/ Language: English / Genre:antique

Vicontele de Bragelonne 4

Alexandre Dumas


Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne

vol.4

I

RIVALI POLITICI

D'Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârşitul mesei, şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi apăru în pragul uşii.

Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la generalităţi şi nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.

D'Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D'Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale, şi căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d'Artagnan, şi mai ales frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: "I-am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat", şi socotea că numai acesta putea fi adevărul. Athos zâmbi, se ridică de la masă şi-i făcu un semn lui d'Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se ospăteze acolo. D'Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla.

— Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier.

Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se simţea mai măgulit.

În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare potrivită cu împrejurarea, zise:

— Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece. Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnişoarei de La Vallière, nu-i aşa?

— Vai! murmură Baisemeaux.

— Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce eşti, neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol.

— Ai ghicit, prietene.

— Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale – astfel încât, domnule conte...?

— Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d'Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.

Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. D'Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, şi pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii:

— "Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia..." Foarte bine... "În castelul meu de la Bastilia... domnul conte de La Fère." Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ţine sub pază!

— Vei avea un deţinut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând şi melodios.

— Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voinţa regală.

— Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d'Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui.

— Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d'Artagnan!

Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, o dată cu aceea a lui Athos.

— Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea?

— Citeşte, dragă prietene – răspunse d'Artagnan.

Athos luă ordinul şi-l citi.

— E adevărat – zise el.

— Şi-ţi pare rău? întrebă d'Artagnan.

— Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, şi cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, prietene.

— Eu? Câtuşi de puţin! răspunse muşchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu.

Aramis se uită la d'Artagnan şi văzu că acesta minţea. În schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea pe rege să zică aşa cum voia el.

— Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis.

— Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa ceva – răspunse d'Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ţine să-i mulţumească regelui...

— Nu ţin, într-adevăr – zise Athos zâmbind.

— Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d'Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti.

— Nu, mulţumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i aşa?

— Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două bucăţi de hârtie – afară numai dacă domnul d'Artagnan nu are cumva un al treilea ordin.

— Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise muşchetarul – execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici.

— Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinţii, şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat astă-seară.

— Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d'Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene.

— Să mergem – răspunse d'Artagnan.

— Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăş de drum, prietene?

— Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d'Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi regelui: "Sunt de serviciu".

— Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoţeşti? La Fère e în drumul spre Vannes.

— Eu, dragă prietene – răspunse prelatul – am o întâlnire astă-seară la Paris, şi n-aş putea lipsi fără să-mi încurc anumite rosturi.

— Atunci, iubite prietene – zise Athos – dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe mulţumiri pentru bunăvoinţa dumitale, şi mai ales pentru dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăieşte la Bastilia.

Şi, după ce-l îmbrăţişă pe Aramis şi-i strânse mâna lui Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea amândurora, Athos se retrase împreună cu d'Artagnan.

În timp ce deznodămintul scenei de la Palatul Regal se încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos şi la Bragelonne.

Grimaud, după cum ştim, îl însoţise pe stăpânul său la Paris; după cum am arătat, fusese de faţă la plecarea de acasă a lui Athos; îl văzuse pe d'Artagnan muşcându-şi mustaţa şi îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; cercetase îndeaproape cele două fizionomii, şi le cunoştea bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu înţelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se fră-mânte îndelung. Îşi aminti felul ciudat în care Athos îşi luase rămas bun, îşi aminti stânjeneala, greu de observat pentru alţii, dar nu şi pentru el, a acestui stăpân ale cărui hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voinţă era atât de neşovăielnică. Ştia că Athos nu luase nimic în afară de ceea ce avea pe el, şi, totuşi, îşi spunea că Athos nu plecase de-acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi. În felul cum Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărţindu-se de Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată cu simţămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu groaza de golul şi singurătatea ce cuprind totdeauna închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist şi mai ales foarte neliniştit.

Fără să-şi dea seama de ceea ce făcea de la plecarea stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca să spunem aşa, urmele stăpânului, asemuindu-se în aceasta – căci tot ce e bun se aseamănă – câinelui care nu se nelinişteşte de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud adăuga judecata omului, el se simţea cuprins în acelaşi timp şi de urât, şi de nelinişte. Negăsind nimic care să-i călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-şi închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească despre un prieten că e fericit sau că e voios. Niciodată porumbelul care şi-a luat zborul în văzduh nu-i trezeşte altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. Grimaud trecu deci de la nelinişte la groază. Recapitulă tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d'Artagnan către Athos, scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos îşi pusese ordinele şi costumul de ceremonie; pe urmă, întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuţia dintre tată şi fiu, discuţie după care Athos îl îmbrăţişase cu atâta tristeţe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de întristat la el acasă; în sfârşit, sosirea lui d'Artagnan muşcându-şi mustaţa, sosire în urma căreia domnul conte de La Fère se urcase în trăsură împreună cu d'Artagnan. Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un analist de forţa şi pătrunderea lui Grimaud. Şi, din capul locului, Grimaud recurse la mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d'Artagnan. Această scrisoare se găsea încă acolo, şi iată care era conţinutul ei:

Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre purtarea domnişoarei de La Vallière în timpul şederii tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet căpitan de muşchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată ziua cu strigăte de cazarmă şi cu ceea ce se vorbeşte pe coridoarele palatului. Dacă i-aş fi spus lui Raoul tot ce cred a şti, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai mult decât pe mine, şi aproape tot atât de mult ca şi pe Raoul.

Grimaud îşi smulse un firişor de păr din creştet. Şi-ar fi smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! "Iată – îşi zise apoi – nodul enigmei. Fata şi-a făcut de cap. Ceea ce se spune despre ea şi despre rege e adevărat. Tânărul nostru stăpân e înşelat. Pesemne c-o ştie. Domnul conte s-a dus la rege şi i-a vorbit pe şleau. Pe urmă, regele l-a trimis pe domnul d'Artagnan să potolească lucrurile. Ah, Dumnezeule – îşi aminti Grimaud – domnul conte s-a întors acasă fără spadă!" Această descoperire făcu să i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să chibzuiască mai mult, ci-şi înfundă pălăria pe cap şi alergă la locuinţa lui Raoul.

După plecarea Louisei, Raoul îşi înăbuşise durerea, dacă nu dragostea, şi, silit să privească înainte pe acest drum primejdios spre care-l împingeau nebunia şi răzvrătirea, el îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea clipă de luminare şi înţelegere, nefericitul tânăr îşi aminti foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita neaşteptată a lui d'Artagnan, şi întreaga înlănţuire a acestei ciocniri dintre un prinţ şi un supus apăru în faţa ochilor săi îngroziţi. D'Artagnan de serviciu, adică ţintuit la postul său, nu venise, fireşte, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul făţiş îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură să sară de pe scaun. Îşi încinse repede spada şi alergă spre locuinţa tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeaşi însufleţire, să descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul la altul: erau şi unul şi altul pradă aceleiaşi năluciri urzite de închipuirea lor.

— Grimaud! strigă Raoul.

— Domnul Raoul! strigă Grimaud.

— Domnul conte e bine?

— L-ai văzut?

— Nu; unde e?

— Îl caut şi eu.

— Dar domnul d'Artagnan?

— A plecat împreună cu el.

— Când?

— La zece minute după plecarea dumneavoastră.

— Şi cum au plecat?

— Cu trăsura.

— Unde s-au dus?

— Nu ştiu.

— Tatăl meu a luat bani la dânsul?

— Nu.

— O spadă?

— Nu.

— Grimaud!

— Domnule Raoul!

— Mi se pare că domnul d'Artagnan a venit ca să...

— Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i aşa?

— Da, Grimaud.

— Aş fi jurat că aşa e!

— Pe ce drum au apucat?

— Pe drumul spre chei.

— La Bastilia?

— Ah, Doamne, da!

— Repede, să alergăm fără zăbavă!

— Da, să alergăm.

— Dar încotro? zise deodată Raoul cu deznădejde.

— Să trecem pe la domnul d'Artagnan; poate vom afla ceva acolo.

— Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la... Oh, Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, Grimaud!

— Unde să mergem?

— Am uitat de domnul du Vallon.

— Domnul Porthos?

— Care mă aşteaptă! Ah, ţi-am spus, am înnebunit cu totul astăzi!

— Care vă aşteaptă, unde?

— La schitul franciscan de la Vincennes!

— Ah, Doamne!... Din fericire, e lângă Bastilia.

— Haidem, repede!

— Domnule, să pun şeile pe cai.

— Da, prietene, du-te şi pune-le.

II

UNDE PORTHOS E CONVINS, FARĂ SĂ FI ÎNŢELES CEVA

Vrednicul nostru Porthos, credincios tuturor legilor vechiului cavalerism, se hotărâse să-l aştepte pe domnul de Saint-Aignan până la apusul soarelui. Şi cum de Saint-Aignan nu avea să vină, cum Raoul uitase să-şi prevină martorul şi cum aşteptarea începea să devină din ce în ce mai lungă şi mai plictisitoare, Porthos trimisese să i se aducă, prin paznicul unei porţi, câteva sticle cu vin bun şi o halcă de carne, spre a-şi omorî mai uşor timpul, dând din când în când pe gât câte o înghiţitură şi câte o îmbucătură. Ajunsese la ultimele dumicaturi, adică la cele din urmă firimituri, când Raoul îşi făcu apariţia, însoţit de Grimaud, amândoi în goana cailor.

Porthos, zărind în lungul drumului pe cei doi călăreţi atât de grăbiţi, nu se îndoi nici o clipă că ei n-ar fi oamenii lui, şi, ridicându-se numaidecât din iarba în care se tolănise cu tot trupul, începu să-şi dezmorţească braţele şi genunchii, spunând:

— Ce înseamnă să ai bune obiceiuri! Nemernicul a venit, în sfârşit. Dacă aş fi plecat de aici, n-ar fi găsit pe nimeni, şi asta ar fi fost în folosul lui.

Apoi se rezemă într-un şold, luând o atitudine marţială, şi, cu o zvâcnire a trupului, îşi scoase înainte uriaşul său piept bombat. Dar, în locul lui de Saint-Aignan, îl văzu pe Raoul, care, cu gesturi deznădăjduite, se apropie strigând:

— Ah, dragă prietene, ah, iartă-mă! Ah, cât sunt de nenorocit!

— Raoul! exclamă Porthos foarte surprins.

— Eşti supărat pe mine? strigă Raoul repezindu-se să-l îmbrăţişeze pe Porthos.

— Eu? De ce?

— Fiindcă te-am dat uitării. Dar, priveşte-mă, nu mai ştiu unde mi-e capul.

— Ei, haide, lasă!

— Dacă ai şti, prietene!

— L-ai ucis?

— Pe cine?

— Pe Saint-Aignan.

— Ah, dacă ar fi vorba numai de Saint-Aignan!

— Dar ce s-a mai întâmplat?

— Domnul conte de la La Fère trebuie că e arestat ceasul ăsta.

Porthos făcu o mişcare ce-ar fi năruit un zid.

— Arestat!... De cine?

— De d'Artagnan.

— Cu neputinţă! rosti Porthos.

— Şi totuşi acesta e adevărul – replică Raoul.

Porthos se întoarse către Grimaud ca omul care are nevoie de o altă confirmare. Grimaud făcu un semn din cap.

— Şi unde l-au dus? întrebă Porthos.

— Se pare că la Bastilia.

— Ce te face să crezi asta?

— Pe drum, am întrebat câţiva oameni, care au văzut trăsura trecând, iar alţii au văzut-o intrând la Bastilia.

— Oh! Oh! murmură Porthos şi făcu doi paşi.

— Ce hotărăşti? întrebă Raoul.

— Eu? Nimic. Dar nu vreau ca Athos să rămână la Bastilia.

Raoul se apropie de bravul Porthos.

— Ştii că arestarea s-a făcut din ordinul regelui?

Porthos îl privi pe tânăr ca şi cum i-ar fi spus: "Şi ce-mi pasă mie?" Acest răspuns mut i se păru atât de limpede lui Raoul, încât nu mai întrebă nimic. Încălecă pe cal. Porthos, ajutat de Grimaud, făcu la fel.

— Să întocmim planul – zise Raoul.

— Da – răspunse Porthos – planul, aşa e, să-l întocmim.

Raoul scoase un oftat adânc şi se opri deodată.

— Ce ai? întrebă Porthos. Vreo slăbiciune?

— Nu, neputinţă. Suntem oare noi trei în stare să luăm cu asalt Bastilia?

— Ah, dacă d'Artagnan ar fi aici, n-aş spune nu – răspunse Porthos.

Raoul se simţi cuprins de admiraţie văzând această vitejească încredere, ce nu era departe de a părea naivă. Iată-i dar pe aceşti bărbaţi faimoşi, care, în trei sau în patru, înfruntau armate sau atacau fortăreţe! Aceşti bărbaţi care speriaseră moartea şi care, supravieţuind unui veac în ruine, erau încă mai tari decât cei mai vajnici dintre tineri.

— Domnule – îi spuse el lui Porthos – dumneata mă faci să mă gândesc la ceva: trebuie să-l vedem cu orice chip pe domnul d'Artagnan.

— Fără doar şi poate.

— Trebuie să se fi întors acasă, după ce-l va fi condus pe tatăl meu la Bastilia.

— Să întrebăm mai întâi la Bastilia – zise Grimaud, care vorbea rar, dar cu temei.

Într-adevăr, se grăbiră să ajungă la poarta închisorii. Una din acele întâmplări pe care Dumnezeu le scoate în calea oamenilor de mare voinţă făcu ca Grimaud să zărească în aceeaşi clipă trăsura, ce tocmai cotea pe poarta cea mare a punţii mobile. Era în momentul când, după cum am văzut, d'Artagnan se întorcea de la rege. În zadar se grăbi Raoul să ajungă din urmă trăsura şi să vadă cine se afla înăuntru. Caii se opriseră dincolo de poarta cea mare, care se închise din nou, în timp ce o strajă ce făcea de pază întinse muscheta chiar în nasul calului lui Raoul. Tânărul se răsuci pe loc, fericit că dăduse cu ochii de trăsura în care se aflase, de bună seamă, tatăl său.

— I-am dat de urmă – zise Grimaud.

— Dacă vom aştepta puţin, nu încape îndoială că va ieşi iar, nu-i aşa, prietene?

— Afară numai dacă nu va fi şi d'Artagnan închis – răspunse Porthos – atunci totul e pierdut.

Raoul nu spuse nimic. Orice era cu putinţă. Îl sfătui pe Grimaud să ducă şi să lege caii în ulicioara Jean-Beausire, pentru a trezi mai puţine bănuieli, iar el, cu privirea lui pătrunzătoare, începu să pândească ieşirea lui d'Artagnan sau a trăsurii cu pricina. Era lucrul cel mai bun de făcut. Într-adevăr, nu trecură douăzeci de minute, că poarta se deschise din nou şi trăsura reapăru dinăuntru. O sclipire a geamurilor îl împiedică pe Raoul să distingă figurile celor ce se aflau în caleaşcă. Grimaud jură însă că văzuse două persoane şi că stăpânul lui era una dintre ele. Porthos se uita pe rând când la Raoul, când la Grimaud, trăgând nădejde să ghicească ce aveau de gând.

— E limpede – zise Grimaud – că dacă domnul conte e în trăsură, înseamnă ori că e pus în libertate, ori că e dus la altă închisoare.

— Vom vedea asta după drumul pe care va apuca – răspunse Porthos.

— Dacă e pus în libertate – adăugă Grimaud – îl vor duce acasă.

— Aşa e – întări Porthos.

— Trăsura n-o ia pe drumul spre casă – constată Raoul.

Într-adevăr, caii cotiră şi dispărură în mahalaua Saint-Antoine.

— După ei! strigă Porthos. Vom opri trăsura în cale şi-i vom spune lui Athos să fugă.

— Răzvrătire! murmură Raoul.

Porthos îi aruncă lui Raoul o a doua privire, mai dârză decât cea dintâi. Raoul nu-i răspunse decât înfigând pintenii în coastele calului. Peste câteva clipe, cei trei călăreţi ajunseră din urmă trăsura, şi mergeau atât de aproape de ea, încât răsuflările cailor abureau pereţii caleştii. D'Artagnan, ale cărui simţuri erau veşnic treze, auzi tropotul cailor. Era tocmai în clipa când Raoul îi spunea lui Porthos s-o ia înaintea trăsurii, pentru a vedea cine era persoana care-l însoţea pe Athos. Porthos se supuse, dar nu putu să vadă nimic: perdelele de la geamuri erau trase. Raoul fu cuprins de mânie şi nerăbdare. El înţelese că însoţitorii lui Athos căutau să rămână nevăzuţi şi se hotărî să facă totul spre a dezvălui misterul. Pe de altă parte, d'Artagnan îl recunoscuse foarte bine pe Porthos; îl recunoscuse, de asemenea, prin crăpătura perdelei, şi pe Raoul şi-l încunoştiinţă pe conte de rezultatul observaţiilor lui. Aşteptau să vadă dacă Porthos şi Raoul aveau să ducă lucrurile până la capăt. Ceea ce nu întârzie să se întâmple. Raoul, cu pistolul în mână, sări pe spinarea primului cal al trăsurii şi-i porunci surugiului să oprească. Porthos îl înhăţă pe surugiu de umăr şi-l aruncă de pe capră. Grimaud se şi repezi să deschidă uşa trăsurii, care se oprise din mers. Raoul îşi desfăcu braţele, strigând:

— Domnule conte! Domnule conte!

— Ei bine, tu eşti, Raoul? exclamă Athos, beat de fericire.

— Nu-i rău! adăugă d'Artagnan cu un hohot de râs.

Şi amândoi îi îmbrăţişară pe tânăr şi pe Porthos, care pusese mâna pe ei.

— Bravul meu Porthos! Minunat prieten! strigă Athos. Totdeauna tu!

— Are tot douăzeci de ani! exclamă d'Artagnan. Bravo, Porthos!

— Drace! răspunse Porthos oarecum încurcat. Şi noi care credeam că sunteţi arestaţi!

— În vreme ce – adăugă Athos – nu e vorba decât de o plimbare în trăsura domnului d'Artagnan.

— Vă urmărim de când aţi ieşit de la Bastilia – rosti Raoul pe un ton bănuitor, ce suna puţin a mustrare.

— Unde am fost să luăm masa cu acel cumsecade domn Baisemeaux. Îţi mai aduci aminte de Baisemeaux, Porthos?

— La naiba, foarte bine!

— L-am văzut acolo şi pe Aramis.

— La Bastilia?

— Am cinat împreună.

— Ah! făcu Porthos răsuflând uşurat.

— Ne-a spus o mie de lucruri pentru tine.

— Mulţumesc!

— Unde se duce domnul conte? întrebă Grimaud, pe care stăpânul lui îl răsplătise cu un zâmbet.

— Ne ducem acasă, la Blois.

— Cum aşa?... De-a dreptul?

— De-a dreptul.

— Fără bagaje?

— Ei, Doamne, Raoul se va însărcina să mi le trimită acolo, sau să mi le aducă el însuşi când va veni, dacă va mai veni pe-acasă.

— Dacă nimic nu-l mai opreşte la Paris – zise d'Artagnan cu o privire hotărâtă şi tăioasă ca oţelul, dar nu mai puţin dureroasă, întrucât ea îi redeschidea rănile bietului tânăr – va face bine să te urmeze, Athos.

— Nimic nu mă mai opreşte la Paris – răspunse Raoul.

— Atunci, să mergem – rosti numaidecât Athos.

— Şi domnul d'Artagnan?

— Oh, eu îl voi însoţi pe Athos până la marginea oraşului, apoi mă voi reîntoarce cu Porthos.

— S-a făcut – încuviinţă acesta.

— Haide, fiul meu – spuse contele trecându-şi braţul pe după grumazul lui Raoul, spre a-l trage în trăsură, şi strângându-l lângă el. Grimaud – urmă contele – tu întoarce-te încet la Paris, cu calul tău şi cu cel al domnului du Vallon; căci eu şi cu Raoul vom încăleca aici pe cai, lăsând trăsura acestor doi domni, spre a-i duce la Paris; apoi, odată ajuns acasă, îmi vei strânge toate lucrurile, scrisorile, şi le vei trimite la conacul nostru.

— Dar – observă Raoul, care încerca să-l facă pe conte să vorbească – dacă vei mai veni la Paris, nu vei mai avea nici albituri, nici haine, şi le vei duce lipsa.

— Bănuiesc, Raoul, că multă vreme de aici încolo nu voi mai da pe la Paris. Ultima călătorie făcută aici nu mă îndeamnă să mă mai întorc vreodată.

Raoul înclină capul şi nu mai spuse nimic. Athos coborî din trăsură şi încălecă pe calul care-l adusese pe Porthos; animalul părea foarte mulţumit de această schimbare.

Se îmbrăţişară, îşi strânseră mâinile, îşi făcură mii de mărturii de prietenie veşnică. Porthos făgădui să petreacă o lună la Athos, cu prilejul primului său răgaz. D'Artagnan spuse că-şi va folosi în acelaşi scop primul său concediu; apoi, îmbrăţişându-l pe Raoul pentru ultima oară, îi zise:

— Băiatule, îţi voi scrie.

Era totul în aceste cuvinte ale lui d'Artagnan, care nu scria niciodată. Raoul fu mişcat până la lacrimi. Se smulse din braţele muşchetarului şi porni la drum. D'Artagnan se urcă în trăsură alături de Porthos.

— Ei bine, scumpe prietene – zise el – iată o zi mare!

— Aşa e – răspunse Porthos.

— Trebuie să fii frânt de oboseală.

— Nu prea. Totuşi, mă voi culca devreme, ca să fiu pregătit pentru mâine dimineaţă.

— Dar pentru ce?

— Drace, ca să termin ceea ce-am început!

— Mă faci să mă cutremur, prietene. Te văd tare neliniştit. Ce naiba ai început şi n-ai terminat încă?

— Ascultă: Raoul nu s-a bătut. Trebuie să mă bat deci eu.

— Cu cine?... Cu regele?

— Cum cu regele? strigă Porthos uluit.

— Ei da, copil bătrân, cu regele!

— Dar îţi spun că e vorba de domnul de Saint-Aignan!

— Tocmai asta voiam să-ţi spun şi eu. Bătându-te cu acest gentilom, e ca şi cum ai scoate spada împotriva regelui.

— Ah! exclamă Porthos făcând ochii mari. Eşti sigur?

— La dracu!

— Ei bine, atunci cum să închei treaba asta?

— Vom căuta să ne ospătăm din belşug, Porthos. Masa căpitanului de muşchetari e plină de bunătăţi. Acolo te vei întâlni cu frumosul de Saint-Aignan şi vei bea în sănătatea lui.

— Eu? strigă Porthos cu scârbă.

— Cum – zise d'Artagnan – nu vrei să bei în sănătatea regelui?

— Mii de draci, dar eu nu-ţi vorbesc de rege! Îţi vorbesc de domnul de Saint-Aignan!

— Eu însă îţi repet că e acelaşi lucru.

— Eh, atunci se schimbă treaba – zise Porthos învins.

— M-ai înţeles deci, nu-i aşa?

— Nu înţeleg nimic – răspunse Porthos – dar mi-e totuna.

— Da, totuna – încheie d'Artagnan. Haidem la masă, Porthos.

III

SOCIETATEA DOMNULUI BAISEMEAUX

Cititorii n-au uitat că, plecând de la Bastilia, d'Artagnan şi contele de La Fère îl lăsaseră acolo pe Aramis, în tovărăşia lui Baisemeaux.

Baisemeaux nu băgă câtuşi de puţin de seamă că, după plecarea celor doi oaspeţi, convorbirea suferi de lipsa lor. El socotea că vinul de desert, şi mai ales cel de la Bastilia, era minunat; el socotea, spunem, că vinul de desert era un stimulent cât se poate de bun pentru a-l face pe un om fără prihană să-şi dea drumul gurii. Îl cunoştea însă destul de puţin pe înălţimea sa, care niciodată nu era mai impenetrabil ca la desert. În schimb, înălţimea sa îl cunoştea perfect pe domnul Baisemeaux şi trăgea nădejde să-l facă pe guvernator să vorbească tocmai datorită mijlocului pe care acesta îl considera cel mai nimerit.

Convorbirea, fără a lâncezi în aparenţă, lâncezea deci în realitate; căci Baisemeaux nu numai că vorbea aproape singur, dar nu vorbea decât despre această ciudată întâmplare a întemniţării lui Athos, urmată de acel ordin atât de grabnic de a-l repune în libertate. Baisemeaux, de altminteri, observase că cele două ordine, ordinul de arestare şi ordinul de punere în libertate, erau amândouă scrise de mâna regelui. Or, regele nu-şi dădea osteneala să scrie asemenea ordine decât în împrejurări ce ieşeau din comun. Faptul acesta era foarte interesant, şi mai ales foarte încâlcit pentru Baisemeaux; dar cum totul era foarte limpede pentru Aramis, acesta nu dădea evenimentului aceeaşi însemnătate pe care i-o dădea bunul guvernator. Afară de asta, Aramis rareori se obosea să vină până aici pentru un lucru de nimic; şi el nu-i spusese încă domnului Baisemeaux pentru ce anume se obosise să vină acum. Aşa că, în momentul când Baisemeaux atingea punctul cel mai vrednic de luat în seamă al cuvântării sale, Aramis îl întrerupse deodată:

— Spune-mi, dragă domnule Baisemeaux – îl întrebă el – dumneata n-ai alte distracţii la Bastilia decât acelea la care am luat şi eu parte în timpul celor două sau trei vizite pe care am avut cinstea de a ţi le face?

Întrebarea era atât de neaşteptată, încât guvernatorul, ca o morişcă de vânt ce primeşte deodată o impulsionare opusă curentului obişnuit, rămase cu totul înmărmurit.

— Distracţii? zise el. Dar ele nu-mi lipsesc niciodată, monseniore.

— Oh, cu atât mai bine! Şi în ce constau ele?

— Apăi, sunt de tot soiul.

— Vizite, fără îndoială!

— Vizite? Nu. Vizitele nu se obişnuiesc la Bastilia.

— Cum adică, vizitele sunt rare?

— Foarte rare.

— Chiar în ce priveşte societatea dumitale?

— Ce înţelegeţi prin societatea mea?... Deţinuţii mei?

— Oh, nu! Deţinuţii dumitale... Ştiu că dumneata le faci lor vizite, iar nu ei dumitale. Înţeleg prin societatea dumitale, dragă domnule Baisemeaux, lumea din care faci parte.

Baisemeaux îl privi în albul ochilor pe Aramis; apoi, ca şi cum ceea ce presupusese o clipă era cu neputinţă, zise:

— Oh, societatea mea e foarte restrânsă în prezent. Ca să vă mărturisesc adevărul, scumpe domnule d'Herblay, vizitele la Bastilia li se par neplăcute şi plictisitoare oamenilor de lume. Cât despre femei, ele nu vin să mă vadă aici decât cu o anumită groază, pe care numai eu ştiu cât mă chinuiesc ca să le-o potolesc cât de cât. Într-adevăr, cum să nu se sperie, sărmanele de ele, când văd aceste turnuri posomorâte şi când se gândesc că în ele stau nişte bieţi deţinuţi care...

Şi, pe măsură ce ochii lui Baisemeaux se aţinteau asupra chipului lui Aramis, limba bunului guvernator se încurca tot mai mult în gură, în aşa fel că până la urmă i se încleştă cu totul.

— Nu, nu m-ai înţeles, dragă domnule Baisemeaux – zise Aramis – nu m-ai înţeles... Nu vorbesc de societate în general, ci de o societate mai apropiată, din care, în sfârşit, faci parte.

Baisemeaux scăpă aproape din mână paharul cu vin roşu pe care se pregătea să-l ducă la buze.

— Din care fac parte? întrebă el.

— Ei da, fără îndoială, din care faci parte – repetă Aramis cu cel mai desăvârşit sânge rece. Căci nu eşti oare membru al unei societăţi secrete, dragă domnule Baisemeaux?

— Secrete?

— Secrete sau misterioase.

— Oh, domnule d'Herblay!...

— Haide, nu te codi.

— Dar credeţi-mă că...

— Cred ceea ce ştiu.

— Vă jur!...

— Ascultă-mă, scumpe domnule Baisemeaux, eu spun da, dumneata spui nu; unul dintre noi e în mod obligatoriu de partea adevărului, iar celălalt e neapărat în fals.

— Ei bine?

— Ei bine, o să dăm totul pe faţă numaidecât.

— Să vedem – zise Baisemeaux – să vedem.

— Bea-ţi paharul de vin, domnule Baisemeaux! îl îndemnă Aramis. Ce naiba, pari foarte speriat!

— Nu, nu, câtuşi de puţin, nu.

— Bea atunci.

Baisemeaux bău, dar înghiţi cu noduri.

— Ei bine – reluă Aramis – dacă, ziceam, nu faci parte din nici o societate secretă, sau misterioasă, cum vrei, denumirea n-are nici o importanţă, dacă, zic, nu faci parte dintr-o societate de acest fel, ei bine, nu vei înţelege o iotă din ceea ce am să-ţi spun, asta e totul.

— Oh, fiţi sigur de mai înainte că n-am să înţeleg nimic!

— E minunat atunci.

— Încercaţi, să vedem.

— Tocmai asta vreau să şi fac. Dacă, dimpotrivă, eşti membru al acestei societăţi, ai să-mi răspunzi numaidecât prin da sau nu.

— Puneţi întrebarea – zise Baisemeaux tremurând.

— Căci vei fi de acord, scumpe domnule Baisemeaux urmă Aramis cu aceeaşi voce netulburată – ca fiind de la sine înţeles, că nu poţi face parte dintr-o societate, nu te poţi bucura de foloasele pe care societatea le acordă afiliaţilor ei, fără să-ţi asumi în schimb anumite mici obligaţii.

— Într-adevăr – bolborosi Baisemeaux – aşa ar fi dacă...

— Ei bine – continuă Aramis – în societatea despre care îţi vorbeam şi din care, după cât se pare, dumneata nu faci parte...

— Daţi-mi voie – îl întrerupse Baisemeaux – n-aş vrea totuşi să spun în mod absolut că...

— Există un angajament pe care şi l-au luat toţi guvernatorii şi căpitanii de fortăreţe afiliaţi ordinului.

Baisemeaux păli.

— Acest angajament – reluă Aramis cu glas hotărât – iată-l!

Baisemeaux se ridică, pradă unei tulburări de nedescris.

— Să auzim, domnule d'Herblay – murmură el – să auzim.

Aramis spuse atunci, sau mai degrabă recită paragraful următor, cu acelaşi glas cu care ar fi citit dintr-o carte:

— "Orice guvernator sau căpitan de fortăreaţă va lăsa să intre când va fi nevoie, şi la cererea deţinutului, un duhovnic afiliat ordinului".

Se opri. Baisemeaux era palid tot şi tremura atât de tare, încât îţi făcea milă să-l vezi.

— Este sau nu textul angajamentului? întrebă Aramis pe un ton potolit.

— Monseniore!... rosti Baisemeaux.

— Ah, bine, mi se pare că începi să înţelegi.

— Monseniore – strigă Baisemeaux – nu vă jucaţi astfel cu bietul meu cuget; mă socotesc prea puţin lucru faţă de domnia voastră, dacă vă ispiteşte reaua dorinţă de a-mi smulge micile taine ale administraţiei mele.

— Oh, nu, te înşeli, domnule Baisemeaux; nu micile taine ale administraţiei dumitale vreau să le cunosc, ci pe acelea ale conştiinţei dumitale.

— Ei bine, dacă e vorba de conştiinţa mea, treacă-meargă, scumpe domnule d'Herblay. Dar aveţi în vedere situaţia mea, care nu e tocmai obişnuită.

— Nu e tocmai obişnuită, dragă domnule – urmă Aramis fără cruţare – dacă faci parte din această societate; ea este însă foarte normală dacă, dezlegat de orice angajament, n-ai de dat socoteală decât în faţa regelui.

— Ei bine, domnule, ei bine, da, eu nu mă supun decât regelui. Cui, Doamne iartă-mă, vreţi să i se supună un gentilom francez, dacă nu regelui?

Aramis nu făcu nici o mişcare; dar, cu glasul lui blând, zise:

— E plăcut pentru un gentilom francez, pentru un prelat al Franţei, să-l audă vorbind cu atâta loialitate pe un om cu meritele dumitale, dragă domnule Baisemeaux.

— Vă îndoiaţi cumva de mine, domnule?

— Eu? Oh, nu!

— Aşadar, nu vă îndoiţi?

— Nu mă îndoiesc că un bărbat ca dumneata – zise Aramis cu seriozitate – îşi slujeşte în chip cinstit stăpânii pe care şi i-a ales de bună voie.

— Stăpânii? strigă Baisemeaux foarte mirat.

— Am zis stăpânii.

— Domnule d'Herblay, glumiţi, nu-i aşa?

— Da, înţeleg, e o situaţie mai grea să ai mai mulţi stăpâni, decât dacă ai avea unul singur, dar această încurcătură vine de la dumneata, dragă domnule Baisemeaux; eu n-am nici o vină.

— Nu, de bună seamă – bâigui bietul guvernator, mai încurcat ca oricând. Dar ce faceţi? Vă ridicaţi?

— Precum vezi.

— Plecaţi?

— Plec, da.

— Dar ce ciudat vă purtaţi cu mine, monseniore!

— Ciudat, eu? Unde vezi dumneata asta?

— Spuneţi, aţi jurat să mă supuneţi la chinuri?

— Nu, şi mi-ar părea tare rău de-ar fi aşa.

— Atunci mai staţi.

— Nu pot.

— De ce?

— Fiindcă nu mai am ce să fac aici, şi, dimpotrivă, am treburi în alte părţi.

— Treburi, atât de târziu?

— Da. Înţelege, dragă domnule Baisemeaux, ca mi s-a spus, acolo de unde vin: "Orice guvernator sau căpitan va lăsa să intre când va fi nevoie, şi la cererea deţinutului, un duhovnic afiliat ordinului". Şi am venit; dumneata nu înţelegi însă ce vreau să spun, de aceea mă întorc să le spun oamenilor mei că s-au înşelat şi să mă trimită în altă parte.

— Cum! Dumneavoastră sunteţi?... strigă Baisemeaux privindu-l pe Aramis cu un aer aproape îngrozit.

— Duhovnicul afiliat ordinului – răspunse Aramis fără să-şi schimbe glasul.

Dar, oricât de blajine ar fi fost aceste vorbe, ele avură asupra bietului guvernator efectul unui trăsnet. Baisemeaux se îngălbeni, şi i se păru că frumoşii ochi ai lui Aramis erau două spade de foc ce i se înfigeau până în adâncul inimii.

— Duhovnicul! murmură el. Dumneavoastră, monseniore, duhovnicul ordinului?

— Da, eu; dar nu mai avem nimic de vorbit împreună, de vreme ce dumneata nu eşti afiliat.

— Monseniore...

— Şi-mi dau seama că, nefiind afiliat, refuzi să îndeplineşti poruncile.

— Monseniore – repetă Baisemeaux – vă rog, aveţi bunătatea şi mă ascultaţi.

— Le ce bun?

— Monseniore, nu zic că nu fac de loc parte din ordin...

— Ah! Ah!

— Nu spun că nu vreau să mă supun.

— Ceea ce s-a petrecut seamănă totuşi cu o nesupunere, domnule Baisemeaux.

— Oh, nu, monseniore, nu; voiam numai să mă încredinţez că...

— Ce voiai să te încredinţezi? zise Aramis pe un ton de supremă dojană.

— Nimic, monseniore. Baisemeaux coborî vocea şi se înclină în faţa prelatului. Eu sunt totdeauna, pretutindeni, la voia stăpânilor mei – zise el – însă...

— Foarte bine! Aşa îmi placi mai mult, domnule.

Aramis se aşeză din nou pe scaun şi întinse paharul spre Baisemeaux, care nu fu în stare să i-l umple, atât de tare îi tremura mâna.

— Ai spus însă – reluă Aramis.

— Însă – continuă bietul om – nefiind prevenit, nu puteam să mă aştept...

— Oare Evanghelia nu spune: "Vegheaţi, căci clipa numai Dumnezeu o cunoaşte"? Oare prescripţiile ordinului nu spun: "Vegheaţi, căci ceea ce eu vreau, voi trebuie să vreţi totdeauna"? Şi ce te făcea să nu-l aştepţi pe duhovnic, domnule Baisemeaux?

— Faptul că în momentul de faţă nici un deţinut nu e bolnav la Bastilia, monseniore.

Aramis ridică din umeri.

— Ce ştii dumneata? zise el.

— Dar mi se pare că...

— Domnule Baisemeaux – îl întrerupse Aramis, răsucindu-se pe scaunul său – iată valetul dumitale care vrea să-ţi spună ceva.

În acea clipă, valetul lui Baisemeaux apăru, într-adevăr, în pragul uşii.

— Ce este? întrebă cu o tresărire Baisemeaux.

— Domnule guvernator – răspunse valetul – vi s-a adus raportul medicului închisorii.

Aramis îl privi pe Baisemeaux cu ochiul lui limpede şi sigur.

— Ei bine, să intre cel ce l-a adus – zise el.

Mesagerul intră, salută şi depuse raportul. Baisemeaux îşi aruncă ochii peste el şi, ridicând faţa, zise cu surprindere:

— Cel de la al doilea Bertaudière e bolnav!

— Spuneai deci, dragă domnule Baisemeaux, că toată lumea e sănătoasă în hotelul dumitale? zise Aramis cu un aer galeş.

Şi sorbi o înghiţitură de vin, fără a-şi lua ochii de la Baisemeaux. Atunci guvernatorul, făcând un semn din cap către mesager, şi după ce acesta ieşi, zise, tremurând întruna:

— Cred însă că în paragraf scrie: "La cererea deţinutului", nu?

— Da, aşa este – răspunse Aramis. Dar ia vezi ce vrea acela, dragă domnule Baisemeaux.

Într-adevăr, un sergent îşi vârâse capul prin deschizătura uşii.

— Ce mai e? strigă Baisemeaux. Nu puteţi să mă lăsaţi în pace zece minute?

— Domnule guvernator – zise sergentul – bolnavul de la al doilea Bertaudière i-a spus temnicerului să vă ceară să-i trimiteţi un duhovnic.

Baisemeaux era gata să cadă pe spate. Aramis binevoi să-l sprijine, după cum binevoise să-l înspăimânte.

— Ce să-i răspund? întrebă Baisemeaux.

— Păi, ce vrei dumneata – îi spuse Aramis, încreţindu-şi buzele. Asta te priveşte: nu sunt eu guvernatorul Bastiliei.

— Spune-i – zise tare Baisemeaux – spune-i deţinutului că va avea ceea ce cere.

Sergentul ieşi.

— Oh, monseniore, monseniore – murmură Baisemeaux – cum aş fi putut bănui?... Cum aş fi putut să prevăd?

— Cine ţi-a spus că trebuia să bănuieşti? Cine te-a rugat să prevezi? răspunse Aramis pe un ton dispreţuitor. Ordinul bănuieşte, ordinul ştie, ordinul prevede: nu e destul atâta?

— Ce porunciţi acum? întrebă Baisemeaux.

— Eu? Nimic. Nu sunt decât un biet preot, un simplu duhovnic. Aştept ordinul dumitale, ca să mă duc să-l văd pe bolnav.

— Oh, monseniore, nu vă ordon, vă rog să vă duceţi!

— Prea bine. Atunci, condu-mă.

IV

DEŢINUTUL

După această ciudată transformare a lui Aramis în duhovnic al ordinului, Baisemeaux nu mai era acelaşi om. Până atunci, Aramis fusese pentru vrednicul guvernator un prelat căruia îi datora respect, un prieten căruia îi datora recunoştinţă; dar o dată cu descoperirea ce-i răvăşise toate gândurile, el devenise un inferior, iar Aramis un şef. Aprinse el însuşi un fanai, chemă un purtător de chei şi, întorcându-se către Aramis, zise:

— La ordinele monseniorului.

Aramis se mulţumi să facă un semn din cap, care voia să spună: "Prea bine!", şi un semn cu mâna, care voia să spună: "După dumneata!" Baisemeaux porni înainte. Aramis îl urmă.

Era o frumoasă noapte înstelată; paşii celor trei oameni răsunau pe lespezile coridoarelor şi zornăitul cheilor atârnate la brâul temnicerului se auzea până în vârfurile turnurilor, ca pentru a reaminti deţinuţilor că libertatea era departe de ei.

S-ar fi zis că schimbarea ce se produsese în Baisemeaux ajunsese până la deţinut. Temnicerul cu cheile, acelaşi care, la prima vizită a lui Aramis, se arătase atât de curios şi punea mereu întrebări, devenise acum nu numai mut, dar chiar nepăsător. Îşi ţinea capul în jos şi parcă se temea să-şi desfunde urechile.

Ajunseră astfel la turnul Bertaudière, ale cărui două etaje fură urcate în tăcere, cu o anumită încetineală, căci Baisemeaux, cu toate că se supunea, era totuşi departe de a arăta vreo tragere de inimă în această supunere. În sfârşit, se opriră în faţa uşii. Temnicerul nu fu nevoit să mai caute cheia, o avea pregătită. Uşa se deschise. Baisemeaux dădu să intre la deţinut; dar, oprindu-l în prag, Aramis îi spuse:

— Nu scrie nicăieri că guvernatorul trebuie să asculte spovedania deţinutului.

Baisemeaux se înclină şi-i făcu loc să treacă lui Aramis, care luă fanalul din mâna temnicerului şi intră; apoi, cu un gest, făcu semn să se închidă uşa în urma lui. O clipă, rămase în picioare, cu urechea aţintită, ascultând dacă Baisemeaux şi temnicerul se îndepărtau; pe urmă, după ce se încredinţă, prin descreşterea zgomotului, că ei părăsiseră turnul, puse fanalul pe masă şi-şi roti privirea în jur. Pe un pat acoperit cu postav verde, la fel cu toate celelalte paturi de la Bastilia, atât doar că era mai nou, sub nişte perdele largi şi pe jumătate trase, stătea întins tânărul în preajma căruia noi l-am mai introdus o dată pe Aramis. Conform regulilor din închisoare, osânditul se afla în întuneric. La ceasul stingerii, el a trebuit să sufle în lumânare. Se vedea că era un deţinut favorizat, deoarece se bucura de rarul privilegiu de a ţine lumina aprinsă până în momentul când se suna stingerea. Lângă pat se afla un jilţ larg de piele, cu picioarele răsucite, pe care era întins un costum de o curăţenie deosebită. O măsuţă, fără pene, fără cărţi, fără hârtii, fără cerneală, stătea tristă şi părăsită lângă fereastră. Câteva farfurii, pline încă, arătau că deţinutul abia se atinsese de bucatele ce-i fuseseră aduse.

Aramis îl văzu pe tânăr întins pe pat, cu faţa pe jumătate acoperită de cele două braţe. Sosirea vizitatorului nu-l făcu să-şi schimbe poziţia; aştepta sau dormea. Aramis aprinse lu-mânarea cu lumina de la fanalul său, împinse încet jilţul şi se apropie de pat cu un vădit amestec de curiozitate şi respect. Tânărul ridică uşor capul.

— Ce doreşti de la mine? întrebă el.

— N-ai cerut un duhovnic?

— Ba da.

— Eşti cumva bolnav?

— Da.

— Bolnav rău?

Tânărul îşi îndreptă ochii pătrunzători spre Aramis şi zise:

— Îţi mulţumesc. Apoi, după o clipă de tăcere, adăugă: Parcă te-am mai văzut o dată.

Aramis se înclină. Fără îndoială, cercetarea pe care o făcu deţinutul, descoperirea acestui caracter plin de răceală, şiretenia şi puterea de dominare zugrăvite pe chipul episcopului de Vannes erau puţin liniştitoare în situaţia în care se afla tânărul, căci se grăbi să spună:

— Mă simt mai bine.

— Atunci? întrebă Aramis.

— Atunci, simţindu-mă mai bine, nu cred că mai am nevoie de duhovnic.

— Nici chiar de harul de care îţi dădea de veste bileţelul pe care l-ai găsit în pâine?

Tânărul tresări; dar înainte de a apuca să răspundă da sau nu, Aramis adăugă:

— Nici chiar de acel ecleziast din gura căruia aştepţi să auzi o destăinuire de mare însemnătate?

— Dacă-i aşa – zise tânărul lăsându-şi din nou capul pe pernă – atunci e altceva: ascult.

Aramis îl privi apoi cu mai multă atenţie şi fu surprins de aerul acela de maiestate simplă şi firească.

— Ia loc, domnule – zise deţinutul.

Aramis se supuse, făcând o plecăciune.

— Cum o duci la Bastilia? întrebă episcopul.

— Foarte bine.

— Nu te simţi rău aici?

— Nu.

— Nu tânjeşti după nimic?

— După nimic.

— Nici măcar după libertate?

— Ce numeşti dumneata libertate, domnule? întrebă deţinutul cu accentul omului ce se pregăteşte pentru o luptă.

— Numesc libertate florile, aerul, lumina zilei, stelele, fericirea de a alerga oriunde te-ar mâna picioarele dumitale sprintene, de douăzeci de ani.

Tânărul surâse; era greu de spus dacă era un surâs de resemnare sau de dispreţ.

— Priveşte – zise el – am aici, în acest vas japonez, doi trandafiri, doi frumoşi trandafiri, rupţi ieri seara, abia îmbobociţi, din grădina guvernatorului; au înflorit azi-dimineaţă, deschizându-şi sub ochii mei corolele lor purpurii; din fiecare cută a petalelor se înalţă un parfum îmbătător; camera mea e plină de miresme. Aceşti doi trandafiri, priveşte-i, sunt cei mai frumoşi trandafiri; şi trandafirii sunt cele mai frumoase flori. Pentru ce vrei să doresc alte flori, de vreme ce le am aici pe cele mai frumoase dintre toate?

Aramis se uită la tânăr cu nedumerire.

— Dacă florile înseamnă libertate – reluă captivul cu tristeţe – atunci mă bucur de libertate, pentru că am aceste flori.

— Oh, dar aerul? zise Aramis. Aerul atât de trebuincios vieţii?

— Ei bine, domnule – răspunse deţinutul – apropie-te de fereastră; e deschisă. Între cer şi pământ, vântul îşi deapănă vârtejurile de gheaţă, de foc, de aburi fierbinţi sau de adieri răcoroase. Aerul care vine de acolo îmi mângâie faţa, când, urcat pe acest jilţ, ridicat pe spătarul lui, cu braţul îndoit în jurul vergelelor de la fereastră, îmi închipui că înot în vid.

Fruntea lui Aramis se întuneca pe măsură ce tânărul îi spunea toate acestea.

— Lumina? continuă el. Am mai mult decât lumină, am soarele – un prieten care vine să mă viziteze în fiecare zi, fără permisiunea guvernatorului, fără să fie însoţit de temnicer. Intră pe fereastră, aşterne în camera mea o dungă mare de lumină, ce porneşte chiar de la fereastră şi se întinde spre patul meu, până la ciucurii perdelelor. Această dungă luminoasă creşte de la ceasurile zece până la amiază şi descreşte de la ceasurile unu până la trei, încet, ca şi cum, grăbindu-se să vină, îi pare rău că trebuie să mă părăsească. Când ultima sa rază dispare, m-am bucurat patru ceasuri întregi de prezenţa lui. Nu e oare de ajuns atâta? Mi s-a spus că sunt nenorociţi care sapă în piatră, lucrători care muncesc în mine şi care nu văd niciodată soarele.

Aramis îşi şterse fruntea.

— Cât despre stele, care sunt atât de plăcute la vedere – urmă tânărul – ele se aseamănă toate, numai că nu au aceeaşi strălucire şi aceeaşi mărime. Eu sunt un favorizat; căci, dacă n-ai fi aprins acum această feştilă, ai fi putut să vezi frumoasa stea pe care o priveam din patul meu la venirea dumitale şi a cărei scânteiere îmi mângâia ochii.

Aramis înclină capul; se simţea copleşit sub valul amar al acestei sumbre filozofii care este religia captivităţii.

— Iată dar, în ce priveşte florile, aerul, lumina şi stelele – zise tânărul cu aceeaşi linişte desăvârşită. Mai rămâne plimbarea. Nu mă plimb oare, toată ziua, prin grădina guvernatorului, dacă e timp frumos, sau aici, dacă plouă; la răcoare, dacă e cald, la căldură, dacă e frig, graţie sobei mele pe vreme de iarnă? Ah, crede-mă, domnule – adăugă deţinutul cu o expresie ce nu era lipsită de o anumită amărăciune – oamenii au făcut pentru mine tot ce poate să spere, tot ce poate să dorească o fiinţă omenească.

— Oamenii, fie! zise Aramis înălţând capul. Dar mi se pare că dumneata ai uitat de Dumnezeu.

— Am uitat, într-adevăr, de Dumnezeu – răspunse deţinutul fără să se tulbure. Dar pentru ce-mi spui asta? La ce bun să le vorbeşti de Dumnezeu deţinuţilor?

Aramis îl privi în faţă pe acest tânăr ciudat, care avea resemnarea unui martir sub zâmbetul unui ateu.

— Oare nu se află Dumnezeu în toate lucrurile? murmură el pe un ton de mustrare.

— Spune, mai bine, la capătul tuturor lucrurilor – răspunse tânărul cu hotărâre.

— Fie! rosti Aramis. Dar să ne întoarcem la punctul de unde am plecat.

— Nici nu vreau altceva – zise tânărul.

— Sunt duhovnicul dumitale.

— Da.

— Ei bine, întrucât trebuie să mi te spovedeşti, eşti dator să-mi spui adevărul.

— Nici nu doresc altceva, decât să-ţi spun adevărul.

— Orice deţinut a săvârşit o faptă nelegiuită pentru care a fost adus în închisoare. Ce faptă nelegiuită ai săvârşit dumneata?

— M-ai mai întrebat asta, prima dată când ai venit aici – zise deţinutul.

— Dar te-ai ferit să-mi răspunzi, atunci, ca şi acum.

— Şi ce te face să crezi că acum îţi voi răspunde?

— Fiindcă acum sunt duhovnicul dumitale.

— Atunci, dacă vrei să-ţi spun ce faptă nelegiuită am săvârşit, explică-mi ce este o nelegiuire. Căci, întrucât nu simt nimic în mine care să-mi stârnească mustrări, pot spune că nu sunt un om vinovat.

— Uneori eşti vinovat în ochii maimarilor pământului nu numai fiindcă ai săvârşit o nelegiuire, dar fiindcă ştii că au fost săvârşite nelegiuiri.

Deţinutul îşi încordă atenţia.

— Da – zise el după o clipă de tăcere – înţeleg; da, ai dreptate, domnule; s-ar putea ca, în acest fel, să fiu un nelegiuit în ochii celor mari.

— Ah, prin urmare ştii ceva? zise Aramis, care crezu că întrezăreşte nu atât punctul slab, cât îmbucătura platoşei.

— Nu, nu ştiu nimic – răspunse tânărul – dar uneori stau şi mă gândesc, şi în aceste momente îmi spun că...

— Ce-ţi spui?

— Că dacă aş vrea să mă gândesc mai mult, sau aş înnebuni, sau aş ghici multe lucruri.

— Şi atunci? întrebă Aramis cu nerăbdare.

— Atunci mă opresc.

— Te opreşti?

— Da, capul mi se îngreuiază, gândurile mi se întunecă, mă cuprinde urâtul, şi aş dori...

— Ce?

— Nu ştiu, căci nu vreau să fiu cuprins de dorinţa lucrurilor pe care nu le am, eu care sunt atât de mulţumit cu ceea ce am.

— Te temi de moarte? întrebă Aramis cu o uşoară nelinişte.

— Da – răspunse tânărul zâmbind.

Aramis simţi fiorul acestui zâmbet şi se cutremură.

— Oh, întrucât te temi de moarte, înseamnă că ştii mai mult decât vrei să spui! strigă el.

— Dar dumneata – zise deţinutul – dumneata care m-ai făcut să te chem, dumneata care, după ce te-am chemat, vii aici făgăduindu-mi că ai să dai pe faţă o mulţime de lucruri, cum se face că acum dumneata eşti cel ce tace, iar eu cel ce vorbeşte? Pentru că purtăm amândoi câte o mască, sau să le ţinem mai departe, sau să le aruncăm amândoi deodată.

Aramis simţi tăria şi totodată dreptatea acestei judecăţi. "Nu am de-a face cu un om obişnuit" – gândi el.

— Spune, ai vreo ambiţie? întrebă apoi cu glas tare, fără să-l fi pregătit pe deţinut pentru această schimbare.

— Ce-i aceea ambiţie? întrebă tânărul.

— E – răspunse Aramis – un simţământ care-l împinge pe om să dorească mai mult decât are.

— Am spus că sunt mulţumit, domnule; dar se poate să mă înşel. Nu ştiu ce este ambiţia, dar se poate să o am. Te rog, lămureşte-mă în această privinţă, nu vreau decât atât.

— Un ambiţios – zise Aramis – e acela care râvneşte la mai mult decât îi îngăduie situaţia sa.

— Eu nu râvnesc la mai mult decât îmi îngăduie situaţia – zise tânărul cu o siguranţă care, încă o dată, îl făcu să se zguduie pe episcopul de Vannes.

Tăcu. Dar, văzând ochii aprinşi, fruntea încreţită, atitudinea dârză a captivului, se simţea bine că altceva aştepta el, nu tăcerea. Aramis rupse atunci această tăcere.

— M-ai minţit întâia oară când te-am văzut – zise el.

— Minţit? strigă tânărul, ridicându-se pe pat, cu un asemenea accent în glas, cu o asemenea strălucire în ochi, că Aramis se dădu fără să vrea un pas înapoi.

— Vreau să spun – adăugă episcopul înclinându-se – că mi-ai ascuns ceea ce ştii despre copilăria dumitale.

— Tainele unui om sunt numai ale lui, domnule – răspunse deţinutul – şi nu le poate împărtăşi primului venit.

— E adevărat – zise Aramis, înclinându-se şi mai adânc ca înainte – e adevărat, iartă-mă. Dar şi astăzi sunt oare pentru dumneata primul venit? Te rog răspunde, monseniore!

Acest titlu îl tulbură uşor pe deţinut, totuşi el nu păru mirat că îi era acordat.

— Nu ştiu cine eşti, domnule – răspunse el.

— Oh, dacă aş avea destulă îndrăzneală, ţi-aş lua mâna şi ţi-aş săruta-o.

Tânărul făcu o mişcare, ca pentru a-i întinde mâna lui Aramis; dar fulgerul ce-i ţâşnise din ochi i se stinse la marginea pleoapelor, iar mâna i se retrase rece şi neîncrezătoare.

— Să săruţi mâna unui deţinut! zise el clătinând din cap. La ce bun?

— De ce mi-ai spus – întrebă Aramis – că te simţi bine aici? De ce mi-ai spus că nu râvneşti nimic? De ce în sfârşit, vorbindu-mi astfel, mă împiedici, la rându-mi, să fiu sincer cu dumneata?

Aceeaşi strălucire străbătu pentru a treia oară ochii tânărului deţinut; dar, ca şi în celelalte rânduri, se stinse fără să fi adus ceva.

— Te fereşti de mine? zise Aramis.

— De ce să mă feresc, domnule?

— Oh, dintr-un motiv foarte simplu: anume, dacă ştii ceea ce e firesc să ştii, trebuie să te fereşti de toată lumea.

— Atunci nu te mira că mă feresc de dumneata, de vreme ce bănuieşti că ştiu ceea ce nu ştiu.

Aramis era cuprins de admiraţie în faţa acestei dârze rezistenţe.

— Oh, mă faci să-mi ies din răbdări, monseniore! strigă el lovind cu pumnul în braţul jilţului.

— Iar eu nu te înţeleg de loc, domnule.

— Ei bine, încearcă de mă înţelege.

Deţinutul îl privi în ochi pe Aramis.

— Mi se pare uneori – spuse acesta din urmă – că am în faţa mea omul pe care-l caut... dar apoi...

— Apoi... acest om dispare, nu-i aşa? constată deţinutul zâmbind. Cu atât mai bine!

Aramis se ridică.

— Hotărât – rosti el – nu mai am nimic de spus unui om care se fereşte de mine în măsura în care o faci dumneata.

— Iar eu – adăugă deţinutul pe acelaşi ton – nu am nimic de spus unui om care nu vrea să înţeleagă că un întemniţat trebuie să se ferească de orice.

— Chiar şi de prietenii lui vechi? zise Aramis. Oh, prea multă prudenţă, monseniore!

— Prieteni vechi? Dumneata eşti unul din prietenii mei vechi?

— Să vedem – zise Aramis – nu-ţi mai aduci oare deloc aminte să fi văzut cândva, în satul unde ţi-ai petrecut prima copilărie...

— Cunoşti numele acelui sat? întrebă deţinutul.

— Noisy-le-Sec, monseniore – răspunse numaidecât Aramis.

— Continuă – spuse tânărul fără ca faţa lui să arate că recunoştea sau tăgăduia.

— Ascultă-mă, monseniore – vorbi Aramis – dacă ţii neapărat să continuăm acest joc, să ne oprim aci. Am venit să-ţi spun o mulţime de lucruri, e adevărat, dar trebuie să-mi dai a înţelege că şi dumneata, la rândul dumitale, simţi dorinţa de a le cunoaşte. Înainte de a vorbi, înainte de a dezvălui lucrurile atât de importante pe care le ţin închise în mine, recunoaşte că am nevoie de un ajutor, dacă nu de sinceritate, de puţină simpatie, dacă nu de încredere. Ei bine, dumneata te menţii într-o pretinsă ignoranţă, care îmi taie orice avânt... oh, nu pentru ceea ce crezi dumneata. Căci, oricât de neştiutor ai fi, sau oricât de nepăsător ai căuta să pari, nu eşti mai puţin decât ceea ce eşti, monseniore, şi nimic – nimic, mă auzi – nu te va împiedica să fii ceea ce eşti!

— Îţi făgăduiesc – zise deţinutul – să te ascult cu toată răbdarea. Totuşi, cred că am dreptul să repet întrebarea pe care ţi-am mai pus-o: cine eşti dumneata?

— Îţi mai aminteşti, sunt cam cincisprezece sau optsprezece ani de atunci, să fi văzut la Noisy-le-Sec un cavaler care venea acolo însoţit de o doamnă, îmbrăcată mai întotdeauna în mătase neagră, cu panglici de culoarea focului în păr?

— Da – răspunse tânărul. O dată m-am interesat de numele acelui cavaler, şi mi s-a spus că se numeşte abatele d'Herblay. M-am mirat că acest abate avea o înfăţişare atât de războinică, şi mi s-a răspuns că nu e nimic de mirare în asta, întrucât fusese muşchetar al regelui Ludovic al XIII-lea.

— Ei bine – zise Aramis – acel muşchetar de altădată, abatele de-atunci, episcopul de Vannes mai apoi, duhovnicul dumitale de astăzi, eu sunt.

— Ştiu. Te-am recunoscut.

— Ei bine, monseniore, dacă ştii asta, trebuie să mai adaug un lucru pe care nu-l ştii: anume că, dacă prezenţa aici a acestui muşchetar, a acestui abate, a acestui episcop, a acestui duhovnic ar fi cunoscută de rege, astă-seară, mâine, cel care a pus totul în joc pentru a veni la dumneata ar vedea lucind securea călăului în fundul unei temniţe mai întunecate şi mai blestemate decât este a dumitale.

Auzind aceste cuvinte rostite cu atâta hotărâre, tânărul se ridică pe pat şi-şi aţinti privirile din ce în ce mai scrutătoare în ochii lui Aramis. Urmarea acestei iscodiri fu că deţinutul păru să capete oarecare încredere.

— Da – murmură el – da, mi-aduc bine aminte. Doamna despre care îmi vorbeşti a venit o dată cu dumneata şi de două ori cu femeia...

Se întrerupse.

— Cu femeia care venea să te vadă în fiecare lună, nu-i aşa, monseniore?

— Da.

— Ştii cine era doamna aceea?

Un fulger păru gata să ţâşnească din ochii tânărului.

— Ştiu că era o doamnă de la curte – răspunse el.

— Ţi-o aminteşti bine pe această doamnă?

— Oh, amintirile mele sunt foarte limpezi în această privinţă – zise tânărul deţinut – am văzut-o o dată pe această doamnă împreună cu un bărbat cam de vreo patruzeci şi cinci de ani; am mai văzut-o o dată cu dumneata şi cu doamna în rochie neagră şi cu panglici de culoarea focului în păr; pe urmă am mai revăzut-o de două ori cu aceeaşi persoană. Aceste patru persoane, împreună cu tutorele meu şi cu bătrâna Perronnette, cu temnicerul şi cu guvernatorul de aici, sunt singurele persoane cărora le-am vorbit vreodată şi, într-adevăr, aproape singurele persoane pe care le-am văzut în viaţa mea.

— Erai deci şi atunci la închisoare?

— Dacă aici sunt la închisoare, acolo aş putea spune că eram liber, cu toate că libertatea îmi era destul de restrânsă; o casă din care nu ieşeam niciodată, o mare grădină înconjurată de ziduri pe care nu le puteam sări – aceasta era locuinţa mea; dumneata o cunoşti, fiindcă ai venit acolo. De altfel, obişnuit să trăiesc în îngrădirea acelor ziduri şi a acelei case, n-am simţit niciodată dorinţa să ies. Deci poţi înţelege, domnule, că, nevăzând nimic din această lume, nu mai doresc nimic, şi dacă ai venit să-mi povesteşti anumite lucruri, vei fi silit să-mi dezvălui totul.

— Aşa voi şi face, monseniore – zise Aramis înclinându-se – căci asta e datoria mea.

— Ei bine, începe atunci prin a-mi spune cine era tutorele meu.

— Un prea bun gentilom, monseniore, un gentilom cinstit mai ales, un preceptor atât al trupului, cât şi al sufletului dumitale. Ai avut a te plânge vreodată de el?

— O, nu, domnule, dimpotrivă; dar acest gentilom mi-a spus adesea că tatăl meu şi mama mea erau morţi; acest gentilom minţea sau spunea adevărul?

— Era nevoit să urmeze ordinele ce i se dăduseră.

— Atunci, m-a minţit?

— Numai pe jumătate. Tatăl dumitale e mort.

— Dar mama?

— Ea e moartă pentru dumneata.

— Dar pentru ceilalţi trăieşte, nu-i aşa?

— Da.

— Şi eu (tânărul îl scrută pe Aramis), eu sunt osândit să trăiesc în bezna unei închisori?

— Vai, aşa cred!

— Şi asta – continuă tânărul – din pricină că prezenţa mea în lume ar dezvălui o mare taină?

— O mare taină, da.

— Pentru a întemniţa la Bastilia un copil, cum eram eu, înseamnă că duşmanul meu trebuie să fie destul de puternic.

— Este.

— Mai puternic chiar decât mama?

— De ce, adică?

— Pentru că mama m-ar fi apărat.

Aramis şovăi.

— Mai puternic decât mama dumitale, da, monseniore.

— Întrucât doica mea şi gentilomul acela au fost răpiţi şi întrucât am fost despărţit de ei în felul acesta, înseamnă oare că eu eram sau că ei erau o mare primejdie pentru duşmanul meu?

— Da, o primejdie de care duşmanul dumitale a scăpat făcând să dispară doica şi gentilomul – răspunse în linişte Aramis.

— Să dispară? întrebă deţinutul. Şi cum au dispărut?

— În chipul cel mai sigur – răspunse Aramis – sunt morţi.

Tânărul păli uşor şi îşi trecu o mână tremurătoare peste obraz.

— Otrăviţi? întrebă el.

— Otrăviţi.

Deţinutul stătu o clipă pe gânduri.

— De vreme ce aceste două fiinţe nevinovate – reluă el – singurii mei sprijinitori, au fost ucişi în aceeaşi zi, înseamnă că duşmanul meu trebuie să fie destul de crud, sau că a fost silit de necesitate; căci acel vrednic gentilom şi acea biată femeie n-au făcut niciodată rău cuiva.

— Necesitatea e necruţătoare în familia dumitale, monseniore. De aceea, tot o necesitate mi-a impus, spre marele meu regret, să-ţi spun că acel gentilom şi acea doică au fost asasinaţi.

— Oh, nu-mi aduci nici o veste nouă – zise deţinutul încreţindu-şi sprâncenele.

— Cum aşa?

— Bănuiam asta.

— Din ce cauză?

— Am să-ţi spun.

În acel moment, tânărul, sprijinindu-se în amândouă coatele, se apropie de faţa lui Aramis cu o expresie în care se citea atâta demnitate, abnegaţie şi înfruntare chiar, încât episcopul simţi electricitatea entuziasmului urcându-se în scântei mistuitoare de la inima lui ofilită spre craniul său tare ca oţelul.

— Vorbeşte, monseniore. Ţi-am spus că mi-am pus în primejdie viaţa spre a veni aici. Oricât de puţin ar însemna viaţa mea, te rog să o primeşti ca o răscumpărare pentru a dumitale.

— Ei bine – reluă tânărul – iată ce mă face să bănuiesc că, într-adevăr, au fost omorâţi doica şi tutorele meu...

— Căruia îi spuneai tată.

— Da, căruia îi spuneam tată, deşi ştiam bine că nu eram fiul său.

— Ce te-a făcut să presupui asta?

— După cum dumneata eşti prea respectuos pentru un prieten, el era prea respectuos pentru un tată.

— Eu – zise Aramis – n-am de ce să mă prefac.

Tânărul dădu din cap şi continuă:

— De bună seamă, nu eram sortit să rămân veşnic întemniţat – zise el – şi ceea ce mă face să cred asta, acum mai ales, este grija ce mi se purta de a face din mine un cavaler cât mai desăvârşit. Gentilomul ce se afla în preajma mea m-a învăţat tot ce ştia el însuşi: matematicile, puţină geometrie, astronomie, scrimă, călărie. În fiecare dimineaţă mânuiam armele într-o sală scundă şi încălecam pe un cal în grădină. Ei bine, într-o dimineaţă, era vara, căci era tare cald, am adormit în acea sală scundă. Nimic până atunci, în afară de respectul tutorelui meu, nu-mi dăduse de ştire sau nu-mi stârnise bănuielile. Trăiam asemenea copiilor, păsărilor, plantelor, cu aer şi soare; împlinisem cincisprezece ani.

— Aşadar, sunt opt ani de-atunci?

— Da, aproape; am pierdut măsura timpului.

— Iartă-mă, dar ce-ţi spunea tutorele dumitale, ca să te îndemne la treabă?

— Îmi spunea că omul trebuie să caute să-şi facă pe pământ o avere pe care Dumnezeu nu i-a dat-o la naştere; şi adăuga că, sărac, orfan, necunoscut, nu mă puteam bizui decât pe mine însumi, căci nimeni nu se interesa sau nu se va interesa vreodată de persoana mea. Mă aflam deci în acea sală scundă şi, obosit după lecţia de scrimă, adormisem. Tutorele meu era în camera lui de la etaj, aflată chiar deasupra mea. Deodată auzii parcă un ţipăt scurt, scos de tutorele meu. Apoi strigătul: "Perronnette! Perronnette!" O chema pe doica mea.

— Da, ştiu – zise Aramis. Continuă, monseniore, continuă.

— Pesemne că ea era în grădină, căci tutorele meu coborî scara în mare grabă. Mă sculai, neliniştit fiindcă-l vedeam pe el atât de neliniştit. Deschise uşa vestibulului ce da în grădină, strigând mereu: "Perronnette! Perronnette!" Ferestrele din sala cea scundă dădeau în curte; obloanele acestor ferestre erau trase, dar printr-o crăpătură a oblonului îl văzui pe tutorele meu apropiindu-se de un puţ larg, ce se afla aproape chiar sub ferestrele cabinetului său de lucru. Se aplecă peste ghizduri, privi în adâncul puţului şi scoase un nou ţipăt, făcând nişte mari gesturi îngrozite. Din locul unde mă găseam, puteam nu numai să văd, dar să şi aud. Am văzut deci, am auzit deci totul.

— Continuă, monseniore, te rog – îl îndemnă Aramis.

— Doamna Perronnette alergă la strigătele tutorelui meu. El îi ieşi înainte, o luă de braţ şi o trase spre ghizdul puţului; apoi, plecându-se cu ea peste ghizd, îi spuse: "Priveşte, priveşte! Ce nenorocire!" "Haide, haide, linişteşte-te – îi spunea doamna Perronnette. Ce s-a întâmplat?" "Scrisoarea aceea – strigă tutorele – vezi scrisoarea aceea?" Şi arăta cu mâna în fundul puţului. "Care scrisoare?" întrebă doica. "Scrisoarea pe care o vezi acolo jos e ultima scrisoare de la regină!" La aceste cuvinte, tresării. Tutorele meu, acela care trecea drept tatăl meu, acela care mă sfătuia mereu să fiu modest şi umil în viaţă, era în corespondenţă cu regina! "Ultima scrisoare de la regină? strigă doamna Perronnette, fără să pară mirată de altceva decât că scrisoarea se afla în fundul puţului. Dar cum de-a ajuns acolo?" "O întâmplare, doamnă Perronnette, o întâmplare ciudată! Mă întorceam în odaia mea; când să intru, deschizând uşa, fereastra din faţa ei fiind deschisă, s-a stârnit un curent de aer; am văzut atunci o bucată de hârtie luându-şi zborul şi am recunoscut acea hârtie ca fiind scrisoarea reginei; am alergat la fereastră scoţând un ţipăt, dar hârtia a fluturat o clipă în aer, apoi a căzut în puţ." "Ei bine – a zis doamna Perronnette – dacă scrisoarea a căzut în puţ, e ca şi cum ar fi arsă, şi întrucât regina arde ea însăşi toate scrisorile de câte ori vine aici"... De câte ori vine aici! Prin urmare, femeia care venea acolo în fiecare lună era regina? întrebă deţinutul, întrerupând o clipă firul povestirii.

— Da – dădu din cap Aramis.

— "Ai dreptate, ai dreptate – continuă bătrânul gentilom – dar în această scrisoare erau unele instrucţiuni. Acum de unde să ştiu ce am de făcut?" "Scrie-i repede reginei, povesteşte-i ce s-a petrecut, şi regina îţi va trimite o a doua scrisoare în locul acesteia." "Oh, regina nu va voi să creadă în această întâmplare – a zis cumsecadele bătrân clătinând din cap – va spune că am voit să păstrez această scrisoare, în loc să i-o dau înapoi ca pe celelalte, spre a-mi face din ea o armă. E atât de bănuitoare, iar domnul de Mazarin e atât de... Demonul ăsta de italian e în stare să ne otrăvească la cea dântâi bănuială!"

Aramis zâmbi cu o uşoară legănare a capului.

— "Ştii, doamnă Perronnette, amândoi sunt atât de sperioşi când e vorba de Filip!" Filip era numele meu – preciză deţinutul. "Ei bine, atunci nu mai putem sta cu mâinile în sân – zise doamna Perronnette – trebuie să punem pe cineva să coboare în puţ." "Da, pentru ca cel care va scoate hârtia să o citească până sus?" "Să aducem pe cineva din sat care nu ştie să citească; aşa vei fi liniştit." "Fie; dar cel care va coborî în puţ nu se va gândi oare la însemnătatea unui petic de hârtie pentru care am pus în primejdie viaţa unui om? Oricum, mi-ai dat o idee, doamnă Perronnette; da, cineva va coborî în puţ, şi acel cineva voi fi eu." "Dar, la această propunere, doamna Perronnette se porni să se vaite şi să strige în aşa măsură, să plângă şi să-l roage atât de tare pe bătrânul gentilom, încât el îi făgădui că se va duce să caute o scară destul de lungă pentru ca cineva să poată coborî în puţ, în timp ce ea va da fuga la fermă să aducă un băiat mai curajos, căruia îi vor spune că o bijuterie de mare preţ a căzut în puţ, că această bijuterie era înfăşurată în hârtie, şi cum hârtia s-a desfăcut în apă – observă tutorele meu – nu va fi de mirare să găsească numai scrisoarea deschisă. "Poate că până atunci şi scrisul se va şterge" – zise doamna Perronnette. "N-are a face, numai să avem scrisoarea. Înapoindu-i-o reginei, ea va vedea că n-am trădat-o, şi deci, netrezindu-i bănuieli domnului de Mazarin, nu vom mai avea de ce să ne temem de el." Această hotărâre luată, se despărţiră. Trăsei oblonul la loc şi, văzând că tutorele meu se pregătea să se întoarcă în casă, mă aruncai pe perne cu capul vâjâindu-mi din pricina celor ce auzisem. Tutorele crăpă uşa la câteva clipe după ce mă aruncasem pe perne şi, crezându-mă aţipit, o închise uşor din nou. Abia se închise uşa, că mă sculai iar şi, aţintindu-mi urechea, i-am auzit paşii depărtându-se. Atunci m-am apropiat încă o dată de oblon şi i-am văzut pe tutore şi pe Perronnette plecând. Rămăsesem singur acasă. Nici nu închiseră bine poarta în urma lor, că, fără să mai pierd timp străbătând vestibulul, am sărit pe fereastră şi am alergat la puţ. Acolo m-am aplecat peste ghizduri, aşa cum se aplecase tutorele meu. Un obiect alb şi luminos unduia pe cercurile tremurătoare ale apei verzui. Discul acela strălucitor mă vrăjea şi mă atrăgea; privirea îmi înţepenise acolo, răsuflarea mi se tăiase; puţul mă îmbia cu gura lui largă, cu răcoarea lui din adânc; mi se părea că citesc în fundul apei literele de foc pe care regina le scrisese pe peticul acela de hârtie. Atunci, fără să-mi dau seama ce fac, şi însufleţit de una din acele porniri instinctive ce te împing spre un lucru fatal, legai un capăt al funiei de piciorul cumpenei puţului, apoi lăsai ciutura să coboare în apă, la o adâncime de trei picioare aproape – toate acestea cu cea mai mare băgare de seamă, ca să nu ating preţioasa hârtie, care începea să-şi schimbe culoarea albicioasă devenind verzuie, dovadă că începea să se scufunde; după aceea, cu o cârpă udă în palme, m-am lăsat să alunec pe frânghie spre adânc. Când m-am văzut atârnat deasupra acelui ochi de apă neagră, când am văzut cerul micşorându-se deasupra mea, mă pătrunse fiorul, mă cuprinse ameţeala şi părul mi se zbârli în cap; dar voinţa din mine învingea totul, şi spaima şi ameţeala. Atingând apa, mă aplecai dintr-o dată, ţinându-mă cu o mână de frânghie, în timp ce pe cealaltă o întinsei şi apucai preţiosul petic de hârtie ce se rupse în două între degetele mele, vârâi cele două bucăţi în buzunarul hainei, apoi, sprijinindu-mă cu picioarele de pereţii puţului, agăţându-mă cu mâinile, vânjos, sprinten, şi mai cu seamă grăbit, ajunsei din nou la ghizdul de afară, pe care, sărindu-l, îl umplui cu apa ce se scurgea de pe partea din jos a trupului meu. Odată ieşit din puţ cu prada în mână, începui să alerg prin soare, până în fundul grădinii, unde se afla un fel de zăvoi. Acolo voiam să mă ascund. În clipa când puneam piciorul în vizuina mea, se auzi clopotul de la poarta cea mare, care suna totdeauna când o deschidea cineva. Era tutorele meu, care se întorcea. Terminasem la timp! Îmi făcui socoteala că îmi rămâneau zece minute până să ajungă la mine, dacă, bănuind unde sunt, ar fi venit într-acolo, şi douăzeci de minute, dacă şi-ar fi dat osteneala să mă caute. Era destul ca să pot citi preţioasa scrisoare, ale cărei bucăţi m-am grăbit să le pun una lângă alta. Slovele începuseră să se şteargă. Cu toate acestea, am izbutit s-o descifrez în întregime.

— Şi ce-ai citit, monseniore? întrebă Aramis cu un viu interes.

— Destul de multe, domnule, pentru a-mi da seama că valetul era un gentilom, iar Perronnette, fără să fie o doamnă din lumea mare, era totuşi mai mult decât o slujnică; în sfârşit, că eu însumi mă trăgeam dintr-un neam nobil, întrucât regina Ana de Austria şi primul ministru Mazarin îmi arătau atâta grijă.

Tânărul se opri o clipă, foarte tulburat.

— Şi ce s-a mai întâmplat? întrebă Aramis.

— S-a întâmplat, domnule – răspunse tânărul – că omul adus de tutorele meu n-a mai găsit nimic în puţ, cu toate că l-a răscolit peste tot; s-a întâmplat că tutorele meu a văzut ghizdul udat; s-a întâmplat că eu nu mă uscasem încă bine de apă şi că doamna Perronnette a observat că hainele de pe mine erau ude de sus până jos; s-a întâmplat, în sfârşit, să fiu cuprins de o febră puternică din pricina apei reci şi a emoţiei produse de descoperirea mea, iar acele friguri fură urmate de un delir în timpul căruia am spus totul; astfel că, ajutat de propriile mele mărturisiri, tutorele găsi la căpătâiul meu cele două bucăţi ale scrisorii reginei.

— Ah! făcu Aramis. Acum înţeleg totul.

— Din clipa aceea, cele ce-au urmat le presupun. Fără îndoială, bietul gentilom şi sărmana femeie, neîndrăznind să păstreze taina asupra celor ce s-au petrecut, i-au scris numaidecât reginei şi i-au trimis scrisoarea ruptă în două bucăţi.

— După care – întrebă Aramis – ai fost arestat şi trimis la Bastilia?

— Precum vezi.

— Apoi cele două slugi ale dumitale au dispărut?

— Vai, da!

— Să-i lăsăm în pace pe cei morţi – reluă Aramis – şi să vedem ce putem face pentru cei vii. Mi-ai spus că eşti resemnat.

— Şi ţi-o repet.

— Fără să-ţi pese de libertate?

— Aşa am spus.

— Fără nici o ambiţie, nici un regret, nici un gând?

Tânărul nu răspunse nimic.

— Ei bine – întrebă Aramis – de ce taci?

— Cred c-am vorbit destul – răspunse deţinutul – şi că acum e rândul dumitale. Sunt obosit.

— Am să-ţi fac pe plac – zise Aramis.

Apoi se reculese şi chipul i se umbri de o adâncă solemnitate. Se simţea că ajunsese la punctul cel mai important al rolului pe care venise să-l joace la închisoare.

— Mai întâi, o întrebare – zise el.

— Care? S-o auzim.

— În casa unde locuiai nu se afla nici o oglindă, nu-i aşa?

— Ce înseamnă cuvântul acesta şi ce este o oglindă? întrebă tânarul. Nu cunosc un asemenea cuvânt.

— Oglinda este o sticlă sau un obiect în care se văd lucrurile din jur, în care îţi vezi, de pildă, toate trăsăturile feţei, aşa cum dumneata le vezi pe-ale mele cu ochiul liber.

— Nu, nu exista în casă nimic de acest soi – răspunse tânărul.

Aramis îşi roti privirea de jur împrejur.

— Nici aici nu există – zise el. Aceleaşi măsuri de precauţie au fost luate şi aici, ca şi acolo.

— În ce scop?

— Îl vei afla îndată. Deocamdată, iartă-mă, mi-ai spus că te-au învăţat matematicile, astronomia, scrima, călăria; nu mi-ai pomenit nimic de istorie.

— Câteodată, tutorele meu îmi povestea măreţele fapte ale regelui Ludovic cel Sfânt, ale lui Francisc I şi ale regelui Henric al IV-lea.

— Atâta tot?

— Cam atâta tot.

— Ei bine, pricep, e şi aici o socoteală: după ce ţi s-au luat oglinzile, în care se reflecta prezentul, nu ţi s-a vorbit nimic de istorie, în care se reflectă trecutul. De când ai fost închis aici, nu ţi s-a dat nici o carte, astfel că multe lucruri, cu ajutorul cărora ai fi putut reconstitui edificiul năruit al amintirilor şi intereselor dumitale, îţi sunt necunoscute.

— Aşa e – răspunse tânărul.

— Ascultă, am să-ţi spun eu, în câteva cuvinte, ce s-a petrecut în Franţa în ultimii douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, adică de la data probabilă a naşterii dumitale, sau, în fine, dacă vrei, din momentul când începe să te intereseze totul.

— Spune.

Şi tânărul îşi reluă înfăţişarea gravă, gata de ascultare.

— Ştii cine a fost fiul regelui Henric al IV-lea?

— Ştiu cel puţin cine a fost urmaşul lui.

— De unde ştii asta?

— De pe o monedă, datată din 1610, care-l reprezenta pe regele Henric al IV-lea; de pe o altă monedă, datată din 1612, care-l reprezenta pe regele Ludovic al XIII-lea. Am presupus, îhtrucât nu erau decât doi ani între cele două monezi, că Ludovic al XIII-lea trebuie să fi fost urmaşul lui Henric al IV-lea.

— Atunci – întrebă Aramis – ştii că ultimul rege domnitor a fost Ludovic al XIII-lea?

— Ştiu – răspunse tânărul, roşindu-se uşor.

— Ei bine, a fost un Prinţ plin de gânduri frumoase, însufleţit de planuri măreţe, planuri amânate însă mereu din pricina vitregiei timpurilor şi a luptelor pe care ministrul său, Richelieu, trebuia să le ducă împotriva seniorilor din Franţa. El, personal, vorbesc de Ludovic al XIII-lea, era o fire slabă. A murit tânăr şi într-un chip trist.

— Ştiu asta.

— A fost multă vreme preocupat de grija posterităţii sale. E o grijă chinuitoare asta, pentru Prinţii care trebuie să lase în urma lor mai mult decât o simplă amintire, dacă vor ca gândurile şi strădaniile lor să nu se piardă.

— Regele Ludovic al XIII-lea a murit fără să fi lăsat copii? întrebă deţinutul, zâmbind uşor.

— Nu, însă timp îndelungat a fost lipsit de fericirea de a-i fi avut; nu, însă multă vreme a crezut că va muri fără să aibă urmaşi. Şi acest gând îl dusese la o adâncă deznădejde, când, deodată, soţia lui, Ana de Austria...

Deţinutul tresări.

— Ştii – întrebă Aramis – că soţia lui Ludovic al XIII-lea se numea Ana de Austria?

— Continuă – zise tânărul deţinut fără să-i răspundă.

— Când, deodată – reluă Aramis – regina Ana de Austria dădu de veste că era însărcinată. Bucuria fu mare la această veste şi toate făgăduinţele tindeau către un sfârşit fericit. Într-adevăr, la 5 septembrie 1638, ea născu un băiat.

Aci, Aramis se uită la interlocutorul său şi i se păru că acesta pălise uşor.

— Vei auzi acum – urmă Aramis – o poveste pe care puţini oameni ar putea să ţi-o spună în ceasul de faţă; căci această poveste e o taină care e socotită moartă o dată cu morţii sau îngropată în taina spovedaniei.

— Şi dumneata îmi vei dezvălui această taină? se miră tânărul.

— Oh – zise Aramis cu un accent asupra căruia nimeni nu se putea înşela – nu cred că această taină să fie expusă la ceva, încredinţând-o unui deţinut care n-are nici o dorinţă de a ieşi de la Bastilia!

— Ascult, domnule.

— Regina născu, aşadar, un băiat. Dar, în timp ce toată, lumea de la curte se bucura de această veste, în timp ce regele se grăbi să-l arate pe noul născut poporului şi nobilimii, în timp ce se aşeză plin de voioşie la masă pentru a sărbători această naştere fericită, regina, rămasă singură în camera ei, fu apucată pentru a doua oară de durerile facerii şi aduse pe lume un al doilea băiat.

— Oh – zise tânărul, dovedind că ştia mai multe decât mărturisea – eu credeam că DOMNUL s-a născut abia în...

Aramis ridică un deget.

— Lasă-mă să continui – zise el.

Deţinutul scoase un suspin de nerăbdare şi aşteptă.

— Da – reluă Aramis – regina născu un al doilea fiu, un al doilea băiat, pe care doamna Perronnette, moaşa, l-a primit în braţele ei.

— Doamna Perronnette! murmură tânărul.

— Câţiva alergară numaidecât în sala unde mânca regeie şi-i spuseră la ureche cele întâmplate; regele se sculă de la masă şi se duse să vadă cu ochii lui. Dar, de data aceasta, pe chipul lui nu se mai citea bucuria, ci un simţământ ce semăna mai degrabă cu groaza. Doi băieţi gemeni îi schimbau în amărăciune bucuria pe care i-o produsese naşterea unuia singur, dat fiind că (şi ceea ce am să-ţi spun acum n-ai de unde s-o ştii, desigur), dat fiind că în Franţa tronul e moştenit de fiul cel mai mare.

— Ştiu asta.

— Şi că medicii şi jurisconsulţii pretind că poate fi pus la îndoială dacă fiul care a ieşit cel dintâi din pântecele mamei sale este cel mai mare prin legile firii şi ale lui Dumnezeu.

Deţinutul scoase un strigăt înăbuşit şi se făcu mai aib decât cearşaful de deasupra lui.

— Înţelegi, deci – urmă Aramis – că regele, care se bucurase atât de mult că avea un moştenitor, căzu deodată pradă deznădejdii la gândul că acum avea doi şi că, poate, cel născut la urmă, şi care era necunoscut, va tăgădui mai târziu dreptul la întâietate al celuilalt, care se născuse cu două ceasuri mai înainte şi care, cu două ceasuri mai înainte, fusese recunoscut. Astfel, acest al doilea copil, punându-se în fruntea intereselor sau capriciilor unei partide, ar putea, într-o zi, să semene discordia şi războiul în regat, surpând, prin aceasta, dinastia pe care ar fi trebuit de fapt s-o întărească.

— Oh, înţeleg, înţeleg!... murmură tânărul deţinut.

— Ei bine – continuă Aramis – iată ce s-a zvonit, iată ce s-a spus, iată pentru ce unul din cei doi fii ai Anei de Austria, în chip nedemn despărţit de fratele lui, în chip nedemn răpit şi ascuns în cea mai neagră întunecime, iată pentru ce acest al doilea fiu a dispărut, şi a dispărut atât de bine, încât nimeni în Franţa nu ştie astăzi dacă el mai trăieşte, în afară de mama lui.

— Da, mama lui care l-a părăsit! strigă deţinutul cu o expresie plină de deznădejde.

— În afară – adăugă Aramis – de doamna aceea în rochie neagră şi cu panglici ca focul, şi în afară de...

— În afară de dumneata, nu-i aşa? Dumneata care îmi povesteşti toate acestea, dumneata care îmi trezeşti în suflet curiozitatea, ura, ambiţia şi – cine ştie? – poate setea de răzbunare; în afară de dumneata, domnule, care, dacă eşti omul pe care-l aştept, omul despre care era vorba în bileţel, omul, în sfârşit, pe care Dumnezeu mi-l trimite, trebuie să ai la dumneata...

— Ce? întrebă Aramis.

— Un portret al regelui Ludovic al XIV-lea, care domneşte în acest moment pe tronul Franţei.

— Iată portretul – dădu numaidecât răspunsul Aramis, întinzându-i deţinutului un medalion de smalţ, foarte bine lucrat, în care Ludovic al XIV-lea apărea mândru, frumos, plin de viaţă, ca să spunem aşa.

Deţinutul luă repede portretul şi-şi fixă ochii asupra lui, ca şi cum ar fi vrut să-l mănânce din priviri.

— Şi acum, monseniore – zise Aramis – iată şi o oglindă.

Episcopul îi lăsă deţinutului timp să-şi rânduiască gândurile.

— Îngrozitor! Îngrozitor! murmură tânărul privind cu înmărmurire portretul lui Ludovic al XIV-lea şi propriul său chip răsfrânt în oglindă.

— Ce zici de asta? îl întrebă atunci Aramis.

— Zic că sunt pierdut – răspunse captivul. Regele nu mă va cruţa niciodată.

— Iar eu mă întreb – spuse episcopul aruncându-i deţinutului o privire scânteietoare, plină de înţeles – eu mă întreb care din doi este regele, cel din portret sau cel pe care-l văd în această oglindă?

— Regele, domnule, e cel care stă pe tron – răspunse tânărul cu tristeţe – e cel care nu zace în închisoare, ci, dimpotrivă, îi trimite pe alţii acolo. Regalitatea înseamnă putere, iar eu, vezi bine, n-am nici o putere.

— Monseniore – răspunse Aramis cu un respect pe care nu-l arătase până atunci – regele, ascultaţi-mă bine, va fi, dacă veţi voi, acela care, ieşind din închisoare, va şti să se menţină pe tronul pe care-l vor aşeza prietenii lui.

— Domnule, nu mă duce în ispită – rosti deţinutul cu amărăciune.

— Monseniore, nu vă lăsaţi pradă slăbiciunii – stărui Aramis cu îndărătnicie. V-am adus toate dovezile naşterii voastre; cercetaţi-le, dovediţi-vă vouă înşivă că sunteţi un fiu de rege, şi după aceea să pornim la acţiune.

— Nu, nu, e cu neputinţă.

— Afară numai dacă – adăugă episcopul cu ironie – nu e scris în zodia neamului vostru ca fraţii îndepărtaţi de tron să fie, toţi, nişte prinţi fără merite şi lipsiţi de onoare, ca domnul Gaston de Orléans, unchiul vostru, care de zece ori a conspirat împotriva regelui Ludovic al XIII-lea, fratele său.

— Unchiul meu Gaston de Orléans a conspirat împotriva fratelui său? strigă prinţul îngrozit. A conspirat ca să-l detroneze?

— Da, monseniore, pentru nimic altceva.

— Dar ce-mi spui dumneata, domnule?

— Adevărul.

— Şi a avut prieteni... devotaţi?

— Ca mine faţă de voi.

— Ei bine, şi ce-a făcut? A dat greş?

— A dat greş, dar mereu din vina lui, şi, pentru a-şi răscumpăra, nu viaţa, căci viaţa fratelui regelui e sacră şi nimeni nu se poate atinge de ea, ci pentru a-şi răscumpăra libertatea, unchiul vostru a jertfit viaţa tuturor prietenilor săi, unul după altul. De aceea, el este astăzi o ruşine pentru istorie şi e blestemat de o sută de nobile familii din acest regat.

— Înţeleg, domnule – rosti prinţul – şi unchiul meu şi-a ucis prietenii din slăbiciune sau din trădare?

— Din slăbiciune; ceea ce, pentru prinţi, e totdeauna o trădare.

— Dar nu se poate să dai greş şi din neştiinţă, din nepricepere? Crezi oare că unui biet captiv ca mine, crescut nu numai departe de curte, dar şi departe de lume, crezi oare că i-ar sta în putinţă să-i ajute pe acei dintre prietenii lui care ar încerca să-l slujească?

Şi cum Aramis se pregătea să răspundă, tânărul strigă deodată, cu o tărie ce dovedea plămada nobilă a sângelui său:

— Noi vorbim aici de prieteni, dar ce fericită întâmplare ar putea să-mi aducă mie prieteni, mie care nu sunt cunoscut de nimeni şi care n-am, pentru a mi-i face, nici libertate, nici bani, nici putere?

— Mi se pare că am avut onoarea de a-mi oferi serviciile alteţei voastre regale.

— Oh, nu mă numi astfel, domnule: e o bătaie de joc, sau o barbarie. Nu mă face să mă gândesc la altceva în afară de zidurile închisorii ce mă înconjoară; lasă-mă să-mi iubesc mai departe, sau măcar să-mi îndur sclavia şi întunericul în care sunt aruncat.

— Monseniore! Monseniore! Dacă-mi mai spuneţi o dată aceste cuvinte descurajate, dacă, după ce aţi avut dovada naşterii voastre, veţi arăta aceeaşi slăbiciune de spirit, de însufleţire, de voinţă, voi asculta îndemnul vostru şi voi dispărea, voi renunţa să mai slujesc un stăpân căruia venisem să-i ofer, cu atâta înflăcărare, cu atâta devotament, viaţa şi sprijinul meu.

— Domnule – replică prinţul – înainte de a-mi fi spus tot ceea ce mi-ai spus, n-ar fi fost oare mai bine să te gândeşti că îmi zdrobeşti astfel inima pentru totdeauna?

— Asta am şi vrut să fac, monseniore.

— Domnule, pentru a-mi vorbi de mărire, de putere, de regalitate chiar, n-ai găsit alt loc mai bun decât o închisoare? Vrei să mă faci să cred în strălucire, şi noi ne ascundem în beznă! Ridici în slavă gloria, şi ne înăbuşim cuvintele sub perdelele acestui pat mizerabil! Vrei să-mi arăţi atotputernicia, dar eu aud paşii temnicerului pe coridor, aceşti paşi care te fac şi pe dumneata să tremuri mai rău decât mine! Pentru a mă face mai puţin neîncrezător, scoate-mă de la Bastilia. Dă aer plămânilor mei, pinteni picioarelor, o spadă braţului, şi vom începe să ne înţelegem.

— Tocmai asta este şi intenţia mea, monseniore, să vă dau toate acestea, ba chiar mai mult decât atât. Dar, le vreţi cu adevărat?

— Ascultă încă o dată, domnule – îl întrerupse prinţul. Ştiu că se află străji la fiecare galerie, zăvoare la fiecare uşă, tunuri şi soldaţi la fiecare poartă. Cu ce vei învinge dumneata străjile şi vei amuţi tunurile? Cu ce vei sfărâma zăvoarele şi porţile?

— Monseniore, cum v-a parvenit acel bilet pe care l-aţi citit şi care vestea sosirea mea aici?

— Când e vorba de o scrisorică, poţi cumpăra uşor un temnicer.

— Dacă se poate cumpăra unul, se pot cumpăra şi zece.

— Ei bine, admit că ar fi cu putinţă să fie scos un biet captiv de la Bastilia, să fie chiar ascuns, pentru ca oamenii regelui să nu-i dea de urmă; este posibil, iarăşi, ca nenorocitul să fie ţinut bine într-un adăpost necunoscut de nimeni.

— Monseniore! zise Aramis cu un surâs.

— Admit că acela care ar face toate astea pentru mine este mai mult decât un om; dar, dacă spui că sunt un prinţ, un frate al regelui, cum îmi vei reda rangul şi puterea pe care mama şi fratele meu mi le-au răpit? Şi dacă trebuie să duc o viaţă de lupte şi de vrăjmăşii, cum mă vei face să înving în aceste lupte şi să nu fiu învins de duşmanii mei? Ah, domnule, ia gândeşte-te! Aruncă-mă, chiar mâine, într-o peşteră întunecată, în fundul unui munte; dă-mi bucuria să ascult în libertate murmurul apelor şi al ogoarelor, să văd în libertate soarele în azur sau cerul răscolit de furtună, mi-e de-ajuns atâta! Nu-mi făgădui mai mult, căci, într-adevăr, nu-mi poţi da mai mult, şi ar fi o crimă să mă amăgeşti, de vreme ce te socoţi prietenul meu.

Aramis stătea şi asculta în tăcere.

— Monseniore – rosti el după o clipă de gândire – admir înţelepciunea atât de dreaptă şi de hotărâtă care vă călăuzeşte cuvintele; sunt fericit că mi-am putut ghici regele.

— Iarăşi! Iarăşi!... Ah, fie-ţi milă – strigă prinţul strângându-şi între palmele îngheţate fruntea acoperită de o sudoare fierbinte – nu abuza de mine; n-am nevoie să fiu rege, domnule, pentru a fi cel mai fericit dintre oameni.

— Eu însă, monseniore, vreau să fiţi rege pentru fericirea întregii omeniri.

— Ah! făcu prinţul cu o nouă neîncredere stârnită de acest cuvânt. Ah, dar ce are să-i reproşeze omenirea fratelui meu?

— Am uitat să spun, monseniore, că, dacă aţi voi să vă lăsaţi călăuzit de mine şi aţi consimţi să deveniţi cel mai puternic Prinţ de pe faţa pământului, veţi servi interesele tuturor prietenilor pe care-i ştiu străduindu-se pentru izbânda cauzei noastre, şi aceşti prieteni sunt foarte mulţi.

— Foarte mulţi?

— Iar numărul lor păleşte în faţa puterii lor, monseniore.

— Explică-te.

— Cu neputinţă! Mă voi explica, o jur înaintea lui Dumnezeu, care mă aude, în ziua când vă voi vedea aşezat pe tronul Franţei.

— Dar fratele meu?

— Îi veţi hotărî soarta. Îl plângeţi cumva?

— Pe el, care mă lasă să mor într-o temniţă? Nu, nu-l plâng de loc!

— Cu atât mai bine!

— Ar putea veni el însuşi în această închisoare, să mă ia de mână şi să-mi spună: "Fratele meu, Dumnezeu ne-a făcut ca să ne iubim, nu să ne învrăjbim. Am venit la tine. O prejudecată sălbatică te-a osândit să pieri în întuneric, departe de oameni, lipsit de bucurii. Vreau să te aşez lângă mine, vreau să-ţi prind la cingătoare spada tatălui nostru. Te vei folosi oare de această apropiere ca să mă gâtui sau să mă constrângi? Vei ridica această spadă ca să-mi verşi sângele?"... "Oh, nu – i-aş răspunde – te privesc ca pe salvatorul meu şi te voi respecta ca pe stăpânul meu. Îmi dai mai mult decât mi-a dat însuşi Dumnezeu. Prin tine, mi-am recăpătat libertatea; prin tine, am dreptul să iubesc şi să fiu iubit în această lume."

— Şi v-aţi ţine cuvântul, monseniore?

— Oh, pe viaţa mea!

— Pe câtă vreme astăzi?...

— Pe câtă vreme astăzi simt ca există vinovaţi pe care am datoria să-i pedepsesc...

— În ce fel, monseniore?

— Ce spui de această asemănare pe care Dumnezeu a pus-o între mine şi fratele meu?

— Spun că în această asemănare e un semn al providenţei pe care regele n-ar fi trebuit să-l nesocotească; spun că mama voastră a săvârşit o nelegiuire deosebindu-i prin fericire şi prin noroc pe aceia pe care natura i-a zămislit atât de asemănători în pântecele ei, şi ajung la concluzia că pedeapsa nu poate fi alta decât restabilirea echilibrului.

— Ceea ce înseamnă...?

— Că dacă vă voi reda locul ce vi se cuvine pe tronul fratelui vostru, fratele vostru vă va lua locul în închisoare.

— Vai, suferinţa e prea mare în închisoare, mai ales după ce-ai sorbit din plin din cupa vieţii!

— Alteţa voastră regală va fi totdeauna liber să facă ceea ce va vrea; va ierta, dacă va crede de cuviinţă, după ce va fi pedepsit.

— Bine. Şi acum ştii un lucru, domnule?

— Spuneţi, prinţul meu.

— Nu te voi mai asculta de loc decât după ce vom fi în afara zidurilor Bastiliei.

— Tocmai voiam să-i spun alteţei voastre regale că nu voi mai avea onoarea de a o vedea decât o singură dată.

— Când?

— În ziua când prinţul meu va ieşi dintre aceste ziduri negre.

— Să te audă Dumnezeu! Cum mă vei preveni?

— Venind să vă iau de aici.

— Dumneata însuţi?

— Prinţul meu, nu veţi părăsi această încăpere decât împreună cu mine, iar dacă veţi fi silit să o faceţi în lipsa mea, amintiţi-vă că nu va fi din hotărârea mea.

— Altfel spus, nici un cuvânt nimănui, în afară de dumneata?

— Nimănui, în afară de mine.

Aramis făcu o plecăciune adâncă. Prinţul îi întinse mâna.

— Domnule – zise el cu un accent ce-i pornea de-a dreptul din inimă – am să-ţi spun un ultim cuvânt. Chiar dacă ai venit la mine cu gândul să mă pierzi, chiar dacă nu eşti decât o unealtă în mâinile duşmanilor mei, chiar dacă din această convorbire a noastră, în cursul căreia mi-ai citit până în adâncul inimii, va rezulta pentru mine ceva mai rău decât captivitatea, adică moartea, ei bine, fii binecuvântat, căci vei fi pus capăt chinurilor mele şi-mi vei fi adus liniştea în locul cumplitelor torturi ce mă sfâşie aici de opt ani încoace.

— Monseniore, aşteptaţi ca să mă puteţi judeca – zise Aramis.

— Am spus că te voi binecuvânta şi te voi ierta. Dacă, dimpotrivă, ai venit să-mi redai locul pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit sub soarele norocului şi al gloriei, dacă, datorită dumitale, voi putea trăi în amintirea oamenilor şi voi face cinste neamului meu prin câteva fapte de seamă sau prin câteva lucruri de bine făcute poporului meu, dacă de pe cea din urmă treaptă unde lâncezesc mă voi ridica în culmea onorurilor, ajutat de braţul dumitale generos, ei bine, cu dumneata, pe care te binecuvântez şi-ţi mulţumesc, cu dumneata voi împărţi gloria şi puterea mea! Şi încă vei fi prea puţin răsplătit; partea dumitale va fi mereu neîndeajuns de mare, căci niciodată nu voi izbuti să împart cu dumneata întreaga fericire pe care îmi vei fi dăruit-o.

— Monseniore – rosti Aramis mişcat de paliditatea şi de însufleţirea tânărului – nobleţea inimii voastre mă umple de bucurie şi de admiraţie. Nu alteţa voastră regală va trebui să-mi mulţumească, ci urmaşii voştri pe care-i veţi înveşmânta în glorie. Da, vă voi fi dat mai mult decât viaţa, vă voi dărui nemurirea.

Tânărul îi întinse mâna; Aramis căzu în genunchi şi i-o sărută.

— Oh! exclamă prinţul cu o modestie fermecătoare.

— Este primul omagiu ce i se aduce viitorului nostru rege – zise Aramis. Când vă voi revedea, voi spune: "Bună ziua, sire!"

— Până atunci – strigă tânărul ducându-şi degetele albe şi subţiri la inimă – până atunci cruţă-mi viaţa şi de visuri, şi de alte încercări, căci mi s-ar zdrobi! Oh, domnule, ce mică e temniţa mea, ce scundă e fereastra aceea, ce strâmte sunt uşile! Cum de s-a putut oare ca atâta măreţie, atâta splendoare, atâta fericire să se abată încoace şi să se oprească la mine?

— Alteţa voastră regală mă umple de mândrie lăsând să se înţeleagă că eu am adus toate acestea aici.

Şi bătu numaidecât în uşă. Temnicerul o deschise, împreună cu Baisemeaux, care, sfâşiat de nelinişte şi teamă, începuse, fără voia lui, să asculte la uşă. Din fericire, nici unul, nici altul dintre cei doi vorbitori nu uitaseră să-şi înăbuşe glasul chiar în cele mai cutezătoare elanuri ale pasiunii.

— Ce spovedanie lungă! zise guvernatorul încercând să râdă. Ar fi putut crede cineva vreodată că un osândit, un om aproape mort, a săvârşit păcate atât de multe şi atât de grele?

Aramis tăcu. Era nerăbdător să iasă de la Bastilia, unde taina ce-l copleşea făcea parcă şi mai mare greutatea zidurilor. Când ajunseră din nou în cabinetul lui Baisemeaux, zise:

— Să vorbim despre afacerile noastre, scumpul meu guvernator.

— Vai! suspină Baisemeaux.

— Voiai să-mi ceri poliţa pentru cele o sută cincizeci de mii de livre? întrebă episcopul.

— Şi să vărs o treime din sumă – adăugă cu un oftat adânc bietul guvernator, care făcu trei paşi spre dulapul de fier.

— Iată-ţi chitanţa – zise Aramis.

— Iată şi banii – răspunse domnul Baisemeaux cu un întreit oftat.

— Ordinul mi-a spus numai să dau o chitanţă pentru cele o sută cincizeci de mii de livre – adăugă Aramis – nu mi-a spus să iau şi banii. Cu bine, domnule guvernator!

Şi plecă, lăsându-l pe Baisemeaux mai mult decât sufocat de surprindere şi bucurie în faţa acestui dar regesc, făcut cu atâta mărinimie de către duhovnicul special de la Bastilia.

V

CUM MOUSTON SE ÎNGRĂŞASE FĂRĂ ŞTIREA LUI PORTHOS, ŞI NECAZURILE CE REZULTARĂ DIN ACEASTA PENTRU VREDNICUL GENTILOM

După plecarea lui Athos la Blois, Porthos şi d'Artagnan rareori se mai găseau împreună. Unul avea de îndeplinit o slujbă obositoare pe lângă rege, celălalt se ocupa cu o mulţime de cumpărături de mobile, pe care îşi pusese în gând să le ducă la moşiile sale şi cu ajutorul cărora voia să întocmească, la diversele lui reşedinţe, un lux asemănător cu acela de la curte, a cărui strălucire avusese prilejul s-o vadă atunci când fusese invitat la maiestatea sa.

D'Artagnan, prieten credincios ca totdeauna, într-o dimineaţă când serviciul îi îngădui câteva clipe de răgaz, se gândi la Porthos şi, îngrijorat că nu mai auzise vorbindu-se despre el de mai bine de cincisprezece zile, se îndreptă spre locuinţa lui, unde îl prinse la scularea din pat. Vrednicul baron părea îngândurat; ba mai mult decât îngândurat, amărât. Stătea pe marginea patului, pe jumătate gol, cu picioarele atârnându-i, contemplând un purcoi de haine ce umpleau toată duşumeaua cu ciucurii, galoanele, broderiile şi amestecul lor de culori ţipătoare şi împestriţate.

Porthos, trist şi visător ca iepurele lui La Fontaine, nu-l văzu intrând pe d'Artagnan, pe care, de altfel, îl ascundea în acel moment, cu spatele lui, domnul Mouston, a cărui corpolenţă personală, destul de mare spre a ascunde un om de vederea altui om, era în clipa aceea dublată de desfăşurarea unei haine bălţate, pe care intendentul i-o arăta stăpânului său ţinând-o de mâneci, în aşa fel ca să se vadă bine pe toate părţile.

D'Artagnan se opri în prag şi-l cercetă pe Porthos cu un ochi nedumerit; apoi, întrucât prezenţa purcoiului de haine aruncate pe parchet rupea suspinuri adânci din pieptul vrednicului gentilom, d'Artagnan îşi spuse că e momentul să-l smulgă din această dureroasă contemplaţie şi tuşi uşor spre a-şi anunţa sosirea.

— Ah! făcu Porthos, a cărui faţă se lumină de bucurie. Ah, ah, iată-l pe d'Artagnan! Acum o să-mi vină, în sfârşit, o idee!

Mouston, la aceste cuvinte, bănuind ce se petrecea la spatele lui, se dădu la o parte, zâmbind cu blândeţe către prietenul stăpânului său care se văzu astfel scăpat de obstacolul ce-i stătea în cale, împiedicându-l să se îndrepte spre d'Artagnan. Porthos, făcând să-i trosnească genunchii vânjoşi, se ridică în picioare şi, din doi paşi, străbătu odaia şi fu în faţa lui d'Artagnan, pe care-l strânse la piept cu o dragoste ce părea să prindă tot mai multă putere cu fiecare zi ce se scurgea.

— Ah – repetă el – tu eşti totdeauna binevenit, dragă prietene, dar astăzi ai picat mai bine ca oricând!

— Haide, haide, ce-i tristeţea asta pe tine? îl întrebă d'Artagnan.

Porthos răspunse printr-o privire ce exprima un mare năduf.

— Ei bine, spune-mi totul, Porthos prietene, afară numai dacă nu e la mijloc vreo taină.

— Mai întâi, prietene – zise Porthos – ştii că eu nu am niciodată taine faţă de tine. Ascultă deci ce mă apasă.

— Stai, Porthos, lasă-mă întâi să-mi descurc picioarele din acest vălmăşag de postavuri, mătăsuri şi catifele.

— Oh, calcă fără grijă – zise cu dispreţ Porthos – toate sunt nişte cârpe.

— La dracu! Cârpe, Porthos? Postavul ăsta de douăzeci de livre cotul, mătasea asta minunată, catifeaua asta regească?

— Găseşti, dar, că hainele astea...?

— Sunt splendide, Porthos, splendide! Pun rămăşag că numai tu ai aşa ceva în toată Franţa, şi presupunând că n-ai să-ţi mai faci nici una şi că ai să trăieşti o sută de ani, ceea ce nu m-ar mira de loc, ai putea să porţi încă haine noi-nouţe chiar şi în ziua morţii tale, fără să mai trebuiască să dai cu nasul pe la vreun croitor de azi şi până atunci.

Porthos clătină din cap.

— Haide, prietene – zise d'Artagnan – tristeţea asta, care nu-ţi stă în fire, mă îngrozeşte. Dragul meu Porthos, s-o dăm la naiba, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!

— Da, prietene, s-o dăm – zise Porthos – numai să se poată.

— Ai primit vreo veste rea de la Bracieux, prietene?

— Nu; pădurea a fost tăiată, dând o cantitate de lemne cu o treime mai mult decât mă aşteptam.

— Atunci, a pierit peştele din heleşteiele de la Pierrefonds?

— Nu, prietene; cu toate că s-a pescuit din belşug, cu ceea ce a mai rămas s-ar putea împuia toate bălţile din împrejurimi.

— Nu cumva castelul de la Vallon va fi fost distrus de vreun cutremur?

— Nu, prietene, dimpotrivă: un trăsnet a căzut la o sută de paşi de castel şi a făcut să ţâşnească un izvor într-un loc unde nu era nici un pic de apă.

— Ei bine, atunci ce s-a întâmplat?

— Am primit o invitaţie pentru serbarea de la Vaux – răspunse Porthos cu o mutră de înmormântare.

— Într-adevăr, ai de ce să te plângi! Regele a pricinuit, în căsniciile de la curte, mai bine de o sută de certuri cumplite, refuzând anumite invitaţii. Prin urmare, dragă prietene, te pregăteşti de călătorie la Vaux! Auzi, auzi, auzi!

— Ah, Doamne, da!

— O să ai ce vedea acolo, dragă prietene.

— Vai, nu mă îndoiesc de asta!

— Tot ce are Franţa mai de soi se va întâlni la Vaux.

— Ah! făcu Porthos smulgându-şi de deznădejde câteva fire de păr.

— Ei, Doamne! exclamă d'Artagnan. Eşti cumva bolnav, prietene?

— Sunt mai zdravăn ca Podul Nou din Paris, pe toţi dracii! Nu-i asta.

— Dar ce este atunci?

— Este că n-am haine. D'Artagnan rămase uluit.

— N-ai haine, Porthos? strigă el. N-ai haine, când eu văd mai mult de cincizeci de costume aruncate pe jos?

— Cincizeci, da, dar nici unul care să-mi vină!

— Cum nici unul care să-ţi vină? Ce, nu ţi se ia măsura când te duci la croitor?

— Ba da – răspunse Mouston – dar, din nenorocire, eu m-am îngrăşat.

— Cum adică te-ai îngrăşat?

— M-am făcut mai gros, cu mult mai gros decât domnul baron. Credeţi oare aşa ceva, domnule?

— La dracu, dar asta se vede cât de colo!

— Auzi, nesocotitule – strigă Porthos – se vede cât de colo!

— Dar, în sfârşit, dragul meu Porthos – reluă d'Artagnan cu o uşoară nerăbdare – nu înţeleg de ce nu ţi-ar mai veni hainele ţie din pricină că s-a îngrăşat Mouston.

— Am să-ţi explic numaidecât, prietene – zise Porthos. Îţi mai aduci aminte că mi-ai povestit odată despre un general roman, Antoniu, care punea totdeauna şapte mistreţi la frigare, în locuri diferite, pentru ca să aibă masa pregătită oriunde s-ar afla şi la orice oră din zi? Ei bine, şi eu, întrucât s-ar fi putut să fiu chemat dintr-un moment într-altul la curte şi să rămân acolo o săptămână, am luat hotărârea să am totdeauna pregătite şapte costume pentru această împrejurare.

— Straşnică judecată, Porthos! Numai că trebuie să ai averea ta ca să-ţi poţi îngădui asemenea fantezii. Fără a mai ţine socoteală de timpul pe care-l pierzi cu luatul măsurilor. Căci moda se schimbă atât de des?

— Tocmai de aceea – zise Porthos – mă bucuram că am descoperit un mijloc care să mă scape de bătaia de cap.

— Ia spune, Porthos, ce mijloc ai găsit? La dracu, nu m-am îndoit niciodată de isteţimea minţii tale!

— Îţi aminteşti că Mouston era slab?

— Da, pe vremea când se numea Mousqueton.

— Dar îţi mai aduci aminte şi de timpul când a început să se îngraşe?

— Nu, nu mai mi-amintesc. Te rog să mă ierţi, dragă Mouston.

— Oh, domnul n-are nici o vină – zise Mouston cu un aer binevoitor – domnul era la Paris, iar noi eram la Pierrefonds.

— În sfârşit, dragă Porthos, a fost o vreme când Mouston a început să se îngraşe. Asta voiai să spui, nu-i aşa?

— Da, prietene, şi mă bucuram foarte mult atunci.

— Drace, cred şi eu – zise d'Artagnan.

— Înţelegi – continuă Porthos – de câte griji mă scutea asta?

— Nu, dragă prietene, nu înţeleg; dar, dacă ai să-mi explici...

— Numaidecât, prietene. Mai întâi, după cum ai spus, e o pierdere de vreme cu luatul măsurii, chiar dacă n-ai face asta decât o dată la cincisprezece zile. Şi apoi s-ar putea să fii în călătorie, şi dacă vrei să ai totdeauna la îndemână şapte costume... În fine, prietene, mi-e groază să mă las pe mâna fitecăruia să-mi ia măsura. Eşti sau nu eşti gentilom, ce naiba! Să te laşi pipăit de un caraghios, care-ţi măsoară piciorul, mijlocul, spatele, e umilitor, zău! Oamenii ăştia te găsesc prea umflat ici, prea scobit dincolo; îţi cunosc toate părţile slabe şi toate părţile tari. Ce mai, când scapi din mâinile unui croitor, te asemeni cu acele lăcaşuri întărite cărora un spion a venit să le ia grosimea zidurilor, adâncimea bolţilor.

— Într-adevăr, dragul meu Porthos, ai nişte idei care numai ţie îţi pot trece prin cap!

— Eh, înţelegi, când eşti inginer...

— Şi când ai fortificat Belle-Isle... Ai dreptate, dragul meu!

— Mi-a venit deci o idee, şi fără îndoială că ea ar fi fost bună, fără nesocotinţa domnului Mouston.

D'Artagnan îi aruncă o privire lui Mouston, care răspunse la această privire printr-o uşoară mişcare a trupului, ce voia să spună: "Ai să vezi îndată dacă sunt eu vinovat în toate astea".

— Mă bucuram, aşadar – reluă Porthos – văzându-l pe Mouston că se îngraşă, şi chiar îl ajutam din toate puterile să facă niţică burticică, dându-i mâncare cât mai bună, cu speranţa că va ajunge să mă egaleze în grosime, şi atunci îl voi putea trimite pe el să i se ia măsura în locul meu.

— Drace! Drace! Acum pricep! strigă d'Artagnan. În felul acesta, nu-ţi mai pierdeai vremea şi scăpai de toate acele umilinţe.

— Ei, închipuieşte-ţi bucuria mea când, după un an şi jumătate de îndopare cu hrană bună, căci îmi dădeam osteneala de a-l hrăni eu însumi pe nemernicul ăsta...

— Şi eu îmi dădeam toată silinţa, domnule – zise Mouston cu modestie.

— Asta aşa e. Închipuieşte-ţi, deci, bucuria mea când văzui, într-o dimineaţă, că Mouston trebuia să-şi sugă burta, aşa cum mi-o sugeam eu însumi, ca să poată trece prin mica uşă secretă pe care blestemaţii de arhitecţi au făcut-o la odaia răposatei doamne du Vallon, în castelul de la Pierrefonds. Şi, fiindcă veni vorba de această uşă, prietene, te-aş întreba, pe tine care le ştii pe toate, cum se poate ca neisprăviţii aceia de arhitecţi, care, prin meseria lor, ar trebui să aibă compasul în ochi, să se fi gândit să facă asemenea uşi, prin care nu pot trece decât persoane slabe?

— Astfel de uşi – răspunse d'Artagnan – sunt menite pentru curtezani; or, curtezanii sunt îndeobşte persoane subţiri şi mlădioase.

— Doamna du Vallon nu avea curtezani – îl întrerupse Porthos cu fală.

— Foarte adevărat, dragul meu – zise d'Artagnan – dar arhitecţii s-au gândit, pesemne, la cazul că te vei însura a doua oară.

— Ah, se poate – încuviinţă Porthos. Şi acum, că sunt lămurit în privinţa uşilor prea înguste, să ne întoarcem la îngrăşarea lui Mouston. Dar observă că aceste două lucruri se leagă între ele, prietene. Am băgat de seamă că totdeauna ideile se înlănţuie unele cu altele. Astfel, admiră acest fenomen. d'Artagnan: îţi vorbeam de Mouston, care e gras, şi am ajuns la doamna du Vallon...

— Care era slabă.

— Hm, asta nu ţi se pare extraordinar?

— Dragul meu, un învăţat care îmi e prieten, domnul Costar, a făcut aceeaşi constatare ca şi tine, şi el numea asta cu un cuvânt grecesc pe care nu mi-l mai amintesc.

— Ah, descoperirea mea nu e nouă deci? strigă Porthos cu uimire. Şi eu care credeam că am găsit-o cel dintâi!

— Dragul meu, ăsta e un fapt cunoscut dinainte de Aristotel, adică de acum aproape două mii de ani.

— Ei bine, asta nu înseamnă că el e mai puţin adevărat – zise Porthos, încântat că fusese pus în rând cu înţelepţii din antichitate.

— Minunat! Dar să ne întoarcem la Mouston. L-am lăsat îngrăşându-se văzând cu ochii, aşa mi se pare.

— Da, domnule – zise Mouston.

— În regulă – rosti Porthos. Mouston se îngraşă deci aşa de tare, că-mi întrecu aşteptările, atingând la un moment dat măsura mea, lucru de care mă putui convinge într-o zi când îl văzui pe păcătosul ăsta îmbrăcat cu o haină făcută dintr-o vestă de-a mea; o vestă ce făcea o sută de pistoli numai prin broderiile sale.

— Voiam s-o încerc, domnule – zise Mouston.

— Din clipa aceea – reluă Porthos – am hotărât ca Mouston să intre în legătură cu croitorii mei şi să i se ia măsura în locul meu şi pentru mine.

— Foarte bine te-ai gândit, Porthos; însă Mouston e cu o palmă şi jumătate mai scund decât tine.

— Ştiu. Dar i se lua măsura până la pământ, astfel că pulpana hainei făcută după măsura lui îmi venea mie până deasupra genunchilor.

— Ce noroc pe tine, Porthos! Aşa ceva numai ţie ţi se putea întâmpla!

— Eh, da, laudă-mă, ai şi de ce! Chiar în vremea aceea, adică acum aproape doi ani şi jumătate, a trebuit să plec la Belle-Isle, şi ca să am totdeauna gata, pentru orice împrejurare, câte un costum după ultima modă, i-am lăsat vorbă lui Mouston să-şi facă în fiecare lună câte un rând de haine.

— Şi te pomeneşti că Mouston nu ţi-a ascultat sfatul! Ah, ah, ai fi de neiertat, Mouston!

— Dimpotrivă, domnule, dimpotrivă!

— Nu, ce-i drept, n-a uitat să-şi facă haine, dar a uitat să mă anunţe că se îngrăşa mereu.

— Doamne, nu e vina mea, domnule; croitorul dumneavoastră n-a găsit de cuviinţă să-mi spună că mă îngrăşam.

— Astfel încât – urmă Porthos – nemernicul, în timp de doi ani, a crescut cu optsprezece şchioape în grăsime, şi ultimele douăsprezece costume îmi sunt unele mai largi decât altele, de la o palmă până la o palmă şi jumătate.

— Dar celelalte, lucrate la început, când aveaţi amândoi aceeaşi grosime?

— Nu mai sunt la modă, scumpul meu prieten, şi dacă le-aş îmbrăca aş avea aerul că viu din Siam şi că n-am mai călcat pe la curte de doi ani de zile.

— Îţi înţeleg necazul. Ia spune, câte costume noi ai? Treizeci şi şase? Şi totuşi nu ai nici unul! Ei bine, trebuie să ţi-l faci pe al treizeci şi şaptelea; celelalte treizeci şi şase îi vor rămâne lui Mouston.

— Ah, domnule – zise Mouston cu un aer mulţumit – adevărul este că domnul a fost totdeauna bun cu mine.

— La dracu! Crezi că nu m-am gândit şi eu la asta sau că m-a împiedicat zgârcenia? Dar nu mai sunt decât două zile până la serbarea de la Vaux; am primit invitaţia ieri şi l-am chemat pe Mouston să vină aici cu toată garderoba; abia azi-dimineaţă mi-am dat seama de nenorocirea în care mă aflu, şt nici un croitor la modă nu s-ar putea însărcina să-mi facă un costum în două zile.

— Adică un costum lucrat în fir de aur, nu-i aşa?

— Aşa îl vreau!

— O să aranjăm noi totul. Nu pleci decât peste trei zile, da? Invitaţiile sunt pentru miercuri, iar azi e duminică dimineaţa.

— Ştiu, însă Aramis m-a sfătuit să fiu la Vaux cu douăzeci şi patru de ceasuri mai devreme.

— Cum, Aramis?

— Da, Aramis mi-a adus invitaţia.

— Ah, foarte bine, înţeleg. Eşti invitat din partea domnului Fouquet.

— Nu. Din partea regelui, prietene. Pe bilet scrie, negru pe alb: "Domnul baron du Vallon e înştiinţat că regele a binevoit să-l treacă pe lista invitaţilor..."

— Foarte bine; dar vei pleca împreună cu domnul Fouquet.

— Şi când mă gândesc – strigă Porthos făcând să trosnească podeaua cu o lovitură din picior – când mă gândesc că n-am un costum ca lumea, îmi vine să crăp de mânie! Am poftă să strâng pe cineva de gât sau să sparg ceva!

— Nu sugruma pe nimeni şi nu sparge nimic, Porthos; voi avea eu grijă de toate. Îmbracă-te cu unul din cele treizeci şi şase de costume şi hai cu mine la un croitor.

— Hm, misitul meu a fost pe la toţi, de azi-dimineaţă.

— Şi la domnul Percerin?

— Cine-i acest domn Percerin?

— La naiba, e croitorul regelui!

— Ah, da, da – făcu Porthos, care voia să aibă aerul că îl cunoaşte pe croitorul regelui, deşi auzea pentru prima dată rostindu-se acest nume. Domnul Percerin, croitorul regelui, aşa-i. Dar m-am gândit că e prea ocupat.

— Fără îndoială, e ocupat până peste cap, dar fii liniştit, Porthos, are să facă pentru mine ceea ce n-ar face pentru nimeni altul. Numai că va trebui să te laşi să ţi se ia măsura, prietene.

— Ah – oftă Porthos – asta nu-mi place! Dar n-am încotro.

— Ei, Doamne, vei face şi tu ca toţi ceilalţi, dragă prietene; vei face ceea ce face şi regele.

— Cum! I se ia măsură şi regelui? Şi îngăduie el una ca asta?

— Regele e om cu gust, dragul meu, iar tu eşti la fel, orice-ai vrea să zici.

Porthos zâmbi cu un aer triumfător.

— Atunci să mergem la croitorul regelui! zise el. Şi de vreme ce îi ia măsură regelui, pe cinstea mea, cred că pot să-l las să mi-o ia şi mie!

VI

CINE ERA JUPÂNUL JEAN PERCERIN

Croitorul regelui, jupânul Jean Percerin, locuia într-o casă destul de mare, în strada Saint-Honoré, alături de strada Pomul Uscat. Era un om căruia îi plăceau stofele frumoase, broderiile frumoase, catifelele frumoase, trăgându-se dintr-o familie în care toţi, din tată în fiu, fuseseră croitori ai regelui. Această moştenire urca până la Carol al IX-lea, care, după cum se ştie, avea adesea fantezii şi îndrăzneli pe care cu greu i le putea împlini cineva. Percerin de pe vremea aceluia era hughenot, ca şi Ambroise Paré, şi fusese cruţat de către regina de Navarra, frumoasa Margot, cum i se spunea acesteia, datorită faptului că fusese singurul care putuse să-i întocmească acele desăvârşite îmbrăcăminţi de călărie pe care ea le purta cu plăcere, fiindcă-i acopereau anumite cusururi trupeşti pe care regina de Navarra le ascundea cu multă grijă. Percerin, scăpat de la moarte, făcuse, drept recunoştinţă, nişte frumoase hlamide negre, foarte puţin costisitoare, pentru regina Caterina, care sfârşi prin a binevoi să-l primească în preajma ei pe hughenot, cu toate că multă vreme îl ţinuse deoparte. Dar Percerin era un om prevăzător: el auzise spunându-se că nimic nu era mai primejdios pentru un hughenot decât zâmbetele reginei Caterina; şi, băgând de seamă că ea îi zâmbea mai des ca de obicei, se grăbi să treacă la catolicism împreună cu toată familia şi, ridicându-se mai presus de orice învinuire prin această convertire, ajunse la înalta poziţie de meşter croitor al coroanei Franţei. Sub Henric al III-lea, care era un rege ce ţinea să fie îmbrăcat cât mai bine, această poziţie atinse unul dintre cele mai înalte piscuri ale Cordilierilor. Percerin fusese un om dibaci toată viaţa lui şi, pentru a-şi păstra această faimă şi dincolo de mormânt, căută să nu şi-o piardă la moarte; răposă deci în plină putere de lucru şi tocmai la timpul potrivit, când fantezia lui începea să dea semne de sărăcire. Lăsă în urma lui un băiat şi o fată, şi unul şi celălalt vrednici de numele pe care erau chemaţi să-l poarte: fiul, priceput în arta croielii şi precis ca un echer; fata, brodeză şi desenatoare de podoabe. Nunta lui Henric al IV-lea cu Maria de Medicis, doliurile atât de pline de fală ale numitei regine făcură, împreună cu unele cuvinte de laudă ieşite din gura domnului de Bassompierre, regele eleganţilor din vremea aceea, ca faima acestei a doua generaţii a Percerinilor să crească şi mai mult.

Domnul Concino Concini şi soţia lui, Galiga, care străluciră mai apoi la curtea Franţei, voiră să italienizeze îmbrăcămintea şi aduseră croitori de la Florenţa; dar Percerin, lovit în patriotismul şi amorul său propriu, îi reduse la nimic pe aceşti străini prin cusăturile lui de brocart şi prin broderiile sale ce nu aveau pereche; în aşa fel că, până la urmă, Concini renunţă cel dintâi la compatrioţii lui şi-l ţinu pe croitorul francez într-o stimă atât de mare, încât nu mai vru să fie îmbrăcat decât de el; aşa se face că în ziua când Vitry îi zdrobi ţeasta cu o descărcătură de pistol pe micul pod al Luvrului, el era îmbrăcat cu o tunică executată de Percerin. Această tunică, ieşită din atelierul celebrului meşter, le prilejui parizienilor plăcerea de a smulge fâşii din ea, dimpreună cu bucăţi din trupul pe care-l acoperea.

Cu toată favoarea de care Percerin se bucurase în faţa lui Concini, regele Ludovic al XIII-lea avu mărinimia de a nu-i păstra pică acestui croitor al său şi-l ţinu mai departe în slujba lui. În momentul când Ludovic cel Drept dădea această mare pildă de îngăduinţă, Percerin îşi creştea doi fii, dintre care unul îşi trecu examenul de încercare la nunta Anei de Austria, făcu pentru cardinalul Richelieu acel frumos costum spaniol cu care el dansă o sarabandă, întocmi costumele pentru tragedia Mirame şi cusu la mantia lui Buckingham acele faimoase perle sortite să se împrăştie pe parchetul de la Luvru.

Puteai lesne deveni ilustru când îl îmbrăcai pe domnul de Buckingham, pe domnul de Cinq-Mars, pe domnişoara Ninon, pe domnul de Beaufort şi pe Marion Delorme. Astfel, Percerin III atinsese apogeul gloriei atunci când tatăl său muri. Acest Percerin III, bătrân, glorios şi bogat, îl îmbrăca acum şi pe Ludovic al XIV-lea, dar, neavând copii, ceea ce era o mare mâhnire pentru el, întrucât dinastia sa avea să se stingă o dată cu dânsul, neavând copii, spunem, formase mai mulţi elevi, în care îşi punea toate speranţele. Avea trăsură, o moşioară, valeţi – cei mai chipeşi din tot Parisul – şi, prin autorizaţia specială a lui Ludovic al XIV-lea, o haită de câini de vânătoare. Îi îmbrăca pe domnii de Lyonne şi Letellier, de protecţia cărora se bucura; dar, vârât în politică şi cunoscător al secretelor de stat, nu izbutise niciodată să-i facă un costum domnului Colbert. Asta nu se explică, se ghiceşte. Marile spirite, de tot felul, trăiesc prin simţuri nevăzute, nebănuite; fac totul fără să ştie nici ei înşişi de ce şi cum. Marele Percerin, căci, împotriva regulii dinastiilor, abia ultimul dintre Percerini îşi merita supranumele de Cel Mare, marele Percerin, spunem, croia cu inspiraţie o rochie pentru regină sau un pantalon pentru rege, ticluia o mantie pentru DOMNUL sau un tipar de ciorap pentru DOAMNA; dar, cu tot geniul lui neîntrecut, nu putea să nimerească măsura domnului Colbert.

— Omul acesta – spunea el adesea – e în afara talentului meu, şi nu voi izbuti să-l prind în acele mele.

E de la sine înţeles că Percerin era croitorul domnului Fouquet şi că marele vistiernic îl preţuia mult.

Domnul Percerin avea aproape optzeci de ani, dar era verde încă, şi atât de uscat în acelaşi timp, spuneau curtenii, încât înţepa. Renumele şi averea lui erau atât de mari, încât domnul prinţ de Condé, acest rege al stăpânilor mai mici, îi dădea braţul şi stătea de vorbă cu el despre arta croitoriei, iar cei mai răi platnici dintre oamenii de la curte nu îndrăzneau niciodată să-şi amâne prea mult datoriile faţă de el, căci meşterul Percerin făcea o dată haine pe credit, dar nu şi a doua oară, dacă nu era plătit pentru prima comandă.

Se poate uşor deduce că un asemenea croitor, în loc să alerge după muşterii, numai cu greu primea pe alţii noi. Iată de ce Percerin nu voia să lucreze pentru burghezi sau pentru proaspeţii înnobilaţi. Se spunea chiar că domnul de Mazarin, în schimbul confecţionării fără plată a unui frumos costum de cardinal, pentru ceremonii, îi strecurase într-o bună zi, în buzunar, nişte titluri de nobleţe.

Percerin avea mult spirit, dar era şi răutăcios. Mulţi îl socoteau foarte slobod la gură. La optzeci de ani, el lua cu mână încă sigură măsuri pentru corsetele femeilor.

În casa acestui artist şi mare senior îl duse d'Artagnan pe deznădăjduitul Porthos. Acesta, pe drum, îi spunea prietenului său:

— Ia seama, scumpul meu d'Artagnan, ia seama ca semeţia acestui Percerin, care trebuie să fie foarte nepoliticos, să nu calce în picioare demnitatea unui om ca mine, căci, te previn, dragă prietene, că, dacă nu va fi la locul lui, îi voi da peste nas.

— O dată ce eşti prezentat de mine – răspunse d'Artagnan – n-ai de ce să te temi, dragă prietene, chiar dac-ai fi... ceea ce nu eşti.

— Ah, vorba e că...

— Cum? Ai ceva cu Percerin? Spune, Porthos.

— Cred că, pe vremuri...

— Ei bine, ce s-a întâmplat pe vremuri?

— Mi se pare că l-am trimis odată pe Mousqueton la un pârlit cu numele ăsta.

— Ei şi?

— Şi pârlitul n-a vrut să mă îmbrace.

— Oh, o neînţelegere, fără îndoială, pe care trebuie s-o lămurim numaidecât; poate că Mouston îl va fi confundat.

— Se poate.

— S-o fi încurcat în nume.

— Tot ce-i cu putinţă; nătângul de Mouston n-a ţinut niciodată minte numele oamenilor.

— Iau totul pe seama mea.

— Foarte bine.

— Spune-i vizitiului să oprească, Porthos; am ajuns.

— Aici stă?

— Da.

— Cum, aici? Dar suntem la Hale, şi mi-ai spus că locuinţa lui e la colţul străzii Pomul Uscat.

— Aşa e; dar priveşte.

— Ei da, privesc, şi văd că...

— Că suntem la Hale, pe naiba!

— N-oi fi vrând cumva ca armăsarii noştri să se urce pe trăsura din faţă?

— Nu.

— Şi nici ca aceia din faţa noastră s-o încalece pe cealaltă dinaintea ei.

— Nu, fireşte.

— Nici ca a doua trăsură din faţă să dea buzna peste celelalte treizeci sau patruzeci care aşteaptă aici de mai demult?

— Ah, pe legea mea, ai dreptate!

— Ah!

— Ce de lume, dragul meu, ce de lume!

— Vezi?

— Şi ce fac aici toţi aceşti oameni?

— E foarte simplu: îşi aşteaptă rândul.

— Na! Sunt daţi afară cumva comedianţii de la palatul Bourgogne?

— Nu, îşi aşteaptă rândul să intre la domnul Percerin.

— Atunci înseamnă că vom avea şi noi de aşteptat.

— Noi vom fi mai isteţi şi mai puţin mândri decât ei.

— Şi deci ce vom face?

— Vom coborî din trăsură, vom trece printre paji şi lachei, şi vom intra la croitor; răspund eu de asta, mai ales dacă tu vei merge înaintea mea.

— Haidem – făcu Porthos.

Pricina înghesuielii de acolo era că uşa domnului Percerin se afla închisă, iar un lacheu, în picioare, în faţa uşii, le explica iluştrilor clienţi ai ilustrului croitor că, deocamdată, domnul Percerin nu primea pe nimeni. Afară, se repeta din gură în gură ceea ce marele lacheu îi şoptise unui mare senior faţă de care se arătase mai binevoitor, anume că domnul Percerin lucra la cinci costume pentru rege şi că, dată fiind graba cu care trebuiau făcute, medita în cabinetul lui la ornamente, la culori şi la tăietura acestor cinci costume. Mulţi, încântaţi de această explicaţie, se întorceau fericiţi şi o transmiteau şi altora; dar câţiva, mai îndărătnici, stăruiau să li se deschidă uşa, şi printre aceştia din urmă erau trei cuconiţe care urmau să ia parte la un balet deghizate în

bucătărese, balet care avea să dea neapărat greş dacă cele trei costume de bucătăreasă n-aveau să fie croite chiar de mâna marelui Percerin.

D'Artagnan, împingându-l din spate pe Porthos, care dădea grupurile la o parte cu statura lui, ajunse până la tejghele, în dosul cărora ucenicii croitori se întreceau să lucreze care de care mai bine.

Am uitat să spunem că la uşă voiseră să-l oprească pe Porthos, ca şi pe ceilalţi; însă d'Artagnan sărise în faţă, rostise numai aceste cuvinte: "Ordin de la rege!", şi Porthos fu lăsat să intre împreună cu prietenul lui.

Bieţii ucenici nu mai ştiau cum să facă spre a răspunde la pretenţiile clienţilor, în lipsa patronului, întrerupându-se mereu din împunsul cu acul ca să dea câte o desluşire; iar când mândria jignită sau aşteptarea zadarnică îi ameninţau prea direct, cel ameninţat făcea un salt şi dispărea sub tejghea. Procesiunea seniorilor nemulţumiţi forma însă un tablou plin de amănuntele cele mai curioase.

Căpitanul nostru de muşchetari, om cu privirea iute şi sigură, cuprinse totul dintr-o singură aruncătură de ochi. Dar după ce-şi roti privirea pe deasupra grupurilor, îşi opri ochii asupra unui bărbat ce se afla chiar în faţa lui. Acest bărbat, aşezat pe un scăunel, abia dacă îşi arăta capul din dosul tejghelei. Era un om ca la patruzeci de ani, cu o înfăţişare posomorâtă, cu obrajii palizi, cu ochi blânzi şi luminoşi. Se uita la d'Artagnan şi la ceilalţi cu mâna îndoită sub bărbie, ca un amator curios şi potolit. Dar, văzându-l şi recunoscându-l fără îndoială pe căpitanul nostru, îşi trase repede pălăria peste ochi. Poate că tocmai gestul acesta îi atrase privirea lui d'Artagnan. Dacă e aşa, înseamnă că omul cu pălăria trasă peste ochi ajunsese la un rezultat cu totul opus aceluia pe care l-ar fi dorit el. În rest, îmbrăcămintea acestui om era destul de simplă, şi părul îi era pieptănat cu destulă neîngrijire pentru ca unii dintre clienţii cu mai puţin simţ de observaţie să-l ia drept un ucenic oarecare, ghemuit în dosul mesei şi împungând cu acul în postavul sau în catifeaua din mâinile lui, fără să dea greş niciodată. Totuşi, omul acesta umbla prea mult cu ochii pe sus pentru ca degetele să-i lucreze şi cu spor. D'Artagnan nu se înşelă în această privinţă şi văzu numaidecât că, dacă omul lucra, nu lucra la stofe.

— Hei – zise el adresându-se acestui bărbat – ai devenit aşadar calfă de croitor, domnule Molière?

— Sst, domnule d'Artagnan! răspunse în şoaptă omul. Taci, te rog mult, altfel faci să mă recunoască toţi.

— Ei bine, şi care ar fi răul?

— De fapt, n-ar fi nici un rău; dar...

— Dar vrei să spui că nu e nici bine, nu-i aşa?

— O, nu; căci, îţi mărturisesc, mă îndeletniceam să studiez atâtea chipuri interesante ce se văd aici.

— Dă-i înainte, domnule Molière. Înţeleg cât de mult îţi poate folosi aceasta dumitale şi... nu te voi tulbura câtuşi de puţin.

— Mulţumesc.

— Dar cu o condiţie: să-mi spui unde se află în clipa de faţă domnul Percerin.

— Oh, bucuros: în cabinetul său. Numai că...

— Numai că nu se poate intra acolo?

— Cu neputinţă!

— Pentru toată lumea?

— Pentru toată lumea. M-a adus aici, ca să-mi pot face în voie observaţiile, apoi a plecat.

— Ei bine, iubite domnule Molière, îi vei da de veste că sunt aici, nu-i aşa?

— Eu? strigă Molière pe tonul unui câine căruia i s-a luat din gură osul pe care-l înhăţase cu mare trudă. Eu, să mă mişc de aici? Ah, domnule d'Artagnan, ce rău te porţi cu mine!

— Dacă nu-i vei da numaidecât de veste domnului Percerin că sunt aici – zise d'Artagnan cu glas încet – te previn de un lucru, iubite domnule Molière, anume că nu ţi-l voi prezenta pe prietenul care a venit împreună cu mine.

Molière arătă cu un gest uşor spre Porthos.

— Acela, nu-i aşa? zise el.

— Da.

Molière îşi aruncă asupra lui Porthos una din acele priviri ce scotocesc până în adâncul creierului şi al inimii. Cercetarea i se păru, fără îndoială, plină de făgăduinţe, căci se ridică numaidecât şi trecu în odaia de alături.

VII

MOSTRELE

În acest timp, mulţimea se strecura încet, lăsând la fiecare colţ de tejghea un murmur sau o ameninţare, aşa cum, pe ţărmul nisipos al oceanului, valurile lasă urme de spumă sau de alge încâlcite, după ce se retrag o dată cu refluxul mării.

După zece minute, Molière reapăru, făcându-i de sub perdea un semn lui d'Artagnan. Acesta se repezi spre el, trăgându-l şi pe Porthos, şi, după ce străbătură nişte coridoare destul de întortocheate, ajunseră în cabinetul lui Percerin. Bătrânul, cu mânecile suflecate, potrivea o bucată de brocart, cu flori mari de aur, ca să dea cât mai multe reflexe strălucitoare. Zărindu-l pe d'Artagnan, lăsă stofa pe masă şi veni spre el, nu prea bucuros, nici prea curtenitor, dar, în sfârşit, destul de binevoitor.

— Domnule căpitan de gărzi – zise el – mă vei ierta, nu-i aşa, dar am foarte multă treabă.

— Eh, da, lucrezi la costumele regelui. Ştiu asta, scumpe domnule Percerin. Îi faci trei, aşa mi s-a spus.

— Cinci, scumpul meu domn, cinci!

— Trei sau cinci, asta nu mă îngrijorează, meştere Percerin, şi ştiu că dumneata le vei face să fie cele mai frumoase din lume.

— E ştiut, da. Odată lucrate, vor fi cele mai frumoase din lume, nu zic nu; dar ca să fie cele mai frumoase din lume, trebuie mai întâi să fie, şi pentru asta, domnule căpitan, am nevoie de timp.

— Ei, na! Mai ai încă două zile, mai mult decât îţi trebuie, domnule Percerin – zise d'Artagnan cu aerul cel mai flegmatic.

Percerin ridică faţa, ca omul neobişnuit să fie contrazis nici chiar în capriciile lui; d'Artagnan însă se făcea a nu băga de seamă mutra pe care începea s-o ia ilustrul croitor de brocart.

— Scumpe domnule Percerin – continuă el – ţi-am adus un client.

— Ah! Ah! făcu Percerin cu o strâmbătură de nemulţumire.

— Domnul baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds – adăugă d'Artagnan.

Percerin schiţă un salut ce nu întâlni nici o simpatie la teribilul Porthos, care, de la intrarea în cabinet, se uita cam chiorâş la croitor.

— Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei – sfârşi d'Artagnan.

— Îl voi servi pe domnul – zise Percerin – dar puţin mai târziu.

— Mai târziu? Şi când anume?

— Când voi avea timp.

— I-ai spus asta şi valetului meu – interveni Porthos morocănos.

— Se poate – răspunse Percerin – sunt aproape veşnic luat cu asalt.

— Prietene – rosti Porthos pe un ton sentenţios – omul, când vrea, găseşte totdeauna timp.

Percerin deveni stacojiu, ceea ce, la bătrânii albiţi de vârstă, e un semn nu tocmai bun.

— Domnul – zise el – e liber, pe legea mea, să se ducă în altă parte.

— Haide, haide, Percerin – îi şopti d'Artagnan – nu eşti prea drăguţ astăzi. Ei bine, am să-ţi spun ceva care te va face să cazi în genunchi în faţa noastră. Domnul este nu numai prietenul meu, dar şi prieten al domnului Fouquet.

— Ah, ah! făcu atunci croitorul. Dacă-i aşa, e cu totul altceva. Apoi, întorcându-se către Porthos, întrebă: Domnul baron e de-al domnului intendent superior?

— Sunt pur şi simplu de-al meu, domnule – izbucni Porthos chiar în clipa când tapiseria se ridica pentru a lăsa să intre un nou client.

Molière observa. D'Artagnan râdea. Porthos fierbea.

— Dragă Percerin – zise d'Artagnan – fă-i un costum domnului baron; îţi cer eu asta.

— Pe dumneata nu pot să te refuz, domnule căpitan.

— Dar asta nu e tot: ai să-i faci acest costum numaidecât.

— Cu neputinţă înainte de opt zile.

— Atunci e ca şi cum ai refuza să i-l faci, deoarece costumul e destinat serbărilor de la Vaux.

— Repet că e cu neputinţă – răspunse cu încăpăţânare bătrânul.

— Ba nu, scumpe domnule Percerin, mai ales dacă te rog şi eu – se auzi dinspre uşă un glas subţire, o voce metalică ce-l făcu pe d'Artagnan să-şi aţintească urechea.

Era glasul lui Aramis.

— Domnul d'Herblay! tresări croitorul.

— Aramis! murmură d'Artagnan.

— Ah, episcopul nostru! zise Porthos.

— Bună ziua, d'Artagnan! Bună ziua, Porthos! Bună ziua, prieteni! strigă Aramis. Haide, haide, dragă domnule Percerin, fă-i domnului costumul, şi îţi spun eu că, făcându-i-l, îi vei face o mare plăcere domnului Fouquet.

Şi însoţi aceste cuvinte printr-un semn ce voia să spună: "Consimte şi lasă-i să plece". Se pare că Aramis avea asupra meşterului Percerin o înrâurire mai mare decât aceea a lui d'Artagnan însuşi, căci croitorul făcu o plecăciune în semn că se învoieşte şi, întorcându-se către Porthos, zise cu asprime:

— Treceţi dincolo să vi se ia măsura.

Porthos se făcu roşu tot. D'Artagnan, văzând că se apropie furtuna, îi şopti lui Molière:

— Scumpe domnule, omul pe care-l vezi aici se socoteşte umilit atunci când i se măsoară cărnurile şi oasele cu care l-a înzestrat Dumnezeu; studiază-mi-l pe acest tip, meştere Aristofan, şi foloseşte-te de el.

Molière n-avea nevoie să fie încurajat; îl învălui cu privirea pe baronul Porthos şi-i spuse:

— Domnule, dacă vreţi să veniţi cu mine, vă voi lua măsură pentru un costum fără ca măsurătorul să vă atingă măcar.

— Oh – făcu Porthos – cum se poate una ca asta, prietene?

— Vă spun că nu se va folosi nici cotul, nici metrul la măsurătoare. E un procedeu nou, pe care l-am născocit noi, pentru a lua măsura oamenilor aleşi, cărora nu le face plăcere să fie atinşi de nişte bădărani oarecare. La noi vin mulţi bărbaţi delicaţi, care nu pot îndura să fie măsuraţi, obicei care, după părerea mea, întinează măreţia firească a omului, şi dacă, din întâmplare, domnule, sunteţi unul dintre aceştia...

— Mii de draci, se înţelege că sunt!

— Straşnic! Se nimereşte tocmai bine, domnule baron,! căci veţi face safteaua invenţiei noastre.

— Dar cum dracul o să mi se ia măsura? zise Porthos încântat.

— Domnule – răspunse Molière înclinându-se – dacă veţi binevoi să mă urmaţi, o să vedeţi.

Aramis privea această scenă cu încordare. Credea pesemne că desluşeşte, după neastâmpărul lui d'Artagnan, că acesta avea să treacă dincolo, cu Porthos, pentru a nu pierde sfârşitul unei scene începute sub un atât de bun augur. Dar, oricât de isteţ ar fi fost Aramis, acum se înşela. Porthos şi Molière plecară singuri; d'Artagnan rămase cu Percerin. De ce oare? Din curiozitate, desigur; sau, poate, cu gândul de a se mai bucura câteva clipe de prezenţa bunului său prieten Aramis.

Molière şi Porthos dispăruţi, d'Artagnan se apropie de episcopul de Vannes, lucru care păru a nu-i face nici o plăcere acestuia din urmă.

— Tot pentru un costum ai venit, nu-i aşa, dragă prietene?

Aramis zâmbi.

— Nu – zise el.

— Te vei duce totuşi la Vaux?!

— Mă voi duce, însă fără costum nou. Uiţi, dragă d'Artagnan, că un biet episcop de Vannes nu e atât de bogat ca să-şi facă haine noi pentru fiecare serbare?

— Deh – zise muşchetarul râzând – dar poemele nu mai aduc nimic?

— Oh, d'Artagnan – răspunse Aramis – e atâta vreme de când nu mă mai gândesc la nimicurile astea!

— Bine! rosti d'Artagnan, fără să fie convins.

Cât despre Percerin, el se cufundase din nou în contemplarea brocarturilor sale.

— Nu ţi se pare – zise Aramis cu un surâs – că-l stingherim pe acest vrednic om, dragul meu d'Artagnan?

"Aha, aha! murmură muşchetarul în sinea lui. Vrei să spui că te stingheresc pe tine, amice." Apoi, tare:

— Ei bine, să mergem; eu nu mai am nici o treabă aici, şi dacă eşti tot atât de liber ca şi mine, Aramis...

— Nu, voiam să...

— Ah, aveai să-i spui ceva în taină lui Percerin? De ce nu m-ai prevenit de la început?

— În taină – repetă Aramis – da, fireşte, dar nu ferindu-mă de tine, d'Artagnan. Niciodată, te rog să mă crezi, nu voi avea ceva atât de tainic, încât un prieten ca tine să nu poată auzi.

— Oh, nu, nu, mă retrag – spuse d'Artagnan, dar dând glasului său un accent vădit de curiozitate, căci stânjeneala lui Aramis, oricât de bine ar fi fost ascunsă, nu scăpase atenţiei sale, şi el ştia că la acest suflet de nepătruns, totul, chiar şi lucrurile cele mai puţin însemnate în aparenţă, se îndreptau de obicei spre o ţintă, o ţintă necunoscută, dar care, după cum cunoştea el firea prietenului său, muşchetarul îşi dădea seama că trebuia să fie foarte importantă.

Aramis, la rândul lui, văzu că d'Artagnan avea unele bănuieli şi stărui:

— Rămâi, te rog – zise el – iată despre ce este vorba. Şi, întorcându-se către croitor, începu: Dragă Percerin... Sunt chiar fericit că eşti de faţă, d'Artagnan.

— Ah, adevărat? se miră iarăşi gasconul, şi mai bănuitor încă decât până atunci.

Percerin nu se mişcă. Aramis îl trezi deodată, smulgându-i din mână stofa la care lucra.

— Dragul meu Percerin – îi spuse el – l-am adus cu mine pe domnul Le Brun, unul din pictorii domnului Fouquet.

"Ah, foarte bine – gândi d'Artagnan – dar pentru ce vine Le Brun?"

Aramis se uita la d'Artagnan, care avea aerul că priveşte nişte gravuri înfăţişându-l pe Marc Antoniu.

— Şi doriţi să-i faceţi un costum la fel cu acelea ale epicurienilor? întrebă Percerin.

Şi, spunând acestea pe un ton distrat, vrednicul croitor încercă să recapete bucata lui de brocart.

— Un costum de epicurian? întrebă d'Artagnan mirat.

— În sfârşit – zise Aramis cu cel mai fermecător surâs – e scris ca astă-seară scumpul nostru d'Artagnan să ne afle toate secretele; da, prietene, da. Ai auzit vorbindu-se de epicurienii domnului Fouquet, nu-i aşa?

— Fără îndoială. Nu e un fel de societate a poeţilor, printre care La Fontaine, Loret, Pellisson, Molière şi nu mai ştiu cine, a căror academie îşi are sediul la Saint-Mandé?

— Exact. Ei bine, le dăm uniforme poeţilor noştri şi-i înregimentăm în serviciul regelui.

— Oh, foarte bine, ghicesc: o surpriză pe care domnul Fouquet i-o face regelui. Oh, fii liniştit, dacă asta e taina domnului Le Brun, n-o voi dezvălui.

— Drăguţ ca întotdeauna, prietene. Nu, domnul Le Brun n-are nici o legătură cu asta; taina care-l priveşte e mult mai importantă!

— Atunci, dacă e atât de importantă, mai bine să n-o cunosc – zise d'Artagnan prefăcându-se că vrea să iasă.

— Intră, domnule Le Brun, intră – zise Aramis deschizând cu mâna dreaptă o uşă lăturalnică şi oprindu-l cu stânga pe d'Artagnan.

— Pe legea mea, nu mai înţeleg nimic! exclamă Percerin.

Aramis tăcu o pauză, cum se spune în teatru.

— Dragă domnule Percerin – zise el – lucrezi cinci costume pentru rege, nu-i aşa? Unul de brocart, unul de postav, pentru vânătoare, unul de catifea, unul de mătase unul din stofă de Florenţa!

— Da. Dar de unde ştiţi toate acestea, monseniore? întrebă Percerin uimit.

— E foarte simplu, dragă domnule: acolo va fi vânătoare, ospăţ, concert, promenadă şi recepţie; deci cinci ţesături cerute de etichetă.

— Le ştiţi pe toate, monseniore!

"Ehei, şi încă multe altele!" îşi spuse în sinea lui d'Artagnan.

— Dar – strigă croitorul triumfător – ceea ce nu ştiţi, monseniore, cu toate că sunteţi prinţ al bisericii, ceea ce nimeni nu va şti, ceea ce numai regele singur, domnişoara de La Vallière şi cu mine ştim este culoarea stofelor şi felul podoabelor; mai e apoi tăietura, îmbinarea, linia!

— Ei bine – zise Aramis – tocmai astea am venit să te rog să mi le faci cunoscute, scumpe domnule Percerin.

— Auzi colo! strigă croitorul îngrozit, cu toate că Aramis rostise aceste cuvinte, pe care noi le-am repetat, cu glasul cel mai blând şi mai mieros.

Pretenţia i se păru, după ce se gândi o clipă, atât de exagerată, de hazlie şi de nemaipomenită domnului Percerin, încât râse mai întâi încet, pe urmă tare, pentru ca să sfâr-şească apoi în hohote. D'Artagnan îi ţinu hangul, nu fiindcă găsea că lucrul era într-adevăr vrednic de râs, dar ca să nu-l lase pe Aramis să-şi adune gândurile. Acesta aşteptă să se potolească amândoi; apoi, după ce se liniştiră, zise:

— La prima vedere s-ar părea că am rostit o absurditate, nu-i aşa? Dar d'Artagnan, care e înţelepciunea întrupată, te va lămuri că nu puteam să-ţi cer altceva decât ceea ce ţi-am cerut.

— Să vedem – zise muşchetarul atent, simţind, cu mirosul lui desăvârşit, că până atunci se înghiontiseră doar şi că momentul bătăliei abia acum se apropia.

— Să vedem – repetă Percerin cu neîncredere.

— Pentru ce – continuă Aramis – dă domnul Fouquet o serbare în cinstea regelui? Oare nu ca să-i fie pe plac?

— De bună seamă – fu de acord Percerin.

D'Artagnan încuviinţă cu un semn din cap.

— Prin niţică galanterie? Prin oleacă de imaginaţie de bun gust? Printr-un şir de surprize asemenea aceleia despre care vorbeam adineauri, în legătură cu înregimentarea epicurienilor noştri?

— Minunat!

— Ei bine, iată surpriza, bunul meu prieten: domnul Le Brun, aci de faţă, e un om care desenează cu foarte multă exactitate.

— Da – zise Percerin – am văzut tablouri făcute de domnul şi am băgat de seamă că hainele erau foarte bine redate. Iată pentru ce mă învoiesc să-i fac numaidecât un costum, fie asemănător cu al domnilor epicurieni, fie deosebit.

— Domnule dragă, luăm act cu bucurie de vorba dumitale; mai târziu ne vom folosi de ea; dar, deocamdată, domnul Le Brun are nevoie nu de hainele pe care le vei face pentru dânsul, ci de acelea pe care le faci pentru rege.

Percerin execută o săritură înapoi, pe care d'Artagnan, om calm şi care cântăreşte bine lucrurile, nu o găsi prea exagerată, într-atât de ciudate şi de neaşteptate înţelesuri avea propunerea pe care o arunca Aramis.

— Hainele regelui! Să dau unui fitecine hainele regelui!... Oh, ce să zic, domnule episcop, înălţimea voastră şi-a pierdut minţile! strigă bietul croitor scos din răbdări.

— Ajută-mă, d'Artagnan – zise Aramis din ce în ce mai calm şi mai surâzător – hai, ajută-mă să-l lămuresc pe domnul; căci tu înţelegi, nu-i aşa?

— De, nu prea, îţi mărturisesc cinstit.

— Cum, prietene, nu înţelegi că domnul Fouquet vrea să-i facă regelui surpriza de a-şi vedea portretul la sosirea sa la Vaux? Că portretul, a cărui asemănare va fi izbitoare, va trebui să aibă acelaşi costum pe care-l va purta regele în ziua când va vedea portretul?

— Ah, da, da! strigă muşchetarul aproape convins, atât de firească părea ideea aceasta. Da, dragul meu Aramis, ai dreptate; da, ideea este fericită. Pun rămăşag că tu ai născocit-o!

— Nu ştiu – răspunse cu nepăsare episcopul – eu sau domnul Fouquet... Apoi, scrutând figura lui Percerin, după ce observase nehotărârea lui d'Artagnan, întrebă: Ei bine, domnule Percerin, ce zici? Spune.

— Spun că...

— Că eşti liber să refuzi, fără îndoială, ştiu asta foarte bine, şi nici nu mă gândesc să te silesc, scumpe domn; mai mult chiar, înţeleg sfiiciunea dumitale de a îmbrăţişa ideea domnului Fouquet: nu vrei să laşi să se creadă că-l linguşeşti pe rege. Inimă nobilă, domnule Percerin! Inimă nobilă!

Croitorul bolborosi ceva.

— Ar fi, într-adevăr, o mare măgulire ce i s-ar face tânărului Prinţ – continuă Aramis. Dar, mi-a declarat domnul intendent superior, dacă Percerin refuză, spune-i că nu mă voi supăra pe el pentru asta şi-l voi stima totdeauna. Numai că...

— Numai că...? repetă Percerin cu nelinişte.

— Numai că – urmă Aramis – mă voi vedea silit să-i spun regelui (dragă domnule Percerin, înţelegi, domnul Fouquet vorbeşte astfel), numai că mă voi vedea silit să-i spun regelui: "Sire, aveam intenţia să ofer maiestăţii voastre portretul vostru; dar, dintr-un sentiment de delicateţe exagerat poate, dar nu mai puţin de înţeles, domnul Percerin s-a împotrivit".

— Împotrivit? strigă croitorul, îngrozit de răspunderea ce avea să cadă pe umerii lui. Să mă împotrivesc eu dorinţei, voinţei domnului Fouquet, când e vorba să-i facă o plăcere regelui? Oh, pârdalnică vorbă aţi spus acum, domnule episcop! Să mă împotrivesc? Oh, nu eu am rostit asta, slavă Somnului! Domnul căpitan de muşchetari mi-e martor. Nu-i aşa, domnule d'Artagnan, că nu mă împotrivesc la nimic?

D'Artagnan făcu un semn de abţinere, dovadă că voia să rămână neutru; presimţea că la mijloc trebuie să fie o întrigă, vreo comedie sau o tragedie; se dădea de ceasul morţii că n-o putea ghici, dar, deocamdată, ţinea să nu se amestece.

Percerin însă, speriat de gândul că s-ar putea să i se spună regelui că se împotrivise când a fost vorba să i se facă o surpriză, îi oferi un scaun lui Le Brun şi începu să scoată dintr-un dulap patru costume strălucitoare, al cincilea fiind încă în mâinile ucenicilor, şi aşeză pe rând aceste capodopere pe tot atâtea manechine de Bergman, care, aduse în Franţa pe vremea lui Concini, îi fuseseră dăruite lui Percerin II de către mareşalul d'Ancre, după înfrângerea croitorilor italieni, ruinaţi prin concurenţă. Artistul începu să deseneze, apoi să picteze veşmintele. Dar Aramis, care urmărea din ochi toate fazele muncii lui şi-l supraveghea îndeaproape, îl opri deodată.

— Mi se pare că nu prea ai prins nuanţele, dragă domnule Le Brun – îi spuse el. Culorile dumitale au să te înşele, pe pânză se va pierde acea asemănare desăvârşită de care avem absolută nevoie; îţi trebuie mai mult timp ca să distingi bine nuanţele.

— E adevărat – interveni Percerin – dar tocmai timpul ne lipseşte, şi în privinţa asta, veţi conveni, domnule episcop, nu pot să fac nimic.

 – Atunci nu vom face nici o treabă – zise Aramis dezamăgit – şi asta din pricina nepotrivirii culorilor.

Totuşi, Le Brun copia stofele şi ornamentele cu cea mai mare fidelitate, lucru pe care Aramis îl urmărea cu o nerăbdare pe care nu şi-o putea ascunde. "Ia să vedem, ia să vedem! îşi spunea iarăşi în sinea lui muşchetarul. La dracu, ce urzeală o mai fi şi asta?"

— Hotărât, nu merge! zise Aramis. Domnule Le Brun, închide-ţi lădiţele şi strânge-ţi pânzele.

— E şi din pricină, domnule – strigă pictorul necăjit – că lumina e foarte proastă aici!

— O idee, domnule Le Brun, o idee! Dacă am avea nişte mostre din stofe, de pildă, şi, fără grabă, la o lumină mai bună...

— Oh, atunci – strigă pictorul – voi răspunde de totul!

"Bun! îşi zise d'Artagnan. Ăsta trebuie să fie nodul acţiunii. Are nevoie de câte o mostră din fiecare stofă. La dracu! I le va da oare Percerin?"

Percerin, învins în ultimele lui împotriviri, înşelat, pe deasupra, de prefăcuta bunăvoinţă a lui Aramis, tăie cinci mostre din stofe şi i le înmână episcopului de Vannes.

— E mai bine aşa. Nu e şi părerea ta, d'Artagnan, ce zici? îl întrebă Aramis pe d'Artagnan.

— Părerea mea, dragă Aramis – răspunse d'Artagnan – este că ai rămas acelaşi.

— Şi, drept urmare, acelaşi prieten al tău – zise episcopul cu un accent cât mai plăcut în glas.

— Da, da – rosti tare d'Artagnan. Apoi, în sinea lui: "Dacă sunt păcălit de tine, iezuit prefăcut, măcar să nu-ţi fiu complice, şi ca să nu-ţi fiu complice, mai e încă timp s-o şterg de aici". La revedere, Aramis – adăugă el cu glas tare – la revedere, mă duc să văd ce face Porthos.

— Atunci aşteaptă-mă şi pe mine – zise Aramis, vârând mostrele în buzunarele sale. Aşteaptă-mă, căci am terminat aici, şi mi-ar părea rău să nu-i spun un ultim cuvânt de bine prietenului nostru.

Le Brun îşi strânse sculele, Percerin băgă costumele la loc în dulap, Aramis îşi apăsă buzunarele cu palmele, pentru a fi sigur că mostrele sunt bine închise, şi cu toţii ieşiră din cabinet.

VIII

ÎN CARE MOLIÈRE S-A GÂNDIT POATE PENTRU PRIMA DATĂ LA "BURGHEZUL GENTILOM"

D'Artagnan îl regăsi pe Porthos în sala alăturată; dar nu mai era un Porthos supărat, un Porthos umilit, ci un Porthos blând, radios, fermecător, stând de vorbă cu Molière, care-l privea cu un fel de idolatrie şi ca un om care nu numai că nu văzuse niciodată ceva mai grozav, dar nici nu mai văzuse cândva ceva asemănător.

Aramis se duse de-a dreptul la Porthos şi-i întinse mâna-i albă şi subţire, care dispăru cu totul în palma gigantică a vechiului său prieten, gest pe care Aramis nu-l făcea niciodată fără o anumită teamă. Dar strânsoarea prietenească sfârşindu-se fără dureri prea mari, episcopul de Vannes se întoarse către Molière.

— Ei bine, domnule – îi spuse el – mergi cu mine la Saint-Mandé?

— Merg oriunde doriţi, monseniore – răspunse Molière.

— La Saint-Mandé? strigă Porthos, foarte mirat să-l vadă pe mândrul episcop de Vannes în relaţii de amiciţie cu un ucenic de croitorie. Cum, Aramis, îl iei pe domnul la Saint-Mandé?

— Da – zise Aramis cu surâsul lui cunoscut – e vremea să ne grăbim.

— Şi apoi, dragul meu Porthos – interveni d'Artagnan – domnul Molière nu e câtuşi de puţin ceea ce pare să fie.

— Cum adică? întrebă Porthos.

— Da, domnul este una dintre cele mai bune calfe ale meşterului Percerin; e aşteptat la Saint-Mandé spre a proba costumele de serbare pe care domnul Fouquet le-a comandat pentru epicurieni.

— Chiar aşa – confirmă Molière. Da, domnule.

— Atunci, haide, dragă domnule Molière – zise Aramis – dacă, bineînţeles, ai terminat cu domnul du Vallon.

— Noi am terminat – răspunse Porthos.

— Şi eşti mulţumit? îl întrebă d'Artagnan.

— Întru totul mulţumit – declară Porthos.

Molière se despărţi de Porthos cu saluturi cât se poate de curtenitoare, apoi strânse mâna pe care i-o întinse pe furiş căpitanul de muşchetari.

— Domnule – adăugă Porthos fandosindu-se – domnule, nu uita mai ales să respecţi termenul.

— Veţi avea costumul gata chiar mâine, domnule baron – răspunse Molière.

Şi plecă împreună cu Aramis. În urma lui, d'Artagnan, luându-l de braţ pe Porthos, îl întrebă:

— Ce ţi-a făcut acest croitor, dragul meu Porthos, de te arăţi aşa de mulţumit de dânsul?

— Ce mi-a făcut, prietene? Ce mi-a făcut? strigă Porthos vădit fericit.

— Da, te întreb ce ţi-a făcut?

— Prietene, a făcut ceea ce nici un croitor n-a făcut vreodată: mi-a luat măsură fără să mă atingă.

— Ce vorbeşti! Povesteşte-mi şi mie asta, dragul meu.

— Mai întâi, prietene, s-a dus să caute nu ştiu unde un şir întreg de manechine de toate mărimile, sperând că se va găsi unul de talia mea; dar cel mai mare, păstrat pentru tambur –majorul elveţienilor, era cu două şchioape mai scurt şi cu o palmă mai strâmt.

— Ah, adevărat?

— Întocmai precum am avut cinstea să-ţi spun, dragul meu d'Artagnan. Dar e un mare om, sau mai degrabă un mare croitor acest domn Molière! N-a fost câtuşi de puţin încurcat de asta.

— Şi ce-a făcut?

— Oh, un lucru foarte simplu. E de necrezut, pe legea mea! Oare toţi ceilalţi croitori să fie atât de nepricepuţi, încât să nu le dea în gând un asemenea mijloc? De câte chinuri şi umilinţe aş fi fost cruţat!

— Fără să mai punem la socoteală costumele, dragă Porthos.

— Da, treizeci de costume.

— Ei bine, dragul meu Porthos, haide, spune-mi şi mie metoda domnului Molière.

— Molière? Aşa i-ai spus? Voi căuta să-i ţin minte numele.

— Da, sau Poquelin, dacă-ţi place mai mult.

— Nu, îmi place mai mult Molière. Când voi vrea să-mi aduc aminte numele lui, mă voi gândi la volieră, şi, cum chiar am una la Pierrefonds...

— Minunat, dragul meu. Ei, şi metoda domnului Molière?

— Iat-o. În loc să mă împartă în bucăţi, aşa cum fac toţi ceilalţi neisprăviţi, în loc să mă pună să mă îndoi din şale, sa mă sucesc din toate încheieturile, apucătură umilitoare şi urâtă...

D'Artagnan făcu un semn de încuviinţare din cap.

— "Domnule, mi-a spus el, un om de lume se cuvine să-şi ia singur măsura. Faceţi-mi plăcerea şi apropiaţi-vă de această oglindă." Atunci m-am apropiat de oglindă. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu prea pricepeam ce voia să facă acest vrednic domn Volière cu mine.

— Molière.

— Ah, da, Molière, Molière. Şi cum teama de măsură nu mă părăsea de loc, i-am spus: "Ia seama cum ai să procedezi: sunt foarte gâdilicios, să ştii". Dar el, cu vocea lui blândă (căci e un băiat binecrescut, prietene, s-o recunoaştem), el, cu vocea lui blândă, mi-a răspuns: "Domnule, pentru ca un costum să vă cadă bine, trebuie să fie făcut după imaginea dumneavoastră. Imaginea dumneavoastră e reflectată întocmai în oglindă. Vom lua, deci, măsură după imaginea dumneavoastră".

— Într-adevăr – zise d'Artagnan – te vedeai în oglindă, dar unde a găsit o oglindă în care tu să te poţi vedea întreg?

— Dragul meu, e aceeaşi oglindă în care se priveşte şi regele.

— Da; însă regele e ou un cap şi jumătate mai mic decât tine.

— Ei bine, nu ştiu cum se face – pesemne că e o metodă de a-l măguli pe rege – dar oglinda era prea mare şi pentru mine. E adevărat că înălţimea ei se compunea din trei cristale de Veneţia suprapuse, iar lăţimea din tot atâtea cristale juxtapuse.

— Oh, prietene, ce cuvinte frumoase foloseşti! De unde dracu ai învăţat termenii ăştia?

— La Belle-Isle. Îi folosea Aramis când vorbea cu arhitectul.

— Aha! Foarte bine! Să revenim la oglindă, dragul meu.

— Atunci, acest minunat domn Volière...

— Molière.

— Da, Molière, aşa e. Ai să vezi, prietene, că de-acum înainte n-am să-i mai încurc numele. Acest minunat domn Molière începu să tragă cu o bucată de tibişir linii albe pe suprafaţa oglinzii, urmând conturul braţelor şi umerilor mei, în timp ce rostea mereu această maximă pe care o găsesc desăvârşită: "O haină nu trebuie să-l stânjenească de loc pe cel care o poartă".

— Într-adevăr – zise d'Artagnan – iată o maximă reuşită, ce nu e pusă totdeauna în practică.

— Tocmai de aceea am găsit-o şi eu atât de surprinzătoare, îndeosebi când el o mai şi dezvoltă.

— Ce spui, a dezvoltat această maximă?

— Ba bine că nu!

— Să vedem dezvoltarea.

— "Căci, zicea el mai departe, se poate ca, într-o împrejurare grea, sau într-o poziţie supărătoare, să ai haina pe umeri şi să vrei să simţi că n-o ai."

— Asta e adevărat – zise d'Artagnan.

— "Astfel", a adăugat domnul Volière...

— Molière.

— Molière, da. "Astfel, a adăugat domnul Molière, dacă vreţi să trageţi spada din teacă, domnule, şi sunteţi îmbrăcat cu acest costum, cum faceţi?" Scot haina de pe mine, i-am răspuns eu. "Ei bine, nu", mi-a întors-o el. Cum nu? "Spun că un costum trebuie să fie făcut aşa de bine, încât să nu vă stânjenească de loc, nici chiar în trasul spadei."

— Ah! Ah!

— "Puneţi-vă în gardă", mi-a spus. Am executat atunci o săritură aşa de grozavă, că două ochiuri de la geam s-au făcut ţăndări. "Nu-i nimic, nu-i nimic, zice el, rămâneţi aşa." Am ridicat braţul stâng în sus, am îndoit antebraţul cu multă graţie, având mâneca răsfrântă, ţinând pumnul strâns, în timp ce braţul drept, pe jumătate întins, îmi apăra cu cotul mijlocul şi cu palma pieptul.

— Da – zise d'Artagnan – adevărata gardă, garda academică.

— Acesta e cuvântul, prietene. Între timp, Volière...

— Molière!

— Zău, dragă prietene, parcă e mai bine să-i spun... Cum ai zis că-l mai cheamă?

— Poquelin.

— Îmi place mai mult să-i spun Poquelin.

— Dar cum ai să ţii minte mai uşor numele ăsta decât pe celălalt?

— Să vezi... Se numeşte Poquelin, nu-i aşa?

— Da.

— Mă voi gândi la doamna Coquenard.

— Şi?

— Voi schimba Coque în Poque, nard în lin, şi în loc de Coquenard, voi avea Poquelin.

— Formidabil! strigă d'Artagnan uluit... Mai departe, dragul meu, te ascult cu încântare.

— Acest Coquelin îmi desenă deci braţul pe oglindă.

— Poquelin. Iartă-mă.

— Dar cum am zis?

— Ai zis Coquelin.

— Ah, aşa e. Acest Poquelin îmi desenă deci braţul pe oglindă, dar, ce-i drept, i-a trebuit mult timp pentru asta; mă privea şi mă cerceta întruna – nu-i vorbă, eram tare chipeş! "V-aţi obosit?" mă întrebă mai pe urmă. Puţin, răspunsei eu, lăsându-mă pe genunchi. Dar pot să mai stau încă un ceas. "Oh, nu, asta n-o voi îngădui. Avem aici nişte băieţi cumsecade, care vor socoti o cinste să vă sprijine braţele, aşa cum erau sprijinite pe vremuri braţele profeţilor când îl invocau pe Atotstăpânitorul." Foarte bine! am răspuns. "Asta nu vă va umili?" Prietene, i-am spus eu atunci, este, mi se pare, o mare deosebire între a fi sprijinit şi a fi măsurat.

— Distincţia e plină de tâlc – îl întrerupse d'Artagnan.

— Numaidecât – continuă Porthos – a făcut un semn şi s-au apropiat doi băieţi; unul îmi susţinea braţul stâng, iar celălalt, cu foarte multă îndemânare, îmi susţinea braţul drept. "Să vină încă un băiat!" strigă el. Şi a venit un al treilea băiat. "Ţine-l pe domnul de şale", îi spuse el. Băiatul mă apucă de şale.

— Încât stăteai nemişcat? îl întrebă d'Artagnan.

— Absolut nemişcat. Şi Poquenard mă desena pe oglindă.

— Poquelin, dragul meu prieten.

— Poquelin, ai dreptate. Uite, zău, tot mai bine e să-i spun Volière.

— Da. Şi cu asta s-a sfârşit?

— În acest timp, Volière mă desena, cum zic, pe oglindă.

— Frumos din partea lui!

— Îmi place, zău, foarte mult metoda asta: e respectuoasă şi-l ţine pe fiecare la locul lui.

— Şi cum s-a terminat?

— În aşa fel că nimeni nici măcar nu m-a atins, prietene.

— În afară de cei trei băieţi care te sprijineau.

— De bună seamă; dar ţi-am explicat, mi se pare, care e deosebirea dintre a sprijini şi a măsura.

— E adevărat – răspunse d'Artagnan, care îşi spuse apoi în sinea lui: "Pe legea mea, sau eu mă înşel cu totul, sau i-am făcut o mare pleaşcă acestui năzdrăvan de Molière, şi într-o zi vom vedea, fără îndoială, în vreuna din comediile lui, o scenă luată după natură".

Porthos zâmbea.

— Ce te face să râzi? îl întrebă d'Artagnan.

— Trebuie oare să ţi-o mărturisesc? Ei bine, râd de câtă fericire mă simt cuprins.

— O, asta aşa e; nu cunosc om mai fericit decât tine! Dar, ia spune, ce nouă bucurie s-a mai ivit?

— Ei bine, dragul meu, felicită-mă.

— Nici nu vreau altceva.

— Se pare că sunt primul din lume căruia i s-a luat măsură în felul acesta.

— Eşti sigur?

— Aproape. Anumite semne schimbate între Volière şi ceilalţi lucrători mi-au dat de înţeles că aşa este.

— Ei bine, dragul meu, asta nu mă surprinde din partea lui Molière.

— Volière, prietene.

— Oh, nu, nu, la naiba! N-am decât să te las pe tine să-i spui Volière, dar eu îi voi spune ca şi până acum, Molière. Ei bine, ziceam că asta nu mă miră de loc din partea lui Molière, care e un băiat isteţ şi căruia tu i-ai inspirat această idee straşnică.

— Care-i va folosi mai târziu, sunt sigur!

— Cum adică, te mai întrebi dacă o să-i folosească? Cred şi cu că-i va folosi, şi încă mult. Căci, vezi tu, dragă prietene, Molière e, dintre toţi croitorii noştri de renume, acela care-i îmbracă cel mai bine pe baronii noştri, pe conţii şi pe marchizii noştri... pe măsura lor.

Cu aceste cuvinte, a căror aluzie sau adâncime noi nu o vom mai comenta, d'Artagnan şi Porthos ieşiră de la meşterul Percerin şi se urcară din nou în trăsura lor. Îi vom lăsa acolo, cu îngăduinţa cititorului, pentru a ne întoarce alături de Molière şi de Aramis, la Saint-Mandé.

IX

STUPUL, ALBINELE ŞI MIEREA

Episcopul de Vannes, foarte nemulţumit că-l întâlnise pe d'Artagnan la meşterul Percerin, se reîntoarse cât se poate de rău dispus la Saint-Mandé. Molière, dimpotrivă, încântat că găsise un model atât de bun pentru o schiţă şi că ştia unde avea să regăsească originalul când va voi să facă după acea schiţă un tablou, Molière se reîntoarse acolo în cea mai perfectă bună dispoziţie.

Tot etajul întâi, aripa stângă, era ocupat de epicurienii cei mai vestiţi din Paris şi cei mai apropiaţi casei, îndeletnicindu-se, fiecare în compartimentul său, ca albinele în fagurii lor, să producă o miere destinată prăjiturii regale pe care domnul Fouquet se pregătea s-o servească maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea în timpul serbării de la Vaux. Pellisson, cu pumnii strânşi la tâmple, îşi scormonea mintea adunând primele pietre pentru temelia prologului Supărăcioşilor, comedie în trei acte pe care urma să o reprezinte Poquelin de Molière, cum spunea d'Artagnan, sau Coquelin de Volière, cum spunea Porthos. Loret, cu naivitatea lui de gazetar, compunea relatarea serbărilor de la Vaux înainte ca aceste serbări să fi avut loc. La Fontaine alerga de la unul la altul – umbră hoinară, distrată, stânjenind, pisălogind, zumzăind şi şuşotind la urechea fiecăruia mii de flecăreli poetice. Îl pisă atât de mult pe Pellisson, încât acesta, ridicând capul, îl repezi, cu năduf:

— Cel puţin, La Fontaine, dacă te lauzi că te plimbi prin grădinile Parnasului, culege-mi şi mie o rimă.

— Ce rimă îţi trebuie? întrebă fabulistul, cum îi spunea doamna de Sévigné.

— Vreau o rimă la lumină.

Rugină – răspunse La Fontaine.

— Eh, dragă prietene, nu poţi vorbi de rugină când ridici în slavi plăcerile de la Vaux – zise Loret.

— De altfel, rima nici nu e prea bună – adăugă Pellisson.

— Cum nu e bună! strigă La Fontaine surprins.

— Da, dumneata ai o mare meteahnă, dragul meu, o meteahnă care te va împiedica întotdeauna să fii un poet de prim ordin: rimezi cu prea multă uşurinţă.

— Oh, oh, găseşti, Pellisson?

— Ei da, dragul meu, găsesc. Adu-ţi aminte că o rimă nu e niciodată bună atâta vreme cât se poate găsi una şi mai bună.

— Atunci n-am să mai scriu decât în proză – zise La Fontaine, care luase în serios dojana lui Pellisson. Ah, m-am îndoit eu adesea c-aş fi poet, dar nu-s decât un ciuruc. Da, ăsta e adevărul!

— Nu spune asta, dragul meu; eşti prea sentenţios, şi ai în fabulele dumitale lucruri bune.

— Şi ca să încep – urmă La Fontaine continuându-şi gândul – am să pun pe foc cele o sută de versuri pe care le-am făcut.

— Unde sunt aceste versuri?

— În capul meu.

— Ei bine, dacă le ai în cap, nu poţi să le arzi!

— Ai dreptate – zise La Fontaine. Totuşi, dacă nu le ard...

— Ei bine, ce se va întâmpla dacă nu le arzi?

— Se va întâmpla că-mi vor rămâne în minte, şi nu le voi mai uita niciodată.

— Drace! sări Loret. Iată primejdia; asta înseamnă să înnebuneşti!

— Drace! Drace! Drace! Ce-i de făcut? repetă La Fontaine.

— Am găsit eu un mijloc – zise Molière, care tocmai atunci intrase pe uşă şi auzise ultimele cuvinte.

— Care?

— Mai întâi scrie-le şi pe urmă dă-le foc.

— Ce simplu! Ei bine, eu niciodată nu m-aş fi gândit la asta. E tare deştept diavolul ăsta de Molière! zise La Fontaine. Apoi, lovindu-se cu palma peste frunte: Ah, ai să fii veşnic un bou, Jean de La Fontaine! adăugă el.

— Ce tot îndrugi acolo, prietene? îl întrerupse Molière apropiindu-se de poet, ale cărui vorbe rostite în şoaptă le auzise.

— Spun că am să fiu veşnic un bou, iubite confrate – răspunse La Fontaine cu un oftat greu şi cu ochii plini de tristeţe. Da, prietene – continuă el cu un necaz crescând – se pare că rimez cu prea multă uşurinţă.

— E un mare păcat, într-adevăr.

— Vezi? Sunt un cârpaci!

— Cine a spus asta?

— La naiba, Pellisson! Nu-i aşa, Pellisson?

Pellisson, adâncit din nou în compunerea sa, se feri să răspundă.

— Dar dacă Pellisson a spus că eşti un cârpaci – strigă Molière – te-a jignit profund!

— Crezi?

— Ah, dragul meu, te povăţuiesc, întrucât eşti gentilom, să nu laşi nepedepsită o astfel de insultă.

— Eh! făcu La Fontaine.

— Te-ai bătut vreodată?

— O singură dată, prietene, cu un locotenent de cavalerie uşoară.

— Ce-ţi făcuse acela?

— Se pare că mi-a sedus nevasta.

— Ah, ah! exclamă Molière aproape pălind.

Dar cum, la mărturisirea lui La Fontaine, ceilalţi întoarseră feţele, Molière îşi păstră pe buze zâmbetul batjocoritor ce era pe cale de a se şterge şi, urmând să-l tragă de limbă pe La Fontaine, îl întrebă:

— Şi cum s-a sfârşit acel duel?

— S-a sfârşit că, pe teren, adversarul mi-a smuls spada din mână, apoi şi-a cerut scuze, făgăduindu-mi să nu mai calce în casa mea.

— Şi te-ai declarat mulţumit?

— Nu, dimpotrivă! Mi-am ridicat spada şi i-am zis: Să avem iertare, domnule, dar nu m-am bătut cu dumneata fiindcă ai fost amantul nevestei mele, ci fiindcă mi s-a spus că trebuie să mă bat. Or, întrucât n-am fost niciodată mai fericit ca de atunci încoace, fă-mi plăcerea şi continuă să vii în casa mea ca şi mai înainte; altfel, la dracu, vom relua lupta de la început! Aşa că – încheie La Fontaine – a fost nevoit să rămână amantul nevestei mele, iar eu am continuat să fiu cel mai fericit soţ de pe pământ.

Toţi izbucniră în râs. Singur Molière îşi trecu palma peste ochi. De ce? Poate ca să-şi şteargă o lacrimă, poate ca să-şi înăbuşe un suspin. Căci, vai!, se ştie, Molière era moralist, dar Molière nu era filozof.

— Oricum – zise el revenind la discuţia de mai înainte – Pellisson te-a ofensat.

— Ah, aşa-i, şi uitasem de asta.

— Dar am să-l provoc eu din partea ta.

— O poţi face, dacă socoteşti că e absolut necesar.

— Socotesc că e absolut necesar, şi mă şi duc la el.

— Stai puţin – zise La Fontaine. Vreau să-ţi cer părerea.

— În ce privinţă?... În legătură cu ofensa?

— Nu; spune-mi dacă, într-adevăr, lumină nu rimează rugină.

— Eu le-aş face să rimeze.

— Drace, ştiam!

— În viaţa mea, am făcut o sută de mii de asemenea versuri.

— O sută de mii! strigă La Fontaine. De patru ori mai mult decât Fecioara la care ciocăneşte domnul Chapelain! Oare tot despre acest subiect ai făcut o sută de mii de versuri, dragă prietene?

— Ei, ia ascultă, tu cel veşnic cu capul în nori! rosti Molière.

— Nu poate fi îndoială – continuă La Fontaine – că legumă, de pildă, rimează cu postumă.

— La plural mai ales.

— Da, mai ales la plural, întocmai ca rugină şi lumină. Pune deci rugini şi lumini, la plural, dragul meu Pellisson, şi atunci merge – zise La Fontaine apropiindu-se ca să-l bată pe umăr pe confratele său, a cărui insultă o uitase cu totul.

— Lasă-mă în pace! mormăi Pellisson.

— Doamne, aşa zice Molière, şi Molière se pricepe! A spus el singur că a făcut o sută de mii de versuri.

— Haide – zise Molière râzând – iată-l că s-a pornit!

— La fel cum iarbă rimează foarte bine cu salbă, pun mâna în foc.

— Dar... – rosti Molière.

— Îţi spun asta – continuă La Fontaine – întrucât compui un divertisment pentru Sceaux, nu-i aşa?

— Da, Supărăcioşii.

— Ah, Supărăcioşii, da. mi-aduc aminte. Ei bine, m-am gândit că un prolog ar fi foarte nimerit pentru divertismentul tău.

— Fără îndoială, ar prinde de minune.

— Ah, eşti de părerea mea?

— Atât de mult, că te-am şi rugat să faci acest prolog.

— M-ai rugat să-l fac, pe mine?

— Da, pe tine; ba chiar, văzând că nu vrei, te-am rugat să i-l ceri lui Pellisson, care-l şi face în acest moment.

— Ah, aşadar asta compune Pellisson acum? Pe legea mea, dragă Molière, s-ar putea să ai şi tu dreptate câteodată.

— Când anume?

— Atunci când spui că sunt cu capul în nori. E un cusur pârdalnic ăsta, recunosc, dar mă voi îndrepta, şi am să-ţi fac prologul.

— Acum însă îl face Pellisson!

— Aşa-i. Ah, mare zăpăcit mai sunt! Loret are dreptate să spună că sunt un cârpaci.

— Dar nu Loret a spus asta, prietene.

— Ei bine, puţin importă cine a spus-o. Prin urmare, divertismentul tău se numeşte Supărăcioşii. Ce-ar fi să rimezi capricioşii cu supărăcioşii?

— La nevoie, da.

— Şi chiar cu furioşii?

— O, de astă dată nu!

— Ar fi prea îndrăzneţ, nu-i aşa? Dar, la urma urmei, de ce-ar fi îndrăzneţ?

— Diferenţa de silabe sare în ochi.

— Presupuneam – zise La Fontaine părăsindu-l pe Molière şi apropiindu-se de Loret – presupuneam...

— Ce presupuneai? îl întrebă Loret la mijlocul scandării unui vers. Hai, spune repede.

— Tu compui prologul Supărăcioşilor, nu-i aşa?

— Oh, nu, m-a ferit sfântul; Pellisson îl compune!

— Aşa-i, Pellisson! zise La Fontaine, îndreptându-se spre Pellisson. Presupuneam – continuă el – că nimfa de la Vaux...

— Ah, admirabil! strigă Loret. Nimfa de la Vaux! Mulţumesc, La Fontaine, mi-ai dat ultimele două versuri pentru cupletul meu:

Şi răsplata muncii le-o

Dă lor nimfa de la Vaux.

— Bravo! Asta da rimă! strigă Pellisson. Dacă ai să rimezi tot aşa, La Fontaine, să-ţi fie de bine!

— S-ar părea că aşa rimez, deoarece Loret zice că eu i-am dat ultimele două versuri pe care le-a rostit.

— Ei bine, dacă rimezi astfel, ia spune, cum ai începe prologul meu?

— Aş începe, bunăoară, aşa: O, nimfa... care... După care aş pune un verb la persoana a doua singular, timpul prezent, modul indicativ, şi apoi aş continua: din a grotelor răcoare.

— Dar verbul, unde e verbul? întrebă Pellisson.

Ca să-l admiri pe rege în toată-a lui splendoare – declamă mai departe La Fontaine.

— Dar verbul, verbul? stărui cu încăpăţânare Pellisson. La persoana a doua singular, prezent, indicativ?

— Ei bine: ieşi.

O, nimfă care ieşi din a grotelor răcoare

Ca să-l admiri pe rege în toată-a lui splendoare.

— Ai spune: care ieşi?

— De ce nu?

Care ieşi...!

— Ah, dragul meu – zise La Fontaine – eşti groaznic de pedant!

— Fără a mai lua în seamă – adăugă Molière – că şi în al doilea vers, ca să-l admiri e slab, dragă La Fontaine.

— Atunci, vezi bine că sunt un cârpaci, că nu-s bun de nimic, cum spuneai adineauri.

— Dar n-am spus eu asta.

— Atunci cum spunea Loret.

— Nici Loret; Pellisson.

— Ei bine, Pellisson are de o sută de ori dreptate. Dar ceea ce mă supără mai mult, dragul meu Molière, e că nu vom avea gata costumele noastre de epicurieni.

— Te aşteptai să-l ai gata pentru serbare?

— Da, pentru serbare, cât şi pentru după serbare. Fata mea din casă mi-a spus că cel pe care-l am acum e cam trecut.

— Drace, fata ta din casă are dreptate. E mai mult decât trecut!

— Ah, să vezi – reluă La Fontaine – asta din pricină că l-am uitat pe jos, în camera mea, şi pisica...

— Ei bine, ce-i cu pisica...?

— A fătat pe el, şi l-a cam boţit.

Molière izbucni în râs. Pellisson şi Loret îi urmară exemplul. În acel moment apăru episcopul de Vannes, ţinând sub braţ un sul de planuri şi de pergamente. Ca şi cum îngerul morţii ar fi îngheţat într-o secundă toate aceste spirite năstruşnice şi voioase, ca şi cum înfăţişarea palidă a lui Aramis ar fi speriat veselia celor ce-l cinsteau pe Xenocrate, tăcerea cuprinse deodată încăperea şi fiecare îşi reluă pana sa şi seriozitatea de rigoare. Episcopul le dădu câte o invitaţie celor ce se aflau de faţă şi le aduse mulţumiri din partea domnului Fouquet. Ministrul, le spuse el, reţinut de treburi în cabinetul său, nu putea să vină să-i vadă, dar îi ruga să-i trimită câte o bucată din lucrările lor din cursul zilei, pentru a-l face să-şi uite oboseala pricinuită de munca sa din cursul nopţii. La aceste cuvinte, toate frunţile se plecară deasupra meselor. La Fontaine însuşi începu să scrie de zor pe hârtie cu o pană grăbită; Pellisson îşi duse la bun sfârşit prologul, Molière alcătui la repezeală cincizeci de versuri noi, inspirate de vizita pe care o făcuse la Percerin; Loret îşi încheie articolul în care preamărea mai dinainte strălucitele serbări, astfel că Aramis, încărcat cu această pradă ca regele albinelor – trântor negru împodobit cu purpură de aur – se întoarse în apartamentul său, tăcut şi plin de importanţă. Dar, înainte de a pleca, le spuse:

— Nu uitaţi, domnii mei, că mâine seară vom porni cu toţii la drum.

— Atunci trebuie să dau de veste acasă – zise Molière.

— Ah, da, bietul Molière! rosti Loret cu un surâs ascuns. El îi iubeşte pe-ai lui.

Îi iubeşte, da – replică Molière cu zâmbetul lui blând şi trist. Îi iubeşte nu înseamnă însă că e iubit.

— Eu – zise La Fontaine – sunt iubit la Château-Thierry, nu mă îndoiesc de asta.

În acea clipă, Aramis se reîntoarse în încăpere, după o scurtă dispariţie.

— Vine cineva cu mine? întrebă el. Trec prin Paris, după ce voi fi stat de vorbă cu domnul Fouquet un sfert de ceas. Vă iau cu trăsura.

— Vin eu! zise Molière. De acord; sunt grăbit.

— Eu voi mânca aici – adăugă Loret. Domnul de Gourville mi-a făgăduit nişte raci.

Mi-a făgăduit nişte raci...

Caută rima, La Fontaine!

Aramis ieşi râzând, aşa cum ştia el să râdă; Molière îl urmă. Se aflau la capătul scării, când La Fontaine crăpă uşa şi strigă:

Făgăduit-a nişte raci,

Ca-n schimb o odă tu să-i faci.

Hohotele de râs ale epicurienilor se înteţiră şi ajunseră până la urechile lui Fouquet, în momentul când Aramis deschise uşa cabinetului său. Cât despre Molière, el se duse să spună să li se pregătească trăsura, în timp ce Aramis avea să schimbe cu ministrul cele câteva cuvinte pe care trebuia să i le spună.

— Oh, cum mai râd acolo sus! zise Fouquet cu un suspin.

— Dumneata nu râzi, monseniore?

— Mie nu-mi arde de râs, domnule d'Herblay.

— Se apropie serbarea, da.

— Şi banii se depărtează.

— Nu ţi-am spus că asta e treaba mea?

— Mi-ai făgăduit nişte milioane.

— Le vei avea mâine, o dată cu sosirea regelui la Vaux.

Fouquet îl privi adânc pe Aramis, trecându-şi palma îngheţată peste fruntea năduşită. Aramis înţelese că ministrul se îndoia de el, că nu-l credea în stare să aibă atâţia bani.

Cum putea să-şi închipuie Fouquet că un biet episcop, fost abate, fost muşchetar, putea să facă rost de o asemenea sumă?

— De ce te îndoieşti, omule? întrebă Aramis.

Fouquet zâmbi şi dădu din cap.

— Omule lipsit de credinţă! adăugă episcopul.

— Dragă domnule d'Herblay – răspunse Fouquet – dacă voi cădea...

— Ei bine, dacă vei cădea...?

— Voi cădea cel puţin de atât de sus, încât mă voi zdrobi până jos. Apoi, scuturându-şi capul, ca pentru a se descotorosi de el însuşi, întrebă: De unde vii, dragul meu prieten?

— De la Paris.

— De la Paris? Ah!

— Da, de la Percerin.

— Şi ce-ai căutat la Percerin? Căci nu-mi închipui să-ţi faci prea multe griji din pricina costumelor pentru poeţii noştri.

— Nu; m-am dus să pregătesc o surpriză.

— O surpriză?

— Da, pe care i-o vei face regelui.

— Va costa scump?

— Oh, o sută de pistoli, pe care-i vei da lui Le Brun.

— Un pictor? Ah, cu atât mai bine! Şi ce va reprezenta acea pictură?

— Îţi voi povesti totul; dar, până una alta, cu acest prilej am ales şi costumele pentru poeţii noştri.

— Ei, şi vor fi eleganţi, mândri?

— Superbi! Nu vor fi mulţi seniori care să aibă asemenea costume. O să se vadă deosebirea dintre curtenii bogăţiei şi cei ai prieteniei.

— Mereu spiritual şi generos, scumpul meu prelat!

— Fac parte din şcoala dumitale!

Fouquet îi strânse mâna.

— Şi-acum unde te duci? întrebă el.

— Mă duc la Paris, după ce îmi vei fi dat o scrisoare.

— O scrisoare? Către cine?

— O scrisoare pentru domnul de Lyonne.

— Şi ce vrei de la domnul de Lyonne?

— Vreau să-mi semneze un ordin de închisoare.

— Un ordin de închisoare? Ai de gând să bagi pe cineva la Bastilia?

— Nu, dimpotrivă, vreau să scot pe cineva de acolo.

— Ah! Pe cine?

— Pe un biet tânăr, un copil, care a fost întemniţat, în curând sunt zece ani de-atunci, pentru două versuri latineşti făcute de el împotriva iezuiţilor.

— Pentru două versuri latineşti! Şi pentru două versuri latineşti se află în temniţă de zece ani, nenorocitul?

— Da.

— N-a mai făptuit şi altă nelegiuire?

— În afară de acele două versuri, e nevinovat ca dumneata şi ca mine.

— Pe cuvântul dumitale?

— Pe onoarea mea!

— Şi se numeşte...?

— Seldon.

— Ah, dar asta e prea de tot! Iar dumneata ştiai acest lucru şi nu mi-ai spus nimic?

— Abia ieri a venit la mine mama lui, monseniore.

— Şi această femeie e săracă?

— În cea mai neagră mizerie.

— Ah, Dumnezeule – zise Fouquet – îngădui uneori asemenea nedreptăţi, încât nu mă mir că sunt nenorociţi care se îndoiesc de tine! Poftim, domnule d'Herblay!

Şi Fouquet, luând o pană, aşternu la repezeală câteva rânduri către colegul său Lyonne.

Aramis luă scrisoarea şi se pregăti să plece.

— Stai puţin – zise Fouquet.

Trase un sertar şi-i dădu zece bonuri de casă ce se găseau acolo. Fiecare bon era de o mie de livre.

— Iată – zise el – scoate-l pe fiu şi dă-i acestea mamei; dar să nu-i spui...

— Ce, monseniore?

— Că e cu zece mii de livre mai bogată decât mine; va zice că sunt un prost ministru de finanţe. Du-te, şi nădăjduiesc că Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei ce se gândesc la sărmanii lui.

— Aşa nădăjduiesc şi eu – răspunse Aramis sărutându-i mâna lui Fouquet.

Şi ieşi în grabă, ducând cu sine scrisoarea pentru Lyonne, cele zece bonuri de casă pentru mama lui Seldon, şi luându-l şi pe Molière, care începuse să-şi piardă răbdarea.

X

ÎNCĂ UN OSPĂŢ LA BASTILIA

Băteau ceasurile şapte seara la marele orologiu al Bastiliei, la acel faimos orologiu care, la fel ca toate lucrurile din închisoarea de stat, a căror folosinţă este o tortură, le amintea deţinuţilor scurgerea fiecărei ore a supliciului lor. Orologiul Bastiliei, împodobit cu chipuri, asemeni celor mai multe orologii din acea vreme, îl înfăţişa pe sfântul Petru în lanţuri.

Era ceasul când bieţilor captivi li se aducea mâncarea. Uşile, scârţâind pe uriaşele lor ţâţâni, făceau loc să treacă tăvilor şi coşurilor pline cu bucate, a căror calitate, după cum ne-a arătat domnul Baisemeaux însuşi, corespundea condiţiei fiecărui deţinut în parte. În această privinţă, cunoaştem teoriile domnului Baisemeaux, împărţitor suveran al bunătăţilor gastronomice şi bucătar-şef al închisorii regale, ale cărui panere încărcate urcau acum treptele reci, pentru a duce osândiţilor puţină mângâiere, aflată în fundul sticlelor umplute cu măsură.

Era totodată ceasul când domnul guvernator însuşi se aşeza la masă. În ziua aceea, el avea un oaspete, astfel că frigarea se învârtea în cuptor mai grea ca de obicei. Potârnichi fripte, alături de prepeliţe ce înconjurau un iepure împănat; pui de găină fierţi în zeama lor, muşchi prăjit şi stropit cu vin alb, anghinară de Guipuzcoa şi saramură de raci, iată, în afară de ciorbe şi alte gustări, care erau bunătăţile pregătite pentru domnul guvernator.

Baisemeaux, aşezat la masă, îşi freca mâinile de plăcere privindu-l pe domnul episcop de Vannes, care, încălţat cu cizme, ca un cavaler, îmbrăcat în cenuşiu, cu spada la şold, vorbea despre foamea lui de lup cu o nerăbdare pe care nu şi-o mai putea stăpâni.

Domnul Baisemeaux de Montlezun nu era deprins cu intimităţile înălţimii sale monseniorul de Vannes şi, în seara aceea, Aramis, cuprins de voioşie, îi făcea destăinuiri peste destăinuiri. Prelatul redevenise întrucâtva muşchetarul de altădată. Episcopul aproape că se pusese pe chef. Domnul Baisemeaux, la rândul lui, cu acea uşurinţă a oamenilor de rând, atinsese repede culmea voioşiei în faţa bunei dispoziţii, stăpânite totuşi, a oaspetelui său.

— Domnule – zise el – căci în astă-seară nu îndrăznesc să vă spun monseniore...

— Chiar aşa – aprobă Aramis – spune-mi domnule; uite, am cizme.

— Ei bine, domnule, ştiţi de cine îmi amintiţi în seara asta?

— Nu, pe legea mea! răspunse Aramis turnându-şi vin în pahar. Dar sper să-ţi amintesc de un oaspete plăcut.

— Îmi amintiţi de doi. Dragă François, prietene, închide, te rog, fereastra aceea: curentul ar putea să stânjenească pe înălţimea sa.

— Şi să plece! adăugă Aramis. Bucatele au fost aduse pe masă, le vom mânca fără lacheu. Îmi place tare mult, când mă găsesc în cerc restrâns, când stau cu un prieten...

Baisemeaux făcu o plecăciune plină de respect.

— Îmi place tare mult – continuă Aramis – să mă servesc singur.

— François, pleacă! ordonă Baisemeaux. Spuneam, aşadar, că înălţimea voastră îmi aduce aminte de două persoane: juna ilustră, şi anume răposatul domn cardinal, marele cardinal, acela de la La Rochelle, care purta cizme ca şi dumneavoastră. E adevărat?

— Da, pe legea mea! zise Aramis. Şi celălalt?

— Celălalt e un anumit muşchetar, foarte chipeş, foarte viteaz, îndrăzneţ şi veşnic fericit, care, din abate, s-a făcut muşchetar, şi din muşchetar abate.

Aramis catadicsi să zâmbească.

— Din abate – continuă Baisemeaux, încurajat de zâmbetul înălţimii sale – din abate, episcop, şi din episcop...

— Ah, să ne oprim aici, rogu-te! zise Aramis.

— Vă spun, domnule, că îmi faceţi impresia unui cardinal.

— Să lăsăm asta, dragă domnule Baisemeaux. Dumneata singur ai spus că port cizme ca un cavaler, dar nu vreau, totuşi, să mă pun rău cu biserica, chiar şi într-o seară ca asta.

— Aveţi, cu toate astea, anumite gânduri rele, monseniore.

— Oh, mărturisesc, rele ca tot ce este lumesc.

— Umblaţi prin oraş, pe străzi, cu mască?

— Aşa precum spui, cu mască.

— Şi spada tot o mai mânuiţi cu dibăcie?

— Cred că da, însă numai atunci când sunt silit. Fă-mi plăcerea şi cheamă-l pe François.

— Aveţi vinul alături.

— Nu pentru vin, ci pentru că e prea cald aici şi fereastra e închisă.

— Totdeauna când stau la masă închid ferestrele, ca să nu aud rondurile sau sosirea curierilor.

— Ah, da... Se aud când fereastra e deschisă?

— Foarte bine încă, şi asta stinghereşte. Înţelegeţi?

— Totuşi, mă înăbuş. François!

Lacheul intră.

— Deschide, te rog, fereastra, jupâne François – zise Aramis. Îngădui, dragă domnule Baisemeaux?

— Monseniorul e ca şi stăpân aici – răspunse guvernatorul.

Fereastra fu deschisă.

— Nu vi se pare – întrebă Baisemeaux – c-aţi rămas singur acum, după ce domnul de La Fère s-a reîntors la locuinţa sa de la Blois? E un prieten vechi, nu-i aşa?

— O ştii tot aşa de bine ca şi mine, Baisemeaux, fiindcă ai fost muşchetar ca şi noi.

— Ah, când sunt cu prietenii, nu mai socotesc nici anii, nici sticlele golite.

— Şi ai dreptate. Eu însă nu numai că-l iubesc pe domnul de La Fère, scumpe domnule Baisemeaux; îl venerez.

— Ei bine, eu – zise guvernatorul – e ciudat, dar eu îl prefer pe domnul d'Artagnan. Iată un om care bea zdravăn şi îndelung. Astfel de oameni îşi spun toate gândurile la beţie.

— Baisemeaux, îmbată-mă astă-seară, vreau să ne facem de cap ca pe vremuri. Şi dacă am vreo mâhnire în fundul inimii, îţi făgăduiesc că te voi lăsa s-o vezi aşa cum ai vedea un diamant în fundul paharului dumitale.

— Bravo! exclamă Baisemeaux.

Şi îşi umplu un pahar mare cu vin, pe care-l dădu pe gât, bucurându-se că poate fi părtaş la făptuirea de către episcop a unui păcat capital. În timp ce bea însă, nu observă că Aramis urmărea cu toată luarea-aminte cele mai mici zgomote din curtea închisorii.

Către ceasurile opt, la a cincea sticlă adusă pe masă de François, apăru un curier, dar, cu toate că acest curier făcu multă zarvă, Baisemeaux nu auzi nimic.

— Să-l ia dracu! rosti Aramis.

— Pe cine? Pe cine? întrebă Baisemeaux. Sper că nu e vorba de vinul pe care-l beţi şi nici de persoana care vă îndeamnă să-l beţi.

— Nu; e un cal care face, el singur, atâta zgomot în curte, cât ar putea să facă un escadron întreg.

— Bun! Trebuie să fie vreun curier – răspunse guvernatorul umplându-şi cu vârf încă un pahar. Da, să-l ia dracu ! Şi cât mai repede, ca să ne lase-n pace! Ura! Ura!

— Pe mine m-ai uitat, Baisemeaux! Paharul meu e gol – zise Aramis arătând un cristal sclipitor.

— P-onoarea mea, eşti încântător... François, vin!

François intră.

— Vin, nătăfleaţă, din cel mai bun!

— Da, domnule; dar... a venit un curier.

— Am zis să-l ia dracu!

— Domnule, totuşi...

— Să lase hârtiile la grefă; o să vedem mâine. Mâine vom avea timp; mâine va fi ziuă – zise Baisemeaux cântând oarecum ultimele cuvinte.

— Ah, domnule – bâigui soldatul François cu oarecare şovăială – domnule...

— Ia seama – zise Aramis – ia seama!

— La ce, scumpe domnule d'Herblay? întrebă Baisemeaux pe jumătate beat.

— O scrisoare trimisă prin curier unui guvernator de fortăreaţă poate fi uneori un ordin.

— Aproape totdeauna.

— Ordinele nu vin de la miniştri?

— Da, fără îndoială; însă...

— Iar miniştri nu fac decât să contrasemneze porunca regelui!

— S-ar putea să ai dreptate. Dar, oricum, e plictisitor, mai ales când te afli la o masă îmbelşugată, împreună cu un prieten bun! Ah, iertaţi-mă, domnule, uit că eu sunt gazdă şi că-i vorbesc unui viitor cardinal.

— Să lăsăm astea, dragă Baisemaux, şi să revenim la soldatul dumitale, la François.

— Ei bine, ce-a făcut François?

— A murmurat ceva.

— A greşit!

— Totuşi, a murmurat, înţelegi, cum că se petrece ceva neobişnuit. S-ar putea să nu greşească François că murmură, ci dumneata că nu-l auzi.

— Eu? Să greşesc eu în faţa lui François? Asta mi se pare prea de tot!

— O greşeală în serviciu. Iartă-mă, dar am crezut de datoria mea să-ţi fac o observaţie pe care o socot de mare importanţă.

— Oh, s-ar putea să ai dreptate – bolborosi Baisemeaux – ordinul regelui e sfânt! Dar ordinele care vin când stai la masă, repet, ce dracu...

— Dacă i-ai fi făcut asta marelui cardinal, hei!, dragul meu Baisemeaux, şi dacă acest ordin ar fi avut vreo importanţă...

— O fac pentru a nu stingheri un episcop; asta nu e o scuză? La dracu!

— Nu uita, Baisemeaux, că am purtat cândva tunică ostăşească şi că am obiceiul să văd pretutindeni consemne.

— Vreţi deci...?

— Vreau să-ţi faci datoria, prietene. Da, te rog, măcar faţă de soldatul ăsta.

— E-n regulă – zise Baisemeaux.

François aştepta încă.

— Să mi se aducă acel ordin al regelui – glăsui Baisemeaux. Apoi adăugă, mai încet: Ştiţi ce conţine? Am să vă spun; ceva foarte important, cam aşa: "Luaţi seama la focuri în preajma pulberăriei" sau: "Nu-l slăbiţi din ochi pe cutare, care e un evadat priceput". Ah, dacă aţi şti, monseniore, de câte ori, în toiul nopţii, am fost trezit din cel mai dulce, din cel mai adânc somn, de curieri care veneau în goana cailor pentru a-mi spune, sau mai degrabă pentru a-mi aduce un plic în care se găseau doar aceste cuvinte: "Domnule Baisemeaux, e ceva nou?" Se vede cât de colo că aceia care îşi pierd timpul scriind asemenea ordine n-au dormit niciodată la Bastilia. Altfel ar cunoaşte mai bine grosimea acestor ziduri, desimea rondurilor şi grija ofiţerilor mei. Dar, ce vreţi, monseniore, meseria lor este să scrie ca să mă tulbure pe mine când sunt mai liniştit; ca să mă tulbure când sunt mai fericit – adăugă Baisemeaux înclinându-se în faţa lui Aramis. Să-i lăsăm să-şi facă meseria.

— Iar dumneata fă-ţi-o pe-a dumitale – adăugă surâzând episcopul, a cărui privire era poruncitoare, în ciuda bunăvoinţei de care voia să dea dovadă.

François se ivi din nou. Baisemeaux îi smulse din mână ordinul trimis de miniştri. Îl desfăcu încet şi îl citi pe îndelete. Aramis se prefăcea că bea, ca să-l vadă mai bine pe amfitrion prin sticla paharului. Apoi, după ce citi:

— Ce spuneam eu adineauri? zise Baisemeaux.

— Ce este? întrebă episcopul.

— Un ordin de punere în libertate. Vă întreb, asta e o veste ca să ne tulbure pe noi acum?

— E o veste mare pentru cel care o aşteaptă, trebuie să recunoşti, dragul meu guvernator.

— Dar la ceasurile opt seara?

— O dovadă de milă.

— Milă, milă, nimic de zis; dar e pentru nemernicul acela care se plictiseşte, nu pentru mine care mă distrez! rosti Baisemeaux cu indignare.

— Pierzi ceva prin asta? Deţinutul care ţi se ia făcea parte cumva din rândul celor mari?

— Ah, pe naiba! Un neisprăvit, un şoarece, un cinci franci pe zi!

— Ia să văd! ceru domnul d'Herblay. Se poate?

— Poftim, citiţi!

— Scrie grabnic pe hârtie. Ai băgat de seamă, nu-i aşa?

— Asta-i bună!... Grabnic!... Un om care stă aici de zece ani de zile! Se grăbesc acum să-i dea drumul; tocmai astă-seară, la ceasurile opt.

Şi Baisemeaux, înălţând din umeri cu un dispreţ suveran, aruncă ordinul pe masă şi începu să mănânce din nou.

— Aşa se întâmplă mai totdeauna – vorbi el cu gura plină – arestează omul într-o bună zi, îl hrănesc timp de zece ani şi-ţi scriu: "Fii cu ochii în patru asupra insului!" sau: "Ţine-l strâns!" .Şi pe urmă, când te-ai obişnuit să vezi în deţinut un om primejdios, deodată, fără motiv, fără să fii prevenit, îţi scriu: "Pune-l în libertate!" Ba încă mai şi adaugă pe misiva lor: Grabnic! Înţelegeţi, monseniore, ai pentru ce să înalţi din umeri!

— Ce vrei! zise Aramis. Te indignezi, dar execuţi ordinul.

— Bun! Bun! îl execuţi... Oh, puţintică răbdare!... Să nu vă închipuiţi cumva că sunt un sclav.

— Doamne, preascumpe domnule Baisemeaux, cine a spus asta? Se ştie doar cât de mult ţii la independenţa dumitale.

— Slavă Domnului!

— Dar ţi se cunoaşte şi inima bună.

— Ah, ce să mai vorbim!

— Şi supunerea faţă de superiori. Când ai fost odată soldat, vezi dumneata, Baisemeaux, îţi rămâne în sânge.

— De aceea, mă voi supune întocmai, şi mâine dimineaţă, în revărsatul zorilor, deţinutul cu pricina va fi pus în libertate.

— Mâine?

— În zori.

— De ce nu astă-seară, mai ales că scrisoarea are pe plic şi înăuntru menţiunea: Grabnic?

— Pentru că astă-seară stăm la masă şi avem şi noi graba noastră, nu-i aşa?

— Dragă Baisemeaux, cu toate că sunt încălţat cu cizme, mă simt preot, şi milostivirea e pentru mine o îndatorire mai apăsătoare decât foamea şi setea. Acest nenorocit a suferit atâta timp, întrucât îmi spui că e, de zece ani, pensionarul dumitale. Scurtează-i suferinţa. Îl aşteaptă o clipă fericită, redă-i-o cât mai repede. Dumnezeu te va răsplăti cu ani de fericire în paradisul lui.

— Vreţi asta?

— Te rog chiar.

— Acum, în timpul cinei...?

— Te rog; fapta dumitale îţi va aduce zece Benedicţiuni.

— Fie precum doriţi. Dar atunci înseamnă că vom mânca bucatele reci.

— Oh, asta nu e nici o pagubă!

Baisemeaux se plecă pe spate spre a-l suna pe François, apoi, printr-o mişcare foarte firească, se întoarse cu faţa la uşă.

Ordinul rămăsese pe masă. Aramis prinse momentul când Baisemeaux se uita în altă parte, pentru a lua hârtia şi a o schimba cu o alta, îndoită în acelaşi fel, şi pe care o scosese din buzunarul său.

— François – zise guvernatorul – să vină aici domnul major, împreună cu temnicerii de la Bertaudière.

François ieşi înclinându-se, şi cei doi meseni rămaseră din nou singuri.

XI

GENERALUL ORDINULUI

Între cei doi meseni se lăsă o clipă de tăcere, în cursul căreia Aramis nu-l slăbea din ochi pe guvernator. Acesta părea că nu prea voia să-şi întrerupă ospăţul şi se vedea cât de colo că încerca să caute un motiv oarecare, bun sau rău, pentru a mai zăbovi puţin, măcar până la desert. Şi, pe neaşteptate, se păru că găsise acest motiv.

— Ei, dar stai! strigă el. E cu neputinţă!

— Cum cu neputinţă? întrebă Aramis. Ia să vedem, dragă prietene, ce este cu neputinţă?

— E cu neputinţă să dai drumul unui deţinut la un ceas ca ăsta. Unde se va duce, el care nu cunoaşte Parisul?

— Se va duce unde va vedea cu ochii.

— Da, dar asta-i ca şi cum ai pune în libertate un orb.

— Am o trăsură, îl voi duce acolo unde va voi să meargă.

— Aveţi răspuns la toate... François, spune-i domnului major să se ducă să deschidă celula lui Seldon, la Bertaudière, nr. 3.

— Seldon? rosti Aramis fără să pară surprins. Ai spus Seldon, nu-i aşa?

— Am spus Seldon. E numele celui pus în libertate.

— Oh, poate vrei să zici Marchiali – rosti episcopul.

— Marchiali? Ah, da! Ba nu, Seldon.

— Cred că te înşeli, domnule Baisemeaux.

— Am citit ordinul.

— Şi eu.

— Şi am văzut scris Seldon cu litere uite aşa de mari.

Baisemeaux arăta cu degetul.

— Iar eu am citit Marchiali cu litere atâtica.

Şi Aramis arătă cu două degete.

— De fapt, să lămurim cazul – zise Baisemeaux, foarte sigur de el. Hârtia e aci, e destul s-o citim.

— Eu văd: "Marchiali" – reluă Aramis desfăcând hârtia. Uite!

Baisemeaux îşi aruncă ochii peste hârtie şi braţele îi căzură deodată moi.

— Da, da – murmură el încremenit – da, Marchiali. Scrie limpede, Marchiali! E adevărat!

— Ah!

— Cum?! Omul despre care mi se tot vorbeşte mereu? Omul asupra căruia mi se atrage în fiecare zi luarea-aminte?

— Aici scrie Marchiali – stărui cu neînduplecare Aramis.

— Trebuie să recunosc că aşa e, monseniore, însă nu mai înţeleg nimic din toată povestea asta.

— Ochii nu te înşală totuşi.

— Pe cinstea mea, s-ar zice că aşa scrie, Marchiali!

— Şi cu slove de-o şchioapă încă.

— E nemaipomenit! Văd şi acum ordinul cu numele lui Seldon, un irlandez. Îl văd bine. Ah, ba chiar îmi amintesc că sub acest nume era o pată de cerneală.

— Nu, nu văd nici o pată, nici un pic de cerneală.

— Oh, la naiba, ba da! Era aşa de mare, că am scuturat cu mâna mea cenuşa ce mai rămăsese pe acea pată.

— În sfârşit, oricum ar fi, dragă domnule Baisemeaux – i-o tăie Aramis – şi orice-ai fi făcut dumneata, ordinul spune limpede să fie eliberat Marchiali, cu sau fără pată.

— Ordinul spune să fie eliberat Marchiali – repetă ca un papagal Baisemeaux, care încerca să-şi adune gândurile.

— Şi-l vei pune în libertate pe acest deţinut. Dacă inima te îndeamnă să-i dai drumul şi lui Seldon, îţi declar că nu mă voi împotrivi pentru nimic în lume.

Aramis punctă această frază printr-un surâs a cărui ironie sfârşi prin a-l dezmetici pe Baisemeaux, făcându-l să prindă curaj.

— Monseniore – întrebă el – acest Marchiali nu e acelaşi deţinut pe care, mai alaltăieri, un preot, duhovnic al ordinului nostru, a venit să-l viziteze atât de imperios şi în mare taină?

— Nu ştiu nimic despre asta, domnule – răspunse episcopul.

— Totuşi nu-i mult de-atunci, scumpe domnule d'Herblay.

— Se poate; dar la noi, domnule, e bine ca omul de azi să nu mai ştie ce-a făcut omul de ieri.

— Oricum – rosti Baisemeaux – vizita duhovnicului iezuit i-a adus noroc acestui deţinut.

Aramis nu mai răspunse nimic şi reîncepu să mănânce şi să bea. Baisemeaux însă, fără a se mai atinge de nimic din ceea ce era pe masă, începu să cerceteze din nou ordinul, întorcându-l şi pe o faţă şi pe alta. În împrejurări obişnuite, această iscodire ar fi făcut ca atât de puţin stăpânitul Aramis să se înroşească până în vârful urechilor; acum însă, episcopul de Vannes nu se înfurie pentru atâta lucru, mai ales după ce-şi spusese în sinea lui că ar fi primejdios să se înfurie.

— Aşadar, îi vei da drumul lui Marchiali? zise el. Oh, straşnic e vinul ăsta vechi şi parfumat, dragul meu guvernator!

— Monseniore – răspunse Baisemeaux – îi voi da drumul deţinutului Marchiali numai după ce voi fi chemat înapoi curierul care a adus ordinul şi mai ales după ce, interogându-l, mă voi fi convins că...

— Ordinele sunt pecetluite şi curierul n-are cum să afle ce-i înăuntru. Cum vrei atunci să fii convins, ia spune?

— Fie, monseniore; dar voi trimite ordinul înapoi la minister, şi acolo domnul de Lyonne sau îl va retrage, sau îl va aproba.

— Le ce bun toate astea? zise Aramis cu multă stăpânire de sine.

— La ce bun?

— Da, mă întreb la ce-ar servi?

— Ar servi să nu facem vreo greşeală, monseniore, să nu încălcăm respectul pe care orice subaltern îl datorează superiorilor lui, să nu nesocotim îndatoririle pe care ni le impune slujba.

— Foarte bine, ai vorbit atât de înţelept, că te-am admirat. E adevărat, un subaltern datorează respect superiorilor lui; e vinovat atunci când greşeşte şi va fi pedepsit dacă nesocoteşte legile sau îndatoririle serviciului său.

Baisemeaux se uită la episcop cu o mare uimire.

— Înseamnă – urmă Aramis – că vrei să întrebi mai departe, pentru a fi cu cugetul împăcat, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

— Şi că, dacă un superior îţi ordonă, te vei supune, da?

— De asta nici să nu vă îndoiţi, monseniore.

— Dumneata cunoşti semnătura regelui, domnule Baisemeaux?

— Da, monseniore.

— Nu se află pe acest ordin de punere în libertate?

— Ba da, dar se poate...

— Să fie falsă, nu-i aşa?

— S-a mai întâmplat, monseniore.

— Ai dreptate. Dar pe a domnului de Lyonne?

— O văd limpede pe ordin; dar, aşa cum se poate ca semnătura regelui să fie contrafăcută, cu atât mai mult se poate să fie contrafăcută aceea a domnului de Lyonne.

— Mergi pe drumul logicii cu paşi de uriaşi, domnule Baisemeaux – zise Aramis – şi argumentarea dumitale e fără cusur. Dar pe ce te bizui dumneata ca să crezi că aceste semnături sunt false?

— Pe următorul lucru: lipsa semnatarilor. Nimeni nu poate controla semnătura maiestăţii sale, iar domnul de Lyonne nu e aici ca să-mi spună că el a semnat.

— Ei bine, domnule Baisemeaux – vorbi Aramis aţintindu-şi asupra guvernatorului privirea sa de vultur – îmi însuşesc în mod sincer îndoielile dumitale, ca şi felul cum vrei să le limpezeşti, încât am să iau în mână o pană, dacă dumneata ai să mi-o dai.

Baisemeaux îi dădu o pană.

— Şi o foaie de hârtie albă – adăugă Aramis.

Baisemeaux îi întinse hârtia.

— Voi scrie acum, eu, care sunt de faţă, care nu pot fi pus la îndoială – nu-i aşa? – un ordin căruia, sunt sigur, îi vei da crezare, oricât de neîncrezător ai fi dumneata.

Baisemeaux păli în faţa unei siguranţe atât de neclintite. I se părea că vocea lui Aramis, aşa de fermecătoare şi de voioasă până mai adineauri, devenise funebră şi sinistră, că lumânările din sfeşnice se schimbaseră în făclii ce luminează un cavou şi că vinul din pahare se transformase în potire de sânge.

Aramis luă pana şi începu să scrie. Baisemeaux citea, îngrozit, peste umărul lui:

A.M.D.G. – scrise episcopul şi făcu o cruce deasupra acestor patru litere, care însemnau: Ad majoretn Dei gloriam. Apoi continuă:

Dorim ca ordinul prezentat domnului Baisemeaux de Montlezun, guvernator din partea regelui al castelului Bastiliei, să fie socotit de el bun şi temeinic şi adus numaidecât la îndeplinire.

Semnat: d' HERBLAY,

generalul ordinului prin graţia lui Dumnezeu.

Baisemeaux fu atât de uluit, încât trăsăturile feţei îi rămaseră înlemnite, buzele căscate, ochii încremeniţi. Nu făcu nici o mişcare, nu scoase o vorbă. În vasta încăpere nu se auzea decât bâzâitul unei musculiţe ce se învârtea în jurul lumânărilor.

Aramis, fără a-i mai arunca măcar o privire omului pe care-l adusese într-o stare atât de jalnică, scoase din buzunar o cutioară în care se afla ceară neagră, închise scrisoarea, o pecetlui cu un sigiliu agăţat la pieptul său, sub încheietoarea hainei, şi după ce toate aceste operaţii fură terminate îi înmână, fără să spună nimic, misiva domnului Baisemeaux. Acesta, ale cărui mâini tremurau de-ţi făceau mai mare mila, îşi plimbă privirea tulbure şi năucă pe deasupra hârtiei. O ultimă lucire de spaimă şi surpriză îi mai brăzdă o clipă chipul, apoi căzu pe un scaun, ca lovit în moalele capului.

— Haide, haide – vorbi Aramis după o lungă tăcere, în timpul căreia guvernatorul Bastiliei îşi recăpăta încetul cu încetul stăpânirea de sine – nu mă face să cred, domnule Baisemeaux, că prezenţa generalului ordinului ar fi tot atât de cutremurătoare ca aceea a lui Dumnezeu şi că-l ucide pe cel ce l-a văzut. Curaj! Ridică-te, dă-mi mâna şi supune-te!

Baisemeaux, liniştit, dacă nu mulţumit, ascultă, îi sărută mâna lui Aramis şi se ridică.

— Să mă supun numaidecât? murmură el.

— Oh, fără exagerări, scumpa mea gazdă! Aşază-te din nou la locul dumitale şi să cinstim cum se cuvine acest minunat desert.

— Monseniore, nu-mi pot reveni uşor dintr-o astfel de lovitură; eu care am râs, am glumit cu înălţimea voastră! Eu care am avut cutezanţa să vă pun pe picior de egalitate cu mine!

— Taci, bătrânul meu camarad – răspunse episcopul, care simţea cât de mult fusese întinsă coarda şi cât de primejdios ar fi dacă s-ar întâmpla să plesnească – taci. Să ne trăim fiecare viaţa: tu, având ocrotirea şi prietenia mea; eu, supunerea ta. Aceste două tributuri plătite cu credinţă, să rămânem mai departe voioşi.

Baisemeaux stătu puţin pe gânduri; întrezări, într-o clipire, urmările eliberării unui deţinut pe baza unui ordin fals, dar, punând în balanţă garanţia pe care i-o oferea ordinul oficial al generalului, nu se mai sperie de nimic. Aramis îi citea parcă gândurile.

— Dragul meu Baisemeaux – îi spuse el – eşti un neghiob. Dezbară-te de obiceiul de a mai sta pe gânduri când eu îmi dau osteneala să gândesc pentru dumneata.

Şi, la un nou gest al său, Baisemeaux se înclină încă o dată.

— Ce trebuie să fac acum? întrebă el.

— Ce trebuie să faci când dai drumul unui deţinut?

— Pentru asta am regulamentul.

— Ei bine, urmează regulamentul, dragul meu.

— Mă duc cu majorul meu la camera osânditului şi-l iau cu mine, dacă e un personaj de seamă.

— Şi acest Marchiali nu e un personaj de seamă? întrebă cu un aer nepăsător Aramis.

— Nu ştiu – răspunse guvernatorul ca şi cum ar fi zis: "Asta să mi-o arăţi dumneata".

— Atunci, dacă nu ştii, înseamnă că am dreptate; poartă-te cu acest Marchiali aşa cum te porţi cu cei mici.

— Bine. Voi urma regulamentul.

— Aşa!

— Regulamentul spune că temnicerul, sau unul dintre subofiţeri, îl va aduce pe deţinut la guvernator, în grefă.

— Ei bine, dar e foarte cuminte astfel. Şi pe urmă?

— Pe urmă i se dau înapoi deţinutului lucrurile de preţ pe care le avea la el în momentul încarcerării, hainele, hârtiile, dacă ordinul ministrului nu dispune altfel.

— Cum sună ordinul ministrului în legătură cu acest Marchiali?

— Nu spune nimic, căci nenorocitul a venit aici fără lucruri de preţ, fără hârtii, aproape fără haine.

— Atunci, totul e simplu! Într-adevăr, Baisemeaux, te sperii de orice fleac! Rămâi deci aici şi trimite să-l aducă pe deţinut la Guvernământ.

Baisemeaux se supuse. Îl chemă pe locotenentul său şi-i dădu un consemn, pe care acesta îl transmise, fără să se tulbure, cui trebuia. O jumătate de ceas mai târziu se auzi o uşă închizându-se în curte: era uşa de la turnul care îşi lăsa prada să se bucure de libertate.

Aramis suflă în toate lumânările ce ardeau în încăpere. Lăsă una singură aprinsă, de după uşă. Această lumină tremurătoare nu îngăduia privirii să distingă bine lucrurile din jur. Învălmăşea contururile şi feţele prin pâlpâirea licăririlor ei slabe.

Paşii se apropiară.

— Du-te înaintea oamenilor dumitale – îi spuse Aramis lui Baisemeaux.

Guvernatorul se supuse. Sergentul şi temnicerii dispărură. Baisemeaux se întoarse înăuntru, urmat de un deţinut.

Aramis se aşeză în umbra; vedea, fără să fie văzut. Baisemeaux, cu glas tulburat, îi aduse la cunoştinţă tânărului ordinul care îi reda libertatea. Deţinutul ascultă fără să facă nici un gest, fără să rostească o singură vorbă.

— Trebuie să juri, aşa cere regulamentul – adăugă guvernatorul – că nu vei spune nimic nimănui din tot ce-ai văzut sau ai auzit la Bastilia.

Deţinutul zări o cruce; întinse mâna şi jură din vârful buzelor.

— Acum, domnule, eşti liber; încotro ai de gând s-o apuci?

Deţinutul întoarse capul, ca spre a căuta la spatele lui un sprijin pe care trebuia să se bizuie. Atunci Aramis ieşi din umbră.

— Iată-mă – zise el – gata să-l ajut pe domnul cu tot ce-mi va cere.

Deţinutul roşi uşor şi, fără nici o şovăire, făcu un pas şi-şi trecu braţul pe sub acela al lui Aramis.

— Dumnezeu să te aibă în sfânta sa pază! rosti el cu un glas care, prin hotărârea lui, îl făcu pe guvernator să tresară, într-atât tonul acesta îl uimise.

Aramis, strângând mâinile lui Baisemeaux, îi spuse:

— Ordinul meu crezi că te stânjeneşte? Te temi că-l va găsi cineva, dacă ar scotoci pe aici?

— Vreau să-l păstrez, monseniore – răspunse Baisemeaux. Dacă va fi găsit la mine, ăsta va fi un semn neîndoielnic că voi fi pierdut, şi, în acest caz, veţi fi pentru mine un ultim şi puternic sprijin.

— Fiind complicele dumitale, asta vrei să spui, nu-i aşa? replică Aramis ridicând din umeri. Adio, Baisemeaux! zise apoi.

Caii aşteptau afară, bătând din copite de nerăbdare. Baisemeaux îl conduse pe episcop până la capătul de jos al scării. Aramis îl îndemnă pe însoţitorul lui să se urce în trăsură, se urcă şi el apoi şi, fără a-i mai da alt ordin vizitiului, zise:

— Gata!

Trăsura porni cu un uruit îngrozitor pe caldarâmul curţii. Un ofiţer, cu o faclă aprinsă, mergea înaintea cailor şi dădea fiecărui corp de gardă ordinul de liberă trecere.

În timpul cât toate acele porţi se deschiseră şi se închiseră în urma lor, Aramis stătu cu răsuflarea la gură şi i s-ar fi putut auzi inima bătându-i cu putere în coşul pieptului. Deţinutul, ghemuit într-un colţ al trăsurii, nu dădea nici el semn de viaţă. În sfârşit, o zdruncinătură, mai mare decât celelalte, le dădu de veste că ultimul şanţ fusese trecut. În urma trăsurii se închidea ultima poartă, aceea din strada Saint-Antoine. Nu se mai vedeau ziduri nici la stânga, nici la dreapta; pretutindeni cer, pretutindeni libertate, pretutindeni viaţă.

Caii, struniţi bine de o mână vânjoasă, merseră încet până în mijlocul cartierului. De acolo porniră la trap. Încetul cu încetul, fie că se încălziseră, fie că erau îmboldiţi, începură să gonească, şi, odată ajunsă la Bercy, trăsura părea că zboară, aşa de iute alergau bidiviii. Caii galopară astfel până la Ville-neuve-Saint-Georges, unde erau pregătiţi alţii de schimb. De aici, patru cai, în loc de doi, porniră cu trăsura înspre Melun, oprindu-se puţin în mijlocul pădurii de la Semart. Ordinul, fără îndoială, îi fusese dat de mai înainte surugiului, căci Aramis nici nu avu nevoie să-i mai facă vreun semn.

— Ce este? întrebă deţinutul, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis lung.

— Este, monseniore – răspunse Aramis – că, înainte de a merge mai departe, trebuie să stăm de vorbă, alteţa voastră regală şi cu mine.

— Voi aştepta prilejul, domnule – zise tânărul prinţ.

— Nu poate fi unul mai bun decât acesta, monseniore: suntem în mijlocul pădurii, nimeni nu ne poate auzi.

— Dar surugiul?

— Surugiul acestei diligenţe e surd şi e mut, monseniore.

— Sunt al dumitale, domnule d'Herblay.

— Vreţi să rămânem în trăsură?

— Da; stăm bine aici şi mi-e dragă această trăsură; ea m-a readus la libertate.

— Prea bine, monseniore... Încă o măsură de prevedere însă.

— Care?

— Ne aflăm aici pe drumul cel mare; s-ar putea să treacă niscaiva călăreţi sau alte trăsuri, în călătorie ca şi noi, şi care, văzându-ne că stăm pe loc, ar crede că ni s-a întâmplat ceva. Să ne ferim de a primi vreun ajutor ce ne-ar stingheri.

— Spune-i vizitiului să tragă trăsura într-o cărare mai lăturalnică.

— Tocmai asta voiam să şi fac, monseniore.

Aramis îi făcu un semn mutului, atingându-l cu vârful degetului. Acesta se dădu jos de pe capră, apucă cei doi cai, din faţă, de căpestre şi-i trase în tufişurile dese, prin iarba moale a unei cărări întortocheate, la capătul căreia, în această noapte fără lună, norii formau o perdea mai neagră decât o pată de cerneală. Acestea făcute, omul se trânti pe un povârniş, în apropierea cailor, care smulgeau cu dinţii firele de iarbă din dreapta şi din stânga lor.

— Te ascult – zise tânărul prinţ către Aramis. Dar ce faci acolo?

— Scot fultuiala din pistoale, căci nu mai avem nevoie acum de ele, monseniore.

XII

ISPITITORUL

— Prinţul meu – începu Aramis, întorcându-se în trăsură, cu faţa către însoţitorul său – oricât de slabă făptură aş fi eu, oricât de fără merit ca înţelepciune, oricât de neînsemnat pe treapta fiinţelor care cugetă, niciodată nu mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu un om, fără a-i pătrunde gândurile dincolo de această mască vie care sunt chipurile noastre, fără a-i cunoaşte toate ascunzişurile. Astă-seară însă, în întunericul ce ne învăluie, în tăcerea în care vă văd, nu pot citi nimic în trăsăturile voastre, şi ceva îmi spune că-mi va fi greu să vă smulg un cuvânt sincer de pe buze. Vă rog, deci, nu din dragoste pentru mine, căci supuşii nu valorează nimic în balanţa pe care o ţin în mâna lor prinţii, ci din dragoste pentru voi înşivă, să ascultaţi fiecare silabă a mea, fiecare inflexiune a glasului meu, căci, în împrejurările deosebite în care ne aflăm, ele vor avea un înţeles şi o greutate cum niciodată vorbele unui om n-au avut pe această lume.

— Ascult – repetă tânărul prinţ cu hotărâre – ascult, fără să mă las ademenit de nici o ambiţie, fără să mă tem de nimic din cele ce ai să-mi spui.

Şi se adânci şi mai mult în pernele moi ale trăsurii, încercând să-şi ascundă de însoţitorul său nu numai ochii, dar parcă şi prezenţa persoanei sale.

Bezna era groasă şi se lăsa, largă şi de nepătruns, din vârfurile încrengănate ale copacilor. Trăsura, cu uşile şi ferestrele închise, n-ar fi îngăduit să se strecoare înăuntru nici cea mai mică rază de lumină, chiar dacă vreun firişor scânteietor s-ar fi furişat printre valurile de negură ce se învălătuceau pe cărarea pădurii.

— Monseniore – reluă Aramis – cunoaşteţi povestea guvernului care cârmuieşte astăzi Franţa. Regele s-a ridicat dintr-o copilărie captivă, cum a fost şi a voastră, întunecată cum a fost şi a voastră, încercuită cum a fost şi a voastră. Numai că, în loc să fi cunoscut, ca voi, sclavia închisorii, bezna singurătăţii, apăsarea unei vieţi ascunse, a trebuit să îndure toate mizeriile, toate umilinţele, toate înjosirile la lumina zilei, sub soarele nemilos al regalităţii; aceasta e o poziţie scăldată în strălucire, unde orice pată pare o dâră de noroi, unde orice glorie pare o pată. Regele a suferit mult, urăşte deci mult şi e setos de răzbunare. Va fi un rege rău. Nu spun că va face să curgă sânge ca Ludovic al XI-lea sau Carol al IX-lea, căci el nu are de răzbunat insulte de moarte; dar îşi va stoarce supuşii de bani şi de averi, căci a cunoscut prea mult sărăcia şi lipsa de bani. Îmi pun, deci, de la început, conştiinţa la adăpost judecând pe faţă meritele şi scăderile acestui prinţ, şi, dacă-l condamn, o fac cu cugetul împăcat.

Aramis se opri o clipă. Nu pentru a asculta dacă liniştea pădurii era tot aşa de mare, ci pentru a-şi rândui şi mai bine gândunle în adâncul minţii lui, pentru a lăsa timp acestor gânduri să se întipărească puternic în mintea ascultătorului său.

— Dumnezeu face bine tot ceea ce face – continuă episcopul de Vannes – şi de asta sunt atât de pătruns în sinea mea, încât m-am socotit totdeauna fericit că am fost ales de el ca păstrător al tainei pe care v-am ajutat s-o descoperiţi. Acestui Dumnezeu al dreptăţii şi al prevederii îi trebuia o unealtă dârză, stăruitoare, neclintită, pentru a îndeplini o faptă mare. Această unealtă sunt eu. Am dârzenia, stăruinţa, convingerea de care e nevoie; cârmuiesc un popor misterios care a luat ca îndreptar porunca însăşi a lui Dumnezeu: Patiens, quia aeternus! ("E răbdător, căci e veşnic")

Prinţul făcu o mişcare.

— Văd, monseniore – zise Aramis – că ridicaţi fruntea şi că acest popor pe care-l conduc eu vă uimeşte. Nu ştiaţi că aveţi de-a face cu un rege. Oh, monseniore, regele unui popor umil, al unui popor dezmoştenit; umil, fiindcă n-are putere decât târându-se; dezmoştenit, fiindcă totdeauna, aproape totdeauna de când e lumea aceasta, poporul meu nu seceră holdele pe care le seamănă şi nu mănâncă fructele pe care le creşte. Munceşte din greu pentru o abstracţie, îşi adună toate moleculele puterii lui pentru a zămisli din ea un om, şi acestui om, cu sudoarea frunţii lui, îi încropeşte un nor din care geniul celui ales trebuie să facă, la rândul său, un nimb aurit de razele tuturor coroanelor creştinătăţii. Iată omul pe care-l aveţi alături, monseniore. El a venit să vă spună că v-a scos din abis cu un scop măreţ şi că, în vederea acestui ţel măreţ, vrea să vă ridice deasupra puterilor pământeşti, deasupra lui însuşi.

Prinţul atinse uşor cu mâna braţul lui Aramis.

— Îmi vorbeşti – zise el – de ordinul religios al cărui şef eşti. Din cuvintele dumitale înţeleg că, în ziua când vei vrea să-l dărâmi din slavă pe acela pe care-l vei fi ridicat acolo, îţi va fi foarte uşor s-o faci, şi că ţii în mâna dumitale fiinţa pe care abia ai scos-o din beznă.

— Alungaţi asemenea gânduri, monseniore! replică episcopul. N-aş îndrăzni să intru într-un joc atât de primejdios cu alteţa voastră regală, dacă n-aş avea un dublu interes ca să câştig partida. În ziua când veţi fi înălţat, veţi fi înălţat pentru totdeauna. Urcând, veţi arunca la o parte scara pe care aţi păşit, o veţi face să se rostogolească atât de departe, încât niciodată ea nu se va mai ivi în faţa voastră pentru a vă reaminti că are dreptul la recunoştinţă.

— Oh, domnule!

— Exclamaţia voastră, monseniore, vine din adâncurile inimii. Mulţumesc. Credeţi-mă că năzuiesc la ceva mai mult decât la recunoştinţă; sunt încredinţat că, ajuns acolo unde trebuie să fiţi, mă veţi socoti şi mai vrednic încă de a vă fi prieten, şi atunci, împreună, vom face, monseniore, lucruri atât de mari, încât se va vorbi multă vreme despre ele, până peste veacuri.

— Spune-mi, domnule, spune-mi fără înconjur, ce sunt eu astăzi şi ce vrei dumneata să fiu mâine.

— Sunteţi fiul regelui Ludovic al XIII-lea, sunteţi fratele regelui Ludovic al XIV-lea, sunteţi moştenitorul direct şi legitim al tronului Franţei. Păstrându-vă lângă el, aşa cum l-a păstrat pe DOMNUL, fratele vostru mai mic, regele şi-ar fi rezervat dreptul de a fi suveran legitim. Numai medicii şi Dumnezeu puteau să-i pună la îndoială acest drept. Doctorii ţin însă totdeauna mai mult la un rege care este, decât la unul care nu este. Dumnezeu ar săvârşi o greşeală făcându-i rău unui prinţ care e un om bun. Dar Dumnezeu a voit să fiţi asuprit, şi această asuprire vă încununează astăzi rege al Franţei. Aveţi deci dreptul de a domni, fiindcă acest drept vi se contestă, aveţi dreptul de a fi recunoscut, fiindcă sunteţi ţinut ascuns; sunteţi de sânge divin, fiindcă nimeni n-a îndrăznit să vă verse sângele, aşa cum au făcut cu acela al servitorilor voştri. Vedeţi, prin urmare, cât de mult a făcut, pentru voi acest Dumnezeu pe care l-aţi învinuit de atâtea ori că a făcut totul împotriva voastră. V-a înzestrat cu trăsăturile, cu talia, cu vârsta şi cu vocea fratelui vostru, şi toate motivele asupririi voastre vor deveni motivele unei înălţări triumfale. Mâine, poimâine, cu primul prilej, fantomă regală, umbră vie a lui Ludovic al XIV-lea, vă veţi aşeza pe tronul său, de unde voinţa lui Dumnezeu, încredinţată spre îndeplinire unui braţ omenesc, îl va fi aruncat pentru totdeauna.

— Înţeleg – rosti prinţul – dar nu trebuie să fie vărsat sângele fratelui meu.

— Veţi fi singurul judecător al soartei lui.

— Taina aceea, folosita în dauna mea...

— O veţi folosi, la rându-vă, împotriva lui. Ce-a făcut el pentru a o ascunde? V-a ascuns. Asemănare vie cu el, aţi fi dat pe faţă complotul lui Mazarin şi al Anei de Austria. Voi, prinţul meu, veţi avea acelaşi interes să-l ascundeţi pe cel ce vă va semăna ca prizonier, aşa cum voi îi semănaţi lui ca rege.

— Mă întorc la cele ce te-am mai întrebat. Cine-l va ţine ascuns?

— Cei ce v-au ţinut ascuns pe voi.

— Dumneata cunoşti această taină, de care te-ai folosit spre a-mi veni în sprijin. O mai cunoaşte cineva?

— Regina-mamă şi doamna de Chevreuse.

— Ce vor face ele?

— Nimic, dacă veţi voi aşa.

— Cum asta?

— Cum au să vă recunoască ele, dacă veţi face în aşa fel încât să nu fiţi recunoscut?

— Ai dreptate. Sunt însă piedici mai greu de trecut.

— Care, prinţe?

— Fratele meu e însurat; nu pot să iau soţia fratelui meu.

— Voi face ca o despărţire să fie încuviinţată de Spania; e în interesul politicii voastre viitoare, al moralei umane. Tot ce va fi cu adevărat nobil şi cu adevărat de folos pe lumea aceasta, va fi de părerea noastră.

— Regele, întemniţat, va vorbi.

— Cui vreţi să vorbească? Zidurilor?

— Numeşti ziduri oamenii în care îţi vei pune încrederea?

— La nevoie, da, alteţa voastră regală. De altminteri...

— De altminteri...?

— Vream să spun că voinţa lui Dumnezeu nu se opreşte la jumătatea drumului. Toate planurile de această însemnătate sunt întregite de rezultate, ca într-un calcul geometric. Regele, întemniţat, nu va fi pentru voi o stânjenire, aşa cum aţi fost voi pentru regele care domnea. Dumnezeu a zămislit acest suflet plin de ambiţie şi de nerăbdare. Pe urmă l-a moleşit, l-a slăbit, copleşindu-l cu onoruri şi cu obişnuinţa puterii suverane. Dumnezeu, care vrea ca încheierea acelui calcul geometric de care am avut cinstea de a vă pomeni să fie urcarea voastră pe tron şi înfrângerea celor ce vă stăteau împotrivă, a hotărât ca învinsul să-şi sfârşească repede suferinţele, după sfârşitul suferinţelor voastre. A pregătit deci acest suflet şi acest trup pentru o agonie cât mai scurtă. Aruncat în temniţă ca un muritor de rând, închis împreună cu îndoielile voastre, lipsit de orice, obişnuindu-vă cu o viaţă aspră, voi aţi rezistat. Dar fratele vostru, captiv, dat uitării, îndepărtat de plăceri, nu va putea să îndure această ocară, şi Dumnezeu îi va lua sufletul la timpul voit, adică foarte curând.

În acest moment al sumbrei analize a lui Aramis, o pasăre de noapte scoase din adâncul tufişurilor acel croncănit jalnic şi prelung ce face să tresară orice vietate din jur.

— Îl voi surghiuni pe regele detronat – zise Filip străbătut de un fior – va fi mai omeneşte aşa.

— Bunul plac al regelui va hotărî în această privinţă – răspunse Aramis. Deocamdată, am pus bine problema? Am găsit bine rezolvarea, potrivit dorinţelor şi prevederilor alteţei voastre regale?

— Da, domnule, da; n-ai uitat nimic, decât poate două lucruri.

— Primul...?

— Să vorbim cu aceeaşi sinceritate de care am dat dovadă în convorbirea noastră de până acum; să vorbim despre cauzele care pot duce la năruirea speranţelor pe care ni le facem; să vorbim despre primejdiile care ne pasc.

— Vor fi mari, nesfârşite, îngrozitoare, de neînvins, dacă, după cum v-am spus, totul nu ne va ajuta să le reducem la zero. Nu vor exista primejdii nici pentru voi, nici pentru mine, dacă stăruinţa şi voinţa alteţei voastre regale vor fi deopotrivă de mari ca această desăvârşită asemănare cu regele pe care v-a dat-o natura. Vă repet, nu există primejdii, ci numai piedici. Dar acest cuvânt din urmă, care se întâlneşte în toate limbile, eu nu l-am înţeles niciodată; dacă aş fi rege, aş pune să fie şters din graiul omenesc, ca fiind absurd şi de prisos

— Ba da, domnule, e o piedică foarte serioasă, o primejdie de neînlăturat, pe care o uiţi.

— Ah! făcu Aramis.

— E conştiinţa care strigă, sunt remuşcările care sfâşie.

— Da, e adevărat – zise episcopul – e slăbiciunea inimii, de ea îmi amintiţi. Oh, aveţi dreptate, e o piedică uriaşă, recunosc. Calul care se teme de şanţ, cade în el şi moare! Omul care încrucişează spada tremurând, lasă spadei inamice locuri nepăzite de propria-i spadă, prin care cea a inamicului îşi găseşte repede drum! E adevărat! E adevărat!

— Dumneata ai vreun frate? îl întrebă tânărul pe Aramis.

— Sunt singur pe lume – răspunse acesta cu un accent sec şi precis ca o descărcare de pistol.

— Dar iubeşti pe cineva pe această lume? adăugă Filip.

— Pe nimeni... Ba da, pe alteţa voastră regală.

Tânărul prinţ se cufundă într-o tăcere atât de adâncă, încât şuierul răsuflării lui i se părea un zgomot asurzitor lui Aramis.

— Monseniore – reluă atunci acesta din urmă – n-am spus încă tot ceea ce aveam să-i spun alteţei voastre regale; nu i-am oferit încă prinţului meu tot ceea ce am pentru el, ca sfaturi binevenite şi ca ajutorare de folos. Nu e vorba de a arunca o rază de lumină în ochii celui care iubeşte întunericul; nu e vorba de a pune tunurile să bubuie în urechile omului blând care îndrăgeşte liniştea şi câmpia. Monseniore, am pregătită în gândurile mele întreaga voastră fericire; am s-o las să cadă de pe buzele mele, culegeţi-o cu râvnă, pentru voi, care iubiţi atât de mult cerul albastru, câmpiile înverzite şi aerul curat. Cunosc o ţară a bucuriilor, un paradis neştiut de nimeni, un colţ de lume unde, singur, liber, necunoscut, printre copaci, printre flori, lângă apele limpezi, veţi uita toate mizeriile pe care nebunia omenească, ispită a lui Dumnezeu, vi le-a înfăţişat adineauri. Oh, ascultaţi-mă, prinţe, nu bat câmpii! Am un suflet şi eu, încât ghicesc prăpastia dintr-al vostru. Nu vă voi lua neştiutor pentru a vă arunca în vârtejul vrerilor mele, al capriciului sau al ambiţiei mele. Totul sau nimic. Sunteţi strivit, sunteţi aproape mistuit de surplusul de aer pe care a trebuit să-l trageţi în piept într-un singur ceas de libertate. E un semn pentru mine că nu vreţi să continuaţi a respira în felul acesta, larg, adânc. Să ne oprim deci la o viaţă mai simplă, mai potrivită cu puterile noastre. Dumnezeu mi-e martor, jur pe atotputernicia lui că vreau să vă ofer fericirea prin viaţa pe care v-o propun.

— Vorbeşte, vorbeşte! rosti prinţul cu o însufleţire ce-l făcu pe Aramis să rămână pe gânduri.

— Cunosc – reluă prelatul – în Bas-Poitou un canton despre a cărui existenţă nu ştie nimeni în Franţa. Un ţinut de douăzeci de leghe – e foarte mult, nu-i aşa? Douăzeci de leghe, monseniore, şi toate acoperite de ape, de păşuni şi de lunci; totul presărat cu insule împădurite. Aceste ostroave nesfârşite, învăluite în stufişuri ca într-o mantie groasă, dorm liniştite şi tăcute sub mângâierile dulci ale soarelui. Doar câteva familii de pescari le străbat alene cu lotcile lor mari, din lemn de plop sau de arin, ale căror funduri sunt căptuşite cu rogoz şi al căror înveliş e împletit din trestii viguroase. Aceste bărci, aceste bordeie plutitoare, se mişcă la întâmplare, purtate încoace şi încolo de suflarea vântului. Când se lovesc de un ţărm, nimeni nu prinde de veste şi lovitura e atât de uşoară, ïncât pescarul care doarme înăuntru nici nu se trezeşte măcar din somn. Iar când vrea el să oprească la mal, o face pentru că a văzut acolo cârduri de cristei sau de nagâţi, de raţe sau de cufundari, de lişiţe sau de sitari, pe care le vânează cu capcane sau cu plumbi de muschetă; cât despre lostriţele argintate, ţiparii fioroşi, ştiucile fâşneţe, bibanii aurii sau fumurii, aceştia cad cu miile în plase. N-ai decât să alegi peştii cei mai buni şi mai graşi, şi să arunci restul în apă. Niciodată un om de la oraş, niciodată un soldat, niciodată un străin n-a călcat în acest ţinut. Soarele aici e blând şi dulce. Anumite povârnişuri susţin viţa de vie şi hrănesc cu o sevă darnică ciorchinii de struguri negri sau albi. O dată pe săptămână, o barcă aduce de la cuptorul care lucrează pentru toţi pâinea caldă şi aurie al cărei miros se simte de departe. Veţi trăi acolo ca un om din timpurile străvechi. Mai mare peste câinii flocoşi, stăpân al undiţelor, al muschetelor şi al frumoasei căsuţe de stuf, veţi trăi acolo în belşugul vânătoarei, departe de orice primejdie; veţi petrece astfel ani după ani, până când, schimbat, de nerecunoscut, îi veţi cere lui Dumnezeu să vă hărăzească o altă soartă. Sunt în acest sac o mie de pistoli, monseniore; mai mult decât trebuie pentru a cumpăra tot ţinutul de care v-am vorbit; mai mult decât trebuie pentru a trăi acolo un număr de ani egali ca număr cu zilele pe care le are un om de trăit; mai mult decât trebuie pentru ca să fiţi cel mai bogat, cel mai liber şi cel mai fericit din împrejurimi. Primiţi-i aşa cum vi-i ofer, cu sinceritate, cu voioşie. Îndată, de la trăsura în care ne aflăm, vom desprinde doi cai, iar mutul, servitorul meu, vă va conduce, mergând noaptea, dormind ziua, până în ţinutul despre care vă vorbesc, şi astfel voi avea măcar mulţumirea că i-am făcut prinţului meu serviciul pe care el şi l-a ales. Voi fi făcut astfel un om fericit. Dumnezeu va fi mai mulţumit de mine decât dacă aş fi făcut un om puternic. Asta, de altminteri, e şi mai greu! Ei bine, ce răspundeţi, monseniore? Iată banii. Oh, nu şovăiţi! În Poitou nu există nimic de care să vă temeţi, decât doar să nu vă îmbolnăviţi de friguri. Dar şi atunci, vracii din ţinut vă vor lecui în schimbul pistolilor voştri. Pe când dincolo, urmând cealaltă cale, sunteţi ameninţat să fiţi asasinat pe un tron sau sugrumat într-o închisoare. Pe sufletul meu o spun, acum, după ce am cântărit bine cele două căi, pe viaţa mea, mi-ar fi greu să aleg!

— Domnule – răspunse tânărul prinţ – înainte de a lua o hotărâre, lasă-mă să cobor din trăsură, să fac câţiva paşi pe pământ şi să ascult glasul acela pe care Dumnezeu îl pune să vorbească în natura cea liberă. Zece minute, şi-ţi voi da răspunsul.

— Coborâţi, monseniore – zise Aramis înclinându-se cu foarte mult respect, atât de solemn şi de maiestuos fusese glasul celui ce se rostise astfel.

XIII

COROANA ŞI TIARA

Aramis coborâse din trăsură înaintea tânărului şi-i ţinea uşa deschisă. Îl văzu punând piciorul pe iarbă cu o tresărire din tot trupul şi făcând câţiva paşi nesiguri, aproape împleticindu-se. Ai fi zis că bietul deţinut nu era obişnuit să umble pe pământul acesta al oamenilor.

Era în 15 august, către ceasurile unsprezece seara; nori mari ce prevesteau furtuna acoperiseră cerul şi sub perdeaua lor groasă dispărea orice urmă de lumină, orice colţ de zare. De-abia dacă se puteau desluşi marginile cărării de tufişurile învăluite într-o umbră adâncă şi neagră, ce devenea, după o scrutare mai îndelungată, ceva mai limpede în această întunecime completă. Dar miresmele ce se ridicau din iarbă, laolaltă cu celelalte, mai puternice şi mai pătrunzătoare, pe care le împrăştiau trunchiurile stejarilor, văzduhul cald şi învăluitor ce-l îmbia pentru prima dată după atâţia ani de temniţă, această nespusă bucurie a libertăţii în mijlocul naturii vorbeau într-un grai atât de ispititor pentru prinţ, încât oricât ar fi vrut să se stăpânească, am spune chiar oricât ar fi căutat să-şi ascundă această tresărire despre care am încercat să ne facem o idee, el se lăsă în voia tulburării sale şi scoase un suspin de fericire. Apoi, încetul cu încetul, îşi ridică în sus capul îngreunat de gânduri şi respiră cu lăcomie valurile de aer încărcate de arome ce-i mângâiau faţa înviorată. Încrucişându-şi braţele la piept, ca pentru a-l ţine strâns să nu plesnească sub povara acestei mari fericiri, sorbea cu nesaţ aerul necunoscut de el, ce adia în noapte sub bolta copacilor înalţi. Cerul pe care-l contempla, apele pe care le auzea murmurând, vietăţile pe care le simţea foşnind în jurul lui, nu erau toate astea adevărata realitate? Aramis nu era oare un nebun, crezând că se mai afla şi altceva la care ar putea să viseze el cumva pe lumea aceasta?

Aceste tablouri îmbătătoare ale vieţii de la ţară, străine de griji, de temeri şi constrângeri, acest noian de zile fericite ce aţâţă fără încetare orice imaginaţie tânără, iată cea mai vajnică mreajă de care se poate agăţa un nenorocit captiv, răpus de lespezile închisorii, gălbejit de aerul atât de drămuit al Bastiliei. Era mreaja pe care, ne amintim, i-o înfăţişase Aramis, oferindu-i totodată şi cei o mie de pistoli, aflaţi în trăsură, dimpreună cu acel Eden încântător pe care-l ascundeau de ochii lumii pustiurile din Bas-Poitou. Aşa gândea Aramis, în timp ce urmarea, cu o tulburare greu de descris, mersul împovărat de fericire al lui Filip, pe care-l vedea cufundându-se tot mai mult în negura şovăielilor lui.

Într-adevăr, tânărul prinţ, adâncit în meditaţiile sale, nu mai atingea pământul decât cu picioarele, pe când sufletul lui, înălţat la picioarele lui Dumnezeu, îl ruga să arunce o rază de lumină peste această nehotărâre din care trebuia să izvodească viaţa sau moartea sa.

Această clipă fu chinuitoare pentru episcopul de Vannes. El nu se mai aflase până atunci în prezenţa unei atât de mari nefericiri. Sufletul lui de oţel, obişnuit să se lovească în viaţă de piedici uşor de înfrânt, şi care nu se socotise niciodată neputincios sau învins, avea oare să dea greş acum, în acest plan măreţ al său, din pricină că nu prevăzuse înrâurirea pe care o aveau asupra unui trup omenesc câteva frunze de copaci îmbălsămate de câţiva litri de aer?

Aramis, ţintuit locului de fiorul îndoielilor sale, urmărea îndeaproape lupta dureroasă a lui Filip, care se zbătea între cei doi îngeri misterioşi. Acest supliciu ţinu zece minute, atât cât îi ceruse tânărul. În răstimpul acestei eternităţi, Filip nu încetă să privească cerul cu ochi rugători, trişti şi înlăcrămaţi.

Aramis nu încetă să-l privească pe Filip cu ochi lacomi, învăpăiaţi, mistuitori.

Deodată, capul tânărului se înclină. Gândurile îi coborâră din nou pe pământ. Privirea i se înăspri, fruntea i se brăzdă, gura i se înarmă cu un curaj sălbatic; apoi privirea i se aprinse din nou. Dar, de astă dată, în ea se zărea arzând flacăra splendorilor lumeşti; de astă dată, ea semăna cu privirea lui Satan pe vârful muntelui, când îi arăta lui Isus împărăţiile şi puterile pământeşti ca să-l poată ispiti mai uşor. Ochiul lui Aramis redeveni pe atât de blând, pe cât de întunecat fusese. Atunci, Filip, apucându-l de mână cu o mişcare zorită şi nervoasă, zise:

— Haide, să mergem acolo unde se găseşte coroana Franţei.

— Aceasta e hotărârea voastră, prinţe? întrebă Aramis.

— Da, hotărârea mea.

— De nestrămutat?

Filip nici măcar nu răspunse, ci îl privi cu încruntare pe episcop, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă e cu putinţă ca un om să-şi schimbe vreodată părerea.

— Această privire e încărcată de focul ce defineşte un mare caracter – zise Aramis aplecându-se spre mâna lui Filip. Veţi fi mare, monseniore, vă încredinţez de asta.

— Să reluăm, dacă vrei, convorbirea de acolo de unde am lăsat-o. Ţi-am spus, mi se pare, că voiam să mă înţeleg cu dumneata asupra a două puncte; în ce priveşte primejdiile sau piedicile, acest punct e lămurit. Celălalt se referă la condiţiile pe care mi le vei pune. E rândul dumitale să vorbeşti, domnule d'Herblay.

— Condiţiile, prinţe?

— Fără îndoială. N-ai să mă opreşti din drum pentru un asemenea amănunt, şi n-ai să-mi aduci jignirea de a presupune că te cred străin de orice interes în această afacere. Aşa că, fără înconjur şi fără teamă, dezvăluie-mi gândurile dumitale.

— Iată-le, monseniore. Odată rege...

— Când va fi asta?

— Asta va fi mâine seară. Vreau să zic, în toiul nopţii.

— Explică-mi cum.

— Voi pune mai întâi o întrebare alteţei voastre regale.

— Pune.

— Am trimis alteţei voastre un om al meu de încredere, însărcinat să vă înmâneze un caiet cu însemnări scrise mărunt, aşternute pe hârtie cu toată grija, însemnări menite să ajute pe alteţa voastră să cunoască bine toate persoanele care alcătuiesc sau vor alcătui curtea voastră.

— Am citit toate acele însemnări.

— Cu atenţie?

— Le ştiu pe dinafară.

— Şi le-aţi şi înţeles? Iertaţi-mă, îmi îngădui să pun o astfel de întrebare unui biet uitat din temniţa de la Bastilia. Nu mai încape îndoială că, în opt zile, bucurându-vă de libertate şi de toată puterea ce vi se cuvine, nu va mai fi nevoie să întreb nimic în faţa unei înţelepciuni ca a voastră.

— Atunci, întreabă-mă; vreau să fiu şcolarul pe care învăţatul său preceptor îl pune să repete lecţia pe care trebuie să o ştie bine.

— Întâi despre familia voastră, monseniore.

— Despre mama mea, Ana de Austria? Despre amărăciunile ei, despre trista ei boală? Oh, o cunosc, o cunosc!

— Dar al doilea frate al vostru? zise Aramis înclinându-se.

— Ai adăugat la acele însemnări nişte portrete atât de bine schiţate, desenate, zugrăvite, încât, mulţumită lor, am recunoscut pe toţi oamenii pe care însemnările dumitale mi i-a înfăţişat, cu caracterele, tabieturile şi povestea vieţii lor. DOMNUL, fratele meu, e un bărbat frumos, oacheş, cu obrazul palid; n-o iubeşte pe soţia lui, Henriette, pe care eu, Ludovic al XIV-lea, am iubit-o puţin, o mai iubesc încă din cochetărie, cu toate că m-a făcut să plâng mult în ziua când voia s-o izgonească pe domnişoara de La Vallière.

— Să fiţi cu băgare de seamă în preajma acesteia – zise Aramis. Îl iubeşte cu adevărat pe actualul rege. E greu să înşeli ochii unei femei care iubeşte.

— E blondă, are ochi albaştri, şi dragostea din ei mă va face s-o recunosc uşor. E puţin şchioapă şi scrie în fiecare zi câte o scrisoare, la care eu îi răspund prin domnul de Saint-Aignan.

— Pe acesta îl cunoaşteţi?

— Ca şi cum l-aş vedea, şi ştiu pe deasupra ultimele versuri pe care mi le-a făcut, ca şi cele pe care i le-am compus eu, ca răspuns la ale lui.

— Foarte bine. Pe miniştrii voştri îi cunoaşteţi?

— Colbert, un chip urât şi întunecat, însă deştept; are un cap mare, greu, cu părul căzându-i peste frunte; duşmanul de moarte al domnului Fouquet.

— Cât despre acesta, să nu ne mai ostenim.

— Nu, deoarece, aşa dictând împrejurările, îmi vei cere să-l trimit în surghiun, da?

Aramis, cuprins de admiraţie, se mulţumi să răspundă:

— Veţi fi foarte mare, monseniore!

— Vezi dar – adăugă prinţul – că ştiu bine lecţia şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, apoi cu al dumitale, nu mă voi înşela niciodată.

— Dar mai există o pereche de ochi destul de primejdioşi, monseniore.

— Da, căpitanul de muşchetari, domnul d'Artagnan, prietenul dumitale.

— Prietenul meu, n-am încotro!

— Cel care a însoţit-o pe La Vallière la Chaillot, cel care i l-a dus pe Monck, închis într-o ladă, regelui Carol al II-lea, cel care a slujit-o atât de bine pe mama, cel căruia coroana Franţei îi datorează atât de mult, încât îi datorează totul. Îmi vei cere oare să-l trimit şi pe acesta în exil?

— Niciodată, sire. D'Artagnan e un om căruia, la momentul potrivit, mă însărcinez să-i spun totul; dar feriţi-vă de el, căci, dacă ne descoperă înainte de a-i dezvălui taina, voi sau eu, vom fi prinşi sau ucişi. E un om care nu ştie multe.

— Voi ţine seama. Vorbeşte-mi de domnul Fouquet. Ce vrei să faci cu el?

— Încă o clipă, vă rog, monseniore. Iertaţi-mă dacă par lipsit de respect punându-vă mereu întrebări.

— E datoria dumitale s-o faci, mai mult chiar, e dreptul dumitale.

— Înainte de a trece la domnul Fouquet, n-aş vrea să uit de un alt prieten al meu.

— Domnul du Vallon. Hercule al Franţei. Cât despre acesta, soarta lui e asigurată.

— Nu, nu despre el voiam să vorbesc.

— Despre contele de La Fère, atunci?

— Şi despre fiul lui, fiul nostru, al tuturor patru.

— Băiatul acela care se topeşte de dragoste pentru La Vallière, pe care fratele meu i-a răpit-o într-un chip neloial! Fii liniştit, voi şti cum să fac ca să i-o dau înapoi. Spune-mi un lucru, domnule d'Herblay: poţi uita jignirile, atunci când iubeşti? Poţi ierta o femeie care te-a trădat? Intră asta în obiceiurile francezilor? Este asta o lege a inimii omeneşti?

— Un bărbat care iubeşte aşa de tare, cum iubeşte Raoul de Bragelonne, sfârşeşte prin a uita păcatul iubitei lui; dar nu ştiu dacă Raoul va uita.

— Voi avea eu grijă de asta. Atâta e tot ce voiai să-mi spui despre prietenul dumitale?

— Atâta tot.

— Să ne întoarcem acum la domnul Fouquet. Ce te gândeşti să fac cu el?

— Să rămână, ca şi în trecut, intendent superior, vă rog chiar.

— Fie! Dar acum el e prim-ministru.

— Nu întru totul.

— Îi va trebui totuşi un prim-ministru unui rege nepriceput şi încurcat, cum voi fi eu.

— Maiestăţii voastre îi va trebui un prieten.

— Nu am decât unul, pe dumneata.

— Veţi avea şi alţii mai târziu; dar nici unul mai devotat, nici unul cu mai multă râvnă pentru gloria noastră.

— Dumneata vei fi primul meu ministru.

— Nu aşa de repede, monseniore. Asta ar stârni prea multă uimire şi ar da de bănuit.

— Domnul de Richelieu, primul ministru al bunicii mele, Maria de Medicis, nu era decât episcop de Luçon, aşa cum dumneata eşti episcop de Vannes.

— Văd că alteţa voastră regală s-a folosit din plin de însemnările mele. Această desăvârşită putere de pătrundere mă umple de bucurie.

— Ştiu că domnul de Richelieu, datorită protecţiei reginei, a ajuns repede cardinal.

— Va fi mai bine – zise Aramis înclinându-se – ca eu să nu fiu prim-ministru decât după ce alteţa voastră regală mă va fi numit cardinal.

— Vei fi, înainte de două luni, domnule d'Herblay. Dar asta va fi prea puţin pentru dumneata. N-ai să mă superi cerându-mi mai mult, şi-ai să mă mâhneşti mulţumindu-te cu atât.

— Aşadar, pot spera la ceva mai mult, monseniore?

— Spune, spune!

— Domnul Fouquet nu va conduce mereu afacerile statului; va îmbătrâni repede. Iubeşte plăcerile, pe care astăzi i le mai îngăduie munca sa, datorită restului de tinereţe de care se mai bucură; dar această tinereţe atârnă de prima amărăciune sau de prima boală ce-l va lovi. Îl vom cruţa de amărăciuni, fiindcă e un om galant şi o inimă nobilă. Dar nu-l vom putea feri de boală. De aceea, hotărârea e luată. După ce veţi fi plătit toate datoriile domnului Fouquet, după ce veţi fi însănătoşit finanţele, domnul Fouquet va putea rămâne rege la curtea sa de poeţi şi de pictori; noi îl vom fi făcut bogat. Atunci eu, ajuns prim-ministru al alteţei voastre regale, mă voi putea gândi la interesele mele şi ale voastre.

Tânărul îi aruncă o privire lungă interlocutorului său.

— Domnul de Richelieu, despre care vorbim – zise Aramis – a făcut greşeala foarte mare de a-şi lua sarcina să guverneze numai Franţa. A lăsat doi regi, pe regele Ludovic al XIII-lea şi pe el însuşi, să stea amândoi pe un singur tron, când putea să-i aşeze mai comod pe două tronuri diferite.

— Pe două tronuri? zise tânărul îngândurat.

— Într-adevăr – continuă în linişte Aramis – un cardinal prim-ministru al Franţei, ajutat de favoarea şi de bunăvoinţa regelui preacreştin, un cardinal căruia regele, stăpânul său, îi încredinţează tezaurul, armata, sfetnicii săi, acest om ar face o îndoită greşeală folosind numai între graniţele Franţei toate puterile pe care le are la-ndemână. Voi, de altfel – adăugă Aramis aruncându-şi privirea până în adâncul ochilor lui Filip – voi nu veţi fi un rege ca părintele vostru, blând, moale, obosit de toate; veţi fi un rege care va şti să se impună şi să conducă; nu veţi ţine seama de statele voastre; eu vă voi stânjeni aici. Totuşi, niciodată prietenia noastră nu trebuie să fie nu zic destrămată, dar nici măcar întunecată de vreun gând ascuns. Eu vă voi fi dat tronul Franţei, voi îmi veţi da tronul Sfântului Petru. Când braţul vostru leal, hotărât şi puternic va avea ca sprijin braţul unui papă, aşa cum voi fi eu, şi Carol Quintul, care a stăpânit două treimi din lume, şi Carol cel Mare, care a stăpânit-o în întregime, vor rămâne mai prejos de înălţimea taliei voastre. Eu n-am alianţe, n-am prejudecăţi, eu nu vă îndemn la persecuţii împotriva ereticilor, eu nu vă voi arunca în războaie de familie. Eu voi spune: "Să împărţim amândoi universul: mie, sufletele, vouă, trupurile". Şi cum eu voi muri cel dintâi, mă veţi moşteni. Ce spuneţi de planul meu, monseniore?

— Spun că mă faci fericit şi mândru numai ascultându-te şi înţelegându-te, domnule d'Herblay. Vei fi cardinal; apoi, cardinal fiind, vei fi primul meu ministru. După aceea, îmi vei arăta ce trebuie să fac spre a te alege papă, şi voi face. Cere-mi garanţii, dacă vrei.

— De prisos. Nu voi face nimic, fără a vă ajuta pe voi să câştigaţi ceva; nu voi urca nici o treaptă, fără a vă ridica pe voi şi mai sus; voi sta totdeauna destul de departe de voi, pentru a nu vă stârni pizma, voi fi totdeauna destul de aproape spre a vă păstra ceea ce aţi câştigat şi a vă îngriji prietenia. Toate învoielile din lumea aceasta se rup din pricină că interesul comun ce le leagă tinde să atârne numai într-o parte. Asta nu se va întâmpla niciodată între noi. De aceea, n-am nevoie de garanţii.

— Aşadar... fratele meu... va dispărea... Şi cum?

— Foarte simplu. Îl vom lua din patul lui, cu ajutorul unei scânduri care se mişcă la o atingere de deget. Adormit sub coroană, se va trezi în captivitate. Rămas singur, veţi porunci din acel moment, şi nu veţi avea alt interes mai mare, decât să mă păstraţi în apropierea voastră.

— Aşa e. Iată mâna mea, domnule d'Herblay.

— Îngăduiţi-mi să îngenunchez cu tot respectul înaintea voastră, sire. Ne vom îmbrăţişa în ziua când şi unul şi altul vom avea pe frunte, voi coroana, eu tiara.

— Îmbrăţişează-mă chiar acum şi fii mai mult decât un mare geniu, mai mult decât un geniu sublim şi priceput: fii bun pentru mine, fii părintele meu!

Aramis era cât pe-aci să se înduioşeze auzindu-l vorbind astfel. I se păru că-şi simte inima învăluită de o boare necunoscută până atunci; dar această impresie se şterse repede. "Părintele său! gândi el. Da, Sfântul Părinte!"

Şi se urcară din nou în trăsura care porni în goană pe drumul spre Vaux-le-Vicomte.

XIV

CASTELUL DE LA VAUX-LE-VICOMTE

Castelul de la Vaux-le-Vicomte, aşezat la o leghe depărtare de Melun, fusese clădit de Fouquet în anul 1653. Pe vremea aceea se găseau puţini bani în Franţa. Mazarin luase grosul, iar Fouquet risipea ce mai rămăsese. Dar, cum unii oameni au cusururi fecunde şi vicii utile, Fouquet, băgând milioanele în acest palat, găsise prilejul de a strânge laolaltă trei bărbaţi iluştri: Levau, arhitectul edificiului, Le Nôtre, creatorul grădinilor, şi Le Brun, decoratorul apartamentelor.

Dacă palatul de la Vaux avea un cusur ce-ar fi putut sări în ochi, era aspectul lui măreţ şi semeţia sa graţioasă; este încă şi astăzi de pomină numărul mare de stânjeni ai acoperişului, a cărui reparaţie înseamnă în zilele noastre ruina unor averi ce nu se mai compară cu cele de altădată, ca întreaga noastră epocă.

Vaux-le-Vicomte, după ce ai trecut dincolo de marea lui poartă de fier, susţinută de cariatide, te întâmpină cu principala sa construcţie din vasta curte de onoare, înconjurată de şanţuri adânci, de-a lungul cărora se înalţă o puternică centură de piatră. Nimic mai nobil decât aripa din mijloc, proptită pe un peron ca un rege pe tronul său, având în jurul ei patru pavilioane care formează colţurile şi ale căror imense coloane ionice se ridică maiestuoase până la streaşina edificiului. Frizele împodobite cu arabescuri şi frontoanele ce încununează pilaştrii evocă pretutindeni bogăţia şi graţia. Turnurile, profilându-se deasupra tuturor acestora, dau amploare şi măreţie.

Această casă, zidită de un supus al regelui, se aseamănă cu un palat regal mai mult decât acele palate regale pe care Wolsey se socotea dator să i le ofere stăpânului său, de teamă ca nu cumva să-l facă gelos.

Dar dacă măreţia şi gustul strălucesc şi se întrec pe sine într-o parte anumită a acestui palat, dacă ceva poate fi preferat desăvârşitei întocmiri a interioarelor, luxului aurăriilor, mulţimii de statui şi de picturi, acesta este parcul, acestea sunt grădinile de la Vaux. Fântânile ţâşnitoare, adevărate minuni în 1653, sunt încă şi astăzi nişte minuni; cascadele de acolo au stârnit admiraţia tuturor regilor şi tuturor prinţilor; cât despre faimoasa grotă, temă pentru atâtea versuri faimoase, sălaş al acelei vestite nimfe de la Vaux despre care Pellisson vorbea cu La Fontaine, socotim că e de prisos să-i mai descriem frumuseţile; căci n-am vrea să stârnim pe seama noastră acele critici la care medita pe atunci Boileau:

Peste tot numai ghirlande, pretutindeni astragale.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Încât abia te poţi mişca pe cărările grădinii.

Noi ne vom mulţumi, ca Despréaux , să intrăm în acest parc în vârstă numai de opt ani, ale cărui creste, de pe-acum superbe, se îmbăiau purpurii în primele raze ale soarelui. Le Nôtre grăbise plăcerea lui Mecena: toate răsadurile dăduseră arbori de două ori mai mari, datorită îngrijirilor şi îngrăşămintelor active. Orice copac din împrejurimi ce făgăduia speranţe deosebite fusese scos din pământ cu rădăcini cu tot şi transplantat în parc. Fouquet putea să cumpere destui copaci ca să-şi împodobească parcul, de vreme ce cumpărase trei sate, cu tot ce se afla în jurul lor, ca să-l mărească.

Domnul de Scudéry spune despre acest palat că, pentru a-i uda grădinile, domnul Fouquet împărţise un râu într-o mie de şuvoaie şi reunise o mie de şuvoaie în căderi de apă. Acelaşi domn de Scudéry mai spune şi altele, în Clélia sa, despre acest palat, ale cărui frumuseţi le descrie în amănunţime. Noi însă vom fi mai înţelepţi şi-i vom trimite pe cititorii curioşi la Vaux, în loc să-i trimitem la Clélia. Cu toate că sunt tot atâtea leghe de la Paris la Vaux, câte volume are Clélia.

Această splendidă reşedinţă era pregătită să-l primească pe cel mai mare rege din lume. Prietenii domnului Fouquet îşi aduseseră aici, unii actorii lor şi decorurile, alţii sculptorii şi pictorii, alţii penele lor ascuţite cu măiestrie. Era vorba de o adevărată întrecere a talentelor. Cascadele învolburate, deşi populate cu nimfe, revărsau o apă mai limpede decât cleştarul; ele răspândeau asupra tritonilor şi nereidelor de bronz valuri de spumă ce se irizau în văpaia soarelui strălucitor. O armată de servitori alerga în cete prin curţile şi prin coridoarele lungi, în timp ce Fouquet, sosit abia în dimineaţa aceea, se plimba tacticos, dar cu băgare de seamă, dând ultimele ordine, după ce intendenţii se prezentaseră în faţa lui.

Era, după cum am spus, în ziua de 15 august. Soarele cădea din plin pe umerii zeilor de marmură şi de bronz; el încălzea apa în bazine şi cocea în livezi acele magnifice piersici de care regele îşi va aminti cu regret cincizeci de ani mai târziu, atunci când, la Marly, gustând minunatele soiuri aduse din grădinile sale, care costaseră Franţa de două ori mai mult decât costase Vaux, marele rege îi spusese cuiva:

— Dumneata eşti prea tânăr ca să fi mâncat piersici din livezile domnului Fouquet!

O, amintire! O, trâmbiţe ale faimei! O, glorie a acestei lumi! Acela care preţuia atât de bine meritele cuiva, acela care îşi însuşise moştenirea lui Nicolas Fouquet, acela care i-i luase pe Le Nôtre şi pe Le Brun, acela care-l trimisese pentru toată viaţa într-o închisoare de stat, acela nu-şi amintea decât de piersicile duşmanului său învins, răpus, uitat! În zadar aruncase Fouquet treizeci de milioane în bazinele sale, în ciopliturile sculptorilor, în scrierile poeţilor, în buzunarele pictorilor săi, crezând că astfel va face să se vorbească despre el! O piersică rumenă şi cărnoasă atârnată între araci, sub limbile verzi ale frunzelor ascuţite, această fărâmă de materie vegetală, pe care un vierme o roade pe dinăuntru, îi era de-ajuns marelui rege pentru a trezi în amintirea lui umbra îndurerată a ultimului intendent superior al Franţei.

Bineînţeles că Aramis fusese acela care împărţise marea armată de servitori, care avusese grijă să pună paznici la intrări şi să pregătească apartamentele, Fouquet nemaiocupându-se decât de ansamblu. Ici, Gourville îi arăta cum fuseseră aşezate focurile de artificii; dincolo, Molière îl conducea prin teatru; şi, în sfârşit, după ce vizitase capela, saloanele, galeriile, Fouquet cobora istovit, când îl zări pe Aramis la capătul scării. Prelatul îi făcu un semn. Ministrul se duse să-l întâlnească pe prietenul său, care îl opri în faţa unui mare tablou aproape terminat. Aplecându-se peste această pânză, pictorul Le Brun, plin de sudoare, mânjit de vopsele, galben de oboseală şi de încordare, arunca ultimele trăsături cu penelul său zorit. Era acel faimos portret al regelui, atât de aşteptat, în costumul de ceremonie pe care Percerin se îndurase să i-l arate mai dinainte episcopului de Vannes.

Fouquet se aşeză în faţa acestui tablou, care trăia, ca să spunem aşa, în toată prospeţimea cărnii şi în toată molcoma lui căldură. Privi chipul, socoti munca, admiră îndelung opera, apoi, negăsind o răsplată vrednică de această trudă de Hercule, îşi trecu braţul pe după grumazul pictorului şi-l îmbrăţişă. Domnul ministru mânjise prin aceasta un costum de o mie de pistoli, în schimb îl făcea fericit pe Le Brun. Fu o clipă de mare bucurie pentru artist, dar şi o clipă dureroasă pentru domnul Percerin, care se afla la spatele lui Fouquet şi admira în pictura lui Le Brun costumul acela pe care-l făcuse pentru maiestatea sa, operă de artă, spunea el, ce nu-şi găsea pereche decât în garderoba domnului ministru.

Durerea şi tânguirile lui fură întrerupte de semnalul ce se dădu din turnul clădirii. Înspre Melun, pe câmpul unde nu se mai afla ţipenie de om, paznicii de la Vaux zăriseră cortegiul regelui şi al reginelor; maiestatea sa intra în Melun urmat de lungul şir de trăsuri şi călăreţi.

— Într-un ceas vor fi aici – îi spuse Aramis lui Fouquet.

— Într-un ceas! răspunse acesta cu un suspin.

— Şi plebea asta care se întreabă la ce slujesc serbările regale – continuă episcopul de Vannes, râzând cu râsul lui prefăcut.

— Ah, dar asta mă întreb şi eu, care nu fac parte din plebe.

— Îţi voi da răspunsul peste douăzeci şi patru de ore, monseniore. Acum ia-ţi înfăţişarea voioasă, căci e o mare zi de bucurie.

— Ei bine, crede-mă, dacă vrei, d'Herblay – zise ministrul cu un accent de adâncă sinceritate, arătând cu degetul în zare cortegiul lui Ludovic – ştiu că el nu mă iubeşte de loc, nici eu nu-l iubesc prea mult, dar pe măsură ce se apropie de casa mea...

— Ei bine, ce?

— Ei bine, pe măsură ce se apropie de casa mea, îmi este mai sacru, îl simt regele meu, îmi e aproape scump.

— Scump? Da – rosti Aramis, apăsând pe acest cuvânt, aşa cum, mai târziu, avea să facă abatele Terray cu Ludovic al XV-lea.

— Nu râde, d'Herblay; simt că, dacă el ar vrea, l-aş iubi cu adevărat pe acest tânăr.

— Nu mie se cade să-mi spui asta – răspunse Aramis – ci domnului Colbert.

— Domnului Colbert! strigă Fouquet. Şi pentru ce?

— Pentru că, atunci când va fi ministru de finanţe, va face să ai o pensie din caseta regelui.

După ce aruncă această săgeată, Aramis salută.

— Unde te duci? îl întrebă Fouquet, posomorându-se deodată.

— La mine, să-mi schimb costumul, monseniore.

— Unde eşti instalat, d'Herblay?

— În camera albastră, de la etajul al doilea.

— Aceea care se află deasupra camerei regelui?

— Exact.

— Ce te-a îndemnat să stai acolo? Nici n-ai să te poţi mişca!

— Toată noaptea, monseniore, eu dorm sau citesc în patul meu.

— Dar oamenii dumitale?

— Oh, n-am decât o persoană cu mine!

— Numai atât?

— Omul care îmi citeşte mi-e de ajuns. Cu bine, monseniore, nu te obosi prea mult. Păstrează-te proaspăt pentru sosirea regelui.

— Te voi vedea? Îl voi vedea şi pe prietenul dumitale, du Vallon?

— L-am instalat alături de mine. Se îmbracă.

Şi Aramis, salutând cu capul şi cu un surâs, se depărta aidoma unui general care inspectează avanposturile după ce i s-a dat de veste că se apropie duşmanul.

XV

VINUL DE MELUN

Regele intrase în Melun cu gândul doar de a străbate oraşul. Tânărului monarh îi era sete de plăceri. În tot timpul călătoriei, n-o văzuse decât de două ori pe La Vallière şi, dându-şi seama că nu-i va putea vorbi decât noaptea, în umbra grădinilor, după ceremonie, se grăbea să ajungă mai repede la Vaux. Dar el îşi făcuse planul fără să ţină seama de căpitanul său de muşchetari, şi mai ales de domnul Colbert.

Asemenea frumoasei Calipso, care nu se putea consola după plecarea lui Ulise, gasconul nostru nu se putea consola că nu ghicise motivul pentru care Aramis îi ceruse lui Percerin să-i arate costumele cele noi ale regelui. "Nu încape îndoială – îşi spunea acest spirit pătrunzător în logica lui – că episcopul de Vannes, amicul meu, a făcut asta cu un anumit scop." Şi începu să-şi stoarcă creierul în fel şi chip.

Lui d'Artagnan, atât de frecat cu toate intrigile de la curte, lui d'Artagnan, care cunoştea situaţia lui Fouquet mai bine decât însuşi Fouquet, îi încolţiră în minte cele mai năstruşnice bănuieli la vestirea acestei serbări care l-ar fi ruinat pe un om bogat şi care devenea cu neputinţă, nebunească, pentru un om ruinat. Şi apoi, prezenţa lui Aramis, revenit de la Belle-Isle şi numit mare ordonator de către domnul Fouquet, amestecul lui necontenit în toate afacerile ministrului, vizitele domnului de Vannes la Baisemeaux, toate aceste lucruri necurate îl frământau adânc pe d'Artagnan de câteva săptămâni încoace. "Cu nişte oameni de teapa lui Aramis – îşi spunea el – nu poţi fi cel mai tare decât cu spada în mână. Câtă vreme Aramis era un războinic, mai puteai spera să-i vii de hac; de când şi-a pus peste cuirasă o sutană, ne vine el de hac nouă. Dar ce urmăreşte oare Aramis?" Şi d'Artagnan căzu pe gânduri. "Ce-mi pasă mie, la urma urmei, dacă nu vrea decât să-l răstoarne pe domnul Colbert?... Căci ce altceva ar putea năzui?" D'Artagnan îşi frecă fruntea, acest pământ mănos din care vârful unghiilor lui scosese adesea atâtea idei bune şi frumoase. Se gândi să stea de vorbă cu domnul Colbert; dar prietenia lui, jurământul lui de altădată îl legau încă mult de Aramis. Renunţă. De altfel, îl ura pe acest om de finanţe. Ar fi vrut să-şi deschidă inima în faţa regelui. Însă regele n-ar înţelege nimic din bănuielile lui, care n-aveau nici măcar o umbră de realitate. Se hotărî să i se adreseze direct lui Aramis, cu primul prilej când îl va vedea. "Îl voi prinde între patru ochi şi-l voi lua repede, pe nepregătite – îşi zise muşchetarul. Îi voi pune mâna pe inimă, şi el îmi va mărturisi... Ce-mi va mărturisi? Da, îmi va mărturisi el ceva, căci, la dracu, ceva tot se ascunde aici!"

Mai liniştit după toate acestea, d'Artagnan îşi făcu pregătirile de călătorie şi se îngriji de casa militară a regelui, destul de slabă încă, ca să fie bine întocmită şi ceva mai bine subsidiată, cu toată mica ei componenţă. Din toate aceste încercări ale căpitanului rezultă că regele se găsi în fruntea muşchetarilor săi, a elveţienilor şi a unui pichet de soldaţi francezi, de îndată ce ajunse în apropiere de Melun. Ai fi zis că era o mică armată. Domnul Colbert îi privea pe aceşti oameni de spadă cu multă bucurie. Ar fi vrut însă ca numărul lor să fie mai mare cu cel puţin o treime.

— Pentru ce? întrebă regele.

— Pentru a-i face mai multă cinste domnului Fouquet – răspunse Colbert.

"Pentru a-l ruina mai repede!" gândea d'Artagnan.

Armata apăru la porţile Melunului şi cârmuitorii oraşului îi aduseră regelui cheile, poftindu-l să intre la primărie pentru a gusta vinul de onoare. Regele, care voia să treacă mai departe şi să ajungă mai degrabă la Vaux, se făcu roşu de ciudă.

— Cine-i nerodul care mi-a pricinuit această întârziere? bombăni el printre dinţi, în timp ce primarul îşi ţinea discursul.

— Nu eu – răspunse d'Artagnan – cred însă că domnul Colbert.

Colbert auzi rostindu-i-se numele.

— Ce doreşte domnul d'Artagnan? întrebă el.

— Doresc să ştiu dacă dumneata eşti cel care a făcut ca regele să zăbovească la vinul de Brie.

— Da, domnule.

— Atunci, pentru dumneata a rostit regele un epitet.

— Care, domnule?

— Nu mai ştiu... Aşteaptă... imbecil... nu, nu... nerod, prost, iată cum s-a pronunţat maiestatea sa despre cel care avut ideea cu vinul de Melun.

D'Artagnan, după această ispravă, îşi mângâie liniştit calul pe coamă. Capul mare al domnului Colbert se zburli cât o baniţă. Muşchetarul, văzându-l aşa de urâţit de mânie, nu se mulţumi cu atât. Primarul îi dădea înainte; regele se înroşea tot mai tare.

— La dracu! zise pe un ton nemulţumit d'Artagnan. Regele o să-şi iasă din răbdări. De unde naiba ţi-a venit ideea asta, domnule Colbert? N-ai nimerit-o!

— Domnule – replică financiarul înălţând capul – ea mi-a fost dictată de zelul meu de a-l sluji pe rege.

— Haidade!

— Domnule, Melun e un oraş mare, un oraş bun, care plăteşte bine, şi ar fi de prisos să-l nemulţumim.

— Aşa zici dumneata! Eu însă, care nu sunt financiar, am văzut altceva în ideea dumitale.

— Ce, domnule?

— Dorinţa de a-i face puţin sânge rău domnului Fouquet, care se pârpăleşte acolo, în turnurile sale, aşteptându-ne.

Lovitura fu aspră şi îşi atinse ţinta. Colbert se fâstâci. Se retrase cu capul între umeri. Din fericire, discursul luă sfârşit. Regele bău din vinul de onoare; apoi toată lumea reluă drumul prin mijlocul oraşului. Regele îşi muşca buzele, căci noaptea se apropia şi orice speranţă de a se plimba cu La Vallière se spulbera.

Pentru ca întreaga suită a regelui să intre în Vaux, ar fi trebuit cel puţin patru ceasuri, datorită multelor consemne. De aceea, regele, care ardea de nerăbdare, le grăbi pe regine, ca să ajungă la Vaux înainte de căderea nopţii; dar în clipa când să pornească la drum, piedicile sporiră.

— Ce-ar fi ca regele să doarmă la Melun? îi spuse domnul Colbert, în şoaptă, lui d'Artagnan.

Domnul Colbert era, fără îndoială, rău inspirat în ziua aceea pentru a-i vorbi astfel căpitanului de muşchetari. Acesta ghicise de la început că regele nu mai avea astâmpăr. D'Artagnan voia ca regele să intre în Vaux cu tot alaiul: el ţinea deci ca maiestatea sa să intre acolo cu întreaga suită deodată. Pe de altă parte, vedea bine că întinderile acestea îl scoteau din sărite pe nerăbdătorul monarh. Cum să împace aceste două greutăţi? D'Artagnan îi luă lui Colbert vorba din gură şi i-o aruncă regelui.

— Sire – zise el – domnul Colbert întreabă dacă maiestatea voastră nu doreşte să doarmă la Melun.

— Să dorm la Melun? Şi pentru ce? strigă Ludovic al XIV-lea. Să dorm la Melun! Cine naiba s-a putut gândi la una ca asta, când domnul Fouquet ne aşteaptă în această seară?

— Mă temeam – răspunse numaidecât Colbert – ca maiestatea voastră să nu întârzie şi, după etichetă, nu veţi putea intra în apartamentele voastre decât după ce toate locuinţele vor fi fost luate în primire de furier, iar garnizoana distribuită.

D'Artagnan asculta cu urechea aţintită, rozându-şi mustaţa. Reginele auziră şi ele. Erau obosite, ar fi vrut să doarmă şi mai ales să-l împiedice pe rege de a se plimba, seara, cu domnul de Saint-Aignan şi cu doamnele de onoare; căci, ce prinţesele vor fi fost instalate în apartamentele lor, doamnele de onoare, după ce-şi vor fi terminat serviciul, aveau toată libertatea să se plimbe.

Se vede deci că toate aceste interese, transformându-se în vapori, aveau să producă nori, iar norii, furtună. Regele n-avea mustaţă, ca să şi-o roadă; îşi muşcă, în schimb, nestăpânit, mânerul cravaşei. Cum să iasă din încurcătură? D'Artagnan zâmbea nepăsător; Colbert dădea din umeri. Pe cine să cadă beleaua?

— Va fi consultată, în această privinţă, regina – zise Ludovic al XIV-lea salutându-le pe doamne.

Această atenţie din partea lui o măguli pe Maria-Tereza, care era bună şi generoasă şi care, lăsată să hotărască, răspunse cu tot respectul:

— Eu voi împlini totdeauna cu plăcere voinţa regelui.

— Cât timp ne trebuie ca să ajungem la Vaux? întrebă Ana de Austria, tărăgănând fiecare silabă şi ducându-şi mâna la sânul îndurerat.

— Un ceas pentru trăsurile maiestăţilor lor – răspunse d'Artagnan – pe nişte drumuri destul de frumoase.

Regele îl săgetă cu o privire.

— Un sfert de ceas pentru rege – se grăbi să adauge muşchetarul.

— Vom ajunge pe lumină – zise Ludovic al XIV-lea.

— Dar instalarea casei militare – obiectă cu blândeţe Colbert – îl va face pe rege să întârzie, oricât de mult s-ar grăbi.

"Dobitocule! zise în sinea lui d'Artagnan. Dacă aş avea interesul să-ţi distrug încrederea de care te bucuri, aş face-o în zece minute!" Apoi adăugă, cu glas tare:

— În locul regelui, intrând în casa domnului Fouquet, care e un om binevoitor, nu m-aş mai îngriji de suita mea, ci aş păşi acolo ca prieten, însoţit numai de căpitanul gărzilor mele; astfel aş fi mai mare, mai sacru.

Bucuria scânteia în ochii regelui.

— Iată un sfat înţelept, doamnele mele – zise el. Să mergem la un prieten ca prieten. Porniţi încet, domnilor care conduceţi echipajele; iar noi, domnilor, înainte!

Şi trase după el pe toţi cavalerii. Colbert îşi ascunse marele său cap încruntat în dosul cefii calului său.

"În sfârşit – îşi zise d'Artagnan în timp ce galopa – voi să stau de vorbă cu Aramis chiar în astă-seară. Şi apoi, domnul Fouquet e un om cumsecade, la dracu, am spus-o mereu şi o cred!"

Iată cum, pe la ceasurile şapte seara, fără trâmbiţe şi fără crainici trimişi înainte, fără purtători de facle şi fără muşchetari, regele apăru în faţa porţii de la Vaux, unde Fouquet, pregătit, aştepta de o jumătate de ceas, cu capul gol, în mijlocul personalului său şi al prietenilor lui.

XVI

NECTAR ŞI AMBROZIE

Domnul Fouquet îi ţinu scara regelui, care, după ce puse piciorul pe pământ, se îndreptă cu graţie din şale, apoi, cu şi mai multă graţie, întinse o mână, pe care Fouquet, în ciuda unei uşoare reţineri a regelui, o duse respectuos la buzele sale.

Regele voia să aştepte, în curtea de la intrare, sosirea trăsurilor. Nu avu mult de aşteptat. Drumurile fuseseră bătute bine din ordinul ministrului. Nu se afla, de la Melun până la Vaux, nici măcar o piatră de mărimea unui ou. Astfel, trăsurile, înaintând ca pe un covor, le aduseră, fără hurducături şi fără să le obosească, pe toate doamnele, la ceasurile opt. Ele fură întâmpinate de doamna ministru, şi, în clipa când apărură, o lumină vie, ca un răsărit de soare, ţâşni din toţi copacii, din toate chipurile din parc, din toate marmorele. Această încântare ţinu până când maiestăţile lor se pierdură în interiorul palatului.

Toate aceste minuni pe care cronicarul le-a îngrămădit, sau mai bine-zis le-a păstrat în istorisirea sa, cu riscul de a rivaliza cu romancierul, aceste splendori ale nopţii învinse, ale naturii înfrumuseţate, ale tuturor plăcerilor, ale tuturor lucrurilor îmbinate pentru satisfacerea simţurilor şi a spiritului, Fouquet le oferi cu prisosinţă regelui său, în această reşedinţă plină de farmec, faţă de care nici un suveran din Europa nu se putea lăuda că are una la fel. N-o să vorbim aici nici despre marele ospăţ care le reuni pe maiestăţile lor, nici despre concerte, nici despre feericele schimbări de decor; ne vom mulţumi să zugrăvim chipul regelui, care, din vesel, deschis, fericit, cum era la început, deveni în curând posomorât, ursuz, supărat. Se gândea la propria lui locuinţă şi la acel biet lux de acolo, care nu era decât un apanaj al regalităţii, fără să fie proprietatea omului-rege. Vazele mari de la Luvru, vechile mobile şi văsăria rămasă de la Henric al II-lea, de la Francisc I, de la Ludovic al XI-lea nu erau decât amintiri istorice. Nu erau decât obiecte de artă, o învechită moştenire a rangului regal. La Fouquet, valoarea se recunoştea atât din calitatea materialului, cât şi din meşteşugirea lucrării. Fouquet mânca din vase de aur pe care artiştii lui le făcuseră şi le cizelaseră pentru el. Fouquet bea vinuri ale căror nume regele Franţei nici nu le ştia măcar; şi le sorbea din pocaluri care preţuiau fiecare mai mult decât toată pivniţa regală. Ce să mai spunem de sălile, de zugrăvelile, de tablourile, de servitorii şi de intendenţii de toate soiurile! Ce să mai spunem de serviciul în care ordinea înlocuia eticheta, belşugul întrecea consemnele, iar plăcerea şi mulţumirea oaspetelui deveneau suprema lege a tuturor celor ce ascultau de cuvântul gazdei! Acest stup de oameni ce se mişcau în toate părţile fără zgomot, această mulţime de oaspeţi mai puţin numeroşi decât slugile, aceste grămezi de farfurii şi de tacâmuri de aur şi argint, aceste revărsări de lumini, aceste jerbe de flori necunoscute, de care serele fuseseră despuiate ca de ceva ce prisosea, căci ele erau şi mai pline de frumuseţi, acest tot armonios, care nu erau decât preludiul serbării făgăduite, îi cuceri pe cei de faţă, care îşi mărturisiră în mai multe rânduri admiraţia, nu prin glas sau prin gesturi, dar prin tăcere şi uimire, aceste două graiuri ale curtenilor ce nu cunosc frâul stăpânului. Cât despre rege, el îşi simţi ochii înroşindu-i-se; nici nu mai îndrăznea să se uite la regină. Ana de Austria, ce-şi întrecea totdeauna semenii prin mândrie, îşi strivi gazda prin dispreţul pe care-l arăta faţă de tot ce i se servea dinainte. Regina cea tânără, bună din fire şi curioasă de a cunoaşte viaţa, îl lăudă pe Fouquet, gustă din toate bucatele cu mare poftă şi întrebă despre numele mai multor fructe ce apăreau pe masă. Fouquet răspunse că nici el nu ştie cum se numesc. Aceste fructe erau culese din livezile lui, el însuşi le îngrijea adesea ,fiind un savant în materie de agronomie exotică. Regele înţelese această modestie a ministrului. Se simţi însă şi mai umilit. O găsea pe regină puţin cam din popor, iar pe Ana de Austria puţin cam Iunonă. Grija lui, în ce-l privea, era să rămână rece şi să nu întreacă măsura nici în privinţa dispreţului, nici în a simplei admiraţii.

Dar Fouquet prevăzuse toate acestea; el era unul dintre acei oameni care prevăd orice.

Regele ţinuse să declare de la început că, tot timpul cât se va afla la domnul Fouquet, ar dori ca ospeţele să nu fie supuse etichetei şi, prin urmare, să stea la masă laolaltă cu toată lumea. Totuşi, prin grija ministrului, mâncarea i se servea regelui aparte, dacă se poate spune aşa, în mijlocul comesenilor lui. Această mâncare, foarte bună prin felul cum era gătită, se compunea din tot ceea ce-i plăcea regelui, din tot ceea ce prefera el de obicei. Ludovic n-ar fi avut nici o scuză, el care era cel mai mare mâncău al regatului, să spună că nu-i era foame. Domnul Fouquet făcu şi mai mult: se aşeză la masă pentru a da ascultare unei porunci a regelui; dar, îndată după ce supele fură servite, se ridică şi începu să-l servească el însuşi pe rege, în timp ce doamna ministru stătea în picioare la spatele jilţului reginei. Dispreţul Iunonei şi mofturile lui Iupiter trebuiră să cedeze în faţa acestui exces de bunăvoinţă. Regina-mamă mâncă un pişcot înmuiat în vinul de San-Lucar, iar regele se înfruptă din toate, spunându-i domnului Fouquet:

— Cu neputinţă, domnule intendent superior, de a pregăti o masă mai aleasă!

La care, întreaga curte se porni să înfulece cu o asemenea furie, încât ai fi zis că norii de lăcuste ale Egiptului se abătuseră asupra unui lan de secară verde.

Asta nu-l împiedică totuşi pe rege ca, după ce-şi domoli foamea, să redevină posomorât; posomorât în măsura voioşiei pe care se simţea dator s-o arate, posomorât mai ales în comparaţie cu buna mină pe care curtenii săi i-o făceau domnului Fouquet.

D'Artagnan, care mânca mult şi bea vârtos fără să pară, nu lăsă să-i scape nici o îmbucătură, dar în acelaşi timp făcu un mare număr de observaţii ce-i fură de mult folos.

După terminarea mesei, regele nu voi să piardă plimbarea. Parcul era luminat. Luna, ea însăşi, ca şi cum ar fi ascultat de ordinele seniorului de la Vaux, îşi presăra pulberea de argint pe deasupra crestelor copacilor şi-şi arunca diamantele şi scânteierile în unda lacurilor liniştite. Răcoarea era plăcută. Aleile erau adâncite în umbră, şi nisipul atât de moale, încât te îmbia să-l calci cu picioarele. Bucuria fu deplină, căci regele, găsind-o pe La Vallière la cotitura unei cărări, putu să-i strângă braţul şi să-i spună: "Te iubesc", fără să-l audă nimeni, în afară de domnul d'Artagnan, care păşea în urma lui, şi de domnul Fouquet, care mergea înainte.

Noaptea aceasta plină de vrajă se scurse însă repede. Regele ceru să fie condus în camera lui. Numaidecât, totul se puse în mişcare. Reginele se retraseră la culcare în sunete de lăute şi de flaute. Regele îşi întâlni, urcând, muşchetarii săi, pe care domnul Fouquet îi adusese de la Melun şi le dăduse să cineze. D'Artagnan îşi uitase de bănuielile lui. Se simţea obosit, mâncase prea mult şi voia, o dată în viaţa lui, să se bucure de o adevărată serbare, la un adevărat rege. "Domnul Fouquet îşi spunea el – e omul meu."

Regele fu condus, cu mare ceremonie, în camera lui Morfeu, pe care se cuvine să o descriem, măcar în treacăt, cititorilor noştri. Era cea mai frumoasă şi cea mai mare din tot castelul. Le Brun zugrăvise, în cupolă, visurile fericite şi visurile urâte pe care Morfeu le strecoară în somnul regilor, ca şi în al oamenilor de rând. Toate gingăşiile pe care le poate zămisli somnul, tot şuvoiul de miere şi parfumuri, de flori şi nectar, de voluptate sau de odihnă revărsate în simţuri le înfăţişase pictorul în frescele sale. Era o compoziţie pe cât de suavă într-o parte, pe atât de sinistră şi de groaznică în cealaltă. Cupe din care se prelinge otravă, spade ce fulgeră deasupra capului celui care doarme, vrăjitori şi fantome cu măşti hidoase, întunecimi brăzdate de câte o rază de lumină, mai înspăimântătoare decât vipiile sau beznele nopţii, iată ce născocise el ca revers la celelalte scene, pline de graţie şi frumuseţe. Regele, păşind în această cameră măreaţă, fu străbătut de un fior. Fouquet întrebă din ce pricină.

— Mi-e somn – răspunse Ludovic, palid ca ceara.

— Maiestatea voastră doreşte să i se pregătească patul numaidecât?

— Nu, mai am de vorbit cu câteva persoane – zise regele. Să fie chemat domnul Colbert.

Fouquet făcu o plecăciune şi ieşi.

XVII

LA UN GASCON, UN GASCON ŞI JUMĂTATE

D'Artagnan nu pierduse nici o clipă în zadar; aşa ceva nu intra în obiceiurile lui. După ce întrebase de Aramis, alergă peste tot, până când dădu de el. La rândul său, Aramis, de îndată ce regele intrase la Vaux, se retrăsese în camera lui, gândindu-se, fără îndoială, la vreo nouă plăcere menită să măgulească pe maiestatea sa.

D'Artagnan se anunţă şi-l găsi la etajul al doilea, într-o frumoasă cameră, căreia i se spunea camera albastră, datorită tapetelor ei, îl găsi, spunem, pe episcopul de Vannes în compania lui Porthos şi a mai multor epicurieni moderni. Aramis se ridică şi-l îmbrăţişă pe prietenul lui, oferindu-i cel mai bun jilţ; şi, cum cei prezenţi observară că muşchetarul aştepta, fără îndoială, să rămână singur cu Aramis, epicurienii se retraseră unul câte unul. Porthos nu se clinti din loc. E adevărat că, deoarece mâncase prea mult, el dormea acum în jilţul său. Convorbirea nu fu stânjenită de acest al treilea. Porthos avea o răsuflare melodioasă, şi se putea sta de vorbă pe acest soi de bas ca pe o melopee antică.

D'Artagnan simţi că el era cel care trebuia să înceapă convorbirea. Scopul pentru care venise aici nu era simplu: de aceea, intră repede în subiect.

— Ei bine, iată-ne, aşadar, la Vaux! zise el.

— Da, d'Artagnan. Îţi place aici?

— Mult. Şi mi-e tare drag domnul Fouquet.

— Nu-i aşa că e un om minunat?

— Cum nu se poate mai minunat.

— Se zice că regele începuse prin a fi rece, apoi maiestatea sa s-a dat pe brazdă.

— Se vede treaba că n-ai văzut nimic, de vreme ce spui: "Se zice".

— Nu; discutam, cu domnii aceştia care au ieşit acum, despre reprezentaţia şi despre cavalcadele de mâine.

— Ah, aşadar tu eşti cel care orânduieşte serbările de aici?

— Sunt, după cum ştii, devotat plăcerilor fanteziei; am fost totdeauna poet, undeva în mine.

— Îmi amintesc versurile tale. Erau drăguţe.

— Eu le-am uitat; dar le ascult cu bucurie pe-ale altora, mai ales când aceşti alţii se numesc Molière, Pellisson, La Fontaine etc.

— Ştii la ce m-am gândit astă-seară, la masă, Aramis?

— Nu. Spune-mi; altfel n-aş putea ghici. Tu ai atâtea în cap!

— Ei bine, m-am gândit că adevăratul rege al Franţei nu este Ludovic al XIV-lea.

— Auzi colo! făcu Aramis, aţintindu-şi fără să vrea ochii în ochii muşchetarului.

— Nu e el, ci domnul Fouquet.

Aramis răsuflă uşurat şi prinse a zâmbi.

— Ai devenit şi tu ca toţi ceilalţi: gelos! zise apoi. Pun rămăşag că domnul Colbert ţi-a spus asta.

D'Artagnan, spre a-l ademeni pe Aramis, îi povesti păţania lui Colbert în legătură cu vinul de Melun.

— Afurisită fire, acest Colbert! rosti Aramis.

— Pe legea mea, da!

— Şi când te gândeşti – adăugă episcopul – că acest caraghios va fi ministrul tău peste patru luni.

— Ce spui!

— Şi că-l vei sluji ca pe Richelieu, ca pe Mazarin.

— Aşa cum îl slujeşti tu pe Fouquet – zise d'Artagnan.

— Cu deosebire, dragă prietene, că domnul Fouquet nu e domnul Colbert.

— Ai dreptate.

Şi d'Artagnan se prefăcu a se întrista.

— Dar – reluă el după o clipă – pentru ce-mi spuneai că domnul Colbert va fi ministru peste patru luni?

— Pentru că domnul Fouquet nu va mai fi – răspunse Aramis.

— Va fi ruinat, nu-i aşa?

— La pământ!

— Atunci pentru ce mai dă serbări? se miră muşchetarul pe un ton de o bunăvoinţă atât de firească, încât episcopul fu o clipă înşelat de ea. Cum de nu i-ai spus să-şi vadă de treabă?

Această ultimă parte a frazei mergea cam prea departe. Aramis intră din nou la bănuieli.

— E vorba – zise el – să-l îmbuneze pe rege.

— Ruinându-se?

— Ruinându-se pentru el, da.

— Ciudat calcul!

— Nevoia îl impune.

— Nu văd cum, dragă Aramis.

— Ba da, vezi foarte bine duşmănia ce i-o poartă domnul Colbert.

— Mai văd cum domnul Colbert îl îndeamnă pe rege să se lepede de ministrul său.

— Asta sare în ochi.

— Şi că se unelteşte contra domnului Fouquet.

— Toată lumea o ştie.

— S-ar zice că regele e împotriva unui om care e gata să-şi risipească tot avutul pentru a-i fi pe plac.

— Cam aşa – răspunse încet Aramis, puţin convins, dar dornic să dea altă întorsătură convorbirii.

— Sunt nebunii şi nebunii – reluă d'Artagnan. Mie însă nu-mi plac multe din cele pe care le faceţi voi aici.

— Care anume?

— Ospeţele, balul, concertul, teatrul, cavalcadele, cascadele, focurile de artificii, iluminaţiile, darurile, foarte bine, înţeleg asta; dar toate aceste cheltuieli nu sunt oare de ajuns? Mai trebuie...?

— Ce?

— Mai trebuie să se îmbrace toată casa din nou, de pildă?

— Oh, ai dreptate. I-am spus asta domnului Fouquet; mi-a răspuns că, dacă ar fi destul de bogat, i-ar oferi regelui un castel nou-nouţ din vârful turnurilor până în pivniţe, nou cu tot ce se găseşte înăuntru, şi că, după plecarea regelui, ar arde totul, pentru ca nimic să nu poată folosi şi altora.

— Asta e spaniolism curat!

— I-am spus-o şi eu. A adăugat: "Îmi va fi duşman oricine mă va sfătui să fac altfel".

— E adevărată nebunie, îţi spun; ca şi portretul acela.

— Care portret? întrebă Aramis.

— Al regelui, surpriza aceea...

— Ce surpriză?

— Ei, pentru care ai luat mostre de la Percerin.

D'Artagnan se opri. Aruncase săgeata. Nu-i rămânea decât să-i măsoare puterea.

— E o simplă atenţie – răspunse Aramis.

D'Artagnan se apropie de prietenul său, îi luă amândouă mâinile şi, privindu-l drept în ochi, zise:

— Aramis, mă mai iubeşti tu cât de cât?

— Ce întrebare!

— Bun. Atunci, fă-mi un serviciu. Spune-mi, pentru ce-ai luat mostre din stofa costumelor regelui, de la Percerin?

— Vino cu mine să-l întrebi pe bietul Le Brun, care a lucrat cu ele două zile şi două nopţi.

— Aramis, ăsta e un răspuns pentru toată lumea; dar pentru mine...

— Drept să-ţi spun, d'Artagnan, mă surprinzi!

— Fii sincer cu mine. Spune-mi adevărul: nu vrei, nu-i aşa, să mi se întâmple tocmai mie vreun bucluc.

— Dragă prietene, nu te mai înţeleg deloc. Ce dracu ţi-a intrat în cap?

— Mai crezi în presimţirile mele? Altădată credeai. Ei bine, o presimţire îmi spune că tu ai un plan ascuns.

— Eu, un plan?

— Nu sunt chiar sigur.

— La naiba!

— Nu sunt chiar sigur, dar aş putea să jur că aşa e.

— Ei bine, d'Artagnan, mă faci să mă mâhnesc. Într-adevăr, dacă am un plan pe care trebuie să ţi-l ascund, ţi-l voi ascunde, nu-i aşa? Dacă am unul pe care trebuie să ţi-l dezvălui, aş fi făcut-o până acum.

— Nu, Aramis, nu; sunt planuri care nu se dau pe faţă decât în momentul potrivit.

— Atunci, bunul meu prieten – răspunse episcopul râzând – înseamnă că momentul potrivit n-a sosit încă.

D'Artagnan dădu din cap cu tristeţe.

— Prietenie! Prietenie! suspină el. Deşartă vorbă! Iată un om care, dacă i-aş cere-o, s-ar lăsa tăiat în bucăţi pentru mine.

— E adevărat – rosti Aramis cu nobleţe.

— Şi acest om, care mi-ar da tot sângele său din vine, nu şi-ar deschide un colţişor din inimă în faţa mea. Oh, prietenie, o mai spun o dată, nu eşti decât umbră şi amăgire, ca tot ce străluceşte pe lumea asta!

— Nu vorbi astfel de prietenia noastră – zise episcopul cu glas hotărât şi convins. Ea nu e dintre acelea despre care pomeneşti tu.

— Ia uită-te, Aramis. Suntem aici trei, din patru. Tu mă înşeli, eu te bănuiesc, Porthos doarme. Frumos trio de prieteni, nu-i aşa? Ce-a mai rămas, vai, din noi!

— Nu pot să-ţi spun decât un lucru, d'Artagnan, şi ţi-l spun cu mâna pe evanghelie. Te iubesc ca şi în trecut. Dacă mă feresc uneori de tine, e din pricina altora, nu din pricina ta şi nici a mea. Orice voi face şi în orice voi izbuti, vei avea şi tu partea ta. Făgăduieşte-mi aceeaşi favoare, haide!

— Dacă nu mă-nşel, Aramis, iată cuvinte care, în clipa când le rosteşti, sunt pline de generozitate.

— Se poate.

— Conspiri împotriva domnului Colbert. Dacă nu-i decât asta, la dracu, spune-mi; am cleştele, îi voi scoate chiar şi măselele.

Aramis nu-şi putu ascunde un zâmbet de dispreţ ce i se strecură pe nobilul său chip.

— Şi dacă aş conspira împotriva domnului Colbert, unde vezi tu răul?

— Asta ar fi prea puţin pentru tine, şi nu pentru a-l răsturna pe Colbert i-ai cerut tu mostrele lui Percerin. Oh, Aramis, noi nu suntem duşmani, suntem fraţi! Spune-mi ce ai de gând să faci şi, pe cinstea lui d'Artagnan, dacă nu te pot ajuta, îţi jur că voi rămâne neutru.

— N-am de gând să fac nimic – răspunse episcopul.

— Aramis, un glas lăuntric îmi şopteşte ceva, mă face să văd bine, acest glas nu m-a înşelat niciodată. Tu îl urăşti pe rege!

— Pe rege? exclamă prelatul, arătându-se foarte surprins.

— Surprinderea ta nu mă va convinge. Repet, pe rege.

— Şi mă vei ajuta? zise Aramis cu acelaşi zâmbet ironic.

— Aramis, voi face mai mult decât să te ajut, mai mult decât să rămân neutru, te voi face scăpat.

— Eşti nebun, d'Artagnan!

— Sunt cel mai întreg la minte dintre noi amândoi.

— Auzi, să mă bănuieşti, tu, că vreau să-l asasinez pe rege!

— Dar cine-ţi vorbeşte de asta? zise muşchetarul.

— Atunci, să ne înţelegem: nu văd ce i s-ar putea face altceva unui rege legitim ca al nostru, dacă nu e asasinat.

D'Artagnan nu răspunse nimic.

— De altfel, tu ai gărzile şi muşchetarii tăi aici – zise episcopul.

— E adevărat.

— Nu eşti la domnul Fouquet, eşti ca la tine acasă.

— E adevărat.

— În momentul de faţă, îl ai pe domnul Colbert, care-l aţâţă pe rege împotriva domnului Fouquet aşa cum l-ai aţâţa poate tu însuţi, dacă n-aş mai fi şi eu pe-aici.

— Aramis, Aramis, te rog, vorbeşte ca unui prieten!

— A vorbi ca unui prieten înseamnă a spune adevărul. Dacă mă gândesc să-l ating măcar cu un deget pe fiul Anei de Austria, adevăratul rege al ţării noastre, Franţa, dacă îmi trece prin cap să nu mă prosternez în faţa tronului său, dacă vreau ca ziua de mâine, aici, la Vaux, să nu fie ziua cea mai glorioasă din viaţa regelui meu, să mă trăsnească Dumnezeu, asta e!

Aramis rostise aceste cuvinte cu faţa întoarsă către alcovul din camera lui, unde d'Artagnan, aşezat de-altminteri cu spatele spre acest alcov, nu putea bănui că se ascunde cineva. Vorbele pline de căldură ale prelatului, încetineala lor măsurată, solemnitatea jurământului, îl făcură pe muşchetar să se simtă pe deplin mulţumit. Apucă amândouă mâinile lui Aramis şi i le strânse cu înflăcărare.

Aramis îndurase mustrările fără să pălească; se înroşi însă ascultând măgulirile. D'Artagnan înşelat, îi făcea cinste; d'Artagnan încrezător, îi stârnea un simţământ de ruşine.

— Vrei să pleci? îl întrebă el îmbrăţişându-l ca să-şi ascundă roşeaţa.

— Da, mă cheamă serviciul. Trebuie să primesc consemnul de noapte.

— Unde ai să dormi?

— În anticamera regelui, după cât se pare. Dar Porthos?

— Ia-l cu tine, dacă vrei; căci sforăie ca un tun.

— Ah!... Nu stă cu tine? întrebă d'Artagnan.

— Nici vorbă! Îşi are apartamentul lui, nu ştiu unde.

— Foarte bine! zise muşchetarul, căruia această despărţire a celor doi asociaţi îi spulbera ultimele bănuieli.

Şi-l zgâlţâi zdravăn de umăr pe Porthos. Acesta răspunse printr-un mârâit.

— Haide! îi spuse d'Artagnan.

— Ah, iată-l şi pe d'Artagnan, bunul nostru prieten! Prin ce întâmplare aici?... Aşa-i, da, mă aflu la serbarea de la Vaux.

— În costumul tău cel nou.

— A fost tare cumsecade domnul Coquelin de Volière, nu-i aşa?

— Sst! făcu Aramis. Calcă mai uşor, o să spargi duşumelele!

— Că bine zici – răspunse muşchetarul. Această cameră e chiar deasupra celei a regelui.

— Iar eu nu am luat-o ca sală de arme – adăugă episcopul. Camera regelui are drept tavan mângâierile somnului. Nu uitaţi că parchetul meu e chiar deasupra acelui tavan. Noapte bună, prieteni, în zece minute am să şi adorm.

Şi Aramis îi conduse până la uşă, râzând uşor. Apoi, după ce ei fură afară, trase repede zăvorul şi oblonind ferestrele, strigă:

— Monseniore! Monseniore!

Filip ieşi din alcov, împingând o uşă secretă ce se afla în dosul patului.

— A şi început să aibă bănuieli domnul d'Artagnan acesta – zise el.

— Ah, l-aţi recunoscut pe d'Artagnan, nu-i aşa?

— Înainte de a-i fi rostit dumneata numele.

— E căpitanul vostru de muşchetari.

Mi-e foarte devotat – răspunse Filip, accentuând pronumele personal.

— Credincios ca un câine, care muşcă uneori. Dacă d'Artagnan nu vă va recunoaşte înainte ca celălalt să fi dispărut, vă puteţi bizui pe el toată viaţa. Căci, dacă n-a văzut nimic, va rămâne la fel de credincios; dacă va vedea prea târziu, e gascon, nu va mărturisi niciodată că s-a păcălit.

— Aşa gândeam şi eu. Ce facem acum?

— Treceţi la postul de observaţie şi priviţi culcarea regelui, ca să îndepliniţi la fel această ceremonie, când veţi fi în locul lui.

— Foarte bine. Unde să stau?

— Aşezaţi-vă pe acest scăunel. Eu voi trage parchetul la o parte. Veţi privi prin această deschizătură ce dă la ferestrele oarbe, tăiate în tavanul din camera regelui. Vedeţi ceva?

— Îl văd pe rege.

Şi Filip tresări ca şi cum ar fi văzut un duşman.

— Ce face?

— Îl îndeamnă pe un om să stea lângă el.

— Domnul Fouquet.

— Nu, nu; aşteaptă...

— Amintiţi-vă însemnările mele, prinţe, portretele!

— Omul pe care regele îl îndeamnă să stea în faţa lui e domnul Colbert.

— Colbert împreună cu regele? se miră Aramis. Cu neputinţă!

— Priveşte.

Aramis îşi strecură privirea prin tăietura parchetului.

— Da – zise el – Colbert însuşi. Oh, monseniore, ce-au să ne audă urechile şi ce va ieşi din această intimitate?

— Nimic bun pentru domnul Fouquet, fără nici o îndoială.

Prinţul nu se înşela. Am văzut că regele îl chemase pe Colbert, şi acesta venise. Convorbirea dintre ei se desfăşura printr-una din acele înalte favoruri pe care regele n-o arăta decât arareori. E adevărat că regele se afla acum singur cu supusul său.

— Colbert, stai jos.

Vistiernicul, copleşit de bucurie, el care se temea să nu fie gonit, se codea să primească această înaltă cinste.

— Se aşază? întrebă Aramis.

— Nu, rămâne în picioare.

— Să ascultăm, prinţe.

Şi viitorul rege, dimpreună cu viitorul papă, îi ascultau cu nerăbdare pe aceşti simpli muritori pe care-i aveau sub picioarele lor, gata să-i zdrobească dacă ar fi vrut s-o facă.

— Colbert – zise regele – m-ai supărat foarte rău astăzi.

— Sire... ştiam.

— Foarte bine! Îmi place acest răspuns. Da, ştiai. Ai avut mult curaj ca s-o faci.

— Riscam să nemulţumesc pe maiestatea voastră; dar riscam în acelaşi timp să nu-i fiu de ajutor atunci când trebuia.

— Ce vrei să spui? Aveai vreo temere în privinţa mea?

— Mă temeam de o indigestie, sire – răspunse Colbert. Căci nu i se dau regelui asemenea ospeţe, decât spre a-l răpune printr-o masă îmbelşugată.

Şi, aruncând această glumă fără noimă, Colbert aştepta încântat efectul ei. Ludovic al XIV-lea, omul cel mai înfumurat şi cel mai sensibil din regatul său, îi iertă totuşi această poznă lui Colbert.

— E adevărat – zise el – domnul Fouquet mi-a dat o masă prea bogată. Spune-mi, Colbert, de unde ia dumnealui atâţia bani, pentru a face asemenea cheltuieli uriaşe? Dumneata ştii?

— Da, sire, ştiu.

— Poţi să-mi faci şi mie o socoteală?

— Foarte uşor, sire, până la ultimul gologan.

— Te ştiu tare în asemenea îndeletniciri.

— Este cea dintâi calitate ce i se poate cere unui intendent al finanţelor.

— Nu toţi o au.

— Mulţumesc maiestăţii voastre pentru o laudă atât de măgulitoare.

— Deci, domnul Fouquet e bogat, foarte bogat, şi asta, domnule, toată lumea o ştie.

— Toată lumea, viii ca şi morţii.

— Ce înţeles au vorbele acestea, domnule Colbert?

— Viii privesc bogăţia domnului Fouquet; ei admiră un rezultat, şi aplaudă; morţii însă, mai înţelepţi decât noi, cunosc cauzele, şi acuză.

— Ei bine, căror cauze îşi datoreşte domnul Fouquet bogăţia sa!

— Funcţia de ministru îi favorizează uneori pe cei ce-o deţin.

— Poţi să-mi vorbeşti mai limpede; nu te teme de nimic, suntem numai noi amândoi.

— Nu mă tem niciodată de nimic, sub pavăza conştiinţei mele şi sub protecţia regelui meu, sire.

Şi Colbert se înclină.

— Deci, morţii, dacă ar vorbi...?

— Uneori vorbesc, sire. Citiţi.

— Ah! murmură Aramis la urechea prinţului, care, alături de el, asculta fără să piardă o silabă. Fiindcă sunteţi aci, monseniore, ca să învăţaţi meseria de rege, ascultaţi o infamie cu adevărat regească. Veţi vedea acum una din acele scene pe care numai Dumnezeu singur, sau mai degrabă numai dracul e în stare s-o născocească şi s-o ducă la îndeplinire. Ascultaţi bine, nu lăsaţi să vă scape nimic!

Prinţul îşi întări atenţia şi-l văzu pe Ludovic al XIV-lea luând din mâinile lui Colbert o hârtie pe care i-o întinsese acesta.

— Scrisul răposatului cardinal! zise regele.

— Maiestatea voastră are o memorie bună – răspunse Colbert înclinându-se – şi e o însuşire minunată pentru un rege sortit să muncească, aceea de a recunoaşte numaidecât scrisul cuiva.

Regele citi o scrisoare a lui Mazarin care, cunoscută de mult de către cititorii noştri, de când cu cearta dintre doamna de Chevreuse şi Aramis, nu va aduce nimic nou dacă am reproduce-o aici.

— Nu înţeleg prea bine – zise regele cu interes sporit.

— Maiestatea voastră nu e încă obişnuită cu felul de a lucra al slujbaşilor de la vistierie.

— Văd că e vorba de nişte bani daţi domnului Fouquet.

— Treisprezece milioane. O sumă frumoasă!

— Într-adevăr... Ei bine, aceste treisprezece milioane lipsesc din vistieria statului? Iată ceea ce nu înţeleg prea bine, după cum îţi spun. Pentru ce şi cum ar fi cu putinţă acest deficit?

— Cu putinţă, nu spun; că e real însă, da.

— Şi zici că lipsesc treisprezece milioane din vistieria statului?

— Nu eu zic asta, registrul o dovedeşte.

— Iar această scrisoare a domnului de Mazarin arată cum a fost folosită această sumă şi numele celui care şi-a însuşit-o?

— Maiestatea voastră se poate convinge de asta.

— Da, într-adevăr, rezultă de aici că domnul Fouquet n-ar fi pus la loc cele treisprezece milioane.

— Aceasta rezultă din scripte, da, sire.

— Ei bine, atunci...?

— Ei bine, atunci, sire, întrucât domnul Fouquet n-a pus la loc cele treisprezece milioane, înseamnă că şi le-a însuşit, şi treisprezece milioane fac de patru ori şi ceva mai mult decât a putut să investească dărnicia maiestăţii voastre la Fontainebleau, unde, după cum vă aduceţi aminte, noi n-am cheltuit decât trei milioane în cap.

Această amintire a serbării cu prilejul căreia regele, datorită unei vorbe a lui Fouquet, îşi dăduse pentru prima dată seama de inferioritatea lui, era, pentru un om stângaci, o răutate aruncată cu foarte multă îndemânare. Colbert făcea la Vaux ceea ce Fouquet îi făcuse lui la Fontainebleau, şi, ca adevărat om de finanţe, îşi culegea răsplata cu toate dobânzile. Deschizându-i astfel ochii regelui, Colbert nu mai avea mare lucru de adăugat. Simţi asta; căci regele se posomorî deodată. Colbert aştepta primul cuvânt al regelui cu aceeaşi nerăbdare ca şi Filip şi Aramis la postul lor de observaţie.

— Ştii la ce poate duce ceea ce-mi spui, Colbert? zise regele după câteva clipe de gândire.

— Nu, sire, nu ştiu.

— Rezultă că însuşirea celor treisprezece milioane, dacă se va dovedi...

— Dar este dovedită.

— Vreau să spun dacă va fi declarată, domnule Colbert.

— Poate fi chiar mâine, dacă maiestatea voastră...

— Nu s-ar afla în casa domnului Fouquet – îl întrerupse regele cu demnitate.

— Regele e la el pretutindeni, sire, mai ales în casele făcute cu banii săi.

— Mi se pare – îi şopti Filip la ureche lui Aramis – că arhitectul care a construit acest tavan, având în vedere întrebuinţarea ce i s-ar putea da, ar fi trebuit să-l facă în aşa fel, încât să se prăbuşească în capul unor ticăloşi cu un caracter atât de urât ca al acestui domn Colbert.

— Şi eu mă gândesc tot aşa – zise Aramis – dar domnul Colbert e atât de aproape de rege în clipa asta!

— E adevărat, s-ar isca problema succesiunii.

— Din care ar trage foloase DOMNUL, fratele vostru mai mic, monseniore. Să stăm mai bine liniştiţi şi să ascultăm mai departe.

— Nu vom mai avea prea mult de ascultat – zise tânărul prinţ.

— Pentru ce, monseniore?

— Pentru că, dacă eu aş fi rege, n-aş mai răspunde nimic.

— Şi ce-aţi face atunci?

— Aş aştepta până mâine dimineaţă, ca să iau o hotărâre.

Ludovic al XIV-lea îşi ridică în sfârşit ochii şi, văzându-l pe Colbert nerăbdător să-i audă primul cuvânt, zise, schimbând dintr-o dată convorbirea:

— Domnule Colbert, văd că s-a făcut târziu, am să mă culc.

— Ah! rosti Colbert. Aş fi vrut...

— Pe mâine. Mâine dimineaţă voi lua o hotărâre.

— Foarte bine, sire – răspunse Colbert oarecum jignit, cu toate că în prezenţa regelui căuta să se stăpânească.

Regele făcu un gest şi vistiernicul se retrase spre uşă de-a-ndaratelea.

— Serviciul meu! strigă regele.

Oamenii ce-l slujeau pe rege intrară în apartament. Filip se pregătea să părăsească postul său de observaţie.

— Un moment – îi spuse Aramis cu blândeţea lui obişnuită. Ceea ce s-a petrecut nu e decât un amănunt, şi mâine nu vom mai avea nici o grijă în privinţa asta; dar serviciul de noapte, eticheta pentru culcare, ah, monseniore, iată ceea ce este important. Observaţi, observaţi cum trebuie să vă suiţi în pat, sire. Priviţi, priviţi!

XVIII

COLBERT

Istoria ne va povesti sau mai degrabă istoria ne-a povestit evenimentele de a doua zi, serbările splendide pe care ministrul de finanţe le-a dat în cinstea regelui său. Doi mari scriitori au consemnat marea dispută care a avut loc între Cascadă şi Jerba de apă, precum şi lupta dintre Fântâna Coroanei şi Dobitoace pentru a şti care şi cui îi va plăcea mai mult. Deci, a doua zi, fură petreceri mari şi veselie; avură loc o plimbare, un ospăţ, se reprezentă o comedie; o comedie în care, spre adânca lui surprindere, Porthos îl recunoscu pe domnul Coquelin de Volière jucând în farsa Supărăcioşilor, cum denumea domnul de Bracieux de Pierrefonds acest divertisment.

La Fontaine nu era, fără îndoială, de aceeaşi părere, ei care-i scria prietenului său, domnul Maucroix:

Noua lucrare a lui Molière,

Al hazului preavajnic făclier,

Încântă azi a curţii lume,

Făcând ca demnul său renume

S-ajungă dincolo de Roma mai departe.

Mă bucur de-a lui faimă fără moarte.

După cum se vede, La Fontaine ascultase de sfatul lui Pellisson şi îşi îngrijise ceva mai bine rima.

De altfel, Porthos era de părerea lui La Fontaine, şi ar fi fost gata să spună ca şi el: "La dracu, acest Molière are un demn renume, dar numai în materie de croitorie!" În privinţa teatrului, am spus-o, pentru domnul de Bracieux de Pierrefonds, Molière nu era decât un farseur.

Dar, preocupat încă de cele auzite în ajun, clocind în el otrava picurată de Colbert, regele, în tot cursul acelei zile atât de strălucitoare, atât de pline de bucurii felurite şi neaşteptate, în care toate minunăţiile din O mie şi una de nopţi păreau să se nască de sub paşii lui, regele se arătă rece, închis, posac. Nimic nu era în stare să-i descreţească fruntea. Se simţea că o ură adâncă, venind de departe, sporind încetul cu încetul, ca pârâul care se face râu prin miile de firişoare de apă ce se strâng în el, tremura în fundul sufletului său. Abia către amiază începu să se mai însenineze. De bună seamă, luase o hotărâre.

Aramis, care-l urma pas cu pas atât în gândurile, cât şi în mersul său, ajunse la concluzia că evenimentul pe care-l aştepta el n-o să se mai lase prea mult aşteptat.

De astă dată, Colbert părea să fie întru totul de acord cu episcopul de Vannes, şi chiar dacă pentru fiecare vârf de ac cu care împungea inima regelui ar fi primit un îndemn din partea lui Aramis, nu s-ar fi comportat mai bine.

În toată ziua aceea, regele, care avea, fără îndoială, nevoie să-şi îndepărteze un gând negru, părea să caute pe atât de nerăbdător societatea domnişoarei de La Vallière, pe cât de dornic era să scape de aceea a domnului Colbert sau a domnului Fouquet.

Se făcuse seară. Regele îşi arătase dorinţa să se plimbe numai după joc. Între cină şi plimbare, deci, se întinseră mesele de joc. Regele câştigă o mie de pistoli; după ce-i câştigă, îi vârî în buzunar, spunând:

— Să mergem, domnilor, în parc.

Acolo le întâlni pe doamne. Regele câştigase o mie de pistoli şi-i vârâse, după cum am spus, în buzunar. Dar domnul Fouquet ştiuse să piardă zece mii, astfel că în buzunarele curtenilor intraseră încă o sută nouăzeci de mii de livre, împrejurare ce făcea ca feţele curtenilor şi ale ofiţerilor din casa regală să fie cele mai voioase din lume. Nu tot aşa era însă şi faţa regelui, pe care, în ciuda câştigului ce nu-l lăsa nepăsător, stăruia mereu umbra unui nor. La colţul unei alei, Colbert îl aştepta. Se vede treaba că vistiernicul se afla acolo în virtutea unei întâlniri hotărâte mai dinainte, căci Ludovic al XIV-lea, care-l ocolise până atunci, îi făcu un semn şi se adânciră amândoi în parc.

La Vallière observase şi ea fruntea mohorâtă şi privirea neliniştită a regelui; ea îl văzuse astfel, şi cum nimic din ceea ce cocea în sufletul lui nu rămânea nepătruns de dragostea ei, fata înţelese că această mânie înăbuşită ameninţa pe cineva. Ea stătea în calea răzbunării ca un înger al îndurării. Întristată, nedumerită, pe jumătate sfâşiată de durere că fusese atât de mult timp despărţită de iubitul ei, neliniştită din pricina tulburării pe care o ghicea în sinea lui, fata se arătă la început oarecum încurcată, lucru căruia, în proasta dispoziţie în care se afla, regele îi dădu cu totul altă interpretare. Atunci, cum erau singuri, sau aproape singuri, deoarece Colbert, zărind-o pe fată, se oprise plin de respect şi rămase la zece paşi în urmă, regele se apropie de La Vallière şi-i luă mâna.

— Domnişoară – îi spuse el – te pot întreba, fără să fiu indiscret, ce te frământă? Pieptul îţi palpită, ochii ţi-s umezi.

— Oh, sire, dacă pieptul îmi palpită, dacă ochii mi-s umezi, dacă sunt tristă, în sfârşit, este din pricina tristeţii maiestăţii voastre.

— Tristeţea mea? Oh, te înşeli, domnişoară! Nu, nu tristeţea e aceea care mă chinuieşte.

— Dar ce vă chinuieşte, sire?

— Umilinţa.

— Umilinţa? Oh, ce vorbă-i asta, sire?

— Vreau să spun, domnişoară, că acolo unde mă aflu eu, nimeni altul n-ar trebui să mai fie stăpân. Ei bine, priveşte, şi spune dacă nu rămân în umbră, eu, regele Franţei, faţă de regele acestui domeniu. Oh – continuă el, strângând din dinţi şi din pumn – oh!... Şi când mă gândesc că acest rege...

— Ei bine? şopti La Vallière îngrozită.

— Că acest rege e un slujitor necredincios, care se mândreşte cu bunul furat de la mine! De aceea, am să-i schimb acestui ministru obraznic serbarea lui într-un doliu de care nimfa de la Vaux, cum spun poeţii, îşi va aduce multă vreme aminte.

— Oh, maiestate...

— Ei bine, domnişoară, ai de gând să iei apărarea domnului Fouquet? zise Ludovic al XIV-lea cu întărâtare.

— Nu, sire, dar vă întreb dacă sunteţi bine informat. Maiestatea voastră a avut, mai mult decât o dată, prilejul să cunoască lipsa de temeinicie a acuzaţiilor de la curte.

Ludovic al XlV-lea îi făcu semn lui Coibert să se apropie.

— Vorbeşte, domnule Colbert – zise tânărul Prinţ – căci, într-adevăr, mi se pare că domnişoara de La Vallière are nevoie de cuvântul dumitale pentru a crede în cuvântul regelui. Spune-i domnişoarei tot ce-a făcut domnul Fouquet. Iar dumneata, domnişoară, te rog, ai bunătatea şi ascultă; povestea nu va fi lungă.

De ce stăruia atât de mult Ludovic al XIV-lea? Lucru foarte simplu: inima nu-i era împăcată, în gândul său nu era prea convins; bănuia o intrigă ascunsă, întunecată, chinuitoare, în toată această poveste a celor treisprezece milioane, şi ar fi vrut ca inima curată a domnişoarei de La Vallière, revoltată la ideea unui furt, să încuviinţeze, printr-un singur cuvânt, hotărârea pe care o luase el, dar pe care şovăia, totuşi, s-o ducă la îndeplinire.

— Vorbiţi, domnule – i se adresă La Vallière lui Colbert, care se apropiase. Vorbiţi, de vreme ce regele vrea să vă ascult. Spuneţi, care este crima domnului Fouquet?

— Oh, nu prea gravă, domnişoară – răspunse hainul personaj. Un simplu abuz de încredere...

— Spune, spune, Colbert, şi, după ce vei fi terminat, lasă-ne singuri, şi du-te de-l anunţă pe domnul d'Artagnan că am să-i dau ordine.

— Domnul d'Artagnan! exclamă La Vallière. Dar pentru ce să fie anunţat domnul d'Artagnan, sire? Vă rog să-mi spuneţi.

— La naiba, pentru a-l aresta pe acest titan orgolios, care, credincios devizei lui, ameninţă să se urce alături de mine.

— Să-l arestaţi pe domnul Fouquet, aşa aţi spus?

— Ah, te miră?

— În casa lui?

— De ce nu? Dacă e vinovat, e vinovat acasă la el, ca şi aiurea.

— Domnul Fouquet, care se ruinează în acest moment pentru a-i face cinste regelui său?

— Cred, în adevăr, că-i iei apărarea acestui trădător, domnişoară.

Colbert începu să râdă încet. Regele se întoarse către el auzindu-l râzând astfel.

— Sire – zise La Vallière – nu pe domnul Fouquet îl apăr, ci pe maiestatea voastră.

— Pe mine!... Mă aperi dumneata?

— Sire, vă veţi dezonora dând un astfel de ordin.

— Mă dezonorez? murmură regele, îngălbenindu-se de furie. Într-adevăr, domnişoară, pui o pasiune ciudată în cele ce rosteşti.

— Pun pasiune nu în ceea ce rostesc, sire, ci în a sluji pe maiestatea voastră – răspunse nobila fată. Voi pune, dacă va fi nevoie, şi viaţa pentru asta, şi cu aceeaşi pasiune, sire.

Colbert vru să bâiguie ceva. Atunci La Vallière, această mieluşea blândă, se repezi la el şi, cu o privire sfredelitoare, îl făcu să tacă.

— Domnule – zise ea – când regele ia o hotărâre dreaptă, chiar dacă e spre răul meu sau alor mei, tac; dar când regele face ceva spre binele meu sau al celor pe care-i iubesc, şi dacă regele greşeşte, i-o spun în faţă.

— Dar mi se pare, domnişoară – îndrăzni să vorbească Colbert – că şi eu îl iubesc pe rege.

— Da, domnule, îl iubim amândoi, fiecare în felul său – răspunse La Vallière pe un astfel de ton, încât inima tânărului rege tresări din adânc. Numai că eu îl iubesc atât de tare, încât toată lumea o ştie; îl iubesc atât de curat, încât regele însuşi nu se îndoieşte de dragostea mea. E regele şi stăpânul meu, eu sunt umila lui slujitoare; dar oricine se atinge de onoarea lui, se atinge de viaţa mea. Repet, deci, că aceia îl dezonorează pe rege, care îl sfătuiesc să-l aresteze pe domnul Fouquet în casa lui.

Colbert îşi lăsă capul în jos, căci se simţea părăsit de rege. Totuşi, plecându-şi capul, murmură:

— Domnişoară, n-aş mai avea decât un singur cuvânt de spus.

— Nu-l spune, domnule, căci nu-l voi asculta. Ce mi-ai putea spune, de altfel? Că domnul Fouquet a săvârşit o nelegiuire? O ştiu, întrucât regele însuşi a spus-o; şi din moment ce regele a spus: "Cred", nu mai e nevoie de altă gură să rostească: "Afirm". Dar chiar dacă domnul Fouquet ar fi cel din urmă dintre oameni, o spun cu tărie: domnul Fouquet e sfânt pentru rege, deoarece regele e oaspetele său. Chiar dacă locuinţa lui ar fi un bârlog de tâlhari, chiar dacă Vaux ar fi o cavernă de falsificatori de bani sau de hoţi de drumul mare, casa lui e sacră, castelul lui nu poate fi călcat în picioare, întrucât aici locuieşte soţia lui şi e un loc de adăpost în care călăii n-au dreptul să intre!

La Vallière tăcu. Fără să vrea, regele o admiră; fu învins de căldura acestui glas, de nobleţea acestei cauze. Colbert, la rândul lui, se încovoie, strivit de inegalitatea acestei lupte. În sfârşit, regele răsuflă, clătină din cap şi întinse mâna spre La Vallière.

— Domnişoară – zise el cu blândeţe – pentru ce vorbeşti împotriva mea? Ştii ce e în stare să facă acest ticălos, dacă-l voi lăsa liber?

— Eh, Doamne, dar nu e o pradă pe care o aveţi mereu în mână?

— Şi dacă scapă, dacă fuge? strigă Colbert.

— Ei bine, domnule, va fi o glorie veşnică pentru rege de a-l fi lăsat pe domnul Fouquet să fugă; şi cu cât el va fi mai vinovat, cu atât gloria regelui va fi mai mare, în comparaţie cu această nemernicie, cu această ruşine.

Ludovic sărută mâna domnişoarei de La Vallière, lăsându-se să cadă la genunchii ei.

"Sunt pierdut!" gândi Colbert. Apoi, deodată, chipul i se lumină: "Oh, nu, nu! Nu încă!" îşi spuse el. Şi în timp ce regele, la adăpostul unui tei cu trunchiul uriaş, o strânse în braţe pe La Vallière cu toată căldura unei neţărmurite iubiri, Colbert scotoci în linişte într-o geantă, de unde scoase o hârtie îndoită în formă de scrisoare, o hârtie puţin îngălbenită parcă, dar care se vedea că-i era deosebit de preţioasă, deoarece vistiernicul zâmbea satisfăcut privind-o. Apoi îşi întoarse ochiul duşmănos către grupul minunat pe care-l formau în umbră tânăra fată şi regele, grup ce începea să fie luminat de lucirea faclelor ce se apropiau.

Ludovic zări lucirea acestor facle răsfrângându-se în rochia albă a domnişoarei de La Vallière.

— Du-te, Louise – îi spuse el – căci iată-i, vin încoace.

— Domnişoară, domnişoară, vine cineva – adăugă Colbert pentru a grăbi plecarea fetei.

Louise dispăru repede printre copaci. Apoi, în timp ca regele, care îngenunchease la picioarele fetei, se ridica, Colbert zise:

— Ah, domnişoara de La Vallière a lăsat să-i cadă ceva!

— Ce? întrebă regele.

— O hârtie, o scrisoare, ceva alb; priviţi, colo, sire.

Regele se aplecă numaidecât şi ridică scrisoarea, pe care o strânse în palmă. În acel moment, faclele se apropiară, scăldând în lumină această scenă învăluită în întuneric.

XIX

GELOZIE

Această revărsare de lumini, această năvală a tuturor, această nouă ovaţie făcută regelui de către Fouquet avură ca efect amânarea înfăptuirii unei hotărâri pe care La Vallière o făcuse, şi aşa, să se clatine în inima lui Ludovic al XIV-lea. Îl privi pe Fouquet cu un fel de recunoştinţă, deoarece îi dăduse domnişoarei de La Vallière prilejul să se arate atât de generoasă, atât de mult stăpână pe inima lui.

Era momentul celor din urmă minunăţii. Abia îl conduse Fouquet câţiva paşi pe rege spre castel, că un potop de lumini, ţâşnind cu un vuiet maiestuos din turnul cel mare de la Vaux, ca o auroră orbitoare, ilumină până în cele mai mici colţuri ale grădinilor. Începea focul de artificii. Colbert, la douăzeci de paşi de rege, pe care gazdele de la Vaux îl înconjurau şi-l sărbătoreau, căuta, cu toată încăpăţânarea gândului său funest, să întoarcă atenţia lui Ludovic către ideile de care măreţia acestui spectacol i-o îndepărtau prea mult.

Deodată, în clipa când să-i întindă mâna lui Fouquet, regele simţi în palmă hârtia aceea pe care, după toate aparenţele, La Vallière, fugind, o lăsase să cadă la picioarele lui. Magnetul cel mai puternic, al iubirii, îi atrăgea toate gândurile tânărului Prinţ către imaginea iubitei lui. La lumina acestor focuri, ce se făceau din clipă în clipă tot mai frumoase, stârnind strigăte de admiraţie în satele din împrejurimi, regele citi biletul, care credea că nu poate fi decât o scrisoare de dragoste lăsată de La Vallière pentru el. Dar, pe măsură ce citea, paloarea i se urca în obraji, şi această mânie surdă, iluminată de jerbele de foc ce străluceau cu mii de culori, forma un spectacol îngrozitor, de care toată lumea s-ar fi cutremurat, dacă cei de faţă ar fi putut să vadă ce se petrecea în această inimă vânzolită de cele mai sinistre pasiuni. Pentru el, furia şi gelozia nu mai cunoşteau margini. Începând din clipa când descoperi negrul adevăr, totul dispăru – bunătate, milă, respect pentru legile ospitalităţii. Puţin a lipsit ca, în durerea cruntă ce-i sfâşia inima, prea slabă încă pentru a putea ascunde suferinţa, puţin a lipsit să nu scoată un strigăt de alarmă şi să nu-şi cheme gărzile în jurul lui.

Această scrisoare, aruncată la picioarele regelui de către Colbert, după cum aţi ghicit, de bună seamă, era aceea care dispăruse o dată cu încărunţitul Tobie, la Fontainebleau, după încercarea lui Fouquet de a cuceri inima domnişoarei de La Vallière.

Fouquet vedea paloarea regelui, dar nu bănuia răul; Colbert vedea mânia lui şi se bucura de apropierea furtunii. Glasul lui Fouquet îl trezi pe tânărul Prinţ din sălbatica lui meditaţie.

— Ce aveţi, sire? întrebă cu graţie ministrul.

Ludovic făcu o sforţare să se stăpânească, o mare sforţare.

— Nimic – răspunse el.

— Mă tem ca maiestatea voastră să nu sufere de ceva.

— Sufăr, într-adevăr, ţi-am mai spus, domnule, dar nu-i nimic.

Şi regele, fără să aştepte sfârşitul jocurilor de artificii, se îndreptă spre castel. Fouquet îl însoţi. Toată lumea îi urmă. Ultimele jerbe se stinseră triste, fără să le mai privească nimeni.

Ministrul încercă să-l mai întrebe ceva pe Ludovic al XIV-lea, dar nu primi nici un răspuns. Presupuse că avusese loc o ceartă între Ludovic şi La Vallière, în parc; că din asta i se trăgea mâhnirea şi că regele, care nu era supărăcios din fire, dar era foarte ambiţios în dragoste, îşi vărsa necazul pe toţi după ce iubita lui se supărase pe el. Acest gând îl linişti; îi adresă chiar un surâs prietenesc şi consolator tânărului rege, când acesta îi spuse noapte bună.

Dar asta nu era totul pentru rege. Mai trebuia să suporte ceremonia de culcare. Această ceremonie trebuia să se desfăşoare cu multă etichetă. A doua zi era hotărâtă plecarea. Trebuia deci ca oaspeţii să-i mulţumească gazdei şi să se arate încântaţi de cele douăsprezece milioane cheltuite pentru ei.

Singurul lucru plăcut pe care Ludovic i-l putu spune lui Fouquet, despărţindu-se de el, fură aceste cuvinte:

— Domnule Fouquet, vei primi veşti de la mine; spune-i, te rog, domnului d'Artagnan să vină aici.

Şi sângele lui Ludovic al XIII-lea, pe care şi-l stăpânise atâta vreme, începu să-i clocotească în vine, făcându-l gata să pună a fi sugrumat Fouquet, aşa cum predecesorul său pusese să fie asasinat mareşalul d'Ancre. De aceea, îşi ascunse groaznica hotărâre sub unul din acele surâsuri regale care sunt fulgerele ce vestesc loviturile de stat.

Fouquet apucă mâna regelui şi o sărută. Ludovic se cutremură din tot trupul, dar îşi lăsă totuşi mâna să fie atinsă de buzele ministrului. Cinci minute mai târziu, d'Artagnan, căruia i se transmisese ordinul regal, intră în camera lui Ludovic al XIV-lea.

Aramis şi Filip erau într-a lor, mereu la pândă, mereu ascultând.

Regele nu-i lăsă căpitanului de muşchetari timp sa ajungă până la fotoliul său. Îi ieşi înainte.

— Ai grijă – strigă el – ca nimeni să nu pătrundă aici!

— Bine, sire – răspunse soldatul, a cărui privire urmărise mai dinainte schimbările de pe această fizionomie răvăşită. Şi dădu ordine la uşă; apoi, întorcându-se către rege, întrebă: E ceva nou la maiestatea voastră?

— Câţi oameni ai cu dumneata? zise regele fără să răspundă la vorbele muşchetarului.

— Pentru ce, sire?

— Câţi oameni ai cu dumneata? repetă regele, bătând din picior.

— Îi am pe muşchetari.

— Apoi?

— Am douăzeci de gărzi şi treisprezece elveţieni.

— Câţi oameni trebuie pentru...

— Pentru...? făcu d'Artagnan cu marii lui ochi calmi.

— Pentru a-l aresta pe domnul Fouquet.

Căpitanul de muşchetari se retrase un pas înapoi.

— Pentru a-l aresta pe domnul Fouquet? rosti el apăsat.

— Poate vrei să spui cumva că e cu neputinţă? strigă regele cu o mânie rece şi plină de duşmănie.

— Eu nu spun niciodată că un lucru ar fi cu neputinţă – răspunse d'Artagnan jignit adânc.

— Ei bine, fă-o!

D'Artagnan se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă. Distanţa până la uşă era mică: o străbătu din şase paşi. Acolo, se opri.

— Iertare, sire – zise el.

— Ce e? întrebă regele.

— Ca să fac această arestare, aş vrea un ordin scris.

— Pentru care motiv? Şi de când cuvântul regelui nu ţi-e de ajuns?

— Pentru că un cuvânt al regelui, pornit dintr-un simţământ de mânie, se poate schimba, când simţământul se schimbă.

— Fără fraze, domnule! Altceva gândeşti dumneata, de fapt.

— Oh, eu totdeauna mă gândesc la ceva, şi-mi trec prin cap gânduri care, din păcate, nu le trec şi altora – răspunse cu îndrăzneală d'Artagnan.

Regele, în furia pornirii lui, se îndoi în faţa acestui om aşa cum îşi îndoaie calul genunchii sub mâna puternică a îmblânzitorului.

— Spune-mi, ce gândeşti? strigă el.

— Iată, sire – răspunse d'Artagnan. Cereţi să fie arestat un om, în timp ce vă aflaţi încă sub acoperişul lui: e mânie. După ce vă va fi trecut mânia, veţi regreta ce-aţi făcut. Atunci vreau să vă pot arăta semnătura.Dacă asta nu mai îndreaptă lucrurile, ne va dovedi cel puţin regele greşeşte dacă se lasă condus de mânie.

— Greşeşte dacă se lasă condus de mânie? zbieră regele din răsputeri. Înseamnă că regele, părintele meu, că bunicul meu n-au fost niciodată mânioşi, sfinte Cristoase?

— Regele, părintele vostru, şi regele, bunicul vostru, erau mânioşi numai când se aflau în casa lor.

— Regele e stăpân pretutindeni ca la el acasă.

— Iată o frază de linguşitor, şi care trebuie să vină de la domnul Colbert; dar nu acesta e adevărul. Regele e stăpân în orice casă numai după ce l-a izgonit pe proprietar.

Ludovic îşi muşcă buzele.

— Cum – urmă d'Artagnan – un om se ruinează pentru a vă face plăcere, şi drept răsplată vreţi să-l arestaţi? La dracu, sire! Dacă m-aş numi Fouquet şi dacă mi s-ar face una ca asta, aş înghiţi dintr-o dată zece tuburi de artificii şi le-aş da foc, ca să arunc totul în aer, pe mine şi pe ceilalţi. Dar mi-e egal; dacă aşa vreţi, mă duc să îndeplinesc ordinul.

— Du-te! rosti regele. Dar ai destui oameni?

— Credeţi oare, sire, că am să iau cu mine o oaste întreagă? A-l aresta pe domnul Fouquet e atât de uşor, încât şi-un copil ar face-o. A-l aresta pe domnul Fouquet e ca şi cum ai bea un absint. O strâmbătură, şi gata!

— Dacă se apără...?

— El? Haidade! Să se apere, când o măsură ca asta face din el un rege şi un martir? Ascultaţi, dacă-i mai rămâne un milion, ceea ce eu nu cred, mă prind că l-ar pune la bătaie numai ca să aibă un asemenea sfârşit. Prea bine, sire, mă duc.

— Stai! strigă regele.

— Ah, ce s-a întâmplat?

— Să nu afle nimeni de arestarea lui.

— Asta e mai greu.

— De ce?

— Pentru că nimic nu e mai simplu decât să mă duc, în mijlocul a o mie de persoane bine dispuse, şi să-i spun domnului Fouquet: "În numele regelui, domnule, te arestez!" Dar ca să mă duc la el şi să-l urmăresc, să-i dau târcoale, să-l trag într-un colţ de unde nu mai poate să scape, în sfârşit, să-l răpesc din mijlocul oaspeţilor lui şi să vi-l fac prizonier, fără ca nici un "Vai!" să nu se audă, iată o greutate reală, adevărată, supremă, din care chiar şi cei mai dibaci nu ştiu cum s-ar descurca.

— Mai adaugă: "E cu neputinţă!", şi atunci vom fi terminat şi mai repede! Ah, Doamne! Doamne! Să fiu oare înconjurat numai de oameni care mă împiedică să fac ce vreau eu?

— Eu nu vă împiedic de la nimic. Este, sire?

— Păzeşte-l pe domnul Fouquet până mâine dimineaţă, când voi lua o hotărâre.

— Voi face întocmai, sire.

— Şi revino aici, când mă voi scula, ca să primeşti noi ordine.

— Voi reveni.

— Acum, să fiu lăsat singur.

— Nu mai aveţi nevoie nici de domnul Colbert? zise muşchetarul, aruncând ultima săgeată înainte de a pleca.

Regele tresări. Gândindu-se numai la răzbunare, uitase de corpul delict.

— Nu, de nimeni – răspunse el – de nimeni! Lasă-mă!

D'Artagnan plecă. Regele închise el însuşi uşa, apoi începu să alerge furios prin cameră, ca taurul rănit ce târăşte după el panglicile şi suliţele înfipte în grumaz. Până la urmă, începu să se descarce, ţipând:

— Ah, mizerabilul! Nu numai că-mi fură vistieria, dar, cu aceşti bani, îmi cumpără secretarii, prietenii, generalii, artiştii, îmi ia până şi iubita! Ah, iată pentru ce perfida aceea îl apăra cu atâta patimă!... Din recunoştinţă!... Cine ştie!... Poate chiar din dragoste!

Se adânci câteva clipe în aceste gânduri dureroase.

— Un satir! adăugă el cu acea ură nemărginită pe care tinereţea o poartă oamenilor bătrâni ce se mai gândesc încă la dragoste. Un faun care face pe craidonul şi căruia nu i-a dat încă nimeni peste nas! Un afemeiat care ademeneşte cu aur şi diamante, şi care pune pictorii să facă portretele metreselor lui în costume de zeiţe!

Regele tremura de mânie.

— M-a mânjit tot! continuă el. Mă ruinează! Mă va ucide! Acest om e prea mult pentru mine! E duşmanul meu de moarte! Acest om va trebui să cadă! Îl urăsc!... Îl urăsc!... Îl urăsc!...

Şi, urlând astfel, lovea cu amândoi pumnii în braţele fotoliului în care se aşezase şi din care se ridică apoi ca un epileptic.

— Mâine! Mâine!... Oh, slăvită zi! murmură el. Când soarele va răsări, neavându-mă decât pe mine ca rival, omul acesta va cădea atât de jos, încât, văzând prăpastia în care-l aruncă mânia mea, va mărturisi în sfârşit că sunt mai mare decât el!

Regele, neputându-se stăpâni nici o clipă, răsturnă cu o lovitură de pumn o masă aşezată lângă pat şi, în durerea ce-l cuprinsese, plângând aproape, înăbuşindu-se, se trânti peste aşternut îmbrăcat cum era, muşcând perna şi încercând să-şi găsească acolo odihna trupului. Patul gemu sub greutatea lui, apoi, în afară de câteva suspine scăpate din pieptul gâfâind al regelui, nu se mai auzi nimic în camera lui Morfeu.

XX

LEZMAJESTATE

Această furie smintită, ce pusese stăpânire pe rege la vederea şi la citirea scrisorii lui Fouquet către La Vallière, se topi încetul cu încetul într-o dureroasă istovire. Tinereţea, plină de sănătate şi de viaţă, având nevoie să recâştige chiar în aceeaşi clipă ceea ce pierde, nu cunoaşte acele insomnii fără sfârşit ce întruchipează, pentru un chinuit, legenda ficatului mereu crescând la loc al lui Prometeu. Acolo unde omul matur, în deplinătatea puterilor lui, sau unde bătrânul, în sleirea forţelor sale, găsesc o continuă sporire a durerii, tânărul, lovit pe neaşteptate de constatarea unui rău, izbucneşte în strigăte, în lupte făţişe, şi este mai repede doborât de dârzul duşman pe care-l înfruntă. Odată răpus însă, el nu mai suferă.

Ludovic fu domolit într-un sfert de ceas; după aceea încetă de a-şi mai strânge pumnii şi de a arde cu privirile sale obiectele de neînfrânt ale mâniei lui; încetă de a-i mai învinovăţi cu cele mai grele cuvinte pe domnul Fouquet şi pe La Vallière; căzu din furie în deznădejde, şi din deznădejde în amorţeală. După ce se zbătu şi se răsuci timp de câteva clipe în pat, braţele îi recăzură moleşite de-a lungul trupului. Capul i se îngropa în perna de dantelă, picioarele îi zvâcniră obosite, străbătute de uşoare contracţii musculare, din piept nu-i mai ieşiră decât rare suspine.

Zeul Morfeu, ce domnea ca suveran în această cameră căreia îi dăduse numele său, şi prin care Ludovic îşi rotea ochii încărcaţi de mânie şi înroşiţi de lacrimi, zeul Morfeu aruncă asupra lui macii de care braţele îi erau încărcate, în aşa fel că regele îşi închise încetişor pleoapele şi adormi. Atunci i se păru, aşa cum se întâmplă adesea în primele clipe, când somnul e atât de dulce şi de potolit şi când el ridică trupul deasupra culcuşului, iar sufletul deasupra pământului, i se păru că zeul Morfeu, zugrăvit pe tavan, îi privea cu nişte ochi foarte omeneşti; că ceva lucea si se mişca pe bolta odăii; că roiurile de vise sinistre, retrăgându-se o clipă, lăsau să se vadă un chip de om, cu mâna dusa la gură, într-o atitudine de meditaţie contemplativă. Şi, lucru ciudat, omul acesta semăna atât de bine cu regele, încât Ludovic crezu că-şi vede propriul său chip răsfrânt într-o oglindă. Atât doar că acel chip era cernit de un simţământ de adâncă milă. Apoi i se păru că bolta se dă încetul cu încetul la o parte, scăpându-i de sub privire, şi că imaginile şi scenele pictate de Le Brun se întunecau şi se îndepărtau treptat. O clătinare uşoară, egală, cadenţată, asemenea unui vas ce se scufundă sub valuri, înlocui poziţia nemişcată a patului. Regele visa, fără îndoială, şi în acest vis coroana de aur, de sub care se desfăceau faldurii perdelelor, se îndepărta o dată cu bolta de care rămânea atârnată, în aşa fel că îngerul înaripat, ce susţinea cu cele două mâini ale sale această coroană, părea că-l strigă în zadar pe rege, care se pierdea tot mai departe de ea.

Patul se scufunda mereu. Ludovic, cu ochii deschişi, se lăsă învăluit de această halucinaţie cumplită. În sfârşit, lumina din camera regală întunecându-se cu totul, ceva rece, posomorât, de neînţeles, năpădi întreaga încăpere. Nu se mai zăreau nici picturi, nici zugrăveli de aur, nici perdele de catifea, ci numai pereţi de un cenuşiu murdar, pe care umbrele se îngroşaţi din ce în ce mai mult. Totuşi, patul se afunda necontenit şi, după un minut, care i se păru regelui un veac, atinse un strat de aer negru şi îngheţat. Acolo se opri. Regele nu mai vedea lumina din camera lui decât aşa cum, din fundul unui puţ, se zăreşte lumina zilei. "Am avut un vis groaznic! gândi el. Ar trebui să mă trezesc. Da, să mă trezesc!"

Oricine a trecut prin starea zugrăvită de noi aici; nu e nimeni care, în mijlocul unui coşmar înăbuşitor, să nu-şi fi zis, graţie acelei luminiţe ce veghează în fundul creierului, dând toată lumina omenească s-a stins, nu e nimeni care să nu-şi fi zis: "Nu e nimic, visez!" Era ceea ce îşi spunea şi Ludovic al XIV-lea; dar la cuvintele: "Da, să mă trezesc!" îşi dădu seama nu numai că era treaz, dar că stătea cu ochii deschişi. Atunci şi-i roti repede în jur.

În dreapta şi în stânga lui se aflau doi bărbaţi înarmaţi, înfăşuraţi, fiecare, în câte o mantie lungă şi cu feţele ascunse sub măşti. Unul din aceşti bărbaţi ţinea în mână o mică lampă, a cărei lucire roşiatică lumina cel mai trist tablou pe care-l poate întrezări un rege.

Ludovic îşi spuse că visul său continua şi că, pentru a-i pune capăt, era destul să-şi mişte braţul, ori să facă să i se audă glasul. Sări jos din pat şi simţi sub tălpi un pământ jilav. Atunci, adresându-se bărbatului care ţinea lampa, îi zise:

— Ce-i asta, domnule, şi cine a pus la cale această glumă?

— Nu e câtuşi de puţin o glumă – răspunse cu un glas surd acela dintre cei doi mascaţi care ţinea în mână lampa.

— Sunteţi oamenii domnului Fouquet? întrebă regele puţin buimăcit.

— N-are importanţă ai cui suntem! răspunse fantoma. Eşti în mâna noastră, iată totul.

Regele, mai mult iritat decât intimidat, se întoarse către a doua mască.

— Dacă e vorba de vreo poznă – zise el – îi veţi spune domnului Fouquet că o găsesc nelalocul ei, şi ordon să înceteze.

Această a doua mască, spre care se întorsese regele, era un bărbat foarte înalt şi cu un volum foarte mare. Stătea drept şi nemişcat, întocmai ca un bloc de marmură.

— Ei bine – adăugă regele bătând din picior – nu-mi răspundeţi nimic?

— Nu-ţi răspundem, micul meu domn – rosti uriaşul cu o voce de stentor – întrucât n-avem ce să-ţi răspundem, decât că eşti primul supărăcios şi că domnul Coquelin de Volière a uitat să te treacă printre ai lui...

— Dar, mă rog, ce vreţi cu mine? strigă Ludovic, încrucişându-şi furios braţele la piept.

— O să afli ceva mai târziu – răspunse purtătorul lămpii.

— Până atunci, unde mă aflu?

— Priveşte!

Ludovic privi într-adevăr; dar, la lumina lămpii pe care o ridică omul mascat, nu zări decât nişte pereţi umezi, pe care străluceau ici şi colo dâre argintii de melci.

— Oh, oh! O temniţă? zise regele.

— Nu, o subterană.

— Care duce...?

— Binevoieşte şi ne urmează.

— Nu mă voi mişca de aici! strigă regele.

— Dacă faci pe îndărătnicul, tinere prieten – răspunse cel mai voinic dintre cei doi bărbaţi – te voi lua pe sus, te voi înfăşură într-o mantie şi, dacă te vei înăbuşi în ea, pe legea mea, cu atât mai rău pentru dumneata!

Şi, spunând aceste cuvinte, cel care le rostise scoase de sub mantia cu care îl ameninţa pe rege un braţ pe care Milon din Crotona ar fi fost fericit să-l aibă în ziua când îi veni nefericita idee de a frânge ultimul său stejar.

Regele se temu de o violenţă; înţelegea că aceşti doi oameni, în puterea cărora se găsea, nu merseseră ei atât de departe ca să dea acum înapoi, şi, ca atare, vor duce treaba până la capăt. Clătină din cap.

— Se pare că am căzut în mâinile a doi ucigaşi – zise el. Să mergem!

Nici unul dintre cei doi oameni nu răspunse la aceste cuvinte. Cel care ţinea lampa porni înainte; regele îl urmă; a doua mască venea după ei. Străbătură astfel o galerie lungă şi întortocheată, brăzdată de atâtea scări, cum nu se găsesc decât în misterioasele şi întunecatele palate ale Anei Radcliffe. După toate aceste cotituri, de-a lungul cărora regele auzi de mai multe ori vâjâituri de ape deasupra capului său, ajunseră în sfârşit la un coridor ce se termina cu o uşă de fier. Bărbatul cu lampa deschise această uşă cu cheile pe care le purta la cingătoarea sa, unde, în timpul mersului, regele le auzise mereu zornăind.

Când uşa se deschise, lăsându-i să iasă la aer curat, Ludovic recunoscu acele miresme plăcute ce se desprind din copaci după o zi călduroasă de vară. O clipă, se opri şovăind; dar voinicul paznic ce venea în urma lui îl împinse afară din subterană.

— Întreb încă o dată – zise regele întorcându-se către cel ce cuteza să săvârşească această faptă neîngăduită, de a-şi atinge suveranul – ce aveţi de gând să faceţi cu regele Franţei?

— Încearcă să nu mai pui această întrebare – răspunse omul cu lampa pe un ton ce nu îngăduia nici un fel de replică, întoomai ca faimoasele porunci ale regelui Minos.

— Ar trebui să fii aspru pedepsit pentru vorba pe care ai rostit-o acum – adăugă uriaşul stingând lumina pe care i-o trecuse tovarăşului lui – dar regele nostru e un om prea cumsecade.

Ludovic, la această ameninţare, făcu o mişcare atât de bruscă, încât s-ar fi putut crede că încerca să fugă; însă braţul uriaşului îi căzu greu pe umăr şi-l ţintui locului.

— Dar, în sfârşit, unde mergem? întrebă regele iarăşi.

— Vino – răspunse primul dintre cei doi oameni, cu un fel de respect, conducându-şi prizonierul către o trăsură ce părea să aştepte afară.

Această trăsură era ascunsă în întregime în frunziş. Doi cai, având piedici la picioare, erau legaţi, de căpestre, de ramurile mai joase ale unui stejar falnic.

— Urcă – zise acelaşi bărbat deschizând uşa trăsurii şi coborând scara.

Regele se supuse, se aşeză în fundul caleştii, a cărei uşă căptuşită şi prevărută cu zăvor se închise numaidecât în urma lui şi a însoţitorului său. Cât despre uriaş, el desfăcu piedicile şi legăturile cailor, îi înhămă el însuşi, apoi se urcă pe capră, unde nu se afla nimeni. Trăsura porni îndată la trap, apucă pe drumul Parisului, şi în pădurea Senari găsi alţi doi cai legaţi de copaci, ca şi cei dintâi. Omul de pe capră schimbă caii şi continuă în goană drumul spre Paris, unde ajunseră pe la ceasurile trei dimineaţa. Echipajul străbătu cartierul Saint-Antoine şi, după ce strigă către santinelă: "Din ordinul regelui!", vizitiul mână caii în incinta circulară a Bastiliei, îndreptându-se spre curtea Guvernământului. Acolo, caii se opriră, alibi de spumă, lângă treptele peronului. Un sergent de gardă alergă înaintea trăsurii.

— Să fie trezit domnul guvernator – zise vizitiul cu un glas tunător.

În afară de acest glas, ce s-ar fi putut auzi tocmai de la intrarea în cartierul Saint-Antoine, totul era liniştit, atât în trăsură, cât şi în fortăreaţă. Zece minute mai târziu, domnul Baisemeaux apăru în pragul uşii, în halat de casă.

— Ce s-a mai întâmplat – întrebă el – şi pe cine-mi mai aduceţi acolo?

Omul cu lampa deschise portiţa trăsurii şi-i şopti două cuvinte vizitiului. Acesta se dădu repede jos de pe capră, luă o muschetă pe care o ţinuse la picioarele lui şi îndreptă ţeava armei către pieptul prizonierului.

— Şi trage, dacă vorbeşte! adăugă cu glas tare omul care cobora din trăsură.

— Bine! răspunse celălalt, fără să mai ceară altă lămurire.

După ce dădu această dispoziţie, conducătorul regelui urcă treptele la capătul cărora aştepta guvernatorul.

— Domnul d'Herblay! exclamă acesta.

— Sst! făcu Aramis. Să intrăm la dumneata.

— Oh, Doamne! Şi pe cine mi-aduci la ora asta?

— O greşeală, dragă domnule Baisemeaux – răspunse în linişte Aramis. Se pare că alaltăieri dumneata ai avut dreptate.

— În ce privinţă? întrebă guvernatorul.

— Eh, în privinţa ordinului acela de punere în libertate, dragul meu.

— Explică-mi, domnule... nu, monseniore – bâigui guvernatorul, năpădit în acelaşi timp şi de surprindere şi de spaimă.

— E foarte simplu: îţi aminteşti, dragă domnule Baisemeaux, că ţi s-a trimis un ordin de punere în libertate?

— Da, pentru Marchiali.

— Ei bine, am crezut amândoi că era pentru Marchiali, nu-i aşa?

— Fără îndoială. Totuşi, aduceţi-vă aminte că eu aveam îndoieli, că nu voiam, că dumneavoastră m-aţi constrâns.

— Oh, ce vorbă rosteşti, dragă Baisemeaux!... Te-am îndemnat, atâta tot.

— Îndemnat, da; m-aţi îndemnat să vi-l dau, şi dumneavoastră l-aţi luat cu trăsura.

— Ei bine, dragul meu Baisemeaux, a fost o greşeală. Lucrul s-a dovedit la minister, astfel că îţi aduc un ordin al regelui pentru a-l pune în libertate pe... Seldon, diavolul acela de scoţian, ştii?

— Seldon? Sunteţi sigur, cel puţin acum?...

— Drace! Citeşte cu ochii dumitale – zise Aramis înmânându-i ordinul.

— Dar – rosti Baisemeaux – acest ordin e acela care mi-a mai trecut o dată prin mâini!

— Adevărat?

— E acelaşi pe care v-am spus că-l văzusem alaltăieri seară. La naiba, îl recunosc după pata de cerneală!

— Nu ştiu dacă e acelaşi; fapt este că ţi-l aduc.

— Şi-atunci celălalt?

— Care celălalt?

— Marchiali?

— Ţi-l predau din nou.

— Dar asta nu e de ajuns. Ca să-l primesc, îmi trebuie un alt ordin.

— Nu spune asemenea lucru, dragul meu Baisemeaux; vorbeşti ca un copil! Unde e ordinul pe care l-ai primit cu privire la Marchiali?

Baisemeaux alergă la dulapul său şi scoase de acolo ordinul. Aramis i-l smulse din mână, îl rupse tacticos în patru bucăţi, apropie bucăţile de lampă şi le arse.

— Dar ce faceţi? strigă Baisemeaux cuprins de groază.

— Judecă puţin situaţia, dragul meu guvernator – zise Aramis cu calmul lui netulburat – şi ai să vezi cât e de simplu. Acum nu mai ai nici un ordin care să ceară ieşirea lui Marchiali de aici.

— Oh, Doamne, nu! Sunt un om pierdut!

— Nicidecum, întrucât ţi-l aduc înapoi pe Marchiali. Şi din moment ce ţi-l aduc înapoi, e ca şi cum nici n-ar fi ieşit.

— Ah! făcu guvernatorul năucit.

— De bună seamă. Ai să-l închizi din nou, fără a pierde o clipă.

— Cred şi eu!

— Şi ai să mi-l dai pe acest Seldon, pe care noul ordin îl pune în libertate. În felul acesta, contabilitatea dumitale e în regulă. Pricepi?

— Eu... eu..

— Ai priceput – zise Aramis. Foarte bine!

Baisemeaux îşi împreună mâinile a implorare.

— Dar, pentru ce, spuneţi, după ce l-aţi luat pe Marchiali, mi-l aduceţi acum înapoi? strigă nenorocitul guvernator, cuprins de o adâncă îndurerare şi totodată de o mare milă.

— Pentru un prieten ca dumneata – zise Aramis – pentru un slujitor ca dumneata, nu mai am secrete. Şi episcopul îşi apropie gura de urechea lui Baisemeaux. Ştii – adăugă el în şoaptă – ce asemănare e între acest nenorocit şi...?

— Şi regele; da.

— Ei bine, primul lucru pe care l-a făcut Marchiali văzându-se în libertate a fost să susţină, ia ghici ce?

— Gum vrei să ghicesc eu ce-a făcut dumnealui?

— Să susţină că el e regele Franţei.

— Oh, nenorocitul! exclamă Baisemeaux.

— Pentru asta s-a îmbrăcat în haine la fel cu acelea ale regelui şi a vrut să fie uzurpator.

— Cerule îndurător!

— Iată de ce ţi-l aduc înapoi, dragă prietene. E nebun şi-şi arată nebunia faţă de toată lumea.

— Ce-i de făcut, atunci?

— Foarte simplu: nu-l lăsa să stea de vorbă cu nimeni. Înţelegi că, de îndată ce nebunia lui a ajuns la urechile regelui, căruia i-a fost milă de nenorocirea lui şi care s-a văzut răsplătit pentru bunătatea sa cu o neagră ingratitudine, regele s-a făcut foc de mânie. De aceea, acum, ia bine aminte de asta, dragă domnule Baisemeaux, căci te priveşte direct, de aceea, acum, vor fi pedepsiţi cu moartea toţi cei ce-l vor lăsa să stea de vorbă cu altcineva în afară de mine, sau de regele în persoană. Mă auzi, Baisemeaux, pedeapsa cu moartea!

— Dacă aud, la dracu!

— Iar acum, coboară şi du-l înapoi în celula lui pe nenorocitul ăsta, dacă nu vrei cumva să-l chemi aici, sus.

— La ce bun?

— Da, e mai bine să-l închizi numaidecât, nu-i aşa?

— Drace, se-nţelege!

— Ei bine, atunci haide!

Baisemeaux puse să se bată toba şi să sune clopotul care dădea de veste că toată lumea trebuia să intre înăuntru pentru a nu da cu ochii de un deţinut misterios. Apoi, după ce toate trecerile deveniră pustii, se duse la trăsură să ia în primire prizonierul, pe care Porthos, credincios consemnului, îl ţinea necontenit cu ţeava muschetei înfiptă în grumajii lui.

— Ah, iată-te, nenorocitule! se răsti Baisemeaux în faţa regelui. Aşa-ţi trebuie! Aşa-ţi trebuie!

Şi numaidecât, spunându-i regelui să coboare din trăsură, îl conduse, însoţit de Porthos, care nu-şi scosese masca, şi de Aramis, care şi-o pusese din nou pe a lui, la al doilea Bertaudière şi-i deschise uşa odăii unde, timp de şase ani, gemuse Filip.

Regele intră în celulă fără să rostească o vorbă. Era palid şi înspăimântat. Baisemeaux închise uşa în urma lui, răsuci de două ori cheia în broască şi, întorcându-se către Aramis, zise încet:

— Pe legea mea, e adevărat că seamănă cu regele, totuşi, nu chiar atât cât mi-aţi spus dumneavoastră.

— În aşa fel că – vorbi Aramis – dumneata nu te-ai fi păcălit luându-l pe unul drept altul, nu-i aşa?

— Ei, cum s-ar putea oare?

— Eşti un om minunat, dragul meu Baisemeaux – adăugă episcopul. Acum, pune-l în libertate pe Seldon.

— Aşa-i, uitasem... Mă duc să dau ordin.

— Lasă mâine, ai destul timp.

— Mâine? Nu, nu, chiar acum. Ferească-mă sfântul să mai stau pe gânduri o secundă!

— Atunci, fă-ţi datoria dumitale; eu mă duc la ale mele. Dar ne-am înţeles, da?

— Ce să ne înţelegem?

— Că nimeni nu va intra la deţinut decât cu un ordin al regelui, ordin pe care ţi-l voi aduce eu însumi.

— S-a înţeles. Adio, monseniore!

Aramis se întoarse la însoţitorul lui.

— Haide, prietene Porthos, la Vaux. Şi cât mai repede!

— Te simţi mai uşor când ţi-ai slujit cu credinţă regele şi, slujindu-l pe el, ai scăpat ţara de primejdii – zise Porthos. Caii nu mai au nici o povară. Să pornim.

Şi trăsura, uşurată de un prizonier care, într-adevăr, i se părea destul de greu lui Aramis, trecu peste podul mobil al Bastiliei, care se ridică din nou în urma ei.

XXI

O NOAPTE LA BASTILIA

Suferinţa în lumea aceasta e împărţită pe măsura puterilor omului. Nu vrem să spunem că Dumnezeu cântăreşte totdeauna după tăria făpturii sale chinul ce i-l hărăzeşte să-l îndure; asta n-ar fi întru totul adevărat, deoarece Dumnezeu a mai lăsat pe lume moartea, care e adesea singurul refugiu al sufletelor prea aspru osândite în temniţa trupului. Suferinţa e dată pe măsura puterilor omeneşti, adică, în faţa aceluiaşi rău, cel slab suferă mai mult decât cel tare. Dar, din ce elemente e alcătuită această putere omenească? Nu cumva din încercări, din obişnuinţă, din experienţă? Iată ceea ce nu ne vom da osteneala să demonstrăm; e o axiomă atât în ce priveşte spiritul, cât şi în ce priveşte trupul.

Când tânărul rege, buimăcit, zdrobit, se văzu întemniţat, într-una din încăperile Bastiliei, îşi închipui mai întâi că moartea e asemenea unui somn, că îşi are şi ea visurile ei, că patul se prăbuşise în lespedea odăii de la Vaux, ca moartea îl urmase şi că, urmându-şi visul său de rege, Ludovic al XIV-lea, răposat, visa una din acele grozăvii, cu neputinţă de trăit în viaţă, care se numesc detronarea, întemniţarea şi insulta adusă unui rege altădată atotputernic.

A fi martor, fantomă pipăibilă, la cumplita lui suferinţă, a pluti într-un mister de nepătruns, între ceea ce este şi ceea ce pare să fie, a vedea totul, a auzi totul, fără a încurca nici unul din aceste amănunte ale agoniei, nu era, îşi spunea regele, un supliciu cu atât mai înspăimântător, cu cât putea să fie veşnic?

— Oare asta să se numească eternitate, infern? murmură Ludovic al XIV-lea în clipa când uşa se închise în urma lui, împinsă de însuşi Baisemeaux.

Nici nu căuta să privească în jurul său, şi, în această cameră, rezemat de un perete ca toţi pereţii, se lăsă adâncit în cumplita supoziţie a morţii lui, închizând ochii pentru a se cruţa să vadă ceva poate şi mai îngrozitor încă.

— Cum am murit oare? se întrebă el pe jumătate înnebunit. Nu cumva patul acela a fost scufundat prin vreun vicleşug oarecare? Dar nu, nu-mi aduc aminte de nici o lovitură, de nici o zdruncinare... Nu voi fi fost oare otrăvit la masă, sau cu fumul de lumânări, la fel ca Jeanne d'Albert, străbunica mea?

Deodată, răceala odăii căzu ca o mantie pe umerii lui Ludovic.

— L-am văzut – îşi zise el – pe tatăl meu mort, întins pe patul său, în costumul regal. I-am văzut chipul palid, atât de liniştit şi atât de uşurat; şi mâinile lui atât de îndemânatice, devenite nesimţitoare; şi picioarele acelea înţepenite; toate acestea nu arătau a fi un somn încărcat de vise. Şi totuşi, cine ştie câte vise îi trimitea Dumnezeu acestui mort!... Acestui mort pe care atâţia alţii l-au precedat, aruncaţi de el în noaptea cea veşnică!... Nu, acest rege era încă rege; trona încă pe patul acela funebru, ca în jilţul său de catifea. Nu pierduse nimic din măreţia lui. Dumnezeu, care nu-l pedepsise pe el, nu mă poate pedepsi pe mine, care n-am făcut nimic.

Un zgomot ciudat atrase deodată atenţia tânărului. Întoarse ochii şi văzu deasupra căminului, la picioarele unui Crist zugrăvit grosolan în frescă, un şobolan de o mărime îngrozitoare, ronţăind un coltuc de pâine uscată, aţintindu-şi asupra noului oaspe al încăperii o privire înţelegătoare şi plină de curiozitate. Regele se sperie; fu cuprins de scârbă; se retrase spre uşă, scoţând un ţipăt ascuţit. Şi ca şi cum i-ar fi trebuit acest strigăt, scăpat din pieptul său, pentru a se recunoaşte pe el însuşi, Ludovic se regăsi viu, cu  judecata întreagă, cu puterea lui firească de înţelegere.

— Prizonier! exclamă el. Eu, eu prizonier!

Căută cu ochii un clopoţel, ca să sune.

— Nu se află clopoţele la Bastilia – îşi spuse el – şi eu sunt închis la Bastilia. Dar cum am fost făcut prizonier? E o conspiraţie a domnului Fouquet, de bună seamă. Am fost atras la Vaux într-o cursă. Domnul Fouquet nu poate fi singur în această afacere. Agentul lui... glasul acela... era domnul d'Herblay; l-am recunoscut. Colbert avea dreptate. Dar ce vrea Fouquet? Să domnească în locul meu? Cu neputinţă! Cine ştie?... gândi regele posomorât. Fratele meu, ducele de Orléans, unelteşte poate împotriva mea, aşa cum toată viaţa lui unchiul meu a uneltit împotriva tatălui meu. Dar regina? Dar mama? Dar La Vallière? Oh, La Vallière! Va fi dată pe mâna DOAMNEI. Biata copilă! Da, asta e, o vor fi închis, aşa cum m-au închis şi pe mine.

Suntem pentru totdeauna despărţiţi!

Şi, numai la acest gând al despărţirii, îndrăgostitul izbucni în suspine, în vaiete, în răcnete.

— E un guvernator aici – continuă regele cu furie. Îi voi vorbi. Să-l strig.

Strigă. Dar nici un glas nu răspunse la al său. Apucă scaunul şi începu să izbească tare cu el în uşa masivă de stejar. Lemnul răsună în lemn, stârnind ecouri lugubre în adâncimile gangului; dar nici o făptură care să răspundă, nici una. Era pentru rege o nouă dovadă despre cât de puţină stimă i se arăta lui la Bastilia. Atunci, după ce-i trecu prima furie, zărind o fereastră zăbrelită, prin care pătrundea un romb de lumină purpurie ce trebuia să fie vestirea zorilor, Ludovic se porni să strige, mai încet la început, apoi din toate puterile. Nu se găsi nimeni să-i răspundă. Douăzeci de alte încercări, făcute rând pe rând, nu avură mai mulţi sorţi de izbândă.

Sângele începea să-i clocotească în vine, tâmplele să-i zvâcnească. Această fire, obişnuită să poruncească, tremura de ciudă în faţa unei asemenea nesupuneri. Încetul cu încetul, mânia îi spori. Deţinutul sfărâmă scaunul, prea greu pentru mâinile lui, şi se sluji de sfărâmătură ca de un berbece pentru a lovi în uşă. Izbea aşa de tare şi aşa de des, încât sudoarea începu să-i curgă pe frunte. Zgomotul deveni asurzitor şi neîntrerupt. Câteva strigăte înăbuşite îi răspundeau ici şi colo. Zarva asta avu asupra regelui un efect ciudat. Se opri s-o asculte. Erau vocile deţinuţilor, altădată victimele lui, acum tovarăşii săi. Aceste voci se strecurau ca nişte aburi prin grosimea duşumelelor, prin zidurile întunecate. Se răzvrăteau împotriva celui ce le tulbura liniştea, aşa cum, fără îndoială, suspinele şi lacrimile lor îl blestemau pe cel ce-i trimisese la închisoare. După ce le răpise libertatea atâtor oameni, regele venea acum în mijlocul lor să le sperie şi somnul. Acest gând era gata să-l înnebunească de-a binelea. Îl făcu să-şi îndoiască puterile, sau mai degrabă voinţa, însetată să capete o desluşire sau o încheiere. Frântura de scaun reintră în funcţiune. După un ceas, Ludovic auzi ceva pe coridor, dincolo de uşă, şi o izbitură puternică, dată în aceeaşi uşă, le curmă pe ale sale.

— Hei, ce, ai înnebunit? strigă o voce aspră şi grosolană. Ce te-a apucat în dimineaţa asta?

"În dimineaţa asta?" gândi regele deodată. Apoi, binevoitor, întrebă:

— Domnule, eşti cumva guvernatorul Bastiliei?

— Drăguţule, te-ai scrântit la creier – răspunse glasul – dar ăsta nu-i un motiv să faci atâta tărăboi. Potoleşte-te, lua-te-ar dracu!

— Eşti guvernatorul? întrebă regele încă o dată.

Se auzi o uşă închizându-se. Temnicerul plecă fără a catadicsi să mai spună măcar o vorbă.

Când regele îşi dădu seama că celălalt plecase, furia lui nu mai cunoscu margini. Ager ca un tigru, sări de la masă la fereastră şi începu să zgâlţâie zăbrelele. Sparse un geam ale cărui cioburi căzură, cu un zăngănit prelung, pe caldarâmul curţii. Strigă până răguşi: "Guvernatorul! Guvernatorul!" Această izbucnire ţinu un ceas, şi fu un adevărat acces de turbare. Cu părul răvăşit, încleiat pe frunte, cu hainele sfâşiate şi mânjite de var, cu cămaşa zdrenţuită, regele nu se potoli decât la capătul puterilor sale, şi abia atunci înţelese cât de groase şi de nemiloase erau acele ziduri, cât de nepătruns acel ciment, pe care nici o încercare nu-l putea străpunge, decât numai aceea a timpului, având ca unealtă deznădejdea. Îşi sprijini fruntea de uşă şi îşi lăsă inima să se liniştească încetul cu încetul; o zbatere mai mult ar fi făcut-o să plesnească.

— Are să vină – îşi zise el – momentul când mi se va aduce hrana ce se dă tuturor deţinuţilor. Atunci voi vedea pe cineva, voi vorbi, mi se va răspunde.

Şi regele încercă să-şi aducă aminte la ce oră li se aducea prima mâncare deţinuţilor de la Bastilia. Nu cunoştea nici măcar acest amănunt. Fu pentru el o nouă lovitură de pumnal, surdă şi crudă, această remuşcare de a fi trăit douăzeci şi cinci de ani, rege şi fericit, fără să se fi gândit la tot ceea ce suferea un nenorocit căruia i se lua pe nedrept libertatea. Regele se înroşi de ruşine. Simţea că Dumnezeu, îngăduind această groaznică umilinţă, nu făcea decât să abată asupra unui om chinurile pe care acest om le aruncase asupra atâtor altora. Nimic nu putea fi mai potrivit pentru a reîntoarce la credinţă un suflet zdrobit de durere. Dar Ludovic nu îndrăzni să îngenuncheze spre a se ruga lui Dumnezeu, spre a-i cere să pună capăt încercărilor sale.

— Dumnezeu ştie ce face – zise el – Dumnezeu are dreptate. Ar fi o laşitate din partea mea să-i cer lui Dumnezeu ceea ce eu însumi am refuzat adesea semenilor mei.

Aici ajunsese cu gândurile, mai bine zis cu agonia lui, când acelaşi zgomot se făcu auzit dincolo de uşă, urmat de astă dată de un zornăit de chei şi de scrâşnetul zăvoarelor răsucite în broaştele uşii. Regele făcu o săritură înainte, pentru a se apropia de cel care avea să intre; dar, deodată, gândindu-ise că aceasta era o mişcare nepotrivită cu rangul de rege, se opri, luă o înfăţişare nobilă şi calmă, ceea ce era uşor pentru ei, şi aşteptă, cu spatele la fereastră, căutând să-şi ascundă tulburarea în faţa privirilor noului venit. Dar nu era decât un temnicer însărcinat să-i aducă un coşuleţ încărcat cu merinde.

Regele se uită la acest om cu nelinişte; aştepta ca el să-i vorbească, să-i spună ceva.

— Ah – zise omul – ai sfărâmat scaunul, nu m-am înşelat. Se vede treaba că ai turbat de tot!

— Domnule – îi spuse regele – ia seama la cele ce vorbeşti; e spre marele dumitale bine.

Temnicerul lăsă coşuleţul pe masă, apoi, măsurându-l pe cel ce i se adresa astfel, zise cu surprindere:

— Ce-ai zis?

— Anunţă-l pe guvernator să vină la mine – adăugă regele cu nobleţe.

— Ascultă, fătul meu – zise temnicerul – ai fost până acum băiat cuminte; nebunia însă te face rău, şi vreau să te încunoştinţez de un lucru: ai sfărâmat scaunul şi ai făcut tărăboi; ăsta e un delict care se pedepseşte cu carcera. Făgăduieşte-mi că n-ai să mai repeţi, şi nu-i voi spune nimic guvernatorului.

— Vreau să-l văd pe guvernator – răspunse regele fără să se sinchisească.

— Te va băga la carceră, ia seama.

— Vreau! Înţelegi?

— Ah, iată că ţi se tulbură privirea. Bun, am să-ţi iau cuţitul.

Şi temnicerul făcu ceea ce spusese, apoi închise uşa şi plecă, lăsându-l pe rege mai uluit, mai nenorocit, şi mai singur ca oricând. În zadar reîncepu el să bată cu frântura de scaun în uşă; în zadar aruncă pe fereastră mâncarea şi blidele; nimeni nu-i mai răspundea nimic.

Două ceasuri mai târziu, nu mai era un rege, un gentilom, un om, un creier; era un nebun care-şi rupea unghiile în lemnul uşii, care încerca să smulgă scândurile din duşumea, scoţând nişte ţipete atât de îngrozitoare, încât bătrâna Bastilie părea că tremură din temelii din pricină că îndrăznise să se întoarcă împotriva stăpânului ei. Cât despre guvernator, lui nici nu-i păsa. Temnicerul şi paznicii îi dădură raportul; dar la ce bun? Nebunii nu erau oare – ceva obişnuit în fortăreaţă, iar zidurile nu erau mai tari decât nebunii? Domnul Baisemeaux, pătruns de tot ceea ce-i spusese Aramis, şi ştiindu-se în regulă cu ordinul primit de la rege, nu voia decât un lucru, ca nebunul Marchiali să fie atât de nebun, încât să se spânzure de baldachinul lui sau de o vergea de la fereastră.

Într-adevăr, acest deţinut nu-i aducea nici un folos şi-l stingherea mai mult decât s-ar fi cuvenit. Toate încurcăturile astea cu Seldon şi Marchiali, cu punerea în libertate şi întemiţarea din nou, cu asemănarea aceea ciudată, ar avea un sfârşit cum nu se poate mai bine venit. Baisemeaux credea chiar a fi observat că aşa ceva nu i-ar displăcea prea mult aici domnului d'Herblay.

— Şi apoi, ce-i drept – îi spunea Baisemeaux majorului său – un deţinut oarecare e destul de nenorocit că se fie închis; suferă prea mult ca să nu te milostiveşti de el, dorindu-i moartea; cu atât mai mult când acest deţinut a înnebunit şi e în stare să muşte şi să facă tărăboi în Bastilia. Aşa că, pe legea mea, e o faptă milostivă să-i doreşti moartea; ar fi un lucru milostiv să-l ajuţi să se stingă fără a se mai chinui.

Şi blândul guvernator ceru să i se aducă cel de-al doilea dejun.

XXII

UMBRA DOMNULUI FOUQUET

D'Artagnan, încă sub povara convorbirii pe care o avusese cu regele, se întreba dacă într-adevăr mai era cu mintea întreagă, dacă scena se petrecea într-adevăr la Vaux; dacă el, d'Artagnan, era cu adevărat căpitanul de muşchetari, iar dacă domnul Fouquet era proprietarul castelului în care Ludovic al XIV-lea fusese găzduit cu atâta cinste. Aceste reflecţii nu erau însă ale unui om beat. Cu toate că, ce-i drept, se băuse zdravăn la Vaux. Vinurile domnului ministru fuseseră la înălţime în timpul serbării. Dar gasconul era un bărbat ce-şi păstra totdeauna capul limpede; el ştia, atingând doar oţelul spadei sale, să vadă în răceala acestui oţel îndemnurile pentru marile chemări. «Poftim – îşi zise el părăsind apartamentul regal – iată-mă aruncat de istorie în destinele regelui şi în acele ale ministrului; se va scrie că domnul d'Artagnan, cadet din Gasconia, l-a luat de guler pe domnul Nicolas Fouquet, intendentul superior al finanţelor Franţei. Urmaşii mei, dacă-i voi avea, îşi vor face un renume din această arestare, aşa cum domnii de Luynes şi-au zămislit faima cu zdrenţele acelui biet mareşal d'Ancre. E vorba numai să îndeplinesc întocmai voinţa regelui. Oricine va putea să-i spună domnului Fouquet: "Spada dumitale, domnule!" Dar nu oricine va putea să-l înhaţe fără ca cineva să strige. Cum să procedez, deci, pentru ca domnul intendent superior să treacă de la cea mai înaltă favoare la ultima dizgraţie, pentru a-l face să vadă că Vaux se schimbă într-o temniţă, pentru a-i da a înţelege că, după ce a gustat din tămâia lui Assuerus, va atârna în spânzurătoarea lui Aman, adică a lui Enguerrand de Marigny?» Aici fruntea lui d'Artagnan se întunecă de-ţi făcea mai mare mila. Muşchetarul avea mustrări de cuget. A-l trimite astfel la moarte (căci, de bună seamă, Ludovic al XIV-lea îl ura pe domnul Fouquet), a-l trimite, spunem, astfel la moarte pe acela pe care l-ai socotit omul cel mai galanton era un adevărat caz de conştiinţă. "Mi se pare – îşi zise d'Artagnan – că, afară doar dacă nu sunt un nemernic, aş face mai bine să-l înştiinţez pe domnul Fouquet despre gândul rău pe care i l-a pus regele. Dar, dacă trădez secretul stăpânului meu, înseamnă că sunt un nemernic şi un trădător, crimă pedepsită de legile militare, şi eu am văzut de douăzeci de ori până acum, în războaie, nenorociţi care atârnau în laţ pentru că făcuseră în mic ceea ce cugetul meu mă sfătuieşte să fac în mare. Nu, socot că un om înţelept trebuie să iasă din această încurcătură cu ceva mai multă dibăcie. Vorba e, sunt eu un om înţelept? E greu de presupus, dat fiind că de patruzeci de ani am risipit atâta înţelepciune, încât, dacă mi-a mai rămas de un pistol, ar fi o adevărată fericire." D'Artagnan îşi luă capul în mâini, îşi smulse, fără să vrea, câteva fire din mustaţă şi adăugă: "Pentru care pricină să fi căzut oare domnul Fouquet în dizgraţie? Pentru trei pricini: prima, pentru că nu-l iubeşte domnul Colbert; a doua, pentru că a vrut să se îndrăgostească de domnişoara de La Vallière; a treia, pentru că regele ţine la domnul Colbert şi o iubeşte pe domnişoara de La Vallière. E un om pierdut! Dar să-i pun eu genunchiul în piept, eu, un om de omenie, când el e răpus de intrigile femeilor şi-ale slujbaşilor? Haidade! Dacă e primejdios, îl voi trânti la pământ; dacă nu e decât persecutat, voi vedea! Am ajuns la acest punct, şi nici regele, nici alt om nu mă va putea face să-mi schimb părerea. Dacă Athos ar fi aici, ar gândi ca şi mine. Aşa că, în loc să mă duc şi să-l iau cu forţa pe domnul Fouquet, să-l leg burduf şi să-l închid, voi încerca să mă port cu el ca un om cumsecade. Vom sta de vorbă, se-nţelege; dar aşa cum se cuvine". Şi d'Artagnan, potrivindu-şi cu o mişcare aparte cureaua pe umăr, porni drept la domnul Fouquet, care, după ce-şi luase rămas bun de la doamne, se pregătea să se ducă la culcare şi să doarmă liniştit după toate triumfurile de peste zi.

Aerul era încă parfumat sau înăcrit, cum vreţi, de mirosul focurilor de artificii. Lumânările îşi aruncau ultimele lor pâlpâiri, florile cădeau ofilite, desprinse din jerbe, ciorchinii de dansatori şi de curteni se destrămau, împrăştiindu-se prin saloane. În mijlocul prietenilor săi, care-l lăudau şi primeau laudele lui, ministrul abia îşi mai ţinea ochii deschişi, de oboseală. Era dornic de odihnă, cădea frânt pe litiera laurilor culeşi după atâtea zile. S-ar fi zis că îşi încovoia capul sub greutatea noilor datorii pe care le făcuse în cinstea acestei serbări.

Domnul Fouquet se retrase în camera lui, surâzător şi pe jumătate amorţit. Nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic; patul îl atrăgea cu putere, îl vrăjea. Zeul Morfeu, stăpânul bolţii zugrăvite de Le Brun, îşi întindea puterea sa şi asupra camerelor din jur, aruncându-şi macii lui şi asupra stăpânului casei.

Domnul Fouquet, aproape singur, tocmai intrase în mâinile valetului său de cameră, când domnul d'Artagnan apăru în pragul apartamentului său.

D'Artagnan nu izbutise niciodată să se demonetizeze la curte; cu toate că era văzut pretutindeni şi totdeauna, el făcea figură bună totdeauna şi pretutindeni. Este privilegiul anumitor firi, care se aseamănă prin asta cu fulgerele şi tunetele: toată lumea le cunoaşte, dar ivirea lor uimeşte de fiecare dată şi, când le simţi apropierea, cea din urmă impresie crezi că este şi cea mai puternică.

— Iată! Domnul d'Artagnan? zise domnul Fouquet, a cărui manşetă din dreapta tocmai îi fusese scoasă de pe braţ.

— Pentru a vă sluji – răspunse muşchetarul.

— Intră, dragă domnule d'Artagnan.

— Mulţumesc.

— Ai venit să-mi faci vreo critică asupra serbării? Dumneata eşti un spirit căruia nu-i scapă nimic.

— Oh, nu!

— Te supără serviciul?

— Câtuşi de puţin.

— Ţi s-a dat poate o cameră care nu-ţi place?

— Camera e minunată.

— Ei bine, îţi mulţumesc că eşti atât de amabil, şi e rândul meu să-ţi fiu îndatorat pentru cuvintele măgulitoare pe care mi le spui.

Ceea ce însemna, fără nici o îndoială: "Dragul meu d'Artagnan, du-te şi te culcă, ai patul dumitale, şi lasă-mă să fac şi eu acelaşi lucru".

D'Artagnan părea a nu înţelege.

— Vreţi să vă culcaţi de pe-acum? îi spuse el ministrului.

— Da. Ai să-mi comunici ceva?

— Nimic, domnule, nimic. Şi o să dormiţi aici?

— După cum vezi.

— Domnule, aţi dat o serbare foarte frumoasă în cinstea regelui.

— Găseşti?

— Oh, superbă!

— Regele e mulţumit?

— Încântat.

— Te-a rugat cumva să-mi spui asta?

— N-ar alege un mesager atât de puţin vrednic ca mine, monseniore.

— Te înşeli, domnule d'Artagnan.

— Acesta e patul dumneavoastră?

— Da. Pentru ce-mi pui aoeastă întrebare? Eşti nemulţumit de-al dumitale?

— Trebuie să fiu sincer?

— Se înţelege că da.

— Ei bine, nu-s mulţumit.

Fouquet tresări.

— Domnule d'Artagnan – zise el – ia camera mea.

— Să vă lipsesc de ea pe dumneavoastră, monseniore? Niciodată!

— Ce-i de făcut, atunci?

— Îngăduiţi-mi să împart camera cu dumneavoastră.

Fouquet se uită ţintă la muşchetar.

— Ah, ah! făcu el. Vii de la rege?

— Ei bine, da, monseniore.

— Şi regele vrea să te ştie culcat în odaia mea?

— Monseniore...

— Foarte bine, domnule d'Artagnan, foarte bine. Dumneata eşti stăpân aici. Fie cum doreşti.

— Vă asigur, monseniore, că nu vreau să abuzez deloc...

Domnul Fouquet se adresă valetului de cameră:

— Lasă-ne singuri – zise el.

Valetul ieşi.

— Ai să-mi vorbeşti ceva, domnule? îl întrebă apoi pe d'Artagnan.

— Eu?

— Un om cu spiritul dumitale nu vine să-i vorbească unui om ca mine, la ora asta, fără motive grave.

— Nu mă întrebaţi nimic, vă rog.

— Dimpotrivă, ce vrei de la mine?

— Nimic, decât compania dumneavoastră.

— Să mergem în grădină – rosti deodată ministrul – în parc...

— Nu – răspunse cu însufleţire muşchetarul – nu!

— Pentru ce nu?

— Răcoarea de afară...

— Haide, mărturiseşte că vrei să mă arestezi – îi spuse ministrul căpitanului.

— Niciodată! rosti acesta.

— Atunci, mă supraveghezi?

— Pe onoarea mea, da, monseniore.

— Pe onoarea dumitale?... Asta-i altceva! Ah, sunt arestat în casa mea?

— Nu spuneţi asta, vă rog!

— Dimpotrivă, o voi striga tare!

— Dacă veţi striga, voi fi silit să vă impun tăcerea.

— Bun! Cu forţa, la mine în casă? Ah, asta-i şi mai bună!

— Văd că nu ne înţelegem de fel. Uite, se află aici o masă de şah. Să jucăm, dacă vă face plăcere, monseniore.

— Domnule d'Artagnan, am căzut aşadar în dizgraţie?

— Câtuşi de puţin, dar...

— Dar n-am voie să scap de sub ochii dumitale?

— Nu înţeleg nici un cuvânt din ceea ce-mi vorbiţi, monseniore; şi, dacă doriţi să mă retrag, spuneţi-mi-o.

— Dragă domnule d'Artagnan, felul dumitale de a te purta are să mă facă să înnebunesc. Picam de somn, dumneata m-ai trezit.

— N-am să mi-o iert niciodată, şi, dacă voiţi să rămân împăcat cu mine însumi...

— Ei bine?

— Ei bine, culcaţi-vă aici, în faţa mea; voi fi foarte mulţumit.

— Mă ţii sub pază?...

— Atunci plec.

— Nu te mai înţeleg deloc.

— Noapte bună, monseniore.

Şi d'Artagnan se prefăcu a se retrage. Domnul Fouquet alergă după el.

— N-am să mă culc – zise el. Îţi vorbesc serios, şi fiindcă nu vrei să mă tratezi ca pe un om, fiindcă te joci astfel cu mine, am să te aţâţ ca pe un mistreţ.

— Auzi colo! exclamă d'Artagnan, prefăcându-se că zâmbeşte.

— Poruncesc să mi se înhame caii şi plec la Paris – zise domnul Fouquet, încercând să răscolească inima căpitanului de muşchetari.

— Ah, dacă-i aşa, monseniore, se schimbă socoteala.

— Mă arestezi?

— Nu. Dar voi pleca împreună cu dumneavoastră.

— Asta-i prea de tot, domnule d'Artagnan! replică Fouquet pe un ton rece. Nu degeaba îţi merge faima că eşti un om de duh şi un om isteţ. Cu mine însă toate astea sunt de prisos. Fii scurt: fă-ţi datoria. Pentru ce mă arestezi? Cu ce-am greşit?

— Oh, nu ştiu nimic cu ce-aţi greşit; dar nu vă arestez...în astă-seară...

— Nu astă-seară! strigă Fouquet pălind. Dar mâine?

— Oh, azi nu e mâine, monseniore. Poate spune cineva ce va fi a doua zi?

— Haide, haide repede, căpitane, lasă-mă să vorbesc cu domnul d'Herblay!

— Din păcate, aşa ceva e cu neputinţă, monseniore. Am ordin să veghez ca să nu staţi de vorbă cu nimeni.

— Nici cu domnul d'Harblay, căpitane, cu prietenul dumitale?

— Monseniore, dar dacă domnul d'Herblay, prietenul meu, ar fi singurul cu care nu vă pot îngădui să staţi de vorbă?

Fouquet se înroşi, apoi, luând un aer de resemnare:

— Domnule – zise el – ai dreptate; primesc o lecţie pe care n-ar fi trebuit s-o provoc. Omul căzut nu mai are dreptul la nimic, nici chiar din partea acelora pe care i-a îmbogăţit, cu atât mai puţin a acelora cărora n-a avut fericirea să le facă vreodată vreun bine.

— Monseniore!

— Ai dreptate, domnule d'Artagnan; dumneata ai fost totdeauna faţă de mine într-o situaţie favorabilă, în situaţia ce i se potriveşte omului sortit să mă aresteze. Dumneata nu mi-ai cerut niciodată nimic.

— Monseniore – răspunse gasconul mişcat de această durere grăitoare şi nobilă – vreţi să-mi daţi cuvântul dumneavoastră de om cinstit că nu veţi ieşi din această cameră?

— La ce bun, dragă domnule d'Artagnan, de vreme ce dumneata mă ţii sub pază? Ţi-e teamă oare că am să mă împotrivesc celei mai falnice spade din regat?

— Nu despre asta e vorba, monseniore; mă duc însă să vi-l caut pe domnul d'Herblay şi, prin urmare, am să vă las singur.

Fouquet scoase un strigăt de bucurie şi de surprindere.

— Să-l cauţi pe domnul d'Herblay? Să mă laşi singur? zise el, încrucişându-şi braţele.

— Unde locuieşte domnul d'Herblay? În camera albastră?

— Da, prietene, da.

— Prietenul dumneavoastră! Vă mulţumesc pentru acest cuvânt, monseniore! Îmi daţi astăzi ceea ce nu mi-aţi dat altădată.

— Ah, mă salvezi!

— Îmi ajung zece minute ca să mă duc de aici până la camera albastră şi să mă şi întorc? întrebă d'Artagnan.

— Chiar şi mai puţin.

— Iar ca să-l trezesc pe Aramis, care doarme bine, atunci când doarme, şi să-l previn, mai pun încă cinci minute; deci, în total, voi lipsi un sfert de ceas. Acum, monseniore, îmi daţi cuvântul că nu veţi încerca în nici un fel să fugiţi şi că la reîntoarcere vă voi regăsi aici?

— Ţi-l dau, domnule! răspunse Fouquet strângând mâna muşchetarului cu o caldă recunoştinţă.

D'Artagnan dispăru. Fouquet îl privi cum se îndepărtează, aşteptă cu o vădită nerăbdare până când se închise uşa în urma lui, apoi, după ce uşa se închise, se repezi la cheile lui, descuie câteva sertare secrete, ascunse în mobile, căută în zadar anumite hârtii rămase, fără îndoială, la Saint-Mandé, şi pe care-i părea rău că nu le putea găsi aici; pe urmă, strângând în mare grabă mai multe scrisori, contracte, registre, făcu un teanc şi le dădu repede foc pe vatra de marmură a căminului, fără a-şi mai da osteneala să scoată dinăuntru ulcelele cu flori îngrămădite acolo. În sfârşit, după ce făcu toate acestea, ca un om care a scăpat dintr-o mare primejdie şi pe care puterile îl părăsesc de îndată ce această primejdie a fost înlăturată, se lăsă să cadă istovit într-un jilţ.

D'Artagnan se reîntoarse şi-l găsi pe Fouquet în această poziţie. Vrednicul muşchetar nu se îndoise nici o clipă că Fouquet, dându-şi cuvântul, nici nu se va gândi măcar să şi-l calce; dar îşi spuse că se va folosi de absenţa lui pentru a se scăpa de toate hârtiile, de toate însemnările, de toate contractele ce i-ar putea face şi mai gravă situaţia, şi aşa desul de grea, în care se găsea. De aceea, ridicând capul ca un câine care adulmecă vânatul, simţi mirosul de fum pe care se aştepta să-l descopere în odaie, şi, descoperindu-l într-adevăr, făcu o mişcare din cap în semn de mulţumire.

La intrarea lui d'Artagnan, Fouquet, la rândul său, ridică faţa spre el şi nici una din mişcările muşchetarului nu putu să-i scape. Apoi privirile celor doi bărbaţi se reîntâlniră; amândoi îşi dădură seama că se înţeleseseră fără să fi schimbat o singură vorbă.

— Ei bine – întrebă Fouquet cel dintâi – ce-i cu domnul d'Herblay?

— Pe legea mea, monseniore – răspunse d'Artagnan – se vede treaba că domnului d'Herblay îi plac plimbările nocturne şi s-a dus să facă, la lumina lunii, în parcul de la Vaux, versuri împreună cu vreunii din poeţii dumneavoastră; căci nu l-am găsit în camera lui.

— Cum! Nu era la el? strigă Fouquet, care pierdea şi ultima speranţă; căci, fără să ştie în ce fel putea să-l salveze episcopul de Vannes, îşi dădea seama că, în realitate, nu se putea aştepta la vreun sprijin decât din partea lui.

— Sau, dacă e în camera lui – continuă d'Artagnan – avut motivele lui să nu-mi răspundă.

— Dar n-ai strigat destul de tare ca să te audă, domnule?

— N-o să presupuneţi, monseniore, că, după ce m-am depărtat de ordinul primit, care nu-mi îngăduie să vă părăsesc nici o clipă, n-o să presupuneţi că aş fi atât de nebun încât să trezesc toată casa şi să fiu văzut la uşa episcopului de Vannes, pentru a-i da prilejul domnului Colbert să constate că v-am lăsat răgazul să vă ardeţi hârtiile!

— Hârtiile mele?

— Fără îndoială; aşa cel puţin aş fi făcut eu în locul dumneavoastră. Când mi se deschide o portiţă, caut să profit de asta.

— Ei bine, da, mulţumesc; am profitat şi eu.

— Şi aţi făcut foarte bine, la dracu! Fiecare om îşi are micile lui secrete, care nu-i privesc pe ceilalţi. Dar să revenim la Aramis, monseniore.

— Ei bine, îţi spun că poate ai strigat prea încet şi nu te va fi auzit.

— Oricât de încet l-ai striga pe Aramis, monseniore, el aude totdeauna când are interesul să audă. Repet ceea ce am spus: Aramis nu era în camera lui, monseniore, sau Aramis a avut, ca să nu răspundă la glasul meu, motive pe care eu nu le cunosc şi poate nici dumneavoastră nu le cunoaşteţi, oricât de devotat om v-ar fi înălţimea sa monseniorul episcop de Vannes.

Fouquet scoase un oftat, se ridică, făcu de trei sau de patru ori înconjurul odăii şi sfârşi prin a se aşeza, cu o expresie de adâncă durere, pe magnificul său pat de catifea, împodobit cu cele mai splendide dantele.

D'Artagnan se uita la Fouquet cu un simţământ de adâncă milă.

— Am văzut cum au fost arestaţi mulţi oameni în viaţa mea – zise muşchetarul cu melancolie. Am văzut cum a fost arestat domnul de Cinq-Mars, am văzut cum a fost arestat domnul de Chalais. Eram tânăr pe atunci. Am văzut cum a fost arestat domnul de Condé împreună cu prinţişorii, cum a fost arestat domnul de Retz, sau domnul Broussel. Iertaţi-mă, monseniore, e supărător s-o spun, dar dintre toţi aceşti oameni, acela căruia îi semănaţi cel mai mult în momentul de faţă este cumsecadele Broussel. Puţin lipseşte ca să nu vă puneţi, ca el, şervetul în portofel şi să vă ştergeţi la gură cu hârtiile din sertare. La dracu, domnule Fouquet, un om ca dumneavoastră nu trebuie să pară atât de abătut! Dacă v-ar vedea prietenii!...

— Domnule d'Artagnan – răspunse ministrul cu un zâmbet plin de tristeţe – dumneata nu poţi înţelege: tocmai fiindcă nu mă văd prietenii sunt aşa cum mă vezi domnia ta. Eu nu sunt făcut să fiu singur! Singur, nu însemn nimic. Nu uita că mi-am trăit viaţa făcându-mi prieteni, în care speram să am tot atâtea sprijine la nevoie. Bogat fiind, toate aceste glasuri fericite, şi fericite datorită mie, îmi ridicau osanele de slavă şi se întreceau în a-mi fi pe plac. La cea mai mică supărare, aceste glasuri, mai potolite, mă mângâiau totuşi în amărăciunile mele. Singurătatea, eu n-am cunoscut-o niciodată. Sărăcia, o fantomă pe care am întrezărit-o uneori, cu zdrenţele sale, la capătul drumului meu! Sărăcia e spectrul cu care mulţi dintre prietenii mei se joacă de atâţia ani, poetizând-o, lăudând-o, făcându-mă s-o iubesc şi eu! Sărăcia! Dar o primesc, o recunosc, o îmbrăţişez ca pe o soră dezmoştenită; căci sărăcia nu e singurătate, nu e surghiun, nu e închisoare! Aş putea fi oare vreodată sărac, eu, cu prieteni ca Pellisson, ca La Fontaine, ca Molière? Cu o iubită ca...? Oh, dar singurătatea, pentru mine, omul deprins cu zgomotele lumii, pentru mine, omul plăcerilor, pentru mine, care sunt numai fiindcă ceilalţi sunt!... Oh, dacă ai şti cât de singur sunt în aceste clipe! Şi cât de mult îmi pari dumneata, care mă desparţi de tot ce mi-e drag, cât de mult îmi pari a fi imaginea însăşi a singurătăţii, a neantului şi a morţii!

— Dar v-am spus, domnule Fouquet – zise d'Artagnan, mişcat până în adâncul sufletului – v-am spus că exageraţi lucrurile. Regele vă iubeşte.

— Nu – răspunse Fouquet clătinând din cap – nu!

— Domnul Colbert e acela care vă urăşte.

— Domnul Colbert? Nu-mi pasă de el!

— Vă va ruina.

— Oh, cât despre asta, îl desfid s-o poată face: sunt gata ruinat.

La această ciudată mărturisire a ministrului, d'Artagnan îşi plimbă în jur o privire ce spunea multe. Cu toate că nu rostise nici o vorbă, Fouquet îi citi gândurile, căci adăugă:

— Ce să faci cu toate aceste străluciri, când nu mai eşti nimic? Ştii la ce ne slujeşte cea mai mare parte a avuţiilor noastre, nouă, celor bogaţi? Să ne dezguste, prin însăşi măreţia lor, de tot ceea ce nu se ridică la înălţimea acestei măreţii. Vaux, îmi vei spune, splendorile de la Vaux, nu-i aşa? Ei bine, şi? Ce să fac cu aceste splendori? Odată ruinat, cu ce-aş mai turna apă în scocurile naiadelor mele, foc în măruntaiele salamandrelor mele, aer în piepturile tritonilor mei? Pentru a fi bogat, domnule d'Artagnan, trebuie să fii foarte bogat.

D'Artagnan dădu din cap.

— Oh, ştiu la ce te gândeşti – răspunse numaidecât Fouquet. Dacă ai fi dumneata stăpân la Vaux, l-ai vinde şi ai cumpăra o sfoară de pământ undeva. Acest pământ ar avea păduri, livezi şi câmpii; acest pământ şi-ar îndestula stăpânul. Din patruzeci de milioane, te-ai alege cu...

— Zece milioane – îl întrerupse d'Artagnan.

— Nici măcar cu un milion, dragă căpitane. Nimeni, în Franţa, nu e atât de bogat ca să cumpere Vaux cu două milioane şi să-l întreţină aşa cum e; nimeni nu va putea, nimeni nu se va pricepe.

— Doamne – zise d'Artagnan – totuşi, un milion...

— Ei bine?

— Nu înseamnă mizerie.

— Dar nici departe nu e de asta, scumpul meu domn.

— Cum aşa?

— Oh, dumneata nu poţi înţelege. Nu, nu vreau să-mi vând casa de la Vaux. Ţi-o dăruiesc dumitale, dacă vrei.

Şi Fouquet însoţi aceste cuvinte cu o indescriptibilă ridicare din umeri.

— Daţi-i-o regelui, veţi face un târg mai bun.

— Regele n-are nevoie să i-o dau – zise Fouquet. Mi-o va lua, pur şi simplu, dacă îi va face plăcere; iată de ce aş vrea mai bine să se năruie. Uite, domnule d'Artagnan, dacă regele nu s-ar afla sub acoperişul meu, aş lua această lampă, m-aş duce în turn şi aş da foc celor două lăzi de artificii păstrate acolo, prefăcându-mi palatul în scrum.

— Ho-ho! făcu nepăsător muşchetarul. Oricum, nu veţi putea arde grădinile. Şi ele sunt tot ce e mai frumos aici.

— Eh – adăugă surd Fouquet – dar ce vorbesc eu, Doamne! Să ard Vaux! Să-mi distrug palatul! Dar Vaux nici nu e al meu; toate aceste bogăţii, toate aceste minuni aparţin, ca dobânzi, celui care le-a plătit, ăsta e adevărul; ca lucruri durate, ele sunt ale celor care le-au zămislit. Vaux e al lui Le Brun; Vaux e al lui Le Nôtre; Vaux e al lui Pellisson, al lui Levau, al lui La Fontaine; Vaux e al lui Molière, care a făcut să se joace aici Supărăcioşii; Vaux e al posterităţii, în sfârşit. Vezi dar, domnule d'Artagnan, că locuinţa mea nu mai e a mea.

— Admirabil! exclamă d'Artagnan. Iată vorbe care-mi plac şi în care-l recunosc pe domnul Fouquet. Aceste vorbe mă fac să-l uit pe molâul Broussel şi în ele nu mai regăsesc văicărelile bătrânului frondeur. Dacă veţi fi ruinat, luaţi lucrurile aşa cum sunt; căci dumneavoastră, la dracu, aparţineţi posterităţii, încât n-aveţi dreptul să vă preţuiţi mai puţin decât se cuvine. Haide, uitaţi-vă la mine, la mine cel care s-ar părea că am oarecare superioritate asupră-vă din pricină că vă arestez; soarta, care împarte rolurile tuturor actorilor din această lume, mie mi-a dat unul mai puţin frumos, mai puţin plăcut decât al dumneavoastră; eu sunt unul dintre aceia care – înţelegeţi? – socotesc că rolurile regilor şi ale celor puternici preţuiesc mai mult decât rolurile cerşetorilor sau ale lacheilor. E mai bine, chiar pe scenă, şi chiar pe o altă scenă decât aceea a lumii, e mai bine să porţi un costum frumos şi să vorbeşti un grai ales, decât să târăşti pe podea o pereche de papuci sau să laşi să ţi se mângâie spinarea cu bastoane tari şi noduroase. Într-un cuvânt, dumneavoastră v-aţi scăldat în aur, aţi poruncit, v-aţi bucurat de toate plăcerile. Eu mi-am pus la bătaie braţul; eu m-am supus; eu am îndurat lipsuri. Ei bine, oricât de puţin aş însemna faţă de dumneavoastră, monseniore, vă mărturisesc un lucru: amintirea a tot ceea ce am făcut în viaţă îmi ţine loc de sprijinitoare ce nu mă lasă să-mi plec prea devreme bătrânul meu cap. Voi fi până la sfârşit acelaşi cal bun în escadron, şi voi cădea deodată ţeapăn, întreg, viu încă, după ce-mi voi fi ales singur locul. Faceţi ca mine, domnule Fouquet; n-o să vă simţiţi mai rău decât acum. Asta nu li se întâmplă decât o dată oamenilor ca dumneavoastră. E o zicală latinească, ale cărei cuvinte le-am uitat, dar al cărei înţeles mi-l amintesc, deoarece m-am gândit mai mult decât o dată la ea; această zicală spune: "Sfârşitul încoronează opera".

Fouquet se ridică, se apropie şi îşi trecu braţul pe după gâtul lui d'Artagnan, strângându-l cu căldură la pieptul său, în timp ce, cu cealaltă mânâ, îi strângea mâna.

— Iată o predică frumoasă – zise el după o pauză.

— Predică de muşchetar, monseniore.

— Dumneata ţii la mine, de vreme ce-mi spui toate astea.

— Se poate.

Fouquet recăzu pe gânduri; apoi, după o clipă, întrebă:

— Dar domnul d'Herblay unde poate să fie?

— Ah, asta mă întreb şi eu!

— Nu îndrăznesc să te rog să-l cauţi.

— Chiar de m-aţi ruga, n-aş face-o, domnule Fouquet. N-ar fi prudent. S-ar afla; şi Aramis, care n-are nici un amestec în toate astea, ar putea să fie compromis şi să cadă în aceeaşi dizgraţie ca şi dumneavoastră.

— Voi aştepta până la ziuă – zise Fouquet.

— Da, e cel mai bun lucru.

— Şi ce vom face la ziuă?

— Nu ştiu, monseniore.

— Fă-mi o plăcere, domnule d'Artagnan.

— Foarte bucuros.

— Mă păzeşti, iar eu nu mă mişc de aici; dumneata îndeplineşti un ordin, nu-i aşa?

— Da.

— Ei bine, fii umbra mea, te rog! Prefer această umbră decât oricare alta.

D'Artagnan se înclină.

— Uită că eşti domnul d'Artagnan, căpitan de muşchetari; uită că eu sunt domnul Fouquet, intendent superior, şi să vorbim despre afacerile mele.

— La dracu, spinos lucru!

— Crezi?

— Da; însă pentru dumneavoastră, domnule Fouquet, îmi voi călca pe inimă.

— Mulţumesc. Ce ţi-a spus regele?

— Nimic.

— Ah, astfel îmi vorbeşti?

— Doamne!

— Ce gândeşti despre situaţia mea?

— Nimic.

— Totuşi, în afară de o rea voinţă...

— Situaţia dumneavoastră e grea.

— În ce fel?

— Prin faptul că sunteţi în casa dumneavoastră.

— Oricât de grea ar fi, o înţeleg foarte bine.

— La naiba, vă închipuiţi oare că, faţă de altcineva, m-aş fi purtat cu atâta sinceritate?

— Sinceritate? Ai fost dumneata sincer cu mine, dumneata care nu vrei să-mi spui nimic?

— Să încerc să fiu, atunci.

— Aşa da, îmi place!

— Ascultaţi, monseniore, iată cum m-aş fi purtat cu un altul în locul dumneavoastră: aş fi venit la uşa dumneavoastră, după plecarea slujitorilor, sau, dacă n-ar fi fost plecaţi, i-aş fi aşteptat la ieşire şi i-aş fi prins unul câte unul, ca pe nişte iepuri; i-aş fi băgat la cutie, fără larmă, m-aş fi întins pe covorul din faţa uşii şi, avându-vă în mână, fără să bănuiţi nimic, v-aş fi ţinut aşa până la scularea regelui. În felul acesta, nici o forfotă, nici o măsură de apărare, nici o zarvă; dar, totodată, nici un semn de prevenire pentru domnul Fouquet, nici o şovăială, nici una din acele îngăduinţe ce şi le fac curtenii între ei în clipele hotărâtoare. Vă convine acest plan?

— Mă face să mă cutremur.

— Nu-i aşa? Ar fi fost trist să apar mâine, pe negândite, şi să vă cer să-mi daţi spada.

— Oh, domnule, aş fi murit de ruşine şi mânie!

— Recunoştinţa dumneavoastră este prea grăitoare; n-am făcut chiar atât de mult, credeţi-mă.

— Ceea ce e sigur, domnule, e că n-ai să mă faci să mărturisesc acelaşi lucru niciodată.

— Ei bine, acum, monseniore, dacă sunteţi mulţumit de mine, dacă v-aţi mai liniştit după zguduitura pe care am îndulcit-o pe cât mi-a fost cu putinţă, să lăsăm timpul să bată din aripi; sunteţi răvăşit, aveţi nevoie să vă adunaţi gândurile; vă conjur, dormiţi sau prefaceţi-vă că dormiţi pe patul vostru, sau în patul vostru. Eu mă voi culca în acest fotoliu, şi când dorm, somnul mi-e atât de greu, încât nici tunul nu m-ar mai putea trezi.

Fouquet zâmbi.

— Afară doar – continuă muşchetarul – de cazul când ar deschide o uşă, fie secretă, fie vizibilă, fie de ieşire, fie de intrare. Oh, pentru aşa ceva am o ureche căreia nimic nu-i scapă. Un cât de mic scârţâit mă face să tresar. E o chestiune de deformare firească. Aşadar, începeţi, plimbaţi-vă prin cameră, scrieţi, ştergeţi, rupeţi, ardeţi; dar să nu vă atingeţi de cheia din broască; să nu puneţi mâna pe clanţă, căci mă veţi face să sar din somn, şi asta mi-ar întărâta grozav nervii.

— Hotărât, domnule d'Artagnan – zise Fouquet – dumneata eşti omul cel mai spiritual şi cel mai curtenitor din câţi cunosc, şi nu am decât o singură părere de rău: aceea că ţi-am făcut prea târziu cunoştinţa.

D'Artagnan scoase un oftat care voia să spună: "Ah, poate că mi-ai făcut-o, totuşi, prea devreme!" Apoi se adânci în jilţul său, în timp ce Fouquet, pe jumătate culcat pe pat şi sprijinit în cot, se gândea la cele ce i se întâmplau.

Şi amândoi, lăsând lumânările aprinse, aşteptară astfel să se facă ziuă, iar cu cât Fouquet ofta mai tare, cu atât d'Artagnan sforăia mai vârtos. Nici o vizită, nici măcar aceea a lui Aramis, nu le tulbură liniştea; nici un zgomot nu se făcu auzit în vasta clădire. Afară, rondurile de onoare şi patrulele de muşchetari făceau să le scârţâie nisipul sub paşi; asta le dădea şi mai multă încredere celor ce dormeau. În curte, se mai auzeau şoaptele vântului şi susurul fântânilor, ce-şi depănau rosturile lor neîntrerupte, fără a se sinchisi de micile zvârcoliri şi de măruntele dureri din care sunt împletite viaţa şi moartea oamenilor.

XXIII

DIMINEAŢA

Alături de lugubra soartă a regelui închis la Bastilia, muşcând de deznădejde zăvoarele şi zăbrelele, retorica vechilor cronicari n-ar uita să plaseze antiteza reprezentată de Filip dormind sub baldachinul regal. Nu spunem că retorica ar fi totdeauna nelalocul ei şi ar semăna totdeauna, în dauna adevărului, florile prin care ea vrea să smălţuiască istoria – ne cerem însă iertare de a înfăţişa aici, cu toată grija, antiteza, şi de a zugrăvi în amănunţime celălalt tablou, menit să slujească de revers celui dintâi.

Tânărul prinţ coborî din odaia lui Aramis aşa cum regele coborâse din camera lui Morfeu. Tavanul se lăsă încet sub apăsarea domnului d'Herblay şi Filip se pomeni în faţa patului regal, care fusese din nou ridicat, după ce-şi depusese prizonierul în adâncurile subteranelor. Singur în mijlocul acestui lux, singur în preajma puterii sale, singur în faţa rolului pe care se vedea silit să-l joace, Filip simţi pentru întâia oară cum îi creşte sufletul sub năvala miilor de emoţii care sunt bătăile vitale ale unei inimi de rege. Dar paloarea îi cuprinse obrajii când privi patul acesta gol şi care păstra încă forma trupului fratelui său.

Acest complice mut se reîntorsese la locul lui, după ce fapta fusese săvârşită. Se reîntorsese purtând cu sine urmele crimei şi îi vorbea vinovatului acel limbaj sincer şi brutal pe care complicele nu se teme niciodată să-l folosească faţă de complicele său. Spunea adevărul, fără înconjur.

Filip, aplecându-se să vadă mai bine, zări batista jilavă încă de sudoarea rece care se scursese pe fruntea lui Ludovic al XIV-lea. Această sudoare îl îngrozi pe tânărul prinţ, aşa cum sângele lui Abel îl îngrozise pe Cain.

— Iată-mă faţă în faţă cu destinul meu – murmură Filip, având privirea învăpăiată şi faţa galbenă ca ceara. Fi-va oare tot aşa de cumplit pe cât a fost de dureroasă, captivitatea? Silit să urmez în fiece clipă uzurpările gândului, voi putea oare acum să ascult de îndemnurile inimii?... Ei bine, da, regele a dormit în acest pat; da, aceasta este dunga lăsată de capul său pe pernă; batista aceasta a fost înmuiată în amărăciunea lacrimilor lui; iar eu şovăi să mă culc în acest pat, să strâng în mână această batistă pe care sunt brodate armele şi iniţialele regelui!... Dar, haide, să fac ca domnul d'Herblay, care vrea ca fapta să fie totdeauna cu o treaptă mai presus de gând; să fac ca domnul d'Herblay, care se gândeşte numai la el şi se socoate om cinstit când nu şi-a nemulţumit sau nu şi-a trădat decât duşmanii. Patul acesta ar fi fost al meu, dacă Ludovic al XIV-lea nu mi l-ar fi răpit prin nelegiuirea săvârşită de mama noastră. Batista aceasta, brodată cu armele Franţei, ar fi trebuit să o folosesc eu, dacă, aşa cum spune domnul d'Herblay, aş fi fost lăsat la locul meu în leagănul regal. Filip, fiu al Franţei, urcă-te în patul tău! Filip, singurul rege al Franţei, reia-ţi blazonul! Filip, singur moştenitor prezumtiv al lui Ludovic al XIII-lea, tatăl tău, fii fără milă cu uzurpatorul, care nu încearcă, nici măcar în această clipă, remuşcări pentru tot ceea ce ai suferit tu!!!

Şi, spunând acestea. Filip, în ciuda simţământului firesc de împotrivire a trupului, în ciuda tresăririlor şi spaimei care-i înfrânau voinţa, se culcă în patul regal şi-şi încorda muşchii ca să se aşeze mai bine în culcuşul cald încă al lui Ludovic al XIV-lea, în timp ce-şi ştergea fruntea cu batista umedă încă de sudoare. În clipa când îşi lăsa capul pe spate, adâncindu-se în perna moale, Filip zări deasupra lui coroana Franţei, susţinută, după cum am spus, de un înger cu aripi de aur. Acum, închipuie-şi-l oricine pe acest intrus regal, cu privirea întunecată, cu trupul tremurând. Este asemenea tigrului rătăcit pe o noapte furtunoasă, furişându-se printre trestii, într-o mlaştină necunoscută, şi strecurându-se în bârlogul leului plecat. L-a atras mirosul de vietate, izul îmbietor al unui adăpost încălzit. A găsit un culcuş de ierburi uscate, o grămadă de oase zdrobite şi moi ca o măduvă; intră încet, îşi roteşte prin beznă privirea care arde ca focul şi care vede totul, îşi scutură picioarele ude, blana plină de nămol, şi se tolăneşte greoi, cu botul său mare pe labele-i uriaşe, gata să adoarmă, dar în acelaşi timp pregătit şi pentru luptă. Din când în când, fulgerul ce scânteiază şi luminează ungherele văgăunii, trosnetul crengilor ce se lovesc unele de altele, pietrele ce scrâşnesc în rostogolirea lor, presimţirea unei primejdii apropiate îl smulg din aţipirea în care l-a aruncat oboseala. Poate fi o mare ambiţie să te culci în sălaşul leului, dar nu e cu putinţă să speri că vei dormi acolo fără nici o grijă.

Filip îşi aţintea urechea la orice zgomot, îşi simţea inima zbătându-i-se la cea mai mică adiere de spaimă; dar, încrezător în puterea lui, întărită de hotărârea sa neclintită dusă până la capăt, aştepta fără slăbiciune ca o împrejurare supremă să-i dea prilejul să se măsoare cu el însuşi. Nădăjduia ca o mare primejdie să-i apară în faţă, asemenea acelor fulgere ale furtunii ce le arată năierilor înălţimea valurilor cu care au de luptat. Dar nu se întâmplă nimic. Liniştea, acest duşman de moarte al inimilor vânzolite, acest duşman de moarte al ambiţioşilor, îl învălui toată noaptea, cu perdeaua ei groasă de ceaţă, pe viitorul rege al Franţei, cuibărit sub coroana ce-i fusese răpită.

Către dimineaţă, o umbră mai degrabă decât un trup omenesc se strecură în camera regală; Filip o aştepta şi ivirea ei nu-l surprinse câtuşi de puţin.

— Ei bine, domnule d'Herblay? întrebă el.

— Ei bine, sire, totul s-a împlinit.

— Cum?

— Aşa cum ne aşteptam să se întâmple.

— Împotrivire?

— Înverşunată: plânsete, ţipete.

— Apoi?

— Apoi amorţeală.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, izbândă deplină şi tăcere desăvârşită.

— Guvernatorul Bastiliei bănuieşte ceva?

— Nimic.

— Asemănarea dintre noi?

— A fost temeiul succesului.

— Dar, gândeşte-te, prizonierul nu va întârzia să ceară socoteală. Aşa aş fi făcut şi eu, eu care aveam de înfruntat o putere mult mai mare decât aceea pe care o deţin acum.

— Am prevăzut totul. În câteva zile, poate chiar mai curând, dacă va fi nevoie, îl vom scoate pe deţinut din închisoare şi-l vom surghiuni undeva atât de departe...

— Dar se poate întoarce din exil, domnule d'Herblay.

— Atât de departe, am spus, încât puterile trupeşti ale omului şi durata vieţii lui nu-i vor ajunge ca să se mai întoarcă vreodată.

Privirea tânărului rege şi aceea a lui Aramis se încrucişară cu o rece înţelegere reciprocă.

— Şi domnul du Vallon? întrebă Filip spre a schimba firul convorbirii.

— Vă va fi prezentat astăzi şi, în mare taină, vă va felicita că aţi scăpat din primejdia pe care v-o întindea acest uzurpator.

— Ce vom face cu el?

— Cu domnul du Vallon?

— Îi vom da un brevet de duce, nu-i aşa?

— Da, un brevet de duce – răspunse cu un surâs ciudat Aramis.

— De ce râzi, domnule d'Herblay?

— Mă bucură gândul prevăzător al maiestăţii voastre.

— Prevăzător? Ce vrei să spui cu asta?

— Maiestatea voastră se teme, fără îndoială, ca bietul Porthos să nu devină un martor supărător, şi atunci vrea să se scape de el.

— Făcându-l duce?

— De bună seamă. Căci îl veţi ucide; va muri de bucurie, şi o dată cu el va muri şi taina noastră.

— Ah, Dumnezeule!

— Eu – zise nepăsător Aramis – voi pierde în el un foarte bun prieten.

În acea clipă şi la mijlocul acestui dialog fără noimă, sub care cei doi conspiratori îşi ascundeau bucuria şi mândria triumfului, Aramis auzi un zgomot care-l făcu să-şi ciulească urechea.

— Ce este? întrebă Filip.

— Se luminează de ziuă, sire.

— Ei bine?

— Ei bine, înainte de a vă culca aseară în acest pat, v-aţi hotărât, probabil, să faceţi ceva în dimineaţa aceasta, de îndată ce se va lumina, nu-i aşa?

— I-am spus căpitanului meu de muşchetari că-l voi aştepta – răspunse numaidecât tânărul prinţ.

— Dacă i-aţi spus aşa, are să vină, fără nici o îndoială, căci e un om punctual.

— Aud paşi în vestibul.

— E el.

— Haide, să începem atacul – zise tânărul rege cu hotărâre.

— Luaţi seama! strigă Aramis. A începe atacul, şi tocmai cu d'Artagnan, ar fi o nebunie. D'Artagnan nu ştie nimic, n-a văzut nimic, e la o sută de leghe de a bănui misterul nostru; dar dacă va pătrunde aici, în dimineaţa asta, va mirosi cel dintâi că s-a întâmplat ceva, şi asta îl va pune pe gânduri. Uite ce e, sire, înainte de a-l lăsa pe d'Artagnan să intre aici, trebuie să aerisim bine camera, sau să chemăm, înaintea lui, atâta lume, încât copoiul cel mai isteţ al acestui regat să fie pus în încurcătură de douăzeci de urme diferite.

— Dar cum să-l îndepărtez, de vreme ce i-am spus să vină? observă prinţul, nerăbdător să se măsoare cu un adversar atât de temut.

— Mă îngrijesc eu de asta – răspunse episcopul – şi, drept început, am să dau o lovitură care îl va zăpăci pe omul nostru.

— Dar şi el dă o lovitură – replică iute prinţul.

Într-adevăr, de afară se auzea o ciocănitură în uşă. Aramis nu se înşelase: era chiar d'Artagnan care se anunţa în felul acesta.

Am văzut cum muşchetarul şi-a petrecut toată noaptea filozofând cu domnul Fouquet; dar, deşi era destul de obosit, nu se lăsă doborât de somn; şi, de îndată ce zorile îşi revărsară lumina lor albăstrie peste bogatele cornişe din camera ministrului, d'Artagnan se ridică din fotoliul său, îşi încinse spada, îşi netezi costumul cu mâneca hainei şi îşi scutură pălăria, ca un soldat de gardă ce se pregăteşte să fie trecut în inspecţie.

— Pleci? îl întrebă domnul Fouquet.

— Da, monseniore; iar dumneavoastră?

— Eu rămân aici.

— Pe cuvânt?

— Pe cuvânt.

— Bine. De altfel, nu mă duc decât să primesc răspunsul acela, ştiţi care!

— Sentinţa aceea, vrei să spui.

— Uitaţi, am în mine ceva dintr-un vechi roman. În dimineaţa asta, sculându-mă, am observat că spada nu mi s-a agăţat în nici o cataramă, iar cureaua a rămas la locul ei. E neîndoielnic un semn.

— De bine?

— Da, închipuiţi-vă. De câte ori blestemata asta de curea mi se încurcă la spate, era un semn că voi fi pedepsit de domnul de Tréville, sau că nu voi căpăta bani de la domnul de Mazarin. De câte ori spada mi se agăţa în vreo cataramă, era semn că voi primi o însărcinare grea, aşa cum mi-a fost dat să am toată viaţa. De fiecare dată când spada îmi juca în teacă, însemna un duel fericit. De fiecare dată când mi se lovea de gleznă, însemna o rană uşoară. De câte ori ieşea singură din teacă, eram sigur că voi rămâne pe terenul de luptă şi că voi avea de-a face două sau trei luni de zile cu felceri şi cu tot felul de oblojeli.

— Ah, dar nu te ştiam atât de bine prevenit de spada dumitale – zise Fouquet cu un zâmbet palid ce denota o luptă cu propriile sale frământări. Ai cumva vreo piatră fermecată sau vreun talisman? Spada dumitale e miraculoasă sau e vrăjită?

— Spada mea, vedeţi, e o parte a trupului meu. Am uitat să spun că unii oameni sunt preveniţi de o furnicare a piciorului sau de o zvâcnire a tâmplei. Eu sunt prevenit de spada mea. Ei bine, în dimineaţa asta ea nu mi-a spus nimic. Ah, ba da... Iat-o că a căzut singură în ultimul ochi al leduncii. Ştiţi ce-mi prevesteşte asta?

— Nu.

— Ei bine, asta îmi prevesteşte o arestare pentru ziua de azi.

— Ah! făcu ministrul mai degrabă surprins decât indignat de această sinceritate. Dacă spada dumitale nu-ţi arată nimic rău, înseamnă deci că nu-ţi pare rău că mă arestezi.

— Să vă arestez? Pe dumneavoastră?

— Fără îndoială... Prevestirea aceea...

— Ea nu vă priveşte pe domnia voastră, întrucât dumneavoastră sunteţi arestat de aseară. Deci, nu pe dumneavoastră vă voi aresta astăzi. Iată pentru ce mă bucur, iată de ce spun că voi avea o zi fericită.

Şi, rostind aceste cuvinte cu o graţie plină de căldură, căpitanul îi părăsi pe domnul Fouquet pentru a se duce la rege. Tocmai, păşea pragul odăii, când domnul Fouquet îl strigă:

— O ultimă dovadă a bunăvoinţei dumitale.

— Fie, monseniore.

— Domnul d'Herblay; lasă-mă să-l văd pe domnul d'Herblay.

— Voi face în aşa fel să vi-l aduc aici.

Lui d'Artagnan nici prin cap nu-i trecea cât de adevărat vorbise. Era scris ca ziua aceea să însemne pentru el îndeplinirea prezicerilor pe care i le făcuse ivirea dimineţii.

Se duse şi bătu, după cum am arătat, în uşa regelui. Uşa se deschise. Căpitanul era încredinţat că regele însuşi avea să-i deschidă. Această presupunere nu era de neadmis, dată fiind starea de tulburare în care muşchetarul îl lăsase pe Ludovic al XIV-lea în ajun. Dar în locul chipului regal pe care se pregătea să-l salute cu o adâncă plecăciune, se pomeni în faţă cu mutra lunguiaţă şi împietrită a lui Aramis. Puţin a lipsit ca d'Artagnan să nu scoată un strigăt, atât de mare îi fu surprinderea.

— Aramis! exclamă el.

— Bună dimineaţa, dragă d'Artagnan – răspunse cu răceală prelatul.

— Aici? bâigui muşchetarul.

— Maiestatea sa te roagă – zise episcopul – să dai de veste că vrea să se odihnească, după toată oboseala de astă-noapte.

— Ah! exclamă d'Artagnan, care nu putea să înţeleagă cum se făcea că episcopul de Vannes, un favorit atât de neînsemnat în ajun, ajunsese, în decurs de şase ceasuri, la cea mai înaltă treaptă a norocului, aruncat tocmai în preajma patului regal.

Într-adevăr, ca să transmiţi din pragul camerii monarhului ordinele regelui, ca să-i slujeşti de intermediar lui Ludovic al XIV-lea, ca să porunceşti în numele său, la doi paşi de el, trebuia să fii mai mult decât fusese Richelieu în timpul lui Ludovic al XIII-lea. Privirea grăitoare a lui d'Artagnan, gura lui căscată, mustaţa zbârlită rostiră toate acestea într-un limbaj cât se poate de limpede în faţa mândrului favorit, care nu se tulbură însă câtuşi de puţin.

— Mai mult – adăugă episcopul – cată, domnule căpitan de muşchetari, să nu laşi decât audienţele cele mai înalte în dimineaţa aceasta. Maiestatea să vrea să mai doarmă încă.

— Dar – replică d'Artagnan, gata să se burzuluiască şi mai ales gata să-şi dea drumul bănuielilor pe care i le trezea tăcerea regelui – dar, domnule episcop, maiestatea sa mi-a dat întâlnire pentru dimineaţa aceasta.

— Pe mai târziu, pe mai târziu! se auzi în fundul alcovului glasul regelui, glas ce-l făcu pe muşchetar să tresară din toată fiinţa.

Se înclină, zăpăcit, prostit, zdrobit de surâsul lui Aramis, în urma acestor cuvinte rostite de rege.

— Şi apoi – continuă episcopul – ca răspuns la cele ce veniseşi să-i ceri regelui, dragul meu d'Artagnan, iată un ordin de al cărui cuprins vei lua cunoştinţă aici, pe loc. Ordinul se referă la domnul Fouquet.

D'Artagnan luă ordinul ce i se întinse.

— Pus în libertate? murmură el. Ah!

Şi mai scoase un al doilea ah!, mai semnificativ încă decât cel dintâi. Asta pentru că acest ordin îi explica prezenţa lui Aramis la rege; pentru că Aramis, ca să obţină iertarea domnului Fouquet, trebuia să fie foarte sus în favoarea regală; pentru că această favoare explica, la rândul ei, trufia de necrezut cu care domnul d'Herblay dădea ordinul în numele maiestăţii sale.

Lui d'Artagnan îi era de ajuns să înţeleagă ceva, pentru a înţelege totul. Salută şi făcu doi paşi spre ieşire.

— Te însoţesc – zise episcopul.

— Unde?

— La domnul Fouquet; vreau să mă bucur de bucuria lui.

— Ah, Aramis, cât de mult mă intrigaseşi adineauri! zise d'Artagnan.

— Dar acum înţelegi, nu-i aşa?

— La dracu! Auzi colo, dacă înţeleg! zise el tare. Apoi, în şoaptă: Ei bine, nu – şuieră printre dinţi – nu înţeleg nimic. Dar n-are a face. Ordinul e ordin! Şi adăugă: Luaţi-o înainte, monseniore.

D'Artagnan îl conduse pe Aramis la Fouquet.

XXIV

PRIETENUL REGELUI

Fouquet aştepta cu îngrijorare; îndepărtase până acum mai mulţi servitori, ba şi câţiva prieteni, care, grăbind ora când el primea de obicei, veniseră la uşa lui foarte devreme. Pe fiecare din aceştia, ascunzând primejdia ce-i atârna deasupra capului, îi întreba doar un singur lucru: unde putea să fie găsit Aramis. Când îl văzu pe d'Artagnan întorcându-se, când îl zări la spatele lui pe episcopul de Vannes, bucuria sa nu mai cunoscu margini, ea îi potoli dintr-o dată lunga sa nelinişte. A-l vedea pe Aramis era pentru intendentul superior un fel de uşurare a nenorocirii de a fi arestat.

Prelatul era tăcut şi grav; d'Artagnan părea zăpăcit de toată această îngrămădire de evenimente aproape de necrezut.

— Ei bine, căpitane, mi l-ai adus pe domnul d'Herblay?

— Şi ceva mai bun încă, monseniore.

— Ce anume?

— Libertatea.

— Sunt liber?

— Sunteţi. Din ordinul regelui.

Fouquet îşi recăpătă întreaga seninătate şi-l interogă cu privirea pe Aramis.

— Oh, da, îi puteţi mulţumi domnului episcop de Vannes – adăugă d'Artagnan – căci datorită dânsului regele şi-a schimbat hotărârea.

— Oh! exclamă Fouquet, mai mult umilit de serviciul ce i se făcea, decât bucuros de rezultatul la care ajungea.

— Iar domnia ta – zise d'Artagnan adresându-se lui Aramis – domnia ta, care-l ocroteşti pe domnul Fouquet, n-ai putea să faci ceva şi pentru mine?

— Tot ce doreşti, dragul meu prieten – răspunse episcopul cu vocea lui blândă.

— Un singur lucru, atunci, şi mă declar mulţumit. Spune-mi, cum ai devenit favoritul regelui, tu care nu i-ai vorbit decât de două ori în viaţa ta?

— Unui prieten ca tine – răspunse Aramis cu fineţe – nu se cade să i se ascundă nimic.

— Ah, bun! Spune.

— Ei bine, tu crezi că nu l-am văzut pe rege decât de două ori, când eu l-am văzut de peste o sută de ori. Însă numai pe ascuns, asta e totul.

Şi, fără a căuta să sporească roşeaţa pe care această mărturisire o făcu să apară pe fruntea lui d'Artagnan, Aramis se întoarse către domnul Fouquet, care părea tot atât de surprins ca şi muşchetarul.

— Monseniore – îi spuse el – regele mă însărcinează să vă declar că e mai mult decât oricând prietenul vostru şi că serbarea atât de frumoasă, pe care cu atâta generozitate i-aţi oferit-o, l-a mişcat până în adâncul sufletului.

Spunând acestea, îl salută pe domnul Fouquet într-un chip atât de respectuos, încât ministrul, neputând să înţeleagă nimic dintr-o diplomaţie aşa de înaltă, rămase amuţit, aiurit, înţepenit.

D'Artagnan, la rândul lui, înţelese că aceşti doi oameni aveau să-şi spună ceva şi era gata să se supună acelui instinct al politeţii care, în asemenea cazuri, îl împinge spre uşă pe cel a cărui prezenţă îi stânjeneşte pe ceilalţi; dar curiozitatea lui, biciuită de atâtea mistere, îl sfătui să rămână pe loc. Atunci Aramis, întorcându-se către el, îi spuse cu dulceaţă în glas:

— Prietene, n-ai uitat, nu-i aşa, ordinul regelui de a nu fi tulburat în dimineaţa aceasta?

Fraza era cât se poate de limpede. Muşchetarul înţelese ce voia Aramis; îl salută deci pe Fouquet, apoi pe episcop, cu un fel de respect ironic, şi dispăru. În urma lui, Fouquet, care abia îşi putuse ascunde nerăbdarea cu care aştepta această clipă, se repezi la uşă spre a o închide, şi, întorcându-se către prelat, îi spuse:

— Dragul meu d'Herblay, cred că e timpul să-mi explici şi mie ce se petrece aici. Într-adevăr, nu mai înţeleg nimic.

— Am să-ţi explic totul – răspunse Aramis aşezându-se şi îndemnându-l şi pe Fouquet să se aşeze. Cu ce să încep?

— Cu asta, mai întâi: pentru ce regele mă pune iar în libertate?

— Ar fi trebuit să întrebi mai degrabă pentru ce te-a arestat!

— De când sunt arestat, am avut destul timp să mă gândesc la asta, şi cred că e vorba de gelozie. Serbarea mea l-a nemulţumit pe domnul Colbert, şi domnul Colbert a găsit ceva împotriva mea, s-a legat de Belle-Isle, bunăoară.

— Nu, n-a fost vorba încă de Belle-Isle.

— Atunci de ce?

— Îţi mai aminteşti de acele chitanţe, referitoare la cele treisprezece milioane, pe care domnul de Mazarin a pus să-ţi fie furate?

— Oh, da! Ei bine?

— Ei bine, iată-te declarat hoţ.

— Dumnezeule!.

— Şi asta nu e totul. Îţi aminteşti de scrisoarea pe care i-ai trimis-o domnişoarei de La Vallière?

— Vai, aşa e!

— Iată-te declarat trădător şi corupător.

— Atunci pentru ce m-a iertat?

— N-am ajuns încă la acest punct al discuţiei noastre. Vreau să fii bine lămurit asupra faptului. Ţine seama de un lucru: regele te socoate vinovat de însuşirea fondurilor statului. Oh, la naiba! Eu ştiu bine că nu ţi-ai însuşit nici un ban; dar, ce vrei, regele, necunoscând chitanţele, nu poate face altceva decât să te creadă un hoţ.

— Iartă-mă, dar nu văd...

— Ai să vezi. Regele, pe deasupra, citind bileţelul dumitale de dragoste şi aflând de propunerile pe care i le făceai domnişoarei de La Vallière, nu putea să mai aibă nici o îndoială asupra intenţiilor dumitale cu privire la frumoasa asta. Am dreptate?

— Să zicem. Dar concluzia?

— Ajung şi la asta. Regele îţi este deci un duşman de moarte, necruţător, veşnic.

— De acord. Dar sunt eu oare atât de puternic, încât să nu fi avut îndrăzneala să mă distrugă, cu toată ura lui, cu toate mijloacele pe care slăbiciunea sau nenorocirea mea i le-a pus la îndemână?

— E lucru dovedit – răspunse Aramis cu răceală – că regele s-a supărat pentru totdeauna pe dumneata.

— Şi totuşi mă iartă.

— Crezi? întrebă episcopul cu o privire pătrunzătoare.

— Fără să cred sinceritatea inimii, cred în realitatea faptului.

Aramis dădu uşor din umeri.

— Atunci, pentru ce Ludovic al XIV-lea te-ar fi însărcinat să-mi spui ceea ce mi-ai declarat adineauri? întrebă Fouquet.

— Regele nu m-a însărcinat cu nimic pentru dumneata.

— Cu nimic!... repetă ministrul uluit. Ei bine, dar ordinul?...

— Ah, da, e un ordin, ai dreptate.

Numai că aceste cuvinte fură rostite de Aramis cu un accent atât de ciudat, încât Fouquet nu se putu împiedica să nu tresară.

— Ascultă, dumneata îmi ascunzi ceva – zise el – văd bine.

Aramis îşi mângâie uşor bărbia cu degetele lui albe şi subţiri.

— Regele mă trimite în surghiun?

— Nu face şi dumneata ca acei copii care, în jocul lor, ghicesc unde e ascuns un obiect după clopoţelul care suna când se apropie sau când se depărtează de el.

— Vorbeşte atunci!

— Ghiceşte singur.

— Mă faci să mă îngrozesc.

— Ei, na!... Asta înseamnă că n-ai ghicit.

— Ce ţi-a spus regele? În numele prieteniei noastre, nu mă mai ţine pe ghimpi.

— Regele nu mi-a spus nimic.

— Mă faci să crăp de nerăbdare, d'Herblay! Mai sunt ministru?

— Atât cât vei voi.

— Dar prin ce neaşteptată putere ai pus dintr-o dată stăpânire pe voinţa maiestăţii sale?

— Ah, asta e!

— Îl faci să zică aşa cum îi dictezi.

— Cred şi eu.

— E de necrezut, totuşi.

— Aşa se pare.

— D'Herblay, pe alianţa noastră, pe prietenia noastră, pe tot ce ai mai scump în această lume, te rog, vorbeşte-mi. Cum de ai ajuns atât de departe cu Ludovic al XIV-lea? Nu te iubea deloc mai înainte, ştiu bine.

— Regele mă va iubi acum – zise Aramis accentuând ultimul cuvânt.

— A fost ceva neobişnuit între voi?

— Da.

— Un secret, poate?

— Da, un secret.

— Un secret în stare să schimbe hotărârile maiestăţii sale?

— Eşti un bărbat cu adevărat superior, monseniore. Ai ghicit. Am descoperit, într-adevăr, un secret în stare să schimbe hotărârile regelui Franţei.

— Aşa! făcu Fouquet cu modestia unui om galant, care nu vrea să sâcâie cu întrebările.

— Şi vei judeca singur – adăugă Aramis. Ai să-mi spui dacă mă înşel sau nu asupra însemnătăţii acestui secret.

— Ascult, de vreme ce eşti atât de bun ca să-ţi deschizi sufletul faţă de mine. Dar, prietene, observă că nu ţi-am cerut să-mi dezvălui nici o taină.

Aramis stătu o clipă pe gânduri.

— Nu-mi spune nimic! strigă Fouquet. Mai avem destul timp.

— Îţi aduci aminte – zise episcopul ţinându-şi ochii în jos – de naşterea lui Ludovic al XIV-lea?

— Ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri.

— Ai auzit spunându-se ceva deosebit pe seama acestei naşteri?

— Nimic, decât că regele nu era cu adevărat fiul lui Ludovic al XIII-lea.

— Asta nu apasă cu nimic asupra intereselor noastre şi nici asupra celor ale regatului. E fiul tatălui său, spune legea franceză, acela care are un tată recunoscut de lege.

— E adevărat; dar lucrurile se schimbă când e vorba de a păstra curată spiţa unui neam.

— Chestiune secundară. Deci, n-ai auzit nimic deosebit?

— Nimic.

— Iată unde începe secretul meu.

— Ah!

— Regina, în loc să nască un fiu, a născut doi băieţi.

Fouquet ridică deodată capul.

— Şi al doilea a murit? întrebă el.

— Ai să vezi. Aceşti doi gemeni trebuiau să fie mândria mamei lor şi nădejdea Franţei, dar slăbiciunea regelui, superstiţia lui l-au făcut să se teamă de o zâzanie între cei doi băieţi, egali în drepturi, şi l-a suprimat pe unul dintre gemeni.

— L-a suprimat, spui?

— Aşteaptă... Aceşti doi copii au crescut mari: unul, pe tron, şi dumneata eşti ministrul lui; celălalt, în întuneric şi singurătate...

— Şi acesta?

— E prietenul meu.

— Dumnezeule! Dar ce-mi spui dumneata, domnule d'Herblay! Şi ce face acest sărman prinţ?

— Întreabă-mă mai întâi ce-a făcut.

— Da, da.

— A fost crescut undeva, la ţară, apoi a fost închis într-o fortăreaţă cu numele Bastilia.

— Să fie cu putinţă? exclamă ministrul, împreunându-şi mâinile.

— Unul era cel mai fericit dintre muritori, celălalt cel mai nenorocit dintre năpăstuiţi.

— Şi mama lui nu ştie?

— Ana de Austria ştie totul.

— Dar regele?

— Ah, regele nu ştie nimic.

— Cu atât mai bine! rosti Fouquet.

Această exclamaţie păru să-l impresioneze foarte mult pe Aramis. Se uită cu un aer îngrijorat la interlocutorul său.

— Iartă-mă, te-am întrerupt – zise Fouquet.

— Spuneam deci – reluă Aramis – că acest sărman prinţ era cel mai nenorocit dintre oameni, când Dumnezeu, care se gândeşte la toate făpturile lui, a luat hotărârea să-i vină în ajutor.

— Oh, în ce fel?

— Ai să vezi. Regele de pe tron... Spun regele de pe tron, şi ghiceşti pentru ce?

— Nu... Pentru ce?

— Pentru că, bucurându-se de aceleaşi drepturi prin naştere, ar fi trebuit să fie amândoi regi. Eşti de aceeaşi părere?

— Da, sunt de aceeaşi părere.

— Precis?

— Precis. Gemenii sunt unul şi acelaşi, în două trupuri.

— Mă bucur că un legist de tăria dumitale şi cu autoritatea dumitale îmi dă această confirmare. Prin urmare, e stabilit că amândoi copiii aveau aceleaşi drepturi, nu-i aşa?

— E stabilit... Dar, Dumnezeule, ce întâmplare!

— N-am ajuns încă la capăt. Răbdare!

— Eh, voi avea!

— Dumnezeu a vrut să scoată în calea asupritului un răzbunător, un sprijinitor, dacă vrei. Se întâmplă că regele de pe tron, uzurpatorul... Eşti de aceeaşi părere cu mine, nu-i aşa, că e uzurpare acapararea şi stăpânirea fără griji, de unul singur, a unei moşteniri la care nu ai dreptul decât, cel mult, pe jumătate?

— Uzurpare, acesta e cuvântul.

— Atunci să trec mai departe. Dumnezeu a voit ca uzurpatorul să aibă ca prim-ministru un om de talent şi cu inima largă, iar pe deasupra un mare spirit.

— Foarte bine, foarte bine! strigă Fouquet. Înţeleg: te-ai bizuit pe mine ca să te ajut să îndrepţi greşeala făcută bietului frate al lui Ludovic al XIV-lea. Te-ai gândit bine: te voi ajuta. Mulţumesc, d'Herblay, mulţumesc!

— Nici vorbă nu e de asta. Dacă nu mă laşi să termin! zise Aramis, netulburat.

— Ei bine, tac.

— Domnul Fouquet, spuneam, fiind ministrul regelui de pe tron, începu să fie duşmănit de rege şi ameninţat în averea lui, în libertatea lui, în viaţa lui poate, de intrigă şi de ură, la care regele îşi pleca urechea cu prea multă uşurinţă. Dar Dumnezeu a mai îngăduit, tot spre binele prinţului năpăstuit, ca domnul Fouquet să aibă, la rândul său, un prieten devotat, care cunoştea secretul de stat şi care se simţea destul de tare ca să dea în vileag acest secret, după ce avusese tăria să-l ţină închis în inima lui douăzeci de ani.

— Nu merge mai departe – zise Fouquet, care nu mai vedea decât idei generoase – te înţeleg şi ghicesc totul. Te-ai dus la rege, când ai aflat ştirea arestării mele; l-ai rugat, dar el a refuzat să te asculte; atunci l-ai ameninţat cu secretul, cu dezvăluirea lui, şi Ludovic al XIV-lea, înspăimântat, a trebuit să-ţi făgăduiască, de teama de a nu da pe faţă totul, ceea ce îţi refuzase când îl rugaseşi cu binişorul. Înţeleg! Înţeleg! Îl ai pe rege la mână, înţeleg!

— Nu înţelegi nimic – răspunse Aramis – şi iată că mă întrerupi încă o dată, dragă prietene. Apoi, dă-mi voie să ţi-o spun, dumneata nu prea ţii seama de logică şi nu vrei să-ţi pui la contribuţie memoria.

— Cum aşa?

— Mai ştii pe ce-am pus accentul la începutul convorbirii noastre?

— Da, pe ura maiestăţii sale împotriva mea, ură de neînfrânt; dar ce ură poate rămâne nesimţitoare în faţa ameninţării cu dezvăluirea unei asemenea taine?

— Dezvăluirea unei asemenea taine! Ah, iată unde dumneata nu ţii seama de logică! Cum! Îţi închipui oare că dacă i-aş fi făcut regelui o asemenea destăinuire, aş mai fi în viaţă la ceasul ăsta?

— Dar nu sunt nici zece minute de când te aflai la rege.

— Aşa-i. N-ar fi avut timp să mă ucidă; ar fi avut însă timp să mă lege cobză şi să mă arunce într-o gherlă. Hei, mai mult şir în judecăţile noastre, ce dracu!

Datorită acestei expresii muşchetăreşti, uitată de un om care nu se uita niciodată pe sine, Fouquet înţelese până la ce grad de enervare ajunsese calmul şi atât de stăpânitul episcop de Vannes. Se înfioră.

— Şi apoi – reluă acesta din urmă, după ce se potoli – aş mai fi eu omul care sunt, aş mai fi eu un prieten cu adevărat, dacă te-aş expune, când regele te urăşte şi aşa, unui simţământ încă şi mai aprig al tânărului monarh? Că l-ai jefuit, nu-i nimic; că i-ai râvnit iubita, treacă-meargă; dar să-i ţii în mână coroana şi slava, haidade! Ar fi în stare să-ţi smulgă inima din piept chiar cu propriile-i mâini!

— Nu l-ai lăsat să bănuiască nimic în legătură cu acest secret?

— Aş fi înghiţit mai curând toate otrăvurile pe care Mitridate le-a băut timp de douăzeci de ani, ca să încerce să nu mai moară.

— Ce-ai făcut, atunci?

— Ah, am ajuns şi la asta! Mi se pare că am izbutit să-ţi stârnesc oarecare interes, monseniore. Mă asculţi mereu, nu-i aşa?

— Dacă te ascult! Vorbeşte.

Aramis făcu înconjurul odăii, se încredinţă că peste tot era linişte şi că nu trăgea nimeni cu urechea, apoi se reîntoarse lângă fotoliul în care Fouquet aştepta, cu nerăbdarea cea mai mare, destăinuirile lui.

— Am uitat să-ţi spun – reluă el, adresându-se lui Fouquet care-l asculta cu atenţia încordată – am uitat să-ţi vorbesc despre o însuşire foarte importantă a celor doi gemeni: anume că Dumnezeu i-a făcut să semene atât de mult unul cu altul, încât numai el, dacă i-ar chema dinaintea tribunalului său, ar putea să-i deosebească pe unul de celălalt. Mama lor n-ar putea s-o facă.

— Să fie cu putinţă? exclamă Fouquet.

— Aceeaşi nobleţe în trăsături, aceeaşi legănare în umblet, aceeaşi înălţime, acelaşi glas!

— Dar gândurile? Dar deşteptăciunea? Dar cunoaşterea vieţii?

— Oh, în privinţa asta se deosebesc, monseniore! Da, căci prizonierul de la Bastilia îi e cu mult superior fratelui său, şi dacă, din închisoare, această biată victimă s-ar urca pe tron, Franţa nu va fi cunoscut, de când există ea, un stăpân mai puternic prin geniul, ca şi prin nobleţea caracterului său.

O clipă, Fouquet îşi lăsă fruntea, îngreuiată de acest imens secret, să-i cadă în palme. Aramis se apropie de dânsul:

— Mai e o deosebire – îi spuse el, continuându-şi opera de ispitire – o deosebire importantă pentru dumneata, monseniore, între cei doi gemeni, fiii lui Ludovic al XIII-lea: aceea că cel venit pe urmă nu-l cunoaşte pe domnul Colbert.

Fouquet îşi ridică numaidecât faţa palidă şi încremenită. Săgeata nimerise nu în inimă, ci drept în creier.

— Te înţeleg – zise el către Aramis – îmi propui o conspiraţie.

— Aproape.

— Una din acele încercări care, după cum spuneai dumneata însuţi la începutul acestei convorbiri, pot schimba soarta imperiilor.

— Şi a intendenţilor superiori; da, monseniore.

— Într-un cuvânt, îmi propui o substituire? Să-l pun pe fiul lui Ludovic al XIII-lea care se află astăzi în închisoare, în locul fiului lui Ludovic al XIII-lea care doarme în acest moment în camera lui Morfeu?

Aramis zâmbi cu sinistra fluturare a gândului său sinistru.

— Fie! murmură el.

— Dar – zise Fouquet după o clipă de tăcere – nu te gândeşti că această faptă politică e de natură să stârnească vânzolire în tot regatul şi că, pentru a smulge acest copac cu rădăcini adânci, care se numeşte un rege, pentru a-l înlocui cu altul, pământul nu se va întări niciodată atât de bine în jurul lui, încât să poată ţine piept vântului rămas de la vechea furtună şi clătinărilor pricinuite de mărimea lui însăşi?

Aramis continua să zâmbească.

— Gândeşte-te – urmă Fouquet, înflăcărându-se cu acea putere a talentului ce formulează un plan şi-l face să rodească în câteva secunde şi cu acea privire cuprinzătoare ce întrevede toate consecinţele şi îmbrăţişează toate rezultatele – gândeşte-te că va trebui să avem în jurul nostru nobilimea, clerul, starea a treia; a-l îndepărta pe Prinţul domnitor, a tulbura printr-un groaznic scandal mormântul lui Ludovic al XIII-lea, a pierde viaţa şi cinstea unei femei, Ana de Austria, viaţa şi liniştea altei femei, Maria-Tereza, şi după ce totul se va sfârşi, dacă se va sfârşi...

— Nu te înţeleg – zise Aramis cu răceală. Nu e nici un cuvânt de folos în tot ce-ai spus până acum.

— Cum! făcu ministrul surprins. Nu te gândeşti şi la partea practică, tocmai un om ca dumneata? Te mărgineşti la bucuriile copilăreşti ale unei iluzii politice şi nesocoteşti sorţii de izbândă, adică realitatea? E cu putinţă?

— Prietene – răspunse Aramis accentuând acest cuvânt cu un fel de familiaritate dispreţuitoare – cum face Dumnezeu ca să-l aşeze în tron pe un rege, în locul altuia?

— Dumnezeu? strigă Fouquet. Dumnezeu îi dă un ordin agentului său, care-l ridică pe cel osândit, îl dă la o parte şi-l aşază pe învingător în tronul devenit gol. Dar uiţi că acest agent se numeşte moartea? Oh, Doamne, domnule d'Herblay, nu cumva te gândeşti să...?

— Nu e vorba de asta, monseniore. Într-adevăr, dumneata mergi prea departe. Cine îţi spune că trebuie să fie omorât Ludovic al XIV-lea? Cine îţi spune că trebuie să urmezi pilda lui Dumnezeu în felul cum îşi îndeplineşte el vrerile? Nu. Eu voiam să-ţi spun că Dumnezeu face totul fără zarvă, fără să se simtă, fără să se vadă nimic, şi că oamenii călăuziţi de Dumnezeu izbândesc ca şi el în treburile lor, în ceea ce încearcă, în ceea ce fac.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun, prietene – reluă Aramis, dând cuvântului prietene aceeaşi intonaţie ca şi adineauri, când îl rostise pentru prima dată – vreau să spun că, dacă s-a produs vreo zarvă, vreun ţipăt, vreo bruftuluială, în înlocuirea regelui cu prizonierul său, te invit să mi-o dovedeşti.

— Ce-ai spus? exclamă Fouquet, mai alb decât batista cu care îşi ştergea fruntea. Zici că...?

— Du-te în camera regelui – răspunse Aramis foarte liniştit – şi te invit să bagi de seamă, dumneata care cunoşti misterul, că prizonierul de la Bastilia doarme acum în patul fratelui său.

— Şi regele? strigă Fouquet, cuprins de groază la auzul tuturor acestora.

— Care rege? rosti Aramis cu tonul său cel mai mieros. Acela care te urăşte, sau acela care te iubeşte?

— Regele... de ieri...?

— Regele de ieri? Fii liniştit, s-a dus să ia, la Bastilia, locul în care victima lui a stat prea multă vreme.

— Dumnezeule! Şi cine l-a condus acolo?

— Eu.

— Dumneata?

— Da, şi în chipul cel mai simplu. L-am răpit astă-noapte, şi în timp ce el cobora în beznă, celălalt se ridica la lumină. Cred că asta n-a stârnit nici un zgomot. Un fulger fără trăsnet, aşa ceva nu trezeşte pe nimeni din somn.

Fouquet scoase un icnet surd, ca şi cum ar fi primit o lovitură nevăzută, şi, apucându-se de cap cu amândouă mâinile crispate, murmură:

— Ai făcut dumneata asta?

— Cu destulă îndemânare. Nu găseşti?

— L-ai detronat pe rege? L-ai închis?

— Gata!

— Şi asta s-a întâmplat aici, la Vaux?

— Aici, la Vaux, în camera lui Morfeu. N-a fost construită oare tocmai în vederea unui asemenea act?

— Şi când s-a petrecut totul?

— Astă-noapte.

— Astă-noapte?

— Între ceasurile douăsprezece şi unu.

Fouquet făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se arunce asupra lui Aramis; dar se stăpâni.

— La Vaux! În casa mea!... rosti el cu o voce înăbuşită.

— Cred că da. Acum, mai ales, e casa dumitale, dat fiind că domnul Colbert nu ţi-o mai poate fura.

— Aşadar, sub acoperişul meu s-a înfăptuit această crimă!

— Această crimă? făcu Aramis cu uimire.

— Această crimă îngrozitoare! adăugă Fouquet, aprinzându-se din ce în ce mai tare. Această crimă mai înfiorătoare ca un asasinat, această crimă care-mi pătează pentru totdeauna numele şi mă face odios în faţa posterităţii.

— Hei, dumneata delirezi, domnule – răspunse Aramis cu un glas tulburat. Vorbeşti prea tare: ia seama!

— Voi striga şi mai tare, ca să mă audă tot universul!

— Domnule Fouquet, ia seama!

Fouquet se întoarse către prelat, care-l străpungea cu privirea.

— Da – zise el – m-ai dezonorat săvârşind această trădare, această nelegiuire asupra oaspetelui meu, asupra celui care se odihnea liniştit în casa mea! Oh, nenorocire mie!

— Nenorocire celui care se gândea, sub acoperişul dumitale, să te ruineze, să-ţi ia viaţa! Ai uitat asta?

— Era oaspetele meu, mi-era rege!

Aramis se ridică în picioare, cu ochii înroşiţi, cu gura tremurându-i.

— Am oare de-a face cu un nebun? zise el.

— Ai de-a face cu un om cinstit.

— Cu un smintit!

— Un om care te va opri să-ţi duci nelegiuirea până la capăt!

— Eşti smintit!

— Un om care mai curând va muri, care mai curând te va ucide, decât să te lase să-i necinsteşti numele.

Şi Fouquet se repezi la spada sa, aşezată de d'Artagnan la capul patului, strângând cu hotărâre în mână strălucitoarea lamă de oţel. Aramis îşi încruntă sprâncenele şi îşi strecură o palmă la piept, ca şi cum ar fi căutat acolo o armă. Această mişcare nu-i scăpă lui Fouquet. Nobil şi mândru în mărinimia lui, aruncă spada cât colo; aceasta se rostogoli până la picioarele patului; apoi, apropiindu-se de Aramis şi punându-şi braţul dezarmat pe umărul lui, îi spuse:

— Domnule, mi-ar plăcea să mor aci, spre a nu supravieţui ocării mele, şi, dacă îmi mai păstrezi o fărâmă de prietenie, te rog, ucide-mă.

Aramis rămase tăcut şi nemişcat.

— Nu răspunzi nimic?

Aramis ridică faţa încet şi o flacără a speranţei se reaprinse treptat în ochii lui.

— Gândeşte-te, monseniore, la tot ce ne aşteaptă – zise el. Această dreptate odată făcută, regele va trăi încă, dar întemniţarea lui îţi va fi scăpat viaţa.

— Da – răspunse Fouquet – poate că dumneata ai lucrat în interesul meu, dar nu pot să-ţi primesc serviciul. Totuşi, nu vreau să te pierd. Vei părăsi numaidecât această casă.

Aramis îşi înăbuşi un fulger ce-i ţâşnea din inima-i zdrobită.

— Sunt ospitalier pentru toată lumea – adăugă Fouquet cu o nespusă măreţie. Nu vei fi sacrificat nici dumneata, după cum nu va fi nici acela a cărui pierdere ai pus-o la cale.

— Dar dumneata vei fi – zise Aramis cu o intonaţie seacă şi profetică – dumneata vei fi, vei fi pierdut!

— Primesc această prorocire, domnule d'Herblay; dar nimic nu vă va opri din drum. Vei părăsi Vaux, vei părăsi Franţa; îţi dau patru ceasuri ca să poţi scăpa de mânia regelui.

— Patru ceasuri? zise Aramis, rânjind cu neîncredere.

— Pe cinstea lui Fouquet! Nimeni nu va porni pe urmele dumitale înainte de acest răgaz. Vei avea deci patru ceasuri câştigate faţă de cei pe care regele îi va trimite după dumneata.

— Patru ceasuri! repetă Aramis roşu ca focul.

— E mai mult decât îţi trebuie ca să te îmbarci şi să ajungi la Belle-Isie, pe care ţi-o ofer ca refugiu.

— Ah – murmură Aramis.

— Belle-Isle e pentru dumneata, după cum Vaux e pentru rege. Pleacă, d'Herblay, pleacă; atât cât voi trăi eu, nu se va atinge nimeni nici de un fir de păr din capul dumitale.

— Mulţumesc! zise Aramis cu o sumbră ironie.

— Pleacă dar, şi dă-mi mâna, pentru ca amândoi să ne împlinim vrerile: dumneata să-ţi salvezi viaţa, eu să-mi salvez onoarea.

Aramis îşi retrase de la sân palma pe care şi-o vârâse acolo. Era înroşită de sânge: îşi sfârtecase pieptul cu unghiile, ca pentru a-şi pedepsi trupul acesta ce făurise atâtea planuri, mai zadarnice, mai nebuneşti, mai pieritoarc decât însăşi viaţa omului. Lui Fouquet îi fu groază, îi fu milă: întinse braţele către Aramis.

— Nu aveam nici o altă armă la mine – murmură acesta, sălbatic şi cumplit ca umbra Didonei.

Apoi, fără a atinge mâna lui Fouquet, îşi întoarse ochii şi făcu doi paşi înapoi. Ultimele lui cuvinte erau un blestem; ultimul său gest fu anatema pe care mâna lui roşie o aruncă asupra lui Fouquet, stropindu-l în faţă cu câteva picături de sânge. Şi amândoi ieşiră în goană din cameră, pornind pe scara secretă ce ducea la curţile dinlăuntru.

Fouquet porunci să fie înhămaţi cei mai buni cai, iar Aramis se opri la capătul scării ce ducea la camera lui Porthos. Stătu îndelung pe gânduri, în timp ce trăsura lui Fouquet ieşea în galop din curtea castelului.

— Să plec singur?... se întreba Aramis. Să-l previn pe prinţ?... Oh, furie!... Să-l previn pe prinţ, şi pe urmă ce fac? Să plec cu el?... Să târăsc după mine această mărturie acuzatoare?... Război?... Un război civil neîndurător?... Fără mijloace, vai!... Cu neputinţă!... Ce va face el fără mine?... Oh, fără mine, se va prăbuşi ca şi mine... Cine ştie?... Fa-că-se voia destinului!... A fost osândit, să rămână osândit!... Dumnezeu!... Diavol!... Sumbră şi batjocoritoare putere ce se numeşte geniu omenesc, nu eşti decât o adiere, mai searbădă şi mai vană decât vântul lovind în munţi; ţi se spune noroc, dar nu eşti nimic; cuprinzi totul cu suflarea ta, mişti pietrele din loc, munţii chiar, apoi deodată te frângi în faţa unei cruci de lemn uscat, în dosul căreia se află o altă putere nevăzută... pe care tu o tăgădui poate, dar care se răzbună pe tine şi te striveşte fără a-ţi face măcar cinstea de a-ţi spune cum se numeşte!... Pierdut!... Sunt pierdut!... Ce să fac?... Să mă duc la Belle-Isle?... Da. Şi Porthos care va rămâne aici, şi va vorbi, şi va spune totul! Porthos care va avea de suferit, poate!... Nu vreau ca Porthos să sufere. E unul dintre membrii ordinului meu: durerea lui e şi a mea. Porthos va pleca împreună cu mine, Porthos va împărtăşi soarta mea. Trebuie!

Şi Aramis, temându-se să nu întâlnească pe cineva căruia această grabă să-i dea de bănuit, urcă scara fără să fie văzut de nimeni.

Porthos, abia reîntors de la Paris, dormea dus, ca un om fără nici o povară pe inimă. Trupul lui gigantic uitase oboseala, în mintea lui nu stăruia nici un gând. Aramis intră încet ca o umbră şi atinse cu mâna-i tremurândă umărul uriaşului.

— Haide – strigă el – haide, Porthos, haide!

Porthos se supuse, se ridică, îşi deschise ochii, înainte de a-şi dezmorţi spiritul.

— Plecăm – zise Aramis.

— Ah! făcu Porthos.

— Plecăm călări, şi vom goni mai tare ca niciodată.

— Ah! repetă Porthos.

— Îmbracă-te, prietene.

Şi-l ajută pe uriaş să se îmbrace, îndesându-i în buzunare aur şi diamante.

În timp ce se îngrijise de toate acestea, un zgomot uşor îi atrase atenţia. D'Artagnan îl privea prin deschizătura uşii. Aramis tresări.

— Ce dracu faceţi atât de tulburaţi? strigă muşchetarul.

— Sst! şuşoti Porthos.

— Plecăm într-o misiune – adăugă episcopul.

— Sunteţi fericiţi! zise muşchetarul.

— Eh! răspunse Porthos. Sunt obosit; aş fi vrut mai bine să dorm; dar de, serviciul regelui!...

— L-ai văzut cumva pe domnul Fouquet? îl întrebă Aramis pe d'Artagnan.

— Da, în trăsură, adineauri.

— Şi ce ţi-a spus?

— Mi-a spus adio.

— Atâta tot?

— Ce altceva ai fi vrut să-mi spună? De când aţi reintrat toţi în favoarea regelui, eu nu mai însemn nimic!

— Ascultă – îi spuse Aramis îmbrăţişându-l – zilele tale bune s-au întors din nou; nu vei mai avea motive să pizmuieşti pe nimeni.

— Ei, zău!

— Îţi prezic pentru azi o întâmplare ce-ţi va întări şi mai mult poziţia.

— Adevărat?

— Ştii doar că eu sunt la curent cu toate veştile.

— Oh, da!

— Haide, Porthos, eşti gata? Pornim!

— Pornim!

— Să-l îmbrăţişăm pe d'Artagnan.

— La dracu!

— Şi caii?

— Nu le ducem lipsa aici. Îl vrei pe-al meu?

— Nu; Porthos îşi are grajdul lui. Adio! Adio!

Şi cei doi fugari se urcară pe cai sub ochii căpitanului de muşchetari, care-i ţinu scara lui Porthos şi care îşi însoţi din ochi prietenii până când aceştia se pierdură în zare. "În oricare altă împrejurare – gândi în sinea lui gasconul – aş fi spus că oamenii ăştia fug de ceva; astăzi, însă, politica s-a schimbat mult, în aşa fel încât asta se numeşte acum a pleca în misiune. Tot ce se poate. Noi să ne întoarcem la treburile noastre." Şi porni, cu un pas de filozof, spre odaia lui.

XXV

CUM ERAU RESPECTATE CONSEMNELE LA BASTILIA

Fouquet alerga în goana cailor. Pe drum se gândea mereu cu groază la cele ce-i auziseră urechile. "Ce trebuie să fi fost în tinereţea lor aceşti oameni formidabili – îşi spunea el – dacă şi acum, la o vârstă înaintată, sunt în stare să mai facă asemenea planuri şi să le aducă la îndeplinire fără şovăire!" Uneori se întreba dacă tot ceea ce-i spusese Aramis nu era un vis, dacă toată povestea nu era o cursă întinsă pentru el şi dacă, ajungând la Bastilia, n-avea să găsească acolo un ordin de arestare ce-l va trimite să stea alături de regele detronat.

Cu aceste gânduri în cap, lăsă câteva ordine scrise şi închise cu peceţi, pe drum, în timp ce se schimbau caii. Aceste ordine se adresau lui d'Artagnan şi tuturor comandanţilor de gărzi a căror credinţă nu putea fi pusă la îndoială. "În acest chip – îşi spuse Fouquet – prizonier sau nu, îmi voi fi făcut datoria în numele onoarei. Ordinele nu vor ajunge decât după mine, dacă nu mă voi întoarce liber, astfel că ei nu vor avea timp să le rupă peceţile şi le voi putea lua înapoi. Dacă întârzii, înseamnă că mi s-a întâmplat o nenorocire. Atunci voi fi luat măsurile de trebuinţă, pentru mine şi pentru rege." Pregătit în felul acesta, ajunse în faţa porţilor Bastiliei. Ministrul făcuse câte cinci leghe şi jumătate pe ceas.

Ceea ce nu i se întâmplase niciodată lui Aramis, i se întâmplă acum lui Fouquet la Bastilia. Domnul Fouquet îşi spuse în zadar numele, încercă în zadar să se facă recunoscut – nu fu lăsat deloc să intre. Rugându-se, ameninţând, poruncind, înduplecă o strajă să-i dea de veste unui subofiţer, care îl preveni, la rându-i, pe major. Cât despre guvernator, pe el nici vorbă nu putea fi să-l tulbure pentru atâta lucru.

Fouquet, în trăsură, la poarta închisorii, stătea ca pe ghimpi şi aştepta întoarcerea subofiţerului, care se ivi, în sfârşit, cu o înfăţişare destul de posacă.

— Ei bine – îl întrebă Fouquet nerăbdător – ce-a spus majorul?

— Ei bine, domnule – răspunse ostaşul – domnul major mi-a râs în nas. Mi-a spus că domnul Fouquet e la Vaux, şi chiar de-ar fi la Paris, domnul Fouquet nu se scoală niciodată la o oră ca asta.

— La dracu, sunteţi o cireadă de neisprăviţi! strigă ministrul coborând din trăsură.

Şi, mai înainte ca subofiţerul să fi avut timp să închidă poarta, Fouquet se strecură prin deschizătură şi porni spre curte, în pofida strigătelor soldatului, care chema ajutor. Fouquet mergea înainte, fără să ţină seama de strigătele acestui om, care, ajungându-l din urmă, i se adresă santinelei de la poarta a doua:

— Ai grijă, ai grijă, santinelă!

Paznicul îşi înfipse suliţa în pieptul ministrului, dar acesta, voinic şi îndemânatic, stăpânit de mânie cum era, smulse suliţa din mâinile soldatului şi-l îmbrânci cât colo. Subofiţerul, care se apropiase prea mult, îşi primi şi el porţia lui; amândoi scoteau nişte răcnete atât de furioase, încât, la auzul acestui tărăboi, ieşi tot primul corp de gardă din postul cei mai înaintat. Printre soldaţi se găsi unul care-l recunoscu pe ministru şi strigă:

— Monseniore!... Ah, monseniore!... Hei, opriţi-vă!

Şi-i opri tocmai la timp pe soldaţii care se pregăteau să-şi răzbune camarazii.

Fouquet porunci să i se deschidă poarta; i se ceru însă consemnul. Ordonă atunci să i se dea de veste guvernatorului; dar acesta auzise toată larma de la poartă şi, în fruntea unui pichet de douăzeci de oameni, alergă, urmat de major, la faţa locului, crezând că s-a produs un atac împotriva Bastiliei. Baisemeaux îl recunoscu şi el pe Fouquet şi îşi lăsă în jos spada pe care o ţinea ridicată.

— Ah, monseniore – se bâlbâi el – vă cerem iertare!...

— Domnule – zise ministrul aprins la faţă şi plin de sudoare – trebuie să-ţi adresez laudele mele: serviciul dumitale merge foarte bine!

Baisemeaux păli, crezând că aceste cuvinte erau spuse în batjocură şi că ele prevesteau cine ştie ce furie oarbă. Dar Fouquet se linişti repede şi chemă cu un semn santinela şi pe subofiţerul lovit, care se frecau la umeri.

— Paznicul va primi douăzeci de pistoli – zise el – iar ofiţerul cincizeci. Felicitările mele, domnilor; îi voi vorbi regelui despre dumneavoastră. Acum, vino cu mine, Baisemeaux.

Şi, într-un murmur de mulţumire generală, porni cu guvernatorul spre Guvernământ.

Baisemeaux tremura într-una, de ruşine şi de teamă. Vizita lui Aramis, în zorii zilei, i se părea acum plină de consecinţe, în faţa cărora un funcţionar ca el avea de ce să se sperie. Dar fu cu totul altceva când Fouquet, cu o voce seacă şi cu o privire poruncitoare, îl întrebă:

— Domnule, l-ai văzut în dimineaţa aceasta pe domnul d'Herblay?

— Da, monseniore.

— Ei bine, domnule, nu te-ai îngrozit de crima al cărei complice te-ai făcut?

"Am păţit-o!" îşi spuse în sinea lui Baisemeaux. Apoi, cu glas tare:

— Despre ce crimă e vorba, monseniore?

— Ai avea de ce să fii sfâşiat în bucăţi, domnule, bagă de seamă! Dar acum nu e timp pentru mânie. Condu-mă repede la prizonier!

— La care prizonier? bâigui Baisemeaux înfiorat.

— Te faci că nu ştii, hai! De altminteri e poziţia cea mai bună. Într-adevăr, dacă ai mărturisi o asemenea complicitate, s-ar termina cu dumneata. De aceea, vreau să cred că chiar nu ştii nimic.

— Vă rog, monseniore...

— Bine. Condu-mă la prizonier.

— La Marchiali?

— Cine-i acest Marchiali?

— E deţinutul adus azi-dimineaţă de domnul d'Herblay.

— Şi se numeşte Marchiali? zise ministrul, tulburat în convingerile sale de naiva încredere a lui Baisemeaux.

— Da, monseniore, sub acest nume a fost înscris în registru.

Fouquet privi până în fundul sufletului lui Baisemeaux şi citi acolo, cu acea obişnuinţă pe care le-o dă oamenilor exercitarea puterii, o sinceritate desăvârşită. De altfel, cercetând numai un minut această fizionomie, cum ar fi putut să creadă că Aramis şi-ar fi luat tocmai un astfel de părtaş?

— E – îl întrebă el pe guvernator – deţinutul pe care domnul d'Herblay l-a luat cu sine alaltăieri?

— Da, monseniore.

— Şi pe care l-a adus înapoi azi-dimineaţă? adăugă numaidecât Fouquet, care înţelese dintr-o dată mecanismul planului lui Aramis.

— Acela e, da, monseniore.

— Şi zici că se numeşte Marchiali?

— Marchiali. Dacă monseniorul a venit aici ca să-l ia, cu atât mai bine; căci tocmai voiam să mă plâng de felul cum se poartă.

— Dar ce face?

— De azi-dimineaţă mă nemulţumeşte foarte mult; are nişte izbucniri de furie de-ai crede că dărâmă toată Bastilia cu răcnetele lui.

— Am să te scap de el, într-adevăr – zise Fouquet.

— Ah, cu atât mai bine!

— Du-mă la celula lui.

— Monseniorul va binevoi să-mi arate ordinul...

— Ce ordin?

— Un ordin din partea regelui.

— Aşteaptă să-ţi semnez unul.

— Nu va fi de ajuns, monseniore; îmi trebuie ordinul regelui.

Fouquet luă un aer iritat.

— Dumneata – zise el – care eşti atât de scrupulos când e vorba să le dai drumul deţinuţilor, arată-mi, te rog, ordinul prin care l-ai eliberat pe acesta.

Baisemeaux îi arătă ordinul de punere în libertate a lui Seldon.

— Ei bine – zise Fouquet – dar Seldon nu e Marchiali!

— Însă Marchiali n-a fost pus în libertate, monseniore; el e aici.

— După ce-ai spus că domnul d'Herblay l-a luat şi l-a adus înapoi.

— N-am spus eu asta.

— Ai spus-o atât de bine, încât se pare că te mai aud încă.

— M-a luat gura pe dinainte.

— Domnule Baisemeaux, ia seama!

— N-am de ce să mă tem, monseniore, sunt în regulă.

— Îndrăzneşti să spui asta?

— Aş spune-o şi în faţa unui apostol. Domnul d'Herblay mi-a adus un ordin de eliberare a lui Seldon, şi Seldon a fost eliberat.

— Eu îţi spun însă că Marchiali a fost scos de la Bastilia.

— Trebuie să-mi dovediţi asta, monseniore.

— Lasă-mă să-l văd.

— Monseniore, cine cârmuieşte în acest regat ştie foarte bine că nimeni nu intră la deţinuţi fără un ordin special al regelui.

— Domnul d'Herblay a intrat totuşi.

— Ceea ce rămâne de dovedit, monseniore.

— Domnule Baisemeaux, încă o dată, dă-ţi seama de ceea ce spui!

— Actele sunt aici.

— Domnul d'Herblay a căzut.

— A căzut domnul d'Herblay? Cu neputinţă!

— Vezi dar că te-a ademenit.

— Ceea ce mă ademeneşte, monseniore, e numai serviciul regelui; îmi fac datoria; arătaţi-mi un ordin de la rege, şi veţi intra.

— Uite ce, domnule guvernator, ai cuvântul meu că, dacă mă laşi să intru la deţinut, îţi voi da în aceeaşi clipă un ordin al regelui.

— Daţi-mi-l acum, monseniore.

— Iar dacă refuzi, voi pune să fii arestat pe loc, împreună cu toţi ofiţerii dumitale.

— Înainte de a săvârşi această violenţă, monseniore – zise Baisemeaux foarte palid – gândiţi-vă că noi nu ne supunem decât ordinelor regelui şi că vă va fi mai uşor să abţineţi unul pentru a-l vedea pe domnul Marchiali, decât să obţineţi unul pentru a-mi face atâta rău, mie, nevinovatul.

— E adevărat, e adevărat! strigă Fouquet furios. Ei bine, domnule Baisemeaux – adăugă el cu o voce răsunătoare, trăgându-l mai aproape pe nenorocit – ştii de ce ţiu atât de mult să vorbesc cu acest deţinut?

— Nu, monseniore, şi fiţi bun a observa cât de tare mă speriaţi: tremur de spaimă; uite, am să leşin.

— Ai să leşini cu totul numaidecât, domnule Baisemeaux, când mă voi reîntoarce aici cu zece mii de oameni şi cu treizeci de tunuri.

— Dumnezeule! S-ar zice că monseniorul şi-a pierdut minţile!

— Când voi răscula împotriva dumitale şi a tunurilor dumitale blestemate tot poporul Parisului, sfărâmându-ţi porţile şi punând să fii spânzurat de crenelurile turnului cel mare.

— Monseniore, monseniore, îndurare!

— Îţi dau zece minute să te hotărăşti – adăugă Fouquet cu o voce potolită. Uite, mă aşez aici, în acest fotoliu, şi aştept. Dacă în zece minute tot te mai încăpăţânezi, plec, şi n-ai decât să mă crezi nebun cât îţi va plăcea, dar vei vedea dumneata!

Baisemeaux bătu din picior ca un om adus la deznădejde, dar nu răspunse nimic. Ceea ce văzând, Fouquet luă o pană, o înmuie în cerneală şi scrise:

Ordin către domnul staroste al neguţătorilor, de a strânge garda burgheză şi de a porni asupra Bastiliei, pentru slujirea regelui.

Baisemeaux dădu din umeri; Fouquet mai scrise unul:

Ordin către domnul duce de Bouillon şi către domnul prinţ de Condé, să ia comanda elveţienilor şi a gărzilor şi să pornească asupra Bastiliei, pentru slujirea maiestăţii sale...

Baisemeaux căzu pe gânduri; Fouquet scrise iar:

Ordin către orice soldat şi către orice burghez sau gentilom, de a urmări şi a prinde, oriunde s-ar găsi, pe cavalerul d'Herblay, episcop de Vannes, şi pe complicii lui, care sunt: 1. Domnul Baisemeaux, guvernatorul Bastiliei, învinuit de crimele de trădare, răzvrătire şi lezmajestate...

— Opriţi-vă, monseniore! strigă Baisemeaux. Nu înţeleg absolut nimic din toate acestea; dar atâtea nenorociri, chiar de-ar fi dezlănţuite de nebunie, ne pot ajunge până în două ceasuri, şi regele, care mă va judeca, va vedea dacă am făcut bine sau rău, călcând consemnul în faţa unor asemenea catastrofe. Haideţi la turn, monseniore; am să vi-l arăt pe Marchiali.

Fouquet ieşi valvârtej din cameră, urmat de Baisemeaux, care-şi ştergea sudoarea rece ce-i năpădise fruntea.

— Ce groaznică dimineaţă! bolborosea acesta. Ce pacoste!

— Mai repede! îl sili Fouquet.

Baisemeaux îi făcu semn temnicerului cu cheile să meargă înaintea lor. Se temea de însoţitorul său. Fouquet băgă de seamă.

— Nu umbla cu copilării! îi spuse el pe un ton aspru. Lasă-l aici pe acest om, ia cheile dumneata însuţi şi arată-mi drumul. Nimeni, înţelegi, nu trebuie să afle ce se va petrece aici!

— Ah! făcu Baisemeaux, nehotărât.

— Iar? strigă Fouquet. Bine, mai spune o dată nu, şi am să plec din Bastilia pentru a duce eu însumi acolo unde trebuie ordinele pe care le-am scris.

Baisemeaux lăsă capul în jos, luă cheile şi porni cu ministrul pe scara ce ducea la turn. Pe măsură ce urcau prin această spirală ameţitoare, anumite murmure înăbuşite deveneau strigăte desluşite, apoi groaznice blesteme.

— Ce se aude acolo? întrebă Fouquet.

— E Marchiali al vostru – răspunse guvernatorul. Iată cum urlă nebunii!

Şi îşi însoţi acest răspuns cu o clipire din ochi plină mai mult de aluzii jignitoare, decât de respect faţă de Fouquet. Acesta se cutremură. Într-unul din aceste urlete, mai groaznic decât celelalte, recunoscu glasul regelui. Se opri în capul scării şi luă cheile din mâna guvernatorului. Baisemeaux crezu că nebunul cel nou are de gând să-i zdrobească ţeasta cu una din aceste chei.

— Ah – zise el – domnul d'Herblay nu mi-a vorbit despre asta.

— Cheile! strigă Fouquet, smulgându-i-le din mână. Care-i aceea de la uşa pe care vreau s-o deschid?

— Asta.

Un răcnet îngrozitor, urmat de o lovitură puternică în uşă se rostogoli cu un ecou prelung pe scară.

— Retrage-te! îi spuse Fouquet lui Baisemeaux pe un ton ameninţător.

— Nici nu vreau altceva – murmură acesta. Iată doi turbaţi care se vor găsi faţă în faţă. Unul îl va sfâşia pe celălalt, sunt sigur de asta.

— Pleacă! repetă Fouquet. Dacă vei pune piciorul pe această scară înainte de a te chema eu, află că vei lua locul celui mai nenorocit dintre deţinuţii Bastiliei.

— Aş muri de m-aş vedea într-o asemenea stare! bolborosi Baisemeaux, retrăgându-se cu paşi împleticiţi.

Ţipetele deţinutului se auzeau din ce în ce mai tari. Fouquet aşteptă până când Baisemeaux coborî scara. Apoi vârî cheia în prima broască. Atunci abia auzi limpede glasul înăbuşit al regelui, care striga:

— Ajutor! Sunt regele! Ajutor!

Cheia de la uşa a doua nu era aceeaşi de la prima uşă. Fouquet a trebuit să caute mult în verigă. În acest timp, regele, nebun, smintit, apucat, ţipa cât îl ţinea gura:

— Domnul Fouquet m-a adus aici! Scăpaţi-mă de domnul Fouquet! Eu sunt regele! Ajutor regelui, împotriva lui Fouquet!

Aceste strigăte îi sfâşiau inima ministrului. Ele erau urmate de bufnituri îngrozitoare date în uşă cu scaunul acela de care regele se slujea ca de un berbece. Fouquet găsi, în sfârşit, cheia de care avea nevoie. Regele ajunsese la capătul puterilor: nu mai striga, răcnea.

— Moarte lui Fouquet! urla el. Moarte sceleratului Fouquet!

În acea clipă, uşa se deschise.

XXVI

RECUNOŞTINŢA REGELUI

Cei doi bărbaţi, care dădeau să se repeadă unul asupra celuilalt, se opriră deodată, când se văzură, şi scoaseră un strigăt de groază.

— Ai venit să mă asasinezi, domnule? rosti regele recunoscându-l pe Fouquet.

— Regele în acest hal! murmură ministrul.

Nimic mai înspăimântător, într-adevăr, decât înfăţişarea tânărului Prinţ în clipa când Fouquet dădu cu ochii de el. Hainele îi erau în zdrenţe; cămaşa, descheiată şi sfâşiată, sugea în acelaşi timp şi sudoarea şi sângele ce-i curgeau pe pieptul şi de-a lungul braţelor pline de răni. Cu privirea rătăcită, palid, cu spume la gură, cu părul vâlvoi, Ludovic al XIV-lea prezenta imaginea cea mai vie a deznădejdii, a spaimei şi a foamei, întrunite într-o singură statuie. Fouquet fu atât de mişcat, atât de tulburat, încât alergă spre rege cu braţele deschise şi cu lacrimi în ochi. Ludovic ridică asupra ministrului ciozvârta de lemn de care se folosise în furiile lui.

— Ei bine – zise Fouquet cu o voce tremurătoare – nu-l mai recunoaşteţi pe cel mai credincios prieten al maiestăţii voastre?

— Prieten, dumneata? răspunse Ludovic cu o scrâşnire din dinţi în care se desluşeau ura şi setea cumplită de răzbunare.

— Un slujitor respectuos – adăugă Fouquet, căzând în genunchi.

Regele lăsă să-i cadă arma. Fouquet se apropie, îi sărută genunchii şi îl cuprinse cu înduioşare în braţe.

— Regele meu! Copile! rosti el. Cât trebuie să fi suferit! Ludovic, venindu-şi în fire în urma acestei schimbări a lucrurilor, se privi de sus până jos şi, ruşinat de halul în care se afla, ruşinat de nebunia lui, ruşinat de ocrotirea pe care o primea, se trase înapoi. Fouquet nu înţelese această mişcare. El nu-şi dădu seamă că mândria regelui nu-l va ierta niciodată de a fi fost martorul unei atari slăbiciuni.

— Veniţi, sire, sunteţi liber – zise el.

— Liber? rosti regele. Oh, îmi redai libertatea, după ce ai avut îndrăzneala să ridici mâna asupra mea?

— Nu puteţi crede una ca asta! strigă Fouquet cu amărăciune. Nu puteţi crede că aş avea vreo vină în toată această întâmplare!

Şi vorbind repede, cu multă căldură chiar, îi povesti toată intriga ale cărei amănunte se cunosc.

În timpul cât ţinu povestirea, Ludovic trecu prin cele mai chinuitoare frământări, şi povestirea o dată încheiată, grozăvia primejdiei prin care trecuse îl lovi mai mult încă decât însemnătatea secretului cu privire la fratele său geamăn.

— Domnule – zise el deodată către Fouquet – această dublă naştere e o minciună; cu neputinţă ca dumneata să te fi lăsat înşelat de aşa ceva!

— Sire!

— E cu neputinţă, îţi spun, să fie pusă la îndoială onoarea, virtutea mamei mele. Şi primul meu ministru nu i-a pedepsit încă pe cei vinovaţi?

— Cumpăniţi bine, sire, înainte de a vă înfuria – răspunse Fouquet. Naşterea fratelui vostru...

— N-am decât un frate: pe DOMNUL. Îl cunoşti ca şi mine. E un complot aici, îţi spun, un complot începând de la guvernatorul Bastiliei...

— Luaţi seama, sire; acest om a fost înşelat, ca toată lumea, de asemănarea cu prinţul.

— Asemănare? Haidade!

— Trebuie, totuşi, că acest Marchiali seamănă foarte mult cu maiestatea voastră, de vreme ce toţi ochii o observă – stărui Fouquet.