscate, de siropuri îţi ieşeau la socoteală. Tu ai avut mereu o fire deosebită, Planchet; de aceea n-am fost câtuşi de puţin mirat văzându-te că te faci băcan, care este unul din negoţurile cele mai variate şi mai plăcute, întrucât umbli aproape numai cu mărfuri culese din sânul naturii, totdeauna gustoase şi înmiresmate.

— E bine spus, domnule; dar cât de mult greşiţi!

— Cum, greşesc?

— Când spuneţi că mă duc la fiecare cincisprezece zile după încasări sau cumpărături. Oh, oh, domnule, cum naiba aţi putut să credeţi una ca sta? Oh, oh, oh!

Şi Planchet începu să râdă cu atâta poftă, încât îl făcea pe d'Artagnan să se îndoiască adânc de propria lui înţelepciune.

— Mărturisesc – zise muşchetarul – că nu sunt la înălţimea ta.

— Domnule, aşa e!

— Cum aşa e?

— Trebuie să fie aşa, de vreme ce o spuneţi dumneavoastră; dar ţineţi seama că asta nu vă face să decădeţi cu nimic în faţa mea.

— Ah, ce fericire!

— Nu, dumneavoastră sunteţi un om de geniu, zău! Când e vorba de război, de surprinderi, de tactică şi de încercuiri neaşteptate, Doamne, regii par nişte nimicuri pe lângă dumneavoastră. Dar în privinţa odihnei sufleteşti, a îngrijirii trupeşti, a dulceţii vieţii, dacă se poate spune aşa, ei bine, domnule, să nu-mi pomeniţi de oamenii de geniu, fiindcă ei sunt propriii lor călăi.

— Bine, Planchet – zise d'Artagnan fremătând de curiozitate – iată că te ascult cu cel mai mare interes.

— Acum vă plictisiţi mai puţin decât adineauri, nu-i aşa?

— Nu mă plictisesc deloc; dimpotrivă, de când ai început să-mi vorbeşti, petrec de minune.

— Atunci, să-i dam înainte. Am sa vă vindec eu, lăsaţi pe mine!

— Nici nu doresc altceva.

— Vreţi să încerc?

— Chiar acum.

— Fie. Aveţi niscaiva cai aici?

— Da: zece, douăzeci, treizeci.

— Nu e nevoie de atâţia; doi sunt de ajuns.

— Îţi stau la dispoziţie, Planchet.

— Bun. Vă iau cu mine.

— Când?

— Mâine.

— Unde?

— Ah, prea întrebaţi multe.

— Oricum, trebuie să recunoşti că mă interesează să ştiu unde mă duc.

— Vă place viaţa la ţară?

— Prea puţin, Planchet.

— Atunci vă place la oraş?

— Depinde.

— Ei bine, am să vă duc într-un loc jumătate oraş, jumătate sat.

— S-a făcut.

— Într-un loc unde o să vă simţiţi bine, sunt sigur.

— Minunat!

— Şi, ciudăţenie, într-un loc de unde aţi fugit fiindcă vi se ura.

— Mie?

— De moarte!

— La Fontainebleau vrei să zici?

— La Fontainebleau, da.

— Te duci la Fontainebleau, aşa dar?

— Acolo mă duc.

— Şi ce-ai să faci tu la Fontainebleau, Doamne sfinte?

Planchet îi răspunse lui d'Artagnan printr-o clipire din ochi plină de şiretenie.

— Ai vreun petic de pământ pe acolo, nelegiuitule?

— Oh, o sărăcie, o cocioabă.

— Te-am prins.

— Dar e frumuşică, pe cuvântul meu de onoare!

— Voi merge la moşia lui Planchet! exclamă d'Artagnan.

— Oricând veţi voi.

— Dar parcă spuneai că mâine!

— Mâine, dacă vreţi; şi aşa mâine suntem în 14, adică în ajunul zilei când încep să mă tem de plictiseală. Prin urmare, ne-am înţeles.

— Ne-am înţeles.

— Îmi veţi împrumuta un cal de-al dumneavoastră?

— Pe cel mai bun.

— Nu, îl prefer pe cel mai blând; n-am fost niciodată un călăreţ straşnic, dumneavoastră ştiţi, iar în băcănie mi s-au ruginit mădularele şi mai mult; şi apoi...

— Şi apoi?

— Şi apoi – adăugă Planchet cu o altă clipire din ochi – nu vreau să mă obosesc.

— De ce? se încumetă să întrebe d'Artagnan.

— Fiindcă nu m-aş mai putea distra – răspunse Planchet, şi cu aceasta se ridică de pe sacul său de porumb, întinzându-se şi pocnindu-şi toate oasele, unul după altul, într-un fel de armonie prelungă.

— Planchet! Planchet! strigă d'Artagnan. Declar că nu se găseşte pe pământ un sybarit care să se poată asemui cu tine. Ah, Planchet, se vede cât de colo că n-am mâncat împreună, unul lângă altul, un butoi de sare!

— Şi pentru ce asta, domnule?

— Pentru că nu te cunosc încă îndeajuns – răspunse d'Artagnan – hotărât lucru, abia acum încep să cred ceea ce gândisem la Boulogne, în ziua când l-ai sugrumat, sau era s-o faci, pe Lubin, valetul domnului de Wardes, şi anume, Planchet, că tu eşti un om tare de ispravă.

Planchet se porni să râdă cu un râs plin de înfumurare, îi spuse bună seara muşchetarului şi coborî în odaia din spatele prăvăliei, care-i slujea drept cameră de culcare. D'Artagnan îşi reluă poziţia de la început, în jilţ, şi fruntea lui, descreţită o clipă, deveni mai îngândurată ca oricând. Aproape că şi uitase năzbâtiile şi visurile lui Planchet. "Da – îşi spuse el, reluând firul gândurilor întrerupt de hazlia convorbire pe care am redat-o mai sus – da, aici e totul:

1. Să aflu ce voia Baisemeaux de la Aramis;

2. Să aflu pentru ce Aramis se fereşte de mine;

3. Să aflu unde e Porthos.

Asupra acestor trei puncte pluteşte un mister. Dar – continuă d'Artagnan – întrucât prietenii noştri nu vor să mărturisească nimic, să ne bizuim pe biata noastră deşteptăciune. Vom face ce-om putea, la dracu! Sau, Malaga! cum spune Planchet."

X

SCRISOAREA DOMNULUI BAISEMEAUX

Credincios planului său, a doua zi dimineaţa d'Artagnan se duse să-i facă o vizită domnului Baisemeaux.

La Bastilia era zi de curăţenie: tunurile erau frecate, lustruite, scările spălate; temnicerii căutau parcă să-şi lustruiască până şi cheile. Cât despre soldaţii din garnizoană, ei se plimbau prin curţile interioare, sub pretext că erau destul de curaţi.

Comandantul Baisemeaux îl primi pe d'Artagnan într-un chip mai mult decât amabil; dar fu cu el de o rezervă atât de mare, încât d'Artagnan, cu toată dibăcia lui, nu putu să-i smulgă din gură o singură silabă. Cu cât se ferea mai mult, cu atât neîncrederea lui d'Artagnan sporea. Acesta din urmă sfârşi chiar prin a-şi spune că purtarea comandantului se datora vreunei dispoziţii proaspete, primite anume. Căci Baisemeaux nu i se păruse lui d'Artagnan, la Palatul Regal, omul rece şi de nepătruns pe care-l găsea acum la Bastilia. Când d'Artagnan încercă să-l facă să vorbească despre afacerile băneşti atât de grabnice care-l mânaseră atunci în căutarea lui Aramis şi care-i stârniseră atâta chef de vorbă în seara aceea, Baisemeaux spuse că are de dat nişte ordine în închisoare şi-l lăsă pe d'Artagnan să se frământe atât de îndelung în aşteptare, încât muşchetarul nostru, încredinţat că nu va scoate nici o vorbă de la el, părăsi Bastilia înainte ca Baisemeaux să se fi întors din inspecţia lui. Dar în minte îi încolţise o bănuială, şi odată bănuiala ivită, spiritul lui d'Artagnan nu mai avea astâmpăr. El era, printre oameni, ceea ce pisica e printre patrupede – întruparea neliniştii şi în acelaşi timp a nerăbdării. O pisică aţâţată nu mai stă locului, asemenea unui ghemotoc de mătase pe care vântul îl poartă în toate părţile. O pisică la pândă e ca şi moartă la postul ei de observaţie, şi nici foamea, nici setea n-o pot clătina din nemişcarea sa.

D'Artagnan, care ardea de nerăbdare, îşi scutură deodată acest simţământ, ca pe o mantie prea grea. Îşi spunea că lucrul ce i se ascundea era tocmai acela pe care ar trebui să-l ştie cu tot dinadinsul. În consecinţă, el se gândi că Baisemeaux se va grăbi să-i dea de veste lui Aramis, dacă Aramis îi va fi spus să facă aceasta. Ceea ce se şi întâmplă.

Baisemeaux abia avu timp să se întoarcă din turn, că d'Artagnan se şi puse la pândă într-un colţ de lângă strada Petit-Muse, în aşa fel că vedea de acolo pe toţi cei care ieşeau pe poarta Bastiliei. După vreun ceas de pândă, lângă "Grapa de Aur", de sub un zăplaz unde găsise un petic de umbră, d'Artagnan văzu ieşind un soldat din gardă. Asta era cea mai bună dovadă pe care ar fi dorit-o. Orice paznic sau temnicer îşi avea zilele şi chiar orele de ieşire din Bastilia, deoarece toţi erau constrânşi să nu aibă nici neveste, nici locuinţă în castel şi, prin urmare, puteau ieşi oricând, fără să trezească curiozitatea cuiva. Numai că un soldat încazarmat trebuia să stea înăuntru o zi şi o noapte, atunci când era de gardă, asta o ştia toată lumea, şi d'Artagnan o ştia mai bine ca oricine. Un astfel de soldat nu putea să iasă în ţinută de serviciu decât dacă avea de îndeplinit un ordin grabnic şi însemnat.

Soldatul, spuneam, ieşi din Bastilia şi, încet-încet, ca un fericit muritor căruia în loc să stea încremenit în faţa unui pârlit de corp de gardă sau într-un bastion nu mai puţin plictisitor, i se oferă prilejul de a gusta libertatea unită cu o plimbare, aceste două plăceri făcând parte din serviciul pe care-l avea de îndeplinit, se îndreptă spre mahalaua Saint-Antoine, adulmecând aerul, soarele şi întorcându-şi mereu ochii după femei.

D'Artagnan îl urmări de la distanţă. Nu-şi făcuse nici o idee asupra rostului şi misiunii lui. "Mai întâi – îşi spuse el – trebuie să-l văd la faţă pe caraghiosul ăsta. Un om văzut de aproape e un om cântărit." Astfel că d'Artagnan iuţi pasul şi, ceea ce nu era greu, trecu înaintea soldatului. Nu numai că-i zări faţa, care părea destul de isteaţă şi hotărâtă, dar îi văzu şi nasul, care era puţin cam roşu. "Amicului îi place să bea" – îşi spuse el. În clipa când îi văzu nasul, mai zări la centura soldatului o bucată de hârtie albă. "Bun, are o scrisoare – adăugă în sinea lui d'Artagnan. Însă un soldat se consideră prea fericit că e ales de domnul Baisemeaux să ducă un ordin şi el nu pierde pentru nimic în lume mesajul."

În timp ce d'Artagnan îşi frământa pumnii, soldatul înainta fără grijă spre mahalaua Saint-Antoine. "Se duce, de bună seamă, la Saint-Mandé – îşi spuse muşchetarul – şi eu n-o să aflu ce cuprinde scrisoarea..." Să-i vie rău, nu altceva. "Dacă aş fi în uniformă – gândea d'Artagnan – l-aş înhăţa pe răcan dimpreună cu scrisoarea lui. Primul corp de gardă mi-ar veni în ajutor. Şi să fiu al naibii dacă mi-aş spune numele într-o afacere ca asta! Să-l trag la băutură, ar intra la bănuială şi mă va îmbăta el pe mine... Drace, nu ştiu ce să fac, nu mă mai ajută mintea! Să-l atac pe acest nenorocit, să-l provoc la luptă, să-l ucid pentru o scrisoare! Ar mai merge, dacă ar fi vorba de scrisoarea unei regine către un lord, sau a unui cardinal către o regină. Dar, Doamne, pentru nişte intrigi păcătoase ale domnilor Aramis şi Fouquet la adresa domnului Colbert! Viaţa unui om pentru atâta lucru! Nu, ele nu merită nici măcar zece scuzi!"

În timp ce filozofa astfel, muşcându-şi unghiile şi mustaţa, zări un mic grup de arcaşi şi un comisar. Aceşti oameni târau un bărbat chipeş, care se zbătea în mâinile lor. Arcaşii îi sfâşiaseră îmbrăcămintea şi-l trăgeau după ei. El spunea să se poarte mai frumos cu dânsul, fiind gentilom şi soldat. Când arestatul îl zări pe soldat, strigă:

— Hei, soldat, vino-ncoa'!

Soldatul porni cu acelaşi pas spre cel care-l chema, iar mulţimea se luă după el.

Atunci, lui d'Artagnan îi veni o idee. Era cea dintâi – şi vom vedea că nu era o idee rea. În vreme ce gentilomul îi povestea soldatului că fusese prins într-o casă şi luat drept hoţ, cu toate că nu era decât un amant, soldatul îl căina şi căuta să-l mângâie şi să-i dea sfaturi cu acea gravitate pe care soldatul francez o pune în slujba amorului său propriu şi a spiritului de corp. D'Artagnan se strecură la spatele soldatului împins de mulţime şi-i smulse pur şi simplu hârtia de la cingătoare. Cum, în acele clipe, gentilomul cărtănit trăgea de soldat, cum comisarul trăgea de gentilom, d'Artagnan putu să pună mâna pe hârtie fără nici un fel de greutate. Se retrase apoi la vreo zece paşi, în dosul stâlpului unei case, şi citi pe adresă:

Domnului du Vallon, la domnul Fouquet, la Saint-Mandé.

— Bun! îşi zise el.

Şi desfăcu pecetea fără să rupă plicul, apoi scoase hârtia îndoită în patru, care cuprindea numai aceste cuvinte:

Dragă domnule du Vallon, fii bun fi transmite-i domnului d'Herblay că a venit la Bastilia şi mi-a pus câteva întrebări.

Al dumitale devotat,

DE BAISEMEAUX

— Ei bine, am nimerit-o! exclamă d'Artagnan. Acum totul e limpede. Porthos se află acolo.

Sigur de ceea ce voia să ştie, muşchetarul gândi: "Drace! Iată un biet soldat căruia turbatul şi hoţul de Baisemeaux îi va plăti scump vicleşugul meu!... Dacă se întoarce fară scrisoare, ce-o să păţească oare? La urma urmei, nu mai am nevoie de acest bilet. După ce-ai înghiţit oul, la ce-ţi mai trebuie găoacea?"

D'Artagnan văzu că arcaşii şi comisarul îl lămuriseră pe soldat şi-l târau mai departe pe prizonierul lor. Acesta era înconjurat de mulţime şi se tânguia într-una. D'Artagnan se furişă în mijlocul gloatei şi lăsă să cadă scrisoarea pe pământ, fără ca nimeni să vadă, apoi se îndepărtă cu pas iute.

Soldatul îşi reluă drumul spre Saint-Mandé, gândindu-se mai mult la gentilomul care-i ceruse sprijinul. Deodată îşi aduse aminte de scrisoare şi, uitându-se la cingătoare, văzu că nu mai era acolo. Strigătul lui de groază îi făcu plăcere lui d'Artagnan. Bietul soldat îşi roti ochii în jurul său, îngălbenit de spaimă, şi, în sfârşit, la vreo douăzeci de paşi în urma lui, zări binecuvântatul plic. Se repezi asupra lui, ca vulturul asupra prăzii. Plicul era puţin prăfuit, puţin mototolit, dar, oricum, scrisoarea fusese găsită. D'Artagnan observă că soldatul se uita cu multă atenţie la pecetea desfăcută; dar sfârşi prin a se linişti şi vârî din nou răvaşul la cingătoare.

— Du-te – rosti d'Artagnan – acum am destulă vreme; poţi s-o iei înainte. Se pare că Aramis nu-i la Paris, căci Baisemeaux îi scrie lui Porthos. Dragul de Porthos, ce bucurie să-l revăd... şi să stau de vorbă cu el! zise gasconul.

Şi, potrivindu-şi pasul după al soldatului, îşi făgădui să ajungă cu un sfert de ceas după el la domnul Fouquet.

XI

UNDE CITITORUL VA VEDEA CU PLĂCERE CA

PORTHOS N-A PIERDUT NIMIC DIN PUTEREA LUI

D'Artagnan îşi făcuse, după obiceiul lui, socoteala că un ceas are şaizeci de minute şi un minut şaizeci de secunde. Datorită acestui calcul, absolut perfect, în minute şi secunde, el ajunse în faţa porţii intendentului superior exact în clipa când soldatul ieşea fără să mai aibă nimic la cingătoare. D'Artagnan se prezentă la intrare, unde un portar, galonat de sus până jos, întredeschise uşa la ivirea lui. Muşchetarul ar fi vrut să intre fără să-şi spună numele, dar acest lucru nu se putea. Îşi rosti deci numele. Cu toată această concesie, care ar fi putut să înlăture orice greutate, aşa cel puţin credea d'Artagnan, portarul stătea încă în cumpănă; totuşi, la rostirea pentru a doua oară a titlului de căpitan în garda regelui, portarul, fără să-i lase dintr-o dată liberă trecerea, nu i-o mai închidea ca înainte. D'Artagnan înţelese că omul primise un consemn pe care nu-l putea călca. Se hotărî deci să trântească o minciună, lucru care, de altfel, nu-l costa prea mult, mai ales atunci când vedea în minciună salvarea statului, sau pur şi simplu interesul său personal. Adăugă astfel, la cele declarate mai înainte, că soldatul care adusese o scrisoare pentru domnul du Vallon nu era altul decât trimisul său şi că acea scrisoare avea drept scop să vestească sosirea lui. Cu aceasta, nimeni nu se mai putea împotrivi la intrarea lui, şi d'Artagnan trecu pragul uşii. Un valet voi să-l însoţească, dar el îi spuse că era de prisos să se mai ostenească, dat fiind că ştia prea bine şi singur unde avea să-l găsească pe domnul du Vallon. Nu se mai putea răspunde nimic în faţa unui om atât de bine informat. Fu lăsat să se ducă singur.

Peroane, saloane, grădini, toate fură trecute în revistă de către muşchetar. Colindă un sfert de ceas prin această casă mai mult decât regală, în care se numărau tot atâtea minunăţii câte mobile, tot atâţia servitori câte coloane şi uşi. "Hotărât – îşi zise el – această casă nu se termină decât la marginea pământului. Nu cumva lui Porthos i se va fi năzărit să se întoarcă la Pierrefonds, fără să iasă din casa domnului Fouquet?" În sfârşit ajunse într-o aripă mai retrasă a castelului, înconjurată de un zid de piatră deasupra căruia se căţăraţi o puzderie de plante grase, încărcate de flori, mari şi pietroase ca nişte roade. Din loc în loc, pe zidul împrejmuitor, se înălţau statui cu înfăţişări sfioase sau pline de mister. Erau vestale învăluite în câte un peplum cu falduri mari, străji agere, ascunse sub voalurile lor de marmură şi înfăşurând palatul cu privirile ior furişe. Un Hermes cu degetul la gură, o Iris cu aripile întinse, o Noapte acoperită de maci dominau parcul şi clădirile ce se retrăgeau dincolo de copaci; toate aceste statui se profilau în alb deasupra chiparoşilor înalţi, ce-şi îndreptau vârfurile negre spre albastrul cerului. În jurul chiparoşilor se încolăceau măceşi bătrâni, ce-şi atârnau de fiecare creangă inelele înflorite şi presărau peste ramurile de jos şi peste statui o ploaie de petale înmiresmate.

Aceste podoabe încântătoare i se părură muşchetarului supremul efort al spiritului omenesc. Se afla într-o dispoziţie sufletească ce-l îndemna să poetizeze. Gândul că Porthos locuia într-un asemenea Eden îl înclina să-şi facă despre Porthos o părere mai bună, într-atât e de adevărat că până şi spiritele cele mai înalte nu sunt absolvite de înrâurirea mediului înconjurător.

D'Artagnan găsi uşa pe care o căuta; la uşă, un fel de arc, pe care-l mişcă. Uşa se deschise. D'Artagnan intră, închise uşa la loc şi pătrunse într-un pavilion construit în formă de cerc, unde nu se auzeau alte zgomote decât susurul cascadelor şi cântecele păsărilor. La uşa pavilionului dădu peste un lacheu.

— Aici locuieşte domnul baron du Vallon, nu-i aşa? zise d'Artagnan fără pic de şovăire.

— Da, domnule – răspunse lacheul.

— Anunţă-l că domnul cavaler d'Artagnan, căpitan al muşchetarilor maiestăţii sale, îl aşteaptă.

D'Artagnan fu introdus într-un salon. Acolo nu aşteptă prea mult: un pas cunoscut cutremură podeaua din sala alăturată, o uşă se deschise, sau mai degrabă se dădu de perete, şi Porthos veni să se arunce în braţele prietenului său cu un fel de stânjenire ce nu-i stătea de loc rău.

— Tu aici? strigă el.

— Dar tu? răspunse d'Artagnan. Ah, şiretule!

— Da – zise Porthos zâmbind cu un aer încurcat – da, mă găseşti la domnul Fouquet, şi asta te miră întrucâtva, nu-i aşa?

— Câtuşi de puţin! La urma urmei, de ce n-ai fi unul din prietenii domnului Fouquet? Domnul Fouquet are mulţi prieteni, mai ales printre oamenii de spirit.

Porthos avu modestia să nu ia măgulirea ca fiind adresată lui.

— Şi apoi – adăugă el – m-ai văzut la Belle-Isle.

— Un motiv mai mult ce mă îndeamnă să cred că faci parte dintre prietenii domnului Fouquet.

— Adevărul este că îl cunosc – zise Porthos oarecum stingherit.

— Ah, prietene – zise d'Artagnan – cât eşti de vinovat faţă de mine!

— Cum asta? strigă Porthos.

— Cum? Făureşti o lucrare măreaţa ca fortificaţiile de la Belle-Isle, şi mie nu-mi spui nimic!

Porthos se făcu roşu ca para.

— Ceva mai mult chiar – continuă d'Artagnan – mă vezi acolo, ştii că sunt omul regelui, şi nu te gândeşti că regele, dornic să-l cunoască pe bărbatul de merit care desăvârşeşte o operă despre care i s-au spus cele mai frumoase lucruri, nu te gândeşti că regele m-a trimis acolo pentru a afla cine e acest bărbat!

— Cum, regele te-a trimis pentru a afla...?

— La dracu! Să nu mai vorbim de asta.

— Ei drăcie! strigă Porthos. Dimpotrivă, să vorbim! Aşadar, regele ştia că la Belle-Isle se fac fortificaţii?

— Hei, dar ce crezi ,că regele nu le ştie pe toate?

— Totuşi, nu ştia cine face fortificaţiile?

— Asta nu; însă, în urma celor ce i s-au spus despre lucrări, nu se îndoia că trebuie să fie un ilustru om de război.

— Drace – rosti Porthos – dacă aş fi ştiut asta!

— N-ai mai fi fugit de la Vannes, nu-i aşa?

— Nu. Ce-ai spus văzând că nu mai sunt acolo?

— Dragul meu, am stat şi m-am gândit.

— A, da, te-ai gândit... Tu ştii să şi gândeşti... Şi la ce rezultat ai ajuns, gândindu-te?

— Am ghicit întregul adevăr.

— Aha, ai ghicit?

— Da.

— Şi ce-ai ghicit? Ia să vedem – zise Porthos, aşezându-se mai bine pe un scaun şi luând înfăţişarea unui sfinx.

— Am ghicit, mai întâi, că tu construieşti fortificaţiile din Belle-Isle.

— Păi, asta nu era greu de ghicit: doar m-ai văzut lucrând acolo.

— Aşteaptă puţin, căci am mai ghicit ceva: anume că fortifici Belle-Isle din ordinul domnului Fouquet.

— Asta e adevărat.

— Dar nu e totul. Când mă pornesc să ghicesc, nu mă opresc la mijlocul drumului.

— Dragul meu d'Artagnan!

— Am ghicit că domnul Fouquet voia să păstreze taina cea mai mare în legătură cu aceste fortificaţii.

— Avea de gând, într-adevăr, după cât cred eu – zise Porthos.

— Da, însă ştii de ce ţinea atât de mult să păstreze taina?

— Doamne, ca să nu se afle! răspunse Porthos.

— În primul rând. Dar această dorinţă pornea dintr-o galanterie...

— E drept – zise Porthos – am auzit şi eu că domnul Fouquet este foarte galant.

— Dintr-o galanterie faţă de rege.

— Oh! Oh!

— Te miră asta?

— Da.

— Nu ştiai nimic?

— Nu.

— Ei bine, eu ştiu totul.

— Înseamnă că eşti un vrăjitor.

— Nici pe departe!

— Atunci cum de-ai aflat?

— Ah, uite, printr-un mijloc foarte simplu: l-am auzit pe domnul Fouquet însuşi vorbindu-i regelui despre asta.

— Spunându-i ce?

— Că a pus să se fortifice Belle-Isle pentru el şi că o să-i ofere în dar Belle-Isle.

— Ah, l-ai auzit pe domnul Fouquet spunându-i asta regelui?

— Cuvâut cu cuvânt. Ba chiar a adăugat: "Belle-Isle a fost fortificată de către un inginer care îmi e prieten, om cu multe merite, pe care voi cere îngăduinţa să-l prezint regelui". "Numele lui?" a întrebat regele. "Baronul du Vallon" – a răspuns domnul Fouquet. "Prea bine,- a încuviinţat regele – să mi-l prezinţi."

— Regele a încuviinţat, zici?

— Pe cinstea lui d'Artagnan!

— Oh, oh! făcu Porthos. Atunci, de ce nu i-am fost prezentat?

— Nu ţi s-a vorbit încă nimic despre această prezentare?

— Ba da, însă aştept mereu.

— Ai răbdare, va veni.

— Hm! Hm! mormăi Porthos.

D'Artagnan se prefăcu că nu-l aude şi, schimbând vorba, întrebă:

— Dar locuieşti într-o singurătate deplină, dragul meu prieten, nu-i aşa?

— Totdeauna mi-a plăcut singurătatea. Sunt o fire melancolică – răspunse Porthos cu un suspin.

— Uite, ciudat! zise d'Artagnan. Nu băgasem de seamă!

— Asta de când m-am consacrat studiilor – zise Porthos cu un aer preocupat.

— Sper însă că munca spiritului nu e în dauna sănătăţii trupului!

— Oh, nu, deloc!

— Puterile te ţin tot aşa?

— Mă ţin bine, prietene, mă ţin bine.

— Ce-am auzit, că în primele zile după venirea ta aici...

— Da, nu puteam să mă mai mişc, nu-i aşa?

— Cum asta – se miră d'Artagnan cu un surâs – din ce pricină nu puteai să te mai mişti?

Porthos îşi dădu seama că spusese o nerozie şi voi s-o repare.

— Da, am venit de la Belle-Isle până aici pe nişte cai proşti – zise el – şi asta mi-a frânt oasele.

— Nu mă miră, căci, venind pe urmele tale, am văzut vreo şapte sau opt cai morţi pe drum.

— Sunt greu, ce să-i faci – zise Porthos.

— În aşa fel încât te-ai obosit prea tare?

— Grăsimea s-a topit pe mine, şi din pricina asta m-am îmbolnăvit.

— Ah, sărmanul Porthos!... Dar Aramis cum s-a purtat cu tine în acea vreme?

— Foarte bine... A pus să fiu îngrijit chiar de medicul domnului Fouquet. Însă închipuieşte-ţi că după opt zile nu mai puteam să răsuflu.

— Cum aşa?

— Odaia era prea mică, n-aveam destul aer pentru plămânii mei.

— Zău?

— Aşa mi s-a spus, cel puţin... Şi am fost mutat în altă încăpere.

— Unde aveai aer din belşug?

— Ceva mai mult, da, însă nu puteam să fac nici o mişcare. Doctorul spunea că n-am voie să mă mişc; eu, din contra, mă simţeam, mai în putere ca oricând. Asta a dat naştere unui grav accident.

— Ce accident?

— Închipuieşte-ţi, prietene, m-am revoltat împotriva prescripţiilor acestui dobitoc de medic şi m-am hotărât să ies din casă fie că el vrea sau nu vrea. În consecinţă, i-am poruncit valetului care mă slujea să-mi aducă veşmintele.

— Pe lângă toate celelalte, te lăsaseră gol, dragul meu Porthos?

— Nu, deloc! Aveam, dimpotrivă, o frumuseţe de halat. Lacheul s-a supus; m-am îmbrăcat cu hainele mele, care deveniseră prea lungi; dar, lucru ciudat, picioarele mi se îngroşaseră foarte mult.

— Da, înţeleg.

— Iar cizmele nu mă mai încăpeau.

— Picioarele ţi se umflaseră, pesemne.

— Asta-i, ai ghicit.

— Drace! Şi ăsta e accidentul de care voiai să-mi vorbeşti?

— Ei bine, da. Eu n-am stat să mă gândesc, ca tine. Mi-am spus: "De vreme ce picioarele mi-au intrat de zece ori în cizme, nu e nici o pricină ca ele să nu intre şi a unsprezecea oară".

— De astă dată, dragul meu Porthos, dă-mi voie să ţi-o spun, erai lipsit de logică.

— Pe scurt, m-am rezemat de un perete şi am încercat să încalţ cizma dreaptă; trăgeam cu mâinile, împingeam cu genunchiul, făcând sforţări nemaipomenite, când, deodată, rămăsei cu cele două urechi ale cizmei în mâini, iar piciorul îmi scăpă din strânsoare şi căzu ca o catapultă.

— Catapultă! Se vede că te pricepi la fortificaţii, dragă Porthos!

— Piciorul îmi căzu, deci, ca o catapultă şi se lovi de perete, care se prăbuşi. Prietene, am crezut că, asemenea lui Samson, dărâmasem templul. Să fi văzut câte tablouri, câte porţelanuri, câte vaze de flori, câte tapiserii şi vergele de draperii se prăvăliseră la pământ!

— Zău?

— Fără a mai pune la socoteală că dincolo de perete era un dulap plin cu porţelanuri.

— Pe care l-ai răsturnat?

— Pe care l-am aruncat în cealaltă parte a odăii.

Porthos începu să râdă.

— Într-adevăr, e de necrezut!

Şi d'Artagnan începu să râdă şi el, ca Porthos. Porthos începu atunci să râdă mai tare ca d'Artagnan.

— Am spart – zise Porthos cu o voce întretăiată de această veselie crescândă – porţelanuri în valoare de peste trei mii de franci. Ha! Ha! Ha!

— Bravo! făcu d'Artagnan.

— Iar oglinzi, în valoare de peste patru mii de franci, Ha! Ha! Ha!

— Minunat!

— În afară de un policandru care mi-a căzut drept în cap şi s-a zdrobit în mii de bucăţi. Ha! Ha! Ha!

— Drept în cap? zise d'Artagnan, care se ţinea cu mâna de burtă.

— În creştetul capului.

— Şi nu ţi l-a spart?

— Nu, pentru că, după cum ţi-am spus, policandrul fiind de sticlă, s-a prefăcut în cioburi.

— Ah, policandrul era de sticlă?

— De sticlă de Veneţia; o raritate, prietene, o piesă care n-avea pereche, un obiect ce cântărea două sute de livre.

— Şi care ţi-a căzut în cap?

— În cap... da! Închipuieşte-ţi un glob de cristal aurit, încrustat de jur împrejur, cu mirodenii care ardeau sus, cu ciocuri ce luminau când erau aprinse.

— Bineînţeles; dar nu erau aprinse?

— Din fericire, nu; altfel aş fi luat foc.

— Aşa că te-ai ales numai cu o turtire.

— Nu.

— Cum nu?

— Nu, policandrul mi-a căzut în cap, şi se pare că noi avem acolo, în vârful capului, un os foarte tare.

— Cine ţi-a spus asta, Porthos?

— Doctorul. Un fel de boltă care ar putea susţine până şi catedrala Notre-Dame din Paris.

— Oho!

— Da, se pare că aşa e ţeasta noastră.

— Asta ţi se potriveşte ţie, dragă prietene; poate ţeasta ta să fie aşa, nu şi a celorlalţi.

— Se poate – zise Porthos cu mândrie. Fapt este că, atunci când a căzut policandrul peste această boltă pe care o avem în vârful capului, s-a stârnit un bubuit ca o descărcare de tun; cristalul s-a făcut ţăndări şi eu am căzut jos ud leoarcă.

— De sânge, dragă Porthos?

— Nu, de mirodeniile care miroseau ca alifiile; era foarte plăcut, dar miroseau prea tare, şi aproape că mă ameţeau parfumurile alea. Ai simţit şi tu vreodată, nu-i aşa, d'Artagnan?

— Da, atunci când sorb mireasma de lăcrămioare. Prin urmare, dragul meu prieten, ai căzut jos din pricina loviturii şi ai ameţit din pricina mirosurilor.

— Dar ceea ce era neobişnuit, şi doctorul mi-a spus, pe cuvântul lui de onoare, că n-a mai văzut niciodată aşa ceva...

— Te aleseseşi măcar cu un cucui? îl întrerupse d'Artagnan?

— Cu cinci.

— De ce cinci?

— Aşteaptă: policandrul avea în partea de jos cinci ornamente aurite, foarte ascuţite.

— Au!

 – Aceste cinci ornamente mi-au pătruns prin păr, pe care-l port foarte des, precum vezi.

— Din fericire.

— Şi mi s-au înfipt în piele. Dar, să vezi ciudăţenie, aşa ceva nu mi s-a întâmplat decât mie. În loc să facă găuri, mi-au făcut cucuie. Doctorul nu mi-a putut explica asta într-un chip mulţumitor.

— Ei bine, am să ţi-o explic eu.

— Mi-ai face un mare serviciu – zise Porthos clipind din ochi, ceea ce era la el un semn că ascultă cu atenţia cea mai mare.

— De când ţi-ai pus creierul pe treabă, cu studii înalte şi calcule însemnate, capul a avut de câştigat, astfel că ai acuma un cap prea plin de învăţătură.

— Crezi?

— Sunt sigur. De aici rezultă că, în loc să lase să pătrundă ceva dinafară înăuntrul capului, cutia ta osoasă, fiind prea plină, se foloseşte de deschizăturile ce se fac, pentru a lăsa să se reverse acest preaplin.

— Ah! făcu Porthos, căruia această explicaţie i se părea mai limpede decât aceea a doctorului.

— Cele cinci cucuie făcute de cele cinci ornamente ale policandrului erau de bună seamă grămezi de ştiinţă, împinse în afară de forţa lucrurilor.

— Într-adevăr – zise Porthos – şi dovadă e că mă durea mai mult în afară decât înăuntru. Am să-ţi mărturisesc chiar că, atunci când îmi puneam pălăria pe cap, îndesând-o cu toată acea energie plină de graţie pe care o avem noi, gentilomii de spadă, ei bine, când apăsam ceva mai tare, simţeam nişte dureri îngrozitoare.

— Porthos, te cred.

— De aceea, dragă prietene – spuse uriaşul – domnul Fouquet, văzând şubrezenia casei, s-a hotărât să-mi dea altă locuinţă. Aşa se face că am fost adus aici.

— În parcul ăsta nu intră nimeni, nu-i aşa?

— Nimeni.

— E rezervat întâlnirilor, da? E parcul despre care se vorbeşte atâta, în legătură cu petrecerile tainice ale intendentului superior?

— Nu ştiu; eu unul, n-am avut nici întâlniri, nici petreceri tainice; dar aici am libertatea să-mi încerc muşchii, şi mă folosesc de această îngăduinţă smulgând arborii din rădăcini.

— Şi pentru ce faci asta?

— Ca să nu-mi înţepenească mâinile, şi apoi ca să dau jos cuiburile de păsări: mi se pare mult mai uşor aşa, decât să mă urc eu în vârful copacilor.

— Eşti pastoral ca Tircis, dragul meu Porthos.

— Da, îmi plac ouăle mici; îmi plac mai mult decât cele mari. Nici nu-ţi închipui ce gustare bună e o omletă de patru sau cinci sute de ouă de scatiu, de cintezoi, de graur, mierlă şi sturz.

— Cinci sute de ouă, e cutremurător!

— Atâtea încap într-o tigaie – zise Porthos.

D'Artagnan îl admiră timp de cinci minute pe Porthos, ca şi cum l-ar fi văzut pentru întâia oară. Cât despre Porthos, el se topea de fericire sub privirea prietenului său. Rămaseră câteva clipe aşa, d'Artagnan uitându-se la el, Porthos topindu-se de fericire.

D'Artagnan căuta cu tot dinadinsul să dea o întorsătură nouă convorbirii.

— Şi-ţi petreci bine vremea aici, Porthos? întrebă el în cele din urmă, fireşte după ce găsise ceea ce căuta.

— Nu totdeauna.

— Înţeleg; dar când ţi se urăşte prea tare, atunci ce faci?

— Oh, n-o să mai stau mult aici. Aramis aşteaptă să mi se dezumfle ultimul cucui şi să mă prezinte regelui, care nu poate suferi cucuiele, după câte mi s-a spus.

— Aşadar, Aramis e la Paris?

— Nu.

— Dar unde e?

— La Fontainebleau.

— Singur?

— Cu domnul Fouquet.

— Foarte bine. Dar ştii ceva?

— Nu. Spune-mi şi-am să ştiu.

— Mi se pare că Aramis te-a dat uitării.

— Crezi?

— Acolo, ştii, se râde, se dansează, se dau serbări, vinurile domnului de Mazarin curg gârlă. În fiecare seară sunt balete.

— Drace! Drace!

— De aceea, te înştiinţez că scumpul tău Aramis te-a dat uitării.

— Da, s-ar putea întâmpla, şi uneori m-am gândit şi eu la asta.

— Măcar de nu te-ar trage pe sfoară, şmecherul!

— Oh!

— Îl cunoşti, e o vulpe bătrână acest Aramis!

— Da, dar să mă tragă pe sfoară...

— Ascultă: mai întâi te-a închis aici.

— Cum m-a închis? Ce, eu sunt închis aici?

— Cam aşa ceva.

— Te poftesc să-mi demonstrezi asta.

— Nimic mai uşor. Ieşi vreodată?

— Nu.

— Ai încălecat pe vreun cal?

— Niciodată.

— Prietenii tăi au voie să vină să te vadă?

— N-a venit nici unul.

— Ei bine, amice, a nu ieşi niciodată, a nu încăleca pe cal, a nu-ţi vedea prietenii, asta se cheamă că eşti închis.

— Şi ce interes ar avea Aramis să mă ţină închis? întrebă Porthos.

— Ei lasă, Porthos, fii sincer! zise d'Artagnan.

— Sunt foarte sincer.

— Aramis a făcut planul fortificaţiilor de la Belle-Isle, nu-i aşa?

Porthos se înroşi.

— Da – rosti el – însă asta e tot ce-a făcut.

— E adevărat, şi după părerea mea nu-i mare lucru.

— Şi eu cred la fel.

— Bun; îmi pare bine că ne potrivim la gânduri.

— El nici n-a călcat vreodată la Belle-Isle – zise Porthos.

— Ca să vezi!

— Eu mă duceam la Vannes, cum ai putut să constaţi.

— Zi, mai bine, după cum am constatat. Ei bine, iată cum stau lucrurile, dragul meu Porthos: Aramis, care n-a făcut decât planurile, vrea să treacă drept inginer, în timp ce pe tine, care ai înălţat zidurile piatră cu piatră, care ai construit fortăreaţa şi turnurile, vrea să te coboare la rangul de simplu constructor.

— De constructor, adică de zidar?

— De zidar, da.

— Unul care întinde mortarul cu mistria?

— Chiar aşa.

— Adică un salahor?

— Ai ghicit.

— Oh, oh, iubite Aramis, te crezi încă la douăzeci şi cinci de ani, precum s-ar spune!

— De-ar fi numai atât! Dar el te socoate pe tine de cincizeci.

— Aş vrea să-l văd la treabă.

— Da.

— Pe el care suferă de gută.

— Da.

— Şi de piatră la rinichi.

— Da.

— Căruia îi lipsesc trei dinţi.

— Ba patru.

— Pe când eu, uite!

Şi Porthos îşi desfăcu buzele groase şi-şi arătă două şiruri de dinţi doar ceva mai puţin albi ca zăpada, dar tot atât de netezi, tot atât de tari şi sănătoşi ca fildeşul.

— Nici nu-ţi închipui, Porthos, cât de mult ţine regele la dinţi – spuse d'Artagnan. Ai tăi m-au hotărât: te voi prezenta regelui.

— Tu?

— De ce nu? Crezi oare că sunt mai rău văzut la curte decât Aramis?

— Oh, nu!

— Te temi cumva că aş avea cea mai mică pretenţie asupra fortificaţiilor de la Belle-Isle?

— Oh, nici gând de aşa ceva!

— Fac totul numai pentru binele tău.

— Nu mă îndoiesc de asta.

— Ei bine, sunt prieten apropiat al regelui, şi dovada e că atunci când trebuie să i se spună ceva neplăcut, eu îmi iau această sarcină.

— Dar, dragă prietene, dacă mă vei prezenta tu...

— Ei, ce-are să fie?

— O să se supere Aramis.

— Pe mine?

— Nu, pe mine.

— Moft! Că te-ar prezenta el sau că te-aş prezenta eu, de vreme ce trebuie să fii prezentat, e totuna.

— O să fie nevoie să-mi fac un costum nou.

— Ăsta pe care-l ai e foarte bun.

— Oh, cel pe care l-am comandat e şi mai frumos.

— Nu uita însă: regelui îi place simplitatea.

— Atunci voi fi cât mai simplu. Dar ce va zice domnul Fouquet când va afla că am plecat?

— Eşti oare prizonierul lui pe cuvânt de onoare?

— Nu, nici vorbă! Dar i-am făgăduit că nu voi pleca din Saint-Mandé fără să-i dau de veste.

— Aşteaptă, vom veni şi la asta. Acum ai ceva de făcut aici?

— Eu? Nimic de seamă, sau aproape nimic.

— Eşti poate mijlocitorul lui Aramis în vreo afacere încurcată?

— Pe legea mea, nu!

— Tot ce-ţi spun, îţi dai seama, e în interesul tău. Presupun, bunăoară, că ai sarcina să-i trimiţi lui Aramis anumite mesaje, anumite scrisori.

— Ah, scrisori, da. Îi trimit unele scrisori.

— Unde i le trimiţi?

— La Fontainebleau.

— Ai vreuna la tine?

— Păi...

— Lasă-mă să termin. Ai vreuna la tine?

— Tocmai am primit una mai adineauri.

— Interesantă?

— Bănuiesc.

— Nu le citeşti niciodată?

— Nu sunt curios din fire.

Şi Porthos scoase din buzunar scrisoarea adusă de soldat, pe care el n-o citise, dar pe care d'Artagnan o citise mai înainte.

— Ştii ce trebuie să faci? spuse d'Artagnan.

— La naiba, ceea ce fac totdeauna, să i-o trimit.

— Nu.

— Vrei s-o păstrez cumva?

— Nici asta. Nu ţi s-a spus că această scrisoare ar fi de mare însemnătate?

— Ba chiar de foarte mare însemnătate.

— Ei bine, trebuie s-o duci tu însuţi la Fontainebleau.

— Lui Aramis?

— Da.

— Ai dreptate.

— Şi, pentru că regele e acolo...

— Vei folosi prilejul...?

— Voi folosi prilejul ca să te prezint regelui.

— Ah, drăcia dracului! D'Artagnan, într-adevăr, numai tu eşti în stare să le rostuieşti pe toate!

— Aşadar, în loc să-i trimitem prietenului nostru mesageri mai mult sau mai puţin credincioşi, îi vom duce noi înşine scrisoarea.

— La asta nu mă gândisem, şi totuşi, e foarte simplu.

— Treaba fiind grabnică, dragul meu Porthos, să plecăm numaidecât.

— Într-adevăr – zise Porthos – cu cât vom pleca mai repede, cu atât misiva lui Aramis va întârzia mai puţin.

— Porthos, judeci totdeauna cu înţelepciune şi la tine logica ţine pasul cu imaginaţia.

— Găseşti? făcu Porthos.

— E rezultatul studiilor temeinice – răspunse d'Artagnan. Haide, să mergem.

— Dar – murmură Porthos – făgăduiala mea faţă de domnul Fouquet?

— Ce făgăduiala?

— Că nu voi pleca din Saint-Mandé fără să-i dau de veste.

— Ah, dragul meu Porthos – răspunse d'Artagnan – ce copil eşti!

— Cum adică?

— Vei ajunge la Fontainebleau, nu-i aşa?

— Acolo îl vei găsi pe domnul Fouquet.

— Da.

— La rege, probabil.

— La rege – repetă Porthos plin de mândrie.

— Te vei duce la el şi-i vei spune: "Domnule Fouquet, am onoarea să vă anunţ că am plecat de la Saint-Mandé".

— Şi – adăugă Porthos cu aceeaşi mândrie – văzându-mă la Fontainebleau, în cabinetul regelui, domnul Fouquet nu va putea spune că mint.

— Dragul meu Porthos, tocmai voiam să deschid gura pentru a spune şi eu acelaşi lucru: mi-o iei totdeauna înainte. Oh, Porthos, ce bine te ţii tu! Anii n-au lăsat nici o urmă asupra ta.

— Nu prea.

— Atunci, ne-am înţeles.

— Eu cred că da.

— Nu mai ai nici un scrupul?

— Cred că nu.

— Atunci, te iau cu mine.

— Foarte bine; ma duc să spun să pună şeile pe caii mei.

— Ai cai aici?

— Am cinci.

— Pe care ai cerut să ţi-i aducă de la Pierrefonds?

— Pe care mi i-a dăruit domnul Fouquet.

— Dragul meu Porthos, n-avem nevoie de cinci cai pentru doi inşi; de altfel mai am şi eu trei la Paris, ceea ce ar face opt; ar fi prea mulţi.

— N-ar fi prea mulţi, dacă aş avea oamenii mei aici; dar, din păcate, nu-i am.

— Îţi pare rău după oamenii tăi?

— Îmi pare rău după Mousqueton, el îmi lipseşte.

— Minunată inimă! exclamă d'Artagnan. Dar, ascultă-mă, lasă-ţi caii aici, aşa cum l-ai lăsat pe Mousqueton acolo.

— De ce să-i las?

— Fiindcă, mai târziu...

— Ei bine?

— Ei bine, mai târziu s-ar putea să fie bine că domnul Fouquet să nu-ţi fi dat nimic.

— Nu înţeleg ce vrei să spui – zise Porthos.

— Nu foloseşte la nimic să înţelegi.

— Totuşi...

— Am să-ţi explic mai târziu, Porthos.

— E vorba de politică, fac prinsoare.

— Şi încă de cea mai înaltă.

Porthos îşi înclină capul în faţa cuvântului politică; apoi, după o clipă de gândire, adăugă:

— Am să-ţi mărturisesc, d'Artagnan, că eu nu mă pricep în politică.

— O ştiu, la naiba, prea bine.

— Nimeni nu ştie asta; mi-ai spus-o tu însuţi, tu, care eşti un viteaz între viteji.

— Ce ţi-am spus, Porthos?

— Că fiecare cu norocul lui. Aşa mi-ai spus tu, şi am văzut că ai dreptate. Sunt zile când te simţi mai puţin fericit decât în altele când eşti împuns cu spada.

— Aşa gândesc eu.

— Şi eu gândesc tot aşa, cu toate că nu cred în loviturile ce-ar putea să ucidă.

— Drace, şi totuşi le-ai făcut multora de petrecanie.

— Da, însă pe mine nu m-a răpus nimeni.

— Judecata ta e straşnică.

— Deci, nu cred să mor vreodată de tăişul unei spade, sau de glonţul vreunei puşti.

— Atunci înseamnă că nu ţi-e teamă de nimic?... Ah, de apă, poate?

— Nu, înot ca o vidră.

— Atunci, de friguri?

— Nu le-am avut niciodată şi nici nu cred să le am cândva; dar am să-ţi mărturisesc un lucru...

Şi Porthos coborî glasul.

— Ce anume? întrebă d'Artagnan, coborând vocea la acelaşi diapazon cu Porthos.

— Îţi mărturisesc – răspunse Porthos – că am o groază cumplită de politică.

— Ei, aş! exclamă d'Artagnan.

— Chiar aşa! zise Porthos cu o voce de stentor. I-am cunoscut pe eminenţa sa domnul cardinal de Richelieu şi pe eminenţa sa domnul cardinal de Mazarin; unul învârtea un fel de politică, celălalt alt fel de politică. N-am fost niciodată mai mulţumit de una decât de cealaltă; cea dintâi a făcut să li se taie capetele domnilor de Mareillac, de Thou, de Cinq-Mars, de Chalais, de Boutteville şi de Montmorency; a doua a scărmănat o mulţime de partizani ai Frondei, printre care ne numărăm şi noi, dragul meu.

— Ba printre care, dimpotrivă, nu ne numărăm – spuse d'Artagnan.

— Oh, ba da, căci dacă scoteam spada pentru cardinal, loveam pentru rege.

— Scumpul meu Porthos!

— Hai să închei. Aşadar, groaza mea de politică e aşa de mare, că, dacă şi aici e vorba de politică, atunci prefer să mă întorc la Pierrefonds.

— Ai avea dreptate, dacă ar fi aşa; dar cu mine, dragă Porthos, n-ai de ce să te temi de politică, asta e limpede. Ai lucrat la fortificaţiile de la Belle-Isle; regele a vrut să afle numele iscusitului inginer care a pus pe picioare lucrările de acolo; tu eşti sfios ca toţi oamenii de adevărată valoare. Poate că Aramis vrea să te ţină în umbră, dar eu te scot la lumină; eu arăt cine eşti, spun ce-ai făcut; regele te va răsplăti – iată toată politica mea.

— Şi a mea, pe toţi dracii! zise Porthos întinzându-i mâna lui d'Artagnan.

Dar d'Artagnan cunoştea mâna lui Porthos; el ştia că odată prinsă între cele cinci degete ale baronului, o mână oarecare nu va scăpa nescrântită. Îi întinse deci prietenului său nu mâna, ci pumnul. Porthos nu băgă de seamă nimic. După aceea, ieşiră împreună din Saint-Mandé. Paznicii şuşotiră ceva şi-şi suflară la ureche câteva cuvinte pe care d'Artagnan le auzi, dar se feri să i le împărtăşească şi lui Porthos. "Prietenul nostru – îşi zise el – era pur şi simplu prizonierul lui Aramis. Să vedem ce va ieşi acum, din punerea în libertate a acestui conspirator."

XII

ŞOARECELE ŞI BRÂNZA

D'Artagnan şi Porthos porniră pe jos, aşa cum făcuse d'Artagnan la venire.

Când d'Artagnan, intrând primul în prăvălie la "Drugul de Aur", îi spuse lui Planchet că domnul du Vallon va fi unul din oaspeţii privilegiaţi, când Porthos, păşind în dugheană, făcu să se clatine mărfurile atârnate deasupra uşii, atingându-le cu penele de la pălăria sa, ceva ca o presimţire dureroasă tulbură bucuria pe care Planchet şi-o făgăduise pentru a doua zi. Dar băcanul nostru avea o inimă de aur, relicvă preţioasă rămasă din alte vremuri mai bune, care sunt şi au fost totdeauna pentru bătrâni vremurile tinereţii lor, iar pentru cei tineri bătrâneţea înaintaşilor lor. Planchet, în pofida tresăririi sale lăuntrice, înăbuşită îndată ce fu simţită, îl primi deci pe Porthos cu un respect plin de o caldă cordialitate.

Porthos, puţin ţeapăn la început, din pricina distanţei sociale ce exista pe vremea aceea între un baron şi un băcan, sfârşi prin a deveni mai omenos văzând la Planchet atâta bunăvoinţă şi atâta atenţie. Fu mai ales sensibil la libertatea ce i se îngădui, sau mai degrabă i se oferi, de a-şi înfige mâinile lui mari în lăzile cu fructe uscate şi pişcoturi, în sacii cu migdale şi nuci, în sertarele încărcate cu zaharicale. De aceea, cu toate că Planchet îl poftise să urce în apartamentul de deasupra, Porthos îşi alese, pentru noaptea pe care avea s-o petreacă aici, prăvălia de jos, unde degetele lui puteau să atingă în orice clipă tot ceea ce el simţea cu nasul şi vedea cu ochii. Smochinele cărnoase de Provence, alunele din Forest, prunele de Touraine fură pentru Porthos obiectul unei delectări pe care o degustă timp de cinci ore fără întrerupere. Între dinţii lui, ca între nişte pietre de moară, se spărgeau în continuu sâmburii, ale căror sfărâmături umpluseră duşumeaua şi trosneau sub tălpile celor ce intrau sau ieşeau; Porthos curăţa între buzele sale, dintr-o mişcare, ciorchinii mari de stafide, de o culoare ce bătea în violet, aşa încât o jumătate de livră trecea din gura lui în stomacul lui cât ai clipi din ochi.

Într-un colţ al dughenei, vânzătorii, înfricoşaţi şi pitiţi în dosul sacilor, se uitau unii la alţii fără a îndrăzni să scoată o vorbă. Nu-l cunoşteau pe Porthos şi nu-l mai văzuseră niciodată până atunci. Neamul acelor titani care purtaseră ultimele cuirase ale lui Hugo Capet, ale lui Filip-August şi Francisc I începea să dispară. Ei se întrebau deci în sinea lor dacă n-aveau de-a face cumva cu căpcăunul din poveste, ce va face să dispară în bărdăhanul lui fără fund toată prăvălia lui Planchet, şi asta fără să clintească de la locul lor butoaiele şi sacii încărcaţi.

Ronţăind, mestecând, spărgând, scuipând, sugând şi înghiţind, Porthos îi spunea din când în când băcanului:

— Aveţi aici o prăvălie încărcată cu de toate, prietene Planchet.

— În curând n-o să mai rămână nimic, dacă o să mai stea mult aici – mormăi primul vânzător, căruia Planchet îi făgăduise c-o să-l facă urmaşul lui.

Şi, în deznădejdea lui, se apropie de Porthos, care ocupase toată trecerea dintre odaia din dos şi prăvălie. Credea că Porthos are să se ridice şi că această mişcare îl va face să-şi uite de preocupările lui mistuitoare.

— Ce vrei dumneata, prietene? îl întrebă Porthos cu un zâmbet binevoitor.

— Aş vrea să trec, domnule, dacă asta nu vă stânjeneşte.

— Ai toată libertatea – zise Porthos – şi nu mă stânjeneşti deloc.

Şi în aceeaşi clipă îl apucă pe băiat de brâu, îl ridică în sus şi-l depuse în partea cealaltă, făcând totul cu acelaşi zâmbet binevoitor. Băiatul, speriat, în momentul când Porthos îl lăsă jos nu se mai putu sprijini pe picioare şi căzu pe spate peste nişte plute. Totuşi, văzând aerul plin de blândeţe al uriaşului, prinse din nou curaj.

— Ah, domnule – rosti el – luaţi seama.

— La ce, prietene? întrebă Porthos.

— Are să vă ia burta foc.

— Cum asta, bunul meu prieten? se miră Porthos.

— Toate bunătăţile de aici au o mare putere de ardere, domnule.

— Care?

— Stafidele, alunele, migdalele.

— Da; însă dacă migdalele, alunele şi stafidele încălzesc...

— Asta fără doar şi poate, domnule.

— Le voi răci cu miere.

Şi, întinzând mâna spre o balercă cu miere, ce se afla alături, desfăcută, vârî înăuntru măsura de care se serveau vânzătorii şi dădu pe gât deodată mai mult de o jumătate de livră.

— Prietene – zise apoi – acum aş vrea să-mi aduci nişte apă.

— Într-o găleată, domnule? întrebă cu naivitate vânzătorul.

— Nu, într-o carafă; o carafă îmi ajunge – răspunse Porthos cu un aer glumeţ.

Şi ducând sticla la gură, ca un trâmbiţaş când vrea să sune din trâmbiţă, o goli din câteva înghiţituri.

Plancâiet tresări din toate fibrele ce corespund simţurilor de proprietate şi de amor propriu. Totuşi, gazdă ce nu dezminţea ospitalitatea antică, el se prefăcea că stă de vorbă cu d'Artagnan şi-i repeta acestuia, necontenit, cu aprindere:

— Ah, domnule, ce bucurie!... Ah, domnule, câtă cinste!

— La ce oră se mănâncă aici, Planchet? Mi-e foame – zise Porthos.

Primul vânzător îşi împreună mâinile, implorând pronia cerească. Ceilalţi doi se lăsară sub tejghea, ca Porthos să nu simtă mirosul de carne proaspătă.

— Vom lua aici numai o mică gustare – răspunse d'Artagnan – şi, după ce vom ajunge la ţară, la Planchet, vom mânca acolo mai bine.

— Ah, mergem la dumneavoastră la ţară, Planchet? zise Porthos. Cu atât mai bine atunci!

— Mă copleşiţi, domnule baron.

Domnule baron făcu o deosebită impresie asupra băieţilor de prăvălie, care vedeau un bărbat de cel mai înalt rang având o poftă de mâncare pe măsura rangului. De fapt, acest titlu îi linişti. Nu mai auziseră niciodată ca unui căpcăun să i se spună domnule baron.

— Voi lua câteva pişcoturi, ca să am pe drum – zise cu nepăsare Porthos.

Şi, spunând acestea, goli o cutie cu pişcoturi preparate cu anason în buzunarul larg al surtucului său.

— Prăvălia mea a scăpat! exclamă Planchet.

— Da, ca brânza, adăugă primul vânzător.

— Ce brânză?

— Brânza aceea de Olanda în care a intrat un şoarece şi din care n-am mai găsit decât coaja.

Planchet îşi roti ochii prin prăvălie şi, văzând cele ce scăpaseră neatinse de dinţii lui Porthos, socoti comparaţia băiatului cam exagerată. Acesta însă pricepu ce se petrecea în mintea stăpânului său.

— Numai de nu s-ar mai întoarce! zise el.

— N-aveţi cumva pe-aici nişte fructe? întrebă Porthos, urcând spre încăperile de sus, unde fuseseră chemaţi la gustare.

"Vai! Vai !" făcu în sinea lui băcanul, adresându-i lui d'Artagnan o privire rugătoare, pe care acesta o pricepu însă doar pe jumătate.

După gustare, porniră la drum.

Se făcuse târziu când cei trei călăreţi, plecaţi din Paris pe la ceasurile şase, păşiră pe pavajul din Fontainebleau. Drumul fusese plin de voioşie. Lui Porthos îi plăcea mult tovărăşia lui Planchet, întrucât acesta se arăta foarte respectuos faţă de el şi-i povestea cu tragere de inimă despre ogoarele, pădurile şi heleşteiele sale. Porthos avea gusturi şi mândrii de proprietar.

D'Artagnan, văzându-i pe cei doi însoţitori prinşi în vorbă, o luă pe marginea drumului şi, lăsând frâul să se legene pe coama calului, se desprinse de lumea înconjurătoare, ca şi de Porthos şi Planchet.

Luna se strecura uşor printre frunzişul albăstrui al pădurii. Miresmele câmpului se urcau, îmbietoare, spre nările cailor, care le adulmecau cu răsuflări mari de bucurie. Porthos şi Planchet începură să vorbească despre fân. Planchet îi destăinui lui Porthos că, la vârsta lui coaptă, nesocotise, într-adevăr, agricultura, pentru a se îndeletnici cu negoţul, dar că toată copilăria şi-o petrecuse în Picardia, hoinărind prin lucerna ce-i ajungea până la genunchi şi pe sub merii verzi, încărcaţi cu roade roşii; de aceea, se jurase ca, de îndată ce va face destulă avere, să se întoarcă la natură şi să-şi sfârşească zilele aşa cum şi le începuse, cât mai aproape de pământul în care se duc până la urmă toţi oamenii.

— Eh, eh! zise Porthos. Atunci, dragă domnule Planchet, înseamnă că vă apropiaţi de retragere.

— Cum adică?

— Da, mi se pare că sunteţi pe cale de a strânge o mică avere.

— Ei da – răspunse Planchet – am agonisit eu ceva.

— Cât vreţi să strângeţi şi la ce sumă socotiţi că v-aţi putea retrage?

— Domnule – zise Planchet, fără să răspundă la întrebare – oricât ar fi ea de interesantă, domnule, un singur lucru mă frământă.

— Ce lucru? întrebă Porthos întorcând ochii în urmă, ca şi cum ar fi căutat lucrul ce-l frământă pe Planchet şi de care ar fi vrut să-l scape.

— Altădată – zise băcanul – mi-aţi fi spus Planchet, pe nume, şi m-aţi fi întrebat: "Cât vrei să strângi, Planchet, şi la ce sumă ai de gând să te retragi?"

— Fireşte, fireşte, aşa aş fi întrebat altădată – răspunse cinstitul Porthos, simţind că e pus într-o uşoară încurcătură – numai că altădată...

— Altădată eram lacheul domnului d'Artagnan, aşa vreţi să spuneţi, nu-i aşa?

— Da.

— Ei bine, dacă astăzi nu mai sunt lacheul său, îi sunt încă un slujitor credincios; şi, mai mult chiar, încă de pe atunci...

— Ei da, Planchet?

— Încă de pe atunci am avut cinstea de a fi asociatul său.

— Oh, oh! făcu Porthos. Cum! D'Artagnan şi-a băgat banii în băcănie?

— Nu, nu – răspunse d'Artagnan, pe care aceste cuvinte îl treziră din visarea lui şi-i îndreptară atenţia către convorbirea celor doi cu iuţeala şi uşurinţa ce-i caracterizau fiecare mişcare a gândului şi trupului său. Nu d'Artagnan a intrat în negoţul de băcănie, ci Planchet a intrat în politică. Asta-i totul!

— Da – zise Planchet cu mândrie şi satisfacţie totodată – am făcut împreună o mică afacere, care mie mi-a adus o sută de mii de livre, iar domnului d'Artagnan două sute de mii.

— Oh, oh! făcu Porthos cu admiraţie.

— Astfel că, domnule baron – continuă băcanul – vă rog să-mi spuneţi din nou Planchet, ca în trecut, şi să mă tutuiţi iarăşi. Nu vă puteţi închipui ce plăcere mi-ar face asta!

— O voi face, dacă aşa vrei tu, dragul meu Planchet – răspunse Porthos.

Şi întrucât se afla aproape de Planchet, ridică mâna spre a-l bate pe umăr, în semn de adâncă prietenie. Dar o mişcare providenţială a calului abătu gestul călăreţului, în aşa fel că mâna sa căzu asupra calului lui Planchet. Animalul se îndoi din şale. D'Artagnan se porni să râdă şi să gândească cu glas tare:

— Ia seama, Planchet, căci dacă Porthos începe să te iubească, o să vrea să te mângâie, şi dacă te mângâie, te turteşte. Vezi tu, Porthos a rămas la fel de puternic!

— Oh – răspunse Planchet – Mousqueton n-a murit, cu toate că domnul baron îl iubeşte mult.

— De bună seamă – zise Porthos cu un oftat ce-i făcu pe cei trei cai să se sperie deodată – şi chiar azi-dimineaţă îi spuneam lui d'Artagnan cât de mult îi simt lipsa. Dar, spune-mi, Planchet...

— Mulţumesc, domnule baron, mulţumesc.

— Bine, băiatule, bine! Spune-mi, câte pogoane are parcul tău?

— Parcul?

— Da. O să vorbim despre ogoare pe urmă, iar după aceea despre pădure.

— Unde toate astea, domnule?

— La castelul tău.

— Dar, domnule baron, eu n-am nici castel, nici parc, nici ogoare, nici pădure.

— Atunci ce ai? întrebă Porthos. Şi de ce spuneai că mergem la tine la conac?

— N-am spus la conac, domnule baron – răspunse Planchet puţin umilit – ci am pomenit doar de un petic de pământ.

— Ah, ah! zise Porthos. Înţeleg, vrei să ne faci o surpriză.

— Nu, domnule baron, spun adevărul: n-am decât două cămăruţe pentru prieteni, atâta tot.

— Dacă-i aşa, unde se plimbă prietenii tăi?

— Mai întâi, prin pădurea regelui, care e foarte frumoasă.

— Adevărul e că pădurea e frumoasă – zise Porthos – aproape tot atât de frumoasă ca şi pădurea mea de la Berri.

Planchet făcu ochii mari.

— Aveţi o pădure asemenea aceleia de la Fontainebleau, domnule baron? bâigui el.

— Da, am chiar două; însă aceea de la Berri îmi place mai mult.

— De ce? întrebă cu un aer graţios Planchet.

— Mai întâi, fiindcă nu-i cunosc marginile; iar în al doilea rând, fiindcă e plină de braconieri.

— Şi pentru ce vă face această mulţime de braconieri să vă placă pădurea aceea mai mult?

— Din pricină că ei prind vânatul meu, iar eu îi vânez pe ei, şi asta, pentru mine, în timp de pace, seamănă, în mic, a război.

Ajunseseră la acest punct al convorbirii, când Planchet, ridicând ochii, zări primele case din Fontainebleau, care se desenau în linii groase pe cer, în timp ce deasupra îngrămădirii înghesuite şi neregulate de ziduri se înălţau acoperişurile ţuguiate ale castelului, ale cărui olane roşii străluceau sub razele lunii ca solzii unui peşte uriaş.

— Domnilor – zise Planchet – am onoarea să vă anunţ că am ajuns la Fontainebleau.

XIII

CONACUL LUI PLANCHET

Călăreţii ridicară capetele şi văzură că cinstitul Planchet spusese purul adevăr. Zece minute mai târziu, se aflau în strada Lyonului, dincolo de hanul "La Frumosul Păun". Un gard înalt, de soc stufos, pâlcuri de păducel şi de hamei formau o împrejmuire neagră şi de nepătruns, în dosul căreia se ridica o casă albă, cu acoperişul larg, de ţiglă. Două ferestre ale acestei case dădeau la stradă. Amândouă erau întunecate. Între ele, o uşă mică, deasupra cu o streaşină menţinută de doi stâlpi, ţinea loc de intrare. La acea uşă se ajungea păşind peste un prag înalt.

Planchet descălecă de pe cal, ca şi cum s-ar fi pregătit să bată în uşă; dar, răzgândindu-se, luă calul de frâu şi mai făcu încă vreo treizeci de paşi. Cei doi însoţitori îl urmară. Planchet ajunse în faţa unei porţi de scânduri, cu acoperiş, aflată la treizeci de paşi mai încolo, şi, ridicând un zăvor de lemn, singura închizătoare a acestei porţi, o împinse înăuntru.

Apoi intră mai întâi el, pe urmă trase şi calul de frâu, într-o curte mică, plină de bălegar, al cărui miros puternic arăta că în apropiere se afla un grajd.

— Straşnic miros! rosti tare Porthos, descălecând la rândul său. Parc-aş fi la staulele mele de vaci de la Pierrefonds.

— Eu n-am decât o vacă – se grăbi să spună Planchet, cu modestie.

— Eu am treizeci – zise Porthos – sau, mai bine zis, nici nu le mai ştiu numărul.

Cei doi călăreţi intraţi în curte, Planchet închise din nou poarta în urma lor.

În acest timp, d'Artagnan, care sărise din şa cu sprinteneala lui obişnuită, mirosea aerul din jur şi, bucuros ca un parizian care dă de verdeaţă, smulse cu o mână un fir de caprifoi, iar cu cealaltă o floare de răsură. Porthos întinse braţul după mazărea ce atârna de-a lungul aracilor şi începu să mănânce, sau, mai degrabă, să rumege, şi păstăile şi boabele.

Planchet se duse numaidecât să-l scoale pe un fel de ţăran, bătrân şi neputincios, care dormea într-un şopron, pe o grămadă de iarbă acoperită cu o zdreanţă. Ţăranul, recunoscându-l pe Planchet, îi spuse stăpânul nostru, spre marea încântare a băcanului.

— Du caii la iesle, moşnege, şi dă-le hrană bună – zise Planchet.

— Oh, da, da, bietele dobitoace – răspunse ţăranul – oh, da, am să le hrănesc pe săturate!

— Încet, încet, moşule – zise d'Artagnan. La dracu, ce vrei să faci? Ovăz şi un braţ de paie, atâta tot!

— Şi apă rece pentru calul meu – zise Porthos – căci mi se pare că e însetat.

— Oh, n-aveţi nici o grijă, domnilor – spuse Planchet – moş Célestin e un fost jandarm din Ivry, ştie el ce trebuie să facă la grajd. Haide, poftiţi în casă!

Şi-i trase pe cei doi prieteni pe o cărăruie umbrită, ce străbătea printre nişte brazde de zarzavaturi, apoi printr-un petic de lucernă, ajungând astfel într-o grădiniţă în dosul căreia se afla casa a cărei faţadă o văzuseră mai înainte, din stradă.

Pe măsură ce se apropiau, puteau să distingă, prin două ferestre deschise în partea de jos şi care dădeau spre camera dinăuntru, interiorul lui Planchet. Această cameră, luminată plăcut de o lampă aşezată pe masă, apărea în fundul grădinii ca o imagine îmbietoare a liniştii, a odihnei şi a fericirii. Pretutindeni unde cădeau, dârele de lumină ce-o porneau de la flacăra lămpii, împrăştiindu-se peste faianţa veche, peste dulapul ce strălucea de curăţenie, peste arma atârnată în mijlocul unei tapiserii, se răsfrângeau în reflexe plăcute ce parcă atârnau deasupra lucrurilor, spre încântarea ochiului.

Această lampă care lumina odaia, în timp ce frunzele de iasomie şi de curcubeţică se întindeau pe peretele dintre cele două ferestre, făcea să strălucească viu o faţă de masă dungată şi albă ca un covor de zăpadă. Două tacâmuri erau aşezate pe această faţă de masă. Un vin îngălbenit de vechime îşi juca rubinele în cleştarul cu multe feţe al sticlei cu gâtul alungit, şi o oală mare de faianţă albastră, cu capac de argint, sta plină cu un cidru spumos.

Lângă masă, într-un jilţ cu spătar înalt, dormea o femeie de treizeci de ani, cu chipul înflorit de sănătate şi prospeţime. Iar pe genunchii acestei făpturi sănătoase, o pisică mare şi blândă, încolăcită peste labele strânse sub ea, cu ochii închişi, lăsa să se audă torsul acela caracteristic, ce pare să spună în limbajul felinelor: "Sunt pe deplin fericită".

Cei doi prieteni se opriră în faţa ferestrei, deopotrivă de uimiţi. Planchet, văzând surprinderea lor, fu cuprins de o dulce bucurie.

— Ah, ştrengarule – îi spuse d'Artagnan – acum înţeleg unde o ştergeai tu de la prăvălie!

— Oh, oh, iată ce rufărie albă! zise la rândul lui Porthos, cu un glas de tunet.

La zgomotul acestui glas, pisica fugi speriată, femeia se trezi tresărind şi Planchet, luând un aer ospitalier, îi pofti pe cei doi însoţitori în camera unde era aşezată masa.

— Dă-mi voie, draga mea – zise el – să-ţi prezint pe domnul cavaler d'Artagnan, ocrotitorul meu.

D'Artagnan luă mâna acestei gazde ca un om de curte şi cu aceleaşi maniere cavalereşti ca şi cum ar fi luat mâna DOAMNEI.

— Domnul baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds – adăugă Planchet.

Porthos făcu un salut de care Ana de Austria s-ar fi declarat foarte mulţumită, oricât ar fi fost ea de pretenţioasă.

Veni apoi şi rândul lui Planchet. Acesta o îmbrăţişă cu toată puterea pe doamna, după ce făcuse totuşi un semn către d'Artagnan şi Porthos, ca pentru a le cere îngăduinţa. Lucru ce-i fu acordat, se înţelege.

D'Artagnan îi adresă lui Planchet un compliment:

— Iată – zise el – un om care ştie să-şi orânduiască viaţa.

— Domnule – răspunse Planchet râzând – viaţa e un capital pe care omul trebuie să-l plaseze cu cea mai mare dibăcie...

— Iar tu văd că ai o dobândă straşnică – adăugă Porthos, râzând de se cutremurau ferestrele.

Planchet se întoarse către gospodina lui:

— Draga mea – zise el – îi vezi aici pe cei doi bărbaţi care mi-au îndrumat o parte din viaţă. Numele lor ţi le-am rostit adesea, vorbindu-ţi despre ei.

— Şi încă pe ale altor doi – zise femeia cu un accent flamand foarte pronunţat.

— Doamna e olandeză? întrebă d'Artagnan.

Porthos îşi răsuci mustaţa, după cum băgă de seamă d'Artagnan, căruia nu-i scăpa nimic.

— Sunt din Anvers – răspunse gazda.

— Şi se numeşte doamna Gechter – adăugă Planchet.

— Dar tu nu-i spui niciodată aşa doamnei – zise d'Artagnan.

— De ce? întrebă Planchet.

— Pentru că ar însemna s-o îmbătrâneşti de câte ori i-ai rosti numele.

— Nu, eu îi spun Trüchen.

— Fermecător nume – zise Porthos.

— Trüchen – continuă Planchet – mi-a venit din Flandra, împreună cu virtutea ei şi cu două mii de florini. A fugit de lângă un soţ urâcios, care o bătea. În calitatea mea de picard, mi-au plăcut totdeauna artesiencele. Din Artois în Flandra nu-i decât un pas. A venit să i se plângă naşului ei, înaintaşul meu din strada Lombarzilor; mi-a lăsat în seamă cele două mii de florini, pe care i-am vârât în afaceri şi care i-au adus apoi zece mii.

— Bravo, Planchet!

— E liberă, e bogată; are o vacă, le porunceşte unei slujnice şi lui moş Célestin; ea îmi ţese toate cămăşile, îmi împleteşte toţi ciorapii de iarnă, nu mă vede decât o dată la cincisprezece zile şi binevoieşte să se simtă fericită.

— Fericită sunt cu ateverat... – zise Trüchen languroasă.

Porthos îşi răsuci şi cealaltă emisferă a mustăţii. "Drace! Drace! îşi zise d'Artagnan. Oare Porthos să aibă vreun gând?..."

Între timp, Trüchen, înţelegând despre ce era vorba, o chemă în grabă pe bucătăreasă, mai puse două tacâmuri şi încărcă masa cu cele mai alese bunătăţi, care fac dintr-o cină un ospăţ şi dintr-un ospăţ un festin. Unt proaspăt, pastramă de vacă, sardele şi ton, întreagă băcănia lui Planchet. Pui fript, legume, salată, peşte de baltă, peşte de râu, vânat de pădure, toate darurile provinciei. Pe deasupra, Planchet se întoarse din pivniţă cu zece sticle al căror înveliş se pierdea sub un strat gros de ţărână negricioasă.

Toate acestea făcură să-i tresalte inima în piept lui Porthos.

— Mi-e foame – zise el.

Şi se aşeză alături de coana Trüichen, aruncându-i priviri ucigaşe. D'Artagnan se aşeză în partea cealaltă a cucoanei. Planchet, discret şi bucuros, luă loc în faţa lor.

— Să nu vă supăraţi – zise el – dacă, în timpul mesei, Trüichen se va ridica din când în când: ea va pregăti odăile pentru dormit.

Într-adevăr, gospodina pleca deseori, şi la etajul de sus se auzeau paturile scârţâind şi rotiţe zornăind pe duşumele.

În această vreme, cei trei bărbaţi mâncau şi beau vârtos, mai ales Porthos. Era o plăcere să-i vezi. Cele zece sticle rămăseseră zece cadavre când Trüichen coborî cu brânza.

D'Artagnan îşi păstrase întreaga demnitate. Porthos, dimpotrivă, îşi pierduse o parte din a sa. Cântau despre război, vorbeau în cântece. D'Artagnan fu de părere să se facă un nou drum la pivniţă, şi cum Planchet nu mai putea merge cu toată siguranţa unui destoinic spadasin, căpitanul de muşchetari se oferi să-l însoţească. Plecară împreună, fredonând nişte cântece care i-ar fi înspăimântat până şi pe cei mai flămânzi draci.

Trüchen rămase la masă, alături de Porthos. Pe când cei doi beţivani scotoceau printre lemnele din pivniţă, se auzi acel ţocăit scurt şi sonor pe care-l fac două buze ce sug un obraz. "Porthos se va fi crezând în La Rochelle" – îşi zise d'Artagnan.

Se întoarseră sus, încărcaţi de sticle. Planchet nu mai vedea nimic, atâta chef de cântat avea. D'Artagnan, pe care văzul nu-l înşela niciodată, observă însă că obrazul stâng al doamnei Trüchen era mai roşu decât cel din dreapta. La rândul lui, Porthos zâmbea la stânga gospodinei şi îşi răsucea cu amândouă mâinile deodată cele două fuioare ale mustăţii. Trüchen îi zâmbea şi ea uriaşului senior.

Vinul înţepător de Anjou făcu din cei trei bărbaţi trei diavoli mai întâi, trei mămăligi după aceea. D'Artagnan nu mai fu în stare decât să ia un sfeşnic şi să-i lumineze lui Planchet scara ce ducea la propria lui odaie. Planchet îl trăgea pe Porthos, pe care-l împingea şi Trüchen de la spate, plină de voioşie la rândul ei. Tot d'Artagnan fu acela care nimeri odăile şi descoperi paturile. Porthos se trânti într-al său, dezbrăcat de prietenul lui, muşchetarul. D'Artagnan să aruncă într-al său, spunând:

— La dracu! Mă jurasem să nu mai pun în gură nici un strop din acest vin gălbui, ce miroase a praf de puşcă. Tii, dacă muşchetarii şi-ar vedea căpitanul în asemenea hal! Apoi, trăgând perdelele în jurul patului, adăugă: Noroc că n-au să mă vadă.

Planchet fu cărat în braţe de Trüchen, care-l dezbrăcă, pe urmă lăsă draperiile şi închise uşile.

— E plăcut să petreci la conac – zise Porthos întinzându-şi picioarele, care-i trecură prin tăblia patului, lucru ce stârni o pocnitură şi o spărtură uriaşă, pe care însă nimeni nu le mai luă în seamă, atât de bine petrecuseră la conacul lui Planchet.

La ceasurile două după miezul nopţii, toată lumea sforăia.

XIV

CE SE VEDEA DIN CASA LUI PLANCHET

Zorile îi găsiră pe cei trei viteji dormind cu gurile căscate.

Trüchen trăsese obloanele, ca o femeie grijulie ce nu voia ca răsăritul soarelui să le strice somnul oaspeţilor ei. Astfel, era încă întuneric sub draperiile lui Porthos şi sub baldachinul lui Planchet când d'Artagnan, trezit cel dintâi de o rază indiscretă ce se furişase pe fereastră, sări iute din pat, ca şi cum ar fi vrut să fie în frunte la atac. Apoi luă cu asalt odaia lui Porthos, învecinată cu a sa.

Vrednicul Porthos sforăia de parcă bubuia cerul; îşi expunea cu mândrie în întuneric trupul uriaş, iar pumnul umflat îi atârna la marginea patului, pe covoraşul de jos. D'Artagnan îl trezi, şi Porthos se frecă la ochi cu multă plăcere după un somn atât de adânc.

În acest timp, Planchet se îmbrăcase şi venise să-i întâmpine, la uşile lor, pe cei doi oasipeţi, buimaci încă de cheful din ajun.

Cu toate că abia se făcuse ziuă, toată casa era în picioare. Bucătăreasa măcelărea fără milă în curtea păsărilor, iar moş Célestin culegea de zor cireşe în livadă. Porthos, foarte voios, îi întinse o mână lui Planchet, iar d'Artagnan ceru îngăduinţa s-o pupe pe doamna Trüchen. Aceasta, care nu păstra niciodată pică celor învinşi, se apropie de Porthos, căruia îi fu acordată aceeaşi favoare. Porthos o pupă pe doamna Trüchen cu un oftat adânc. Atunci Planchet îi luă de mână pe cei doi prieteni:

— Vreau să vă arăt ceva – le spuse el. Aseară, am intrat aici ca într-un cuptor şi n-am putut să vedem nimic; la lumina zilei însă, toate îşi schimbă înfăţişarea şi cred că veţi fi mulţumiţi.

— Să începem cu priveliştea din jur – zise d'Artagnan. O privelişte frumoasă îmi place mai mult ca orice; eu am locuit totdeauna în case regale, şi prinţii se pricep destul de bine să-şi aleagă astfel de vederi.

— Şi eu – adăugă Porthos – am ţinut totdeauna la vederile frumoase. În castelul meu de la Pierrefonds am pus să se croiască patru alei, care dau o perspectivă minunată.

— Veniţi să vedeţi şi perspectiva mea – zise Planchet.

Şi-i trase pe cei doi oaspeţi la o fereastră.

— Ah, da, asta e strada Lyonului – spuse d'Artagnan.

— Da. Am două ferestre aici, care nu au însă o vedere prea frumoasă. Se zăreşte hanul acela, mereu plin de lume şi foarte gălăgios; e o vecinătate nu tocmai plăcută. Aveam aici patru ferestre, dar n-am mai păstrat decât două.

— Să vedem mai departe – zise d'Artagnan.

Pătrunseră într-un coridor ce ducea la odăi; Planchet deschise obloanele.

— Iată, iată – se miră Porthos – dar ce se zăreşte acolo?

— Pădurea – răspunse Planchet. Ea ţine loc de orizont; o linie totdeauna groasă, care e galbenă primăvara, verde vara, roşcată toamna şi albă în timpul iernii.

— Foarte bine, însă e ca o perdea care împiedică vederea mai departe.

— Aşa e – zise Planchet – dar de aici se vede bine...

— Oh, ce câmp întins!... exclamă Porthos. Uite, ce-mi văd ochii acolo?... Cruci, pietre!

— Dar e cimitirul! strigă d'Artagnan.

— Într-adevăr, într-adevăr – întări Planchet – şi vă asigur că e ceva foarte ciudat. Nu trece zi, fără să nu fie înmormântat cineva acolo. Fontainebleau e destul de mare. Uneori, vezi fete tinere îmbrăcate în alb, conduse cu prapuri, alteori magistraţi municipali sau burghezi bogaţi, jeluiţi de cântăreţi şi de toată liota parohială, din când în când şi ofiţeri din casa regală.

— Mie nu-mi plac toate astea – zise Porthos.

— Nu e de loc vesel – adăugă d'Artagnan.

— Vă încredinţez că asta îţi aduce aminte de cele sfinte – replică Planchet.

— Ah, se prea poate!

— Da – reluă Planchet – toţi vom muri într-o zi, şi e undeva un dicton pe care-l ţin bine minte, anume: "Gândul morţii e un gând care te uşurează".

— Nu zic că nu-i aşa – rosti Porthos.

— Dar – obiectă d'Artagban – tot atât de bine te uşurează şi gândul la verdeaţă, la flori, la râuri, la cerul albastru, la câmpiile fără sfârşit...

— Dacă le-aş avea, nu le-aş da cu piciorul – zise Planchet – dar cum n-am decât acest mic cimitir, înflorit, plin de iarbă şi el, unde dăinuie umbra şi liniştea, mă mulţumesc cu atât, şi mă gândesc la oamenii din oraş, care îşi petrec viaţa în strada Lombarzilor, bunăoară ascultând cum huruie printre case două mii de căruţe pe zi şi privesc cum înoată prin noroaie o sută cincizeci de mii de persoane...

— Însă vii – îl întrerupse Porthos – vii, dragul meu!

— Tocmai de aceea – adăugă Planchet cu sfială – mă simt parcă mai odihnit când văd şi câţiva morţi.

— Năzdrăvanul ăsta de Planchet – zise d'Artagnan – a fost făcut să fie poet, tot aşa cum e băcan.

— Domnule – i-o întoarse Planchet – sunt şi eu unul din acele mărunte aluaturi omeneşti pe care Dumnezeu le-a plămădit pentru a vieţui o bucată de vreme şi pentru a găsi bune toate bucuriile ce le însoţesc în trecerea lor pe pământ.

D'Artagnan se aşeză mai aproape de fereastră şi, această filozofie a lui Planchet părându-i-se plină de tâlc, începu să viseze.

— Mii de draci! strigă Porthos. Iată că a şi început comedia! Mi se pare mie sau se aude un bocet?

— E un bocet, da – zise d'Artagnan.

— Oh, e o înmormântare de săraci – zise cu dispreţ Planchet. Nu e decât preotul care prohodeşte, ţârcovnicul şi copilul care ţine isonul. Vedeţi, domnilor, răposatul sau răposata nu e de os domnesc.

— Nu, căci nimeni nu urmează convoiul.

— Ba da – zise Porthos – zăresc un bărbat.

— Da, ai dreptate, un bărbat învăluit într-o mantie – confirmă d'Artagnan.

— Ceva care nu merită osteneala să fie văzut – zise Planchet.

— Ceva care pe mine mă interesează – rosti d'Artagnan cu însufleţire, sprijinindu-se cu coatele de pervazul ferestrei.

— Iată, iată, văd că le-aţi prins gustul – spuse Planchet cu voioşie. Aşa am păţit şi eu: în primele zile mă apuca jalea făcând atâtea cruci toată ziua, iar cântările de îngropăciune îmi pătrundeau în creier ca nişte cuie; de atunci însă mă legăn cu cântările, şi pot sa vă spun că n-am văzut nicăieri păsări mai frumoase ca acelea din cimitir.

— Pe mine – mormăi Porthos – nu mă amuză de loc; mai bine cobor.

Planchet făcu doar o săritură şi-i oferi lui Porthos braţul, ca să-l plimbe prin grădină.

— Hei, rămâi acolo? strigă Porthos întorcând capul spre d'Artagnan.

— Da, prietene, da; am să vă ajung din urmă.

— Eh, domnul d'Artagnan nu se înşală. A şi început înmormântarea?

— Nu încă.

— Ah, da, groparul aşteaptă să fie legate frânghiile în jurul coşciugului... Uite, intră o femeie prin poarta din dos a cimitirului.

— Da, da, dragă Planchet – zise cu neastâmpăr d'Artagnan – dar lasă-mă, lasă-mă: încep să-mi vină gândurile care uşurează, nu mă tulbura.

Planchet odată plecat, d'Artagnan urmări cu nesaţ, de după oblonul pe jumătate închis, spectacolul ce se desfăşura în faţa lui. Cei doi ciocli care duceau mortul desfăcură chingile de la năsălie şi lăsară povara lor să alunece încet în groapă. La câţiva paşi, bărbatul cu mantie, singurul spectator al acestei scene lugubre, stătea rezemat de un chiparos înalt, ascunzându-şi faţa de ochii preotului şi ai groparilor. Trupul răposatului fu îngropat în mai puţin de cinci minute.

Groapa odată astupată, preotul se pregăti să plece. Groparii îi spuseră ceva şi porniră pe urmele lui. Bărbatul în mantie îi salută când trecură prin dreptul lui şi depuse o monedă în mâna unui gropar.

— Drace, dar omul ăsta e Aramis! murmura d'Artagnan.

Aramis, într-adevăr, rămase singur, cel puţin deocamdată; căci, abia îşi întoarse capul, şi pasul unei femei, însoţit de foşnetul unei rochii, se auzi pe cărare, în apropierea lui. El se întoarse numaidecât şi-şi scoase pălăria cu respectul unui adevărat curtean; apoi o conduse pe femeie sub bolta de frunziş a unor castani şi tei ce umbreau un mormânt fastuos.

— Ah, asta-i bună! îşi zise d'Artagaan. Episcopul de Vannes are o întâlnire! E acelaşi abate Aramis care le făcea curte femeilor din Moisy-le-Sec! Da – adăugă muşchetarul – numai că, într-un cimitir, e o întâlnire sfinţită.

Şi începu să râdă.

Convorbirea ţinu mai bine de o jumătate de ceas. D'Artagnan nu putea să vadă chipul femeii, căci stătea cu spatele la el. Dar vedea bine, după atitudinea ţeapănă a celor două personaje, după gesturile lor măsurate, după felul cumpănit, plin de prevedere, cu care se priveau, parcă apărându-se, parcă atacând, vedea bine că nu vorbeau ca doi îndrăgostiţi. La sfârşitul convorbirii, femeia se ridică, şi ea fu aceea care se înclină adânc în faţa lui Aramis.

— Oh, oh – zise iarăşi d'Artagnan – dar asta se încheie ca o adevărată întâlnire de dragoste!... Cavalerul cade în genunchi la început; domnişoara e îmblânzită apoi, şi ea este aceea care se roagă... Cine o fi această domnişoară? Aş da un vârf de unghie ca s-o văd la faţă!

Dar aşa ceva îi fu cu neputinţă. Aramis se îndepărtă cel dintâi; apoi femeia se acoperi în vălurile sale şi plecă şi ea.

D'Artagnan nu mai putea sta locului; alergă la fereastra ce dădea în strada Lyonului. Aramis tocmai intra în han. Femeia apucase în partea cealaltă. Părea că se duce spre echipajul alcătuit din doi cai şi o trăsură ce se vedea la marginea pădurii. Mergea încet, cu capul plecat, cufundată în gânduri.

— La dracu! La dracu! Trebuie s-o cunosc pe această femeie! îşi spuse încă o dată muşchetarul.

Şi fără să mai stea în cumpănă, porni pe urmele ei. Pe drum, se întreba prin ce mijloc ar putea s-o facă şi ridice vălul.

— Nu e tânără – îşi zise el. E o femeie din lumea mare. Dracul să mă ia, dar parcă aş cunoaşte acest mers!

În timp ce alerga, zornăitul pintenilor şi tropotul cizmelor lui pe pământul bătătorit al străzii stârneau un zgomot neobişnuit. Un mare noroc îi veni în ajutor, un noroc la care nici nu se aştepta. Zgomotul paşilor lui o nelinişti pe femeie; ea crezu că e urmată sau urmărită, ceea ce era adevărat, şi întoarse capul. D'Artagnan sări în sus, ca şi cum o salvă de alice pentru vrăbii i-ar fi ciuruit gleznele; apoi, făcând o rotire, ca pentru a se întoarce din drum, murmură:

— Doamna de Chevreuse!

D'Artagnan nu voia să se lase până nu va afla totul. Îi spuse lui moş Célestin să se ducă să-l întrebe pe gropar cine era mortul care a fost îngropat în dimineaţa aceea.

— Un biet cerşetor franciscan – răspunse acesta – care n-avea nici măcar un câine ca să-l iubească pe această lume şi să-l urmeze pe ultimul său drum.

"Dacă ar fi aşa – gândi d'Artagnan – Aramis n-ar fi luat parte la înmormântarea lui. Domnul episcop de Vannes nu ţine loc de câine credincios; dar că are miros cât un câine, asta n-o neg!"

XV

CUM PORTHOS, TRUCHEN ŞI PLANCHET

SE DESPĂRŢIRĂ CA BUNI PRIETENI,

DATORITĂ LUI D'ARTAGNAN

Fu un adevărat prăpăd la conacul lui Planchet. Porthos rupse o scară şi doi cireşi, răscoli tufele de zmeură, dar nu putu să culeagă nimic; din cauza centironului, spunea el. Trüchen, care începuse a se obişnui cu uriaşul, îi răspunse:

— Nu este ţentiron de vina, este burta.

Şi Porthos, plin de bucurie, o pupă pe Trüchen, care îi culese apoi zmeură din belşug, îndemnându-l s-o mănânce din palma ei. D'Artagnan, surprinzându-i asupra acestui fapt, îl certă pe Porthos pentru lenea lui şi-l plânse în sinea sa pe Planchet. Porthos se ospăta însă mai departe şi, după ce sfârşi, zise, trăgând cu ochiul spre Trüchen:

— Mi-ar plăcea să stau mai mult aici.

Trüchen zâmbi. Planchet făcea la fel, nu fără oarecare stinghereală. Atunci d'Artagnan îi spuse lui Porthos:

— Nu trebuie, prietene, ca desfătările de aici să te facă să uiţi adevăratul scop al călătoriei noastre la Fontainebleau.

— Prezentarea mea regelui?

— Exact! Mă duc să dau o raită prin oraş, ca să pregătesc lucrurile. Să nu ieşi de aici, te rog.

— Oh, nu, nu! strigă Porthos.

Planchet se uită la d'Artagnan cu o anumită teamă.

— Veţi lipsi mult? îl întrebă el.

— Nu, prietene, şi chiar de astă-seară am să te scap de doi oaspeţi care îţi stau ca o povară pe cap.

— Oh, domnule d'Artagnan, cum puteţi să spuneţi aşa ceva?

— Eh, dragul meu, tu ai o inimă foarte bună, dar casa ţi-e mică. În jurul ei sunt doi stânjeni de pământ, ce-ar putea găzdui un rege şi l-ar face fericit, dar tu nu te-ai născut senior, asta e.

— Dar nici domnul Porthos nu s-a născut senior – murmură Planchet.

— El a devenit însă, dragul meu; de douăzeci de ani e suzeran pe un venit de două sute de mii de livre, iar de cincizeci de ani e stăpânul a doi pumni şi al unui grumaz ce nu şi-au găsit încă pereche în acest minunat regat al Franţei. Porthos e un foarte mare senior alături de tine, fiule, şi... Dar nu-ţi spun mai mult; te ştiu băiat inteligent.

— Ba nu, ba nu, domnule, lămuriţi-mă!

— Priveşte-ţi grădina răvăşită, cămara goală, patul stricat, pivniţa pustiită, uită-te la... doamna Trüchen...

— Ah, Doamne! zise Planchet.

— Porthos, mă înţelegi, e senior peste treizeci de sate care numără trei sute de vasale foarte zglobii, iar Porthos e un adevărat bărbat!

— Ah, Doamne! repetă Planchet.

— Doamna Trüchen e o femeie foarte cumsecade – continuă d'Artagnan – păstreaz-o pentru tine, înţelegi?

Şi-l bătu cu palma pe umăr. În clipa aceea, băcanul dădu cu ochii de Trüchen şi Porthos, retraşi sub umbra unui pom. Trüchen, cu o graţie de-a dreptul flamandă, îi punea lui Porthos cercei din cireşe la urechi, iar Porthos râdea ca un îndrăgostit, de parc-ar fi fost Samson în faţa Dalilei. Planchet îi strânse mâna lui d'Artagnan şi porni spre umbrar.

Să nu vorbim cu păcat despre Porthos, dar el nu se sinchisi... De bună seamă, nu socotea că face vreun lucru rău. Trüchen nu se sinchisi nici ea, ceea ce-l supără pe Planchet; dar băcanul avusese de-a face cu destulă lume în prăvălia lui, pentru a-şi stăpâni firea în faţa unei nemulţumiri ca atare.

Planchet îl luă de braţ pe Porthos şi-i propuse să meargă să-i arate caii. Porthos spuse că se simte obosit. Planchet îl pofti atunci pe baronul du Vallon să guste o dulceaţă pe care o făcea el însuşi şi care nu avea pereche. Baronul primi. Şi astfel, toată ziua, Planchet avu grijă să nu-l mai scape din ochi pe rivalul său. Îşi jertfi chiselele cu dulceţuri, ca să-şi păstreze onoarea de familist.

D'Artagnan se reîntoarse după două ceasuri.

— Totul s-a aranjat – zise el. Am văzut pe maiestatea sa în clipa când pleca la vânătoare: regele ne aşteaptă în astă seară.

— Regele mă aşteaptă! strigă Porthos îmbătat de fericire.

Şi, s-o mărturisim, căci inima omului e ca valul nestatornic, începând din clipa aceea Porthos nu se mai uită la doamna Trüchen cu acea căldură pătrunzătoare ce muiase inima anversezei.

Planchet căută să ţină trează această sete de mărire. El povesti, sau mai degrabă aminti toate splendorile din timpul ultimei domnii: bătăliile, asediile, serbările. Vorbi despre luxul englezilor, despre trofeele cucerite de cei trei viteji, dintre care d'Artagnan, cel mai negăbat în seamă la început, sfârşise prin a deveni şeful lor. Îl entuziasmă pe Porthos, pomenindu-i de tinereţea lui dusă; lăudă cât putu mai mult neprihănirea acestui mare senior şi religiozitatea cu care respecta el prietenia; fu bun de gură, fu nespus de dibaci. Îl vrăji pe Porthos, o tulbură pe Trüchen, îl puse pe gânduri pe d'Artagnan.

La ceasurile şase, muşchetarul porunci să fie pregătiţi caii şi-l puse pe Porthos să se îmbrace. Îi mulţumi lui Planchet pentru buna lui găzduire şi-i strecură la ureche câteva cuvinte despre o slujbă pe care ar putea să i-o găsească la curte, ceea ce-l înălţă numaidecât pe Planchet în ochii doamnei Trüchen, în faţa cărora bietul băcan, atât de cumsecade, atât de mărinimos, atât de devotat, scăzuse mult de la ivirea şi de la asemuirea lui cu cei doi mari seniori. Căci aşa sunt făcute femeile: râvnesc la ceea ce nu au şi dispreţuiesc ceea ce au căpătat după multă râvnire.

După ce-i făcu acest bine prietenului său Planchet, d'Artagnan îi spuse încet lui Porthos:

— Prietene, ai un inel foarte frumos în deget.

— Trei sute de pistoli – răspunse Porthos.

— Doamna Trüchen ţi-ar păstra şi mai mult amintirea dacă i-ai dărui ei acest inel – zise d'Artagnan.

Porthos şovăi.

— Găseşti că nu e destul de frumos inelul? întrebă muşchetarul. Te înţeleg; un mare senior, ca tine, nu vrea să fie găzduit de o fostă slugă fără să-şi plătească din belşug găzduirea; dar, crade-mă, Planchet are o inimă atât de bună, încât nu va ţine seama că posezi un venit de o sută de mii de livre.

— Aş vrea – zise Porthos, măgulit de aceste cuvinte – să-i dau doamnei Trüichen mica mea căşărie de la Bracieux: face cât un inel frumos pe un deget... doisprezece stânjeni.

— E prea mult, dragul meu Porthos, prea mult deocamdată... Păstrează căşăria pentru mai târziu. Şi, scoţându-i diamantul din deget, se apropie de Trüchen: Doamnă – zise el – domnul baron nu ştie cum să te roage să primeşti, ca semn al prieteniei lui, acest mic inel. Domnul du Vallon este unul din oamenii cei mai generoşi şi discreţi pe care-i cunosc. Ar fi vrut să-ţi ofere o căşărie pe care o are la Bracieux, dar eu l-am sfătuit altfel.

— Oh! făcu Trüchen, sorbind din ochi diamantul.

— Domnule baron! rosti Planchet înduioşat.

— Bunul meu prieten! bâigui Porthos, încântat de-a fi fost atât de bine ajutat de către d'Artagnan.

Toate aceste exclamaţii, încrucişându-se, făcură ca ziua să se sfârşească într-un chip patetic, după ce ameninţase să aibă un deznodământ grotesc. Dar d'Artagnan era acolo, şi totdeauna când muşchetarul conducea, lucrurile se terminau după gustul şi dorinţa lui.

Se pupară. Trüchen, readusă în fire de dărnicia baronului, rămase rezervată la locul ei şi nu-i oferi decât o frunte sfioasă şi împurpurată uriaşului senior faţă de care se simţise atât de familiară în ajun. Planchet însuşi fu pătruns de recunoştinţă.

Pornit pe calea dărniciei, baronul Porthos şi-ar fi golit bucuros buzunarele în mâinile bucătăresei şi ale lui Célestin. Dar d'Artagnan îl opri.

— E rândul meu – zise el.

Şi-i dădu un pistol femeii şi doi pistoli moşneagului. Fu răsplătit cu blagosloviri în stare să înmoaie până şi inima lui Harpagon şi să-l facă filantrop.

D'Artagnan îl rugă pe Planchet să-l însoţească până la castel, şi-l introduse pe Porthos în apartamentul său de căpitan, fără să fi fost zărit de nici unul dintre cei pe care nu dorea să-i întâlnească.

XVI

PREZENTAREA LUI PORTHOS

În aceeaşi seară, la ceasurile şapte, regele dădea audienţă unui ambasador al Provinciilor-Unite, în marele salon. Audienţa ţinu un sfert de ceas. După aceea primi pe noii prezentaţi şi câteva doamne, care intraseră cele dintâi.

Într-un colţ al salonului, în dosul unei coloane, Porthos şi d'Artagnan stăteau de vorbă amândoi, aşteptând să le vină rândul.

— Ai aflat vestea cea nouă? îl întrebă muşchetarul pe prietenul său.

— Nu.

— Ei bine, priveşte!

Porthos se ridică în vârful picioarelor şi-l văzu pe domnul Fouquet, în costum de ceremonie, conducându-l la rege pe Aramis.

— Aramis! exclamă Porthos.

— Prezentat regelui de către domnul Fouquet.

— Ah! făcu Porthos.

— Pentru că a fortificat Belle-Isle – continuă d'Artagrtan.

— Şi eu?

— Tu? Tu, dragă, după cum am avut cinstea de a-ţi spune, tu eşti bunul Porthos, pâinea lui Dumnezeu; pe tine te-au rugat să mai stai puţin la Saint-Mandé.

— Ah! repetă Porthos.

— Dar, din fericire, mai sunt şi eu pe-aici – spuse d'Artagnan – şi-mi va veni şi mie rândul numaidecât.

În acel moment, Fouquet se adresă regelui:

— Sire – zise el – vreau să vă cer o favoare maiestăţii voastre. Domnul d'Herblay nu e un ambiţios, dar ştie că poate să fie de ajutor. Maiestatea voastră are nevoie de un plenipotenţiar la Roma şi acesta trebuie să fie un om puternic! Am putea găsi o pălărie pentru domnul d'Herblay.

Regele făcu o mişcare.

— Eu vin rareori cu cereri la maiestatea voastră – zise Fouquet.

— E un caz – răspunse regele, care îşi traducea totdeauna prin aceste cuvinte şovăirile la care nimeni nu mai putea spune nimic. Fouquet şi Aramis se priviră unul pe altul. Regele adăugă:

— Domnul d'Herblay ar putea să ne fie de folos şi în Franţa; ca arhiepiscop, de pildă.

— Sire – obiectă Fouquet cu o graţie ce-i era recunoscută – maiestatea voastră îl copleşeşte pe domnul d'Herblay; arhiepiscopia poate să fie, în intenţiile regelui, un pas spre pălăria de cardinal; una n-o exclude pe cealaltă.

Regele îi admiră prezenţa de spirit şi zâmbi.

— Nici d'Artagnan n-ar fi răspuns mai bine – zise el.

Dar nu apucă să rostească bine acest nume, că d'Artagnan se şi ivi alături.

— Maiestatea voastră m-a chemat? întrebă el.

Aramis şi Fouquet făcură un pas, să se depărteze.

— Îngăduiţi, sire – zise repede d'Artagnan, care-l trase înainte pe Porthos – îngăduiţi să prezint maiestăţii voastre pe domnul baron du Vallon, unul dintre cei mai viteji gentilomi ai Franţei.

Aramis, când îl văzu pe Porthos, se tăcu alb ca varul; Fouquet îşi încleştă pumnii sub dantela manşetelor. D'Artagnan le zâmbi amândurora, în timp ce Porthos se înclină, vădit emoţionat, în faţa maiestăţii regale.

— Porthos aici! şopti Fouquet la urechea lui Aramis.

— Sst! E o trădare – răspunse acesta.

— Sire – continua d'Artagnan – sunt şase ani de când ar fi trebuit să-l prezint maiestăţii voastre pe domnul du Vallon; dar anumiţi oameni se aseamănă stelelor: nu ies la iveală fără cortegiul prietenilor lor. Pleiada a rămas unită, iată de ce am ales pentru prezentarea domnului du Vallon momentul când îl puteţi vedea alături de el şi pe domnul d'Herblay.

Aramis era pe cale de a-şi pierde cumpătul. Îl fulgeră pe d'Artagnan cu o privire semeaţă, ca pentru a primi sfidarea, pe care părea să i-o arunce acesta.

— Ah, aceşti domni sunt prieteni buni? întrebă regele.

— Foarte buni, sire, şi unul răspunde pentru celălalt. Întrebaţi-l pe domnul de Vannes cum a fost fortificată Belle-Isle?

Fouquet se retrase cu un pas.

— Belle-Isle – răspunse Aramis cu răceala – a fost fortificată de către domnul.

Şi-l arătă pe Porthos, care salută pentru a doua oară.

Ludovic admira, dar nu ştia ce să creadă.

— Da – zise d'Artagnan. Acum întrebaţi-l pe domnul baron cine l-a ajutat în lucrările sale?

— Aramis! se grăbi să răspundă Porthos cu sinceritatea lui recunoscută.

Şi arătă către episcop.

"Ce dracu vrea să însemne toată povestea asta şi ce sfârşit va avea această comedie?" se întreba în sinea lui episcopul.

— Cum – zise regele – domnul cardinal... vreau să spun episcop... se numeşte Aramis?

— Nume de război – explică d'Artagnan.

— Nume dat între prieteni – adăugă Aramis.

— Fără modestie – interveni d'Artagnan. Sub înfăţişarea unui preot, sire, se ascunde cel mai strălucit ofiţer, cel mai viteaz gentilom, cel mai învăţat teolog al regatului vostru.

Ludovic înălţă fruntea.

— Şi un inginer! zise el admirând fizionomia cu adevărat demnă pe atunci de admirat a lui Aramis.

— Inginer când se întâmplă, sire – răspunse acesta.

— Camaradul meu, fost muşchetar, sire – adăugă d'Artagnan cu căldură – omul ale cărui sfaturi le-au fost de o sută de ori de folos miniştrilor părintelui maiestăţii voastre... Domnul d'Herblay, într-un cuvânt, care, împreună cu domnul du Vallon, cu mine şi cu contele de La Fère, cunoscut de maiestatea voastră... alcătuiau acel cadril de care s-a vorbit mult în timpul răposatului rege şi în copilăria maiestăţii voastre.

— Şi care a fortificat Belle-Isle – repetă regele cu glas adânc.

Aramis făcu un pas înainte.

— Pentru a-l sluji pe fiu – zise el – cum l-am slujit pe tată.

D'Artagnan îl privea îndeaproape pe Aramis în timp ce rostea aceste cuvinte. Descifra atâta respect adevărat, atâta călduros devotament, atâta convingere neclintită, încât el, d'Artagnan, omul care veşnic se îndoia, el, neînvinsul, se simţea de astă dată dezarmat. "Nu poate avea un asemenea accent cineva care minte" – gândi în sinea lui.

Ludovic se lăsă convins.

— În acest caz – îi spuse el lui Fouquet, care aştepta cu nelinişte rezultatul acestei înfruntări – pălăria de cardinal îi e acordată. Domnule d'Herblay, îţi dau cuvântul meu pentru prima promoţie. Mulţumeşte-i domnului Fouquet.

Aceste cuvinte fură auzite de Colbert, care îşi simţi inima sfâşiată. Ieşi cu paşi repezi din salon.

— Domnule du Vallon – zise apoi regele – exprimă-ţi şi dumneata dorinţa... Vreau ca slujitorii tatălui meu să fie răsplătiţi.

— Sire... – murmură Porthos.

Dar nu putu să spună mai mult.

— Sire – strigă d'Artagnan – acest vrednic gentilom este emoţionat de maiestatea persoanei voastre, el care a înfruntat cu bărbăţie privirea şi focul a mii de duşmani. Dar ştiu ce gândeşte, şi eu, care sunt mai obişnuit acum să privesc soarele în faţă... vă voi exprima gândurile sale: nu are nevoie de nimic, nu doreşte nimic altceva decât fericirea de a contempla pe maiestatea voastră timp de un sfert de ceas.

— Vei lua masa cu mine în seara aceasta – zise regele salutându-l pe Porthos cu un zâmbet graţios.

Porthos se împurpura de fericire şi mândrie. Regele îi făcu semn că e liber să plece şi d'Artagnan îl împinse spre ieşire, după ce-l îmbrăţişă cu căldură.

— Să stai lângă mine la masă – îi spuse Porthos la ureche.

— Da, prietene.

— Aramis e supărat pe mine, nu-i aşa?

— Aramis nu te-a iubit niciodată ca acum. Gândeşte-te că eu l-am ajutat să capete pălăria de cardinal.

— Aşa e – zise Porthos. Dar, ia spune, regelui îi place ca cineva să mănânce mult la masa lui?

— Înseamnă să-l măguleşti – răspunse d'Artagnan – căci are o poftă de mâncare cu adevărat regală.

— Asta mă bucură – zise Porthos.

XVII

CONFRUNTĂRI

Aramis făcuse pe furiş un ocol pentru a se întâlni cu Porthos şi d'Artagnan. Ajunse lângă cel dintâi în dosul unei coloane şi, strângându-i mâna, îl întrebă:

— Ai fugit din închisoarea mea?

— Nu-l certa – interveni d'Artagnan. Eu i-am dat, dragă Aramis, cheia care l-a pus în libertate.

— Ah, prietene – replică Aramis, adresându-se lui Porthos – nu puteai să mai ai puţină răbdare?

D'Artagnan sări în ajutorul lui Porthos, pe care începuseră să-l treacă sudorile.

— Voi, oamenii bisericii – îi spuse el lui Aramis – sunteţi nişte mari capete politice. Noi ăştia, mânuitorii de spadă, mergem drept la ţintă. Iată faptul: mă dusesem să-i fac o vizită drăguţului de Baisemeaux...

Aramis îşi aţinti urechea.

— Iacă – zise Porthos – mi-am adus aminte că am o scrisoare de la Baisemeaux pentru tine, Aramis.

Şi Porthos îi întinse scrisoarea pe care o cunoaştem. Aramis ceru îngăduinţa să o citească, şi o citi, fără ca d'Artagnan să fi părut o singură clipă stânjenit de această împrejurare, pe care o prevăzuse de altfel. Nu-i vorbă, Aramis căută să nu se trădeze prin nimic, lucru pentru care d'Artagnan îl admiră mai mult ca oricând. Scrisoarea odată citită, Aramis o vârî în buzunar cu cel mai desăvârşit calm.

— Spuneai, aşadar, scumpe căpitane? întrebă el.

— Spuneam – reluă muşchetarul – că mă dusesem să-i fac o vizită lui Baisemeaux, în interes de serviciu.

— În interes de serviciu? se miră Aramis.

— Da – răspunse d'Artagnan. Şi, fireşte, am vorbit despre tine şi despre ceilalţi prieteni ai noştri. Trebuie să spun că Baisemeaux m-a primit destul de rece. Am şi plecat repede. Dar, pe când ieşeam de la el, un soldat m-a oprit şi mi-a spus (mă recunoştea, de bună seamă, cu toate că eram în costumul de oraş): "Căpitane, vrei să-mi faci un bine şi să-mi citeşti numele scris pe plicul acesta?" Şi am citit: "Domnului du Vallon, la Saint-Mandé, la domnul Fouquet". Drace – mi-am zis – Porthos nu s-a întors, aşa precum credeam, la Pierrefonds sau la Belle-Isle, ci e la Saint-Mandé, la domnul Fouquet. Domnul Fouquet nu e însă la Saint-Mandé. Porthos e deci singur, sau cu Aramis. Hai să-l văd pe Porthos! Şi m-am dus să-l văd pe Porthos.

— Foarte bine! zise Aramis, cu un aer visător.

— Asta nu mi-ai povestit-o! rosti Porthos.

— Nici nu am avut vreme, prietene.

— Şi l-ai adus pe Porthos la Fontainebleau?

— La Planchet.

— Planchet locuieşte la Fontainebleau? întrebă Aramis.

— Da, lângă cimitir! strigă Porthos, fără să-şi dea seama ce face.

— Cum, lângă cimitir? tresări Aramis bănuitor.

"Hai, gata – îşi zise muşchetarul – să ne folosim de încurcătură, dacă e încurcătură!"

— Da, lângă cimitir – repetă Porthos. Planchet e, fără îndoială, un băiat minunat, care face nişte dulceţuri grozave, dar ferestrele casei lui dau spre cimitir. E întristător! Aşa, bunăoară, azi-dimineaţă...

— Azi-dimineaţă?... murmură Aramis din ce în ce mai tulburat.

D'Artagnan se întoarse cu spatele şi se duse să bată toba, cu degetele, în geam.

— Azi-dimineaţă – continuă Porthos – am văzut înmormântarea unui creştin.

— Ah! Ah!

— Era ceva trist de tot! Eu, unul, n-aş putea să trăiesc într-o casă de unde vezi mereu numai morţi... Lui d'Artagnan, dimpotrivă, părea că-i place.

— Ah, a văzut şi d'Artagnan?

— N-a văzut, a sorbit din ochi toată întâmplarea.

Aramis simţi că se înăbuşă şi se întoarse să-l privească pe muşchetar; dar acesta intrase în vorbă şi discuta însufleţit cu de Saint-Aignan.

Episcopul continuă să-l mai tragă de limbă pe Porthos; apoi, după ce stoarse tot sucul din această lămâie uriaşă, aruncă la o parte coaja. Se întoarse spre prietenul său d'Artagnan şi, bătându-l pe umăr, îi zise, după ce de Saint-Aignan se depărtă, căci se anunţase masa regelui:

— Prietene!

— Prieten scump! răspunse d'Artagnan.

— Noi nu luăm masa cu regele astă-seară.

— Ba da, eu o iau.

— Poţi să stai de vorbă cu mine zece minute?

— Douăzeci. Atât îi trebuie maiestăţii sale până vine la masă.

— Unde vrei să vorbim?

— Dar şi aici, pe aceste canapele; regele a plecat, astfel că sala a rămas goală şi putem vorbi în linişte.

— Atunci să ne aşezăm.

Se aşezară. Aramis apucă o mână a lui d'Artagnan.

— Mărturiseşte, prietene – zise el – că l-ai îndemnat pe Porthos să nu mai aibă încredere în mine.

— Mărturisesc, dar nu în sensul în care înţelegi tu. L-am văzut pe Porthos plictisindu-se de moarte şi am vrut ca, prezentându-l regelui, să fac pentru el şi pentru tine ceea ce voi n-aţi putea face niciodată.

— Ce anume?

— Elogiul vostru, al amândurora.

— Ai făcut-o într-un chip nobil, mulţumesc.

— Şi ţi-am apropiat pălăria de cardinal, care era cam departe.

— Ah, recunosc! zise Aramis cu un zâmbet ciudat. Într-adevăr, eşti un bărbat nepreţuit când e vorba să vii în sprijinul prietenilor tăi.

— De fapt, n-am făcut altceva decât să-l sprijin pe Porthos.

— Oh, şi eu aveam de gând să fac acelaşi lucru! Dar tu ai braţul mai lung decât noi.

Fu rândul lui d'Artagnan să zâmbească.

— Uite ce e – zise Aramis – să fim sinceri unul cu altul; mă iubeşti ca şi altădată, dragul meu d'Artagnan?

— La fel ca şi-altădată – răspunse d'Artagnan, fără să mintă prea mult dându-i acest răspuns.

— Atunci, îţi mulţumesc, şi să ne spunem adevărul până la capăt – zise Aramis. Ai fost la Belle-Isie ca trimis al regelui?

— Să zicem.

— Voiai, aşadar, să ne răpeşti plăcerea de a-i oferi regelui Belle-Isle fortificată în întregime?

— Dar, prietene dragă, pentru a vă răpi o plăcere, ar fi trebuit ca mai întâi să vă cunosc intenţiile.

— Ai fost la Belle-Isle fără să ştii nimic?

— În ceea ce te priveşte, da! Cum dracu vrei să-mi fi închipuit că Aramis a devenit un inginer priceput la fortificaţii ca Polibiu sau Arhimede?

— Aşa-i. Totuşi ai bănuit că sunt amestecat în treaba de acolo?

— Ah, da!

— Şi despre Porthos la fel?

— Dragul meu, n-am avut cum să ghicesc că Aramis ar fi inginer. Şi n-aş fi putut să ghicesc că Porthos a şi devenit. Un latin a spus: "Devii orator, poet te naşti". Dar el n-a spus: "Te naşti Porthos şi devii inginer".

— Ţi-ai păstrat toată vioiciunea de spirit – zise Aramis cu răceală. Mai departe.

— Mai departe.

— După ce-ai aflat taina noastră, te-ai grăbit să i-o spui regelui?

— M-am grăbit cu atât mai mult, bunul meu prieten, cu cât am văzut că tu te grăbeai şi mai tare. Când un bărbat ce cântăreşte două sute cincizeci şi opt de livre, ca Porthos, părăseşte postul său, când un prelat gutos (iartă-mă, tu singur mi-ai spus că suferi de gută), când un prelat bate drumurile în goană, eu trag concluzia că aceşti doi prieteni, care n-au voit să mă prevină, aveau de ascuns faţă de mine lucruri de cea mai mare însemnătate şi – pe cinstea mea! – o iau şi eu la goană... şi alerg atât de repede cât îmi îngăduie slăbiciunea mea şi faptul că nu sufăr de gută.

— Dragă prietene, dar nu te-ai gândit că ai fi putut să ne faci, mie şi lui Porthos, un prost serviciu?

— Ba m-am gândit; dar voi, Porthos şi cu tine, m-aţi făcut să joc rolul unui caraghios la Beile-Isle.

— Iartă-mă – zise Aramis.

— Nu te supăra – zise d'Artagnan.

— Prin urmare, acum ştii totul? reluă Aramis.

— Pe cinstea mea, nu.

— Ştii că a trebuit să-l previn numaidecât pe domnul Fouquet, pentru ca el să ţi-o ia înainte la rege?

— Tocmai asta nu înţeleg, de ce trebuia.

— Domnul Fouquet are duşmani, recunoşti?

— Ei, da.

— Are mai ales unul...

— Primejdios?

— De moarte! Ei bine, pentru a înfrânge influenţa acestui duşman, domnul Fouquet a trebuit să-i facă regelui dovada unui mare devotament şi a unor mari sacrificii. I-a făcut o surpriză maiestăţii sale, oferindu-i Belle-Isle. Tu, ajungând cel dintâi ia Paris, surpriza s-ar fi spulberat... Am fi avut aerul că cedăm de frică.

— Înţeleg.

— Iată tot misterul – spuse Aramis, mulţumit că-l convinsese pe muşchetar.

— Numai că – zise acesta – mai simplu ar fi fost să mă fi tras deoparte, la Belle-Isle, şi să-mi fi spus: "Dragă prietene, noi fortificăm Belle-Isle-en-Mer pentru a i-o oferi regelui. Fă-ne plăcerea şi spune-ne pentru cine lucrezi. Eşti prietenul domnului Colbert sau al domnului Fouquet?" Poate că n-aş fi răspuns nimic; dar tu ai fi stăruit: "Eşti prietenul meu?" Şi eu ţi-aş fi spus: "Da".

Aramis înclină capul.

— În felul acesta – urmă d'Artagnan – m-ai fi legat de mâini şi de picioare, iar eu i-aş fi spus regelui: "Sire, domnul Fouquet fortifică Belle-Isle, şi încă foarte bine; dar iată un mesaj pe care guvernatorul din Belle-Isle m-a rugat să-l prezint maiestăţii voastre". Sau mai degrabă: "Iată o vizită a domnului Fouquet, în vederea intenţiilor sale". N-aş mai fi jucat astfel rolul unui neghiob, surpriza v-ar fi izbutit din plin, iar noi nu ne-am fi uitat chiorâş unul la altul.

— Pe când aşa – replică Aramis – astăzi ai procedat ca un prieten al domnului Colbert. Eşti cumva prietenul lui?

— Păcatele mele, nu! se lepădă muşchetarul. Domnul Colbert e un ticălos, şi îl urăsc aşa cum l-am urât pe Mazarin, dar fără să mă tem de el.

— Ei bine – zise Aramis – eu îl iubesc pe domnul Fouquet şi sunt al lui. Cunoşti situaţia mea... N-am avere... Domnul Fouquet mi-a dat putinţa să agonisesc câte ceva, să am o episcopie; domnul Fouquet m-a îndatorat, ca un om binevoitor, şi-mi reamintesc încă destul de lume, pentru a preţui bunele procedee. Pe scurt, domnul Fouquet mi-a cucerit inima, şi m-am pus în slujba lui.

— Nimic mai bun. Ai un stăpân vrednic de încredere.

Aramis îşi muşcă buzele.

— Cel mai bun, cred, din câţi se pot întâlni.

Apoi făcu o pauză. D'Artagnan se feri să-l tulbure.

— Ştii cumva prin ce împrejurare s-a pomenit Porthos amestecat în toate astea?

— Nu – răspunse d'Artagnan. Sunt curios din fire, e adevărat, dar nu-l descos niciodată pe un prieten, dacă el vrea să-mi ascundă o taină.

— Eu am să ţi-o spun totuşi.

— Nu e nevoie, dacă mărturisirea mă obligă la ceva.

— Oh, nu te teme de nimic! Porthos e omul pe care-l iubesc cel mai mult, fiindcă e simplu şi bun; Porthos e un om drept. De când sunt episcop, caut cu precădere firile simple, care mă fac să iubesc adevărul şi să urăsc intriga.

D'Artagnan îşi mângâie mustaţa.

— L-am înţeles şi l-am căutat pe Porthos: n-avea nici o treabă, iar prezenţa lui îmi amintea de zilele mele frumoase de altădată, fără a mă gândi să fac ceva rău în prezent. L-am chemat pe Porthos la Vannes. Domnul Fouquet, care ţine la mine, aflând că Porthos mi-e prieten, i-a făgăduit ordinul la prima promoţie; iată tot secretul.

— Nu mă voi folosi de el – zise d'Artagnan.

— O ştiu, dragă prietene; nimeni nu are mai multă onoare ca tine.

— Mă mândresc cu asta, Aramis.

— Acum... Şi prelatul îşi privi prietenul până în adâncul sufletului. Acum să vorbim despre noi, pentru noi. Vrei să devii unul din prietenii domnului Fouquet? Nu mă întrerupe înainte de a şti ce vreau să spun.

— Te ascult.

— Vrei să devii mareşal al Franţei, pair, duce, şi să ai un ducat de un milion?

— Dar, prietene – întrebă d'Artagnan – ca să capăt toate astea, ce trebuie să fac?

— Să fii omul domnului Fouquet.

— Eu sunt omul regelui, prietene.

— Nu întru totul, presupun.

— Oh, d'Artagnan e dintr-o bucată!

— Ai, îmi închipui, o ambiţie pe măsura inimii mari pe care o porţi în piept.

— Da, am.

— Ei bine?

— Ei bine, doresc să fiu mareşal al Franţei; dar regele mă va face mareşal, duce, pair; regele îmi va da toate acestea.

Aramis îl sfredeli pe d'Artagnan cu o privire scurtă.

— Oare nu e regele stăpânul? întrebă d'Artagnan.

— Nimeni nu tăgăduieşte asta; dar şi Ludovic al XIII-lea era stăpân.

— Oh, prietene dragă, însă între Richelieu şi Ludovic al XIII-lea nu exista un d'Artagnan – răspunse în linişte muşchetarul.

— În jurul regelui – zise Aramis – sunt destule pietre de care te loveşti.

— Nu însă şi regele, nu-i aşa?

— De bună seamă, numai că...

— Uite ce e, Aramis, eu văd că toţi se gândesc la ei, şi nici unul la acest tânăr prinţ; eu mă voi susţine, susţinându-l.

— Şi ingratitudinea?

— Numai cei slabi se tem de ea.

— Eşti atât de sigur de tine?

— Cred că da.

— Dar regele s-ar putea să nu mai aibă nevoie de tine.

— Dimpotrivă, cred că va avea mai multă nevoie ca oricând; gândeşte-te, prietene, dacă va trebui să fie arestat un nou Condé, cine-l va aresta? Numai asta... ea singură în toată Franţa.

Şi d'Artagnan bătu cu palma teaca spadei sale.

— Ai dreptate – rosti Aramis pălind.

Şi se ridică, strângându-i mâna lui d'Artagnan.

— Iată ultima chemare la masă – zise căpitanul de muşchetari. Îmi dai voie...

Aramis îşi trecu braţul pe după grumazul muşchetarului şi-i ispuse:

— Un prieten ca tine e piatra cea mai preţioasă de la coroana regală.

Apoi se despărţiră.

"Bine-am spus eu – gândi d'Artagnan – că aici se ascunde ceva."

"Să ne grăbim să dăm foc pulberii – îşi spuse Aramis – d'Artagnan ne-a arătat fitilul."

XVIII

PRINŢESA ŞI DE GUICHE

Am văzut cum plecase din sală contele de Guiche în ziua când Ludovic al XIV-lea îi oferise cu atâta galanterie domnişoarei de La Vallière minunatele brăţări câştigate la loterie. Contele se plimbă câtva timp prin jurul palatului, cu mintea şfâşiată de mii de bănuieli şi mii de nelinişti. Apoi fu văzut pândind într-un colţ al parcului, în dreptul pâlcului de carpeni, plecarea DOAMNEI.

Se scurse o bună jumătate de ceas. Singur în clipele acelea, contele nu putea spune că era străbătut de gânduri voioase. Îşi scosese carneţelul din buzunar şi se hotărî, după mii de şovăieli, să scrie aceste cuvinte:

Doamnă, vă rog să-mi acordaţi o întrevedere de câteva clipe. Să nu vă sperie această cerere, care nu trece dincolo de profundul respect ce mă face al dumneavoastră etc., etc.

Semnă această ciudată cerere, împăturită ca un răvaş de dragoste, când văzu ieşind din castel mai multe femei, apoi câţiva bărbaţi, în sfârşit aproape tot cercul reginei. O zări pe La Vallière însăşi, pe urmă pe Montalais vorbind cu Malicorne. Îi văzu pe toţi oaspeţii, până la ultimul, care, cu puţin mai înainte, umpleau salonul reginei-mame.

DOAMNA nu trecuse încă; ea trebuia oricum să străbată curtea pentru a ajunge în apartamentele sale, şi, din colţul parcului, de Guiche se strecură în curte. În sfârşit, o văzu ieşind pe DOAMNA, însoţită de doi paji ce duceau făcliile aprinse. Mergea repede, şi când ajunse în faţa uşii, strigă:

— Paji, să fie căutat domnul conte de Guiche. Are să-mi aducă un răspuns în legătură cu o însărcinare pe care i-am dat-o. Dacă e liber, să fie rugat să treacă pe la mine.

De Guiche rămase mut, ascuns în întuneric; dar, de îndată ce DOAMNA păşi pragul, el se repezi spre scăriţa de la intrare, luând aerul cel mai nepăsător, dar căutând să fie văzut de pajii care şi porniseră în grabă spre locuinţa lui. "Ah, DOAMNA mă caută!" îşi zise el foarte emoţionat si mototoli biletul devenit acum de prisos.

— Conte – zise unul dintre paji zărindu-l – suntem fericiţi că v-am întâlnit.

— Ce este, domnii mei?

— Un ordin de la DOAMNA.

— Un ordin de la DOAMNA? rosti de Guiche cu surprindere.

— Da, conte, alteţa sa regală vă cheamă; îi datoraţi, ne-a spus, un răspuns în legătură cu o însărcinare. Sunteţi liber?

— Sunt întru totul la ordinul alteţei sale regale.

— Atunci, binevoiţi şi veniţi cu noi.

Urcat la Prinţesă, de Guiche o găsi palidă şi tulburată. La uşă stătea Montalais, puţin neliniştită de ceea ce se petrecea în mintea stăpânei sale.

De Guiche se ivi în prag.

— Ah, dumneata eşti, domnule de Guiche! rosti Prinţesa. Intră te rog... Domnişoară de Montalais, nu mai am nevoie de dumneata.

Montalais, şi mai nedumerită încă, spuse noapte bună şi ieşi. Cei doi interlocutori rămaseră singuri.

Contele se simţea stăpân pe situaţie: DOAMNA fusese aceea care îi dăduse o întâlnire. Dar cum s-ar putea folosi contele de acest avantaj? DOAMNA era o fiinţă atât de capricioasă! Alteţa sa regală avea o fire atât de schimbătoare! Ceea ce şi dovedi fără întârziere, căci deschizând vorba, ea întrebă:

— Ei bine, n-ai să-mi spui nimic?

El crezu că-i ghicise gândul; crezu, căci aşa sunt făcuţi cei ce iubesc, lesne încrezători şi orbi ca poeţii şi ca profeţii, crezu că ea îi înţelesese dorinţa ce-l frământa de a o vedea, precum şi motivul acestei dorinţe.

— Ba da, doamnă – murmură el – şi mi se pare totul foarte ciudat.

— Întâmplarea cu brăţările, nu-i aşa? zise ea cu aprindere.

— Da, doamnă.

— Îl crezi pe rege îndrăgostit? Spune!

De Guiche o privi lung; ea îşi plecă ochii sub aceste priviri care pătrundeau până în adâncul inimii.

— Cred – răspunse el – că regele s-ar putea să-şi fi pus în gând să facă în ciudă cuiva; altfel nu s-ar arăta atât de grăbit pe cât este; nu s-ar încumeta să întunece virtutea unei fete până acum mai presus de orice discuţie.

— Cum! Această neruşinată? zise pe un ton tăios Prinţesa.

— Pot încunoştinţa pe alteţa voastră regală – vorbi de Guiche cu o hotărâre plină de respect – că domnişoara de La Vallière este iubită de un om care merită toată consideraţia, întrucât e un bărbat cu însuşiri alese.

— Oh, Bragelonne poate?

— Prietenul meu. Da, doamnă.

— Ei bine, chiar dacă e prietenul dumitale, ce-i pasă regelui de asta?

— Regele ştie că Bragelonne e logodnicul domnişoarei de La Vallière; şi cum Raoul l-a slujit pe rege cu toată vrednicia, regele nu va săvârşi un rău ce nu va mai putea fi îndreptat.

DOAMNA începu să râdă cu hohote, ceea ce-i făcu lui de Guiche o impresie dureroasă.

— Vă repet, doamnă, că eu nu-l cred pe rege îndrăgostit de La Vallière, şi dovada că nu-l cred e că tocmai voiam să vă întreb al cui amor propriu caută să-l înţepe maiestatea sa în această împrejurare? Dumneavoastră, care cunoaşteţi toată curtea, m-aţi putea ajuta să găsim răspunsul, cu atât mai mult cu cât, aşa precum se spune pretutindeni, alteţa voastră regală e în relaţii de strânsă prietenie cu regele.

DOAMNA îşi muşcă buzele şi, întrucât n-avea ce să răspundă, căută să schimbe firul convorbirii.

— Dovedeşte-mi – zise ea, aţintind asupra lui una din acele priviri în care se oglindeşte parcă sufletul întreg – dovedeşte-mi că mă căutai să-mi pui întrebări, mie care te-am chemat aici.

De Guiche scoase atunci din buzunar, cu gravitate, biletul pe care-l scrisese şi i-l arătă.

— Simpatie – zise ea.

— Da – răspunse contele cu o nemărginită tandreţe – da, simpatie. Eu însă v-am explicat cum şi pentru ce vă căutam: dumneavoastră, doamnă, îmi face impresia că vă întrebaţi încă şi acum pentru ce m-aţi chemat aici.

— Ai dreptate.

Şi nu ştiu ce să mai spună.

— Aceste brăţări au să mă facă să-mi pierd capul – zise ea deodată.

— Vă aşteptaţi cumva ca regele să vi le ofere? întrebă de Guiche.

— Şi de ce nu?

— Dar, înaintea dumneavoastră, doamnă, înaintea dumneavoastră, cumnata lui, era regina, soţia regelui.

— Înainte de La Vallière – rosti Prinţesa cu înveninare – nu eram eu, nu era întreaga curte?

— Vă încredinţez, doamnă – zise cu mult respect contele – că dacă aţi fi auzită vorbind astfel, că dacă cineva v-ar vedea ochii înroşiţi şi, Dumnezeu să mă ierte, lacrima asta ce vi se iveşte între gene, oh, da, toată lumea ar spune că alteţa voastră regală e geloasă.

— Geloasă! rosti Prinţesa cu semeţie. Geloasă pe La Vallière?

Se aştepta să-l vadă pe de Guiche înclinându-se în faţa tonului ei semeţ şi a gestului ei plin de mândrie.

— Geloasă pe La Vallière, da, doamnă – repetă el neclintit.

— Mi se pare, domnule – îngăimă ea – că dumneata îţi permiţi să mă insulţi!

— Nu cred asta, doamnă – răspunse contele, puţin neliniştit, dar hotărât să ţină în frâu această mânie nestăpânită.

— Ieşi! strigă Prinţesa în culmea întărâtării, într-atât sângele rece şi respectul mut al lui de Guiche o scoseseră din sărite.

De Guiche se retrase un pas, făcu o reverenţă cu încetineală, se ridică alb ca manşetele pe care le purta şi, cu o voce uşor schimbată, zise:

— Nu merita osteneala să mă grăbesc, pentru a mă alege cu această nedreaptă dizgraţie.

Şi întoarse spatele fără grabă. Nu făcu cinci paşi, că DOAMNA se repezi ca o tigroaică după el, îl apucă de mânecă şi, întorcându-l spre dânsa, îi zise, tremurând de furie:

— Respectul dumitale prefăcut este mai jignitor ca jignirea însăşi. Mă rog, jigneşte-mă, dar cel puţin spune o vorbă!

— Iar dumneavoastră, doamnă – răspunse contele calm, trăgând spada din teacă – străpungeţi-mi inima, dar nu mă chinuiţi în felul acesta.

După privirea pe care el o aţinti asupra-i, privire încărcată de dragoste, de hotărâre, de deznădejde chiar, ea înţelese că un bărbat atât de potolit în aparenţă îşi va înfige spada în piept dacă i-ar mai spune un singur cuvânt. Îi smulse fierul din mână şi, strângându-i braţul cu o pornire ce putea să fie luată drept dragoste, îi spuse:

— Conte, cruţă-mă. Vezi bine că sufăr şi n-ai nici o milă.

Lacrimile, ultima criză a acestui acces, îi înăbuşiră glasul. De Guiche, văzând-o că plânge astfel, o luă în braţe şi o duse până la fotoliu; după o clipă, ea izbucni în hohote.

— De ce – murmură el la picioarele sale – nu-mi mărturisiţi necazurile ce vă întunecă sufletul? Iubiţi pe cineva? Spuneţi-mi. Sunt gata să mor, dar numai după ce vă voi fi uşurat, consolat, slujit chiar.

— Oh, mă iubeşti atât de mult? murmură ea învinsă.

— Atât de mult vă iubesc, da, doamnă.

Ea îi întinse amândouă mâinile.

— Iubesc pe cineva, într-adevăr – rosti ea atât de încet, încât nimeni n-ar fi putut s-o audă.

El o auzi totuşi.

— Pe rege? întrebă.

Ea dădu uşor din cap, şi surâsul îi fu asemenea acelor luminări ale norilor prin care, după furtună, ai crede că vezi deschizându-se porţile paradisului.

— Dar – adăugă Prinţesa – o inimă nobilă e frământată şi de altfel de pasiuni. Iubirea e poezie; dar viaţa acestei inimi este orgoliul. Conte, m-am născut pe un tron, sunt mândră şi geloasă de rangul meu. Pentru ce regele îşi apropie ceea ce nu e vrednic de el?

— Iarăşi? vorbi de Guiche. Iată că o persecutaţi pe această biată fată, care va fi soţia prietenului meu.

— Eşti atât de naiv, ca să crezi asta?

— Dacă n-aş crede-o – răspunse el foarte palid deodată – Bragelonne ar fi prevenit chiar mâine, da, dacă aş bănui că această biată La Vallière şi-ar fi uitat jurământul pe care i l-a făcut lui Raoul. Dar nu, ar fi o crimă să trădez taina unei femei; ar fi o crimă să tulbur liniştea unui prieten.

— Dumneata socoţi – zise Prinţesa cu o sălbatică izbucnire de râs – că a nu şti ce se petrece în jurul tău înseamnă fericire?

— Aşa socot – răspunse el.

— Dovedeşte! Dovedeşte-mi-o! îl aţâţă ea.

— E foarte uşor. Doamnă, se vorbeşte la curte că regele vă iubeşte şi că-l iubiţi pe rege.

— Ei bine? zise ea răsuflând cu greu.

— Ei bine, presupuneţi că Raoul, prietenul meu, ar fi venit şi mi-ar fi spus: "Da, regele o iubeşte pe DOAMNA; da, regele a cucerit inima DOAMNEI". Cred că l-aş fi ucis pe Raoul!

— Ar fi trebuit – zise Prinţesa cu acea încăpăţânare a femeilor ce se simt de necucerit – ar fi trebuit ca domnul Bragelonne să aibă dovezi pentru a-ţi vorbi astfel.

— Fapt este – răspunse de Guiche cu un oftat – că, nefiind înştiinţat, nu m-a preocupat aceasta, şi iată că neştiinţa mea mi-a salvat viaţa.

— Vei duce egoismul şi răceala dumitale până acolo – spuse DOAMNA – încât îl vei lăsa pe acest nefericit tânăr să o iubească mai departe pe La Vallière?

— Până în ziua când voi vedea că La Vallière e vinovată, da, doamnă.

— Dar brăţările?

— Ei, doamnă, întrucât dumneavoastră înşivă vă aşteptaţi să le primiţi de la rege, ce-aş mai putea spune?

Argumentul era puternic; Prinţesa fu zdrobită. Din clipa aceea nu mai avu ce să răspundă. Dar, cum era o inimă plină de nobleţe, cum spiritul ei venea totdeauna în ajutor, ea înţelese întreaga delicateţe a lui de Guiche. Citi limpede în inima lui că-l bănuia pe rege de a o iubi pe La Vallière, dar nu voia să se folosească de această portiţă de scăpare vulgară, care constă în a prăbuşi un rival în spiritul unei femei, dându-i acesteia încredinţarea, certitudinea că acest rival face curte altei femei. Ghici că el o bănuia pe La Vallière, dar că spre a-i lăsa timp să se îndrepte, spre a nu-i da prilejul să se piardă pentru totdeauna, îşi rezerva dreptul de a interveni direct atunci când va fi cazul, sau de a o mustra la momentul potrivit. Citi, într-un cuvânt, atâta măreţie sufletească, atâta generozitate în inima iubitului ei, încât simţi că se aprinde şi a sa în apropierea unei flăcări atât de curate. De Guiche, rămânând, cu toată teama lui de a displace, un bărbat consecvent şi devotat, creştea în ochii ei până la proporţiile unui erou, coborând-o pe dânsa la starea de femeie geloasă şi mică la suflet. Îl iubi din clipa aceea cu atâta căldură, încât nu se putu împiedica de a-i da o dovadă.

— Iată atâtea vorbe de prisos – zise ea apucându-i mâna. Bănuială, nelinişte, dispreţ, durere, cred că am rostit toate aceste cuvinte pe rând.

— Din păcate, da, doamnă.

— Şterge-le din inimă-ţi, aşa cum şi eu le smulg dintr-a mea. Conte, că această La Vallière îl iubeşte pe rege sau nu-l iubeşte, că regele o iubeşte sau n-o iubeşte pe La Vallière, să facem, din clipa aceasta, o deosebire între cele două roluri ale noastre. Văd că faci ochii mari; pun rămăşag că nu mă înţelegi!

— Sunteţi atât de ageră, doamnă, încât tremur totdeauna de teamă să nu vă displac.

— Iată-l cum tremură, frumosul îngrozit! rosti ea cu o drăgălăşenie plină de farmec. Da, domnule, am două roluri de jucat. Sunt sora regelui şi cumnata soţiei lui. În această calitate, nu am oare dreptul să mă preocupe intrigile căsniciei lor? Care e părerea dumitale?

— Cât mai puţin, doamnă.

— Aşa e, dar mai e şi o chestiune de demnitate; şi, pe urmă, sunt soţia DOMNULUI.

De Guiche scoase un suspin.

— Ceea ce – adăugă ea cu tandreţe – ar trebui să te facă să-mi vorbeşti totdeauna cu cel mai suveran respect.

— Oh! exclamă el căzându-i la picioare şi sărutându-i-le cu aprindere, ca pe ale unei divinităţi.

— Dar – murmură Prinţesa – cred că mai am şi un alt rol. Îl uitasem.

— Care? Care?

— Sunt femeie – răspunse ea şi mai încet încă. Iubesc.

De Guiche se ridică. Ea îi întinse braţele. Buzele li se împreunară. Un pas se auzi în dosul tapiseriei. Montalais ciocăni.

— Ce s-a întâmplat, domnişoară? întrebă DOAMNA.

— Cineva îl caută pe domnul de Guiche – răspunse Montalais, care avusese destul timp să vadă fâstâcirea actorilor acestor patru roluri, căci de Guiche şi-l jucase şi el cu eroism pe al său.

XIX

MONTALAIS ŞI MALICORNE

Montalais avea dreptate. Domnul de Guiche, chemat peste tot, era foarte expus, datorită mulţimii însăşi a treburilor, să nu poată răspunde nicăieri. Aşa că, şi aceasta e tăria situaţiilor slabe, DOAMNA, în pofida orgoliului ei rănit, în ciuda furiei sale lăuntrice, n-o putu dojeni cu mânie, deocamdată cel puţin, pe Montalais, care încălcase cu atâta neobrăzare consemnul aproape regal prin care fusese îndepărtată.

De Guiche, de asemenea, îşi pierdu capul, sau, mai bine să o spunem de-a dreptul, el îşi pierduse capul înainte de a se fi ivit Montalais, căci, de îndată ce auzi glasul fetei, fără să-şi mai ia rămas bun de la DOAMNA, aşa cum cea mai simplă bună-cuviinţă o cerea, chiar între egali, o zbughi pe uşă cu inima învolburată, cu mintea zăpăcită, lăsând-o pe Prinţesă cu o mână ridicată şi făcându-i un gest de despărţire. Cel mult, de Guiche putea să spună, cum avea să spună Chérubin o sută de ani mai târziu, că ducea pe buzele lui o fericire pentru o eternitate întreagă.

Montalais îi găsi deci pe cei doi îndrăgostiţi foarte încurcaţi: încurcat era cel care fugea, încurcată era şi cea care rămânea. Drept care, tânăra fată murmură, aruncând o privire interogativă în jurul ei:

— Cred că, de data asta, ştiu atât cât poate dori să ştie cea mai curioasă femeie din lume.

DOAMNA se simţi aşa de stânjenită de această privire inchizitorială, încât, ca şi cum ar fi auzit vorbele murmurate de Montalais, nu-i spuse nimic domnişoarei sale de onoare şi, lăsându-şi ochii în jos, trecu în camera ei de culcare. Ceea ce văzând, Montalais trase cu urechea. Şi o auzi pe DOAMNA întorcând cheia în uşă. Din clipa aceea, ea înţelese că era liberă pentru tot restul nopţii şi, făcând în faţa uşii care abia se închisese un gest destul de nerespectuos, ce voia să spună: "Noapte bună, Prinţesă!", coborî să-l reîntâlnească pe Malicorne, foarte preocupat în momentul acela să urmărească din ochi un curier plin de praf care tocmai ieşea de la contele de Guiche.

Montalais îşi dădu numaidecât seama că Malicorne făcea un lucru de mare însemnătate; îl lăsă deci să-şi holbeze ochii, să-şi întindă gâtul, şi când el reveni la poziţia sa firească, îl bătu uşurel pe umăr:

— Ei bine – întrebă fata – ce e nou?

— Domnul de Guiche e îndrăgostit de DOAMNA – răspunse Malicorne.

— Straşnică veste! Eu am aflat o noutate mai proaspătă.

— Şi ce anume ai aflat?

— Că DOAMNA e îndrăgostită de domnul de Guiche.

— Una e urmarea celeilalte.

— Nu întotdeauna, frumosul meu domn.

— Această axiomă se referă la mine?

— Persoanele prezente sunt, ca de obicei, scoase din cauză.

— Mulţumesc – spuse Malicorne. Dar de partea cealaltă? reluă el întrebările.

— Regele a venit astă-seară, după loterie, să o vadă pe domnişoara de La Vallière.

— Ei bine, a văzut-o?

— Nu.

— Şi de ce nu?

— Uşa era încuiată.

— Astfel că...?

— Astfel că regele s-a întors mofluz, ca un simplu hoţ care şi-a uitat uneltele acasă.

— Bun.

— Dar în partida a treia? întrebă Montalais.

— Curierul care a venit la domnul de Guiche a fost trimis de domnul de Bragelonne.

— Bun! rosti Montalais bătând din palme.

— Pentru ce bun?

— Fiindcă avem cu ce să ne îndeletnicim. Dacă ne-am plictisi acum, ar fi rău de noi.

— Ar trebui să ne împărţim rolurile – zise Malicorne – astfel ca să nu încurcăm lucrurile.

— Nimic mai simplu – răspunse Montalais. Trei intrigi, ţesute cu cap, duse cu îndemânare, dau, una peste alta, în cifră rotundă, trei bilete pe zi.

— Oh! strigă Malicorne ridicând din umeri. Dar nu te gândeşti, draga mea, că trei bilete într-o zi se potriveşte pentru simţămintele unor burghezi! Un muşchetar în serviciu, o fată la mănăstire, schimbându-şi biletul zilnic la înălţimea unei scări sau printr-o gaură făcută în zid... Într-un bilet e cuprinsă toată poezia acestor biete inimi. Pe când în cazul nostru... Oh, înseamnă că-l cunoşti puţin pe ibovnicul regal, draga mea!

— Bine, concluzia! zise Montalais neliniştită. S-ar putea să vină cineva.

— Concluzia? Dar abia sunt la naraţiune! Mai am încă trei puncte de adăugat.

— Zău că o să mă omoare cu flegma lui de flamand! strigă Montalais.

— Iar dumneata, dumneata ai să mă faci să-mi pierd capul cu această nerăbdare de italiancă. Ţi-am spus că îndrăgostiţii noştri îşi vor scrie volume, dar unde vrei să ajungi cu asta?

— La aceea că nici una din doamnele noastre nu poate să păstreze scrisorile pe care le va primi.

— Asta fără doar şi poate.

— Că domnul de Guiche nu va îndrăzni nici el să le păstreze pe ale sale.

— Ceea ce este cu putinţă.

— Ei bine, le voi păstra eu pe toate.

— Iată, într-adevăr, ceva imposibil – zise Malicorne.

— Şi de ce, mă rog?

— Pentru că nu eşti la dumneata acasă; pentru că stai în aceeaşi cameră cu La Vallière, pentru că în odaia unei domnişoare de onoare intră oricine, oricând vrea, şi scotoceşte totul; pentru că mă tem de regină, care e geloasă ca o spaniolă, de regina-mamă, geloasă ca două spaniole, şi, în sfârşit, de DOAMNA, geloasă ca zece spaniole.

— Ai uitat pe cineva.

— Pe cine?

— Pe DOMNUL.

— Nu vorbeam decât de femei. Să numărăm deci.

— DOMNUL, nr. 1.

— Nr. 2, de Guiche.

— Nr. 3, vicontele de Bragelonne.

— Nr. 4, regele.

— Regele?

— De bună seamă, regele, care va fi nu numai cel mai gelos, dar şi cel mai puternic dintre toţi. Ah, draga mea!

— Ce vrei să spui?

— În ce viespar te-ai vârât!

— Nu încă atât de primejdios, dacă vei voi să mă urmezi.

— Fără îndoială că te voi urma. Numai că...

— Numai că...?

— Cred că ar fi mai înţelept să dăm înapoi, cât mai e încă timp.

— Eu, dimpotrivă, cred că cel mai înţelept este să ne aşezăm de la început în fruntea tuturor acestor intrigi.

— Singură nu vei face nimic.

— Cu dumneata împreună, voi conduce şi zece asemenea intrigi. Acesta este elementul meu, înţelegi? Sunt făcută să trăiesc la curte, aşa cum salamandra e făcută să trăiască în mijlocul flăcărilor.

— Comparaţia dumitale nu mă mulţumeşte câtuşi de puţin, dragă prietenă. I-am auzit spunând pe învăţaţii foarte învăţaţi, mai întâi, că nu există salamandre, şi că chiar de-ar exista, ele ar fi arse şi ar ieşi fripte gata din foc.

— Învăţaţii dumitale pot să fie foarte învăţaţi în materie de salamandre. Dar savanţii dumitale n-au să-şi spuie niciodată cele ce-ţi spun eu acum: Aure de Montalais e menită să fie, până într-o lună, primul diplomat de la curtea Franţei!

— Bine, dar cu condiţia ca eu să fiu al doilea.

— S-a făcut: alianţă ofensivă şi defensivă, bineînţeles!

— Caută însă şi te fereşte de scrisori.

— Ţi le voi transmite pe măsură ce-mi vor cădea în mână.

— Ce-i vom spune regelui despre DOAMNA?

— Că DOAMNA îl iubeşte neîncetat pe rege.

— Ce-i vom spune DOAMNEI despre rege?

— Că va face greşeala cea mai mare dacă nu-l va menaja.

— Ce-i vom spune domnişoarei de La Vallière despre DOAMNA?

— Tot ce vom vrea: La Vallière e a noastră.

— A noastră?

— De două ori.

— Cum vine asta?

— Mai întâi, prin vicontele de Bragelonne.

— Lămureşte-mă.

— N-ai uitat, sper, că domnul de Bragelonne i-a trimis mai multe scrisori domnişoarei de La Vallière!

— Nu uit nimic.

— Aceste scrisori eu le-am primit, eu le-am ascuns.

— Şi, prin urmare, le mai păstrezi încă?

— Totdeauna.

— Unde? Aici?

— O, nu! Le am la Blois, în cămăruţa pe care o ştii.

— Cămăruţa mult iubită, cămăruţă a dragostei, anticameră a palatului în care te voi face să trăieşti într-o zi! Dar, iartă-mă, zici că toate aceste scrisori se află în cămăruţa aceea?

— Da.

— Şi nu le-ai pus într-un scrin?

— Fără îndoială, în acelaşi scrin unde puneam şi scrisorile pe care le primeam de la dumneata şi unde le aruncam şi pe ale mele atunci când treburile sau plăcerile te împiedicau să vii la întâlnire.

— Ah, foarte bine! zise Malicorne.

— Pentru ce această satisfacţie?

— Pentru că văd că nu mai e nevoie să alerg la Blois după scrisori. Le am aici.

— Ai adus scrinul aici?

— Îmi era drag, fiind al dumitale.

— Ia seama atunci, în scrin se găsesc scrisori originale ce vor avea un preţ mare mai târziu.

— Ştiu asta, la naiba, şi iată de ce râd, şi încă din toată inima.

— Acum, un ultim cuvânt.

— Pentru ce ultimul?

— Avem nevoie de ajutorul cuiva?

— Al nimănui.

— Valeţi, slujitoare?

— Răi, detestabili! Dumneata vei duce scrisorile, dumneata le vei primi. Oh, să lăsăm mândria la o parte! Altfel, dacă domnul Malicorne şi domnişoara Aure nu-şi vor face singuri afacerile, vor trebui să se resemneze a le vedea făcute de alţii.

— Ai dreptate; dar ce se petrece oare la domnul de Guiche?

— Nimic, îşi deschide fereastra.

— Să ne ascundem.

Şi fugiră amândoi; conjuraţia fusese încheiată.

Fereastra care se deschise era, într-adevăr, aceea a contelui de Guiche. Dar, aşa cum şi-ar putea închipui ignoranţii, el n-o deschisese şi nu ajunsese la fereastră numai spre a încerca să vadă umbra DOAMNEI în dosul perdelelor sale, iar preocuparea lui nu era acum aceea a unui îndrăgostit. Primise, după cum am spus, un curier; acest curier îi fusese trimis de Bragelonne. Vicontele de Bragelonne îi scrisese contelui de Guiche. Acesta din urmă citise şi recitise scrisoarea, care îi făcuse o adâncă impresie.

— Ciudat! Ciudat! murmură el. Prin ce mijloace atât de puternice îi mână soarta pe oameni spre ţintele lor?

Şi părăsi fereastra pentru a se apropia de lumină; reciti pentru a treia oară această scrisoare, ale cărei slove îi ardeau în acelaşi timp şi spiritul şi ochii.

Calais

Dragul meu conte,

L-am găsit la Calais pe domnul de Wardes, care a fost greu rănit într-o întâlnire cu domnul de Buckingham.

E un om viteaz, după cum ştii, acest de Wardes, dar duşmănos şi plin de răutate. Mi-a vorbit mult despre tine, pentru care, spunea, are o deosebită simpatie; despre DOAMNA, pe care o găseşte frumoasă şi drăgălaşă. A ghicit dragostea ta pentru persoana pe care o ştii.

Mi-a vorbit, de asemenea, despre o persoana care îmi e dragă şi mi-a stârnit cel mai viu interes, deplângându-mă foarte mult, totul cu neprecizări care m-au speriat la început, dar pe care am sfârşit prin a le socoti drept rezultate ale înclinărilor lui către mister. Iată faptul:

El a primit veşti de la curte. Înţelegi că nu puteau fi decât de la domnul de Lorraine. Se zvoneşte, spun veştile lui, despre o schimbare survenită în afecţiunea regelui. Ştii la cine se referă asta. Apoi, mai spun veştile lui, se vorbeşte despre o domnişoară de onoare care ar da loc la fel de fel de clevetiri.

Aceste fraze vagi nu m-au lăsat să dorm. Stau şi mă mustru, de ieri încoace, că firea mea dreaptă şi slabă, în ciuda unei anumite dârzenii, nu m-a lăsat să dau riposta cuvenită acestor insinuări. Într-un cuvânt, domnul de Wardes pleca la Paris; n-am căutat să-i întârzii plecarea, cerându-i lămuriri; şi apoi mi se părea prea aspru, mărturisesc, să-l iau la rost pe un om ale cărui răni abia se vindecaseră. Pe scurt, a plecat spunând că va face popasuri dese şi s-a dus să ia parte, zicea el, la curiosul spectacol pe care curtea se pregăteşte să-l dea peste puţină vreme. A adăugat la aceste cuvinte anumite felicitări, pe urmă anumite condoleanţe. Nu le-am priceput nici pe unele, nici pe celelalte. Eram frământat de gândurilc mele şi de neîncrederea ce mi-o trezea acest om, neîncredere pe care, tu ştii mai bine ca oricine, n-am putut să mi-o înving niciodată.

Dar, după plecarea lui, am intrat şi mai mult la bănuieli. E cu neputinţă ca un caracter cum e acela al lui de Wardes să nu fi pus o picătură din răutatea sa în raporturile pe care le-am avut împreună. E deci cu neputinţă ca în toate acele vorbe misterioase pe care le-a spus domnul de Wardes să nu fie şi un înţeles tainic care să mă pună pe gânduri în ceea ce mă priveşte, sau cu privinţă la persoana pe care o ştii.

Silit cum eram să plec numaidecât spre a împlini însărcinarea regelui, nu mi-a dat în minte să alerg după domnul de Wardes pentru a-i cere explicaţie asupra vorbelor sale în doi peri; îţi trimit însă un curier şi această scrisoare, care îţi va arăta toate îndoielile mele. Te socot în locul meu; eu îmi frământ mintea, tu fă ceva. Domnul de Wardes va sosi acolo în curând; află ce a vrut să spună, dacă nu ştii încă nimic.

În rest, domnul de Wardes pretindea că domnul de Buckingham a părăsit Parisul copleşit de bunăvoinţa DOAMNEI; iată o chestiune care m-ar fi făcut să pun numaidecât mâna pe spadă, dacă nu mi-aş fi gândit că mă găsesc într-o situaţie când slujirea regelui trebuie să treacă înaintea oricărei zâzanii.

Arde această scrisoare, pe care ţi-o aduce Olivain. Şi cine spune Olivain, spune încrederea însăşi.

Binevoieşte, te rog, dragul meu conte, şi-i aminteşte de mine domnişoarei de La Vallière, căreia îi sărut respectuos mâinile.

Te îmbrăţişează, al tău,

VICONTE DE BRAGELONNE.

P.S. Dacă ceva grav intervine, căci trebuie să prevedem totul, dragă prietene, trimite-mi un curier cu acest singur cuvânt: "Vino", şi voi fi la Paris după treizeci şi şase de ceasuri de la primirea scrisorii tale.

De Guiche suspină, împături scrisoarea pentru a treia oară şi, în loc s-o arunce în foc, cum îl îndemnase Raoul, o vârî în buzunar. Simţea nevoia s-o citească şi s-o recitească mereu.

— Câtă tulburare şi câtă încredere în acelaşi timp – murmură contele. Tot sufletul lui Raoul e în această scrisoare; a uitat să pomenească de contele de La Fère, dar vorbeşte despre respectul pe care i-l păstrează Louisei! Mă previne pe mine, mă roagă pentru el. Ah – continuă de Guiche cu un gest ameninţător – te amesteci în treburile mele, domnule de Wardes? Ei bine, mă voi ocupa şi eu de ale dumitale! Cât despre tine, sărmane Raoul, inima ta îmi lasă în grijă o comoară; voi veghea asupra ei, să n-ai nici o teamă!

Această făgăduială făcută, de Guiche trimise după Malicorne, rugându-l să treacă pe la dânsul fără zăbavă, dacă era cu putinţă. Malicorne răspunse chemării cu o grabă ce era primul rezultat al convorbirii lui cu Montalais.

Cu cât de Guiche, care se credea acoperit, îi punea mai multe întrebări lui Malicorne, cu atât acesta, care lucra în umbră, îi ghicea gândurile. Rezultă că, după un sfert de ceas de convorbire, în care răstimp de Guiche crezu că descoperise întregul adevăr în legătură cu La Vallière şi regele, el nu află absolut nimic în afară de ceea ce văzuse cu ochii lui, în timp ce Malicorne află sau ghici, cum vreţi, că Raoul avea bănuieli, acolo, departe, şi că de Guiche îşi luase sarcina să vegheze şi să apere comoara Hesperidelor. Malicorne primi să fie balaurul.

De Guiche socoti că făcuse totul pentru prietenul său şi nu se mai ocupă decât de ale lui.

Fu anunţată pentru a doua zi seara întoarcerea lui de Wardes şi prima lui înfăţişare la rege. După aceea, convalescentul trebuia să se ducă la DOMNUL.

De Guiche se prezentă la DOMNUL înainte de ora hotărâtă.

XX

CUM A FOST PRIMIT DE WARDES LA CURTE

DOMNUL îl primise pe de Wardes cu acea aleasă favoare pe care împrospătarea spiritului o impune unui caracter nestatornic atunci când se iveşte ceva nou.

De Wardes, care, într-adevăr, nu mai fusese văzut de o lună, era un fruct nou. A-l mângâia însemna mai întâi o necredinţă arătată celor vechi, şi o necredinţă are totdeauna farmecul ei; însemna apoi o reparare ce i se cuvenea. DOMNUL îl trată deci într-un chip cu totul deosebit.

Domnul cavaler de Lorraine, care se temea foarte mult de acest rival, dar care respecta această a doua natură întru totul asemănătoare cu a sa, plus curajul, domnul cavaler de Lorraine avu pentru de Wardes mângâieri şi mai dulci încă decât acelea ale DOMNULUI.

De Guiche era acolo, după cum am arătat, dar sta puţin mai la o parte, aşteptând cu răbdare ca toate aceste îmbrăţişări să ia sfârşit.

De Wardes, în timp ce vorbea cu ceilalţi, şi chiar cu DOMNUL, nu-l scăpa din ochi pe de Guiche; instinctul îi spunea că acesta se afla acolo numai pentru el. De aceea se îndreptă spre de Guiche de îndată ce termină cu ceilalţi. Amândoi schimbară complimentele cele mai curtenitoare; după care, de Wardes se reîntoarse la DOMNUL şi la ceilalţi gentilomi.

În mijlocul acestor felicitări de bun sosit fu anunţată DOAMNA. Prinţesa aflase despre sosirea lui de Wardes. Ea ştia totul despre duelul lui cu Buckingham. Nu se simţea totuşi stânjenită că se afla acolo la primele cuvinte pe care trebuia să le rostească cel pe care-l ştia duşmanul ei. Ea era însoţită de câteva doamne de onoare.

De Wardes îi făcu DOAMNEI cele mai graţioase reverenţe, apoi anunţă din capul locului, pentru a deschide ostilităţile, că era gata să dea ştiri despre domnul de Buckingham şi prietenii lui. Era un răspuns direct la răceala cu care îl primise DOAMNA.

Atacul era puternic; DOAMNA simţi lovitura, fără să pară că o primise. Îşi aruncă repede ochii asupra DOMNULUI şi asupra lui de Guiche. DOMNUL roşi, de Guiche păli. Numai DOAMNA nu-şi schimbă fizionomia; dar, înţelegând câte neplăceri putea să-i facă acest duşman în faţa celor două personaje care-l ascultau, se plecă zâmbitoare către călător. Acesta schimbă numaidecât vorba.

DOAMNA era îndrăzneaţă, imprudentă chiar; orice retragere o împingea înainte. După prima strângere de inimă, intră din nou în foc.

— Ai suferit mult din pricina rănilor, domnule de Wardes? întrebă ea. Căci am auzit că ai avut nenorocul să fii rănit.

Fu rândul lui de Wandes să tresară; el îşi muşcă buzele.

— Nu, doamnă – răspunse – aproape deloc.

— Totuşi, pe căldura asta îngrozitoare...

— Aerul mării e rece, doamnă, şi apoi aveam o consolare.

— Oh, cu atât mai bine!... Care?

— Aceea de a şti că adversarul meu suferea mai mult decât mine.

— Ah, el a fost rănit mai grav decât dumneata? Nu ştiam asta – zise Prinţesa cu o desăvârşită nepăsare.

— Oh, doamnă, vă înşelaţi, sau mai degrabă lăsaţi a se crede că vă înşelaţi ascultând vorbele mele. Nu spun că ar fi suferit trupeşte mai mult decât mine, ci că inima îi era rănită.

De Guiche înţelese unde ţintea discuţia; îşi luă îndrăzneala să-i facă semn DOAMNEI; acest semn o ruga să se retragă din luptă. Dar ea, fără a-i răspunde lui de Guiche, prefăcându-se că nici nu-l ia în seamă, şi mereu zâmbitoare, întrebă:

— Dar cum, domnul de Buckingham era rănit în inimă? Nu credeam, până acum, că o rană la inimă se poate vindeca.

— Vai, doamnă – răspunse cu graţiozitate de Wardes – toate femeile cred aşa ceva, şi tocmai asta le face să aibă asupra noastră superioritatea încrederii.

— Draga mea, n-ai înţeles bine – zise Prinţul, pierzându-şi răbdarea. Domnul de Wardes vrea să spună că ducele de Buckingham a fost atins la inimă de altceva decât de o spadă.

— A, bine, bine! exclamă DOAMNA. Ah, e o glumă a domnului de Wardes; foarte bine. Totuşi aş vrea să ştiu, oare domnul de Buckingham ar gusta această glumă? Într-adevăr, păcat că nu se află şi el aici, domnule de Wardes!

Un fulger trecu prin ochii interlocutorului ei.

— Oh – rosti el scrâşnind din dinţi – şi eu aş vrea asta!

De Guiche nu făcu nici o mişcare. DOAMNA părea că aşteaptă să-i sară în ajutor.

DOMNUL şovaia. Cavalerul de Lorraine făcu un pas şi luă cuvântul.

— Doamnă – zise el – de Wardes ştie prea bine că, pentru un Buckingham, o rană la inimă nu e un lucru nou, şi că tot ce-a spus el s-a mai văzut.

— În loc de un aliat, doi duşmani – murmură DOAMNA – doi duşmani uniţi între ei, înverşunaţi!

Şi schimbă firul convorbirii.

A schimba firul convorbirii este, se ştie, un drept al prinţilor, iar eticheta obligă pe ceilalţi să-l respecte. Restul întrevederii fu deci moderat: principalii actori îşi terminaseră rolurile.

DOAMNA se retrase devreme, şi DOMNUL, care voia să-i vorbească, îi dădu braţul. Cavalerul se temea ca buna înţelegere să nu se statornicească între cei doi soţi, lăsându-i să plece liniştiţi împreună. Se îndreptă deci spre apartamentul DOMNULUI, pentru a-l surprinde la întoarcere şi a distruge, cu trei vorbe, toate bunele impresii pe care DOAMNA le-ar fi putut sădi în inima lui.

De Guiche făcu un pas către de Wardes, care era înconjurat de multă lume. Îi arătă prin aceasta dorinţa de a vorbi cu el. De Wardes îi făcu semn, din ochi şi din cap, că înţelegea. Pentru străini, acest semn nu era decât o manifestare de prietenie. Atunci de Guiche se întoarse liniştit şi aşteptă.

Nu avu însă prea mult de aşteptat. De Wardes, după ce scăpă de cei din jurul lui, veni lângă de Guiche şi, după un nou salut, începură să se plimbe amândoi, unul lângă altul.

— Ai călătorit bine la întoarcere, dragul meu de Wardes? zise contele.

— Excelent, după cum vezi.

— Şi ai rămas tot vesel ca de obicei?

— Mai mult ca oricând.

— Asta e o mare fericire.

— Ce vrei, totul e bufonerie pe lumea asta, totul e grotesc în jurul nostru!

— Ai dreptate.

— Ah, eşti, aşadar, de aceeaşi părere?

— La dracu! Şi ne aduci veşti de acolo?

— Pe legea mea, nu! Vin să aflu aici veşti.

— Spune, nu te-ai întâlnit totuşi, nu de mult, la Boulogne, cu cineva, cu unul din prietenii noştri?

— Cu cineva... din prietenii noştri?...

— Ai memoria scurtă, după cum văd.

— Ah, da: Bragelonne?

— Exact.

— Care se ducea cu o misiune la regele Carol al II-lea?

— Aşa e. Ei bine, nu ţi-a spus, sau nu i-ai spus...

— Nu mai ştiu ce i-am spus, îţi mărturisesc sincer; dar ştiu ceea ce nu i-am spus.

De Wardes era şiretenia însăşi. Simţea foarte bine, după atitudinea lui de Guiche, atitudine plină de răceală, de demnitate, că întrevederea lor va lua o întorsătură neplăcută. Se hotărî deci să lase convorbirea să-şi urmeze la întâmplare firul, dar el să se ţină mereu în gardă.

— Si, dacă nu te superi, ce anume nu i-ai spus? îl întrebă de Guiche.

— Ei bine, ceea ce se vorbeşte despre La Vallière.

— La Vallière... Ce mai e şi asta? Şi ce lucrări atât de ciudate ai putut să afli dumneata acolo, pe când Bragelonne, care era aici, nu le-a aflat?

— Îmi pui această întrebare în mod cu adevărat serios?

— Cât se poate de serios!

— Cum, dumneata, om de curte, dumneata, care trăieşti în preajma DOAMNEI, dumneata, comeseanul casei, prietenul DOAMNEI, dumneata, favoritul frumoasei noastre Prinţese?

De Guiche se făcu roşu de mânie.

— De care Prinţesă vorbeşti? întrebă el.

— Dar nu cunosc decât una, dragul meu. Vorbesc de DOAMNA. Oare mai ai şi altă Prinţesă în inimă? Spune!

De Guiche era gata să izbucnească, dar observă prefăcătoria.

O ceartă era de neînlăturat între cei doi tineri. De Wardes voia însă ca cearta să se desfăşoare în numele DOAMNEI, în timp ce de Guiche n-o primea decât în numele domnişoarei de La Vallière. De aceea, începând din acea clipă, între ei se înfiripă un joc de prefăcătorii necontenite şi care aveau să dureze până când unul avea să fie atins în plin.

De Guiche îşi recăpătă deodată tot sângele rece.

— Nu e câtuşi de puţin vorba aici despre DOAMNA, dragul meu de Wardes – zise el – ci despre ceea ce spuneai dumneata însuţi adineauri.

— Şi ce spuneam eu adineauri?

— Că i-ai ascuns lui Bragelonne anumite lucruri.

— Pe care dumneata le cunoşti tot atât de bine ca şi mine – replică de Wardes.

— Nu, pe onoarea mea!

— Haidade!

— Dacă mi le spui, le voi şti; altfel nu, îţi jur!

— Cum, eu vin de departe, de la şaizeci de leghe, în timp ce dumneata nu te-ai clintit de aici, ai văzut cu ochii dumitale ceea ce zvonurile mi-au vestit mie acolo, şi acum te aud spunând cu toată seriozitatea că nu ştii nimic? Oh, conte, nu eşti deloc milos cu mine!

— Crede ce vrei, de Wardes, dar, îţi repet, nu ştiu nimic.

— Faci pe discretul; e prudent din parte-ţi.

— Aşadar, nu-mi vei spune nimic, nimic, ca şi lui Bragelonne?

— Faci pe neştiutorul, dar sunt convins că DOAMNA nu va fi tot atât de stăpână pe sine ca dumneata.

"Ah, făţarnicule – gândi de Guiche – iată-te adus pe terenul tău."

— Ei bine – continuă de Wardes – dacă e atât de greu să ne înţelegem cu privire la Bragelonne şi La Vallière, atunci să vorbim despre chestiunile dumitale personale.

— Dar – răspunse de Guiche – eu nu am chestiuni personale. Presupun că nu i-ai spus nimic lui Bragelonne ce nu mi-ai putea spune acum şi mie!

— Nu. Dar, pricepi, de Guiche? Cu cât sunt mai neştiutor în privinţa unor lucruri, cu atât sunt mai stăpân pe altele. Dacă ar fi să-ţi vorbesc, de pildă, despre legăturile domnului de Buckingham la Paris, întrucât am călătorit împreună cu ducele, aş putea să-ţi spun lucrurile cele mai interesante. Vrei să ţi le spun?

De Guiche îşi trecu mâna peste fruntea năpădită de sudoare.

— Nu – zise el – de o sută de ori nu! Nu simt nici o curiozitate pentru ceea ce nu mă priveşte personal. Domnul de Buckingham nu e pentru mine decât o simplă cunoştinţă, pe câtă vreme Raoul mi-e un prieten foarte apropiat. Deci nu mă interesează să ştiu ce i s-a întâmplat domnului de Buckingham, dar mă interesează foarte mult să aflu ce i s-a întâmplat lui Raoul.

— La Paris?

— Da, la Paris sau la Boulogne. Înţelegi, eu sunt aici; dacă se petrece ceva, eu mă găsesc aici pentru a face faţă la orice, în timp ce Raoul e absent şi nu mă are decât pe mine să-l reprezint; prin urmare, chestiunile lui Raoul înaintea alor mele.

— Dar Raoul se va întoarce.

— Da, după ce-şi va îndeplini misiunea. Până atunci, îţi dai seama, nu pot lăsa să se vorbească despre el anumite lucruri, fără ca eu să le cercetez.

— Cu atât mai mult cu cât el va rămâne oarecare timp la Londra – zise de Wardes cu un rânjet semnificativ.

— Crezi? întrebă de Guiche cu un aer naiv.

— La naiba, îţi închipui oare că a fost trimis la Londra numai ca să se ducă până acolo şi să se întoarcă? Nu, a fost trimis la Londra ca să rămână acolo.

— Ah, conte – zise de Guiche strângându-l cu putere de braţ pe de Wardes – iată o bănuială destul de neplăcută pentru Bragelonne şi care justifică pe deplin ceea ce mi-a scris el de la Boulogne.

De Wardes tăcu o clipă: dorinţa de a bârfi îl împinsese prea departe şi, din propria lui nesocotinţă, căzuse singur în capcană.

— Ei bine, să vedem ce ţi-a scris? întrebă el.

— Că ai strecurat cu perfidie câteva vorbe în doi peri cu privire la domnişoara de La Vallière şi că păreai a lua în râs marea lui încredere în această fată.

— Da, am făcut aceasta – zise de Wardes – şi mă aşteptam, făcând-o, să-l aud pe vicontele de Bragelonne spunând ceea ce un bărbat îi spune unui alt bărbat când acesta din urmă îl supără cu ceva. Astfel, de pildă, dacă eu aş căuta un motiv de ceartă cu dumneata, ţi-aş spune ca DOAMNA, după ce-a pus ochii pe domnul de Buckingham, dovedeşte acum că nu l-a îndepărtat pe frumosul duce decât în favoarea dumitale.

— Oh, asta nu m-ar jigni pentru nimic în lume, dragul meu de Wardes! răspunse de Guiche surâzând, în ciuda fiorului ce simţea că-i străbate vinele ca o injecţie de foc. La dracu, o asemenea favoare e dulce ca mierea!

— De acord; numai că, dacă aş ţine cu orice preţ să mă cert cu dumneata, aş căuta să-ţi smulg o dezminţire şi ţi-aş vorbi de un anumit boschet unde te-ai întâlnit cu această ilustră Prinţesă, de anumite îngenuncheri, de anumite sărutări de mâini, şi dumneata, care eşti un om tainic, dumneata, aprins şi întărâtat...

— Ei bine, nu, ţi-o jur – rosti de Guiche întrerupându-l cu zâmbetul pe buze, deşi simţea că moare de ciudă – nu, îţi jur că asta nu m-ar răni câtuşi de puţin şi că nu ţi-aş da nici o dezminţire. Ce vrei, scumpul meu conte, aşa sunt eu făcut! Când e vorba de lucruri cate mă privesc, rămân rece ca gheaţa. Ah, dar e cu totul altceva când e vorba de un prieten care nu se află de faţă, de un prieten care, plecând, mi-a lăsat în grijă apărarea intereselor lui. Oh, pentru acest prieten, crede-mă, de Wardes, mă aprind ca focul!

— Te înţeleg, domnule de Guiche, dar, aşa cum singur ai spus, nu poate fi vorba între noi, în clipa de faţă, nici de Bragelonne, nici de această fetişcană fără însemnătate care se numeşte La Vallière.

Tocmai atunci, câţiva tineri de la curte străbăteau salonul şi, auzind cuvintele ce fuseseră rostite, erau dispuşi să le asculte şi pe cele ce aveau să urmeze. De Wardes observă aceasta şi continuă cu glas tare:

— O, dacă La Vallière ar fi o cochetă ca DOAMNA, ale cărei nazuri, foarte nevinovate, o recunosc, l-au izgonit mai întâi pe domnul de Buckingham în Anglia şi apoi te-au trimis pe dumneata în surghiun, căci, orice s-ar zice, te-ai lăsat prins în mrejele ei, nu-i aşa, domnule?

Gentilomii se apropiară, de Saint-Aignan în frunte, Manicamp după el.

— Eh, dragul meu, ce să-i faci – zise de Guiche râzând – sunt un închipuit, toată lumea ştie asta! Am luat în serios o glumă şi m-am pomenit trimis în exil. Dar am văzut greşeala, mi-am îngenuncheat mândria la picioarele cui trebuia şi am obţinut reîntoarcerea, dezvinovăţindu-mă în chip onorabil şi făgăduindu-mi să mă vindec de acest cusur, încât, după cum vezi, m-am şi vindecat în aşa fel că astăzi râd de ceea ce, cu patru zile în urmă, îmi sfâşia inima. Dar el, Raoul, e iubit; el nu râde de zvonurile ce-i pot tulbura fericirea, de zvonurile al căror interpret te-ai făcut dumneata, deşi ştiai, conte, ca şi mine, ca şi aceşti domni, ca toată lumea de la curte, că aceste zvonuri nu erau decât o defăimare.

— O defăimare! strigă de Wardes, furios de a se vedea prins în cursă de sângele rece al lui de Guiche.

— Ei da, o defăimare. Doamne, iată scrisoarea lui, în care îmi spune c-ai vorbit-o de rău pe domnişoara de La Vallière şi în care mă întreabă dacă tot ceea ce i-ai spus despre această fată este adevărat. Vrei să-i fac judecători pe aceşti domni, de Wardes? Şi, cu cel mai desăvârşit sânge rece, de Guiche citi cu glas tare paragraful din scrisoare referitor la de La Vallière. Şi acum – continuă de Guiche – pentru mine e limpede că ai vrut să destrami fericirea scumpului meu Bragelonne şi că vorbele dumitale porneau numai din răutate.

De Wardes se uită în jurul lui, pentru a vedea dacă va primi vreun sprijin de undeva; dar, la gândul că de Wardes o defăimase, fie direct, fie indirect, pe aceea care era idolul zilei, fiecare clătină din cap, şi de Wardes nu văzu în preajma sa decât oameni gata să-l învinovăţească.

— Domnilor – zise de Guiche, ghicind din instinct sentimentele celorlalţi – discuţia mea cu domnul de Wardes se poartă asupra unui subiect atât de delicat, încât e bine ca nimeni să nu audă mai mult decât s-a auzit. De aceea, păziţi uşile, vă rog, şi lăsaţi-ne să terminăm această convorbire între noi, aşa cum se cuvine între doi gentilomi dintre care unul a căutat să-i aducă o jignire celuilalt.

— Domnilor! Domnilor! strigară cei din jur.

— Găsiţi oare c-am făcut rău luând apărarea domnişoarei de La Vallière? zise de Guiche. În acest caz, mă consider vinovat şi-mi retrag cuvintele jignitoare pe care le-am putut spune împotriva domnului de Wardes.

— La dracu, nu! rosti de Saint-Aignan. Domnişoara de La Vallière e un înger.

— Virtutea, puritatea întruchipată! adăugă Manicamp.

— Vezi dar, domnule de Wardes – zise de Guiche – că nu sunt singurul care iau apărarea acestei biete copile. Domnilor, vă rog, pentru a doua oară, să ne lăsaţi singuri. Priviţi, e cu neputinţă să fim mai calmi decât suntem.

Curtenii nici nu voiau altceva decât să se retragă; unii se îndreptară spre o uşă, ceilalţi spre cealaltă. Cei doi tineri rămaseră singuri.

— Frumos joc! zise de Wardes către conte.

— Nu-i aşa? răspunse acesta.

— Ce vrei? Eu m-am prostit în provincie, dragul meu, în timp ce dumneata, care ai căpătat atâta stăpânire asupra dumitale însuţi, mă depăşeşti, conte. Înveţi totdeauna ceva în societatea femeilor! Primeşte, deci, felicitările mele!

— Le primesc.

— Pe care i le vei reîntoarce DOAMNEI.

— O, acum, dragă domnule de Wardes, să vorbim oricât de tare vei voi.

— Nu mă provoca.

— Oh, te provoc! Eşti cunoscut ca un om rău; dacă vei face aceasta, vei trece drept un laş, şi DOMNUL va pune să fii spânzurat chiar astă-seară de drugul ferestrei lui. Vorbeşte, scumpul meu de Wardes, vorbeşte!

— Sunt bătut.

— Da, însă nu atât cât ar trebui.

— Văd că nu te-ai da în lături să mă snopeşti în bătaie.

— Nu, deloc.

— Drace! Deocamdată însă, dragul meu conte, ai nimerit-o prost; după cele câte am păţit, nu mai pot face faţă unei încăierări. Am pierdut prea mult sânge la Boulogne; la cel mai mic efort, rănile mi s-ar redeschide şi, într-adevăr, ai termina repede cu mine.

— Asta aşa e – zise de Guiche – totuşi, când ai venit aici, aveai o mină bună şi-ţi arătai braţele puternice.

— Da, braţele mă ajută încă, e adevărat, însă picioarele îmi sunt slăbite şi, apoi, n-am mai mânuit spada de când cu blestematul acela de duel; în timp ce dumneata, sunt sigur, faci exerciţii în fiecare zi pentru a-ţi desăvârşi îndemânarea.

— Pe cuvânt de onoare, domnule – răspunse de Guiche – iată o jumătate de an de când n-am mai făcut exerciţii.

— Nu, degeaba, conte, oricât aş vrea, nu mă voi bate, cu dumneata cel puţin. Îl voi aştepta pe Bragelonne, deoarece îmi spui că Bragelonne e cel supărat pe mine.

— O, nu, n-ai să-l aştepţi pe Bragelonne! zbieră de Guiche scos din răbdări. Căci, singur ai spus, Bragelonne s-ar putea să se întoarcă târziu şi, până să vină el, firea dumitale păcătoasă şi-ar face de cap.

— Totuşi voi avea o scuză. Ia seama!

— Îţi dau opt zie, ca să te întremezi.

— Aşa e mai bine. În opt zile, vom vedea.

— Da, da, înţeleg: în opt zile vei putea fugi la duşman. Ei bine, nu, nu!

— Eşti nebun, domnule – zise de Wardes făcând un pas înapoi.

— Iar dumneata eşti un ticălos dacă nu vrei să te baţi de bună voie!

— Ei bine?

— Te voi pârî regelui că n-ai vrut să te baţi după ce-ai defăimat-o pe La Vallière.

— Ah – făcu de Wardes – eşti primejdios de perfid, domnule om cumsecade!

— Nimic nu poate fi mai prejos decât perfidia aceluia care face totdeauna pe cinstitul.

— Redă-mi atunci picioarele, sau lasă-ţi sânge pentru a ne potrivi puterile.

— Nu, propun altceva mai bun.

— Ce, spune!

— Vom încăleca amândoi pe cai şi vom schimba câte trei focuri de pistoale. Eşti un trăgător de prima mână. Te-am văzut doborând rândunele dintr-un glonte şi din goana calului. Nu spune nu, te-am văzut!

— Mi se pare că ai dreptate – zise de Wardes – şi, dacă-i aşa, s-ar putea să te ucid.

— Într-adevăr, mi-ai face un mare serviciu.

— Mă voi sili să-ţi îndeplinesc dorinţa.

— Ne-am înţeles?

— Dă-mi mâna.

— Iat-o... Dar cu o condiţie.

— Care?

— Jură-mi că nu-i vei spune nimic regelui şi nici nu vei pune pe altcineva să-i spună.

— Nu-i voi spune, ţi-o jur.

— Mă duc să-mi iau calul.

— Şi eu pe-al meu.

— Unde ne vom duce?

— Pe câmp; cunosc un loc cât se poate de bun.

— Mergem împreună?

— De ce nu!

Şi, îndreptându-se amândoi spre grajduri, trecură pe sub ferestrele DOAMNEI, unde se zărea o lumină slabă: o umbră creştea în dosul perdelelor de dantelă.

— Iată acolo o femeie – zise de Wardes surâzând – căreia nici prin gând nu-i trece că noi ne ducem la moarte pentru ea.

XXI

LUPTA

De Wardes îşi alese calul său, iar de Guiche pe al lui. Apoi fiecare şi-l înşeuă singur, cu câte o şa cu cobur pentru pistoale. De Wardes n-avea nici un pistol. De Guiche avea două perechi. Trimise să i le aducă de acasă, le încărcă şi-i dădu lui de Wardes să aleagă. De Wardes alese pistoalele pe care le mai folosise de douăzeci de ori, aceleaşi cu care de Guiche îl văzuse doborând rândunelele din zbor.

— N-ai să te miri – zise el – dacă-mi iau toate măsurile de precauţie. Dumneata îţi cunoşti armele. Nu fac altceva, deci, decât să-mi egalizez sorţii cu ai dumitale.

— Observaţia era de prisos – răspunse de Guiche – eşti în drepturile dumitale.

— Acum – zise de Wardes – te rog să mă ajuţi să încalec, deoarece simt încă oarecare greutate.

— Atunci, ar fi trebuit să pornim pe jos.

— Nu, odată în şa, mă simt în puteri.

— Foarte bine, să nu mai vorbim despre asta.

Şi de Guiche îl ajută să se urce pe cal.

— Dar – zise pe urmă tânărul – în graba noastră de a ne ucide unul pe altul, n-am ţinut seama de un lucru.

— De care?

— Că e noapte şi că ar trebui să ne omorâm pe dibuite.

— Nu e nimic. Rezultatul va fi acelaşi.

— Totuşi, mai e şi altceva, peste care nu putem trece, anume că oamenii cinstiţi nu se bat niciodată în duel fără martori.

— Oh – strigă de Guiche – dumneata doreşti ca şi mine ca totul să fie în orânduială!

— Da, căci n-aş vrea de loc să se spună că m-ai asasinat, şi cu atât mai puţin, în cazul că te voi ucide eu, n-aş vrea să fiu învinuit de crimă.

— S-a spus aşa ceva despre duelul dumitale cu domnul de Buckingham? întrebă de Guiche. Şi el s-a desfăşurat totuşi în aceleaşi condiţiuni în care se va desfăşura şi-al nostru.

— Da, dar atunci era încă ziuă, iar noi ne aflam în apă până la coapse; afară de asta, un mare număr de spectatori erau înşiraţi pe ţărm şi ne priveau îndeaproape.

De Guiche stătu o clipă să cumpănească, dar gândul – care-i mai trecuse o dată prin minte – că de Wardes voia să aibă martori pentru a aduce iarăşi vorba despre DOAMNA, şi a da astfel o întorsătură nouă întâlnirii, îi stărui şi mai tare în minte. Nu răspunse deci nimic, şi când de Wardes îl întrebă pentru ultima oară cu o privire, îi răspunse printr-un semn din cap care voia să spună că e mai bine să rămână la cele ce-au hotărât.

Cei doi adversari porniră aşadar la drum şi ieşiră din castel pe poarta pe care o cunoaştem, întrucât am văzut că în apropierea ei se aflau Montalais şi Malicorne. Noaptea, ca pentru a împrăştia căldura zilei, îngrămădise toţi norii la un loc şi-i împingea în tăcere şi încet de la apus la răsărit. Această boltă, fără fulgere şi fără tunete în văzduh, apăsa cu toată greutatea deasupra pămmtului şi începea să se destrame, la suflarea vântului, ca o pânză uriaşă desprinsă de pe un perete. Picăturile de ploaie cădeau calde şi mari pe drum, strângând praful în cocoloaşe mici şi rotunde. În acelaşi timp, mărăcinişurile, care presimţeau apropierea furtunii, florile ofilite, copacii cu frunzişul învolburat împrăştiau mii de miresme îmbătătoare, ce răscoleau în creier amintiri plăcute, gânduri de tinereţe, de viaţă lungă, de fericire şi iubire.

— Ţărâna miroase tare frumos – zise de Wardes. O cochetărie din partea ei, vrând să ne tragă spre ea.

— Ascultă – adăugă de Guiche – mi-au venit câteva idei şi vreau să ţi le împărtăşesc.

— În legătură cu?

— În legătură cu lupta noastră.

— Într-adevăr, e timpul, mi se pare, să ne pregătim.

— Va fi o luptă obişnuită, care va respecta regula?

— Să vedem care e regula dumitale!

— Vom descăleca într-o pajişte înverzită, vom lega caii de cel dintâi copac întâlnit în cale, ne vom apropia unul de altul fără arme, pe urmă ne vom îndepărta câte o sută cincizeci de paşi fiecare, pentru a ne întoarce apoi faţă în faţă.

— Bun! Aşa l-am ucis pe bietul Follivent, acum trei saptămâni, la Saint-Denis.

— Iartă-mă, ai uitat un amănunt.

— Care?

— În duelul cu Follivent, vă îndreptaţi unul către altul cu spadele între dinţi şi cu pistoalele în mână.

— E adevărat.

— Da data aceasta, dimpotrivă, fiindcă nu putem merge pe jos, aşa cum singur ai spus, vom încăleca din nou pe cai şi ne vom lua la ochi, iar cel care va apuca să tragă primul va fi în câştig.

— E mai bine aşa, fără îndoială, numai că acum e noapte; înseamnă că trebuie să tragem mai multe gloanţe, ceea ce nu s-ar întâmpla ziua.

— Fie. În cazul acesta, fiecare va trage trei focuri, două încărcate de la început, al treilea după o nouă încărcare.

— Minunat! Unde va avea loc lupta?

— Ai vreo preferinţă?

— Nu.

— Vezi păduricea aceea din faţa noastră?

— Pădurea Rochin? Foarte bine.

— O cunoşti?

— Ca-n palmă.

— Atunci ştii că are un luminiş la mijloc.

— Da.

— Să mergem la el.

— Gata!

— E un fel de teren natural închis, cu tot felul de drumeaguri, pârtii, cărărui, gropi, ocolişuri şi alei; acolo ne vom simţi foarte bine.

— Dacă dumneata vrei, n-am nimic împotrivă. Am ajuns cred.

— Da. Iată pajiştea din mijlocul pădurii. Lumina slabă ce se prefiră de la stele, cum spune Corneille, se strânge în acest loc împrejmuit de copaci ca un ţarc natural.

— Bine. Să facem cum spui.

— Atunci să fixăm condiţiile.

— Iată-le pe ale mele: dacă e ceva care nu-ţi convine, spune.

— Te ascult.

— Dacă e ucis calul, stăpânul lui e obligat să continue lupta pe picioare.

— Fără doar şi poate, deoarece n-avem cai de schimb.

— Dar asta nu-l obligă pe adversar să descalece şi el.

— Adversarul va fi liber să facă aşa cum i se va părea mai bine.

— Adversarii, după ce s-au întâlnit o dată, pot să nu se mai depărteze şi, prin urmare, să tragă unul în altul în plin.

— Admis.

— Trei focuri, nu mai multe, da?

— Sunt de ajuns cred. Iată pulbere şi cartuşe pentru pistolul dumitale. Măsoară trei încărcături, ia trei cartuşe; voi face şi eu la fel, apoi vom arunca restul de pulbere şi cartuşele de prisos.

— Şi vom jura pe Crist, nu-i aşa – adăugă de Wardes – că nici unul nu va avea la el nici pulbere, nici alte cartuşe?

— S-a făcut. Eu jur.

De Guiche întinse braţul spre cer. De Wardes îl imită.

— Şi acum, dragul meu conte – zise el – dă-mi voie să-ţi spun că nu m-am înşelat cu nimic. Eşti sau vei fi amantul DOAMNEI. Am descoperit taina şi ţi-e teamă să n-o dezvălui; vrei să mă ucizi, pentru a fi sigur că nu voi vorbi; e simplu, şi în locul dumitale aş face la fel.

De Guiche lăsă capul în jos.

— Dar – continuă de Wardes triumfător – crezi că mai merită, spune, să-mi arunci în braţe aceasta tristă afacere a lui Bragelonne? Ia seama, prietene, încolţind mistreţul, îl îndârjeşti, înfuriind vulpea, o faci să devie mai feroce ca jaguarul. De aici rezultă că, silindu-mă să intru în luptă, mă voi apăra până la moarte.

— E dreptul dumitale.

— Da, însă, nu uita, voi face mult rău. Astfel, pentru început, bănuieşti, desigur, că n-am făcut prostia să-mi îngrop taina, sau mai bine zis taina dumitale, în inimă. Există un prieten, un prieten inteligent, dumneata îl cunoşti, care ştie taina mea; aşa că, gândeşte-te bine, dacă mă ucizi, moartea mea nu va sluji la mare lucru; pe când, dimpotrivă, dacă te ucid eu – Doamne, totul e cu putinţă! – îţi dai seama ce va urma.

De Guiche se cutremură.

— Dacă te ucid eu – adăugă de Wardes – îi vei fi lăsat DOAMNEI doi duşmani care vor face tot ce le va sta în putinţă ca s-o ruineze.

— Oh, domnule – strigă de Guiche furios – nu te bizui astfel pe moartea mea; din aceşti doi duşmani, pe unul sper să-l ucid chiar astă-seară, iar pe celălalt cu primul prilej.

De Wardes nu răspunse decât printr-un hohot de râs atât de diabolic, încât un om superstiţios ar fi fost cuprins de groază. Din fericire, de Guiche nu se pierdea cu firea chiar într-atât.

— Cred – zise el – că totul e în ordine, domnule de Wardes; de aceea, ia-o înainte, te rog, afară numai dacă nu preferi s-o fac eu.

— Nu – zise de Wardes – sunt încântat să te cruţ de-o osteneală.

Şi, dând pinteni calului, străbătu în galop luminişul în toata întinderea lui şi îşi alese locul într-un punct de pe marginea pajiştei, situat în partea opusă punctului în care se oprise de Guiche. Contele rămase nemişcat.

La o distanţă de aproape o sută de paşi, cei doi adversari nu se vedeau unul pe altul, cufundaţi în bezna deasă pe care o făceau în jurul lor coroanele ulmilor şi ale castanilor. Se scurse un minut, în cea mai adâncă tăcere. După trecerea acestui minut, fiecare, în întunericul în care se afla, auzi două ţăcănituri ale cocoşului răsunând pe patul pistolului.

De Guiche, urmând tactica obişnuită, îşi porni calul la galop, încredinţat că va găsi o îndoită garanţie de siguranţă în ondularea calului şi în iuţeala calului. Alerga în linie dreaptă spre punctul unde, după părerea lui, trebuia să se afle adversarul său. Se aştepta ca, la jumătatea drumului, să-l întâlnească pe de Wardes; se înşelă însă. Îşi continuă goana, presupunând că de Wardes îl aştepta nemişcat. Dar, după ce străbătu două treimi din teren, văzu o lumină ţâşnind în faţa lui şi un glonţ îi reteză, şuierând, pana ce i se înălţa la pălărie. Aproape în acelaşi timp, şi ca şi cum focul primei descărcări ar fi fost tras numai ca s-o lumineze pe cealaltă, o a doua pocnitură răsună în noapte şi un al doilea glonte nimeri în capul calului lui de Guiche, ceva mai jos de ureche. Animalul se prăbuşi.

Aceste două gloanţe, venind dintr-o direcţie cu totul opusă aceleia în care se aştepta să-l găsească pe de Wardes, îl uimiră peste măsură pe de Guiche; dar, cum era un bărbat ce nu-şi pierdea niciodată sângele rece, îşi calculă repede căderea, totuşi nu atât de bine încât vârful cizmei să nu fie prins sub cal. Din fericire, în agonia lui, animalul se zvârcoli o dată şi de Guiche putu să-şi smulgă piciorul de sub apăsare. Se ridică în picioare, se pipăi; nu era rănit.

În clipa când îşi văzuse calul clătinându-se, îşi vârâse cele două pistoale în tocuri, de teamă ca în cădere să nu se descarce vreunul, sau amândouă deodată, ceea ce l-ar fi dezarmat fără rost. Odată în picioare, îşi scoase pistoalele din tocuri şi înaintă spre locul unde, după flacăra descărcărilor, îl văzuse apărând pe de Wardes. Încă de la prima împuşcătură, de Guiche îşi dăduse seama de manevra adversarului său, care era cum nu se poate mai simplă. În loc să se repeadă spre de Guiche sau să stea şi să-l aştepte în punctul unde se afla, de Wardes se mutase cu vreo cincisprezece paşi mai încolo, în cercul de întuneric unde nu putea fi văzut de adversarul său, şi, în momentul când acesta trecuse prin dreptul lui, ochise şi trăsese în voie, goana calului slujindu-l, în loc să-l stânjenească.

Am văzut că, în ciuda întunericului, primul glonte trecuse la o şchioapă numai de creştetul lui de Guiche. De Wardes era însă atât de sigur de lovitura sa, încât crezuse că-l vede pe de Guiche prăvălindu-se. Mare-i fu mirarea când, dimpotrivă, călăreţul rămăsese în şa. Apăsă pe cocoşul pistolului pentru a slobozi al doilea glonte, dar mişcă mâna, aşa că ucise calul. Ar fi fost un noroc pentru el dacă de Guiche ar fi rămas prins sub cal, căci înainte ca acesta să se fi ridicat, de Wardes şi-ar fi încărcat al treilea glonte şi l-ar fi avut pe de Guiche în mână. Dar, cu totul dimpotrivă, de Guiche sărise în picioare şi avea de tras trei gloanţe.

De Guiche înţelese situaţia în care se afla... Trebuia să i-o ia înainte lui de Wardes. Porni în goană, spre a-l surprinde înainte ca acesta să apuce să-şi încarce pistolul.

De Wardes îl vedea apropiindu-se ca o furtună. Plumbul era exact cât ţeava şi intra greu. O încărcătură pripită ar fi riscat să-i prăpădească ultimul foc. O încărcătură bună însemna pierdere de vreme, sau chiar pierderea vieţii. Îşi struni calul, făcându-l să se ridice în două picioare.

De Guiche se roti la stânga şi, în momentul când calul recăzu pe picioarele dinainte, glontele porni, smulgându-i pălăria lui de Wardes. De Wardes înţelese că avea o clipă în favoarea lui – se grăbi să termine încărcarea pistolului.

De Guiche, văzând că adversarul său nu cade, aruncă primul pistol, care nu-i mai folosea la nimic, şi se îndreptă spre de Wardes cu al doilea pistol ridicat. Dar la al treilea pas, de Wardes îl ochi din mers şi trase. Un răcnet de mânie fu răspunsul: braţul contelui se crispă şi se lăsă în jos. Pistolul se rostogoli alături.

De Wardes îl văzu pe conte aplecându-se, ridicând pistolul cu mâna stângă şi făcând încă un pas spre el. Clipa era hotărâtoare.

— Sunt pierdut – murmură de Wardes – nu e rănit de moarte.

Dar, în momentul când de Guiche întindea pistolul spre de Wardes, capul, umerii şi şalele contelui se frânseră dintr-o dată. El scoase un suspin dureros şi se prăbuşi la picioarele calului lui de Wardes.

— Acum e acum! murmură acesta.

Şi, trăgând de frâu, dădu pinteni. Calul sări peste trupul înţepenit şi-l duse pe de Wardes în goană la castel. Ajuns acolo, acesta stătu un sfert de ceas să cumpănească. În graba lui de a părăsi terenul de luptă, nu mai căutase să se încredinţeze dacă de Guiche murise sau nu. O dublă ipoteză frământa acum spiritul neliniştit al lui de Wardes: de Guiche era sau mort sau numai rănit. Dacă de Guiche era mort, trebuia oare să-i lase trupul astfel în gura lupilor? Ar fi fost o cruzime de prisos, căci dacă de Guiche era ucis, el nu mai putea vorbi niciodată. Iar dacă nu era ucis, la ce bun, nedându-i nici un ajutor, să se înfăţişeze ca un sălbatic lipsit de mărinimie? Se opri la această din urmă consideraţie.

Astfel că de Wardes se interesă să afle unde e Manicamp.

I se spuse că Manicamp, după ce-l căutase pe de Guiche şi nu-l găsise nicăieri, se culcase. De Wardes se duse şi-l trezi pe somnoros, povestindu-i toată întâmplarea, pe care Manicamp o ascultă fără să scoată o vorbă, dar cu o expresie de energie crescândă ce nu s-ar fi putut bănui în felul de a fi al lui Manicamp. Abia după ce de Wardes termină de povestit, el rosti un singur cuvânt:

— Haide!

Pe drum, Manicamp îşi frământă în fel şi chip mintea şi, pe măsură ce de Wardes povestea cele petrecute, el se posomora tot mai mult la faţă.

— Prin urmare – spuse apoi, după ce de Wardes termină – crezi că e mort?

— Vai, da!

— Şi v-aţi bătut fără martori?

— Aşa a vrut el.

— Ciudat!

— Cum ciudat?

— Da, caracterul lui de Guiche nu prea lăsa să se creadă una ca asta.

— Te îndoieşti cumva de vorbele mele?

— Eh, eh!

— Te îndoieşti, da?

— Puţin... Dar mă voi îndoi şi mai mult, te previn, dacă bietul băiat e mort.

— Domnule Manicamp!

— Domnule de Wardes!

— Mi se pare că mă insulţi!

— Depinde cum o iei. Ce să fac, mie nu mi-au plăcut niciodată oamenii care vin şi-ţi spun: "L-am ucis pe domnul Cutare într-un tufiş; e o mare nenorocire, dar l-am ucis în mod cinstit". Noaptea e prea neagră pentru asemenea poveste, domnule de Wardes.

— Linişte, am ajuns.

Într-adevăr, începea să se întrezărească micul luminiş şi, în mijlocul lui, hoitul înţepenit al calului. La dreapta calului, în iarba neagră, zăcea, cu faţa la pământ, bietul conte, scăldat în propriul lui sânge. Rămăsese în acelaşi loc şi nu părea că făcuse vreo mişcare.

Manicamp se aplecă în genunchi, îl răsuci pe conte şi-l găsi rece şi mânjit de sânge. Îl lăsă din nou pe iarbă. Apoi, întinzându-se, căută prin jurul lui, până când găsi pistolul lui de Guiche.

— Nenorocire! zise el atunci, ridicându-se palid ca un spectru şi cu pistolul în mână. Nenorocire! Nu te-ai înşelat, da, e mort!

— Mort? repetă de Wardes.

— Da, şi pistolul e încărcat – adăugă Manicamp cercetând cu degetul butoiaşul.

— Dar nu ţi-am spus că l-am ochit din mers şi că am tras în el în momentul când şi el mă ţintea pe mine?

— Eşti sigur că te-ai luptat cu el, domnule de Wardes? Căci, mărturisesc, mi-e teamă că dumneata l-ai asasinat. Oh, nu te supăra, dumneata ai tras trei gloanţe, iar pistolul lui e încărcat! Dumneata i-ai ucis calul, iar el, de Guiche, unul dintre cei mai buni trăgători din Franţa, nu te-a atins nici pe dumneata, nici calul dumitale! Uite ce-i, domnule de Wardes, ţi-ai făcut un mare rău că m-ai adus aici! Tot acest sânge al lui mi s-a urcat la cap. Sunt puţin beat şi cred, pe cinstea mea, întrucât prilejul mi se oferă pe loc, cred c-am să-ţi zbor creierii. Domnule de Wardes, încredinţează-ţi sufletul lui Dumnezeu!

— Domnule de Manicamp, dar nu te gândeşti ce faci?

— Ba tocmai că mă gândesc foarte bine.

— Vrei să mă asasinezi?

— Fără nici o remuşcare, deocamdată cel puţin.

— Eşti sau nu un gentilom?

— Am fost paj; deci, am făcut dovada.

— Atunci, lasă-mă să-mi apăr viaţa.

— Aha! Ca să-mi faci şi mie ceea ce i-ai făcut bietului de Guiche.

Şi Manicamp, ridicând pistolul, îl opri, cu braţul întins şi cu sprâncenele încruntate, în dreptul pieptului lui de Wardes. De Wardes nici nu încercă măcar să fugă; era împietrit.

Deodată, în această cumplită tăcere de o clipă, care lui de Wardes i se păru un veac, se auzi un suspin prelung.

— Oh – strigă de Wardes – trăieşte! Trăieşte! Ajutor, domnule de Guiche, vrea să mă asasineze!

Manicamp se trase înapoi şi, între cei doi tineri, contele încercă să se ridice cu greu, sprijinindu-se într-un braţ. Manicamp aruncă pistolul la zece paşi, apoi se repezi la prietenul său, scoţând un strigăt de bucurie. De Wardes îşi şterse fruntea năpădită de sudoare rece ca gheaţa.

— Tocmai la timp! murmură el.

— Ce ai? îl întrebă Manicamp pe de Guiche. Unde eşti rănit?

De Guiche îşi arătă braţul zdrobit şi pieptul sângerând.

— Conte – strigă de Wardes – sunt învinuit că te-am asasinat! Vorbeşte, te conjur, spune că m-am luptat în mod cinstit!

— E adevărat – zise rănitul – domnul de Wardes a luptat loial, şi oricine va spune altfel îşi va face din mine un duşman.

— Ei, domnule – zise Manicamp – ajută-mă mai întâi să-l ducem de aici pe acest sărman tânăr, şi apoi îţi voi da toate satisfacţiile pe care le vei cere, sau, dacă eşti cumva grăbit, să facem altceva şi mai bine: să legăm rănile contelui cu batista dumitale şi cu a mea şi, întrucât au mai rămas două focuri de tras, să le tragem.

— Mulţumesc – răspunse de Wardes. Am văzut de două ori moartea în decurs de un ceas: e prea urâtă această moarte, şi prefer scuzele dumitale.

Manicamp începu să râdă şi de Guiche de asemenea, cu toate că suferea cumplit. Cei doi tineri voiră să-l ia pe braţe, dar el spuse că se simte destul de în puteri ca să meargă singur. Glonţul îi zdrobise inelarul şi degetul cel mic, apoi alunecase pe o coastă, fără să-i pătrundă în piept. Deci, mai mult durerea decât gravitatea rănii îl fulgerase pe de Guiche.

Manicamp îi trecu un braţ pe după umăr, de Wardes îi luă celălalt braţ, şi-l duseră astfel la Fontainebleau, la medicul care-l asistase în ultimele clipe ale vieţii pe franciscan, înaintaşul lui Aramis.

XXII

CINA REGELUI

Regele se aşezase, în acest timp la masă, şi suita puţin numeroasă, a invitaţilor zilei luase loc de o parte şi de alta a lui, după gestul obişnuit ce le arăta că pot să stea jos.

În acea epocă, deşi eticheta nu era încă statornicită aşa cum avea să se întâmple mai târziu, curtea Franţei o rupsese în întregime cu tradiţiile de voioşie şi de sporovăială patriarhală ce se mai întâlneau încă pe vremea lui Henric al IV-lea şi pe care spiritul bănuitor al lui Ludovic al XIII-lea le înlăturase încetul cu încetul, pentru a le înlocui cu înclinaţii fastuoase către o măreţie pe care fusese deznădăjduit că nu putuse s-o atingă.

Regele mânca aşadar la o măsuţă separată, care domina, ca biroul unui preşedinte, mesele învecinate; am spus măsuţă, dar să ne grăbim a adăuga că această măsuţă era totuşi cea mai mare de acolo. Afară de aceasta, era aceea pe care se îngrămădea un număr prodigios de bucate dintre cele mai variate: peşte, vânat, cărnuri de animale domestice, fructe, legume şi conserve.

Regele, tânăr şi viguros, mare vânător, deprins cu toate exerciţiile violente, avea, pe deasupra, acea fierbinţeală firească a sângelui, comună tuturor Burbonilor, care mistuie repede orice şi redeschide mereu pofta de mâncare. Ludovic al XIV-lea era deci un mesean de temut; îi plăcea să-şi critice bucătarii, dar când le făcea cinstea să-i laude, aceste laude erau de-a dreptul copleşitoare.

Regele începea prin a mânca mai multe supe, fie amestecate, într-un fel de ghiveci, fie pe rând; el însoţea, sau mai curând despărţea aceste supe prin câte un pahar de vin vechi. Înghiţea repede şi cu lăcomie.

Porthos, care mai întâi aşteptase, din respect, ca d'Artagnan să-i facă un semn cu cotul, văzându-l pe rege că se înfruptă astfel, se întoarse către muşchetar şi-i şopti la ureche:

— Mi se pare că putem începe: maiestatea sa ne dă pildă. Ia priveşte!

— Regele mănâncă – zise d'Artagnan – dar în acelaşi timp şi vorbeşte; fă în aşa chip ca, dacă din întâmplare îţi va adresa un cuvânt, să nu te prindă cu gura plină; ar fi neplăcut.

— Cel mai bun mijloc ar fi atunci – răspunse Porthos – să nu mă ating de nimic. Dar mi-e o foame de lup, mărturisesc, şi toate bucatele astea au un miros atât de îmbietor, încât îmi aţâţă deopotrivă şi nările şi stomacul.

— Nu da a înţelege că nu vrei să mănânci – îl sfătui d'Artagnan – regele s-ar supăra. Maiestatea sa are obiceiul să spună că cel ce munceşte bine mănâncă bine, şi nu vrea să vadă pe cineva făcând nazuri la masa lui.

— Atunci, cum să fac să nu fiu cu gura plină în timp ce mănânc? întrebă Porthos.

— Foarte simplu – răspunse căpitanul de muşchetari – să înghiţi repede îmbucătura în clipa când vezi că regele îţi face cinstea de a-ţi adresa cuvântul.

— Prea bine.

Şi, începând din acel moment, Porthos se porni să care la gură cu un entuziasm destul de controlat totuşi.

Regele ridica din când în când ochii asupra grupului şi, ca un bun cunoscător ce era, aprecia dispoziţiile comeseanului său.

— Domnul du Vallon! zise el.

Porthos era la o tocană de iepure şi tocmai înfuleca o halcă. Auzindu-şi numele rostit pe neaşteptate, tresări deodată şi, cu un mare efort al gâtlejului, înghiţi îmbucătura pe nemestecate.

— Sire – răspunse el cu un glas sugrumat, dar cu o pronunţare destul de limpede.

— Daţi-i domnului du Vallon această friptură de miel – zise regele. Îţi place carnea de oaie, domnule du Vallon?

— Sire, îmi place orice – răspunse Porthos.

La care d'Artagnan îi suflă:

— Tot ce-mi oferă maiestatea voastră.

Porthos repetă:

— Tot ce-mi oferă maiestatea voastră.

Regele făcu din cap un semn că e încântat.

— Mănânci bine când munceşti bine – zise monarhul, bucuros că avea drept comesean un mâncău de forţa lui Porthos.

Porthos primi tava cu friptura de miel şi-şi trase în farfurie o bună parte din ea.

— Ei bine? făcu regele.

— Minunată! răspunse Porthos calm.

— Prin părţile dumitale se găsesc oi atât de gustoase, domnule du Vallon? îl iscodi regele.

— Sire – zise Porthos – cred că şi prin părţile mele, ca peste tot, ceea ce e mai bun e în primul rând al regelui; apoi, eu nu mănânc oaia aşa cum o mănâncă maiestatea voastră.

— Auzi! Auzi! Şi cum o mănânci dumneata?

— De regulă, eu pun să mi se frigă berbecul întreg.

— Întreg?

— Da, sire!

— Şi în ce fel?

— Iată cum: bucătarul meu – năzdrăvanul e german, sire – bucătarul meu împănează berbecul cu cârnăciori, pe care-i aduce de la Strasbourg, cu şunculiţe, pe care le aduce de la Troyes, cu prepeliţe, pe care le aduce din Pithiviers, prin nu ştiu ce mijloc îi scoate apoi oasele, ca dintr-o pasăre, lăsându-i însă pielea, care se întăreşte şi se rumeneşte; şi când îl tai în felii, ca pe un cârnat gros, se scurge din el o zeamă aurie, care e plăcută la vedere şi deosebit de bună la gust.

Şi Porthos îşi plesni limba în cerul gurii. Regele făcu ochii mari de mirare şi, atacând fazanul la tavă ce-i fusese adus, zise:

— Iată, domnule du Vallon, o mâncare după care îmi lasă gura apă. Cum, berbecul întreg?

— Întreg, da, sire.

— Daţi-i acest fazan domnului du Vallon, văd că se pricepe.

Ordinul fu îndeplinit. Apoi, revenind la berbec:

— Şi nu e prea gras pregătit în felul acesta?

— Nu, sire; grăsimea se scurge o dată cu zeama şi pluteşte deasupra; atunci şeful bucătar, înainte de a o tăia în felii, dă grăsimea la o parte, cu o lingură de argint pe care am pus să o facă anume.

— Şi unde locuieşti dumneata? întrebă regele.

— La Pierrefonds, sire.

— La Pierrefonds? Unde vine asta, domnule du Vallon? Înspre Belle-Isle?

— Oh, nu, sire! Pierrefonds se află în Soissonnais.

— Eu credeam că-mi vorbeşti despre aceşti berbeci din pricina ierbii sărate din preajma mării.

— Nu, sire; am păşuni care nu sunt sărate, e drept, dar asta nu înseamnă că sunt mai puţin bune.

Regele trecu la felul următor, însă fără a-l slăbi din ochi pe Porthos, care îşi vedea de treaba lui nestânjenit.

— Ai o mare poftă de mâncare, domnule du Vallon – zise el – şi eşti un comesean care-mi placi.

— Ah, pe legea mea, sire, dacă maiestatea voastră ar veni vreodată la Pierrefonds, am împărţi împreună un berbec, căci nici cu pofta voastră de mâncare nu mi-e ruşine.

D'Artagnan îl călcă zdravăn cu piciorul pe sub masă şi Porthos se înroşi.

— La vârsta fericită a maiestăţii voastre – zise Porthos ca s-o dreagă – eram la muşchetari, şi niciodată nu mă puteam sătura. Maiestatea voastră are o bună poftă de mâncare, după cum am avut cinstea de a v-o spune, dar alege bucatele cu prea multă căutare pentru a fi numit un mare mâncăcios.

Regele păru încântat de complimentele acestui potrivnic al său.

— Încearcă şi aceste creme – îi spuse lui Porthos.

— Sire, maiestatea voastră mă cinsteşte prea mult ca să nu-i spun întregul adevăr.

— Spune, domnule du Vallon, spune!

— Ei bine, sire, în materie de dulciuri, nu-mi plac decât aluaturile, dar şi acestea trebuie să fie cât se poate de groase; toate spumele astea îmi umflă stomacul şi ocupă un loc pe care prefer să-l umplu cu altceva mai săţios.

— Ah, domnilor – zise regele arătând spre Porthos – iată un adevărat model de gastronomie. Aşa mâncau părinţii noştri, care ştiau să se hrănească – adăugă maiestatea sa – pe când noi, noi abia ciugulim.

Şi, spunând acestea, luă o farfurie de piept de pasăre asortat cu felii de şuncă. Porthos, la rândul lui, trase un castron încărcat cu potârnichi şi crastei. Paharnicul umplu cu voioşie pocalul regelui.

— Toarnă-i şi domnului du Vallon din vinul meu – zise maiestatea sa.

Aceasta era una din marile cinstiri la masa regală. D'Artagnan îi făcu semn, cu genunchiul, prietenului său.

— Dacă vei fi în stare să mănânci numai jumătate din capul de mistreţ ce se află colo – îi spuse el lui Porthos – te văd duce şi pair în mai puţin de un an.

— Numaidecât – zise Porthos cât se poate de liniştit.

Şi, într-adevăr, căpăţâna de mistreţ nu întârzie să urmeze la rând, căci regelui îi făcea plăcere să-l îmbie pe acest straşnic oaspete, şi nu-i trecea o mâncare lui Porthos mai înainte de a fi gustat-o el însuşi; gustă deci şi din capul de mistreţ. Iar Porthos se dovedi un om de ispravă, căci, în loc să mănânce jumătate, aşa cum spusese d'Artagnan, dădu gata trei sferturi din căpăţână.

— E cu neputinţă – zise regele cu jumătate glas – ca un gentilom care mănâncă atât de mult în fiecare zi, şi cu atâta poftă, să nu fie cel mai cinstit bărbat din regatul meu.

— Ai auzit? îi şopti d'Artagnan la ureche prietenului său.

— Da, cred că mă bucur de oarecare favoare – zise Porthos legănându-se pe scaun.

— Oh, ai vântul în pupa! Da, da, da!

Regele şi Porthos continuară să mănânce astfel, spre marea mulţumire a comesenilor, dintre care unii încercară, după pilda celor doi, să-i urmeze, însă văzându-se nevoiţi să se dea bătuţi la jumătatea drumului. Regele se aprinse la faţă şi sângele care-i împurpura obrajii arăta că era pe cale de a se declara sătul. Când ajungea aici, Ludovic al XIV-lea, în loc să dea semne de voioşie, ca toţi băutorii, se posomora şi devenea morocănos. Porthos, dimpotrivă, devenise vesel şi avea chef de vorbă. Piciorul lui d'Artagnan trebui să-i aducă nu numai o dată aminte că se cam întrecea cu gluma.

Fu adus desertul. Regele nu se mai gândea la Porthos; el întorcea mereu ochii spre uşă şi chiar fu auzit întrebând de câteva ori pentru ce întârzie de Saint-Aignan să se ivească. În sfârşit, în momentul când maiestatea sa terminase o ceaşcă de compot de prune, scoţând un oftat adânc, domnul de Saint-Aignan se arătă în pragul uşii. Privirea regelui, care îşi pierduse treptat din strălucire, se lumină deodată. Contele se îndreptă spre masa regelui şi, la apropierea lui, Ludovic al XIV-lea se ridică în picioare. Toată lumea se ridică de asemenea, chiar şi Porthos, care tocmai termina o prăjitură cu nuci în stare să încleşteze până şi fălcile unui crocodil. Cina se încheiase.

XXIII

DUPĂ CINĂ

Regele îl luă de braţ pe Saint-Aignan şi trecu în camera alăturată.

— Ai cam întârziat, conte! vorbi regele.

— Trebuia s-aduc răspunsul, sire – zise contele.

— I-a trebuit oare atâta de mult timp ca să răspundă la cele ce i-am scris eu?

— Sire, maiestatea voastră a binevoit să-i scrie în versuri; domnişoara de La Vallière a ţinut să-i plătească regelui cu aceeaşi monedă, adică în aur.

— Versuri, de Saint-Aignan!... exclamă regele fericit. Dă-mi-le, dă-mi-le repede!

Şi Ludovic rupse plicul în care se afla o scrisorică, alcătuită, într-adevăr, din versuri pe care istoria ni le-a transmis întregi, cu toate că ele sunt mai bune ca intenţie decât ca factură. Oricum ar fi fost însă, aceste versuri îl încântară pe rege, care-şi manifestă bucuria prin efuziuni nestăpânite; dar tăcerea generală îi aduse aminte lui Ludovic, atât de atent la convenienţe, că bucuria lui ar putea să dea loc la interpretări nedorite. Se întoarse şi vârî scrisoarea în buzunar; apoi, făcând un pas ce-l apropie din nou de pragul uşii lângă care se aflau oaspeţii, zise:

— Domnule du Vallon, mi-a făcut mare plăcere să te cunosc şi-mi va fi plăcut oricând să te revăd.

Porthos se înclină aşa cum ar fi făcut colosul din Rodos şi ieşi de-a-ndăratelea.

— Domnule d'Artagnan – continuă regele – vei aştepta ordinele mele în galerie; îţi rămân îndatorat că mi l-ai prezentat pe domnul du Vallon. Domnilor, mă reîntorc mâine la Paris, pentru plecarea ambasadorilor Spaniei şi Olandei. Pe mâine deci!

Sala se goli numaidecât. Regele luă din nou braţul lui de Saint-Aignan şi-l puse să-i citească încă o dată versurile domnişoarei de La Vallière.

— Cum le găseşti? întrebă el.

— Sire... Încântătoare!

— Ele mă încântă, într-adevăr, şi dacă ar fi cunoscute...

— Oh, poeţii ar fi geloşi; dar ei nu le vor cunoaşte.

— I le-ai dat pe-ale mele?

— Oh, sire, le-a sorbit din ochi.

— Mă tem că erau slabe.

— Domnişoara de La Vallière n-a spus asta despre ele.

— Crezi că le-a găsit pe gustul ei?

— Sunt sigur, sire...

— Ar trebui să-i răspund, atunci.

— Oh, sire... acum... după-masă... maiestatea voastră s-ar obosi prea mult.

— Cred că ai dreptate: studiul, după-masă, nu e indicat.

— Mai ales munca de poet; şi apoi, în clipa aceasta, se poate ca domnişoara de La Vallière să aibă alte preocupări.

— Ce preocupări?

— Ah, sire, ca toate celelalte doamne de onoare.

— Pentru ce?

— Din pricina celor întâmplate bietului de Guiche.

— Ah, Doamne, a păţit ceva de Guiche?

— Da, sire, are o mână zdrobită, pieptul găurit, e pe moarte.

— Dumnezeule! Şi cine ţi-a spus asta?

— Manicamp l-a adus adineauri la un medic din Fontainebleau, şi vestea s-a răspândit peste tot.

— Adus la un medic? Sărmanul de Guiche! Dar cum de i s-a întâmplat aşa ceva?

— Ah, sire, tocmai asta e: cum de i s-a întâmplat aşa ceva?

— Îmi vorbeşti cu un aer ciudat, de Saint-Aignan. Dă-mi amănunte. Ce spune el?

— El nu spune nimic, sire, ceilalţi spun.

— Care ceilalţi?

— Cei care l-au adus, sire.

— Şi cine sunt aceştia?

— Nu ştiu, sire; dar domnul de Manicamp ştie, domnul de Manicamp este unul din prietenii săi.

— Ca toată lumea – zise regele.

— Oh, nu, sire, vă înşelaţi – reluă de Saint-Aignan – nu toată lumea e prietenă cu domnul de Guiche.

— De unde ştii asta?

— Regele vrea să mă explic?

— Fără îndoială, vreau.

— Ei bine, sire, cred că am auzit vorbindu-se despre o ceartă între doi gentilomi.

— Când?

— Chiar în astă-seară, înainte de cina maiestăţii voastre.

— Asta nu dovedeşte nimic. Am dat ordonanţe atât de aspre în privinţa duelurilor, încât nimeni, presupun, nu va îndrăzni să le calce.

— Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să iau apărarea nimănui! exclamă de Saint-Aignan. Dar maiestatea voastră mi-a poruncit să vorbesc, deci vorbesc.

— Spune atunci cum a fost rănit contele de Guiche.

— Sire, se zice că a fost rănit de cineva care stătea la pândă la o vânătoare.

— Astă-seară?

— Astă-seară.

— Un braţ zdrobit! O gaură în piept! Şi cu cine a fost la vânătoare domnul de Guiche?

— Nu ştiu, sire... Dar domnul de Manieamp ştie, sau trebuie să ştie.

— Dumneata îmi ascunzi ceva, de Saint-Aignan.

— Nimic, sire, nimic.

— Atunci lămureşte-mi întâmplarea; s-a spart cumva ţeava vreunei muschete?

— Poate că da. Dar, gândindu-mă bine nu, sire, căci alături de de Guiche a fost găsit pistolul lui încărcat.

— Pistolul lui? Dar nimeni nu se duce la vânătoare cu pistolul, aşa mi se pare.

— Sire, se mai spune că şi calul lui de Guiche a fost ucis, şi că hoitul animalului se află încă pe teren.

— Calul lui? De Guiche a stat călare la pândă, la această vânătoare? De Saint-Aignan, nu înţeleg nimic din cele ce-mi spui! Unde s-au petrecut toate acestea?

— Sire, în pădurea Rochin, în poieniţa de-acolo.

— Bine, cheamă-l pe domnul d'Artagnan.

De Saint-Aignan se supuse. Muşchetarul intră la rege.

— Domnule d'Artagnan – îi spuse suveranul – vei ieşi pe portiţa de la scara particulară.

— Da, sire.

— Vei încăleca pe cal.

— Da, sire.

— Şi te vei duce în poieniţa din pădurea Rochin. Cunoşti locul?

— Sire, m-am bătut acolo de două ori.

— Cum? strigă regele uimit de acest răspuns.

— Sire, pe timpul edictelor domnului cardinal de Richelieu – preciză d'Artagnan cu obişnuita lui nesinchisire.

— Asta-i altceva, domnule. Te vei duce acolo deci şi vei cerceta cu toată grija împrejurimile. Un om a fost rănit în acel loc şi vei găsi acolo un cal mort. Îmi vei spune ce crezi despre această întâmplare.

— Bine, sire.

— Să rămânem înţeleşi: vreau să cunosc părerea dumitale, iar nu a altcuiva.

— O veţi avea într-un ceas, sire.

— Nu ai voie să stai de vorbă cu nimeni, oricine ar fi.

— Afară de cel care îmi va da un felinar – zise d'Artagnan.

— Da, bineînţeles – zise regele, zâmbind în faţa acestei libertăţi pe care n-o îngăduia nimănui, decât căpitanului său de muşchetari.

D'Artagnan ieşi pe scara cea mică.

— Acum, să fie chemat medicul meu – adăugă Ludovic.

Zece minute mai târziu, medicul regelui apăru cu sufletul la gură.

— Domnule, te vei duce cu trăsura – îi spuse regele – împreună cu domnul de Saint-Aignan, acolo unde te va călăuzi el şi îmi vei da un rapot despre starea bolnavului pe care-l vei găsi în casa unde te rog să te duci.

Medicul se supuse fără a scoate o vorbă, aşa cum începuseră să i se supună toţi, încă de pe atunci, lui Ludovic al XIV-lea, şi ieşi înaintea lui de Saint-Aignan.

— Dumneata, de Saint-Aignan, trimite-l la mine pe Manicamp, până când n-apucă medicul sa stea de vorbă cu el.

De Saint-Aignan ieşi şi el.

XXIV.

CUM ÎNDEPLINI D'ARTAGNAN MISIUNEA

PE CARE I-O ÎNCREDINŢASE REGELE

În vreme ce regele lua aceste ultime dispoziţii pentru a ajunge la adevăr, d'Artagnan, fără să piardă o clipă, alergă la grajd, trase din cui un felinar, îşi înşeuă singur calul şi porni spre locul ce i-l desemnase maiestatea sa.

Ţinându-şi făgăduiala făcută, nu văzu şi nu stătu de vorbă cu nimeni şi, după cum am spus, împinse conştiinciozitatea până acolo, că nu ceru ajutorul nici unui valet sau grăjdar pentru a se pregăti de plecare. D'Artagnan era unul dintre acei oameni care, în momentele grele, nu-şi precupeţesc meritele proprii când e vorba să îndeplinească o sarcină.

După cinci minute de galopare, ajunse la pădure, legă calul de primul copac întâlnit în cale şi pătrunse pe jos până la luminiş. Acolo, străbătu cu piciorul şi cu felinarul în mână toată poieniţa, pustie de la un capăt la altul, înainte, înapoi, măsură, răscoli şi, după o jumătate de ceas de cercetări, încălecă din nou pe cal, tăcut, îngândurat, se întoarse la pas în Fontainebleau.

Ludovic aştepta în cabinetul său: era singur şi înşira pe o bucată de hârtie rânduri pe care de la prima aruncătură de ochi d'Artagnan le găsi neregulate şi cu multe ştersături. Trase concluzia că erau versuri. Regele ridică faţa şi-l zări pe muşchetar.

— Ei bine, domnule – întrebă el – îmi aduci veşti?

— Da, sire.

— Ce-ai văzut acolo?

— Iată, probabil, ce s-a petrecut, sire – răspunse d'Artagnan.

— Eu ţi-am cerut o certitudine, nu probabilităţi.

— Voi încerca să mă apropii de ea atât cât îmi va sta în putinţă; timpul era potrivit pentru cercetări de felul acelora pe care le-am făcut: a plouat astă-seară şi drumurile erau înmuiate...

— La fapt, domnule d'Artagnan.

— Sire, maiestatea voastră mi-a spus ca s-ar afla un cal mort în poieniţa din pădurea Rochin – am început deci prin a căuta pe toate cărările. Spun cărări, deoarece în poieniţă se pătrunde prin patru cărări. Aceea pe care am apucat eu era singura pe care se observau călcături proaspete. Doi cai trecuseră pe acolo, unul lângă altul: cele opt copite ale lor lăsaseră urme ce se vedeau bine în glod. Unul dintre călăreţi părea să fi fost mai grăbit decât celălalt: calul lui mergea cu o jumătate de trup înaintea celuilalt.

— Prin urmare, eşti sigur că au fost doi? întrebă regele.

— Da, sire. Erau doi cai mari, cu pas regulat, cai obişnuiţi cu astfel de drumuri, căci au trecut amândoi de-a curmezişul şanţul din jurul poieniţei.

— Mai departe, domnule.

— Apoi călăreţii s-au oprit o clipă, fără îndoială ca să fixeze condiţiile luptei; caii nu aveau astâmpăr. Unul dintre călăreţi presupun că vorbea, celălalt asculta şi se mulţumea doar să răspundă; calul său zgâria pământul cu copita, ceea ce dovedeşte că, preocupat cum era să asculte, stăpânul îi lăsase frâul liber.

— Şi a avut loc o luptă?

— Fără îndoială.

— Continuă: eşti un observator isteţ.

— Unul dintre cei doi călăreţi a rămas pe loc – acela care asculta; celălalt a străbătut poiana şi, mai întâi, a căutat să se aşeze cu faţa spre adversarul său. Atunci cel care rămăsese pe loc a dat pinteni calului şi a parcurs trei sferturi din poiană, crezând că se îndreaptă spre rival; dar acesta se mutase în alt loc, pe marginea luminişului.

— Nu cunoşti numele nici unuia, nu-i aşa?

— Nu, sire. Ştiu doar atât că acela care se afla la marginea pădurii avea un cal negru.

— De unde ştii asta?

— Câteva fire din coada calului său au rămas agăţate în mărăcinii de pe marginea poienii.

— Mai departe.

— Cât despre celălalt cal, nu mi-a fost greu să-l recunosc, întrucât a rămas mort pe terenul de luptă.

— Şi cum a murit acest cal?

— Un glonte i-a găurit ţeasta.

— Glontele era de pistol sau de flintă?

— De pistol, sire. De altfel, rana calului m-a ajutat să-mi dau seama de tactica folosită de cel care l-a ucis. S-a mişcat pe sub streaşină pădurii ca să-l aibă pe adversarul său în flanc. I-am urmărit mersul prin iarbă.

— Mersul calului cel negru?

— Da, sire.

— Continuă, domnule d'Artagnan.

— Acuma, că maiestatea voastră cunoaşte poziţia celor doi adversari, îl părăsesc pe călăreţul ce stătea pe loc, pentru a mă ţine după cel care străbătea poiana în galop.

— Prea bine.

— Calul celui care gonea a fost doborât dintr-o lovitură.

— Cum ai aflat asta?

— Călăreţul n-a mai avut timp să sară de pe cal şi a căzut sub el. Am văzut urma piciorului, pe care şi l-a tras cu mare greutate de sub trupul calului. Pintenul, prins sub greutatea animalului, a zgâriat adânc pământul.

— Bine. Şi ce-a făcut după ce s-a ridicat?

— A pornit de-a dreptul spre adversarul său.

— Care stătea sub streaşină pădurii?

— Da, sire. Apoi, ajungând la o depărtare potrivită, s-a oprit deodată, căci tălpile lui au lăsat urme pe iarbă, una lângă alta, a tras, dar nu şi-a nimerit adversarul.

— De unde ştii că nu l-a nimerit?

— Am găsit pălăria găurită de un glonte.

— Ah, o dovadă! strigă regele.

— Nu îndeajuns de grăitoare, sire – răspunse d'Artagnan cu răceală. E o pălărie fără litere, fără însemne; doar cu o pană roşie, ca la toate pălăriile; panglica însăşi n-are nimic deosebit.

— Şi omul cu pălăria găurită a tras al doilea glonte?

— Oh, sire, el trăsese cele două gloanţe ale sale.

— Cum ai constatat asta?

— Am găsit două umpluturi de câlţi pe jos.

— Şi glontele care n-a ucis calul, ce s-a întâmplat cu el?

— A retezat pana de la pălăria celui în care fusese tras, apoi un mesteacăn subţire din cealaltă parte a poienei.

— Atunci, omul cu calul negru era dezarmat, în timp ce adversarul său mai avea de tras un glonte.

— Sire, în răstimpul cât călăreţul trântit la pământ s-a ridicat, celălalt şi-a încărcat din nou arma. Însă era foarte tulburat, mâna îi tremura.

— De unde ştii?

— Jumătate din încărcătură s-a risipit pe jos, iar el a aruncat vergeaua, nemaiavând timp s-o pună la locul ei, de-a lungul ţevii.

— Domnule d'Artagnan, ceea ce-mi spui dumneata e uluitor!

— Nu este decât rezultatul cercetării, sire, şi oricare altul în locul meu ar fi spus acelaşi lucru.

— Văd toată scena numai ascultându-te.

— Am reconstituit-o, într-adevăr, în mintea mea, căutând să mă apropii cât mai mult de adevăr.

— Acum să ne întoarcem la călăreţul care rămăsese pe jos. Ai spus că se îndrepta spre adversarul său, în timp ce acesta îşi reîncărca pistolul.

— Da; însă în momentul când el ochea, celălalt a tras.

— Oh! făcu regele. Şi?

— Lovitura a fost îngrozitoare, sire; călăreţul de jos a căzut cu faţa la pământ, după ce s-a împleticit trei paşi.

— Unde a fost atins?

— În două locuri: la mâna dreaptă mai întâi, apoi glontele i-a pătruns în piept.

— Dar cum poţi să deduci asta? întrebă regele cu admiraţie.

— Oh, e foarte simplu: mânerul pistolului era plin de sânge, şi se vedea urma glontelui, cu frânturi dintr-un inel zdrobit. Rănitul şi-a pierdut, după toate probabilităţile, inelarul şi degetul cel mic.

— Asta în ce priveşte mâna, de acord; dar rana de la piept?

— Sire, am dat de două băltoace de sânge, la depărtare de două picioare şi jumătate una de alta. Lângă o băltoacă, iarba fusese smulsă de mâna crispată; lângă cealaltă, iarba era doar culcată, din pricina greutăţii trapului.

— Bietul de Guiche! exclamă regele.

— Ah, domnul de Guiche era? zise fără tulburare muşchetarul. Am bănuit şi eu asta, dar nu îndrăzneam s-o spun maiestăţii voastre.

— Şi ce te-a făcut să bănuieşti?

— Am recunoscut însemnele familiei Grammont încrustate pe şaua calului ucis.

— Şi crezi că a fost rănit grav?

— Foarte grav, deoarece a căzut dintr-o dată şi a rămas mult timp nemişcat. Totuşi, s-a putut ridica şi merge, ajutat de doi prieteni.

— Aşadar, l-ai văzut întorcându-se încoace?

— Nu; însă am descoperit urmele paşilor a trei oameni: cel din dreapta şi cel din stânga mergeau uşor, cu paşi teferi; cel de la mijloc, în schimb, păşea cu mare greutate. De altfel, în urma lui lăsa o dâră de sânge.

— Acum, domnule, după ce ai reconstituit atât de bine lupta, fără să-ţi scape nici un amănunt, spune-mi două cuvinte despre adversarul lui de Guiche.

— Oh, sire, nu ştiu cine este.

— Dumneata, care vezi totul atât de bine!

— Da, sire – rosti d'Artagnan – văd totul, dar nu pot spune tot ce văd, şi întrucât afurisitul acela a scăpat şi a fugit, maiestatea voastră să-mi îngăduie de a spune că nu eu sunt cel care-l voi denunţa.

— Cu toate acestea, cel care se bate în duel e un vinovat, domnule.

— Nu pentru mine, sire – răspunse d'Artagnan cu sânge rece.

— Domnule – strigă regele – îţi dai seama de ceea ce spui?

— Cât se poate de bine, sire; dar, vedeţi, în ochii mei, un bărbat care se bate fără teamă e un viteaz. Iată părerea mea. Maiestatea voastră poate să aibă alta, e firesc, sunteţi stăpânul.

— Domnule d'Artagnan, am ordonat totuşi...

D'Artagnan îl întrerupse pe rege cu un gest respectuos.

— Mi-aţi ordonat, sire, să mă duc să aflu împrejurările în care s-a desfăşurat o luptă: vi le-am spus. Dacă îmi ordonaţi să-l arestez pe duşmanul domnului de Guiche, mă voi supune; dar nu-mi ordonaţi să-l denunţ, căci asta n-o voi face.

— Ei bine, arestează-l!

— Numiţi-l, sire.

Ludovic bătu din picior. Apoi, după o clipă de gândire, zise:

— Ai de zece, de douăzeci, de o sută de ori dreptate!

— Aşa cred şi eu, sire; sunt fericit că maiestatea voastră gândeşte la fel ca mine.

— Încă un cuvânt... Cine i-a dat ajutor lui de Guiche?

— Nu ştiu.

— Dar vorbeai de doi oameni... Au fost, deci, şi martori?

— N-a fost nici un martor. Mai mult chiar... domnul de Guiche odată căzut, adversarul său a fugit, fără să-i dea vreun ajutor.

— Mizerabilul!

— Doamne, sire, e rezultatul ordonanţei voastre! Omul s-a bătut, a scăpat de la o moarte, vrea să scape şi de la alta. Ne amintim ce-a păţit domnul de Boutteville... La naiba!

— Dar atunci înseamnă că e un laş.

— Nu, e prevăzător.

— Prin urmare, a fugit?

— Da, şi încă atât de iute cât putea să alerge calul sau.

— Încotro a apucat?

— În direcţia castelului.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, am avut onoarea de a o spune maiestăţii voastre, doi bărbaţi au venit, pe jos, şi l-au ridicat pe domnul de Guiche.

— Ce dovadă ai că aceşti doi bărbaţi au venit după sfârşitul luptei?

— Ah, o dovadă limpede de tot: în timpul luptei, ploaia contenise, terenul nu apucase să sugă toată apa căzută şi era foarte moale, încât paşii se îngropau în el; după luptă însă, atunci când domnul de Guiche stătuse leşinat, pământul se întărise şi paşii nu se mai înfundau atât de adânc în el.

Ludovic îşi lovi palmele una de alta, în semn de admiraţie.

— Domnule d'Artagnan – zise el – dumneata eşti, într-adevăr, cel mai dibaci om din regatul meu.

— E ceea ce gândea domnul de Richelieu şi ceea ce spunea domnul de Mazarin, sire.

— Acum, rămâne să vedem dacă isteţimea dumitale n-are, totuşi, vreun cusur.

— Oh, sire, omul se înşală: Errare humanum est – rosti filozofic muşchetarul.

— Atunci, dumneata nu faci parte din rândul oamenilor, domnule d'Artagnan, căci îmi vine a crede că dumneata nu greşeşti niciodată.

— Maiestatea voastră a spus că rămâne să vedem.

— Da.

— Cum asta, dacă mi-e îngăduit?

— Am trimis să fie chemat domnul de Manicamp, şi domnul de Manicamp trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.

— Domnul de Manicamp cunoaşte taina?

— Domnul de Guiche n-are secrete faţă de domnul de Manicamp.

D'Artagnan dădu din cap.

— Nimeni n-a fost de faţă la luptă, o repet, şi, afară dacă domnul de Manicamp nu e unul dintre cei doi bărbaţi care l-au adus...

— Ssst! făcu regele. Iată-l că vine. Rămâi aici şi ascultă.

— Foarte bine, sire – zise muşchetarul.

În aceeaşi clipă, Manicamp şi de Saint-Aignan apărură în pragul uşii.

XXV

PÂNDA

Regele îi făcu un semn muşchetarului, alt semn lui de Saint-Aignan. Semnele erau poruncitoare şi voiau să spună: "Pe viaţa voastră, nici un cuvânt!"

D'Artagnan se retrase, ca un soldat supus, într-un colţ al cabinetului. De Saint-Aignan, ca favorit, se rezemă de spătarul fotoliului regal.

Manicamp, cu piciorul drept întins înainte, cu zâmbetul pe buze, cu mâinile albe şi pline de graţie, făcu reverenţa de rigoare în faţa regelui. Ludovic îi întoarse salutul cu o uşoară înclinare a capului.

— Bună seara, domnule de Manicamp – rosti el.

— Maiestatea voastră mi-a făcut cinstea să fiu chemat aici – zise Manicamp.

— Da, pentru a afla de la dumneata toate amănuntele în legătură cu nefericitul accident ce i s-a întâmplat contelui de Guiche.

— Oh, sire, e dureros.

— Ai fost acolo?

— Nu tocmai, sire.

— Dar ai ajuns la faţa locului la câteva clipe după ce totul se săvârşise, nu-i aşa?

— Da, sire, cam după o jumătate de ceas.

— Şi unde s-a petrecut nenorocirea?

— Cred, sire, că locul se cheamă răscrucea din pădurea Rochin.

— Da, locul de întâlnire al vânătorilor.

— Acela e, sire.

— Ei bine, povesteşte-mi tot ce ştii despre această nefericită întâmplare, domnule de Manicamp. Povesteşte.

— Dar se poate ca maiestatea voastră să fie la curent cu cele întâmplate, şi mă tem să n-o obosesc spunându-i lucruri deja cunoscute.

— Nu, nu-ţi fie teamă de asta.

Manicamp se uită în jurul lui; nu-l văzu decât pe d'Artagnan, sprijinit de perete, pe d'Artagnan calm, binevoitor, voios, şi pe de Saint-Aignan, care-l adusese aici şi care continua să stea rezemat de fotoliul regelui, cu o înfăţişare tot atât de graţioasă. În cele din urmă, se hotărî să vorbească.

— Maiestatea voastră ştie prea bine – zise el – că accidentele sunt obişnuite la vânătoare.

— La vânătoare?

— Da, sire, vreau să spun, la pânda pentru vânarea animalelor.

— Ah, ah – făcu regele – aşadar accidentul s-a întâmplat la pândă?

— Da, sire – cuteză Manicamp – maiestatea voastră nu ştie asta?

— Aproape că nu – zise regele iute, căci lui Ludovic al XIV-lea nu-i plăcea niciodată să mintă. Prin urmare, zici că accidentul s-a întâmplat la pândă?

— Din nenorocire, da, sire.

Regele tăcu o clipă.

— La pândă pentru ce fel de jivină? întrebă apoi.

— Un mistreţ, sire.

— Ce idee la de Guiche, să se ducă aşa, de unul singur, să vâneze mistreţi! Asta e treabă de ţăran, şi bună, cel mult, pentru cineva care nu are, ca mareşalul de Grammont, câini şi gonaci, ca să vâneze ca un adevărat gentilom.

Manicamp îşi îndoi umerii.

— Tinereţea e cutezătoare – zise el pe un ton sentenţios.

— În sfârşit... continuă – îl îndemnă regele.

— Aşa se face că – vorbi Manicamp, neîndrăznind să-şi dea drumul şi rostind cuvintele unul câte unul, cum îşi mişcă picioarele într-o mlaştină un om al bălţii – aşa se face, sire, că bietul de Guiche s-a dus singur la vânătoare.

— Singur, auzi! Straşnic vânător! Dar domnul de Guiche nu ştie că mistreţul se repede la om când nu a fost doborât de la primul glonte?

— Tocmai asta s-a şi întâmplat, sire.

— Prin urmare, aflase că o fiară se află prin apropiere?

— Da, sire. Nişte ţărani o văzuseră în cartofi.

— Şi ce fel de jivină era?

— Un mistreţ tânăr.

— Trebuia să mă fi prevenit, domnule, că de Guiche avea de gând să-şi pună capăt vieţii; căci l-am văzut eu însumi la vânătoare, e un ochitor foarte priceput. Când trage asupra animalului gonit, asmuţind haita, îşi ia toate măsurile de prevedere şi trage totdeauna cu carabina. De data asta, a înfruntat mistreţul doar cu nişte simple pistoale!

Manicamp tresări.

— Pistoale de lux, bune să se bată în duel cu un om, nu cu un mistreţ, ce dracu!

— Sire, sunt unele lucruri pe care nu le înţelegem niciodată bine.

— Ai dreptate, şi întâmplarea ce ne preocupă e dintre acestea. Continuă.

În timpul acestei convorbiri, de Saint-Aignan, care i-ar fi făcut poate semn lui Manicamp să nu meargă prea departe, era ţintuit fără încetare de privirea îndărătnică a regelui. Îi era deci cu neputinţă să-i şoptească ceva. Cât despre d'Artagnan, statuia Tăcerii, din Atena, era mai zgomotoasă şi mai expresivă decât el. Manicamp continuă deci, pornit pe calea pe care apucase, să se înfunde tot mai mult în minciună.

— Sire – zise el – iată cum s-au petrecut probabil lucrurile. De Guiche pândea mistreţul.

— Călare sau pe jos? întrebă regele.

— Călare. A tras asupra fiarei, n-a ochit-o.

— Neîndemânaticul!

— Fiara s-a repezit asupra lui.

— Şi calul a fost ucis?

— Ah, maiestatea voastră ştie asta?

— Mi s-a spus că a fost găsit un cal mort în poiana din pădurea Rochin. Am bănuit că era calul lui de Guiche.

— Era chiar al lui, într-adevăr, sire.

— Bine, în ce priveşte calul; dar de Guiche?

— De Guiche, odată căzut de pe cal, a fost încolţit de mistreţ şi rănit la o mână şi la piept.

— Groaznică întâmplare! Dar, trebuie s-o mărturisesc, e vina lui de Guiche. Cine a mai pomenit să se ducă cineva la vânătoare de mistreţi doar cu nişte pistoale în mână! A uitat oare fabula lui Adonis?

Manicamp se scărpină la ceafă.

— E adevărat – murmură el – mare nesocotinţă.

— Cum îţi explici asta, domnule Manicamp?

— Sire, ce i-e scris omului, aceea îi e dat.

— Ah, eşti fatalist?

Manicamp se simţea din ce în ce mai strâns cu uşa.

— Asta n-am să ţi-o iert, domnule Manicamp! adăugă regele.

— Mie, sire?

— Da. Cum, eşti prietenul lui de Guiche, ştii că vrea să facă astfel de nebunii, şi nu l-ai oprit?

Manicamp nu ştia ce să mai spună: tonul regelui nu era al unui om gata să creadă cele ce aude. Pe de altă parte, acest ton nu avea nici asprimea dramei, nici stăruinţa interogatoriului. Era în el mai mult zeflemea decât ameninţare.

— Şi dumneata zici – continuă regele – că acel cal mort care a fost găsit acolo era al lui de Guiche?

— Oh, Doamne, da, al lui!

— Şi asta nu te-a mirat?

— Nu, sire. La ultima vânătoare, maiestatea voastră îşi aminteşte, domnul de Saint-Maure s-a pomenit cu calul ucis sub dânsul în acelaşi chip.

— Era, însă cu pântecul sfâşiat.

— Fără îndoială, sire.

— Dacă şi calul lui de Guiche ar fi avut pântecul sfâşiat, ca al domnului de Saint-Maure, nu m-ar mai fi mirat nimic, crede-mă.

Manicamp făcu ochii mari.

— Dar ceea ce mă uimeşte – continuă regele – este că acest cal al lui de Guiche a fost găsit nu cu pântecul sfâşiat, ci cu capul sfărâmat.

Manicamp se tulbură.

— Oare mă înşel eu? reluă regele. Nu la tâmplă a fost lovit calul lui de Guiche? Recunoaşteţi, domnule de Manicamp, că acest lucru e ciudat.

— Sire, calul, ştiţi foarte bine, e un animal foarte inteligent; va fi încercat să se apere.

— Dar un cal se apără cu picioarele de dinapoi, nu cu capul.

— Atunci înseamnă că, speriat, a făcut o săritură în lături – stărui Manicamp – şi mistreţul, înţelegeţi, sire, mistreţul...

— Da, înţeleg ce-a păţit calul; dar călăreţul?

— E foarte limpede, mistreţul s-a întors de la cal la călăreţ, şi, după cum am avut cinstea de a o spune maiestăţii voastre, i-a zdrobit mâna lui de Guiche în clipa când acesta se pregătea să tragă al doilea glonte; apoi, printr-o lovitură de rât, i-a găurit pieptul cu colţii.

— Totul pare să fie cât se poate de adevărat, domnule de Manicamp; faci rău că n-ai încredere în elocinţa dumitale, deoarece ai un dar minunat de a povesti.

— Regele e prea bun – rosti Manicamp salutând cu un aer cât se poate de fâstâcit.

— Începând de astăzi însă, voi interzice gentilomilor mei să se mai ducă singuri la vânătoare. La naiba, asta ar fi tot una cu a le îngădui să se bată în duel!

Manicamp tresări şi făcu o mişcare ca pentru a sa retrage.

— Regele e mulţumit de cele ce i-am spus? întrebă, el.

— Încântat. Dar nu te retrage încă, domnule de Manicamp – zise Ludovic – mai am treabă cu dumneata.

"Aşa, aşa – gândi d'Artagnan – încă unul care nu are tăria noastră. " Şi scoase un oftat ce putea să însemne: "Oh, bărbaţii de tăria noastră, unde sunt oare azi?"

În acel moment, un uşier ridică draperia şi-l anunţă pe medicul regelui.

— Ah – exclamă Ludovic – iată-l pe domnul Valot, care l-a vizitat pe domnul de Guiche! O să căpătăm veşti noi despre rănit.

Manicamp se simţi mai încurcat ca oricând.

— În felul acesta, cel puţin – adăugă regele – vom avea conştiinţa împăcată.

Şi-i aruncă o privire lui d'Artagnan, care nici nu clipi măcar.

XXVI

MEDICUL

Domnul Valot intră. Scena era aceeaşi: regele aşezat în fotoliu, de Saint-Aignan rezemat de speteaza sa, d'Artagnan lipit de perete, Manicamp în picioare ca şi mai înainte.

— Ei bine, domnule Valot – întrebă regele – ai făcut ceea ce ţi-am spus eu?

— În cea mai mare grabă, sire.

— Ai fost la confratele dumitale din Fontainebleau?

— Da, sire.

— Şi l-ai găsit acolo pe domnul de Guiche?

— L-am găsit pe domnul de Guiche.

— În ce stare? Spune sincer.

— Într-o stare jalnică, sire.

— Totuşi, mistreţul nu l-a mâncat de viu, nu-i aşa?

— Să-l mănânce, pe cine?

— Pe de Guiche.

— Ce mistreţ?

— Mistreţul care l-a rănit.

— Domnul de Guiche a fost rănit de un mistreţ?

— Aşa se spune, cel puţin.

— Vreun braconier mai degrabă...

— Cum, vreun braconier...?

— Vreun soţ gelos, vreun amant izgonit, care, ca să se răzbune, va fi tras în el.

— Dar ce spui dumneata, domnule Valot? Rănile domnului de Guiche nu sunt pricinuite de colţul unui mistreţ?

— Rănile domnului de Guiche sunt pricinuite de un glonte de pistol, care i-a zdrobit inelarul şi degetul cel mic de la mâna dreaptă, apoi s-a oprit în muşchii intercostali de la piept.

— Un glonte! Eşti sigur că domnul de Guiche a fost rănit de un glonte?... strigă regele, prefăcându-se foarte surprins.

— Vai de mine – zise Valot – atât de sigur, încât, iată, sire!

Şi-i arătă regelui un glonte pe jumătate turtit. Regele îl privi fără să-l atingă.

— Avea asta în piept, bietul băiat? întrebă el.

— Nu chiar în piept. Glontele n-a pătruns acolo, ci s-a turtit, după cum vedeţi, fie lovindu-se de tocul pistolului, fie de partea dreaptă a sternului.

— Doamne sfinte! spuse regele cu toată seriozitatea. Dar dumneata nu mi-ai pomenit nimic despre una ca asta, domnule de Manicamp!

— Sire...

— Ce înseamnă, spune, această născocire cu mistreţul, cu pânda, cu vânătoarea de noapte? Hai, vorbeşte!

— Ah, sire...

— Mi se pare că ai avut dreptate – zise regele întorcându-se către căpitanul său de muşchetari – şi că acolo a fost o luptă.

Regele avea, mai mult decât oricine, acea însuşire a celor mari de a-i înjosi şi de a-i dezbina pe cei mici. Manicamp îi aruncă lui d'Artagnan o privire necruţătoare. D'Artagnan înţelese această privire şi nu voi să rămână sub povara acuzării. Făcu un pas înainte.

— Sire – zise el – maiestatea voastră mi-a poruncit să mă duc să cercetez poiana din pădurea Rochin şi să-i spun, pe urmă, ce s-a petrecut acolo, după umila mea părere. V-am împărtăşit constatările mele, dar n-am rostit nici un nume. Maiestatea voastră, cel dintâi, a pomenit numele domnului conte de Guiche.

— Bine, bine, domnule – zise regele tăios – dumneata ţi-ai făcut datoria, şi sunt mulţumit de felul cum ţi-ai îndeplinit-o; asta trebuie să-ţi ajungă. Dumneata însă, domnule de Manicamp, nu ţi-ai făcut-o pe-a dumitale, căci m-ai minţit.

— Minţit, sire! Cuvântul e prea aspru.

— Găseşte dumneata altul.

— Sire, nu voi căuta altul. Am avut nefericirea de a displace maiestăţii voastre, şi ceea ce socotesc că e mai bine este să primesc cu supunere dojenile pe care maiestatea voastră va crede de cuviinţă să mi le facă.

— Ai dreptate, domnule, îmi displace totdeauna cineva care îmi ascunde adevărul.

— Uneori, sire, nici nu-l cunoaştem.

— Încetează de a mai minţi, altfel îţi îndoiesc pedeapsa.

Manicamp se înclină, alb ca varul. D'Artagnan făcu încă un pas înainte, hotărât să intervină dacă furia crescândă a regelui ar fi întrecut anumite margini.

— Domnule – continuă regele – vezi bine că e zadarnic să mai tăgăduieşti. Domnul de Guiche s-a bătut în duel.

— Nu spun nu, sire, şi maiestatea voastră ar fi dat dovadă de mărinimie dacă nu l-ar fi silit pe un gentilom să ocolească adevărul.

— Silit! Cine te-a silit?

— Sire, domnul de Guiche mi-e prieten. Maiestatea voastră a oprit duelul sub pedeapsa cu moartea. O minciună îmi salvează prietenul. Mint, deci.

"Bun! îşi spuse d'Artagnan. Iată un băiat isteţ, bravo lui!"

— Domnule – reluă regele – în loc de a minţi, ar fi trebuit să-l împiedici de a se bate în duel.

— Oh, sire, maiestatea voastră, care sunteţi gentilomul cel mai desăvârşit din Franţa, ştie foarte bine că noi, oamenii de spadă, nu l-am socotit niciodată pe domnul de Boutteville dezonorat fiindcă a murit în Piaţa Grevei! Ceea ce dezonorează este să fugi din faţa adversarului, iar nu să înfrunţi călăul.

— Ei bine, fie – zise Ludovic al XIV-lea – vreau să-ţi găsesc un mijloc ca să îndrepţi totul.

— Dacă e dintre acelea care convin unui gentilom, mă voi folosi de el fără întârziere, sire.

— Numele adversarului domnului de Guiche?

"Oh, oh – îşi spuse d'Artagnan – o luăm iar ca pe vremea lui Ludovic al XIII-lea?..."

— Sire!... zise Manicamp pe un ton mustrător.

— Nu vrei să-l numeşti, aşa mi se pare – zise regele.

— Sire, nu-l cunosc.

"Bravo!" exclamă în sinea lui d'Artagnan.

— Domnule de Manicamp, înmânează căpitanului spada dumitale!

Manicamp se înclină cu toată graţia, îşi desprinse spada de la cingătoare, surâzând, şi i-o întinse muşchetarului. Atunci, de Saint-Aignan sări repede între el şi d'Artagnan.

— Sire – zise contele – cu îngăduinţa maiestăţii voastre.

— Fă cum vrei – răspunse regele, mulţumit poate în adâncul inimii că cineva se aşeza între el şi mânia ce pusese stăpânire pe dânsul.

— Manicamp, eşti un om brav, şi regele va preţui conduita dumitale; dar, vrând să-ţi aperi prietenii, se întâmplă adesea să le faci mai mult rău. Manicamp, cunoşti numele de care te întreabă maiestatea sa?

— E adevărat, îl cunosc.

— Atunci spune-l.

— Dacă ar fi trebuit să-l spun, aş fi făcut-o până acum.

— Atunci îl voi spune eu, care nu sunt, ca dumneata, amestecat în această afacere.

— Dumneata eşti liber, da; totuşi, mi se pare că...

— Oh, fără mărinimie rău înţeleasă! Nu te voi lăsa să ajungi la Bastilia pentru o treabă ca asta. Vorbeşte, sau, dacă nu, vorbesc eu!

Manicamp era un băiat deştept; el înţelese că făcuse tot ce trebuia pentru ca ceilalţi să aibă despre el o părere bună; acum nu-i mai rămânea decât să se menţină pe această poziţie, recâştigând bunele graţii ale regelui.

— Vorbeşte, domnule – îi spuse el lui de Saint-Aignan. În ce mă priveşte, am făcut tot ceea ce cugetul meu îmi îngăduia să fac, şi cugetul meu a mers poate prea departe – adăugă el întorcând ochii către rege – deoarece nu s-a supus poruncilor maiestăţii sale; dar maiestatea sa nu va uita, sper, când va afla că am vrut să apăr onoarea unei femei.

— A unei femei? întrebă regele neliniştit.

— Da, sire.

— O femeie a fost pricina acestui duel?

Manicamp înclină din cap. Regele se ridică şi se apropie de Manicamp.

— Dacă persoana e demnă de stima noastră – zise el – nu mă voi mai plânge că ai recurs la astfel de menajamente; dimpotrivă.

— Sire, tot ce ţine de casa regelui, sau de casa fratelui său, merită stimă în ochii mei.

— De casa fratelui meu? repetă Ludovic al XIV-lea cu un fel de şovăire... Pricina acestui duel este o femeie din casa fratelui meu?

— Sau a DOAMNEI.

— Ah, a DOAMNEI?

— Da, sire.

— Atunci această femeie?...

— Este una dintre domnişoarele de onoare ale casei alteţei sale regale doamna ducesă de Orléans.

— Pentru care s-a bătut domnul de Guiche, vrei să spui?

— Da, şi de astă dată nu mai mint.

Ludovic făcu o mişcare plină de tulburare.

— Domnilor – zise el întorcându-se către spectatorii acestei scene – fiţi buni şi retrageţi-vă o clipă; vreau să rămân singur cu domnul de Manicamp. Ştiu că are să-mi spună lucruri de mare însemnătate pentru dezvinovăţirea sa, dar nu îndrăzneşte s-o facă de faţă cu martori... Reia-ţi spada, domnule de Manicamp.

Manicamp îşi prinse din nou spada la cingătoare.

— Hotărât, şmecherul e plin de prezenţă de spirit – murmură muşchetarul luând braţul lui de Saint-Aignan şi ieşind împreună cu el.

— O să se descurce – şopti acesta din urmă la urechea lui d'Artagnan.

— Şi încă foarte onorabil, conte.

Manicamp le aruncă lui de Saint-Aignan şi căpitanului o privire recunoscătoare, ce nu fu observată de rege.

— Eh, eh – făcu d'Artagnan în timp ce trecea pragul uşii – aveam o părere proastă despre generaţia nouă. Ei bine, mă înşelam: tinerii aceştia au cap!

Valot ieşi înaintea favoritului şi a căpitanului. Regele şi Manicamp rămaseră singuri în cabinet.

XXVII

UNDE D'ARTAGNAN RECUNOAŞTE CĂ S-A ÎNŞELAT

ŞI CĂ MANICAMP ERA CEL CARE AVEA DREPTATE

Regele se încredinţa singur, ducându-se până la uşă, că nimeni nu asculta, apoi se întoarse şi se aşeză nerăbdător în faţa interlocutorului său.

— Aşa – zise el – acum, că suntem singuri, domnule de Manicamp, spune tot ce ai de spus.

— Cu cea mai mare sinceritate, sire – răspunse tânărul.

— Dar înainte de toate – adaugă regele – află că la nimic nu ţin mai mult decât la onoarea femeilor.

— Tocmai pentru asta vă cruţam delicateţea, sire.

— Da, acum înţeleg totul. Spui, deci, că e vorba de o domnişoară de onoare a cumnatei mele şi că persoana în chestiune, adversarul lui de Guiche, în sfârşit omul pe care nu vrei să-l numeşti...

— Dar al cărui nume vi-l va spune domnul de Saint-Aignan, sire.

— Da! Zici, prin urmare, că acest om a ofensat pe cineva din preajma DOAMNEI?

— Pe domnişoara de La Vallière, da, sire.

— Ah! făcu regele ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta, şi, totuşi, ca şi cum această veste i-ar fi străpuns inima. Ah, domnişoara de La Vallière a fost jignită?

— Nu spun chiar că a fost jignită, sire.

— Dar, în sfârşit...

— Spun că se vorbea despre dânsa în termeni puţin măgulitori.

— În termeni puţin măgulitori, despre domnişoara de La Vallière! Şi nu vrei să-mi spui cine era neobrăzatul!...

— Sire, credeam că suntem înţeleşi şi că maiestatea voastră a renunţat să facă din mine un denunţător.

— Aşa e, ai dreptate – zise regele, domolindu-se. De altfel, voi afla cât de curând numele aceluia care va trebui să fie pedepsit!

Manicamp vedea limpede că discuţia se îndrepta spre alt făgaş. Regele, la rândul lui, simţea că se lăsase târât cam prea departe. De aceea, se grăbi să adauge:

— Şi-l voi pedepsi nu atât fiindcă e vorba de domnişoara de La Vallière, cu toate că o stimez în chip deosebit, ci fiindcă obiectul acestei gâlcevi e o femeie. Deoarece vreau să cred că la curtea mea femeile sunt respectate, şi nimeni nu se ceartă din pricina lor.

Manicamp se înclină.

— Şi acum, spune, domnule de Manicamp – reluă regele – ce se vorbeşte despre domnişoara de La Vallière?

— Maiestatea voastră nu bănuieşte nimic?

— Eu?

— Maiestatea voastră ştie foarte bine ce fel de glume îşi pot îngădui oamenii tineri.

— S-a spus, fără îndoială, că iubeşte pe cineva – aruncă regele.

— Tot ce se poate.

— Dar domnişoara de La Vallière are dreptul să iubească pe cine-i place – zise regele.

— Este tocmai ceea ce susţinea de Guiche.

— Şi din pricina asta s-a bătut?

— Da, sire, numai din această pricină.

Regele roşi.

— Şi – vorbi el – mai mult nu ştii?

— Asupra cărui capitol, sire?

— Asupra capitolului foarte interesant despre care vorbeşti acum.

— Şi ce anume doreşte regele să afle?

— Ei bine, de pildă numele bărbatului pe care-l iubeşte La Vallière şi căruia adversarul lui de Guiche îi tăgăduia dreptul de a iubi.

— Sire, nu ştiu nimic, n-am auzit nimic, n-am văzut nimic; dar îl consider pe de Guiche un bărbat cu însuşiri alese, şi dacă, pentru un moment, a luat locul protectorului domnişoarei de La Vallière este fiindcă acest protector se află prea suspus pentru a o apăra el însuşi pe fată.

Aceste cuvinte erau mai mult decât străvezii, de aceea îl făcură pe rege să roşească din nou, însă de astă dată de plăcere. El îl bătu uşor pe umăr pe Manicamp.

— Bine, bine, eşti nu numai un om de spirit, domnule de Manicamp, dar şi un vrednic gentilom, şi-l găsesc pe prietenul dumitale de Guiche un paladin întru totul pe gustul meu; ai să-i spui asta, nu-i aşa?

— Aşadar, sire, maiestatea voastră mă iartă?

— Pentru toate.

— Şi sunt liber?

Regele surâse şi-i întinse mâna lui Manicamp. Manicamp apucă această mână şi o sărută.

— Şi apoi – adăugă regele – povesteşti minunat.

— Eu, sire?

— Mi-ai făcut o descriere desăvârşită a întâmplării aceleia a lui de Guiche. Vedeam mistreţul ieşind din pădure, vedeam calul prăbuşindu-se, vedeam jivina repezindu-se la călăreţ. Dumneata nu povesteşti, dumneata pictezi.

— Sire, îmi vine să cred că maiestatea voastră binevoieşte să-şi bată joc de mine – zise Manicamp.

— Dimpotrivă – răspunse Ludovic al XIV-lea cu seriozitate – râd atât de puţin, domnule de Manicamp, încât vreau să povesteşti la toată lumea această aventură.

— Aventura cu vânătoarea de mistreţi?

— Da, aşa cum mi-ai spus-o mie, fără să schimbi un singur cuvânt, înţelegi?

— Foarte bine, sire.

— O vei povesti?

— Fără să pierd nici o clipă.

— Ei bine, cheamă-l acum, dumneata însuţi, pe domnul d'Artagnan; sper că nu-ţi mai e teamă de el!

— Oh, sire, atâta vreme cât sunt încredinţat de graţiile maiestăţii voastre faţă de mine, nu mă mai tem de nimic.

— Cheamă-i atunci – zise regele.

Manicamp deschise uşa.

— Domnilor – strigă el – regele vă pofteşte.

P'Artagnan, Saint-Aignan şi Valot se reîntoarseră în cabinet.

— Domnilor – li se adresă regele – v-am chemat pentru a vă spune că explicaţia domnului de Manicamp m-a satisfăcut pe deplin.

D'Artagnan îi aruncă lui Valot, într-o parte, şi lui Saint-Aignan, în cealaltă, o privire care însemna: "Ei bine, nu v-am spus eu?"

Regele îl conduse pe Manicamp până la uşă, şi acolo îi spuse în şoaptă:

— Domnul de Guiche să se îngrijească şi mai ales să se vindece repede; vreau să-i mulţumesc cât mai curând, în numele tuturor femeilor, dar îndeosebi să-l sfătuiesc să nu mai facă ceea ce a făcut.

— De va trebui să moară de o sută de ori, sire, va face de o sută de ori acelaşi lucru, când e vorba de onoarea maiestăţii voastre.

Aluzia era directă. Dar, după cum am mai spus, regelui Ludovic al XIV-lea îi plăceau tămâierile şi, bucuros că le primeşte, nu era prea pretenţios în privinţa calităţii lor.

— Prea bine, prea bine – zise el lăsându-l pe Manicamp să plece – îl voi vedea eu însumi pe de Guiche şi-i voi spune să fie cuminte.

Manicamp ieşi cu spatele. Atunci regele se întoarse către ceilalţi trei spectatori ai acestei scene.

— Domnule d'Artagnan! zise el.

— Sire.

— Spune-mi, te rog, cum se face că ai putut avea privirea atât de tulbure, dumneata care de obicei te lauzi cu ochi atât de buni?

— Eu am privirea tulbure, sire?

— Fără îndoială.

— Probabil că aşa este, de vreme ce maiestatea voastră o spune. Dar în ce privinţă tulbure, dacă îmi e îngăduit să întreb?

— În legătură cu întâmplarea din pădurea Rochin.

— Ah! Ah!

— De bună seamă. Ai văzut urmele a doi cai, călcaturile a doi oameni, ai descoperit amănuntele unui duel. Ei bine, nimic din toate acestea n-a existat; nălucire curată!

— Ah! Ah! făcu încă o dată d'Artagnan.

— Ţi s-a părut că vezi urme de cal, ţi s-a părut că a fost un duel. A fost lupta lui de Guiche cu mistreţul, atâta tot. Numai că lupta a fost lungă şi încrâncenată, aşa am impresia.

— Ah! Ah! continuă d'Artagnan.

— Şi când mă gândesc că am putut crede o clipă în asemenea eroare! Dar dumneata vorbeai cu atâta siguranţă...

— Într-adevăr, sire, se vede treaba c-am avut orbul găinilor – zise d'Artagnan cu o voioşie ce-l încântă pa rege.

— Prin urmare, recunoşti?

— La naiba, sire, cum să nu recunosc?

— În aşa fel, că acum vezi lucrurile...?

— Cu totul altfel decât cum le vedeam cu o jumătate de ceas mai înainte.

— Şi atribui această deosebire de a vedea...?

— Oh, unui lucru foarte simplu, sire: acum o jumătate de ceas mă întorceam de la pădurea Rochin, unde n-am avut, ca să fac lumină în jurul meu, decât un nenorocit de felinar de la grajd...

— Pe când acum...?

— Acum am toate făcliile din cabinetul maiestăţii voastre, şi, pe deasupra, cei doi ochi ai regelui, care luminează ca doi sori.

Regele începu să râdă, iar de Saint-Aignan izbucni în hohote.

— Întocmai ca şi domnul Valot – zise d'Artagnan, luându-i regelui vorba din gură. El şi-a închipuit nu numai că domnul de Guiche ar fi fost rănit de un glonte, dar că i-a şi scos un glonte din piept.

— Vai de mine! se miră Valot. Mărturisesc că...

— Nu-i aşa că ai crezut acest lucru? îl întrebă d'Artagnan.

— Adică nu numai că am crezut – zise Valot – dar încă şi acum pot să jur că aşa e.

— Ei bine, dragă doctore, află că ai visat toate astea.

— Am visat?

— Rana domnului de Guiche, vis; glonţul, vis... De aceea, crede-mă, să nu mai vorbim despre asta.

— Bine zis – aprobă regele. Povaţa pe care ţi-o dă domnul d'Artagnan e înţeleaptă. Să nu mai vorbeşti nimănui de visurile dumitale, domnule Valot, şi, pe cinstea mea de gentilom, n-o să-ţi pară rău! Bună seara, domnilor! Oh, trist lucru e o vânătoare de mistreţi!

— Trist lucru – repetă d'Artagnan cu glas tare – o vânătoare de mistreţi!

Şi repetă aceste cuvinte prin toate odăile pe unde trecu. Apoi ieşi din castel, ducându-l cu sine pe Valot.

— Acum, că am rămas singuri – îi spuse regele lui de Saint-Aignan – cum se numeşte adversarul lui de Guiche?

De Saint-Aignan se uită în ochii regelui.

— Oh, nu şovăi – zise regele – ştii prea bine că voi fi silit să iert.

— De Wardes – rosti de Saint-Aignan.

— Bine. Dar, intrând repede în camera de culcare, Ludovic al XIV-lea zise: A ierta nu înseamnă a uita.

XXVIII

E BINE UNEORI SĂ AI DOUĂ COARDE LA ARC

Manicamp ieşea de la rege, foarte fericit că se descurcase atât de bine, când, ajungând la capătul de jos al scării şi trecând prin faţa unei draperii, se simţi deodată tras de mânecă. Întoarse capul şi o recunoscu pe Montalais, care-l aştepta să treacă şi care, într-un chip misterios, cu trupul aplecat înainte, îi spuse în şoaptă:

— Domnule, vino repede, te rog.

— Unde, domnişoară? întrebă Manicamp.

— Mai întâi, un adevărat cavaler nu mi-ar fi pus această întrebare, el m-ar fi urmat fără să mai aibă nevoie de vreo explicaţie.

— Ei bine, domnişoară – zise Manicamp – sunt gata să mă comport ca un adevărat cavaler.

— Nu, e prea târziu acum, nu mai ai acelaşi merit. Vom merge la DOAMNA. Vino.

— Ah, ah! făcu Manicamp. Ne ducem la DOAMNA.

Şi o urmă pe Montalais, care alerga înaintea lui sprintenă ca o Galatee. "De astă dată – îşi spunea Manicamp ţinându-se după călăuza lui – nu cred să-mi mai meargă cu poveştile de vânătoare. Voi încerca totuşi şi, la nevoie... pe legea mea! la nevoie vom născoci altceva." Montalais gonea mereu înainte. "Ce obositor – gândi Manicamp – să ai în acelaşi timp nevoie şi de cap şi de picioare!" În sfârşit, ajunseră.

DOAMNA îşi terminase toaleta de noapte: era într-un elegant halat de casă; dar se vedea limpede că îşi pusese această toaletă înainte de a fi încercat emoţiile ce-o tulburau încă. Acum aştepta cu o nerăbdare bătătoare la ochi. Astfel că Montalais şi Manicamp o găsiră în picioare, lângă uşă. La zgomotul paşilor lor, DOAMNA sărise să-i întâmpine.

— Ah – zise ea – în sfârşit!

— Iată-l pe domnul de Manicamp – răspunse Montalais.

DOAMNA îi făcu semn fetei să se retragă. Montalais se supuse. Prinţesa o urmări cu ochii, în tăcere, până când uşa se închise în urma ei; apoi, întorcându-se către Manicamp, întrebă:

— Ce s-a întâmplat şi ce aud, domnule de Manicamp? E cineva rănit la castel?

— Da, doamnă, din nenorocire... domnul de Guiche.

— Da, domnul de Guiche – repetă Prinţesa. Într-adevăr, am auzit vorbindu-se, dar nimeni nu mi-a confirmat. Prin urmare e adevărat, domnului de Guiche i s-a întâmplat această nenorocire?

— Chiar lui, doamnă.

— Ştii, nu-i aşa, domnule de Manicamp – zise Prinţesa cu însufleţire – că duelurile nu-i sunt pe plac regelui?

— Ştiu, doamnă; însă un duel cu o fiară sălbatică nu poate fi pedepsit de maiestatea sa.

— Oh, n-o să-mi aduci jignirea de a crede că iau în serios povestea aceea absurdă, răspândită nu ştiu cu ce scop şi pretinzând că domnul de Guiche a fost rănit de un mistreţ. Nu, nu, domnule, adevărul e cunoscut şi, în acest moment, în afară de faptul că e rănit, domnul de Guiche e ameninţat să-şi piardă şi libertatea.

— Vai, doamnă – zise Manicamp – o ştiu foarte bine, dar ce-i de făcut?

— L-ai văzut pe maiestatea sa?

— Da, doamnă.

— Şi ce i-ai spus?

— I-am povestit că domnul de Guiche s-a aşezat la pândă, că un mistreţ a ieşit din pădurea Rochin, că domnul de Guiche a tras în el, şi, în sfârşit, că fiara, furioasă, s-a năpustit asupra trăgătorului, ucigându-i calul şi rănindu-l pe el însuşi foarte grav.

— Şi regele a crezut toate astea?

— De la un cap la altul.

— Oh, mă uimeşti, domnule de Manicamp, mă uimeşti foarte mult!

Şi DOAMNA începu să se plimbe în sus şi în jos, aruncând din când în când câte o privire interogativă spre Manicamp, care rămăsese nepăsător şi fără să se mişte din locul unde se oprise când intrase. În cele din urmă se opri şi ea.

— Cu toate acestea – zise Prinţesa – toată lumea e de acord să atribuie altă cauză acestei răni.

— Şi ce cauză, doamnă? întrebă Manicamp. Îmi e îngăduit, fără să fiu indiscret, de a adresa această întrebare alteţei voastre?

— Dumneata întrebi asta, dumneata, prietenul intim al domnului de Guiche? Dumneata, confidentul lui?

— Oh, doamnă, prieten intim, da; confident însă, nu. Domnul de Guiche e unul din acei bărbaţi care pot avea secrete, care chiar au, desigur, dar nu le spun altora. De Guiche e discret, doamnă.

— Ei bine, atunci, aceste secrete pe care domnul de Guiche le închide în inima lui, voi avea eu plăcerea să ţi le dezvălui – spuse Prinţesa cu ciudă – căci, în adevăr, regele ar putea să te întrebe a doua oară şi, dacă, în această a doua oară, ai să-i înşiri aceeaşi poveste ca prima dată, s-ar putea să nu se mai declare mulţumit.

— Dar, doamnă, cred că alteţa voastră se înşală în privinţa regelui. Maiestatea sa a fost foarte mulţumită de mine, vă jur!

— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, domnule de Manicamp, că asta dovedeşte un singur lucru, şi anume că maiestatea sa se declară prea uşor mulţumit.

— Mă tem că alteţa voastră greşeşte oprindu-se la această părere. Maiestatea sa e cunoscut ca neacceptând decât motivele bine întemeiate.

— Şi crezi că-ţi va fi recunoscător pentru născocirea dumitale îndatoritoare, când mâine chiar va afla că domnul de Guiche a avut, din pricina domnului de Bragelonne, prietenul său, o ceartă care a degenerat în întâlnire pe teren?

— O ceartă din pricina domnului de Bragelonne? se miră Manicamp cu aerul cel mai nevinovat din lume. Ce am cinstea să aud din gura alteţei voastre?

— De ce te miră asta? Domnul de Guiche e supărăcios, mânios, se aprinde repede.

— Eu îl socot, dimpotrivă, doamnă, pe domnul de Guiche foarte potolit şi un om ce nu se supără şi nu se mâniază decât cu motive bine întemeiate.

— Prietenia nu e oare un motiv întemeiat? întrebă Prinţesa.

— O, desigur, doamnă, mai ales pentru o inimă ca a lui!

— Ei bine, domnul de Bragelonne e unul din prietenii domnului de Guiche; n-ai să tăgăduieşti acest lucru!

— Un foarte bun prieten.

— Ei bine, domnul de Guiche i-a luat apărarea domnului de Bragelonne, şi cum domnul de Bragelonne era plecat şi nu putea să se bată, s-a bătut pentru dânsul.

Manicamp prinse a zâmbi şi făcu câteva mişcări din cap şi din umeri ce voiau să spună: "Doamne, dacă ţineţi cu tot dinadinsul..."

— Ei, hai – rosti nerăbdătoare Prinţesa – vorbeşte!

— Eu?

— Fireşte, e limpede că nu eşti de aceeaşi părere cu mine şi că ai ceva de spus.

— Nu am de spus, doamnă, decât un singur lucru.

— Spune-l!

— Că nu înţeleg nimic din cele ce-mi faceţi onoarea de a-mi povesti.

— Cum, nu înţelegi nimic din această ceartă a domnului de Guiche cu domnul de Wardes? strigă Prinţesa aproape mânioasă.

Manicamp tăcu.

— Ceartă – continuă ea – pornită de la un cuvânt mai mult sau mai puţin răutăcios, şi mai mult sau mai puţin întemeiat, rostit pe seama virtuţii unei anumite femei?

— Ah, al unei anumite femei! Asta e altceva – zise Manicamp.

— Începi să înţelegi, nu-i aşa?

— Alteţa voastră mă va ierta, dar nu îndrăznesc...

— Nu îndrăzneşti? zise DOAMNA scoasă din fire. Ei bine, aşteaptă, atunci am să îndrăznesc eu!

— Doamnă, doamnă! strigă Manicamp, ca şi cum s-ar fi îngrozit. Luaţi seama la cele ce aveţi de gând să spuneţi!

— Ah, se pare că, dacă aş fi bărbat, te-ai bate cu mine în duel, în ciuda edictelor maiestăţii sale, aşa cum domnul de Guiche s-a bătut cu domnul de Wardes, şi asta pentru virtutea domnişoarei de La Vallière.

— A domnişoarei de La Vallière! exclamă Manicamp, făcând o săritură subită, ca şi cum ar fi fost la o sută de leghe departe de a se aştepta să audă pronunţându-se acest nume.

— Oh, ce-ai păţit, domnule de Manicamp, de sări aşa? zise DOAMNA cu ironie în glas. Ai oare neobrăzarea de a te îndoi, dumneata, de această virtute?

— Dar nu e vorba pentru nimic în lume, în toate acestea, despre virtutea domnişoarei de La Vallière, doamnă !

— Cum, când doi bărbaţi îşi crapă ţestele pentru o femeie, dumneata spui că n-are nici un amestec în toate astea şi că nu e câtuşi de puţin vorba de ea? Ah, domnule de Manicamp, nu te credeam un atât de bun curtean!

— Iertare, iertare, doamnă – protestă tânărul – dar iată că ne depărtăm de subiect. Dumneavoastră îmi faceţi cinstea de a-mi vorbi o limbă, iar eu, pe cât mi se pare, vă vorbesc alta.

— Poftim?

— Iertare, am crezut a înţelege că alteţa voastră voia să-mi spună că domnii de Guiche şi de Wardes s-au bătut pentru domnişoara de La Vallière.

— Ei da!

— Pentru domnişoara de La Vallière, nu-i aşa? stărui Manicamp.

— Eh, Doamne, nu spun că domnul de Guiche se ocupă personal de domnişoara de La Vallière; se ocupă prin procură.

— Prin procură?

— Haide, haide, nu face la nesfârşit pe omul surprins. Toată lumea ştie că domnul de Bragelonne e logodnicul domnişoarei de La Vallière şi că, plecând la Londra într-o misiune pe care regele i-a încredinţat-o, el l-a însărcinat pe prietenul său, domnul de Guiche, de a veghea asupra acestei interesante persoane.

— Ah, nu mai spun nimic. Alteţa voastră este informată.

— De totul, te previn.

Manicamp începu să râdă, lucru ce-o înfurie pe Prinţesă, care, după cum se ştie, nu avea o fire prea îngăduitoare.

— Doamnă – reluă discretul Manicamp, înclinându-se în faţa Prinţesei – să înmormântăm această afacere, care nu va fi niciodată limpezită.

— Oh, în privinţa asta nu mai e nimic de făcut, întrucât totul este foarte limpede. Regele va afla că de Guiche a luat apărarea acestei micuţe aventuriere care îşi dă aere de mare doamnă; el va mai afla că domnul de Bragelonne, numindu-l ca paznic permanent al grădinii Hesperidelor pe prietenul său, domnul de Guiche, acesta i-a dat peste mână marchizului de Wardes, care voia să culeagă mărul de aur din pom. Dar nu trebuie să uiţi, domnule de Manicamp, dumneata, care le ştii pe toate, că şi regele râvneşte, la rândul lui, la această faimoasă comoară, şi că s-ar putea să-i poarte pică domnului de Guiche pentru faptul de a se fi instituit apărătorul ei. Acum eşti lămurit, mai ai nevoie de vreo altă părere? Vorbeşte, întreabă.

— Nu, doamnă, nu; nu vreau să ştiu nimic mai mult decât atât.

— Află totuşi, fiindcă trebuie să ştii asta, domnule de Manicamp, află că indignarea maiestăţii sale va fi urmată de efecte cumplite. La prinţii cu o fire cum este aceea a regelui, mânia răscolită de dragoste e un adevărat uragan.

— Pe care alteţa voastră îl va potoli, doamnă.

— Eu? strigă Prinţesa cu un gest de violentă ironie. Eu? Dar în ce calitate?

— Pentru că nu vă plac nedreptăţile, doamnă.

— Şi ar fi o nedreptate, după părerea dumitale, să-l împiedic pe rege de a-şi vedea de iubirile sale?

— Veţi interveni, totuşi, în favoarea lui de Guiche.

— Ei, de astă dată eşti nebun, domnule – zise Prinţesa pe un ton plin de semeţie.

— Dimpotrivă, doamnă, sunt în cea mai perfectă stare mintală, şi, o repet, îl veţi apăra pe domnul de Guiche în faţa regelui.

— Eu?

— Da.

— Şi cum asta?

— Deoarece cauza domnului de Guiche e şi cauza alteţei voastre, doamnă – zise încet, dar cu aprindere Manicamp, ai cărui ochi prinseră a străluci.

— Ce vrei să spui?

— Spun, doamnă, că mă surprinde să văd cum alteţa voastră n-a bănuit un pretext în numele domnişoarei de La Vallière, pe care şi-a propus să-l apere domnul de Guiche, în locul domnului de Bragelonne, plecat.

— Un pretext?

— Da.

— Dar ce fel de pretext? repetă Prinţesa, bâlbâindu-se şi uitându-se ţintă în ochii lui Manicamp.

— Cred, doamnă – zise tânărul – că am vorbit destul, presupun, pentru a o îndupleca pe alteţa voastră să nu-l mai învinovăţească în faţa regelui pe acest biet de Guiche, asupra căruia s-ar putea abate toate duşmăniile pe care le urzeşte o anumită partidă, foarte deosebită de a voastră.

— Vrei să spui, dimpotrivă, mi se pare, că toţi aceia care n-o iubesc pe domnişoara de La Vallière, şi poate chiar unii dintre aceia care o iubesc, se vor năpusti asupra contelui?

— Oh, doamnă, duceţi oare atât de departe îndărătnicia şi nu vreţi să vă aplecaţi deloc urechea la vorbele unui prieten devotat? Trebuie oare să-mi iau riscul de a vă displăcea, trebuie oare să numesc, fără voia mea, persoana care a fost adevărata cauză a acestui duel?

— Persoana? spuse DOAMNA, aprinzându-se la faţă.

— Trebuie oare – continuă Manicamp – să vă spun cât de supărat, de furios, de indignat este bietul de Guiche din pricina celor ce se spun despre această persoană? Trebuie oare să vă amintesc, dacă dumneavoastră nu vreţi să o recunoaşteţi şi dacă pe mine respectul mă împiedică să o numesc, trebuie oare să vă amintesc scenele pe care DOMNUL le-a avut cu milordul de Buckingham din pricina acestei persoane, şi toate insinuările ce s-au făcut în legătură cu izgonirea ducelui? Trebuie oare să vă arăt grija contelui de a menaja, de a apăra, de a nu-i displăcea persoanei pentru care el trăieşte, pentru care el respiră? Ei bine, o voi face, şi când vă voi reaminti toate acestea poate că veţi înţelege de ce contele, la capătul răbdării, hărţuit mai de mult de către de Wardes, la cel dintâi cuvânt necuviincios pe care acesta l-a rostit pe seama persoanei în cauză, a luat foc şi nu s-a mai gândit decât la răzbunare.

Prinţesa îşi ascunse faţa în palme.

— Domnule! Domnule! strigă ea. Îţi dai seama ce spui şi cui i te adresezi?

— Atunci, doamnă – reluă Manicamp ca şi cum nici n-ar fi auzit exclamaţiile Prinţesei – nimic nu vă va mai surprinde, nici furia contelui de a provoca acest duel, nici admirabila lui precauţie de a-l abate pe un teren unde să nu atingă cu nimic interesele alteţei voastre. În asta constă mai ales marele lui merit şi desăvârşita lui îndrăzneală; iar dacă persoana pentru care de fapt contele de Guiche s-a bătut şi şi-a vărsat sângele îi datorează vreo recunoştinţă sărmanului rănit, asta este nu pentru sângele pe care el l-a pierdut, nu pentru durerea pe care o îndură, ci pentru tot ceea ce a făcut spre a păstra neîntinată o onoare la care ţine mai mult decât la a lui însuşi.

— Oh! exclamă DOAMNA, ca şi cum ar fi fost singură în încăpere. Oh, să fi fost oare cu adevărat din cauza mea?

Manicamp răsuflă uşurat; izbândea, în sfârşit, după mare trudă; putea să răsufle în voie. DOAMNA, la rândul ei, rămase câteva clipe adâncită într-o îngândurare apăsătoare.

I se ghicea tulburarea după zvâcnetul încordat al pieptului, după înceţoşarea ochilor, după felul cum îşi apăsa neîncetat mâna pe inimă. Dar, la ea, cochetăria nu era o pasiune stearpă; era, dimpotrivă, o flacără ce-şi căuta hrana şi o găsea.

— Atunci – rosti încet – contele a îndatorat două persoane în acelaşi timp, căci domnul de Bragelonne îi datorează şi el o mare recunoştinţă domnului de Guiche, cu atât mai mare cu cât, pretutindeni şi totdeauna, domnişoara de La Vallière va trece drept persoana apărată de acest generos ocrotitor.

Manicamp înţelese că în inima Prinţesei mai rămânea încă o urmă de îndoială, şi spiritul lui se îndârji în faţa acestei rezistenţe.

— Grozav serviciu, ce să spun – rosti el – i-a făcut domnişoarei de La Vallière! Grozav serviciu i-a făcut şi domnului de Bragelonne! Duelul acesta a stârnit o zarvă ce întunecă pe jumătate cinstea bietei copile, o zarvă ce-l va pune fără doar şi poate în conflict cu vicontele. Urmează de aici că focurile de pistol ale domnului de Wardes au avut trei rezultate în loc de unul: a zdrobit cinstea unei femei, fericirea unui bărbat şi totodată – cine ştie? – l-a rănit de moarte pe unul dintre cei mai vrednici gentilomi ai Franţei. Ah, doamnă, logica voastră e cât se poate de rece: ea osândeşte totdeauna, nu iartă niciodată.

Ultimele cuvinte ale lui Manicamp clătinară ultima îndoială ce mai dăinuia încă nu în inima, ci în spiritul DOAMNEI. Nu mai era o prinţesă plină de scrupule, sau o femeie frământată de bănuieli, ci o inimă care simţea răceala adâncă a unei răni.

— Rănit de moarte! murmură ea cu o voce înăbuşită. Oh, domnule de Manicamp, aşa ai spus, rănit de moarte, nu?

Manicamp nu răspunse decât printr-un suspin amarnic.

— Prin urmare, zici că bietul conte a căpătat o rană primejdioasă? stărui Prinţesa.

— Eh, doamnă, are o mână zdrobită şi un glonte în piept.

— Doamne Dumnezeule! strigă Prinţesa cuprinsă de înfiorare. Dar e groaznic, domnule de Manicamp! O mână zdrobită, spui? Un glonte în piept? Dumnezeule! Şi asta a făcut-o nemernicul acela, asasinul acela de de Wardes? Hotărât, cerul nu e drept!

Manicamp părea în prada unei mari tulburări. Într-adevăr, cheltuise multă energie în ultima parte a pledoariei lui. Cât despre DOAMNA, ea nu mai era în stare să ţină măsura; căci la ea, când vorbea pasiunea, nici mânia, nici simpatia, nimic nu-i mai putea înfrâna pornirile.

Prinţesa se apropie de Manicamp, care se lăsase să cadă într-un jilţ, ca şi cum durerea ar fi fost o scuză destul de puternică pentru a săvârşi o încălcare a legilor etichetei.

— Domnule – zise ea apucându-l de mână – spune-mi adevărul.

Manicamp ridică faţa.

— Domnul de Guiche – adăugă DOAMNA – e în primejdie de moarte?

— De două ori, doamnă – răspunse el. Mai întâi, din pricina hemoragiei ce s-a declarat în urma ruperii unei artere de la mână; pe urmă, din pricina rănii de la piept, care, aceasta cel puţin e temerea medicului, se pare că a atins un organ esenţial.

— Atunci, s-ar putea să moară?

— Să moară, da, doamnă, şi fără să fi avut măcar mângâierea de a şti că alteţa voastră a luat cunoştinţă de devotamentul său.

— Îi vei vorbi dumneata despre asta.

— Eu?

— Da; nu eşti prietenul lui?

— Eu? O, nu, doamnă, eu nu-i voi spune domnului de Guiche, dacă nenorocitul va mai fi în stare să mă audă, eu nu-i voi spune decât ceea ce am văzut, adică toată cruzimea dumneavoastră faţă de el.

— Domnule, oh, nu! Nu vei săvârşi această barbarie!

— O, ba da, doamnă, îi voi spune adevărul. Căci, la urma urmei, natura e puternică la un om de vârsta lui, medicii sunt savanţi, şi dacă, printr-o întâmplare, bietul conte va supravieţui rănilor sale, n-aş vrea ca el să fie expus să moară din pricina durerilor inimii, după ce va fi scăpat de acelea ale trupului.

Cu aceste cuvinte, Manicamp se ridică şi, cu un respect adânc, părea că ar cere să se retragă.

— Cel puţin, domnule – zise Prinţesa, oprindu-l cu un aer rugător – fii bun şi spune-mi în ce stare se găseşte bolnavul? Ce doctor îl îngrijeşte?

— Se simte foarte rău, doamnă – asta în ce priveşte starea lui. Cât despre medic, e îngrijit de însuşi medicul maiestăţii sale, domnul Valot. Acesta, de altfel, e asistat de un confrate al lui, la care a fost dus de la început domnul de Guiche.

— Cum, nu se află la castel? se miră DOAMNA.

— Vai, doamnă, sărmanul era într-o stare atât de gravă, încât n-a mai putut fi adus până aici.

— Dă-mi adresa, domnule – zise Prinţesa cu nerăbdare – voi trimite să mi se aducă veşti despre el.

— Strada Feurre; o casă de cărămidă, cu obloane albe. Numele medicului e înscris pe poartă.

— Dumneata te reîntorci acum lângă rănit, domnule de Manicamp?

— Da, doamnă.

— Atunci, vei avea bunăvoinţa să-mi faci un serviciu?

— Sunt la ordinele alteţei voastre.

— Fă ceea ce voiai să faci, întoarce-te lângă domnul de Guiche, îndepărtează-i pe toţi de acolo, apoi fii bun şi retrage-te şi dumneata.

— Doamnă...

— Să nu pierdem timpul cu explicaţii de prisos. Atâta îţi cer; nu vedea în asta altceva decât ceea ce este, nu cere alte lămuriri decât ceea ce-ţi cer. Voi trimite acolo pe una din femeile mele, două poate, dată fiind ora înaintată, şi n-aş vrea ca ele să te vadă, sau, ca să fiu sinceră, n-aş vrea ca dumneata să le vezi: sunt scrupule pe care trebuie să le înţelegi, mai ales dumneata, domnule de Manicamp, care pricepi totul.

— Oh, doamnă, foarte bine! Pot chiar să fac mai mult, să merg înaintea mesagerelor voastre; ăsta va fi în acelaşi timp un mijloc de a le arăta cu mai multă siguranţă calea şi de a le proteja, dacă întâmplarea ar face, contra oricărei probabilităţi, să aibă nevoie de ajutor.

— Şi apoi prin acest mijloc, îndeosebi, ele vor putea intra fără nici o greutate, nu-i aşa?

— Fără îndoială, doamnă, căci, mergând înaintea lor, voi înlătura orice greutăţi, dacă întâmplarea ar face ca ele să existe.

— Ei bine, du-te, du-te, domnule de Manicamp, şi aşteaptă la capătul scării.

— Mă duc, doamnă.

— Stai puţin.

Manicamp se opri.

— Când vei auzi coborând două femei, să ieşi şi să porneşti, fără a întoarce capul, pe drumul ce duce la bietul conte.

— Dar dacă, din întâmplare, vor coborî alte persoane, iar eu mă voi înşela asupra lor?

— Vor bate uşor de trei ori din palme.

— Da, doamnă.

— Acum pleacă

Manicamp se întoarse, salută pentru ultima oară şi ieşi cu inima plină de bucurie. El ştia foarte bine că prezenţa DOAMNEI era cel mai bun balsam pentru rănile bolnavului.

Nu trecu un sfert de ceas, şi scârţâitul unei uşi care se deschise şi se închise cu mare precauţie ajunse până la el. Apoi auzi paşi uşori coborând scara; apoi cele trei bătăi din palme, adică semnul convenit. Ieşi numaidecât şi, credincios cuvântului dat, se îndreptă, fără să-şi întoarcă faţa, străbătând străzile din Fontainebleau, spre locuinţa medicului.

XXIX

DOMNUL MALICORNE, ARHIVAR AL REGATULUI FRANŢEI

Două femei, înfăşurate în mantiile lor şi cu ochii ascunşi sub măşti de catifea neagră, păşeau cu mare sfială pe urmele lui Manicamp.

La primul etaj, în dosul perdelelor de damasc roşu, licărea dulcea lumină a unei lămpi aşezate pe o măsuţă de noapte. La celălalt capăt al aceleiaşi odăi, într-un pat cu coloane răsucite, înconjurat de perdele la fel cu acelea prin care se strecura lumina lămpii, stătea întins de Guiche, cu capul sprijinit pe două perne, cu ochii învăluiţi de o ceaţă groasă; şuviţele lungi de păr, inelate şi răspândite pe pernă, acopereau în neorânduiala lor tâmplele uscate şi palide ale tânărului. Se simţea că febra era cel mai stăruitor oaspete al acestei camere.

De Guiche visa. Gândurile lui urmăreau prin întuneric unul din acele visuri ale delirului pe care Dumnezeu le trimite pe cărarea morţii înaintea celor sortiţi să cadă în universul nefiinţei. Câteva pete de sânge încă neînchegat se zăreau pe podelele odăii.

Manicamp urcă scara în mare grabă; abia când ajunse în prag se opri, împinse uşa încet, îşi vârî capul în cameră şi, văzând că totul era în linişte, se apropie în vârful picioarelor de jilţul înalt de piele, mobilă rămasă de pe vremea domniei lui Henric al IV-lea, şi, observând că îngrijitoarea bolnavului adormise, o trezi şi o rugă să treacă în odaia alăturată. Apoi, în picioare lângă pat, rămase o clipă nemişcat, întrebându-se dacă trebuia să-i trezească pe de Guiche pentru a-i împărtăşi vestea cea bună. Dar cum în dosul draperiei de la uşă începuse să se audă foşnetul mătăsos al rochiilor şi răsuflarea întretăiată a însoţitoarelor sale, văzând chiar această draperie mişcându-se a nerăbdare, se strecură de-a lungul patului şi o urmă pe îngrijitoare în odaia alăturată. Atunci, chiar în clipa când el dispărea, draperia se ridică şi cele două femei intrară în camera din care Manicamp abia ieşise. Aceea care intră prima îi făcu însoţitoarei sale un gest poruncitor care o ţintui pe un scăunel lângă uşă. Pe urmă se îndreptă cu paşi hotărâţi spre pat, trase perdelele pe vergeaua de fier şi le răsuci în sul la căpătâiul bolnavului. Ea văzu atunci chipul palid al contelui; îi văzu mâna dreaptă înfăşurată într-o pânză de-o albeaţă orbitoare, întinsă pe cuvertura cu înflorituri simple ce acoperea o parte a acestui pat de suferinţă. Se cutremură când zări o picătură de sânge înroşind tot mai mult acea bucată de pânză.

Pieptul alb al tânărului era descoperit, ca şi cum răcoarea nopţii l-ar fi ajutat să respire astfel cu mai multă uşurinţă. O fâşie de pânză ţinea legată rana, în jurul căreia se lărgea un cerc vânăt de sânge scurs. Un suspin adânc se desprinse de pe buzele tinerei femei. Se sprijini de stâlpul patului şi privi, prin crăpăturile măştii sale, acest dureros spectacol. O răsuflare grea, stridentă, se strecura, ca un horcăit al morţii, printre dinţii încleştaţi ai contelui. Femeia mascată apucă mâna stângă a rănitului. Această mână frigea ca un cărbune aprins. Dar, în clipa când ea fu atinsă de mâna rece a femeii, înrâurirea acestei răceli fu atât de puternică, încât de Guiche deschise ochii şi încercă să revină la viaţă, însufleţindu-şi privirea. Primul lucru pe care-l zări fu năluca ce stătea rezemată de stâlpul patului său. La văzul ei, ochii i se măriră, dar fără ca spiritul să-l ajute să înţeleagă ceva. Atunci femeia făcu un semn către însoţitoarea ei, care rămăsese lângă uşă; fără îndoială, aceasta cunoştea lecţia, deoarece, cu o voce limpede şi gravă, fără pic de şovăială, rosti următoarele cuvinte:

— Domnule conte, alteţa sa regală DOAMNA vrea să ştie cum suportaţi durerile acestei răni şi vă împărtăşeşte prin gura mea regretul pe care-l încearcă ştiindu-vă suferind.

La cuvântul DOAMNA, de Guiche tresări; el nu văzuse încă persoana al cărei glas îl auzise. Îşi îndreptă deci privirea spre punctul de unde venea această voce. Dar, întrucât mâna cea rece nu-l părăsise, îşi reîntoarse ochii spre năluca nemişcată de lângă patul său.

— Dumneavoastră îmi vorbiţi, doamnă – întrebă el cu glas stins – sau împreună cu dumneavoastră mai e şi altcineva în această cameră?

— Da – răspunse fantoma cu o voce foarte înceată şi lăsându-şi capul în jos.

— Ei bine – zise rănitul cu mare greutate – mulţumesc. Spuneţi-i DOAMNEI că nu-mi pare rău că mor, dacă dânsa şi-a reamintit de mine.

La cuvintele nu-mi pare rău că mor, rostite de un muribund, femeia mascată nu-şi mai putu stăpâni lacrimile ce i se prelingeau pe sub mască şi-i apărură pe obraji acolo unde masca nu-i mai acoperea. De Guiche, dacă ar fi fost mai stăpân pe simţurile lui, le-ar fi văzut rostogolindu-se ca nişte perle scânteietoare şi căzând pe patul său.

Femeia, uitând că are mască, îşi duse mâna la ochi, pentru a şi-i şterge, dar dând cu degetele de catifeaua rece şi supărătoare, smulse cu furie masca de la ochi şi o aruncă pe duşumea. La această înfăţişare neaşteptată, ce părea că se desprinde dintr-un nor, de Guiche scoase un strigăt şi întinse braţele spre ea. Dar cuvintele i se stinseră pe buze, după cum toate puterile i se sleiseră în vine. Mâna lui dreaptă, care urmase impulsul voinţei sale fără să ţină seama de tăria efortului, mâna lui dreaptă recăzu pe pat şi, numaidecât, fâşia aceea de pânză albă se înroşi de o pată şi mai mare încă. Dar în acest timp, ochii ţânărului suferind se închideau şi se deschideau mereu, ca şi cum ar fi început lupta cu îngerul neînfrânt al morţii. Apoi, după câteva mişcări neputincioase, capul îi recăzu nemişcat pe pernă. Atâta doar că, în loc de palid, acum se făcuse alb ca varul.

Femeia se sperie; dar, de data aceasta, împotriva obişnuinţei, groaza o îmbărbătă. Se aplecă deasupra tânărului, sorbind cu răsuflarea ei faţa aceasta rece şi fără nici o culoare, pe care aproape o atingea; apoi depuse o sărutare grăbită pe mâna stângă a lui de Guiche, care, zguduit ca de o descărcare electrică, se trezi pentru a doua oară, deschise ochii mari, pierduţi, şi recăzu într-un leşin adânc.

— Să mergem – îi spuse ea însoţitoarei sale – să mergem, nu mai putem rămâne prea mult aici: mi-e teamă să nu fac vreo nebunie.

— Doamnă, doamnă, alteţa voastră a uitat masca – o preveni grijulie însoţitoarea.

— Ia-o dumneata – răspunse stăpâna ei, pornind în neştire pe scară.

Şi cum poarta de la stradă rămăsese întredeschisă, cele două păsări uşurele se strecurară prin această deschizătură şi, cu mersul lor iute, ajunseră repede la castel.

Una dintre cele două femei urcă până în apartamentul DOAMNEI şi dispăru acolo. Cealaltă intră în apartamentul domnişoarelor de onoare, adică la parter. Ajunsă în camera sa, aceasta din urmă se aşeză la o masă şi, fără a mai sta să răsufle, scrise în grabă următorul bileţel:

Astă-seară DOAMNA s-a dus să-l vadă pe de Guiche. Totul merge de minune în partea mea. Vezi de a ta şi nu uita să arzi această bucată de hârtie.

Apoi îndoi scrisoarea, dându-i o formă alungită şi, ieşind din cameră, cu foarte multă precauţie, străbătu coridorul care ducea la corpul de serviciu al gentilomilor DOMNULUI. Acolo se opri în faţa unei uşi, sub care, după ce bătu uşor de două ori în ea, vârî bileţelul şi fugi. Pe urmă, întorcându-se în camera ei, avu grijă să facă să dispară orice urmă ce i-ar fi putut trăda ieşirea şi scrierea acelui bileţel. În mijlocul grijii ce-o preocupa, în scopul pe care l-am arătat, ea zări pe masă masca DOAMNEI, pe care o luase cu dânsa, urmând ordinul stăpânei sale, dar uitând să i-o dea înapoi.

— Oh, oh – zise ea – să nu uit să fac mâine ceea ce am uitat să fac astăzi.

Apucă masca de capătul ei de catifea şi, simţindu-şi degetul cel mare umed, se uită la el. Era nu numai umed, dar roşu. Masca, atunci când fusese aruncată, căzuse într-una din acele pete de sânge care, am spus mai înainte, erau întinse pe podea, şi, din exteriorul negru ce venise din întâmplare în atingere cu el, sângele pătrunsese în partea dinăuntru şi înroşise căptuşeala de mătase albă.

— Oh, oh! zise Montalais, căci cititorii noştri au recunoscut-o desigur după toate mişcările pe care le-am descris. Oh, oh! Nu-i voi mai da înapoi această mască, ea a devenit nespus de preţioasă acum.

Şi, ridicându-se, alergă spre un scrin de lemn de arţar, în care îşi ţinea închise mai multe lucruri de toaletă şi de parfumerie.

— Nu, nu aici – se răzgândi ea – o asemenea pradă nu trebuie aruncată oriunde, la voia întâmplării. Apoi, după o clipă de tăcere şi cu un zâmbet ce era numai al ei, Montalais adăugă: Frumoasă mască pătată de sângele acestui viteaz cavaler, tu trebuie să stai în altă parte, alături de scrisorile domnişoarei de La Vallière, alături de scrisorile lui Raoul, alături de întreaga această colecţie amoroasă, în sfârşit, care va face într-o zi istoria Franţei şi istoria regalităţii. Vei intra în mâinile lui Malicorne – continuă nebunatica fată râzând, în timp ce începe să se dezbrace – ale acestui vrednic domn Malicorne – mai spuse ea suflând în lumânare – care crede că nu e decât intendent al apartamentului DOMNULUI, dar pe care eu îl fac arhivar şi istoriograf al casei Burbonilor şi al celor mai bune case din regat. Să se mai plângă şi acum, dacă îndrăzneşte, acest urâcios de Malicorne!

Apoi trase perdelele la pat şi adormi.

XXX

CĂLĂTORIA

A doua zi, când fusese hotărâtă plecarea, regele, la ceasurile unsprezece fix, coborî, împreună cu reginele şi cu DOAMNA, scara cea mare, pentru a lua loc în trăsura sa, la care erau înhămaţi şase cai ce băteau nerăbdători din copite.

Toată curtea aştepta în rondul din curtea castelului, în haine de călătorie: şi era un minunat spectacol această îngrămădire de cai înşăuaţi, de trăsuri gata de drum, de bărbaţi şi de femei în jurul cărora se mişcau ofiţerii, valeţii şi pajii de la palat.

Regele se urcă în trăsura sa, împreună cu cele două regine. DOAMNA făcu la fel, împreună cu DOMNUL. Domnişoarele de onoare le urmară exemplul şi luară loc, două câte două, în trăsurile ce le fuseseră destinate.

Trăsura regelui porni în frunte, după ea venea aceea a DOAMNEI, apoi urmau celelalte, după etichetă.

Vremea era călduroasă; o subţire adiere de vânt, care se crezuse în cursul dimineţii că va fi destul de puternică pentru a răcori văzduhul, fu repede înăbuşită de soarele ascuns între nori, şi nu se mai simţea, în zăduful uşor ce se ridica de la pământ, decât ca o boare fierbinte ce stârnea un praf mărunt şi-i lovea în faţă pe călătorii grăbiţi să ajungă la ţintă.

DOAMNA fu cea dintâi care se plânse de căldură. DOMNUL îi răspunse răsturnându-se pe canapeaua trăsurii, ca un om gata să leşine, şi se stropi cu ape şi parfumuri, scoţând mereu suspine şi oftaturi prelungi. Atunci DOAMNA îi spuse cu aerul ei cel mai amabil:

— Într-adevăr, domnule, credeam că vei fi atât de galant, încât, pe căldura aceasta îmi vei lăsa trăsura numai mie, iar domnia ta vei face drumul călare.

— Călare! strigă Prinţul cu un accent de groază ce lăsa să se vadă cât de departe era de a adera la acest plan ciudat. Călare! Dar nu te gândeşti, doamnă, că toată pielea mea s-ar duce bucăţică cu bucăţică, în contact cu această văpaie pârdalnică?

DOAMNA începu să râdă.

— Vei lua umbrela mea – zise ea.

— Dar osteneala de a o ţine? răspunse DOMNUL cu cea mai desăvârşită candoare. De altfel, nici nu am cal.

— Cum nu ai cal! replică Prinţesa, care, dacă nu putea să rămână singură, avea cel puţin satisfacţia să-şi înţepe soţul. Te înşeli, domnule, căci văd colo murgul favorit al domniei tale.

— Calul meu murg? zise Prinţul încercând să facă spre portieră o mişcare ce-i ceru atâta trudă, încât n-o îndeplini decât pe jumătate, şi se grăbi să-şi reia poziţia nemişcată.

— Da – răspunse DOAMNA – calul domniei tale, pe care-l duce de frâu domnul de Malicorne.

— Bietul animal – zise Prinţul – cât trebuie să-i fie de cald!

Şi, rostind aceste cuvinte, închise ochii, asemenea unui muribund gata să-şi dea sufletul. DOAMNA, la rândul ei, se trânti moleşită în celălalt colţ al trăsurii, închizând şi ea ochii, dar nu ca să doarmă, ci pentru a-şi depăna în voie gândurile.

În acest timp, regele, aşezat în partea dinainte a trăsurii, întrucât locurile din spate le cedase celor două regine, încerca acel adânc zbucium al îndrăgostiţilor nerăbdători care, fără să-şi poată înfrâna setea lor arzătoare, doresc mereu să vadă obiectul dubit, apoi se retrag, mulţumiţi doar pe jumătate, fără să-şi dea seama că n-au făcut decât să-şi aţâţe şi mai mult necruţătoarea lor sete.

Regele, mergând în frunte, după cum am spus, nu putea, de la locul său, să vadă trăsurile doamnelor şi domnişoarelor de onoare, care veneau în urma tuturor. Trebuia, apoi, să răspundă nesfârşitelor întrebări ale reginei celei tinere, care, fericită că-l avea alături pe scumpul ei soţ, cum spunea fără a mai ţine seama de eticheta regală, îl învăluia cu toată dragostea sa, îl copleşea cu atenţiile sale, de teamă să nu se apropie cineva şi să i-l răpească, sau să nu-i vie lui pofta s-o părăsească.

Ana de Austria, căreia de nimic nu-i păsa în momentul acela, decât de junghiurile surde ce-o înţepau din când în când sub sân, Ana de Austria căuta să pară voioasă şi, cu toate că ghicea frământarea regelui, îi prelungea cu răutate parcă supliciul, reluând pe neaşteptate convorbirea tocmai în clipele când regele, adâncit în el însuşi, se pregătea să mângâie în gând iubirea lui tainică.

Toate acestea, atenţiile călduţe ale reginei, cicăleala Anei de Austria, sfârşiră prin a deveni de nesuportat pentru rege, care nu mai ştia cum să-şi stăpânească pasiunile inimii. Se plânse mai întâi de căldură: era o pregătire pentru alte tânguiri. O făcu însă cu destulă îndemânare pentru ca Maria-Tereza să nu bănuiască unde ţintea el. Luând deci de bune cele spuse de Ludovic, regina începu să-i facă vânt cu penele sale de struţ. Dar căldura odată alungată, regele se plânse de dureri de pântece şi de furnicări în picioare şi, cum tocmai atunci trăsura se opri pentru a schimba caii, regina întrebă:

— Vrei să coborâm puţin împreună? Şi mie mi-au amorţit picioarele. Vom face câţiva paşi pe jos, apoi, când ne vor ajunge din urmă trăsurile, ne vom urca din nou la locurile noastre.

Regele încruntă din sprâncene: la grea încercare îl supune pe cel ce-o înşală o femeie geloasă, care, deşi chinuită de gelozie, se stăpâneşte cu destulă tărie pentru a nu-i da nici un prilej să se înfurie. Oricum, regele nu putu să refuze; primi deci, coborî, dădu braţul reginei şi făcură împreună câţiva paşi, în timp ce se schimbară caii. Mergând astfel pe jos, îşi arunca privirea cu un fel de invidie către curtenii ce aveau fericirea să facă drumul călare. Regina înţelese repede că plimbarea pe jos îi plăcea tot atât de puţin regelui ca şi călătoria în trăsură. Ceru deci să-şi reia locul în cupeu. Regele o conduse până la scara trăsurii, dar el nu se urcă împreună cu dânsa. Făcu trei paşi înapoi şi căută, în şirul de caleşti, să o vadă pe aceea care-l interesa atât de mult.

La portiera celei de a şasea trăsuri se zărea chipul alb al domnişoarei de La Vallière. Cum regele, oprit în loc, se complăcea în gândurile lui fără să observe că totul era gata şi că nu-l aşteptau decât pe el, auzi deodată, la trei paşi, un glas care i se adresa cu mult respect. Era domnul de Malicorne, în costum de scutier, ţinând sub braţul stâng frâurile a doi cai.

— Maiestatea voastră doreşte un cal? întrebă el.

— Un cal? Ai adus cumva vreunul din caii mei? zise regele încercând să-l recunoască pe acest gentilom a cărui înfăţişare nu-i era încă destul de familiară.

— Sire – răspunse Malicorne – am cel puţin un cal ce poate sta la dispoziţia maiestăţii voastre.

Şi Malicorne arătă calul murg al DOMNULUI pe care-l văzuse mai înainte DOAMNA. Animalul era superb şi împodobit cu cele mai frumoase valtrapuri.

— Dar acesta nu este unul din caii mei, domnule – zise regele.

— Sire, e un cal din grajdurile alteţei sale regale. Dar alteţa sa regală nu merge călare când e prea cald.

Regele nu spuse nimic, dar se apropie repede de calul ce bătea pământul cu copitele. Malicorne făcu o mişcare ca să-i ţină scara; maiestatea sa fu dintr-o săritură în şa.

Regăsindu-şi voioşia datorită acestui noroc neaşteptat, Ludovic alergă surâzând la trăsura reginelor, care-l aşteptau, şi, cu tot aerul nemulţumit al Mariei-Tereza, el zise:

— Ah, iată că am găsit acest cal şi mă folosesc de el. Mă înăbuşeam în trăsură. La revedere, doamnele mele!

Apoi, aplecându-se cu graţie pe coama rotunjită a bidiviului său, dispăru într-o secundă.

Ana de Austria scoase capul pe uşa trăsurii, pentru a-l urmări cu privirea; regele nu se depărtase prea mult, căci, ajungând în dreptul celei de a şasea trăsuri, îşi struni calul şi îşi scoase pălăria. Aici, o salută pe La Vallière, care, văzându-l, lăsă să-i scape o exclamaţie de surpriză, în timp ce se roşi toată de plăcere.

Montalais, care se afla în celălalt colţ al trăsurii, îl salută pe rege cu o plecăciune adâncă din cap. Apoi, ca femeie înţeleaptă, se prefăcu a admira peisajul şi se retrase şi mai mult în colţul ei, la stânga.

Convorbirea dintre rege şi La Vallière începu ca orice convorbire dintre îndrăgostiţi, mai întâi prin priviri grăitoare, apoi prin câteva cuvinte fără un sens deosebit. Regele îi spuse cât de cald îi fusese în trăsură şi că apariţia unui cal căzuse ca o adevărată binefacere.

— Iar binefăcătorul – adăugă el – e un om cât se poate de inteligent, căci mi-a ghicit gândurile. Acum, am o singură dorinţă, de a şti cine este gentilomul care şi-a slujit cu atâta pricepere regele, scăpându-l de cruda plictiseală în care se afla.

Montalais, în timpul acestui schimb de cuvinte, care de la început îi atrăsese atenţia, veni din nou mai în faţă şi se aşeză în aşa fel, încât să poată întâlni privirea regelui la sfârşitul frazei sale. Rezultatul fu că, regele privind şi spre ea şi spre La Vallière pe când punea întrebarea, Montalais putu să creadă că regele i se adresa ei şi, prin urmare, se simţi îndreptăţită să răspundă. Ceea ce şi făcu.

— Sire, calul pe care călăreşte maiestatea voastră e unul din caii DOMNULUI, pe care-l ducea de frâu unul dintre gentilomii alteţei sale regale.

— Şi cum se numeşte acest gentilom, rogu-te, domnişoară?

— Domnul de Malicorne, sire. Numele făcu efectul obişnuit.

— Malicorne? repetă regele zâmbind.

— Da, sire – răspunse Aure. Priviţi, este călăreţul care galopează aici, la stânga mea.

Şi-l arătă, într-adevăr, pe Malicorne al nostru, care, cu un aer fericit, galopa lângă portiera din stânga, ştiind foarte bine că se vorbea despre dânsul în acel moment, dar fără să întoarcă de loc capul, ca şi cum ar fi fost surd şi mut.

— Da, acesta este – zise regele – îmi amintesc chipul lui şi-i voi ţine minte numele.

Şi regele o privi cu multă tandreţe pe La Vallière.

Aure nu mai avea altceva de făcut; aruncase în joc numele lui Malicorne; terenul pe care căzuse era bun; acum nu-i mai rămânea decât să lase numele să încolţească şi apoi evenimentele să-i aducă roadele. Drept urmare, se ghemui iarăşi în colţul ei, de unde putea să-i facă domnului de Malicorne atâtea semne îmbucurătoare câte ar fi vrut, deoarece domnul de Malicorne avusese fericirea de a fi pe placul regelui. Şi Montalais nu pierdu prilejul. Iar Malicorne, cu auzul lui fin şi cu ochiul său isteţ, prinse din zbor aceste cuvinte:

— Totul merge bine!

Cuvinte însoţite de o mimică ce părea că transmite o sărutare.

— Din păcate, domnişoară – zise în cele din urmă regele – iată că libertatea de la ţară va înceta; serviciul dumitale pe lângă DOAMNA va fi de aici încolo mai riguros, şi nu ne vom putea vedea aşa de uşor.

— Maiestatea voastră ţine prea mult la DOAMNA – răspunse Louise – pentru a nu-i face din timp în timp câte o vizită; şi când maiestatea voastră va trece prin cameră...

— Ah – rosti regele cu o voce caldă ce cobora la fiecare vorbă – a ne zări din treacăt nu înseamnă a ne vedea, deşi pentru dumneata se pare că e destul şi atât.

Louise nu răspunse nimic; un suspin îi năpădi inima, dar ea şi-l înăbuşi în piept.

— Ai o mare putere de stăpânire – zise atunci regele. La Vallière zâmbi cu tristeţe.

— Foloseşte această putere în iubire – adăugă el – şi-l voi lăuda pe Dumnezeu că te-a înzestrat cu ea.

La Vallière continuă să tacă, dar îşi ridică spre rege o privire încărcată de dragoste. În acea clipă, ca şi cum ar fi fost sfâşiat de această privire arzătoare, Ludovic îşi trecu mâna peste frunte şi, îmboldindu-şi calul cu genunchii, îl făcu să treacă vreo câţiva paşi mai înainte. Ea, lăsându-se pe spate, cu ochii pe jumătate închişi, îl învăluia cu privirea pe acest frumos cavaler, ale cărui pene de la pălărie unduiau în bătaia vântului: admira braţele lui îndoite cu graţie, piciorul subţire şi nervos strângând coapsele calului, rotunjimea tâmplelor sale acoperite de minunate bucle inelate ce se desfăceau uneori în fluturări largi, lăsând să i se vadă o ureche trandafirie şi încântătoare. În sfârşit, iubea, biata copilă, şi se lăsa în vraja iubirii ei.

După câteva clipe, regele reveni lângă ea.

— Oh – zise el – nu simţi oare că tăcerea dumitale îmi străpunge inima? Oh, domnişoară, cât de nemiloasă trebuie să fii atunci când te-ai hotărât să-ţi întorci ochii de la cineva; şi apoi te văd nestatornică... Oricum, oricum, mă tem de această dragoste adâncă pe care ţi-o port.

— Oh, sire, vă înşelaţi – răspunse La Vallière. Când voi iubi pe cineva, va fi pentru toată viaţa.

— Când vei iubi! rosti regele cu un accent apăsat. Cum, nu iubeşti încă pe nimeni?

Ea îşi ascunse faţa în palme.

— Vezi, vezi că am dreptate să te învinovăţesc? zise regele. Vezi că eşti nestatornică şi capricioasă, poate chiar cochetă? Vezi? Oh, Doamne, Doamne!

— Oh, nu! făcu ea. Nu vorbiţi astfel, sire. Nu! Nu! Nu!

— Îmi făgăduieşti, atunci, că vei fi totdeauna aceeaşi pentru mine?

— Oh, totdeauna, sire!

— Că nu vei avea niciodată acele asprimi care zdrobesc inima, acele schimbări neaşteptate care m-ar ucide?

— Nu, oh, nu!

— Ei bine, iată, îmi plac făgăduielile, îmi place să pun sub semnul jurământului, adică sub ocrotirea lui Dumnezeu, tot ceea ce îmi stârneşte inima şi dragostea. Promite-mi sau, mai degrabă, jură-mi, jură-mi că, dacă în această viaţă pe care o vom începe, viaţă plină de sacrificii, de taine, de dureri, viaţă bogată în piedici şi în înţelesuri greşite, jură-mi că dacă ne vom fi înşelat, dacă nu ne vom fi înţeles pe deplin, că dacă vom fi păcătuit cu ceva unul faţă de altul – şi asta e o adevărată crimă în dragoste, Louise...

Ea tresări până în adâncul sufletului: era prima dată când îşi auzea numele rostit astfel de către regescul ei iubit. Cât despre Ludovic, el îşi scoase mănuşa şi întinse braţul pe fereastra trăsurii.

— Jură-mi – continuă regele – că, în toate neînţelegerile noastre, niciodată, oricât de departe am fi unul de altul, niciodată nu vom lăsa să treacă o noapte fără ca, în cearta noastră o vizită, sau cel puţin un mesaj din partea unuia dintre noi să nu aducă celuilalt mângâierea şi liniştea.

La Vallière apucă în mâinile ei reci mâna arzătoare a iubitului ei şi o strânse uşor, până când o mişcare a calului, speriat de roata ce se învârtea lângă picioarele lui, o smulse din această fericire. Jurase.

— Întorceţi-vă, sire – murmură ea – întorceţi-vă lângă regina. Presimt o furtună acolo, o furtună ce-mi ameninţă fericirea.

Ludovic se supuse, o salută pe domnişoara de Montalais şi porni în galop pentru a ajunge din urmă trăsura reginelor. În trecere îl zări pe DOMNUL dormind. DOAMNA nu dormea însă. Ea îi spuse regelui, din mersul trăsurii:

— Ce cal frumos, sire!... Nu cumva e calul murg al DOMNULUI?

Cât despre regina cea tânără, ea nu rosti decât aceste cuvinte:

— Te simţi mai bine, scumpul meu sire?

XXXI

TRIUM-FEMINAT

Ajuns la Paris, regele se duse la consiliu şi lucră acolo o bună parte din zi. Regina rămase la dânsa cu regina-mamă şi izbucni în lacrimi numaidecât după ce se despărţise de rege.

— Ah, mamă – zise ca – regele nu mă mai iubeşte. Ce voi deveni, Dumnezeule?

— Un soţ iubeşte totdeauna o femeie ca dumneata, draga mea – răspunse Ana de Austria.

— Dar va veni un timp, mamă, când el va iubi altă femeie în locul meu.

— Ce înţelegi prin a iubi?

— Oh, să te gândeşti totdeauna la cineva, să doreşti s-o vezi mereu pe acea persoană.

— Şi ai observat cumva – zise Ana de Austria – că regele face astfel de lucruri?

— Nu, doamnă – răspunse regina cea tânără, şovăind.

— Ei, vezi, Maria?

— Însă, mamă, recunoşti că regele mă neglijează.

— Regele, fiica mea, aparţine întregului său regat.

— Tocmai de aceea nu-mi mai aparţine mie; tocmai de aceea mă voi vedea, cum s-au văzut atâtea regine, părăsită, uitată, în timp ce dragostea, gloria şi onorurile vor fi pentru altele, oh, mamă, regele e atât de frumos! Câte femei îi vor spune că-l iubesc, câte îl vor iubi chiar!

— Rareori femeile iubesc un bărbat în persoana unui rege. Dar dacă se va întâmpla aşa ceva, şi mă îndoiesc, mai bine e să doreşti, Maria, ca aceste femei să-l iubească cu adevărat pe soţul dumitale. Mai întâi, dragostea unei amante e un element de tulburare rapidă a dragostei amantului, şi apoi, din pricina dragostei sale, amanta pierde orice putere de stăpânire asupra amantului, de la care nu doreşte nici măreţie, nici bogăţie, ci numai dragoste. Doreşte, dar, ca regele să nu iubească, şi ca amanta lui să iubească oricât de mult.

— Oh, mamă, câtă putere îţi dă o dragoste adâncă!

— Şi mai spui că eşti părăsită.

— E adevărat, e adevărat, nu mai ştiu ce spun. E, totuşi, un mare chin, mamă, pe care nu-l voi putea înfrânge.

— Ce chin?

— Gândul că şi-ar găsi o altă iubire, că ar avea o altă căsnicie alături de a noastră; gândul că şi-ar găsi o familie lângă o altă femeie. Oh, dacă aş afla vreodată că regele are copii... aş muri!

— Maria! Maria! rosti regina-mamă cu un zâmbet, apucând mâna tinerei regine. Ţine minte vorba pe care ţi-o voi spune eu şi care să-ţi servească totdeauna ca o consolare: regele nu poate avea un Delfin fără dumneata, câtă vreme dumneata poţi avea fără el.

La aceste cuvinte, însoţite de un expresiv hohot de râs, regina-mamă îşi părăsi nora, pentru a se duce s-o întâmpine pe DOAMNA, a cărei sosire în marele cabinet îi fusese anunţată de un paj.

DOAMNA abia avusese răgaz să se dezbrace. Apăruse cu una din acele fizionomii răscolite, care trădează un plan a cărui îndeplinire aţâţă şi al cărui rezultat nelinişteşte.

— Veneam să întreb – zise ea – dacă maiestăţile voastre simt vreo oboseală după mica noastră călătorie.

— Nici una – răspunse regina-mamă.

— Puţin – adaugă Maria-Tereza.

— Eu, doamnele mele, am fost mai ales foarte neliniştită.

— Neliniştită, de ce? întrebă Ana de Austria.

— Din pricina oboselii ce-l va ajunge pe rege după atâta galopare pe cal.

— Ei, asta-i face bine regelui.

— Şi i-am dat chiar eu acest sfat – zise Maria-Tereza schimbându-se la faţă.

DOAMNA nu răspunse nimic la asta, decât că unul din acele surâsuri ce-i erau proprii numai ei îi înflori pe buze fără să treacă pe restul chipului. Apoi, schimbând numaidecât firul convorbirii:

— Am regăsit Parisul întru totul la fel ca Parisul pe care-l lăsasem: aceleaşi intrigi, aceleaşi urzeli, aceleaşi cochetării.

— Intrigi?... Ce intrigi? întrebă regina-mamă.

— Se vorbeşte mult pe seama domnului Fouquet şi a doamnei Plessis-Bellière.

— Care e a zecea mie poveste la rând – replică regina-mamă. Dar urzelile, rogu-te?

— Avem, după cât se pare, neînţelegeri cu Olanda.

— În ce privinţă?

— DOMNUL îmi vorbea despre întâmplarea aceea cu medaliile.

— Ah – interveni regina cea tânără – medaliile bătute în Olanda... pe care se vede un nor ce umbreşte soarele regelui. Greşeşti numind asta o urzeală, e o insultă.

— Ce merită dispreţul, şi regele o va dispreţui – adăugă regina-mamă. Dar pomeneai şi de cochetării. Nu cumva vrei să vorbeşti de doamna de Olonne?

— Nu, nu; mă voi opri la ceva mai apropiat de noi.

— Casa de usted{1} – şopti regina-mamă, fără să-şi mişte buzele, la urechea nurorii sale.

DOAMNA nu auzi nimic şi continuă:

— Aţi aflat vestea cea groaznică?

— Oh, da, rănirea domnului de Guiche.

— Şi o puneţi, ca toată lumea, pe seama unei întâmplări de vânătoare?

— Ei, da – rostiră amândouă reginele, de astă dată interesate.

DOAMNA se apropie cu un pas.

— Un duel – zise ea încet.

— Ah! făcu încruntată Ana de Austria, în urechile căreia suna atât de urât acest cuvânt duel, interzis în Franţa încă de pe vremea când domnea ea.

— Un duel nenorocit, care era să-l coste pe DOMNUL doi dintre cei mai buni prieteni ai lui, iar pe rege doi buni slujitori.

— Şi din ce s-a pornit acest duel? întrebă regina cea tânără, îmboldită de un instinct tainic.

— Cochetării – răspunse triumfător DOAMNA. Aceşti domni s-au luat la harţă în legătură cu virtutea unei anumite femei: unul a găsit că Pallas nu era nimic pe lângă ea, celălalt a pretins că această femeie se comporta ca Venus ispitindu-l pe Marte, şi, credeţi-mă, aceşti domni s-au bătut ca Hector cu Ahile.

— Venus ispitindu-l pe Marte? îşi spuse încet regina cea tânără, fără a îndrăzni să aprofundeze alegoria.

— Şi cine-i această femeie? întrebă pe un ton tăios Ana de Austria. Ai spus, mi se pare, o doamna de onoare.

— Am spus eu asta? făcu DOAMNA.

— Da. Mi se pare că te-am auzit rostindu-i şi numele.

— Ştiţi oare că o femeie de soiul ăsta e o pacoste pentru o casă regală?

— Domnişoara de La Vallière! rosti regina-mamă.

— Doamne, da, mititica aceea urâtă.

— Dar o credeam logodită cu un gentilom care nu e nici domnul de Guiche, nici domnul de Wardes, presupun.

— Se poate, doamnă.

Regina cea tânără luă o tapiserie pe care începu să o desfacă, silindu-se să pară cât mai liniştită, deşi tremurul degetelor o dădea de gol.

— Şi ce spuneai de Venus şi de Marte? urmă regina-mamă. Există oare şi vreun Marte?

— Aşa se laudă ea.

— Se laudă ea cu asta?

— De aici s-a stârnit şi lupta celor doi.

— Domnul de Guiche a susţinut cauza lui Marte?

— Da, se înţelege, ca un bun slujitor.

— Ca un bun slujitor! strigă tânăra regină, uitând de rezerva sa şi dând drumul geloziei. Slujitorul cui?

— Marte – răspunse DOAMNA – neputând fi apărat decât în dauna acestei Venus, domnul de Guiche a susţinut desăvârşita nevinovăţie a lui Marte, afirmând fără îndoială că Venus se laudă susţinând contrariul.

— Şi domnul de Wardes – întrebă liniştită Ana de Austria – răspândea zvonul că Venus avea dreptate?

"Ah, de Wardes – gândi în sinea ei DOAMNA – vei plăti scump această rană făcută celui mai nobil dintre oameni!" Şi începu să-şi arunce asupra lui de Wardes toată înverşunarea sa, plătind astfel datoria rănitului, cât şi a ei însăşi, cu încredinţarea că va aduce în viitor ruina duşmanului ei. Spuse atât de multe, încât lui Manicamp, dacă ar fi fost de faţă, i-ar fi părut rău că-şi ajutase atât de bine prietenul, deoarece de aici nu putea urma decât ruina acestui nenorocit duşman.

— În toate astea – zise Ana de Austria – eu nu văd decât un rău, care este această La Vallière.

Regina cea tânără îşi reluă lucrul fără să dea nici un semn de tulburare. DOAMNA asculta.

— Nu eşti de aceeaşi părere? o întrebă Ana de Austria. Nu crezi că ea a fost adevărata pricină a acestei zâzanii şi a luptei?

DOAMNA răspunse printr-un gest care nu era nici afirmaţie, nici negaţie.

— Atunci nu mai înţeleg de loc ce voiai să-mi spui pomenind de primejdia ce rezultă din cochetărie – reluă Ana de Austria.

— E adevărat – se grăbi să explice DOAMNA – că dacă tânăra persoană n-ar fi fost cochetă, Marte n-ar fi băgat-o în seamă.

Acest cuvânt Marte făcu să i se roşească o clipă obrajii tinerei regine; dar ea îşi văzu mai departe de lucrul început.

— Nu vreau ca la curtea mea bărbaţii să se înarmeze astfel unii împotriva altora – zise cu oarecare trufie Ana de Austria. Aceste obiceiuri au fost poate de folos într-o vreme când nobilimea, fiind divizată, nu avea alt mijloc de apropiere decât galanteria. Atunci, femeile, domnind singure, aveau privilegiul de a menţine valoarea gentilomilor prin dese duelări. Astăzi însă, slavă Domnului, nu e decât un singur stăpân în Franţa. Acestui stăpân i se cuvin toate gândurile şi toate puterile. Nu voi îngădui ca fiului meu să i se smulgă vreunul dintre slujitorii lui. Şi se întoarse către regina cea tânără. Ce putem face cu această La Vallière? întrebă ea.

— La Vallière? zise regina, arătându-se surprinsă. Nu cunosc acest nume.

Şi răspunsul fu însoţit de unul din acele surâsuri îngheţate ce se poartă numai pe buzele regale. DOAMNA era ea însăşi o mare prinţesă, mare prin spirit, prin naştere, prin orgoliu; totuşi, greutatea acestui răspuns o zdrobi; se văzu silită să aştepte o clipă, spre a-şi reveni.

— Este una dintre domnişoarele mele de onoare – răspunse apoi cu o înclinare a capului.

— Atunci – replică Maria-Tereza pe acelaşi ton – asta te priveşte pe dumneata, soră... nu pe noi.

— Iartă-mă – reluă Ana de Austria – mă priveşte şi pe mine. Şi înţeleg foarte bine – urmă ea aruncându-i DOAMNEI o privire cu subînţeles – înţeleg pentru ce DOAMNA mi-a spus ceea ce mi-a spus.

— Tot ceea ce rosteşte gura voastră, doamnă – zise prinţesa engleză – porneşte din însuşi glasul înţelepciunii.

— Trimiţând-o pe această fată înapoi în provincia ei – zise Maria-Tereza cu blândeţe – i se va face acolo o pensie.

— Din caseta mea? strigă DOAMNA cu aprindere.

— Nu, nu, doamnă – o întrerupse Ana de Austria – fără izbucniri, dacă nu te superi. Regelui nu-i place să se vorbească rău despre femei. Toate astea, dacă nu te superi, să rămână în familie. Doamnă, fiţi bună şi chemaţi-o aici pe această fată. Dumneata, copila mea, fii bună şi te retrage câteva clipe la dumneata.

Rugăminţile bătrânei regine erau ordine. Maria-Tereza se ridică şi trecu în apartamentul ei, iar DOAMNA trimise un paj să o cheme pe La Vallière.

XXXII

PRIMA CEARTĂ

La Vallière intră la regina-mamă fără să-i treacă pentru nimic în lume prin minte că împotriva ei se pusese la cale un complot primejdios. Credea că fusese chemată în legătură cu serviciul ei, şi niciodată regina-mamă nu fusese aspră cu ea în astfel de împrejurări. De altfel, neţinând direct de autoritatea Anei de Austria, nu putea să aibă cu dânsa decât legături oficiale, cărora propria ei bunăvoinţă şi rangul augustei Prinţese o îndemnau să le acorde cea mai mare grijă. Înaintă deci spre regina-mamă cu acel surâs dulce şi blând ce constituia principala trăsătură a frumuseţii sale. Dar cum nu îndrăznea să se apropie prea mult, Ana de Austria îi făcu semn să vină până la jilţul ei. În clipa aceea intră DOAMNA şi, cu un aer cât se poate de liniştit, se aşeză lângă soacra ei, reluând lucrul pe care-l întrerupsese Maria-Tereza.

La Vallière, în loc de ordinul pe care se aştepta să-l primească numaidecât, observă aceste pregătiri şi cercetă curioasă, dacă nu chiar cu nelinişte, chipurile celor două Prinţese.

Ana stătea pe gânduri. DOAMNA păstra o aparenţă de nepăsare ce-ar fi îngrijorat pe unele persoane mai slabe de înger.

— Domnişoară – rosti deodată regina-mamă, fără a se gândi să-şi îndulcească accentul spaniol, ceea ce obişnuia să facă totdeauna, afară de momentele când era furioasă – vino să stăm puţin de vorbă despre dumneata, pentru că toată lumea vorbeşte despre dumneata.

— Despre mine? exclamă La Vallière pălind.

— Te prefaci că nu ştii, frumoaso... Ai aflat de duelul dintre domnul de Guiche şi domnul de Wardes?

— Doamne sfinte! Doamnă, zvonul acesta a ajuns ieri până la mine – răspunse La Vallière împreunându-şi mâinile.

— Şi nu-l cunoşteai mai dinainte, acest zvon?

— Pentru ce să-l fi cunoscut, doamnă?

— Pentru că doi bărbaţi nu se bat niciodată fără un motiv, şi dumneata trebuie să cunoşti motivele neînţelegerii dintre cei doi adversari.

— N-am ştiut absolut nimic, doamnă.

— E un mijloc de apărare cam banal să tăgăduieşti cu încăpăţânare, şi dumneata, care eşti o fată deşteaptă, domnişoară, ar trebui să te fereşti de banalităţi. Caută altceva.

— Pentru Dumnezeu, doamnă, maiestatea voastră mă îngrozeşte cu acest aer îngheţat. Să am oare nenorocul de a-mi fi atras dizgraţia voastră?

DOAMNA începu să râdă. La Vallière o privi cu un aer uluit. Ana reluă:

— Dizgraţia mea!... Să-ţi atragi dizgraţia mea! Dar nu-ţi dai seama, domnişoară de La Vallière? Pentru ca cineva să-şi atragă dizgraţia mea, ar trebui ca acea persoană să mă preocupe! Nu mă gândesc la dumneata decât fiindcă se vorbeşte puţin cam mult despre dumneata, şi mie, personal, nu-mi place să se vorbească despre domnişoarele de onoare de la curtea mea.

— Maiestatea voastră îmi face cinstea să mi-o spună – replică La Vallière speriată – dar nu înţeleg întrucât s-ar putea vorbi despre mine.

— Ei bine, am să te lămuresc eu. Domnul de Guiche se zice că ţi-ar fi luat apărarea.

— Mie?

— Dumitale însăţi. E vorba de un cavaler, şi frumoaselor aventuriere le place când cavalerii ridică lancea pentru ele. Eu urăsc terenurile de luptă şi, prin urmare, urăsc mai ales aventurile, aşa că... bagă-ţi bine în cap!

La Vallière îngenunche la picioarele reginei, care-i întoarse spatele. Întinse braţele spre DOAMNA, care-i râse în nas. Un simţământ de mândrie o făcu să se ridice.

— Doamnelor – zise ea – am întrebat ce crimă am săvârşit; maiestatea voastră trebuie să mi-o spună, dar observ că maiestatea voastră mă osândeşte înainte de a-mi fi dat putinţa să mă explic.

— Eh – strigă Ana de Austria – frumoase fraze, doamnă, frumoase simţăminte, nimic de zis! E o infantă această copilă, una din pretendentele la marele Cirus... o comoară de dragoste şi de cuvinte eroice. Se vede, frumoasa mea, că ne-am şlefuit spiritul în contactul cu capetele încoronate!

La Vallière se simţi muşcată de inimă; deveni nu numai palidă, dar albă ca un crin şi parcă toate puterile o părăsiră.

— Voiam să-ţi spun – interveni cu dispreţ regina – că, dacă vei continua să nutreşti astfel de sentimente, înseamnă să ne umileşti, pe noi, femeile, în aşa măsură, încât să ne ruşinăm de a ne mai afla în preajma dumitale. Fii modestă, domnişoară. Dar, ce-am auzit? Eşti logodită, nu-i aşa?

La Vallière îşi apăsa inima pe care o nouă lovitură i-o sfâşie şi mai tare.

— Răspunde când ţi se vorbeşte.

— Da, doamnă. Cu un gentilom.

— Care se numeşte?

— Domnul viconte de Bragelonne.

— Ştii că ăsta e un adevărat noroc pentru dumneata, domnişoară, şi că, fără avere, fără poziţie... fără mari farmece personale, ar trebui să binecuvântezi cerul care ţi-a deschis un asemenea viitor?

La Vallière nu răspunse nimic.

— Unde e acum acest viconte de Bragelonne? întrebă iarăşi regina.

— În Anglia – răspunse DOAMNA – unde vestea despre succesele domnişoarei nu va întârzia să-i parvină.

— O, cerule! murmură La Vallière, deznădăjduită.

— Ei bine, domnişoară – zise Ana de Austria – vom pune să fie adus înapoi acest tânăr şi vei fi trimisă undeva împreună cu el. Dacă eşti de altă părere, căci fetele au vederi bizare, încrede-te în mine, te voi îndrepta pe calea cea bună; am făcut acest lucru pentru fete mai prejos ca dumneata.

La Vallière nu mai auzea nimic. Nemiloasa regină adăugă:

— Te voi trimite singură într-un loc unde vei putea cumpăni în linişte. Cumpănirea potoleşte clocotul sângelui; ea împrăştie toate nălucirile tinereţii. Presupun că m-ai înţeles, da?

— Doamnă! Doamnă!

— Nici un cuvânt!

— Doamnă, sunt nevinovată de tot ceea ce maiestatea voastră poate să presupună. Doamnă, priviţi-mi deznădejdea. Iubesc, respect atât de mult pe maiestatea voastră!

— Atât ar mai trebui, să nu mă respecţi – spuse regina cu o rece ironie în glas. Atât ar mai trebui, să nu fii nevinovată. Îţi închipui cumva că m-aş mulţumi să mă opresc aici, dacă ai fi săvârşit greşeala?

— Oh, doamnă, dar mă ucideţi!

— Fără scene de comedie, te rog, sau voi lua asupră-mi deznodământul. Haide, întoarce-te la dumneata, şi lecţia mea să-ţi fie de învăţătură!

— Doamnă – se adresă La Vallière ducesei de Orléans, apucându-i mâinile – rugaţi-vă pentru mine, dumneavoastră care sunteţi atât de bună.

— Eu? răspunse aceasta cu o voioşie jignitoare. Eu, bună?... Ah, domnişoară, gândeşte-te la ceea ce spui!

Şi, cu o mişcare bruscă, aruncă mâna tinerei fete. Aceasta, în loc să leşine, aşa cum se puteau aştepta cele două Prinţese văzând paloarea şi lacrimile ei, îşi recăpătă deodată calmul şi demnitatea; făcu o reverenţă adâncă şi ieşi.

— Ei bine – zise Ana de Austria către DOAMNA – crezi că se va cuminţi?

— Mă îndoiesc de firile blânde şi răbdătoare – răspunse DOAMNA. Nimic nu poate fi mai îndrăzneţ ca o inimă răbdătoare, nimic nu poate fi mai sigur de sine ca o fire blândă.

— Te încredinţez că acum se va gândi bine înainte de a-şi ridica ochii la zeul Marte.

— Afară numai dacă nu se va sluji de scutul lui – replică DOAMNA.

O privire mândră a reginei-mame fu răspunsul la această observaţie, care nu era lipsită de tâlc, şi cele două femei, aproape sigure de victoria lor, se duseră s-o întâlnească pe Maria-Tereza, care le aştepta fără să-şi trădeze nerăbdarea.

Erau atunci ceasurile şase şi jumătate dinspre seară şi regele îşi lua gustarea. Nu pierdu nici o clipă: odată gustarea terminată şi treburile încheiate, îl apucă pe de Saint-Aignan de braţ şi-i porunci să-l conducă la apartamentul domnişoarei de La Vallière. Curteanul făcu un mare semn de nedumerire.

— Ei bine, ce? răspunse regele. E un obicei pe care vreau să-l introduc, şi ca să introduci un obicei, trebuie să începi odată.

— Dar, sire, apartamentul fetelor e aici, ca o lampă aprinsă: toată lumea îi vede pe cei ce intră şi pe cei ce ies. Mi se pare că un pretext... Acesta, de pildă...

— Să vedem.

— Dacă maiestatea voastră va voi să aştepte până când DOAMNA se va retrage la dânsa.

— Fără pretexte! Fără aşteptări! Destul cu ascunzişurile, cu misterele! Nu văd de ce regele Franţei s-ar dezonora întreţinând legături cu o fată de spirit. Afurisit să fie cel ce se gândeşte la rău!

— Sire, sire, maiestatea voastră îmi va ierta stăruinţa...

— Vorbeşte.

— Şi regina?

— Ai dreptate! Ai dreptate! Vreau ca regina să fie totdeauna respectată. Ei bine, mă voi duce numai astă-seară la domnişoara de La Vallière, apoi, după aceea, voi ţine seama de toate pretextele tale. Mâine, vom vedea; astă-seară n-am timp.

De Saint-Aignan nu răspunse nimic; coborî scara înaintea regelui şi străbătu curţile cu o ruşine pe care n-o putea şterge nici măcar această mare cinste de a-i sluji de călăuză regelui. Şi asta din pricină că de Saint-Aignan voia să rămână nepătat în faţa DOAMNEI şi a celor două regine. Din pricină că nu voia să-i displacă nici domnişoarei de La Vallière şi că, pentru a face atâtea lucruri frumoase, era greu să nu se lovească de unele piedici. Căci ferestrele tinerei regine, ale reginei-mame şi chiar acelea ale DOAMNEI dădeau toate spre curtea fetelor. A fi văzut conducându-l pe rege însemna s-o rupă cu trei mari prinţese, cu trei femei în care îşi putea pune toată încrederea, pentru slaba nădejde în efemera putere a unei metrese.

Acest nenorocit de Saint-Aignan, care avusese atâta curaj ca s-o ocrotească pe La Vallière pe aleea de copaci sau în parcul de la Fontainebleau, nu se mai simţea în stare de nimic la lumina zilei: îi găsea mii de cusururi acestei fete şi ardea de dorinţa de a i le împărtăşi regelui.

În sfârşit, chinul lui ajunse la capăt: curţile fură străbătute. Nici o perdea nu se mişcă, nici o fereastră nu se deschise. Regele mergea cât putea de repede: mai întâi din cauza nerăbdării lui, apoi din cauza lungilor picioare ale lui de Saint-Aignan, care-l preceda. În faţa uşii, de Saint-Aignan voi să dispară, dar regele îl opri. Era o atenţie de care curteanul ar fi vrut tare mult să scape. Trebui să-l urmeze pe Ludovic până la domnişoara de La Vallière.

La sosirea monarhului, tânăra fată tocmai îşi ştergea ochii de lacrimi; se grăbi să-şi ascundă plânsul, dar regele observă. O întrebă ca un îndrăgostit dornic să afle totul, stărui chiar.

— N-am nimic, sire – zise ea.

— Totuşi plângeai.

— Oh, nu, sire!

— Priveşte, de Saint-Aignan, mă înşel eu?

De Saint-Aignan trebui să răspundă; se simţea însă foarte încurcat.

— Oricum, ai ochii roşii, domnişoară – zise regele.

— Din pricina prafului de pe drum, sire.

— Ei nu, nu! Nu ai nici aerul acela de mulţumire care te face atât de frumoasă şi de atrăgătoare. Şi nu vrei să te uiţi la mine.

— Sire!

— Ba, ce spun! Te fereşti chiar să-mi întâlneşti privirea!

Într-adevăr, ea întoarse faţa în altă parte.

— Dar, în numele cerului, ce s-a întâmplat? întrebă Ludovic, al cărui sânge începu să clocotească în vine.

— Vă spun încă o dată, nimic, sire; şi sunt gata să dovedesc maiestăţii voastre că spiritul mi-e atât de liber pe cât doriţi.

— Spiritul dumitale liber, când te văd stânjenită de toate, chiar de gesturile dumitale! Oare te-a rănit, te-a supărat cineva?

— Nu, nu, sire.

— Oh, ar trebui să mi-o spui! rosti tânărul Prinţ cu nişte ochi scânteietori.

— Dar nimeni, sire, nimeni nu m-a jignit.

— Atunci, haide, reia-ţi voioşia aceea plină de visare, sau melancolia aceea surâzătoare care-mi plăcea atât de mult la dumneata azi-dimineaţă; haide... te rog!

— Da, sire, da.

Regele bătu din picior.

— Iată ceva inexplicabil – zise el – o asemenea schimbare!

Şi-l privi pe Saint-Aignan, care, şi el, observase tânjirea domnişoarei de La Vallière, ca şi îngrijorarea regelui.

Ludovic o rugă în zadar, se strădui în zadar să învingă această stare nefericită, tânăra fată era zdrobită; nici chiar chipul morţii n-ar fi putut s-o smulgă din toropeala ei. Regele văzu în toată această îndărătnică mâhnire o taină care-l punea pe gânduri: începu să privească în jurul lui cu un aer bănuitor.

În camera domnişoarei de La Vallière se afla un portret în miniatură al lui Athos. Regele zări acest portret, care semăna mult cu Bragelonne, căci fusese făcut pe vremea când contele era tânăr. Aruncă spre acest portret o privire încruntată.

La Vallière, în starea de apăsare în care se găsea, şi la o sută de leghe, de altfel, de gândul de a-şi îndrepta atenţia către această pictură, nu putu ghici frământările regelui. Şi apoi regele se cufundase într-o amintire chinuitoare, ce-i bântuia adesea spiritul, dar pe care căutase totdeauna s-o înlăture, îşi aducea aminte de prietenia a doi tineri, încă de la naşterea lor. Îşi aducea aminte de logodna care urmase. Îşi aducea aminte că Athos venise să-i ceară mâna domnişoarei de La Vallière, pentru Raoul. Îşi închipui că, la întoarcerea ei la Paris, La Vallière primise pesemne unele veşti de la Londra, şi că aceste veşti erau în dauna înrâuririi pe care el putuse s-o capete asupra fetei. Aproape în aceeaşi clipă se simţi pişcat la tâmple de crudul tăune ce se numeşte gelozie, întrebă din nou, muşcat de amărăciune.

Dar La Vallière nu putea să-i răspundă: ar fi trebuit să-i spună totul, ar fi trebuit s-o învinuiască pe regină, s-o acuze pe DOAMNA. Era o luptă făţişă pe care trebuia s-o dea cu cele două mari şi puternice Prinţese. La început i se păru că, nefăcând nimic pentru a ascunde regelui ceea ce se petrecea în sufletul ei, regele putea să citească limpede în inima sa prin acest văl al tăcerii. Că, dacă el o iubea cu adevărat, trebuia să înţeleagă totul, să ghicească totul. La urma urmei, ce altceva este simpatia, dacă nu flacăra divină care trebuie să lumineze inimile şi să-i scutească pe adevăraţii îndrăgostiţi de mijlocirea cuvintelor? Tăcea deci, mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să-şi ascundă faţa în palme.

Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl înduioşară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV-lea. El nu putea admite împotrivirea, cu atât mai puţin împotrivirea suspinelor şi a lacrimilor. Cuvintele lui deveniră aspre, stăruitoare, violente chiar. Era o nouă durere ce se adăuga la celelalte dureri ale tinerei fete. Ea îşi spori, faţă de ceea ce privea ca o nedreptate din partea iubitului ei, tăria de a-şi învinge nu numai celelalte dureri, dar mai ales pe aceasta din urmă.

Regele începu să treacă la acuzări directe. La Vallière nici nu încercă să se apere măcar; ea îndură toate aceste învinuiri fără să răspundă altfel decât printr-o clătinare a capului, fără să rostească alte cuvinte decât aceste două exclamaţii ce pornesc din inimile adânc rănite:

— Dumnezeule! Dumnezeule!

Dar, în loc să potolească furia regelui, acest strigăt de durere o aţâţa şi mai mult: era invocarea unei puteri mai mari decât a lui, a unei fiinţe ce putea s-o apere împotriva lui.

De altfel, regele se vedea secondat de Saint-Aignan. Acesta, după cum am mai spus, presimţea că furtuna se înteţeşte; el nu ştia până unde poate merge iubirea lui Ludovic al XIV-lea, prevedea însă loviturile celor trei Prinţese, ruina bietei La Vallière, şi nu era atât de cavaler încât să nu se teamă că va fi târât în această ruină. De Saint-Aignan nu răspunse deci la întrebările regelui decât prin cuvinte rostite cu jumătate de gură sau prin gesturi întretăiate, ce aveau ca scop să învenineze lucrurile şi să stârnească o ceartă al cărei rezultat trebuia să-l scape de grija de a mai străbate curţile, în plină zi, pentru a-l urma pe ilustrul său însoţitor până la uşa domnişoarei de La Vallière.

În acest timp, regele se aprindea tot mai mult. Făcu trei paşi, gata să plece, dar se întoarse din drum. Tânăra fată nici nu ridicase capul, cu toate că zgomotul paşilor ar fi trebuit să-i dea de veste că iubitul ei se îndepărta. Regele se opri o clipă în faţa ei, cu braţele încrucişate.

— Pentru ultima dată, domnişoară – zise el – vrei să vorbeşti? Vrei să-mi dai o explicaţie la această schimbare, la această nehotărâre, la aceste toane?

— Ce vreţi să vă spun, Doamne! murmură La Vallière. Vedeţi bine, sire, că sunt zdrobită în clipa de faţă! Vedeţi bine că nu mai sunt în stare de nici o voinţă, de nici un gând, de nici un cuvânt!

— E oare atât de greu să-mi spui adevărul? În puţinele cuvinte pe care le-ai rostit acum, ai fi putut să-l mărturiseşti.

— Adevărul, cu privire la ce?

— La tot.

Adevărul năvăli atunci dintr-o dată, din inima, pe buzele domnişoarei de La Vallière. Braţele ei făcură o mişcare pentru a se deschide, dar gura îi rămase mută, braţele îi recăzură neputincioase. Biata copilă nu fusese încă atât de nenorocită pentru a cuteza să dezvăluie tot ceea ce ştia ea.

— Nu ştiu nimic – bâigui încet.

— Oh, asta e mai mult decât cochetărie! strigă regele. Mai mult decât capriciu: e trădare!

Şi de astă dată, fără ca nimic să-l mai poată opri, fără ca imboldurile inimii să-l mai poată face să se întoarcă din drum, ieşi pe uşă cu o atitudine deznădăjduită. De Saint-Aignan îl urmă, nedorind altceva decât să plece.

Ludovic al XIV-lea nu se opri decât pe scară şi, rezemându-se de marginea ei, zise:

— Vezi cât de crud am fost înşelat?

— Cum asta, sire? întrebă favoritul.

— De Guiche s-a bătut pentru vicontele de Bragelonne. Şi acest Bragelonne...

— Ei bine?

— Ei bine, ea îl iubeşte încă! Într-adevăr, de Saint-Aignan, aş muri de ruşine dacă, în trei zile, îmi va mai rămâne în inimă un singur atom din această dragoste.

Şi Ludovic al XIV-lea îşi reluă goana spre apartamentul lui.

— Ah, eu i-am spus maiestăţii voastre! murmură de Saint-Aignan alergând în urma regelui şi trăgând cu ochiul, pe furiş, la toate ferestrele.

Din nefericire, la plecare nu fu la fel ca la venire. O perdea se ridică: în dosul ei era DOAMNA. DOAMNA îl văzuse pe rege ieşind din apartamentul domnişoarelor de onoare.

După ce regele trecu, ea se ridică şi ieşi grăbită de la dânsa; urcă, două câte două, treptele scării ce ducea la camera de unde tocmai coborâse regele.

XXXIII

DEZNĂDEJDE

După plecarea regelui, La Vallière se ridicase, cu braţele întinse, ca pentru a-l urma, ca pentru a-l opri; apoi, după ce uşile se închiseră, după ce zgomotul paşilor lui se pierdu în depărtare, ea nu mai avu decât exact atâta putere ca să se ducă şi să cadă la picioarele crucifixului din camera sa. Rămase acolo istovită, zdrobită, adâncită în durerea sa, fără să mai simtă nimic altceva decât această durere, de care nici nu-şi dădea seama, de altfel, decât datorită instinctului şi senzaţiilor pe care le încerca.

În mijlocul acestui uragan al gândurilor ce-o năpădiră, La Vallière auzi uşa deschizându-se din nou. Tresări şi întoarse capul, crezând că e regele care revenea la dânsa. Se înşela; era DOAMNA. Dar ei nu-i păsa acum de DOAMNA.

Recăzu, cu fruntea sprijinită pe pupitrul de rugăciuni. Era DOAMNA, tulburată, răvăşită, ameninţătoare. Ce mai însemna şi asta?

— Domnişoară – i se adresă Prinţesa, oprindu-se în faţa ei – foarte frumos, n-am ce zice, să îngenunchezi, să te rogi, să faci pe pocăita! Dar oricât de supusă ai fi dinaintea regelui ceresc, se cuvine să asculţi puţin şi de voinţa prinţilor de pe pământ.

La Vallière îşi ridică cu greu capul în semn de respect.

— Mai adineauri – continuă DOAMNA – ţi s-a dat un sfat, aşa mi se pare, nu?

Privirea înţepenită şi buimacă a domnişoarei de La Vallière arata că nu ştia şi că uitase despre ce era vorba.

— Regina – reluă DOAMNA – ţi-a cerut să te porţi în aşa fel, încât nimeni să nu mai poată vorbi pe socoteala dumitale.

Ochii domnişoarei de La Vallière deveniseră întrebători.

— Ei bine – urmă DOAMNA – acum a ieşit de la dumneata cineva a cărui prezenţă e o acuzare.

La Vallière rămase mută mai departe.

— Nu trebuie – adăugă DOAMNA – ca tocmai casa mea, care e aceea a primei prinţese de sânge, să dea o pildă rea la curte; dumneata vei fi izvorul acestei pilde rele. De aceea, îţi fac cunoscut, domnişoară, acum, când nu mai e nici un martor în jurul nostru, căci nu vreau să te umilesc, îţi fac cunoscut, aşadar, că eşti liberă să pleci chiar în acest moment şi că te poţi întoarce lângă mama dumitale, la Blois.

La Vallière nu putea să cadă mai jos decât atât; La Vallière nu putea să îndure mai mult decât îndurase. Nici o fibra nu i se mişcă pe faţă; mâinile îi rămaseră împreunate pe genunchi, ca acelea ale divinei Magdalena.

— M-ai auzit? întrebă DOAMNA.

O simplă tremurare ce-i străbătu tot trupul răspunse în locul fetei. Şi cum victima nu dădea nici un alt semn de viaţă, DOAMNA ieşi.

Atunci, cu inima încremenită, cu sângele ce-i îngheţase parcă în vine, La Vallière simţi încetul cu încetul zvâcniri din ce în ce mai puternice în pumni, în gât, la tâmple. Aceste zvâcniri, crescând treptat, se transformară curând într-un vârtej ameţitor, în vălmăşagul căruia vedea învolburându-se chipurile tuturor prietenilor ei, luptându-se cu duşmanii ei. Auzea, în acelaşi timp, înfruntându-se în urechile ei asurzite, cuvinte ameninţătoare şi şoapte de dragoste; nu mai ştia ce se petrece cu dânsa: i se părea că e smulsă din rădăcinile vieţii şi purtată pe aripile unei furtuni îngrozitoare, apoi, la capătul drumului unde o împingea vârtejul acela ameţitor, vedea ridicându-se piatra mormântului şi deschizându-i-se în faţă văzduhul înspăimântător şi negru al nopţii eterne.

Dar această dureroasă obsesie a visurilor sfârşi prin a se potoli, făcând loc resemnării obişnuite a firii sale. O rază de speranţă se strecură în inima ei, ca o rază de lumină în celula unui condamnat. Se întoarse cu gândul la drumul dinspre Fontainebleau, îl văzu pe rege călărind la fereastra trăsurii ei, spunându-i c-o iubeşte, cerându-i dragostea ei, punând-o să jure şi jurând el însuşi că nu va lăsa să treacă nici o seară, niciodată, după o ceartă, fără ca o vizită, un răvaş, un semn să nu aducă, după tulburările înserării, odihna binefăcătoare a nopţii. Regele însuşi hotărâse aşa, el o pusese să jure, el însuşi făcuse acest jurământ. Era deci cu neputinţă ca regele să nu-şi ţină făgaduiala pe care el însuşi i-o ceruse ei, afară numai dacă regele nu era un despot care poruncea iubirii, aşa cum le poruncea supuşilor respectul, afara numai dacă regele nu era un nepăsător pe care cea dintâi piedică ar fi în stare să-l oprească din drum.

Regele, acest blând ocrotitor, care, printr-un cuvânt, printr-un singur cuvânt, putea face să înceteze toate suferinţele sale, regele se alătura, aşadar, duşmanilor ei. Oh, dar mânia lui nu poate să dăinuie prea mult! Acum, când e singur, el trebuie că suferă la fel ca şi ea. Dar el, el nu e încătuşat ca ea; poate să facă ceva, să se mişte, să vină; pe când ea, ea nu poate decât să aştepte.

Şi aştepta din tot sufletul, biata copilă. Căci era cu neputinţă ca regele să nu vină la dânsa!

Ceasurile erau de-abia zece şi jumătate. El are să vină, sau îi va scrie, sau îi va trimite un cuvânt de bine prin domnul de Saint-Aignan. Dacă va veni, oh, cum se va arunca înaintea lui! Cum va izgoni acea sfiiciune pe care o socotea acum nelalocul ei! Cum îi va spune: "Nu sunt eu aceea care nu te iubesc; dar ele nu vor ca eu să te iubesc!"

Şi atunci, trebuie s-o spunem, gândindu-se la toate acestea, şi pe măsură ce se gândea mai mult la toate, îl găsea pe Ludovic mai puţin vinovat. Într-adevăr, el nu ştia nimic. Ce va fi crezut el despre încăpăţânarea ei de a păstra tăcerea? Nepotolit, uşor la mânie, aşa cum era cunoscut regele, e de mirare chiar că şi-a putut păstra atâta timp stăpânirea de sine. Oh, fără îndoială, ea n-ar fi făcut aşa; ea ar fi înţeles, ar fi ghicit totul. Dar ea nu era decât o biată fată şi nu un mare rege. Oh, dacă ar veni! Dacă ar veni!... Cum l-ar ierta pentru tot ce a făcut-o că sufere! Cum l-ar iubi şi mai mult, după ce suferise atâta! Şi, cu urechea aţintită spre uşă, cu buzele întredeschise, aştepta – Dumnezeu s-o ierte pentru acest gând profan – sărutul ce flutura cu atâta naivitate pe buzele regelui azi-dimineaţă, când el rostea cuvântul iubire.

Dacă regele nu va veni, îi va scrie măcar; era a doua speranţă, mai puţin dulce, mai puţin fericită decât cealaltă, dar care-i va dovedi tot atâta dragoste, o dragoste mai temătoare însă. Oh, cum va sorbi din ochi acea scrisoare! Cum se va grăbi să răspundă! Cum, de îndată ce mesagerul va fi plecat, cum va săruta, va reciti, va strânge lângă inima ei binecuvântată bucăţica de hârtie care-i va aduce liniştea, odihna, fericirea! Fie, regele nu va veni; dar dacă regele nu-i va scrie, e cu neputinţă ca el să nu-l trimită cel puţin pe Saint-Aignan, sau ca Saint-Aignan să nu vie cu de la sine putere. Chiar şi unui al treilea, cum îi va spune totul! Maiestatea regală nu va mai fi acolo să facă să-i îngheţe cuvintele pe buze, şi atunci nici o îndoială nu va mai putea rămâne în inima regelui.

Totul în fiinţa domnişoarei de La Vallière, inimă şi privire, trup şi spirit, era numai aşteptare. Îşi spunea că mai avea încă un ceas de speranţă, că până la miezul nopţii regele ar putea să vină, să-i scrie sau să-i trimită pe cineva; că abia la miezul nopţii orice aşteptare va fi de prisos, orice speranţă va fi pierdută.

De câte ori auzea vreun zgomot în palat, biata copilă credea că ea era pricina zgomotului; de câte ori treceau oameni prin curte, credea că aceşti oameni erau mesageri ai regelui venind la ea.

Bătură ceasurile unsprezece; apoi unsprezece şi un sfert; apoi unsprezece şi jumătate. Minutele se scurgeau încet în această înfrigurare, şi totuşi ele fugeau prea repede. Bătură trei sferturi. Miezul nopţii! Miezul nopţii! Ultima şi suprema speranţă!

Cu ultima bătaie a orologiului, ultima lumină se stinse; cu ultima lumină, ultima speranţă. Aşadar, regele o amăgise şi el. Îşi călca, primul, jurământul pe care i-l făcuse în aceeaşi zi. Douăsprezece ceasuri între jurământ şi călcarea jurământului! Nu fusese prea lungă iluzia! Deci nu numai că regele n-o iubea, dar o dispreţuia pe aceea pe care toată lumea o ocăra. O dispreţuia până la a o lăsa pradă ruşinii unei izgoniri, care era egală cu o pedeapsă, care o scotea din rândul lumii. Şi totuşi, el, regele, el era cel dintâi vinovat de această năpastă căzută asupra ei.

Un zâmbet amar, singurul semn al mâniei, care, în timpul acestui lung zbucium, trecu pe chipul angelic al victimei, un zâmbet amar îi apăru în colţul buzelor. Într-adevăr, pentru ea, ce mai rămânea pe pământ, după rege? Nimic. Dar Dumnezeu sălăşluia în cer. Se gândi la Dumnezeu.

— Doamne – murmură ea – numai tu îmi poţi spune ce-mi rămâne de făcut! Numai de la tine aştept totul, căci numai de la tine trebuie să aştept.

Şi îşi îndreptă ochii către crucifixul ale cărui picioare le sărută cu evlavie. "Iată – îşi zise – un stăpân care nu uită şi nu părăseşte niciodată pe cei ce nu-l părăsesc şi nu-l uita. Numai pentru el merită să te jertfeşti."

Atunci, dacă cineva şi-ar fi putut furişa privirile în această cameră, ar fi putut să vadă cum biata deznădăjduită luă o ultimă hotărâre, se opri asupra unui plan suprem pe care şi-l făuri în minte. Atunci, ca şi cum genunchii n-ar mai fi avut tărie s-o susţină, se lăsă să cadă încet-încet pe treapta micului pupitru de rugăciune şi, cu capul sprijinit de lemnul crucii, cu privirea încordată, cu răsuflarea gâfâindă, aşteptă să vadă la fereastră ivirea primelor raze de lumină ale zorilor.

Ceasurile două o găsiră în această stare de năucire sau, mai bine zis, în acest extaz. Nu mai ştia de sine. Astfel, când zări geana violetă a dimineţii revărsându-se pe deasupra acoperişurilor palatului şi făcând să se desluşească uşor contururile Cristului de fildeş pe care-l ţinea în braţe, se ridică, adunându-şi toate puterile ce-i mai rămăseseră, sărută picioarele divinului martir şi coborî scara odăii trăgându-şi peste cap gluga unei mantii, în timp ce cobora.

Ajunsese la gheretă chiar în momentul când rondul muşchetarilor deschidea poarta pentru a lăsa să intre cea dintâi gardă de elveţieni. Atunci, strecurându-se prin spatele oamenilor de pază, se văzu în stradă, mai înainte ca şeful patrulei să fi apucat să se întrebe cine era această tânără femeie care ieşea aşa de dimineaţă din palat.

XXXIV

FUGA

La Vallière mergea în urma patrulei. Patrula o luă la dreapta, pe strada Saint-Honoré; La Vallière o apucă, maşinal, la stânga.

Hotărârea ei era luată, planul era întocmit: voia să se ducă la mănăstirea carmelitelor, de la Chaillot, unde stareţa se bucura de faima unei severităţi ce le făcea să tremure pe cochetele de la curte.

La Vallière nu văzuse niciodată Parisul, ea nu ieşise niciodată pe jos, astfel că n-ar fi nimerit drumul chiar dacă ar fi fost într-o stare de spirit mai potolită. Nu e de mirare deci că pornise în sus pe strada Saint-Honoré, în loc s-o apuce în partea cealaltă. Dar se grăbea să se îndepărteze de Palatul Regal, şi se îndepărta. Auzise doar că Chaillot se afla pe malul Senei, aşa că acum ea cobora către Sena. Coti pe strada Coq şi, neputând să străbată Luvrul, se îndrepta către biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, trecând pe lângă răspântia unde Perrault îşi ridică mai târziu colonada sa. Curând ajunse la chei. Mergea în fugă şi foarte tulburată. Abia dacă mai simţea slăbiciunea aceea care, din când în când, îi amintea, făcând-o să şchiopăteze uşor, de piciorul pe care şi-l scrântise în copilărie.

La un alt ceas din zi, purtarea ei ar fi stârnit bănuiala chiar şi a celor mai nepăsători, ar fi atras privirile chiar şi ale oamenilor mai puţin curioşi. Dar la ceasurile două şi jumătate dimineaţa străzile Parisului sunt pustii, sau aproape pustii, încât nu întâlneşti pe ele decât lucrătorii harnici ce se duc să-şi câştige pâinea zilnică, sau petrecăreţii periculoşi ce se întorc acasă după o noapte de chef şi desfrâu. Pentru cei dintâi, ziua se începe; pentru ceilalţi, abia se sfârşeşte.

La Vallière se temea de toate aceste înfăţişări, căci necunoaşterea ei în privinţa oamenilor n-o putea ajuta să facă deosebire între cei cu adevărat cumsecade şi cei ce umblau cu gânduri răufăcătoare. Pentru ea, mizeria era o grozăvie, şi toţi trecătorii pe care-i întâlnea i se păreau a fi dintre aceia care trăiesc în mizerie.

Îmbrăcămintea sa, pe care nu şi-o schimbase din ajun, era îngrijită, chiar dacă se observa că e puţin mototolită, căci era aceeaşi cu care se dusese la regina-mamă; afară de asta, sub gluga pe care şi-o trăsese puţin peste cap, ca să vadă pe unde calcă, palitatea obrajilor şi ochii ei frumoşi le vorbeau un limbaj necunoscut acestor oameni din popor, şi, fără ca ea s-o ştie, biata fugară atrăgea poftele unora şi mila altora.

La Vallière alergă astfel, gâfâind, gonită parcă din urmă, până în dreptul Pieţii Grevei. Din loc în loc se oprea, îşi ducea mâna la inimă, se rezema de zidul unei case, răsufla un răstimp, apoi îşi relua drumul mergând şi mai repede decât înainte. Când ajunse în Piaţa Grevei, La Vallière se pomeni faţă în faţă cu un grup de trei bărbaţi cheflii, împleticindu-se, duhnind a vin, ce coborau dintr-o dubă ancorată în port. Această dubă era încărcată cu butoaie şi se vedea cât de colo că ei cinstiseră pe deplin marfa. Îşi cântau isprăvile bahice pe trei glasuri diferite, când, ajungând la capătul punţii ce da spre chei, se împiedicară deodată de fată, care tocmai trecea pe acolo. La Vallière se opri. Ei, la rândul lor, văzând o femeie în veşminte de curte, se răsuciră pe picioare, se luară de mâini şi-o încercuiră pe La Vailière, cântându-i:

Tu, ce-ţi petreci noaptea singurică,

Hai cu noi, să râdem împreună...

La Vailière înţelese că aceşti bărbaţi i se adresau ei şi că n-o lăsau să treacă mai departe; încercă de câteva ori să se desprindă din încercuire, dar toate strădaniile îi fură în zadar. Picioarele i se înmuiară, îşi dădu seama că era gata să cadă, şi scoase un ţipăt de spaimă. Dar, în aceeaşi clipă, cercul ce-o înconjura se rupse sub puterea unei izbituri dinafară. Unul dintre cheflii fu răsturnat la stânga, al doilea se rostogoli la dreapta până la marginea apei, al treilea se clătină pe picioare. Un ofiţer de muşchetari se ivi în faţa fetei, cu sprâncenele încruntate, cu un rânjet ameninţător pe buze, cu braţul ridicat să-şi continue loviturile. Beţivii o luară la goană când văzură uniforma, dar mai ales simţind tăria pumnului ce se năpustise asupra lor.

— Ei drăcie – strigă ofiţerul – iat-o pe domnişoara de La Vailière!

La Vailière, zăpăcită de ceea ce se petrecuse, uluită să se audă strigată pe nume, ridică ochii şi-l recunoscu pe d'Artagnan.

— Da, domnule – zise ea – eu sunt, chiar eu. Şi în aceeaşi clipă se sprijini de braţul lui. Ai să mă aperi, nu-i aşa, domnule d'Artagnan? adăugă ea cu o voce rugătoare.

— De bună seamă că am să te apăr. Dar unde-ai pornit, Doamne sfinte, la ceasul ăsta?

— Mă duc la Chaillot.

— Te duci la Chaillot prin Rapée? Dar bine, domnişoară, dumneata îi întorci spatele!

— Atunci, domnule, fii bun de-mi arată calea şi, dacă vrei, însoţeşte-mă câţiva paşi.

— Oh, bucuros.

— Dar cum se face că te afli aici? Prin ce îndurare a cerului s-a întâmplat ca tocmai dumneata să-mi vii în ajutor? Mi se pare, într-adevăr, că visez; mi se pare că înnebunesc.

— Mă aflu aici, domnişoară, întrucât am o casă în Piaţa Grevei, la "Icoana Maicii Domnului"; am venit ieri să-mi încasez chiriile şi am rămas peste noapte acolo. M-am sculat mai devreme, pentru a mă duce la palat să-mi controlez străjile.

— Mulţumesc! zise La Vallière.