/ Language: România / Genre:sf_fantasy

Calea regilor vol. 1

Brandon Sanderson

Cartea întâi din "Arhiva luminii de furtună" În Roshar – ţinut stâncos, bântuit de furtuni cumplite care au modelat deopotrivă peisajul şi civilizaţia – au trecut mai multe secole de la căderea celor zece ordine reunite sub numele de Cavalerii Radianţi, dar Cristalarmurile şi Cristalsăbiile lor au rămas. Iar acestea îi pot transforma pe oamenii obişnuiţi în războinici aproape invincibili. Pentru a le căpăta, oamenii oferă în schimb regate sau poartă războaie cumplite pe Câmpiile Sfărâmate. Astfel se întrepătrund destinele a patru personaje hotărâtoare pentru istoria Rosharului: chirurgul silit să devină soldat şi transformat apoi în sclav, asasinul obligat să ucidă, tânăra pupilă nevoită să-şi înşele maestra şi înaltul prinţ căruia îi sunt trimise viziuni înfricoşătoare, de nedesluşit. Unul dintre ei va aduce izbăvirea. Sau pieirea.

CALEA REGILOR

Volumul I

Brandon Sanderson

Traducere din limba engleză de

Ana-Veronica Mircea

„M-am îndrăgostit de această carte. Ce altceva s-ar mai putea spune?”

Patrick Rothfuss, autorul bestsellerurilor Numele vântului şi Teama înţeleptului

„Sanderson îşi vrăjeşte cititorii din primele pagini şi are talentul de a-i menţine în această stare până la final. Cei care îl iubesc deja pe autor şi îndrăgostiţii de literatură fantasy vor parcurge captivaţi ultimele pagini şi vor aştepta cu sufletul la gură următorul volum.”

Librari/ Journal

„Nu se întâmplă des ca autorii de ficţiune să înţeleagă cum funcţionează universul celor născuţi să conducă şi cum iubirea prinde cu adevărat rădăcini în sufletul uman. Sanderson este un autor de o inteligenţă fascinantă.”

Orson Scott Card

Cartea întâi din

ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ

Pentru Emily,

Care e prea răbdătoare,

Prea blândă

Şi prea minunată

Pentru a spune toate acestea în cuvinte.

Dar eu încerc, totuşi.

MULŢUMIRI

Am terminat prima versiune a volumului Calea regilor în 2004, dar am început să scriu fragmente din carte la sfârşitul anilor ’90. În mintea mea, începuturile unor fire din urzeala poveştii coboară încă şi mai mult în timp. Niciuna dintre cărţile mele n-a mai avut nevoie de atât de mult timp pentru a ieşi la lumină: am construit-o în mai mult de un deceniu. Aşa că nu e câtuşi de puţin surprinzător că am făcut-o cu ajutorul unui număr foarte mare de oameni. Îmi va fi imposibil să-i amintesc pe toţi: pur şi simplu, memoria mea nu e destul de bună. Însă există o serie de persoane care şi-au adus o contribuţie majoră şi cărora trebuie să le adresez cele mai profunde mulţumiri.

Pe primul loc se află soţia mea, Emily, căreia îi este dedicat acest roman. A făcut mari eforturi pentru a-l vedea venind pe lume. Şi nu s-a rezumat la a citi manuscrisul şi la a da sfaturi; în plus, a mai şi renunţat la bărbatul ei pe durata lungilor perioade rezervate scrisului. Dacă dumneavoastră, cititorii, aveţi şansa s-o întâlniţi, nişte mulţumiri vor fi bine primite. (Îi place ciocolata.)

Ca întotdeauna, excelentul meu redactor şi excelentul meu agent – Moshe Feder şi Joshua Bilmes – au trudit din greu la acest roman. Menţionez în mod special că Moshe nu e plătit mai mult când autorii săi produc monstruozităţi de câte patru sute de mii de cuvinte. Dar a redactat cartea fără să se plângă câtuşi de puţin; contribuţia lui la transformarea ei în romanul pe care îl ţineţi acum în mână a fost nepreţuită. Tot el a apelat la F. Paul Wilson pentru o supervizare a scenelor legate de practica medicală, ceea ce le-a fost de un real folos.

Ţin să-i mulţumesc, în mod deosebit, şi lui Harriet McDougal, unul dintre cei mai mari redactori ai tuturor timpurilor, care din pură bunătate a citit cartea şi i-a făcut o redactare meticuloasă. Fanii romanului Roata Timpului o cunosc drept femeia care l-a descoperit pe Robert Jordan, i-a redactat scrierile şi l-a luat de bărbat. În ultimul timp, n-a mai redactat prea multe cărţi în afară de Roata Timpului, de aceea mă simt extrem de onorat pentru că s-a implicat şi m-a ajutat. Alan Romanczuk, care a lucrat împreună cu ea, trebuie să primească de asemenea mulţumirile mele pentru facilitarea acestei redactări.

La Tor Books, Paul Stevens mi-a fost de un imens ajutor. Ca persoană care se ocupă de contractele mele cu editura, a fost uimitor. Eu şi Moshe suntem norocoşi fiindcă ne bucurăm de ajutorul său. De asemenea, Irene Gallo – director artistic – a fost minunat de îndatoritoare şi de răbdătoare în discuţiile cu un autor insistent, cu idei nebuneşti în privinţa ilustraţiilor cărţii sale. Multe mulţumiri pentru Irene, Justin Golenbock, Greg Collins, Karl Gold, Nathan Weaver, Heather Saunders, Meryl Gross şi pentru întreaga echipă de la Tor Books. Dot Lin, care a fost agentul meu până la apariţia acestei cărţi (şi pe care o preocupă adăugarea câtorva litere la sfârşitul numelui), nu numai că m-a ajutat nemaipomenit de mult în privinţa publicităţii şi m-a sfătuit, dar a şi organizat un grup de susţinători la New York. Vă mulţumesc tuturor.

Şi, revenind la ilustraţii, veţi observa că în interiorul acestei cărţi există mult mai multe decât găsiţi de obicei într-un roman fantasy. Acest lucru a fost posibil datorită extraordinarelor eforturi depuse de Greg Call, Isaac Stewart şi Ben McSweeney. Au muncit din greu, refăcând desenele de numeroase ori, pentru a reda totul corect. Rezultatele muncii lui Ben la schiţele lui Shallan sunt pur şi simplu minunate, o contopire a celor mai bune imagini create de mine cu interpretarea lui artistică. Isaac, care este totodată şi creatorul ilustraţiilor interioare din romanele seriei Născuţi din ceaţă, a depăşit cu mult aşteptările obişnuite. Lucrul până noaptea târziu şi termenele presante au constituit regula în cazul acestei cărţi. Isaac merită toate laudele. (Dacă vă întrebaţi cumva, miniaturile de la începuturile capitolelor, hărţile, ornamentaţia paginilor de sfârşit şi filele din carnetul lui Navani sunt creaţiile sale.)

Ca întotdeauna, gruparea mea literară mi-a fost de un extraordinar ajutor. Membrilor săi li s-au alăturat câţiva cititori alfa şi beta. Fără a respecta o ordine anume, aceştia sunt: Karen Ahlstrom, Geoff şi Rachel Biesinger, Ethan Skarstedt, Nathan Hatfield, Dan Wells, Karylynn ZoBell, Alan şi Jeanette Layton, Janci Olds, Kristina Kugler, Steve Diamond, Brian Delambre, Jason Denzel, Michelle Trammel, Josh Walker, Chris King, Austin şi Adam Hussey, Brian T. Hill şi acel Ben al cărui nume nu ştiu să-l scriu corect. Sunt sigur că v-am uitat pe unii dintre voi. Sunteţi cu toţii nişte oameni minunaţi şi, dacă aş putea, v-aş da tuturor Cristalsăbii.

Hopa! Aceste mulţumiri capătă proporţii epice. Dar tot mai sunt câteva persoane care trebuie menţionate. Scriu aceste cuvinte chiar în preajma aniversării unui an de la angajarea Inevitabilului Peter Ahlstrom ca asistent personal, corector şi cap limpede. Dacă veţi răsfoi paginile prin care am mai adresat mulţumiri cu alte ocazii, îl veţi găsi întotdeauna acolo. Este, de ani buni, un prieten drag şi un susţinător al muncii mele. Acum sunt norocos fiindcă lucrează pentru mine cu normă întreagă. Azi s-a trezit la ora trei dimineaţa ca să termine ultima corectură a cărţii. Când îl veţi întâlni data viitoare la o convenţie, cumpăraţi-i un calup de brânză.

De asemenea, aş da dovadă de neglijenţă dacă nu i-aş mulţumi lui Tom Doherty pentru că mi-a permis să lucrez nestingherit la această carte. Am reuşit să ducem la bun sfârşit un roman atât de lung pentru că el a crezut în acest proiect, şi tot el a fost cel care l-a sunat pe Michael Whelan, convingându-l să ilustreze coperta originală. Tom mi-a dat, probabil, mai mult decât merit; un astfel de roman (de asemenea proporţii şi cu atât de multe ilustraţii) i-ar fi făcut probabil pe mulţi editori s-o rupă la fugă. Datorită acestui om, Tor publică, în mod sistematic, cărţi excelente.

În final, mă opresc un moment asupra minunatei coperte originale create de Michael Whelan. Pentru cei care n-au auzit povestea, eu unul am început să citesc romane fantasy (mai întâi am fost cititor, fireşte) în adolescenţă datorită minunatelor ilustraţii ale copertelor semnate de Michael Whelan. Deţine talentul unic de a prinde adevărata esenţă a unei cărţi într-un desen – am ştiut întotdeauna că pot citi cu încredere un roman cu o copertă de-a lui. Am visat întotdeauna la ziua în care voi avea una dintre creaţiile sale pe coperta uneia dintre cărţile mele. Părea unul dintre lucrurile de care era puţin probabil să am vreodată parte.

Faptul că în cele din urmă s-a întâmplat – şi încă pentru romanul cel mai drag inimii mele, la care am lucrat atât de mult – e o extraordinară onoare.

PRELUDIU LA ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ

Kalak ocoli un colţ de stâncă şi se opri, împleticindu-se, în faţa unui clastotrăsnet muribund. Uriaşa bestie de piatră zăcea căzută pe o parte, iar din piept îi ieşea ceva ce aducea cu nişte coaste rupte şi stâlcite. Silueta monstruozităţii era oarecum scheletică, cu membrele nefiresc de lungi crescute din umeri de granit. Pe faţa ca o săgeată, ochii de un roşu-închis păreau făuriţi dintr-un foc arzând în profunzimea pietrei. Se stingeau.

Chiar şi după atâtea veacuri, Kalak se cutremură văzând un clastotrăsnet atât de aproape. O mână de-a bestiei avea lungimea trupului unui om. Astfel de mâini îl uciseseră înainte şi nu-i plăcuse.

Fireşte, moartea nu-i plăcea aproape niciodată.

Ocoli creatura, alegându-şi cu mare grijă calea pe câmpul de luptă. Câmpia era un loc al bolovanilor şi al stâncilor cu forme nefireşti – în jurul lui Kalak se înălţau coloane dăltuite de natură –, iar leşurile împânzeau pământul. Puţine plante creşteau acolo.

Colţii de stâncă şi movilele de piatră purtau nenumărate cicatrice. Prin locurile unde luptaseră Undeunitorii, stâncile erau sfărâmate, distruse. Uneori, ceva mai rar, trecea pe lângă gropi cu forme bizare, pline de crăpături, rămase în urma clastotrăsnetelor care intraseră în luptă smulgându-se din piatră.

Multe dintre leşurile din jur erau omeneşti; multe nu erau. Sângele se amestecase. Roşu. Portocaliu. Violet. Cu toate că niciunul dintre trupurile căzute în jurul lui nu se clintea, în aer plutea, neclar, un amestec pâclos de sunete.

Gemete de durere, urlete de suferinţă. Din rarele petice de vegetaţie sau din mormanele de cadavre mistuite de foc se înălţau rotocoale de fum. Până şi câteva bucăţi de stâncă ardeau mocnit. Prăfuitorii făcuseră treabă bună.

„Dar eu am supravieţuit”, se gândi Kalak, ducându-şi mâna la piept şi grăbindu-se către locul întâlnirii. „De data asta chiar am supravieţuit.”

Ceea ce era periculos. Când murea, era trimis înapoi, n-avea de ales. Dar şi când îi supravieţuia Devastării trebuia să se-ntoarcă. Să se ducă înapoi, într-un loc care-l îngrozea, într-un loc al durerii şi al focului. Dacă se hotăra... să nu meargă acolo?

Gânduri periculoase, poate gânduri trădătoare. Îşi continuă drumul, grăbindu-şi paşii.

Locul întâlnirii era în umbra unei stânci imense, o turlă înălţată către cer. Ca de obicei, îl aleseseră împreună, toţi zece, înaintea luptei. Supravieţuitorii trebuiau să-şi croiască drum până acolo, însă, în mod bizar, dintre toţi ceilalţi nu-l aştepta decât unul singur. Jezrien. Oare ceilalţi opt muriseră, cu toţii? Se prea poate. De data asta, lupta fusese năprasnică, una dintre cele mai cumplite. Duşmanul era din ce în ce mai dârz.

Ba nu. Kalak se încruntă când ajunse la baza turlei. Acolo stăteau, mândre, şapte săbii magnifice, înfipte în solul stâncos. Fiecare era o capodoperă de o formă graţioasă, inscripţionată cu glife şi desene. Le recunoştea pe toate. Dacă stăpânii lor ar fi murit, Armele ar fi dispărut fără urmă.

Acelea erau armele puterii, mai presus chiar şi decât Cristalsăbiile. Erau unice. Preţioase. Jezrien stătea în afara inelului lor, privind către răsărit.

— Jezrien?

Silueta în alb şi albastru îi aruncă o privire. Chiar şi după atâtea veacuri, Jezrien părea tânăr, un bărbat de numai treizeci de ani. Barba lui neagră şi scurtă era tunsă cu grijă, deşi hainele cândva superbe îi erau arse şi pline de sânge. Se întoarse spre Kalak, încrucişându-şi braţele la spate.

— Ce-nseamnă asta, Jezrien? îl întrebă el. Unde sunt ceilalţi?

— Au plecat.

Vocea lui Jezrien era calmă, adâncă, egală. Deşi nu mai purtase coroană de secole, îşi păstrase purtările regeşti. Părea să ştie întotdeauna ce-avea de făcut.

— Ai putea spune c-a fost un miracol. De data asta, n-a murit decât unul dintre noi.

— Talenel, zise Kalak.

Sabia lui era singura pe care n-o vedea.

— Da. A murit apărând trecerea aia de lângă fluviul nordic.

Kalak dădu din cap.

Tain avea tendinţa să-şi aleagă bătălii aparent lipsite de speranţă şi să le câştige. Şi mai avea şi tendinţa să moară în timp ce-o făcea. Deja ar fi trebuit să se întoarcă acolo unde stăteau, între Devastări. Locul coşmarurilor.

Kalak îşi dădu seama că tremura. Când devenise atât de slab?

— Jezrien, de data asta nu mă pot întoarce, zise rostind cuvintele în şoaptă, apropiindu-se şi încleştându-şi mâna de braţul celuilalt. Nu pot.

Şi, când recunoscu asta, simţi că-n el se rupea ceva. Cât timp trecuse? Secole, poate chiar milenii de tortură. Era atât de greu să le ţii socoteala. Focurile alea, cârligele alea, înfigându-i-se din nou în carne în fiecare zi. Pârjolindu-i pielea braţelor, apoi arzându-i grăsimea, apoi pătrunzând în os. Simţea mirosul. Atotputernicule, îl simţea!

— Lasă-ţi sabia aici, spuse Jezrien.

— Ce?

Jezrien arătă către inelul de arme.

— Am fost ales să te-aştept. Nu eram siguri c-ai supravieţuit. S-a... luat o hotărâre. E timpul să se pună capăt Pactului-Jurământ.

Kalak simţi împunsătura ascuţită a groazei.

— Ce-o să ne facem?

— Ishar crede că, atâta vreme cât unul dintre noi e încă legat de Pactul-Jurământ, asta e de-ajuns. E posibil să ne aflăm la sfârşitul ciclului Devastărilor.

Kalak se uită în ochii regelui nemuritor. De pe un mic petic de pământ din stânga lor se înălţa fum negru. De dincolo de el îi urmăreau gemetele muribunzilor. Acolo, în ochii lui Jezrien, Kalak văzu suferinţă şi amărăciune. Poate chiar şi laşitate. Era un om atârnat de-un stei cu un fir de aţă.

„Atotputernicule din ceruri”, se gândi Kalak. „Şi tu eşti dărâmat, nu?” Aşa erau cu toţii.

Kalak se apropie de o margine unde o culme prelungă domina o parte din câmpul de luptă.

Erau atât de multe leşuri, iar printre ele mergeau cei vii. Oameni în veşminte rudimentare, ducând suliţe cu vârfuri din bronz. Printre ei erau alţii, în armuri scânteietoare. Un grup trecu pe lângă el, patru bărbaţi în haine zdrenţuite din piele tăbăcită sau dintr-o piele de calitate tare proastă, alăturându-i-se unei siluete puternice, în armură argintie, cu un model uluitor de complicat. Ce contrast! Jezrien veni lângă el.

— Toţi văd în noi nişte zei, şopti Kalak. Se bizuie pe noi, Jezrien. Suntem tot ce au.

— Îi au pe Radianţi. Ar trebui să fie de-ajuns.

Kalak clătină din cap.

— Asta n-o să-l ţină legat pe duşman. Va găsi o cale s-o ocolească. Ştii c-o va face.

— Poate.

Regele Heralzilor nu-i mai oferi nicio explicaţie.

— Şi Tain? întrebă din nou Kalak.

Carnea arzând. Focurile. Durerea, iar şi iar şi iar durerea...

— Mai bine să sufere unul singur decât zece, şopti Jezrien. Părea atât de rece. Ca o umbră născută din căldură şi lumină căzând peste cineva onorabil şi sincer, aruncându-i în urmă această copie întunecată.

Jezrien se întoarse la inelul de săbii. Propria sa Armă căpătă substanţă în mâinile lui, apărând din ceaţă, umedă de condens.

— S-a hotărât, Kalak. Vom merge pe căile noastre şi nu ne vom căuta unii pe alţii. Săbiile trebuie să rămână aici. Pactul-Jurământ se termină acum.

Îşi ridică arma şi o înfipse în stâncă, alături de celelalte şapte. Şi şovăi, cu ochii la ea, apoi îşi înclină fruntea şi îi întoarse spatele. Ca şi cum i-ar fi fost ruşine.

— Ne-am ales de bunăvoie această povară. Ei bine, dacă vrem, ne putem hotărî s-o lepădăm.

— Şi ce-o să le spunem oamenilor, Jezrien? întrebă Kalak. Ce vor spune ei despre ziua de azi?

— E simplu, răspunse celălalt, îndepărtându-se. O să le spunem că, în sfârşit, au învins. E o minciună care nu cere aproape niciun efort. Cine ştie? Poate se va dovedi că e un adevăr.

Kalak îl privi îndepărtându-se, pierzându-se în peisajul pârjolit.

În cele din urmă, îşi invocă propria sabie şi o împlântă în stâncă, lângă celelalte opt. Îi întoarse spatele şi plecă în direcţia opusă celei în care pornise Jezrien.

Şi totuşi, nu se putu împiedica să privească peste umăr la inelul de săbii şi la singurul loc gol. Locul unde ar fi trebuit să se afle cea de-a zecea.

A aceluia dintre ei care se pierduse. A celui pe care-l abandonaseră.

„Iartă-ne”, se gândi Kalak, apoi plecă.

CARTEA ÎNTÂI

CALEA REGILOR

4500 de ani mai târziu

PROLOG • SĂ UCIZI

„Iubirea de oameni e rece, un pârâu de munte la numai trei paşi de gheaţă. Noi suntem ai lui. Oh, Părinte al Furtunii... suntem ai lui. N-au mai rămas decât o mie de zile până la sosirea Furtunii Eterne.”

Culeasă în prima zi a săptămânii palah din luna shash a anului 1171, cu 31 de secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o femeie ochi-întunecaţi însărcinată, de vârstă mijlocie. Copilul n-a supravieţuit.

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’ adevăr din Shinovar, se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege. Veşmintele albe erau o tradiţie parshendi, pentru el străină. Dar făcea tot ce-i spuneau stăpânii săi şi nu cerea niciodată explicaţii.

Se afla într-o încăpere mare, cu pereţi de piatră, dogorită de vetrele imense care aruncau o lumină supărător de puternică asupra chefliilor, brobonindu-le pielea cu sudoare în vreme ce dansau, şi beau, şi zbierau, şi cântau, şi băteau din palme. Unii cădeau la podea cu feţele împurpurate, orgia le depăşea puterile, pântecele li se dovedeau a fi burdufuri de vin de proastă calitate. Arătau de parcă ar fi răposat, cel puţin până când îi cărau prietenii afară din sala chiolhanului către paturile care-i aşteptau.

Szeth nu se legăna în ritmul tobelor, nu bea din vinul de culoarea safirului şi nu se ridica să danseze. Stătea pe o banchetă din fundul încăperii – un servitor calm, în haine albe. Îl remarcau prea puţini oaspeţi de la sărbătorirea semnării tratatului. Nu era decât o slugă, iar shin erau uşor de trecut cu vederea. Mai toţi oamenii de acolo, din Răsărit, îi credeau pe cei de soiul lui docili şi inofensivi. Şi, în general, aveau dreptate.

Toboşarii schimbară ritmul. Răpăitul tobelor îl zguduia pe Szeth ca un cvartet de inimi bătând înfundat pentru a trimite în întreaga sală valuri de sânge invizibil. Stăpânii lui, respinşi de reprezentanţii regatelor mai civilizate, care îi considerau sălbatici, stăteau la mese separate. Erau oameni cu pielea marmorată, neagră cu roşu. Erau numiţi parshendi – veri ai unor servitori mai docili din fire, cunoscuţi în cea mai mare parte a lumii drept parshi. O ciudăţenie. Ei nu-şi spuneau parshendi; numai alethii îi numeau astfel. Într-o traducere aproximativă, însemna „parshi în stare să gândească”. Niciuna dintre cele două părţi nu părea să vadă în asta o insultă.

Parshendii aduseră muzicanţii. La început, alethii ochi-luminoşi şovăiseră. Considerau tobele instrumente ordinare, preferate de ochi-întunecaţi – oamenii de rând. Însă vinul era un mare duşman al tradiţiilor şi al bunei-cuviinţe, iar elita alethi se abandona acum în voia dansului.

Szeth se ridică şi începu să-şi croiască drum prin încăpere. Petrecerea se prelungise; până şi regele se retrăsese cu mai multe ceasuri în urmă. Dar mulţi încă mai continuau să se desfete. Szeth se văzu silit să-l ocolească pe Dalinar Kholin – însuşi fratele regelui – care se prăbuşise, beat, la o masă mică. Îmbătrânit, dar vânjos, îşi tot flutura mâna, respingându-i pe cei care-l sfătuiau să meargă la culcare. Unde era Jasnah, fiica regelui? Elhokar, fiul şi moştenitorul lui, stătea la masa înaltă, conducând ospăţul în lipsa tatălui său.

Vorbea cu doi bărbaţi, un azish cu pielea întunecată – având pe obraz o pată bizară, de culoare deschisă – şi un altul mai zvelt, alethi după înfăţişare, care se uita întruna peste umăr.

Prietenii de chef ai moştenitorului n-aveau nicio importanţă. Szeth se ţinu departe de acesta şi o luă pe lângă toboşari, mergând pe la marginile încăperii. În jurul lor zburau cu mişcări iuţi muzicospreni – spirite minuscule ce luaseră forma unor panglici rotitoare, translucide. Toboşarii îl văzură pe Szeth când trecu prin preajma lor. Aveau să se retragă în curând, împreună cu toţi ceilalţi parshendi.

Nu păreau ofensaţi. Nu păreau furioşi. Şi totuşi aveau să-ncalce tratatul peste numai câteva ore. N-avea niciun sens. Dar Szeth nu punea întrebări.

Ajuns în capătul sălii, trecu pe lângă mai multe şiruri de lămpi azurii care împrăştiau o lumină uniformă, ţâşnind din locurile în care peretele se unea cu podeaua. Conţineau safire impregnate cu Lumină de Furtună. O profanare. Cum puteau oamenii acelor ţinuturi să întrebuinţeze ceva atât de sacru pentru o simplă iluminare? Mai rău decât atât, se spunea că eruditele alethi erau pe punctul să creeze Cristalsăbii noi. Szeth spera că se lăudau cu un simplu vis. Pentru că, dacă s-ar fi petrecut cu adevărat una ca asta, s-ar fi schimbat lumea. Astfel încât, în final, oamenii din toate ţările – din îndepărtata Thaylenah până în semeaţa Jah Keved – le-ar fi vorbit propriilor copii în alethi.

Impresionanţi oameni, aceşti alethi. Chiar şi beţi, aveau o nobleţe înnăscută. Înalţi şi bine făcuţi, bărbaţii purtau haine de mătase întunecată, brodate migălos cu fire de argint sau de aur, având nasturi ce coborau pe ambele părţi ale pieptului. Fiecare părea un general pe câmpul de luptă.

Femeile îi întreceau în splendoare. Purtau rochii somptuoase, mulate pe trupuri, contrastând prin culorile lor strălucitoare cu nuanţele întunecate preferate de bărbaţi. Mâneca stângă a fiecărei rochii era mai lungă decât dreapta, acoperind palma. Alethii aveau concepţii bizare asupra bunei-cuviinţe.

Părul de un negru intens al femeilor era prins în creştet, fie în cozi adunate în modele complicate, fie în mănunchiuri de bucle lejere. Printre şuviţe îşi împleteau adesea panglici de aur sau alte podoabe, precum şi pietre preţioase strălucind de la Lumina de Furtună. Superb. Profanator, dar superb.

Szeth ieşi din sala de petrecere pentru a trece pragul celei în care se desfăşura Banchetul Cerşetorilor. Respectând tradiţia alethi, era o încăpere în care câţiva dintre cei mai săraci oameni din oraş, bărbaţi şi femei deopotrivă, aveau parte de un ospăţ, o completare a celui de care se bucurau regele şi oaspeţii săi. Un bărbat cu fire cărunte în lunga sa barbă neagră apăru în cadrul uşii, împleticindu-se şi zâmbind prosteşte – Szeth nu-şi dădu seama dacă de prea mult vin sau fiindcă avea mintea slabă.

— M-ai văzut? întrebă bărbatul, cu voce neclară.

Pe urmă râse şi începu să vorbească păsăreşte, întinzând mâna după un burduf cu vin. Aşadar, până la urmă era beat. Atingându-l în treacăt, Szeth îşi continuă drumul pe lângă şirul de statui ale celor Zece Heralzi din străvechea religie vorină. Jezerezeh, Ishi, Talenelat. Îi numără şi văzu că nu erau decât nouă. Lipsa unuia sărea în ochi. De ce fusese înlăturată statuia lui Shalash? Regele Gavilar avea faima unui practicant pios al cultului vorin. Mult prea pios, după părerea unora.

Coridorul cotea la dreapta, urmând conturul palatului boltit. Se aflau la etajul ocupat de rege, cu două niveluri deasupra solului, înconjuraţi de pereţi de stâncă, aşa cum erau şi podeaua, şi plafonul. O altă profanare. Nu se cădea să mergi pe stâncă. Dar ce-i trecea lui prin gând? Nu era decât un făr’ adevăr. Făcea ce-i porunceau stăpânii lui.

În ziua aceea, asta-nsemna să poarte alb. Pantaloni albi şi lejeri, legaţi în talie cu o funie, iar pe deasupra lor o cămaşă transparentă, cu mâneci lungi, desfăcută în faţă. Veşmintele albe ale unui ucigaş erau o tradiţie parshendi. Stăpânii lui îi explicaseră de ce, cu toate că el nu întrebase.

Alb ca să fii curajos. Alb ca să nu te pierzi în întuneric. Alb ca s-avertizezi.

Pentru că dacă voiai să asasinezi un om, el avea dreptul să te vadă venind.

Szeth o luă la dreapta, pe culoarul care ducea drept către camerele regelui. Pe pereţi ardeau torţe, dar lumina lor nu-i ajungea, era ca o fiertură subţire după un post îndelungat. În jurul flăcărilor dansau focspreni minusculi, ca nişte insecte din lumină închegată. Torţele nu-i erau de niciun folos, îşi duse mâna către propria pungă, în căutarea sferelor pe care le conţinea, dar şovăi când văzu apărându-i în faţă mai multe lumini albastre: două lămpi cu Lumină de Furtună prinse de perete, safire strălucitoare, răspândind incandescenţa din adâncul lor. Se apropie de una dintre ele şi-şi ridică mâna ca s-o aşeze, ca pe o cupă, în jurul nestematei înfăşurate în sticlă.

— Tu, de-acolo! strigă o voce în alethi.

La răscrucea coridoarelor stăteau doi străjeri. Pază dublă, fiindcă în noaptea aceea în Kholinar se aflau sălbatici veniţi de dincolo de graniţe. Era adevărat, nişte sălbatici despre care se presupunea că le deveniseră aliaţi, însă alianţele se puteau dovedi foarte firave.

Aceea n-avea să dureze nici măcar o oră.

Szeth îi privi pe cei doi apropiindu-se. Erau înarmaţi cu suliţe; nu erau ochi-luminoşi, aşa că n-aveau dreptul să poarte sabie, însă platoşele lor roşii erau împodobite, aşa cum le erau şi coifurile. Or fi fost ochi-întunecaţi, dar se numărau printre cetăţenii de rang înalt, ocupând în garda regală poziţii ce impuneau respect.

Cel din frunte se opri la o distanţă de câţiva paşi şi vorbi, gesticulând cu suliţa.

— Pleacă imediat! N-ai ce căuta aici.

Avea tenul închis la culoare specific alethilor şi o mustaţă subţire care îi înconjura gura, devenind barbă în partea de jos. Szeth nu se clinti.

— Ei? spuse străjerul. Ce mai aştepţi?

Szeth respiră adânc, absorbind Lumina de Furtună. O simţi scurgându-se în el, aspirată din perechea de lămpi cu safir de pe perete, parcă suptă odată cu aerul tras în adâncul pieptului. Şi se dezlănţui în el, iar coridorul deveni dintr-odată mai întunecos, căzând în umbră ca un vârf de deal ascuns luminii soarelui de un nor fugărit de vânt.

Szeth simţi căldura Luminii, îi simţi furia ca pe o furtună împlântată direct în venele sale. Puterea ei era înviorătoare şi în acelaşi timp periculoasă, îl îmboldea să intre în acţiune. Să se mişte. Să lovească.

Îşi ţinu răsuflarea şi se agăţă de Lumina de Furtună. Încă o mai simţea prelingându-se în afară. Nu putea să fie reţinută decât pentru scurt timp – cel mult câteva minute. Se scurgea, căci trupul omenesc era un vas prea poros. Auzise că Pustiitorii izbuteau s-o păstreze în totalitate. Dar ei existaseră măcar? Pedeapsa lui spunea că nu. Onoarea lui le cerea existenţa.

Arzând de energie sacră, Szeth se întoarse spre străjeri. Cei doi vedeau că el pierdea Lumină de Furtună, că îi ieşea din piele încolăcindu-se în rotocoale, ca un fum luminiscent. Bărbatul din faţă îşi îngustă ochii, încruntându-se. Szeth era sigur că nu mai văzuse aşa ceva în toată viaţa lui. Din câte ştia, îi ucisese pe toţi umblătorii pe piatră care zăriseră vreodată ce putea face.

— Ce... ce eşti?

Vocea străjerului devenise nesigură.

— Spirit sau om?

— Ce sunt? şopti Szeth, cu un strop de Lumină scurgându-i-se de pe buze în timp ce se uita în lungul coridorului, pe lângă bărbatul din faţa lui. Sunt... În măsură să spun că-mi pare rău.

Clipi, Ancorându-se de punctul îndepărtat pe care-l fixa cu privirea. Lumina de Furtună ieşi din el răbufnind şi răcindu-i pielea, şi pământul încetă imediat să-l mai atragă. Se trezi în schimb atras către punctul ales – ca şi cum, pentru el, direcţia pe care o avea drept ţintă ar fi însemnat, dintr-odată, în jos.

Era o Ancorare de Bază, prima dintre cele trei tipuri de Ancorări. Îl înzestra cu puterea de a manevra orice lucru care-i lega pe oameni de pământ, fie că era o forţă, un spren sau un zeu. Prin ea putea să lege oamenii sau obiectele de diverse suprafeţe sau de diverse direcţii.

Din perspectiva lui, coridorul era acum un puţ adânc în care se prăbuşea, iar cei doi străjeri stăteau pe una dintre laturi. Primiră şocaţi loviturile de picior, câte una pentru faţa fiecăruia, cu care-i azvârli într-o parte. Szeth îşi schimbă direcţia privirii şi se Ancoră de podea. Lumina se scurse din el. Podeaua redeveni partea de jos şi ateriză între cei doi bărbaţi, cu hainele trosnindu-i în timp ce de pe ele cădeau fulgi de promoroacă. Se ridică şi începu să-şi cheme Cristalsabia.

Unul dintre străjeri îşi căută suliţa pe bâjbâite. Szeth întinse mâna în jos, către el, şi îi atinse umărul uitându-se în sus. Îşi concentră privirea într-un punct de deasupra sa, dorind să-şi trimită lumina din trupul său într-al străjerului şi Ancorându-l pe bietul om de tavan.

Soldatul ţipă, şocat, când ceea ce fusese sus ajunse pentru el jos. Cu lumina scursă din propriul trup în urma lui, se izbi de tavan şi scăpă suliţa. Fiindcă nu fusese Ancorată direct, arma căzu zăngănind pe podea, alături de Szeth.

Să ucizi. Era cel mai mare păcat. Şi, cu toate acestea, Szeth stătea acolo, făr’ adevăr, profanând cu paşii săi piatra folosită pentru construcţie. Şi lucrurile n-aveau să se sfârşească aici. Nu exista decât o singură viaţă pe care, fiind un făr'adevăr, n-avea dreptul s-o ia.

Şi aceea era viaţa lui.

La a zecea bătaie a inimii sale, Cristalsabia îi căzu în mâna care-o aştepta. Căpătă formă ca şi cum s-ar fi condensat din ceaţă, cu stropi de apă pe toată lungimea sa metalică. Avea o Cristalsabie lungă şi subţire, cu ambele muchii ascuţite, dar mai mică decât majoritatea celorlalte. Cu o legănare a mâinii, făcând cu vârful ei o despicătură în podeaua de piatră, o trecu prin gâtul celui de-al doilea străjer.

Şi Cristalsabia ucise într-un mod bizar, ca de obicei: cu toate că tăia cu uşurinţă piatra, oţelul şi orice altceva era lipsit de viaţă, metalul i se înceţoşa când atinse pielea vie. Străbătu gâtul străjerului fără să lase nicio urmă, dar, în clipa trecerii, ochii omului fumegară şi se aprinseră. Se înnegriră şi i se zbârciră în cap, şi se prăbuşi, mort, cu faţa-n jos. O Cristalsabie nu tăia carnea vie: despica însuşi sufletul.

Sus, primul străjer icni. Reuşise să se ridice în picioare, deşi le avea proptite de tavan.

— Un Cristalpurtător! strigă el. Un Cristalpurtător atacă pe coridorul regelui! La arme!

„În sfârşit”, îşi spuse Szeth. Modul în care folosea el Lumina de Furtună nu le era cunoscut străjerilor, dar puteau să recunoască o Cristalsabie.

Se aplecă şi ridică suliţa căzută de sus. În clipa aceea, eliberă răsuflarea pe care şi-o ţinea din momentul când trăsese în el Lumina de Furtună. Îl păstra în viaţă atâta vreme cât o avea în el, dar cele două lămpi nu conţinuseră o cantitate prea mare, aşa că în curând avea să fie nevoit să-nceapă să respire. Şi, odată ce nu-şi mai ţinu răsuflarea, lumina începu să se prelingă mai repede.

Propti coada suliţei în podeaua de piatră, apoi se uită în sus. Străjerul de pe tavan amuţi, cu ochii larg deschişi când poalele cămăşii începură să-i alunece în jos, către podea, odată ce pământul îşi reafirmă supremaţia. Lumina care i se scurgea din trup se împuţina.

Se uită în jos, la Szeth. La vârful suliţei, îndreptat chiar spre inima lui. Spaimospreni violeţi i se târau în jur, pe tavan.

Lumina se termină. Străjerul căzu.

Ţipă când se izbi de suliţa care-i străpunse pieptul. Szeth lăsă suliţa să se prăbuşească, atrasă de trupul ce i se zvârcolea la un capăt, către podeaua pe care o izbi cu o bufnitură. Cu Cristalsabia în mână, intră pe un coridor lateral, urmărind planul palatului, pe care-l memorase. Se repezi dincolo de un colţ şi se lipi de perete chiar în clipa când un grup de străjeri ajunse la cei doi morţi. Nou-veniţii începură imediat să strige, dând în continuare alarma.

Instrucţiunile lui erau clare. Ucide-l pe rege şi ai grijă să fii văzut când o faci. Trebuia să-i lase pe alethi să afle că venea şi ce făcea. De ce? De ce acceptaseră parshendii tratatul, numai ca să trimită un asasin chiar în noaptea când îl semnaseră?

Pe pereţii coridorului în care se afla străluceau mai multe nestemate. Regelui Gavilar îi plăcea să-şi arate luxul şi n-avea de unde să ştie că lăsase izvoare de forţă pe care Szeth le putea folosi pentru Ancorările sale. Ceea ce făcea el nu se mai văzuse de milenii. Istoria acelor vremuri era inexistentă, iar legendele înfiorător de inexacte.

Szeth aruncă o privire în urmă, pe coridor. Unul dintre străjerii de la răscruce îl zări, îl arătă cu degetul şi începu să strige. El se asigură că-l vedea toată lumea foarte bine, apoi se îndepărtă în goană. Răsuflă adânc în timp ce alerga, absorbind Lumina de Furtună din lămpi. Şi, cu ea, trupul lui prinse viaţă, viteza îi crescu, energia i se adună în muşchi, părând gata să explodeze. În el, Lumina deveni furtună; sângele îi bubuia în urechi. Era cumplit şi minunat în acelaşi timp.

În faţă i se deschideau două coridoare, câte unul în fiecare parte. Deschise uşa unei magazii dintr-o smucitură, apoi şovăi preţ de-o clipă suficient de îndelungată pentru ca de după colţ să apară un străjer şi să-l vadă dând buzna înăuntru. Pregătindu-se de Ancorare Compactă, îşi înălţă braţele şi îi porunci Luminii de Furtună să se adune acolo, ceea ce îi făcu pielea să se lumineze dintr-odată, radiind. Apoi îşi îndreptă brusc mâna către cadrul uşii, împroşcându-l cu un jet de luminiscenţă albă, ca şi cum l-ar fi stropit cu vopsea. Trânti uşa chiar în clipa sosirii străjerilor.

Lumina de Furtună ţinea uşa prinsă de toc cu forţa a o sută de braţe. O Ancorare Compactă lega lucrurile unele de altele, ţinându-le strâns lipite până se termina toată Lumina. Era necesar mai mult timp decât la o Ancorare de Bază pentru a crea legătura – şi secătuia mult mai repede Lumina. Mânerul uşii se zgudui şi când, în timp ce o voce cerea să se-aducă o secure, străjerii începură să se-arunce cu toată forţa în tăblia e. În lemn apărură crăpături.

Szeth traversă încăperea cu paşi iuţi, şerpuind printre mobilele acoperite cu pânză care se aflau înăuntru. Erau din stofă roşie şi din lemn extrem de scump. Ajunse la peretele din partea opusă şi se pregăti pentru o altă blasfemie – înălţă Cristalsabia şi făcu o tăietură orizontală în piatra de un cenuşiu întunecat. Roca se despica uşor; o Cristalsabie putea să taie obiecte neînsufleţite. Urmară două tăieturi verticale şi încă una la baza lor, conturând un bloc de piatră mare, pătrat. Îşi apăsă mâna în el, dorind să trimită Lumina de Furtună în piatră.

În spatele lui, uşa încăperii începu să crape. Se uită peste umăr şi se concentră asupra ei în timp ce se zgâlţâia, Ancorând blocul de piatră în direcţia aceea. Pe haine i se formară cristale de promoroacă – era nevoie de foarte multă Lumină de Furtună ca să Ancorezi ceva atât de mare. Vijelia din el se domoli, ca o ploaie furtunoasă preschimbată în burniţă.

Făcu un pas în lateral. Imensul bloc de piatră se cutremură, alunecând în încăpere, în mod firesc, ar fi fost imposibil să-l clinteşti din loc. Propria greutate l-ar fi ţinut pe piatra de dedesubt, însă acum aceeaşi greutate îl eliberă; pentru el, direcţia în care se afla uşa încăperii însemna jos. Cu un scrâşnet gros, alunecă din perete şi se rostogoli prin aer, strivind mobila.

Soldaţii izbutiră în scurt timp să treacă prin uşă şi intrară împleticindu-se, chiar în clipa când îi zdrobi blocul enorm.

Szeth întoarse spatele sunetului cumplit în care urletele se amestecau cu trosnetul lemnului crăpat şi al oaselor frânte. Se aplecă şi trecu prin noua deschidere, ajungând pe culoarul din exterior.

Înainta încet, absorbind Lumină de Furtună din lămpile pe lângă care trecea, aducând-o în el şi stârnindu-şi din nou furtuna din interior. Lămpile păliră şi coridorul se întunecă. În capăt se afla o uşă groasă din lemn şi, când se apropie, din zidărie începură să iasă şerpuind spaimospreni mărunţi, ca nişte globuri violete şi vâscoase, îndreptându-se către uşă. Erau atraşi de groaza pe care-o simţeau de partea cealaltă.

Szeth împinse uşa şi intră pe ultimul coridor care ducea spre camerele regelui. De o parte şi de alta a culoarului erau vase înalte, din ceramică roşie, iar în golurile dintre ele stăteau oşteni agitaţi. Flancau un covor lung, îngust. Era roşu, ca un râu de sânge.

Suliţaşii din faţă nu aşteptară să se apropie. Se avântară spre el în fugă, înălţându-şi suliţele scurte. Szeth lovi cu palma în lateral, împingând Lumina de Furtună în cadrul uşii şi folosind al treilea şi ultimul tip de Ancorare, Ancorarea Inversă, care acţiona cu totul altfel decât celelalte două. Nu făcea cadrul uşii să emită Lumina de Furtună; de fapt, părea să absoarbă lumina din apropiere, înconjurându-se de o penumbră stranie.

Soldaţii îşi aruncară suliţele şi Szeth rămase nemişcat, cu mâna pe cadrul uşii. Pentru Ancorarea Inversă era nevoie de atingerea lui neîntreruptă, dar, comparativ cu celelalte două, consuma puţină Lumină de Furtună. În timpul ei, orice se apropia de el – şi mai ales obiectele uşoare, era atras în schimb chiar către locul de Ancorare.

Suliţele îşi schimbară direcţia în aer, despărţindu-se unele de altele în jurul lui şi înfigându-se în cadrul de lemn. Când le simţi lovind, se avântă în aer şi se Ancoră pe sine însuşi de peretele din dreapta, cu tălpile plesnind zgomotos piatra.

Îşi modifică pe loc perspectiva. Pentru ochii lui, nu el stătea pe perete, ci oştenii, cu covorul roşu ca sângele întinzându-se între ei ca o tapiserie lungă. Szeth făcu un salt în lungul coridorului, lovind cu Cristalsabia, trecând-o prin gâturile a doi dintre bărbaţii care-şi aruncaseră suliţele spre el. Ochii acestora arseră, iar ei se prăbuşiră.

Ceilalţi străjeri de pe coridor începură să intre în panică. Unii încercară să-l atace, alţii strigară, cerând întăriri, iar alţii i se feriră speriaţi din cale. Atacatorii săi erau neliniştiţi – dezorientaţi de stranietatea loviturilor menite cuiva care atârna de un perete. El seceră câţiva, apoi se avântă în aer, se roti şi se Ancoră din nou de pământ.

Ajunse pe podea în mijlocul oştenilor. Complet înconjurat, dar ţinând în mâini o Cristalsabie.

După cum spuneau legendele, Cristalsăbiile fuseseră purtate mai întâi de Cavalerii Radianţi, cu nenumărate ere în urmă. Daruri primite de la zeul lor, le îngăduiau să lupte cu ororile pietrei şi ale focului, de zeci de stânjeni înălţime, duşmani cu ochii arzând de ură, Pustiitorii. Când pielea duşmanului tău era la fel de dură ca piatra însăşi, oţelul se dovedea nefolositor. Era nevoie de ceva făurit de o mână divină.

Szeth se ridică din poziţia ghemuită, cu hainele lui albe şi largi unduindu-se, cu dinţii scrâşnind, revoltat de propriile păcate. Lovi, cu lama licărind când reflectă lumina torţelor. Cu mişcări largi, elegante. Trei străjeri, apoi încă unul. Nu putea nici să-şi astupe urechile ca să n-audă urletele care urmară, nici să-şi ferească privirea ca să nu vadă oamenii care cădeau. Se prăbuşeau în jurul lui ca jucăriile trântite de lovitura nepăsătoare a unui picior de copil. Dacă Sabia atingea şira spinării unui om, acesta murea cu ochii arzându-i. Dacă trecea printr-un braţ sau printr-un picior, atingând măduva osului, ucidea braţul sau piciorul acela. Un oştean se îndepărtă de el împleticindu-se, cu un braţ legănându-i-se inutil din umăr. N-avea să-l mai simtă şi nici să-l mai poată folosi vreodată.

Îşi lăsă Cristalsabia în jos, stând printre leşuri cu ochi de cenuşă. Acolo, în Alethkar, oamenii povesteau adesea legende despre greu câştigata victorie a oamenilor asupra Pustiitorilor. Dar, când armele făurite ca să lupţi împotriva coşmarurilor se întorceau împotriva oştenilor obişnuiţi, vieţile oamenilor nu mai valorau într-adevăr aproape nimic.

Szeth se întoarse cu spatele şi-şi continuă drumul, călcând cu tălpile papucilor pe covorul roşu, moale. Cristalsabia strălucea, ca întotdeauna, argintie şi curată. Când omorai pe cineva cu o astfel de lamă, nu curgea sânge. Asta părea să fie un semn. Cristalsabia nu era nimic mai mult decât o unealtă: nu putea fi învinuită pentru omoruri.

Uşa din capătul culoarului se deschise brusc. Szeth îngheţă când un mic grup de soldaţi dădu buzna afară, însoţind un bărbat în robă regală, cu capul aplecat, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de săgeţi. Oştenii purtau uniforme de un albastru intens, culoarea Gărzii Regelui, şi cadavrele nu-i făcură să se oprească, privindu-le cu gura căscată. Ştiau la ce să se aştepte din partea unui Cristalpurtător. Deschiseră o uşă laterală şi îşi conduseră protejatul dincolo de ea, mai mulţi îndreptându-şi suliţele spre Szeth în timp ce se retrăgeau, mergând cu spatele.

Din apartamentul regelui mai ieşi cineva; un bărbat într-o armură sclipitoare, albastră, făcută din plăcuţe netede, legate între ele. Spre deosebire de armurile obişnuite, aceea nu avea nici piele, nici zale în locurile unde se îmbinau plăcuţele – ci doar alte plăcuţe, mai mici, prinse laolaltă cu o precizie laborioasă. Armura era superbă, cu albastrul încrustat cu fâşii de aur pe marginea fiecărei plăcuţe şi coiful împodobit cu trei şiruri ondulate de aripi mărunte, ca nişte coarne.

O Cristalarmură, care era de obicei purtată împreună cu o Cristalsabie. Nou-venitul avea şi o Cristalsabie imensă, de aproape un stânjen, împodobită pe toată lungimea lamei cu desene înfăţişând flăcări, o armă din metal argintiu care strălucea atât de tare încât părea să dogorească. O armă creată ca să măcelărească zei întunecaţi, perechea mai mare a celei din mâna lui Szeth.

El şovăi. Nu recunoştea armura; nu fusese prevenit din timp că urma să primească acea însărcinare şi n-avusese când să memoreze diversele tipuri de Armuri şi de Săbii posedate de Alethi. Dar cu un Cristalpurtător trebuia să lupte înainte de a pleca în urmărirea regelui; nu putea să lase un asemenea duşman în urmă.

În plus, poate că un Cristalpurtător izbutea să-l înfrângă, să-l ucidă, punând capăt vieţii lui mizerabile. Ancorările lui nu puteau acţiona direct împotriva cuiva în Cristalarmură, iar aceasta îmbunătăţea abilităţile omului, îi dădea mai multă putere. Onoarea nu-i îngăduia lui Szeth să trădeze misiunea încredinţată, nici să-şi caute moartea. Dar, dacă ea sosea, avea s-o întâmpine cu bucurie.

Cristalpurtătorul atacă, iar Szeth se Ancoră pe partea laterală a coridorului, sări răsucindu-se şi se opri pe perete. Făcu mai multe salturi înapoi, cu Sabia în poziţie de luptă. Cristalpurtătorul intră într-o postură agresivă, alegând una dintre cele preferate acolo, în ţinuturile răsăritene. Mişcările erau mai vioaie decât te-ai fi aşteptat de la un bărbat într-o armură atât de voluminoasă. Cristalarmura era ceva deosebit, tot atât de vechi şi de magic precum Cristalsabia care o completa.

Cristalpurtătorul atacă iarăşi. Szeth sări într-o parte şi se Ancoră de tavan, în timp ce Sabia celuilalt crestă un perete. Simţind fiorul înfruntării, Szeth se avântă şi atacă de sus în jos, ţintindu-i coiful.

Bărbatul se aplecă, sprijinindu-se într-un genunchi, iar Sabia lui Szeth despică aerul.

Acesta se retrase dintr-un salt când Cristalpurtătorul îşi avântă lama în sus, spintecând tavanul. Szeth n-avea Armură. Şi nici nu se străduia să-şi facă rost. Ancorările lui interferau cu nestematele care dădeau putere Cristalpurtătorului, aşa că trebuia s-aleagă fie una, fie alta.

În timp ce omul regelui se răsucea, Szeth începu s-alerge pe tavan. Aşa cum era de aşteptat, celălalt îşi roti din nou sabia, iar el sări într-o parte, rostogolindu-se în aer. Rotirea odată încheiată, se avântă într-un salt scurt şi se Ancoră din nou de podea. Apoi se răsuci, ca să poată coborî înapoia Cristalpurtătorului, şi îl izbi cu sabia în spatele rămas descoperit.

Din nefericire, Armura oferea un mare avantaj: putea să blocheze o Cristalsabie. Arma lui Szeth lovi cu putere, făcând ca pe spatele armurii să apară un păienjeniş de linii strălucitoare, iar Lumina de Furtună începu să se scurgă nestânjenită din ele. Spre deosebire de metalul obişnuit, Cristalarmura nici nu se adâncea în locul unde primise o lovitură, nici nu se îndoia. Ca s-o străpungă, Szeth ar fi trebuit să-şi nimerească adversarul de două ori exact în acelaşi loc.

Se feri cu un salt când acesta îşi repezi arma cu furie, încercând să-i reteze genunchii. Furtuna din interiorul său îl avantaja pe Szeth în multe feluri – oferindu-i inclusiv abilitatea de a-şi reveni rapid după rănile mărunte. Dar nu i-ar fi refăcut membrele tăiate de o Cristalsabie.

Se învârti în jurul Cristalpurtătorului, apoi îşi alese un moment potrivit şi se repezi către el. Potrivnicul său îşi avântă din nou arma, dar el se grăbi să se Ancoreze de tavan. Ţâşni în aer, ajungând deasupra Sabiei în mişcare, apoi se Ancoră din nou de podea. Lovi în timp ce ateriza, dar Cristalpurtătorul îşi reveni repede şi execută o lovitură perfectă de răspuns, ratându-l pe Szeth cu un mai mult decât grosimea unui deget.

Bărbatul mânuia lama cu o măiestrie periculoasă. Mulţi Cristalpurtători depindeau într-o prea mare măsură de puterea armei şi a armurii. El nu era aşa.

Szeth sări pe perete şi se lansă într-o succesiune de atacuri scurte şi rapide, ca un ţipar plesnind apa. Cristalpurtătorul pară cu mişcări largi, contraatacând rapid. Lungimea Sabiei lui îl ţinea pe Szeth la distanţă.

„Durează prea mult!” îşi zise Szeth. Dacă regele apuca să fugă şi să se ascundă, el n-avea să-şi îndeplinească misiunea, indiferent câţi oameni ar fi ucis. Se avântă într-un nou atac, dar Cristalpurtătorul îl sili să se retragă. Fiecare secundă a luptei li se adăuga celor în care regele putea să scape.

Era momentul să fie nechibzuit. Se lansă în aer, Ancorându-se de capătul opus al coridorului şi căzu către adversar cu picioarele înainte. Acesta lovi fără şovăire, dar Szeth se Ancoră pieziş de podea şi căzu imediat. Cristalsabia şuieră prin aerul de deasupra lui.

Ateriză ghemuindu-se şi-şi folosi inerţia ca să se azvârle în faţă, apoi îşi repezi arma, alegându-şi drept ţintă coastele Cristalpurtătorului, unde îi crăpase armura. Îl izbi cu toată puterea. Plăcuţa lovită a armurii se sfărâmă, împrăştiind fărâme de metal topit. Cristalpurtătorul gemu, căzând într-un genunchi şi ducându-şi o mână spre coaste. Szeth îşi ridică piciorul, aruncându-şi adversarul pe spate cu o lovitură a cărei forţă era sporită de Lumina de Furtună.

Cristalpurtătorul masiv se izbi de uşa apartamentului regelui, spărgând-o şi prăbuşindu-se pe jumătate în încăperea de dincolo de ea. Szeth îl abandonă, năpustindu-se în schimb către uşa din dreapta, în urmărirea regelui. Intră pe un culoar acoperit cu un covor roşu identic şi lămpile cu Lumină de Furtună de pe pereţi îi oferiră şansa să-şi reîncarce furtuna interioară.

Energia se aprinse din nou în el şi începu s-alerge mai repede. Dacă obţinea un avans considerabil, putea să se ocupe de rege şi să reia lupta cu Cristalpurtătorul. N-avea să fie uşor. O Ancorare Totală de cadrul unei uşi n-ar fi putut opri un Cristalpurtător, iar Armura îi permitea bărbatului să alerge cu o viteză supraomenească. Szeth se uită peste umăr.

Cristalpurtătorul nu-l urmărea. În Armura lui, stătea în capul oaselor, părând năucit. El abia îl mai zărea, aşezat în cadrul uşii, înconjurat de sfărâmături de lemn. Poate că-l rănise mai grav decât credea.

Sau poate...

Szeth încremeni. Se gândi la capul plecat al bărbatului care fugise, la faţa lui ascunsă în umbră. Cristalpurtătorul încă n-o pornise în urmărirea lui. Era un luptător atât de iscusit! Se spunea că foarte puţini bărbaţi puteau rivaliza cu Gavilar Kholin în mânuirea sabiei. Oare era cu putinţă?

Se întoarse spre stânga şi apoi o luă înapoi, încrezându-se în instinctele sale. Imediat ce-l zări, Cristalpurtătorul se ridică vioi în picioare. Szeth începu să alerge mai repede. Care era cel mai sigur loc în care să se adăpostească regele? Să-şi fi pus viaţa în mâinile unor străjeri şi să fi fugit? Sau, apărat de o Cristalarmură, să fi fost lăsat în urmă, luat drept un oştean din gardă?

„Ingenios”, medită Szeth, în timp ce fostul Cristalpurtător apatic lua din nou o poziţie de luptă. Îl atacă imediat, cu o vigoare reînnoită, repezindu-şi Sabia într-o rafală de lovituri. Cristalpurtătorul – regele – îi răspunse agresiv, cu mişcări largi şi iuţi. Szeth se feri de una dintre loviturile lui şi simţi arma trecând la o distanţă de numai câteva degete de el. Îşi calculă următoarea mişcare, apoi se avântă, trecând pe sub Sabia cu care riposta adversarul.

Aşteptându-se la o altă lovitură din lateral, regele se răsuci, protejându-şi cu braţul gaura din Armură. Iar asta-i îngădui lui Szeth să treacă în fugă pe lângă el, intrând în apartamentul regal.

Regele se întoarse în aceeaşi direcţie şi se repezi pe urmele lui, dar Szeth alergă prin încăperea bogat mobilată, cu mâna zvâcnindu-i în toate părţile şi atingând toate mobilele pe lângă care trecea. Se îmbibă cu Lumină de Furtună şi le Ancoră de un punct aflat în spatele regelui. Ca şi cum ar fi întors camera pe-o parte, se rostogoliră toate, canapele, scaune şi mese, căzând către regele luat prin surprindere. Gavilar făcu greşeala de a le ciopârţi cu Cristalsabia lui. Arma tăie cu uşurinţă o canapea mare, dar bucăţile căzură totuşi peste el, făcându-l să se clatine pe picioare. Pe urmă îl pocni un taburet, trântindu-l la podea.

Regele se rostogoli, dându-se la o parte din calea mobilei, şi atacă, cu Lumina de Furtună scurgându-i-se din Armură prin crăpături. Szeth se concentră, apoi se avântă în aer, Ancorându-se, în timp ce Gavilar se apropia, de un punct din spate şi din dreapta. Se feri cu mare repeziciune de lovitura regelui, apoi folosi de două ori Ancorarea de Bază, legându-se de două puncte aflate unul după altul în faţa lui. Lumina de Furtună îi ieşi din trup într-o răbufnire, îşi simţi hainele îngheţând şi fu atras către rege cu o viteză de două ori mai mare decât a unei căderi obişnuite.

Poziţia regelui trăda surprinderea acestuia când adversarul se clătină în aer şi apoi, legănându-se, se răsuci către el. Szeth îl lovi cu Sabia în coif, apoi se Ancoră imediat de tavan şi căzu în sus, izbindu-se de acoperişul de piatră. Se Ancorase de prea multe locuri, într-o succesiune prea rapidă, şi trupul i se dezorientase, făcându-l să se oprească greoi, lipsit de eleganţă. Se săltă în picioare, împleticindu-se.

Sub el, regele se dădu înapoi, căutând o poziţie din care să-l poată ataca. Coiful îi crăpase şi pierdea Lumină de Furtună, aşa că stătea astfel încât să-şi protejeze partea în care plăcuţa din armură îi era spartă. Lovi cu o singură mână, întinzându-şi-o spre tavan. Szeth se grăbi să se Ancoreze astfel încât să coboare, gândindu-se că atacul regelui avea să-l împiedice să riposteze la timp.

Dar îşi subestima adversarul. Gavilar păşi sub sabia lui, gândindu-se, încrezător, că propriul său coif avea să absoarbă lovitura. Chiar în clipa când acesta o primi – sfărâmându-se – mâna lui liberă zvâcni, izbindu-şi adversarul în faţă cu pumnul înmănuşat.

În ochii lui Szeth fulgeră o lumină orbitoare, în contrast cu durerea zdrobitoare ce îi cuprinse întreaga faţă. Totul se înceţoşa şi vederea prinse să i se-ntunece.

Durere. Atât de multă durere!

Ţipă, cu Lumina de Furtună părăsindu-l năvalnică, şi se izbi cu spatele de ceva tare. De uşile balconului. O altă durere îi răbufni de-a latul umerilor, de parc-ar fi fost înjunghiat cu o sută de pumnale, şi căzu rostogolindu-se pe podea înainte de a se opri, cu toţi muşchii vibrând. Lovitura ar fi ucis un om obişnuit.

„N-am timp pentru durere. N-am timp pentru durere. N-am timp pentru durere!”

Clipi şi scutură din cap, cu lumea pâcloasă şi întunecată în faţa ochilor. Orbise? Nu. Afară era întuneric. Se afla pe balconul de lemn; forţa loviturii îl aruncase prin uşi. Ceva cădea cu zgomot surd. Paşi grei. Cristalpurtătorul.

Szeth se ridică împleticindu-se şi privind ameţit. Sângele îi izvora din tâmplă şi Lumina de Furtună i se înălţa din piele, orbindu-i ochiul stâng. Lumina. Lumina avea să-l vindece, dacă era cu putinţă. Falca îi atârna, desprinsă. Ruptă? îşi scăpase Cristalsabia din mână.

În faţă i se mişcă o umbră masivă; armura Cristalpurtătorului pierduse destul de multă Lumină de Furtună şi mergea cu greutate. Dar se apropia.

Cu un strigăt, Szeth îngenunche şi îmbibă cu Lumină balconul de lemn, Ancorându-l de pământul de dedesubt. În jurul său, aerul îngheţă. Furtuna se dezlănţui, călătorindu-i prin braţe, către lemn. Ancoră balconul de jos, o dată şi încă o dată. Făcu a patra Ancorare când Gavilar păşi peste pragul acestuia. Balconul se clătină sub greutatea adăugată. Lemnul crăpă sub apăsare.

Cristalpurtătorul ezită.

Szeth Ancoră balconul de dedesubt pentru a cincea oară. Suporturile acestuia se sfărâmară şi se desprinse cu totul de clădire. În ciuda durerii din falca ruptă, Szeth ţipă când îşi folosi ultimul rest de Lumină de Furtună ca să se Ancoreze pe sine de peretele clădirii. Căzu într-o parte, trecând pe lângă Cristalpurtătorul şocat, apoi se izbi de perete şi se rostogoli.

Balconul se prăbuşi, cu regele privind năucit în sus când îi fugi de sub picioare. Căderea fu scurtă. Szeth privi cu un aer solemn – cu vederea încă înceţoşată şi cu un ochi încă orb – construcţia de lemn care se strivea de solul stâncos. Zidul palatului vibra, iar trosnetul lemnului sfărâmat reverberă de clădirile din jur.

Aflat încă pe zid, Szeth gemu, ridicându-se în picioare. Se simţea slăbit, îşi folosise Lumina de Furtună prea repede, forţându-şi prea tare corpul. Coborî împleticit pe perete şi se apropie de resturile balconului, abia reuşind să se ţină pe picioare.

Regele încă mai mişca. Cristalarmura ar fi trebuit să ofere protecţie în cazul unei asemenea căderi, dar o bucată mare de lemn însângerat era împlântată în coasta lui Gavilar, străpungându-l în locul de unde lipsea plăcuţa distrusă mai devreme de Szeth. Acesta îngenunche şi îi cercetă chipul schimonosit de durere. Trăsături puternice, bărbie pătrată, barbă neagră, vârstată cu alb, ochi de un verde-deschis izbitor. Gavilar Kholin.

— Mă... aşteptam... să vii, spuse regele, respirând întretăiat.

Szeth îşi duse mâna către platoşa lui şi trase de curelele care o fixau. Se desfăcură, şi el îndepărtă partea din faţă, scoţând la vedere nestematele din interior. Două erau strivite şi se întunecaseră cu desăvârşire. Trei continuau să strălucească. Amorţit, Szeth respiră adânc, absorbind Lumina.

Furtuna se dezlănţui iarăşi. Din obraz i se înălţă din nou Lumină, refăcându-i pielea şi oasele. Durerea era încă puternică; Lumina de Furtună nu vindeca instantaneu. Era nevoie de mai multe ore ca să-şi revină.

Regele tuşi.

— Poţi să-i spui... lui Thaidakar... că a făcut-o prea târziu...

— Nu ştiu despre cine vorbeşti, zise Szeth, ridicându-se, iar cuvintele îi sunară neclar din cauza fălcii rupte.

Îşi întinse mâna într-o parte şi îşi rechemă Cristalsabia. Regele se încruntă.

— Atunci cine...? Restares? Sadeas? Nu m-am gândit niciodată...

— Stăpânii mei sunt parshendii, spuse Szeth.

După zece bătăi de inimă, Sabia îi căzu în mână, umedă de ceaţă.

— Parshendii? N-are niciun sens.

Gavilar tuşi şi mâna îi tremură când şi-o duse la piept şi căută pe bâjbâite într-un buzunar. Scoase o mică sferă de cristal, aninată de un lănţişor.

— Trebuie să iei asta. Nu trebuie să ajungă la ei, adăugă părând uluit. Spune-i... spune-i fratelui meu... că trebuie să găsească cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat...

Gavilar încremeni.

Szeth ezită, apoi îngenunche şi luă sfera. Era stranie, nu semăna cu nimic din ceea ce mai văzuse până atunci. Deşi era complet întunecată, părea, cumva, să strălucească. Cu o lumină neagră.

„Parshendii?” spusese Gavilar. „N-are niciun sens.”

— Nimic nu mai are sens, şopti Szeth, păstrând sfera. Totul se destramă, îmi pare rău, rege al alethilor. Mă-ndoiesc că-ţi pasă de asta. Sau cel puţin acum nu-ţi mai pasă, spuse ridicându-se în picioare. Măcar tu n-o să fii silit să vezi lumea sfârşindu-se, cu noi toţi.

Cristalsabia regelui se materializa din ceaţă, zăngănind acum pe pietre, lângă trupul stăpânului ei mort. Valora o avere; în lupta oamenilor pentru dobândirea unei singure Cristalsăbii se prăbuşiseră regate întregi.

Din palat se auziră strigăte care dădeau alarma. Szeth trebuia să plece. Dar...

„Spune-i fratelui meu...”

Pentru poporul lui Szeth, dorinţa unui muribund era sacră. Luă mâna regelui, o afundă în sângele lui şi o folosi ca să scrie pe lemn: „Frate, trebuie să găseşti cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat.”

Szeth dispăru apoi în noapte. Lăsă în urmă Cristalsabia regelui; n-avea ce face cu ea. Îi ajungea blestemul celei pe care-o purta deja asupra lui.

PARTEA ÎNTÂI

DEASUPRA TĂCERII

KALADIN • SHALLAN

1 • CEL BINECUVÂNTAT DE FURTUNĂ

„M-aţi ucis. Ticăloşilor, m-aţi ucis! Cât soarele e încă fierbinte, îmi dau sufletul!”

 Culeasă în a cincea zi a săptămânii chach din luna betab a anului 1171, cu zece secunde înainte de moarte. Subiectul a fost un soldat ochi-întunecaţi, în vârstă de treizeci şi unu de ani. Proba e considerată discutabilă.

CINCI ANI MAI TÂRZIU

— O să mor, nu-i aşa? întrebă Cenn.

Veteranul ars de soare şi de vânt de lângă el se întoarse să-l studieze. Un veteran cu barba tunsă scurt, în părţi, firele negre de păr începuseră să fie înlocuite de cele cărunte.

„O să mor”, îşi zise Cenn, strângând în mână suliţa cu mânerul lucind, ud de sudoare. „O să mor. O, Părinte al Furtunii, o să mor...”

— Câţi ani ai, fiule? îl întrebă veteranul.

Cenn nu-şi amintea numele lui. Era greu să-ţi aduci aminte de ceva în timp ce priveai cealaltă armată aliniindu-se dincolo de câmpul de luptă stâncos. Alinierea aceea părea atât de paşnică. Ordonată, organizată. Purtătorii de suliţe scurte în primele rânduri, cei cu suliţe lungi şi cu javeline în spatele lor, arcaşii pe margini. Echipamentul suliţaşilor ochi-întunecaţi era identic cu al lui Cenn: vestă de piele şi o fustă lungă până la genunchi, tot din piele, cu o cască simplă de metal pe cap, plus o platoşă de acelaşi fel cu casca.

Mulţi ochi-luminoşi purtau armuri complete. Stăteau călare, fiecare cu garda lui de onoare îngrămădindu-i-se în jur, cu platoşe care străluceau, roşii sau de un verde intens. Oare printre ei se aflau şi Cristalpurtători? Luminlordul Amaram nu era Cristalpurtător. Oare vreunul din oamenii lui era? Ce se făcea Cenn dacă trebuia să lupte cu vreunul? Oamenii obişnuiţi nu puteau să omoare Cristalpurtători. Se întâmpla atât de rar, încât toate întâmplările de acest soi intrau în legendă.

„Se întâmplă cu adevărat”, se gândi, din ce în ce mai înspăimântat. Nu făceau instrucţie în tabără. Şi nici nu se antrenau pe câmp, agitând beţe. Era o luptă adevărată. Pus faţă-n faţă cu realitatea – cu inima bătându-i în piept ca un animal speriat – Cenn înţelese brusc că era laş. N-ar fi trebuit să-şi lase turmele! N-ar fi trebuit s-o facă niciodată...

— Fiule! repetă veteranul, cu voce fermă. Câţi ani ai?

— Cincisprezece, domnule.

— Şi care ţi-e numele?

— Cenn, domnule.

Omul bărbos, înalt cât un munte, dădu din cap.

— Eu sunt Dallet.

— Dallet, repetă Cenn, continuând să fixeze cu privirea cealaltă armată.

Erau atât de mulţi! Cu miile.

— O să mor, nu-i aşa?

Nu, răspunse Dallet cu o voce răguşită, dar asta avea, cumva, ceva liniştitor. O să-ţi fie foarte bine. Păstrează-ţi mintea limpede. Nu te răzleţi de grup.

— Dar n-am făcut instrucţie nici măcar trei luni!

Ar fi putut să jure că auzea zăngănitul îndepărtat al armurilor şi scuturilor duşmanului.

— Abia dacă ştiu cum să ţin suliţa. Părinte al Furtunii, sunt mort. Nu pot...

— Fiule, îl întrerupse Dallet, cu voce blândă, dar fermă.

Ridică o mână şi o puse pe umărul lui Cenn. Marginea scutului său mare, atârnat pe spate, reflecta lumina.

O să-ţi fie foarte bine.

— Cum poţi s-o ştii?

Cuvintele i se desprinseră de pe buze sunând a implorare.

— Pot, fiule, fiindcă faci parte din plutonul lui Kaladin Cel Binecuvântat de Furtună.

Ceilalţi ostaşi din apropiere dădură din cap, încuviinţând.

În spatele lor, alţii se aliniau – val după val – cu miile. Cenn se afla chiar în primele rânduri, cu plutonul lui Kaladin, alcătuit din vreo treizeci de oameni. De ce fusese mutat în alt pluton, în ultima clipă? Avea ceva de-a face cu politica taberei.

De ce se afla plutonul lui în prima linie, unde erau de obicei cele mai mari pierderi? Spaimospreni mărunţei – ca nişte globuri vâscoase, de culoare violet – începură să se înalţe din pământ şi să i se adune în jurul picioarelor. Într-o clipă de panică absolută, aproape că-şi scăpă suliţa, pregătindu-se s-o rupă la fugă. Mâna lui Dallet îi strânse mai tare umărul. Uitându-se în ochii lui plini de încredere, Cenn şovăi.

— Ai făcut pipi înainte de-a intra în formaţie? îl întrebă Dallet.

— N-am avut timp să...

— Du-te acum.

Aici?

— Altfel o să te trezeşti în toiul luptei că-ţi curge pe picior în jos, abătându-ţi atenţia, poate c-o să şi mori din pricina asta. Fă-o.

Stânjenit, Cenn îi întinse suliţa şi se uşură peste pietre. Când termină, aruncă priviri scurte către cei din jur. Niciunul dintre soldaţii lui Kaladin nu-l privea de sus, rânjind. Stăteau cu toţii neclintiţi, cu scuturile pe spate, ţinându-şi suliţele alături.

Armata duşmană aproape că terminase. Câmpul dintre cele două tabere era golaş, o întindere de rocă netedă, incredibil de plană şi de uniformă, întreruptă doar pe alocuri de câte un mugur-de-stâncă. Ar fi fost o păşune bună. Vântul cald îi sufla lui Cenn în faţă, îmbibat de mirosul de umezeală al furtunii puternice din noaptea trecută.

— Dallet! strigă o voce.

Croindu-şi drum printre soldaţi, înainta spre ei un bărbat având în mână o suliţă scurtă, cu două teci din piele pentru cuţite înfăşurate în jurul cozii acesteia. Nou-venitul era un tânăr – având poate cu patru ani mai mult decât cei cincisprezece ai lui Cenn –, dar era cu câteva degete mai înalt chiar şi decât Dallet. Purta obişnuitul echipament din piele al suliţaşilor, pe sub care avea însă o pereche de pantaloni de culoare închisă. Aşa ceva n-ar fi trebuit să-i fie îngăduit.

Părul lui negru de alethi se ondula, ajungându-i până la umeri. Avea şi noduri de şnur alb pe umerii vestei – însemnele unui comandant de pluton.

Cei treizeci de oameni din jurul lui Cenn luară poziţie de drepţi, înălţându-şi suliţele într-un salut. „Ăsta e Kaladin Cel Binecuvântat de Furtună?” se întrebă Cenn, nevenindu-i să creadă. „Tânărul ăsta?”

— Dallet, o s-avem în curând un recrut nou, spuse Kaladin, cu o voce puternică. Vreau ca tu să...

Vocea i se stinse când îl observă pe Cenn.

— A sosit aici acum câteva minute, domnule, zâmbi Dallet. L-am pregătit.

— Bine lucrat, zise Kaladin. Am plătit bani frumoşi ca să-l iau pe băiatul ăsta de la Gare. Omul ăla e atât de nepriceput încât dac-ar lupta de partea duşmanului ar fi tot una.

„Ce?” se întrebă Cenn. „De ce-ar plăti cineva ca să mă ia pe mine?”

— Ce zici de câmpul de luptă? întrebă Kaladin.

Mai mulţi suliţaşi din jur cercetau din priviri stâncile cu câte-o mână ridicată ca să se apare de soare.

— Adâncitura aia dintre cei doi bolovani aflaţi în capătul din dreapta? întrebă Dallet.

Kaladin clătină din cap.

— Locul e prea bolovănos.

— Da. S-ar putea să fie. Dar dealul scund de-acolo? E destul de departe ca să nu fim doborâţi în primul val şi destul de aproape ca să nu înaintăm.

Cenn nu vedea la ce se uitau, dar Kaladin dădu din cap.

— Arată bine.

— Voi ăştialalţi, mocofanilor, aţi auzit? strigă Dallet. Oamenii îşi înălţară suliţele.

— Stai cu-un ochi pe băiatul nou, Dallet, spuse Kaladin. N-o să cunoască semnele.

— Bineînţeles, zâmbi Dallet.

Zâmbea! Cum putea să zâmbească? Armata duşmană sufla în corni. Oare asta-nsemna că erau gata? Deşi abia se uşurase, Cenn îşi simţi urina prelingându-i-se în josul piciorului.

— Fiţi tari, spuse Kaladin, apoi alergă de-a lungul primei linii ca să stea de vorbă cu următorul comandant de pluton.

În spatele lui Cenn şi al celorlalţi, rândurile de oşteni continuau să se înmulţească. Arcaşi de pe flancuri se pregăteau să tragă.

— Nu-ţi face griji, fiule, zise Dallet. O să scăpăm cu bine. Kaladin, comandantul nostru, e norocos.

Celălalt oştean care stătea lângă Cenn dădu din cap. Era un veden înalt şi deşirat, cu părul negru şi pielea bronzată, mai închisă la culoare decât a alethilor. De ce lupta într-o oaste de-a lor?

— Aşa e. Kaladin e binecuvântat de furtună, fără nicio îndoială. În ultima luptă am pierdut doar... cât, un singur om?

— Dar cineva a murit totuşi, spuse Cenn.

Dallet ridică din umeri.

— Oamenii mor întotdeauna. Plutonul nostru are cele mai puţine pierderi. O să vezi.

Kaladin termină de vorbit cu celălalt comandant şi se întoarse în fugă la oamenii lui. Era înarmat cu o suliţă scurtă – menită să fie ţinută cu o singură mână, scutul fiind purtat în cealaltă –, însă aceasta era, totuşi, cu o palmă mai lungă decât ale celorlalţi.

— Pregătiţi-vă, băieţi! strigă Dallet.

Spre deosebire de restul comandanţilor, Kaladin nu intră în rând cu oştenii, ci rămase în faţa lor.

Bărbaţii din jurul lui Cenn îşi frecară tălpile de pământ, aţâţaţi. Sunetul se repetă, răspândindu-se printre rândurile imensei oştiri, când neclintirea fu înlocuită de nerăbdare. Sute de picioare târşindu-se, scuturi lovite cu palmele, catarame zăngănind.

Kaladin rămase nemişcat, fixând cu privirea cealaltă armată.

— Calm, băieţi, spuse fără să se-ntoarcă.

Prin spatele lor trecu călare un ofiţer cu ochi-luminoşi.

— Fiţi gata de luptă! Le vreau sângele, băieţi. Luptaţi şi ucideţi!

— Calm, repetă Kaladin, după ce ofiţerul se îndepărtase.

— Fii gata s-o iei la fugă, îi spuse Dallet lui Cenn.

— Să fug? Dar am fost instruiţi să mărşăluim în formaţie! Să rămânem în rând!

— Sigur, zise Dallet. Dar cei mai mulţi oameni n-au făcut mai multă instrucţie decât tine. Cei care ştiu să lupte ajung până la urmă pe Câmpiile Sfărâmate, să se bată cu parshendii. Kaladin încearcă să ne pregătească pentru a putea merge acolo, să luptăm pentru rege.

Arătă cu o mişcare a capului în lungul şirului.

— Mai toţi cei de-aici vor rupe rândurile şi vor ataca; ochi-luminoşii nu-s comandanţi destul de buni ca să-i poată ţine în formaţie. Aşa că rămâi lângă noi şi aleargă.

— Ar trebui să-mi scot scutul?

În jurul cetei lor, ceilalţi oşteni îşi dădeau scuturile jos din spate. Dar oamenii lui Kaladin nu se atinseră de ele.

Înainte de a apuca Dallet să-i răspundă, în spatele lor sună un corn.

— Daţi-i drumul! strigă Dallet.

Cenn n-avu de ales. Întreaga armată se puse în mişcare, în zgomotul cizmelor în marş. Aşa cum prezisese Dallet nu înaintară prea mult în ordine. Unii începură să strige şi alţii le continuară urletele. Ochi-luminoşii le ordonau să meargă, s-alerge, să lupte. Rândurile se rupseră.

Imediat după aceea, ceata lui Kaladin o luă înainte, alergând cu toată viteza. Cenn se strădui din răsputeri să ţină pasul, cuprins de panică şi de groază. Terenul nu era atât de neted cum păruse, şi fu cât pe ce să se-mpiedice de un mugur-de-stâncă ascuns, cu lujerii retraşi în carapace.

Îşi regăsi echilibrul şi continuă s-alerge, cu suliţa într-o mână şi cu scutul lovindu-l peste spate. Şi armata din depărtare se mişca, şi soldaţii aceia alergau pe câmp. Nu exista nicio asemănare cu vreo formaţie de luptă sau cu înaintarea în rânduri ordonate. Realitatea nu semăna cu nimic din tot ce li se spusese la instrucţie.

Cenn nici măcar n-avea habar cine era duşmanul. Un stăpânitor de pământuri intrase pe teritoriul Luminlordului Amaram – aflat, în fond, sub stăpânirea înaltului Prinţ Sadeas. Era o încăierare de graniţă, iar Cenn credea că se băteau cu alt principat alethi. Ce rost avea să se lupte între ei? Probabil că regele ar fi putut pune capăt luptelor, dar el era pe Câmpiile Sfărâmate, dornic să răzbune asasinarea tatălui său, Gavilar, mort cu cinci ani în urmă.

Duşmanul avea o groază de arcaşi. Panica lui Cenn ajunse la culme când primul val de săgeţi se avântă în aer. Se împletici iarăşi, dorindu-şi cu disperare să-şi scoată scutul, însă Dallet îl prinse de braţ şi-l smuci, făcându-l să înainteze.

Sute de săgeţi despicară văzduhul, întunecând soarele. Traseră cu arcurile şi căzură ca nişte ţipari de văzduh asupra prăzii. Oştenii lui Amaram îşi înălţară scuturile. Dar nu şi oamenii lui Kaladin. Ei nu se atinseră de scuturi.

Cenn ţipă.

Şi săgeţile loviră în mijlocul armatei lui Amaram, în spatele lui. Cenn se uită peste umăr, încă alergând. Săgeţile cădeau în spatele lui. Soldaţii ţipau şi săgeţile se frângeau de scuturi; numai câteva, răzleţite, ajunseră în rândurile din faţă.

— De ce? strigă el către Dallet. De unde-ai ştiut?

— Trimit săgeţile acolo unde e înghesuiala mai mare, răspunse bărbatul masiv. Acolo unde au mai multe şanse să se-nfigă într-un trup.

Şi alte grupuri din avangardă îşi lăsară scuturile în jos, dar cei mai mulţi continuau să alerge, stângaci, cu scuturile înclinate către cer, temându-se de nişte săgeţi care n-aveau să-i nimerească. Asta-i încetinea şi riscau să fie călcaţi în picioare de cei din spatele lor, care erau loviţi. Cenn simţea totuşi nevoia să-şi înalţe scutul; s-alerge fără el părea o greşeală atât de mare!

A doua rafală căzu, iar oamenii urlară de durere. Oamenii lui Kaladin se apropiau cu iuţeală de duşmani, iar unii dintre ei mureau, nimeriţi de arcaşii lui Amaram. Cenn îi auzea pe soldaţii din tabăra opusă scoţând strigăte de luptă, reuşea să le desluşească feţele. Plutonul lui se opri brusc, într-un grup compact. Ajunseseră la movila aleasă mai înainte de Kaladin şi Dallet.

Acesta din urmă îl înşfacă pe Cenn şi-l împinse chiar în centrul formaţiei. Oamenii lui Kaladin îşi lăsară suliţele în jos şi-şi desprinseră scuturile când duşmanul se năpusti asupra lor. Soldaţii care-i atacau nu alcătuiau niciun fel de formaţie ordonată; cei cu suliţe lungi nu rămâneau în spatele celor cu suliţe scurte. Alergau pur şi simplu înainte, strigând cu furie.

Cenn se strădui să-şi desprindă scutul din spate. Cele două tabere intrară în luptă şi zăngănitul suliţelor se înălţă în aer. Un grup de suliţaşi duşmani năvăli asupra oamenilor lui Kaladin, probabil râvnind să ia în stăpânire acea movilă. Cele trei duzini de atacatori luptau ţinându-se oarecum laolaltă, dar nu într-o formaţie atât de compactă ca plutonul lui Kaladin.

Duşmanii păreau hotărâţi din tot sufletul să cucerească locul: zbierau cu furie, atacând formaţia lui Kaladin. Aceasta nu-şi rupse rândurile, apărându-l pe Cenn ca şi cum el ar fi fost unul dintre ochi-luminoşi, iar ei garda lui de onoare. Cele două forţe se ciocniră cu zgomot de metal şi de lemn sfărâmat, cu scuturile izbindu-se unul de altul. Cenn se retrase, ghemuindu-se.

Totul se termină în câteva clipe. Duşmanii se retraseră, lăsând în urmă, pe piatră, doi morţi. Plutonul lui Kaladin nu pierduse pe nimeni. Îşi păstră formaţia compactă, în formă de V, deşi un bărbat se retrăsese, scoţând un bandaj ca să-şi înfăşoare o rană de la coapsă. Ceilalţi se apropiară ca să umple golul. Rănitul era mătăhălos, cu braţe groase; înjura, dar rana nu părea gravă. O clipă mai târziu, era în picioare, dar nu se întoarse la locul său. Trecu într-unul dintre capetele V-ului, unde era mai ferit.

Câmpul de luptă se preschimbase în haos. Cele două armate se amestecaseră, fiind greu să le mai deosebeşti; zăngăneli, scrâşnete şi ţipete se învolburau în aer. Multe plutoane se risipiseră, cu oamenii alergând de la o înfruntare la alta. Se mişcau de parcă ar fi fost vânători, în grupuri de câte trei sau patru, în căutarea duşmanilor singuratici, asupra cărora se năpusteau cu brutalitate.

Plutonul lui Kaladin îşi apăra terenul, intrând în luptă numai cu grupurile de duşmani care se apropiau prea mult. Aşa se purta, de fapt, o bătălie? La instrucţie, Cenn fusese învăţat să lupte într-o formaţie alcătuită din şiruri lungi de oameni, umăr la umăr. Nu într-o astfel de învălmăşeală nebunească, într-un astfel de iad brutal. De ce nu rămâneau mai mulţi în formaţie?

„Toţi soldaţii adevăraţi au plecat”, îşi zise Cenn. „S-au dus să lupte într-o bătălie adevărată, pe Câmpiile Sfărâmate. Nu e de mirare că acolo vrea Kaladin să-şi ducă oamenii.”

Loviturile de suliţă fulgerau din toate părţile; era greu să deosebeşti prietenii de duşmani, în ciuda blazoanelor de pe platoşe şi a scuturilor de culori diferite. Lupta se purta între sute de grupuri mici, ca şi cum s-ar fi dezlănţuit, în acelaşi timp, o mie de războaie diferite.

După primele câteva înfruntări, Dallet îl luă pe Cenn de umăr şi-l aşeză în formaţie, chiar la baza V-ului. Însă el oricum nu era bun de nimic. Când intrau în luptă cu un grup inamic, tot ce învăţase la instrucţie îi zbura din minte. Era nevoie să-şi adune toate puterile ca să rămână pur şi simplu pe loc, cu suliţa îndreptată în afară, străduindu-se să pară fioros.

Pentru aproape o oră, oamenii lui Kaladin rămaseră pe poziţia de pe dealul lor scund, luptând în grup, umăr la umăr. Kaladin îşi părăsea adesea locul din frunte, repezindu-se în dreapta şi-n stânga şi lovindu-şi suliţa de scut într-un ritm straniu.

„Astea sunt semnalele”, înţelese Cenn când văzu ceata abandonând formaţia în V şi aşezându-se sub formă de inel. Cu toate urletele muribunzilor şi cu miile de oameni care strigau unii la alţii, era aproape imposibil să distingi vocea unui singur om. Dar dangătul pătrunzător al suliţei lovite de scutul metalic al lui Kaladin se auzea limpede. De fiecare dată când îşi modificau formaţia, Dallet îl înşfăca pe Cenn de umăr, conducându-l.

Oamenii lui Kaladin nu vânau duşmani răzleţiţi. Rămâneau în defensivă. Şi, cu toate că mai mulţi dintre ei se aleseră cu câte-o rană, niciunul nu căzu. Plutonul lor era prea intimidant pentru grupurile mai mici, iar unităţile mai mari se retrăgeau după câteva schimburi de lovituri, plecând în căutarea unor duşmani mai uşor de doborât.

În cele din urmă, ceva se schimbă. Kaladin se răsuci, urmărind curgerea luptei cu agerimea ochilor săi căprui. Îşi înălţă suliţa şi o lovi de scut într-un ritm rapid, pe care nu-l mai folosise până atunci. Dallet îl înhaţă de Cenn de umăr şi-l îndepărtă de micul deal. De ce-l părăseau?

Chiar în clipa aceea, grosul forţelor lui Amaram se destrămă, iar oamenii se împrăştiară. De unde stătuse, Cenn nu-şi dăduse seama cât de lipsită de intensitate fusese lupta din sectorul lor. Retrăgându-se, trecură pe lângă mai mulţi răniţi şi muribunzi, iar lui i se făcu greaţă. Oamenii erau spintecaţi, cu maţele revărsându-li-se.

Dar n-avea timp să se-ngrozească. Retragerea se transformă curând într-o fugă în debandadă. Dallet înjură, iar Kaladin bătu din nou în scut. Grupul îşi schimbă direcţia, îndreptându-se spre est. Cenn văzu că acolo se menţinea pe poziţie un grup mai mare de oşteni de-ai lui Amaram.

Însă duşmanul văzuse rândurile rupându-se şi căpătase curaj. Dădea năvală în grupuri, ca nişte toporcopoi sălbatici la vânătoare de porci răzleţiţi. Înainte de a apuca să traverseze jumătate din câmpul plin de morţi şi muribunzi, un grup mare de duşmani tăie calea oamenilor lui Kaladin. El bătu fără tragere de inimă în scut; ceata încetini.

Cenn îşi simţi inima bătând din ce în ce mai repede. În apropierea lor, era nimicit un alt pluton din armata lui Amaram: ţipând şi încercând să scape cu fuga, oamenii se împleticeau şi cădeau. Folosindu-şi suliţele ca pe nişte frigări, duşmanii îi omorau pe cei căzuţi de parcă ar fi fost cremlingi.

Oamenii lui Kaladin se ciocniră cu duşmanii în trosnet de suliţe izbite de scuturi. Se îmbrânceau unii pe alţii din toate părţile şi Cenn se trezi răsucit în loc. Învălmăşeala de prieteni şi duşmani, de muribunzi şi de ucigaşi îl copleşi. Atât de mulţi oameni alergau în atât de multe direcţii!

Intră în panică şi o rupse la fugă, în căutarea unui loc sigur. Un grup de ostaşi din apropiere purta uniforme alethi. Plutonul lui Kaladin. Alergă spre ei, dar câţiva se întoarseră cu faţa către el şi se îngrozi când îşi dădu seama că nu-i recunoştea. Nu era plutonul lui Kaladin, ci un mic grup de soldaţi necunoscuţi, rămaşi într-un şir dezordonat, întrerupt. Răniţi şi înspăimântaţi, se împrăştiară imediat ce se apropie un pluton din cealaltă tabără.

Cenn îngheţă, cu suliţa într-o mână asudată. Soldaţii duşmani atacau, venind drept spre ei. Instinctul îl îndemna să fugă, însă văzuse atât de mulţi oameni doborâţi rând pe rând! Trebuia să rămână pe loc! Trebuia să-i înfrunte! Nu putea să fugă, nu putea...

Scoase un strigăt, repezindu-şi suliţa către oşteanul din frunte. Omul i-o împinse nepăsător într-o parte cu scutul, apoi îi înfipse în coapsa lui propria suliţă scurtă. Durerea era arzătoare, atât de arzătoare încât, prin comparaţie, sângele care-i ţâşnea din picior părea rece. I se tăie răsuflarea.

Soldatul îşi smulse arma. Cenn se retrase împleticindu-se, scăpându-şi suliţa şi scutul. Căzu pe pământul stâncos, împroşcând sângele altcuiva. Duşmanul, o siluetă ameninţătoare profilată pe cerul albastru, îşi înălţă din nou suliţa, gata s-o înfigă în inima lui Cenn.

Şi-atunci, el fu acolo.

Comandantul plutonului. Cel Binecuvântat de Furtună. Suliţa lui Kaladin apăru ca din pământ, abătând în ultima clipă lovitura care l-ar fi ucis pe Cenn. Kaladin se aşeză în faţa lui, singur, înfruntând şase suliţaşi. Nu se clinti. Atacă.

Se întâmplă atât de repede. Cu o mişcare largă, îl trânti la pământ pe bărbatul care-l înjunghiase pe Cenn. În timp ce acesta se prăbuşea, el îşi duse mâna spre tecile de cuţit prinse de suliţă şi scoase unul cu o zvâcnire. Braţul se avântă şi cuţitul fulgeră prin aer, înfigându-se în coapsa unui al doilea duşman. Bărbatul lovit căzu în genunchi, urlând.

Al treilea bărbat încremeni, cu ochii la însoţitorii lui căzuţi.

Kaladin îşi făcu loc pe lângă un rănit din tabăra opusă şi-şi împlântă suliţa în pântecul unui al treilea om. Al patrulea căzu cu un cuţit în ochi. Când aruncase Kaladin cuţitul ăla? Se învârti între ultimii doi, cu suliţa mânuită ca o bâtă mişcându-i-se atât de repede încât contururile îi păreau neclare. Pentru o clipă, Cenn avu impresia că vedea ceva în jurul comandantului de pluton. O răsucire a aerului, ca şi cum vântul ar fi devenit vizibil.

„Am pierdut o groază de sânge. Curge atât de repede...” Kaladin se roti, doborându-i pe cei care-l atacau din lateral, şi ultimii doi suliţaşi se prăbuşiră cu bolboroseli pe care Cenn le luă drept semne ale surprinderii. Toţi duşmanii odată doborâţi, Kaladin se întoarse şi îngenunche lângă el. Îşi lăsă suliţa jos, scoase din buzunar o fâşie de pânză albă şi o înfăşură, cu pricepere, strâns în jurul piciorului tânărului. O făcea cu uşurinţa cuiva care mai bandajase zeci de răni.

— Aveţi grijă, domnule Kaladin! spuse Cenn, arătând către unul dintre soldaţii răniţi de comandant.

Duşmanul se ţinea de picior şi se ridica împleticindu-se. Însă, o clipă mai târziu, uriaşul Dallet era acolo, împingându-l cu scutul. Nu-l ucise pe rănit, ci îl lăsă să plece, neînarmat, clătinându-se.

Sosi şi restul plutonului şi se aşeză, ca un inel, în jurul lui Kaladin, Dallet şi Cenn. Comandantul se ridică în picioare, săltându-şi suliţa la înălţimea umărului, iar Dallet îi înapoie cuţitele pe care le scosese din trupurile duşmanilor căzuţi.

— M-ai speriat, spuse Dallet. Când ai luat-o la fugă.

— Ştiam c-o să mă urmaţi, răspunse Kaladin. Înălţaţi steagul roşu. Cyn, Korater, voi vă retrageţi, cu băiatul. Dallet, rezistaţi aici. Soldaţii lui Amaram se revarsă spre noi. O să fiţi curând în siguranţă.

— Şi Domnia Ta? întrebă Dallet.

Kaladin cuprinse cu privirea câmpul de luptă. Rândurile duşmanilor se desfăcuseră, făcând loc unui bărbat pe un cal alb, rotind o ghioagă înspăimântătoare. Purta o armură argintie completă, lustruită, strălucitoare.

— Un Cristalpurtător, spuse Cenn.

— Nu, pufni Dallet, slavă Părintelui Furtunii. Nu e decât un ofiţer ochi-luminoşi. Cristalpurtătorii sunt mult prea preţioşi ca să-şi irosească forţele într-o încăierare măruntă, de hotar.

Kaladin se uita la ochi-luminoşi, clocotind de ură. Aceeaşi ură pe care-o dădea la iveală tatăl lui Cenn când venea vorba de hoţii de chulli sau cu aceea pe care-o arăta mama lui când o pomenea cineva pe Kusirim, care fugise cu fiul cizmarului.

— Domnia Ta? întrebă şovăitor Dallet.

— Grupele Doi şi Trei, în formaţie-cleşte. O să detronăm un luminlord.

— Eşti sigur că e înţelept, Domnia Ta? Avem răniţi.

Kaladin se-ntoarse spre el.

— E unul dintre ofiţerii lui Hallaw. Ar putea fi chiar el.

— N-ai de unde şti, Domnia Ta.

— Oricum, e comandantul unui batalion. Dacă ucidem un ofiţer de rang atât de înalt, ne vom afla fără-ndoială cu toţii în următorul grup trimis pe Câmpiile Sfărâmate. Îl atacăm, zise şi privirea i se pierdu în depărtare. Imaginează-ţi, Dallet. Soldaţi adevăraţi. O tabără de război disciplinată şi ochi-luminoşi integri. Un loc unde lupta noastră o să-nsemne ceva.

Dallet oftă, dar dădu din cap. Kaladin îşi flutură mâna către un grup de soldaţi de-ai săi; apoi traversară cu toţii câmpul în fugă. Un grup mai mic, din care făcea parte şi Dallet, rămase în urmă, cu răniţii. Unul dintre aceştia – un bărbat zvelt, cu părul negru, de alethi, împestriţat de o mână de fire blonde, semn că avea ceva sânge străin – scoase din buzunar o panglică lungă şi roşie şi şi-o legă de suliţă. Apoi îşi înălţă arma, lăsând panglica să fluture în vânt.

— Aşa chemăm curierii să ne ia răniţii pe de câmpul de luptă, îl lămuri Dallet pe Cenn. O să te scoatem de-aici în curând. Ai fost curajos când i-ai înfruntat pe cei şase.

— Fuga mi s-a părut o prostie, spuse Cenn, încercând să-şi abată atenţia de la piciorul care-i zvâcnea. Cu atâţia răniţi pe câmp, cum să ne treacă prin minte că vor veni curierii tocmai la noi?

— Kaladin, comandantul plutonului nostru, îi mituieşte, răspunse Dallet. De obicei nu-i iau decât pe ochi-luminoşi. Comandantul îşi dă aproape tot câştigul ca mită.

— Plutonul ăsta e altfel, zise Cenn, slăbit.

— Ţi-am spus.

— Nu datorită norocului. Mulţumită instrucţiei.

— Asta numai în parte. Mai e un motiv: noi ştim că, dac-o să fim răniţi, Kaladin o să ne ia de pe câmpul de luptă.

Tăcu şi se uită peste umăr. Aşa cum prezisese Kaladin, grosul armatei lui Amaram se întorcea, recuperând terenul pierdut.

Ofiţerul ochi-luminoşi din tabăra adversă despre care vorbiseră mai înainte continua să înainteze călare, lovind cu ghioaga în toate părţile, cu toată puterea. Un grup din garda lui de onoare se desprinse, intrând în luptă cu oamenii lui Kaladin. Ofiţerul ochi-luminoşi îşi întoarse calul. Purta un coif deschis în faţă, cu părţile laterale înclinate şi cu un panaş bogat în vârf. Cenn nu-i putea vedea culoarea ochilor, dar trebuiau să fie albaştri sau verzi, sau poate galbeni, sau de un cenuşiu deschis. Era un luminlord, ales prin naştere de Heralzi şi însemnat ca să se ştie că era menit să conducă.

Se uita, apatic, la cei care luptau în apropiere. Apoi unul dintre cuţitele lui Kaladin îl nimeri în ochiul drept.

Luminlordul ţipă şi căzu pe spate, alunecând din şa în vreme ce Kaladin reuşea cumva să se strecoare printre liniile luptătorilor, sărind asupra lui, cu suliţa ridicată.

— Da, asta e, în parte, datorită instrucţiei, continuă Dallet, clătinând din cap. Dar mai ales datorită lui. Omul ăsta luptă ca o furtună şi gândeşte de două ori mai repede decât alţii. Felul în care se mişcă uneori...

— Mi-a bandajat rana, spuse Cenn, dându-şi seama că, din cauza pierderii de sânge, începea să vorbească aiurea.

Ce rost era să scoată în evidenţă bandajarea unui picior? Era ceva simplu.

Dallet se mulţumi să dea din cap.

— Ştie o mulţime de lucruri despre răni. Şi poate şi să citească glifele. Pentru un simplu suliţaş ochi-întunecaţi, comandantul nostru e un bărbat straniu.

Se întoarse spre Cenn.

— Dar tu ar trebui să-ţi păstrezi puterile, fiule. Şefului n-o să-i placă dac-o să te pierdem, nu după cât de mult a plătit ca să te ia.

— De ce? întrebă Cenn.

Pe câmpul de luptă, zgomotele se stingeau treptat, pe măsură ce ţipetele muribunzilor erau tot mai răguşite. Aproape toţi cei din jur le erau aliaţi, dar Dallet continua să-şi rotească privirile cu atenţie, asigurându-se că niciun duşman n-avea de gând să-i atace pe răniţii lui Kaladin.

— De ce, Dallet? repetă Cenn, simţind că trebuia să afle neapărat. De ce-a vrut să mă aducă în ceata asta? De ce pe mine?

Celălalt clătină din cap.

— Pur şi simplu aşa e el. Nu poate suferi gândul că nişte băieţi tineri, care nici măcar n-au fost instruiţi ca lumea, sunt trimişi la luptă. Din când în când, pune mâna pe câte unul şi-l ia în ceata lui. Vreo cinci-şase oameni de-ai noştri au fost cândva ca tine, spuse Dallet, iar privirea i se pierdu în gol. Cred că-i aduceţi cu toţii aminte de cineva.

Cenn îşi privi piciorul. Durerospreni – ca nişte mâini portocalii minuscule, cu degete prea lungi – i se târau împrejur, atraşi de suferinţa lui. Începeau să-i întoarcă spatele, grăbindu-se să se împrăştie în toate direcţiile, în căutarea altor răniţi. Durerea i se domolea, piciorul – de fapt, tot trupul – începea să-i amorţească.

Se lăsă pe spate, fixând cerul cu privirea. Auzea un tunet îndepărtat. Ceea ce era ciudat. Nu se vedea niciun nor.

Dallet înjură.

Scos brusc din apatia lui, Cenn se răsuci. Un cal mare, negru, galopa drept către ei, purtând un călăreţ într-o armură sclipitoare, care părea să radieze lumină. Armura n-avea nicio îmbinare – dedesubt nu erau zale, doar plăcuţe mai mici, într-o suprapunere incredibil de complicată. Bărbatul purta un coif simplu, întreg, iar platoşa era aurită. Ţinea într-o mână o sabie imensă, cât el de lungă. Nu era simplă şi dreaptă, ci se curba, având muchia neascuţită plină de ridicături ca nişte valuri. Era gravată pe toată lungimea.

O armă frumoasă. Ca o operă de artă. Cenn nu mai văzuse niciodată un Cristalpurtător, dar ştiu imediat că asta era. Cum putuse să ia un simplu ochi-luminoşi în armură drept una dintre acele făpturi maiestoase?

Oare Dallet nu spusese că pe câmpul lor de luptă n-avea să fie niciun Cristalpurtător? În clipa aceea, veteranul se grăbi să se salte în picioare, ordonându-i grupului său să intre în formaţie. Cenn rămase locului, acolo unde se afla. Cu rana lui, nu putea să se ridice.

Se simţea atât de slăbit... Cât sânge pierduse? Abia dacă mai era în stare să gândească.

Oricum, nu putea să lupte. Cu aşa ceva nu te luptai. Soarele strălucea, reflectat de armură. Şi sabia aceea, superbă, complicată, sinuoasă. Era ca şi cum... ca şi cum Atotputernicul însuşi s-ar fi întrupat ca să străbată câmpul de luptă.

Şi de ce-ar fi vrut cineva să se lupte cu Atotputernicul?

Cenn închise ochii.

2 • NU MAI EXISTĂ ONOARE

„Zece ordine. Cândva m-ai iubit. De ce ne-ai părăsit, Atotputernicule? Frântură din sufletul meu, unde-ai plecat?”

 Culeasă în a doua zi din kakash, în anul 1171, cu cinci secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o femeie ochi-luminoşi, în al treilea deceniu al vieţii sale.

OPT LUNI MAI TÂRZIU

Stomacul lui Kaladin chiorăia când întinse mâna printre gratii şi primi castronul cu zeamă lungă. Îl trase înapoi – era un castron mic, mai degrabă o cană –, îl adulmecă şi se strâmbă în timp ce căruţa cu gratii se punea din nou în mişcare. Zeama noroioasă, cenuşie, era din grăunţe de tallew fierte prea tare şi prin ea pluteau bucăţi întărite din mâncarea de ieri.

Oricât de scârbos ar fi arătat, n-avea să primească altceva, aşa că se apucă să mănânce, cu picioarele atârnându-i printre gratii, privind peisajul care-i defila prin faţa ochilor. Ceilalţi sclavi din cuşcă îşi ţineau castroanele cu degete încleştate, apărându-le, de teamă că altcineva le-ar fi putut fura. În prima zi, unul încercase să fure mâncarea lui Kaladin. El aproape că-i rupsese braţul. De atunci se ţineau cu toţii deoparte.

Lui îi convenea de minune.

Lua mâncarea cu degetele, fără să se sinchisească de murdărie. Trecuseră câteva luni de când n-o mai observa. Nu-i plăcea că se simţea stăpânit de aceeaşi paranoia pe care nu şi-o ascundeau ceilalţi. Cum altfel ar fi putut să fie, după opt luni de bătăi, lipsuri şi brutalitate?

Se strădui să-şi alunge spaimele. Nu voia s-ajungă ca ei. Deşi renunţase la orice altceva – deşi i se luase totul, deşi nu mai spera să evadeze. Însă avea să păstreze ceva, un singur lucru. Era sclav. Dar nu trebuia să gândească precum sclavii.

Termină repede zeama. În apropierea lui, un alt sclav începu să tuşească încet. Erau zece, bărbaţi cu toţii, murdari, cu bărbi încâlcite. Se aflau într-una din cele trei căruţe ale caravanei care străbătea Dealurile Nerevendicate.

Soarele ardea la orizont, roşu-alburiu, aidoma celei mai încinse părţi din focul unui fierar. Lumina norii din jur cu stropi de culoare, ca o vopsea aruncată neglijent pe pânză. Acoperite cu iarbă înaltă, monoton de verde, dealurile păreau fără sfârşit. Pe o movilă din apropiere, în jurul plantelor zbura o siluetă măruntă, dansând ca o insectă, în fâlfâit de aripi. Era de o formă incertă, vag translucidă. Vântsprenii erau spirite răutăcioase, înclinate să rămână acolo unde nu erau dorite. Speră că acela se plictisise şi pleca, dar, când încercă să-şi scuture resturile de zeamă din castronul de lemn, se pomeni cu el lovindu-l peste degete.

Vântsprenul râse, zburând cu iuţeală împrejurul lui – nimic altceva decât o panglică informă de lumină. El înjură şi-şi smuci castronul. Vântsprenii făceau uneori astfel de pozne. Kaladin trase de castron cu toată puterea şi izbuti în cele din urmă să-l elibereze.

Bombăni şi-l aruncă într-un alt sclav. Omul se grăbi să lingă rămăşiţele.

— Hei, şopti o voce.

Kaladin se uită într-o parte. Un sclav cu piele întunecată şi păr încâlcit se apropia încet, cu sfială, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie întâmpinat cu furie.

— Nu eşti ca toţi ceilalţi.

Privirea ochilor negri ai sclavului se ridică spre fruntea lui Kaladin, care purta trei semne. Primele două alcătuiau o pereche de glife cu care se alesese cu opt luni în urmă, în ultima lui zi din armata lui Amaram. Pe al treilea îl avea de puţină vreme, de la ultimul său stăpân. Era glifa shash. Periculos.

Sclavul îşi ţinea o mână ascunsă în spatele zdrenţelor care-l acopereau. Un cuţit? Nu, era ridicol. Niciun sclav n-ar fi putut ascunde o armă; nimeni n-ar fi putut dosi nimic mai mult decât frunzele ascunse în centura lui Kaladin. Însă vechile instincte nu se lăsau izgonite cu uşurinţă, aşa că el rămase cu ochii la mâna aceea.

— Am auzit paznicii vorbind, continuă bărbatul, târşâindu-şi picioarele mai aproape; avea un tic – clipea prea des. Spuneau c-ai încercat să evadezi. Că ai evadat.

Kaladin nu-i răspunse.

— Uite ce e, spuse sclavul, scoţându-şi de sub zdrenţe mâna în care-şi ţinea castronul cu zeamă. Era pe jumătate plin. Ia-mă cu tine data viitoare, şopti. O să-ţi dau asta. Jumătate din mâncarea mea, până când fugim. Te rog.

Vorbind, atrase câţiva foamespreni. Semănau cu nişte muşte cafenii care-i zburau cu mare iuţeală în jurul capului – aproape prea mici ca să-i poţi vedea.

Kaladin îi întoarse spatele, îndreptându-şi privirea către dealurile nesfârşite, cu ierburile lor în necontenită mişcare.

— Ei? întrebă sclavul.

— Eşti idiot. Dacă mi-ai da jumătate din mâncarea ta, ai fi prea slăbit ca să poţi fugi cu mine dac-aş evada din nou. Ceea ce n-o să fac. Nu merge.

— Dar...

— Au fost zece, şopti Kaladin. Zece încercări de evadare în opt luni, fugind de la stăpâni diferiţi. Şi de câte ori am reuşit?

— Păi... vreau să zic că... eşti încă aici...

Opt luni. Opt luni de sclavie, opt luni de zeamă lungă şi de bătăi. Păreau totuna cu o veşnicie. Abia dacă-şi mai aducea aminte de armată.

— Ca sclav, nu te poţi ascunde, spuse. Nu cu semnul ăsta pe frunte. Oh, am fugit de câteva ori. Dar m-au găsit întotdeauna. Şi-am ajuns înapoi.

Cândva, oamenii ziceau că era norocos. Binecuvântat de furtună. Nu fuseseră decât minciuni – dacă avea ceva ieşit din comun, atunci îl urmărea ghinionul. Oştenii erau superstiţioşi şi, dacă la început se împotrivise, respingând astfel de gânduri, de la o vreme îi venea tot mai greu s-o facă. Toţi cei pe care-ncercase vreodată să-i apere sfârşiseră prin a-şi găsi moartea. Se întâmplase iarăşi şi iarăşi. Şi acum, iată-l, era într-o situaţie încă şi mai cumplită decât la început. Era mai bine să renunţe la orice împotrivire. Asta îi era soarta şi o accepta cu resemnare.

În cele din urmă, sclavul înţelese că el n-avea să mai spună nimic, aşa că se retrase şi-şi mâncă zeama. Îşi continuau drumul pe câmpia care se-ntindea, verde, în toate direcţiile, însă zona din jurul căruţelor huruitoare era golaşă. La apropierea lor, iarba se retrăgea, fiecare fir se strecura în câte-o gaură minusculă din stâncă. După trecerea roţilor, iarba se iţea din nou, prudentă, şi-şi întindea firele în aer. Şi astfel, cuştile înaintau pe ceea ce părea un drum de piatră, croit numai pentru ele.

Aici, într-un loc atât de îndepărtat din inima Dealurilor Nerevendicate, marile furtuni erau incredibil de puternice. Plantele învăţaseră să supravieţuiască. Asta trebuia să faci, să-nveţi să supravieţuieşti. Să-ţi aduni puterile şi să-nfrunţi furtuna.

Kaladin simţi izul unui alt trup asudat şi nespălat, adus de o pală de vânt, şi auzi picioare târşindu-se. Se uită bănuitor într-o parte, aşteptându-se să-l vadă pe acelaşi sclav.

Însă era altul. Avea o barbă neagră, lungă, plină de fărâme de mâncare şi încâlcită de murdărie. Kaladin îşi păstra barba mai scurtă, îi lăsa pe mercenarii lui Tvlakv să i-o reteze din când în când. Ca şi el, celălalt sclav purta zdrenţele unui sac maroniu, strânse în jurul trupului cu o altă zdreanţă care-i înconjura mijlocul, şi avea, fireşte, ochi întunecaţi – poate de un verde foarte închis, deşi era greu să-ţi dai seama. Toţi ochii întunecaţi păreau căprui sau negri dacă nu-i priveai în lumina potrivită.

Nou-venitul se trase înapoi, făcându-se mic şi ridicând mâinile. Pe una avea o spuzeală şi pielea era uşor decolorată. Probabil se apropiase fiindcă-l văzuse pe Kaladin răspunzându-i celuilalt bărbat. Sclavii se temuseră de el încă din prima zi, dar îi rodea, în acelaşi timp, o curiozitate vizibilă.

Kaladin oftă şi-i întoarse spatele. Celălalt se aşeză şovăind.

— Te superi dacă te rog să-mi povesteşti cum ai ajuns sclav, prietene? Nu pot să nu mă-ntreb. Ne întrebăm cu toţii.

Judecând după accent şi după părul lui negru, omul era alethi, precum Kaladin. Aproape toţi sclavii erau alethi. Kaladin nu-i răspunse.

— Eu unul am furat o turmă de chulli, spuse celălalt cu o voce răguşită, de parcă ar fi fost sunetul a două bucăţi de hârtie frecate una de alta. Dacă luam un singur chull, m-ar fi bătut, şi-atât. Dar o turmă întreagă! Şaptesprezece capete...

Chicoti ca pentru sine, admirându-şi propria îndrăzneală.

În celălalt colţ al căruţei, cineva tuşi iarăşi. Alcătuiau o adunătură jalnică, chiar şi pentru nişte sclavi. Slăbiţi, bolnavi, prost hrăniţi. Alţii, precum Kaladin, fugiseră de mai multe ori – deşi numai pe el îl înfieraseră cu semnul shash. Erau cei mai lipsiţi de valoare din soiul cel mai lipsit de valoare, cumpăraţi la un preţ simţitor micşorat. Probabil erau duşi, pentru vânzare, într-un loc îndepărtat, unde mâna de lucru se căuta cu disperare. Pe coastele Dealurilor Nerevendicate se aflau o mulţime de orăşele independente, unde legile vorine care vorbeau despre folosirea sclavilor nu erau decât un zvon neclar.

Călătoria prin astfel de locuri era periculoasă. Ţinutul era ţara nimănui şi, tăind-o prin câmp şi ţinându-se departe de drumurile pe care mergeau de obicei negustorii, Tvlakv ar fi putut da cu uşurinţă peste mercenari neangajaţi. Oameni lipsiţi de onoare, care nu se temeau să măcelărească un om, cu tot cu sclavii lui, ca să fure câţiva chulli şi câteva căruţe.

Oameni lipsiţi de onoare. Existau şi oameni de onoare?

„Nu”, îşi spuse Kaladin. „Nu mai există onoare de acum opt luni.”

— Ei? insistă bărbatul cu barba încâlcită. Ce-ai făcut de-ai ajuns sclav?

— Cum te-au prins? întrebă Kaladin, ridicându-şi braţele şi proptindu-le din nou de gratii.

— A fost o treabă ciudată, spuse bărbatul.

Kaladin nu răspunsese la întrebarea lui, dar intrase în vorbă. Părea să fie de-ajuns.

— A fost vorba de-o femeie, fireşte. Ar fi trebuit să-mi dau seama c-o să mă vândă.

— N-ar fi trebuit să furi chulli. Sunt prea lenţi. Dacă furai cai ar fi ieşit mai bine.

Bărbatul râse zgomotos.

— Cai? Ce crezi că sunt, vreun nebun? Dacă m-ar fi prins furând cai, m-ar fi spânzurat. Aşa, m-am ales doar cu stigmatul de sclav.

Kaladin îi aruncă o privire. Semnul de pe fruntea hoţului de chulli era mai vechi decât al lui, pielea din jurul cicatricei se albise. Ce-nsemna perechea aia de glife?

Sas mor om, citi el.

Era numele acelei provincii a înaltului lord în care fusese înfierat. Bărbatul îşi ridică privirea, şocat.

— Hei! Cunoşti glifele?

O asemenea ciudăţenie îi făcu pe alţi câţiva sclavi din apropierea lor să se foiască neliniştiţi.

— Prietene, probabil că ai o poveste mult mai grozavă decât credeam.

Kaladin fixa cu privirea iarba care se unduia sub adieri line. Ori de câte ori se înteţea vântul, cele mai sensibile fire se retrăgeau în adăposturile lor, lăsând în urmă un peisaj plin de petice, ca pielea unui cal răpciugos. Vântsprenul era încă acolo, foindu-se printre pâlcurile de iarbă. De cât timp îl urmărea? Se împliniseră cel puţin două luni. Era de-a dreptul bizar. Sau poate nu era acelaşi. Era imposibil să-i deosebeşti unul de altul.

— Ei? îl îmboldi bărbatul. De ce eşti aici?

— Din mai multe motive, răspunse el. Înfrângeri. Fărădelegi. Trădări. Probabil că sunt aceleaşi, pentru cei mai mulţi dintre noi.

În jurul lui, mai mulţi bărbaţi mormăiră aprobator, iar una dintre acele mormăieli se preschimbă într-o tuse mistuitoare. „Tuse încăpăţânată”, gândi o parte a minţii lui Kaladin. „Cu prea multă flegmă şi cu prea multă hârâială noaptea. Trebuie să fie măcinătoarea.”

— Ei, continuă vorbăreţul, poate-ar fi trebuit să pun întrebarea altfel. Să vorbesc mai clar, cum îmi zicea mama întotdeauna. Spune ceea ce gândeşti şi cere ceea ce vrei. Care-i povestea primului tău stigmat?

Kaladin se aşeză, simţind cum căruţa înainta şi se hurduca sub el.

— Am ucis un ochi-luminoşi.

Însoţitorul lui fără nume fluieră din nou, cu mai multă admiraţie decât înainte.

— Sunt uimit că te-au lăsat în viaţă.

— N-am ajuns sclav pentru că l-am omorât pe el, zise Kaladin. Problema a fost celălalt ochi-luminoşi, pe care nu l-am ucis.

— Cum adică?

Kaladin clătină din cap, apoi nu mai răspunse la întrebările celuilalt. Vorbăreţul se duse în cele din urmă în partea din faţă a cuştii, unde se aşeză şi rămase cu ochii pironiţi la propriile picioare desculţe.

Câteva ore mai târziu, Kaladin stătea în acelaşi loc, pipăindu-şi absent semnele de pe frunte. Călătoria în căruţele alea blestemate era viaţa lui de zi cu zi.

Primul stigmat i se vindecase de mult, dar pielea din jurul glifei shash era încă roşie, iritată şi plină de coji. Îi zvâcnea, aproape ca o a doua inimă. Îl durea chiar mai rău decât arsura pe care şi-o făcuse în copilărie, când înhăţase mânerul încins al unei cratiţe.

Lecţiile pe care i le vârâse în cap tatăl său erau acum şoapte din adâncul minţii, dându-i sfaturi despre lecuirea arsurilor. Unge-o c-o alifie ca să nu se infecteze, spal-o în fiecare zi. Amintirile nu-i ofereau nicio uşurare, mai degrabă îl iritau. N-avea nici sevă de patrufoi, nici uleiul lui Lister; n-avea nici măcar apă ca să se spele.

Părţile rănii care prinseseră coajă trăgeau de pielea frunţii, dându-i senzaţia că era prea întinsă. Nu treceau nici măcar câteva minute fără să şi-o încreţească, iritându-şi rana. Îi intrase în obicei să-şi şteargă firişoarele de sânge prelinse din crăpături; îşi mânjise tot antebraţul drept. Dac-ar fi avut o oglindă, ar fi putut probabil să vadă putredospreni minusculi, de culoare roşie, adunându-i-se în jurul rănii.

La apus, soarele se făcu nevăzut, dar căruţele îşi continuară drumul. Peste linia orizontului din răsărit începu să se iţească Salas, luna violetă, părând să şovăie la început, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că soarele dispăruse cu adevărat. Era o noapte senină şi stelele licăreau, îndepărtate. Cicatricea lui Tain – un şir de trei stele de un roşu intens, care pulsa, sărind în ochi pe fundalul scânteierilor albe ale celorlalte – era, în anotimpul acela, în partea de sus a bolţii.

Tusea care îl chinuise mai înainte pe unul dintre ceilalţi sclavi reîncepuse. Răguşită, umedă. Cândva, Kaladin s-ar fi repezit să-l ajute, dar în el se schimbase ceva. Atât de mulţi oameni cărora încercase să le dea o mână de ajutor muriseră. Era absurd, dar i se părea că sclavului bolnav avea să-i fie mai bine fără ajutorul lui. După ce dăduse greş cu Tien, apoi cu Dallet şi cu plutonul lui şi pe urmă, unul după altul, cu zece grupuri de sclavi, îi era greu să-şi trezească dorinţa de a mai încerca încă o dată.

La două ceasuri după răsăritul Primei Luni, Tvlakv dădu în sfârşit semnalul de oprire.

Mercenarii din slujba lui, două brute, coborâră de pe locurile lor de deasupra căruţelor şi se apucară s-aprindă un foc mic. Ţăran Deşiratul – servitorul – se îngriji de chulli. Crustaceele uriaşe erau aproape tot atât de mari cât căruţele. Se aşezară, retrăgându-se în carapace ca să-şi petreacă noaptea, cu labele lor cu cleşti pline de grăunţe. În curând, nu mai erau decât trei ridicături învăluite de întuneric, pe care cu greu le puteai deosebi de grămezile de bolovani. În cele din urmă, Tvlakv începu să inspecteze sclavii, unul câte unul, dându-i fiecăruia câte un polonic de apă şi asigurându-se că-şi băgase banii în nişte oameni sănătoşi. Sau, cel puţin, atât de sănătoşi cât era de aşteptat din partea unui grup atât de jalnic.

Tvlakv începu cu prima căruţă şi Kaladin – fără să se ridice încă în picioare – îşi îndesă degetele în centura lui improvizată şi controlă frunzele ascunse acolo. Trosneau mulţumitor şi le simţea pe piele asprimea cojilor tari, uscate. Încă nu se hotărâse cum să le folosească. Le înhăţase dintr-o toană, într-unul din momentele în care i se îngăduia să coboare din căruţă ca să-şi dezmorţească picioarele. Se îndoia că altcineva din caravană ştia cum să recunoască veninul negru – trifoiul cu lobi înguşti –, aşa că nu riscase prea mult.

Absent, le scoase şi le frecă între degetul arătător şi palmă. Era nevoie să se usuce ca să-şi capete întreaga putere. Avea de gând să i le dea lui Tvlakv, ca să se răzbune? Sau le păstra de teama unei întorsături neprevăzute, pentru cazul în care lucrurile ar fi mers prea rău, devenind de nesuportat?

„Fireşte că n-am decăzut atât de mult”, se gândi. Era pur şi simplu mai degrabă vorba de instinctul care-l îndemna să pună la loc sigur orice armă care-i ieşea în cale, indiferent cât de bizară ar fi părut. În jur domnea întunericul. Salas era cea mai mică şi cea mai palidă dintre luni şi, cu toate că nenumăraţi poeţi fuseseră inspiraţi de culoarea ei violetă, cu greu îţi puteai vedea mâna aşezată chiar în faţa ochilor.

— O! exclamă o voce feminină, catifelată. Ce-i asta?

O siluetă translucidă – cu înălţimea de o palmă –, aflată chiar lângă el, îl privea pe furiş, stând lângă marginea căruţei. Se urcă în ea ca şi cum s-ar fi căţărat pe un platou înalt. Vântsprenul luase înfăţişarea unei femei tinere – sprenii mai mari îşi puteau schimba forma şi dimensiunile – cu faţa ascuţită şi cu păr lung, unduitor, care se topea într-o ceaţă în partea din spate a capului. Era alcătuită – Kaladin nu se putea împiedica să vadă în acel vântspren o femeie – din nuanţe de albastru-deschis şi alb, iar rochia simplă şi albă, cu o croială tinerească, îi cobora până la jumătatea pulpelor. Ca şi părul, partea de jos i se pierdea într-o ceaţă. Mâinile, picioarele şi faţa îi erau bine conturate şi avea şoldurile şi sânii unei femei zvelte.

Kaladin o privi încruntându-se. Sprenii mişunau pretutindeni; în cea mai mare parte a timpului, îi ignorai pur şi simplu. Dar acela era o ciudăţenie. Urca, părând să păşească pe o scară invizibilă. Ajunse la înălţimea de la care se putea holba la mâna lui, iar el îşi strânse degetele în jurul frunzelor negre. Merse în cerc, înconjurându-i pumnul. Strălucea ca o imagine ce stăruie înaintea ochilor după ce te-ai uitat mult la soare, dar silueta ei nu emana cu adevărat lumină.

Se aplecă şi se uită la mâna lui din mai multe părţi, ca un copil care se-aşteaptă să găsească într-o ascunzătoare o bucată de prăjitură.

— Ce e? întrebă ea, cu vocea ca o şoaptă. Mie poţi să-mi arăţi. N-o să spun nimănui. E o comoară? Ai tăiat o bucată din mantia nopţii şi-ai dosit-o? E inima unei gâze, atât de mică şi totuşi puternică?

El nu răspunse, iar sprenul se bosumflă. Se înălţă, plutind fără să fi avut aripi, şi îl privi în ochi.

— Kaladin, de ce nu mă iei în seamă?

El tresări.

— Ce-ai spus?

Ea răspunse cu un zâmbet obraznic, apoi ţâşni, îndepărtându-se, şi silueta i se pierdu într-o lungă panglică difuză de lumină albastru-alburie. Se avântă printre gratii – răsucindu-se şi înfăşurându-se în aer, ca o fâşie de pânză luată de vânt – şi se repezi sub căruţă.

— Lua-te-ar furtuna! strigă Kaladin, sărind în picioare. Duhule! Ce-ai spus? Repetă!

Sprenii nu rosteau numele oamenilor. Nu erau făpturi inteligente. Cei mai mari – vântsprenii şi râusprenii – puteau să imite glasuri şi expresii omeneşti, dar nu gândeau cu adevărat. Nu...

— Voi aţi auzit? întrebă Kaladin, întorcându-se către ceilalţi sclavi din cuşcă.

Acoperişul era exact atât de înalt cât să poată sta în picioare. Ceilalţi zăceau pe spate, aşteptându-şi polonicul de apă. Nu primi niciun răspuns, în afara câtorva mormăieli care-i cereau să tacă şi de tusea bărbatului bolnav din colţ. Până şi „prietenul” său de mai înainte îl ignoră. Căzuse în apatie şi se holba la propriile picioare, dând când şi când din degete.

Poate că nu văzuseră sprenul. Poate că duhurile mai mari nu puteau fi văzute decât de aceia pe care-i chinuiau. Kaladin se aşeză din nou pe podeaua cuştii, cu picioarele atârnate în afară. Vântsprenul îi rostise într-adevăr numele, dar, fără nicio îndoială, nu făcuse nimic altceva decât să repete ceea ce auzise mai devreme.

Însă... niciunul dintre bărbaţii din căruţă nu ştia cum îl cheamă.

„Poate că-nnebunesc”, se gândi. „Văd lucruri care nu există. Aud voci.”

Respiră adânc şi-şi deschise pumnul, în strânsoarea lui, frunzele se crăpaseră şi se rupseseră. Trebuia să le pună la păstrare ca să nu mai...

— Frunzele astea arată interesant, spuse aceeaşi voce feminină, îţi plac foarte mult, nu-i aşa?

El tresări şi se răsuci într-o parte. Vântsprenul stătea în aer, chiar lângă capul lui, cu rochia albă unduindu-i-se într-un vânt pe care Kaladin nu-l simţea.

— De unde-mi ştii numele? întrebă el.

Vântsprenul nu-i răspunse. Păşi prin aer către gratii, apoi îşi scoase capul printre ele şi se uită la Tvlakv, care le dădea de băut ultimilor câţiva sclavi din prima căruţă. Pe urmă se uită din nou la Kaladin.

— De ce nu lupţi? înainte luptai. Acum te-ai oprit.

— Ce-ţi pasă ţie, duhule? Ea-şi lăsă capul pe-un umăr.

— Nu ştiu, răspunse, ca şi cum ar fi fost ea însăşi surprinsă. Dar îmi pasă. Nu e ciudat?

Era mai mult decât ciudat. Ce putea să creadă despre un spren care nu numai că-i folosea numele, dar îşi mai şi amintea ce făcuse el cu săptămâni în urmă?

— Ştii, Kaladin, oamenii nu mănâncă frunze, spuse ea, încrucişându-şi braţele translucide şi apoi lăsându-şi din nou capul pe umăr. Sau mâncaţi? Nu reuşesc să-mi aduc aminte. Sunteţi atât de stranii, vă îndesaţi tot felul de lucruri în gură şi, când credeţi că nu se uită nimeni, lăsaţi să se scurgă din voi alte lucruri.

— De unde-mi ştii numele? şopti el.

— Tu de unde ţi-l ştii?

— Eu îl ştiu pentru că... pentru că e al meu. Mi l-au spus părinţii mei. Nu ştiu.

— Ei bine, nici eu nu ştiu, spuse ea, dând din cap ca şi cum ar fi adus un argument cu greutate.

— Bine, zise el. Dar de ce-l foloseşti?

— Fiindcă aşa e politicos. Şi tu nu eşti politicos.

— Sprenii nu ştiu ce-nseamnă asta!

— Uite, vezi, făcu ea, arătându-l cu degetul. Nepoliticos.

Kaladin clipi. Ei, se afla într-un loc foarte îndepărtat de acela în care crescuse, mergea pe piatră străină şi mânca mâncare străină. Poate că acolo trăiau altfel de spreni decât cei de acasă.

— Aşa că, de ce nu lupţi? întrebă ea, coborând iute în zbor şi oprindu-se pe picioarele lui, cu privirea ridicată ca să-l privească în faţă.

El nu-i simţea greutatea.

— Nu pot lupta, îi răspunse încet.

— Înainte ai f ăcut-o.

Kaladin închise ochii şi-şi sprijini capul de gratii.

— Sunt atât de obosit!

Nu vorbea despre o oboseală fizică, deşi cele opt luni în care se hrănise cu resturi îl lipsiseră de mare parte din forţa căpătată cât mersese la război. Se simţea obosit. Chiar şi atunci când dormea îndeajuns. Chiar şi în rarele zile când nu-i era foame şi frig, sau când nu era ţeapăn după o bătaie. Atât de obosit...

— Şi înainte ai fost obosit.

— Am dat greş, duhule, răspunse el, strângând din ochi. Chiar trebuie să mă chinuieşti aşa?

Erau morţi cu toţii. Cenn şi Dallet şi, înaintea lor, Tukks şi Adunătorii. Iar înaintea lor, Tien. Şi înainte de asta – sânge pe mâinile lui şi leşul unei fete tinere, cu pielea palidă.

Câţiva sclavi din apropiere bombăniră, probabil crezându-l nebun. Oricine putea s-atragă până la urmă un spren, dar învăţai la o vârstă fragedă că n-avea sens să vorbeşti cu unul dintre ei. Chiar era nebun? Poate-ar fi trebuit să şi-o dorească – pierderea minţilor te scăpa de durere. Dar pe el îl îngrozea.

Deschise ochii. Aducând găleata de apă, Tvlakv se apropia în sfârşit, legănându-se, de căruţa lui. Bărbatul gras, cu ochi căprui, mergea şchiopătând foarte uşor, probabil ca urmare a unui picior rupt. Era thaylen, şi toţi bărbaţii din Thaylenah – oricare le-ar fi fost vârsta şi culoarea părului de pe cap – aveau bărbi de un alb curat, la fel ca sprâncenele. Sprâncene care le creşteau foarte lungi, drept care şi le dădeau după urechi. De aceea părea să aibă două şuviţe albe în părul altminteri negru.

Hainele lui – pantaloni cu dungi negre şi roşii şi o tunică împletită, de un albastru la fel cu acela al tichiei, împletită şi ea – fuseseră cândva de bună calitate, dar începeau să se zdrenţuiască. Fusese vreodată altceva decât negustor de sclavi? O astfel de viaţă – nepăsătoarea cumpărare şi vânzare de carne omenească – părea să aibă un efect asupra celor care şi-o aleseseră. Istovea sufletul, deşi umplea punga cu bani.

Tvlakv rămase la distanţă de Kaladin şi-şi apropie felinarul cu ulei de partea din faţă a cuştii, ca să se uite la sclavul care tuşea. Îşi strigă mercenarii. Bluth – Kaladin nu ştia de ce se obosise să le-nveţe numele – se apropie agale. Tvlakv îi spuse ceva cu voce scăzută, arătându-l pe sclav. Bluth dădu din cap, cu faţa ca o lespede de piatră în umbra aruncată de lumina felinarului, şi-şi desprinse bâta de la brâu.

Vântsprenul luă forma unei panglici albe, apoi se grăbi să se-apropie de bărbatul bolnav. Se învârti şi se răsuci de vreo câteva ori înainte de a coborî pe podeaua cuştii, redevenind femeie. Se aplecă să-l cerceteze pe sclav. Ca un copil curios.

Kaladin se întoarse cu spatele şi închise ochii, dar tot mai auzea tusea. În minte îi răsună glasul tatălui său. „Ca să vindeci tuşea măcinătoare...” – spunea, minuţios şi riguros – „...îi dai bolnavului, în fiecare zi, doi pumni de iederă sângerie, strivită până se face pulbere. Dacă n-ai aşa ceva, ai grijă să bea multe lichide, în care e de preferat să amesteci zahăr. Atâta vreme cât e hidratat, are toate şansele să supravieţuiască. Boala nu e nici pe departe atât de cumplită cum pare când îi auzi numele.”

„Are toate şansele să supravieţuiască...”

Tusea continua.

Cineva trase zăvorul de la uşa cuştii. Ştiau cum să-l ajute? Leacul era atât de simplu! Daţi-i apă, şi-o să trăiască.

N-avea importanţă. Era mai bine să nu se amestece.

Oamenii murind pe câmpul de luptă. Un chip tânăr, atât de familiar şi de îndrăgit, privindu-l în aşteptarea ajutorului salvator. O tăietură de sabie, căscându-se pe-o parte a gâtului. Un Cristalpurtător şarjând printre oştenii lui Amaram.

Sânge. Moarte. Eşec. Suferinţă.

Şi vocea tatălui său. „Chiar eşti în stare să-l abandonezi, fiule? Să-l laşi să moară când l-ai fi putut ajuta?”

„Dar-ar furtuna!”

— Opriţi-vă! strigă ridicându-se în picioare.

Ceilalţi sclavi se grăbiră să i se ferească din cale. Bluth tresări violent, trânti înapoi uşa cuştii şi-şi ridică bâta. Tvlakv se ascunse în spatele lui, folosindu-l drept scut.

Kaladin răsuflă adânc, îşi strânse pumnul în jurul frunzelor şi şi-l duse pe celălalt la frunte, să şteargă o pată de sânge. Traversă mica lor cuşcă în zgomotul înfundat al lemnului izbit de tălpile lui goale. Bluth îi aruncă o privire fioroasă când îngenunche lângă bolnav. Lumina pâlpâitoare dezvăluia o faţă prelungă, suptă şi nişte buze aproape lipsite de sânge. Tusea i le umpluse de-o flegmă solidă, verzuie. Kaladin îi pipăi gâtul, căutând umflături, apoi îi cercetă ochii de un căprui întunecat.

— Se numeşte tuse măcinătoare, spuse. O să trăiască dacă-i daţi câte-un polonic de apă în plus din două în două ore, vreme de vreo cinci zile. Va trebui să i-o turnaţi pe gât cu forţa. Puneţi zahăr în ea, dacă aveţi.

Bluth îşi scarpină bărbia lată, apoi se uită la negustorul de sclavi mai scund ca el.

— Trage-l afară, porunci Tvlakv.

Sclavul bolnav se trezi când mercenarul trase zăvorul cuştii. Agitându-şi bâta, Bluth îi făcu semn lui Kaladin să se retragă, iar el se supuse fără tragere de inimă. După ce-şi lăsă arma alături, Bluth îl înşfacă pe bolnav de subsuori şi-l scoase târâş din căruţă, străduindu-se tot timpul să nu-l scape din ochi pe Kaladin, în a cărui ultimă încercare de evadare eşuată fuseseră amestecaţi douăzeci de sclavi înarmaţi. Stăpânul lui ar fi putut să-l ucidă pentru asta, dar declarase că era „fascinant”. Îl înfierase cu glifa shash şi îl vânduse pe-o nimica toată.

Trebuia să existe întotdeauna un motiv pentru care el supravieţuise, în timp ce toţi aceia pe care încerca să-i ajute mureau. Unii ar fi putut vedea în asta o binecuvântare, dar lui i se părea o tortură plină de ironie. La fostul său stăpân, îşi petrecuse o vreme stând de vorbă cu un sclav din vest, un selay care-i povestise despre Magia Veche din legendele lor şi despre puterea ei de a blestema oamenii. Era cu putinţă să i se-ntâmple lui aşa ceva?

„Nu fi prost”, îşi spuse.

Uşa cuştii se închise la loc cu un pocnet, fiind zăvorâtă din nou. Cuştile erau necesare – Tvlakv trebuia să apere de marile furtuni creaturile fragile în care-şi băgase banii. Aveau pereţi din lemn care se puteau ridica şi fixa în acest fel atunci când se dezlănţuia furia vijeliilor.

Bluth târî bolnavul lângă foc, laolaltă cu butoiul de apă încă necoborât din căruţă. Kaladin simţi că se liniştea. „Uite”, îşi spuse. „Poate că încă mai poţi fi de ajutor. Poate că are de ce să-ţi pese.”

Îşi deschise pumnul şi se uită la frunzele negre, zdrobite în palma lui. N-avea nevoie de ele. Să le strecoare în băutura lui Tvlakv n-ar fi fost greu, ci doar lipsit de sens. Chiar voia să-l omoare pe negustorul de sclavi? Ce-ar fi avut de câştigat?

Aerul vibră din cauza unui pocnet apos, urmat de un altul, mai înfundat, ca şi cum cineva ar fi lăsat să cadă un sac cu grâne. Kaladin îşi ridică brusc capul, uitându-se către locul unde-l dusese Bluth pe sclavul bolnav. Mercenarul îşi ridică din nou bâta, apoi o repezi în jos, pocnind ţeasta sclavului cu un trosnet.

Sclavul nu scosese niciun strigăt de durere sau de protest. Leşul i se prăvăli în întuneric; Bluth îl ridică nepăsător şi şi-l aruncă pe umăr.

— Nu! urlă Kaladin, străbătând cuşca dintr-un salt şi lovind cu palmele în gratii.

Tvlakv se încălzea lângă foc.

— Lua-te-ar furtuna! zbieră Kaladin. Ar fi putut să trăiască, nemernicule!

Tvlakv se uită la el. Pe urmă se apropie tacticos, potrivindu-şi tichia albastră.

— Vezi tu, v-ar fi îmbolnăvit pe toţi.

Vorbea cu un uşor accent, strivind cuvintele alăturate şi apăsând pe alte silabe decât ar fi trebuit. Lui Kaladin i se părea întotdeauna că thaylenii mormăiau.

— N-am vrut să pierd toată căruţa pentru un singur om.

— Trecuse de faza în care era molipsitor! exclamă Kaladin, lovind din nou cu palmele în gratii. Dacă era să-l îmbolnăvească pe vreunul dintre noi, s-ar fi-ntâmplat până acum.

— Sper că nu s-a-ntâmplat. Şi cred că el nu mai avea scăpare.

— Eu îţi spun că nu e aşa!

— Şi eu ar trebui să te cred, dezertorule? întrebă Tvlakv, amuzat. Să cred un om cu ochii mocnind de-nverşunare şi de ură? Ai vrea să mă ucizi, zise ridicând din umeri. Puţin îmi pasă. Atâta vreme cât o să fii puternic când o să vină vremea să te vând. Ar trebui să mă binecuvântezi fiindcă te-am salvat de boala omului ăluia.

— O să-ţi binecuvântez mormântul, când o să ţi-l acopăr cu pietre.

Tvlakv zâmbi şi o porni înapoi, către foc.

— Păstrează-ţi furia asta, dezertorule, şi puterea, îmi vor aduce bani frumoşi la sosire.

„Asta în cazul în care mai trăieşti până atunci”, se gândi Kaladin. Tvlakv încălzea întotdeauna apa rămasă în găleata din care le dădea de băut sclavilor. O atârna peste foc şi-şi făcea ceai. Dacă se asigura că era ultimul care primea apă, Kaladin ar fi putut să facă frunzele praf şi să le-arunce în...

Îngheţă, apoi îşi privi mâinile, în toată agitaţia, uitase că ţinea veninul negru în ele. Scăpase fărâmele când izbise cu palmele în gratii. De mâini îi rămăseseră agăţate doar câteva firimituri, prea puţine ca să mai aibă vreo putere.

Se răsuci şi se uită în spate; murdăria acoperea podeaua cuştii. Dacă fărâmele uscate ajunseră acolo, nu mai putea să le adune. O pală de vânt se stârni brusc, suflând praful, sfărâmăturile şi mizeria din căruţă şi împrăştiindu-le în noapte.

Kaladin dăduse greş până şi cu asta.

Se lăsă în jos, cu spatele sprijinit de gratii, şi-şi înclină capul, înfrânt. Blestematul de vântspren continua să zboare în jurul lui, părând nedumerit.

 

3 • ORAŞUL CLOPOŢEILOR

„Un bărbat stătea pe o coastă stâncoasă şi-şi privea patria năruindu-se în ţărână. Sub el, jos, atât de departe, năvăleau apele. Şi auzea un copil plângând. Erau propriile sale lacrimi.”

 Culeasă în a patra zi din tanates, în anul 1171, cu 30 de secunde înainte de moarte. Subiectul era un cizmar cu o oarecare faimă.

Kharbranth, Oraşul Clopoţeilor, nu era un loc pe care Shallan şi-ar fi putut imagina vreodată că avea să-l viziteze. Deşi visa adesea să călătorească, se aşteptase să-şi petreacă prima parte a vieţii sechestrată în vila tatălui ei, de unde nu putea evada decât în paginile cărţilor din bibliotecă. Se aşteptase să se mărite cu unul dintre aliaţii tatălui ei şi să-şi petreacă restul vieţii sechestrată în vila lui.

Dar aşteptările erau precum ceramica fragilă. Cu cât le strângeai mai tare în mâini, cu atât era mai probabil să crape.

Se pomeni cu răsuflarea tăiată, strângându-şi la piept blocul de desen legat în piele, în timp ce docherii trăgeau corabia la mal. Kharbranth era imens, înălţat pe o coastă abruptă, oraşul avea forma unei pene de lemn, ca şi cum ar fi fost construit într-o crăpătură largă, cu deschiderea către ocean. Clădirile erau masive, cu ferestre pătrate, şi păreau făcute dintr-un soi de mâl sau lut. Poate din crem? Erau vopsite în culori strălucitoare, cel mai adesea în nuanţe de roşu şi portocaliu, dar uneori şi de albastru şi galben.

Auzeau deja clopoţei, le auzeau clinchetele stârnite de vânt, răsunând ca tot atâtea glasuri limpezi. Trebuia să-şi înalţe gâtul ca să privească spre creasta cea mai de sus a oraşului; Kharbranth se înălţa ca un munte. Câţi oameni trăiau într-un asemenea loc? Mii? Zeci de mii? Se cutremură din nou – speriată şi aţâţată –, apoi clipi apăsat, întipărindu-şi imaginea oraşului în minte.

Marinarii se agitau grăbiţi în jurul ei. Plăcerea Vântului era o corabie îngustă, cu un singur catarg, pe care abia dacă era destul loc pentru ea, pentru căpitan, pentru nevasta lui şi pentru cei şase oameni din echipaj. La început i se păruse atât de mică, dar căpitanul Tozbek, deşi păgân, era un bărbat calm şi prevăzător şi un marinar excelent. Condusese vasul de-a lungul coastei cu mare grijă, găsind întotdeauna câte un golf adăpostit în care să scape cu bine de marile furtuni.

În clipa aceea, îi supraveghea pe oamenii care amarau corabia. Era scund, tot atât de lat în spate ca Shallan, şi sprâncenele lui lungi, de taylen, pe care şi le purta ridicate în sus, aveau o formă ciudată, de spic. Păreau două evantaie lungi de câte un picior, mişcându-i-se deasupra ochilor. Purta o bonetă simplă, împletită, şi o haină neagră, cu nasturi de argint. Shallan îşi închipuia că se alesese cu cicatricea de pe falcă ducând, pe mare, o luptă înverşunată cu piraţii. Cu o zi înainte, aflase, cu dezamăgire, că în realitate îl lovise o parâmă desprinsă pe vreme rea.

Soţia lui, Ashiv, cobora deja pe pasarelă, ca să înregistreze sosirea corăbiei. Căpitanul o văzu pe Shallan privindu-l, aşa că se îndreptă spre ea. Era o cunoştinţă a familiei, un om de care îi lega negoţul şi în care tatăl ei avusese deplină încredere. Şi asta era bine, fiindcă în planul urzit de ea şi de fraţii ei nu-şi avea locul o doamnă de companie sau o guvernantă.

Când se gândea la planul acela, Shallan devenea nervoasă. Foarte, foarte nervoasă. Nu-i plăcea să fie făţarnică. Dar starea bănească a familiei ei... Era necesar ori să primească o sumă spectaculoasă de bani, ori să capete vreun alt avantaj rezultat din politica locală privind casele vedene. Altminteri nu puteau să reziste nici măcar până la sfârşitul anului.

„Toate lucrurile la timpul lor”, se gândi, silindu-se să fie calmă. „Găseşte-o pe Jasnah Kholin. Presupunând că n-a plecat din nou fără să te-aştepte.”

— Am trimis un băiat să-ntrebe în numele tău, Luminăţia Ta, spuse Tozbek. O să aflăm în curând dacă prinţesa e încă aici.

Shallan dădu din cap cu recunoştinţă, continuând să-şi strângă la piept blocul de desen. Afară, în oraş, oamenii mişunau peste tot. Unii purtau îmbrăcăminte familiară: pantaloni şi cămăşi încheiate în faţă cu şireturi, pentru bărbaţi, iar pentru femei, fuste şi bluze colorate. Aceia ar fi putut fi, cu toţii, din ţara ei de baştină, Jah Keved. Însă Kharbranth era un oraş liber. Un mic oraş-stat, fragil din punct de vedere politic, cu un teritoriu restrâns, dar care avea docuri deschise pentru orice corabie în trecere şi nu punea întrebări nici despre naţionalitate, nici despre poziţia socială. Râuri de oameni se scurgeau între hotarele sale.

Ceea ce însemna că mulţi dintre cei care-i apăreau în faţa ochilor aveau o înfăţişare exotică. Cei înfăşuraţi într-o singură bucată de material erau bărbaţi şi femei din Tashikk, din vestul îndepărtat. Cei cu haine lungi până la glezne, dar deschise în faţă, ca nişte mantii... ăştia de unde erau? I se întâmplase foarte rar să vadă atât de mulţi parshi la un loc, aşa cum erau la docuri, unde cărau mărfuri în spate. La fel ca aceia care fuseseră proprietatea tatălui ei, erau robuşti, cu membre groase, cu piele stranie, marmorată – cu unele părţi palide sau negre şi cu altele de un stacojiu intens. Modelul ei pestriţ era unic pentru fiecare individ.

După ce-o urmărise pe Jasnah Kholin, din oraş în oraş, vreme de aproape şase luni, Shallan începuse să creadă că niciodată n-avea s-o ajungă din urmă. Oare prinţesa se ferea de ea? Nu, era puţin probabil – pur şi simplu, nu era destul de importantă ca să fie aşteptată. Luminata Jasnah Kholin era una dintre cele mai puternice femei din lume. Şi una dintre cele mai ticăloase. Singurul membru al unei case regale cucernice care se declarase eretic.

Shallan se strădui să nu se neliniştească. Era foarte probabil să afle că Jasnah plecase iarăşi. Plăcerea Vântului avea să rămână în port pe durata nopţii, iar ea urma să negocieze cu căpitanul un preţ – din cale-afară de scăzut, pentru că familia ei băgase mulţi bani în negoţul lui – pentru călătoria până în următorul port.

Trecuseră deja mai multe luni din momentul în care căpitanul crezuse c-avea să scape de ea. N-avusese niciodată impresia că asta îl indigna; onoarea şi loialitatea îi cereau să fie de acord cu cererile ei. Însă răbdarea lui nu putea totuşi să dureze la infinit, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru banii ei. Bineînţeles că n-avea s-o abandoneze într-un oraş străin, dar avea să insiste s-o ducă înapoi, în Vedenar.

— Căpitane! strigă un marinar, urcând pasarela în fugă. Nu purta decât o vestă şi o pereche de pantaloni lejeri, lăbărţaţi, iar pielea îi era acoperită de bronzul întunecat al oamenilor care muncesc îndelung în plin soare. Niciun mesaj, domnule. Condicarul portului spune că Jasnah încă n-a plecat.

— Ha! exclamă Tozbek, întorcându-se către Shallan. Vânătoarea s-a terminat!

— Heralzii fie binecuvântaţi, răspunse ea, încet.

Căpitanul zâmbi, cu sprâncenele lui flamboaiante ca două dâre de lumină izvorâte din ochi.

— Probabil că faţa ta frumoasă ne-a adus vânt bun! Ai fermecat chiar şi vântsprenii, Luminată Shallan, şi ei ne-au călăuzit aici!

Ea roşi, cu gândul la un răspuns care nu era deosebit de potrivit.

— Ah! zise căpitanul, arătând-o cu degetul, îmi dau seama că ai un răspuns – o văd în ochii tăi, tânără domniţă! Rosteşte-l. Ştii, cuvintele nu sunt menite să rămână în noi. Sunt făpturi libere şi, dacă le zăvorăşti, fac rău la stomac.

— Nu e politicos, protestă Shallan.

Tozbek râse zgomotos.

— După luni de călătorie, încă mai spui asta! Şi eu îţi tot repet că suntem marinari. Am uitat să fim politicoşi încă din momentul când am pus pentru prima oară piciorul pe o corabie; iar acum am ajuns prea departe ca să ne mai poată schimba ceva.

Ea zâmbi. Guvernantele severe şi preceptorii o învăţaseră să-şi ţină limba în frâu – dar, din nefericire, fraţii ei o încurajaseră, cu încă şi mai multă hotărâre, să facă exact contrariul. Se obişnuise să-i distreze cu diferite comentarii spirituale, când n-o putea auzi nimeni altcineva. Îşi aducea cu drag aminte de orele petrecute lângă focul care trosnea în căminul din camera mare, unde i se îngrămădeau în jur trei dintre cei patru fraţi ai ei, cei mai tineri, ascultând-o când îşi bătea joc de cel mai nou linguşitor al tatălui lor sau de vreun ardent rătăcitor. Adesea inventa conversaţii prosteşti, umplând cu sunete gurile oamenilor pe care-i puteau vedea, dar nu-i puteau auzi.

Creaseră în ea ceea ce guvernantele numeau o „înclinaţie către insolenţă”. Iar marinarii apreciau comentariile spirituale încă şi mai mult decât fraţii ei.

— Păi – îi spuse căpitanului, roşind, dar foarte dornică să vorbească – iată la ce mă gândeam. Zici că frumuseţea mea a convins vânturile să ne-aducă repede la Kharbranth. Dar asta nu dă de înţeles că, în celelalte călătorii, de întârzierea noastră s-a făcut vinovată lipsa mea de frumuseţe?

— Păi... ăă...

— Prin urmare, în realitate – continuă Shallan – mi-ai spus că sunt frumoasă în exact a şasea parte a timpului.

— Prostii! Tânără domniţă, eşti ca un răsărit de soare, zău aşa!

— Ca un răsărit de soare? Prin asta spui că sunt, întru totul, prea stacojie – şi aici se trase de părul lung şi roşu – şi am tendinţa să-i irit pe bărbaţii care dau cu ochii de mine?

Căpitanul râse şi mai mulţi marinari din apropiere i se alăturară.

— Bine, atunci eşti ca o floare. Ea se strâmbă.

— Nu suport florile.

El înălţă dintr-o sprânceană.

— Nu, de fapt nu, recunoscu ea. Cred că sunt întru totul fermecătoare. Dar, dacă-mi dai un buchet, o să mă vezi în curând pradă unei crize atât de puternice încât va trebui să-mi cauţi pe pereţi pistruii împrăştiaţi de forţa strănuturilor.

— Ei, chiar dacă e adevărat, eu tot mai spun că eşti frumoasă ca o floare.

— Dacă-i aşa, atunci tinerii de vârsta mea fac crize în preajma florilor – fiindcă faţă de mine păstrează cu toţii o distanţă apreciabilă, zise Shallan strângând din ochi. Ei, vezi, ţi-am spus că nu e un răspuns politicos. Femeile tinere n-ar trebui să aibă purtări atât de iritante.

— Ah, tânără domniţă, zise căpitanul, înclinându-şi către ea tichia împletită. Eu şi flăcăii o să simţim lipsa limbii tale ascuţite. Nu prea ştiu ce-o să ne facem fără tine.

— Probabil c-o să navigaţi, răspunse ea. Şi-o să mâncaţi, o să cântaţi şi-o să priviţi valurile. O să faceţi tot ce faceţi şi-acum, numai că o s-aveţi mai mult timp pentru toate, fiindcă n-o să vă mai împiedicaţi de-o fată care stă pe punte desenând şi mormăind pentru sine însăşi. Dar ai mulţumirile mele, căpitane, pentru o călătorie minunată, deşi, cumva, prea lungă.

Tozbek îşi înclină din nou tichia către ea, în semn de apreciere.

Shallan zâmbi larg – nu se aşteptase să se simtă eliberată într-o atât de mare măsură numai fiindcă era de capul ei. Fraţii săi se temuseră că avea să fie înspăimântată. O credeau timidă, fiindcă nu-i plăcea să se certe şi rămânea tăcută când se discuta în grupuri mai mari. Şi poate era timidă – era copleşitor să te afli atât de departe de Jah Keved. Dar, în acelaşi timp, era minunat. Umpluse trei blocuri de desen schiţând toţi oamenii şi toate făpturile pe care le-ntâlnise şi, cu toate că zăbovea ca un nor perpetuu, grija pentru problemele băneşti ale casei sale era compensată de absoluta încântare a experienţei pe care o trăia.

Tozbek începu să se ocupe de toate treburile pe care le presupunea amararea. Era un om bun. Cât despre laudele lui pentru presupusa ei frumuseţe, le luă exact drept ceea ce erau. Un semn binevoitor, deşi exagerat, de afecţiune, într-o epocă în care pielea cafenie a populaţiei alethi era socotită un atribut al adevăratei frumuseţi, a lui Shallan era deschisă la culoare şi, în ciuda albastrului luminos al ochilor, părul castaniu-roşcat îi trăda originea impură. Nici măcar o singură buclă nu avea cuvenita culoare neagră. Pistruii îi păliseră – slavă Heralzilor – când devenise o tânără femeie, dar unii încă se mai vedeau, ca nişte fire de praf, pe obraji şi pe nas.

— Tânără domniţă, spuse căpitanul după ce vorbise cu oamenii lui, Luminata Jasnah trebuie să fie, înţelegi tu, la Conclav, fără nicio îndoială.

— Oh, acolo unde se află Palanaeumul?

— Da, da. Acolo locuieşte şi regele. E, ca să zic aşa, centrul oraşului. Numai că se găseşte în vârful lui, adăugă Tozbek şi îşi scarpină bărbia. Ei, oricum, Luminata Jasnah Kholin e sora unui rege; nu poate sta nicăieri altundeva, nu când se află în Kharbranth. Yalb o să-ţi arate drumul. Cufărul ţi-l putem aduce mai târziu.

— Multe mulţumiri, căpitane, spuse ea. Shaylor mkabat nour. „Vânturile ne-au scăpat de primejdii” – o expresie de mulţumire În limba thaylenă.

El îi răspunse cu un zâmbet larg.

Mkai bade fortenthis!

Shallan n-avea idee ce însemna asta. Se descurca destul de bine când citea în thylenă, dar s-o audă vorbită era cu totul altceva, îi zâmbi, ceea ce păru să fie un răspuns potrivit, pentru că bărbatul râse, arătând către un marinar de-al lui.

— O să te aşteptăm aici, la docul ăsta, vreme de două zile, îi spuse apoi. Vezi tu, mâine vine o mare furtună, aşa că nu putem pleca. Dacă, în privinţa Luminatei Jasnah, lucrurile nu vor merge aşa cum ai sperat, te vom duce înapoi, la Jah Keved.

— Vă mulţumesc încă o dată.

— N-ai pentru ce, tânără domniţă, spuse el. N-am făcut niciun lucru pe care nu l-am fi făcut oricum. De-aici putem lua mărfuri şi tot restul. În plus, portretul soţiei mele, pe care l-ai desenat pentru cabina mea, e frumos. Cu adevărat frumos.

Se îndreptă cu paşi mari spre Yalb, ca să-i dea toate instrucţiunile. Rămasă în aşteptare, Shallan îşi puse blocul de desen înapoi, în mapa de piele. Yalb. Pentru limba ei vedenă, numele era greu de pronunţat. De ce le plăcea taylenilor atât de mult să strivească literele una de alta, fără să pună vocalele necesare?

Yalb îi făcu semn cu mâna. Ea i se alătură.

— Ai grijă de tine, fetiţo, o sfătui în treacăt căpitanul. Chiar şi un oraş atât de sigur cum e Kharbranthul ascunde pericole. Nu-ţi pierde niciodată capul.

— Capul meu stă întotdeauna pe umeri, căpitane, răspunse ea, păşind cu grijă pe pasarelă. N-am cum să mi-l pierd, atâta vreme cât nu mi-l retează nimeni.

Căpitanul râse, fluturându-şi palma în semn de rămas-bun în timp ce ea cobora pasarela ţinându-se de balustradă cu mâna liberă.

Ca toate femeile din Vorin, îşi ţinea mâna stângă – mâna interzisă – acoperită, lăsându-şi la vedere numai mâna liberă. Femeile de rând, cu ochi întunecaţi, se mulţumeau să poarte o mănuşă, dar din partea uneia de rangul ei se aştepta să dea dovadă de mai multă modestie. Ea una îşi acoperea mâna interzisă cu manşeta mânecii stângi – foarte lungă şi închisă cu nasturi.

Rochia ei avea croiala tradiţională în Vorin, strânsă pe umeri, pe bust şi pe talie, de unde fusta curgea în falduri. Era din mătase albastră, cu nasturi din carapace de chull în părţi, iar ea îşi ducea săculeţul de umăr ţinându-l lipit de piept cu mâna interzisă, în timp ce se sprijinea cu cea liberă de balustradă.

Coborî de pe pasarelă în mijlocul activităţii febrile de pe docuri, cu mesageri alergând în toate părţile şi cu femei în haine roşii care înscriau mărfurile în registre. Kharbranth era un regat vorin, ca Alethkar şi ca Jah Keved, patria ei. Nu erau păgâni, aşa că, pentru ei, scrisul reprezenta o artă rezervată femeilor; bărbaţii nu învăţau decât glifele, lăsând literele pe seama soţiilor şi a surorilor lor.

Shallan nu întrebase, dar era sigură că Tozbek ştia să citească, îl văzuse cu cărţi în mâini, iar asta o împiedicase să se simtă în largul ei. Cititul era necuviincios pentru un bărbat. Sau cel puţin pentru unul care nu se număra printre ardenţi.

— Vrei să fii purtată? o întrebă Yalb într-un dialect thaylen de la ţară, care înghesuia cuvintele atât de tare încât ea abia reuşea să le distingă.

— Da, te rog.

Bărbatul dădu din cap şi se grăbi să plece, lăsând-o singură în port, în mijlocul unui grup de parshi care mutau cu trudă nişte lăzi de lemn de pe un doc pe altul. Deşi înceţi la minte, parshii erau muncitori foarte buni. Ne se plângeau niciodată şi făceau întotdeauna ce li se spunea. Tatăl ei îi preferase în locul sclavilor obişnuiţi.

Oare alethii chiar se băteau cu ei pe Câmpiile Sfărâmate? Lui Shallan i se părea atât de bizar. Parshii nu luptau. Erau docili şi, practic, muţi. Fireşte, din câte auzise ea, cei de pe Câmpiile Sfărâmate – parshendii, cum li se spunea – nu semănau, fizic, cu parshii obişnuiţi. Erau mai puternici, mai înalţi, mai ageri la minte. Poate că, de fapt, nici nu erau parshi, ci doar un soi de rude de-ale lor, foarte îndepărtate.

Spre surprinderea ei, în port zări, pretutindeni, semnele prezenţei animalelor. Câţiva ţipari de văzduh unduiau prin aer, în căutare de şobolani sau de peşti. Crabi minusculi se ascundeau în crăpăturile scândurilor de lemn ale docurilor, iar de buştenii groşi care susţineau aceleaşi docuri atârna un grup de hasperi. Pe o alee dintre docuri, o nurcă în căutare de pradă pândea în umbră, uitându-se după bucăţi de hrană căzute.

Shallan nu reuşi să se abţină, îşi scoase mapa şi începu să deseneze un ţipar de văzduh. Nu se temea de atâţia oameni? Îşi ţinea blocul de foi cu mâna interzisă, cu degetele ascunse îndoite în jurul părţii de sus, şi desena cu un creion cu cărbune. Înainte de a termina, i se întoarse călăuza, însoţită de un bărbat care trăgea un obiect bizar, alcătuit din două roţi mari şi o banchetă pentru o persoană, acoperită de un coviltir. Ea îşi lăsă blocul de desen în jos, şovăind. Se aşteptase la un palanchin.

Bărbatul care trăgea vehiculul era scund, cu pielea întunecată, cu buzele pline, deschise într-un zâmbet larg. Cu un gest, o invită pe Shallan să se aşeze, iar ea se instala cu graţia decentă pe care guvernantele i-o întipăriseră în purtări. Bărbatul o întrebă ceva într-o limbă concisă, cu nişte cuvinte ciuntite, pe care ea n-o recunoscu.

— Ce-a spus? îl întrebă pe Yalb.

— Vrea să ştie dacă preferi să fii dusă pe drumul lung sau pe drumul scurt, spuse marinarul şi se scarpină în cap. Nu sunt tocmai sigur care e diferenţa dintre ele.

— Cred că unul durează mai mult, zise Shallan.

— O, eşti ageră la minte.

Yalb îi vorbi purtătorului în aceeaşi limbă ciuntită, iar acesta răspunse.

— Drumul lung îţi oferă ocazia să vezi bine oraşul, tălmăci Yalb. Cel scurt duce direct la Conclav. Spune că nu sunt multe privelişti frumoase. Cred că şi-a dat seama că eşti nou-venită în oraş.

— Ies chiar atât de mult în evidenţă? întrebă ea, roşind.

— Ei, nu, sigur că nu, Luminăţie.

— Şi prin asta vrei să spui că sar în ochi tot atât de mult ca un neg de pe nasul unei regine.

Yalb râse.

— Mă tem că da. Dar mă gândesc că nicăieri nu poţi merge a doua oară fără să te fi dus mai întâi prima oară. Toată lumea trebuie să sară cândva în ochi, aşa că-i totuna dac-o faci pe atât de frumos pe cât de frumoasă eşti tu!

Shallan fusese nevoită să se înveţe cu flirturile inofensive ale marinarilor. Nu mergeau niciodată prea departe, iar ea bănuia că, după ce-o văzuse roşind, soţia căpitanului îi dojenise cu asprime. În conacul tatălui ei, servitorii – chiar şi cei care erau cetăţeni cu drepturi depline – se temuseră întotdeauna să-şi ia nasul la purtare. Purtătorul continua să-i aştepte răspunsul.

— Pe drumul scurt, te rog, îi spuse lui Yalb, deşi îşi dorea să meargă pe cel pitoresc.

Ajunsese în sfârşit într-un oraş adevărat şi alegea calea cea mai scurtă? Însă Luminata Jasnah se dovedise tot atât de greu de prins ca un songling sălbatic. Era mai bine să se grăbească.

Drumul principal urca pe coasta muntelui în zigzag, aşa că până şi traseul scurt îi oferi destul timp în care să vadă locurile. Oraşul se dovedi ameţitor de bogat în oameni stranii, privelişti ciudate şi clinchete de clopoţei. Shallan se destinse şi îşi întipări totul în minte. Clădirile păreau să fie grupate după culoare, iar culoarea părea să spună care le era rostul. Prăvăliile în care se vindeau aceleaşi lucruri erau vopsite în aceleaşi nuanţe – tonuri de violet pentru îmbrăcăminte, tonuri de verde pentru mâncare. Locuinţele îşi aveau propriul tipar, deşi ea nu reuşi să-i dea o interpretare. Culorile erau suave, într-o tonalitate pastelată, calmă.

Yalb mergea pe lângă caretă, iar purtătorul începu să-i vorbească lui Shallan. Yalb traduse, cu mâinile în buzunarele vestei.

— Spune că oraşul e aparte datorită laiturilor de aici.

Ea zâmbi. Multe oraşe erau construite în laituri – locuri pe care formaţiunile stâncoase din jur le apărau de marile furtuni.

— Kharbranth e unul dintre cele mai bine adăpostite oraşe importante ale lumii – continuă Yalb să traducă – şi clopoţeii sunt un simbol al acestui fapt. La început au fost montaţi ca să avertizeze că s-a pornit o mare furtună, fiindcă vântul era atât de blând încât oamenii de obicei nu-şi dădeau seama, adăugă Yalb, apoi şovăi. Spune toate astea pur şi simplu fiindcă vrea un bacşiş mare, Luminăţie. Am mai auzit povestea asta, dar cred că e extraordinar de ridicolă. Dacă vântul bate destul de tare ca să mişte clopoţeii, înseamnă că şi oamenii îl simt. În plus, ce, nu-şi dau seama că plouă peste căpăţânile lor de lăudăroşi?

Shallan zâmbi.

— Nu contează. Poate să continue.

Purtătorul pălăvrăgea cu vocea lui ciuntită – şi, până la urmă, în ce limbă vorbea? Ea ascultă traducerea lui Yalb, absorbind priveliştile, sunetele şi – din nefericire – mirosurile. Crescuse fiind obişnuită cu mirosul proaspăt al mobilei abia şterse de praf şi cu cel de pâine nedospită, coaptă în bucătărie. Iar călătoria pe ocean o deprinsese cu mirosuri noi, de apă sărată şi de aer de mare, curat.

Dar în mirosurile oraşului nu era nimic curat. Fiecare alee pe lângă care treceau îşi avea propria combinaţie unică de izuri dezgustătoare. Acestea alternau cu aromele picante venind dinspre vânzătorii ambulanţi şi mâncărurile pe care le ofereau, iar combinaţia era încă şi mai îngreţoşătoare. Din fericire, purtătorul ei începu să meargă pe mijlocul drumului şi duhorile îşi pierdură puterea, însă asta îi încetini, fiindcă erau nevoiţi să se strecoare printr-o mulţime mai numeroasă. Shallan căsca gura la oamenii pe lângă care treceau. Bărbaţii cu mâini înmănuşate şi pielea uşor albăstruie erau din Natanatan. Dar cine erau oamenii înalţi şi maiestuoşi, în robe negre? Şi bărbaţii cu bărbile împletite ca nişte funii, motiv pentru care semănau cu nişte nuiele?

Sunetele o duceau cu gândul la songlingii sălbatici din apropierea casei ei, care se grupau în coruri şi se luau la întrecere, numai că erau mai variate şi mai puternice. O sută de voci strigau una la alta, amestecându-se cu zgomotul uşilor trântite, cu al roţilor rostogolite pe piatră şi, din când în când, cu ţipetele unui ţipar de văzduh. Clinchetul omniprezenţilor clopoţei se auzea în fundal, mai puternic când bătea vântul. Se vedeau în vitrinele prăvăliilor, atârnaţi de grinzi. Fiecare stâlp de felinar de pe stradă avea câte unul sub lampă, iar careta lor avea unul mic, argintiu, în vârful coviltirului. Când ajunseră cam pe la jumătatea coastei, în văzduh se rostogoli un val de sunete de clopot care anunţau ora. Nesincronizate, clinchetele de tot soiul se uneau într-o larmă zăngănitoare.

Când ajunseră în sfertul de sus al oraşului, mulţimea se rări şi, în cele din urmă, purtătorul ei o trase către o clădire masivă, aflată chiar în vârful oraşului. Vopsită în alb, era, în cea mai mare parte, cioplită în stâncă, nu construită din cărămizi sau din lut. Coloanele de la intrare se ridicau direct din piatră, fără nicio îmbinare vizibilă, iar partea din spate a edificiului se pierdea lin în stâncă. Aflorimentele de pe acoperiş erau vopsite în culori metalice şi aveau deasupra cupole scunde. Femei ochi-luminoşi intrau şi ieşeau, având asupra lor ustensile de scris şi purtând rochii ca a lui Shallan, cu mâna stângă acoperită de manşetă, exact aşa cum trebuia. Bărbaţii care veneau sau plecau din clădire era îmbrăcaţi în stilul militar vorin, cu haine şi pantaloni scorţoşi, cu nasturi în părţi, până sus, la gulerul ţeapăn, care le înfăşură tot gâtul. Mulţi aveau săbii prinse în talie, de centurile care le strângeau hainele lungi până la genunchi.

Purtătorul se opri şi-i spuse ceva lui Yalb. Cu mâinile în şolduri, marinarul începu să se certe cu el. Shallan zâmbi la vederea expresiei lui aspre şi clipi apăsat, întipărindu-şi scena în memorie ca s-o deseneze mai târziu.

— Se oferă să-mpartă diferenţa cu mine dacă-l las să umfle preţul călătoriei, o lămuri Yalb, clătinând din cap şi întinzând mâna ca s-o ajute să se dea jos din caretă.

Când coborî, ea îl privi pe purtător, care ridică din umeri, zâmbind ca un copil prins când fură dulciuri.

Shallan îşi prinse săculeţul agăţat de umăr sub braţul cu manşetă şi căută în el, cu mâna liberă, punga cu bani.

— De fapt, cât ar trebui să-i dau?

— Doi stropi străvezii ar trebui să fie mai mult decât destul. Eu i-aş fi dat unul. Hoţomanul voia să-ti ceară cinci.

Înainte de a pleca în călătoria aceea, ea nu folosise niciodată bani; nu făcuse altceva decât să admire sferele, pentru frumuseţea lor. Erau alcătuite din câte o bobită de sticlă puţin mai mare decât unghia degetului mare, cu o piatră preţioasă încă şi mai măruntă în centru. Nestematele puteau absorbi Lumină de Furtună, ceea ce le dădea sferelor strălucire. Când îşi deschise punga, scânteierile acelor fărâme de rubine, smaralde, diamante şi safire îi luminară faţa. Pescui trei stropi de diamant, care aveau cea mai mică valoare. Cele mai preţioase erau smaraldele, fiindcă Animmozii le puteau folosi ca să creeze hrană.

Partea de sticlă a tuturor sferelor avea aceeaşi dimensiune; valoarea era dată de mărimea nestematei din centru. De pildă, cei trei stropi aleşi aveau în interior numai câte-o frântură minusculă de diamant. Până şi atât era de-ajuns ca să strălucească de Lumină de Furtună, mult mai palid decât o lampă, dar oricum vizibil. O pată – diviziunea medie a sferei – aproape că egala în strălucire flacăra lumânării şi valora cât cinci stropi.

Shallan adusese cu sine numai sfere impregnate, fiindcă despre cele înnegurate auzise că trezeau bănuieli şi că uneori trebuia chemat un cămătar ca să verifice dacă nestemata era sau nu veritabilă. Şi fireşte că-şi păstra cele mai preţioase sfere în punga ascunsă, prinsă cu nasturi în interiorul mânecii ei stângi.

Îi întinse cei trei stropi marinarului, care-şi lăsă capul pe umăr. Ea îi făcu semn purtătorului şi roşi, dându-şi seama că, din reflex, îl folosea pe Yalb ca intermediar, de parcă ar fi fost un maestru-slujitor. Oare avea să se simtă ofensat?

El râse şi-şi îndreptă spatele, îmbăţoşându-se ca şi cum ar fi vrut să imite un maestru-slujitor, şi-l plăti pe purtător cu un aer de severitate prefăcută. Acesta râse la rândul său, se înclină în faţa lui Shallan şi se îndepărtă trăgându-şi careta.

— Pentru tine, spuse Shallan, scoţând o pată cu rubin şi întinzându-i-o marinarului.

— E prea mult, Luminăţia Ta!

— E, în parte, ca mulţumire, dar şi drept plată, ca să m-aştepţi aici câteva ore, în caz că mă-ntorc.

— S-aştept câteva ore pentru o pată de foc? Asta e plata mea pentru o lună pe mare!

— Atunci ar trebui s-ajungă ca să m-asigur că nu pleci.

— O să fiu chiar în locul ăsta! făgădui el, cu o plecăciune complicată, de o corectitudine surprinzătoare.

Shallan răsuflă adânc şi urcă treptele către intrarea impozantă a Conclavului. Piatra sculptată era cu adevărat uimitoare – artista din ea a fi vrut să zăbovească şi s-o studieze, dar nu cuteza. Când intrai în clădirea imensă era ca şi cum ai fi fost înghiţit. Pe pereţii coridorului interior se înşiruiau lămpi cu Lumină de Furtună, care împrăştiau o strălucire albă. În ele se aflau, probabil, broami de diamant; în majoritatea clădirilor frumoase se folosea Lumina de Furtună. Un broam – cea mai mare diviziune a sferei – strălucea cât mai multe lumânări la un loc.

Lumina se revărsa, uniformă şi suavă, asupra numeroşilor servitori, condeieri şi ochi-luminoşi de pe coridor. Conclavul părea construit sub forma unui unic tunel lung, lat şi înalt, sfredelit în stâncă. De o parte şi de alta se aflau încăperi mari şi coridoare suplimentare, ca ramificaţii ale grandioasei alei centrale. Shallan se simţea mult mai în largul ei decât afară. Locul acela – cu servitori în plină activitate, luminlorzi şi lumindoamne – îi era familiar.

Îşi ridică mâna liberă, în semn că avea nevoie de ceva, şi, aşa cum era de aşteptat, un maestru-servitor cu o cămaşă apretată de culoare albă şi pantaloni negri se apropie în grabă.

— Luminăţia Ta? o întrebă, în vedenă, ghicindu-i probabil limba maternă după culoarea părului.

— O caut pe Jasnah Kholin, răspunse Shallan. Am aflat că se găseşte între aceşti pereţi.

Bărbatul se înclină, rigid. Cei mai mulţi maeştri-slujitori se mândreau cu serviciile lor rafinate – aveau exact aerul pe care-l maimuţărise Yalb cu câteva clipe mai înainte.

— Mă voi întoarce, Luminăţie.

Probabil că era de al doilea nahn, un cetăţean ochi-întunecaţi de rang foarte înalt. În credinţa vorină, Chemarea cuiva – misiunea căreia îşi dedica viaţa – era de o importanţă vitală. Alegerea unei meserii potrivite şi, apoi, munca din răsputeri asigurau un loc bun în viaţa de dincolo. Devoţiunea la care mergea pentru rugăciuni avea adesea legătură cu natura Chemării alese.

Shallan îşi încrucişă braţele şi rămase în aşteptare. Se gândise la Chemarea ei vreme îndelungată. Alegerea evidentă era arta ei, şi îi plăcea într-adevăr foarte mult să deseneze. Dar ceea ce o atrăgea însemna mai mult decât atât – era vorba de studiu, de întrebările ridicate de observaţii. De ce nu se temeau ţiparii de văzduh de oameni? Cu ce se hrăneau hasperii? De ce prosperau şobolanii în anumite locuri şi nu le pria în altele? Aşa că alesese istoria naturală.

Tânjea să fie o erudită veritabilă, să fie instruită cu adevărat, să-şi petreacă timpul făcând cercetări amănunţite şi studiind. Oare şi din acest motiv propusese, în parte, acel plan temerar care însemna s-o caute pe Jasnah şi să devină pupila ei? Poate. Oricum, trebuia să se concentreze fără întrerupere. Devenind pupila lui Jasnah – şi, aşadar, eleva ei – nu făcea decât primul pas.

Se gândea la asta îndreptându-se agale spre o coloană, pe care-o pipăi trecându-şi mâna liberă peste piatra lustruită. Aidoma celei mai mari părţi a Rosharului – în afară de anumite locuri de pe coastă – Kharbranthul era construit din piatră brută, neprelucrată. Celelalte clădiri fuseseră înălţate direct pe stâncă, iar aceea fusese dăltuită în stâncă. Coloana era din granit, presupuse ea, deşi în privinţa geologiei avea cunoştinţe sumare.

Podeaua era acoperită de covoare lungi, având culoarea portocalie a cărămizii arse. Materialul era dens, conceput astfel încât să pară bogat, dar să suporte trecerea multor oameni. Coridorul larg, dreptunghiular, crea o senzaţie de vechime. Una dintre cărţile pe care le citise pretindea că oraşul Kharbranth fusese fondat demult, în zilele umbrei, cu mulţi ani înaintea Ultimei Devastări. Ceea ce ar fi însemnat că era vechi într-adevăr. Vechi de mii de ani, creat înainte de teroarea Hierocraţiei, chiar cu mult înaintea Mârşăviei. Pe vremea când, după cum se spunea, Pustiitorii cu trupuri de piatră stăteau la pândă pe pământ.

— Luminăţia Ta? zise o voce.

Shallan se răsuci şi văzu că servitorul se întorsese.

— Pe aici, Luminăţie.

Dădu din cap, iar el se grăbi s-o conducă prin vânzoleala de pe culoar. Ea repetă, în gând, felul în care intenţiona să i se prezinte lui Jasnah. Femeia era o legendă. Până şi Shallan – trăind în îndepărtatul Jah Keved – auzise de sclipitoarea şi eretica soră a regelui alethi. Jasnah n-avea decât treizeci şi patru de ani, însă mulţi aveau senzaţia că ar fi putut obţine toca de maestră erudită dacă n-ar fi condamnat cu glas tare religia. Mai exact, aducea acuzaţii la adresa devoţiunilor, diversele congregaţii religioase cărora li se alăturaseră oamenii de bine din Vorin.

În cazul prinţesei alethi, glumele sarcastice nelalocul lor n-aveau să-i fie de folos lui Shallan. Trebuia să se poarte cuviincios. Să fii pupila unei femei faimoase era cea mai bună cale de a deprinde artele feminine: muzica, pictura, scrisul, logica şi ştiinţa. Semăna foarte mult cu modul în care se instruia un tânăr în garda de onoare a unui luminlord pe care-l respecta.

Shallan începuse prin a-i scrie lui Jasnah, cerând să fie acceptată ca pupilă, din disperare; de fapt, nu se aşteptase să primească un răspuns afirmativ. Când asta se întâmplase – prin intermediul unei scrisori în care Jasnah îi poruncea s-o aştepte în Dumadari peste două săptămâni – Shallan fusese şocată. Şi de atunci mergea pe urmele acelei femei.

Jasnah era eretică. Oare avea să-i ceară lui Shallan să renunţe la credinţa ei? Ea se îndoia că ar fi fost în stare, învăţăturile vorine care vorbeau de Slavă şi de Chemare fuseseră unul dintre puţinele sale refugii din zilele cumplite când tatăl ei se aflase în toanele cele mai rele.

Intrară pe un culoar mai îngust şi apoi pe coridoare din ce în ce mai îndepărtate de sala principală. În cele din urmă, maestrul-slujitor se opri lângă un colţ şi-i făcu semn să meargă mai departe. De pe coridorul din dreapta se auzeau voci.

Shallan şovăi. Uneori se întreba cum se ajunsese la asta. Ea era cea tăcută, cea timidă, cea mai mică şi singura fată dintre cei cinci copii ai tatălui său. Ţinută la adăpost, ocrotită în întreaga ei viaţă. Şi acum speranţele întregii case se sprijineau pe umerii ei.

Tatăl ei murise. Şi era vital ca moartea lui să rămână un secret.

Nu-i plăcea să se gândească la ziua aceea – o împiedica să i se întoarcă în minte şi se deprinsese să-şi îndrepte gândurile către orice altceva. Dar urmările pierderii lui nu puteau fi trecute cu vederea. Tatăl ei făcuse multe promisiuni – unele erau înţelegeri negustoreşti, altele erau în scop de mituire, iar altele, sub masca primei categorii, făceau parte din a doua categorie. Casa Davar datora sume mari de bani unui număr mare de oameni şi, fără tatăl ei, care ştia să-i domolească pe toţi, creditorii aveau să-şi prezinte cererile în curând.

Nu aveau cui să-i ceară ajutor. Mai ales din cauza tatălui ei, familia nu era pe placul celor cu care se aliase. Înaltul Prinţ Valam – luminlordul căruia îi erau vasali, se îmbolnăvise şi nu le mai oferea protecţia de odinioară. Răspândirea veştii că tatăl ei murise şi că familia era falită avea să fie sfârşitul Casei Davar. Urmau să fie distruşi şi subjugaţi de o altă casă.

Şi, ca pedeapsă, aveau să fie puşi să se spetească muncind – de fapt, ar fi putut fi chiar şi asasinaţi de creditorii nemulţumiţi. Depindea de ea să nu se ajungă la acest deznodământ, iar primul ei pas se numea Jasnah Kholin.

Shallan inspiră adânc şi trecu dincolo de colţ.

4 • CÂMPIILE SFĂRÂMATE

„Mor, nu-i aşa? Vindecătorule, de ce-mi iei sângele? Cine e lângă tine, cu capul numai dungi? Văd un soare îndepărtat, întunecat şi rece, strălucind pe un cer negru.”

Culeasă în a treia zi din jesnan, în anul 1172, cu 11 secunde înainte de moarte. Subiectul era un dresor de chulli. Proba are o notă aparte.

— Tu de ce nu plângi? întrebă vântsprenul.

Kaladin stătea rezemat de un colţ al cuştii, privind în jos. În faţa lui, scândurile podelei erau crăpate, ca şi cum cineva fi săpat în ele numai şi numai cu unghiile. Porţiunea cu crăpături avea pete mai întunecate acolo unde se îmbibase cu sânge lemnul cenuşiu-închis. O încercare de evadare zadarnică şi dezamăgitoare.

Căruţa îşi continua drumul. Rutina de zi cu zi. Se trezea supărat şi îndurerat, după o noapte de somn agitat, fără saltea şi fără pătură. Sclavii din fiecare căruţă erau scoşi pe rând, împiedicaţi cu lanţuri legate la glezne şi lăsaţi să-şi târşească o vreme picioarele şi să se uşureze. Pe urmă erau urcaţi la loc, primeau zeama lungă de dimineaţă, iar căruţele se puneau în mişcare şi mergeau până când venea vremea zemii de după-amiază. Drumul continua. Zeama de seară, apoi polonicul de apă dinainte de culcare.

Pe fruntea lui Kaladin, pielea înfierată cu semnul shash continua să crape şi să sângereze. Dar cel puţin acoperişul cuştii îl ferea de soare.

Vântsprenul se preschimbă în ceaţă şi pluti ca un nor minuscul. Se apropie de Kaladin şi chipul i se contura în partea din faţă a norului, ca şi cum ar fi suflat ceaţa, împingând-o în urmă şi dezvăluind, sub ea, o formă mai substanţială. Vaporoasă, feminină şi subţire. Cu ochi atât de iscoditori. Altfel decât orice alt spren pe care-l mai văzuse Kaladin vreodată.

— Ceilalţi plâng noaptea, spuse ea. Dar tu nu plângi.

— De ce să plâng? se miră el, lăsându-se pe spate şi proptindu-se de gratii. Aş schimba ceva?

— Nu ştiu. De ce plâng oamenii?

El zâmbi şi închise ochii.

— Întrebarea asta pune-i-o Atotputernicului, micuţă sprenă. Nu mie.

Umiditatea verii estice îi umplea fruntea de sudoare şi usturimea îl chinuia când i se strecurau broboanele în rană. Din fericire, în curând aveau să se bucure din nou de câteva săptămâni de primăvară. Vremea şi anotimpurile erau imprevizibile. Nu ştiai niciodată cât durau, deşi de obicei se întindeau pe cel puţin câteva săptămâni.

Căruţa îşi continuă mersul. După un timp, Kaladin simţi soarele pe faţă. Deschise ochii. Razele pătrundeau prin deschizătura din partea de sus a cuştii. De la amiază trecuseră aşadar două sau trei ore. Ce era cu zeama de după-amiază? Se ridică în picioare, agăţându-se cu o mână de gratiile de oţel şi trăgându-se în sus. Nu putea să-l vadă pe Tvlakv, care conducea căruţa din faţă, nu desluşea decât faţa turtită a lui Bluth, în spatele lui. Mercenarul purta o cămaşă murdară, închisă cu şireturi în faţă şi o pălărie cu boruri largi, care-l ferea de soare, şi îşi ţinea suliţa şi ghioaga lângă el, pe capră. Nu purta sabie – nici măcar Tvlakv nu avea una, nu atât de aproape de un ţinut alethi.

Iarba continua să le croiască drum căruţelor, despărţindu-se în două, dispărând exact din faţa lor şi furişându-se înapoi, la suprafaţă, imediat în urma lor. Peisajul din jur era presărat cu tufe stranii, necunoscute de Kaladin. Aveau tulpini şi crengi groase, şi ace verzi, ca nişte ţepi. Ori de câte ori se apropiau căruţele prea tare, acele se retrăgeau în tulpini, lăsând în urmă trunchiuri răsucite ca nişte viermi, cu crengi noduroase. Împestriţau ţinutul deluros, înălţându-se de pe stâncile acoperite cu iarbă ca nişte santinele minuscule.

Căruţele îşi continuau pur şi simplu drumul, la o bună bucată de vreme după ceasul amiezii. „De ce nu facem popas pentru zeamă?”

În cele din urmă, căruţa din frunte încetini şi încremeni. Celelalte două se opriră în spatele ei, legănându-se, iar chullii cu carapace roşii se foiră, cu antenele fluturându-le înainte şi înapoi. Animalele ca nişte cutii aveau carapace bombate, pietroase, şi picioare roşii, groase, ca nişte trunchiuri de copac. Din câte auzise Kaladin, cleştii lor puteau să reteze un braţ omenesc. Însă erau creaturi blânde, mai ales cei domestici, şi, din câte ştia, în armată nu se alesese nimeni, niciodată, cu mai mult de o ciupitură şovăielnică din partea lor.

Bluth şi Tag coborâră din căruţele lor şi i se alăturară lui Tvlakv. Negustorul de sclavi stătea pe capra căruţei sale, umbrindu-şi ochii ca să-i ferească de lumina albă a soarelui, şi ţinea în mână o foaie de hârtie. Urmă un soi de ceartă. Tvlakv îşi flutura întruna mâna în direcţia în care merseseră, apoi arăta către hârtie.

— Te-ai rătăcit, Tvlakv? strigă Kaladin. Poate-ar trebui să te rogi Atotputernicului, ca să te călăuzească. Am auzit că are o slăbiciune pentru negustorii de sclavi. Ţine, în Iad, o încăpere specială numai pentru voi.

În stânga lui Kaladin, unul dintre sclavi – bărbatul cu barbă lungă care-i vorbise cu câteva zile în urmă – se îndepărtă speriat, nedorindu-şi să stea atât de aproape de cineva care-l provoca pe stăpân.

Tvlakv şovăi, apoi, cu un gest scurt, le ceru mercenarilor să tacă. Bărbatul corpolent sări jos din căruţă şi se apropie de Kaladin.

— Tu, îi spuse. Dezertorule. Armata alethi merge la război trecând pe-aici. Ştii ceva despre ţinutul ăsta?

— Să văd harta, răspunse Kaladin. Tvlakv ezită, apoi i-o întinse.

El îşi scoase braţul printre gratii şi i-o smulse din mână. Pe urmă, fără să-i arunce vreo privire, o rupse în două. În câteva secunde, făcu din ea o sută de bucăţi, în faţa ochilor îngroziţi ai lui Tvlakv.

Negustorul de sclavi îşi strigă mercenarii, dar, în clipa când sosiră, Kaladin avea doi pumni de confeti de aruncat spre ei.

— Acum bucuraţi-vă, nemernicilor, le spuse, în timp ce fulgii de hârtie pluteau în jurul lor.

Le întoarse spatele, se duse în cealaltă parte a cuştii şi se aşeză, cu faţa spre ei.

Tvlakv rămase încremenit, fără grai. Pe urmă, roşu la faţă, arătă spre Kaladin şi şuieră ceva către mercenari. Bluth făcu un pas către cuşcă, apoi se răzgândi, îi aruncă o privire lui Tvlakv, ridică din umeri şi se îndepărtă. Negustorul de sclavi se întoarse spre Tag, dar celălalt mercenar se mulţumi să clatine din cap, spunând ceva cu voce scăzută.

După ce-şi înjură câteva minute mercenarii laşi, Tvlakv înconjură cuşca, apropiindu-se de Kaladin. Şi îi vorbi cu voce surprinzător de calmă:

— Văd că-ţi merge capul, dezertorule. Ai izbutit să devii nepreţuit. Ceilalţi sclavi ai mei nu sunt de pe-aici, iar eu n-am mai făcut drumul ăsta niciodată. Te poţi tocmi. Ce vrei în schimb, ca să ne călăuzeşti? Eu îţi făgăduiesc o masă-n plus în fiecare zi, dac-o să fiu mulţumit.

— Vrei să conduc eu caravana?

— Ţi-am urma indicaţiile.

— Bine. Mai întâi, găseşte o stâncă.

— De ce, vrei un loc de unde poţi vedea bine ţinutul?

— Nu, răspunse Kaladin, ar fi un loc de unde-aş putea să te-arunc.

Tvlakv îşi potrivi nervos tichia, împingându-şi spre spate una dintre sprâncenele albe, lungi.

— Mă urăşti. Asta-i bine. Ura o să te ţină puternic, o să te vând pentru un preţ bun. Numai că n-o să te poţi răzbuna decât dacă ajung să te scot pe piaţă. Eu n-o să te las să fugi. Dar poate de la altcineva o să reuşeşti. Aşa că, vezi tu, ai tot interesul să fii vândut.

— Nu vreau să mă răzbun, zise Kaladin.

Vântsprenul se întoarse – se îndepărtase pentru o vreme ca să inspecteze unul dintre tufişurile stranii. Se opri în aer şi apoi începu să se învârtă în jurul feţei negustorului, studiindu-i-o. Dar se părea că el nu putea să-l vadă.

— Nu vrei să te răzbuni? se încruntă Tvlakv.

— Nu merge. Am învăţat lecţia asta cu mult timp în urmă.

— Cu mult timp în urmă? Nu pari să ai mult de optsprezece ani, dezertorule.

Ghicise destul de bine. Avea nouăsprezece. Chiar nu trecuseră decât patru ani de când intrase în oastea lui Amaram? Se simţea ca şi cum ar fi îmbătrânit cu vreo doisprezece.

— Eşti tânăr, continuă Tvlakv. Ai putea să-ţi schimbi soarta. Există oameni care au o viaţă dincolo de însemnul de sclav – vezi tu, ai putea să te răscumperi. Sau să-ţi convingi unul dintre stăpâni să te elibereze. Ai putea redeveni om liber. Nu e chiar atât de neobişnuit.

— De stigmatele astea n-o să scap niciodată, Tvlakv, zise pufnind Kaladin. Probabil ştii c-am încercat să fug – şi am dat greş – de zece ori. Mercenarii tăi nu sunt prudenţi doar din pricina acestor grife, e vorba de mai mult decât atât.

— Eşecurile din trecut nu dovedesc că nu există şanse în viitor, nu?

— Sunt terminat. Nu-mi mai pasă, zise şi se uită la negustorul de sclavi. În plus, tu nu crezi ce spui. Mă-ndoiesc că unul ca tine ar mai putea să doarmă noaptea dacă s-ar gândi că sclavii pe care i-a vândut vor putea fi liberi într-o bună zi şi vor veni să-l caute.

Tvlakv râse.

— Poate, dezertorule. Poate ai dreptate. Sau, vezi tu, poate mă gândesc că, dac-o să fii liber, o să-l vânezi mai întâi pe primul om care te-a vândut ca sclav. Pe înaltul Lord Amaram, nu-i aşa? Moartea lui o să mă avertizeze şi-o să mă ascund.

De unde ştia? De unde auzise de Amaram? „O să-i dau de urmă”, îşi spuse Kaladin. „O să-l spintec cu mâna mea. O să-i sucesc gâtul, o să...”

— Da, zise Tvlakv, privindu-i cu atenţie chipul, aşadar ai minţit când ai spus că nu eşti însetat de răzbunare, înţeleg.

— De unde ştii de Amaram? se încruntă Kaladin. De atunci am trecut printr-o jumătate de duzină de mâini.

— Oamenii vorbesc. Negustorii de sclavi mai mult decât mulţi alţii. Vezi tu, trebuie să fim prieteni între noi, fiindcă nimeni altcineva nu ne-nghite.

— Atunci ştii că n-am primit stigmatul de sclav pentru dezertare.

— A, dar, vezi tu, asta trebuie să pretindem. Vinovaţii de fărădelegi grave nu se vând prea bine. Cu glifa shash de pe fruntea ta, o să-mi fie destul de greu să te dau la un preţ bun. Şi, dacă n-o să te pot vinde, atunci... ei, n-o să-ţi doreşti s-ajungi în situaţia asta. Aşa c-o să jucăm împreună un joc. Eu o să spun că eşti dezertor. Iar tu n-o să spui nimic. Cred că e simplu.

— E ilegal.

— Nu suntem în Alethkar, zise Tvlakv, aşa că nu există nicio lege. În plus, dezertarea e motivul oficial al vânzării tale. Încearcă să pretinzi altceva şi n-o să te-alegi decât c-o reputaţie de mincinos.

— Iar tu, doar c-o bătaie de cap şi nimic altceva.

— Parcă spuneai că-ţi lipseşte dorinţa de răzbunare împotriva mea.

— Aş putea s-o capăt.

Tvlakv râse.

— A, dacă n-ai căpătat-o până acum, n-o mai capeţi niciodată! în plus, nu m-ai ameninţat c-o să mă arunci de pe-o stâncă? Cred că ai căpătat-o deja. Însă acum trebuie să discutăm cum o să facem. Vezi tu, harta mea şi-a găsit sfârşitul înainte de vreme.

Kaladin şovăi, apoi oftă.

— Nu ştiu, spuse, cu sinceritate. Nici eu n-am mai fost pe-aici.

Tvlakv se încruntă. Se aplecă spre cuşcă, uitându-se cu atenţie la Kaladin, dar păstră totuşi distanţa. O clipă mai târziu, clătină din cap.

— Te cred, dezertorule. Ei bine, va trebui să mă-ncred în memoria mea. Harta era proastă, oricum. Aproape mă bucur c-ai rupt-o, fiindcă eram tentat s-o fac eu. Dac-o să dau peste portretele fostelor mele neveste, o să am grijă să-ţi iasă în cale şi să profite de talentele tale unice.

Şi negustorul de sclavi se îndepărtă agale.

Kaladin îl privi plecând, apoi înjură cu voce scăzută.

— Pentru ce-a fost asta? întrebă vântsprenul, cu capul lăsat pe umăr, venind către el.

— Aproape că m-am pomenit găsindu-l pe placul meu, răspunse Kaladin, dându-se cu capul de cuşcă.

— Dar... după ceea ce-a făcut... El ridică din umeri.

— N-am spus că Tvlakv nu e un nemernic. Numai că e unul simpatic, spuse şovăind, apoi se strâmbă. Ăştia sunt din soiul cel mai rău. După ce-i omori, te trezeşti în final că te simţi vinovat.

În timpul marilor furtuni, apa pătrundea în căruţe. Ceea ce nu era surprinzător; Kaladin bănuia că Tvlakv ajunsese negustor de sclavi în urma unui ghinion. Ar fi putut face negoţ cu altceva, dar, dintr-un anumit motiv – lipsa banilor, nevoia de a pleca în grabă din locul unde trăise până atunci – îl silise să-şi aleagă cea mai josnică îndeletnicire.

Oamenii ca el nu-şi puteau permite niciun lux, şi nici măcar lucruri de calitate. Abia izbuteau să-şi plătească datoriile. În cazul său, asta însemna să aibă căruţe în care pătrundea apa. Părţile laterale, din scânduri, erau destul de rezistente ca să facă faţă vântului, dar nu erau confortabile.

De data asta, Tvlakv fusese cât pe ce să n-apuce să facă toate pregătirile pentru marea furtună. Din câte se părea, pe harta ruptă de Kaladin, care fusese cumpărată de la un furtunoveghetor rătăcitor, era trecută şi o listă a datelor la care se aştepta o asemenea furtună. Acestea puteau fi prezise cu ajutorul calculelor matematice; tatăl lui Kaladin îşi făcuse din asta o pasiune. Era în stare să afle data exactă în opt cazuri din zece.

Scândurile laterale zăngăneau lovindu-se de gratii sub izbiturile vântului şi căruţa se cutremura, clătinându-se de parcă ar fi fost jucăria unui uriaş neîndemânatic. Lemnul gemea şi prin crăpături ţâşneau jeturi de apă rece ca gheaţa. Tot pe-acolo pătrundea şi lumina fulgerelor, însoţită de bubuitul tunetelor. Era singura lumină pe care-o aveau.

Din când în când, străfulgerarea luminoasă nu era urmată de tunet. Şi sclavii gemeau înspăimântaţi, gândindu-se la Părintele Furtunii, la umbrele Radianţilor Pierduţi sau la Pustiitori – căci despre toţi aceştia se spunea că bântuiau în timpul celor mai violente furtuni. Sclavii se îngrămădeau unii într-alţii în celălalt capăt al căruţei, împărţindu-şi căldura trupurilor. Kaladin nu li se alăturase, stătea singur, cu spatele către gratii.

Lui nu-i era frică de creaturile care umblau prin furtună. În armată, fusese nevoit să-nfrunte o furtună sau două stând sub buza protectoare a unui ieşind stâncos sau într-un alt adăpost improvizat. Nimănui nu-i plăcea să fie afară în timpul furtunilor, dar uneori n-aveai încotro. Creaturile care se plimbau prin vijelie – poate chiar şi Părintele Furtunii însuşi – nu erau nici pe departe atât de letale ca pietrele şi crengile azvârlite în aer. De fapt, partea cea mai periculoasă era prima rafală de apă şi de vânt – zidul furtunii. Pe urmă, cu cât dura mai mult, cu atât mai mult îşi pierdea furtuna puterea, până când nu mai lăsa în urmă decât câteva picături de ploaie – stropeala.

Nu, nu-şi făcea griji cu gândul la Pustiitorii în căutare de carne pentru ospăţ. Se temea să nu i se-ntâmple ceva lui Tvlakv. Negustorul de sclavi aştepta încetarea urgiei într-o chichineaţă de lemn, construită în partea de jos a căruţei sale. Era, aparent, cel mai adăpostit loc din caravană, dar o întorsătură nenorocoasă a sorţii – un bolovan azvârlit de vânt sau prăbuşirea căruţei – l-ar fi putut ucide. Într-o asemenea eventualitate, Kaladin îi vedea pe Bluth şi Tab fugind şi lăsându-i pe toţi în cuştile lor, cu părţile laterale zăvorâte. Sclavii ar fi avut parte de o moarte lentă, ucişi de foame şi de sete şi copţi de soare în acele cutii.

Furtuna continua, zgâlţâind căruţa. Vânturile păreau uneori vii. Şi cine putea spune că nu erau? Vântsprenii erau atraşi de palele de vânt sau erau pale de vânt? Suflete ale forţei care voia, cu disperare, să distrugă căruţa lui Kaladin?

Conştientă sau nu, forţa aceea dădu greş. Căruţele erau prinse cu lanţuri de nişte bolovani din apropiere şi aveau roţile blocate. Rafalele îşi pierdură puterea. Fulgerele încetară şi înnebunitorul răpăit de tobă al ploii se preschimbă într-o înşiruire de lovituri uşoare. În timpul călătoriei lor, o furtună răsturnase una dintre căruţe. Dar scăpase cu doar câteva urme de lovituri, iar sclavii din interior se aleseseră doar cu vânătăi.

Paravanul de lemn din dreapta lui Kaladin se cutremură pe neaşteptate, apoi căzu, cu clemele desfăcute de Bluth. Ca să se apere de apă, mercenarul îşi purta haina de piele, iar de pe borul pălăriei i se revărsau şuvoaie în timp ce lăsa gratiile cuştii şi oamenii din ea în bătaia ploii. Era o ploaie rece, deşi nu atât de pătrunzătoare ca în toiul furtunii. Îi împroşcă pe Kaladin şi pe sclavii înghesuiţi laolaltă. Tvlakv poruncea întotdeauna să fie descoperite căruţele înainte de încetarea ploii; spunea că numai aşa puteau fi spălaţi sclavii, scăpându-i de duhoare.

Bluth împinse paravanul din scânduri în locaşul lui de sub căruţă, apoi deschise alte două părţi laterale. Numai peretele din faţă – cel dincolo de care stătea vizitiul – nu se putea lăsa în jos.

— E puţin cam devreme ca să dai jos paravanele, Bluth, zise Kaladin.

Încă nu începuse stropeala – ultima parte a furtunii, când ploaia răpăia cu blândeţe, încă mai cădea în rafale grele şi vântul se mai năpustea când şi când.

— Stăpânul vrea să fiţi azi spălaţi pe de-a-ntregul.

— De ce? întrebă Kaladin, ridicându-se, cu apa şiroindu-i din zdrenţele cafenii.

Mercenarul nu-i mai dădu atenţie. „Poate ne-apropiem de destinaţie”, se gândi el, plimbându-şi privirea peste peisajul din jur.

În ultimele câteva zile, dealurile fuseseră înlocuite de movile pietroase neuniforme – locuri unde vânturile mistuitoare lăsaseră în urmă stânci sfărâmate şi contururi în zigzag. Iarba urca pe pantele stâncoase scăldate în soare în cea mai mare parte a timpului, iar în umbră creşteau din belşug alte plante. Imediat după o mare furtună, ţinutul era mai viu ca oricând. Polipii mugurilor de stâncă pocneau şi-şi azvârleau lujerii în jur. Din toate crăpăturile se înălţau alte soiuri de lujeri, absorbind rapid apa. Frunzele încreţite ale copacilor şi ale tufelor se întindeau. Cremlingi de toate felurile se tăvăleau prin bălţi, savurând festinul. Insectele zumzăiau în aer; crustaceele mai mari – crabii şi piciorogarii – ieşeau din ascunzători. Până şi pietrele păreau să prindă viaţă.

Kaladin zări vreo şase vântspreni zburându-i pe deasupra capului, cu siluete lor translucide alergând după ultimele rafale ale furtunii – sau călătorind alături de ele. În jurul plantelor se înălţau lumini minuscule. Viaţăspreni. Păreau fire de praf verde, strălucitor, sau roiuri de insecte minuscule, translucide.

Un piciorogar – cu ţepii ca nişte fire pe păr ridicaţi în aer ca să simtă orice schimbare a vântului – se urcă pe-o latură a căruţei cu zecile de perechi de picioare înşiruite sub trupul său lung. Priveliştea era destul de familiară, dar nu mai văzuse niciodată unul cu o carapace de un violet atât de intens. Unde ducea Tvlakv caravana? Dealurile necultivate erau perfecte pentru agricultură. Ai fi putut împrăştia pe ele sevă de cioată-grea – amestecată cu seminţe de lavis – în timpul anotimpului cu furtuni slabe care urma după Lăcrimare. În patru luni, pe tot dealul ar fi crescut polipi mai mari decât un cap de om, gata să crape, revărsându-şi grăunţele din interior.

Chullii se foiau greoi, ospătându-se cu muguri-de-stâncă, cu melci şi cu tot soiul de crustacee mărunte, apărute după furtună. Tag şi Bluth le puseră în tăcere hamurile şi Tvlakv se târî, ursuz, afară din adăpostul lui ferit de apă. Îşi puse o tichie şi o mantie neagră, ca să-l apere de ploaie. Ieşea rareori înainte de a înceta furtuna cu desăvârşire; era foarte nerăbdător să se vadă ajuns la destinaţie. Oare se aflau chiar atât de aproape de coastă? Era singurul loc de pe Dealurile Nerevendicate unde găseai oraşe.

Câteva minute mai târziu, căruţele călătoreau iarăşi pe terenul denivelat. Kaladin se aşeză din nou când cerul începu să se limpezească, iar din marea furtună nu mai rămăsese decât o pată de întuneric, deasupra orizontului vestic. Soarele aduse bine-venita căldură şi sclavii o savurară, scăldaţi în razele sale, cu apa picurându-le din haine şi scurgându-se către partea din spate a căruţei care înainta legănându-se.

O panglică translucidă de lumină veni imediat spre Kaladin, ca o săgeată. Prezenţa micului vântspren ajunsese să i se pară de la sine înţeleasă. Plecase în timpul furtunii, dar se întorcea. Ca de obicei.

— Am văzut şi alţii de soiul tău, îi spuse Kaladin, într-o doară.

— Alţii? întrebă ea, luând înfăţişarea unei femei tinere.

Începu să-l înconjoare păşind prin aer, răsucindu-se din când în când şi dansând în ritmul unei muzici pe care el n-o auzea.

— Alţi vântspreni, zise Kaladin. Alergau după furtună. Sigur nu vrei să pleci cu ei?

Ea se uită cu jind către vest.

— Nu, răspunse în cele din urmă, continuându-şi dansul, îmi place aici.

Kaladin ridică din umeri. Vântsprena pusese capăt numeroaselor feste pe care i le juca la început, aşa că nu-l mai deranja câtuşi de puţin.

— Sunt şi alţii ca tine prin preajmă, spuse ea. Alţii ca tine.

— Sclavi?

— Nu ştiu. Oameni. Nu cei de-aici. Ceilalţi.

— Unde?

Ea arătă către est cu un deget alb, translucid.

— Acolo. Mulţi. O grămadă.

Kaladin se ridică în picioare. Nu-şi putea imagina că un spren ştia să aprecieze corect distanţele şi mărimile. „Da...” îşi îngustă ochii, scrutând orizontul. „Ăla e fum. Din coşurile caselor?” Mirosul ajunse la el pe o pală de vânt. Dacă n-ar fi fost ploaia, l-ar fi simţit mai devreme.

Trebuia să-i pese? N-avea nicio importanţă unde era sclav, pentru că tot sclav avea să fie. Îşi acceptase soarta. Ăsta era noul lui fel de-a fi. Nu te sinchisi, nu te agita.

Cu toate acestea, aruncă priviri pline de curiozitate când căruţa urcă pe un deal şi oferi sclavilor din cuşcă ocazia să vadă foarte bine tot ce se afla în faţa lor. Nu era un oraş. Era ceva mai grandios, mai întins. O imensă tabără militară.

— Mărite Părinte al Furtunilor... şopti Kaladin.

Zece corpuri de oaste îşi organizaseră bivuacul în familiarul stil alethi – circular, după rang, cu vivandiere pe margini, cu mercenari pe un inel plasat foarte aproape, în interiorul celui ocupat de ele, avându-i în mijloc pe soldaţii-cetăţeni şi chiar în centru pe ofiţerii ochi-luminoşi. Se instalaseră în interiorul unui şir de formaţiuni stâncoase enorme, de forma unor cratere, cu deosebirea că marginile erau mai neuniforme, mai zigzagate. Ca o coajă de ou spart.

Cu opt luni în urmă, Kaladin plecase dintr-o armată asemănătoare, cu toate că forţele de care dispunea Amaram erau mult mai puţine. Cea pe care o privea acum acoperea mai multe mile de stâncă, întinzându-se spre nord şi sud. O mie de stindarde, purtând o mie de perechi de glife de familie diferite, fluturau trufaşe în aer. Erau şi câteva corturi – mai ales pe marginile taberei – dar cea mai mare parte a soldaţilor erau adăpostiţi în barăci mari de piatră. Deci era vorba despre Animmozi.

Deasupra taberei aflate chiar în faţa lor flutura un drapel văzut de Kaladin în cărţi. Albastru-închis, cu glife albe – khokh şi linil – stilizate şi pictate sub forma unei săbii aşezate pe verticală în faţa unei coroane. Casa Kholin. Casa Regală.

Copleşit, Kaladin privi dincolo de tabără. Peisajul dinspre răsărit era aşa cum îl descriau zece istorisiri diferite şi amănunţite ale campaniei regelui împotriva trădătorilor parshendi. Era o suprafaţă stâncoasă plană, plină de crăpături – atât de întinsă încât nu-i zărea marginea din cealaltă parte – sfărâmată şi despicată de prăpăstii abrupte, late de trei până la cinci stânjeni. Erau atât de adânci încât se pierdeau în beznă şi alcătuiau un mozaic zimţat de platouri inegale. Unele imense, altele minuscule. Şesul vast părea o farfurie care se spărsese şi fusese refăcută din bucăţi, cu mici goluri între ele.

— Câmpiile Sfărâmate, şopti Kaladin.

— Ce? întrebă vântsprena. Ce s-a-ntâmplat?

El clătină din cap, uluit.

— Mi-am petrecut mai mulţi ani străduindu-mă s-ajung aici. Era dorinţa lui Tien, cel puţin către sfârşit. Voia să vină aici, să lupte pentru rege...

Şi acum Kaladin ajunsese în locul visat. În cele din urmă. „Din întâmplare.” Era atât de absurd încât îi venea să râdă. „Ar fi trebuit să-mi dau seama”, se gândi. „Ar fi trebuit să ştiu. Nu ne-am îndreptat niciodată către coastă şi către oraşele ei. Am mers încoace. Către război.”

Ţinutul era supus legilor şi regulilor alethi. Crezuse că Tvlakv voia să se ferească de ele. Dar probabil că, pe de altă parte, acolo putea obţine preţurile cele mai bune.

— Câmpiile Sfărâmate? întrebă un alt sclav. Serios? Toţi ceilalţi se îngrămădiră în jurul lui, să se uite afară.

În entuziasmul lor subit, păreau să fi uitat că se temeau de Kaladin.

— Sunt chiar Câmpiile Sfărâmate! exclamă altcineva. Aia e armata regelui!

— Poate c-aici vom găsi dreptatea, spuse un alt bărbat.

— Am auzit că servitorii Casei Regale trăiesc la fel de bine ca negustorii cei mai de soi, interveni altul. Probabil că şi sclavii lui o duc mai bine. Ne vom afla în ţinuturi vorine; o să primim şi plată pentru munca noastră.

Cel puţin ăsta era un lucru adevărat. Când munceau, sclavii trebuiau să primească în schimb o mică sumă de bani – jumătate din plata unui om liber, ceea ce adesea însemna deja mai puţin decât ar fi primit, pentru aceeaşi muncă, un cetăţean cu drepturi depline. Dar era totuşi ceva, şi legile poporului alethi o impuneau. Numai ardenţii – care nu puteau să posede nimic – nu erau obligaţi să plătească. Adică ei şi parshii. Însă parshii erau mai degrabă animale decât orice altceva.

Un sclav îşi putea folosi câştigurile pentru plata datoriei sale, răscumpărându-şi astfel libertatea după ani de muncă. Teoretic.

Ceilalţi continuară să pălăvrăgească în timp ce căruţa cobora dealul, dar Kaladin se trase deoparte. Bănuia că posibilitatea de a-ţi plăti propriul preţ era o înşelătorie, menită să păstreze docilitatea sclavilor. Datoria era enormă, mult mai mare decât suma pentru care fuseseşi vândut, iar strângerea banilor necesari se dovedea în realitate imposibilă.

El le ceruse foştilor stăpâni să-i dea banii care i se cuveneau. Iar ei găsiseră întotdeauna cum să-l înşele – punându-i la socoteală adăpostul oferit, mâncarea. Aşa erau ochi-luminoşii. Roshone, Amaram, Katarotam... Toţi ochi-luminoşii pe care-i cunoscuse Kaladin, fie ca sclav, fie ca om liber, se dovediseră corupţi până-n măduva oaselor, în ciuda seninătăţii şi a frumuseţii lor exterioare. Erau ca nişte leşuri în putrefacţie, înveşmântate în mătăsuri superbe.

Ceilalţi sclavi continuau să vorbească despre armata regelui şi despre dreptate. „Dreptate?” se întrebă Kaladin, rezemându-se de gratii. „Nu sunt convins că aşa ceva există.” Dar se pomeni totuşi punându-şi întrebări. Aceea era armata regelui – oştile celor zece Înalţi prinţi, adunate laolaltă – venită să ducă la îndeplinire Pactul Răzbunării.

Dacă tânjea după ceva, atunci Kaladin îşi dorea să ţină în mână o suliţă. Să lupte din nou, să-ncerce să caute calea înapoi, către omul care fusese. Un om căruia îi păsa.

Şi, dacă putea găsi undeva calea aceea, atunci avea s-o găsească acolo.

5 • ERETICA

„Am văzut sfârşitul, i-am auzit numele. Noaptea Suferinţelor, Adevărata Devastare. Furtuna Eternă.”

 Culeasă în prima zi din nanes, în anul 1172, cu 15 secunde înainte de moarte. Subiectul era un tânăr ochi-întunecaţi, de origine necunoscută.

Shallan nu se aşteptase ca Jasnah Kholin să fie atât de frumoasă.

Era o frumuseţe maiestoasă, matură – pe care o poţi găsi în portretul câte unei erudite rămase în istorie. Shallan îşi dădu seama că fusese naivă când îşi închipuise că era o fată bătrână urâtă, ca matroanele severe care-i fuseseră profesoare cu ani în urmă. Cum altfel şi-ar fi putut imagina o eretică trecută de treizeci şi cinci de ani – şi încă nemăritată?

Jasnah nu era nicidecum astfel. Era înaltă şi zveltă, cu pielea curată, cu sprâncene negre şi subţiri şi cu păr bogat, de un negru profund, ca onixul. Îl purta în parte ridicat, înfăşurat în jurul unei mici bijuterii aurii, de forma unui sul de pergament, şi fixat cu două ace de păr lungi. Restul îi cădea pe ceafă în bucle strânse, mici. Chiar şi aşa, răsucit şi buclat, îi ajungea până la umeri – lăsat liber, era probabil tot atât de lung ca al lui Shallan, care trecea de jumătatea spatelui.

Avea faţa cam pătrăţoasă şi ochii de un violet-deschis, o culoare aparte. Asculta spusele unui bărbat în robă portocaliu-închis cu alb, culorile regale din Kharbranth. Luminata Kholin era cu câteva degete mai înaltă decât bărbatul – după toate aparenţele, în tot ceea ce se spunea despre înălţimea alethilor nu exista nicio exagerare. Jasnah se uită la Shallan, remarcându-i prezenţa, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către conversaţie.

Părinte al Furtunii! Femeia aia era sora unui rege. Rezervată, statuară, cu veşminte imaculate, albastre cu argintiu. Ca şi a lui Shallan, rochia ei avea nasturi în părţi şi un guler înalt, numai că pieptul îi era mult mai plin. De la talie în jos, fusta largă curgea către podea în falduri generoase. Mânecile erau lungi şi maiestoase, iar stânga era închisă cu nasturi ca să-i ascundă mâna interzisă.

Pe mâna liberă purta o bijuterie ieşită din comun: două inele şi o brăţară unite prin mai multe lănţişoare ce susţineau, pe dosul mâinii, un grupaj triunghiular de nestemate. Un Animmod – nume ce li se dădea atât omului care ducea actul la îndeplinire, cât şi fabrialului care-l făcea posibil.

Shallan se strecură în încăpere, încercând să vadă mai bine imensele şi strălucitoarele pietre preţioase. Inima începu să-i bată ceva mai repede. Animmodul era identic cu cel găsit de ea şi de fraţii ei în buzunarul interior al hainei tatălui lor.

Jasnah şi bărbatul în robă se îndreptară spre ea, continuând să discute. Cum avea să reacţioneze prinţesa acum, când noua pupilă o ajunsese în sfârşit din urmă? Avea să fie furioasă din pricina întârzierii? Pentru asta, Shallan n-avea nicio vină, dar oamenii le pretindeau adesea inferiorilor lor lucruri iraţionale.

Aidoma sălii imense din exterior, şi culoarul acela fusese tăiat în stâncă, dar era mult mai bogat ornamentat, cu nişte candelabre sofisticate, din pietre preţioase cu Lumină de Furtună. Predominau granatele de un violet intens, considerate nestematele de cea mai mică valoare. Chiar şi aşa, împrăştiindu-şi lumina violetă, străluceau în număr atât de mare încât un candelabru valora o mică avere. Shallan era impresionată de simetria şi de frumuseţea modelului alcătuit din cristalele aninate de o parte şi de alta a fiecărui candelabru.

Când Jasnah se apropie, Shallan începu să audă ce spunea.

— ... daţi seama că o asemenea acţiune ar putea stârni o reacţie nefavorabilă din partea devoţiunilor? întreba ea, în alethi.

Limba semăna foarte bine cu vedena maternă a lui Shallan, şi ea învăţase s-o vorbească încă din copilărie.

— Da, Luminăţia Ta, răspunse bărbatul în robă.

Era destul de bătrân, cu barba albă împletită şi cu ochi de un verde palid. Expresia sinceră şi blajină părea să trădeze o mare îngrijorare; purta o pălărie turtită, cilindrică, asortată cu portocaliul şi albul robei sale. Un veşmânt bogat. Oare era un soi de intendent regal?

Nu. Nestematele de pe degetele lui, ţinuta, respectul pe care i-l arătau ceilalţi ochi-luminoşi din grup... „Părinte al Furtunii!” se gândi Shallan. „Trebuie să fie chiar regele!” Nu fratele lui Jasnah, Elhokar, ci regele Kharbranthului. Taravangian.

Shallan se grăbi să facă o reverenţă potrivită cu rangul lui, fapt care nu-i scăpă lui Jasnah.

— Ardenţii au o mare influenţă aici, Maiestate, spuse aceasta, cu voce egală.

— Cum am şi eu, răspunse regele. Nu trebuie să vă faceţi griji din pricina mea.

— Perfect, zise Jasnah. Termenii voştri sunt uşor de respectat. Conduceţi-mă acolo şi-o să văd ce pot face. Dar pe drum vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă ocup de cineva.

Îşi flutură scurt mâna către Shallan, invitând-o să li se alăture.

— Fireşte, Luminăţia Ta, spuse regele.

Părea să-i recunoască autoritatea lui Jasnah. Kharbranth era un regat foarte mic – alcătuit dintr-un singur oraş – pe când Alethkar era cel mai puternic din lume. Indiferent care-ar fi fost protocolul, o prinţesă alethi putea fi, în realitate, de rang mai înalt decât un rege al Kharbranthului.

Shallan se grăbi s-o ajungă pe Jasnah, rămasă cu câţiva paşi în spatele regelui, care începuse să le vorbească servitorilor săi.

— Luminăţia Voastră, spuse ea. Sunt Shallan Davar, cea căreia i-aţi cerut să vă-ntâlnească. Regret profund că n-am izbutit să vin cât aţi fost în Dumadari.

— Nu e vina ta, răspunse Jasnah, cu o fluturare a degetelor. Nu m-aşteptam s-ajungi la timp. Însă, când ţi-am trimis biletul, nu ştiam încotro o să mă-ndrept după plecarea din Dumadari.

Nu părea furioasă; era semn bun. Shallan îşi simţi o parte a neliniştii spulberându-se.

— Sunt impresionată de tenacitatea ta, copilă, continuă prinţesa. La drept vorbind, nu m-aşteptam să mă urmăreşti atât de departe. După Kharbranth n-aveam de gând să-ţi mai las bilete, credeam c-ai renunţat. Cele mai multe o fac după primele câteva opriri.

Cele mai multe? Adică o pusese, într-un fel, la încercare? Şi ea făcuse ce trebuia?

— Da, chiar aşa, adăugă Jasnah, îngândurată. Poate-am să-ţi îngădui să ceri un loc în preajma mea, ca pupilă.

Şocată, Shallan fu cât pe ce să se-mpiedice. Să ceară locul? N-o făcuse deja?

— Luminăţie, spuse ea, credeam că... Ei bine, scrisoarea voastră...

Jasnah îi aruncă o privire.

— Ţi-am oferit o întrevedere, tânără Davar. N-am promis c-o să te accept. În prezent, instruirea unei pupile şi grija pe care trebuie să i-o port sunt o distragere a atenţiei spre care mă simt prea puţin înclinată şi pentru care am prea puţin timp. Însă ai făcut un drum lung. O să iau în considerare cererea ta, dar trebuie să-nţelegi că sunt foarte strictă în privinţa pretenţiilor pe care le am. Shallan îşi ascunse o strâmbătură.

— Nicio criză de isterie, remarcă Jasnah. E semn bun.

— Criză de isterie, Luminăţia Voastră? Din partea unei femei ochi-luminoşi?

— Numărul celor care-o fac te-ar surprinde, veni răspunsul sec al prinţesei. Dar purtarea ta nu e de-ajuns ca să-ţi câştigi locul. Spune-mi, cât de vastă îţi e educaţia?

— E vastă în unele domenii, zise Shallan. Şi are lipsuri vaste în altele, adăugă ea, şovăind.

— Prea bine, comentă Jasnah.

În faţa lor, regele părea să se grăbească, dar era destul de bătrân pentru ca până şi mersul grăbit să-i fie lent.

— Atunci s-o evaluăm. Răspunde-mi sincer şi fără exagerări, fiindc-o să-ţi descopăr repede minciunile. Şi nu simula modestia. N-am timp pentru fandosite.

— Am înţeles, Luminăţie.

— Să-ncepem cu muzica. În ce măsură consideri că ai talent?

— Am ureche muzicală, Luminăţie, răspunse Shallan, cu sinceritate. Mă descurc cel mai bine când cânt din gură, deşi am fost învăţată să cânt şi la ţiteră, şi la cimpoi. Sunt departe de cea mai bună interpretare pe care-aţi auzit-o, dar tot atât de departe şi de cea mai proastă. Ştiu cele mai multe balade istorice pe dinafară.

— Cântă-mi refrenul din „Adrene cea vioaie”.

— Aici?

— Nu-mi place să mă repet, copilă.

Shallan roşi, dar începu să cânte. Nu era cel mai bun spectacol pe care-l dăduse vreodată, dar vocea îi suna limpede şi nu se bâlbâi la niciun cuvânt.

— Bine, spuse Jasnah când se-ntrerupse ca să-şi tragă răsuflarea. Limbile?

Shallan şovăi o clipă, străduindu-se să pună capăt încercărilor disperate de a-şi aminti următorul vers. Limbi?

— Ştiu alethi, limba voastră maternă, fireşte. Ştiu să citesc destul de bine în thaylen şi vorbesc bine în azish. În selay mă pot face înţeleasă, dar nu ştiu s-o citesc.

Jasnah nu comentă. Nervozitatea lui Shallan începu să crească.

— Scrierea? întrebă prinţesa.

— Cunosc toate grifele majore, minore şi contemporane şi le pot trasa caligrafic.

— La fel ca majoritatea copiilor.

— Cunoscuţii mei spun că glifele ocrotitoare desenate de mine arată impresionat.

— Glife ocrotitoare? se miră Jasnah. Credeam că vrei să devii erudită, nu să faci negoţ cu superstiţii prosteşti.

— Ţin un jurnal de când eram copil, continuă Shallan, ca să exersez scrierea.

— Felicitări, comentă Jasnah. Dac-o să am nevoie de cineva care să scrie un tratat despre poneiul său împăiat sau o relatare despre pietricica interesantă pe care-a descoperit-o, o să trimit după tine. Nu-mi poţi spune nimic care să demonstreze că ai un talent adevărat?

Shallan roşi.

— Cu tot respectul, Luminăţie, aveţi o scrisoare scrisă de mâna mea, şi a fost destul de convingătoare ca să mă primiţi în această audienţă.

— O dovadă valabilă, încuviinţă Jasnah, dând din cap. Ţi-a luat destul de mult ca s-o găseşti. Cum stai cu logica şi cu artele înrudite cu ea?

— Mi-am însuşit toate cunoştinţele fundamentale din matematică – răspunse Shallan, cu obrajii încă împurpuraţi – şi l-am ajutat adesea pe tata, făcând calculele de mai mică importanţă. Am citit în întregime scrierile lui Tormas, Nashan, Niali cel Drept şi – fireşte – pe ale lui Nohadon.

— Placini?

Cine?

— Nu.

— Gabrathin, Yustara, Manaline, Syasikk, Shauka-fiică-Hazweth?

Shallan strânse din umeri şi clătină din nou din cap. Ultimul nume era evident shin. Din rândurile populaţiei shin chiar se ridicaseră maeştri ai logicii? Jasnah se aştepta cu adevărat ca pupilele ei să studieze texte atât de obscure?

— Înţeleg, spuse prinţesa. Ei, cum e cu istoria?

Istoria. Shallan strânse mai tare din umeri.

— Păi... Luminăţie, e unul dintre domeniile în care am lipsuri evidente. Tata n-a reuşit niciodată să-mi găsească o profesoară destul de bună. Am citit cărţile de istorie aflate în posesia lui...

— Ce cărţi?

— În primul rând, toată seria Expuneri, semnată de Barlesha Lhan.

Jasnah îşi flutură cu dispreţ mâna liberă.

— Abia dacă valorează cât timpul consumat ca să le scrie. E, în cel mai bun caz, o trecere în revistă a evenimentelor, pe înţelesul tuturor.

— Îmi cer scuze, Luminăţie.

— Ai lipsuri stânjenitoare. Istoria e cea mai importantă dintre subartele literare. Ar fi fost de aşteptat ca părinţii tăi să dea dovadă de o grijă deosebită în acest domeniu, dacă sperau să te trimită la studiu sub oblăduirea unui istoric de talia mea.

— Împrejurările în care mi-am făcut cererea sunt neobişnuite, Luminăţie.

— Ignoranţa e rareori neobişnuită, tânără Davar. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât înţeleg mai bine că e starea firească a minţii omeneşti. Sunt foarte mulţi cei care continuă să se străduiască să-i apere sacralitatea, aşteptându-se să fim impresionaţi de eforturile lor.

Shallan roşi din nou. Ştia că avea anumite lipsuri, dar pretenţiile lui Jasnah erau exagerate. Nu răspunse, continuă doar să meargă alături de femeia mai înaltă. Oricum, cât de lung putea fi coridorul ăla? Era atât de emoţionată încât nici măcar nu se uita la picturile pe lângă care treceau, îşi continuară drumul, dând un colţ şi pătrunzând tot mai adânc în inima muntelui.

— Ei, atunci să trecem la ştiinţe, continuă Jasnah, cu nemulţumire în glas. Ce poţi spune despre tine în privinţa lor?

— Am cunoştinţele fundamentale la care te poţi aştepta, în mod rezonabil, de la cineva de vârsta mea, răspunse Shallan, pe un ton mai rigid decât îşi dorise.

— Şi ce înţelegi prin asta?

— Pot să discut cu pricepere despre geografie, geologie, fizică şi chimie. Am studiat în mod deosebit zoologia şi botanica, iar pe domeniul tatălui meu mi-am putut continua studiile la un nivel rezonabil de independenţă. Dar dacă vă aşteptaţi să rezolv Enigma lui Fabrisan pocnind din degete, bănuiesc că veţi fi dezamăgită.

— N-am dreptul să le cer potenţialelor mele eleve lucruri rezonabile, tânără Devar?

— Rezonabile? Cerinţele voastre sunt cam tot atât de rezonabile ca ale Celor Zece Heralzi în Ziua încercării! Cu tot respectul, Luminăţie, s-ar părea că le cereţi potenţialelor pupile să fie deja maestre erudite. Aş putea găsi, în acest oraş, două ardente de optzeci de ani care ar avea şanse să corespundă pretenţiilor voastre. Ar putea veni la o întrevede pentru solicitarea unui loc de pupilă, dacă ar auzi destul de bine ca să vă poată răspunde la întrebări.

— Înţeleg, răspunse Jasnah. Părinţilor tăi le vorbeşti cu aceeaşi ranchiună?

Shallan tresări. În răstimpul petrecut printre marinari devenise prea slobodă la gură. Bătuse atâta drum doar ca s-o ofenseze pe Jasnah? Se gândi la fraţii ei sărăciţi, care se străduiau să păstreze acasă nişte aparenţe firave. Voia să se-ntoarcă la ei înfrântă, după ce-şi irosise şansele?

— Nu, Luminăţie. Nici vouă n-ar fi trebuit să vă vorbesc astfel. Îmi cer scuze.

— Ei, măcar eşti destul de umilă ca să-ţi recunoşti greşeala. Cu toate astea, sunt dezamăgită. De ce-a considerat mama ta că eşti pregătită să intri sub tutela cuiva?

— Mama a murit când nu eram decât o copilă, Luminăţie.

— Şi tatăl tău s-a însurat, la scurt timp, pentru a doua oară. Cu Malise Gevelmar, dacă nu mă-nşel.

Faptul că deţinea o asemenea informaţie o făcu pe Shallan să tresară. Casa Devar era foarte veche, dar puterea şi importanţa ei se aflau pe treapta de mijloc. Faptul că Jasnah cunoştea numele mamei vitrege a lui Shallan spunea foarte multe despre ea.

— Mama mea vitregă a murit de curând. Nu ea m-a trimis să vă fiu pupilă. Am făcut totul din proprie iniţiativă.

— Condoleanţele mele, zise Jasnah. Poate c-ar trebui să fii alături de tatăl tău, să te ocupi de domeniul lui şi să-i alini suferinţa, în loc să-mi iroseşti mie timpul.

Bărbaţii care mergeau înaintea lor intrară într-un alt pasaj lateral. Jasnah şi Shallan îi urmară, pătrunzând într-un coridor mai mic; avea un covor cu model complicat, roşu cu galben, şi cu oglinzi atârnate de pereţi.

Shallan se întoarse spre Jasnah.

— Tata n-are nevoie de mine.

Şi, ei bine, spusese un adevăr.

— Dar eu am mare nevoie de Luminăţia Voastră, după cum a dovedit-o chiar această întrevedere. Dacă ignoranţa vă scârbeşte atât de mult, puteţi renunţa cu conştiinţa împăcată la ocazia de a mă scăpa de a mea?

— Am mai făcut-o, tânără Davar. Eşti a douăsprezecea copilă care-mi cere anul ăsta s-o accept drept pupilă.

„A douăsprezecea?” se miră Shallan. „într-un singur an?” îşi închipuise că femeile se fereau de Jasnah fiindcă ea nu se împăca deloc cu devoţiunile.

Ajuns la capătul culoarului îngust, grupul trecu de un alt colţ ca să se pomenească – spre surprinderea lui Shallan – într-un loc unde din tavan căzuse o bucată imensă de piatră. Lângă ea se aflau cam o duzină de servitori, unii părând foarte neliniştiţi. Ce se petrecea?

Se vedea că o mare parte din sfărâmături fuseseră deja îndepărtate, cu toate că golul din tavan se căsca ameninţător. Nu se deschidea către cer; înaintaseră coborând întruna şi erau probabil la o mare distanţă sub pământ. Un bolovan masiv, mai înalt decât un om, căzuse în dreptul unei uşi din stânga. N-aveai cum să pătrunzi în încăperea de dincolo de el. Shallan avea impresia că din partea cealaltă se auzeau zgomote. Regele se apropie de piatră şi începu să vorbească pe un ton liniştitor. Scoase o batistă din buzunar şi-şi şterse fruntea bătrână.

— Pericolele care te pândesc când locuieşti într-o clădire tăiată direct în stâncă, spuse Jasnah, înaintând cu paşi mari. Când s-a-ntâmplat asta?

După câte se părea, nu fusese chemată în oraş special în acest scop; regele profita pur şi simplu de prezenţa ei.

— În timpul ultimei mari furtuni, Luminăţie, zise regele şi clătină din cap, stârnind tremurul mustăţii sale subţiri şi albe, cu colţurile atârnând. Arhitecţii palatului ar putea să taie o cale de intrare în cameră, dar ar dura, şi următoarea mare furtună e programată să ne lovească peste numai câteva zile. Mai mult, dacă o spargem s-ar putea să mai cadă o bucată din tavan.

— Credeam că oraşul Kharbranth e apărat de Marile Furtuni, Maiestate, spuse Shallan, iar Jasnah îi aruncă o privire aspră.

— Oraşul e adăpostit, copilă, răspunse regele. Însă muntele stâncos din spatele nostru este lovit cu o forţă destul de mare. Pe panta opusă, furtunile stârnesc uneori avalanşe, şi din acest motiv se cutremură tot interiorul. Se uită spre tavan. Surpările sunt o raritate şi noi am crezut zona asta foarte sigură, dar...

— Dar stânca e stâncă, completă Jasnah, şi e greu de spus dacă imediat sub partea de la suprafaţă se află sau nu o vână slabă.

Studie monolitul căzut din tavan, adăugând:

— O să fie o treabă grea. Probabil c-o să pierd o piatră focală foarte valoroasă.

— Dacă... Începu regele, ştergându-şi din nou fruntea. Dacă am fi avut o Cristalsabie...

Jasnah îl întrerupse cu o fluturare a mâinii.

— Maiestate, nu încercam să renegociez înţelegerea noastră. Dreptul de intrare în Palanaeum merită preţul. E de dorit să trimiteţi pe cineva după nişte cârpe ude. Şi trimiteţi majoritatea servitorilor în cealaltă parte a coridorului. Şi ar fi bine să aşteptaţi acolo, împreună cu ei.

— Voi rămâne aici, spuse regele, stârnind protestele tuturor însoţitorilor săi; printre aceştia se număra un bărbat voinic cu o platoşă de piele, care-i era probabil gardă de corp.

Dar el îşi ridică mâna zbârcită, reducându-i la tăcere.

— N-o să m-ascund ca un laş când nepoata mea e captivă înăuntru.

Nu era de mirare că părea atât de neliniştit. Jasnah nu mai insistă, iar Shallan îi citi în ochi că nu-i păsa dacă regele îşi risca viaţa. Şi, după toate aparenţele, nu se sinchisea nici de viaţa lui Shallan, fiindcă nu-i ceru să se îndepărteze. Servitorii veniră cu bucăţile de pânză udă şi le împărţiră. Jasnah o refuză pe a ei. Regele şi garda sa de corp îşi acoperiră cu ale lor nările şi gura.

Shallan luă bucata ei. La ce era bună? Doi servitori strecurară câteva cârpe umede şi prin spaţiul dintre bolovan şi perete, pentru cei din interior. După care toţi slujitorii se grăbiră să se îndepărteze.

Jasnah cercetă piatra şi o împunse.

— Tânără Davar, ce metodă ai folosi ca să afli greutatea acestui bolovan? întrebă ea.

Shallan strânse din ochi.

— Păi, cred că l-aş întreba pe Maiestatea Sa. Probabil că arhitecţii săi au calculat-o.

Jasnah îşi lăsă capul pe-o parte.

— Un răspuns elegant. Au făcut-o, Maiestate?

— Da, Luminată Kholin, răspunse regele. Are, cu aproximaţie, cincisprezece mii de kavali.

Jasnah se uită la Shallan.

— Un punct în favoarea ta, tânără Davar. O erudită ştie că n-are rost să piardă timpul căutând să afle lucruri deja ştiute. O lecţie pe care eu o uit uneori.

La auzul cuvintelor, Shallan se simţi umflându-se în pene. Avea deja bănuiala că Jasnah nu împărţea cu uşurinţă astfel de laude. Asta-nsemna că încă o mai considera o posibilă pupilă?

Jasnah îşi ridică mâna liberă, cu Animmodul strălucindu-i pe piele. Shallan îşi simţi inima bătând mai repede. Nu mai văzuse pe nimeni făcând o Animmodelare. Ardenţii erau foarte secretoşi în privinţa folosirii fabrialelor şi nu ştiuse că tatăl ei avea unul până când nu-l găsiseră asupra lui. Bineînţeles că acela nu mai funcţiona. Era unul dintre principalele motive care-o aduseseră acolo.

Nestematele încastrate în Animmodul lui Jasnah erau enorme, unele dintre cele mai mari pe care le văzuse vreodată Shallan, fiecare valorând mai multe sfere. Una era cuarţ fumuriu, un cristal negru, pur. A doua era un diamant. Iar a treia era un rubin. Toate fuseseră tăiate – o piatră tăiată putea să absoarbă mai multă Lumină de Furtună – dându-li-se forma unor ovale strălucitoare, cu multe faţete.

Jasnah închise ochii şi-şi apăsă mâna pe bolovanul căzut. Îşi înălţă capul, respirând cu încetineală. Pietrele de pe dosul mâinii ei începură să lucească mult mai puternic, şi mai ales cuarţul fumuriu căpătă o strălucire atât de mare încât nu-l mai puteai privi.

Shallan îşi ţinu răsuflarea. Nu îndrăznea să facă nimic mai mult decât să clipească, întipărindu-şi scena în minte. Preţ de-o clipă îndelungată nu se întâmplă nimic.

Pe urmă auzi un sunet. Scurt. Un zăngănit gros, ca un cor de voci îndepărtate fredonând, la unison, o singură notă pură.

Mâna lui Jasnah se afundă în piatră.

Piatra dispăru.

O răbufnire de fum negru umplu coridorul, îndeajuns ca s-o orbească pe Shallan; părea rezultatul a mii de incendii şi mirosea a lemn ars. Shallan se grăbi să-şi ridice cârpa udă în dreptul feţei şi căzu în genunchi. Era ciudat, dar urechile parcă i se înfundaseră, ca şi cum ar fi coborât de la o mare înălţime. Se văzu nevoită să înghită în sec ca să le desfunde.

Când începu să lăcrimeze, strânse cu putere din ochi şi-şi ţinu răsuflarea. Un sunet năvalnic îi inundă urechile.

Şi se stinse. Deschise ochii şi-l văzu pe rege alături de garda lui de corp, îngrămădiţi unul într-altul şi sprijiniţi de perete, lângă ea. Fumul încă se mai aduna sub tavan; mirosul puternic i se simţea pe tot culoarul. Jasnah stătea în picioare, cu ochii încă închişi, fără să vadă fumul, deşi funinginea i se aşternuse pe faţă şi pe haine. Lăsase urme şi pe pereţi.

Shallan citise despre astfel de lucruri, dar încă mai era cuprinsă de o veneraţie vecină cu spaima. Jasnah preschimbase bolovanul în fum şi, acesta fiind mult mai puţin dens decât piatra, transformarea îl spulberase dând naştere unei erupţii violente.

Era adevărat; Jasnah chiar avea un Animmod activ. Unul puternic. Nouă din zece Animmozi puteau face doar câteva transformări limitate: creau apă şi grâne din stâncă; dădeau naştere unor construcţii de piatră simple, cu câte o singură încăpere, din aer sau din pânză. Pentru un Animmod mare, ca al lui Jasnah, toate preschimbările erau posibile. Transforma practic orice substanţă în oricare alta. În ce hal trebuia să-i fi enervat pe ardenţi faptul că o relicvă atât de puternică şi de sacră se afla în mâinile cuiva care nu era dintr-ai lor... Şi încă într-ale unei eretice!

Shallan se ridică împleticindu-se, cu cârpa umedă peste nas şi gură, respirând astfel un aer umed, dar fără praf. Înghiţi în sec, fiindcă urechile i se înfundaseră iarăşi în clipa revenirii presiunii la normal. O clipă mai târziu, regele se repezi în încăperea acum deschisă. De cealaltă parte a pragului stătea, tuşind, o fetiţă înconjurată de mai multe dădace şi de alte servitoare. Regele o strânse în braţe. Era prea tânără ca să aibă o mânecă a modestiei.

Jasnah deschise ochii, clipind des, de parcă, pentru o clipă, n-ar fi ştiut prea bine unde se afla. Răsuflă adânc, dar nu tuşi. Ba chiar zâmbi, ca şi cum i-ar fi plăcut mirosul fumului.

Se întoarse către Shallan şi-şi concentra atenţia asupra ei.

— Încă mai aştepţi un răspuns. Mă tem că n-o să-ţi fie pe plac.

— Dar încă mai aveţi să-mi puneţi întrebări, spuse ea, impunându-şi să fie cutezătoare. Fără-ndoială că n-o să luaţi hotărârea înainte de a se încheia.

— N-am terminat? întrebă Jasnah, încruntându-se.

— Nu m-aţi întrebat despre toate artele feminine. Aţi lăsat deoparte pictura şi desenul.

— N-am niciodată cine ştie ce nevoie de ele.

— Dar se înscriu printre arte, insistă Shallan, simţind cum o cuprindea disperarea; la nimic altceva nu era atât de talentată! Mulţi sunt de părere că artele vizuale reprezintă culmea rafinamentului. Mi-am adus mapa. V-aş putea arăta ce ştiu să fac.

Jasnah îşi ţuguie buzele.

— Artele vizuale sunt frivole. Am cântărit faptele, copilă, şi nu te pot accepta, îmi pare rău.

Lui Shallan i se strânse inima.

— Maiestate, îi spuse Jasnah regelui, aş vrea să merg la Palanaeum.

— Acum? se miră regele, mângâindu-şi nepoata. Dar o s-avem un banchet...

— Vă apreciez oferta, spuse Jasnah, numai că singurul lucru pe care nu-l am din abundenţă e timpul.

— Puteţi merge, fireşte, încuviinţă regele. O să vă conduc chiar eu. Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut. Când am auzit că aţi cerut să vi se permită intrarea...

Continuă să trăncănească, adresându-i-se lui Jasnah, care străbătea coridorul alături de el fără nicio vorbă, lăsând-o pe Shallan în urmă.

Ea îşi strânse săculeţul la piept şi lăsă în jos pânza pe care şi-o ţinuse la gură. Şase luni de urmărire, pentru asta. Strânse cârpa în pumn, frustrată, şi apa plină de funingine i se prelinse printre degete. Voia să plângă. Şi probabil că asta ar fi făcut dacă ar mai fi fost copila de-acum şase luni.

Dar lucrurile se schimbaseră. Ea se schimbase. Dăduse greş, Casa Davar avea să cadă. Se simţi de două ori mai hotărâtă, deşi nu izbuti să-şi împiedice câteva lacrimi de frustrare să i se prelingă pe la colţurile ochilor. Nu intenţiona să renunţe decât dacă Jasnah avea s-o pună în lanţuri şi să le ceară apoi autorităţilor s-o scoată afară târâş.

Cu paşi surprinzător de fermi, plecă în aceeaşi direcţie în care dispăruse prinţesa. Cu şase luni în urmă, Shallan fusese aceea care le înfăţişase fraţilor săi un plan disperat. Avea să devină eleva lui Jasnah Kolin, erudita eretică. Nu ca să-şi desăvârşească educaţia. Nu ca să dobândească prestigiu. Ca să afle unde-şi ţinea Animmodul.

După care avea să i-l fure.

6 • PODUL PATRU

„Mi-e frig, mamă, mi-e frig. Mamă? De ce mai aud încă ploaia? O să se-oprească?”

Culeasă în vevishes 1172, cu 32 de secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o fetiţă ochi-luminoşi, de circa şase ani.

Tvlakv eliberă toţi sclavii din cuşti în acelaşi timp. De data asta nu se temea că ar fi putut să fugă sau să se revolte – nu când în spate n-aveau altceva decât pustietatea, iar în faţă erau peste o sută de mii de oşteni înarmaţi.

Kaladin coborî din căruţă. Se aflau în interiorul uneia dintre formaţiunile asemănătoare cu craterele, al cărei perete de piatră zimţată se înălţa chiar spre est. Terenul fusese curăţat de vegetaţie şi stânca era alunecoasă sub tălpile lui goale. Apa de ploaie se adunase în toate adânciturile, formând băltoace. Aerul era rece şi curat, iar soarele strălucea cu putere deşi, în acel ţinut răsăritean, el îşi simţea întotdeauna pielea jilavă.

Tot ce se vedea în jur vorbea de o armată instalată acolo de multă vreme; războiul începuse imediat după moartea bătrânului rege, cu aproape şase ani în urmă. Toată lumea istorisea poveşti despre noaptea aceea, noaptea când oamenii din triburile parshendi îl asasinaseră pe Regele Gavilar.

Pe lângă ei treceau grupuri de soldaţi, călăuzindu-se după cercurile trasate în toate răscrucile. Tabăra era înţesată de buncăre lungi, din piatră, iar corturile erau în număr mai mare decât i se păruse lui Kaladin când se uitase de sus. Animmozii nu puteau fi folosiţi ca să creeze absolut toate adăposturile. După duhoarea din caravana sclavilor, locul acela mirosea bine, abundau izurile familiare, de piele argăsită şi de arme unse. Însă mulţi soldaţi aveau o ţinută dezordonată. Nu erau murdari, dar nu păreau nici din cale-afară de disciplinaţi. Hoinăreau pe câmp în grupuri, cu tunicile descheiate. Unii îi arătau pe sclavi cu degetul şi-şi băteau joc de ei cu grosolănie. Asta era oastea unui înalt prinţ? Forţa de elită care lupta pentru onoarea Alethkarului? Forţa din care îşi dorise să facă parte?

Bluth şi Tag îl urmăriră cu priviri atente în timp ce intra în rând, alături de ceilalţi sclavi, dar el nu încercă nimic. Nu era momentul să-i provoace – văzuse cum se purtau mercenarii când erau înconjuraţi de soldaţi adevăraţi. Cei doi îşi jucau rolul, mergând cu pieptul scos în faţă şi cu mâinile pe arme. Îmbrânciră câţiva sclavi ca să stea la locurile lor, împungându-l pe unul cu o bâtă în pântec şi înjurându-l cu brutalitate.

De Kaladin se ţineau la distanţă.

— Armata regelui, spuse sclavul de lângă el. Era bărbatul cu piele întunecată care-i vorbise despre fugă. Credeam c-o să fim vânduţi pentru lucrul în mină. Ei, aici n-o să fie nicidecum chiar atât de rău. O să curăţăm latrine sau o să reparăm drumuri.

Ce ciudat, s-aştepţi cu nerăbdare munca în latrine sau sub soarele fierbinte. Kaladin spera altceva. Spera. Da, descoperise că încă mai putea să spere. O suliţă în mâinile lui. Un duşman pe care să-l înfrunte. Aşa ar fi putut trăi.

Tvlakv vorbea cu o femeie ochi-luminoşi, care părea o persoană importantă. Îşi purta părul ridicat, într-o împletitură complicată, scânteind de ametiste impregnate, iar rochia îi era de un stacojiu profund. Semăna foarte mult cu Laral, aşa cum ajunsese să arate în final. Era probabil de al patrulea sau al cincilea dahn, soţia unui scrib sau a unui ofiţer din tabără.

Tvlakv începu să-şi laude marfa, dar ea ridică o mână delicată.

— Sunt în stare să văd ce cumpăr, negustorule, spuse cu accent suav, aristocratic. O să-i inspectez singură.

O porni în lungul şirului, însoţită de mai mulţi ostaşi. Avea rochia croită în stilul nobilimii alethi: o fâşie de mătase de bună calitate, bine întinsă, urmărind forma părţii de sus a trupului, şi o fustă lucioasă în partea de jos. Corsajul avea nasturi pe ambele părţi, din talie până la gât, unde se termina cu un guler îngust, brodat cu fir de aur. Manşeta mai lungă a mânecii stângi îi ascundea mâna interzisă. Mama lui Kaladin se mulţumise întotdeauna să poarte o mânuşă, un obicei care părea, în ochii lui, mult mai practic.

Judecând după figura ei, nu era prea impresionată de ceea ce vedea.

— Oamenii ăştia sunt pe jumătate morţi de foame şi bolnavi pe deasupra, spuse ea, luând de la o servitoare tânără o nuia subţire. Săltă cu ea părul de pe fruntea unui bărbat şi-i privi stigmatul. Ceri doi broami de smarald pe cap de om?

Tvlakv începu să transpire.

— Poate unul şi jumătate?

— Şi la ce i-aş putea folosi? N-aş lăsa nişte oameni atât de murdari să se apropie de mâncare şi pentru aproape toate celelalte treburi avem parshi.

— Dacă nobila doamnă nu e mulţumită, pot lua legătura cu alţi înalţi prinţi...

— Nu, spuse ea, plesnindu-l pe sclavul pe care-l cerceta, când aceasta se feri de ea. Unu şi un sfert. I-ar putea ajuta pe tăietorii noştri de lemne din pădurile din nord... Vocea i se stinse când îl remarcă pe Kaladin. Ia te uită! Asta-i o marfă mai bună decât ceilalţi.

— M-am gândit că s-ar putea să vă placă, zise Tvlakv, apropiindu-se de ea. E destul de...

Ea-şi înălţă nuiaua, iar negustorul de sclavi amuţi. Femeia avea o mică rană pe buză. Puţină rădăcină de cuss i-ar fi fost de folos.

— Dezgoleşte-ţi pieptul, sclavule, porunci ea.

Kaladin se uită în ochii ei albaştri şi nevoia s-o scuipe îl copleşi, aproape irezistibilă. Dar nu. Nu, nu şi-o putea îngădui. Nu şi când exista o şansă, îşi scoase mâinile din veşmântul lui ca un sac, care-i căzu până-n talie, lăsându-i pieptul la vedere.

În ciuda celor opt luni de sclavie, era mult mai musculos decât ceilalţi.

— Cam multe cicatrice pentru cineva atât de tânăr, comentă femeia nobilă, pe un ton meditativ. Eşti soldat?

— Da.

Vântsprenul lui zbură ca o săgeată spre femeie şi îi cercetă faţa.

— Mercenar?

— Din oastea lui Amaram, răspunse Kaladin. Cetăţean de al doilea nahn.

Fost cetăţean, se grăbi Tvlakv să se amestece. A...

Ea îl făcu din nou să amuţească, înălţându-şi nuiaua şi privindu-l cu asprime. Pe urmă întrebuinţa aceeaşi nuia ca să dea părul lui Kaladin deoparte şi-i inspecta fruntea.

— Glifa shash, spuse pocnind din limbă.

Mai mulţi oşteni din jurul ei se apropiară, cu mâinile pe săbii.

— Acolo de unde vin eu, sclavii care merită aşa ceva sunt pur şi simplu ucişi.

— Sunt norocoşi, zise Kaladin.

— Şi cum ai ajuns aici?

— Am ucis pe cineva, răspunse el, pregătindu-şi cu grijă minciunile.

„Vă rog”, îşi zise în gând, adresându-li-se Heralzilor. „Vă rog.” Trecuse mult timp de când nu se mai rugase pentru nimic. Femeia îşi înălţă o sprânceană.

— Sunt un criminal, Luminăţie, continuă Kaladin. M-am îmbătat, am făcut nişte greşeli. Dar pot folosi o suliţă la fel de bine ca orice alt bărbat. Puneţi-mă în oastea lumninlordului vostru. Lăsaţi-mă să lupt din nou.

Era o minciună bizară, dar ea nu l-ar fi lăsat niciodată să lupte dacă l-ar fi crezut dezertor. Era mai bine să creadă că i se-ntâmplase să ucidă pe cineva.

„Vă rog”... Îşi zise în gând. Să fie din nou oştean i se părea, deodată, cel mai măreţ lucru pe care şi-l dorise vreodată. Ar fi fost cu mult mai bine să moară pe câmpul de luptă decât să-şi irosească viaţa vărsând oale de noapte.

Aflat într-o parte, Tvlakv veni lângă femeia ochi-luminoşi. Îi aruncă o privire lui Kaladin şi oftă.

— E dezertor, Luminăţie. Nu-i daţi crezare.

„Nu!” Kaladin simţea cum o răbufnire de furie arzătoare îi mistuia speranţele, îşi înălţă mâinile către Tvlakv. Avea să-l gâtuie pe şobolanul ăla şi...

Ceva îl pocni peste spate. Gemu, se împletici şi căzu într-un genunchi. Nobila doamnă se retrase cu un pas, ducându-şi, alarmată, mâna interzisă la piept. Un oştean îl înşfacă pe Kaladin şi-l ridică din nou în picioare.

— Ei, spuse ea, într-un târziu. Păcat.

— Pot să lupt, gemu Kaladin, străduindu-se să-şi înfrângă durerea. Daţi-mi o suliţă. Lăsaţi-mă să...

Ea îl întrerupse ridicându-şi nuiaua.

— Luminăţie, se amestecă din nou Tvlakv, ferindu-se să-ntâlnească privirea lui Kaladin, eu unul nu i-aş încredinţa niciodată o armă. E adevărat că e un ucigaş, dar se ştie şi că e nesupus şi conduce revolte împotriva stăpânilor săi. Aş fi putut să vi-l vând drept soldat condamnat. Dar conştiinţa nu mi-o îngăduie, adăugă şovăind. E posibil să fi corupt toţi sclavii din căruţa lui, vorbindu-le de evadare. Onoarea îmi cere să vă spun şi asta.

Kaladin scrâşni din dinţi. Era tentat să-ncerce să-l doboare pe soldatul din spatele lui, să-i ia suliţa şi să-şi trăiască ultimele clipe împlântându-i-o lui Tvlakv în burdihanul umflat. De ce? Ce-i păsa negustorului de sclavi cum avea să fie tratat el în armata aia?

„N-ar fi trebuit să-i rup harta”, îşi zise. „Pentru răutate îţi primeşti răsplata mult mai des decât pentru bunătate.” Era una dintre zicalele tatălui lui.

Femeia dădu din cap şi trecu mai departe.

— Arată-mi-i pe toţi. O să-i iau totuşi, datorită sincerităţii tale. Avem nevoie de podari noi.

Tvlakv dădu din cap, cu nerăbdare, înainte de a se îndepărta, şovăi şi se aplecă spre Kaladin.

— Nu pot avea încredere c-o să te porţi cum se cuvine. Iar oamenii din armata asta îi învinovăţesc pe negustorii care nu le dezvăluie tot ce ştiu. Îmi... pare rău.

Şi cu asta se grăbi să plece.

Kaladin mormăi din fundul gâtului, apoi se smuci din mâinile soldaţilor, dar rămase în şir. Fie şi aşa. Să taie copaci, să construiască poduri, să lupte în oaste. Nu conta. Avea să-şi ducă viaţa mai departe, îi luaseră libertatea, familia, prietenii şi visurile, la care ţinea mai presus de orice. Nu mai aveau ce să-i facă. După inspecţie, doamna nobilă luă o planşetă de scris de la servitoarea ei şi notă în grabă câteva lucruri. Tvlakv îi întinse un registru cu detalii despre plăţile datoriilor de sclavi. Kaladin trase cu ochiul; scria că nimeni nu plătise nimic. Poate că negustorul minţea în privinţa cifrelor. Nu era greu de crezut.

De data asta, el unul avea să lase, probabil, tot ce i se cuvenea să meargă la plata datoriei. Ca să se-agite ei văzând că le descoperise înşelăciunea. Ce-aveau să facă în momentul când răscumpărarea avea să fie aproape achitată? Probabil că n-o să afle niciodată – în funcţie de mărimea câştigului podarilor, de clipa aceea îl puteau despărţi între zece şi cincizeci de ani.

Femeia ochi-luminoşi trimise cea mai mare parte a sclavilor la pădure. Pe cinci-şase dintre cei mai sfrijiţi îi hărăzi muncii în sălile de mese, în ciuda spuselor ei de mai înainte.

— Ăştia zece, adăugă apoi, înălţându-şi nuiaua ca s-arate către Kaladin şi către ceilalţi din căruţa lui. Duceţi-i la cetele de podari. Spuneţi-le lui Lamaril şi Gaz că pentru cel înalt trebuie un tratament special.

Oştenii râseră şi unul începu să-mpingă grupul de sclavi pe potecă. Kaladin rabdă în tăcere; oamenii ăia n-aveau de ce să se poarte cu blândeţe, iar el nu voia să le dea niciun motiv ca să devină mai brutali. Dacă soldaţii-cetăţeni urau pe cineva mai mult decât pe mercenari, atunci îi urau pe dezertori.

Pe drum, nu putu să nu observe stindardul care flutura deasupra taberei. Purta acelaşi simbol ca tunicile ostaşilor: o pereche de glife galbene, de forma unui turn şi a unui ciocan, pe un fond verde-închis. Era steagul înaltului Prinţ Sadeas, stăpânul suprem al ţinutului natal al lui Kaladin. Ce-l adusese tocmai acolo, ironia sorţii sau destinul?

Toţi soldaţii, chiar şi cei care păreau să fie de strajă, trândăveau nepăsători, iar aleile taberei erau pline de gunoaie. Însoţitorii obişnuiţi ai soldaţilor mişunau din belşug: prostituate, servitoare, dogari, lumânărari şi grăjdari. Pe aleile a ceea ce era pe jumătate tabără militară şi pe jumătate oraş alergau până şi copii.

Şi mai erau şi parshi. Cărau apă şi saci, săpau şanţuri. Asta îl surprinse. Nu luptau împotriva parshilor? Nu se temeau că aceia care-i slujeau s-ar fi putut revolta? Se părea că nu. Munceau cu aceeaşi docilitate ca parshii din Vatra-de-Piatră. Poate că avea sens.

În armatele de-acasă, alethii se luptau cu alţi alethi, aşa că de ce n-ar fost parshi în ambele tabere ale acelei bătălii?

Soldaţii îl duseră pe Kaladin până în nordul bivuacului, ceea ce le luă destul timp. Deşi toate barăcile de piatră create de Animmozi erau identice, porţiunea din marginea taberei avea o înfăţişare aparte, ciobită, ca a munţilor colţuroşi. Obiceiuri vechi îl făcură să memoreze drumul, în locul acela, impozantul zid circular fusese măcinat de nenumărate mari furtuni, oferind o privelişte clară asupra ţinutului din est. Peticul de pământ nezăgăzuit putea fi o zonă foarte bună pentru adunarea şi pregătirea armatei înainte de a coborî panta către Câmpiile Sfărâmate.

Marginea de nord adăpostea un subcampament alcătuit din câteva zeci de barăci, în mijlocul căruia se afla un depozit pentru lemn de construcţie, înţesat de dulgheri. Făceau bucăţi trunchiurile unora dintre cei mai viguroşi copaci pe care-i văzuse Kaladin pe şesul din afara taberei; îi jupuiau de scoarţa fibroasă şi îi tăiau cu ferăstraiele, transformându-i în scânduri. Acestea erau luate în primire de un alt grup, care le asambla în construcţii de mari dimensiuni.

— O să fim dulgheri? întrebă Kaladin.

Unul dintre soldaţi râse cu brutalitate.

— O să vă alăturaţi echipelor de podari.

Îi arătă un grup de bărbaţi cu înfăţişare jalnică, aşezaţi pe bolovanii din umbra unei barăci, unde mâncau cu degetele din castroane de lemn. Mâncarea semăna deprimant de mult cu zeama cu care-i hrănise Tvlakv.

Un oştean îl împinse din nou pe Kaladin, iar el se împletici în josul unei pante line şi ajunse în celălalt capăt al taberei. Ceilalţi nouă sclavi îl urmară, mânaţi de soldaţi. Niciunul dintre bărbaţii aşezaţi în jurul barăcilor nu le aruncă vreo privire. Purtau pantaloni simpli şi veste de piele, unii peste cămăşi murdare, încheiate cu şireturi, iar alţii pe pieptul gol. Jalnicul grup posomorât nu arăta cu mult mai grozav decât sclavii, deşi oamenii păreau într-o formă fizică mai bună.

— Recruţi noi, Gaz, strigă un oştean.

Un bărbat trândăvea la umbră, la o oarecare distanţă de cei care mâncau. Se întoarse, arătându-şi faţa atât de plină de cicatrice, încât barba îi creştea în petice. Îi lipsea un ochi – celălalt era căprui – şi nu se ostenise să-şi acopere golul. Nodurile albe de pe umerii lui spuneau că era sergent şi avea acea fărâmă de asprime pe care Kaladin învăţase s-o asocieze cu un cunoscător al propriului rost pe un câmp de luptă.

— Creaturile astea sfrijite? întrebă Gaz, mestecând ceva în timp ce se apropia. Ăştia abia pot opri o săgeată.

Soldatul de lângă Kaladin ridică din umeri şi-l mai îmbrânci o dată înainte, inutil.

— Luminata Hashal a spus să faci ceva deosebit cu ăsta. Pe ceilalţi îi poţi folosi cum te duce mintea.

Oşteanul dădu apoi din cap către însoţitorii săi şi prinseră cu toţii să se îndepărteze cu paşi iuţi.

Gaz inspecta sclavii pe rând. Pe Kaladin îl lăsă la urmă.

— Am pregătire militară, spuse el. Din oastea înaltului Lord Amaram.

— Drept să-ţi spun, puţin îmi pasă, îl întrerupse Gaz, scuipând într-o parte ceva întunecat la culoare.

Kaladin şovăi.

— Când Amaram...

— Repeţi întruna numele ăsta, se răsti Gaz. Ai luptat sub comanda vreunui lord fără importanţă, nu? Şi te-aştepţi să fiu impresionat?

Kaladin oftă. Mai întâlnise oameni de soiul lui, sergenţi cu însărcinări mărunte, fără nicio speranţă de avansare. Singura lor plăcere era autoritatea asupra unora încă mai jalnici. Bine, fie şi aşa.

— Ai stigmatul sclaviei. Mă-ndoiesc c-ai ţinut vreodată o suliţă-n mână. Oricum, va trebui să binevoieşti să ni te alături, înălţimea Ta.

Vântsprena lui Kaladin zbură iute spre Gaz şi-l cercetă, apoi închise un ochi, imitându-l. Dintr-un anumit motiv, vederea ei aduse pe buzele lui Kaladin un zâmbet. Gaz i-l înţelese greşit. Se încruntă şi făcu un pas către el, ţintuindu-l cu degetul.

În clipa aceea, în întreaga tabără răsună, puternic, un cor de sunete de corn. Dulgherii îşi ridicară privirile, iar soldaţii care-l călăuziseră pe Kaladin o rupseră la fugă spre centrul taberei. Sclavii din spatele lui aruncară în jur priviri neliniştite.

— Părinte al Furtunii! înjură Gaz. Podari! Sus, sus, mocofanilor!

Îi lovi cu piciorul pe câţiva dintre bărbaţii care mâncau. Toţi îşi aruncară castroanele şi se grăbiră să se ridice. În locul cizmelor pe care-ar fi trebuit să le poarte, erau încălţaţi cu nişte sandale simple.

— Ei, înălţimea Ta, zise Gaz, arătând spre Kaladin.

— N-am spus că...

— Puţin îmi pasă ce blestemăţie ai spus! Eşti la Podul Patru, zise şi îi arătă un grup de podari care se-ndepărta. Voi, ceilalţi, aşteptaţi aici. Vă-mpart mai târziu. Mişcă, sau o să te văd atârnat de călcâie.

Kaladin ridică din umeri şi alergă după grupul care-i fusese arătat. Era unul dintre multele care se revărsau din barăci sau se adunau de pe alei. Păreau să fie o grămadă. Vreo cincizeci de barăci cu – probabil – câte douăzeci sau treizeci de oameni în fiecare... Însemna că-n armata aia erau tot atât de mulţi podari câţi oşteni numărase întreaga oaste a lui Amaram.

Grupul lui Kaladin traversă tabăra, strecurându-se printre scânduri şi mormane de rumeguş şi se îndreptă către una dintre imensele construcţii din lemn. Una care trecuse, evident, prin mai multe mari furtuni şi bătălii. Adânciturile şi găurile de pe întreaga lungime păreau urme lăsate de loviturile săgeţilor. Poate că era un pod şi de-asta se numeau podari?

„Da”, îşi spuse Kaladin. Era într-adevăr un pod de lemn, de aproape cinci stânjeni lungime şi lat de unul. În părţile din faţă şi din spate cobora în pantă şi n-avea balustrade. Lemnul era gros, iar cele mai late scânduri treceau prin centru, susţinându-l. Patruzeci sau cincizeci de poduri se înşirau unul lângă altul. Poate câte unul pentru fiecare baracă, adică pentru fiecare echipă de podari? Lângă ele se adunau vreo douăzeci de echipe.

Gaz îşi găsise un scut de lemn şi o bâtă lucioasă, dar pentru ceilalţi nu exista niciuna, nici alta. Inspecta în grabă toate echipele. Lângă Podul Patru se opri, şovăind.

— Unde vă e şeful? întrebă.

— Mort, răspunse un podar. S-a aruncat azi-noapte în Hăul Onoarei.

Gaz înjură.

— Nu sunteţi în stare să păstraţi un şef de pod nici măcar o săptămână? Dar-ar Furtuna! Aliniaţi-vă; o s-alerg pe lângă voi. Ascultaţi comenzile mele. O s-alegem alt şef de pod după ce vedem cine supravieţuieşte. Înălţimea Ta, treci în partea din spate, zise arătând cu degetul spre Kaladin. Ceilalţi, mişcaţi-vă! Lovi-v-ar Furtuna, nu mai vreau să primesc mustrări din pricina voastră, idioţilor! Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă!

Ceilalţi trecuseră la treabă. Kaladin n-avu de ales, se îndreptă spre canalul deschis din spatele podului. Apreciase greşit numărul oamenilor; se părea că era nevoie de treizeci şi cinci sau chiar patruzeci pentru fiecare pod. De-a latul era loc pentru cinci bărbaţi – trei dedesubt şi câte unul în fiecare parte –, iar de-a lungul încăpeau opt, deşi în echipa lui nu erau destui oameni pentru fiecare poziţie.

Ajută la ridicarea podului în aer. Probabil că era făcut dintr-un lemn foarte uşor, dar greutatea lui îţi aducea totuşi pe buze toate blestemele care pomeneau Furtuna. Kaladin gemu, luptându-se să-l ridice ca să se strecoare apoi dedesubt. Alţii se repeziră să umple golurile de pe toată lungimea construcţiei, pe care şi-o coborâră apoi încet pe umeri. Măcar pe fund existau bare de lemn în chip de mânere.

Ceilalţi bărbaţi aveau pe umerii vestelor bucăţi de material care micşorau apăsarea şi le ajustau înălţimea, apropiind-o de cea necesară pentru susţinere. Kaladin nu primise vestă, aşa că suporturile de lemn îi săpau direct în carne. Nu vedea nimic; exista o scobitură pentru cap, dar privirea nu putea străbate prin lemnul care-l înconjura din toate părţile. Podarii de pe laturi vedeau mai bine; îşi imagină că locurile acelea erau râvnite de toată lumea.

Lemnul mirosea a ulei şi a sudoare.

— Daţi-i drumul! se auzi, din afară, vocea înăbuşită a lui Gaz.

Kaladin gemu când echipa se puse în mişcare, alergând uşor. Nu vedea pe unde mergea şi se strădui din răsputeri să nu se împiedice când grupul începu să coboare panta din est, către Câmpiile Sfărâmate. În scurtă vreme începu să transpire din belşug şi să înjure pe tăcute, cu lemnul frecându-i-se de pielea umerilor şi adâncindu-i-se în carnea lor. Începea deja să sângereze.

— Biet neghiob, se auzi o voce dintr-o parte.

Kaladin se uită în dreapta, dar mânerul de lemn nu-l lăsa să vadă nimic.

— Cu mine... zise el gâfâind? Cu mine vorbeşti?

— N-ar fi trebuit să-l insulţi pe Gaz, răspunse celălalt, cu vocea sunându-i găunos. Uneori îi lasă pe nou-veniţi pe unul dintre şirurile din margine. Uneori.

Kaladin încercă să răspundă, dar deja gâfâia prea tare, făcând mari eforturi să respire. Se crezuse într-o formă mai bună, dar îşi petrecuse opt luni mâncând lături, încasând bătăi şi stând în timpul furtunilor în pivniţe în care se infiltra apa, în şoproane cu noroi pe jos sau în cuşti. Aproape că nu mai era acelaşi om.

— Răsuflă adânc, îl sfătui glasul înăbuşit. Concentrează-te asupra paşilor. Numără-i. Asta ajută.

El ascultă sfatul. Auzea celelalte echipe de podari alergând alături de ei. În spate răsunau zgomotele familiare ale oştenilor în marş şi ale copitelor lovind în piatră. Armata venea pe urmele lor.

Din sol creşteau muguri-de-stâncă şi coajă-de-piatră, făcându-l să se împiedice. Câmpiile Sfărâmate păreau ciopârţite, zgrunţuroase şi despicate, pline de colţi de stâncă şi de lespezi de piatră. De aceea nu-şi puseseră podurile pe roţi – pe un teren atât de accidentat hamalii erau, probabil, mult mai iuţi.

În scurt timp, Kaladin se trezi cu tălpile zdrobite şi sfâşiate. Nu putuseră să-i dea nişte încălţări? Îşi încorda fălcile, înfruntând durerea, şi merse mai departe. Nu era decât o altă însărcinare. Avea să continue şi avea să supravieţuiască.

O bufnitură. Simţi lemn sub picioare. Un pod, unul permanent, traversa golul dintre două platouri ale Câmpiilor Sfărâmate. Grupul îl traversă în câteva secunde şi tălpile îi ajunseră din nou pe piatră.

— Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă! zbieră Gaz. Lovi-v-ar furtuna, mergeţi înainte!

Continuară să alerge în vreme ce armata trecea pe podul rămas în urma lor, sute de cizme răsunând pe lemn. În scurtă vreme, sângele şiroia în josul umerilor lui Kaladin. Fiecare răsuflare era o tortură, iar durerea din coaste devenise chinuitoare, îi auzea pe ceilalţi gâfâind, sunetele călătoreau prin spaţiul închis de sub pod. Aşadar nu era singurul. Spera c-aveau s-ajungă la destinaţie în curând.

Dar spera zadarnic.

Următoarea oră se dovedi o adevărată tortură. Una mai cumplită decât toate bătăile pe care le încasase de când îşi pierduse libertatea, decât toate rănile cu care se alesese pe câmpul de luptă. Marşul părea fără sfârşit, îşi aducea vag aminte că văzuse podurile fixe când se uitase în jos, către câmpii, din căruţa cu sclavi. Uneau platourile acolo unde golurile erau mai uşor de acoperit, nu în cele mai avantajoase locuri pentru călători. Ceea ce însemna ocoluri către nord sau către sud, înainte de a putea continua drumul spre est.

Podarii bodogăneau, blestemau şi gemeau, apoi amuţeau.

Traversau pod după pod, platou după platou. Kaladin nu vedea niciodată prea bine vreunul dintre goluri. Continua doar să alerge mai departe. Tot mai departe. Nu-şi mai simţea picioarele. Dar continua să alerge. Ştia cumva că, dacă s-ar fi oprit, ar fi fost bătut. Avea impresia că, pe umeri, carnea îi fusese răzuită până la os. Încercă să-şi numere paşii, dar până şi pentru asta era prea istovit. Însă nu încetă s-alerge.

În cele din urmă, din fericire, Gaz le ordonă să se oprească. Kaladin strânse din ochi şi rămase locului, împleticindu-se şi fiind cât pe-aci să se prăbuşească.

— Ridicaţi! urlă Gaz.

Bărbaţii săltară podul şi, după ce-l susţinuseră atât de mult rămânând în aceeaşi poziţie, mişcarea îi solicită intens braţele lui Kaladin.

— Coborâţi-l!

Păşiră cu toţii în lateral şi cei de dedesubt ieşiră şi apucară de mânerele din părţi. Era dificil şi stăteau în poziţii incomode, dar se părea c-o mai făcuseră în repetate rânduri. Izbutiră să coboare podul pe pământ fără să-l răstoarne.

— Împingeţi!

Kaladin se retrase năucit şi împleticindu-se iarăşi, în vreme ce restul podarilor împingeau în mânerele lor aflate pe laturile sau în spatele podului. Erau pe marginea unei spărturi fără pod permanent. De o parte şi de alta, celelalte echipe îşi împingeau propriile poduri.

Se uită peste umăr. Armata era alcătuită din două mii de oameni înveşmântaţi în două culori: verde intens şi alb curat. O mie două sute de suliţaşi ochi-întunecaţi şi câteva sute de călăreţi pe cai excelenţi, de mare valoare. În spatele lor se afla un grup numeros de pedestraşi ochi-luminoşi, cu armuri groase, ghioage imense şi scuturi pătrate, de oţel.

Se părea că aleseseră intenţionat un loc unde spărtura era îngustă, iar primul platou se înălţa cu puţin deasupra celui de-al doilea. Lungimea podului era de două ori cât lăţimea golului. Gaz îl înjură, iar Kaladin li se alătură celorlalţi şi împinse alături de ei podul care aluneca scrâşnind pe terenul accidentat. După ce căzu cu zgomot surd de cealaltă parte a abisului, găsindu-şi locul potrivit, podarii se retraseră şi lăsară cavaleria să traverseze.

Kaladin era prea obosit ca să-i privească. Se prăbuşi pe bolovani şi rămase aşa, zăcând pe spate şi ascultând tropăitul soldaţilor care treceau podul. Îşi rostogoli capul pe-o parte. Şi ceilalţi podari se întinseseră. Gaz mergea printre echipe clătinând din cap, cu scutul atârnat de spate şi bombănind întruna că nu erau buni de nimic.

Kaladin tânjea să zacă aşa, cu ochii la cer, uitând de existenţa lumii, însă instrucţia de care avusese parte îl avertiza că astfel s-ar fi putut alege cu nişte cârcei. Ceea ce ar fi îngreunat şi mai mult drumul de întoarcere. Instrucţia...

Îi aparţinea unui alt om, dintr-un alt timp. Era aproape ca şi cum s-ar fi petrecut în zilele umbrei. Dar, chiar dacă era posibil să nu mai fie el însuşi, Kaladin încă mai putea să-şi dea atenţie lui însuşi.

Aşa că gemu, se sili să se ridice în capul oaselor şi începu să-şi frece muşchii. Soldaţii traversau podul în şiruri de câte patru, cu suliţele ridicate, cu scuturile în faţă. Gaz îi privea cu o invidie bătătoare la ochi şi cu vântsprena lui Kaladin dansându-i în jurul capului. În ciuda oboselii, el se simţi pentru o clipă cuprins de gelozie. De ce-l sâcâia pe palavragiul ăla în loc să-l sâcâie pe el?

Câteva minute mai târziu, Gaz îl zări pe Kaladin şi îl fixă încruntându-se.

— Se-ntreabă de ce nu zaci pe spate, spuse o voce cunoscută.

Bărbatul care alergase alături de el stătea întins alături, uitându-se la cer. Era mai bătrân, cu părul încărunţit, iar faţa prelungă, cu pielea parcă tăbăcită, îi completa vocea blajină. Părea tot atât de ostenit cum se simţea Kaladin.

Acesta continuă să-şi frece picioarele, ignorându-l ostentativ pe Gaz. Pe urmă rupse câteva bucăţi din îmbrăcămintea lui ca un sac şi-şi bandajă tălpile şi umerii. Din fericire, de când era sclav se învăţase să umble desculţ, aşa că rănile nu erau grave.

Când termină, ultimul pedestraş trecuse podul. Urmară mai mulţi ochi-luminoşi călare, în armuri sclipitoare. În mijlocul lor călărea un bărbat într-o Cristalarmură magnifică, de un roşu strălucitor. Nu semăna cu cea pe care-o mai văzuse Kaladin – se spunea că oricare dintre ele era o operă de artă unică – dar crea aceeaşi impresie. Bogat ornamentată, din plăci împletite, cu un coif superb, cu viziera ridicată.

O armură care părea, cumva, străină. Fusese făurită într-un alt ev, într-o vreme când prin Roshar cutreierau zeii.

— Ăla e regele? întrebă Kaladin.

Podarul cu faţa tăbăcită râse, obosit.

— Am vrea noi.

Kaladin se întoarse spre el, încruntându-se.

— Dacă ar fi regele, îl lămuri podarul, ar însemna că facem parte din oastea Luminlordului Dalinar.

Lui Kaladin numele îi sună oarecum cunoscut.

— E un înalt prinţ, nu-i aşa? Unchiul regelui.

— Da. Cel mai bun dintre bărbaţi, cel mai demn de respect Cristalpurtător din toată armata regelui. Se spune că nu-şi încalcă niciodată cuvântul.

Kaladin pufni dispreţuitor. Cam acelaşi lucru se spunea şi despre Amaram.

— Ar trebui să-ţi doreşti să faci parte din forţele înaltului Prinţ Dalinar, flăcăule, spuse bărbatul mai vârstnic. El nu foloseşte echipe de podari. Cel puţin nu ca astea.

— Gata, cremlingilor! zbieră Gaz. În picioare!

Podarii gemură şi se ridicară împleticindu-se. Kaladin oftă. Puţina odihnă fusese de-ajuns doar ca să-şi dea seama cât de istovit era.

— O să fac cale-ntoarsă bucuros, mormăi.

— Cale-ntoarsă? se miră podarul cu pielea tăbăcită.

— Nu mergem înapoi?

Prietenul lui râse strâmb, pe înfundate.

— Flăcăule, nici măcar n-am ajuns unde trebuia. Şi pentru asta trebuie să te bucuri. La sosire e cel mai rău.

Şi aşa începu a doua parte coşmarului. Trecură podul, îl traseră după ei, apoi şi-l săltară iarăşi pe umerii îndureraţi. Traversară platoul în fugă. În capătul celălalt, coborâră iarăşi podul, peste un alt gol. Armata îl traversă, apoi îl cărară din nou.

Totul se repetă de vreo douăsprezece ori. Se puteau odihni între două transporturi, dar Kaladin avea dureri aşa de mari şi era atât de istovit încât scurtele întreruperi nu-i erau de-ajuns. De fiecare dată, abia izbutea să-şi tragă răsuflarea înainte de a fi silit să ridice din nou podul.

Li se cerea să se mişte repede. Erau lăsaţi să se odihnească în vreme ce traversa armata, dar erau nevoiţi să recupereze timpul pierdut alergând pe platouri – treceau pe lângă şirurile de soldaţi – ca să ajungă la următoarea spărtură înaintea lor. La un moment dat, prietenul lui cu faţa tăbăcită îi spuse că, dacă nu-şi puneau podul la locul lui destul de repede, la întoarcerea în tabără aveau să fie pedepsiţi prin biciuire.

Gaz dădea ordine, îi înjura pe podari, îi lovea cu piciorul când se mişcau prea încet, dar nu muncea niciodată cu adevărat. În scurt timp, Kaladin prinse să nutrească o ură clocotitoare împotriva bărbatului uscăţiv, cu faţa plină de cicatrice. Era bizar; nu-şi mai urâse niciodată vreun sergent. Era datoria lor să-njure oamenii, să le dea un motiv pentru înaintare.

Însă nu asta-l macină pe Kaladin. Gaz îl trimisese să care podul fără sandale şi fără vestă. Cu toate bandajele sale, avea să aibă cicatrice după munca din ziua aceea. În dimineaţa următoare avea să fie prea învineţit şi prea ţeapăn ca să poată merge.

Gaz se purtase ca un tiran de duzină. Pusese misiunea în pericol, riscând să piardă un cărăuş, numai din pricina unei furii de moment.

„Un om cu furtună-n sânge”, îşi zise Kaladin, folosindu-se de ura împotriva lui Gaz ca să poată face faţă întregului calvar. În mai multe rânduri i se întâmplase să se prăbuşească după ce împinsese podul la locul său şi avea impresia că n-o să se mai poată ridica din nou în picioare. Dar izbutea cumva s-o facă, ori de câte ori le ordona Gaz. Altminteri ar fi-nsemnat să-l lase pe el să câştige.

De ce trebuiau să treacă prin toate astea? Care era scopul? De ce alergau atât? Erau datori să-şi apere podul, povara preţioasă, încărcătura. Erau datori să-l ridice spre cer şi să alerge, erau datori să...

Începea să delireze. Picioarele, fuga. Un, doi, un, doi, un, doi.

— Staţi!

Se opri.

— Ridicaţi!

Îşi înălţă braţele.

— Coborâţi!

Făcu un pas înapoi şi lăsă podul în jos.

— Împingeţi! împinse podul.

„Muriţi!”

Ultimul ordin îi aparţinea, îl dădea de fiecare dată. Se prăbuşi pe solul pietros şi un mugur-de-stâncă se grăbi să-şi retragă lujerii când i-i atinse, închise ochii, nemaifiind în stare să-şi facă griji din cauza cârceilor. Intră în transă, ca şi cum ar fi fost pe jumătate adormit – doar pentru o clipă, sau aşa i se păru lui.

— Sus!

Se ridică în picioare, clătinându-se pe tălpile însângerate.

— Traversaţi!

Trecu podul, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, la hăul în care-ţi puteai găsi moartea.

— Trageţi!

Înşfacă un mâner şi trase podul peste prăpastie, în urma lui.

— Schimbaţi!

Îşi îndreptă spatele, năucit. Nu înţelegea ordinul. Gaz nu-l mai dăduse până atunci. Soldaţii intrau în rânduri, punându-se în mişcare cu acel amestec de uşoară spaimă şi de destindere forţată pe care-l simţeai adesea înainte de o luptă. Câţiva presimţiospreni – ca nişte spirale roşii crescute din pământ pentru a biciui văzduhul – prinseră să încolţească din stâncă şi să fluture printre oşteni.

O luptă?

Gaz îl prinse de umeri şi-l îmbrânci către partea din faţă a podului.

— Ăsta-i momentul în care nou-venitii trec în fată, înălţimea Ta.

Sergentul îi zâmbi cu răutate.

Neînţelegând nimic, Kaladin ridică podul odată cu ceilalţi, săltându-şi-l deasupra capului. Mânerele erau şi aici la fel, dar primul rând avea o deschidere în dreptul feţei, o crăpătură care-i îngăduia să vadă. Toţi podarii îşi schimbaseră locurile, cei care alergaseră în faţă trecuseră în spate, iar cei din faţă – printre care se numărau Kaladin şi bărbatul cu faţa tăbăcită – ajunseseră în rândul întâi.

Nu întrebă care era motivul. Nu-i păsa. Însă îi plăcea în faţă; era mai uşor să alerge văzând ce se afla înaintea lui.

Pe platouri, peisajul era ca în orice alt ţinut al furtunilor violente; petice de iarbă ici şi colo, dar piatra era prea tare pentru ca seminţele ei să se poată îngropa pe deplin. Mugurii-de-stâncă apăreau mai des, creşteau pe întregul platou ca nişte băşici, imitaţii ale pietroaielor de dimensiunea unui cap de om. Mulţi erau despicaţi şi-şi târau în afară lujerii ca nişte limbi groase, verzi. Câţiva chiar înfloriseră.

După atât de multe ore în care răsuflase cu greu în spaţiul înăbuşitor de sub pod, alergarea în rândul din faţă era aproape relaxantă. De ce-i dăduseră unui nou-venit un loc atât de bun?

— Talenelat'Elin, purtător al tuturor chinurilor, spuse bărbatul din dreapta lui, cu groază în glas. O să fie una urâtă! Sunt aliniaţi deja! O să iasă urât!

Kaladin clipi şi-şi îndreptă atenţia către spărtura de care se apropiau. De partea cealaltă a golului stătea un şir de bărbaţi cu pielea marmorată, stacojiu cu negru. Purtau armuri ciudate, de un portocaliu-ruginiu, care le acopereau antebraţele, piepturile, capetele şi picioarele. Mintea lui amorţită avu nevoie de câteva secunde ca să priceapă.

Parshendi.

Nu semănau cu lucrătorii parshi obişnuiţi. Erau mult mai musculoşi, mult mai masivi. Aveau soldaţi voinici şi purtau cu toţii câte o armă agăţată în spate. Mulţi aveau bărbi de un roşu-închis combinat cu negru, în care stăteau agăţate sfărâmături de piatră, pe când obrajii altora erau perfect raşi.

Sub ochii lui Kaladin, primul rând de parshendi îngenunche. Aveau arcuri scurte, în care-şi potriviseră deja săgeţile. Nu arcuri lungi, construite ca să trimită săgeţile în sus şi la distanţă. Erau scurte, încovoiate, făcute să tragă în linie dreaptă, repede şi cu forţă. Excelente dacă voiai să ucizi un grup de podari înainte de-a apuca să-şi aşeze podul.

„La sosire e cel mai rău...”

În clipa aceea începea, în cele din urmă, adevăratul coşmar.

Gaz rămase în urmă, strigând către echipele purtătoare de poduri să meargă mai departe. Toate instinctele lui Kaladin se revoltau, cerându-i să iasă din bătaia săgeţilor, dar inerţia podului îl silea să înainteze. Îl silea să intre drept în gura fiarei cu dinţii gata să i se închidă, clănţănind.

Oboseala şi durerile lui Kaladin dispărură. Era şocat şi în alertă. Podurile se avântară înainte, cu oamenii de sub ele ţipând în timp ce alergau. Către moarte.

Arcurile se destinseră.

Primul val îl ucise pe prietenul lui Kaladin, bărbatul cu faţa tăbăcită, doborându-l cu trei săgeţi. Căzu şi cel din stânga lui Kaladin – el nici măcar nu-i văzuse faţa. Se prăbuşi cu un urlet şi nu muri pe loc, dar ceata de podari îl calcă în picioare. Şi podul devenea simţitor mai greu, cu fiecare om care cădea.

Parshendii trimiseră, calmi, un al doilea val de săgeţi. Kaladin aproape că nici nu băgă de seamă cum se împleticea alături de ei un alt grup de podari. Parshendii păreau să-şi concentreze tirul asupra anumitor echipe. Aceea fu ţinta unei rafale pornite din zeci de arcuri, iar primele trei rânduri de podari se prăbuşiră, devenind o piedică pentru cei din spatele lor. Podul se clătină şi alunecă pe pământ cu un scrâşnet înfiorător când întreaga masă de trupuri se prăbuşi de-a valma, acestea căzând unele peste altele.

Săgeţile zburară pe lângă Kaladin, omorând alţi doi bărbaţi din primul rând. Altele se înfipseră în lemn. În jurul lui, şi una îi despică pielea obrazului.

El ţipă. Îngrozit, şocat, chinuit de durere, năucit. În nicio altă bătălie nu se mai simţise atât de neajutorat. Atacase fortificaţii duşmane, alergase pe sub valuri de săgeţi, dar întotdeauna simţise că, într-o oarecare măsură, deţinea controlul. Avusese suliţă, avusese scut, putuse să contraatace.

Dar nu şi de data asta. Grupurile de podari erau ca porcii alergând către măcelari.

A treia rafală de săgeţi îşi luă zborul şi încă una dintre cele douăzeci de echipe purtătoare de poduri se prăbuşi. Valurile de săgeţi zburau şi dinspre alethi, căzând asupra parshendilor şi nimerindu-i. Podul lui Kaladin era aproape la marginea prăpastiei. Putea să vadă ochii negri ai parshendilor din cealaltă parte, putea să le distingă trăsăturile feţelor prelungi, marmorate. În jurul lui, podarii urlau de durere, doborâţi de săgeţi sub podurile lor. Încă unul căzu cu zgomot după uciderea purtătorilor săi.

— Săltaţi-l şi lăsaţi-l jos, idioţilor! strigă Gaz, din spatele lor.

Ceata de podari se opri clătinându-se în timp ce parshendii lansau încă o rafală. Câţiva bărbaţi din spatele lui Kaladin urlară. Tirul de răspuns al armatei alethi îl întrerupse pe al duşmanilor. Cu toate că şocul îl prostise, reflexele lui ştiau ce era de făcut. „Lasă podul jos, treci pe poziţie şi împinge.”

Coborârea podului îi expuse pe bărbaţii aflaţi în siguranţă în rândurile din spate. Arcaşii parshendi ştiuseră, evident, că asta avea să urmeze; pregătiră şi lansară ultima rafală. Săgeţile izbită podul ca un val, doborând vreo şase oameni şi împroşcând lemnul întunecat cu sânge. Spaimospreni – şerpuitori şi violeţi – ţâşniră din lemn şi unduiră în aer. Podul se clătină, dintr-odată mai greu de împins după pierderea bruscă a acelor oameni.

Kaladin se împletici şi mâinile îi alunecară. Căzu în genunchi şi se înclină, aplecându-se deasupra hăului. Reuşi cu greu să-şi recapete echilibrul.

Se legănă, cu o mână atârnându-i deasupra spărturii şi cu cealaltă încleştată de marginea ei. Mintea lui, silită să-şi depăşească limitele, şovăi, ameţită, când Kaladin se uită în josul pantei abrupte. În întunericul din abis, înălţimile erau minunate; îi plăcuse întotdeauna să se caţere, alături de Tien, pe stânci înalte.

Se aruncă din reflex înapoi, pe platou, şi se retrase împleticindu-se. La adăpostul scuturilor, un grup de pedestraşi luase poziţie şi împingea podul. Arcaşii făcură schimb de săgeţi cu parshendii până ce podul ajunse la locul său şi cavaleria grea îl traversă în tunet de copite, nimicind duşmanii. Patru poduri căzuseră, dar celelalte şaisprezece fuseseră plasate unul lângă altul, făcând posibil un adevărat atac. Kaladin încercă să se mişte, încercă să se îndepărteze târâş de pod. Dar se prăbuşi acolo unde se afla, cu trupul refuzând să i se supună. Nu izbuti nici măcar să se rostogolească pe burtă.

„Ar trebui să plec...” îşi spuse, istovit. „Să văd dacă omul cu faţa tăbăcită mai e în viaţă... Să-i bandajez rănile... Să-l salvez...”

Dar nu putea. Nu putea să se mişte. Nu putea să gândească. Spre ruşinea lui, îşi lăsă pur şi simplu ochii să i se închidă, pierzându-şi cunoştinţa.

— Kaladin.

Nu voia să deschidă ochii. Trezirea însemna întoarcerea într-o cumplită lume a durerii. O lume în care oameni istoviţi şi fără apărare erau siliţi să atace şiruri de arcaşi.

Lumea aceea era coşmarul.

— Kaladin!

Vocea feminină era suavă ca o şoaptă şi totuşi insistentă.

— Te vor lăsa aici. Trezeşte-te! O să mori!

„ Nu pot... Nu mă pot întoarce...”

„Lasă-mă să plec.”

Se simţi plesnit peste faţă şi primi un uşor impuls de energie, ca o palmă usturătoare. Se crispă. Nu însemna nimic în comparaţie cu celelalte dureri, dar era, cumva, una mult mai poruncitoare. Ridică o mână, vrând să lovească. Gestul fu de ajuns ca să-i alunge ultimele resturi de letargie.

Încercă să deschidă ochii. Unul refuză să-l asculte, fiindcă sângele scurs dintr-o tăietură de pe obraz formase o crustă în jurul pleoapei. Soarele îşi schimbase locul. Trecuseră mai multe ore. Gemu şi se ridică în capul oaselor, frecându-şi sângele închegat din jurul ochiului. Era înconjurat de cadavre. Aerul mirosea a sânge şi a tot felul de alte lucruri, mai scârboase.

Doi podari sleiţi de puteri scuturau pe rând fiecare om, verificând dacă mai era în viaţă, apoi îi scoteau vesta şi sandalele şi goneau cremlingii veniţi să mănânce leşurile. Lui Kaladin nu i-ar fi dat nicio atenţie. De la el n-aveau ce lua. L-ar fi lăsat printre cadavre, l-ar fi abandonat pe platou.

Vântsprena îi zbura pe deasupra capului cu mişcări iuţi, foindu-se neliniştită. Kaladin îşi frecă falca în locul unde-l pălmuise. Sprenii mari, cum era ea, puteau să mişte obiecte mărunte şi să transmită mici impulsuri înţepătoare de energie. Ceea ce-i făcea şi mai sâcâitori.

Însă de data asta probabil că-i salvase viaţa lui Kaladin. El gemu, pipăindu-şi toate locurile unde simţea dureri.

— Ai un nume, duhule? întrebă Kaladin, forţându-se să se ridice pe picioarele vlăguite.

Pe platoul către care se îndreptase oastea, soldaţii se uitau printre trupurile parshendilor morţi, căutând ceva. Se părea că forţele lui Sadeas învinseseră. Sau cel puţin acolo nu părea să mai fi rămas niciun parshendi în viaţă. Fie fuseseră ucişi, fie fugiseră.

Platoul pe care se purtase lupta semăna perfect cu toate celelalte pe care le traversaseră. Singura deosebire era un bulgăre mare de... ceva, aflat chiar în centru. Părea un mugur-de-stâncă uriaş, sau poate un fel de pupă sau de carapace, de cel puţin trei stânjeni înălţime. O parte îi fusese despicată, lăsând la vedere un soi de măruntaie scârboase. Kaladin nu-l observase la început, în timpul atacului; îşi îndreptase toată atenţia spre arcaşi.

— Un nume, răspunse vântsprena, cu răceală în glas. Da. Am un nume, zise ea şi se uită la Kaladin, părând nedumerită. De ce am un nume?

— De unde să ştiu eu? zise el, impunându-şi să se mişte. Durerea din tălpi era arzătoare. Abia reuşea să înainteze şchiopătând.

Podarii din apropiere îl priviră surprinşi, dar el nu-i luă în seamă, se mulţumi să străbată platoul şontâcăind până când găsi un leş care încă mai avea vestă şi sandale. Era bărbatul cu pielea tăbăcită, care fusese atât de bun cu el şi era acum mort, cu gâtul străpuns de o săgeată. Kaladin ignoră privirea şocată şi încremenită din ochii lui goi, care fixau cerul, şi îi culese hainele – vestă şi sandale din piele, plus o cămaşă cu şireturi, pătată de sânge. Se simţea dezgustat de el însuşi, dar, dacă voia haine, nu putea conta pe Gaz.

Se aşeză şi folosi părţile curate ale cămăşii ca să-şi schimbe bandajele improvizate, apoi îşi puse vesta şi sandalele, încercând să facă totul din cât mai puţine mişcări. Începuse să adie vântul, luând cu sine mirosul de sânge şi zgomotele soldaţilor care se strigau unii pe alţii. Cavaleria intra deja în formaţie, părând nerăbdătoare să se-ntoarcă.

— Un nume, şopti vântsprena, ocolindu-l prin aer ca să i se oprească în faţa ochilor.

Luase forma unei femei tinere, cu o fustă revărsată în falduri şi nişte picioare delicate.

— Sylphrena.

— Sylphrena, repetă Kaladin, încercând sandalele.

— Syl, zise duhul şi îşi lăsă capul pe-un umăr. E amuzant. S-ar părea că am un nume de alint.

— Felicitări, spuse el şi se ridică din nou, împleticindu-se.

Într-o parte, Gaz stătea cu mâinile în şolduri şi cu scutul atârnat în spate.

— Tu, zise, întinzând degetul spre Kaladin.

Apoi îi arătă podul.

— Cred că glumeşti, răspunse el, uitându-se la grupul adunat în jurul podului – rămăseseră mai puţin de jumătate din câţi fuseseră la plecare.

— Îl cari sau rămâi aici, spuse Gaz.

Ceva părea să-l fi înfuriat.

„Ar fi trebuit să mor”, înţelese Kaladin. „De-aia nu i-a păsat că n-aveam vestă şi sandale. Am fost în faţă.”

Era singurul om din primul rând care supravieţuise.

Se simţi îndemnat să se aşeze şi să-i lase să plece fără el. Dar nu-şi dorea să părăsească lumea murind de sete pe un platou pustiu. Se împletici către pod.

— Nu-ţi face griji, îi spuse un alt podar. De data asta ne vor lăsa să mergem încet şi să facem multe pauze. Şi ne vor ajuta câţiva soldaţi – pentru ridicarea unui pod e nevoie de cel puţin douăzeci şi cinci de oameni.

Kaladin oftă şi îşi ocupă locul în timp ce li se alăturau câţiva oşteni ghinionişti. Săltară împreună podul în aer. Era cumplit de greu, dar, cumva, izbutiră.

Începu să meargă, amorţit. Crezuse că viaţa nu avea cum să-i aducă ceva mai rău decât stigmatul de sclav, plus un shash, nimic mai rău decât să piardă în război tot ce avusese, nimic mai cumplit decât pieirea celor pe care jurase să-i apere.

Se părea că se înşelase. Se mai găsise ceva. O tortură supremă, pe care lumea o păstrase anume pentru el.

Se numea Podul Patru.

7 • ORICE DACĂ E REZONABIL

„Îi mistuie focul. Ard. Când vin, aduc cu ei întunericul, aşa că nu mai poţi vedea decât că pielea lor e-n flăcări. Ard, ard, ard...”

 Culeasă în palahishev, 1172, cu 21 de secunde înainte de moarte. Subiectul a fost ucenicul unui brutar.

Shallan o porni în grabă pe coridorul dominat de nuanţe portocalii, cu tavanul şi cu partea de sus a pereţilor pătate acum de fumul negru din Animmodul lui Jasnah. Din fericire, tablourile nu fuseseră distruse.

În faţa ei îşi făcu apariţia un grup de parshi trimis să cureţe funinginea cu cârpe, găleţi şi scări portabile. Se înclinară la trecerea ei, fără să scoată niciun cuvânt. Puteau să vorbească, dar o făceau foarte rar. Mulţi păreau muţi. În copilărie, Shallan găsea că modelele de pe pielea lor marmorată erau frumoase. Asta înainte de a-i interzice tatăl său să-şi mai petreacă timpul cu parshii.

Îşi îndreptă din nou gândurile către misiunea ei. Cum avea s-o convingă pe Jasnah Kholin, una dintre cele mai puternice femei din lume, s-o accepte drept pupilă? Prinţesa era evident încăpăţânată, îşi petrecuse mai mulţi ani opunându-se tuturor încercărilor de împăcare ale devoţiunilor.

Shallan se întoarse în imensa cavernă principală, sub plafonul ei înalt de piatră şi în mijlocul freamătului atâtor oameni eleganţi. Se simţea descurajată, dar scurta privire aruncată Animmodului o vrăjise. Clanul său, Casa Davar, prosperase în ultimii ani, ieşind din anonimat. Faptul se datorase în primul rând abilităţilor politice ale tatălui ei – îşi atrăsese ura multora, dar lipsa omeniei îl dusese departe. Aşa cum o făcuse şi avuţia dobândită după descoperirea mai multor noi şi bogate cariere de marmură pe pământurile familiei Davar.

Shallan nu ştiuse niciodată destul ca să devină bănuitoare în privinţa originilor acelei bogăţii. Ori de câte ori secătuia una dintre cariere, tatăl ei pleca împreună cu topograful casei şi descopereau alta. Numai după ce-l luaseră pe topograf la întrebări aflaseră, ea şi fraţii ei, adevărul: folosindu-şi Animmodul interzis, tatăl ei crea cariere noi, într-un număr care să nu bată la ochi. Nu atât de multe încât să apară suspiciuni. Destul de multe ca să facă rost de banii necesari pentru ţelurile sale politice.

Nimeni nu ştia cum dobândise fabrialul pe care-l ţinea ea acum în punga ascunsă. Devenise inutilizabil, se stricase în aceeaşi seară dezastruoasă în care murise tatăl ei. „Nu te gândi la asta”, îşi spuse ea cu hotărâre.

Puseseră un giuvaergiu să repare Animmodul, dar fabrialul nu mai funcţiona. Majordomul lor – unul dintre cei mai apropiaţi confidenţi ai tatălui ei, un sfătuitor pe nume Luesh – fusese învăţat să-l întrebuinţeze, dar nu-l mai putea face să meargă.

Datoriile şi promisiunile făcute de tatăl ei erau scandaloase. Urmaşii lui nu prea aveau de ales. Familia dispunea de ceva timp – poate chiar de un an – până în momentul când plăţile neonorate aveau să se ridice la o sumă ieşită din comun, iar absenţa tatălui ei avea să bată la ochi. Pe moment, faptul că domeniul familiei, aflat într-un fund de ţară, era foarte izolat constituia un avantaj, oferea o explicaţie pentru întârziere. Fraţii ei făceau eforturi disperate, scriind scrisori în numele tatălui lor mort, ieşind foarte rar în lume şi lansând zvonuri despre un plan măreţ al Luminlordului Davar.

Totul ca să-i ofere ei timp, pentru a-şi putea duce la îndeplinire planul temerar. Ca s-o găsească pe Jasnah Kholin. Ca să-i devină pupilă. Ca să afle unde-şi ţinea Animmodul. Şi ca să-l înlocuiască apoi pe cel stricat.

Având fabrialul, puteau crea cariere noi, îşi puteau reface averea. Puteau fabrica hrană pentru oştenii casei. Şi odată ce ar fi strâns destui bani pentru plata datoriilor şi pentru a oferi mită, ar fi putut anunţa moartea tatălui lor fără ca asta să atragă după sine distrugerea clanului.

Shallan şovăi în holul principal, cu gândul la următoarea sa mişcare. Avea un plan foarte riscant. Trebuia să plece fără să fie bănuită de furt. Deşi se gândise mult la asta, încă nu avea habar cum ar fi putut să izbutească. Dar se ştia că Jasnah avea foarte mulţi duşmani. Trebuia să existe o cale astfel încât vina pentru „stricarea” fabrialului să cadă asupra lor.

Era un pas care urma mai târziu. Deocamdată trebuia s-o convingă pe Jasnah s-o ia sub tutela ei. Niciun alt deznodământ nu era acceptabil.

Agitată, Shallan îşi ridică braţele şi schiţă semnul necesităţii, îndoindu-şi peste piept mâna interzisă acoperită şi atingându-şi cotul cu degetele răsfirate ale celei libere. De ea se apropie imediat o femeie îmbrăcată cu bluză albă şi apretată, încheiată cu şireturi, şi cu fusta neagră care erau însemnele universale ale unei maestre-slujitoare.

Femeia robustă făcu o reverenţă.

— Luminăţie?

— Palenaeumul, spuse Shallan.

Femeia se înclină şi o conduse pe culoarul lung. Cele mai multe femei din acel loc – printre care şi slujitoarele – îşi purtau părul strâns, aşa că Shallan simţea că atrage atenţia cu pletele ei revărsate în voie. Iar roşul lor intens o făcea încă şi mai bătătoare la ochi.

Marele culoar începu curând să coboare în pantă abruptă. Dar, când se mai scurse jumătatea unei ore, încă mai putea auzi sunetul îndepărtat al clopoţeilor răsunând în urma ei. Poate că de aceea le plăceau tuturor atât de mult; chiar şi în adâncurile Conclavului puteai auzi ce se-ntâmplă afară.

Servitoarea o conduse pe Shallan până în faţa unei perechi de uşi mari din oţel. Acolo făcu o plecăciune şi tânăra îi răspunse dând din cap, în semn că putea să plece.

Shallan nu putu să nu admire frumuseţea uşilor: pe partea lor exterioară era sculptat un model geometric complicat, alcătuit din cercuri, linii şi glife. Şi păreau să fie cele două jumătăţi ale unui soi de hartă. Din nefericire, n-avea timp să studieze detaliile, aşa că-şi continuă drumul.

Dincolo de prag se afla o încăpere atât de întinsă încât îţi tăia răsuflarea. Pereţii din piatră netedă se întindeau până la o înălţime foarte mare; cât de mare era imposibil de spus, din cauza luminii neîndestulătoare, dar zărea licăriri îndepărtate, în pereţi erau încastrate zeci de balcoane mici, foarte asemănătoare cu lojile particulare dintr-un teatru. În multe dintre ele se vedea o lumină discretă. Singurele zgomote erau foşnetul paginilor întoarse şi nişte şoapte firave. Shallan îşi ridică mâna interzisă la piept, simţind că, în aceea sală magnifică, ea însăşi părea mai mică.

— Luminăţie? întrebă un maestru-slujitor tânăr, apropiindu-se. De ce aveţi nevoie?

— După toate aparenţele, de un nou simţ al perspectivei, răspunse ea, absentă. Cum...?

— Această încăpere se numeşte Vălul, îi explică slujitorul cu voce joasă. E mai veche decât Palanaeumul însuşi. Amândouă erau aici când s-a construit oraşul. Unii cred că e posibil să le fi tăiat în munte chiar Cântăreţii din Zori.

— Unde se află cărţile?

— Palanaeumul propriu-zis e acolo.

Servitorul îşi însoţi vorbele cu un gest şi o conduse către nişte uşi din partea opusă a sălii. Prin ele intrară într-o alta, de dimensiuni mai mici, pe care nişte pereţi din cristal gros o împărţeau în mai multe încăperi. Shallan se îndreptă spre cel mai apropiat şi îl pipăi. Avea suprafaţa aspră, ca piatra cioplită grosolan.

— Animmod? întrebă ea.

Servitorul dădu din cap. Prin spatele lui trecu un altul, conducând un ardent înaintat în vârstă. Aidoma majorităţii ardenţilor, avea capul ras şi barba lungă. Roba lui simplă, cenuşie, era legată cu o eşarfă maro. Servitorul îl călăuzi pe după un colţ şi Shallan le putu distinge siluetele vagi pe partea cealaltă, ca pe nişte umbre înotând prin cristal.

Înaintă cu un pas, dar servitorul care o însoţea îşi drese glasul.

— Trebuie să-mi arătaţi permisul de intrare, Luminăţie.

— Cât costă unul? întrebă Shallan, cu voce şovăielnică.

— O mie de broami de safir.

— Atât de mult?

— Întreţinerea numeroaselor spitale ale regelui e costisitoare, răspunse bărbatul pe un ton de parcă şi-ar fi cerut scuze. Şi singurele lucruri pe care le poate vinde Kharbranthul sunt peştele, clopoţeii şi informaţiile. În ceea ce le priveşte pe primele două, nu suntem singurii care le oferă. Pe când al treilea... Ei bine, Palanaeumul se află în posesia celei mai bogate colecţii de tomuri şi de pergamente din Roshar. Ba chiar din întreaga Enclavă Sacră din Valath. După ultima numărătoare, în arhivele noastre se găsesc peste şapte sute de mii de texte diferite.

Tatăl ei avusese exact optzeci şi şapte de cărţi. Shallan le citise de mai multe ori pe toate. Cât de multe lucruri puteau conţine şapte sute de mii? Greutatea unor informaţii atât de bogate o ului. Se pomeni dorindu-şi cu ardoare să caute prin rafturile ascunse. Şi-ar fi putut petrece o lună întreagă numai citindu-le titlurile.

Dar nu. Poate după ce avea să se convingă că fraţii ei erau în siguranţă – că averea familiei se refăcuse – şi-ar fi putut permite să se întoarcă. Poate.

Se simţea ca şi cum ar fi fost moartă de foame, dar lăsa neatinsă totuşi o plăcintă caldă cu fructe.

— Unde aş putea s-aştept? întrebă. Dacă o persoană pe care-o cunosc se află înăuntru.

— Puteţi folosi unul dintre separeurile pentru lectură, răspunse servitorul, destinzându-se; înainte se temuse probabil că ea avea să facă o scenă. Nu e nevoie de permis ca să staţi într-unul din ele. Avem purtători parshi care vă vor duce la nivelurile de sus, dacă asta vă doriţi.

— Mulţumesc, zise Shallan, întorcându-se cu spatele către Palanaeum.

Se simţea din nou ca o fetiţă, închisă în camera ei şi neavând voie s-alege prin grădină din pricina spaimelor paranoice ale tatălui ei.

— Luminata Jasnah are deja un separeu?

— Pot să-ntreb, spuse servitorul, conducând-o înapoi, în Vălul al cărui tavan era undeva sus, neputând fi zărit.

Se îndepărtă în grabă, îndreptându-se către alţii din tagma lui, şi o lăsă să aştepte lângă uşa Palanaeumului.

Shallan ar fi putut să dea buzna înăuntru. Să se furişeze...

Nu. Fraţii ei o tachinau fiindcă era prea timidă, dar nu timiditatea era cea care o reţinea. Existau paznici, fără îndoială; să se repeadă înăuntru n-ar fi fost doar inutil, ci i-ar fi distrus şi orice şansă de a o convinge pe Jasnah să-şi schimbe părerea.

Să schimbe părerea lui Jasnah, să-şi dovedească valoarea. Numai gândindu-se la asta i se făcea rău. Detesta confruntările. În primii ani ai vieţii, se simţise ca un obiect delicat de cristal, încuiat într-o vitrină ca să poată fi privit fără a fi atins vreodată. Unica fiică, ultima amintire rămasă de la mult-iubita soţie a Luminlordului Davar. Încă i se mai părea straniu că ea fusese aceea care preluase conducerea după... După incident... După...

Fu copleşită de amintiri. Nat Balat plin de vânătăi, cu haina sfâşiată. O sabie în mâna ei, lungă şi argintie, destul de ascuţită ca să treacă prin piatră ca prin apă.

„Nu”, îşi spuse, cu spatele lipit de peretele de piatră şi cu mâna încleştată de săculeţ. „Nu. Nu te gândi la trecut.”

Îşi căută alinare în desen, strecurându-şi degetele în săculeţ, căutând hârtia şi creioanele. Dar servitorul se întoarse înainte de a apuca să le scoată.

— Luminata Jasnah Kholin a cerut într-adevăr să i se pregătească un separeu pentru lectură, o înştiinţa el. Dacă doriţi, o puteţi aştepta acolo.

— Da, fireşte, răspunse Shallan. Mulţumesc.

Servitorul o conduse într-o incintă întunecoasă, în care patru parshi stăteau lângă o platformă solidă din lemn. Se urcară amândoi pe platforma aceea şi parshii traseră de nişte funii care treceau printr-un scripete de deasupra, ridicând-o prin puţul de piatră. Singurele lumini erau nişte sfere de un broam, câte una în fiecare colţ al plafonului. Ametiste cu o lumină blândă, violetă.

Avea nevoie de un plan. Jasnah Kholin nu părea genul care se răzgândeşte cu uşurinţă. Shallan trebuia s-o surprindă, s-o impresioneze.

Ajunseră în dreptul unui palier aflat la vreo şase stânjeni deasupra podelei, iar servitorul le făcu semn purtătorilor să se oprească. Shallan îl urmă pe un coridor întunecos, până în dreptul unuia dintre micile balcoane care ieşeau în afara peretelui, deasupra Vălului. Era rotund, ca o turlă, şi avea, la înălţimea taliei, o bordură de piatră cu o balustradă de lemn deasupra. Alte separeuri ocupate străluceau în diferite culori, date de sferele întrebuinţate ca lămpi.

Întunecimea din spaţiul imens crea impresia că pluteau în aer.

În interior se afla o masă de piatră, lungă şi curbată, prinsă chiar de bordura balconului. Nu existau decât un singur scaun şi un singur bol de cristal, în formă de cupă. Shallan dădu din cap ca să-i mulţumească slujitorului care se retrase, apoi scoase un pumn de sfere şi le lăsă să cadă în bol, luminând separeul.

Oftă, se aşeză pe scaun şi-şi puse săculeţul pe masă. Îi dezlegă şireturile, făcându-şi de lucru în vreme ce se străduia să se gândească la ceva – la orice – care-ar fi putut s-o convingă pe Jasnah.

„Mai întâi trebuie să-mi limpezesc mintea”, se hotărî.

Scoase din săculeţ un teanc de hârtie groasă pentru desen, un set de cărbuni pentru desen de diferite grosimi, câteva pensule şi câteva peniţe de oţel, nişte cerneală şi acuarele. În final, îşi scoase şi carnetul mai mic, legat sub forma unui manuscris, care conţinea toate schiţele făcute după natură în timpul săptămânilor petrecute la bordul Plăcerii Vântului.

Erau, de fapt, lucruri simple, dar pentru ea valorau mai mult decât un sipet plin cu sfere. Luă o foaie din teanc, apoi alese un cărbune pentru desen bine ascuţit, răsucindu-l între degete, închise ochii şi-şi aduse în minte o imagine: Kharbranthul, aşa cum şi-l întipărise în memorie la scurt timp după amararea corăbiei la docuri. Valuri izbind în stâlpii de lemn, mirosul sărat al aerului, bărbaţi căţărându-se pe greement şi strigându-se entuziasmaţi unul pe altul. Şi oraşul însuşi, înălţându-se pe coasta muntelui, case aşezate deasupra altor case, fără să se irosească nici măcar o palmă de teren. Şi clopoţeii din depărtare, clinchetul lor plutind suav în aer.

Deschise ochii şi începu să deseneze. Degetele i se mişcau de la sine, mai întâi schiţând toate contururile. Valea de forma unei crăpături în care se afla oraşul. Portul. Aici dreptunghiuri care trebuiau să fie clădirile, acolo o trăsătură de cărbune, marcând cotul drumului principal, care-şi schimba brusc direcţia, îndreptându-se spre Conclav. Adăugă detaliile fără grabă, unul câte unul. Umbre drept ferestre. Linii care întregeau păienjenişul drumurilor. Vagi siluete de oameni şi carete, ca să redea haosul de pe străzi.

Aflase din cărţi cum lucrau sculptorii. Mulţi luau un bloc de piatră şi ciopleau mai întâi o formă vagă. O formă modificată în repetate rânduri, adăugând tot mai multe detalii de fiecare dată. Ea desena în acelaşi mod. Mai întâi liniile de contur, apoi câteva detalii, apoi altele, mai multe, apoi liniile cele mai fine. N-o învăţase nimeni cum să întrebuinţeze creioanele; făcea pur şi simplu ceea ce simţea că era bine să facă.

Oraşul căpătă formă sub mâna ei. Îl convinse să i se desprindă din memorie, linie cu linie, trăsătură cu trăsătură. Cum s-ar fi descurcat altfel? Încordarea i se scurse din trup, de parcă i-ar fi ieşit prin vârfurile degetelor, trecând în creion.

Desenând, îşi pierdu simţul timpului. Uneori i se părea că intra în transă, că orice altceva pălea. Degetele păreau să lucreze din proprie voinţă, îi venea mult mai uşor să se gândească când desena.

În scurtă vreme, îşi copiase Amintirea pe hârtie. Ridică foaia, mulţumită, destinsă, cu mintea limpede. Imaginea memorată a Kharbranthului îi dispăruse din minte, o eliberase în desen. Era şi asta o formă de relaxare. Ca şi cum mintea i-ar fi stat sub tensiune, reţinând amintirile până când puteau fi folosite.

Pe urmă îl desenă pe Yalb, îmbrăcat în vestă, fără cămaşă şi gesticulând către purtătorul scund care-o aduse până la Conclav. Zâmbi în timp ce lucra, cu gândul la vocea binevoitoare a marinarului. Pesemne că se întorsese deja pe Plăcerea Vântului. Trecuseră două ore? Probabil.

I se părea întotdeauna mai palpitant să deseneze animale şi oameni decât să redea obiecte. Punerea unei fiinţe vii pe pagină avea ceva stimulator. Un oraş însemna linii şi dreptunghiuri, pe când într-o persoană se uneau cercuri şi curbe. Putea să redea corect zâmbetul batjocoritor de pe chipul lui Yalb? Putea să-i înfăţişeze mulţumirea lenevoasă, modul în care flirta cu o femeie mai presus de poziţia lui socială? Şi purtătorul, cu degetele lui subţiri şi cu picioarele în sandale, cu haina lungă şi cu pantalonii lăbărţaţi. Limbajul lui straniu, ochii pătrunzători, planul de a-şi mări bacşişul oferind un tur al oraşului în locul unui simplu drum până la destinaţie.

Când desena, nu simţea că lucra doar cu hârtie şi cărbune. Făcând un portret, îşi folosea chiar sufletul. Existau plante din care puteai să rupi o fărâmă minusculă – o frunză sau o bucăţică de tulpină – s-o pui în pământ şi să obţii alta la fel. Când reţinea Amintirea unei persoane, Shallan îi tăia acesteia un mugure din suflet, apoi îl planta şi-l creştea pe pagină. Cărbune pentru muşchi şi tendoane, pastă de hârtie pentru oase, cerneală pentru sânge, textura hârtiei pentru piele. Intra într-un ritm, într-o cadenţă, scârţâitul creionului pe foaie era sunetul răsuflării celor pe care-i înfăţişa.

În jurul hârtiei începură să se adune creaţiospreni, privindu-i lucrarea. Despre ei se spunea, ca despre oricare alţii, că erau tot timpul prin preajmă, dar rămâneau de obicei invizibili. Uneori îi atrăgeai. Alteori nu. În cazul desenului, talentul părea hotărâtor în această privinţă.

Creaţiosprenii erau de dimensiune medie, cam cât degetele ei de înalţi, şi străluceau, împrăştiind o uşoară lumină argintie. Se transformau fără întrerupere, luând forme noi. De obicei redau ceea ce văzuseră de curând. O urnă, un om, o masă, o roată, un cui, întotdeauna de aceeaşi culoare argintie şi de aceleaşi dimensiuni minuscule. Imitau perfect formele, dar le făceau să se mişte în mod bizar. O masă se rostogolea ca o roată, o urnă se spărgea şi se repara singură.

În jurul desenului ei se strânseră vreo şase, atraşi de actul creaţiei aşa cum strălucirea flăcărilor atrăgea focsprenii. Shallan învăţase să nu le dea atenţie. N-aveau substanţă – dacă-şi trecea braţul printr-unul, silueta i se preschimba într-o pată, de parcă ar fi fost trasată din nisip ce se spulbera, apoi îşi recăpăta forma. Shallan nu simţea niciodată nimic când îi atingea.

În cele din urmă ridică pagina, mulţumită. Îi înfăţişase pe Yalb şi pe purtător în detaliu, schiţând în fundal forfota oraşului. Le redase bine ochii. Asta era cel mai important. Fiecare dintre cele Zece Esenţe avea drept analog câte o parte a trupului omenesc – sânge pentru lichid, păr pentru lemn şi aşa mai departe. Ochii erau asociaţi cu sticla şi cristalul. Ferestre către minte şi suflet.

Puse pagina alături. Unii colecţionau trofee. Alţii, arme sau scuturi. Mulţi preferau sferele.

Ea colecţiona oameni. Oameni şi făpturi interesante. Poate fiindcă-şi petrecuse prima parte a vieţii într-o adevărată închisoare.

Se învăţase să memoreze chipurile oamenilor şi să le deseneze mai târziu, asta după ce descoperise tatăl ei că-i desena pe grădinari. Fata lui? Să deseneze portretele unor ochi-întunecaţi? Se înfuriase – unul dintre rarele cazuri în care temperamentul lui detestabil se întorsese împotriva propriei fiice.

Pe urmă nu mai desenase portrete decât atunci când era singură şi folosise orele pe care toţi ştiau că şi le dedica desenului ca să schiţeze insecte, crustacee şi plante din grădinile conacului. Asta nu-l deranja pe tatăl ei – zoologia şi botanica erau preocupări feminine cuviincioase – şi o încurajase să-şi aleagă drept Chemare istoria naturală.

Shallan luă o a treia coală albă. Părea să implore să fie umplută. O pagină goală era doar un lucru potenţial, lipsit de valoare atâta vreme cât rămânea nefolosit. Ca o sferă pe deplin impregnată, închisă într-o pungă, fără să-şi poată face lumina utilă.

„Umple-mă.”

Creaţiosprenii se adunară în jurul paginii. Stăteau nemişcaţi, de parcă erau curioşi, în aşteptare. Shallan închise ochii şi şi-o imagină pe Jasnah Kholin în faţa uşii blocate, cu Animmodul strălucindu-i pe mână. Tăcere pe coridor, unicul zgomot fiind scâncetele unui copil. Servitori ţinându-şi răsuflarea. Un rege neliniştit. Veneraţie fără cuvinte.

Shallan deschise ochii şi începu să deseneze plină de elan, lăsându-se transportată intenţionat. Cu cât se afla mai puţin în acum şi mai mult în atunci, cu atât mai bun avea să fie desenul. Cele două de mai înainte fuseseră pentru încălzire; acela era capodopera zilei. Cu foaia fixată pe suport – făcea treaba cu mâna interzisă –, mâna liberă zbura pe hârtie, schimbând din când în când creioanele. Cu mină de cărbune moale pentru întunecimea profundă, densă, ca părul lui Jasnah. Mină tare pentru griul luminos, ca valurile de lumină intensă izvorâte din gemele Animmodului.

Preţ de câteva clipe care păreau să nu se mai termine, Shallan se află din nou pe culoar, privind ceva care n-ar fi trebuit să existe: o eretică folosindu-se de una dintre cele mai sacre puteri din întreaga lume, însăşi puterea schimbării, cea cu care Atotputernicul crease Rosharul. Mai avea şi un alt nume, care nu era îngăduit să se desprindă decât de pe buzele ardenţilor: Elithanathile. Cel care Preschimbă.

Shallan putea să simtă mirosul de pe culoarul prăfuit. Putea s-audă copilul scâncind. Putea să-şi simtă propria inimă bătând, în aşteptare. Bolovanul avea să se preschimbe în curând. Absorbind Lumina de Furtună din nestemata lui Jasnah, avea să renunţe la esenţa sa, devenind ceva nou. Lui Shallan i se oprise răsuflarea în gât.

Şi pe urmă amintirea păli, readucând-o în separeul tăcut, slab luminat. Pagina conţinea acum o copie perfectă a scenei, în nuanţe de negru şi gri. Figura mândră a prinţesei cu ochii ţintă la bolovanul căzut, cerându-i să cedeze în faţa voinţei ei. Era ea. Cu certitudinea intuitivă a unui artist, Shallan ştiu că aceea era una dintre cele mai izbutite lucrări ale sale. Cu mijloace modeste surprinsese ceea ce o definea pe Jasnah Kholin, lucru pe care devoţiunile nu-l reuşiseră niciodată. Fu străbătută de un fior de încântare. Chiar dacă femeia aceea avea s-o respingă iarăşi, un anumit lucru nu se mai putea schimba. Jasnah Kholin intrase în colecţia ei.

Shallan îşi şterse degetele pe cârpa specială, apoi ridică foaia de hârtie. Observă, absentă, că între timp atrăsese vreo câteva zeci de creaţiospreni. Trebuia să lăcuiască pagina cu sevă de arbore-şnur, ca să fixeze cărbunele şi ca s-o ferească de pete. Avea aşa ceva în săculeţ. Dar voia să studieze mai întâi pagina şi personajul pe care-l înfăţişa. Cine era Jasnah Kholin? Cu siguranţă nu era o persoană pe care-o puteai intimida. Era femeie până-n măduva oaselor, maestră în toate artele feminine, dar în niciun caz o femeie firavă.

Una ca ea ar fi apreciat hotărârea lui Shallan. Ar fi dat ascultare unei alte cereri de intrare sub tutela ei, presupunând că această cerere îi era prezentată aşa cum trebuia.

Jasnah era, totodată, şi o raţionalistă, o femeie care, bazându-se pe propria raţiune, cuteza să nege până şi existenţa Atotputernicului. Jasnah ar fi apreciat forţa, însă numai modelată de logică.

Dând din cap ca pentru sine, Shallan scoase o a patra foaie de hârtie şi o pensulă cu vârful subţire, apoi îşi scutură şi îşi deschise călimara. Jasnah îi ceruse să-şi dovedească talentul în privinţa logicii şi a scrisului. Şi cum ar fi putut s-o facă mai bine decât folosindu-şi cuvintele ca s-o implore?

„Luminată Jasnah Kholin”, scrise ea, pictând literele cât mai îngrijit şi mai frumos posibil. Ar fi putut întrebuinţa o trestie, însă pentru lucrări de artă era mai potrivită pensula. Şi asta intenţiona să facă din pagina aceea. „Mi-aţi respins cererea. Accept asta. Totuşi, după cum ştie oricine are experienţa cererilor oficiale, nicio ipoteză nu trebuie tratată ca şi cum ar fi o axiomă.” Enunţul îndeobşte folosit era acesta: „nicio ipoteză – cu excepţia existenţei Atotputernicului – nu trebuie tratată ca şi cum ar fi o axiomă”. Dar formularea aleasă de Shallan avea să fie pe placul lui Jasnah.

„O erudită trebuie să fie dispusă să-şi schimbe teoriile dacă sunt contrazise de experimente. Îmi păstrez speranţa că vă priviţi hotărârile într-o manieră similară: drept rezultate preliminare în aşteptarea unor noi informaţii.

În urma scurtei noastre întâlniri, mi-am dat seama că apreciaţi tenacitatea. M-aţi lăudat fiindcă am continuat să vă caut. De aceea presupun că nu veţi vedea în această scrisoare o lipsă de bun-gust. Luaţi-o drept o dovadă a ardorii cu care-mi doresc să vă fiu pupilă, nu drept o desconsiderare a hotărârii pe care mi-aţi făcut-o cunoscută.”

Shallan îşi duse coada pensulei la buze, cu gândul la următorul său pas. Creaţiosprenii dispăreau, pălind încetul cu încetul. Se spunea că existau şi logicospreni – sub forma unor nori de furtună minusculi – pe care-i atrăgeau argumentările măreţe, dar ea nu văzuse niciodată vreunul.

„Aşteptaţi o dovadă a valorii mele”, continuă apoi. „Aş vrea să vă fi putut demonstra că pregătirea mea e mult mai completă decât a reieşit din discuţia noastră. Din nefericire, nu am o bază pentru astfel de afirmaţii. Cunoştinţele mele nu sunt solide. E un fapt cât se poate de clar şi nu poate fi obiectul unei dispute rezonabile.

Dar vieţile oamenilor nu sunt mai mult decât nişte simple construcţii logice; contextul experienţelor prin care trec e nepreţuit pe calea către o hotărâre corectă. Studiile mele de logică nu se ridică la înălţimea cerinţelor, dar până şi eu ştiu că raţionaliştii au o regulă: când e vorba de fiinţe omeneşti, nu poţi aplica principiile logicii considerându-le absolute. Nu suntem creaturi călăuzite numai şi numai de gândire.

Ca urmare, esenţa acestei argumentaţii este deschiderea unei perspective asupra ignoranţei mele. Nu drept scuză, ci drept explicaţie. V-aţi exprimat nemulţumirea trezită de faptul că o fată ca mine a primit o educaţie atât de nepotrivită. Ce legătură are asta cu mama mea vitregă? Dar cu guvernantele mele? De ce a fost educaţia mea atât de greşit îndrumată?

Faptele sunt jenante. Am avut puţine guvernante şi, practic, n-am primit niciun fel de educaţie. Mama mea vitregă s-a străduit, dar această educaţie îi lipsea şi ei. Secretul e păstrat cu grijă, dar multe case vedene de la ţară nu se sinchisesc să le ofere femeilor lor o educaţie potrivită.

Când eram mică, am avut trei guvernante, dar toate au plecat după numai câteva luni, invocând drept motiv temperamentul tatălui meu sau grosolănia lui. În privinţa educaţiei, am fost lăsată să mă descurc singură. Am învăţat tot ce-am putut citind, am umplut golurile profitând de acel avantaj care e curiozitatea mea înnăscută. Dar cunoştinţele mele nu se pot compara cu ale cuiva căruia i s-au oferit beneficiile unei educaţii riguroase şi costisitoare.

De ce ar trebui să vă convingă acest argument să mă acceptaţi? Pentru că tot ce-am învăţat a venit în urma unor mari eforturi personale. Am fost nevoită să mă lupt pentru ceea ce alţii au primit de-a gata. Cred că din acest motiv educaţia mea – aşa limitată cum este – are o valoare şi un merit în plus. Vă respect hotărârea, dar vă cer să mai cântăriţi o dată totul. Ce aţi prefera? O pupilă capabilă să repete răspunsurile corecte pentru că i le-a întipărit în minte o guvernantă costisitoare, sau una care a fost nevoită să se străduiască din greu şi să lupte pentru tot ceea ce a învăţat?

Vă asigur că una dintre acestea două o să vă preţuiască lecţiile mai mult decât cealaltă.”

Ridică pensula. Acum, când le analiza, argumentele ei păreau imperfecte. Îşi subliniase ignoranţa şi se aştepta să fie primită de Jasnah cu braţele deschise? Şi totuşi se părea că făcuse exact ceea ce trebuia făcut, ţinând cont că scrisoarea ei era o minciună. Una clădită pe adevăruri. De fapt, nu venise ca să-i fie împărtăşite cunoştinţe. Venise să fure.

De aceea o sâcâia conştiinţa şi se abţinu cu greu să nu întindă mâna ca să mototolească pagina. Răsunetul unor paşi pe coridor o îngheţă. Sări în picioare răsucindu-se, cu mâna interzisă la piept, îşi scotoci mintea în căutarea cuvintelor cu care să-i explice lui Jasnah Kholin prezenţa ei.

Pe culoar pâlpâiră lumini şi umbre, apoi cineva aruncă în separeu o privire şovăitoare, cu o singură sferă albă în căuşul palmei, ca să-i ofere lumină. Nu era Jasnah. Era un bărbat între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-o sutană simplă, cenuşie. Un ardent. Shallan se destinse.

Tânărul o văzu. Avea faţa îngustă şi ochi albaştri, pătrunzători. Bărbii sale tunse scurt i se dăduse o formă pătată şi avea capul ras. Vorbi pe un ton rafinat.

— Ah, îmi cer scuze, Luminăţie. Credeam că e separeul lui Jasnah Kholin.

— Chiar este, răspunse ea.

— O, tot pe ea o aştepţi?

— Da.

— Te-ar deranja foarte mult dac-am aştepta împreună?

Avea un uşor accent herdazian.

— Bineînţeles că nu, ardentule.

Shallan dădu din cap cu respect, apoi se grăbi să-şi adune lucrurile, pregătind scaunul pentru el.

— Nu-ţi pot lua scaunul, Luminăţia Ta. Mă duc să-mi aduc altul. Ea îşi ridică mâna, în semn de protest, dar bărbatul se retrăsese deja. Se întoarse peste câteva clipe cu un scaun dintr-un alt separeu. Era înalt şi zvelt şi – conchise ea cu o oarecare stinghereală – mai degrabă frumos. Tatăl ei nu deţinuse decât trei ardenţi, cu toţii oameni bătrâni. Călătoriseră pe pământurile lor şi umblaseră prin sate, îngrijindu-se de oameni, ajutându-i să atingă Puncte din Glorificările şi Chemările lor. Avea chipurile lor în colecţia de portrete.

Ardentul îşi lăsă jos scaunul. Dar înainte de a se aşeza ezită, cu ochii la masă.

— Vai, vai, spuse surprins.

Pentru o clipă, Shallan crezu că îi citea scrisoarea şi o străbătu un val de panică iraţională, însă ardentul se uita la cele trei desene rămase la marginea mesei, aşteptând să fie lăcuite.

— Tu ai făcut astea, Luminăţie?

— Da, ardentule, răspunse Shallan, lăsându-şi ochii în jos.

— Nu mai fi atât de protocolară! spuse el, aplecându-se şi potrivindu-şi ochelarii în timp ce-i studia lucrările. Te rog, eu sunt fratele Kabsal, sau doar Kabsal. Crede-mă, aşa e perfect. Iar tu eşti...

— Shallan Davar.

— Pe cheile de aur ale lui Vedeledev, Luminăţie! exclamă ardentul, aşezându-se. Jasnah Kholin te-a învăţat să întrebuinţezi creionul cu atâta măiestrie?

— Nu, ardentule, zise ea, încă în picioare.

— Tot prea protocolară, îi zise el zâmbind. Spune-mi, te intimidez chiar atât de mult?

— Am fost învăţată să le arăt respect ardenţilor.

— Ei, eu unul găsesc că respectul e ca bălegarul. Foloseşte-l acolo unde e necesar şi recoltele vor fi bogate, întinde-l în strat prea gros, şi lucrurile vor începe să duhnească.

Ochii lui scânteiară.

Un ardent – un slujitor al Atotputernicului – tocmai vorbise despre bălegar?

— Un ardent e reprezentantul Atotputernicului însuşi, zise ea. Lipsa de respect faţă de tine ar fi lipsă de respect faţă de Atotputernic.

— Şi aşa ai răspunde dacă Atotputernicul ţi s-ar arăta aici? Cu toate formalităţile şi reverenţele astea?

Ea şovăi.

— Păi, nu.

— A, atunci cum te-ai purta?

— Presupun că aş urla de durere, răspunse ea, dezvăluindu-şi gândul cu prea multă uşurinţă. După cum stă scris, Atotputernicul are o asemenea aureolă, încât oricine îl priveşte va fi ars pe loc, preschimbându-se în cenuşă.

Asta stârni râsul ardentului.

— Un răspuns într-adevăr înţelept. Te rog totuşi să te aşezi.

Ea îl ascultă, ezitând.

— Încă mai am impresia că te lupţi cu tine însăţi, spuse el, luând în mâini portretul lui Jasnah. Ce trebuie să fac pentru ca să te simţi în largul tău? Să mă sui pe masa asta pentru un dans săltăreţ?

Ea clipi, surprinsă.

— N-ai nimic împotrivă? întrebă fratele Kabsal. Bine, atunci...

Lăsă portretul jos şi se urcă pe scaun.

— Nu, te rog! exclamă Shallan, întinzându-şi mâna liberă.

— Eşti sigură? întrebă el, privind cercetător masa.

— Da, răspunse Shallan, imaginându-şi că ardentul se legăna, făcea un pas greşit şi apoi cădea peste balustradă, plonjând de la peste cinci stânjeni înălţime.

— Te rog, îţi promit că nu te mai respect!

Ardentul chicoti, sări de pe scaun şi se aşeză. Se aplecă spre ea cu un aer conspirativ.

— Ameninţarea cu dansul pe masă dă rezultate aproape întotdeauna. O singură dată am fost nevoit s-o fac, fiindcă am pierdut un pariu cu fratele Lhanin. Maestrul ardent al mănăstirii noastre a fost atât de şocat, încât era cât pe ce să-şi dea duhul.

Shallan se pomeni zâmbind.

— Eşti ardent; vouă vă este interzis să posedaţi ceva. Pe ce-aţi pariat?

— Că vom trage de două ori în piept mireasma trandafirului de iarnă şi că vom simţi căldura soarelui pe piele, răspunse fratele Kabsal, apoi zâmbi. Uneori suntem foarte inventivi. Când stai ani în şir într-o mănăstire, poţi ajunge aşa. Ei, dar tocmai începuseşi să-mi explici unde ai deprins măiestria cu care foloseşti creionul.

— Am exersat. Bănuiesc că, în ultimă instanţă, aşa învaţă toată lumea.

— Alte vorbe înţelepte. Încep să mă-ntreb care dintre noi e ardentul. Dar ai avut, cu siguranţă, şi un maestru care ţi-a dat lecţii.

— Dandos cel Ager.

— A, un adevărat maestru al creionului, dac-a existat vreodată unul. Şi, cu toate că nu mă pot îndoi de adevărul spuselor tale, Luminăţie, mă simt totuşi intrigat, nu pricep cum a izbutit Dandos Heraldin să te instruiască în domeniul artelor, când – atunci când am verificat eu ultima oară – suferea de o boală incurabilă şi îndeobşte fatală. Mai exact, de boala numită moarte. De trei sute de ani.

Shallan roşi.

— Tata avea o carte cu instrucţiunile lui.

— Ai învăţat asta, zise Kabsal, ridicând desenul în care-o înfăţişase pe Jasnah, dintr-o carte.

— Ăă... da?

El mai privi o dată foaia.

— Trebuie să citesc mai mult.

Shallan se pomeni râzând de expresia feţei lui şi şi-l întipări în amintire aşa cum stătea acolo, cu admiraţia şi uimirea contopindu-i-se pe chip în vreme ce studia desenul ei, frecându-şi cu un deget bărbia pe care creştea barba.

Cu un zâmbet încântător, ardentul lăsă foaia jos.

— Ai lac?

— Da, răspunse ea, scoţându-şi-l din săculeţ.

Îl ţinea într-un pulverizator de soiul celor întrebuinţate pentru parfum.

El luă micul flacon şi-i răsuci clema din faţă, apoi îl scutură şi încercă lacul pe dosul palmei. Dădu din cap satisfăcut şi-ntinse mâna după desen.

— Nu trebuie să laşi o astfel de lucrare să se mânjească.

— Pot s-o lăcuiesc eu, zise Shallan. Nu e nevoie să te osteneşti.

— Nu e nicio osteneală; e o onoare, în plus, sunt ardent. Nu ne găsim rostul dacă n-avem ceva de făcut, dacă nu ducem la bun sfârşit treburi pe care alţii le-ar putea face singuri. Asta mă ajută cel mai bine să mă binedispun.

Începu lăcuirea, pulverizând cu atenţie ca să acopere foaia.

Shallan se abţinu cu greu să nu-i smulgă desenul. Din fericire, ardentul lucra cu grijă, iar lacul se aşternea uniform. Era clar că mai făcuse aşa ceva şi în alte daţi.

— Presupun că eşti din Jah Kaved, nu? întrebă el.

— Judecând după păr? răspunse ea cu o altă întrebare, ducându-şi mâna spre buclele roşii. Sau după accent?

— După modul în care te porţi cu ardenţii. Biserica vedenă e, de departe, cea mai tradiţionalistă. Am vizitat de două ori încântătoarea voastră ţară; în vreme ce mâncarea bună mi-a căzut de minune la stomac, nenumăratele reverenţe şi plecăciuni adânci pe care le faceţi în faţa ardenţilor m-au stânjenit.

— Trebuia să dansezi pe câteva mese.

— M-am gândit la asta, ripostă el, dar fraţii şi surorile mele din tagma ardenţilor de la voi ar fi murit de ruşine. I-aş fi avut pe conştiinţă. Atotputernicul nu e prea blând cu ucigaşii de preoţi.

— Eu credeam că orice omor îl mânie, răspunse ea, continuând să se uite cum aplica lacul.

I se părea straniu să lase pe altcineva să se ocupe de lucrările ei.

— Ce părere are Luminata Jasnah de talentul tău? întrebă el, continuându-şi munca.

— Nu cred c-o interesează, spuse Shallan, strâmbându-se când îşi aminti discuţia ei cu prinţesa. Nu pare să aprecieze prea mult artele vizuale.

— Aşa am auzit. E, din păcate, unul dintre puţinele ei cusururi.

— Un altul fiind acea neînsemnată problemă reprezentată de erezia ei?

— Într-adevăr, zâmbi Kabsal. Trebuie să recunosc că am intrat aici aşteptându-mă să fiu primit cu indiferenţă, nu cu deferentă. Cum ai ajuns să faci parte din anturajul ei?

Shallan tresări, dându-şi pentru prima oară seama că ardentul o luase probabil drept una dintre însoţitoarele Lumindoamnei Kholin. Poate drept o pupilă.

— Frate, spuse ea cu voce abia auzită.

— Hmm?

— S-ar părea că, din neatenţie, te-am indus în eroare, frate Kabsal. N-am nicio legătură cu Jasnah Kholin. Sau, oricum, nu încă. Mă străduiesc s-o conving să m-accepte ca pupilă.

— Ah, zise el, încheind lăcuirea.

— Îmi pare rău.

— Pentru ce? N-ai greşit cu nimic.

Suflă asupra desenului, apoi întoarse foaia, ca s-o vadă ea. O lăcuise perfect, fără nicio pată.

— Vrei să faci ceva pentru mine, copilă? întrebă apoi, punând desenul deoparte.

— Orice.

El îşi ridică o sprânceană.

— Orice, dacă e rezonabil, se corectă ea.

— După părerea cui?

— Cred că după a mea.

— Păcat, spuse el, ridicându-se în picioare. Atunci o să-mi impun limite. Vei avea amabilitatea să-i spui Luminatei Jasnah că am căutat-o?

— Te cunoaşte?

Ce treabă avea un ardent herdazian cu Jasnah, o atee înrăită?

— Oh, n-aş spune asta, răspunse el, însă sper că-mi cunoaşte numele, fiindcă i-am cerut de mai multe ori o audienţă.

Shallan dădu din cap, ridicându-se la rândul ei.

— Să presupun că vrei să-ncerci s-o converteşti?

— Reprezintă o provocare fără egal. Nu cred c-aş putea trăi împăcat ştiind că nici măcar n-am încercat s-o conving.

— Şi nu vrem să nu mai putem trăi împăcaţi, remarcă Shallan, fiindcă altminteri revenim la urâtul obicei de a fi cât pe ce să-i facem pe alţi ardenţi să-şi dea duhul.

— Întocmai. Oricum, cred că un mesaj pe care o să i-l transmiţi personal ar putea fi de folos acolo unde cele scrise n-au fost luate în seamă.

— În privinţa asta... mă îndoiesc.

— Ei bine, dacă refuză, nu-nseamnă nimic altceva decât c-o să revin, zise Kabsal zâmbind. Iar asta ar însemna – sper – că ne vom revedea. Aşa că aştept cu nerăbdare.

— Şi eu. Şi, repet, îmi pare rău că te-am condus spre concluzii greşite.

— Luminăţie! Te rog. Nu te considera răspunzătoare pentru presupunerile mele.

Ea zâmbi.

— Aş pregeta să mă consider răspunzătoare pentru tine în orice fel şi în orice privinţă, frate Kabsal. Dar tot prost mă simt.

— O să treacă, spuse el, cu ochii albaştri scânteindu-i. Iar eu o să fac tot ce pot ca să te simţi din nou bine. Există ceva care-ţi place în mod special? Adică altceva în afară de a-ţi arăta respectul faţă de ardenţi şi de a face desene uimitoare?

— Gemul.

El îşi lăsă capul pe-o parte.

— Îmi place, răspunse ea. M-ai întrebat ce-mi place în mod special. Gemul îmi place.

— Atunci aşa să fie.

Kabsal se retrase pe coridorul întunecos, pescuindu-şi din buzunar sfera cu care-şi lumina drumul. Şi, peste câteva clipe, ea nu-l mai văzu.

De ce nu rămăsese s-aştepte întoarcerea prinţesei? Shallan clătină din cap, apoi îşi lăcui celelalte două desene. Tocmai se uscaseră – şi ea şi le punea în săculeţ – când auzi din nou paşi pe culoar şi recunoscu vocea lui Jasnah.

Se grăbi să-şi adune lucrurile, lăsând pe masă doar scrisoarea, şi se retrase într-un colţ al separeului, unde rămase în aşteptare. Jasnah Kholin intră o clipă mai târziu, însoţită de un mic grup de slujitoare.

Nu părea mulţumită.

8 • MAI APROAPE DE FLACĂRĂ

„Victorie! Suntem în vârful muntelui! Fug ca potârnichile din faţă noastră! Ne facem din casele lor bârloguri, din pământurile lor ogoare! Iar ei vor arde, precum am ars noi cândva, într-un loc gol şi părăsit.”

 Culeasă în ishashan 1172, cu 18 secunde înainte de moarte. Subiectul a fost o fată bătrână ochi-luminoşi, de al optulea dahn.

Temerile lui Shallan se adeveriră când Jasnah se uită drept la ea, apoi îşi lăsă mâna interzisă în jos, ca semn al frustrării.

— Aşadar eşti aici.

Shallan se făcu mică.

— Slujitorii v-au dat de ştire, nu?

— Doar nu ţi-ai închipuit că ar lăsa pe cineva în separeul meu fără să mă prevină.

În spatele lui Jasnah, câţiva parshi aşteptau şovăielnici pe culoar, cu braţele pline de cărţi.

— Luminată Jasnah, zise Shallan. Am vrut doar...

— Mi-am pierdut deja destul timp cu tine, o întrerupse prinţesa, cu furie în privire. Acum o să te retragi, tânără Davar. Şi n-o să te mai văd cât o să mă aflu aici. M-am făcut înţeleasă?

Speranţele lui Shallan se spulberară. Se trase înapoi, în firea lui Jasnah Kholin se simţea o anumită severitate. Nu puteai să nu i te supui, înţelegeai asta uitându-te o singură dată în ochii ei.

— Îmi pare rău că v-am sâcâit, şopti Shallan, strângându-şi săculeţul la piept şi ieşind cu toată demnitatea de care se simţea în stare.

Izbuti cu greu să-şi stăpânească lacrimile de ruşine şi dezamăgire şi se îndepărtă, străbătând culoarul în grabă şi simţind că se făcuse de râs.

Ajunse la puţul purtătorilor, însă aceştia se întorseseră deja jos după ce o urcaseră pe Jasnah. Shallan nu trase de şnurul clopoţelului ca să-i cheme, în schimb, se sprijini cu spatele de perete şi se lăsă pe podea, cu genunchii la piept şi cu săculeţul în poală, îşi cuprinse picioarele cu braţele, strângându-şi mâna interzisă cu cea liberă prin materialul manşetei, şi rămase aşa, respirând fără zgomot.

Oamenii furioşi o tulburau. Nu putea să nu se gândească la tatăl ei, în timpul uneia dintre tiradele sale, nu-şi putea împiedica mintea să se umple de ţipete, de urlete şi de scâncete. Era slăbită fiindcă o descumpănise confruntarea? Simţea că aşa stăteau lucrurile.

„Fată proastă şi idioată,” îşi zise, în timp ce câţiva durerospreni ieşeau încet din perete, lângă capul ei. „Cum de te-ai crezut în stare de aşa ceva? De când te ştii, n-ai călcat în afara domeniului familiei decât de şase ori. Idioato, idioato, idioato!”

Îşi convinsese fraţii să aibă încredere în ea, să-şi pună speranţele în planul ei ridicol. Şi ce făcuse apoi? Irosise şase luni, în care cercul duşmanilor se strânsese mai tare.

— Luminată Davar? întrebă o voce ezitantă.

Shallan îşi ridică privirea, dându-şi seama că fusese atât de absorbită de nefericirea ei încât nu-l văzuse pe servitor apropiindu-se. Era un bărbat tânăr, într-o uniformă pe de-a-ntregul neagră, fără niciun blazon pe piept. Nu era un maestru-slujitor, dar putea să fi fost unul în devenire.

— Luminata Kholin vrea să vă vorbească. Tânărul arătă către coridorul din spatele lui.

„Ca să mă ocărască din nou?” se întrebă ea, cu o strâmbătură.

Însă o înaltă doamnă ca Jasnah obţinea întotdeauna ceea ce voia. Shallan îşi impuse să nu mai tremure, apoi se ridică în picioare. Măcar reuşise să-şi reţină lacrimile, nu-şi stricase machiajul, îl urmă pe servitor, întorcându-se către separeul luminat, cu săculeţul ţinut în faţă, ca un scut pe câmpul de luptă.

Jasnah Kholin stătea pe scaunul pe care-l folosise ea mai înainte, cu masa plină de teancuri de cărţi. Prinţesa îşi freca fruntea cu mâna liberă. Animmodul i se odihnea pe dosul palmei, având cuarţul fumuriu întunecat şi crăpat. Deşi părea obosită, se aşezase în poziţia perfectă, cu rochia de mătase fină acoperindu-i pantofii şi cu mâna interzisă în poală, de-a curmezişul.

Se uită la Shallan, lăsându-şi mâna liberă în jos.

— N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc cu atâta furie, tânără Davar, îi spuse cu voce obosită. Ai dat pur şi simplu dovadă de stăruinţă, o trăsătură de caracter pe care de obicei o încurajez. Luminate furtuni, de încăpăţânare m-am făcut vinovată adesea şi eu însămi. Uneori ne este greu să acceptăm la alţii unele lucruri la care ţinem noi înşine. Singura mea scuză e că, în ultima vreme, am fost din cale-afară de încordată.

Shallan dădu din cap cu recunoştinţă, deşi se simţea cumplit de stânjenită.

Jasnah se întoarse să privească peste balustradă, în spaţiul întunecat al Vălului.

— Ştiu ce se spune despre mine. Sper că nu sunt atât de aspră cum zic unii, deşi o femeie poate avea un renume prost din cauza unor lucruri mult mai rele decât severitatea. Iar aceasta din urmă poate fi utilă.

Shallan se strădui din răsputeri să nu-nceapă să se foiască. Oare ar fi trebuit să se retragă?

Jasnah clătină din cap ca pentru sine, dar Shallan n-ar fi putut să spună căror gânduri li se datora acel gest inconştient, în cele din urmă, prinţesa se întoarse din nou către ea şi arătă spre bolul mare, în formă de cupă, aflat pe masă. Conţinea vreo zece sfere de-ale lui Shallan.

Şocată, tânăra îşi duse mâna liberă la buze. Uitase cu desăvârşire de bani, îi mulţumi lui Jasnah cu o plecăciune, apoi se grăbi să-şi ia sferele.

— Luminăţie, ca nu cumva să uit, trebuie să vă spun că, în timp ce aşteptam aici, aţi fost căutată de un ardent – fratele Kabsal. M-a rugat să vă transmit dorinţa lui de a vă vorbi.

— Nu mă miră, zise Jasnah. Pari surprinsă în privinţa sferelor, tânără Davar. Am presupus că aşteptai afară ca să le recuperezi. Nu de aceea ai rămas atât de aproape?

— Nu, Luminăţie. Pur şi simplu încercam să mă liniştesc.

Shallan îşi muşcă buza. Prinţesa părea să nu mai ţină cont de ceea ce spusese în răbufnirea de mai înainte. Poate...

— Luminăţie, spuse ea, speriată de propria impertinenţă, ce impresie v-a făcut scrisoarea mea?

— Scrisoarea?

— Am... Shallan aruncă o privire către masă. Sub teancul acela de cărţi, Luminăţie.

O servitoare se grăbi să dea cărţile deoparte; parshul le pusese peste scrisoare fără s-o observe. Jasnah o luă, ridicându-şi o sprânceană, iar Shallan îşi desfăcu săculeţul cu mişcări repezi şi-şi puse sferele în punga pentru bani. Pe urmă se blestemă că se grăbise atât de tare, căci nu-i mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să aştepte să termine Jasnah de citit.

— E adevărat? întrebă aceasta, luându-şi privirea de la foaia de hârtie. Ai învăţat singură?

— Da, Luminăţie.

— E remarcabil.

— Mulţumesc, Luminăţie.

— Iar scrisoarea asta a fost o manevră inteligentă. Când ai presupus că o să răspund unei cereri scrise ai avut dreptate. Asta arată că ştii să te foloseşti de cuvinte, iar retorica scrisorii e o dovadă că poţi să gândeşti logic şi să aduci argumente solide.

— Mulţumesc, Luminăţie, spuse Shallan, simţind un nou val de speranţă, amestecată cu oboseală.

Sentimentele ei oscilaseră dintr-o parte într-alta ca o frânghie trasă când încolo, când încoace, la un concurs de luptă cu odgonul.

— Ar fi trebuit să-mi laşi biletul şi să te retragi înainte de întoarcerea mea.

— Dar s-ar fi pierdut sub teancul acela de cărţi.

Jasnah o privi ridicându-şi o sprânceană, de parcă ar fi vrut să-i dea de înţeles că nu-i plăcea să fie corectată.

— Foarte bine. Circumstanţele în care un om îşi trăieşte viaţa sunt importante. În cazul tău, nu scuză lipsa cunoştinţelor de istorie şi filosofie, dar îţi dă dreptul să fii privită cu indulgenţă. Îţi voi îngădui să-mi prezinţi mai târziu o nouă cerere, un privilegiu pe care nu i l-am mai acordat niciodată vreunei tinere dornice să-mi devină pupilă. Când vei avea suficiente cunoştinţe în aceste două domenii, să vii din nou la mine. Te voi accepta dacă vei face progrese corespunzătoare.

Speranţele lui Shallan se năruiră. Oferta lui Jasnah era plină de bunăvoinţă, dar pentru a realiza ce-i cerea, îi trebuiau ani de studiu. Casa Davar avea să se prăbuşească între timp, pământurile familiei aveau să fie împărţite între creditori, ea şi fraţii ei aveau să-şi piardă titlul de nobleţe şi să fie probabil trecuţi în rândul sclavilor.

— Mulţumesc, Luminăţie, spuse înclinându-şi fruntea.

Jasnah dădu din cap, ca şi cum ar fi considerat discuţia încheiată. Shallan se retrase, străbătu în tăcere culoarul şi trase de cordonul clopoţelului, chemând purtătorii.

Prinţesa îi făgăduise că avea s-o accepte mai târziu. Pentru cele mai multe tinere de vârsta ei ar fi fost o mare victorie. Fiind instruită de Jasnah Kholin – considerată una dintre cele mai mari erudite în viaţă – şi-ar fi asigurat un viitor strălucit. S-ar fi măritat extraordinar de bine, probabil cu fiul unui înalt prinţ, şi i s-ar fi deschis noi cercuri sociale. Dacă ar fi avut timp să-şi desăvârşească educaţia sub tutela lui Jasnah, cu siguranţă că prestigiul afilierii la casa Kholin ar fi fost de-ajuns ca să-i salveze casa.

Dacă ar fi avut timp.

În cele din urmă, Shallan ieşi din Conclav; nu existau porţi, ci doar coloane în faţa gurii căscate a cavernei. Văzu, uimită, ce mult se întunecase afară. Se târî în josul treptelor largi, apoi intră pe o alee laterală, mărginită de o vegetaţie mai bogată, unde putea să fie singură. De-a lungul acesteia fuseseră plantate mici colonii de coajă-de-piatră ornamentală, iar tentaculele mai multor specii de plante stăteau răsfirate ca nişte evantaie, fluturând în vântul serii. Câţiva viaţăspreni leneşi – ca nişte fire de praf verde, strălucitor – zburau iute de pe o ramură pe alta.

Shallan se rezemă de planta care părea o piatră, iar tentaculele acesteia se retraseră şi se ascunseră. Din locul acela putea să vadă întregul Kharbranth, cu luminile strălucind dedesubt ca apele unei cascade de foc prăvălindu-se pe peretele stâncii. Ea şi fraţii ei nu mai aveau de ales; fuga era tot ce le mai rămăsese. Nu mai puteau face altceva decât să-şi abandoneze proprietăţile din Jah Keved şi să se refugieze. Dar unde? Unde mai existau foşti aliaţi pe care tatăl ei nu şi-i înstrăinase?

Mai era şi strania colecţie de hărţi pe care o găsiseră în camera lui de lucru. Ce semnificaţie aveau? Tatăl lor le vorbea foarte rar despre planurile sale. Nici măcar sfătuitorii lui nu ştiau mare lucru. Heraldan – cel mai vârstnic dintre fraţii ei – ştia mai multe, dar dispăruse cu mai bine de un an în urmă, iar tatăl ei îl declarase mort.

Ca de obicei, gândul la propriul tată o făcu să se simtă rău, iar durerea începu să-i strângă pieptul, îşi duse mâna liberă la cap, copleşită dintr-odată de greutăţile care apăsau Casa Davar, de rolul ei în întreaga situaţie şi de secretul pe care-l purta acum, ascuns la o depărtare de zece bătăi de inimă.

— Ei, tânără domniţă! strigă o voce.

Se întoarse şi avu un şoc la vederea lui Yalb, stând în picioare pe un prag de stâncă, aproape de intrarea Conclavului. În jurul lui, pe lespedea de piatră stătea un grup de bărbaţi purtând uniforma gărzilor.

— Yalb? întrebă ea, speriată.

Marinarul ar fi trebuit să se-ntoarcă Ia corabie cu ore în urmă. Se îndreptă în grabă către el şi se opri în faţa pragului jos de stâncă.

— De ce mai eşti încă aici?

— O, răspunse el, cu un zâmbet larg. Am jucat kabers cu aceşti minunaţi şi oneşti cavaleri din garda oraşului. M-am gândit că nu e cu putinţă ca nişte oameni ai legii să trişeze, aşa că am făcut o partidă amicală în vreme ce te-am aşteptat.

— Dar nu erai obligat să m-aştepţi!

— Nu eram obligat nici să câştig optzeci de stropi de la oamenii ăştia, zise râzând Yalb. Dar am făcut şi una, şi alta!

Bărbaţii din jurul lui păreau mult mai puţin entuziaşti. Uniformele lor erau nişte tunici portocalii, strânse în talie cu eşarfe albe.

— Ei, acum presupun că ar trebui să te conduc înapoi la corabie, spuse marinarul fără tragere de inimă, adunând sferele din mormanul de la picioarele sale.

Străluceau într-o mulţime de nuanţe. Deşi lumina lor era palidă – toate erau doar nişte stropi – alcătuiau împreună un câştig impresionant.

Shallan făcu un pas înapoi în timp ce Yalb sărea de pe pragul de stâncă, însoţitorii săi protestară, nemulţumiţi că pleca, însă el arătă către Shallan.

— Vreţi să las o femeie ochi-luminoşi de rangul ei să se-ntoarcă singură în port? Vă credeam oameni de onoare!

Asta stinse protestele de pe buzele celorlalţi. Jubilând în sinea sa, marinarul se înclină în faţa lui Shallan şi se îndepărtă, conducând-o pe alee. Ochii îi scânteiau.

— Părinte al Furtunii, a fost amuzant să câştig jucând cu aceşti oameni ai legii. Când o să se afle pe docuri, o să mi se facă cinste cu băutură.

— N-ar fi trebuit să-ţi rişti banii la jocuri de noroc, spuse Shallan. N-ar fi trebuit să-ncerci să ghiceşti viitorul. Nu ţi-am dat sfera aia ca să o iroseşti pe astfel de lucruri.

Yalb râse.

— Tânără domniţă, când ştii c-o să câştigi, nu rişti nimic.

— Ai trişat? şuieră ea, scandalizată.

Se uită peste umăr la străjerii care se aşezaseră să-şi continue jocul la lumina sferelor din faţa lor.

— Nu vorbi atât de tare! zise Yalb cu glas scăzut, dar părând foarte încântat de sine. Să trişezi când joci cu patru străjeri, ei, asta e ceva. Nu-mi vine să cred c-am izbutit!

— M-ai dezamăgit. Nu se cade să te porţi aşa.

— Ba da, tânără domniţă, când eşti marinar se cade, spuse el ridicând din umeri. Exact la asta se şi aşteptau din partea mea. Se uitau la mine de parc-ar fi umblat cu ţipari de văzduh veninoşi, serios. În jocul ăsta, n-au contat cărţile – ei s-au străduit să descopere cum trişam, iar eu m-am străduit să-i împiedic să mă prindă. Cred că, dacă n-ai fi apărut, mi-ar fi luat pielea de pe mine!

Dar asta nu părea să-l îngrijoreze prea mult.

Pe drumul către docuri nu era la fel de multă lume ca mai înainte, dar numărul oamenilor care-i înconjurau continua să fie surprinzător de mare. Strada era luminată de felinare cu ulei; dacă ar fi fost sfere, acestea a fi sfârşit în punga cuiva, dar mulţi trecători le foloseau în lămpile lor, aşternând pe caldarâm un curcubeu de lumini colorate. Oamenii erau aproape ca sprenii, fiecare de câte o altă nuanţă, umblând încoace şi-ncolo.

— Aşadar, tânără domniţă, spuse Yalb, conducând-o cu mare grijă prin înghesuială. Chiar vrei să te-ntorci? Eu am spus ce-am spus doar ca să pot pleca de la joc.

— Da, vreau să mă-ntorc, te rog.

— Şi prinţesa ta?

Shallan se strâmbă.

— Întâlnirea... n-a dat roade.

— Adică nu te-a primit? Care-i necazul cu ea?

— Faptul că se pricepe la orice, presupun. Totul i-a ieşit atât de bine încât are aşteptări exagerate de la alţii.

Yalb se încruntă, călăuzind-o pe Shallan pe lângă un grup de cheflii beţi, care se împleticeau. Nu era puţin cam devreme pentru aşa ceva? Marinarul o luă cu câţiva paşi înaintea ei, apoi începu să meargă cu spatele, ca să n-o scape din priviri.

— N-are sens, tânără domniţă. Ce-ar mai fi putut să vrea de la tine?

— Mult mai multe, se pare.

— Dar eşti perfectă! Iartă-mi îndrăzneala.

— Îndrăzneală? Văd că nu-ndrăzneşti să-mi întorci spatele.

— Atunci iartă-mi sfiala. Arăţi bine din orice parte te-aş privi, tânără domniţă.

Shallan se pomeni zâmbind. Marinarii lui Tozbek aveau o părere foarte bună despre ea.

— Ai fi pupila ideală, continuă el. Curtenitoare, frumoasă, rafinată şi tot restul. Numai părerea ta despre jocurile de noroc numi place prea mult, dar era de aşteptat. O femeie nu e cu adevărat femeie dacă nu ocărăşte un bărbat pentru aşa ceva. Altminteri ar fi ca şi cum soarele ar refuza să răsară sau ca şi cum s-ar albi marea.

— Sau ca şi cum ar zâmbi Jasnah Kholin.

— Întocmai! Oricum, eşti desăvârşită!

— Eşti drăguţ că-mi spui asta.

— Păi e un adevăr, zise el, punându-şi mâinile-n şolduri şi oprindu-se. Aşadar asta e? Vrei să te dai bătută?

Ea îl privi uluită. Stătea acolo, pe drumul plin de lume, scăldat în lumina galben-portocalie împrăştiată de felinarul de deasupra lui, cu mâinile-n şolduri, cu sprâncenele thaylene albe atârnându-i de-a lungul obrajilor, cu pieptul gol sub vesta descheiată. Nu era o postură pe care s-o fi adoptat vreun cetăţean, oricât de înalt i-ar fi fost rangul, în conacul tatălui ei.

— Am încercat s-o conving, spuse Shallan, înroşindu-se. M-am întors la ea pentru a doua oară, dar m-a respins din nou.

— De două ori, deci? La cărţi ai întotdeauna dreptul să încerci o a treia mână. Şi cel mai adesea te-ajută să câştigi.

Ea se încruntă.

— Dar, de fapt, nu e adevărat. Legile probabilităţilor şi statistica...

— Eu unul nu ştiu mare lucru despre afurisita de matematică, o întrerupse Yalb, încrucişându-şi braţele. Dar cunosc Patimile. Câştigi când ai cea mai mare nevoie de asta, o să vezi.

Patimile. Superstiţii păgâne. Fireşte că Jasnah se referise şi la scrierea cu glife considerând-o superstiţie, aşa că poate totul se încadra în aceeaşi perspectivă.

Să încerce a treia oară... Shallan se cutremură gândindu-se cum s-ar fi înfuriat Jasnah dacă ar fi sâcâit-o iarăşi. Şi-ar fi retras cu siguranţă oferta de-a o primi la studii în viitor.

Numai că Shallan nu va putea niciodată să se folosească de oferta aceea. Era ca o sferă de sticlă fără nicio nestemată în centru. Frumoasă, dar inutilă. Nu era mai bine să încerce iarăşi, pentru ultima oară, şi să ajungă acum în poziţia pe care şi-o dorea?

N-avea să meargă. Jasnah îi spusese foarte clar că încă nu era suficient de bine instruită.

Nu era suficient de bine instruită...

O idee îi scapără în minte, îşi duse mâna interzisă la piept şi, stând acolo, în mijlocul drumului, se gândi la cutezanţa acelei idei. Era foarte posibil să fie izgonită din oraş, la cererea lui Jasnah.

Însă dacă se întorcea acasă fără să fi încercat tot ce se putea încerca, cum avea să dea ochii cu fraţii ei? Depindeau de ea. Pentru prima oară în viaţa ei, cineva avea nevoie de ea. O astfel de responsabilitate o entuziasma. Şi o îngrozea.

— Trebuie s-ajung la un negustor de cărţi, se trezi spunând cu voce uşor tremurătoare.

Yalb îşi ridică o sprânceană.

— A treia mână ţi-aduce câştigul de cele mai multe ori. Crezi că-mi poţi găsi un negustor de cărţi care să mai aibă prăvălia deschisă la ora asta?

— Kharbranth e un port important, tânără domniţă, zise el râzând. Prăvăliile sunt deschise până târziu. Aşteaptă-mă aici.

Se pierdu, grăbit, în forfota serii, lăsând-o cu un protest încărcat de nelinişte pe buze.

Shallan oftă, apoi se aşeză, într-o poziţie plină de modestie, pe postamentul de piatră al unui stâlp de felinar. N-ar fi trebuit să fie vreun pericol. Văzu şi alte femei ochi-luminoşi trecând pe stradă, deşi erau adesea purtate în palanchine sau în vehiculele acelea mici, trase cu mâna. Din când în când vedea chiar şi câte o trăsură adevărată, deşi numai cei mai bogaţi dintre bogaţi îşi puteau permite să aibă cai.

Câteva minute mai târziu, Yalb apăru din mulţime ca şi cum ar fi ieşit din pământ şi-i făcu semn să-l urmeze. Ea se ridică şi se grăbi să i se alăture.

— N-ar trebui să găsim un purtător? îl întrebă în timp ce o călăuzea pe o stradă laterală largă care traversa, dintr-o parte, colina pe care se înălţa oraşul.

Păşea cu mare grijă; rochia îi era destul de lungă şi se temea că i s-ar fi putut rupe tivul, agăţându-l de pietre. Fâşia din partea de jos era făcută astfel încât să se poată schimba cu uşurinţă, dar ea nu-şi putea îngădui să irosească sfere pe astfel de lucruri.

— Nu, răspunse Yalb. E chiar aici.

Arătă în lungul unei alte străzi, care se intersecta cu strada pe care se aflau ei. Acolo, pe panta abruptă, se înşiruiau mai multe prăvălii, fiecare având pe firma atârnată în faţă perechea de glife care însemna „carte”, adesea stilizată pentru a avea şi forma unei cărţi. Era necesar să fie recunoscută de servitorii analfabeţi trimişi la cumpărături.

— Negustorilor de acelaşi soi le place să se-adune laolaltă, spuse Yalb, frecându-şi bărbia. Mie mi se pare o prostie, dar presupun că sunt ca peştii. Unde dai de unul, o să-i găseşti pe toţi.

— Acelaşi lucru s-ar putea spune despre idei, comentă Shallan, numărând.

Erau şase prăvălii. Lumina de Furtună era cea care strălucea în toate vitrinele, rece şi uniformă.

— A treia pe stânga, zise Yalb, arătând cu degetul. Numele negustorului e Artmyrn. Sursele mele îl consideră cel mai bun.

Numele era thaylan. Probabil că Yalb întrebase oameni din ţara lui, care îl trimiseră acolo.

Dădu din cap către el şi începură să urce pe strada abruptă, către prăvălie. Marinarul nu o însoţi înăuntru; Shallan observase că mulţi bărbaţi nu se simţeau în largul lor în preajma cărţilor, chiar dacă nu erau din Vorin.

Împinse uşa din lemn masiv în care fuseseră încastrate două geamuri de cristal şi intră într-o încăpere călduroasă, neştiind la ce trebuia să se-aştepte. Nu mai intrase niciodată într-o prăvălie să cumpere ceva; fie îşi trimisese servitorii, fie veniseră negustorii la ea.

Încăperea părea foarte primitoare, cu fotolii largi, confortabile, aşezate în faţa unui şemineu. Pe buştenii aprinşi dansau focspreni, iar podeaua era din lemn, fără nicio îmbinare; probabil fusese făcută cu un Animmod, direct din piatra de dedesubt. O adevărată opulenţă.

În spatele tejghelei din fundul încăperii stătea o femeie. Purta o bluză şi o fustă, ambele cu broderii, în locul havahului lucios şi mătăsos, dintr-o singură piesă, purtat de Shallan. Avea ochii întunecaţi, dar părea o persoană influentă. În Regatul Vorin, ar fi fost de primul sau de al doilea nahn. Thaylenii îşi aveau propriul sistem de ranguri. Măcar nu erau cu desăvârşire păgâni – respectau culoarea ochilor, iar femeia purta o mănuşă în mâna interzisă.

Nu se vedeau prea multe cărţi. Doar câteva pe tejghea şi una pe un pupitru, lângă fotolii. Pe perete ticăia un ceas de care atârnau o duzină de clopoţei argintii. Încăperea părea mai degrabă o locuinţă decât o prăvălie.

Femeia puse un semn în cartea pe care-o citea, apoi îi zâmbi lui Shallan. Un zâmbet mieros, plin de nerăbdare. Aproape ca al unui prădător.

— Vă rog, Luminăţie, luaţi loc, spuse ea, fluturându-şi mâna către unul dintre scaune.

Femeia îşi încreţise sprâncenele thaylene lungi şi albe, aşa că-i atârnau de o parte şi de alta a feţei ca nişte bucle din breton.

Shallan se aşeză, şovăind, în timp ce femeia suna dintr-un clopoţel de sub tejghea. Nu trecu mult timp şi în încăpere intră clătinându-se un bărbat corpolent, a cărui vestă părea gata să plesnească din cauza efortului depus pentru a-i cuprinde talia. Părul începea să-i încărunţească şi îşi purta sprâncenele date după urechi.

— A, dragă copilă, spuse el, pocnind din palme. Aţi venit să căutaţi un roman frumos? O lectură uşoară, ca să treceţi prin orele chinuitoare ale despărţirii de o iubire pierdută? Sau poate o carte de geografie, cu detalii despre locuri exotice?

Vorbea pe un ton vag protector, în vedena ei maternă.

— Păi... Nu, mulţumesc. Am nevoie de un set complet de cărţi de istorie şi de trei cărţi de filosofie.

Se strădui să-şi amintească numele rostite de Jasnah.

— Ceva de Placini, Gabrathin, Yustara, Manaline sau Shauka-fiică-Hazweth.

— Grele lecturi pentru cineva atât de tânăr, comentă bărbatul, dând din cap către femeie, care-i era probabil soţie.

Ea se grăbi să plece în camera din spate. O folosea probabil ca să citească; chiar dacă era el însuşi în stare de asta, nu voia să-şi ofenseze clienţii făcând-o în prezenţa lor. Se ocupa doar de bani; negoţul reprezenta, de cele mai multe ori, o artă masculină.

— Ei, dar de ce se oboseşte o floare atât de tânără cu astfel de subiecte? o întrebă pe Shallan, instalându-se în fotoliul din faţa ei. Nu vă pot trezi interesul faţă de un roman frumos, romantic? Ştiţi, acestea sunt specialitatea mea. Femeile tinere din tot oraşul vin aici şi le ofer întotdeauna ce e mai bun.

Tonul lui o irită. O enerva şi-aşa destul de mult ştiind că-i o copilă protejată. Chiar era necesar să i se reamintească asta?

— Un roman romantic, spuse strângându-şi săculeţul la piept. Da, poate c-ar fi drăguţ. Se-ntâmplă cumva s-aveţi un exemplar din Mai aproape de flacără?

Negustorul clipi, surprins. Povestea era scrisă din punctul de vedere al unui bărbat cuprins încetul cu încetul de nebunie după ce-şi văzuse copiii murind de foame.

— Sunteţi sigură că vreţi ceva atât de... ăă... ambiţios? întrebă el.

— Ambiţia e o trăsătură chiar atât de scandaloasă pentru o fată tânără?

— Ei, nu, cred că nu.

Bărbatul zâmbi din nou – zâmbetul exagerat şi larg al negustorului care vrea să facă pe cineva să se simtă în largul său.

— Îmi dau seama că sunteţi o femeie cu gusturi discriminatorii.

— Sunt, răspunse ea cu voce fermă, deşi inima îi bătea agitată.

Oare îi era menit să discute în contradictoriu cu toată lumea cu care se-ntâlnea?

— Îmi place într-adevăr să mi se pregătească mâncarea cu multă grijă, fiindcă am cerul gurii foarte delicat.

— Scuze, eu spuneam că aveţi gusturi discriminatorii când e vorba de cărţi.

— Adevărul e că n-am mâncat niciodată vreuna.

— Luminăţie, cred că glumiţi.

— Nu, încă nu, încă n-am început.

— Păi...

— Ei, spuse ea, aveţi dreptate să-mi comparaţi mintea cu stomacul.

— Dar...

— Mulţi dintre noi, continuă ea, îşi fac mari griji pentru cele care le-ajung în trup prin gură şi cu mult mai puţine pentru orice le-ar intra prin ochii şi urechi. Nu credeţi?

Negustorul dădu din cap, probabil fiindcă nu credea că ea avea să-l lase să vorbească fără să-l mai întrerupă. În sinea ei, Shallan ştia că îşi îngăduia prea multe, dar după întrevederea cu Jasnah se simţea prea încordată şi prea frustrată.

În clipa aceea, puţin îi păsa.

— Discriminare, spuse, parcă vrând să vadă cum suna. N-am convingerea că sunt de acord cu alegerea acestui cuvânt. A discrimina înseamnă a-i aduce cuiva prejudicii. A fi exclusivist. Îşi permite cineva să fie astfel cu ceea ce mănâncă?

— Cred că trebuie să fie, răspunse el. Nu asta aţi zis adineauri?

— Am zis că trebuie s-avem grijă ce citim şi ce mâncăm. Nu că trebuie să fim exclusivişti. Spuneţi-mi, ce credeţi că i se poate întâmpla unei persoane care mănâncă numai dulciuri?

— Ştiu foarte bine. Am o cumnată care se deranjează mereu la stomac din pricina asta.

— Vedeţi, îşi limitează opţiunile. Ca să rămână sănătos, corpul are nevoie de o mare varietate de mâncăruri. Iar mintea are nevoie de o mare varietate de idei ca să rămână ascuţită. Nu sunteţi de acord? Aşa că, dacă aş citi numai idilele prosteşti cărora presupuneţi că le poate face faţă ambiţia mea, mi s-ar îmbolnăvi fără-ndoială mintea, exact la fel ca stomacul cumnatei despre care vorbeaţi. Da, aş zice că metafora e bine aleasă. Sunteţi foarte inteligent, maestre Artmyrn.

El îşi regăsi zâmbetul.

— Fireşte – continuă Shallan, fără să zâmbească la rândul ei – când cineva îţi vorbeşte ca unui prost, ţi se deranjează şi mintea, şi stomacul. E foarte frumos că vă însoţiţi strălucita metaforă cu lecţii incisive. Aşa vă trataţi toţi clienţii?

— Luminăţie... Vă pierdeţi în sarcasm.

— Ciudat. Eu credeam că merg drept spre el, zbierând cât mă ţin plămânii.

Negustorul roşi şi se ridică.

— Mă duc să-mi ajut soţia, zise el şi se grăbi să se retragă.

Ea rămase locului şi-şi dădu seama că era supărată pe sine fiindcă lăsase frustrarea să se reverse. Exact ceea ce o avertizaseră guvernantele ei că nu se cuvenea să facă. O femeie tânără trebuia sa-şi cântărească vorbele. Limba neînfrânată a tatălui ei îi crease casei lor o reputaţie regretabilă. Oare ea voia s-o sporească?

Se linişti, bucurându-se de căldură, şi privi dansul focsprenilor până când se întoarseră negustorul şi soţia lui, cu mai multe teancuri de cărţi. El se instala în acelaşi fotoliu, iar femeia îşi trase alături un taburet, aşeză volumele pe podea şi apoi i le arătă lui Shallan pe rând, în timp ce vorbea bărbatul ei.

— Pentru istorie, avem două variante, zise el, de data asta fără condescendenţă – şi fără prietenie – în glas. Vremuri şi schimbări, de Rencalt, e o trecere în revistă, într-un singur volum, a istoriei Rosharului, începând cu epoca Hierocraţiei.

Femeia ridică un volum legat în pânză roşie.

— I-am spus soţiei mele că s-ar putea să vă simţiţi insultată de o variantă atât de superficială, dar ea a insistat.

— Mulţumesc, zise Shallan. Nu mă simt insultată, dar vreau într-adevăr ceva mai amănunţit.

— Atunci poate c-o să vă fie de folos Eternathis, răspunse bărbatul, în timp ce soţia lui ridica patru volume cu coperte gri-albăstrui. E o lucrare filosofică, un studiu al aceleiaşi perioade, care se concentrează numai asupra interacţiunilor dintre cele cinci regate vorine. După cum vedeţi, evenimentele sunt prezentate în amănunt.

Toate volumele erau groase. Cele cinci regate vorine? Ea crezuse că nu erau decât patru: Jah Keved, Alenthkar, Kharbranth şi Natanatan. Unite de religia comună, îşi fuseseră unele altora aliaţi puternici în anii de după Mârşăvie. Care era al cincilea regat?

Volumele o intrigau.

— O să le iau, spuse.

— Minunat, zise negustorul, iar ochii lui îşi recăpătară oarecum strălucirea. Dintre lucrările filosofice pe care le-aţi enumerat, de Yustara n-avem nimic. Şi-avem doar o singură lucrare de-a lui Placini şi tot una de Manaline; ambele sunt colecţii de extrase din cele mai celebre scrieri ale lor. A lui Placini mi-a fost citită. E foarte bună.

Shallan dădu din cap.

— Cât despre Gabrathin, avem patru cărţi diferite. Cerule, dar ştiu c-a fost prolific! A, şi n-avem decât o singură carte de Shauka-fiică-Hazweth.

Soţia lui ridică un volum subţire, de culoare verde.

— Trebuie să recunosc că n-am pus niciodată să mi se citească vreo lucrare de-a ei. Nu mi-am dat seama că există filosofi shini remarcabili.

Shallan se uită la cele patru cărţi de Gabrathin. N-avea idee pe care ar fi trebuit s-o ia, aşa că evită să se pronunţe, arătând mai întâi către cele două colecţii amintite şi către singurul volum de Shauka-fiică-Hazweth. O filosoafă din îndepărtatul Shin, unde oamenii trăiau în noroi şi venerau pietre? Bărbatul care-l ucisese pe tatăl lui Jasnah cu aproape şase ani în urmă – ducând la izbucnirea războiului împotriva parshendilor în Natanatan – fusese shin. I se spunea Asasinul în Alb.

— O să le iau pe acestea trei şi cărţile de istorie, spuse ea.

— Minunat! repetă negustorul. Pentru că luaţi atât de multe, o să vă fac o reducere frumuşică. Să zicem, zece broami de smarald?

Shallan fu cât pe ce să se sufoce. Un broam de smarald era cea mai mare diviziune a sferei, valorând o mie de stropi de diamant. Zece broami erau o sumă de câteva ori mai mare decât costul drumului ei până la Kharbranth!

Îşi deschise săculeţul şi se uită la punga cu bani. Îi mai rămăseseră cam opt broami de smarald. Trebuia, evident, să ia mai puţine cărţi, dar pe care anume?

Uşa se deschise brusc, trântindu-se. Shallan tresări şi, uimită, îl văzu în prag pe Yalb, cu tichia în mâini, agitat. Se apropie grăbit de fotoliul ei şi se lăsă într-un genunchi. Ea era prea uluită ca să mai scoată vreo vorbă. De ce părea marinarul atât de îngrijorat?

— Luminăţie, spuse el, lăsându-şi capul în jos. Stăpânul meu vă imploră să vă-ntoarceţi. S-a gândit mai bine şi a schimbat oferta. Putem într-adevăr să acceptăm preţul pe care l-aţi oferit.

Shallan deschise gura, dar era prea uluită ca să poată vorbi. Yalb se uită urât la negustor.

— Luminăţie, nu cumpăraţi de la omul ăsta. E un mincinos şi un şarlatan. Stăpânul meu o să vă vândă cărţi mai bune la un preţ mai mic.

— Ei, ce-nseamnă asta? zise Artmyrn, ridicându-se. Cum îndrăzneşti? Cine e stăpânul tău?

— Barmest, răspunse Yalb, parcă apărându-se.

— Şobolanul ăla. Trimite un băiat în prăvălia mea, ca să-mi fure muşterii? Scandalos!

— A intrat mai întâi în prăvălia noastră! exclamă marinarul.

Shallan îşi veni în sfârşit în fire. „Părinte al Furtunii! Ce actor bun!”

— Aţi avut o şansă, îi spuse lui Yalb. Pleacă şi spune-i stăpânului tău că refuz să mă las înşelată. Dac-o să fie nevoie, o să intru în toate prăvăliile cu cărţi din oraş, până o să găsesc pe cineva rezonabil.

— Cu Artmyrn nu poţi discuta, zise Yalb, scuipând într-o parte.

Negustorul făcu ochii mari de furie.

— Vom vedea, răspunse Shallan.

— Luminăţie, spuse negustorul, roşu la faţă. Sunt sigur că nu daţi crezare unor astfel de calomnii!

— Cât aveai de gând să-i ceri? întrebă Yalb.

— Zece broami de smarald, răspunse Shallan. Pentru aceste şapte cărţi.

Marinarul râse.

— Şi nu v-aţi ridicat imediat să plecaţi!? Stăpânului meu aproape că i-aţi smuls urechile şi v-a oferit un târg mai bun! Vă rog, Luminăţie, veniţi înapoi, cu mine. Suntem pregătiţi să...

— Zece a fost doar o cifră ca să începem tocmeala, spuse Artmyrn. Nici nu mă aşteptam să le ia la preţul ăsta. Se uită la Shallan. Fireşte, opt...

Yalb râse iarăşi.

— Luminăţie, sunt sigur c-avem şi noi aceleaşi cărţi. Pun prinsoare că stăpânul meu vi le dă pentru două.

— Luminăţie, bodogăni Artmyrn, înroşindu-se mai tare, sunt sigur că nu veţi cumpăra de la cineva atât de grosolan încât să-şi trimită o slugă-n prăvălia altcuiva ca să-i fure cumpărătorii.

— Poate c-o să cumpăr, ripostă Shallan. Măcar nu-mi insultă inteligenţa.

Femeia îi aruncă bărbatului ei o privire aspră, iar faţa acestuia se împurpură şi mai mult.

— Două smaralde şi trei safire. Mai jos de-atât nu-mi pot permite să cobor preţul. Dacă le vreţi mai ieftine, luaţi-le de la ticălosul de Barmest, însă probabil că vor lipsi pagini din cărţi.

Shallan ezită, aruncând o privire spre Yalb; bine intrat în rol, el se ploconi. Când îi prinse ea privirea, schiţă un soi de ridicare din umeri.

— O să le iau, îi spuse lui Artmyrn, smulgându-i lui Yalb un geamăt.

Marinarul se strecură afară, înjurat de nevasta negustorului. Shallan se ridică şi numără sferele; scoase broamii de smarald din punga ascunsă.

Peste puţin timp, ieşi din prăvălie cu o traistă grea de pânză. O porni în josul străzii abrupte şi-l găsi pe Yalb tândălind sub un felinar. Îi zâmbi în timp ce el îi lua traista.

— De unde-ai ştiut care-i preţul corect pentru o carte?

— Preţul corect? se miră el, atârnându-şi traista de umăr. Pentru o carte? N-am nici cea mai vagă idee. Mi-am închipuit doar c-o să-ncerce să-ţi ia cât mai mulţi bani. De-aia am întrebat prin vecini cine-i face concurenţă cel mai mult şi-am venit să-l ajut să devină mai rezonabil.

— Era chiar atât de limpede c-o să mă las înşelată?

El chicoti.

— Numai un pic. Oricum, să păcăleşti oamenii de soiul lui e aproape tot atât de distractiv ca trişatul când joci cu străjerii. Probabil c-ai fi scos un preţ şi mai bun dac-ai fi plecat pur şi simplu cu mine şi te-ai fi întors mai târziu, ca să-i mai dai o şansă.

— Pare foarte complicat.

— Bunica mea spunea întotdeauna că negustorii sunt ca mercenarii. Cu deosebirea că mai întâi îţi iau capul şi pe urmă pretind că-ţi sunt prieteni.

Şi asta o spunea un om care-şi petrecuse seara trişând la jocul de cărţi cu un grup de străjeri.

— Ei, oricum, ai mulţumirile mele.

— Pentru puţin. A fost amuzant, deşi nu-mi vine să cred c-ai plătit atât de mult. Nu-i decât un mănunchi de lemne. Aş fi putut găsi nişte lemn adus de ape şi să mâzgălesc pe el semne ciudate. Mi-ai fi dat două sfere pure şi pentru aşa ceva?

— Nu, zise ea, căutând în săculeţ şi scoţând desenul care-i înfăţişa pe el şi pe purtător. Dar primeşte, te rog, asta, împreună cu mulţumirile mele.

El luă foaia şi se duse s-o privească sub cel mai apropiat felinar. Râse, îşi lăsă capul pe-o parte, apoi zâmbi larg.

— Părinte al Furtunii! E ceva, nu? Ca şi cum m-aş privi într-o plăcuţă lustruită, nu-i aşa? N-o pot primi, Luminăţie!

— Te rog. Insist.

Şi strânse din ochi, întipărindu-şi Amintirea lui aşa cum stătea acolo, cu bărbia într-o mână, studiindu-şi propria imagine. Mai târziu avea să-l deseneze din nou. După tot ce făcuse pentru ea, îşi dorea tare mult să-l aibă în colecţia ei.

Yalb aşeză cu mare grijă desenul între paginile unei cărţi, apoi săltă traista şi porni mai departe. Se întoarseră pe drumul principal. Nomon – luna mijlocie – tocmai răsărea, scăldând oraşul într-o lumină palidă, albăstruie. În casa tatălui ei avusese foarte rar privilegiul de a sta trează până la o asemenea oră, dar oamenii din jur nu păreau să observe că se făcuse atât de târziu. Ce loc straniu era oraşul!

— Acum ne-ntoarcem la corabie? întrebă Yelb.

— Nu, răspunse Shallan, respirând adânc. Ne-ntoarcem la Conclav.

Marinarul îşi ridică o sprânceană, dar o conduse înapoi. Odată ajunşi, ea îşi luă rămas-bun şi-i aduse aminte să-şi ia desenul. El o ascultă şi îi ură noroc, apoi se îndepărtă în grabă de Conclav, temându-se probabil de străjerii cărora le luase banii trişând.

Shallan puse un servitor să-i care cărţile şi o porni pe coridor, făcând cale-ntoarsă către Văl. Imediat ce trecu de bogat împodobitele uşi din fier, îi făcu semn unui maestru-slujitor.

— Da, Luminăţie? întrebă bărbatul.

Aproape toate separeurile erau acum întunecate şi slujitorii cărau răbdători tomurile înapoi, ducându-le în siguranţă, dincolo de peretele de cristal.

Străduindu-se să-şi alunge oboseala, Shallan numără şirurile. În separeul lui Jasnah era încă lumină.

— Aş vrea să folosesc separeul acela, spuse, arătând către balconul de lângă cel ocupat de prinţesă.

— Aveţi permis de intrare?

— Mă tem că nu.

— Atunci, dacă vreţi să folosiţi spaţiul cu regularitate, va trebui să-l închiriaţi. Două pete azurii.

Crispându-se la auzul preţului, Shallan scoase sferele potrivite şi plăti. Pungile ei cu bani arătau deprimant de dezumflate. Îi puse pe purtătorii parshi s-o ridice la nivelul dorit, apoi se îndreptă în tăcere către separeul ei. Acolo îşi folosi toate sferele rămase ca să umple cupa exagerat de mare a lămpii. Se văzu nevoită să întrebuinţeze sfere de toate cele nouă culori şi de toate cele trei dimensiuni, aşa că lumina nu era nici uniformă, nici de-aceeaşi culoare.

Aruncă o privire peste marginea separeului, către cel de alături. Fără să-i pese că ora era târzie, Jasnah studia, având cupa plină până la margine cu broami de diamant pur. Erau sferele cele mai potrivite pentru iluminat, dar nu prea utile pentru Animmozi, de aceea n-aveau cine ştie ce valoare.

Shallan se trase înapoi. Chiar la marginea mesei din separeu era un loc unde putea să stea astfel încât peretele s-o ascundă de Jasnah, aşa că se aşeză acolo. Poate c-ar fi trebuit să-şi aleagă un separeu de pe un alt nivel, dar voia să stea cu ochii pe cealaltă femeie. Spera că prinţesa avea să-şi petreacă acolo mai multe săptămâni, studiind. Un timp suficient pentru ca Shallan să se dedice cu înverşunare învăţăturii. Abilitatea de a memora imagini şi peisaje n-o ajuta la fel de mult când era vorba de texte, dar putea să-nveţe pe de rost liste şi date cu o viteză pe care preceptoarele ei o considerau remarcabilă.

Se instală pe scaun, îşi scoase cărţile şi le aranjă. Se frecă la ochi. Era într-adevăr foarte târziu, dar n-avea timp de pierdut. Jasnah spusese că-i putea prezenta o altă cerere după ce-şi completa cunoştinţele, umplând golurile. Ei bine, ea avea de gând s-o facă într-un timp record, urmând să i se înfăţişeze din nou prinţesei, în momentul când aceasta avea să fie gata să plece din Kharbranth. Era ultima ei speranţă, disperată şi atât de firavă încât o bruscă schimbare a situaţiei o putea da peste cap. Shallan inspiră adânc şi deschise prima carte de istorie.

— N-o să scap niciodată de tine, nu-i aşa? întrebă o voce suavă, feminină.

Shallan sări în sus, fiind cât pe ce să-şi răstoarne cărţile când se răsuci spre uşă. Jasnah stătea acolo, cu luciul mătăsos al rochiei de un albastru intens, brodată cu fir de argint, reflectând lumina sferelor din cupă.

— Luminăţia Voastră, spuse tânăra, ridicându-se şi schiţând o reverenţă cu o grabă stângace. N-am vrut să vă deranjez. Eu...

Jasnah o reduse la tăcere cu un gest. Se trase într-o parte în timp ce-n separeul lui Shallan intra un parsh cu un scaun, îl puse lângă masă, iar prinţesa se apropie cu paşi uşori şi se aşeză.

Shallan încercă să-şi dea seama în ce toane se afla, dar emoţiile femeii mai vârstnice erau imposibil de citit.

— Vă spun cu toată sinceritatea că n-am vrut să vă deranjez.

— Am mituit servitorii ca să-mi dea de ştire dacă te întorci în Văl, spuse Jasnah absentă, răsfoind una dintre cărţile lui Shallan şi citindu-i titlul. N-am vrut să fiu întreruptă iarăşi.

— Eu...

Tânăra îşi lăsă ochii în jos, roşind puternic.

— Nu te osteni să te scuzi, zise Jasnah.

Părea obosită; mai obosită decât se simţea Shallan. Se uită pe rând la cărţi.

— O selecţie excelentă. Le-ai ales bine.

— De fapt, n-am prea avut din ce alege, răspunse Shallan. Atât avea negustorul.

— Presupun c-aveai de gând să le studiezi foarte repede, nu? zise Jasnah, gânditoare. Ca să faci o ultimă încercare de a mă impresiona înainte de plecarea mea din Kharbranth?

Shallan şovăi, apoi dădu din cap.

— Un plan inteligent. Ar fi trebuit să-ţi impun un anumit interval de timp până la noua ta solicitare, zise măsurând-o pe Shallan cu o privire grăbită. Eşti hotărâtă. Asta e bine. Şi ştiu şi de ce-ţi doreşti cu atâta disperare să-mi fii pupilă.

Tânăra tresări. Ştia?

— Casa ta are mulţi duşmani, continuă Jasnah, iar tatăl tău trăieşte retras. Fără o alianţă tactică solidă, o să-ţi fie greu să te măriţi avantajos.

Shallan se destinse, străduindu-se s-o facă fără să se observe.

— Să-ţi văd săculeţul, spuse Jasnah.

Ea se încruntă, rezistând impulsului de a şi-l trage mai aproape.

— Luminăţie?

Jasnah întinse mâna.

— Ţi-am spus că nu-mi place să mă repet, ţii minte? Shallan îi întinse săculeţul fără tragere de inimă.

Jasnah îi goli conţinutul cu grijă şi alinie frumos pensulele, creioanele, penele de scris, flaconul cu lac, cerneala şi dizolvantul. Aşeză teancul de hârtii, carnetele de notiţe şi desenele terminate în şir. Pe urmă scoase pungile cu bani, remarcând că erau goale. Aruncă o privire spre cupa lămpii şi numără sferele. Ridică o sprânceană.

Pe urmă începu să răsfoiască desenele lui Shallan. Mai întâi foile detaşate, unde zăbovi la cea care o înfăţişa. Shallan îi privi chipul. Era încântată? Surprinsă? Nemulţumită fiindcă Shallan pierdea atât de mult timp desenând marinari şi servitoare?

În cele din urmă, Jasnah trecu la carnetul plin cu desene de plante şi animale întâlnite de Shallan în timpul călătoriei. Asupra lui zăbovi cel mai mult, citind toate notiţele.

— De ce-ai făcut toate desenele astea? o întrebă la sfârşit.

— De ce, Luminăţie? Păi, pentru că aşa am vrut.

Şi Shallan se strâmbă. Oare ar fi trebuit să spună ceva mai profund?

Jasnah dădu încet din cap. Apoi se ridică.

— Am în Conclav camere care mi-au fost oferite de rege. Strângeţi lucrurile şi du-te acolo. Pari istovită.

— Luminăţie? întrebă Shallan, ridicându-se, străbătută de un fior de entuziasm.

Jasnah ezită în cadrul uşii.

— La prima noastră întâlnire te-am luat drept o oportunistă de la ţară care nu vrea decât să profite de numele meu ca să se-mbogăţească.

— Şi v-aţi schimbat părerea?

— Nu, răspunse Jasnah, în tine e, cu siguranţă, şi aşa ceva. Dar suntem, cu toţii, foarte diferiţi unii de alţii, iar despre o persoană poţi spune foarte multe judecând după ceea ce poartă asupra ei.

Dacă acel carnet de notiţe oferă vreo indicaţie, aceasta e că în timpul tău liber înveţi de dragul de a învăţa. Asta e încurajator. E, poate, cel mai bun argument pe care-l puteai aduce în favoarea ta. Dacă nu pot să scap de tine, atunci pot măcar să te folosesc. Du-te la culcare. Mâine o să-ncepem devreme şi-o să-ţi împărţi timpul între învăţătura ta şi ajutorul pe care-o să mi-l dai la studiile mele.

Cu asta, Jasnah se retrase.

Shallan se aşeză, uluită, clipind des din ochii obosiţi. Scoase o foaie de hârtie şi scrise repede o rugăciune de mulţumire, pe care avea s-o ardă mai târziu. Pe urmă se grăbi să-şi adune cărţile şi căută un servitor pe care să-l trimită pe Plăcerea Vântului, după cufărul ei.

Fusese o zi foarte, foarte lungă. Dar învinsese. Primul pas fusese făcut.

Acum începea adevărata ei misiune.

9 • CHINURILE IADULUI

„Zece oameni, cu Cristalsăbii luminoase, stând în faţa unui zid negru, alb şi roşu.”

 Culeasă: jesachev 1173, cu 12 secunde înainte de moarte. Subiect: unul dintre ardenţii noştri, auzit din întâmplare în ultimele sale clipe.

Kaladin nu fusese trimis la Podul Patru din întâmplare. Dintre toate echipele, cea care-l căra avea cele mai mari pierderi. Care erau cu adevărat remarcabile, având în vedere că, în medie, numărul morţilor dintr-o echipă, în timpul unui singur drum, se ridica adesea la o treime sau chiar la o jumătate din totalul membrilor săi.

Kaladin era aşezat afară, cu spatele sprijinit de peretele barăcii, sub stropii de ploaie. Nu era o mare furtună. Doar o ploaie obişnuită de primăvară. Verişoara ei sfioasă.

Syl îi stătea pe umăr. Sau plana deasupra lui. N-avea importanţă. Părea total lipsită de greutate. Gârbovit, cu bărbia în piept, Kaladin fixa cu privirea o adâncitură din piatră, pe care apa o umplea încetul cu încetul.

Ar fi putut să intre în baraca Podului Patru. Înăuntru era frig şi nu exista niciun fel de mobilă, dar cel puţin nu ploua, însă el, pur şi simplu... nu era în stare să se sinchisească. Cât timp trecuse de când era la Podul Patru? Două săptămâni? Trei? O veşnicie?

Dintre cei douăzeci şi cinci de oameni care supravieţuiseră primului său drum cu podul, douăzeci şi trei muriseră între timp. Doi fuseseră mutaţi la alt pod, fiindcă făcuseră ceva care-l mulţumise pe Gaz, dar îşi găsiseră moartea acolo. Kaladin şi încă un bărbat erau singurii rămaşi. Doi din aproape patruzeci.

Numărul membrilor cetei fusese întregit cu alţi ghinionişti, dintre care cei mai mulţi muriseră, la rândul lor. Fuseseră înlocuiţi. Şi mulţi dintre înlocuitorii lor îşi găsiseră sfârşitul. Şefii de pod se schimbaseră unul după altul. Ocupau cea mai râvnită poziţie din echipă, alergau întotdeauna în cele mai bune locuri. Dar la Podul Patru nu conta.

Câteodată, deplasarea podului nu avea consecinţe chiar atât de grave. Dacă alethii soseau înaintea parshendilor, nu murea niciun podar. Dacă soseau prea târziu, uneori acolo se afla deja câte un alt înalt prinţ. Şi atunci Sadeas nu-l ajuta; îşi lua oastea şi se întorcea în tabără. Dar chiar şi-atunci când era rău, parshendii preferau adesea să-şi trimită săgeţile numai către anumite echipe, încercând să le doboare pe rând, una câte una. Uneori cădeau zeci de podari, dar niciunul de la Podul Patru.

Numai că aşa ceva se întâmpla rar. Dintr-un anumit motiv, Podul Patru părea să fie ales întotdeauna drept ţintă. Kaladin nu se obosea să-nveţe numele camarazilor săi. Niciun alt podar n-o făcea. Ce rost ar fi avut? „Învaţă numele unui om, şi unul dintre voi o să fie mort înainte de sfârşitul săptămânii. Şi, cel mai probabil, veţi muri amândoi.” Poate că el ar fi trebuit să-nveţe nume. Ca să aibă cu cine sta de vorbă în chinurile Iadului. Să-şi aducă aminte ce cumplit fusese la Podul Patru şi să fie amândoi de părere că focurile veşnice erau mult mai plăcute.

Zâmbi batjocoritor şi plictisit, continuând să se uite la piatra din faţa lui. Gaz avea să vină în curând după ei, să-i trimită la muncă. La spălat latrine, la curăţat alei, la rânit grajduri, la adunat pietre. La ceva care să-i facă să nu se mai gândească la soarta lor.

Kaladin încă nu ştia de ce se băteau pe platourile acelea acoperite de furtuni. Era ceva legat de pupele uriaşe. După câte se părea, în miezurile lor se găseau pietre preţioase. Dar ce legătură avea asta cu Pactul Răzbunării?

Un alt podar – un veden tânăr, cu părul blond-roşcat – stătea întins undeva pe-aproape, holbându-se la cerul din care curgea o ploaie măruntă. Apa i se aduna în colţurile ochilor căprui, apoi i se prelingea pe faţă. El nu clipea.

Nu puteau să fugă. Tabăra semăna foarte bine cu o închisoare. Podarii puteau merge la negustori să cheltuiască firavele lor câştiguri pe vin ieftin şi pe curve, dar nu puteau ieşi din tabără. Perimetrul era păzit. Unul dintre scopuri era acela de a-i ţine la distanţă pe soldaţii din alte tabere – acolo unde se întâlneau mai multe oşti, apăreau întotdeauna rivalităţi. Dar mai ales ca să nu fugă podarii şi sclavii.

De ce? De ce trebuia să fie totul atât de îngrozitor? Nimic n-avea sens. De ce nu lăsau câţiva podari s-alerge în faţă, cu scuturi care să oprească săgeţile? Întrebase şi i se spusese că asta i-ar fi încetinit prea mult, întrebase din nou şi i se spusese că, dacă nu-şi ţinea gura, avea să fie legat de-un stâlp în timpul furtunii.

Ochi-luminoşii se purtau ca şi cum toată harababura aia ar fi fost un soi de joc grandios. Dacă era, atunci podarii nu-i cunoşteau regulile, exact aşa cum nu ştiu piesele de pe o tablă de joc nimic despre strategia jucătorilor.

— Kaladin? întrebă Syl, coborând lin şi oprindu-i-se pe picior, sub înfăţişarea de fetişcană cu rochie lungă, unduitoare, pierdută într-o ceaţă. Kaladin? N-ai mai vorbit de câteva zile.

El continuă să privească fix, gârbovit. Avea o cale de ieşire. Podarii puteau merge până la cea mai apropiată prăpastie. Existau reguli care le-o interziceau, dar străjile nu le luau în seamă. Vedeau în asta singurul gest milos de care aveau parte purtătorii podurilor.

Cei care o porneau într-acolo nu se mai întorceau.

— Kaladin? repetă Syl cu voce slabă, îngrijorată.

— Tata spunea că-n lume sunt două soiuri de oameni, şopti el cu voce aspră. Spunea că unii iau vieţi. Iar ceilalţi salvează vieţi.

Syl se încruntă, lăsându-şi capul pe-o parte. Astfel de discuţii o năuceau; nu pricepea noţiunile abstracte.

— Eu credeam că se înşela. Credeam că mai există şi un al treilea grup. Oamenii care ucid ca să salveze, zise clătinând din cap. Am fost un prost. Al treilea grup există şi e mare, dar nu e ceea ce credeam că e.

— Ce grup? întrebă ea, aşezându-i-se pe genunchi, cu fruntea plină de cute.

— Oamenii care există pentru a fi salvaţi sau pentru a fi ucişi. Grupul din mijloc. Cei care nu pot face nimic altceva decât să moară sau să fie apăraţi. Victimele. Asta sunt eu.

Se uită spre curtea umedă în care era depozitată cheresteaua, numită lemnărie. Dulgherii se retrăseseră, după ce aruncaseră prelate peste lemnul nelucrat şi-şi adunaseră uneltele care puteau rugini. Barăcile podarilor se întindeau pe latura de vest şi pe cea de nord a curţii cu lemne. Baraca Podului Patru era aşezată ceva mai departe de celelalte, ca şi cum ghinionul ar fi fost o boală care se ia. „Te molipseşti dacă te apropii”, ar fi spus tatăl lui Kaladin.

— Noi existăm ca să fim ucişi, spuse el.

Strânse din ochi, apoi aruncă o privire către ceilalţi câţiva oameni din ceata Podului Patru care stăteau apatici în ploaie.

— Dacă nu suntem deja morţi.

— Nu-mi place să te văd aşa, zise Syl, zumzăind în jurul capului lui Kaladin în vreme ce grupul lui de podari târa un buştean spre lemnărie.

Parshendii incendiau adesea podurile permanente aflate la mare depărtare de tabără, aşa că inginerii şi dulgherii înaltului Prinţ Sadeas aveau întotdeauna de lucru.

Vechiul Kaladin s-ar fi întrebat de ce nu făceau armatele mai multe eforturi pentru apărarea podurilor. „Ceva nu e în regulă aici!” spunea o voce din interiorul lui. „Nu vezi imaginea de ansamblu. Îi lipsesc anumite părţi. Irosesc resurse şi vieţile podarilor. Nu par dornici să-i împingă pe parshendi spre interior şi să-i atace. Se mulţumesc să se lupte cu înverşunare pe platouri, apoi se-ntorc în taberele lor şi sărbătoresc. De ce? DE CE?”

El ignoră vocea aceea, îi aparţinea omului care fusese odinioară.

— Cândva erai atât plin de viaţă, Kaladin. Atâţia oameni îşi ridicau ochii spre tine. Plutonul tău. Duşmanii cu care luptai. Ceilalţi sclavi. Chiar şi câţiva ochi-luminoşi.

Ora prânzului era aproape. Pe urmă putea să doarmă până când aveau să-l trezească loviturile de picior ale şefului de pod, pentru corvezile după-amiezii.

— Te priveam când luptai, continuă Syl. Abia dacă-mi mai aduc aminte. Amintirile mele din vremea aia sunt ceţoase. Ca şi cum te-aş privi printr-o perdea deasă de ploaie.

Ia stai. Era ciudat. Syl începuse să-l urmărească abia după ce părăsise armata. Şi atunci se purtase ca un vântspren obişnuit. Kaladin şovăi, alegându-se cu o înjurătură şi c-o lovitură de bici din partea supraveghetorului.

Începu iar să tragă. Când munceau, podarii leneşi erau biciuiţi, iar când alergau, leneşii erau executaţi. În privinţa asta, armata nu glumea. Refuză să alergi spre parshendi, încearcă să rămâi în urma altor poduri, şi-o să fii scurtat de cap. De fapt, soarta asta le era rezervată doar celor ce se făceau vinovaţi de această nelegiuire.

Un podar putea fi pedepsit într-o mulţime de feluri. Puteai primi o sarcină în plus, puteai să fii biciuit, puteai să nu mai fi plătit. Dacă făceai ceva cu adevărat rău, erai legat şi dat judecăţii Părintelui Furtunii: te înlănţuiau de un stâlp sau de un perete şi te lăsau acolo ca să-nfrunţi o mare furtună. Dar singurul lucru pe care-l puteai face ca să-ţi atragi execuţia neîntârziată era să refuzi s-alergi către parshendi.

Mesajul era limpede. Fugind cu podul era posibil să fii ucis, dar dacă refuzai s-o faci erai cu siguranţă ucis.

Kaladin şi ceilalţi oameni din echipa lui îşi ridicară buşteanul deasupra unei stive de lemne, apoi îşi desprinseră de el cârligele funiilor. Făcură cale-ntoarsă către marginea lemnăriei, unde aşteptau alţi buşteni.

— Gaz! strigă o voce.

Un oştean înalt, cu un păr în care se amestecau fire blonde şi negre, stătea lângă poduri, cu un grup de bărbaţi cu înfăţişare jalnică îngrămădiţi în spatele lui. Era Laresh, unul dintre soldaţii care făceau de planton. Aducea podari noi în locul celor ucişi.

Ziua era senină, fără urmă de nor, şi Kaladin simţea soarele arzându-i spatele. Gaz se grăbi către noii recruţi, iar Kaladin şi ceilalţi se îndreptară către un buştean aflat, din întâmplare, în aceeaşi direcţie.

— Ce grup jalnic, spuse Gaz, uitându-se la nou-veniţi. Fireşte, dacă ar fi fost altfel, nu i-ar fi trimis aici.

— Ăsta-i adevărul, zise Laresh. Ăştia zece, din faţă, au fost prinşi făcând contrabandă. Ştii ce ai de făcut.

De podari noi era mereu nevoie, dar se găseau întotdeauna destui. Cel mai adesea erau sclavi, dar mai erau şi hoţi sau însoţitori ai trupelor care încălcaseră legea în alt mod. Dar niciodată parshi. Ei erau prea valoroşi şi, în plus, un soi de veri de-ai parshendilor. Era mai bine să nu li dea ocazia să vadă luptând nişte oameni atât de asemănători cu ei înşişi.

Uneori, în rândurile podarilor ajungea şi câte un soldat. Numai şi numai dacă făcuse ceva din cale-afară de rău, de pildă dacă lovise un ofiţer. Pentru fapte care, în multe alte oştiri, ai fi ajuns în ştreang, acolo erai trimis la poduri. Se spunea că, dacă supravieţuiai unui număr de o sută de alergări, erai eliberat. Şi se povestea că asta se întâmplase o dată sau poate de două ori. Dar probabil că nu era nimic altceva decât o legendă, menită să le dea podarilor puţină speranţă.

Kaladin şi ceilalţi trecură pe lângă nou-veniţi cu privirile în pământ şi începură să-şi prindă funiile de un alt buştean.

— La Podul Patru ar fi nevoie de oameni, spuse Gaz frecându-şi bărbia.

— La Patru e întotdeauna nevoie de oameni, răspunse Laresh. Nu-ţi face griji. Pentru el ţi-am adus un lot special.

Arătă cu capul către alţi câţiva recruţi, mult mai zdrenţăroşi, care veneau în urma celorlalţi.

Kaladin îşi îndreptă încet spatele. Din al doilea grup făcea parte un băiat de cel mult paisprezece sau cincisprezece ani. Scund, subţirel, cu faţa rotundă.

— Tien? şopti Kaladin, făcând un pas înainte.

Se opri, scuturându-se. Tien murise, însă nou-venitul avea o înfăţişare atât de familiară, cu ochii lui negri şi înspăimântaţi, îi trezea dorinţa să-l ascundă, să-l apere.

Însă... dăduse greş. Toţi cei pe care încercase să-i ocrotească – de la Tien la Cenn – muriseră până la urmă. Ce rost avea?

Îşi îndreptă din nou atenţia către buşteanul pe care trebuiau să-l târască.

— Kaladin, spuse Syl, coborând pe trunchi. O să plec.

El clipi, uluit. Syl. Pleca? Dar... ea era ultimul lucru care-i mai rămăsese.

— Nu, şopti.

Şi cuvântul sună ca un croncănit.

— Am să-ncerc să mă-ntorc, spuse ea. Dar nu ştiu ce-o să se-ntâmple când o să te părăsesc. Lucrurile sunt stranii. Am amintiri ciudate. Nu, cele mai multe nu sunt amintiri. Intuiţii. Una dintre ele îmi spune că, dacă te părăsesc, s-ar putea să nu mai ştiu de mine.

— Atunci nu pleca, spuse el, din ce în ce mai înspăimântat.

— Trebuie, răspunse ea, lăsându-şi capul în jos. Dar o să mă-ntorc, adăuga ea, părând mâhnită. Rămâi cu bine.

Şi cu asta se avântă în aer, luând forma unui mic grup de frunze translucide, împrăştiate de vânt.

Stupefiat, Kaladin privi cum se îndepărta.

Apoi începu iar să tragă de buştean. Ce altceva ar fi putut face?

Băiatul, cel care-i amintea de Tien, muri chiar în timpul următoarei deplasări a podului – podalergarea.

Fusese una periculoasă. Parshendi se aflau pe poziţie, în aşteptarea lui Sadeas.

Kaladin alerga către o prăpastie şi nici măcar nu clipea în vreme ce oamenii erau măcelăriţi în jurul lui. Nu era mânat de curaj; nici măcar nu-şi dorea să-l nimerească săgeţile şi să se termine totul. Fugea. Atât şi nimic mai mult. Ca un bolovan rostogolit pe panta unui deal sau ca ploaia căzută din cer, neavând de ales. Nu era un om; era un obiect, iar obiectele fac pur şi simplu ceea ce sunt menite să facă.

Echipele îşi aşezaseră podurile într-un şir compact. Patru dintre ele fuseseră deja secerate. Şi a lui Kaladin pierduse destul de mulţi oameni cât să fie oprită.

Odată aşezat podul la locul lui, Kaladin se întoarse cu spatele, în timp ce armata traversa bârnele ca să pornească adevărata luptă. Străbătu platoul împleticindu-se, făcând cale-ntoarsă. Câteva clipe mai târziu, găsi ceea ce căuta. Trupul băiatului.

Rămase în picioare, cu părul biciuit de vânt şi cu privirea pironită asupra leşului. Zăcea cu faţa în sus, într-o mică adâncitură a pietrei, îşi aminti că stătuse el însuşi într-o adâncitură ca aceea, ţinând în braţe un mort ca acela.

În apropiere căzuse un alt podar, din al cărui trup ieşeau mai multe săgeţi, ca nişte ţepi. Era cel care supravieţuise de când Kaladin alergase pentru prima dată cu podul, cu mai multe săptămâni în urmă. Căzuse într-o rână, pe o ridicătură stâncoasă aflată cu vreo treizeci de degete mai sus decât trupul băiatului. Sângele picura din vârful unei săgeţi care-i străpunsese spatele. Cădea în stropi rubinii, împroşcând unul dintre ochii băiatului, care era deschis, dar fără viaţă. Din el pornea un firicel roşu, prelingându-se de-a lungul feţei. Ca nişte lacrimi stacojii.

Noaptea, Kaladin stătu ghemuit în baracă, ascultând cum izbea furtuna în pereţi. Se strânse covrig, lipit de piatra rece. Afară, tunetele cutremurau cerul.

„Nu mai pot continua aşa”, se gândi. „Sunt mort pe dinăuntru, tot atât de mort ca şi cum mi-ar fi străpuns o suliţă gâtul.”

Furtuna urla în continuare. Şi, pentru prima oară în opt luni, Kaladin se pomeni plângând.

10 • POVEŞTI DESPRE CHIRURGI

CU NOUĂ ANI ÎN URMĂ

Kal intră în sala de operaţii împleticindu-se şi lumina albă a soarelui pătrunse înăuntru prin uşa deschisă. La zece ani dădea deja semne c-avea să fie înalt şi deşirat. Preferase întotdeauna să i se spună Kal, în loc să fie strigat pe numele întreg, Kaladin. Numele scurt i se potrivea mai bine. Celălalt suna ca un nume pentru ochi-luminoşi.

— Îmi pare rău, tată, spuse el.

Tatăl lui, Lirin, strânse cu grijă o curea în jurul braţului unei femei tinere, legate pe masa îngustă de operaţie. Avea ochii închişi. Kal nu fusese prezent când i se administrase drogul.

— Despre întârzierea ta o să discutăm mai târziu, zise Lirin, legând cealaltă mână a femeii. Închide uşa.

Kal lăsă capul în jos şi se supuse. Ferestrele erau întunecate, cu obloanele bine înţepenite, aşa că în încăpere nu se revărsa decât Lumina de Furtună a unui glob mare, plin cu sfere. Toate erau de câte un broam, totalizând o sumă incredibilă, un împrumut permanent oferit de lordul stăpânitor al domeniului Vatra-de-Piatră. Lămpile obişnuite pâlpâiau, însă Lumina de Furtună era întotdeauna egală. Şi asta, spunea tatăl lui Kal, putea salva vieţi.

Băiatul se apropie de masă, îngrijorat. Tânăra femeie, Sani, avea părul negru, lucios, fără urmă de şuviţă castanie sau blondă. Avea cincisprezece ani şi mâna liberă îi era înfăşurată într-un bandaj însângerat şi zdrenţuit. Kal se strâmbă văzând cu câtă stângăcie fusese făcut – pânza părea să fi fost ruptă din cămaşa cuiva şi legată în grabă.

Capul lui Sani se rostogoli pe-o parte şi ea murmură ceva, drogată. Nu purta decât o cămaşă de bumbac şi mâna interzisă îi era la vedere. Băieţii mai mari din oraş chicoteau cu subînţeles, vorbind despre şansele pe care le avuseseră – sau pe care pretindeau că le avuseseră – de a vedea o fată doar în cămaşă, dar Kal nu înţelegea de ce erau atât de entuziasmaţi. El însă îşi făcea griji pentru Sani. Când cineva era rănit, întotdeauna îşi făcea griji.

Din fericire, rana nu arăta foarte rău. Dacă ar fi pus în pericol viaţa femeii, tatăl lui Kal ar fi început deja să se ocupe de ea, folosindu-se de ajutorul Hesinei, mama băiatului.

Lirin se îndreptă spre celălalt capăt al încăperii, de unde adună câteva sticluţe cu un conţinut transparent. Era un bărbat scund, relativ tânăr, dar deja chel. Purta ochelari, considerându-i cel mai preţios dar pe care-l primise în viaţa lui. Exceptând cazurile în care opera, îi scotea rar de la locul lor, ca şi cum ar fi fost prea valoroşi ca să rişte, purtându-i peste tot. Dacă se zgâriau sau se spărgeau? Vatra-de-Piatră era un oraş mare, dar se afla într-un loc izolat din nordul Alethkarului, iar înlocuirea lor ar fi fost dificilă.

În cameră era păstrată curăţenia, masa şi rafturile fiind spălate în fiecare dimineaţă şi toate lucrurile puse la locurile lor. Lirin considera că se puteau spune multe despre un om judecând după locul unde muncea. Îl ţinea ordonat sau era neîngrijit? Îşi respecta uneltele sau şi le lăsa, cu nepăsare, pe unde se nimerea? Unicul fabrial cu rol de ceas din oraş stătea acolo, pe masa lungă de lucru. Micul aparat avea un singur cadran în centru şi, în miezul său, o piatră strălucitoare de cuarţ fumuriu. Ca să măsoare timpul, aceasta trebuia impregnată. În oraş nu exista nimeni care să ţină cont de scurgerea orelor şi minutelor mai mult ca Lirin.

Kal îşi trase lângă masa de operaţie un taburet ca să poată vedea mai bine. În scurt timp, acesta n-avea să-i mai fie necesar; pe zi ce trecea, era tot mai înalt. Studie mâna lui Sani. „O să se facă bine”, îşi spuse, aşa cum îl învăţase tatăl lui. „Un chirurg trebuie să fie calm. Făcându-ţi griji, iroseşti pur şi simplu timpul.”

Un sfat greu de urmat.

— Mâinile, spuse Lirin, fără să se-ntoarcă spre el şi continuând să-şi adune instrumentele.

Oftând, Kal sări de pe taburet şi se îndreptă grăbit spre ligheanul cu apă caldă amestecată cu săpun, aflat lângă uşă.

— De ce e important?

Voia să treacă la lucru, s-o ajute pe Sâni.

— Înţelepciunea Heralzilor, răspunse absent Lirin, repetând prelegerea pe care i-o mai ţinuse de multe ori. Moartesprenii şi putredosprenii nu pot suferi apa. O să-i ţină la distanţă.

— Hammie zice că asta-i o prostie. Spune că moartesprenii se pricep foarte bine să ucidă oameni, aşa că de ce s-ar teme de-un strop de apă?

— Înţelepciunea Heralzilor era mai presus de înţelegerea noastră.

Kal se strâmbă.