/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Arhiva luminii de furtună

Calea regilor vol. 2

Brandon Sanderson

Cartea întâi din "Arhiva luminii de furtună" În Roshar – ţinut stâncos, bântuit de furtuni cumplite care au modelat deopotrivă peisajul şi civilizaţia – au trecut mai multe secole de la căderea celor zece ordine reunite sub numele de Cavalerii Radianţi, dar Cristalarmurile şi Cristalsăbiile lor au rămas. Iar acestea îi pot transforma pe oamenii obişnuiţi în războinici aproape invincibili. Pentru a le căpăta, oamenii oferă în schimb regate sau poartă războaie cumplite pe Câmpiile Sfărâmate. Astfel se întrepătrund destinele a patru personaje hotărâtoare pentru istoria Rosharului: chirurgul silit să devină soldat şi transformat apoi în sclav, asasinul obligat să ucidă, tânăra pupilă nevoită să-şi înşele maestra şi înaltul prinţ căruia îi sunt trimise viziuni înfricoşătoare, de nedesluşit. Unul dintre ei va aduce izbăvirea. Sau pieirea.

CALEA REGILOR

Volumul II

Brandon Sanderson

Traducere din limba engleză de

Ana-Veronica Mircea

„Talentul scriitoricesc al lui Sanderson şi forţa narativă pură m-au captivat pe tot parcursul poveştii. Prin Calea regilor, Sanderson se impune ca una dintre figurile preeminente ale genului fantastic, iar numele lui va sta alături de cele ale lui Tolkien, Leiber, Moorcock, Robert Jordan şi George R.R. Martin. Recomand această carte fără rezerve şi consider că va deveni unul dintre reperele literaturii fantasy, la care se va raporta întreaga suită de romane scrise de aici înainte.”

Rob H. Bedford, SFFworld.com

„Sanderson scrie cu pasiune, iar acest lucru se oglindeşte în personajele pe care le creează şi care par a prinde viaţă dincolo de paginile cărţii.”

sfsite.com

Nu citisem nici măcar un sfert din această carte când mi-am dat seama că am început un roman impresionant. Sanderson scrie ca şi cum viaţa lui ar depinde de asta, ştiind exact când să abandoneze un punct de vedere pentru a trece la altul, când să salveze în ultimul moment un personaj aflat pe marginea prăpastiei şi când să-i pună la încercare curajul.

Josua S. Hill, Fantasy Book Review 764

Cartea întâi din

ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ

volumul II

PARTEA A TREIA

MURIND

KALADIN • SHALLAN

29 • ERORGANŢĂ

„Cei din cenuşă şi foc, cei care ucideau ca un roi, neîndurători în faţa Heralzilor.”

Notaţie din Masly, pagina 337. Confirmată de Coldwin şi Hasavah.

„S-ar părea că intri în graţiile lui Jasnah cu mare repeziciune”, scrise distrestria. „Cât mai durează până când o să poţi face schimbul?”

Shallan se strâmbă şi roti nestemata trestiei. „Nu ştiu”, răspunse ea. „Jasnah supraveghează Animmodul cu mare atenţie, după cum era de aşteptat. Îl poartă de dimineaţa până seara. Noaptea îl încuie în seiful ei şi ţine cheia la gât.”

Răsuci nestemata şi rămase în aşteptarea unui răspuns. Se afla în camera ei, o încăpere mică, săpată în piatră, din apartamentele lui Jasnah. Era un loc auster: un pat îngust, o noptieră şi masa de scris erau singurele mobile. Hainele îi rămăseseră în cufărul în care le adusese. Niciun covor nu împodobea podeaua şi nu existau ferestre, fiindcă locuiau în Conclavul din Kharbranth, care se găsea sub pământ.

„E cu adevărat supărător”, scrise trestia. De fapt, scria Eylita – logodnica lui Nan Balat –, dar toţi cei trei fraţi în viaţă ai lui Shallan se aflau în încăperea din Jah Keved, participând la discuţie.

„Presupun că şi-l scoate când face baie”, scrise Shallan. „Odată ce va avea mai multă încredere în mine, s-ar putea să se folosească de serviciile mele ca băieşiţă. Atunci s-ar putea ivi ocazia.”

„Planul e bun”, scrise trestia. „Nan Balat vrea să subliniez că ne pare foarte rău fiindcă te punem să faci asta. Trebuie să-ţi fie greu să stai atât de mult timp departe de casă.”

Greu? Shallan prinse distrestia în mână şi ezită.

Da, era greu. Greu să nu se îndrăgostească de libertate, greu să nu se lase prea absorbită de studiile ei. De când o convinsese pe Jasnah s-o primească drept pupilă nu trecuseră decât două luni, dar deja se simţea pe jumătate mai puţin timidă şi de două ori mai încrezătoare în sine.

Dar cel mai greu era să ştie că totul urma să se încheie în curând. Studiile în Kharbranth erau, fără îndoială, cel mai frumos lucru care i se întâmplase vreodată.

„O să mă descurc”, scrise. „Voi sunteţi cei care au o viaţă grea, pentru că vă ocupaţi de interesele familiei acasă. Cum o duceţi?”

Răspunsul le luă celorlalţi ceva timp. „Prost”, răspunse într-un târziu Eylita. „Datoriile tatălui tău au ajuns la scadenţă şi Wikim abia mai reuşeşte să abată atenţia creditorilor. Înaltul prinţ e bolnav şi toată lumea vrea să ştie pe ce poziţie se află casa noastră în privinţa succesiunii. Ultima carieră de marmură e aproape secătuită. Dacă se află că nu mai avem resurse, lucrurile vor lua o întorsătură urâtă pentru noi.”

Shallan se strâmbă.

„Cât timp mai am?”

„Câteva luni, în cel mai bun caz”, îi răspunse Nan Balat, prin logodnica lui. „Deprinde cât mai trăieşte înaltul prinţ şi dacă îşi dă seama toată lumea de ce ne vinde Asha Jushu bunurile.”

Jushu era cel mai tânăr dintre fraţi, născut cu puţin înaintea lui Shallan. Vechiul lui obicei de a se ţine de jocuri de noroc le devenea cu adevărat util. Tânărul fura de ani de zile de la tatăl lor lucruri pe care le vindea ca să-şi acopere pierderile. Pretindea că face în continuare acelaşi lucru, dar aducea banii acasă, ca să le fie de ajutor. În ciuda acelui obicei, era un om bun. Şi, ţinând seama de toate, nu putea fi învinuit prea mult pentru ceea ce făcea. Niciunul dintre ei nu putea să-l învinuiască.

„Wikim crede că mai poate ţine o vreme pe toată lumea la distanţă. Dar suntem în pragul disperării. Cu cât te-ntorci mai repede cu Animmodul, cu atât mai bine.”

Shallan şovăi, apoi scrise: „Suntem siguri că asta e cea mai bună cale? Poate ar trebui s-o rugăm pur şi simplu pe Jasnah să ne ajute.”

„Crezi că ea o să răspundă unei astfel de cereri?” o întrebară fraţii. „De ce ar ajuta o casă vedenă necunoscută şi deloc simpatizată? Şi oare ne-ar păstra secretul?”

Probabil că nu. Cu toate că Shallan era din ce în ce mai sigură că reputaţia lui Jasnah era exagerată, prinţesa avea într-adevăr o latură lipsită de milă. N-ar fi lăsat deoparte importantele ei studii ca s-ajute familia lui Shallan.

Întinse mâna, pregătindu-se să răspundă, dar trestia reîncepu să scrie. „Shallan”, spunea mesajul. „Sunt Nan Balat; i-am trimis pe ceilalţi afară. Acum îţi scriem doar eu şi Eylita. Trebuie să mai ştii ceva. Luesh a murit.”

Ea clipi, surprinsă. Luesh, majordomul tatălui ei, era cel care ştiuse cum să folosească Animmodul. Se număra printre puţinii oameni în care ea şi fraţii ei puteau avea deplină încredere.

„Ce s-a întâmplat?” scrise ea, după ce schimbă foaia de hârtie.

„A murit în somn şi n-avem niciun motiv să bănuim c-ar fi fost ucis. Dar, Shallan, la câteva săptămâni după moartea lui, ne-au vizitat nişte oameni care pretindeau că sunt prietenii tatei. Stând de vorbă cu mine, fără martori, au dat de înţeles că ştiu de Animmodul lui şi au sugerat, cu insistenţă, că trebuie să li-l înapoiez.”

Shallan se încruntă, încă mai ţinea Animmodul în punga ferită din mânecă. „Să-lînapoiezi?” scrise.

„Noi nu ne-am dat niciodată seama de unde-l avea tata”, îi transmise Nan Balat. „A fost amestecat în ceva, Shallan. Hărţile alea, ceea ce spunea Luesh, iar acum asta. Continuăm să pretindem că tata e în viaţă şi din când în când primeşte de la alţi ochi-luminoşi scrisori care vorbesc, vag, de «planuri». Cred c-avea de gând să folosească o anumită tactică pentru a deveni înalt prinţ. Şi era sprijinit de nişte forţe puternice.”

„Aceşti oameni, cei care-au venit, sunt foarte periculoşi. Genul de oameni pe care nu vrei să-i superi. Şi-şi vor Animmodul înapoi. Indiferent cine-ar fi, bănuiesc că i l-au dat tatei ca să se poată îmbogăţi şi să poată face o ofertă pentru succesiune. Ei ştiu că e mort.

Cred că, dacă nu le înapoiem un Animmod care funcţionează, e posibil să ne aflăm, cu toţii, în mare pericol. Trebuie să ne aduci fabrialul lui Jasnah. O să-l folosim imediat ca să mai creăm nişte cariere de piatră valoroasă şi apoi o să-l putem da acelor oameni. Shallan, trebuie să reuşeşti. Eu am fost şovăielnic în privinţa planului tău, dar toate celelalte posibilităţi dispar cu mare repeziciune.

Shallan se înfioră. Reciti paragrafele de vreo câteva ori, apoi scrise:

„Dacă Luesh a mort, înseamnă cu nu ştim cum să folosim un Animmod. Asta e o problemă.”

„Ştiu”, spuse mesajul trimis de Nan Balat. „Vezi dacă poţi afla cum se întrebuinţează. E periculos, Shallan. Ştiu că e. Îmi pare rău.”

Ea trase aerul adânc în piept.

„Trebuie s-o facem”, scrise.

„Uite”, îi transmise Nan Balat. „Vreau să-ţi arăt ceva. Ai văzut vreodată simbolul ăsta?”

Urmă o schiţă stângace. Eylita nu era cine ştie ce artistă. Din fericire, desenul era simplu – trei romburi, unite într-un model straniu.

„Nu, niciodată”, scrise Shallan. „De ce?”

„Luesh purta un pandantiv cu simbolul ăsta”, răspunse Nan Balat. L-am găsit asupra cadavrului său. Iar unul dintre bărbaţii veniţi în căutarea Animmodului avea acelaşi model tatuat pe mână, chiar sub degetul mare.”

„Ciudat”, scrise Shallan. „Aşadar Luesh...”

„Da”, veni răspunsul lui Nan Balat. „În ciuda spuselor sale, cred că el trebuie să fi fost cel care i-a adus tatei Animmodul. Era amestecat în asta, poate ca om de legătură între tata şi cei care-l sprijineau. Am încercat să le sugerez că ar putea să mă sprijine pe mine în locul lui, dar s-au mulţumit să râdă. N-au stat mult şi nici n-au spus o dată exactă până la care trebuie înapoiat Animmodul. Mă-ndoiesc că vor fi satisfăcuţi dacă vor primi unul stricat.”

Shallan îşi strânse buzele.

„Balat, te-ai gândit că am putea isca un război? Dacă se află c-am furat un Animmod alethi...”

„Nu, n-ar fi război”, răspunse Nan Balat. „Regele Hanavanar ne-ar preda pur şi simplu alethilor. Care ne-ar executa pentru furt.”

„Extraordinar de liniştitor, Balat”, scrise ea. „Îţi mulţumesc atât de mult.”

„Cu plăcere. Să sperăm că Jasnah n-o să-şi dea seama că i-ai luat Animmodul. Va presupune, probabil, că i s-a stricat, dintr-un motiv oarecare.”

Shallan oftă.

„Poate”, scrise ea.

„Fii prudentă.”

„Şi tu.”

Şi cu asta încheiară. Ea puse distrestia alături, apoi citi toată conversaţia şi o memoră. Pe urmă mototoli hârtiile şi plecă în salonul apartamentului lui Jasnah. Prinţesa nu era acolo – îşi întrerupea rareori de studiile aşa că Shallan arse întregul schimb de replici în cămin.

Rămase neclintită o vreme, cu ochii la foc. Era îngrijorată. Nan Balat ştia să se descurce, dar purtau cu toţii cicatricele vieţii pe care o duseseră. Eylita era singura condeieră în care puteau avea încredere şi... ei bine, era incredibil de frumoasă, dar nu foarte deşteaptă.

Shallan părăsi încăperea cu un oftat şi se întoarse la studiile ei. Aveau s-o ajute să-şi scoată din minte propriile necazuri şi, în plus, Jasnah se enerva dac-o vedea pierzând vremea prea mult.

Cinci ore mai târziu, Shallan se întrebă de ce fusese atât de nerăbdătoare.

Îi plăcea cu adevărat că avea ocazia să înveţe. Dar, în ultima vreme, Jasnah o pusese să studieze istoria monarhiei alethi. Nu era cel mai interesant subiect cu putinţă. Se plictisea fiindcă era silită să citească mai multe cărţi pline de opinii pe care ea le găsea ridicole.

Stătea în separeul lui Jasnah din Văl. Peretele imens cu lumini, separeuri şi cercetători misterioşi n-o mai copleşea. Locul începuse să i se pară confortabil şi familiar. Pe moment era singură.

Se frecă la ochi cu mâna liberă, apoi închise cartea.

— Ajung să detest de-a binelea monarhia alethi, murmură ea.

— Chiar aşa? întrebă o voce din spate.

Jasnah trecu pe lângă ea, îmbrăcată într-o rochie lucioasă de culoare mov, urmată de un hamal parsh cu un teanc de cărţi.

— O să-ncerc să n-o iau personal. Shallan tresări, apoi roşi puternic.

— Nu mă refeream la individualităţi, Luminată Jasnah. Vorbeam despre întreaga categorie.

Jasnah se aşeză cu graţie pe scaunul ei. Se uită la Shallan ridicând o sprânceană, apoi îi făcu semn parshului să-şi lase povara jos.

Shallan continua s-o considere o enigmă. Uneori părea o erudită severă, sâcâită de întreruperile ei. Alteori, în spatele faţadei serioase părea să se ascundă o umbră de umor sardonic. Oricum ar fi fost, Shallan descoperea cu uimire că în apropierea prinţesei se simţea în largul ei. Jasnah o încuraja să spună tot ce-i trecea prin minte, iar ea o făcea cu încântare.

— Judecând după răbufnirea ta, deduc că subiectul te oboseşte, spuse Jasnah, aranjându-şi cărţile după plecarea parshului. Ai spus că eşti dornică să devii erudită. Ei bine, trebuie să-nveţi ce este erudiţia.

— Citind argumentaţii după argumentaţii, toate scrise de oameni care refuză să accepte orice alt punct de vedere?

— Sunt siguri pe ei înşişi.

— Nu sunt expertă în privinţa siguranţei de sine, Luminăţia Ta, spuse Shallan, ridicând o carte şi inspectând-o cu priviri critice. Dar îmi imaginez că sunt în stare s-o recunosc când o am înaintea ochilor. Şi nu cred că este un termen potrivit pentru cărţi cum e cea scrisă de Mederia. Mie mi se par mai degrabă pline de aroganţă decât de încredere în sine, adăugă oftând şi lăsând volumul jos. Ca să fiu sinceră, am impresia că „aroganţă” nu e cuvântul cel mai bine ales. Nu oferă cea mai bună caracterizare.

— Şi-atunci care ar fi cuvântul cel mai inspirat?

— Nu ştiu. Poate „erorganţă”.

Jasnah îşi ridică o sprânceană cu un aer sceptic.

— Înseamnă să fii de două ori mai sigur decât cineva care e numai „arogant” – continuă Shallan –, când cunoşti doar o zecime din faptele necesare.

Cuvintele ei aduseră pe buzele lui Jasnah o umbră de zâmbet.

— Te revolţi împotriva a ceea ce se numeşte Mişcarea Siguranţei de Sine, Shallan. Erorganţă e o tehnică literară. Eruditele îşi susţin cauza exagerând în mod intenţionat.

— Mişcarea Siguranţei de Sine? întrebă Shallan, ridicând una dintre cărţile sale. Cred că m-aş ralia la această mişcare.

— A, da?

— E o poziţie din care e mult mai uşor să-nfigi cuţitul între umeri.

La asta nu i se răspunse decât cu o ridicare din sprâncene. Aşa că adăugă, vorbind cu mai multă seriozitate:

— Cred că sunt în stare să înţeleg această tehnică, Luminăţia Ta, dar cărţile despre moartea Regelui Gavilar pe care mi le-ai dat îşi apără punctele de vedere devenind din ce în ce mai iraţionale. Ceea ce a-nceput ca o expunere emfatică pare să fi decăzut, devenind schimb de insulte şi ciorovăială.

— Se străduiesc să provoace o discuţie. Ai prefera ca eruditele să se ascundă din fata adevărului, ca mulţi alţii? Ai vrea ca oamenii să fi preferat ignoranţa?

— Când am citit aceste cărţi, mi s-a părut că erudiţia şi ignoranţa sunt foarte asemănătoare, ripostă Shallan. Ignoranţa ar putea consta în ascunderea omului din faţa inteligenţei, dar erudiţia poate părea ignoranţă ascunsă în spatele inteligenţei.

— Şi cum rămâne cu inteligenţa fără ignoranţă? Cu descoperirea adevărului fără ignorarea posibilităţii de a te înşela?

— O comoară mitologică, Luminăţie, foarte asemănătoare cu Săbiile Onoarei şi Cristalele din Zori. Merită cu siguranţă să fie căutate, dar cu multă prudenţă.

— Prudenţă? se miră Jasnah, încruntându-se.

— Îţi pot aduce celebritatea, dar, în realitate, descoperirea lor ne-ar ucide pe toţi. O dovadă că e cu putinţă, în acelaşi timp, să fii inteligent şi să recunoşti inteligenţa celor care nu sunt de aceeaşi părere cu tine? Ei, aş zice că asta ar submina întreaga lume a erudiţiei.

— Mergi prea departe, copilă, zise pufnind Jasnah. Îndrăznesc să afirm că, dacă ai lua jumătate din energia pe care o foloseşti ca să fii spirituală şi ai îndrepta-o către munca ta, ai putea ajunge una dintre cele mai mari erudite ale epocii noastre.

— Îmi cer scuze, Luminăţie, spuse Shallan. Sunt... ei bine, sunt derutată. Având în vedere golurile din educaţia mea, presupun că ar fi trebuit să fiu pusă să studiez fapte dintr-un trecut mai îndepărtat, nu doar de acum câţiva ani.

Jasnah deschise una dintre cărţile sale.

— Am descoperit că tinerele de vârsta ta dau dovadă de o oarecare lipsă de apreciere a trecutului îndepărtat. De aceea am ales un domeniu de studiu care e nu doar recent, ci şi senzaţional, ca să-ţi uşurez intrarea în adevărata lume a erudiţiei. Uciderea unui rege nu prezintă interes pentru tine?

— Ba da, Luminăţie, răspunse Shallan. Copiilor le plac lucrurile strălucitoare şi zgomotoase.

— Uneori îţi iei nasul la purtare.

— Uneori? Adică nu-l port pe faţă tot timpul? Va trebui să... zise Shallan, dar vocea i se stinse şi ea îşi muşcă buzele, înţelegând că mersese prea departe, îmi cer scuze.

— Nu-ţi cere niciodată scuze fiindcă eşti inteligentă, Shallan. Creează un precedent dăunător. Oricum, ascuţimea minţii trebuie folosită cu băgare de seamă. Tu pari adesea să spui primul lucru inteligent acceptabil care-ţi trece prin minte.

— Ştiu, mărturisi Shallan. E de multă vreme una dintre slăbiciunile mele. Pe care toate guvernantele şi profesoarele mele s-au străduit din greu s-o descurajeze.

— Probabil prin pedepse aspre.

— Da. Metoda preferată era să mă pună la colţ, cu cărţi pe care trebuia să le ţin pe cap.

— Ceea ce – spuse Jasnah cu un oftat – te-a deprins, în schimb, să-ţi găseşti replicile usturătoare mult mai repede, fiindcă ştiai că trebuie să le rosteşti înainte de a avea timp să te răzgândeşti şi să-ţi ţii gura.

Shallan îşi lăsă capul pe umăr.

— Pedepsele n-au fost bune de nimic, continuă Jasnah. În cazul cuiva ca tine, au reprezentat de fapt o încurajare. Un joc. Cât de multe trebuia să spui ca să fii pedepsită? Puteai găsi ceva atât de inteligent încât profesoarelor tale să le scape zeflemeaua? Statul la colţ îţi oferea mai mult timp în care să-ţi pregăteşti replicile.

— Dar e necuviincios din partea unei femei tinere să vorbească aşa cum o fac eu uneori.

— Singurul lucru „necuviincios” e să nu-ţi canalizezi inteligenţa către un scop util. Gândeşte-te la asta. Te-ai deprins să faci ceva foarte asemănător cu ceea ce te enervează la erudite: recurgi la o ingeniozitate în spatele căreia nu se află gândirea – s-ar putea spune că e vorba de inteligenţă lipsită de fundamentul unui raţionament potrivit în situaţia dată, zise Jasnah şi întoarse o pagină. Erorganţă, nu aşa i-ai spune?

Shallan roşi.

— Îmi place să am pupile inteligente, continuă Jasnah. Îmi oferă mai mult material cu care să lucrez. Ar trebui să te iau cu mine la Curte. Bănuiesc că măcar Cuget te-ar găsi amuzantă – fie şi numai din cauză că timiditatea ta aparent înnăscută şi limba ascuţită sunt o combinaţie care intrigă într-o atât de mare măsură.

— Da, Luminăţie.

— Te rog doar să nu uiţi că mintea unei femei e cea mai preţioasă dintre armele sale. Nu trebuie întrebuinţată cu stângăcie sau înainte de vreme. Într-un mod foarte asemănător cu implantarea cuţitului între umeri, mai înainte adusă în discuţie, eficienţa unei ironii inteligente e cu atât mai mare cu cât e aruncată atunci când te aştepţi mai puţin.

— Îmi cer scuze, Luminăţie.

— N-a fost o dojană, spuse Jasnah. Doar o simplă observaţie. Le fac în anumite ocazii: „Cărţile astea sunt prăfuite”, „Cerul e senin astăzi”, „Pupila mea e o obrăznicătură cu limba ascuţită”.

Shallan zâmbi.

— Ei, acum spune-mi ce-ai aflat.

Tânăra se strâmbă.

— Nu prea multe, Luminăţie. Sau ar trebui să spun că prea multe? Fiecare autoare îşi are propriile teorii în privinţa motivelor care i-au îndemnat pe parshendi să-ţi ucidă tatăl. Unele pretind că trebuie să-i fi insultat la ospăţul din noaptea aceea. Altele susţin că toată povestea cu tratatul a fost un vicleşug prin care parshendii să ajungă în apropierea lui. Ceea ce nu prea are sens, fiindcă mai înainte li s-au ivit ocazii mult mai bune.

— Şi Asasinul în Alb? întrebă Jasnah.

— O ciudăţenie în toată puterea cuvântului, răspunse Shallan. Notele de subsol sunt pline de comentarii despre el. De ce-au angajat parshendii un asasin care nu era de-al lor? S-au temut că ei înşişi nu erau în stare să ducă treaba la bun sfârşit? Şi poate că nu l-au angajat, că totul a fost pus la cale astfel încât să cadă vina asupra lor? Multe autoare cred că e puţin probabil, având în vedere că au revendicat asasinatul.

— Şi părerea ta?

— Cred că nu sunt persoana potrivită pentru formularea concluziilor.

— Dacă nu tragi concluzii, care mai e scopul cercetărilor?

— Profesoarele mele mi-au spus că supoziţiile pot fi făcute numai când ai o experienţă bogată, îi explică Shallan.

— Profesoarele tale erau idioate, zise Jasnah pufnind. Imaturitatea tinerilor e unul dintre cei mai puternici catalizatori ai schimbărilor din cosmer, Shallan. Îţi dai seama că Făuritorul Soarelui n-avea decât şaptesprezece ani când a făcut prima cucerire? Iar Gavarah încă nu-şi trăise a douăzecea Lăcrimare când a propus teoria celor trei tărâmuri.

— Dar pentru fiecare Făuritor al Soarelui sau Gavarah nu există câte trei sute de Gregorhs?

Gregorhs fusese un rege tânăr, notoriu fiindcă începuse un război lipsit de sens împotriva aliaţilor tatălui său.

— Din fericire, n-a existat decât un singur Gregorhs, spuse Jasnah cu o strâmbătură. Punctul tău de vedere e corect. De aici se deduce scopul educaţiei. Tinereţea înseamnă acţiune. Erudiţia înseamnă acţiune pe baza informaţiilor.

Sau şedere într-un separeu, citind despre o crimă săvârşită cu şase ani în urmă.

— Nu ţi-aş fi cerut să faci acest studiu dacă n-ar fi existat un scop, zise Jasnah, deschizând o altă carte de-a ei. Prea multe erudite nu văd în cercetare altceva decât o acţiune cerebrală. Dacă nu folosim la nimic cunoştinţele dobândite, atunci ne irosim studiul. Cărţile pot păstra informaţii mai bine decât noi înşine – dar nu le pot interpreta. Aşa că dacă nu tragi concluzii după ce citeşti, atunci e la fel de bine să laşi informaţiile la locul lor, în text.

Shallan se lăsă pe spătarul scaunului, gânditoare. Când lucrurile îi erau prezentate astfel, îşi dorea să se-ntoarcă la studiu. Ce anume voia Jasnah să facă ea cu informaţiile? Simţi din nou împunsătura vinovăţiei. Jasnah se străduia din greu s-o instruiască, deschizându-i calea erudiţiei, iar ea avea s-o răsplătească furându-i cel mai preţios dintre bunuri şi lăsându-i un înlocuitor stricat. Gândul o îngreţoşa.

Se aşteptase ca studiul sub îndrumarea lui Jasnah să însemne memorarea unor texte şi alte activităţi absurde, însoţite de pedepse aspre pentru insuficienta ei inteligenţă. Aşa o instruiseră toate profesoarele de până atunci. Însă Jasnah era altfel. Îi dădea un subiect de studiu şi libertatea de a se ocupa de el după bunul plac. O încuraja şi îi oferea ipoteze, dar aproape toate conversaţiile lor se învârteau în jurul unor aspecte precum adevărata natură a erudiţiei, scopul învăţăturii, frumuseţea cunoaşterii şi a utilizării ei.

Lui Jasnah Kholin îi plăcea cu adevărat să-nveţe şi voia să le placă şi altora. Dincolo de privirea ei aspră, de ochii pătrunzători şi buzele pe care apărea rareori câte un zâmbet, Jasnah Kholin credea cu adevărat în ceea ce făcea. Indiferent ce-ar fi făcut.

Shallan îşi ridică una dintre cărţi şi, la adăpostul ei, aruncă o privire spre cotoarele volumelor din ultimul teanc studiat de Jasnah.

Alte istorisiri despre Epocile Heraldice. Legende, comentarii, cărţi ale unor autoare renumite pentru speculaţiile lor nebuneşti. Cea pe care o citea în momentul acela se numea Umbre rămase în amintiri. Shallan memoră titlul. Voia să încerce să găsească un exemplar şi să-l răsfoiască.

Ce urmărea Jasnah? Ce secrete spera să smulgă din tomurile acelea, în marea lor majoritate copii vechi de secole ale altor copii? Deşi Shallan descoperise câteva secrete legate de Animmod, natura cercetărilor lui Jasnah – motivul pentru care venise la Kharbranth – rămânea ascuns. Şi, în acelaşi timp, înnebunitor şi tentant. Prinţesei îi plăcea să vorbească despre marile femei din trecut, care nu se mulţumiseră doar să consemneze istoria, ci o şi influenţaseră. Indiferent ce ar fi studiat, simţea că era important. Că ar fi putut schimba lumea.

„Nu trebuie să te laşi atrasă în asta”, îşi spuse Shallan, întorcându-se la cartea şi la notiţele ei. „Scopul tău nu e să schimbi lumea. Tu nu vrei decât să-ţi aperi fraţii şi casa.”

Cu toate astea, trebuia să facă din ucenicia ei un spectacol convingător. Fapt care îi oferi un motiv să se cufunde în studiu pentru două ore, până o întrerupse zgomotul unor paşi pe coridor. Se părea că veneau servitorii cu masa de prânz. Jasnah şi Shallan mâncau adesea în balconul lor.

Stomacul îi chiorăi când simţi mirosul mâncării, şi lăsă cartea deoparte cu încântare. De obicei desena în timpul mesei, o activitate pe care Jasnah o încuraja – cu toate că îi displăceau artele vizuale. Spunea că bărbaţii de obârşie înaltă găseau adesea „ademenitoare” înclinaţia unei femei către desen şi pictură, aşa că Shallan trebuia să-şi păstreze îndemânarea, fie şi numai pentru a atrage peţitori.

Shallan nu ştia dacă trebuia sau nu să vadă în cuvintele ei o insultă. Şi ce spuneau aceste cuvinte despre intenţia lui Jasnah de a se mărita ea însăşi, când niciodată nu se deranja să se ocupe de cele mai potrivite arte pentru o femeie, precum muzica şi desenul?

— Maiestate, spuse Jasnah, ridicându-se cu o mişcare lină. Shallan tresări şi se grăbi să se uite peste umăr. Bătrânul rege din Kharbranth stătea pe coridor, în magnifica sa robă portocalie cu alb, având broderii lucrate cu migală. Shallan se ridică în picioare cu mare iuţeală.

— Luminată Jasnah, spuse regele. V-am întrerupt?

— Vizita Maiestăţii Voastre nu reprezintă niciodată o întrerupere, răspunse Jasnah; probabil că era tot atât de surprinsă ca Shallan, dar nu-şi trăda nicio clipă stânjeneala şi neliniştea. Ne pregăteam oricum să ne aşezăm la masa de prânz.

— Ştiu, Luminăţia Ta, spuse Taravangian. Sper că nu vă deranjează dacă mă alătur şi eu.

Un grup de servitori începu s-aducă mâncarea şi o masă.

— Nicidecum, spuse Jasnah.

Slujitorii se grăbiră să aranjeze totul, punând două feţe de masă pe aceeaşi tăblie, pentru a-i separa pe mesenii de sexe diferite în timpul prânzului. Fixară cele două semiluni de pânză – roşie pentru rege, albastră pentru cele două femei – cu greutăţi aşezate în centru. Urmară farfuriile cu mâncare, acoperite: o tocană de legume dulci, rece şi cu sos limpede, pentru femei, şi o supă cu miros puternic de mirodenii pentru rege; kharbranthienii preferau supele la masa de prânz.

Shallan văzu, cu surprindere, că pregăteau un loc şi pentru ea. Tatăl ei nu mâncase niciodată la aceeaşi masă cu copiii – până şi ea, preferata lui, era exilată la o alta. Când Jasnah se aşeză, ea îi urmă exemplul. Stomacul îi chiorăi iarăşi şi regele le făcu semn să-nceapă. Comparate cu graţia lui Jasnah, mişcările lui păreau greoaie.

Peste câteva clipe, Shallan mânca mulţumită – cu eleganţă, aşa cum se cuvenea s-o facă femeile, cu mâna interzisă în poală şi folosindu-se de cea liberă şi de o ţepuşă ca să străpungă bucăţi de legume şi de fructe. Regele îşi sorbea supa, dar nu atât de zgomotos ca mulţi alţi bărbaţi. De ce binevoise să le viziteze? O invitaţie oficială la cină n-ar fi fost mai potrivită? Fireşte, aflase că Taravangian nu era renumit pentru cunoaşterea şi respectarea protocolului. Era un rege care se bucura de popularitate, iubit de ochi-întunecaţi pentru că le construia spitale, însă ochi-luminoşii nu-l considerau prea sclipitor.

Nu era un idiot. Din nefericire, când trebuia să faci faţă politicii ochi-luminoşilor, o inteligenţă care nu depăşea media era un dezavantaj. În timp ce mâncau, tăcerea se prelungi, devenind stânjenitoare. Regele păru de mai multe ori pe punctul de a spune ceva, pentru a se întoarce apoi la supa lui. Părea intimidat de Jasnah.

— Ce face nepoata Maiestăţii Voastre? întrebă aceasta, în cele din urmă. Îşi revine fără probleme?

— Fără nicio problemă, mulţumesc, răspunse Taravangian, părând uşurat fiindcă începuseră o conversaţie. Deşi acum ocoleşte coridoarele mai înguste din Conclav. Ţin să vă mulţumesc pentru ajutor.

— Când poţi să fii de ajutor, te simţi întotdeauna împlinit, Maiestate.

— Dacă-mi îngăduiţi s-o spun, ardenţii nu sunt prea mulţumiţi de ceea ce faceţi, zise Taravangian. Îmi dau seama că e un subiect cu adevărat delicat. Poarte că n-ar fi trebuit s-aduc vorba, dar...

— Nu vă sfiiţi să-l aduceţi discuţie, spuse Jasnah, mâncând un mic lurnip verde, înfipt în ţepuşa ei. Nu mă ruşinez de alegerile făcute.

— Atunci veţi ierta curiozitatea unui bătrân?

— Iert întotdeauna curiozitatea, Maiestate, răspunse Jasnah. Mi se pare una dintre cele mai autentice trăiri.

— Atunci, spuneţi-mi, unde l-aţi găsit? întrebă Taravangian, arătând cu capul către Animmodul purtat de Jasnah sub o mănuşă neagră. Şi cum îl feriţi de devoţiuni?

— Unii ar putea considera aceste întrebări periculoase, Maiestate.

— Mi-am câştigat deja câţiva noi duşmani când v-am primit cu braţele deschise.

— O să fiţi iertat, spuse Jasnah. Depinde ce devoţiune v-aţi ales.

— Să fiu iertat? Eu?

Bărbatul în vârstă păru să găsească ideea amuzantă şi, pentru o clipă, Shallan crezu că desluşea în expresia feţei lui un regret profund.

— Puţin probabil, adăugă el. Dar asta e cu totul altceva. Vă rog. Nu renunţ la întrebările mele.

Iar eu nu renunţ la stilul meu evaziv, Maiestate, îmi pare rău. Vă iert curiozitatea, dar nu vi-o pot răsplăti. Aceste secrete sunt numai ale mele.

— Fireşte, fireşte, zise regele şi se lăsă pe spătarul scaunului, părând stânjenit. Acum presupuneţi, probabil, că am adus acest prânz numai ca să vă iau prin surprindere şi să vă pun întrebări despre fabrial.

— Aşadar aţi mai avut şi un alt scop?

— Păi, vedeţi, am auzit cele mai minunate lucruri despre talentul artistic al pupilei voastre. M-am gândit că, poate...

Îi zâmbi lui Shallan.

— Fireşte, Maiestate, răspunse ea. Aş fi încântată să vă desenez.

Regele radia de încântare când tânăra se ridică, lăsându-şi mâncarea pe jumătate terminată, şi-şi adună lucrurile. Se uită la Jasnah, dar chipul femeii mai vârstnice era impenetrabil.

— Preferaţi un portret simplu, pe un fundal alb? Sau aţi vrea o perspectivă mai amplă, care să cuprindă şi decorul din jur?

— Shallan, spuse apăsat Jasnah, oare n-ar fi bine s-aştepţi până ce terminăm de mâncat?

Ea roşi, simţindu-se ca o proastă fiindcă se entuziasmase astfel.

— Nu, nu, interveni regele. Eu am terminat. Un desen mai cuprinzător ar fi perfect, copilă. Cum vrei să stau?

Îşi îndepărtă scaunul de masă, pozând apoi şi zâmbind cu aerul unui bunic.

Ea clipi, întipărindu-şi imaginea în minte.

— Aşa e perfect, Maiestate. Puteţi continua masa.

— Nu e nevoie să stau nemişcat? Am mai pozat pentru portrete.

— E în ordine aşa, îl asigură Shallan, aşezându-se.

— Foarte bine, spuse regele, revenind lângă masă. Îmi cer scuze fiindcă te pun să mă foloseşti tocmai pe mine drept subiect al lucrării tale. Sunt sigur că faţa mea e cea mai inexpresivă dintre toate cele pe care le-ai desenat vreodată.

— Nicidecum, spuse Shallan. Un chip ca al Maiestăţii Voastre este exact ceea ce-i trebuie unei pictoriţe.

— Serios?

— Da, pentru că...

Shallan se întrerupse. Fusese cât pe-aci să trântească o glumă usturătoare: „Da, pentru că pielea seamănă destul de bine a pergament ca să fie o pânză ideală...”

— ... aveţi acest nas frumos, precum şi înţelepciunea care vi se citeşte în cutele frunţii. Desenul în cărbune le poate scoate foarte bine în evidenţă.

— O, minunat. Atunci începe. Deşi nu-mi dau seama cum o să lucrezi fără să-ţi pozez.

Luminata Shallan are câteva talente fără pereche, spuse Jasnah.

Tânăra începu să deseneze.

— Cred că aşa trebuie să fie, spuse regele. Am văzut desenele făcute de ea pentru Varas.

— Varas? întrebă Jasnah.

— Custodele-şef al colecţiilor din Palanaeum, o lămuri regele. Un văr îndepărtat de-al meu. Spune că tot personalul e pe deplin cucerit de tânăra voastră pupilă. Cum aţi găsit-o?

— Pe neaşteptate – răspunse Jasnah – şi având mare nevoie de educaţie.

Regele îşi lăsă capul pe-o parte.

— Pentru talentul ei artistic nu-mi pot asuma merite, continuă Jasnah. Îl avea deja.

— A, deci o binecuvântare a Atotputernicului.

— Aţi putea spune şi aşa.

— Dar voi n-aţi face-o, nu? Taravangian chicoti stângaci.

Shallan desena repede, conturându-i forma capului. El şovăi, stânjenit.

— Vă este greu, Jasnah? Adică, e dureros?

— Ateismul nu e o boală, Maiestate, răspunse ea sec. Nu e ca şi cum m-aş fi trezit cu o spuzeală pe picior.

— Sigur că nu, sigur că nu. Dar... ăă, nu e dificil când n-ai nimic în care să crezi?

Shallan se aplecă în faţă, continuând să deseneze, dar urmărind conversaţia cu atenţie. Ea îşi închipuise că instruirea sub îndrumarea unei eretice avea să fie ceva mai incitantă. Ea şi Kabsal – ardentul plin de haz pe care-l cunoscuse în prima ei zi în Kharbranth – discutaseră deja de mai multe ori despre credinţa lui Jasnah. Însă subiectul nu era abordat aproape niciodată în prezenţa prinţesei. Iar atunci când se întâmpla totuşi, ea schimba vorba.

Dar în ziua acea nu o făcu. Poate că simţise sinceritatea întrebării puse de rege.

— N-aş spune că n-am în ce să cred, Maiestate. De fapt, am multe. Cred în fratele şi în unchiul meu, în propriile deprinderi, în lucrurile pe care le-am învăţat de la părinţii mei.

— Dar ceea ce este bine şi ceea ce este rău – acestea... Ei, pe acestea le-aţi respins.

— Nu accept învăţăturile devoţiunilor, însă aceasta nu înseamnă că pur şi simplu resping credinţa în bine şi rău.

— Dar Atotputernicul hotărăşte ce e bine!

— E nevoie să existe cineva, o creatură nevăzută, care să declare că un anumit lucru e bun pentru ca el să fie într-adevăr bun? Cred că etica mea – care nu dă socoteală decât în faţa inimii mele – e mai puţin îndoielnică şi mai apropiată de adevăr decât a acelora care fac binele doar de teama unei pedepse.

— Dar aceasta este esenţa legii, spuse regele, părând derutat. Dacă nu există pedeapsă, nu poate fi decât haos.

— Da, dacă n-ar exista legea, unii ar face tot ce le-ar trece prin cap, zise Jasnah. Dar nu e extraordinar faptul că, deşi există şansa unui câştig personal pe cheltuiala altora, atât de mulţi oameni aleg să facă mereu ceea e corect?

— Fiindcă se tem de Atotputernic.

— Nu, îl contrazise Jasnah. Cred că în noi există ceva înnăscut care pricepe că a alege ce e mai bine pentru societate e de obicei şi spre binele fiecărui individ. Omenirea e nobilă dacă îi oferim şansa de a fi nobilă. Această nobleţe există independent de poruncile oricărui zeu.

— Eu pur şi simplu nu înţeleg cum poate exista ceva în afara poruncilor Zeului, spuse regele şi clătină din cap, năucit. Luminată Jasnah, nu vreau să vă contrazic, dar faptul că toate lucrurile există datorită Lui nu reprezintă de fapt însăşi definiţia Atotputernicului?

— Unu plus unu fac doi, nu?

— Păi, da.

— Nu e nevoie de porunca niciunui zeu pentru ca acesta să fie un adevăr, continuă Jasnah. Prin urmare, n-am putea spune că matematica există în afara Atotputernicului, independent de el?

— Poate.

— Ei, zise Jasnah, eu susţin, pur şi simplu, că şi etica şi voinţa omului există independent de el.

— Dacă susţineţi asta, zise chicotind regele, atunci înlăturaţi toate scopurile existenţei Atotputernicului!

— Întocmai.

În balcon se lăsă tăcerea. Lămpile cu sfere ale prinţesei aruncau asupra lor o lumină albă, rece, uniformă. Trecu o clipă stânjenitoare, în care nu se auzi decât cărbunele lui Shallan scrijelind pe hârtie. Ea desena cu mişcări iuţi, hârşâite, tulburată de spusele lui Jasnah. O făceau să se simtă goală pe dinăuntru. În parte pentru că regele, în ciuda bunăvoinţei lui, nu se pricepea să aducă argumente. Era un bătrân adorabil, dar nu-i putea face faţă lui Jasnah într-o conversaţie.

— Ei, spuse el, trebuie să recunosc că vă susţineţi foarte bine punctele de vedere. Totuşi, nu le pot accepta.

— N-am intenţia să vă convertesc, Maiestate, răspunse Jasnah. Mă mulţumesc să-mi păstrez convingerile pentru mine, un lucru care pare dificil pentru cea mai mare parte a confraţilor mei din devoţiuni. Shallan, încă n-ai terminat?

— E aproape gata, Luminăţie.

— Dar n-au trecut decât vreo câteva minute! exclamă regele.

— Talentul ei e remarcabil, Maiestate, răspunse Jasnah. După cum cred că am mai spus.

Shallan se lăsă pe spătarul scaunului, cercetându-şi lucrarea. Fusese atât de concentrată asupra conversaţiei, încât, încrezătoare în propriile instincte, îşi lăsase pur şi simplu mâna să deseneze. Desenul îl înfăţişa pe rege aşezat pe scaunul său, cu o figură înţeleaptă, având în spate pereţii balconului în formă de turlă. Uşa acestuia se afla în dreapta lui Taravangian. Da, era un portret reuşit. Nu cel mai bun pe care-l făcuse vreodată, dar...

Încremeni, cu răsuflarea tăiată, cu inima tremurându-i în piept. Desenase ceva în cadrul uşii, în spatele regelui. Două creaturi înalte şi suple, cu mantii despicate în faţă şi atârnând prea ţepene în părţi, ca şi cum ar fi fost de sticlă. Deasupra gulerelor înalte şi tari, acolo unde ar fi trebuit să se afle capetele, aveau câte un mare simbol plutitor, o imagine contorsionată, plină de unghiuri şi de forme geometrice imposibile.

Rămase nemişcată, năucită. De ce desenase aşa ceva? Ce o împinsese să...

Îşi înălţă brusc capul. Coridorul era pustiu. Creaturile nu făceau parte din Amintirea pe care-o păstrase. Mâna ei desenase pur şi simplu din proprie voinţă.

— Shallan? spuse Jasnah.

Din reflex, tânăra lăsă cărbunele să-i scape şi mototoli foaia în mâna liberă.

— Îmi cer scuze, Luminăţie. Am dat prea multă atenţie conversaţiei. Am desenat cu neglijenţă.

— Ei, dar am putea cu siguranţă să vedem desenul, copilă, spuse regele ridicându-se.

Ea strânse hârtia mai tare.

— Vă rog, nu!

— Uneori are temperament de artistă, Maiestate, zise oftând Jasnah. Nu se poate scoate nimic de la ea.

— O să fac altul, Maiestate, spuse Shallan. Îmi pare atât de rău! Regele îşi frecă barba rară.

— Da, păi trebuia să fie un dar pentru nepoata mea...

— Până la sfârşitul zilei, făgădui Shallan.

— Ar fi minunat. Eşti sigură că nu e nevoie să-ţi pozez?

— Nu, nu e necesar, Maiestate, răspunse Shallan.

Pulsul îi zvâcnea nebuneşte şi nu-şi putea scoate din minte cele două chipuri diforme, aşa că-şi întipări o altă Amintire a regelui. O putea folosi ca să facă un tablou mai potrivit.

— Bine, zise regele. Cred că trebuie să plec. Vreau să trec pe la unul dintre spitale şi să vizitez bolnavii. Poţi trimite desenul în apartamentul meu, dar nu te grăbi. Serios, totul e în ordine.

Shallan făcu o reverenţă, încă ţinând la piept hârtia mototolită. Regele se retrase împreună cu slujitorii lui şi mai mulţi parshi intrară ca să ia masa.

— Din câte ştiu eu, n-ai mai făcut niciodată o greşeală într-un desen, spuse Jasnah, aşezându-se din nou la masa de lucru. Cel puţin nu una atât de groaznică încât să distrugi hârtia.

Shallan roşi.

— Presupun că i se poate întâmpla până şi unei maestre. Haide, foloseşte următoarea oră ca să-i faci Maiestăţii Sale un portret mai bun.

Shallan se uită în jos, la desenul distrus. Creaturile erau plăsmuiri, opera minţii ei lăsate să hoinărească în voie. Atât şi nimic mai mult. Rodul imaginaţiei. Poate că în subconştientul ei se găsea ceva pe care simţea nevoia să-l exprime, însă ce semnificaţie puteau avea acele chipuri?

— Am observat că, la vin moment dat, când vorbeai cu regele, ai ezitat, zise Jasnah. Ce n-ai spus?

— Ceva nepotrivit.

— Dar inteligent?

— Inteligenţa nu mai pare niciodată la fel de impresionantă cât o desprinzi de momentul respectiv, Luminăţie. N-a fost decât o idee prostească.

— Şi ai înlocuit-o cu un compliment găunos. Cred c-ai înţeles greşit ceea ce m-am străduit să-ţi explic, copilă. Nu vreau să păstrezi tăcerea. E bine să dai dovadă de inteligenţă.

— Dar – obiectă Shallan – dacă aş fi vorbit, l-aş fi insultat pe rege şi poate că l-aş fi pus şi în încurcătură, făcându-l să se simtă stânjenit. Sunt sigură că ştie ce spune lumea despre mintea lui înceată.

— Vorbe lipsite de temei, zise Jasnah, pufnind. Răspândite de idioţi. Dar poate că e înţelept să nu vorbeşti, ţinând însă cont de faptul că a-ţi canaliza talentele nu e totuna cu a le înăbuşi. Aş prefera să te gândeşti la ceva care-i în acelaşi timp inteligent şi binevenit.

— Da, Luminăţie.

În plus, adăugă Jasnah, cred că l-ai făcut pe Taravangian să râdă. În ultima vreme pare chinuit de ceva.

— Atunci nu-l găseşti plictisitor? întrebă Shallan, curioasă.

Ea însăşi nu-l considera pe rege nici plictisitor, nici prost, dar credea că o femeie atât de inteligentă şi de instruită ca Jasnah ar fi putut să nu aibă răbdare cu un bărbat ca el.

— Taravangian e un om minunat, răspunse prinţesa, şi, în ceea ce priveşte manierele de la curte, valorează cât o sută de experţi autoproclamaţi. Îmi aduce aminte de unchiul meu, Dalinar. Zelos, sincer, interesat de orice.

— Ochi-luminoşii spun că e o fire slabă, zise Shallan. Pentru că e mijlocitor între atât de multe alte capete încoronate, pentru că se fereşte de războaie, pentru că n-are o Cristalsabie.

Jasnah nu răspunse, deşi părea tulburată.

— Luminăţie? insistă Shallan, trecând la locul ei şi aranjându-şi cărbunii pentru desen.

— În zilele de demult, spuse Jasnah, un bărbat care aducea pacea în regatul lui era considerat un rege de mare valoare. Acum, acelaşi bărbat e luat în râs, fiind numit laş, adăugă ea, clătinând din cap. O schimbare petrecută de-a lungul veacurilor. Ar trebui să ne-ngrozească. Am putea trage foloase de pe urma mai multor bărbaţi ca Taravangian, şi am să-ţi cer să nu-l mai numeşti plictisitor niciodată, nici măcar într-o doară.

— Da, Luminăţie, zise Shallan, lăsând capul în jos. Crezi într-adevăr tot ceea ce ai spus? Despre Atotputernic?

Jasnah păstră o clipă tăcerea.

— Da. Deşi poate că mi-am exagerat convingerile.

— Mişcarea Siguranţei de Sine privind teoria retorică?

— Da, răspunse Jasnah. Cred că asta a fost. Azi trebuie să am grijă să nu stau cu spatele spre tine când citesc.

Shallan zâmbi.

— O adevărată erudită nu trebuie să-şi închidă mintea în faţa niciunui subiect, continuă Jasnah, indiferent cât de sigură pe sine s-ar simţi. Simplul fapt că încă n-am găsit un motiv convingător ca să mă alătur unei devoţiuni nu înseamnă că nu voi găsi niciodată unul. Cu toate că mi se întăresc convingerile de fiecare dată când port câte o discuţie ca aceea de astăzi.

Shallan îşi muşcă buza. Jasnah îi remarcă expresia feţei.

— Trebuie să-nveţi să te controlezi, Shallan. Îţi face sentimentele prea evidente.

— Da, Luminăţie.

— Ei, spune ce ai de spus.

— Atâta doar că discuţia ta cu regele n-a fost pe de-a-ntregul echitabilă.

— A, da?

— Din cauză că el... ei, ştii. Din cauza capacităţii lui limitate. S-a descurcat uimitor de bine, dar n-a adus argumentele pe care le-ar fi putut găsi cineva cu mai multă experienţă în domeniul teologiei vorine.

— Şi cu ce argumente ar fi putut veni o asemenea persoană?

— Păi nici eu nu sunt foarte bine instruită în domeniul ăsta. Dar cred că ai ignorat – sau cel puţin ai bagatelizat – o parte importantă a dezbaterii.

— Şi anume?

Shallan îşi atinse pieptul cu palma.

— Inimile noastre, Luminăţie. Eu cred pentru că simt ceva, o apropiere de Atotputernic, o pace care coboară asupra mea când îmi trăiesc credinţa.

— Mintea e în stare să imagineze răspunsurile emoţionale dorite.

— Dar n-ai spus chiar tu că modul în care acţionăm – ceea ce simţim despre bine şi rău – e o însuşire definitorie a umanităţii noastre? Ţi-ai folosit etica înnăscută ca să-ţi dovedeşti adevărul propriului punct de vedere. Prin urmare, cum poţi acum să scoţi din discuţie sentimentele mele?

— Să le scot din discuţie? Nu. Să le privesc cu scepticism? Poate. Sentimentele tale, Shallan – oricât de puternice –, sunt ale tale. Nu ale mele. Iar ceea ce simt eu este că a-mi petrece viaţa străduindu-mă să câştig favorurile unei fiinţe nevăzute, necunoscute şi imposibil de cunoscut, care mă priveşte din cer, reprezintă un exerciţiu de o deplină inutilitate, zise ea îndreptându-şi condeiul către tânăra sa pupilă. Dar stilul tău retoric se îmbunătăţeşte. O să scoatem totuşi o erudită din tine.

Shallan zâmbi, inundată de un val de plăcere. O laudă primită de la Jasnah era mai preţioasă ca un broam de smarald.

„Dar... n-o să devin o erudită. O să fur Animmodul şi-o să plec.” Nu-i plăcea să se gândească la asta. Era ceva peste care trebuia să treacă; avea tendinţa să evite orice gând care-o făcea să nu se simtă în largul ei.

— Acum grăbeşte-te să faci desenul regelui, o îndemnă Jasnah, luând o carte. După ce-l termini te mai aşteaptă încă mult de lucru, în adevăratul sens al cuvântului.

— Da, Luminăţie, spuse ea.

Dar, pentru prima oară în viaţa ei, desenul i se păru greu de făcut, fiind prea preocupată ca să se poată concentra.

30 • ÎNTUNERICUL NEVĂZUT

„Erau dintr-odată primejdioşi. Ca o zi senină cuprinsă brusc de furtună.”

Acest fragment este obârşia unui proverb thaylen, ulterior modificat atribuindu-i-se o origine mai banală. Cred că e posibil să se refere la Pustiitori. Vezi împăratul, de Ixsix, capitolul patru.

Kaladin ieşi din baraca întunecoasă în lumina limpede a primelor ore ale dimineţii. Sfărâmăturile de cuart din sol scânteiau în fata lui, reflectând razele soarelui, de parcă pământul ar fi scăpărat şi s-ar fi aprins, gata să răbufnească din interior.

Îl urma un grup de douăzeci şi nouă de oameni. Sclavi. Hoţi. Dezertori. Străini. Până şi câţiva bărbaţi al căror singur păcat fusese sărăcia. Cei care li se adăugaseră echipelor de podari din disperare. Plata era mai bună decât nimic şi li se promisese avansarea dacă supravieţuiau unui număr de o sută de podalergări. Asta însemna primirea unui post de străjer – ceea ce, în mintea unui om sărman, era totuna cu o viaţă de lux. Să fii plătit ca să stai toată ziua, uitându-te în dreapta şi-n stânga? Ce soi de nebunie mai era şi asta? Părea aproape ca şi cum ai fi fost bogat.

Nu înţelegeau. Nimeni nu supravieţuia unui număr de o sută de podalergări. Kaladin avusese parte de douăzeci şi patru şi era deja unul dintre cei mai experimentaţi podari în viaţă.

Podul Patru îl urma. Ultimul dintre cei care i se împotriviseră – un bărbat pe nume Bisig – se dăduse bătut cu o zi în urmă. Kaladin prefera să-şi spună că râsetele, mâncarea şi omenia avuseseră, în cele din urmă, câştig de cauză. În realitate, fusese probabil vorba de câteva priviri încruntate şi ameninţări şoptite din partea lui Pietroi şi a lui Teft.

Kaladin închidea ochii la aşa ceva. În final, loialitatea oamenilor avea să-i fie necesară, dar pe moment se mulţumea cu supunerea lor.

Sub îndrumarea lui, făcură exerciţiile fizice de dimineaţă pe care le învăţase în prima zi de armată. Extensii urmate de sărituri. Dulgheri în haine de lucru cafenii, cu bonete de aceeaşi culoare sau verzi, treceau pe lângă ei în drum spre lemnărie, clătinând amuzaţi din cap. Soldaţii de pe culmea scundă de deasupra, aflată acolo unde începea tabăra propriu-zisă, se uitau în jos şi râdeau.

Gaz îi urmărea de lângă cea mai apropiată baracă, cu braţele încrucişate şi cu nemulţumirea citindu-i-se în singurul său ochi.

Kaladin îşi şterse fruntea. Preţ de-o clipă care părea să nu se mai sfârşească îl privi pe Gaz drept în ochi, apoi se întoarse din nou spre oamenii săi. Încă mai aveau timp să exerseze cărând podul înainte de micul dejun.

Gaz nu se obişnuise nicidecum cu un singur ochi. Era posibil să te obişnuieşti cu aşa ceva? Ar fi preferat să-şi fi pierdut mai degrabă o mână sau un picior decât ochiul. Avea mereu senzaţia că în întuneric se ascundea ceva pe care alţii îl puteau zări şi el nu. Ce pândea acolo? Spreni care aveau să-i soarbă sufletul din trup? Aşa cum un şobolan putea goli un întreg burduf de vin rozându-i colţul?

Camarazii lui spuneau că era norocos.

— Lovitura ţi-ar fi putut lua viaţa.

Ei bine, măcar n-ar mai fi fost nevoit să-şi ducă traiul în acel întuneric. Unul din ochii lui era întotdeauna închis. Îl închidea pe celălalt şi gata, îl înghiţea bezna.

Se uită în stânga, iar întunericul fugi într-o parte. Înalt şi zvelt, Lamaril stătea sprijinit de un stâlp. Nu era un bărbat masiv, dar nu era nici slab. Era numai muchii. Barbă dreptunghiulară. Trup dreptunghiular. Tăios. Ca un cuţit.

Îl chemă pe Gaz cu o fluturare de mână, iar el se apropie fără tragere de inimă. Scoase din pungă o sferă şi i-o întinse. O pată străvezie de topaz. Nu-i convenea deloc s-o piardă. Niciodată nu-i convenea să piardă bani.

— Îmi datorezi de două ori pe-atât, remarcă Lamaril ridicând sfera şi uitându-se prin ea în timp ce scânteia în bătaia soarelui.

— Ei, asta-i tot ce primeşti deocamdată. Bucură-te că primeşti ceva.

— Bucură-te că mi-am ţinut gura, spuse celălalt alene, sprijinindu-se din nou de stâlp.

Era stâlpul care marca marginea lemnăriei.

Gaz scrâşni din dinţi. Nu-i convenea să plătească, dar ce altceva a fi putut face? „Lua-l-ar furtunile! Lua-l-ar furtunile turbate!”

— S-ar părea că ai o problemă, spuse Lamaril.

În prima clipă, Gaz crezu că vorbea despre datoria pe jumătate neplătită. Bărbatul ochi-luminoşi arătă cu capul spre baraca Podului Patru.

Gaz se uită la podari, neliniştit. Tânărul şef de pod strigă un ordin şi ceilalţi străbătură lemnăria în fugă. Îi deprinsese deja să alerge în acelaşi ritm. Acea unică schimbare însemna atât de mult. Îi făcea mai iuţi, îi ajuta să gândească precum o echipă.

Oare băiatul ăla fusese într-adevăr instruit ca soldat, aşa cum pretinsese cândva? Ce rost avusese să-l irosească, să-l facă podar? Fireşte, mai era şi stigmatul shash, aflat pe fruntea lui...

— Nu văd nicio problemă, mârâi Gaz. Sunt rapizi. Asta e bine.

— Sunt insubordonaţi.

— Execută ordinele.

— Poate pe ale lui, zise Lamaril şi clătină din cap. Podarii există cu un singur scop, Gaz. Ca să apere vieţile unor oameni mai valoroşi.

— Serios? Şi eu, care credeam că rolul lor e să care poduri.

Lamaril îi aruncă o privire tăioasă.

— Nu-mi pune răbdarea la încercare, Gaz. Şi nu-ţi uita locul. Ţi-ar plăcea să li te alături?

Gaz simţi împunsătura fricii. Lamaril era un ochi-luminoşi de rang neînsemnat, unul dintre cei fără pământuri. Dar era superiorul lui direct, omul de legătură dintre echipele de podari şi acel ochi-luminoşi de rang mai înalt care supraveghea lemnăria.

Îşi lăsă capul în jos.

— Îmi cer scuze, Luminlordul meu.

— Înaltul Prinţ Sadeas are un avantaj, spuse Lamaril, sprijinindu-se iarăşi de stâlp. Şi-l păstrează cerându-ne tuturor să ne dăm silinţa. Din toate puterile. Fiecare la locul lui, adăugă el, făcând un semn din cap către oamenii Podului Patru. Viteza nu e rea. Nici iniţiativa. Dar oamenii cu iniţiativă, cum e băiatul ăsta, nu sunt prea des mulţumiţi de poziţia lor. Echipele de podari îşi fac treaba aşa cum sunt, nu e nevoie de modificări. Schimbarea poate fi neliniştitoare.

Gaz se îndoia că vreunul dintre podari înţelegea cu adevărat ce rol ocupă în planurile lui Sadeas. Dacă ar fi ştiut de ce erau folosiţi cu atâta lipsă de milă – de ce le erau interzise scuturile şi armurile – s-ar fi aruncat în hăul dintre platouri. Momeală. Erau momeală. Atrăgeau atenţia parshendilor, îi lăsau pe sălbatici să creadă că făceau treabă bună omorând oameni din echipele câtorva poduri. Atâta vreme când găseai alţii din belşug, nu conta. Decât pentru cei masacraţi.

„Părinte al Furtunii, mă dispreţuiesc pentru că iau parte la asta!” Dar se dispreţuia de mult. Nu descoperise o noutate.

— O să fac ceva, îi promise lui Lamaril. Un cuţit în noapte. Otravă în mâncare.

Gândul îi răsuci un cuţit în măruntaie. Băiatul îi dădea bani puţini, dar numai aşa putea să ţină pasul cu plăţile către Lamaril.

— Nu! şuieră acesta. Vrei să se vadă c-a reprezentat într-adevăr o ameninţare? Soldaţii vorbesc deja despre el, adăugă Lamaril strâmbându-se. Ultimul lucru de care avem nevoie e un martir, ca punct de plecare pentru o revoltă a podarilor. Nu vreau nimic care să sugereze aşa ceva; nimic de care ar putea profita duşmanii înaltului nostru prinţ.

Se uită la Kaladin, care alerga pe lângă oamenii lui.

— Trebuie să moară pe câmpul de luptă, aşa cum merită. Asigură-te c-o să se-ntâmple aşa. Şi plăteşte-mi restul datoriei, că altfel o să cari în curând unul dintre podurile astea.

Se îndepărtă, cu mantia verde ca frunzişul pădurii fluturându-i în urmă. De când era soldat, Gaz învăţase să se teamă cel mai mult de ochi-luminoşii cu ranguri minore. Îl scârbea apropierea rangului lor de cel al ochi-întunecaţilor, însă aceşti ochi-întunecaţi erau singurii asupra cărora li se întindea autoritatea. Ceea ce îi făcea periculoşi. Să te afli în preajma unui om ca Lamaril era totuna cu a lua cărbuni încinşi între degetele goale. N-aveai cum să nu te arzi. Tot ce sperai era c-o să te poţi mişca destul de repede ca să te arzi cât mai puţin.

Podul Patru trecu pe lângă el. Cu o lună înainte, Gaz n-ar fi crezut că aşa ceva era cu putinţă. Un grup de podari făcând instrucţie? Iar asta nu părea să-l fi costat pe Kaladin mai mult decât nişte mâncare şi câteva făgăduieli găunoase, care spuneau că avea să-i apere.

N-ar fi trebuit să fie de-ajuns. Viaţa de podar era lipsită de speranţă. Gaz nu putea să li se alăture. Pur şi simplu nu putea. Înălţimea sa Kaladin trebuia să cadă. Dar, dacă nu mai veneau sferele de la el, Gaz ar fi putut ajunge podar cu tot atâta uşurinţă, fiindcă n-ar mai fi reuşit să-l plătească pe Lamaril. „Furtună a focurilor infernului!” se gândi. Era ca şi cum ar fi trebuit s-alegi gheara cu care urma să te strivească un demon al spărturilor.

Continuă să se uite la echipa lui Kaladin. Şi întunericul ăla continua încă să-l aştepte. Ca o mâncărime într-un loc unde nu te puteai scărpina. Ca un ţipăt care nu putea fi oprit. O amorţeală furnicătoare de care nu izbutea să scape.

Probabil că avea să-l urmeze chiar şi după moarte.

— Podul sus! strigă Kaladin, alergând cu Podul Patru.

Şi-l săltară deasupra capetelor când erau încă în mişcare. Era mai greu s-alergi astfel, ţinând podul deasupra capului, în loc să-l sprijini pe umeri. Îi simţea greutatea enormă în braţe.

— Jos! ordonă.

Cei din faţă dădură drumul podului şi alergară spre margini. Ceilalţi îl lăsară în jos cu o mişcare rapidă. Izbi greoi pământul, zgâriind piatra, îşi ocupară poziţiile, prefăcându-se că-l împingeau peste o spărtură. Kaladin îi ajută dintr-o parte.

„Va trebui să exersăm deasupra unei spărturi adevărate”, îşi zise când terminară. „Mă-ntreb cu ce-ar trebui să-l mituiesc pe Gaz ca să-mi îngăduie aşa ceva.”

Odată încheiată falsa lor podalergare, oamenii se uitară la Kaladin, obosiţi, dar entuziaşti. El le zâmbi. În lunile petrecute în armata lui Amaram ca şef de pluton învăţase că laudele trebuiau să fie sincere, dar adresate întotdeauna fără reţinere.

— Trebuie să mai exersăm coborârea podului, spuse. Dar, una peste alta, sunt impresionat. După numai două săptămâni, lucraţi deja împreună la fel de bine ca alte echipe instruite luni întregi. Sunt încântat. Şi mândru. Mergeţi să beţi apă şi luaţi o pauză. O să mai facem una sau două alergări înainte de corvoada zilei.

Erau din nou de rând la adunat pietre, dar de asta nu se putea plânge. Convinsese oamenii că ridicarea bolovanilor avea să-i facă mai puternici şi îi luase pe cei în care avea mai multă încredere să-l ajute la cules de buruiana dâmbului, singura cale pe care putea continua – cu mare greutate – să le ofere tuturor mâncare în plus şi să-şi facă o provizie de leacuri.

Două săptămâni. Două săptămâni uşoare, judecând după modul în care se scurgeau vieţile podarilor. Numai două podalergări, dintre care la una ajunseseră pe platou prea târziu. Parshendii fugiseră deja cu inima-nestemată, înainte de sosirea lor. Ceea ce era bine pentru podari.

Celălalt asalt nu fusese prea rău, dacă-l apreciai după numărul podarilor. Încă doi morţi: Amark şi Koolf. Încă doi răniţi: Narm şi Peet. Doar o mică parte din câţi pierduseră alte echipe, dar totuşi prea mulţi. Kaladin se strădui să-şi păstreze expresia optimistă în timp ce se îndrepta spre butoiul cu apă şi lua polonicul din mâna altui bărbat pentru a-l goli apoi cu sete.

Podul Patru avea să se surpe din cauza propriilor răniţi. Nu erau decât treizeci de oameni în putere, cu cinci răniţi care nu primeau nicio plată şi trebuiau hrăniţi din banii obţinuţi de pe urma buruienii dâmbului. Punându-i la socoteală şi pe cei care muriseră, în săptămânile scurse de când se străduia să-ncerce să-i protejeze, pierduseră aproape treizeci la sută din totalul oamenilor. În armata lui Amaram, un astfel de ritm al pierderilor ar fi fost catastrofal.

Pe atunci, viaţa lui Kaladin fusese una de instrucţie şi marşuri, punctată când şi când de răbufnirile frenetice de pe câmpul de bătaie. Acum luptele se ţineau lanţ. Una la fiecare câteva zile. Aşa ceva putea – avea – să istovească o armată.

„Trebuie să existe o cale mai bună”, îşi zise Kaladin, plimbându-şi zgomotos apa călduţă prin gură înainte de a-şi turna un alt polonic în cap. Nu putea continua să piardă, săptămână de săptămână, câte doi oameni, fie morţi, fie răniţi. Dar cum puteau supravieţui, când ofiţerilor puţin le păsa dacă trăiau sau mureau?

Izbuti cu greu să se stăpânească, să nu arunce, frustrat, polonicul în butoi. I-l dădu, în schimb, lui Cikatrice, privindu-l cu un zâmbet încurajator. O minciună. Însă una importantă.

Gaz îl privea din umbra barăcilor altor podari. Silueta translucidă a lui Syl – acum sub forma unui puf plutitor de buruiana dâmbului – se rotea, în zbor grăbit, în jurul sergentului podarilor. În cele din urmă, veni la Kaladin şi i se opri pe umăr, luându-şi înfăţişarea de femeie.

— Pune ceva la cale, spuse ea.

— Nu s-a amestecat, zise Kaladin. Nici măcar n-a încercat să ne-mpiedice să facem tocană seara.

— A stat de vorbă cu ochi-luminoşi ăla.

— Cu Lamaril?

Ea dădu din cap.

— E superiorul lui, spuse Kaladin, intrând în umbra barăcii Podului Patru.

Se sprijini de perete, cu ochii la oamenii lui, aflaţi lângă butoiul cu apă. Vorbeau între ei. Glumeau. Râdeau. Seara se duceau să bea împreună. Părinte al Furtunii, nu-şi închipuise niciodată c-o s-ajungă să se bucure fiindcă oamenii aflaţi sub comanda lui se duc la băut.

— Nu mi-a plăcut cum arătau feţele lor, spuse Syl, aşezându-se pe umărul lui. Erau întunecate. Ca norii de furtună. N-am auzit ce spuneau. I-am zărit prea târziu. Dar nu îmi place asta şi, mai ales, nu-mi place Lamaril.

Kaladin dădu încet din cap.

— Nici tu n-ai încredere în el? întrebă Syl.

— E un ochi-luminoşi. Atât era de-ajuns.

— Aşa că o să...

— Aşa că n-o să facem nimic, spuse Kaladin. Nu pot riposta dacă ei nu-ncearcă nimic. Şi, dacă-mi cheltuiesc toată energia temându-mă pentru ceea ce ar putea face ei, n-o să pot rezolva problemele pe care trebuie să le-nfrunt acum.

Nu spuse şi care era adevărata lui temere. Dacă Gaz sau Lamaril se hotărau să-i ceară moartea, nu putea face aproape nimic ca să-i oprească. Fireşte, podarii erau rareori executaţi, cu excepţia cazului în care nu-şi făceau podalergarea. Dar până şi într-o armată „onestă” ca a lui Amaram se auzeau zvonuri despre învinuiri inventate şi dovezi măsluite. În tabăra lipsită de disciplină a lui Sadeas, unde abia dacă existau câteva reguli, nu s-ar fi sinchisit nimeni, nici măcar cât negru sub unghie, dacă el, Kaladin – un sclav care purta stigmatul shash – ar fi fost atârnat în furtună pentru vreo vină greu de înţeles. L-ar fi lăsat în seama unei mari furtuni şi s-ar fi spălat pe mâini de moartea lui, pretinzând că soarta îi fusese hotărâtă de Părintele Furtunii.

Se ridică şi o porni spre acea zonă a lemnăriei în care lucrau dulgherii. Meşterii şi ucenicii lor trudeau din greu, tăind bucăţi de lemn pentru cozi de suliţe, poduri, stâlpi sau mobilier.

Când trecu pe lângă ei, îl salutară toţi pe Kaladin cu înclinări ale capului. Le devenise familiar, se obişnuiseră cu cererile lui bizare, precum dorinţa de a împrumuta o bucată de lemn destul de lungă ca să fie ţinută de patru oameni în timp ce exersau alergarea în aceeaşi cadenţă. Acum găsi un pod pe jumătate terminat. Până la urmă fusese făcut din acea scândură pe care o folosise el.

Îngenunche şi studie lemnul. Un grup de bărbaţi muncea chiar în dreapta lui, cu un ferăstrău imens, tăind rondele subţiri dintr-un buştean. Probabil că aveau să intre în alcătuirea unor scaune.

Îşi trecu degetele peste lemnul neted, de esenţă tare. Toate podurile mobile erau făcute dintr-un soi de lemn numit makam. De un maroniu intens, cu fibre care abia se puteau distinge, era, deopotrivă, durabil şi uşor. Dulgherii îi lustruiseră suprafaţa netedă şi mirosea a rumeguş şi a mosc.

— Kaladin! îl strigă Syl, mergând prin aer şi apoi pe lemn. Pari dus pe gânduri.

— Grija cu care sunt lucrate podurile astea e o ironie, zise el. Dulgherii din armata asta îşi cunosc meseria mult mai bine decât soldaţii.

— E normal. Dulgherii vor să facă poduri durabile. Soldaţii pe care i-am auzit eu vorbind nu vor decât s-ajungă pe platouri, să-nşface inima-nestemată şi să plece. Pentru ei e ca un joc.

— Pătrunzătoare observaţie, începi să ne studiezi cu din ce în ce mai multă pricepere.

Ea se strâmbă.

— Am impresia că mai degrabă îmi amintesc lucruri pe care le-am ştiut cândva.

— În curând aproape că nici n-o să mai fi spren. O să devii un mic filosof translucid. Vom fi nevoiţi să te trimitem la o mănăstire ca să-ţi petreci timpul cufundată în gânduri profunde, importante.

— Da, aşa cum e cel mai bine să vă trimiteţi acolo ardenţii, ca să bea din greşeală o poţiune care le albăstreşte gura, zise ea cu un zâmbet răutăcios.

Kaladin zâmbi la rândul lui, continuând să-şi plimbe degetele pe lemn. Încă nu înţelegea de ce nu li se îngăduia podarilor să aibă scuturi. La întrebarea asta nu-i dădea nimeni un răspuns direct.

— Se întrebuinţează makamul fiindcă e destul de rezistent ca să nu cedeze când şarjează cavaleria grea, spuse el. Ar trebui să ne putem folosi de asta. Nu vor să ne dea scuturi, dar noi cărăm deja unul pe umeri.

— Dar ce vor face dacă-ncercaţi aşa ceva?

Kaladin se ridică în picioare.

— Nu ştiu, dar nici n-am de ales.

O astfel de încercare ar fi fost un risc. Un risc imens. Dar ideile care nu implicau riscuri i se terminaseră cu multe zile în urmă.

— Îl putem ţine aşa, spuse Kaladin, arătând spre Pietroi, Teft, Cikatrice şi Moash.

Stăteau lângă podul aşezat pe una dintre suprafeţele laterale, cu partea de dedesubt la vedere. Aceasta din urmă era o construcţie complicată, cu opt şiruri a câte trei locaşuri, care permiteau ca douăzeci şi patru de oameni să stea chiar sub pod şi, în plus, existau şaisprezece mânere – câte opt de fiecare parte, pentru alţi şaisprezece oameni plasaţi în afară. Patruzeci de oameni, alergând umăr la umăr, când echipa era completă.

Pentru fiecare om de sub pod existau un locaş în care să-şi ţină capul, două bucăţi de lemn curbate care se sprijineau pe umeri şi două bare cu rol de mânere. Podarii purtau veste căptuşite la umeri, iar cei mai scunzi aveau căptuşeli mai groase, ca să compenseze diferenţa. Gaz se străduia de obicei să-i repartizeze pe nou-veniţi în echipe ţinând cont de înălţimea lor.

Ceea ce, fireşte, nu se întâmpla în cazul Podului Patru. Podul Patru îi primea pe cei care mai rămâneau.

Kaladin le arătă mai multe bare şi grinzi.

— Am putea să-l apucăm de aici şi să alergăm drept înainte, cărând podul în dreapta noastră, întors pe-o parte şi uşor înclinat. Îi punem pe cei mai înalţi spre exterior şi pe cei mai scunzi spre interior.

— La ce bun? întrebă Pietroi, încruntându-se.

Kaladin aruncă o privire spre Gaz, care îi urmărea din apropiere. De la o distanţă supărător de mică. Era mai bine să nu spună de ce dorea, de fapt, să care podul astfel. În plus, nu voia nici să le dea oamenilor speranţe înainte de a se convinge c-avea să meargă.

— Nu e decât un experiment, spuse. Dacă putem schimba din când în când poziţia, o să ne fie mai uşor. O să punem la treabă alţi muşchi.

Stând deasupra podului, Syl se încruntă. Se încrunta ori de câte ori Kaladin ascundea adevărul.

— Adunaţi oamenii, spuse el cu o fluturare de mână către Pietroi, Teft, Cikatrice şi Moash.

Îi numise pe cei patru comandanţi de grupă, deşi podarii n-aveau de obicei aşa ceva. Dar soldaţii lucrau în general mai bine în grupuri mici, de câte şase sau opt oameni.

„Soldaţi”, îşi spuse Kaladin. „Aşa mă gândesc la ei acum”?

Nu luptau. Dar erau soldaţi. Era prea uşor să-i subapreciezi când îi considerai „doar” podari. Ca să te năpusteşti către arcaşii duşmani fără scuturi era nevoie de curaj. Chiar şi atunci când erai silit s-o faci.

Îşi întoarse privirea şi văzu că Moash nu plecase cu ceilalţi trei. Bărbatul cu faţa îngustă avea ochii de un verde-închis şi părul castaniu presărat cu fire negre.

— S-a întâmplat ceva, soldat? întrebă Kaladin.

La auzul ultimului cuvânt, Moash clipi surprins, dar şi el, şi ceilalţi erau învăţaţi să se aştepte la tot felul de lucruri neobişnuite din partea lui Kaladin.

— De ce m-ai făcut comandantul unei grupe?

— Pentru că te-ai împotrivit conducerii mele mai mult decât oricine altcineva. Şi, în privinţa asta, e clar că ai protestat mai zgomotos decât ceilalţi.

— M-ai făcut şef de grupă pentru că am refuzat să mă supun ordinelor tale?

— Te-am făcut şef de grupă pentru c-am observat că eşti capabil şi inteligent. Dar, dincolo de asta, nu te-ai lăsat dominat prea uşor. Ai o voinţă puternică. De aşa ceva mă pot folosi.

Moash îşi scarpină bărbia prin barba scurtă.

— Bine, atunci. Dar, spre deosebire de Teft şi de mâncătorul ăla de coarne, eu nu cred că eşti un dar trimis de Atotputernic. N-am încredere în tine.

— Atunci de ce mi te supui?

Moash îi întâlni privirea, apoi ridică din umeri.

— Presupun că sunt curios. Şi plecă să-şi adune grupa.

„Pe vânturile turbate...” îşi zise Gaz, uluit, când trecu pe lângă el echipa Podului Patru. Ce-i apucase de încercau să care podul întors pe-o parte?

Pentru asta, erau nevoiţi să se grupeze într-un mod bizar, pe trei rânduri în loc de cinci, ţinând podul de dedesubt şi ducându-l în dreapta lor. Abia aveau loc cu toţii, iar mânerele nu erau făcute ca să cari podul astfel.

Gaz se scarpină în cap, urmărindu-i cu privirea în timp treceau pe lângă el, apoi întinse o mână, oprindu-l pe Kaladin când ajunse în dreptul lui. Înălţimea sa dădu drumul podului şi se grăbi să apropie, ştergându-şi fruntea, în vreme ce toţi ceilalţi îşi continuau alegarea.

— Da?

— Ce e asta? întrebă Gaz, arătând cu degetul.

— Echipa podului. Cară ceea ce cred că e... da, e un pod.

Nu ţi-am cerut un răspuns obraznic, se răsti Gaz. Vreau o explicaţie.

— Căratul podului deasupra capului e obositor, spuse Kaladin.

Era înalt, destul de înalt ca să-l domine pe Gaz. „Dar-ar furtuna, n-o să mă las intimidat!”

— E un mod de a folosi alţi muşchi. Ca atunci când muţi un sac de pe un umăr pe altul.

Gaz se uită într-o parte. Oare se mişcase ceva în întuneric?

— Gaz? întrebă Kaladin.

— Ascultă, înălţimea ta, spuse chiorul, uitându-se din nou la el. O fi obositor să-l cari deasupra capului, dar să-l cari aşa e pur şi simplu o tâmpenie. O să vă-mpiedicaţi unul de altul, iar mânerele sunt groaznice. Abia ai găsit loc pentru toţi oamenii.

— Da, răspunse Kaladin, ceva mai încet. Dar, de foarte multe ori, numai o jumătate din echipa podului scapă cu viaţă din podalergare. Aşa o să-l putem aduce înapoi şi dacă suntem mai puţini. Asta o să ne permită măcar să ne schimbăm poziţiile.

Gaz şovăi. „Numai o jumătate din echipa podului...”

Dacă-şi cărau podul aşa în timpul unui asalt adevărat, aveau să înainteze mai încet şi să se afle în bătaia săgeţilor. Avea să fie un dezastru. Cel puţin pentru Podul Patru. Zâmbi.

— Îmi place.

Kaladin păru şocat.

— Ce?

— Iniţiativă. Creativitate. Da, continuaţi instrucţia. Mi-ar plăcea foarte mult să vă văd îndreptându-vă către un platou cu podul ţinut astfel.

Kaladin îşi strânse pleoapele.

— Serios?

— Da, răspunse Gaz.

— Bine. Poate c-o s-o facem.

Gaz zâmbi, urmărindu-l cu privirea pe Kaladin, care se retrase. Un dezastru era exact ce-i trebuia. Acum nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut decât să găsească o altă cale de a-l plăti pe Lamaril.

31 • SUB PIELER

Cu şase ani în urmă

— Să nu faci aceeaşi greşeală ca mine, fiule.

Kal îşi ridică privirea de pe manuscris. Tatăl lui stătea în cealaltă parte a sălii de operaţii, cu o mână la cap şi cu un pocal de vin pe jumătate gol în cealaltă. Era vin violet, cea mai tare băutură.

Lirin lăsă pocalul jos, iar lichidul de un violet intens – culoarea sângelui de cremling – se clătină şi se cutremură. Schimbă direcţia Luminii de Furtună revărsate din două sfere de pe masă.

— Tată?

— Când ajungi la Kharbranth, rămâi acolo, zise Lirin cu o voce neclară. Să nu te-ntorci în oraşul ăsta de proşti, mic şi înapoiat. Să nu-ţi sileşti frumoasa soţie să trăiască departe de toţi oamenii pe care i-a cunoscut vreodată şi pe care i-a iubit.

Tatăl lui Kal nu se-mbăta prea des; aceea era una dintre rarele nopţi în care se dovedea îngăduitor faţă de sine însuşi. Poate fiindcă mama lui Kal se dusese devreme la culcare, istovită după o zi de muncă.

— Ai spus întotdeauna că trebuie să mă-ntorc, zise încet băiatul.

— Sunt un idiot.

Cu spatele la Kal, tatăl lui se uita la peretele pătat de lumina albă a sferelor.

— Nu mă vor aici. Nu m-au vrut niciodată, adăugă el.

Kal îşi coborî privirea spre manuscris. Era plin cu desene înfăţişând trupuri disecate, cu muşchii măriţi şi scoşi în afară. Reprezentările erau atât de amănunţite! Fiecare avea câte o pereche de glife pentru denumirea fiecărei porţiuni, iar el le memorase. Acum studia procedeele, cercetând trupurile unor oameni morţi de multă vreme.

Cândva, Laral îi spusese că oamenii nu trebuiau să vadă sub piele. Foile acelea, cu desenele lor, reprezentau o parte din ceea ce îi făcea pe toţi atât de bănuitori în privinţa lui Lirin. Să vezi sub piele era ca şi cum te-ai fi uitat sub haine, ba chiar mai rău.

Tatăl lui îşi mai turnă vin. Cât de mult se putea schimba lumea, într-un timp atât de scurt! Înfrigurat, Kal îşi strânse mai tare haina în jurul trupului. Venise iarna, dar vasul lor pentru jar era gol; nu-şi puteau permite să cumpere cărbuni, pentru că pacienţii nu mai ofereau nimic. Lirin continua să-i trateze şi să-i opereze, dar îşi încetaseră pur şi simplu donaţiile, ca urmare a ordinului lui Roshone.

— N-ar trebui să poată face asta, şopti Kal.

— Dar poate, zise Lirin.

Purta o cămaşă albă, o vestă neagră şi o pereche de pantaloni cafenii. Vesta era descheiată şi piepţii îi atârnau în lateral, ca pielea îndepărtată de pe trupurile oamenilor din desenele lui Kal.

— Am putea cheltui sferele, spuse băiatul cu voce şovăitoare.

— Alea sunt pentru educaţia ta, se răsti Lirin. Dacă te-aş putea trimite acum, aş face-o.

Părinţii lui Kal le trimiseseră o scrisoare chirurgilor din Kharbranth, cerându-le să-i îngăduie lui Kal să-şi dea mai devreme testele pentru admitere. Răspunsul lor fusese negativ.

— El vrea să le cheltuim, zise Lirin, în cuvinte greu de înţeles. De-aia a spus ce-a spus. Încearcă să ne terorizeze, ca să avem nevoie de sfere.

Cuvintele adresate de Roshone orăşenilor nu fuseseră exact ceea ce se înţelegea printr-o poruncă. Sugerase doar că, dacă tatăl lui Kal era prea prost ca să ceară bani, atunci nu trebuia plătit. În ziua următoare, oamenii îşi încetaseră donaţiile.

Orăşenii îl priveau pe Roshone cu un amestec năucitor de adoraţie şi teamă. După părerea lui Kal, nu merita nici una, nici alta. Era evident că fusese exilat la Vatra-de-Piatră din cauza înverşunării şi a numeroaselor lui cusururi. Nu merita să stea printre adevăraţii ochi-luminoşi, cei care luptau pe Câmpiile Sfărâmate ca să se răzbune.

— De ce se străduieşte toată lumea atât de mult să-i facă pe plac? întrebă Kal, uitându-se la spatele tatălui său. Cu Luminlordul Wistiow nu se purtau aşa.

— Pentru că Roshone e necruţător.

Kal se încruntă. Oare vorbea vinul pe care-l băuse?

Tatăl lui se întoarse spre el, cu atât de clara Lumină de Furtună reflectându-i-se în ochi. Ochi în care băiatul citi o luciditate surprinzătoare.

— Luminlordul Wistiow lăsa oamenii de capul lor. Aşa că ei îl ignorau. Roshone le dă de înţeles că-i găseşte vrednici de dispreţ. Aşa că ei se îngrămădesc să-i facă pe plac.

— Asta n-are sens, zise Kal.

— E în firea lucrurilor, răspunse Lirin, jucându-se cu una dintre sferele de pe masă, pe care o rostogolea sub un deget. Va trebui să-nveţi asta, Kal. Când percep lumea ca fiind corectă, oamenii sunt mulţumiţi. Dar dacă văd o gaură – un defect – se grăbesc s-o umple.

— Faci asta să sune a nobleţe.

— Într-un fel, este, zise oftând Lirin. N-ar trebui să fim atât de supăraţi pe vecinii noştri. Sunt meschini, e adevărat, dar meschinăria asta vine din ignoranţă. Nu mă dezgustă ei. Mă dezgustă cel care-i manipulează. Ca să poată merge el mai departe, unul ca Roshone e-n stare să ia ceea ce e onest şi loial într-un om şi să-l deformeze, transformându-l într-o mizerie noroioasă pe care s-o calce în picioare.

Sorbi din pocal, terminându-şi vinul.

— Ar trebui să cheltuim pur şi simplu sferele, zise Kal. Ori să le trimitem undeva, la un cămătar, sau ceva de felul ăsta. Dacă ar dispărea, ne-ar lăsa şi el în pace.

— Nu, răspunse încet Lirin. Roshone nu e genul care te cruţă după ce te-a înfrânt. El continuă să dea în tine cu picioarele. Nu ştiu ce greşeală politică l-a adus în locul ăsta, dar este evident că pe rivalii lui nu se poate răzbuna. Noi suntem, aşadar, tot ce are.

Lirin rămăsese tăcut pentru câteva clipe.

— Sărmanul neghiob! adăugă el.

„Sărmanul neghiob?” se gândi Kal. „Omul ăsta încearcă să ne distrugă vieţile şi asta-i tot ce găseşte tata de spus?”

Cum rămânea cu poveştile cântate de oameni lângă vatră? Acelea despre păstori deştepţi, care păcăleau şi înfrângeau un ochi-luminoşi slab de minte. Existau zeci de variante, iar Kal le auzise pe toate. Lirin nu putea să riposteze cumva? Să acţioneze, în loc să stea şi s-aştepte?

Dar nu spuse nimic. Ştia ce i-ar fi răspuns tatăl lui: „Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta. Tu vezi-ţi de-nvăţătură.”

Oftând, Kal se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi deschise din nou manuscrisul. În sala de operaţii, lumina era sărăcăcioasă, nu venea decât de la cele patru sfere de pe masă şi de la încă una, pe care Kal o folosea pentru citit. Lirin le păstra pe cele mai multe închise în dulap, bine ascunse. Băiatul o ţinea pe a lui în mână, luminându-şi pagina. Pe spatele acesteia erau explicaţii mai lungi ale procedeelor, pe care i le putea citi mama lui. Era singura femeie din oraş care ştia să citească, deşi Lirin spunea că, pentru femeile ochi-întunecaţi de rang înalt din marile oraşe, asta nu era ceva neobişnuit.

În timp ce învăţa, scoase absent un obiect din buzunar. O piatră pe care o găsise pe scaunul lui, aşteptându-l, când venise să se apuce de învăţat. O recunoscuse drept piatra preferată a lui Tien, pe care, în ultima vreme, o căra cu el pretutindeni. Acum i-o lăsase lui Kaladin; făcea asta adesea, sperând că şi fratele lui mai mare avea să-i poată vedea frumuseţea ascunsă, deşi toate păreau să nu fie decât nişte pietre obişnuite. Trebuia să-l întrebe pe Tien ce găsea atât de nemaipomenit la ea. Întotdeauna exista ceva.

Tien îşi petrecea acum zilele învăţând dulgheria de la Ral, un bărbat din oraş. Lirin i-l trimisese fără tragere de inimă: sperase să scoată din el încă un alt chirurg care să-i fie de ajutor, dar băiatul nu suporta să vadă sânge. Încremenea de fiecare dată, fără a izbuti să se obişnuiască. Era o problemă. Kal sperase că, dacă el pleca, tatăl său urma să rămână cu Tien drept ajutor. Şi avea să plece, într-un fel sau altul, încă nu alesese între armată şi Kharbranth, deşi în ultimele luni începuse să-şi dorească mai degrabă o viaţă de suliţaş.

Dacă o lua pe acel drum, trebuia s-o facă pe furiş, imediat ce avea să fie destul de mare pentru ca recrutorii să-l poată lua fără acordul părinţilor lui. Era probabil de ajuns să aibă cincisprezece ani. Mai avea de aşteptat cinci luni. Deocamdată îşi zicea că-ţi prinde foarte bine să cunoşti muşchii – şi părţile vitale ale trupului –, indiferent dacă eşti chirurg sau suliţaş.

Se auzi o bufnitură în uşă. Nu fusese o bătaie, ci o bufnitură. Se repetă. Ca şi cum ceva greu ar fi împins în lemn sau l-ar fi izbit.

— Ce vânturile furtunii! zise Lirin, ridicându-se de pe taburetul lui.

Traversă mica încăpere; vesta lui descheiată mătură masa de operaţie, unul dintre nasturi zgâriind lemnul.

O altă bufnitură. Kal se grăbi să se ridice de pe scaun, închizându-şi manuscrisul. La paisprezece ani şi jumătate, era aproape tot atât de înalt ca tatăl său. Dinspre uşă se auzi un zgrepţănat, ca de unghii sau de gheare. Kal întinse mâna către Lirin, dintr-odată îngrozit. Era noaptea târziu, în cameră era întuneric, în oraş domnea tăcerea.

Afară era ceva. Părea un animal. Ceva inuman. Se vorbea despre un bârlog al crestelor-albe, care făceau necazuri prin împrejurimi, atacând călătorii pe drum. Kal avea în cap o imagine a acelor creaturi reptiliene, mari cât un cal, dar cu spatele acoperit de carapace. Adulmeca vreuna dintre ele la uşă? Se freca de ea, încercând să intre cu forţa?

— Tată! scânci băiatul.

Lirin deschise brusc uşa. Lumina palidă a sferelor nu dezvălui un monstru, ci un bărbat îmbrăcat în negru. Ţinea în mâini o bară lungă de metal şi purta o mască neagră din lână, cu găuri pentru ochi. Băiatul îşi simţi inima bătându-i mai repede, pradă panicii, când intrusul făcu un salt înapoi.

— Nu v-aşteptaţi să găsiţi pe nimeni înăuntru, nu-i aşa? spuse tatăl lui. Au trecut ani de când n-a mai fost niciun hoţ în oraş. Mi-e ruşine pentru voi!

— Dă-ne sferele! strigă o voce din întuneric, în umbră se mişcă încă o siluetă, apoi o alta.

„Părinte al Furtunii!” Kal strânse manuscrisul la piept cu mâini tremurătoare. „Câţi sunt?” Hoţi la drumul mare, veniţi să jefuiască oraşul! Astfel de lucruri se întâmplau. Din ce în ce mai des în vremurile acelea, aşa spunea tatăl lui.

Cum putea Lirin să fie atât de calm?

— Sferele alea nu-s ale tale, strigă o voce.

— Serios? spuse tatăl lui Kal. Şi asta le face să fie ale voastre? Credeţi c-o să vă lase să le păstraţi?

Lirin nu le vorbea ca unor tâlhari din afara oraşului. Băiatul se apropie tiptil şi se opri exact în spatele lui, înspăimântat – şi în acelaşi timp ruşinându-se de spaima lui. Bărbaţii din întuneric erau creaturi obscure, de coşmar, mişcându-se încoace şi încolo, cu feţe negre.

— O să i le dăm lui, spuse o voce.

— Nu e nevoie s-ajungem la violenţă, Lirin, adăugă un altul. Oricum n-o să le cheltuieşti.

Tatăl lui Kal pufni. Se repezi în cameră. Băiatul ţipă, trăgându-se înapoi când Lirin deschise dulapul în care ţinea sferele, înşfacă pocalul mare de sticlă în care le păstra; era acoperit cu o pânză neagră.

— Le vreţi? strigă, trecând pe lângă Kal în drum spre uşă.

— Tată! spuse el, cuprins de panică.

— Vreţi lumina pentru voi? zise Lirin, iar vocea îi deveni mai puternică. Iat-o!

Smulse pânza. Pocalul răbufni, radiind văpăi de o strălucire aproape orbitoare. Kal îşi ridică braţul. Tatăl lui era o siluetă întunecată, care părea să ţină soarele între degete.

Pocalul uriaş lucea, împrăştiind o lumină domoală. O lumină aproape rece. Băiatul clipi pentru a scăpa de lacrimi, iar ochii i se obişnuiră cu ea. Acum îi vedea clar pe bărbaţii de-afară. Acolo unde se conturaseră mai înainte siluete ameninţătoare, acum erau oameni care dădeau înapoi, cu mâinile ridicate. Nu mai păreau atât de intimidanţi; de fapt, bucăţile de stofă de pe feţele lor arătau ridicol.

De unde până atunci se temuse, Kal se simţea acum ciudat de încrezător în sine. Pentru o clipă, tatăl său păru să ţină în mână nu doar lumina, ci însăşi înţelegerea faptelor. „Ăla e Luten”, îşi zise băiatul, văzând un bărbat care şchiopăta. Era uşor de recunoscut, în ciuda măştii. Lirin îi operase piciorul; mulţumită lui, încă mai putea să meargă. Kal îi recunoscu şi pe ceilalţi. Harl era cel cu umeri laţi, iar Balsas, cel cu o haină nouă, frumoasă.

La început, Lirin nu spuse nimic. Stătea ţinând în mână acea strălucire vie, care lumina întreaga piaţă pietruită de afară. Bărbaţii păreau acum să se micşoreze, parcă ştiind că-i recunoscuse.

— Ei? spuse chirurgul. M-aţi ameninţat. Haideţi. Loviţi-mă! Jefuiţi-mă! Faceţi asta ştiind că am trăit printre voi aproape toată viaţa. Ştiind că v-am lecuit copiii. Haideţi! Vărsaţi sângele unuia de-al vostru!

Bărbaţii dispărură în noapte fără nicio vorbă.

32 • CĂRAT PE-O PARTE

„Locuiau sus, într-un loc pe care niciun om nu-l putea atinge, dar pe care-l puteau vizita cu toţii, în însuşi turnul oraşului, înălţat fără ajutorul mâinilor omeneşti.”

Deşi e o poveste romantică fantastică din cel de-al treilea secol de după Mârşăvie, „Cântecul ultimei veri” reprezintă în acest caz o referinţă validă. A se vedea pagina 27 din traducerea Varalei, luându-se în considerare nota de subsol.

Se descurcau mai bine când cărau podul pe-o parte. Dar nu cu mult mai bine.

Kaladin privea echipa Podului Patru înaintând cu stângăcie şi manevrând podul în lateral. Din fericire, sub pod se aflau o mulţime de mânere, iar ei descopereau cum era cel mai bine să le ţină. Erau nevoiţi să-i dea o înclinare mai puţin abruptă decât ar fi vrut el. Asta le expunea picioarele, dar poate reuşea să-i înveţe să-i schimbe poziţia când apăreau săgeţile.

În momentul acela îl duceau într-o poziţie care le încetinea mişcările şi erau atât de înghesuiţi încât, dacă parshendii reuşeau să doboare un podar, ceilalţi s-ar fi împiedicat de el. Şi ar fi fost de-ajuns să piardă doar câţiva oameni pentru ca echilibrul să se strice, şi atunci podul le-ar fi scăpat în mod sigur din mâini.

„Manevra asta va trebui făcută cu foarte mare grijă”, se gândi Kaladin.

Syl fâlfâia în urma podului sub înfăţişarea unui vârtej de frunze aproape translucide. În spatele ei, ceva îi atrase atenţia lui Kaladin: un soldat în uniformă călăuzea un grup de bărbaţi în zdrenţe, cu feţe deznădăjduite. „În sfârşit”, îşi zise. Era în aşteptarea unui nou grup de recruţi. Îşi flutură scurt mâna către Pietroi. Mâncătorul de coarne dădu din cap; avea să se ocupe el de antrenament. Era oricum vremea să facă o pauză.

Kaladin urcă în fugă scurta pantă către marginea lemnăriei şi sosi exact în clipa când Gaz îi întâmpina pe nou-veniţi.

— Ce adunătură jalnică! spuse chiorul. Credeam că data trecută mi-aţi trimis toate scursorile, dar grupul ăsta...

Lamaril ridică din umeri.

— Acum sunt ai tăi, Gaz. Împarte-i cum îţi place.

El şi soldaţii lui se îndepărtară, lăsându-i în urmă pe recruţii ghinionişti. Unii purtau haine decente; erau, probabil, nelegiuiţi prinşi de curând. Ceilalţi aveau stigmatul sclaviei pe frunte. Vederea lor trezi în Kaladin sentimente pe care se silise să şi le alunge. Încă se mai afla în vârful unei râpe abrupte; un singur pas greşit l-ar fi putut rostogoli înapoi, în braţele disperării.

— Aşezaţi-vă pe-un singur şir, cremlingilor, se răsti Gaz la nou-veniţi, scoţându-şi bâta şi mişcând-o ameninţător.

Îl văzu pe Kaladin, dar nu spuse nimic.

Bărbaţii se aliniară în grabă.

Gaz trecu pe lângă ei, numărându-i, şi-i alese pe cei mai înalţi.

— Voi cinci sunteţi la Podul Şase. Ţineţi minte asta! Altminteri o să am grijă să fiţi biciuiţi.

Numără un alt grup.

— Voi şase, la Podul Paisprezece. Voi patru din capăt, la Podul Trei. Tu, tu şi tu, la Podul Unu. Podul Doi n-are nevoie... Voi patru, la Podul Şapte.

Ăştia erau toţi.

— Gaz, spuse Kaladin, încrucişându-şi braţele.

Syl îi coborî pe umăr, dând micii sale furtuni de frunze înfăţişarea unei femei tinere. Sergentul se răsuci spre el.

— Podul Patru nu mai are decât treizeci de oameni teferi.

— Podurile Şase şi Paisprezece au mai puţini.

— Au câte douăzeci şi nouă şi tocmai le-ai dat destui oameni noi. Iar Podul Unu are treizeci şi şapte, şi i-ai trimis trei recruţi.

— La ultima alergare n-aţi pierdut decât unul şi...

Kaladin îl prinse pe Gaz de braţ când încerca să se îndepărteze. Sergentul tresări şi-şi ridică bâta.

„Încearcă numai”, zise în gând Kaladin, întâlnindu-i privirea. Aproape că-şi dorea să-l vadă încercând.

Gaz scrâşni din dinţi.

— Bine. Un singur om.

— Îl aleg eu.

— N-ai decât. Oricum niciunul nu-i bun de nimic.

Kaladin se întoarse spre noii podari. Se strânseră în grupuri mici, în funcţie de podurile la care fuseseră trimişi. El îşi îndreptă imediat atenţia către cei mai înalţi. Priviţi prin ochii unui sclav, păreau bine hrăniţi. Doi arătau ca şi cum...

— Hei, gancho! strigă o voce dintr-un alt grup. Hei! Cred că mă vrei pe mine.

Kaladin se întoarse. Un bărbat scund şi subţire îi făcea semn cu mâna. N-avea decât un singur braţ. Cine-l trimisese să fie podar?

„O să oprească o săgeată”, se gândi. „Pentru şefi, e singurul lucru la care-s buni unii dintre podari.”

Bărbatul avea păr castaniu şi pielea de culoarea bronzului, de o nuanţă puţin prea închisă ca să fie un alerthi. Şi unghii translucide având culoarea ardeziei – aşadar era herdazian. În ochii celor mai mulţi dintre nou-veniţi se citea apatia, însă el zâmbea, deşi purta pe frunte stigmatul sclaviei.

„Semnul e vechi”, se gândi Kaladin. „Fie a avut mai înainte un stăpân bun, fie a reuşit cumva să nu se lase doborât.” Era evident că nu înţelegea ce-l aştepta ca podar. Celor care înţelegeau le pierea zâmbetul.

— Mă puteţi folosi, spuse bărbatul. Noi, herdazienii, suntem luptători de elită, gon.

Ultimul cuvânt folosit părea să-l numească pe Kaladin.

— Vezi tu, odată am avut de-a face, desigur, cu trei bărbaţi, şi erau beţi şi tot restul, dar tot i-am bătut.

Vorbea într-un ritm foarte rapid şi accentul lui puternic făcea cuvintele neclare, contopindu-le.

Avea să fie un podar groaznic. Ar fi putut să alerge cu podul pe umeri, dar nu şi să-l manevreze. Iar muşchii lui păreau cam fleşcăiţi în jurul taliei. Indiferent la ce pod ar fi ajuns, ceilalţi I-ar fi pus în faţă, astfel încât o săgeată să-i scape de el.

„Trebuie să faci ce poţi ca să rămâi în viaţă”, şopti o voce din trecutul lui. „Transformă o povară într-un câştig...”

„Tien.”

— Bine, spuse Kaladin, arătând cu degetul spre el. Îl iau pe herdazianul din spate.

Ce? zise Gaz.

Bărbatul scund se apropie agale de Kaladin.

— Mulţumesc, gancho! O să te bucuri că m-ai ales.

Kaladin se întoarse să plece, trecând pe lângă Gaz. Sergentul podurilor se scarpină în cap.

— Ai insistat atâta ca să-l poţi alege pe piticul ciung?

Kaladin trecu de el fără să-i răspundă. Se întoarse în schimb spre herdazianul cu un singur braţ.

— De ce-ai vrut să vii cu mine? Nu ştii nimic despre nicio echipă de podari.

— Ai fost singurul care-a venit s-aleagă, răspunse omul. Asta-nseamnă că un om trebuie să fie deosebit, ceilalţi nu. Simt că eşti un om bun. Se vede în ochii tăi, gancho, adăugă el, apoi se întrerupse o clipă. Ce e o echipă de podari?

Kaladin descoperi că detaşarea nou-venitului îl făcea să zâmbească.

— O să vezi. Cum te cheamă?

— Lopen. Nişte veri de-ai mei îmi spun lopenul, fiindcă n-au mai auzit niciodată de cineva cu numele ăsta. Am întrebat în toate părţile, poate o sută... sau două sute... o grămadă de oameni, sigur. Şi niciunul n-a auzit de numele ăsta.

Kaladin clipi, surprins de torentul de cuvinte. Omul ăla se oprea vreodată ca să respire?

Echipa era în pauză, la umbra podului masiv, proptit pe-o parte.

Cei cinci răniţi li se alăturaseră şi stăteau de vorbă; se ridicase până şi Leyten, ceea ce era un semn bun. Cu piciorul lui zdrobit, îi era foarte greu să meargă. Kaladin făcuse tot ce-i stătea în puteri, dar Leyten avea să şchiopăteze toată viaţa.

Numai Dabbid, cel pe care lupta îl zdruncinase atât de puternic, nu vorbea cu ceilalţi, îi urma peste tot, dar nu vorbea. Kaladin începea să se teamă că mintea lui istovită n-avea să-şi revină niciodată.

Hobber – bărbatul cu faţa rotundă şi cu strungăreaţă care se alesese cu o săgeată în picior – mergea fără cârje. Peste puţin timp avea să poată alerga din nou cu podul, ceea ce era de asemenea bine. Aveau nevoie de orice pereche de braţe pe care-o puteau găsi.

— Du-te-n baraca aia, îi spuse Kaladin lui Lopen. În mormanul din spate îţi găseşti o pătură, sandale şi o vestă.

— Sigur, spuse Lopen şi se îndepărtă agale, făcându-le câtorva oameni cu mâna când trecu pe lângă ei.

Pietroi se apropie de Kaladin şi îşi încrucişă braţele.

— E noul membru?

— Da, răspunse Kaladin.

— Şi îmi închipui că doar de-ăştia o să ne mai dea Gaz, zise Pietroi şi oftă. Ar fi trebuit să ne-aşteptăm. De-acum înainte n-o să ne mai dea decât podarii care nu-s buni de nimic.

Kaladin se simţi tentat să se declare de acord, dar şovăi. Syl ar fi văzut probabil în spusele lui o minciună şi s-ar fi întristat.

— Felul ăsta nou în care cărăm podul, începu Pietroi. Cred că nu ne ajută prea tare. E...

Se întrerupse când în tabără se auzi cornul, iar sunetul lui, lovindu-se de clădirile din piatră, era asemenea behăitului unei carapace mari. Kaladin se încordă. Oamenii lui erau de rând la podalergare. Aşteptă, încordat, până când auzi cornii sunând a treia oară.

— Aliniaţi-vă! strigă el. Să mergem!

Spre deosebire de celelalte nouăsprezece echipe care erau de rând, oamenii lui Kaladin n-o luară la fugă în dezordine, ci într-o formaţie ordonată. Lopen se grăbi să iasă, purtând o vestă, apoi şovăi, uitându-se la cele patru grupe şi neştiind încotro s-o ia. Pus în faţă, ar fi fost făcut bucăţi, dar, aflat în orice altă poziţie, probabil că i-ar fi încetinit.

— Lopen! strigă Kaladin.

Bărbatul ciung salută. „Oare crede că face parte din armată?”

— Vezi butoiul ăla cu apă de ploaie? Ia nişte burdufuri de la ucenicii dulgherilor. Mi-au spus că putem împrumuta câteva. Umple cât de multe poţi şi prinde-ne din urmă.

— Sigur, gancho, răspunse nou-venitul.

— Podul sus! strigă Kaladin, ocupându-şi locul în faţă. Pe umeri! Podul Patru se puse în mişcare, în timp ce alte echipe de podari se îngrămădeau în jurul barăcilor, cea condusă de Kaladin traversă în fugă lemnăria. Coborâră primii panta şi ajunseră la cel dintâi pod permanent când armata nici măcar nu se aliniase încă. Acolo, Kaladin le ordonă să pună podul jos şi să aştepte.

La scurt timp după aceea, Lopen coborî cu paşi mărunţi dealul – şi, surprinzător, Dabbid şi Hobber îl însoţeau. Şchiopătatul lui Hobber îi împiedica să se mişte repede, dar construiseră un soi de targă dintr-o prelată şi două stinghii de lemn. În mijlocul ei erau îngrămădite vreo douăzeci de burdufuri cu apă. Alergară către echipa podului.

— Ce-i asta? întrebă Kaladin.

— Mi-ai spus s-aduc cât de multe pot să car, gon, răspunse Lopen. Ei, am luat asta de la dulgheri. O întrebuinţează ca să care bucăţi de lemn, dar acum nu le trebuie, aşa că am luat-o şi iată-ne aici. Nu-i aşa, muli?

Îi pusese întrebarea lui Dabbid, care se mulţumi să dea din cap.

— Muli? se miră Kaladin.

— Înseamnă mut, îl lămuri Lopen, ridicând din umeri. Pen’ că s-ar părea că nu vorbeşte prea mult, înţelegi.

— Înţeleg. Ei, bună treabă. Pod Patru, din nou pe poziţii! Vine restul armatei.

Următoarele ore se scurseră aşa cum era de aşteptat în timpul unei pod alergări. Muncă istovitoare, cărând podul greu de-a lungul platourilor. Apa se dovedi de mare ajutor. În timpul alergărilor, armata le dădea podarilor din când în când apă, dar niciodată atât de des cum ar fi fost necesar. Apa băută după traversarea fiecărui platou îi ajuta la fel de mult ca vreo cinci-şase oameni în plus.

Dar adevărata schimbare se produsese datorită antrenamentului. Oamenii din echipa Podului Patru nu se mai simţeau istoviţi de fiecare dată când îl lăsau jos. Munca era tot atât de grea, dar trupurile lor erau pregătite să-i facă faţă. Kaladin surprinse în mai multe rânduri privirile pline de uimire şi de invidie ale podarilor din alte echipe când oamenii lui râdeau şi glumeau în loc să se prăbuşească, frânţi de oboseală. Să alergi cu un pod o dată sau de două ori pe săptămână – cum făceau ceilalţi – nu era de-ajuns.

Antrenamentul şi câte o masă în plus în fiecare seară îi ajutaseră să li se întărească muşchii, pregătindu-i pentru muncă. Avură parte de un marş îndelungat, cel mai lung pe care-l făcuse Kaladin vreodată. Merseră către est ore de-a rândul. Era semn rău. Când ţinta era un platou mai apropiat, soseau adesea înaintea parshendilor. Dar la o asemenea depărtare mergeau doar ca să-i împiedice pe duşmani să plece cu inima-nestemată; n-aveau nicio şansă s-ajungă înaintea lor. Ceea ce însemna că apropierea de ţintă avea să fie dificilă. „Încă nu suntem pregătiţi să cărăm podul pe-o parte”, se gândi supărat Kaladin când ajunseră în sfârşit în apropierea unui platou imens, înalt şi cu o formă neobişnuită. Auzise de el – i se spunea Turnul. Nicio armată alethi nu câştigase vreodată o inimă-nestemată acolo.

Îşi lăsară podul jos înaintea penultimei spărturi, punându-l în poziţia potrivită şi, în timp ce iscoadele îl traversau, Kaladin avu o presimţire sumbră. Turnul avea formă ascuţită, cu vârful dinspre est la mare înălţime, ceea ce dădea naştere unei pante abrupte. Sadeas adusese un mare număr de soldaţi; platoul enorm permitea desfăşurarea unei forţe numeroase. Kaladin aşteptă, neliniştit. Poate aveau noroc, poate parshendii plecaseră deja cu inima-nestemată. La o depărtare atât de mare, era cu putinţă.

Iscoadele se întoarseră în fugă.

Liniile duşmanului sunt pe marginea cealaltă! încă n-au deschis pupa!

Kaladin gemu încet. Armata începu să traverseze pe podul lui, iar oamenii din echipă îşi îndreptară spre el privirile grave şi triste. Ştiau ce urma. Unii dintre ei, probabil foarte mulţi, n-aveau să mai supravieţuiască.

De data asta avea să fie foarte rău. La alergările de până atunci avuseseră rezerve. Dacă pierdeau patru sau cinci oameni, puteau totuşi să meargă mai departe. Însă acum alergau numai cu treizeci. Fiecare om căzut avea să-i încetinească simţitor, iar o pierdere de numai patru sau cinci i-ar fi putut face să se clatine sau chiar să răstoarne podul. Dacă se întâmpla aşa ceva, parshendii aveau să-şi trimită majoritatea săgeţilor asupra lor. Fusese şi înainte martor la astfel de lucruri. Dacă echipa unui pod începea să se clatine, parshendii o atacau.

În plus, când era clar că echipa unui pod avea un număr mic de oameni, parshendii îşi propuneau să-l doboare. Podul Patru dăduse de necaz. În urma acelei alergări puteau să moară cu uşurinţă cincisprezece sau douăzeci de oameni. Trebuia făcut ceva.

Asta era.

— Veniţi mai aproape, spuse.

Oamenii se încruntară, strângându-se în jurul lui.

— O să ţinem podul pe-o parte, zise el încet. Eu o să fiu în faţă. O să vă conduc. Fiţi pregătiţi să mergeţi în direcţia în care merg eu.

— Kaladin, când ţinem podul într-o parte, înaintăm mai încet, spuse Teft. A fost o idee interesantă, dar...

— Voi aveţi încredere în mine, Teft?

— Păi, cred că da.

Bărbatul cărunt se uită la ceilalţi. Kaladin observă că mulţi dintre ei nu aveau încredere, cel puţin nu pe de-a-ntregul.

— O să meargă, spuse el cu înflăcărare. O să folosim podul în chip de scut care să oprească săgeţile. Trebuie să ne grăbim, să înaintăm mai repede decât alte poduri. O să fie greu să-i întrecem ducând podul într-o parte, dar e singurul lucru care-mi vine în minte. Dacă n-o să meargă, o să mă aflu în faţă, aşa c-o să fiu primul care-o să cadă. Dacă mor, puneţi din nou podul pe umeri. Am exersat mişcarea. Şi-o să scăpaţi de mine.

Podarii păstrară tăcerea.

— Şi dacă nu vrem să scăpăm de tine? întrebă Natam cel cu faţa prelungă.

Kaladin zâmbi.

— Atunci alergaţi repede şi urmaţi-mă. O să schimb direcţia pe neaşteptate în timpul alergării; fiţi pregătiţi pentru asta.

Se întoarse la pod. Soldaţii de rând erau pe partea cealaltă, iar ochi-luminoşii – printre care şi Sadeas, cu Cristalarmura lui bogat împodobită – treceau peste spărtură. Kaladin şi oamenii lui îi urmară, apoi traseră podul în urma lor. Îl cărară pe umeri până în faţa armatei, îl lăsară jos şi aşteptară să-şi ocupe locurile celelalte poduri. Lopen şi ceilalţi doi oameni care cărau apă rămaseră în urmă, cu Gaz; se părea că n-aveau să fie pedepsiţi fiindcă nu alergau. Aveau un dram de noroc.

Kaladin simţi sudoarea brobonindu-i fruntea. Desluşea cu greu şirurile de parshendi aflate în faţă, pe cealaltă margine a spărturii. Bărbaţi cu pielea neagră cu stacojiu, săgeţi în arcuri scurte, gata de tragere. În spatele lor se înălţa imensa pantă a Turnului.

Inima lui Kaladin începu să bată mai repede. Presimţiospreni ţâşneau împrejurul oamenilor din întreaga armată, dar nu şi în jurul podarilor lui. Spre cinstea lor, nu erau nici spaimospreni – nu fiindcă nu le-ar fi fost frică, ci fiindcă nu intraseră în panică, aidoma celorlalte echipe de pod către care se duseseră spaimosprenii.

„Să-ţi pese”, păru să-i şoptească Tukks, din trecut. „Cheia luptei nu e lipsa entuziasmului, ci entuziasmul ţinut în frâu. Să-ţi pese de victorie. De oamenii pe care-i aperi. Trebuie să-ţi pese de ceva.”

„Îmi pasă”, îşi zise Kaladin. „Să mă lovească furtuna pentru prostia mea, dar îmi pasă.”

— Podurile sus! tună vocea lui Gaz de-a lungul rândurilor din faţă, repetând ordinul lui Lamaril.

Echipa lui Kaladin se puse în mişcare, întorcând repede podul pe o parte şi ridicându-l. Bărbaţii mai scunzi formară un şir, ţinând podul în dreapta, iar ceilalţi, mai înalţi, alcătuiră un alt rând compact în spatele lor, întinzându-şi braţele şi ridicând sau echilibrând podul. Lamaril le aruncă o privire aspră, iar lui Kaladin i se opri răsuflarea în gât.

Gaz se apropie de Lamaril şi îi şopti ceva. Acesta dădu încet din cap şi nu spuse nimic. Răsună semnalul de atac.

Podul Patru porni. Din spatele lor, valuri de săgeţi porniră peste capetele podarilor, coborând în arc către parshendi. Kaladin alerga cu fălcile încleştate. Se străduia din greu să nu se-mpiedice de mugurii de stâncă şi de coaja-de-piatră de pe platou. Din fericire, deşi echipa lui era mai lentă decât de obicei, antrenamentul şi rezistenţa dobândită îi permiteau să se mişte mai repede decât altele. Avându-l pe el în frunte, Podul Patru reuşi s-o ia înaintea tuturor celorlalte.

Şi asta avea o mare importanţă, pentru că el îşi conduse oamenii ceva mai la dreapta, ca şi cum ar fi pierdut puţin direcţia, ducând podul greu pe o parte. Parshendii îngenuncheară şi începură un cântec monoton. Săgeţile alethi cădeau printre ei, abătând atenţia unora, dar alţii îşi înălţară arcurile.

„Pregateşte-te...” îşi zise Kaladin. Înteţi ritmul înaintării şi simţi un val neaşteptat de putere. Încordarea din muşchii picioarelor îi dispăru şi încetă să mai gâfâie. Poate era neliniştea dinaintea luptei, poate că-l cuprindea nepăsarea, dar forţa neaşteptată îi dădu o uşoară senzaţie de euforie. Se simţea străbătut de un freamăt care-i intra în sânge.

În clipa aceea simţi că trăgea podul în urma lui de unul singur, ca o pânză ce duce corabia înainte. Se întoarse mai mult spre dreapta, înclinându-se şi mai tare, ceea ce făcea ca el şi oamenii lui să fie complet expuşi în faţa parshendilor.

Aceştia îşi continuară cântecul monoton, ştiind cumva – fără să primească vreun ordin – când să-şi încordeze arcurile. Îşi duseră săgeţile în dreptul obrajilor marmoraţi, ochind podarii. Aşa cum era de aşteptat, cei mai mulţi îi aleseră pe oamenii lui Kaladin.

„E aproape!”

După alte câteva bătăi de inimă...

„Acum!”

Kaladin se-ntoarse brusc spre stânga, exact în clipa când trăgeau parshendii. Echipa se mişcă odată cu el, înaintând acum cu suprafaţa podului îndreptată către arcaşi. Săgeţile îşi luară zborul, lovind zgomotos lemnul, afundându-se în el. Câteva săgeţi se loviră cu zgomot de piatra de la picioarele podarilor. Podul amplifică răsunetul loviturilor.

Kaladin auzi strigătele disperate de durere care se înălţau din mijlocul altor echipe. Oamenii cădeau, unii fiind, probabil, la prima lor alergare. La Podul Patru nu ţipă nimeni. Nu căzu nimeni.

Kaladin întoarse din nou podul, alergând aplecat în direcţia opusă, cu podarii din nou în bătaia săgeţilor. Parshendii surprinşi îşi încordară din nou arcurile. De obicei trăgeau în rafale. Ceea ce era în avantajul lui Kaladin, pentru că, imediat ce îşi sloboziră duşmanii săgeţile, se întoarse, folosind podul masiv drept scut.

Săgeţile izbiră din nou lemnul. Dinspre celelalte echipe de podari se auziră iarăşi ţipete. Kaladin reuşise din nou să-şi apere oamenii, alergând în zigzag.

„Încă o dată”, îşi zise el. Acum avea să fie cel mai greu. Parshendii ştiau ce făcea. Aveau să fie gata de tragere imediat ce schimba direcţia.

O schimbă.

Nu trase nimeni.

Uluit, îşi dădu seama că arcaşii duşmani îşi îndreptaseră întreaga atenţie asupra celorlalte poduri, văzând în ele ţinte mai uşoare. Spaţiul din faţa Podului Patru era practic liber.

Spărtura era aproape şi – cu toate că alergase aplecat – Kaladin îşi aduse echipa acolo unde trebuia. Pentru ca atacul cavaleriei să aibă efect, podurile trebuiau înşiruite cât mai aproape unul de altul. Se grăbi să ordone coborârea podului. O parte dintre arcaşii parshendi îşi îndreptaseră din nou atenţia către ei, dar cei mai mulţi trăgeau în alte echipe.

Un zgomot din spate anunţă prăbuşirea unui pod. Kaladin şi oamenii lui împinseră, cu soldaţii alethi din spatele lor trimiţând asupra duşmanilor o ploaie de săgeţi ca să-i împiedice să tragă podul înapoi. Fără să se-ntrerupă, Kaladin se uită peste umăr.

Al doilea pod din şir era aproape. Era Podul Şapte, dar înainta cu greutate, cu oamenii seceraţi rând pe rând de săgeţi care veneau una după alta. Căzură sub ochii lui şi podul se strivi de stâncă. Acum se clătina podul Douăzeci şi Şapte. Alte două poduri căzuseră deja. Podul Şase ajunse la spărtură, însă cu greu, cu numai jumătate dintre podari rămaşi în viaţă. Unde erau celelalte poduri? Privirea aruncată în grabă nu-l lămuri şi fu nevoit să-şi continue munca.

Oamenii săi îşi aşezară podul cu o bufnitură şi el le strigă să se retragă. Se îndepărtară cu toţii în mare grabă, ca să poată traversa cavaleria. Dar nu apăru niciun călăreţ. Cu fruntea brobonită de sudoare, Kaladin se răsuci în loc.

Alte cinci echipe îşi aşezaseră podurile, însă restul podarilor încă se mai chinuiau s-ajungă la spărtură. Spre surprinderea lui Kaladin, încercaseră să-şi încline la rândul lor podurile ca să se apere de săgeţi, imitându-i pe oamenii lui. Mulţi se împiedicară, fiindcă unii încercau să lase podul în jos, pentru protecţie, pe când alţii îşi continuau fuga.

Domnea haosul. Celelalte echipe nu exersaseră alergarea cu podul pus pe-o parte. Încercând să-şi salte podul în noua poziţie, o echipă răzleţită îl scăpă. Parshendii, care continuau să tragă, secerară alte două echipe.

Cavaleria grea atacă, traversând cele şase poduri aşezate. De obicei, câte doi călăreţi mergând alături pe fiecare pod alcătuiau un grup de o sută, împărţit pe trei rânduri de câte treizeci până la patruzeci de oameni. Totul depindea de numărul de poduri aliniate în şir, făcând posibilă o şarjă eficientă împotriva sutelor de arcaşi parshendi.

Dar de data asta podurile fuseseră puse mult prea la întâmplare. O parte a cavaleriei traversă, dar oamenii erau prea împrăştiaţi şi nu puteau ataca fără teama că vor fi împresuraţi.

Pedestraşii începură să ajute la împingerea Podului Şase. „Ar trebui s-o facem şi noi”, se gândi Kaladin. „Să punem celelalte poduri peste spărtură.”

Dar era prea târziu. El rămăsese lângă câmpul de luptă, însă oamenii lui se repeziseră – aşa cum erau obişnuiţi – în spatele celui mai apropiat pâlc de stânci care le putea oferi adăpost. De data asta aleseseră un loc aflat la o distanţă suficient de mică pentru a putea vedea lupta, dar foarte bine apărat de săgeţi. După primul atac, parshendii nu le mai dădeau niciodată atenţie podarilor, deşi alethii aveau grijă să lase în urmă străji care să apere punctul de trecere şi să nu le îngăduie parshendilor să le taie retragerea.

Soldaţii izbutiră în sfârşit să aşeze Podul Şase şi alte două echipe le lăsară jos pe ale lor, dar jumătate dintre podari nu reuşiseră să-şi ducă treaba la bun sfârşit. Armata trebuia să se reorganizeze din mers, grăbindu-se să înainteze ca să susţină cavaleria şi împrăştiindu-se pentru a trece prin locurile unde se aflau poduri.

Teft ieşi din spatele stâncilor şi îl înşfacă pe Kaladin de braţ, trăgându-l în locul care-i oferea o relativă siguranţă. El se lăsă tras, continuând să nu scape din ochi câmpul de luptă şi înţelegând că se petrecuse ceva cumplit.

Pietroi veni lângă el şi îl bătu pe umăr. Ud de sudoare, părul masivului mâncător de coarne i se lipise de cap, dar el zâmbea cu toată faţa.

— E un miracol! Nici măcar un singur om n-a fost rănit!

Moash li se alătură.

— Părinte al Furtunii! Nu-mi vine să cred ce-am făcut. Kaladin, ai schimbat podalergările pentru totdeauna!

— Nu, răspunse el încet. Am dat peste cap tot atacul.

— Păi... Ce?

„Părinte al Furtunii!” se gândi Kaladin. Cavaleria grea fusese divizată. O şarjă de cavalerie nu trebuia întreruptă; intimidarea contribuia la victorie la fel de mult ca orice altceva.

Însă acolo parshendii se puteau feri din calea ei, atacând apoi oamenii din flancuri. Iar pedestraşii nu ajungeau destul de repede ca să-i ajute. Mai multe grupuri de călăreţi erau complet încercuite. Soldaţii se îngrămădeau în jurul podurilor aşezate, încercând să traverseze, dar parshendii ocupaseră un avanpost stabil şi îi respingeau. Suliţaşii cădeau de pe poduri, iar duşmanii izbutiră în cele din urmă chiar să arunce unul dintre acestea în spărtură. În curând, forţele alethi se mulţumiră doar să se apere, concentrându-se asupra podurilor ca să asigure retragerea cavaleriei.

Kaladin se uita, se uita cu adevărat. Până atunci, nu studiase niciodată tactica şi nevoile întregii armate în timpul atacurilor. Nu se gândise decât la echipa lui. Era o greşeală prostească, ar fi trebuit să-şi dea seama. Ar fi trebuit să-şi dea seama, dacă încă se mai considera un soldat adevărat. Îl ura pe Sadeas; detesta modul în care înaltul prinţ se folosea de podari. Dar n-ar fi trebuit să schimbe tactica de bază a Podului Patru fără să ţină cont de planul mai amplu al întregii lupte.

„Le-am îndreptat atenţia asupra celorlalte poduri”, îşi zise. „Asta ne-a adus pe noi prea repede la spărtură şi i-a încetinit pe alţii.”

Şi, fiindcă alergaseră în faţa tuturor, mulţi alţi podari văzuseră foarte bine cum foloseau podul drept scut. Şi le venise ideea să-i imite. Ca urmare, fiecare echipă ajunsese până la urmă să alerge cu o altă viteză, iar arcaşii alethi nu mai ştiuseră unde să-şi concentreze rafalele ca să-i slăbească pe parshendi pentru a uşura coborârea podurilor.

„Părinte al Furtunii! Tocmai l-am făcut pe Sadeas să piardă lupta asta.”

Avea să fie pedepsit. Podarii fuseseră daţi uitării în timp ce generalii şi căpitanii se grăbeau să schimbe planurile de luptă. Dar imediat ce se termina totul, aveau să vină după el.

Sau poate chiar mai devreme. Gaz şi Lamaril erau în marş către Podul Patru, însoţiţi de un grup de suliţaşi din forţele de rezervă.

Pietroi i se alătură lui Kaladin, lângă care se opri nervos şi Teft, cu o piatră în mână. Podarii din spatele lui începură să murmure.

— Staţi deoparte, le spuse el încet lui Pietroi şi lui Teft.

— Dar, Kaladin! protestă Teft. Vor...

— Staţi deoparte. Adunaţi podarii, încercaţi să-i duceţi înapoi la loc sigur, în lemnărie.

„Dacă scapă vreunul dintre noi din dezastrul ăsta.” Cei doi nu se retraseră, iar Kaladin făcu un pas înainte. Pe Turn, bătălia încă mai continua, dezlănţuită; grupul lui Sadeas – condus chiar de el, Cristalpurtătorul – reuşise să cucerească o mică porţiune de teren şi o apăra cu încăpăţânare. De ambele părţi se înălţau mormane de cadavre. Dar nu era de-ajuns.

Pietroi şi Teft i se alăturaseră din nou lui Kaladin, dar el îi ţintui cu o privire aspră, făcându-i să se retragă. Pe urmă se întoarse spre Gaz şi Lamaril. „O să le-atrag atenţia că Gaz m-a îndemnat să acţionez astfel, se gândi. El mi-a sugerat să car podul pe-o parte în timpul asalturilor.”

Ba nu. N-avea martori. Ar fi fost cuvântul lui împotriva cuvântului chiorului. N-avea să meargă – în plus, un asemenea argument le-ar fi dat celor doi un motiv întemeiat ca să-l omoare pe loc, înainte să le poată vorbi superiorilor acestora.

Trebuia să găsească altceva.

— Ai idee ce-ai făcut? bolborosi Gaz, apropiindu-se.

— Am dat peste cap strategia armatei, aruncând în haos întreaga forţă de asalt. Şi aţi venit să mă pedepsiţi, pentru ca, atunci când vor urla la voi superiorii din cauza celor întâmplate, să le puteţi spune măcar să v-aţi grăbit să vă ocupaţi de singurul vinovat.

Gaz se opri, cu Lamaril şi suliţaşii în jurul lui. Sergentul podurilor părea surprins.

— Dacă asta valorează ceva, adăugă Kaladin cu tristeţe, n-am ştiut c-o să iasă cum a ieşit. Am încercat pur şi simplu să supravieţuiesc.

— Podarii nu trebuie să supravieţuiască, ripostă scurt Lamaril.

Îşi flutură mâna către doi dintre soldaţii lui, apoi arătă spre Kaladin.

— Dacă mă lăsaţi în viaţă, spuse acesta, făgăduiesc să le spun superiorilor voştri că n-aţi avut nicio legătură cu cele petrecute. Dacă mă ucideţi, o să lăsaţi impresia c-aţi vrut s-ascundeţi ceva.

— S-ascundem ceva? spuse Gaz, aruncând o privire spre bătălia de pe Turn. O săgeată rătăcită se lovi cu zgomot de o piatră aflată la mică distanţă de el, iar coada i se rupse. Ce am avea de ascuns?

— Depinde. Totul ar putea foarte bine să pară c-a fost ideea voastră, de la bun început. Luminlord Lamaril, nu m-ai oprit. Ai fi putut, dar nu te-ai sinchisit, iar soldaţii v-au zărit pe tine şi pe Gaz stând de vorbă când v-aţi dat seama ce făceam eu. Dacă n-o să pot garanta că habar n-aveaţi care-mi era intenţia, o să apăreţi într-o lumină foarte, foarte proastă.

Soldaţii lui Lamaril îşi priviră comandantul. Bărbatul cu ochi luminoşi se încruntă.

— Trageţi-i o bătaie, dar nu-l omorâţi, spuse acesta.

Se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre liniile rezervelor armatei alethi.

Suliţaşii vânjoşi se apropiară de Kaladin. Erau ochi-întunecaţi, dar, având în vedere cu câtă îndurare aveau de gând să-l trateze, nu s-ar fi schimbat nimic dac-ar fi fost parshendi. Kaladin închise ochii şi îşi adună toate puterile. Nu se putea lupta cu ei. Nu şi dacă voia să rămână la Podul Patru.

Coada unei suliţe îl pocni în burtă, trântindu-l la pământ, şi icni când începură să-l izbească picioarele soldaţilor. O lovitură de cizmă îi sfâşie punga de la brâu. Sferele lui – prea preţioase ca să le lase în baracă – se împrăştiară pe pietre. Îşi pierduseră cumva Lumina de Furtună şi erau înnegurate, fără viaţă.

Soldaţii continuară să-l lovească.

 

33 • CIMATICA

„Îşi schimbau înfăţişarea chiar în vreme ce ne luptam cu ei. Erau ca umbrele, care-şi pot modifica forma în timpul dansului flăcărilor. Nu-i subestimaţi niciodată, judecând după prima impresie.”

Fragment despre care se presupune că i-ar aparţine lui Talatin, un Radiant din ordinul Paznicilor Pietrei. Sursa – întrupatul lui Guvlow – e în general considerată demnă de încredere, deşi aceste rânduri au fost preluate din copia unui fragment al Poemului celei de-a şaptea dimineţi, care s-a pierdut.

Uneori, când intra în Palanaeumul propriu-zis – imensul depozit de cărţi, manuscrise şi pergamente aflat dincolo de partea rezervată pentru studii a Vălului – Shallan era atât de distrasă de frumuseţea şi de mărimea lui, încât dădea uitării orice altceva.

Palanaeumul avea forma unei piramide inversate cioplite în stâncă. De jur-împrejur avea galerii suspendate, asemenea unor balcoane uşor înclinate care se întindeau pe toţi cei patru pereţi, răsucindu-se maiestuos în unghiuri drepte şi formând o scară gigantică, îndreptată către centrul Rosharului. Mai multe lifturi ofereau o cale de coborâre mai rapidă. Sprijinită de balustrada de la nivelul de sus, Shallan nu putea să vadă decât jumătate din nivelul de jos. Construcţia părea prea mare, prea maiestuoasă pentru a fi creată de mâna omului. Cum reuşiseră să alinieze perfect terasele? Folosiseră Animmozi pentru crearea spaţiilor deschise? De câte nestemate fusese nevoie?

Locul era întunecos; nu exista o iluminare generală, ci doar nişte lămpi mici cu smaralde, plasate astfel încât lumina să cadă pe galerii. Ardenţi din Devoţiunea Cunoaşterii Profunde străbăteau periodic toate nivelurile, schimbând sferele. Probabil că acolo erau sute şi sute de smaralde; după toate aparenţele, alcătuiau tezaurul regal al Kharbranthului. Unde puteau fi păstrate mai bine decât în acel loc extrem de sigur care era Palanaeumul? Acolo, sferele erau apărate şi, în acelaşi timp, serveau la iluminarea imensei biblioteci.

Shallan îşi continuă drumul. Slujitorul ei parsh ducea o lampă cu trei pete de safir. Lumina blândă de culoare albastră era reflectată de pereţii din piatră, cu porţiuni Animmodelate în cuarţ din motive pur ornamentale. Balustradele fuseseră sculptate din lemn, apoi transformate în marmură. Când îşi plimba degetele de-a lungul uneia, simţea fibrele lemnului iniţial. Şi, în acelaşi timp, netezimea rece a pietrei. O ciudăţenie care părea creată anume pentru derutarea simţurilor.

Parshul ei căra şi un coş plin de cărţi cu desene ale unor erudite celebre, care studiaseră ştiinţele naturii. Jasnah începuse să-i îngăduie să-şi dedice o parte din timpul consacrat studiului cercetării unor subiecte alese de ea însăşi. O singură oră pe zi, dar ora aceea devenise foarte preţioasă. În ultima vreme, căuta prin Călătorii apusene, o carte scrisă de Myalmr.

Lumea era un loc minunat, iar ea era însetată de cât mai multă învăţătură, dorea să studieze toate făpturile, să le deseneze în caietele ei. Să sistematizeze Rosharul, surprinzându-l în imagini. Cărţile pe care le studia, deşi minunate, erau incomplete. Fiecare autoare avea talent fie la scris, fie la desenat, dar rareori la ambele. Şi în acele rare cazuri nu pricepea prea bine partea ştiinţifică.

În abordarea lor erau atât de multe goluri. Pe care ea ar fi putut să le umple.

„Nu”, îşi spuse cu hotărâre, continuându-şi drumul. „Nu pentru asta am venit aici.”

Îi era din ce în ce mai greu să se concentreze asupra furtului, deşi – aşa cum sperase – Jasnah începuse s-o folosească drept băieşiţă. Ocazia de care avea nevoie s-ar fi putut ivi în curând. Cu toate acestea, cu cât studia mai mult, cu atât era mai însetată de cunoaştere.

Shallan îşi conduse parshul către unul dintre lifturi. Acolo, alţi doi parshi începură să o coboare. Ea aruncă o privire către coşul în care se aflau cărţile. În lift, ar fi putut să-şi petreacă timpul citind şi, poate, să termine capitolul din Călătoriile apusene...

Îşi desprinse privirea de coş. „Continuă să te concentrezi.” La al cincilea nivel de jos, ieşi pe pasarela mai scurtă care unea liftul cu rampele în pantă lină încastrate în pereţi. Când ajunse la acestea, o luă la dreapta şi coborî ceva mai jos. Peretele era plin de uşi şi, după ce o găsi pe cea dorită, intră într-o încăpere mare din piatră, plină până sus cu rafturi de cărţi.

— Aşteaptă aici, îi spuse parshului, scoţându-şi blocul de desen din coş.

Şi-l îndesă sub braţ, luă lampa şi dispăru grăbită printre rafturile pline de cărţi.

Puteai să dispari în Palanaeum vreme de mai multe ore şi să nu te întâlneşti cu absolut nimeni. Shallan vedea rareori pe câte cineva în timp ce căuta pentru Jasnah câte o carte obscură. Existau, fireşte, ardenţi şi servitori care să aducă volumele dorite, dar, după părerea lui Jasnah, era important ca Shallan să exerseze făcând-o ea însăşi. Sistemul de catalogare din Kharbranth părea să fi devenit o regulă pentru cele mai multe biblioteci şi arhive din Roshar.

În partea din spate a încăperii găsi o mică masă de lucru din lemn de copac-ştiulete. Îşi puse lampa pe marginea acestuia şi se aşeză pe taburet, scoţându-şi mapa cu desene. În cameră era linişte şi întuneric, lumina lămpii nu-i dezvăluia decât marginile rafturilor din dreapta şi peretele neted de piatră din stânga. Aerul mirosea a hârtie veche şi a praf. Nu era umed. În Palanaeum nu era niciodată umezeală. Poate că lipsa ei avea o legătură cu jgheaburile lungi, pline cu o pudră albă, aflate în capătul fiecărei încăperi.

Dezlegă şnururile de piele ale mapei. În interior, colile de deasupra erau albe, iar pe următoarele apăreau portretele unor oameni din Palanaeum. Mai multe chipuri pentru colecţia ei. În mijloc erau ascunse câteva desene mai importante: schiţe în care Jasnah lucra cu Animmodul.

Prinţesa îl folosea destul de rar; poate ezita s-o facă în prezenţa lui Shallan. Dar ea o surprinsese în câteva rânduri, mai ales când era distrată şi părea să fi uitat că nu era singură.

Shallan ridică unul dintre desene: Jasnah, în separeu, cu mâna într-o parte, atingând o bucată de hârtie mototolită; o nestemată a Animmodului strălucea. Shallan mai privi unul. Înfăţişa aceeaşi scenă, cu doar câteva secunde mai târziu. Hârtia devenise un ghem de foc. Nu arsese. Se transformase în flăcări. Limbi de foc încolăcindu-se, o străfulgerare de căldură în aer. Ce anume conţinea, ce voise Jasnah să ascundă?

Într-un alt desen, Jasnah îşi Animmodela vinul din pocal, preschimbându-l într-o bucată de cristal sub care să-şi ţină hârtiile, în timp ce pocalul însuşi ţinea pe loc un alt teanc, într-una din rarele ocazii când cinaseră – şi studiaseră – într-o curte din afara Conclavului. Şi mai avea un desen, în care Jasnah ardea cuvintele după ce i se terminase cerneala. Când o văzuse arzând litere pe o pagină, Shallan fusese uluită de precizia Animmodului.

Animmodul acela părea acordat mai ales cu trei esenţe: Abur, Scânteie şi Lucentia. Cu toate astea, ar fi trebuit să le poată crea pe toate cele zece, de la Zefir la Astragal. Ultima era cea mai importantă pentru Shallan, fiindcă în Astragal erau incluse piatra şi pământul. Ar fi putut crea zăcăminte noi de minereuri pe care să le extragă familia ei. Ar fi mers; în Jah Kaved, Animmozii erau foarte puţini, iar marmura, jadul şi opalul s-ar fi vândut la un preţ foarte bun. Cu un Animmod nu puteai crea nestemate – se spunea că era imposibil – dar era posibilă crearea altor zăcăminte, aproape la fel de importante.

Odată ce le epuizau, ar fi fost nevoiţi să treacă la o îndeletnicire mai puţin profitabilă, însă ar fi fost bine. Între timp, şi-ar fi putut plăti datoriile şi i-ar fi putut despăgubi pe cei faţă de care nu-şi onoraseră promisiunile. Casa Davar ar fi reintrat în rândul celor lipsite de importanţă, dar n-ar fi fost distrusă.

Shallan studie încă o dată desenele. Prinţesa alethi părea să dea dovadă de o nemaipomenită nepăsare în privinţa Animmodului. Se afla în posesia unuia dintre cele mai puternice fabriale din întregul Roshar şi îl folosea ca să creeze greutăţi care să-i ţină hârtiile? La ce altceva îl mai întrebuinţa când nu o vedea Shallan? Acum părea să-l folosească în prezenţa ei mai des ca la început.

Shallan căută în punga ascunsă din mânecă şi scoase Animmodul stricat al tatălui ei. Avea două spărturi: prima de-a latul unuia dintre lanţuri şi cealaltă în montura uneia dintre pietre. Îl studie în lumină, căutând – pentru prima oară – un semn care să-i trădeze stricăciunile. Veriga lanţului fusese înlocuită perfect, aşa cum fusese refăcută şi montura. Chiar dacă ştia exact unde fuseseră spărturile, nu izbutea să-i găsească niciun cusur. Însă, din nefericire, simpla reparare a defectelor exterioare nu-l făcuse funcţional.

Ridică obiectul greu, făcut din metal şi lanţuri. Apoi şi-l puse, aşezându-şi inelele lanţului pe degetul mare, pe cel mic şi pe cel mijlociu. În momentul acela, în el nu era montată nicio piatră preţioasă, îl compară cu desenele, studiindu-l din toate părţile. Da, păreau identice, îşi făcuse griji din cauza asta.

Uitându-se la Animmodul stricat, îşi simţi inima tresărind ca aripile unei păsări speriate. I se păruse acceptabil să fure de la Jasnah când prinţesa fusese un personaj îndepărtat, necunoscut. Ar fi furat de la o eretică, pe care-o crezuse ţâfnoasă şi năzuroasă. Însă de la adevărata Jasnah? De la o erudită minuţioasă, severă dar corectă, de o înţelepciune uimitoare, aşa cum îi era şi intuiţia? Oare era într-adevăr Shallan în stare să fure de la ea?

Încercă să-şi liniştească bătăile inimii. Aşa fusese încă din copilărie. Îşi aducea aminte de lacrimile care o podideau când i se certau părinţii. Nu se pricepea să facă faţă confruntărilor.

Dar avea să fure. Pentru Nan Balat, Tet Wikim şi Asha Jushu. Fraţii ei depindeau de ea. Îşi lipi mâinile de coapse ca să le oprească tremurul şi respiră adânc, metodic. După câteva minute, reuşind să se stăpânească, îşi scoase Animmodul stricat şi-l puse la loc, în punga ferită, îşi adună hârtiile. Ar fi putut fi importante pentru descoperirea modului în care funcţiona Animmodul. Ce era de făcut în privinţa asta? O putea întreba cumva pe Jasnah fără să-i trezească bănuielile?

Printre rafturile din apropiere pâlpâi o lumină, iar ea tresări şi-şi ascunse desenele. Dar nu era decât o ardentă bătrână îmbrăcată în robă, târşâindu-şi picioarele cu o lampă în mână, urmată de un servitor parsh. Nu se uită spre Shallan când coti printre două rânduri de rafturi, cu lumina lămpii strălucind printre cărţi. Luminată astfel – cu faţa ascunsă, dar cu lumina scurgându-se printre rafturi – părea unul dintre Heralzi, mergând printre vrafurile de cărţi.

Cu inima bătându-i din nou cu putere, Shallan îşi duse mâna tăinuită la piept. „O să fiu o hoaţă groaznică”, îşi zise ea strâmbându-se. Îşi adună toate lucrurile şi o porni printre rafturi, cu lampa înainte. La capătul fiecărui şir erau gravate simboluri indicând data intrării cărţilor în Palanaeum. Aşa erau catalogate. La nivelul de sus se găseau dulapuri enorme, pline cu indexuri.

Jasnah o trimisese să aducă – şi apoi să citească – un exemplar din Dialoguri, o renumită lucrare istorică, despre teoria politicii. Însă în încăperea aceea se afla şi Umbre rămase în amintiri – cartea pe care o citea Jasnah când le vizitase regele. Shallan se uitase în index. Probabil că între timp cartea fusese adusă din nou la locul ei.

Cuprinsă dintr-odată de curiozitate, Shallan numără rândurile. Intră între ele şi numără rafturile. Cam pe la mijloc, în partea de jos, găsi un volum subţire, roşu, legat în piele de porc: Umbre rămase în amintiri, îşi lăsă lampa jos, scoase cartea şi începu s-o răsfoiască, simţindu-se ca o hoaţă.

Ceea ce descoperi o derută. Nu-şi dăduse seama că era o carte cu poveşti pentru copii. Nu existau comentarii în subsol, era o simplă colecţie de basme. Shallan se aşeză pe podea şi o citi pe prima de la cap la coadă. Era vorba despre un copil care hoinărea noaptea la mare depărtare de casă şi era urmărit de Pustiitori până când se ascundea într-o peşteră de lângă un lac. Acolo cioplea o bucată de lemn, dându-i o formă cât de cât asemănătoare cu o siluetă omenească, şi o punea să plutească pe lac, păcălind creaturile, care o atacau şi o mâncau pe aceasta în loc să-l mănânce pe el.

Shallan n-avea prea mult timp – Jasnah ar fi intrat la bănuieli dacă rămânea prea multă vreme jos –, dar răsfoi şi celelalte poveşti. Erau scrise într-un stil asemănător şi vorbeau despre duhuri şi Pustiitori. Singurul comentariu era la sfârşit şi oferea explicaţii despre curiozitatea pe care i-o stârniseră autoarei poveştile populare ale ochi-întunecaţilor.

Umbre rămase în amintiri, care-ar fi fost mai bine să fie uitate”, îşi zise Shallan.

Asta citise Jasnah? Ea crezuse că volumul era o discuţie filosofică profundă despre o crimă secretă, de importanţă istorică. Prinţesa era veristitaliană. Reconstituia adevărul pornind de la cele petrecute în trecut. Ce fel de adevăr putea găsi în poveştile menite să-i înspăimânte pe copiii ochi-întunecaţi neascultători?

Shallan puse volumul înapoi la locul lui şi se grăbi să plece.

Peste foarte puţin timp, Shallan reveni în separeu şi descoperi că toată graba ei nu fusese necesară. Jasnah nu era acolo, însă era Kabsal.

Tânărul ardent stătea la masa lungă, răsfoind una dintre cărţile despre artă ale lui Shallan. Ea îl zări înainte de a fi zărită şi, în ciuda tuturor necazurilor, se trezi zâmbind. Îşi încrucişă braţele la piept şi adoptă o expresie neîncrezătoare.

— Iarăşi? întrebă ea.

Kabsal sări în sus, închizând cartea cu un pocnet.

— Shallan, spuse Kabsal, al cărui cap reflecta lumina albastră a lămpii parshului ei. Am venit s-o caut...

— Pe Jasnah, completă Shallan. Ca de obicei. Şi totuşi, ea nu e niciodată aici când vii tu.

— O coincidenţă nefericită, zise el, ducându-şi o mână la frunte. Nu mă pricep deloc să aleg momentul, nu-i aşa?

— Iar la picioarele tale e un coş cu pâine?

— Un dar pentru Luminata Jasnah. De la Devoţiunea Cunoaşterii Profunde.

— Mă-ndoiesc că un coş cu pâine o s-o convingă să renunţe la erezie. Poate dacă adaugi şi nişte gem.

Ardentul zâmbi, luă coşul şi scoase din el un mic borcan cu gem din boabe de sim.

— Ţi-am spus, fireşte, că lui Jasnah nu-i place gemul, zise Shallan. Şi tu continui să-l aduci, ştiind că se numără printre preferinţele mele. Şi ai făcut asta de... vreo zece ori în ultimele câteva luni?

— Încep să devin ceva cam transparent, nu?

— Doar un pic, zise ea zâmbind. E vorba despre sufletul meu, nu-i aşa? Eşti îngrijorat fiindcă-mi fac ucenicia sub îndrumarea unei eretice.

— Aă... ei bine, da, mă tem.

— Ar trebui să mă simt insultată. Dar ai adus gem.

Zâmbi din nou, făcându-i semn parshului să-i pună cărţile pe masă şi s-aştepte dincolo de uşă. Era adevărat că pe Câmpiile Sfărâmate existau parshi care luptau? I se părea greu de crezut. Dintre toţi cei pe care-i întâlnise vreodată, niciunul nu nu era în stare nici măcar să ridice vocea. Nu păreau destul de inteligenţi ca să devină nesupuşi.

Bineînţeles că o parte dintre relatările pe care le auzise – printre care şi cele citite la îndemnul lui Jasnah, când studiase asasinarea lui Gavilar – indicau faptul că parshendii nu semănau cu ceilalţi parshi. Erau mai mari de statură, aveau o armură stranie, crescută din propria piele, şi vorbeau mult mai des. Poate că nici nu erau parshi, ci un soi de veri îndepărtaţi de-ai lor, o rasă pe de-a-ntregul diferită.

Se aşeză la masă în vreme ce Kabsal scotea pâinea, iar parshul aştepta în cadrul uşii. Un parsh nu prea era cine ştie ce supraveghetor, dar, practic, Shallan n-avea nevoie de aşa ceva, căci Kabsal era ardent.

Pâinea fusese cumpărată de la o brutărie thaylenă, ceea ce însemna că era pufoasă şi cafenie. Şi, tot pentru că el era ardent, nu conta că gemul era o mâncare feminină, o puteau savura împreună. Shallan îl privi în timp ce tăia pâinea. Ardenţii din slujba tatălui ei, bărbaţi şi femei deopotrivă, fuseseră bătrâni, ursuzi, aflaţi în ultimii ani ai vieţii, cu priviri severe şi neavând niciun pic de răbdare cu copiii. Niciodată nu-i trecuse prin cap că devoţiunile puteau atrage oameni tineri, cum era Kabsal.

În timpul ultimelor câteva săptămâni, se pomenise având în privinţa lui gânduri pe care-ar fi fost mai bine să le evite.

— Te-ai întrebat vreodată ce dezvălui despre tine însăţi când îţi dai pe faţă preferinţa pentru gemul din boabe de sim? o întrebă el.

— Nu mi-am dat seama că plăcerea pe care mi-o oferă gemurile e atât de importantă.

— Unii au cercetat lucrurile astea, zise Kabsal, întinzând gemul gros şi roşu şi oferindu-i felia de pâine. Când lucrezi în Palanaeum, dai peste cărţi foarte bizare. E greu să nu tragi concluzia că totul a fost probabil studiat într-o epocă sau alta.

— Hmm, făcu Shallan. Chiar şi gemul de sim?

— După cum scrie în Plăcerea gustului şi personalitatea – şi, înainte de a începe să obiectezi, da, cartea e reală şi chiar aşa se numeşte –, preferinţa pentru boabele de sim indică o personalitate spontană, impulsivă. Şi, totodată, preferinţa pentru...

Amuţi când îl lovi în frunte un cocoloş de hârtie. Clipi, nedumerit.

— Îmi cer scuze, spuse Shallan. Se întâmplă uneori. Probabil din pricina impulsivităţii şi spontaneităţii mele.

El zâmbi.

— Nu eşti de acord cu aceste concluzii?

— Nu ştiu, răspunse ea, ridicând din umeri. Am întâlnit oameni care mi-au spus că pot afla ce personalitate am pornind de la ziua în care m-am născut, de la poziţia Cicatricei lui Tain la a şaptesprezecea mea aniversare sau prin extrapolări numerice ale celei de-a zecea paradigme glifice. Dar cred că oamenii sunt mult mai complicaţi.

— Oamenii sunt mai complicaţi decât extrapolarea numerică şi decât a zecea paradigmă glifică? întrebă Kabsal, ungându-şi cu gem o felie de pâine. Nu e de mirare că-mi vine atât de greu să-nţeleg femeile.

— Foarte amuzant. Vreau să spun că suntem mai complecşi decât o simplă adunătură de trăsături ale personalităţii. Sunt spontană? Uneori. Ai putea descrie astfel modul în care-am hăituit-o pe Jasnah ca să-i devin pupilă. Dar, înainte de asta, mi-am petrecut şaptesprezece ani din viaţă fiind cât se poate de lipsită de spontaneitate. În multe situaţii – dacă sunt încurajată – limba mea poate fi din cale afară de spontană, dar despre acţiunile mele se poate spune rareori acelaşi lucru. Suntem cu toţii spontani uneori, iar alteori suntem cu toţii din cale afară de prudenţi.

— Atunci, după cum spui tu, cartea are dreptate. Spune că eşti spontană; tu eşti spontană uneori. Prin urmare, e corect.

— Dacă judecăm aşa, are dreptate în privinţa tuturor.

— Sută la sută!

— Ei, nu sută la sută, îl contrazise Shallan, înghiţind încă o bucată din pâinea dulce, pufoasă. După cum am constatat, lui Jasnah nu-i place niciun soi de gem.

— A, da, încuviinţă Kabsal. Este şi o eretică a dulceţurilor. Sufletul ei se află într-un pericol mult mai mare decât credeam, zise el rânjind şi muşcând din pâine.

— Într-adevăr, spuse Shallan. Şi ce altceva mai spune cartea aia despre mine – şi despre jumătate din populaţia lumii – fiindcă ne plac mâncărurile cu mult prea mult zahăr?

— Ei, aprecierea boabelor de sim mai sugerează şi o îndrăgire a spaţiilor aflate sub cerul liber.

— Ah, sub cerul liber, zise Shallan. Am fost cândva în acel loc legendar. Cu atât de mult timp în urmă, încât aproape că l-am uitat. Spune-mi, încă mai străluceşte soarele, sau am doar amintirea unui vis?

— Studiile tale nu sunt, cu siguranţă, ceva atât de rău.

— Jasnah e îndrăgostită nebuneşte de praf, spuse Shallan. Cred că-i prieşte, se hrăneşte cu particulele lui, cum ronţăie chulii muguri-de-stâncă.

— Dar tu, Shallan? Ţie ce-ţi prieşte?

— Cărbunele.

Kabsal păru mai întâi nedumerit de răspuns, apoi se uită la mapa ei cu desene.

— A, da. Am fost surprins de repeziciunea cu care s-a dus vestea şi ţi s-au răspândit prin Conclav desenele.

Shallan îşi mancă ultima bucăţică de pâine, apoi îşi şterse degetele cu o fâşie de pânză umedă, adusă de ardent.

— Mă faci să par o molimă, zise ea şi îşi trecu un deget prin părul roşu, strâmbându-se. Cred că am culoarea unei spuzeli, nu-i aşa?

— Prostii, se grăbi el să răspundă. N-ar trebui să spui astfel de lucruri, Luminăţie. E lipsit de respect.

— Faţă de mine?

— Nu, faţă de Atotputernic, care te-a creat.

— Tot el a creat şi cremlingii. Ca să nu mai vorbesc de spuzeli şi de boli. Aşa că e, de fapt, o onoare să fiu comparată cu una dintre ele.

— Nu sunt în stare să urmăresc logica asta, Luminăţie. El a creat toate lucrurile, de aceea comparaţiile sunt lipsite de sens.

— Ca şi afirmaţiile din cartea ta despre plăcerea gustului, nu?

— Bun răspuns.

— Există lucruri mai rele decât o boală, spuse ea alene, căzând pe gânduri. Când o capeţi, boala îţi aduce aminte că trăieşti. Te face să lupţi pentru ceea ce ai. Iar după ce-ţi trece, viaţa normală, de om sănătos, pare, prin comparaţie, minunată.

— Şi n-ai prefera să fii o senzaţie de euforie? Să le-aduci celor pe care i-ai infectat o stare plăcută şi bucurie?

— Euforia trece. De obicei ţine puţin, aşa că ne petrecem mai multă vreme tânjind după ea decât savurând-o, zise Shallan oftând. Acum sunt deprimată. Cel puţin întoarcerea la studiu o să mi se pară, prin comparaţie, incitantă.

El se uită la cărţi, încruntându-se.

— Aveam impresia că îţi place să studiezi.

— Şi eu aveam impresia asta. Până când în viaţa mea a intrat cu paşi apăsaţi Jasnah Kholin şi mi-a dovedit că până şi ceva plăcut poate deveni plictisitor.

— Înţeleg. Deci e o maestră severă?

— De fapt, nu e, răspunse Shallan. Mie-mi plac la nebunie hiperbolele.

— Mie nu, spuse el. Când trebuie să-l scrii, cuvântul ăsta e un pui de târfă.

— Kabsal!

— Îmi cer iertare, spuse el, apoi se uită în sus. Îmi cer iertare.

— Sunt sigură că tavanul te iartă. Ca să atragi atenţia Atotputernicului, probabil că ai putea să arzi o rugăciune.

— Oricum îi datorez câteva, zise Kabsal. Ce spuneai?

— Ei bine, Luminata Jasnah nu e o maestră severă. De fapt, este exact aşa cum se spune. Sclipitoare, frumoasă, misterioasă. Sunt norocoasă c-am ajuns pupila ei.

Kabsal dădu din cap.

— Se spune că e o femeie nepreţuită, n-o strică decât un singur lucru.

— Erezia?

El dădu aprobator din cap.

— Pentru mine nu e atât de rău cum am crezut, spuse Shallan. Vorbeşte rar despre convingerile ei, dacă nu e provocată.

— Atunci înseamnă că se ruşinează.

— Mă îndoiesc. Are tact, atât şi nimic mai mult.

El o privi cu atenţie.

— Nu trebuie să-ţi faci griji din pricina mea, zise Shallan. Jasnah nu-ncearcă să mă convingă să abandonez devoţiunile.

Kabsal se aplecă în faţă, devenind mult mai sobru. Era mai în vârstă decât ea – un bărbat de vreo douăzeci şi cinci de ani, sigur de sine, plin de zel şi serios. Era, practic, singurul bărbat cam de aceeaşi vârstă cu care stătuse vreodată de vorbă fără a se afla sub supravegherea atentă a tatălui ei.

Dar era, totodată, un ardent. Aşa că, fireşte, asta nu putea duce nicăieri. Sau putea?

— Shallan, o întrebă Kabsal cu blândeţe, nu-ti dai seama ce ne îngrijorează – îngrijorează – totuşi? Luminata Jasnah e o femeie foarte puternică şi fascinantă. Ne putem aştepta ca ideile ei să fie molipsitoare.

— Molipsitoare? Parcă spuneai că eu sunt boala.

— N-am spus niciodată asta!

— Aşa e, dar eu am pretins că ai făcut-o. Ceea ce e, de fapt, acelaşi lucru.

El se încruntă.

— Luminată Shallan, ardenţii îşi fac griji pentru tine. Suntem responsabili pentru sufletele copiilor Atotputernicului. Jasnah are în spate o istorie a coruperii celor pe care îi are în preajmă.

— Serios? întrebă ea, sincer interesată. A corupt alte pupile?

— Nu ocup o poziţie care să-mi permită să vorbesc despre aşa ceva.

— Atunci schimbă-ţi poziţia.

— Ba mi-o păstrez cu fermitate, Luminăţie. Nu voi spune nimic în privinţa asta.

— Atunci scrie.

— Luminăţie... Începu el, pe un ton îndurerat.

— Of, bine, zise ea, oftând. Ei, te pot asigura că sufletul meu e în perfectă stare, nu s-a molipsit câtuşi de puţin.

El se lăsă pe spătarul scaunului şi tăie o altă felie de pâine. Iar ea se trezi din nou studiindu-l şi începu iarăşi să fie sâcâită de propria absurditate copilărească. Avea să se întoarcă în curând la familia ei, iar Kabsal o vizita numai de motive care ţineau de Chemarea lui. Numai că ea ajunsese cu adevărat să-i îndrăgească prezenţa. Era sigurul om din Kharbranth cu care simţea că putea sta într-adevăr de vorbă. Şi era frumos; hainele simple şi capul ras nu făceau altceva decât să-i scoată în evidenţă trăsăturile puternice. Ca mulţi alţi ardenţi, avea barba scurtă şi tunsă cu grijă. Folosea o tonalitate distinsă şi era atât de cultivat!

— Ei, dacă eşti atât de sigură în privinţa sufletului tău – zise el, întorcându-se din nou spre ea, poate că te interesează devoţiunea noastră.

— Am una. Devoţiunea Purităţii.

— Da, dar nu e un loc potrivit pentru o erudită. Ceea ce glorifică aceasta nu are nicio legătură cu studiile sau cu arta ta.

— Un om n-are nevoie de o devoţiune care să se concentreze nemijlocit asupra Chemării Sale.

— Însă e minunat când cele două coincid.

Shallan îşi reţinu o strâmbătură. Aşa cum era de imaginat, Devoţiunea Purităţii se concentra asupra deprinderii unui mod de a te apropia cât mai mult de onestitatea şi etica Atotputernicului. Ardenţii din palatul devoţiunii nu ştiuseră cum să interpreteze fascinaţia ei pentru artă. Îi ceruseră întotdeauna să deseneze numai lucruri pe care le considerau „pure”. Statuile Heralzilor sau reprezentările Ochiului Dublu.

Iar devoţiunea îi fusese aleasă, bineînţeles, de tatăl ei.

— Mă întreb doar dacă ai ştiut tot ce trebuia când te-ai hotărât, zise Kabsal. La urma urmelor, e permis să-ţi schimbi devoţiunea.

— Da, dar nu-i aşa că nimeni nu vede cu ochi buni recrutarea? Ardenţii care se iau la întrecere, adunând cât mai mulţi membri...?

— Într-adevăr, nu sunt văzuţi cu ochi buni. Obiceiul e deplorabil.

— Dar îl practici, totuşi?

— Şi să-njur mi se întâmplă din când în când.

— N-am observat. Eşti un ardent ciudat, Kabsal.

— O să fii surprinsă. Nu suntem o adunătură de oameni atât de rigizi cum crezi. Ei, în afară de fratele Habsant; el îşi petrece prea mult timp stând cu ochii pe noi, ceilalţi, zise el, apoi şovăi. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că el a-nţepenit, c-a devenit rigid de-a binelea. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată mişcându-se...

— Te îndepărtezi de subiect. N-ai încercat să mă atragi în devoţiunea ta?

— Ba da. Nu e ceva atât de neobişnuit cum crezi. Ne uităm adesea chiorâş unii la alţii din cauza profundei noastre lipse de etică, spuse el şi se aplecă din nou în faţă, devenind mai serios. În comparaţie cu altele, devoţiunea mea are puţini membri, pentru că nu e la fel de cunoscută. Aşa că, ori de câte ori vine la Palanaeum cineva însetat de cunoaştere, luăm asupra noastră datoria de a-l informa.

— De a-l recruta.

— Îi oferim ocazia să vadă ce-i lipseşte, spuse Kabsal şi muşcă din felia de pâine cu gem. În Devoţiunea Purităţii vi se spune care e natura Atotputernicului? Prisma divină, cu cele zece feţe care-i reprezintă pe Heralzi?

— Numai în treacăt, răspunse ea. Am vorbit mai ales despre atingerea ţelurilor mele în privinţa purităţii. E oarecum plictisitor, recunosc, de vreme ce, dinspre partea mea, impuritatea n-a prea avut şanse să-şi facă apariţia.

Kabsal clătină din cap.

— Atotputernicul ne dăruieşte tuturor talente şi, când ne alegem o Chemare care le fructifică, îl venerăm într-un mod cu adevărat esenţial. O devoţiune – şi ardenţii săi – ar trebui să ajute la cultivarea acestui fel de a-l venera, încurajând stabilirea şi atingerea unor ţeluri care tind spre perfecţiune, zise el făcând semn cu mâna către teancul de cărţi de pe masă. În privinţa lor e cazul să te-ajute devoţiunea ta, Shallan. În ceea ce priveşte istoria, logica, ştiinţele, arta. E important să fii cinstit şi bun, dar ar trebui să ne străduim mai mult să încurajăm talentele înnăscute ale oamenilor, în loc să-i silim să se adapteze unor Glorificări şi Chemări pe care le considerăm noi importante.

— Cred că e un argument rezonabil.

Kabsal dădu din cap, părând să fi căzut pe gânduri.

— E de mirare că o femeie ca Jasnah Kholin s-a îndepărtat de aşa ceva? Multe devoţiuni încurajează femeile să lase studiile dificile de teologie în seama ardenţilor. Dacă Jasnah ar putea măcar să vadă frumuseţea doctrinei noastre!

Zâmbi şi scoase din coşul lui cu pâine o carte groasă.

— La început, chiar am sperat că i-aş putea arăta ce vreau să spun, adăugă el.

— Mă-ndoiesc că ar avea o reacţie favorabilă la aşa ceva.

— Poate, spuse el absent, ridicând tomul. Dar dacă ai fi tu acela care ar izbuti în cele din urmă s-o convingă!

— Frate Kabsal, asta sună aproape ca şi cum te-ai strădui să te distingi.

El roşi, iar Shallan îşi dădu seama că spusese ceva care-l făcuse să se ruşineze cu adevărat. Tresări, blestemându-şi limba.

— Da, răspunse el. Mă străduiesc să mă disting. N-ar trebui să-mi doresc cu atâta ardoare să fiu cel care o converteşte. Dar mi-o doresc. Măcar dac-ar vrea să-mi asculte demonstraţia!

— Demonstraţie?

— Am dovada clară a existenţei Atotputernicului.

— Mi-ar plăcea s-o văd, spuse Shallan şi ridică un deget, cerându-i s-o lase să termine. Nu fiindcă mă îndoiesc de existenţa lui, Kabsal. Sunt pur şi simplu curioasă.

El zâmbi.

— O să fie plăcerea mea să-ţi explic. Dar, înainte de toate, nu mai vrei o felie de pâine?

— Ar trebui să răspund că nu, ca să mă feresc de excese, cum m-au învăţat preceptoarele mele. Însă o să spun da.

— De dragul gemului?

— Bineînţeles, încuviinţă ea, luând pâinea. Cum mă descrie cartea ta cu afirmaţii ambigue? Impulsivă şi spontană? Pot să fiu aşa. Când e vorba de gem.

El îi unse o felie, apoi îşi şterse degetele pe bucata lui de pânză. Îşi deschise cartea şi o răsfoi până la o pagină pe care se afla un desen. Shallan se trase mai aproape ca să vadă mai bine. Nu era un portret; părea un soi de model.

O formă triunghiulară, cu trei aripi pe margini şi cu ceva ascuţit în centru.

— Recunoşti imaginea? întrebă Kabsal.

I se părea cunoscută.

— Am senzaţia că ar trebui.

— E Kholinarul, spuse el. Capitala alethilor, desenată aşa cum s-ar vedea de sus. Vezi piscurile astea, vezi culmile? A fost construită în jurul unei formaţiuni stâncoase care exista deja acolo, spuse el, întorcând pagina. Aici e Vedenarul, capitala Jah Kevedului.

De data asta, modelul era hexagonal. Akinah. Modelul era circular. Thaylen. Modelul era o stea cu patru colţuri.

— Ce înseamnă?

— E dovada că Atotputernicul se află în toate lucrurile. Îl poţi vedea aici, în aceste oraşe. Observi cât de simetrice sunt?

— Sunt oraşe construite de oameni, Kabsal. Ei şi-au dorit simetria, pentru că e sacră.

— Da, dar în toate cazurile au fost construite în jurul unor formaţiuni stâncoase existente.

— Asta nu-nseamnă nimic, spuse Shallan. Eu cred într-adevăr în existenţa lui, dar nu ştiu dacă asta e dovada. Vânturile şi apa pot crea simetrie; o vedem în natură tot timpul. Oamenii au ales locuri de o simetrie rudimentară, apoi şi-au construit oraşele astfel încât să elimine orice defect.

El se întoarse din nou să caute în coş. Şi scoase – din toate lucrurile posibile – un platou de metal. Shallan deschise gura, gata să pună o întrebare, dar ardentul ridică din nou un deget şi aşeză platoul pe un mic suport de lemn înălţat la câţiva centimetri deasupra mesei.

Kabsal presără pe foaia de metal nisip alb şi fin ca o pudră. Pe urmă scoase un arcuş, de genul celor trecute peste coardele instrumentelor muzicale.

— Văd c-ai venit pregătit pentru demonstraţia asta, remarcă Shallan. Chiar voiai să-ţi susţii cauza în faţa lui Jasnah.

El zâmbi, apoi trase arcuşul de-a curmezişul muchiei platoului, făcând-o să vibreze. Grăunţele de nisip săriră în sus şi ricoşară, ca nişte insecte minuscule azvârlite pe o suprafaţă fierbinte.

— Asta, spuse el, se numeşte cimatică. Studiul tiparelor create de sunete când interacţionează cu un mediu fizic.

Trase din nou arcuşul peste margine, iar platoul scoase un sunet, o notă muzicală aproape pură. Asta fu de ajuns ca să atragă un singur muzicospren, care se răsuci o clipă în aerul de deasupra ardentului, apoi se făcu nevăzut. Kabsal încheie, apoi fluturându-şi arcuşul, arătă spre platou.

— Adică...? întrebă Shallan.

— Kholinar, spuse el, ridicând cartea, pentru comparaţie.

Ea îşi lăsă capul pe-o parte. Modelul din nisip reproducea întocmai Kholinarul.

Ardentul mai adăugă nisip, apoi îşi trecu din nou arcuşul peste marginea platoului, într-un alt punct, iar nisipul se reaşeză.

— Vedenar, spuse.

Ea făcu din nou comparaţia. Asemănarea era perfectă.

— Thaylen, zise el, după repetarea procedeului într-un alt punct, apoi alese cu mare grijă încă unul şi atinse marginea cu arcuşul pentru o ultimă oară. Akinah. Shallan, dovada existenţei Atotputernicului se află chiar în oraşele în care locuim. Uită-te la simetria lor desăvârşită!

Ea trebuia să admită că modelele aveau ceva captivant.

— Ar putea fi o corelaţie falsă. Ambele au aceeaşi cauză.

Da, e Atotputernicul, spuse el, aşezându-se. Însăşi limba noastră e simetrică. Priveşte glifele. Toate pot fi îndoite, suprapunându-se perfect. La fel se întâmplă şi cu alfabetul. Ia orice rând scris şi îndoaie-l în jos, peste el însuşi, şi-o să-i descoperi simetria. Ştii cu siguranţă povestea, faptul că şi glifele, şi literele provin de la Cântăreţii din Zori.

— Da.

— Chiar şi numele noastre. Al tău e aproape perfect: Shallan. O singură literă diferă, e un nume ideal pentru o femeie ochi-luminoşi. Nu prea sacru, dar atât de aproape! Gândeşte-te la numele celor zece Regate de Argint. Alethela, Valhav, Shin Kak Nish. Perfecte, simetrice.

Întinse mâna, luând-o pe a ei.

— E aici, în jurul nostru. Să nu uiţi asta, Shallan, indiferent ce-ar spunea ea.

— N-o să uit, răspunse Shallan, dându-şi seama cum condusese el discuţia.

Spusese că o credea, dar îi arătase toate dovezile. Era, în acelaşi timp, mişcător şi enervant. Ei nu-i plăcea să fie tratată părinteşte. Dar, pe de altă parte, oare chiar puteai învinui un ardent pentru că predica?

Kabsal îşi ridică brusc privirea, lăsându-i mâna.

— Aud paşi.

Se ridică, iar Shallan se răsuci chiar în clipa când în separeu intra Jasnah, urmată de un parsh cu un coş plin de cărţi. Nu părea surprinsă de prezenţa ardentului.

— Îmi cer scuze, Luminată Jasnah, spuse Shallan, ridicându-se. A...

— Nu eşti prizonieră, copilă, o întrerupse prinţesa cu bruscheţe. Ţi se permite să ai oaspeţi. Dar verifică-ţi cu grijă pielea, să n-ai urme de muşcături. Cei din soiul ăsta obişnuiesc să-şi tragă prada în mare, după ei.

Kabsal roşi. Se grăbi să-şi adune lucrurile.

Jasnah îi făcu semn parshului să-i pună cărţile pe masă.

— Platoul poate reproduce şi modelul cinematic al Urithirului, preotule? Sau nu le aveţi decât pe ale celor patru oraşe de bază?

Kabsal se uită la ea, evident şocat fiindcă ea ştia exact la ce folosea platoul. Îşi luă cartea.

— Urithiru e o simplă fabulaţie.

— Ciudat. Despre cei de soiul tău se presupune că dau crezare fabulaţiilor.

Faţa i se înroşi mai tare. Termină de împachetat lucrurile, apoi o salută pe Shallan cu o scurtă înclinare a capului şi plecă în grabă.

— Dacă-mi este îngăduit s-o spun, Luminăţie, zise Shallan, a fost din cale-afară de nepoliticos din partea ta.

— Sunt predispusă la astfel de accese de grosolănie, răspunse Jasnah. Şi nu mă-ndoiesc că el a auzit cum sunt. Am vrut să mă asigur că primeşte ce se aştepta să primească.

— Cu ceilalţi ardenţi din Palanaeum nu te porţi aşa.

— Ceilalţi ardenţi din Palemaeum nu se străduiesc să-mi întoarcă pupila împotriva mea.

— Dar n-a... Începu Shallan, lăsându-şi fraza să se stingă. Doar îşi făcea griji pentru sufletul meu.

— Încă nu ţi-a cerut să-ncerci să-mi furi Animmodul?

Shallan se simţi dintr-odată străbătută de un fior. Mâna i se duse la punga ferită din mânecă. Oare Jasnah ştia? „Nu”, îşi spuse. „Nu, ascultă-i cu atenţie întrebarea.”

— Nu, n-a făcut-o.

— Ai grijă, spuse Jasnah, deschizând o carte. Am experienţă în privinţa celor de teapa lui, zise ea, apoi se uită la Shallan şi expresia feţei i se îmblânzi. Nu-l interesezi. În niciunul dintre felurile în care-ţi închipui. Aici nu e vorba de sufletul tău. E vorba de mine.

— Asta pare să aducă a aroganţă, nu crezi? zise Shallan.

— Numai dacă mă-nşel, copilă, răspunse Jasnah, îndreptându-şi atenţia către cartea ei. Şi mă-nşel rareori.

34 • ZIDUL DE FURTUNĂ

„Am mers pe jos de la Abamabar la Urithiru.”

Acest citat din „A opta pildă a Căii regilor” pare să le contrazică pe Varala şi Sinbian, care pretind că în oraş nu se putea ajunge mergând pe jos. Poate s-a construit un drum sau poate că Nohadon a folosit o metaforă.

„Podarii nu trebuie să supravieţuiască...”

Mintea lui Kaladin era înceţoşată. Ştia că avea dureri, dar, în afară de asta, plutea. Ca şi cum capul i s-ar fi desprins de trup şi s-ar fi lovit de pereţi şi de tavane.

— Kaladin! şopti o voce îngrijorată. Kaladin, te rog. Te rog să nu mai suferi.

„Podarii nu trebuie să supravieţuiască...” De ce-l supărau cuvintele astea atât de mult? îşi aminti ce se întâmplase, cum folosiseră podul drept scut, cum năuciseră întreaga armată, cum condamnaseră atacul la eşec. „Părinte al Furtunii, sunt un idiot!” îşi zise el.

— Kaladin?

Era vocea lui Syl. Riscă să deschidă ochii şi zări o lume cu susul în jos, cu cerul întinzându-se sub el, în timp ce familiara lemnărie se afla în aerul de deasupra.

Nu. El stătea cu susul în jos. Atârnat de unul dintre pereţii barăcii Podului Patru. Vârful clădirii Animmodelate se afla la o înălţime de peste patru metri şi jumătate şi acoperişul cobora în pantă lină. Kaladin avea gleznele legate cu o funie prinsă – la rândul ei – pe un inel fixat de acoperişul povârnit. Văzuse aşa ceva întâmplându-li-se altor podari. Unul săvârşise o crimă în tabără, iar altul fusese prins furând pentru a cincea oară.

Era cu spatele la perete, aşa că privea spre răsărit. Mâinile îi atârnau libere pe lângă trup, aproape atingând pământul. Gemu din nou, simţind durere pretutindeni.

Aşa cum îl învăţase tatăl său, începu să se împungă cu degetul, în căutarea coastelor rupte. Se crispă când descoperi că mai multe aveau probleme, fiind cel puţin crăpate. Probabil frânte. Îşi pipăi şi umărul, acolo unde avea impresia că i se rupsese clavicula. Avea un ochi umflat. Timpul urma să-i arate dacă suferise vătămări interne grave.

Îşi frecă faţa, şi cruste de sânge uscat se desprinseră şi plutiră către pământ. O tăietură în pielea capului, nas însângerat, buză spartă. Syl i se opri pe piept, cu picioarele pe sternul lui, cu mâinile împreunate în faţă.

— Kaladin?

— Sunt în viaţă, murmură el, şi cuvintele sunară neclar din cauza buzei umflate. Ce s-a-ntâmplat?

— Te-au bătut soldaţii, răspunse ea, părând să se micşoreze. Le-am plătit-o. Pe unul l-am făcut să se-mpiedice azi de trei ori.

Părea îngrijorată.

El se pomeni zâmbind. Cât timp putea un om s-atârne astfel, cu tot sângele năvălindu-i în cap?

— Au fost o mulţime de zbierete, spuse încet Syl. Cred că mai mulţi oameni au fost degradaţi. Soldatul, Lamaril, a...

— Ce?

— A fost executat, continuă Syl pe un ton şi mai scăzut. A făcut-o înaltul Prinţ Sadeas, cu mâna lui, când s-a-ntors armata de pe platou. A spus ceva despre răspunderea finală, care cade asupra ochi-luminoşilor. Lamaril a tot ţipat întruna că i-ai promis c-o să-l absolvi şi că-n locul lui ar trebui pedepsit Gaz.

Kaladin zâmbi dispreţuitor şi trist.

— N-ar fi trebuit să pună să fiu bătut pân-am leşinat. Gaz?

— L-au lăsat pe aceeaşi poziţie. Nu ştiu de ce.

— Legea răspunderii. Într-un asemenea dezastru, vina trebuie să cadă, în cea mai mare parte, asupra ochi-luminoşilor. Le place să respecte astfel de precepte vechi, făcând paradă, atunci când le convine. De ce mai sunt eu în viaţă?

— Se pare că vor să dea un exemplu, răspunse Syl, cuprinzându-şi trupul cu braţele translucide. Kaladin, mi-e frig.

— Poţi să simţi temperatura? întrebă el, tuşind.

— De obicei nu. Acum da. Nu înţeleg asta. Nu... nu-mi place.

— O să fie bine.

— N-ar trebui să minţi.

— Câteodată e-n ordine să minţi, Syl.

— Şi asta e una dintre acele daţi?

El clipi, încercând să nu-şi ia în seamă rănile şi presiunea pe care-o simţea în cap şi să-şi limpezească mintea. Nu-i reuşi nimic.

— Da, şopti.

— Cred că înţeleg.

— Aşadar, spuse Kaladin, sprijinindu-şi creştetul capului de perete, o să fiu judecat de o mare furtună. O vor lăsa să mă ucidă.

Atârnat acolo, Kaladin urma să se afle drept în calea vântului şi a tuturor lucrurilor pe care putea să le-arunce în el. Dacă erai prudent şi făceai ceea ce trebuia, ai fi putut supravieţui afară, în furtună, deşi experienţa era groaznică. El unul o făcuse de mai multe ori, ghemuit, adăpostindu-se lângă stânci, în partea opusă vântului. Dar aninat de un perete, cu faţa în direcţia din care venea furtuna? Avea să fie făcut fâşii şi strivit de stânci.

— Mă-ntorc imediat, spuse Syl, desprinzându-se de pieptul lui sub forma unei pietre în cădere, pentru a se preschimba, înainte de a atinge pământul, într-o trâmbă de frunze purtate de vânt, care se îndepărtă fâlfâind şi bombându-se spre dreapta. Lemnăria era pustie. Kaladin simţea mirosul de aer proaspăt şi rece, simţea întregul ţinut adunându-şi puterile pentru a face faţă furtunii. Acalmia, aşa se numeau acele momente de dinaintea furtunii, când vântul se oprea, aerul era rece, presiunea scădea şi umiditatea creştea.

Câteva clipe mai târziu, de după colţul peretelui apăru capul lui Pietroi, cu Syl pe umăr. Se furişă către Kaladin, urmat de un Teft nervos. Li se alătură Moash; deşi protestase, spunând că n-avea încredere în Kaladin, cel de-al treilea părea la fel de îngrijorat ca primii doi.

— Înălţimea ta? întrebă el. Ţi-ai revenit?

— Sunt conştient, murmură Kaladin. S-a-ntors toată lumea cu bine de câmpul de luptă?

— Toţi oamenii noştri, fireşte, răspunse Teft, scărpinându-se în barbă. Dar am pierdut lupta. A fost un dezastru. Peste două sute de podari morţi. Supravieţuitorii au fost de-ajuns doar ca să care unsprezece poduri.

„Două sute de oameni”, se gândi Kaladin. „E vina mea. I-am apărat pe ai mei pe socoteala altora. Am fost prea nechibzuit”.

„Podarii nu trebuie să supravieţuiască. Aici se ascunde ceva.” Nu-l putea întreba pe Lamaril. Care primise, însă, ceea ce merita. Dacă ar fi putut alege, Kaladin le-ar fi hărăzit acelaşi sfârşit tuturor ochi-luminoşilor, cu regele lor cu tot.

— Am vrut să-ţi spunem ceva, zise Pietroi. Din partea tuturor oamenilor. Cei mai mulţi nu vor ieşi. Vine o mare furtună şi...

— E-n ordine, şopti Kaladin.

Teft îl înghionti pe Pietroi, ca să continue.

— Ei, asta e. Nu te vom uita. Noi, Podul Patru, nu vom mai fi iar ca înainte. Poate că vom muri cu toţii, dar le vom arăta celor noi. Focuri noaptea. Râsete. Viaţă. Vom face din asta o tradiţie. Pentru tine.

Pietroi şi Teft ştiau de buruiana dâmbului. Puteau continua să câştige bani în plus ca să plătească totul.

— Ai făcut-o pentru noi, se amestecă Moash. Am fi murit pe platoul ăla. Probabil în număr tot atât de mare cum s-a-ntâmplat la celelalte poduri. În felul ăsta, nu pierdem decât un singur om.

— Eu cred că nu e corect ce fac ei, spuse Teft, încruntându-se. Am vorbit între noi că ar trebui să tăiem funia şi să te dăm jos...

— Nu, îl întrerupse Kaladin. V-aţi alege şi voi cu aceeaşi pedeapsă.

Cei trei se uitară unii la alţii. Se părea că ajunseseră la aceeaşi concluzie.

— Ce-a spus Sadeas? întrebă Kaladin. Despre mine.

— Că înţelege de ce ar vrea un podar să-şi salveze viaţa, „chiar şi pe socoteala altora”, răspunse Teft. A spus că eşti un laş egoist, dar s-a purtat ca şi cum toate astea ar fi fost de aşteptat.

— Zice că-l lasă pe Părintele Furtunii să te judece, adăugă Moash. Pe Jezerezeh, regele Heralzilor. Zice că, dacă meriţi să trăieşti, vei trăi...

Vocea i se stinse. Ştia la fel se bine ca toţi ceilalţi că oamenii neprotejaţi nu puteau supravieţui marilor furtuni, nu astfel.

— Vreau să faceţi toţi trei ceva pentru mine, spuse Kaladin, închizând ochii ca să nu-i intre sângele scurs de la rana din buză, care i se deschisese din nou în timp ce vorbea.

— Orice, Kaladin, făgădui Pietroi.

— Vreau să vă-ntoarceţi în baracă şi să le spuneţi oamenilor să iasă afară după furtună. Spuneţi-le să se uite-n sus, la mine, aşa cum sunt legat aici. Spuneţi-le c-o să deschid ochii şi-o să-i privesc la rândul meu, şi-o să ştie că am supravieţuit.

Cei trei podari amuţiră.

— Da, desigur, Kaladin, zise apoi Teft. O vom face.

— Spuneţi-le – continuă Kaladin cu voce mai fermă – că nu se va sfârşi astfel. Spuneţi-le că aleg să nu-mi iau viaţa şi că n-o să cedez în faţa lui Sadeas în niciun chip, chiar de-ar fi să trec prin Infern.

Pe chipul lui Pietroi se aşternu unul dintre zâmbetele lui largi.

— Pe uli'tekanaki, Kaladin. Mai că te-aş crede.

— Poftim, spuse Teft, întinzându-i ceva. Ca să-ţi poarte noroc. Kaladin luă obiectul într-o mână slăbită, pătată de sânge. Era o sferă, o pată azurie întreagă. Era înnegurată, cu toată Lumina de Furtună secătuită. „Ia o sferă cu tine în furtună şi măcar o să ai o lumină, ca să poţi vedea”, spunea o zicală veche.

— E tot ce-am putut să salvăm din punga ta, adăugă Teft. Gaz şi Lamaril au luat restul. Ne-am plâns, dar ce-am fi putut face?

— Mulţumesc, spuse Kaladin.

Moash şi Pietroi se retraseră în baracă, la loc sigur, iar Syl părăsi umărul celui din urmă, ca să rămână alături de Kaladin. Şi Teft mai zăbovi, ca şi cum s-ar fi gândit să rămână în furtună, alături de şeful său de pod. În cele din urmă clătină din cap, bombănind, şi plecă pe urmele celorlalţi. Lui Kaladin i se păru că-l auzise zicându-şi că e laş.

Uşa barăcii se închise. Kaladin pipăi mica sferă de sticlă. Cerul se întuneca, şi nu doar fiindcă apunea soarele. Întunericul se îndesea. Marea furtună.

Syl merse pe perete, apoi se aşeză pe el, uitându-se la Kaladin cu o expresie sumbră pe faţa ei minusculă.

— Le-ai spus c-o să supravieţuieşti. Altminteri ce-o să se-ntâmple?

Capul lui zvâcnea în ritmul pulsului.

— Mama ar fi scandalizată dacă ar şti cât de repede m-au învăţat ceilalţi soldaţi jocuri de noroc. Era prima mea noapte în armata lui Amaram, iar ei m-au pus să joc pentru sfere.

— Kaladin? spuse Syl.

— Îmi cer scuze, răspunse el, legănându-şi capul dintr-o parte în alta. Întrebarea ta mi-a adus aminte de noaptea aia. Ştii, jucătorii au o vorbă: „a pune totul pe-o carte”. Se foloseşte atunci când îţi bagi toţi banii într-o singură prinsoare.

— Nu înţeleg.

— Fac prinsoare pe tot ce am, murmură Kaladin. Dac-o să mor, vor ieşi din baracă, vor clătina din cap şi-şi vor spune c-au ştiut c-aşa se va întâmpla. Însă dac-o să fiu viu, vor ţine minte. Şi asta le va da speranţă. S-ar putea s-o vadă ca pe un miracol.

Syl rămase o clipă tăcută.

— Vrei să fii un miracol?

— Nu, şopti Kaladin. Dar pentru ei o să fiu.

Era o speranţă disperată, prostească. Spre est, orizontul, pe care ochii lui îl vedeau răsturnat, se întuneca din ce în ce mai tare. Pentru el, furtuna părea umbra unei fiare imense, înaintând greoi. Totul era supărător de neclar, cum se-ntâmplă când eşti lovit prea tare în cap. Comoţie. Aşa se numea, îi venea greu să gândească, dar nu voia să-şi piardă cunoştinţa. Voia să privească furtuna drept în faţă, deşi îl înspăimânta. Simţea aceeaşi panică ca în clipa când se uitase în întunericul spărturii, când fusese gata să-şi curme singur viaţa. Era teama de ceea ce nu putea să vadă, de ceea ce n-avea cum să ştie.

Se apropia zidul de furtună, o perdea vizibilă de ploaie şi vânt, care era începutul. Era un val masiv de apă, praf şi pietre, înalt de zeci de metri, cu mii şi mii de vântspreni zburând în faţa lui, ca tot atâtea săgeţi şuierătoare.

În luptă, se simţea în siguranţă mulţumită îndemânării cu care mânuia suliţa. Când păşise pe marginea spărturii, mai avea loc de-ntors. De data asta, n-avea nimic. Nicio armă cu care să lupte cu fiara întunecată, nicio cale pe care să ocolească umbra ce se lăţea, cuprinzând orizontul, afundând lumea într-o noapte timpurie. Marginea estică a craterului care adăpostea tabăra se măcinase, iar baraca Podului Patru era prima din şirul ei. Între Kaladin şi Câmpii nu se afla nimic. Nimic între el şi furtună.

Uitându-se la valul învârtejit de apă şi resturi purtate de vânt, care se apropia mugind, se simţea ca şi cum ar fi privit sfârşitul lumii prăvălindu-se asupra lui.

Trase aer în adâncul pieptului, uitându-şi durerea din coaste, în vreme ce furtuna, traversând într-o clipită lemnăria, îl izbi.

35 • O LUMINĂ CA SĂ POŢI VEDEA

„Deşi mulţi ar fi dorit ca Urithiru să fie construit în Alethela, era evident că nu se putea. Şi aşa se face că am cerut să fie înălţat mai spre vest, într-un loc mai apropiat de Onoare.”

Poate cea mai veche scriere originală care a supravieţuit şi în care este menţionat oraşul, citată în Vavibrar, versetul 1804. Ce n-aş da să găsesc o cale de traducere a Cântului-din-zori!

Forţa zidului de furtună aproape că-l lăsă fără cunoştinţă, dar neaşteptata ei răceală îl făcu să-şi vină brusc în fire.

Pentru o clipă, Kaladin nu simţi nimic altceva decât frigul. Un şuvoi mare de apă îl lipise de peretele barăcii. Pietre şi frânturi de crengi se izbeau de stâncă, în jurul lui; era deja prea amorţit ca să mai poată spune câte îi tăiau sau îi loveau pielea.

O suporta, năucit, cu ochii strâns închişi şi ţinându-şi răsuflarea. Pe urmă zidul de furtună trecu, prăvălindu-se mai departe. Următoarea rafală de vânt veni dintr-o parte – aerul se învârtejea acum pretutindeni şi vântul biciuia din toate direcţiile. Îl azvârli în lateral, cu spatele frecându-i-se de piatră – şi apoi sus, în aer. Pe urmă se stabiliză, suflând din nou dinspre est. Kaladin atârna în beznă şi picioarele îi zvâcneau, trăgând de frânghie. Cuprins de panică, îşi dădu seama că acum fâlfâia în vânt, ca un zmeu de hârtie, legat de inelul din acoperişul înclinat.

Numai frânghia îl împiedica să fie luat pe sus, împreună cu tot felul de sfărâmături, pentru a fi rostogolit şi azvârlit înaintea furtunii, prin întregul Roshar. Preţ de câteva bătăi de inimă, nu putu să gândească. Nu izbutea să simtă decât panica şi frigul – una îi clocotea în piept, iar celălalt se străduia să-l îngheţe dinspre piele către interior. Ţipă, agăţându-se de singura lui sferă ca de o parâmă de salvare. Ţipătul se dovedi a fi o greşeală, fiindcă lăsă frigul să-i pătrundă în gură. Ca un duh ce se silea să-şi îndese braţul în gâtlejul lui.

Vântul era ca un vârtej haotic, îndreptându-se în direcţii diferite. O rafală se repezi spre el, apoi trecu, lăsându-l în urmă, şi el căzu pe acoperişul barăcii cu o bufnitură. Aproape imediat, vântul cumplit încercă să-l salte din nou, lovindu-i pielea cu valuri de apă rece ca gheaţa. Bubui tunetul – bătaia de inimă a fiarei care-l înghiţise. Fulgerul spintecă bezna ca muşcătura unor dinţi albi în noapte. Vântul era atât de zgomotos încât aproape că acoperea tunetul cu urletele şi gemetele sale.

— Ţine-te de acoperiş, Kaladin!

Vocea lui Syl. Atât de slabă, de firavă. Cum de izbutea s-o audă?

Amorţit, îşi dădu seama că zăcea cu faţa în jos pe acoperişul înclinat. Nu era chiar atât de abrupt încât s-alunece imediat, iar vântul îl împingea mai ales înapoi. O ascultă pe Syl şi se prinse de marginea acoperişului cu degete reci, alunecoase. Pe urmă rămase întins cu faţa în jos, cu capul între braţe. Încă mai ţinea sfera în mână, lipită de acoperişul de piatră. Degetele începură să-i alunece. Vântul sufla extrem de tare, încercând să-l împingă către vest. Dacă-şi dădea drumul, ar fi ajuns să atârne din nou în aer. Frânghia care-l lega nu era destul de lungă ca să poată ajunge în cealaltă parte a acoperişului uşor înclinat, unde s-ar fi aflat la adăpost.

Un bolovan se izbi de acoperiş lângă el – nu putea nici s-audă lovitura, nici să-l vadă în bezna furtunii, dar simţea clădirea vibrând. Bolovanul se rostogoli şi căzu, zdrobindu-se de pământ. Nu toată furtuna avea o asemenea forţă, dar câte-o rafală putea din când în când să ridice şi să arunce obiecte mari, purtându-le pe distanţe de zeci de metri.

Degetele îi alunecau în continuare.

— Inelul, şopti Syl.

Inelul. Funia îi lega picioarele de un inel din oţel, aflat sub el, pe-o latură a acoperişului. Kaladin îşi dădu drumul, apoi se agăţă de inel în timp ce suflul îl împingea înapoi. Îşi încleştă degetele de el. Frânghia îi cobora către glezne, fiind cam de lungimea corpului său. Se gândi pentru o clipă s-o dezlege, dar nu îndrăznea să dea drumul inelului. Rămase acolo, ca o flamură fluturând în bătaia vântului, ţinându-se de inel cu amândouă mâinile, cu sfera în căuşul uneia dintre ele, lipită de oţel.

Fiecare clipă era o luptă. Vântul îl smucea spre stânga, apoi îl arunca spre dreapta. Nu putea şti de când dura totul, timpul fiind lipsit de noimă în acel loc al furiei şi tumultului. Mintea lui amorţită şi chinuită începu să creadă că totul nu era decât un coşmar. Un vis cumplit plăsmuit în capul său, bântuit de vânturi negre, vii. Ţipete în aer, strălucitoare şi albe, scăpărarea fulgerului dezvăluind o lume înfiorătoare, diformă, o lume a haosului şi a spaimei. Suflul vântului părea să mişte clădirile dintr-o parte într-alta, întreaga lume se strâmba, încovoiată de cumplita forţă a furtunii.

În acele scurte momente de lumină în care îndrăznea să se uite în jur, avea impresia c-o zărea pe Syl stând în faţa lui, în picioare, cu faţa în bătaia vântului, cu mâinile ei minuscule întinse înainte. Ca şi cum ar fi încercat să oprească furtuna şi să despice vântul, aşa cum despică pietrele un torent de apă vijelioasă.

Răceala ploii îi amorţea zgârieturile şi vânătăile dureroase. Dar îi amorţea şi degetele. Nu le simţi alunecând. Pe urmă nu mai ştiu decât că flutura din nou prin aer, azvârlit într-o parte şi izbit de acoperişul barăcii.

Se alese cu o lovitură puternică. Văzu în faţa ochilor scânteieri luminoase care se contopiră, urmate de negură.

Nu de pierderea cunoştinţei, ci de negură.

Kaladin clipi. Totul era neclintit. Furtuna era tăcută şi lumea era întuneric în stare pură. „Sunt mort”, îşi zise imediat. Dar de ce putea simţi piatra udă a acoperişului de sub el? Scutură din cap şi apa furtunii i se prelinse pe faţă. Nu erau fulgere, nu era vânt, nu ploua. Tăcerea era nefirească.

Se ridică, împleticindu-se, şi izbuti să stea în picioare pe acoperişul în pantă lină. Simţea, sub vârfurile picioarelor, piatra alunecoasă. Dar nu-şi simţea rănile. Pur şi simplu, durerea nu mai era acolo.

Deschise gura să strige în beznă, dar şovăi. Liniştea nu trebuia spartă. Aerul însuşi părea mai uşor, aşa cum era şi el. Aproape că se simţea în stare să se îndepărteze, plutind.

În întunecimea aceea, dinaintea chipului său apăru un altul, imens. Un chip de negură, conturându-se totuşi slab în întuneric. Era lat – cam cât un nor alb de vreme bună – şi se întindea, în ambele părţi, până departe, dar, nu se ştie cum, Kaladin îl putea vedea. Inuman. Zâmbitor. Kaladin simţi, în adâncul său, un fior – rostogolirea unor ace de gheaţă – străbătându-i grăbit şira spinării şi întregul trup. În mâna lui, sfera prinse brusc viaţă, revărsându-şi strălucirea pâlpâitoare, de safir. Lumină acoperişul de piatră de sub el, făcându-i pumnul să împrăştie lumina unui foc albăstrui. Cămaşa lui era o zdreanţă, pielea îi era sfâşiată. Se uită în jos la propriul trup, şocat, apoi îşi înălţă privirea către chipul imens.

Dispăruse. Nu mai exista decât bezna.

Un fulger brazdă cerul şi durerile lui Kaladin reveniră. Icni, căzând în genunchi în faţa ploii şi a vântului. Alunecă în jos, lovindu-se cu faţa de acoperiş.

Ce fusese? O viziune? O nălucire? Puterile îi scăzură brusc, iar gândurile îi redeveniră tulburi. Rafalele de vânt nu mai erau la fel de puternice, dar ploaia era încă atât de rece! Apatic, năucit, aproape copleşit de durere, îşi ridică mâna într-o parte şi se uită la sferă. Strălucea. Mânjită de sângele lui şi strălucitoare.

Durerea era atât de cumplită, iar puterile îl lăsaseră. Închise ochii şi se simţi învăluit de o a doua întunecime. De bezna inconştienţei.

Când se domoli furtuna, Pietroi ajunse primul la uşă. Teft îl urmă, mişcându-se mai încet şi mormăind doar pentru el. Îl dureau genunchii, îl dureau întotdeauna în preajma unei furtuni. Bunicul lui se plângea de aşa ceva în ultimii ani ai vieţii, iar el îl considera nătâng. Acum ajunsese să sufere de aceeaşi meteahnă.

„Blestem purtat de furtună”, îşi zise, ieşind obosit din baracă. Încă mai ploua, fireşte. Era burniţa mocnită de după toiul furtunii, stropeala. Câţiva ploispreni stăteau în bălţi, ca nişte lumânări albastre, iar câţiva vântspreni dansau în rafalele furtunii. Burniţa era rece şi el împroşcă apa băltoacelor, care-i udă leoarcă picioarele încălţate cu sandale, îngheţându-i-le până la os. Nu-i plăcea să fie ud. Dar nu-i plăceau o mulţime de alte lucruri.

Pentru o vreme, viaţa fusese promiţătoare. Acum nu mai era.

„Cum a fost posibil ca într-un timp atât de scurt să se înrăutăţească aşa de mult lucrurile?” se întrebă, ţinându-şi braţele pe lângă trup, mergând încet şi privindu-şi picioarele. Câţiva soldaţi ieşiseră din barăcile lor şi stăteau pe-aproape, îmbrăcaţi în haine de ploaie, urmărind totul. Probabil ca să se asigure că nimeni nu se furişase mai devreme afară, ca să taie funia lui Kaladin. Însă nu încercară să-l oprească pe Pietroi. Furtuna se terminase.

Podarul voinic trecu în fugă de colţul clădirii. Alţii ieşiseră din baracă în spatele lui Teft, care se ţinea după el. Afurisitul mâncător de coarne! Ca un chull mare, greoi. Credea cu adevărat. Credea c-aveau să-l găsească în viaţă pe tânărul podar neghiob. Probabil îşi închipuia c-aveau să dea de el bând o ceaşcă de ceai şi odihnindu-se la umbra Părintelui Furtunii în persoană.

„Şi tu nu crezi”? se întrebă Teft, uitându-se tot în jos. „Dacă nu crezi, de ce te ţii după el? Dacă n-ai crede, te-ai uita. Nu te-ai holba la picioarele tale. Te-ai uita în sus, ca să vezi.”

Era cu putinţă să crezi şi să nu crezi, în acelaşi timp? Teft se opri lângă Pietroi şi – adunându-şi toate puterile – se uită în sus, la peretele barăcii.

Văzu ceea ce se aşteptase să vadă şi ceea ce se temuse c-avea să vadă. Leşul părea o bucată de carne de la măcelărie, jupuită şi sângerândă. Era un om? Pielea lui Kaladin era crăpată într-o mie de locuri şi pe peretele clădirii se prelingeau stropi de sânge amestecaţi cu apă de ploaie. Trupul tânărului era încă atârnat de glezne. Cămaşa îi fusese sfâşiată; pantalonii de podar erau în zdrenţe. Ca o ironie, furtuna îi spălase faţa, lăsându-i-o mai curată decât în clipa când îl părăsiseră.

Teft văzuse destui oameni morţi pe câmpul de luptă ca să ştie la ce se uita. „Sărmane flăcău!” se gândi, clătinând din cap în timp ce restul oamenilor Podului Patru se adunau în jurul lui şi al lui Pietroi, tăcuţi, îngroziţi. „Era cât pe-aci să te cred.”

Ochii lui Kaladin se deschiseră brusc.

Podarii adunaţi acolo icniră, iar unii înjurară admirativ şi căzură la pământ, împroşcând apa din bălţi. Kaladin trase aer în piept, hârâind şuierător şi privind drept înainte, concentrat, dar fără să vadă. Expiră, scuipând printre buze salivă însângerată. Mâna strânsă, care-i atârna dedesubt, i se deschise.

Ceva căzu pe pietre. Sfera pe care i-o dăduse Teft. Intră clipocind într-o băltoacă şi rămase acolo. Era înnegurată, neavând Lumină de Furtună în ea.

„Cum, pentru numele lui Kelek”? se întrebă Teft, îngenunchind. Laşi o sferă afară, în furtună, şi îi adună lumina. Ţinută în mâna lui Kaladin, aceea ar fi trebuit să se impregneze în totalitate. Ce se întâmplase?

Umalakai'ki! strigă Pietroi, arătând cu degetul. Kama mohoray namavau...

Tăcu, dându-şi seama că vorbea într-o limbă neînţeleasă de ceilalţi.

— Să m-ajute cineva să-l dau jos! E încă viu! Avem nevoie de-o scară şi de un cuţit! Grăbiţi-vă!

Podarii plecară în fugă. Soldaţii se apropiară bombănind, dar nu-i opriră. Însuşi Sadeas declarase că soarta lui Kaladin avea să fie hotărâtă de Părintele Furtunii. Toată lumea ştia că asta însemna moarte.

În afara cazului când... Teft se ridică, ţinând în mână sfera înnegurată. „O sferă golită de lumină, după furtună”, îşi spuse. „Şi un om încă viu, deşi ar fi trebuit să fie mort. Două lucruri imposibile.”

Împreună, dovedeau ceva care-ar fi trebuit să fie încă şi mai imposibil.

— Unde e scara aia? se trezi strigând, la rândul lui. Lovi-v-ar blestemele, grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Trebuie să-l bandajăm. S-aducă repede cineva poţiunea aia pe care-o pune el întotdeauna pe răni!

Se uită la Kaladin, apoi adăugă, mult mai încet:

— Şi-ai face bine să supravieţuieşti, fiule. Pentru că vreau nişte răspunsuri.

36 • LECŢIA

„Luând Cristalul din Zori, despre care se ştie că orbeşte orice creatură pustiitoare sau muritoare, s-a târât în susul treptelor făurite pentru Heralzi, înalte, fiecare, de câte zece paşi, către marele templu de deasupra.”

Din Poemul lui Ista. N-am găsit nicio explicaţie modernă care să dezvăluie ce erau aceste „Cristale din Zori”. Eruditele par să le ignore, deşi în relatările despre mitologia antică apar desigur foarte des.

„Nu era câtuşi de puţin neobişnuit să întâlnim băştinaşi în timpul călătoriei pe Dealurile Nerevendicate”, citi Shallan. „La urma urmelor, aceste ţinuturi străvechi au fost cândva unul dintre Regatele de Argint. Nu putem să nu ne întrebăm dacă animalele uriaşe cu carapace trăiau şi pe atunci acolo sau dacă au venit să se statornicească în pustietate abia după plecarea oamenilor.”

Se lăsă pe spătarul scaunului, în aerul umed şi cald. În stânga ei, Jasnah Kholin plutea tăcută în bazinul încastrat în podeaua camerei de baie. Lui Jasnah îi plăcea să se înmoaie în apa băii, iar Shallan nu putea s-o condamne. De când se ştia, pentru Shallan baia fusese un chin, care însemna zeci de parshi cărând găleţi cu apă caldă, după care urma o spălare rapidă în cada de alamă, înainte de a se răci apa.

Palatul din Kharbranth oferea mult mai mult lux. Bazinul de piatră din podea părea un mic lac personal, încălzit cu dărnicie de fabriale ingenioase, care se înfierbântau. Shallan încă nu ştia prea multe despre fabriale, deşi asta o intriga oarecum. Acel tip se răspândea din ce în ce mai mult. Cu numai două zile înainte, mai-marii Conclavului îi trimiseseră lui Shallan unul pentru încălzirea camerelor sale. Apa nu trebuia cărată, ci venea prin ţevi. Răsuceai o pârghie şi curgea în bazin. Sosea gata încălzită şi mai multe fabriale din pereţii laterali ai acestuia o păstrau astfel. Shallan făcuse ea însăşi baie acolo şi era absolut magnific.

Foarte practică, ornamentaţia era alcătuită din pietricele colorate care împodobeau stânca, fiind fixate cu mortar pe părţile laterale ale pereţilor. Shallan stătea lângă bazin, complet îmbrăcată, citind în timp ce aştepta, gata s-o ajute pe Jasnah dacă era necesar. Cartea era istorisirea lui Gavilar – aşa cum i-o dictase lui Jasnah cu ani în urmă – după prima lui întâlnire cu straniii parshi numiţi apoi parshendi.

„În timpul explorărilor noastre ne întâlneam din când în când cu băştinaşii”, citi ea. „Nu erau parshi. Natani, cu pielea lor de un albăstriu palid, cu nasuri late şi păr ca lâna. În schimbul mâncărurilor pe care li le dăruiam, ne arătau terenurile de vânătoare ale carapacelor-mari. Pe urmă am întâlnit parshi. Mai fusesem în vreo şase expediţii în Natanatan, dar nu mai văzusem niciodată aşa ceva! Parshi, trăind pe cont propriu? Logica, experienţa şi ştiinţa susţineau că e imposibil. Parshii au nevoie de un popor civilizat care să-i călăuzească. E un fapt dovedit în repetate rânduri. Lasă unul într-un ţinut sălbatic, şi o să stea pur şi simplu locului, nefăcând nimic, până când o s-apară cineva să-i dea ordine.

Şi totuşi, acolo se afla un grup în stare să vâneze, să facă arme, să înalţe clădiri şi – realmente – să-şi creeze propria civilizaţie. Ne-am dat în curând seama că acea singură descoperire putea să îmbogăţească, ba chiar să schimbe cu desăvârşire tot ceea ce ştiam despre docilii noştri slujitori.”

Shallan îşi coborî privirea către partea de jos a paginii, unde – separată de o linie – se afla o notă de subsol, scrisă cu litere mici, înghesuite. Majoritatea cărţilor dictate de bărbaţi aveau note de subsol, adăugate de femeile sau de ardenţii care le aşternuseră pe hârtie. Ca urmare a unei înţelegeri nescrise, acestea nu erau niciodată citite cu voce tare. Acolo, o soţie explica uneori – sau chiar contrazicea – relatarea bărbatului ei. Singurul mod de a păstra astfel de comentarii sincere pentru eruditele din viitor era menţinerea caracterului sacru şi secret al scrierii.

„Trebuie să se ţină cont”, scria Jasnah în nota de subsol a acelui pasaj, „că am adaptat cuvintele tatălui meu – respectându-i instrucţiunile – pentru a le face mai potrivite cu o istorisire scrisă.” Ceea ce însemna că-i redase cuvintele într-un stil mai erudit, mai impresionant. „În plus, judecând după majoritatea relatărilor, la început, regele Gavilar nu le-a dat atenţie acestor parshi stranii, capabili să se descurce singuri. A înţeles importanţa propriei descoperiri abia mai târziu, după explicaţiile primite de la eruditele şi condeierele sale. Acest adaos nu are menirea de a scoate în evidenţă ignoranţa tatălui meu; el a fost – şi este – un războinic. Atenţia nu i s-a îndreptat către importanţa antropologică a expediţiei, ci către vânătoarea care avea să fie punctul ei culminant.”

Shallan închise gânditoare cartea. Volumul era din colecţia personală a lui Jasnah – Palanaeumul se afla în posesia mai multor exemplare, însă lui Shallan nu-i era îngăduit să ia cărţile din bibliotecă într-o cameră de baie.

Hainele lui Jasnah se găseau pe o banchetă de pe o latură a încăperii. Erau împăturite, având deasupra punga aurie care adăpostea Animmodul. Shallan se uită la prinţesă. Plutea cu faţa în sus în bazin, cu părul negru răsfirat în urma ei pe apă, cu ochii închişi. Baia zilnică era singurul moment în care părea să se destindă pe de-a-ntregul. Părea mult mai tânără aşa, lipsită şi de haine, şi de încordare, plutind ca un copil care se odihneşte după o zi de înot în forţă.

Avea treizeci şi patru de ani. În anumite privinţe, părea foarte bătrână – alte femei de vârsta ei aveau copii de-o seamă cu Shallan. Şi totuşi, era atât de tânără! Destul de tânără ca să-i fie lăudată frumuseţea, destul de tânără pentru ca bărbaţii să afirme, sus şi tare, că era un păcat să nu fie încă măritată.

Shallan se uită la teancul de haine. Îşi ţinea fabrialul stricat în punga ascunsă. Era momentul potrivit să le schimbe între ele. Prilejul pe care-l aştepta de atâta timp. Jasnah avea acum destul de multă încredere în ea încât să se relaxeze, savurându-şi baia fără nicio grijă în privinţa fabrialului.

Oare Shallan era cu adevărat în stare s-o facă? Era în stare s-o trădeze pe femeia care o luase sub îndrumarea ei?

„Având în vedere ce am făcut înainte, asta ar fi o nimica toată”, îşi zise. N-ar fi fost prima oară când trăda pe cineva care îi acorda încredere.

Se ridică în picioare. Dintr-o parte, Jasnah întredeschise un ochi.

„Fir-ar să fie”, se gândi Shallan, îndesându-şi cartea sub braţ, apoi începu să măsoare încăperea cu pasul, luându-şi un aer meditativ. Jasnah o urmărea cu privirea. Nu bănuitoare. Curioasă.

— De ce-a vrut tatăl tău să-ncheie un tratat cu parshendii? se trezi întrebând din mers.

— De ce să nu fi vrut?

— Ăsta nu e un răspuns.

— Bineînţeles că este. Dar e unul care nu-ţi dezvăluie nimic.

— Dacă ai vrea să-mi dai un răspuns util, Luminăţie, mi-ar fi de folos.

— Atunci pune o întrebare utilă.

Shallan strânse din dinţi.

— Ce îşi dorea Regele Gavilar din ceea ce aveau parshendii?

Jasnah zâmbi şi închise din nou ochii.

— Eşti aproape. Dar presupun că poţi ghici răspunsul.

— Cristale.

Jasnah dădu din cap, continuând să se relaxeze în apă.

— Textul nu le aminteşte, zise Shallan.

— Tata nu vorbea despre ele. Dar, din ceea ce spunea... ei bine, acum bănuiesc că au fost motivul tratatului.

— Atunci poţi fi sigură că el ştia? Poate că nu dorea decât inimile-nestemată.

— Poate, răspunse Jasnah. Parshendii păreau amuzaţi de interesul pe care ni-l stârneau nestematele împletite în bărbile lor, adăugă zâmbind. Ar fi trebuit să vezi ce şocaţi am fost când am descoperit de unde le aveau. Când s-a surpat Aimia şi au pierit toţi lancerynii, am crezut că văzuserăm ultimele nestemate mari. Dar mai exista un animal cu carapace mare care le avea şi care trăia într-un ţinut nu prea îndepărtat de Kholinar. Oricum, parshendii erau de acord să le-mpartă cu noi, atâta vreme cât le puteau vâna şi ei. Din partea lor, dacă te osteneai să vânezi demonii spărturilor, nestematele acestora îţi aparţineau. Mă-ndoiesc că ar fi fost nevoie de un tratat pentru asta. Şi totuşi, chiar înainte de a pleca pe drumul de întoarcere către Alethkar, tatăl meu a-nceput să susţină cu fervoare necesitatea unei înţelegeri.

— Şi ce se întâmplase? Ce se schimbase?

— Nu pot fi sigură. Dar mi-a descris la un moment dat purtarea stranie a unui luptător parshendi în timpul vânătorii unui demon al spărturilor. În loc să-şi ducă mâna la suliţă când a apărut animalul, a întins-o într-o parte într-un fel care trezea bănuieli. Numai tata l-a văzut; şi, bănuiesc eu, a crezut c-avea să cheme o Sabie. Luptătorul şi-a dat seama ce făcea şi s-a oprit. Tata n-a mai vorbit despre asta, dar presupun că nu voia ca toată lumea să-şi îndrepte atenţia asupra Câmpiilor Sfărâmate mai mult decât o făcuse deja.

Shallan bătu cu palma în carte.

— Argumentul pare firav. Dacă era sigur în privinţa Săbiilor, trebuie să fi văzut mai multe.

— Bănuiesc şi asta. Dar după moartea lui am studiat tratatul cu atenţie. Clauzele legate de favorizarea negoţului şi de trecerea hotarului dintr-o parte într-alta ar fi putut la fel de bine să fie un pas către includerea parshendilor, ca naţiune, în Alethkar. I-ar fi împiedicat în mod sigur să-şi vândă Cristalele altor regate, fără să vină mai întâi la noi. Poate că asta-i tot ce voia să facă.

— Dar de ce l-au omorât? întrebă Shallan, încrucişându-şi braţele şi îndreptându-se agale către teancul de haine împăturite. Şi-au dat seama că le voia Cristalsăbiile şi l-au atacat înainte de asta?

— E îndoielnic, spuse Jasnah.

Părea sceptică. De ce credea ea că-l omorâseră parshendii pe Gavilar? Shallan era gata s-o întrebe, dar avea senzaţia că n-ar fi aflat prea multe. Prinţesa voia s-o facă să se gândească, să descopere, să-şi tragă propriile concluzii.

Tânăra se opri lângă banchetă. Punga Animmodului era deschisă, cu şnururile dezlegate. Vedea preţiosul obiect încolăcit înăuntru. Înlocuirea se putea face cu uşurinţă. Îşi cheltuise o mare parte din bani ca să cumpere nestemate asemănătoare cu ale lui Jasnah şi le pusese în Animmodul stricat. Cele două arătau acum exact la fel.

Încă nu aflase nimic despre modul de folosire al fabrialului; se străduia să descopere o cale de a pune întrebarea asta, însă Jasnah evita să vorbească despre el. Iar dacă insista prea mult, ar fi trezit suspiciuni. Trebuia să obţină informaţii din altă parte. Poate de la Kabsal sau din vreo carte aflată în Palanaeum.

Oricum, n-avea timp de pierdut. Shallan se pomeni că-şi duce mâna către punga ascunsă, şi-o strecoară înăuntru şi-şi plimbă degetele pe lanţurile fabrialului ei stricat. Inima îi bătea mai repede. Se uită la Jasnah, dar prinţesa continua să stea întinsă, plutind cu ochii închişi. Dacă îi deschidea?

„Nu te gândi la asta!” îşi spuse. „Fă-o. Fă schimbul. Mai lipseşte atât de puţin...”

— Progresezi mult mai repede decât aş fi crezut, spuse Jasnah pe neaşteptate.

Shallan se răsuci, dar ochii celeilalte erau tot închişi.

— Am greşit judecându-te atât de aspru din cauza educaţiei pe care o aveai înainte. Am spus adesea că entuziasmul e mai important decât felul în care ai fost crescut. Tu ai hotărârea şi capacitatea necesare pentru a deveni o erudită respectată, Shallan. Îmi dau seama că răspunsurile par să vină prea încet, dar continuă-ţi cercetările. Până la urmă le vei afla.

Shallan rămase o clipă nemişcată, cu mâna în pungă şi cu inima bătându-i puternic, fără niciun control. Îi era rău. „Nu pot s-o fac,” înţelese ea. „Părinte al Furtunii, dar sunt o idioată. Am bătut atâta drum... şi acum n-o pot face!”

Îşi scoase mâna din pungă şi traversă tiptil camera de baie, întorcându-se la scaunul ei. Ce-avea să le spună fraţilor ei? Că tocmai îşi condamnase familia la pieire? Se aşeză şi-şi puse cartea alături oftând, ceea ce o făcu pe Jasnah să deschidă ochii. Prinţesa se uită la ea, apoi se ridică din apă şi arătă către săpunul pentru păr.

Shallan se ridică strângând din dinţi şi plecă după tăviţa cu săpun; o aduse şi se ghemui ca să i-o întindă. Jasnah luă pudra pentru spălarea părului şi o strivi în pumn, preschimbând-o în spumă înainte se a şi-o pune, cu ambele mâini, pe părul negru, lucios. Chiar şi dezbrăcată, Jasnah Kholin rămânea impasibilă şi stăpână pe sine.

— Poate că în ultima vreme ne-am petrecut prea mult timp numai înăuntru, îi spuse. Pari să te simţi ca-n cuşcă, Shallan. Încordată.

— Mă simt foarte bine, se răsti tânăra.

— Hmm, da. După cum o dovedeşte tonul tău destins, perfect rezonabil. Poate că trebuie să-ţi schimbăm un obiect de studiu, să trecem de la istorie la ceva mai practic, mai intuitiv.

— Ca ştiinţele naturale? întrebă Shallan, devenind mai atentă. Jasnah îşi lăsă capul pe spate. Shallan îngenunche pe un prosop de lângă bazin şi îşi întinse mâna liberă ca să frece cu săpun pletele bogate ale maestrei sale.

— Mă gândeam la filosofie, spuse aceasta. Shallan clipi, nedumerită.

— Filosofie? La ce ajută?

„Nu e arta de a folosi cât mai multe cuvinte cu putinţă fără să spui nimic?”

— Filosofia e un domeniu de studiu foarte important, răspunse Jasnah cu asprime. Mai ales dac-o să te amesteci în politica de la curte. Natura moralităţii trebuie luată în considerare şi e de preferat s-o faci înainte de a te găsi în situaţii care cer luarea unei decizii de ordin moral.

— Da, Luminăţie. Deşi nu reuşesc să-mi dau seama cum poate fi filosofia mai „practică” decât istoria.

— Istoria, prin definiţie, nu poate fi o experienţă directă. Ceea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă în prezent, iar prezentul e tărâmul filosofiei.

— Asta nu e decât o chestiune de definiţie.

— Da, încuviinţă Jasnah, toate cuvintele au tendinţa să depindă de modul în care sunt definite.

— Presupun, încuviinţă Shallan, trăgându-se înapoi şi lăsând-o să-şi afunde părul în apă ca să cureţe săpunul.

Prinţesa începu apoi să-şi frece pielea cu un altul, uşor abraziv.

— Răspunsul ăsta n-are niciun haz, Shallan. Ce s-a întâmplat cu spiritul tău sclipitor?

Tânăra aruncă o privire spre banchetă şi spre preţiosul fabrial de pe ea. După atâta timp, se dovedise prea slabă ca să transforme în faptă ceea ce ce trebuia făcut.

— Spiritul meu a luat, pe moment, o pauză, Luminăţie, zise ea. Aşteaptă să fie revizuit de confraţii săi, sinceritatea şi temeritatea.

Prinţesa o privi, ridicându-şi o sprânceană.

Încă îngenuncheată pe prosop, Shallan se lăsă pe călcâie.

— De unde ştii ce e corect, Jasnah? Dacă nu le dai ascultare devoţiunilor, cum poţi lua o hotărâre?

— Asta depinde de filosofia fiecăruia. Ce contează cel mai mult pentru tine?

— Nu ştiu. Poţi să-mi spui tu?

— Nu, răspunse Jasnah. Dacă-ţi ofer răspunsurile, nu sunt cu nimic mai bună decât devoţiunile, care impun credinţe.

— Devoţiunile nu reprezintă răul, Jasnah.

— În afara cazului când încearcă să conducă lumea.

Shallan îşi strânse buzele într-o linie subţire. Războiul Pierderii distrusese Hierocraţia, împărţind vorinismul în devoţiuni. Era consecinţa inevitabilă a încercării unei religii de a guverna. Devoţiunile aveau menirea de a da lecţii de morală, nu de a o impune. Asta li se potrivea ochi-luminoşilor.

— Spui că nu-mi poţi oferi răspunsuri, zise ea. Dar pot cere sfatul cuiva mai înţelept? Al cuiva care a trecut prin aceleaşi experienţe înaintea mea? De ce scriu filosoafele noastre, de ce trag concluzii, dacă nu pentru a-i influenţa pe alţii? Tu însăţi mi-ai spus că informaţiile n-au niciun preţ dacă nu le folosim ca să facem raţionamente.

Jasnah zâmbi, coborându-şi braţele în apă şi spălându-se de săpun. Shallan îi surprinse în ochi un licăr de triumf. Nu susţinea diverse idei fiindcă ar fi crezut neapărat în ele; voia doar s-o stârnească pe Shallan. Ceea ce era enervant. Cum puteai şti ce credea de fapt, dacă adopta asemenea puncte de vedere contradictorii?

— Te porţi ca şi cum n-ar exista decât un singur răspuns, spuse prinţesa, făcându-i semn lui Shallan să-i aducă un prosop şi ieşind din bazin. Un singur răspuns, absolut valabil întotdeauna.

Shallan se grăbi să se supună şi-i aduse un prosop mare, pufos.

— Nu e ăsta rolul filosofiei? Să găsească răspunsuri? Să caute veridicitatea, adevăratul sens al lucrurilor?

Continuând să se şteargă, Jasnah o privi, ridicându-şi o sprânceană.

— Ce e? întrebă tânăra, cuprinsă brusc de sfială.

— Cred că e momentul potrivit pentru un exerciţiu practic, răspunse Jasnah. În afara Palanaeumului.

— Acum? E atât de târziu!

— Ţi-am spus că filosofia e o artă practică.

Jasnah se înfăşură în prosop, apoi întinse mâna şi scoase Animmodul din pungă, îşi potrivi lanţurile în jurul degetelor, fixându-şi nestematele pe dosul palmei.

— O să ţi-o dovedesc. Haide, ajută-mă să mă-mbrac.

În copilărie, Shallan savurase serile în care izbutea să se furişeze afară, în grădină. Când se aşternea peste ea pătura întunericului, părea un cu totul alt loc. În umbra nopţii putea să-şi imagineze că mugurii-de-stâncă, cojile-de-piatră şi copacii erau plante din ţinuturi străine. Râcâielile cremlingilor care ieşeau din crăpături păreau paşii misterioşi ai unor oameni de pe meleaguri îndepărtate. Negustori cu ochii mari, veniţi din Shinovar, un călăreţ de carapace-mare din Kadrix sau un marinar de pe una dintre corăbiile înguste care pluteau pe Lacul Străveziu.

Însă când mergea noaptea prin Kharbranth nu-şi imagina aceleaşi lucruri. Cândva îşi făcuse un joc incitant închipuindu-şi nişte siluete negre care cutreierau întunericul – însă acolo acele siluete ar fi putut fi reale. În loc să devină un loc misterios şi incitant, Kharbranth i se părea, pe timp de noapte, la fel ca ziua – dar ceva mai periculos.

Jasnah nu lua în seamă strigătele purtătorilor de carete şi de palanchine. Mergea încet, purtând o rochie frumoasă, violetă cu auriu, cu Shallan pe urmele ei, îmbrăcată în mătase albastră. Jasnah nu întârziase ca să-şi aranjeze părul după baie, aşa că-l avea despletit, revărsându-i-se pe umeri în valuri, aproape scandalos în libertatea lui.

Se plimbau pe Ralinsa – drumul principal, care şerpuia pe coasta dealului, legând Conclavul de port. În ciuda orei târzii, era plin de oameni şi mulţi dintre cei care-l străbăteau păreau să poarte noaptea în ei. Erau mai morocănoşi, mai întunecaţi la faţă. Locul continua să răsune de strigăte, dar noaptea era şi-n ele, în grosolănia cuvintelor şi în tonul tăios. Coasta abruptă de deal pe care se înălţa oraşul nu era mai puţin ticsită de clădiri decât în alte daţi, dar şi ele păreau s-atragă noaptea. Erau negre, ca pietrele arse-n foc. Rămăşiţe găunoase.

Se auzeau şi clopoţeii, în întuneric, oricare dintre ei suna, de fiecare dată, ca un mic ţipăt. Făceau prezenţa vântului mai palpabilă, îl preschimbau în ceva viu, care stârnea, la fiecare trecere, un amalgam supărător de clinchete. O adiere se înălţă în văzduh şi peste Ralinsa se prăvăli o avalanşă de sunete. Shallan se pomeni că era cât pe-aci să se ghemuiască în faţa ei.

— N-ar trebui să chemăm un palanchin, Luminăţie? întrebă ea.

— Palanchinul ar putea dăuna lecţiei, răspunse Jasnah.

— Dacă n-ai nimic împotrivă, aş putea învăţa lecţia asta în timpul zilei.

Jasnah se opri şi-şi îndreptă privirea către o stradă lăturalnică, mai întunecată.

— Ce zici de strada aia, Shallan?

— Nu mi se pare deosebit de atrăgătoare.

— Şi totuşi, e drumul cel mai scurt dintre Ralinsa şi cartierul teatrelor, spuse prinţesa.

— Acolo mergem?

— Nu „mergem” nicăieri, răspunse Jasnah, intrând pe strada laterală. Acţionăm, chibzuim şi învăţăm.

Shallan o urmă, nervoasă. Noaptea le înghiţi; lumina venea numai din când în când, dinspre câte o tavernă sau o prăvălie deschisă până târziu. Jasnah purta peste Animmod mănuşa ei neagră, fără degete, care ascundea strălucirea nestematelor.

Shallan îşi dădu seama că o cuprindeau fiori reci. Simţea, prin tălpile papucilor, toate denivelările terenului pe care umblau, toate pietricele, toate crăpăturile. Se uită nervoasă în jur când trecură pe lângă un grup de muncitori adunaţi în faţa uşii unei taverne. Erau ochi-întunecaţi, fireşte. În întuneric, diferenţa părea mult mai mare.

— Luminăţie? întrebă ea, în şoaptă.

— Când suntem tineri, ne dorim răspunsuri simple, spuse Jasnah. Poate că nu există nicio dovadă a tinereţii mai puternică decât dorinţa ca totul să fie aşa cum ar trebui. Aşa cum a fost întotdeauna.

Shallan se încruntă, continuând să se uite peste umăr la bărbaţii din faţa tavernei.

— Cu cât ne maturizăm mai mult, cu atât ne punem mai multe întrebări, începem să ne întrebăm de ce. Totuşi, încă ne mai dorim un răspuns simplu. Presupunem că oamenii din jur – adulţii, conducătorii – au aceste răspunsuri. Indiferent ce ne-ar oferi ei, de cele mai multe ori suntem mulţumiţi.

— Eu n-am fost mulţumită niciodată, spuse Shallan. Am vrut mai mult.

— Ai fost matură, spuse Jasnah. Ceea ce descrii ni se întâmplă multora dintre noi, pe măsură ce ni se înmulţesc anii. Am într-adevăr impresia că înaintarea în vârstă, înţelepciunea şi întrebările puse nouă înşine sunt sinonime. Cu cât mai bătrâni suntem, cu atât e mai probabil să respingem răspunsurile simple. În afara cazului când ni se pune cineva în cale şi ne cere să-l acceptăm, indiferent ce s-ar întâmpla, zise Jasnah strângându-şi pleoapele. Te întrebi de ce resping devoţiunile.

— Da, aşa e.

— Pentru că aproape toate încearcă să pună capăt întrebărilor. Jasnah se opri. Pe urmă îşi scoase mănuşa cu un gest scurt, folosindu-se de lumina de sub ea ca să poată vedea strada din jur. Nestematele de pe mâna ei – mai mari decât broamii – străluceau ca nişte torţe, una roşie, una albă, una cenuşie.

— E înţelept să-ţi arăţi astfel bogăţia, Luminăţie? întrebă foarte încet Shallan, uitându-se înjur.

— Nu e. Cu siguranţă nu. Mai ales aici. Vezi tu, strada asta şi-a câştigat recent o notorietate aparte. În ultimele două luni s-a întâmplat de trei ori ca oamenii care au ieşit de pe drumul principal ca să meargă spre teatre pe strada asta să fie opriţi de tâlhari. În toate cele trei cazuri, oamenii au fost ucişi.

Shallan simţi cum sângele îi fugea din obraji.

— Garda oraşului n-a făcut nimic, adăugă Jasnah. Taravangian i-a mustrat de mai multe ori cu asprime, însă căpitanul gărzii e văr cu un ochi-luminoşi foarte influent din oraş, iar el nu e un rege deosebit de puternic. Unii bănuiesc că aici se mai ascunde şi altceva, că tâlharii mituiesc garda. Pe moment, acţiunile acesteia sunt irelevante, pentru că, precum vezi, în ciuda reputaţiei locului, nu-l păzeşte nimeni.

Jasnah îşi puse mănuşa, cufundând iarăşi strada în beznă. Shallan clipi, obişnuindu-şi din nou ochii cu întunericul.

— Cât de nesăbuite crezi că suntem venind aici, noi, două femei fără apărare, în haine scumpe şi cu bogăţii asupra lor? o întrebă Jasnah.

Foarte nesăbuite. Jasnah, putem pleca? Indiferent la ce lecţie te-ai gândit, nu merită aşa ceva.

Prinţesa îşi uni buzele, transformându-le într-o linie, apoi îşi întoarse privirea către o alee îngustă, încă şi mai întunecoasă, care pornea din strada pe care se aflau. Acum, după ce îşi pusese mănuşa la loc, bezna era aproape de nepătruns.

— Te afli într-un moment interesant al vieţii tale, Shallan, spuse ea, îndoindu-şi degetele. Eşti destul de matură ca să-ţi pui întrebări, ca să-i întrebi pe alţii, ca să respingi ceea ce îţi este descris, pur şi simplu pentru că ţi-a fost descris. Dar te agăţi şi de idealismul tinereţii. Ai senzaţia că trebuie să existe un Adevăr unic, care defineşte totul – şi crezi că, odată ce-l vei găsi, tot ce te nedumereşte acum va căpăta dintr-odată sens.

— Eu...

Shallan ar fi vrut s-o contrazică, dar cuvintele prinţesei înfăţişau totul cu exactitate. Era obsedată de faptele cumplite pe care le săvârşise, de fapta cumplită pe care avea de gând s-o săvârşească. Era cu putinţă să faci ceva atât de îngrozitor din dorinţa de a înfăptui ceva minunat?

Prinţesa intră pe aleea îngustă.

— Jasnah! strigă Shallan. Ce faci?

— Asta e filosofie în acţiune, copilă. Vino cu mine.

Tânăra şovăi la intrarea pe alee, cu inima bătându-i puternic, cu mintea tulbure. Vântul sufla şi clopoţeii sunau ca nişte stropi de ploaie îngheţaţi care se sparg când se izbesc de piatră. Hotărându-se într-o clipă, se grăbi pe urmele lui Jasnah, preferând să aibă companie, chiar şi în întuneric, în loc să rămână singură. Licărirea umbrită a Animmodului izbutea cu greu să le lumineze drumul, iar Shallan mergea în umbra prinţesei.

Se auziră zgomote în spatele lor. Shallan se răsuci cu o tresărire şi văzu mai multe forme întunecate îngrămădindu-se la intrarea pe alee.

— Of, Părinte al Furtunii, şopti. De ce? De ce făcea Jasnah asta?

Tremurând, o prinse pe prinţesă de rochie cu mâna liberă. Alte umbre se mişcau în faţa lor, venind din capătul mai îndepărtat al aleii. Se apropiară, mormăind şi împroşcând apa murdară şi stătută din băltoace. Papucii lui Shallan erau deja îmbibaţi cu apă rece.

Jasnah se opri. Slaba lumină a Animmodului ei acoperit se reflecta în metalul din mâinile celor care le vânau. Erau săbii sau cuţite.

Bărbaţii aceia se pregăteau să ucidă. Nu jefuiai femei ca Jasnah şi Shallan, femei cu legături sus-puse, lăsându-le în viaţă ca să depună mărturie. Bărbaţii aceia nu erau tâlharii galanţi din poveştile romantice. Trăiau ştiind în fiecare clipă că dacă erau prinşi, aveau să fie spânzuraţi.

Paralizată de frică, Shallan nu putea nici măcar să ţipe.

„Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii!”

— Şi acum, lecţia, spuse Jasnah cu voce aspră, cruntă. Îşi smulse mănuşa.

Lumina revărsată brusc era aproape orbitoare. Shallan ridică o mână ca să-şi ferească ochii şi se retrase împleticindu-se pentru ca în cele din urmă să se sprijine de zidul care mărginea aleea. Erau înconjurate de patru bărbaţi. Nu cei din uşa tavernei, alţii. Pe care ea nu-i observase urmărindu-le. Acum le vedea cuţitele şi dorinţa de a ucide din adâncul ochilor.

Ţipătul ei se înălţă, eliberat în sfârşit.

Bărbaţii mormăiră la apariţia luminii orbitoare, dar continuară să se apropie. Unul, cu pieptul lat şi barba neagră, se năpusti la Jasnah, cu arma ridicată. Prinţesa întinse liniştită mâna, cu degetele înclinate, şi o apăsă pe pieptul bărbatului care-şi repezea spre ea cuţitul. Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât.

Mâna lui Jasnah pătrunse prin pielea bărbatului, iar el încremeni. O clipă mai târziu, ardea.

Nu, nu ardea, devenise foc. Cât ai clipi, se preschimbase în flăcări.

Înălţate în jurul mâinii lui Jasnah, aveau conturul unui om cu capul dat pe spate şi cu gura căscată. Preţ de-o clipă, flăcările care-i aduceau moartea bărbatului întrecură în strălucire nestematele prinţesei.

Ţipătul lui Shallan se stinse. Silueta de flăcări era de o frumuseţe stranie. Peste o clipă dispăru, iar focul se risipi în aerul nopţii, lăsând o imagine portocalie să zăbovească în ochii lui Shallan.

Ceilalţi trei bărbaţi începură să înjure, îndepărtându-se în grabă şi împiedicându-se îngroziţi unul de altul. Unul căzu. Jasnah se răsuci, nepăsătoare, trecându-şi degetele peste umărul lui în vreme ce el se străduia să se salte în genunchi. Bărbatul se transformă în cristal – o siluetă de cuarţ pur, fără niciun defect – iar hainele i se transformară şi ele. Diamantul Animmodului păli, dar mai păstră suficientă Lumină de Furtună ca să trimită curcubeie de scântei prin leşul preschimbat.

Ceilalţi doi bărbaţi fugiră în direcţii opuse. Jasnah respiră adânc, închise ochii şi-şi înălţă mâna deasupra capului. Shallan îşi duse mâna interzisă la piept, uluită, năucită, îngrozită.

Lumina de furtună ţâşni din mâna prinţesei ca două fulgere gemene, simetrice. Fiecare dintre acestea lovi câte un tâlhar, iar ei plesniră şi se umflară, devenind fum. Hainele goale le căzură la pământ. Cristalul de cuarţ fumuriu al Animmodului crăpă cu un pocnet ascuţit şi lumina îi dispăru, lăsând-o pe Jasnah doar cu diamantul şi cu rubinul.

Rămăşiţele celor doi hoţi se înălţară în aer – vălurele de vapori unsuroşi. Ea deschise ochii, părând nefiresc de calmă. Îşi trase din nou mănuşa peste fabrial – folosindu-se de mâna interzisă ca să şi-o sprijine de burtă în timp ce-şi strecura înăuntru degete mâinii libere. Pe urmă se întoarse, senină, pe drumul pe care veniseră. Lăsă leşul de cristal în urmă, îngenuncheat, cu o mână ridicată, încremenit pe vecie.

Shallan se dezlipi de zid şi se grăbi pe urmele prinţesei, îngreţoşată şi uluită. Ardenţilor li se interzicea să-şi folosească Animmodurile asupra oamenilor. Şi chiar le foloseau rareori în văzul altcuiva. Dar cum reuşise Jasnah să lovească doi oameni de la distanţă? Judecând după tot ce citise – din puţinul pe care-l puteai găsi – pentru Animmodelare era nevoie de contact fizic.

Prea copleşită ca să ceară răspunsuri, rămase tăcută – cu mâna liberă la tâmplă, străduindu-se să-şi controleze tremurul şi respiraţia întretăiată – în timp ce Jasnah striga după un palanchin.

În cele din urmă apăru unul, şi cele două femei se urcară.

Se aşezară faţă-n faţă şi purtătorii le duseră către Ralinsa, zgâlţâindu-le la fiecare pas. Jasnah scoase absentă cristalul de cuarţ fumuriu din Animmod şi şi-l îndesă în buzunar. Putea să fie vândut unui giuvaergiu care să facă nestemate mai mici din bucăţile recuperate.

— A fost oribil, spuse Shallan în cele din urmă, cu mâna încă la piept. Cea mai cumplită experienţă pe care am avut-o vreodată. Ai ucis patru oameni.

— Patru oameni care aveau de gând să ne bată, să ne jefuiască, să ne ucidă şi, poate, să ne siluiască.

— I-ai ademenit, ca să vină după noi!

— I-am silit eu să facă vreo crimă?

— Ţi-ai arătat nestematele.

— O femeie nu poate merge cu lucrurile ei pe o stradă a oraşului?

— Noaptea? întrebă Shallan. Printr-un cartier periculos? Arătându-şi bogăţiile? Ai provocat pur şi simplu cele petrecute!

— Şi asta-nseamnă că era corect să se petreacă? Îi ierţi pentru ceea ce voiau să facă?

— Sigur că nu! Dar nici ceea ce ai făcut tu nu e corect!

— Totuşi, oamenii ăia au dispărut de pe străzi. Locuitorii oraşului sunt mult mai în siguranţă. Ceea ce-l îngrijora atât de mult pe Taravangian s-a rezolvat şi niciun trecător n-o să le mai cadă victimă acelor tâlhari. Câte vieţi am salvat?

— Ştiu doar câte ai luat, răspunse Shallan. Şi asta folosind puterea unui obiect care ar trebui să fie sacru!

— Filosofie în acţiune. O lecţie importantă pentru tine.

— Ai făcut totul de dragul unei demonstraţii, spuse încet Shallan. Ca să-mi dovedeşti că poţi. Pe focurile infernului, Jasnah, cum ai putut să f aci aşa ceva?

Jasnah nu răspunse. Shallan rămase cu privirea asupra ei, căutând să desluşească vreun sentiment în ochii lipsiţi de expresie. „Părinte al Furtunii! O cunosc cu adevărat pe femeia asta? Cine e, de fapt?”

Jasnah se lăsă pe spate, uitându-se cum trecea oraşul pe lângă ele.

— N-am făcut-o doar de dragul unei demonstraţii, copilă. De ceva vreme am senzaţia că profit de ospitalitatea Maiestăţii Sale. Nu-şi dă seama cât de multe necazuri poate avea din cauza alianţei cu mine. În plus, astfel de oameni...

În vocea ei era ceva, o iritare pe care Shallan n-o mai simţise până atunci.

„Ce ţi s-a făcut?” se întrebă tânăra, îngrozită. „Şi cine-a făcut-o?”

— Oricum, continuă Jasnah, acţiunea din seara asta a avut loc pentru că am ales această cale, nu pentru că am simţit că e nevoie să vezi tu ceva anume. Însă prilejul ivit a oferit şi o şansă de instruire, de ridicare a unor întrebări. Sunt monstru, sau erou? Adineauri am ucis patru oameni, sau am împiedicat patru criminali să mai umble pe străzi? Merită o femeie să i se întâmple ceva rău numai pentru că s-a dus acolo unde o poate ajunge răul? Am avut dreptul să mă apăr? Sau am căutat doar o scuză ca să iau nişte vieţi?

— Nu ştiu, şopti Shallan.

— O să-ţi petreci următoarea săptămână analizând cele petrecute şi gândindu-te la ele. Dacă vrei să fii o erudită – una adevărată, care schimbă lumea – atunci va trebui să te confrunţi cu astfel de întrebări. Va veni o vreme când vei fi nevoită să iei hotărâri care-ţi vor întoarce stomacul pe dos, Shallan Davar. Trebuie să fii pregătită pentru astfel de hotărâri.

Jasnah tăcu şi privi afară în timp ce purtătorii palanchinului le duceau către Conclav. Prea tulburată ca să mai spună ceva, Shallan suportă restul drumului în tăcere. Merse în urma lui Jasnah pe culoarele tăcute, trecând pe lângă erudite care se duceau spre Palanaeum, pentru un studiu în miez de noapte.

Odată ajunse în apartamentul lor, o ajută pe prinţesă să se dezbrace, deşi detesta s-o atingă. N-ar fi trebuit să simtă asta. Bărbaţii omorâţi de Jasnah erau creaturi cumplite şi Shallan nu se îndoia aproape deloc că ar fi ucis-o. Dar nu o nemulţumea fapta în sine, ci sângele rece şi insensibilitatea cu care fusese săvârşită.

Simţindu-se încă amorţită, Shallan îi aduse lui Jasnah cămaşa de noapte, în timp ce prinţesa îşi scotea bijuteriile şi le punea pe măsuţa de toaletă.

— I-ai fi putut lăsa pe ceilalţi trei să plece, spuse Shallan, întorcându-se la Jasnah, care se aşezase ca să-şi perie părul. Nu era nevoie să ucizi decât unul.

— Nu, nu e aşa, spuse Jasnah.

— De ce? Ar fi fost prea înspăimântaţi ca să mai jefuiască pe cineva vreodată.

— N-ai de unde s-o ştii. Mi-am dorit sincer să-i văd pe oamenii ăia dispărând. O fată neatentă, care se-ntoarce acasă după o zi de muncă într-o tavernă, nu se poate apăra. Dar eu pot. Şi-am s-o fac.

— Dar nu eşti împuternicită s-o faci, nu în oraşul altcuiva.

— E adevărat, răspunse Jasnah. E un alt punct de vedere care trebuie luat în considerare, aşa cred.

Îşi ridică peria spre păr, întorcându-se ostentativ cu spatele la Shallan. Închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să-i ceară femeii mai tinere să tacă.

Animmodul stătea pe o măsuţă, alături de cerceii prinţesei. Shallan strânse din dinţi, ridicând cămaşa de noapte moale, din mătase. Jasnah rămăsese numai în lenjeria de corp şi îşi peria părul.

„Va veni o vreme când vei fi nevoită să iei hotărâri care-ţi vor întoarce stomacul pe dos, Shallan Davar...”

„M-am confruntat deja cu ele.”

„Pe una o am în faţă chiar acum.”

Cum îndrăznea Jasnah să facă aşa ceva? Cum îndrăznea s-o amestece pe Shallan? Cum îndrăznea să folosească pentru distrugere ceva atât de frumos şi de sacru ca un fabrial?

Jasnah nu merita să stăpânească Animmodul.

Cu o mişcare rapidă a mâinii, Shallan îşi îndesă cămaşa de noapte împăturită sub braţul interzis, apoi îşi strecură mâna în punga ascunsă şi scoase cristalul fumuriu intact din Animmodul tatălui ei. Se apropie de măsuţă şi – folosind mişcarea ca să plaseze cămaşa de noapte pe tăblie, ca acoperire, făcu schimbul, îşi strecură Animmodul bun în mâna interzisă din mânecă şi făcu un pas înapoi în clipa când Jasnah deschise ochii, uitându-se la cămaşa care acum stătea, nevinovată, alături de Animmodul stricat.

Lui Shallan i se tăie răsuflarea.

Jasnah închise din nou ochii şi îi întinse peria.

— De cincizeci de ori în seara asta, Shallan. A fost o zi obositoare.

Cu mişcări mecanice, făcute din obişnuinţă, cu degetele mâinii interzise încleştate în jurul Animmodului furat, în timp ce peria părul lui Jasnah, Shallan era cuprinsă de panică la gândul că aceasta putea să observe înlocuirea în orice clipă.

Dar nu o observă. Nici când îşi puse cămaşa de noapte. Nici când îndesă Animmodul stricat în caseta cu bijuterii, încuind-o apoi cu cheiţa purtată la gât în timpul somnului.

Shallan ieşi din cameră năucită şi agitată. Istovită, îngreţoşată, nedumerită.

Dar fără să fi fost descoperită.

37 • LATURI

Cu cinci ani şi jumătate în urmă

— Kaladin, uită-te la piatra asta, spuse Tien. Îşi schimbă culoarea când o priveşti din altă parte.

Kal îşi desprinse privirea de fereastră şi se întoarse spre fratele lui. Acum, când împlinise treisprezece ani, Tien se transformase dintr-un băiat entuziast într-un adolescent entuziast. Deşi crescuse, era încă scund pentru vârsta lui şi claia lui de păr ciufulit, castaniu cu negru, încă respingea orice încercare de a-l aşeza cum trebuie. Stătea ghemuit lângă masa din lemn lustruit de copac-ştiulete, cu ochii la nivelul suprafeţei lucioase, uitându-se la o piatră mică, diformă.

Kal stătea pe un taburet şi cojea rădăcini-lungi cu un cuţit scurt. Rădăcinile cafenii erau murdare pe exterior şi lipicioase când le tăia, aşa că, umblând cu ele, îşi acoperise degetele cu un strat gros de crem. Termină una şi i-o întinse mamei lui, care o spălă şi o tăie felii în oala pentru tocană.

— Mamă, uită-te la asta, spuse Tien.

Soarele după-amiezii târzii îşi strecura razele prin fereastra din partea ferită de furtună, scăldând masa în lumină.

— Din partea asta, piatra are sclipiri roşii, dar când priveşti din partea cealaltă, e verde.

— Poate că e magică, spuse Hesina.

Bucăţile de rădăcină-lungă cădeau una după alta în oală, iar clipocitul apei împroşcate scotea de fiecare dată o notă uşor diferită de cea dinaintea ei.

— Cred că trebuie să fie, zise Tien. Sau are un spren? Sprenii trăiesc în pietre?

— Sprenii trăiesc în orice, răspunse Hesina.

— Nu pot trăi în orice, zise Kal, lăsând o coajă să cadă în găleata de la picioarele lui.

Se uita pe fereastră, supraveghind drumul care lega oraşul de vila lordului său.

— Ba da, spuse Hesina. Sprenii apar când se schimbă ceva – când se iveşte frica sau când începe să plouă. Sunt sufletul schimbării şi, ca urmare, sufletul tuturor lucrurilor.

— Această rădăcină-lungă, spuse Kaladin, ridicând-o neîncrezător.

— Are un spren.

— Şi dacă o tai felii?

— Fiecare bucată are un spren. Numai că e unul mai mic.

Kal se încruntă, cu ochii la tuberculul lung. Creşteau în crăpăturile pietrei, acolo unde se aduna apa. Aveau un vag gust de minerale, dar erau uşor de cultivat. Era o perioadă când familia lui avea nevoie de hrană ieftină.

— Atunci noi mâncăm spreni, spuse Kal cu voce egală.

— Nu, răspunse ea, noi mâncăm rădăcinile.

— Când suntem nevoiţi, adăugă Tien cu o strâmbătură.

— Şi sprenul? insistă Kal.

— Sprenii sunt eliberaţi. Se întorc în locul unde trăiesc ei, oricare o fi acela.

— Eu am un spren? întrebă Tien, privindu-şi pieptul.

— Tu ai un suflet, dragule. Eşti om. Dar părţile corpului tău ar putea avea câte un spren care locuieşte în ele. Câte unul foarte mic.

Tien se ciupi de piele, ca şi cum ar fi încercat să scoată micul spren afară.

— Balega, spuse Kal pe neaşteptate.

— Kal! se răsti Hesina. Nu e o discuţie potrivită la ora mesei.

— Balega, repetă el cu încăpăţânare. Are un spren?

— Cred că da.

— Balegospren, spuse Tien, apoi chicoti. Mama lui continuă să taie rădăcinile.

— De unde până unde toate întrebările astea, aşa, dintr-odată?

Kal ridică din umeri.

— Voiam doar... nu ştiu. Aşa.

Se gândise de curând la felul în care mergeau lucrurile în lume şi se întrebase în ce fel îşi găsea el locul în ea. Ceilalţi băieţi de vârsta lui nu-şi puneau astfel de întrebări. Cei mai mulţi ştiau ce le aducea viitorul. Munca la câmp.

Însă el avea totuşi de ales. În ultimele câteva luni se hotărâse, în sfârşit. Dorea să devină soldat, împlinise cincisprezece ani şi se putea oferi voluntar la sosirea următorului recrutor în oraş. Exact asta avea de gând să facă. Gata cu şovăielile. Avea să-nveţe să lupte. Şi cu asta basta. Sau nu?

— Vreau să înţeleg, spuse. Vreau doar ca totul să aibă sens.

La asta, mama lui zâmbi, stând în picioare, în rochia ei cafenie de lucru, cu părul legat la spate într-o coadă, cu creştetul acoperit de basmaua ei galbenă.

— Ce e? întrebă el. De ce zâmbeşti?

— Vrei doar ca totul să aibă sens?

— Da.

— Ei, data viitoare când vin ardenţii în oraş să ardă rugăciuni şi să Eleveze Chemările oamenilor, o să transmit mesajul, zise ea şi zâmbi. Până atunci, continuă să cureţi rădăcini.

Kal oftă, dar îi dădu ascultare. Se uită din nou pe fereastră şi de uimire era cât pe-aci să scape rădăcina din mână. Trăsura. Cobora pe drumul dinspre conac. Cuprins de panică, simţi fiorul unei ezitări. Făcuse planuri, se gândise, iar acum, când nu mai avea timp, ar fi vrut să rămână locului şi să cureţe în continuare tuberculi. Avea să se mai ivească o altă ocazie, fără nicio îndoială...

Nu. Se ridică în picioare şi încercă să nu-şi trădeze neliniştea în glas.

— Mă duc să mă spăl, spuse arătându-i degetele pline de crem.

— Ar fi trebuit să speli rădăcinile la început, cum ţi-am spus, observă mama lui.

— Ştiu, zise băiatul.

Oare oftatul plin de regret sunase fals?

— Poate c-ar trebui să le spăl acum pe toate, adăugă el.

Hesina nu spuse nimic, iar el adună rădăcinile rămase, traversă încăperea către uşă, cu inima bătându-i puternic, şi ieşi în lumina înserării.

— Vezi – îl auzi pe Tien spunând în spatele lui – din partea asta e verde. Nu cred că e un spren, mamă. E lumina. Ea face piatra să se schimbe...

Uşa se închise. Kal lăsă tuberculii şi alergă pe străzile din Vatra-de-Piatră, trecând pe lângă bărbaţi care tăiau lemne, pe lângă femei care aruncau lăturile după ce-şi spălaseră vasele, pe lângă un grup de bunici aşezaţi pe trepte ca să privească apusul. Îşi afundă mâinile în butoiul cu apă de ploaie, dar nu se opri în timp ce şi le scutura, împrăştiind stropi. Ocoli casa lui Mabrow Porcarul, trecu de apa-comună – o gaură mare, tăiată în piatra din mijlocul oraşului, pentru strângerea apei de ploaie – şi pe lângă zidul-spărgător, coasta abruptă de deal lângă care era construit oraşul, ca să-l ferească de marile furtuni.

Acolo găsi un mic pâlc de cioate-grele. Noduroşi şi aproape de înălţimea unui om, copacii aceia aveau frunze numai pe părţile ferite de furtună, iar acestea se întindeau pe toată lungimea pomului, ca treptele unei scări, fluturând în bătaia unei adieri răcoroase. La apropierea lui Kal, frunzele mari ca nişte steaguri se apropiară de trunchi cu un pocnet, scoţând un şir de sunete şuierătoare.

Tatăl lui Kal stătea în partea cealaltă, cu mâinile împreunate la spate. Aştepta în locul unde drumul dinspre conac cotea către oraş. Când îl zări pe Kal, se răsuci cu o tresărire. Se îmbrăcase cu tot ce avea mai bun: o haină albastră, cu nasturi pe ambele părţi, ca ale ochi-luminoşilor. Dar o purta peste o pereche de pantaloni albi, care îşi arătau vechimea. Îl studie pe Kal prin ochelari.

— Vin cu tine, răbufni băiatul. Sus, la conac.

— Cum de-ai ştiut?

— Toată lumea ştie. Credeai că n-o să se vorbească despre asta dacă Luminlordul Roshone te invită la cină? Tocmai pe tine?

Lirin îşi feri privirea.

— I-am spus mamei tale să-ţi dea ceva de lucru.

— S-a străduit, zise Kal, strâmbându-se. Probabil c-o s-aud o furtună când o să găsească rădăcinile-lungi afară, lângă uşa din faţă.

Lirin nu zise nimic. Trăsura se opri în apropiere, cu roţile scrâşnind pe piatră.

— N-o să fie o cină plăcută şi liniştită, Kal, spuse Lirin.

— Nu sunt prost, tată.

Când Hesinei i se spusese că în oraş nu mai era nevoie de munca ei... Ei bine, exista un motiv pentru care nu mai mâncau decât rădăcini-lungi.

— Dac-o să-l înfrunţi, a fi bine să te susţină cineva.

— Şi acel cineva eşti tu?

— Sunt tot ce ai.

Vizitiul îşi drese glasul. Nu coborî să le deschidă portiera, aşa cum o făcea pentru Luminlordul Roshone. Lirin se uită la Kal.

— Dacă mă trimiţi înapoi, plec, spuse băiatul.

— Nu. Vino, dacă trebuie.

Lirin se apropie de trăsură şi deschise portiera. Nu era cea elegantă, aurită, pe care-o folosea Roshone. Era cea de-a doua, cea veche, maronie. Kal se urcă, simţind, după acea mică victorie, un val de entuziasm – şi, în aceeaşi măsură, de panică.

Aveau să-l înfrunte pe Roshone. În sfârşit.

Banchetele din interior erau uimitoare, materialul roşu care le acoperea era mai moale decât orice mai atinsese Kal vreodată. Se aşeză, iar locul i se păru surprinzător de elastic. Lirin şi-l alese pe cel din faţa lui şi închise portiera, iar vizitiul pocni din bici asupra cailor. Trăsura întoarse şi porni la drum troncănind. Oricât de moale ar fi fost scaunul, drumul era cumplit de plin de hârtoape şi dinţii lui Kal clănţăneau, izbiţi unii de alţii. Era mai rău decât să mergi în căruţă, dar asta numai din cauză că înaintau mai repede.

— De ce n-ai vrut să ştim nimic despre asta? întrebă el.

— Nu eram sigur c-o să mă duc.

— Ce altceva ai fi putut să faci?

— Să plec, răspunse Lirin. Să te duc la Kharbranth şi să scap din oraşul ăsta, din regatul ăsta şi de meschinăria lui Roshone.

Kal clipi, şocat. La asta nu se gândise niciodată. Dintr-odată totul păru să ia amploare. Viitorul i se schimbă, înfăşurându-se în sine însuşi, pliindu-se într-un cu totul alt mod. Tatăl şi mama lui, Tien... Împreună cu el.

— Serios?

Lirin dădu din cap, absent.

— Chiar dacă n-am merge la Kharbranth, sunt sigur că multe oraşe alethi ne-ar primi cu braţele deschise. Cele mai multe n-au avut niciodată un chirurg care să le poarte de grijă. Se descurcă aşa cum pot, cu localnici care au învăţat aproape tot ce ştiu din superstiţii sau ocupându-se de chullii răniţi din întâmplare. Ne-am putea muta chiar şi în Kholinar; sunt destul de priceput ca să găsesc de lucru ca ajutor al unui doctor.

— Atunci de ce nu plecăm? De ce n-am plecat? Lirin se uită pe fereastră.

— Nu ştiu. Ar fi trebuit să plecăm. E logic. Avem bani. Aici nu suntem doriţi. Lordul oraşului ne urăşte, oamenii n-au încredere în noi, Părintele Furtunii însuşi pare dornic să ne nimicească.

În glasul lui Lirin era ceva. Regret?

— Cândva m-am străduit din răsputeri să plec, continuă el cu glas mai scăzut. Dar între căminul unui om şi casa lui există o legătură. Le-am purtat de grijă acestor oameni, Kal. Le-am adus pe lume copiii, le-am pus oasele la loc, le-am vindecat rănile. Tu ai văzut partea cea mai rea a lucrurilor, din ultimii ani, dar înainte de asta au fost alte vremuri, mai bune.

Se întoarse spre Kal, ţinându-şi mâinile împreunate în faţă, în trăsura care troncănea.

— Sunt ai mei, fiule. Şi eu sunt al lor. Acum, când Wistiow nu mai e, sunt răspunzător pentru ei. Nu-i pot lăsa în seama în Roshone.

— Chiar dacă lor le e pe plac ce face el?

— Mai ales din cauza asta, spuse Lirin, ducându-şi o mână la cap. Părinte al Furtuni, acum, când spun asta, sună şi mai prosteşte.

— Nu. Înţeleg. Aşa cred, răspunse Kal ridicând din umeri. Ei bine, cred că încă mai vin la noi când sunt răniţi. Se plâng, spunând cât de nefiresc e să tai un om. Dar vin. Multă vreme m-am tot întrebat de ce.

— Şi ai ajuns la vreo concluzie?

— Într-un fel. Am dedus că, la urma urmelor, preferă să rămână în viaţă ca să mai aibă zile să te blesteme. Asta fac. Exact aşa cum tu nu faci altceva decât să-i vindeci. Şi înainte îţi dădeau bani. Un om poate să spună tot felul de lucruri, dar inima lui e acolo unde merg sferele lui, zise Kal încruntându-se. Cred că ei chiar te-au apreciat.

Lirin zâmbi.

— Înţelepte vorbe. Uit mereu că eşti aproape bărbat, Kal. Când ai reuşit să te maturizezi fără să-mi dau eu seama?

„În noaptea când era cât pe-aci să fim jefuiţi”, îi trecu imediat prin minte lui Kal. „În noaptea când ai pus lumina în ochii oamenilor de afară şi mi-ai arătat că între curaj şi suliţa folosită în luptă nu e nicio legătură.”

— Te înşeli totuşi asupra unui lucru, adăugă Lirin. Ai spus că mă apreciau. Dar încă mă mai apreciază. A, da, bodogănesc, însă au făcut-o întotdeauna. Dar ne şi aduc de mâncare.

Kal tresări.

— Da?

— De unde crezi c-am mâncat în ultimele patru luni?

— Dar...

— Le e frică de Roshone, aşa că nu vorbesc despre asta. Lăsau mâncare pentru mama ta când se ducea să muncească sau o puneau, ca şi acum, în butoiul cu apă de ploaie, când era gol.

— Au încercat să ne jefuiască.

— Şi oamenii ăia sunt dintre cei care ne aduc mâncare.

Kal îi cântări spusele în timp ce trăsura oprea în faţa conacului. Trecuse mult timp de când nu mai fusese în vizită în clădirea imensă, cu două niveluri. Construcţia avea obişnuitul acoperiş cu o pantă îndreptată spre Obârşia marilor furtuni, dar era mult mai mare. Pereţii erau din pietre albe, masive, iar în partea ferită de vânt avea nişte maiestuoase coloane rectangulare.

Avea s-o vadă pe Laral? îi era ruşine că ajunsese să se gândească la ea numai arareori.

Zona din faţă a curţii era înconjurată de un zid scund din piatră, acoperit cu numeroase soiuri de plante exotice. Deasupra se înşirau muguri-de-stâncă ai căror lujeri îi acopereau partea din afară. Pe partea interioară creşteau mănunchiuri dintr-un soi bulbos de coajă-de-piatră, deschizându-se într-o diversitate de culori. Nuanţe de portocaliu, de roşu, de galben şi de albastru. O parte dintre aceste ridicături aduceau cu nişte teancuri de stofă, cu faldurile deschizându-li-se ca nişte evantaie. Altele creşteau asemenea unor coarne. Cele mai multe aveau cârcei ca nişte fire unduind în bătaia vântului. Luminlordul Roshone se ocupa de curte cu mai multă atenţie decât o făcuse Wistiow. Trecură printre coloanele vopsite în alb şi intrară printre canaturile groase ale uşii de furtună. În interior, vestibulul avea un plafon scund, împodobit cu ceramică; sfere de zircon îl scăldau într-o lumină palidă, albastră.

Îi întâmpină un servitor înalt, în haină neagră şi lungă, cu o eşarfă de un violet strălucitor. Era Natir, devenit noul majordom după moartea lui Miliv. Fusese adus din Dalilak, un oraş mare de pe coasta de nord.

Îi conduse într-o sufragerie unde Roshone stătea la o masă lungă, dintr-un lemn de culoare întunecată. Câştigase în greutate, dar nu destul de mult ca să poată fi considerat gras. Încă mai purta barba aceea înspicată cu fire cărunte, iar părul îi era uns şi dat pe spate, coborând către guler. Avea pantaloni albi şi o vestă roşie şi strâmtă, peste o cămaşă albă.

Începuse deja să mănânce, iar mirosul de mirodenii făcu stomacul lui Kal să chiorăie. De când nu mai mâncase carne de porc? Pe masă erau patru sosuri diferite în care putea fi cufundată, iar vinul lui Roshone era de un portocaliu intens, limpede. Mânca singur; fiul lui şi Laral nu se vedeau nicăieri.

Servitorul le arătă o altă masă, pregătită într-o încăpere de lângă sufragerie. Tatăl lui Kal îi aruncă o singură privire, apoi se îndreptă spre masa lui Roshone şi se aşeză. Lordul şovăi, cu ţepuşa la jumătatea drumului spre buze şi cu sosul picant de culoare maronie picurând pe masă, în faţa lui.

— Sunt de al doilea nahn, spuse Lirin, şi am fost invitat să cinez cu tine. Cu siguranţă că respecţi îndeajuns de mult preceptele privitoare la rang ca să-mi oferi un loc la masa ta.

Roshone strânse din dinţi, dar nu obiectă. Kal inspiră adânc şi se aşeză lângă tatăl lui. Înainte să plece la războiul de pe Câmpiile Sfărâmate, trebuia să ştie. Era oare tatăl lui un laş sau un om plin de curaj?

În lumina sferelor de acasă, Lirin păruse întotdeauna slab. Lucra în sala lui de operaţii, neluând în seamă ce se vorbea în oraş despre el. Îi spusese fiului său că n-avea voie să-nveţe lupta cu suliţa şi-i interzisese să se gândească la război. Nu aşa proceda un om laş? Dar cu cinci luni în urmă descoperise la el un curaj neaşteptat.

Şi, în lumina de un albastru liniştitor din palatul lui Roshone, Lirin privise în ochi un om care-i era cu mult superior ca rang, bogăţie şi putere. Şi nu şovăise. Cum reuşea? Inima lui Kal bătea cu putere, incontrolabil. Îşi puse mâinile în poală ca să nu-şi trădeze cumva nervozitatea.

Roshone îi făcu semn unui servitor şi, în curând, la masă se pregătiră două locuri noi. Marginile încăperii erau întunecate. Masa lordului era o insulă de lumină în mijlocul unui vaste întinderi negre.

Pe masă erau vase cu apă pentru înmuierea degetelor, având alături şervete albe din pânză apretată. O masă pentru ochi-luminoşi. Kal mâncase rareori lucruri de o asemenea fineţe; încercă să nu se facă de râs când luă şovăitor o ţepuşă şi îl imită pe Roshone, folosindu-şi cuţitul ca să taie bucata de carne de la bază, ducându-şi-o apoi la buze şi muşcând. Carnea era gustoasă şi fragedă, deşi mirodeniile erau mult mai picante decât mâncarea cu care se obişnuise.

Lirin nu mânca, îşi sprijinise coatele pe masă şi privea cum se ospătează luminlordul.

— Voiam să-ţi ofer prilejul să mănânci liniştit înainte de a discuta probleme serioase, spuse în cele din urmă Roshone. Dar nu pari dornic să-mi accepţi generozitatea.

— Nu sunt.

— Bine, spuse Roshone, luând o felie de pâine nedospită din coş, înfăşurându-şi-o în jurul ţepuşei cu care adună apoi mai multe bucăţi de legume şi mâncând totul laolaltă. Atunci spune-mi, cât crezi că mă mai poţi sfida? Familia ta e săracă lipită.

— Ne descurcăm foarte bine, îl întrerupse Kal.

Lirin îi aruncă o privire aspră, dar nu-l dojeni fiindcă vorbise.

— Fiul meu are dreptate. Avem din ce trăi. Şi, dacă n-o să mai meargă, putem pleca. N-o să mă înclin în faţa voinţei tale, Roshone.

— Dacă plecaţi, zise Roshone ridicând un deget, o să iau legătura cu lordul noului tău oraş şi o să-i povestesc despre sferele pe care mi le-ai furat.

— O cercetare în privinţa asta o să-mi dea dreptate. În plus, fiind chirurg, sunt imun la majoritatea cererilor pe care le-ai putea face.

Era adevărat. Tuturor bărbaţilor a căror îndeletnicire era esenţială pentru oraş şi ucenicilor acestora li se oferea o protecţie specială, chiar şi faţă de ochi-luminoşi. Codul de legi vorine ale cetăţeniei era destul de complicat pentru ca lui Kaladin să-i fie încă greu să-l înţeleagă.

— Da, o cercetare ţi-ar da câştig de cauză, admise Roshone. Ai fost foarte meticulos, ai pregătit toate documentele necesare. Ai fost singur cu Wistiow când şi-a pus sigiliul pe ele. În mod bizar, niciuna dintre condeierele lui n-a fost de faţă.

— Condeierele i-au citit documentele.

— Şi au părăsit încăperea.

— Pentru că Luminlordul Wistiow le-a poruncit să plece. Cred că au mărturisit asta.

Roshone ridică din umeri.

— N-am nevoie să dovedesc c-ai furat sferele, chirurgule. Nu trebuie decât să continui ceea ce fac acum. Ştiu că familia ta mănâncă resturi. Cât o să-i mai faci să sufere din cauza orgoliului tău?

— Nu se vor lăsa intimidaţi. Aşa cum nu mă voi lăsa nici eu.

— Nu-ntreb dacă sunteţi intimidaţi, întreb dacă răbdaţi sau nu de foame.

În niciun caz, răspunse Lirin, cu voce din ce în ce mai seacă. Dacă ducem lipsă de mâncare, ne putem ospăta din atenţia pe care ne-o acorzi cu dărnicie, luminlordule. Îţi simţim ochii privindu-ne, îţi auzim şoaptele către orăşeni. Judecând după grija cu care ne urmăreşti, s-ar părea că tu eşti cel intimidat.

Roshone încremeni, cu ţepuşa între degetele lipsite de vlagă, cu ochii de un verde strălucitor îngustaţi, cu buzele strânse. În întuneric, ochii păreau aproape să-i strălucească. Kal trebuia să-şi impună să nu se mai simtă strivit sub greutatea privirii lui dezaprobatoare. Ochi-luminoşii ca Roshone aveau un aer de comandanţi.

„Nu e un ochi-luminoşi adevărat. E un gunoi. În cele din urmă, o să-i întâlnesc pe cei adevăraţi. Pe oamenii de onoare.”

Lirin îi susţinu privirea cu seninătate.

— Fiecare lună în care rezistăm e o lovitură dată autorităţii tale. Nu mă poţi aresta, fiindcă o cercetare mi-ar da câştig de cauză. Ai încercat să-ntorci oamenii împotriva mea, dar ştiu cu toţii – în adâncul fiinţei lor – că au nevoie de mine.

Roshone se aplecă în faţă.

— Nu-mi place oraşul vostru prăpădit.

Lirin se încruntă la auzul răspunsului bizar.

— Nu-mi place să fiu tratat ca un surghiunit, continuă Roshone. Nu-mi place să trăiesc atât de departe de tot – de absolut tot – ce e important. Şi, mai presus de toate, nu-mi plac ochi-întunecaţii care se cred mai presus de rangul lor.

— Nu sunt în stare să te compătimesc.

Roshone rânji. Se uită în jos la mâncare, de parcă aceasta şi-ar fi pierdut brusc savoarea.

— Perfect. Să facem o... înţelegere. Eu iau nouă zecimi din sfere. Tu poţi păstra restul.

Kal se ridică, indignat.

— Tatăl meu n-o să accepte niciodată...

— Kal, îl întrerupse Lirin. Sunt în stare să vorbesc singur.

— Dar cu siguranţă n-o să faci târgul. Lirin nu-i răspunse imediat.

— Du-te la bucătărie, Kal, spuse în cele din urmă. Întreabă-i dacă n-au ceva mai pe gustul tău.

— Tată, nu...

— Du-te, fiule.

Vocea lui Lirin era fermă.

Era adevărat? După tot ce se petrecuse, tatăl lui avea să capituleze pur şi simplu? Îşi simţi faţa împurpurându-se şi părăsi sufrageria în grabă. Ştia drumul către bucătărie, în copilărie mâncase adesea acolo, împreună cu Laral.

Plecă nu fiindcă i se ceruse, ci fiindcă nu voia ca tatăl lui sau Roshone să-i poată citi sentimentele: amărăciune, fiindcă se ridicase să-l atace pe luminlord, când tatăl lui plănuia să facă o înţelegere, umilinţă fiindcă acesta era dispus să se gândească la o înţelegere, frustrare fiindcă fusese trimis afară. Se simţi înjosit când descoperi că plângea. Trecu pe lângă doi dintre străjerii lui Roshone, postaţi în faţa unei uşi, sub lumina flăcării foarte mici a unei lămpi cu ulei fixate de perete. Trăsăturile lor colţuroase se conturau în nuanţe chihlimbarii.

Se îndepărtă de ei în grabă şi se opri să se lupte cu propriile emoţii abia dincolo de colţul unui zid, lângă suportul unei plante. Era un mugur de viţă de interior, o specie care fusese deprinsă să-şi păstreze florile la vedere; câteva, de formă conică, se ridicau din carapacea vestigială. Lampa de pe peretele de deasupra ardea cu flacără minusculă, dând o lumină chinuită. Se afla în partea din spate a vilei, lângă odăile servitorilor, unde nu se foloseau sfere pentru iluminare.

Kal se sprijini de perete, umplându-şi şi golindu-şi plămânii. Se simţea ca unul dintre cei zece neghiobi – mai exact, de parcă ar fi fost Cabine, care acţiona ca un copil, deşi îşi lăsase cu multă vreme în urmă copilăria. Dar ce putea să creadă despre purtarea lui Lirin?

Se şterse la ochi, apoi împinse în uşile batante şi intră în bucătărie. Roshone îl păstrase pe bucătarul-şef al lui Wistiow. Barm era un bărbat înalt şi suplu, cu păr negru, pe care şi-l împletea. Mergea de-a lungul şirului de mese din bucătărie, dându-le instrucţiuni diverşilor bucătari din subordinea lui, în timp ce doi parshi intrau şi ieşeau pe uşile din spate ale vilei, cărând lăzi cu provizii. Barm ţinea în mână o lingură lungă de metal, cu care bătea într-o oală sau într-o cratiţă atârnată de tavan ori de câte ori dădea câte o poruncă.

Abia dacă-l privi în fugă pe Kal cu ochii săi căprui, apoi îi spuse unui servitor s-aducă nişte pâine nedospită şi nişte tallew mărunţit, cu fructe. Mâncare pentru copii. Kal se simţi încă şi mai stânjenit fiindcă Barm îşi dăduse imediat seama de ce fusese trimis la bucătărie.

Se îndreptă spre masa dintr-o firidă şi se aşeză, în aşteptarea mâncării. Era un separeu văruit în alb, cu tăblia mesei din ardezie. Se aşeză cu coatele pe piatră, cu capul în mâini.

De ce-l înfuria atât de tare gândul că tatăl lui ar fi putut da cea mai mare parte a sferelor în schimbul unei vieţi sigure? Era adevărat că, dacă s-ar fi întâmplat asta, n-ar mai fi rămas destui bani pentru trimiterea lui la Kharbranth. Însă se hotărâse deja să devină soldat. Aşa că n-avea importanţă, nu?

„O să intru în armată, se gândi. O să fug. O să...”

Visul lui – planul lui – i se păru dintr-odată incredibil de copilăresc. Îi aparţinea unui băiat care trebuia să primească mâncăruri cu fructe şi care era trimis afară când se discutau subiecte importante. Pentru prima oară, gândul că n-avea să fie instruit de chirurgi îl umplu de regrete.

Uşa bucătăriei se deschise cu un pocnet. Fiul lui Roshone, Rillir, intră agale, vorbind cu cineva din spatele lui.

— ... nu ştiu de ce ţine tata ca totul s-arate aici atât de mohorât, tot timpul. Lămpi cu ulei pe coridoare? Ar putea fi mai provincial? Chiar i-ar face bine dacă l-aş putea scoate la o vânătoare sau două. Am putea să tragem foloase din faptul că ne aflăm într-un loc atât de îndepărtat.

Rillir îl văzu pe Kal, dar trecu pe lângă el ca un om care a remarcat în trecere prezenţa unui taburet sau a unei etajere pentru vinuri; ştiind că se afla acolo, dar ignorându-l.

Iar ochii lui Kal erau aţintiţi asupra celei care-l urma pe Rillir. Laral. Fiica lui Wistiow.

Se schimbaseră atât de multe. Trecuse atât de mult timp, iar apariţia ei scoase la lumină sentimente vechi. Ruşine. Frământări. Ştia că părinţii lui speraseră să-l însoare cu ea? Simpla revedere îl tulbură pe de-a-ntregul. Dar nu. Tatăl lui putea să-l privească pe Roshone în ochi. Iar el putea să facă acelaşi lucru cu Laral.

Se ridică şi o salută cu o înclinare a capului. Ea îi aruncă o privire şi roşi uşor în timp ce intra, urmată de o guvernantă bătrână – o doamnă de companie.

Ce se-ntâmplase cu acea Laral pe care-o cunoscuse el, fata cu părul blond cu negru atârnând liber pe umeri, care se căţăra pe stânci şi alerga pe ogoare? Acum era înfăşurată în mătase galbenă şi lucioasă, o femeie ochi-luminoşi elegantă, cu părul aranjat cu grijă şi vopsit ca s-acopere firele blonde. Mâna stângă era ascunsă cu modestie în mânecă. Laral arăta ca o femeie ochi-luminoşi.

Averea lui Wistiow – câtă mai rămăsese – ajunsese la ea. Pe urmă, când autoritatea asupra Vetrei-de-Piatră îi fusese atribuită lui Roshone, care primise şi vila, şi terenul din jur. Înaltul Prinţ Sadeas îi oferise lui Laral, în compensaţie, o zestre bogată.

— Tu, spuse Rillir, arătând cu capul către Kal şi vorbind cu un accent fără cusur, de orăşean. Fii băiat bun şi adu-ne ceva pentru cină. O să mâncăm aici, în firidă.

— Nu sunt servitor la bucătărie.

— Şi ce dacă?

Kal roşi.

— Dacă aştepţi vreun bacşiş sau vreo recompensă doar pentru că-mi aduci ceva de mâncare...

— Nu sunt... adică... zise Kal şi se uită spre fiica lui Wistiow. Spune-i, Laral.

Ea îşi feri privirea.

— Ei, dă-i drumul băiete, spuse. Fă ce ţi s-a cerut. Ne e foame.

Kal căscă gura la ea, apoi simţi că se înroşea şi mai mult.

— Nu... nu v-aduc nimic, izbuti să spună. N-are importanţă câte sfere-mi oferiţi. Nu sunt cărăuş. Sunt chirurg.

— A, eşti fiul ăluia.

Sunt, răspunse Kal, surprins când îşi dădu seama cât de mândru se simţea spunând-o. N-o să mă las intimidat de tine, Rillir Roshone. Aşa cum nici tatăl meu nu se lasă intimidat de al tău. „Numai că acum cad amândoi la înţelegere...”

— Tata nu mi-a spus ce amuzant eşti, zise Rillir, sprijinindu-se de perete. Părea cu zece ani mai mare decât Kal, nu doar cu doi. Ţi se pare aşadar ruşinos să-i aduci unui om ceva de mâncare? Fiind chirurg, ai devenit cu mult mai bun decât băieţii de la bucătărie?

— Ei, nu. Dar nu e asta Chemarea mea.

— Dar care e?

— Să vindec oamenii bolnavi.

— Şi eu n-o să mă-mbolnăvesc dacă nu mănânc? Nu se poate spune că e datoria ta să mă hrăneşti?

Kal se încruntă.

— E... ei bine, nu e nicidecum acelaşi lucru.

— Mi se pare că seamănă foarte mult.

— Auzi, de ce nu te duci pur şi simplu să-ţi iei singur mâncare?

— Nu e asta Chemarea mea.

— Dar care e? întrebă Kal, aruncându-i în faţă propriile cuvinte.

— Sunt moştenitorul oraşului, răspunse Rillir. Datoria mea e să conduc – să mă conving că toate treburile sunt făcute şi că oamenii au ocupaţii utile. Şi, aşa stând lucrurile, le dau însărcinări importante ochi-întunecaţilor leneşi, ca să-i fac utili.

Kal şovăi, din ce în ce mai furios.

— Vezi cum lucrează puţina lui minte, îi spuse Rillir lui Laral. Ca un foc muribund, arzându-şi bruma de lemne şi scoţând fum. A, şi, uite, din cauza dogorii i s-a-nroşit faţa.

— Rillir, te rog, zise Laral, punându-i mâna pe braţ. El îi aruncă o privire, apoi îşi dădu ochii peste cap.

— Uneori eşti la fel de provincială ca tata, draga mea.

Îşi îndreptă spatele şi, cu o expresie resemnată, o conduse dincolo de firidă şi intrară în bucătăria propriu-zisă.

Kal se trânti pe banchetă, fiind cât pe-aci să-şi învineţească picioarele când se izbi cu putere de ea. Un servitor veni cu mâncarea şi i-o aşeză pe masă, ceea ce nu izbuti decât să-i aducă aminte cât de copilăros era. Aşa că n-o mancă; se uită pur şi simplu la ea, până când intră în bucătărie tatăl lui. Rillir şi Laral plecaseră între timp.

Lirin se apropie de alcov şi se uită la Kal.

— N-ai mâncat.

Băiatul clătină din cap.

— Ar fi trebuit să mănânci. Era gratis. Haide.

Părăsiră vila în tăcere, ieşind în întunericul nopţii. Trăsura îi aştepta şi, peste puţină vreme, Kal se văzu din nou faţă în faţă cu tatăl lui. Vizitiul îşi ocupă locul, făcând vehiculul să se legene, apoi pocni din bici şi puse caii în mişcare.

— Vreau să fiu chirurg, spuse Kal pe neaşteptate.

Pe faţa tatălui său – ascunsă în umbră – nu se putea citi nimic. Dar când vorbi, păru nedumerit.

— Ştiu asta, fiule.

— Nu. Vreau să fiu chirurg. Nu vreau să fug ca să mă duc la război.

Tăcere în întuneric.

Asta aveai de gând? întrebă Lirin.

— Da, mărturisi Kal. Era o copilărie. Dar am hotărât că vreau în schimb să-nvăţ chirurgia.

— De ce? Ce te-a făcut să te răzgândeşti?

— Trebuie să ştiu cum gândesc ei, răspunse Kal, arătând cu capul în direcţia conacului rămas în urmă. Sunt deprinşi să-i zăpăcească pe alţii cu vorbele lor şi vreau să fiu în stare să-i înfrunt, să le pot da replica. Să nu mă plec în faţa lor ca...

Şovăi.

— Cum am făcut eu? întrebă Lirin, oftând. Kal îşi muşcă buzele, dar trebuia să-ntrebe.

— Câte sfere ai fost de acord să-i dai? Mi-au mai rămas destule ca să merg la Kharbranth?

— Nu i-am dat nimic.

— Dar...

— Am stat o vreme de vorbă, certându-ne în privinţa sumelor. Pe urmă m-am prefăcut că mă-nfurii şi-am plecat.

— Te-ai prefăcut? întrebă Kal, nedumerit.

Lirin se aplecă spre el şi îi vorbi în şoaptă, ca să nu-l audă cumva vizitiul. Cu toate hurducăturile şi cu zgomotul făcut de roţi pe drumul de piatră, un asemenea pericol era, oricum, aproape inexistent.

— Trebuie să creadă că sunt dispus să cedez. Întâlnirea de azi a fost ca să-i las impresia că sunt disperat. O împotrivire puternică la început, urmată de frustrare, făcându-l să creadă că mă are la mână. În final, o retragere. O să mă invite din nou peste câteva luni, după ce-o să mă lase să „asud”.

— Dar n-o să cedezi nici atunci? şopti Kal.

— Nu. Dacă-i dau câteva sfere, o să-i stârnesc lăcomia şi-o să le râvnească şi pe celelalte. Pământurile astea nu mai dau recolte la fel de bogate ca pe vremuri, iar Roshone e aproape în pragul sărăciei după ce-a pierdut mai multe înfruntări politice. Încă nu ştiu ce înalt lord e în spatele trimiterii lui aici, ca să ne chinuiască, dar aş vrea să stau câteva clipe cu el într-o cameră întunecoasă...

Ferocitatea cu care rostise ultimele cuvinte îl şocă pe Kal. Niciodată nu-şi mai auzise tatăl spunând ceva care să aducă atât de mult cu o ameninţare brutală.

— Dar, în primul rând, de ce trebuie să trecem prin asta? şopti Kal. Ai spus că putem rezista. Şi mama e de aceeaşi părere. N-o să mâncăm bine, dar nici n-o să murim de foame.

Tatăl lui nu răspunse, deşi părea tulburat.

— E necesar să-l faci să creadă c-o să capitulăm? insistă băiatul. Sau că suntem pe punctul s-o facem? Ca să nu mai caute alte căi pe care să ne sape? Ca să-şi îndrepte atenţia către încheierea unui târg şi nu...

Kal îngheţă. Văzu în ochii tatălui său ceva nefamiliar. Ceva care semăna a vinovăţie. Şi totul căpătă dintr-odată înţeles. Un înţeles ostil, cumplit.

— Părinte al Furtunii, şopti. Chiar ai furat sferele, nu-i aşa? În trăsura veche, ascuns în întuneric, tatăl lui păstră tăcerea.

— De-aia eşti atât de încordat de când a murit Wistiow, şopti Kal. Băutura, îngrijorarea... Eşti un hoţ. Suntem o familie de hoţi.

Trăsura coti şi lumina violetă a lui Salas căzu pe faţa lui Lirin. Privită din acel unghi, nu mai părea atât de ameninţătoare – de fapt, părea fragilă, îşi strânse mâinile în poală, cu ochii reflectând lumina lunii.

— În ultimele sale zile, Wistiow n-a fost lucid, Kal. Ştiam că, prin moartea lui, pierdeam promisiunea unei căsătorii. Laral nu ajunsese la majorat, iar noul lord al oraşului n-avea să-ngăduie unui ochi-întunecaţi să-i ia moştenirea prin căsătorie.

— Aşa că l-ai jefuit?

Kal simţea că se face mai mic.

— M-am asigurat că promisiunile sunt respectate. Trebuia să fac ceva. Nu mă puteam încrede în generozitatea noului lord al oraşului. Şi, după cum se vede, am fost înţelept.

În tot acel timp, Kal îşi imaginase că Roshone îi persecuta din răutate şi din ranchiună, însă se dovedea că o făcea pe bună dreptate.

Nu pot să cred.

— Schimbă atât de mult lucrurile? şopti Lirin care, în lumina palidă, părea să se simtă hărţuit. Ce e altfel acum?

— Totul.

— Şi totuşi nimic. Roshone râvneşte în continuare sferele, iar noi le merităm în continuare. Dacă ar fi fost pe de-a-ntregul lucid, Wistiow ni le-ar fi dat, sunt sigur.

— Dar n-a făcut-o.

— Nu.

Lucrurile stăteau la fel, şi totuşi altfel. Un singur pas, şi lumea se întorsese cu susul în jos. Nemernicul devenise erou şi eroul devenise nemernic.

— Nu... spuse Kal. Nu-mi pot da seama dacă ai fost incredibil de curajos sau ai greşit incredibil de mult.

Lirin oftă.

— Ştiu ce simţi, îi zise lăsându-se pe spate. Te rog, nu-i spune lui Tien ce-am făcut noi.

Ce am făcut noi. Hesina îl ajutase.

— Când o să înaintezi în vârstă, o să-nţelegi.

— Poate, spuse Kal, clătinând din cap. Dar un singur lucru nu s-a schimbat. Vreau să merg la Kharbranth.

— Chiar şi cu sfere furate?

— O să găsesc o cale prin care să le înapoiez. Nu lui Roshone. Lui Laral.

— Laral o să fie în scurt timp o Roshone, zise Lirin. E de aşteptat ca logodna ei cu Rillir să aibă loc înainte de sfârşitul anului. Roshone n-o s-o lase să-i scape, nu acum, când şi-a pierdut relaţiile politice din Kholinar. Ea reprezintă una dintre puţinele şanse ale fiului său de-a face o alianţă cu o casă onorabilă.

La auzul numelui lui Laral, Kal simţi că i se strânge stomacul.

— Trebuie să-nvăţ. Poate o să reuşesc...

„Ce să reuşesc?” se întrebă. „Să mă-ntorc şi s-o conving să-l părăsească pe Rillir pentru mine? Ridicol.”

Îşi ridică brusc privirea spre tatăl său, care-şi lăsase capul în jos, părând trist. Era un erou. Şi un nemernic. Dar un erou pentru familia lui.

— N-o să-i spun lui Tien, şopti Kal. Şi-o să folosesc sferele ca s-ajung la Kharbranth şi să-nvăţ.

Lirin îşi înălţă fruntea.

— Vreau să-nvăţ să-i înfrunt pe ochi-luminoşi, aşa, ca tine, adăugă Kal. Oricare dintre ei mă poate lua în râs. Vreau să-nvăţ să vorbesc ca ei, să gândesc ca ei.

— Vreau să-nveţi ca să poţi ajuta oamenii, fiule. Nu ca să-i poţi înfrunta pe ochi-luminoşi.

— Cred că pot face şi una, şi alta. Dacă pot învăţa să fiu suficient de inteligent.

Lirin pufni.

— Eşti suficient de inteligent, fiule. Ai moştenit-o pe mama ta într-o destul de mare măsură ca să poţi închide gura unui ochi-luminoşi din câteva vorbe. La Kharbranth o să ţi se-arate cum, Kal.

— Vreau să-ncep să-mi folosesc numele întreg, răspunse băiatul, surprins el însuşi de ceea ce spunea. Kaladin.

Era numele unui bărbat. Nu-i plăcuse niciodată, fiindcă suna ca numele unui ochi-luminoşi. Acum i se părea potrivit.

Nu era un lucrător al pământului ochi-întunecaţi, dar nici un lord ochi-luminoşi. Se afla undeva, la mijloc. Kal fusese un copil care voia să meargă în armată fiindcă asta visau ceilalţi băieţi. Kaladin avea să fie un bărbat care învăţa chirurgia şi deprindea toate obiceiurile ochi-luminoşilor. Şi într-o zi avea să se-ntoarcă în oraşul lui, ca să le dovedească lui Roshone, lui Rillir şi lui Laral însăşi că greşiseră dispreţuindu-l.

— Foarte bine, spuse Lirin. Kaladin.

38 • CLARVĂZĂTORUL

„Născuţi din întuneric, încă îi mai poartă stigmatul pe trupuri, în aceeaşi măsură în care sufletele le sunt însemnate de foc.”

Îl consider pe Gashash-fiu-Navammis o sursă demnă de încredere, deşi am dubii în privinţa acestei traduceri. Poate ar trebui să caut citatul în cea de-a paisprezecea carte din Seld şi să-l traduc eu însămi?

Kaladin plutea.

Febră persistentă, însoţită de transpiraţii reci şi de halucinaţii. Cauza probabilă sunt rănile infectate: curăţaţi-le cu antiseptic ca să ţineţi putredosprenii la distanţă. Hidrataţi pacientul.

Era din nou în Vatra-de-Piatră, alături de familia sa. Numai că era matur. Era soldatul care devenise. Şi nu-şi mai găsea locul în mijlocul ei.

— Cum s-a întâmplat asta? întreba întruna tatăl lui. Spuneai că vrei să fii chirurg. Chirurg...

Coaste rupte. Ca urmare a unei traume laterale, provocate prin lovire. Înfăşuraţi pieptul, pentru a împiedica subiectul să facă eforturi istovitoare.

Din când în când deschidea ochii şi vedea o încăpere întunecată. Era friguroasă, cu pereţi de piatră şi tavan înalt. Alţi oameni stăteau întinşi în şiruri, acoperiţi cu pături. Leşuri. Erau leşuri. Se aflau într-o magazie, aliniate pentru vânzare. Cine cumpăra leşuri?

Înaltul Prinţ Sadeas. El cumpăra leşuri, încă mai mergeau după ce le cumpăra, dar erau leşuri. Leşuri proaste, care refuzau s-o recunoască, pretinzând că se aflau în viaţă.

Răni pe faţă, braţe şi piept. Stratul exterior al pielii jupuit în mai multe locuri. Ca urmare a expunerii prelungite la vânturile unei mari furtuni. Bandajaţi porţiunile rănite, aplicând unguent cu denocax pentru a ajuta la refacerea pielii.

Timpul trecea. O grămadă de timp. Ar fi trebuit să fie mort. De ce nu era mort? Voia să se-ntindă şi s-o aştepte.

Ba nu. Nu reuşise să-l ajute pe Tien. Nu reuşise să-l ajute pe Goshel. Nu reuşise să-şi ajute părinţii. Nu reuşise să-l ajute pe Dallet. Pe Dallet, care-i fusese drag.

Trebuia s-ajute Podul Patru. Trebuia!

Hipotermie, provocată de temperaturi extrem de scăzute, încălziţi subiectul şi obligaţi-l să rămână aşezat. Nu-l lăsaţi să adoarmă. Dacă supravieţuieşte în următoarele câteva ore, probabil că nu vor exista efecte ulterioare persistente.

Dacă supravieţuieşte în următoarele câteva ore...

Podarii nu trebuiau să supravieţuiască.

De ce spusese Lamaril aşa ceva? Ce armată ar fi plătit nişte oameni care ar fi trebuit să moară?

Perspectiva lui fusese prea îngustă şi prea redusă. Trebuia să înţeleagă ce urmărea armata. Privea mersul luptei, îngrozit. Ce făcuse?

Trebuia să se-ntoarcă, să schimbe totul. Ba nu. Era rănit, nu-i aşa? Sângera, căzut la pământ. Era unul dintre suliţaşii doborâţi. Era un podar de la Podul Doi, trădat de neghiobii de la Podul Patru, care abătuseră atenţia tuturor arcaşilor.

Cum îndrăznesc? Cum îndrăznesc?

Cum îndrăznesc să supravieţuiască omorându-mă pe mine?

Tendoane întinse, muşchi sfâşiaţi, contuzii, oase fisurate şi dureri generalizate, ca urmare a solicitărilor extreme. Siliţi-l să rămână la pat, apelând la toate mijloacele necesare. Verificaţi dacă are vânătăi mari şi persistente sau dacă paloarea e provocată de hemoragii interne. Pot pune viaţa în pericol. Pregătiţi-vă de operaţie.

Vedea moartespreni. Erau de mărimea unui pumn, negri, strălucitori, cu multe picioare şi cu ochi de un roşu intens, lăsând în urmă dâre de lumină arzătoare. Stăteau în grupuri în jurul lui, lunecând într-o parte şi într-alta. Vocile lor erau şoapte, sunete de hârtie ruptă. Îl îngrozeau, dar nu putea scăpa de ei. Abia dacă era în stare să se mişte.

Numai muribunzii puteau să vadă moartespreni. Îi zăreai, apoi mureai. Numai cei foarte, foarte norocoşi supravieţuiau după ce-i văzuseră.

Degetele mâinilor şi ale picioarelor băşicate din cauza degerăturilor. Aveţi grijă să puneţi antiseptic pe toate băşicile care se sparg. Favorizaţi vindecarea organismului pe cale naturală. Vătămările permanente sunt puţin probabile.

În faţa moartesprenilor stătea o siluetă măruntă, alcătuită din lumină. Nu translucidă, cum i se înfăţişase întotdeauna până atunci, ci din lumină albă, pură. Faţa ei dulce, feminină, avea acum o formă mai nobilă, mai colţuroasă, de luptător din vremuri uitate. Nu mai era copilăroasă. Stătea de pază pe pieptul lui, cu o sabie de lumină.

Era de o strălucire atât de pură şi de dulce. Părea să fie însăşi strălucirea vieţii. Ori de câte ori un moartespren se apropia prea mult, îl ataca, mânuindu-şi sabia strălucitoare.

Lumina îi alunga.

Dar moartesprenii erau atât de mulţi! Din ce în ce mai mulţi, de fiecare dată când era destul de lucid ca să-i privească.

Halucinaţii severe, provocate de trauma craniană. Ţineţi subiectul sub observaţie. Nu-i permiteţi să bea alcool. Siliţi-l să se odihnească. Administraţi-i scoarţă defathom ca să reduceţi edemul cranian. Muşchiul-de-foc poate fi utilizat în cazuri extreme, dar nu-i îngăduiţi subiectului să devină dependent.

Dacă leacurile nu sunt de folos, ar putea fi necesară trepanarea craniului, pentru diminuarea presiunii.

De obicei letală.

Teft intră în baracă la amiază. Pătrundeai în interiorul întunecos ca într-o peşteră. Aruncă o privire în stânga, unde dormeau de obicei restul răniţilor. În momentul acela erau cu toţii afară, la soare.

Se simţeau bine toţi cinci, chiar şi Leyten.

Teft trecu pe lângă şirurile de pături rulate care se aflau pe marginile încăperii, îndreptându-se către partea din spate, unde zăcea Kaladin.

„Bietul om,” îşi zise Teft. „Ce e mai rău, să fii bolnav de moarte, sau să stai tot timpul aici, departe de lumină?” Era necesar. Podul Patru mergea pe muchie de cuţit. Li se îngăduise să taie funia şi să-l dea pe Kaladin jos, iar până în momentul acela nu încercase nimeni să-i împiedice să-l îngrijească. Întreaga armată îl auzise pe Sadeas hotărând să lase judecata lui Kaladin pe seama Părintelui Furtunii.

Gaz venise să-l vadă şi pufnise, uluit. Probabil le spusese mai-marilor săi că podarul Kaladin avea să moară. Oamenii cu astfel de răni nu supravieţuiau prea multă vreme.

Însă Kaladin rezista. Soldaţii se abăteau din drum, încercând să-i arunce o privire. Felul în care supravieţuia era incredibil. Prin toată tabăra se vorbea despre asta. Să fii dat Părintelui Furtunii pentru Judecată, apoi cruţat. Un miracol. Nu putea fi pe placul lui Sadeas. Cât timp avea să treacă înainte ca un ochi-luminoşi să ia hotărârea de a-şi scăpa luminlordul de o asemenea problemă? Sadeas nu putea face nimic pe faţă – nu fără să-şi piardă credibilitatea într-o foarte mare măsură –, dar o otrăvire sau o asfixiere discretă i-ar mai fi spălat ruşinea.

Aşa că Podul Patru îl ţinea pe Kaladin cât mai departe cu putinţă de ochii străinilor. Şi lăsa întotdeauna pe cineva lângă el. Întotdeauna.

„Furtunos om,” îşi zise Teft, îngenunchind alături de tânărul chinuit de febră, înfăşurat în pături mototolite, cu ochii închişi, cu faţa asudată şi cu trupul acoperit de un număr înspăimântător de bandaje, cele mai multe fiind pline de pete roşii. N-aveau bani să le schimbe prea des.

Cikatrice rămânea de veghe. Bărbatul scund, cu trăsături puternice, stătea la picioarele lui Kaladin.

— Cum îi e? întrebă Teft.

— Parcă mai rău, răspunse încet Cikatrice. L-am auzit murmurând ceva despre forme întunecate, a dat din mâini şi le-a spus să plece. A deschis ochii. Nu m-a văzut pe mine, dar a văzut ceva. Jur.

„Moartespreni”, se gândi Teft, străbătut de un fior.

— Rămân eu cu el, spuse Teft, aşezându-se. Du-te să-ţi iei ceva de mâncare.

Cikatrice se ridică, palid la faţă. Celorlalţi li s-ar fi frânt sufletul dacă, după ce-i supravieţuise marii furtuni, Kaladin ar fi murit din cauza rănilor. Cikatrice plecă târşâindu-şi picioarele, cu umerii căzuţi.

Teft îl privi îndelung pe Kaladin, încercând să-şi pună ordine în gânduri şi în sentimente.

— De ce acum? şopti. Şi de ce aici? După ce-au vegheat şi-au aşteptat atâţia oameni, tu vii aici?

Dar, fireşte, Teft se pripea. Nu ştia sigur. Făcea presupuneri, n-avea decât speranţe. Nu, nu speranţe – temeri. Îi respinsese pe clarvăzători. Şi totuşi, iată-l acolo. Se căută în buzunar şi scoase trei sfere mici de diamant. Trecuse foarte, foarte mult timp de când nu mai pusese deoparte nimic din câştigurile lui, dar pe acestea le păstrase, măcinat de gânduri şi de nelinişti.

Oare chiar voia să ştie?

Scrâşnind din dinţi, se apropie de Kaladin şi privi chipul tânărului inconştient.

— Ticălosule, şopti. Odraslă a furtunii! Ai luat o mână de oameni spânzuraţi şi i-ai ridicat atât cât să poată respira. Şi-acum vrei să-i părăseşti? N-o să-ngădui una ca asta, ascultă ce-ţi spun. N-o să-ngădui.

Aşeză sferele în mâna lui Kaladin, strângându-i degetele lipsite de vlagă peste ele şi aşezându-i apoi mâna pe burtă. Pe urmă se lăsă pe călcâie. Ce-avea să se-ntâmple? Clarvăzătorii n-aveau decât poveşti şi legende. Poveşti pentru neghiobi, aşa le numise el. Vise prosteşti.

Aşteptă. Şi, fireşte, nu se întâmplă nimic. „Eşti la fel de prost ca toţi ceilalţi, Teft”, îşi spuse. Se întinse către mâna lui Kaladin. Cu sferele alea putea să-şi cumpere ceva de băut.

Kaladin icni pe neaşteptate, inspirând scurt, repede, cu putere.

Strălucirea din mâna lui păli.

Teft încremeni, cu ochii holbaţi. Din trupul lui Kaladin începură să se-nalţe fuioare de Lumină. Era slabă, dar strălucirea albă a Luminii de Furtună izvorâte din trupul lui era inconfundabilă. Kaladin părea să fi fost afundat într-o apă neaşteptat de fierbinte, ai cărei aburi îi ieşeau din piele.

Şi ochii i se deschiseră brusc, iar din ei se prelinse lumină. Icni din nou, sonor, şi fuioarele începură să i se răsucească în jurul tăieturilor vizibile de pe piept. Câteva îşi apropiară marginile şi se închiseră.

Pe urmă dispăru: toată lumina din micii stropi fusese consumată. Ochii lui Kaladin se închiseră şi el se destinse. Rănile lui erau în continuare grave, febra îl mistuia în continuare, dar obrajii şi pielea mai prinseseră culoare. Umflăturile roşii din jurul mai multor tăieturi se micşoraseră.

— Pe toţi zeii, spuse Teft, dându-şi seama că tremura. Atotputernicule coborât din cer spre a sălăşlui în inimile noastre... E adevărat.

Îşi plecă fruntea către podeaua de piatră, strângându-şi ochii de la colţurile cărora începuseră să-i izvorască lacrimi.

„De ce acum?” se întrebă din nou. „De ce aici?”

„Şi, pentru numele Cerului, de ce eu?”

Îngenunche preţ de o sută de bătăi de inimă, numărând, năpădit de gânduri şi de griji. În cele din urmă se ridică în picioare şi-şi luă sferele – acum înnegurate – din mâna lui Kaladin. Trebuia să le dea la schimb pentru unele impregnate cu Lumină. Pe urmă se putea întoarce, ca să-l lase pe flăcău să le secătuiască şi pe acestea.

Trebuia să fie prudent. Câteva sfere în fiecare zi, dar nu prea multe. Dacă se vindeca prea repede, băiatul ar fi atras prea mult atenţia.

„Şi trebuie să le spun clarvăzătorilor”, se gândi. „Trebuie să...”

Clarvăzătorii nu mai erau. Muriseră, ca urmare a faptelor lui. Dacă mai existau şi alţii, n-avea nici cea mai mică idee unde s-ar fi putut afla.

Cui i-ar fi putut spune? Cine l-ar fi crezut? Probabil că nici Kaladin însuşi n-ar fi înţeles ce făcea.

Era mai bine să păstreze tăcerea, măcar până când reuşea să-şi dea seama ce avea de făcut.

39 • ARSE ÎN EA CU FIERUL ROŞU

„În răstimpul unei bătăi de inimă, Alezarv ajunse acolo, parcurgând o distanţă pe care ai fi străbătut-o cu piciorul în mai mult de patru luni.”

O altă poveste populară, relatată în Printre ochi-întunecaţi, de Calinam. Pagina 102. Poveştile sunt pline de istorisiri despre călătorii fulgerătoare şi despre Porţile Jurământului.

Mâna lui Shallan zbura pe planşeta de desen, părând să se mişte cu de la sine putere, schiţând cu ajutorul cărbunelui, conturând, înnegrind. Mai întâi linii groase, ca urmele de sânge lăsate cu degetul mare târât peste granit aspru. Linii subţiri, ca zgârieturile făcute cu un ac.

Se afla în Conclav, în camera ei ca un dulap cu pereţi de piatră. Fără ferestre şi fără ornamente pe zidurile de granit. Doar un pat, cufărul ei, noptiera şi mica masă de lucru care-i servea şi drept planşetă pentru desen.

Un singur broam de rubin arunca peste desenul ei o lumină sângerie. De obicei, ca să dea naştere unui desen emoţionant, trebuia să memoreze conştient o scenă. Clipea scurt, încremenind lumea şi întipărindu-şi-o în memorie. Nu făcuse aşa ceva când Jasnah îi nimicise pe hoţi. Fusese înlemnită de groază şi de o fascinaţie morbidă.

Cu toate acestea, putea să revadă scenele de atunci cu ochii minţii, la fel de vii ca şi cum le-ar fi memorat cu bună ştiinţă. Iar amintirile nu dispăreau după ce desena. Nu putea să scape de ele. Morţile acelor oameni i se întipăriseră în minte, ca arse cu un fier roşu.

Se lăsă pe spate, îndepărtându-se de planşetă, cu mâna tremurătoare, având în faţă copia exactă, redată în cărbune, a peisajului nocturn sufocant, strivit între zidurile aleii, cu o siluetă chinuită, conturată de flăcări, înălţându-se către cer. În clipa acea, faţa încă-şi mai păstra forma, cu ochii umbriţi larg deschişi, cu gura căscată. Mâna lui Jasnah era întinsă către ea, parcă apărându-se de ea sau venerând-o.

Shallan îşi duse degetele pline de cărbune la piept, cu privirea ţintuită la propria creaţie. Era unul dintre zecile de desene pe care le făcuse în ultimele câteva zile. Bărbatul preschimbat în foc, cel încremenit şi devenit o statuie de cristal, cei doi transformaţi în fum. Pe unul dintre aceştia nu-l putea desena în întregime; ea se uita atunci către aleea din est. În desene, moartea celui de-al patrulea bărbat apărea ca un fum înălţându-se, cu hainele deja căzute la pământ.

Se simţea vinovată că nu fusese în stare să păstreze în minte sfârşitul acestuia. Şi se simţea ca o proastă din cauza acelui sentiment de vinovăţie.

Logic privind lucrurile, n-o condamna pe Jasnah. Da, prinţesa se pusese de bunăvoie în pericol, dar asta nu anula responsabilitatea celor care îi voiseră răul. Acţiunile lor erau condamnabile. Shallan îşi petrecuse zilele afundându-se în lectura unor cărţi de filosofie, iar cele mai multe contexte etice o absolveau pe prinţesă de orice vină.

Însă Shallan fusese acolo. Îi privise pe oamenii aceia murind. Le văzuse spaima nebună din ochi şi se simţise îngrozitor. Oare nu existase nicio altă cale?

Ucide sau fii ucis. Era Filosofia Absolutului. O dezvinovăţea pe Jasnah.

Acţiunile nu sunt rele. Rele sunt intenţiile, iar intenţia lui Jasnah fusese să-i împiedice pe oamenii aceia să le mai facă rău altora. Era Filosofia Scopului. O proslăvea pe Jasnah.

Moralitatea n-are legătură cu idealurile oamenilor. Există undeva, întreagă, pentru a fi abordată, dar niciodată înţeleasă de muritori. Filosofia Idealurilor. Şi susţinea că îndepărtarea răului era, în esenţă, morală, prin urmare Jasnah fusese îndreptăţită să distrugă nişte oameni răi.

Scopul trebuie cântărit fără să pui în balanţă metodele. Dacă e valoros, toţi paşii care te apropie de el merită să fie făcuţi, chiar dacă unii dintre ei sunt – în sine – condamnabili. Filosofia Aspiraţiei. Mai mult decât oricare alta, aceasta considera corecte acţiunile lui Jasnah.

Shallan desprinse foaia de pe planşeta de desen şi o aruncă peste altele, împrăştiate pe pat. Degetele i se puseră din nou în mişcare, strângând cărbunele şi începând să contureze o nouă imagine pe o foaie albă, bine fixată ca să nu se desprindă.

Furtul săvârşit de ea însăşi o sâcâia la fel de mult ca omorurile. Ironia era că Jasnah, cerându-i să studieze filosofia moralei, o silise să mediteze asupra propriilor acţiuni îngrozitoare. Venise la Kharbranth ca să fure Animmodul, pentru a-l folosi apoi ca să-şi scape fraţii de datoriile imense şi de distrugere, însă, în final, nu îl furase din acest motiv. Fusese mânată de furia împotriva prinţesei.

Dacă intenţiile erau mai importante decât acţiunile, trebuia să se condamne pe sine însăşi. Poate că Filosofia Aspiraţiei – care afirma că scopurile erau mai importante decât paşii către atingerea lor – ar fi aprobat ceea ce făcuse, însă aceea era tocmai filosofia pe care o dispreţuia cel mai mult. Stătea acolo, desenând şi condamnând-o pe Jasnah. Însă ea, Shallan, o trădase pe femeia care-i acordase încredere, care o primise ca pupilă. Şi acum plănuia să comită o erezie, întrebuinţând Animmodul, deşi nu se număra printre ardenţi.

Iar Animmodul se afla în compartimentul secret al cufărului ei. Trecuseră trei zile şi Jasnah nu spusese nimic despre dispariţia lui. Îl purta pe cel fals în fiecare zi. Şi nu zicea nimic, nu se purta altfel decât de obicei. Poate că nu-ncercase nicio Animmodelare. Atotputernicul făcuse astfel încât să nu mai iasă şi să nu se mai pună în pericol, aşteptând să-i ucidă pe cei care ar fi atacat-o.

Întâmplarea din noaptea aceea mai avea, fireşte, încă un aspect pe care trebuia să-l ia în considerare. Ea avusese o armă ascunsă, pe care n-o folosise. Se simţea ca o proastă fiindcă nici măcar nu-i trecuse prin minte asta. Dar nu era obişnuită să...

Încremeni, dându-şi pentru prima oară seama ce desena. Nu o altă scenă de pe alee, ci o încăpere luxoasă cu un covor gros cu model ornamental şi cu săbii pe pereţi. O masă lungă, cu farfuriile pe jumătate golite.

Şi un bărbat în haine elegante, zăcând pe podea cu faţa în jos, mort, cu o baltă de sânge în jur. Shallan sări înapoi, azvârli cărbunele şi mototoli hârtia. Se îndepărtă tremurând şi se aşeză pe pat, printre desene. Lăsându-l pe cel mototolit să cadă, îşi duse degetele la frunte şi simţi sudoarea rece care i-o acoperise.

Ceva se întâmpla cu ea şi cu desenele ei.

Trebuia să iasă. Să scape de moarte, de filosofie şi de întrebări. Se ridică şi se grăbi să intre în încăperea principală din apartamentului lui Jasnah. Prinţesa era plecată să studieze, făcând cercetări, ca de obicei. În ziua aceea nu-i ceruse lui Shallan să vină în Văl. Oare pentru că-şi dăduse seama că pupila ei avea nevoie să stea singură o vreme? Sau, bănuind că-i furase Animmodul, nu-i mai acorda încredere?

Shallan străbătu încăperea în grabă. Era mobilată numai cu strictul necesar oferit de regele Taravangian. Shallan deschise uşa către coridor şi aproape că dădu peste maestra-slujitoare care ridicase mâna să bată.

Femeia tresări, iar Shallan scoase un ţipăt scurt.

— Luminăţie, spuse slujitoarea, făcând imediat o plecăciune, îmi cer iertare. Dar una dintre distrestiile Luminăţiei Voastre pâlpâie.

Şi ridică o trestie cu un rubin mic, fixat în lateral, care licărea. Shallan îşi umplu plămânii cu aer şi apoi şi-i goli, domolindu-şi bătăile inimii.

— Mulţumesc, spuse.

Ca şi Jasnah, îşi lăsa distrestiile în grija servitorilor, fiindcă lipsea foarte mult din camera ei şi ar fi putut să nu observe încercările celor dornici să ia legătura cu ea.

Cu obrajii încă învăpăiaţi, se simţi tentată să lase obiectul şi să-şi continue drumul, însă trebuia să stea de vorbă cu fraţii ei şi, în primul rând, cu Nan Balat, căci el lipsise de la ultimele discuţii cu cei de-acasă, fiind plecat. Luă distrestia şi închise uşa. Nu îndrăzni să se-ntoarcă în camera ei, printre toate desenele care-o acuzau, dar în camera principală se găseau o masă şi o planşetă pentru distrestie. Se aşeză acolo, apoi răsuci rubinul. „Shallan?” scrise trestia. „Te simţi bine?”

Întrebarea făcea parte dintr-un cod menit să-i indice că la capătul celălalt se afla într-adevăr Nan Balat – sau cel puţin logodnica lui.

„Mă doare spatele şi am mâncărimi la încheietura mâinii”, dădu, la rândul ei, răspunsul codat.

„Îmi pare rău că n-am fost de faţă la celelalte discuţii, dar a trebuit să iau parte la un ospăţ, în numele tatei. A fost cu Sur Kamar, aşa că nu puteam să-l ratez, deşi drumul a durat o zi la dus şi una la-ntors”, transmise Nan Balat.

„N-are importanţă”, scrise ea şi respiră adânc. „Am obiectul.”

Răsuci rubinul.

Preţ de-o clipă care părea să nu se mai termine, distrestia nu se clinti. În cele din urmă, o mână grăbită scrise: „Lăudaţi fie Heralzii. O, Shallan, ai reuşit! Deci te întorci, eşti în drum spre noi? Cum poţi folosi distrestia pe ocean? Eşti în port?”

„N-am plecat,” scrise ea.

„Cum? De ce?”

„Pentru că aş trezi prea multe bănuieli. Gândeşte-te, Nan Balat. Dacă Jasnah încearcă să-l folosească şi-şi dă seama că e stricat, s-ar putea să nu se gândească imediat c-a fost jefuită. Dar situaţia se schimbă dacă eu iau hotărârea bruscă şi dubioasă de a pleca.

Trebuie să aştept până descoperă, ca să văd ce face pe urmă. Dacă-şi dă seama că fabrialul ei a fost înlocuit cu un fals, pot să-i îndrept bănuielile către alţii. Ardenţii i-au trezit deja bănuieli. Dacă, pe de altă parte, o să creadă că s-a stricat, o să ştiu că am scăpat cu bine.”

Răsuci nestemata şi aşeză trestia la locul ei.

Apoi sosi întrebarea pe care-o aştepta:

„Şi dacă presupune imediat că l-ai furat tu? Shallan, dacă nu-i poţi abate bănuielile? Dacă porunceşte să se caute în camerele tale şi e descoperit compartimentul secret?”

Ea luă din nou condeiul.

„Atunci tot e mai bine să fiu aici. Balat, am aflat multe despre Jasnah Kholin. E incredibil de hotărâtă şi tot incredibilă e şi puterea ei de concentrare. Dac-o să creadă c-am jefuit-o, n-o să mă lase să scap. O să mă vâneze şi o să facă tot ce-i stă în putere ca să mă pedepsească pe măsură. În numai câteva zile, ar ajunge pe domeniul nostru regele şi înalţii prinţi, care ne-ar cere să înapoiem fabrialul. Părinte al Furtunii! Sunt sigură că în Jah Keved are oameni cu care poate vorbi înainte de întoarcerea mea. În clipa când aş pune piciorul pe ţărm, m-aş trezi arestată. Singura noastră speranţă e să-i îndrept bănuielile spre altcineva. Dacă nu reuşesc, e mai bine să fiu aici, să i se reverse furia asupra mea cât mai repede. Probabil că mi-ar lua Animmodul şi mi-ar cere să dispar pentru totdeauna din ochii ei. Însă dacă o facem să mă urmărească, poate fi necruţătoare, Balat. Nu ne-ar fi deloc bine.”

Răspunsul se lăsă aşteptat îndelung.

„De când ai căpătat o logică atât de bună, micuţo?” îi transmise Nan Balat. „Văd că te-ai gândit la toate. Mai bine decât mine. Dar, Shallan, mai avem foarte puţin timp.”

„Ştiu”, scrise ea. „Ai spus că mai poţi ţine lucrurile sub control timp de câteva luni. Te rog s-o faci. Dă-mi încă două sau trei săptămâni, să văd cum reacţionează Jasnah. În plus, cât sunt aici, pot să aflu cum funcţionează obiectul, încă n-am găsit cărţi care oferă indicii, dar în locul ăsta sunt atât de multe, încât poate că pur şi simplu încă n-am dat de cea care-mi trebuie.”

„Bine”, încuviinţă el. „Câteva săptămâni. Fii prudentă, micuţo. Bărbaţii care i-au dat tatei fabrialul ne-au vizitat iarăşi. Au întrebat de tine. Îmi fac griji din cauza lor. Mai mult decât din cauza banilor. Mă tulbură până-n adâncul sufletului. Rămas bun.”

„Rămas bun”, răspunse ea.

Până atunci, prinţesa nu reacţionase în niciun fel. Nici măcar nu amintise de Animmod. Aşa că Shallan era cu nervii încordaţi. Îşi dorea ca Jasnah să spună ceva. Aşteptarea devenise chinuitoare. În fiecare zi, când stătea alături de Jasnah, neliniştea o făcea să i se strângă stomacul, până când o cuprindea greaţa. Dar, cel puţin dacă te gândeai la omorurile săvârşite cu doar câteva zile în urmă, tulburarea ei avea o scuză foarte bună.

Logică rece, calmă. Chiar şi Jasnah s-ar fi mândrit cu asta.

Se auzi o bătaie în uşă şi Shallan se grăbi să adune hârtiile pe care se aşternuse discuţia ei cu Nan Balat şi să le arunce în foc. O servitoare din palat intră o clipă mai târziu, cu un coş pe braţ. Îi zâmbi lui Shallan. Era ora curăţeniei zilnice.

La vederea nou-venitei, tânăra fu pentru o clipă cuprinsă de panică. Nu se număra printre servitoarele pe care le cunoştea. Dacă Jasnah o trimisese – pe femeia aceea sau pe altcineva – să caute în camera pupilei sale? Oare o făcuse deja? Shallan dădu din cap către servitoare, apoi – ca să se liniştească – se duse în odaia ei şi încuie uşa. Se apropie grăbită de cufăr şi se uită în ascunzătoare. Fabrialul era acolo, îl ridică şi îl cercetă. Cum putea şti că Jasnah nu făcuse, la rândul ei, un schimb?

„Eşti o proastă”, îşi spuse. „Jasnah e subtilă, dar nu chiar atât de subtilă.” Cu toate astea, îşi îndesă Animmodul în punga ferită. Abia încăpea în învelişul de pânză având forma unui plic. Se simţea mult mai în siguranţă ştiindu-l asupra ei când servitoarea făcea curăţenie. În plus, punga ferită ar fi putut fi o ascunzătoare mai bună decât cufărul.

Fiindcă era, prin tradiţie, locul unde o femeie îşi păstra cele mai intime sau mai preţioase obiecte. A te uita înăuntru era totuna cu a o căuta pe Shallan până la piele şi, având în vedere rangul ei, aşa ceva era practic de neimaginat, atâta vreme cât nu era în mod evident amestecată într-o crimă. Numai că Jasnah ar fi putut probabil s-o impună. Însă, dacă aşa stăteau lucrurile, ar fi putut porunci să-i fie cercetată camera, caz în care cufărul s-ar fi aflat în centrul atenţiei. Adevărul era că, dacă Jasnah ajungea s-o suspecteze, Shallan nu putea face mare lucru ca s-ascundă fabrialul. Punga ferită era o ascunzătoare la fel de bună ca oricare alta.

Îşi adună desenele şi le puse pe masă cu faţa în jos, încercând să nu le privească. Nu voia să fie văzute de servitoare. În cele din urmă plecă, luându-şi blocul de desen. Simţea nevoia să iasă, să evadeze pentru o vreme. Să deseneze şi altceva, nu doar moarte şi omoruri. Conversaţia cu Nan Balat nu făcuse decât s-o neliniştească şi mai mult.

— Luminăţie! o strigă slujitoarea. Shallan înlemni, dar femeia îi întinse un coş.

— A fost lăsat la maeştrii-slujitori, pentru Luminăţia Voastră.

Ea îl luă şovăind şi aruncă o privire înăuntru. Pâine şi gem. Pe biletul legat de unul dintre borcane scria: „Gem de fâşie-albastră. Dacă-ţi place, înseamnă că eşti misterioasă, rezervată şi meditativă.” Era semnat de Kabsal.

Îşi agăţă coşul de braţul ferit. Kabsal. Poate ar fi trebuit să-l caute. După o discuţie cu el se simţea întotdeauna mai bine.

Ba nu. Urma să plece; nu mai puteau să se ţină scai unul de altul. Se temea de modul în care evoluau lucrurile. Se îndreptă în schimb spre grota principală şi apoi spre ieşirea din Conclav. Ieşi la lumina zilei şi inspiră adânc, privind cerul în timp ce slujitorii şi curtenii mişunau în jur, ocolind-o în drumul lor către şi dinspre palat. Îşi ţinea strâns blocul de desen, simţind adierea răcoroasă a vântului pe obraji şi contrastanta dogoare a soarelui care-i apăsa părul şi fruntea.

În cele din urmă, cel mai mult o deranja faptul că Jasnah avusese dreptate. Lumea răspunsurilor simple, în care crezuse până atunci, fusese un loc prostesc, copilăresc. Se agăţase de speranţa că putea găsi adevărul şi că-l putea întrebuinţa ca să explice – sau poate să justifice – ceea ce făcuse în Jah Keved. Dar, dacă exista, adevărul era ceva mult mai complicat şi mai de nepătruns decât îşi închipuise.

Unele probleme păreau să nu aibă niciun răspuns bun. Doar o droaie de răspunsuri nepotrivite. Se putea hotărî asupra motivului pentru care se simţea vinovată, dar nu şi asupra faptului că trebuia să scape complet de sentimentul vinovăţiei.

Două ore mai târziu – după vreo douăzeci de desene schiţate la repezeală –, Shallan se simţea mult mai relaxată.

Stătea în grădina palatului, cu hârtiile pe genunchi, desenând melcii. Grădina nu era atât de întinsă ca a tatălui ei, dar adăpostea o mai mare varietate de plante, iar izolarea era o binecuvântare. Ca multe alte grădini moderne, fusese gândită astfel încât să se afle între ziduri de coajă-de-piatră cultivată. Aşa că era un labirint din piatră vie. Iar zidurile erau destul de joase pentru ca, ridicându-se în picioare, să poată vedea tot drumul către ieşire. Însă dacă se aşeza pe una dintre banchete se simţea singură, ferită de privirile altora.

Îl întrebase pe un grădinar cum se chema cel mai remarcabil soi de coajă-de-piatră; el îl numise „farfurie pietroasă”. Un nume inspirat, fiindcă avea forma unor discuri subţiri, stivuite unele peste altele, ca farfuriile într-un dulap. Privită din lateral, semăna a stâncă roasă de vreme, care lăsa să i se vadă nenumăratele straturi subţiri. Din pori creşteau lujeri mărunţi care se unduiau în bătaia vântului. Învelişul lor, care părea din piatră, avea o tentă albăstruie, dar lujerii erau gălbui.

În clipa aceea, subiectul desenului ei era un melc cu o cochilie plată, orizontală, cu ridicături mici pe margini. Când lovea în ea cu degetul, se turtea, intrând într-o despicătură a cojii-de-piatră şi părând să facă parte din farfuria pietroasă. Se confunda cu ea pe de-a-ntregul. Când îl lăsa să se mişte, ciugulea câte ceva de pe coaja-de-piatră, dar nu o mânca de tot.

„Curăţă coaja-de-piatră”, îşi dădu ea seama, continuând să-l deseneze. „Mănâncă lichenii şi mucegaiul.”

Melcul lăsa într-adevăr în urmă o dâră mai curată decât restul.

De-a lungul farfuriei pietroase creşteau pâlcuri dintr-un alt soi de coajă-de-piatră – cu prelungiri ca nişte degete crescute dintr-un ciot central. Când se uită mai bine, văzu cremlingi mici – subţiri, cu multe picioare – târându-se pe ea şi ciugulind-o. Oare şi ei o curăţau?

„Bizar”, se gândi ea, începând să deseneze cremlingii miniaturali. Aveau carapace întunecate la culoare, ca degetele plantei, pe când cochilia melcului copia îndeaproape nuanţele de galben şi albastru ale farfuriei pietoase. Era ca şi cum Atotputernicul i-ar fi creat pentru a fi perechi, planta oferindu-i animalului un loc sigur, iar animalul curăţând planta.

Câţiva viaţăspreni – fire minuscule, strălucitoare – pluteau în jurul movilelor de coajă-de-piatră. Unii dansau printre nervurile cojii, iar alţii în aer, ca firele de praf, înălţându-se în zigzag, doar pentru a se lăsa iarăşi în jos.

Shallan folosea un cărbune cu vârful foarte ascuţit ca să-şi scrie părerea despre legătura dintre animale şi plante. Nu ştia dacă existau cărţi despre aşa ceva. Eruditele păreau să prefere studiul animalelor mari, dinamice, cum erau carapacele-mari sau crestele-albe. Însă ceea ce vedea i se părea lui Shallan o descoperire minunată, nemaipomenită.

„Melcii şi plantele pot să se-ajute între ei”, se gândi. „Dar eu am trădat-o pe Jasnah.”

Îşi privi mâna interzisă şi punga ascunsă în mânecă. Se simţea mult mai în siguranţă cu Animmodul alături. Dar încă nu îndrăznise să-l folosească. Fusese prea nervoasă din cauza hoţiei, se temuse prea mult să-l întrebuinţeze în apropierea lui Jasnah. Însă acum se afla într-un cotlon din adâncul labirintului, într-o fundătură din capătul unui culoar cotit. Se ridică, prefăcându-se nepăsătoare, şi se uită în jur. În grădină nu mai era nimeni, iar ea înaintase destul de mult pentru ca drumul de la intrare până în locul unde se oprise să dureze câteva minute.

Se aşeză din nou şi-şi puse alături hârtiile şi creionul. „Aş putea încerca să-mi dau seama cum se foloseşte”, se gândi. „Poate că n-ar trebui să mai caut soluţia în Palanaeum.” Atâta timp cât se ridica din când în când ca să se uite în jur, cu siguranţă că nu se putea apropia nimeni pe neaşteptate şi n-o putea surprinde.

Scoase fabrialul interzis. Îi atârna greu în mână. Masiv. Inspiră adânc şi îşi trecu lanţurile peste degete, înconjurându-şi cu ele încheietura, cu nestematele pe dosul mâinii. Metalul era rece şi lanţurile lejere. Le strânse îndoindu-şi degetele.

Anticipă senzaţia de putere. Furnicături pe piele, conştientizarea unei forţe, a unei energii. Dar nu se întâmplă nimic.

Bătu cu degetul în cele trei nestemate – îşi pusese cuarţul fumuriu în a treia montură. Alte fabriale, cum erau distrestiile, începeau să funcţioneze după ce loveai pietrele cu degetul. Dar era o prostie, n-o văzuse niciodată pe Jasnah făcând aşa ceva. Prinţesa doar închidea ochii şi atingea un lucru, Animmodelându-l. Fum, cristal şi foc, la astea era cel mai potrivit Animmodul acela. O singură dată o văzuse creând altceva.

Şovăind, Shallan luă o bucată de coajă-de-piatră ruptă care căzuse lângă una dintre plante. O ridică în mâna liberă.

„Transformă-te-n fum!” îi porunci.

Nu se întâmplă nimic.

„Transformă-te-n cristal!” schimbă ea porunca.

Întredeschise un ochi. Nu se schimbase nimic.

„Foc! Arzi! Eşti foc! Eşti...”

Se opri, dându-şi seama că era stupid. O mână arsă în mod misterios? Nu, asta n-ar fi dat deloc de bănuit. Se concentră în schimb asupra cristalului. Închise din nou ochii şi îşi imagină o bucată de cuarţ. Se strădui să vrea să modifice bucata de coajă-de-piatră.

Nu se întâmplă nimic, aşa că ea continuă să-ncerce doar să se concentreze, imaginându-şi cum se transforma coaja-de-piatră. După câteva minute de eşecuri, încercă să transforme punga, apoi banca, apoi un fir din părul ei. Nimic nu-i reuşi.

Se asigură din nou că era singură, apoi se aşeză, frustrată. Nan Balat îl întrebase pe Luesh cum lucra fabrialul, iar răspunsul fusese că e mai uşor de arătat decât de explicat. Îi promisese că avea să-i lămurească după ce Shallan izbutea să fure Animmodul lui Jasnah.

Şi între timp murise. Era ea oare osândită să ducă fabrialul familiei ei numai ca să li-l dea imediat acelor oameni primejdioşi, fără a-l folosi ca să adune bogăţii pentru salvarea casei Davar? Numai fiindcă nu ştiau cum să-l activeze?

Celelalte fabriale pe care le întrebuinţase fuseseră uşor de pus în funcţiune, dar acelea erau construite de artifabrialiste din vremea ei. Animmodurile erau fabriale din timpuri străvechi. Nu foloseau metode moderne de activare. Se uită la nestematele strălucitoare prinse pe dosul mâinii ei. Cum puteai deduce modul de funcţionare al unei unelte vechi de mii de ani, a cărei utilizare îi era interzisă oricui altcuiva în afara ardenţilor?

Puse Animmodul la loc, în punga ferită. Se pare că era cazul să-şi reia căutările din Palanaeum. Sau să-l întrebe pe Kabsal. Dar cum ar fi putut s-o facă fără să-i trezească bănuieli? Scoase pâinea şi gemul trimise de ardent şi mâncă încet, în timp ce se gândea. Dacă fratele Kabsal nu ştia nimic şi dacă ea nu găsea niciun răspuns înainte să plece din Kharbranth, mai era ceva de făcut? Dacă îi ducea fabrialul regelui veden – sau dacă li-l dădea ardenţilor – ar fi putut aceştia să-i protejeze familia în schimbul darului? La urma urmelor, nu i se putea găsi cu adevărat o vină fiindcă furase de la o eretică şi, atâta vreme când Jasnah nu afla cine îi luase fabrialul, ea şi ai ei ar fi fost în siguranţă.

Dintr-un anumit motiv, asta o făcu să se simtă încă şi mai rău. Să fure Animmodul ca să-şi salveze familia era una, dar să li-l dea tocmai ardenţilor dispreţuiţi de Jasnah? Trădarea părea şi mai cumplită.

Încă o decizie greu de luat. „Ei, bine că Jasnah e hotărâtă să mă-nveţe cum să mă descurc în asemenea cazuri, în cele din urmă, o să fiu expertă”, îşi spuse.

40 • OCHI PENTRU ROŞU ŞI ALBASTRU

„Moarte pe buze. Sunete în aer. Cărbune pe piele.”

Din Ultima Devastare, de Ambrian, versetul 335.

Kaladin ieşi la lumină împleticindu-se, umbrindu-şi ochii ca să-i ferească de razele arzătoare, cu picioarele goale simţind trecerea de la piatra rece din interior la cea încălzită de soare de-afară. În aer era mai puţină umezeală şi atmosfera nu mai era înăbuşitoare, ca în săptămânile dinainte.

Îşi sprijini mâna pe tocul de lemn al uşii, cu picioarele tremurându-i neascultătoare şi cu braţele istovite, de parcă ar fi cărat un pod vreme de trei zile. Inspiră adânc. Coastele ar fi trebuit să-i ia foc de durere, dar nu avea decât o jenă, o senzaţie neplăcută. O parte dintre tăieturile mai adânci încă mai aveau o crustă, însă cele mai puţin grave dispăruseră cu desăvârşire. Avea mintea surprinzător de limpede. Nici măcar nu-l mai durea capul.

Ocoli baraca, simţindu-se tot mai puternic cu fiecare pas, deşi continua să se ţină cu mâna de perete. Lopen îl urma; herdazianul stătea de veghe lângă el când se trezise.

„Ar trebui să fiu mort”, se gândi Kaladin. „Ce se petrece?”

Odată ajuns de cealaltă parte a barăcii, descoperi cu surprindere că oamenii îşi făceau antrenamentul zilnic, cărând podul. Pietroi alerga în faţă, la mijloc, impunând ritmul, aşa cum făcuse mai înainte Kaladin. Ajunseră în partea opusă a lemnăriei şi se întoarseră, luând-o la fugă înapoi. Abia când aproape că trecuseră de baracă, Kaladin fu zărit de unul dintre oamenii din faţă – Moash. Încremeni, aproape făcând întreaga echipă să se împiedice.

— Ce-ai păţit? strigă din spate Torfin, cu capul înconjurat de lemnul podului.

Moash nu-i dădu atenţie. Se aplecă şi ieşi de sub pod, apoi se uită la Kaladin cu ochi holbaţi. Pietroi se grăbi să le strige celorlalţi să lase podul jos. Atunci îl văzură mai mulţi şi îl priviră cu aceeaşi veneraţie ca Moash. Hobber şi Peet, cu rănile destul de bine vindecate, începuseră să se antreneze alături de ceilalţi. Asta era bine. Aveau să fie plătiţi din nou.

Tăcuţi, oamenii îmbrăcaţi în veste de piele se îndreptară cu toţii spre Kaladin. Se ţinură la distanţă, şovăind, ca şi cum ar fi fost fragil. Sau sacru. Kaladin era cu pieptul gol, cu rănile aproape vindecate la vedere, şi nu purta decât pantalonii lui de podar, lungi până la genunchi.

— Chiar trebuie să exersaţi ce-aveţi de făcut când se-mpleticeşte unul dintre voi, băieţi, zise Kaladin. Când s-a oprit Moash brusc, era cât pe-aci să cădeţi cu toţii. Pe câmpul de luptă, ar fi un dezastru.

Se holbară la el, nevenindu-le să creadă, iar el nu se putu abţine să nu zâmbească. O clipă mai târziu, i se îngrămădiră în jur, râzând şi bătându-l pe spate. Nu era cel mai potrivit mod de a-l întâmpina pe un om bolnav, mai ales din partea lui Pietroi, însă Kaladin le aprecie entuziasmul.

Numai Teft nu li se alătură. Podarul vârstnic stătea deoparte, cu braţele încrucişate. Părea preocupat.

— Teft, te simţi bine? întrebă Kaladin.

Cel întrebat pufni, dar schiţă un zâmbet.

— Mă gândesc că nişte flăcăi nu se spală destul de des ca să-mi doresc să m-apropii şi să-i îmbrăţişez. Şi n-o spun ca să jignesc pe cineva.

Kaladin râse.

— Înţeleg.

Ultima lui „baie” fusese marea furtună.

Marea furtună.

Ceilalţi podari continuară să râdă, întrebându-l cum se simţea şi declarând că Pietroi trebuia să pregătească pentru masa lor nocturnă din jurul focului ceva cu totul aparte. Kaladin zâmbi şi dădu din cap, asigurându-i că se simţea bine, dar în minte îi revenise furtuna.

Şi-o amintea foarte clar. Se ţinuse de inelul de pe acoperiş, cu capul în jos şi ochii închişi, ferindu-i de torentul biciuitor. Şi-o aducea aminte pe Syl, stând protectoare în faţa lui, de parcă ar fi putut întoarce furtuna din drum. Acum n-o vedea prin preajmă. Unde era?

Şi îşi amintea chipul. Era chiar al Părintelui Furtunii? Cu siguranţă nu. O nălucire. Da... da, era clar că avusese halucinaţii. Amintirea moartesprenilor se contopea cu retrăirea unor momente din viaţă – şi amândouă se contopeau cu stranii şi neaşteptate străfulgerări de forţă – rece ca gheaţa, dar înviorătoare. Fusese ca aerul proaspăt al dimineţii după o noapte lungă, petrecută într-o încăpere înăbuşitoare, sau ca o frecţie cu sevă de gulket pe muşchii îndureraţi, făcându-l să se simtă încălzit şi răcorit în acelaşi timp.

Îşi aducea atât de limpede aminte de momentele acelea! Ce le provocase? Febra?

— Cât a trecut? întrebă, uitându-se la podari şi numărându-i. Treizeci şi trei, socotindu-i şi pe Lopen şi pe tăcutul Dabbid. Erau de faţă aproape toţi. Imposibil. Dacă i se vindecaseră coastele, însemna că fusese inconştient cel puţin patru săptămâni. Câte podalergări?

— Zece zile, răspunse Moash.

— Imposibil. Rănile mele...

— De-aia am fost atât de surprinşi să te vedem în picioare, mergând! zise râzând Pietroi. Probabil că ai oase ca granitul. Ar trebui să porţi numele meu!

Kaladin se sprijini cu spatele de perete. Nimeni nu-l corectă pe Moash. Nu era posibil ca toţi cei din echipă să piardă astfel socoteala săptămânilor.

— Idolir şi Treff? întrebă el.

— I-am pierdut, îl lămuri Moash, devenind serios. Cât ai fost inconştient, am făcut două podalergări. Nimeni n-a fost grav rănit, dar am avut doi morţi. N-am... n-am ştiut cum să-i ajutăm.

Asta îi întrista pe toţi. Dar moartea îşi avea locul său în viaţa unui podar, iar ei nu-şi puteau îngădui să se gândească prea mult la pierderi. Kaladin hotărî, totuşi, că era bine să-i înveţe pe câţiva dintre ei cum să vindece.

Dar cum de se ridicase şi putea să meargă? Rănile lui fuseseră mai puţin grave decât crezuse? Şovăind, se împunse cu degetul în coaste, în căutarea celor rupte. Nu-şi provocă decât o durere uşoară. Se simţea slăbit, dar, altminteri, la fel de sănătos ca întotdeauna.

Poate că ar fi trebuit să acorde mai multă atenţie învăţăturilor religioase oferite de mama lui.

Ceilalţi începură din nou să vorbească şi să sărbătorească, iar el observă cum îl priveau. Cu respect, cu veneraţie, îşi aduceau aminte ce spusese înainte de furtună. Privind în urmă, înţelese că delirase într-o oarecare măsură. Cuvintele rostite atunci i se părură de o aroganţă incredibilă, ca să nu mai vorbim că aduceau a profeţie. Dacă aflau ardenţii...

Ei, nu putea să schimbe nimic din tot ce făcuse. Trebuia pur şi simplu să continue. „Te legănai deja deasupra spărturii”, îşi zise. „Era nevoie să te urci pe-o stâncă şi mai înaltă?”

Un sunet sumbru de corn răsună pe neaşteptate în tabără. Podarii amuţiră. Cornul mai sună de două ori.

— Ia ghiceşte, zise Natam.

— Suntem de rând? întrebă Kaladin.

— Da, răspunse Moash.

— Aliniati-vă! se răsti Pietroi. Ştiţi ce-aveti de făcut! Să-i arătăm căpitanului Kaladin că n-am uitat cum se face.

— Căpitanul Kaladin? se miră el, în timp ce oamenii intrau în formaţie.

— Bineînţeles, gancho, spuse Lopen de lângă el, vorbind cu acel accent repezit care nu părea să se-mpace cu nepăsarea lui. Au încercat să-l facă pe Pietroi şef de pod, fireşte, dar noi am început pur şi simplu să-ţi spunem ţie căpitan şi lui „şef de pluton”. Asta-l înfurie pe Gaz, adăugă rânjind.

Kaladin dădu din cap. Ceilalţi erau atât de veseli, dar lui îi venea greu să le împărtăşească buna dispoziţie.

În vreme ce se adunau în jurul podului, începu să-şi dea seama de ce era trist. Oamenii lui se întorseseră de unde plecaseră. Sau se aflau într-o situaţie încă şi mai rea. El era slăbit şi rănit şi îl ofensase pe însuşi înaltul prinţ. Sadeas n-avea să se bucure aflând că el supravieţuise, scăpând de febră.

Destinul podarilor avea să rămână în continuare acela de-a fi seceraţi unul câte unul. Cărarea podului pe-o parte se dovedise un eşec. Nu-şi salvase oamenii, le oferise doar o scurtă amânare a execuţiei.

„Podarii nu trebuie să supravieţuiască...”

Bănuia de ce. Scrâşnind din dinţi, îşi luă mâna de pe peretele barăcii şi se îndreptă spre locul unde se aliniaseră podarii, cu şefii de subgrupe verificându-le în grabă vestele şi sandalele.

Pietroi îl văzu.

— Ce-ţi închipui că faci? îl întrebă.

— Alerg cu voi.

— Şi ce i-ai spune tu unui om care abia şi-a revenit după ce-a avut febră o săptămână?

Kaladin şovăi.

„Eu nu sunt ca alţii”, se gândi, apoi regretă. Nu putea începe să se creadă invincibil. Să alerge cu echipa, aşa slăbit cum era, ar fi fost curată idioţenie.

— Ai dreptate.

— Poţi să ne ajuţi pe mine şi pe muli să cărăm apa, gancho, spuse Lopen. Acum suntem o echipă. Mergem la toate alergările.

Kaladin dădu din cap.

— Bine.

Pietroi îi aruncă o privire.

— Promit să mă-ntorc înapoi dacă la capătul podurilor permanente mă simt prea obosit.

Pietroi încuviinţă cu un gest, fără tragere de inimă. Cărând podul deasupra capetelor, ceilalţi se îndreptară spre zona de pornire, iar Kaladin li se alătură lui Lopen şi lui Dabbid, care umpleau burdufuri cu apă.

Kaladin stătea pe marginea prăpastiei, cu mâinile încleştate la spate şi cu vârfurile sandalelor chiar la marginea stâncii. Spărtura se căsca în sus către el, dar privirea lui nu se opri asupra acesteia. Era concentrat asupra luptei de pe platoul alăturat.

Se apropiaseră cu uşurinţă; sosiseră în acelaşi timp cu parshendii; în loc să se ostenească să omoare podari, aceştia ocupaseră o poziţie defensivă din centrul platoului, înconjurând pupa. În momentul acela, oamenii lui Sadeas se luptau cu ei.

Ziua era călduroasă, iar fruntea lui Kaladin se umpluse de sudoare şi oboseala datorată slăbiciunii lui nu se dădea dusă. Însă nu se simţea atât de rău cum ar fi fost normal să se simtă. Fiul chirurgului era nedumerit.

Pe moment, soldatul îl domina pe chirurg. Şi urmărea bătălia încremenit locului. Suliţaşii alethi, înveşmântaţi în piele şi purtând platoşe, înaintau ca o linie curbă, asaltându-i pe parshendi. Majoritatea acestora foloseau securi de luptă sau ciocane, deşi câţiva manuiau săbii sau bâte. Aveau, cu toţii, armuri de un portocaliu roşiatic, crescute din piele, şi luptau în perechi, cântând tot timpul.

Era cel mai rău tip de luptă, înfruntarea corp la corp. Adesea pierdeai mult mai puţini oameni într-o încăierare în care duşmanii erau stăpâni pe situaţie. Când se întâmpla asta, comandantul tău ordona retragerea, ca să pună capăt pierderilor. Dar luptele corp la corp... erau brutale, scăldau totul în sânge. Privind încleştarea – trupurile căzute pe bolovani, străfulgerările armelor, oamenii împinşi de pe platou – îşi aduse aminte de primele lupte la care participase ca suliţaş. Comandantul lui fusese şocat când văzuse cu câtă nepăsare putea privi sângele. Tatăl lui ar fi fost şocat dacă ar fi văzut cu câtă nepăsare îl vărsa.

Între luptele la care luase parte în Alethkar şi cele de pe Câmpiile Sfărâmate era o mare diferenţă. Acolo se aflase în mijlocul celor mai proşti – sau a celor mai prost instruiţi – soldaţi din regat. Oameni care nu rămâneau în formaţie. Totuşi, în ciuda harababurii lor, înţelegea luptele acelea. Pe cele de pe Câmpiile Sfărâmate, încă nu.

Aici greşise. Schimbase tacticile de luptă înainte de a le înţelege. N-avea să repete aceeaşi greşeală.

Pietroi veni lângă Kaladin, iar Sigzil li se alătură. Mâncătorul de coarne cu braţe şi picioare groase contrasta puternic cu azishul scund şi tăcut. Pielea lui Sigzil era de un cafeniu-închis – nu cu adevărat neagră, ca a unora dintre parshi. Avea tendinţa să se-nchidă în sine.

— E o luptă urâtă, spuse Pietroi, încrucişându-şi braţele. Soldaţii nu vor fi încântaţi, indiferent dacă vor învinge sau nu.

Kaladin dădu absent din cap, ascultând strigătele, urletele şi blestemele.

— De ce luptă, Pietroi?

— Pentru bani. Şi pentru răzbunare. Ar trebui să ştii. Nu pe regele tău l-au ucis parshendii?

— A, înţeleg de ce luptăm noi, răspunse Kaladin. Dar parshendii? Ei de ce luptă?

Pietroi rânji.

— Fiindcă nu-i încântă prea mult ideea de a fi decapitaţi pentru că v-au omorât regele, aşa aş zice! Un gest total lipsit de bunăvoinţă.

Kaladin zâmbi, deşi veselia nu părea firească atunci când vedeai oameni murind. Tatăl său îl pregătise prea multă vreme ca să mai fie impresionat de moartea cuiva.

— Poate, însă atunci de ce se luptă pentru inimile-nestemată? Rămân din ce în ce mai puţini după încăierări.

— Ştii tu asta? întrebă Pietroi.

— Incursiunile lor s-au rărit, spuse Kaladin. Aşa se vorbeşte în tabără. Şi atacurile lor nu se mai apropie atât de mult de teritoriul ocupat de alethi.

Pietroi încuviinţă, gânditor.

— Pare logic. Ha! Poate c-o să câştigăm în curând războiul ăsta şi-o să ne-ntoarcem acasă.

— Nu, spuse încet Sigzil.

Vorbea foarte clar, fără urmă de accent străin. De fapt, care era limba azishilor? Regatul lor se afla atât de departe, încât Kaladin nu mai întâlnise niciodată altul.

— Mă-ndoiesc. Şi îţi pot spune de ce luptă, Kaladin.

— Serios?

— Probabil că au Animmozi. Nestematele le trebuie din acelaşi motiv pentru care ne trebuie şi nouă. Ca să-şi creeze mâncarea.

— Pare logic, spuse Kaladin, cu mâinile încă încleştate la spate şi cu tălpile depărtate una de alta.

Tot i se mai părea firesc să adopte poziţia „pe loc repaus”.

— Nu e decât o presupunere, dar e logică. Atunci să te mai întreb ceva. De ce nu pot avea podarii scuturi?

— Fiindcă ne-ar încetini, răspunse Pietroi.

— Nu, îl contrazise Sigzil. Ar putea să trimită podari cu scuturi înaintea podurilor, să alerge în faţa noastră. N-ar încetini pe nimeni. Sigur, ar fi nevoie de mai mulţi oameni – dar s-ar salva îndeajuns de multe vieţi ca să rămână destui podari.

Kaladin dădu din cap.

— Sadeas deja trimite mai mulţi podari decât e nevoie. În mai toate cazurile, sunt puse mai multe poduri decât i-ar fi necesar.

— Dar de ce? întrebă Sigzil.

— Fiindcă suntem ţinte bune, spuse încet Kaladin, înţelegând. Suntem puşi în faţă ca s-atragem atenţia pershendilor.

— Fireşte, încuviinţă Pietroi, ridicând din umeri. Aşa fac toate oştirile, întotdeauna. Cei mai şubrezi şi mai puţin instruiţi sunt trimişi înainte.

— Ştiu, zise Kaladin, dar de obicei măcar li se dă ceva cu care să se apere. Nu înţelegeţi? Nu suntem doar un prim val de oameni de care te poţi lipsi. Suntem momeală. Suntem scoşi în faţă pentru ca parshendii să nu se poată abţine şi să tragă în noi. Şi asta le permite soldaţilor obişnuiţi să se apropie fără să fie răniţi. Arcaşii duşmani ochesc podarii.

Pietroi se încruntă.

— Scuturile ne-ar face mai puţin ademenitori, zise Kaladin. De aceea ne sunt interzise.

— Probabil, zise Sigzil gânditor. Dar pare o prostie să iroseşti oameni.

— De fapt, nu este, spuse Kaladin. Dacă trebuie să ataci în repetate rânduri nişte poziţii fortificate, nu-ţi poţi permite să-ţi pierzi soldaţii instruiţi. Nu vă daţi seama? Sadeas are un număr limitat de oameni învăţaţi să lupte, însă cei neinstruiţi sunt uşor de găsit. Orice săgeată care doboară un podar e una care nu loveşte un soldat, iar instruirea şi echipamentul soldaţilor costă o grămadă de bani. De-aia preferă Sadeas să trimită pe câmpul de luptă un număr mai mare de podari fără apărare în locul unuia mai mic de oameni protejaţi.

Ar fi trebuit să-şi dea seama mai devreme. Atenţia îi fusese abătută de importanţa podarilor în luptă. Dacă podurile nu soseau la spărtură, armata nu putea s-o traverseze. Însă în echipa fiecărui pod erau o mulţime de oameni şi la fiecare atac erau trimise de două ori mai multe echipe decât ar fi fost necesar.

Probabil că parshendii erau foarte mulţumiţi când cădea un pod, şi de obicei doborau două sau trei la fiecare alergare urâtă pentru podari. Uneori doborau chiar mai multe. Atâta vreme cât aceia care mureau erau podarii, iar parshendii nu trăgeau în soldaţi, Sadeas avea motiv să-i menţină pe cărăuşii podurilor vulnerabili. Duşmanii ar fi trebuit să-şi dea seama, dar era greu să nu-ţi îndrepţi săgeata către un om fără armură, care mai şi cară echipament pentru atac. Despre parshendi se spunea că nu erau luptători sofisticaţi. Şi, privind bătălia de pe platoul de alături – studiind-o, concentrându-se asupra ei –, Kaladin îşi dădea seama că era adevărat.

Pe când alethii atacau în linie dreaptă, disciplinaţi – fiecare om apărându-i pe cei toţi ceilalţi –, parshendii luptau în perechi independente. Alethii aveau tactici şi tehnici superioare. Era adevărat că fiecare parshendi avea mai multă forţă şi că îşi mânuiau securile cu o pricepere remarcabilă, însă oştenii alethi conduşi de Sadeas erau foarte bine instruiţi în privinţa formaţiilor de luptă moderne. Odată cucerit un avanpost – şi dacă puteau prelungi lupta –, disciplina îi conducea adesea la victorie.

„Până la războiul ăsta, parshendii n-au mai purtat bătălii de o asemenea amploare”, deduse Kaladin. „Erau obişnuiţi cu încăierări mărunte, poate între sate şi clanuri.”

Mai mulţi podari li se alăturară lui Kaladin, Pietroi şi Sigzil. În scurt timp, se adunară acolo cu toţii, unii imitând postura şefului de pod. Până la câştigarea bătăliei se mai scurse o jumătate de oră. Sadeas obţinuse victoria, dar Pietroi avusese dreptate. Soldaţii erau posomorâţi; în ziua aceea îşi pierduseră mulţi prieteni.

Kaladin şi oamenii lui conduseră în tabără un grup de suliţaşi istoviţi, epuizaţi.

Câteva ore mai târziu, Kaladin stătea pe o buturugă, lângă focul de noapte al Podului Patru. Syl i se aşezase pe genunchi, luând forma unei mici flăcări translucide, colorate în albastru şi alb. Se întorsese la el în timpul marşului către tabără, învârtindu-se veselă fiindcă-l vedea în picioare şi mergând, dar fără să-i explice de ce dispăruse.

Adevăratul foc trosnea şi pocnea, cu imensa oală a lui Pietroi clocotind deasupra şi cu câţiva focspreni dansând pe lemne. La fiecare câteva secunde se găsea cineva care să-l întrebe pe Pietroi dacă încă nu era gata tocana, adesea lovindu-şi uşor lingura de castron. El nu răspundea, ci mesteca în fiertură. Ştiau cu toţii că nu mânca nimeni până când nu declara el că tocana era gata; avea mare grijă să nu le dea mâncare „de calitate inferioară”.

În aer se simţea mirosul de găluşte fierte. Oamenii râdeau. Şeful lor de pod supravieţuise şi podalergarea din ziua aceea nu îi costase nici măcar o singură viaţă. Erau binedispuşi cu toţii.

În afară de Kaladin.

Acum înţelegea, înţelegea cât de inutile erau strădaniile lor. Înţelegea de ce nu se ostenise Sadeas să confirme supravieţuirea lui. Era deja podar, şi a fi podar era totuna cu o condamnare la moarte.

El sperase să-i poată dovedi înaltului prinţ că echipa lui de podari era eficientă şi utilă şi că meritau să fie protejaţi – cu scuturi, cu armuri, prin instruire. Crezuse că, dacă se purtau ca nişte soldaţi, ar fi putut fi consideraţi soldaţi.

Nimic din toate astea n-avea să meargă. Un podar care supravieţuia era, prin definiţie, un om care nu-şi îndeplinise misiunea.

Oamenii lui râdeau şi se bucurau de foc. Aveau încredere în el. Făcuse imposibilul, supravieţuise în timpul unei mari furtuni, rănit şi legat de un zid. Mai putea face cu siguranţă şi un alt miracol, de data asta pentru ei. Erau oameni buni, dar gândeau la fel ca pedestraşii. Ofiţerii şi ochi-luminoşii şi-ar fi făcut griji pe termen lung. Însă ei se simţeau sătui şi mulţumiţi şi, pe moment, atât era de-ajuns.

Nu şi pentru Kaladin.

El se trezise faţă în faţă cu omul pe care-l lăsase în urmă. Cu omul abandonat în noaptea când se hotărâse să nu se-arunce în spărtură. Un om cu ochi bântuiţi de obsesii, care renunţase să se mai sinchisească şi să mai spere. Un cadavru umblător.

„O să-i dezamăgesc”, se gândi.

Nu-i putea lăsa să continue podalergările, să moară rând pe rând. Dar nu-i venea în minte nicio alternativă. Aşa că râsetele lor îi sfâşiau sufletul.

Unul dintre oameni – Hărţi – se ridică, înălţându-şi braţele şi făcându-i pe ceilalţi să amuţească.

Acelea erau clipele dintre apusul unei luni şi răsăritul alteia, aşa că lumina de care se bucurau provenea, în cea mai mare parte, de la foc; bolta de deasupra era împânzită de stele. Unele se mişcau, ca nişte înţepături de ac minuscule, luminoase, alergând unele după altele, zburând ca nişte gâze mărunte, îndepărtate. Stelespreni. O raritate.

Hărţi era un bărbat cu faţă turtită, barbă stufoasă şi sprâncene groase. I se spunea Hărţi din cauza unui semn din naştere de pe piept, despre care el unul jura că semăna leit cu harta Alethkarului, deşi Kaladin nu reuşise niciodată să descopere asemănarea.

Hărţi îşi drese glasul.

— E o noapte frumoasă, o noapte specială, şi-aşa mai departe. Ne-a venit înapoi şeful de pod.

Câţiva bătură din palme. Kaladin încercă să nu arate cât de bolnav se simţea pe dinăuntru.

— Aşteptăm să sosească mâncarea, mâncare bună, continuă Hărţi, uitându-se la Pietroi. Soseşte, nu-i aşa, Pietroi?

— Soseşte, răspunse acesta, mestecând în oală.

— Eşti sigur? Am putea merge la încă o podalergare. Ca să-ţi mai dăm ceva timp, ştii, cel puţin vreo şase ore...

Pietroi îi aruncă o privire fioroasă. Oamenii râseră, mai mulţi bătând cu lingurile în castroane. Hărţi chicoti, apoi băgă mâna în spatele bolovanului pe care-l folosea drept scaun. Scoase un pachet învelit în hârtie şi i-l aruncă lui Pietroi.

Surprins, mâncătorul de coarne abia izbuti să-l prindă, fiind cât pe-aci să-l scape în tocană.

— Din partea noastră, a tuturor, îl lămuri Hărţi, uşor stânjenit, fiindcă ne faci tocană în fiecare seară. Să nu crezi că n-am observat cât de mult munceşti. Găteşti în timp ce noi ne odihnim. Şi-i serveşti întotdeauna mai întâi pe ceilalţi. Aşa că ţi-am cumpărat ceva, drept mulţumire.

Îşi şterse nasul cu braţul, stricând puţin momentul, apoi se aşeză. Alţi podari îl bătură pe spate, lăudându-i discursul.

Pietroi îşi desfăcu pachetul şi se holbă la el o vreme. Kaladin se aplecă în faţă, încercând să vadă ce era. Pietroi îşi strecură mâna înăuntru şi scoase obiectul. Era un brici din oţel strălucitor, argintiu; o bucată de lemn acoperea partea ascuţită. Pietroi o îndepărtă şi cercetă lama.

— Prostănaci înnebuniţi de aer, spuse încet. E frumos.

— Ai şi o bucată de oţel lustruit, zise Peet. Ca oglindă. Şi nişte săpun pentru barbă, şi o curea de piele, ca să-l ascuţi.

Spre uimirea tuturor, ochii lui Pietroi se umeziră. Se întoarse cu spatele la oală, luându-şi darurile.

— Tocana e gata, spuse. Apoi fugi în baracă.

Ceilalţi rămaseră neclintiţi, în tăcere.

— Părinte al Furtunii, spuse într-un târziu tânărul Dunny, credeţi că am făcut ce trebuia? Adică, felul în care se plânge el şi...

— Cred c-a fost perfect, răspunse Teft. Lăsaţi-i marelui bădăran ceva timp ca să-şi revină.

— Ne pare rău că nu ţi-am luat nimic, domnule, îi spuse Hărţi lui Kaladin. N-am ştiut c-o să te trezeşti.

— E în ordine, răspunse Kaladin.

Ei, zise Cikatrice. Împarte cineva tocana aia, sau stăm aici şi flămânzim până se arde?

Dunny se ridică dintr-o săritură şi luă polonicul. Podarii se adunară în jurul oalei, împingându-se unii pe alţii în timp ce tânărul le umplea castroanele. Fără Pietroi care să se răstească la ei, punându-i să stea la rând, totul semăna cu o încăierare. Numai Sigzil rămase deoparte. Tăcut, bărbatul cu pielea întunecată stătea pe margine, cu flăcările reflectându-i-se în ochi.

Kaladin se ridică în picioare. Se temea, de fapt era îngrozit la gândul că bărbatul ar fi putut deveni iarăşi creatura aceea jalnică. Un om căruia nu-i mai păsa de nimic, fiindcă nu vedea nicio alternativă. De aceea, căutând pe cineva cu care să stea de vorbă, se apropie de Sigzil. Mişcarea o deranjă pe Syl, care pufni şi se repezi spre umărul lui, zumzăind. Îşi păstrase înfăţişarea de flacără pâlpâitoare; stându-i astfel pe umăr, îi abătea şi mai mult atenţia. Dar el nu spuse nimic; dac-ar fi ştiut că-l deranja, probabil că Syl ar fi continuat. La urma urmelor, era un vântspren.

Kaladin se aşeză lângă Sigzil.

— Nu ţi-e foame?

— Ei sunt mult mai nerăbdători ca mine. Dacă o să fie ca-n celelalte seri, după ce au să-şi umple cu toţii castroanele, o să rămână destul de multă mâncare şi pentru mine.

Kaladin dădu din cap.

— Mi-a plăcut cum ai analizat lucrurile azi, pe platou.

— Uneori mă pricep la asta.

— Eşti un om educat. Se vede după cum vorbeşti şi după cum te porţi.

Sigzil şovăi.

— Da, recunoscu în cele din urmă. Poporul meu nu consideră că un bărbat păcătuieşte dacă are mintea ascuţită.

— Nici alethii nu văd în asta un păcat.

— Am învăţat, din experienţă, că vouă vă pasă numai de războaie şi de arta uciderii.

— Şi, în afară de armată, ce altceva ai mai văzut la noi?

— Nu prea multe, recunoscu Sigzil.

— Aşadar, un om educat, spuse Kaladin gânditor, într-o echipă de podari.

— Nu mi-am dus educaţia la bun sfârşit.

— Nici eu.

Sigzil îl privi curios.

— Am fost ucenicul unui chirurg.

Sigzil dădu din cap, cu părul des şi negru căzându-i pe umeri. Era unul dintre puţinii podari care se osteneau să se bărbierească. Acum, când Pietroi avea un brici, poate că asta avea să se schimbe.

— Un chirurg, spuse. N-aş zice că e surprinzător, având în vedere cum te descurci cu răniţii. Oamenii spun că eşti, în taină, un ochi-luminoşi de rang foarte înalt.

— Ce? Dar ochii mei sunt căprui, de o nuanţă întunecată!

— Scuză-mă, spuse Sigzil. N-am folosit cuvântul potrivit – nu-l aveţi în limba voastră. Pentru voi, un ochi-luminoşi e totuna cu un conducător. Însă în alte regate, alte lucruri fac dintr-un om un... blestemată limbă, această alethi. O persoană de obârşie înaltă. Un luminlord, numai că fără treaba cu ochii. Oricum, oamenii cred că ai fost crescut undeva, în afara Alethkarului. Ca să devii comandant.

Sigzil se uită la ceilalţi, începeau să se aşeze iar la locurile lor, atacându-şi în forţă tocana.

— Conduci oamenii atât de firesc, într-un mod care-i face să te asculte. Ei asociază aşa ceva cu ochi-luminoşii. Şi ţi-au inventat şi un trecut. O să-ţi fie greu să le scoţi asta din cap, zise Sigzil privindu-l. Presupunând că e o născocire. Eram în spărtură în ziua când ai folosit suliţa.

— O suliţă, sublinie Kaladin. Arma unui soldat ochi-întunecati, nu sabia unui ochi-luminoşi.

— Pentru mulţi podari, diferenţa e foarte mică. Toate sunt cu mult mai presus de rangul nostru!

— Aşadar, care e povestea ta?

Sigzil rânji.

— Mă gândeam dac-o să mă-ntrebi sau nu. Ceilalţi au povestit că te-ai străduit să afli de unde au venit.

— Îmi place să-i cunosc pe oamenii pe care-i conduc.

— Şi dacă unii dintre noi sunt criminali? întrebă încet Sigzil.

— Atunci mă aflu într-o companie selectă, răspunse Kaladin. Dac-ai ucis un ochi-luminoşi, s-ar putea să-ţi fac cinste cu ceva de băut.

— Nu un ochi-luminoşi. Şi nu e mort.

— Atunci nu eşti un ucigaş.

— Nu fiindcă n-am vrut şi n-am încercat.

Privirea lui Sigzil deveni distantă.

— Eram sigur că izbutisem. N-a fost cea mai înţeleaptă dintre hotărârile mele. Stăpânul meu...

Se întrerupse.

— Pe el ai încercat să-l ucizi?

— Nu.

Kaladin aşteptă, dar nu mai urmă nimic. „Un erudit”, se gândi. „Sau cel puţin un om învăţat. Trebuie să ne putem folosi de asta, într-un fel sau altul. Găseşte o cale de ieşire din capcana asta ucigătoare, Kaladin. Foloseşte-te de ceea ce ai. Trebuie să existe o scăpare.”

— Ai avut dreptate în privinţa podarilor, spuse Sigzil. Suntem trimişi la moarte. E singura explicaţie logică. În lumea asta există un loc, Marabethia. Ai auzit de el?

— Nu.

— Se află lângă mare, în nord, în ţinuturile selaylor. Locuitorilor li s-a dus vestea pentru plăcerea cu care poartă dezbateri. La toate răscrucile din oraş au mici piedestale pe care se poate urca oricine, făcându-şi cunoscute argumentele. Se spune că toţi oamenii din Marabethia poartă asupra lor o pungă cu un fruct prea pârguit, pentru cazul în care trec pe lângă un vorbitor cu care nu sunt de acord.

Kaladin se încruntă. Nu-l mai auzise pe Sigzil rostind atâtea cuvinte în tot răstimpul de când erau în aceeaşi echipă de podari.

— Ceea ce ai spus mai devreme, pe platou, continuă Sigzil, mi-a adus aminte de marabethieni. Vezi tu, oamenii ăia îi tratează într-un mod bizar pe răufăcătorii condamnaţi. Îi atârnă deasupra falezei stâncoase de lângă oraş, la înălţimea la care ajunge apa în timpul fluxurilor înalte, cu câte o tăietură pe fiecare obraz. Acolo, în adâncuri, trăieşte o specie aparte de carapace-mare. Animalele sunt vestite pentru savoarea lor nemaipomenită şi, fireşte, au inimi-nestemată. Nu atât de mari ca ale acestor demoni ai spărturilor, dar totuşi frumoase. Aşa că răufăcătorii devin momeală. Pot cere să fie executaţi în schimb, dar se spune că-ţi dobândeşti iertarea dacă atârni acolo o săptămână fără să fii mâncat.

— Şi se-ntâmplă des? întrebă Kaladin.

Sigzil clătină din cap.

— Niciodată. Dar condamnaţii riscă aproape întotdeauna. Marabethienii au o zicală despre cei care refuză să vadă cum stau lucrurile în realitate. „Ai ochi pentru roşu şi albastru”, spun ei. Roşu pentru sângele care picură. Albastru pentru apă. Se spune că asta-i tot ce văd condamnaţii. De obicei sunt atacaţi în prima zi. Totuşi, cei mai mulţi sunt dispuşi să rişte. Aleg o falsă speranţă.

„Ochi pentru roşu şi albastru”, se gândi Kaladin, imaginându-şi tabloul morbid.

— Faci o treabă bună, adăugă Sigzil, ridicându-se şi luându-şi castronul. La început te-am urât fiindcă minţi oamenii. Dar am ajuns să-nţeleg că speranţa falsă îi face fericiţi. Ceea ce faci tu e ca leacul oferit unui bolnav pentru a-i uşura durerea până în clipa morţii. Oamenii ăştia îşi petrec ultimele zile râzând. Eşti un lecuitor adevărat, Kaladin cel Binecuvântat de Furtună.

El îşi dori să-l contrazică, să spună că speranţa nu era falsă, dar nu putu. Nu când era cu inima în gât. Nu ştiind ceea ce ştia.

O clipă mai târziu, Pietroi dădu buzna afară din baracă.

— Mă simt din nou ca un adevărat alil'tiki'il anunţă el, ridicând în mână briciul. Prieteni, habar n-aveti ce-ati făcut! într-o bună zi, o să vă duc pe Piscuri şi-o să v-arăt ospitalitatea regilor!

În ciuda tuturor nemulţumirilor sale, nu-şi răsese barba pe de-a-ntregul. Îşi lăsase favoriţi lungi, blond-roşcaţi, care i se ondulau către bărbie. Dar bărbia în sine era perfect rasă, ca şi pielea din jurul buzelor. Înfăţişarea aceasta îi dădea un aer cu adevărat special bărbatului înalt, cu faţa ovală.

— Ha! exclamă, apropiindu-se de foc cu paşi mari.

Îi înşfacă pe podarii care se aflau lângă el şi-i îmbrăţişă, trăgându-i pe amândoi spre el, ceea ce aproape că-l făcu pe Bisig să-şi verse tocana din castron.

— Pentru asta, vă fac pe voi toţi familia mea. Humaka' aban-ul unui locuitor al piscurilor e mândria lui. Mă simt din nou ca un bărbat adevărat. Iată. Acest brici nu e numai al meu, ci al nostru, al tuturor. Oricine vrea să-l folosească trebuie s-o facă. Mă simt onorat să-l împart cu voi!

Oamenii râseră şi câţiva îi acceptară oferta. Kaladin nu se număra printre ei. Pur şi simplu... nu părea să aibă prea mare importanţă pentru el. Primi castronul cu tocană adus de Dunny, dar nu mâncă. Preferând să nu se mai aşeze lângă el, Sigzil se retrase de cealaltă parte a focului.

„Ochi pentru roşu şi albastru”, se gândi Kaladin. „Nu ştiu dacă ni se potriveşte.” Pentru asta, Kaladin ar fi trebuit să creadă că oamenii din echipa podului aveau fie şi o infimă şansă de supravieţuire. În noaptea aceea, îi era greu să se convingă că aşa ceva era adevărat.

Nu fusese niciodată un optimist. Văzuse lumea aşa cum era, sau cel puţin se străduise. Dar exista o problemă, fiindcă realitatea pe care o vedea era atât de cumplită.

„Oh, Părinte al Furtunii”, îşi spuse, simţind greutatea zdrobitoare a disperării în timp ce îşi fixa castronul cu privirea. „Devin iarăşi creatura jalnică dinainte. Nu mai am control, nici asupra lucrurilor, nici asupra mea.”

Nu putea să fie purtătorul speranţelor tuturor podarilor.

Nu era destul de puternic.

41 • DESPRE ALDS ŞI MILP

Cu cinci ani şi jumătate în urmă

Kaladin se împinse, făcându-şi loc pe lângă Laral, care ţipa ascuţit, şi intră în sala de operaţii împleticindu-se. Chiar şi după ce lucrase mai mulţi ani alături de tatăl său, tot era şocat de cât sânge era în acea încăpere. Arăta ca şi cum ar fi vărsat cineva o găleată de vopsea roşie, strălucitoare.

Mirosul de carne arsă rămăsese în aer. Lirin se ocupa, frenetic, de Luminlordul Rillir, fiul lui Roshone. Din burta tânărului ieşea ceva care arăta îngrozitor, ca un soi de colţ de mistreţ, iar partea de jos a piciorului drept îi era zdrobită. Se ţinea numai în câteva tendoane şi frânturile de os ieşeau în afară ca trestiile din apa unui iaz. Întins pe masa din margine, Luminlordul Roshone însuşi gemea şi îşi strângea ochii închişi, ţinându-se de piciorul pe care i-l străpunsese o altă săgeată osoasă. Sângele i se scurgea prin bandajul improvizat, prelingându-se peste marginea mesei, şi picura pe podea, amestecându-se cu al fiului său.

Kaladin stătea în prag, cu gura căscată. Laral ţipa în continuare. Se ţinea de tocul uşii, în timp ce mai mulţi străjeri de-ai lui Roshone se străduiau s-o desprindă. Urletele ei erau disperate.

— Faceţi ceva! Străduiţi-vă mai mult! Nu poate! A fost acolo unde s-a-ntâmplat... nu-mi pasă... daţi-mi drumul!

Frazele ei trunchiate deveneau ţipete. Străjerii izbutiră în sfârşit s-o îndepărteze.

— Kaladin! se răsti tatăl lui. Am nevoie de tine!

Şocat, Kaladin se puse în mişcare: intră, îşi spălă mâinile şi adună apoi bandajele din dulap, călcând prin sânge. Aruncă o privire spre faţa lui Rillir; o mare parte a pielii de pe obrazul drept i se jupuise. Pleoapa dispăruse şi ochiul lui albastru era spintecat, storcit ca pieliţa unui strugure mustuit.

Kaladin se grăbi să-i ducă tatălui său bandajele. Mama lui apăru în uşă o clipă mai târziu, cu Tien în urma ei. Îşi duse mâna la gură, apoi plecă, trăgându-l pe Tien după ea. Acesta se împleticea, părând năucit. Ea se întoarse singură, o clipă mai târziu.

— Apă, Kaladin! strigă Lirin. Hesina, adu mai multă. Repede! Mama lui sări să dea ajutor, deşi în ultima vreme lua rareori parte la operaţii. Mâinile îi tremurau când înşfacă una dintre găleţi şi alergă afară. Kaladin o luă pe cealaltă, plină, şi i-o duse tatălui său, care scotea încet bucata de os din pântecul tânărului ochi-luminoşi. Ochiul care-i mai rămăsese lui Rillir zvâcnea, iar capul îi tremura.

— Ce-i asta? întrebă Kaladin, apăsând bandajul pe rană în vreme ce tatăl său arunca într-o parte obiectul bizar.

— Un colţ de creastă-albă, răspunse Lirin. Apă.

Kaladin înşfacă un burete. Îl afundă în găleată şi stoarse apoi apa pe rana din pântecul lui Rillir. Astfel spălă sângele, îngăduindu-i lui Lirin să vadă clar locul vătămat, îl cercetă cu degetele, timp în care Kaladin pregăti un ac şi un fir. Piciorul avea deja un garou. Amputarea avea să se facă mai târziu.

Lirin şovăi, cu degetele în gaura căscată din burta lui Rillir. Kaladin spăla din nou rana. Îşi ridică privirea spre tatăl lui, îngrijorat.

Lirin îşi scoase degetele şi se îndreptă spre Luminlordul Roshone.

— Bandaje, Kaladin, spuse scurt.

Kaladin se grăbi să se apropie, dar aruncă peste umăr o privire către Rillir. Tânărul ochi-luminoşi, cândva chipeş, tremura din nou, cuprins de spasme.

— Tată...

— Bandaje! zise Lirin.

— Ce faci, chirurgule? zbieră Roshone. Ce-i cu fiul meu? în jurul lui roiau durerospreni.

— Fiul tău e mort, răspunse Lirin, smulgându-i colţul din picior. Bărbatul ochi-luminoşi urlă de durere, deşi Kaladin n-ar fi putut spune dacă din cauza colţului sau a fiului său. Roshone strânse din dinţi când îi apăsă Kaladin bandajul pe picior. Lirin îşi înmuie mâinile în găleata cu apă, apoi şi le unse repede cu sevă de buruiana dâmbului, ca să alunge putredosprenii.

— Fiul meu nu e mort, marâi Roshone. Îl văd mişcându-se! Ocupă-te de el, chirurgule.

— Kaladin, adu-mi apa năucitoare, porunci Lirin, luându-şi acul de cusut.

Băiatul se duse repede în partea din spate a încăperii, cu tălpile lipăind prin sânge, şi deschise dintr-o smucitură uşa celui mai îndepărtat dulap. Scoase un flacon mic, plin cu un lichid limpede.

— Ce faci? strigă Roshone, străduindu-se să se salte în capul oaselor. Uită-te la fiul meu! Pentru numele Atotputernicului din ceruri, uită-te la fiul meu!

Kaladin, care turna apă năucitoare pe un bandaj, se întrerupse şi se răsuci în loc, şovăind. Rillir era cuprins de spasme mai violente.

— Roshone, eu lucrez respectând trei reguli, spuse Lirin, împingându-l cu toată forţa pe rănitul ochi-luminoşi înapoi, către masă. Cele pe care le respectă orice chirurg când are de ales între doi pacienţi. Dacă rănile sunt la fel de grave, începe cu omul mai tânăr!

— Atunci ai grijă de fiul meu!

— Dacă rănile nu sunt la fel de periculoase, continuă Lirin, trateaz-o întâi pe cea mai gravă.

— Aşa cum îţi tot spun eu!

— A treia regulă, Roshone, e mai presus de celelalte două. Un chirurg trebuie să-şi dea seama când cineva e într-o stare atât de gravă încât e peste puterile lui să-i dea ajutor, îmi pare rău, Roshone. L-aş fi salvat dacă aş fi putut, ţi-o jur. Dar nu pot.

— Nu! strigă Roshone, zbătându-se din nou.

— Kaladin! Repede! spuse Lirin.

Kaladin veni în grabă. Apăsă compresa cu apă năucitoare peste bărbia şi peste gura lui Roshone, silindu-l pe bărbatul cu ochi luminoşi să-i inhaleze vaporii. Iar el îşi ţinu răsuflarea, aşa cum fusese învăţat.

Roshone ţipă şi urlă, dar cei doi îl ţintuiră pe masă; în plus, era slăbit din cauza pierderii de sânge. Urletele i se domoliră. Peste câteva clipe, vorbea în dodii şi zâmbea doar pentru sine. Lirin se întoarse la rana de la picior, iar Kaladin se duse să arunce compresa îmbibată cu apă năucitoare.

— Nu. Pune-i-o lui Rillir, zise tatăl său fără să-şi ridice privirea, continuându-şi munca. E singura uşurare pe care i-o putem oferi.

Kaladin dădu din cap şi folosi bandajul pentru tânărul rănit. Respiraţia lui nu mai fu atât de frenetică, deşi nu părea destul de conştient ca să-şi dea seama de efecte. Pe urmă Kaladin azvârli compresa în vasul cu jar; căldura îi distrugea puterea. Compresa albă şi pufoasă se încreţi în foc, apoi deveni maronie şi aburul i se înălţă când marginile fură cuprinse de flăcări.

Kaladin se întoarse cu un burete şi spălă rana lui Roshone, în vreme de Lirin o cosea. Înăuntru rămăseseră înţepenite câteva aşchii de colţ, iar chirurgul bombăni pentru sine, scoţându-şi cleştele şi un cuţit ascuţit ca briciul.

— Din partea mea, să ardă toţi în infern, spuse el, scoţând prima aşchie rămasă din colţ.

În spatele lui, spasmele lui Rillir încetară.

— Nu le-ajunge că-i trimit pe jumătate dintre noi în războaie? Trebuie să caute moartea şi când trăiesc într-un orăşel liniştit? Roshone n-ar fi trebuit să plece niciodată în căutarea acelei blestemate creaste-albe.

— A căutat-o?

S-au dus s-o vâneze, spuse Lirin dezgustat. Eu şi Wistiow glumeam pe seama ochi-luminoşilor de soiul lor. Dacă nu poţi omorî oameni, omori animale. Ei, ai găsit ce-ai căutat, Roshone.

— Tată, spuse încet Kaladin. Când o să se trezească, n-o să fie mulţumit de tine.

Luminlordul fredona încetişor, întins pe spate, cu ochii închişi.

Lirin nu răspunse. Smulse o altă frântură de colţ, iar Kaladin spălă rana. Tatăl lui apăsă cu degetele marginile tăieturii lungi, cercetând-o.

Se mai vedea o aşchie de colţ, ieşind dintr-un muşchi aflat în interiorul rănii. Lângă acest muşchi zvâcnea artera femurală, cea mai mare arteră a piciorului. Lirin pătrunse în interior cu vârful cuţitului şi tăie cu grijă, eliberând frântura de colţ. Pe urmă se opri o clipă, cu muchia lamei la un fir de păr distanţă de arteră.

„Dacă artera asta ar fi tăiată...” se gândi Kaladin. Roshone ar fi murit în câteva minute. Supravieţuise numai fiindcă, din întâmplare, colţul nu nimerise în arteră.

Mâna lui Lirin, de obicei fermă, tremură. Pe urmă îşi ridică privirea spre Kaladin. Retrase cuţitul fără să atingă vasul de sânge, apoi luă cleştele şi scoase bucata de colţ. O aruncă într-o parte, după care întinse calm mâna după ac şi după fir.

În spatele lor, Rillir încetă să mai respire.

În seara aceea, Kaladin stătea pe treptele casei, cu mâinile în poală.

Roshone se întorsese la conacul lui, pentru a fi îngrijit de propriii servitori. Fiul său se răcea în cripta de dedesubt şi un mesager fusese trimis să ceară un Animmod pentru cadavru.

La orizont, soarele era roşu ca sângele. Oriunde s-ar fi uitat Kaladin, lumea era roşie.

Uşa sălii de operaţii se închise, iar tatăl lui – arătând la fel de obosit cum se simţea el însuşi – ieşi clătinându-se pe picioare. Se lăsă încet în jos, oftând când se aşeză alături de Kaladin, cu ochii la soare. Oare i se părea şi lui că seamănă cu sângele?

Rămaseră tăcuţi în timp ce astrul cobora încet sub ochii lor. De ce avea cea mai intensă culoare chiar înainte de a dispărea, lăsând loc nopţii? Îl cuprindea furia fiindcă era silit să se scufunde sub orizont? Sau era un saltimbanc, dând un ultim spectacol înainte de plecare?

De ce strălucirea sângelui lor, cea mai colorată parte a trupurilor omeneşti, era ascunsă sub piele, pentru a nu fi văzută decât atunci când se întâmpla ceva rău?

„Nu”, îşi zise Kaladin. „Sângele nu e cea mai colorată parte a trupului. Şi ochii pot fi coloraţi.” Sângele şi ochii. Ambele reprezentări ale moştenirii cuiva. Şi ale nobleţei sale.

— Azi am privit înăuntrul unui om, spuse el în cele din urmă.

— N-a fost prima oară, spuse Lirin şi, cu siguranţă, nici ultima. Sunt mândru de tine. Mă aşteptam să te găsesc aici plângând, cum faci de obicei când pierdem un pacient. Înveţi.

— Când am spus că am privit înăuntrul unui om, nu vorbeam despre rănile lui.

Lirin nu răspunse imediat.

— Înţeleg.

— L-ai fi lăsat să moară dacă n-aş fi fost eu acolo, nu-i aşa?

Tăcere.

— De ce n-ai făcut-o? întrebă Kaladin. Ar fi rezolvat atât de multe!

— Nu l-aş fi lăsat să moară. L-aş fi omorât.

— Puteai să-l laşi pur şi simplu să sângereze şi să pretinzi apoi că nu l-ai putut salva. Nimeni nu ţi-ar fi pus cuvântul la îndoială. Puteai s-o faci.

— Nu, răspunse Lirin, privind asfinţitul. Nu, nu puteam.

— De ce?

— Fiindcă nu sunt un asasin, fiule.

Kaladin se încruntă.

Lirin avea privirea pierdută în depărtare.

— Cineva trebuie să facă primul pas. Cineva trebuie să ia taurul de coarne şi să facă ceea ce e corect. Dacă nu-ncepe nimeni, ceilalţi n-au pe cine urma. Ochi-luminoşii se străduiesc din răsputeri să fie ucişi şi să ne ucidă. Ceilalţi încă nu i-au adus înapoi pe Aids şi Milp. Roshone i-a lăsat acolo.

Aids şi Milp erau doi orăşeni care luaseră parte la vânătoare, dar nu se întorseseră cu grupul care-i adusese pe cei doi ochi-luminoşi răniţi. Roshone fusese atât de îngrijorat în privinţa lui Rillir, încât îi lăsase în urmă, ca să poată ajunge mai repede.

— Ochi-luminoşii nu se sinchisesc de viaţă, spuse Lirin. Aşa că trebuie să-mi pese mie. Ăsta e un alt motiv pentru care nu l-aş fi lăsat pe Roshone să moară, chiar dacă tu n-ai fi fost de faţă. Însă am căpătat putere uitându-mă la tine.

— Aş vrea să nu fi fost aşa, spuse Kaladin.

— Nu trebuie să spui astfel de lucruri.

— De ce nu?

— Pentru că, fiule, trebuie să fim mai buni decât ei, răspunse Lirin, oftând şi ridicându-se în picioare. E cazul să mergi la culcare. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău când îi vor aduce pe Aids şi Milp.

Era puţin probabil; era foarte posibil ca acei orăşeni să fi murit între timp. Se spunea că rănile lor erau foarte urâte. În plus, crestele-albe se aflau tot acolo.

Lirin intră în casă, dar nu-l obligă pe Kaladin să-l urmeze.

„Oare eu l-aş fi lăsat să moară?” se întrebă băiatul. „Sau poate chiar aş fi mişcat cuţitul, ca să-i grăbesc sfârşitul?” De când sosise în oraş, Roshone le adusese doar necazuri, dar îndreptăţea asta uciderea lui?

Nu. Tăierea arterei n-ar fi fost justificată. Dar ce-l obliga pe Kaladin să-l ajute? A-ţi retrage ajutorul nu era totuna cu a ucide. Pur şi simplu nu era.

Kaladin privi lucrurile din nenumărate perspective, cântărind spusele tatălui său. Ceea ce descoperi îl şocă. Îşi spuse, cu toată sinceritatea, că el unul l-ar fi lăsat pe Roshone să moară pe masa aia. Pentru familia lui Kaladin ar fi fost mai bine; ar fi fost mai bine pentru întregul oraş.

Tatăl lui Kaladin râsese odată de dorinţa lui de-a merge la război. Iar acum, când se hotărâse din proprie voinţă să devină chirurg, gândurile şi acţiunile din anii de mai înainte i se păreau copilăreşti.

Însă Lirin nu-l crezuse în stare să ucidă. „Tu nu poţi nici măcar să calci pe un cremling fără să te simţi vinovat, fiule, spusese el. Să-ţi înfigi suliţa într-un om nu e nicidecum atât de simplu cum ai crede.”

Însă tatăl său se înşela. Era o revelaţie uimitoare, înspăimântătoare, nu o fantezie stupidă şi un vis cu ochii deschişi la gloria dobândită în luptă. Totul era real.

În clipa aceea, Kaladin ştiu că putea să ucidă, dacă era necesar. Pe unii oameni trebuia pur şi simplu să-i înlături – ca pe un deget plin de puroi sau ca pe un picior prea zdrobit ca să se mai vindece vreodată.

42 • CERŞETORI ŞI BIRTĂŞIŢE

„Ca o mare furtună care soseşte cu regularitate, dar te ia întotdeauna prin surprindere.”

Cuvântul „Devastare” e folosit de două ori în legătură cu apariţia lor. Vezi paginile 57, 59 şi 64 din „Istorisiri în lumina vetrei”.

M-am hotărât, anunţă Shallan.

Jasnah îşi desprinse privirea de pagina pe care o studia, într-un moment de neobişnuită consideraţie faţă de Shallan, îşi împinse cărţile într-o parte şi se întoarse cu spatele la Văl, privind-o.

— Foarte bine.