/ Language: România / Genre:sf, sf_fantasy / Series: Arhiva luminii de furtună

Cuvinte despre lumină vol. 1

Brandon Sanderson

Nu toţi sclavii sunt sortiţi unei vieţi de sclavie, iar Kaladin este cel mai bun exemplu. După recăpătarea libertăţii, el îşi dă seama că puterile îi sunt mai mari decât credea, dar la fel şi responsabilităţile primite odată cu titlul de căpitan al gărzii regale. Nu este simplu să aperi corona când capetele încoronate cad sub tăişul sabiei Asasinului Alb, care anunţă întoarcerea Pustiitorilor şi a Devastării. Shallan, singura care înţelege semnele acelea, îşi asumă misiunea de a străbate Câmpiile Sfărâmate în căutarea unei salvări.

CUVINTE DESPRE LUMINĂ

BRANDON SANDERSON

Cartea a doua din

ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ

volumul 1

Câmpiile Sfărâmate

Treducere din limba engleză de

Ana-Veronica Mircea

„O dată cu publicarea Cuvintelor despre Lumină, Sanderson îşi impune definitiv autoritatea ca maestru al fantasticului epic în stil hollywoodian.”

fantasybookrevieiv.co.uk

„O fantezie epică admirabilă, plăsmuită într-o lume menţinută în echilibru la marginea dezastrului.”

kirkusreviews.com

„Cuvinte despre Lumină ridică nivelul intrigii la niveluri ameţitoare, preluând toate subiectele de la finalul Căii Regilor şi aducând în discuţie şi mai multe teme.”

tor.com

„Brandon Sanderson continuă să-i încânte pe cititori cu cartea a doua a seriei Arhiva Luminii de Furtună. Dacă sunteţi în căutarea unui erou, urmăriţi cu atenţie aventura lui Kaladin.”

biblio.com

„O excelentă continuare a Căii Regilor, care răspunde în detaliu numeroaselor întrebări lăsate în urmă.”

waterstones.com

„O lectură extrem de satisfăcătoare, care dezvăluie cum ar trebui să arate debutul unei serii fantastice epice. Deşi foarte voluminoasă, Cuvinte despre Lumină menţine treaz interesul cititorului.”

Lincoln Journal Stor

„Brandon Sanderson este un maestru al fanteziei epice, iar Cuvinte despre Lumină dovedeşte acest lucru.”

afantasyreader.blogspot.com

„Renumit pentru intrigi şi pentru ţesătura magică complexă, Brandon Sanderson este pregătit să preia coroana printre creatorii de epopei fantastice.”

booktopia.com.au

Pentru Oliver Sanderson,

care s-a născut când ajunsesem cu scrierea acestei cărţi la jumătate şi mergea când am terminat-o.

MULŢUMIRI

DUPĂ cum probabil vă imaginaţi, scrierea unei cărţi din Arhiva Luminii de Furtună e o acţiune de proporţii considerabile. A fost nevoie de aproape optsprezece luni de muncă de când i-am terminat ciorna şi până când am ajuns la revizia finală, şi asta include munca a patru ilustratori şi ochii unei armate de editori, fără a menţiona echipa de la Tor, care se ocupă de producţie, reclamă, marketing şi de tot ce mai e necesar pentru ca o carte voluminoasă să se bucure de succes.

Arhiva Luminii de Furtună e visul meu de vreo douăzeci de ani încoace – e povestea pe care mi-am dorit dintotdeauna s-o pot istorisi. Oamenii despre care veţi citi mai jos mi-au preschimbat literalmente visurile în realitate şi nu există cuvinte care să-mi exprime recunoştinţa pentru eforturile lor. În cazul acestui roman, primul pe listă este asistentul şi, mai ales, întotdeauna corectorul meu, nelipsitul Peter Ahlstrom. A lucrat la această carte preţ de ore îndelungate, suportând insistenţa cu care susţineam că sunt potrivite lucruri care nu se potrivesc de fapt şi convingându-mă cel mai adesea că mă înşel.

Ca de obicei, Moshe Feder – omul care m-a descoperit ca scriitor – a făcut o treabă excelentă în calitate de editor al cărţii. Joshua Bilmes, agentul meu, a trudit din greu, atât în această calitate, cât şi în ceea ce priveşte editarea cărţii. I s-au alăturat colegii lui de la agenţie, Eddie Schneider, Brady „Words of Bradiance” McReynolds, Krystyna Lopez, Sam Morgan şi Christa Atkinson. La Tor, Tom Doherty s-a împăcat cu gândul că i-am adus o carte mai lungă decât cea dinainte, deşi îi promisesem c-o să fie mai scurtă. Terry McGarry s-a ocupat de corectură, Irene Gallo, în calitatea ei de director artistic, e responsabilă pentru aspectul copertei, Greg Collins, de designul interiorului, echipa lui Brian Lipofsky, de la Westchester Publishing Services, de compilarea imaginilor, Meryl Gross şi Karl Gold de producţie, iar Patty Garcia şi echipa ei, de publicitate. Paul Stevens şi-a dovedit puterile supraomeneşti ori de câte ori a fost nevoie de ajutorul lui. Mii de mulţumiri tuturor.

Probabil aţi remarcat că în acest volum sunt incluse, ca şi în acela care l-a precedat, ilustraţii superbe. În viziunea mea, Arhiva Luminii de Furtună a fost întotdeauna o serie care, în privinţa prezentării grafice, transcende aşteptările specifice pentru alte cărţi de acelaşi fel. De aceea mă simt din nou onorat fiindcă ilustratorul meu preferat, Michael Whelan, s-a implicat şi în acest proiect. Sunt sigur că, pe copertă, a surprins perfect imaginea lui Kaladin şi îi sunt extrem de recunoscător pentru timpul suplimentar pe care l-a dedicat realizării copertei, făcând, din proprie iniţiativă, trei schiţe înainte de a se declara mulţumit de una dintre ele. Să am şi desenele de pe blocul lui Shallan e mai mult decât sperasem pentru carte şi observ cu umilinţă minunatul lor ansamblu.

Când am început să public Arhiva Luminii de Furtună, mi-am exprimat dorinţa de a avea, ca „invitaţi”, artişti care să contribuie, pe alocuri, cu câte o ilustraţie. Dorinţa mi s-a îndeplinit pentru prima oară la apariţia acestui roman, căci Dan Dos Santos (şi el unul dintre ilustratorii mei preferaţi, căruia îi datorez coperta romanului Warbreaker) a fost de acord să devină creatorul câtorva dintre imaginile interioare.

Din fericire, Ben McSweeney a revenit pentru a realiza alte ilustraţii extraordinare şi colaborarea cu un om ca el e o adevărată încântare, îşi dă imediat seama ce-mi doresc, uneori chiar dacă nu sunt sigur ce vreau de fapt, şi rareori am mai întâlnit pe cineva care să îmbine, în maniera lui, talentul şi profesionalismul. Puteţi afla mai multe despre arta lui pe inkthinker.net.

Cu mult timp în urmă, să tot fie zece ani de atunci, am cunoscut un om pe nume Isaac Stewart, care – pe lângă faptul că aspiră la o carieră de scriitor – e un ilustrator excelent, mai ales când e vorba de hărţi şi de simboluri. Am colaborat cu el la o serie de cărţi (începând cu Născuţi din ceaţă) şi, la un moment dat, mi-a aranjat un blind date cu o femeie pe nume Emily Bushman, cu care apoi m-am căsătorit. Prin urmare, nu e nevoie să spun că îi sunt dator lui Isaac cu câteva favoruri imense. Datoria creşte cu fiecare carte a mea la care lucrează, când îi văd ilustraţiile uimitoare. Anul ăsta ne-am decis să oficializăm implicarea lui într-o mai mare măsură, de aceea l-am angajat, cu normă întreagă, ca ilustrator „al casei” şi ca ajutor în probleme administrative. Aşa că, dacă îl vedeţi, spuneţi-i bun venit în echipă. (Şi îndemnaţi-l să lucreze în continuare la propriile sale cărţi, care sunt foarte bune.)

La Dragonsteel Entertainment ni s-a alăturat şi Kara Stewart, soţia lui Isaac, ca director de livrări. (De fapt, mai întâi am încercat s-o angajez pe Kara, însă Isaac mi-a atras atenţia că poate face el o parte dintre lucrurile pentru care voiam s-o angajez pe ea. Şi am sfârşit prin a-i avea pe amândoi, iar aranjamentul e foarte convenabil.) Cu ea veti intra în legătură dacă o să comandaţi, prin intermediul site-ului meu web, tricouri, postere şi alte obiecte de acelaşi gen. Şi e extraordinară.

Pentru scrierea acestei cărţi am apelat la câţiva consultanţi de specialitate, printre care se numără Matt Bushman, căruia i-am cerut părerea în privinţa poeziei şi a compunerii cântecelor. De la Ellen Asher am primit câteva indicaţii excelente în privinţa scenelor în care apar cai, iar Karen Ahlstrom a fost o a doua consultantă în domeniul poeziei şi al cântecelor. Mi’chelle Walker a oferit sfaturi legate de scrierea alethi. Iar de la Elise Warren am primit câteva informaţii valoroase despre psihologia unui personaj-cheie.

Cartea a avut foarte mulţi cititori beta, nevoiţi să se încadreze într-un timp limitat, aşa că le transmit tuturor un călduros salut de podar. E vorba despre Jason Denzel, Mi’chelle Walker, Josh Walker, Eric Lake, David Behrens, Joel Phillips, Jory Phillips, Kristina Kugler, Lyndsey Luther,

Kim Garrett, Layne Garrett, Brian Delambre, Brian T. Hill, Alice Arneson, Bob Kluttz şi Nathan Goodrich.

Corectorii de la Tor au fost Ed Chapman, Brian Connolly şi Norma Hoffman. Iar Adam Wilson, Aubree şi Bao Pham, Blue Cole, Chris King, Chris Kluwe, Emily Grange, Gary Singer, Jakob Remick, Jared Gerlach, Kelly Neumann, Kendra Wilson, Kerry Morgan, Maren Menke, Matt Hatch, Patrick Mohr, Richard Fife, Rob Harper, Steve Godecke, Steve Karam şi Will Raboin au fost corectorii voluntari.

Grupul literar a reuşit să parcurgă cam o jumătate din carte, ceea ce, ţinând cont de lungimea romanului, înseamnă foarte mult. Pentru mine, reprezintă o resursă nepreţuită. Membrii săi se numesc Kaylynn ZoBell, Kathleen Dorsey Sanderson, Danielle Olsen, Ben-son-son-Ron, E.J. Patten, Alan Layton şi Karen Ahlstrom.

Şi, în încheiere, îi mulţumesc iubitoarei (şi gălăgioasei) mele familii. Joel, Dallin şi micul Oliver mă ajută zi de zi să rămân acelaşi individ umil, făcând din mine „băiatul rău”, care e înfrânt. Emily, îngăduitoarea mea soţie, a suportat multe în ultimul an, când călătoriile s-au prelungit, şi încă nu pot spune cu certitudine de ce o merit. Vă mulţumesc tuturor pentru că mi-aţi făcut lumea magică.

CUVINTE DESPRE LUMINĂ

PROLOG

SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII

CU ŞASE ANI ÎN URMĂ

JASNAH Kholin se prefăcea că se bucură de petrecere, fără să dea în niciun fel de bănuit că avea de gând să poruncească uciderea unuia dintre oaspeţi.

Umbla prin sala ticsită de lume a ospăţului, luând seama la cum încleia vinul limbile şi cum înceţoşa gândurile. Pe cale să-şi bea minţile, unchiul ei Dalinar tocmai se ridicase de la masa înaltă ca să le strige parshendilor să-şi cheme toboşarii. Elhokar, fratele lui Jasnah, se grăbi să-şi potolească unchiul, deşi alethii, politicoşi, nu dădeau atenţie izbucnirii lui. Numai Aesudan, soţia lui Elhokar, chicotea pe înfundate în spatele unei batiste.

Jasnah se întoarse cu spatele la masa înaltă şi continuă să traverseze încăperea. Avea întâlnire cu un asasin şi era mai mult decât încântată să părăsească sala aglomerată în care prea numeroasele parfumuri se amestecau într-o duhoare înăbuşitoare. Pe o estradă ridicată vizavi de focul din vatră, un cvartet de femei cântau la flaute, dar muzica devenise de mult plictisitoare.

Spre deosebire de Dalinar, Jasnah atrăgea privirile. Se ţineau scai de ea, ca un roi de muşte de o bucată de carne putrezită. Şoaptele păreau aripi zbârnâitoare. Un singur lucru savurau curtenii alethi mai mult decât vinul: bârfa. Toată lumea se aşteptase să-l vadă pe Dalinar răpus de băutură, dar să recunoască fiica regelui că e eretică? Una ca asta nu se mai întâmplase niciodată.

Chiar ăsta fusese motivul pentru care Jasnah îşi dezvăluise sentimentele.

Trecu de solii parshendilor, care stăteau îngrămădiţi în apropierea mesei înalte, vorbind în limba lor ritmată. Cu toate că se aflau la o petrecere dată în cinstea lor şi a tratatului pe care îl semnaseră cu tatăl ei, n-aveau nimic festiv în înfăţişare şi nu păreau nici măcar încântaţi, ci mai degrabă nervoşi. Fireşte, nefiind oameni, uneori se purtau ciudat.

Jasnah îşi dorea să stea de vorbă cu solii, dar avea o întâlnire care nu putea s-aştepte. Şi-o stabilise cu bună ştiinţă la jumătatea ospăţului, când mai toţi oaspeţii erau cu gândurile împrăştiate sau beţi. Se îndreptă spre uşă, dar se opri brusc.

Umbra ei nu se aşternea acolo unde ar fi trebuit să se afle.

Sala ticsită de lume, cu aerul ei sufocant şi cu toată zarva, păru să se îndepărteze. Înaltul Prinţ Sadeas traversă umbra îndreptată fără dubiu către lampa cu sfere de pe cel mai apropiat perete. Prins în discuţia cu însoţitorul lui, nu o observă. Jasnah rămase cu ochii la umbră – cu pielea răcindu-i-se şi cu stomacul strângându-i-se ghem, aşa cum i se întâmpla când era gata să verse. „Nu din nou.” Căută un alt izvor de lumină. Un motiv. Putea găsi un motiv? Nu.

Umbra se prelinse vlăguită, adunându-i-se încet la picioare, apoi se întinse în direcţia opusă. Încordarea lui Jasnah se risipi. Dar mai observase oare şi altcineva?

îşi roti privirea prin încăpere şi, din fericire, nu văzu nicio figură îngrozită. Atenţia tuturor fusese atrasă de toboşarii parshendi, care intrau cu instrumentele zăngănindu-le. Jasnah se încruntă când descoperi că îi ajuta un servitor în haine albe, largi, care nu făcea parte din rasa lor. Un shin? Un lucru neobişnuit.

Prinţesa îşi recapătă stăpânirea de sine. De ce i se tot întâmpla aşa ceva? Superstiţiile din poveştile populare pe care le citise spuneau că o manifestare stranie a umbrei nu poate însemna decât că eşti blestemat. De obicei dispreţuia astfel de credinţe, le considera aiureli, dar unele aveau rădăcini în realitate. Avusese parte de experienţe care o dovedeau. Trebuia să afle mai multe.

Gândurile calme, logice păreau o minciună pe lângă adevărul pielii ei reci şi umede şi al transpiraţiei care i se prelingea pe ceafă. Însă era important să fii raţional tot timpul, chiar şi atunci când îţi pierdeai calmul. Se adună şi lăsă în urmă căldura înăbuşitoare din sală, ieşind în liniştea de pe coridor. Alese uşa din spate, folosită de obicei de slujitori. La urma urmelor, era drumul cel mai scurt.

Se trezi printre maeştri-slujitori îmbrăcaţi în negru şi alb, care se foiau încoace şi încolo, îndeplinind însărcinările primite de la luminlorzii sau lumindoamnele lor. La asta se aşteptase, dar nu-i trecuse prin cap c-ar fi fost cu putinţă să dea nas în nas cu tatăl ei, stând de vorbă, cu glas scăzut, cu luminlordul Meridas Amaram. Ce căuta regele acolo?

Gavilar Kholin era mai scund decât Amaram, deşi luminlordul stătea uşor aplecat în prezenţa regelui. Nu era nimic neobişnuit. Gavilar vorbea întotdeauna încet, dar cu o asemenea intensitate încât nu te puteai abţine să nu te apleci, vrând să prinzi fiecare cuvânt sau fiecare dintre implicaţiile spuselor sale. Spre deosebire de fratele lui, era un bărbat frumos. Barba mai degrabă îi sublinia linia puternică a maxilarului decât să i-o ascundă. Avea un magnetism şi o energie încă neregăsite de Jasnah în descrierile niciunui biograf.

Tearim, căpitanul gărzii regelui, stătea în spatele celor doi. Purta Cristalarmura lui Gavilar; era unul dintre cei mai buni duelişti din lume, aşa că regele i-o încredinţase, fiindcă, în ultima vreme, el însuşi n-o mai folosea. Se îmbrăca în robe maiestuoase, în stil clasic.

Jasnah aruncă o privire peste umăr, în sala ospăţului. Când se strecurase tatăl ei afară?

„Toanto”, se dojeni. „Nu trebuia să pleci fără să fii sigură că e încă înăuntru.”

În faţa ei, Gavilar îşi puse o mână pe umărul lui Amaram şi ridică un deget, vorbind cu asprime, dar prea încet pentru ca Jasnah să-i poată desluşi cuvintele.

— Tată? întrebă ea.

Regele îi aruncă o privire.

— A, Jasnah. Pleci atât de devreme?

— Nu e deloc devreme, răspunse ea, apropiindu-se cu graţie, parcă plutind.

Îi era limpede că Gavilar şi Amaram se retrăseseră pe coridor ca să poată discuta departe de urechi indiscrete.

— E partea cea mai plictisitoare a petrecerii, când toată lumea vorbeşte mai tare, dar nu şi cu mai multă înţelepciune, şi întreaga adunare se îmbată.

— Mulţi găsesc că e distractiv.

— Din păcate, mulţi sunt idioţi.

Tatăl ei zâmbi.

— Ţi-e îngrozitor de greu? o întrebă încet. Să trăieşti printre noi, ceilalţi, să ne suporţi inteligenţa mediocră şi ideile prea simple? Inegalabila ta minte sclipitoare nu te face să te simţi singură?

Ea îi luă mustrarea ca atare şi se pomeni roşind. Nici măcar mama ei, Nayani, nu izbutea s-o facă să se simtă aşa.

— Dacă ţi-ai găsi o companie plăcută, te-ai simţi mai bine la petreceri, continuă Gavilar şi privirea i se întoarse spre Amaram, în care vedea de multă vreme un posibil consort pentru prinţesă.

N-avea să fie niciodată. Luminlordul întâlni ochii ei, murmură câteva cuvinte de despărţire către Gavilar şi se îndepărtă, străbătând coridorul cu paşi repezi.

— Ce însărcinare i-ai dat? întrebă Jasnah. Ce pui la cale în seara asta, tată?

— Tratatul, fireşte.

Tratatul. De ce-l interesa atât de mult? Ceilalţi îl sfătuiseră fie să nu le dea atenţie parshendilor, fie să-i cucerească. Regele insistase să încheie o înţelegere.

— Ar trebui să mă-ntorc la ospăţ, spuse Gavilar făcând un semn din cap către Tearim.

Se îndreptară amândoi către uşile pe care ieşise Jasnah.

— Tată? spuse ea. Ce-mi ascunzi?

Regele o privi peste umăr, şovăind. Ochi de un verde-pal, dovada obârşiei lui nobile. Când devenise atât de secretos? Furtuni! Avea senzaţia că nu-l mai cunoaşte. O schimbare atât de izbitoare într-un timp atât de scurt!

După cum o scruta, părea să-şi fi pierdut încrederea în fiica lui. O fi ştiut de întâlnirea ei cu Liss?

Îi întoarse spatele fără niciun cuvânt şi intră din nou în sala petrecerii, urmat de garda lui de corp.

„Ce se petrece în palatul ăsta?”, se întrebă Jasnah. Răsuflă adânc. Avea să-şi continue cercetările. Spera că tatăl ei nu descoperise că se întâlnea cu asasini – dar, dacă aflase totuşi, ea trebuia să folosească asta în propriul interes. Regele avea să înţeleagă cu siguranţă că era nevoie ca cineva să vegheze asupra familiei în timp ce el se lăsa mistuit de fascinaţia faţă de parshendi. Jasnah se răsuci pe călcâie şi îşi continuă drumul, trecând pe lângă un maestru-slujitor care o salută cu o plecăciune.

La scurt timp după ce îşi începuse drumul pe coridoare, văzu că umbra ei se purta din nou bizar. Oftă, iritată, când o văzu atrasă către cele trei lămpi cu Lumină de Furtună de pe pereţi. Din fericire, trecuse de zona prin care forfoteau slujitorii şi nu era nimeni s-o vadă.

— Bine, se răsti. Ajunge.

Nu voise să vorbească tare. Însă, când îi scăpară cuvintele, mai multe umbre îndepărtate – pornind dintr-o răscruce aflată undeva în faţa ei – prinseră viaţă. Lui Jasnah i se tăie răsuflarea. Umbrele alea se lungeau, căpătau profunzime. Din ele se formau siluete care creşteau, se ridicau în picioare, erau tot mai înalte.

„Părinte al Furtunii! îmi pierd minţile.”

Una luă înfăţişarea unui bărbat negru ca noaptea, deşi avea un soi de luciu care capta lumina, de parcă ar fi fost făcut din ulei. Ba nu... dintr-un alt soi de lichid, deasupra căruia uleiul plutea în strat subţire, dându-i un soi de luciu neguros.

Se apropia de ea cu paşi mari, scoţând o sabie din teacă.

Jasnah se lăsă călăuzită de o logică rece, plină de hotărâre. Dacă ar fi ţipat, n-ar fi primit ajutor destul de repede şi, judecând după vioiciunea sa întunecată, creatura era mai iute în mişcări decât ea.

Rămase pe loc şi îi susţinu privirea cruntă, făcând-o să şovăie. Din întunericul din spatele creaturii prinse formă un mănunchi de făpturi mărunte. În ultimele luni le simţise privirile asupra ei.

Între timp, tot coridorul se întunecase, ca şi cum s-ar fi scufundat încet în adâncuri văduvite de lumină. Cu inima bătându-i nebuneşte şi cu respiraţia tot mai grăbită, Jasnah îşi ridică o mână către peretele de granit de alături, vrând să se sprijine de ceva solid. Degetele i se afundară în piatră, de parcă zidul s-ar fi preschimbat în nămol.

„Of, furtuni!” Trebuia să facă neapărat ceva. Dar ce? Ce-ar fi putut face?

Creatura din faţa ei aruncă o privire spre perete. Lampa aflată cel mai aproape de Jasnah se întunecă. Apoi...

Apoi palatul se făcu ţăndări.

Întreaga construcţie se fărâmiţă în mii şi mii de sfere mărunte, ca nişte mărgele. Jasnah ţipă când căzu pe spate prin văzduhul întunecat. Nu se mai afla în palat. Era altundeva – într-un alt ţinut, într-un alt timp, într-un alt... ceva.

În faţa ochilor îi rămăsese silueta întunecată, lucioasă, plutind în aer deasupra ei şi băgându-şi, aparent satisfăcută, sabia în teacă.

Jasnah se prăbuşise în ceva – într-un ocean de mărgele de sticlă. Nenumărate altele cădeau asupra ei în ploaie, cu zgomot de grindină ce biciuieşte o mare stranie. Nu mai văzuse locul ăla niciodată; nu putea să-şi explice nici ce se întâmplase, nici ce semnificaţie avea. Se scufunda într-o imposibilitate, dând zadarnic din mâini cu disperare. Mărgele de sticlă jur-împrejur. Nu izbutea să vadă nimic dincolo de ele, simţea doar cum coboară prin sufocanta şi zornăitoarea lor vânzoleală.

Avea să moară. Lăsându-şi munca neterminată şi familia fără apărare!

N-avea să afle niciodată răspunsurile.

„Nu.”

Jasnah cădea în beznă. Mărgelele i se rostogoleau pe piele, îi intrau sub haine, îi pătrundeau în nas în vreme ce încerca să înoate. Era zadarnic, în haosul ăla era imposibil să plutească. Îşi ridică o mână în faţa gurii, încercând să încropească un buzunar cu aer din care să respire, şi izbuti să-şi umple cât de cât plămânii. Dar mărgelele i se rostogoliră în jurul mâinii, îndesându-i-se printre degete. Continuă să se scufunde, acum mai încet, ca printr-un lichid vâscos.

Fiecare mărgea care o atingea îi dădea impresia unui anumit obiect. O uşă. O masă. Un pantof.

Mărgelele reuşiră să-i intre în gură. Păreau să se mişte dintr-o voinţă proprie. Voiau s-o sufoce, s-o ucidă. Ba nu, era ca şi cum pur şi simplu le-ar fi atras. Intui brusc, nu sub forma distinctă a unui gând, ci mai degrabă ca o senzaţie, că voiau ceva de la ea.

Înşfacă o mărgică; îi crea impresia unei ceşti. Ea îi dădu... ceva? Celelalte mărgele din apropiere se strânseră laolaltă, unindu-se ca pietrele lipite cu mortar. O clipă mai târziu, nu mai cădea printre mărgele separate, ci printre masele compacte în care se adunaseră, lipite, luând, de fiecare dată, forma unei...

A unei ceşti.

Fiecare mărgea era un tipar, un model urmat de celelalte.

Îi dădu drumul celei pe care o strângea în pumn şi, în jur, toate se dezlipiră. Jasnah se zbătu printre ele, căutând înnebunită o soluţie în vreme ce rămânea fără aer. Avea nevoie de ceva care să-i fie de folos, de ceva care s-o ajute, de o cale de supravieţuire. Disperată, îşi deschise larg braţele, ca să atingă cât mai multe mărgele cu putinţă.

O farfurie de argint.

Un surtuc.

O statuie.

O lampă.

Apoi ceva străvechi.

Ceva greu şi la care nu se putea concentra, dar, cumva, puternic. Palatul însuşi. Înhaţă mărgica aceea cu frenezie şi îşi sili toată puterea să pătrundă în ea. Cu mintea înnegurându-i-se, îi dădu tot ce avea, apoi îi porunci să se înalţe.

Mărgelele se agitară.

Pe urmă se loviră unele de altele cu zgomotul cumplit al unei prăvăliri – pârâituri, trosnete, răpăieli. Aducea cu zgomotul valurilor izbite de stânci. Jasnah se înălţă din adâncuri cu ceva solid mişcându-se sub ea, supunându-se poruncilor ei. Mărgelele i se loviră de cap, de umeri şi de braţe până când ţâşni deasupra suprafeţei explodate a mării de sticlă, azvârlind o trombă de mărgele către cerul întunecat.

Îngenunche pe o platformă din sticlă alcătuită din mărgele lipite. Îşi ţinea mâna pe lângă trup, ridicată, strângând mica sferă călăuzitoare. Altele se rostogoliră către ea, dând naştere unui coridor, cu lămpi pe pereţi, cu o răscruce drept înainte. Nu arăta aşa cum ar fi trebuit, fireşte – totul era construit din mărgele. Dar era o imitaţie realistă.

Jasnah n-avea destulă putere ca să creeze întregul palat. Făcuse numai culoarul, care nici măcar n-avea acoperiş, dar podeaua o susţinea, nu o lăsa să se scufunde. Deschise gura într-un geamăt şi mărgelele căzură cu zgomot pe podea. Pe urmă tuşi, umplându-se de dulceaţa aerului, cu sudoarea prelingându-i-se pe obraji şi adunându-i-se pe bărbie.

În faţa ei, silueta întunecată păşi pe platformă. Îşi scoase din nou sabia din teacă.

Jasnah ridică în mână o a doua mărgea, statuia pe care o simţise mai devreme. Puse în ea putere şi alte sfere mărunte i se adunară înjur, alcătuind una dintre statuile înşirate în faţa sălii ospăţului – a lui Talenelat’Elin, Heraldul Războiului. Un bărbat înalt, musculos, cu o Cristalsabie imensă.

Nu era viu, dar îl făcu să se mişte, să-şi lase în jos sabia alcătuită din mărgele. Se îndoia c-ar fi putut să lupte. Din mărgele rotunde nu poţi face o sabie ascuţită, însă creatura întunecată şovăi în faţa ameninţării.

Scrâşnind din dinţi, Jasnah se ridică în picioare, cu mărgele rostogolindu-i-se şuvoi din haine. Nu voia să îngenuncheze în faţa acelei arătări, indiferent ce-ar fi fost. Se postă lângă statuia din mărgele, observând pentru prima oară norii stranii de deasupra ei. Păreau să alcătuiască panglica îngustă a unui drum, drept şi lung, îndreptat spre orizont.

Întâlni privirea creaturii uleioase. Aceasta se uită la ea o clipă, apoi îşi duse două degete la frunte şi se înclină, parcă în semn de respect, cu mantia fluturându-i. În spate i se adunaseră alte creaturi şi schimbară între ele priviri şi şoapte.

Tărâmul din mărgele dispăru încetul cu încetul şi Jasnah se regăsi pe coridorul palatului. Pe cel adevărat, de piatră, deşi se întunecase – Lumina de Furtună pierise din lămpile de pe pereţi. Singura lumină venea dintr-o porţiune îndepărtată a culoarului.

Jasnah se sprijini cu spatele de perete, respirând adânc.

„Trebuie să scriu ce mi s-a întâmplat”, se gândi. Trebuia s-o facă, apoi să despice firul în patru, să chibzuiască. Plecă în grabă, fără să se sinchisească încotro, încercând să scape de ochii pe care încă îi mai simţea ţintuind-o.

Nu izbuti.

În cele din urmă se linişti şi îşi şterse cu batista faţa transpirată.

„Umbremar. Aşa i se spune în poveştile pentru copii”, îşi aminti.

Umbremar, legendarul tărâm al sprenilor. Legende în care nu crezuse niciodată. Dacă citea cu mare atenţie poveştile, cu siguranţă avea să afle ceva. Aproape tot ce se întâmpla se mai întâmplase înainte. Lecţia supremă a istoriei şi...

Furtuni! întâlnirea.

Înjură în sinea ei şi se grăbi către locul stabilit. Încă o nelinişteau cele petrecute, dar la întâlnire trebuia s-ajungă. Coborî cu două caturi, îndepărtându-se de răpăitul tobelor parshendilor până ce nu mai auzi decât cele mai răsunătoare bătăi.

Complexitatea muzicii o surprinsese de la bun început, îi trezise bănuiala că parshendii nu erau barbarii inculţi drept care îi luase multă lume. De la distanţa aceea, muzica semăna supărător de mult cu zăngănitul bilelor care se ciocneau unele de altele în ţinutul lor întunecos.

Alesese cu bună ştiinţă un loc din partea mai puţin umblată a palatului pentru întâlnirea cu Liss. În odăile pentru oaspeţi de acolo nu intra nimeni niciodată. Un bărbat pe care nu-l cunoştea trândăvea în faţa uşii stabilite. Jasnah se simţi uşurată. Omul trebuia să fie noul slujitor al lui Liss şi prezenţa lui însemna că, în ciuda întârzierii ei, Liss nu plecase. Se calmă şi dădu din cap către străjer – o brută vedenă cu barba împestriţată de fire roşii –, apoi intră în cameră.

Liss se ridică de la masa din mica încăpere. Purta o rochie de cameristă – cu decolteu adânc, fireşte – şi putea trece drept o alethi. Sau o vedenă. Sau din Bav. Depindea de accentul pe care se hotăra să-l folosească. Părul lung şi negru, despletit, şi atrăgătoarea faţă rotofeie îi dădeau o înfăţişare cu totul aparte.

— Aţi întârziat, Luminăţie, spuse femeia.

Jasnah nu răspunse. Ea era cea care plătea şi nu era nevoie să-si găsească scuze. În schimb, aşeză ceva pe masă, lângă Liss. Un plic mic, pecetluit cu ceară de gărgăriţă.

Jasnah îşi puse două degete pe el, chibzuind.

Nu. Ducea îndrăzneala prea departe. Nu ştia dacă tatăl ei îşi dăduse seama ce făcea ea, dar, chiar dacă nu-şi dăduse, în palat se petreceau prea multe lucruri necurate. Nu voia să asasineze pe nimeni înainte de a fi mult mai sigură.

Din fericire, avea şi un plan de rezervă. Scoase un al doilea plic din punga ascunsă în mânecă şi îl puse pe masă, în locul primului. Îşi luă degetele de pe el şi ocoli masa înainte de a se aşeza.

Se aşeză şi Liss şi făcu scrisoarea să dispară, strecurân-du-şi-o în corsaj.

— E o noapte stranie ca să pui la cale o trădare, Luminăţie.

— Te plătesc doar ca să nu scapi pe cineva din ochi.

— Să-mi fie cu iertare, Luminăţie, dar nimeni nu plăteşte un asasin pentru aşa ceva. Nu numai pentru aşa ceva.

— Ai instrucţiuni în plic, zise Jasnah. Alături de prima parte a plăţii. Te-am ales pentru că nimeni nu se pricepe mai bine când e vorba de o observare îndelungată. Asta vreau. Deocamdată.

Liss zâmbi, dar dădu din cap.

— S-o spionez pe soţia moştenitorului tronului? Aşa o să coste mai mult. Sunteţi sigură că n-o vreţi pur şi simplu moartă?

Jasnah bătu darabana cu degetele pe masă, apoi îşi dădu seama că o făcea în ritmul tobelor de deasupra.

Muzica era neaşteptat de complexă – exact ca parshendii înşişi.

„Se întâmplă prea multe”, se gândi ea. „Trebuie să fiu foarte prudentă. Foarte subtilă.”

— Sunt dispusă să plătesc, răspunse. Săptămâna viitoare, voi avea grijă ca una dintre cameristele cumnatei mele să fie dată afară. O să ceri locul ei, folosindu-te de scrisori de recomandare măsluite, de care sunt sigură că eşti în stare să faci rost. Şi o să fii angajată. Pe urmă o să observi totul şi o să-mi raportezi. O să-ţi dau de ştire dacă va fi nevoie de alte servicii. Nu treci la fapte decât dacă spun eu. Ai înţeles?

— Sunteţi a de plăteşte, zise Liss, trădându-şi o uşoară preferinţă pentru dialectul din Bav.

Dar asta numai pentru că aşa voise ea. Era cea mai iscusită asasină pe care o cunoştea Jasnah. I se spunea Bocet, pentru că scotea ochii celor pe care îi ucidea. Nu-şi alesese ea porecla, dar îi era de folos, fiindcă avea secrete. În primul rând, nimeni nu ştia că Bocet e femeie.

Se zvonea că scoate ochii victimelor ei ca să arate că puţin îi pasă dacă sunt ochi-luminoşi sau ochi-înrunecati. Adevărul era că astfel ascundea un alt secret – nu voia să ştie nimeni că felul în care ucidea lăsa leşurile cu orbite arse.

— Aşadar, întâlnirea noastră s-a încheiat, spuse Liss ridicându-se.

Jasnah dădu din cap absentă, din nou cu gândul la strania ei interacţiune cu sprenul. Pielea aia care lucea, dansul culorilor pe o suprafaţă ca de catran...

Se sili să alunge amintirea din minte. Trebuia să fie foarte atentă la ceea ce făcea acum. La discuţia cu Liss.

Asasina şovăi în faţa uşii.

— Ştiţi de ce vă găsesc pe placul meu, Luminăţie?

— Presupun că are legătură cu buzunarele mele şi cu proverbiala lor adâncime.

Liss zâmbi.

— E adevărat, n-o să neg, dar, pe deasupra, sunteţi altfel decât ceilalţi ochi-luminoşi. Toţi vorbesc cu mine privindu-mă de sus. Sunt nerăbdători să profite de serviciile mele, dar strâmbă din nas şi îşi frâng mâinile, de parcă ar detesta fapta pe de-a-ntregul dezgustătoare pe care sunt nevoiţi s-o săvârşească.

— Asasinatul chiar e dezgustător, Liss. Ca şi golirea oalelor de noapte. Pot să-l respect pe cel plătit pentru aşa ceva fără să-i admir munca.

Liss rânji, apoi întredeschise uşa.

— Noul tău slujitor, de afară, zise Jasnah. Nu spuneai că vrei să-mi arăţi de ce e în stare?

— Talak? întrebă Liss aruncând o privire către veden. A, vorbeşti despre celălalt. Nu, Luminăţie, i l-am vândut unui negustor de sclavi acum câteva săptămâni.

Liss se strâmbă.

— Serios? Parcă spuneai că e cel mai bun slujitor pe care l-ai avut vreodată.

— Un slujitor prea bun, răspunse Liss. Să nu mai vorbim despre asta. E un shin care te bagă-n răcori, lovi-l-ar furtuna.

Liss se înfioră vizibil, apoi ieşi.

— Nu uita de prima noastră înţelegere, spuse Jasnah în urma ei.

— O am întotdeauna în vedere, Luminăţie. Liss închise uşa.

Jasnah se aşeză mai bine în scaun, încrucişându-şi degetele. „Prima lor înţelegere” spunea că, dacă îi oferea cineva bani pentru asasinarea unui membru al familiei regale, Liss trebuia să-i mărturisească numele celui care îi propusese târgul, în schimbul aceleiaşi sume, plătite de Jasnah.

Şi avea s-o facă. Probabil. Ca şi ceilalţi peste zece asasini de care se slujea Jasnah. Un muşteriu permanent e mai de preţ decât unul întâmplător şi era în interesul unei femei ca Liss să fie prietenă cu cineva din familia domnitoare. Cei de teapa ei nu erau un pericol pentru rudele lui Jasnah. Atâta vreme cât nu plătea ea însăşi un asasin.

Jasnah oftă adânc, apoi se ridică, încercând să scape de povara care o apăsa.

„Ia stai aşa. Liss a spus că fostul ei servitor era shin?”

Era probabil o simplă coincidenţă. În ţinuturile răsăritene nu vedeai shini la tot pasul, dar se întâmpla din când în când. Totuşi, să-i vorbească Liss despre unul tocmai după ce văzuse ea însăşi un servitor shin printre parshendi... ei bine, n-avea nimic de pierdut dacă verifica, chiar dacă asta însemna să se întoarcă la ospăţ. În noaptea aceea, ceva era bizar, şi nu doar din pricina umbrei ei şi a sprenului.

Părăsi mica încăpere din măruntaiele palatului şi o porni pe coridor cu paşi mari. Apoi începu să urce. Deasupra ei, tobele amuţiră brusc, aşa cum se întâmplă când unui instrument i se rupe o coardă. Petrecerea se termina atât de devreme? Oare făcuse Dalinar ceva ofensator? Omul ăsta şi vinul lui...

Ei bine, parshendii nu-i luaseră în seamă ofensele de până atunci, aşa că probabil n-aveau să se sinchisească nici acum. De fapt, Jasnah era încântată fiindcă tatăl ei îşi îndreptase brusc toată atenţia asupra tratatului. Astfel îi dăduse ei ocazia să studieze pe îndelete poporul parshendi şi obiceiurile sale.

„E oare cu putinţă ca, în toţi aceşti ani, erudiţii să fi căutat răspunsuri în locuri nepotrivite?”, se întrebă.

Cuvinte care veneau de deasupra capului ei stârniră ecouri pe coridor.

— Îmi fac griji pentru Ash.

— Tu îţi faci griji pentru orice.

Jasnah se opri, şovăind.

— Starea ei se înrăutăţeşte, continuă vocea. Nouă n-ar trebui să ni se întâmple aşa ceva. Arăt cumva mai rău decât de obicei? Pentru că am impresia că mă simt mai rău.

— Taci.

— Nu-mi place. N-am făcut bine ce-am făcut. Creatura aia are Sabia lordului meu. N-ar fi trebuit să-i îngăduim s-o păstreze. A...

Trecură prin răscrucea culoarelor din faţa lui Jasnah. Doi ambasadori din ţinuturile apusene, dintre care unul era azishul cu o pată albă pe obraz, probabil semn din naştere. Sau o fi fost o cicatrice? Cel mai scund dintre cei doi – care semăna cu un alethi – amuţi brusc la vederea lui Jasnah. Ţipă scurt şi se grăbi să se îndepărteze.

Azishul, cel îmbrăcat în negru şi argintiu, se opri şi o măsură cu privirea din creştet până-n tălpi. Şi se încruntă.

— Petrecerea s-a terminat deja? întrebă Jasnah, uitându-se în lungul coridorului.

Fratele ei îi invitase pe cei doi, ca şi pe toţi ceilalţi demnitari străini de rang înalt din Kholinar.

— Da, răspunse bărbatul.

Privirea lui o stânjenea. Dar continuă să înainteze.

„Ar trebui să-i verific mai bine pe ăştia doi”, se gândi. Se interesase de trecutul lor, fireşte, şi nu găsise nimic demn de reţinut. Oare vorbiseră despre o Cristalsabie?

— Haide, zise bărbatul mai scund, întorcându-se şi luându-l pe celălalt de braţ.

Azishul se lăsă tras. Jasnah se opri la răscruce şi se uită în urma lor.

În locul de unde bătuseră tobele, începuseră să se audă ţipete.

„O, nu...”

Cuprinsă de panică, prinţesa se răsuci pe călcâie, apoi îşi săltă fusta şi începu să alerge cât de repede putea.

Prin minte îi trecură o duzină de posibile dezastre. Ce se mai putea întâmpla într-o asemenea noapte stranie, când umbrele se ridicau în picioare şi tatăl ei o privea bănuitor? Cu nervii întinşi la maximum, ajunse la trepte şi începu să urce.

Îi luă mult prea mult timp. Urcă auzind ţipete şi, în cele din urmă, ajunse în plin haos. Morţi într-o parte, un perete dărâmat în cealaltă. Cum...

Distrugerile se duceau către odăile tatălui ei.

Tot palatul se zgudui şi din direcţia aceea se auzi un trosnet.

„Nu, nu, nu!”

În fugă, trecu pe lângă urmele lăsate pe piatră de loviturile unei Cristalsăbii.

„Te rog.”

Leşuri cu ochii arşi. Trupuri împrăştiate pe podea, ca oasele azvârlite de pe masă.

„Nu asta.”

O uşă spartă. Apartamentele tatălui ei. Jasnah se opri pe coridor, gâfâind.

„Stăpâneşte-te, stăpâneşte-te...”

Nu izbutea. Nu acum. Se repezi înăuntru cu disperare, deşi un Cristalpurtator ar fi ucis-o cu uşurinţă. Nu mai gândea limpede. Ar fi trebuit să cheme pe cineva care putea fi de ajutor. Pe Dalinar? Probabil se îmbătase criţă. Atunci pe Sadeas.

Încăperea arăta de parcă o mare furtună trecuse pe-acolo. Mobila era ţăndări, aşchiile săriseră în toate părţile. Uşile balconului, sparte, erau împinse în afară. Spre ele se îndrepta, clătinându-se, un bărbat în Cristalarmura tatălui ei. Tearim, garda lui de corp?

Nu. Coiful se spărsese. Nu era Tearim, ci Gavilar. Pe balcon, cineva ţipă.

— Tată! strigă Jasnah.

Regele şovăi, privind-o peste umăr, înainte de a trece dincolo de prag.

Balconul se surpă sub el.

Jasnah alergă ţipând către balconul distrus şi căzu în genunchi pe marginea rupturii. Vântul îi desprinse din coc şuviţe de păr în timp ce îi privea pe cei doi bărbaţi căzând.

Shinul în alb din sala ospăţului se prăvălea împreună cu tatăl ei.

Şi strălucea de lumină albă. Ajunse pe perete. Îl izbi rostogolindu-se, apoi se opri. Se ridică în picioare, rămânând cumva pe suprafaţa din afară a peretelui, fără să cadă. Sfida logica.

Se răsuci pe călcâie, apoi se îndreptă ţanţoş spre Gavilar. Simţind că îngheaţă, Jasnah se uită neajutorată la asasinul care ajunsese lângă tatăl ei şi îngenunchea deasupra lui.

De pe bărbia ei căzură lacrimi luate de vânt. Ce făcea acolo jos? Nu izbutea să-şi dea seama.

Când se îndepărtă, asasinul lăsă în urmă leşul tatălui ei. Străpuns de o aşchie de lemn. Era mort – mort cu adevărat, Cristalsabia îi apăruse alături, aşa cum se întâmpla întotdeauna după ce purtătorul îşi dădea sufletul.

— M-am străduit din răsputeri, şopti Jasnah amorţită. După tot ce-am făcut ca să apăr familia asta...

Cum? Liss. Liss o făcuse!

Nu. Jasnah nu mai gândea limpede. Bărbatul ăla, shinul... dacă aşa ar fi stat lucrurile, Liss n-ar fi recunoscut că fusese stăpâna lui. Îl vânduse.

— Ne pare rău pentru pierderea voastră.

Jasnah se răsuci, clipind din ochii înlăcrimaţi. Trei parshendi, printre care şi Klade, stăteau în cadrul uşii purtându-şi hainele de neconfundat. Şaluri cu cusături migăloase, pe care le purtau şi bărbaţii şi femeile, eşarfe marcând talia, cămăşi largi, fără mâneci. Veste atârnate de umeri, despicate în părţi, ţesute în culori strălucitoare. Bărbaţii şi femeile se îmbrăcau la fel. Crezuse că veşmintele lor difereau totuşi, ţinând cont de castă, şi...

„Încetează”, îşi spuse, „încetează să gândeşti ca o erudită, măcar pentru o zi, dar-ar furtuna!”

— Ne asumăm răspunderea pentru moartea lui, spuse Gangnah, aflată în fruntea grupului. Se cunoştea că e femeie, deşi, la parshendi, deosebirile între cele două sexe erau foarte mici. Îmbrăcămintea ascundea sânii şi şoldurile, ale căror rotunjimi nu erau niciodată prea proeminente. Din fericire, lipsa bărbii era un indiciu clar. Toţi bărbaţii parshendi pe care-i văzuse vreodată aveau bărbi în care îşi împleteau fărâme de nestemate şi...

„ÎNCETEAZĂ.”

— Ce-ai spus? întrebă, silindu-se să se ridice în picioare. De ce-ar fi vina voastră, Gangnah?

— Pentru că noi l-am plătit pe asasin, răspunse femeia parshendi, triluind cuvintele cu vocea ei marcată de un accent puternic. Noi v-am ucis tatăl, Jasnah Kholin.

— Voi...

Jasnah simţi cum îi îngheaţă sângele în vene, la fel cum un râu îngheaţă pe crestele munţilor. Se uită de la Gangnah, la Klade şi la Vamali. Bătrâni cu toţii. Membri în consiliul guvernator al parshendilor.

— De ce? şopti.

— Pentru că trebuia să se facă, zise Gangnah.

— De ce? repetă Jasnah, apropiindu-se de ei cu furie. A luptat pentru voi! N-a lăsat pe nimeni să vă prade! Tatăl meu voia pace, monştrilor! Ce rost a avut să ne trădaţi acum, tocmai acum?

Gangnah îşi uni buzele într-o linie subţire. Cântecul din glasul ei se schimbă. Aproape că semăna cu o mamă care-i explică unui copil mic ceva foarte complicat.

— Pentru că tatăl tău avea să săvârşească ceva foarte primejdios.

— Trimiteţi după Luminlordul Dalinar! tună o voce de pe coridor. Furtuni! Au ajuns poruncile mele la Elhokar? Prinţul moştenitor trebuie dus la loc ferit de pericole!

Înaltul Prinţ Sadeas intră poticnindu-se, însoţit de un grup de oşteni. Faţa roşcovană, durdulie, îi lucea de sudoare. Purta hainele lui Gavilar, robele regale de ceremonie.

— Ce caută barbarii aici? Furtuni! Protejaţi-o pe Prinţesa Jasnah. Asasinul era în solda lor!

Soldaţii îi înconjurară pe cei trei parshendi. Jasnah nu-i luă în seamă, le întoarse spatele şi se apropie din nou de uşa spartă, se sprijini cu mâna de perete şi se uită la tatăl ei, care zăcea pieziş pe pietrele de jos, cu Sabia alături.

— Va fi război, şopti. Iar eu n-o să mă opun.

— E de înţeles, zise Gangnah în spatele ei.

— Asasinul, continuă Jasnah. A mers pe perete. Gangnah păstră tăcerea.

În lumea ei făcută ţăndări, Jasnah se agăţă de frântura aceea. Văzuse ceva. Ceva care n-ar fi trebuit să fie cu putinţă. Avea vreo legătură cu sprenul straniu? Cu ceea ce i se întâmplase în locul cu mărgele de sticlă şi cer întunecat?

Făcu din aceste întrebări o ancoră care-o ţinea cu picioarele pe pământ. Sadeas voia răspunsuri de la conducătorii parshendilor. Nu primi niciunul. Când ajunse lângă Jasnah şi văzu dărâmăturile de jos, cu răsuflarea tăiată, îşi chemă garda şi începu să alerge pe scări spre regele căzut.

Câteva ore mai târziu, descoperiră că asasinatul şi predarea celor trei conducători ai parshendilor acoperiseră fuga unui foarte mare număr dintre ceilalţi. Părăsiseră degrabă cetatea şi nimiciseră cavaleria trimisă de Dalinar pe urmele lor. O sută de cai, cu toţii nepreţuiţi, pieriseră alături de călăreţii lor.

Conducătorii parshendilor nu mai spuseră nimic şi nu oferiră niciun indiciu, deşi îi atârnară în Furtună, spânzurându-i pentru crima lor.

Jasnah nu se sinchisi de asta. În schimb, le puse întrebări oştenilor supravieţuitori, cerându-le să povestească tot ce văzuseră. Reţinu tot ceea ce se vorbea despre strania natură a asasinului deja faimos, storcând informaţii de la Liss. Nu descoperi aproape nimic. Liss îi fusese stăpână pentru prea puţin timp şi pretindea că nu ştie nimic despre puterile lui bizare. Jasnah nu izbuti să afle în slujba cui fusese asasinul înainte.

Urmară cărţile. Un nebunesc efort asiduu, care să-i abată atenţia de la ceea ce pierduse.

În noaptea aceea, Jasnah văzuse imposibilul.

Avea să afle ce însemna.

PARTEA ÎNTÂI

Înfierbântare

SHALLAN • KALADIN • DALINAR

1

SANTHID

Ca să fiu cu desăvârşire sinceră, cele întâmplate în ultimele două luni mă apasă. Moartea, distrugerea, pierderea, durerea sunt povara mea. Ar fi trebuit să-mi dau seama ce se apropia. Şi să nu las să se petreacă.

— Din jurnalul personal al lui Navani Kholin, Jeseses 1174

Shallan luă creionul subţire din cărbune şi desenă mai multe linii drepte, ca raze ce străluceau din sfera de la orizont. Sfera nu era cu adevărat un soare şi nu era nici una dintre luni. Norii conturaţi cu cărbune păreau să se scurgă spre ea. Iar marea de dedesubt... Un desen nu putea să arate natura stranie a oceanului alcătuit nu din apă, ci din mărgele mărunte, din sticlă translucidă.

Shallan îşi aminti de locul ăla cutremurându-se. Jasnah ştia despre el mai multe decât voia să-i spună pupilei sale, care nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit s-o întrebe. Cum ar fi putut cere răspunsuri după o trădare ca a ei? De atunci se scurseseră doar câteva zile şi Shallan nu ştia prea bine cum avea să decurgă relaţia ei cu Jasnah.

Puntea se legănă când corabia viră, cu pânzele ei imense unduindu-se în vânt. Ca să nu cadă, Shallan se văzu nevoită să se prindă de copastie cu mâna interzisă, acoperită de materialul rochiei. Căpitanul Tozbek spunea că, până atunci, în acea parte a Strâmtorilor Sprâncenei Lungi marea nu fusese rea cu ei. Cu toate astea, Shallan trebuia să coboare sub punte dacă valurile şi legănarea vasului se înteţeau.

Îşi goli plămânii şi încercă să se destindă în timp ce corabia se stabiliza. Sufla un vânt rece şi vântsprenii şuierau pe lângă ea, purtaţi de nevăzutele pale de aer. Ori de câte ori marea devenea agitată, Shallan îşi aducea aminte de ziua aceea, de nelumescul ocean din mărgele de sticlă...

Îşi coborî din nou privirea către ceea ce desenase. Abia întrezărise locul, schiţa nu era perfectă. Era...

Se încruntă. Pe hârtia ei se înălţase un model, ca un gofraj. Ce făcuse? Modelul aproape că acoperise întreaga pagină, o înşiruire complicată de linii care formau unghiuri ascuţite şi de vârfuri de săgeţi care se repetau. Era un simplu efect al desenării acelui loc straniu, despre care îi spusese Jasnah că se numea Umbremar? Shallan îşi ridică şovăind mâna liberă, vrând să pipăie muchiile nefireşti de pe hârtie.

Modelul se mişcă, alunecând pe foaie, ca un pui de topor-copoi sub un cearşaf.

Shallan ţipă şi se ridică în picioare dintr-un salt, scăpându-şi pe punte blocul de desen. Paginile nelegate căzură pe scânduri fâlfâind, apoi se împrăştiară în vânt. Marinarii din apropiere – thayleni, cu lungile lor sprâncene albe date după urechi – se repeziră s-o ajute, prinzând foile care pluteau în aer înainte de a ajunge dincolo de copastie.

— Nu te simti bine, tânără domniţă? întrebă Tozbek, întrerupându-şi discuţia cu unul dintre oamenii lui.

Scund şi gras, purta o eşarfă lată şi o haină în auriu şi roşu, asortată cu boneta de pe creştet. Îşi ţinea sprâncenele ridicate, înţepenite în formă de evantaie deasupra ochilor.

— Ba da, căpitane, răspunse Shallan. M-am speriat, atâta tot.

Yalb se apropie şi îi întinse foile.

— Arsenalul tău, doamna mea.

Shallan ridică din sprânceană.

— Arsenalul?

— Păi, da, răspunse tânărul marinar cu un zâmbet larg. Exersez cuvintele la modă. Ajută un bărbat s-ajungă printre femei mulţumitoare. Ştii – tinere care nu miros prea urât şi mai au câţiva dinţi în gură.

— Încântător, spuse Shallan luându-şi schiţele. Adică depinde ce înţelegi prin încântător.

Nu continuă cu zeflemelele, ci se uită bănuitoare la teancul de foi din mâna ei. Desenul care înfăţişa Umbremarul era deasupra, dar îşi pierduse bizarele creste reliefate.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Yalb. S-a târât de sub tine vreun cremling sau ceva de genul ăsta?

Purta, ca de obicei, o vestă descheiată şi pantaloni largi.

— Nu s-a-ntâmplat nimic, răspunse ea încet, îndesându-şi desenele în săculeţ.

Yalb schiţă un gest de salut – ea n-avea idee din ce motiv – şi reîncepu să strângă pânzele, alături de ceilalţi marinari. Îi auzi curând pe bărbaţii din jurul lui izbucnind în râs şi, când îi aruncă o privire, văzu gloriospreni dansându-i în jurul capului – luau forma unor mici globuri de lumină. Părea foarte mândru de gluma pe care-o făcuse.

Shallan zâmbi. Era într-adevăr un noroc că Tozbek zăbovise în Kharbranth. Îi plăcea echipajul şi era încântată fiindcă Jasnah îi alesese pe ei pentru călătoria lor. Se aşeză din nou pe lada legată de copastie la porunca lui Tozbek, anume ca să poată savura ea priveliştea pe parcursul drumului. Trebuia să se ferească de stropii de apă, care nu le făceau bine desenelor, dar, atâta vreme cât valurile nu erau prea puternice, prilejul de a admira marea merita efortul în plus.

Omul de cart din vârful catargului scoase un strigăt. Shalan îşi miji ochii, uitându-se în direcţia arătată de el.

Continentul era vizibil, navigau de-a lungul coastei. De fapt, cu o noapte înainte, ancoraseră în port, adăpostindu-se de ultima mare furtună. Când călătoreai pe mare, îţi doreai întotdeauna să te afli în apropierea unui port – să te aventurezi în larg, unde stihia te-ar fi putut lua prin surprindere, era curată sinucidere.

Cunoscută drept Ţinuturile îngheţate, pata întunecată din nord era un ţinut aproape nelocuit de dincolo de marginea de sud a Rosharului. În direcţia aceea, Shallan întrezărea din când în când câte o stâncă mai înaltă. O altă graniţă era acolo Thaylenah, marele regat insular. Strâmtoarea trecea printre cele două.

Marinarul de veghe zărise ceva la nord de corabie, o formă săltată de valuri, care, la prima vedere, părea un buştean imens. Dar nu, era ceva mult mai mare, mai lat. În timp ce se apropiau, Shallan se ridică, scrutând orizontul. Obiectul se dovedi a fi o carapace boltită, de un cafeniu care bătea în verde, cam de mărimea a trei bărci cu vâsle legate una de alta. Când trecură pe lângă ea, carapacea se apropie de corabie şi izbuti cumva să o însoţească, ieşind în afara apei cu mai bine de un stânjen.

Un santhid! Shallan se aplecă peste copastie, uitându-se în jos, în vreme ce marinarii vorbeau între ei cu aprindere, entuziasmaţi, şi unii chiar i se alăturau, lungindu-şi gâturile ca să vadă mai bine creatura. Santhidyn se ascundeau atât de bine, încât unele cărţi susţineau că specia dispăruse şi că, în prezent, cei care afirmau că au văzut un santhid nu erau demni de încredere.

— Ne porţi noroc, tânără domniţă! râse Yalb când trecu pe lângă ea cu frânghia în mâini. N-am mai văzut un santhid de mulţi ani.

— Dar nici acum nu vezi, răspunse ea. Nu vezi decât carapacea.

Spre dezamăgirea ei, apa ascundea orice altceva – în afara unor umbre din adânc, ce puteau fi braţe lungi, întinse în jos. Poveştile pretindeau că, uneori, animalele urmăreau corăbiile zile de-a rândul, aşteptându-le în larg când se opreau în porturi, pentru a le însoţi din nou după plecare.

— Carapacea e tot ce vei vedea vreodată, spuse Yalb. Pe Patimi, ăsta zic şi eu semn bun!

Shallan îşi strânse săculeţul în mână. Închise ochii, întipărindu-şi în minte Amintirea creaturii, aşa cum se vedea acolo, jos, lângă corabie, ca s-o poată desena apoi cu exactitate. „Dar ce să desenez?”, se întrebă. „Un bulgăre în apă?” O idee începu să încolţească în mintea ei şi o rosti fără să stea pe gânduri.

— Adu-mi frânghia aia, spuse, întorcându-se spre Yalb.

— Luminăţie? întrebă el, încremenind.

— Fă-i un laţ într-un capăt, continuă ea, punându-şi grăbită săculeţul pe lada pe care stătuse. Trebuie să-i arunc o privire santhidului. Nu mi-am mai băgat niciodată capul în ocean. Sarea te împiedică să vezi limpede?

— În ocean? se miră Yalb, înălţându-şi vocea subţiată.

— N-ai legat frânghia.

— Nu-s un idiot lovit de furtună! Căpitanul o să-mi ia gâtul dacă...

— Cheamă un prieten, îi ceru Shallan, fără să-i dea atenţie şi luând frânghia ca să-i facă un mic laţ într-un capăt. O să mă coborâţi peste copastie şi o să pot arunca un ochi la ce se află sub carapace, îţi dai seama că nimeni n-a desenat vreodată un santhid viu? Toţi cei aruncaţi de valuri pe ţărm erau descompuşi în ultimul hal. Şi, din moment ce marinarii spun că aduce ghinion să-i vânezi...

— Chiar aduce! o întrerupse el, cu vocea piţigăindu-i-se şi mai tare. Nimeni n-o să ucidă unul.

Shallan terminase cu laţul şi se grăbi către flancul navei, unde se aplecă peste copastie, cu părul roşu biciuindu-i faţa. Santhidul era încă acolo. Cum izbutea să tină pasul cu ei? Nu vedea nici urmă de înotătoare.

Se uită peste umăr, la Yalb, care ţinea frânghia zâmbind cu gura până la urechi.

— Aha, Luminăţie. Asta e plata pentru ce i-am spus lui Beznk despre tine, pe la spate? A fost o simplă glumă, dar acum mi-ai făcut-o! Am...

Vocea i se stinse când întâlni ochii ei.

— Furtuni! Vorbeşti serios.

— N-o să mi se mai ivească un asemenea prilej. Naladan a urmărit creaturile astea aproape toată viaţa ei şi n-a ajuns niciodată să se uite bine la vreuna.

— E nebunie curată!

— Nu, e setea de cunoaştere a eruditei! Nu ştiu ce-o să văd prin apă, dar trebuie să-ncerc.

Yalb oftă.

— Avem măşti. Din carapace de broască-ţestoasă, cu găuri astupate cu sticlă în partea din faţă şi cu băşici prinse de margini, ca să nu intre apa. Poţi să-ţi pui una. Noi le folosim în porturi, ca să verificăm carena.

— Minunat!

— Fireşte, trebuie să mă duc la căpitan, să-i cer voie să iau una...

Shallan îşi încrucişa braţele.

— Nu-i cinstit din partea ta. Ei, du-te s-o aduci.

Oricum era putin probabil să-şi pună ideea în practică fără să afle căpitanul.

Yalb rânji.

— Ce ţi s-a întâmplat în Kharbranth? Când ai călătorit cu noi prima oară, erai atât de sfioasă, păreai gata să leşini numai la gândul că pleci pe mare, departe de casă.

Shallan şovăi, apoi simţi că roşeşte.

— Cumva e un curaj nesăbuit, nu?

— Să-ţi vâri capul sub apă când atârni de o corabie în mers? sublinie el. Da. Cam aşa ceva.

— Crezi că... am putea opri corabia?

Yalb râse, dar fugi să-l caute pe căpitan, luând întrebarea ei drept dovadă că era totuşi hotărâtă să-şi îndeplinească planul. Şi chiar era.

„Chiar aşa! Ce s-a întâmplat cu mine?”, se miră ea.

Răspunsul era simplu. Pierduse totul. Furase de la Jasnah Kholin, una dintre cele mai puternice femei din lume, şi, prin asta, nu-şi pierduse doar şansa de a studia, aşa cum visase întotdeauna, ci îşi osândise totodată fraţii şi Casa. Dăduse greş într-un mod jalnic.

Şi trecuse peste asta.

Nu scăpase basma curată. În ochii lui Jasnah, credibilitatea ei era grav vătămată şi simţea că-şi abandonase familia. Dar, după experienţa furtului Anirnmodului lui Jasnah – care oricum se dovedise a fi un fals – şi după ce aproape că fusese ucisă de un bărbat pe care îl crezuse îndrăgostit de ea...

Ei, acum ştia mult mai bine cât se puteau înrăutăţi lucrurile. Era ca şi cum... cândva s-ar fi temut de întuneric, dar între timp păşise deja în imperiul lui. Se lovise de câteva dintre ororile care pândeau acolo. Oricât de cumplite ar fi fost, cel puţin le cunoştea.

„Le-ai cunoscut dintotdeauna”, şopti o voce în adâncul fiinţei ei. „Ai crescut printre orori, Shallan. Pur şi simplu nu-ţi îngădui să ţi le reaminteşti.”

— Ce-nseamnă asta? întrebă Tozbek, făcându-şi apariţia pe punte alături de Ashlv, soţia lui.

Femeia mărunţică nu vorbea mult; purta o fustă şi o bluză de un galben strălucitor şi o basma îi acoperea tot părul, în afară de cele două sprâncene albe pe care şi le curbase în jos, pe lângă obraji.

— Tânără domniţă, continuă căpitanul, vrei să înoţi? Nu poţi aştepta până ajungem în port? Ştiu câteva locuri frumoase, unde apa nu e nicidecum atât de rece.

— Nu vreau să înot, răspunse Shallan, roşind mai tare.

Cu atâţia bărbaţi în jur, cum ar fi trebuit să fie îmbrăcată ca să înoate? Oare unii chiar o făceau?

— Trebuie să mă uit de-aproape la însoţitorul nostru.

Arătă cu un gest creatura din valuri.

— Tânără domniţă, ştii că nu-ţi pot îngădui ceva atât de primejdios. Chiar dacă oprim corabia, ce împiedică animalul să te rănească?

— Se spune că sunt inofensivi.

— Cum am putea fi siguri când vedem atât de rar câte unul? În plus, în apă sunt alte vietăţi care te-ar putea ataca. Cu siguranţă în zona asta vânează aperoşiile, iar fundul oceanului ar putea fi aici destul de aproape ca să ne facem griji din pricina khornakşilor, zise Tozbek şi clătină din cap. Îmi pare rău. Pur şi simplu nu-ţi pot îngădui.

Shallan îşi muşcă buza şi simţi cum o trăda inima, grăbindu-şi bătăile. Îşi dorea să insiste, dar, văzând hotărârea din privirea lui, se pierdu cu firea şi cedă.

— Bine.

Pe faţa lui Tozbek se lăţi un zâmbet.

— Când ne oprim în portul Amydlatn te duc să vezi nişte cochilii, tânără domniţă. Au o colecţie pe cinste!

Ea nu ştia unde e portul cu pricina, dar, judecând după harababura de consoane bolborosite laolaltă, se afla cu siguranţă pe ţărmul thaylen. Atât de departe în sud, acolo găseai mai toate oraşele. Deşi în Thaylenah era aproape tot atât de frig ca în Ţinuturile îngheţate, oamenilor părea să le placă să-şi ducă traiul pe meleagurile sale.

Bineînţeles că toţi thaylenii erau ţicniţi într-o anumită măsură. Ce altceva se putea spune despre Yalb şi despre toţi ceilalţi care, în toiul iernii, nu purtau cămăşi?

„Nu sunt ei ăia care au chef de o baie în ocean”, îşi reaminti. Se uită din nou către copastie, la valurile care se spărgeau de carapacea blândului santhid. Ce era? Un animal din soiul carapace-mare, ca înspăimântătorii demoni ai spărturilor de pe Câmpiile Sfărâmate? Partea de sub apă semăna mai degrabă a peşte sau a broască-ţestoasă? Santhidyn erau atât de rari – iar eruditele îi vedeau cu ochii lor de atât de puţine ori –, încât toate teoriile se contraziceau între ele.

Oftă şi-şi deschise săculeţul, apoi începu să-şi ordoneze hârtiile, dintre care cele mai multe erau schiţe ale marinarilor, surprinşi în diverse poziţii în timp ce manevrau velele masive, aducându-le sub vânt. Tatăl ei nu i-ar fi îngăduit niciodată să-şi petreacă ziua uitându-se la un grup de ochi-întunecaţi. Ce mult i se schimbase viaţa într-un timp atât de scurt!

Lucra la o schiţă a carapacei santhidului când Jasnah ieşi pe punte.

Ca şi Shallan, purta un havah, o rochie vorină cu un model inconfundabil. Linia tivului îi ajungea la glezne şi gulerul se înălţa până aproape sub bărbie. Când credeau că ea nu-i aude, o parte dintre thayleni spuneau că rochia e pudică. Shallan nu era de acord; havahul nu era pudic, ci elegant. Într-adevăr, mătasea acoperea trupul – şi mai ales bustul –, dar marinarii care căscau gura la Jasnah cu încântare dovedeau că veşmântul nu o urâţea.

Jasnah era frumoasă. Un chip fascinant, cu pielea bronzată. Sprâncene fără cusur, buzele vopsite într-un roşu intens, părul ridicat într-o împletitură superbă. Deşi avea de două ori vârsta lui Shallan, frumuseţea ei matură merita toată admiraţia, fiind chiar demnă de invidiat. De ce trebuia să fie o asemenea întrupare a perfecţiunii?

Jasnah nu luă în seamă privirile marinarilor. Nu fiindcă nu le-ar fi dat atenţie. Observa totul şi pe toată lumea. Părea pur şi simplu să nu se sinchisească, în niciun fel, de impresia pe care le-o făcea bărbaţilor.

„Nu, nu e adevărat”, îşi spuse Shallan, în timp ce prinţesa se apropia. „Altminteri n-ar pierde timp ca să-şi aranjeze părul sau ca să se sulemenească.”

În privinţa asta, Jasnah rămânea un mister. Pe de-o parte, părea să fie o erudită preocupată numai de cercetările ei. Pe de alta, se străduia să păstreze ţinuta şi demnitatea unei fiice de rege – şi le folosea uneori în chip de ciomag.

— Aici erai, spuse Jasnah venind spre ea.

O rafală de stropi din valuri îşi alese tocmai acea clipă ca să se avânte în aer, împroşcând-o. Prinţesa se încruntă la stropii de apă rămaşi pe rochia ei ca nişte mărgele, apoi se uită din nou la Shallan, ridicând dintr-o sprânceană.

— După cum e posibil să fi remarcat, corabia are două cabine numai bune, pe care le-am închiriat pentru noi, şi nu pe bani putini.

— Da, dar sunt înăuntru.

— Aşa cum sunt de obicei toate odăile.

— Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii înăuntru.

— Unde o să-ţi petreci o încă şi mai mare parte dacă vrei să devii erudită.

Shallan îşi muşcă buza, aşteptându-se să i se poruncească să coboare sub punte. Dar, ciudat, porunca nu veni. Jasnah ÎI chemă cu un semn pe căpitanul Tozbek şi el se supuse, apropiindu-se umil, cu boneta în mână.

— Da, Luminăţie.

— Aş vrea încă un... scaun ca ăsta, spuse prinţesa aruncând o privire către lada lui Shallan.

Tozbek îi ceru imediat unuia dintre oamenii lui să lege alături o a doua ladă. În timp ce aştepta să i se pregătească locul, Jasnah îşi flutură mâna către pupila ei, cerându-i să-i arate schiţele. Studie desenul santhidului, apoi se uită în valurile de lângă corabie.

— Nu e de mirare că marinarii s-au agitat atât de mult.

— Noroc, Luminăţie! spuse unul dintre bărbaţi. E de bun augur pentru călătoria voastră, nu credeţi?

— Voi profita de tot ce-mi oferă norocul, Nanhel Eltorv, răspunse ea. Îţi mulţumesc pentru scaun.

Marinarul făcu o plecăciune stângace înainte să se retragă.

— Crezi că sunt nişte superstiţioşi proşti, spuse încet Shallan, cu ochii la bărbatul care se îndepărta.

— Din câte am observat, marinarii sunt oameni care şi-au găsit un ţel în viaţă şi acum iau din ea plăcerile simple, zise Jasnah şi îşi aruncă privirea pe următoarea schiţă. Mulţi alţii înţeleg mult mai puţin din viaţă. Căpitanul Tozbek conduce un echipaj bun. Ai fost înţeleaptă când mi i-ai recomandat.

Shallan zâmbi.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare.

— N-ai pus o întrebare, ripostă Jasnah. Schiţele sunt făcute cu priceperea ta caracteristică, Shallan, dar nu trebuia să citeşti?

— Mi-a fost... greu să mă concentrez.

— Aşa că ai venit pe punte să desenezi bărbaţi tineri în timp ce lucrează fără cămăşi. Crezi că asta te poate ajuta să te concentrezi?

Shallan roşi, în vreme ce Jasnah rămase cu ochii la o foaie din teanc. Tânăra aşteptă răbdătoare – tatăl ei o pregătise bine în privinţa asta – până când Jasnah întoarse coala către ea. Era desenul Umbremarului, fireşte.

— Mi-ai respectat porunca să nu arunci nicio privire pe tărâmul ăla? întrebă prinţesa.

— Da, Luminăţie. Am făcut desenul după o amintire a primei mele... căderi.

Jasnah lăsă foaia jos. Lui Shallan i se păru că privirea prinţesei sugera ceva. Oare se întreba dacă se poate încrede în cuvântul ei?

— Să presupun că asta te tulbură? întrebă Jasnah.

— Da, Luminăţie.

— Atunci cred c-ar trebui să-ţi dau nişte explicaţii.

— Într-adevăr? O s-o faci?

— N-ai de ce să fii atât de surprinsă.

— Pare o informaţie foarte importantă, răspunse Shallan. Felul în care mi-ai interzis să mă-ntorc acolo... am crezut că toate cunoştinţele despre locul ăla sunt secrete sau că nu trebuie încredinţate cuiva de vârsta mea.

Jasnah pufni.

— Am descoperit că, dacă refuzi să le explici tinerilor secretele, nu se potolesc, ci devin pur şi simplu mai nerăbdători să intre în bucluc. Experienţa pe care ai trăit-o dovedeşte că deja te-ai aruncat în asta cu capul înainte – trebuie să afli că aşa mi s-a întâmplat cândva şi mie. Ştiu din proprie experienţă cât de dureros e şi cât de periculos poate fi Umbremarul. Dacă te las în neştiinţa ta şi eşti ucisă acolo, vina o să-mi aparţină.

— Vrei să spui că, dacă te-aş fi întrebat mai înainte, la începutul călătoriei noastre, mi-ai fi explicat şi atunci?

— Probabil că nu, recunoscu Jasnah. Trebuia să-mi dau seama cât de dispusă eşti să mă asculţi. De data asta.

Shallan păli şi-şi stăpâni impulsul care-i cerea să spună că, atâta vreme cât fusese o pupilă silitoare şi supusă, Jasnah nu-i dezvăluise atâtea secrete.

— Atunci ce este? Acel... loc.

— Nu e chiar un loc, răspunse Jasnah. Nu în sensul pe care i-l dăm noi cuvântului. Umbremar e aici, pretutindeni în jurul nostru, chiar în clipa asta. Toate lucrurile există acolo într-o anumită formă, aşa cum există şi aici.

Shallan se încruntă.

— Nu... Jasnah ridică un deget, cerându-i să tacă.

— Toate lucrurile au trei componente: sufletul, trupul şi mintea. Umbremar, locul pe care l-ai văzut, e ceea ce numim Tărâmul Cunoaşterii – un loc al minţii. În jurul nostru desluşeşti lumea fizică. Poţi s-o atingi, s-o vezi, s-o auzi. Aşa cunoaşte trupul tău lumea. Ei bine, Umbremar e modul în care cunoaşte lumea sinele tău cognitiv – sinele tău subconştient. Când ajungi pe tărâmul acela prin simţurile tale ascunse, faci salturi intuitive şi îţi construieşti speranţe. E ceva similar cu acele simţuri în plus prin care tu, Shallan, creezi artă.

Apa împroşcă prora când corabia tăie un val. Shallan îşi şterse o picătură de apă sărată de pe obraz, încercând să cuprindă cu mintea tot ce-i spusese Jasnah.

— Asta oricum n-are niciun sens pentru mine, Luminăţie.

— Chiar sper că nu are, răspunse Jasnah. Eu mi-am petrecut şase ani cercetând Umbremarul şi abia dacă ştiu ce să cred despre el. Va trebui să te însoţesc de multe ori acolo înainte de a putea să înţelegi, chiar şi în foarte mică măsură, adevărata semnificaţie a acelui loc.

La gândul ăsta, Jasnah se strâmbă uşor. Shallan era întotdeauna surprinsă când prinţesa îşi arăta sentimentele. Cu sentimentele te puteai identifica, erau omeneşti şi, în mintea ei, Shallan vedea în Jasnah Kholin aproape o divinitate. Dacă te gândeai puţin, era o modalitate ciudată de a privi un ateu convins.

— I-auzi la mine, continuă prinţesa, îmi trădez ignoranţa prin propriile cuvinte. Ţi-am spus că Umbremar nu e un loc, şi totuşi l-am numit „loc” cu următoarea mea suflare. Şi spun că vom merge acolo, deşi e în jurul nostru, pretutindeni. Pur şi simplu ne lipsesc termenii potriviţi să discutăm despre el. O să-ncerc altă tactică.

Se ridică, iar Shallan se grăbi s-o urmeze. Merseră pe marginea vasului, simţind puntea legănându-li-se sub picioare. Marinarii îi făceau loc lui Jasnah cu plecăciuni grăbite. O priveau cu acelaşi respect pe care i l-ar fi arătat unui rege. Cum îi reuşea? Cum putea să controleze tot ce se petrecea în jur, lăsând impresia că nu face absolut nimic?

— Uită-te jos, în apă, spuse prinţesa când ajunseră la proră. Ce vezi?

Shallan se opri lângă copastie şi se uită la apa albastră, la valurile înspumate care se spărgeau de prora corăbiei. De acolo, vedea o adâncime a acestora. O întindere de nepătruns, care nu se prelungea doar înainte, ci şi în jos.

— Văd veşnicia, răspunse.

— Vorbeşti ca o artistă. Corabia asta pluteşte deasupra unor adâncuri care nu ne sunt cunoscute. Sub valuri e, tumultuoasă şi frenetică, o lume nevăzută.

Jasnah se aplecă, prinzându-se de copastie cu degetele mâinii libere şi cu cele acoperite de mânecă ale mâinii interzise. Se uită dincolo de corabie. Nu către adâncuri şi nici către pământul îndepărtat, întrezărit la orizont, atât la miazănoapte, cât şi la miazăzi. Se uită spre răsărit. Către furtuni.

— Shallan, există o întreagă lume căreia minţile noastre nu-i ating decât suprafaţa. O lume a gândului complicat, adânc. O lume creată de gânduri complicate, adânci. Când vezi Umbremarul, pătrunzi în adâncimile lor. În anumite feluri, e un loc străin pentru noi, dar, în acelaşi timp, tot noi îl construim. Cu un oarecare ajutor.

— Ce facem?!

— Ce sunt sprenii? întrebă Jasnah.

Asta o luă pe Shallan prin surprindere, dar era deja obişnuită cu întrebările provocatoare ale prinţesei. Îşi luă timp să se gândească şi să hotărască ce avea să răspundă.

— Nimeni nu ştie ce sunt, răspunse, deşi numeroase filosoafe au păreri diferite în privinţa...

— Nu, o întrerupse Jasnah. Ce sunt sprenii?

— Păi...

Shallan se uită la doi vântspreni care se răsuceau în aer, deasupra lor. Păreau panglici minuscule de lumină, străluceau uşor şi dansau rotindu-se unul în jurul altuia.

— Sunt idei vii.

Jasnah se întoarse brusc spre ea.

— Ce e? întrebă Shallan tresărind. Mă înşel?

— Nu. Ai dreptate, zise Jasnah şi-şi miji ochii. Cred că mă apropii cel mai mult de realitate când presupun că sprenii sunt elemente ale Tărâmului Cognitiv care s-au strecurat în lumea fizică. Sunt idei care au căpătat un strop de simţire, poate în urma intervenţiei omului. Gândeşte-te la cineva care se înfurie des. Gândeşte-te cum încep rudele şi prietenii lui să privească furia ca pe o fiară, ca pe o creatură care îl posedă, ca pe ceva din afara lui. Oamenii personifică. Noi vorbim despre vânt ca şi cum şi-ar avea propria voinţă. Sprenii sunt aceste idei – ideile desprinse din experienţa umană colectivă – care, cumva, au prins viaţă. Asta se întâmplă mai întâi în Umbremar şi acolo e locul lor. Deşi au fost create de noi, sunt modelate acolo, îşi duc traiul acolo; acolo guvernează, în propriile lor cetăţi.

— Cetăţi?

— Da, răspunse Jasnah, privind din nou în largul oceanului, cumva tulburată. Diversitatea sprenilor e imensă. Unii sunt tot atât de inteligenţi ca oamenii şi construiesc oraşe. Alţii sunt ca peştii, pur şi simplu înoată purtaţi de curent.

Shallan dădu din cap. De fapt îi venea greu să înţeleagă tot ce auzea, dar nu voia ca Jasnah să se oprească din vorbit. De astfel de cunoştinţe avea nevoie, îşi dorea cu sete să le dobândească.

— Are vreo legătură cu ceea ce ai descoperit? Despre parshi, despre Pustiitori?

— Încă n-am izbutit să-mi dau seama. Sprenii nu sunt întotdeauna gata să răspundă. În unele cazuri, nu ştiu. În altele, n-au încredere în mine, din pricina străvechii noastre trădări.

Shallan se încruntă şi se întoarse spre îndrumătoarea ei.

— Trădare?

— Mi-au pomenit de ea, dar nu mi-au spus despre ce-a fost vorba. Noi, oamenii, am încălcat un jurământ şi astfel le-am adus o ofensă gravă. Cred că unii dintre ei au şi murit, deşi nu ştiu cum poate muri o idee, zise Jasnah şi se întoarse spre Shallan cu un aer solemn. Ştiu că e copleşitor. Va trebui să-nveţi, să-nveţi toate astea dacă vrei să m-ajuţi. Mai eşti dispusă s-o faci?

— Am de ales?

Un zâmbet ridică colţurile gurii lui Jasnah.

— Mă îndoiesc. Animmodelezi singură, fără să ai nevoie de un fabrial. Eşti ca mine.

Shallan se holbă la valuri. Ca Jasnah.

„Ce însemna asta? De ce...”

Încremeni şi începu să clipească. Pentru o clipă, avusese impresia că zăreşte acelaşi model de mai înainte, cel care făcuse muchii pe coala ei de hârtie. De data asta apăruse pe apă, se formase, incredibil, pe suprafaţa unui val.

— Luminăţie, spuse, punându-şi degetele pe braţul lui Jasnah. Cred că am văzut ceva în apă, chiar adineauri. Un model din linii clare, ca un labirint.

— Arată-mi unde.

— Era pe unul dintre valuri, am trecut de el. Dar cred că l-am mai văzut, cu puţin timp în urmă, pe una dintre colile mele. Înseamnă ceva?

— Fără nicio îndoială. Trebuie să recunosc, Shallan, că întâlnirea noastră mi se pare o coincidenţă uimitoare. Una care dă de bănuit.

— Luminăţie?

— Şi-au băgat coada. Te-au adus la mine. Şi sunt în continuare cu ochii pe tine. Aşa că, Shallan, chiar nu mai ai de ales. E o revenire la vechile căi şi asta n-are darul să mă umple de speranţe. Faptele lor ţin de instinctul de conservare. Sprenii simt un pericol iminent, aşa că se întorc la noi. Trebuie să ne îndreptăm atenţia către Câmpiile Sfărâmate şi către relicvele din Urithiru. O să treacă mult, foarte mult timp înainte de a putea să pleci acasă.

Shallan dădu din cap în tăcere.

— Asta te îngrijorează, spuse Jasnah.

— Da, Luminăţie. Familia mea...

Shallan se simţea ca o trădătoare fiindcă îşi abandonase fraţii, al căror trai îndestulat depindea de ea. Le scrisese ca să le explice, fără prea multe amănunte, că fusese nevoită să înapoieze Animmodul furat şi că acum i se cerea s-o ajute pe Jasnah în munca ei.

Răspunsul lui Balat fusese favorabil, într-un anumit sens. Spusese că se bucură fiindcă măcar un membru al familiei scăpase de soarta Casei lor. Era de părere că toţi ceilalţi – cei trei fraţi ai ei şi logodnica lui Balat – nu mai aveau nicio scăpare.

E posibil să aibă dreptate. N-aveau să-i strivească doar datoriile tatălui lor, mai era şi Animmodul lui stricat. Gruparea care i-l dăduse îl voia înapoi.

Din nefericire, Shallan era convinsă că Jasnah făcea cercetări de cea mai mare importanţă. Pustiitorii aveau să se întoarcă – nu erau numai o ameninţare îndepărtată, din poveşti. Trăiau printre oameni, şi încă de mai multe veacuri. Parshii blânzi şi tăcuţi, care munceau ca slujitori şi sclavi ideali, erau adevăraţii distrugători.

Împiedicarea catastrofei care ar fi fost întoarcerea Pustiitorilor era o îndatorire mai importantă chiar şi decât protejarea fraţilor ei. Dar încă mai suferea când recunoştea asta.

Jasnah o studia.

— Am luat câteva măsuri în privinţa familiei tale, Shallan.

— Măsuri? întrebă Shallan şi o prinse de braţ. I-ai ajutat pe fraţii mei?

— Intr-un anumit sens. Presupun că bogăţia nu i-ar scăpa cu adevărat de probleme, însă am aranjat totuşi să le fie trimis un mic dar. Din câte mi-ai povestit, familia ta are necazuri din două motive. În primul rând, Duhurile însângerate vor să le fie înapoiat Animmodul pe care voi l-aţi stricat, în al doilea rând, Casa voastră nu are aliaţi şi e înglodată în datorii.

Jasnah scoase o bucată de hârtie.

— Uite, continuă ea, un fragment dintr-o discuţie pe care am purtat-o cu mama, în dimineaţa asta, prin distrestie.

Shallan urmări cu privirea rândurile scrise, remarcând explicaţiile lui Jasnah despre Animmodul stricat şi cererea ei de ajutor.

„Se întâmplă mai des decât ai crede”, răspunsese Navani. „Defectul are probabil legătură cu alierea monturilor nestematelor. Adu-mi obiectul şi vom vedea.”

— Mama, spuse Jasnah, e o artifabrialistă renumită. Cred că poate repara Animmodul tău. O să li-l trimitem fraţilor tăi, care-l vor putea înapoia posesorilor lui.

— Mi-ai îngădui să fac asta? întrebă Shallan.

De când se aflau pe corabie, ceruse cu prudenţă mai multe informaţii despre sectă, sperând să-şi înţeleagă tatăl, să priceapă care-i fuseseră motivele. Jasnah pretinsese că ştie foarte puţine despre Duhurile însângerate, nimic mai mult în afară de faptul că manifestau interes pentru cercetările ei şi că erau gata să ucidă ca să-şi atingă ţelul.

— Nu vreau să se poată folosi de un fabrial atât de valoros, răspunse prinţesa. Dar acum n-am timp să-ţi apăr familia nemijlocit. Soluţia asta e viabilă dacă fraţii tăi izbutesc să mai reziste o vreme. Dacă e necesar, spune-le adevărul, spune-le că, ştiind că sunt o erudită, m-ai rugat să repar Animmodul. Poate că asta o să fie de-ajuns ca să liniştească lucrurile pe moment.

— Mulţumesc, Luminăţie.

Furtuni! Dacă, după ce fusese primită ca pupilă, ar fi cerut pur şi simplu ajutorul lui Jasnah, n-ar fi fost totul mult mai simplu? Îşi coborî din nou privirea spre hârtie, observând că discuţia continuase.

„În cealaltă privinţă”, scrisese Navani, „sugestia îmi place foarte mult. Cred că-l pot convinge pe băiat măcar să se gândească la asta, mai ales că, la începutul acestei săptămâni, ultima lui legătură amoroasă s-a sfârşit brusc – aşa cum i se întâmplă de obicei”.

— Care e această a doua privinţă? întrebă Shallan luându-şi ochii de la hârtie.

— Simpla domolire a Duhurilor însângerate n-o să-ti salveze familia. Datoriile voastre sunt prea mari, mai ales dacă ţinem cont că tatăl tău s-a înstrăinat de atâţia oameni. Aşa că am pus la cale o alianţă puternică pentru Casa voastră.

— O alianţă? Cum?

Jasnah răsuflă adânc. Părea să ezite să dea explicaţii.

— Am făcut primii paşi către logodna ta cu unul dintre verii mei, un fiu al unchiului meu Dalinar. Băiatul se numeşte Adolin. E chipeş şi priceput la vorbă.

— Logodnă? întrebă Shallan. I-ai promis mâna mea?

— Am făcut doar primele demersuri, răspunse Jasnah, cu o nervozitate care nu-i stătea în fire. Deşi uneori îi lipseşte prevederea, Adolin are inimă bună – la fel de bună ca a tatălui său, probabil cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. E considerat cea mai bună partidă din Alethkar, iar mama îşi doreşte de mult să-l vadă însurat.

— Logodnă, repetă Shallan.

— Da. Nu-ţi place ideea?

— E minunată! exclamă Shallan, strângând-o mai tare de braţ. Atât de simplu! Dacă mă mărit cu cineva atât de puternic... Furtuni! În Jah Keved n-o să mai îndrăznească nimeni să se atingă de noi. S-ar rezolva multe dintre problemele noastre. Luminoasă Jasnah, eşti un geniu!

Prinţesa se destinse vizibil.

— Da, bine, mi s-a părut o soluţie viabilă, însă m-am întrebat dacă n-o să te simţi cumva ofensată.

— De ce vânturilor m-aş simţi ofensată?

— Pentru că libertatea e restrânsă prin căsătorie. Şi, dacă nu din pricina asta, fiindcă propunerea s-a făcut fără să ţi se ceară părerea. Am vrut să văd mai întâi dacă e cu putinţă. Şi s-a ajuns mai departe decât m-am aşteptat, fiindcă mama s-a agăţat de idee. Navani are... tendinţa de a domina.

Shallan nu izbutea să-şi imagineze că ar fi izbutit cineva s-o domine pe Jasnah.

— Părinte al Furtunii! Te-ai temut c-o să mă simt ofensată? Luminăţie, mi-am petrecut toată viaţa închisă în conacul tatălui meu – am crescut cu gândul că el o să-mi aleagă bărbatul.

— Dar acum eşti liberă, tatăl tău nu-ti mai poate impune nimic.

— Da, şi am dat dovadă de o înţelepciune fără cusur când mi-am găsit eu însămi pe cineva, spuse Shallan. Primul bărbat care mi-a plăcut n-a fost doar ardent, ci şi, în ascuns, asasin.

— Nu te deranjează absolut deloc? insistă Jasnah. Gândul că o să-i fii îndatorată cuiva, şi anume unui bărbat?

— Nu e ca şi cum aş fi vândută ca sclavă, râse Shallan.

— Nu, cred că nu, zise Jasnah şi, cu un fior, îşi recapătă calmul. Bun, o să-i dau de ştire lui Navani că-ţi place aranjamentul şi, până la sfârşitul zilei, vom avea o neoficială.

O neoficială – termenul vorin pentru o logodnă condiţionată. Avea să fie logodită, în adevăratul sens al cuvântului, dar fără niciun temei legal înainte de semnarea unui act oficial de logodnă şi de verificarea lui de către ardenţi.

— Tatăl lui Adolin a spus că n-o să-i impună niciodată nimic, îi explică Jasnah, deşi băiatul a rămas de curând singur, fiindcă a reuşit să ofenseze încă o tânără. Oricum, Dalinar o să prefere să vă vedeţi înainte de a se cădea de acord asupra unei legături mai serioase. Politica de pe Câmpiile Sfărâmate s-a... schimbat în ultima vreme. Armata unchiului meu a suferit o mare pierdere, încă un motiv ca să ne grăbim s-ajungem acolo.

— Adolin Kholin, spuse Shallan, ascultând doar cu o ureche. Un duelgiu. Unul fantastic. Şi chiar un Cristalpurtător.

— A, aşadar ai dat atenţie lecturilor despre tatăl meu şi despre familia mea.

— Da, dar ştiam dinainte multe despre familia ta. Alethi au cel mai mare rang în societate. Până şi fiicele nobililor de la ţară cunosc numele prinţilor alethi.

Şi ar fi minţit dacă n-ar fi recunoscut că întâlnirea cu unul dintre ei nu lipsise din visurile ei de fată tânără.

— Dar, Luminăţie, eşti sigură că o asemenea căsătorie ar fi înţeleaptă? Vreau să spun că eu nu sunt nici pe departe o persoană importantă.

— Ei bine, da. Fiica unui alt înalt Prinţ ar fi fost de preferat pentru Adolin. Însă se pare că a izbutit să ofenseze toate fetele de măritat de rangul ăsta. Băiatul e, să zicem, cumva cam prea grăbit în privinţa legăturilor lui amoroase. Dar sunt sigură că nu e vorba de ceva căruia să nu-i poţi face faţă.

— Părinte al Furtunii, continuă Shallan, simţind că i se înmuiau picioarele. E moştenitorul unui principat. Şi face parte dintre succesorii la tronul Alethkarului.

— E al treilea din linia dinastică, după fiul nevârstnic al fratelui meu şi după unchiul meu Dalinar.

— Luminăţie, trebuie să întreb. De ce Adolin? De ce nu fiul mai tânăr? Eu... eu n-am nimic de oferit lui Adolin sau casei sale.

— Dimpotrivă, o contrazise Jasnah. Dacă eşti ce cred eu că eşti, o să-i poţi oferi ceea ce nimeni altcineva nu-i poate da. Ceva mai important decât bogăţia.

— Şi ce anume crezi că sunt? şopti Shallan, întâlnind privirea celeilalte femei şi punând în sfârşit întrebarea pe care nu îndrăznise până atunci s-o rostească.

— Acum nu eşti nimic mai mult decât o făgăduinţă, răspunse Jasnah. O pupă care ascunde posibilităţi grandioase. Cândva, când între oameni şi spreni exista o legătură, apăreau femei care puteau dansa în văzduh şi bărbaţi care spulberau pietrele cu o simplă atingere.

— Radianţii Dispăruţi. Trădătorii omenirii.

Mintea ei nu putea cuprinde totul. Logodna, Umbremar, sprenii şi, în plus, destinul ei misterios. Ştiuse. Dar să i se vorbească despre asta...

Fără să-i pese că-şi udă rochia, se aşeză pe punte, cu spatele rezemat de parapet. Jasnah o lăsă să se liniştească, apoi o ului aşezându-se lângă ea. Dar se instală cu mai mult calm, adunându-şi rochia sub picioarele îndoite într-o parte. Amândouă atraseră privirile marinarilor.

— Mă vor rupe în bucăţi cu dinţii, spuse Shallan. Curtenii alethi. E cea mai feroce curte regală din lume.

Jasnah pufni.

— Acolo e mai mult vânt decât furtună, Shallan. O să te pregătesc.

— Eu n-o să fiu niciodată ca tine, Luminăţie. Ai putere, autoritate, bani. Uită-te numai cum ţi se supun marinarii.

— În clipa asta, mă folosesc cumva de putere, de autoritate sau de bani?

— Ai plătit pentru călătoria noastră.

— Tu n-ai plătit pentru mai multe călătorii cu această corabie? întrebă Jasnah. Nu te tratează la fel ca pe mine?

— Nu. O, da, le sunt dragă. Dar în ochii lor nu cântăresc cât tine, Jasnah.

— O să presupun că asta n-are nicio legătură cu grosimea mijlocului meu, răspunse prinţesa cu o umbră de zâmbet. Înţeleg ce vrei să spui, Shallan. Însă faci o mare greşeală.

Tânăra se întoarse către ea. Prinţesa stătea pe puntea navei ca pe un tron, cu spatele drept şi cu capul sus, impunătoare. Shallan îşi ţinea picioarele strânse la piept şi braţele i le înconjurau pe sub genunchi. Până şi felul în care se aşezaseră era diferit. Ea nu-i semăna câtuşi de puţin femeii de alături.

— Trebuie să afli un secret, copilă, continuă Jasnah. Unul mai important decât cele legate de Umbremar şi de spreni. Puterea e o iluzie de percepţie.

Shallan se încruntă.

— Nu mă înţelege greşit, adăugă Jasnah. Anumite tipuri de putere sunt reale: puterea de a comanda armate, puterea de a Animmodela. Dar astfel de puteri au importanţă mult mai rar decât crezi. Pentru fiecare dintre noi în parte, când avem de-a face cu ceilalţi, acest lucru pe care-l numim putere – cu sensul de autoritate – există numai dacă e perceput. Ai spus că am bani. E adevărat, dar ai văzut că nu-i folosesc prea des. Spui că, fiind sora regelui, am autoritate. E adevărat. Totuşi, oamenii de pe corabia asta m-ar trata exact la fel dacă aş fi o cerşetoare care i-a convins că e sora unui rege. În cazul, ăsta, autoritatea mea nu e reală. E pur şi simplu abur – o iluzie. Le-o pot crea, aşa cum poţi şi tu.

— Nu sunt convinsă, Luminăţie.

— Ştiu. Dacă ai fi fost, ai fi făcut-o deja. Jasnah se ridică, netezindu-şi fusta. O să-mi spui dacă vezi din nou modelul – cel care ţi-a apărut în valuri?

—Da, Luminăţie, răspunse Shallan, cu gândul în altă parte.

— Atunci foloseşte restul zilei pentru arta ta. Trebuie să mă gândesc cum e cel mai bine să te-nvăţ despre Umbremar.

Femeia mai vârstnică se retrase, răspunzând cu înclinări din cap la plecăciunile marinarilor în drumul ei către cabina de sub punte.

Shallan se ridică, apoi se întoarse şi se prinse de copastie, cu mâinile de o parte şi de alta a bompresului. Oceanul se întindea înainte, încreţindu-se şi răspândind parfum de prospeţime rece. Valurile loveau ritmic goeleta împinsă de vânt printre ele.

Cuvintele lui Jasnah i se înfruntau în minte, ca nişte ţipari de văzduh între care se afla un singur şobolan. Spreni cu cetăţi? Umbremar, un tărâm care se afla, nevăzut, în jurul ei? Ea, pe neaşteptate logodită cu cel mai important burlac din lume?

Plecă de la provă mergând de-a lungul corabiei cu mâna liberă pe copastie. Cum o priveau marinarii? Îi zâmbeau, îi făceau semne. Le era pe plac. Atârnând leneş de greement, în apropiere, Yalb o strigă ca să-i spună că, în portul următor, era o statuie pe care trebuia neapărat s-o vadă.

— E o labă de picior imensă, tânără domniţă. Doar o labă a piciorului. N-au izbutit să termine statuia aia intimidantă...

Shallan îi zâmbi fără să se oprească. Îşi dorea s-o privească aşa cum o priveau pe Jasnah? Întotdeauna speriaţi, întotdeauna temându-se că au greşit cu ceva? Asta era puterea?

„Când am plecat din Vedenar”, se gândi odată ajunsă în locul unde fusese legată lada pentru ea, „căpitanul mă tot îndemna să mă-ntorc acasă. Misiunea mea i se părea o goană după potcoave de cai morţi”.

Tozbek se purtase întotdeauna de parcă i-ar fi făcut o favoare ducând-o la întâlnirea cu Jasnah. Ar fi trebuit să se simtă în tot acel timp de parcă, încheind târgul, i-ar fi înşelat pe el şi pe oamenii lui? Da, îi luase mai puţini bani fiindcă, în trecut, făcuse negoţ cu tatăl ei – dar, cu toate astea, ea îl plătise.

Probabil că o tratase aşa cum le stătea în obicei negustorilor thayleni. Dacă un căpitan izbutea să-ţi dea impresia că l-ai înşelat, îl plăteai mai bine. Îi plăcea Tozbek, dar relaţia lor lăsa de dorit. Jasnah n-ar fi îngăduit niciodată să fie tratată astfel.

Santhidul continua să înoate pe lângă corabie. Părea o mică insulă plutitoare, cu carapacea lui năpădită de alge şi cu cristale minuscule ieşind în afara ei.

Shallan se răsuci pe călcâie şi o porni spre pupă, unde căpitanul vorbea cu unul dintre marinarii lui, arătând cu degetul pe o hartă plină de glife. Dădu din cap către ea când o văzu apropiindu-se.

— Doar o avertizare, tânără domniţă, spuse el. Porturile vor deveni curând tot mai puţin primitoare. O să ieşim din Strâmtorile Sprâncenei Lungi şi o să ocolim marginea răsăriteană a continentului, îndreptându-ne spre Noul Natanan. De aici până la Criptele Puţin Adânci nu e nimic care merită văzut – şi nici măcar ele nu sunt cine ştie ce privelişte. Acolo, fără o gardă, nu mi-aş trimite la ţărm nici măcar fratele, şi el a ucis şaptesprezece bărbaţi cu mâinile goale.

— Înţeleg, căpitane, răspunse Shallan. Şi îţi mulţumesc. Mi-am schimbat hotărârea de mai devreme. Trebuie să opreşti corabia, ca să pot studia animalul care înoată pe lângă noi.

Căpitanul oftă şi, aşa cum se joacă alţii cu mustăţile, îşi plimbă degetele de-a lungul uneia dintre sprâncenele lui ţepene şi răsfirate.

— Luminăţie, nu e recomandabil. Părinte al Furtunii! Dacă te cobor în ocean...

— O să mă ud. Mi s-a mai întâmplat o dată sau de două ori în viaţă.

— Nu, pur şi simplu nu pot îngădui aşa ceva. Cum spuneam, te vom duce să vezi nişte carapace în...

— Nu poţi îngădui? îl întrerupse Shallan.

Îi adresă o privire pe care o spera uluită, aşa cum spera şi că el nu observa cât de tare îşi apăsa ea palmele pe coapse. Furtuni! Nu-i plăceau deloc înfruntările.

— Nu mi-am dat seama că am cerut un lucru pe care ai puterea să-l îngădui sau nu, căpitane. Opreşte corabia. Coboară-mă în apă. Asta e porunca mea.

Încercă să rostească fiecare cuvânt cu aceeaşi forţă cu care ar fi făcut-o Jasnah. Prinţesa te putea face să crezi că era mai uşor să rezişti în plină furtună decât să o contrazici.

Tozbek îşi mişcă preţ de câteva clipe buzele fără să scoată niciun sunet, de parcă trupul lui s-ar fi străduit să se opună în continuare, dar mintea i-ar fi rămas în urmă.

— E corabia mea... spuse într-un târziu.

— Corabia ta n-o să păţească nimic, sublinie Shallan. Hai s-o facem repede, căpitane. Nu vreau s-ajungem prea târziu în port diseară.

Îi părăsi şi se întoarse la lada ei, cu inima bătându-i cu putere şi cu mâinile tremurându-i. Se aşeză, mai ales ca să se liniştească.

Nervos, Tozbek începu să-şi strige ordinele. Marinarii coborâră pânzele şi vasul încetini. Shallan răsuflă prelung, simţindu-se ca o proastă.

Totuşi, ceea ce-i spusese Jasnah se adeverise. Purtarea ei îi crease căpitanului o impresie. Era o iluzie? Poate ca sprenii înşişi? Crâmpeie de speranţă omenească, aduse la viaţă?

Santhidul încetini odată cu ei. Shallan se ridică, agitată, când se apropiară marinarii cu funia. Făcură fără tragere de inimă un laţ prin care îşi trecu ea piciorul, apoi îi explicară că trebuia să se ţină zdravăn de funie în timp ce o coborau. Îi legară de mijloc o altă frânghie, mai scurtă, cu care să o tragă, udă şi umilită, înapoi pe punte. În ochii lor, era deznodământul inevitabil.

Ea îşi scoase pantofii, apoi se urcă pe copastie, aşa cum o instruiseră. Oare şi până atunci bătuse vântul tot atât de tare? Stând acolo, cu degetele picioarelor încordate, prin ciorapi, pe bordura subţire şi cu rochia fluturându-i în bătaia blestematului de vânt, o cuprinse pentru o clipă ameţeala. Un vântspren se repezi spre ea şuierând, apoi luă forma unui chip omenesc înconjurat de nori. Furtuni, creatura ar fi făcut bine să nu se amestece. Oare imaginaţia oamenilor le dăduse vântsprenilor scânteierea răutăcioasă?

Păşi nesigură în bucla de funie coborâtă de marinari în dreptul ei, apoi Yalb îi întinse masca despre care îi vorbise.

Jasnah apăru de sub punte, uitându-se nedumerită în jur. O văzu pe Shallan urcată pe marginea corăbiei şi ridică dintr-o sprânceană.

Shallan o ignoră, apoi le făcu semn marinarilor s-o coboare.

Nu-şi îngădui să se simtă ca o proastă în timp ce se apropia încetul cu încetul de apă şi de animalul singuratic care tresălta pe valuri. Marinarii o opriră la două-trei palme deasupra apei şi ea îşi puse masca prinsă în curele, care-i acoperea cea mai mare parte a feţei până sub nas.

— Mai jos! strigă.

Simţea şovăirea marinarilor în coborârea înceată a frânghiei. Atinse apa cu talpa şi un frig muşcător îi cuprinse brusc tot piciorul. Părinte al Furtunii! Dar nu le spuse să se oprească. Îi lăsă să o coboare până când picioarele îi intrară cu totul în apa îngheţată. Fusta i se umflă în cel mai supărător mod cu putinţă şi se văzu nevoită să-şi pună talpa pe tiv – în interiorul buclei ca s-o împiedice să i se salte până în talie, plutind în timp ce se scufunda.

Se luptă câteva clipe cu materialul, bucuroasă că bărbaţii de deasupra n-o puteau vedea roşind. Însă, odată ce se udă, i zbuti să-l stăpânească mai uşor. În cele din urmă, putu să se ghemuiască, încă ţinându-se strâns de frânghie, afundându-se până mai sus de mijloc.

Pe urmă se aplecă şi îşi vârî capul sub apă.

Lumina se revărsa de la suprafaţă în coloane ce pâlpâiau, strălucitoare. Acolo era viaţă, tumultuoasă, uimitoare. Peşti minusculi zvâcneau încoace şi încolo, ciugulind partea de dedesubt a carapacei care adăpostea o făptură maiestuoasă. Noduros ca un copac bătrân, cu pielea încreţită şi cutată, santhidul era, de fapt, o făptură maiestuoasă, cu tentacule albastre, ca de meduză, dar mult mai groase, atârnând moleşite. Se pierdeau în adâncuri, plutind pieziş în urma creaturii.

Animalul în sine era o masă noduroasă, gri-albăstruie, sub carapace. Aparent bătrâne, falduri de piele îi înconjurau ochiul imens din lateral – probabil avea unul identic în partea opusă. Părea mătăhăloasă şi totodată maiestuoasă, cu înotătoare puternice, mişcându-se ca nişte vâslaşi. În jurul ei, prin apă se foiau un grup de spreni stranii, de forma unor săgeţi.

În jur se agitau bancuri de peşti. Deşi adâncurile păreau pustii, în preajma santhidului apa mişuna de viaţă, ca şi alături de corabie. Peşti mărunţei ciuguleau fundul vasului. Se mişcau între el şi santhid, uneori câte unul singur şi alteori în valuri. De aceea înota animalul pe lângă corăbii? Avea vreo legătură cu peştii, cu relaţia lui cu ei?

Se uită la creatură şi ochiul acesteia – mare cât capul lui Shallan – se roti către ea, focalizându-şi privirea, văzând-o. În clipa aceea, Shallan nu mai simţi frigul. Nu se mai simţea jeată. Privea o lume pe care, din câte ştia ea, nicio erudită n-o mai vizitase vreodată.

Clipi, întipărindu-şi în minte Amintirea santhidului, ca să-l poată desena mai târziu.

2

PODUL PATRU

Primul nostru indiciu au fost parshendii. Cu câteva săptămâni înainte de a renunţa la urmărirea inimilor-nestemată, schema lor de luptă s-a schimbat. Zăboveau pe platouri după bătălii, ca şi cum ar fi aşteptat ceva.

— Din jurnalul personal al lui Navani Kholin, Jeseses 1174

Răsuflarea. Răsuflarea unui om e viaţa lui. Trimisă înapoi, în lume, strop cu strop. Cu ochii închişi, Kaladin respiră adânc şi, pentru o vreme, la urechi nu-i ajunse nimic altceva. Doar propria viaţă, înăuntru, afară, în ritmul tunetului care-i răsuna în piept.

Răsuflarea. Propria lui furtună măruntă.

Afară, ploaia se oprise. Kaladin rămase aşezat, în întuneric. Când mureau regii şi ochi-luminoşii bogaţi, trupurile lor nu erau arse, ca ale oamenilor de rând. Erau Animmodelate în statui de piatră sau metal, încremenind pe vecie.

Leşurile ochi-întunecaţilor ajungeau în flăcări. Aidoma rugăciunilor arse, se preschimbau în fum, se înălţau către ceruri şi către indiferent ce i-ar fi aşteptat acolo.

Răsuflarea. Răsuflarea unui ochi-luminoşi nu se deosebea de a unui ochi-întunecati. Nu era mai dulce, nu era mai liberă.

Răsuflările regilor şi ale sclavilor se amestecau, pentru a fi din nou respirate de oameni, iarăşi şi iarăşi.

Kaladin se ridică şi deschise ochii. În timpul marii furtuni, stătuse în bezna din cămăruţa lui de lângă noua baracă a Podului Patru. Singur. Se apropie de uşă, apoi se opri. Îşi odihni degetele pe mantia pe care şi-o agăţase acolo, de un cârlig. În beznă, nu-i putea desluşi nici albastrul-închis, nici glifa Kholin pe spate – sub forma sigiliului lui Dalinar.

Se părea că toate schimbările din viaţa lui fuseseră marcate de o furtună. Asta era una importantă. Împinse uşa şi păşi în lumină ca om liber.

Deocamdată fără mantie.

Podul Patru îl ovaţionă când îşi făcu apariţia. Aşa cum le era obiceiul, oamenii ieşiseră să se bărbierească şi să se spele în stropeală. Aproape că nu mai aştepta niciunul în şir, Pietroi îi răsese deja, rând pe rând. Masivul mâncător de coarne îşi trecea briciul peste ţeasta pleşuvă a lui Drehy fredonând încetişor. După ploaie, aerul mirosea a umezeală şi vatra spălată de apa norilor era singura urmă a tocanei pe care o împărţiseră în seara dinainte.

În multe privinţe, locul se deosebea prea puţin de lemnăria din care scăpaseră de curând oamenii lui. Lungi şi dreptunghiulare, barăcile de piatră erau foarte asemănătoare – mai degrabă Animmodelate decât construite cu truda mâinilor, păreau buşteni imenşi, stâncoşi. Însă acestea aveau pe margini, pentru sergenţi, câteva încăperi mici, cu propriile uşi către exterior. Fuseseră împodobite cu simbolurile plutoanelor care le locuiseră; oamenii lui Kaladin trebuiau să le ascundă pictându-le pe ale lor peste ele.

— Moash! strigă el. Cikatrice, Teft.

Cei trei alergară spre el, împroşcând apa din băltoacele rămase după furtună. Purtau haine de podari: pantaloni scurţi, până sub genunchi, şi veste de piele peste piepturile goale. Cikatrice nu zăcea, putea să se mişte, în ciuda rănii de la laba piciorului, dar făcea eforturi vizibile ca să nu şchiopăteze.

Deocamdată, Kaladin nu-i ordonase să rămână în pat. Rana nu era prea gravă şi avea nevoie de ajutorul lui.

— Vreau să ne uităm la ce-am primit, le spuse celor trei, îndepărtându-se de baracă în fruntea lor.

Construcţia putea adăposti cincizeci de bărbaţi şi şase sergenţi. Şi o flancau alte barăci, de ambele părţi. Kaladin primise un cvartal întreg – douăzeci de clădiri – în care să-şi adăpostească noul batalion, alcătuit din foşti podari.

Douăzeci. Faptul că Dalinar găsise cu uşurinţă pentru ei un cvartal de douăzeci de clădiri dezvăluia un adevăr cumplit: cât îl costase trădarea lui Sadeas. Mii de morţi. Într-adevăr, condeierele lucrau în apropierea câtorva barăci, supraveghindu-i pe parshii care scoteau mormane de haine şi de alte obiecte personale. Lucrurile morţilor.

Nu puţine dintre acele femei aveau ochii roşii şi feţele istovite. Din cauza lui Sadeas, în tabăra lui Dalinar erau mii de văduve noi şi, probabil, tot atâţia orfani. Dacă ar fi avut nevoie de un motiv în plus ca să-şi urască fostul stăpân, Kaladin l-ar fi găsit acolo, în suferinţa femeilor ale căror soţi se încrezuseră în acesta pe câmpul de luptă.

În ochii lui, nu exista păcat mai mare decât trădarea unui aliat în luptă. Poate cu o excepţie, trădarea propriilor oameni, uciderea lor după ce şi-au riscat vieţile ca să te apere. Îl năpădi brusc furia când îşi aduse aminte de Amaram şi de ceea ce făcuse. Semnul de sclav părea să-i ardă din nou fruntea.

Amaram şi Sadeas. Doi oameni din viaţa lui care, la un moment dat, aveau să plătească pentru ceea ce-i făcuseră. Şi era de preferat să dea o dobândă serioasă.

Continua să meargă alături de Teft, Moash şi Cikatrice. Golite încet de lucrurile care le aparţinuseră altora, barăcile erau totodată pline de podari. Semănau cu bărbaţii din echipa Podului Patru – purtau aceleaşi veste şi aceiaşi pantaloni până sub genunchi. Dar, pe de altă parte, nu le-ar fi putut semăna mai puţin. Cu părul încâlcit şi bărbile netunse de mai multe luni, îşi purtau ochii goi, care nu păreau să clipească suficient de des. Umeri gârboviţi. Chipuri fără expresie.

Fiecare părea să fie singur, chiar şi când era înconjurat de ceilalţi.

— Ţin minte sentimentul ăsta, spuse încet Cikatrice.

Bărbatul scund, vânos, avea trăsături tăioase şi păr argintiu la tâmple, deşi încă nu trecuse de treizeci şi cinci de ani.

— N-aş vrea, dar mi-l amintesc.

— Şi noi trebuie să facem din oamenii ăştia o armată? întrebă Moash.

— Lui Kaladin i-a reuşit cu Podul Patru, nu? zise Teft îndreptând spre Moash un deget ameninţător. O să-i mai reuşească o dată.

— Să transformi câteva zeci de oameni e una, să faci acelaşi lucru cu câteva sute e altceva, răspunse Moash îndepărtând cu o lovitură de picior o creangă ruptă de marea furtună.

Înalt şi masiv, Moash avea o cicatrice pe bărbie, dar nu şi purta semnul sclaviei pe frunte. Mergea cu spatele drept şi cu capul sus. Dacă n-ar fi avut ochii de un căprui-închis, ar fi putut trece drept ofiţer.

Kaladin îi conduse pe toţi trei de la o baracă la alta, făcând în grabă o numărătoare. Aproape o mie de oameni şi, cu toate că le spusese cu o zi înainte că de-acum sunt liberi şi că, dacă vor, se pot întoarce la vechile lor vieţi, puţini păreau dornici să facă altceva în afară de a sta pur şi simplu. Iniţial, erau patruzeci de echipe de podari, dar mulţi muriseră în timpul ultimului atac, iar câteva poduri avuseseră dinainte mai puţini oameni.

— O să-i împărţim în douăzeci de echipe a câte cincizeci oameni, spuse Kaladin.

Deasupra lui, Syl coborî fluturând ca o panglică de lumină şi se roti în jurul lui cu iuţeală. Ceilalţi nu dădură niciun semn că ar fi zărit-o; probabil că pentru ei era invizibilă.

— Nu-i putem pregăti pe fiecare în parte, nu de la început. O să-i instruim pe cei mai dornici să înveţe, apoi o să-i trimitem înapoi, să-şi conducă şi să-şi antreneze grupurile.

—Presupun că-i o idee bună, zise Teft scărpinându-şi bărbia.

Cel mai bătrân podar se număra printre puţinii care-şi păstraseră barba. Aproape toţi ceilalţi şi-o răseseră în semn de mândrie, văzând în asta ceva care-i deosebea pe purtătorii Podului Patru de sclavii obişnuiţi. Teft îşi îngrijea barba din acelaşi motiv. Acolo unde nu încărunţise, era de un castaniu-deschis şi o purta scurtă, pătrată, aproape ca a ardenţilor.

Moash se strâmbă, cu ochii la podari.

— Tu, Kaladin, presupui că unii vor fi „mai dornici”. Mie mi se par toţi la fel de deznădăjduiţi.

— Unii vor mai găsi în ei putere să lupte, spuse Kaladin pe drumul de întoarcere către Podul Patru. Pentru început, cei care ni s-au alăturat aseară lângă foc. Teft, o să am nevoie de tine ca s-alegi alţii. Organizează şi uneşte echipele, apoi alege patruzeci de oameni – câte doi din fiecare echipă – pe care-i vom instrui primii. Tu o să conduci instrucţia. Cei patruzeci ne vor fi folositori când ne vom strădui să scoatem soldaţi din ceilalţi.

— Cred că pot face asta.

— Bun. O să-ţi dau câţiva oameni să te-ajute.

— Câţiva? Mi-ar prinde bine mai mulţi, nu doar câţiva...

— Va trebui să te descurci cu câţiva, spuse Kaladin oprin-du-se şi întorcându-se către vest, către clădirile regelui de dincolo de zidul taberei. De cei mai mulţi dintre noi va fi nevoie ca să-l ţinem pe Dalinar Kholin în viaţă.

Moash şi ceilalţi se opriră lângă el. Kaladin îşi miji ochii şi privi palatul. Cu siguranţă nu părea destul de maiestuos ca să adăpostească un rege – acolo nu era decât piatră şi iar piatră.

— Eşti dispus să te încrezi în Dalinar? întrebă Moash.

— Şi-a dat Cristalsabia în schimbul nostru, răspunse Kaladin.

— Ne-o datora, mârâi Cikatrice. I-am salvat viaţa, dar-ar furtuna!

— S-ar putea să nu fi fost decât un soi de bravadă, zise Moash încrucişându-şi braţele. Jocuri politice. El şi Sadeas au încercat să se îmbrobodească unul pe altul.

Syl coborî pe umărul lui Kaladin, luând înfăţişarea unei femei tinere într-o rochie de voal cu falduri bogate, de un albastru-alburiu. Îşi ţinea mâinile încleştate şi se uita în sus, către clădirile regelui, unde plecase Dalinar Kholin să-şi desăvârşească planurile.

Îi dezvăluise lui Kaladin că avea să facă ceva care o să-i înfurie pe mulţi.

„O să-i lipsesc de jocurile lor...”

— Trebuie să-l ţinem în viaţă, spuse Kaladin uitându-se din nou la ceilalţi. Nu ştiu dacă am încredere în el, dar este singurul om de pe Câmpiile astea care a dat vreodată dovadă de un strop de milă faţă de podari. Dacă moare, vreţi să ghiciţi cât o să dureze până când o să ne revândă moştenitorul său lui Sadeas?

Cikatrice pufni cu dispreţ.

— Aş vrea să-l văd încercând s-o facă, când avem un Cavaler Radiant în frunte.

— Nu sunt Radiant.

— Bine, nu contează, spuse Cikatrice. Nu contează ce eşti, oricum or să le fie greu să ne despartă de tine.

— Crezi că mă pot lupta cu toţi, Cikatrice? întrebă Kaladin privind fix în ochii bărbatului mai vârstnic. Cu zeci de Cristalpurtători? Cu zeci de mii de soldaţi? Crezi că o poate face cineva de unul singur?

— Nu cineva, sublinie Cikatrice cu încăpăţânare. Tu.

— Nu sunt zeu, Cikatrice. Nu pot respinge zece armate, zise Kaladin şi se întoarse spre ceilalţi doi. Ne-am hotărât să rămânem aici, pe Câmpiile Sfărâmate. De ce?

— La ce bun să fugim? întrebă Teft ridicând din umeri. Chiar şi ca oameni liberi, am sfârşi tot acolo, pe dealuri, ca recruţi într-o armată sau alta. Sau am muri de foame.

Moash aprobă din cap.

— Atâta vreme cât suntem liberi, locul ăsta e la fel de bun

ca oricare altul.

— Dalinar Kholin înseamnă, pentru noi, cea mai bună speranţă la o viaţă adevărată, spuse Kaladin. Suntem gărzi de corp, nu slugi silite să muncească. Oameni liberi, în ciuda semnelor de pe frunţile noastre. Nimeni altcineva n-o să ne mai ofere asta. Dacă vrem libertate, trebuie să-l ţinem pe Dalinar Kholin în viaţă.

— Şi Asasinul în Alb? întrebă încet Cikatrice. Auziseră de isprăvile asasinului care măcelărea regi şi înalţi prinţi ai tuturor popoarelor din întreaga lume. Taberele de luptă zumzăiau de veşti despre omoruri de când mesajele trimise prin distrestii începuseră să povestească despre ele. Împăratul din Azir mort. Jah Kevedul răvăşit. Şase naţiuni rămase fără conducător.

— Deja ne-a omorât regele, îi aminti Kaladin. Bătrânul Gavilar a fost prima victimă a asasinului. Trebuie să sperăm că aici şi-a terminat treaba. Oricum ar fi, îl apărăm pe Dalinar. Cu orice preţ.

Ceilalţi, rând pe rând, îl aprobară din cap, deşi fără tragere de inimă. Nu-i învinovăţea. Nu ajunseseră departe încrezân-du-se în ochi-luminoşi – până şi Moash, care-l vorbise cândva de bine pe Dalinar, părea să nu-l mai aibă la inimă. Aşa cum nu-l avea pe niciun alt ochi-luminoşi.

De fapt, Kaladin era oarecum surprins de sine însuşi, fiindcă se simţea atât de încrezător. Însă, dar-ar furtuna, lui Syl îi plăcea Dalinar. În ochii lui, asta avea greutate.

— Acum suntem slabi, spuse coborându-şi vocea. Dar, dacă trecem o vreme de partea lui Kholin, apărându-l, o să fim plătiţi generos. O să vă pot instrui – instrucţie adevărată – ca soldaţi şi ofiţeri. În plus, o să-i putem învăţa şi pe ceilalţi cum să mânuiască armele. De unii singuri, ca două duzini de foşti podari, n-o să reuşim. În schimb, imaginează-ţi dacă vom fi o forţă alcătuită din o mie de mercenari iscusiţi, cu cel mai bun echipament din taberele de război. Dacă va fi să se întâmple cel mai rău dintre rele şi vom fi nevoiţi să părăsim tabăra, aş vrea s-o facem ca o oaste unită, puternică, imposibil de trecut cu vederea. Daţi-mi un an cu mia asta de oameni şi asta vom deveni.

— Iată un plan care-mi place, încuviinţă Moash. O să învăţ să mânuiesc sabia?

— Tot ochi-întunecati suntem, Moash.

— Tu nu, spuse Cikatrice. Ţi-am văzut ochii în timp ce...

— Îcetează! Kaladin răsuflă adânc. Gata! Să nu mai vorbim despre asta.

Cikatrice amuţi.

— Vă numesc ofiţeri, le spuse Kaladin. Pe voi trei, împreună cu Sigzil şi Pietroi. Veţi fi locotenenţi.

— Locotenenţi ochi-întunecaţi? se miră Cikatrice.

În companiile alcătuite doar din ochi-luminoşi, gradul era echivalent cu cel de sergent.

— Dalinar m-a numit pe mine căpitan. Cel mai înalt rang la care a spus că îndrăzneşte să-l ridice pe un ochi-întunecaţi. Ei, pentru o mie de oameni ne trebuie o ierarhie de comandă completă, o s-avem nevoie de ceva între sergent şi căpitan. Ceea ce înseamnă că trebuie să vă numesc pe voi cinci locotenenţi. Cred că Dalinar o să mi-o îngăduie. Dacă o să mai fie nevoie de încă grad, vom numi maeştri-sergenti. Pietroi o să se ocupe de echipamente şi de provizii pentru toţi cei o mie de oameni. O să-l numesc pe Lopen adjunctul lui. Tu, Teft, o te ocupi de instrucţie. Sigzil o să ne fie condeier. E singurul care poate citi glifele. Moash şi Cikatrice...

Se uită la cei doi bărbaţi. Unul scund, celălalt înalt, mergeau la fel cu paşi uşori, periculoşi, cu suliţa întotdeauna pe umăr. Nu se despărţeau de ea niciodată. Dintre toţi oamenii Podului Patru pe care îi instruise, numai ei învăţaseră din instinct. Erau ucigaşi. Ca el însuşi.

— Noi trei, le spuse, vom fi cu ochii în patru, veghind asupra lui Dalinar Kholin. Vreau ca unul dintre noi să-i fie gardă de corp ori de câte ori e cu putinţă. Unul dintre ceilalţi doi îi va apăra fiii, dar nu mă înţelegeţi greşit. Ghimpele Negru e cel pe care vom avea grijă să-l ţinem în viaţă. Cu orice preţ. E singura garanţie a libertăţii noastre, a oamenilor de la Podul Patru.

Ceilalţi dădură din cap.

— Bine, încheie Kaladin. Să mergem la ceilalţi. E timpul ca toată lumea să vă vadă aşa cum vă văd eu.

— • —

Cu învoirea tuturor, Hobber se aşeză primul ca să i se facă tatuajul. Bărbatul cu strungăreaţă era unul dintre primii care crezuseră în Kaladin. Kaladin îşi aducea foarte bine aminte de ziua aceea; istovit după o podalergare, ar fi vrut pur şi simplu să se întindă şi să privească în gol. În schimb, preferase să-l salveze pe Hobber, în loc să-l lase să moară. În acea zi se salvase şi pe sine însuşi.

Restul echipei Podului Patru stătea în cort, în jurul lui Hobber, uitându-se în tăcere cum tatuatoarea lucra la fruntea lui cu mare grijă, acoperind cicatricea, semnul de sclav, cu glifele cerute de Kaladin. De durere, Hobber strângea din când în când din ochi, dar îşi păstra pe faţă un zâmbet.

Kaladin auzise că puteai acoperi o cicatrice cu un tatuaj şi că rezultatul putea fi unul care să arate foarte bine. Odată ce ajungea în piele cerneala tatuajului, glifele atrăgeau ochii şi abia dacă-ţi mai puteai da seama că sub ele era o cicatrice.

După ce termină, tatuatoarea îi întinse lui Hobber o oglindă. Podarul îşi pipăi fruntea şovăind. Pielea era roşie de ace, dar tatuaju întunecat la culoare acoperea perfect semnul sclaviei.

— Ce scrie? întrebă încet Hobber, cu lacrimi în ochi.

— Libertate, răspunse Sigzil înaintea lui Kaladin. Glifa înseamnă libertate.

— Iar cele mai mici, de deasupra ei, adăugă Kaladin, spun când ai fost eliberat şi cine te-a eliberat. Chiar dacă îţi pierzi înscrisul de eliberare, oricine ar vrea să te întemniţeze, considerându-te fugar, poate obţine cu uşurinţă dovada că nu eşti. Le-o poate cere condeierilor lui Dalinar Kholin, care păstrează o copie a înscrisului tău.

Hobber dădu din cap.

— E bine, dar nu e de-ajuns. Adăugaţi şi „Podul Patru”. Libertate, Podul Patru.

— Ca să spună că ai fost eliberat de la Podul Patru?

— Nu, n-am fost eliberat de la Podul Patru. Am fost eliberat mulţumită Podului Patru. Nu mi-aş vinde timpul petrecut acolo pentru nimic în lume.

Discuţia părea nebunească. Podul Patru însemnase moarte – zeci de oameni fuseseră măcelăriţi în timp ce alergau cu podul ăla blestemat. Chiar şi după ce se hotărâse să-i salveze, Kaladin pierduse mult prea mulţi oameni. Hobber ar fi fost nebun dacă n-ar fi profitat de orice prilej ca să evadeze.

Şi totuşi aşteptă, cu încăpăţânare, până când Kaladin desenă glifele potrivite şi i le întinse tatuatoarei – o ochi-întunecaţi calmă şi atât de voinică încât îţi imaginai că ar fi putut ridica un pod de una singură. Se aşeză pe scaunul ei şi se apucă să adauge cele două glife pe fruntea lui Hobber, înghesuindu-le sub glifa „libertate”. În tot acest timp – pentru a doua oară –, îi explică fostului podar cum trebuia să-şi protejeze tatuajul, care avea să-l doară mai multe zile.

El supărtă noua tatuare cu un zâmbet pe faţă. Era nebunie curată, dar ceilalţi dădeau aprobator din cap, strângându-l pe rând de braţ. Odată ce femeia termină cu el, Cikatrice se grăbi să se aşeze nerăbdător, cerând să fie tatuat exact la fel.

Kaladin se retrase cu un pas, îşi încrucişa braţele şi clătină din cap. În afara cortului, lumea se foia prin piaţă, vânzând şi cumpărând. Tabăra de război era un adevărat oraş, construit în adâncitura rotundă, ca un crater, a unei imense formaţiuni stâncoase. Războiul prelungit de pe Câmpiile Sfărâmate atrăsese tot soiul de negustori, precum şi meşteşugari, artişti, ba chiar şi familii cu copii.

Moash stătea în apropiere, uitându-se la tatuatoare cu încordarea zugrăvită pe chip. Nu era singurul din echipă lipsit de semnul sclaviei. Nici Teft nu-l avea. Ajunseseră podari fără să fi fost făcuţi sclavi mai întâi. Se întâmpla adesea în tabăra lui Sadeas, unde trimiterea la podalergare era pedeapsa primită pentru tot felul de greşeli.

— Dacă n-aveţi semnul sclaviei, spuse Kaladin, cu voce sonoră, ca să fie auzit de toţi, nu e nevoie de tatuaj. Sunteţi oricum de-ai noştri.

— Ba da, zise Pietroi. Eu o să mi-l fac.

După ce se ridică Cikatrice, insistă să se aşeze în locul lui, de unde plecă apoi cu tatuajul pe frunte, deşi nu purtase semnul de sclav. Şi toţi ceilalţi cărora le lipsea – printre ei numărându-se Beld şi Teft – se aşezară ca să li se tatueze fruntea.

Numai Moash nu se lăsă ispitit şi preferă să-şi facă tatuajul pe braţ. Bun. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre ei, nu trebuia să umble afişând la vedere dovada că fusese cândva sclav.

Se ridică de pe scaun şi altcineva îi luă locul. Un barbat cu pielea roşie cu negru, ca piatra marmorată. Din echipa Podului Patru făceau parte tot soiul de oameni, însă Shen era cu totul aparte. Un parsh.

— Nu-l pot tatua, spuse artista. Nu e liber, e proprietate.

Kaladin deschise gura să protesteze, dar ceilalţi i-o luară înainte.

— A fost eliberat, ca noi toţi, spuse Teft.

— Face parte din echipă, sări şi Hobber. Tatuează-l sau nu vezi nicio sferă, de la niciunul dintre noi.

Tăcu înroşindu-se şi uitându-se la Kaladin, care avea să plătească pentru toţi, cu sfere primite de la Dalinar Kholin.

Şi alţi podari protestară, aşa că, în cele din urmă, tatuatoarea oftă şi se dădu bătută. Îşi trase taburetul şi începu să lucreze la fruntea lui Shen.

— Nici măcar n-o să-l puteţi vedea, mormăi, deşi pielea lui Sigzil era aproape tot atât de întunecată ca a parshului şi tatuajul era uşor de observat.

La final, Shen se uită în oglindă, apoi se ridică. Aruncă o privire către Kaladin şi dădu din cap. Nu vorbea mult, iar Kaladin nu ştia niciodată ce ar fi trebuit să înţeleagă. De fapt, era foarte uşor să-l dai uitării pe Shen, care mergea de obicei, tăcut, în urma grupului de podari. Nevăzut. Aşa cum erau parshii.

Tatutoarea terminase cu toţi, în afară de Kaladin. El se aşeză şi închise ochii. Înţepăturile acelor erau mai dureroase decât se aşteptase.

Nu după mult timp, femeia începu să înjure pe şoptite. Kaladin deschise ochii în timp ce-i ştergea fruntea cu o cârpă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă.

— Cerneala nu stă în piele! exclamă ea. N-am mai pomenit aşa ceva. Cum îţi şterg fruntea, cum iese cerneala! Tatuajul nu se întipăreşte.

Kaladin oftă, dându-şi seama că prin vene îi clocotea un strop de Lumină de Furtună. Nici măcar nu observase că o absorbise, dar părea s-o reţină din ce în ce mai bine. În ultimele zile, umblând în toate părţile, o atrăsese adesea. Păstrarea Luminii de Furtună te ducea cu gândul la umplerea unui burduf cu vin – dacă turnai prea energic şi nu-i puneai dop, lichidul ţâşnea imediat afară, apoi continua să se scurgă prelingându-se lent. La fel se întâmpla cu Lumina.

O alungă răsuflând un norişor de fum strălucitor, pe care spera că tatuoarea nu-l remarcase.

— Încearcă din nou, spuse el, în timp ce femeia ştergea cerneala respinsă.

De data asta, tatuajul prinse. Kaladin stătu tot timpul cu dinţii încleştaţi, ca să poată suporta durerea, apoi îşi ridică privirea spre oglinda din mâna femeii. Chipul care se uita la el părea al unui străin. Proaspăt şi îngrijit ras, cu părul dat peste cap pentru tatuaj, cu semnele sclaviei acoperite şi, pe moment, date uitării.

„Pot fi din nou omul ăsta?”, se întrebă ridicând mâna ca să-şi atingă obrazul. „Omul ăsta a murit, nu-i aşa?”

Syl îi coborî pe un umăr, apoi se uită în oglindă împreună cu el.

— Viaţă înaintea morţii, Kaladin, şopti ea.

Fără să vrea, absorbi Lumină de Furtună. Doar o picătură, o mică fracţiune din valoarea unei sfere. I se scurse prin vene ca un val înfuriat, ca vânturile captive într-un spaţiu îngust.

Tatuajul de pe frunte i se topi. Trupul lui respinse cerneala, care începu să i se scurgă pe faţă. Tatuatoarea înjură iar, înşfăcându-şi cârpa.

Kaladin rămase cu imaginea glifelor care dispăreau. Libertatea se dizolvă şi de sub ea reapărură cicatricele urâte ale captivităţii. Dominate de o glifă arsă cu fierul roşu.

„Shash.” Periculos.

Femeia îi şterse faţa.

— Nu pricep care-i treaba. Credeam că acum o să ţină. Am...

— E în ordine, o întrerupse Kaladin ridicându-se, luând cârpa ca să se şteargă mai bine şi întorcându-se către ceilalţi, către podarii deveniţi oşteni. După cum se pare, cicatricele încă n-au terminat cu mine. O să încerc şi altă dată.

Aprobară cu totii din cap. Avea să le explice mai târziu ee se întâmplase; îi cunoşteau cu toţii puterile.

— Să mergem, le spuse, aruncându-i tatuatoarei o pungă cu sfere şi luându-şi apoi suliţa lăsată la intrarea cortului.

Ceilalţi i se alăturară, cu suliţele pe umeri. Nu era nevoie să umble înarmaţi prin tabără, dar voia să se obişnuiască toţi cu ideea că acum erau liberi să poarte arme.

Afară, piaţa era plină de lume şi clocotea de viaţă. Pe timpul marii furtuni din timpul nopţii, corturile fuseseră, fireşte, strânse şi duse la adăpost, dar reapăruseră deja. Poate fiindcă se gândea la Shen, îi remarcă pe parshi. Dintr-o singură rotire grăbită a privirii, zări câteva zeci, ajutând la ridicarea ultimelor câtorva corturi, cărând bagajele ochi-luminoşilor sau ajutând prăvăliaşii să-şi stivuiască mărfurile.

„Oare ce cred ei despre acest război de pe Câmpiile Sfărâmate?” se întrebă. „Un război care încearcă să-i înfrângă şi poate chiar să-i subjuge pe singurii parshi liberi din lume?”

Ar fi vrut să poată primi răspunsuri de la Shen la asemenea întrebări. Dar se părea că de la parsh n-avea să capete nimic altceva în afară de ridicări din umeri.

Kaladin îşi conduse oamenii prin piaţă, care părea un loc mult mai prietenos decât cel din tabăra lui Sadeas. Deşi lumea se holba la podari, nimeni nu-i privea cu dispreţ, iar la tarabele din apropiere muşteriii se tocmeau destul de vehement, dar nimeni nu zbiera. Chiar şi vagabonzii şi cerşetorii erau mai puţini.

„Pur şi simplu asta vrei să crezi”, îşi spuse Kaladin. „Vrei să crezi că Dalinar e aşa cum spun toţi. Un ochi-luminoşi de onoare din poveşti. Dar toată lumea spunea acelaşi lucru şi despre Amaram.”

În drumul lor, treceau pe lângă soldaţi. Rămăseseră mult prea puţini. Oameni care fuseseră de gardă în tabără când ceilalţi plecaseră la dezastruosul atac în timpul căruia Sadeas îl trădase pe Dalinar. Când întâlniră un grup care patrula prin piaţă, Kaladin văzu doi bărbaţi din frunte ridicându-şi mâinile în faţă, cu încheieturile încrucişate

Cum învăţaseră vechiul salut al Podului Patru, şi încă atât de repede? Fusese un simplu gest, nu un salut în toată puterea cuvântului, dar trecuseră dând din cap către el şi către oamenii lui. Pentru Kaladin, mult mai calma stare a lucrurilor din piaţă căpătă brusc o altă explicaţie. Poate că nu era vorba doar de ordinea şi de organizarea din armata lui Dalinar.

În aerul taberei lui de război plutea o groază tăcută. Pierduseră mii de oameni din pricina trădării lui Sadeas. Probabil că toată lumea de acolo cunoştea un bărbat care murise pe platouri. Şi probabil că toată lumea se întreba dacă nu cumva conflictul dintre cei doi înalţi prinţi n-avea să capete proporţii.

— E plăcut să fii privit ca un erou, nu-i aşa? întrebă Sigzil, care mergea alături de Kaladin, cu ochii la un alt grup de soldaţi în trecere.

— Cât credeţi c-o să dureze bunăvoinţa asta? întrebă Moash. Cât mai e până vor începe să ne urască?

— Ha! exclamă Pietroi şi, mai înalt decât el, apăru în spatele lui Moash şi-l prinse de umăr. Fără văicăreli azi! Te plângi prea des. Nu mă face să-ţi trag un şut. Nu-mi place să dau şuturi. Mă dor degetele.

— Să-mi tragi un şut? pufni Moash. Tu, care nici măcar nu vrei să porţi suliţă?

— Suliţele nu sunt bune ca să le tragi una plângăcioşilor. Însă picioarele mari ale unui unkalaki – ca ale mele – pentru asta sunt făcute! Ha! E evident, nu?

Kaladin îşi scoase oamenii din piaţă şi îi călăuzi către o clădire mare, dreptunghiulară, de lângă barăci. Era din piatră cioplită, nu Animmodelată, aşa că arăta mult mai bine. Pe măsură ce soseau tot mai mulţi zidari, astfel de construcţii deveneau ceva tot mai obişnuit în taberele de război.

Animmodelarea era mai rapidă, dar mai scumpă şi mai puţin adaptabilă. Kaladin nu ştia mare lucru despre ea, în afară de faptul că un Animmodelator nu putea face orice. De aceea erau barăcile aproape identice.

Îşi conduse oamenii înăuntrul clădirii impunătoare, până la o tejghea unde un bărbat încărunţit, cu o burtă cât toate zilele, supraveghea câţiva parshi care stivuiau valuri de stofă albastră. Bărbatul era Rind, cel care gospodărea toate rezervele lui Dalinar şi căruia Kaladin îi trimisese instrucţiuni cu o seară înainte. Era ochi-luminoşi, dar se ştia că e „zecar”, un rang care îl situa cu prea puţin deasupra ochi-întunecaţilor.

— Aaa! Exclamă el cu o voce piţigăiată, nicidecum în armonie cu grosimea mijlocului său. Iată-vă, în sfârşit! Le-am scos pe toate pentru voi, căpitane. Pe toate cele care au rămas.

— Au rămas? întrebă Moash.

— Uniformele Gărzii de Cobalt! Am comandat unele noi, dar astea sunt cele rămase în stoc, zise Rind şi se întristă. Nu mă aşteptam să fie atât de curând nevoie de atât de multe, înţelegeţi.

Îl măsură pe Moash cu privirea de sus până jos, apoi îi întinse o uniformă şi îi arătă o cabină în care putea să se schimbe.

Moash o luă.

— O să ne purtăm vestele de piele peste astea?

— Ha! Exclamă Rind. Cele de care-aţi legat atâtea oase încât arătaţi ca purtătorii de hârci din apus în zi de sărbătoare? Am auzit de ele. Dar nu, Luminlordul Dalinar a spus că veţi primi cu toţii platoşe, coifuri de oţel şi suliţe noi. Şi cămăşi de zale pentru câmpul de luptă, dacă va fi nevoie.

— Deocamdată uniformele sunt de ajuns, spuse Kaladin.

— Cred că o s-arăt ca un prost în asta, bodogăni Moash, dar se duse se schimbe.

Rind împărţi uniformele, îi aruncă lui Shen o privire ciudată, dar îi întinse şi lui o uniformă fără comentarii.

Oamenii se strânseră grămadă, nerăbdători, vorbind între ei cu entuziasm în timp ce-şi despătureau uniformele. Trecuse multă vreme de când nu mai purtaseră nimic altceva decât vestele de podari sau acoperitoarele de şale ale sclavilor. Tăcură când Moash ieşi din cabină.

Uniformele erau noi, croite într-un stil mai modern decât ceea ce purtase Kaladin în zilele petrecute în armată. Pantaloni albaştri băţoşi şi cizme negre, atât de bine lustruite încât străluceau. Cămaşă albă, cu nasturi, doar cu gulerul şi manşetele ieşite în afara vestonului, care trecea de talie, fiind încheiat cu nasturi până sub centură.

— Ei, aşa soldat mai zic şi eu! râse mai-marele magaziilor, încă mai crezi c-arăţi ca un prost?

Îi făcu semn lui Moash să se uite în oglinda de pe perete. Fostul podar îşi aranjă manşetele şi, oricât ar fi părut de ciudat, roşi. Kaladin rareori îl mai văzuse atât de tulburat.

— Nu, spuse Moash, nu mai cred.

Ceilalţi se puseră nerăbdători în mişcare şi începură să se schimbe. Unii intrară în cabinele de pe margini, dar cei mai mulţi nu se sinchisiră s-o facă. Erau podari şi sclavi. O bună parte din viaţă fuseseră plimbaţi în văzul lumii doar cu bucată de pânză în jurul şalelor sau nici măcar cu atât.

Teft îşi îmbrăcă uniforma înaintea tuturor, ştiind ce nasturi să-şi încheie mai întâi.

— A trecut mult timp, spuse punându-şi centura. Nu ştiu dacă merit să mai port aşa ceva.

— Asta e ceea ce eşti, Teft, spuse Kaladin. Nu te lăsa condus de sclavul din tine.

Teft mormăi, prinzându-şi cuţitul de luptă la locul lui de pe centură.

— Şi tu, fiule? Tu când o să recunoşti că eşti ceea ce eşti?

— Am recunoscut.

— Ai recunoscut în faţa noastră. Nu şi dinaintea celorlalţi.

— Nu începe din nou cu asta.

— Încep cu ce vreau, dar-ar furtuna! se răsti Teft.

Se înclină spre Kaladin, vorbindu-i cu glas scăzut:

— Cel puţin până când îmi dai un răspuns adevărat. Eşti Undeunitor. Încă nu eşti Radiant, dar o să fii după ce va răbufni totul. Ceilalţi au dreptate când te îmboldesc. Ce-ar fi să te duci la acest Dalinar, să absorbi nişte Lumină de Furtună şi să-l faci să te recunoască drept un ochi-luminoşi?

Kaladin se uită la oamenii lui, care, total nedumeriţi, se străduiau să-şi îmbrace uniformele, în timp ce Rind le explica, scos din răbdări, cum să-şi încheie vestoanele.

— Teft, şopti Kaladin, ochi-luminoşii mi-au luat tot ce-am avut vreodată. Familia, fratele, prietenii. Mai mult. Mai mult decât îţi poţi imagina. Văd ce am şi îmi iau.

Îşi ridică mâna şi, fiindcă ştia ce caută, desluşi câteva şuviţe de lumină ieşindu-i din piele.

— Îmi vor lua şi asta. Dacă vor afla ce pot face, mi-o vor lua.

— Pe suflarea lui Kelek, cum ar putea s-o facă?

— Habar n-am, Teft. Habar n-am, dar nu pot să nu intru în panică dac mă gândesc la asta. Nu-i pot lăsa să mi-o ia – sau să mă lase fără voi. Să păstrăm tăcerea asupra puterilor mele. Să nu mai vorbim despre ele.

Teft mormăi nemulţumit. Ceilalţi izbutiră în sfârşit să se îmbrace cum trebuia, deşi Lopen – ciungul, cu mâneca lui goală întoarsă pe dos şi trasă sub veston, ca să nu atârne – îşi puse degetul pe epolet.

— Ce-i asta?

— Emblema Gărzii de Cobalt, răspunse Kaladin. Garda de corp a lui Dalinar Kholin.

— Ăştia-s morţi, gancho, zise Lopen. Noi nu suntem ei.

— Da, încuviinţă Cikatrice şi, spre groaza lui Rind, îşi scoase cuţitul şi tăie epoletul. Noi suntem Podul Patru.

— Podul Patru v-a fost închisoare, protestă Kaladin.

— Nu contează, ripostă Cikatrice. Noi suntem Podul Patru.

Ceilalţi încuviinţară, tăindu-şi la rândul lor epoleţii şi arundu-i pe podea.

Teft dădu din cap şi le urmă exemplul.

— O să-l apărăm pe Ghimpele Negru, dar n-o să înlocuim ceea ce a avut odată. Suntem alt grup, grupul nostru.

Kaladin îşi frecă fruntea, dar asta era ceea ce crease legându-i unii de alţii, înlănţuindu-i temeinic pentru a da naştere unei unităţi.

— O să fac o emblemă din două glife şi o să ţi-o trimit, îi spuse lui Rind. Va trebui să ne dai epoleţi noi.

Bărbatul gras oftă şi adună epoleţii de pe jos.

— Presupun c-aşa o să fac. Aici e uniforma ta, căpitane. Un căpitan ochi-întunecaţi! Cine-ar fi crezut că e cu putinţă? O să fii singurul din armată. Singurul care-a existat vreodată, din câte ştiu.

Nu părea să-l ofenseze. Kaladin nu ştia mare lucru despre ochi-luminoşii de dahn mic, precum Rind, deşi în taberele de război erau peste tot. În locul unde se născuse nu trăiau decât ochi-întunecaţi şi familia lordului oraşului – de un dahn aflat ceva mai sus de jumătatea ierarhiei. Abia după ce ajunsese în armata lui Amaram înţelesese că exista o întreagă paletă de ochi-luminoşi, dintre care unii aveau slujbe obişnuite şi îşi câştigau banii cu greu, la fel ca oamenii de rând.

Se apropie de ultimul pachet de haine de pe tejghea. Uniforma lui se deosebea de a celorlalţi. Avea o vestă albastră şi o haină albastră lungă, cu două rânduri de nasturi de argint şi cu căptuşeală albă. Se purta descheiată, în ciuda şirurilor lungi de nasturi de pe ambele părţi.

Văzuse adesea astfel de uniforme. La ochi-luminoşi.

— Podul Patru, spuse tăindu-şi însemnele Gărzii de Cobalt şi punându-le pe tejghea, alături de celelalte.

3

MODEL

Soldaţii raportau că sunt pândiţi de la distanţă de un număr înfricoşător de mare de iscoade parshendi. Am observat o nouă schemă de apropiere a lor de tabere pe timpul nopţii, urmată de o retragere rapidă. Nu pot presupune decât că duşmanii noştri îşi pregătesc o strategie care să pună capăt războiului.

— Din jurnalul personal al lui Navani Kholin, Jeseses 1174

Studiul vremurilor de dinainte de Hierocraţie e frustrant de greu”, scria în carte. „Pe timpul guvernării Hierocraţiei, Biserica Vorină deţinea un control aproape absolut asuprii părţii estice a Rosharului. Falsificările pe care le-a răspândit şi le-a transmis apoi din generaţie în generaţie s-au întipărit în conştiinţa societăţii. Şi, mult mai grav, s-au făcut copii modificate după textele antice, împăcând istoria cu dogma hierocratică.”

Îmbrăcată în cămaşă de noapte, Shallan citea în cabina ei, la lumina unei cupe cu sfere. Fiind foarte îngustă, încape rea nu avea un hublou, ci doar o fereastră ca o crăpătură întinsă pe toată lungimea peretelui exterior, în partea lui de sus. Nu se auzea decât clipocitul apei izbite de coca vasului. Era una dintre nopţile în care corabia n-avea în ce port să se adăpostească.

„În epoca aceea, Biserica îi privea cu suspiciune pe Cavalerii Radianţi”, continua textul din carte. „Însă se bizuia pe autoritatea primită de vorinism de la Heralzi. Urmarea a fost o dicotomie pe durata căreia Mârşăviei şi trădării cavalerilor li s-a dat o prea mare importanţă. În acelaşi timp, erau omagiaţi cavalerii din vechime – cei care trăiseră alături de Heralzi în zilele umbrei.

Din acest motiv, e foarte dificil să se facă cercetări legate de Radianţi şi de locul numit Umbremar. Care sunt faptele? Ce a lăsat Biserica în scripte, când, greşit îndrumată, s-a străduit să şteargă din trecut tot ce părea contradicţie, rescriindu-l astfel încât să se potrivească întocmai cu povestea ei preferată? Din acele vremuri au supravieţuit prea puţine documente care să nu fi trecut prin mâini vorine pentru a fi copiate de pe pergamentele originale în codice moderne.”

Shallan se uită pe deasupra cărţii. Lucrarea se număra printre primele publicate de Jasnah în calitate de erudită desăvârşită. Dar n-o îndemnase Shallan să o citească. Ba chiar şovăise când ceruse un exemplar şi fusese nevoie să caute în adâncurile unuia dintre numeroasele cufere cu cărţi pe care le adusese în cala vasului.

De ce i-o dăduse fără nicio tragere de inimă, când cartea vorbea exact despre lucrurile pe care le studia pupila ei? N-ar fi trebuit să i-o dea fără ezitare? Volumul...

Modelul reapăru.

Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât când îl văzu în cabină, lângă patul îngust, chiar în stânga ei. Îşi îndreptă din nou privirea cu mare grijă, către pagina pe care-o avea în faţă. Modelul era cel pe care-l mai văzuse şi înainte, forma apărută pe blocul de desen.

De atunci îl tot zărise, cu coada ochiului, fie pe o fibră a lemnului, fie pe spatele cămăşii de pânză a unui marinar, fie în licărirea apei. Şi dispăruse ori de câte ori se uitase drept spre el. Jasnah nu-i mai dezvăluise nimic în plus, se mulţumise doar să spună că modelul nu-i putea face niciun rău.

Shallan întoarse pagina şi îşi domoli răsuflarea. Mai trăise mai trăise ceva asemănător când în desene îi apăruseră, nepoftite, straniile creaturi cu capete-simbol. Îşi lăsă privirea să alunece de pe pagină către perete – nu se uită direct spre model, ci către o margine a lui, ca şi cum nu l-ar fi observat.

Da, era acolo. Reliefat, ca o broderie, complicat şi de o simetrie tulburătoare. Liniile subţiri i se răsuceau şi i se învârteau prin el însuşi, săltând cumva suprafaţa lemnului, ca un ornament de fier sub o faţă de masă foarte bine întinsă.

Era unul dintre acele lucruri. Un cap-simbol. Modelul era acelaşi cu al capetelor bizare. Îşi întoarse din nou privirea la pagină, dar nu începu să citească. Corabia se legănă şi sferele luminoase din cupa lui Shallan se mişcară zornăind. Respiră adânc.

Apoi se uită drept la model.

Ciudăţenia începu să pălească imediat, cu muchiile reliefate topindu-i-se. Dar Shallan avusese timp să-l vadă limpede, întipărindu-şi o Amintire.

— Nu şi de data asta, murmură în timp ce modelul dispărea. De data asta te-am prins.

Îşi aruncă imediat cartea şi se grăbi să-şi ia creionul cu cărbune şi o foaie de hârtie. Se ghemui lângă lumină, cu părul roşu căzându-i răvăşit în jurul umerilor.

Lucra cu îndârjire, posedată de o nevoie frenetică de a termina desenul. Degetele i se mişcau din propria lor voinţă, iar mâna interzisă, dezgolită, ţinea blocul lângă lampa-cupă care împroşca hârtia cu ţăndări de lumină.

Azvârli creionul, îi trebuia ceva mai ascuţit, care să tragă linii mai subtiri. Avea nevoie de cerneală. Creionul era minunat când voiai să înfăţişezi nuanţele delicate ale vieţii, dar ceea ce desena ea nu era viaţă. Era altceva, ceva ireal. Îşi scoase din rezerve o pană şi o călimară, apoi se întoarse la desen, ca să-i redea liniile fine, încâlcite.

Desena fără să se gândească. Arta o mistuia şi în jur i se iveau creaţiospreni. În curând, pe măsuţa de lângă patul ei se îngrămădeau zeci de siluete minuscule, la fel şi pe podea, în apropierea locului unde îngenunchease. Îşi schimbau locul şi se roteau, niciunul mai mare decât căuşul unei linguri căpătând forme pe care le întâlniseră de curând. Shallan nu le dădea aproape nicio atenţie, deşi nu mai văzuse niciodată atât de mulţi în acelaşi timp.

Îşi schimbau înfăţişarea din ce în ce mai repede în vreme ce ea desena concentrată. Modelul părea imposibil de capturat pe hârtie. Repetiţiile sale complicate erau forme răsucite la nesfârşit. Nu, o pană n-ar fi putut niciodată să-l redea fără cusur, dar Shallan era aproape de perfecţiune, îl desenă spiralându-se dintr-un punct central, apoi refacu fiecare ramură care pornea din centru, căci toate îşi aveau propriile vârtejuri de linii subţiri. Era ca un labirint menit să-şi scoată prizonierii din minţi.

După ce trase ultima linie, îşi dădu seama că răsufla greu, de parcă ar fi alergat îndelung. Clipi şi văzu din nou creaţiospreni care o înconjurau – erau cu sutele. Zăboviră o vreme, înainte de a păli, dispărând unul câte unul. Shallan îşi puse pana alături de călimara pe care o lipise de masă cu ceară, ca să nu alunece când se clătina corabia. Luă foaia, aşteptă să se usuce ultimele linii desenate cu cerneală şi simţi că-i izbutise ceva important, deşi nu ştia ce.

Când se uscă şi ultima linie de cerneală, modelul se înălţă în faţa ei. Şi dinspre hârtie auzi clar un oftat, parcă de uşurare.

Tresări, scăpând foaia, şi se grăbi să se urce în pat. Spre deosebire de alte daţi, modelul nu se făcu nevăzut, deşi părăsi hârtia, luând viaţă din desenul care îl copiase, şi trecu pe podea.

Shallan nu putea descrie în niciun alt fel ceea ce vedea. Modelul se mută, cumva, de pe hârtie pe podeaua cabinei. Veni la piciorul patului ei, se înfăşură în jurul lui, urcă şi ajunse pe pătură. Nu semăna cu ceva care mergea pe sub pătură; o astfel de comparaţie ar fi fost o aproximaţie grosolană. Liniile erau prea precise pentru asta şi nu se deformau. Ceva aflat sub pătură ar fi fost o umflătură informă, pe când aceea era clar conturată.

Modelul se apropia. Nu părea periculos, însă Shallan începu să tremure. Nu semăna cu capetele-simbol din desenele ei, dar era, cumva, acelaşi lucru. O versiune turtită, fără trup şi membre. O reprezentare abstractă a uneia dintre cele două, aidoma cercului cu câteva linii în interior care reprezintă, pe hârtie, un chip omenesc.

Creaturile cu capete-simbol o înspăimântaseră, îi bântuiseră visele, o făcuseră să se teamă că-şi pierde minţile. Prin urmare, când modelul se apropie, Shallan se ridică în grabă din pat şi se îndepărtă cât de mult se putea în mica ei cabină. Apoi, cu inima bătând să-i spargă pieptul, deschise uşa, cu gândul să meargă la Jasnah.

Dar o găsi pe prinţesă chiar dincolo de prag, cu braţul întins către mânerul uşii. În palma ei stătea o siluetă măruntă, alcătuită din întunecime de cerneală modelată în forma unui bărbat într-un costum elegant, la modă, cu haină lungă. La vederea lui Shallan, se topi într-o umbră. Jasnah se uită la pupila ei, apoi către podeaua cabinei, la modelul care traversa scândurile.

— Pune ceva pe tine, copilă, spuse apoi. Avem multe de discutat.

— • —

— La început, sperasem că am putea avea acelaşi soi de spren, zise Jasnah, aşezată pe un taburet din cabina lui Shallan.

Modelul rămăsese pe podea, între ea şi Shallan, care stătea întinsă pe pat, îmbrăcată decent, cu un halat peste cămaşa de noapte şi cu o mănuşă albă în mâna stângă.

— Dar, fireşte, ar fi fost prea simplu. Am bănuit încă din Kharbranth că facem parte din ordine diferite.

— Din ordine, Luminăţie? întrebă Shallan, folosindu-se cu sfială de un creion ca să împungă modelul de pe podea.

Acesta tresări, sperios ca un animal înghiontit. Sălta suprafaţa podelei într-un mod care o fascina pe Shallan, cu toate că o parte din ea nu voia să aibă nimic de-a face cu nefireasca lui geometrie, care te făcea să ameţeşti.

— Da, răspunse Jasnah.

Sprenul ca de cerneală care o însoţise nu reapăruse.

— Se spune că fiecare ordin se putea folosi de una sau două Unde care se suprapuneau. Numim puterile lor Undeunire. Animmodelarea este una dintre aceste unde, şi o avem în comun, deşi ordinele noastre sunt diferite.

Shallan dădu din cap. Undeunire, Animmodelare. Erau talentele Radianţilor Dispăruţi, abilităţi – considerate simple legende – care fuseseră binecuvântarea sau blestemul lor, după cum susţineau unele sau altele dintre relatările pe care le citeau sau cel puţin asta aflase din cărţile primite de la Jasnah de când erau pe mare.

— Eu nu mă număr printre Radianţi, spuse.

— Bineînţeles că nu, încuviinţă prinţesa, aşa cum nu mă număr nici eu. Ca tot ce ţine de traiul în societate, ordinele cavalerilor erau o născocire întrebuinţată de oameni ca să poată defini şi explica. Nu orice om care mânuieşte o suliţă e oştean şi nu orice femeie care face pâine e brutar. Şi, cu toate astea armele sau coptul pâinii sunt însemnele unor anumite meserii.

— Cu alte cuvinte, ceea ce facem noi...

— Era cândva o trăsătură definitorie pentru cei primiţi în rândurile cavalerilor Radianţi, completă Jasnah.

— Dar noi suntem femei!

— Da, răspunse Jasnah încet. Sprenii nu se sinchisesc de prejudecăţile societăţii omeneşti. E învigorător, nu crezi?

Shallan îşi luă ochii de la sprenul pe care-l înghiontea.

— Printre Cavalerii Radianţi erau femei?

— Într-un un număr potrivit din punct de vedere statistic. Dar nu te teme c-o să te trezeşti în curând învârtind o sabie, copilă. Arhetipul Radiantului pe câmpul de luptă e o exagerare. Din câte am citit – deşi, din nefericire, scrierile ajunse până la noi nu sunt întotdeauna demne de încredere –, pentru fiecare Radiant dedicat luptei existau alţi trei care îşi petreceau timpul ocupându-se de diplomaţie, de studiu sau ajutând societatea în alte moduri.

— A, da?

Oare asta o dezamăgea?

„Idioato.” O amintire ieşi la suprafaţă nepoftită. O sabie argintie. Un model din lumină. Adevăruri cărora nu le putea face faţă. Le izgoni, strângând din ochi cu putere.

Zece bătăi de inimă.

— Am făcut cercetări legate de sprenii despre care mi-ai povestit. Creaturile cu capete-simbol.

Shallan răsuflă adânc şi deschise ochii.

— Ăsta e unul dintre ei, spuse arătând cu creionul către model, care se apropiase de cufărul ei şi care se urca şi cobora de acolo, ca un copil care sare pe canapea.

Nu părea ameninţător, ci inocent, ba chiar jucăuş şi aproape lipsit de inteligenţă. Şi ea se speriase de aşa ceva?

— Da, presupun că da, spuse Jasnah. Cei mai mulţi spreni nu se manifestă aici la fel ca în Umbremar. Înainte i-ai desenat în forma lor de acolo.

— Ăsta n-arată prea impresionant.

— De acord. Recunosc că sunt dezamăgită. Simt că, în privinţa asta, ne scapă ceva important, Shallan, şi mă sâcâie. Cripticii au o reputaţie înspăimântătoare şi, totuşi, ăsta – primul pe care l-am văzut vreodată – pare...

Modelul se urcă pe perete, apoi alunecă, se urcă din nou şi alunecă încă o dată.

— Prostovan?

— Poate că pur şi simplu are nevoie de mai mult timp. Când m-am legat prima dată cu Fildeş...

Se întrerupse brusc.

— Poftim? întrebă Shallan.

— Îmi cer scuze. Nu-i place să vorbesc despre el. Îl nelinişteşte. Când Cavalerii Radianţi şi-au încălcat jurământul, sprenii au avut de suferit. Mulţi au murit; nu mă îndoiesc de asta. Deşi Fildeş nu vorbeşte despre aşa ceva, deduc că semenii săi văd în fapta lui o trădare.

— Dar...

— Să lăsăm asta. Îmi pare rău.

— Bun. Ai pomenit de Criptici?

— Da, răspunse Jasnah scoţând din mâneca mâinii interzise o bucată de hârtie împăturită, cea pe care desenase Shallan capetele-simbol. Aşa îşi spun ei, dar noi i-am numi, probabil, minciunospreni. Cuvântul nu le place. Oricum, Cripticii guvernează unul dintre cele mai mari oraşe din Umbremar. Gândeşte-te la ei ca la nişte ochi-luminoşi din Tărâmul Cunoaşterii.

— Adică această creatură, zise Shallan, arătând cu o mişcare a capului modelul, care mergea în cerc în mijlocul cabinei, e un... soi de prinţ în partea cealaltă?

— Cam aşa ceva. Între ei şi onoarespreni există un fel de conflict foarte complicat. Nu sunt în stare să dedic prea mult timp politicii sprenilor. Acesta va fi însoţitorul tău, cel care, printre altele, îţi va da puterea de a Animmodela.

— Printre altele?

— Va trebui să le descoperi, zise Jasnah. Ţin de natura sprenului. Ce ţi-au dezvăluit cercetările tale?

Pentru Jasnah, totul părea să fie o punere la încercare a erudiţiei. Shallan îşi înăbuşi un oftat. De asta rămăsese alături de prinţesă în loc să se întoarcă acasă. Totuşi, şi-ar fi dorit ca uneori Jasnah să-i ofere răspunsurile în loc s-o pună să trudească din greu ca să le găsească singură.

— Alai susţine că sprenii sunt fragmente din puterea creaţiei. O mulţime de erudite pe care le-am citit sunt de acord.

— E o părere. Ce înseamnă?

Shallan se strădui să nu se lase distrată de sprenul de pe podea.

— Există zece unde – sau Forţe – care guvernează lumea. Gravitaţia, Apăsarea, Preschimbarea. De aşa ceva e vorba. Mi-ai spus că sprenii sunt frânturi din Tărâmul Cunoaşterii care au căpătat cumva simţire datorită atenţiei pe care le-au acordat-o oamenii. Ei bine, mi se pare logic să fi fost ceva şi înainte de asta. Ca o pictură care a fost pânză înainte să i se dea viaţă.

— Viaţă? se miră Jasnah ridicând din sprânceană.

— Bineînţeles, răspunse Shallan.

Picturile trăiau. Nu aşa ca un om sau ca un spren, dar... Ei bine, pentru ea, faptul era evident.

— Aşadar înainte de a căpăta viaţă, sprenii au fost ceva. Forţă. Energie. Zen-fiică-Vath a desenat nişte spreni minusculi pe care-i găsea uneori în apropierea obiectelor grele. Gravitaţiospreni – fragmente din puterea sau forţa care ne face să cădem. E logic să tragem concluzia că fiecare spren a fost mai înainte o forţă. De fapt, sprenii se pot împărţi în două grupuri mari. Cei atraşi de sentimente şi cei atraşi de forţe cum sunt focul sau puterea vântului.

— Deci crezi în teoria lui Namar despre categorisirea sprenilor?

— Da.

— Perfect, spuse Jasnah. Ca şi mine. După părerea mea personală, aceste grupuri de spreni – cei legaţi de sentimente şi cei legati de forţele naturii – sunt izvorul din care au apărut primii „zei” ai omenirii. Onoare, devenit Atotputernicul din vormism, e o creaţie a oamenilor care-şi doreau o reprezentare a sentimentelor omeneşti ideale, aşa cum le vedeau în sprenii atraşi de ele. Cultivare e o zeiţă venerată în Apus ca întrupare a naturii şi a sprenilor atraşi de ea. Diverşii Pustiospreni, cu lordul lor nevăzut – al cărui nume se schimbă în funcţie de cultura despre care vorbim –, evocă un duşman sau pe cineva care ţi se opune. Părintele Furtunii este, fireşte, un vlăstar straniu al acestui fapt şi natura sa teoretică diferă în funcţie de epoca vorinismului pe care o avem în vedere...

Vocea i se stinse. Shallan roşi, dându-şi seama că-şi luase ochii de la Jasnah şi începuse să deseneze pe pătură o glifă apărătoare de răul din cuvintele acesteia.

— N-a fost decât o abatere de la subiect, zise prinţesa, îmi cer iertare.

— Eşti atât de sigură că nu e real, spuse Shallan, Atotputernicul.

— Nu există nimic care să-mi dovedească existenţa lui într-o mai mare măsură decât pe a Pasiunilor thaylene, pe a lui Nu Ralik al lacstrăvezenilor sau pe a zeilor oricărei alte religii.

— Şi Heralzii? Nu crezi c-au existat?

— Nu ştiu. În lumea asta sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg. De pildă, există o vagă dovadă că atât Atotputernicul, cât şi Părintele Furtunii sunt creaturi reale – pur şi simplu nişte spreni puternici, ca Veghetoarea Nopţii.

— Atunci şi el ar fi real.

— N-am pretins niciodată că nu e. N-am spus decât că nu-l accept ca zeu, că nu mă simt înclinată să-l venerez. Dar iarăşi ne-am abătut de la subiect. Jasnah se ridică. Te scutesc de orice alt studiu. În următoarele câteva zile, trebuie să te concentrezi asupra unui singur lucru.

Arătă către podea.

— Modelul? întrebă Shallan.

— După mai multe veacuri, eşti prima şi singura persoană care are şansa să intre în legătură cu un Criptic. Studiază-l şi notează-ţi în amănunt toate experienţele. Probabil că va fi prima ta scriere valoroasă şi s-ar putea dovedi foarte importantă pentru viitorul nostru.

Shallan se uită la model, care se apropiase şi se izbise de Piciorul ei – îl simţise foarte vag –, iar acum continua să se izbească repetat.

— Minunat, spuse ea.

4

PĂSTRĂTORUL SECRETELOR

Următorul indiciu a apărut pe ziduri. Nu l-am nesocotit, dar nici n-am înţeles ce însemna cu adevărat.

— Din jurnalul lui Navani Kholin, Jeseses 1174

Alerg prin apă, spuse Dalinar venindu-şi în fire. Se mişca, înainta în grabă.

Viziunea căpătă substanţă în jurul lui. Îşi simţi coapsele împroşcate de apă caldă. Era încadrat de vreo doisprezece bărbaţi, înarmaţi cu ciocane şi suliţe, care alergau prin apa puţin adâncă. Îşi ridicau picioarele foarte sus la fiecare pas, cu tălpile înapoi şi pulpele paralele cu suprafaţa apei, de parcă ar fi mărşăluit la paradă – numai că niciodată nu se făcuse vreo paradă într-o goană atât de nebună. Era clar că, alergând astfel, înaintau mai uşor prin apă. Încercă să imite umbletul lor straniu.

— Cred că sunt în Lacul Străveziu, spuse şoptit. Apă caldă, care nu trece de genunchi, şi nici urmă de uscat nicăieri. Însă e în amurg, nu văd prea bine. Lumea aleargă împreună cu mine. Nu ştiu dacă fugim către ceva sau de ceva. Dacă mă uit peste umăr, nu zăresc nimic. E clar că oamenii ăştia sunt soldaţi, deşi uniformele lor sunt antice. Fuste de piele, coifuri şi platoşe de bronz. Picioarele şi braţele dezgolite.

Dalinar se uită în jos, la sine însuşi.

— Şi eu sunt îmbrăcat tot aşa.

În Alethcar şi Jah Keved, o parte dintre înalţii lorzi încă mai foloseau astfel de uniforme, aşa că nu putea să se plaseze în timp cu exactitate. În prezent le întrebuinţau comandanţii tradiţionalişti, oferindu-le o nouă viaţă din calcul, cu speranţa că înfăţişarea clasică putea să inspire luptătorii. Dar, în astfel de cazuri, se foloseau alături de echipamentul modern, din oţel – şi aşa ceva nu se vedea nicăieri.

Dalinar nu punea întrebări. Descoperise că, luând parte la acţiunile din viziunile lui, afla mai multe decât dacă s-ar fi oprit şi ar fi întrebat.

Să alergi prin apă nu era uşor. Deşi la început se aflase aproape în fruntea grupului, între timp rămăsese în urmă. Alergau către un soi de colină stâncoasă masivă, umbrită în în acel ceas al amurgului. Poate că nu se afla în Lacul Străveziu. Acolo nu se găseau astfel de formaţiuni stâncoase...

Dar nu era o colină de piatră. Era o fortăreaţă. Dalinar se opri şi-şi ridică privirea către construcţia cu vârfuri ascuţite, arătând ca un castel înălţat chiar din apa nemişcată a lacului. nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Piatră de un negru intens. Obsidian? Poate că locul fusese Animmodelat.

— În faţa noastră e o fortăreaţă, spuse continuând să înainteze. Probabil că acum nu mai există, altminteri ar fi faimoasă. Pare construită în întregime din obsidian. Flancurile ca nişte aripioare de peşte se înalţă către turnuri ascuţite ca vârfurile de săgeţi... Părinte al Furtunii! E măreaţă. Ne apropiem de un alt grup de oşteni care stau în apă, îndreptându-şi protectori suliţele în toate direcţiile. Sunt vreo doisprezece; iar pe mine mă însoţesc cam tot atâţia. Şi... da, e cineva în mijlocul lor. Un Cristalpurtător. În armură strălucitoare.

Nu era un simplu Cristalpurtător. Un Radiant. Un cavaler într-o Cristalarmură splendidă, lucind într-un roşu aprins la îmbinări şi în anumite alte locuri. Aşa arătau armurile în zilele umbrezi. Viziunea lui era dintr-un timp de dinaintea Mârşăviei.

Ca orice altă Cristalarmură, şi aceea îşi avea semnele distinctive ca fusta din zale, cu îmbinările netede, cu apărătoarele de braţ prelungite înapoi... Furtuni, semăna cu armura lui Adolin, numai că era mai strâmtă în talie. O purta o femeie? Dalinar nu putea fi sigur, coiful avea viziera lăsată.

— Intraţi în formaţie! porunci cavalerul la sosirea grupului lui Dalinar, care-şi confirmă bănuiala.

Da, era o femeie.

El şi ceilalţi se aşezară în cerc în jurul cavalerului, cu suliţele îndreptate în afară. Nu prea departe, prin apă mărşăluia un alt grup de oşteni, tot cu un cavaler în centru.

— De ce ne-ai chemat înapoi? întrebă unul dintre însoţitorii lui Dalinar.

— Caeb crede c-a văzut ceva, răspunse cavalerul. Fiţi cu ochii-n patru. Să înaintăm cu prudenţă.

Grupul se îndepărtă de fortăreaţă mergând într-o direcţie diferită de cea din care venise. Dalinar îşi ţinea suliţa îndreptată spre exterior şi îi asudau tâmplele. Nu i se părea că era diferit de cum era el de obicei. Însă ceilalţi îl vedeau ca pe unul al lor.

Încă nu ştia mare lucru despre viziuni. Într-un fel sau altul, i le trimitea Atotputernicul, însă Atotputernicul murise, după cum recunoscuse el însuşi. Prin urmare, cum de era cu putinţă?

— Căutăm ceva, spuse Dalinar în şoaptă. Mai multe grupuri de cavaleri şi soldaţi au fost trimise în noapte, să caute ceva care a fost zărit.

— Cum te simţi, puştiule nou? îl întrebă un oştean de alături.

— Foarte bine, răspunse Dalinar. Sunt doar îngrijorat. Adică, de fapt, nu prea ştiu ce căutăm.

— Un spren care nu se poartă cum ar trebui, îl lămuri bărbatul. Deschide bine ochii. Odată ce i-a atins Sja-anat, sprenii se poartă bizar. Ia în seamă tot ce observi.

Dalinar dădu din cap, apoi repetă în şoaptă cuvintele celuilalt, sperând că Navani îl poate auzi. El şi grupul lui continuară să cerceteze locul pas cu pas, cu cavalerul-femeie din mijlocul lor vorbind cu... nimeni? Părea să poarte o conversaţie, dar Dalinar nu vedea şi nu auzea pe nimeni în afară de ea.

Îşi îndreptă atenţia către ceea ce îl înconjura, îşi dorise întotdeauna să vadă mijlocul Lacului Străveziu, dar nu i se ivise niciodată prilejul să ajungă cu mult dincolo de malurile lui. În timpul ultimei vizite la Azir nu-şi găsise timp pentru un ocol în direcţia aceea. Azishii păruseră întotdeauna surprinşi fiindcă voia să meargă într-un asemenea loc, deşi ei pretindeau că „acolo nu e nimic”.

Dalinar purta nişte pantofi strânşi pe picioare, probabil ca nu cumva să se taie în ceva ascuns în apă. Fundul nu era complet plat, existau găuri şi încreţituri pe care mai degrabă le simţea decât le vedea. Se pomeni privind peştii mărunţi care săgetau apa, umbrele din ea şi, alături, un chip.

Un chip.

Dalinar ţipă, trăgându-se înapoi dintr-un salt, şi arătă cu suliţa în jos.

— Acolo era o faţă! în apă!

— Un râuspren? întrebă cavalerul, venind lângă el.

— Semăna cu o umbră, răspunse Dalinar. Cu ochi roşii.

— Atunei e aici, zise cavalerul. Iscoada lui Sja-anat. Caeb, fugi la punctul de control. Voi, ceilalţi, supravegheaţi locul. N-o să poată ajunge prea departe fără un purtător. Femeia-cavaler îşi smulse ceva de la brâu, o punguţă.

— Acolo! exclamă Dalinar, văzând un mic punct roşu în apă.

Plutea şi se îndepărta, înotând ca un peşte. Dalinar se repezi pe urmele lui, alergând cum învăţase cu puţin înainte. Totuşi, la ce bun să urmăreşti un spren? Nu-i putea prinde. cel puţin nu prin vreo metodă cunoscută de el.

Ceilalţi alergau în spatele lui. Peştii se împrăştiară, speriaţi de apa pe care o împroşca.

— Urmăresc un spren, zise Dalinar, din nou pe şoptite. Pe el îl vânez. Seamănă cu o faţă micuţă – întunecată şi neclară, cu ochi roşii. Înoată ca un peşte. O clipă! A mai apărut unul. I se alătură. E mai mare, o siluetă întreagă, de aproape un stânjen. Un om care înoată, dar ca o umbră. E...

— Furtuni! strigă pe neaşteptate femeia-cavaler. Şi-a adus o escortă!

Sprenul mai mare se răsuci, se afundă în apă şi dispăru, pătrunzând în fundul stâncos. Dalinar se opri, neştiind dacă trebuia să continue urmărirea celui mic sau să rămână pe loc.

Ceilalţi se răsuciră pe călcâie şi o rupseră la fugă înapoi.

„Uh-oh...”

Dalinar se grăbi să se retragă când fundul stâncos al lacului începu să se zbuciume. Se împletici şi căzu, împroşcând apa. Era atât de limpede, încât putea să-i vadă fundul crăpându-se sub el, ca şi cum ceva imens l-ar fi izbit de dedesubt.

— Vino! strigă unul dintre oşteni, prinzându-l de braţ. Dalinar se simţi tras în picioare, în vreme ce crăpăturile se lărgeau. Suprafaţa lacului, mai înainte liniştită, se învolbura şi fremăta.

Pământul se cutremură, aproape trântindu-l din nou. În faţa lui, mai mulţi soldaţi căzură.

Se uită peste umăr la timp ca să vadă o stâncă ieşind din apă. Un braţ enorm! Zvelt, mai lung de doi stânjeni, ţâşni din lac, apoi coborî brusc, ca şi cum ar fi vrut să se prindă zdravăn de fundul lacului. În apropiere se ivi un altul, cu cotul către cer, după care se înălţară amândouă, părând prinse de un trup care se împingea în sus.

Un corp uriaş se rupse de fundul pietros. De parcă ar fi fost îngropat în nisip şi tocmai izbutea să iasă. Apa izvora din spatele plin de creste al creaturii, năpădit de fărâme de coajă-de-piatră şi de ciuperci submarine. Sprenul izbutise cumva să trezească la viaţă piatra însăşi.

Când creatura se ridică şi se răsuci, Dalinar îi zări ochii de un roşu incandescent, ca piatra topită, adânciţi într-o faţă de piatră pe care se citea răutatea. Trupul era scheletic, cu braţe şi picioare ciolănoase şi cu degete ascuţite, terminate cu unghii de piatră.

— Clastotrăsnet! strigară oştenii. Ciocanele! Pregătiţi ciocanele!

Femeia-cavaler se opri în faţa monstrului care se ridica, înalt de vreo patru stânjeni şi jumătate, şiroind de apă. Din el începu să se reverse o lumină albă, liniştitoare. Îl duse pe Dalinar cu gândul la lumina sferelor. La Lumina de Furtună. Femeia îşi înălţă Cristalsabia şi atacă, înaintând prin apă cu o uşurinţă nefirească. Poate datorită puterii armurii.

— Au fost zămisliţi ca să vegheze, spuse o voce de alături.

Dailinar se uită la soldatul care-l ajutase mai devreme să se ridice, un selay cu faţa prelungă, ţeasta cheală şi nasul lat. Întinse mâna şi-l ajută la rândul lui să se salte în picioare.

Soldatul nu-i vorbise cu aceeaşi voce înainte, dar Dalinar o recunoscu. Era cea pe care o auzea la sfârşitul celor mai multe dintre viziunile sale. Vocea Atotputernicului.

— Cavalerii Radianţi, adăugă acesta, acum în picioare lângă Dalinar, cu ochii la femeia în armură care atacase creatura de coşmar. Au fost o soluţie, o cale de echilibrare a balanţei după Devastări. Zece ordine cavalereşti, fondate ca să-i ajute pe oameni mai întâi să lupte şi apoi să reconstruiască.

Dalinar repetă totul, cuvânt cu cuvânt, străduindu-se să nu piardă niciunul, iar nu să le înţeleagă. Atotputernicul se întoarse spre el.

— Am fost surprins când au apărut ordinele astea. Eu nu mi-am învăţat Heralzii aşa ceva. Sprenii au făcut să fie cu putinţă – vrând să imite ceea ce le dădusem oamenilor. Va trebui le fondezi din nou. Asta e misiunea ta. Uneşte-i. creează fortăreaţă care poate rezista în furtună. Ofensează-l pe Oroare, convinge-l că poate fi înfrânt şi alege un luptător care să-l înfrunte. O să profite de prilejul ăsta în loc să rişte să piardă iarăşi, cum i s-a întâmplat atât de des. E cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da.

Dalinar termină de repetat cuvintele. Dincolo de el, lupta începuse să se înverşuneze, apa era împroşcată în toate părţile, piatra se mărunţea. Oştenii se apropiau purtând ciocane şi, uimitor, străluceau şi ei de Lumină de Furtună, deşi ceva mai slab.

Apariţia cavalerilor te-a surprins, îi spuse Dalinar Atotputernicului. Şi forţa asta, duşmanul ăsta, a izbutit să te ucidă. N-ai fost niciodată zeu. Zeii ştiu totul. Zeii nu pot fi ucişi. Aşadar, cine erai?

Atotputernicul nu răspunse. Nu putea. Dalinar înţelese că viziunile erau un soi de experienţă dinainte hotărâtă, ca reprezentaţiile artiştilor. Oamenii puteau să-i răspundă lui, aşa cum pot actorii să improvizeze, într-o anumită măsură. Îsă Atotputernicul n-o făcea niciodată.

— O să mă străduiesc din toate puterile, zise Dalinar. O să fondez din nou ordinele. O să-i pregătesc. Mi-ai spus multe lucruri, însă de unul mi-am dat eu singur seama. Dacă tu ai putut fi ucis, atunci celălalt, seamănul tău – duşmanu tău –, probabil poate să fie şi el omorât.

Peste Dalinar se lăsă întunericul. Ţipetele şi răpăitul apei împroşcate se pierdură în depărtare. Oare faptele din viziunea lui se petrecuseră între două devastări sau în timpul uneia dintre ele? Viziunile nu-i dezvăluiau niciodată suficient de multe lucruri. Când se spulberă întunericul, se regăsi întins într-o cameră mică, de piatră, din tabăra lui de război.

Navani stătea îngenuncheată lângă el, cu planşeta de scris în faţă, cu pana în mişcare. Furtuni, era frumoasă! Matură, cu buzele vopsite în roşu, cu părul împletit într-o coadă scânteind de rubine, înfăşurată în jurul capului. Într-o rochie roşie ca sângele. Se uită la el şi zâmbi când observă că tocmai clipea, trezindu-se.

— A fost... Începu el.

— Şşşt! îl opri ea, încă scriind. Ultima parte pare importantă.

Mai scrise câte clipe, apoi săltă pana de pe planşeta pe care o ţinea prin materialul mânecii.

— Cred că nu mi-a scăpat nimic. E greu când se schimbă limba.

— Am schimbat limba? se miră el.

— La sfârşit, înainte vorbiseşi în selay. Într-o formă antică a limbii, fireşte, dar avem scrieri în care e păstrată. Sper că traducătoarele mele vor putea da sens celor notate; în mintea mea, limba asta a cam ruginit. Ar trebui să vorbeşti mai rar când îmi spui ce vezi, dragul meu.

— În momentele alea, poate fi greu s-o fac, răspunse Dalinar ridicându-se.

Comparat cu ceea ce simţise în timpul viziunii, aerul din încăpere era rece. Ploaia răpăia pe obloanele închise, deşi ştia, din experienţă, că, la încheierea viziunii, furtuna e pe terminate.

Simţindu-se secătuit, se îndreptă spre o banchetă de lângă perete şi se aşeză. În cameră nu erau decât el şi Navani; prefera să fie aşa. Renarin şi Adolin aşteptau să se oprească furtuna, într-o altă încăpere a locuinţei lui Dalinar, sub ochii vigilenţi ai lui Kaladin şi ai podarilor săi deveniţi gărzi de corp.

Poate ar fi trebuit să cheme mai multe erudite ca martore ale viziunilor sale; ar fi putut să-şi noteze cu toatele cuvintele lui, comparându-le apoi, ca să ajungă la cea mai fidelă versiune. Furtuni! Îi era destul de greu să ştie că o singură persoană îl privea într-o asemenea stare, delirând şi zvârcolindu-se pe podea. Credea în viziunile lui, nu se îndoia nicidecum de adevărul lor, dar asta nu însemna că spectacolul nu era jenant.

Narvani se aşeză lângă el şi-l îmbrăţişă.

— A fost urât?

— În viziunea asta? Nu. Nu urât. Alergare, apoi luptă. Eu n-am luat parte. Viziunea s-a încheiat înainte de a fi nevoie de ajutorul meu.

— Atunci ce-i cu figura asta?

— Trebuie să fondez din nou ordinele Cavalerilor Radianţi.

— Să le fondezi din nou... Dar cum? Ce înseamnă asta?

— Nu ştiu. Nu ştiu nimic; n-am decât indicii şi ameninţări neclare că se apropie o primejdie, asta e sigur. Trebuie s-o opresc.

Navani îşi puse mâna pe umărul lui. Se uită lung către cămin, unde focul trosnea molcom, împrăştiind în încăpere o lumină caldă. Era unul dintre puţinele cămine care nu fuseseră modificate şi care nu conţineau un fabrial dătător de căldură.

Dalinar prefera focul adevărat, dar nu i-o spunea lui Narvani, care se străduia din greu să facă astfel de fabriale pentru toţi.

— De ce tocmai tu? îl întrebă ea. De ce trebuie să faci tu asta?

— De ce se naşte un om rege şi altul cerşetor? întrebă Dalinar. Ăsta e mersul lumii.

— Aşa uşor ţi se pare?

— Nu e uşor, dar n-are rost să cer răspunsuri, zise Dalinar.

— Mai ales dacă Atotputernicul e mort...

Poate că n-ar fi trebuit să-i dezvăluie ei asta. Ideea era de ajuns ca să fie etichetat drept eretic, ca să-l părăsească toţi ardenţii şi ca să-i ofere lui Sadeas o armă împotriva Tronului.

Dacă Atotputernicul era mort, pe cine venera Dalinar? În ce credea?

— Ar trebui să notăm amintirile din timpul viziunii, oftă Navani desprinzându-se de el. Cât sunt proaspete.

Dalinar dădu din cap. Era important să existe o descriere potrivită cu transcripţiile. Începu să povestească tot ce văzuse, vorbind destul de răspicat, astfel încât ea să poată nota cuvânt cu cuvânt. Descrise lacul, hainele bărbaţilor, fortăreaţa stranie din depărtare. Navani spuse că despre construcţiile imense din Lacul Străveziu existau istorisiri ale unor oameni care trăiseră acolo. Eruditele le considerau legende.

Dalinar se ridică şi începu să umble de colo-colo prin încăpere când trecu la descrierea creaturii groaznice care se ridicase din lac.

— A lăsat o groapă pe fundul apei, explică el. Imaginează-ţi că trasezi pe podea conturul unui trup, apoi îl vezi rupându-se de acolo. Şi imaginează-ţi ce avantaje practice poate avea aşa ceva. Un spren se mişcă repede şi cu uşurinţă. Se poate strecura dincolo de liniile duşmanului, apoi se poate arăta ca să-i atace pe toţi cei care sprijină armata din spatele frontului. Creatura aia de piatră trebuie să fie greu de înfrânt. Furtuni! Cristalsăbiile. Mă întreb dacă nu cumva cu aşa ceva au fost menite să lupte.

Navani zâmbea în timp ce scria.

— Ce e? întrebă el oprindu-se locului.

— Eşti soldat până-n măduva oaselor.

— Da. Şi?

— E adorabil, răspunse ea, scriind ultimele cuvinte. Pe urmă ce s-a mai întâmplat?

— Atotputernicul mi-a vorbit.

Repetă monologul atât de fidel pe cât izbuti să şi-l amintească, măsurând nou încăperea cu paşi lenţi, odihnitori.

„Trebuie să dorm mai mult”, se gândi.

Nu mai era tânărul care, cu douăzeci de ani în urmă, putea să stea toată noaptea cu Gavilar, bându-şi vinul în timp ce fratele lui făcea planuri, şi să plece a doua zi la luptă plin de vigoare şi tânjind se ia cu cineva la întrecere.

Istorisirea odată încheiată, Navani se ridică şi-şi adună ustensilele pentru scris. Avea să le ducă eruditelor ei tot ce spusese el – în fine, eruditelor lui, de care se folosea ea –, ca să le ceară să traducă notiţele, găsind asemănarea cu ceea ce istorisise Dalinar în alethi. Dar, fireşte, numai după ce avea să scoată părţile delicate, cum era moartea Atotputernicului.

Avea să caute şi date istorice asemănătoare cu descrierile lui. Lui Navani îi plăcea să fie totul ordonat şi clar. Pregătea o cronologie a viziunilor lui, încercând să le adune într-o singură istorisire.

— Încă eşti hotărât să faci publică proclamaţia săptămâna asta? îl întrebă.

Dalinar dădu din cap. Înalţilor prinţi le-o dezvăluise, în secret, cu o săptămână în urmă. Ar fi vrut să i se dea citire în tabere în aceeaşi zi, însă Navani îl convinsese că putea alege o cale mai înţeleaptă. Vestea se răspândea oricum, dar aşa înalţii prinţi aveau timp să se pregătească.

— Proclamaţia o s-ajungă la urechile tuturor peste câteva zile. Înainte de a apuca înalţii prinţi să-l preseze prea mult pe Elhokar s-o retracteze.

Narvani îşi ţuguie buzele.

— Trebuie să se facă, spuse el.

— Se presupune c-ar trebui să-i uneşti.

— Înalţii prinţi sunt copii răsfăţaţi. Ca să se schimbe e nevoie de măsuri extreme.

— Dacă destrami regatul, nu-l mai refacem niciodată.

— O să ne asigurăm că nu se destramă.

Ea îl măsură cu privirea de sus până jos, apoi zâmbi.

— Trebuie să recunosc că mi-e drag acest Dalinar mai încrezător în sine. Ei, şi dacă aş putea împrumuta o parte din încrederea lui în ceea ce ne priveşte pe noi doi...

— Sunt foarte încrezător în ceea ce ne priveşte pe noi, spuse el trăgând-o mai aproape.

— Oare? Fiindcă drumul de la palatul imperial până la locuinţa ta şi înapoi îmi iroseşte o groază de timp în fiecare zi. Gândeşte cât de convenabil ar fi dacă mi-aş muta lucrurile aici – în apartamentele tale, să zicem.

— Nu.

— Eşti sigur că nu ne vor lăsa să ne căsătorim, Dalinar. Şi atunci ce altceva am putea face? E vorba de moralitate? Ai spus tu însuţi că Atotputernicul e mort.

— Ceva e fie corect, fie greşit, ripostă el cu înverşunare. N-are nicio legătură cu Atotputernicul.

— Un zeu, spuse Navani pe ton categoric, nu stă să se gândească dacă poruncile lui sunt corecte sau greşite.

— Ăăă... Da.

— Ai grijă, îl preveni ea. Vorbeşti ca Jasnah. Oricum, dacă Zeul e mort...

— Zeul nu e mort. Dacă Atotputernicul a murit, înseamnă că nu era Zeu, atâta tot.

Ea oftă, încă lângă el. Se ridică pe vârfuri şi îl sărută, dar nu cu sfială. După părerea ei, sfiala era pentru timizi şi pentru frivoli. Aşa că îi dărui un sărut încărcat de pasiune, apăsându-şi gura peste a lui şi împingându-i capul pe spate, dornică de mai mult. După retragerea ei, Dalinar descoperi că i se tăiase răsuflarea.

Navani îi zâmbi, se întoarse ca să-şi ia lucrurile – el nu observase că le lăsase să-i cadă în timpul sărutului – şi o porni către uşă.

— Îţi dai seama că nu sunt o femeie răbdătoare. Sunt la fel de răsfăţată ca înalţii prinţi; m-am obişnuit să capăt tot ce-mi doresc.

Dalinar pufni. Navani nu spusese adevărul. Putea să aibă răbdare. Când îi convenea. De fapt, voia să spună că, de data aceea, nu-i convenea să aştepte.

Navani deschise uşa şi căpitanul Kaladin îşi strecură capul înăuntru, inspectând încăperea. Podarul era cu siguranţă plin de zel.

— Escorteaz-o până acasă, soldat, zise Dalinar.

Kaladin salută. Navani se strecură pe lângă el şi plecă fără să-şi ia rămas bun, închizând uşa şi lăsându-l pe Dalinar din nou singur.

El oftă adânc, se îndreptă spre scaun şi se aşeză lângă cămin, să se gândească.

Se trezi peste o vreme tresărind, cu focul stins. Furtuni! Acum ajunsese să-l fure somnul în miezul zilei? Dacă n-ar fi petrecut atât de mult timp răsucindu-se şi zbuciumându-se, cu capul plin de griji şi de poveri pe care n-ar fi trebuit să le poarte niciodată! Ce se-ntâmplase cu zilele simple? Cu mâna pe sabie, neavând niciun dubiu că Gavilar rezolvă problemele grele?

Se întinse şi se ridică. Trebuia să vadă cum mergeau pregătirile pentru citirea proclamaţiei regelui, apoi să se ocupe de noile gărzi...

Se opri. Pe peretele încăperii, mai multe semne albe, clare, alcătuiau glife. Înainte nu fuseseră acolo.

„Şaizeci şi două de zile”, citi el. „Moartea urmează.”

— • —

La puţin timp după aceea, Dalinar stătea în picioare, cu spatele drept şi cu mâinile încleştate la spate, ascultând-o pe Navani vorbind cu Rushu, una dintre eruditele Casei Kholin. Adolin era în apropiere, tot în picioare, cercetând o bucată de piatră albă care fusese găsită pe podea. Aparent fusese smulsă din şirul de pietre ornamentale care înconjurau ferestrele, ca să fie apoi folosită pentru scrierea grifelor.

„Spatele drept şi capul sus”, îşi spuse Dalinar, „chiar dacă tot ce vrei e să te prăbuşeşti pe scaunul ăla”. Un conducător nu se prăbuşea. Un conducător ţinea lucrurile sub control. Cu toate că el unul simţea că nu controlează nimic.

Mai ales în clipa aceea.

— A! exclamă Rushu – o ardentă tânără, cu gene lungi şi buze ca nişte bumbi. Uite ce linii şovăitoare! Nu i-a ieşit nici simetria. Cel care-a făcut asta nu e obişnuit să deseneze glife. Iar „moarte” e scris aproape greşit – seamănă mai mult cu „sfărâmat”. Iar înţelesul nu e limpede. „Moartea urmează?” Sau e „urmează moartea”? Sau „Şaizeci şi Două de zile de Moarte şi Următoarele”? Glifele nu sunt clare.

— Mulţumeşte-te să faci o copie, Rushu, zise Navani. Şi nu vorbi cu nimeni despre asta.

— Nici măcar cu tine? întrebă tânăra în timp ce scria, aparent cu gândul în altă parte.

Navani oftă, apropiindu-se de Dalinar şi de Adolin.

— E pricepută la ceea ce face, spuse cu voce scăzută, dar uneori e puţin cu capul în nori. Oricum, cunoaşte tainele scrisului mai bine decât oricine. E unul dintre multele lucruri care îi stârnesc interesul.

Dalinar dădu din cap, stăpânindu-şi temerile.

— De ce să fi făcut cineva una ca asta? întrebă Adolin lăsând piatra să cadă. E vreo ameninţare neclară?

— Nu, răspunse Dalinar.

Navani îi întâlni privirea.

— Rushu, zise ea, lasă-ne puţin singuri.

Prima dată tânăra nu răspunse, dar se grăbi să iasă când i se ceru a doua oară. Când deschise uşa, îi văzură dincolo de ea pe oamenii din Podul Patru, conduşi de căpitanul Kaladin întunecat la faţă. El o escortase pe Navani la plecare, apoi se întorsese şi găsise inscripţia – şi trimisese imediat oameni să vadă dacă Navani era cumva în pericol şi s-o aducă inapoi.

Era evident că se considera vinovat, crezând că în camera lui Dalinar se furişase cineva în timp ce dormea. Luminlordul îi făcu semn căpitanului să intre.

Kaladin se grăbi să se supună şi, din fericire, nu observă cum îşi încordase Adolin fălcile la vederea lui. Dalinar se lupta cu un Cristalpurtător parshendi când Kaladin şi Aadolin se înfruntau din cuvinte pe câmpul de bătălie, dar auzise vorbindu-se despre cearta lor. Fără îndoială că fiul lui nu fusese deloc încântat că podarul ochi-întunecaţi fusese pus în fruntea Gărzii de Cobalt.

— Domnule, spuse Kaladin înaintând. Mi-e ruşine. Sunt în serviciul tău de numai o săptămână şi deja te-am dezamăgit.

— Ai făcut ce ţi s-a ordonat, căpitane, zise Dalinar.

— Mi s-a ordonat să te feresc de pericole, domnule, răspunse Kaladin cu furia clocotindu-i în glas. Ar fi trebuit să pun străjeri la fiecare uşă a apartamentelor tale, nu doar la intrare.

— Pe viitor vom fi cu toţii mai vigilenţi, căpitane, spuse Dalinar. Cel dinaintea ta punea străjeri la fel ca tine şi întotdeauna a fost de ajuns.

— Înainte erau alte vremuri, domnule, ripostă Kaladin, cercetând încăperea din priviri şi mijindu-şi apoi ochii.

Şi-i opri asupra ferestrei, prea îngustă ca să se poată strecura cineva prin ea.

— Aş vrea să ştiu cum a intrat. Străjile n-au auzit nimic.

Dalinar se uită atent la tânărul soldat, plin de cicatrice şi posomorât.

„De ce am încredere în omul ăsta?”, se întrebă.

Nu putea găsi răspunsul exact, dar, de-a lungul anilor, învăţase să se bizuie pe instinctele lui de soldat şi de general. Ceva din interiorul lui îl îndemna să se încreadă în Kaladin, şi el îşi asculta intuiţia.

— N-are prea mare importanţă, spuse.

Kaladin îi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Nu-ţi face prea multe griji în privinţa felului în care a ajuns cineva să-mi mâzgălească peretele, continuă Dalinar. Fii doar mai vigilent pe viitor. Poţi pleca.

Dădu din cap către Kaladin, care ieşi fără tragere de inimă, închizând uşa în urma lui.

Adolin se apropie. Tânărul cu păr zbârlit era tot atât de înalt ca Dalinar. Uneori îi venea greu să-şi aducă aminte asta. Nu părea să fi trecut prea mult timp de când Adolin era un băieţel înflăcărat, cu o sabie de lemn.

— Ai spus că te-ai trezit cu inscripţia asta aici, zise Navani. Şi că nici n-ai văzut pe nimeni intrând, nici n-ai auzit pe nimeni desenând glifele.

Dalinar dădu din cap.

— Atunci de ce am brusc senzaţia clară că ştii ce caută aici?

— Nu sunt sigur cine a făcut-o, dar ştiu ce înseamnă.

— Ce? întrebă Navani.

— Că ne-a mai rămas puţin timp, răspunse el. Faceţi cunoscută proclamaţia, apoi mergeţi la înalţii prinţi şi pregătiţi-mi o întâlnire cu ei. Vor fi dornici să stăm de vorbă.

„Vine Furtuna Eternă...”

Şaizeci şi două de zile. Prea puţin timp.

Dar, după toate aparenţele, numai atât avea.

5

IDEALURI

Semnul de pe perete prevestea un pericol mai înfricoşător decât puţinul timp rămas până la ivirea lui. Prezicerea viitorului e una dintre puterile Pustiitorilor.

— Din jurnalul lui Navani Kholin, Jeseses 1174

— ...Asupra izbânzii noastre şi, în cele din urmă, asupra răzbunării.

Crainica avea un înscris care conţinea cuvintele regelui, legat între două coperte îmbrăcate în pânză, dar se cunoştea că învăţase totul pe dinafară. Nu era de mirare. Numai Kaladin o pusese să repete proclamaţia de trei ori.

— Încă o dată, îi ceru, aşezat pe bolovanul lui, în faţa vetrei Podului Patru.

Mulţi oameni din grup îşi lăsaseră jos castroanele cu micul dejun şi amuţiseră. În apropierea lor, Sigzil repeta cuvintele pentru sine, memorându-le.

Crainica oftă. Era o femeie ochi-luminoşi tânără, grăsuţă, brunetă, cu şuviţe de păr roşu, fapt care dezvăluia că, printre înaintaşii ei, se numărau vedeni sau mâncători de coarne. Probabil că zeci de alte femei ca ea umblau prin tabăra de război, citind şi, uneori, explicând cuvintele lui Dalinar.

Ridică din nou coperta.

„În orice alt batalion”, se gândi Kaladin, în treacăt, „comandantul are un rang destul de înalt ca să fie mai presus decât ea”.

— Sub autoritatea regelui, citi ea, Dalinar Kholin, Înalt Prinţ al Războiului, ordonă prin aceasta o schimbare a modului de adunare şi împărţire a inimilor-nestemată de pe Câmpiile Sfărâmate. De acum înainte, fiecare inimă-nestemată luată de pe platou de câte doi înalţi prinţi care vor lupta împreună. Prada va deveni proprietatea regelui şi Maiestatea Sa va hotărî cât i se cuvine fiecăreia dintre cele două părţi – ţinând cont de eficienţa acestora şi de sârguinţa cu care i se supun. Se va stabili dinainte ce înalţi prinţi şi ce armate răspund de adunarea inimilor-nestemată şi în ce ordine. Perechile nu vor fi întotdeauna aceleaşi şi vor fi alese luându-se în considerare potrivirea strategiilor. Sperăm că, în virtutea Legilor Războinicilor, care ne sunt tuturor aproapte de suflet, bărbaţii şi femeile din armatele noastre vor primi cu bucurie această reînnoită concentrare asupra izbânzii noastre şi, în cele din urmă, asupra răzbunării.

Crainica trânti coperta cu zgomot, se uită la Kaladin şi ridică dintr-o sprânceană lungă şi neagră, pe care el nu se îndoia că şi-o sulemenise.

— Mulţumesc, spuse el.

Femeia îi răspunse dând din cap, apoi plecă spre batalionul următor.

Kaladin se ridică în picioare.

— Ei, asta e furtuna pe care-o aşteptam.

Oamenii dădură din cap. Celor de la Podul Patru le pierise cheful de vorbă după strania pătrundere în apartamentele lui Dalinar, petrecută cu o zi înainte. Kaladin se simţea ca un prost. Însă Dalinar părea să nu se sinchisească deloc de cele întâmplate. Ştia mai multe decât îi spunea lui Kaladin.

„Cum o să-mi fac treaba dacă n-am toate informaţiile de care am nevoie?”

Îşi primise postul de numai două săptămâni şi politica şi politica şi intrigile ochi-luminosilor îl prinseseră deja pe picior greşit.

— Înalţilor prinţi n-o să le placă deloc proclamaţia asta, zise Layten, de lângă vatră, unde se ocupa de curelele platoşei lui Beld, primită de la magazie cu cataramele răsucite. Pentru ei, totul se bizuie pe aceste inimi-nestemată. Azi, vântul o s-aducă nemulţumiri din belşug.

— Ha! făcu Pietroi, punându-i o lingură de sos lui Lopen, care venise să ceară încă o porţie. Nemulţumiri? Azi, asta o să-nsemne revolte. Aţi auzit c-a pomenit de Legile Războinicilor? I-a insultat pe ceilalţi, despre care ştim că nu-şi respectă jurămintele.

Zâmbea, părând amuzat de furia înalţilor prinţi – ba chiar şi de revolta lor.

— Moash, Drehy, Mart şi Eth, veniţi cu mine, spuse Kaladin. Mergem să înlocuim echipa lui Cikatrice. Teft, la tine cum merg lucrurile?

— Încet. Flăcăii ăştia din echipele celorlalte poduri... mai au de bătut un drum lung. Avem nevoie de ceva în plus, Kal. De ceva care să-i însufleţească.

— O să văd ce e de făcut, răspunse Kaladin. Deocamdată o să încercăm cu mâncare. Pietroi, în momentul ăsta n-avem decât cinci ofiţeri, aşa că poţi lua ultima cameră din exterior şi s-o foloseşti ca magazie. Kholin ne-a dat drept de rechiziţie din rezervele lui. Umple-o.

— S-o umplu? întrebă Pietroi, zâmbind cu gura până la urechi. Cât de mult?

— Foarte mult. De luni de zile mâncăm supă şi tocană din grâne Animmodelate. Luna viitoare, la Podul Patru se mănâncă regeşte.

— Dar fără carapace, zise Mart, arătând cu degetul spre Pietroi în timp ce-şi lua suliţa şi-si punea vestonul. Dacă poţi găti ce vrei, nu-nseamnă că trebuie să mâncăm vreo idioţenie.

— Câmpeni înnebuniţi de prea mult aer, răspunse Pietroi. Nu vreţi să fiţi puternici?

— Vreau să-mi păstrez dinţii, mulţumesc, ripostă Mart. Mâncător de coarne ţicnit.

— O să fac două feluri de mâncare, spuse Pietroi ducându-şi mâna la piept, ca şi cum ar fi vrut să salute. Unul pentru oameni curajoşi şi unul pentru proşti. O să poţi alege.

— O să pregăteşti ospeţe, Pietroi, zise Kaladin. Va trebui să pregăteşti bucătari şi pentru celelalte barăci. Chiar dacă acum, când i-au rămas mai puţini oşteni, Dalinar are bucătari în plus, vreau ca podarii să-nveţe să se descurce singuri. Lopen, îi însărcinez pe Dabbid şi Shen să te-ajute şi împreună să-l ajuţi pe Pietroi. Trebuie să-i transformăm pe aceşti o mie de oameni în soldaţi. Începem la fel cum am făcut-o cu voi toţi – le umplem burţile.

— Se va rezolva, râse Pietroi, bătându-l pe Shen pe umăr când parshul se apropie pentru a doua porţie.

Începuse de curând să ceară şi-o a doua porţie şi părea să fie mai puţin retras decât înainte.

— N-o să pun niciodată balegă în ea! adăugă Pietroi.

Ceilalţi chicotiră. Faptul că punea balegă în mâncare îl adusese pe Pietroi în rândul podarilor. Când Kaladin o porni către palatul regelui – Dalinar avea în ziua aceea o întâlnire importantă cu regele –, Sigzil i se alătură.

— O clipă din timpul tău, domnule, spuse el.

— Bineînţeles.

— Mi-ai făgăduit că o să am prilejul să-ţi măsor... puterile speciale.

— Ţi-am făgăduit? Nu-mi amintesc să fi făgăduit.

— Ai mormăit.

— Am... mormăit?

— Când ţi-am vorbit despre măsurători. Ai lăsat impresia că ideea ţi se pare bună şi i-ai spus lui Cikatrice că te-ar putea ajuta să-ţi înţelegi puterile.

— Presupun că aşa am făcut.

— Trebuie să ştim exact ce poţi face, domnule, până unde merg puterile tale, cât timp rămâne în tine Lumina de Furtună. Eşti acord că o înţelegere lipsită de dubii a limitelor tale ar fi de mare preţ pentru noi?

— Da, răspunse Kaladin fără tragere de inimă.

— Minunat. Atunci...

— Dă-mi câteva zile. Pregăteşte un loc unde să nu ne vadă nimeni. Pe urmă... da, bine. O să te las să-mi masori puterile.

— Minunat. O să născocesc câteva experimente.

Sigzil se opri şi îi lăsă pe ceilalţi să se îndepărteze.

Kaladin îşi sprijini suliţa pe umăr şi îşi lăsă mâna să se destindă. Se trezea adesea strângându-şi arma prea tare, cu încheieturile degetelor albindu-i-se. Ca şi cum o parte din el încă n-ar fi crezut că acum o putea purta în văzul lumii s-ar fi temut să nu-i fie luată iarăşi.

Syl coborî după plimbarea ei zilnică în jurul taberei pe aripile vânturilor dimineţii. I se opri pe umăr, unde se aşeză părând cufundată în gânduri.

Tabăra de război a lui Dalinar era un loc bine organizat. Soldaţii nu lâncezeau niciodată. Aveau întotdeauna o ocupaţie. Făceau instrucţie, aduceau mâncare, cărau diverse lcruri, patrulau. Deşi armata se împuţinase, în drumul lor spre porţi, Kaladin şi oamenii lui trecură pe lângă trei patrule. Cu trei mai multe decât văzuse vreodată în tabăra lui Sadeas.

În minte îi reveniră locurile goale. Nu era nevoie să se preschimbe morţii în Pustiitori ca să bântuie tabăra; barăcile rămase nelocuite erau de-ajuns. Trecu pe lângă o femeie care stătea pe pământ, în faţa uneia dintre ele, privind cerul cu ochi goi şi strângând în braţe un pachet cu haine bărbăteşti. Lângă ea erau doi copii mici. Prea tăcuţi. Copiii n-ar trebui să fie niciodată tăcuţi.

Grupurile de barăci alcătuiau un inel imens, iar în centrul acestuia era cea mai populată zonă a taberei – locul unde agitaţia era în toi şi unde se aflau locuinţa lui Dalinar şi cele ale diverşilor luminlorzi şi generali. Reşedinţa lui Dalinar era un buncăr de piatră, ca o movilă pe care fluturau steaguri şi în jurul căreia se foiau grăbite condeiere cu braţele pline de catastife. Alături, mai mulţi ofiţeri instalaseră, pentru recrutare, corturi în faţa cărora se formase un şir lung de bărbaţi dornici să devină oşteni. Unii erau mercenari veniţi pe Câmpiile Sfărâmate să caute de lucru. Li se alăturaseră brutari sau alte soiuri de meseriaşi care auziseră că, după dezastru, era nevoie de soldaţi.

— Tu de ce n-ai râs? întrebă Syl, cercetând din priviri şirul când îl ocoli Kaladin, în drum spre porţi.

— Nu înţeleg, spuse el. Ai văzut ceva amuzant pe care nu l-am observat eu?

— Mă întrebam de ce n-ai râs mai devreme. Când au râs Pietroi şi ceilalţi. Atunci n-ai râs. Ai râs în săptămânile când ţi-a fost greu şi ştiu că te-ai silit să râzi. M-am gândit că, poate, îndată ce lucrurile merg mai bine...

— Acum am un întreg batalion de podari cărora trebuie să le port de grijă, răspunse Kaladin privind drept înainte. Şi un Înalt Prinţ pe care trebuie să-l ţin în viaţă. Şi mă aflu în mijlocul unei tabere de război pline de văduve. Cred că nu-mi arde de râs.

— Dar lucrurile merg mai bine, insistă ea. Pentru tine şi prietenii tăi. Gândeşte-te ce ai făcut, ce ţi-a reuşit.

O zi întreagă petrecută pe un platou, ucigând. O contopire perfectă cu propria lui armă şi cu furtunile. Şi astfel ucisese. Ucisese ca să apere un ochi-luminoşi.

„El e altfel”, se gândi Kaladin.

Aşa spunea întotdeauna.

— Pur şi simplu cred că aştept, spuse apoi.

— Ce?

— Tunetul, răspunse el cu voce slabă. Urmează întotdeauna după fulger. Uneori se lasă aşteptat, dar în cele din urmă vine.

— Nu...

Syl se înălţă brusc în faţa lui şi rămase în aer, mergând cu spatele pe măsură ce înainta el. Nu zbura – nu avea aripi – şi nici nu plutea. Stătea pur şi simplu acolo, pe nimic, mişcându-se odată cu el. Părea să nu ţină cont de legile naturii.

Îl privi lăsându-şi capul într-o parte.

— Nu pricep ce vrei să spui. Fir-ar să fie! Credeam că înţeleg totul. Furtuni? Fulger?

— Ştii cum a fost când, deşi m-ai încurajat să lupt, te-a durut totuşi de câte ori am ucis?

— Da.

— E ceva asemănător, zise el încet.

Se uită într-o parte. Strângea din nou suliţa prea tare.

Cu mâinile pe şolduri, Syl îl privea, aşteptând să mai spună ceva.

— O să se-ntâmple ceva rău, adăugă Kaladin. Lucrurile nu pot continua să meargă bine pentru mine. În viaţă nu e aşa. Ar putea avea legătură cu glifele găsite ieri pe peretele lui Dalinar. Păreau o numărătoare inversă.

Ea dădu din cap.

— Ai mai văzut vreodată ceva asemănător?

— Îmi amintesc... ceva, şopti Syl. Ceva rău. Să vezi ceea ce urmează să se petreacă – asta nu ţine de Onoare, Kaladin. E altceva. Ceva primejdios.

Minunat.

Fiindcă el nu mai spuse nimic, ea oftă şi se înălţă, devenind panglică de lumină. Continuă să-l urmărească de acolo, de sus, lăsându-se purtată de palele de vânt.

„A zis că e un onoarespren”, se gândi Kaladin. „De ce continuă să se joace în vânt?”

Trebuia s-o întrebe, presupunând că ea avea să-i răspundă. Presupunând că ştia răspunsul.

— • —

Torol Sadeas îşi împreună mâinile, cu coatele sprijinite pe frumoasa lucrătură a tăbliei mesei de piatră şi cu ochii la Cristalsabia înfiptă în mijlocul ei. Îi reflecta faţa.

Fir-ar să fie. Când îmbătrânise? Se văzu ca bărbat tânăr, de douăzeci de ani. Acum avea cincizeci. Cincizeci, dar-ar furtuna. Îşi încordă fălcile, uitându-se la Sabie.

Aducătoarea Jurământului. Cristalsabia lui Dalinar, curbată ca un spate încovoiat, cu vârful ca un cosor potrivindu-se cu şirul de zimţi puternic reliefaţi de pe mâner. Ca valurile în mişcare, înălţându-şi crestele deasupra oceanului.

Cât de des tânjise după arma aia? Acum îi aparţinea, dar gândul ăsta lăsa în el un gol. Dalinar Kholin – înnebunit de durere, înfrânt, adus în punctul în care lupta îl înspăimânta –, încă agăţându-se de viaţă. Vechiul prieten al lui Sadeas era ca un toporcopoi preferat pe care fusese nevoit să-l ucidă, numai ca să se trezească apoi cu el scheunând la fereastră, fiindcă otrava nu-şi făcuse bine treaba.

Mai rău decât atât, nu putea scăpa de sentimentul că, într-un fel sau altul, Dalinar îl înfrânsese.

Uşa salonului său se deschise şi intră Ialai. Cu gâtul subţire şi gura mare, soţia lui nu fusese niciodată considerată o frumuseţe, mai ales după trecerea timpului. Dar lui nu-i păsa. Ialai era cea mai periculoasă femeie pe care o întâlnise vreodată. Şi asta îl atrăgea mai mult decât un simplu chip frumos.

— Văd că mi-ai distrus masa, spuse ea, cu ochii la Cristalsabia înfiptă în centru.

Se lăsă să cadă pe canapeaua mică, lângă el, îi înconjură spatele cu un braţ şi îşi săltă picioarele pe masă.

În prezenţa altora, era femeia alethi perfectă. În intimitate, prefera să trândăvească.

— Dalinar face recrutări la greu, zise ea. Am profitat ca să-mi strecor mai mulţi oameni printre ai lui.

— Soldaţi?

— Drept cine mă iei? Ar fi fost mult prea evident; îi va supraveghea cu atenţie pe oştenii noi. Însă îi rămân goluri şi printre cei care se îngrijesc de nevoile armatei, pe măsură ce bărbaţii sunt chemaţi să pună mâna pe suliţe ca să-i întărească forţele.

Sadeas dădu din cap, tot cu ochii la Sabie. Soţia lui avea cea mai impresionantă reţea de spioni din toate taberele de luptă, cu adevărat cea mai impresionantă, fiindcă de existenţa ei ştiau foarte, foarte puţini oameni. Ialai îl scarpină pe spate, umplându-i pielea de fiori.

— Şi-a făcut cunoscută proclamaţia, spuse ea.

— Da. Reacţii?

— Aşa cum ne-am aşteptat. Toţi ceilalţi o detestă.

Sadeas dădu din cap,

— Dalinar ar trebui să fie mort şi nu e, dar cel puţin ne putem bizui pe el ca să se spânzure singur şi la timp, zise Sadeas şi îşi îngustă ochii. M-am gândit că, distrugându-l, pot împiedica prăbuşirea regatului. Acum mă întreb dacă prăbuşirea asta n-ar fi cel mai bun lucru pentru noi toţi.

— Ce tot spui?

— Nu sunt făcut pentru aşa ceva, iubito, şopti Sadeas. Nu pentru jocul ăsta prostesc de pe platouri. La început m-a mulţumit, dar mă scârbeşte din ce în ce mai mult. Vreau război, Ialai. Nu ore întregi de marş, cu speranţa că o să avem parte de o mică încăierare.

— Încăierările astea mici ne îmbogăţesc.

Tocmai de asta le suportase Sadeas atât de mult. Se ridică.

— Trebuie să mă-ntâlnesc cu câţiva dintre ceilalţi. Cu Aladar. Cu Ruthar. Trebuie să-i înrăiesc pe ceilalţi înalţi prinţi, să le sporesc indignarea faţă de încercările lui Dalinar.

— Şi ţelul tău final?

— Îl voi recăpăta, Ialai, răspunse el, cu degetele pe mânerul Aducătoarei Jurământului. Voi redobândi spiritul întrecerii.

Era singurul lucru care-l mai făcea să simtă că trăieşte. Gloriosul şi superbul Fior de pe câmpul de bătălie, fiorul luptei cu un alt bărbat. Fiorul care te cuprindea când riscai totul pentru un trofeu. Fiorul dominării. Fiorul victoriei.

Numai atunci se simţea din nou tânăr.

Era un adevăr brutal. Dar cele mai valoroase adevăruri erau simple.

Înşfacă Aducătoarea Jurământului şi o smulse din masă.

— Dalinar vrea s-o facă pe politicianul, ceea ce nu mă surprinde. În taină, şi-a dorit întotdeauna să fie fratele lui. Din fericire pentru noi, nu se pricepe deloc la aşa ceva. Proclamaţia lui o să-l înstrăineze de ceilalţi. O să-i întărâte şi se vor ridica la arme împotriva lui, dezmembrând regatul. Pe urmă, cu cizmele pline de sânge şi chiar cu Sabia lui Dalinar în mână, voi făuri un nou Alethkar din flăcări şi lacrimi.

— Şi dacă, în loc de asta, îi reuşesc planurile?

— Atunci, draga mea, ne vor fi de folos asasinii tăi.

Sadeas eliberă Cristalsabia; arma se preschimbă în ceaţă

şi dispăru.

— O să recuceresc regatul ăsta, apoi Jah Kevedul. La urma urmelor, scopul acestei vieţi e să instruim oşteni, într-un fel, nu fac decât ceea ce doreşte Atotputernicul însuşi.

— • —

Drumul de la barăci până la palatul regelui – pe care acesta începuse să-l numească Pinaclul – dură în jur de o oră, oferin-du-i lui Kaladin timp de gândire din belşug. Din nefericire, pe un câmp plin de servitori, trecu pe lângă un grup de chirurgi de-ai lui Dalinar, care adunau sevă de buruiana-dâmbului, întrebuinţată ca antiseptic.

La vederea lor, nu se gândi doar la truda cu care o adunase el însuşi, ci şi la strădaniile tatălui său, Lirin.

„Dacă ar fi fost aici”, îşi spuse, trecând pe lângă grup, „tata m-ar fi întrebat de ce nu mă aflu printre chirurgi. Ar fi vrut să ştie de ce, dacă Dalinar m-a luat printre oamenii lui, n-am cerut să mă alătur celor din tagma vindecătorilor”.

De fapt, probabil Kaladin ar fi izbutit să-l convingă pe Dalinar să facă din toţi oamenii de la Podul Patru ajutoare de chirurgi. I-ar fi învăţat să-i lecuiască pe alţii aproape la fel de uşor cum îi învăţa să mânuiască suliţa. Dalinar ar fi fost de acord. O armată n-avea niciodată prea mulţi chirurgi.

Dar Kaladin nici măcar nu se gândise la asta. Pentru el, alegerea fusese mai simplă. Ori deveneau gărzi de corp pentru Dalinar, ori părăseau taberele de luptă. Şi preferase să-şi pună oamenii din nou în calea furtunii. De ce?

În cele din urmă, ajunseră la palatul regelui, construit pe versantul unui deal înalt, stâncos, cu tuneluri săpate în piatră. Apartamentele regelui erau în vârf. Pentru Kaladin şi pentru oamenii lui, asta însemna un urcuş îndelungat.

O porniră pe serpentine, Kaladin fiind încă afundat în gândurile despre tatăl lui şi despre datorie.

— Ştii, treaba asta e întrucâtva nedreaptă, zise Moash când ajunseră sus.

Kaladin se uită la ceilalţi şi văzu că, după urcuş, aveau răsuflarea tăiată, însă el absorbise Lumină de Furtună fără s-şi dea seama. Nici măcar nu gâfâia.

Zâmbi cu subînţeles, anume pentru Syl, şi aruncă o privire către culoarele cavernoase ale Pinaclului. Câţiva bărbaţi stăteau de strajă în faţa uşilor de la intrare, purtând albastrul şi auriul Gărzii Regelui, o unitate separată, care nu se confunda cu garda lui Dalinar.

— Soldat, spuse Kaladin, dând din cap către unul dintre ei, un ochi-lurninoşi de rang mărunt.

Kaladin era superiorul lui, dar numai în armată, nu şi în ierarhia socială. I se întâmpla din nou să nu-şi poată da seama cum mergeau de fapt lucrurile.

Omul îl măsură cu privirea de sus până jos.

— Am auzit că aţi apărat un pod, practic de unii singuri, împotriva a sute de parshendi. Cum aţi izbutit?

I se adresase lui Kaladin fără să-i spună „domnule”, aşa cum s-ar fi cuvenit să-i vorbească oricărui alt căpitan.

— Vrei să afli? se răsti Moash, din spatele lui Kaladin. Putem să-ţi arătăm. Personal.

— Şşşt! spuse Kaladin, fulgerându-l cu privirea, apoi se întoarse spre soldat. Am avut noroc. Atât şi nimic mai mult.

Se uită fix în ochii omului.

— Cred că are sens, spuse acesta.

Kaladin aştepta.

— Domnule, adăugă în sfârşit soldatul.

Kaladin le făcu oamenilor lui semn să înainteze şi trecură pe lângă străjerii ochi-luminoşi. Interiorul palatului era luminat de sfere puse în lămpile de pe pereţi – safire şi diamante amestecate, ca să-i dea strălucirii lor comune o tentă alb-albăstruie. Sferele erau mici, dar reaminteau izbitor cât de mult se schimbaseră lucrurile. Nimeni n-ar fi lăsat nişte podari să se apropie de sfere întrebuinţate cu atâta lipsă de vigilenţă.

Pinaclul era încă un loc nefamiliar pentru Kaladin – până atunci îşi petrecuse timpul păzindu-l pe Dalinar mai ales în tabăra lui. Dar, fiindcă avusese grijă să arunce o privire pe planurile palatului, ştia drumul către vârf.

— De ce mi-ai tăiat vorba? îl întrebă Moash, odată ce-l ajunse din urmă.

— Făceai o greşeală. Acum eşti soldat, Moash. Trebuie să-nveţi să te porţi ca un soldat. Şi asta înseamnă să nu stârneşti încăierări.

— Kal, n-am de gând să mă mai ploconesc în faţa ochi-luminoşilor. Nu şi de acum înainte.

— Nu trebuie să le faci plecăciuni, dar trebuie să-ti ţii limba în frâu. Podul Patru e mai presus de zeflemele şi ameninţări josnice.

Moash se retrase, dar Kaladin îşi dădea seama că încă mocnea de furie.

— E ciudat, spuse Syl, coborând iarăşi pe umărul lui. Pare atât de furios.

— Când am luat conducerea podarilor, spuse încet Kaladin, erau animale închise în cuşti şi bătute ca să se supună. I-am învăţat din nou să lupte, dar încă mai sunt în cuşti, însă cuştile au uşile deschise. Moash şi ceilalţi au nevoie de timp ca să se obişnuiască.

Şi aveau s-o facă. În ultimele lor săptămâni ca podari, învăţaseră să acţioneze cu precizia şi disciplina unor soldaţi. Stăteau în poziţie de drepţi când cei care-i maltratau treceau pe poduri, fără să rostească niciodată vreun cuvânt batjocoritor. Disciplina însăşi le devenise armă.

Învăţaseră să fie soldaţi în toată puterea cuvântului. De fapt, chiar erau soldaţi în toată puterea cuvântului. Iar acum trebuiau să-nveţe cum să se poarte când nu mai erau oprimaţi de Sadeas.

Moash se întoarse lângă el.

— Îmi cer iertare, spuse încet. Ai dreptate.

Kaladin zâmbi, de data asta cu toată sinceritatea.

— N-o să pretind că nu-i urăsc, continuă Moash. Dar o să fiu politicos. Avem o misiune. Trebuie să ne-o îndeplinim cum se cuvine. Mai bine decât se poate aştepta cineva. Suntem Podul Patru.

— Bun băiat, spuse Kaladin.

Avea să-i fie foarte greu să-şi dea seama cum să se poarte cu Moash, fiindcă se simţea din ce în ce mai înclinat să-i acorde încredere. Aproape toţi ceilalţi îl idolatrizau pe Kaladin. Dar nu şi Moash, care era pentru el mai aproape de un prieten adevărat decât îi fusese cineva de când purta semnul sclaviei.

Pe măsură ce se apropiau de sala de întruniri a regelui, ornamentele de pe coridor se înmulţeau în mod surprinzător. Pe pereţi erau chiar şi câteva basoreliefuri – Heralzii, împodobiţi cu nestemate încastrate în piatră, în locurile unde strălucirea acestora se potrivea de minune.

„Locul seamănă tot mai mult cu un oraş”, medita Kaladin. „Ăsta ar putea deveni în curând un palat adevărat.”

Îi găsi pe Cikatrice şi pe oamenii lui la intrarea în sala de întruniri.

— Raportul? întrebă Kaladin, cu glas scăzut.

— O dimineaţă liniştită, răspunse Cikatrice. Ceea ce îmi convine de minune.

— Atunci sunteţi liberi tot restul zilei, zise Kaladin. O să rămân eu aici în timpul întrunirii, apoi o să-i las lui Moash schimbul de după-amiază. Şi o să mă întorc pentru cel de seară. Tu şi echipa ta trageţi un pui de somn; o să vă vină din nou rândul la noapte, până mâine-dimineaţă.

— Am înţeles, domnule, răspunse Cikatrice salutând. Apoi îşi adună oamenii şi plecă.

Încăperea de dincolo de uşi era împodobită cu un covor gros şi avea ferestre mari, fără obloane, în partea ferită de furtună. Kaladin nu intrase acolo niciodată şi, pentru protecţia regelui, în planurile palatului nu erau trecute decât coridoarele principale şi căile către camerele servitorilor. Sala aceea mai avea o uşă, care dădea probabil în balcon, dar de pe coridor nu se putea intra decât prin uşa pe care pătrunsese Kaladin.

De o parte şi de alta a acesteia stăteau alţi doi străjeri în albastru şi auriu. Regele se plimba încoace şi încolo prin faţa mesei de lucru din încăpere. Avea nasul mai mare decât în tablouri.

Dalinar stătea de vorbă cu înalta Doamnă Navani, o femeie elegantă, cu părul grizonant. Relaţia scandaloasă dintre unchiul şi mama regelui ar fi fost subiect de bârfă în întreaga tabără dacă trădarea lui Sadeas n-ar fi pus-o în umbră.

— Moash, spuse Kaladin, arătând cu degetul. Vezi unde dă uşa aia. Mart şi Eth, rămâneţi de pază afară, pe coridor. În afară de înalţii prinţi, nu intră nimeni până nu vorbiţi cu noi, cei dinăuntru.

Moash îl salută pe rege ostăşeşte în loc să facă o plecăciune, apoi deschise uşa. Ducea într-adevăr în balconul pe care-l zărise Kaladin de jos. Înconjura acea încăpere din vârful turnului.

Dalinar îi urmărea pe Kaladin şi pe Moash în timp ce îşi făceau datoria. Kaladin îl salută şi îi întâlni ochii. N-avea de gând să-l dezamăgească din nou, cum se întâmplase cu o zi înainte.

— Nu-i recunosc pe oştenii ăştia din gardă, unchiule, spuse regele iritat.

— Sunt noi, răspunse Dalinar. Pe balconul ăla nu se poate ajunge prin altă parte, soldat. Se află la o înălţime de cincisprezece stânjeni.

— E bine de ştiut, zise Kaladin. Drehy, du-te pe balcon, cu Moash, închideţi uşa şi staţi de pază.

Drehy dădu din cap şi se puse în mişcare.

— Tocmai am spus că pe balcon nu se poate ajunge de afară, sublinie Dalinar.

— Atunci eu pe-acolo aş încerca să intru, domnule, ripostă Kaladin. Dacă aş vrea s-o fac.

Dalinar zâmbi amuzat.

Însă regele dădea din cap, aprobator.

— Bun... bun.

— Mai sunt şi alte căi de pătrundere aici, Maiestate? întrebă Kaladin. Intrări secrete, pasaje?

— Dacă ar fi, răspunse regele, n-aş vrea să ştie nimeni că există.

— Oamenii mei nu pot face din încăperea asta un loc sigur dacă nu ştiu ce să păzească. Dacă există pasaje de care nu trebuie să ştie nimeni, bănuielile se îndreaptă în primul rând către ele. Dacă îmi spuneţi unde se află, nu-mi voi pune decât ofiţerii să le păzească.

Regele se holbă la Kaladin pentru câteva clipe, apoi se întoarse spre Dalinar.

— Îmi place omul ăsta. De ce nu l-ai numit la comanda gărzii tale mai demult?

— N-am avut ocazia, răspunse Dalinar, privindu-l pe Kaladin cu ochi pătrunzători, cu interes.

Se apropie şi îi puse mâna pe umăr, trăgându-l deoparte.

— O clipă, zise regele din spatele lor. Asta e o tresă de căpitan? La un ochi-întunecaţi? De când au început lucrurile să meargă astfel?

Dalinar nu răspunse, în schimb îl duse pe Kaladin lângă perete.

— Pe rege îl îngrijorează foarte mult asasinii, spuse cu glas scăzut. Trebuie s-o ştii.

— O teamă sănătoasă uşurează munca gărzilor de corp, domnule.

— N-am zis că e sănătoasă, îi atrase Dalinar atenţia. Iar tu îmi spui „domnule”. Formula obişnuită de adresare e „luminlord”.

— O s-o folosesc dacă-mi porunciţi, domnule, răspunse Kaladin privindu-l în ochi. Dar „domnule” e o formulă de adresare corectă, chiar şi când îi vorbeşti unui ochi-luminoşi, dacă îţi e superior direct.

— Sunt un înalt Prinţ.

— Am să fiu sincer, spuse Kaladin fără să ceară permisiunea.

Bărbatul din faţa lui îi încredinţase un rol şi el presupunea că, atâta timp cât nu-i spunea nimeni contrariul, îi fusese oferit odată cu anumite privilegii.

— Toţi cei pe care i-am numit „luminlord” m-au trădat. Iar în puţinii cărora le-am spus „domnule” continui să am încredere şi în ziua de azi. Folosesc această formulă de adresare cu mai mult respect decât pe cealaltă, domnule.

— Eşti ciudat, fiule.

— Cei normali sunt morţi în spărturi, domnule, răspunse Kaladin cu blândeţe. A avut Sadeas grijă de asta.

— Bun, pune-ţi oamenii de pe balcon cât mai departe de ferestre, ca să nu poată auzi prin ele.

— Atunci eu voi aştepta alături de cei de pe coridor, spuse Kaladin, văzând că ambii străjeri din garda regelui trecuseră deja dincolo de prag.

— N-am ordonat aşa ceva. Păzeşte uşa, dar din interior. Vreau s-auzi ce planuri facem. Numai să nu le repeţi în afara pereţilor acestei încăperi.

— Da, domnule.

— La întrunire mai vin patru oameni, spuse Dalinar. Fiii mei, generalul Khal şi Luminoasa Teshav, soţia lui. Ei pot intra. Oricine altcineva s-aştepte până la sfârşitul întrunirii.

Dalinar se întoarse la discuţia lui cu mama regelui. Kaladin îi plasă pe Moash şi Drehy pe poziţii, apoi le explică lui Mart şi Eth ce aveau de făcut la uşă. Era necesar să-i instruiască mai târziu. Când ochi-luminoşii spuneau „Nu lăsa pe nimeni altcineva să intre”, cuvintele nu trebuiau luate ca atare, înţelesul poruncii era: „Dacă laşi pe altcineva să intre, ai grijă să consider eu că e un lucru important, altminteri ai încurcat-o”.

Kaladin îşi ocupă pe urmă postul de lângă uşa închisă, sprijinindu-se de un perete acoperit de lambriuri sculptate, dintr-un lemn rar, pe care nu-l recunoştea.

„Probabil valorează mai mult decât ce-am câştigat în toată viaţa mea”, se gândi într-o doară. „Un singur lambriu.”

Sosiră fiii înaltului Prinţ, Adolin şi Renarin Kholin. Kaladin îl văzuse pe cel dintâi pe câmpul de luptă, dar fără Cristalarmură arăta altfel. Mai puţin impozant. Mai degrabă ca un băiat bogat, răsfăţat. O, purta uniformă, ca toată lumea, dar nasturii erau gravaţi, iar cizmele... erau din cele scumpe, din piele de porc, fără nici măcar o singură zgârietură. Nou-nouţe, probabil cumpărate pentru o sumă grotescă.

„Totuşi, a salvat o femeie în piaţă”, se gândi Kaladin, aducându-şi aminte cum îl întâlnise cu câteva săptămâni în urmă. „Nu uita.”

Despre Renarin nu ştia ce să creadă. Tânărul – ar fi putut fi mai vârstnic decât Kaladin, dar cu siguranţă nu-şi arăta anii – purta ochelari şi mergea în urma fratelui său ca o umbră. Picioarele şi braţele lui subţiri şi degetele delicate nu cunoscuseră niciodată lupta sau munca grea.

Syl plutea prin încăpere, intrând în toate ungherele, în crăpături şi în vase. Se opri pe prespapierul de pe masa de scris a femeilor, aflată lângă scaunul regelui, şi dădu un ghiont în acel bloc de cristal în interiorul căruia era captivă o creatură stranie, asemănătoare cu un crab. Oare alea erau aripi?

— El n-ar trebui s-aştepte afară? întrebă Adolin, arătând spre Kaladin cu o mişcare a capului.

— Ceea ce facem mă pune în primejdie, răspunse Dalinar, cu mâinile încleştate la spate. Vreau să cunoască toate amănuntele. Ar putea fi important pentru misiunea lui.

Dalinar nu se uita nici la Adolin, nici la Kaladin. Adolin se apropie, îl luă de braţ şi îi vorbi în şoaptă, dar nu destul de încet încât să nu-l poată auzi Kaladin.

— Abia dacă-l cunoaştem.

— Trebuie să ne încredem în cineva, Adolin, răspunse tatăl lui pe un ton normal. Dacă în armata mea există un singur om pentru care pot garanta că nu e în slujba lui Sadeas, acel om e soldatul ăsta.

Se întoarse şi se uită la Kaladin, studiindu-l din nou cu ochii lui de nepătruns.

„Nu m-a văzut cu Lumina de Furtună”, îşi spuse Kaladin cu convingere. „Era practic inconştient. Nu ştie. Nu-i aşa?”

Braţele lui Adolin zvâcniră în sus, dar trecu în cealaltă parte a încăperii, unde murmură ceva către fratele lui. Kaladin rămase la locul său, stând confortabil în poziţia pe loc repaus.

„Da, cu siguranţă răsfăţat.”

Generalul care sosi la scurt timp după aceea era un bărbat mlădios şi chel, cu spatele drept şi ochii de un galben spălăcit. Soţia lui, Teshav, avea faţa uscăţivă şi şuviţe de păr blond. Se aşeză la masa de scris, pe care Navani nu schiţase niciun gest ca s-o ocupe.

— Raportaţi, spuse Dalinar, de la fereastră, după ce auzi uşa închizându-se în spatele celor doi nou-veniţi.

— Cred că ştiţi ce veţi auzi, Luminlordul meu. Sunt furioşi la culme. Speraseră sincer că o să vă răzgândiţi în privinţa proclamaţiei şi faptul că aţi făcut-o publică i-a întărâtat, Înaltul Prinţ Hatham e singurul care a dat de ştire ce are de gând. Intenţia lui este – îi repet întocmai cuvintele – „să am grijă ca regele să fie convins să renunţe la acest mod de acţiune nesăbuit, pe care a fost greşit sfătuit să-l aleagă”.

Regele se aşeză oftând pe scaunul lui. Şi Renarin se grăbi să se aşeze, aşa cum făcea de obicei. Adolin le urmă exemplul fără tragere de inimă.

Dalinar rămase în picioare, uitându-se pe fereastră.

— Unchiule? Ai auzit care a fost reacţia? întrebă regele. E bine că n-ai mers atât de departe cum aveai de gând: că n-ai proclamat că trebuie să respecte Legile Războinicilor, fiindcă altminteri li se vor confisca averile. Ne-am fi trezit în plină rebeliune.

— Va urma şi asta, spuse Dalinar. Încă mă mai întreb dacă n-ar fi trebuit s-o anunţ de la început. Când te nimereşte o săgeată, uneori e mai bine s-o scoţi dintr-o smucitură.

De fapt, când aveai o săgeată înfiptă în tine, cel mai bine era s-o laşi acolo până ajungeai la un chirurg. Împiedica adesea curgerea sângelui, salvându-ţi viaţa. Însă era mai bine să-şi ţină gura, să nu distrugă metafora înaltului Prinţ.

— Furtuni, ce imagine înfiorătoare, comentă regele, ştergându-şi faţa cu o batistă. Chiar trebuie să spui astfel de lucruri, unchiule? Deja mă tem că vom fi morţi înainte de sfârşitul acestei săptămâni.

— Eu şi tatăl tău am supravieţuit unor lucruri mai rele, ripostă Dalinar.

— Dar atunci aveaţi aliaţi! Trei înalţi prinţi de partea voastră şi numai şase împotrivă, şi nu v-aţi luptat niciodată cu toţi în acelaşi timp.

— Dacă înalţii prinţi se unesc împotriva noastră, zise generalul Khal, n-o să ne putem menţine pe poziţie. Nu vom avea de ales, va trebui să anulăm proclamaţia, iar asta va şubrezi considerabil Tronul.

Regele se lăsă pe spătarul scaunului, cu mâna la frunte.

— Jezerezeh, o să fie un dezastru...

Kaladin ridică dintr-o sprânceană.

— Nu eşti de acord? îl întrebă Syl, venind spre el ca un pâlc de frunze plutitoare.

Era năucitor să-i audă vocea venind dinspre o asemenea formă. Toţi ceilalţi din încăpere nu o puteau vedea şi auzi.

— Ba da, şopti Kaladin. Proclamaţia asta pare o adevărată furtună. Numai că nu mă aşteptam să fie regele atât de... ei bine, atât de plângăcios.

— Trebuie să ne găsim aliaţi, spuse Adolin. Să alcătuim o coaliţie. Sadeas îşi va alcătui una, aşa că trebuie să contraatacăm cu a noastră.

— Să împărţim regatul în două? întrebă Teshav clătinând din cap. Nu văd ce foloase i-ar putea aduce Tronului un război civil. Mai ales unul pe care nu avem şanse să-l câştigăm.

— Ar putea fi sfârşitul Alethkarului, ca regat, încuviinţă generalul.

— Alethkarul a dispărut, ca regat, cu secole în urmă, spuse încet Dalinar, tot cu ochii pe fereastră. Ceea ce am creat noi nu e Alethkarul. Alethkarul însemna dreptate. Suntem copii îmbrăcaţi în mantia tatălui lor.

— Dar, unchiule, protestă Elhokar, măcar regatul ăsta e ceva. Mai mult decât a existat în ultimele veacuri! Dacă dăm greş acum, dacă îl rupem în zece principate care se bat între ele, negăm tot ceea ce s-a străduit tata să înfăptuiască!

— Nu asta a vrut tatăl tău să înfăptuiască, fiule, spuse Dalinar. Nu jocul ăsta de pe Câmpiile Sfărâmate, nu farsa asta politică greţoasă. Nu asta era viziunea lui Gavilar. Vine Furtuna Eternă...

— Poftim? întrebă regele.

Dalinar se întoarse în sfârşit cu spatele la fereastră, se apropie de ceilalţi şi îşi puse mâna pe umărul lui Navani.

— O să găsim o cale sau o să distrugem regatul încercând. Nu mai trec cu vederea mascarada asta.

Cu braţele încrucişate, Kaladin se bătu cu un deget peste cot.

— Dalinar se poartă de parcă ar fi rege, murmură destul de încet, ca să nu-l audă decât Syl. Ca toţi ceilalţi.

Tulburător. Era exact ce făcuse Amaram. Înşfăcase puterea când i se ivise ocazia, deşi nu-i aparţinea.

Navani îşi înălţă privirea spre Dalinar şi îşi puse mâna peste a lui. Judecând după gestul acela, era gata să i se alăture, indiferent ce ar fi pus la cale.

Dar regele nu era. Oftă uşor.

— E limpede că ai un plan, unchiule. Ei? Spune-ne şi nouă. Povestea asta devine obositoare.

— De fapt, mărturisi Dalinar cu sinceritate, vreau să-i bat măr pe toţi. Asta păţesc recruţii când nu se supun ordinelor.

— Unchiule, cred c-o să ai viaţă grea încercând să-i supui pe înalţii prinţi cu biciul, spuse sec regele.

Dintr-un anumit motiv, îşi frecă pieptul, cu gândul dus aiurea.

— Trebuie să-i dezarmaţi, se trezi Kaladin vorbind. Toţi ochii din încăpere se întoarseră spre el. Luminoasa Teshav îl scrută încruntându-se, de parcă n-ar fi avut dreptul să vorbească. Probabil că nu-l avea.

Însă Dalinar dădu din cap către el.

— Ai vreo propunere, soldat?

— Îmi cer iertare, domnule, spuse Kaladin. Şi vă cer iertare, Maiestate. Dar, când un pluton îţi dă bătaie de cap, primul lucru pe care-l faci e să-i împrăştii oamenii. Îi desparţi şi îi muţi în plutoane mai supuse. Dar nu cred că aici e cu putinţă aşa ceva.

— Nu ştiu cum aş putea să-i despart pe înalţii prinţi, răspunse Dalinar. Mă îndoiesc că-i pot împiedica să se alieze între ei. Poate, dacă războiul ăsta ar fi fost câştigat, le-aş fi putut da misiuni diferite, i-aş fi trimis care încotro şi apoi m-aş fi ocupat de ei pe rând. Dar, pe moment, suntem înţepeniţi aici.

— Ei, a doua măsură pe care o iei împotriva scandalagiilor e să-i dezarmezi, adăugă Kaladin. Sunt mai uşor de controlat dacă-i faci să-şi predea armele. E jenant, se simt din nou ca nişte recruţi. Aşa că... Îi puteţi despărţi de armatele lor?

— Mă tem că nu ne stă în puteri. Soldaţii le jură supunere och-luminoşilor lor, nu Coroanei, care nu primeşte decât jurămintele înalţilor prinţi. Însă raţionamentele tale sunt corecte, spuse Dalinar şi o strânse pe Navani de umăr. În ultimele două săptămâni, continuă el, am tot încercat să hotărăsc cum trebuie abordată problema asta. Instinctul îmi spune că trebuie să-i tratez pe înalţii prinţi – pe toţi ochi-luminoşii din Alethkar – ca pe nişte -recruţi, ca să-i disciplinez.

— A venit la mine şi am stat de vorbă, zise Navani. Adevărul e că nu-i putem subestima pe înalţii prinţi considerându-i docili, oricât de mult şi-ar dori Dalinar să-i ştie astfel. În schimb, trebuie să-i facem să creadă că vrem să le luăm totul dacă nu se schimbă.

— Proclamaţia asta o să-i scoată din minţi, spuse Dalinar. Îi vreau scoşi din minţi. Vreau să se gândească la război, la locul lor aici, vreau să le-aduc aminte că Gavilar a fost asasinat. Dacă îi pot face să se poarte într-o mai mare măsură ca nişte soldaţi, chiar dacă încep prin a-şi întoarce armele împotriva mea, aş putea izbuti apoi să-i conving. Ştiu ce argumente să le aduc soldaţilor. Oricum, o mare parte din toate astea presupune să-i ameninţ cu deposedarea de autoritate şi de avere, dacă nu şi le folosesc aşa cum se cuvine. Iar aşa ceva începe, aşa cum a sugerat căpitanul Kaladin, cu dezarmarea lor.

— Îi dezarmezi pe înalţii prinţi? întrebă regele. Ce tâmpenie mai e şi asta?

— Nu e o tâmpenie, zâmbi Dalinar. Nu le putem lua armatele, dar le putem lua altceva. Adolin, am de gând să-ţi scot lacătul de pe teaca sabiei.

Tânărul se încruntă, străduindu-se să priceapă. Pe urmă pe faţă i se lăţi un zâmbet.

— Adică o să-mi îngădui din nou să mă duelez? Serios?

— Da, zise Dalinar şi se întoarse spre rege. I-am interzis multă vreme să ia parte la lupte care ar fi putut avea consecinţe importante, fiindcă Legile Războinicilor nu permit dueluri între ofiţeri în vreme de război, pe motive care ţin de onoare. Însă încep să-mi dau din ce în ce mai bine seama că ceilalţi nu se consideră în război. Pentru ei e un joc. E timpul să-l las pe Adolin să-i înfrunte pe alţi Cristalpurtători din tabără în dueluri oficiale.

— Ca să-i umilească? întrebă regele.

— N-are legătură cu umilirea lor; intenţionez doar să-i las fără Cristale.

Dalinar păşi în mijlocul celorlalţi.

— Înalţilor Prinţi nu le va fi uşor să lupte împotriva noastră dacă noi controlăm toate Cristalsăbiile şi toate Cristalarmurile din armată. Adolin, vreau să-i provoci pe Cristalpurtătorii altor înalti prinţi la duel, din motive de onoare, trofeul învingătorului fiind Cristalele însele.

— Nu vor fi de acord, zise generalul Khal. Vor refuza provocările.

— Va trebui să ne asigurăm că le acceptă, răspunse Dalinar. Să găsim o cale să-i silim sau să-i facem să le fie ruşine să refuze. M-am gândit că poate ar fi mai simplu dacă am afla unde a fugit Cuget.

— Şi ce se-ntâmplă dacă băiatul pierde? întrebă generalul. Planul mi se pare prea imprevizibil.

— Vom vedea, spuse Dalinar. Şi e numai o parte din ceea ce vom face, cea mai mică parte, dar cea mai vizibilă. Adolin, toată lumea îmi spune ce duelist bun eşti, iar tu mă baţi întruna la cap să renunţ la interdicţie. În armată sunt treieci de Cristalpurtători, fără să-i socotim pe ai noştri. Poţi înfrânge atâţia oameni?

— Dacă pot? zâmbi Adolin cu gura până la urechi. O fac fără să-mi curgă niciun strop de sudoare, atâta timp cât pot începe chiar cu Sadeas.

„Prin urmare, e şi răsfăţat, şi trufaş”, se gândi Kaladin.

— Nu, spuse Dalinar. Sadeas n-o să accepte o provocare personală, deşi scopul nostru e să-l înfrângem în cele din urmă. Vom începe cu Cristalpurtători mai puţin însemnaţi şi vom continua cu alţii, de rang tot mai înalt.

Ceilalţi păreau tulburaţi. Printre ei se număra şi Luminoasa Navani, care se uita la Adolin cu buzele strânse într-o singură linie. Era gata să sprijine planurile lui Dalinar, dar duelurile care îl aşteptau pe nepotul ei nu-i plăceau câtuşi de puţin.

Însă spuse altceva.

— După cum v-a dat de înţeles Dalinar, planul nostru înseamnă mai mult decât atât. Din fericire, Adolin nu va fi nevoit să se dueleze de prea multe ori. Duelurile au, în primul rând, rolul de a stârni îngrijorarea şi teama, de a face presiuni asupra unor facţiuni care lucrează împotriva noastră. În cea mai mare parte va fi vorba de un efort politic complex şi ferm, menit să ne pună în legătură cu toţi cei care pot fi atraşi de partea noastră.

— Eu şi Navani ne vom strădui să-i convingem pe înalţii prinţi că un Alethkar cu adevărat unit oferă avantaje, completă Dalinar, dând din cap. Deşi Părintele Furtunii ştie că sunt mai puţin sigur de abilitatea mea politică decât e Adolin de îndemânarea lui de duelist. Dacă el e cotorul penei, eu sunt fulgul.

— Vor apărea asasinii, unchiule, spuse Elhokar, cu aerul unui om obosit. Cred că generalul Khal se înşală; sunt de părere că Alethkarul nu se va fărâmiţa imediat. Înalţilor prinţi a început să le placă ideea unirii într-un regat. Dar le plac şi pasiunile lor, distracţiile, inimile-nestemată. Aşa că vor trimite asasini. La început fără zarvă şi probabil nu direct la tine sau la mine. La familiile noastre. Sadeas şi ceilalţi vor încerca să ne facă să suferim, să dăm înapoi. Eşti dispus să rişti astfel vieţile fiilor tăi? Şi pe a mamei mele?

— Da, ai dreptate, încuviinţă Dalinar. Nu m-am... dar, da. Aşa gândesc ei.

Vocea lui i se păru lui Kaladin plină de regrete.

— Şi tot mai vrei să-ţi duci planul ăsta la îndeplinire?

— N-am de ales, răspunse Dalinar, ferindu-şi privirea şi întorcându-se la fereastră.

Se uită spre vest, către continent.

— Atunci spune-mi un lucru, îi ceru Elhokar. Unde vrei s-ajungi cu jocul ăsta, unchiule? Ce vrei să obţii? Ce vrei să fim peste un an, dacă îi supravieţuim acestui dezastru?

Dalinar îşi puse mâinile pe pervazul gros, de piatră, al ferestrei. Se uita afară, ca şi cum ar fi privit ceva pe care ceilalţi nu puteau să-l vadă.

— Voi face astfel încât să fim ceea ce eram înainte. Un regat care poate scăpa nevătămat din furtuni, un regat care e o lumină, nu o întunecime. O să am un Alethkar cu adevărat unit, cu înalţi prinţi loiali şi oneşti. O să am mai mult decât atât, zise el şi bătu cu degetele în pervaz. O să reconstitui ordinele Cavalerilor Radianţi.

Şocat, Kaladin fu cât pe ce să-şi scape suliţa din mână. Din fericire, nimeni nu se uita la el – săriseră cu toţii în picioare şi se holbau la Dalinar.

— Radianţii? întrebă Luminoasa Teshav. Ai înnebunit? încercăm să refacem o sectă de trădători care ne-au dat pe mâna Pustiitorilor?

— În rest sună bine, tată, spuse Adolin, înaintând cu un pas. Ştiu că te gândeşti mult la Radianţi, dar îi vezi... altfel decât îi vede toată lumea. O să se termine rău dacă o să dai de ştire că vrei să le calci pe urme.

Regele se mulţumi să geamă, îngropându-şi faţa în mâini.

— Oamenii se înşală în privinţa lor, spuse Dalinar. Şi chiar dacă nu se înşală, până şi Biserica Vorină e de acord că primii Radianţi – ordinul întemeiat de Heralzi – au fost virtuoşi şi oneşti. Trebuie să le reamintim oamenilor că ordinul lor a luptat pentru o cauză măreaţă. Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar fi avut de unde să „decadă”, cum pretind poveştile că s-ar fi întâmplat.

— Dar de ce? întrebă Elhokar. Ce rost are?

— E ceea ce trebuie să fac, şovăi Dalinar. Încă nu sunt cu desăvârşire sigur de ce. Dar sunt sigur că am fost însărcinat s-o fac. Ca protecţie, ca să nu fim luaţi pe nepregătite de ceea va urma. O furtună de un anume fel. Poate e ceva tot atât de simplu ca întoarcerea celorlalţi prinţi împotriva noastră. Mă îndoiesc de asta, dar s-ar putea.

— Tată, spuse Adolin, cu mâna pe braţul lui. Toate bune şi frumoase, şi poate că izbuteşti să faci oamenii să-i vadă pe Radianţi cu alţi ochi, dar... Pe sufletul lui Ishar, tată! Ei puteau să facă lucruri de care noi nu suntem în stare. Numind pe cineva Radiant, nu-i dai puteri fantastice, ca acelea din poveşti.

— Radianţii însemnau mai mult decât ceea ce puteau face, spuse Dalinar. Reprezentau un ideal. Genul de ideal care ne lipseşte în ziua de azi. Poate că nu vom izbuti să-i egalăm pe Undeunitorii din vechime – nu vom dobândi puterile pe care le aveau –, dar putem încerca să-i imităm în alte privinţe. Sunt hotărât. Nu încercaţi să-mi schimbaţi părerea.

Ceilalţi nu păreau convinşi.

Kaladin îşi îngustă ochii. Aşadar, Dalinar ştia de puterile lui, sau nu? Discuţia se îndreptă către subiecte mai lumeşti, ca modul în care puteau fi manevraţi Cristalpurtătorii să accepte duelul cu Adolin şi cel în care puteau trimite patrule în împrejurimi. Dalinar era de părere că, pentru a înfăptui ceea ce avea de gând, trebuia să facă din taberele de război un loc sigur.

Când întrunirea se încheie în sfârşit şi, dintre oamenii din încăpere, cei mai mulţi plecară să ducă la îndeplinire ordinele primite, Kaladin continuă să se gândească la spusele lui Dalinar despre Radianţi. Luminlordul nu-şi dăduse seama, dar erau foarte corecte. Cavalerii Radianţi aveau într-adevăr idealuri – şi chiar aşa le numeau. Cele Cinci Idealuri, Cuvintele Nepieritoare.

„Viaţă înaintea morţii”, se gândi Kaladin, jucându-se cu sfera pe care şi-o scosese din buzunar, „putere înaintea slăbiciunii, călătorie înaintea destinaţiei”. Erau cuvintele care alcătuiau întâiul Ideal, în totalitatea sa. În privinţa înţelesului acestuia nu avea decât o vagă bănuială, dar faptul că îl ignora nu-l împiedicase să priceapă Al Doilea Ideal al Vântalergătorilor, jurământul de a-i apăra pe cei care nu se puteau apăra singuri.

Syl nu voia să-i spună care erau celelalte trei. Zicea că o să le afle când o să fie necesar. Sau n-o să le afle şi n-o să progreseze.

Voia să progreseze? Ca să devină ce? Unul dintre Cavalerii Radianţi? Kaladin nu ceruse idealurile altcuiva ca să-i călăuzească viaţa. Nu voise decât să supravieţuiască. Şi acum era, cumva, împins pe un drum pe care nu mai călcase picior de om de veacuri. Putea să devină ceva pe care oamenii din întregul Roshar aveau să-l urască sau să-l venereze. Atâta atenţie...

— Soldat? spuse Dalinar oprindu-se lângă uşă.

— Domnule.

Kaladin îşi îndreptă spatele şi salută. Se simţea bine să facă asta, să stea în poziţie de drepţi, să-şi ocupe postul. Nu era sigur dacă era o senzaţie plăcută trezită de amintirea unei vieţi pe care o îndrăgise cândva sau jalnicul sentiment al unui toporcopoi care îşi regăsise lesa.

— Nepotul meu are dreptate, continuă Dalinar, privind în lungul coridorului, pe urmele regelui. Ceilalţi ar putea încerca să-i facă rău familiei mele. O să am fără întrerupere nevoie de gardă pentru Navani şi pentru fiii mei. Vreau cei mai buni oameni ai tăi.

— N-am decât vreo douăzeci şi cinci de astfel de oameni, domnule, spuse Kaladin. Prea puţini ca să vă apere, toată ziua, pe toţi patru. În curând voi avea mai mulţi oameni instruiţi, dar, punându-i o suliţă în mâini, nu faci dintr-un podar un soldat, cu atât mai puţin o gardă de corp.

Dalinar dădu din cap, părând neliniştit. Îşi frecă bărbia.

— Domnule?

— În tabăra asta, forţele tale nu sunt singurele subţiate, soldat. Am pierdut o grămadă de oameni din pricina trădării lui Sadeas. Oameni foarte buni. Iar acum am un termen. Peste numai şaizeci de zile...

Pe Kaladin îl străbătu un fior. Înaltul Prinţ lua foarte în serios numărul mâzgălit pe perete.

— Căpitane, continuă Dalinar cu glas scăzut, am nevoie de toţi bărbaţii în putere pe care-i pot găsi. Trebuie să-i instruiesc şi să-mi refac armata, pregătind-o pentru furtuni. Trebuie să atace platourile, să se lupte cu parshendi, să capete experienţă în luptă.

Ce legătură avea asta cu el?

— Mi-ai făgăduit că oamenilor mei n-o să li se ceară să lupte pe platouri.

— Îmi ţin făgăduiala. Dar în garda regelui sunt două sute cincizeci de soldaţi. Printre aceştia se numără unii dintre puţinii mei ofiţeri pregătiţi pentru luptă, şi am nevoie de ei, să-i pun în fruntea noilor recruţi.

— Nu va trebui să apăr numai familia ta, nu-i aşa? întrebă Kaladin, simţind cum i se punea pe umeri o nouă greutate. Sugerezi că vrei să-mi încredinţezi şi apărarea regelui.

— Da, răspunse Dalinar. Treptat, dar da. Am nevoie de soldaţii ăştia. În plus, cred că e o greşeală să păstrez două corpuri de gardă separate. Având în vedere trecutul vostru, simt că printre oamenii tăi e cel mai puţin probabil să se afle spioni trimişi de duşmanii mei. Trebuie să ştii că, nu cu mult timp în urmă, e posibil să fi încercat cineva să ia viaţa regelui. Încă n-am descoperit cine se află în spatele acestei încercări, dar mă tem că au fost amestecaţi câţiva oşteni din garda lui.

Kaladin răsuflă adânc.

— Ce s-a întâmplat?

— Am vânat un demon al spărturilor, împreună cu Elhokar, îi povesti Dalinar. În timpul acelei vânători, într-un moment în care situaţia era încordată, Armura lui a fost cât pe ce să cedeze. Am descoperit că multe dintre nestematele care îi dau putere fuseseră înlocuite cu unele fisurate, care, fiind nevoite să facă faţă unor forţe puternice, au crăpat.

— Nu ştiu mare lucru despre aceste Armuri, domnule. Nu e cu putinţă să se fi spart de la sine, fără niciun sabotaj?

— E posibil, dar puţin probabil. Vreau ca oamenii tăi să păzească palatul şi pe rege cu rândul, alternând cu străjile lui, ca să vă familiarizaţi cu el şi cu locul. Totodată, soldaţilor tăi le va fi de folos să înveţe de la gărzi cu mai multă experienţă. În acelaşi timp, o să-ncep să iau ofiţeri din garda regelui ca să instruiască oşteni din armata mea. În următoarele câteva săptămâni, o să contopim grupul tău cu garda lui Elhokar. Tu vei rămâne la comandă. După ce-o să instruieşti destul de bine oamenii din celelalte echipe de podari, o să înlocuim oamenii din gardă cu ai tăi şi o să-i mutăm pe soldaţi în armata mea, zise Dalinar şi se uită în ochii lui Kaladin. Poţi face asta, soldat?

— Da, domnule, răspunse Kaladin, deşi o parte din el intra în panică. Pot.

— Bine.

— Domnule, o propunere. Ai spus că vrei să trimiţi patrule în afara taberelor de război, să încerce să facă ordine pe dealurile din jurul Câmpiilor Sfărâmate?

— Da. Acolo, numărul tâlharilor e jenant. Ăsta e acum teritoriu alethi. Trebuie să se supună legilor alethi.

— Am o mie de oameni pe care trebuie să-i instruiesc, spuse Kaladin. Dacă îi pot pune să patruleze în afara taberelor, asta o să-i ajute să se simtă ca nişte soldaţi. Pot folosi o forţă destul de numeroasă care să le trimită tâlharilor un mesaj, poate să-i facă să se retragă, dar oamenii mei nu vor fi nevoiţi să lupte prea mult.

— Bun. Generalul Khal comanda patrulele, dar acum e cel mai priceput dintre comandanţii oştilor mele şi o să fie nevoie de el pentru altceva. Instruieşte-ţi oamenii. Ţelul nostru va fi să-i avem, în final, pe toţi o mie în patrule, pe drumurile care unesc locul ăsta cu Alethkarul şi cu porturile din sud şi din est. Va fi nevoie de grupuri de cercetaşi, care să descopere taberele tâlharilor şi caravanele care au fost atacate. Trebuie să ştiu cât de numeroase sunt atacurile şi cât de periculoşi sunt tâlharii.

— O să mă ocup personal de asta, domnule.

Furtuni! Cum avea să facă totul?

— Foarte bine!

Dalinar ieşi din încăpere încleştându-şi mâinile la spate, părând pierdut în gânduri. Moash, Eth şi Mart îl urmară, respectând ordinul lui Kaladin. Avea să-i asigure lui Dalinar, tot timpul, o gardă formată din doi soldaţi, sau chiar din trei, dacă izbutea. La început sperase să le mărească numărul, ajungând la patru sau cinci, dar – furtuni! –, fiind nevoit să apere atâţia oameni, avea să fie imposibil.

„Cine e omul ăsta?”, se întrebă, cu ochii la tot mai îndepărtata siluetă a lui Dalinar. Conducea o tabără bine organizată. Un om putea fi apreciat – şi Kaladin o făcea – după cei care îl urmau.

Dar şi un tiran putea să aibă o tabără bine organizată, şi oşteni disciplinaţi. Omul ăla, Dalinar Kholin, ajutase la unirea Alethkarului – şi o făcuse înaintând prin sânge. Iar acum... acum vorbea ca un rege, chiar şi atunci când regele se afla în aceeaşi încăpere.

„Vrea să refacă ordinele Cavalerilor Radianţi”, îşi continuă Kaladin gândurile. Nu era ceva pe care Dalinar Kholin l-ar fi putut înfăptui prin simpla putere a voinţei.

Dacă nu primea ajutor.

6

DISTRUGERE CUMPLITĂ

Nu ne-am gândit niciodată că, printre sclavii noştri, s-ar putea ascunde spioni parshendi. E un alt lucru de care ar fi trebuit să-mi dau seama.

— Din jurnalul lui Navani Kholin, Jesesan 1174

Shallan stătea din nou pe lada ei de pe punte, dar acum purta o pălărie, o haină peste rochie şi o mănuşă în mâna liberă – cea interzisă era, fireşte, captivă în mânecă.

Frigul de acolo, din largul oceanului, era ireal. Căpitanul spunea că, atât de departe în sud, oceanul însuşi îngheţa pur şi simplu. Aşa ceva părea de necrezut; i-ar fi plăcut să vadă cu ochii ei. Văzuse din când în când zăpadă şi gheaţă în Jah Keved, în timpul iernii bizare. Dar un întreg ocean de gheaţă? Uluitor.

Scria cu degetele înmănuşate când îl zări pe sprenul pe care-l numise Model. În clipa aceea, se săltase de pe suprafaţa punţii, alcătuind un glob de întunecime învârtejită – linii infinite, răsucindu-seîntr-un mod pe care nu izbutise niciodată să-l redea pe întinderea plată a hârtiei. Însă îşi completa schiţele cu descrieri.

— Hrană... spuse Model.

Glasul îi semăna cu un bâzâit şi vibra când vorbea.

— Da, răspunse Shallan. O mâncăm.

Alese din castronul de lângă ea o limetă, şi-o puse în gură, o mestecă şi o înghiţi.

— O mâncaţi, spuse Model. O... preschimbaţi... În voi înşivă.

— Da! întocmai.

Sprenul se lăsă să cadă şi întunecimea dispăru când pătrunse în lemnul puntii. Redeveni o parte din lemn, făcân-du-l să se onduleze ca apa. Alunecă pe punte, apoi urcă pe ladă, lângă Shallan, şi se îndreptă spre castronul cu fructe mici şi verzi. Odată ajuns acolo, le traversă, iar coaja fiecărui fruct se cută şi se înălţă, străbătută de forma lui.

— Groaznic! exclamă şi sunetul se înălţă din castron vibrând.

— Groaznic?

— Distrugere!

— Ce? Nu, aşa supravieţuim noi. Orice făptură trebuie să mănânce.

— Groaznică distrugere să mănânce!

Părea înfricoşat. Se retrase din castron pe punte.

„Model pune cap la cap gânduri extraordinar de complexe”, scrise Shallan. „Noţiunile abstracte îi vin foarte firesc. Ceva mai înainte, mi-a pus nişte întrebări: «De ce? De ce tu? De ce eşti?» Am luat asta drept o întrebare despre scopul existenţei mele. «Ca să descopăr adevărul», i-am răspuns, şi a părut să priceapă cu uşurinţă ce-am vrut să spun. Totuşi, câteva realităţi simple – cum ar fi motivul pentru care oamenii trebuie să mănânce – îi scapă ce desăvârşire. E...”

Se opri când hârtia pe care îşi făcuse apariţia Model se cută şi se înălţă, săltând cu micile lui creste literele abia scrise.

— De ce faci asta? o întrebă.

— Ca să-mi amintesc.

— Să-ţi aminteşti, spuse el, încercând cuvântul.

— Înseamnă...

Părinte al Furtunii! Cum să-i explice ce e memoria?

— Înseamnă să poţi să ştii ce-ai făcut în trecut, în alte momente, din zile pe care le-ai lăsat în urmă.

— Să-ţi aminteşti, repetă el. Eu... nu pot... să-mi amintesc...

— Care e primul lucru de care-ţi aduci aminte? întrebă Shallan. Unde te aflai la început?

— La început. Cu tine.

— Pe corabie? întrebă Shallan, scriind.

— Nu. Verde. Hrană. Hrană nemâncată.

— Plante? întrebă Shallan.

— Da. Multe plante.

Sprenul vibra, iar ei i se păru că, în vibraţia aceea, auzea şuierul vântului printre crengi. Shallan trase aer în piept. Aproape că putea să-l vadă. În faţa ei, puntea se preschimbă în drum de pământ, iar lada ei deveni bancă de piatră. O imagine ceţoasă. Nu cu adevărat acolo, dar aproape. Grădinile tatălui ei. Model jos, desenat în ţărână...

— Aminteşte-ţi, spuse Model cu vocea ca o şoaptă.

„Nu”, se gândi Shallan îngrozită. „NU!”

Imaginea dispăru. De fapt, nici nu fusese acolo, nu-i aşa? Îşi duse la piept mâna interzisă, respirând scurt, gâfâit. Nu.

— Ei, tânără domniţă! spuse Yalb în spatele ei. Spune-i acestui puşti nou ce s-a întâmplat în Kharbranth!

Shallan se întoarse, cu inima încă bătându-i nebuneşte, ca să-l vadă pe Yalb apropiindu-se însoţit de „puştiul nou”, o matahală de om, înalt de aproape doi stânjeni şi cu cel puţin cinci ani mai vârstnic decât el. Îl luaseră din Amydlatn, ultimul port. Tozbek voia să fie sigur că are destui oameni pe ultima porţiune a drumului către Noul Natanan.

Yalb se lăsă pe vine lângă lada ei. Ca să tină piept frigului, se îndurase să poarte o cămaşă cu mâneci zdrenţuite şi un soi de bentiţă care-i acoperea urechile.

— Luminăţie? întrebă Yalb. Te simţi bine? Arăţi de parcă ai fi înghiţit o broască-ţestoasă. Cu tot cu carapace.

— Mă simt bine, răspunse ea. Ce... ce spuneai că vrei de la mine?

— În Kharbranth, zise marinarul, arătând cu degetul mare peste umăr. Ne-am întâlnit cu regele sau nu?

— Dacă ne-am întâlnit? Eu m-am întâlnit.

— Am fost escorta ta.

— Şi ai aşteptat afară.

— Asta nu contează. Am fost lacheul tău când ai mers la întâlnirea aia, nu?

Lacheu? Îi făcuse o favoare însoţind-o până la palat.

— Cred... că da, îi răspunse. Şi, din câte îmi amintesc, ai făcut o plecăciune de toată frumuseţea.

— Vezi? zise Yalb ridicându-se ca să-l înfrunte pe bărbatul mult mai voinic. Ţi-am spus de plecăciune, nu-i aşa? „Puştiul nou”, mormăi aprobator.

— Aşa că du-te să speli vasele alea, adăugă Yalb. Primi drept răspuns o privire încruntată.

— Ei, nu te uita aşa la mine. Ţi-am spus că munca în cambuză e urmărită îndeaproape de căpitan. Dacă vrei să-ţi găseşti locul aici, fă-o bine, şi mai fă şi câte ceva în plus. Aşa o să câştigi bunăvoinţa căpitanului şi pe a tuturor celorlalţi. Îţi ofer o şansă care nu e de lepădat şi vreau să te conving s-o apreciezi.

Asta păru să-l mulţumească pe bărbatul mai voinic, care se răsuci pe călcâie şi o porni tropăind către punţile de jos.

— Pe toate Patimile! Omul ăsta e tot atât de înnegurat ca două sfere de nămol. Îmi fac griji pentru el. Cineva o să profite de prostia lui, Luminăţie.

— Yalb, iar te-ai lăudat?

— Nu e laudă dacă în parte e adevărat.

— De fapt, exact asta înseamnă să te lauzi.

— Hei, zise marinarul, întorcându-se spre ea. Ce făceai mai înainte? Ştii, cu culorile.

— Culori? întrebă ea, simţind că o cuprinde brusc frigul.

— Da, puntea s-a făcut verde, nu? Jur că asta am văzut. Are legătură cu sprenul ăla ciudat, nu-i aşa?

— Încerc... Încerc să-mi dau seama ce soi de spren e, răspunse Shallan, păstrându-şi vocea egală. E o treabă a eruditelor.

— M-am gândit eu, spuse Yalb, deşi ea nu-i oferise de fapt niciun răspuns.

Îşi ridică mâna într-un gest prietenesc, apoi se îndepărtă cu paşi iuţi.

Shallan îşi făcea griji fiindcă îi lăsase să-l vadă pe Model. Se străduise să-şi petreacă timpul în cabina ei, pentru ca sprenul să rămână un secret, dar îi era greu să stea închisă acolo, iar Model nu se sinchisise când îi sugerase să nu se lase zărit de echipaj. Aşa că, în ultimele patru zile, fusese nevoită să-l studieze în văzul tuturor.

Era de înţeles că prezenţa lui îi tulbura, însă nu spuneau aproape nimic despre asta. În ziua aceea, pregăteau corabia pentru navigare pe timp de noapte. Gândul la largul mării noaptea o neliniştea pe Shallan, dar ăsta era preţul navigării atât de departe de civilizaţie. Cu două zile în urmă, chiar fuseseră siliţi să se adăpostească de furtună într-un golf de pe coastă. Jasnah şi Shallan se duseseră la ţărm, într-o fortăreaţă construită anume pentru aşa ceva – plătind un preţ din cale-afară de piperat ca să fie primite –, iar marinarii rămăseseră la bord.

Deşi nu era cu adevărat un port, golful acela avea măcar un zid de furtună, ca să protejeze nava. La următoarea mare furtună n-aveau să se bucure nici măcar de atât. Aveau să găsească un golf, în care să nu se afle în calea vânturilor, şi Tozbek spusese că avea să le trimită pe Shallan şi pe Jasnah pe ţărm, ca să se adăpostească într-o peşteră.

Tânăra începu să fie din nou atentă la Model, care îşi luase forma plutitoare. Semăna cu desenul din frânturi luminoase aruncat pe perete de un candelabru cu cristale – numai că, în loc de lumină, era alcătuit din ceva negru, tridimensional. Aşa că... Poate că asemănarea nici nu exista.

— Minciuni, spuse Model. Minciuni de la Yalb.

— Da, încuviinţă Shallan, cu un oftat. Uneori, Yalb se pricepe mult prea bine să schimbe părerile altora pentru ca asta să-i fie spre binele lui.

Model zumzăia încetişor. Părea încântat.

— Îţi plac minciunile? îl întrebă Shallan.

— Minciunile bune, răspunse Model. Minciuna aceea. Minciuna bună.

— Ce face o minciună să fie bună? îl întrebă Shallan, notându-şi cu exactitate cuvintele lui.

— Minciunile adevărate.

— Model, aceste două cuvinte se contrazic.

— Hm... Lumina face umbre. Adevărul face minciuni. Hm.

„Jasnah l-a numit minciunospren”, scrise Shallan. „O poreclă care nu pare să le placă. Când am Animmodelat prima oară, o voce mi-a cerut să-i spun un adevăr. Încă nu ştiu ce înseamnă asta, iar Jasnah nu s-a grăbit să mă lămurească. Am impresia că nici ea nu ştie ce să înţeleagă din ceea ce mi se întâmplă în ultima vreme. Nu cred că vocea aia a fost a lui Model, dar nu pot fi sigură, fiindcă pare să fi uitat multe despre el însuşi.”

Reîncepu să facă schiţe ale sprenului, atât în forma lui plutitoare, cât şi în cea plată. Desenând, îşi liniştea mintea. Când termină, îşi dori să citeze în notiţele ei mai multe pasaje peste care dăduse în timpul cercetărilor şi pe care nu şi le reamintea decât pe jumătate.

Coborî treptele care duceau sub punte, cu Model pe urmele ei. Creatura atrăgea privirile marinarilor. Marinarii erau superstiţioşi şi unii considerau sprenul o piază rea.

Odată ajunşi în cabină, Model trecu pe peretele din spatele ei, de unde o privea, fără ochi, cum căuta un pasaj de care îşi amintea, despre spreni vorbitori. Nu doar despre vântspreni şi de râuspreni, care imitau oamenii şi făceau comentarii glumeţe. Aceştia erau cu o treaptă deasupra sprenilor obişnuiţi, dar existau, pe un nivel mai înalt, şi alţii, rar întâlniţi. Spreni ca Model, cu care un om putea să poarte o discuţie adevărată. „Veghetoarea Nopţii se numără, evident, printre aceştia”, scria Alai, şi Shallan copie pasajul. „Transcrierile conversaţiilor purtate cu ea – e cu siguranţă de genul feminin, în ciuda impresiei lăsate de poveştile populare alethi răspândite printre lucrătorii pământului – sunt multe şi credibile. Vrând să consemneze, la modul erudit, o istorisire la prima mână, Shubalai s-a dus ea însăşi la Veghetoarea Nopţii şi a redat discuţia cuvânt cu cuvânt...”

Shallan trecu la o altă referinţă şi, în scurt timp, se afundă cu desăvârşire în studiu. Câteva ore mai târziu, închise cartea şi o puse pe masa de lângă pat. Sferele ei îşi pierdeau strălucirea; aveau să se înnegureze curând, era nevoie să fie reimpregnate cu Lumină de Furtună. Oftă mulţumită şi se lăsă pe spate în pat, cu notiţele luate din mai bine de zece cărţi împrăştiate pe podeaua micii sale cabine.

Se simţea... satisfăcută. Pe fraţii ei îi încânta ideea înapoierii unui Animmod reparat şi păreau revigoraţi de când le scrisese că nu era totul pierdut. Odată ce aveau un plan, credeau că mai pot rezista o vreme.

Viaţa lui Shallan se liniştea. De când nu mai fusese în stare să stea să citească fără grijă? Fără să se teamă pentru Casa ei, fără înspăimântătoarea nevoie de a găsi o cale ca să fure de la Jasnah? Chiar şi înainte de cumplita înşiruire de întâmplări care dusese la moartea tatălui ei, fusese întotdeauna neliniştită, îngrijorată. Aşa îi fusese viaţa. Statutul de adevărată erudită i se păruse de neatins. Părinte al Furtunii! Până şi să vadă cu ochii ei cel mai apropiat oraş i se păruse un ţel de neatins.

Se ridică, îşi luă mapa cu desene şi căută schiţele santhidului, printre care şi pe cele câteva care redau imaginile memorate în timpul scufundării. Zâmbi amintindu-şi cum se urcase înapoi, pe punte, şiroind de apă şi zâmbind cu toată faţa. Marinarii o crezuseră fără îndoială nebună.

Acum naviga către un oraş de la marginea lumii, logodită cu un prinţ alethi puternic şi liberă să-şi petreacă timpul învăţând. Vedea locuri noi, privelişti incredibile, le desena ziua şi avea la dispoziţie teancuri întregi de cărţi pe care să le citească noaptea.

Dăduse peste o viaţă ideală, şi asta era tot ce-şi dorise vreodată.

Căută în buzunarul din mâneca mâinii interzise şi luă câteva sfere cu care să le înlocuiască pe cele tot mai întunecate din cupă. Însă cele pe care le scosese erau pe de-a-ntregul înnegurate. Nu mai aveau nici cel mai firav licăr de lumină.

Se încruntă. Fuseseră reimpregnate în timpul ultimei mari furuni, când stătuseră într-un coş legat de catargul corabiei. Cele din cupă erau vechi de două furtuni, de aceea îşi pierdeau strălucirea. Cum de se înneguraseră mai repede cele din buzunarul ei? Aşa ceva sfida raţiunea.

— Mrnmmm... mormăi Model, de pe perete, chiar la urechea ei. Minciuni.

Shallan puse sferele în buzunar, deschise uşa, ieşi pe coridorul îngust şi o porni către cabina lui Jasnah. Era cea pe care o împărţeau de obicei Tozbek şi soţia lui, dar se mutaseră în a treia cabină – cea mai mică de pe corabie – ca să-i ofere prinţesei un loc mai bun. Oamenii făceau astfel de lucruri pentru ea chiar şi fără să le-o ceară.

Jasnah trebuia să aibă câteva sfere de care să se poată folosi Shallan, Şi uşa cabinei sale chiar era întredeschisă, se mişca uşor în timp ce vasul scârţâia şi se legăna, urmându-şi drumul din acea seară. Prinţesa stătea la masa de lucru, iar Shallan trase cu ochiul înăuntru, dintr-odată nemaifiind sigură că voia s-o întrerupă.

Vedea faţa lui Jasnah, îi vedea mâna pe care îşi sprijinea tâmpla, cu ochii la paginile răsfirate în faţa ei. Avea privirea bântuită de o obsesie şi faţa suptă de oboseală.

Nu era acea Jasnah cu care se obişnuise. Istovirea îi copleşise încrederea în sine şi îngrijorarea luase locul echilibrului calm. Începu să scrie ceva, dar se opri după numai câteva cuvinte. Lăsă pana jos, închise ochii şi îşi frecă tâmplele. În jurul capului ei se iviră câţiva spreni năuciţi, semănând a fuioare de praf înălţate în aer. Istoviospreni.

Shallan se retrase, având brusc senzaţia că tulburase o clipă de intimitate. Jasnah era cu garda jos. Tânăra începu să se îndepărteze fără zgomot, însă o voce de pe podea spuse, pe neaşteptate:

— Adevăr! Jasnah tresări, îşi ridică privirea şi dădu cu ochii de Shallan, care, bineînţeles, se făcu roşie ca focul.

Prinţesa se uită către podea, la Model, apoi îşi puse pe faţă o mască a seninătăţii, îndreptându-şi spatele şi schimbându-şi poziţia cu una mai potrivită.

— Da, copilă?

— Am... am nevoie de sfere... răspunse Shallan. Cele din buzunarul meu s-au înnegurat.

— Ai Animmodelat? întrebă Jasnah, cu voce tăioasă.

— Ce? Nu, Luminăţie. Am făgăduit că n-o s-o fac.

— Atunci e vorba de al doilea talent, spuse Jasnah. Intră şi închide uşa. Trebuie să vorbesc cu căpitanul Tozbek; i s-a stricat încuietoarea.

Shallan intră şi trase uşa după ea, dar zăvorul scăpă din locaşul său. Făcu un pas înainte, cu mâinile încleştate, stânjenită.

— Ce-ai făcut? o întrebă Jasnah. Ceva pentru care probabil ai avut nevoie de lumină?

— Am avut senzaţia că au apărut plante, zise Shallan. Ei, de fapt, numai culoarea lor. Un marinar a spus că s-a înverzit puntea, dar culoarea a dispărut când nu m-am mai gândit la plante.

— Da... spuse Jasnah.

Răsfoi o carte şi se opri la o ilustraţie. Shallan o mai văzuse; era tot atât de veche ca vorinismul. Zece sfere unite prin linii pentru a reda conturul lateral al unei clepsidre. Două dintre sferele din mijloc semănau foarte bine cu nişte pupile. Ochiul dublu al Atotputernicului.

— Zece Esenţe, spuse Jasnah încet şi îşi plimbă degetele pe pagină. Zece Unde. Zece Ordine. Dar ce semnificaţie are faptul că sprenii s-au hotărât în sfârşit să ne înapoieze jurămintele? Şi cât timp mi-a mai rămas? Nu prea mult. Nu prea mult...

— Luminăţie? întrebă Shallan.

— Înainte de sosirea ta, puteam să presupun că sunt o anomalie, continuă Jasnah. Puteam să sper că Undeunitorii nu se întorc în număr mare. Mi-am pierdut speranţa asta. Cripticii te-au trimis la mine, de asta nu mă îndoiesc, fiindcă au ştiut că ai nevoie de instruire. Ceea ce mă face să sper că măcar am fost printre primii.

— Nu înţeleg.

Jasnah se uită în sus, la ea, ţintuindu-i ochii cu o privire arzătoare. Ai prinţesei erau roşii de oboseală. Până la ce oră târzie lucra? În fiecare noapte, când Shallan se pregătea de culcare, pe sub uşa lui Jasnah încă se vedea lumină.

— Ca să fiu sinceră, spuse prinţesa, nici eu nu înţeleg.

— Te simţi bine? o întrebă Shallan. Înainte să intru, păreai... abătută.

Jasnah nu şovăi decât o clipă.

— Pur şi simplu îmi petrec prea mult timp studiind.

Se întoarse spre unul dintre cuferele ei, din care scoase o pungă neagră, plină cu sfere.

— Ia-le pe astea. Îţi sugerez să ai întotdeauna sfere asupra ta, ca să-i dai puterii tale de Undeunire prilejul să se manifeste.

— Mă poţi învăţa? spuse Shallan luând punga.

— Nu ştiu, mărturisi Jasnah. O să încerc. Pe schema asta, una dintre Unde este numită Iluminare, stăpânirea luminii. Deocamdată, aş prefera să-ţi îndrepţi eforturile către deprinderea ei, lăsând deoparte Animmodelarea. E o artă primejdioasă, mai primejdioasă acum decât odinioară.

Shallan dădu din cap şi se ridică în picioare. Însă ezită înainte să plece.

— Eşti sigură că te simţi bine?

— Fireşte.

Răspunsul venise prea repede. Prinţesa era calmă şi se controla, dar şi evident istovită. Masca îi crăpase şi Shallan putea să vadă adevărul.

„Încearcă să mă liniştească”, înţelese ea. „Mă mângâie pe creştet şi mă trimite înapoi, în pat, ca pe un copil trezit de un coşmar.”

— Eşti îngrijorată, zise, întâlnind ochii celeilalte femei. Jasnah îşi feri privirea, împinse o carte peste ceva care şerpuia pe masa ei – peste un spren mic, violet. Un spaimospren. Unul singur, era adevărat, dar exista.

— Nu... Şopti Shallan. Nu eşti îngrijorată. Eşti îngrozită. Părinte al Furtunii!

— E totul bine, Shallan. Nu trebuie decât să dorm. Întoarce-te la studiile tale.

Shallan se aşeză pe taburetul de lângă masa de lucru a prinţesei. Femeia mai vârstnică se întoarse spre ea şi Shallan văzu cum masca i se crapă şi mai rău. O văzu trădându-şi iritarea când strânse din buze, unindu-le într-o linie. Îi văzu şi încordarea, când îşi săltă pana în pumnul încleştat.

— Mi-ai spus că pot lua parte la asta, zise Shallan. Jasnah, dacă te îngrijorează ceva...

— Mă îngrijorează ceea ce m-a îngrijorat dintotdeauna, răspunse Jasnah, lăsându-se pe spătarul scaunului. Mă tem că e prea târziu. Nu pot face nimic semnificativ ca să opresc ceea ce se apropie. Mă tem că încerc să opresc o mare furtună suflând împotriva vântului.

— Pustiitorii, spuse Shallan. Parshii.

— Se presupune că, în trecut, continuă Jasnah, Devastarea – sosirea Pustiitorilor – era întotdeauna anunţată de o întoarcere a Heralzilor, care pregăteau omenirea, îi instruiau pe Cavalerii Radianţi, în ordinele cărora intrau mulţi membri noi.

— Dar noi i-am capturat pe Pustiitori, sublime Shallan. Şi i-am înrobit.

Asta postulase Jasnah, iar Shallan, care îi văzuse cercetările, îi acceptase părerea.

— Prin urmare, crezi că urmează un soi de răscoală. Că parshii se vor întoarce împotriva noastră, aşa cum au făcut-o în trecut.

— Da, răspunse Jasnah, căutând printre hârtiile ei. Şi asta cât de curând. Faptul că tu te dovedeşti a fi o Undeunitoare nu mă linişteşte, fiindcă îmi aduce într-o prea mare măsură aminte de ceea ce s-a mai întâmplat. Numai că, în acele vremuri de demult, cavalerii aveau învăţători care să-i pregătească, aveau tradiţii care dăinuiau de generaţii. Noi n-avem nimic.

— Pustiitorii sunt în captivitate, zise Shallan aruncând o privire către Model.

Sprenul stătea pe podea, aproape de nedesluşit, în tăcere.

— Parshii abia sunt în stare să vorbească. Cum ar putea pregăti o răscoală?

Jasnah găsi coala de hârtie pe care-o căuta şi i-o întinse lui Shallan. Conţinea, scris de mâna prinţesei, raportul soţiei unui căpitan despre atacul unui platou de pe Câmpiile Sfărâmate.

— Parshendi pot cânta, în acelaşi timp, unii către alţii, oricât de mare ar fi distanţa care îi desparte, spuse ea. Au o putere de comunicare de neînţeles pentru noi. Nu putem să nu presupunem că verii lor, parshii, pot face acelaşi lucru. N-ar fi nevoie să audă o chemare la luptă ca să se revolte.

Shallan citi istorisirea dând încet din cap.

— Trebuie să-i prevenim pe ceilalţi, Jasnah.

— Crezi că n-am încercat? Le-am scris eruditelor şi regilor din toată lumea. Cei mai mulţi nu m-au luat în seamă, m-au considerat o nebună speriată de propriile închipuiri. Dovezile pe care tu le-ai acceptat imediat lor li s-au părut neîntemeiate. Ardenţii îmi erau cea mai mare speranţă, dar ochii lor sunt înceţoşaţi de Hierocraţie. În plus, convingerile mele îi fac să se îndoiască de orice cuvânt pe care-l spun eu. Mama vine să-i arăt cercetările, deci e un plus. Fratele şi unchiul meu s-ar putea să mă creadă, de aceea mergem la ei, adăugă Jasnah şi şovăi o clipă. Ne îndreptăm spre Câmpiile Sfărâmate şi din alt motiv. Vreau să găsesc dovezi care să convingă pe toată lumea.

— Urithiru, spuse Shallan. Oraşul pe care-l cauţi? Prinţesa îi aruncă din nou o privire scurtă. Oraşul antic se afla printre primele lucruri descoperite de Shallan pe când îi citea însemnările pe furiş.

— Încă mai roşeşti imediat când te înfruntă cineva, remarcă Jasnah.

— Îmi cer iertare.

— Şi te grăbeşti prea tare să-ţi ceri scuze.

— Ar trebui să fiu... ăăă, indignată?

Jasnah zâmbi şi luă în mână foaia cu Ochiul Dublu. O privi îndelung.

— Undeva, pe Câmpiile Sfărâmate, e ascuns un secret. Un secret despre Urithiru.

— Ai spus că oraşul nu e acolo!

— Nu e. Dar calea către el ar putea fi, zise prinţesa şi strânse din buze. Legendele spun că numai un Cavaler Radiant o poate deschide.

— Din fericire, cunoaştem doi.

— Îţi repet, nu eşti Radiant şi nici eu nu sunt. N-are importanţă că putem face câteva dintre lucrurile pe care le puteau face ei. Ne lipsesc tradiţiile şi cunoştinţele lor.

— Vorbim despre un posibil sfârşit al civilizaţiei înseşi, nu-i aşa? întrebă încet Shallan.

Jasnah ezită.

— Devastările, spuse Shallan. Nu ştiu mare lucru, dar legendele...

— La sfârşitul fiecăreia dintre ele, omenirea e zdrobită. Din marile oraşe nu mai rămâne decât cenuşa, atelierele meşteşugarilor sunt distruse. De fiecare dată, cunoştinţele şi evoluţia se reduc aproape la nivelul din preistorie – e nevoie de veacuri de reconstrucţie pentru a readuce civilizaţia acolo unde se afla înainte. Încă mai sper că mă înşel, adăugă ea după încă o clipă de ezitare.

— Urithiru, zise Shallan.

Se străduia să nu pună întrebări, să deducă singură răspunsurile.

— Spui că oraşul era un soi de cartier general sau de casă pentru Cavalerii Radianţi. Înainte să te cunosc, n-am auzit de ei şi cred că în documente nu e pomenit prea des. Prin urmare, se numără printre cunoştinţele înlăturate de Hierocraţie?

— Bine gândit, spuse Jasnah. Cred totuşi că tot ce se ştia despre Urithiru a început să pălească, rămânând doar în legende, chiar înainte de asta, iar Hierocratia nu a întins nicio mână de ajutor.

— Atunci, dacă a existat înainte de Hierocraţie şi dacă dispariţia Radianţilor a închis drumul într-acolo... ar putea adăposti documente neatinse de erudiţii moderni. Cunoştinţe nemodificate despre Pustiitori şi despre Undeunire, zise Shallan şi se înfioră. De-asta mergem de fapt pe Câmpiile sfărâmate.

Prinţesa zâmbi în ciuda oboselii.

— Într-adevăr, un raţionament foarte bun. Timpul petrecut în Palanaeum mi-a fost de foarte mare folos, dar, totodată, m-a dezamăgit într-un anume fel. Mi-a confirmat bănuielile despre parshendi, însă am descoperit că multe documente din acea bibliotecă imensă poartă aceleaşi urme ale falsificării găsite de mine în altele. Această „purificare” a istoriei prin îndepărtarea referirilor directe la Urithiru şi la Radianţi, pentru simplul motiv că stânjeneau vorinismul, e revoltătoare. Şi lumea mă întreabă de ce sunt împotriva acestui cult! Trebuie să descopăr documentele iniţiale. În plus, există poveşti – unele cărora mă încumet să le dau crezare – care susţin că Urithiru era un loc sacru, ferit de Pustiitori. Poate nu e decât o fantezie potrivită cu dorinţele mele, dar nu sunt chiar atât de erudită încât să nu cred că ar putea fi adevărată.

— Şi parshii?

— O să-ncercăm să-i convingem pe alethi să se descotorosească de ei.

— Nu e deloc simplu.

— E aproape imposibil, recunoscu Jasnah ridicându-se în picioare.

Începu să se pregătească de culcare, punându-şi cărţile într-un cufăr în care apa nu putea pătrunde.

— Parshii sunt sclavii ideali. Docili, supuşi. Societatea noastră se bizuie mult prea mult pe ei. Nu trebuie să devină violenţi ca să ne arunce în haos, deşi sunt sigură că asta se va întâmpla. E de-ajuns să plece pur şi simplu. Ar fi începutul unei crize economice.

Închise cufărul din care scosese o carte, apoi se întoarse spre Shallan.

— Fără mai multe dovezi, e imposibil să convingem pe toată lumea de adevărul spuselor mele. Chiar dacă îmi dă ascultare, fratele meu nu are destulă autoritate ca să le impună înalţilor prinţi să scape de parshii lor. Şi, foarte sincer vorbind, mă tem că nu e destul de curajos ca să-şi asume riscul prăbuşirii care ar putea urma după expulzarea lor.

— Dar, dacă se întorc împotriva noastră, ne vom prăbuşi oricum.

— Da, încuviinţă Jasnah. Tu o ştii, aşa cum o ştiu şi eu. Mama s-ar putea să mă creadă. Dar riscul de a mă înşela e de o asemenea imensitate... ei bine, avem nevoie de dovezi, de dovezi copleşitoare, de netăgăduit. Aşadar, trebuie să găsim oraşul. Trebuie să-l găsim cu orice preţ.

Shallan dădu din cap.

— N-am vrut să pun toate astea pe umerii tăi, copilă, adăugă Jasnah, aşezându-se din nou. Dar recunosc că e o uşurare să-i vorbesc despre aşa ceva cuiva care nu mă contrazice la fiecare cuvânt.

— O să izbutim, Jasnah, spuse Shallan. O s-ajungem pe Câmpiile Sfărâmate şi o să găsim Urithiru. O să avem dovezi şi-o să convingem pe toată lumea să ne asculte.

— Ah, optimismul tinereţii! E o plăcere când se întâmplă să-l aud, comentă Jasnah şi-i întinse cartea lui Shallan. Printre ordinele Cavalerilor Radianţi se număra şi cel al Luminurzitorilor. Ştiu foarte puţine lucruri despre ei, dar, dintre toate documentele pe care le-am citit, cartea asta conţine cele mai multe informaţii.

Shallan luă volumul cu nerăbdare. Se numea Cuvinte despre Lumină.

— Du-te, spuse prinţesa. Citeşte.

Shallan îi aruncă o privire.

— O să dorm, promise Jasnah, cu un zâmbet furişat pe buze. Şi nu mai încerca să mă dădăceşti. Nici măcar pe Navani n-o las s-o facă.

Shallan oftă, dădu din cap şi plecă din cabina lui Jasnah. Model se ţinu după ea; tăcuse în timpul întregii conversaţii. Când intră în cabina ei, tânăra avea inima mult mai grea decât la plecare. Nu putea să uite imaginea spaimei din ochii prinţesei. Jasnah Kholin n-ar fi trebuit să se teamă de nimic, nu?

Se urcă în pat, cu cartea primită şi cu punga cu sfere. O parte din ea abia aştepta să-nceapă cartea, dar era istovită, i se închideau pleoapele. Se făcuse într-adevăr târziu. Dacă începea să citească atunci...

Poate era de preferat un somn bun, ca să înceapă înviorată o nouă zi de studiu. Puse cartea pe măsuţa de lângă pat, se strînse covrig şi lăsă legănarea vasului s-o trimită în braţele somnului.

Se trezi în ţipete, urlete şi fum.

7

FLACĂRĂ DESCHISĂ

Nu eram pregătită pentru suferinţa adusă de această pierdere – ca o ploaie neaşteptată, prăvălită asupra mea din cerul senin. Cu ani în urmă, moartea lui Gavilar a fost o durere copleşitoare, dar asta... asta aproape că m-a făcut una cu pământul.

— Din jurnalul lui Navani Kholin, Jesesach 1174

Încă pe jumătate adormită, Shallan intră în panică. Coborî din pat în grabă, izbind din greşeală cupa cu sfere aproape secătuite. Deşi o lipise cu ceară, lovitura o desprinse şi sferele se împrăştiară prin cabină.

Mirosul de fum era puternic. Alergă la uşă, ciufulită, cu inima bătându-i nebuneşte. Măcar adormise îmbrăcată. Deschise uşa dintr-o smucitură.

Pe culoar se îngrămădeau trei bărbaţi, cu torţe în mâini, cu spatele la ea.

Torţe, cu focspreni scânteietori dansând în jurul flăcărilor. Cine umbla cu flacără deschisă pe o corabie? Shallan se opri, împietrită de nedumerire.

Ţipetele veneau de pe puntea de deasupra şi se părea că vasul nu ardea. Dar cine erau bărbaţii ăia? Aveau securi şi se uitau spre cabina lui Jasnah, care avea uşa deschisă.

Siluetele intrară, într-un moment în care o înlemni groaza, îl văzu pe unul aruncând ceva pe podea, în faţa celorlalţi, care păşiră într-o parte, ca să facă loc.

Un trup într-o cămaşă de noapte subţire, ochii holbându-i-se fără să vadă, cu sângele înflorindu-i pe piept. Jasnah.

— Fii sigur, spuse unul dintre bărbaţi.

Un altul îngenunche şi înfipse în pieptul lui Jasnah un cuţit lung şi subţire. Shallan îl auzi izbind în lemnul podelei de sub trup.

Ţipă.

Unul dintre bărbaţi se întoarse spre ea.

— Hei!

Era marinarul înalt, cu trăsături grosolane, pe care-l numise Yalb „puştiul nou”. Pe ceilalţi nu-i recunoscu.

Izbutind cumva să se mişte în ciuda groazei şi a neîncrederii în ceea ce vedea, Shallan trânti uşa şi trase zăvorul cu degete tremurătoare.

Părinte al Furtunii! Părinte al Furtunii! Se retrase de lângă uşa izbită de ceva greu din partea cealaltă. Nu era nevoie de securi. Uşa avea să cedeze după câteva izbituri puternice de umăr.

Mergând cu spatele, Shallan se împiedică de propriul pat, fiind cât pe ce să alunece pe sferele care se rostogoleau încoace şi încolo, după cum se legăna corabia. Hubloul îngust de lângă tavan – prea strâmt ca să poată trece prin el – nu lăsa să se vadă decât întunericul nopţii. De deasupra se auzeau în continuare ţipete şi lemnul pocnea înfundat sub paşi grei.

Shallan tremura, încă amorţită. Jasnah...

— Sabia, spuse o voce.

Model atârna de perete, lângă ea.

— Mmmm... Sabia...

— Nu! strigă Shallan, cu mâinile pe tâmple şi cu degetele înfipte în păr.

Părinte al Furtunii! Tremura.

Coşmar. Era un coşmar! Nu era cu putinţă...

— Mmmm... Luptă...

— Nu!

Shallan îşi dădu seama că răsuflarea îi era prea grăbită, în timp ce bărbaţii de afară continuau să izbească în uşă cu umerii. Nu era gata pentru aşa ceva. Nu era pregătită.

— Mmmm... spuse Model, părând nemulţumit. Minciuni.

— Nu ştiu cum să mă folosesc de minciuni! exclamă Shallan. N-am exersat.

— Ba da. Ba da... aminteşte-ţi... Înainte...

Uşa trosni. Cuteza să-şi amintească? Putea să-şi amintească? O copilă, jucându-se cu un model de lumină pâlpâitoare...

— Ce să fac? întrebă.

— Ai nevoie de Lumină, spuse Model.

Asta aprinse o amintire de mult uitată, dezvăluind ceva plin de ghimpi, de care nu îndrăznea să se-atingă. Avea nevoie de Lumină de Furtună pentru Undeunire.

Căzu în genunchi lângă pat şi, fără să ştie exact ce făcea, trase cu putere aer în piept. Lumina părăsi sferele din jurul ei, i se scurse în trup, devenindu-i furtună dezlănţuită prin vene. Cabina se afundă într-un întuneric deplin, ca o peşteră din adâncul pământului.

Pe urmă, Lumina prinse să i se înalţe din piele, ca aburul din apa în clocot. Umplu încăperea cu umbre plutitoare.

— Şi acum? întrebă.

— Dă formă minciunii.

Ce însemna asta? Uşa trosni din nou şi în mijloc îi apăru o crăpătură largă.

Pradă panicii, Shallan lăsă să-i scape o răsuflare. Lumina izvorî din ea într-un nor: avu impresia că l-ar fi putut atinge, îi simţea puterea latentă.

— Cum? întrebă.

— Fă adevărul.

— Vorbeşti fără sens!

Shallan ţipă când se sparse uşa. În cabină pătrunse o lumină nouă, lumina torţelor – galben-roşiatică, ostilă.

Norul sări din Shallan şi din trupul ei izvorî mai multă Lumină de Furtună, alăturându-i-se. Luă forma neclară a unei siluete omeneşti. O pată luminoasă. Trecu pe lângă bărbaţii din cadrul uşii, fluturându-şi nişte prelungiri care ar fi putut fi braţe. Îngenuncheată lângă pat, Shallan rămase în întuneric.

Silueta luminoasă atrase ochii bărbaţilor. Apoi, din fericire, se răsuciră pe călcâie şi alergară pe urmele ei.

Shallan se ghemui lângă perete, tremurând. În cabină era beznă. Deasupra, oamenii ţipau.

— Shallan, zumzăi Model în întuneric.

— Du-te s-arunci o privire, îi ceru ea. Spune-mi ce se-ntâmplă pe punte.

Nu ştiu dacă sprenul o ascultase sau nu, fiindcă se mişca fără zgomot. Respiră adânc de câteva ori şi se ridică. Picioarele îi tremurau, dar o susţinură.

Izbuti, cumva, să-şi revină. Era cumplit, dar nimic, absolut nimic nu se putea compara cu ceea ce fusese nevoită să facă în noaptea morţii tatălui ei. Atunci supravieţuise. Putea supravieţui şi acum.

Bărbaţii ăia puteau să fie membri ai grupului din care făcuse parte Kabsal – grupul asasinilor de care se temea Jasnah. Ajunseseră, în cele din urmă, la ea.

Of, Jasnah...

Jasnah murise.

Avea s-o jelească mai târziu. Ce era de făcut cu oamenii înarmaţi care puneau stăpânire pe corabie? Cum putea găsi Shallan o cale de scăpare?

Ieşi pe coridor. Acolo era puţină lumină, de la torţele de pe punte. În ţipetele pe care le auzea, panica prinsese mai multă putere.

— Ucidere, spuse brusc o voce.

Shallan tresări violent, dar bineînţeles că nu era decât Model.

— Ce? şuieră ea.

— Oamenii întunecaţi omoară, răspunse sprenul. Marinarii legaţi cu funii. Unul mort, sângerează roşu. Nu... nu înţeleg.

„O, Părinte al Furtunii...”

Deasupra, ţipetele deveniră mai ascuţite, dar nu se mai auzeau paşi, nu mai zăngăneau arme. Marinarii fuseseră luaţi prizonieri. Cel puţin unul fusese ucis.

În întuneric, Shallan tremura, iar din lemnul din jur se înălţau forme şerpuitoare. Spaimospreni.

— Ce fac bărbaţii care au alergat după imaginea mea? întrebă.

— Se uită în apă, răspunse Model.

Aşadar, credeau că sărise peste bord. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Shallan înainta pe bâjbâite către cabina lui Jasnah, aşteptându-se în orice clipă să se împiedice de leşul ei de pe podea. Dar asta nu se întâmplă. Oare cei trei îl târâseră sus?

Intră în cabină şi închise uşa. Zăvorul nu se putea trage, aşa că împinse o ladă ca s-o blocheze.

Trebuia să facă ceva. Bâjbâi până la unul dintre cuferele lui Jasnah, deschis de ucigaşi şi cu conţinutul – numai haine – împrăştiat în jur. Găsi pe fundul cufărului sertarul secret şi îl deschise. Lumina inundă brusc încăperea. Sferele străluceau atât de tare, încât o orbiră pentru o clipă şi se văzu nevoită să-şi întoarcă privirea.

Model fremăta pe podea, lângă ea, o formă tremurând de îngrijorare. Shallan privi în jurul ei. În cabina mică domnea haosul, haine pe jos, hârtii pretutindeni. Cufărul cu cărţile lui Jasnah dispăruse. Prea proaspăt ca să fi fost absorbit, sângele era o baltă în pat. Shallan se grăbi să-şi ferească privirea.

Sus răsună brusc un strigăt, urmat de o bufnitură. Ţipetele se înălţară mai puternice. Îl auzi pe Tozbek implorând să-i fie cruţată soţia.

Atotputernicule din ceruri... asasinii îi executau pe marinari, unul câte unul. Shallan trebuia să facă ceva. Orice.

Se uită la sferele de sub fundul fals al cufărului, învelite în pânză neagră.

— Model, spuse ea, o să Animmodelăm partea de jos a navei şi o s-o scufundăm.

—Ce?

Vibraţiile lui se înteţiră şi vocea îi deveni zumzet.

— Oamenii... Oamenii... Mănâncă apă?

— O bem, răspunse Shallan, dar n-o putem respira.

— Mmmm... Nedumerit... zise Model.

— Căpitanul şi ceilalţi au fost capturaţi şi sunt executaţi. Cel mai bun prilej de salvare pe care li-l pot oferi e haosul.

Shallan îşi puse mâinile pe sfere şi absorbi Lumina respirând adânc. Se simţi arzând pe dinăuntru, de parcă ar fi fost gata să se spulbere, împroşcând foc. Lumina era vie, încerca să iasă din ea prin toţi porii.

— Arată-mi! strigă, mult mai tare decât ar fi vrut.

Lumina de Furtună o îmboldea să acţioneze.

— Am mai Animmodelat. Trebuie s-o fac din nou. Când vorbea, Lumina de Furtună îi ieşea printre buze, vizibilă ca răsuflarea într-o zi friguroasă.

— Mmmmm... spuse Model neliniştit. O să fiu mijlocitor. Uită-te.

— Unde să mă uit?

— Uită-te!

Umbremar. Ultima dată când ajunsese acolo, fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa. Numai că nu era un loc. Sau era? Avea vreo importanţă?

Îşi căută printre amintirile proaspete momentul când Animmodelase din întâmplare, preschimbând un pocal în sânge.

— Am nevoie de un adevăr.

— Ai oferit destule, răspunse Model. Acum. Uită-te. Corabia dispăru.

Totul... plesni. Pereţii, mobila, totul se sfărâmă în globuri mărunte, de sticlă neagră. Shallan se pregăti să cadă în oceanul acelor mărgele, dar ajunse în schimb pe pământ tare.

Se găsea într-un loc cu cer negru şi cu un soare foarte mic, îndepărtat. Solul din jur reflecta lumina. Era din obsidian? Indiferent în ce parte s-ar fi uitat, îl vedea alcătuit din aceeaşi întunecime. Alături de ea, sferele – ca acelea care puteau păstra Lumina de Furtună, dar negre şi mai mici – ricoşau înainte să cadă din nou şi să încremenească.

Ca un soi de excrescenţe de cristal, copacii se înălţau în pâlcuri, ici şi colo. Aveau crengi ţepoase şi sticloase, fără frunze. În apropiere, luminile atârnau în aer, flăcări fără lumânări.

„Oameni”, înţelese ea. „Fiecare e mintea câte unui om, reflectată aici, în Tărâmul Cunoaşterii.”

Altele erau împrăştiate în jurul picioarelor ei, zeci şi zeci, dar atât de mici încât aproape nu le putea distinge unele de altele.

„Minţile peştilor?”

Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu o siluetă cu un simbol în loc de cap. Tresări, ţipă şi se trase înapoi dintr-un salt. Creaturile alea... o bântuiseră... o...

Era Model, înalt şi zvelt, dar uşor neclar, translucid. Modelul complicat al capului, cu muchiile sale ascuţite şi cu geometria sa imposibilă, părea lipsit de ochi. Stătea cu mâinile la spate, într-o robă care părea prea ţeapănă ca să fie de stofă.

— Haide, spuse el. Alege.

— Ce să aleg? întrebă Shallan, Lumina de Furtună ieşin-

du-i printre buze.

— Corabia ta.

Model n-avea ochi, dar ei i se păru că urmăreşte privirea lui până la una dintre micile sfere de pe solul sticlos. O înşfăcă şi avu brusc impresia că e o corabie.

Plăcerea Vântului. O corabie bine îngrijită, îndrăgită. Purtase călătorii cu bine ani de-a rândul, sub stăpânirea căpitanului Tozbek, după ce fusese a tatălui său. O corabie veche, dar nu îmbătrânită, încă demnă de încredere. O corabie mândră. Acolo avea forma unei sfere.

Putea să gândească. Corabia putea să gândească. Sau, ei bine, reflecta gândurile oamenilor care se serveau de ea, erau familiarizaţi cu ea şi preocupaţi de soarta ei.

— Trebuie să te preschimbi, şopti Shallan, ţinând-o în căuşul palmelor.

Atârna prea greu pentru dimensiunile sale, de parcă toată greutatea corabiei ar fi fost adunată în acea singură mărgică.

— Nu, veni răspunsul, deşi cel care vorbea era Model. Nu, nu pot. Trebuie să slujesc. Sunt fericită.

Shallan se uită la el.

— O să fiu mijlocitor, repetă sprenul. Traduc. Nu eşti pregătită.

Shallan se uită din nou la mărgica din mâinile ei.

— Am Lumină de Furtună. Din belşug. Ţi-o voi da tie.

— Nu! veni răspunsul şi părea plin de furie. O să slujesc.

Voia cu adevărat să rămână corabie. Shallan putea simţi asta, îi putea simti mândria, puterea dată de anii petrecuţi în slujba oamenilor.

— Mor cu totii, şopti ea.

— Nu!

— Îi poţi simţi murind. Le simţi sângele pe puntea ta. Oamenii pe care îi slujeşti vor fi măcelăriţi unul câte unul.

Simţea şi Shallan, o vedea în corabie. Erau executaţi. În apropierea ei, una dintre flăcăruile plutitoare dispăru. Trei dintre cei opt captivi muriseră, dar nu ştia care anume.

— N-avem decât o şansă să-i salvăm, continuă ea. Şi o avem numai dacă te preschimbi.

— Preschimbă-te, şopti Model pentru corabie.

— Dacă te transformi, ar putea să scape de oamenii răi care îi ucid, şopti Shallan. Nu e sigur, dar ar avea şansa să înoate. Ar putea face ceva. Le poţi face un ultim serviciu, Plăcerea Vântului. Preschimbă-te de dragul lor.

Tăcere.

— O să...

O altă lumină dispăru.

— O să mă transform.

Totul se petrecu într-o secundă galopantă; Lumina de Furtună se smulse din Shallan. Auzi pocnete îndepărtate din lumea fizică în timp ce trase atât de multă Lumină din nestematele de lângă ea încât acestea se sparseră.

Umbremarul dispăru.

Era din nou în cabina lui Jasnah.

Podeaua, pereţii şi tavanul se topiră, devenind apă.

Shallan căzu în adâncul întunecat şi rece. Se zbătu în mare, cu mişcările stânjenite de rochie. În jurul ei se scufundau obiecte, obişnuitele lucruri utile omului.

Căută înnebunită să ajungă la suprafaţă. La început, îşi făcuse vag planul să înoate şi să-i ajute pe marinari să se dezlege, dacă erau legaţi, însă acum se lupta cu o disperare zadarnică, neizbutind nici măcar să se ridice deasupra apei.

Întunericul părea să fi prins viaţă, înfăşurându-i-se înjur.

Şi o trăgea către adâncuri.

8

CUŢITE ÎN SPATE • OŞTENI

PE CÂMPUL DE LUPTĂ

Încerc să nu-mi folosesc durerea drept scuză, dar oferă o explicaţie. Oamenii se poartă ciudat după ce au suferit o pierdere neprevăzută. Deşi Jasnah era departe de mine de ceva vreme, am pierdut-o pe neaşteptate. Ca mulţi alţii, şi eu o crezusem nemuritoare.

— Din jurnalul lui Navani Kholin, Jesesach 1174

Bine cunoscutul scrâşnet al lemnului din momentul când un pod aluneca la locul potrivit. Tropotul picioarelor înaintând la unison, mai întâi un sunet monoton, pe piatră, apoi bufniturile răsunătoare ale cizmelor pe lemn. Strigătele îndepărtate ale iscoadelor, care anunţau că drumul e liber.

Zgomotele asaltului unui platou îi erau familiare lui Dalinar. Cândva le aştepta tânjind, între două asalturi era cuprins de nerăbdare, dorea cu înfocare un nou prilej de nimicire a parshendilor cu Sabia lui, un nou prilej de a dobândi bogăţii şi faimă.

Acel Dalinar se străduia să-şi spele ruşinea – pentru că zăcuse, beat mort, în vreme ce fratele lui se lupta cu asasinul.

Când asaltai un platou, peisajul era întotdeauna acelaşi: stânci golaşe, zimţate, cele mai multe de aceeaşi culoare ternă ca întinderea de piatră de pe care o împărţeau cu pâlcuri răzleţe de muguri-de-stâncă închişi. Iar aceştia din urmă, după cum o sugera şi numele lor, puteau fi luaţi drept pietre. Din locul unde te aflai şi până în zare nu vedeai nimic altceva; şi orice aduceai cu tine, orice lucru făurit de mâna omului părea mărunt pe nesfârşita întindere de platouri întretăiate de spărturi în care-ţi puteai găsi moartea.

De-a lungul anilor, totul devenise rutină. Marşul sub soarele alb ca oţelul topit. Traversarea spărturilor, una după alta. Asalturile platourilor sfârşiseră prin a fi din ce în ce mai puţin lupte aşteptate cu nerăbdare şi din ce în ce mai mult o obligaţie stăruitor impusă. Pentru Gavilar şi pentru glorie, desigur, dar mai ales pentru că şi ei, şi duşmanii se aflau acolo. Aşa se proceda în locul ăla.

Mirosurile asaltului unui platou erau mirosurile unei imensităţi neclintite: piatră coaptă în soare, crem uscat, vânturi istovite.

În ultima vreme, Dalinar ajunsese să deteste orice asalt de platou. Toate erau frivolităţi, viaţă irosită. Nu mai aveau legătură cu Pactul Răzbunării, ci doar cu lăcomia. Pe platourile învecinate, de unde erau uşor de luat, apăreau multe inimi-nestemată. Dar alethii nu se mulţumeau cu ele. Voiau s-ajungă cât mai departe, se aventurau în bătălii care îi costau mult.

În faţa lui, oamenii înaltului Prinţ Aladar luptau pe un platou. Ajunseseră înaintea armatei lui Dalinar şi înfruntarea spunea o poveste cunoscută. Oameni împotriva parshendilor, alcătuind o linie şerpuitoare în timp ce fiecare armată se străduia s-o împingă înapoi pe cealaltă. Alethii puteau aduce mai mulţi războinici decât parshendii, dar aceştia ajungeau pe platouri mai repede şi tot mai repede izbuteau să facă din de locuri sigure.

Împrăştiate pe drumul către spărtură de pe platoul alăturat, leşurile podarilor dovedeau cât de periculos era să ataci un duşman bine fortificat. Lui Dalinar nu-i scăpă înnegurarea chipurilor gărzilor sale de corp la vederea morţilor. Aidoma celor mai mulţi dintre înalţii prinţi, Aladar devenise adeptul filosofiei lui Sadeas în privinţa podalergărilor. Atacuri iuţi, brutale, care îi considerau pe oameni drept resurse înlocuibile. Nu fusese întotdeauna aşa. La început, podurile fuseseră cărate de oşteni în armură, dar izbânda unei strategii îi îndemna pe alţii s-o imite.

În tabere era nevoie de un flux neîntrerupt de sclavi ieftini, ca hrană pentru monstru. Asta însemna o întindere a plăgii sclaviei şi tot mai mulţi tâlhari care făceau negoţ cu carne vie pe Dealurile Nerevendicate.

„Încă un lucru pe care va trebui să-l schimb”, se gândi Dalinar.

Aladar nu intra în luptă, însă avea un punct de comandă pe un platou alăturat. Dalinar arătă către steagul care flutura şi unul dintre marile lui poduri mecanice se îndreptă într-acolo. Trase de chulli şi pline de roţi dinţate, pârghii şi came, podurile îi protejau pe oamenii care le manevrau. Dar se mişcau foarte încet. Dalinar aşteptă cu o răbdare pe jumătate impusă de disciplină până când lucrătorii lăsară podul în jos, acoperind spărtura dintre platoul pe care se aflau şi cel pe care flutura steagul lui Aladar.

Odată ce podul fu aşezat şi fixat pe poziţie, garda lui de corp – condusă de unul dintre ofiţerii ochi-întunecaţi ai căpitanului Kaladin – îl traversă cu paşi iuţi şi cu suliţele pe umeri. Dalinar îi promisese lui Kaladin că oamenii lui nu vor fi nevoiţi să lupte decât ca să-l apere. Odată trecuţi de spărtură, Dalinar îi dădu pinteni lui Galant, mânându-l către locul de unde Aladar conducea lupta. Se simţea prea uşor în şaua armăsarului – îi lipsea Cristalarmura. În numeroşii ani scurşi de când o dobândise, nu mai intrase niciodată fără ea pe un câmp de bătălie.

Oricum, în ziua aceea nu lua parte la luptă – nu cu adevărat. În spatele lui flutura steagul lui Adolin, care conducea grosul armatei lui Dalinar către platoul unde luptau deja oamenii lui Aladar. Dalinar nu dăduse niciun ordin legat de desfăşurarea atacului. Fiul lui fusese bine instruit şi era gata să ia comanda pe câmpul de luptă – avându-l, fireşte, pe generalul Khal alături, pentru sfaturi.

Da, de atunci înainte, Adolin avea să fie comandantul armatei în toate luptele.

Dalinar avea să schimbe lumea.

Se îndreptă către cortul de comandă al lui Aladar. Era primul asalt al unui platou de după proclamaţia prin care ceruse ca armatele să lupte împreună. Faptul că Aladar venise, aşa cum i se ordonase, iar Roion nu – deşi platoul era mai aproape de tabăra celui din urmă – era în sine o victorie. O încurajare măruntă, dar Dalinar se bucura de orice putea obţine.

ÎI găsi pe înaltul Prinţ Aladar privind dintr-un cort mic, înălţat la loc sigur, pe o mică ridicătură a platoului, de unde se vedea tot câmpul de luptă. O poziţie ideală pentru un punct de comandă. Aladar era Cristalpurtător, dar, de obicei, în timpul bătăliilor îi împrumuta unui ofiţer Armura şi Sabia lui, preferând să conducă stabilind tactica din spatele liniilor de luptă. Fiind un Cristalpurtător cu experienţă, îi putea ordona, mental, Sabiei sale să nu dispară când o lăsa din mână, însă – în cazul unei urgenţe – Aladar o putea chema la el, făcând-o să dispară din mâinile ofiţerului cât ai clipi, pentru ca să apără în mâinile lui peste zece bătăi de inimă. Pentru a împrumuta o Sabie era nevoie de o foarte mare încredere, de ambele părţi.

Dalinar descălecă. Galant, calul lui, se uită urât la un grăjdar, care încercă să-l ia în primire, şi înaltul Prinţ bătu animalul pe grumaz.

— O să se descurce foarte bine şi singur, fiule, îi spuse el grăjdarului.

Oricum cei mai mulţi grăjdari nu ştiau cum să se poarte cu un ryshadium.

Urmat de garda lui de podari, Dalinar i se alătură lui Aladar, care stătea pe marginea platoului, având sub ochi câmpul de luptă, aflat chiar în faţa lui, dar mai jos. Zvelt şi cu desăvârşire chel, avea pielea de un cafeniu mai închis decât cei mai mulţi alethi. Îşi ţinea mâinile la spate şi purta o uniformă elegantă, cu o takama ca o fustă, deşi vestonul era modern, însă croit astfel încât să se potrivească perfect cu ea.

Era un stil pe care Dalinar nu-l văzuse la nimeni. Avea şi mustaţa subţire şi un smoc de păr sub buze, o altă preferinţă neconvenţională. Era destul de puternic şi de faimos ca să-şi creeze propria modă – şi o făcea, izbutind adesea s-o şi impună.

— Dalinar, spuse el, salutându-l pe celălalt înalt Prinţ cu o înclinare a capului. Credeam că nu mai iei parte la asalturile platourilor.

— N-o fac, răspunse Dalinar arătând către steagul lui Adolin.

Acolo, soldaţii traversau pe podurile lui, intrând apoi în luptă. Platoul era destul de mic pentru ca o parte dintre oamenii lui Aladar să se retragă ca să le lase loc, lucru pe care era evident că erau nerăbdători s-o facă.

— Nu mai lipsea mult ca să fii înfrânt astăzi, observă Dalinar. E bine că ţi s-a oferit ajutor.

Sub ei, trupele conduse de Adolin readuceau ordinea pe câmpul de luptă şi îi respingeau pe parshendi.

— Poate, zise Aladar. Totuşi, până acum am învins în unul din trei asalturi. Având ajutor, o să înving mai des, cu siguranţă, dar asta o să mă coste jumătate din pradă. Presupunând că regele o să-mi dea ceva vreodată. Nu sunt convins că, pe termen lung, o să fiu în câştig.

— Dar o să pierzi mai puţini oameni, insistă Dalinar. Şi totalul câştigurilor pentru întreaga armată o să crească. Gloria...

— Nu-mi vorbi mie despre glorie, Dalinar. Nu-mi pot plăti oştenii cu glorie şi n-o pot folosi ca să-i împiedic pe ceilalţi înalţi prinţi să mă muşte de beregată. Planul tău îi favorizează pe cei mai slabi dintre noi şi îi sapă pe cei în stare să învingă.

— Minunat, se răsti Dalinar, onoarea nu valorează nimic pentru tine. Dar o să te supui, Aladar, pentru că ţi-o cere regele tău. E singurul motiv de care ai nevoie. O să faci ce ţi se spune.

—Sau?

— Întreabă-l pe Yenev.

Aladar tresări de parcă l-ar fi pălmuit. Cu zece ani în urmă, înaltul Prinţ Yenev refuzase să accepte unificarea Alethkarului. La porunca lui Gavilar, Sadeas se duelase cu el. Şi îl omorâse.

— Mă ameninţi? exclamă Aladar.

—Da.

Dalinar se întoarse spre bărbatul mai scund şi îl privi în ochi.

— Am terminat cu linguşelile. Şi cu rugăminţile. Dacă nu i te supui lui Elhokar, îţi baţi joc de fratele meu şi de idealurile lui. Voi avea un regat unit.

— Amuzant, ripostă Aladar. E bine că ai amintit de Gavilar, fiindcă n-a unit regatul cu onoare. A făcut-o cu pumnale în spate şi cu soldaţi pe câmpul de bătălie, tăind capul oricui i s-a împotrivit. Vasăzică ne întoarcem la aşa ceva? Nu seamănă prea mult cu vorbele frumoase din mult preţuita ta carte.

Dalinar scrâşni din dinţi şi se întoarse către câmpul de luptă. Un prim impuls îi cerea să-i spună lui Aladar că e ofiţer sub comanda lui şi e dator să i se supună, apoi să-l mustre pentru tonul pe care vorbise. Să-l trateze ca pe un recrut care trebuie pus la punct.

Dar dacă Aladar îl ignora pur şi simplu? îl putea sili să i se supună? N-avea destui soldaţi pentru asta.

Îşi dădu seama că era furios – mai degrabă pe sine însuşi decât pe Aladar. Nu venise pe platoul ăla ca să lupte, ci ca să discute. Ca să convingă. Navani avea dreptate. Ca să salveze regatul nu erau de-ajuns cuvintele aspre şi ordinele militare. Era nevoie de loialitate, nu de frică.

Dar, lua-l-ar furtunile, cum trebuia să procedeze? În toată viaţa sa, nu izbutise să convingă pe nimeni decât cu sabia în mână şi cu un pumn în nas. Gavilar fusese întotdeauna cel care se pricepea la cuvinte, cel care putea face oamenii să-l asculte.

Nu era treaba lui să fie politician.

„Probabil că jumătate dintre flăcăii care se bat aici au crezut la început că nu e treaba lor să fie soldaţi”, îi şopti o parte din el. „Nu-ţi poţi permite luxul de a fi nepriceput la aşa ceva. Nu te plânge. Schimbă-te.”

— Parshendii ne împing cu prea multă forţă, le spuse Aldar generalilor lui. Vor să ne scoată de pe platou. Spune-le oamenilor să cedeze puţin şi să-i lase pe parshendi să iasă din poziţia lor avantajoasă; asta o să ne permită să-i înconjurăm.

Generalii dădură aprobator din cap şi unul începu să strige noile ordine.

Dalinar miji ochii, încercând să-şi dea seama ce se petrece pe câmpul de bătălie.

— Nu, spuse încet.

Generalul care dădea ordine amuţi brusc. Aladar se uită la Dalinar.

— Parshendii se pregătesc să se retragă, zise acesta.

— Cu siguranţă nu se poartă ca şi cum asta au de gând.

— Au nevoie de ceva mai mult loc, să poată răsufla, îi explică Dalinar, interpretând vălmăşagul luptei. Aproape că au scos inima-nestemată. Vor continua să ne împingă înapoi cu forţă, dar se vor retrage apoi brusc în jurul pupei, ca să câştige timp pentru desprinderea inimii-nestemată. Asta trebuie să împiedici.

Parshendii înaintară, năpustindu-se cu furie.

— Oamenii mei sunt în prima linie, sublinie Aladar. După propriile tale reguli, ultimul cuvânt în ceea ce priveşte tactica îmi aparţine.

— Nu fac nimic altceva decât să observ, zise Dalinar. Azi nu comand nici măcar propria mea armată. Alege ce tactică vrei, n-o să mă amestec.

Aladar căzu pe gânduri, apoi înjură cu voce scăzută.

— Să presupunem că Dalinar are dreptate. Oamenii să fie pregătiţi pentru retragerea parshendilor. Trimiteţi un grup la atac, să păzească pupa, care trebuie să fie aproape deschisă.

Generalii stabiliră amănuntele noului plan şi trimiseră mesageri cu ordine. Stând umăr la umăr, Dalinar şi Aladar se uitau cum înaintau parshendii. Cântecul acestora plutea deasupra câmpului de luptă.

Pe urmă se retraseră, având, ca de obicei, mare grijă să păşească respectuos peste trupurile morţilor. Pregătiţi pentru asta, oamenii se repeziră pe urmele lor. Condusă de Adolin, în Armura lui strălucitoare, o forţă de atac alcătuită din oşteni odihniţi sparse liniile parshendilor şi ajunse la pupă. Prin breşa deschisă pătrunseră mai mulţi oameni, împingându-i pe parshendi către flancuri şi făcând din retragerea lor un dezastru tactic.

Câteva minute mai târziu, toţi parshendi părăsiseră platoul, sărind peste spărturi şi fugind.

— Blestem! spuse Aladar încet. Nu suport să văd cât de bine te pricepi la aşa ceva.

Dalinar îşi miji ochii când observă că o parte dintre parshendi se opriseră pe un platou nu prea îndepărtat de câmpul de luptă. Zăboveau acolo, deşi grosul forţelor lor se îndepărta.

Cu un semn, Dalinar îi ceru unui slujitor al lui Aladar un ochean pe care-l îndreptă către grupul acela. La marginea platoului stătea o siluetă, o siluetă în armură strălucitoare.

„Cristalpurtătorul parshendi”, îşi spuse. „Cel din lupta de pe Turn. A fost cât pe ce să mă omoare.”

Nu-şi amintea mare lucru despre întâlnirea de atunci. Către sfârşit, aproape că-şi pierduse cunoştinţa. Însă acum Cristalpurtătorul nu luase parte la luptă. De ce? Cu siguranţă, cu ajutorul lui ar fi deschis pupa mai repede.

Dalinar simti un gol neliniştitor. Acel singur fapt, Cristalpurtătorul care privea, schimba tot înţelesul luptei. Se crezuse în stare să-şi dea seama ce se petrece. Acum îi trecu prin cap că tactica duşmanului nu era deloc atât de transparentă cum crezuse.

— Unii sunt încă acolo? întrebă Aladar. Se uită la noi?

Dailinar dădu din cap, lăsând ocheanul în jos.

— Au mai făcut-o vreodată, în vreo bătălie pe care ai purtat-o?

Dalinar clătină din cap. Aladar chibzui câteva clipe, apoi le ordonă oamenilor de pe platou să rămână cu ochii în patru, cu iscoade care să dea de veste dacă parshendi se reîntorceau cumva pe neaşteptate.

— Mulţumesc, adăugă apoi, cu pizmă, întorcându-se spre Dalinar. Sfatul tău s-a dovedit util.

— Ai avut încredere în mine când a fost vorba de tactică, spuse Dalinar, întorcându-se spre el. De ce n-ai încredere şi când spun cum e mai bine pentru regatul nostru?

Aladar îl studie, în spatele lui, soldaţii îşi ovaţionau victoria şi Adolin tocmai smulgea inima-nestemată din pupă. Alţii se răsfirau, aşteptându-se la o reîntoarcere a parshendilor, dar asta nu se întâmplă, căci nu mai apăru niciunul.

— Aş vrea să pot, Dalinar, răspunse Aladar într-un târziu. Dar aici nu e vorba de tine. E vorba de ceilalţi înalţi prinţi. Probabil că aş putea avea încredere în tine, dar n-o să am niciodată încredere în ei. Îmi ceri să mă pun într-un pericol prea mare. Ceilalţi mi-ar face ceea ce ţi-a făcut Sadeas ţie pe Turn.

— Şi dacă îi atrag pe ceilalţi de partea mea? Dacă îţi pot dovedi că sunt demni de încredere? Dacă pot schimba direcţia în care se îndreaptă regatul şi războiul ăsta? O să mă urmezi dacă va fi aşa?

— Nu, răspunse Aladar. Îmi pare rău.

Îi întoarse spatele şi îşi chemă calul. Urmă un drum de întoarcere mizerabil. Câştigaseră lupta din ziua aceea, dar Aladar rămânea distant. Cum putea Dalinar să facă atât de multe lucruri atât de bine, însă nu era în stare să convingă un om ca Aladar? Şi ce însemna schimbarea de tactică de luptă a parshendilor, faptul că nu-şi foloseau Cristalpurtătorul? Se temeau să nu-şi piardă cristalele? Când ajunse în sfârşit în buncărul lui din taberele de război – după ce se ocupase de oamenii săi şi îi trimisese regelui un raport –, găsi o scrisoare la care nu se aştepta.

Trimise după Navani, ca să i-o citească. Era în mica lui cameră de lucru, fixând cu privirea peretele pe care apăruseră glifele stranii. Fuseseră răzuite şi zgârieturile acoperite, dar peticul de stâncă mai deschisă la culoare îi vorbea în şoaptă:

„Şaizeci şi două de zile.”

Şaizeci şi două de zile în care trebuia să găsească un răspuns. Ei bine, mai rămăseseră doar şaizeci. Nu era prea mult timp pentru salvarea unui regat, pentru a se pregăti să înfrunte tot ce putea fi mai rău. Ardenţii ar fi nesocotit prorocirea, considerând-o în cel mai bun caz o farsă, o blasfemie în cel mai rău. Prezicerea viitorului era interzisă. Era o îndeletnicire a pustiitorilor. Până şi jocurile de noroc erau dubioase, fiindcă incitau oamenii să afle tainele viitorului.

Însă el credea în adevărul profeţiei. Fiindcă bănuia că scrisese cuvintele cu mâna lui.

Navani sosi, îşi aruncă ochii pe scrisoare, apoi începu să i-o citească. Era din partea unui vechi prieten, care avea să sosească în curând pe Câmpiile Sfărâmate şi care i-ar fi putut oferi lui Dalinar o soluţie pentru problemele sale.

9

UMBLET PRINTR-UN MORMÂNT

Aş vrea să cred că, dacă nu m-arfi copleşit suferinţa, as fi văzut mai devreme pericolele care se apropiau. Dar, mărturisesc cu toată sinceritatea, nu sunt sigură că s-arfi putut face ceva.

— Din jurnalul lui Navani Kholin, Jesesach 1174

Kaladin deschidea drumul către adâncul spărturii, aşa cum avea dreptul.

Se foloseau de o scară de frânghie, la fel ca în armata lui Sadeas. Pe atunci scările erau obiecte dezgustătoare, frânghia se tocea şi se umplea de pete şi muşchi, iar mult prea multele mari furtuni pe care le înfruntaseră şubrezeau scândurile. Kaladin nu pierduse niciodată un om din pricina acelor blestemăţii de scări, dar se temuse întotdeauna de asta.

Acum cobora pe una nouă-nouţă. O ştia sigur, fiindcă Rind, mai-marele magaziilor, se scărpinase în cap la auzul cererii sale, apoi poruncise să fie făcută una, după indicaţiile primite. Era bine lucrată, solidă, ca însăşi armata lui Dalinar.

Kaladin se opri pe fundul spărturii, încheindu-şi coborârea cu o săritură. Syl îl urmă plutind în aer şi i se aşeză pe umăr în timp ce el scotea o sferă, ca să cerceteze locul la lumina ei. Acel singur broam de safir valora mai mult decât tot ce câştigase el în existenţa lui de podar.

În armata lui Sadeas, spărturile fuseseră adesea destinaţia podarilor. Kaladin încă nu ştia dacă scopul era adunarea tuturor resurselor recuperabile pe Câmpiile Sfărâmate sau dacă nu se urmărise doar găsirea unei îndeletniciri umilitoare – şi menite să le înfrângă voinţa – care să ocupe timpul podarilor între două asalturi.

Însă acum se afla pe fundul neumblat al unei spărturi. Nu se zăreau nici cărări tăiate printre încâlcelile de resturi aduse de furtună, nici mesaje şi instrucţiuni scrijelite pe stratul de licheni de pe pereţi. Aidoma tuturor celorlalte spărturi, şi acetea semăna cu o vază, mai lată jos decât în partea îngustă de sus, ca urmare a şuvoaielor de apă din timpul marilor furtuni, fundul era relativ plat, netezit de depunerile dure de crem.

Kaladin se strecura printre tot felul de rămăşiţe. Crengi şi buşteni din copacii doborâţi de furtună de pe toată întinderea câmpiilor. Carapace sparte de muguri-de-stâncă. Nenumărate încâlceli de lujeri uscaţi, răsuciţi unii în jurul altora ca nişte sculuri de aţă aruncate.

Şi leşuri, fireşte.

În spărturi ajungeau o mulţime de cadavre. Ori de câte ori pierdeau lupta pentru cucerirea unui platou, oamenii erau nevoiţi să se retragă, lăsându-şi morţii în urmă. Furtuni! Sadeas îi părăsea, adesea, chiar şi când câştiga – mai erau şi podarii răniţi, abandonaţi chiar dacă puteau fi salvaţi.

După o mare furtună, toţi morţii ajungeau jos, în spărturi. Şi fiindcă furtunile se îndreptau spre vest, spre taberele de război, apa aducea leşurile către acestea. Kaladin descoperi că îi era foarte greu să înainteze fără să calce peste oasele încâlcite în frunzişul adunat pe fundul spărturii.

Îşi croia drum cu tot respectul de care era în stare când Pietroi jos, în spatele lui, mormăind încet ceva în limba sa natală. Kaladin n-ar fi putut spune dacă era înjurătură sau rugăciune. Syl plecă de pe umărul lui, săgetând aerul, apoi coborî pe sol descriind un arc. Acolo îşi luă ceea ce considera Kaladin adevărata ei înfăţişare, aceea de femeie tânără, într-o rochie simplă, pierdută în ceaţă mai jos de genunchi. Se cocoţă pe o creangă şi se holbă la un femur care străbătea muşchiul de pe jos.

Nu-i plăcea violenţa. Kaladin încă nu era sigur dacă Syl înţelesese ce e moartea. Vorbea despre ea ca un copil care se străduieşte să priceapă ceva mai presus de puterea lui de înţelegere.

— Ce mizerie, spuse Teft, odată ajuns pe fundul spărturii. Pfui! De locul ăsta nu s-a ocupat nimeni, niciodată.

— E un mormânt, zise Pietroi. Umblăm printr-un mormânt.

— Toate spărturile sunt morminte, răspunse Teft şi vocea lui stârni ecouri între pereţii acelui spaţiu întunecat. Ăsta e un mormânt scârbos.

— E greu de găsit un loc al morţii care nu e scârbos, Teft, spuse Kaladin.

Celălalt mormăi, apoi începu să întâmpine recruţii, pe măsură ce ajungeau jos.

Moash şi Cikatrice vegheau asupra lui Dalinar şi a fiilor săi, aflaţi la un ospăţ al ochi-luminoşilor – ceva pe care Kaladin se bucura că poate să-l evite. Preferase să coboare în spărtură cu Teft.

Li se alăturaseră cei patruzeci de podari – câte doi din fiecare echipă creată după reorganizare – instruiţi de Teft cu speranţa că aveau să devină sergenţi pricepuţi în grupurile lor.

— Uitaţi-vă bine în jur, flăcăi, le spuse Teft. Ăsta e locul de unde venim. De aceea ne numesc unii Ordinul Oaselor. N-o să vă facem să treceţi prin tot ce am trecut noi şi pentru asta bucuraţi-vă! Puteam fi măturaţi de o mare furtună în orice clipă. Acum, când îi avem pe furtunoveghetorii lui Dalinar drept călăuze, riscul e cu mult mai mic – şi, pentru orice eventualitate, vom sta aproape de ieşire...

Kaladin îşi încrucişă braţele la piept, uitându-se la Teft, care le vorbea oamenilor în timp ce Pietroi le împărţea suliţe pentru instrucţie. Teft nu avea suliţă şi, cu toate că era cel mai scund dintre podarii adunaţi în jurul lui şi purta o uniformă simplă, de soldat, aceştia păreau pe de-a-ntregul intimidaţi.

„La ce altceva te aşteptai?”, îşi spuse Kaladin. „Sunt podari. O pală de vânt puternic îi poate distruge.”

Însă Teft părea să-i controleze fără nicio problemă. Şi se simţea în largul lui. Aşa şi trebuia să procedeze. Pur şi simplu aşa trebuia.

În jurul capului lui Kaladin se materializa un roi de globuri mici, strălucitoare, spreni ca nişte sfere aurii, zvâcnind în toate părţile. Gloriospreni. Furtuni! Avea impresia că nu-i mai văzuse de ani.

Syl tăie brusc aerul şi li se alătură, chicotind şi învârtindu-se in jurul capului lui Kaladin.

— Te simţi mândru de tine?

— De Teft, răspunse Kaladin. E un adevărat conducător.

— Bineînţeles că e. I-ai dat un grad, nu? Nu. Nu i l-am dat. L-au cerut meritele lui. Vino. Hai să facem o plimbare.

Syl dădu din cap şi se aşeză în aer, picior peste picior, de parcă ar fi stat, cu preţiozitate, pe un scaun nevăzut. Şi continua să plutească astfel, înaintând exact atât cât trebuia ca să ţină pasul cu Kaladin.

— Văd că ai renunţat din nou să pretinzi că eşti supusă legilor naturii, remarcă el.

— Legile naturii? repetă ea, găsind ideea amuzantă. Legile sunt ale oamenilor, Kaladin! Natura n-are aşa ceva!

— Dacă azvârl ceva în sus, cade înapoi, jos.

— În afara cazurilor când n-o face.

— E o lege.

— Nu, îl contrazise ea, privind spre cer. E mai degrabă ca... un soi de înţelegere între prieteni.

Kaladin o privi ridicând dintr-o sprânceană.

— Trebuie să fim coerenţi, spuse Syl, aplecându-se cu un aer conspirativ. Sau o să ne facem creierii praf.

El pufni, ocolind un morman de oase şi de beţe străpuns de o suliţă. Ros de rugină, semăna cu un monument.

— Ei, haide, adăugă Syl, dându-şi părul pe spate. Asta merita măcar un chicotit.

Kaladin merse mai departe.

— A pufni nu e totuna cu a chicoti, zise Syl. O ştiu, fiindcă sunt deşteaptă şi am o logică bună. Ar fi trebuit să-mi faci un compliment.

— Dalinar Kholin vrea să reinstaureze ordinele Cavalerilor Radianţi.

— Da, încuviinţă sprena, cu trufie, plutind în aer astfel încât el s-o poată vedea cu coada ochiului. O idee strălucită. Aş vrea să mă fi gândit eu la asta.

Zâmbi, triumfătoare, apoi se încruntă.

— Ce e? întrebă Kaladin, întorcându-se spre ea.

— Nu ţi s-a părut niciodată nedrept faptul că sprenii nu pot atrage alţi spreni? Ar fi trebuit să am şi eu gloriosprenii mei.

— Trebuie să-l apăr pe Dalinar, continuă Kaladin, fără să-i ia în seamă nemulţumirea. Nu doar pe el, ci şi familia lui, ba poate chiar şi pe rege. Cu toate că n-am izbutit să împiedic pe cineva să pătrundă în apartamentele lui Dalinar.

Încă nu putea pricepe cum reuşise cineva să se strecoare. Doar dacă nu cumva nu fusese om.

— Un spren ar fi putut desena pe perete glifele alea?

Syl cărase cândva o frunză. Putea căpăta o formă materială, dar nu pentru mult timp.

— Nu ştiu, răspunse ea, uitându-se într-o parte. Am văzut...

— Ce?

— Spreni ca nişte fulgere roşii, zise Syl încet. Spreni primejdioşi. Pe care nu i-am mai văzut înainte. Îi întrezăresc din când în când, în depărtare. Furtunospreni? Se apropie ceva periculos. În privinţa asta, glifele au dreptate.

El se gândi la asta o vreme, apoi se opri în sfârşit şi-o fixă cu privirea.

— Syl, mai există şi alţii ca mine?

Chipul ei căpătă o expresie solemnă.

— A!

— A?

— A, întrebarea aia!

— Vrei să zici c-o aşteptai?

— Da. Într-un fel.

— Atunci ai avut timp berechet să te gândeşti la un răspuns potrivit, spuse Kaladin, încrucişându-şi braţele la piept şi proptindu-şi spatele de o porţiune relativ uscată a peretelui. Asta mă face să mă întreb dacă o să-mi oferi o explicaţie întemeiată sau o minciună bine ticluită.

— O minciună? se înspăimântă ea. Kaladin! Ce crezi că sunt eu? Un Criptic?

— Ce e un Criptic?

Încă stând ca pe un scaun, Syl îşi îndreptă spatele şi-şi lăsă capul pe-o parte.

— De fapt... De fapt, habar n-am. Pfui.

— Syl...

— Vorbesc serios, Kaladin. Nu ştiu. Nu-mi amintesc.

Se prinse cu mâinile de păr, strângând câte un smoc de alb translucid în fiecare, şi trase într-o parte şi într-alta. El se încruntă, apoi arătă cu degetul.

— Asta...

— Am văzut o femeie făcând aşa în piaţă, îl lămuri Syl trăgându-se din nou de păr. Înseamnă că nu mai pot de ciudă. Cred că ar trebui să doară. Aşa... au? Oricum, să nu crezi că nu vreau să-ţi spun ceea ce ştiu. Vreau! Numai că... nu ştiu ce ştiu.

— N-are sens.

— Ei, imaginează-ţi câtă ciudă mi-e!

Kaladin oftă, apoi continuă să meargă prin spărtură, trecând pe lângă bălţi de apă stătută, îmbâcsită de tot felul de resturi. Mai mulţi muguri-de-stâncă aventuroşi se întindeau, răzleţiţi şi piperniciţi, pe unul dintre pereţi. Probabil că acolo, jos, nu primeau prea multă lumină.

Trase în adâncul pieptului mirosul vieţii împovărate de potrivnicia lumii. Muşchi şi cochilii. Deşi cele mai multe cadavre nu mai erau decât oase, se văzu nevoit să ocolească un petic de pământ pe care mişunau putredosprenii, ca nişte puncte roşii. Însă, chiar alături, un pâlc de flori-creţe îşi fluturau frunzele în aer, evantaie delicate în jurul cărora dansau petele verzi ale viaţăsprenilor. Acolo, în spărturi, viaţa şi moartea se ţineau de mână.

Kaladin explora mai multe ramuri ale spărturii. I se părea ciudat să se afle într-un loc străin; cunoştea spărturile de lângă tabăra lui Sadeas mai bine decât tabăra. Pe măsură ce înainta, spărtura se adâncea şi se lărgea. Făcu câteva semne pe pereţi.

Lângă o ramificaţie, dădu peste un loc deschis, rotund, unde resturile erau puţine. Aruncă o privire în jur, apoi se întoarse şi trasă semne pe perete înainte de a o porni în altă direcţie. În cele din urmă, ajunseră într-un alt loc unde spărtura se lăţea, deschizându-se într-un spaţiu larg.

— Să vii aici era primejdios, spuse Syl.

— Aici, jos? întrebă Kaladin. Atât de aproape de tabere nu sunt demoni ai spărturilor.

— Nu. Vorbeam despre mine, despre venirea mea pe tărâmul ăsta înainte de a te găsi. Era primejdios.

— Unde ai fost înainte?

— Într-un alt loc. Cu o mulţime de spreni. Nu-mi amintesc prea bine... avea lumini în aer. Lumini vii.

— Ca viaţăsprenii.

— Da. Şi nu. Venind aici, riscam să mor. Fără tine, fără o minte născută pe tărâmul ăsta, nu puteam să gândesc. Singură, nu eram decât un vântspren.

— Dar nu eşti vântspren, spuse Kaladin îngenunchind lângă o baltă mare. Eşti onoarespren.

— Da, încuviinţă Syl.

Kaladin îşi închise mâna în jurul sferei sale, afundând spaţiul cavernos într-un întuneric aproape deplin. Deasupra nu se lăsase noaptea, dar spărtura prin care se întrezărea cerul era departe, de neatins.

Mormanele de rămăşiţe aduse de apă căzură într-o umbră deasă, la adăpostul căreia aproape dădeau impresia că-şi redobândiseră substanţa. Grămezile de oase căpătară aparenţa unor braţe fără vlagă, a unor stive înalte de cadavre. Într-o clipă, Kaladin îşi aminti. Alerga, urlând, către liniile arcaşilor parshendi. Prietenii lui mureau pe platouri golaşe, zvârcolindu-se în propriul sânge.

Tunetul copitelor pe piatră. Incantaţia distonantă, în limbi necunoscute. Strigătele oamenilor, fie ei ochi-luminoşi sau ochi-întunecaţi. O lume care nu se sinchisea de podari. Erau gunoaie. Jertfe de azvârlit în spărturi, pentru a fi cărate de potopul purificator al furtunilor.

Acolo era adevăratul lor cămin, în acele crăpături ale pământului, în acele locuri mai adânci decât oricare altele. Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, amintirile despre moarte păleau, deşi n-avea să scape de ele niciodată. Erau cicatrice ale memoriei şi avea să le poarte toată viaţa, aşa cum le purta pe cele de pe trup. Şi pe cele de pe frunte.

Balta din faţa lui avea un luciu de un violet intens. Îl observase şi mai înainte, dar la lumina sferei nu se zărea cu aceeaşi uşurinţă. În întuneric, apa îşi arăta strălucirea nefirească.

Syl coborî la marginea bălţii, arătând ca o femeie pe malul unui ocean. Kaladin se încruntă şi se aplecă, vrând s-o vadă mai bine. Părea... diferită. Oare faţa ei îşi schimbase forma?

— Există şi alţii ca tine, şopti ea. Nu îi cunosc, dar ştiu că şi alţi spreni încearcă, în felul lor, să recapete ceea ce s-a pierdut.

Îl privi şi chipul ei avea acum forma obişnuită. Schimbarea trecătoare fusese atât de subtilă, încât Kaladin nici măcar nu era sigur că nu şi-o imaginase.

— Sunt singurul onoarespren care a venit, continuă Syl. Mi s-a...

Părea să facă eforturi ca să-şi amintească.

— Mi s-a interzis. Dar am venit oricum. Ca să te găsesc.

— Mă cunoşteai?

— Nu. Dar ştiam că trebuie să te găsesc, zise ea şi zâmbi. Mi-am petrecut timpul cu verii mei, căutând.

— Cu vântsprenii.

— Fără legătură, sunt, în esenţă, una a lor. Cu toate că ei nu pot face ceea ce facem noi. Iar ceea ce facem noi e important. Atât de important, încât am părăsit totul, sfidându-l pe Părintele Furtunii, ca să vin aici. L-ai văzut, în timpul furtunii.

Lui Kaladin i se zbârli părul de pe braţe. Într-adevăr, văzuse o fiinţă în furtună. O faţă mare cât cerul însuşi. Indiferent ce-ar fi fost – spren, Herald sau zeu –, nu-şi domolise furtuna pentru Kaladin în ziua când îl atârnaseră.

— E nevoie de noi, Kaladin, îi spuse Syl încet.

Îl chemă cu un semn şi el îşi puse mâna pe ţărmul micului ocean violet care strălucea vag în spărtură. Păşi pe mâna lui şi el se săltă în picioare, ridicând-o.

Syl merse pe degetele lui şi Kaladin simţi o mică greutate, ceea ce era neobişnuit. Îşi răsuci mâna în timp ce ea înainta, până ce ajunse să stea cocoţată pe un singur deget, cu mâinile încleştate la spate şi cu ochii într-ai lui când îşi aduse acel deget în faţa lor.

— Tu, spuse ea. Tu va trebui să devii ceea ce caută Dalinar. Nu-l lăsa să caute în van.

— Îmi vor lua asta, Syl, şopti el. Vor găsi o cale ca să mi te ia de lângă mine.

— Asta e o prostie. Ştii că e o prostie.

— Ştiu că e, dar simt că nu e. M-au înfrânt, Syl. Nu sunt ceea ce crezi tu că sunt. Nu sunt Radiant.

— Eu am văzut altceva. Pe câmpul de luptă, după trădarea lui Sadeas, când oamenii erau prinşi în cursă, părăsiţi. În ziua aia am văzut un erou.

Kaladin se uită în ochii ei. Avea pupile, deşi erau făcute doar din mai multe nuanţe de alb şi alabastru, aidoma trupului ei. Strălucea mult mai puţin decât cea mai palidă dintre sfere, dar îndeajuns ca să-i lumineze vârful degetului. Zâmbi, părând plină de încredere în el.

Măcar unul dintre ei doi era.

— O să-ncerc, şopti Kaladin. Făgăduiesc.

— Kaladin?

Vocea era a lui Pietroi, cu accentul lui de mâncător de coarne, greu de confundat. Rostit de el, numele era kal-ah-diin, nu firescul „kal-a-din”.

Syl îşi luă zborul de pe deget, deveni panglică de lumină şi se avântă către Pietroi. Mâncătorul de coarne îşi arătă respectul pentru ea aşa cum o făcea poporul lui, atingându-şi pe rând umerii cu o mână, pe care şi-o duse apoi la frunte. Sprena chicoti; solemnitatea profundă i se preschimbase cât ai clipi în veselie copilărească. O fi fost doar verişoară cu vântsprenii, dar era, evident, tot atât de neastâmpărată din fire.

— Hei, spuse Kaladin căutând în baltă.

Scoase un broam de ametist şi îl ridică. Undeva, pe platouri, un ochi-luminoşi murise cu el în buzunar.

— O avere, dacă am mai fi podari.

— Încă suntem, zise Pietroi, apropiindu-se, şi luă sfera dintre degetele lui Kaladin. Şi asta încă e o avere. Ha! Mirodeniile pe care le putem lua din magazie sunt tuma'alkil Am făgăduit că n-o să gătesc balegă pentru oamenii noştri, dar e greu, fiindcă soldaţii sunt obişnuiţi cu o mâncare nu cu mult mai bună, zise şi ridică sfera. Mă folosesc de ăsta ca să cumpăr ceva mai bun, ce zici?

— Bineînţeles, încuviinţă Kaladin.

Syl coborî pe umărul lui Pietroi şi-şi luă înfăţişarea de femeie tânără, apoi se aşeză.

El o văzu şi încercă să facă o plecăciune către propriul umăr.

— Nu-l mai chinui, Syl, spuse Kaladin.

— E atât de amuzant!

— Trebuie să ţi se aducă laude pentru ajutorul pe care ni l-ai dat, mafahliki, îi spuse Pietroi. O să rabd din partea ta tot vrei. Şi acum, când sunt liber, pot făuri un altar potrivit pentru tine.

— Un altar? repetă ea făcând ochii mari. Oooo!

— Syl, încetează! o dojeni Kaladin. Pietroi, am văzut un loc bun pentru instrucţia oamenilor. E cu vreo două ramificări în urmă. Am făcut semne pe pereţi.

— Da, l-am văzut şi noi. Teft i-a condus acolo. E ciudat. Locul ăsta e înspăimântător; aici nu vine nimeni şi, totuşi, recruţii...

— S-au înflăcărat, ghici Kaladin.

— Da. De unde-ai ştiut că asta o să se-ntâmple?

— Au fost acolo, în tabăra lui Sadeas, când ni s-a dat drept corvoadă munca exclusivă în spărturi. Au văzut ce-am făcut, au auzit povestindu-se cum am făcut instrucţie în ele. Aducându-i aici, jos, i-am invitat în rândurile noastre, a fost ca o iniţiere.

Lui Teft îi fusese greu să le trezească foştilor podari interesul pentru instrucţie. Bătrânul oştean bodogănea adesea, supărat. Insistaseră să rămână alături de Kaladin, în loc să plece, liberi, aşa că de ce nu învăţau?

Trebuia să fie invitaţi. Nu numai prin cuvinte.

— Da, bine, încuviinţă Pietroi. M-a trimis Sigzil. Vrea să ştie dacă eşti pregătit să-ţi exersezi puterile.

Kaladin răsuflă adânc, aruncă o privire spre Syl, apoi dădu

din cap.

— Da. Adu-l. O putem face aici.

— Ha! în sfârşit, îl aduc.

10

COVORUL ROŞU, CÂNDVA ALB

CU ŞASE ANI ÎN URMĂ

Lumea pierea şi vina era a lui Shallan.

— Prefă-te că nu s-a întâmplat nimic, şopti tatăl ei. Îi şterse ceva ud de pe obraz. Degetul lui mare se retrase, roşu.

— O să te apăr.

Se cutremura odaia? Nu, era Shallan. Tremura. Se simţea atât de mică. Cândva i se păruse că, la unsprezece ani, eşti mare. Dar era copil, încă mai era copil. Un copil atât de mic.

Îşi ridică privirea spre tatăl ei, cutremurându-se. Nu putea să clipească; ochii îi încremeniseră deschişi.

Tatăl începu să murmure, făcând-o să clipească printre lacrimi.

— Hai acum să te culci în hăuri adânci, cu întuneric în jur...

Un cântec de leagăn bine-cunoscut, cel pe care i-l cânta întotdeauna. În camera din spatele lui, pe podea, erau întinse leşuri întunecate. Un covor roşu, cândva alb.

— Printre stânci şi păcat s-ar putea să ai pat, dar tu dormi, copil drag.

Tatao luă în braţe şi pielea ei se umplu de furnicături. Nu. Nu, dragostea asta nu i se cuvenea. Un monstru n-ar trebui să fie iubit. Un monstru care omorâse, asasinase. „Nu.”

Shallan nu putea să se mişte.

— Vine-acum furtuna, dar cald ţi-e întruna, legănată de vânt...

Tata o trecu pe Shallan peste trupul unei femei în albastru cu auriu. Acolo era puţin sânge. Bărbatul sângera. Mama zăcea cu faţa în jos, aşa că Shallan nu-i vedea ochii. Ochii ei oribili.

Shallan aproape că putea să considere cântecul de leagăn drept sfârşitul unui coşmar. Putea să creadă că e noapte, că s-a trezit plângând, că tatăl ei îi cântă ca s-adoarmă din nou.

— Cristale frumoase lucesc misterioase, iar tu dormi, copil drag.

Trecură pe lângă seiful tatei, încastrat în perete. Strălucea, prin crăpăturile din jurul uşii închise se prelingea lumină, înăuntru era un monstru.

— Şi, cu cântecul meu, nici n-o să-ţi fie greu; o să dormi, copil drag.

Cu Shallan în braţe, tata ieşi din încăpere şi închise uşa, lăsând leşurile în urmă.

11

O ILUZIE DE PERCEPŢIE

Dar e de înţeles că atenţia noastră se îndrepta către Sadeas. Trădarea lui ne era încă proaspătă în amintire şi îi vedeam urmele zi de zi, când treceam pe lângă barăcile pustii şi pe lângă văduvele înlăcrimate. Ştiam că nu se mulţumea, mândru de sine, cu măcelul acela. Mai aveau multe de îndurat.

Din jurnalul lui Navani Kholin, Jesesach 1174

Shallan se trezi aproape uscată, întinsă pe suprafaţa colţuroasă a unei stânci înălţate din ocean. Apa clipocea atingându-i vârfurile picioarelor, dar ea era atât de amorţită încât aproape că nu o simţea. Gemu, săltându-şi obrazul de pe granitul ud. În apropiere, valurile se spărgeau de o coastă, mugind surd. În cealaltă parte nu se întindea decât albastrul infinit al mării.

Îi era frig şi capul îi zvâcnea de parcă şi l-ar fi izbit de mai multe ori de un zid, dar trăia. Cumva, îşi ridică mâna – frecându-se pe frunte, ca să scape de sarea uscată, care îi dădea mâncărimi – şi tuşi scurt şi des. Părul i se lipise de obraji, iar apa şi algele de pe stâncă îi pătaseră rochia.

„Cum...?”

Pe urmă o zări în apă, o carapace-mare, maronie, aproape invizibilă când se îndrepta spre orizont. Santhidul.

Se ridică în picioare clătinându-se şi agăţându-se de vârful ascuţit al piedestalului stâncos pe care se afla. Năucită, urmări creatura cu privirea până când o pierdu din vedere.

Alături zumzăi ceva. Model îşi luase forma sa obişnuită pe suprafaţa agitată a apei, translucid de parcă ar fi fost el însuşi un mic val.

—A...

Shallan tuşi, dregându-şi glasul, apoi gemu şi se aşeză pe stâncă.

— A mai scăpat cineva?

— Scăpat? întrebă Model.

— Ceilalţi oameni. Marinarii. A mai scăpat cineva cu viaţă?

— Nesigur, răspunse Model, cu glasul lui bâzâitor. Corabia. .. Dispărută. Apă împroşcată. N-am văzut nimic.

— Santhidul. El m-a salvat.

De unde ştiuse creatura ce să facă? Era o făptură inteligentă? Ar fi putut să comunice cumva cu ea? Pierduse un prilej de a...

Aproape că izbucni în râs când îşi dădu seama încotro i se îndreptau gândurile. Scăpase de înec ca prin urechile acului, Jasnah era moartă, echipajul de pe Plăcerea Vântului probabil fusese măcelărit sau pierise în mare! În loc să-i jelească sau să se minuneze fiindcă supravieţuise, erudita din ea făcea speculaţii?

„Ăsta e obiceiul tău”, o învinui o parte din sine însăşi, ascunsă undeva în adâncul fiinţei. „Îţi abaţi atenţia. Refuzi să te gândeşti la ceea ce nu-ţi convine.”

Dar aşa supravieţuise.

Pe piedestalul ei de piatră, încercă să se încălzească cuprinzându-şi umerii cu palmele şi rămase cu ochii la ocean. Trebuia să înfrunte adevărul. Jasnah era moartă.

Jasnah era moartă.

Lui Shallan îi veni să plângă. O femeie atât de inteligentă, atât de uimitoare, pur şi simplu... dispăruse. Se străduise să salveze toată omenirea, lumea însăşi. Şi pentru asta o omorâseră. Totul se petrecuse atât de brusc, încât Shallan rămăsese înlemnită, aşa că stătea acolo, tremurând de frig şi mulţumindu-se să privească oceanul. Îşi simţea mintea tot atât de amorţită cum îi erau picioarele.

Adăpost. Avea nevoie de un adăpost... de orice fel de adăpost. Gândurile la marinari şi la cercetările lui Jasnah erau, în clipa aceea, ultima ei grijă. Fusese aruncată pe un ţărm aproape nelocuit, într-un ţinut care îngheţa noaptea. De când stătea pe stâncă, începuse refluxul, iar distanţa dintre ea şi mal se micşorase. Ceea ce era un noroc, fiindcă nu prea ştia să înoate. Se sili să se mişte, deşi să-şi salte picioarele şi braţele i se părea totuna cu a încerca să ridice un buştean. Strânse din dinţi şi se lăsă să alunece în apă. Încă îi simţea răceala muşcătoare. Prin urmare, nu era amorţită cu desăvârşire.

— Shallan? întrebă Model.

— Nu putem sta aici la nesfârşit, răspunse ea, agăţându-se de stâncă şi lăsându-se să cadă în apă.

Atinse cu picioarele fundul pietros, aşa că îndrăzni să se desprindă şi să o pornească spre ţărm, pe jumătate înotând în vâltoarea pe care o împroşca.

Probabil că înghiţi jumătate din apa golfului luptându-se cu valurile reci până ce putu să înainteze mergând. Cu părul şi cu rochia şiroind de apă, tuşi şi se împletici pe malul nisipos, apoi căzu în genunchi. Locul era presărat cu alge din cel puţin o duzină de soiuri diferite, care i se răsuceau sub tălpi, retrăgându-se, mâloase şi alunecoase. Cremlingi şi crabi mai mari alergau în toate direcţiile, unii păcănind ca şi cum i-ar fi vorbit, vrând s-o alunge.

Apatică, luă drept dovadă a istovirii faptul că, înainte de a pleca de pe stâncă, nici măcar nu se gândise la prădătorii marini descrişi în cărţi: mai bine de zece soiuri de crustacee mari care ar fi fost încântate să-i smulgă un picior şi să-l ronţăie. Pe nisip începură brusc să şerpuiască spaimospreni, ca nişte melci violeţi, fără cochilie.

Ce prostie! Acum o cuprinsese frica? După ce înotase? Spaimosprenii se făcură curând nevăzuţi.

Shallan se uită în urmă, către stânca de pe care plecase. Probabil că apa fiind tot mai puţin adâncă, santhidul nu putuse să o aducă mai aproape de ţărm. Părinte al Furtunii! Era norocoasă că rămăsese în viaţă.

Deşi se simţea tot mai neliniştită, îngenunche şi desenă o glifă pe nisip, rugându-se. N-avea cum să-şi ardă rugăciunea. Nu putea decât să spere că Atotputernicul avea să i-o primească oricum. Îşi plecă fruntea şi rămase aşa, venerându-l, preţ de zece bătăi de inimă.

Pe urmă se ridică şi, îndemnată de o speranţă nebunească, începu să caute alţi supravieţuitori. În locul acela, de-a lungul coastei erau presărate o mulţime de plaje, despărţite de golfuri mici, ca nişte buzunare. În loc să-şi caute un adăpost, umblă vreme îndelungată de-a lungul ţărmului. Nisipul era mai pietros decât se aşteptase. Cu siguranţă nu se potrivea cu ceea ce citise în poveşti idilice şi îi zgâria supărător degetele picioarelor în timpul mersului. Alături tresaltă o formă mişcătoare, căci Model ţinea pasul cu ea, zumzăind îngrijorat.

Shallan trecu pe lângă crengi, ba chiar şi pe lângă bucăţi de lemn care puteau fi sfărâmături de corăbii. Nu văzu nici picior de om şi nici urme de paşi. Către sfârşitul zilei, renunţă şi se aşeză pe un bolovan măcinat de stihii. Nu observase că, după mersul pe pietre, tălpile i se înroşiseră şi erau pline de tăieturi. Avea părul ciufulit, în punga ascunsă avea câteva sfere, dar niciuna impregnată. Nu-i erau de folos până nu ajungea din nou în sânul civilizaţiei.

„Bucăţi de lemn”, îşi spuse. Avea să le-adune ca să facă focul. Noaptea, ar fi putut atrage atenţia altor supravieţuitori.

Sau pe a piraţilor, pe a tâlharilor sau pe a asasinilor de pe corabie, dacă scăpaseră cu viaţă.

Se strâmbă. Ce era de făcut?

„Aprinde un foc mic, să te-ncălzeşti. Ascunde-l, apoi uită-te în jur după alte focuri. Dacă zăreşti vreunul, încearcă să descoperi ce e cu el fără să te apropii prea mult.”

Un plan minunat, cu o singură hibă: îşi trăise toată viaţa într-un conac uriaş, cu servitori care aprindeau focul pentru că nu făcuse niciodată focul într-o vatră şi cu atât mai puţin în pustietate.

Furtuni... era norocoasă dacă nu murea de frig acolo. Sau de foame. Ce-avea să facă dacă începea o mare furtună? Când se putea aştepta la una? În seara următoare? Sau peste două seri?

— Vino! spuse Model.

Vibra în nisip. Grăunţii săreau şi tremurau când vorbea, azvârliţi în sus ca să cadă din nou în jurul lui.

„Am mai văzut aşa ceva...”, se gândi Shallan, încruntân-du-se la el. „Nisip pe un platou. Kabsal...”

— Vino! repetă Model, mai insistent.

— Ce e? întrebă Shallan ridicându-se.

Furtuni, dar chiar era istovită. Abia mai putea să se mişte.

— Ai găsit pe cineva?

—Da!

Asta o convinse. Nu mai puse alte întrebări, ci îl urmă pe Model, care mergea entuziasmat în josul coastei. Oare sprenul deosebea pe cineva periculos de cineva prietenos? În clipa aceea, moartă de frig şi de oboseală, aproape că nu se mai sinchisea.

Model se opri la marginea oceanului, lângă ceva pe jumătate acoperit de apă şi de alge. Shallan se încruntă.

Un cufăr. Nu un om, ci un cufăr mare, de lemn. Lui Shallan i se tăie răsuflarea şi căzu în genunchi, apoi se strădui să desfacă toate cataramele şi săltă capacul.

În interior erau, ca o comoară strălucitoare, cărţile şi notiţele lui Jasnah, protejate de învelişul lor prin care nu trecea apa. Prinţesa nu scăpase cu viaţă, dar munca ei de o viaţă supravieţuise.

— • —

Shallan îngenunche lângă vatra improvizată. Un cerc de pietre, umplut cu beţe adunate din micul pâlc de copaci care o înconjurau. Începuse să se întunece.

Noaptea venea odată cu un frig cumplit, ca în cele mai urâte ierni de acasă, în Ţinuturile îngheţate era ceva obişnuit. Hainele ei, care, în locul acela umed, nu se uscaseră pe de-a-ntregul, i se părea că sunt de gheaţă.

Nu ştia cum să facă focul, dar poate izbutea să-l aprindă în alt fel. Se luptă cu oboseala – furtuni, dar era de-a dreptul stoarsă de vlagă – şi scoase o sferă strălucitoare, una dintre multele găsite în cufărul lui Jasnah.

— Bun, şopti. S-o facem. Umbremar.

— Mmm... zise Model.

Învăţase să-i interpreteze zumzetul. Acela părea încărcat de nelinişte.

— Periculos.

— De ce?

— Ce e pământ aici e ocean acolo. Shallan dădu din cap, apatică. „Nu te pripi. Gândeşte-te.”

Îi era din ce în ce mai greu s-o facă, dar se sili să se concentreze din nou asupra cuvintelor lui Model. Când navigau pe mare şi se dusese în Umbremar, avusese sub tălpi teren solid, din obsidian. Însă din Kharbranth căzuse într-un ocean de sfere.

— Şi ce facem? întrebă.

— Du-te acolo cât mai încet.

Shallan trase în adâncul pieptului o gură de aer rece, apoi dădu din cap. Tatona, la fel ca mai înainte. Lent, cu grijă. Era ca şi cum... ca şi cum ar fi deschis ochii dimineaţa.

Deveni mistuitor de conştientă că se afla într-un alt loc. Copacii din apropiere tresăltară ca nişte baloane de săpun, devenind mărgele şi căzând către marea care unduia sub ei. Shallan se simţi prăbuşindu-se în gol.

Icni, apoi clipi, respingând ceea ce conştientiza şi închizându-şi ochii metaforici. Locul acela dispăru şi, o secundă mai târziu, era din nou în pâlcul de copaci.

Model zumzăi nervos.

Shallan strânse din dinţi şi încercă din nou. De data asta şi mai încet, alunecând în tărâmul cu cer straniu şi cu un nonsoare. Pluti câteva clipe între cele două lumi, cu Umbremar acoperind realitatea din jurul ei ca o imagine ceţoasă care zăboveşte după ce a dispărut imaginea propriu-zisă. Îi era greu să rămână aşa, la mijloc.

„Foloseşte-te de Lumină”, spuse Model. „Alătură-le.”

Shallan absorbi Lumina şovăind. Sferele din oceanul de dedesubt se puseră în mişcare aidoma unui banc de peşti, tălăzuind către ea şi pocnind când se lipeau unele de altele. Fiind atât de obosită, abia izbutea să-şi păstreze starea dublă şi ameţea când se uita în jos.

Dar, cumva, rezista.

Model stătea alături de ea, sub înfăţişarea lui cu robă ţeapănă şi cap alcătuit din linii imposibile, cu mâinile încleştate la spate şi părând să planeze în aer. În partea aceea era înalt, impunător, şi Shallan observă, absentă, că-şi arunca umbra invers decât ar fi trebuit, către îndepărtatul soare aparent rece, nu în partea opusă acestuia.

— Bine, spuse el, acolo cu glasul ca un zumzet mai gros. Bine.

Îşi lăsă capul pe-o parte şi, cu toate că n-avea ochi, se întoarse ca şi cum ar fi privit ceea ce îl înconjura.

— Sunt de aici, dar îmi amintesc atât de puţine despre locul ăsta...

Shallan avea senzaţia că timpul ei e limitat. Îngenunche, întinse mâna şi pipăi beţele pe care le stivuise pentru foc. Le simţea, dar, când privi în jos, către acel tărâm straniu, găsi, cu degetele, una dintre mărgelele de sticlă înălţate către ea.

Când o atinse, simţi ceva alunecând prin aer, deasupra ei. Se ghemui, apoi îşi ridică privirea şi văzu nişte creaturi mari, asemănătoare păsărilor, care i se roteau în jur în Umbremar. Erau de un cenuşiu întunecat, cu contururi neclare, părând lipsite de o formă anume.

— Ce...?

— Spreni, spuse Model. Atraşi de tine. De... oboseala ta?

— Istoviospreni? se miră ea, şocată de mărimea lor de pe acel tărâm.

— Da.

Shallan se cutremură, apoi se uită în jos, la sfera de sub mâna ei. Era periculos de aproape de căderea deplină în Umbremar şi abia dacă mai zărea urmele lumii fizice din jurul său. Nu mai erau decât mărgelele. Simţea că ar fi putut să cadă în mare în orice clipă.

— Te rog, îi spuse sferei. Am mare nevoie să te preschimbi în foc.

Model zumzăi, vorbind cu o nouă voce când traduse cuvintele sferei.

— Sunt un băţ, zise el.

Părea mulţumit.

— Ai putea fi foc, insistă Shallan.

— Sunt un băţ.

Băţul nu era prea priceput la vorbă. Se gândi că asta n-ar fi trebuit s-o surprindă.

— De ce nu te-ai preschimba în foc?

— Sunt un băţ.

— Cum îl fac să se transforme? îl întrebă Shallan pe Model.

— Mm... nu ştiu. Trebuie să-l convingi. Poate să-i spui nişte adevăruri? zise Model, care părea agitat. Locul ăsta e primejdios pentru tine. Pentru noi. Te rog. Grăbeşte-te.

Ea se uită din nou la băţ.

— Vrei să arzi.

— Sunt un băţ.

— Nu te gândeşti ce amuzant ar putea fi?

— Sunt un băţ.

Lumină de Furtună, spuse Shallan. Ai putea s-o ai. Toată lumina pe care-o ţin în mine. O pauză. Apoi, într-un târziu:

—Sunt un băţ.

— Beţele au nevoie de Lumină de Furtună. Pentru... multe Im niri...

Shallan clipi, încercând să scape de lacrimile de oboseală.

— Sunt...