/ Language: România / Genre:sf, sf_fantasy / Series: Arhiva luminii de furtună

Cuvinte despre Lumină vol. 2

Brandon Sanderson

Câmpiile Sfărâmate cunosc încă o bătălie, posibil confruntarea finală. Cu riscul unui nou legământ cu Pustiitorii, parshendii sunt hotărâți să-și învingă vechii dușmani. Descoperirea lui Shallan i-ar putea salva pe toți, însă eforturile ei par sortite eșecului.

Între timp, Kaladin trebuie să-și dea seama dacă datoria față de rege este și datoria față de el însuși. Pe fundalul unei lumi fără speranță și al unor revelații tulburătoare, singura cale de urmat e cea dreaptă.


CUVINTE DESPRE LUMINĂ

BRANDON SANDERSON

Cartea a doua din

ARHIVA LUMINII DE FURTUNĂ

volumul 2

Poarta Jurământului

Treducere din limba engleză de

Ana-Veronica Mircea

„Cuvinte despre Lumină atrage prin conflictele permanente dintre principiile etice, curajul cavalerilor, onoare, dueluri

captivante şi magie.”

jamesacormier.com

„Unfantasy de cel mai înalt rang, prezentând o lume complexă şi frumoasă; pe fundalul bine gândit al magiei, intriga abundă în răsturnări de situaţie. Iar totul este pus în scenă de o distribuţie de personaje remarcabile.”

www.booktopia.com

„Am avut senzaţia lecturării a trei romane diferite, cuprinse într-unul singur. Poveştile tuturor personajelor se contopesc

Într-o singură naraţiune coerentă.”

twomorepages.com

„Universul creat de Sanderson este suficient de puternic pentru a captiva cititorii, făcându-i să se simtă ca acasă într-o lume străină. Personajele sunt multidimensionale, iar evoluţia şi interacţiunile lor sunt bine meşteşugite.”

www.deseretnews.com

„Cuvinte despre Lumină reprezintă aproape tot ce vă doriţi de la o carte fantasy şi tot ce am ajuns să aşteptăm de la

Brandon Sanderson.

fantasyoookreview.co.uk

„Un roman captivant, plasat într-o lume aflată în echilibru

instabil pe muchia prăpastiei.”

www.kirkusreviews.com

INTERLUDII

ESHONAI • SHMANGLI • RYSN

I-9 • SHMANGLI

Shmangli nu mai jefuise niciodată un palat. Părea periculos să-ncerci. Nu fiindcă risca să fie prinsă, ci fiindcă, după ce jefuiai până şi un nenorocit de palat, ce-aveai să faci mai departe?

Se caţără pe zidul exterior şi se uită jos, în curte. Tot ce se afla înăuntru – copacii, bolovanii, clădirile – reflecta bizar lumina stelelor. În mijlocul tuturor fusese ridicată o construcţie în formă de bulb, ca o bulă de aer pe suprafaţa apei dintr-un lac. De fapt, cele mai multe clădiri aveau aceeaşi formă rotunjită, adesea cu mici proeminenţe în partea de sus. În tot nenorocitul ăla de loc, nu vedeai nici măcar o singură linie dreaptă. Numai curbe şi iar curbe.

Însoţitorii ei se căţărară ca să tragă cu ochiul dincolo de zid. Erau o adunătură de bătăuşi neîndemânatici şi zgomotoşi. Şase bărbaţi, asa-zişi maeştri-hoţi. Nu erau în stare nici măcar să se caţăre ca lumea pe un zid.

— E chiar Palatul de Bronz, şopti Huqin.

— Bronz? Din asta e făcut totul? întrebă Shmangli, aşezată pe zid, cu un picior atârnându-i spre curtea interioară. Parcă mă uit la nişte ţâţe.

Bărbaţii o priviră îngroziţi. Erau azishi cu toţii, cu pielea şi părul de culoare întunecată. Ea era reshi, din insulele din nord. Aşa îi spusese mama ei, ea nu văzuse locul ăla niciodată.

— Ce? întrebă Huqin.

— Ţâţe, răspunse ea, arătând cu degetul. Vedeţi, ca o femeie întinsă pe spate. Punctele alea din vârfuri sunt sfârcurile. Cred că individul care-a construit locul ăsta era singur de muuultă vreme.

Huqin se întoarse spre unul dintre însoţitorii săi. Folosindu-se de funii, se grăbiră să coboare în afara zidului, ca să se sfătuiască pe şoptite.

— În capătul ăsta, curtea pare pustie, aşa cum mi-a spus omul meu, zise Huqin.

El era şeful grupului. Nasul lui arăta de parcă în copilărie ar fi tras cineva de el foarte, foarte tare. Shmangli era surprinsă că, atunci când îşi întorcea capul, nu plesnea oamenii cu el peste faţă.

— Toată lumea e preocupată de alegerea noului Prim Aqasix, spuse Maxin. Chiar am putea s-o facem. Să jefuim Palatul de Bronz şi fix sub nasul viziratului.

— E... ăă... sigur? întrebă nepotul lui Huqin.

Era adolescent şi nu puteai spune că pubertatea fusese blândă cu el, din moment ce avea faţa aia, vocea aia şi picioarele alea ca nişte fuse.

— Gura! se răsti Huqin.

— Ba nu, se amestecă Tigzikk, băiatul are dreptate să vorbească despre prudenţă. E foarte periculos ce facem noi aici.

Tigzikk era considerat învăţatul grupului, fiindcă ştia să-njure în trei limbi. Dovada unei adevărate erudiţii. Purta haine elegante, pe când aproape toţi ceilalţi se îmbrăcau în negru.

— O să fie haos, continuă el, pentru că se foieşte multă lume prin palat în noaptea asta, dar o să fie şi primejdios. Foarte, foarte multe gărzi şi probabil suspiciuni din partea tuturor.

Tigzikk începea să-mbătrânească şi era singurul din grup pe care Shmangli îl cunoştea bine. Nu-i putea pronunţa numele. Când era rostit corect, acel „quq” de la sfârşit părea sunetul scos de cineva care se sufocă. Ea îi spunea Tig.

— Tigzikk, spuse Huqin.

Mda. Suna de parcă s-ar fi sufocat.

— Tu ai propus s-o facem. Nu-mi spune că acum stai pe gânduri.

— Nu dau înapoi. Doar că sunt în favoarea prudenţei. De pe zid, Shmangli se aplecă spre ei.

— Mai puţină gâlceavă, spuse ea. Să mergem. Mi-e foame. Huqin se uită în sus.

— De ce-am luat-o cu noi?

— Ne poate fi de folos, răspunse Tigzikk. O să vezi.

— Nu e decât o fetiţă!

— E o fată. Are cel puţin doişpe ani.

— N-am doişpe, se răsti Shmangli, privindu-i de sus. Se întoarseră cu toţii spre ea.

— N-am, repetă fata. Doişpe e număr cu ghinion. Am numai atât, adăugă ea şi-şi ridică amândouă mâinile.

— ...Zece? întrebă Tigzikk.

— Atât înseamnă? Atunci, sigur că da. Îşi lăsă mâinile în jos. Dacă nu pot număra pe degete, e cu ghinion.

Şi de vreo trei ani tot avea aceeaşi vârstă. Deci socoteala era corectă.

— S-ar părea că există o mulţime de vârste cu ghinion, zise Huqin, părând să se amuze.

— Cu siguranţă, încuviinţă ea.

Se uită din nou în curte, apoi aruncă o privire în urmă, în oraş, pe drumul pe care veniseră.

Un bărbat mergea pe una dintre străzile care duceau la palat. Hainele lui negre se contopeau cu întunericul, dar nasturii argintii îi scânteiau ori de câte ori trecea pe sub un felinar.

„Furtuni”, se gândi şi un fior îi străbătu şira spinării. „La urma urmelor, nu l-am pierdut.”

Se uită în jos, la grupul de bărbaţi.

— Veniţi cu mine, sau nu? Fiin’ că plec.

Se lăsă s-alunece dincolo de culmea zidului şi căzu în curtea palatului. Acolo se ghemui şi simţi rece sub ea. Mda, metal. Totul era de bronz. Oamenilor bogaţi, îşi spuse, le place să rămână la o anumită temă.

Când băieţii terminară în sfârşit cu vorba şi începură să se urce pe zid, o împletitură subţire şi răsucită de lujeri apăru din Negură şi se apropie de Shmangli. Semăna cu un firicel de apă vărsată care-şi croieşte drum pe podea. Ici şi colo, dintre lujeri se iţeau aşchii de cristal transparent, ca nişte fărâme de cuarţ dintr-o rocă altminteri întunecată. Nu erau ascuţite, ci netede ca sticla lustruită, dar nu străluceau de Lumină de Furtună.

Lujerii creşteau uimitor de repede, răsucindu-se unul în jurul altuia într-o încâlceală care luă forma unui chip.

— Stăpână, spuse chipul. E înţelept ce faci tu?

— Salut, Pustiitorule, răspunse Shmangli, cercetând curtea cu privirea.

— Nu sunt Pustiitor! ripostă el. Şi tu o ştii. Pur şi simplu... nu-mi mai spune aşa!

Shmangli rânji.

— Eşti Pustiitorul meu personal şi minciunile nu vor schimba asta. Te-am capturat. Acum nu furăm suflete. Nu după suflete am venit aici. E doar o mică hoţie, din soiul celor care nu fac rău nimănui.

Chipul din lujeri – îşi spunea Vrejy – oftă. Shmangli traversă curtea în fugă, către un copac care era, fireşte, de bronz. Huqin alesese pentru pătrunderea lor în palat cea mai întunecoasă parte a nopţii, între cele două luni, dar, când cerul era atât de senin, puteai desluşi lucrurile la lumina stelelor.

Vrejy crescu lângă ea, lăsând în urmă o mică dâră de lujeri, pe care oamenii nu păreau s-o poată vedea. După câteva clipe de nemişcare, lujerii se întăreau, parcă preschimbându-se brusc în cristal solid, apoi se sfărâmau, făcându-se pulbere. Uneori, se întâmpla ca oamenii să observe lucrul ăsta, dar pe Vrejy nu-l vedeau niciodată.

— Sunt un spren, îi spuse el. O parte dintr-o mândră şi nobilă...

— Şşş! îl întrerupse Shmangli, trăgând cu ochiul de după copacul de bronz.

Pe aleea de dincolo de el, trecu o trăsură deschisă, aducând la palat nişte azishi, personaje importante. Îţi dădeai seama după haine. Ample, în falduri, cu mâneci într-adevăr largi şi modele care nu se asortau deloc. Toţi păreau copii care-au dat pe furiş iama în garderoba părinţilor. Totuşi, pălăriile erau straşnice.

Hoţii apărură în urma ei, furişându-se cu o pricepere mulţumitoare. Nu erau chiar atât de stângaci. Deşi nu ştiau să se caţere ca lumea pe un zid.

Se adunară în jurul ei şi Tigzikk se ridică, drept, strângându-şi mai bine haina pe trup – purta o imitaţie a straielor condeierilor bogaţi din slujba guvernului. Acolo, în Azir, chiar era important să te afli în slujba guvernului. Despre oricine altcineva se spunea că e „separat”, orice o fi însemnat asta.

— Eşti gata? îl întrebă Tigzikk pe Maxin, celălalt hoţ îmbrăcat elegant.

Acesta încuviinţă din cap şi o luară amândoi la dreapta, către grădina sculptată a palatului. Persoanele importante aveau să se foiască prin grădină, făcând speculaţii în privinţa celui care ar fi trebuit să devină noul Prim.

Periculoasă meserie, asta! Ultimii doi se aleseseră cu capul tăiat de un individ în alb, cu o Cristalsabie. Ultimul Prim rezistase două nenorocite de zile!

După plecarea lui Tigzikk şi a lui Maxin, Shmangli nu trebuia să-şi mai facă griji decât pentru alţi patru. Huqin, nepotul lui şi doi fraţi subţirei, care nu vorbeau mult şi stăteau mereu cu mâna pe cuţitele ascunse sub haine. Ei nu-i plăceau oamenii de soiul lor. Hoţii n-ar fi trebuit să lase-n urmă leşuri. Era prea simplu să ucizi. Orice provocare dispărea când puteai să omori pe oricine te vedea furişându-te.

— Eşti în stare să ne duci înăuntru, nu? o întrebă Huqin.

Ea îşi dădu dinadins ochii peste cap. Pe urmă traversă curtea de bronz, alergând către palat.

„Chiar seamănă cu o ţâţă...”

Vrejy aluneca ondulându-se şi ţinând pasul cu ea, cu mici fărâme de cristal crescându-i, ici şi colo, pe dâra de lujeri. Şerpuia cu iuţeală, ca un ţipar în mişcare, numai că mai degrabă creştea decât mergea. Pustiitorii erau creaturi stranii.

— Îţi dai seama că nu te-am ales eu, spuse sprenul, cu faţa conturându-i-se printre lujeri în timp ce înainta.

La el, vorbirea era o manifestare neobişnuită. În timp ce vorbea, pe dâra pe care o lăsa se formau o înşiruire de feţe imobile. Gura părea să i se mişte fiindcă-i creştea atât de repede alături de Shmangli.

— Am vrut s-aleg o matroană iriali distinsă, O bunică, o grădinăreasa iscusită. Dar nu, Inel a zis că trebuie să te-aleg pe tine. „Ea a experimentat Magia Veche”, au zis. „Mama noastră a binecuvântat-o”, au zis. „E tânără şi-o s-o putem modela”, au zis. Ei bine, nu sunt ei ăia care trebuie să te suporte...

— Taci, Pustiitorule, şuieră Shmangli, furişându-se pe lângă zidul palatului. Sau fac baie în apă sfinţită şi mă duc să-i ascult pe preoţi. Poate e rost de-o exorcizare.

Continuă să înainteze tiptil până ce putu s-arunce o privire dincolo de curbura zidului şi să vadă o patrulă de gărzi: bărbaţi în veste cu model şi cu caschete. Ţineau în mână halebarde lungi, îşi ridică privirea în susul zidului, care avea o proeminenţă exact deasupra ei, ca un mugur-de-stâncă, înainte de a se ascuţi către vârf. Era de bronz neted, fără nimic de care să te-agăţi.

Shmangli aşteptă până când gărzile se îndepărtară.

— Bine, îi şopti lui Vrejy. Trebuie să faci ce zic eu.

— Nu trebuie.

— Ba da. Te-am capturat, exact ca-n poveşti.

— Ba am venit singur la tine, o contrazise el. Eu îţi dau puteri! Măcar asculţi vreodată...

— Urcă pe zid, spuse Shmangli, arătând cu degetul. Vrejy oftă, dar se supuse, şi se târî în susul peretelui, desenând un traseu cu bucle largi. Shmangli se avântă dintr-un salt şi se prinse de micile mânere create de lujerii care se lipeau de suprafaţă mulţumită numeroaselor tulpini pline de discuri lipicioase. Vrejy urca înaintea ei făurind un fel de scară.

Nu era uşor. Era înfiorător de greu să se caţăre pe suprafaţa aia rotunjită, mai ales că mânerele create de Vrejy nu erau prea mari. Dar izbuti, se caţără aproape până în vârful cupolei, de unde se vedea grădina prin ferestre.

Aruncă o privire către oraş. Nici urmă de bărbatul în uniformă neagră. Poate că-l pierduse.

Se întoarse să inspecteze o fereastră. Cadrul frumos, de lemn, susţinea un geam foarte gros, deşi era îndreptat spre răsărit. Azimirul era nedrept de bine apărat de marile furtuni. Ar fi trebuit să lase vântul în viaţa lor, ca oamenii obişnuiţi.

— Trebuie să Pustiim aici, spuse ea şi arătă spre fereastră.

— Îţi dai seama, zise Vrejy, că, deşi pretinzi că eşti o maestră-hoaţă, eu sunt ăla care face toată treaba?

— Tot tu eşti şi ăla care se plânge, îl repezi ea. Cum trec prin asta?

— Ai seminţele?

Ea dădu din cap şi se căută în buzunar. Pe urmă în buzunarul celălalt. Apoi în cel de la spate. Aha, acolo erau. Scoase o mână de seminţe.

— Asupra Tărâmului Material nu pot avea decât influenţe minore, zise Vrejy. Asta înseamnă că va trebui să te foloseşti de învestitură ca să...

Shmangli căscă.

— Foloseşte-te de învestitură ca să...

Shmangli căscă din nou, mai larg. Fir-ar să fie de Pustiitori! Nu pricepeau niciodată o aluzie.

Vrejy oftă.

— Presară seminţele pe rama geamului.

Ea făcu întocmai, aruncând toate seminţele din mână în fereastră.

— Legătura ta cu mine oferă abilităţi de două soiuri esenţiale, spuse Vrejy. Pe prima, manipularea frecării – nu mai căsca holbându-te la mine – ai descoperit-o deja. O tot folosim de multe săptămâni şi e timpul s-o deprinzi pe a doua, puterea Creşterii. Încă nu eşti pregătită pentru ceea se numea cândva Recreştere, vindecarea...

Shmangli îşi apăsă palma peste seminţe, care se supuseră măreţiei sale.

Nu ştia cum o face. O făcea pur şi simplu. Puterea ei şi Vrejy apăruseră cam în acelaşi timp.

Pe atunci el nu vorbea. Cumva ducea dorul acelor zile.

Mâna ei străluci uşor, răspândind o lumină albă, ca un abur care se înălţa din piele. Seminţele scăldate în lumina aia începură să crească. Repede. Lujerii ţâşniră din seminţe şi pătrunseră, ca viermii, în golurile mici dintre fereastră şi rama geamului.

Lujerii creşteau după cum voia Shmangli, scoţând tot felul de sunete din cauza întinderii şi-a încordării. Sticla pocni, iar fereastra se deschise brusc.

Ea zâmbi cu gura până la urechi.

— Bine lucrat, zise Vrejy. O să scoatem totuşi din tine o Muchiedansatoare.

Stomacul ei chiorăi. De când nu mai mâncase? Îşi întrebuinţase o mare parte a măreţiei mai devreme, exersând.

Probabil ar fi trebuit să fure ceva de mâncare. Nu era prea măreaţă când o chinuia foamea.

Intră pe fereastră. Să ai un Pustiitor îţi era de folos, deşi nu se simţea pe deplin convinsă că puterile îi veneau de la el. Se părea că Pustiitorii minţeau în privinţa acestor lucruri. Ea fusese cea care îl capturase şi cu asta basta. Se folosise de cuvinte. Un Pustiitor nu avea trup, nu cu adevărat. Ca să capturezi aşa ceva, îţi trebuiau cuvinte. Toată lumea o ştia. Aşa cum blestemele chemau pe urma ta tot felul de lucruri rele.

Scoase o sferă – o pată de diamant, cea care-i purta noroc – ca să vadă mai bine acolo, înăuntru. Micul dormitor era decorat în stilul azish, cu o mulţime de modele complicate pe covoare şi pe ţesăturile de pe pereţi, majoritatea aurii şi roşii. Pentru azishi, modelele erau totul. Erau aidoma cuvintelor.

Se uită pe fereastră. Fără îndoială scăpase de Negură, de bărbatul în negru şi argintiu cu un semn din naştere, de forma unei semiluni palide, pe obraz. Bărbatul cu privire inexpresivă, neînsufleţită. Cu siguranţă n-o urmărise tocmai din Marabethia. Era la o jumătate de continent distanţă. Ei, cel puţin la un sfert.

Convinsă, îşi desfăşură funia din jurul mijlocului şi al umerilor. O legă de uşa unui dulap încastrat în perete, apoi o scoase prin fereastră. O văzu încordându-se când bărbaţii începură să urce. În apropierea ei, Vrejy crescu în jurul unui picior al patului, încolăcindu-se ca un tipar de văzduh.

Auzi şoapte, venind de jos.

— Aţi văzut? S-a căţărat drept în sus. Fără să aibă nimic de care să se prindă. Cum...?

— Şşş! făcu Huqin.

Shmangli începu să caute prin sertare şi prin dulapuri, în timp ce băieţii se căţărau pe rând pe fereastră. Odată ajunşi înăuntru, hoţii traseră funia înapoi şi închiseră geamul cât de bine se putea. Huqin privi atent la lujerii crescuţi din seminţele de pe ramă.

Shmangli îşi vârî capul până în fundul unui dulap şi căută pe bâjbâite.

— În camera asta nu-i nimic, doar pantofi vechi.

— Tu şi nepotul meu rămâneţi în camera asta, îi spuse Huqin. Noi trei căutăm prin dormitoarele din apropiere. Ne întoarcem repede.

— Probabil c-o să veniţi cu-un sac plin de pantofi vechi... răspunse Shmangli.

— Copil neştiutor, spuse Huqin, arătând spre dulapul din care tocmai ieşise ea.

Unul dintre oamenii lui înşfacă hainele şi pantofii dinăuntru şi îndesă totul într-un sac.

— O să vindem îmbrăcămintea asta la pachet. E exact ceea ce căutăm.

— Şi cum rămâne cu adevăratele bogăţii? întrebă Shmangli. Sfere, bijuterii, opere de artă...

Ea una nu era interesată de aşa ceva, dar îşi închipuise că asta voia Huqin.

— Alea sunt mult prea bine păzite, răspunse Huqin, în vreme ce el şi oamenii lui se ocupau în grabă de toată îmbrăcămintea din încăpere. Diferenţa dintre un hoţ prosper şi unul mort e să ştie să aleagă momentul în care fuge cu prada. Cu ce cărăm de-aici, o să trăim în lux un an sau doi. E de-ajuns.

Unul dintre fraţi întredeschise uşa şi trase cu ochiul pe coridor. Dădu din cap şi toţi trei se strecurară afară.

— Fii atent la semnal, îi spuse Huqin nepotului său, apoi, fără zgomot, apropie uşa, dar fără s-o închidă de tot.

Tigzikk şi complicele lui de jos ascultau cu atenţie, s-audă dacă se dădea cumva alarma. Dacă li se părea ceva în neregulă, aveau să iasă în curte şi să sufle în fluiere. Nepotul lui Huqin se ghemui lângă fereastră, cu urechile ciulite, evident luându-şi misiunea foarte în serios. Părea să aibă vreo şaisprezece ani. O vârstă cu ghinion.

— Cum ai reuşit să te urci pe perete? o întrebă tânărul.

— Cu dibăcie, răspunse ea. Şi cu scuipat. Băiatul o privi încruntându-se.

— Am un scuipat magic.

Părea s-o creadă. Ce idiot!

— Te simţi ciudat aici? o întrebă. Departe de poporul tău? Shmangli ieşea în evidenţă. Păr negru, lins – şi-l purta despletit, până în talie – piele cafenie, trăsături rotunjite. Dintr-o privire, oricine îşi dădea seama că e reshi.

— Nu ştiu, răspunse, apropiindu-se cu paşi mari de uşă. N-am fost niciodată în mijlocul poporului meu.

— Nu eşti din insule?

— Nu. Am crescut în Rall Elorim.

— În... Oraşul Umbrelor?

— Da.

— E...?

— Da. Exact cum se spune.

Shmangli aruncă o privire prin uşa întredeschisă. Huqin şi ceilalţi nu se zăreau. Coridorul era de bronz – pereţii şi restul –, dar pe mijloc era acoperit de un covor cu o mulţime de modele mărunte, ca nişte împletituri de lujeri. Pe pereţi atârnau tablouri.

Deschise uşa până la capăt şi ieşi.

— Shmangli! zise tânărul şi fugi după ea. Ne-a spus să aşteptăm aici!

— Şi?

— Şi ar trebui s-aşteptăm aici! Nu vrem să dea unchiul Huqin de vreo belea!

— De ce intri pe furiş într-un palat, dacă nu ca să dai de belele?

Shmangli clătină din cap. Ce bărbaţi ciudaţi!

— Locul ăsta trebuie să fie interesant, din moment ce e plin de bogătani.

Şi pesemne că aveau la dispoziţie mâncare cu adevărat gustoasă.

Porni pe coridor şi Vrejy îi crescu alături. Nepotul o urmă, lucru care o luă prin surprindere. Se aşteptase să rămână în cameră.

— N-ar trebui să facem asta, spuse el, când trecură pe lângă o uşii întredeschisă, din spatele căreia se auzeau paşi înfundaţi.

Huqin şi cei doi oameni ai lui, jefuind prosteşte cine ştie ce încăpere.

— Atunci rămâi aici, şopti Shmangli, ajunsă în dreptul unei scări largi.

Jos se foiau în toate părţile slujitori grăbiţi, ba chiar şi câţiva parshi, însă nu zări pe nimeni în haină cu falduri.

— Unde sunt toţi oamenii importanţi?

— Citesc formularele, spuse tânărul.

— Formularele?

— Bineînţeles, răspunse el. Din moment ce Primul e mort, tuturor vizirilor, condeierilor şi arbitrilor li se oferă şansa să completeze un formular ca să candideze, dacă vor să-i ia locul.

— Trebuie să depui cerere ca să devii împărat?

— Bineînţeles, răspunse el. Se primesc sute de formulare. Şi trebuie să scrii şi un eseu. Trebuie să scrii un eseu extrem de bun dacă vrei să primeşti postul.

— Dar-ar furtuna! Sunteţi ţicniţi, oameni buni.

— Alte popoare se pricep mai bine? Cu războaiele lor de succesiune sângeroase? În felul ăsta, oricine are o şansă. Chiar şi cel mai mărunt funcţionar poate completa un formular. Poţi chiar şi să fii „separat” şi s-ajungi pe tron, dacă te dovedeşti destul de convingător. Şi s-a întâmplat o dată.

— Nebunie curată!

— Spune fata care vorbeşte singură.

Shmangli îi aruncă o privire tăioasă.

— Să nu care cumva să pretinzi că n-am dreptate, zise el. Te-am auzit. Vorbeşti cu aerul, de parcă ar fi cineva acolo.

— Cum te cheamă?

— Gawx.

— Aha! Ei bine, Gawx, nu vorbesc singură pentru că-s ţicnită.

—Nu?

— O fac pentru că sunt măreaţă.

Porni în josul treptelor, aşteptă până nu mai trecu pe-acolo niciun servitor şi se repezi către un dulap încastrat în peretele din faţă. Gawx înjură, apoi o urmă.

Shmangli se simţea tentată să-şi folosească măreţia ca s-alunece rapid pe podea, dar încă n-avea nevoie de ea. În plus, Vrejy se tot plângea că-şi întrebuinţează măiestria prea des. Risca s-ajungă subnutrită, indiferent ce-ar fi însemnat asta.

Folosindu-se de talentul obişnuit cu care se furişa, ajunse până la dulap şi intră. Gawx dădu buzna înăuntru, alături de ea, chiar înainte să închidă uşa. În spatele lor zăngăniră vasele de pe un cărucior pentru servirea mesei şi abia izbutiră să se îngrămădească în spaţiul gol. Gawx se mişcă, stârnind alte zăngăneli, şi ea îi trase un cot. Tânărul amuţi când prin apropiere trecură doi parshi cu butoaie mari de vin.

— Ar trebui să te-ntorci la etaj, îi şopti Shmangli. Treaba asta poate fi primejdioasă.

— Ah, să te furişezi într-un lovi-l-ar furtuna de palat regal e periculos? Mulţumesc. Nu ştiam.

— Vorbesc serios, insistă ea, trăgând cu ochiul afară din dulap. Du-te înapoi, sus, şi pleacă imediat ce se-ntoarce Huqin. Pe mine o să mă lase-n urmă fără să stea pe gânduri. Probabil c-o s-o faci şi tu.

În plus, nu voia să fie măreaţă cu Gawx lângă ea. Ar fi apărut întrebări. Şi zvonuri, întrebările şi zvonurile se numărau printre lucrurile pe care le ura. Voia să rămână măcar o singură dată mai multă vreme în acelaşi loc, fără să fie nevoită să fugă.

— Nu, răspunse Gawx în şoaptă. Dac-o să furi ceva valoros, vreau şi eu o parte. Şi poate că Huqin n-o să mă mai lase pe margine şi n-o să-mi mai dea numai însărcinări uşoare.

Eh. Aşadar avea ceva curaj.

Pe lângă uşă trecu o servitoare cu o tavă imensă, cu farfurii pline. Când simţi mirosul, stomacul lui Shmangli scoase un chiorăit. Mâncare pentru bogătani. „Atât de delicioasă”.

O privi pe femeie îndepărtându-se, apoi se năpusti afară din dulap şi se luă după ea. Avea să fie greu, cu Gawx alături. Unchiul său îl instruise bine, dar nu era deloc simplu să umbli neobservat printr-o clădire plină de oameni.

Femeia cu tava deschise o uşă mascată, care ducea spre coridoarele slugilor. Shmangli ajunse acolo în clipa când se închidea uşa, aşteptă câteva secunde, apoi o redeschise şi se strecură dincolo. Culoarul îngust era slab luminat şi plin de mirosul mâncării de pe tava femeii care abia intrase.

Gawx o urmă şi închise uşa fără zgomot. Servitoarea dispăru dincolo de un colţ din faţa lor – palatul era probabil plin de astfel de pasaje. În spatele fetei, Vrejy crescu pe toc. Părea o îngrămădire neguroasă, ca o ciupercă, de lujeri alunecători care acoperiră uşa, apoi şi peretele de lângă ea.

Îşi alcătui o faţă din lujeri şi fărâme de cristal, apoi clătină din cap.

— Loc prea îngust? întrebă Shmangli.

El dădu din cap.

— Aici e întuneric. E greu să fim văzuţi.

— Vibrează podeaua, stăpână. Vine cineva încoace. Ea se uită cu jind în urma servitoarei cu mâncarea, apoi se împinse de lângă Gawx, deschise uşa dintr-o smucitură şi intră din nou pe coridorul principal. Gawx înjură.

— Măcar ştii ce faci?

— Nu, răspunse ea, apoi se repezi dincolo de un colţ, pe un culoar larg, cu lămpi în care alternau luminile unor nestemate verzi şi galbene, înşiruite pe pereţi.

Din nefericire, un servitor în uniformă apretată, neagră cu alb, venea drept spre ea.

Gawx, de spaimă, scoase un strigăt sugrumat, şi se piti din nou după colţ. Shmangli îşi îndreptă spatele, îşi încleştă mâinile la spate şi-şi continuă drumul cu paşi mari.

Trecu de bărbat. Uniforma lui spunea că, pentru un servitor, e o persoană importantă.

— Tu, de colo! se răsti. Ce-nseamnă asta?

— Stăpâna vrea o prăjitură, răspunse Shmangli, împingându-şi bărbia înainte.

— Oh, pentru numele lui Yaezir! Mâncarea se serveşte în grădini! Sunt prăjituri acolo!

— Nu de care-ar trebui, ripostă Shmangli. Stăpâna vrea cu fructe de pădure.

Omul îşi ridică mâinile în aer.

— Bucătăriile sunt în partea cealaltă, spuse, încearcă s-o convingi pe bucătăreasă, deşi probabil c-o să-ţi taie mâinile înainte de a lua de bună încă o comandă specială. Dar-ar furtuna în condeierii ăştia de la ţară! Cererile de regim special ar fi trebuit trimise dinainte, sub o formă cuviincioasă!

Se îndepărtă furios, lăsând-o pe Shmangli să-l urmărească din priviri, tot cu mâinile la spate. Gawx apăru de după colţ.

— Am crezut că suntem morţi.

— Nu fi prost, zise Shmangli, pornind-o grăbită pe culoar, încă n-am ajuns la partea periculoasă.

În capătul opus, coridorul se intersecta cu un altul – cu acelaşi covor lat pe mijloc, cu pereţi de bronz şi cu lămpi strălucitoare, din metal. Vizavi se vedea o uşă pe sub care nu strălucea nicio dâră de lumină. Shmangli se uită în ambele părţi, apoi alergă la uşă, o întredeschise, privi înăuntru şi-i făcu semn lui Gawx să intre odată cu ea.

— Ar trebui să mergem pe culoarul de-afară, îi şopti el după ce ea închise uşa, fără să se audă nimic mai mult decât un scârţâit scurt. În partea aia o să dăm de odăile vizirului. Probabil sunt pustii, fiindcă toată lumea e la discuţia din aripa Primului.

— Cunoşti planul palatului? întrebă fata, ghemuindu-se în întunericul de lângă uşă.

Se aflau într-un soi de salonaş, cu o masă mică şi două scaune aşezate în penumbră.

— Da, răspunse Gawx. Am memorat hărţile înainte să plecăm încoace. Tu nu?

Shmangli ridică din umeri.

— Am mai fost o dată aici, continuă el. L-am privit pe Prim dormind.

— Ce-ai făcut?

— E persoană publică, o lămuri Gawx, le aparţine tuturor. Poţi juca la o loterie, ca s-ajungi în palat, să-l vezi dormind. Oamenii intră prin rotaţie, oră de oră.

— Ce? într-o zi specială sau cam aşa ceva?

— Nu, în fiecare zi. Poţi să-l priveşti şi mâncând sau în timpul ritualurilor zilnice. Dacă-i cade un fir de păr sau îşi taie o unghie, poţi s-o păstrezi tu ca relicvă.

— Ce straniu!

— Doar puţin.

— În ce parte sunt camerele lui?

— Într-acolo, răspunse Gawx, arătând către stânga coridorului de afară – partea opusă apartamentelor vizirului. Dar nu vrei să mergi acolo, Shmangli. Acolo se află vizirii şi toate persoanele importante, examinează aplicaţiile, în prezenţa Primului.

— Dar e mort.

— A noului Prim.

— Încă n-a fost ales!

— Ei, e destul de ciudat, spuse Gawx.

În puţina lumină care se strecura prin uşa întredeschisă, Shmangli îl văzu roşind, de parcă ar fi ştiut cât de teribil de bizar suna totul.

— Niciodată nu poţi spune că nu există un Prim. Pur şi simplu încă nu ştim cine e. Vreau să zic că e viu şi că e deja Prim – chiar acum. Trebuie doar descoperit. Prin urmare, alea sunt odăile lui, iar descendenţii şi vizirii săi vor să se afle în prezenţa lui când hotărăsc cine e. Chiar dacă persoana pe care-o vor alege nu se află în încăpere.

— Asta n-are sens.

— Ba are, bineînţeles. Ţine de guvernare. Totul e foarte clar detaliat în codice şi...

Amuţi când o văzu pe Shmangli căscând. Azishii puteau fi cu adevărat plictisitori. Dar măcar pricepeau aluziile.

— Oricum, continuă Gawx, toţi cei din grădini speră să fie chemaţi ca să răspundă personal la nişte întrebări, însă s-ar putea să nu se-ajungă la asta. Descendenţii nu pot fi Primi, sunt prea ocupaţi să viziteze şi să binecuvânteze satele din jurul regatului –, dar un vizir poate, şi ei au, de obicei, cele mai bune cereri, în mod obişnuit e ales unul dintre ei.

— Odăile Primului, spuse Shmangli. Într-acolo s-a dus mâncarea.

— De ce te interesează atât de mult mâncarea?

— O să-i mănânc cina, spuse fata, dar cu ardoare. Gawx clipi apăsat, uluit.

— Ce-o să faci?

— O să-i mănânc cina, repetă fata. Bogătanii au cea mai bună mâncare.

— Dar... În odăile vizirului ar putea fi sfere...

— Eh, răspunse ea, tocmai le-am cheltuit pentru mâncare.

Să furi lucruri obişnuite nu era amuzant. Îşi dorea o provocare adevărată. În ultimii doi ani, alesese locurile în care era cel mai greu de pătruns. Şi se furişase înăuntru.

Şi le mâncase tuturor cina.

— Haide, spuse ea, ieşind şi îndreptându-se către apartamentele Primului.

— Eşti nebună de-a binelea, şopti Gawx.

— Nu. Doar plictisită.

El se uită în cealaltă parte.

— Eu mă duc în odăile vizirului.

— Cum pofteşti, răspunse ea. Dar, în locul tău, m-aş întoarce sus. Nu eşti destul de bine pregătit pentru aşa ceva. Dacă te desparţi de mine, probabil o să intri în belea.

Gawx se foi în loc, apoi se furişă către apartamentele vizirului. Shmangli îşi dădu ochii peste cap.

— De ce-ai venit împreună cu ei? întrebă Vrejy, strecurându-se afară din încăpere. De ce nu te-ai furişat aici de una singură?

— Tigzikk a aflat toată povestea cu alegerea. Mi-a spus aseară că noaptea asta e potrivită ca să pătrundem în palat. Îi eram datoare, trebuia să-l însoţesc, în plus, am vrut să fiu aici dacă are necazuri. Ar putea avea nevoie de ajutor.

— De ce-ţi pasă?

Chiar aşa, de ce?

— Trebuie să-i pese cuiva, răspunse ea şi începu să traverseze coridorul. În zilele noastre, se sinchiseşte prea puţină lume.

— Spui asta şi te duci să jefuieşti oamenii.

— Sigur. Nu vreau să le fac niciun rău.

— Ai un simţ foarte bizar al moralei, stăpână.

— Nu fi prost, îl repezi fata. Orice simţ al moralei e bizar.

— Presupun.

— Mai ales pentru un Pustiitor.

— Nu sunt...

Ea rânji şi grăbi pasul către apartamentele Primului. Ştiu că le găsise când aruncă o privire pe un coridor lateral şi văzu gărzi într-un capăt. Mda. Uşa aia era atât de frumoasă, trebuia să fie a împăratului. Numai oamenii foarte, foarte bogaţi îşi făceau uşi fastuoase. Trebuia să-ţi iasă banii şi pe urechi ca să-i cheltuieşti pentru o uşă.

Gărzile erau o problemă. Shmangli îngenunche şi se uită după colţ. Culoarul către apartamentele împăratului era îngust, ca o alee. Ingenios. Printr-un asemenea loc era greu să te furişezi. Iar cei doi străjeri nu erau din soiul oamenilor plictisiţi. Erau din ăia care zic „trebuie să nu ne clintim de-aici şi să părem furioşi de-a binelea”. Stăteau atât de drepţi, încât ai fi jurat că le îndesase cineva câte-o coadă de mătură pe lângă şira spinării.

Se uită în sus. Coridorul era înalt; bogătanilor le plăceau lucrurile înalte. Dacă ar fi fost săraci, ar fi construit acolo încă un etaj, ca să aibă unde locui mătuşile şi verii lor. Bogătanii iroseau spaţiul. Dovedeau că au atât de mulţi bani, încât îi pot irosi.

Părea cât se poate de logic să furi de la ei.

— Pe-acolo, şopti Shmangli, arătând o mică bordură ornamentală care se întindea de-a lungul peretelui, la mare înălţime.

Nu era destul de lată ca să mergi pe ea. Asta dacă nu erai Shmangli. Iar ea, din fericire, era. În plus, acolo sus, domnea întunericul. Candelabrele atârnau, coborând destul de jos, iar oglinzile lor reflectau lumina sferelor către podea.

— Urcăm, spuse.

Vrejy oftă.

— Trebuie să faci ce-ţi spun, altfel îţi tai lujerii.

— Îmi... tai lujerii.

— Cu siguranţă.

Suna ameninţător, nu?

Vrejy crescu în susul peretelui, oferindu-i mânere. Lujerii rămaşi în urmă dispăreau deja, devenind cristale şi apoi spulberându-se, preschimbate în pulbere.

— De ce nu te văd ceilalţi? şopti Shmangli.

Era o întrebare pe care nu i-o mai pusese niciodată, deşi erau împreună de câteva luni.

— Fiin’ că nu te pot vedea decât oameni cu suflet neprihănit?

— Glumeşti.

— Sigur. Aşa ceva e valabil doar în legende, basme şi altele de acelaşi soi.

— Ei, teoria în sine nu e ridicolă, zise Vrejy, vorbind cu un lujer din apropierea ei, care-şi mişca ramificaţiile de parcă ar fost buze. Înseamnă, pur şi simplu, să crezi chiar tu că ţi-e sufletul neprihănit.

— Al meu este, şopti Shmangli, mormăind în timp ce urca. Sunt copil... şi tot restul. Am un suflet atât de neprihănit, încât din mine ţâşnesc curcubeie.

Vrejy oftă din nou – îi plăcea să ofteze – când ajunseră sus. Apoi crescu de-a lungul bordurii, lăţind-o puţin înainte de a face Shmangli primul pas. Ea se legănă uşor, căutându-şi echilibrul, apoi dădu din cap. Vrejy îşi continuă creşterea de-a lungul, apoi făcu cale întoarsă şi crescu în sus, până într-un punct aflat deasupra capului ei. De acolo crescu orizontal, oferindu-i din nou mânere. Cu vreo trei centimetri adăugaţi la lăţimea bordurii şi având sus ceva de care să se prindă, izbuti să înainteze pe furiş, cu pieptul lipit de perete. Răsuflă adânc, apoi trecu dincolo de colţ, intrând pe coridorul unde se aflau gărzile.

Începu să înainteze încet. Vrejy îşi împletea lujerii, crescând înainte şi înapoi, lăţind locul pe care călca şi oferindu-i mânere. Străjerii nu dădură alarma. Shmangli se descurca.

— Ceilalţi nu mă pot vedea, răspunse Vrejy, crescând pe lângă ea ca să creeze încă un şir de mânere, pentru că, în cea mai mare parte, exist în Tărâmul Cunoaşterii, deşi mi-am mutat conştiinţa pe Tărâmul ăsta. Dacă doresc, mă pot face vizibil pentru toată lumea, deşi nu mi-e uşor. Alţi spreni se pricep mai bine, deşi unii au probleme în sens invers. Bineînţeles că, oricum m-aş manifesta, nimeni nu mă poate atinge, fiindcă pe Tărâmul ăsta sunt aproape lipsit de substanţă.

— Nimeni în afară de mine, şopti Shmangli, înaintând încet pe coridor.

— Nici tu n-ar trebui să poţi, spuse el, părând neliniştit. Ce-ai cerut când ai fost în vizită la mama mea?

La asta, Shmangli nu trebuia să dea un răspuns, mai ales nu unui Pustiitor, lua-l-ar furtuna. În cele din urmă, ajunse la capătul coridorului. Dedesubt se afla uşa. Din păcate, chiar acolo stăteau gărzile.

— Planul tău nu pare foarte bine pus la punct, stăpână, remarcă Vrejy. Te-ai gândit ce-o să faci după ce-o să te vezi aici?

Ea dădu din cap.

— Şi anume?

— Aşteaptă, şopti ea.

Şi aşteptară. Shmangli cu faţa lipită de perete şi cu călcâiele suspendate la aproape cinci metri deasupra străjerilor. Nu voia să cadă. Era foarte sigură că e destul de măreaţă ca să supravieţuiască, dar, dacă o vedeau, jocul s-ar fi sfârşit. Ar fi trebuit să fugă şi ar fi rămas fără cină.

Din fericire şi, pe de altă parte, din păcate, presupunerea ei se dovedi corectă. În capătul opus al coridorului apăru un străjer cu răsuflarea tăiată şi foarte supărat. Ceilalţi doi alergară spre el. Nou-venitul se răsuci pe călcâie, arătând în partea opusă lor.

Era ocazia pe care o aştepta Shmangli. Vrejy îşi crescu un lujer în jos şi ea îl înşfacă. Simţea cristalele proeminente printre cârcei, dar foarte netede, cu faţete şlefuite – nu colţuroase sau ascuţite. Căzu, cu lujerul moale strâns între degete, şi se opri chiar în faţa uşii.

Avea la dispoziţie doar câteva secunde.

— ....prins un hoţ care-ncerca să jefuiască apartamentele vizirului, spunea străjerul abia sosit. Ar putea fi mai mulţi. Fiţi cu ochi-n patru. Pe Yaezir însuşi! Nu-mi vine să cred c-au îndrăznit. Tocmai în noaptea asta!

Shmangli întredeschise uşa odăilor împăratului şi aruncă o privire înăuntru. O încăpere imensă. Bărbaţi şi femei în jurul unei mese. Nimeni nu se uita către ea. Se strecură dincolo de uşă.

Pe urmă deveni măreaţă.

Se ghemui, îşi luă avânt cu o lovitură de picior şi, pentru câteva clipe, podeaua – atât covorul, cât şi lemnul de sub el – nu-i împiedicară nicidecum înaintarea. Alunecă de parcă ar fi fost pe gheaţă şi, înaintând fără zgomot, străbătu cei trei metri care-o despărţeau de ţinta aleasă. Când devenea Alunecoasă, nimic n-o putea opri. Degetele altora ar fi alunecat de pe ea şi ar fi putut să-şi continue drumul la nesfârşit. Credea că nu s-ar fi oprit dacă nu-şi oprea măreţia. Ar fi continuat să alunece, traversând tot oceanul, fir-ar el al furtunii!

Ajutându-se de degete – care nu erau Alunecoase –, în seara aceea, se opri sub masă şi-şi îndepărtă Alunecarea de pe picioare. Stomacul i se plânse, chiorăind. Avea nevoie de mâncare. Cât mai repede, până nu rămânea fără pic de măreţie.

— Într-o anumită măsură, te afli cumva pe Tărâmul Cunoaşterii, spuse Vrejy, făcându-se colac lângă ea şi înălţându-şi o încâlceală de lujeri ca să contureze o faţă. E singurul răspuns pe care-l pot găsi când mă întreb de ce poţi atinge sprenii. Şi poţi preschimba mâncarea direct în Lumină de Furtună.

Ea ridică din umeri. Îi spunea mereu astfel de lucruri, încerca s-o năucească, fir-ar al furtunii de Pustiitor! Ei bine, ea n-avea de gând să-i răspundă, nu atunci. Bărbaţii şi femeile din jurul mesei ar fi putut s-o audă, chiar dacă pe Vrejy nu-l auzeau.

Mâncarea aia era acolo, undeva. Îi simţea mirosul.

— Dar de ce? întrebă Vrejy. De ce ţi-a dat ea talentul ăsta incredibil? De ce unui copil? Printre oameni se numără soldaţi, regi glorioşi, erudiţi extraordinari. Si ea te-a ales pe tine.

Mâncare, mâncare, mâncare. Mirosea grozav. Shmangli se târî pe sub masa lungă. Deasupra, în jurul mesei se vorbea cu voci îngrijorate.

— Cererea ta a fost evident cea mai bună, Dalksi.

— Ce?! Numai în primul paragraf am scris greşit trei cuvinte!

— N-am observat.

— N-ai observat... Bineînţeles c-ai observat! Dar discuţia asta n-are sens, pentru că lucrarea lui Axikk e evident mai bună decât a mea.

— Nu mă-ntoarce din nou la asta. Am hotărât, cu toţii, că trebuie să fiu scos de pe listă. Nu sunt bun de Prim. Am dureri de spate.

— Şi Ashno cel înţelept avea dureri de spate. Şi a fost unul dintre cei mai buni Primi emuli.

— Pfui! Lucrarea mea e un gunoi şi tu o ştii.

Vrejy veni lângă Shmangli.

— Mama a încetat să-şi mai pună speranţele în vreunul dintre voi. O simt. Nu se mai sinchiseşte. Acum, când El nu mai e...

— Contrazicerile astea nu ne sunt de niciun folos, spuse o voce poruncitoare, de femeie. Acum ar trebui să votaţi. Oamenii aşteaptă.

— Să-l votăm pe unul dintre proştii din grădini.

— Lucrările lor sunt groaznice. Numai uită-te ce-a scris Pandri, de-a latul, în partea sus, pe a ei.

—Păi... nu... nu ştiu ce-nseamnă nici măcar jumătate din toate astea, dar chiar pare insultător.

Asta atrase în sfârşit atenţia lui Shmangli. Aruncă o privire spre masa de deasupra ei. Insulte în toată puterea cuvântului? „Haide”, se gândi, „citeşte câteva”.

— Trebuie să-l alegem pe unul dintre ei, spuse cealaltă voce – părea foarte autoritară. Pe Kadasicşi şi pe toate Stelele, e o problemă complicată. Ce e de făcut când nu vrea nimeni să fie Prim?

Nn voia nimeni să fie Prim? Căpătase întreaga ţară, brusc, un oarecare bun-simţ? Shmangli îşi continuă firul gândurilor. Să fii bogat însemna distracţie şi tot restul, dar să conduci atât de mulţi oameni? Asta înseamnă o adevărată nenorocire.

— Poate ar trebui s-alegem cea mai proastă cerere, propuse una dintre voci. În situaţia noastră, înseamnă că e a celui mai inteligent solicitant.

— Şase monarhi ucişi... spuse o altă voce, pe care n-o mai auzise, în numai două luni. Înalt Prinţi măcelăriţi în toate ţinuturile de la răsărit. Şi conducători religioşi. Şi apoi, doi Primi ucişi într-o singură săptămână. Furtuni... Aproape-mi vine să cred că asupra noastră se abate o nouă Devastare.

— O Devastare sub înfăţişarea unui singur om. Yaezir să-l ajute pe cel pe care-l vom alege. E o condamnare la moarte.

— Am amânat deja prea mult. Săptămânile astea de aşteptare, fără niciun Prim, au fost dăunătoare pentru Azir. S-alegem cea mai proastă cerere. Din teancul ăsta.

— Şi dacă alegem pe cineva care chiar e un dezastru? Nu e datoria noastră să ne gândim la binele regatului, oricare ar fi pericolul în care-l punem pe cel ales?

— Dar, alegându-l pe cel mai bun dintre noi, ne condamnăm cel mai sclipitor om, superior nouă, tuturor, la moarte prin sabie... Yaezir să ne-ajute! Descendent Ethid, o rugăciune pentru îndrumare ar fi apreciată. Yaezir însuşi trebuie să ne arate care-i este voia. Poate, dacă alegem omul potrivit, se va afla sub protecţia lui.

Shmangli ajunse la capătul mesei şi văzu, în cealaltă parte a încăperii, una mai mică, pe care se aflau mâncăruri pentru ospăţ. Locul era foarte azish. Volănaşe şi broderii peste tot. Covoare atât de fine, încât pesemne că vreo biată femeie orbise ţesându-le. Culori întunecate şi lumini palide. Tablouri pe pereţi.

„Ia te uită”, îşi spuse Shmangli, „de pe ăla a şters cineva o faţă.” Cine ar fi distrus astfel un tablou, şi încă unul atât de frumos, în care stăteau, în şir, toţi Heralzii?

Nimeni nu părea să se-atingă de bunătăţile aduse pentru ospăţ. Stomacul ei chiorăia, dar aştepta ceva care să le distragă atenţia celor de la masă.

Prilejul i se ivi în scurt timp. Uşa se deschise. Probabil erau gărzile, venite să raporteze că prinseseră un hoţ. Bietul Gawx. Era de datoria ei să-l elibereze mai târziu.

Dar deocamdată trebuia să mănânce. Se aşeză în genunchi şi se împinse, în acelaşi timp, folosindu-şi măreţia ca să-i devină picioarele Alunecoase. Patină pe podea până se prinse de un picior al mesei cu mâncare, piciorul din colţ. Avântul luat o făcu să se rotească în jurul lui, ajungând sub masă. Se ghemui. Faţa de masă o ascundea de privirile oamenilor din mijlocul sălii aşa că-si lăsă picioarele să redevină normale.

Perfect, întinse o mână şi înşfacă o chiflă de deasupra. Muşcă o dată, apoi şovăi.

De ce amuţise toată lumea? Riscă o privire peste tăblia mesei.

Sosise El.

Azishul înalt, cu un semn alb, în formă de semilună, pe obraz. Era îmbrăcat într-o uniformă neagră, cu două rânduri de nasturi argintii în partea din faţă a hainei, iar gulerul argintiu, apretat, al cămăşii era scos deasupra. Mănuşile lui groase se prelungeau cu manşete până la jumătatea antebraţelor.

Ochi morţi. Era Negură în persoană. „O, nu.” ‘

— Ce-nseamnă asta?! întrebă o viziră, o femeie îmbrăcată cu una dintre hainele lor lungi, cu mâneci prea mari.

Pălăria ei avea un model aparte şi se asorta de-a dreptul spectaculos cu haina.

— Am venit aici, răspunse Negură, după o hoaţă.

— Îţi dai seama unde te afli? Cum îndrăzneşti să întrerupi...?

— Am formularele corecte, spuse Negură.

Vorbea fără niciun sentiment. Fără iritare fiindcă fusese mustrat, fără aroganţă şi fără trufie. Nimic din toate astea. Unul dintre lacheii lui, un bărbat în uniformă neagră cu argintiu, mai puţin înzorzonată, intră în urma lui. Îi întinse stăpânului său hârtii stivuite cu mare grijă într-un teanc.

— Toate formularele sunt în ordine, spuse vizira. Dar, apărătorule al legii, nu e momentul pentru...

Shmangli o rupse la fugă.

Într-un final, instinctul îi înfrânsese surprinderea şi alergă spre uşa din spatele sălii, sărind peste o canapea care-i stătea în cale. Vrejy se mişca pe lângă ea, ca o dâră.

Muşcă o bucată din chiflă; mâncarea avea să-i priască. Dincolo de uşa aia trebuia să fie un dormitor, iar un dormitor trebuia să aibă o fereastră. Deschise uşa dintr-o smucitură şi se repezi dincolo de ea.

În partea opusă, ceva ţâşni din întuneric.

O bâtă o izbi în piept. Coastele îi pocniră. Shmangli icni şi căzu cu faţa la podea.

Din întunericul din dormitor ieşi un alt lacheu al lui Negură.

— Dacă-l studiezi cum se cuvine, până şi un haotic devine previzibil, spuse Negură.

Îi auzi zgomotul surd al paşilor în spatele ei.

Strânse din dinţi, încovrigată pe podea. „N-am izbutit să mănânc destul...” Era atât de flămândă!

Cele câteva înghiţituri de mai înainte lucrau în ea. Avu o senzaţie familiară, ca o furtună în vene. Măreţie lichidă. Durerea din piept îi dispăru pe măsură ce se vindeca.

Vrejy alerga în jurul ei în cerc, un mic laţ de lujeri cu frunze răsărite din podea, înconjurând-o iarăşi şi iarăşi. Negură se apropie.

„Pleacă!” Shmangli sări în patru labe. El o prinse de umăr, dar ea putea să scape, îşi invocă măreţia.

Negură împinse ceva către ea.

Micul animal semăna cu un cremling, însă cu aripi. Aripi legate, picioare strâns legate. Avea o faţă mică, stranie, nu de crab, ca a cremlingilor. Semăna mai degrabă cu un mic toporcopoi, cu nas, gură şi ochi.

Părea bolnav, cu ochii scânteietori plini de suferinţă. De unde ştia ea asta?

Creatura îi supse măreţia. Shmangli chiar o văzu dispărând, o licărire albă scursă din ea către micul animal. Aceasta deschise gura şi o bău.

Shmangli se simţi brusc obosită şi foarte, foarte flămândă.

Negură îi întinse animalul unuia dintre lachei, care-l făcu să dispară într-o pungă neagră, pe care o îndesă apoi în buzunar. Shmangli era sigură că vizirii – îngrămădiţi în jurul mesei, ultragiaţi – nu văzuseră nimic din toate astea, nu cu Negură stând cu spatele la ei şi cu lacheii lui îngrămă-dindu-i-se în jur.

— Ţineţi toate sferele departe de ea, spuse Negură. Nu trebuie lăsată să învestească.

Shmangli căzu pradă groazei şi panicii, aşa cum nu i se mai întâmplase de ani, din zilele petrecute în Rall Elorim. Se împotrivi, zvârcolindu-se şi muşcând mâna care o ţinea. Negură nu scoase nici măcar un geamăt. O săltă în picioare şi un alt lacheu o luă de braţe, răsucindu-i-le la spate până când icni de durere.

Nu. Trebuia să se elibereze! Era imposibil să fie capturată astfel! Vrejy, neliniştit, continua să se-nvârtească în jurul ei, pe podea. Pentru un Pustiitor, era cumsecade.

Negură se întoarse spre viziri.

— Nu vă mai fac alte necazuri.

— Stăpână! strigă Vrejy. Aici!

Chifla pe jumătate mâncată zăcea pe podea. O scăpase când primise lovitura de bâtă. Vrejy alergă într-acolo, dar nu izbuti decât s-o clatine. Shmangli se zbătu, încercând să se elibereze, însă, fără furtuna din ea, nu era decât un copil în strânsoarea unui soldat cu experienţă.

— Natura acestei incursiuni mă deranjează extrem de mult, apărătorule al legii, spuse mai-marea vizirilor, răsfoind teancul de hârtii lăsat de Negură pe masă. Hârtiile tale sunt în ordine, şi văd că ai inclus şi o rugăminte – aprobată de arbitri – de scotocire a palatului în căutarea acestei ştrengare. Cu siguranţă nu era nevoie să tulburi un conclav sacru. Şi asta pentru o hoaţă oarecare!

— Justiţia nu aşteaptă în privinţa nimănui, fie bărbat, fie femeie, răspunse Negură, cu un calm desăvârşit. Şi hoaţa asta e oricum, numai oarecare nu. Cu permisiunea ta, nu vă mai deranjăm.

Nu părea să se sinchisească dacă i se îngăduie sau nu să plece. Se îndreptă spre uşă cu paşi mari, iar lacheul o trase pe Shmangli după el. Piciorul ei ajunse la chiflă, dar nu izbuti decât s-o azvârle înainte, sub masa lungă a vizirilor.

— E o permisiune pentru execuţie, spuse vizira, surprinsă, ridicând ultima foaie din teanc. O să ucizi un copil? Pentru o simplă hoţie?

S-o ucidă. „Nu. Nu!”

— Asta, pe lângă încălcarea proprietăţii, prin pătrunderea în Palatul Primului, spuse Negură, ajuns lângă uşă. Şi pentru întreruperea întrunirii unui conclav sacru.

Vizira îi întâlni privirea. I-o susţinu, apoi se pierdu cu firea.

— Păi... spuse. Da, fireşte... ăă... apărătorule al legii. Negură îi întoarse spatele şi deschise uşa. Vizira puse o mână pe masă şi şi-o duse pe cealaltă la cap. Lacheul o târî pe Shmangli spre uşă.

— Stăpână! strigă Vrejy, răsucindu-se în apropierea ei. Oh... vai mie! E ceva în neregulă în privinţa omului ăstuia! Nu e sincer, nu e nici pe departe sincer. Trebuie să-ţi foloseşti puterile.

— Încerc, gemu ea.

— Te-ai lăsat să slăbeşti prea mult, continuă Vrejy. Nu e bine. Ai întrebuinţat mereu surplusul... Prea puţină grăsime pe trup... Aici ar putea fi problema. Nu ştiu cum merge treaba asta!

Negură şovăi lângă uşă, cu ochii la candelabrele suspendate aproape de podea, cu oglinzile şi nestematele lor scânteietoare, îşi ridică mâna şi gesticula. Lacheul care n-o ţinea pe Shmangli ieşi pe coridor şi găsi frânghiile primului candelabru. Le dezlegă şi îl ridică, trăgând de ele.

Shmangli încercă să-şi cheme măreţia. Doar un strop. Nu-i trebuia decât foarte puţină.

Trupul ei părea sleit de puteri. Secătuit. Chiar întrecuse într-adevăr măsura. Se zbătu, din ce în ce mai stăpânită de panică. Din ce în ce mai disperată.

Pe coridor, lacheul legase toate candelabrele foarte sus. În apropiere, mai-marea vizirilor se uita de la Negură la Shmangli.

— Te rog, o imploră Shmangli, fără grai, doar mişcându-şi buzele.

Vizira împinse masa dinadins, lovindu-l peste cot pe lacheul care-o ţinea pe Shmangli. Acesta blestemă, retrăgându-şi mâna lovită.

Shmangli se aruncă pe podea, smulgându-se din strânsoarea lui. Înainta zvârcolindu-se şi intră sub masă.

Lacheul o prinse de glezne.

— Ce-a fost asta? întrebă Negură, cu voce rece, indiferentă.

— Am alunecat, răspunse vizira.

— Controlează-te.

— E o ameninţare, apărătorule al legii? Sunt prea sus ca să mă poţi atinge.

— Nimeni nu e prea sus pentru aşa ceva.

Cuvinte rostite cu aceeaşi indiferenţă.

Shmangli se zbătu sub masă, lovindu-l pe lacheu cu picioarele. El înjură încet şi o trase de gambe, apoi o ridică. Negură se uita la ei, impasibil.

Ea îi întâlni privirea, ochi în ochi, cu chifla pe jumătate mâncată în gură. Îl ţintui astfel, mestecând grăbită şi înghiţind.

Pe faţa lui se citi pentru prima oară ceva. Uimire.

— Toată tevatura asta pentru o chiflă? întrebă el. Shmangli nu răspunse.

„Vino odată...”

O scoaseră pe coridor, trecură dincolo de colţ. Un lacheu alergă înainte şi luă sferele din lămpile de pe pereţi. Jefuiau palatul? Nu, după trecerea ei, lacheul se întoarse şi puse sferele la loc.

„Vino odată...”

În următorul coridor, mai larg, trecură pe lângă un om din garda palatului. Străjerul văzu ceva la Negură – poate şnurul legat în jurul părţii de sus a braţului, susţinând o împletitură de culori înşiruite într-o ordine azishă? – şi salută.

— Domnule? Aţi mai găsit unul?

Negură se opri şi aruncă o privire către uşa deschisă de străjer în spatele lui. Înăuntru era Gawx, pe un scaun, prăbuşit între alţi doi soldaţi.

— Aşadar ai avut complici! strigă unul dintre aceştia. Şi îl pălmui pe Gawx peste faţă.

În urma lui Shmangli, Vrejy icni.

— Cu siguranţă nu era nevoie de aşa ceva!

„Vino odată...”

— Cu ea e altceva, nu vă priveşte, le spuse Negură gărzilor, aşteptând ca unul dintre lacheii lui să termine strania mutare a sferelor cu nestemate.

De ce-o făceau, ce-i îngrijora?

În trupul lui Shmangli se agită ceva. Ca palele de vânt dinainte de furtună.

Negură îşi ridică brusc privirea spre ea.

— Ceva e...

Măreţia se întoarse.

Shmangli deveni Alunecoasă, peste tot, în afară de palme şi tălpi, îşi smuci braţul – îi alunecă din strânsoarea lacheului – apoi îşi luă avânt cu o lovitură de picior, se lăsă să cadă în genunchi şi alunecă pe sub mâinile pe care Negură le întinsese după ea.

Vrejy chiui şi se repezi pe urmele ei când începu să plesnească podeaua cu palmele, ca şi cum ar fi înotat, luându-şi un nou avânt la fiecare rotire a braţelor. Părea să plutească pe podeaua coridorului, cu genunchii alunecându-i, ca plini de unsoare.

Poziţia nu era din cale-afară de demnă. Demnitatea era pentru bogătani care-aveau timp să inventeze jocuri şi să le joace între ei.

Începu să se mişte cu adevărat repede – atât de repede, încât nu izbuti să se controleze când îşi lăsă măiestria să se destindă şi încercă să sară în picioare. Se izbi de peretele din capătul coridorului şi căzu grămadă, cu braţele şi picioarele răşchirate.

Se adună zâmbind, îi ieşise cu mult mai bine decât în ultimele daţi când încercase aşa ceva. Prima oară, rezultatul fusese mai mult decât ruşinos. Devenise atât de Alunecoasă, încât nu putuse nici măcar să stea în genunchi.

— Shmangli! strigă Vrejy. În spate.

Ea aruncă o privire pe coridor. Putea să jure că Negură strălucea uşor şi alerga mult prea repede.

Şi el era măreţ.

— Nu e drept! strigă Shmangli, săltându-se în picioare şi repezindu-se pe un coridor lateral – în direcţia din care venise când se furişase împreună cu Gawx.

Deja începea din nou să-şi simtă trupul obosit. Cu o singură chiflă nu ajungeai prea departe.

Continuă să alerge pe coridorul prea luxos, făcând o servitoare să se tragă înapoi dintr-un salt, însoţit de un ţipăt, de parcă ar fi văzut un şobolan. Shmangli alunecă dincolo de un colţ, se repezi în direcţia mirosurilor îmbietoare şi dădu buzna în bucătărie.

Alergă prin învălmăşeala de oameni dinăuntru. O clipă mai târziu, uşa se deschise din nou, izbindu-se de perete. Negură.

Fără să se sinchisească de bucătăresele uluite, Shmangli sări pe o masă lungă, îşi lăsă un picior să devină Alunecos şi patină pe el într-o parte, trântind castroane şi tigăi şi făcând totul să zăngănească. Coborî de pe masă în capătul opus, în vreme ce Negură îşi croia drum cu coatele pe lângă bucătăresele strânse grămadă, ţinându-şi Cristalsabia deasupra capului.

Nu înjura, aşa cum fac oamenii când sunt furioşi. Orice bărbat ar fi făcut-o. Toţi se simţeau bărbaţi adevăraţi când înjurau.

Însă Negură nu era o persoană ca oricare alta, nu era o persoană reală. De atâta lucru nu se îndoia absolut deloc.

Shmangli înhaţă un cârnat de pe o farfurie aburindă, apoi se repezi pe unul dintre coridoarele servitorilor. Îl mestecă din fugă, cu Vrejy crescând lângă ea, pe perete, şi lăsând în urmă o dâră de lujeri întunecaţi.

— Unde mergem? întrebă el.

— Departe.

În urma ei, se deschise brusc o uşă către coridorul slugilor. Shmangli trecu dincolo de un colţ, uluind un rândaş. Deveni măreaţă, se aruncă într-o parte şi, pe culoarul îngust, alunecă pe lângă el cu uşurinţă.

— Ce s-a ales de mine? întrebă Vrejy. Fur în miez de noapte, urmărit de monstruozităţi. Eram grădinar. Un grădinar minunat! Şi cripticii, şi onoaresprenii veneau deopotrivă să vadă cristalele crescute de mine din minţi din lumea voastră. Şi acum asta. Ce-am ajuns?

— Un plângăcios, răspunse Shmangli, gâfâind.

— Aiureli.

— Deci să-nţeleg că mereu ai fost unul?

Shmangli aruncă o privire peste umăr. Negură îl trânti cu nepăsare pe grăjdar şi aproape că nu-şi încetini paşii când trecu peste el.

Ea ajunse în faţa unei uşi, o deschise izbind-o cu umărul şi dădu din nou buzna pe culoarele luxoase.

Trebuia să găsească o ieşire. O fereastră. Alergase în cerc şi fuga ei o adusese înapoi, în apropierea apartamentelor Primului. Alese din instinct o direcţie şi începu din nou să alerge, însă unul dintre lacheii lui Negură îi apăru în faţă de după colţ. Şi el avea o Cristalsabie. Ce nenorocit de noroc avea ea!

Se răsuci pe călcâie şi trecu pe lângă Negură, care tocmai ieşea de pe coridoarele slugilor. Plonjă, ferindu-se cu greu de lovitura Sabiei lui. Se făcu Alunecoasă şi patină pe podea. Dar, de data asta, izbuti să se ridice în picioare fără să se-mpiedice. Cel puţin devenea din ce în ce mai pricepută.

— Cine sunt oamenii ăştia? întrebă Vrejy. Shmangli mormăi.

— De ce sunt atât de interesaţi de tine? E ceva cu armele astea ale lor...

— Cristalsăbii, răspunse ea. Valorează cât un regat. Făurite ca să ucidă Pustiitori.

Şi aveau două. Nebunie curată! Făurite ca să ucidă Pustiitori...

— Tu! exclamă ea, continuând să alerge. Pe tine te vor!

— Ce? Bineînţeles că nu!

— Ba da. Nu-ţi face griji. Eşti al meu. Nu-i las să te ia.

— Asta e dovada unei loialităţi pornite din afecţiune. Şi nu sună deloc jignitor. Numai că nu pe mine mă...

Al doilea lacheu al lui Negură ieşi de pe unul dintre coridoare, îl aducea pe Gawx.

Ţinea un cuţit la gâtul tânărului.

Shmangli încremeni brusc. Gawx, depăşit de situaţie, scâncea ca un copil în mâinile lacheului.

— Nu te mişca, spuse lacheul, sau îl ucid.

— Nemernic nenorocit, ripostă Shmangli şi scuipă într-o parte. Asta-i treabă murdară.

Paşii lui Negură îi răsunară în spate, iar în urma lui venea celălalt lacheu. O încolţiseră. De fapt, avea în faţa ochilor intrarea în apartamentele Primului, şi toţi vizirii şi descendenţii năvăliseră pe coridor, unde vorbeau între ei, pe ton ultragiat.

Gawx plângea. Sărmanul neghiob.

Astfel de lucruri nu se terminau niciodată cu bine. Shmangli îşi urmă instinctul – aşa cum făcea, în esenţă, întotdeauna – şi, convinsă că lacheul nu vrea decât s-o sperie, se repezi către el. Era un om al legii. N-ar fi omorât cu sânge rece un prizo...

Lacheul tăie gâtul lui Gawx.

Sângele ţâşni, stacojiu, pătând hainele tânărului. Lacheul îl lăsă să cadă şi se trase înapoi împleticindu-se, parcă uluit de ceea ce făcuse.

Shmangli încremeni. Nu era posibil... Nu...

Negură o înşfacă din spate, apoi îi vorbi lacheului, cu indiferenţă:

— Proastă treabă.

Shmangli abia îl auzea. „Atât de mult sânge.”

— O să fii pedepsit, adăugă Negură.

— Dar... protestă lacheul. A trebuit să-mi respect ameninţarea...

— N-ai hârtiile necesare aici pentru uciderea acestui băiat, spuse Negură.

— Nu suntem mai presus de legile lor?

Negură o eliberă pe Shmangli când se apropie de lacheu cu paşi mari, să-l pălmuiască.

— Fără lege, nu există nimic. O să te supui legilor lor şi o să accepţi hotărârea justiţiei. E tot ce-avem, unicul lucru sigur din lumea asta.

Shmangli se holba la băiatul muribund, care-şi apăsa amândouă mâinile pe gât, ca şi cum ar fi încercat să oprească sângele. Lacrimile lui...

Celălalt lacheu ajunse în spatele ei.

— Fugi! strigă Vrejy. Ea tresări.

— Fugi!

O luă la fugă.

Trecu pe lângă Negură şi se împinse printre vizirii care se uitau cu gurile căscate şi urlau la vederea morţii. Dădu buzna în apartamentele Primului, alunecă de-a lungul mesei, înşfăcă încă o chiflă de pe platou şi se repezi în dormitor. O clipă mai târziu, ieşise deja pe fereastră.

— În sus, îi spuse lui Vrejy, apoi îşi îndesă chifla în gură. Sprenul îşi lăsă dâra pe perete şi Shmangli se caţără transpirând. Peste o secundă, unul dintre lachei sări pe fereastra de sub ea.

Nu se uită în sus. Se repezi în grădini, răsucindu-se în toate părţile şi scotocind, cu Sabia licărindu-i în întuneric când reflecta lumina stelelor.

Shmangli ajunse cu bine în partea de sus a palatului şi se ascunse printre umbre. Se chirci şi, înfrigurată, îşi strânse braţele în jurul genunchilor.

— Abia dacă-l cunoşteai, spuse Vrejy. Şi totuşi îl jeleşti.

Ea dădu din cap.

— Ai văzut de multe ori moartea, adăugă el. Ştiu. Nu te-ai obişnuit cu ea?

Shmangli clătină din cap.

Jos, lacheul se puse în mişcare, căutând-o tot mai departe. Era liberă. „Urcă-te pe acoperiş, coboară prin cealaltă parte, dispari.”

Oare se zărea mişcare lângă zidul exterior al curţii? Însă umbrele de-acolo erau oameni. Ceilalţi hoţi se căţărară pe zid şi se pierdură în noapte. Huqin îşi părăsise nepotul, aşa cum era de aşteptat.

Cine avea să plângă pentru Gawx? Nimeni. Fusese uitat, abandonat.

Shmangli îşi eliberă picioarele şi se târî peste cupolă, către fereastra pe care intrase în palat. Lujerii încolţiţi din seminţe, spre deosebire de cei crescuţi de Vrejy, erau încă vii. Năpădiseră fereastra şi frunzele lor unduiau în vânt.

„Fugi”, îi spuseră toate instinctele ei. „Pleacă.”

— Mai devreme ai vorbit despre ceva, şopti ea. Re...

— Recreştere, spuse Vrejy. Fiecare legătură îţi garantează puterea asupra două Unde. Tu poţi influenţa creşterea lucrurilor.

— Mă pot folosi de asta ca să-l ajut pe Gawx?

— Dacă ai fi mai bine antrenată, da. Aşa cum stau lucrurile acum, mă îndoiesc. Nu eşti nici foarte puternică, nici foarte experimentată. Şi ar putea fi deja mort.

Ea atinse unul dintre lujeri.

— De ce-ţi pasă? o întrebă din nou Vrejy.

Părea curios. Nu o provoca, încerca doar s-o înţeleagă.

— Fiindcă trebuie să-i pese cuiva.

Pentru prima oară, Shmangli nu-şi luă în seamă instinctul şi, în schimb, intră pe fereastră. Traversă camera în fugă.

Ajunse pe coridorul de la etaj. Pe trepte. Se avântă în josul lor, coborând aproape numai în salturi. Trecu dincolo de o uşă. O luă la stânga. Pe coridor. Din nou la stânga.

O grămadă de oameni pe culoarul luxos. Shmangli ajunse la ei, apoi şerpui printre ei. Pentru atâta lucru n-avea nevoie de măreţie. Se strecura printre picioarele mulţimii încă de când învăţase să meargă.

Gawx zăcea într-o baltă de sânge care întunecase culoarea covorului fin. Vizirii şi gărzile îl înconjurau, vorbind în şoaptă.

Shmangli se târî lângă el. Trupul încă îi era cald, dar sângerarea părea să se fi oprit. Ţinea ochii închişi.

— Prea târziu? şopti ea.

— Nu ştiu, răspunse Vrejy, încolăcindu-i-se alături.

— Ce fac?

— Nu... nu sunt sigur. Stăpână, trecerea de partea voastră a fost grea şi mi-a lăsat goluri printre amintiri, în ciuda precauţiilor luate de poporul meu. Nu...

Shmangli îl întinse pe Gawx pe spate, cu ochii către cer. Pentru ea, băiatul nu însemna nimic, era adevărat. Abia se cunoscuseră şi fusese un neghiob. Doar îl sfătuise să se ducă înapoi.

Însă asta era ea, asta trebuia să fie.

„Îţi vei aduce aminte de cei care-au fost uitaţi.”

Se aplecă spre el, îşi atinse fruntea de a lui, apoi expiră. Ceva scânteietor îi părăsi buzele, un norişor de lumină strălucitoare. Rămase suspendat în faţa buzelor lui Gawx.

„Haide...”

Norişorul zvâcni, apoi pătrunse în gura lui.

O mână o prinse pe Shmangli de umăr, îndepărtând-o de Gawx. Ea se lăsă moale, brusc istovită. Cu adevărat extenuată, atât de sleită de puteri, încât îi venea greu şi să se ţină pe picioare.

Negură o trase de umăr, îndepărtând-o de mulţime.

— Vino, spuse el.

Gawx se mişcă. Vizirii icniră şi-şi îndreptară atenţia către tânărul care gemu, apoi se săltă în capul oaselor.

— S-ar părea că eşti o Muchiedansatoare, spuse Negură, călăuzind-o pe coridor, în timp ce mulţimea se îngrămădea în jurul lui Gawx, vorbind întruna.

Shmangli se împletici, dar Negură o ţinu în picioare.

— Mă întrebam care dintre voi doi este.

— Miracol! exclamă un vizir.

— Yaezir a vorbit, spuse unul dintre descendenţi.

— Muchiedansatoare, zise Shmangli. Nu ştiu ce-i aia.

— Au fost cândva un ordin glorios, răspunse Negură, ducând-o pe coridor, tot mai departe.

Nimeni nu le dădea atenţie, toată lumea n-avea ochi decât pentru Gawx.

— Acolo unde tu bâjbâi, ei făceau totul cu o eleganţă superbă. Puteau alerga pe cea mai subţire funie, dansau pe vârfurile acoperişurilor, străbăteau un câmp de luptă ca o panglică purtată de vânt.

— Pare... minunat.

— Da. Din nefericire, erau întotdeauna preocupaţi de lucruri mărunte, ignorându-le pe cele de mare importanţă. S-ar părea că ai temperamentul lor. Ai devenit una dintre ei.

— N-am vrut, spuse Shmangli.

— Îmi dau seama.

— De ce... de ce mă vânezi?

— În numele justiţiei.

— Există o grămadă de oameni care fac lucruri rele, insistă ea.

Fiecare cuvânt însemna o sforţare, îi venea greu să vorbească, îi venea greu să gândească. Era atât de istovită.

— Ai fi putut vâna şefii bandelor de răufăcători, ucigaşii. Dar m-ai ales pe mine. De ce?

— Alţii sunt odioşi, dar nu stăpânesc arte care-ar putea readuce Devastarea în lumea noastră.

Cuvintele lui erau atât de reci.

— Ceea ce eşti tu trebuie oprit.

Shmangli se simţea amorţită, încercă să-şi cheme măreţia, dar şi-o folosise pe toată. Ba poate şi ceva în plus.

Negură o răsuci şi o lipi de perete. Shmangli nici nu se putea ţine pe picioare. Alunecă în jos, rămase aşezată. Vrejy i se opri alături, se răspândi ca o răbufnire de lujeri târâtori.

Negură îngenunche lângă ea. Îşi întinse mana.

— L-am salvat, spuse Shmangli. Am făcut ceva bun, nu?

— Bunătatea n-are nicio importanţă, ripostă Negură.

Cristalsabia îi căzu între degete.

— Nu-ţi pasă, nu-i aşa?

— Aşa e. Nu-mi pasă.

— Ar trebui să-ţi pese, zise ea istovită. Ar trebui... ar trebui să-ncerci, adică. Cândva mi-am dorit să fiu ca tine. N-a mers. Nu eram ... nici măcar n-aveam senzaţia că sunt vie...

Negură înălţă Sabia. Shmangli închise ochii.

— E graţiată!

Negură o strânse de umăr mai tare.

Simţindu-se complet secătuită – de parcă ar fi săltat-o cineva de vârfurile picioarelor şi ar fi stors totul din ea – Shmangli se sili să deschidă ochii. Gawx se opri lângă ei împleticindu-se şi răsunând greu. În urma lui veneau vizirii şi descendenţii.

Cu hainele pline de sânge şi cu ochii mari, Gawx strângea în mână o bucată de hârtie. I-o întinse lui Negură.

— O graţiez pe fata asta. Elibereaz-o, om al legii!

— Cine eşti tu ca să poţi face aşa ceva? întrebă Negură.

— Sunt Primul Aqasix, declară Gawx. Conducătorul Azirului!

— Ridicol.

— Kadasicşii au vorbit, zise unul dintre moştenitori.

— Heralzii? se miră Negură. Ba n-au vorbit. Vă înşelaţi.

— Am votat, îi explică un vizir. Proba dată de acest tânăr a fost cea mai bună.

— Ce probă? spuse Negură. E un hoţ!

— A înfăptuit miracolul Recreşterii, zise cel mai bătrân dintre descendenţi. A fost mort şi s-a întors. Ce altă probă mai grăitoare am putea pretinde?

— Ni s-a dat un semn, vorbi şi mai-marea vizirilor. Avem un Prim care poate supravieţui atacurilor Celui Cu Totul Alb. Slavă lui Yaezir, Kadasix al Regilor, fie să guverneze cu înţelepciune! Acest tânăr e Prim. A fost Prim dintotdeauna. Abia acum ne-am dat seama şi-l implorăm să ne ierte fiindcă n-am văzut adevărul mai devreme.

— Aşa cum s-a făcut întotdeauna, spuse cel mai vârstnic descendent. Şi cum se va mai face. Retrage-te, om al legii! Ţi s-a dat un ordin.

Negură se uită cu mare atenţie la Shmangli.

Ea zâmbi, obosită. Îi arătă dinţii nenorocitului. Era drept s-o facă.

Cristalsabia lui dispăru în ceaţă. Fusese înfrânt, dar nu părea să-i pese. Nicio înjurătură, nici măcar o tresărire. Se ridică şi-şi scoase mănuşile pe rând, trăgându-le de manşete.

— Lăudat fie Yaezir! spuse. Heraldul Regilor. Fie să guverneze cu înţelepciune. Dacă încetează vreodată să saliveze.

Negură se înclină în faţa noului Prim, apoi se îndepărtă păşind apăsat.

— Ştie cineva numele acestui om al legii? întrebă un vizir. Şi când am început noi să le-ngăduim apărătorilor legii să rechiziţioneze Cristalsăbii?

Gawx îngenunche lângă Shmangli.

— Prin urmare, acum eşti un soi de împărat, spuse ea, închizând ochii şi lăsându-se pe spate.

— Mda. Sunt încă năucit. Se pare c-am înfăptuit un miracol, sau cam aşa ceva.

— Bravo ţie, îl felicită Shmangli. Pot să-ţi mănânc cina?

I-10 • SZETH

Szeth-fiu-fiu-Vallano, Făr’adevăr din Shinovar, stătea în vârful celui mai înalt turn din lume, contemplând Sfârşitul Tuturor Lucrurilor.

Sufletele oamenilor pe care-i omorâse pândeau în umbră. Îi vorbeau în şoaptă. Dacă se apropia mai mult, urlau.

Urlau şi când închidea ochii. Se deprinsese să clipească pe cât de puţin posibil. Îşi simţea ochii uscaţi în orbite. Asta ar fi făcut... orice om cu mintea întreagă.

Ascuns printre piscurile munţilor, cel mai înalt turn din lume era perfect pentru acea contemplare. Dacă n-ar fi fost legat de o Piatră a Jurământului, dacă ar fi fost cu totul alt om, ar fi rămas acolo, în singurul loc de la Răsărit unde pietrele nu erau blestemate, unde îţi era îngăduit să calci pe ele. Locul ăla era sacru.

Strălucitor, soarele îşi trimitea razele într-acolo, alungând umbrele şi estompând urletele atât de mult cât era cu putinţă. Urlătorii îşi meritaseră moartea, fireşte. Ar fi trebuit să-l ucidă pe Szeth. „Vă urăsc. Urăsc... pe oricine.” Glorie interioară, ce sentiment straniu!

Nu-şi ridica privirea. Nu voia s-o întâlnească pe a Zeului Zeilor. Dar era un sentiment plăcut să stai în bătaia soarelui.

Nu existau nori, ca s-aducă întunecime. Locul se afla deasupra lor. Urithiru domina până şi norii.

Turnul masiv era pustiu; un alt motiv pentru care îi plăcea. O sută de caturi, toate de forma unor inele, şi fiecare mai larg decât cel de deasupra sa, pentru a oferi un balcon scăldat în soare. Numai partea dinspre răsărit era plată şi abruptă, aşa că, privind de departe, turnul crea impresia că fusese retezat cu o Cristalsabie imensă. Ce formă stranie! Stătea pe marginea aceea, chiar în vârf, cu picioarele legănându-i-se deasupra unui hău cât o sută de caturi masive, la care se adăuga înălţimea muntelui. Sticla scânteia pe suprafaţa netedă a acelei laturi plate.

Ferestre de sticlă, îndreptate spre răsărit, către Obârşie. Când vizitase pentru prima oară locul – chiar după ce fusese exilat din ţara lui de baştină – nu înţelesese cât de ciudate erau acele ferestre. Pe atunci, încă mai era obişnuit cu furtunile blânde. Ploaie, vânt şi meditaţie.

În ţinuturile blestemate ale mergătorilor pe piatră, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo abundau sângele, moartea şi ţipetele. Şi... şi...

Respiră. Sili aerul să-i intre şi să-i iasă din trup şi se ridică în picioare pe marginea parapetului din vârful turnului.

Se luptase cu o imposibilitate. Cu un bărbat cu Lumină de Furtună, cu un om care cunoştea furtuna din trup. Asta însemna... probleme. Cu ani în urmă, Szeth fusese izgonit pentru că dăduse alarma. O alarmă falsă, aşa i se spusese.

Îi spuseseră că nu mai există Pustiitori.

I-o garantaseră chiar spiritele pietrelor.

Puterile celor de demult nu mai există.

Cavalerii Radianţi au fost înfrânţi.

Noi suntem tot ce-a mai rămas.

Tot ce-a mai rămas... Făr’adevăr.

— N-am fost credincios? strigă el, ridicându-şi în sfârşit faţa către soare.

Vocea i se izbi de munţi şi de sufletele lor fantomatice, stârnind ecouri.

— Nu m-am supus, nu mi-am ţinut jurământul? N-am făcut ceea ce mi-ai cerut?

Omorurile, asasinatele. Clipi din ochii obosiţi. ŢIPETE.

— Dacă întreg Şamanatul se înşală, asta ce poate însemna? Ce poate însemna, dacă m-au izgonit din greşeală?

Însemna Sfârşitul Tuturor Lucrurilor. Sfârşitul adevărului, însemna că totul era lipsit de sens, că jurământul lui n-avea noimă.

Însemna că ucisese fără motiv.

Se lăsă să cadă pe lângă turn, cu hainele albe – care simbolizau acum pentru el atât de multe – fluturându-i în vânt. Se umplu cu Lumină de Furtună şi se Ancoră către miazăzi. Trupul îi zvâcni într-acolo, căzând de-a lungul cerului. Putea călători astfel doar pentru scurtă vreme; Lumina lui de Furtună nu dura mult.

Din pricina prea multelor imperfecţiuni ale trupului. Cavalerii Radianţi... despre ei se spunea... se spunea că se pricepeau la asta mult mai bine... Ia fel ca Pustiitorii.

Avea destulă Lumină ca să se desprindă de munţi şi să coboare într-un sat de la poalele dealurilor. Acolo oamenii lăsau adesea sfere pentru el, ca ofrandă, fiindcă-l credeau un soi de zeu. Se putea hrăni cu Lumina aceea pentru a merge mai departe, până găsea un alt oraş şi mai multă Lumină de Furtună.

Îi trebuiau câteva zile ca s-ajungă acolo unde dorea, dar avea să găsească răspunsuri. Sau, lăsând răspunsurile pe mai târziu, un om pe care să-l ucidă.

De data asta, avea să-şi aleagă singur următoarea victimă.

De data asta unul ales de el însuşi.

I-11 • RITMURI NOI

În timp ce urca în tumul central din Narak, Eshonai încerca să alunge micul spren cu fluturări ale mâinii. Îi dansa în jurul capului, emanând inele de lumină din silueta lui de cometă. Oribilă creatură. De ce n-o lăsa în pace?

Poate că nu era în stare să stea deoparte. La urma urmelor, ea trăia o experienţă minunat de nouă. Ceva care nu mai fusese văzut de veacuri. Forma-furtunos. O formă a adevăratei puteri.

O formă dăruită de zei.

Continuă să urce treptele, cu tălpile lovindu-i-se zgomotos de Cristalarmură. Se simţea bine în ea.

Era în forma aceea de cincisprezece zile, de cincisprezece zile auzea ritmuri noi. La început se acordase des cu ele, însă pe mulţi îi agitau foarte tare. Renunţase, se silise să vorbească acordându-se la cele vechi, familiare.

Îi era greu, pentru că ritmurile alea vechi erau atât de plictisitoare! Sub cele noi, ale căror nume le intuia cumva, aproape că desluşea voci care-i vorbeau. O povăţuiau. Dacă poporul ei ar fi fost îndrumat astfel de-a lungul veacurilor, cu siguranţă n-ar mai fi dat greş într-o asemenea măsură.

Eshonai ajunse în vârful turnului, unde o aşteptau ceilalţi patru. Sora ei, Venli, se afla din nou acolo, purtând şi ea tot noua formă – cu ţepi pe plăcile carapacei, cu ochi roşii, de o agilitate primejdioasă. Întâlnirea avea să se desfăşoare într-un mod foarte diferit de cea dinaintea ei. Eshonai trecu prin noile ritmuri, având grijă să nu le fredoneze. Ceilalţi încă nu erau pregătiţi.

Se aşeză, apoi i se tăie răsuflarea.

Ritmul ăla! Suna ca şi cum... ca şi cum propria ei voce ar fi ţipat la ea. Un ţipăt de durere. Ce fusese asta? Clătină din cap şi descoperi că, fără să vrea, îşi dusese mâna la piept, neliniştită. Când o deschise, sprenul ca o cometă ţâşni afară.

Se acordă cu Enervarea. Ceilalţi dintre cei cinci o priveau pieziş şi doi fredonară în Curiozitate. De ce se purtase aşa?

Eshonai se aşeză, cu Cristalarmura frecându-i-se de piatră. Când se aflau atât de aproape de liniştire – răstimpul numit de umani Lăcrimare – marile furtuni se răreau. Şi asta era o mică piedică în calea planului ei de preschimbare a tuturor ascultătorilor în forma-furtunos. După transformarea ei, nu mai fusese decât o mare furtună, în timpul căreia Venli şi erudiţii săi luaseră noua formă, alături de două sute de soldaţi aleşi de Eshonai. Nu ofiţeri. Soldaţi obişnuiţi. Genul de luptători de a căror supunere nu se îndoia.

De următoarea mare furtună îi mai despărţeau doar câteva zile şi Venli adunase spreni. Avea cu miile. Sosise timpul.

Eshonai, una dintre Cei Cinci, se uită la ceilalţi patru. Cerul senin al zilei lăsa razele soarelui să se reverse asupra lor şi câţiva vântspreni veneau spre ei, purtaţi de o adiere. Ajunseră destul de aproape înainte de a se opri, pentru a se repezi apoi în direcţia opusă.

— De ce-aţi vrut să ne întâlnim? îi întrebă Eshonai pe ceilalţi.

— Ai vorbit despre un plan, răspunse Davim, cu mâinile lui late, de lucrător, încleştate în faţă. În auzul tuturor. N-ar fi trebuit să-l dezvălui mai întâi Celor Cinci?

— Îmi pare rău, spuse ea. Sunt pur şi simplu entuziasmată. Oricum, cred că ar trebui să fim Cei Şase.

— Hotărârea asta nu s-a luat, zise Abronai, nevolnic şi durduliu. (Forma-soţ era dezgustătoare.) Lucrurile se mişcă prea repede.

— Trebuie să ne mişcăm repede, ripostă Eshonai, în Ritmul Hotărârii. Până la liniştire nu vor mai fi decât două mari furtuni. Ştiţi ce veşti aduc iscoadele. Umanii pun la cale o ultimă înaintare către noi, către Narak.

— E păcat că întâlnirea ta cu ei s-a sfârşit atât de prost, zise Abronai în Reflecţie.

— Au ţinut să-mi spună c-au plănuit să ne nimicească, minţi Eshonai. Voiau să se laude. A fost singurul motiv pentru care-au acceptat o întâlnire cu mine.

— Trebuie să fim pregătiţi să ne luptăm cu ei, spuse Davim, în Nelinişte.

Eshonai râse. O manifestare zgomotoasă a emoţiei, dar asta simţea cu adevărat

— Să ne luptăm cu ei? N-ai auzit ce-am spus? Pot să chem o mare furtună.

— Cu ajutor, zise Chivi, în Curiozitate.

Forma-abil. O altă formă slabă. Ar fi trebuit scoasă din rândurile lor.

— Ai spus că n-o poţi face singură. De câţi alţii ai nevoie? Cei două sute pe care-i ai acum îţi sunt de-ajuns, cu siguranţă.

— Nu, nu sunt nici pe departe de ajuns, răspunse Eshonai. Simt că avem cu atât mai multe şanse să izbutim cu cât iau mai mulţi de-ai noştri forma asta. De aceea mi-ar plăcea să continuăm cu transformările.

— Desigur, încuviinţă Chivi. Dar câţi dintre noi trebuie să se transforme?

— Toţi.

Davim fredona în Amuzament, crezând că era o glumă, însă amuţi când văzu că toţi ceilalţi păstrau tăcerea.

— O s-avem o singură şansă, spuse Eshonai în Hotărâre. Umanii vor pleca din taberele lor de război împreună, ca o singură armată imensă, ca s-ajungă la Narak în timpul liniştirii. Pe platouri vor fi cu desăvârşire expuşi, fără niciun adăpost. În acel răstimp, o mare furtună i-ar nimici.

— Nici măcar nu ştim cu-adevărat că poţi chema una, spuse Abronai, în îndoială.

— De aia avem nevoie să ia forma-furtunos cât mai mulţi dintre noi cu putinţă, răspunse Eshonai. Dacă ne scapă prilejul ăsta, copiii noştri vor cânta cântecele Blestemului, presupunând că vor trăi destul de mult ca s-apuce s-o facă. E şansa noastră, singura noastră şansă. Imaginaţi-vă zece armate ale umanilor izolate pe platouri, lovite şi copleşite de o mare furtună la care nu s-au aşteptat nicidecum! În forma-furtunos, nouă nu ne-ar pricinui niciun rău. Dacă unii dintre ei vor scăpa cu viaţă, îi vom ucide apoi cu uşurinţă.

— E ispititor, zise Davim.

— Nu-mi place înfăţişarea celor care-au luat forma asta, spuse Chivi. Nu-mi place cu cât patos cer mulţi să o primească. Poate că două sute sunt de-ajuns.

— Eshonai, ce simţi în forma asta? întrebă Davim. Voia să ştie mai mult decât spuseseră cuvintele lui.

Fiecare formă te schimba, într-un anume fel. Forma-luptător te făcea mai agresiv, forma-soţ te făcea să-ţi pierzi uşor concentrarea, forma-abil te făcea mai atent, iar în forma-luptător te supuneai poruncilor.

Eshonai fredona în Ritmul Păcii.

Nu. Fusese vocea care ţipa. Cum fusese cu putinţă să-şi petreacă atâtea săptămâni în forma aia fără să-şi dea seama?

— Mă simt vie, spuse în Ritmul Bucuriei. Mă simt puternică, în plină forţă. Simt o legătură cu lumea, o legătură de care ar fi trebuit să fiu conştientă dintotdeauna. Davim, e la fel ca transformarea din forma-nepăsător într-una dintre celelalte forme – atât de mare e schimbarea. Acum, când stăpânesc puterea asta, îmi dau seama că înainte n-am trăit cu adevărat.

Îşi ridică o mână şi strânse pumnul. Când i se încordară muşchii, simţi energia scurgându-i-se în josul braţului, deşi îi era ascuns în Cristalarmură.

— Ochi roşii, şopti Abronai. La asta s-a ajuns?

— Dacă ne hotărâm s-o facem, spuse Chivi. Poate-ar trebui s-o încercăm mai întâi noi patru şi apoi să spunem dacă e cazul să ni se alăture şi ceilalţi.

Venli deschise gura, gata să vorbească, dar Chivi o întrerupse cu o fluturare a mâinii.

— Tu ai spus ce-ai avut de spus, Venli. Ştim ce doreşti.

— Din păcate, nu putem aştepta, răspunse Eshonai. Dacă vrem să prindem în cursă armatele alethi, avem nevoie de timp ca să transformăm pe toată lumea înainte de a pleca ei în căutarea Narakului.

— Eu vreau să-ncerc, spuse Abronai. Poate-ar trebui să-i propunem poporului nostru o transformare în masă.

— Nu.

Zuln vorbise în Ritmul Păcii.

Dintre Cei Cinci, era forma-nepăsător şi stătea gârbovită, privind în jos. Nu obişnuia să spună nimic, aproape niciodată.

— Nu, repetă ea. Nu e corect.

— Ar trebui să cădem cu toţii de acord, spuse Davim. Zuln, nu poţi asculta glasul raţiunii?

— Nu e corect, spuse din nou forma-nepăsător.

— E nepăsătoare, zise Eshonai. N-ar trebui s-o luăm în seamă.

Davim fredona în Nelinişte.

— Zuln reprezintă trecutul, Eshonai. N-ar trebui să vorbeşti aşa despre ea.

— Trecutul e mort.

Abronai i se alătură lui Davim, fredonând tot în Nelinişte.

— Poate că merită să ne gândim mai mult. Eshonai, tu... nu vorbeşti ca de obicei. Nu-mi dădusem seama că schimbările sunt atât de puternice.

Eshonai se acordă cu unul dintre ritmurile noi, Ritmul Furiei. Păstră cântecul în ea şi se trezi fredonându-l. Erau cu toţii atât de prudenţi, atât de slabi! Aveau să-şi vadă poporul nimicit.

— O să ne reîntâlnim ceva mai târziu, tot azi, zise Davim. Până atunci hai să chibzuim. Eshonai, în acest răstimp o să stau de vorbă cu tine între patru ochi, dacă eşti de acord.

— Desigur.

Se ridicară de pe locurile lor din vârf. Eshonai se apropie de margine şi se uită în jos în vreme ce coborau ceilalţi. Turnul era prea înalt ca să sară, chiar şi în Cristalarmură. Îşi dorea atât de mult să încerce!

Se părea că în jurul turnului se adunase toată suflarea din oraş, aşteptând hotărârea. În cele câteva săptămâni de la transformarea ei, discuţiile despre ceea ce i se întâmplase – mai întâi ei şi apoi altora – impregnaseră oraşul cu un amestec aparte de nelinişte şi speranţă. Veniseră mulţi la ea, implorând să le fie dată şi lor aceeaşi formă, înţeleseseră ce şanse oferea.

— Nu vor fi de acord, spuse Venli din spatele ei, când ceilalţi ajunseră jos; vorbea în Ranchiună, unul dintre noile ritmuri. Tonul tău a fost prea bătăios, Eshonai.

— Davim e de partea noastră, răspunse Eshonai în Ritmul încrederii. Va fi şi Chivi, dacă avem putere de convingere.

— Nu e de-ajuns. Dacă nu cad toţi Cei Cinci de acord...

— Nu-ţi face griji.

— Oamenii noştri trebuie să ia forma asta, Eshonai, spuse Venli. E inevitabil.

Eshonai se trezi fredonând noul Ritm al Amuzamentului... adică al Zeflemelei. Se întoarse spre sora ei.

— Ştiai, nu-i aşa? Ştiai exact ce-o să-mi facă forma asta. Ai ştiut dinainte de a o lua tu însăţi.

— Păi... Da.

Eshonai îşi înşfacă sora de pieptul robei şi o smuci spre ea, ţinând-o strâns. În Cristalarmură era uşor, deşi Venli se opuse cu mai multă putere decât ar fi fost normal, şi o mică scânteiere de fulger roşu îi traversă braţele şi faţa. Eshonai nu era obişnuită cu o asemenea forţă a surorii ei erudite.

— Ai fi putut să ne distrugi, zise Eshonai. Dacă forma asta ar fi făcut ceva cumplit?

Ţipăt. În capul ei. Venli zâmbi.

— Cum ai descoperit-o? întrebă Eshonai. N-ai dat de ea în cântece. A fost mai mult de-atât.

Venli nu scoase niciun cuvânt, întâlni privirea lui Eshonai şi fredona în Încredere.

— Trebuie să ne-asigurăm că toţi Cei Cinci sunt de acord cu planul nostru, spuse. Dacă vrem să supravieţuim, dacă vrem să-i înfrângem pe umani, trebuie să fim în forma asta – cu toţii. Trebuie să chemăm furtuna. E... aşteptată, Eshonai. Aşteptată şi făurită.

— O să am grijă să fie aşa, răspunse Eshonai, eliberând-o. Poti să aduni destui spreni ca să transformăm pe toată lumea?

— Oamenii mei lucrează la asta de trei săptămâni. O să-i putem transforma cu miile în timpul ultimelor două mari furtuni dinainte de liniştire.

— Bun.

Eshonai începu să coboare.

— Soră a mea? întrebă Venli. Pui ceva la cale. Ce anume? Cum o să-i convingi pe Cei Cinci?

Eshonai îşi continuă coborârea. Cu plusul de echilibru şi forţă oferit de Cristalarmură, nu trebuia să se ţină de lanţuri ca să nu se dezechilibreze. Când nu mai avea mult până jos, unde Cei Cinci le vorbeau oamenilor, se opri la mică înălţime deasupra mulţimii şi trase aer adânc în piept. Pe urmă strigă din toate puterile:

— Peste două zile, îi voi lua pe toţi cei dornici să meargă în furtună şi le voi da această nouă formă.

Mulţimea încremeni şi toate ritmurile fredonate se stinseră.

— Cei Cinci încearcă să vă refuze acest drept, tună Eshonai. Nu vor s-aveţi această formă a puterii. Sunt înspăimântaţi, ca nişte cremlingi ascunşi în crăpături. Nu pot să vă refuze acest drept! Oricine are dreptul să-şi aleagă propria formă!

Îşi ridică mâinile deasupra capului, fredonând în Hotărâre, şi chemă o furtună.

Una minusculă, doar o picătură în comparaţie cu ceea ce aşteptau. Îi crescu între palme, vânt şi fulgere. O furtună în miniatură în mâinile ei, lumină şi putere, un vârtej de vânt. Trecuseră veacuri de când nu mai fusese întrebuinţată puterea aceea, aşa că – aidoma unui râu blestemat – energia îşi aştepta nerăbdătoare eliberarea.

Furtuna prinse putere, destulă ca să-i biciuiască hainele, învârtejindu-i-se în jur însoţită de tunete mărunte, fulgere roşii şi o ceaţă neguroasă. În cele din urmă, se risipi. Eshonai auzi Veneraţia mulţimii – în cântece întregi, nu doar fredonată. Sentimentele tuturor erau puternice.

— Cu această putere, declară ea, putem să-i nimicim pe alethi şi să ne apărăm poporul. V-am văzut disperarea. V-am auzit cântând în Jelanie. Nu trebuie să fie aşa! Veniţi cu mine în furtuni! E dreptul vostru şi e datoria voastră să-mi fiţi alături.

În spatele ei, pe trepte, Venli fredona în încordare.

— Asta o să ne învrăjbească între noi, Eshonai! Prea multă agresivitate, prea brusc!

— O să funcţioneze, răspunse Eshonai în Ritmul încrederii. Tu nu-i cunoşti aşa cum îi cunosc eu.

Ceilalţi patru dintre Cei Cinci îi aruncau de jos priviri aspre, părând să se simtă trădaţi, deşi ea nu le putea auzi cântecele.

Coborî la rândul ei, apoi îşi croi drum prin mulţime, şi soldaţii în forma-furtunos i se alăturară. Oamenii îi făceau loc, cei mai mulţi fredonând în Nelinişte. Se adunaseră mai ales lucrători şi cei în forma-abil. Avea sens. Cei în forma-luptător aveau prea mult simţ practic ca să stea gură-cască.

Eshonai şi războinicii ei în forma-furtunos părăsiră piaţa din mijlocul oraşului. O lăsă pe Venli să-i însoţească, dar nu-i dădu nicio atenţie. Ajunseră în cele din urmă la cazărmile din partea adăpostită de furtuni a oraşului. Clădirile de acolo, destul de multe de altfel, fuseseră construite pentru a crea o comunitate a soldaţilor. Oştenilor ei nu li se cerea să doarmă în acel loc, însă mulţi o făceau.

Aflat la un platou distanţă, terenul de instrucţie răsuna de zgomote în timp ce războinicii îşi cizelau deprinderile sau – mai probabil – erau instruiţi luptătorii transformaţi de curând. Divizia a doua, din care făceau parte o sută douăzeci şi opt de soldaţi, supraveghea platourile din zona de mijloc, în aşteptarea apariţiei umanilor. Perechi-războinice cutreierau Câmpiile, ca iscoade. Eshonai le dăduse însărcinarea asta imediat ce-şi dobândise noua formă, fiindcă ştiuse încă de atunci că era nevoie de o schimbare a modului de luptă. Voia să adune toate informaţiile posibile despre alethi şi despre tactica lor din acel moment.

Soldaţilor li se spusese să nu ia în seamă pupele. Nu voia să mai sufere pierderi în jocul ăla lipsit de importanţă când orice luptător de sub comanda ei reprezenta o potenţială formă-furtunos.

Însă toate celelalte divizii erau acolo. Un total de şaptesprezece mii de soldaţi. O forţă puternică într-un anumit fel, dar totodată, prea neînsemnată ca număr faţă de ceea ce fuseseră cândva. Îşi ridică mâna, cu pumnul strâns, şi divizia ei de forme-furtunos le ceru tuturor oştenilor din armata ascultătorilor să se adune. Cei care se antrenau îşi lăsară armele jos şi alergară spre ea. Alţii ieşiră din cazărmi. În scurt timp, o înconjurară cu toţii.

— E timpul să punem capăt luptei împotriva alethilor, le strigă ea. Cine vrea să mă urmeze pentru asta?

Fredonatul în Hotărâre străbătu mulţimea. Din câte putea ea s-audă, nimeni nu scotea niciun sunet în îndoială. Minunat.

— E nevoie să-mi fiţi cu toţii alături, în forma mea de acum, strigă Eshonai şi, transmise din gură-n gură, cuvintele ei ajunseră la urechile tuturor.

Mulţimea fredona din nou în Hotărâre.

— Sunt mândră de voi, spuse Eshonai. O să-mi trimit divizia de furtunoşi să afle răspunsul fiecăruia în parte. Dacă printre voi sunt unii care nu doresc să se schimbe, o să ştiu eu însumi cine anume. Hotărârea vă aparţine, aveţi acest drept, şi n-o să vă silesc, dar trebuie să ştiu.

Îşi privi formele-furtunos, care salutară şi se împrăştiară, doi câte doi, în perechi războinice. Eshonai se retrase cu un pas, îşi încrucişă braţele şi se uită cum treceau, pe rând, de la o divizie la alta. În ţeasta ei se auzeau bătăi de tobă în noile ritmuri, dar se ferea de ritmul Păcii, cu straniile lui ţipete. Nu purta nicio luptă împotriva a ceea ce devenise. Ochii zeilor o ţintuiau cu prea multă atenţie.

În apropiere se adunară câţiva soldaţi, chipuri familiare sub coifurile tari, cu fărâme de nestemate împletite în bărbile bărbaţilor. Divizia ei, cei care-i fuseseră cândva prieteni.

Nu putea să-şi explice pe deplin de ce nu-i alesese pe ei primii pentru transformare, ci luase în schimb două sute de soldaţi din multe alte divizii. Avea nevoie de oşteni supuşi, dar nicidecum vestiţi pentru inteligenţa lor.

Thude şi ceilalţi din fosta ei divizie... o cunoşteau prea bine. Şi-ar fi pus întrebări.

Avu curând toate răspunsurile. Doar o mână dintre cei şaptesprezece mii de soldaţi refuzaseră transformarea cerută. Şi fuseseră adunaţi, cu toţii, pe terenul de instrucţie.

În timp ce se gândea la următoarea ei mişcare, Thude se apropie de ea. Înalt, cu braţe şi picioare groase, purtase forma-luptător tot timpul, în afara celor două săptămâni în care se împerechease cu Bila. Fredona în Hotărâre – un mod în care un soldat spunea că e gata să se supună ordinelor.

— Ceea ce se petrece mă îngrijorează, Eshonai, spuse el. E nevoie să se schimbe chiar atât de mulţi?

— Dacă nu ne transformăm, suntem morţi, ripostă ea. Umanii ne vor nimici.

El continuă să fredoneze în Hotărâre, semn că avea încredere în ea. Dar ochii lui păreau să spună o altă poveste. Melu, una dintre formele-luptător, se întoarse şi salută.

— Numărătoarea s-a încheiat.

— Minunat, spuse Eshonai. Transmite-le ordinul meu soldaţilor. La aceeaşi întrebare trebuie să răspundă toată lumea din oraş.

— Toată lumea? se miră Thude în Nelinişte.

— Timpul nostru e scurt, răspunse Eshonai. Dacă nu trecem la fapte, o să pierdem prilejul unui atac împotriva umanilor. Nu ne-au mai rămas decât două furtuni; îi vreau pe toţi cei din oraş dornici s-o facă pregătiţi să ia forma-furtunos înainte de a trece de noi furtunile astea. Ceilalţi au dreptul să refuze, însă îi vreau adunaţi laolaltă, ca să ştim cum stăm.

— Da, Generale, spuse Melu.

— Mergeţi în formaţie de recunoaştere compactă, adăugă Eshonai, arătând către toate părţile oraşului. Treceţi pe străzi şi număraţi pe toată lumea. Folosiţi şi diviziile de forme-luptători, ca să câştigăm timp. Spuneţi-le oamenilor de rând că încercăm să aflăm câţi oşteni vom avea în următoarea bătălie, iar soldaţilor care fac numărătoarea cere-le să fie calmi şi să cânte în Ritmul Păcii. Duceţi-i pe cei dornici să se transforme în piaţa din centru. Pe cei care nu vor, trimiteţi-i aici. Daţi-le escorte, ca să nu se piardă pe drum.

Venli sosi lângă ea în timp ce Melu transmitea ordinul şi trimitea soldaţi să-l îndeplinească. Thude se întoarse în divizia lui.

Din jumătate în jumătate de an, făceau câte o numărătoare, ca să ştie câţi sunt şi dacă împărţirea în forme era echilibrată. Din când în când, aveau nevoie de voluntari care să devină soţi sau lucrători. Cel mai adesea aveau nevoie de mai multe forme-luptător.

Asta însemna că soldaţii primiseră o însărcinare cu care erau deprinşi şi se supuneau ordinului cu uşurinţă. După atâţia ani de război, se obişnuiseră să facă tot ce spunea ea. Mulţi simţeau întocmai apăsarea căreia îi dădeau glas oamenii simpli, numai că la ei devenea sete de sânge. Voiau pur şi simplu să lupte. Probabil că, dacă Eshonai le-ar fi ordonat, s-ar fi năpustit cu capul înainte asupra taberelor umanilor de zece ori mai numeroşi.

„De fapt, Cei Cinci n-au făcut nimic altceva decât să lase asta în seama mea”, se gândi, când primii nedoritori începură să iasă din oraş, escortaţi de soldaţi. „De ani buni sunt conducătoarea absolută a armatelor noastre, şi toţi cei cât de cât înclinaţi spre gâlceava mi-au fost daţi ca soldaţi.”

Lucrătorii aveau să se supună; stătea în firea lor. Mulţi dintre abilii încă netransformaţi îi erau loiali lui Venli, fiindcă aproape toţi visau să devină erudiţi. Soţii n-aveau să se sinchisească, iar puţinii nepăsători aveau creierele prea amorţite ca să se opună.

Oraşul era al ei.

— Din nefericire, va trebui să-i ucidem, spuse Venli cu ochii la nedoritorii adunaţi.

Se îngrămădeau unii în alţii, temători, în ciuda cântecelor blânde ale soldaţilor.

— Oştenii tăi vor fi în stare s-o facă?

— Nu, răspunse Eshonai, clătinând din cap. Dac-am face-o acum, ni s-ar împotrivi mulţi. Va trebui s-aşteptăm până se transformă toţi soldaţii mei. Atunci nu vor cârti.

— Asta-i treabă făcută de mântuială, spuse Venli în Ranchiună. Credeam că le inspiri loialitate.

— Nu-mi pune la îndoială hotărârile. Eu conduc oraşul, nu tu.

Venli tăcu, dar continuă să fredoneze în Ranchiună. Avea să-ncerce să ia controlul din mâinile lui Eshonai. Era o descoperire stânjenitoare, fiindcă de fapt descoperise cât de mult îşi dorea ea însăşi să conducă. Aşa ceva nu-i stătea în fire. Nicidecum.

„Nimic din toate astea nu e în firea mea, eu...”

Noile ritmuri îi invadară mintea. Lăsă deoparte astfel de gânduri când se apropie un grup de soldaţi, târând pe cineva care striga. Abronai, unul dintre Cei Cinci. Eshonai ar fi trebuit să-şi dea seama c-o să le facă necazuri; rămânea în forma-soţ cu prea multă uşurinţă, ferit de zăpăceala care o caracteriza.

„Transformarea lui ar fi fost periculoasă”, se gândi, „îşi păstrează prea bine controlul.”

Soldaţii în forma-furtunos îl traseră spre Eshonai, şi strigătele lui se îndreptară către ea:

— E scandalos! Suntem conduşi de poruncile Celor Cinci, nu de voinţa unei singure persoane! Nu vedeţi că forma, forma asta o domină? V-aţi pierdut cu toţii minţile! Sau... sau mai rău.

Era stingheritor de aproape de adevăr.

— Duceţi-l laolaltă cu restul, spuse Eshonai, arătând către un grup de nedoritori. Ce-au spus ceilalţi dintre Cei Cinci?

— Au fost de acord, răspunse Melu. Unii fără tragere de inimă, dar au fost de acord.

— Aduceţi-o pe Zuln. Puneţi-o la un loc cu nedoritorii. N-am încredere în ea, mă-ndoiesc că va face ce trebuie.

Melu plecă fără să pună întrebări, târându-l pe Abronai. Pe platoul mare, folosit drept teren de instrucţie, erau, poate, cam o mie de nedoritori. Un număr acceptabil de mic.

— Eshonai...

Cântecul era în Nelinişte. Ea se întoarse şi-l văzu pe Thude apropiindu-se.

— Nu-mi place asta, ceea ce facem aici.

Belea. Se temuse că Thude o să-i facă greutăţi, îl luă de braţ şi-l trase deoparte. Noile ritmuri i se perindau pe rând prin minte în timp ce-i scrâşneau pietrele sub tălpile armurii. Odată ce ajunseră destul de departe de Venli şi de ceilalţi ca să se bucure de o oarecare intimitate, îl întoarse pe Thude spre ea şi-l privi în ochi.

— Spune ce-ai de spus, îi ceru în Enervare, unul dintre vechile ritmuri, familiare lui.

— Eshonai, zise el, cu glas scăzut. Nu se cade să faci asta. Ştii că nu se cade. Eu sunt de acord să mă transform – toţi soldaţii au fost de acord – dar aşa ceva nu se cade.

— Nu crezi că-n războiul ăsta avem nevoie de strategii noi? întrebă ea, în Hotărâre. Murim încetul cu încetul, Thude.

— Avem nevoie de strategii noi, încuviinţă el. Dar asta... Ceva nu e în ordine cu tine, Eshonai.

— Ba nu, am avut pur şi simplu nevoie de un pretext pentru o astfel de acţiune extremă. Mă gândesc de câteva luni să trec cumva la fapte.

— Printr-o lovitură de stat?

— Nu e o lovitură. O reconcentrare. Suntem pierduţi dacă nu ne schimbăm modul de luptă! Cercetările lui Venli erau singura mea speranţă. Şi singurul lucru pe care l-a descoperit a fost forma asta. Şi trebuie să ne străduim s-o folosim, să facem o ultimă încercare de salvare a poporului nostru. Cei Cinci au încercat să mă oprească. Te-am auzit chiar şi pe tine plângându-te că vorbesc prea mult în loc să acţioneze.

El fredona în Reflecţie, însă Eshonai îl cunoştea destul de bine ca să simtă când forţa un ritm. Era prea clar, prea puternic.

„Aproape că l-am convins”, se gândi ea. „E din pricina ochilor roşii. Le-am insuflat, lui şi altora din divizia mea, o prea mare teamă de zeii noştri.”

Era păcat, dar probabil că avea să-l vadă şi pe el executat, alături de alţi foşti prieteni.

— Văd că nu eşti convins, spuse.

— Pur şi simplu... nu ştiu, Eshonai. Pare ceva rău.

— O să te lămuresc mai târziu, cu lux de amănunte. Acum n-am timp.

— Şi lor ce-ai de gând să le faci? întrebă Thude, arătând cu o înclinare a capului către cei care nu voiau să se transforme. S-ar părea că s-au adunat o mulţime de oameni care nu sunt de acord cu tine... Îţi dai seama că propria ta mamă e printre ei?

Eshonai tresări, se uită într-acolo şi o văzu pe bătrâna sa mamă călăuzită către grup de două forme-furtunos. Nici măcar nu veniseră la ea s-o întrebe. Oare era o dovadă de supunere dusă la extrem, dovadă c-aveau să-i urmeze ordinele indiferent care ar fi fost acestea, sau se temeau c-avea să devină o persoană slabă fiindcă mama ei refuza schimbarea?

O auzi cântând în timp ce o aduceau. Unul dintre cântecele ei vechi.

— Puteţi supraveghea grupul, îi spuse Eshonai lui Thude. Tu şi soldaţii în care ai încredere. O să pun divizia mea să răspundă de oamenii ăştia, sub conducerea ta. Aşa n-o să li se-ntâmple nimic fără acordul tău.

El şovăi, apoi dădu din cap, de data asta fredonând cu sinceritate în Reflecţie. Alergă spre Bila şi spre alţi câţiva din fosta divizie a lui Eshonai, imediat ce îi îngădui ea să plece.

„Sărmane Thude, naivule”, se gândi ea, în vreme ce el lua comanda paznicilor, „îţi mulţumesc fiindcă li te alături atât de clar”.

— Aici te-ai descurcat bine, îi spuse Venli, când se întoarse lângă ea. Crezi că poţi păstra controlul oraşului destul de mult ca să se facă transformarea?

— Cu uşurinţă, răspunse Eshonai, dând din cap către soldaţii veniţi să-i înmâneze câte un raport. Tu asigură-te doar că poţi aduce spreni potriviţi şi atâţia cât e nevoie.

— O s-o fac, răspunse Venli în Satisfacţie.

Eshonai luă rapoartele.

Toată lumea care fusese de acord se adunase în centrul oraşului. Era timpul să le vorbească, să le spună minciunile dinainte pregătite. Să le spună că, imediat după înfrângerea umanilor, Cei Cinci vor fi repuşi în drepturi, că nu există motive de îngrijorare. Că totul e perfect.

Flancată de soldaţi în noua formă, străbătu cu paşi mari un oraş care acum îi aparţinea. Ca să impresioneze, îşi chemă Sabia, ultima care-i mai rămăsese poporului ei, şi şi-o sprijini pe umăr.

Ajunse în centru, trecând pe lângă clădiri topite şi barăci construite din carapace. Era o minune că le supravieţuiseră furtunilor. Poporul ei merita mai mult. Odată cu reîntoarcerea zeilor, aveau să dobândească mai mult.

Constată, enervată, că era nevoie de ceva timp ca să pregătească mulţimea pentru discursul ei. În jur de douăzeci de mii de forme neluptătoare adunate laolaltă erau o privelişte măreaţă; când le aveai în faţa ochilor, populaţia oraşului nu mai părea atât de puţină. Totuşi, nu însemna decât o mică parte din câţi fuseseră cândva.

Soldaţii ei le cerură să se aşeze şi pregătiră mesageri care să repete cuvintele discursului pentru cei aflaţi prea departe ca să le poată auzi. În vreme ce aştepta să fie totul gata, ascultă rapoartele despre populaţie. Spre surprinderea ei, schimbarea fusese refuzată mai ales de lucrători. Care ar fi trebuit să fie supuşi. Ei, dar cei mai mulţi erau bătrâni, nu luptaseră în războiul împotriva alethilor. Nu fuseseră nevoiţi să-şi vadă prietenii ucişi sub ochii lor.

Aşteptă la baza turnului să fie totul gata. Apoi începu să urce treptele ca să-şi înceapă discursul, dar se opri când îl zări pe Varanis, unul dintre locotenenţii ei, alergând spre ea. Se număra printre cei aleşi pentru forma-furtunos.

Intrând brusc în alertă, se acordă cu Ritmul Distrugerii.

— Generale, spuse el în Nelinişte. Au scăpat!

— Cine?

— Cei pe care i-ai adunat deoparte, cei care nu vor să se transforme. Au fugit.

— Ei, păi prindeţi-i, spuse ea în Ranchiună. N-au cum s-ajungă prea departe. Lucrătorii nu pot sări peste spărturi; vor merge doar până unde se termină podurile.

— Generale! Au tăiat un pod şi au folosit funiile ca să coboare în spărtură. Au fugit prin spărturi.

— Atunci sunt oricum morţi, zise Eshonai. Peste două zile o să fie furtună. Vor fi prinşi în spărturi şi ucişi. Nu le mai daţi atenţie.

— Dar paznicii lor? întrebă Venli în Ranchiună, făcându-şi loc lângă Eshonai. De ce n-au fost supravegheaţi?

— Paznicii au plecat cu ei, răspunse Varanis. Eshonai, în fruntea lor se afla Thude...

— N-are importanţă, îl întrerupse ea. Poţi să pleci. Varanis se retrase.

— Nu eşti surprinsă, spuse Venli în Distrugere. Cine sunt paznicii ăştia dornici să-şi ajute prizonierii să fugă? Ce-ai făcut, Eshonai?

— Nu mă provoca.

— Dar...

— Nu mă provoca, repetă Eshonai, înşfăcându-şi sora de gât cu mâna înmănuşată.

— Omoară-mă, şi-o să strici totul, spuse Venli, fără pic de spaimă în glas. Nu vor urma o femeie care şi-a ucis sora în public, şi numai eu vă pot da sprenii de care e nevoie pentru transformare.

Eshonai fredona în Batjocură, dar îi dădu drumul.

— O să-mi ţin discursul.

Îi întoarse spatele lui Venli şi se opri cu câteva trepte mai sus, ca să se adreseze mulţimii.

PARTEA A PATRA

APROPIEREA

KALADIN • SHALLAN • DALINAR

59

REPEDE

Îi adresez scrisoarea asta „vechiului meu prieten”, fiindcă n-am idee ce nume foloseşti în prezent.

Kaladin nu mai stătuse niciodată la închisoare. În cuşti, da. În gropi, în ţarcuri. Sub pază într-o încăpere. Niciodată într-o închisoare adevărată.

Poate fiindcă închisorile erau prea frumoase. Avea două pături, o pernă şi o oală de noapte curăţată cu regularitate, îl hrăneau mult mai bine decât fusese hrănit ca sclav. Raftul de piatră nu era cel mai confortabil pat, dar, cu păturile, nu se simţea prea rău. N-avea ferestre, însă măcar nu stătea afară, în furtună.

Una peste alta, încăperea era un loc foarte plăcut. Iar el o detesta.

Până atunci nu mai fusese blocat într-un loc îngust decât ca să se ferească de o mare furtună. Acum, fiind închis acolo ore în şir, fără să aibă nimic altceva de făcut decât să stea întins pe spate şi să se gândească... N-avea astâmpăr, transpira, ducea dorul spaţiilor deschise, îi lipsea vântul. Singurătatea nu-l deranja. Doar pereţii. Păreau gata să-l strivească.

În a treia zi de întemniţare, auzi zarvă de undeva, din adâncul închisorii, de dincolo de celula lui. Se ridică, fără să-i dea atenţie lui Syl, care stătea pe o banchetă invizibilă de pe perete. Ce era cu toate ţipetele alea? Răsunau de pe coridor.

Mica lui celulă se afla într-o altă încăpere. De când fusese închis, nu văzuse alţi oameni în afară de paznici şi de servitori. Pe pereţi străluceau sfere, umplând locul de lumină. Sfere într-o celulă pentru răufăcători. Oare fuseseră puse acolo ca să-i batjocorească? Bogăţii la vedere, într-un loc unde nu le puteai atinge.

Se lipi de gratiile reci, ascultând ţipetele neclare, îşi imagină că Podul Patru venise să-l elibereze. Ferească Părintele Furtunii să-ncerce vreo prostie!

Se uită la una dintre sfere, în montura ei de pe perete.

— Ce e? îl întrebă Syl.

— Aş putea ajunge destul de aproape ca s-absorb Lumina aia. E doar cu puţin mai departe decât erau parshendii când am absorbit Lumină din nestematele lor.

— Şi apoi? întrebă Syl, cu voce şoptită.

Bună întrebare.

— M-ai ajuta să evadez, dacă aş vrea?

— Vrei?

— Nu sunt sigur.

Se răsuci în loc şi rămase în picioare, cu spatele rezemat de gratii.

— S-ar putea să fiu nevoit. Dar evadând aş încălca legea.

Ea îşi ridică bărbia.

— Nu sunt un înaltspren. Legile n-au nicio importanţă; contează numai ce e drept.

— În privinţa asta suntem de acord.

— Dar ai venit aici de bunăvoie, spuse Syl. De ce-ai vrea să pleci acum?

— Nu-i las să mă execute.

— Nici n-au de gând. L-ai auzit pe Dalinar.

— Din partea mea, Dalinar n-are decât să putrezească. A-ngăduit să se-ntâmple asta.

— A-ncercat să...

— A îngăduit să se-ntâmple! se răsti Kaladin, întorcându-se şi lovind cu palmele în gratii.

O altă cuşcă, lua-o-ar furtuna. Se întorsese de unde plecase!

— E la fel ca toţi ceilalţi! mârâi.

Syl se repezi în zbor spre el şi se aşeză între gratii, cu mâinile în şolduri.

— Mai spune-o o dată.

— E...

Kaladin întoarse capul. Era greu să minţi un spren.

— Da, bine. Nu e. Însă regele este. Recunoaşte, Syl. Elhokar e un rege groaznic. La-nceput m-a ridicat în slăvi fiindc-am încercat să-l apăr. Acum a pocnit din degete, cerând să fiu ucis. E un copil.

— Kaladin, mă sperii.

— Oare? Mi-ai spus să am încredere în tine, Syl. Când am sărit în arenă, ai zis că, de data asta, lucrurile vor fi altfel. Prin ce diferă ceea ce se-ntâmplă acum?

Ea îşi feri privirea şi păru dintr-odată foarte mică.

— Până şi Dalinar a recunoscut că regele a făcut o mare greşeală când l-a lăsat pe Sadeas să ocolească provocarea, continuă Kaladin. Moash şi prietenii lui au dreptate. Regatului i-ar fi mai bine fără Elhokar.

Syl sări pe podea, cu capul plecat.

Kaladin se întoarse lângă bancheta lui, dar era prea agitat ca să se-aşeze. Se trezi măsurându-şi celula cu pasul. Cum te puteai aştepta să trăiască un om închis într-o încăpere mică, fără aer proaspăt de respirat? Nu le putea îngădui să-l abandoneze acolo.

„Ai face bine să te tii de cuvânt, Dalinar. Să mă scoti de-aici. Curând.”

Zarva, indiferent ce ar fi fost, se stinse. Când servitoarea îi împinse farfuria cu mâncare prin mica deschidere de sub gratii, o întrebă ce se întâmplase. Femeia nu voia să-i vorbească şi se grăbi să plece, aidoma unui cremling când se apropie furtuna.

Kaladin oftă, luă mâncarea – legume aburinde, din care picura un sos negru, sărat – şi se lăsă să cadă pe banchetă. Îi dădeau numai ce putea să mănânce cu degetele. Pentru orice eventualitate, se fereau să-i ofere furculiţe şi cuţite.

— Ai primit un locşor drăguţ, băiatule de pod, spuse Cuget. M-am gândit şi eu, de mai multe ori, să mă mut aici. Poate că e chiria ieftină, dar preţul e piperat dacă vrei să fii admis.

Kaladin sări în picioare. Cuget stătea de cealaltă parte a gratiilor, sub sfere, pe o bancă de lângă peretele opus, acordând straniul instrument din strune încordate şi lemn lustruit pe care-l ţinea în poală. Cu câteva clipe înainte, nu fusese acolo. Furtuni... oare măcar banca fusese şi înainte în locul ăla?

— Cum ai intrat? se miră Kaladin.

— Ştii, există nişte chestii numite uşi...

— Paznicii te-au lăsat să intri?

— Practic? întrebă Cuget, ciupind o coardă şi aplecându-se ca s-asculte în timp ce ciupea alta. Da.

Kaladin se aşeză pe bancheta din celulă. Cuget îşi purta hainele negre-cu-negru, iar sabia lui, subţire şi argintie, i se odihnea alături, desprinsă. Cu un sac cafeniu căzut lângă ea. El stătea picior peste picior, acordându-şi instrumentul. Dădu din cap, fredonând încet, pentru sine.

— Acordajul perfect, spuse, face totul mult mai simplu decât odinioară...

Kaladin rămase în aşteptare în timp ce Cuget se lăsă pe spate, sprijinindu-se de perete. După care nu se mai clinti.

— Ei bine? întrebă Kaladin.

— Da, bine. Mulţumesc.

— Ai de gând să cânţi pentru mine?

— Nu. N-ai aprecia muzica.

— Atunci de ce-ai venit?

— Îmi place să vizitez oamenii la închisoare. Le pot spune orice, fiindcă ei nu pot face nimic.

Îşi ridică privirea spre Kaladin, apoi îşi puse mâinile pe instrument, zâmbind.

— Am venit pentru o poveste, continuă el.

— Ce poveste?

— Cea pe care o să mi-o spui.

— Pff! exclamă Kaladin, întinzându-se pe bancheta lui. Azi n-am chef de jocurile tale, Cuget.

Cuget ciupi o coardă, înălţând o notă în aer.

— Toată lumea spune asta şi de-aia sună, în primul rând, banal. Nu pot decât să mă minunez. Are cineva vreodată chef de jocurile mele? Şi, dacă are, asta nu anulează cumva ţelul unor asemenea jocuri?

Kaladin oftă, în vreme ce Cuget continuă să cânte o notă după alta, ciupind strunele.

— Dacă intru azi în jocul tău, scap de tine? întrebă Kaladin.

— Plec imediat ce se termină povestea.

— Minunat. Un om a ajuns la închisoare. Nu i-a plăcut acolo. Sfârşit.

— Ah... zise Cuget. Atunci e o poveste despre un copil.

— Nu, e despre...

Kaladin tăcu.

„Mine.”

— Poate o poveste pentru un copil, adăugă Cuget. O să-ţi spun eu una, ca să-ţi vină cheful. Într-o zi însorită, un iepuraş şi un puişor zburdau prin iarbă.

— Un puişor... un pui de găină? întrebă Kaladin. Şi un ce?

— A, mi-am pierdut controlul pentru o clipă, spuse Cuget. Scuze. Dă-mi voie să-ncep cu ceva mai potrivit pentru tine. O bucată de mâl şi o creatură dezgustătoare, un soi de crab cu şaptesprezece picioare, se târau împreună pe pietre într-o zi insuportabil de ploioasă. E mai bine?

— Cred că da. S-a terminat povestea?

— Nici n-a început.

Cuget plesni brusc strunele, apoi începu să cânte cu o pasiune dezlănţuită. Repeta un pasaj vibrant, mustind de energie. O notă accentuată, apoi alte şapte, într-o înşiruire frenetică.

Ritmul pătrunse în Kaladin. Părea să zguduie întreaga încăpere.

— Ce vezi? întrebă Cuget.

— Păi...

— Închide ochii, idiotule!

Kaladin închise ochii. „Ce prostie!”

Cuget se juca pur şi simplu cu el. Se spunea că are obiceiul ăsta. Părea să fie fostul mentor al lui Sigzil. Oare lui Kaladin n-ar fi trebuit să i se acorde îndurare pentru că-i ajutase ucenicul?

Notele n-aveau nimic vesel. Erau puternice. Cuget adăugă o a doua melodie, completând-o pe prima. Oare o cânta cu cealaltă mână? în acelaşi timp? Cum putea un singur om, cu un singur instrument, să umple aerul de o asemenea muzică?

Kaladin văzu... În mintea lui...

O întrecere.

— E cântecul unui bărbat care aleargă, spuse.

— În cea mai secetoasă parte a celei mai strălucitoare zile, un bărbat a plecat de pe ţărmul mării din răsărit.

Cuget vorbea în ritmul muzicii, rostea o incantaţie care părea aproape cântec.

— Şi unde s-a dus sau de ce fugea e răspunsul pe care vreau să mi-l dai, negreşit.

— Fugea de furtună, spuse Kaladin aproape în şoaptă.

— Bărbatul era Repede şi-i cunoşti numele; e amintit în cântece şi-n mituri. Cel mai iute dintre toţi oamenii care au trăit vreodată. Cu pas mai sigur decât al tuturor drumeţilor de care-am auzit în viaţa mea. În vremuri de demult, vremuri pe care le-am cunoscut, s-a întrecut cu Heraldul Chan-a-rach. A câştigat întrecerea, aşa cum câştiga oricând, dar acum venise timpul să fie înfrânt. Fiind el atât de sigur de sine şi atât de iute, Repede şi-a strigat ţelul în auzul tuturor: să-nfrângă vântul, cu furtuna o să se-ntreacă. O provocare atât de nesăbuită, de cutezătoare. Să te iei la întrecere cu vântul? Peste poate! Repede, neînfricat, se hotărâse să alerge. Aşa că a plecat spre răsărit. Pe ţărmul mării s-a oprit.

Cum putea Cuget să cânte astfel cu numai două mâini? Sigur i se alăturase încă una. Oare Kaladin ar fi trebuit să deschidă ochii?

Vedea întrecerea cu ochii minţii. Repede, un bărbat desculţ, înalt şi slab, cu părul lung până la mijloc legat la spate. Cuget pretindea că toată lumea auzise de el, însă Kaladin nu întâlnise pe nimeni care să-i spună povestea asta. Repede îşi ocupă locul pe ţărm, apoi se aplecă, în poziţia omului pregătit să alerge, în aşteptarea zidului de furtună, numai trăsnete, care traversa marea către el în goană. Kaladin tresări când de pe strunele lui Cuget se înălţară notele ca o răbufnire, vestind începutul întrecerii.

Repede începu s-alerge chiar din faţa unui zid furios de apă, fulgere şi bolovani azvârliţi de vânt.

Cuget nu mai scoase niciun cuvânt înainte de a fi îmboldit:

— La început, zise Kaladin, Repede s-a descurcat bine.

— Peste pietre şi iarbă a trecut în goană mare! Peste stânci sărind, copaci ocolind, cu picioarele o ceaţă umblătoare, cu sufletul ca un soare! Cumplită, furtuna urla şi se-nvârtejea, dar Repede înaintea ei alerga! Cu el în frunte, cu vântul în spate, era omul în stare s-arate că şi furtuna să piardă poate? Alerga atât de iute, de sigur, şi Alethkarul în urmă l-a lăsat. Dar vedea c-o să fie pus la-ncercare, în faţă erau munţi, îi avea de urcat. Furtuna s-a năpustit cu-un urlet; vedea c-avea acum o şansă. Eroul nostru, Repede, drum şi-a croit spre cei mai înalţi munţi şi către cele mai reci piscuri. Pantele erau abrupte, cărările nesigure. Oare-avea să-şi păstreze avansul îndrăzneţ?

— Bineînţeles că nu, răspunse Kaladin. Niciodată nu poţi rămâne în frunte. Nu pentru mult timp.

— Ba da! Furtuna s-a apropiat, pân’a ajuns să-l muşte de călcâie. Repede îi simţea suflarea rece-n ceafă. Era pretutindeni, ca de gheaţă, gură a nopţii şi aripi ale gerului. Glasul ei era al pietrelor sfărâmate; cântecul ei era al ploii zdrobitoare.

Kaladin o simţea. Apa rece ca gheaţa pătrunzându-i în haine. Vântul biciuindu-i pielea. Un urlet atât de puternic, încât curând nu mai putu auzi nimic altceva.

Fusese acolo. Simţise furtuna.

— Pe urmă-n vârf a ajuns. A găsit piscul! Repede n-a mai urcat; a traversat culmea. Şi, când a-nceput să coboare, şi-a regăsit iuţeala! Odată ieşit din furtună, Repede a dat de soare. Drumul lui trecea acum prin câmpiile din Aziz. A alergat spre-apus, cu paşi mai mari.

— Dar începea să se simtă slăbit, spuse Kaladin. Niciun om nu poate alerga atât de mult fără să obosească. Nici măcar Repede.

— Iar fuga şi-a cerut curând tributul. I se părea că are cărămizi în loc de tălpi, că-i sunt picioarele de cârpă, în gâfâieli îşi trăgea sufletul. Se apropia sfârşitul, furtuna întrecuse, dar nu mai alerga la fel de iute.

— Alţi munţi, şopti Kaladin. Din Shinovar.

— O ultimă provocare se arăta, o ultimă umbră îl îngrozea. Pământul se-nălţa din nou, erau Munţii Ceţoşi, cei care apără ţinutul Shin. Spre a nu fi de vânturile furtunoase întrecut, Repede-al nostru să urce iarăşi a-nceput.

— Furtuna l-a ajuns.

— Furtuna îi era din nou în spate, vântul iar se-nvârtejea! Timpul era scurt, sfârşitul aproape, ca şi munţii spre care Repede-al nostru s-a năpustit.

— Furtuna era asupra lui. Nici măcar când a-nceput să coboare de cealaltă parte a munţilor n-a izbutit să i-o ia cu mult înainte.

— A traversat culmile, dar şi-a pierdut avansul. Ultimele poteci i se aşterneau în faţă, însă îşi consumase energia şi nu mai avea putere. Fiecare pas era un chin, fiecare răsuflare însemna durere. A străbătut cu întristare o adâncitură a pământului, cu iarbă atât de moartă că nici măcar nu se clintea în bătaia vântului. Dar furtuna s-a înmuiat şi ea, tunetele erau din ce în ce mai slabe şi fulgerele erau din ce în ce mai puţine. Stropii au continuat să cadă, uzi, dar lipsiţi de putere. Fiindcă Shin nu e un ţinut prielnic pentru ei. Pe ţărmul mării, întrecerea s-a încheiat. Repede a ajuns primul, dar muşchii-i sângerau. Cu ochi aproape orbi, cu picioare aproape încremenite, şi-a împlinit destinul. Sfârşitu-l ştii, va dăinui, şocând pe mulţi asemeni mie.

Muzică, dar nu şi cuvinte. Cuget aştepta un răspuns. „Să terminăm cu asta”, îşi spuse Kaladin.

— A murit. N-a supravieţuit. Sfârşit.

Muzica se opri brusc. Kaladin deschise ochii şi se uită la Cuget. Oare concluzia lui atât de nesatisfăcătoare avea să-l înfurie?

Cuget îl privi fix, cu instrumentul încă în poală. Nu părea furios.

— Aşadar chiar ştii povestea asta.

— Poftim? se miră Kaladin. Credeam că tocmai ai născocit-o.

— Nu, tu ai născocit-o.

— Atunci de unde era s-o fi ştiut?

Cuget zâmbi.

— Toate poveştile spuse au mai fost istorisite înainte. Ni le spunem nouă înşine, aşa cum au făcut toţi oamenii care-au existat vreodată. Şi toţi oamenii care vor exista vreodată. Singurele lucruri noi sunt numele.

Kaladin se ridică în capul oaselor. Bătu cu un deget în bancheta de piatră.

— Aşadar... Repede. A existat în realitate?

— Exact aşa cum exist eu, răspunse Cuget.

— Şi a murit? Înainte de-a încheia întrecerea?

— A murit, zâmbi Cuget.

— Ce e?

Cuget ciupi strunele. Muzica se învolbură prin mica încăpere. Kaladin se ridică în picioare când notele atinseră înălţimi noi.

— În acel ţinut al ţărânei şi al lutului, strigă Cuget, eroul nostru s-a prăbuşit şi nu s-a mai clintit! Cu trupul vlăguit, secat de forţe. Repede, eroul, s-a stins. Furtuna s-a apropiat şi-acolo l-a găsit. A-ncremenit, din drumu-i s-a oprit. Şi ploaia cădea, şi vântul sufla, dar nu mai puteau înainta. Pentru gloria luminoasă, pentru viaţa trăită cu adevărat, pentru ţeluri neatinse, care cer strădanie. Toţi oamenii trebuie să-ncerce, iar vântul a-nţeles. Asta e încercarea, ăsta e visul.

Kaladin se apropie încet de gratii. Chiar şi cu ochii deschişi, putea să vadă. Putea să-şi imagineze.

— Aşa că, în acel ţinut al ţărânei şi al lutului, eroul nostru a pus stavilă furtunii înseşi. Şi, în vreme ce ploaia continua să cadă ca o revărsare de lacrimi, Repede al nostru a refuzat să pună capăt întrecerii. I-a pierit trupul, însă voinţa nu, şi sufletul i s-a înălţat în vânt. A zburat pe aripile ultimului cântec al zilei, ca să câştige cursa şi să revendice zorii. Dincolo de mare, dincolo de valuri, lui Repede nu i s-a mai tăiat răsuflarea. Pentru totdeauna puternic, pentru totdeauna iute, pentru totdeauna liber să se ia la-ntrecere cu vântul.

Kaladin rămase cu mâinile pe gratiile celulei. Muzica răsuna în încăpere, pentru a se stinge apoi treptat.

Kaladin aşteptă câteva clipe, în vreme ce Cuget privea strunele cu un zâmbet de mândrie pe buze. În cele din urmă, îşi îndesă instrumentul sub braţ, îşi luă sacul şi sabia şi pomi către ieşire.

— Ce înseamnă? şopti Kaladin.

— E povestea ta. Tu hotărăşti.

— Dar tu o ştiai deja.

— Ştiu aproape toate poveştile, dar pe asta n-am mai cântat-o niciodată, zise Cuget şi îi întoarse privirea zâmbind. Ce înseamnă, Kaladin de la Podul Patru? Kaladin cel Binecuvântat de Furtună?

— Furtuna l-a ajuns din urmă, răspunse Kaladin.

— Într-un final, furtuna ajunge din urmă pe toată lumea. Are vreo importanţă?

— Nu ştiu.

— Bun, spuse Cuget şi-şi înălţă vârful sabiei spre frunte, ca într-un semn de respect. Atunci ai la ce să te gândeşti.

Şi plecă.

60

VEIL MERGE

Ai renunţat la nestemată, acum, când e moartă? Si nu te mai ascunzi în spatele numelui fostului tău maestru? Am auzit că, în această încarnare, ţi-ai luat un nume care se referă la ceea ce presupui că este una dintre calităţile pe care le ai.

— A ha! exclamă Shallan. Se foi prin patul ei de puf – pur şi simplu afundându-se până la gât la fiecare mişcare – şi se aplecă peste marginea lui, într-un echilibru precar. Răscoli teancurile de hârtii de pe podea, aruncând într-o parte foile fără importanţă. În cele din urmă, o găsi pe cea dorită şi o ridică, îndepărtându-şi în acelaşi timp părul care-i intra în ochi şi dându-şi-l după urechi. Foaia era o hartă, una dintre cele vechi, despre care îi vorbise Jasnah. Durase o veşnicie până când găsise pe Câmpiile Sfărâmate un negustor care avea un exemplar.

— Uite, spuse, punând-o lângă o hartă actuală, care descria acelaşi loc şi pe care o copiase ea însăşi de pe peretele lui Amaram.

„Nemernicul”, remarcă ea pentru sine. Întoarse hărţile ca să le vadă şi Model, care împodobea peretele, mai sus de căpătâiul patului.

— Hărţi, spuse el.

— Un tipar! exclamă ea.

— Nu văd niciunul.

— Uită-te aici, arătă ea, apropiindu-se de perete. Pe harta asta veche, locul este...

— Natanatan, citi Model, apoi zumzăi încet.

— Unul dintre Regatele Epocale. Organizat de Heralzi în scopuri divine, bla, bla, bla. Dar uite, zise Shallan şi împunse foaia cu degetul. Capitala Natanatanului, Tronul Furtunii. Dacă ar trebui să-ţi dai seama unde se află ruinele ei, comparând harta asta veche cu aia pe care-o avea Amaram...

— Trebuie să fie undeva, în munţii ăia, o întrerupse Model, între cuvintele „Umbra Zorilor” şi litera „D” din „Dealurile Nerevendicate”.

— Nu, nu, îl contrazise Shallan. Foloseşte-te de-un strop de imaginaţie. Harta veche e lipsită de precizie. Tronul Furtunii e chiar aici. Pe Câmpiile Sfărâmate.

— Nu scrie aşa ceva pe hartă, zumzăi Model.

— E aproape ca şi cum ar scrie.

— Ăsta nu e un tipar, declară el, părând ofensat. Voi, oamenii, nu înţelegeţi tiparele. Cum se întâmplă şi-acum. A doua lună e pe cer. E-o oră la care dormi de obicei. Dar nu şi-n noaptea asta.

— În noaptea asta nu pot să dorm.

— Mai multe informaţii, te rog, ceru Model. De ce nu şi-n noaptea asta? E din pricina zilei săptămânii? Nu dormi niciodată când e jesel? Sau e vremea de vină? S-a făcut prea cald? Poziţia lunilor în raport cu...

— Nimic din toate astea, zise Shallan şi ridică din umeri. Pur şi simplu nu pot să dorm.

— Cu siguranţă corpul tău e în stare să doarmă.

— Probabil. Dar nu şi capul meu. Îl năpădesc prea multe idei, cum se lovesc valurile de stânci. Stânci care... presupun... sunt tot în capul meu, spuse Shallan şi-şi lăsă capul pe-o parte. Nu cred că metafora asta mă face să par deosebit de inteligentă.

—Dar...

— Nu te mai plânge, zise ea ridicând un deget, în noaptea asta studiez.

— Nu mă plângeam, se văicări el, apoi coborî pe pat, lângă ea. Nu-mi aduc aminte prea bine, dar Jasnah nu se folosea de-o masă de lucru când... studia?

— Mesele de lucru sunt pentru oameni plictisitori. Şi pentru ăia care n-au un pat pufos.

Oare în tabăra lui Dalinar s-ar fi găsit un asemenea pat luxos pentru ea? Dar probabil c-ar fi avut mai puţin de lucru. Totuşi izbutise în sfârşit să treacă prin toate registrele de cheltuieli şi câştiguri ale lui Sebarial şi era aproape gata să-i prezinte unele relativ ordonate.

În lumina unei intuiţii, strecurase printre celelalte rapoarte pe care i le trimitea Palonei o copie a uneia dintre paginile ei cu citate despre Urithiru – despre potenţialele sale bogăţii şi despre legătura cu Câmpiile Sfărâmate. În partea de jos adăugase: „Printre notiţele lui Jasnah Kholin se află aceste indicii că pe Câmpiile Sfărâmate e ascuns ceva valoros. Te ţin la curent cu descoperirile mele”. Dacă Sebarial credea că există şansa să mai găsească pe Câmpii şi altceva în afară de nestemate, l-ar fi putut convinge s-o ducă acolo cu armatele lui, dacă făgăduielile lui Adolin nu deveneau fapte.

Din nefericire, toate acele pregătiri îi lăsaseră prea puţin timp pentru studiu. Poate de-asta nu putea să doarmă. „Totul ar fi fost mai simplu”, îşi spuse, „dacă Navani ar fi fost de acord să stea de vorbă cu mine.” Îi scrisese din nou şi primise răspuns că Navani e ocupată. Îl îngrijeşte pe Dalinar, doborât de o boală. Boala, din câte se părea, nu-i ameninţa viaţa, dar Înaltul Prinţ se retrăsese ca să se refacă.

Oare mătuşa lui Adolin o învinovăţea pentru modificarea condiţiilor de desfăşurare a duelului? După ceea ce se hotărâse Adolin să facă, cu o săptămână în urmă... Ei bine, măcar preocuparea lui îi lăsa ei timp să citească despre Urithiru şi să cântărească informaţiile. Orice, numai să nu se gândească la fraţii ei, căci încă nu-i răspunseseră la scrisorile în care-i implora să plece din Jah Keved şi să vină la ea.

— Somnul mi se pare foarte straniu, spuse Model. Ştiu că toate fiinţele din Tărâmul Material au nevoie de el. Găseşti că e o plăcere? Vă temeţi de nonexistenţă, dar starea de inconştienţă nu e acelaşi lucru?

— Când vine vorba de somn, inconştienţa e temporară.

— Aha. E în ordine fiindcă, în fiecare dimineaţă, redeveniţi conştienţi.

— Ei, asta depinde de om, răspunse Shallan absentă. „Conştienţă” poate fi, pentru mulţi, un termen prea generos...

Model zumzăi, străduindu-se să desluşească înţelesul spuselor ei. În cele din urmă, scoase un bâzâit care semăna a râs.

Shallan îl privi ridicând din sprânceană.

— Am dedus că ai spus ceva amuzant, zise Model. Deşi nu ştiu de ce. N-a fost o glumă. Ştiu cum sunt glumele. Un soldat se-ntoarce în fugă în tabără după ce-a fost la un lupanar. E alb ca varul la faţă. Prietenii îl întreabă dacă s-a distrat bine. El zice că nu. El îi întreabă de ce. El le spune c-a întrebat-o pe femeie cât costă şi ea a zis că vrea o pată şi ceva în plus. Şi că el nu ştiuse că, de-acum, femeile cer ca plată părţi ale trupului.

Shallan se strâmbă.

— Asta ai auzit-o de la oamenii lui Vathah, nu?

— Da. E amuzantă fiindcă „ceva în plus” are mai multe înţelesuri. Ori un bacşiş, de obicei oferit din proprie iniţiativă, o sumă în plus pe lângă preţul iniţial, ori altceva. Dar eu cred că „ceva în plus” înseamnă ceva anume în jargonul soldaţilor, aşa că a crezut că femeia o să-i taie...

— Da, mulţumesc, îl întrerupse Shallan.

— Asta e o glumă, continuă Model, înţeleg de ce are haz. Ha, ha. Sarcasmul e similar. Înlocuieşti un rezultat aşteptat cu unul neaşteptat şi grosolan, iar umorul se naşte prin alăturare. Dar de ce-a fost amuzantă replica ta de mai înainte?

— Măsura în care-a fost amuzantă e discutabilă...

— Dar...

— Model, nimic nu e mai puţin amuzant decât explicarea umorului. Avem de discutat lucruri mai importante.

— Mmm... De pildă, de ce-ai uitat cum să faci imaginile tale să scoată sunete? Îţi reuşea cândva, cu mult timp în urmă.

Shallan clipi, apoi îşi ridică în faţa ochilor harta actuală.

— Capitala Natanatanului era aici, pe Câmpiile Sfărâmate. Hărţile vechi sunt înşelătoare. Amaram notează că parshendii folosesc arme magistral lucrate, cu mult mai presus de priceperea lor. De unde le-ar fi putut lua? Din ruinele oraşului aflat cândva în ţinutul ăsta.

Căută în teancul de hârtii şi scoase o hartă a oraşului. Nu cuprindea şi zona înconjurătoare – nu era decât harta unei cetăţi, şi încă una destul de neclară, dintr-o carte pe care-o cumpărase. Credea că e cea la care făcea Jasnah referire în notiţele ei.

Negustorul de la care o cumpărase pretindea că e străveche – o copie după o copie dintr-o carte din Aziz, care se presupune că era desenul unui mozaic care înfăţişa cetatea numită Tronul Furtunii. Mozaicul nu mai exista – o mare parte din tot ce mai aveau din zilele umbrei era alcătuită din astfel de fragmente.

— Eruditele resping ideea că Tronul Furtunii s-ar fi aflat pe Câmpiile Sfărâmate, spuse Shallan. Susţin că aceste cratere care adăpostesc taberele nu se potrivesc cu descrierile oraşului. În schimb, propun ipoteza că ruinele trebuie să fie ascunse undeva în ţinuturile înalte, unde-ai arătat tu. Însă Jasnah nu era de acord cu ele. Ea atrage atenţia că prea puţine erudite au ajuns aici, iar regiunea asta a fost, în general, prea puţin explorată.

— Mmm, spuse Model. Shallan...

— Sunt de acord cu Jasnah, zise ea, luându-şi privirea de la spren. Tronul Furtunii n-a fost un oraş mare. S-ar fi putut găsi în mijlocul Câmpiilor, iar aceste cratere puteau fi altceva... Amaram spune că, după părerea lui, la un moment dat se poate să fi fost cupole. Mă întreb dacă aşa ceva e cu putinţă... Ar fi fost atât de mari... Oricum, se poate să fi fost un soi de oraş-satelit.

Shallan simţea că e aproape de o descoperire. Notiţele lui Amaram vorbeau mai ales despre încercarea de a se întâlni cu parshendii pentru a-i întreba despre Pustiitori şi despre cum se puteau întoarce, însă amintea de Urithiru şi părea să fi ajuns la aceeaşi concluzie ca Jasnah – că străvechea cetate numită Tronul Furtunii adăpostea o cale către Urithiru. Zece astfel de căi uniseră cândva cele zece capitale ale Regatelor Epocale cu Urithiru, unde se găsea un soi de sală de întrunire pentru cei zece monarhi – cu câte un tron pentru fiecare.

De aceea pe fiecare hartă oraşul sacru era înfăţişat, de fiecare dată, în alt loc. Era ridicol să baţi drumul până acolo; în schimb te îndreptai spre cel mai apropiat oraş în care exista o Poartă a Jurământului şi o foloseai.

„E în căutare de informaţii”, se gândi Shallan. „Ca şi mine. Dar vrea s-aducă Pustiitorii înapoi, nu să le ţină piept. De ce?”

Luă vechea hartă a Tronului Furtunii, copia mozaicului. Acolo unde ar fi trebuit să existe indicaţii despre distanţe şi localizare, scrisul fusese stilizat artistic. Îi aprecia frumuseţea, dar îi era ciudă că devenise de nedescifrat.

„Eşti aici?” se întrebă. „Secretule, Poartă a Jurământului? Eşti aici, pe podiumul ăsta, aşa cum credea Jasnah?”

— Câmpiile Sfărâmate n-au fost întotdeauna sfărâmate, şopti pentru sine. Asta le scapă tuturor eruditelor, în afară de Jasnah. Tronul Furtunii a fost distrus în timpul Ultimei Devastări, dar de atunci a trecut atât de mult timp, încât nimeni nu mai ştie cum. Incendiu? Cutremur? Nu. Ceva mai cumplit. Oraşul a fost strivit, ca o piesă dintr-un serviciu de masă fin izbită cu un ciocan.

— Shallan, spuse Model, venind mai aproape de ea. Ştiu că ai uitat mare parte din ceea ce a fost cândva. Minciunile alea m-au atras. Dar nu mai poţi continua astfel. Trebuie să recunoşti adevărul în ceea ce mă priveşte. Despre ceea ce pot face, despre ceea ce am făcut amândoi. Mmm... Mai mult decât atât, trebuie să te cunoşti pe tine însăţi. Şi să-ţi aminteşti.

Ea stătea pe patul luxos, cu picioarele încrucişate. Amintirile încercau să iasă din cutiile în care le încuiase în capul ei, croindu-şi drum cu ghearele. Toate se îndreptau în aceeaşi direcţie, către covorul însângerat. Iar covorul... nu.

— Vrei s-ajuţi, continuă Model. Vrei să te pregăteşti pentru Furtuna Eternă, sprenul celei nefireşti. Trebuie să devii ceva. N-am venit la tine doar ca să te-nvăţ trucurile luminii.

— Ai venit să înveţi, spuse ea cu ochii la hartă. Asta ai spus.

— Am venit să-nvăţ. Evoluăm ca să-nfăptuim ceva măreţ.

— Vrei să nu mai fiu în stare să râd? întrebă ea, brusc nevoită să-şi reţină lacrimile. Mă vrei mutilată? Asta mi-ar face amintirile alea. Pot fi ceea ce sunt pentru că le-am alungat.

În faţă îi apăru o imagine, creată instinctiv din Lumină de Furtună. Nu fusese nevoie s-o deseneze mai întâi, fiindcă îi era prea bine cunoscută.

Era o imagine a ei însăşi. Shallan, aşa cum ar fi trebuit să fie. Strâns încovrigată în pat, neputând să plângă, fiindcă lacrimile i se terminaseră de multă vreme. Fata aia... nu o femeie, o fată... tresărea oricând i se vorbea. Se aştepta să ţipe toată lumea la ea. Nu putea să râdă, fiindcă o copilărie stăpânită de întuneric şi durere storsese din ea tot râsul.

Aceea era adevărata Shallan. O ştia la fel de sigur aşa cum îşi ştia propriul nume. În schimb, ceea ce devenise era o minciună, una pe care-o fabricase ca să poată supravieţui. Să-şi reamintească de ea însăşi, aşa cum fusese în copilărie, descoperind Lumină în grădini, Modele în construcţiile din piatră şi vise care deveneau realitate...

═ • ═

— Mmmm... O minciună atât de profundă, şopti Model. Chiar profundă. Totuşi, trebuie să-ţi recapeţi abilităţile. Să le deprinzi din nou, dacă trebuie.

— Prea bine. Dar, dacă noi doi am mai făcut asta, nu-mi poţi spune pur şi simplu cum?

— Memoria mea e şubredă, răspunse Model. Atâta vreme am fost tâmp, aproape mort. Mmm. Nu puteam să vorbesc.

— Da, zise Shallan, amintindu-şi cum se răsucea sprenul pe pământ şi cum se izbea de perete. Într-un fel, erai drăgălaş.

Alungă imaginea fetei înspăimântate, scâncind ghemuită, apoi îşi scoase ustensilele pentru desen. Se bătu cu un creion peste buze şi începu ceva simplu, un desen al lui Veil, femeia ochi-întunecaţi pusă pe şarlatanii.

Veil nu era Shallan. Trăsăturile li se deosebeau destul de mult pentru ca, oricui le-ar fi văzut împreună, să-i pară două persoane diferite, însă Veil purta ecouri ale lui Shallan. Era versiunea ei alethi, ochi-întunecaţi, cu pielea uşor cafenie – o Shallan cu câţiva ani mai în vârstă, cu nasul şi bărbia mai ascuţite.

Desenul odată terminat, suflă Lumină de Furtună şi creă imaginea. Stătea lângă pat, cu braţele încrucişate, părând tot atât de încrezătoare ca un maestru duelist care înfruntă un copil înarmat cu un băţ.

Sunet. Cum putea să creeze sunetul? Model numise asta o forţă, o parte din Unda Iluminării – sau cel puţin ceva similar. Shallan se aşeză pe pat, cu un picior sub ea, şi o inspectă pe Veil. În următoarea oră, încercă tot ce-i trecu prin minte, de la încordare şi concentrare până la strădania de a desena sunete, ca să le facă s-apară. Nimic nu funcţiona.

În cele din urmă, coborî din pat şi se duse să-şi ia ceva de băut din sticla pusă la rece, în găleata din camera alăturată. Însă, când se apropie de sticlă, avu senzaţia că din interiorul ei e tras ceva. Se uită peste umăr în dormitor şi văzu că imaginea lui Veil începe să se înceţoşeze, ca nişte linii trase cu creionul care se mânjiseră.

Fir-ar să fie, ăsta era un inconvenient. Pentru menţinerea iluziei, trebuia să-i ofere, fară întrerupere, o sursă de Lumină de Furtună. Se întoarse în dormitor şi aşeză o sferă lângă piciorul lui Veil. Când se îndepărtă, iluzia îşi pierdu iarăşi calitatea, ca o bulă gata să plesnească. Se întoarse şi-şi puse mâinile în şolduri, cu ochii la versiunea tot mai ceţoasă a lui Veil.

— Enervant! se răsti.

Model zumzăi.

— Îmi pare rău că puterile tale mistice, divine, nu lucrează instantaneu, aşa cum ţi-ar plăcea.

Shallan îl privi ridicând din sprânceană.

— Credeam că nu-nţelegi umorul.

— Îl înţeleg. Tocmai ţi-am explicat... zise Model, apoi se întrerupse pentru câteva clipe. Am fost amuzant? Sarcasm. Am fost sarcastic. Din întâmplare!

Părea surprins, ba chiar încântat.

— Cred că înveţi.

— E urmarea legăturii. În Umbremar nu comunicăm astfel, în acest mod... omenesc. Legătura mea cu tine îmi oferă mijloace prin care mă pot manifesta în Tărâmul Material fiind mai mult decât o licărire fără minte. Mmmm. Sunt legat de tine, lucru care mă ajută să comunic aşa cum o faci tu. Fascinant. Mmmm.

Se aşeză ca un toporcopoi triumfător, perfect mulţumit. Şi apoi Shallan observă un lucru.

— Nu strălucesc, spuse ea. Am în mine o mulţime de lumină de furtună, dar nu strălucesc.

— Mmm... răspunse Model. Iluziile de proporţii transformă Unda în alta. Se hrăneşte din Lumina ta de Furtună.

Fata aprobă din cap. Lumina de Furtună din ea alimentase iluzia, absorbind surplusul care, altminteri, ar fi plutit deasupra pielii. Asta îi putea fi de folos. Când Model se urcă în pat, cotul lui Veil – care se afla cel mai aproape de el – se contură mai clar.

Shallan se încruntă.

— Model, vino mai aproape de imagine.

El se supuse, traversă cuvertura patului către locul unde stătea Veil. Iluzia îşi recapătă claritatea. Nu în totalitate, dar prezenţa lui aduse o schimbare considerabilă.

Se apropie şi Shallan, iar imaginea redeveni brusc cu desăvârşire clară.

— Poţi păstra în tine Lumină de Furtună? întrebă Shallan.

— Nu... adică... Învestitura e mijlocul prin care...

— Uite, spuse Shallan, apăsându-şi mâna peste el şi înăbuşindu-i cuvintele până la un bâzâit iritat.

Era o senzaţie stranie, ca şi cum ar fi prins un cremling furios sub cearşafuri. Eliberă Model Lumină de Furtună în Model. Şi, imediat ce îşi ridică mâna, o văzu înălţându-se din el în şuviţe firave, ca aburul dintr-un fabrial pentru încălzirea farfuriilor.

— Suntem legaţi, spuse ea. Iluzia mea e iluzia ta. Mă duc să-mi iau ceva de băut. Vezi dacă poţi împiedica imaginea să se spulbere.

Se întoarse în salon şi zâmbi. Încă zumzăind furios, Model coborî din pat. Shallan nu putea să-l vadă – patul îl ascundea –, dar ghici că se dusese la picioarele lui Veil.

Mergea. Imaginea rămase clară.

— Ha! făcu Shallan, turnându-şi vin.

Se întoarse şi se aşeză cu băgare de seamă – nu i se părea prudent să se trântească în pat cu o cupă de vin roşu în mână – şi aruncă o privire pe podea, unde Model stătea sub Veil. Era vizibil datorită Luminii de Furtună.

„Va trebui să ţin seama de asta”, se gândi. „Să construiesc iluzii astfel încât Model să se poată ascunde în ele.”

— A mers? întrebă Model. De unde-ai ştiut c-o să meargă?

— N-am ştiut, zise Shallan şi sorbi din vin. Am ghicit.

Luă încă o înghiţitură, în vreme ce sprenul zumzăi. Jasnah n-ar fi aprobat-o. „Pentru studiu e nevoie de o minte ageră şi se simţuri treze. Astea nu fac casă bună cu alcoolul.” Shallan goli pocalul dintr-o înghiţitură.

— Uite, spuse, întinzând mâna în jos.

Acţiona din instinct. Avea o legătură cu iluzia şi o alta cu Model, aşa că...

Cu un impuls de Lumină de Furtună, ataşă iluzia de Model, aşa cum o ataşase adesea de ea însăşi. Strălucirea lui pieri.

— Mergi, îi ceru sprenului.

— Eu nu merg...

— Ştii ce vreau să spun.

Model se mişcă, şi imaginea se mişcă odată cu el. Din păcate, nu mergea. Era un soi de alunecare. Ca a luminii reflectate pe perete de o lingură pe care-o răsuceşti alene în mână. Dar, în sinea ei, Shallan se bucură. După eşecul îndelungatei încercări de a-şi face creaţia să scoată sunete, acea nouă descoperire părea o izbândă de mare importanţă.

Oare-o putea face să se mişte mai firesc? Se aşeză cu caietul de schiţe în poală şi începu să deseneze.

61

SUPUNERE

CU UN AN ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ

Shallan devenise fiica ideală. Păstra tăcerea, mai ales în prezenţa tatălui său. Îşi petrecea majoritatea zilelor în camera ei, stând lângă fereastră, recitind de nenumărate ori aceleaşi cărţi sau desenând iarăşi şi iarăşi aceleaşi obiecte. Până atunci tatăl ei îi dovedise de mai multe ori că n-avea s-o atingă dacă îl înfuria.

Însă avea să-i bată pe alţii în locul ei.

Nu-şi îngăduia să renunţe la mască decât atunci când era cu fraţii ei şi tatăl lor nu putea să-i audă. Cei trei o linguşeau adesea – cu o tentă de disperare – ca s-o convingă să le istorisească poveşti din cărţile ei. Când n-o auzeau decât ei, Shallan glumea, râdea de oaspeţii tatălui lor şi inventa poveşti bizare stând lângă focul din vatră.

Era o ripostă atât de insignifiantă! Se simţea laşă fiindcă nu făcea mai mult. Dar acum, cu siguranţă... cu siguranţă lucrurile aveau să se îmbunătăţească. Într-adevăr, pe măsură ce ardenţii o iniţiau tot mai mult în modul de calcul al veniturilor familiei, Shallan remarca ingeniozitatea cu care îi împiedicase tatăl ei pe alţi ochi-luminoşi să-l terorizeze, stârnindu-i unii împotriva altora. Modul în care punea mâna pe putere o impresiona şi o înspăimânta în aceeaşi măsură. Norocul tatălui său se schimbă şi mai mult după descoperirea unui zăcământ de marmură pe domeniile lui – fapt ce îi îngăduia să meargă mai departe cu făgăduielile, cu mituirile şi cu negoţul.

Shallan nu se îndoia că asta avea să-i readucă zâmbetul pe buze. Că avea să-i alunge negura din ochi.

Dar aşa ceva nu se întâmplă.

═ • ═

— E cu mult mai prejos decât tine ca s-o iei de nevastă, spuse tatăl lor, punându-şi cana pe masă. Nu sunt de acord, Balat. O să rupi legătura cu femeia asta.

— E dintr-o familie bună! protestă Băiat, ridicându-se în picioare, cu palmele pe masă.

Luau prânzul, aşa că Shallan era şi ea acolo, nu încuiată în camera ei. Stătea într-un colţ al camerei, la masa pe care n-o împărţea cu nimeni. Balat îşi înfrunta tatăl, faţă în faţă cu el la masa înaltă.

— Tată, îţi sunt vasali! se răsti tânărul. I-ai invitat tu însuţi să cineze cu noi.

— Toporcopoii mei mănâncă la picioarele mele. Dar nu le îngădui fiilor mei să-i curteze. Casa Tavinar nu e nicidecum destul de măreaţă pentru noi. Uite, Sudi Valam ar merita s-o iei în considerare.

Balat se încruntă.

— Fiica înaltului Prinţ? Glumeşti. E trecută de cincizeci de ani.

— E nemăritată.

— Fiindcă i-a murit bărbatul într-un duel! Oricum, Înaltul Prinţ nu şi-ar da acordul niciodată.

— O să ne vadă cu alţi ochi. Acum suntem o familie bogată, foarte influentă.

— Dar condusă de un ucigaş, se răsti Balat.

„A mers prea departe!” se gândi Shallan. De cealaltă parte a tatălui ei, Luesh îşi împreună mâinile în faţă, împletindu-şi degetele. Chipul noului majordom al casei te ducea cu gândul la o mănuşă din cale-afară de ponosită, cu pielea tăbăcită şi ridată în locurile cele mai solicitate – mai ales când se încrunta.

Tatăl ei se ridică încet. Noua lui furie, atât de rece, o îngrozea pe Shallan.

— Noii tăi pui de toporcopoi, îi spuse lui Balat. E groaznic că s-au îmbolnăvit în timpul ultimei mari furtuni. Tragic. Ce păcat că trebuie omorâţi.

Făcu un semn şi unul dintre oamenii din noua lui gardă – pe care Shallan nu-l cunoştea prea bine – ieşi, scoţându-şi sabia din teacă.

Shallan îngheţă. Până şi Luesh se îngrijoră şi-şi puse o mână pe braţul tatei.

Balat păli.

— Nemernicule! O să...

— Ce-o să faci, Balat? întrebă tatăl lor, smulgându-şi braţul din mâna lui Luesh şi aplecându-se spre fiul său. Hai! Spune. O să mă provoci? Să nu-ţi închipui că n-o să te ucid dac-o s-o faci. O fi Wikim o epavă jalnică, dar o să se ocupe la fel de bine ca tine de nevoile acestei case.

— Helaran s-a întors, spuse Balat. Tatăl lor încremeni, cu mâinile pe masă.

— L-am văzut acum două zile, continuă Balat. A trimis după mine şi am mers călare în oraş ca să mă întâlnesc cu el. Helaran...

— Numele ăsta n-o să mai fie rostit în casa noastră! spuse tatăl. Vorbesc serios, Nan Balat! Niciodată.

Balat se uită în ochii tatei şi Shallan îşi numără zece bătăi violente ale inimii înainte ca fratele ei să-şi întoarcă privirea şi să se uite în altă parte.

Tata se aşeză, părând istovit, în timp ce Balat ieşi din încăpere. În sală se lăsă o tăcere deplină, Shallan era prea speriată ca scoată vreun sunet. În cele din urmă, tata se ridică împingându-şi scaunul în spate şi plecă. Luesh îl urmă la scurtă vreme.

Shallan rămase singură cu servitorii. Se ridică la rândul său, cu sfială, şi se duse după Balat.

Îl găsi în adăpostul câinilor. Oşteanul din gardă nu pierduse timpul. Pe podeaua de piatră, căţeluşii lui Băiat zăceau morţi, într-o baltă de sânge.

Ea îl încurajase pe Balat să-i crească. De-a lungul anilor, fratele ei făcuse progrese în lupta cu demonii lui. Rareori mai făcea rău vreunei fiinţe mai mari decât un cremling. Şi acum stătea pe o ladă, uitându-se îngrozit la micile cadavre. În jur îi forfoteau durerospreni.

Poarta de metal a adăpostului zăngăni când o deschise Shallan. Îşi duse mâna interzisă la gură când se apropie de rămăşiţele înduioşătoare.

— Gărzile tatei, spuse Băiat. Parcă aşteptau prilejul pentru aşa ceva. Nu-mi place noul grup pe care l-a găsit. Levrin ăla, cu ochii lui furioşi, şi Rin... ăsta chiar mă sperie. Ce s-a-ntâmplat cu Ten şi Beai? Soldaţi cu care puteai glumi. Aproape prieteni...

Ea îi puse mâna pe umăr.

— Balat. Chiar te-ai întâlnit cu Helaran?

— Da. Mi-a zis să nu povestesc nimănui. M-a prevenit că, după ce-o să plece iarăşi, s-ar putea să nu se mai întoarcă, pentru foarte mult timp. Mi-a spus... mi-a spus să am grijă de familie. Balat îşi îngropă faţa în mâini. Nu pot fi el, Shallan.

— Nici nu trebuie să fii.

— E curajos. Puternic.

— Ne-a părăsit.

Balat îşi ridică privirea, cu lacrimile şiroindu-i pe obraz.

— Poate-a făcut bine. Poate asta e singura cale, Shallan.

— Părăsirea casei noastre?

— Ce mare lucru înseamnă casa asta? întrebă Balat. Tu-ţi petreci zilele sub cheie, tata te scoate numai ca să te-arate oaspeţilor. Jushu s-a întors la jocurile lui de noroc – ştii că aşa e, deşi acum se ascunde cu mai multă iscusinţă. Wikim zice că vrea să devină ardent, dar nu ştiu dacă tata o să-l lase vreodată să plece, îl ţine de rezervă.

Din nefericire, argumentele lui erau solide.

— Unde ne-am putea duce? întrebă Shallan. N-avem nimic.

— Eu unul n-am nimic nici aici. Nici nu mă gândesc să renunţ la Eylita, Shallan. E singurul lucru frumos care mi s-a-ntâmplat vreodată. Dacă eu şi ea vom fi nevoiţi să trăim în Vedenar fiind de-al zecelea dahn, cu mine muncind ca gardă a vreunei case sau altceva de acelaşi soi, o s-o facem. Nu ţi se pare o viaţă mai bună decât asta? întrebă el şi arătă către căţeluşii morţi.

— Poate.

— Ai veni cu mine? Dac-o iau pe Eylita şi plec? Ai putea să fii condeieră. Ţi-ai câştiga traiul fără să depinzi de tata.

— Păi... Nu. Trebuie să rămân.

— De ce?

— Ceva a pus stăpânire pe tata, ceva cumplit. Dacă plecăm, i-l lăsăm acelui ceva. Cineva trebuie să-l ajute.

— De ce-l aperi? Ştii ce-a făcut.

— N-a făcut-o el.

— Nu-ţi poţi aduce aminte, zise Balat. Mi-ai tot spus că-ţi simţi mintea golită. L-ai văzut omorând-o, dar nu vrei să admiţi c-ai fost martoră. Furtuni, Shallan. Eşti la fel de distrusă ca Wikim şi Jushu. Cum... cum sunt şi eu uneori...

Ea ieşi din amorţeală.

— Nu contează, spuse. Dacă pleci, ai de gând să-i iei pe Wikim şi Jushu cu tine?

— Nu-mi pot permite. Mai ales când e vorba de Jushu. Va trebui să trăim din bani puţini şi nu pot avea încredere că n-o să... ştii tu. Dar, dacă vii tu, ar putea fi mai uşor pentru unul dintre noi să găsească de lucru. La scris şi la artă te descurci mai bine decât Eylita.

— Nu, Balat, îl refuză Shallan, îngrozită de înfocarea cu care o parte din ea îşi dorea să accepte. Nu pot. Mai ales dacă Jushu şi Wikim rămân aici.

— Înţeleg, spuse el. Poate... poate mai există şi altă cale de scăpare. O să mă gândesc.

Shallan îl lăsă în adăpostul câinilor, de teamă că, dacă tatăl lor ar fi găsit-o acolo, s-ar fi enervat. Se întoarse în conac, însă nu izbuti să scape de senzaţia că încearcă să salveze un covor în vreme ce zeci de oameni trag de capetele firelor din ambele părţi.

Ce-avea să se-ntâmple dacă pleca Balat? Bătea în retragere în certurile cu tatăl lor, dar măcar i se împotrivea. Wikim făcea pur şi simplu tot ce i se cerea, iar Jushu continua să se lase în voia întâmplării. „N-avem de ales, trebuie să suportăm toate astea”, se gândi Shallan. „Să nu-l mai provocăm pe tata, să-l lăsăm să se liniştească. Pe urmă o să se-ntoarcă...”

Urcă treptele şi trecu pe lângă uşa tatei. Era uşor întredeschisă; îi auzi vocea înăuntru:

— ...caută-l în Valath. Nan Balat pretinde că s-a întâlnit cu el în oraş şi cred că la Valath se referea.

— Se va face, Luminlordul meu.

Vocea aia. Era Rin, căpitanul noii gărzi a tatei. Shallan se trase într-o parte şi aruncă o privire înăuntru. Seiful tatei strălucea în spatele tabloului de pe peretele din spate, cu lumina răbufnind prin pânză. Pentru ea era aproape orbitoare, deşi bărbaţii din încăpere nu păreau în stare s-o vadă.

Rin se înclină în faţa tatălui ei, cu mâna pe sabie.

— Adu-mi capul lui, Rin. Vreau să-l văd cu ochii mei. El e cel care ar putea să strice totul. Ia-l prin surprindere, omoară-l înainte să se apuce să-şi cheme Cristalsabia. Atâta vreme când rămâi în slujba Casei Davar, arma aia va fi a ta, ca plată.

Shallan se retrase de lângă uşă împleticindu-se, înainte ca tata să-şi ridice privirea, şi s-o zărească. Helaran. Tatăl ei tocmai poruncise asasinarea lui Helaran.

„Trebuie să fac ceva. Trebuie să-l previn. Cum? Oare Balat putea să ia din nou legătura cu el”. Shallan...

— Cum îndrăzneşti? se auzi o voce de femeie dinăuntru. Urmă o tăcere grea de povara uimirii. Shallan se întoarse ca să tragă cu ochiul. Malise, mama ei vitregă, stătea în cadrul uşii dintre dormitor şi salon. Până atunci, femeia aceea scundă şi durdulie nu i se mai păruse ameninţătoare. Dar, în ziua aia, furtuna de pe faţa ei putea îngrozi o creastă-albă.

— Propriul tău fiu, continuă Malise. Nu ţi-a mai rămas nicio urmă de morală? N-ai pic de milă?

— Nu mai e fiul meu, mormăi tatăl lui Shallan.

— Ţi-am crezut povestea despre femeia dinaintea mea, spuse Malise. Te-am sprijinit. Am trăit cu norul ăsta deasupra casei. Şi acum aud asta? Să baţi servitorii e una, dar să-ţi ucizi propriul fiu?

Tatăl lui Shallan îi şopti ceva lui Rin. Ea tresări şi abia izbuti să se îndepărteze pe coridor, către camera ei, înainte ca bărbatul să iasă, închizând uşa în urma lui cu un pocnet.

Shallan se închise în odaia sa când începură strigătele, un schimb violent de replici furioase între tatăl ei şi Malise. Shallan se ghemui lângă pat, încercând să se slujească de-o pernă ca să-mpiedice sunetele să-i ajungă la urechi. Îndepărtă perna când crezu că totul se terminase.

Tatăl ei se năpusti pe coridor ca o furtună.

— De ce nu mi se supune nimeni în casa asta? strigă, tropăind pe scări. Dacă v-aţi fi supus cu toţii, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva.

62

CEL CARE A UCIS FĂGĂDUIELILE

Bănuiesc că asta seamănă puţin cu un sconcs vestit pentru duhoarea lui.

În celula lui Kaladin, viaţa îşi urma cursul. Deşi, pentru o temniţă, condiţiile erau bune, se trezea dorindu-şi să fie din nou în căruţa cu sclavi. Măcar de-acolo putea să vadă peisajul. Avea parte de aer curat, de vânt, se spăla din când în când în ploile de la sfârşitul marilor furtuni. Bineînţeles că nu ducea o viaţă bună, dar era mai bine decât închis sub cheie şi uitat.

Noaptea îi luau sferele, lăsându-l în beznă, în întuneric îşi imagina că se află undeva, într-un loc din adânc, sub kilometri întregi de piatră şi fără vreo cale de ieşire, fără vreo speranţă de salvare. Nu-şi putea imagina o moarte mai cumplită. Mai bine să fii spintecat pe câmpul de luptă, privind către cerul liber când ţi se scurge viaţa din trup.

─ ─

Îl trezi lumina. Oftă, cu ochii la tavan în vreme ce paznicii – soldaţi ochi-luminoşi pe care nu-i cunoştea – înlocuiau lămpile cu sfere. Zi după zi, acolo totul era al furtunii de asemănător. Îl trezea lumina plăpândă a sferelor, neizbutind decât să-l facă să-şi dorească soarele. Servitoarea veni să-i aducă micul dejun. Kaladin îşi aşezase oala de noapte destul de aproape de deschiderea de sub gratii ca servitoarea să poată ajunge la ea, şi femeia o trase pe piatră cu un scrâşnet, înlocuind-o cu una curată.

Apoi se grăbi să plece. O înspăimânta. Avea muşchii atât de înţepeniţi că parcă-i scârţâiră când Kaladin se ridică în capul oaselor şi aruncă o privire spre mâncare. Turtă cu fasole bătută. Se ridică şi alungă cu o fluturare de mână câţiva spreni stranii, ca nişte sfori încordate încrucişate în faţa lui, apoi îşi impuse să facă un număr de flotări. Dacă rămânea închis prea mult, avea să-i fie greu să-şi păstreze forţa. Poate-ar fi trebuit să ceară nişte bolovani cu care să se antreneze.

„Oare asta li s-a întâmplat bunicilor lui Moash?” se întrebă, luându-şi mâncarea. „Au aşteptat să fie judecaţi până când au murit în închisoare?”

Kaladin se aşeză pe banchetă, destinzându-se, şi muşcă din turtă. Cu o zi înainte fusese o mare furtună, dar zgomotul aproape că nici nu pătrunsese în celula lui.

O auzi pe Syl vâjâind în apropiere, însă nu izbuti să descopere unde plecase.

— Syl? întrebă.

Sprena se tot ascundea de el.

— În luptă s-a amestecat un Criptic, zise încet vocea ei.

— Ai mai spus asta, nu-i aşa? E un tip de spren?

— Unul dezgustător, zise Syl, şovăind o clipă. Dar nu e rău, nu cred.

În glas i se simţea pizma.

— Am vrut să-l urmăresc când a fugit, dar tu aveai nevoie de ajutorul meu. Când m-am întors către el, se ascunsese de mine.

— Şi asta ce-nseamnă? întrebă Kaladin, încruntându-se.

— Cripticilor le place să urzească planuri, răspunse Syl, tărăgănând cuvintele, ca şi cum şi-ar fi reamintit ceva dat de multă vreme uitării. Da... Îmi amintesc. Discută, privesc şi nu fac niciodată nimic. Dar...

— Ce? întrebă Kaladin ridicându-se.

— Caută pe cineva, răspunse Syl. Am văzut semnele, în curând s-ar putea să nu mai fii singur.

Căutau pe cineva. Ca să-l aleagă, cum fusese ales el, ca Undeunitor. Ce soi de Cavaler Radiant făcuse un grup de spreni pe care Syl îi detesta atât de tare? Nu părea un om pe care el unul şi-ar fi dorit să-l cunoască.

„Oh, furtuni”, se gândi, aşezându-se la loc. „Dacă-l aleg pe Adolin...”

Ideea ar fi trebuit să-l îngreţoşeze. În schimb, dezvăluirea lui Syl i se păru ciudat de liniştitoare. Chiar dacă se dovedea că e într-adevăr vorba de Adolin, gândul că nu mai e singur îl făcea să se simtă mai bine şi îi alunga o mică parte a tristeţii.

Când tocmai termina de mâncat, auzi pe coridor un pocnet. Se deschisese uşa? Numai ochi-luminoşii îl puteau vizita şi până atunci nu apăruse niciunul. Dacă nu-l socotea pe Cuget.

„Într-un final, furtuna ajunge din urmă pe toată lumea...”

Dalinar Kholin intră în încăpere.

În ciuda gândurilor sale amare, după atâţia ani de instrucţie, ca primă reacţie, Kaladin se ridică şi salută, cu mâna la piept. Intrase comandantul lui. Şi se simţi ca un idiot chiar în timp ce saluta. Era dincolo de gratii şi-i dădea onorul omului care-l trimisese acolo?

— Pe loc repaus, spuse Dalinar, cu o uşoară înclinare a capului.

Bărbatul cu umeri laţi stătea cu mâinile împreunate la spate.

Ceva din postura lui Dalinar impunea respect chiar şi când nu era încordat.

„Are aerul generalilor din povesti”, se gândi Kaladin. Cu expresia feţei severă şi cu părul grizonant, la fel de rezistent ca o stâncă. Nu purta uniformă, uniforma îl purta pe el. Dalinar Kholin reprezenta un ideal despre care Kaladin trăsese cu multă vreme în urmă concluzia că e pură fantezie.

— Cum sunt condiţiile de-aici? întrebă Dalinar.

— Domnule? Mă aflu într-o nenorocită de închisoare.

Pe faţa înaltului Prinţ apăru un zâmbet.

— Înţeleg. Linişteşte-te, soldat. Dacă ţi-aş fi ordonat să păzeşti o cameră timp de o săptămână, ai fi făcut-o?

— Da.

— Atunci consideră că ai primit o însărcinare. Păzeşte încăperea asta.

— O să am grijă să plece cu oala de noapte numai persoanele care au fost împuternicite, domnule.

— Elhokar s-a răzgândit. A început să judece la rece şi acum nu se mai teme decât c-o să pară slab dacă te eliberează prea repede. Trebuie să mai stai aici câteva zile, apoi o să întocmim un act oficial de graţiere pentru fărădelegea ta şi o să te repunem pe poziţia de mai înainte.

— Nu mi se pare că aş avea de ales, domnule.

Dalinar se apropie de gratii.

— Pentru tine nu e uşor de îndurat.

Kaladin dădu din cap.

— Ţi se poartă de grijă şi aşa stau lucrurile şi cu oamenii tăi. Intrarea în clădirea asta e păzită în permanenţă de doi podari din gardă. N-ai niciun motiv de îngrijorare, soldat. Dacă te gândeşti la reputaţia ta...

— Domnule, îl întrerupse Kaladin, nu cred că sunt convins că regele o să mă elibereze vreodată. Se ştie c-a mai lăsat oameni care-l incomodau să putrezească în temniţă până la moarte.

Imediat ce rosti cuvintele, nu-i veni să creadă că le lăsase să i se desprindă de buze. Sunau a insubordonare, ba chiar a trădare. Dar îi stătuseră pe limbă, cerând să fie spuse.

Dalinar rămase în aceeaşi poziţie, cu mâinile încleştate la spate.

— Vorbeşti despre argintarii din Kholinar?

Aşadar ştia. Părinte al Furtunii... oare Dalinar fusese implicat? Kaladin dădu din cap.

— De unde-ai auzit asta?

— De la unul dintre oamenii mei. Îi cunoştea pe cei întemniţaţi.

— Speram că putem scăpa de zvonurile astea. Dar, fireşte, se răspândesc ca lichenii, se întăresc şi locul nu mai poate fi curăţat. Ce au păţit oamenii ăia a fost o greşeală, soldat. Recunosc cu toată sinceritatea. Ţie n-o să ţi se-ntâmple.

— Adică zvonurile sunt adevărate?

— Aş prefera să nu vorbesc despre tărăşenia cu Roshone.

Roshone.

Kaladin îşi aminti ţipete. Sânge pe podeaua încăperii în care opera tatăl său. Un băiat pe moarte.

O zi în ploaie. O zi în care un om încercase să fure lumina lui Kaladin. În final, izbutise.

— Roshone? şopti el.

— Da, un ochi-luminoşi de rang minor, spuse Dalinar cu un oftat.

— Domnule, e important să aflu ce s-a întâmplat. Pentru liniştea mea sufletească.

Dalinar îl măsură cu privirea, de sus până jos. Kaladin privea fix, drept înainte, cu mintea... amorţită. Roshone. Totul începuse să meargă prost după sosirea lui Roshone în Vatra-de-Piatră ca noul lord al oraşului. Până atunci, tatăl lui Kaladin fusese respectat.

Când sosise omul ăla oribil, trăgând după el invidia meschină ca pe-o mantie, lumea se întorsese pe dos. Roshone infectase Vatra-de-Piatră cum infectează putredosprenii o rană necurăţată. Din pricina lui plecase Tien la război. Din pricina lui îl urmase Kaladin.

— Cred că-ţi datorez atâta lucru, spuse Dalinar. Dar nu trebuie să se ducă vestea. Roshone era un individ meschin, care izbutise să câştige încrederea lui Elhokar. Pe atunci, Elhokar era prinţ moştenitor şi fusese lăsat să guverneze Kholinarul şi să vegheze asupra întregului regat în timp ce tatăl său organiza prima tabără aici, pe Câmpiile Sfărâmate. Eu eram... plecat la vremea aia. Oricum, nu trebuie să dai vina pe Elhokar. A ascultat sfatul cuiva în care avea încredere, însă Roshone îşi urmărea propriile interese, nu pe ale Tronului. Avea mai multe argintării... mă rog, amănuntele nu contează. E de-ajuns să spun că Roshone l-a împins pe prinţ să facă anumite greşeli. Am pus lucrurile în ordine când m-am întors.

— Ai avut grijă să fie pedepsit acest Roshone? întrebă Kaladin cu voce înceată, simţindu-se amorţit.

— Exilat, răspunse Dalinar dând din cap. Elhokar l-a trimis undeva unde nu mai putea face rău.

Undeva unde nu mai putea face rău. Kaladin abia izbuti să nu izbucnească în râs.

— Ai ceva de spus?

— Nu vrei să ştii ce gândesc, domnule.

— Poate că nu. Dar probabil trebuie s-aud, oricum.

Dalinar era un om bun. Se lăsase orbit în anumite privinţe, însă era un om bun.

— Păi, domnule, răspunse Kaladin stăpânindu-şi cu greutate sentimentele, mi se pare... supărător faptul că unul ca acest Roshone poate scăpa de închisoare, deşi a pricinuit moartea unor oameni nevinovaţi.

— Treburile erau încurcate, soldat. Roshone era unul dintre vasalii înaltului Prinţ Sadeas, văr cu oameni importanţi, de sprijinul cărora aveam nevoie. Eu am susţinut mai întâi că acel Roshone ar fi trebuit să-şi piardă rangul, să devină zecar, nevoit să trăiască în sărăcie. Dar asta ne-ar fi înstrăinat aliaţii, ar fi putut submina regatul. Elhokar a pledat în favoarea blândeţii faţă de Roshone, iar tatăl lui şi-a dat acordul, prin distrestie. Şi eu am cedat, gândindu-mă că mila nu e una dintre însuşirile lui Elhokar pe care trebuie să le descurajăm.

— Bineînţeles că nu, spuse Kaladin strângând din dinţi. Deşi se pare că mila de soiul ăsta e adesea în folosul verilor unor ochi-luminoşi puternici şi rareori într-al cuiva mai de jos.

Se uita fix, printre gratiile dintre el şi Dalinar.

— Soldat, spuse Înaltul Prinţ cu răceală. Crezi că am fost nedrept faţă de tine sau de oamenii tăi?

— Tu? Nu, domnule. Dar nu de tine e vorba.

Dalinar răsuflă uşor, de parcă i-ar fi fost ciudă.

— Căpitane, tu şi oamenii tăi vă aflaţi pe o poziţie unică. Zi de zi, vă trăiţi viaţa în jurul regelui. Nu-i vedeţi faţa pe care i-o arată lumii, vedeţi omul. Aşa a fost întotdeauna pentru gărzile de corp. Aşa că loialitatea voastră trebuie să fie de o fermitate şi de o generozitate ieşite din comun. Da, omul pe care-l apăraţi are defecte. Toată lumea are. E totuşi regele vostru şi-ţi cer să-l respecţi.

— Pot să respect Tronul şi îl respect, domnule, răspunse Kaladin.

Poate că nu respecta omul care-l ocupa, dar chiar respecta titlul. Cineva trebuia să guverneze.

— Fiule, întrebă Dalinar după o clipă de gândire, ştii de ce te-am pus pe poziţia pe care te afli?

— Ai spus că ai nevoie de cineva în care te poţi încrede, fără teamă că e iscoada lui Sadeas.

— Asta e partea raţională, sublinie Dalinar, apropiindu-se de gratii, până la o palmă distanţă de Kaladin. Dar nu e motivul. Am făcut-o fiindcă am simţit că e ceea ce se cuvine.

Kaladin se încruntă.

— Am încredere în intuiţia mea, continuă Dalinar. Instinctul mi-a spus că mă poţi ajuta să fac schimbări în regatul ăsta. Un om care poate trăi în tabăra lui Sadeas ca-n Infern şi totuşi, inspirându-i pe alţii e un om pe care-l vreau sub comanda mea, spuse el şi faţa i se înăspri. Te-am pus pe o poziţie pe care n-a mai ocupat-o niciodată vreun ochi-întunecaţi în armata asta. Te-am lăsat să iei parte la întrunirile cu regele şi am ascultat când ai avut ceva de spus. Nu mă face să regret hotărârile astea, soldat.

— N-ai făcut-o deja?

— Am fost aproape. Totuşi te înţeleg. Dacă tu crezi cu adevărat tot ce mi-ai spus despre Amaram... ei bine, dacă aş fi fost în locul tău, mi-ar fi fost foarte greu să nu fac ceea ce ai făcut. Însă, dar-ar furtuna, omule, eşti totuşi ochi-întunecaţi.

— N-ar trebui să conteze.

— N-ar trebui, dar contează. Vrei să schimbi asta? Ei, atunci n-o s-o faci zbierând ca un nebun şi provocând la duel oameni ca Amaram. O s-o faci distingându-te în poziţia pe care ţi-am dat-o. Fii genul de om pe care-l admiră ceilalţi, indiferent dacă sunt ochi-luminoşi sau ochi-întunecaţi. Convinge-l pe Elhokar că un ochi-întunecaţi poate conduce. Asta va schimba lumea.

Dalinar îi întoarse spatele şi plecă. Kaladin nu putu să nu-şi spună că prinţul avea umerii mai gârboviţi decât atunci când intrase.

Rămas singur, Kaladin se aşeză din nou pe banchetă, răsuflând prelung, iritat.

— Păstrează-ţi calmul, şopti. Fă ce ţi se spune, Kaladin. Rămâi în cuşcă.

— Încearcă să te-ajute, spuse Syl.

Kaladin se uită într-o parte. Unde se ascundea sprena?

— Ai auzit ce-a spus despre Roshone.

Tăcere.

— Da, răspunse Syl, într-un târziu cu voce pierită.

— Sărăcia familiei mele, felul în care ne-au ostracizat cei din oraş, înrolarea forţată a lui Tien, toate astea s-au întâmplat din vina lui Roshone. Elhokar ni l-a trimis.

Syl nu răspunse. Kaladin pescui din castron o bucată de turtă şi o mestecă. Părinte al Furtunii – Moash chiar avea dreptate! Regatului i-ar fi fost mai bine fără Elhokar. Dalinar făcea tot ce-i stătea în puteri, dar era orb în tot ceea ce-l privea pe nepotul său.

Era timpul să iasă cineva în faţă şi să taie legăturile care imobilizau mâinile înaltului Prinţ. Pentru binele regatului şi pentru binele lui Dalinar Kholin însuşi, regele trebuia să moară.

Aidoma unui deget purulent sau a unui picior prea zdrobit ca să se mai vindece vreodată, unii oameni trebuiau pur şi simplu înlăturaţi.

63

O LUME ÎN FLĂCĂRI

Ei, uite ce m-ai făcut să spun. Întotdeauna ai fost în stare să scoţi din mine tot ce-ajunge la extrem, bătrâne prieten. Si încă te mai numesc prieten, în ciuda tuturor celor cu care mă plictiseşti.

Ce faci?”, scrise distrestia, către Shallan. „Nu mare lucru”, răspunse ea, scriind la lumina sferelor, „lucrez la registrele cu câştigurile lui Sebarial.”

Aruncă, prin gaura din iluzia ei, o privire în afară, către strada aflată cu mult mai jos. Mulţimea curgea prin oraş părând să mărşăluiască într-un ritm straniu. Picurând, apoi răbufnind, apoi picurând iarăşi. Curgerea era rareori constantă. Oare din ce motiv?

„Vrei să-mi faci o vizită?” scrise condeiul. „Povestea asta devine cu adevărat plictisitoare.”

„Îmi pare rău”, îi răspunse ea lui Adolin, „chiar trebuie să termin treburile. Dar ar fi plăcut să stăm de vorbă prin distrestie, ca să-mi ţii de urât.”

Lângă ea, Model zumzăi uşor la vederea minciunii. Shallan se folosise de o iluzie ca să prelungească podul casei cu apartamente de închiriat, obţinând astfel o ascunzătoare din care să privească strada de dedesubt. Cinci ore de aşteptare – destul de comodă, cu un taburet şi sfere pentru lumină – nu-i dezvăluiseră nimic. Nimeni nu se apropiase de copacul cu scoarţa de piatră care creştea lângă alee.

Nu ştia ce soi de arbore este. Părea prea bătrân ca să fi fost plantat de curând; probabil se afla acolo dinainte de sosirea lui Sebarial. Coaja noduroasă, groasă, o făcea să-l creadă o varietate de dendrolit, dar mai avea şi frunze lungi, înălţate ca nişte flamuri fluturate şi răsucite de vânt. O duceau cu gândul la o salcie-de-vale. Deja desenase copacul; voia să-l caute mai târziu în cărţile ei.

Copacul era obişnuit cu oamenii, nu-şi retrăgea frunzele când treceau pe lângă el. Dacă cineva se apropia cu multă atenţie, străduindu-se să nu le atingă, Shallan ar fi observat. În schimb, dacă omul s-a fi mişcat cu iuţeală, frunzele i-ar fi simţit vibraţia şi s-ar fi retras –, iar ea ar fi observat şi asta. Era destul de sigură că, până şi dacă s-ar fi uitat pentru o clipă în altă parte, ar fi remarcat pe oricine încerca să pună ceva în copac.

„Presupun că pot încerca să-ţi ţin de urât”, scrise condeiul. „Shoren n-are nicio altă treabă.”

Shoren era ardent şi scria în ziua aceea pentru Adolin, la chemarea prinţului, care ţinuse să sublinieze că se foloseşte de un ardent, nu de una dintre condeierele tatălui său. Oare credea că Shallan ar fi fost geloasă fiindcă-i cerea altei femei să scrie pentru el?

Chiar părea surprins că nu-i face scene de gelozie. Oare femeile de la curte erau atât de înguste la minte? Sau ea era cea bizară, cea prea nepăsătoare? Într-adevăr, lui îi fugeau ochii în stânga şi-n dreapta, iar ea trebuia să admită că nu-i făcea plăcere. Mai era de luat în considerare şi reputaţia lui. Se spunea că, în trecut, îşi înlocuise o relaţie cu alta la fel de des cum îşi schimbă alţii hainele.

Poate ar fi trebuit să se agate de el cu mai multă hotărâre, dar gândul o îngreţoşa. Îi amintea de tatăl ei, agăţându-se atât de strâns de orice, încât în final distrusese totul.

„Da”, îi răspunse lui Adolin, folosindu-se de o planşetă pusă lângă ea, pe o ladă, „sunt sigură că bunul ardent n-are de făcut nimic mai de soi decât să transcrie bileţelele trimise de doi ochi-luminoşi care se curtează.”

„E ardent”, veni replica lui. „îi place să se pună în slujba altora. Cu asta se ocupă.”

„Eu credeam că ocupaţia lor e să salveze suflete.”

„S-a plictisit. Mi-a povestit că deja a salvat trei azi-dimineaţă.”

Shallan zâmbi, aruncând o privire spre copac – încă nicio schimbare.

„Le-a salvat, nu?” scrise. „Să presupun că şi le-a îndesat în buzunarul de la spate, ca să le ferească de pericole?”

Nu, tatăl ei n-avea dreptate. Dacă voia să-l păstreze pe Adolin, era cazul să-ncerce ceva mult mai greu decât să se agaţe de el. Trebuia să fie atât de irezistibilă, încât să n-o lase să-i scape. Din nefericire, la aşa ceva nimic din tot ce-o învăţaseră Jasnah şi Tyn nu putea s-o ajute. Lui Jasnah bărbaţii îi erau indiferenţi, iar Tyn nu-i spusese cum să-i păstreze, doar cum să le abată atenţia atât cât era nevoie pentru o şarlatanie dusă repede la bun sfârşit.

„Tatăl tău se simte mai bine?” scrise.

„Da, într-adevăr. S-a pus pe picioare de ieri, şi pare la fel de puternic ca întotdeauna.”

„Mă bucur să aflu asta.”

Continuară să discute despre lucruri lipsite de importanţă, timp în care Shallan nu scăpă din ochi copacul. Mraize îi trimisese un mesaj în care-i cerea să-şi caute instrucţiunile în scorbura lui, la răsăritul soarelui. Aşa că ea sosise cu patru ore mai devreme, când cerul era încă întunecat, şi se furişase în podul acelei clădiri ca să stea la pândă.

Aparent, nu venise destul de devreme. Voise neapărat să-i vadă lăsând instrucţiunile acolo.

— Nu-mi place asta, îi şopti lui Model, nedând atenţie condeiului, care scria următoarea replică a lui Adolin. De ce nu mi-a trimis Mraize instrucţiuni prin distrestie? De ce m-a făcut să vin aici?

— Mmmm... spuse Model de pe podeaua de sub ea.

Soarele răsărise de multă vreme. Shallan trebuia să se ducă după instrucţiuni, dar continua să şovăie, bătând cu degetul în hârtia de pe planşetă.

— Supraveghează, înţelese ea.

— Ce? întrebă Model.

— Fac exact ce fac şi eu. Se-ascund undeva, vor să mă vadă când iau instrucţiunile.

— De ce? La ce le foloseşte?

— Le oferă informaţii, răspunse Shallan. Iar ei sunt genul de oameni însetaţi după aşa ceva.

Se aplecă într-o parte şi se uită prin gaura care, din afară, părea un gol între două cărămizi.

Nu credea că Mraize îi dorea moartea, în ciuda îngrozitoarei întâmplări cu bietul vizitiu al trăsurii închiriate. Le dăduse celor din jurul său îngăduinţa s-o omoare, dacă se temeau de ea, dar – ca multe altele legate de Mraize – totul nu fusese decât un test. „Dacă eşti într-adevăr destul de puternică şi de inteligentă ca să ni te alături”, spuneau cele petrecute, „o să eviţi încercările oamenilor ăstora de-a te ucide.”

Iar acum era din nou pusă la încercare. Cum putea face faţă fără să mai lase niciun mort în urmă?

Pândeau ca s-o vadă venind să ia instrucţiunile, dar nu existau prea multe locuri de unde puteai ţine sub observaţie copacul. Dacă ar fi fost în locul lui Mraize şi al oamenilor lui, unde ar fi stat ea la pândă?

Se gândi la asta simţindu-se ca o proastă.

— Model, şopti, du-te să te uiţi la ferestrele dinspre stradă ale casei ăsteia. Vezi dacă stă cineva la vreuna dintre ele, pândind cum facem noi.

— Bine, spuse sprenul şi alunecă în afara iluziei create de ea.

Shallan devenise brusc conştientă că oamenii lui Mraize s-ar fi putut ascunde în imediata ei apropiere, dar îşi lăsă nervozitatea deoparte când citi replica lui Adolin.

„Apropo, veşti bune”, scria condeiul. „Tata m-a vizitat aseară şi am stat mult de vorbă. Pregăteşte o expediţie pe Câmpii, ca să lupte cu parshendii, într-o ultimă bătălie decisivă. Din pregătirea asta fac parte nişte misiuni de cercetare a terenului, plănuite pentru zilele următoare. L-am convins să-mi îngăduie să te iau cu noi într-una dintre ele.”

„Şi putem găsi o pupă?” întrebă ea.

„Păi”, veni răspunsul, „deşi parshendii nu mai luptă pentru ele, tata nu vrea să rişte. Nu te pot lua cu noi când există şansa s-apară şi să ne atace. Dar m-am gândit că probabil am putea aranja să mergem în recunoaştere trecând pe un platou cu o pupă din care-a fost scoasă inima-nestemată cu o zi sau două în urmă.”

Shallan se încruntă.

„O pupă moartă, fără inimă-nestemată scoasă? Nu ştiu cât de multe o să aflu.”

„Ei”, răspunse Adolin, „e mai bine decât să nu vezi niciuna, nu? Şi ai spus că ţi-ai dori să ai prilejul să tai una în două. E aproape acelaşi lucru.”

Avea dreptate, în plus, adevăratul ei ţel era s-ajungă pe Câmpiile Sfărâmate.

„S-o facem. Când?”

„Peste câteva zile.”

— Shallan!

Ea tresări violent, dar nu era decât Model, zumzăind entuziasmat.

— Ai avut dreptate. Mmmm. Se uită de dedesubt. E doar cu un etaj mai jos, în a doua cameră.

— Cine?

— Mmm. Femeia cu mască.

Shallan se cutremură. Şi acum ce era de făcut? Să se-ntoarcă în camerele ei şi să-i scrie lui Mraize că nu-i place să fie spionată?

Nu i-ar fi fost de niciun folos. Îşi coborî privirea spre coala de hârtie şi înţelese că relaţia ei cu Mraize semăna cu relaţia ei cu Adolin. În ambele cazuri, nu putea face doar ce era de aşteptat să facă. Era nevoie să provoace, să depăşească aşteptările.

„Trebuie să plec”, îi scrise lui Adolin. „Mă cheamă Sebarial. S-ar putea să dureze ceva timp.”

Desprinse distrestia şi o îndesă, cu tot cu planşetă, în săculeţul ei. Nu în cel de care se folosea de obicei, ci într-unul potrivit pentru Veil, din pânză aspră, cu o curea de piele pe care si-o trecea peste umăr. Apoi, înainte de a-şi pierde curajul, ieşi din iluzia care o ascundea. Se lipi cu spatele de peretele podului, privind în partea opusă străzii, după care atinse partea laterală a adăpostului său, retrăgând Lumina de Furtună.

Partea iluzorie a zidului dispăru, năruindu-se cu iuţeală şi scurgându-se către mâna ei. Din fericire, în clipa aceea nimeni nu se uita spre pod. Însă, dacă ar fi făcut-o cineva, probabil ar fi luat schimbarea drept o iluzie optică.

Pe urmă îngenunche, îl impregna pe Model cu Lumină de Furtună şi-l legă de o imagine a lui Veil, creată cu ajutorul unui desen pe care-l făcuse mai înainte. Dădu din cap către el, cerându-i să se pună în mişcare şi, când sprenul se supuse, imaginea lui Veil începu să meargă.

Arăta bine. Păşea cu fermitate, cu haina foşnindu-i şi cu faţa umbrită de pălăria ţuguiată. Ba chiar clipea şi întorcea din când în când capul, aşa cum i-o cerea înşiruirea de schiţe desenate de Shallan mai devreme.

Ea o privi şovăind. Oare exact aşa arăta şi ea când purta faţa şi hainele lui Veil? Nu se simţea nicidecum atât de echilibrată, iar îmbrăcămintea i se păruse întotdeauna exagerată, prostească. Însă în imagine părea foarte bine aleasă.

— Coboară, îi şopti lui Model, şi îndreaptă-te către copac. Străduieşte-te să te apropii cu grijă, încet, şi zumzăie cât mai tare, ca să se retragă frunzele. Rămâi câteva clipe lângă trunchi, ca şi cum ai lua ceea ce se află în scorbură, apoi intră pe aleea dintre clădirea asta şi următoarea.

— Da! răspunse Model.

Se repezi spre scări, entuziasmat fiindcă făcea parte dintr-o minciună.

— Mai încet! îi atrase atenţia Shallan, văzând că paşii lui Veil nu se potriveau cu viteza ei. Aşa cum am exersat!

Model încetini şi ajunse la trepte. Imaginea lui Veil se mişcă în josul lor. Cu stângăcie. Iluzia putea să meargă şi să stea nemişcată pe teren plat, dar nu era obişnuită cu altfel de suprafeţe – ca scările. Oricui s-ar fi uitat i s-ar fi părut că Veil păşeşte pe aer şi alunecă în josul treptelor.

Ei, deocamdată era tot ce se putea face. Shallan trase adânc aer în piept, îşi puse pălăria, apoi suflă o a doua imagine, care o acoperi, preschimbând-o în Veil. Cea purtată de Model putea exista cât timp avea Lumină de Furtună, însă din el se scurgea mult mai repede decât din Shallan. Iar ea nu ştia de ce.

Coborî treptele, dar numai până la următorul etaj, făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă. Numără două uşi pe coridorul întunecos. Femeia mascată era dincolo de a doua. Shallan nu se apropie, dar se ascunse într-o firidă de lângă scară, unde era ferită de privirile oricui s-ar fi aflat pe coridor.

Aşteptă.

Într-un târziu, o uşă se deschise cu un pocnet şi cineva ieşi pe coridor în foşnet de haine. Femeia mascată trecu pe lângă ascunzătoarea lui Shallan şi începu să coboare, uimind-o fiindcă păşea aproape fără să se audă nimic.

— Cum te numeşti? întrebă Shallan.

Femeia încremeni pe trepte. Se răsuci – cu mâna interzisă înmănuşată pe pumnalul de pe şold – şi o văzu pe Shallan în firidă. Ochii îi zvâcniră către camera din care ieşise.

— Am trimis pe altcineva, în haine ca ale mele, spuse Shallan. Asta ai văzut.

Femeia rămase neclintită, ghemuită pe trepte.

— De ce-a ţinut să mă urmăreşti? întrebă Shallan. Vrea să afle unde locuiesc?

— Nu, răspunse femeia în cele din urmă. Instrucţiunile din copac îţi cer să-ţi îndeplineşti însărcinarea imediat, fără să mai iroseşti nicio secundă.

Shallan se încruntă, căzând pe gânduri.

— Aşadar n-ai fost trimisă ca să mă urmăreşti până acasă, ci în timp ce-mi fac treaba?

Femeia nu răspunse.

Shallan înainta şi se aşeză pe treapta de sus, încrucişându-şi braţele peste genunchi.

— Şi ce am de făcut?

— Instrucţiunile sunt în...

— Aş prefera să le aflu de la tine, o întrerupse Shallan. Poţi să zici că sunt leneşă.

— Cum m-ai găsit? întrebă femeia.

— Am un aliat cu ochi ageri. I-am spus să supravegheze ferestrele şi mi-a trimis vorbă unde te afli. Eu aşteptam sus, zise Shallan şi se strâmbă. Speram să-l văd pe unul dintre voi aducând instrucţiunile.

— Le-am pus acolo înainte de-a lua legătura cu tine, zise ea, şovăi, apoi urcă două trei trepte. Iyatil.

Shallan o privi pieziş.

— Numele meu, o lămuri femeia. Iyatil.

— Un nume de care n-am mai auzit.

— Nu mă surprinde, însărcinarea ta de azi e să afli ce e cu nou-sositul din tabăra lui Dalinar. Vrem informaţii despre omul ăla, plus că nu se ştie sigur cui îi e loial Dalinar.

— Regelui şi Tronului.

— Aparent, zise femeia. Fratele lui ştia lucruri de o factură extraordinară. Nu ştim dacă i le-a dezvăluit sau nu, iar întâlnirile lui cu Amaram ne îngrijorează. Nou-sositul are legătură cu toate astea.

— Amaram face hărţi ale Câmpiilor Sfărâmate, zise Shallan. De ce? Ce se află acolo şi-i trezeşte interesul?

„Şi de ce vrea să se-ntoarcă Pustiitorii?”

Iyatil nu răspunse.

— Ei, adăugă Shallan, ridicându-se, atunci să trecem la treabă. Nu?

— Împreună? se miră Iyatil.

Shallan ridică din umeri.

— Poţi să te furişezi în urma mea sau, pur şi simplu, să mi te alături.

Îi întinse mâna.

Iyatil o cercetă din priviri, apoi i-o prinse cu mâna ei liberă, înmănuşată. Însă cealaltă nu-i dădu drumul nici măcar o clipă pumnalului de pe şold.

═ ═

În palanchinul prea mare, care se legăna pe drumul către tabăra lui Dalinar, Shallan răsfoia instrucţiunile lăsate de Mraize. Aşezată turceşte, Iyatil stătea faţă în faţă cu Shallan, urmărind-o din spatele măştii cu ochii ei ca nişte mărgele. Purta pantaloni simpli şi o cămaşă, şi la început o luase drept băiat.

Prezenţa ei era întru totul neliniştitoare.

— Un nebun, spuse Shallan dând pagina. Mraize chiar e interesat de un simplu nebun?

— Dalinar şi regele sunt interesaţi, răspunse Iyatil. Aşa că ne interesează şi pe noi.

Sub toată povestea părea să se ascundă ceva. Nebunul sosise sub paza unui bărbat pe nume Bordin, un servitor pe care Dalinar îl postase în Kholinar cu ani în urmă. Informaţiile lui Mraize sugerau că Bordin nu era un simplu mesager, ci unul dintre cei mai de încredere valeţi ai lui Dalinar. Fusese lăsat în Alethkar ca s-o spioneze pe regină, sau cel puţin aşa presupuneau Duhurile însângerate. Dar de ce-ar fi vrut cineva să stea cu ochii pe regină? Instrucţiunile nu spuneau.

Cu câteva săptămâni în urmă, acel Bordin venise pe Câmpiile Sfărâmate în mare grabă, aducându-l şi pe nebun, alături de altceva misterios. Shallan trebuia să afle cine e nebunul şi de ce-l ascunsese Dalinar într-o mănăstire, dând ordine precise, care nu permiteau să fie vizitat decât de anumiţi ardenţi.

— Maestrul tău ştie despre toată povestea asta mai mult decât îmi spune mie, zise Shallan.

— Maestrul meu? se miră Iyatil.

— Mraize.

Femeia râse.

— Te înşeli. Nu-mi e maestru, îmi e elev.

— În ce privinţă?

Iyatil o fixă cu o privire plată, fără să-i răspundă.

— De ce porţi mască? întrebă Shallan, aplecându-se în faţă. Ce înseamnă? Ce ascunzi?

— M-am întrebat de multe ori de ce voi, cei de aici, umblaţi prin lume arătându-vă cu atâta neruşinare trăsăturile în faţa tuturor. Masca îmi protejează sinele, în plus, îmi oferă posibilitatea să mă adaptez.

Shallan se lăsă pe spate, gânditoare.

— Eşti înclinată spre chibzuinţă, zise Iyatil. În loc să pui întrebări peste întrebări. E bine. Însă instinctele tale trebuie evaluate. Eşti vânător sau vânat?

— Nici una, nici alta, răspunse Shallan, fără să stea pe gânduri.

— Fiecare dintre noi e ori una, ori alta.

Purtătorii palanchinului îşi încetiniră paşii. Shallan aruncă o privire printre perdele şi văzu ca ajunseseră în sfârşit la marginea taberei lui Dalinar. Acolo, soldaţii opreau pe toată lumea şi cei care voiau să intre aşteptau în şir.

— Cum o să ne strecori înăuntru? întrebă Iyatil, când Shallan trase perdelele la loc. Înaltul Prinţ Kholin a devenit foarte prudent în ultima vreme, de când apar asasini în toiul nopţii. Ce minciună o să ne permită să pătrundem pe domeniul lui?

„Încântător”, îşi spuse Shallan, numărându-şi însărcinările. Nu trebuia doar să se furişeze în mănăstire şi să afle informaţii despre nebun, mai era şi nevoită să se descurce fără să-i dezvăluie lui Iyatil prea multe despre ea însăşi şi despre ceea ce era în stare.

N-avea prea mult timp de gândire. Soldaţii din faţă le strigară purtătorilor palanchinului să se apropie – ochi-luminoşii nu stăteau la rând alături de oamenii simpli, şi era de presupus că într-un vehicul atât de frumos se află un om bogat. Respirând adânc, Shallan îşi scoase pălăria, îşi trase părul în faţa umerilor, apoi, scoţându-şi capul printre perdele, îl lăsă să atârne în afara palanchinului. În aceeaşi clipă, spulberă iluzia care o învăluia şi-şi strânse perdelele pe lângă gât, împiedicând-o pe Iyatil să vadă transformarea.

Purtătorii erau parshi, şi Shallan se îndoia că vreunul o să spună ceva despre ceea ce o văzuseră făcând. Din fericire, stăpânul lor ochi-luminoşi se uita în altă parte. Palanchinul se apropie de partea din faţă a şirului şi soldaţii rămaseră cu ochii holbaţi când o văzură. Îi făcură imediat semn să treacă. Chipul logodnicei lui Adolin era deja bine-cunoscut.

Ei, dar cum putea să refacă iluzia, recăpătând înfăţişarea lui Veil? Strada era plină de oameni; nu putea absorbi Lumină de Furtună stând cu capul scos pe fereastră.

— Model, şopti ea. Du-te să faci.zgomot la fereastra din cealaltă parte a palanchinului.

Tyn o învăţase să abată atenţia cuiva mişcându-şi o mână în timp ce palma un obiect cu cealaltă. Acelaşi principiu putea da şi acum rezultate.

Dinspre cealaltă fereastră se auzi un strigăt ascuţit. Shallan îşi retrase cu iuţeală capul înăuntru, absorbind Lumină de Furtună. Smuci de perdele astfel încât să îşi umbrească faţa până îşi puse pălăria.

Privirea lui Iyatil se întoarse dinspre fereastra la care se auzise strigătul către ea, dar Shallan era din nou Veil. Se lăsă pe spate şi întâlni ochii femeii mai scunde. Oare văzuse ceva?

Pentru câteva clipe, îşi continuară drumul în tăcere.

— Ai mituit gărzile din timp, presupuse Iyatil în cele din urmă. Aş vrea să ştiu cum ai izbutit. S-a dus vestea că oamenii lui Kholin sunt greu de convins să primească mită. Ai ajuns cumva la unul dintre şefii lor?

Shallan răspunse cu un zâmbet pe care-l spera frustrant.

Palanchinul îşi continuă drumul către templul taberei, un loc în care ea nu mai fusese. De fapt, nici la ardenţii lui Sebarial nu mersese de prea multe ori – deşi, când ajunsese acolo, i se păruseră surprinzători de pioşi, având în vedere cine le era stăpân.

Aruncă o privire pe fereastră când se apropiară. Curtea templului era exact atât de simplă cum aşteptase. Ardenţii în robe gri treceau pe lângă palanchin doi câte doi sau în grupuri mici, amestecându-se printre oameni din toate straturile societăţii. Oameni care veniseră pentru rugăciuni, pentru instruire sau pentru sfaturi – un templu bun, unde se găsea tot ce era necesar, putea oferi toate astea şi mai mult decât atât. Ochi-întunecaţii de aproape orice nahn puteau veni să înveţe o meserie, folosindu-se de divinul Drept de a învăţa, primit de la Heralzi. Şi ochi-luminoşii de rang minor veneau să înveţe diverse meserii, iar cei de rang înalt erau acolo ca să deprindă artele sau ca să înainteze pe calea către Chemările lor, pentru a fi pe placul Atotputernicului.

Într-un templu cu un număr atât de mare de ardenţi existau maeştri autentici pentru toate artele şi pentru toate meseriile. Poate că ar fi trebuit să vină să-i caute pe artiştii lui Dalinar, pentru instruire.

Strânse din ochi, întrebându-se când ar fi putut să-şi găsească timp şi pentru aşa ceva. Tot împărţindu-se între curtarea lui Adolin, infiltrarea printre Duhurile însângerate, studiul Câmpiilor Sfărâmate şi registrele lui Sebarial, era de mirare că mai apuca să doarmă. Dar se simţea lipsită de pietate fiindcă se aştepta să aibă succes în toate, ignorându-l pe Atotputernic. Trebuia să fie mai preocupată de credinţă.

„Şi ce-ar crede Atotputernicul despre tine?” se întrebă. „Şi despre minciunile pe care le născoceşti cu atâta măiestrie?” La urma urmelor, onestitatea se număra printre acele atribute divine ale Atotputernicului pentru a căror însuşire trebuia să se străduiască toată lumea.

Templul era alcătuit din mai multe clădiri, deşi aproape toată lumea intra în edificiul principal. Printre instrucţiunile lui Mraize se afla şi o hartă, aşa că Shallan ştia unde trebuie s-ajungă – într-o clădire din spate, unde ardenţii vindecători îi primeau pe bolnavi şi unde îi îngrijeau pe cei cu boli de lungă durată.

— N-o să fie uşor să intrăm, spuse Iyatil. Ardenţii îi protejează pe oamenii aflaţi în grija lor. Îi ţin încuiaţi în partea din spate, departe de ochii altora. Nu vor privi cu ochi buni o încercare de a pătrunde acolo.

— Instrucţiunile spun că azi e o zi ideală ca să ne furişăm înăuntru. De-aia trebuia să mă grăbesc, ca să nu scap prilejul.

— O dată pe lună, spuse Iyatil, oricine poate veni la templu ca să pună întrebări sau ca să fie văzut de un lecuitor, fără să aducă nicio ofrandă. Azi toată lumea o să fie ocupată, e o zi a haosului. Aşa că e mai uşor să te strecori, dar nu înseamnă că te vor lăsa pur şi simplu să umbli peste tot.

Shallan dădu din cap.

— Dacă preferi s-o faci noaptea, adăugă Iyatil, poate izbutesc să-l conving pe Mraize s-aştepte.

Shallan clătină din cap. Nu se pricepea să se furişeze pe întuneric, n-avea experienţă. S-ar fi făcut de râs. Însă cum ar fi putut intra...

— Purtătorule, ordonă ea, scoţându-şi capul pe fereastră şi arătând cu degetul, du-ne lângă clădirea aia, apoi lasă-ne jos. Trimite un servitor al tău să-l caute pe maestrul lecuitorilor. Să-i spună că am nevoie de ajutorul lor.

Zecarul care conducea parshii – plătit cu sferele lui Shallan – dădu scurt din cap. Zecarii erau indivizi stranii. Acela nu era stăpânul parshilor; lucra pentru femeia care îi închiria. Veil, cu ochii ei întunecaţi, se afla sub el pe scara socială, dar era şi cea care-l plătea, aşa că o trata ca pe oricare alt stăpân.

Odată lăsat jos palanchinul, unul dintre parshi se duse să transmită cererea ei.

— Ai de gând să te prefaci bolnavă? întrebă Iyatil.

— Cam aşa ceva, răspunse Shallan, în vreme ce afară se auzeau paşi.

Coborî şi văzu doi ardenţi cu bărbi pătrate, care discutau unul cu altul, lăsându-se călăuziţi de parsh către ea. O priviră, îi văzură ochii întunecaţi şi hainele – bine croite, dar, fără îndoială, menite să reziste în condiţii grele. O plasau, probabil, în rândul persoanelor de un nahn din jumătatea de sus a ierarhiei, era o cetăţeană, totuşi nu una foarte importantă.

— Ce necaz ai, tânără femeie? întrebă cel mai vârstnic dintre cei doi ardenţi.

— E vorba de sora mea, răspunse Shallan. Şi-a pus o mască bizară şi nu vrea s-o dea jos.

Din palanchin se auzi un geamăt uşor.

— Copilă, spuse ardentul de rang mai mare, pe un ton încărcat de suferinţă, o soră încăpăţânată nu e o problemă pe care trebuie s-o rezolve ardenţii.

— Înţeleg, bunule frate, zise Shallan, ridicându-şi mâinile în faţă. Dar asta nu e o simplă încăpăţânare. Cred... cred că în ea sălăşluieşte un Pustiitor!

Trase perdelele palanchinului, dezvăluind-o privirilor pe Iyatil. La vederea măştii ei stranii, ardenţii se retraseră cu un pas şi renunţară la obiecţii. Cel mai tânăr se uita la Iyatil cu ochii cât cepele.

Iyatil se întoarse spre Shallan şi, cu un oftat aproape inaudibil, începu să se legene pe loc, înainte şi înapoi.

— Să-i ucidem? bombăni pe urmă. Nu. Nu, n-ar trebui. Dar cineva o va păţi! Nu, nu spune astfel de lucruri. Nu. N-o să te-ascult.

După care începu să murmure un cântec. Ardentul mai tânăr se întoarse către celălalt.

— Groaznic, spuse acesta, dând din cap. Haide, purtătorule. Pune-ţi parshii să ridice palanchinul.

═ • ═

Peste nu mult timp, Shallan aştepta în colţul unei camere mici din mănăstire, cu ochii la Iyatil, care stătea pe un scaun, refuzând îngrijirile mai multor ardenţi. Îi avertiza întruna că, dacă-i scot masca, o să fie nevoită să-i ucidă.

Iar asta nu părea să facă parte din rolul în care intrase.

Din fericire, în rest şi-l juca foarte bine. Combinate cu faţa mascată, aiurelile ei îi dădeau fiori până şi lui Shallan. Ardenţii păreau când fascinaţi, când îngroziţi.

„Concentrează-te asupra desenului”, îşi spuse Shallan. Schiţa portretul unuia dintre ardenţi, un bărbat corpolent, cam de înălţimea ei. Îl făcea în grabă, dar îl putea întrebuinţa. Se trezi întrebându-se, într-o doară, cum te simţi când ai barbă. Oare îţi dădea mâncărimi? Dar nu, părul de pe cap n-o făcea, aşa că de ce-ar fi făcut-o cel de pe faţă? Cum izbuteau să nu-şi umple bărbile de mâncare?

Încheie cu câteva linii trase în grabă şi se ridică fără zgomot, Iyatil abătu atenţia ardenţilor cu o nouă răbufnire de aiureli. Shallan dădu din cap către ea, în semn de mulţumire, apoi se strecură pe coridorul de dincolo de uşă. După ce se uită în toate părţile şi se convinse că e singură, se folosi de un nor de Lumină de Furtună ca să ia înfăţişarea ardentului. Pe urmă îşi ridică mâinile către părul ei lung şi roşu – singura ei parte care ameninţa să spulbere iluzia – şi-l îndesă sub partea din spate a hainei.

— Model, şopti, înaintând calmă pe coridor.

— Mmm?

— Găseşte-l, îi ceru ea, scoţând din săculeţ o schiţă a nebunului, lăsată de Mraize în scorbură.

Fusese desenat de la distanţă, portretul nu era foarte bun. Dar spera că...

— Pe al doilea coridor din stânga, răspunse Model. Shallan se uită în jos, la el, deşi noua ei îmbrăcăminte – roba de ardent – n-o lăsa să-şi vadă sprenul aşezat pe haină.

— De unde ştii?

— Tu ai fost atentă doar la desenul tău, răspunse el. Eu am tras cu ochiul. Cu patru uşi mai încolo e o femeie foarte interesantă. Se pare că freacă pereţii cu excremente.

—Pfi.

Shallan avu impresia că simte mirosul.

— Modele... spuse sprenul din mers. Nu m-am uitat prea bine la ceea ce scria, dar părea foarte interesant. Cred c-o să mă duc să...

— Nu, şopti Shallan, rămâi cu mine.

Zâmbi, dând din cap către mai mulţi ardenţi care trecură agale pe lângă ea. Din fericire, nu-i vorbiră, se mulţumiră să răspundă tot cu înclinări ale capului.

Ca aproape orice altceva din tabăra lui Dalinar, clădirea mănăstirii era străbătută de coridoare întunecoase, lipsite de ornamente. Shallan urmă indicaţiile lui Model şi ajunse în faţa unei uşi groase, montate în peretele de piatră. Mulţumită lui Model, încuietoarea se deschise cu un pocnet, şi Shallan se strecură înăuntru în tăcere.

O singură fereastră mică – mai degrabă o fantă – se dovedea a nu fi de-ajuns pentru a lumina în întregime silueta masivă aşezată pe pat. Cu pielea întunecată, ca a oamenilor din regatul Makabaki, bărbatul avea păr negru, nepieptănat, şi braţe foarte groase. Braţe de muncitor sau de soldat. Arăta de parcă s-ar fi prăbuşit. Avea spatele încovoiat şi-şi ţinea capul plecat. Lumina firavă pătrunsă prin fereastră îi contura o fâşie albă de-a lungul spatelui, îi dădea siluetei sale un aer sumbru, de forţă.

Bărbatul şoptea ceva. Shallan nu izbutea să desluşească niciun cuvânt. Cu spatele către uşă, se cutremură, şi se uită la schiţa primită de la Mraize. Părea aceeaşi persoană – cel puţin culoarea pielii şi trupul viguros erau aceleaşi, deşi bărbatul era mai musculos decât sugera desenul. Furtuni... mâinile alea arătau ca şi cum ar fi putut-o strivi ca pe-un cremling.

Bărbatul nu se clinti. Nu-şi ridică privirea, nu se mişcă. Părea un bolovan care se rostogolise ca să se oprească acolo.

— De ce e ţinută camera asta într-un asemenea întuneric? întrebă Model, cu desăvârşire vesel.

Nebunul nu reacţionă la auzul comentariului şi nici măcar la Shallan, care înainta în încăpere.

— Teoriile moderne despre cum să-i ajuti pe nebuni sugerează să fie închişi în locuri întunecoase, şopti ea. Prea multă lumină îi stimulează şi poate reduce efectele tratamentului.

Sau cel puţin asta îşi aducea ea aminte. Nu citise prea mult despre subiectul ăsta. Iar în încăpere chiar era întuneric. Fereastra nu putea fi mai lată de câteva degete.

Oare ce şoptea? Shallan continuă să înainteze, curioasă.

— Domnule? întrebă.

Pe urmă şovăi, dându-şi seama că se auzea vocea unei femei tinere din trupul unui ardent bătrân şi gras. Asta ar fi putut să-l sperie pe omul ăla? Nu se uita la ea, aşa că Shallan retrase iluzia.

— Nu pare furios, zise Model, însă tu îl numeşti nebun.

— „Nebun” are două definiţii, răspunse ea. După una, înseamnă să fii furios. După cealaltă, să ai probleme cu capul.

— Aha, zise Model, ca un spren care şi-a pierdut legătura.

— Cred că nu exact la fel, spuse ea, apropiindu-se de nebun. Dar similar.

Îngenunche lângă bărbat, încercând să înţeleagă ce spunea.

— Vremea întoarcerii, Devastarea, e aproape aici, şopti.

Judecând după culoarea pielii, Shallan se aşteptase să aibă accent azish, însă vorbea într-o alethi fără cusur.

— Trebuie să ne pregătim. Probabil că aţi uitat mul după distrugerile din ultimele dăţi.

Ea se uită la Model, pierdut în umbrele de lângă perete, apoi din nou la bărbat. Lumina îi scânteia în ochii căprui, două vârfuri de ac strălucitoare pe o faţă altminteri întunecată. În poziţia aceea gârbovită părea atât de morocănos! Continua să vorbească în şoaptă, ceva despre oţel şi bronz, despre pregătiri şi despre instrucţie.

— Cine eşti? şopti Shallan.

— Talenel’Elin. Cel căruia îi spuneţi Puterea Pietrei.

O trecu un fior. Pe urmă nebunul continuă, repetând, în şoaptă şi cu exactitate, ceea ce spusese mai înainte. Nu putea nici măcar să fie sigură că replica lui fusese un răspuns întrebarea ei, că nu făcea parte din declamaţia lui. Nu-i mai răspunse la alte întrebări.

Shallan se retrase, încrucişându-şi braţele, îşi pusese săculeţul pe umăr.

— Talenel, zise Model. Numele ăsta mi-e cunoscut.

— Talenelat’Elin e numele unuia dintre Heralzi, spuse Shallan. E aproape acelaşi lucru.

— Ah! exclamă Model şi făcu o pauză scurtă. Minciună.

— Fără îndoială. Nu e logic ca Dalinar Kholin să-l închidă pe unul dintre Heralzii Atotputernicului în încăperile din dos ale unui templu. Mulţi nebuni se cred altcineva.

Desigur, mulţi spuneau că însuşi Dalinar şi-a pierdut minţile. Că încerca să reînfiinţeze Ordinul Cavalerilor Radianţi. Închiderea unui nebun care pretindea că e unul dint Heralzi s-ar fi putut potrivi cu asta.

— Nebunule, de unde vii? întrebă ea. El continua să declame.

— Ştii ce vrea Dalinar Kholin de la tine?

El declama în continuare.

Shallan oftă, apoi îngenunche şi notă cu exactitate tot ce spunea nebunul, pentru Mraize. Scrise întreaga frază şi-l mai ascultă repetând-o de încă două ori, ca să fie sigură că n-are de gând să spună nimic nou. Insă nu-şi mai rosti presupusul nume. Prin urmare, exista o abatere.

Nu putea fi cu adevărat unul dintre Heralzi, nu?

„Nu fi proastă”, se gândi, îndesându-şi instrumentele de scris la locul lor. „Heralzii strălucesc ca soarele, mânuiesc Săbiile Onoarei şi vocile le sună ca o mie de trâmbiţe. Puteau nărui o clădire cu o poruncă, sileau furtunile să li se supună şi vindecau un om cu o singură atingere.”

Shallan se îndreptă spre uşă. Probabil că dispariţia ei din cealaltă încăpere fusese deja observată. Trebuia să se-ntoarcă şi să-şi spună minciuna, să pretindă că i se uscase gâtul şi căutase ceva de băut. Însă mai întâi trebuia să-şi refacă deghizarea. Absorbi Lumină de Furtună, apoi răsuflă, folosindu-se de amintirea încă proaspătă a ardentului ca să creeze...

— Aaaaaaaah!

Nebunul sări în picioare urlând. Se repezi la ea clătinându-se, dar cu o iuţeală de necrezut. În timp ce ţipa, surprinsă, o înşfacă şi o scoase din norul ei de Lumină de Furtună. Imaginea se despică şi dispăru, iar nebunul o izbi de perete, cu ochii măriţi şi cu răsuflarea sacadată. Îi studie faţa cu priviri înnebunite, cu pupilele zvâcnindu-i dintr-o parte într-alta.

Shallan începu să tremure, ţinându-şi răsuflarea.

Zece bătăi de inimă.

— Una dintre Cavalerii lui Ishar, şopti nebunul şi îşi miji ochii. Mi-aduc aminte... El le-a înfiinţat Ordinul? Da. Acum Şapte Devastări. Nu mai sunt doar vorbe. Nu s-a mai discutat de o mie de ani. Dar... Când...

Se retrase împleticindu-se şi ţinându-se cu mâinile de cap. Cristalsabia ei îi apăru în mână, însă aparent nu mai avea nevoie de ea. Nebunul îi întoarse spatele, se îndreptă spre patul lui, se întinse şi se făcu ghem.

Shallan se apropie de el şi auzi că şoptea aceleaşi lucruri ca mai înainte. Îşi lăsă Sabia să dispară.

„Sufletul mamei...”

— Shallan? întrebă Model. Shallan, eşti nebună?

Ea se cutremură. Cât timp trecuse?

— Da, răspunse, pornind grăbită către uşă.

Trase cu ochiul afară. Nu putea risca folosindu-se din nou de Lumina de Furtună în camera aia. Trebuia să iasă...

Blestem. Pe coridor se apropiau câţiva bărbaţi. Trebuia să aştepte să treacă. Numai că păreau să se îndrepte chiar spre uşa încăperii în care se afla ea.

Unul dintre bărbaţi era înaltul Lord Amaram.

64

COMORI

Da, sunt dezamăgit, întotdeauna, cum ai spus chiar tu.

Kaladin stătea întins pe bancheta lui, fără să acorde atenţie castronului cu tallew cald cu mirodenii, adus în dimineaţa aceea.

Începuse să-şi imagineze că e o creastă-albă dintr-o menajerie. Un prădător în cuşcă. Să nu dea furtuna s-o sfârşească la fel ca acel sărman animal. Toropit, flămând, derutat.

„Nu le merge bine în captivitate”, spusese Shallan.

Câte zile trecuseră? Kaladin descoperi că nu-i păsa. Asta îl îngrijoră. Şi când fusese sclav încetase să mai tină cont de dată.

Nu se afla prea departe de epava care fusese cândva. Simţea că alunecă spre aceeaşi stare a minţii, ca un om care se caţără pe o stâncă plină de crem şi de nămol. De fiecare dată când încerca să se tragă mai sus, aluneca înapoi. În cele din urmă cădea.

Acelaşi stil de gândire... gândirea unui sclav... se agita în el. Nu te mai sinchisi. Fă-ţi griji numai pentru următoarea masă şi fereşte-ţi mâncarea de ceilalţi. Nu te gândi prea mult. Gândirea e periculoasă. Te face să speri, te face să-ţi doreşti lucruri.

Scoase un strigăt, se ridică de pe banchetă şi începu să meargă prin mica lui celulă, cu capul în mâini. Se crezuse atât de puternic. Un luptător. Dar ca să-şi iasă din stare aia nu fusese nevoie decât să-l închidă într-o cutie timp de câteva săptămâni. Se izbi de gratii şi întinse o mână printre ele, către o lampă de pe perete. Apoi trase aer în piept.

Nu se întâmplă nimic. Nu absorbi Lumină de Furtună. Sfera continuă să strălucească, luminând neîntrerupt şi uniform.

Kaladin tipă şi-şi întinse mâna mai tare, cu vârfurile degetelor către lumina îndepărtată. „Nu lăsa întunericul să mă în ghită”, se gândi. Se... rugă. De când nu se mai rugase? N-avea pe nimeni care să scrie cuvintele aşa cum s-ar fi cuvenit şi să le ardă, dar Atotputernicul asculta inimile, nu?

„Te rog. Nu din nou. Nu mă pot întoarce la aşa ceva.

Te rog.”

Se încordă, întinzându-se spre sferă, şi trase aer în piept. Lumina păru să opună rezistenţă, apoi i se scurse, maiestuoasă, în vârfurile degetelor. Furtuna îi pulsa în vene.

Îşi ţinu răsuflarea, cu ochii închişi, savurând-o. Puterea se încorda împotriva lui, încercând să-i scape. Se desprinse de gratii şi începu din nou să măsoare celula la pas, cu ochii închişi, dar nu cu aceeaşi disperare de mai înainte.

— Îmi fac griji pentru tine, se auzi Syl. Te înnegurezi. Kaladin deschise ochii şi o descoperi în sfârşit, aşezată între două gratii, ca într-un leagăn.

— O să fiu bine, spuse, lăsând Lumina de Furtună să-i iasă printre buze şi să se înalţe ca fumul. Nu trebuie decât să ies din cuşca asta.

— E mai rău decât atât. E întunericul... Întunericul... Syl aruncă o privire într-o parte, apoi începu brusc să chicotească şi se repezi fulgerător să cerceteze ceva de pe podea. Un cremling mic, care se târa spre perete. Syl rămase deasupra lui, privindu-i cu ochi mari cochilia colorată strident în roşu şi violet.

Kaladin zâmbi. Syl rămânea o sprenă. Copilăroasă. Pentru ea, lumea reprezenta un loc plin cu minunăţii. Oare cum era să ai un asemenea sentiment?

Se aşeză şi mâncă, având senzaţia că, pentru un timp, lăsase tristeţea la o parte. În cele din urmă, unul dintre paznici veni să vadă ce face şi descoperi sfera înnegurată. O scoase încruntându-se şi clătină din cap înainte s-o înlocuiască şi să plece.

═ • ═

Amaram se îndrepta spre încăperea aceea.

„Ascunde-te!”

Shallan se simţi mândră de iuţeala cu care scuipă restul Luminii de Furtună, învăluindu-se în ea. Nici măcar nu se mai gândi la reacţia nebunului din momentul în care o văzuse Luminurzînd, deşi poate că ar fi trebuit. Oricum, de data asta el nu păru să observe.

Ar fi trebuit să-şi reia înfăţişarea ardentului? Nu. Avea nevoie de ceva mai simplu, mai rapid.

Beznă.

Hainele ei deveniră negre. La fel ca pielea, pălăria, părul – totul deveni de un negru pur. Se retrase în grabă de lângă uşă către cel mai îndepărtat colţ al ferestrei înguste, unde rămase nemişcată. Cât păstra iluzia, Luminurzirea îi masca prezenţa mistuind şuviţele de Lumină care i se înălţau în mod normal din piele.

Uşa se deschise. Inima ei bătea, sonoră ca un tunet. Îşi dori să fi avut timp să creeze un perete fals. Amaram intră însoţit de un ochi-întunecaţi tânăr, evident alethi, cu părul negru tuns scurt şi sprâncene proeminente. Purta livreaua casei Kholin. Închiseră uşa în urma lor fără zgomot şi Amaram îşi vârî o cheie în buzunar.

Pe Shallan o cuprinse brusc furia când îl văzu acolo pe ucigaşul fratelui ei, dar descoperi că se domolise cumva.

O repulsie mocnită luase locul urii arzătoare. Trecuse mult timp de când nu-l mai văzuse pe Helaran. Iar Balat avusese dreptate când spusese că fratele ei mai mare îi abandonase, din câte se părea, ca să-ncerce să-l omoare pe omul ăla – sau cel puţin asta dedusese ea din ceea ce aflase despre Amaram şi despre Cristalsabia lui. De ce plecase Helaran ca să-l ucidă? Şi oare îl putea învinui pe Înaltul Lord când, în realitate, probabil nu făcuse nimic altceva decât şi se apere?

Simţea că ştie atât de puţin! Deşi Amaram rămânea, fireşte, un nemernic.

El şi tânărul ochi-întunecaţi alethi se întoarseră spre nebun. În camera întunecoasă, Shallan nu le desluşea prea bine trăsăturile.

— Nu ştiu de ce trebuie s-o auzi cu urechile tale, Luminlordul meu, spuse servitorul. Ţi-am povestit ce-a zis.

— Şş, Bordin! spuse Amaram, traversând încăperea. Rămâi s-asculţi la uşă.

Shallan stătea nemişcată, înghesuită în colţ. N-aveau s-o vadă, nu?

Amaram îngenunche lângă pat.

— Magnifice Prinţ, şopti el, cu mâna pe umărul nebunului, întoarce-te. Îngăduie-mi să te privesc.

Nebunul îşi ridică privirea, continuând să murmure.

— Ah... oftă Amaram, golindu-şi pieptul de aer. Atotputernicule din ceruri, zece nume, totul e adevărat! Eşti superb. Gavilar, am făcut-o. Am făcut-o în sfârşit.

— Luminlordul meu? spuse Bordin de lângă uşă. Nu-mi place că ne aflăm aici. Dacă suntem descoperiţi, lumea ar putea pune întrebări. Comoara...

— Chiar a vorbit despre Cristalsăbii?

— Da, răspunse Bordin. Despre o ascunzătoare plină cu Săbii.

— Săbiile Onoarei, şopti Amaram. Magnifice Prinţ, te rog, spune-mi aceleaşi cuvinte pe care i le-ai spus acestui om.

Nebunul continuă să murmure ceea ce Shallan mai auzise şi-nainte. Amaram rămase îngenuncheat, însă în cele din urmă se întoarse către un Bordin agitat.

— Ei?

— A repetat cuvintele astea în fiecare zi, spuse tânărul, dar de Săbii n-a vorbit decât o singură dată.

— Aş vrea să-l aud eu însumi amintind de ele.

— Luminlordul meu... Am putea aştepta mai multe zile fără să auzim cuvintele alea. Te rog. Trebuie să plecăm. Ardenţii care-şi fac rondul vor ajunge până la urmă şi aici.

Amaram se ridică în picioare fără nicio tragere de inimă.

— Măreţe Prinţ, îi spuse nebunului ghemuit, voi pleca să recuperez comorile tale. Nu le vorbi altora despre ele. Le voi da Săbiilor o întrebuinţare demnă.

Se întoarse spre Bordin.

— Haide. Să căutăm locul ăla.

— Azi?

— Ai spus că e aproape.

— Da, sigur, tocmai de asta l-am adus aici. Dar...

— Dacă din întâmplare, le vorbeşte şi altora despre ele, vreau să nu mai găsească nimic dacă se duc acolo. Haide, grăbeşte-te. O să fii răsplătit.

Amaram ieşi cu paşi mari. Bordin zăbovi în uşă, se uită la nebun, apoi ieşi şi închise uşa cu un clic.

Shallan răsuflă prelung, lăsându-se să cadă pe podea.

— E ca marea aia de sfere.

— Shallan? întrebă Model.

— Am căzut în ea şi nu m-am speriat pentru că apa era deasupra capului meu – m-am speriat pentru că aia nici măcar nu era apă şi n-aveam idee cum aş fi putut să înot în ea.

— Nu înţeleg minciuna asta, spuse Model.

Shallan clătină din cap în vreme ce pielea şi hainele ei îşi recăpătau culorile. Luă din nou înfăţişarea lui Veil, apoi se îndreptă spre uşă, urmată de murmurul aiurelilor nebunului.

„Herald al Războiului. Vremea întoarcerii e aproape aici...”

Pe coridor, regăsi drumul către încăperea în care-o lăsase pe Iyatil, apoi îi potopi cu scuze pe ardenţii care o căutau. Susţinu că se rătăcise şi le spuse că acceptă o escortă care s-o călăuzească până la palanchin.

Însă, înainte de a pleca, se aplecă s-o îmbrăţişeze pe Iyatil ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun de la sora ei.

— Poţi să evadezi? îi şopti.

— Nu fi proastă. Sigur că pot.

— Ia asta, spuse Shallan, îndesându-i o foaie de hârtie în mâna liberă, înmănuşată. Am notat aiurelile nebunului. Le repetă fără nicio schimbare. L-am văzut pe Amaram furişându-se în camera lui; pare să creadă că spusele omuli sunt adevăruri şi caută o comoară despre care a vorbit mai înainte. Diseară o să trimit, prin distrestie, un raport pentru tine şi pentru ceilalţi.

Shallan vru să se retragă, dar Iyatil o reţinu.

— Cine eşti de fapt, Veil? întrebă ea. M-ai prins când m-am furişat să te spionez şi poţi să scapi când te urmăresc pe străzi. Lucrurile astea n-au cum să-ţi reuşească atât de uşor. Desenele tale ingenioase l-au fascinat pe Mraize, ceea ce e aproape imposibil, dacă ţii cont de câte a văzut în viaţa lui. Şi uite ce-ai făcut azi aici.

Shallan simţi fiori de plăcere. De ce era atât de entuziasmată fiindcă izbutise să câştige respectul acelor oameni? Erau ucigaşi.

Dar, să fie ea a furtunii, câştigase cu trudă respectul ăla!

— Caut adevărul, răspunse. Indiferent care ar fi şi indiferent cine l-ar deţine. Asta sunt eu.

Dădu din cap către Iyatil, apoi se desprinse de ea şi părăsi mănăstirea.

Mai târziu, în aceeaşi noapte, după ce trimisese un raport complet al celor petrecute – precum şi desenele promise care-i înfăţişau pe nebun şi pe Amaram, şi portretul lui Bordin pe deasupra – primi un mesaj simplu de la Mraize.

„Adevărul distruge mai mulţi oameni decât cei pe care îi salvează. Dar tu ţi-ai dovedit priceperea şi curajul. N-ai de ce să te mai temi de membrii grupului nostru; au fost instruiţi să nu se atingă de tine. Ţi se cere să-ţi faci un anumit tatuaj, ca simbol al loialităţii tale. O să-ţi trimit un desen. Ţi-l poţi face oriunde doreşti, dar trebuie să mi-l arăţi la următoarea noastră întâlnire.

Bun venit în rândurile Duhurilor Însângerate.”

65

CEA CARE O MERITĂ

CU UN AN ŞI JUMĂTATE ÎN URMĂ

„Care e locul unei femei în lumea noastră modernă?” scria Jasnah Kholin. „Mă revolt împotriva acestei întrebări, deşi atât de multe dintre egalele mele şi-o pun. Are o tendinţă părtinitoare, invizibilă pentru atât de multe dintre ele. Consideră că au spirit progresiv, fiindcă sunt dornice să conteste numeroase concepţii din trecut.

Nu ţin cont de cea mai importantă idee – faptul că un «loc» al femeilor trebuie definit şi stabilit de la bun început. Jumătate din populaţie trebuie cumva redusă la un rol la care s-a ajuns în urma unei singure discuţii. Indiferent cât de cuprinzător ar fi, va reprezenta – prin natura sa – o reducere a infinitei diversităţi care este feminitatea.

Susţin că nu există niciun rol al femeilor – există, în schimb, câte un rol al fiecărei femei, iar ea trebuie să şi-l asume. Pentru unele, va fi rolul unei erudite; pentru altele, rolul unei soţii. Pentru altele, un rol care le va cuprinde pe amândouă. Iar pentru altele, niciunul dintre cele două.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu presupuneţi că pun unul dintre rolurile femeii mai presus decât altele. Nu urmăresc stratificarea societăţii noastre – a fost deja înfăptuită, mult prea bine –, ţelul meu este diversificarea acestui discurs.

Forţa unei femei n-ar trebui să stea în rolul ei, indiferent pe care l-a preferat, ci în puterea de a şi-l alege. Simplul fapt că trebuie să-mi subliniez acest punct de vedere mă uimeşte, pentru că îl consider însăşi baza conversaţiei noastre.”

Shallan închise cartea. De când ordonase tatăl său asasinarea lui Helaran nu trecuseră nici măcar două ore. După ce se retrăsese în camera ei, doi oameni din noua gardă apăruseră afară, pe coridor. Probabil nu ca s-o păzească pe ea – se îndoia că tatăl ei ştia c-a tras cu urechea şi-i auzise porunca. Gărzile erau acolo pentru ca nu cumva Malise, mama vitregă a lui Shallan, să-ncerce să fugă.

Presupunerea putea fi greşită. Shallan nici măcar nu ştia dacă Malise mai trăia, după ţipetele ei şi după cuvintele furioase, care-ţi îngheţau sângele în vene, rostite de tatăl ei.

Ar fi vrut să se ascundă, să se ghemuiască în dulap, cu ochii închişi, înfăşurată în pături. Cuvintele din cartea lui Jasnah Kholin îi dădeau putere, deşi, în anumite privinţe, simplul fapt că le citea ea putea stârni râsul. Înalta Doamnă Kholin vorbea despre nobleţea alegerii, de parcă tuturor femeilor li s-ar fi oferit prilejul să aleagă. După părerea lui Jasnah, era greu să hotărăşti dacă vei fi mamă sau erudită, însă nu reprezenta nicidecum o alegere dificilă! Era măreţ să te afli în faţa acestei alegeri! Indiferent ce ai fi preferat, ar fi fost o încântare în comparaţie cu o viaţă dominată de spaimă, într-o casă care clocotea de mânie, deprimare şi disperare.

Îşi imagina că înalta Doamnă Kholin trebuie să fie o femeie capabilă, care nu face deloc ceea ce îi spun alţii că trebuie să facă. O femeie puternică, autoritară. O femeie care-şi permitea luxul de a-şi urmări visurile.

Oare cum s-ar fi simţit dacă era ca ea?

Shallan se ridică în picioare. Se duse la uşă şi o întredeschise uşor. Deşi era seara, târziu, cei doi bărbaţi din gardă încă mai stăteau în celălalt capăt al coridorului. Inima începu să-i bată cu putere şi ea îşi blestemă timiditatea. De ce nu putea fi ca femeile care acţionează, în loc să stea în camera ei, cu o pernă în jurul capului?

Ieşi pe coridor tremurând. Se îndreptă către soldaţi, simţindu-le ochii aţintiţi asupra ei. Unul ridică o mână. Ea nu-i ştia numele. Cândva ştia cum se numesc toţi oamenii din gardă. Bărbaţii ăia, în preajma cărora crescuse ea, fuseseră acum înlocuiţi.

— Tata are nevoie de mine, spuse fără să se lase oprită de gestul soldatului.

Era ochi-luminoşi, totuşi Shallan nu avea obligaţia să i se supună. Şi-o fi petrecut toate zilele în camera ei, dar avea un rang mult mai mare decât al lui.

Trecu pe lângă cei doi cu mâinile tremurătoare strâns încleştate. Iar ei nu o împiedicară. Când se opri la uşa tatei, Shallan auzi pe cineva plângând încet înăuntru. Din fericire, Malise era în viaţă.

Îşi găsi tatăl în sala de ospeţe. Era singur, iar focul trosnea şi-şi înălţa flăcările în ambele vetre, în lumina lor necruţătoare, stătea la masa înaltă gârbovit, privindu-i fix tăblia.

Înainte s-o observe, Shallan se strecură în bucătărie şi pregăti băutura lui preferată. Vin de un violet-intens, dres cu scorţişoară şi încălzit, ca s-alunge frigul zilei. Când se întoarse în sala de ospeţe, el îşi ridică privirea. Shallan îi puse pocalul în faţă, privindu-l în ochi. În ziua aceea, nu era nici urmă de întuneric în privirea lui. Doar el însuşi. Astfel de zile ajunseseră rarităţi.

— Nu vor să m-asculte, Shallan, şopti el. Nimeni nu-mi dă ascultare. Nu-mi place că trebuie să mă lupt în propria mea casă. Ar trebui să mă susţină, mai zise el şi luă pocalul. Majoritatea timpului, Wikim nu face decât să se uite la pereţi. Jushu nu-i bun de nimic, iar Balat mă-nfruntă la fiecare pas. Şi-acum şi Malise.

— O să vorbesc cu ei, spuse Shallan. El bău vinul, apoi dădu din cap.

— Da. Da, ar fi bine. Balat e încă afară, cu blestemăţiile alea de leşuri de toporcopoi. Mă bucur că-s morţi. Culcuşul era plin de pui piperniciţi. Oricum n-avea nevoie de ei...

Shallan ieşi în aerul rece. Soarele apusese, dar de streşinile conacului atârnau felinare. Rareori văzuse grădina pe timp de noapte şi observă că-n întuneric căpătau o înfăţişare misterioasă. Lujerii păreau degete întinse în gol, căutând ceva pe care să-l înşface şi să-l tragă în beznă.

Balat stătea întins pe o bancă. Când se apropie de el, Shallan simţi ceva scrâşnindu-i sub tălpi. Gheare de cremlingi, smulse una câte una, apoi aruncate pe pământ. Se cutremură.

— Ar trebui să pleci, îi spuse lui Balat.

El se ridică în capul oaselor.

— Poftim?

— Tata nu se mai controlează, spuse Shallan încet. Trebuie să pleci cât mai poţi. Vreau s-o iei pe Malise cu tine.

Balat îşi trecu mâna prin încâlceala de bucle negre.

— Pe Malise? Tata n-o s-o lase niciodată să plece. O să ne vâneze.

— O să vă vâneze oricum. Îl vânează pe Helaran. Ceva mai devreme, i-a poruncit unui om din garda lui să-l găsească pe fratele nostru şi să-l ucidă.

— Cum? întrebă Balat şi se ridică în picioare. Nemernicul! O să... O să...

Se uită la Shallan în întuneric. Faţa îi strălucea în lumina stelelor. Pe urmă se aşeză din nou, prăbuşindu-se, şi îşi luă capul în mâini.

— Sunt laş, Shallan, şopti. O, Părinte al Furtunii, sunt laş! N-o să-l înfrunt. Nu pot.

— Du-te la Helaran, spuse Shallan. Poţi să-l găseşti, dacă e nevoie?

— Mi-a... Da, mi-a dat numele cuiva din Valath, care mă poate pune în legătură cu el.

— Ia-le pe Malise şi pe Eylita. Du-te la Helaran.

— N-o să am timp să-l găsesc înainte să-mi dea tata de urmă.

— Atunci o să luăm legătura cu Helaran, spuse Shallan. O să plănuim întâlnirea cu el şi-o să aranjăm fuga voastră când n-o să fie tata acasă. Vrea să meargă din nou în Vedenar peste câteva luni. Plecaţi în lipsa lui şi aveţi un avans.

Balat încuviinţă din cap.

— Da... Da, planul e bun.

— O să pregătesc o scrisoare pentru Helaran, adăugă Shallan. Trebuie să-l prevenim că tata a trimis asasini şi-l putem ruga să vă ia la el pe toţi trei.

— N-ar trebui să faci asta, micuţo, zise Balat uitându-se în jos. Eu sunt cel mai mare, după Helaran. Până acum trebuia să-l opresc pe tata. Cumva.

— Ia-o pe Malise de-aici, spuse Shallan. O să fie suficient. El dădu din cap.

Shallan se întoarse în casă, trecu pe lângă tatăl ei, care cugeta la familia lui nesupusă, şi luă câteva lucruri din bucătărie. Apoi se apropie de scară şi privi în sus. Răsuflă adânc de mai multe ori şi repetă în gând ce-avea să le spună gărzilor dacă o opreau. Apoi trecu în grabă pe lângă ele şi deschise uşa către salonul tatălui său.

— Stai, spuse soldatul de pe coridor. A lăsat porunci. Nu intră şi nu iese nimeni.

Shallan îşi simţi gâtlejul îngustându-se şi, în ciuda repetiţiilor, răspunse bâlbâindu-se:

— Am vorbit cu tata adineauri. Vrea să discut cu ea. Bărbatul o măsură din priviri, părând să rumege ceva.

Shallan îşi simţi încrederea pălind şi inima bătând mai repede. Conflict. Era la fel de laşă ca Balat.

Soldatul îi făcu semn celuilalt, care coborî să verifice. Se întoarse dând aprobator din cap şi primul îi făcu în silă semn lui Shallan să intre. Aşa că intră.

În Locul Acela.

Nu mai intrase în camera aia de ani buni. De când...

De când...

Ridică o mână, ferindu-şi ochii de lumina care venea din spatele tabloului. Cum putea tatăl ei să doarmă acolo? Cum de nu se uita nimeni altcineva, cum de nu-i păsa nimănui altcuiva? Lumina aia era orbitoare.

Din fericire, Malise era ghemuită într-un fotoliu, cu faţa la perete, aşa că Shallan se întoarse cu spatele la tablou, în calea luminii. Puse o mână pe braţul mamei sale vitrege.

În ciuda anilor scurşi de când locuiau împreună, nu simţea că o cunoaşte pe Malise. Cine era femeia aia, dispusă să se mărite cu un bărbat despre care se spunea că-şi ucisese fosta soţie? Malise supraveghea educaţia lui Shallan – adică îi căuta preceptoare noi când fugeau celelalte –, dar ea însăşi n-o putea învăţa mare lucru. Nu poţi da lecţii despre lucruri pe care nu le ştii.

— Mamă? spuse Shallan.

Folosise cuvântul ăla.

Malise se uită la ea. În ciuda luminii strălucitoare din cameră, Shallan văzu că avea buza spartă şi că sângera. Îşi susţinea braţul stâng cu celălalt. Da, era rupt.

Shallan luă bucăţile de tifon şi de pânză pe care le adusese din bucătărie şi începu să cureţe rănile. Trebuia să găsească şi ceva de folosit drept atelă pentru braţ.

— Pe tine de ce nu te urăşte? întrebă Malise cu asprime. Urăşte pe oricine altcineva.

Shallan îi tampona buza.

— Părinte al Furtunii, de ce-am venit în casa asta blestemată? se cutremură Malise. O să ne omoare. O să facă din noi nişte epave şi-o să ne omoare, unul câte unul. În sufletul lui e întuneric. Am văzut lucrul ăsta în ochii lui. O fiară...

— O să pleci de-aici, zise Shallan cu blândeţe.

Malise râse scurt, ca un lătrat.

— N-o să mă lase niciodată să plec. Niciodată nu lasă să-i scape nimic.

— N-o să-i ceri voie, şopti fata. Balat o să fugă şi-o să i se alăture lui Helaran, care are prieteni puternici. E Cristalpurtător. O să vă apere pe amândoi.

— N-o s-ajungem niciodată la el, spuse Malise. Şi, chiar dac-o să reuşim, de ce ne-ar primi Helaran? N-avem nimic.

— E un om bun.

Malise se răsuci în scaun, ferindu-şi privirea de Shallan, care continuă s-o îngrijească. Femeia scânci când îi legă braţul, dar nu-i răspunse la întrebări. În cele din urmă, Shallan adună cârpele însângerate, ca să le-arunce.

— Dacă plec, şopti Malise, şi Balat vine cu mine, pe cine-o să mai urască? Pe cine-o să lovească? Poate pe tine, în sfârşit? Pe cea care o merită?

— Poate, şopti Shallan, apoi plecă.

66

BINECUVÂNTĂRI ALE FURTUNII

Distrugerea pe care-am săvârsit-o nu e de-ajuns! Acum călcaţi pe lumi ce poartă atingerea Adonalsiumului, au forma pe care le-a ales-o. Până acum, amestecul nostru n-a adus decât suferinţă.

Se auzea scrâşnet de tălpi pe piatra din afara celulei lui Kaladin. Un temnicer venise din nou să vadă ce face. El rămase întins, nemişcat, cu ochii închişi, fără să arunce nici măcar o privire în jur.

Ca să ţină întunericul la distanţă, începuse să înfiripe planuri. Ce-avea să facă după ce ieşea de-acolo? După ce ieşea. Trebuia să-şi repete asta cu încăpăţânare. Nu fiindcă n-ar fi avut încredere în Dalinar. Însă mintea lui... mintea lui îl trăda, îi şoptea neadevăruri.

Denaturări. În starea în care se afla, putea să creadă că Dalinar minţise. Putea să creadă că, în secret, Înaltul Prinţ îl voia la închisoare. La urma urmelor, fusese o gardă de corp groaznică. Nu izbutise să afle nimic despre misterioasa numărătoare inversă de pe pereţi şi nu fusese în stare să-l oprească pe Asasinul în Alb.

Cu mintea şoptindu-i minciuni, Kaladin putea să creadă că Podul Patru se bucura să scape de el – că toţi pretinseseră că vor să fie gărzi de corp doar ca să-l facă fericit. În taină, îşi doreau să-şi continue vieţile, acele vieţi care le plăceau, fără să li le strice el.

Toate aceste neadevăruri ar fi trebuit să i se pară ridicole. Nu i se păreau.

Clanţ!

Kaladin deschise brusc ochii, încordându-se. Veniseră să-l ia, să-l execute, aşa cum dorea regele? Sări în picioare, în poziţie de luptă, gata să arunce cu castronul gol în care primise masa.

Temnicerul din uşa celulei se trase înapoi, făcând ochii mari.

— Furtuni, omule! exclamă el. Credeam că dormi. Ei, osânda ta s-a încheiat. Regele a semnat azi graţierea.

Bărbatul îşi frecă bărbia, apoi deschise uşa.

— Cred că eşti norocos.

Norocos. Oamenii spuneau întotdeauna asta despre el. Totuşi, ideea libertăţii sili întunericul din interior să-l părăsească, şi Kaladin se apropie de uşă. Prudent. Păşi dincolo de ea şi temnicerul se trase într-o parte.

— Nu prea ai încredere în oameni, nu-i aşa? spuse omul, un ochi-luminoşi de rang minor. Cred că asta te face o bună gardă de corp.

Îl invită, cu un semn, să iasă primul din încăpere. Kaladin rămase în aşteptare. În cele din urmă, paznicul oftă.

— Bine, atunci.

Ieşi pe coridorul de dincolo de uşă.

Kaladin îl urmă, simţind că fiecare pas îl purta cu câteva zile înapoi, în timp. Că alunga întunericul. Nu era sclav. Era soldat. Căpitanul Kaladin. Îi supravieţuise acelui... cât însemnase? Două săptămâni, trei? Acelui scurt răstimp de întoarcere în cuşcă.

Era liber, îşi putea relua viaţa ca gardă de corp. Dar un lucru... un singur lucru se schimbase.

„Nimeni n-o să-mi mai facă asta, niciodată. Niciodată. Fie el rege sau general, Luminlord sau Lumindoamnă.”

Prefera să moară.

Trecură pe lângă o fereastră din partea ferită de furtună şi se opri să savureze parfumul rece şi proaspăt al aerului liber. Fereastra oferea o privelişte anostă, banală a taberei de afară, însă lui i se păru superbă. O adiere uşoară îi pătrunse în păr şi îşi îngădui să zâmbească, pipăindu-şi bărbia. Barbă crescută în câteva săptămâni. Trebuia să-l pună pe Pietroi să i-o radă.

— Iată, spuse temnicerul. E liber. Putem să terminăm în sfârşit cu farsa asta, înălţimea Ta?

— Înălţimea Ta?

Kaladin aruncă o privire în lungul coridorului şi văzu că paznicul se oprise în faţa altei celule – una dintre cele mai mari, cu intrarea direct de pe culoar. El fusese dus în cea mai îndepărtată, departe de ferestre.

Temnicerul răsuci o cheie în broasca uşii de lemn, apoi o deschise. Adolin Kholin – într-o uniformă simplă, strâmtă – păşi afară. Şi pe faţa lui se zărea o barbă crescută timp de câteva săptămâni, numai că era blondă, împestriţată cu fire negre. Răsuflă adânc, apoi se întoarse spre Kaladin şi dădu din cap.

— Te-a întemniţat pe tine? întrebă Kaladin, uluit. Cum... ? De ce...?

Adolin se întoarse spre paznic.

— Poruncile mele au fost îndeplinite?

— Aşteaptă în camera de alături, Luminlordul meu, răspunse bărbatul, vizibil agitat.

Adolin dădu din cap şi porni în direcţia arătată. Kaladin întinse mâna şi îl prinse pe temnicer de braţ.

— Ce se petrece? Regele l-a-nchis aici pe moştenitorul lui Dalinar?

— Regele n-are nicio legătură cu toată povestea asta, răspunse paznicul. Luminlordul Adolin a insistat. A spus că, atâta timp cât eşti aici, nu pleacă nici el. Am încercat să-l oprim, dar e prinţ. Dar-ar furtuna, nu-l poţi obliga să facă nimic, nici măcar să plece. S-a încuiat în celulă şi am fost nevoiţi să ne-nvăţăm cu asta.

Imposibil. Kaladin se uită la Adolin, care mergea agale pe coridor. Prinţul arăta cu mult mai bine decât se simţea el – cu siguranţă Adolin făcuse baie de câteva ori şi celula lui fusese mai mare şi îi oferise mai multă intimitate.

Însă tot o celulă fusese.

„Aşa se explică tărăboiul pe care l-am auzit în ziua aia, la scurt timp după ce m-au închis”, se gândi Kaladin. „Adolin a venit şi s-a închis înăuntru.”

Alergă ca să-l ajungă.

— De ce?

— Nu mi s-a părut corect să te afli aici, răspunse Adolin, privind drept înainte.

— Ţi-am stat în cale când ai avut prilejul să te duelezi cu Sadeas.

— Fără tine aş fi schilod sau mort. Aşa că oricum n-aş fi avut prilejul să mă lupt cu el, răspunse Adolin, apoi se opri pe coridor şi se uită la Kaladin. În plus, l-ai salvat pe Renarin.

— Pentru asta sunt plătit.

— Atunci trebuie să te plătim mai mult, Băiatule de pod. Fiindcă nu ştiu dac-o să mai întâlnesc vreodată pe cineva care să sară, fără armură, în mijlocul luptei dintre şase Cristalpurtători.

Kaladin se încruntă.

— Ia stai. Te-ai parfumat? În închisoare?

— Ei, nu era nevoie să mă port ca un barbar pentru simplul motiv că sunt închis.

— Furtuni, ce răsfăţat eşti, zâmbi Kaladin.

— Sunt rafinat, ţărănoi insolent, ripostă Adolin, apoi rânji. În plus, trebuie să afli c-aici am fost nevoit să mă spăl cu apă rece.

— Sărmanul băiat.

— Ştiu.

Adolin şovăi, apoi întinse mâna. Kaladin i-o strânse.

— Îmi pare rău, spuse. Fiindcă am distrus planul.

— Neh, nu l-ai distrus tu, îl contrazise Adolin. Elhokar a făcut-o. Crezi că n-ar fi putut să-ţi ignore pur şi simplu cererea şi să continue ce începuse, lăsându-mă să-mi detaliez provocarea? A făcut o criză de furie în loc să controleze mulţimea şi să împingă lucrurile mai departe. Al furtunii om!

Kaladin strânse din ochi la auzul tonului obraznic, apoi aruncă o privire către temnicer, care rămăsese în urmă, evident străduindu-se să treacă neobservat.

— Tot ce-ai spus despre Amaram, zise Adolin. E adevărat?

— Până la ultimul cuvânt.

Adolin dădu din cap.

— M-am întrebat întotdeauna ce-ascunde omul ăsta. Se puse din nou în mişcare.

— Ia stai aşa, spuse Kaladin, alergând din nou ca să-l ajungă, mă crezi?

— Tatăl meu, răspunse Adolin, e cel mai bun om pe care-l cunosc, poate chiar cel mai bun om în viaţă. Dar până şi el îşi iese din fire, face raţionamente greşite şi are un trecut problematic. Amaram pare să nu greşească niciodată cu nimic. Dacă asculţi ce se povesteşte despre el, ai impresia că toată lumea se-aşteaptă să strălucească în întuneric şi să se pişe nectar. Asta-mi duhneşte a om care se străduieşte din greu să-şi păstreze reputaţia.

— Tatăl tău spune că n-ar fi trebuit să-ncerc să mă duelez cu el.

— Da, spuse Adolin, ajuns la uşa din capătul culoarului. Duelul respectă anumite formalităţi care bănuiesc că-ţi scapă. Un ochi-întunecaţi nu poate provoca un om ca Amaram, iar tu cu siguranţă n-ar fi trebuit s-o faci aşa cum ai făcut-o.

L-ai pus pe rege într-o situaţie jenantă, ca şi cum ai fi scuipat pe un dar pe care ţi l-a oferit. Fireşte, pentru tine n-ar trebui să mai conteze. Nu şi după ziua de azi.

Adolin deschise uşa. Dincolo de ea, aproape toţi oamenii Podului Patru se îngrămădeau într-o cameră mică, în care era evident că-şi petreceau timpul paznicii. O masă şi câteva scaune fuseseră înghesuite într-un colţ ca să facă loc pentru cei douăzeci şi ceva de oameni care-l salutară pe Kaladin când se deschise uşa. Saluturi care dispărură imediat ce începură să-l aclame.

Zgomotele lor... zgomotele lor înăbuşiră întunericul din sufletul lui până dispăru de tot. Kaladin se trezi zâmbind când păşi către ei, strângând mâini şi ascultându-l pe Pietroi glumind pe seama bărbii lui. Renarin era acolo, în uniforma Podului Patru, şi i se alătură imediat fratelui său, vorbindu-i încet, cu un aer jovial, deşi ţinea în mână cutiuţa pe care-i plăcea să şi-o foiască printre degete.

Kaladin aruncă o privire în lateral. Cine erau bărbaţii de lângă perete? Făceau parte din suita lui Adolin. Şi printre ei se afla unul dintre scutierii prinţului? Ţineau nişte obiecte înfăşurate în cearşafuri. Adolin intră la rândul său în încăpere şi bătu cu putere din palme, amuţindu-i pe oamenii Podului Patru.

— Se dovedeşte, spuse Adolin, că am intrat nu în posesia uneia, ci a două Cristalsăbii, şi a trei Cristalarmuri. Principatul Kholin deţine acum un sfert din Cristalele aflate în întregul Alethkar, iar eu am fost recunoscut drept campion al duelurilor. Nu e surprinzător, având în vedere că, în noaptea de după duelul nostru, Relis era într-o caravană în drum spre Alethkar, trimis de tatăl său în încercarea de a ascunde ruşinea unei înfrângeri atât de zdrobitoare. Un set complet din aceste cristale merge la Generalul Khal şi am ordonat ca două Cristalarmuri să le fie date unor ochi-luminoşi potriviţi, cu rang important în armata tatălui meu.

Adolin arătă cu capul către cearşafuri.

— Aşa că mai rămâne un set complet. Eu unul sunt curios dacă poveştile sunt adevărate. Dacă un ochi-întunecaţi se leagă de o Cristalsabie, ochii lui îşi schimbă culoarea?

Kaladin trecu prin câteva clipe de panică deplină. Din nou. Se întâmpla încă o dată.

Scutierii îndepărtară cearşafurile, lăsând la vedere o Sabie de un argintiu sclipitor. Cu ambele muchii ascuţite şi un model ca o împletitură de viţe înaintând către centru. Scutierii dezveliră şi piesele Armurii de la picioarele lor, vopsită în portocaliu, luată de la unul dintre bărbaţii la a căror înfrângere ajutase Kaladin.

„Ia cristalele astea, şi totul o să se schimbe”, îşi spuse Kaladin. Apoi i se făcu brusc greaţă, atât de violent, încât izbuti cu greu să nu se îndoaie de mijloc. Se întoarse spre Adolin.

— Pot face cu ele ce doresc?

— Ia-le, încuviinţă Adolin, dând din cap. Sunt ale tale.

— Nu mai sunt, spuse Kaladin, arătând către unul dintre oamenii Podului Patru. Moash. Ia-le. Acum eşti Cristalpurtător.

Din obrajii lui Moash se scurse culoarea. Kaladin se pregăti. Data trecută... Tresări când Adolin îl prinse de umăr, dar tragedia din armata lui Amaram nu se repetă. În schimb, Adolin îl trase înapoi, pe coridor, ridicând o mână ca să le ceară podarilor să păstreze tăcerea.

— O clipă, spuse el. Nu face nimeni nicio mişcare.

Apoi, cu voce mult mai scăzută, şuieră către Kaladin:

— Îţi dau o Cristalsabie şi o Cristalarmură.

— Mulţumesc, răspunse Kaladin. Moash le va întrebuinţa cu folos. Se antrenează cu Zahel.

— Nu i le-am dat lui. Ţi le-am dat ţie.

— Dacă într-adevăr îmi aparţin, arunci pot să fac ce vreau cu ele. Sau nu-mi aparţin cu adevărat?

— Ce se-ntâmplă cu tine? Ăsta e visul oricărui soldat, fie el ochi-întunecaţi sau ochi-luminoşi. Vrei să te răzbuni? Sau... e...

Adolin părea cu desăvârşire uluit.

— Nu e vorba de răzbunare, răspunse Kaladin cu voce joasă. Adolin, Săbiile astea au ucis prea mulţi oameni pe care-i iubeam. Nu le pot privi şi nu le pot atinge fără să văd sânge.

— Ai fi ochi-luminoşi, şopti Adolin. Chiar dacă nu ţi s-ar schimba culoarea ochilor, ai fi considerat unul dintre noi. Cristalpurtătorii devin imediat de-al patrulea dahn. Ai putea să-l provoci pe Amaram la duel. Toată viaţa ta s-ar schimba.

— Nu vreau să mi se schimbe viaţa fiindcă devin ochi-luminoşi. Vreau să se schimbe vieţile oamenilor ca mine... ca mine aşa cum sunt acum. Darul ăsta nu e pentru mine, Adolin. Nu încerc să mă răzbun pe tine sau pe altcineva. Pur şi simplu nu-mi doresc o Cristalsabie.

— Asasinul o să se-ntoarcă, zise Adolin. O ştim amândoi. Aş prefera să fii acolo cu Cristale ca să mă susţii.

— O să fiu de mai mult folos fără ele.

Adolin se încruntă.

— Lasă-mă să-i dau Cristalele lui Moash, insistă Kaladin. Ai văzut, în arenă, că mă pot descurca perfect fără Sabie şi Armură. Dacă-l înarmăm cu Cristale pe unul dintre cei mai buni oameni ai mei, vom fi trei împotriva asasinului, nu doar doi.

Adolin aruncă o privire către podari, apoi se uită din nou la Kaladin, cu îndoială.

— Eşti nebun, ştii.

— Asta o accept.

— Bine, spuse Adolin, întorcându-se în cameră cu paşi mari. Tu. Moash, nu? Cred că aceste Cristale sunt de azi ale tale. Felicitări. Acum depăşeşti în rang nouăzeci la sută din populaţia Alethkarului. Alege-ţi un nume de familie şi cere să i te alături unei case de sub steagul lui Dalinar, sau, dacă doreşti, întemeiază-ţi propria casă.

Moash se uită la Kaladin, în aşteptarea unei confirmări. Kaladin încuviinţă din cap.

Podarul înalt se îndreptă spre perete, întinse mâna şi îşi puse degetele pe Cristalsabie. Şi le plimbă în josul mânerului, apoi îl strânse şi ridică Sabia cu veneraţie. Aidoma celor mai multe săbii, era enormă, dar Moash o ţinea cu uşurinţă într-o singură mână. Heliodorul încrustat în mâner străluci cu o răbufnire de lumină.

Moash se uită la ceilalţi membri ai Podului Patru, o mare de ochi uimiţi şi guri fără grai. În jur i se înălţară gloriospreni, o masă rotitoare de cel puţin două duzini de sfere luminoase.

— Ochii lui, spuse Lopen. N-ar trebui să se schimbe?

— Dacă se vor schimba, răspunse Adolin, s-ar putea să nu se întâmple decât după ce se face legătura cu Sabia. Pentru asta e nevoie de o săptămână.

— Puneţi-mi armura, le ceru Moash scutierilor, de parcă s-ar fi temut c-o să-i fie luată.

— Destul cu asta! exclamă Pietroi când scutierii trecură la treabă, iar vocea lui umplu încăperea ca un tunet captiv. Avem de dat o petrecere! Măreţe Căpitan Kaladin, Binecuvântat de Furtună şi sălăşluitor în închisori, acum vei veni să-mi mănânci tocana. Ha! O tot pregătesc de când ai fost închis.

Kaladin îi lăsă pe podari să-l scoată în lumina soarelui, unde aşteptau o mulţime de soldaţi – printre care şi multi podari din alte echipe. Ovaţionară cu toţii, şi Kaladin îl zări pe Dalinar aşteptând pe margine. Adolin i se alătură tatălui său, dar Înaltul Prinţ se uita la Kaladin. Ce însemna privirea aia? Atât de gânditoare. Kaladin se întoarse în altă parte, primind saluturile podarilor care-i strângeau mâna şi-l băteau pe spate.

— Ce spuneai, Pietroi? întrebă el. Ai făcut câte-o oală de tocană pentru fiecare zi în care-am stat în închisoare?

— Nu, îl lămuri Teft, scărpinându-şi barba. Al furtunii mâncător de coarne pregăteşte o singură oală, de-acum sunt câteva săptămâni de când o fierbe la foc mic. Nu ne lasă s-o gustăm şi se încăpăţânează să se trezească noaptea ca să stea cu ochii pe ea.

— E tocană festivă, spuse Pietroi încrucişându-şi braţele. Trebuie să fiarbă mult.

— Ei, atunci s-o mâncăm, spuse Kaladin. Cu siguranţă mi-ar prinde bine ceva mai gustos decât mâncarea de la închisoare.

Oamenii ovaţionară şi se îngrămădiră către baraca lor. Când se puseră în mişcare, Kaladin îl prinse pe Teft de braţ.

— Ce părere au avut oamenii despre întemniţarea mea?

— Începuseră să facă planuri despre cum să te scoată de-acolo, recunoscu Teft cu voce scăzută. Dar le-am băgat minţile-n cap. Nu există soldat bun care să nu fi stat închis o zi sau două. Ţine de îndeletnicirea noastră. Nu te-au degradat, iar asta înseamnă că n-au vrut decât să-ţi dea puţin peste mână. Oamenii au înţeles cum stau lucrurile.

Kaladin dădu din cap. Teft se uită la ceilalţi.

— Toţi sunt destul de furioşi din pricina acestui Amaram. Le-a trezit interesul. Ştii, tot ce are legătură cu trecutul tău îi stârneşte la vorbă.

— Condu-i la baracă, îi ceru Kaladin. Vin şi eu peste câteva clipe.

— Nu întârzia mult, zise Teft. Flăcăii au păzit uşa asta trei săptămâni. Le eşti dator cu o petrecere.

— Voi fi alături de voi, făgădui Kaladin. Nu vreau decât să-i spun câteva lucruri lui Moash.

Teft dădu din cap şi fugi să se pună în fruntea celorlalţi. Când Kaladin intră din nou înăuntru, camera din faţă a închisorii i se păru goală. Nu mai rămăseseră decât Moash şi scutierii. Se îndreptă spre ei şi-l privi pe Moash strângându-şi pumnul înmănuşat.

— Încă nu-mi vine să cred ce se-ntâmplă, Kal, spuse Moash, în timp ce scutierii îi potriveau platoşa. Furtuni... Acum valorez mai mult decât regate întregi.

— Nu te-aş sfătui să vinzi Cristalele, cel puţin nu unui străin, îi atrase Kaladin atenţia. O astfel de faptă poate fi considerată trădare.

— Să le vând? se miră Moash, ridicându-şi brusc privirea şi strângând din nou pumnul. Niciodată.

Zâmbi, un zâmbet de pură încântare, când platoşa se îmbină cu restul.

— Mai departe îl ajut eu, le spuse Kaladin scutierilor.

Se retraseră cu toţii fără tragere de inimă, lăsându-i pe cei doi singuri.

Kaladin îl ajută pe Moash să-şi pună o apărătoare de umăr.

— Acolo, înăuntru, am avut multă vreme să mă gândesc, spuse Kaladin.

— Îmi pot imagina.

— Timpul scurs m-a condus la câteva hotărâri, continuă Kaladin, în vreme ce acea parte a Armurii se prinse la locul ei. Una zice că prietenii tăi au dreptate.

Moash se întoarse brusc spre el.

— Prin urmare...

— Prin urmare, spune-le că sunt de acord cu planul lor. O să fac ceea ce vor să fac ca să-i ajut să... Îşi îndeplinească misiunea.

În cameră se lăsă o tăcere stranie. Moash îl prinse de braţ.

— Le-am spus c-o să înţelegi.

Arătă spre Armura pe care-o purta.

— Şi asta o să ne-ajute în ceea ce avem de făcut, continuă el. Şi, odată ce vom termina, cred că un anumit bărbat pe care l-ai provocat va avea aceeaşi soartă.

— Nu pot decât să fiu de acord, spuse Kaladin, fiindcă probabil e cel mai bine aşa. Pentru tine, Moash, aici e vorba de răzbunare – nu încerca să negi. Eu chiar cred că de asta are nevoie Alethkarul. Poate că şi întreaga lume.

— O, da, ştiu, zise Moash, punându-şi coiful, cu viziera ridicată.

Răsuflă adânc, apoi făcu un pas şi se împletici, gata să cadă. Îşi regăsi echilibrul prinzându-se de o masă, care scârţâi sub degetele lui, iar lemnul crăpă.

Se uită uimit la ceea ce făcuse, apoi râse.

— Asta... asta o să schimbe totul. Mulţumesc, Kaladin. Mulţumesc.

— Să chemăm scutierii să te-ajute s-o scoţi, spuse Kaladin.

— Nu. Tu du-te la ospăţul lui Pietroi. Eu plec pe terenul de instrucţie, să exersez. Nu-mi scot asta până când nu mă pot mişca firesc în ea.

După ce văzuse cât muncise Renarin ca să se-nveţe cu Armura lui, Kaladin bănuia că Moash o să aibă nevoie de mai mult timp decât îşi dorea. Dar nu spuse nimic. În schimb ieşi din nou în lumina soarelui. Se bucură de ea pentru o clipă, cu ochii închişi şi cu faţa ridicată spre cer.

Pe urmă alergă să i se alăture Podului Patru.

67

SCUIPAT ŞI FIERE

Calea mea a fost aleasă cu foarte mare grijă. Da, sunt de acord cu tot ce-ai spus despre Rayse, printre care şi cu faptul că reprezintă un mare pericol.

Cu Navani alături, Dalinar se opri pe serpentinele care coborau de pe Pinaclu. În lumina tot mai firavă, priviră un fluviu de oameni care pătrundeau în tabere, venind de pe Câmpiile Sfărâmate. Armatele lui Bethab şi Thanadal se întorceau din incursiunea pe platouri, urmându-şi Înalţii Prinţi, care ajunseseră probabil ceva mai devreme.

Cu mult mai jos, un călăreţ se apropia de Pinaclu, probabil trimis la rege cu veşti despre asalt. Dalinar se uită la una dintre gărzile lui de corp – în seara aceea îl însoţeau patru, două pentru el şi două pentru Navani.

— Vreţi amănunte, Luminlordul meu? întrebă podarul.

— Te rog.

Bărbatul plecă în fugă în josul serpentinelor. Dalinar se uită, gânditor, în urma lui. Având în vedere de unde proveneau, oamenii ăia erau remarcabil de disciplinaţi –, însă nu soldaţi de carieră. Nu le plăcea că le aruncase căpitanul în închisoare.

Bănuia că n-aveau să lase asta să devină o problemă. Căpitanul Kaladin îi conducea cu pricepere – era exact tipul de ofiţer pe care-l căuta Dalinar. Genul care dădea dovadă de iniţiativă nu ca să avanseze, ci ca să poată avea satisfacţia unei însărcinări bine îndeplinite. Astfel de soldaţi se împleticeau la început, până când învăţau să nu-şi piardă capul şi să rămână cu picioarele pe pământ. Furtuni! El însuşi avusese nevoie să i se dea lecţii similare în diverse momente ale vieţii.

Continuă să coboare alături de Navani, mergând agale. Ea strălucea în seara aia, cu părul plin de safire care licăreau blând în lumină. Îi plăcea să se plimbe astfel, împreună cu el, şi nu se grăbeau s-ajungă la ospăţ.

— Mă tot gândesc, spuse Navani, continuând discuţia pe care o începuseră mai înainte, că trebuie să existe un mod de folosire a fabrialelor ca pompe. Ai mai văzut nestemate construite astfel încât să atragă anumite substanţe, dar nu şi pe altele – sunt cele mai utile pentru ceva cum e fumul înălţat din foc. Oare n-ar merge şi în cazul apei?

Dalinar mormăi, dând din cap.

— Din ce în ce mai multe clădiri din taberele de război au un sistem de ţevi după modelul Kharbranth, însă astea folosesc gravitaţia însăşi ca să conducă lichidul prin ele. Îmi imaginez o mişcare adevărată, cu nestemate în capetele fiecărui segment de ţeavă, ca să tragă apa, făcând-o să curgă în sens contrar atracţiei pământului...

El mormăi iarăşi.

— Alaltăieri am făcut un progres neaşteptat în proiectul noilor Cristalsăbii.

— Ce, serios? întrebă el. Ce s-a-ntâmplat? Cât de curând o s-aveţi una gata?

Ea zâmbi, cu braţul în jurul braţului său.

— Ce e?

— Am observat că ai rămas tu însuţi, răspunse ea. Am descoperit că nestematele încrustate în Săbii – folosite pentru crearea legăturii dintre ele şi cel care le deţine – s-ar putea să nu fi făcut iniţial parte din aceste arme.

El se încruntă.

— E important?

— Da. Dacă e adevărat, înseamnă că Săbiile nu-şi primesc puterea de la nestemate. Meritul e al lui Rushu, care-a întrebat de ce poate fi chemată sau lăsată să dispară o Cristalsabie chiar şi atunci când nestemata ei s-a înnegurat. N-am avut răspunsuri şi în ultimele două săptămâni ea a fost în legătură cu Kharbranthul prin intermediul uneia dintre noile staţii de informare. A descoperit un fragment, scris la câteva decenii după Mârşăvie, despre bărbaţi care învăţau să-şi cheme Săbiile lăsate să dispară adăugându-le nestemate, după câte s-ar părea, totul ca urmare a unui accident legat de ornamentaţie.

El se încruntă când trecură pe lângă un strat proeminent de coajă-de-piatră, unde un grădinar încă mai lucra, deşi era târziu, pilind plantele şi fredonând pentru sine. Soarele apusese; la est, Salas abia răsărise.

— Dacă e adevărat, adăugă Navani, aparent amuzată, ne-am întors de unde am plecat, nu ştim nimic despre făurirea Cristalsăbiilor.

— Nu pricep deloc care e progresul.

Ea zâmbi, bătându-l pe braţ.

— Imaginează-ţi că ţi-ai petrecut ultimii cinci ani crezând că duşmanul tău foloseşte drept model de strategie Războiul lui Dialectur, după care ai aflat, dintr-un raport, că nimeni din tabăra lui n-a auzit de lucrarea asta.

—Aha...

— Noi am presupus că, într-un fel sau altul, puterea Cristalsăbiilor şi greutatea lor redusă i se datorează unui fabrial alimentat de nestemată, adăugă Navani. S-ar putea să nu fie adevărat. S-ar părea că nestemata e folosită numai pentru crearea legăturii iniţiale cu Sabia – lucru de care Radianţii n-aveau nevoie.

— Ia stai aşa. Nu aveau nevoie?

— Nu, dacă istorisirea din fragment e adevărată. Ideea e că Radianţii puteau să-şi cheme Săbiile şi să le lase să dispară, dar, pentru un timp, abilitatea asta s-a pierdut. A fost redescoperită abia când cineva i-a adăugat Sabiei sale o piatră preţioasă. În fragment scrie că Săbiile chiar îşi schimbau forma ca să adopte nestemata, totuşi nu sunt sigură că e cazul să cred aşa ceva. Oricum, după căderea Radianţilor şi înainte de a învăţa oamenii să pună pietre preţioase în Săbii ca să-şi creeze legătura cu ele, s-ar părea că armele astea erau tot supranatural de ascuţite şi de uşoare, deşi legarea era imposibilă. Ceea ce ar explica mai multe alte fragmente de scrieri pe care le-am citit şi care mi s-au părut neclare...

Ea continuă şi el găsi că vocea ei e plăcută, însă amănuntele despre construcţia fabrialelor nu erau ceva pe care trebuia neapărat să-l afle pe moment. Îl interesau. Trebuia să-l intereseze. Atât de dragul ei, cât şi pentru binele regatului.

Pur şi simplu nu le putea da atenţie chiar atunci. Enumera în gând pregătirile necesare pentru expediţia pe Câmpiile Sfărâmate. Cum să protejeze Animmodelatorii, ca să lucreze fără să fie văzuţi, aşa cum preferau. De gunoaie şi excremente puteau scăpa fără probleme, iar apă avea să existe din belşug. Câte condeiere trebuia să ia cu el? Câţi cai? Nu mai rămăsese decât o săptămână, şi cele mai multe pregătiri erau în plină desfăşurare, ca, de pildă, construcţia podurilor mobile şi evaluarea proviziilor necesare. Totuşi, multe planuri încă nu fuseseră puse la punct.

Din nefericire, pentru cea mai importantă variabilă nu putea să planifice nimic, nimic specific. Nu ştia câţi soldaţi îl vor însoţi. Pentru asta trebuia să afle câţi Înalţi Prinţi erau dispuşi să i se alăture. Nu mai avea la dispoziţie decât o săptămână şi încă nu era sigur dacă avea să-l urmeze vreunul dintre ei.

„Hatham mi-ar putea fi de cel mai mare folos”, se gândi. „Are o armată bine ţinută sub control. Măcar dacă Aladar n-ar fi trecut de partea lui Sadeas cu atâta vehemenţă; nu pot să-l înţeleg pe omul ăsta. Thanadal şi Bethab... furtuni, dacă acceptă să vină, o să iau şi mercenarii lor? Îmi doresc o astfel de forţă? Pot cuteza să refuz vreo suliţă care vrea să mă-nsoţească?”

— N-o să pot să port nicio discuţie cu tine în seara asta, nu-i aşa? întrebă Navani.

— Aşa e, recunoscu el, când ajunseră la poalele Pinaclului şi se îndreptară spre sud. Îmi pare rău.

Ea dădu din cap şi Dalinar văzu cum îi crăpa masca, îi vorbise despre munca ei ca să aibă despre ce vorbi. Se opri lângă ea.

— Ştiu că doare, spuse încet. Dar va fi din ce în ce mai bine.

— Nu m-a lăsat să-i fiu mamă, Dalinar, zise Navani privind în gol. Ştii asta? A fost aproape ca şi cum... ca şi cum, odată devenită adolescentă, Jasnah n-ar mai fi avut nevoie de mamă. Încercam să m-apropii de ea şi apărea răceala, de parcă simpla mea prezenţă i-ar fi amintit că fusese cândva copil. Ce s-a întâmplat cu fetiţa mea, care punea atâtea întrebări?

Dalinar o luă în braţe; decenţa putea duce la Osândă. În apropiere, cei trei bărbaţi din gardă se foiră şi îşi întoarseră privirile în altă parte.

— Îmi vor lua şi fiul, şopti Navani. Se străduiesc.

— O să-l apăr, făgădui Dalinar.

— Şi pe tine cine-o să te apere?

La asta nu avea răspuns. Dacă i-ar fi spus că-l apără gărzile de corp, ar fi sunat banal. Nu asta întrebase ea. „Cine-o să te apere când se-ntoarce Asasinul în Alb?”

— Aproape că-mi doresc să dai greş, adăugă Navani. Ţinând regatul ăsta unit, faci din tine o ţintă. Dacă totul se prăbuşeşte, dacă ne împărţim din nou în principate, poate c-o să ne lase-n pace.

— Şi apoi va veni furtuna, răspunse Dalinar cu voce scăzută.

Peste unsprezece zile.

În cele din urmă, Navani se retrase, dând din cap şi recăpătându-şi controlul.

— Ai dreptate, fireşte. Doar că eu... pentru mine e prima oară. Când mi se întâmplă aşa ceva. Tu cum te-ai descurcat când a murit Şsşsşsşs? Ştiu că ai iubit-o, Dalinar. Nu trebuie să negi ca să-mi menajezi orgoliul.

El şovăi. „Prima oară”; o aluzie la faptul că nu se simţise zdrobită când murise Gavilar. Până atunci nu mai sugerase, atât de clar, o urmare a... dificultăţilor de care se izbiseră cei doi.

— Îmi pare rău, se scuză ea. A fost o întrebare prea delicată, având în vedere cine a pus-o?

Ascunse batista cu care-şi tamponase ochii umezi.

— Iartă-mă; ştiu că nu-ţi place să vorbeşti despre ea.

Nu întrebarea era problema. Doar faptul că Dalinar nu-şi mai aducea aminte de soţia lui. Era bizar că puteau trece săptămâni întregi fără să remarce acel gol din memorie, acea schimbare care smulsese o parte din el şi îl lăsase peticit. Nu simţea niciun fel de emoţie când îi rostea cineva numele, pe care el nu-l putea auzi.

Era mai bine să schimbe vorba.

— Nu pot să nu presupun că asasinul e amestecat în toate astea, Navani. Furtuna care se apropie, tainele Câmpiilor Sfărâmate, chiar şi Gavilar. Fratele meu ştia ceva, ceva ce nu a dezvăluit niciodată, niciunuia dintre noi.

„Trebuie să găseşti cele mai importante cuvinte pe care le poate rosti un bărbat.”

— Aş da aproape orice ca să aflu ce anume ştia el.

— Cred c-ar trebui să mă uit în jurnalele mele de-atunci, spuse Navani. Poate a spus ceva care ne-ar putea oferi indicii – deşi, te previn, am mai cercetat jurnalele alea cu atenţie de zeci de ori.

Dalinar dădu din cap.

— Oricum, nu e una dintre grijile noastre de azi. Ei sunt acum ţelul nostru.

Se întoarseră să privească trăsurile care treceau huruind, îndreptându-se către bazinul ospeţelor din apropiere, ale cărui lumini de un violet-pastelat străluceau în noapte. Îşi miji ochii şi văzu că se apropia trăsura lui Ruthar. Dintre toate Cristalele pe care le avusese, Înaltul Prinţ mai deţinea acum doar Sabia. Îi tăiaseră mâna dreaptă lui Sadeas, dar capul rămăsese. Şi era veninos.

Ceilalţi Înalţi Prinţi reprezentau o problemă aproape tot atât de mare ca Sadeas. I se împotriveau lui Dalinar pentru că îşi doreau ca lucrurile să fie simple, aşa cum fuseseră până atunci. Se ghiftuiau cu bogăţiile şi cu jocurile lor. Ospeţele, cu mâncărurile lor exotice şi cu veşmintele luxoase, erau o manifestare a acelui mult prea mult.

Lumea însăşi părea să se apropie de sfârşit, şi alethii benchetuiau.

— Nu trebuie să-i dispreţuieşti, spuse Navani.

Dalinar se încruntă mai tare. Putea să-l citească mult prea lesne.

— Ascultă-mă, Dalinar, îi spuse, întorcându-l spre ea ca să-l privească în ochi. A venit vreodată vreun bine din partea unui tată care-şi urăşte copiii?

— Nu-i urăsc.

— Ţi-e scârbă de lipsa lor de cumpătare şi eşti la un pas de-a crede că nutresc şi ei acelaşi sentiment. Trăiesc viaţa pe care o ştiu, acea viaţă pe care i-a învăţat societatea că e bine s-o trăiască. N-o să-i schimbi dacă-i dispreţuieşti. Nu eşti Cuget; nu e treaba ta să-i iei în zeflemea. Trebuie să-i cuprinzi ca într-o îmbrăţişare, să-i încurajezi. Condu-i, Dalinar.

El inspiră adânc, apoi dădu din cap.

— Mă duc pe insula femeilor, spuse ea, văzând că se întorsese podarul trimis după veşti despre atacul platoului. Mă consideră un vestigiu excentric al unor lucruri care-ar fi mai bine să rămână în trecut, dar cred că totuşi mă mai ascultă. Uneori. O să fac tot ce pot.

Se despărţiră. Navani se grăbi s-ajungă la ospăţ, iar Dalinar rămase pe loc, ascultând veştile aduse de podar. Asaltul platoului fusese un succes, luaseră o inimă-nestemată. Avuseseră nevoie de foarte mult timp ca s-ajungă la ţinta din centrul Câmpiilor – aproape la marginea zonei cercetate de alethi. Parshendii nu apăruseră să revendice inima-nestemată, deşi iscoadele lor urmăriseră totul de la distanţă.

„Au hotărât din nou să nu lupte”, se gândi Dalinar, pe ultima parte a drumului către ospăţ. „Ce-nsemnă schimbarea asta? Ce pun la cale?”

Bazinul ospeţelor era alcătuit din mai multe insule Animmodelate, plasate alături de Pinaclu. Fusese inundat, aşa cum era adesea, astfel încât printre movilele create prin Animmodelare să curgă mici râuleţe. Apa strălucea. Sfere, foarte multe sfere, fuseseră scufundate, ca să-i dea o înfăţişare diafană. Purpurie, ca să se asorteze cu luna care tocmai răsărea, violetă şi suavă, la orizont.

Lămpi fuseseră aşezate din loc în loc, dar sferele lor nu răspândeau decât o lumină slabă, poate ca să nu abată atenţia de la strălucirea apei. Dalinar traversă podurile către cea mai îndepărtată insulă – insula regelui, unde femeile şi bărbaţii se amestecau şi nu erau invitaţi decât cei mai puternici dintre nobili. Ştia că acolo o să-i găsească pe Înalţii Prinţi. Chiar şi Bethab, care abia se întorsese de la asaltul platoului, se afla deja printre oaspeţi – cu toate că, mercenarii fiind grosul armatei sale, nu era surprinzător că se întorsese atât de repede. Odată ce avea inima-nestemată, adesea se grăbea să revină în tabără cu trofeul, lăsându-i să-şi organizeze singuri întoarcerea.

Dalinar trecu de Cuget, care – întors în tabără în caracteristicul său stil misterios – insulta pe toată lumea care trecea pe lângă el. În ziua aia n-avea niciun chef să se dueleze în cuvinte cu Mucalitul Regelui, îl căută în schimb pe Vamah; Înaltul Prinţ păruse să-i asculte argumentele cu interes când cinaseră ultima dată împreună. Poate că, îmboldit mai mult, avea să se alăture asaltului asupra parshendilor.

Ochii tuturor îl urmăriră când traversă insula şi discuţiile şoptite se întrerupseră brusc la apropierea lui. Se învăţase să se aştepte la astfel de priviri, deşi continuau să-l descurajeze. Oare în noaptea aceea erau mai multe ca de obicei? Zăboveau mai mult asupra lui? Ajunsese să nu se mai poată mişca printre alethi fără să surprindă un zâmbet pe buzele multora, de parcă i-ar fi amuzat pe toţi o glumă nemaipomenită, pe care lui nu i-o spusese nimeni.

Îl găsi pe Vamah prins într-o discuţie cu trei bătrâne. Una era Sivi, o înaltă Doamnă de la curtea lui Ruthar care – contrar obiceiului – îşi lăsase bărbatul acasă, să se ocupe de domeniile familiei, şi venise ea pe Câmpiile Sfărâmate. Îl întâmpină pe Dalinar cu un zâmbet şi cu ochi ca pumnalele. Complotul de subminare a lui Sadeas eşuase în mare măsură –, dar asta, în parte, fiindcă pagubele şi ruşinea fuseseră abătute asupra lui Ruthar şi Aladar, căci pierduseră Cristalpurtători în persoana bărbaţilor care se duelaseră cu Adolin.

Ei bine, niciunul dintre cei doi n-avea să treacă vreodată de partea lui Dalinar – erau cei mai înverşunaţi susţinători ai lui Sadeas.

Grupul celor patru amuţi la apropierea lui Dalinar. Înaltul Prinţ Vamah îşi miji ochii în lumina slabă, măsurându-l cu privirea de sus până jos. În spatele bărbatului cu faţă rotundă stătea un paharnic cu o sticlă dintr-o băutură alcoolică exotică, de un soi sau altul. Vamah venea adesea cu propriile băuturi la ospeţe, indiferent cine ar fi fost gazda; să fii un partener de discuţii destul de plăcut ca să dobândeşti o sorbitură din ceea ce izbutea el s-aducă de pe meleaguri străine însemna, pentru mulţi petrecăreţi, o victorie politică.

— Vamah, spuse Dalinar.

— Dalinar.

— Am aşteptat să pot discuta cu tine despre un anumit subiect, începu Dalinar. Mă impresionează ceea ce izbuteşti să înfăptuieşti cu cavaleria ta uşoară când asaltezi platouri. Spune-mi, cum decizi când merită să rişti un atac decisiv cu călăreţii? Pierderea cailor ar putea depăşi cu uşurinţă câştigul adus de inima-nestemată, dar, cu ajutorul unor stratageme ingenioase, ai reuşit să păstrezi echilibrul.

— Păi...

═ • ═

Vamah căscă, aruncând o privire într-o parte. În apropiere, un grup de tineri chicotea, cu ochii la Dalinar.

— E o chestiune de...

Un alt sunet, mai sonor, veni din cealaltă parte a insulei. Vamah îşi reluă fraza, dar ochii îi tot alunecau într-acolo, şi alte râsete răbufniră curând, mai zgomotoase. Dalinar îşi impuse să se uite şi văzu femei cu mâinile la gură şi bărbaţi care-şi acopereau exclamaţiile prefăcându-se că tuşesc. O încercare şovăielnică de păstrare a bunei cuviinţe alethi.

Dalinar se uită din nou la Vamah.

— Ce se petrece?

— Îmi pare rău, Dalinar.

Alături de el, Sivi îşi îndesă sub braţ câteva foi de hârtie, întâlni privirea lui Dalinar cu prefăcută nepăsare.

— Scuzaţi-mă, spuse el.

Încleştând pumnii, traversă insula către sursa agitaţiei. Când se apropie, toată lumea tăcu şi oamenii se împărţiră în grupuri mai mici, apoi se îndepărtară. Se împrăştiară cu o repeziciune care părea aproape planificată, lăsându-l în faţa lui Sadeas şi Aladar, care stăteau umăr la umăr.

— Ce faceţi? îi întrebă Dalinar.

— Ne ospătăm, răspunse Sadeas, apoi îşi îndesă în gură o felie de fruct. Evident.

Dalinar trase aer în piept. Se uită la Aladar. Bărbatul avea gâtul lung, chel şi purta mustaţă şi un smoc de păr sub buza de jos.

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, mârâi Dalinar către el. Fratele meu te numea cândva prietenul lui.

— Şi pe mine nu? întrebă Sadeas.

— Ce-ai făcut? îl întrebă Dalinar. Despre ce vorbeşte toată lumea, chicotind cu mâna la gură?

— Întotdeauna presupui că e vina mea, zise Sadeas.

— Pentru că mă-nşel de fiecare dată când presupun că nu e.

Sadeas îi adresă un zâmbet subţire. Dădu să-i răspundă, dar, după o clipă de gândire, îşi împinse între buze o altă felie de fruct. O mestecă zâmbind.

— Savuros, se mulţumi să spună.

Se întoarse cu spatele şi se îndepărtă.

Aladar şovăi. Pe urmă clătină din cap şi îl urmă.

— Nu mi te-am imaginat niciodată ca pe un căţeluş grăbit să se ţină după stăpân, Aladar! strigă Dalinar în urma lui.

Niciun răspuns.

Dalinar mârâi în timp ce traversa insula înapoi, căutând din priviri pe cineva din tabăra sa care poate auzise despre ce se vorbea. Se părea că Elhokar întârziase la propriul său ospăţ, deşi Dalinar îl zări acum apropiindu-se. Şi nici urmă de Teshav sau Khal – cu toate că, neîndoielnic, ar fi trebuit să-şi facă apariţia, acum, când era Cristalpurtător.

Dalinar trebuia să treacă pe una dintre celelalte insule, unde se amestecau toţi ochi-luminoşii de rang mai mic. Se îndreptă într-acolo, dar se opri când auzi ceva.

— Iată-te, Luminlord Amaram! strigă Cuget. Speram c-o să te văd în seara asta. Mi-am petrecut toată viaţa străduindu-mă să-i fac pe alţii să se simtă mizerabil, aşa că e o adevărată plăcere să întâlnesc pe cineva ca tine, pentru care această abilitate e un talent înnăscut.

Dalinar se întoarse şi îl văzu pe Amaram, care abia sosise. Îşi purta capa de Cavaler Radiant şi avea sub braţ un teanc de hârtii. Se opri lângă scaunul lui Cuget. Reflexele apei din apropiere dădeau pielii sale o tentă de culoarea levănţicii.

— Te cunosc? întrebă.

— Nu, răspunse Cuget bine dispus, dar, din fericire, mă poţi adăuga pe lista foarte, foarte multelor lucruri de care n-ai habar.

— Dar acum te-am cunoscut, spuse Amaram întinzându-i mâna. Aşadar lista e mai scurtă.

— Te rog, spuse Cuget, refuzând să-i strângă mâna. Nu vreau să se frece asta de mine.

— Asta?

— Nu ştiu ce foloseşti ca să laşi impresia că ai mâinile curate, Luminlord Amaram. Trebuie să fie o chestie foarte puternică.

Dalinar se grăbi să se apropie.

— Dalinar, spuse Cuget, dând din cap.

— Cuget. Amaram, ce hârtii sunt astea?

— Una dintre condeierele tale le-a adunat şi mi le-a adus. Toată lumea de la ospăţ a primit copii înainte de sosirea ta. Condeiera s-a gândit că Luminoasa Navani ar vrea să le vadă, dacă încă nu le-a văzut. Ea unde e?

— Stă departe de tine, evident, sublinie Cuget. Norocoasă femeie.

— Cuget, zise Dalinar cu asprime, ai ceva împotrivă?

— Rareori.

Dalinar oftă, se uită din nou la Amaram şi luă hârtiile.

— Luminoasa Navani e pe altă insulă. Vrei să taci?

Amaram se înnegura la faţă.

— Aş vrea să nu fi ştiut.

— Te-aş putea pocni cu un ciocan în cap, se oferi Cuget cu entuziasm. O lovitură zdravănă te-ar ajuta să uiţi şi ar face minuni pentru faţa asta a ta.

— Cuget, spuse Dalinar cu voce plată.

— E o simplă glumă.

— Bun.

— Un ciocan abia dacă ar lăsa o urmă pe ţeasta aia groasă.

Amaram se întoarse spre Cuget cu o privire uluită.

— Îţi iese foarte bine expresia asta, remarcă Mucalitul Regelui. Presupun că te foloseşti de ea foarte des.

— Ăsta e noul Cuget? întrebă Amaram.

— Vreau să zic, adăugă Cuget, că nu mi-aş dori să-l numesc pe Amaram imbecil...

Dalinar dădu din cap.

— ...pentru că ar trebui să-i explic înţelesul cuvântului şi nu sunt sigur că are vreunul dintre noi timpul necesar.

Amaram oftă.

— De ce încă nu l-a omorât nimeni până acum?

— Noroc chior, răspunse Cuget, în privinţa asta, am noroc că vă chiorăşte prostia pe toţi.

— Mulţumesc, Cuget, zise Dalinar luându-l pe Amaram de braţ şi trăgându-l deoparte.

— Încă una, Dalinar! zise Cuget. O ultimă insultă şi-l las în pace.

Cei doi continuară să se îndepărteze.

— Lord Amaram! strigă Cuget, ridicându-se ca să facă o plecăciune şi vorbind pe un ton din ce în ce mai solemn. Te salut. Eşti ceea ce cretinii inferiori ţie, ca Sadeas, nu pot decât aspira să devină.

— Hârtiile? îl întrebă Dalinar pe Amaram, ignorându-l înadins pe Cuget.

— Sunt relatări ale... experienţelor tale, Luminlordul meu, răspunse Amaram, aproape în şoaptă. Ale celor din timpul furtunilor. Scrise de Luminoasa Navani însăşi.

Dalinar luă foile. Viziunile lui. Îşi ridică privirea şi văzu oameni adunându-se în grupuri pe insulă, discutând şi râzând, şi aruncând priviri în direcţia lui.

— Înţeleg, spuse încet. Acum râsetele pe furiş capătă sens. Caut-o pe Luminoasa Navani în locul meu, dacă vrei.

— Dacă mi-o ceri, răspunse Amaram, dar se întrerupse brusc, arătând cu degetul.

Navani traversa insula de alături, îndreptându-se spre ei cu un aer furtunos.

— Ce părere ai, Amaram? întrebă Dalinar. Despre lucrurile care se spun pe seama mea?

Amaram îl privi în ochi.

— Fără îndoială sunt viziuni trimise de Atotputernicul însuşi, oferite nouă în vremuri foarte grele. Aş vrea să fi aflat cu mult mai înainte ce conţin. Îmi dau o mai mare încredere în poziţia pe care mă aflu şi în transformarea ta într-un profet al Atotputernicului însuşi.

— Un zeu mort nu poate avea profeţi.

— Mort... Nu, Dalinar! E clar că-i interpretezi greşit replica din viziunile tale. Spune că e mort în minţile oamenilor, că nu-i mai sunt ascultate poruncile. Zeii nu pot muri.

Amaram părea atât de convins! „De ce nu ţi-a ajutat fiii?” Vocea lui Kaladin răsună în mintea lui Dalinar. Amaram venise la el în ziua aia, fireşte, îşi prezentase scuzele şi îi explicase că – după numirea sa ca Radiant – nu era cu putinţă să ajute o facţiune împotriva alteia. Spusese că e necesar să se afle mai presus de gâlcevile înalţilor Prinţi, chiar şi atunci când îl îndurerau.

— Şi presupusul Herald? întrebă Dalinar. Ceea ce te-am rugat?

— Încă mai fac cercetări.

Dalinar dădu din cap.

— Am fost surprins, remarcă Amaram, că l-ai lăsat pe sclavul ăla în fruntea gărzii tale.

Aruncă o privire într-o parte, unde stăteau gărzile de corp ale lui Dalinar din noaptea aceea, chiar lângă insulă, într-o zonă separată, aşteptând alături de alte de gărzi de corp, de servitori şi de multe dintre pupilele înaltelor Doamne prezente la ospăţ.

Fusese o vreme, deloc îndepărtată, când prea puţini simţeau nevoia să-şi aducă gărzile de corp la ospeţe. Acum, în locul rezervat lor era înghesuială. Căpitanul Kaladin nu se afla acolo; se odihnea după timpul petrecut în închisoare.

— E un soldat bun, răspunse încet Dalinar. Însă are câteva cicatrice greu de vindecat.

„Vedeledev ştie că am şi eu câteva din astea”, se gândi Dalinar.

— Mă tem, pur şi simplu, că nu e în stare să te apere cum s-ar cuveni, zise Amaram. Viaţa ta e importantă, Dalinar. Avem nevoie de viziunile tale, avem nevoie să ne conduci. Dar, dacă ai încredere în sclav, aşa să fie – deşi eu unul cu siguranţă nu m-aş supăra dacă i-aş auzi scuzele. Nu din orgoliu, ci ca să ştiu că a renunţat la ideile lui greşite.

Dalinar nu-i răspunse în timp ce Navani traversa podul scurt către insula lor. Cuget începu să rostească o insultă, dar ea îl pocni peste faţă cu teancul de hârtii, abia aruncându-i o privire în timp ce-şi continua drumul spre Dalinar. Cuget se uită în urma ei frecându-şi obrazul şi zâmbi.

Navani văzu hârtiile din mâna lui Dalinar când li se alătură celor doi, care păreau să stea în mijlocul unei mări de ochi amuzaţi şi de râsete înăbuşite.

— Au adăugat cuvinte, şuieră ea.

— Ce? întrebă Dalinar.

Ea scutură hârtiile.

— Astea! Ai aflat ce conţin?

El dădu din cap.

— Nu sunt aşa cum le-am scris eu, zise Navani. Au schimbat tonul şi o parte dintre cuvintele mele, ca să sugereze ridicolul întregii experienţe – şi ca să dea impresia că eu sunt pur şi simplu îngăduitoare cu toanele tale. Mai rău decât atât, au adăugat, cu alt scris, comentarii care iau în râs ceea ce spui şi ceea ce faci.

Răsuflă adânc, ca şi cum ar fi încercat să se calmeze.

— Dalinar, încearcă să spulbere orice urmă de credibilitate legată de numele tău.

— Înţeleg.

— Cum au făcut rost de hârtiile astea? întrebă Amaram.

— Le-au furat, fără nicio îndoială, răspunse Dalinar, începând să înţeleagă un lucru. Navani şi fiii mei au întotdeauna gărzi de corp –, dar camerele lor rămân, prin comparaţie, neprotejate când le părăsesc. Probabil că, în privinţa asta, am fost prea nepăsători. Am cântărit greşit situaţia. Am crezut că atacurile vor fi fizice.

Navani se uită la marea de ochi-luminoşi, mulţi grupaţi în jurul diverşilor Înalţi Prinţi, sub suava lumină violetă. Se apropie de Dalinar şi, cu toate că-n ochi i se citea înverşunarea, el o cunoştea destul de bine ca să poată ghici ce simţea. Trădare. Invadare. Ceea ce le aparţinuse numai lor, fusese sfâşiat, batjocorit şi expus lumii.

— Dalinar, îmi pare rău, spuse Amaram.

— Au lăsat viziunile neschimbate? întrebă Dalinar. Le-au copiat cu fidelitate?

— Da, din câte mi-am putut da seama. Dar tonul e altul, plus toată batjocura aia. Furtuni! Mi se face rău. Când o s-o găsesc pe femeia care-a făcut asta...

— Pace, Navani, spuse Dalinar, punându-şi mâna pe umărul ei.

— Cum poţi să spui aşa ceva?

— Fiindcă e fapta copilărească a unor oameni care-şi imaginează că mă stinghereşte adevărul.

— Dar comentariile! Schimbările. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să te discrediteze. Au izbutit să submineze până şi partea în care oferi o traducere a cântului-din-zori. E...

— „Aşa cum nu mă tem de un copil cu o armă pe care n-o poate ridica, n-o să mă tem niciodată de mintea unui om care nu gândeşte.”

Navani îl privi încruntându-se.

— E din Calea Regilor, spuse Dalinar. Nu sunt un tinerel timid, la primul lui ospăţ. Sadeas se înşală imaginându-şi c-o să mă port cum s-ar purta el. Spre deosebire de sabie, batjocura muşcă din tine numai cât îi îngădui.

— Dar ceea ce se petrece te doare cu adevărat, zise Navani, întâlnindu-i ochii. O văd, Dalinar.

Nu putea decât să spere că alţii nu-l cunoşteau destul de bine ca să vadă ce vede ea. Da, era dureros. Pentru că viziunile erau ale lui, încredinţate lui – spre a fi împărtăşite spre binele omenirii, nu arătate cu degetul în batjocură. Nu râsetele în sine îl dureau, ci pierderea, ceea ce nu mai putea fi.

Se îndepărtă de Navani, trecând prin mulţime. Acum i se păru că o parte din ochii care-l urmăreau sunt trişti, nu pur şi simplu amuzaţi. Poate că îşi imagina, dar se gândi că unii îl compătimeau în mai mare măsură decât îl desconsiderau.

Nu era sigur care dintre cele două sentimente îi făcea mai mult rău.

Ajunse lângă masa plină cu mâncare din partea din spate a insulei. Acolo, luă un platou mare şi i-l întinse unei servitoare uluite, apoi se urcă în locul eliberat. Se sprijini cu o mână de stâlpul unei lămpi de lângă masă şi-şi plimbă privirea peste mica aglomerare de oameni. Erau cei mai importanţi din întregul Alethkar.

Cei care nu-l priveau deja, se întoarseră, şocaţi să-l vadă acolo, sus. Îi zări, în depărtare, pe Adolin şi pe Luminoasa Shallan grăbindu-se către insulă. Probabil că abia sosiseră şi auziseră ce se vorbea.

Dalinar îşi întoarse ochii către mulţime.

— Ceea ce aţi citit, strigă el, e adevărat.

Tăcere uluită, în Alethkar nu se obişnuia să te dai în spectacol, însă el era deja spectacolul acelei seri.

— S-au adăugat comentarii, ca să mă discrediteze, şi tonul relatării lui Navani a fost schimbat, continuă Dalinar. Dar n-o să vă ascund ceea ce mi se întâmplă. Am viziuni trimise de Atotputernic. Vin aproape la fiecare mare furtună. Faptul n-ar trebui să vă surprindă. Zvonurile despre experienţele mele s-au răspândit de câteva săptămâni. Poate că ar fi trebuit deja să dezvălui aceste viziuni. Pe viitor, toate cele pe care le voi avea vor fi făcute publice, pentru ca eruditele din întreaga lume să poată cerceta ceea ce voi fi văzut.

Îl remarcă pe Sadeas, stând alături de Aladar şi Ruthar. Îşi încleştă mai tare mâna de stâlpul lămpii şi se uită din nou la mulţimea de alethi.

— Nu vă învinuiesc fiindcă mă credeţi nebun. E firesc. Însă, în nopţile care vor veni, când ploaia o să spele zidurile şi o să urle vântul, vă veţi pune întrebări. Veţi avea îndoieli. Şi, curând, când vă voi oferi dovada, veţi şti. Această încercare de a mă distruge mă va reabilita.

Le privi feţele, unele îngrozite, altele compătimitoare, altele amuzate.

— Aici sunt oameni care presupun c-o să fug sau c-o să mă simt zdrobit din pricina acestui atac. Nu mă cunosc atât de bine cum îşi închipuie. Să ne continuăm ospăţul, fiindcă vreau să stau de vorbă, în parte, cu fiecare dintre voi. Cuvintele de pe foile pe care le ţineţi în mâini poate că sunt batjocoritoare, dar, dacă trebuie să râdeţi, măcar s-o faceţi privindu-mă în ochi.

Coborî de pe masă. Şi îşi începu munca.

═ • ═

Câteva ore mai târziu, Dalinar îşi îngădui în sfârşit să se aşeze lângă o masă de la ospăţ, cu istoviospreni roindu-i în jur. Îşi petrecuse restul serii umblând prin mulţime, amestecându-se neinvitat în discuţii, cerând sprijin pentru expediţiile sale pe Câmpii.

Ignorase înadins paginile cu viziunile lui din mâinile celorlalţi, când nu i se puseseră întrebări directe despre ceea ce văzuse, în schimb, le vorbise cu aerul unui bărbat puternic şi încrezător în sine – Ghimpele Negru preschimbat în politician. N-aveau decât să se gândească la asta şi să-l compare cu nebunul nevolnic drept care îl înfăţişau copiile măsluite.

Afară, dincolo de râurile înguste care acum străluceau albastre, fiindcă sferele fuseseră schimbate ca să se asorteze cu a doua lună, trăsura regelui se îndepărta, ducându-i pe el şi pe Navani pe scurta distanţă până la Pinaclu, de unde aveau să fie urcaţi până în vârf într-un palanchin. Adolin se retrăsese deja, ca s-o conducă pe Shallan înapoi, în tabăra lui Sebarial, aflată la o bună distanţă de mers călare.

Fiul său părea îndrăgostit de tânăra vedenă cu mult mai mult decât de oricare altă femeie din trecutul apropiat. Numai şi numai din acest motiv, Dalinar se simţea din ce în ce mai înclinat să le încurajeze legătura, presupunând că putea primi din Jah Keved nişte răspunsuri sincere despre familia ei. În regatul ăla domnea haosul.

Aproape toţi ceilalţi ochi-luminoşi se retrăseseră, lăsându-l pe o insulă populată de servitori şi parshi care adunau mâncarea. Câţiva maeştri-slujitori, consideraţi de încredere pentru o asemenea îndatorire, începură să scoată sferele din râu cu plase prinse de pari lungi. La sugestia lui, podarii lui Dalinar atacau resturile rămase de la ospăţ cu pofta de mâncare vorace a soldaţilor cărora li s-a oferit o masă neaşteptată. Un servitor trecu agale prin preajmă, apoi se opri, odihnindu-şi mâna pe mânerul sabiei de la şold. Dalinar tresări, dându-şi seama că tocmai confundase uniforma militară a lui Cuget cu cea a unui maestru-slujitor în perioada de instruire.

Dalinar căpătă o expresie fermă, deşi în sinea lui gemu. Cuget? în momentul ăla? Avea senzaţia că luptase zece ore pe un câmp de bătaie. Era bizar că, după câteva ore de discuţii despre probleme delicate, te simţeai exact la fel.

— Ce-ai făcut în seara asta a fost ingenios, spuse Cuget. Ai transformat un atac într-o făgăduială. Cei mai înţelepţi oameni ştiu că, dacă vrei să secătuieşti puterea unei insulte, adesea nu e nevoie decât să o primeşti cu braţele deschise.

— Mulţumesc, zise Dalinar.

Cuget dădu scurt din cap, urmărind cu privirea trăsura regelui până ce n-o mai văzu.

— În seara asta m-am trezit că n-am mare lucru de făcut. Elhokar n-a avut nevoie de Cuget, fiindcă prea puţină lume a încercat să stea de vorbă cu el. Toţi au venit la tine.

Dalinar oftă, având impresia că i se scurge toată puterea. Cuget nu o spusese, dar nici nu fusese nevoie. Dalinar înţelesese aluzia.

„Au venit la tine în loc să meargă la rege. Fiindcă, în esenţă, tu eşti regele.”

— Cuget, se trezi Dalinar întrebând, eu sunt un tiran?

Cuget ridică dintr-o sprânceană şi păru să caute o zeflemea inteligentă. O clipă mai târziu, abandonă ideea.

— Da, Dalinar Kholin, răspunse cu voce şoptită, consolatoare, ca şi cum i-ar fi vorbit unui copil speriat. Eşti.

— Nu vreau să fiu.

— Cu tot respectul cuvenit, Luminlordul meu, nu e ăsta adevărul adevărat. Cauţi puterea. O iei în stăpânire şi nu renunţi la ea decât cu mare greutate.

Dalinar îşi lăsă capul în jos.

— Să nu-ţi pară rău, zise Cuget. E o eră a tiranilor. Mă îndoiesc că locul ăsta e pregătit pentru orice altceva, iar un tiran binevoitor e de preferat dezastrului unei guvernări slabe. Poate că, în alt timp şi în alt loc, te-aş fi atacat cu scuipat şi venin. Aici şi azi te laud, fiindcă eşti ceea ce îi trebuie acestei lumi.

Dalinar clătină din cap.

— Ar fi trebuit să-i las lui Elhokar dreptul de a guverna, să nu m-amestec aşa cum am făcut-o.

— De ce?

— Pentru că e rege.

— Şi ocupă o poziţie sacrosanctă? Divină?

— Nu, recunoscu Dalinar. Atotputernicul, sau cel care se dădea drept Atotputernicul, e mort. Dar, chiar dacă n-ar fi fost, coroana n-a ajuns în mâna noastră în mod firesc. Am pretins-o şi le-am impus celorlalţi Înalţi Prinţi s-o accepte.

— Atunci de ce?

— Pentru că am greşit, răspunse Dalinar, mijindu-şi ochii. Gavilar, eu şi Sadeas am greşit când am făcut ceea ce am făcut cu ani în urmă.

Cuget păru sincer surprins.

— Aţi unit regatul, Dalinar. Aţi făcut treabă bună, ceva de care era mare nevoie.

— Asta e unitate? întrebă Dalinar, fluturându-şi mâna către rămăşiţele împrăştiate ale ospăţului şi către ochi-luminoşii care se îndepărtau. Nu, Cuget. Am dat greş. Am strivit, am ucis şi am eşuat jalnic. În Alethkar primesc numai ceea ce am cerut, continuă el, ridicându-şi privirea. Luând tronul cu forţa, am dat de înţeles – ba nu, am strigat – că puterea îţi dă dreptul să guvernezi. Dacă Sadeas crede că e mai puternic decât mine, atunci e datoria lui să-ncerce să-mi ia tronul. Astea sunt roadele tinereţii mele, Cuget. De aceea avem nevoie, mai mult decât de tiranie, fie ea şi binevoitoare, de o transformare a acestui regat. Asta ne învaţă Nohadon, şi nu am înţeles noi niciodată.

Cuget dădu din cap, gânditor.

— Se pare că trebuie să citesc din nou cartea aia a ta. Oricum, am vrut să te previn. O să plec curând.

— Pleci? se miră Dalinar. Abia ai venit.

— Ştiu. Mă umple de o ciudă incredibilă, trebuie să recunosc. Am descoperit un loc în care trebuie să fiu, deşi, la drept vorbind, nu sunt cu exactitate sigur de ce trebuie. Treaba asta nu merge întotdeauna atât de bine cum mi-ar plăcea.

Dalinar îl privi încruntându-se. Cuget răspunse cu un zâmbet prietenos.

— Eşti unul dintre ei? întrebă Dalinar.

— Poftim?

— Un Herald.

Cuget râse.

— Nu. Mulţumesc, dar nu.

— Atunci eşti ceea ce caut? întrebă Dalinar. Radiant?

Cuget zâmbi.

— Oricât de mult mi-aş dori uneori să nu fie adevărat, nu sunt decât un om, Dalinar. Nu sunt Radiant. Şi, cu toate că sunt prietenul tău, te rog să înţelegi că ţelurile noastre nu merg întotdeauna mână-n mână. Nu trebuie să te încrezi în mine. Dacă, pentru a primi ceea ce-mi e necesar, trebuie să privesc lumea asta năruindu-se şi arzând, o s-o fac. Cu lacrimi în ochi, da, dar aş face-o. Dalinar se încruntă.

— O să fac tot ce pot ca s-ajut, adăugă Cuget, şi, din acest motiv, trebuie să plec. Nu pot risca prea mult, fiindcă, dacă mă găseşte el, ajung să nu mai fiu nimic – un suflet sfâşiat, rupt în bucăţi imposibil de reunit. Ceea ce fac eu aici e mult mai periculos decât ai putea şti tu vreodată.

Se întoarse să plece.

— Cuget! strigă Dalinar.

— Da?

— Cine nu trebuie să te găsească?

— Cel cu care te lupţi, Dalinar Kholin. Părintele urii.

Cuget salută şi o luă la fugă.

68

PODURI

Oricum, am impresia că toate lucrurile au fost create cu un scap anume, şi dacă noi – copii fiind – ne poticnim prin atelier, riscăm să agravăm o problemă în loc s-o prevenim.

Câmpiile Sfărâmate. Kaladin nu pretindea că-i aparţin, aşa cum îi aparţineau spărturile, unde oamenii lui se simţiseră în siguranţă. Îşi ţinea foarte bine minte durerea pe care o simţise în picioarele însângerate, rănite de acel pustiu de piatră spartă la prima lui podalergare. Acolo nu creştea aproape nimic, doar întâmplător câte-un petic de muguri-de-stâncă sau câte-un mănunchi de lujeri cutezători, care coborau în câte-o spărtură din partea ferită de vânt a platoului. În fundul spărturilor forfotea viaţa, dar sus terenul era sterp.

Picioarele însângerate şi umerii care-i ardeau după podalergări fuseseră o nimica toată în comparaţie cu măcelul care-i aştepta pe oamenii lui în final. Kaladin se înfiora şi numai uitându-se în lungul Câmpiilor Sfărâmate. Auzea şuierul săgeţilor prin aer, ţipetele podarilor îngroziţi, cântecul parshendilor.

„Ar fi trebuit să pot salva mai mulţi oameni de la Podul Patru”, se gândi. „Oare, dacă mi-aş fi acceptat mai repede puterile, aş fi izbutit?”

Absorbi Lumină de Furtună ca să se liniştească. Numai că Lumina nu veni. Rămase locului, uluit, în vreme ce soldaţii mărşăluiau pe unul dintre imensele poduri mecanice ale lui Dalinar. Încercă din nou. Nimic.

Scoase o sferă din pungă. Pata de foc îşi revărsa lumina obişnuită, dându-le degetelor lui o tentă roşie. Ceva nu era în ordine. Kaladin nu mai putea să simtă Lumina de Furtună înăuntrul lui, cum o simţea cândva.

Sus, în aer, Syl traversă spărtura în zbor, alături de un grup de vântspreni. Chicotelile ei căzură asupra lui Kaladin ca o ploaie, şi el se uită în sus.

— Syl? întrebă el în şoaptă.

Furtuni. Nu voia s-arate ca un idiot, însă în adâncul lui simţea panica, aidoma unui şobolan prins de coadă.

— Syl!

Mai mulţi soldaţi în marş se uitară la el şi apoi în sus. Kaladin nu le dădu atenţie, iar Syl coborî sub forma unei panglici de lumină. I se roti în jur ca un vârtej, chicotind încă.

Lumina de Furtună se întoarse la el. O simţi din nou şi o sorbi cu lăcomie din sfera pe care avu prezenţa de spirit s-o strângă în pumn şi să şi-o lipească de piept, făcând ceea ce se petrecea să pară mai puţin evident. Lumina de Furtună a unei pete nu era de-ajuns ca să atragă atenţia asupra lui, dar se simţea cu mult, mult mai bine când se dezlănţuia în el.

— Ce s-a-ntâmplat? îi şopti lui Syl. E ceva în neregulă cu legătura noastră? Cumva din cauză că n-am găsit Cuvintele destul de repede?

Ea îi coborî pe încheietura mâinii şi luă înfăţişarea unei femei tinere. Îşi lăsă capul pe-un umăr şi privi spre pumnul lui.

— Ce e înăuntru? îl întrebă, în şoaptă, pe tonul unui conspirator.

— Ştii ce e, Syl, răspunse Kaladin, simţind că îngheaţă, ca şi cum l-ar fi izbit un val de apă de furtună. O sferă. N-ai văzut-o adineauri?

Ea îi aruncă o privire inocentă.

— Iei hotărâri greşite. Rele.

Trăsăturile ei le imitară pentru o clipă pe ale lui, apoi făcu un salt înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l sperie. Râse şi se îndepărtă cu iuţeală.

„Hotărâri greşite. Rele.” Prin urmare, totul se întâmpla fiindcă îi făgăduise lui Moash c-o să dea o mână de ajutor la asasinarea regelui. Kaladin oftă şi-şi continuă mersul.

Syl nu-şi putea da seama că hotărârea lui era cea corectă. Era sprenă, avea principii morale stupide şi simpliste. Fiind om, erai adesea silit s-alegi una din două opţiuni dezgustătoare. Viaţa nu era curată şi ordonată, cum voia Syl. Era o harababură acoperită cu un strat de crem. Niciun om nu trecea prin viaţă fără să-l acopere stratul ăla, nici măcar Dalinar.

— Vrei prea mult de la mine, se răsti la ea, când ajunse de cealaltă parte a spărturii. Nu sunt un cavaler glorios din vechime. Sunt un om distrus. M-auzi, Syl? Sunt distrus.

Syl se avântă în sus, către el, şi şopti:

— Aşa erau şi ei, prostule. Toţi erau aşa.

Se îndepărtă, ca o dâră.

Kaladin îşi întoarse privirea către şirul de soldaţi care treceau podul. Nu asaltau niciun platou, însă Dalinar adusese o mulţime. Pătrunzând pe Câmpiile Sfărâmate, intrai într-o zonă de război, iar parshendii rămâneau o ameninţare permanentă.

Echipa Podului Patru tropăi pe podul mecanic, cărându-şi podul mai mic. Kaladin n-avea de gând să plece din tabără fără el. Mecanismele de care se folosea Dalinar – masivele poduri trase de chulli, care puteau fi coborâte şi fixate la locul lor – erau uimitoare, dar Kaladin n-avea încredere în ele. Nu atât de mult ca într-un pod bun, cărat pe umerii săi.

Syl trecu din nou pe lângă el în zbor iute. Chiar se aştepta din partea lui să trăiască după normele ei de bine şi de rău? Avea să-l lase fără puteri ori de câte ori făcea ceva prin care risca s-o supere?

Ar fi fost totuna cu a trăi cu un laţ în jurul gâtului.

Hotărât să nu lase grijile să-i strice ziua, se îndreptă spre echipa Podului Patru. „Priveşte cerul”, îşi spuse. „Respiră vântul. Bucură-te de libertate.” După atâta timp petrecut în închisoare, toate erau minuni.

Îşi găsi oamenii lângă podul lor, în picioare, odihnindu-se. Era ciudat să-i vadă cu vechile lor veste căptuşite peste uniformele noi. Deveniseră un amestec bizar dintre ceea ce fuseseră şi ceea ce erau. Îl salutară cu toţii ostăşeşte şi el le răspunse la salut.

— Pe loc repaus, le spuse, şi toţi ieşiră din formaţie, râzând şi glumind între ei când Lopen şi ajutoarele lui le împărţiră burdufuri cu apă.

— Ha! exclamă Pietroi, aşezându-se lângă pod ca să bea. Obiectul ăsta nu e aşa de greu cum ţineam eu minte.

— Pentru că mergem mai încet, îl lămuri Kaladin, arătând către podul mecanic al lui Dalinar. Şi fiindcă-ţi aminteşti de primele zile în care-ai cărat podul, nu de ultimele, când erai bine hrănit şi bine antrenat. Atunci era mai uşor.

— Nu, îl contrazise Pietroi. Podul e mai uşor fiindcă l-am înfrânt pe Sadeas. E calea firească a lucrurilor.

— N-are niciun sens.

— Ha! Ba are sens fără nicio îndoială, zise el şi sorbi din burduf. Câmpean înnebunit de prea mult aer.

Kaladin clătină din cap, dar îşi permise să zâmbească la auzul vocii familiare a lui Pietroi. După ce-şi potoli şi el setea, traversă în pas alergător platoul către Dalinar, care tocmai ieşea de pe pod. În apropiere, o stâncă înaltă domina locul, iar în vârful ei se afla o construcţie de lemn, ca un mic fort. Razele soarelui se reflectau, scânteietoare, într-unul dintre ocheanele fixate acolo.

Pe platoul acela, aflat la marginea zonei sigure din preajma taberelor, nu puteai ajunge traversând poduri permanente. Iscoadele ajunse acolo erau săritori, se azvârleau peste spărturi în locurile unde erau mai înguste, folosindu-se de prăjini lungi. Părea o îndeletnicire pentru care aveai nevoie de un anumit soi de nebunie, de aceea Kaladin îi respectase întotdeauna pe cei care o practicau.

Unul dintre ei vorbea cu Dalinar. Kaladin se aşteptase să fie înalt şi mlădios, dar era scund şi îndesat, cu braţe groase. Purta uniforma Kholin, cu dungi albe pe marginile hainei.

— Am văzut într-adevăr ceva acolo, Luminlordul meu, îi spunea lui Dalinar. Am văzut cu ochii mei, şi am notat data şi ora cu glife, în registru. Era un bărbat, unul care strălucea şi zbura pe cer, încolo şi încoace, pe deasupra Câmpiilor.

Dalinar mormăi.

— Nu sunt nebun, domnule, zise săritorul, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul. L-au văzut şi ceilalţi băieţi, odată ce eu...

— Te cred, soldat, îl întrerupse Dalinar. Era Asasinul în Alb. Arăta ca atunci când a venit după rege.

Bărbatul se destinse.

— Luminlordul meu, domnule, aşa am crezut şi eu. Dar, în tabără, unii mi-au spus c-am văzut ce mi-am dorit să văd.

— Pe ăla nu-şi doreşte nimeni să-l vadă, spuse Dalinar. Dar de ce să-şi fi petrecut timpul aici? De ce n-a venit s-atace, dacă tot a fost atât de aproape?

Kaladin îşi drese glasul, stânjenit, şi arătă către postul santinelei.

— Fortul ăla de-acolo, de sus, e din lemn?

— Da, răspunse săritorul, apoi observă însemnele de pe umerii lui Kaladin. Ăă, domnule.

— Nu poate rezista în timpul unei mari furtuni, zise Kaladin.

— Îl demontăm, domnule.

— Şi-l căraţi înapoi, în tabără? întrebă Kaladin, încruntându-se. Sau îl lăsaţi în furtună?

— Dacă-l lăsăm, domnule? întrebă bărbatul scund. Rămânem aici, cu el.

Îi arătă o scobitură făcută cu ciocanele sau cu o Cristalsabie la baza stâncii. Nu părea prea mare – de fapt, nu era decât o cămăruţă. Se părea că luau podeaua de lemn de pe platforma de sus şi o fixau cu scoabe în lateralul găurii, făcându-i un fel de uşă.

Un anumit soi de nebunie, într-adevăr.

— Luminlordul meu, domnule, îi spuse săritorul lui Dalinar, bărbatul în alb ar putea fi pe-aici, pe undeva, în aşteptare.

— Mulţumesc, soldat, spuse Înaltul Prinţ cu o înclinare a capului, în semn că îi îngăduia să plece. Continuă să veghezi în timp ce ne continuăm drumul. Am primit rapoarte despre un demon al spărturilor în mişcare în apropierea taberei.

— Da, domnule.

Săritorul salută, apoi se îndreptă grăbit spre scara de frânghie pe care urca la postul său.

— Şi dacă asasinul chiar te atacă aici? întrebă încet Kaladin.

— Nu văd ce se schimbă dacă apare aici. Pe Câmpii sau în palat, tot va trebui să ne luptăm cu el.

Kaladin gemu.

— Aş fi vrut s-accepţi una dintre Cristalsăbiile câştigate de Adolin, domnule. M-aş simţi mult mai liniştit dac-ai putea să te aperi.

— Cred c-ai fi surprins, spuse Dalinar, umbrindu-şi ochii ca să se uite spre taberele de război, însă chiar am senzaţia că am greşit lăsându-l pe Elhokar singur acolo.

— Asasinul a spus că te vrea pe tine, domnule, zise Kaladin. Dacă eşti departe de rege, nu faci altceva decât să-l protejezi.

— Cred că da. Dacă nu cumva cuvintele lui au vrut să ne conducă pe căi greşite, zise Dalimar şi clătină din cap. Poate că data viitoare o să-ţi poruncesc să rămâi cu el. Am sentimentul că-mi scapă ceva important, ceva care e chiar sub nasul meu.

Kaladin îşi încleştă fălcile, încercând să nu ia în seamă fiorul rece care-i trecu pe şira spinării. „Poate că data viitoare o să-ţi poruncesc să rămâi cu el...” Era de parcă însăşi soarta îl împingea către o poziţie din care să-şi poată trăda cu uşurinţă regele.

— În ceea ce priveşte întemniţarea ta... Începu Înaltul Prinţ.

— E deja dată uitării, domnule, spuse Kaladin.

Sau cel puţin uitase rolul jucat de Dalinar.

— Apreciez că n-am fost degradat.

— Eşti un soldat bun, zise Dalinar. În cea mai mare parte a timpului.

Ochii îi zburară către echipa care tocmai ridica Podul Patru. Unul dintre oamenii de pe margine îi atrase atenţia în mod deosebit: Renarin, în uniforma Podului Patru, care punea umărul să ajute. În apropiere, Leyten râdea, explicându-i cum să-l ţină.

— Chiar a început să se integreze foarte bine în grup, domnule, spuse Kaladin. E pe placul oamenilor. N-aş fi crezut c-o să văd ziua asta.

Dalinar dădu din cap.

— Cum s-a simţit? întrebă Kaladin, cu glas scăzut. După cele întâmplate în arenă.

— A refuzat să mai meargă la instrucţie cu Zahel. Din câte ştiu, nu şi-a mai chemat sabia de câteva săptămâni, zise Dalinar şi-şi privi fiul pentru câteva clipe. Nu-mi pot da seama dacă timpul petrecut cu oamenii tăi îi prinde bine – îl ajută să gândească la fel ca un soldat – sau pur şi simplu îl încurajează să-şi ocolească responsabilităţile mai importante.

— Domnule, zise Kaladin, dacă îmi este îngăduit s-o spun, fiul tău pare să fie inadaptat. Nepotrivit. Stângaci, singuratic.

Dalinar dădu din cap.

— Aşa că pot spune, cu toată încrederea, că Podul Patru e probabil cel mai bun loc pe care şi-l poate găsi.

I se părea straniu să susţină aşa ceva despre un ochi-luminoşi, însă era adevărat.

— Am încredere în judecata ta, mormăi Dalinar. Du-te. Asigură-te că oamenii tăi sunt cu ochii-n patru în privinţa asasinului, în caz c-apare într-adevăr azi.

Kaladin dădu din cap şi îl lăsă pe Înaltul Prinţ în urmă. Auzise mai înainte de viziunile lui Dalinar – şi avusese o bănuială în privinţa conţinutului lor. Nu ştia ce să creadă, dar avea de gând să facă rost de o copie a întregii lor descrieri, ca s-o poată pune pe Ka să i-o citească.

Poate din pricina acelor viziuni era Syl întotdeauna atât de hotărâtă să se încreadă în Dalinar.

Pe măsură ce ziua trecea, armata traversa Câmpiile ca o scurgere vâscoasă – aidoma nămolului prelins pe o pantă lină. Şi totul pentru ca să vadă Shallan pupa unui demon al spărturilor. Kaladin clătină din cap din mers, traversând un platou. Adolin era cu siguranţă îndrăgostit până peste cap; izbutise să pună în mişcare o întreagă forţă de atac, cu tatăl său cu tot, doar ca să satisfacă un capriciu al fetei.

— Mergi pe jos, Kaladin? întrebă Adolin, odată ajuns cu calul lângă el.

Călărea uriaşul animal alb, cu copitele ca nişte ciocane. Îşi purta Cristalarmura albastră completă, cu coiful atârnat în partea din spate a şeii.

— Credeam că ai dreptul să iei orice cal din grajdurile tatei.

— Am dreptul să iau orice şi din magazii, răspunse Kaladin, dar nu mă văd mergând pe-aici cu un cazan în spate, pur şi simplu fiindcă mi se permite.

Adolin chicoti.

— Ar trebui să-ncerci să călăreşti mai mult. Trebuie să recunoşti că există avantaje ale călăritului. Viteza galopului, atacul de la înălţime.

Îşi bătu calul pe gât.

— Cred că am doar prea multă încredere în propriile mele picioare.

Adolin încuviinţă din cap, de parcă ar fi auzit cel mai înţelept lucru rostit vreodată de un om, înainte de a face cale întoarsă către palanchinul lui Shallan. Simţindu-se uşor obosit, Kaladin îşi pescui din buzunar o altă sferă, de data asta doar strop de diamant, pe care şi-l lipi de piept. Inspiră.

Iarăşi nu se întâmplă nimic. Dar-ar furtuna! Se uită în jur, după Syl, dar nu izbuti s-o descopere. Fusese atât de jucăuşă în ultima vreme, încât el începea să se întrebe dacă totul nu era un soi de farsă. De fapt, spera că e doar atât şi nimic mai mult. În ciuda lamentărilor sale interioare, îşi dorea cu disperare puterea aia. Îşi revendicase cerul şi vânturile însele. Renunţarea la ele ar fi fost totuna cu renunţarea la ambele mâini.

În cele din urmă, ajunse la marginea platoului, unde era instalat podul mecanic al lui Dalinar. Acolo, din fericire, o găsi pe Syl, studiind un cremling care se târa pe pietre către adăpostul oferit de o crăpătură din apropiere.

Se aşeză pe un bolovan, lângă ea.

— Aşadar mă pedepseşti, spuse. Fiindcă am acceptat să-l ajut pe Moash. De-aia am necazuri cu Lumina de Furtună.

Ea se ţinea după cremling, care era un soi de gândac cu carapace rotundă, irizată.

— Syl? întrebă Kaladin. Te simţi bine? Pari...

„Cum erai înainte. La prima noastră întâlnire.”

Simţi un soi de groază înălţându-se în el, îşi dădea seama foarte clar de acest sentiment, îi dispăreau puterile fiindcă legătura dintre ei se şubrezea?

Syl se uită la el şi privirea i se limpezi şi-şi recapătă expresia firească.

— Trebuie să hotărăşti ce vrei, Kaladin, spuse.

— Nu-ţi place planul lui Moash, răspunse el. Încerci să mă sileşti să mă răzgândesc în privinţa lui?

Faţa ei se crispă.

— Nu vreau să te silesc să faci nimic. Trebuie s-alegi ce crezi că e corect.

— Asta şi-ncerc să fac!

— Nu. Nu cred.

— Bine. O să le spun lui Moash şi prietenilor lui că mă retrag, că n-am de gând să-i ajut.

— Dar i-ai dat cuvântul tău!

— I-am dat cuvântul şi lui Dalinar...

Buzele ei se uniră într-o linie şi îl privi în ochi.

— Asta e problema, nu? şopti Kaladin. Am făcut două promisiuni şi nu mi le pot respecta pe amândouă.

Of, furtuni! Oare aşa ceva îi distrusese pe Cavalerii Radianţi?

Ce se-ntâmplă cu onoaresprenul tău când îl pui în faţa unei astfel de hotărâri? Orice-ai alege, încâlci un jurământ.

„Eşti un idiot”, îşi spuse Kaladin. Se părea că, în acele zile, nu era în stare să ia decizii corecte.

— Ce mă fac, Syl? şopti.

Ea se înălţă până când ajunse chiar în faţa lui, ca să-l privească în ochi.

— Trebuie să rosteşti cuvintele.

— Nu le ştiu.

— Găseşte-le, îl îndemnă ea, apoi îşi ridică privirea spre cer. Găseşte-le repede, Kaladin. Şi nu, dacă-i spui pur şi simplu lui Moash că nu vrei să-l ajuţi, n-o să meargă. Am ajuns prea departe pentru asta. Trebuie să faci ceea ce-ţi cere inima.

Se înălţă în văzduh.

— Rămâi cu mine, Syl, şopti Kaladin în urma ei, ridicându-se în picioare. O să-mi dau seama ce trebuie să fac. Doar... nu te pierde. Te rog. Am nevoie de tine.

În apropiere, mecanismele podului lui Dalinar se puseră în mişcare în vreme ce soldaţii învârteau manete şi întreaga construcţie începu să se extindă.

— Staţi, staţi, staţi!

Shallan Davar venea în fugă, o învolburare de păr roşu şi mătase albastră, cu o pălărie mare, pleoştită, care-o apăra de soare. Doi oameni din garda ei alergau după ea, dar niciunul nu era Gaz.

Alarmat de tonul ei, Kaladin se răsuci în loc, căutând indicii ale apropierii Asasinului în Alb.

Gâfâind, Shallan îşi duse mâna interzisă la piept.

— Furtuni, ce e cu purtătorii de palanchin? Pur şi simplu refuză să se mişte repede. Spun întruna că „nu e maiestuos”. Ei bine, eu chiar nu sunt maiestuoasă. Bun, daţi-mi un minut, apoi puteţi continua.

Se aşeză pe un bolovan, lângă pod. Soldaţii uluiţi o priviră scoţându-şi blocul de desen şi începând să deseneze.

— Bun, spuse ea. Continuaţi. M-am străduit toată ziua să desenez podul în mai multe etape ale extinderii. Ai furtunii purtători!

Bizară femeie!

Şovăitori, soldaţii continuară să extindă podul, urmăriţi cu atenţie de trei dintre inginerele lui Dalinar – văduve ale ofiţerilor săi căzuţi în luptă. Mai mulţi dulgheri aşteptau, gata să le execute ordinele dacă podul se înţepenea sau crăpa vreo piesă.

Kaladin îşi încleştă mâna pe suliţă, încercând să-şi dea seama care erau sentimentele lui în legătură cu Syl şi cu făgăduielile pe care i le făcuse lui Moash şi Dalimar. Cu siguranţă avea s-o scoată la capăt. Nu-i aşa?

La vederea podului, mintea i se umplu de gânduri despre podalergări, şi văzu în asta o abatere bine-venită a atenţiei. Înţelegea de ce prefera Sadeas metoda mai simplă, chiar dacă brutală, a echipelor de podari. Podurile alea erau mai ieftine, mai rapide, făceau mai puţine probleme. Podurile masive ale lui Dalinar erau greoaie, ca nişte corăbii mari încercând să facă manevre într-un golf.

„Podari în armuri e soluţia firească”, se gândi Kaladin. „Bărbaţi cu scuturi, al căror spate să fie păzit de armată cât pun podurile pe poziţie. Poţi avea poduri mobile rapide fără să laşi oamenii să fie măcelăriţi.”

Fireşte, Sadeas voia să fie ucişi podarii, ca momeală care să atragă săgeţile, îndepărtându-le de oşteni.

Unul dintre dulgherii care dădeau ajutor la instalarea podului – examina unul dintre bolţurile de lemn folosite pentru fixare şi vorbea despre cioplirea unuia nou – îi era cunoscut lui Kaladin. Bărbatul robust avea pe frunte un semn din naştere, acoperit de boneta lui de dulgher.

Kaladin îl cunoştea de undeva. Oare omul se numărase printre soldaţii lui Dalinar, era unul dintre cei care, după masacrul de pe Turn, îşi pierduseră dorinţa de luptă? Mulţi primiseră alte îndatoriri în tabără.

Îi distrase atenţia apropierea lui Moash, care ridică o mână către Podul Patru şi primi ovaţii drept răspuns. Cristalarmura strălucitoare – pe care-o revopsise în albastru, cu linii roşii pe alocuri – arăta extrem de firesc pe trupul lui. Încă nu trecuse o săptămână de când o avea, dar mergea cu uşurinţă purtând-o.

Se opri lângă Kaladin, apoi se lăsă într-un genunchi, cu armura zornăind. Salută, cu braţul de-a curmezişul pieptului.

Ochii lui... erau mai deschişi la culoare; cafenii în loc de un căprui-intens, ca mai înainte. Îşi purta sabia prinsă de spate, într-o teacă protectoare. De desăvârşirea legăturii nu-l mai despărţea decât o singură zi.

— Nu e nevoie să mă saluţi, Moash, spuse Kaladin. Acum eşti ochi-luminoşi. Ca rang, eşti mai sus ca mine cu o milă sau chiar două.

— N-o să fiu niciodată de rang mai înalt decât tine, Kal, răspunse Moash, cu viziera coifului ridicată. Eşti căpitanul meu. Pentru totdeauna. Rânji. Dar pot să-ţi spun cât de-al furtunii de amuzant e să-i vezi pe ochi-luminoşi străduindu-se să-şi dea seama cum s-ar cuveni să mă trateze.

— Ochii tăi chiar îşi schimbă culoarea.

— Da, răspunse Moash. Dar nu sunt unul dintre ei, m-auzi? Sunt unul dintre noi. De la Podul Patru. Sunt... arma noastră secretă.

— Secretă? se miră Kaladin, ridicând din sprânceană. Probabil că până acum s-a dus vestea despre tine până în Iri. De mai bine de-o viaţă de om încoace, eşti singurul ochi-întunecaţi care-a primit o Sabie şi o Armură.

Dalinar îşi dăduse chiar şi pământuri şi un stipendiu pentru ele, o sumă generoasă nu doar după standardele podarilor. Moash încă mai venea la tocana de seară, dar nu întotdeauna. Era ocupat cu punerea la punct a noii sale locuinţe.

Nu era nimic rău în asta. Era firesc. Reprezenta şi unul dintre motivele pentru care refuzase Kaladin să ia el însuşi Sabia – şi poate din aceeaşi cauză se ferise şi să le dezvăluie ochi-luminoşilor puterile sale. Chiar dacă nu găseau o cale de a-l lipsi de ele – ştia că e iraţional să se teamă de aşa ceva, se temea totuşi – ar fi putut izbuti să-i ia Podul Patru. Oamenii lui... Însemnau pentru el cât propria persoană.

„S-ar putea să nici nu fie ei cei care ţi-i vor lua”, se gândi. „S-ar putea să te rupi tu singur de podari, cu mai multă pricepere decât ar face-o ochi-luminoşii.”

Ideea îl îngreţoşă.

— Suntem tot mai aproape, spuse încet Moash, în timp ce Kaladin îşi lua burduful cu apă.

— Aproape? se miră Kaladin, apoi lăsă burduful în jos şi se uită peste umăr în lungul platourilor. Credeam că mai avem câteva ore de mers până ajungem la pupa moartă.

Se afla la mare distanţă, aproape de cel mai îndepărtat punct în care ajunseseră armatele în timpul podalergărilor. Bethab şi Thanadal îi luaseră inima-nestemată cu o zi în urmă.

— Nu la asta mă refeream, zise Moash. Ci la alte lucruri.

— Aha. Moash, voi... adică...

— Kal. Eşti de partea noastră, nu? Tu ai spus-o.

„Două promisiuni.” Syl îi ceruse să-şi asculte inima.

— Kaladin, adăugă Moash, pe un ton mai solemn. Mi-ai dat Cristalele astea cu toate că mai înainte te înfuriasem, nesupunându-mă ordinelor tale. Există un motiv. Ştii, în adâncul sufletului tău, că e drept ceea ce vreau să fac. E singura soluţie.

Kaladin dădu din cap.

Moash se uită în jur, apoi se ridică în picioare, cu Armura zăngănindu-i. Pe urmă se apropie ca să-i vorbească în şoaptă.

— Nu-ţi face griji. Graves zice că n-o să ai mare lucru de făcut. Nu vrem decât o breşă.

Kaladin simţi că-l cuprinde greaţa.

— N-o putem face când e Dalinar în tabără, şopti. Nu vreau să risc să fie rănit.

— Nicio problemă, spuse Moash. Suntem de aceeaşi părere. Vom aştepta momentul prielnic. Cel mai nou plan e să-l doborâm pe rege cu o săgeată, aşa că nu riscăm să te amestecăm pe tine sau pe altcineva. Îl conduci în locul potrivit şi Graves îl doboară cu o săgeată trimisă chiar din arcul său. E un ţintaş excelent.

O săgeată. Părea un act atât de laş.

Trebuia să fie făcut. Era necesar.

Moash îl bătu pe umăr şi se îndepărtă în armura lui zornăitoare. Furtuni. Kaladin n-avea de făcut nimic altceva decât să-l conducă pe rege într-un anumit loc... asta, şi să trădeze încrederea lui Dalinar.

„Iar dacă nu ajut la uciderea regelui, n-o să trădez dreptatea şi onoarea?” Regele omorâse mulţi oameni – sau fusese ca şi cum i-ar fi omorât cu mâna lui –, pe unii prin indiferenţă, iar pe alţii prin incompetenţă. Şi, furtuni, nici Dalinar nu era lipsit de vină. Dac-ar fi fost atât de nobil cum pretindea, n-ar fi avut grijă să-l vadă pe Roshone la închisoare, în loc să-l expedieze undeva unde „nu mai putea face niciun rău”?

Kaladin se apropie de pod, urmărindu-i din priviri pe cei care-l traversau. Shallan Davar stătea pe un bolovan, cu foarte mare afectare, continuând să deseneze mecanismul podului. Adolin coborâse de pe cal şi li-l încredinţa unor grăjdari, ca să-l adape. Îi făcu lui Kaladin semn cu mâna.

— Da, prinţul meu? întrebă Kaladin, apropiindu-se.

— Asasinul a fost văzut aici. Pe Câmpii, noaptea.

— Da, am auzit iscoada povestindu-i tatălui tău despre asta.

— Avem nevoie de un plan. Dacă ne-atacă aici?

— Sper s-o facă.

Adolin se uită la el şi se încruntă.

— Din câte-am văzut, zise Kaladin, şi din câte am aflat despre atacul asasinului asupra bătrânului rege, mizează pe nedumerirea victimelor sale. Sare pe pereţi şi pe tavane; dacă te loveşte, poţi să cazi pe tavan sau pereţi, în loc de podea. Ei bine, aici nu sunt nici pereţi, nici tavane.

— Aşa că nu-i rămâne decât să zboare, conchise Adolin cu o strâmbătură.

— Da, încuviinţă Kaladin, subliniindu-şi cuvintele cu un zâmbet, fiindcă avem cu noi câţi arcaşi? Trei sute?

Kaladin îşi folosise puterile ca să se ferească de săgeţile parshendilor, aşa că arcaşii probabil n-ar fi izbutit să-l ucidă pe asasin. Dar îşi imagina că omului în alb i-ar fi fost greu să lupte în timp ce săgeţile zburau spre el, val după val.

Adolin dădu din cap.

— O să vorbesc cu ei, ca să fie pregătiţi dacă se va întâmpla.

Porni către pod, şi Kaladin i se alătură. Trecură pe lângă Shallan, încă absorbită de desenul ei. Nici măcar nu observă când îi făcu Adolin cu mâna. Femeile ochi-luminoşi şi distracţiile lor! Kaladin clătină din cap.

— Ştii ceva despre femei, Balatule de pod? întrebă Adolin, aruncând peste umăr o privire către Shallan în timp ce traversau amândoi podul.

— Despre femeile ochi-luminoşi? Nimic. Din fericire.

— Oamenii cred că eu ştiu multe despre femei, spuse prinţul. Adevărul e că ştiu cum să mă apropii de ele, cum să le fac să râdă, cum să le trezesc interesul. Dar nu ştiu cum să le păstrez. Şovăi. Şi pe ea chiar aş vrea s-o păstrez.

— Atunci... spune-i-o, poate? zise Kaladin, cu gândul la Tarah şi la greşelile pe care le făcuse el.

— Aşa ceva funcţionează la femeile ochi-întunecaţi?

— Nu întrebi omul potrivit, răspunse Kaladin. N-am avut prea mult timp pentru femei în ultima vreme. Am fost prea ocupat, străduindu-mă să nu fiu ucis.

Adolin nu părea să-l asculte.

— Poate-ar merge să-i spun ceva de genul ăsta... Pare atât de simplu, şi ea e oricum, numai simplă nu... Se întoarse din nou spre Kaladin. Totuşi. Asasinul în Alb. Ne trebuie un plan mai bun, ceva mai mult decât să le cer arcaşilor să fie pregătiţi.

— Ai vreo idee? întrebă Kaladin.

— N-o să ai Cristalsabie, dar nici nu-ţi trebuie, pentru că... ştii tu.

— Ce ştiu?

Kaladin simţi împunsătura fricii.

— Da... ştii, repetă Adolin.

Îşi feri privirea şi ridică din umeri, ca şi cum s-ar fi străduit să pară nepăsător. Treaba aia.

— Care treabă?

— Aia... cu... ăă, chestii.

„Nu ştie”, înţelese Kaladin. „Aruncă momeala, încercând să afle de ce pot lupta atât de bine. Şi nu se pricepe deloc la aşa ceva, absolut deloc.”

Kaladin se destinse, ba chiar se pomeni zâmbind, amuzat de încercarea stângace a lui Adolin. Era plăcut să simţi orice altceva în afară de panică şi îngrijorare.

— Cred că nici măcar tu n-ai idee despre ce vorbeşti.

Adolin se încruntă.

— E ceva ciudat în privinţa ta, băiatule de pod. Recunoaşte.

— Nu recunosc nimic.

— Ai supravieţuit după căderea aia, cu asasinul, zise Adolin. La început m-am temut că eşti mână-n mână cu el. Acum...

— Acum ce?

— Ei, am tras concluzia că, indiferent ce-ai fi, eşti de partea mea, zise Adolin şi oftă. Oricum, asasinul. Instinctul îmi spune că planul cel mai bun e cel de care ne-am folosit când am luptat împreună în arenă. Tu îi distragi atenţia şi eu îl ucid.

— Ar putea să meargă, dar mă tem că nu e genul care se lasă distras.

— Nici Relis nu era, spuse Adolin. O s-o facem, băiatule de pod. Tu şi cu mine. O să-l doborâm pe monstrul ăla.

— Va trebui să ne mişcăm repede, zise Kaladin. O să câştige o luptă prelungită. Şi Adolin, loveşte-l în şira spinării sau în cap. Nu încerca mai întâi o lovitură care să-l slăbească, încearcă direct să-l ucizi.

Adolin îl privi încruntându-se.

— De ce?

— Am văzut ceva când am căzut amândoi, răspunse Kaladin. L-am rănit, dar şi-a vindecat cumva rana.

— Am Cristalsabie. După ce-l rănesc cu asta, n-o să se poată vindeca... nu?

— Mai bine să nu aflăm. Loveşte ca să ucizi. Ai încredere în mine.

Adolin îi întâlni ochii.

— E ciudat, dar am. Adică am încredere în tine. Senzaţia e foarte stranie.

— Da, bine, o să-ncerc să mă stăpânesc, să nu ţopăi pe platou de fericire.

Adolin rânji.

— Aş plăti ca să văd asta.

— Ca să mă vezi ţopăind?

— Ca să te văd fericit, răspunse Adolin râzând. Ai o faţă ca o furtună! Sunt pe jumătate convins că ai putea înspăimânta o furtună.

Kaladin mormăi ceva.

Adolin râse iarăşi, bătându-l pe umăr, apoi se întoarse spre Shallan, care traversa în sfârşit podul, părând să-şi fi terminat desenul. Se uita la Adolin cu dragoste şi, când el se întinse s-o ia de mână, ea se săltă pe vârfuri şi-l sărută pe obraz. Prinţul se trase înapoi, surprins. Alethii erau mult mai rezervaţi în public.

Shallan îi zâmbi. Pe urmă se răsuci în loc şi icni, ducându-şi o mână la gură. Kaladin tresări din nou şi-şi roti privirea în căutarea pericolului – dar Shallan se repezi către o grămadă de bolovani din apropiere.

Adolin îşi duse mâna la obraz, apoi se uită la Kaladin cu un zâmbet larg.

— Probabil a văzut un gândac interesant.

— Nu, e muşchi! le strigă Shallan.

— Ah, fireşte, spuse Adolin, îndreptându-se spre ea cu paşi mari, urmat de Kaladin. Muşchi. Ce incitant!

— Taci, spuse Shallan, făcându-i un semn dojenitor cu creionul când se aplecă să studieze bolovanii. Muşchiul creşte formând un model straniu. Care-ar putea fi cauza?

— Alcoolul, răspunse Adolin.

Ea îi aruncă o privire.

El ridică din umeri.

— Pe mine mă face să mă port nebuneşte, zise Adolin şi se uită la Kaladin, care clătină din cap. A fost amuzant! O glumă! Bine, un soi de glumă.

— Oh, taci, spuse Shallan. Modelul pare identic cu al unui mugur-de-stâncă înflorit, des întâlnit aici, pe Câmpii...

Începu să deseneze.

Kaladin îşi încrucişa braţele. Apoi oftă.

— Ce-nseamnă oftatul ăsta? îl întrebă Adolin.

— Plictiseală, răspunse Kaladin, uitându-se în urmă, la armata care încă mai traversa podul.

Când era vorba de trei mii de oameni – adică jumătate din armata actuală a lui Dalinar adunată după o recrutare masivă – trecerea de pe un platou pe altul dura vreme îndelungată. Când lua parte la podalergări, i se părea că traversările se fac atât de repede! Fusese întotdeauna istovit şi savurase răgazul în care se putea odihni.

— Cred că ţinutul ăsta e atât de sterp încât, în afară de muşchi, nu există nimic incitant.

— Taci şi tu, îi spuse Shallan. Du-te să-ţi lustruieşti podul sau găseşte-ţi altceva de făcut. Se aplecă şi arătă cu creionul un gândac care se târa, traversând muşchiul. Ah...!, exclamă, apoi se grăbi să noteze ceva. Oricum, te înşeli. Aici sunt multe lucruri incitante, dacă te uiţi acolo unde trebuie. Nişte soldaţi spuneau c-a fost văzut un demon al spărturilor. Credeţi că s-ar putea să ne-atace?

— Shallan, vorbeşti de parcă ai spera să se întâmple una ca asta, spuse Adolin.

— Păi încă mai am nevoie de un desen bun al unei astfel de creaturi.

— Te ducem la pupă. O să fie de-ajuns.

Studiul care-o interesa pe Shallan era un pretext; pentru Kaladin, adevărul sărea în ochi. Dalinar luase cu el un număr neobişnuit de mare de iscoade şi Kaladin bănuia că, odată ajunşi la pupă – aflată la hotarul ţinutului neexplorat – acestea aveau să-şi continue drumul, ca s-adune informaţii. Totul ţinea de pregătirea expediţiei lui Dalinar.

— Nu înţeleg de ce-avem nevoie de atâţia soldaţi, spuse Shallan, urmărind privirea lui Kaladin, care studia armata. N-ai spus că, în ultima vreme, parshendii n-au mai apărut să lupte pentru pupe?

— Da, n-au mai apărut, răspunse Adolin. Şi tocmai asta ne îngrijorează.

Kaladin dădu din cap.

— Trebuie să-ţi faci griji ori de câte ori se schimbă tactica duşmanului. Ar putea însemna c-a ajuns la disperare. Şi disperarea e foarte, foarte periculoasă.

— Pentru un băiat de pod, ai o gândire militară sănătoasă, zise Adolin.

— Întâmplător, răspunse Kaladin, pentru un prinţ, tu te pricepi să nu fii insuportabil.

— Mulţumesc, spuse Adolin.

— A fost o insultă, dragule, îi atrase atenţia Shallan.

— Ce? întrebă Adolin. Chiar a fost?

Ea încuviinţă din cap, continuând să deseneze, deşi privea spre Kaladin, care îi susţinu privirea cu calm.

— Adolin, zise Shallan, întorcându-se spre mica formaţiune stâncoasă din faţa ei, vrei să ucizi muşchiul ăsta pentru mine, te rog?

— Să ucid... muşchiul.

Prinţul se uită la Kaladin, care se mulţumi să ridice din umeri. De unde putea să ştie el ce vrea să spună o femeie ochi-luminoşi? Erau o specie stranie.

— Da, răspunse ea, ridicându-se. Loveşte cu putere în muşchiul ăsta şi-n piatra de sub el. Ca o favoare pentru logodnica ta.

Adolin păru nedumerit, totuşi făcu ce i se ceru, îşi chemă Sabia şi tăie muşchiul şi piatra. Secerat cu uşurinţă, vârful micului morman de bolovani căzu alături, zăngănind.

Shallan se apropie nerăbdătoare şi se ghemui lângă culmea acum perfect plată a formaţiunii stâncoase.

— Mmm, spuse, dând din cap pentru sine.

Şi începu să deseneze.

Adolin lăsă Sabia să dispară.

— Femeile! exclamă, ridicând din umeri, cu ochii la Kaladin.

Pe urmă, fără să-i ceară lui Shallan nicio explicaţie, plecă, alergând uşor, după ceva de băut.

Kaladin făcu un pas pe urmele lui, apoi şovăi. Ce găsea Shallan atât de interesant acolo? Femeia aia era un mister şi el ştia că n-o să se simtă cu desăvârşire liniştit până nu dezlega misterul. Shallan era prea aproape de Adolin şi, ca urmare, de Dalinar, ca să lase lucrurile nelămurite.

Se apropie şi se uită la desen peste umărul ei.

— Straturi, spuse. Numeri straturile de crem ca să poţi deduce cât de veche e roca.

— Presupunerea e corectă, răspunse ea, dar locul nu e bine ales pentru o datare cu ajutorul straturilor. Pe platouri bate vântul prea tare şi cremul nu se adună uniform în bălţi. Aşa că aici straturile nu sunt uniforme şi evaluarea e inexactă.

Kaladin se încruntă, mijindu-şi ochii. Secţiunea prin piatră era a unui cremolit normal, cu câteva straturi vizibile, de diferite nuanţe maronii, însă centrul era alb. Nu vedeai piatră albă prea des; trebuia scoasă din cariere. Ceea ce însemna că acolo era vorba fie de un fenomen foarte straniu, fie...

— Aici a existat cândva o construcţie, spuse. Cu foarte mult timp în urmă. Trebuie să fi fost nevoie de secole ca să se depună atât de mult crem pe ceva care se înalţă deasupra pământului.

Ea îi aruncă o privire.

— Eşti mai inteligent decât pari. Pe urmă îşi reluă desenul, adăugând: Bună treabă...

— De ce trebuie să se-ascundă o glumă usturătoare în tot ce spui? mormăi Kaladin. Ţii cu atâta disperare să dovedeşti ce deşteaptă eşti?

— Poate că pur şi simplu m-ai enervat, fiindcă râzi de Adolin.

— Râd? întrebă Kaladin. Pentru că l-am făcut insuportabil?

— Ai folosit intenţionat o formulare pe care te aşteptai să n-o înţeleagă. Ca să dai impresia că e prost. Se străduieşte din răsputeri să se poarte frumos cu tine.

— Da. E întotdeauna atât de generos cu toţi ochi-întunecaţii mărunţei care i se adună în jur, venerându-l!

Shallan lovi cu creionul în foaia de hârtie.

— Eşti într-adevăr un om detestabil, nu-i aşa? Sub plictiseala prefăcută, sub privirile periculoase, sub mormăieli – pur şi simplu urăşti oamenii, nu?

— Ce? Nu, eu...

— Adolin se străduieşte. Se simte stânjenit de ceea ce ţi s-a întâmplat şi face tot ce poate ca să repare nedreptatea. E un om bun. Ţi-e atât de greu să-ncetezi să-l mai provoci?

— Îmi spune băiat de pod, ripostă Kaladin, cu încăpăţânare. El mă provoacă pe mine.

— Da, fiindcă el e cel care dă buzna peste tot, aici încruntându-se şi aici insultând. Adolin Kholin, omul de pe Câmpiile Sfărâmate cu care e cel mai greu să te-nţelegi. Adică, uită-te la el! E atât de nesuferit!

Shallan arătă cu creionul către locul unde Adolin râdea împreună cu băieţii ochi-întunecaţi care cărau apa. Grăjdarul îi aduse calul şi Adolin luă coiful agăţat de şa şi i-l întinse unuia dintre tinerii sacagii, să-l probeze. Îi era ridicol de larg.

Kaladin se înroşi când băiatul luă o poziţie de Cristalpurtător şi râseră iarăşi cu toţii. Se întoarse din nou spre Shallan, care îşi lăsă blocul de desen pe suprafaţa plată a stâncii retezate şi îşi încrucişă braţele. Apoi rânji cu superioritate.

Nesuferită femeie!

O părăsi, traversă terenul bolovănos şi i se alătură Podului Patru, insistând să-l care împreună cu ceilalţi, în ciuda protestelor lui Teft, care susţinea că nu se cade, că acum se află mai presus de „acest soi de lucruri”. Nu era un al furtunii de ochi-luminoşi. Nu fusese niciodată mai presus de o zi de muncă cinstită.

Greutatea familiară a podului i se aşeză pe umeri. Pietroi avea dreptate. Părea într-adevăr mai uşor decât fusese cândva. Zâmbi când îi auzi înjurând pe verii lui Lopen, care – ca şi Renarin – tocmai erau iniţiaţi şi aveau ocazia să care podul pentru prima oară.

Trecură dincolo de spărtură, traversând-o pe unul dintre podurile mai largi şi mai puţin mobile ale lui Dalinar. Pentru o vreme, mergând în partea din faţă a Podului Patru, Kaladin putu să-şi imagineze că viaţa e simplă. Fără asalturi de platouri, fără săgeţi, fără asasini şi fără gărzi de corp.

Din nefericire, când ajunseră de cealaltă parte a platoului lat, începu să se simtă obosit şi – din reflex – încercă să absoarbă ceva Lumină de Furtună, ca să-i dea putere. Nu izbuti.

Viaţa nu era simplă. Nu fusese niciodată, cu siguranţă nu în timp ce alergai cu poduri. Să pretinzi alt lucru însemna s-ascunzi trecutul sub un strat de vopsea.

Îi ajută pe ceilalţi să lase jos podul, pe care îl împinseră peste spărtură când văzură avangarda armatei apropiindu-se. Oştenii din avangardă întâmpinară cu bucurie ocazia de a o lua înainte, traversând ca să se asigure că pe următorul platou nu-i aştepta niciun pericol.

Kaladin şi ceilalţi îi urmară, apoi – o jumătate de oră mai târziu – lăsară avangarda să treacă pe platoul următor. Continuară astfel o vreme, aşteptând să sosească podurile lui Dalinar înainte de a traversa, pentru a-i permite apoi avangărzii s-ajungă pe următorul platou. Orele trecură – ore de sudoare şi muşchi încordaţi. Ore bune. Kaladin nu ajunse la nicio concluzie în privinţa regelui sau a propriului rol într-un potenţial asasinat. Dar, pe moment, îşi căra podul şi se bucura de înaintarea armatei, sub cerul deschis, către ţelul său.