/ Language: România / Genre:Sf_fantasy

Elantris

Brandon Sanderson

Elantris este o poveste epopeică, demnă de a fi transformată într-un scenariu de către maşinăria numită Hollywood. Sanderson ştie ce-şi doresc cititorii săi şi le alimentează aşteptările din plin. În paginile Elantrisului se găsesc îndoiala alături de determinare, nesiguranţa alături de acţiunea impetuoasă, întoarceri de situaţii demne de un blockbuster american, toate încoronate de un final apoteotic. Este o carte pe care o recomand cititorilor de toate vârstele.

ELANTRIS

BRANDON SANDERSON

Traducere de CRISTINA ISPAS

Dedicată mamei mele,

Care şi-a dorit un doctor,

Şi s-a trezit cu un scriitor

Pe care l-a iubit suficient de mult,

Încât să nu se plângă niciodată

(Foarte mult)

PROLOG

Elantris era minunat cândva, îl numeau oraşul zeilor: un loc puternic, strălucitor, magic. Călătorii spuneau că până şi pietrele străluceau cu o lumină lăuntrică şi că oraşul era plin de nemaivăzute minuni. Noaptea, Elantris strălucea ca un imens foc argintiu, vizibil chiar de la mare distanţă.

Dar chiar dacă Elantris era magnific, locuitorii săi îl întreceau. Părul le era de un alb scânteietor, pielea de un argintiu aproape metalic; elantrienii păreau să strălucească asemenea oraşului. Legendele spun că erau nemuritori, sau cel puţin pe aproape. Trupurile li se vindecau repede şi erau binecuvântaţi cu putere, intuiţie şi viteză deosebite. Puteau înfăptui magii cu o simplă mişcare din mână; oameni din tot Opelonul veneau să primească vindecare, mâncare sau înţelepciune de la elantrieni. Erau divinităţi.

Şi oricine putea deveni unul dintre ei.

Shaod, aşa a fost numit. Transformarea. Lovea la întâmplare – în general noaptea, în timpul orelor misterioase când viaţa încetineşte ca să se odihnească. Shaodul putea să ia pe oricine – cerşetor, meşteşugar, nobil sau luptător. Când venea, viaţa norocosului lua sfârşit şi apoi începea din nou; îşi lepăda vechea existenţă lumească şi se muta în Elantris. Elantris, unde putea să trăiască în beatitudine, să conducă înţelept şi să fie venerat pentru o eternitate.

Eternitatea s-a sfârşit acum zece ani.

PARTEA ÎNTÂI

UMBRA ELANTRISULUI

Capitolul 1

Prinţul Raoden de Arelon se trezi mai devreme decât de obicei în acea dimineaţă, fără să aibă nici cea mai vagă idee că fusese condamnat pentru eternitate, încă somnoros, se ridică în capul oaselor, clipind în lumina blândă a dimineţii. Chiar din poziţia în care se afla, putea vedea prin ferestrele deschise corpul mătăhălos al Elantrisului întinzându-se spre orizont, cu zidurile lui imense întunecând cerul micuţului oraş Kae, în care locuia. Deşi zidurile erau incredibil de înalte, Raoden putea vedea cum se înalţă dincolo de ele vârfurile turnurilor negre, cu clopotniţele lor şubrede stând mărturie pentru măreţia de odinioară.

Oraşul abandonat îi părea acum chiar mai mohorât decât în alte zile. Îl contemplă timp de câteva momente, apoi îşi întoarse privirea. Uriaşele ziduri din Elantris nu puteau fi ignorate, cu toate că oamenii din Kae încercau din răsputeri să o facă. Era dureros pentru ei să-şi amintească frumuseţea de altădată a oraşului şi să se tot întrebe cum a fost posibil ca în urmă cu zece ani binecuvântarea Shaodului să se transforme într-un astfel de blestem...

Raoden se scutură ca străbătut de un fior şi coborî din pat. Era neobişnuit de cald pentru acea oră matinală; nu simţi niciun pic de răcoare în timp ce-şi arunca pe el halatul de casă. Trase de şnurul de lângă pat ca să anunţe că ar dori să ia micul dejun şi aşteptă.

Ăsta era un alt lucru ciudat, îi era foame – foarte foame. Era aproape hămesit. Nu îi plăcuse niciodată să mănânce mult la micul dejun, dar în această dimineaţă aştepta cu nerăbdare să îi fie servită masa. În sfârşit, se hotărî să trimită pe cineva să vadă de ce dura atât.

— Ien? strigă spre încăperile cufundate în întuneric. Niciun răspuns. Raoden se încruntă uşor, de data asta din cauza absenţei seonului. Unde putea fi Ien?

Se ridică apoi, şi privirea îi căzu din nou asupra oraşului. Ascuns sub grozava umbră a giganticei citadele, Kae abia părea un sat prăpădit. Elantris. Un enorm, întunecat bloc de piatră – nu mai era cu adevărat un oraş, ci mai degrabă cadavrul unuia. Raoden simţi cum se înfioară.

Cineva bătu în sfârşit la uşă.

— Era şi timpul, exclamă, grăbindu-se să deschidă. Bătrâna Elao era în prag cu o tavă cu fructe şi pâine caldă.

Tava alunecă în secunda următoare din mâinile bătrânei menajerei, care se holba la el cu o expresie de groază întipărită pe faţă, şi căzu făcând un zgomot asurzitor, chiar dacă Raoden întinsese mâna după ea. Prinţul râmase şi el înmărmurit, neînţelegând ce se întâmplă. Zgomotul metalic sparse în ecouri liniştea matinală a holului.

— Domi Iertătorule! apucă să strige Elao, privind în continuare înspăimântată şi cu mâinile tremurându-i îngrozitor, încercă să apuce talismanul Korathi pe care-l purta la gât.

Raoden se oferi s-o ajute, însă menajera se feri de el, se dădu câţiva paşi în spate şi se împiedică în grabă de un mic pepene verde care se afla în hol.

— Ce e? întrebă Raoden. Apoi îşi văzu mâna. Ce rămăsese până atunci ascuns în întunericul camerei era acum descoperit de lumina slabă a felinarului care abia pâlpâia în întuneric.

Raoden se întoarse brusc şi se repezi spre oglindă. Se lovi de tot ce-i stătea în cale. Lumina zorilor era acum suficient de puternică încât să-i permită să desluşească bine chipul care se holba la el din oglindă. Chipul unui străin.

Ochii lui albaştri rămăseseră aceiaşi, deşi păreau acum să bată într-o nuanţă spălăcită, probabil din cauza spaimei. Părul se transformase dintr-un castaniu deschis într-un gri şters. Iar pielea, pielea arăta cel mai rău. Chipul din oglindă era acoperit cu nişte pete ca nişte contuzii provocate de boală, închise la culoare. Petele nu aveau decât o singură semnificaţie.

Shaodul coborâse asupra lui.

Porţile oraşului Elantris se închiseră în urma lui cu un sunet ciudat, care părea să pecetluiască un sfârşit. Raoden se prăbuşi pe ele, cu gândurile încă amorţite de întâmplările de peste zi.

Era ca şi cum amintirile lui aparţineau acum altcuiva. Tatăl său, regele Iadon, se ferise să întâlnească, măcar şi pentru o secundă, privirile cercetătoare ale fiului său în timp ce le ordona preoţilor să-l pregătească pentru a fi aruncat în Elantris. Totul fusese făcut în tăcere şi în mare grabă; Iadon nu îşi putea permite să se afle că prinţul moştenitor era un elantrian. Cu zece ani în urmă, Shaodul l-ar fi făcut pe Raoden zeu. Acum însă, în loc de a-i face pe oameni să devină zeităţi cu pielea argintie, îi transforma în monştri bolnăvicioşi.

Raoden dădu din cap, nevenindu-i să creadă. Shaodul era ceva ce li se întâmpla altora – unor străini. Unora care meritau să fie blestemaţi. Dar nu prinţului moştenitor al Arelonului. Nu lui Raoden.

Oraşul se întindea acum la picioarele lui. Zidurile înalte erau păzite de soldaţi şi gărzi – însă nu pentru a ţine duşmanii afară, ci pentru a-i împiedica pe cei dinăuntru să evadeze. De la Reod, toţi cei luaţi de Shaod fuseseră azvârliţi să putrezească în Elantris; oraşul decăzut devenise astfel un mormânt uriaş pentru cei ale căror trupuri nu mai ştiau cum să moară.

Raoden îşi amintea cum îi privise de sus, de pe ziduri, pe aceşti locuitori înspăimântaţi ai Elantrisului, exact aşa cum gărzile îl priveau acum pe el. Oraşul părea foarte îndepărtat atunci, chiar dacă Raoden îl contemplase din apropiere. Pe atunci se întrebase, în meditaţiile sale, cum ar fi fost să se plimbe de-a lungul străzilor întunecate din Elantris.

Şi acum iată că avea să afle.

Raoden împinse cu toată greutatea în poartă, ca şi cum ar fi vrut să-şi forţeze trupul să treacă prin ea, să se cureţe de infecţie. Curând însă, obosit, îşi lăsă capul în jos. Gemu uşor. Avea senzaţia că se ghemuieşte ca o minge pe pietrele soioase. Aştepta să se trezească din vis, cu toate că ştia că nu se va trezi niciodată. Preoţii îi spuseseră că acest coşmar va fi unul fără sfârşit.

Dar, cumva, ceva dinăuntru îl împingea să meargă mai departe. Ştia că trebuie să se mişte pentru că, dacă s-ar fi oprit, îi era teamă că ar fi renunţat pur şi simplu. Shaodul îi luase trupul. Nu-l putea lăsa să-i fure şi minţile.

Aşadar, folosindu-şi mândria ca un scut împotriva disperării şi – lucrul cel mai important – împotriva autocompătimirii, Raoden îşi ridică ochii din pământ pentru a-şi privi blestemul în faţă.

Înainte, când Raoden privea de sus, de pe zidurile Elantrisului – la propriu şi la figurat de sus – la locuitorii lui, observase mizeria care înghiţea totul, oraşul în întregime. Acum însă mizeria era în jurul lui.

Fiecare suprafaţă, de la zidurile clădirilor la numeroasele crăpături din bolovanii de piatră cu care erau pavate străzile, totul părea atins de murdărie. Substanţele lucioase, uleioase, aveau un efect uniformizator asupra culorilor din Elantris, împletindu-le într-o singură nuanţă deprimantă, o culoare care amesteca pesimismul negrului cu verdele poluanţilor şi cafeniului apei din canalizări.

Înainte, Raoden văzuse câţiva locuitori ai oraşului blestemat. Acum putea să-i şi audă. O duzină de elantrieni era împrăştiată pe bolovanii fetizi din curtea de la intrarea în oraş. Mulţi zăceau în delăsare, inconştienţi, în bălţi cu apă stătută strânse în urma unei furtuni din timpul nopţii. Şi gemeau. Majoritatea bombănea sau plângea chinuită de o durere nevăzută. O femeie dintr-un colţ îndepărtat al curţii striga ca şi cum ar fi fost supusă chiar atunci unei torturi extrem de brutale. După o clipă însă tăcu epuizată, ca şi cum ar fi leşinat.

Majoritatea era îmbrăcată în nişte haine care semănau mai degrabă cu nişte zdrenţe, extrem de largi şi la fel de murdare ca şi străzile. Privind mai de aproape însă, Raoden le recunoscu. Se uită în jos la propriile veşminte. Erau hainele de înmormântare, lungi şi uşoare, ca nişte panglici cusute împreună pentru a imagina o robă. Pânza se pătase deja în dreptul mâinilor şi picioarelor de când se sprijinise de poarta oraşului şi de stâlpii de piatră şi Raoden înţelese că în curând şi hainele lui vor arăta exact la fel ca ale celorlalţi locuitori din Elantris.

Iată ce voi deveni, se gândi. A început deja. În câteva săptămâni nu voi fi altceva decât un trup descurajat, o bucată de carne ce geme într-un colţ.

O vagă mişcare în cealaltă parte a curţii îl făcu să iasă din autocompătimirea în care alunecase. Câţiva elantrieni stăteau ghemuiţi în faţa unei uşi aflate în diagonală faţă de el. Nu îşi putea da seama de mare lucru numai zărindu-le siluetele, dar păreau să aştepte ceva anume. Le putea simţi ochii aţintiţi asupra lui.

Raoden ridică un braţ pentru a obtura lumina ca să vadă mai bine, şi abia atunci îşi aminti de micuţul coş cu merinde din mâinile sale. Conţinea jertfa Korathi, pe care preoţii o trimiteau cu mortul în lumea de dincolo – sau, în acest caz, în Elantris. Coşul conţinea o felie de pâine, câteva legume, o mână de grâu şi o sticluţă cu vin. Jertfele ritualice aduse în cazul unor morţi obişnuite erau mult mai semnificative, dar chiar şi unei victime a Shaodului trebuia să i se dea ceva.

Raoden privi înapoi înspre siluetele din uşă şi încercă saşi amintească zvonurile pe care le-auzise când încă mai era în afara zidurilor – poveştile despre brutalitatea din Elantris.

Chipurile din umbră încă nu se mişcau, dar ochii cu care îl studiau erau destul de neliniştitori.

Trase puternic aer în piept, ca pentru a prinde forţă, apoi Raoden făcu un pas în lateral şi alunecă de-a lungul zidului înspre partea de est a curţii, încă mai păreau să-l privească, dar nu-l urmară, în curând se depărtase atât de mult încât nu-i mai putea vedea, iar o secundă mai târziu trecuse deja pe una dintre străduţele laterale.

Raoden răsuflă uşurat, simţind că a scăpat de ceva, deşi nu ştia exact de ce anume. După câteva momente se asigură că nu-l urmărise nimeni şi atunci începu să se simtă ridicol din cauză că se agitase atât. Până acum nu văzuse nimic care să îndreptăţească zvonurile despre Elantris. Raoden scutură din cap şi continuă să meargă.

Duhoarea era de-a dreptul copleşitoare. Noroiul omniprezent avea un miros de mucegai, de stricat. Mirosea a ciupercă putredă. Era atât de copleşit de miros încât era cât pe ce să calce direct pe trupul noduros al unui bătrân chircit lângă un zid. Omul scotea nişte gemete jalnice, în acelaşi timp întindea un braţ ca pentru a cere de pomană. Raoden îl privi şi deodată un fior îi trecu pe şira spinării. „Bătrânul” nu avea mai mult de şaptesprezece ani. Pielea îi era neagră, acoperită de jeg, dar chipul aducea clar cu cel al unui copil, nu cu cel al unui bărbat. Raoden se feri instinctiv.

Băiatul, de parcă ar fi realizat că şansa lui urma să piară în curând, îşi întinse braţul mai mult, cu forţa pe care ţi-o dă doar disperarea.

— Ceva de mâncare? bolborosi cu o gură numai pe jumătate plină cu dinţi. Te rog?

Apoi braţul îi căzu înapoi cuprins de epuizare, iar trupul i se prăbuşi din nou lângă zidul rece. Ochii însă continuau să-l urmărească pe Raoden. Ochi plini de durere, încărcaţi de o tristeţe apăsătoare. Raoden mai văzuse şi înainte cerşetori şi probabil se lăsase fraierit de şarlatani de nenumărate ori. Acest băiat însă nu se prefăcea.

Luă felia de pâine din coşul pe care îl ducea şi i-o întinse. Privirea deconcertată care urmă gestului se dovedi însă chiar mai greu de suportat decât disperarea pe care o înlocuise. Această creatură renunţase să mai spere cu mult timp în urmă; probabil că cerşea mai degrabă din obişnuinţă decât din speranţa că va primi ceva.

Raoden îl lăsă pe băiat în urmă, coborând în continuare pe străduţă. Spera ca oraşul să fie mai puţin întunecat pe măsură ce se depărta de curtea principală. Gândi că poate mizeria era rezultatul folosirii frecvente a perimetrului acelei curţi. Se înşela; aleile erau acoperite cu tot atâta jeg ca şi curtea principală, dacă nu chiar cu mai mult.

O bufnitură înfundată se auzi în spatele lui. Raoden se întoarse surprins. O masă de siluete întunecate se înghesuiau la intrarea pe o alee lăturalnică, în jurul a ceva ce zăcea pe jos. Cerşetorul! Raoden privi înspăimântat cum zece oameni devorau felia de pâine pe care el o oferise băiatului. Se luptau între ei şi ignorau strigătele disperate ale celui căzut. Târziu, unul dintre nou-veniţi, enervat de urletele tânărului, îl lovi în cap cu o bâtă improvizată, iar scrâşnetul oaselor răsună puternic pe toată aleea.

După ce terminară pâinea, se întoarseră să-l privească pe Raoden. Se dădu precaut cu un pas înapoi; se părea că se grăbise când trăsese concluzia că nu fusese urmărit. Cei cinci bărbaţi înaintau ameninţători spre el, şi atunci Raoden, fără să mai stea pe gânduri, se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă.

Tropăiturile urmăritorilor se auzeau în spate. Raoden alerga înfricoşat – lucru pe care, în calitatea sa de prinţ, nu mai fusese niciodată nevoit să îl facă. Alerga înnebunit, parcă aşteptând ca în scurt timp să se sufoce şi să simtă o durere ascuţită într-o parte, aşa cum se întâmpla de obicei când se forţa prea tare. Nimic de genul ăsta nu se întâmplă, în schimb, se simţi dintr-o dată foarte obosit, atât de mult încât ştia că în curând urma să se prăbuşească. Era o senzaţie pustiitoare, ca şi cum viaţa i s-ar fi scurs încet din trup.

Disperat, Raoden azvârli coşul cu mâncare pe deasupra capului. Mişcarea îl dezechilibra uşor, iar o vibraţie ce venea parcă din pietrele slinoase îl făcu să se ciocnească de o grămadă de lemn putrezită. Lemnul îi atenua puţin căderea.

Se ridică apoi repede, se scutură de aşchii şi se pregăti să fugă din nou. Nu mai prezenta însă niciun interes pentru urmăritori. Cei cinci bărbaţi se ghemuiseră în noroiul străzii, culegând legumele şi grâul împrăştiate pe jos, chiar şi de prin bălţi. Raoden simţi cum stomacul i se întoarce pe dos când unul dintre bărbaţi îşi vârî degetul printr-o crăpătură din pavaj, scoase o mână mai mult de noroi decât de grâu, şi o împinse întreagă printre buze. Scuipatul sălciu îi curse pe bărbie dintr-o gură care semăna mai degrabă cu un vas plin cu noroi fierbând pe o plită.

Unul dintre bărbaţi îl surprinse pe prinţ în timp ce îi privea. Creatura mormăi ceva şi pipăi înfrigurată după bâta de care se părea că uitase până atunci. Raoden începu să caute şi el frenetic o armă. Găsi până la urmă o bucată de lemn mai puţin putrezită. Cu arma în mâinile care nu se mai opreau din tremurat, încercă să proiecteze o aură de pericol în jurul său.

Bătăuşul se oprise însă. O secundă mai târziu, un strigăt de bucurie îi atrase atenţia: unul dintre ceilalţi bărbaţi găsise vinul. Lupta care urmă păru să distragă complet atenţia monştrilor de la el şi, după puţin timp, cei cinci chiar dispăreau după un colţ, patru dintre ei urmărindu-l pe cel care fusese destul de norocos – sau nesăbuit – să fugă cu valorosul lichid.

Raoden se aşeză copleşit de eveniment pe o grămadă de moloz. Iată ce vei deveni...

— Se pare că au uitat de tine, sole, îl trezi din ale lui o voce.

Prinţul tresări spre direcţia din care se auzise vocea. Un bărbat, a cărui chelie reflecta slab lumina dimineţii, era întins pe nişte scări nu departe de el. Era clar că era un elantrian, dar înainte de transformare fusese cu siguranţă de o altă rasă, nu arelonian ca Raoden. Pielea lui purta semnele evidente ale Shaodului, dar peticele de piele care nu erau afectate nu erau palide, ci mai închise la culoare, brune.

Raoden se puse în gardă în faţa unui eventual pericol, dar acest bărbat nu părea să aibă apucături primitive sau să sufere de slăbiciunea decrepită care îi marcase pe ceilalţi. Înalt şi drept, omul avea mâini mari şi nişte ochi pătrunzători care străluceau pe o figură întunecată, îl studia pe Raoden, gânditor.

Prinţul răsuflă uşurat.

— Oricine ai fi, mă bucur să te văd. Începusem să cred că toţi cei de pe-aici sunt fie muribunzi, fie complet nebuni.

— Noi nu putem muri, îi răspunse bărbatul. Noi suntem deja morţi. Kolo?

— Kolo.

Cuvântul străin îi era vag familiar, aşa cum îi era şi accentul puternic al bărbatului.

— Nu eşti din Arelon, nu? Omul dădu din cap în semn că nu.

— Sunt Galladon. Din tărâmul suveran Duladel. De curând însă pot spune că sunt din Elantris, tărâmul zloatei, al nebuniei şi al damnării eterneş. Îmi pare bine să te cunosc.

— Duladel? repetă, dus pe gânduri, Raoden. Dar Shaodul îi afectează numai pe cei din Arelon!

Se ridică apoi, se curăţă de aşchiile de lemn în stadii variate de putreziciune şi se strâmbă din cauza unei dureri la picior provocate de o aşchie care îi intrase în deget. Era acoperit de noroi, duhoarea grea din Elantris fiind de-acum impregnată şi în el.

— În Duladel trăiesc mai multe rase de oameni, sole. Arelonieni, fjordelezi, teozieni – le vei găsi pe toate. Eu...

Raoden blestemă încet. Galladon ridică o sprânceană.

— Ce este, sole? Ţi-a intrat o aşchie în locul greşit. Deşi nu sunt sigur că sunt prea multe locuri potrivite pentru aşa ceva.

— Mi-a intrat în deget, spuse Raoden, şchiopătând de-a lungul pietrelor alunecoase. E ciudat, dar m-am înţepat când am căzut şi durerea încă persistă.

Galladon dădu din cap a compătimire.

— Bine ai venit în Elantris, sole. Eşti mort, trupul tău nu se mai reface aşa cum ar trebui.

— Adică? Raoden se lăsă să cadă alături de Galladon. Degetul continua să îl doară cu aceeaşi durere ascuţită.

— Orice durere, sole, îi explică Galladon, orice tăietură, orice crestătură, orice julitură şi orice altă durere vor rămâne cu tine până când vei înnebuni de suferinţă. Repet, bine ai venit în Elantris.

— Dar tu cum suporţi? întrebă Raoden în timp ce îşi masa degetul, lucru care se dovedi însă inutil. Era o rană cu desăvârşire stupidă, dar cu toate astea trebuia să lupte cu durerea ca să nu izbucnească în lacrimi.

— De fapt, niciunul dintre noi nu o suportă. Fie suntem foarte precauţi, fie sfârşim ca acei rulos pe care i-ai văzut în curtea principală.

— În curte... pentru numele lui Domi! Raoden îşi trase piciorul şi şontâcăi înspre curtea principală. Găsi acolo cerşetorul, exact în acelaşi loc în care-l lăsase, lângă intrarea pe aceeaşi alee. Era încă viu... Într-un fel.

Ochii priveau în gol, cu pupilele tremurând. Buzele i se mişcau fără să scoată niciun sunet. Gâtul îi fusese complet strivit şi avea o rană adâncă într-o parte, care-i dezvelea vertebrele şi gâtlejul. Se chinuia să respire, în ciuda dezastrului.

Brusc, durerea din degetul lui Raoden păru că dispare.

— Domi iartă! exclamă şi-şi întoarse capul ca să nu vomite. Se sprijini de o clădire pentru câteva clipe ca să se mai liniştească, cu capul aplecat, încercând să se abţină de la a îngroşa mâzga de pe jos.

— Pentru el n-au mai rămas multe de făcut, zise Galladon pe un ton uşor ironic, târându-se mai aproape de cerşetor.

— Cum...? bâigui Raoden, oprindu-se apoi din cauza unei noi ameninţări a stomacului. Se aşeză direct în noroi, cu un plescăit, şi după ce trase de câteva ori aer în piept continuă: Cât timp o să mai trăiască aşa?

— Încă nu înţelegi, sole, îi spuse Galladon, cu vocea plină de tristeţe. Nu este viu, niciunul dintre noi nu este viu. De asta suntem aici. Kolo? Băiatul va rămâne aşa pentru totdeauna. Atât durează în fond, în percepţia comună, damnarea eternă.

— Şi nu putem face chiar nimic pentru el? Galladon ridică din umeri.

— Putem încerca să-i dăm foc, asta presupunând că putem face un foc. Trupurile elantrienilor par să ardă mai bine decât cele ale oamenilor obişnuiţi şi unii chiar cred că asta e moartea potrivită pentru cei ca noi.

— Şi... Începu prinţul, nefiind încă în stare să privească în direcţia băiatului, ...şi dacă facem asta, ce se va întâmpla cu el, cu sufletul lui?

— Nu are suflet, îi răspunse Galladon. Sau cel puţin aşa ne-au spus preoţii. Korathi, Derethi, Jesker – toţi au spus acelaşi lucru. Suntem damnaţi.

— Ăsta nu e un răspuns. Va dispărea durerea dacă îl ardem?

Galladon privi spre băiat. După o vreme, ridică iarăşi din umeri.

— Unii spun că dacă trupurile noastre ard sau dacă ni se taie capul sau dacă trupul ne este complet distrus, vom înceta să mai existăm. Alţii însă spun că durerea rămâne, că devenim durere. Aceştia din urmă cred că plutim fără gânduri, incapabili să simţim altceva decât agonie. Nu îmi surâde niciuna dintre opţiuni, aşa că încerc pur şi simplu să mă păstrez intact. Kolo?

— Da, şopti Raoden. Kolo. Se întoarse apoi, făcându-şi în sfârşit curaj să privească în direcţia băiatului. Rana enormă îi readuse însă puternica senzaţie de vomă. Sângele se prelingea încet din rană, ca şi cum lichidul băltea pur şi simplu în vene ca apa într-o piscină.

Înfiorat, prinţul îşi strânse mâinile pe lângă corp.

— Nu îmi bate inima, realiză atunci pentru prima dată. Galladon îl privi ca şi cum ar fi spus cea mai mare idioţenie.

— Sole, eşti mort. Kolo?

Nu l-au ars pe băiat. Nu numai pentru că nu aveau cu ce să facă focul, dar Galladon nu căzu de acord.

— Nu putem lua nicio decizie de felul ăsta. Dacă într-adevăr nu are suflet? Dacă va înceta să existe când îi ardem trupul? Pentru mulţi, a exista în agonie e mai bine decât a nu exista deloc.

Aşa că îl părăsiră pe băiat acolo unde căzuse. Galladon reuşi să o facă fără nicio ezitare, în timp ce Raoden se tot întorcea să-l privească, pentru că pur şi simplu nu ştia ce altceva putea face. Simţea durerea vinovăţiei chiar mai ascuţit decât cea din deget.

În mod evident, lui Galladon nu-i păsa dacă Raoden îl urma sau dacă o luase în altă direcţie sau dacă se oprise pur şi simplu să se holbeze la o pată de pe zid. Solidul, întunecatul om o luase înapoi înspre locul de unde venise. Trecu pe lângă un trup care gemea într-o gură de canalizare, se întoarse spre Raoden şi afişă o totală indiferenţă.

Raoden încercă să-şi adune gândurile. Fusese pregătit pentru o viaţă în politică; ani şi ani fusese pregătit pentru a fi capabil să ia decizii rapide. Hotărî pe loc să se încreadă în Galladon.

Bărbatul pur şi simplu inspira încredere, avea ceva care îl atrăgea pe Raoden, chiar dacă acel ceva era învelit într-o peliculă groasă de pesimism, la fel de groasă cât noroiul de pe străzi. Era mai presus de luciditatea lui, mai presus de atitudinea lui nonşalantă. Raoden îl privise când îşi aruncase ochii asupra copilului. Galladon pretindea că acceptă inevitabilul, dar regreta că trebuia să o facă.

Bărbatul din Duladel îşi regăsi stinghia pe treptele pe care stătuse şi se aşeză din nou. Trăgând cu hotărâre aer în piept, Raoden făcu doi paşi şi se aşeză în faţa lui.

— Ce e? întrebă Galladon ridicând privirea.

— Am nevoie de ajutorul tău, Galladon, zise prinţul şi se aşeză pe vine în faţa scărilor.

— Ăsta e Elantrisul, sole, pufni Galladon. Aici nu există ajutor. Durere, nebunie şi o mizerie infinită, astea sunt singurele lucruri pe care le găseşti aici.

— O spui atât de convingător... de parcă ai şi crede-o.

— Întrebi pe cine nu trebuie, sole.

— Eşti singura persoană conştientă pe care am întâlnit-o aici şi care nu m-a atacat încă, zise Raoden. Ceea ce faci spune mult mai multe decât ceea ce zici.

— Poate că nu am încercat să te atac pur şi simplu pentru că ştiu că nu am ce să-ţi iau.

— Nu cred asta.

Galladon ridică din nou din umeri de parcă ar fi vrut să spună „Nu-mi pasă ce crezi” şi îi întoarse spatele, sprijinindu-se de peretele unei clădiri, închise ochii.

— Ţi-e foame, Galladon? întrebă Raoden încet.

Ochii bărbatului se deschiseră larg.

— Obişnuiam să mă întreb când îi hrăneşte regele Iadon pe elantrieni, bâigui Raoden. Nu am auzit niciodată de provizii trimise în oraş, dar bănuiam că totuşi existau. În definitiv, m-am gândit, elantrienii rămân în viaţă. Niciodată n-am înţeles. Dacă oamenii din oraşul ăsta există fără să le bată inima, probabil că pot exista şi fără hrană. Bineînţeles, asta nu înseamnă că foamea dispare. M-am simţit înfometat când m-am trezit dimineaţă şi încă sunt înfometat. Din privirile celor care m-au atacat am înţeles că senzaţia asta de foame se tot înrăutăţeşte.

Raoden căută apoi sub cămaşa murdară şi scoase un obiect pe care i-l arătă lui Galladon. O bucată de carne uscată. Ochii lui Galladon deveniră şi mai mari, expresia feţei lui se schimbă rapid de la cel mai mare plictis la cel mai intens interes. Era o sclipire în ochii lui, puţin din acea sălbăticie pe care Raoden o văzuse în ochii atacatorilor de mai devreme. Era mai controlată, dar era acolo. Pentru prima dată, Raoden înţelese cât de mult riscase când se decisese prima dată să aibă încredere în dula.

— Asta de unde-a apărut? întrebă Galladon stins.

— A căzut din coşul meu când preoţii m-au condus încoace, aşa că am îndesat-o sub cordon. O vrei sau nu?

Galladon întârzie răspunsul...

— Ce te face să crezi că nu o să te atac pur şi simplu ca să ţi-o iau? Cuvintele nu emiteau doar o ipoteză; Raoden îşi putea da seama că o parte din Galladon chiar lua în considerare în mod serios această posibilitate. Cât de serios era însă pericolul era greu de spus.

— Mi-ai spus „sole”, Galladon. Cum ai putea să ucizi pe cineva pe care l-ai numit prieten?

Galladon străpunse cu privirea bucata de carne. Un strop de salivă începu să-i curgă din gură fără să-şi dea seama. Privi către Raoden, a cărui nelinişte creştea. Când ochii lor se întâlniră, o scânteie se aprinse în Galladon şi tensiunea dispăru. Dula izbucni dintr-o dată într-un râs nebun.

— Vorbeşti duladena, sole?

— Numai câteva cuvinte, răspunse Raoden cu modestie.

— Un om educat? O recoltă bogată pentru Elantris astăzi! Bine, rulo, ce vrei?

— Treizeci de zile, zise Raoden. Timp de treizeci de zile îmi arăţi cum merg lucrurile şi îmi spui tot ce ştii despre Elantris.

— Treizeci de zile? Sole, eşti kayana.

— Aşa cum văd eu lucrurile, zise Raoden, învelind înapoi în eşarfă carnea, singura hrană care intră aici este cea pe care o aduc nou-veniţii. Oricine devine înfometat cu o ofertă atât de nesemnificativă şi cu atât de multe guri de hrănit. Unii chiar ar putea crede că foamea devine pe aici înnebunitoare.

— Douăzeci de zile, licită Galladon, şi ceva din intensitatea dinainte se arătă din nou.

— Treizeci, Galladon. Dacă nu mă vei ajuta tu, o va face altcineva.

Galladon scrâşni din dinţi timp de câteva secunde.

— Rulo, mormăi. Treizeci de zile. Din fericire, nu aveam plănuită nicio excursie luna viitoare.

Raoden îi aruncă bucata de carne râzând. Galladon o înhaţă, dar, deşi mâna i se duse instinctiv la gură, se opri.

— Deci, cum ar trebui să-ţi spun?

Raoden se gândi un pic. Probabil ar fi mai bine ca oamenii să nu ştie că sunt un membru al familiei regale.

— Sole e perfect.

Galladon chicoti la auzul răspunsului.

— Tipul discret, văd. Ei bine, atunci să mergem. E timpul pentru marele tur.

Capitolul 2

Sarene coborî de pe vas şi descoperi că era văduvă. Vestea o şocă, dar nu fu devastatoare. Până la urmă, nu îşi întâlnise soţul niciodată. De fapt, când Sarene părăsise casa părintească, ea şi Raoden erau numai logodiţi. Presupunea că regatul Arelon aştepta să facă nunta după ce ea avea să sosească. Cel puţin acolo de unde venea ea, ambii parteneri erau necesari pentru ca nunta să poată avea loc.

— Niciodată nu mi-a plăcut clauza aceea din contractul de căsătorie, prinţesă, zise companionul lui Sarene, o minge de lumină de dimensiunea unui pepene care plana undeva la înălţimea umerilor ei.

Sarene bătea nerăbdătoare din picior în timp ce hamalii îi încărcau bagajele în trăsură. Contractul de nuntă era o chestie de cincizeci de pagini, iar unul dintre nenumăratele puncte pe care le cuprindea prevedea că logodna avea să fie considerată o legătură legală chiar dacă ea sau logodnicul ei mureau înainte ca nunta, căsătoria propriu-zisă, să aibă loc.

— Este o clauză destul de obişnuită, Ashe, zise ea. De aceea, tratatul unei căsătorii politice nu devine invalid atunci când unuia dintre protagonişti i se întâmplă ceva. Nu am auzit niciodată însă ca această clauză să fie invocată.

— Până astăzi, îi replică mingea de lumină şi pronunţă cuvintele clar şi răspicat.

— Până astăzi, admise Sarene. Cum era să ştiu că prinţul Raoden nu va supravieţui celor cinci zile de care am avut nevoie ca să traversăm Marea Fjorden? Tăcu apoi, frământată de gânduri. Citează-mi exact ce spune clauza, Ashe. Trebuie să ştiu exact ce scrie acolo.

— „În cazul în care unul dintre cei doi protagonişti menţionaţi mai sus este chemat la Preamilostivul Domi înainte de data stabilită anterior pentru nuntă”, cită Ashe, „atunci angajamentul de logodnă va fi considerat echivalent cu căsătoria propriu-zisă, având în vedere toate aspectele sociale şi legale ce decurg din aceasta.”

— Nu prea ai ce interpreta, nu?

— Mă tem că nu, prinţesă.

Sarene se încruntă distrasă, încrucişa braţele pe lângă corp şi îşi lovi uşor bărbia cu degetul arătător. Privi în acelaşi timp către hamali. Un bărbat înalt, slab, dădea instrucţiuni cu o expresie de resemnare întipărită pe chip. Bărbatul, un curtean din Arelon pe nume Ketol, reprezenta întreg cortegiul pe care regele Iadon îl trimisese în întâmpinarea ei. Ketol fusese acela care „o informase cu regret” că logodnicul ei murise „răpus de o boală neaşteptată” în timp ce ea călătorea spre Arelon. Îi spusese toate astea cu aceeaşi expresie plictisită întipărită pe chip şi pe acelaşi ton neutru pe care le avea şi acum când dădea instrucţiuni hamalilor.

— Aşadar, reluă Sarene, din punct de vedere legal sunt deja prinţesă în Arelon.

— Aşa este, încuviinţă Ashe.

— Şi văduva unui bărbat pe care nu l-am întâlnit niciodată.

— Din nou corect. Sarene dădu din cap.

— Tata o să râdă cu lacrimi când o să audă tărăşenia asta. Nu mă va ierta niciodată, sunt sigură, îmi va aminti iar şi iar.

Ashe pulsa iritat.

— Dar, prinţesă, regele nu ar trata niciodată cu superficialitate o asemenea veste. Moartea prinţului Raoden a adus probabil multă durere în sânul familiei regale din Arelon.

— Da, atât de multă durere, încât nici măcar n-au binevoit să vină în întâmpinarea noii lor fiice.

— Poate că regele Iadon ar fi venit dacă ar fi fost avertizat mai din timp despre sosirea ta...

Sarene privi cu subînţeles, dar seonul avea dreptate. Sosirea ei în grabă, cu câteva zile înainte de data stabilită pentru nuntă, fusese premeditată ca o surpriză pentru prinţul Raoden. Îşi dorise să aibă măcar câteva zile pe care să le petreacă împreună cu logodnicul ei înainte de nuntă. Secretul însă se întorsese, iată, împotriva ei.

— Spune-mi, Ashe, cât timp prevede tradiţia din Arelon că trebuie să treacă din ziua în care cineva îşi dă sufletul şi până la cea a înmormântării?

— Nu sunt sigur, prinţesă, recunoscu Ashe. Am părăsit Arelonul cu mult timp în urmă şi am locuit aici atât de puţin timp încât nu îmi amintesc foarte multe lucruri despre specificul locurilor. Oricum, din cercetările mele, ştiu că obiceiurile areloniene sunt, în general, apropiate de cele din ţara noastră.

Sarene se întoarse încet şi îi făcu semn cu mâna intendentului regelui Iadon.

— Da, prinţesă? întrebă Ketol leneş.

— Va avea loc o ceremonie funerară în cinstea prinţului? întrebă.

— Da, prinţesă, îi răspunse intendentul. Lângă capela Korathi. Înmormântarea va avea loc în seara asta.

— Aş vrea să merg să văd sicriul.

Ketol tăcu şi abia într-un târziu răspunse:

— Ah... dar Maiestatea Sa a dat ordin să vă duc numaidecât în faţa Luminăţiei Sale...

— Atunci voi rămâne în cortul funerar numai timp de câteva secunde, adăugă Sarene şi se îndreptă spre trăsură.

Sarene măsură cu un ochi critic cortul funerar al prinţului Raoden, în timp ce îl aştepta pe Ketol să-i facă loc ca să se poată apropia de sicriu. Trebuia să recunoască, totul era ireproşabil – florile, ofrandele, preoţii Korathi care se rugau. Singura ciudăţenie părea să fie îmbulzeala din cort. Cortul era pur şi simplu înţesat de lume.

— Chiar sunt o grămadă de oameni aici, îi spuse lui Ashe.

— Prinţul a fost foarte iubit, se pare, prinţesă, răspunse seonul, levitând în apropiere. Potrivit cercetărilor noastre, era cea mai populară persoană din ţară.

Sarene încuviinţă şi o luă încet pe micuţa cărare pe care Ketol o făcuse pentru ea. Coşciugul prinţului Raoden era aşezat chiar în mijlocul cortului, fiind păzit de un cerc de soldaţi care nu lăsau pe nimeni să se apropie foarte mult. Pe măsură ce înainta, percepu o durere adevărată, reală, pe feţele celor care asistau.

Deci este adevărat, se gândi. Chiar era iubit de oameni.

Soldaţii îi făcură loc şi o lăsară să se apropie de sicriu. Era sculptat cu aoni – majoritatea simboluri ale speranţei şi ale păcii – în spirit Korathi. Sicriul, în întregime din lemn, era înconjurat din abundenţă de alimente, ofranda adusă celui decedat.

— Pot să-l văd? întrebă tânăra, întorcându-se spre unul dintre preoţii Korathi, un bărbat micuţ, cu trăsături blânde.

— Îmi pare rău, copilă, îi răspunse preotul, dar boala l-a desfigurat pe prinţ. Regele a poruncit ca sicriul să rămână închis, astfel încât prinţul să-şi poată păstra demnitatea şi în moarte.

Sarene se întoarse înspre sicriu ca prin vis. Nu era sigură de ce anume trebuia să simtă în faţa cadavrului celui care-i fusese sortit de soţ. În mod ciudat se simţea... furioasă.

Respinse însă pentru mai târziu acele emoţii puternice şi-şi întoarse capul spre cort. Aproape că i se părea prea formal. Cu toate că cei care vizitau sicriul păreau cu adevărat îndureraţi, ofrandele şi decorul erau seci.

Un bărbat de vârsta lui şi care se presupune că fusese în putere, răpus doar de tremurături. E posibil – dar cu siguranţă e puţin probabil.

— Prinţesă, o strigă Ashe încet. S-a întâmplat ceva? Sarene îi făcu semn seonului şi o porniră apoi amândoi spre trăsură.

— Nu ştiu, îi răspunse în şoaptă. Pur şi simplu ceva pare să nu fie în regulă, Ashe.

— Eşti suspicioasă din fire, prinţesă, îi replică Ashe.

— Dar cum de nu se află regele Iadon aici pentru a se ruga pentru fiul său? Ketol mi-a zis că ţine un sfat la curte, de parcă moartea propriului său fiu nici măcar nu l-ar deranja. Am vorbit cu Raoden chiar înainte de a pleca din Teod şi părea să fie bine. Ceva nu e în regulă, Ashe, şi vreau să ştiu ce.

— Ah, oftă Ashe. Ştii, prinţesă, tatăl tău m-a rugat să încerc să te ţin la distanţă de buclucuri.

Sarene zâmbi.

— Asta e o misiune imposibilă. Hai, trebuie să mergem să-l întâlnim pe noul meu tată.

Sarene îşi sprijini uşor fruntea de fereastra trăsurii, privind oraşul în timp ce înainta spre castel. Rămase tăcută. O singură întrebare îi stăruia în minte:

Ce caut eu aici?

În faţa lui Ashe se prefăcea a fi încrezătoare, dar întotdeauna se pricepuse să-şi ascundă bine temerile. Era adevărat, era curioasă să afle cum murise prinţul, dar se cunoştea mult prea bine ca să se poată înşela singură că era numai asta. O mare parte din această curiozitate era o tentativă menită să-i distragă atenţia de la sentimentul de inferioritate şi slăbiciune – făcea orice ca să nu se gândească la ce era ea de fapt: o femeie slăbănoagă, aspră, aproape trecută de prima tinereţe. Avea 25 de ani; ar fi trebuit să se mărite cu ani în urmă. Raoden fusese ultima ei şansă.

Cum ai îndrăznit să-mi mori, prinţule de Arelon! se gândea Sarene indignată. Oricum, ironia nu-i scăpa. Era cum nu se poate mai „firesc” ca acest bărbat, o dată ce ea se hotărâse că s-ar putea totuşi să înveţe să-l placă, să moară înainte să ajungă să-l întâlnească. Acum se afla singură într-o ţară străină, legată politic de un rege în care nu avea încredere. Era descurajant, se simţea singură.

Ai fost singură şi înainte, Sarene, se încuraja apoi singură. Vei trece şi peste asta. Trebuie numai să găseşti ceva cu care să-ţi ocupi mintea. Ai un întreg palat de explorat. Profită de asta.

Oftând, Sarene îşi concentra din nou atenţia asupra oraşului. Cu toate că avea o experienţă considerabilă ca diplomat, deoarece lucrase ani de zile cu tatăl său, nu vizitase niciodată Arelonul. Încă de la căderea Elantrisului, Arelonul fusese considerat de către toate celelalte regate, neoficial, în carantină. Nimeni nu ştia de ce oraşul mistic fusese blestemat şi toţi erau îngrijoraţi că boala din Elantris s-ar putea răspândi.

Prinţesa era surprinsă de abundenţa pe care o vedea în Kae. Magistralele erau largi şi bine întreţinute. Oamenii care se vedeau pe stradă erau bine îmbrăcaţi şi nu văzuse niciun singur cerşetor. Pe o parte a străzii nişte preoţi Korathi îmbrăcaţi în robe albastre înaintau liniştiţi prin mulţime, sprijinind o persoană cu o înfăţişare ciudată, înveşmântată într-o robă albă. Urmări cu privirea procesiunea. Se întrebă ce ar putea însemna, până când grupul dispăru după colţ.

Din ce vedea ea, Kae nu reflecta nimic din presupusa criză economică pe care o suferea Arelonul. Trăsura trecuse pe lângă numeroase vile spaţioase înconjurate de garduri, fiecare construită într-un stil arhitectonic diferit. Unele erau masive, cu aripi largi şi acoperişuri ascuţite, după modelul construcţiilor din Duladel. Altele păreau mai degrabă nişte castele, cu pietrele aduse direct din regiunea militară a Fjordenului. Toate aveau însă ceva în comun: bunăstarea. Oamenii din această ţară poate mureau de foame, dar Kae – oraşul aristocraţiei din Arelon – nu părea să observe.

Bineînţeles, o umbră încă plutea deasupra oraşului. Giganticul zid al Elantrisului se ridica în depărtare şi Sarene simţi cum o cuprinde un fior rece când îşi ridică ochii să privească într-acolo. Auzise poveşti despre Elantris, despre magia pe care o produsese altădată şi despre monstruozităţile care se petreceau acum acolo.

În ciuda măreţiei caselor şi a bogăţiei străzilor, acest monument singur stătea mărturie faptului că lucrurile nu mergeau totuşi prea bine în Arelon.

— Oare de ce au ales să locuiască aici, mă-ntreb?

— Prinţesă? întrebă Ashe.

— De ce a ales regele Iadon să-şi construiască palatul în Kae? De ce să alegi un oraş care se află atât de aproape de Elantris?

— Bănuiesc că motivele sunt în principal de ordin economic, prinţesă, răspunse Ashe. Sunt numai câteva porturi viabile în partea de nord a coastei areloniene, şi ăsta este cel mai bine poziţionat.

Sarene dădu din cap în semn că înţelegea. Golful format de vărsarea fluviului Aredel în ocean oferea un loc minunat pentru amplasarea unui port. Dar chiar şi aşa...

— Poate că motivele sunt mai degrabă politice, spuse gânditoare Sarene. Iadon a preluat puterea în vremuri tulburi, poate se gândeşte că dacă rămâne lângă vechea capitală câştigă mai multă autoritate.

— E posibil, prinţesă, răspunse Ashe.

Nu e ca şi cum chiar ar conta lucrul ăsta, se gândi ea. În aparenţă, apropierea de Elantris – sau de elantrieni – nu sporea şansele cuiva de a fi luat de Shaod.

Se întoarse să-l privească pe Ashe, care plutea undeva lângă ea. Nu văzuse încă niciun seon pe străzile din Kae, deşi se spunea că aceste creaturi sunt chiar mai des întâlnite în Arelon decât în ţara ei natală. Dacă îngusta puţin ochii, abia dacă putea zări punctul aon care strălucea în mijlocul luminii lui Ashe.

— Cel puţin tratatul este în siguranţă, zise Sarene într-un sfârşit.

— Presupunând că rămâi în Arelon, prinţesă, îi răspunse Ashe cu o voce puternică. Cel puţin aşa scrie în contractul de căsătorie. Cât timp rămâi aici, şi rămâi „fidelă soţului tău”, regele Iadon este nevoit să onoreze tratatul pe care l-a încheiat cu Teod.

— Să rămân fidelă unui mort, oftă Sarene. Asta înseamnă că trebuie să rămân aici, cu sau fără soţ.

— Cum spui, prinţesă.

— Avem nevoie de tratatul ăsta, Ashe. Fjorden îşi lărgeşte aria de influenţă cu o viteză uimitoare. Acum cinci ani aş fi spus că nu e nevoie să ne facem griji, că preoţii fjordelezi nu vor deveni niciodată o putere în Arelon. Dar acum...

Sarene scutură din cap. Prăbuşirea Republicii Duladel schimbase foarte mult lucrurile.

— N-ar fi trebuit să rămânem atât de îndepărtaţi de Arelon în ăştia zece ani, Ashe, zise ea. Probabil nu am fi ajuns în situaţia asta dacă am fi întărit la timp relaţiile cu noul guvern arelonian. Acum zece ani adică.

— Tatălui tău i-a fost teamă că haosul politic din Arelon ar putea infesta şi Teodul, zise Ashe. Ca să nu mai vorbim despre Reod; nimeni nu putea fi sigur că blestemul ce a lovit Elantrisul nu avea să afecteze şi viaţa oamenilor obişnuiţi.

Trăsura încetini şi Sarene lăsă discuţia în aer. Tatăl său ştia că Fjordenul reprezintă un pericol şi înţelesese că vechile alianţe trebuiau reîntărite; ăsta era motivul pentru care ea venise acum în Arelon. În faţa lor, porţile palatului se deschideau. Cu prieteni sau nu, prinţesa sosise, şi Teod depindea acum de ea. Aşadar, trebuia să pregătească Arelonul pentru războiul care urma, un război care devenise inevitabil în momentul căderii Elantrisului.

Noul tată al Sarenei, regele Iadon de Arelon, era un bărbat slab cu un chip ager, inteligent. Tocmai se sfătuia cu câţiva dintre administratorii săi când Sarene intră în sala tronului. Rămase neobservată timp de aproape cincisprezece minute, până când regele se întoarse în sfârşit spre ea. De fapt, prinţesa nu se simţise cu adevărat ofensată de faptul că fusese lăsată să aştepte, pentru că avusese astfel şansa să-l cerceteze pe cel care urma să-i fie de-acum încolo stăpân, cu toate că demnitatea ei fusese totuşi puţin lezată de un astfel de tratament. Luând în considerare numai rangul ei de prinţesă de Teod, şi ar fi trebuit să fie onorată cel puţin cu o primire punctuală, dacă nu cu una fastuoasă.

Pe când aştepta, remarcă un lucru. Iadon nu părea un bărbat care jelea moartea fiului şi moştenitorului său. Nu era nici urmă de amărăciune în ochii lui şi nimic din acea oboseală care se simţea pe chipurile celor cărora le murise de curând cineva drag. De fapt, aerul general de la curte părea să fie departe de vreo urmă de tristeţe.

Regele Iadon chiar n-are deloc inimă? se întreba Sarene. Ori pur şi simplu face parte din acel gen de oameni care ştiu să-şi controleze foarte bine emoţiile?

Anii pe care Sarene îi petrecuse la curtea tatălui său o ajutaseră să devină un bun cunoscător al nobleţei umane. Şi, deşi nu putea auzi ce spunea Iadon – i se spusese să rămână în fundul sălii şi să aştepte permisiunea regelui pentru a se apropia – gesturile lui Iadon o ajutară să îşi formeze o primă părere despre caracterul acestuia. Regele vorbea răspicat, dădea instrucţiuni directe, oprindu-se ocazional pentru a arăta ceva cu degetul pe harta întinsă pe masă. Era un bărbat cu personalitate puternică, unul dintre aceia care ştiu clar ce şi cum vor să facă. Nu era un semn rău. Pentru moment, Sarene decise că regele era un om cu care ar fi putut să lucreze.

Avea însă să-şi revizuiască curând această primă impresie.

Regele îi făcu semn. Sarene îşi ascunse cu grijă iritarea datorată faptului că fusese lăsată să aştepte şi se apropie de el cu o atitudine de nobilă supunere. Regele o întrerupse la jumătatea reverenţei.

— Nu mi-a spus nimeni că eşti atât de înaltă, zise el.

— Înălţimea voastră? zise ea privind în sus.

— Ei bine, presupun că singurul căruia i-ar fi putut păsa nu mai este prin preajmă să vadă. Eshen! strigă apoi. Apăru o femeie care stătuse până atunci nevăzută în partea îndepărtată a sălii.

— Condu-o, te rog, pe prinţesă în camerele ei şi vezi să-i aduci tot ce are nevoie pentru a nu se plictisi. Dă-i să brodeze sau dă-i să facă ceva ce vă distrează pe voi, femeile. Şi cu asta, regele se întoarse iarăşi către un grup de comercianţi care veniseră în audienţă.

Sarene rămase la jumătatea reverenţei, şocată de totala lipsă de curtoazie a regelui. Numai nenumăraţii ani de practică la curtea tatălui său o ajutară să-şi controleze expresia de uimire care ameninţa să i se întipărească pe faţă. Se mişca repede, deşi cu o expresie vie de dezaprobare, femeia căreia Iadon îi ordonase – regina Eshen, soţia regelui. O apucă pe Sarene de braţ. Eshen era o femeie mărunţică. Părul ei şaten abia începuse să încărunţească.

— Vino, copilă, spuse Eshen cu o voce subţire. Nu trebuie să irosim timpul regelui.

Sarene se lăsă trasă pe una dintre uşile laterale ale sălii. Domi Preamilostiv, îşi spuse în sine, în ce m-am băgat?

— ... şi îţi va plăcea la nebunie când vei simţi parfumul de trandafiri. Am pus grădinarii să-i planteze în aşa fel încât să-i poţi mirosi fără să fie nevoie să te apleci pe fereastră. Aş fi vrut să fie mai mici totuşi.

Sarene nu înţelese:

— Trandafirii?

— Nu, draga mea, continuă regina aproape fără să se oprească, ferestrele. Nu o să îţi vină să crezi cât de puternică e lumina soarelui dimineaţa. Le-am ordonat – grădinarilor, vreau să zic – să-mi găsească nişte trandafiri portocalii, pentru că pur şi simplu ador culoarea portocalie, dar tot ce-au găsit până acum au fost nişte trandafiri de un galben palid. Dacă aş fi vrut galbeni, le-am spus, v-aş fi pus să plantaţi abertine. Să-i fi văzut cum îşi cereau iertare – sunt convinsă că vom avea câţiva trandafiri portocalii până la sfârşitul anului. Nu crezi că ar fi nemaipomenit, draga mea? Desigur, ferestrele vor fi încă prea mari. Poate voi reuşi să pun pe cineva să astupe câteva.

Sarene rămăsese fascinată şi nu de conversaţie, ci de regină. Presupusese că lectorii de la academia tatălui său erau maeştri în a spune nimic folosind o mulţime de cuvinte, dar Eshen i-ar fi făcut pe toţi de râs. Regina trecea de la un subiect la altul ca un fluture care căuta un locşor unde să aterizeze, dar care nu reuşea să găsească unul potrivit. Oricare dintre subiecte ar fi putut furniza combustibil pentru o conversaţie interesantă, dar regina nu îi lăsa niciodată timp Sarenei să stăruiască asupra vreunuia suficient de mult timp.

Sarene trase calm aer în piept, spunându-şi că trebuie să aibă răbdare. Nu o putea condamna pe regină pentru starea în care se afla; Domi spunea că personalităţile tuturor oamenilor sunt daruri de care trebuie să ştii să te bucuri. Regina era încântătoare, în felul ei alambicat. Din nefericire, după ce îi întâlnise şi pe rege şi pe regină, Sarene începuse să se gândească că va fi destul de dificil să găsească aliaţi politici în Arelon.

Altceva însă o deranja; era ceva ciudat în felul în care se purta Eshen. Nimeni nu putea vorbi atât de mult cât vorbea regina; nu lăsa să treacă nicio singură secundă în linişte, ca şi cum femeia nu se simţea în largul ei în prezenţa Sarenei. Apoi, brusc, îşi dădu seama despre ce e vorba. Eshen vorbea despre orice subiect posibil cu excepţia unuia: prinţul decedat. Sarene îşi îngustă ochii, suspicioasă. Nu era sigură – Eshen era, până la urmă, o persoană nestatornică – dar i se părea că regina este de departe mult prea voioasă pentru o femeie care abia îşi pierduse fiul.

— Asta e camera ta, draga mea. Ţi-am despachetat lucrurile şi am mai adăugat câteva. Ai haine în toate culorile posibile, chiar şi galbene, deşi nu-mi pot imagina de ce ai vrea să porţi culoarea asta. O culoare îngrozitoare. Asta nu înseamnă că părul tău e oribil, bineînţeles. Blond nu înseamnă galben. Blondul nu seamănă cu galbenul aşa cum un cal nu seamănă deloc cu o legumă. Nu avem încă un cal pentru tine, dar poţi folosi orice cal din grajdurile regelui. Avem o mulţime de specimene foarte frumoase, vei vedea, Arelonul arată minunat în această perioadă a anului.

— Desigur, zise Sarene rotindu-şi ochii în jurul camerei. Era mică, dar se potrivea gusturilor ei. Prea mult spaţiu putea fi la fel de intimidant pe cât de apăsător putea fi prea puţin spaţiu.

— Acum, vei avea nevoie de astea, draga mea, zise Eshen, arătând cu o mână micuţă spre un teanc de haine care nu erau atârnate ca restul, ca şi cum ar fi fost aduse de curând. Toate aceste rochii aveau un element comun.

— Negru? întrebă Sarene.

— Desigur. Eşti... eşti în... se încurcă Eshen în cuvinte.

— Sunt în doliu, realiză Sarene. Bătu apoi din picior nervoasă. Negrul nu era una dintre culorile ei favorite.

— Poţi purta una dintre rochii la funeraliile din seara asta. Ar trebui să fie o slujbă frumoasă, doar eu am făcut aranjamentele.

Apoi începu din nou să vorbească despre florile ei preferate. Monologul degenera în curând într-un discurs despre cât de mult ura bucătăria fjordeleză. Cu blândeţe, dar ferm, Sarene o conduse pe regină spre uşă. Imediat ce ajunseră în hol, Sarene invocă oboseala şi curmă astfel torentul verbal al reginei închizându-i uşa în nas.

Asta o să devină stresant foarte repede, îşi spuse Sarene în gând.

— Regina are un extraordinar dar al conversaţiei, prinţesă, confirmă o voce din spatele ei.

— Ce ai aflat? întrebă Sarene îndreptându-se spre mormanul de rochii negre, în timp ce Ashe intra pe fereastra deschisă.

— Nu am întâlnit atât de mulţi seoni pe cât mă aşteptam. Parcă îmi amintesc că oraşul ăsta era altădată plin de cei ca mine.

— Am observat şi eu asta, îi răspunse Sarene. Ridică o rochie să o privească în faţa oglinzii, apoi o lăsă să cadă cu o scuturătură din cap. Bănuiesc că lucrurile stau altfel acum.

— S-au schimbat, într-adevăr. Conform instrucţiunilor tale, i-am întrebat pe ceilalţi seoni ce ştiu despre moartea prinţului. Din păcate, prinţesă, ezită cu toţii să discute acest subiect. Ei cred că e de rău augur faptul că prinţul a murit cu atât de puţin timp înainte de data fixată pentru căsătoria sa.

— În special pentru el, mormăi Sarene. Trase hainele de pe ea pentru a le proba pe cele noi. Ashe, se întâmplă ceva ciudat aici. Cred că cineva l-a ucis pe prinţ.

— Ucis, prinţesă? Ashe părea să nu fie deloc de acord. Dar cine să facă aşa ceva?

— Nu ştiu, dar... ceva nu e în regulă. Asta nu seamănă deloc cu o curte îndoliată. De exemplu, regina. Nu părea deloc mâhnită când a vorbit azi cu mine; te-ai gândi că este măcar un pic deranjată de faptul că fiul ei a murit ieri.

— Există o explicaţie foarte simplă pentru asta, prinţesă. Regina Eshen nu este mama prinţului Raoden. Raoden este fiul primei soţii a regelui, care a murit acum 12 ani.

— Când s-a recăsătorit?

— Imediat după Reod, spuse Ashe. La câteva luni după ce a preluat puterea.

Sarene scutură din cap.

— Sunt încă suspicioasă, zise şi-şi pipăi spatele pentru a găsi închizătoarea rochiei. Apoi se uită în oglindă, cu un ochi critic. Ei bine, cel puţin e mărimea potrivită, chiar dacă mă face să par palidă, îmi era teamă că îmi va ajunge numai până la genunchi. Aceste femei areloniene sunt toate atât de scunde!

— Dacă aşa spui, prinţesă, îi răspunse Ashe ironic. Ştia la fel de bine ca şi el că femeile din Arelon nu erau scunde; chiar şi în Teod, Sarene era mai înaltă cu cel puţin un cap decât majoritatea femeilor. Tatăl ei o striga Băţ Leky când era mică, împrumutând numele de la stâlpul care marca linia porţii în sportul lui preferat. Chiar şi după ce se mai împlinise în timpul adolescenţei, Sarene rămăsese o lungană.

— Prinţesă, îi întrerupse Ashe contemplaţia.

— Da, Ashe.

— Tatăl tău probabil abia aşteaptă să audă ceva veşti. Cred că ai totuşi să-i spui câte ceva.

Sarene se întoarse spre el. Oftă şi Ashe începu să pulseze mai luminos. O secundă mai târziu mingea de lumină care forma esenţa seonului se topi şi luă forma unui bust: regele Eventeo din Teod.

— Ene? întrebă tatăl ei. Buzele capului de lumină se mişcară.

Era un bărbat robust, cu un cap oval şi o bărbie mică şi îndesată.

— Da, tată, sunt aici.

Tatăl ei stătea alături de un alt seon, probabil Dio, care se schimbase astfel încât să capete chipul Sarenei.

— Eşti agitată înainte de nuntă? o întrebă Eventeo nerăbdător.

— Păi, în legătură cu nunta... Începu Sarene, tărăgănând răspunsul,...probabil va trebui să-ţi anulezi planurile legate de sosirea ta aici săptămâna viitoare. Nu vei avea mare lucru de văzut.

— Ce vrei să spui cu asta, Sarene?

Ashe avusese dreptate, tatăl ei nu râse deloc când auzi că Raoden era mort. În schimb, vocea lui căpătă inflexiuni de nelinişte, îngrijorarea lui crescu şi mai mult când Sarene îi aminti de clauza din contract şi de modul în care moartea pecetluia la fel de bine legătura între Arelon şi Teod ca şi nunta propriu-zisă.

— Ah, Ene, îmi pare rău, zise tatăl ei. Ştiu cât de multe aşteptări aveai de la această căsătorie.

— Prostii, tată! Eventeo o cunoştea mult prea bine. Nici măcar nu-l cunoscusem pe prinţ, cum puteam avea aşteptări?

— Nu l-ai întâlnit, dar ai vorbit cu el prin seon şi i-ai trimis toate acele scrisori. Te cunosc, Ene, eşti o romantică. Nu te-ai fi hotărât niciodată să mergi mai departe dacă nu ai fi fost convinsă că l-ai putea iubi pe Raoden.

Cuvintele sunau atât de adevărat, încât Sarene se trezi dintr-o dată că toată singurătatea pe care o simţise înainte revine asupra ei. În timpul călătoriei pe marea Fjordenului se simţise continuu cuprinsă de o stare de nervozitate de neimaginat, în acelaşi timp entuziasmată şi îngrijorată la gândul iminentei întâlniri cu cel care urma să-i devină soţ. Totuşi, mai mult entuziasmată decât îngrijorată.

Părăsise de multe ori Teodul înainte, dar întotdeauna fusese însoţită de alţi oameni din ţara sa. De data asta însă venise singură, călătorind cu câteva zile înainte de nuntă, în ideea de a-l surprinde pe Raoden. Citise şi recitise scrisorile prinţului de atâtea ori încât avea senzaţia că deja îl cunoaşte, iar persoana pe care o reconstruise din acele fragmente pe hârtie era o persoană foarte complexă, cu un suflet bun, pe care era nerăbdătoare s-o întâlnească.

Şi acum aflase că nu îl va întâlni niciodată. Se simţea mai mult decât singură, se simţea respinsă, din nou. Nedorită. Aşteptase atâţia ani, alături de un tată răbdător care suferea pentru ea şi care nu ştia că bărbaţii din ţara lor o evitau, nu ştia că le era frică de ea, de personalitatea ei puternică, chiar arogantă, în sfârşit, găsise un bărbat care o voia şi Domi îl îndepărtase şi pe acesta în ultima clipă.

Sarene se lăsă în sfârşit în voia emoţiilor pe care şi le reprimase încă de la coborârea de pe vas. Era bucuroasă că seonii nu puteau transmite decât trăsăturile fizice ale celui care vorbea, pentru că ar fi fost distrusă dacă tatăl ei ar fi putut să vadă lacrimile care i se rostogoleau acum pe obraz.

— Asta e o prostie, tată, zise. Era vorba de o simplă căsătorie politică şi nimic mai mult, şi o ştiam. Acum ţările noastre au mai mult în comun decât o limbă, familiile noastre regale sunt unite.

— Ah, draga mea... Îi şopti tatăl, micuţa mea Sarene. Am sperat atât de mult că lucrurile se vor termina cu bine, nici nu ştii cât de mult ne-am rugat eu şi mama ta pentru fericirea ta acolo. Oh, Domi! Nu ar fi trebuit să fiu de acord cu asta.

— Te-aş fi convins până la urmă, tată, zise Sarene. Avem mult prea multă nevoie de tratatul cu Arelon. Armata noastră nu va reuşi să ţină mult timp Fjordenul departe de ţărm. Întreaga flotă din Svorden este acum sub comanda lui Wyrn.

— Cum a mai crescut micuţa mea Sarene, observă Eventeo oftând.

— A crescut şi este cum nu se poate mai pregătită să se mărite cu un cadavru.

Sarene râse încet.

— Probabil ăsta e lucrul cel mai bun pe care-l putem face. Nu cred că prinţul Raoden ar fi fost aşa cum mi l-am imaginat. Ar fi trebuit să-l vezi pe tatăl lui.

— Am auzit multe despre el. Sper că nu a fost nimic adevărat.

— Oh, ba a fost adevărat, zise Sarene, lăsând resentimentele împotriva regelui Arelonului să irumpă. Regele Iadon este probabil cea mai dezagreabilă persoană pe care am întâlnit-o vreodată. Abia m-a văzut şi m-a şi expediat, în cuvintele lui: „du-te şi croşetează sau fă ce mai fac femeile!” Dacă Raoden semăna măcar puţin cu tatăl lui, atunci e mult mai bine că nu l-am cunoscut.

Tatăl său făcu o scurtă pauză înainte să răspundă.

— Sarene, nu vrei să te întorci acasă? Pot anula contractul dacă vreau, indiferent de ce spune legea.

Oferta era tentantă, mult mai tentantă decât voia ea să admită. Tăcu pentru câteva secunde.

— Nu, tată, răspunse într-un final, dând abia perceptibil din cap. Trebuie să rămân. A fost ideea mea şi moartea lui Raoden nu schimbă cu nimic faptul că avem nevoie de alianţă, în plus, dacă m-aş întoarce acasă, ar însenina să încalc tradiţia şi amândoi ştim că Iadon este acum tatăl meu. N-ar fi potrivit pentru tine să mă primeşti înapoi acum.

— Voi fi întotdeauna tatăl tău, Ene. Domi să blesteme tradiţia. Teod va rămâne întotdeauna casa ta.

— Îţi mulţumesc, tată, spuse Sarene încet. Aveam nevoie să aud asta. Dar tot cred că ar trebui să rămân. Cel puţin pentru o vreme, în plus, ar putea fi interesant. Am o întreagă curte total necunoscută şi plină de curteni străini cu care să mă joc.

— Ene... zise tatăl său. Îţi cunosc tonul ăsta. Ce pui la cale?

— Nimic, tată. Vreau numai să fac câteva cercetări înainte de a renunţa pentru totdeauna la această căsătorie.

După o pauză, regele chicoti.

— Atunci Domi să te protejeze. Habar nu au arelonienii ce le-am trimis. Ia-i uşor, Băţ Leky. Nu vreau să primesc o reclamaţie de la ministrul Naolen în care să fiu înştiinţat că regele Iadon a fugit să se ascundă la o mănăstire Korathi şi că arelonienii te-au numit pe tine monarh în locul lui.

— Bine, îi răspunse Sarene cu un zâmbet abia schiţat, voi aştepta cel puţin două luni atunci.

Regele izbucni într-un nou hohot şi râsul lui caracteristic îi făcu mai mult bine Sarenei decât oricare dintre încercările lui de a o consola sau sfătui.

— Stai puţin, Ene, spuse regele după ce râsul se mai potoli. Stai să o chem pe maică-ta. Şi ea doreşte să-ţi vorbească. Apoi chicoti: o să leşine când o să audă că deja ai reuşit să-l extermini pe săracul Raoden.

— Tată! exclamă Sarene, dar regele deja plecase.

Capitolul 3

Niciunul dintre locuitorii Arelonului nu-şi salută salvatorul când acesta îşi făcu apariţia. Era o insultă, evident, dar nu una la care să nu se fi aşteptat. Arelonienii, în special aceia care locuiau în apropierea infamului Elantris, erau recunoscuţi pentru lipsa lor de credinţă, chiar pentru căile lor eretice. Hrathen venise să schimbe asta. Avea trei luni la dispoziţie în care să convertească întregul regat al Arelonului; altfel, Sfântul Jaddeth – Domnul creaţiei – avea să distrugă aceste tărâmuri. Venise momentul ca Arelonul să accepte adevărurile religiei Derethi.

Hrathen păşi încrezător de-a lungul pasarelei. Dincolo de docuri, cu agitaţia lor continuă de încarcă-descarcă, se întindea până la orizont Kae. Şi mai departe, nu mult dincolo de Kae, Hrathen vedea cum se înalţă un turn de piatră: bătrânul Elantris. De partea cealaltă a oraşului Kae, la stânga lui Hrathen, o pantă abruptă se ridica într-un deal înalt – un indiciu că undeva acolo se ridicau munţii Dathreki. În spatele dealului se întindea oceanul.

Per total, Hrathen nu era impresionat. În trecut, patru orăşele înconjurau Elantrisul, dar numai Kae – actuala capitală a Arelonului – era încă locuit. Kae era însă mult prea haotic, prea răspândit ca să poată fi apărat, singura fortificaţie părea să fie un zid mic din pietre de numai un metru şi jumătate, mai degrabă o graniţă decât altceva.

Retragerea în Elantris ar fi fost dificilă şi nu ar fi ajutat propriu-zis la nimic. Clădirile din Kae ar fi oferit un scut perfect pentru eventualele forţe invadatoare, iar o parte din zidurile periferice ale oraşului păreau chiar construite ca un sistem de apărare împotriva Elantrisului. Era clar, acesta nu era un popor obişnuit cu războaiele. Şi totuşi, dintre toate regatele de pe continentul Syclan, teritoriu pe care Arelonienii îl numiseră Opelon, Arelonul fusese singurul care nu fusese invadat de Imperiul Fjorden. Bineînţeles, acesta era un alt lucru pe care Hrathen avea să-l remedieze cât de curând.

Hrathen coborî de pe vas, prezenţa sa cauzând agitaţie printre cei aflaţi pe ţărm. Muncitorii se opriră din treabă la trecerea lui, holbându-se curioşi. Conversaţiile rămaseră în aer. Hrathen nu-şi încetini mersul, dar nici nu era nevoie, pentru că ceilalţi se dădeau grăbiţi la o parte din calea lui. Poate ochii lui erau aceia care impresionau astfel, deşi mult mai probabil era vorba de armură. De un roşu sângeriu şi strălucind puternic în lumina soarelui, armura specifică înalţilor preoţi ai Imperiului Derethi impresiona pe oricine, chiar şi pe cei care erau obişnuiţi cu vederea ei.

Începea să creadă că va trebui să-şi găsească singur drumul spre capela Derethi, când în sfârşit observă o pată roşie făcându-şi loc prin mulţime. Pata se concretiza în cele din urmă într-o creatură mică şi îndesată, îmbrăcată într-o robă roşie Derethi.

— Lord Hrathen! strigă omuleţul.

Hrathen se opri, lăsându-l pe Fjon, cel mai înalt preot Derethi din Kae, să se apropie. Fjon gâfâia şi-şi ştergea întruna sprâncenele cu o batistă de mătase.

— Îmi pare cumplit de rău, înălţimea voastră, în registrul nostru eraţi trecut cu un alt vas. Şi nu am aflat că nu eraţi la bordul aceluia decât abia când marinarii descărcaseră deja pe jumătate, în plus, mă tem că am fost nevoit să las trăsura destul de departe, pentru că nu am mai reuşit să mă strecor cu ea prin mulţime.

Hrathen se încruntă, vizibil enervat, dar nu spuse nimic. Fjon continuă să toarne inepţii, dar până la urmă se hotărî să-l conducă pe Hrathen spre capela Derethi, după ce îşi ceru încă o dată scuze pentru lipsa trăsurii. Hrathen îşi urmă bondocul ghid prin mulţime, cu un pas măsurat şi cu aceeaşi expresie de dezaprobare întipărită pe chip. Fjon alerga cât putea de repede, cu paşi mici şi iuţi, cu un zâmbet abia perceptibil pe buze. Din când în când saluta trecătorii. Oamenii răspundeau binevoitori, cel puţin până apucau să-l vadă în spatele lui pe Hrathen cu armura lui exagerată, tăiată în unghiuri ascuţite şi linii dure. Atunci deveneau brusc tăcuţi, cu salutul în aer şi cu ochii urmărindu-l pe Hrathen. Aşa cum şi trebuia să se întâmple, de altfel.

Capela era o clădire înaltă din piatră, cu tapiserii roşii şi turnuri în spirală. Cel puţin aici Hrathen regăsi ceva din măreţia cu care era obişnuit. Şi totuşi, ce se întâmpla înăuntru nu era la fel de mulţumitor. O mulţime de oameni implicaţi într-un fel de activitate socială. Se mişcau în cerc, ignorând sfinţenia locului în care se aflau. Râdeau şi glumeau. Era prea mult! Hrathen auzise, şi crezuse, rapoartele despre cum stăteau lucrurile în Kae. Şi iată că acestea i se confirmau încă o dată.

— Artet Fjon, adună preoţii şi adu-i la mine, ordonă Hrathen. Erau primele cuvinte pe care le rosti de când coborâse de pe vas pe pământ arelonian.

Artetul sări ca ars, luat prin surprindere de sunetele pe care le articula distinsul său oaspete.

— Desigur, lord Hrathen. Făcu semn înspre ceilalţi.

Dură destul de mult, dar Hrathen rabdă totul cu o expresie impasibilă. Când oamenii părăsiră în sfârşit locaşul sfânt, se apropie de preoţi, picioarele sale învelite în armură răsunară prelung pe podeaua de piatră. Când în sfârşit începu să vorbească, i se adresă lui Fjon.

— Artet, începu folosindu-se de titlul Derethi al preotului, nava care m-a adus aici se va întoarce în Fjorden într-o oră. Tu vei fi la bord.

Fjon simţi cum îi cade faţa.

— Dar ce...

— Vorbeşte limba fjordeleză, omule! îi trânti Hrathen. Sunt convins că cei zece ani petrecuţi printre arelonieni nu te-au corupt chiar în aşa măsură încât să uiţi limba ta maternă.

— Nu, nu, sigur că nu, înălţimea voastră, răspunse Fjon, de data asta în fjordeleză, dar...

— Destul, îl întrerupse Hrathen din nou. Am ordin de la Wyrn însuşi. Ai petrecut deja prea mult timp în cultura areloniană, ţi-ai uitat chemarea divină şi eşti incapabil să ai grijă de progresul Imperiului lui Jaddeth. Aceşti oameni nu au nevoie de un prieten; au nevoie de un preot. Un preot Derethi. Tu pari mai degrabă un Korathi, gata să fraternizeze. Noi nu ne aflăm aici ca să iubim poporul; suntem aici să-l ajutăm. Vei pleca!

Fjon se dădu înapoi şi se sprijini de unul dintre stâlpi, cu ochii rătăcind, parcă neînţelegând bine ce i se întâmplă şi cu membrele tremurând.

— Dar cine va prelua de azi încolo conducerea capelei în absenţa mea, înălţimea voastră? Ceilalţi arteţi sunt cu toţii complet lipsiţi de experienţă.

— Trăim vremuri de răscruce, Artet, zise Hrathen. Eu voi rămâne în Arelon şi voi conduce personal frăţia. Fie ca Jaddeth să mă ajute să izbândesc.

Sperase ca biroul său din capelă să aibă o vedere mai bună, dar capela, aşa maiestuoasă cum era, avea un singur etaj. Din fericire, grădina era bine întreţinută şi biroul său, vechea cameră a lui Fjon, dădea înspre gardul viu şi înspre straturi de flori aranjate cu grijă.

Acum, după ce curăţise pereţii de picturi, peisaje în cea mai mare parte, şi aruncase numeroasele obiecte personale ale lui Fjon, camera începea să arate ceva din acea ordine demnă corespunzătoare unui gyorn Derethi. Tot ce îi mai lipsea erau câteva tapiserii şi o armură sau două.

Încuviinţând din cap ca pentru sine, Hrathen se întoarse şi îşi concentră atenţia asupra pergamentului aflat pe biroul său. Ordinele sale. Abia îndrăznea să le ţină în mâinile sale profane. Citise cuvintele iarăşi şi iarăşi în minte, imprimându-şi în suflet în acelaşi timp şi forma lor fizică şi înţelesul lor teologic.

— Înălţimea voastră? o voce slabă întrebă în fjordeleză din uşă.

Hrathen îşi ridică privirea. Fjon intră în cameră şi se ghemui în faţa gyornului într-o postură umilă, iar fruntea-i atinse podeaua. Hrathen îşi permise un zâmbet, ştiind că artetul nu-i putea vedea faţa. Poate că încă mai existau speranţe pentru Fjon.

— Spune, zise.

— Am greşit, stăpâne. Am acţionat diferit faţă de planurile lui Jaddeth.

— Păcatul tău a fost automulţumirea, Artet. Aceasta a distrus mai multe naţiuni decât o armată şi a distrus sufletele mai multor oameni decât au făcut-o ereziile din Elantris.

— Aşa este, stăpâne.

— Dar tot trebuie să pleci, artet, adăugă Hrathen. Umerii lui Fjon se prăbuşiră încet.

— Nu mai e nicio speranţă pentru mine atunci, stăpâne?

— Acesta e felul prostesc de a vorbi al arelonienilor, artet, şi nu felul mândru al fjordelezilor. Hrathen se aplecă şi-l prinse pe Fjon de cot. Ridică-te, frate, îi porunci.

Fjon îşi ridică privirea cu noi licăriri de speranţă în ochi.

— Chiar dacă mintea ta a fost tentată de gânduri areloniene, sufletul îţi este încă fjordelez. Te-ai născut în poporul ales al lui Jaddeth şi toţi cei din Fjorden au un loc în Imperiul Său. Întoarce-te în ţara ta, alătură-te unei mănăstiri pentru a te refamiliariza cu acele lucruri pe care probabil le-ai uitat, şi apoi se va găsi o altă cale prin care să poţi servi Imperiul.

— Da, stăpâne.

— Înţelege asta înainte să pleci, artet. Sosirea mea este o binecuvântare mai mare chiar decât poţi tu înţelege. Toate lucrările lui Jaddeth îţi sunt închise acum; nu încerca să-l critici pe Dumnezeul nostru.

Se opri, gândindu-şi următoarea mutare. După o clipă se hotărî: omul acesta încă mai valorează ceva. Hrathen avea şansa unică de a şterge întreaga pervertire a sufletului lui Fjon de către cultura areloniană printr-un singur gest.

— Priveşte acolo pe masă, artet. Citeşte pergamentul acela.

Fjon privi pe birou. Dădu cu privirea de pergament. Hrathen îi eliberă cotul, îl lăsă să se apropie de birou şi să citească.

— Acesta e sigilul oficial al lui Wyrn însuşi? bâigui preotul în timp ce ridica pergamentul.

— Nu numai sigiliul, artet, ci şi semnătura. Documentul pe care îl ţii acum în mână a fost atins de însuşi Sfinţia Sa. Asta e mai mult decât o scrisoare, este o scriptură.

Fjon deschise ochii larg şi degetele începură să-i tremure.

— Wyrn însuşi? Apoi, realiză brusc ce ţinea în mâinile lui păcătoase şi scăpă pergamentul pe birou cu un strigăt înăbuşit. Nu-şi luă însă ochii de la document. Artetul străpungea cu voracitate cuvintele, ca un om înfometat care devora o bucată de friptură. Foarte puţini oameni aveau şansa să citească cuvinte scrise chiar de mâna profetului lui Jaddeth, împăratul Sfânt.

Hrathen îi lăsă preotului timp să îşi revină. Acesta citi şi apoi reciti şi iar şi iar. Când în sfârşit Fjon îşi ridică ochii de pe document, chipul lui exprima înţelegere şi recunoştinţă. Omul era destul de inteligent. Ştia ce i-ar fi cerut aceste ordine să facă dacă ar fi rămas în Kae.

— Mulţumesc, mormăi.

Hrathen se înclină graţios.

— Ai fi fost în stare s-o faci? Ai fi putut urma ordinele lui Wyrn?

Fjon negă din cap, în acelaşi timp întorcându-şi ochii înspre pergament.

— Nu, Sfinţia ta. Nu aş fi putut... Nu aş fi putut... nu aş fi putut nici măcar gândi, cu aşa ceva pe conştiinţă. Nu vă invidiez misiunea, stăpâne. Acum nu.

— Întoarce-te în Fjorden cu binecuvântarea mea, frate, îi mai zise Hrathen, ridicând un mic plic de pe masă. Dă asta preoţilor de-acolo. Este o scrisoare în care le scriu că ai acceptat noua ta misiune cu graţia corespunzătoare unui servitor al lui Jaddeth. Vor vedea că ai fost trimis unei mănăstiri. Poate într-o bună zi vei putea conduce din nou o capelă, una din Fjorden.

— Da, stăpâne. Mulţumesc, stăpâne.

Fjon se retrase, închizând uşa în urma lui. Hrathen se duse şi se aşeză la birou scoţând apoi din servieta sa un alt plic, identic cu cel pe care i-l dăduse lui Fjon. Se uită la el câteva clipe apoi îl apropie de una dintre cele două luminări de pe birou, în această a doua scrisoare artetul Fjon era numit trădător şi apostat, dar ea nu avea să fie citită niciodată şi bietul artet nu avea să afle vreodată ce pericol îl pândise.

— Cu permisiunea Domniei voastre, lord gyorn, începu cu o reverenţă preotul, un dorven minor care servise mai mult de o decadă sub Fjon. Hrathen îi făcu semn cu mâna să plece. Uşa se închise fără zgomot în urma preotului care ieşi cu spatele.

Fjon le făcuse destul de mult rău subordonaţilor săi. Chiar şi o slăbiciune minoră putea deveni un defect enorm, iar problemele lui Fjon puteau fi numite oricum în afară de minore. Omul fusese atât de indulgent, până la infamie. Condusese o capelă într-un mod haotic, mai degrabă se plecase în faţa culturii areloniene decât să-i ajute pe oameni să fie puternici şi disciplinaţi. Jumătate dintre preoţii din Kae erau corupţi fără speranţă, inclusiv aceia care veniseră aici numai cu câteva luni în urmă. În următoarele săptămâni, Hrathen trimise o veritabilă flotă de preoţi înapoi în Fjorden şi fu nevoit să aleagă un nou conducător artet dintre cei doar câţiva care rămăseseră.

Cineva bătu în uşă.

— Intră, zise Hrathen. Îi întâlnise pe rând pe preoţi, pentru a-şi da seama de gradul de contaminare al fiecăruia. Şi nu fusese prea des impresionat.

— Artet Dilaf, se recomandă preotul care intrase. Hrathen îşi ridică privirile. Numele şi cuvintele erau fjordeleze, dar accentul era uşor străin. Suna aproape...

— Eşti arelonian? întrebă fără să-şi ascundă surpriza. Preotul făcu o reverenţă aşa cum se cuvenea, dar păstră o urmă de sfidare în privire.

— Cum de ai devenit un preot Derethi?

— Am vrut să servesc Imperiul, răspunse omul. Jaddeth mi-a oferit şansa şi mi-a arătat calea.

Nu, realiză Hrathen, nu este sfidare în ochii lui, ci fervoare religioasă. Nu întâlneai prea des fanatici în religia Derethi; astfel de oameni erau mai degrabă atraşi de frenezia ordinului nelegiuit al Misterelor Jeskeri decât de organizarea de tip militar a Shu-Dereth. Cu toate acestea, chipul bărbatului era înflăcărat de pasiune. Nu era un lucru rău; cu toate că Hrathen dispreţuia o asemenea lipsă de control, îi găsea adesea utili pe fanatici.

— Jaddeth găseşte întotdeauna o cale, artet, îi spuse preotului cu grijă. Fii mai explicit.

— Am întâlnit un artet Derethi în Duladel acum 12 ani. Mi-a ţinut o predică şi am crezut în vorbele lui. Mi-a dat copii ale Do-Kesegului şi Do-Derethului şi le-am citit pe amândouă într-o singură noapte. Sfântul artet m-a trimis atunci înapoi în Arelon să ajut la convertirea celor din ţara mea de baştină şi m-am stabilit în Rain. Am ţinut predici acolo timp de şapte ani, până când am auzit că o capelă Derethi a fost ridicată chiar în Kae. Mi-am învins atunci repulsia pentru elantrieni, ştiind că Jaddeth i-a condamnat pentru eternitate, şi am venit să mă alătur fraţilor mei fjordelezi. I-am adus cu mine şi pe cei pe care-i convertisem. Aproape jumătate dintre credincioşii din Kae au venit cu mine din Rain. Fjon a fost impresionat de devotamentul meu şi mi-a conferit titlul de artet, permiţându-mi totodată să continuu să predic.

Hrathen îşi frecă bărbia dus pe gânduri. Analiza situaţia preotului arelonian.

— Ştii că ceea ce a făcut Fjon a fost o greşeală.

— Da, stăpâne. Un artet nu poate numi un alt artet. Când le vorbesc oamenilor, nu mă refer niciodată la mine drept preot Derethi, ci drept învăţător.

Un foarte bun învăţător, părea să lase Dilaf să se înţeleagă.

— Ce părere aveai despre artetul Fjon? îl întrebă Hrathen.

— Era un neghiob indisciplinat, stăpâne. Numai nepăsarea şi delăsarea lui au făcut ca arelonienii să rămână necredincioşi şi ca religia noastră să pară mai degrabă un subiect de batjocură.

Hrathen zâmbi: Dilaf, chiar dacă nu era născut în rasa aleasă, era în mod evident un om care înţelegea doctrina şi cultura religiei sale. Oricum, frenezia lui putea fi periculoasă. Intensitatea sălbatică din ochii lui abia dacă era ţinută sub control. Prin urmare, existau numai două variante: sau îl supraveghea îndeaproape, sau scăpa de el.

— Se pare însă că artetul Fjon a făcut totuşi ceva corect, chiar dacă nu avea autoritatea corespunzătoare, îi zise Hrathen. Ochii lui Dilaf începură să ardă încă şi mai intens.

— Te fac artet plin, Dilaf.

Dilaf făcu o plecăciune, atingând podeaua cu fruntea. Manierele lui erau perfect fjordeleze şi Hrathen nu auzise niciodată un străin vorbind Limba Sfântă atât de bine. Acest om s-ar fi putut dovedi util într-adevăr; până la urmă, o plângere la ordinea zilei împotriva religiei Shu-Dereth era că îi favoriza pe fjordelezi. Un preot arelonian îl putea ajuta să dovedească că toţi oamenii erau bineveniţi în imperiul lui Jaddeth, chiar dacă fjordelezi erau totuşi favorizaţi.

Hrathen se felicită pentru această nouă unealtă, care avea bineînţeles să se dovedească extrem de utilă, însă satisfacţia sa păli când Dilaf se îndreptă din plecăciune. Pasiunea încă era acolo în ochii preotului, dar mai era ceva. Ambiţie. Hrathen se încruntă uşor, întrebându-se dacă nu cumva tocmai fusese manipulat.

Nu putea face decât un singur lucru:

— Artet, eşti odivul cuiva?

Surpriză. Ochii lui Dilaf se deschiseră larg, holbându-se confuzi la Hrathen.

— Nu, stăpâne.

— Foarte bine. Atunci ai să fii al meu.

— Stăpâne... sunt, desigur, umilul vostru servitor.

— Vei fi mai mult de-atât, artet, a zis Hrathen. Dacă vei fi odivul meu, eu voi fi hrodenul tău. Vei fi al meu, trup şi suflet. Dacă îl urmezi pe Jaddeth, îl vei urma prin mine. Dacă serveşti Imperiului, o vei face sub ordinele mele. Orice gândeşti, faci sau spui va fi dirijat de mine. S-a înţeles?

Ochii lui Dilaf ardeau.

— Da, şuieră preotul printre dinţi. Frenezia şi fanatismul nu-l lăsau să decline o astfel de ofertă. Deşi gradul lui umil de artet rămânea acelaşi, ca odiv al unui gyorn avea să aibă puteri considerabil sporite şi să capete mai mult respect. Va fi sclavul lui Hrathen, dacă această sclavie îl va ajuta să urce în rang. Era un mod de a acţiona foarte fjordelez. Ambiţia era singura emoţie pe care Jaddeth o accepta la fel de uşor ca pe devotament.

— Bine, zise Hrathen. Atunci primul ordin pe care ţi-l dau este să-l urmezi pe preotul Fjon. Probabil că urcă pe vas chiar în acest moment; vreau să te asiguri că o face într-adevăr. Dacă vezi că Fjon coboară, indiferent sub ce pretext, omoară-l.

— Am înţeles, stăpâne, răspunse Dilaf, grăbindu-se să iasă din cameră. În sfârşit avea unde să îşi canalizeze entuziasmul. Tot ce trebuia să facă Hrathen era deci să concentreze acest entuziasm în direcţia corectă.

Hrathen rămase câteva minute pe gânduri după ce arelonianul plecă, apoi scutură din cap şi se întoarse iarăşi spre birou. Pergamentul încă se mai afla unde căzuse dintre degetele păcătoase ale lui Fjon; Hrathen îl ridică zâmbind şi îl atinse cu pioşenie. Nu era genul de om care să se lase atras de posesiuni; ţintea realizări mult mai importante decât simpla acumulare de jucării inutile. Oricum, din când în când, apărea câte un obiect care era atât de unic, încât Hrathen fremăta numai la gândul că-i aparţine. Un astfel de obiect însă nu era deţinut ca trofeu sau pentru a impresiona, ci pentru că a-l avea reprezenta un privilegiu. Pergamentul era un astfel de obiect.

Fusese scris chiar în faţa lui Hrathen, de către Wyrn însuşi. Era o revelaţie de la Jaddeth; scriptură dedicată unui singur om. Erau foarte puţini aceia care ajungeau să cunoască un uns al lui Jaddeth, şi, chiar printre gyorni, audienţele private erau foarte rare. Să primeşti ordine direct din mâna lui Wyrn... era una dintre cele mai desăvârşite experienţe.

Hrathen îşi aruncă ochii asupra rândurilor sacre, deşi le întipărise deja de multă vreme în memorie.

Iată cuvintele lui Jaddeth, prin intermediul servitorului Lui Wyrn Wulfden al IV-lea, împărat şi Rege.

Înalt Preot şi Fiu, cererea ta a fost aprobată. Mergi la păgânii din Vest şi fă-le cunoscut ultimul meu avertisment că, deşi Imperiul meu este etern, răbdarea mea se va termina în curând. Nu mai e mult până când mă voi trezi şi mă voi ridica din mormântul de piatră. Ziua Imperiului este acum foarte aproape şi gloria mea va străluci în curând înaintea voastră, un al doilea soare îşi va răspândi razele din Fjorden.

Popoarele păgâne din Arelon şi Teod au fost deja mult prea mult timp cicatrice întunecate pe pământul meu. Trei sute de ani au servit preoţii mei printre acei oameni corupţi, păcătoşi, din Elantris, şi numai puţini au fost aceia care le-au dat ascultare. Ia aminte, înalte Preot: Războinicii mei credincioşi sunt gata şi aşteaptă numai semnalul lui Wyrn. Ai trei luni la dispoziţie să le faci cunoscută profeţia mea celor din Arelon. După ce aceste trei luni se vor fi scurs, sfinţii soldaţi ai Fjordenului vor coborî ca nişte animale de pradă asupra păgânilor, să smulgă din piept inimile nevrednice ale acelora care nu au băgat de seamă la cuvintele mele. Numai trei luni au mai rămas până la distrugerea tuturor acelora care se opun Imperiului meu.

Timpul gloriei mele se apropie, fiul meu. Fii viteaz şi fii neobosit!

Cuvintele lui Jaddeth, Lordul Creaţiei, prin intermediul servitorului său Wyrn Wulfden al IV-lea, împărat al Fjordenului, Profet Shu-Dereth, Conducător al Regatului Sfânt al lui Jaddeth şi Regent al Creaţiei.

Venise în sfârşit timpul. Numai două popoare rezistaseră. Fjordenul îşi recâştigase gloria din trecut, glorie pe care o pierduse cu sute de ani în urmă, când Primul Imperiu se prăbuşise. Încă o dată, Arelon şi Teod erau singurele două regate care rezistau în faţa dominaţiei fjordeleze. De data asta însă, cu toată forţa lui Jaddeth alături de ei, fjordelezii vor triumfa. Apoi, cu toată omenirea unită sub mâna lui Wyrn, Jaddeth se putea ridica de pe tronul său de dedesubtul pământului pentru a domni în glorie.

Şi Hrathen era acela care trebuia să facă totul posibil. Convertirea Arelonului şi Teodului era datoria lui urgentă. Avea la dispoziţie trei luni pentru a schimba convingerile religioase ale unei întregi culturi; era o sarcină extrem de dificilă, dar era vital să reuşească. Dacă dădea greş, armatele Fjordenului urmau să distrugă orice fiinţă vie din Arelon, iar Teodul urma la rând; cele două popoare, deşi erau separate de apă, erau de aceeaşi rasă, religie şi erau la fel de încăpăţânate.

Oamenii poate n-o ştiau încă, dar Hrathen era singurul care mai stătea între ei şi anihilarea totală. Rezistaseră în faţa lui Jaddeth şi a oamenilor lui arătând dispreţ mult prea multă vreme. Hrathen era ultima lor şansă.

Într-o bună zi îl vor numi salvatorul lor.

Capitolul 4

Femeia continuă să strige după ajutor, să cerşească milă şi să-l implore pe Domi, până când căzu jos epuizată. O vreme zgârie porţile, unghiile sale lăsând urme fine în stratul de jeg. Până la urmă, se ghemui la pământ, zguduită de sughiţuri din când în când. Urmărindu-i agonia, Raoden îşi aminti de propria sa durere, de junghiul ascuţit pe care îl simţea în deget, de pierderea vieţii lui de dincolo.

— Nu va mai dura mult, şopti Galladon, strângând cu putere braţul lui Raoden pentru a-l opri.

Femeia se ridică în picioare, privi în jur ameţită, de parcă n-ar fi ştiut unde se află. Făcu un singur pas nesigur la stânga şi îşi lipi mâna de zid, de parcă asta ar fi fost o alinare, o conexiune cu lumea de-afară şi nu chiar bariera care o separa de ea.

— Gata, zise Galladon.

— Aşa, pur şi simplu? întrebă Raoden. Galladon ridică din umeri.

— A ales bine sau, cel puţin, cât se putea de bine. Priveşte.

Umbrele începuseră să se agite pe o alee aflată exact în diagonală de locul unde se aflau ei în curtea principală; Raoden şi Galladon priveau dinăuntrul unei hardughii de piatră, una dintre multele răspândite în curte. Umbrele se dovediră a fi un grup de oameni, care se apropiară de femeie cu paşi hotărâţi. O încercuiră. Unul dintre bărbaţi se apropie şi îi smulse coşul cu ofrande din braţe. Femeia nu mai avea destulă putere să le reziste; pur şi simplu se prăbuşi din nou. Raoden simţea cum degetele lui Galladon i se înfigeau tot mai puternic în carne, în timp ce el încerca inconştient să se elibereze pentru a ieşi să-i înfrunte pe hoţi.

— Nu e o idee prea bună. Kolo? Păstrează-ţi curajul pentru tine. Dacă o simplă înţepătură la deget aproape că te-a doborât, gândeşte-te ce ar însemna o lovitură de ciomag în cap.

Raoden se dădu uşor înapoi. Femeia fusese jefuită, dar acum nu mai părea să fie în pericol. Il durea oricum să o privească. Nu era foarte tânără; avea chipul unei femei care fusese obişnuită cu întreţinerea unei gospodării şi creşterea copiilor. O mamă, nu o domnişoară. Trăsăturile dure care-i marcau chipul trădau o înţelepciune şi un curaj greu cucerite şi, cumva, asta făcea să-i fie mai greu să o privească. Dacă o astfel de femeie putea să fie înfrântă de Elantris, ce speranţă mai putea avea Raoden?

— Ţi-am spus că a ales bine, continuă Galladon. E adevărat că nu mai are mâncarea, dar a scăpat fără nicio rană. În schimb, dacă s-ar fi întors la dreapta, aşa cum ai făcut tu, sole, ar fi ajuns la mila oamenilor lui Shaor. Stânga e în mod evident o mai bună alegere. Oamenii Karatei îţi iau mâncarea, dar rar te rănesc. Mai bine să fii flămând decât să-ţi petreci următorii câţiva ani cu durerea provocată de un braţ rupt.

— Următorii câţiva ani? întrebă Raoden şi se întoarse să-l privească în faţă pe înaltul şi oacheşul său companion. Parcă ai spus că rănile noastre vor durea o eternitate.

— Numai presupunem că va fi aşa, sole. Arată-mi un elantrian care a reuşit să-şi păstreze judecata timp de o eternitate şi poate el va fi în măsură să ne demonstreze teoria.

— Cât timp rezistă oamenii pe-aici?

— Un an, poate doi, zise Galladon.

— Cum, numai atât?

— Credeai că suntem nemuritori, nu-i aşa? Numai pentru că nu avem vârstă, crezi că suntem nemuritori?

— Nu ştiu, răspunse Raoden. Credeam că ai spus că nu putem muri.

— Nu putem. Dar tăieturile, juliturile, degetele înţepate... se adună. Până la urmă cedezi.

— Se sinucid? întrebă Raoden în şoaptă.

— Asta nu este o opţiune. Nu, majoritatea zac gemând. Bieţi rulos.

— Tu de cât timp eşti aici?

— De câteva luni.

Realizarea acestui fapt îl şoca. Raoden presupusese că Galladon era în Elantris de cel puţin câţiva ani. Dula vorbea despre Elantris de parcă asta ar fi fost casa lui de decenii şi era un expert în enormul labirint al străzilor din oraş.

Raoden se uită înapoi înspre curte, dar femeia deja plecase. Poate fusese menajeră în palatul tatălui său, o negustoreasă bogată sau o simplă gospodină. Shaodul nu ţinea cont de clase; toate îi erau egale. Femeia dispăruse în imensa groapă care era Elantrisul. Ar fi trebuit să o poată ajuta.

— Toate astea pentru o singură felie de pâine şi câteva legume deshidratate, mormăi Raoden.

— Nu pare mult acum, dar aşteaptă numai câteva zile. Singura hrană care intră aici este cea din braţele celor nou-sosiţi. Aşteaptă numai, sole. Vei simţi şi tu aceeaşi dorinţă. E nevoie să ai o fire deosebit de puternică pentru a rezista chemării foametei.

— Tu rezişti, zise Raoden.

— Nu prea bine. Şi eu sunt aici numai de câteva luni. Nu sunt sigur că voi mai rezista la fel după încă un an.

Raoden fornăi.

— Aşteaptă întâi să treacă cele 30 de zile ale mele şi după aia poţi să te transformi liniştit într-un animal primitiv, la fel ca şi restul. Urăsc ideea că e posibil să-mi fi prăpădit bucata de carne degeaba.

Galladon se opri câteva momente şi apoi începu să râdă.

— Pe tine nu te sperie nimic, sole?

— De fapt, aproape tot ce e în jur mă sperie, sunt numai foarte priceput în a ignora ce mă înspăimântă. Dacă însă apuc să realizez cât sunt de înspăimântat, în clipa următoare o să mă găseşti probabil ascuns după grămada aia de pietre. Acum spune-mi mai multe despre bandele astea.

Galladon ridică din umeri şi se îndepărtă de uşa spartă, îşi trase o piatră din zid drept scaun, îşi privi critic picioarele, apoi se aşeză cu infinite precauţii. Se ridică la loc când picioarele începură să-i pocnească, îndepărtă scaunul dezgustat şi se aşeză direct pe jos.

— Sunt trei zone mari în Elantris, sole, şi trei bande corespunzătoare. Zona pieţei este dominată de banda lui Shaor; ai întâlnit ieri câţiva dintre membrii acesteia, deşi erau mult prea preocupaţi să lingă mizeria de pe bucatele aduse de tine pentru a mai avea timp să se prezinte, în zona palatului o vei găsi pe Karata. Ea este cea care i-a luat hrana femeii cu atâta delicateţe. Ultimul este Aanden. El îşi petrece cea mai mare parte a timpului în zona universităţii.

— Un învăţat?

— Nu, un oportunist. El a fost primul care şi-a dat seama că multe dintre textele vechi din bibliotecă au fost scrise pe piele. Clasicii de ieri au devenit astfel prânzul de mâine. Kolo?

— Idos Domi! Dar asta e o atrocitate. Se presupune că vechile pergamente ale Elantrisului conţin opere originale de o valoare inestimabilă. Sunt nepreţuite!

Galladon se întoarse şi îl privi cu tristeţe.

— Sole, chiar e nevoie să repet din nou discursul despre foamete? La ce e bună literatura când stomacul te doare atât de tare încât îţi curg lacrimile?

— Ăsta e un argument îngrozitor. O piele de miel veche de două secole nu poate avea un gust prea bun.

Galladon ridică din umeri.

— E mai bun decât noroiul. Oricum, se zvoneşte că Aanden a terminat pergamentele cu câteva luni în urmă. Au încercat să fiarbă cărţile, dar nu prea au avut succes.

— Mă mir că n-au încercat şi să se fiarbă unii pe alţii.

— Oh, dar au încercat. Din fericire, se pare că, după Shaod, carnea de om nu mai are un gust prea bun. Kolo? De fapt, este atât de amară încât nimeni nu poate s-o mănânce.

— Ce drăguţ să constaţi că varianta canibalismului a fost aşa de elegant eliminată, constată Raoden sec.

— Ţi-am spus, sole. Foamea îi îndeamnă pe oameni să facă lucruri ciudate.

— Şi atunci totul e-n regulă, nu? înţelept, Galladon nu răspunse.

Raoden continuă.

— Vorbeşti despre foame şi durere de parcă ar fi nişte forţe cărora nu le poţi opune niciun fel de rezistenţă. Orice devine acceptabil dacă foamea e cea care te-a împins de la spate. Elimină confortul şi vei deveni animal.

Galladon dădu din cap.

— Îmi pare rău, sole, dar pur şi simplu aşa stau lucrurile.

— Nu trebuie neapărat să fie aşa.

Zece ani nu puteau să însemne atât de mult. Chiar şi în clima umedă din Arelon, ar fi trebuit să treacă mai mult timp până când oraşul să atingă acel grad cumplit de deteriorare. Elantrisul arăta de parcă fusese abandonat timp de secole. Zidurile lui erau pe cale să se prăbuşească, iar cărămizile şi tencuiala se măcinau. Până şi clădirile din piatră începuseră să se fărâmiţeze. Şi, pretutindeni, stratul gros de noroi.

Raoden se obişnuise până la urmă să calce pe pietrele neuniforme, alunecoase. Se străduia să nu se murdărească, dar asta era o misiune aproape imposibilă. Orice zid atins, orice pervaz de care se agăţa lăsau o urmă.

Cei doi oameni alunecau încet de-a lungul unui bulevard, mult mai larg decât oricare altul din Kae. Elantrisul fusese construit la o altă scară, şi, deşi grandoarea aceasta părea descurajatoare când oraşul era privit din afară, Raoden începea abia acum să înţeleagă cât de imens era de fapt oraşul. El şi Galladon mergeau de ore şi Galladon încă mai spunea că mai au „puţin” de mers până unde voiau să ajungă.

Era adevărat, nu se grăbeau. Ăsta era unul dintre primele lucruri pe care i-l spusese Galladon: în Elantris nu trebuie să te grăbeşti. Tot ce făcea dula era executat cu un aer de precizie absolută, mişcările sale fiind în acelaşi timp relaxate şi precaute. Cea mai uşoară zgârietură, indiferent cât de mică, se adăuga la durerile celelalte. Cu cât erai mai atent, cu atât rămâneai mai mult timp sănătos. Aşa că Raoden urma exemplul lui Galladon şi păşea la fel de atent. Şi de câte ori avea senzaţia că grija îi era exagerată, tot ce trebuia să facă era să privească spre numeroasele forme care zăceau înghesuite una în alta în canalizările din intersecţii şi motivaţia se întorcea.

Galladon îi numea hoezi: aceşti elantrieni care cedaseră durerii. Minţile lor erau pierdute, vieţile lor nu mai cunoşteau decât o continuă, nemiloasă durere. Rar se mişcau, deşi mulţi dintre ei aveau încă suficient instinct încât să rămână ascunşi în umbră. Majoritatea erau tăcuţi, deşi foarte puţini erau aceia care nu scoteau niciun sunet. Trecând pe lângă ei, Raoden le putea auzi gemetele, suspinele şi scâncetele. Majoritatea păreau că îşi repetă ca pentru sine fraze sau cuvinte, o incantaţie care să le acopere suferinţa.

— Domi, Domi, Domi...

— Atât de frumos, odată atât de frumos...

— Încetează, încetează, încetează. Fă-o să înceteze...

Raoden se forţa să nu audă. Pieptul său începuse să se contracte, de parcă ar fi suferit în rând cu formele acelea fără chip. Dacă le-ar fi acordat mai multă atenţie, ar fi înnebunit cu mult mai devreme ca propria durere să-l copleşească.

Oricum, şi dacă şi-ar fi lăsat mintea să zburde, s-ar fi întors cu siguranţă spre viaţa lui anterioară. Vor continua prietenii lui să se întâlnească pe ascuns? Vor fi Kiin şi Roial în stare să menţină grupul unit? Dar prietenul lui cel mai bun, Lukel? Raoden abia dacă apucase s-o cunoască pe noua soţie a lui Lukel; şi nu va apuca niciodată să-l cunoască pe primul născut.

Şi lucrurile se înrăutăţeau şi mai mult dacă se gândea la propria lui căsătorie. Nu o întâlnise niciodată pe femeia cu care urma să se căsătorească, deşi vorbise cu ea prin intermediul seonului de mai multe ori. Era oare chiar atât de interesantă şi înţeleaptă pe cât părea? Nu va şti niciodată. Iadon muşamalizase probabil transformarea lui, pretinzând că fiul lui e mort. Sarene nu va mai veni niciodată în Arelon. De îndată ce va auzi vestea, va rămâne în Teod şi îşi va căuta un alt soţ.

Numai de-aş fi putut să o întâlnesc, măcar o dată. Dar astfel de gânduri erau inutile. Acum era elantrian.

În schimb, se concentra asupra oraşului. Era greu să crezi că Elantrisul fusese odată cel mai frumos oraş din Opelon, şi probabil chiar din lume. Tot ce vedea acum era acoperit de mizerie. Vedea putreziciunea şi eroziunea. Totuşi, sub zloată, se putea ghici încă măreţia apusă. Un turn, rămăşiţele unui zid frumos sculptat, capele grandioase şi reşedinţe vaste, piloni şi arcade. Cu zece ani în urmă acest oraş strălucise cu o lumină magică proprie – un oraş de alb pur şi aur.

Universitatea şi Palatul se învecinau. Potrivit lui Galladon, armistiţiul dintre Karata şi Aanden era destul de fragil, astfel încât de ambele părţi erau gărzi care supravegheau orice mişcare. Încă o dată, companionul lui Raoden îl conduse înspre nişte scări şubrede care duceau pe acoperişul plat al unei case.

Oricum, după ce urcară scările şi după ce fuseseră gata să cadă când o treaptă cedase sub ei, Raoden se văzu nevoit să admită că priveliştea merita tot efortul. Palatul era îndeajuns de mare ca să pară magnific chiar şi în gradul de decădere în care se afla. Cinci turnuri cu turle se ridicau spre cer, marcând cele cinci aripi. Numai una dintre turle – cea din mijloc – rămăsese intactă, dar aceasta se înălţa atât de sus încât părea de departe cea mai impresionantă structură din câte văzuse prinţul vreodată.

— Se spune că aici ne aflăm exact în centrul oraşului, zise Galladon, arătând spre turlă, înainte puteai să urci scara în spirală care ducea sus şi să priveşti de-acolo întregul oraş. Acum însă nu m-aş aventura. Kolo?

Universitatea era imensă, dar mai puţin magnifică. Era formată din cinci sau şase clădiri lungi, neinteresante, şi mult spaţiu liber, pământ pe care probabil odată creştea iarbă sau erau amenajate grădini, ambele fiind acum de multă vreme roase până la rădăcini de locuitorii înfometaţi ai Elantrisului.

— Karata este în acelaşi timp cel mai aspru şi cel mai blând dintre liderii bandelor, zise Galladon, privind înspre universitate.

Era ceva ciudat în privirea lui, de parcă vedea lucruri pe care Raoden nu putea să le vadă. Îşi continuă descrierea în acelaşi stil confuz, încurcat, care-i era caracteristic, de parcă gura îi era independentă de minte.

— Admite cu greu noi membri în banda ei şi este extrem de atentă să nu-i încalce cineva teritoriul. Oamenii lui Shaor s-ar putea să te mai urmărească o vreme dacă vei continua să rătăceşti pe platoul ăsta, dar numai dacă au chef s-o facă. Karata în schimb nu suportă intruşii. Oricum, dacă o laşi în pace, atunci şi ea te lasă în pace. Rar se întâmplă să rănească vreun nou-venit când îi ia mâncarea. Ai văzut-o ieri. Ea ia întotdeauna personal mâncarea. Poate nu are destulă încredere în subalternii ei să-i lase să facă singuri asta.

— Probabil, zise Raoden. Ce altceva mai ştii despre ea?

— Nu prea multe – liderii celor trei bande nu prea par genul de oameni care să-şi petreacă după-amiaza stând la taclale.

— Acum cine ia lucrurile prea uşor? zâmbi Raoden.

— Eşti un exemplu rău, sole. Se presupune că morţii nu sunt glumeţi. Oricum, singurul lucru pe care ţi-l pot spune despre Karata este că nu e deloc fericită că se află în Elantris.

Prinţul se încruntă:

— Cine e?

— Nimeni, dar puţini dintre noi au curajul să încerce să evadeze. Karata a fost deja de trei ori prinsă în Kae până acum. Şi întotdeauna în apropierea palatului regal. Încă o dată, şi preoţii o vor arde.

— De ce vrea atât de mult la palat?

— Să ştii că nu a fost destul de drăguţă să-mi explice, îi răspunse Galladon. Cei mai mulţi cred că vrea să-l asasineze pe regele Iadon.

— Pe rege? Şi ce-ar rezolva cu asta?

— S-ar răzbuna, şi-ar potoli setea de sânge. Motive suficiente când eşti blestemat pe vecie. Kolo?

Raoden se încruntă. Poate faptul că trăise alături de tatăl său, care devenea absolut paranoic când era vorba de o tentativă de asasinat, îl făcuse imun, dar asasinarea regelui chiar nu i se mai părea un scop bun pentru un elantrian.

— Dar ceilalţi lideri?

— Aanden? întrebă Galladon, privind iarăşi oraşul. Pretinde că a fost nobil înainte de a intra în Elantris: baron, cred.

Încearcă să se autoproclame monarhul Elantrisului şi îl enervează îngrozitor faptul că palatul se află în teritoriul Karatei. El domină curtea şi promite hrană celor care li se vor alătura lui, deşi nu are decât câteva cărţi fierte, şi îşi face planuri să atace Kae.

— Ce să facă? întrebă Raoden surprins. Să atace Kae?

— Nu vorbeşte serios. Dar e foarte bun la propagandă. Pretinde că are un plan pentru a elibera Elantrisul şi asta i-a adus foarte mulţi adepţi, în fine, este un om brutal. Karata le face rău numai acelora care încearcă să se furişeze în palat, Aanden însă este celebru pentru judecăţile lui pripite. Părerea mea, sole, este că nu prea e întreg la minte.

Raoden se încruntă. Dacă acest Aanden fusese într-adevăr baron, atunci prinţul trebuia să-l cunoască. Oricum, nu recunoştea numele. Ori Aanden minţise şi îşi inventase alt trecut, ori îşi schimbase numele după ce intrase în Elantris.

Raoden cercetă atent zona dintre universitate şi palat. Un anumit obiect îi atrase atenţia. Ceva atât de banal încât l-ar fi trecut fără probleme cu vederea, dacă nu ar fi realizat că era prima dată când vedea aşa ceva în Elantris.

— Ăla e un puţ? întrebă nesigur.

— Singurul din oraş, îi răspunse Galladon arătând înspre puţ.

— Cum este posibil?

— Canalizare, sole. Graţie magiei AonDor. Puţurile nu erau necesare în oraş.

— Atunci de ce să construieşti unul?

— Cred că era folosit în ceremoniile religioase. Câteva dintre serviciile religioase ale elantrienilor cereau apă, care era scoasă chiar atunci dintr-un fluviu.

— Atunci fluviul Aredel chiar curge pe sub oraş, zise Raoden.

— Bineînţeles, pe unde altundeva să curgă. Kolo?

Raoden căzu pe gânduri, dar nu spuse nimic. În timp ce stătea aşa, privind oraşul, observase o mică minge de lumină plutind pe una dintre străzi. Seonul părea să rătăcească fără ţintă, din când în când desenând în aer cercuri de lumină. Era mult prea departe de el ca să poată face contactul. Galladon observă concentrarea lui Raoden.

— Un seon, observă şi el. Nu e un lucru neobişnuit în oraş.

— E adevărat, atunci?

Galladon se uită în direcţia seonului.

— Atunci când stăpânul unui seon este luat de Shaod, seonul o ia şi el razna. Sunt câţiva care tot rătăcesc prin oraş. Nu vorbesc. Pur şi simplu rătăcesc aşa, fără scop.

Raoden îşi întoarse privirea. De când fusese aruncat în Elantris, evitase să se gândească la propriul lui seon, Ien. Raoden auzise ce se întâmplă cu seonii când stăpânii lor erau aruncaţi în Elantris.

Galladon îşi ridică privirile spre cer.

— Va ploua în curând.

Raoden ridică o sprânceană spre cerul înnorat.

— Dacă spui tu...

— Crede-mă. Ar trebui să intrăm dacă nu vrei să-ţi petreci următoare zile în haine ude. Nu e prea uşor să faci un foc în Elantris; lemnul este ori prea umed ori prea putred ca să ardă.

— Unde să mergem? Galladon ridică din umeri.

— Alege o casă, sole. Sunt şanse mari să nu fie locuită.

Îşi petrecuseră noaptea trecută dormind într-o casă abandonată, dar de data asta lui Raoden îi veni o idee.

— Tu unde locuieşti, Galladon?

— În Duladel, răspunse Galladon imediat.

— Mă refer acum.

Galladon se gândi o clipă, un pic nesigur. Apoi, ridică din umeri şi îi făcu semn să-l urmeze pe nişte scări şubrede.

— Vino.

— Cărţi! exclamă Raoden entuziasmat.

— Ştiam eu că nu trebuia să te aduc aici. Acum n-o să mai pot niciodată scăpa de tine.

Galladon îl conduse pe Raoden într-o cameră care părea că fusese un fel de cramă, deşi până la urmă se dovedi a fi altceva. Aerul era mai uscat aici, deşi construcţia era sub pământ. Şi era mai frig. Parcă pentru a-şi retrage afirmaţia de mai devreme în legătură cu cât de greu era să faci un foc în Elantris, Galladon scoase un felinar dintr-o firidă ascunsă şi îl aprinse cu puţină cremene şi oţel. Ce dezvălui lumina reprezenta într-adevăr o surpriză.

Părea biroul unui învăţat. Aoni, caracterele mistice antice din spatele limbajului aonic, erau pictate pretutindeni pe pereţi şi erau şi câteva rafturi pline cu cărţi.

— Cum ai găsit locul ăsta?

— M-am împiedicat de el, îi răspunse Galladon, ridicând din umeri.

— Poate cărţile astea, zise Raoden şi ridică una de pe un raft – era un pic mucegăită, dar încă se putea citi —, ne pot învăţa secretul din spatele aonilor, Galladon!

— Aonilor?

— Magia Elantrisului. Se spune că înainte de Reod, elantrienii puteau face vrăji puternice numai desenând aoni.

— Oh, asta voiai să spui? întrebă uriaşul negricios ridicând mâna. Contura un simbol în aer, aonul Deo, şi degetul său lăsă în urmă o dâră strălucitoare.

Raoden făcu ochii mari şi cartea îi căzu din mână. Aonii. Legenda spunea că numai elantrienii aveau darul de a chema puterea lor. Şi acea putere se presupunea că dispăruse; se credea că dispăruse o dată cu prăbuşirea oraşului.

Galladon îi zâmbi de dincolo de simbolul luminos care plutea între ei în aer.

Capitolul 5

— Pentru numele lui Domi! exclamă Sarene surprinsă, de unde-a apărut?

Gyornul intră în sala tronului la fel de arogant ca întotdeauna. Purta armura sângerie strălucitoare de înalt preot Derethi, cu o mantie de un roşu aprins unduind în spatele lui, deşi nu purta nicio armă. Era o costumaţie menită să impresioneze şi, în ciuda părerii pe care o avea Sarene despre el, trebuia să admită că prezenţa lui era totuşi impunătoare. Bineînţeles, era gândită tocmai pentru a fi impunătoare; chiar şi în societatea marţială din Fjorden, puţini erau aceia care se descurcau să meargă atât de uşor ca acest gyorn care purta o armură din metal pur. Probabil metalul era atât de subţire şi uşor, încât ar fi fost de fapt inutil în luptă.

Gyornul trecu pe lângă ea aproape fără să o privească, privirea lui fiind acaparată exclusiv de rege. Era destul de tânăr pentru un gyorn, probabil în jur de 40 de ani. Părul său bine tuns, scurt, era foarte puţin grizonat.

— Ştiai că există reprezentanţi ai ordinului Derethi în Elantris, stăpână, zise Ashe, care plutea ca de obicei alături de ea, fiind unul dintre cei doi seoni din cameră. De ce eşti atunci surprinsă că vezi un preot din Fjorden?

— Este chiar un gyorn plin, Ashe. Sunt numai douăzeci în întregul imperiu. Poate că sunt câţiva credincioşi Derethi în Kae, dar nu destui încât să motiveze prezenţa unui mare preot. Gyornii sunt deosebit de zgârciţi când vine vorba despre timpul lor.

Sarene îl urmări cu privirea pe fjordelez, care înainta mândru, făcându-şi loc printre grupurile de oameni, ca o pasăre planând printr-un roi de ţânţari.

— Vino, îi zise lui Ashe şi-şi făcu la rândul ei loc prin mulţime către camera principală. N-avea de gând să piardă discursul gyornului.

Nu avea însă de ce să-şi facă griji. Când omul începu să vorbească, vocea lui fermă se auzi în toată sala.

— Rege Iadon, începu cu un uşor semn cu capul în semn de plecăciune. Eu, gyorn Hrathen, îţi aduc un mesaj de la Wyrn Wulfden al IV-lea. El crede că e timpul ca popoarele noastre să aibă mai mult în comun decât o simplă graniţă. Vorbea cu accentul puternic, melodic, caracteristic fjordelezilor.

Iadon îl privea de pe tronul său abia stăpânindu-şi furia din priviri.

— Şi ce altceva mai vrea Wyrn? Avem deja o înţelegere comercială cu Fjorden.

— Sfinţia Sa se teme pentru sufletele supuşilor voştri, Maiestate, zise Hrathen.

— Ei bine, atunci să-i convertească. Le-am dat întotdeauna preoţilor tăi deplină libertate să predice în Arelon.

— Oamenii reacţionează prea greu, Maiestate. Au nevoie de un stimul, de un semn, dacă doriţi. Wyrn crede că este timpul ca însuşi Măria ta să se convertească la Shu-Dereth.

De data asta Iadon nici măcar nu se mai deranja să-şi ascundă iritarea din glas.

— Dar eu deja cred în Shu-Korath. Servim acelaşi Dumnezeu.

— Derethi este singura formă adevărată a Shu-Kesegului, zise Hrathen pe un ton misterios.

Iadon îi făcu semn că e liber.

— Nu mă interesează certurile dintre cele două doctrine, preotule. Du-te şi încearcă să converteşti un necredincios. Sunt încă destul areolieni care au rămas adepţi ai vechii religii.

— N-ar trebui să desconsideri oferta lui Wyrn într-un mod atât de superficial, rege, îl avertiză gyornul.

— Să fim serioşi, preotule, chiar trebuie să facem asta? Ameninţările tale n-au nicio bază solidă. Fjordenul nu mai are deloc influenţa pe care o avea acum două secole. Chiar crezi că mă intimidezi cu puterea pe care o aveaţi?

Privirea lui Hrathen deveni ameninţătoare.

— Fjorden este mult mai puternic acum decât a fost vreodată.

— Într-adevăr? întrebă Iadon. Unde este vastul vostru imperiu? Unde sunt armatele voastre? Câte ţări aţi cucerit în ultimul secol? Poate într-o zi oamenii tăi vor ajunge în sfârşit să realizeze că Imperiul lor s-a prăbuşit acum trei sute de ani.

Hrathen tăcu preţ de câteva clipe; apoi repetă salutul pe care-l făcuse şi în introducere şi se întoarse, cu mantia fluturând dramatic în urma lui în timp ce se îndrepta spre uşă. Însă rugăciunile Sarenei nu fuseră ascultate – Hrathen nu calcă pe mantie şi nici nu se împiedică. Şi, chiar înainte de a ieşi, acesta se mai întoarse o dată să arunce o ultimă privire dezamăgită înspre tron. Privi, dar, în loc să-l vadă pe rege, dădu cu ochii de Sarene. Ochii ei rămaseră blocaţi pentru câteva secunde şi avu astfel timp să surprindă o urmă de confuzie în ochii gyornului, în timp ce acesta-i studia statura înaltă şi părul blond teozian. Apoi părăsi sala, şi mulţimea îşi reluă ca la un semnal conversaţiile zgomotoase.

Regele Iadon se întoarse fornăind la treburile lui.

— Nu vede, şopti Sarene. Nu înţelege.

— Ce să înţeleagă, stăpână?

— Cât de periculos este acest gyorn.

— Regele este un simplu negustor, stăpână, nu este un adevărat politician. Nu vede lucrurile aşa cum le vezi tu.

— Chiar şi aşa, zise Sarene, vorbind foarte încet, astfel încât Ashe să fie singurul care s-o poată auzi, regele Iadon ar fi trebuit să aibă destulă experienţă ca să înţeleagă că ce a spus Hrathen – cel puţin despre Fjorden – e complet adevărat. Supuşii lui Wyrn sunt mult mai puternici acum decât erau cu secole în urmă, chiar şi decât atunci când Imperiul era la apogeu.

— Este greu să priveşti înspre puterea militară din trecut, în special atunci când eşti monarh de destul de puţin timp. Iar Regele Iadon nu poate înţelege că armata de preoţi a Fjordenului este mai puternică decât au fost războinicii lui cu secole în urmă.

Sarene îşi duse mâna la bărbie şi se gândi câteva clipe.

— Ei bine, Ashe, acum cel puţin nu mai trebuie să-ţi faci griji cum că aş stârni prea multe proteste printre nobilii din Kae.

— Mă îndoiesc, stăpână. Cum altfel îţi vei petrece timpul?

— Of, Ashe, se alintă ea. De ce mi-aş pierde vremea cu o grămadă de incompetenţi când aş putea să port o conversaţie inteligentă cu un gyorn? Apoi continuă pe un ton mai serios:

Wyrn îşi alege bine înalţii preoţi. Dacă Iadon n-are de gând să-l supravegheze pe acest om – şi se pare că n-are – atunci Hrathen va converti acest oraş chiar sub nasul lui. Cu ce ar ajuta căsătoria mea de sacrificiu Teodul, dacă Arelonul se predă inamicilor?

— Poate că totuşi exagerezi, stăpână, spuse Ashe îngrijorat. Cuvintele îi păreau mult prea familiare. Ashe simţea foarte des nevoia să i le spună.

Sarene scutură din cap.

— De data asta nu. Ziua de astăzi a fost un test, Ashe. Acum Hrathen se va simţi justificat şi va simţi că are tot dreptul să acţioneze împotriva regelui. S-a convins că Arelonul este într-adevăr condus de un blasfemiator. Va încerca să găsească o cale să-l dea jos de pe tron pe Iadon, iar guvernul se va prăbuşi pentru a doua oară în zece ani. Şi de data asta nu clasa comercianţilor va umple golul lăsat de putere, ci ordinul Derethi.

— Aşadar, îl vei ajuta pe Iadon?

— Este totuşi regele meu.

— În ciuda faptului că îl consideri atât de nesuferit?

— Orice este mai bine decât domnia Fjordenului. În plus, poate că m-am înşelat în privinţa lui Iadon.

Lucrurile nu merseseră prea rău între ei de la acea primă întâlnire stânjenitoare. Iadon practic o ignorase la funeraliile lui Raoden, ceea ce îi convenise de minune Sarenei: fusese prea ocupată să observe discrepanţele din timpul ceremoniei. Din păcate, evenimentul fusese marcat de o dezamăgitoare bună-cuviinţă, şi niciunul dintre nobilii care predominau la ceremonie nu se trădaseră prin neprezentare sau afişând o figură prea vinovată în timpul serviciului religios.

— Da... zise. Poate că eu şi Iadon ne vom putea înţelege pur şi simplu dacă ne ignorăm.

— Ce faci iarăşi în sala tronului, fato! Pentru numele lui Domi Arzând! strigă furios regele de undeva din spatele ei.

Sarene dădu resemnată ochii peste cap şi Ashe chicoti în timp ce ea se întorcea cu faţa înspre Iadon.

— Poftim? se strădui ca tonul ei să pară inocent.

— Tu! lătră Iadon, arătând spre ea. Era bineînţeles într-o dispoziţie proastă. De fapt, din câte auzise, Iadon era foarte rar într-o dispoziţie bună. Nu înţelegi că femeilor le este permis să vină în sala tronului numai atunci când sunt invitate?

Sarene clipi confuză.

— Nu mi-a spus nimeni asta, Maiestate, şi încercă să pară că prin capul ei bate vântul.

Iadon bombăni ceva despre nesăbuinţa femeilor. Clătină din cap la evidenta ei lipsă de inteligenţă.

— Voiam numai să văd tablourile, zise Sarene cu o voce tremurată, ca şi cum ar fi fost gata să plângă.

Iadon întinse mâna în faţă cu palma întinsă ca s-o împiedice să continue şi se întoarse spre tronul său. Sarene abia se abţinu să nu zâmbească în timp ce îşi ştergea ochii şi se prefăcea că studiază tabloul de deasupra ei.

— Asta ne-a luat pe nepregătite, zise Ashe încet.

— Mă voi ocupa de Iadon mai târziu, mormăi Sarene. Acum sunt alte lucruri mai importante care mă îngrijorează.

— Adevărul e că nu mă aşteptam ca tocmai tu, dintre toate femeile, să te foloseşti de stereotipul feminin, chiar dacă e vorba numai despre o prefăcătorie.

— Ce vrei să spui, se alintă Sarene clipind des, să mă prefac, eu?

Ashe fornăi.

— Ştii, niciodată nu mi-am dat seama cum reuşiţi voi, seonii, să scoateţi asemenea sunete, zise Sarene. Dacă nu aveţi nas, atunci cum fornăiţi?

— Ani de exerciţiu, stăpână, îi explică Ashe. Voi fi aşadar nevoit să-ţi ascult suspinele ori de câte ori vorbeşti cu regele?

Sarene ridică din umeri.

— Crede că femeile sunt proaste, aşa că voi fi proastă. Este mult mai uşor să manipulezi pe cineva care crede că nu eşti destul de inteligent să ştii măcar cum te cheamă.

— Ene? se auzi brusc o voce. Tu eşti? Vocea puternică, puţin răguşită, era ciudat de familiară. Era ca şi cum vorbitorul avea o rană în gât, deşi nu mai auzise pe nimeni care să aibă probleme cu gâtul şi totuşi să strige atât de tare.

Sarene se întoarse încă ezitând. Un bărbat enorm – mai înalt, mai solid, mai îndesat şi mai musculos decât părea posibil – îşi făcea loc prin mulţime îndreptându-se spre ea. Era îmbrăcat într-un pieptar de mătase albastru – prinţesa se cutremură gândindu-se câţi viermi munciseră din greu că să fie făcut – şi purta pantalonii încreţiţi ai curtenilor din Arelon.

— Eşti chiar tu! exclamă bărbatul. Credeam că soseşti abia peste o săptămână.

— Ashe, mormăi Sarene, cine e nebunul ăsta şi ce vrea de la mine?

— Pare cunoscut, stăpână, îmi pare rău, dar memoria mea nu mai este ce era odată.

— Ha! o ridică uriaşul de la pământ şi o îmbrăţişa cu braţele lui de urs. Era o senzaţie destul de ciudată, jumătatea de sus a trupului ei era presată de stomacul lui imens în timp ce faţa îi era zdrobită de pieptul musculos. Rezistă eroic impulsului de a scânci, aşteptând ca bărbatul să îi dea drumul înainte să leşine. Tot ce spera era că Ashe avea să ceară ajutor dacă vedea că faţa ei se schimbă la culoare.

Din fericire, bărbatul îi dădu drumul cu mult înainte ca ea să se asfixieze, în schimb o ţinea de după umeri.

— Te-ai schimbat. Când te-am văzut ultima dată abia dacă îmi ajungeai până la genunchi. Apoi o măsură din nou. Ei, de fapt mă îndoiesc că ai fost vreodată atât de mică, dar cu siguranţă nu-mi ajungeai mai sus de talie. Mama ta spunea întotdeauna că vei ajunge o deşirată!

Sarene scutură din cap. Vocea îi era vag familiară, dar nu putea plasa figura. De obicei avea o memorie aşa de bună a figurilor... Numai dacă...

— Uchiu Kay? ezită. Milostive Domi! Ce s-a întâmplat cu barba ta?

— Nobilii arelonieni nu poartă barbă, micuţo. Nu mai am barbă de ani de zile.

Era chiar el. Vocea era puţin diferită, figura fără barbă nefamiliară, dar ochii erau aceiaşi, îşi amintea cum privea în sus înspre ochii aceia căprui, întotdeauna râzând.

— Uchiu Kay, întrebă ea distrată, unde e cadoul meu? Unchiul Kay râse, vocea lui ciudată făcând chicotitul să semene mai degrabă cu o hârâială. Acestea fuseseră întotdeauna primele ei cuvinte când unchiul venea în vizită; Kay îi aducea cele mai exotice cadouri, cadouri atât de extravagante încât erau unice chiar şi pentru o fiică de rege.

— Mă tem că am uitat de cadou de data asta, micuţo.

Sarene roşi. Oricum, înainte de a putea bolborosi o scuză, unchiul Kay o trase mai aproape de ele cu braţul lui de uriaş şi o târî în afara sălii tronului.

— Vino, trebuie s-o cunoşti pe soţia mea...

— Soţie? întrebă Sarene şocată.

Trecuse mai bine de un deceniu de când nu-l mai văzuse pe Kay, dar un lucru şi-l amintea destul de limpede. Unchiul ei fusese un burlac convins şi un poznaş.

— Uchiu Kay este căsătorit?

— Nu eşti singura care a crescut în timpul ăsta, îi răspunse Kiin iritat. Oh, şi oricât de drăguţ ar fi să-mi spui Uchiu Kay, probabil ar fi mai bine ca de-acum încolo să-mi spui totuşi unchiul Kiin.

Sarene roşi din nou. Uchiu Kay fusese creaţia unui copil care nu putea să-i pronunţe lui Kiin numele cum trebuie.

— Deci, ce mai face tatăl tău? întrebă bărbatul. Face ce trebuie să facă un rege presupun...

— Este bine, unchiule, îi răspunse. Deşi cred că ar fi destul de surprins să afle că tu locuieşti acum la curtea din Arelon.

— Ştie.

— Ba nu. Crede că ai plecat într-una din călătoriile tale pe insule îndepărtate.

— Sarene, dacă eşti la fel de isteaţă şi acum, ca femeie, pe cât erai când erai copil, atunci ar trebui să fii în stare să deosebeşti adevărul de basme.

Observaţia veni ca o găleată plină cu apă îngheţată. Abia dacă îşi mai amintea când petrecuse cu privirea corabia unchiului şi îl întrebase pe tatăl ei când urma acesta să se întoarcă. Eventeo răspunsese însă iritat că Uchiu Kay urma să facă o călătorie foarte, foarte lungă.

— Dar de ce? întrebă, în tot acest timp ai locuit la numai câteva zile distanţă de casă şi n-ai venit niciodată în vizită?

— O să-ţi povestesc altădată, micuţo, zise Kiin, dând din cap. Acum însă trebuie să cunoşti monstrul de femeie care a reuşit până la urmă să-l captureze pe unchiul tău.

Soţia lui Kiin era orice altceva, dar nu un monstru. De fapt, era una dintre cele mai frumoase femei mature pe care le văzuse Sarene vreodată. Daora avea o figură cu trăsături puternice, clasice şi o coroană bogată, aranjată foarte stilat, de păr roşcat. Nu era nici pe departe genul de femeie pe care Sarene şi-ar fi închipuit-o lângă unchiul său – evident, cele mai recente amintiri ale ei despre acesta datau de un deceniu.

Casa magnifică, aproape castel, în care locuia Kiin, nu reprezenta o surpriză, îşi amintea că unchiul său fusese un fel de negustor, care aducea mereu cadouri scumpe şi care purta haine exotice. Nu fusese numai mezinul regelui, dar fusese şi un om de afaceri foarte abil. Şi încă era, după cum se dovedea. Fusese plecat din oraş până în dimineaţa aceea, de aceea nu-l văzuse la funeraliile lui Raoden.

Şocul cel mai mare însă fuseseră copiii, în ciuda faptului că Sarene ştia de-acum că este căsătorit, pur şi simplu nu avusese timp să reconcilieze ceea ce ştia despre neastâmpăratul Uchiu Kay cu conceptul de tată. Prejudecăţile ei fuseseră spulberate total în momentul în care Kiin şi Daora deschiseseră uşa sălii de mese.

— A venit tata! strigă o voce de fetiţă.

— Da, a venit tata, zise Kiin cu un oftat. Şi nu, nu v-am adus nimic. Am fost plecat numai câteva minute.

— Nu mă interesează ce mi-ai adus sau ce nu mi-ai adus. Nu vreau decât să mănânc.

Vorbitorul, o fetiţă în jur de zece ani, avea o voce foarte serioasă, de adult. Purta o rochiţă roz legată cu o panglică albă şi avea o claie de păr blond tuns în stil bob.

— Când nu vrei tu să mănânci, Kaise? observă acru un băieţel care era aproape identic la înfăţişare cu fata.

— Copii, nu vă certaţi! îi apostrofă Daora ferm. Avem un oaspete.

— Sarene, zise Kiin, aceştia sunt verişorii tăi: Kaise şi Daorn. Cele mai mari dureri de cap în biata viaţă a unchiului tău.

— Ei, tată, ştii că ai fi înnebunit demult de plictiseală dacă n-ar fi fost ei, interveni un bărbat care stătea în dreptul unei uşi mai îndepărtate.

Noul venit avea înălţimea medie a unui arelonian, ceea ce însemna că era cu trei-patru centimetri mai scund decât Sarene. Avea o constituţie fragilă şi era de o frumuseţe frapantă, cu o figură de vultur. O femeie cu părul negru îi stătea alături, strângând uşor din buze în timp ce o studia pe Sarene.

Bărbatul făcu o plecăciune uşoară în faţa Sarenei:

— Înălţimea ta, zise, cu o urmă de zâmbet pe buze.

— Fiul meu, Lukel, îl prezentă Kiin.

— Fiul? întrebă Sarene surprinsă. Putea să înţeleagă prezenţa celor mici, dar Lukel era chiar cu câţiva ani mai mare decât ea, ceea ce însemna...

— Nu, îi explică Kiin negând din cap. Lukel este fiul Daorei dintr-o căsătorie anterioară.

— Nu că asta m-ar face mai puţin fiul lui, zise Lukel cu un zâmbet larg. Nu poţi să scapi de responsabilităţile faţă de mine atât de uşor.

— Domi însuşi nu ar putea fi responsabil pentru tine, spuse Kiin. În orice caz, cea de lângă el este Jalla.

— Fiica ta? întrebă Sarene în timp ce Jalla făcea o plecăciune.

— Nora, explică femeia, cu un uşor accent.

— Eşti din Fjorden? întrebă Sarene. Părul ar fi putut fi un indiciu, dar ce o trăda de fapt erau accentul şi numele.

— Din Svorden, o corectă Jalla.

Nu că ar fi fost mare diferenţă. Micul regat Svorden nu era altceva decât o provincie a Fjordenului.

— Jalla şi cu mine am fost colegi la Universitatea din Svorden, îi explică Lukel. Ne-am căsătorit luna trecută.

— Felicitări, le ură Sarene. E o uşurare să aflu că nu sunt singura proaspăt căsătorită din încăpere.

Sarene voise să facă un comentariu neutru, dar nu fusese în stare să-şi ascundă amărăciunea din glas. Atunci simţi mâna uriaşă a lui Kiin apăsând-o de umăr.

— Îmi pare rău, Ene, zise blând. Nu aveam de gând să aduc vorba despre asta... Meritai mai mult de-atât; ai fost întotdeauna un copil atât de fericit!

— Nicio pierdere, zise Sarene cu o indiferenţă pe care de fapt nu o simţea. Nici măcar nu l-am cunoscut, unchiule.

— Chiar şi aşa, zise Daora, trebuie să fi fost un şoc.

— Poţi s-o mai spui o dată.

— Dacă te ajută cu ceva, zise Kiin, prinţul Raoden a fost un om bun. Unul dintre cei mai buni pe care i-am cunoscut. Dacă ai fi ştiut ceva mai multe despre politica din Arelon, atunci ai fi înţeles că nu folosesc atât de uşor astfel de cuvinte când vorbesc despre un membru al curţii lui Iadon.

Sarene încuviinţă uşor din cap. O parte din ea se bucura să audă că nu se înşelase în privinţa lui Raoden, în timp ce cealaltă parte prefera să creadă că fusese ca tatăl lui.

— Dar destul despre prinţi morţi! se auzi o voce de copil din zona mesei. Dacă nu mâncăm în curând, tata va trebui să înceteze să se mai plângă despre mine, pentru că voi fi moartă.

— Da, Kiin, aprobă Daora, ar trebui să te duci în bucătărie şi să te asiguri că festinul tău e pe foc.

Kiin fornăi.

— Fiecare vas este programat. Este imposibil ca vreunul să... zise uriaşul coborând din ce în ce mai mult glasul. Apoi ieşi grăbit din cameră.

— Unchiul Kiin găteşte cina? întrebă Sarene şocată.

— Unchiul tău este unul dintre cei mai buni bucătari din oraş, draga mea.

— Unchiul Kiin? repetă Sarene. Găteşte?

Daora încuviinţă distrată, de parcă era vorba despre un lucru care se întâmpla în fiecare zi.

— Kiin a călătorit mai mult decât oricine altcineva din Arelon şi a adus reţete speciale din fiecare călătorie. Cred că în seara asta ne pregăteşte o reţetă adusă din Jindo.

— Asta înseamnă că mâncăm în sfârşit? întrebă Kaise prompt.

— Urăsc mâncarea din Jindo, se plânse Daron, cu o voce aproape la fel ca a surorii sale. Este prea condimentată.

— Ţie nu-ţi place să mănânci nimic dacă nu are şi o mână de zahăr în ea, îl tachina Lukel, înfigându-şi degetele în părul băiatului.

— Daorn, du-te după Adien.

— Încă unul? întrebă Sarene. Daora încuviinţă:

— Ultimul. Fratele bun al lui Lukel.

— Probabil doarme, zise Kaise. Adien doarme aproape tot timpul. Cred că e din cauză că mintea lui este numai pe jumătate trează.

— Kaise, fetiţele care spun astfel de lucruri despre fraţii lor ajung de obicei cu stomacul gol în pat, o informă Daora. Daorn, mişcă-te.

— Nu arăţi ca o prinţesă, zise Kaise. Fetiţa se aşezase strâmbând din nas pe scaunul ei de lângă cel al Sarenei. Salonul avea un aer familiar care îi amintea de casă, cu lambriuri de lemn, încărcat cu tot felul de relicve din călătoriile lui Kiin.

— Ce vrei să spui? o întrebă Sarene, încercând să-şi dea seama cum se foloseau ciudatele ustensile jindoeze cu care ar fi trebuit să mănânce. Erau două, una cu un vârf ascuţit şi cealaltă cu un capăt bont. Toţi ceilalţi le foloseau cu uşurinţă, aşa că Sarene se hotărî să nu spună nimic. Avea să se descurce până la urmă sau rămânea nemâncată. Cea de-a doua variantă părea din ce în ce mai probabilă.

— Păi, în primul rând, eşti prea înaltă, zise Kaise.

— Kaise, o avertiză Daora pe un ton ameninţător.

— Dar e adevărat! în toate cărţile scrie că prinţesele sunt petite. Nu sunt complet sigură ce înseamnă petite, dar nu cred că ea are vreo legătură cu termenul ăsta.

— Sunt din Teod, îi răspunse Sarene, înfigând cu succes una dintre unelte în ceva ce semăna cu o bucată marinată de crevete. Acolo toţi suntem aşa de înalţi.

— Şi tata e din Teod, observă Daorn, şi ştii cât de înalt e el.

— Şi tata e gras, continuă ideea Kaise, tu de ce nu eşti grasă, Sarene?

Kiin, care tocmai apăruse din bucătărie, o atinse uşor pe fiica sa, ca din greşeală, cu fundul unei tăvi.

— Exact cum am bănuit, mormăi ascultând sunetul metalic, capul tău este complet gol. Cred că asta explică multe.

Kaise îşi masă capul, iritată că nu obţinea ce vrea şi se întoarse către mâncare. Bombăni:

— Tot cred că o prinţesă ar trebui să fie mai scundă. Şi oricum, se presupune că o prinţesă are maniere; verişoara Sarene a scăpat aproape jumătate din mâncare pe podea. Cine-a mai auzit de o prinţesă care nu ştie să folosească beţele Maipon?

Sarene roşi, privind ustensilele străine.

— Nu o băga în seamă, Ene, râse Kiin şi aşeză o altă tavă cu mâncare suculentă pe masă.

— Asta e mâncare din Jindo. Este făcută cu atâta grăsime, încât dacă nu ajunge cel puţin jumătate pe covor, atunci ceva nu e în regulă. Până la urmă o să înveţi şi să mânuieşti beţele astea.

— Poţi să foloseşti o lingură dacă vrei, zise Daorn, ca să-i sară în ajutor. Adien foloseşte întotdeauna o lingură.

Ochii Sarenei se întoarseră automat înspre cel de-al patrulea copil. Adien era un adolescent cu o faţă micuţă. Era palid şi avea o rană nu prea plăcută la vedere pe faţă. Mânca ciudat, cu mişcări ţepene şi necontrolate, în timp ce mânca, mormăia ceva ca pentru sine – repeta numere, din câte îşi putea da Sarene seama. Sarene mai întâlnise şi înainte oameni ca el, copii retardaţi.

— Tată, mâncarea este delicioasă, zise Lukel, distrăgându-le atenţia de la fratele său. Nu cred că ai mai preparat vreodată reţeta asta de crevete.

— Se numeşte HaiKo, zise Kiin cu o voce răguşită. Am învăţat reţeta de la un negustor, în timp ce tu erai plecat la studii în Svorden anul trecut.

— Şaisprezece milioane patru sute de mii şapte sute şaptezeci şi doi, mormăi Adien. Atâţia paşi sunt până în Svorden.

Sarene se blocă, dar văzu că restul familiei nu îi acordă ni-cio atenţie băiatului şi le urmă exemplul.

— Este într-adevăr minunată, unchiule, zise Sarene. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că eşti bucătar. Şi încă unul aşa de bun.

— Întotdeauna mi-a plăcut să gătesc, îi răspunse Kiin, aşezându-se pe scaun. Ti-aş fi preparat ceva în timpul vizitelor mele în Teod, dar şeful bucătarilor mamei tale avea ideea asta fixă că prinţii n-au ce căuta în bucătărie. Am încercat să-i explic că, într-un fel, eram parţial proprietarul bucătăriei, dar tot n-am reuşit niciodată să-l conving să mă lase să pregătesc ceva.

— Ei bine, ne-a făcut tuturor un deserviciu, zise Sarene. Dar nu găteşti tu tot timpul, nu?

— Din fericire, nu. Daora este bucătăreasa. Sarene clipi surprinsă.

— Vrei să spui că nu aveţi un bucătar? Kiin şi Daora negară din cap la unison.

— Şi nici servitori, şi nici valeţi? întrebă Sarene. Presupusese că absenţa servitorilor în timpul cinei se datora pur şi simplu dorinţei lui Kiin de a păstra un pic de intimitate.

— Nu. N-avem, îi răspunse Kiin.

— Dar de ce?

Kiin îşi privi soţia, apoi o privi din nou pe Sarene:

— Sarene, tu ştii ce s-a întâmplat aici în urmă cu zece ani?

— Reodul? întrebă Sarene. Pedeapsa?

— Da, dar ştii ce înseamnă asta?

Sarene tăcu o clipă apoi ridică din umeri.

— Sfârşitul Elantrisului.

Kiin încuviinţă.

— Probabil că tu n-ai apucat niciodată să întâlneşti un elantrian. Erai încă foarte tânără la Reod. Este greu de explicat cât de mult s-a schimbat ţara asta atunci. Elantrisul era unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume şi crede-mă, am fost peste tot. Era un monument de piatră strălucitoare şi metal lucitor, iar locuitorii lui arătau ca şi cum ar fi fost făcuţi din aceleaşi materiale. Apoi... au căzut.

— Da, am studiat asta, încuviinţă Sarene. Pielea a început să li se întunece şi au căpătat pete întunecate, iar părul a început să le cadă.

— Da, dar n-ai fost aici când s-a întâmplat. N-ai cum să afli din cărţi ce îngrozitor este să vezi zeii transformându-se în nişte bieţi sărmani, cu mintea rătăcită. Căderea lor a distrus guvernul arelonian şi a aruncat ţara într-un haos total. Tăcu pentru câteva clipe:

— Servitorii au fost aceia care au început revoluţia, Sarene. Chiar în ziua în care stăpânii lor au căzut, servitorii s-au răsculat. Câţiva – majoritatea nobililor de acum – au spus că asta s-a întâmplat în principal din cauză că această clasă a servitorilor fusese prea bine tratată în Elantris. Egoul lor umflat i-a îndemnat să-i înlăture pe foştii lor stăpâni la primul semn de slăbiciune. Cred că pur şi simplu le-a fost frică – frica ignorantă că elantrienii ar fi putut fi purtătorii unei boli îngrozitoare, amestecată cu teama provocată de vederea decăderii cuiva pe care erai obişnuit să-l venerezi.

— Oricum, servitorii sunt cei care au făcut până la urmă cel mai mult rău. Mai întâi adunaţi în grupuri mici, apoi pornind o incredibilă răscoală, ucigând orice elantrian întâlneau în cale. Cei mai puternici elantrieni au fost doborâţi primii, dar asasinatele au continuat. Şi nici măcar nu s-au oprit la elantrieni. Au atacat familiile, prietenii, şi chiar pe aceia care fuseseră numiţi în diferite posturi cheie de către elantrieni nu i-au cruţat. Eu şi Daora am văzut totul, înfricoşaţi şi recunoscători că nu aveam niciun elantrian în familie. Din cauza acelei nopţi, nu ne-am mai putut învinge teama şi nu am mai angajat niciodată servitori.

— Nici nu mai cred că avem nevoie, zise Daora. Ai fi surprinsă să vezi câte poţi face şi singur.

— În special când mai ai şi câţiva copii care pot să facă în locul tău treaba murdară, zise Kiin cu un zâmbet larg.

— Numai la asta suntem buni, tată, râse Lukel, să ştergem podelele?

— Este singurul motiv pentru care m-am hotărât să fac copii, zise Kiin. Eu şi cu mama ta l-am făcut şi pe Daorn numai pentru că mai aveam nevoie de ajutorul a încă două mâini să spele vasele de noapte din cameră.

— Tată, te rog, protestă Kaise. Încerc să mănânc.

— Milostive Domi, apără-l pe cel care încearcă să întrerupă cina lui Kaise, zise Lukel cu un chicotit uşor.

Prinţesa Kaise, îl corectă cea mică.

— Oh, aşadar micuţa mea este acum o prinţesă, observă Kiin amuzat.

— Dacă Sarene poate să fie una, şi eu pot. În fond, tu eşti unchiul ei, şi asta te face prinţ. Nu-i aşa, tată?

— Teoretic, da. Deşi nu cred că oficial mai am vreun titlu.

— Probabil ţi l-au luat pentru că vorbeai despre vasele de noapte din cameră în timpul cinei, zise Kaise. Prinţii nu pot face aşa ceva. Astea nu sunt maniere.

— Bineînţeles, acceptă Kiin, zâmbind blând. Mă-ntreb cum de nu mi-am dat seama până acum.

— Aşadar, continuă Kaise, dacă tu eşti prinţ, atunci şi fiica ta este prinţesă.

— Mă tem că lucrurile nu stau chiar aşa, Kaise, zise Lukel. Tata nu e rege, aşadar copiii lui vor fi baroni sau conţi, nu prinţi.

— Este adevărat? întrebă Kaise dezamăgită.

— Mă tem că da, zise Kiin. Oricum, crede-mă, Kaise, dacă cineva pretinde că tu nu eşti o prinţesă, e cu siguranţă pentru că nu te-a auzit niciodată plângându-te la ora de culcare.

Fetiţa se gândi puţin, apoi, nefiind sigură cum trebuie să interpreteze comentariul, pur şi simplu se întoarse la cină. Sarene nu era foarte atentă, mintea ei se blocase la ce spusese unchiul său: „nu cred că oficial mai am vreun titlu.” Semăna a politică. Sarene credea că ştia toate evenimentele importante care se întâmplaseră în Teod în ultimii cincisprezece ani, dar nu ştia nimic despre faptul că lui Kiin îi fusese oficial retras titlul.

Dar, înainte să-şi termine gândurile, Ashe intră pe fereastră, în agitaţia din jurul cinei, Sarene aproape uitase că îl trimisese pe seon să îl urmărească pe Hrathen.

Ghemul de lumină ezită aproape de fereastră.

— Întrerup, stăpână?

— Nu, Ashe, intră să-mi cunoşti familia.

— Ai un seon! exclamă Daorn uimit. Pentru prima dată, sora lui părea mult prea şocată ca să mai poată vorbi.

— El este Ashe, explică Sarene. A fost în slujba casei mele mai mult de două secole şi este cel mai înţelept seon pe care-l cunosc.

— Stăpână, exagerezi, zise Ashe modest, deşi prinţesa observă că strălucirea lui deveni pentru câteva secunde mai puternică.

— Un seon, zise Kaise încet de tot, uitând de cină.

— Întotdeauna au fost rari şi acum mai mult ca niciodată.

— De unde îl ai? întrebă Kaise.

— De la mama mea, zise Sarene. Mi l-a dat mie pe Ashe când m-am născut.

Un seon era unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care îl putea primi cineva. Într-o bună zi, Sarene va trebui să-l dăruiască pe Ashe unui alt copil pe care să-l protejeze. Plănuise să fie unul din copii săi, sau poate un nepot. Posibilitatea însă ca aceştia să existe vreodată părea din ce în ce mai vagă...

— Un seon, se miră Kaise. Se întoarse spre Sarene, cu ochii încărcaţi de entuziasm. Pot să mă joc cu el după cină?

— Să te joci cu mine? întrebă Ashe nesigur.

— Pot, pot, mătuşă Sarene? imploră Kaise.

— Nu ştiu, zise Sarene zâmbind. Parcă îmi amintesc ceva de nişte apropouri la înălţimea mea.

Dezamăgirea care se lăsă pe chipul micuţei fu un motiv de mare amuzament pentru toată lumea, în acea clipă, printre râsete, Sarene simţi cum o părăseşte tensiunea pe care o simţise tot timpul, începând cu momentul în care plecase din ţara sa natală.

Capitolul 6

— Mă tem că nu mai există nicio speranţă pentru rege, mormăi Hrathen gânditor, în timp ce arunca o privire înapoi spre sala tronului.

— Stăpâne? întrebă Dilaf.

— Regele Iadon, explică. Am sperat că o să-l pot salva, deşi nu am crezut niciodată cu adevărat că nobilimea ar putea să mă urmeze pur şi simplu, fără să lupt. Sunt mult prea prinşi în ale lor. Poate dacă i-am fi abordat imediat după Reod... Dar, bineînţeles, atunci nu puteam fi siguri dacă boala asta care-i afecta pe elantrieni nu ne-ar fi atins şi pe noi.

— Jaddeth i-a doborât pe elantrieni, îi replică Dilaf cu furie.

— Da, aşa e, răspunse Hrathen, fără a se obosi să privească în jos spre măruntul preot. Dar Jaddeth se foloseşte deseori de fenomene naturale pentru a-şi impune voinţa. O epidemie i-ar ucide în acelaşi timp şi pe fjordelezi şi pe arelonieni.

— Jaddeth şi-ar fi protejat aleşii.

— Bineînţeles, răspunse Hrathen distrat şi aruncă o ultimă privire scârbită înapoi. Aruncase oferta de mai devreme numai pentru a fi el mulţumit că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă. Dar ştia că cea mai uşoară cale de a salva Arelonul era să-l convertească pe rege. Nu se aşteptase însă ca regele să-i vină numaidecât în întâmpinare. Poate numai dacă ar fi ştiut de câtă suferinţă şi-ar fi scutit supuşii cu o simplă declaraţie de credinţă.

Acum însă era prea târziu; Iadon îl respinsese oficial pe Jaddeth. Urma să fie nevoit să îl transforme într-un exemplu. Totuşi, Hrathen trebuia să fie precaut. Amintirea revoluţiei din Duladel era încă proaspătă în mintea lui: moartea, sângele şi haosul. Un asemenea cataclism trebuia evitat. Hrathen era un om dur şi hotărât, dar nu simţea nicio atracţie faţă de carnagii.

Bineînţeles, cu doar trei luni de care să se folosească, se putea să nu aibă de ales. Ca să reuşească, poate va fi nevoit să incite la revoltă. Moarte şi haos, lucruri oribile pe care să le foloseşti împotriva unui popor care abia dacă şi-a revenit de pe urma ultimei revoluţii violente. Oricum, Imperiul lui Jaddeth nu putea aştepta după o mână de nobili ignoranţi, care refuzau să accepte adevărul.

— Presupun că i-am supraestimat, mormăi Hrathen. Sunt totuşi numai nişte arelonieni.

Dilaf nu făcu nicio remarcă asupra ultimului comentariu.

— Am observat o persoană ciudată în sala tronului, artet, i se adresă Hrathen lui Dilaf în timp ce ieşeau din palat, trecând pe lângă statui şi servitori, cu aceeaşi indiferenţă şi fără a risipi măcar o privire spre ei. Poate mă poţi ajuta să o identific. Era aonică, dar mai înaltă decât majoritatea arelonienilor şi avea părul mai deschis la culoare. Arăta de parcă locul ei nu era acolo.

— În ce era îmbrăcată, Sfinţia voastră? întrebă Dilaf.

— Negru. Era numai în negru şi purta o eşarfă galbenă.

— Era noua prinţesă, Sfinţia voastră, îl informă Dilaf, şuierând cuvintele printre dinţi.

— Noua prinţesă?

— A sosit ieri, la fel ca şi Domnia voastră. Trebuia să se căsătorească cu prinţul Raoden.

Hrathen ridică din umeri. Nu participase la funeraliile prinţului, dar auzise despre asta. Nu ştia, oricum, nimic despre această căsătorie. Probabil că logodna avusese loc de curând.

— Este încă aici, se miră, cu toate că prinţul a murit? Dilaf ridică din umeri.

— Din nefericire pentru ea, contractul regal de căsătorie a făcut-o soţia prinţului chiar în momentul în care acesta a murit.

— Ah, scăpă Hrathen. De unde e?

— Din Teod, Luminăţia voastră.

Hrathen ridică din umeri la ura care se simţea în vocea lui Dilaf. Arelonul, în ciuda oraşului blestemat Elantris, cel puţin lăsase loc pentru o posibilă căire. Teodul în schimb era templul ordinului Shu-Korath, o sectă degenerată a Shu-Kesegu-lui, religia mamă a Shu-Derethului. Ziua în care Teodul avea să cadă îngenunchiat de gloria Fjordenului avea să fie într-ad-evăr o zi fericită.

— O prinţesă din Teod ar putea fi o problemă, zise Hrathen gânditor.

— Nimic nu poate sta în cale venirii Imperiului lui Jaddeth.

— Dacă nimic nu putea împiedica această venire, artet, atunci Imperiul Lui ar fi fost deja întins pe întreg pământul. Lui Jaddeth îi face plăcere să-şi lase servitorii să-L servească şi ne lasă nouă gloria de a fi reuşit să-i închinăm pe nebuni voinţei noastre. Şi, dintre toţi nebunii din lume, cei din Teod sunt cei mai periculoşi.

— Dar cum poate o femeie să reprezinte un pericol pentru Sfinţia voastră?

— Păi, în primul rând, căsătoria ei reprezintă o legătură oficială de sânge între Teod şi Arelon. Dacă nu suntem atenţi, vom ajunge să luptăm cu ambele popoare în acelaşi timp. De obicei, atunci când au un aliat, oamenii încep să se creadă eroi.

— Înţeleg, Luminăţia voastră.

Hrathen ieşi în lumina soarelui.

— Fii atent, artet, te voi învăţa un lucru foarte important. Unul pe care puţini îl ştiu şi încă şi mai puţini îl folosesc cum trebuie.

— Ce lucru? întrebă Dilaf, urmându-l îndeaproape. Hrathen zâmbi.

— Îţi voi arăta cum să distrugi un popor, îţi voi arăta cum poate un om al lui Jaddeth să topească regate şi să preia controlul sufletelor oamenilor.

— Sunt... nerăbdător să învăţ, Sfinţia voastră.

— Perfect, privi Hrathen peste Kae enormul zid al Elantrisului. Se înălţa deasupra oraşului ca un munte. Du-mă acolo sus. Vreau să văd lorzii decăzuţi ai Arelonului.

Când Hrathen pusese pentru prima dată piciorul pe ţărmul de la marginea oraşului Kae, observase cât de lipsit de apărare era acest oraş. Acum, stând sus pe zidul Elantrisului, îşi putea da seama că supraapreciase fortificaţiile jalnice din Kae. Trepte superbe duceau spre vârful zidului Elantrisului. Erau construcţii de piatră, durabile; dar puteau fi distruse destul de repede, dacă era cazul. Dacă locuitorii din Kae s-ar fi retras în Elantris, ar fi fost practic prinşi în propria lor capcană, în loc să fie la adăpost.

Nu erau arcaşi. Membrii Gărzii din Elantris aveau numai nişte suliţe, prea mari şi prea incomode pentru a putea fi aruncate în caz de nevoie. Stăteau în poziţii mândre, îmbrăcaţi în uniforme în galben şi cafeniu, fără armură, şi, bineînţeles, se considerau mult deasupra banalei poliţii civile. Din câte auzise Hrathen, gărzile nu erau cu adevărat necesare pentru a-i ţine pe elantrieni înăuntru. Creaturile încercau foarte rar să evadeze, iar zidul oraşului era mult prea mare ca gărzile să poată acoperi toată zona. De fapt, gărzile astea erau mai mult de reclamă, decât militari propriu-zişi; locuitorii din Kae se simţeau mult mai confortabil când ştiau că o armată de soldaţi veghea asupra lor. Oricum, Hrathen bănuia că într-un război membrii gărzii ar fi rămas să protejeze singuri întreaga populaţie din Kae.

Arelonul era o bijuterie gata să fie culeasă. Hrathen auzise de zilele de haos care urmaseră căderii Elantrisului şi de nemăsuratele comori care fuseseră aruncate din magnificul oraş. Toate aceste valori erau acum în Kae, unde noua nobilime trăia practic nepăzită. Auzise de asemenea că, în ciuda jafului, o mare parte din bogăţia Elantrisului, cum ar fi obiecte de artă prea grele pentru a putea fi mutate cu uşurinţă, sau chiar obiecte mai mici, dar care nu apucaseră să fie scoase înainte ca Iadon să poruncească izolarea oraşului, rămăseseră închise între zidurile blestemate.

Numai superstiţia şi teama îi ţinuseră pe prădători departe de Elantrieni şi de cei din Kae. Micile bande de hoţi erau încă mult prea înspăimântate de reputaţia Elantrisului.

Bandele mai mari erau fie controlate de Fjorden – şi deci nu ar fi atacat dacă nu ar fi primit instrucţiuni în acest sens —, fie fuseseră mituite să stea departe de nobilii din Kae. Ambele situaţii erau extrem de temporare în natură.

Şi ăsta era motivul principal cu care îşi justifica Hrathen misiunea de a lua măsuri extreme împotriva Arelonului şi de a-l aduce sub controlul şi protecţia Fjordenului. Întregul popor era ca un ou care se balansa pe vârful unui munte, aşteptând numai prima briză să-l arunce în viteză spre pământul tare de dedesubt. Dacă Fjordenul nu cucerea Arelonul, atunci regatul avea să se prăbuşească cu siguranţă singur, sub greutatea miilor de probleme de diferite naturi care-l măcinau pe dinăuntru. Lăsând la o parte conducerea ineptă, Arelonul avea o clasă muncitorească înglodată în taxe, haos religios şi resurse pe terminate. Toţi aceşti factori urmau să ducă la colapsul final.

Gândurile îi fuseră însă întrerupte de respiraţia grea a cuiva în apropiere. Dilaf stătea pe partea cealaltă a zidului-alee, privind Elantrisul. Ochii îi erau larg deschişi, ca aceia ai unui om care tocmai primise o lovitură dură în stomac, iar dinţii îi erau încleştaţi. Hrathen aproape că se aştepta să-l vadă făcând spume la gură.

— Îi urăsc, strecură Dilaf printre dinţi, cu o voce aproape de nerecunoscut.

Hrathen făcu doi-trei paşi şi se aşeză alături de Dilaf. Cum zidul nu fusese construit pentru scopuri militare, nu existau creneluri, dar un parapet fusese totuşi ridicat pentru siguranţă. Hrathen se rezemă de acest parapet şi studie atent oraşul.

Nu era mare lucru de văzut; fusese în cartiere mai mizere decât părea să fie oraşul damnat. Clădirile erau atât de şubrede, încât era un adevărat miracol că încă mai aveau acoperişuri, iar duhoarea era revoltătoare. La început avusese îndoieli că oraşul ar putea adăposti o fiinţă vie, apoi însă văzuse câteva siluete furişându-se de-a lungul unei clădiri. Creaturile alunecau ghemuite şi cu mâinile întinse în faţă, de parcă erau pregătite să cadă în orice moment. Una dintre ele se opri şi privi în sus. Hrathen putu astfel să vadă pentru prima dată cum arăta un elantrian.

Era chel şi la început lui Hrathen i se păru că avea pielea întunecată, ca cea a unui membru al castei nobile Jindo. Avea însă şi pete de un gri mai deschis – zone largi, neuniforme, de culoare mai deschisă, cum sunt lichenii depuşi pe o piatră. Privirea îi era saşie. Continua să alunece de-a lungul zidului. Deşi nu izbutise să prindă privirea elantrianului, Hrathen intuia că aceasta trebuie să fi fost sălbatică şi bestială, rotindu-şi ochii în jur precum cei ai unui animal neliniştit.

Creatura dispăru împreună cu companionii ei – cu haita ei. Deci asta a făcut Reodul, îşi spuse Hrathen în gând. A prefăcut zeii în animale. Jaddeth le smulsese pur şi simplu inima şi apoi o arătase întregii lumi. Conform filosofiei Derethi, singurul lucru care îl separa pe om de animal era religia. Oamenii puteau servi Imperiul lui Jaddeth; animalele nu-şi puteau servi decât propriile pofte. Elantrienii reprezentau aroganţa supremă: ei se autoproclamaseră zei. Orgoliul lor justifica soarta pe care o primiseră, în alte circumstanţe, Hrathen ar fi fost încântat să-i lase să-şi ispăşească liniştiţi pedeapsa.

Dar acum se întâmpla să aibă nevoie de ei.

Hrathen se întoarse înspre Dilaf.

— Primul pas care trebuie făcut atunci când vrei să preiei controlul unei naţiuni, artet, este cel mai simplu. Găseşti o ţintă pentru ura ta.

— Povesteşte-mi despre ei, artet, îi ceru Hrathen, în timp ce intra în camera lui din capelă. Vreau să ştiu tot ce ştii şi tu.

— Sunt creaturi fără minte, dezgustătoare, şuieră Dilaf printre dinţi, venind în urma lui. Numai când mă gândesc la ei simt că inima mi se îmbolnăveşte şi mintea îmi este infestată. Mă rog în fiecare zi să fie complet distruşi.

Hrathen închise uşa camerei, complet nesatisfăcut. Se putea ca un om să fie prea pătimaş.

— Artet, înţeleg că sentimentele tale sunt foarte puternice, îi spuse pe un ton sever, dar, dacă vrei să fii adeptul meu, va trebui să scapi de prejudecăţi. Jaddeth i-a pus pe aceşti elantrieni înaintea noastră cu un scop şi eu nu pot descoperi care este acest scop dacă tu refuzi să-mi spui ceva util.

Dilaf clipi şi se dădu un pas în spate. Apoi, pentru prima dată de la vizita făcută Elantrisului, Hrathen putu vedea o urmă de raţiune în ochii lui.

— Sigur, Prea Sfinţia voastră.

Hrathen scutură din umeri.

— Ai văzut vreodată Elantrisul înainte de cădere?

— Da.

— Era atât de frumos pe cât se spune?

Dilaf ridică din umeri posomorit.

— Imaculat, păstrat de un alb strălucitor de către sclavi.

— Sclavi?

— Toţi arelonienii au fost sclavi ai elantrienilor, înălţimea voastră. Elantrienii erau nişte zei falşi, făcând promisiuni de salvare în schimbul sudorii şi a muncii grele a oamenilor.

— Şi puterea lor legendară?

— Minciuni, ca şi presupusa lor divinitate. O farsă meşteşugită cu grijă pentru a-i ajuta să câştige respect şi teamă.

— După Reod, a urmat haosul, nu?

— Haos, crime, revolte şi panică, Sfinţia voastră. Apoi negustorii au preluat puterea.

— Şi elantrienii? întrebă Hrathen, îndreptându-se spre scaunul de la biroul său de lucru.

— Rămăseseră numai câţiva. Cei mai mulţi fuseseră ucişi în timpul revoltelor. Cei rămaşi au fost închişi în Elantris, aşa cum au fost toţi cei luaţi de Shaod din acea zi înainte. Arătau cam aşa cum i-aţi văzut şi acum, mizerabili şi subumani. Pielea lor a căpătat nişte pete negre, ca şi cum cineva ar fi dat la o parte bucăţi de piele pentru a dezvălui întunecimea dinăuntru.

— Şi transformările? Au încetat după Reod?

— Au continuat, Sfinţia voastră. Au loc şi azi în întregul Arelon.

— Spune-mi, cum de îi urăşti atât de mult? întrebarea picase pe neaşteptate şi Dilaf ezită înainte de a răspunde:

— Pentru că sunt păgâni.

— Şi?

— Şi ne-au minţit. Ne-au promis eternitatea, dar nu şi-au putut păstra nici măcar propria lor divinitate. I-am ascultat secole de-a rândul şi am fost recompensaţi numai cu o ceată de impotenţi, informi, detestabili.

— Îi urăşti pentru că te-au dezamăgit?

— Nu pe mine, ci pe poporul meu. Eu eram deja un adept al ordinului Derethi, cu mulţi ani înainte de Reod.

Hrathen se încruntă.

— Aşadar, eşti convins că nu e nimic supranatural în toată povestea asta cu elantrienii, în afară de faptul că Jaddeth i-a blestemat?

— Da, Sfinţia voastră, asta cred. După cum am spus, elantrienii au inventat multe neadevăruri pentru a-şi menţine statutul de divinităţi.

Hrathen dădu din cap, apoi se aşeză şi începu să-şi scoată armura. Dilaf se apropie să-l ajute, dar Hrathen îi făcu semn cu mâna să rămână unde era.

— Atunci, cum îţi explici transformarea extraordinară a unor oameni obişnuiţi în elantrieni?

Dilaf nu avea niciun răspuns pregătit.

— Ura ţi-a slăbit capacitatea de a înţelege, artet, zise Hrathen şi-şi atârnă armura pe un perete de lângă birou. Zâmbi. Tocmai avusese o revelaţie: o parte din planul său părea să se lege.

— Presupui că dacă Jaddeth nu le-ar fi dat puteri, atunci nu ar fi putut să le aibă.

Dilaf păli.

— Ce vreţi să spuneţi este că...

— Nu blasfemie, artet. Doctrină. Mai există şi alte forţe supranaturale în afara Dumnezeului nostru.

— Svrakiss, zise Dilaf încet.

— Da, Svrakiss.

Sufletele morţilor care îl urau pe Jaddeth, cei care urau tot ceea ce era sfânt. Potrivit Shu-Derethului, nu exista nimic mai rău decât un suflet care a avut o şansă şi a irosit-o.

— Credeţi că elantrienii au fost aliaţi cu Svrakişii? întrebă Dilaf ameţit deja.

— Este un lucru acceptat că Svrakişii au puterea de a controla trupurile răului, zise Hrathen, desfăcându-şi platoşa de la picioare. Este chiar aşa de greu de crezut că în tot acest timp ei au controlat trupurile elantrienilor, făcându-i să apară drept zei pentru a păcăli minţile oamenilor simpli?

Pentru o secundă o lumină învie în ochii lui Dilaf; ideea nu îi era complet nouă artetului, realiză Hrathen. Dintr-o dată, momentul său de inspiraţie nu mai păru atât de strălucitor.

Dilaf îl privi pe Hrathen timp de câteva secunde, apoi vorbi.

— Nu credeţi cu adevărat că s-a întâmplat aşa, nu? întrebă el, cu o voce destul de neplăcut acuzatoare pentru unul care vorbea cu hrodenul lui.

Hrathen încercase să nu lase să se vadă care era opinia lui.

— Nu contează, artet. Conexiunea făcută este una logică; oamenii o vor îmbrăţişa ca atare. Tot ce văd ei acum sunt nişte rămăşiţe ale unei aristocraţii – oamenii nu sunt chiar atât de înverşunaţi împotriva elantrienilor, mai degrabă le e milă de ei. Dacă îi denunţăm pe elantrieni ca fiinţe fundamental malefice, atunci vom izbândi. Tu îi urăşti deja pe elantrieni; şi e perfect că e aşa. Dar ca să-i facem şi pe ceilalţi să ţi se alăture, trebuie să le dai un motiv mult mai puternic decât „ne-au dezamăgit.”

— Aşa e, Sfinţia voastră.

— Noi suntem credincioşi, artet, şi trebuie să avem duşmani în numele religiei. Elantrienii sunt Svrakişii noştri, indiferent dacă ei sunt posesori ai unor suflete moarte de mult sau încă vii.

— Bineînţeles, înălţimea voastră. Îi vom distruge atunci? Chipul artetului trăda nerăbdare.

— Într-un final, da. Deocamdată însă îi vom folosi. Vei afla cum ura îi poate uni pe oameni, chiar mai repede şi mai eficient decât o poate face devotamentul.

Capitolul 7

Raoden înţepă aerul cu un deget. Sângera lumină. Buricul degetului lăsa o urmă albă strălucitoare în urmă pe măsură ce el îşi mişca braţul, ca şi cum ar fi scris cu vopsea pe un zid. Numai că nu era vopsea şi nu exista niciun zid.

Se mişca alene cu infinite precauţii, astfel încât să nu-i tremure degetul. Trase o linie de la stânga la dreapta, cam cât lungimea unei palme, apoi îşi retrase degetul într-un unghi uşor, desenând o linie curbă spre colţ. Apoi îşi ridică degetul de pe paleta invizibilă şi puse un punct exact în centru. Aceste trei semne, două linii şi un punct, erau baza oricărui aon.

Continuă. Trasă din nou acelaşi model cu trei linii în unghiuri diferite, apoi adăugă câteva linii diagonale. Desenul terminat arăta ca o clepsidră sau mai degrabă ca două cutii puse una peste alta, subţiate uşor de tot în centru. Era aonul Ashe, simbolul străvechi al luminii. Litera străluci timp de câteva secunde, apoi se stinse ca un om care îşi dă ultima suflare. Aonul dispăru, lumina lui pălind treptat, până se stinse de tot.

— Te pricepi la asta mult mai bine decât mine, sole, zise Galladon. În general eu trasez o linie prea lungă sau prea curbată, şi întregul desen piere chiar înainte de a fi terminat.

— N-ar trebui să se întâmple aşa, se plânse Raoden. Trecuse o zi de când Galladon îl învăţase cum să deseneze un aon şi îşi petrecuse tot acest timp exersând. Fiecare aon reuşit se comporta însă la fel: dispărea în întuneric fără a produce niciun efect vizibil. Primul lui contact cu magia elantrienilor nu era deloc o reuşită.

Lucrul cel mai surprinzător era însă cât de uşor era. Din ignoranţă, el presupusese că AonDor, magia aonilor, necesita un fel de incantaţii sau ritualuri. Un deceniu fără AonDor dăduse naştere la numeroase zvonuri: unii oameni, majoritatea preoţi Derethi, susţineau că magia fusese o înşelăciune; alţii, majoritatea tot preoţi Derethi, denunţaseră arta aceasta ca fiind o blasfemie ce implica puteri malefice. Adevărul era însă că nimeni, nici măcar preoţii Derethi, nu ştia exact ce fusese AonDor. Toţi cei care practicaseră această magie căzuseră victime Reodului.

Cu toate astea, Galladon pretindea că pentru a practica magia AonDor nu aveai nevoie de nimic altceva decât de o mână sigură şi de cunoştinţe aprofundate. Cum numai elantrienii puteau desena caracterele din lumină, numai ei puteau practica AonDor, şi nimeni din afara Elantrisului nu putea şti cât de simplu era de fapt. Nicio incantaţie, niciun sacrificu, nicio poţiune specială sau alte ingrediente; oricare dintre cei care fuseseră luaţi de Shaod putea practica AonDor, presupunând, bineînţeles, că ştia literele.

Problema era că ceva nu mergea. Se presupunea că aonii făceau ceva sau, cel puţin, ceva mai mult decât să pâlpâie vag şi să dispară. Raoden îşi amintea cum arăta Elantrisul când era copil: vedea oameni zburând prin aer, incredibile demonstraţii de putere şi vindecări miraculoase. Odată îşi rupsese piciorul, şi, cu toate că tatăl său obiectase, mama sa îl adusese în Elantris ca să fie vindecat. Un chip împodobit cu un păr castaniu deschis reaşezase oasele lui Raoden cu o simplă mişcare de mână. Desenase aonul, exact aşa cum o făcuse şi el mai devreme, dar litera eliberase atunci o putere secretă, magică.

— Ar trebui să facă ceva, repetă Raoden, de data asta cu voce tare.

— Făceau odată, sole, dar nu şi după cădere. Orice a fost ce a luat viaţa din Elantris, a furat şi puterea magiei AonDor. Acum, tot ce putem face noi e să desenăm litere frumoase în aer.

Raoden se încruntă, desenându-şi în continuare propriul aon – AonRao. Patru cercuri cu un pătrat mare în centru, toate figurile fiind conectate prin linii. Aonul reacţiona în acelaşi mod ca şi ceilalţi.

— Dezamăgitor. Kolo?

— Foarte, admise Raoden şi-şi trase sub el un scaun. Se aflau încă în micuţa încăpere subterană a lui Galladon.

— Voi fi sincer cu tine, Galladon. Când am văzut acel prim aon luminând chipul tău, am uitat de toate: de mizerie, de depresie, chiar şi de deget.

Galladon zâmbi.

— Dacă magia AonDor ar fi funcţionat, elantrienii încă ar mai domni în Arelon, cu sau fără Reod.

— Ştiu. Mă întreb numai ce s-a întâmplat. Ce s-a schimbat?

— Lumea întreagă se întreabă împreună cu tine, sole, răspunse Galladon.

— Toate lucrurile astea trebuie să fie legate într-un fel, zise Raoden gânditor. Schimbarea din Elantris, felul în care Shaodul s-a decis să transforme zeii în demoni, AonDor care nu mai funcţionează...

— Nu eşti prima persoană care se gândeşte la asta. Nici pe departe. Oricum, nimeni nu pare să găsească răspunsuri. Cei care deţin puterea în Arelon stau mult prea confortabil cu Elantrisul fiind aşa cum este acum.

— Crede-mă că ştiu, zise Raoden. Dacă secretul trebuie să fie descoperit, atunci noi suntem cei care trebuie să facă descoperirea.

Raoden privi în jur prin micul laborator. Era remarcabil de curat şi ferit de slinul care stăpânea tot restul oraşului. Camera chiar emana un aer de siguranţă, de locuinţă umană, ca o cameră de zi sau una de studiu într-o reşedinţă în toată regula.

— Poate că răspunsul se află aici, Galladon, zise Raoden. În aceste cărţi, undeva.

— Poate, răspunse vag Galladon.

— De ce ai ezitat să mă aduci aici?

— Pentru că ăsta e un loc special, sole. Vezi şi tu asta, nu-i aşa? Dacă se află secretul, nu voi mai putea ieşi de-aici de frică că locul o să fie devastat în timp ce sunt plecat.

Raoden înconjură încăperea.

— Atunci, cum de m-ai adus până la urmă?

Galladon ridică din umeri, de parcă nici el n-ar fi putut răspunde.

— Nu eşti primul care crede că răspunsul s-ar putea afla în aceste cărţi. Doi oameni pot citi mai repede cărţile astea decât ar putea-o face unul singur.

— De două ori mai repede, probabil, aprobă Raoden. De ce e aşa de întuneric aici tot timpul?

— Suntem în Elantris, sole. Nu putem merge pur şi simplu la magazin să cumpărăm gaz pentru lampă ori de câte ori rămânem fără.

— Ştiu, dar trebuie să fie încă destul gaz în oraş. Elantrisul a avut probabil magazine cu aşa ceva înainte de Reod.

— Oh, sole, îi zise Galladon în loc de răspuns, în acelaşi timp negând din cap, încă nu înţelegi, nu? Suntem în Elantris, oraşul zeilor. Ce nevoie au zeii de lucruri atât de pământeşti precum gazul de lampă? Priveşte zidul din faţa ta.

Raoden se întoarse. O farfurie de metal era prinsă pe zid. Deşi devenise mată de veche ce era, Raoden putu încă distinge formele care fuseseră pirogravate pe suprafaţa ei: aonul Ashe, litera pe care tocmai o desenase el puţin mai înainte.

— Farfuriile astea străluceau altădată mai puternic decât orice lampă, sole, îi explică Galladon. Elantrienii le stingeau cu o simplă atingere de mână. Elantrisul nu avea nevoie de gaz, pentru că avea o sursă de lumină mult mai bună. Din acelaşi motiv nu vei găsi nici cărbune – sau cuptoare – în Elantris, şi nici prea multe puţuri, pentru că apa curgea prin nişte ţevi îngropate în pereţi. Fără AonDor oraşul aproape că nu e de locuit.

Raoden pipăi farfuria cu degetul, pe urmele liniilor aonului Ashe. Avusese probabil loc un dezastru, ceva a cărui amintire dispăruse în numai zece ani. Ceva atât de îngrozitor încât făcuse pământul să se cutremure şi zeii să cadă. Oricum, dacă nu înţelegea cum funcţiona magia AonDor, nu putea nici măcar să-şi imagineze ce îi provocase dispariţia. Se întoarse cu spatele la farfurie şi cântări cele două valize încărcate până la refuz cu cărţi. Era puţin probabil ca vreuna dintre cărţi să conţină explicaţii directe, concise, simple, despre AonDor.

Oricum, dacă ele fuseseră scrise de elantrieni, atunci era foarte posibil să se facă referiri şi la magie. Referinţe care să-l conducă apoi pe cititor spre o înţelegere a AonDorului. Posibil.

Gândurile îi fură însă întrerupte de o durere cruntă în stomac. Nu era aceeaşi senzaţie de foame pe care o experimentase şi înainte de intrarea în Elantris. Nu-şi simţea stomacul frământându-se. Şi totuşi durerea era acolo, într-un fel poate şi mai cruntă. Trecuseră de-acum trei zile de când nu mâncase şi foamea începea să se facă simţită tot mai violent. Aproape că începea să înţeleagă cum era posibil ca durerea asta provocată de foame, asociată cu celelalte dureri, să facă din oameni bestiile care îl atacaseră în prima sa zi în oraş.

— Vino, îl strigă Galladon. Avem ceva de făcut.

Piaţa arăta la fel ca în ziua precedentă: murdărie, nefericiţi gemând, porţi uriaşe neîndurătoare. Soarele era aproape de apus. Era vremea ca noi recruţi să fie introduşi în Elantris. Raoden studie piaţa, privi împreună cu Galladon de pe acoperişul unei clădiri, în timpul acesta, îşi dădu brusc seama că ceva se schimbase. O mică mulţime se strânsese pe unul dintre zidurile care împrejmuiau oraşul.

— Cine e acolo? întrebă Raoden, arătând înspre un bărbat înalt din mulţimea de pe zid. Bărbatul stătea cu braţele întinse, iar mantia de un roşu aprins îi flutura în vânt. Era aproape imposibil să auzi ce spune de la o asemenea distanţă, dar era limpede că striga.

Galladon era şi el în mod evident surprins.

— Un gyorn Derethi. Nu ştiam să existe vreunul în Arelon.

— Un gyorn? Adică un preot de rang înalt?

Raoden miji privirea şi încercă să distingă trăsăturile figurii de pe zid.

— Sunt surprins că un gyorn a venit atât de departe în est, zise Galladon. Fjordelezii urau Arelonul încă de dinainte de Reod.

— Din cauza elantrienilor? Galladon se încruntă.

— Deşi nu atât de mult din cauza credinţelor religioase ale elantrienilor, indiferent de ce pretindeau. Preoţii Derethi au simţit întotdeauna o ură puternică pentru ţara ta pentru că nu reuşeau să găsească o cale să treacă de munţi şi să o atace.

— Ce crezi că face acolo sus? întrebă Raoden.

— Predică. Ce altceva poate face un preot? încearcă probabil să convingă lumea că blestemul asupra Elantrisului a fost aruncat de Dumnezeul său. Sunt surprins numai că le-a luat atât de mult timp ca să se gândească la asta.

— Oamenii şuşotesc pe ascuns de ani întregi, zise Raoden, dar nimeni n-a avut până acum curajul să spună cu voce tare despre asemenea lucruri. Oamenilor le e de fapt frică, chiar dacă nu o spun, că elantrienii nu fac decât să-i testeze şi că se vor întoarce la gloria de altădată şi îi vor pedepsi pe toţi cei necredincioşi.

— Încă se mai gândesc la asta? se miră Galladon. Mă gândeam că teama asta trebuie să fi dispărut totuşi în zece ani.

Raoden dădu din cap.

— Chiar şi acum au rămas mulţi care se roagă pentru sau se tem de întoarcerea elantrienilor. Oraşul a fost foarte puternic, Galladon. Nu-ţi poţi imagina cât era de frumos pe-atunci.

— Ştiu, sole, zise Galladon. Nu mi-am petrecut toată viaţa în Duladel.

Vocea preotului crescu în intensitate, până când, după un ultim asalt de strigăte, se întoarse pe călcâie şi dispăru. Chiar şi de la o asemenea distanţă, Raoden putea simţi furia şi ura din vocea gyornului. Galladon avea dreptate: cuvintele acestui om nu erau în niciun caz cuvinte de binecuvântare.

Raoden tresări şi apoi îşi mută privirea de la zid la porţi.

— Galladon, întrebă, ce şanse sunt ca cineva să fie adus astăzi aici?

Galladon ridică din umeri.

— E greu de spus, sole. Uneori trec săptămâni întregi până când un alt elantrian e aruncat aici, alteori sunt aduşi câte cinci o dată. Tu ai venit acum două zile, femeia ieri, dar cine ştie, poate Elantrisul va avea parte de carne proaspătă a treia zi consecutiv. Kolo?

Raoden se încruntă, privind spre porţi.

— Sole, ce vrei să faci? îl întrebă Galladon neliniştit.

— Să aştept.

Nou-venitul era un bărbat mai în vârstă, probabil în jur de patruzeci de ani, cu o figură osoasă şi ochi nervoşi, în timp ce uşa se închidea cu zgomot în urma lui, Raoden se dădu jos de pe acoperiş şi se opri chiar în curte. Lui Galladon îi era teamă că Raoden avea să facă un lucru nesăbuit.

Şi avea dreptate.

Nefericitul nu făcea altceva decât să privească porţile cu o expresie nefericită întipărită pe chip. Raoden îl aşteptă să facă un pas, să se hotărască încotro s-o ia, pentru că în funcţie de asta avea să vadă care era banda care urma să aibă privilegiul de a-l jefui. Bărbatul nu se mişca, privea în jur agitat, strângându-se în robă de parcă ar fi vrut să se ascundă cu totul acolo. După câteva minute de aşteptare, făcu în sfârşit un prim pas ezitant către dreapta, adică exact în direcţia pe care o alesese Raoden.

— Vino, îi zise Raoden, ieşind de pe alee. Galladon scoase un oftat şi apoi mormăi ceva în dula.

— Teoren? întrebă Raoden, alegând un nume aonic comun.

Slăbănogul îşi ridică privirea surprins, apoi aruncă o privire peste umăr neştiind ce să facă.

— Teoren, eşti chiar tu! exclamă Raoden şi-l luă pe bărbat de după umeri. Apoi, pe un ton mai jos, continuă:

— În momentul ăsta, ai două posibilităţi, prietene. Ori faci ce îţi spun eu, ori îi laşi pe oamenii ăştia care stau ascunşi în umbră să te urmărească şi să bată măr.

Omul se întoarse pentru a scruta umbrele. Din fericire, exact în acel moment, oamenii lui Shaor se hotărâseră să vină în lumină. Acum îl priveau furioşi pe nou-venit cu ochii lor animalici. Privirea lor era exact genul de încurajare de care avea nevoie proaspătul elantrian.

— Ce să fac? întrebă omul cu un glas gâtuit.

— Aleargă! îi ordonă Raoden, şi apoi fugi şi el pe una dintre alei.

Omul nu mai aşteptă să i se spună de două ori: o luă la sănătoasa atât de repede, încât lui Raoden i se făcu frică să nu se rătăcească. În acel moment, Galladon scoase un strigăt de surpriză, văzând ce avea de gând să facă Raoden. Dula nu avea nicio problemă în a ţine pasul; chiar dacă era de mai mult timp în Elantris, era clar că era într-o formă mai bună decât Raoden.

— Ce crezi că faci, idiotule, pentru numele lui Doloken? îl întrebă Galladon furios.

— Îţi spun imediat, îi răspunse scurt Raoden, încercând să-şi păstreze energia pentru alergat. Din nou, observă că respiraţia nu i se îngreuna, deşi senzaţia de oboseală creştea. Se simţea din ce în ce mai obosit, dovedindu-se, dintre cei trei, cel mai slab alergător, în schimb, era singurul care ştia încotro se îndreptau.

— La dreapta! urlă la Galladon şi la nou-venit şi apoi o luă în jos pe o alee lăturalnică. Cei doi îl urmară, ca şi grupul de criminali, care părea să câştige teren. Din fericire, destinaţia la care se gândea Raoden nu era departe.

— Rulo, blestemă Galladon, după ce înţelese încotro se îndreptau. Era una dintre casele pe care i-o arătase lui Raoden cu o zi înainte, cea cu scările şubrede. Raoden grăbi viteza, se îndreptă spre uşă şi aproape căzu în două rânduri din cauza treptelor care se surpau sub el. O dată ajunşi pe acoperiş, îşi folosi ultimele puteri pentru a împinge o grămadă de cărămizi, rămăşiţele a ceea ce fusese odată un plantator şi răsturnă întreaga grămadă de argilă pe scări imediat ce Galladon şi celălalt ajunseră pe acoperiş. Scările şubrede se surpară imediat, cu un zgomot infernal.

Galladon se apropie şi privi în jos cu un ochi critic. Oamenii lui Shaor se adunaseră la baza scărilor, dezorientaţi pentru câteva clipe şi nu realizară ce se întâmplase.

Galladon ridică o sprânceană.

— Şi, acum ce facem, geniule?

Raoden se apropie de nou-venit, care se prăbuşise imediat după ce terminase de urcat scările, îi luă atent toată mâncarea, şi, după ce înfăşură o anumită bucată în brâu, aruncă restul la ceata de jos. Imediat oamenii lui Shaor începură să se lupte între ei pentru mâncare.

Raoden se dădu înapoi de la gaură.

— Să sperăm numai că îşi dau seama că nu mai au ce obţine de la noi şi că pleacă.

— Şi dacă nu? întrebă Galladon rapid. Raoden ridică din umeri.

— Putem trăi la nesfârşit fără apă şi mâncare nu?

— Da, dar aş prefera să nu-mi petrec restul eternităţii pe un acoperiş.

Apoi aruncă o privire către necunoscut. Galladon îl împinse pe Raoden într-o parte şi îi şopti:

— Pentru ce-ai făcut asta, sole? Puteai pur şi simplu să arunci mâncarea în curte. De fapt, de ce anume l-ai salvat? Din câte ştim, exista o şansă destul de mare ca oamenii lui Shaor să nu-i fi făcut niciun rău.

— Nu aveam de unde să ştim. Oricum, în felul ăsta o să creadă că îmi datorează viaţa.

Galladon fornăi.

— Aşadar, acum ai un nou adept, pe care l-ai obţinut la preţul infim al urii unei treimi din criminalii Elantrisului.

— Şi ăsta e numai începutul, zâmbi Raoden.

Oricum, lăsând la o parte cuvintele mari, nu era chiar convins că făcuse ce trebuie. Era încă uimit de cât de puternică era durerea din deget şi în plus îşi rănise şi mâinile în timp ce împingea cărămizile. Deşi durerea nu era la fel de puternică ca cea din deget, mâinile continuau totuşi să-l doară şi ameninţau să-i deturneze atenţia de la planul pe care-l avea în minte.

Trebuie să continuu să mă mişc, îşi tot repeta Raoden. Continuă să lucrezi, nu lăsa durerea să te copleşească.

— Sunt bijutier, le spuse nou-venitul. Mă cheamă Mareshe.

— Un bijutier, exclamă Raoden dezamăgit şi braţele îi căzură în timp ce îl privea pe Mareshe. Asta nu ne va fi de prea mare ajutor. Ce altceva mai ştii să faci?

Mareshe îl privi indignat, de parcă ar fi uitat deja cum, numai cu câteva clipe în urmă, alerga disperat.

— Meseria de bijutier este una foarte utilă, domnule.

— Nu şi în Elantris, sole, îi răspunse Galladon, uitându-se prin gaură să vadă dacă tâlharii se hotărâseră să plece sau nu. Şi se pare că nu, din moment ce se întoarse şi îi aruncă lui Raoden o privire dojenitoare.

Ignorându-l cu bună ştiinţă pe bărbatul din Dula, Raoden se întoarse la Mareshe.

— Ce altceva mai ştii să faci?

— Orice.

— Orice înseamnă cam multe, prietene, zise Raoden. Poţi să fii puţin mai clar?

Mareshe îşi duse mâna la frunte cu un gest dramatic.

— Sunt meşteşugar. Pot să fac orice. Domi însuşi m-a binecuvântat cu un suflet de artist.

Galladon fornăi de la locul lui de lângă gaura scărilor.

— De exemplu pantofi ştii să faci? întrebă Raoden.

— Pantofi? se miră Mareshe jignit.

— Da, pantofi.

— Presupun că da, zise Mareshe, deşi lucrul ăsta nu solicită prea mult pe cineva care e un meşteşugar complet.

— Şi un complet idi... Începu Galladon, oprit însă de Raoden.

— Meştere Mareshe, continuă Raoden, pe cel mai diplomatic ton cu putinţă. Elantrienii sunt condamnaţi să se plimbe prin oraş înveliţi într-un simplu giulgiu. Un om care să ştie să facă pantofi ne-ar fi într-adevăr de foarte mare ajutor.

— Ce fel de pantofi? întrebă Mareshe.

— De piele, zise Raoden. Nu va fi un lucru uşor. Vezi tu, Mareshe, elantrienii nu îşi permit luxul de a încălţa o pereche de pantofi care să-i strângă. Dacă perechea de pantofi nu li se potriveşte, atunci le provoacă băşici. Băşici care nu vor mai dispărea niciodată.

— Cum adică „nu vor mai dispărea niciodată? întrebă Mareshe cu nelinişte.

— De-acum suntem elantrieni, Mareshe, explică Raoden. Rănile noastre nu se vor mai vindeca niciodată.

— Nu se vor mai vindeca...?

— Ai vrea să-ţi dăm un exemplu, ca să înţelegi mai bine, meştere? îi sări Galladon în ajutor. Pot să-ţi ofer un exemplu chiar acum fără prea mare efort. Kolo?

Mareshe păli şi se întoarse să privească spre Raoden.

— Nu prea pare să mă placă, îi zise încet.

— Prostii, îl linişti Raoden îi puse braţul pe umăr şi-l întoarse în aşa fel încât să nu mai vadă figura acră a lui Galladon. Aşa îşi arăta el afecţiunea.

— Dacă spui tu, stăpâne... Raoden făcu o pauză.

— Pur şi simplu spune-mi Spirit, se decise, folosind traducerea aonului Rao.

— Stăpâne Spirit. Apoi sprâncenele lui Mareshe se ridicară. Nu ştiu de ce, dar îmi pari familiar.

— Nu m-ai mai văzut niciodată în viaţa ta. Acum, referitor la pantofii ăia...

— Trebuie să se potrivească perfect, fără nici cea mai mică bătaie sau frecare? repetă Mareshe.

— Ştiu că pare dificil. Dacă este prea greu pentru tine...

— Nimic nu e prea greu pentru mine, zise Mareshe. O să-i fac, stăpâne Spirit.

— Excelent.

— Tot nu pleacă, mârâi Galladon în spatele lor. Raoden se întoarse să-l privească pe dula.

— Ce contează? Nu e ca şi cum am avea ceva urgent de făcut. De fapt, este destul de plăcut aici sus. Ar trebui pur şi simplu să te aşezi şi să te relaxezi.

Un tunet ameninţător veni dinspre norii de deasupra lor şi Raoden simţi că o picătură rece de ploaie îi atinse ceafa.

— Fantastic, mormăi Galladon. Deja mă simt mai relaxat.

Capitolul 8

Sarene decisese să refuze oferta unchiului Kiin de a se muta cu familia lui. Oricât de tentantă i se părea ideea, îi era teamă că şi-ar pierde poziţia la palat. Curtea era un adevărat izvor de informaţie, iar nobilimea areloniană un izvor nesecat de bârfe şi intrigi. Dacă voia să lupte cu Hrathen, atunci avea nevoie să fie tot timpul informată.

Astfel, în ziua de după întâlnirea sa cu Kiin, Sarene îşi procură un şevalet şi vopseluri şi se instala cu ele chiar în mijlocul sălii tronului lui Iadon.

— Pentru numele lui Domi, ce faci aici, fetiţo?! exclamă regele când intră dimineaţa în sala tronului urmat de un grup de curteni.

Sarene îşi ridică privirile de la pânza ei cu o mină prefăcută de surpriză.

— Pictez, tată, zise, şi îşi ridică la vedere pensula, demonstraţie care împrăştie stropi de vopsea roşie pe faţa Cancelarului Apărării.

Iadon oftă.

— Văd că pictezi. Te întrebam ce faci aici?

— Oh, îi răspunse Sarene inocent. Pictez după tablourile tale, tată. Îmi plac mult.

— Pictezi...? întrebă Iadon cu o mină consternată. Dar...

Sarene îşi întoarse pânza spre el, cu un zâmbet mândru întipărit pe chip, arătându-i regelui un desen care semăna vag de tot cu un tablou cu nişte flori de pe peretele sălii tronului.

— Pentru numele lui Domi! urlă regele. Pictează dacă vrei, fetiţo, numai nu în mijlocul sălii tronului meu!

Sarene făcu ochii mari, clipi de câteva ori, apoi îşi trase şevaletul şi scaunul în lateral înspre unul dintre stâlpii laterali din sală, se aşeză, şi continuă să picteze.

Iadon gemu.

— Am vrut să spun... Ah, cum o vrea Domi! Nu meriţi efortul.

Şi cu asta, regele se întoarse şi se îndreptă ţanţoş spre tron. Ordonă secretarului să anunţe primul lucru pe ordinea de zi: o ceartă pentru avere între doi nobili de rang mai mic.

Ashe se aşeză plutind lângă pânza Sarenei şi-i şopti:

— Credeam că te dă afară din castel pentru totdeauna, stăpână.

Sarene dădu din cap cu un zâmbet de mulţumire pe chip.

— Iadon e iute la mânie şi poate deveni uşor frustrat. Cu cât îi dau mai multe motive să creadă că n-am pic de creier, cu atât mai puţin îşi va bate capul cu mine. Ştie că s-ar putea să-l înţeleg pur şi simplu pe dos şi că va termina prin a se enerva.

— Încep să mă întreb cum a reuşit unul cu un aşa temperament să urce pe tron de la bun început, se întrebă Ashe.

— Bună întrebare, admise Sarene şi-şi lovi bărbia cu un deget. Deşi poate îl subestimăm într-o anumită măsură. Poate că nu e un rege grozav, dar se pare că a fost un foarte bun om de afaceri. Pentru el, eu sunt pur şi simplu în plus. El a obţinut tratatul. Eu nu mai reprezint o sursă de îngrijorare.

— Nu sunt sigur, stăpână, observă Ashe. Nu cred că are destulă viziune ca să mai reziste mult timp.

— Şi din cauza asta probabil îşi va pierde tronul. Bănuiesc că de-asta se află şi gyornul aici.

— O observaţie corectă, stăpână, aprecie Ashe cu vocea puţin îngroşată. Se deplasă în faţa pânzei ei pentru un moment, studiind petele neregulate şi liniile semidrepte. Devii din ce în ce mai bună, stăpână.

— Nu râde de mine.

— Nu, sunt cât se poate de serios. Când te-ai apucat de pictură acum câţiva ani, n-aş fi putut spune în niciun chip ce reprezentau tablourile tale.

— Şi acesta este un tablou cu... Ashe se gândi.

— Un platou cu fructe? întrebă plin de speranţă.

Sarene oftă frustrată. Era bună în aproape tot ce făcea, dar secretele picturii nu i se dezvăluiseră niciodată. La început, fusese pur şi simplu bulversată de cumplita ei lipsă de talent, dar insistase să picteze în continuare pentru a-şi demonstra că e capabilă să o facă şi pe asta. Din păcate, tehnica artistică refuzase să se aplece în faţa voinţei ei regale. Era un maestru în ale politicii, un lider incontestabil şi putea înţelege chiar şi matematica jindoeză cu uşurinţă. Dar era o pictoriţă îngrozitoare. Asta însă nu o oprise să arunce în continuare culorile pe pânză, pentru că era fără îndoială şi încăpăţânată.

— Într-una din zilele astea, Ashe, ceva se va declanşa acolo sus şi îmi voi da seama cum să fac ca imaginile din capul meu să invadeze şi pe pânză.

— Desigur, stăpână. Sarene zâmbi.

— Până atunci însă, hai să ne prefacem pur şi simplu că am fost eleva cuiva de la şcoala de artă abstractă din Svordish.

— Oh, da! Şcoala de linii greşite în mod creativ. Foarte bine, stăpână.

Doi oameni intrară în sala tronului pentru a-şi prezenta cazul în faţa regelui. Era greu să-i deosebeşti; amândoi purtau veste la modă peste cămăşi cu volane puternic colorate şi pantaloni largi. Mai interesant i se păru Sarenei cel de-al treilea personaj, care fusese adus în cameră de una dintre gărzi. Era greu de descris, avea părul de un blond deschis, părea să aibă sânge aonic şi era îmbrăcat într-o salopetă cafenie simplă. Era evident că nu fusese hrănit şi avea o privire de groază, fără nicio urmă de speranţă, pe care Sarene o găsi obsedantă.

Disputa îl avea ca obiect pe ţăran. Aparent, fugise de la unul dintre nobili cu câţiva ani în urmă, dar fusese capturat de cel de-al doilea. În loc să-l returneze, cel de-al doilea nobil îl pusese la muncă. Cearta oricum nu se dădea pentru ţăran propriu-zis, ci pentru copiii lui. Acesta se căsătorise cu doi ani în urmă şi avusese doi copii în timp ce stătuse la cel de-al doilea nobil. Ambii nobili cereau drept de stăpânire asupra bebeluşilor.

— Credeam că sclavia este ilegală în Arelon, zise Sarene încet.

— Aşa şi este, stăpână, îi răspunse Ashe, vizibil nedumerit. Nici eu nu înţeleg.

— Vorbesc de proprietate figurativă, verişoară, o lămuri o voce din faţă. Sarene se uită pe lângă pânză cu surpriză. Lukel, fiul cel mare al lui Kiin, zâmbea în faţa şevaletului ei.

— Lukel! Ce faci aici?

— Sunt unul dintre negustorii cei mai de succes din oraş, verişoară, îi explică el şi ocoli şevaletul pentru a studia pânza. Pot veni la curte oricând. Sunt surprins că nu m-ai văzut când ai intrat.

— Erai aici?

— Eram în spate şi discutam cu unele dintre contactele mele mai vechi. Am fost plecat din oraş ceva vreme.

— De ce n-ai zis nimic?

— Eram prea interesat de ce anume voiai să faci, îi răspunse. Nu cred că i-a trecut prin cap cuiva până acum să transforme sala de tron a lui Iadon într-un atelier de pictură.

Sarene simţi cum se înroşeşte.

— Dar a mers, nu?

— A fost minunat. Ceea ce nu pot să spun despre tablou. Se opri câteva clipe. E un cal, nu-i aşa?

Sarene se încruntă.

— O casă?

— Nu este niciun platou de fructe, domnule, zise Ashe. Am încercat eu deja varianta asta.

— Păi, a zis că e o copie după unul din tablourile din încăpere, zise Lukel. Tot ce trebuie să facem e să continuăm să ghicim până când îl găsim pe cel potrivit.

— O excelentă soluţie, stăpâne Lukel, zise Ashe.

— Destul, mormăi Sarene. Este cel din faţa noastră. Cel în faţa căruia stăteam când pictam.

— Acela, întrebă Lukel. Dar acela e un tablou cu flori.

— Şi?

— Ce reprezintă pata asta întunecată din centrul tabloului tău?

— Flori, răspunse Sarene defensivă.

— Oh, exclamă Lukel privind încă o dată tabloul lui Sarene şi modelul. Cum spui tu, verişoară.

— Poate mai bine îmi explici despre ce e vorba în cazul acesta pe care trebuie să-l judece Iadon, vere, şi asta înainte să devin agresivă, zise Sarene cu o dulceaţă de rău augur în voce.

— Bine atunci. Ce vrei să ştii?

— Studiile noastre ne spun că sclavia este ilegală în Arelon, dar aceşti doi oameni vorbesc despre ţăran ca despre o posesiune a lor.

Lukel se încruntă, privind înspre cei doi nobili:

— Sclavia este încă ilegală, dar probabil nu va mai fi pentru mult timp. Acum zece ani nu existau nobili sau ţărani în Arelon, numai elantrieni şi restul, însă în ultima decadă oamenii obişnuiţi s-au transformat din oameni care îşi stăpâneau propriul pământ în ţărani supuşi lorzilor feudali, în servitori umili, în ceva ce seamănă mai degrabă cu sclavii din Fjordenul antic. Nu mai e mult până când toţi vor deveni simple proprietăţi.

Sarene se încruntă. Simplu fapt că regele judeca un asemenea caz, că lua în considerare chiar varianta smulgerii unui copil de lângă tatăl său pentru a salva onoarea unui oarecare nobil, era o atrocitate. Se presupunea că societatea evoluase. Ţăranul privea procesul cu o privire fără expresie, dar din când în când câte o scânteie de lumină apărea în ochii aceia tulburi.

— E chiar mai rău decât mi-am imaginat, zise Sarene. Lukel ridică din umeri alături de ea.

— Primul lucru pe care l-a făcut Iadon când s-a suit pe tron a fost să elimine drepturile de proprietate individuală asupra pământurilor. Arelonul nu avea atunci o armată, dar Iadon îşi permitea să angajeze mercenari pentru a-i forţa pe oameni să i se supună. A declarat că tot pământul aparţinea Coroanei, iar apoi i-a răsplătit cu titluri şi proprietăţi pe acei negustori care îi fuseseră alături. Numai câţiva oameni, cum ar fi tatăl meu, aveau suficienţi bani şi pământuri încât Iadon să nu îndrăznească să i le ceară.

Sarene simţi cum dezgustul faţă de noul ei tată creştea tot mai puternic. Odată Arelonul se putuse lăuda cu cea mai dezvoltată şi cea mai luminată societate din lume. Iadon zdrobise acea societate şi o transformase într-un sistem pe care nici măcar cei din Fjorden nu-l mai foloseau.

Sarene îi aruncă o privire lui Iadon, apoi se întoarse spre Lukel.

— Vino, îl trase înspre un colţ mai întunecat din încăpere, unde puteau discuta în voie. Erau destul de aproape încât să-l poată spiona în continuare pe Iadon, dar suficient de departe de alte grupuri de oameni încât să păstreze conversaţia lor secretă.

— Ashe şi cu mine vorbeam despre asta mai devreme, începu. Cum a reuşit omul ăsta se se urce pe tron?

Lukel ridică din umeri.

— Iadon este... un om foarte complex. Este extrem de miop în ceea ce priveşte unele chestiuni, dar poate fi deosebit de viclean în ceea ce priveşte manipularea anumitor oameni. Şi talentul ăsta l-a făcut să ajungă un aşa de bun negustor. A fost liderul breslei negustorilor înainte de Reod, ceea ce l-a făcut probabil să devină cel mai puternic om din regiune care nu era direct legat de elantrieni.

Breasla negustorilor era o organizaţie autonomă şi mulţi dintre membrii ei nu se înţelegeau bine cu elantrienii. Vezi tu, Elantrisul oferea mâncare gratis tuturor în regiune, lucru care îi făcea deosebit de fericiţi pe oameni, dar foarte nefericiţi pe negustori.

— De ce nu importau pur şi simplu alte lucruri? întrebă Sarene. Altceva în afară de mâncare?

— Elantrienii puteau face aproape orice, verişoară, zise Lukel. Iar atunci când nu dădeau totul pe gratis, ofereau oricum preţuri mult mai mici decât cele oferite de negustorii care erau nevoiţi să includă şi preţurile de transport pe mare. În cele din urmă, breasla negustorilor a făcut un contract cu elantrienii, făcându-i pe aceştia din urmă să promită că vor oferi gratis populaţiei numai strictul necesar, astfel încât negustorii puteau importa produsele de lux pentru cei mai înstăriţi din zonă care, în mod ironic, tindeau să fie şi ei tot membri ai breslei negustorilor.

— Şi apoi a urmat Reodul, începu Sarene să înţeleagă. Lukel aprobă din cap.

— Elantrisul a căzut, iar breasla negustorilor – al cărui lider era Iadon – era cea mai puternică organizaţie în cele patru Oraşe Exterioare. Membrii ei erau bogaţi şi erau prieteni intimi cu ceilalţi oameni înstăriţi din regiune. Faptul că se ştia că negustorii avuseseră altercaţii cu elantrienii nu a făcut decât să le întărească reputaţia în faţa oamenilor. Iadon era cel mai potrivit pentru a fi rege. Asta nu înseamnă totuşi că este un monarh bun.

Sarene se încruntă. Stând pe tronul lui, Iadon luase în sfârşit o decizie în cazul care i se prezentase. El declarase cu o voce puternică că ţăranul fugar aparţinea într-adevăr primului nobil, dar copiii aparţineau celui de-al doilea.

— Pentru că, sublinia Iadon, copiii au fost hrăniţi în tot acest timp de stăpânul lor actual.

Sărmanul nu plânse la pronunţarea verdictului. Pur şi simplu îşi lăsă privirea în jos şi Sarene se umplu de tristeţe. Când însă omul îşi ridică privirea, era ceva în ochii lui: ură. Mai avea încă destul spirit în el ca să simtă acea emoţie dătătoare de forţă.

— Asta nu va mai dura mult, îşi zise Sarene în şoaptă. Oamenii nu vor mai suporta.

— Clasa muncitoare a trăit timp de secole sub asuprirea sistemul feudal fjordelez, zise Lukel. Şi erau trataţi mai rău decât animalele de la fermă.

— Da, dar aşa fuseseră şi crescuţi, zise Sarene. Oamenii din Fjordenul antic nu cunoşteau un alt trai mai bun. Pentru ei sistemul feudal era singurul sistem. Aceşti oameni sunt însă diferiţi. Zece ani nu înseamnă chiar aşa de mult. Ţăranii din Arelon îşi pot aminti vremea când cei pe care acum îi numesc stăpâni erau simpli negustori. Ei ştiu că există şi o viaţă mai bună. Şi, mai mult, ei ştiu că un guvern poate să şi cadă, transformându-i pe cei care odată erau stăpâni în servitori, şi invers. Iadon i-a umilit prea mult în prea puţin timp.

Lukel zâmbi.

— Vorbeşti exact ca prinţul Raoden. Sarene se opri.

— Îl cunoşteai bine?

— A fost cel mai bun prieten al meu, răspunse Lukel întristat. Cel mai grozav om pe care l-am cunoscut.

— Povesteşte-mi despre el, Lukel, îi ceru, cu o voce înmuiată.

Lukel se gândi câteva clipe apoi îi vorbi pe un ton nostalgic.

— Raoden îi făcea pe oameni să se simtă fericiţi. Ziua putea să fie la fel de tristă ca o zi de iarnă, dar atunci când venea prinţul cu optimismul care îi era atât de caracteristic, cu numai câteva cuvinte blânde te făcea să realizezi cât de ridicolă era tristeţea ta. Era de asemenea un om foarte inteligent. Cunoştea fiecare aon şi îi putea desena la perfecţie, şi întotdeauna venea cu cine ştie ce filosofie ciudată, pe care nimeni în afară de tata nu o putea înţelege. Chiar şi cu pregătirea mea şi cu universitatea din Svorden, tot nu puteam urmări nici jumătate din teoriile lui.

— Vorbeşti de parcă era perfect. Lukel zâmbi.

— În orice, dar nu la cărţi. Pierdea întotdeauna când jucam tooledoo, chiar dacă tot mă convingea să plătesc cina de după. Ar fi fost un negustor groaznic de nepriceput. De fapt, nici nu-i prea păsa de bani. Şi cred că era în stare să piardă un joc de tooledoo numai pentru că ştia că îmi face mie plăcere să câştig. Nu l-am văzut niciodată trist sau furios, cu excepţia vizitelor pe plantaţiile exterioare. Făcea asta des; apoi se întorcea la curte şi îşi spunea părerea destul de clar şi fără ocolişuri.

— Pun pariu că regele nu prea aprecia asta, zise Sarene zâmbind uşor.

— Ura lucrul ăsta, zise Lukel. Iadon făcea tot ce îi stătea în putere să-l facă pe Raoden să tacă, dar fără succes.

— Este vreunul dintre ei aici? scana Sarene mulţimea.

— Roial nu, dar cel de-acolo este ducele Telrii. Lukel se încruntă în direcţia unui bărbat înveşmântat în straie extravagante aflat undeva lângă un perete mai îndepărtat. Slab, dar cu o figură impozantă, ar fi putut fi un bărbat arătos dacă ar fi scăpat de aspectul de toleranţă a propriilor defecte. Hainele lui străluceau din cauza pietrelor preţioase cusute pe ele, iar degetele împrăştiau raze puternice de aur şi argint. Întorcându-se să-l vadă mai bine, Sarene observă că partea stângă a feţei ducelui era marcată de un semn purpuriu destul de vizibil, probabil din naştere.

— Să sperăm că tronul nu va cădea niciodată în mâinile lui, zise Lukel. Iadon este fără îndoială dezagreabil, dar cel puţin este responsabil din punct de vedere financiar. Iadon este un cărpănos. Telrii în schimb este un cheltuitor, îi plac banii şi îi plac cei care îi oferă bani. Ar fi probabil cel mai bogat bărbat din Arelon dacă n-ar fi atât de cheltuitor. Oricum, e al treilea în ordinea averii, după rege şi ducele Roial.

Sarene se încruntă.

— Regele l-ar fi dezmoştenit pe Raoden, lăsând ţara fără niciun moştenitor clar? Nu ştie chiar nimic despre războaiele de succesiune?

Lukel ridică din umeri.

— Se părea că preferă mai degrabă să nu aibă niciun moştenitor, decât să-l lase la cârmă pe Raoden.

— Nu putea lăsa asemenea lucruri precum libertatea şi compasiunea să ruineze mica lui monarhie perfectă, zise Sarene.

— Exact.

— Nobilii aceştia care îl urmau pe Raoden, se mai întâlnesc?

— Nu, se încruntă Lukel. Le-a fost mult prea teamă ca să mai continue şi după moartea prinţului. Am reuşit să-i convingem numai pe câţiva dintre cei mai devotaţi să se întrunească mâine pentru ultima dată, dar mă îndoiesc că va ieşi ceva din asta.

— Vreau să fiu şi eu acolo, zise Sarene.

— Oamenii ăştia nu-i plac pe nou-veniţi, verişoară, o avertiză Lukel. Au devenit din ce în ce mai iritaţi. Ştiu bine că pentru aceste întâlniri pot fi acuzaţi de trădare.

— Oricum e pentru ultima dată când se întâlnesc. Ce pot să facă dacă mă văd şi pe mine? Să refuze să mai vină?

Lukel se gândi pentru câteva momente, apoi zâmbi.

— Bine atunci. O să-i spun tatălui meu şi el se va gândi la o cale ca să te poată introduce cercului.

— Îi putem spune împreună la prânz, adăugă Sarene, în timp ce aruncă o ultimă privire plină de nemulţumire înspre tablou, apoi se apucă să-şi strângă vopselurile.

— Deci vii până la urmă la prânz, să înţeleg?

— Ei bine, unchiul Kiin mi-a promis că-mi va repara revertisul fjordelez. În afară de asta, după câte am aflat astăzi, nu cred că mai pot sta aici să-l ascult pe Iadon în continuare. Sunt pe punctul de a începe să arunc cu vopsea în dreapta şi stânga, dacă mă mai enervează.

Lukel râse.

— Asta cu siguranţă nu ar fi o idee prea bună, Prinţesă. Haide, Kaise va fi foarte încântată de prezenţa ta. Tata prepară întotdeauna o mâncare mult mai bună când avem companie.

Lukel avea dreptate.

— A venit! exclamă Kaise vizibil entuziasmată când intră Sarene. Tată, trebuie să prepari masa.

Jalla apăru şi ea imediat din spatele unei uşi din apropiere şi veni să-şi întâmpine soţul, cu o îmbrăţişare şi un sărut scurt. Femeia din Svorden îi şopti ceva lui Lukel în fjordeleză şi el zâmbi, masându-i uşor umărul. Sarene îi privi cu invidie, apoi se pregăti să strângă din dinţi. Era o prinţesă din Teod; nu se cădea să se plângă din cauza frustrărilor cauzate de statutul ei matrimonial. Dacă Domi hotărâse să-i ia soţul chiar înainte de a-l fi întâlnit măcar, atunci era evident că El hotărâse să-i lase mintea limpede pentru alte scopuri.

Unchiul Kiin ieşi din bucătărie, înghesuind o carte în buzunarul şorţului, şi o îmbrăţişă pe Sarene cu toată forţa de care era în stare, aşa cum obişnuia.

— Până la urmă n-ai putut sta departe de noi. Ispita bucatelor magice ale lui Kiin a fost prea puternică pentru a-i rezista, aşa e?

— Nu, tată, pur şi simplu îi este foame, anunţă Kaise.

— Oh, asta e tot. Atunci aşază-te, Sarene. Prânzul e gata în numai câteva momente.

Prânzul decurse cam în acelaşi fel în care decursese şi cina cu o seară înainte, cu Kaise plângându-se de încetineala cu care se aduceau bucatele, cu Daorn care încerca să pară mai matur decât sora lui şi cu Lukel care îi tachina pe amândoi nemilos, conform datoriei solemne a oricărui frate mai mare. Adien îşi făcu apariţia mai târziu, distrat şi tot repetând nişte numere, ca pentru sine. Kiin aduse câteva platouri cu mâncare aburindă şi se scuză pentru absenţa soţiei sale, care avusese o altă întâlnire aranjată.

Mâncarea era delicioasă şi conversaţia agreabilă. Mai exact, până când Lukel îşi luă sarcina să informeze întreaga familie despre talentul de pictoriţă al Sarenei.

— Picta ceva care venea probabil din noul abstracţionism, explică verişorul ei pe un ton foarte serios.

— E adevărat? întrebă Kiin.

— Da, zise Lukel. Deşi nu pot să-mi dau seama prea bine ce voia să exprime. Cred că un buchet de flori printr-o pată maronie care semăna vag cu un cal.

Sarene roşi în timp ce toţi ceilalţi izbucniră în râs. Mai mult, ca şi cum n-ar fi fost destul, Ashe îşi alese exact acel moment ca s-o trădeze şi el.

— Ea numeşte asta şcoala de linii greşite în mod creativ, explică seonul solemn, cu vocea sa baritonală. Eu cred că prinţesa se simte împuternicită să creeze artă care să deruteze complet pe oricine ar încerca să distingă despre ce e vorba în respectivul tablou.

Era deja prea mult pentru Kiin, care aproape că se prăbuşea din cauza râsului. Chinul Sarenei se sfârşi însă în curând, când conversaţia luă o altă turnură şi în discuţie apăru un subiect de deosebit interes pentru prinţesă.

— Nu există nicio şcoală de linii greşite în mod creativ, îi informă Kaise.

— Nu? o întrebă tatăl său.

— Nu. Există şcoala impresionistă, cea neo-referenţială, cea abstract-derivativă şi cea revivaţionistă. Atât.

— Oh, chiar aşa? o tachina Lukel amuzat.

— Da, răspunse Kaise. A existat mişcarea realistă, dar asta e la fel ca şcoala neo-referenţială. I-au schimbat pur şi simplu numele, ca să sune mai important.

— Încetează să te mai dai mare în faţa prinţesei, îi aruncă Daorn printre dinţi.

— Nu mă dau mare, fornăi Kaise. Sunt doar educată.

— Te dai mare şi încă cum, o apostrofă Daorn. Şi oricum, şcoala realistă şi şcoala neo-referenţială nu înseamnă acelaşi lucru.

— Daorn, încetează s-o mai bombăni pe sora ta. Şi tu, Kaise, încetează să te mai dai mare.

Kaise începu să arunce în jur priviri furioase, apoi se trase mai în spate şi începu să producă nişte zgomote incoerente.

— Ce face? întrebă Sarene neînţelegând.

— Oh, ne înjură în jindoneză, îi răspunse Daorn. Întotdeauna face asta când pierde o dispută.

— Crede că îşi poate recâştiga demnitatea vorbind în limbi străine, zise Lukel. Ca şi cum asta ar dovedi că ea e de fapt mai inteligentă decât restul lumii.

Micuţa blondă schimbă însă tonalitatea torentului de cuvinte. Sarene realiză că începuse să vorbească în fjordeleză. Şi Kaise nu-şi epuizase încă resursele: îşi încheie tirada cu o scurtă, dar muşcătoare acuzaţie, în ceva ce semăna a dula.

— Câte limbi vorbeşte? întrebă Sarene uimită.

— Oh, patru sau cinci, dacă nu cumva o mai fi învăţat vreuna în timp ce nu eram atent, zise Lukel. Deşi va trebui să se oprească totuşi la astea pe care le ştie. Oamenii de ştiinţă din Svorden pretind că mintea umană nu poate învăţa mai mult de şase limbi fără să le amestece între ele.

— Unul dintre scopurile vieţii lui Kaise este însă să le dovedească acestora că se înşeală, îi explică Kiin, cu o voce răguşită. Aşa cum un alt scop al vieţii ei este să înfulece orice îmbucătură de mâncare din Arelon.

Kaise ridică bărbia în direcţia tatălui său şi pufni scurt pe nas, după care se întoarse spre mâncare.

— Sunt amândoi atât de... bine informaţi, zise Sarene surprinsă.

— Nu te lăsa impresionată, zise Lukel. Profesorii lor le-au predat istoria artei în ultima vreme, şi au muncit din greu ca să se dovedească unul pe celălalt.

— Chiar şi-aşa, insistă Sarene.

Kaise, încă dezamăgită de înfrângerea pe care o suferise, mormăia ceva deasupra farfuriei cu mâncare.

— Ce-a fost asta? întrebă Kiin de data asta pe un ton ferm.

— Am spus că dacă prinţul ar fi fost aici, el m-ar fi ascultat. El întotdeauna îmi lua partea.

— Se prefăcea numai că este de acord cu tine, îi replică Daorn. Asta se numeşte sarcasm, Kaise.

Kaise scoase limba la fratele ei.

— Credea că sunt frumoasă şi mă iubea. Aştepta să mă fac mare şi apoi s-ar fi căsătorit cu mine. Apoi eu aş fi devenit regină şi v-aş fi închis pe toţi în turn până aţi fi admis că eu am dreptate.

— Nu s-ar fi însurat cu tine, proasto, îi replică Daorn furios. S-a căsătorit cu Sarene.

Kiin observase probabil cum se schimbase la faţă Sarene când auzise numele prinţului, pentru că imediat începuse să-i săgeteze pe cei doi copii cu priviri furioase. Oricum, răul fusese făcut. Cu cât afla mai multe despre el, cu atât mai des îşi amintea Sarene blândeţea prinţului, vocea lui încurajatoare călătorind sute de mile prin intermediul seonului, ca să-i vorbească, îşi amintea de modul haotic în care îi povestea despre viaţa din Arelon, explicându-i cum îi pregăteşte şi ei un loc în lumea asta. Era atât de nerăbdătoare să-l întâlnească, încât se hotărâse să părăsească Teodul cu o săptămână mai devreme. Nu suficient de devreme, se pare.

Poate ar fi trebuit să-l asculte pe tatăl ei. El ezitase în a accepta mariajul, chiar dacă ştia câtă nevoie avea Teodul de o alianţă cu guvernul din Arelon. Deşi cele două ţări descindeau din aceeaşi rasă şi aveau aceeaşi moştenire culturală, existaseră prea puţine contacte între ele în ultima decadă. Revoltele care urmaseră Reodului îi ameninţau pe toţi cei asociaţi cu elantrienii – şi asta includea în mod clar şi regalitatea din Teod. Dar cum Fjordenul împingea graniţele influenţei sale, de data aceasta provocând prăbuşirea Republicii Duladel, devenise evident că Teodul avea numai două variante la dispoziţie: fie să reia legăturile cu vechiul său aliat, fie să încerce să-i facă faţă lui Wyrn singur.

Aşa că Sarene sugerase nunta. La început tatăl ei se opusese ideii, dar apoi se înduplecase în faţa utilităţii ei practice. Nu exista o altă legătură mai strânsă decât cea de sânge, mai ales când căsătoria implica un prinţ moştenitor. N-avea nicio importanţă că un contract de căsătorie regal îi interzicea Sarenei să se mai căsătorească vreodată, prinţul era tânăr şi puternic. Toţi presupuseseră că va trăi zeci de ani.

Kiin îi vorbea.

— Ce spuneai, unchiule?

— Te întrebam numai dacă ai vrea să vezi ceva anume în Kae. Eşti deja de câteva zile aici; e timpul ca cineva să te însoţească într-un tur. Sunt sigur că Lukel ar fi încântat să-ţi arate împrejurimile.

Lukel însă ridică mâinile să se apere.

— Îmi pare rău, tată, mi-ar face mare plăcere s-o însoţesc pe frumoasa mea verişoară într-un asemenea tur, dar eu şi Jalla avem de negociat cumpărarea unor mătăsuri pentru un transport spre Teod.

— Amândoi? întrebă Sarene surprinsă.

— Bineînţeles, îi răspunse Lukel, lăsându-şi şerveţelul pe masă, Jalla este un negociator de temut.

— Asta e singurul motiv pentru care s-a căsătorit cu mine, comentă femeia, cu accentul ei ascuţit şi cu un zâmbet abia schiţat pe faţă. Lukel este un negustor. Profit din orice, inclusiv din căsătorie.

— Exact, râse Lukel şi luă mâna soţiei în timp ce aceasta se ridica de la masă. Faptul că este extrem de inteligentă şi frumoasă nici măcar n-a intrat în calcul. Mulţumim pentru mâncare, tată. A fost delicioasă. O zi bună tuturor.

Şi cu asta cuplul părăsi încăperea, privindu-se în ochi în timp ce păşeau. Ieşirea lor fu imediat urmată de o serie de sunete din partea lui Daorn, care mima greaţa.

— Tată, ar trebui să le vorbeşti. Sunt atât de orbiţi unul de altul încât nici mâncarea nu mai pică bine.

— Mintea dragului nostru frate s-a transformat în terci, fu de acord şi Kaise.

— Aveţi răbdare, copii, comentă Kiin. Lukel e căsătorit numai de o lună. Mai lăsaţi să treacă puţin timp şi o să-şi revină la normal.

— Sper, zise Kaise, îmi face rău. Bineînţeles, Sarenei nu i se părea că micuţa se simţea prea rău; continua să mănânce ca şi cum s-ar fi răzbunat pe mâncare.

Alături de Sarene, Adien îşi văzu mai departe de numărat. Nu părea să aibă prea multe de spus, cu excepţia şirurilor de numere şi din când în când a unui cuvânt care semăna cu „Elantris.”

— Mi-ar plăcea să văd oraşul, unchiule, zise Sarene, făcând legătura cu cuvintele băiatului. Mai ales Elantrisul. Vreau să văd pentru ce se face atâta caz.

Kiin îşi mângâie bărbia gânditor.

— Bine, zise, presupun că gemenii te-ar putea conduce. Ştiu cum să ajungă la Elantris, şi cu ocazia asta îi şi iei de pe capul meu pentru ceva vreme.

— Gemenii?

— E porecla pe care le-a dat-o Lukel.

— Una pe care o urâm, adăugă Daorn. Nu suntem gemeni. Nici măcar nu semănăm.

Sarene îi studie pe cei doi copii, cu părul lor blond de aproximativ aceeaşi nuanţă şi cu expresia hotărâtă a feţei identică şi zâmbi.

— Deloc, se declară ea de acord.

Zidul Elantrisului trona deasupra lui Kae ca o santinelă dispreţuitoare. Mergând pe lângă el, Sarene realiză cât era de minunat. Vizitase odată Fjordenul şi fusese impresionată atunci de numeroasele oraşe fortificate, dar nici măcar acelea nu putea concura cu zidul Elantrisului. Era atât de înalt şi marginile lui erau atât de netede, încât era evident că nu fusese construit de mâini omeneşti. Era enorm, cu aoni complicaţi sculptaţi pe părţile laterale, mulţi fiind necunoscuţi pentru Sarene, cu toate că îi plăcea să se considere o persoană educată.

Copiii o conduseră la nişte scări masive din piatră situate în exteriorul zidului. Minunat sculptate, cu borte şi platforme, scările înseşi erau de o impozantă regală. Era de asemenea şi un fel de aroganţă în construcţia scărilor. Făceau în mod evident parte din arhitectura iniţială a Elantrisului şi dovedeau că zidurile uriaşe nu fuseseră construite în scopuri de apărare, ci mai degrabă pentru separare. Numai cei care au suficientă încredere în ei îndrăznesc să construiască o asemenea fortificaţie uimitoare, numai pentru a ridica apoi scări în exterior, care să urce până pe buza zidului.

Acea încredere se dovedise însă nejustificată, având în vedere că Elantrisul se prăbuşise. Şi totuşi, îşi aminti Sarene, nu invadatorii supuseseră oraşul, ci altceva. Ceva ce nimeni nu ştia exact ce fusese: Reodul.

Prinţesa se opri la jumătatea drumului, privind înapoi către panorama oraşului Kae. Micuţul orăşel stătea ca un frate mai mic lângă giganticul Elantris şi se străduia din greu să-şi dovedească importanţa, deşi era clar că nu avea nicio şansă. Clădirile lui ar fi putut impresiona poate în alte circumstanţe, dar acum păreau mici, mărunte, în comparaţie cu maiestuosul Elantris.

Mărunte sau nu, îşi spuse Sarene, Kae trebuie să rămână preocuparea mea principală. Zilele Elantrisului au trecut.

Câteva mici pete de lumină pluteau de-a lungul zidului exterior al Elantrisului. Erau unii dintre primii seoni pe care Sarene îi văzuse în zonă. La început se entuziasma, dar apoi îşi aminti ce auzise, în trecut, seonii nu puteau fi afectaţi de Shaod, dar asta se schimbase o dată cu căderea Elantrisului. Acum, când o persoană era luată de Shaod, seonul său înnebunea. Seonii din jurul ei pluteau haotic, ca nişte copii pierduţi. Ştia şi fără să întrebe că oraşul era locul unde asemenea seoni dezorientaţi se adunau, o dată ce stăpânii lor căzuseră.

Îşi întoarse privirea de la ei, se încruntă la copii, şi apoi îşi continuă urcuşul pe scările enormului zid. Kae urma să fie preocuparea ei principală, da, dar în continuare voia să vadă Elantrisul. Avea ceva aparte – mărimea, aonii, reputaţia – pe care dorea să îl simtă personal.

Mergând, îşi întinse mâna şi o trecu peste un aon sculptat într-o laterală a zidului oraşului. Linia era la fel de lată ca mâna ei. Nu exista absolut nicio gaură acolo unde piatra se îmbina cu piatra. Zidul era la fel de neted ca palma ei. Era exact aşa cum citise că este: întregul zid era o bucată uriaşă de piatră.

Cu excepţia faptului că nu mai era chiar atât de perfect. Pietrele din enormul monolit crăpau şi se dezintegrau, mai ales cele din vârf. Cu cât se apropiau mai mult de capătul călătoriei lor, puteau vedea mai multe locuri pe zid din care piatra se desprinsese, lăsând în urmă nişte răni crestate pe margine, ca şi cum cineva muşcase din zid. Oricum, zidul rămânea impresionant, mai ales când cineva privea în jos, chiar de pe buza lui.

— Oh, spuse Sarene, simţindu-se puţin ameţită.

Daorn trase imediat de partea din spate a rochiei prinţesei.

— Nu te apropia prea mult, Sarene.

— Sunt bine, răspunse cu o voce slabă. Oricum, îl lăsă pe copil să o tragă puţin înapoi.

Ashe plutea lângă ea şi lumina îngrijorat.

— Poate că asta nu a fost o ideea prea grozavă. Ştii că ai rău de înălţime.

— Prostii, replică Sarene şi-şi reveni puţin. Apoi observă pentru prima dată o adunare la câţiva paşi de ei pe buza zidului. O voce sfredelitoare se ridica deasupra grupului, dar Sarene nu reuşea să înţeleagă prea bine ce spune.

— Ce-a fost asta?

Gemenii schimbară între ei nişte priviri confuze.

— Nu ştiu, zise Daorn.

— De obicei nu e nimeni pe-aici, cu excepţia gărzilor.

— Haideţi să aruncăm o privire, zise Sarene. Nu era prea sigură, dar i se părea că recunoaşte accentul acelei voci. Pe măsură ce se apropiau de mulţime, Sarenei i se confirmau suspiciunile.

— Este gyornul, zise Kaise entuziasmată. Chiar voiam să-l văd. Şi ţâşni în mulţime. Imediat Sarene auzi nişte strigăte înfundate şi iritate pe măsură ce micuţa îşi croia drum să ajungă în faţa grupului. Daorn îi aruncă o privire lungă surorii lui şi apoi făcu un pas în faţă, dar se întoarse spre Sarene şi decise să rămână alături de ea, pentru a-şi face în continuare datoria de ghid.

Daorn nu trebuia însă să-şi facă griji că nu va apuca să-l vadă pe gyorn. Sarene era puţin mai rezervată decât verişoara ei mai mică, dar era în schimb la fel de hotărâtă să audă ce spunea Hrathen. Aşa că, avându-l pe micuţul ei ghid alături, Sarene îşi făcu şi ea loc într-o manieră politicoasă, dar hotărâtă, prin mulţime, până când ajunse în faţă.

Hrathen stătea pe o mică platformă care ieşea din zidul Elantrisului, întors cu spatele la mulţime, dar în aşa fel încât să se facă totuşi auzit. Discursul lui era fără nicio îndoială pentru cei din spate şi în niciun caz pentru cei de jos, din Elantris. Sarene abia dacă aruncă o privire Elantrisului, lăsând grija asta pentru mai târziu.

— Priviţi-i! ordonă Hrathen şi arătă spre Elantris. Şi-au pierdut dreptul de a fi numiţi oameni. Sunt animale, fără dorinţa sau voinţa de a-l servi pe Jaddeth. Ei nu cunosc niciun Dumnezeu şi se lasă îndrumaţi numai şi numai de propriile lor pofte.

Sarene se încruntă. Shu-Dereth învăţa că singura diferenţă dintre om şi animal este aceea că omenirea are capacitatea de a-l iubi pe Dumnezeu – „Jaddeth” în fjordeleză. Doctrina îi era cunoscută Sarenei; tatăl său avusese grijă să includă învăţarea religiei Shu-Dereth în educaţia sa. Ce nu putea însă înţelege era de ce îşi pierdea un gyorn timpul cu elantrienii. Ce ar fi putut oare câştiga, denunţând un grup care fusese deja pedepsit mai mult decât suficient?

Un lucru era oricum cert. Dacă gyornul avea un motiv să le predice elantrienilor, atunci era clar de datoria ei să-i apere. Era posibil să reuşească să dejoace planurile adversarului ei, chiar înainte de a le fi înţeles ea însăşi.

— ...după cum ştim cu toţii, Jaddeth consideră că oamenii sunt net superiori animalelor, continuă Hrathen, apropiindu-se de concluzii.

Sarene profită atunci de şansa care i se oferea. Deschise ochii mari, afişă o figură confuză, şi, pe tonul cel mai inocent cu putinţă, îl întrebă:

— De ce?

Hrathen se opri. Prinţesa calculase astfel încât întrebarea să cadă exact în spaţiul dintre două propoziţii ale gyornului. Gyornul se clătină puţin la auzul întrebării, dar încercă totuşi din răsputeri să-şi recâştige aplombul. Sarene îşi plasase însă prea bine întrebarea, şi momentul pierise. Se întoarse cu o expresie dură în ochi pentru a-l căuta în mulţime pe cel care îl întrerupsese atât de prostesc. Tot ce găsi fu o Sarene sfioasă, nedumerită.

— De ce, ce? întrebă.

— De ce consideră Dl. Jaddeth animalele mai prejos decât oamenii? întrebă ea.

Hrathen scrâşni din dinţi la auzului apelativului Dl. pentru Jaddeth.

— Pentru că, spre deosebire de oameni, animalele nu ştiu să facă altceva decât să-şi urmeze poftele.

Întrebarea standard care ar fi trebuit să urmeze unui astfel de răspuns ar fi fost „dar şi oamenii îşi urmează propria lăcomie”, care i-ar fi oferit lui Hrathen posibilitatea să explice care este diferenţa dintre un om supus lui Dumnezeu şi unul păcătos, carnal, lacom. Sarene însă întrebă altceva:

— Dar am auzit că Dl. Jaddeth răsplăteşte aroganţa, zise, vizibil confuză.

Ochii gyornului deveniră suspicioşi. Întrebarea fusese un pic prea bine plasată ca să vină de la o persoană atât de simplă pe cât încerca Sarene să se arate. Ştia, sau cel puţin bănuia, că se juca cu el. Oricum, tot trebuia să răspundă la întrebare, dacă nu pentru ea, atunci pentru restul celor prezenţi.

Stăpânul Jaddeth răsplăteşte ambiţia, nu aroganţa, răspunse cu grijă.

— Nu înţeleg, zise Sarene. Nu serveşte ambiţia propriei noastre lăcomii? De ce Dl. Jaddeth răsplăteşte asta?

Hrathen îşi pierdea audienţa şi o ştia. Întrebarea Sarenei era un argument teologic vechi de un secol care se aducea împotriva religiei Shu-Dereth, dar mulţimea nu ştia nimic de dispute antice pe teme religioase. Tot ce ştia mulţimea era că cineva îi punea lui întrebări la care nu putea da răspunsuri suficient de rapide, sau suficient de interesante pentru a le putea reţine atenţia.

— Aroganţa este diferită de carnalitate, declară pe un ton vizibil iritat, încercând totodată să se folosească de poziţia lui pentru a prelua controlul conversaţiei. În Imperiul lui Jaddeth oamenii sunt răsplătiţi pentru supunerea lor atât în viaţa pe pământ, cât şi în cealaltă viaţă.

Era o încercare dibace: reuşise nu numai să schimbe subiectul, dar şi să atragă atenţia mulţimii asupra unei alte idei. Toţi găseau răsplata fascinantă. Din nefericire pentru el, Sarene încă nu terminase.

— Aşadar, dacă-l servim pe Jaddeth, poftele noastre se împlinesc?

— Nimeni nu îl serveşte pe Jaddeth, în afară de Wyrn. Hrathen răspunse vizibil distras, din cauza faptului că încerca să găsească cea mai bună soluţie pentru a răspunde la obiecţiile femeii.

Sarene zâmbi. Sperase ca el să facă greşeala asta. Unul dintre cele mai importante principii Shu-Dereth spunea că numai un singur om îl poate servi pe Jaddeth direct; religia era foarte bine structurată, şi structura ei semăna destul de mult cu guvernul feudal care deţinuse odată puterea în Fjordell.

Sistemul era stratificat, astfel încât fiecare trebuia să-l servească pe cel de deasupra lui, care îl servea pe cel de deasupra lui şi tot aşa până la Wyrn, care-l servea direct pe Jaddeth. Toţi serveau Imperiului lui Jaddeth, dar unul singur era considerat destul de sfânt încât să-l servească pe Jaddeth direct. Distincţia era destul de confuză, astfel încât preoţii Derethi obişnuiau să facă tot timpul corecţia pe care o făcuse şi Hrathen.

Din nefericire pentru el, tocmai asta aşteptase Sarene.

— Nimeni nu-l poate servi pe Jaddeth? Nici măcar tu?

Era un argument prostesc, o interpretare greşită a ceea ce spusese Hrathen, şi nu un atac adevărat la adresa religiei Shu-Dereth. Într-o adevărată dispută religioasă, Sarene nu s-ar fi simţit în niciun caz în stare să ţină piept unui gyorn. Oricum, acum ea urmărea nu să dezaprobe învăţăturile lui Hrathen, ci numai să-i distrugă discursul.

Hrathen o privi câteva secunde şi înţelese imediat ce greşeală făcuse. Tot ce gândise şi plănuise înainte era acum inutil şi mulţimea rămăsese cu gândul la această ultimă întrebare.

Cu nobleţe, gyornul încercă să readucă tonul conversaţiei pe un făgaş mai familiar, dar mulţimea era acum de partea Sarenei, care se ţinea de ea cu puterea pe care numai o femeie în prag de istericale o are.

— Şi-atunci ce facem? scutură ea din cap. Mi-e teamă că lucrurile astea preoţeşti depăşesc înţelegerea unui om obişnuit aşa cum sunt eu.

Şi totul se încheie. Oamenii începură să vorbească între ei, punându-şi fel de fel de întrebări. Cei mai mulţi se amuzau pe seama excentricităţii preoţilor şi a absurdităţii raţionamentelor teologice. Sarene mai observă şi că majoritatea erau nobili: probabil că îi luase ceva timp gyornului să-i convingă să urce pe zidul Elantrisului. Se surprinse zâmbind viclean la gândul că reuşise să-i dejoace toate planurile.

Hrathen tocmai privea cum i se scurgea în toate părţile mulţimea de oameni pe care o alese cu atâta grijă. Nu mai încercă să-şi reia discursul; ştia probabil că dacă ar fi încercat să ridice tonul sau să strige ar fi făcut chiar mai mult rău.

În mod surprinzător, gyornul îşi întoarse privirea de la mulţimea care se împrăştia în toate direcţiile şi se încruntă apreciativ la Sarene. Nu era propriu-zis o plecăciune, dar era cu siguranţă cel mai respectuos gest pe care-l făcuse în faţa ei un preot Derethi. Era recunoaşterea unei înfrângeri bine conduse, o concesie făcută unui oponent demn de respect.

— Te joci cu focul, prinţesă, îi spuse cu vocea sa cu un accent abia remarcabil.

— Oh, vei vedea că sunt foarte bună la jocuri, gyorn, îi replică.

— Până la următoare rundă atunci, îi mai spuse, în timp ce-i făcea semn cu mâna unui preot blond să-l urmeze pe scări. Nu exista urmă nici de respect şi nici de toleranţă în ochii acestuia din urmă. Dinţii preotului erau încleştaţi şi Sarene avea senzaţia că preotul abia se abţinea s-o ia de gât şi s-o arunce de pe zid. Simţi că ameţeşte numai la gândul acesta.

— Preotul ăsta mă îngrijorează, zise Ashe de alături. Am mai cunoscut asemenea oameni înainte şi experienţa mea nu le este prea favorabilă. Un baraj atât de prost construit se poate prăbuşi în orice secundă.

Sarene se încruntă.

— Era arelonian, nu fjordelez. Pare să fie un paj sau un ajutor al lui Hrathen.

— Ei bine, atunci să sperăm că gyornul ştie să-şi ţină animăluţul sub control, stăpână.

Se încruntă, dar răspunsul îi fuse bruiat de o cascadă de râs care venea de undeva de jos. Se uită şi o văzu pe Kaise care se tăvălea de râs; se pare că reuşise să-şi ţină hohotele în ea până la plecarea gyornului.

— Sarene, zise printre sughiţuri, a fost minunat. Ai fost atât de proastă. Şi faţa lui... s-a înroşit chiar mai mult decât tata când află că i-am mâncat toate dulciurile. Faţa aproape că ajunsese să i se asorteze cu armura.

— Nu mi-a plăcut deloc tipul, comentă şi Daorn solemn de lângă Sarene. Privea în jos de pe parapet înspre Hrathen care cobora nesfârşita scurgere de scări a oraşului. Era prea... dur. Nu ştia că pur şi simplu faci pe proasta?

— Probabil, îi explică Sarene şi făcu semn micuţei Kaise să se ridice de pe jos. Îi scutură apoi rochiţa roz. Dar nu putea să demonstreze asta, aşa că nu putea face altfel decât să pretindă că sunt serioasă.

— Tata spune că gyornul se află aici pentru a ne converti pe toţi la Shu-Dereth, adăugă Daron.

— Aşa zice? întrebă Sarene.

— Mai spune şi că îi este frică să nu reuşească. Spune că recoltele nu au fost prea bogate anul trecut şi că mulţi oameni au rămas fără bucate din cauza asta. Dacă însămânţarea de luna asta nu dă roade bune, iarna următoare va fi şi mai dură, iar vremurile grele îi fac de obicei pe oameni să-i asculte pe preoţii care propovăduiesc schimbarea.

— Tatăl tău este un om foarte înţelept, Daorn, zise Sarene. Confruntarea ei cu Hrathen fusese ceva mai mult decât o simplă distracţie; minţile oamenilor erau capricioase şi tind să uite repede asemenea incidente. Orice ar fi vrut Hrathen să facă, era numai o mică piesă într-o schemă mult mai mare, o schemă care implica şi Elantrisul, iar Sarene avea nevoie să descopere care îi erau intenţiile. Acum însă îşi aminti brusc de ce venise de fapt până aici şi aruncă prima privire în jos, înspre Elantris.

Probabil fusese foarte frumos odată. Pulsul oraşului, modul în care se îmbinau clădirile, felul în care se încrucişau străzile, totul era făcut aşa... În mod intenţionat. Artă la scară uriaşă. Majoritatea boitelor se prăbuşiseră, multe dintre acoperişuri căzuseră şi chiar multe dintre ziduri păreau că nu mai au mult de trăit. Totuşi, încă putea să spună asta: Elantrisul fusese frumos odată.

— Sunt atât de trişti, zise Kaise care se ridicase pe vârfuri şi se aplecase ca să poată vedea mai bine de partea cealaltă a parapetului.

— Cine?

— Ei, insistă Kaise, arătând în jos.

Erau oameni acolo jos, forme zgribulite care abia se târau. Erau camuflaţi de străzile întunecate. Sarene nu le putea auzi gemetele de-acolo de sus, dar le putea simţi. Nu putea desluşi prea multe detalii, dar vedea clar că e vorba de siluete umane; citise multe lucruri contradictorii despre Elantris.

— Nimeni, zise Daorn din partea opusă. Nimeni nu-i hrăneşte. Ar trebui să fie cu toţii morţi. Nu au absolut nimic de mâncare.

— Probabil fac rost de undeva, îl contrazise Sarene. Kaise dădu din cap.

— Sunt morţi, Sarene. Nu au nevoie de mâncare.

— Poate că nu se mişcă ei prea mult, ripostă Sarene, dar totuşi nu sunt morţi. Uite, cei de colo stau în picioare.

— Nu, Sarene. Şi ei sunt morţi. Şi nu au nevoie nici să mănânce, nici să doarmă şi nici nu îmbătrânesc. Sunt cu toţii morţi, zise Kaise pe un ton solemn care nu era al ei.

— De unde ştii atâtea despre ei? întrebă Sarene, încercând să alunge informaţiile primite ca fiind pur şi simplu produse de imaginaţia unui copil.

Din păcate, copiii aceştia se dovediră a fi remarcabil de bine informaţi.

— Pur şi simplu ştiu. Crede-mă, sunt morţi, insistă Kaise. Sarene simţi cum i se ridică părul pe mâini, deşi încerca să se convingă singură să nu alunece în misticisme. Elantrienii erau ciudaţi, era adevărat, dar nu erau morţi. Trebuia să existe şi o altă explicaţie.

Mai cercetă încă o dată oraşul, încercând să uite cuvintele micuţei. Privirea îi căzu însă pe un grup de elantrieni care ieşea puţin în evidenţă şi care nu părea la fel de demn de milă ca restul locuitorilor din oraşul gigantic. Se concentra să distingă mai bine chipurile. Erau elantrieni, dar unul părea să aibă tenul puţin mai închis decât ceilalţi. Se urcaseră pe acoperişul unei clădiri şi păreau mai vii, mai mobili decât restul elantrienilor. Era ceva diferit la ei.

— Stăpână? întrebă Ashe pe un ton îngrijorat, şi abia atunci realiză că se aplecase prea mult peste parapet.

Din instinct însă primul lucru pe care îl făcu fu să se uite în jos şi realiză astfel la ce înălţime grozavă se afla. Ochii i se înceţoşară şi începu să se clatine, paralizată de terenul neregulat de sub...

— Stăpână, strigă Ashe din nou şi o smulse din transă. Sarene se trase înapoi, se ghemui şi îşi cuprinse genunchii cu palmele. Respiră adânc timp de câteva momente.

— Sunt bine, Ashe.

— Plecăm de-aici de îndată ce îţi recapeţi echilibrul, ordonă seonul, cu o voce fermă.

Sarene se încruntă distrată. Kaise fornăi.

— Şi când te gândeşti că, văzând cât este de înaltă, oricine ar putea crede că este obişnuită cu înălţimile...

Capitolul 9

Dacă Dilaf ar fi fost un câine, ar fi lătrat, se gândea Hrathen. Şi ar fi făcut şi spume la gură, adăugă, tot în gând. Artetul se comportase chiar mai rău decât de obicei, când se întorseseră de la zidul Elantrisului.

Hrathen se întoarse să privească oraşul. Aproape că ajunseseră la capelă, dar zidul enorm din spatele lor încă se mai vedea. În vârful acestui zid, undeva, rămăsese acea femeie enervantă, care aproape reuşise să-l scoată dintr-ale lui.

— A fost magnifică, se contrazise Hrathen singur. Ca oricare dintre ai lui, avea formată o prejudecată solidă împotriva teozilor. Teodul izgonise preoţii Derethi cu cincizeci de ani în urmă ca urmare a unei neînţelegeri, şi nu-i mai primise apoi înapoi sub nicio formă. Regele Eventeo aproape că ajunsese să-i interzică şi pe ambasadorii fjordelezi. Nu exista nici măcar un singur membru al ordinului Shu-Derethi care să fie originar din Teod, iar familia regală teoziană era recunoscută pentru modul în care respingea tot ceea ce venea de la Derethi.

Oricum, era revigorant să întâlnească o persoană care să reuşească atât de uşor să-i zădărnicească un discurs. Hrathen predicase Shu-Dereth atât de mult timp, încât făcuse o adevărată artă din a manipula minţile oamenilor şi abia dacă mai simţea o plăcere în asta. Succesul lui în Duladel cu un an în urmă dovedise că o singură persoană putea îngenunchea o naţiune întreagă, dacă era destul de abilă.

Din păcate, în Duladel nici nu întâmpinase cine ştie ce opoziţie. Oamenii erau prea deschişi, prea toleranţi pentru a reprezenta o provocare. În final, cu ruinele unui guvern la picioarele sale, Hrathen se simţise dezamăgit. Fusese aproape prea uşor.

— Da, este impresionantă, îşi zise.

— Este mai blestemată decât toţi ceilalţi, şuieră Dilaf printre dinţi. Este membră a singurei rase urâte de Jaddeth.

Deci asta îl deranja atât de tare. Mulţi fjordelezi credeau că nu mai există nicio şansă pentru Teod. Era o prostie, bineînţeles. O simplă justificare care proiecta ură teologică în duşmanii tradiţionali ai Fjordenului. Oricum, mulţi credeau asta. Şi Dilaf era printre ei.

— Jaddeth nu-i urăşte decât pe aceia care îl urăsc pe El, zise Hrathen.

— Păi ei Îl urăsc.

— Majoritatea nici nu I-au auzit numele, artet, adăugă Hrathen. Regele lor da, ştie despre Jaddeth; şi el este probabil deja blestemat pentru faptul că a izgonit preoţii Derethi. Oricum, oamenilor nici măcar nu li s-a dat o şansă. O dată ce Arelonul va cădea în mâinile lui Jaddeth, vom fi liberi să ne concentrăm şi asupra Teodului. Ţara nu va putea rezista mult cu restul lumii civilizate împotriva ei.

— Va fi distrusă, profeţi Dilaf cu ochii încărcaţi de furie. Jaddeth nu va aştepta ca arteţii noştri să predice numele Lui în faţa inimilor goale ale teozilor.

— Stăpânul Jaddeth va putea veni numai atunci când toţi oamenii vor fi uniţi sub domnia Fjordelului, zise Hrathen, întorcându-şi privirea de la contemplarea Elantrisului şi intrând în capelă. Asta îi include şi pe teozi.

Răspunsul lui Dilaf abia dacă fusese rostit, dar fiecare cuvânt răsună cu o forţă nebănuită în urechile lui Hrafhen.

— Poate, şopti preotul arelonian. Dar mai există o cale. Jaddeth se va ridica atunci când toate sufletele vii vor fi unite. Teozii nu vor reprezenta un obstacol dacă îi distrugem. Când ultimul teod îşi va da ultima suflare, când elantrienii vor fi fost arşi de pe suprafaţa Scylei, atunci toţi oamenii îl vor urma pe Wyrn. Şi Jaddeth va veni.

Cuvintele nu picaseră prea bine. Hrathen venise să salveze Arelonul, nu să-l ardă. Poate era necesar să slăbească monarhia, şi probabil era necesar să verse ceva sânge nobil, dar rezultatul final urma să fie salvarea unei naţiuni resemnate. Pentru Hrathen, unirea tuturor oamenilor însemna convertirea lor la Shu-Derethi, nu uciderea acelora care nu credeau.

Dacă nu cumva greşea. Wyrn părea să aibă numai cu puţin mai multă răbdare decât Dilaf. Cele trei luni pe care i le oferise pentru convertirea Arelonului păreau o dovadă în acest sens. Brusc, Hrathen simţi toată presiunea aceea invadându-l. Wyrn nu glumea: dacă Hrathen nu reuşea să convertească Arelonul, atunci acesta avea să fie distrus.

— Divin Jaddeth, invocă Hrathen numele zeităţii, lucru pe care îl făcea numai în momente solemne. Oricum, indiferent dacă avea dreptate sau nu, cert era că nu voia sângele unui întreg regat, chiar dacă era vorba de unul eretic, pe mâinile lui. Trebuia să izbutească.

Oricum, pierderea suferită de el în faţa prinţesei din Teod nu fusese chiar atât de iremediabilă pe cât probabil crezuse ea. Când Hrathen sosise la locul de întâlnire, o sală imensă într-unul dintre cele mai bune hoteluri din Kae, mulţi dintre nobilii pe care îi invitase îl aşteptau deja. Discursul de pe zidul Elantrisului era numai o mică parte din planul lui de a-i converti pe aceşti oameni.

— Salutări, nobili domni, zise Hrathen cu o uşoară reverenţă.

— Să nu pretinzi că totul e bine între noi, gyorn, începu Idan, unul dintre cei mai tineri nobili. Ai promis că ne vei aduce puterea cu cuvintele tale. Se pare însă că aceste cuvinte au reuşit să producă o confuzie puternică şi nimic mai mult.

Hrathen îi făcu semn să tacă.

— Discursul meu a derutat o fată simplă. Se spune că prinţesa nu ştie bine care îi e dreapta şi care stânga. Nici nu mă aşteptam să înţeleagă ceva. Nu-mi spune, lord Idan, că şi dumneata te-ai simţit pierdut.

Idan roşi.

— Bineînţeles că nu, gyorn. Numai că... N-am reuşit să înţeleg cum o simplă conversaţie ne poate da mai multă putere.

— Puterea, domnul meu, vine din modul în care îţi percepi duşmanul. Hrathen începu să măsoare sala, cu veşnicul Dilaf alături, şi îşi alese un scaun. Unii gyorni preferau să rămână în picioare, ca să intimideze audienţa, dar lui Hrathen i se părea o mult mai bună alegere să se aşeze. Cel mai adesea, faptul că se aşeza îi făcea pe cei din jur, mai ales pe cei care alegeau să rămână în picioare, să simtă o stare de disconfort. Se părea că deţinea mai bine controlul atunci când vorbea unei audienţe fără a o privi de sus.

Idan şi ceilalţi îşi găsiră şi ei câte un scaun. Hrathen îşi lăsase braţele să se odihnească pe fotoliu. Sprâncenele i se ridicară brusc când dădu cu ochii de cineva în spatele camerei. Bărbatul era mai în vârstă, probabil avea înjur de patruzeci de ani, şi purta straie bogate. Ceea ce se făcea însă imediat remarcat era o pată roşie destul de mare pe obrazul stâng şi pe gât.

Hrathen nu îl invitase pe ducele Telrii la întrunire. Ducele era unul dintre cei mai puternici bărbaţi din Arelon, iar Hrathen dorise deocamdată să-i vadă numai pe nobilii mai tineri. Presupusese că erau slabe şanse să reuşească să convingă un nobil mai în vârstă; tinerii erau însă nerăbdători să urce pe scara socială şi erau deci mai uşor de manipulat. Hrathen trebuia să aibă grijă ce spune şi ar fi putut fi răsplătit cu o alianţă puternică.

— Ei bine? se agită Idan în faţa holbării lui Hrathen. Cine sunt aceştia? Cine crezi tu că sunt duşmanii noştri?

— Elantrienii, răspunse Hrathen simplu. Îl simţi imediat pe Dilaf cum se încordează lângă de el la auzul cuvântului.

Disconfortul care se simţea în privirea lui Idan dispăru ca prin minune şi acesta arunca priviri amuzate celorlalţi din sală.

— Elantrienii sunt morţi de zece ani. Nu prea mai prezintă cine ştie ce pericol.

— Dimpotrivă, tinere lord. Ei sunt încă vii.

— Dacă aşa vrei tu să le spui...

— Nu mă refer la făpturile acelea demne de milă care se târăsc pe străzile oraşului, adăugă Hrathen. Mă refer la elantrienii care încă mai trăiesc în minţile oamenilor. Ia spune-mi, Idan. Ai întâlnit vreodată pe cineva care credea în reîntoarcerea elantrienilor?

Zâmbetul amuzat al lui Idan dispăru în timp ce cântărea întrebarea.

— Domnia lui Iadon este departe de a fi absolută, zise Hrathen. De fapt, el este mai mult un regent decât un rege. Oamenii nu se aşteaptă ca el să aibă o domnie îndelungată, îi aşteaptă pe binecuvântaţii elantrieni să se întoarcă. Mulţi spun că Reodul a fost o înscenare, un fel de „test” pentru ca elantrienii să vadă cine va rămâne în final fidel vechii religii păgâne. Aţi auzit cu toţii cum vorbesc oamenii în şoaptă despre elantrieni.

Cuvintele lui Hrathen aveau greutate. Venise în Kae cu numai câteva zile în urmă, dar ascultase şi cercetase bine în acest timp. Exagera, dar ştia că aceste opinii despre elantrieni există.

— Iadon nu vede pericolul nicăieri, continuă Hrathen cu blândeţe. Nu vede că actuala conducere este mai degrabă tolerată decât acceptată. Atâta timp cât oamenii îşi mai amintesc de elantrieni, se vor teme, şi atâta timp cât se tem de ceva mai mult decât se tem de rege, niciunul dintre voi nu va deţine cu adevărat puterea. Titlurile voastre nobiliare v-au fost oferite de rege; puterea voastră este conectată la puterea lui. Dacă el devine neputincios, atunci şi voi veţi fi la fel.

Acum da, îl ascultau, în inima lui, orice nobil se simţea nesigur. Hrathen nu întâlnise încă niciun aristocrat care să nu fie măcar în parte convins că ţăranii râdeau de el pe la spate.

— Shu-Korath nu recunoaşte pericolul, continuă Hrathen. Preoţii Korathi nu fac nimic ca să-i denunţe pe elantrieni şi perpetuează astfel speranţa populaţiei. Indiferent cât de iraţional pare, oamenii vor să creadă în reîntoarcerea elantrienilor. Ei îşi amintesc măreţia de altădată, memoria lor s-a încărcat cu zece ani de poveşti. Este o caracteristică a naturii umane să crezi că alte timpuri şi alte locuri erau mai bune decât cele de acum, de aici. Dacă vreţi să deţineţi cu adevărat puterea în Arelon, dragii mei prieteni nobili, atunci trebuie să scăpaţi de speranţele prosteşti pe care şi le fac oamenii. Trebuie să găsiţi o cale să-i eliberaţi de sub forţa de atracţie a Elantrisului.

Tânărul Idan aproba cu entuziasm. Hrathen îşi strânse buzele dezgustat. Nobilul fusese prea uşor de dominat. Ca în multe alte situaţii, şi de data asta se dovedi că cel mai guraliv avea şi cel mai puţin discernământ. Hrathen încercă să ghicească şi ce gândeau ceilalţi privindu-le chipurile. Reflectau la cele auzite, dar nu convinşi. Telrii, care era mult mai matur, stătea în spate tăcut şi-şi freca unul dintre rubinele de la degete. Se uita totodată meditativ la Hrathen.

Nesiguranţa lor era bună. Cei slabi la minte ca Idan nu îi erau de niciun folos; cei care sunt câştigaţi cu atâta uşurinţă se şi pierd foarte uşor.

— Spuneţi-mi, bărbaţi din Arelon, aţi călătorit vreodată spre est?

Câţiva dădură din cap în semn că da. În ultimele zile, estul avusese parte de un flux de vizitatori din Arelon care făceau turul vechiului Imperiu Fjorden. Hrathen bănuia că noua aristocraţie areloniană, chiar mai nesigură decât majoritatea nobililor, simţea nevoia de a-şi dovedi rafinamentul asociindu-se cu regate precum Svorden, centrul cultural al Estului.

— Dacă aţi vizitat puternicele ţări din est, prieteni, atunci ştiţi de câtă influenţă se bucură cei care se alătură preoţilor Derethi.

„Influenţă” era, probabil, un cuvânt prea moale. Niciun rege nu putea domni la est de munţii Dathreki dacă nu se convertea la Shu-Dereth, iar cele mai dorite şi mai profitabile poziţii guvernamentale erau deţinute de aceia care erau cu adevărat sârguincioşi în slujba lui Jaddeth.

Cuvintele lui Hrathen conţineau implicit şi o promisiune şi, indiferent ce altceva ar mai fi discutat în acea seară, indiferent de ce alte argumente ar mai fi adus Hrathen, ăsta era lucrul care avea să-l ajute să obţină sprijinul lor. Nu era niciun secret că preoţii Derethi erau foarte interesaţi de politică; şi majoritatea oamenilor ştiau că, o dată cu câştigarea binecuvântării bisericii, victoria politică devenea aproape sigură. Aceasta era promisiunea pe care nobilii o aşteptaseră venind aici. Disputele teologice erau departe de preocupările lor; Shu-Dereth sau Shu-Korath contau prea puţin pentru ei. Tot ce aveau nevoie era o asigurare că o subită dovadă de pietate din partea lor va fi răsplătită cu o binecuvântare temporară, foarte tangibilă şi care să poată fi cheltuită.

— Destul cu jocurile de cuvinte, preotule, zise Ramear, unul dintre cei mai tineri nobili. Avea înfăţişarea unui vultur şi era fiul unui important baron, un bărbat cu un nas aonic ascuţit şi cu reputaţia unui om foarte direct, o reputaţie pe care se părea că o merită. Vreau promisiuni. Spui că dacă ne convertim la Derethi, ne vei da proprietăţi?

— Jaddeth îi răsplăteşte pe cei care-l urmează, zise Hrathen neutru.

— Şi cum anume ne va răsplăti? întrebă iarăşi Ramear. Shu-Dereth nu are nicio putere în acest regat, gyorn.

— Puterea lui Jaddeth este nemărginită, prietene, zise Hrathen. Apoi, pentru a opri şi alte intervenţii, continuă: Este adevărat că El are deocamdată prea puţini supuşi în Arelon. Universul este, oricum, dinamic, şi puţini i se pot împotrivi lui Jaddeth. Amintiţi-vă de Duladel, prieteni. Arelonul a rămas neatins atâta timp pentru că nu ne-am bătut capul cu convertirea lui.

O minciună, dar numai una modesta.

— Prima problemă este Elantrisul. Îndepărtaţi-l din minţile oamenilor şi-atunci ei vor gravita în jurul Shu-Dereth. Shu-Korathul este prea liniştit, prea indulgent. Jaddeth va creşte în conştiinţa oamenilor, şi, pe măsură ce o va face, ei vor căuta modele de credinţă în rândurile aristocraţiei, oameni care să aibă aceleaşi idealuri ca ale lor.

— Şi apoi ne vom primi răsplata? întrebă iarăşi Ramear.

— Oamenii nu vor suporta niciodată să aibă conducători care nu cred în aceleaşi lucruri în care cred ei. Ne-o arată istoria recentă, dragii mei, nobilii şi monarhii nu domnesc o eternitate.

Ramear se trase puţin înapoi ca să se gândească mai bine la cuvintele preotului. Hrathen trebuia să rămână în continuare foarte atent; era foarte posibil să reuşească să câştige numai foarte puţini dintre aceşti oameni de partea lui, şi nici nu voia să le dea celorlalţi motive să-i fie împotrivă. Cu toată toleranţa lui vis-a-vis de religii, regele Iadon n-ar fi suportat predicile lui Hrathen prea mult timp dacă le-ar fi considerat trădătoare.

Mai târziu, când va simţi o convingere fermă în nobilii din faţa lui, urma să le facă şi câteva promisiuni reale. Şi, indiferent de ce ar fi spus oponenţii săi, promisiunile lui Hrathen erau demne de încredere: oricât de puţin i-ar fi plăcut să lucreze cu oameni a căror alianţă trebuia cumpărată, era un principiu ferm Shu-Dereth care spunea că ambiţia trebuie răsplătită. În afară de asta, era important ca cineva să aibă reputaţia unui om onest, măcar pentru ca în momente cruciale acesta să poată minţi şi să fie crezut.

— E nevoie de timp ca să detronezi o religie pentru a ridica alta pe piedestal, zise Waren, un om slab cu un păr de un blond foarte deschis, aproape alb. Waren era cunoscut pentru pietatea lui absolută; Hrathen fusese surprins când îl văzuse pe acesta alături de vărul său, Idan, la întrunire. Se părea însă că acea credinţă reînnoită a lui Waren se datora mai degrabă unor ambiţii politice, decât unei fervori religioase. Să îl câştige pe el, cu reputaţia lui, l-ar fi ajutat destul de mult pe Hrathen.

— Ai fi surprins, lord Waren, zise Hrathen. Până de curând, în Duladel trona una dintre cele mai vechi religii de pe pământ. Acum, potrivit rapoartelor fjordelezilor, acea religie a dispărut complet, cel puţin în forma ei pură.

— Aşa e, zise Waren, dar căderea religiei Jesker şi a Du-ladelului au fost plănuite timp de ani de zile, poate chiar timp de secole.

— Dar nu poţi să negi că atunci când a avut loc schimbul de putere, acesta s-a petrecut foarte rapid, zise Hrathen.

Waren se gândi.

— Da, e adevărat.

— Căderea Elantrisului a fost şi ea la fel de rapidă, adăugă Hrathen. Schimbarea poate veni cu o viteză uimitoare, lord Waren, iar cei care sunt pregătiţi pot profita cu vârf şi îndesat de ea. Spui că acea cădere a religiei Jesker a fost pregătită ani întregi...ei bine, îţi pot spune la fel că prăbuşirea religiei Korathi e pregătită tot de-atâta timp. În trecut, îşi răspândea influenţa şi în est. Acum însă şi-o exercită numai în Arelon şi Teod.

Waren căzu pe gânduri. Părea un om inteligent şi ager, şi părea doborât de logica lui Hrathen. Era posibil ca Hrathen să fi judecat greşit nobilimea din Arelon. Majoritatea nobililor erau într-adevăr la fel de neajutoraţi ca şi regele lor, dar destui păreau totuşi să promită. Poate pentru că realizaseră cât de precară era poziţia lor: poporul murea de foame, aristocraţia era lipsită de experienţă, iar întreaga atenţie a Fjordelului era îndreptată asupra lor. Când furtuna îi va lovi, cei mai mulţi arelonieni vor fi surprinşi ca de o lumină orbitoare. Aceşti câţiva lorzi însă s-ar putea să merite să fie salvaţi.

— Dragi lorzi, sper că vă veţi gândi la oferta mea cu mai multă înţelepciune decât a dovedit regele vostru, zise Hrathen. Trăim în vremuri tulburi, şi cei care nu vor beneficia de sprijinul Bisericii vor vedea că viaţa le va deveni mai grea în următoarele luni. Amintiţi-vă pe cine şi ce reprezint.

— Amintiţi-vă de Elantris, o voce, cea a lui Dilaf, şuieră din spatele lui Hrathen. Nu uitaţi de pângărirea care a acoperit pământurile noastre. Ei aşteaptă, la fel de vicleni ca întotdeauna. Aşteaptă să vă prindă în capcanele lor, pe voi toţi, şi să vă tragă în braţele lor. Trebuie să curăţaţi lumea de ei, înainte să vă cureţe ei pe voi.

Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. Într-un final, cu intervenţia subită a artetului dându-i peste cap ritmul, Hrathen se lăsă pe spătarul scaunului şi le făcu semn tuturor că şedinţa se încheiase. Nobilii plecară, figurile lor îngrijorate demonstrau că Hrathen reuşise să le insufle ideea că au de luat o decizie foarte dificilă. Hrathen îi studie şi încercă să ghicească pe care dintre ei îi va mai putea contacta în viitor fără probleme. Idan era clar de partea lui, şi cu el încă vreo câţiva nobili care îl urmau îndeaproape. De asemenea, Ramear urma să fie trup şi suflet de partea lui, cu condiţia să-l întâlnească în privat şi să-i facă o promisiune fermă. Mai erau câţiva în situaţia lui Ramear, şi mai era Waren, ai cărui ochi păreau să fie plini de respect. Da, ar fi putut face lucruri măreţe cu acesta din urmă.

Ei reprezentau un grup politic mai slab, relativ neimportant, dar era un bun început totuşi. Pe măsură ce Shu-Dereth îşi câştiga adepţi în rândul populaţiei, tot mai mulţi nobili importanţi se vor apleca în faţa lui Hrathen. Şi, în final, când în sfârşit ţara se va prăbuşi din cauza conflictelor politice, a incertitudinii economice şi a ameninţărilor din exterior, Hrathen îi va răsplăti pe cei care se vor arăta de partea lui cu poziţii în noul guvern.

Cheia acestui succes însă stătea încă undeva în spatele sălii, în tăcere. Ducele Telrii afişa o privire calmă, dar reputaţia lui de om extravagant oferea un important potenţial.

— Un moment, vă rog. Lord Telrii, se ridică Hrathen. Am o propunere specială care v-ar putea interesa.

Capitolul 10

— Nu cred că este o idee prea grozavă, sole, şopti Galladon lipsit de entuziasm, ghemuindu-se lângă Raoden.

— Linişte, ordonă Raoden, spionând de după colţ curtea. Găştile auziseră despre recrutarea lui Mareshe de către Raoden şi erau convinse acum că acesta intenţiona să pună bazele unei noi grupări rivale. Când Raoden şi Galladon veniseră în curte cu o zi în urmă să vadă dacă soseşte cineva nou, descoperiseră că un grup al lui Aanden îi aştepta. Primirea nu fusese foarte plăcută. Din fericire, reuşiseră să scape fără oase rupte sau degete rănite, iar de data asta Raoden intenţiona să fie ceva mai subtil.

— Dacă ne aşteaptă din nou? întrebă Galladon.

— Probabil că ne aşteaptă, zise şi Raoden. De-asta trebuie să vorbeşti mai încet. Haide.

Raoden se furişă după colţ şi apoi o luă uşor pe alee. Degetul îl durea când mergea, aşa cum îl dureau şi mâinile julite şi o vânătaie pe care o avea pe braţ. În plus, foamea îl rodea din ce în ce mai tare, o fantomă iritantă care venea dinăuntru.

Galladon oftă:

— Nu sunt chiar în halul ăla de plictisit de moarte, încât să fiu dispus să o schimb cu experienţa durerii pure. Kolo?

Raoden îl privi cu blândeţe.

— Galladon, într-una din zilele astea o să scapi de pesimismul ăsta al tău şi atunci tot Elantrisul se va prăbuşi din cauza şocului.

— Pesimism? întrebă Galladon în timp ce Raoden aluneca în jos pe alee. Pesimist? Eu? Dula sunt cel mai senin, cel mai optimist popor din Opelon! Noi privim fiecare zi cu... Sole? Să nu îndrăzneşti să pleci când eu încerc să mă apăr.

Raoden îl ignoră pe uriaşul dula. Aşa cum încerca să-şi ignore durerile, tot mai ascuţite. Noii lui pantofi de piele îl ajutau totuşi enorm; cu toate rezervele lui Galladon, Mareshe crease un produs care se potrivea perfect egoului lui imens. Pantofii erau solizi, cu talpă tare, iar pielea moale de deasupra, care fusese luată de la cărţile lui Galladon, se mula perfect pe picior şi nu-l bătea deloc.

De după cort, Raoden studia curtea. Oamenii lui Shaor nu se vedeau, dar mai mult ca sigur se ascundeau în apropiere. Raoden îşi ridică fruntea la auzul scârţâitului porţii care se deschidea. Ziua aducea un nou elantrian. Totuşi rămase şocat când gărzile împinseră înăuntru nu una, ci trei forme înveşmântate în alb.

Trei? se miră.

— Shaod este imprevizibil, sole, se strecură Galladon în spatele lui.

— Asta schimbă totul, comentă Raoden iritat.

— Foarte bine, atunci să plecăm. Să-i lăsăm pe ceilalţi să ia proviziile zilei. Kolo?

— Ce? Şi să pierdem aşa o şansă minunată? Mă dezamăgeşti, Galladon.

Dula mormăi ceva ce Raoden nu putu înţelege, aşa că prinţul se apropie şi îi puse mâna pe umăr:

— Nu te îngrijora. Am un plan.

— Deja?

— Trebuie să ne mişcăm repede, în orice moment, oricare dintre cei trei poate face un pas în faţă şi atunci totul e pierdut pentru noi.

— Doloken, gemu Galladon. Ce vrei să faci?

— Nimic, în schimb tu va trebui să faci o plimbare frumoasă prin curte.

Ce? Sole, eşti kayana din nou. Dacă ies, atunci o să mă vadă găştile!

— Exact, zâmbi Raoden. Fă numai în aşa fel încât să alergi cu forţă, prietene. N-am vrea să fii prins.

— Tu vorbeşti serios, se miră Galladon.

— Din nefericire, da. Acum mişcă-te, ghidează-i înspre stânga, iar eu mă ocup de restul. Ne întâlnim acolo unde l-am lăsat pe Mareshe.

Galladon mormăi ceva despre cum „nicio mâncare din lume nu merită aşa ceva”, dar îl lăsă totuşi pe Raoden să-l împingă în curte. O secundă mai târziu o mulţime de strigăte de surpriză se auziră dinspre clădirea unde se ascundeau de obicei oamenii lui Shaor. Bestiile o zbughiră după Galladon şi uitară de cei nou-sosiţi în ura lor pentru cel care-i păcălise cu numai trei zile în urmă.

Galladon îi mai aruncă o ultimă privire acuzatoare lui Raoden, apoi o zbughi şi el, alergând pe o stradă la întâmplare. Toţi oamenii lui Shaor îl urmăreau. Raoden mai aşteptă un moment, apoi se opri în mijlocul curţii, prefăcându-se că respiră cu dificultate din cauza efortului.

— Încotro a luat-o? îi întrebă grăbit pe cei trei nou-sosiţi extrem de confuzi.

— Cine? se aventură unul dintre ei într-un final.

— Dula! Mai repede oameni buni, încotro a luat-o? El avea leacul.

— Leacul? întrebară oamenii surprinşi.

— Bineînţeles. Este foarte rar, dar ar trebui să fie suficient pentru noi toţi, dacă îmi spuneţi încotro a luat-o. Nu vreţi să ieşiţi de-aici?

Unul dintre cei trei ridică o mână şi arătă înspre strada pe care o luase Galladon.

— Haideţi, îi grăbi Raoden. Dacă nu ne mişcăm mai repede, îl pierdem definitiv. Şi cu asta, începu să alerge.

Cei trei mai statură în loc o clipă; apoi, copleşiţi, o zbughiră şi ei după el. Toţi trei făcuseră primii paşi înspre nord, ceea ce i-ar fi făcut proprietatea lui Shaor. Celelalte două bande nu mai avură ce să facă decât să privească frustrate scena cu cei trei dispărând.

— Ce ştiţi să faceţi? întrebă Raoden. Femeia ridică din umeri.

— Numele meu este Maare, am fost casnică. Nu sunt pricepută la nimic în mod special.

Raoden fornăi.

— Dacă eşti la fel ca celelalte gospodine pe care le ştiu, atunci ar trebui să fii pricepută la mult mai multe decât toţi ceilalţi la un loc. Ştii să ţeşi?

— Bineînţeles, Domnule. Raoden îşi mângâie bărbia gânditor.

— Şi tu? îl întrebă pe următorul.

— Riil, muncitor. Mi-am petrecut aproape întreaga viaţă construind pe plantaţia stăpânului meu.

— Făceai cărămizi?

— La început, zise omul. Avea mâini mari şi figura inocentă a unui muncitor, dar ochii îi erau isteţi. Ani de zile am învăţat de la diferiţi meşteşugari. Speram că stăpânul mă va trimite să învăţ mai departe, să fiu ucenic pe lângă cineva.

— Eşti prea bătrân ca să fii ucenic, observă Raoden.

— Ştiu. Dar aveam o speranţă. Nu mulţi ţărani mai pot să spere, chiar dacă e vorba de o speranţă atât de puţin pretenţioasă ca asta.

Raoden se gândi iarăşi. Omul nu vorbea ca un ţăran, dar puţini arelonieni o făceau. Cu zece ani în urmă, Arelonul era ca un tărâm al oportunităţilor, al speranţei, şi majoritatea locuitorilor lui erau educaţi, cel puţin la un prim nivel. Mulţi dintre cei de la curtea tatălui său se plânseseră că învăţătura îi distrusese definitiv pe ţărani, care nu mai munceau la fel de bine, uitând cu toţii că ei înşişi fuseseră „ţărani” numai cu o decadă în urmă.

— Bine, şi tu? îl întrebă Raoden pe ultimul dintre cei trei. Acesta, un bărbat musculos, cu un nas care arăta de parcă ar fi fost spart cel puţin de zece ori, îl privea pe Raoden cu oarecare neîncredere:

— Înainte să răspund, aş vrea să ştiu de ce trebui să te ascult pe tine.

— Pentru că tocmai v-am salvat viaţa, zise Raoden.

— Nu înţeleg? Ce s-a întâmplat cu celălalt bărbat?

— Trebuie să apară în câteva minute.

— Dar...

— De fapt noi nu îl urmăream pe el, explică Raoden. Încercam să vă scoatem pe voi din pericol. Mareshe, explică-le tu, te rog.

Meşteşugarul se simţi măgulit. Cu gesturi ample el le explică celorlalţi despre cum scăpase el din ghearele bestiilor cu numai două zile în urmă. Din povestirea lui, părea că fusese cât pe ce să moară, şi că ar fi murit dacă nu-l salva Raoden şi nu-l ducea într-un loc sigur. Raoden zâmbi; Mareshe era puţin melodramatic. Vocea lui se ridica şi cobora ca o simfonie bine scrisă. Chiar şi Raoden începea să creadă că făcuse ceva cu adevărat nobil.

Mareshe termină prin a sublinia că Raoden era demn de încredere şi îi încuraja pe ceilalţi să-l asculte. La final, chiar şi uriaşul cu nasul spart devenise atent.

— Numele meu este Saolin, lord Spirit, zise. Am fost soldat în legiunea personală a contelui Eondel.

— Îl ştiu pe Eondel, zise Raoden. E un om bun. El însuşi a fost un simplu soldat înainte să capete titlul. Probabil că eşti foarte bine antrenat.

— Suntem cei mai buni soldaţi din ţară, se lăudă Saolin. Raoden zâmbi.

— Nu e prea greu să fiţi cei mai buni soldaţi din sărmana noastră ţară. Saolin. Oricum, aş pune legiunea lui Eondel alături de oricare altă legiune a oricărei alte naţiuni din lume. Întotdeauna voi găsi că soldaţii lui Eondel sunt oameni de onoare, curajoşi, disciplinaţi şi pricepuţi la multe. Aşa cum este şi liderul lor. Acordarea acestui titlu lui Eondel a fost unul dintre puţinele lucruri inteligente pe care le-a făcut regele Iadon în ultima vreme.

— Din câte am înţeles eu, lord Spirit, Regele nu avea prea multe variante, arătă Saolin o dantură din care lipseau câţiva dinţi. Eondel strânsese o avere bunicică angajându-şi forţele personale, din când în când, în slujba Coroanei.

— E adevărat, râse Raoden. Ei bine, Saolin, mă bucur că eşti aici. Un soldat aşa de bine antrenat ca tine ne va ajuta pe toţi să ne simţim ceva mai în siguranţă pe-aici.

— Orice aveţi nevoie, deveni Saolin serios. Vă închin sabia mea. Ştiu prea puţine despre religie, în afară de rugăciunile mele, şi nu prea înţeleg ce se întâmplă pe-aici, dar un om care vorbeşte frumos despre lord Eondel este un om care merită tot respectul meu.

Raoden îl bătu pe Saolin pe umăr şi ignoră faptul că soldatul nu mai avea la dispoziţie o sabie pe care să i-o închine.

— Apreciez şi accept protecţia ta, prietene. Dar te avertizez, nu e o sarcină prea uşoară cea pe care o iei asupra ta. Am parte de tot mai mulţi duşmani pe-aici şi e nevoie de extrem de multă vigilenţă ca să ne asigurăm că nu ne atacă cineva pe la spate.

— Înţeleg, interveni Saolin nerăbdător. Dar vă promit, stăpâne, că nu o să vă dezamăgesc.

— Şi cu noi cum rămâne? întrebă Riil, constructorul.

— Am un proiect şi pentru voi doi, zise Raoden. Ridicaţi-vă privirile şi spuneţi-mi ce vedeţi.

Riil făcu întocmai, dar rămase confuz.

— Nu văd nimic, stăpâne. Ar trebui? Raoden râse.

— Nimic, Riil. Exact asta e problema. Acoperişul acestei clădiri a căzut probabil cu ani în urmă. Şi totuşi este una dintre cele mai mari şi cel mai puţin afectate clădiri de pe-aici. Dar presupun că nu ai experienţă şi în ridicarea acoperişurilor.

Riil zâmbi.

— Bineînţeles că am. Aveţi materiale?

— Asta e marea problemă, Riil. Tot lemnul din Elantris este vechi şi putred.

— Asta e o problemă, într-adevăr, zise Riil. Dar poate dacă am usca lemnul şi l-am amesteca apoi cu argilă...

— Nu veţi avea o sarcină prea uşoară, Riil, Maare, recunoscu Raoden.

— Bine, încheie el. Răbdarea lui, combinată cu insecuritatea lor, îi transformase rapid în supuşi. Nu deveniseră încă loiali. Din fericire, cu timpul avea să vină şi încrederea lor.

— Acum, Mareshe, continuă Raoden, explică-le tu prietenilor noştri ce înseamnă să fii elantrian. N-aş vrea ca Riil să cadă de pe acoperişul clădirii fără să fi înţeles în prealabil că dacă îşi frânge gâtul nu înseamnă neapărat că va muri şi că toate durerile vor dispărea.

— Da, stăpâne, zise Mareshe, cu ochii pe mâncarea pe care nou-veniţii o aveau încă la ei şi pe care o aşezaseră într-un loc relativ mai curat de pe podea. Foamea deja îl afecta şi pe el serios.

Raoden alese cu grijă câteva bucate, apoi arătă către restul.

— Împărţiţi astea între voi şi mâncaţi. Păstrarea lor nu ajută la nimic: foamea va începe să muşte imediat.

Cei patru stăteau pe gânduri, aşa că, în timp ce împărţea mâncarea, Mareshe începu să le explice limitele vieţii în Elantris. Raoden privi câteva clipe, apoi se întoarse să se gândească.

— Sole, bunica mea te-ar fi iubit, întotdeauna se plângea de mine că nu fac destulă mişcare.

Raoden îşi ridică privirea la Galladon care tocmai intra în încăpere.

— Bine ai revenit, prietene, zâmbi Raoden. Începusem să-mi fac griji.

Galladon fornăi.

— Nu prea mi s-a părut că îţi faci griji când m-ai împins în curte. Am văzut viermi trataţi mai cu blândeţe. Kolo?

— Oh, dar ai fost o momeală nemaipomenită, zise Raoden. Şi în plus, a mers. Îi avem pe nou-veniţi aici, iar tu ai apărut întreg şi nevătămat.

— Un lucru care îi face acum pe câinii lui Shaor să se simtă destul de nefericiţi.

— Cum ai reuşit să scapi de ei? întrebă Raoden şi-i întinse lui Galladon felia de pâine pe care i-o păstrase. Galladon o privi, apoi o înjumătăţi şi-i oferi lui Raoden jumătate. Acesta însă îi făcu semn că nu vrea.

Galladon ridică din umeri, spunând parcă „bine, înfometează-te dacă aşa vrei”, şi începu să muşte din pâine.

— Am alergat până la clădirea ale cărei scări se prăbuşiseră şi apoi am ieşit prin spate, îi explică cu gura plină. Am aruncat câteva pietre pe acoperiş când oamenii lui Shaor au intrat în clădire. După ce le-ai făcut acum câteva zile, au presupus pur şi simplu că sunt acolo sus. Probabil încă mai stau la pândă să cobor.

— Inteligent, zise Raoden.

— Cineva nu prea mi-a dat de ales.

Galladon continuă apoi să mănânce în tăcere şi trase în acelaşi timp cu urechea la noii oaspeţi, care discutau despre „îndatoriri importante.”

— O să le spui tuturor nou-veniţilor asta? întrebă aproape în şoaptă.

— Ce?

— Nou-veniţii, sole. Îi faci pe toţi să creadă că sunt de o importanţă vitală, aşa cum ai făcut şi cu Mareshe. Pantofii sunt foarte buni, dar nu sunt chiar o chestiune de viaţă şi de moarte.

Raoden ridică din umeri.

— Oamenii fac de obicei treabă mai bună când se cred importanţi.

Galladon păstră tăcerea câteva momente apoi continuă:

— Au dreptate.

— Cine?

— Celelalte găşti. Vrei să-ţi construieşti propria bandă. Raoden negă din cap.

— Galladon. asta e numai o mică parte a planului. Nimeni nu reuşeşte să înfăptuiască ceva în Elantris. Sunt toţi prea ocupaţi sau să caute în gunoi după mâncare sau să-şi plângă de milă. Oraşul are nevoie de un scop.

— Suntem morţi, sole. Ce alt scop mai putem avea în afară de suferinţă?

— Exact asta e problema. Toţi sunt convinşi că viaţa lor s-a terminat numai pentru că inima a încetat să le mai bată. Nu Shaod cauzează durerea asta. Am văzut şi afară oameni care şi-au pierdut speranţa, iar sufletele lor au sfârşit la fel de rău ca şi cele ale ale bietelor umbre din piaţă. Dacă le putem da măcar un rest de speranţă acestor oameni, atunci viaţa lor se va îmbunătăţi semnificativ. Subliniase cuvântul „viaţă”, privindu-l pe Galladon direct în ochi.

— Celelalte găşti nu vor sta pur şi simplu în umbră privindu-te cum le furi mâncarea, zise Galladon. Se vor plictisi de tine foarte curând.

— Atunci va trebui să mă pregătesc pentru când vor veni, zise Raoden şi arătă cu un gest larg clădirea în care se aflau. Va fi o bază de operaţii destul de bună, nu crezi? Are camera asta în mijloc, şi toate camerele acelea micuţe în spate.

Galladon privi în sus dezaprobator:

— Puteai să alegi o clădire cu acoperiş.

— Da, ştiu, dar asta se potriveşte mai bine scopului meu. Mă întreb la ce servea?

— A fost o biserică, zise Galladon. Korathi.

— De unde ştii? întrebă Raoden surprins.

— Nu ştiu, senzaţia asta mi-o dă.

— Dar existau biserici Korathi în Elantris? se miră Raoden. Elantrienii erau proprii lor zei.

— Dar erau nişte zei deosebit de toleranţi. Din câte ştiu eu, exista o capelă imensă Korathi în Elantris. Cea mai frumoasă dintre toate. A fost construită în semn de prietenie pentru Teod.

— Pare atât de ciudat, se scutură Raoden înfiorat. Zei care să construiască o capelă pentru Domi.

— Cum spuneam, elantrienii erau zei foarte toleranţi. De fapt nici nu le păsa dacă oamenii îi venerau. Erau prea siguri în divinitatea lor. Până la Reod. Kolo?

— Pari să ştii multe despre asta, observă Raoden.

— Şi de când e ăsta un păcat? întrebă Galladon arţăgos. Ai trăit în Kae toată viaţa ta, sole. Ai face mai bine să te întrebi nu cum de ştiu eu toate astea, ci de ce nu le ştii tu.

— Punct lovit, fu de acord Raoden şi privi în lateral. Mareshe încă mai continua să le explice celor trei ce înseamnă viaţa în Elantris.

— Nu cred că are să termine în curând. Vino, vreau să fac ceva.

— Ceva care implică şi o tură de alergare? îşi plânse Galladon de milă.

— Numai dacă suntem detectaţi.

Raoden îl recunoscu pe Aanden. Nu putea vedea foarte bine. Shaodul presupunea schimbări importante ale fizionomiei, dar Raoden avea o bună memorie a feţelor. Aşa-zisul baron de Elantris era un om scund, cu o burtă imensă şi o mustaţă stufoasă, bineînţeles falsă. Aanden nu arăta ca un nobil – dar prea puţini dintre nobilii pe care îi cunoscuse Raoden aveau înfăţişarea aristocratică.

Lăsând însă asta la o parte, Aanden nu era deloc un baron. Omul din faţa lui Raoden, care trona pe un scaun de aur şi prezida o gaşcă de elantrieni terminaţi, se numea de fapt Taan. Fusese unul dintre cei mai buni sculptori din Kae înainte să-l ia Shaodul, dar nu avusese sânge nobil. Bineînţeles, nici tatăl lui Raoden nu fusese altceva decât un simplu negustor până când prinsese oportunitatea şi devenise rege. Se pare că Taan profitase în Elantris de o oportunitate similară.

Anii petrecuţi în Elantris nu fuseseră prea blânzi cu sculptorul. Omul ţinea un discurs incoerent în faţa găştii lui de renegaţi.

— E nebun? întrebă Raoden, furişându-se la loc sigur de la fereastra prin care-l spionau pe Aanden.

— Fiecare a ales propria lui cale de a se confrunta cu moartea, sole, îi şopti Galladon. Zvonurile spun că nebunia lui Aanden a fost o decizie conştientă. Se spune că după ce a fost aruncat în Elantris s-a uitat în jur şi a zis: „Nu voi fi în stare să înfrunt toate astea cu o minte sănătoasă.” Şi imediat s-a declarat baronul Aanden de Elantris şi a început să dea ordine.

— Şi oamenii l-au urmat pur şi simplu?

— Unii da, şopti Galladon. Poate că e nebun, dar nu mai mult decât ceilalţi – cel puţin din perspectiva unui elantrian. Kolo? Aanden e o autoritate, în afară de asta, poate chiar a fost baron şi afară.

— N-a fost. A fost sculptor.

— L-ai cunoscut?

— L-am întâlnit o dată, zise Raoden. Apoi se întoarse spre Galladon cu ochi cercetători. Când ai auzit zvonurile astea despre el?

— Nu putem mai întâi să ne întoarcem, sole? îl rugă Galladon. N-aş vrea să sfârşesc ca personaj într-unui din aşa-zisele procese şi execuţii ale lui Aanden.

— Aşa-zise?

— Păi da, totul e o joacă, cu excepţia toporului.

— Ah. Bună idee, am văzut tot ce voiam să văd.

Cei doi făcură cale întoarsă. Câteva străzi mai încolo, Galladon îi răspunse lui Raoden.

— Am vorbit cu oamenii, sole; de-acolo am informaţiile. E adevărat, majoritatea oamenilor din oraş sunt animale, dar mai sunt încă destui conştienţi cu care poţi vorbi. Desigur, tot gura mea m-a vârât şi în buclucul ăsta cu tine. Poate dacă mi-aş fi ţinut-o închisă aş fi stat liniştit acum pe treptele acelea, în loc să-l spionez pe unul dintre cei mai periculoşi oameni din oraş.

— Poate, zise Raoden. Dar în acelaşi timp n-ai fi avut parte de atâta distracţie. Te-ai fi plictisit de moarte.

— Sunt atât de fericit că m-ai salvat de la plictiseală, sole.

— Oricând.

Raoden se gândea în timp ce mergeau, încerca să se hotărască asupra unui plan de acţiune care să-l facă pe Aanden să vină în căutarea lui. Nu-i luase prea mult timp prinţului să înveţe să se adapteze la străzile jegoase ale Elantrisului; degetul care încă îi mai provoca durere era destul de motivant. Aproape că ajunsese să i se pară că zidurile acoperite de murdărie erau ceva normal, lucru care-l deranja chiar mai mult decât mizeria propriu-zisă.

— Sole, întrebă într-un final Galladon, de ce ai vrut să-l vezi pe Aanden? N-aveai de unde să ştii că îl cunoşti.

Raoden dădu din cap.

— Dacă Aanden ar fi fost baron şi afară, ar fi trebuit să-l recunosc imediat.

— Eşti sigur? Raoden aprobă absent.

Galladon rămase tăcut cale de încă două-trei străzi, apoi vorbi din nou, dintr-o dată luminat:

— Fii atent, sole, nu sunt eu prea priceput la aonii pe care voi arelonienii îi preţuiţi atât de mult, dar, dacă nu mă înşel, aonul pentru „spirit” este Rao.

— Da, ezită Raoden.

— Şi nu are regele vostru un fiu pe care-l cheamă Raoden?

— Ba da.

— Iar tu eşti aici pretinzând că-i cunoşti pe toţi baronii din Arelon. Şi eşti în mod cert un om cu o educaţie aleasă, şi dai ordine fără nicio problemă.

— Poţi spune asta, zise Raoden.

— Şi, mai mult decât atât, îţi spui „Spirit.” Destul de suspicios, nu-i aşa? Kolo?

Raoden oftă.

— Ar fi trebuit să-mi aleg un alt nume.

— Pe Doloken, băiete! Vrei să spui că eşti însuşi prinţul moştenitor al Arelonului?

— Am fost prinţul moştenitor al Arelonului, Galladon, îl corectă Raoden. Mi-am pierdut titlul când am murit.

— Atunci nu-i de mirare că eşti aşa frustrat. Mi-am petrecut întreaga viaţă încercând să-i evit pe cei de spiţă regală şi am sfârşit cu tine. Sfinte Doloken!

— Acum taci, zise Raoden. Nu e ca şi cum aş fi cu adevărat de spiţă regală. Titlul a fost luat de tatăl meu cu numai zece ani în urmă.

— Zece ani sunt destui, sole, zise Galladon pe o voce mai joasă.

— Dacă te ajută cu ceva, tata nu credea că sunt destul de bun să devin rege. A încercat tot ce se putea ca să mă ţină departe de tron.

Galladon fornăi.

— Mi-ar fi frică să văd omul pe care Iadon îl consideră potrivit să domnească. Fără nicio supărare, tatăl tău e un idiot.

— Stai liniştit, îi răspunse Raoden. Şi să ştii că am încredere în tine că îmi vei păstra secretul.

Galladon oftă.

— Dacă vrei...

— Vreau. Dacă vreau să-mi reuşească planurile în Elantris, atunci am nevoie să-mi câştig adepţi prin ceea ce fac şi nu pentru că simt ei că au o obligaţie patriotică.

Galladon aprobă din cap.

— Dar puteai cel puţin să-mi spui mie.

— Tu singur ai spus că n-ar trebui să vorbim despre trecutul nostru.

— Aşa e.

Raoden se gândi:

— Bineînţeles, ştii ce înseamnă asta. Galladon îl privi suspicios:

— Ce?

— Acum că ştii cine sunt eu, trebuie să-mi spui şi tu cine eşti.

Răspunsul lui Galladon se lăsa aşteptat. Aproape că ajunseseră la biserică când se hotărî totuşi să vorbească. Raoden încetini. Nu dorea să întrerupă povestirea prietenului său ajungând la destinaţie. Nu trebuia însă să-şi facă griji. Declaraţia lui Galladon se dovedi cât se poate de concisă.

— Am fost fermier, zise el scurt.

— Fermier? Raoden se aştepta evident la mai mult.

— Şi am avut şi o livadă. Mi-am vândut pământurile şi mi-am cumpărat o livadă. Credeam că îmi va fi mai uşor aşa, pentru că, bineînţeles, copacii nu trebuie replantaţi în fiecare an.

— Şi? A fost mai uşor? Galladon ridică din umeri.

— Mie aşa mi s-a părut, dar ştiu o familie de fermieri cultivatori de grâu care m-ar contrazice. Kolo?

Îl scrută pe Raoden cu o privire cercetătoare.

— Nu mă crezi, nu-i aşa? Nu crezi că spun adevărul despre trecutul meu?

Raoden deschise braţele larg.

— Îmi pare rău, Galladon, pur şi simplu nu pari a fi un fermier. Eşti destul de bine făcut pentru asta, dar pari prea...

— Inteligent? întrebă Galladon. Sole, am văzut câţiva fermieri cu o minte aşa de ascuţită încât le-o puteai folosi să seceri grâul cu ea.

— Nu mă îndoiesc că e aşa, zise Raoden. Dar, cu toată inteligenţa lor, fermierilor ăstora le lipseşte o anumită educaţie. Tu eşti un om învăţat, Galladon.

— Cărţile, sole, sunt un lucru minunat. Un fermier înţelept are timp să studieze dacă trăieşte într-o ţară precum Duladel, unde oamenii sunt liberi.

Raoden ridică o sprânceană.

— Aşadar, te încăpăţânezi să insişti cu povestea asta cu fermierul?

— Dar e purul adevăr, sole, zise Galladon. Înainte să ajung în Elantris, am fost un simplu fermier.

Raoden ridică din umeri. Era posibil. Galladon prezisese că vine ploaia, şi mai dăduse dovadă şi în alte rânduri de o gândire practică. Oricum, mai era ceva, ceva ce omul din Duladel nu se simţea în stare să-i împărtăşească încă.

— Bine, zise Raoden, te cred.

Galladon se arătă bucuros că discuţia era încheiată. Indiferent de ce anume ascundea, nu avea să dezvăluie astăzi. Raoden profită în schimb ca să-l întrebe ceva ce îl tot rodea de când venise în Elantris.

— Galladon, întrebă, unde sunt copiii?

— Copiii, sole?

— Da, dacă Shaodul alege la întâmplare, atunci ar trebui să fie şi copii pe-aici.

Galladon aprobă.

— Alege şi copii. Am văzut copilaşi care abia învăţaseră să meargă aruncaţi pe poartă.

— Şi atunci unde sunt? Am văzut numai adulţi.

— Viaţa în Elantris e dură, sole, îi spuse Galladon pe un ton şoptit, în timp ce intrau pe poarta bisericii. Copiii nu rezistă prea mult.

— Da, dar... Raoden se opri însă, pentru că văzuse cu coada ochiului o lumină care clipea. Se întoarse surprins.

— Un seon, zise Galladon.

— Da, întări şi Raoden. Priviră seonul care plutea încet, încercând să iasă prin gaura din tavan. E aşa de trist să-i vezi rătăciţi fără noimă prin oraş. Eu... Se opri, mijind ochii, încercă să vadă ce aon sclipea în centrul seonului straniu şi tăcut.

— Sole? întrebă Galladon.

— Idos Domi, şopti Raoden. E Ien.

— Seonul? îl recunoşti?

Raoden încuviinţă, întinzând mâna cu palma în sus. Seonul pluti şi se opri pentru un moment în palma lui; apoi începu să se îndepărteze. Zbura prin cameră ca un fluture fără griji.

— Ien a fost seonul meu, spuse Raoden. Înainte să fiu aruncat aici.

Vedea aonul din centrul lui Ien acum. Simbolul părea... slab, cumva. Strălucea inegal, unele secţiuni erau foarte şterse, ca...

Ca petele de pe pielea unui elantrian, îşi dădu Raoden seama în timp ce îl privea pe Ien. Seonul se îndreptă spre zidul bisericii, zbură până se lovi de el. Mingea de lumină pluti pentru un moment, contemplă zidul, apoi se întoarse şi porni în altă direcţie. Seonul se mişca oarecum stângaci, ca şi cum Ien de-abia ar fi putut să se menţină drept în aer. Tresărea ocazional şi se mişca tot timpul în cercuri lente, ameţit.

Stomacul lui Raoden se întoarse pe dos în timp ce privea ceea ce mai rămăsese din prietenul său. Evitase să se gândească la Ien prea mult în timpul zilelor petrecute în Elantris; ştia ce se întâmpla cu seonii atunci când stăpânii lor erau luaţi de Shaod. Presupusese – sperase, poate – că Ien fusese distrus de Shaod, aşa cum se întâmpla uneori.

Raoden scutură din cap.

— Ien era atât de înţelept. Nu am cunoscut nicio fiinţă, om sau seon, mai preocupată decât el.

— Îmi... pare rău, sole, spuse Galladon solemn.

Raoden întinse din nou mâna şi seonul se apropie ascultător, aşa cum făcuse odinioară şi pentru băiatul Raoden – un băiat care încă nu învăţase că seonii erau mult mai valoroşi ca prieteni decât ca servitori.

Oare mă recunoaşte? se întrebă Raoden, urmărind seonul care se clătina uşor în aerul din faţa sa. Sau recunoaşte doar gestul familiar?

Raoden probabil nu avea să afle vreodată. După ce pluti deasupra palmei sale o secundă, seonul îşi pierdu interesul şi zbură mai departe.

— Ah, prietenul meu drag, şopti Raoden. Şi eu care credeam că Shaodul a fost dur cu mine.

Capitolul 11

Numai cinci oameni răspunseseră apelului lui Kiin. Lukel era furios.

— Raoden avea în jur de treizeci de oameni la întâlnirile lui înainte să moară, îi explică tânărul negustor. Nu mă aşteptam să vină cu toţii alergând încoace, dar nici numai cinci?! Abia dacă merită timpul pierdut.

— E suficient, fiule, îi replică Kiin gânditor. Spiona prin uşa de la bucătărie. Poate sunt numai cinci aici, dar îi avem pe cei mai buni dintre toţi. Aceştia sunt cinci dintre cei mai puternici oameni din Arelon, ca să nu mai adăugăm că sunt şi cinci dintre cei mai inteligenţi. Raoden ştia să-şi atragă de partea sa oameni deştepţi.

— Kiin, urs bătrân, îl strigă unul dintre bărbaţi din camera alăturată. Era un bărbat impunător cu părul grizonat, îmbrăcat într-o uniformă foarte la modă. Ai de gând să ne hrăneşti astăzi, sau nu? Numai Domi ştie că am venit pentru că se zvoneşte că o să găteşti o friptură ketathum pentru noi.

— Porcul se răsuceşte în cuptor în timp ce vorbim, Eondel, îi răspunse Kiin. Şi m-am asigurat că tu vei avea o porţie dublă. Ţine-ţi stomacul în frâu încă puţin.

Omul râse din toată inima. Se ţinea de burtă – care, din câte vedea Sarene, era la fel de suplă şi tare ca a unuia cu mult mai tânăr.

— Cine e? întrebă.

— Contele de Eon, îi răspunse Kiin. Lukel, du-te şi vezi ce se întâmplă cu porcul în timp ce eu îi bârfesc pe oaspeţii noştri cu verişoara ta.

— Da, tată, acceptă Lukel şi se îndreptă spre camera unde se afla cuptorul.

— Eondel e singurul om, în afară de Raoden, pe care l-am văzut vreodată să se opună regelui fără niciun fel de ezitare şi fără ca îndrăzneala lui să aibă repercusiuni ulterioare, îi explică Kiin. Este un geniu în chestiuni militare şi are o armată personală. Sunt numai câteva sute de oameni, dar sunt toţi extrem de bine antrenaţi.

Kiin îi arătă apoi un bărbat cu tenul mai închis la culoare şi cu trăsături delicate.

— Cel de lângă Eondel este baronul Shuden.

— Un jindoez? Unchiul aprobă din cap.

— Familia sa a venit aici acum aproximativ un secol, şi de-atunci a făcut avere redirecţionând rutele comerciale jindoneze prin Arelon. Când Iadon a preluat puterea, le-a oferit titlul de baron pentru a-i convinge să continue să-şi îndrume caravanele prin Arelon. Tatăl lui Shuden a murit însă acum cinci ani, şi fiul este încă mult mai conservator. El crede că felul în care înţelege Iadon să conducă ţara contrazice cele mai importante principii Shu-Keseg, acesta fiind şi motivul principal care l-a adus aici.

Sarene îşi mângâia bărbia şi-l studia pe Shuden.

— Dacă inima lui este la fel de jindoneziană pe cât îi este pielea, unchiule, atunci poate fi într-adevăr un aliat foarte important.

— Exact la asta s-a gândit şi soţul tău, zise Kiin.

Sarene îşi strânse buzele.

— De ce de fiecare dată când vorbeşti de Raoden îl numeşti „soţul tău?” Ştiu că sunt măritată. Nu trebuie să-mi aminteşti tot timpul.

— O ştii, îi răspunse Kiin cu o voce guturală, dar încă nu realizezi cu adevărat.

— Lângă Shuden este ducele Roial de Ial, arătă Kiin spre cel mai în vârstă dintre cei prezenţi. Printre proprietăţile lui se află şi portul Iald – al doilea oraş ca avere după Kae. Dintre toţi cei prezenţi, el deţine cea mai mare putere, şi este probabil şi cel mai înţelept dintre toţi. Este ceva mai reticent la ideea de a acţiona împotriva regelui. Roial şi Iadon sunt prieteni încă de la Reod.

Sarene ridică o sprânceană.

— Şi ce caută aici, atunci?

— Roial este un om bun, îi explică Kiin. Prieten sau nu, el ştie că domnia lui Iadon a făcut mult rău poporului. Asta, şi cred că şi de plictiseală.

— Vine la discuţii despre trădare numai pentru că se simte plictisit? întrebă Sarene intrigată.

Unchiul ei ridică din umeri.

— Când ajungi la o vârstă ca cea pe care o are Roial, ţi-e din ce în ce mai greu să găseşti ceva de făcut care să-ţi stârnească interesul. Ducele e de-atâta timp implicat în politică încât probabil nu mai poate dormi noaptea dacă nu e implicat în cel puţin cinci comploturi diferite. A fost guvernator de Iald înainte de Reod, şi a fost singurul oficial care a rămas la putere şi după. Are o avere imensă – singurul mod prin care Iadon îl întrece este pentru că adaugă veniturile din taxele naţionale la propriile lui venituri.

Sarene îl studie pe duce în timp ce ceilalţi râdeau la unul dintre comentariile lui. Părea diferit de ceilalţi oameni de stat în vârstă pe care îi cunoscuse: Roial era plin de viaţă şi agitat în loc să fie rezervat, mai mult ştrengar decât distins, în ciuda staturii lui mici, domina conversaţia. Şuviţele de păr alb îi jucau la fiecare nou hohot de râs. Şi totuşi un personaj dintre cele cinci nu părea să se lase captivat ca ceilalţi de compania ducelui.

— Cine e cel care stă lângă duce?

— Cel puţin mai gras?

— Puţin mai gras? repetă Sarene întrebarea. Omul era atât de umflat încât se revărsa peste marginile scaunului.

— Ei, aşa ne descriem noi, graşii, unul pe altul, îi răspunse Kiin.

— Dar, unchiule, îi zise Sarene pe un ton îndulcit. Tu nu eşti gras. Eşti... robust.

Kiin izbucni în râs.

— Ei bine, atunci, personajul „robust” de lângă Roial este contele Ahan. Nu ţi-ai da seama numai privindu-l, dar el şi ducele Roial sunt foarte buni prieteni. Trebuia să vezi ce feţe au făcut când au înţeles că sunt amândoi de aceeaşi parte a baricadei – Raoden a râs zile întregi pe faza asta. Se pare că îi vizitase şi le câştigase adeziunea separat, şi amândoi veniseră la prima şedinţă convinşi că i-au luat faţa celuilalt.

— Şi de ce continuă să vină?

— Păi se pare că amândoi împărtăşesc viziunea noastră – ca să nu mai menţionăm că le face plăcere să se afle unul în compania celuilalt. Asta, sau pur şi simplu se supraveghează reciproc. Kiin ridică din umeri. Oricum ar sta lucrurile, nouă ne sunt de folos, aşa că nu ne plângem.

— Şi ultimul personaj? întrebă Sarene, studiindu-l pe cel care mai rămăsese dintre cei cinci. Era un bărbat slab, cu început de chelie şi o pereche de ochi nervoşi. Ceilalţi nu lăsau să se vadă că sunt agitaţi; râdeau şi vorbeau între ei de parcă se întâlniseră aici să discute despre vânătoare şi nu despre trădare. Acesta însă se vedea că nu se simţea în largul lui, privea în toate părţile agitat, de parcă încerca să-şi dea seama care e cea mai simplă cale de evadare în caz de necesitate.

— Edan, zise Kiin, pe un ton mai rece. Baronul de Ţii. Niciodată nu mi-a plăcut, dar este probabil unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători pe care-i avem.

— De ce e aşa de nervos?

— Sistemul de guvernare al lui Iadon este gândit în aşa fel încât cu cât un om are mai multă avere, cu atât rangul lui nobiliar creşte. În consecinţă, nobilii minori sunt disperaţi tot timpul să găsească noi căi de parvenire. Mai mult, sistemul încurajează jocurile de noroc. Averea lui Edan nu a fost de fapt niciodată una impresionantă – proprietăţile lui sunt pe marginea unei prăpăstii, şi pământurile pe care le are nu sunt prea fertile. Disperat să-şi mărească averea, Edan a făcut nişte investiţii riscante – dar a pierdut. Acum nu mai are destulă avere care să-i justifice titlul nobiliar.

— Şi-ar putea aşadar pierde titlul?

— Nu „s-ar putea”, ci îl va pierde sigur după următoarea perioadă de colectare a taxelor, când Iadon va realiza cât de sărac a ajuns. Edan mai are la dispoziţie trei luni în care trebuie fie să descopere o mină de aur, fie să desfiinţeze sistemul prin care Iadon acordă titlurile de nobleţe.

Kiin începu să se scarpine pe faţă de parcă ar fi căutat nişte mustăţi de care să tragă. Sarene zâmbi – probabil trecuseră mai mult de zece ani de când unchiul său renunţase la barbă, dar vechile obiceiuri erau mai greu de eliminat.

— Edan e disperat, continuă Kiin, şi oamenii disperaţi se angajează în afaceri disperate. Nu am încredere în el, dar dintre toţi oamenii din această încăpere el este probabil cel mai nerăbdător să dobândească succesul.

— Care ar fi...? întrebă Sarene. La ce se aşteaptă, de fapt, oamenii ăştia?

Kiin ridică din umeri.

— Vor face orice ca să scape de acest sistem ridicol care-i forţează să-şi dovedească constant bogăţia. Nobilii rămân nobili, Ene – sunt îngrijoraţi că îşi voi pierde statutul social.

Şi discuţia se încheie aici pentru că o voce nerăbdătoare se auzi din salon.

— Kiin, observă ducele Roial, în timpul acesta ne-am fi putut creşte proprii porci şi i-am fi şi tăiat.

— Ca să prepari o masă pe cinste e nevoie de timp, Roial, scoase Kiin capul pe uşa bucătăriei. Dacă te crezi în stare să faci o friptură mai bună decât a mea, te poftesc să ţi-o prepari.

Ducele îl asigură însă rapid că nu e cazul. Din fericire, aşteptarea nu mai dură mult. Kiin anunţă că friptura era perfectă şi îl puse pe Lukel să o taie. Restul bucatelor apărură şi ele – un festin atât de grandios încât ar fi mulţumit-o probabil chiar şi pe Kaise, dacă tatăl ei nu i-ar fi ordonat ei şi celorlalţi copii să se ducă în vizită la mătuşa lor în acea seară.

— Eşti la fel de hotărâtă să ni te alături? o întrebă Kiin pe Sarene în timp ce intra în bucătărie să recupereze şi ultimul platou.

— Da, răspunse Sarene categoric.

— Aici nu suntem în Teod, o avertiză Kiin. Bărbaţii de pe-aici sunt ceva mai... tradiţionalişti. Nu li se pare potrivit ca o femeie să se implice în politică.

— Asta vine de la un bărbat care tocmai a pregătit cina? îl întrebă Sarene.

Kiin zâmbi.

— Punct ochit, punct lovit, îi răspunse pe un ton răguşit, într-o zi va trebui să afle ce se întâmplase cu gâtul lui.

— Îmi pot purta singură de grijă, unchiule, zise Sarene. Ducele Roial nu e singurul care savurează o provocare.

— Bine atunci, zise Kiin. Hai să mergem.

Kiin o conduse în sala mesei şi, după ce lăsă din mână platoul cu care era ocupat, făcu un gest spre Sarene.

— Presupun că o ştiţi cu toţii pe nepoata mea, Sarene, noua noastră prinţesă.

Sarene făcu o plecăciune în faţa ducelui Roial, apoi se aplecă şi în faţa celorlalţi, şi abia după aceea se aşeză.

— Chiar mă întrebam pentru cine era pregătit scaunul acesta, mormăi Roial. Nepoată spui? Asta înseamnă că ai relaţii cu curtea regală din Teod?

— Asta-i bună, râse Ahan. Nu-mi spune că nu ştiai că Kiin este fratele lui Eventeo. Spionii mei au aflat asta cu mulţi ani în urmă.

— Încercam numai să fiu politicos, Ahan, îi replică Roial. Nu e frumos să-i strici omului surpriza numai pentru că ai spioni eficienţi.

— Ei bine, nu e frumos nici să aduci la un asemenea gen de întâlniri pe cineva din afară, observă Ahan.

Toţi îşi întoarseră privirile înspre Kiin, dar Sarene fu în cele din urmă cea care răspunse.

— Şi eu care mă gândeam, domnul meu, că după o aşa reducere drastică de personal veţi aprecia un ajutor în plus – indiferent cât de nefamiliar, sau de feminin, ar fi acesta.

Toţi cei prezenţi tăcură, zece perechi de ochi privind-o pe prinţesă printre aburii care se ridicau din opera de artă creată de Kiin. Sarene simţi că devine uşor agitată cu atâta perechi de ochi holbate la ea. Oamenii aceştia erau pur şi simplu extrem de conştienţi de faptul că o singură greşeală putea aduce cu sine destrămarea definitivă a caselor lor. Nimeni nu se putea juca atât de uşor cu trădarea într-o ţară care păstra o amintire atât de recentă a unei răscoale civile.

Într-un sfârşit, ducele Roial izbucni în râs.

— Ştiam eu, zise. Draga mea, nimeni nu poate fi atât de prost pe cât ai încercat tu să pari – nici măcar regina nu este atât de lipsită de creier.

Sarene lăsă un zâmbet să-i alunece pe faţă, peste toată nervozitatea.

— Cred că te înşeli asupra reginei Eshen, duce. Este pur şi simplu... energică.

Ahan pufni:

— Dacă aşa vrei tu să-i spui...

Şi apoi, cum nimeni altcineva nu se încumeta, se apucă să guste din bucate. Roial însă nu-i urmă exemplul; râsul nu-i alungase pe deplin îngrijorarea, îşi aduse mâinile în faţă şi şi le împreună, scrutând-o pe Sarene.

— Poate eşti o bună actriţă, draga mea, zise ducele în timp ce Ahan se întindea prin faţa lui să ia un coş cu chifle, dar tot nu văd de ce este nevoie să participi la cină. Deşi nu e vina ta, eşti totuşi prea tânără şi neexperimentată. Lucrurile pe care le-am putea noi discuta aici ar putea fi prea periculoase să le auzi şi să ţi le aminteşti. Nu avem nevoie de o pereche de urechi în plus, indiferent de cât de drăguţ este capul care le poartă.

Sarene îşi îngustă ochii, încercând să înţeleagă dacă ducele încerca să o provoace sau nu. Roial nu era deloc uşor de citit.

— Veţi vedea că sunt departe de a fi lipsită de experienţă, duce. În Teod nu ţinem femeile ascunse după o cortină de cusături şi ţesături. Ani de-a rândul am servit ţării mele ca diplomat.

— Se poate, zise Roial, dar eşti departe de a fi familiară cu situaţia politică delicată de aici, din Arelon.

Sarene ridică o sprânceană.

— Am avut ocazia, şi nu de puţine ori, să constat că o opinie proaspătă, obiectivă, este un instrument de nepreţuit în orice discuţie.

— Nu vorbi prostii, fato, scuipă Edan printre dinţi în timp ce-şi umplea farfuria. Nu am de gând să-mi risc siguranţa numai pentru că tu ai chef să-ţi proclami libertatea.

Lui Sarene îi veniră în minte o mulţime de replici usturătoare. Dar, în timp ce reflecta pe care s-o aleagă, o voce nouă se făcu auzită.

— Vă rog, domnii mei, interveni tânărul jindonez, Shuden. Vorbea molcom, dar totuşi cu o distincţie desăvârşită. Nu credeţi totuşi că nu este potrivit să te adresezi cu „fato” unei persoane care, dacă lucrurile ar fi stat puţin altfel, ar fi putut ajunge regina noastră?

Furculiţele se opriră pentru câteva clipe în drumul lor spre guri şi Sarene se trezi din nou în centrul atenţiei. De data asta privirile erau un pic mai apreciative. Kiin aprobă din cap, iar Lukel îi zâmbi încurajator.

— Vă avertizez, domnilor, continuă Shuden, respingeţi-i sau aprobaţi-i prezenţa, dar nu-i arătaţi lipsă de respect. Titlul ei arelonian nu este nici mai puternic, dar nici mai prejos de ale noastre. Dacă ignorăm titlul ei, atunci trebuie să le ignorăm pe toate celelalte.

Sarene roşi puternic în interior, făcându-şi dur autocritica. Uitase de unul dintre cele mai importante atuuri pe care le avea. Fusese prinţesă în Teod toată viaţa; titlul acela reprezenta chiar centrul personalităţii sale. Din nefericire, lucrurile se mai schimbaseră. Nu mai era simplu Sarene, fiica lui Teod; era acum şi Sarene, soţia prinţului moştenitor al Arelonului.

— Vă apreciez prudenţa, domnii mei, zise. Aveţi destule motive care să vă îndemne să fiţi prudenţi – v-aţi pierdut de curând liderul, singurul care avea puterea să vă protejeze. Amintiţi-vă însă că sunt soţia lui. Nu-l pot înlocui pe prinţ, dar sunt totuşi legată de tron. Şi nu numai de tronul Arelonului, dar şi de altele.

— Asta e foarte bine, Sarene, zise Roial, dar „legăturile” acestea şi promisiunile ne vor folosi destul de puţin în faţa furiei dezlănţuite a lui Iadon.

— „Destul de puţin” e ceva mai mult decât deloc, duce, îi replică Sarene. Apoi, pe un ton puţin îndulcit, continuă: Duce, nu voi ajunge să-l cunosc niciodată pe cel pe care acum îl numesc soţul meu. Nu-l voi cunoaşte niciodată pe cel pe care voi toţi l-aţi respectat, şi, după spusele unchiului meu, iubit. Acest proiect în care sunteţi voi acum implicaţi era pasiunea lui. Vreau şi eu să fac parte din acest proiect. Dacă nu-l pot cunoaşte pe Raoden, măcar să-i pot împărtăşi visele.

Roial o privi preţ de câteva secunde şi încercă să ghicească cât era de sinceră. Ducele nu era genul de om care să se lase uşor păcălite de sentimentalisme ieftine, în final însă aprobă din cap şi începu să-şi taie o bucată de carne.

— Nu mă deranjează dacă rămâne.

— Nici pe mine, zise şi Shuden.

Sarene îi privi pe ceilalţi. Lukel zâmbea larg, iar masivului mercenar Eondel aproape că îi curgeau lacrimile.

— Sunt de acord cu prezenţa ei.

— Ei bine, dacă Roial o acceptă, atunci eu ar trebui să fiu împotrivă din principiu, interveni şi Ahan. Dar, din fericire, se pare că sunt copleşit de majoritate, îi făcu cu ochiul şi îi zâmbi. Oricum m-am săturat să privesc tot timpul aceleaşi chipuri veştejite şi obosite.

— Atunci poate să rămână? întrebă Edan surprins.

— Rămâne, zise Kiin. Unchiul Sarenei încă nu se atinsese de mâncare. Nu era singurul – nici Shuden şi nici Eondel nu mâncaseră. De îndată ce dezbaterea se încheie, Shuden îşi aplecă fruntea pentru rugăciune şi apoi începu să mănânce. Eondel însă aşteptă până când Kiin luă prima îmbucătură – lucru pe care Sarene îl observă cu interes. Cu toate că rangul lui Roial era cel mai mare, acum se aflau cu toţii în casa lui Kiin. Potrivit vechii tradiţii, ar fi trebuit să fie privilegiul lui să mănânce primul. Ceilalţi însă erau probabil atât de obişnuiţi să fie cea mai importantă persoană la mesele lor încât nu se mai gândiseră când era potrivit să înceapă să mănânce.

După intensitatea cu care se dezbătuse dacă Sarene trebuia să rămână sau nu, nobilii se grăbeau să discute subiecte mai uşoare.

— Kiin, începu Roial, asta e de departe cea mai savuroasă masă pe care am luat-o în ultimele zeci de ani.

— Mă simt flatat, Roial. Kiin evita se pare să-i numească pe nobili după titlurile lor, dar, în mod straniu, nimeni nu părea să observe.

— Sunt de acord, cu lord Roial, Kiin, zise şi Eondel. Niciun bucătar din ţara asta nu te poate întrece.

— Arelon e o ţară întinsă, Eondel, îi răspunse Kiin. Fii atent să nu mă lauzi prea mult acum, şi dup-aia să găseşti pe cineva mai bun şi să mă dezamăgeşti.

— Prostii, zise Eondel.

— Nu-mi vine să cred că ai făcut toate astea de unul singur, scutură Ahan din capul lui imens. Sunt sigur că ai o armată întreagă de bucătari ascunşi pe-aici pe undeva.

Roial fornăi.

— Numai pentru că e nevoie de o armată întreagă ca să te sature pe tine, Ahan, nu înseamnă că un singur bucătar nu e suficient pentru noi restul.

Apoi i se adresă lui Kiin:

— Oricum, Kiin, mi se pare foarte ciudat că insişti să faci toate astea singur. Nu poţi măcar să angajezi un asistent?

— Îmi face plăcere, Roial. De ce aş lăsa pe altcineva să-mi fure plăcerea?

— În afară de asta, duce, adăugă Lukel, de fiecare dată când aude că un bărbat cu averea tatălui meu insistă să facă o muncă atât de joasă precum gătitul, regele simte o durere ascuţită în piept.

— Destul de inteligent, admise Ahan. Dizidentă prin subservienţă.

Kiin ridică mâinile în sus ca să se apere.

— Tot ce ştiu, domnii mei, este că un bărbat poate avea grijă de sine şi de familia lui destul de uşor şi fără niciun fel de asistenţă, indiferent de cât de bogat se presupune că este.

— Se presupune, prietene? râse Eondel. Puţinul pe care ne-ai lăsat să-l vedem este suficient ca să-ţi aducă cel puţin titlul de baron. Cine ştie, poate dacă ai face public cam care este valoarea averii tale, n-ar mai trebuit să ne facem griji din cauza lui Iaoden – ai fi rege.

— Presupunerile tale sunt puţin exagerate, Eondel, zise Kiin. Sunt un simplu bărbat căruia îi place să gătească.

Roial zâmbi.

— Un simplu bărbat căruia îi place să gătească – şi al cărui frate este regele Teodului, şi a cărui nepoată este fiica a doi regi, şi a cărui soţie are un rang de nobleţe la curte.

— Dar ce să fac dacă am relaţii cu oameni importanţi? zise Kiin. Domi ne supune pe fiecare unor încercări.

— Că tot veni vorba de încercări, se întoarse Eondel spre Sarene. A apucat înălţimea ta să se decidă ce să ofere la Pomană?

Sarene se arătă surprinsă.

— Pomană?

— Da, ăă... Bărbatul se opri şi se uită jenat în jurul lui.

— Se referă la Pomana Văduvei, îi explică Roial. Kiin dădu din cap.

— Nu-mi spuneţi că te aştepţi de la ea să facă o pomană din asta, Roial? Nu l-a întâlnit niciodată pe Raoden – este absurd să vă aşteptaţi de la ea acum să-l jelească, ca să nu mai vorbim de Pomană.

Sarene devenea din ce în ce mai iritată. Indiferent cât de mult pretindea că-i plac surprizele, nu-i convenea cum decurgea conversaţia asta.

— E cineva amabil să-mi explice şi mie totuşi despre ce este vorba, ce e aceea o Pomană? întrebă până la urmă pe un ton ferm.

— Când o femeie nobilă areloniană rămâne văduvă, domniţă, îi explică Shunde, atunci ea trebuie să facă o Pomană.

— Şi ce anume ar trebui mai exact să fac? se încruntă Sarene. Nu-i plăcea deloc să fie acuzată de faptul că nu-şi împlineşte obligaţiile.

— Oh, nimic altceva decât să oferi ceva de mâncare şi câteva pături celor săraci, îi explică Ahan cu un gest expeditiv. Nu se aşteaptă de fapt nimeni cu adevărat să faci asta, este pur şi simplu vorba de o tradiţie din vremurile străvechi pe care Iadon a decis să o păstreze – elantrienii făceau şi ei ceva de genul ăsta atunci când cineva dintre ei murea. Mie nu mi-a plăcut niciodată obiceiul ăsta. Sunt de părere că oamenii n-ar trebui încurajaţi să aştepte cu nerăbdare ca unul dintre noi să moară; faptul că un aristocrat devine cu adevărat popular abia după ce moare nu e deloc de bun augur.

— Eu cred că e o tradiţie frumoasă, lord Ahan, zise Eondel.

Ahan chicoti.

— Bineînţeles, Eondel. Tu eşti atât de conservator încât până şi o şosetă de-a ta e mai tradiţională decât noi toţi la un loc.

— Nu-mi vine să cred că nu mi-a spus nimeni nimic despre asta, zise Sarene.

— Ei, zise Ahan, poate cineva ţi-ar fi spus ceva dacă nu ţi-ai fi petrecut atât de mult timp în palat sau în casa lui Kiin.

— Păi şi ce ar trebui să fac?

— Curtea regală a Arelonului e una care se respectă, prinţesă, îi explică Roial. Cred că au fost deja două baluri de când ai sosit şi încă unul are loc chiar acum.

— În cazul ăsta, ar trebui să întreb, de ce nu m-a invitat nimeni?

— Pentru că eşti în doliu, îi explică în continuare Roial. Şi în afară de asta, invitaţiile se trimit de obicei bărbaţilor, care îşi aduc apoi cu ei surorile sau soţiile.

Sarene se încruntă.

— Oh, voi, arelonienii, sunteţi atât de înapoiaţi.

— Nu înapoiaţi, înălţimea ta, zise Ahan. Numai tradiţionalişti. Dacă vrei, putem face în aşa fel încât să te invite cineva.

— Dar nu ar părea ciudat? întrebă Sarene. Eu, văduvă de o săptămână, să apar în compania unui burlac tânăr la petrecere?

— Are dreptate, observă Kiin.

— De ce nu mă invitaţi Domniile voastre?

— Noi? întrebă Roial.

— Da, zise Sarene. Înălţimile voastre au o vârstă potrivită şi oamenii nu vor comenta prea mult – nu veţi face altceva decât să prezentaţi curţii o prietenă mai tânără.

— Mulţi dintre cei prezenţi sunt căsătoriţi, înălţimea ta, îi zise Shuden.

Sarene zâmbi.

— Ce coincidenţă! Şi eu sunt.

— Nu-ţi face griji în privinţa onoarei noastre, Shuden, zise Roial. Voi face în aşa fel încât intenţiile prinţesei să fie cunoscute, şi, atâta timp cât nu este văzută prea des cu niciunul dintre noi, nimeni nu va comenta nimic.

— Atunci rămâne stabilit, zâmbi Sarene. Voi aştepta un semn, domnii mei. Este foarte important pentru mine să ajung la balurile astea – dacă vreau să reuşesc să mă integrez vreodată în Arelon, atunci trebuie mai întâi să cunosc aristocraţia.

Toată lumea era de acord, şi conversaţia se concentra pe alte subiecte, precum aşteptata eclipsă de lună. În timp ce vorbeau, Sarene realiză că nu se lămurise prea bine ce era cu acea Pomană. Va trebui să nu uite să-şi chestioneze unchiul mai târziu.

Un singur om stătea rigid şi nu reuşea să savureze conversaţia şi, aparent, nici mâncarea. Lord Edan îşi umpluse farfuria cu mâncare, dar abia dacă luase câteva îmbucături. În schimb, se încrunta nemulţumit la mâncare. Amestecă feluritele specialităţi într-un terci de nedescris care numai vag mai semăna cu vreuna din delicatesurile pregătite de Kiin.

— Credeam că hotărâsem să nu ne mai vedem, izbucni în final. Comentariul lui pică în conversaţie ca o căprioară în mijlocul unei haite de lupi. Ceilalţi tăcură, întorcându-se spre el.

— Am hotărât să nu ne mai întâlnim o vreme, Edan. Intenţia noastră nu a fost niciodată să oprim întâlnirile definitiv.

— Ar trebui însă să te bucuri, Edan, zise Ahan, fluturând o furculiţă în care atârna o bucată de porc. Tu ar trebui să-ţi doreşti cel mai mult dintre noi toţi ca aceste întâlniri să continue. Cât timp a mai rămas până la următoarea perioadă de colectare a impozitelor?

— Cred că este în prima zi de Eostek, lord Ahan, îi sări Eondel în ajutor. Asta înseamnă exact peste trei luni şi nu mai târziu.

Ahan zâmbi.

— Mulţumesc, Eondel – e aşa de bine să te aibă omul pe-aproape. Întotdeauna ştii exact ce, cum şi când. Dar să revenim... trei luni, Edan. Cum stai cu seifurile? Ştii cât sunt de vigilenţi auditorii lui Iadon.

Edan se făcu şi mai mic şi deveni şi mai agitat după ce contele o luă în derâdere. Era evident că nu uita o clipă că timpul lui se scurgea rapid – dar, în acelaşi timp, se părea că încearcă să uite de problemele pe care le avea în speranţa că acestea vor dispărea de la sine. Tensiunea între aceste două atitudini era vizibilă pe chipul lui, iar Ahan părea că se distrează de minune privind spectacolul.

— Domnilor, zise Kiin, nu ne-am adunat aici ca să ne certăm. Amintiţi-vă că toţi vom avea de câştigat imens de pe urma reformei – şi asta include şi stabilitatea ţării noastre, şi libertatea celor care o locuiesc.

— Bunul baron a scos la lumină însă o problemă reală totuşi, se lăsă Roial pe spate în scaunul său. În ciuda promisiunii acestei tinere domniţe că ne va da o mână de ajutor, fără Raoden rămânem expuşi. Oamenii îl iubeau pe prinţ – şi chiar dacă Iadon ar fi aflat de întâlnirile noastre, nu putea acţiona împotriva lui Raoden.

Ahan aprobă.

— Nu mai suntem la fel de puternici ca să ne opunem făţiş regelui. Înainte forţele noastre creşteau cu fiecare zi – şi probabil nu ar mai fi trecut mult timp până când am fi avut de partea noastră o parte suficientă a nobilimii pentru a face publice planurile noastre. Acum însă nu mai avem nimic.

— Încă nu v-a luat nimeni visul, conte, zise Sarene încet. Şi asta e departe de a fi nimic.

— Un vis? râse Ahan. Visul era al lui Raoden, domniţă. Noi nu făceam altceva decât să rămânem prin preajmă în caz că se realiza.

— Nu pot să cred asta, lord Ahan, se încruntă Sarene.

— Poate Înălţimea Sa ne poate spune care era acel vis? îi ceru Shuden, pe un ton interogativ, dar nu combativ.

— Sunteţi cu toţii oameni inteligenţi, domnilor, răspunse Sarene. Aveţi şi inteligenţa, şi experienţa necesară pentru a înţelege că ţara nu va mai putea suporta mult timp presiunea la care o supune Iadon. Arelon nu este o simplă afacere pe care s-o conduci cu o mână de fier – ci este ceva mai mult decât un simplu calcul: producţia minus costurile. Visul, domnii mei, este o ţară în care oamenii lucrează cu regele lor şi nu împotriva lui.

— O observaţie fină, prinţesă, zise Roial. Tonul lui rămase însă expeditiv. Se întoarse spre ceilalţi şi continuară să vorbească – ignorând-o pe Sarene într-o manieră politicoasă. Acceptaseră să participe şi ea la întâlnire, dar în mod evident nu intenţionau să o lase să ia parte şi la discuţie. Se lăsă pe spătarul scaunului iritată.

— ...a avea un ţel nu e acelaşi lucru cu a deţine şi mijloacele prin care să îl atingi, spunea Roial. Cred că cel mai bine ar fi să aşteptăm – să-l lăsăm pe vechiul meu prieten să se înfunde singur înainte să ne ridicăm să-i dăm şi noi o mână de ajutor.

— Dar Iadon va distruge până atunci Arelon, înălţimea ta, obiectă Lukel. Cu cât îi lăsăm mai mult timp la dispoziţie, cu atât mai deplorabil va arăta ţara.

— Dar nu văd nicio altă soluţie, mai spuse Roial pe un ton aproape disperat. Nu putem continua să ne împotrivim regelui aşa cum am făcut-o până acum.

Edan sări ca ars la auzul afirmaţiei. Tocmai realizase că, periculos sau nu, era totuşi mai bine pentru el ca aceste întâlniri să aibă loc în continuare decât să aştepte ca Iadon să-i ia rangul.

— Ai dreptate, Roial, admise Ahan. Planul iniţial la care se gândise prinţul nu ne mai este acum de niciun folos. Nu vom avea putere să-l constrângem pe rege decât poate dacă am avea mai mult de o jumătate din nobilime de partea noastră – cu tot cu averile lor.

— Ar mai fi o variantă, interveni Eondel ezitant.

— Şi care ar fi asta, Eondel, întrebă ducele.

— Îmi va lua cam două luni să-mi adun legiunile de pe la posturile lor de-a lungul şoselelor. Banii nu reprezintă singura putere din lume.

— Mercenarii tăi nu vor putea niciodată să înfrângă armata lui Iadon, râse Ahan cu dispreţ. Poate că armata lui Iadon este mai mică decât a altor regate, dar e mult mai mare decât legiunea ta de câteva sute de oameni – mai ales dacă regele îşi alătură şi gărzile de la Elantris.

— Aşa e, lord Ahan. Oricum, dacă am lovi pe nepusă masă – cât timp Iadon habar nu are de intenţiile noastre – aş putea cuceri palatul cu legiunile mele şi aş putea să-l iau pe rege ostatic.

— Oamenii tăi vor trebui să-şi croiască drum până la încăperile regelui, zise Shuden. Noul guvern se va naşte aşadar din sângele celui vechi, aşa cum domnia lui Iadon s-a născut din moartea Elantrisului. Nu vei face altceva decât să deschizi un nou ciclu, Eondel. De îndată ce o revoluţie îşi atinge scopul, alta este plănuită în umbră. Sânge, moarte şi violenţă, toate astea nu vor face decât să provoace haos. Trebuie să existe o altă posibilitate să-l convingem pe Iadon, fără a recurge la anarhie.

— Există, zise Sarene.

Şi ca la un semn, toţi se întoarseră iritaţi înspre ea. Pentru ei prinţesa era acolo numai să asculte, asta era clar. Ar fi trebuit însă să-şi dea seama că nu va fi cazul.

— Sunt de acord, îşi întoarse Roial privirea de la Sarene, şi anume că trebuie să aşteptăm.

— Ba nu, duce, îl contrazise Sarene. Îmi pare rău, dar nu la asta mă gândeam. Am văzut locuitorii din Arelon, şi încă mai există speranţă în ochii lor. În curând, această speranţă nu va mai exista. Lăsaţi-i lui Iadon timp, şi atunci el va ajunge să aibă în ţărani exact animalele pe care şi le doreşte.

Roial era în mod clar dezamăgit. Probabil se aşteptase ca, acum că Raoden nu mai era, el să preia controlul. Sarene îşi ascunse un zâmbet de satisfacţie: Roial fusese primul care îi acceptase prezenţa, aşa că trebuia acum s-o lase să vorbească. Dacă refuza acum să o asculte demonstra că se înşelase atunci când îi oferise suportul lui.

— Spune, prinţesă, o încuraja.

— Domnii mei, continuă Sarene pe un ton ferm, aţi tot încercat să găsiţi o cale să scăpaţi de aberantul sistem de domnie al lui Iadon, un sistem care echivalează bogăţia cu abilitatea de a conduce. Pretindeţi că sistemul nedreptăţeşte şi că este o tortură pentru oamenii de rând.

— Da, aprobă Roial. Şi?

— Păi, dacă sistemul lui Iadon este atât de prost, atunci de ce vă tot bateţi capul cum să-l eliminaţi? De ce nu lăsaţi sistemul să moară singur?

— Ce vreţi să spuneţi, domniţă? întrebă Eondel cu interes.

— Întoarceţi creaţia lui Iadon împotriva lui şi forţaţi-l saşi recunoască greşelile. Apoi veţi putea lucra voi la un sistem mai bun.

— Interesant, dar imposibil, zise Ahan dând din cap. Poate că Raoden ar fi putut face asta, dar noi suntem prea puţini.

— Ba nu, sunteţi destui, se ridică Sarene de pe scaun şi înconjură masa. Ce vrem noi, domnilor, este să-i facem pe ceilalţi aristocraţi să fie invidioşi. Şi asta n-ar merge dacă am avea prea mulţi de partea noastră.

— Explică, zise Eondel.

— Care e cea mai mare problemă a sistemului lui Iadon?

— Îi încurajează pe nobili să-i trateze pe oameni cu brutalitate, zise Eondel. Regele îi ameninţă pe nobili, luându-le titlurile celor care nu se conformează. Drept urmare, nobilii se întorc disperaţi şi îi forţează pe oameni din ce în ce mai mult.

— Este un aranjament absolut de neacceptat, recunoscu Shuden, unul bazat pe lăcomie şi frică mai degrabă decât pe loialitate.

Sarene continua să ocolească masa.

— S-a uitat vreunul dintre Domniile voastre pe graficul cu producţia Arelonului pe ultimii zece ani?

— Există aşa ceva? întrebă Ahan. Sarene se încruntă.

— Noi avem unul în Teod. Veţi fi surprinşi, domnii mei, să aflaţi că producţia Arelonului a scăzut vertiginos de la preluarea domniei de către Iadon.

— Nu suntem surprinşi deloc, zise Ahan. De zece ani ne urmăreşte ghinionul.

— Regii îşi construiesc propriul ghinion, lord Ahan, zise Sarene. Cel mai trist lucru când vine vorba despre sistemul lui Iadon nu este nici modul în care îi distruge pe oameni, nici modul în care distruge moralitatea ţării. Nu, cel mai ciudat e că face toate lucrurile astea fără a deveni mai bogat. El sau nobilii. Noi nu avem sclavi în Teod, şi ne descurcăm foarte bine. De fapt, nici măcar în Fjorden nu mai există un sistem bazat pe sclavie. Până şi ei au descoperit un sistem mai bun – au descoperit că un om reuşeşte să dea mult mai mult randament dacă munceşte pentru sine.

Sarene lăsă cuvintele să plutească în aer pentru câteva secunde. Bărbaţii o priviră gânditori.

— Continuă, spuse Roial în final.

— Vreau să vă împărţiţi pământurile ţăranilor voştri. Daţi-i fiecăruia o porţiune de pământ şi spuneţi-le că pot păstra zece la sută din producţie. Spuneţi-le că le veţi da voie chiar să-şi cumpere casele şi pământurile în viitor.

— Ăsta nu e un lucru foarte uşor de făcut, prinţesă, zise Roial.

— Nu am terminat încă. Vreau să vă hrăniţi bine oamenii. Daţi-le haine şi provizii.

— Nu suntem animale, Sarene, o avertiză Ahan. Unii lorzi îşi tratează într-adevăr ţăranii ca pe nişte animale, dar noi nu acceptăm aşa ceva. Oamenii de pe plantaţiile noastre primesc şi de mâncare şi primesc şi haine care să le ţină de cald.

— Poate, dar oamenii trebuie să simtă că îi iubiţi, continuă Sarene. Nu-i vindeţi altor nobili şi nu vă certaţi pentru ei ca pentru nişte sclavi. Lăsaţi-i pe ţărani să vadă că vă pasă, şi ei vă vor da înapoi inimile şi sudoarea lor. Prosperitatea nu trebuie să se limiteze la un procent redus de populaţie.

Sarene ajunse la scaunul ei din nou şi se aşeză. Nobilii căzuseră pe gânduri – asta era bine – dar erau de asemenea şi destul de speriaţi.

— E riscant, zise Shuden.

— La fel de riscant ca ideea atacului cu trupele lui Eondel? întrebă Sarene. Dacă planul ăsta va da greş, nu veţi pierde altceva decât foarte puţini bani şi puţină mândrie. Dacă planul generalului nu merge, vă veţi pierde capul.

— Are dreptate aici, zise Ahan.

— Da, are, întări şi Eondel. Era uşurat: soldat sau nu, nu voia să-şi atace proprii concetăţeni. Eu voi aplica planul prinţesei.

— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, Eondel, se foi Edan pe scaun. Tu poţi întotdeauna recurge la ajutorul soldaţilor dacă ţăranii lenevesc pe plantaţie.

— Soldaţii mei au rolul lor foarte important pe şoselele ţării, lord Edan. Serviciul lor e nepreţuit.

— Şi eşti foarte bine răsplătit pentru asta, scuipă Edan. Eu nu am alt venit decât cel de la ferme – şi, cu toate că pământurile mele par întinse, am spărtura aceea exact în centrul lor. Nu îmi permit să păstrez pe moşie leneşi, în cazul în care cartofii mei nu sunt plantaţi şi culeşi, atunci o să-mi pierd titlul.

— Oricum o să-l pierzi, zâmbi Ahan.

— Destul, Ahan, interveni Roial. Edan are dreptate. Cum putem fi siguri că ţăranii vor produce mai mult dacă le dăm mai multă libertate?

Edan aprobă din cap.

— Ţăranii din Arelon sunt leneşi, nu produc prea mult. Singurul mod în care îi pot face să depună destul efort este prin forţă.

— Nu sunt leneşi, lord Edan, zise Sarene. Sunt furioşi. Zece ani nu înseamnă chiar atât de mult timp, şi oamenii aceştia încă îşi mai amintesc ce înseamnă să fie proprii lor stăpâni. Promiteţi-le autonomie şi vor munci mai mult s-o obţină. Veţi fi surprins să vedeţi cât de productiv va deveni un om independent comparativ cu un sclav care nu se poate gândi la altceva decât la următoarea masă. Până la urmă, ce v-ar face pe dumneavoastră, lord Edan, să depuneţi mai mult efort?

Nobilii meditară la aceste ultime cuvinte.

— În mare parte ai dreptate, observă Shuden.

— Dar prinţesa nu ne poate aduce prea multe certitudini că va fi aşa cum preconizează, zise Roial. Timpurile erau altele înainte de Reod. Elantrienii le dădeau oamenilor de mâncare, iar pământul putea supravieţui şi fără ţărănime. Nu mai beneficiem însă de acest lux.

— Atunci ajutaţi-mă să capăt certitudini, lord Roial, zise Sarene. Încercaţi pentru numai câteva luni şi atunci ne vom crea singuri certitudinile.

— Ne vom gândi la propunerea ta, zise Roial.

— Nu, lord Roial, trebuie să luaţi o decizie, zise Sarene. Înainte de orice, cred că sunteţi un patriot. Ştiţi ce este bine pentru ţară şi asta e bine pentru ţară. Nu-mi spuneţi că nu v-aţi simţit niciodată vinovat pentru ce i-aţi făcut acestei ţări...

Sarene îl privi nesigură pe Roial. Ducele o impresionase, dar nu putea şti dacă el se simţise vreodată vinovat pentru situaţia din Arelon. Trebuia să se bazeze numai pe intuiţia ei, care îi spunea că ducele avea o inimă bună. Prăbuşirea Elantrisului fusese unul dintre motivele decăderii ţării, dar lăcomia nobilimii fusese factorul principal.

— Ne-am lăsat cu toţii orbiţi la un moment dat de promisiunile lui Iadon, zise Shuden pe un ton îmblânzit. Voi urma planul prinţesei. Apoi se întoarse spre Roial şi se încruntă. Faptul că el acceptase îi oferea ducelui şansa să accepte şi el fără să piardă prea multă demnitate.

— Bine atunci, oftă ducele. Eşti un om înţelept, lord Shuden. Dacă tu crezi că acest plan va funcţiona, atunci îl voi urma şi eu.

— Presupun că nu avem de ales. zise Edan.

— E mai bine decât să aşteptăm, se încruntă şi Eondel.

— E adevărat. Şi eu sunt de acord.

— Mai rămân eu, realiză Ahan. Ce mă fac?

— Lord Roial a acceptat mai mult în silă, lord Ahan. Numi spuneţi că veţi face la fel.

Ahan râse, tremurând din tot corpul.

— Ce fată pe cinste eşti, prinţesă! Ei bine, atunci mă văd nevoit să accept din toată inima, cu completarea că am ştiut de la bun început că are dreptate. Acum, Kiin, să nu-mi spui că ai uitat de desert. Am auzit atâtea lucruri bune despre operele tale culinare.

— Să uit de desert? sări unchiul Sarenei. Ahan, mă jigneşti. Zâmbi în timp ce se ridică de pe scaun ca să meargă în bucătărie după desert.

— Se pricepe foarte bine la asta, Kiin – poate chiar mai bine decât mine.

Era vocea ducelui Roial. Sarene îngheţă; plecase să găsească baia după ce-şi luase rămas-bun de la oaspeţi şi se aşteptase să-i găsească plecaţi.

— Este o tânără foarte specială, aprobă Kiin. Conversaţia se auzea dinspre bucătărie. Sarene se furişă mai aproape şi ascultă în tăcere.

— Aproape că mi-a smuls frâiele din mână, şi încă nu mi-am dat seama când anume m-am încurcat. Ar fi trebuit să mă avertizezi.

— Şi să te las să scapi? râse Kiin. A trecut destul de mult timp de când n-a mai reuşit nimeni, nici măcar Ahan, să scoată ce e mai bun din tine. Nu strică nimănui să mai fie din când în când luat prin surprindere.

— Oricum, aproape că a dat greş spre final, zise Roial. Nu-mi place să mă simt constrâns, Kiin.

— A fost un risc calculat, deschise Sarene uşa şi se strecură înăuntru.

Intrarea ei îl luă din nou prin surprindere pe duce.

— Aproape că m-ai ameninţat, Sarene. Asta nu e o metodă prea bună atunci când vrei să obţii un aliat, mai ales dacă e vorba de un bătrân excentric ca mine.

Ducele şi Kiin împărţeau o sticlă de vin din Fjordell pe masa din bucătărie şi erau chiar mai relaxaţi decât fuseseră în timpul cinei.

— Nu ar fi stricat deloc dacă ai mai fi aşteptat câteva zile, mai ales că oricum te-aş fi sprijinit în final. Din experienţă îţi pot spune că angajamentele luate după o perioadă de gândire corespunzătoare sunt mult mai solide decât cele impuse.

Sarene aprobă, luându-şi în acelaşi timp un pahar de pe unul dintre rafturi pentru a-şi pune şi ea puţin vin.

— Înţeleg, Roial.

Dacă el renunţa la formalităţi şi la titluri, atunci îşi permitea şi ea s-o facă.

— Dar ceilalţi privesc către tine. Ei au încredere în judecata ta. Aşa că aveam nevoie de ceva mai mult decât de suportul tău – pe care, că tot veni vorba, ştiam că ai să mi-l oferi – aveam nevoie de suportul tău deschis. Ceilalţi trebuiau să vadă că eşti de acord cu planul înainte să accepte şi ei. Nu aş mai fi obţinut acelaşi rezultat dacă aş fi aşteptat să mai treacă câteva zile.

— Se poate, zise Roial. Un lucru e sigur însă, Sarene – ne-ai dat din nou speranţă. Raoden era cel care ne unea înainte; acum tu îi vei lua locul. Nici Kiin şi nici eu nu am fi putut suplini locul lui Raoden la fel de bine. Kiin a refuzat de prea multe ori titlul de nobil – indiferent de ce susţin ei, oamenii vor totuşi să aibă un lider înnobilat. Cât despre mine... toată lumea ştie că l-am ajutat pe Iadon să pună bazele acestei monstruozităţi de sistem care uşor-uşor a distrus ţara.

— Asta a fost acum multă vreme, Roial, îl bătu Kiin pe umăr pe bătrânul duce.

— Nu, insistă Roial, negând din cap. După cum a spus şi prinţesa mai devreme, zece ani nu înseamnă prea mult în durata vieţii unei naţiuni. Mă fac vinovat de o greşeală destul de gravă.

— O vom repara, Roial, zise Kiin. Avem un plan bun – poate chiar mai bun decât cel pe care-l avea Raoden.

Roial zâmbi.

— I-ar fi fost o soţie pe cinste, Kiin. Kiin aprobă din cap.

— Într-adevăr – şi o regină încă şi mai bună. Căile lui Domi sunt însă uneori mai încurcate decât pot să priceapă minţile noastre de muritori.

— Nu sunt prea convins că a fost voinţa lui Domi să-l ia dintre noi, unchiule, zise Sarene. Nu v-aţi întrebat niciodată dacă nu cumva în spatele morţii prinţului n-a existat un complot?

— Răspunsul la întrebarea asta e la limita trădării, Sarene, avertiză Kiin.

— În mai mare măsură decât sunt celelalte lucruri pe care le-am discutat azi aici, vrei să spui?

— Nu făceam decât să-l acuzăm pe rege de lăcomie, Sarene, zise Roial. Uciderea propriului său fiu este o chestiune de o cu totul altă factură.

— Gândiţi-vă, făcu Sarene un gest larg, astfel încât era cât pe ce să răstoarne vinul. Prinţul îl critica pe rege pentru tot ce făcea acesta – îl ridiculiza în faţa curţii sale, complota în spatele lui, şi era şi foarte iubit de popor. Şi, cel mai important lucru, tot ce spunea despre Iadon era adevărat. Este ăsta genul de personaj pe care un rege să şi-l permită la curte?

— Da, dar totuşi, propriul său fiu? se întrebă Roial cu neîncredere.

— N-ar fi prima dată când se întâmplă aşa ceva, observă Kiin.

— E adevărat, insistă Roial. Dar nu sunt sigur că prinţul era chiar aşa o problemă pentru Iadon pe cât presupuneţi voi. Raoden nu era atât rebel, cât critic. El nu a afirmat niciodată că Iadon ar trebui să renunţe la coroană, ci pur şi simplu afirma că guvernul din Arelon este în pericol – şi aşa şi este.

— Nu v-a trezit nici unuia dintre voi suspiciuni moartea lui Raoden? sorbi Sarene din vin dusă pe gânduri. A venit într-un moment extrem de potrivit. Iadon a obţinut alianţa cu Teod, dar în acelaşi timp nici nu mai trebui să-şi facă griji că Raoden va avea urmaşi.

Roial se uită la Kiin. care stătea încruntat.

— Cred că putem cel puţin lua în considerare posibilitatea, Roial.

Roial dădu din cap cu regret.

— Şi ce să facem atunci? Să încercăm să găsim dovezi că Iadon a ordonat executarea lui Raoden?

— În orice caz, n-ar strica să ştim, îi răspunse Sarene simplu.

— Corect, zise Kiin. Oricum, tu eşti singura care are acces liber la palat.

— Voi cerceta să văd ce pot descoperi.

— Este posibil totuşi să nu fie mort? întrebă Roial. N-ar fi fost greu ca regele să găsească un cadavru substitut, mai ales că se presupune că boala l-a mutilat pe prinţ.

— E posibil, zise Sarene, nu prea convinsă.

— Dar nu crezi că aşa stau lucrurile. Sarene negă din cap.

— Când un rege hotărăşte să-şi distrugă un rival, atunci se asigură că l-a îndepărtat pentru totdeauna. Sunt prea multe poveşti despre prinţi moştenitori care au reapărut după douăzeci de ani ca să-şi revendice dreptul la tron.

— Totuşi Iadon nu este un om atât de brutal pe cât credeţi voi, zise Roial. În trecut era chiar un om mai bun. E adevărat, n-a fost niciodată cineva pe care să-l pot numi fără rezerve „bun”, dar n-a fost niciun om rău. Ceva i s-a întâmplat cu ani în urmă, ceva ce... l-a schimbat. Oricum, cred că a rămas încă destulă compasiune în el încât să-l oprească de la a face un asemenea gest.

— Bine atunci, zise Sarene. Îl voi trimite pe Ashe să cerceteze turnurile palatului. Este atât de meticulos încât va şti şi numele şobolanilor din toate colţurile palatului.

— Seonul tău, înţelese Roial. Unde e?

— L-am trimis la Elantris.

— Elantris? se miră Kiin.

— Gyornul acela fjordelez este interesat de Elantris dintr-un anume motiv, explică Sarene. Şi unul din scopurile vieţii mele este de a nu ignora nimic din ce i se pare unui gyorn interesant.

— Mi se pare că te preocupi prea mult de un singur preot, Ene, zise Kiin.

— Nu e doar un preot, unchiule. Este un gyorn plin.

— Şi totuşi este vorba despre un singur om. Ce poate face un singur om?

— Întreabă-i pe locuitorii Duladelului, zise Sarene. Cred că e vorba despre acelaşi gyorn.

— Nimeni nu poate dovedi că Fjordenul a avut vreo legătură cu prăbuşirea Duladelului, observă Roial.

— Teodul o poate dovedi, dar nimeni nu ne-ar crede. Oricum, credeţi-mă pe mine când vă spun că acest gyorn sigur poate fi chiar mai periculos decât Iadon.

Comentariul căzu greu. Toţi trei tăcură. Sorbeau numai din vin din când în când, în tăcere. Aşa îi găsi Lukel, care fusese plecat să-şi recupereze mama şi fraţii. Făcu un semn de apreciere spre Sarene şi o plecăciune în faţa ducelui, şi-apoi îşi turnă şi el un pahar.

— Numai uită-te la tine, zise către Sarene în timp ce-şi trăgea un scaun. Un membru al clubului băieţilor.

— Mai degrabă liderul clubului, observă Roial.

— Şi maică-ta? întrebă Kiin.

— Vine şi ea, îi răspunse Lukel. Nu terminaseră încă, şi ştii cum e mama. Totul trebuie făcut ca la carte; nu e admisă graba.

Kiin aprobă, sorbind şi ultima picătură de vin din pahar.

— Atunci noi doi am face bine să mergem să curăţăm în sufragerie înainte să se întoarcă. N-am vrea să vadă ce mizerie au lăsat în urma lor invitaţii noştri de spiţă nobilă.

Lukel oftă şi-i aruncă Sarenei o privire care-i dădu de înţeles că în unele momente şi-ar fi dorit să trăiască într-o casă normală, cu servitori, sau cel puţin cu câteva menajere care să facă astfel de munci în locul lui.

— Interesantă familie, zise Roial, privindu-i cum ies pe uşă.

— Da. Puţin ciudată chiar şi pentru standardele din Teod.

— Kiin a trăit mult timp singur, observă ducele. Este obişnuit să-şi poarte de grijă. Mai demult a angajat o bucătăreasă, dar metodele ei l-au frustrat îngrozitor. Parcă îmi amintesc că femeia şi-a dat demisia chiar înainte să se convingă el s-o dea afară – spunea că nu poate lucra într-un mediu atât de solicitant. Sarene râse.

— Probabil avea dreptate.

Roial zâmbi, dar continuă apoi pe un ton mai serios.

— Sarene, suntem într-adevăr norocoşi. S-ar putea ca tu să fii ultima noastră şansă în ceea ce priveşte salvarea Arelonului.

— Îţi mulţumesc, înălţimea ta, roşi Sarene în ciuda efortului de a se controla.

— Ţara asta nu va mai rezista mult. Încă două, trei luni, poate o jumătate de an, dacă suntem norocoşi.

Sarene ridică o sprânceană.

— Şi eu care credeam că vrei să aştepţi... Sau cel puţin asta ai afirmat în faţa celorlalţi.

Roial făcu un gest expeditiv.

— Mă convinsesem că ei nu ne pot fi de cine ştie ce folos. Edan şi Ahan sunt prea încăpăţânaţi, iar Shuden şi Eondel au prea puţină experienţă. Voiam numai să-i mai domolesc în timp ce eu şi Kiin am fi hotărât ce să facem în continuare. Mă tem însă că planurile noastre ar fi implicat ceva mai mult... risc.

Oricum, acum avem o nouă şansă. Dacă planul tău va funcţiona – şi sunt convins că aşa va fi – vom putea probabil să mai prelungim puţin prăbuşirea. Nu sunt sigur; în ăştia zece ani de când domneşte Iadon lucrurile au acumulat inerţie. Va fi dificil să schimbăm totul la loc în numai câteva luni.

— Eu cred că o putem face, Roial, zise Sarene.

— Numai să fii atentă să nu faci un pas greşit, tânără domniţă, o ţinti Roial cu privirea. Nu alerga dacă ai putere numai să mergi, şi nu-ţi pierde timpul încercând să dărâmi ziduri care nu pot fi dărâmate. Şi, lucrul cel mai important, nu brusca acolo unde nu e nevoie decât de o simplă mângâiere. M-ai constrâns astăzi. Şi eu sunt încă un om mândru. Dacă Shuden nu m-ar fi salvat, nu sunt sigur că aş fi fost capabil să îmi accept greşeala în faţa tuturor acelor oameni.

— Îmi pare rău, roşi Sarene iarăşi, dar din alt motiv. Era ceva cu acest om atât de puternic, şi totuşi atât de blând, încât Sarene simţea o nevoie imperioasă să-i capete respectul.

— Numai să fii atentă, zise Roial încă o dată. Dacă gyornul este într-adevăr atât de periculos pe cât pretindeţi, atunci într-adevăr în Kae acţionează nişte forţe foarte puternice. Nu lăsa Arelonul să fie zdrobit între ele.

Sarene aprobă din cap, iar atunci ducele se lăsă pe spătarul scaunului, picurându-şi ultima picătură de vin în pahar.

Capitolul 12

La începutul carierei sale, lui Hrathen îi fusese greu să accepte alte limbi. Fjordeleza era singura limbă aleasă a lui Jaddeth. Era sfântă, în timp ce toate celelalte limbi erau profane. Dar cum să-i convertească atunci pe cei care nu vorbeau fjordeleza? Le vorbeşti în propria lor limbă sau îi forţezi întâi să înveţe fjordeleza? Era bineînţeles absurd să ceară unei naţiuni întregi să înveţe noua limbă înainte să li se vorbească despre imperiul lui Jaddeth.

Aşa că, forţat să decidă între a învăţa o limbă profană şi a-şi amâna planurile până când noul popor care trebuia convertit ar fi învăţat fjordeleza, Hrathen alese limba profană. Învăţase astfel să vorbească aonică şi duladenă, şi chiar ceva jidoneză. Aşadar, când le predica oamenilor, le predica în propria lor limbă – cu toate că încă nu se obişnuise cu ideea. Dacă nu învăţau niciodată? Dacă acţiunile sale îi făceau să creadă că nu aveau nevoie să înveţe fjordeleza, din moment ce puteau afla despre Jaddeth în propria lor limbă?

Aceste gânduri, şi multe altele asemenea, îl frământau pe Hrathen în timp ce le vorbea celor din Kae. Nu era ca şi cum ar fi fost distras sau mai puţin dedicat cauzei sale; dar pur şi simplu ţinuse aceste predici de atâtea ori încât deveniseră o rutină. Vorbea aproape fără să se mai gândească la ce spune, ridica şi cobora vocea în ritmul învăţăturilor, conform artei oratorice clasice care era un hibrid între rugăciune şi dramă.

Când îi îndemna, mulţimea îi răspundea cu ovaţii. Când îi condamna, oamenii se uitau unii la alţii ruşinaţi. Când ridica vocea, aceştia deveneau mai atenţi, iar când o cobora până la şoaptă, deveneau aproape fascinaţi. Era ca şi cum ar fi controlat chiar valurile oceanului, emoţia se ridica în mulţime ca fluxul înspumat.

Termină cu un avertisment pentru cei prezenţi: să se convertească pentru a-l servi pe Jaddeth, să devină odiv sau kron-det al unuia dintre preoţii din Kae, pentru a deveni astfel zale într-un lanţ uriaş care să-i lege direct de Stăpânul Jaddeth. Oamenii obişnuiţi îi serveau pe arteţi şi pe dorveni, iar arteţii şi dorvenii îi serveau pe gradori, iar gradorii îi serveau pe ragnaţi, ragnaţii pe gyorni, gyornii pe Wyrn şi Wyrn pe Jaddeth. Numai grageţii – liderii mănăstirilor – nu erau direct conectaţi la acest lanţ. Toţi ceilalţi însă ştiau exact pe cine li se cuvenea să servească; cei mai mulţi nici nu trebuiau să-şi facă griji în privinţa poruncilor lui Jaddeth, care oricum nu erau aşa de uşor de înţeles de către toată lumea. Tot ce trebuiau să facă era să-l urmeze pe artet, să-l servească cât de bine puteau, şi Jaddeth urma să fie mulţumit.

Hrathen coborî de pe podium satisfăcut. Predica în Kae numai de câteva zile, dar capela era deja atât de plină de oameni încât mulţi rămâneau în picioare în spatele sălii după ce scaunele se ocupau. Totuşi, puţini dintre aceştia veniseră să se convertească; cei mai mulţi veniseră pentru că Hrathen însuşi reprezenta o noutate. Oricum, şi aceştia se vor întoarce. Chiar dacă acum preferă să creadă despre ei că sunt pur şi simplu curioşi – că nu-i interesează deloc noua religie – se vor întoarce.

Pe măsură ce religia va avea mai mulţi adepţi în Kae, cei care au participat la aceste prime întâlniri se vor simţi tot mai importanţi. Vor susţine că ei au descoperit Shu-Dereth cu mult înaintea vecinilor lor, aşa că vor continua să participe. Mândria lor, combinată cu predicile lui Hrathen, va spulbera celelalte îndoieli, şi curând toţi se vor trezi că jură credinţă în faţa unui artet.

În curând, Hrathen va trebui să se gândească şi la numirea unui nou artet. Va amina însă decizia încă puţin, ca să vadă cum se vor descurca preoţii de la capelă cu sarcinile. Oricum, timpul curgea, şi curând Hrathen nu va mai putea să organizeze singur membrii, mai ales având în vedere timpul pe care-l dedica planurilor şi predicilor.

Oamenii din spate începuseră să părăsească sala. Ceva însă îi opri. Hrathen se uită cu surprindere spre podium. În mod normal, întâlnirea ar fi trebuit să se termine cu predica lui, dar se pare că altcineva avusese alt plan. Dilaf se hotărâse să vorbească şi el.

Scundul arelonian aproape striga, cuprins de o energie nebănuită, în numai câteva secunde, mulţimea se grăbi să-şi regăsească locul, îl văzuseră cu siguranţă pe Dilaf care-l urmărea pretutindeni pe Hrathen, şi probabil că ştiau deja că este artet, deşi Dilaf nu li se mai adresase niciodată. Oricum, de data asta era imposibil de ignorat.

Ignora, în schimb, toate regulile discursului public. Nu varia tonalitatea şi nici nu privea în ochi audienţa. Nu menţinea o poziţie dreaptă, mândră, pentru a da impresia că deţine controlul; în schimb se mişca tot timpul pe podium, agitat, gesticula abundent. Faţa îi era acoperită de sudoare, iar ochii îi erau mari şi febrili.

Şi îl ascultau.

Îl ascultau chiar mai fascinaţi decât atunci când le predica Hrathen. Urmăreau zvâcnelile de dement ale lui Dilaf cu ochi flămânzi, erau hipnotizaţi de mişcările lui nonconformiste. Discursul lui Dilaf se centra în jurul unui singur subiect: ura faţă de Elantris. Hrathen putea simţi entuziasmul crescând al mulţimii. Pasiunea lui Dilaf era ca un catalizator, ca un virus care se răspândea necontrolat, o dată ce descoperise un loc rece şi umed în care să crească. Curând, mulţimea îi împărtăşea fără rezerve scârba şi striga împreună cu el.

Hrathen privea spectacolul îngrijorat şi în acelaşi timp, trebuia s-o recunoască, invidios. Spre deosebire de Hrathen, Dilaf nu studiase în cele mai bune şcoli din Est. În schimb, micuţul preot avea ceva ce lui Hrathen îi lipsea: patimă.

Hrathen fusese întotdeauna un tip calculat. Era organizat, grijuliu, şi atent la detalii. De fapt, asta îl şi atrăsese la Shu-Dereth – metoda standardizată, disciplinată de guvernare şi filosofia logică. Nu se îndoise niciodată de biserică, ceva atât de bine organizat nu putea fi rău.

În ciuda loialităţii sale, Hrathen nu simţise niciodată ce exprima acum Dilaf. El nu ura nimic într-un mod atât de dedicat, şi nici nu iubea nimic astfel încât să sacrifice totul pentru acel lucru, întotdeauna crezuse că era slujitorul perfect pentru Jaddeth, că Stăpânul său avea nevoie de un om cerebral mai mult decât de adoratori febrili. Acum însă nu mai era aşa de sigur de toate astea.

Dilaf manevra mult mai uşor audienţa decât o făcuse Hrathen vreodată. Ura lui Dilaf pentru Elantris nu era una logică – era iraţională şi animalică —, dar lor nu le păsa. Hrathen ar fi putut pierde ani întregi să le explice beneficiile pe care le-ar fi obţinut prin convertirea la Shu-Dereth şi să nu obţină această reacţie. O parte din el încerca să ia totul în derâdere, încerca să se convingă de faptul că puterea lui Dilaf nu era una de durată; că pasiunea pe care o insufla mulţimii urma să se piardă imediat ce aceştia reveneau la viaţa lor de zi cu zi – dar o altă parte din el, cea mai sinceră, era cuprinsă de invidie. Oare ce era în neregulă cu el de nu reuşise să simtă niciodată în treizeci de ani ce simţea Dilaf în fiecare moment?

În sfârşit, artetul tăcu. Sala rămase şi ea în tăcere pentru câteva momente bune. Apoi începură dintr-o dată să discute între ei agitaţi, în timp ce se îndreptau spre ieşire. Dilaf se dădu jos de pe podium şi se prăbuşi pe unul din scaune.

— A fost grozav, se auzi o voce din spatele lui Hrathen. Era ducele de Telrii, care urmărise spectacolul dintr-o nişă aflată undeva pe un zid lateral al capelei. Ideea să-l pui pe micuţul artet să vorbească după tine a fost minunată, Hrathen. Chiar mă îngrijorasem când am văzut cum toată lumea începe să se plictisească. Dar preotul a făcut apoi minuni.

Hrathen încercă să-şi ascundă iritarea faţă de duce, care îl strigase pe nume în loc să-i folosească titlul; va avea timp să-l pună la punct mai târziu. De asemenea, se reţinu să comenteze asupra presupusei plictiseli a audienţei.

— Dilaf este un specimen rar, zise în schimb. Există întotdeauna două moduri de abordare a unui subiect: cea logică şi cea pasională. Trebuie să atacăm din ambele direcţii dacă vrem să ieşim victorioşi.

Telrii aprobă.

— Aşadar, să înţeleg că v-aţi mai gândit la propunerea mea?

Telrii ezită o clipă, apoi aprobă din nou.

— Este o propunere destul de tentată, Hrathen. Extrem de tentantă. Nu ştiu foarte mulţi oameni în Arelon capabili s-o refuze.

— Perfect. Voi contacta Fjordenul. Cred că vom putea începe chiar de săptămâna viitoare.

Telrii aprobă din cap, semnul de pe obrazul său arăta ca o vânătaie imensă cuprinsă de umbre. Apoi, cu un semn către numeroşii săi însoţitori, ducele ieşi pe uşa laterală a capelei şi dispăru în asfinţit. Hrathen privi uşa în timp ce se închidea, apoi merse către Dilaf, care era încă întins în strană.

— O adevărată surpriză, artet, zise. Ar fi trebuit să mă anunţi şi pe mine mai devreme de intenţiile tale.

— Dar n-a fost nimic plănuit, stăpâne, îi explică artetul. Am simţit dintr-o dată nevoia să vorbesc. Am făcut-o pentru cauza noastră, hroden.

— Bineînţeles, zise Hrathen nemulţumit.

Telrii avusese dreptate: contribuţia lui Dilaf fusese importantă. Oricât ar fi vrut Hrathen să îi aducă şi alte reproşuri artetului, nu putea. Ar fi însemnat să ezite în a folosi pentru cauza lui Wyrn orice instrument pe care îl avea la dispoziţie pentru a converti arelonienii, iar Dilaf se dovedise a fi un instrument foarte folositor. Hrathen avea nevoie ca artetul să vorbească şi la alte întruniri viitoare. Încă o dată, Dilaf îl lăsase fără prea multe variante.

— Bine atunci, zise Hrathen şi-l expedie pe artet cu un gest calculat. Se pare că le-a plăcut discursul. Poate te voi pune să vorbeşti şi în viitor. Dar nu uita în ce poziţie te afli, artet. Eşti odivul meu. Nu faci nimic până nu-ţi spun eu. E clar?

— Perfect, stăpâne Hrathen.

Hrathen închise încet uşa camerei sale. Dilaf nu era acolo. Hrathen nu l-ar fi lăsat niciodată să vadă ce avea să se întâmple. Se putea încă simţi superior artetului din acest punct de vedere. Dilaf n-ar fi putut ajunge niciodată să deţină un rang atât de înalt ca Hrathen, pentru că n-ar fi putut face niciodată ce urma să facă Hrathen – ceva cunoscut doar gyornilor şi lui Wyrn.

Aşa că stătea liniştit pe scaunul său. După numai jumătate de oră de meditaţie, se simţi pregătit să acţioneze. Respiră adânc, apoi se ridică de pe scaun şi se duse spre cufărul imens care zăcea într-un colţ al camerei sale. Era acoperit cu un morman de tapiserii, aranjat în aşa fel încât să-l ascundă. Hrathen îndepărtă atent tapiseriile, apoi căută sub cămaşă lanţul de aur de care ţinea atârnată cheia. Deschise cufărul şi dezvălui conţinutul – o cutie de metal.

Cutia era cam de dimensiunile a patru cărţi puse una peste alta şi era destul de grea. Avea lanţurile construite din cel mai bun oţel, iar deasupra avea un mic cifru şi câteva mânere delicate. Mecanismul fusese proiectat de cei mai buni lăcătuşi din Svorden. Hrathen şi Wyrn erau singurii care ştiau să deschidă cutia.

Hrathen formă cifrul, apoi deschise pe rând mânerele după o schemă pe care o învăţase imediat ce fusese numit gyorn. Combinaţia nu fusese niciodată scrisă undeva. Ar fi fost extrem de jenant pentru Shu-Dereth ca cineva din exterior să descopere conţinutul acelei cutii.

Încuietoarea cedă şi Hrathen ridică uşor capacul cutiei. Un glob de lumină micuţ ieşi din cutie.

— Ai nevoie de mine, stăpâne? întrebă seonul pe un ton dulce, feminin.

— Linişte, zise Hrathen. Ştii că nu ai voie să vorbeşti.

Globul de lumină mormăi ceva supus. Trecuseră luni întregi de când Hrathen nu mai deschisese cutia, dar seonul nu părea să fie revoltat. Creaturile – sau ce erau – păreau să arate o supunere totală.

Seonii reprezentaseră cel mai mare şoc pentru Hrathen când fusese numit gyorn. Nu fusese surprins atât de faptul că aceste creaturi erau reale – deşi mulţi în Est considerau că seonii erau simple legende aonice, Hrathen învăţase deja că erau... lucruri pe care oamenii nu le puteau înţelege. Amintirea tinereţii lui în Dakhor încă îi producea fiori.

Nu, de fapt Hrathen fusese surprins să descopere că Wyrn aproba folosirea unor asemenea creaturi magice pentru a creşte imperiul lui Jaddeth. Wyrn însuşi îi explicase atunci care era necesitatea seonilor, dar Hrathen avusese nevoie totuşi de ani de zile ca să accepte ideea. La sfârşit însă logica îl doborâse. Aşa cum era uneori necesar să te foloseşti de limbi păgâne pentru a servi scopurilor lui Jaddeth, erau şi momente în care arta duşmanilor se dovedea de folos.

Bineînţeles, numai cei care se dovediseră capabili de autocontrol şi sfinţenie aveau dreptul să folosească un seon. Gyornii îl foloseau pentru a menţine legătura cu Wyrn atunci când se aflau în misiune într-o ţară îndepărtată, lucru care se întâmpla, de altfel, frecvent. Comunicarea fără întârziere când era vorba de asemenea distanţe era un lucru de nepreţuit.

— Fă-mi legătura cu Wyrn, ordonă. Seonul se conformă, luminând puţin mai tare în timp ce căuta să realizeze legătura cu seonul personal al lui Wyrn – seon care se afla în grija unui servitor mut a cărui singură sarcină era aceea de a avea grijă de creatură.

Hrathen îşi privea seonul în timp ce aştepta. Seonul căuta răbdător să se conecteze la celălalt, întotdeauna părea să se supună fără nicio urmă de revoltă; şi, de fapt, ceilalţi gyorni nici nu păreau să pună la îndoială loialitatea seonilor lor. Pretindeau că făcea parte chiar din constituţia seonilor să fie loiali stăpânilor lor, chiar dacă aceşti stăpâni i-ar fi detestat.

Hrathen însă nu era prea sigur. Seonii îi puteau contacta pe ceilalţi seoni, şi nici nu păreau să aibă nevoie de atât de mult somn ca fiinţele umane. Şi atunci, ce făceau seonii în timp ce stăpânii lor dormeau? Ce secrete discutau ei? La un moment dat, aproape toţi nobilii din Duladel, Arelon, Teod şi chiar Jindo aveau câte-un seon. Câte secrete de stat aflaseră aceştia în acele vremuri şi câte or fi trecut mai departe?

Dădu din cap. Era bine că acele vremuri apuseseră. Căzuseră în dizgraţie din cauza asocierii lor cu elantrienii, iar stingerea magiei elantrienilor le sistase şi reproducerea. Prin urmare, seonii erau din ce în ce mai puţini. O dată cu cucerirea de către Fjorden a Vestului, Hrathen începuse să se îndoiască că va mai vedea cineva vreodată seoni plutind pe ici-colo.

Seonul lui personal îi făcu legătura cu Wyrn. Chipul cu trăsături nobile, mândre, al lui Wyrn îl privea acum pe Hrathen.

— Sunt aici, fiule zise Wyrn.

— Oh, Sfinţia şi Luminăţia ta, Profet al lui Jaddeth şi împărat al Luminii, făcu Hrathen o plecăciune.

— Spune, Hrathen.

— Vreau să vă fac o propunere în legătură cu unul dintre cei mai puternici lorzi din Arelon...

Capitolul 13

— Asta e! exclamă Raoden entuziasmat. Galladon, vino repede!

Dula lăsă deoparte cartea pe care o citea şi ridică o sprânceană, apoi se ridică şi se uită întrebător la prinţ.

— Ce-ai găsit, sole?

Raoden arătă spre cartea fără copertă din faţa lui. Stătea în fosta biserică Korathi care devenise centrul lor operativ. Galladon, care rămăsese neclintit în hotărârea de a păstra secretul asupra raftului lui de cărţi, hotărâse că era mai indicat să ia în capelă volumele pe care le citeau decât să-şi dezvăluie sanctuarul.

— Sole, nu pot citi asta, protestă Galladon, privind ce carte îi arăta Raoden. Este scrisă numai în aoni.

— Din cauza asta mi-a şi atras atenţia, zise Raoden.

— Ştii să citeşti?

— Nu, zâmbi Raoden. După care scoase la lumină o altă carte asemănătoare, tot fără copertă, cu paginile pătate de slinul care domnea peste tot în Elantris.

— Un dicţionar.

Galladon studie prima carte cu un ochi critic.

— Sole, nu recunosc nici măcar a zecea parte dintre aonii din cartea asta. Îţi dai seama de cât timp e nevoie să o traduci pe toată?

Raoden ridică din umeri.

— Oricum e mai bine decât să cauţi indicii în celelalte cărţi. Galladon, dacă mai dau încă o dată peste o descriere a minunatului peisaj din Fjorden o să mă îmbolnăvesc.

Galladon aprobă. Mai mult ca sigur cel care fusese proprietarul acelor cărţi înainte de Reod fusese un geograf, pentru că cel puţin jumătate dintre ele erau de geografie.

— Eşti sigur că pe-asta o căutam?

— Am studiat, cândva, un pic despre citirea textelor scrise doar cu aoni, prietene, zise Raoden şi arătă aonul de pe prima pagină a cărţii. Aici scrie AonDor.

Galladon se declară de acord.

— Bine, sole. Oricum, n-aş vrea să fiu în locul tău. Viaţa ar fi mult mai simplă dacă oamenii tăi ar fi reuşit să inventeze un alfabet mai repede. Kolo?

— Dar aonii erau un alfabet, zise Raoden. Numai că unul incredibil de complex. Totuşi, nu va dura chiar atât de mult timp pe cât îţi imaginezi – ar trebui să-mi aduc aminte multe lucruri pe măsură ce citesc.

— Sole, uneori eşti atât de optimist încât devine dezgustător. Presupun că după aceea vom căra înapoi cărţile de unde le-am luat.

În vocea lui Galladon se simţea o undă de nelinişte. Cărţile erau bunul lui cel mai de preţ; Raoden se chinuise mai mult de o oră să-l convingă să-l lase să le scoată coperţile, şi vedea cât de rău îi făcea bărbatului vederea cărţilor expuse jegului din jur.

— Aşa vom face, zise Raoden. Niciuna dintre celelalte cărţi nu era despre AonDor, şi, chiar dacă erau totuşi câteva jurnale sau alte scrieri care ar fi putut da câte un indiciu despre AonDor, Raoden era convins că niciuna nu i-ar fi fost de folos atât cât cea pe care o avea în faţă. Presupunând că va reuşi să o traducă.

Galladon aprobă din cap şi începu să strângă celelalte cărţi; apoi îşi ridică privirea atras de un sunet care venea dinspre acoperiş. Galladon era convins că întregul ansamblu care se construia deasupra se va prăbuşi în curând şi că, inevitabil, va cădea direct în capul lui întunecat şi lucios.

— Nu-ţi face atâtea griji, Galladon, zise Raoden. Maare şi Riil ştiu ce fac.

Galladon se încruntă.

— Ba dimpotrivă, sole. Parcă-mi amintesc că niciunul dintre ei nu ştia cum să procedeze înainte să le arăţi tu.

— Vreau să spun că sunt pricepuţi.

Raoden privi satisfăcut spre acoperiş. Şase zile de lucru avuseseră ca rezultat completarea unei largi porţiuni din tavan. Mareshe inventase un fel de clei din aşchii de lemn, pământ şi mâzga din Elantris. Combinaţia, adăugată la porţiunile din tavan şi acoperiş care se mai găseau prin jur, furniza un bun material de construcţie – dacă nu de o calitate superioară, cel puţin adecvat.

Raoden zâmbi. Durerea şi foamea nu-l părăseau nicio clipă, dar lucrurile mergeau atât de bine încât aproape uita de ele. Prin fereastra din dreapta îl putea vedea pe cel mai nou sosit în banda lor – Loren. Omul lucra în zona de lângă biserică care fusese probabil o grădină. După cum îi ordonase Raoden, echipat cu o pereche de mănuşi noi de piele, Loren muta pietrele şi elibera calea, lăsând în urmă numai stratul de mizerie umedă de dedesubt.

— La ce foloseşte asta? întrebă Galladon, care urmărise privirea lui Raoden.

— Vei vedea, îi zâmbi Raoden misterios.

Galladon culese de pe jos un braţ de cărţi şi părăsi capela. Bărbatul din Duladel avusese dreptate în două privinţe: nu puteau anticipa ritmul în care noii elantrieni vor fi aduşi. Înainte de sosirea lui Loren, cu o zi în urmă, trecuseră cinci zile întregi fără niciun zgomot dinspre porţi, Raoden avusese noroc că-i strânsese pe Mareshe şi pe ceilalţi în timp aşa scurt.

— Lord Spirit? întrebă o voce ezitantă.

Raoden se uită înspre uşa capelei unde un bărbat necunoscut aştepta să fie văzut. Era slab, gârbovit şi avea un aer de umilinţă îndelung studiat. Raoden nu putea spune cu certitudine ce vârstă ar fi putut să aibă nou-venitul; Shaodul îi făcea pe toţi să pară mai în vârstă decât erau în realitate. Oricum, avea senzaţia că omul ăsta era într-adevăr bătrân. Dacă ar mai fi avut vreun fir de păr pe cap, atunci acesta ar fi fost cu siguranţă alb, iar pielea îi era deja străbătută de riduri când fusese luat de Shaod.

— Da? întrebă Raoden. Ce pot face pentru dumneata?

— Nobile... Începu bărbatul.

— Spune, îl încuraja Raoden.

— Ei bine, nobile, am auzit câteva zvonuri despre domnia voastră şi mă întrebam dacă pot să mă alătur şi eu grupului.

Raoden se ridică şi se îndreptă către uşă.

— Bineînţeles. Ce-ai auzit?

— Păi... Bătrânul elantrian se uita înjur nervos. Unii oameni de pe stradă spun că cei care vă urmează nu par să fie aşa de flămânzi. Spun că deţineţi un secret care face durerea să dispară. Sunt deja în Elantris de mai mult de un an, domnule, şi rănile mă copleşesc deja. M-am gândit că fie mă alătur vouă, fie găsesc un canal de scurgere şi mă alătur hoezilor.

Raoden aprobă din cap şi-l bătu pe bărbat pe umăr. Încă îşi mai simţea degetul arzând de durere – se obişnuise cu durerea, dar încă îl rodea. Şi era însoţită şi de o durer