/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Născuţi din ceaţă

Născuţi din Ceaţă • Aliaţi în slujba dreptăţii

Brandon Sanderson

Au trecut trei sute de ani. Scadrial este acum în pragul modernităţii, are căi ferate care dublează transportul pe canale, iluminat public electric şi înalţă primele structuri de zgârie-nori. Kelsier, Vin, Elend, Sazed, Fantomă şi ceilalţi au devenit repere istorice sau religioase. În ciuda spectaculosului progres tehnologic, vechile arte magice ale allomanţiei şi ferochimiei continuă să joace un rol important în această lume renăscută. Iar Waxillium Ladrian are de înfruntat multe obstacole ca să dezlege misterul răpirii unor femei allomante, dar şi dispariţia unor resurse importante.

Născuţi din ceaţă

ALIAŢI ÎN SLUJBA

DREPTĂŢII

Brandon Sanderson

Al patrulea volum din seria „Născuţi din ceaţă”

Traducere din engleză de

Alina Simuţ

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

ULTIMUL IMPERIU

ePub: https://is.gd/QmfMGa

pdf: https://is.gd/aiQ2qB

docx: https://is.gd/vDinV7

FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII

ePub: https://is.gd/cqW9qt

pdf: https://is.gd/lLHU7A

docx: https://is.gd/R47h6K

EROUL EVURILOR

ePub: https://is.gd/SSMVbr

pdf: https://is.gd/zMyBgK

docx: https://is.gd/N3HKZP

ALIAŢI ÎN SLUJBA DREPTĂŢII

ePub: https://is.gd/LfCvmt

pdf: https://is.gd/BbLVJ3

docx: https://is.gd/Qj28V9

─——————————————————————──—————

PENTRU JOSHUA BILMES,

care nu se teme niciodată să-mi spună

ce nu este în regulă la o carte,

apoi luptă pentru aceeaşi carte,

indiferent cine altcineva îşi pierde încrederea în ea.

PROLOG

Wax se furişă ghemuit de-a lungul gardului rupt, bocancii lui zgâriind pământul uscat. Îşi ţinea pistolul Sterrion 36 ridicat, pe lângă cap, ţeava lungă, argintie fiind acoperită cu praf de argilă roşie. Revolverul nu era ceva sofisticat, deşi cilindrul cu şase camere era montat cu atât de multă grijă în rama din aliaj de oţel, încât nu juca în mişcarea lui. Metalul sau materialul neobişnuit de pe mâner nu strălucea deloc. Dar se mula pe mâna lui de parcă era menit să fie acolo.

Gardul înalt până la brâu era fragil, lemnul decolorat de trecerea timpului, ţinut la un loc cu bucăţi de sfoară deşirate. Mirosea a vechi. Până şi viermii renunţaseră la lemnul acela cu mult timp în urmă.

Wax aruncă pe furiş o privire peste scândurile înnodate, cercetând atent oraşul pustiu. Linii albastre pluteau înaintea lui, i se întindeau din piept pentru a-i arăta sursele de metal din apropiere; era un rezultat al Allomanţiei lui. Arderea oţelului producea aşa ceva; îi permitea să vadă amplasamentul surselor de metal, apoi să împingă în ele dacă voia. Greutatea lui împotriva greutăţii obiectului. Dacă obiectul era mai greu, el era împins înapoi. Dacă el era mai greu, obiectul era împins înainte.

Însă, în acest caz, el nu împinse. Doar urmări liniile să vadă dacă se mişca vreo bucată de metal. Nimic nu se mişca. Cuie care ţineau laolaltă clădiri, tuburi de cartuşe folosite, împrăştiate prin praf, sau potcoave îngrămădite în fierăria tăcută – toate erau nemişcate, la fel ca vechea pompă manuală împlântată în pământ, în dreapta lui.

Precaut, rămase şi el nemişcat. Oţelul continua să ardă confortabil în stomacul lui şi astfel – ca măsură de precauţie – împinse încet în afara lui, în toate direcţiile. Era un truc pe care îl stăpânise cu câţiva ani în urmă; nu împingea în nişte obiecte specifice din metal, ci crea un fel de bulă defensivă în jurul lui. Orice metal care venea repede în direcţia lui era dat la o parte uşor.

Departe de a fi infailibil, încă putea fi nimerit. Dar focurile de armă nu ajungeau în locurile în care erau ţintite. Lucrul acesta îi salvase viaţa în câteva ocazii. Nici măcar nu era sigur cum făcea; Allomanţia era deseori o chestiune instinctivă pentru el. Reuşea cumva chiar să scutească metalul pe care îl purta, nu îşi împingea propria armă din mâini.

După ce făcu asta, continuă de-a lungul gardului – încă urmărind cu privirea liniile de metal ca să se asigure că nu se apropia nimeni pe furiş. Feltrel fusese cândva un oraş prosper, în urmă cu douăzeci de ani. Apoi un clan de kolosşi îşi stabilise reşedinţa în apropiere. Lucrurile nu merseseră bine.

Astăzi, oraşul mort părea complet gol, deşi el ştia că nu era aşa. Wax venise aici în urmărirea unui psihopat. Iar el nu era singurul care venise cu acest scop. Puse mâna pe partea de sus a gardului şi sări peste el, căzându-i lutul roşu de pe picioare. Lăsându-se în jos, alergă aplecat până la marginea fierăriei celei vechi. Îmbrăcămintea lui era îngrozitor de prăfuită, dar bine ajustată pe corp: un costum alb, stilat, o cravată argintie la gât, butoni strălucitori la mânecile cămăşii albe, rafinate, îşi cultivase o înfăţişare care părea neadecvată, ca şi cum plănuia să participe la un bal sofisticat în Elendel, nu să scotocească printr-un oraş mort în Ţinuturile Necruţătoare, vânând un ucigaş. Ca o completare a ansamblului, pe cap purta o pălărie melon pentru a se feri de soare.

Un sunet; cineva păşi pe o scândură de cealaltă parte a străzii, făcând-o să scârţâie. Un sunet atât de slab, încât a fost cât pe ce să nu-l audă. Wax reacţionă imediat. Îşi declanşă oţelul care îi ardea în interiorul stomacului, împinse în mai multe cuie din zidul de lângă el chiar în momentul în care pocnitura unei împuşcături despică aerul.

Împingerea lui bruscă făcu peretele să huruie, cuiele vechi, ruginite încordându-se în locaşurile lor. Împingerea lui îl aruncă într-o parte şi se rostogoli la pământ. O linie albastră apăru pentru o clipă – glonţul care lovi pământul în locul în care se aflase el în urmă cu o clipă. În timp ce se ridica, urmă o a doua împuşcătură. Aceasta veni aproape, dar devie puţin de la traseu, în timp ce se apropia de el.

Deviat de bula lui de oţel, glonţul trecu săgeată pe lângă urechea lui. Dacă ar fi fost cu vreo trei centimetri mai la dreapta, l-ar fi nimerit în cap – cu sau fără bulă de oţel. Respirând calm, îşi ridică revolverul Sterrion şi ţinti spre balconul hotelului vechi de pe partea cealaltă a străzii, de unde venise împuşcătura. Balconul era acoperit de numele hotelului, dincolo de care se putea ascunde un ucigaş profesionist.

Wax trase un foc de armă, apoi împinse glonţul, proiectându-l şi mai mult în faţă, cu o forţă suplimentară, ca să-l facă mai rapid şi mai pătrunzător. Nu folosea gloanţe standard, din plumb, sau gloanţe din plumb îmbrăcate în cupru; avea nevoie de ceva mai puternic.

Glonţul de calibru mare, îmbrăcat în oţel, lovi balconul, şi forţa lui suplimentară îl făcu să străpungă lemnul şi să-l lovească pe bărbatul ce se ascundea în spate. Linia albastră care ducea spre arma bărbatului tremură în timp ce acesta căzu. Wax se ridică încet, scuturându-şi praful de pe haine, în clipa aceea, în aer răsună încă o împuşcătură.

Înjură, din reflex, împingând din nou în cuie, deşi instinctul îi spunea că avea să fie prea târziu. Când auzi împuşcătura, era prea târziu ca să-i mai fie de folos împingerea.

De data aceasta, a fost aruncat la pământ. Forţa aceea trebuia să meargă undeva şi, din moment ce cuiele nu se puteau mişca, a trebuit el să o facă. Mormăi când trase şi-şi ridică revolverul, praful lipindu-i-se de palma transpirată, îl căută înnebunit pe cel care trăsese în el. Ratase. Poate că bula de oţel...

Un trup se rostogoli de pe acoperişul fierăriei şi se izbi de pământ într-un nor de praf roşu. Wax clipi, apoi îşi ridică arma la nivelul pieptului şi se duse până în spatele gardului, din nou, ghemuindu-se, ca să nu fie văzut. Nu slăbi din privire liniile albastre, Allomantice. Ele îl puteau avertiza dacă se apropia cineva, dar numai dacă persoana respectivă avea asupra sa ori purta ceva de metal.

Corpul care căzuse lângă clădire nu avea o singură linie care să fie îndreptată asupra lui. Cu toate acestea, un alt set de linii tremurătoare erau îndreptate spre ceva ce se mişca de-a lungul părţii din spate a fierăriei. Wax îşi ridică arma şi ochi ţinta, în timp ce o siluetă se ascunse în partea laterală a clădirii şi o luă la fugă spre el.

Femeia purta o haină albă, lungă, din piele, înroşită în partea de jos. Îşi ţinea părul brunet strâns la spate într-o coadă, purta pantaloni şi o curea albă, iar în picioare o pereche de bocanci grei. Avea o faţă aproape pătrată. O faţă puternică, cu buze care deseori se ridicau uşor înspre dreapta, conturând o jumătate de zâmbet.

Wax oftă uşurat şi lăsă arma jos.

— Lessie.

— Te mai trânteşti o dată la pământ? întrebă ea, întinzând mâna spre partea de sus a gardului de lângă el. Ai mai mult praf pe faţă decât are Miles priviri încruntate. Poate că ţi-a venit timpul să te pensionezi, bătrâne.

— Lessie, sunt mai mare decât tine cu trei luni.

— Sunt trei luni foarte lungi. Se uită pe furiş peste gard: Vezi pe altcineva?

— Am doborât un bărbat sus pe balcon, spuse Wax. Nu mi-am putut da seama dacă era Tan cel Sângeros sau nu.

— Nu era, i-a răspuns. El nu ar fi încercat să te împuşte de atât de departe.

Wax încuviinţă din cap. Lui Tan îi plăceau lucrurile personale. De aproape. Psihopatul se lamenta când era nevoit să folosească o armă şi rareori împuşca pe cineva fără să vadă teama din ochii acelei persoane.

Lessie cercetă cu atenţie oraşul tăcut, apoi aruncă o privire către Wax, gata să se mişte. Pentru o clipă, privirea îi licări în jos. Spre buzunarul de la cămaşa lui.

Wax îi urmări privirea. Din buzunarul lui se vedea ieşind o parte dintr-o scrisoare, care îi fusese livrată în cursul acelei zile, mai devreme. Era din marele oraş Elendel, şi îi era adresată lordului Waxillium Ladrian. Un nume pe care Wax nu-l folosise de mulţi ani. Un nume care i se părea inoportun acum.

Îndesă scrisoarea mai adânc în buzunar. Lessie crezu că gestul acela insinua mai mult, dar, de fapt, nu era adevărat. Oraşul nu avea să-i ofere nimic şi Casa Ladrian putea să se descurce şi fără el. Chiar ar fi trebuit să ardă scrisoarea.

Wax schiţă un gest cu capul spre bărbatul căzut lângă zid, ca să-i distragă atenţia de la scrisoare.

— Tu ai făcut asta?

— Avea un arc, spuse ea. Cu vârfuri de săgeţi din piatră. Era cât pe ce să te nimerească de sus.

— Mersi.

Ea ridică din umeri, ochii scânteindu-i de mulţumire. La coada ochilor se vedeau nişte linii, accentuate de lumina puternică a soarelui din Ţinuturile Necruţătoare. Fusese o vreme când ea şi Wax ţinuseră evidenţa cine îl salvase pe celălalt de mai multe ori. Dar pierduseră amândoi numărătoarea, cu ani în urmă.

— Acoperă-mă, spuse Wax, încet.

— Cu ce? întrebă ea. Cu vopsea? Cu săruturi? Deja eşti acoperit de praf.

Wax îi răspunse ridicând o sprânceană.

— Scuze, spuse ea, făcând o grimasă. Am jucat cărţi prea mult timp cu Wayne în ultima vreme.

Îl pufni râsul şi merse repede, aplecat, spre cadavrul căzut, apoi îl răsturnă. Bărbatul fusese un individ dur, pe obraji i se vedea barba crescută de câteva zile; în partea dreaptă a corpului îi sângera rana de la glonţ. Cred că îl recunosc, îşi spuse Wax în timp ce căuta prin buzunarele bărbatului şi scoase o bucată de sticlă roşie, de culoarea sângelui.

Se grăbi înapoi spre gard.

— Ei bine? întrebă Lessie.

— E din echipajul lui Donai, spuse Wax, arătându-i bucata de sticlă.

— Nenorociţii, spuse Lessie. Nu puteau să ne lase să ne descurcăm siguri, nu-i aşa?

— Dar tu i-ai împuşcat fiul, Lessie.

— Iar tu i-ai împuşcat fratele.

— În cazul meu a fost autoapărare.

— Şi în cazul meu la fel, spuse ea. Puştiul acela era enervant. De altfel, a supravieţuit.

— Fără un deget de la picior.

— Nu e nevoie să aibă zece, spuse ea. Eu am o verişoară cu patru degete. Se descurcă foarte bine.

Îşi ridică revolverul, scrutând oraşul gol.

— Desigur, arată oarecum ridicolă. Acoperă-mă!

— Cu ce?

Ea râse maliţios şi se strecură din locul unde se ascundeau, târându-se pe sol spre fierărie.

Harmony, se gândi Wax, zâmbind, o iubesc pe femeia asta.

Se uită dacă nu cumva mai erau şi alţi asasini, dar Lessie ajunse la clădire fără să mai fie trase focuri de armă. Wax îi făcu un semn din cap, apoi fugi pe partea cealaltă a străzii, spre hotel. Se furişă înăuntru, verificând dacă nu era vreun inamic ascuns prin colţuri. Barul hotelului era gol, aşa că se adăposti lângă tocul uşii, făcând semn cu mâna spre Lessie. Ea fugi la următoarea clădire de pe partea străzii pe care se afla şi o verifică.

Echipajul lui Donai. Da, Wax îi omorâse fratele – bărbatul jefuise un vagon de călători, pe vremuri. Dar, din câte înţelesese el, lui Donai nu-i pasase vreodată de fratele lui. Nu, singurul lucru care îl enerva pe Donai era să piardă bani, şi probabil că acela era motivul pentru care se găsea acolo. Pusese o recompensă pe capul lui Tan cel Sângeros pentru că furase un transport de aliaj fuzibil. Probabil că Donai nu se aşteptase ca Wax să vină să-l vâneze pe Tan în aceeaşi zi ca el, dar bărbaţii lui aveau ordine permanente să-l împuşte pe Wax sau pe Lessie dacă îi vedeau.

Wax era foarte tentat să părăsească oraşul mort şi să-i lase pe Donai şi pe Tan să-l atace. Dar gândul acesta făcu să i se zbată ochiul. Promisese să-l aducă în faţa justiţiei pe Tan. Şi nimic mai puţin.

Lessie îi făcu cu mâna din interiorul clădirii în care se afla, apoi arătă cu degetul în spate. Avea să iasă în direcţia aceea şi să se furişeze în spatele următorului şir de clădiri. Wax încuviinţă din cap, apoi făcu un gest scurt. Urma să încerce să ia legătura cu Wayne şi Barl, care plecaseră să verifice cealaltă parte a oraşului.

Lessie dispăru, iar Wax înainta cu atenţie prin vechiul hotel, spre o uşă laterală. Trecu pe lângă adăposturi vechi, murdare, făcute atât de şobolani, cât şi de oameni. Oraşul atrăgea ticăloşi la fel cum un câine atrăgea puricii. Trecu chiar pe lângă un loc ce arăta ca şi cum un călător făcuse o mică vatră pe o bucată de metal cu un cerc de pietre în jur. Era o minune că nebunul nu arsese întreaga clădire până la temelii.

Wax deschise uşor uşa laterală şi păşi pe aleea dintre hotel şi magazinul de alături. Focurile de armă de mai devreme ar fi fost auzite şi poate că cineva avea să vină să se uite. Cel mai bine era să rămână ascuns.

Se mişcă încet ocolind magazinul prin dos, păşind uşor pe lutul roşu. Aici, coasta dealului era năpădită de buruieni, cu excepţia intrării într-o pivniţă veche, rece. Wax se învârti în jurul ei, apoi se opri, fixând cu privirea groapa cu margini din lemn.

Poate că...

Se lăsă în genunchi lângă deschizătură, uitându-se în jos. Fusese o scară aici cândva, dar putrezise, rămăşiţele ei fiind vizibile dedesubt, într-o grămadă de aşchii vechi. Aerul mirosea a mucegai şi a umezeală... dar se simţea şi o urmă de fum. Cineva aprinsese o torţă acolo.

Wax aruncă un glonţ în gaură, apoi sări înăuntru, cu arma ridicată. În timp ce cădea, îşi umplu mintea de fier, scăzându-şi din greutate. Era un Twinborn – un Feruchimist şi un Allomant. Puterea lui Allomantică era împingerea oţelului, iar puterea lui Feruchimică, numită alunecare, reprezenta abilitatea de a deveni mai greu sau mai uşor. Era o combinaţie puternică de abilităţi.

Împinse în glonţul de sub el, încetinindu-şi căderea, astfel încât să aterizeze încet, îşi readuse greutatea la normal – sau, oricum, la ceea ce era normal pentru el. Deseori ajungea la aproximativ trei sferturi din greutatea lui neajustată, făcându-se mai uşor pe picioare, capabil să reacţioneze mai repede.

Se furişă prin întuneric. Fusese un drum lung, dificil, să găsească locul în care se ascundea Tan cel Sângeros. În cele din urmă, faptul că Feltrel se descotorosise brusc de alţi bandiţi, vagabonzi şi alţi nenorociţi fusese un indiciu foarte important. Wax păşi uşor, înaintând mai adânc în pivniţă. Mirosul de fum era mai puternic aici şi, cu toate că lumina se estompa, desluşi o vatră de foc lângă zidul de pământ. Vatra şi o scară care putea fi mutată la intrare.

Lucrul acesta îl făcu să se oprească. Dovedea faptul că, oricine şi-ar fi făcut ascunzătoarea în pivniţă – putea fi Tan, sau putea fi cu totul altcineva –, încă se afla acolo jos. Dacă nu cumva mai era o ieşire. Wax înaintă încă puţin, furişându-se, strângând din ochi în întuneric.

Se vedea lumină în faţă.

Wax ridică încet piedica armei, apoi scoase o fiolă mică din mantia de ceaţă şi trase dopul cu dinţii. Dădu pe gât whisky-ul şi oţelul dintr-o înghiţitură, refăcându-şi rezervele. Aprinse oţelul. Da... se găsea metal în faţa lui, de-a lungul tunelului. Cât de lungă era această pivniţă? Crezuse că era mică, dar grinzile de consolidare, din lemn, indicau ceva mai adânc, mai lung. Arăta mai degrabă ca o gură de acces în mină.

Merse pe furiş mai departe, concentrat la liniile din metal. Cineva ar fi aţintit arma asupra lui dacă ar fi fost văzut, iar metalul ar fi tremurat, dându-i o şansă să împingă arma afară din mâinile lor. Nimic nu se clinti. Se strecură mai în faţă, mirosind solul umed şi searbăd, mucegaiul, cartofii lăsaţi să încolţească. Se apropie de o lumină tremurătoare, dar nu auzi nimic. Liniile de metal nu se mişcară.

În cele din urmă, ajunse suficient de aproape cât să desluşească un felinar atârnând pe o bârnă de lemn de lângă perete. Altceva atârna în centrul tunelului. Un cadavru? Spânzurat? Wax înjură în şoaptă şi se grăbi în faţă, precaut, să nu dea de vreo capcană. Chiar era un cadavru, dar acesta îl lăsă perplex. La prima vedere, părea că individul murise de mulţi ani. Ochii îi dispăruseră din craniu, iar pielea-i era retrasă pe os. Nu mirosea şi nu era umflat.

Crezu că îl recunoaşte. Geormin, vizitiul care aducea corespondenţa în Weathering din satele mai îndepărtate din zonă. Cel puţin, aceea era uniforma lui, şi părea a fi părul lui. El fusese una dintre primele victime ale lui Tan, dispariţia care îl determinase pe Wax să iasă la vânătoare. Lucrul acela se întâmplase cu doar două luni în urmă.

A fost mumificat, se gândi Wax. Pregătit şi pus la uscat ca pielea. Se simţi revoltat – mersese la băut cu Geormin din când în când şi, cu toate că bărbatul trişa la cărţi fusese un tip destul de prietenos.

Nici spânzurarea nu era una obişnuită. Fuseseră folosite sârme care să-i susţină braţele lui Geormin, să stea ridicate în afară, pe lateral, capul îi era şi el ridicat, iar gura, deschisă forţat. Wax se întoarse ca să nu mai vadă această privelişte înfiorătoare, şi simţi cum i se zbate ochiul.

Ai grijă, îşi spuse. Nu-l lăsa să te enerveze. Rămâi concentrat. Avea să se întoarcă să-l dea jos pe Geormin. Acum însă nu-şi putea permite să facă zgomot. Cel puţin ştia că se afla pe drumul cel bun. Aici era, cu siguranţă, ascunzătoarea lui Tan cel Sângeros.

În depărtare se vedea încă un petic de lumină. Cât de lung era tunelul acesta? Se apropie de baia de lumină şi aici găsi încă un cadavru, acesta atârna pe un perete, într-o parte. Annarel, o femeie geolog, străină, care dispăruse curând după Geormin. Biata femeie! Fusese uscată în acelaşi fel, cu corpul pironit de perete într-o poziţie foarte specifică, de parcă ar fi fost în genunchi şi analiza o grămadă de pietre.

Un alt petic de lumină îl atrase mai departe. Evident că aceasta nu era o pivniţă – era probabil un fel de tunel de contrabandă rămas din zilele când Feltrel fusese un oraş prosper. Nu Tan construise locul acesta, având în vedere bârnele de susţinere vechi, din lemn.

Wax trecu pe lângă alte şase cadavre, fiecare luminat de propria lui lanternă strălucitoare, fiecare aranjat într-o poziţie specifică. Unul stătea pe un scaun, altul legat sus, cu sfoară, de parcă ar fi zburat, câteva fixate în perete. Cele aflate mai în spate erau mai proaspete, ultimul fiind ucis de curând. Wax nu îl recunoscu pe bărbatul zvelt, care stătea atârnat cu mâna dusă la frunte, ca într-un salut.

La naiba, se gândi Wax. Asta nu e ascunzătoarea lui Tan cel Sângeros... e galeria lui de artă.

Dezgustat, Wax se îndreptă spre următoarea pată de lumină. Era diferită. Mai strălucitoare. În timp ce se apropia, îşi dădu seama că vede lumina soarelui răspândindu-se dintr-un pătrat tăiat în tavan. Tunelul ducea în sus, spre acel pătrat, probabil spre o fostă trapă care putrezise sau se rupsese. Pământul se ridica, într-o pantă lină, până la orificiul de ieşire.

Wax urcă încet panta, apoi scoase capul afară, cu precauţie. A urcat pe o clădire, deşi acoperişul dispăruse. Zidurile de cărămidă erau, în cea mai mare parte, intacte şi erau patru altare în faţă, chiar în partea stângă a lui Wax. O capelă veche pentru Supravieţuitor. Părea goală.

Wax ieşi, târându-se, din gaură, cu revolverul Sterrion în dreptul capului şi haina plină de praful din tunel. I se păru că miroase frumos aerul curat şi uscat.

— Fiecare viaţă este un spectacol, spuse o voce, răsunând în biserica dărăpănată.

Wax se feri imediat, într-o parte, rostogolindu-se spre un altar.

— Dar nu noi suntem artiştii, continuă vocea. Noi suntem marionetele.

— Tan, spuse Wax. Ieşi la vedere!

— Eu l-am văzut pe Dumnezeu, legiuitorule, şopti Tan. Oare unde se ascundea? Am văzut însăşi Moartea, cu piroanele în ochi. L-am văzut pe Supravieţuitor, care este viaţa însăşi.

Wax cercetă atent capela cea mică. Era ticsită cu bănci rupte şi statui căzute. Ocoli partea laterală a altarului, crezând că sunetul vine din spatele încăperii.

— Alţi oameni rămân surprinşi, se auzi vocea lui Tan, dar eu ştiu. Eu ştiu că sunt o marionetă. Cu toţii suntem. Ţi-a plăcut spectacolul meu? Am muncit din răsputeri să-l pun în scenă.

Wax merse mai departe de-a lungul zidului drept al clădirii, bocancii lui lăsând o dâră prin praf. Respiră uşor, o dâră de transpiraţie prelungindu-i-se în jos, pe tâmpla dreaptă. I se zbătea ochiul. Cu ochii minţii văzu cadavrele de pe pereţi.

— Mulţi oameni nu primesc niciodată o şansă de a crea artă adevărată, spuse Tan. Şi cele mai bune reprezentaţii artistice sunt cele care nu pot fi niciodată reproduse. Luni de zile, ani de pregătire. Totul pus la locul potrivit. Dar, la sfârşitul zilei, va începe putreziciunea. Eu n-am putut să-i mumific cu adevărat; nu am avut timpul, nici resursele. Nu am putut decât să-i păstrez suficient de mult ca să mă pregătesc pentru acest spectacol unic. Mâine totul va fi ruină. Tu ai fost singurul care l-ai văzut. Doar tu. Mă gândesc că... suntem cu toţii doar nişte marionete... vezi tu...

Vocea venea din spatele încăperii, de lângă nişte moloz care îi bloca vederea lui Wax.

— Altcineva ne mişcă, spuse Tan.

Wax se ascunse lângă moloz, ridicându-şi Sterrionul.

Tan stătea acolo, ţinând-o pe Lessie în faţa lui, cu căluş la gură şi ochii larg deschişi. Wax încremeni pe loc, cu arma ridicată. Lui Lessie îi sângerau piciorul şi braţul. Fusese împuşcată şi se făcea tot mai palidă la faţă. Pierduse sânge. Aşa fusese Tan în stare să o prindă.

Wax rămase nemişcat. Nu simţea teamă. Nu-şi putea permite acest lucru; asta putea să-l facă să tremure, iar tremuratul îl putea face să rateze ţinta. Vedea faţa lui Tan în spatele lui Lessie; bărbatul îi ţinea o garotă în jurul gâtului.

Tan era un tip zvelt, cu degete fine. Fusese antreprenor de pompe funebre. Cu părul negru, tot mai rar, uns şi dat peste cap. Purta un costum frumos care acum strălucea de sânge.

— Altcineva ne mişcă, legiuitorule, spuse Tan, încet.

Lessie îi întâlni privirea lui Wax. Ştiau amândoi ce era de făcut în această situaţie. Data trecută, el fusese cel capturat. Oamenii încercau întotdeauna să-l folosească pe unul împotriva celuilalt. După părerea lui Lessie, lucrul acela nu reprezenta un dezavantaj.

Ea i-ar fi explicat că, dacă Tan nu ar fi ştiut că ei doi erau un cuplu, ar fi omorât-o pe loc. În schimb, a răpit-o. Asta le dădea o şansă să scape.

Wax privi în jos pe ţeava revolverului Sterrion. Ridică trăgaciul până când echilibră greutatea piedicii chiar pe punctul de a trage, iar Lessie clipi. Unu. Doi. Trei.

Wax trase. Chiar în clipa aceea, Tan o smuci brusc pe Lessie spre dreapta, împuşcătura răsună în aer, ecoul lovindu-se de cărămizile din lut. Capul lui Lessie se mişcă în spate în timp ce glonţul lui Wax o nimeri chiar deasupra ochiului drept. Sângele se împrăştie pe peretele de lut de lângă ea. Fata se prăbuşi.

Wax rămase îngheţat, îngrozit. Nu... nu aşa trebuia să se întâmple... nu se poate...

Cele mai bune spectacole, spuse Tan, zâmbind şi privind în jos spre chipul lui Lessie, sunt cele care pot fi jucate doar o dată.

Wax îl împuşcă în cap.

CAPITOLUL 1

Cinci luni mai târziu, Wax se plimba prin încăperile decorate în care se ţinea o mare petrecere, plină de viaţă, şi trecea pe lângă bărbaţi în costume de culoare închisă, cu frac, şi femei în rochii colorate, cu talii înguste şi foarte multe falduri printre fuste lungi, plisate. Îi spuneau „Lord Waxillium” sau „Lord Ladrian” când vorbeau cu el.

El încuviinţa din cap către fiecare, dar evita să fie atras în vreo conversaţie. Intenţionat îşi croi drum spre una dintre încăperile cu petrecăreţi aflată în spate, unde nişte lumini electrice orbitoare – subiectul de bârfă al oraşului – emanau o lumină constantă, prea uniformă ca să ţină departe întunericul serii. Afară, pe ferestre, vedea ceaţa care atingea uşor geamurile.

Sfidând bunele maniere, Wax se strecură pe uşile duble, de sticlă, enorme, ale încăperii, şi ieşi pe balconul grandios al conacului. Acolo, în sfârşit, simţi că putea respira din nou.

Închise ochii, inspirând şi expirând, simţind pe pielea de pe faţă umezeala vagă a ceţii. Clădirile sunt atât de... sufocante aici în oraş, se gândi el. Oare am uitat pur si simplu de lucrul acesta sau nu am băgat de seamă când eram mai tânăr?

Deschise ochii şi îşi odihni mâinile pe balustrada balconului, ca să admire priveliştea oraşului Elendel. Era cel mai grandios oraş din întreaga lume, o metropolă proiectată de Harmony însuşi. Locul tinereţii lui Wax. Un loc care nu mai fusese casa lui timp de douăzeci de ani.

Deşi trecuseră cinci luni de la moartea lui Lessie, încă mai auzea în minte focul de armă şi vedea sângele împroşcat pe cărămizi. Plecase din Ţinuturile Necruţătoare, se mutase înapoi în oraş, răspunzând chemărilor disperate de a-şi face datoria faţă de casa lui după trecerea în nefiinţă a unchiului.

Deşi trecuseră cinci luni şi se afla la o lume distanţă, încă mai putea auzi împuşcătura aceea. Precisă, curată, de parcă ar fi crăpat cerul.

În spatele lui, auzi râsete melodioase venind din căldura încăperii. Conacul Cett era un loc măreţ, plin de mobilier scump, covoare fine şi candelabre strălucitoare. Nimeni nu veni alături de el pe balcon.

Din acest loc, avea o privelişte perfectă asupra luminilor de jos, de pe Promenada Demoux. Un şir dublu de felinare electrice, strălucitoare, cu o albeaţă constantă, intensă. Scânteiau ca nişte baloane, de-a lungul bulevardului lat, flancat de un canal şi mai lat, iar apele liniştite şi tăcute reflectau această lumină. O locomotivă de seară sună, ca un salut, în timp ce pufăia prin centrul îndepărtat la oraşului, împrejmuind ceţurile cu un fum mai întunecat.

De-a lungul Promenadei Demoux, Wax putu distinge clar atât Turnul de Fier, cât şi Turnul Tekiel, câte unul de o parte şi de alta a canalului. Amândouă erau neterminate, dar scheletele lor din oţel se înălţau deja în înaltul cerului. Erau uluitor de înalte.

Arhitecţii continuau să dea publicităţii rapoarte actualizate pentru cât de sus intenţionau să urce, fiecare încercând să-l depăşească pe celălalt. Zvonuri pe care le auzise chiar la această petrecere, zvonuri credibile, susţineau că, într-un final, aveau să ajungă amândouă la peste cincizeci de etaje. Nimeni nu ştia care dintre cele două clădiri se va dovedi mai înaltă la sfârşit, deşi erau frecvente pariurile prieteneşti.

Wax inspiră în ceaţă. Afară, în Ţinuturile Necruţătoare, Conacul Cett – care avea trei etaje – ar fi avut înălţimea maximă pe care o putea atinge o clădire. Aici, părea pitic. Lumea de demult nu mai era; se schimbase în anii pe care el îi petrecuse afară din oraş. Crescuse, inventând lumini care nu aveau nevoie de foc ca să strălucească şi clădiri care ameninţau să se înalţe mai sus decât însăşi ceaţa. Privind în jos, pe strada lată, la marginea celui de-al Cincilea Octant, Wax se simţi brusc foarte, foarte bătrân.

— Lord Waxillium? întrebă o voce din spate.

Se întoarse şi găsi o femeie mai în vârstă, Lady Aving Cett, care deschise uşa şi se uită la el. Părul ei cărunt era prins în coc, iar la gât purta rubine.

— În numele lui Harmony, dragul meu. Vei răci aici, afară! Vino, sunt câţiva oameni pe care vei dori să-i cunoşti.

— Voi veni imediat, milady, spuse Wax. Iau doar puţin aer.

Lady Cett se încruntă, dar se retrase. Nu ştia ce să creadă despre el; niciunul dintre ei nu ştia. Unii îl priveau ca pe un descendent misterios al familiei Ladrian, având legătură cu poveşti stranii ale tărâmurilor de dincolo de munţi. Restul presupuneau că el era un bufon de la ţară, necultivat. Waxillium credea că, probabil, ambele variante despre el erau adevărate.

Îl văzuse lumea toată noaptea. Se presupunea că îşi căuta o soţie, şi aproape toată lumea ştia lucrul acesta. Casa Ladrian era falimentară ca urmare a administrării imprudente a unchiului său şi cea mai uşoară cale spre solvabilitate era căsătoria. Din nefericire, unchiul lui reuşise, printre altele, să ofenseze trei sferturi din clasa superioară a oraşului.

Wax se aplecă în faţă, pe balcon, revolverele Sterrion de sub braţele lui împungându-l de o parte şi de a alta a corpului. Cu ţevile lor lungi, nu erau concepute pentru fi purtate în tocuri sub braţ. Le simţise ciudat toată seara.

Ar fi trebuit să se întoarcă la petrecere să stea de vorbă şi să încerce să repare reputaţia Casei Ladrian. Dar gândul la acea încăpere îngrămădită, atât de înfierbântată, atât de strânsă, de înăbuşitoare, în care era foarte greu să respiri...

Fără a-şi mai oferi timp de răzgândire, îşi luă avânt peste balustrada balconului şi începu să cadă trei etaje spre pământ. Arse oţel, apoi aruncă uşor în spatele lui un tub de cartuş şi împinse în el; greutatea lui îl trimise cu viteză în jos, spre sol, mai repede decât crezu. Ca întotdeauna, mulţumită Feruchimiei lui, el era mai uşor decât ar fi trebuit să fie. Abia dacă mai ştia cum e să se mişte aşa, cu greutatea lui completă.

Când cartuşul lovi solul, el îl împinse şi se avântă pe orizontală într-o buclă peste zidul grădinii. Cu o mână pe partea de sus a zidului de piatră, sări afară din grădină, apoi îşi reduse greutatea la o fracţiune mică din cât era normal în timp ce cădea pe cealaltă parte. Ateriză uşor.

Ah, bine, se gândi el, stând aplecat şi uitându-se atent prin ceaţă. Curtea vizitiilor. Vehiculele pe care le folosiseră toţi pentru a ajunge acolo erau aranjate în această curte în şiruri ordonate, vizitiii înşişi stând de vorbă în câteva camere confortabile din care se revărsa afară, în ceaţă, o lumină portocalie. Aici nu erau lumini electrice, doar şeminee bune, care dădeau căldură.

Merse printre trăsuri până şi-o găsi pe a sa, apoi deschise cufărul prins la spate, în curele.

Îşi scoase repede sacoul elegant. Apoi îşi puse pe el mantia de ceaţă, un obiect de îmbrăcăminte lung, care se înfăşură în jurul lui şi semăna cu un pardesiu cu gulerul gros şi manşete. Strecură o armă în buzunarul interior de la haină, apoi îşi strânse centura pentru arme şi mută revolverele Sterrion în tocurile de la coapse.

Ah, se gândi el. E mult mai bine. Avea cu adevărat nevoie să nu mai poarte revolverele Sterrion şi să-şi ia nişte arme mai practice pe care să le poată ascunde. Din nefericire, nu găsise niciodată altele mai bune decât cele făcute de Ranette. Dar nu se mutase ea în oraş? Putea să o caute şi să o convingă să-i facă o armă. Presupunând că ea nu avea să-l împuşte când îl va vedea.

Câteva clipe mai târziu, alerga prin oraş, cu mantia de ceaţă uşoară pe spatele lui. O lăsă deschisă în faţă, având cămaşa neagră şi pantalonii eleganţi la vedere. Mantia de ceaţă, lungă până la glezne, se despărţea în fâşii chiar deasupra taliei, franjurii fluturându-i în spate cu un foşnet uşor.

Scăpă un tub de cartuş şi se avântă sus, în aer, aterizând pe clădirea de vizavi de conac. Aruncă o privire înapoi spre ea, ferestrele strălucind puternic în întunericul serii. Ce fel de zvonuri avea el să stârnească, dispărând de pe balcon în felul acela?

Ei bine, se ştia deja despre el că era un Twinborn – aceea era o informaţie cu caracter public. Dispariţia lui nu avea să aducă o mare contribuţie la repararea reputaţiei familiei lui. În momentul acela, nu-i păsa. Petrecuse aproape fiecare seară de la întoarcerea lui în oraş la o acţiune socială sau alta, şi nu mai fusese o noapte cu ceaţă de săptămâni întregi.

Avea nevoie de ceţuri. Acela era el cu adevărat.

Wax se năpusti peste acoperiş şi sări de acolo, îndreptându-se spre Promenada Demoux. Chiar înainte de a atinge solul, aruncă jos un tub de cartuş folosit şi împinse în el, încetinindu-şi coborârea. Ateriza pe un petic de pământ cu arbuşti decorativi care îi prinseră franjurii de la haină şi făcură un foşnet.

La naiba! Nimeni nu planta arbuşti decorativi departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Se eliberă dintre ei, tresărind la zgomotul creat. Câteva săptămâni petrecute în oraş şi deja era ruginit?

Clătină din cap, dezaprobator, şi se împinse din nou în aer, înaintând peste bulevardul larg şi canalul paralel, îşi înclină zborul, astfel încât să ajungă acolo în vârf şi ateriză pe unul din noile felinare electrice. Era un singur lucru cu adevărat frumos la un oraş modern precum acesta; avea foarte mult metal.

Zâmbi, apoi îşi aprinse oţelul şi se împinse în vârful felinarului stradal, proiectându-se într-un arc larg prin aer. Ceaţa se revărsă pe lângă el, învârtindu-se, în timp ce vântul îi bătea cu putere în faţă. Era emoţionant. Un bărbat nu se simţea niciodată liber cu adevărat până când nu dădea la o parte lanţurile gravitaţiei şi căuta cerul.

Când ajunse în vârful arcului, se împinse într-un un alt felinar stradal, aruncându-se mai departe, înainte. Şirul lung de stâlpi de metal părea a fi linia lui personală de cale ferată. Înainta, pozna lui atrăgând atenţia celor care se aflau în trecere, cu trăsurile, atât cele trase de cal, cât şi cele fără cal.

Zâmbi. Monedazvârlitori ca el erau relativ rari, dar Elendel era un oraş important, cu o populaţie enormă. El nu avea să fie primul bărbat pe care oamenii aceştia îl vedeau alergând în salturi pe stâlpii de metal din oraş. Monedazvârlitorii acţionau deseori ca nişte curieri de mare viteză în Elendel.

Mărimea oraşului încă îl uluia. Milioane de oameni locuiau aici, poate chiar cinci milioane. Nimeni nu avea o numărătoare sigură în toate districtele – care se numeau octanţi şi, după cum era de aşteptat, erau opt la număr.

Milioane de oameni; nu-şi putea imagina lucrul acesta, deşi crescuse aici. Înainte de a pleca din Weathering, începuse să creadă că oraşul devenea prea mare, dar nu aveau cum să fie zece mii de oameni în oraş.

Ateriză pe vârful unui felinar stradal direct în faţa impunătorului Turn de Fier. Întinse gâtul, privind în sus, printre ceţuri, la structura impozantă. Vârful neterminat se pierdea în întuneric. Putea el să se caţăre pe ceva atât de înalt? Nu putea să Tragă metalele, doar să împingă – el nu era un Născut-din-ceaţă mitologic din poveştile de demult, cum erau Supravieţuitorul sau Războinicul Ascendent. O putere Allomantă, o putere Feruchimică, doar atât putea avea un bărbat. De fapt, era un privilegiu rar să aibă doar una – să fie Twinborn ca Wax era cu adevărat excepţional.

Wayne pretindea că memorase numele tuturor combinaţiilor posibile de Twinborn. Bineînţeles, Wayne pretindea şi că furase odată un cal care râgâia sub forma unor sunete muzicale perfecte, aşa că lumea învăţase să aibă rezerve în legătură cu ceea ce spunea el. Sincer, Wax nu era atent la toate definiţiile şi numele pentru Twinborn; lui i se spunea Doborâtor, combinaţia dintre un Monedazvârlitor şi un Separator. Rareori se deranja să se gândească la el ca la un Doborâtor.

Începu să îşi umple metalminţile – apărătorile din fier pe care le purta pe partea superioară a braţelor – golindu-se de şi mai multă greutate şi devenind mai uşor. Greutatea aceea avea să fie depozitată pentru a fi folosită în viitor. Apoi, ignorând partea mai precaută a minţii sale, aprinse oţelul şi împinse.

Ţinti în sus. Vântul deveni un vuiet, iar felinarul era o ancoră bună – foarte mult metal, prins cu fermitate de sol – capabilă să-l împingă destul de sus. Se înclinase uşor, şi etajele clădirii se estompară în faţa lui. Ateriză sus, la aproximativ douăzeci de etaje, chiar în timp ce forţa lui de împingere asupra lămpii îşi atingea limita.

Partea aceasta a clădirii fusese deja terminată, exteriorul făcut dintr-un mulaj care imita piatra prelucrată. El auzise că era ceramică. Era un lucru obişnuit pentru clădirile înalte, în care nivelurile inferioare erau decorate cu piatră propriuzisă, iar pentru cele superioare se folosea un material mai uşor.

Prinse cu mâna un afloriment. Nu era atât de uşor, încât vântul să-l poată împinge deoparte – nu cu metalminţile lui pe antebraţe şi cu armele pe care le purta. Corpul lui fiind mai slab făcea, într-adevăr, să-i fie mai uşor să se menţină pe poziţie.

Ceaţa se învârtea sub el. Părea aproape jucăuşă. Privi în sus, hotărând care va fi următorul pas. Oţelul lui făcea să se proiecteze linii albastre pe sursele de metal din apropiere, dintre care multe reprezentau rama structurii. Dacă ar fi împins în oricare dintre ele ar fi fost aruncat departe de clădire.

Acolo, se gândi el, observând un pervaz de o mărime considerabilă la aproximativ un metru şi jumătate în sus. Urcă pe partea laterală a clădirii, cu mănuşi pe degetele lipite de suprafaţa complex ornamentată. Un Monedazvârlitor învăţa repede să nu se teamă de înălţimi. Se ridică pe pervaz, apoi aruncă un tub de cartuş, oprindu-l cu bocancul din picior.

Privi în sus, analizându-şi traiectoria. Scoase o fiolă de la centură, apoi îi scoase dopul şi dădu pe gât lichidul şi aşchiile de oţel din interiorul lui. Şuieră printre dinţi în timp ce whisky-ul îi ardea gâtul. Marfă bună, din distilatorul lui Stagin. La naiba, o să-mi fie dor de chestia asta când o să se termine, se gândi, savurând până la ultima picătură.

Majoritatea Allomanţilor nu foloseau whisky-ul în fiolele lor cu metal. Majoritatea Allomanţilor ratau ocazia perfectă. Zâmbi în timp ce i se refăceau rezervele interne de oţel; apoi aprinse metalul şi se lansă în zbor.

Plutea sus, pe cerul nopţii. Din nefericire, Turnul de fier era construit cu nivurile retrase, etajele superioare devenind mai înguste în mod progresiv, pe măsură ce înaintai mai sus. Aceasta însemna că, deşi el se împinse direct în sus, curând pluti în întunericul deschis, cu ceţurile în jurul lui, iar marginea clădirii se afla la o depărtare rezonabilă de trei metri.

Wax băgă mâna în haină şi îşi scoase puşca cu ţeava scurtă din buzunarul interior lung, ca o mânecă. Se întoarse – îndreptând-o în exterior – o sprijini de lateralul său şi trase.

Era atât de uşor, încât reculul îl azvârli înspre clădire. Bubuitul detunăturii răsună dedesubt, dar el avea cartuşe cu explozie pulverizată, iar bucăţile erau prea mici şi uşoare ca să lovească pe cineva când cădeau dispersate de la o asemenea înălţime.

Se izbi de peretele turnului la cinci niveluri deasupra locului în care fusese, şi se prinse cu mâna de o protuberantă asemănătoare cu o ţepuşă. Ornamentele aici sus erau cu adevărat splendide. Oare cine credeau ei să se va uita la ele? Clătină din cap, în semn de dezaprobare. Arhitecţii erau nişte tipi ciudaţi.

Deloc practici, spre deosebire de un armurier bun. Wax urcă pe o altă platformă şi sări, încă o dată, în sus.

Saltul următor a fost suficient ca să-l ducă până la structura deschisă, din oţel, a etajelor superioare neterminate. Se plimbă în tihnă pe o traversă, apoi scutură membru vertical – greutatea lui redusă uşurând acest lucru – şi se urcă pe cea mai înaltă dintre traverse, ajungând chiar în vârful clădirii.

Înălţimea era ameţitoare. Chiar dacă ceţurile eclipsau peisajul, vedea şirul dublu de felinare care iluminau strada dedesubt. Alte lumini străluceau mai domol peste oraş, asemenea unor lumânări plutitoare la înmormântarea pe ocean a unui marinar. Doar absenţa luminilor îi permise să desluşească diferitele parcuri şi golful, departe, spre vest.

Odinioară, simţise că acest oraş era casa lui. Lucrul acesta se întâmpla înainte ca el să petreacă douăzeci de ani departe, în praf, unde legea era câteodată o amintire îndepărtată, iar oamenii considerau trăsurile o frivolitate. Ce ar fi crezut Lessie despre aceste invenţii, netrase de cal, cu roţile subţiri prevăzute pentru a fi conduse pe străzile frumos pavate ale unui oraş? Vehiculele care mergeau cu petrol şi vaselină, nu cu fân şi potcoave de cai?

Se roti în locul unde era cocoţat. Era dificil să aprecieze locurile în întuneric şi ceţuri, dar el avea, într-adevăr, avantajul unei tinereţi petrecute în această zonă a oraşului. Lucrurile se schimbaseră, dar nu chiar atât de mult. Aproximă direcţia, îşi verifică rezervele de oţel, apoi se avântă afară în întuneric.

Se azvârli în exterior într-un arc grandios deasupra oraşului, zburând timp de o jumătate bună de minut pe împingerea de pe acele traverse enorme. Zgârie-norul deveni o siluetă întunecată în spatele lui, apoi dispăru. În cele din urmă, avântul îi scăzu şi se retrase printre ceţuri. Se lăsă să cadă, liniştit. Când luminile se apropiară – şi văzu că nimeni nu era sub el – îşi îndreptă arma spre sol şi apăsă pe trăgaci.

Şocul împuşcăturii îl propulsă în sus pentru o clipă, încetinindu-i coborârea, împinse în cartuşul mic de pe sol, ca să-l încetinească mai mult; ateriză cu uşurinţă într-o ghemuire uşoară. Observă cu nemulţumire că distrusese aproape complet nişte pietre de pavaj bune, cu împuşcătura lui.

Harmony! se gândi el. Chiar urma să aibă nevoie de ceva timp să se obişnuiască cu acest loc. Sunt ca un cal care bâjbâie printr-o piaţă îngustă, se gândi, fixându-şi arma înapoi sub haină. Trebuie să învăţ să am mai multă fineţe. Departe în Ţinuturile Necruţătoare, fusese considerat un domn rafinat. Aici, dacă nu era atent la ceea ce făcea, curând avea să dovedească faptul că este o brută lipsită de educaţie, aşa cum îl considera deja majoritatea nobilimii. Era...

Foc de armă.

Wax ripostă imediat, împinse în lateral, într-o poartă de fier, apoi se feri, rostogolindu-se. Se ridică şi căută cu mâna dreaptă Sterrionul, mâna stângă ţinând-o fixată pe arma din buzunarul cel lung al hainei.

Privi atent întunericul nopţii. Oare detunăturile lui nechibzuite atrăseseră atenţia ofiţerilor locali de poliţie? Armele se descărcară din nou, iar el se încruntă. Nu. Acelea sunt prea îndepărtate. Se întâmplă ceva.

Lucrul acesta îi dădu un fior. Sări în aer, apoi se lăsă jos, pe stradă, împingând în aceeaşi poartă ca să dobândească înălţime. Ateriză pe acoperişul unei clădiri; această zonă era ocupată de structuri de apartamente cu trei şi patru niveluri, cu alei înguste între ele. Cum puteau oamenii trăi fără niciun spaţiu în jurul lor? El ar fi înnebunit.

Traversă câteva clădiri – îi era util faptul că acoperişurile erau plate – şi apoi se opri să asculte. Inima îi bătea agitată şi îşi dădu seama că el sperase să i se întâmple aşa ceva. De aceea simţise imboldul de a pleca de la petrecere, de a căuta zgârie-norul şi de a-l escalada, de a fugi prin ceţuri. Când era în Weathering, deoarece oraşul devenea tot mai mare, deseori făcea ronduri noaptea, căutând pericolul.

Atinse cu degetul Sterrionul în timp ce era tras încă un foc de armă, de data aceasta mai aproape, îşi aproxima distanţa, apoi aruncă un tub de cartuş şi se împinse în aer. Îşi restabilise greutatea la trei sferturi şi o lăsase aşa. Aveai nevoie de ceva greutate pe tine ca să lupţi eficient.

Ceţurile se învolburau şi se roteau, provocându-l. Nimeni nu-şi putea da seama vreodată care nopţi aveau să aducă la suprafaţă ceţurile; ele nu respectau tiparele normale ale vremii. O noapte putea fi umedă şi răcoroasă, şi, totuşi, nu apărea niciun rotocol de ceaţă. O altă noapte putea începe uscată ca frunzele toamna, dar ceţurile o mistuiau.

În noaptea aceasta erau subţiri, aşa că vizibilitatea era încă bună.

Încă o bubuitură rupse tăcerea. Acolo, se gândi Wax. Oţelul ardea cu o căldură confortabilă în interiorul lui, iar el sări peste altă stradă, într-un freamăt creat de franjurii din mantie, fuioarele de ceaţă şi vântul răsunător.

Ateriză uşor, apoi ridică arma şi fugi ghemuit dintr-o parte în cealaltă a acoperişului. Ajunse la margine şi privi în jos. Chiar sub el, cineva se adăpostise în spatele unui morman de cutii lângă intrarea pe o alee. În noaptea întunecată, ceţoasă, Wax nu putu desluşi multe detalii, dar individul era înarmat cu o puşcă aşezată pe o cutie. Ţeava armei era îndreptată spre un grup de oameni din josul străzii care purtau pălăriile distinctive, bombate, ale ofiţerilor de poliţie din oraş.

Wax împinse uşor din el însuşi în toate direcţiile, ridicându-şi bula de oţel. O încuietoare de pe o trapă de la picioarele lui zornăi, sub efectul Allomanţiei lui. Se uită atent în jos, la bărbatul care trăgea asupra poliţiştilor. Ar fi fost bine să facă ceva care să aibă o valoare reală în acest oraş decât să stea pur şi simplu cu mâinile în sân şi să pălăvrăgească cu cei extrem de eleganţi şi privilegiaţi.

Aruncă un tub de cartuş şi Allomanţia lui îl apăsă jos pe acoperişul de sub el. Împinse cu mai multă forţă în cartuş, avântându-se în sus, printre ceţurile învolburate, îşi scăzu dramatic greutatea şi împinse într-o încuietoare de geam în timp ce cădea, poziţionându-se astfel încât ateriză chiar în mijlocul aleii.

Cu oţelul lui, putea să vadă linii îndreptate spre patru siluete diferite din faţa lui. Chiar şi atunci când ateriza – bărbaţii care bolboroseau înjurături şi se învârteau spre el – îşi ridică Sterrionul şi îl ochi pe primul dintre bandiţii de pe stradă. Bărbatul avea o barbă răzleaţă şi ochi negri ca noaptea.

Wax auzi o femeie tânguindu-se.

Încremeni, cu mâna fermă pe poziţie, dar incapabil să se mişte. Amintirile, stăvilite cu atât de multă grijă în capul lui, sparseră barajul şi îi inundară mintea. Lessie, ţinută cu un ştreang în jurul gâtului. Un singur foc de armă. Sânge pe pereţii de cărămidă roşie.

Banditul de pe stradă îndreptă smucit arma spre Wax şi trase. Bula de oţel abia dacă îl devie, iar glonţul pătrunse puternic prin materialul hainei lui Wax, chiar pe lângă coaste.

Încercă şi el să tragă, dar vaietul acela...

Of, Harmony, se gândi, îngrozit de el însuşi. Lăsă arma în jos şi trase în pământ, apoi împinse în glonţ şi se aruncă înapoi, sus, afară de pe alee.

Gloanţele perforară ceţurile peste tot în jurul lui. Cu sau fără bula de oţel, ar fi trebuit să cadă lovit de unul dintre ele. Norocul pur a fost cel care îi salvă viaţa deoarece ateriză pe un alt acoperiş şi se rostogoli înainte de a se opri, pe burtă, cu faţa în jos, protejat de focuri de armă de un parapet.

Wax rămase cu respiraţia întretăiată, cu mâna pe revolver. Idiotule, îşi spuse. Prostule! Nu încremenise în luptă niciodată până atunci, chiar şi când fusese neexperimentat. Niciodată. Totuşi, atunci era prima dată când încercase să împuşte pe cineva după dezastrul din biserica aceea în ruine.

Îşi dorea să se ascundă de ruşine, dar scrâşni din dinţi, şi se târî mai în faţă, spre marginea acoperişului. Atacatorii erau încă acolo, jos. Îi putea vedea mai bine acum, adunându-se şi pregătindu-se să o ia la fugă. Probabil că nu voiau deloc să aibă de-a face cu un Allomant.

Luă în vizor presupusul lider. Dar, înainte ca Wax să tragă, bărbatul căzu doborât de focul de arme al ofiţerilor de poliţie, în câteva clipe, aleea era invadată de bărbaţi în uniforme. Wax îşi ridică revolverul Sterrion lângă cap, respirând adânc.

fi putut trage atunci, îşi spuse. A fost doar un moment, singurul, în care m-am blocat. Nu s-ar mai fi întâmplat încă o dată. Îşi spuse aceste lucruri de câteva ori în timp ce poliţiştii scoteau răufăcătorii de pe alee, câte unul pe rând.

Nu era nicio femeie. Vaietele pe care le auzise veniseră de la un membru al bandei care încasase un glonţ înainte să sosească Wax. Bărbatul încă gemea de durere când îl săltă poliţia.

Ofiţerii nu-l văzură pe Wax, iar el se întoarse şi dispăru în noapte.

La scurt timp după aceea, Wax ajunse la Conacul Ladrian. Reşedinţa lui din oraş, casa lui ancestrală. Nu simţea că aparţine acelei case, dar, oricum, o folosea.

Conacului maiestuos îi lipseau nivelurile vaste, deşi avea patru etaje elegante, cu balcoane şi o frumoasă grădină cu terasă, afară, în spate. Wax aruncă o monedă şi sări peste gardul din faţă, aterizând pe ghereta de la poartă. S-a întors trăsura mea, observă el. Nu era un lucru surprinzător. Ei începeau să se obişnuiască cu el; Wax nu ştia dacă să fie încântat sau ruşinat de treaba asta.

Împinse în porţi – care huruiră sub greutatea lui – şi ateriză pe un balcon de la etajul patru. Monedazvârlitorii trebuiau să înveţe precizia, spre deosebire de verişorii lor, Allomanţii, Trăgătorii-de-Fier – cunoscuţi şi sub denumirea de Deviatori. Aceia îşi alegeau, pur şi simplu, o ţintă şi Trăgeau spre ea, dar, de obicei, erau nevoiţi să se lovească de marginea unei clădiri, făcând zgomot. Monedazvârlitorii erau nevoiţi să fie delicaţi, grijulii, precişi.

Fereastra era descuiată; el o lăsase aşa. Nu-şi dorea să aibă de-a face cu oamenii în clipa aceea; confruntarea lui nereuşită cu nelegiuiţii îl tulburase. Se strecură în încăperea întunecată, apoi o traversă tiptil şi ascultă la uşă. Nu se auzeau sunete pe hol. Deschise încet uşa, apoi ieşi.

Coridorul era întunecat, iar el nu era un Cositorian, capabil să-şi intensifice simţurile. Îşi căută drumul orbecăind la fiecare pas pe care îl făcea, fiind atent să nu se împiedice de marginea unui preş sau să dea peste un piedestal.

Camerele lui erau la capătul coridorului. Întinse mâna spre mânerul din alamă, cu degetele lui înmănuşate. Excelent. Deschise uşa cu grijă, păşind în dormitorul lui. Acum nu trebuia decât...

Se deschise o uşă pe partea cealaltă a camerei, lăsând să pătrundă o lumină galbenă, strălucitoare. Wax încremeni în loc, deşi mâna lui se repezi în buzunarul de la haină, după una dintre arme, după revolverul Sterrion.

Un bărbat uşor îmbătrânit stătea în pragul uşii, ţinând în mână un candelabru mare. Purta o uniformă neagră, îngrijită, şi mănuşi albe. Ridică din sprânceană spre Wax.

— Mare Lord Ladrian, spuse el, văd că v-aţi întors.

— Hm... făcu Wax, scoţându-şi mâna, cu sfială, din buzunarul hainei.

— Cada dumneavoastră este pregătită, milord.

— Nu am cerut să fac baie.

— Da, dar având în vedere... distracţiile dumneavoastră nocturne, am crezut că e un lucru înţelept să vă pregătesc baia. Majordomul adulmecă aerul: Praf de puşcă?

— Ăăă, da.

— Nădăjduiesc că milord nu a împuşcat pe cineva prea important.

Tillaume rămase acolo în picioare, băţos, dezaprobator. Nu rostea vorbele pe care, fără îndoială, le gândea: faptul că dispariţia lui Wax de la petrecere stârnise un scandal minor, că acum avea să fie şi mai dificil să-şi găsească o mireasă potrivită. Nu spuse că era dezamăgit. Nu spuse aceste lucruri pentru că el era, la urma urmei, servitorul cuviincios al unui lord.

Pe deasupra, putea să spună totul dintr-o singură privire.

— Doriţi să schiţez o scrisoare în care să-i cereţi scuze lui Lady Cett, milord? Cred că ea se va aştepta la aşa ceva, având în vedere că i-aţi trimis una lordului Stanton.

— Da, ar fi bine, spuse Wax.

Îşi coborî degetele spre centură, pipăind fiolele cu metal de acolo, revolverul de la fiecare şold, greutatea armei prinse în curele în interiorul hainei lui. Ce se întâmplă cu mine? Mă port ca un prost.

Dintr-odată, simţi că era extrem de copilăros. Să plece de la o petrecere ca să meargă să hoinărească prin oraş, în căutare de scandal? Ce era în neregulă cu el?

Se simţea de parcă încercase să regăsească ceva. O parte din persoana care fusese înainte de moartea lui Lessie. Ştiuse, în adâncul sufletului, că era posibil să aibă probleme cu împuşcăturile acum, şi îşi dorise să-şi dovedească contrariul.

Nu trecuse testul.

— Milord, spuse Tillaume, apropiindu-se. Îmi daţi voie să vă vorbesc... cu îndrăzneală, o clipă?

— Îţi dau voie.

— Oraşul are un număr mare de ofiţeri de poliţie, spuse Tillaume. Iar ei sunt foarte competenţi în meseria lor. Cu toate acestea, casa noastră nu are decât un singur mare lord. Mii de oameni depind de dumneavoastră, domnule.

Tillaume încuviinţă din cap în semn de respect, apoi se îndepărtă să aprindă câteva lumânări în dormitor.

Cuvintele majordomului erau adevărate. Casa Ladrian era una dintre cele mai importante din oraş, cel puţin din punct de vedere istoric. În sistemul de guvernare a oraşului, Wax reprezenta interesele tuturor oamenilor angajaţi în casa lui. Era adevărat, ei aveau şi un reprezentant pe baza voturilor din breasla lor, dar, cel mai mult, depindeau de Wax.

Casa lui era aproape falită – bogată în potenţial, în proprietăţi şi în muncitori, dar săracă în bani lichizi şi relaţii din cauza nesăbuinţei unchiului său. Dacă Wax nu făcea ceva să schimbe situaţia, ar fi însemnat locuri de muncă pierdute, sărăcie şi prăbuşirea întrucât alte case s-ar fi repezit asupra posesiunilor lui şi i le-ar fi confiscat pentru datorii neplătite.

Wax îşi plimbă degetele mari peste revolverele Sterrion. Ofiţerii de poliţie se descurcaseră de minune cu bandiţii ăia de pe stradă, recunoscu în sinea lui. Nu au avut nevoie de mine. Oraşul acesta nu are nevoie de mine, nu aşa cum avea nevoie Weathering.

Încerca să se agaţe de ceea ce fusese. Nu mai era aceeaşi persoană. Nu putea fi. Dar oamenii aveau într-adevăr nevoie de el pentru altceva.

— Tillaume, spuse Wax.

Majordomul privi înapoi, de lângă lumânări. Conacul nu avea încă lumini electrice, deşi urma ca muncitorii să vină să le instaleze în curând. Un lucru pentru care plătise unchiul său înainte de a muri, bani pe care Wax nu îi putea recupera acum.

— Da, milord? întrebă Tillaume.

Wax ezită, apoi trase uşor arma de la locul ei, din interiorul hainei, şi o aşeză în cufărul de lângă pat, punând-o lângă un ghid pe care îl lăsase acolo mai devreme, îşi scoase mantia de ceaţă, împăturind materialul gros peste braţul lui. Ţinu haina cu reverenţă pentru o clipă, apoi o aşeză înapoi în cufăr. Urmară revolverele Sterrion. Nu erau singurele lui arme, dar ele reprezentau viaţa lui din Ţinuturile Necruţătoare.

Închise capacul cufărului peste vechea lui viaţă.

— Ia-l, Tillaume, spuse Wax. Pune-l undeva.

— Da, milord, spuse Tillaume. Îl voi ţine pregătit pentru dumneavoastră, în caz că aveţi nevoie din nou de el.

— N-o să mai am nevoie, spuse Wax.

Îşi oferise o ultimă noapte printre ceţuri. O căţărare palpitantă în sus, pe turn, o seară petrecută în întuneric. Alese să se concentreze asupra acelor lucruri – mai degrabă decât asupra eşecului său cu bandiţii – ca realizare a lui din noaptea aceea.

Un ultim dans.

— Ia-l, Tillaume, spuse Wax, întorcându-se cu spatele la cufăr. Pune-l undeva în siguranţă, dar pune-l departe. Pentru totdeauna.

— Da, milord, spuse încet majordomul. Tonul vocii lui suna aprobator.

Şi cu asta basta, se gândi Wax. Apoi merse în baie. Wax, legiuitorul, dispăruse.

Era timpul să fie Lord Waxillium Ladrian, al şaisprezecelea Mare Lord al Casei Ladrian, cu reşedinţa în al Patrulea Octant al oraşului Elendel.

CAPITOLUL 2

ŞASE LUNI MAI TÂRZIU

— Cum îmi stă cravata? întrebă Waxillium, analizându-se în oglindă, întorcându-se într-o parte şi trăgând din nou de cravata argintie.

— Impecabil, ca întotdeauna, milord, spuse Tillaume. Majordomul stătea cu mâinile împreunate la spate, o tavă cu ceai aburind lângă el, pe stativul de servire. Waxillium nu ceruse ceai, dar Tillaume îl adusese oricum. Tillaume avea o pasiune pentru ceai.

— Eşti sigur? întrebă Waxillium, trăgând încă o dată de cravată.

— Sunt sigur, milord. Ezită: Recunosc, milord, că am fost intrigat de lucrul acesta de luni de zile. Sunteţi primul mare lord pe care l-am servit vreodată şi care ştie să-şi facă un nod decent la cravată. Devenisem cât se poate de obişnuit să ofer acest tip de ajutor.

— Înveţi să faci lucruri pe cont propriu când trăieşti departe, în Ţinuturile Necruţătoare.

— Cu tot respectul pe care vi-l port, milord, spuse Tillaume, vocea lui monotonă, ca întotdeauna, trădând o notă de curiozitate, nu m-aş fi gândit că cineva ar avea nevoie de o asemenea aptitudine în Ţinuturile Necruţătoare. Nu ştiam că locuitorii acelor pământuri au cea mai vagă preocupare pentru chestiuni ce ţin de modă şi maniere.

— Nu au, spuse Waxillium, cu un zâmbet, făcând o ultimă ajustare la cravată. Aşa se explică, într-un fel, de ce eu am avut întotdeauna. Faptul că mă îmbrăcam precum un gentleman avea un efect ciudat asupra oamenilor de acolo. Unii mă respectau imediat, alţii mă subestimau imediat. Pentru mine era bine în ambele cazuri. Şi, aş putea adăuga, era nespus de satisfăcător să vezi mutrele răufăcătorilor când erau arestaţi de cineva despre care ei presupuseseră că e un dandy de oraş.

— Îmi imaginez, milord.

— Făceam lucrul acela şi pentru mine, spuse Waxillium mai încet, privindu-se în oglindă.

Cravată argintie, vestă verde, din satin. Butoniere din smarald. Haină şi pantaloni negri, strâmţi pe mâini, respectiv pe picioare. La vestă avea un nasture din oţel printre ceilalţi din lemn, o veche tradiţie de-a lui.

— Îmbrăcămintea era o aluzie, Tillaume. Poate că terenul din jurul meu era sălbatic, dar nu era necesar să fiu şi eu.

Waxillium luă o batistă argintie de buzunar din măsuţa de toaletă, o îndoi cu pricepere în stilul corespunzător, apoi o strecură în buzunarul de la piept. Brusc, un dangăt de clopot răsună în tot conacul.

— La naiba, înjură Waxillium, verificându-şi ceasul de buzunar. Au ajuns mai devreme.

— Lordul Harms este cunoscut pentru punctualitatea lui, milord.

— Minunat! Bine, hai să terminăm odată cu treaba asta! Waxillium ieşi cu paşi mari pe hol, cizmele alunecându-i pe carpeta verde, densă, ca de catifea. Conacul se schimbase puţin în timpul absenţei lui de două decenii. Chiar şi după ce locuise şase luni aici, tot nu se simţea ca şi cum ar fi fost al lui. Mirosul slab al pipei unchiului său încă persista, iar decorul era marcat de o slăbiciune pentru lemnul de o culoare foarte închisă şi sculpturi grele, din piatră. În ciuda gusturilor moderne, nu existau aproape deloc portrete sau tablouri. Din câte ştia Waxillium, multe dintre acelea erau valoroase şi fuseseră vândute înainte de moartea unchiului său.

Tillaume merse alături de el, cu mâinile împreunate la spate.

— Mi se pare că milord consideră datoria zilei de azi ca pe o corvoadă.

— E atât de evident? făcu Waxillium o grimasă.

Ce spunea despre el faptul că mai degrabă ar fi culcat la pământ un grup de nelegiuiţi – mai bine înarmaţi şi reprezentaţi numeric – decât să se întâlnească cu Lordul Harms şi fiica lui?

O femeie plinuţă, respectabilă, aştepta la capătul coridorului, purtând o rochie neagră şi un şorţ alb.

— Oh, Lord Ladrian, spuse ea, cu afecţiune. Mama dumneavoastră ar fi atât de mulţumită să vadă ziua aceasta!

— Nu a fost hotărât nimic deocamdată, domnişoară Grimes, spuse Waxillium, în timp ce femeia li se alătură, mergând de-a lungul balustradei de pe coridorul de la etajul al doilea.

— Ea îşi dorea atât de mult să vă căsătoriţi într-o bună zi cu o doamnă rafinată! spuse domnişoara Grimes. Ar fi trebuit să o auziţi cum îşi făcea griji, în toţi acei ani.

Waxillium încercă să ignore felul în care cuvintele acelea se răsuceau în inima lui. Nu o auzise pe mama lui cum îşi făcea griji. Abia dacă îşi rezervase vreodată timp să le scrie părinţilor sau surorii lui, şi venise în vizită doar o singură dată, chiar după ce calea ferată a fost introdusă până în Weathering.

Ei bine, acum se revanşa în ceea ce priveşte obligaţiile lui. Şase luni de muncă, şi în sfârşit îşi făcea ordine în viaţă şi scotea Casa Ladrian – împreună cu numeroşii ei fierari şi croitorese – de pe marginea colapsului financiar. Ultimul pas era făcut astăzi.

Waxillium ajunse în capul scării, apoi ezită.

— Nu, spuse el, nu trebuie să dau buzna înăuntru. Trebuie să le acord timp să se simtă confortabil.

— Asta înseamnă... Începu Tillaume, dar Waxillium îl întrerupse întorcându-se în sens opus şi mărşăluind înapoi, de-a lungul balustradei.

— Domnişoară Grimes, spuse Waxillium, mai sunt alte chestiuni de care trebuie să mă îngrijesc astăzi?

— Vreţi să vi le spun acum? întrebă ea, încruntându-se în timp ce se agita să ţină pasul.

— Orice care să-mi ţină mintea ocupată, doamnă dragă, spuse Waxillium.

La naiba... era atât de agitat, încât se surprinse că bagă mâna în sacou să pipăie patul puştii sale Immerling 44-S.

Era o armă pe cinste; nu la fel de bună ca una marca Ranette, ci o armă potrivită şi mică, purtată pe lateral, bună pentru un gentleman. Hotărâse că avea să fie un lord, nu un legiuitor, dar lucrul acesta nu însemna că intenţiona să umble neînarmat. Ar fi... ei bine, ar fi fost, pur şi simplu, o nebunie.

— Este o chestiune, spuse domnişoara Grimes, făcând o grimasă. Ea era administratoarea Casei Ladrian, şi avea acea funcţie de douăzeci de ani încoace.

— Am pierdut încă un transport de oţel noaptea trecută.

Waxillium încremeni în mers.

— Poftim? Din nou!

— Din nefericire, milord.

— La naiba! Încep să cred că hoţii ne vizează doar pe noi.

— E doar al doilea transport al nostru, spuse ea. Casa Tekiel a pierdut cinci transporturi până acum.

— Care sunt detaliile? întrebă el. Dispariţia. Când s-a întâmplat?

— Ei bine...

— Nu, nu-mi spuneţi, spuse el, ridicând o mână. Nu-mi pot permite să mi se distragă atenţia.

Domnişoara Grimes îi răspunse cu o privire, dezumflată, pentru că, probabil, acela fusese motivul pentru care evitase să îi spună despre asta înainte ca el să-l întâlnească pe Lordul Harms. Waxillium îşi odihni o mână pe balustradă şi simţi cum i se zbate ochiul stâng. Cineva era acolo, departe, şi conducea o operaţiune cât se poate de eficientă furând marfa din vagoane întregi. Erau numiţi Efemeri. Poate că ar fi putut să-şi bage şi el nasul puţin...

Nu, îşi spuse, cu asprime. Nu este datoria mea. Nu mai este. Avea să meargă la autorităţile de drept, putea să angajeze nişte paznici sau investigatori personali. Dar nu intenţiona să meargă el însuşi şi să fugărească bandiţii.

— Sunt sigur că poliţiştii îi vor găsi pe cei responsabili şi îi vor da pe mâna justiţiei, spuse Waxillium, cu o oarecare dificultate. Credeţi că l-am făcut să aştepte suficient de mult timp pe Lordul Harms? Cred că e suficient. Nu a fost prea mult, nu-i aşa?

Waxillium se întoarse şi merse înapoi de unde venise. Tillaume îşi dădu ochii peste cap când trecu pe lângă el.

Waxillium ajunse la scări. Un tânăr într-o vestă verde, a casei Ladrian, şi o cămaşă albă, urca.

— Lord Ladrian! spuse Kip. A sosit poşta.

— Am vreun pachet?

— Nu, milord, spuse băiatul, înmânându-i o scrisoare cu sigiliu când Waxillium trecu pe lângă el. Doar asta.

Părea importantă.

— O invitaţie la cina de nuntă Yomen-Ostlin, presupuse domnişoara Grimes. Ar putea fi un loc bun în care să vă faceţi prima apariţie publică cu domnişoara Harms.

— Detaliile nu au fost hotărâte! protestă Waxillium când se opriră la baza scării. Abia dacă am abordat chestiunea cu Lordul Harms, şi dumneata deja ne vezi căsătoriţi. Este cât se poate de verosimil ca ei să schimbe brusc toate planurile, aşa cum s-a întâmplat cu Lady Entrone.

— Va fi bine, tinere stăpân, spuse domnişoara Grimes, ajungând sus şi ajustându-i batista de mătase din buzunarul de la piept. Am simţul unui Domolitor pentru aceste chestiuni.

— Sper că realizezi că am patruzeci şi doi de ani? „Tinere stăpân” nu mi se mai potriveşte întocmai.

Ea îl mângâie uşor pe obraz. Domnişoara Grimes considera că orice bărbat neînsurat e un copil – ceea ce era groaznic de nedrept, având în vedere faptul că ea nu fusese niciodată măritată. El se abţinu să-i vorbească despre Lessie; cea mai mare parte a familiei lui din oraş nu aflase de ea.

— Bine, atunci, spuse Waxillium, întorcându-se şi mergând cu paşi mari spre camera de zi. Mă duc direct în gura fiarei.

Limmi, şefa personalului de la parter, aştepta în pragul uşii. Ridică mâna când se apropie Waxillium, ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar el îi strecură între două degete invitaţia la dineu.

— Cere redactarea unui răspuns afirmativ la asta, dacă eşti amabilă, spuse el. Menţionează faptul că voi cina cu domnişoara Harms şi tatăl ei, dar opreşte scrisoarea până când am terminat cu discuţiile mele de aici. Te voi anunţa eu dacă să o trimiţi sau nu.

— Da, milord, dar...

— E-n regulă, spuse el, deschizând uşa. Nu trebuie să ţin... Lordul Harms şi fiica lui nu erau în camera de zi. În schimb, Waxillium găsi un bărbat înalt şi subţire, cu faţa rotundă şi bărbia ascuţită. Avea cam treizeci de ani, şi barba îi crescuse de câteva zile pe barbă şi obraji. Purta o pălărie cu boruri largi, în stilul celor din Ţinuturile Necruţătoare, marginile uşor curbate în sus, şi avea pe el o haină lungă, de piele. Se juca cu unul din ceasurile verticale de mărimea unei palme, de pe pervazul de deasupra şemineului.

— Salut, Wax, spuse bărbatul, cu veselie. Ridică ceasul.

— Pot să-ţi ofer ceva în schimb pentru ăsta? Waxillium închise repede uşa în urma lui.

— Wayne? Ce faci aici?

— Mă uit la lucrurile tale, prietene, spuse Wayne. Ţinu ceasul în sus, cântărindu-l. Cât valorează, trei-patru bucăţi de metal? Am o sticlă de whisky bun care ar putea valora tot atât.

— Trebuie să pleci de-aici! spuse Waxillium. Ar trebui să fii în Weathering. Cine supraveghează locul ăla?

— Barl.

— Barl! Un ticălos.

— Aşa sunt şi eu.

— Da, dar tu eşti ticălosul cu care eu am ales să rezolv lucrurile. Cel puţin ai fi putut trimite după Miles.

Miles? spuse Wayne. Amice, Miles este o fiinţă cât se poate de oribilă. El mai degrabă ar împuşca omul decât să se deranjeze să afle efectiv dacă tipul e vinovat sau nu.

— Miles îşi ţine oraşul curat, spuse Waxillium. Şi mi-a salvat viaţa de câteva ori. Asta e pe lângă subiect. Eu ţi-am spus ţie să ai grijă de Weathering.

Wayne îşi scoase pălăria în faţa lui Waxillium.

— Adevărat, Wax, dar tu nu mai eşti legiuitor. Iar eu am lucruri importante de pregătit.

Se uită la ceas, apoi îl băgă în buzunar şi aşeză o sticlă mică de whisky pe poliţă, în locul lui.

— Acum, domnule, va trebui să-ţi adresez câteva întrebări.

Scoase un carneţel şi un creion din interiorul hainei.

— Unde erai noaptea trecută pe la miezul nopţii?

— Ce vrei să...

Waxillium fu întrerupt de dangăte de clopot, răsunând, din nou, la uşă.

— Mânca-i-ar Rugina şi Pieirea! Ăştia sunt oameni din înalta societate, Wayne. Am petrecut luni întregi convingându-i că nu sunt un bandit. Trebuie să ieşi de aici.

Waxillium înainta, încercând să-şi conducă prietenul spre ieşirea din spate.

— Ei, ăsta e un comportament cât se poate de suspicios, nu-i aşa? spuse Wayne, mâzgălind ceva pe carneţelul său. Eviţi întrebările, te porţi cât se poate de suspicios. Ce ascunzi, domnule?

— Wayne, spuse Waxillium, apucând braţul celuilalt bărbat. O parte din mine este recunoscătoare că ai bătut atâta drum să mă agasezi, iar eu sunt bucuros să te văd. Dar acum nu e momentul potrivit.

Wayne rânji.

— Tu crezi că eu sunt aici pentru tine. Nu crezi că asta e puţin cam arogant?

— Pentru ce altceva ai putea să fii aici?

— Transportul de alimente, spuse Wayne. Vagonul de tren a plecat din Elendel în urmă cu patru zile şi a sosit în Weathering cu întregul conţinut al unui singur vagon golit. Ei bine, am auzit că ai pierdut recent două transporturi de-ale tale din cauza acestor „Efemeri”. Am venit să te interoghez. E de-a dreptul suspect, după cum am spus.

— Suspect... Wayne, am pierdut două transporturi. Eu sunt cel care am fost jefuit! De ce m-ar face chestia asta suspect pe mine?

— De unde să ştiu eu cum funcţionează mintea ta întortocheată, genială, de bandit, prietene?

Se auziră paşi în afara camerei. Waxillium aruncă o privire spre uşă, după aceea înapoi, spre Wayne.

— Chiar acum, mintea mea genială, de bandit, se întreabă dacă îţi pot îndesa cadavrul într-un loc oarecare, unde să nu prea bată la ochi.

Wayne rânji, trăgându-se în spate.

Se deschise uşa.

Waxillium se întoarse, urmărind cum Limmi ţine, cu sfială, uşa deschisă. Un bărbat corpolent, într-un costum foarte elegant, stătea în picioare acolo, ţinând un baston de lemn de culoare închisă. Avea mustăţi care îi curgeau în jos până pe gâtul gros, iar vesta îi încadra o cravată de un roşu intens.

— ...spunând că nu contează cu cine se întâlneşte! zise Lordul Harms. Va dori să vorbească cu mine! Noi am avut o întâlnire programată, şi...

Lordul Harms făcu o pauză, dându-şi seama că uşa era deschisă.

— Ah!

Intră cu paşi mari în cameră.

Era urmat de o femeie cu o expresie aspră, cu păr auriu fixat într-un coc strâns – fiica lui, Steris – şi o femeie mai tânără, pe care Waxillium nu o recunoscu.

— Lord Ladrian, spuse Harms, găsesc că este foarte nepotrivit să fii făcut să aştepţi. Şi cine este acesta cu care te întâlneşti în locul meu?

Waxillium oftă.

— Este vechiul meu...

— Unchi! spuse Wayne, păşind în faţă, cu vocea schimbată ca să pară răguşită şi să-şi piardă accentul rural. Eu sunt unchiul lui, Maksil. Am dat buzna pe neaşteptate azi-dimineaţă, dragul meu domn.

Waxillium ridică o sprânceană, în timp ce Wayne păşi înainte, îşi scosese pălăria şi haina; buza superioară îi era acoperită cu o mustaţă falsă, care arăta foarte reală, şi avea puţin gri în ea. Îşi ridicase, uşor, pielea de pe faţă, cât să-şi producă câteva riduri în plus, la ochi. Era o deghizare bună, care îl făcea să arate cu câţiva ani mai în vârstă decât Waxillium, nu cu zece ani mai tânăr.

Waxillium se uită rapid peste umăr. Haina îi era împăturită pe podea, lângă una din canapele, cu pălăria peste ea, o pereche de bastoane de duel puse în cruciş lângă grămada aceea. Waxillium nici măcar nu observase schimbarea – desigur, Wayne făcuse lucrul acesta în mod natural în timp ce era în interiorul unei bule de viteză. Wayne era un Alunecător, un Allomant de aliaj fuzibil, capabil să creeze în jurul lui o bulă de timp comprimat. Deseori îşi folosea puterea să-şi schimbe costumaţia.

Şi el era un Twinborn, la fel ca Waxillium, deşi abilitatea sa Feruchimică – aceea de a-şi vindeca repede rănile – nu îi era atât de utilă în afara luptei. Totuşi, cei doi alcătuiau o combinaţie foarte puternică.

— Unchi, zici? întrebă Lordul Harms, dând mâna cu Wayne.

— Din partea mamei! spuse Wayne. Nu din partea neamului Ladrian, desigur. Altfel, eu aş conduce locul acesta, nu?

Nu părea a fi vocea lui Wayne, dar aceea era specialitatea lui. El spunea că trei sferturi dintr-o deghizare ţineau de accent şi voce.

— Am vrut de mult timp să vin să-l verific pe flăcăul acesta. Ştiţi, a avut un trecut oarecum dezordonat. Are nevoie de o mână fermă care să se asigure că nu se întoarce la asemenea căi dezagreabile.

— Deseori am crezut şi eu exact acelaşi lucru! spuse Lordul Harms. Presupun că avem permisiunea de a ne aşeza, Lord Ladrian?

— Da, desigur, spuse Waxillium, uitându-se urât la Wayne, de faţă cu toată lumea.

Serios? spunea privirea aceea furioasă. Chiar facem asta? Wayne doar ridică din umeri. Apoi se întoarse şi îi luă mâna lui Steris şi înclină din cap, în semn de politeţe.

— Şi cine este această fiinţă drăgălaşă?

— Fiica mea, Steris. Harms se aşeză. Lord Ladrian? Nu i-aţi spus unchiului dumneavoastră că sosim?

— Am fost atât de surprins de vizita lui, spus Waxillium, încât nu am avut şansa.

Luă mâna lui Steris şi făcu şi el o plecăciune.

Ea îl măsură din cap până în picioare cu o privire critică, apoi ochii ei se mişcară repede spre haina şi pălăria din colţ. Buzele i se dezumflară, schiţând un gest de dezamăgire cu buzele. Cu siguranţă bănuia că nu erau ale lui.

— Aceasta este verişoara mea, Marasi, spuse Steris, făcând un semn cu capul spre femeia din spatele ei.

Marasi avea părul închis la culoare şi ochii mari, iar buzele îi erau de un roşu intens. Privi în jos, cu sfială, de îndată ce Waxillium se întoarse spre ea.

— Ea şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Moşiile Exterioare şi este destul de timidă, aşa că, vă rog, nu o supăraţi.

— Nu m-aş vedea niciodată făcând aşa ceva, spuse Waxillium.

Aşteptă până când femeile se aşezară lângă Lordul Harms, apoi se aşeză pe canapeaua mai mică cu faţa la ele, şi cu faţa la uşă. Mai era o ieşire din cameră, dar el descoperise că exista o scândură care scârţâia în podea, ducând spre acea ieşire, ceea ce era un lucru ideal. În felul acesta, nu putea nimeni să vină pe furiş peste el. Om al legii sau lord, n-avea chef să fie împuşcat în spate.

Wayne se aşeză cu afectare pe un scaun, chiar în dreapta lui Waxillium. Rămaseră cu toţii cu privirile aţintite unul asupra celuilalt, o clipă îndelungată. Wayne căscă.

— Ei bine, spuse Waxillium. Poate că ar trebui să încep prin a vă întreba de sănătate.

— Poate că ar trebui, replică Steris.

— Păi, da. Cum staţi cu sănătatea?

— Bine.

— La fel şi Waxillium, adăugă Wayne. Se întoarseră cu toţii spre el.

— Ştiţi, spuse Wayne, el poartă un costum şi tot ce trebuie. Cum se cuvine. Mda. Acela e mahon?

— Acesta? spuse Lordul Harms, ridicându-şi bastonul. Da, aşa e. Este o moştenire de familie.

— Milord Waxillium, interveni Steris, cu vocea serioasă.

Nu părea că îi place flecăreala.

— Cred că ne putem lipsi de bolboroselile goale. Ştim cu toţii natura acestei întâlniri.

— Ştim? întrebă Wayne.

— Da, spuse Steris, cu vocea echilibrată. Lord Waxillium, te afli în situaţia de a avea o reputaţie nefericită. Unchiul tău, odihnească-se alături de Erou, a pătat reputaţia numelui Ladrian cu izolarea lui socială, incursiuni ocazionale nesăbuite în politică şi aventuri ostentative. Ai venit din Ţinuturile Necruţătoare, adăugând o măsură considerabilă de reputaţie proastă acestei case, îndeosebi având în vedere acţiunile tale jignitoare faţă de diferite case în timpul primelor săptămâni petrecute în oraş. Deasupra tuturor acestor lucruri, casa ta este aproape sărăcită. Cu toate acestea, şi noi suntem într-o situaţie disperată, la rândul nostru. Statutul nostru financiar este excelent, dar numele nostru este necunoscut în straturile cele mai înalte ale societăţii. Tatăl meu nu are niciun moştenitor de parte bărbătească, căruia să-i lase numele familiei, aşadar, o uniune între casele noastre este rezonabilă.

— Gândeşti cât se poate de logic, draga mea, spuse Wayne, accentul de clasă superioară rostogolindu-i-se pe limbă de parcă s-ar fi născut cu el.

— Într-adevăr, spuse ea, încă urmărindu-l cu privirea pe Waxillium.

Băgă mâna în poşetă.

— Scrisorile şi conversaţiile tale cu tatăl meu au fost suficiente să ne convingi de intenţia ta serioasă, şi, pe parcursul acestor ultime săptămâni în oraş, comportamentul tău public s-a dovedit în mod promiţător mai serios decât bădărănia iniţială. Aşa că mi-am asumat libertatea de a redacta o înţelegere care, cred eu, se va potrivi nevoilor noastre.

— O... Înţelegere? întrebă Waxillium.

— Oh... sunt atât de nerăbdător să o văd, adăugă Wayne.

Băgă mâna, cu indiferenţă, în buzunar şi scoase ceva ce Waxillium nu putu discerne bine. „Înţelegerea” se dovedi a fi un document amplu, lung de cel puţin douăzeci de pagini. Steris îi înmâna o copie lui Waxillium, una tatălui ei, şi îşi reţinu o alta pentru ea.

Lordul Harms tuşi în mână.

— I-am sugerat să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, spuse el. Şi... ei bine, fiica mea este o femeie foarte meticuloasă.

— Se vede, spuse Waxillium.

— Îţi sugerez să nu-i ceri niciodată să-ţi dea laptele când sunteţi la masă, adăugă Wayne, în şoaptă, astfel ca numai Waxillium să audă. Deoarece ea pare capabilă să arunce cu o vacă în tine, doar ca să se asigure că treaba e făcută temeinic.

— Documentul are mai multe părţi, spuse Steris. Prima este un rezumat al etapei de curtare, în care facem un progres evident – dar nu prea rapid – spre logodnă. Alocăm timp suficient ca societatea să înceapă să ne asocieze cu un cuplu. Logodna nu trebuie să fie atât de rapidă, încât să pară un scandal, dar nu poate fi făcută nici prea încet. Din estimările mele, opt luni ar trebui să ne îndeplinească scopurile.

— Înţeleg, spuse Waxillium, răsfoind paginile.

Intră Tillaume, aducând o tavă cu ceai şi prăjituri, şi o aşeză pe o măsuţă de servire de lângă Wayne. Waxillium dădu din cap, închizând contractul.

— Nu vi se pare puţin cam... rigid?

— Rigid?

— Adică, nu ar trebui să existe şi spaţiu pentru povestea de dragoste?

— Este, spuse Steris. La pagina treisprezece. Imediat după căsătorie, vor avea loc nu mai mult de trei întâlniri conjugale pe săptămână şi nu mai puţin de una până când va fi asigurat un moştenitor, aşa cum se cuvine. După aceea, acelaşi număr de întâlniri va fi valabil pentru o durată de două săptămâni.

— Ah, desigur, spuse Waxillium. Pagina treisprezece.

Îi aruncă o privire lui Wayne. Oare el scosese din buzunar un glonţ? Wayne îl răsucea între degete.

— Dacă acestea nu sunt suficiente pentru a-ţi satisface pretenţiile, adăugă Steris, pagina următoare detaliază nişte protocoale adecvate pentru a-ţi lua o amantă.

— Stai puţin, spuse Waxillium, îndepărtându-şi privirea de la Wayne. Documentul tău permite amante?

Bineînţeles, spuse Steris. Ele reprezintă un fapt simplu al vieţii, aşa că e mai bine să ţinem cont de ele decât să le ignorăm. În document, vei găsi cerinţele pentru potenţialele tale amante împreună cu mijloacele prin care va fi menţinută discreţia.

— Înţeleg, spuse Waxillium.

— Bineînţeles, continuă Steris, eu voi urma aceleaşi instrucţiuni.

— Plănuiţi să vă luaţi o amantă, milady? întrebă Wayne, ridicându-şi capul.

— Mie mi se vor permite propriile mele flirturi, spuse ea. De obicei, birjarul este obiectul alegerii. M-aş abţine până când ar apărea moştenitori, desigur. Nu trebuie să existe nicio confuzie în legătură cu genealogia.

— Bineînţeles, spuse Waxillium.

— Este stipulat în contract, spuse ea. La pagina cincisprezece.

— Nu mă îndoiesc că este.

Lordul Harms tuşi din nou, în mână. Marasi, verişoara lui Steris, păstra o expresie absentă, deşi se uita în jos, la picioarele ei, în timpul conversaţiei. De ce fusese adusă?

— Draga mea fiică, spuse Lordul Harms, poate ar trebui să schimbăm subiectul de conversaţie, să ne oprim la teme mai personale, pentru o perioadă.

— Foarte bine, spuse Steris. Sunt câteva lucruri pe care am vrut să le ştiu. Sunteţi un bărbat religios, Lord Ladrian?

— Eu urmez Calea, spuse Waxillium.

— Hmmm, spuse ea, bătând cu degetele în contract. Ei bine, asta e o alegere sigură, şi totuşi plictisitoare. Eu, una, nu am înţeles niciodată de ce oamenii ar vrea să urmeze o religie al cărei Dumnezeu interzice în mod precis venerarea lui.

— E complicat.

— Aşa le place să spună adepţilor Căii. Cu acelaşi entuziasm cu care încerci să explici cât de simplă este religia ta.

— Şi asta e complicat, spuse Waxillium. Un fel simplu de a fi complicat totuşi. Tu crezi în Supravieţuitor, presupun?

— Da.

Minunat, se gândi Waxillium. Ei bine, adepţii Supravieţuitorului nu erau prea răi. Cel puţin, unii dintre ei. Se ridică. Wayne încă se juca cu glonţul acela.

— Mai doreşte cineva ceai?

— Nu, spuse Steris cu o mişcare a mâinii, frunzărind documentul.

— Da, vă rog, spuse Marasi încet.

Waxillium traversă încăperea până la măsuţa cu ceai.

— Ai o bibliotecă foarte frumoasă, spuse Wayne. Mi-aş dori să am asemenea rafturi cu cărţi. Vai, vai, vai. Şi... am intrat.

Waxillium se întoarse. Cei trei oaspeţi aruncară o privire la rafturi şi, în timp ce se întoarseră, Wayne începuse să ardă aliaj fuzibil şi să genereze o bulă de viteză.

Bula avea aproape doi metri în diametru, incluzându-i doar pe Wayne şi Waxillium şi, odată ce Wayne a ridicat-o, nu putea să o mişte. Ani întregi de experienţă îi permiseră lui Waxillium să discearnă limita bulei, care era marcată de o fluctuaţie a aerului. Pentru cei din interiorul bulei, timpul trecea mult mai repede decât pentru cei din afară.

— Ei bine? întrebă Waxillium.

— Oh, cred că cea tăcută este destul de drăguţă, spuse Wayne, revenindu-i accentul. Dar cea înaltă e nebună. Să-mi ruginească braţele, dar aşa e.

Waxillium îşi turnă ceai. Harms şi cele două femei păreau îngheţate acolo, pe canapeaua lor, aproape ca nişte statui.

Wayne aprinse metalul, folosind cât de multă forţă putea pentru a crea câteva momente private.

Aceste bule ar putea fi foarte utile, deşi nu în felul în care se aşteptau majoritatea oamenilor. Nu puteai să împuşti dincolo de ele – ei bine, puteai, dar ceva din bariera ei interfera cu obiectele care treceau prin ea. Dacă trăgeai un foc de armă într-o bulă de viteză, glonţul încetinea de îndată ce intra în timpul obişnuit şi se mişca neuniform, desigur. Lucrul acela făcea aproape imposibil să ocheşti din interiorul unei asemenea bule.

— Ea e o partidă foarte bună, spuse Waxillium. Este o situaţie ideală pentru amândoi.

— Uite cum stau lucrurile, amice. Doar pentru că Lessie...

— Asta nu are legătură cu Lessie.

— Uau, hei! Wayne ridică o mână: Nu e nevoie să te enervezi.

— Nu mă... Waxillium inspiră adânc, apoi continuă mai încet: Nu sunt nervos. Dar nu are legătură cu Lessie. Asta are legătură cu datoriile mele.

Naiba să te ia, Wayne. Aproape că reuşisem să nu mă mai gândesc la ea. Ce ar spune Lessie, dacă ar fi văzut ce făcea el? Probabil că ar fi râs. Ar fi râs la cât de ridicolă era situaţia, ar fi râs de stinghereala lui. Ea nu fusese genul de femeie geloasă, poate pentru că nu avusese niciodată vreun motiv să fie. Cu o femeie ca ea, de ce şi-ar fi dorit Waxillium să caute în altă parte?

Nimeni nu s-ar fi ridicat vreodată la înălţimea ei, dar, din fericire, nu avea importanţă. De fapt, contractul lui Steris părea un lucru bun, din punctul acela de vedere. Avea să îl ajute să se detaşeze. Poate şi să îi reducă puţin din durere.

— Asta este datoria mea acum, repetă Waxillium.

— Datoriile tale presupuneau să salvezi oamenii, spuse Wayne, nu să te căsătoreşti cu ei.

Waxillium se ghemui jos, lângă scaun.

— Wayne, nu mă pot întoarce la ceea ce am fost. Faptul că tu te plimbi pe aici, că te amesteci în viaţa mea, nu va schimba lucrul acesta. Acum sunt o persoană diferită.

— Dacă ţi-ai pus în gând să devii o persoană diferită, nu ai putut să alegi pe cineva care să nu aibă o faţă atât de urâtă?

— Wayne! Asta e o chestiune serioasă.

Wayne ridică mâna, învârtind cartuşul între degete şi oferindu-i-l.

— La fel e şi ăsta.

— Ce e ăla?

— Un glonţ. Tu împuşti oamenii cu el. Sper că pe cei răi – sau, cel puţin, pe cei care îţi datorează o bară de metal sau mai multe.

— Wayne...

— Ei se întorc. Wayne aşeză cartuşul pe tava cu ceai. Dar...

— E timpul să tuşim. Trei. Doi. Unu.

Waxillium înjură în şoaptă, dar băgă glonţul în buzunar şi se ridică, din nou. Începu să tuşească tare în vreme ce bula de timp se dezintegra, restabilind timpul normal. Pentru cei trei vizitatori, trecuseră doar câteva secunde şi, pentru urechile lor, conversaţia dintre Wayne şi Waxillium fusese accelerată până în punctul în care cea mai mare parte a ei devenise prea slabă ca să fie auzită. Tusea acoperi orice altceva.

Niciunul dintre cei trei vizitatori nu părea să fi observat ceva neobişnuit. Waxillium turnă ceaiul – azi avea o culoare intensă, de cireşe, probabil era un ceai dulce, de fructe – şi îi aduse o ceaşcă lui Marasi. Ea o luă, iar el se aşeză, ţinând ceaşca lui într-o mână, scoţând şi strângând cartuşul cu cealaltă. Atât tubul, cât şi învelişul glonţului de calibru mediu arătau ca de oţel, dar întregul obiect părea a fi prea uşor. Se încruntă, şi-l cântări în mână.

Sânge pe faţa ei. Sânge pe peretele din cărămidă.

Se cutremură, respingând acele amintiri. Naiba să te ia, Wayne, se gândi, din nou.

— Ceaiul este delicios, spuse, încet, Marasi. Mulţumesc.

— Cu plăcere, răspunse Waxillium, forţându-şi mintea să revină la conversaţie. Lady Steris, voi avea în vedere acest contract. Mulţumesc că l-ai redactat. Dar, vorbesc serios, speram că această întâlnire îmi va permite să aflu mai multe despre tine.

— Lucrez la o autobiografie, spuse ea. Poate îţi voi trimite un capitol sau două prin poştă.

— E... e un lucru foarte neconvenţional din partea ta, spuse Waxillium. Deşi ar fi apreciat. Dar, te rog, spune-mi despre tine. Care sunt pasiunile tale?

— În mod normal, îmi plac piesele de teatru. Făcu o grimasă: La Coolerim, mai exact.

— Îmi scapă ceva? întrebă Waxillium.

— Teatrul Coolerim, spuse Wayne, aplecându-se înainte. Acum două seri, a fost jefuit în mijlocul reprezentaţiei.

— Nu aţi auzit? întrebă Lordul Harms. A fost în toate ziarele.

— A fost rănit cineva?

— Nu la evenimentul în sine, spuse Lordul Harms, dar au luat un ostatic în timp ce fugeau.

— Ce lucru înfiorător, spuse Steris. Nimeni nu a mai primit veşti de la Armai până acum.

Se părea că lui Steris i se făcea rău.

— Ai cunoscut-o? întrebă Wayne, accentul dispărându-i uşor, pe măsură ce devenea interesat de subiect.

— Mi-e verişoară, spuse Steris.

— La fel ca... Întrebă Waxillium, făcând un semn cu capul spre Marasi.

Pentru o clipă, cei trei îl priviră cu nişte expresii confuze pe feţe, dar apoi interveni Lordul Harms.

— Ah, nu. Sunt din ramuri diferite ale familiei.

— Interesant, spuse Waxillium, lăsându-se înapoi pe spate, pe scaunul lui, ignorându-şi cana cu ceai, din mână. Şi ambiţios. Să jefuieşti un teatru întreg? Câţi hoţi au fost?

— Duzini, spuse Marasi. Poate vreo treizeci, aşa spun rapoartele.

— O adevărată bandă. Asta înseamnă cel puţin încă opt doar ca să-i ducă de acolo cu maşinile. Şi vehicule cu care să scape. Impresionant!

— Au fost Efemerii, spuse Marasi. Cei care au furat şi de pe calea ferată.

— Lucrul acesta nu a fost dovedit, replică Wayne, arătând cu degetul spre ea.

— Nu. Dar unul dintre martorii unui jaf de pe calea ferată a descris câţiva bărbaţi care au fost şi la jaful de la teatru.

— Stai puţin, spuse Waxillium. Au existat martori la unul din jafurile de pe calea ferată? Am crezut că s-au întâmplat pe ascuns. Parcă s-a spus despre un vagon fantomatic care a apărut pe şine?

— Da, spuse Wayne. Inginerii de la căile ferate se opresc să investigheze şi – probabil – intră în panică. Dar vagonul fantomă dispare înainte ca ei să-l poată investiga. Ei merg mai departe, dar, când ajung la capătul liniei, unul dintre vagoanele lor de tren este gol. Închis, fără semne de intrare forţată. Dar bunurile toate dispărute.

— Deci nimeni nu vede vinovaţii, spuse Waxillium.

— Cei recenţi au fost diferiţi, spuse Marasi, pe care începea să o anime discuţia. Au început să jefuiască şi vagoane de pasageri. Când trenul se opreşte din cauza fantomei de pe şine, bărbaţii sar în vagoane şi pornesc să le scotocească, adunând bijuterii şi portofele de la pasageri. Iau o femeie ostatic – ameninţând că o vor omorî dacă îi urmăreşte cineva – şi pleacă. Vagonul de marfă este şi el jefuit.

— Ciudat, spuse Waxillium.

— Da, spuse Marasi. Cred...

— Draga mea, interveni Lordul Harms. Îl deranjezi pe Lordul Ladrian.

Marasi roşi, apoi îşi coborî privirea.

— Nu m-a deranjat, spuse Waxillium, bătând uşor cu degetul în ceaşca de ceai. E...

— Acela e un glonţ în degetele tale? întrebă Steris, arătând cu degetul.

Waxillium se uită în jos, dându-şi seama că răsucea cartuşul între degetul arătător şi degetul mare de la mână. Închise pumnul în jurul lui, înainte ca amintirile să-i poată reveni.

— Nu e nimic.

Îi aruncă o privire furioasă lui Wayne. Celălalt bărbat îngăimă ceva. Împinge-l.

Eşti foarte sigur că ţi-ai lăsat în urmă trecutul neconvenţional, Lord Ladrian? întrebă Steris.

— Oh, da, e sigur, spuse Wayne, făcând grimase. Nu trebuie să te îngrijorezi că el e nonconformist. Zău, e de-a dreptul plictisitor! Incredibil, comic, absurd de plictisitor. Ai putea găsi mai mult entuziasm de la un cerşetor care stă la rând la o cantină a săracilor în ziua când se dă carne de şobolan. E...

— Mulţumesc, unchiule, spuse Waxillium, sec. Da, Steris, aşa a fost trecutul meu. Dar a trecut. Sunt devotat îndatoririlor mele de stăpân al Casei Ladrian.

— Foarte bine, spuse ea. Vom avea nevoie de o intrare oficială în înalta societate în calitate de cuplu. Un fel de eveniment public.

— Ce zici de dineul de nuntă al caselor Yomen-Ostlin? spuse Waxillium dus pe gânduri.

Împinge-l!

Am primit o invitaţie chiar în această dimineaţă, adăugă.

— E o idee excelentă, spuse Lordul Harms. Am fost invitaţi şi noi.

Împinge-l! Waxillium băgă mâna în mâneca lui stângă şi, pe ascuns, luă un vârf mic de aşchii de oţel din săculeţul pe care îl ţinea acolo. Îl lăsă să cadă în ceai şi luă o înghiţitură. Nu îi oferea o rezervă prea mare, dar era suficientă.

Arse oţelul, liniile albastre, familiare, ţâşnind în sus, în jurul lui. Erau îndreptate spre toate sursele de metal din apropiere. Cu excepţia celei din degetele lui.

Aluminiu, îşi dădu el seama. Nu e de mirare că e uşor.

Aluminiul şi câteva dintre aliajele lui erau inerte din punct de vedere Allomant; nu le puteai împinge sau Trage. Era şi foarte scump. Costa mai mult decât aurul sau platina.

Glonţul era proiectat să ucidă Monedazvârlitori şi Deviatori, bărbaţi cum era Waxillium însuşi. Gândul acela îi dădu un fior, apoi ţinu mai strâns glonţul. Erau zile când şi-ar fi dat cea mai bună armă pentru câteva gloanţe din aluminiu, deşi nu auzise de un aliaj care să producă un glonţ cu o balistică rezistentă.

Unde? îl întrebă, mimând, pe Wayne. Unde l-ai găsit?

Wayne doar încuviinţă cu o mişcare a capului spre oaspeţi, care se uitau întocmai la Waxillium.

— Te simţi bine, Lord Ladrian? întrebă Steris. Ştiu un consilier priceput la terapia cu zinc, dacă ai nevoie de sprijin emoţional.

— Hm... nu. Mulţumesc. Sunt foarte bine, şi cred că aceasta a fost o întâlnire foarte productivă. Nu eşti de acord?

— Depinde, spuse ea, ridicându-se, din câte se părea luând lucrul acela ca o invitaţie de a pune capăt conversaţiei. Cred că petrecerea de nuntă este mâine. Mă pot baza pe tine că vei analiza contractul până atunci?

— Poţi, spuse Waxillium, ridicându-se şi el.

— Cred că întâlnirea aceasta a fost minunată, spuse Wayne, stând în picioare. Sunteţi exact ceea ce are nevoie nepotul meu, Lady Steris! O mână fermă. Să nu mai aibă deloc parte de incitarea la violenţă cu care a fost obişnuit.

— Sunt de acord! spuse Lordul Harms. Lord Ladrian, e posibil ca unchiul tău să participe la cina...

— Nu, spuse Waxillium repede, înainte ca Wayne să apuce să spună ceva. Nu, din păcate, el trebuie să se întoarcă la moşiile lui. Mi-a spus lucrul acesta adineauri. Trebuie să participe la o fătare foarte importantă.

— Oh, bine, atunci, spuse Lordul Harms, ajutând-o pe Marasi să se ridice. Vă vom trimite confirmarea odată ce am acceptat invitaţia familiei Yomen.

— Iar eu voi face la fel, spuse Waxillium, însoţindu-i până la uşa încăperii. Rămas-bun, până atunci.

Tillaume le făcu o plecăciune acolo, apoi îi conduse afară. Plecarea lor i se păru grăbită lui Waxillium, dar se simţi uşurat să-i vadă ducându-se. Având în vedere intruziunea bruscă a lui Wayne, despărţirea decursese, de fapt, destul de bine. În final nimeni nu încercase să îl împuşte.

— Drăguţi oameni, spuse Wayne. Acum înţeleg ce intenţii ai tu. Cu o soţie şi nişte rude ca acelea, te vei simţi chiar ca acasă aici – exact ca închisoarea şi ocupanţii ei din Weathering!

— Foarte frumos, spuse Waxillium, în şoaptă, făcând ultima dată cu mâna, în timp ce familia Harms ieşea pe uşile conacului. De unde ai glonţul?

— A fost aruncat în timpul jafului de la teatru. Am făcut schimb pentru el cu ofiţerii de poliţie, azi dimineaţă.

Waxillium închise ochii. Wayne avea o interpretare foarte liberală a ceea ce presupunea „schimbul”.

— Oh, nu mă mai critica, spuse Wayne. Eu le-am lăsat la schimb o piatră cubică drăguţă. Apropo, cred că Steris şi taică-său sunt convinşi că tu eşti un tâmpit.

Rânji.

— Asta nu e ceva nou. Asocierea mea cu tine i-a convins pe oameni că sunt nebun de ani de zile deja.

— Ha! Şi eu care credeam că ţi-ai pierdut simţul umorului.

Wayne se întoarse în cameră, îşi strecură creionul afară din buzunar când trecu pe lângă o masă, înlocuindu-l cu unul din stilourile lui Waxillium.

— Nu mi-am pierdut simţul umorului, Wayne, spuse Waxillium, doar mi l-am împuţinat. Ceea ce ţi-am spus este adevărat, şi acest glonţ nu schimbă nimic.

— Poate că nu, spuse Wayne, recuperându-şi pălăria, haina şi bastoanele de duel. Dar eu mă voi preocupa în continuare de ceea ce pot să găsesc.

— Nu e datoria ta.

— Şi nu a fost datoria ta să începi să urmăreşti infractori până departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Asta nu schimbă ceea ce trebuie făcut, amice.

Wayne se apropie de Waxillium, apoi îi înmâna pălăria. Când Waxillium o luă, Wayne îi aruncă haina pe el.

— Wayne...

— Sunt răpiţi oameni, Wax, spuse el, recuperându-şi pălăria şi punându-şi-o pe cap. Patru ostatici până acum. Niciunul nu s-a întors. Una e să furi bijuterii. Alta e să iei mâncare din oraşele din Ţinuturile Necruţătoare. Să răpeşti oameni... ei bine, se întâmplă ceva aici. Voi afla ce este. Cu sau fără tine.

— Fără mine.

— Bine.

Ezită.

— Dar am nevoie de ceva, Wax. De un loc unde să caut. Tu erai cel cu logica.

— Da, în mod surprinzător, să ai un creier te ajută la treaba asta.

Wayne făcu ochii mici, uitându-se spre el. Apoi ridică sprâncenele, rugător.

— Bine, spuse Waxillium, oftând şi ducându-se după ceaşca de ceai. Câte jafuri au fost până acum?

— Opt. Şapte la vagoanele de cale ferată şi, cel mai recent, la teatru.

— Patru ostatici?

— Da. În trei dintre cele mai recente jafuri. Doi au fost luaţi dintr-unul din trenuri, apoi unul în timpul jafului de la teatru. Toţi cei patru ostatici sunt femei.

— Mai uşor de capturat, spuse Waxillium alene, bătând uşor cu degetele în ceaşcă, şi mai probabil să stârnească îngrijorarea bărbaţilor că vor fi ucise dacă încearcă să îi urmărească.

— Vrei să ştii ce a fost furat? spuse Wayne, băgând mâna în buzunarul de la haină. Am făcut schimb cu unul din ofiţeri pentru o listă...

— Nu are importanţă. Waxillium sorbi din ceaşcă. Sau, cel puţin, cea mai mare parte a lucrurilor furate nu au importanţă. Nu jafurile sunt relevante.

— Nu...?

— Nu. O bandă mare. Bine finanţată – prea bine finanţată.

Scoase glonţul şi îl examină repede.

— Dacă ei îşi doresc cu adevărat bani, ar jefui transporturi de aur sau bănci. Jafurile sunt probabil o distragere a atenţiei. Dacă vrei caii unui om, câteodată cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să-i laşi porcii liberi. Cât timp el îi fugăreşte, tu fugi cu prada.

— Aş paria pe bani că aceşti Efemeri urmăresc altceva, ceva greu de crezut. Poate un obiect care e uşor de trecut cu vederea în tot ce s-a furat. Sau poate că are, într-adevăr, de a face cu şantajul – şi au de gând să înceapă să ceară bani de protecţie de la oamenii din oraş. Vezi dacă a fost contactat cineva în legătură cu asta. Eu nu am fost, dacă vrei să ştii. Dacă pista asta nu duce nicăieri, interesează-te de ostateci. Poate că unul dintre ei ducea ceva care era adevărata ţintă a jafului. Nu m-ar surprinde dacă treaba asta s-ar dovedi a fi despre şantajul clandestin.

— Dar au jefuit câteva trenuri înainte de a lua vreun ostatic.

— Da, spuse Waxillium. Şi au scăpat neprinşi. Nu aveau niciun motiv să se expună jefuind pasageri dacă puteau să o şteargă nevăzuţi şi neopriţi. Ei urmăresc altceva, Wayne. Ai încredere în ce-ţi spun.

— Bine.

Bărbatul cel vânos îşi frecă faţa, apoi, într-un final, îşi trase mustaţa falsă. Şi-o îndesă în buzunar.

— Dar, spune-mi, tu nu vrei nici măcar să afli? Nu te râcâie?

— Nu.

Răspunsul acesta nu era întru totul adevărat. Pe Wayne îl pufni râsul.

— Te-aş crede dacă ai putea spune asta fără să ţi se zbată ochiul, amice.

Dădu din cap înspre glonţ.

— Observ că nu te-ai oferit să mi-l înapoiezi.

— Nu.

Waxillium îl băgă în buzunar.

— Şi încă îţi mai porţi metalminţile, spuse Wayne, făcând semn cu capul spre apărătorile ascunse în cea mai mare parte de manşetele mânecilor lui Waxillium. Ca să nu mai amintesc faptul că şi acum ascunzi oţel în interiorul mânecii. Am observat şi un catalog de arme, acolo, pe masă.

— Un bărbat trebuie să aibă hobby-uri.

— Dacă spui tu, zise Wayne, apoi păşi în faţă, bătându-l uşor pe Waxillium pe piept. Dar ştii ce cred eu? Cred că îţi cauţi scuze să nu laşi trecutul în urmă. Chestia asta face parte din identitatea ta. Şi niciun conac, nicio căsătorie, niciun amărât de titlu nu vor schimba asta.

Wayne îşi înclină pălăria.

— Eşti sortit să ajuţi oamenii, amice. Cu asta te ocupi tu. Spunând acestea, Wayne plecă, haina lui frecându-se de tocul de la uşă în timp ce ieşea.

CAPITOLUL 3

Opt ore mai târziu, la conacul său, Waxillium stătea în picioare în dreptul unei ferestre de sus. Urmărea ultimele fragmente sfărâmate ale unei zile aflate pe moarte. Ele se estompau, apoi deveneau negre. El aştepta, sperând. Dar nu se arătă nicio ceaţă.

Ce contează? îşi spuse. Oricum nu vei merge afară. Cu toate acestea, îşi dorea să iasă ceţurile; se simţea mai împăcat când ele erau afară, acolo, şi vegheau. Lumea devenea un loc diferit, unul pe care el simţea că-l înţelege mai bine.

Oftă şi merse dintr-un capăt în celălalt al biroului său, până la perete, învârti întrerupătorul şi se aprinseră luminile electrice, încă erau o minune pentru el. Deşi ştia că în Cuvintele întemeierii se dăduseră indicii referitoare la electricitate, încă părea incredibil ceea ce realizaseră oamenii.

Traversă încăperea până la biroul unchiului său. Biroul lui. Când era în Weathering, Waxillium folosise o masă nefinisată, fragilă. Acum avea un birou viguros, lustruit fin, din stejar băiţuit. Se aşeză şi începu să frunzărească registrele de contabilitate ale casei. Dar nu dură mult până când ochii lui începură să se mişte doar spre grămada de ziare de pe fotoliul său. O rugase pe Limmi să i le aducă.

În perioada aceea, de obicei ignora ziarele. Ştirile despre infracţiuni, de obicei, îi făceau mintea să se învârtă în cercuri şi să-l împiedice să se concentreze asupra afacerii lui. Desigur, acum că îi fuseseră introduse în minte gânduri despre Efemeri, avea să-i fie greu să renunţe la ele şi să facă ceva productiv, cel puţin până când găsea câteva indicii despre ceea ce făcuseră ei.

Poate era bine să citească puţin, îşi spuse. Să fie din nou la curent cu evenimentele. Nu strica să fie informat; de fapt, putea fi important pentru abilitatea lui de a întreţine discuţiile cu alţii.

Waxillium se duse să aducă teancul de ziare şi se întoarse la biroul lui. Găsi cu uşurinţă o relatare despre jafuri în ziarul din ziua aceea. Alte ziare din teanc aveau şi mai multe informaţii, îi pomenise de Efemeri lui Limmi, aşa că ea adunase câteva ziare care erau destinate oamenilor care voiau o colecţie cu toate poveştile recente din ele. Aceste articole retipărite din urmă cu săptămâni sau chiar luni de zile, cu datele originale ale publicării poveştilor, îşi dădea seama că tipurile acelea de foi volante erau populare, întrucât îi fuseseră aduse trei, de la edituri diferite. Părea că toţi voiau să fie ţinuţi la curent cu chestiunile pe care le rataseră.

După datele specificate în articolele retipărite, primul jaf se întâmplase mult mai devreme decât presupusese el. În urmă cu şapte luni, chiar înainte ca el să ajungă înapoi în Elendel. Fusese un interval de patru luni între prima dispariţie a încărcăturii de pe calea ferată şi a doua. Numele de „Efemeri” nu începuse să fie folosit până la acest al doilea atac.

Jafurile erau toate asemănătoare, cu excepţia celui de la teatru. Un tren fusese oprit din cauza unui accident pe şine, menit să distragă atenţia – la începutul călătoriei, un copac căzut. Mai târziu, un vagon-fantomă, imaterial, a apărut din ceţuri, venind direct spre tren. Inginerii s-au oprit panicaţi, dar fantoma din faţă a dispărut.

Inginerii şi-au pornit din nou trenul. Când a ajuns la destinaţie, unul dintre vagoanele lor a fost găsit golit de toate bunurile. Oamenii atribuiau tot felul de puteri mistice hoţilor, care păreau că sunt în stare să treacă prin ziduri şi să închidă vagoanele cu marfă fără probleme. Dar ce bunuri au fost furate? se gândi Waxillium, încruntându-se. Rapoartele despre primul furt nu spuneau lucrul acesta, deşi menţionau faptul că marfa îi aparţinuse lui Augustin Tekiel.

Tekiel era una dintre cele mai bogate case din oraş, cu sediul în al Doilea Octant, deşi îşi construia noul zgârie-nori în districtul financiar din al Patrulea Octant. Waxillium citi articolele încă o dată, apoi căută prin ziare, le cercetă cu atenţie pentru a găsi orice menţionare suplimentară a primului jaf înainte de a se produce al doilea.

Ce-i asta? se întrebă, ridicând un ziar care includea o retipărire a unei scrisori pe care Augustin Tekiel o scrisese pentru publicare cu câteva luni înainte. Scrisoarea denunţa faptul că poliţiştii din Elendel eşuaseră în a proteja sau a recupera bunurile lui Tekiel. Ziarul tipărise cu plăcere scrisoarea, chiar făcuse un titlu din ea: „Ofiţeri incompetenţi, Tekiel face acuzaţii dure”.

Trei luni. Îi trebuiseră trei luni lui Tekiel să spună ceva. Waxillium puse deoparte această colecţie de ziare, apoi căută prin ziarele mai recente pentru alte menţionări. Nu era lipsă de ele; jafurile erau dramatice şi misterioase, două lucruri care vindeau o mulţime de ziare.

Cel de-al doilea şi de-al treilea jaf avuseseră de-a face cu transporturi de oţel. O chestie ciudată. O substanţă impracticabil de grea ca să fie transportată, şi nu la fel de valoroasă cum ar fi fost, pur şi simplu, jefuirea vagoanelor de pasageri. Al patrulea jaf fusese cel care îi atrăsese atenţia lui Wayne: produse alimentare împachetate dintr-un tren în drum spre Ţinuturile Necruţătoare nordice. Al cincilea jaf fusese primul care să implice pasageri. Al şaselea şi al şaptelea fuseseră la fel, al şaptelea fiind singura dată când Efemerii luaseră doi ostatici, în loc de unul.

Ultimele trei din aceste jafuri de mai târziu implicaseră furtul dintr-un vagon de marfă, precum şi de la pasageri. Metal, în două cazuri, alimente, în alt caz – cel puţin, acelea erau singurele informaţii pe care le raporta ziarul. Cu fiecare caz, detaliile deveneau mai interesante, iar vagoanele de transport marfă mai bine securizate, încuietori mai sofisticate, paznici pe durata transportului. Jafurile se întâmplaseră incredibil de repede, având în vedere greutatea bunurilor luate.

Oare au folosit o bulă de viteză, aşa cum face Wayne? se gândi Waxillium. Dar nu. Nu puteai să intri sau să ieşi dintr-o bulă de viteză, odată ce era ridicată, şi era imposibil să facă una suficient de mare pentru a facilita genul acesta de jaf. Cel puţin, din câte ştia el.

Waxillium continuă să citească. Erau foarte multe articole cu teorii, citate şi declaraţii ale martorilor. Mulţi sugerau o bulă de viteză, dar editorialele respingeau acea posibilitate. Ar fi fost nevoie de prea multă forţă de muncă, mai multă decât ar fi putut încăpea într-o bulă a timpului. Ele sugerau că era mai plauzibil ca un Feruchimist, care putea să-şi crească forţa, să ridice materialele grele din vagoane şi să le înstrăineze.

Dar unde? Şi de ce? Şi cum evitau ei închizătorile şi paznicii? Waxillium decupă articolele pe care le găsea interesante. Foarte puţine conţineau vreo informaţie solidă.

O bătaie uşoară în uşă îl întrerupse în mijlocul acţiunii de împrăştiere a articolelor pe birou, îşi ridică privirea şi îl văzu pe Tillaume ţinând o tavă cu ceai şi un coş, cu mânerul peste braţul lui.

— Doriţi ceai, milord?

— Ar fi minunat.

Tillaume merse înainte cu paşi mari şi instală un mic stativ lângă birou, aşezând o ceaşcă şi un şerveţel alb, elegant.

— Aveţi vreo preferinţă?

Tillaume putea prepara duzini de varietăţi de ceai din cele mai simple ingrediente, amestecând şi făcând ceea ce considera el a fi ideal.

— Mi-e indiferent.

— Milord! Ceaiul are o importanţă covârşitoare. Nu ar trebui niciodată să fie doar ceva „indiferent”. Spuneţi-mi. Plănuiţi să mergeţi la culcare în curând?

Waxillium se uită peste mulţimea de articole decupate.

— Categoric nu.

— Foarte bine. Aţi prefera ceva care să vă ajute să vă limpeziţi mintea?

— Poate că ar fi bine.

— Dulce sau nu?

— Nu.

— Mentolat sau condimentat?

— Mentolat.

— Tare sau slab?

— Hm... tare.

— Excelent, spuse Tillaume, luând câteva borcane şi nişte linguri din argint din coşul lui.

Începu să amestece nişte prafuri şi bucăţi de plante aromatice într-o ceaşcă.

— Milord pare foarte hotărât.

Waxillium bătu uşor cu degetele în masă.

— Milord este nervos. Ziarele sugerează nişte direcţii groaznice de cercetare. Trebuie să aflu ce era în primul transport.

— Primul transport, milord?

— Primul vagon din care au furat hoţii.

— Domnişoara Grimes ar observa faptul că păreţi să alunecaţi spre obiceiuri vechi, milord.

— Din fericire, domnişoara Grimes nu este aici. În plus, Lordul Harms şi fiica lui păreau înspăimântaţi de faptul că eu nu ştiam de jafuri. Trebuie să fiu la curent cu evenimentele din oraş.

— Aceasta este o scuză excelentă, milord.

— Mulţumesc, spuse Waxillium, luând o ceaşcă de ceai. Aproape că am reuşit să mă conving pe mine însumi, în totalitate. Sorbi din ceai. Pe Aripile Conservării, omule! Asta-i o băutură bună.

Mulţumesc, milord.

Tillaume scoase şervetul, îl desfăcu, apoi îl împături pe mijloc în jos şi îl aşeză pe braţul scaunului lui Waxillium.

— Eu cred că primul lucru furat a fost un transport de lână. Am auzit asta discutându-se la măcelărie la începutul săptămânii.

— Lână. Chestia asta nu are logică.

— Niciuna dintre aceste infracţiuni nu are mare logică, milord.

— Da, spuse Waxillium. Din nefericire, acelea sunt cele mai interesante feluri de crime.

Luă încă o sorbitură de ceai. Mirosul puternic, mentolat, păru că îi curăţă nasul şi mintea.

— Am nevoie de hârtie.

— Ce...

— O foaie mare de hârtie, continuă Waxillium. Cât de mare poţi tu să găseşti.

— Voi vedea ce găsesc la îndemână, milord, spuse Tillaume. Waxillium surprinse un oftat uşor de exasperare din partea bărbatului, cu toate că acesta părăsi încăperea pentru a face cum i s-a cerut.

Cât timp trecuse de când Waxillium îşi începuse cercetarea? Aruncă o privire spre ceas, şi fu surprins de cât era ora. Deja se înnoptase bine. Ei bine, el era în toiul lucrului. Niciodată nu se culca până când nu rezolva problema. Se ridică şi începu să se plimbe încoace şi încolo, ţinând ceaşca de ceai şi farfurioara în faţa lui. Se feri de ferestre. Lumina îi venea din spate, şi ar fi reprezentat o ţintă excelentă pentru un lunetist de afară. Nu credea cu adevărat că s-ar fi aflat unul afară, dar... ei bine, se simţea mai confortabil muncind în acest fel.

Lână, se gândi. Merse şi deschise un registru de contabilitate, căutând nişte cifre. Deveni atât de concentrat, încât nu observă trecerea timpului până când se întoarse Tillaume.

— E suficientă atât, milord? întrebă el, aducând în cameră un şevalet de artist cu o bucată mare de hârtie prinsă de el. Bătrânul Lord Ladrian l-a păstrat pentru sora dumneavoastră, îi plăcea foarte mult să deseneze.

Waxillium se uită la el şi simţi cum i se strânge inima în piept. Nu se mai gândise la Telsin de foarte mult timp. Fuseseră foarte distanţi în cea mai mare parte a vieţii lor. Nu cu intenţie, aşa cum fusese distanţa pe care o ţinuse de unchiul lui; în trecut, Waxillium şi Lordul Ladrian fuseseră deseori în conflict. Nu, distanţa lui de Telsin fusese una născută mai mult din lene. Faptul că trăiseră departe unul de celălalt timp de douăzeci de ani şi îşi văzuse sora doar ocazional îi permisese să se strecoare fără să ia legătura cu ea.

Iar apoi ea murise, în acelaşi accident ca şi unchiul lui. Îşi dorea să fi suferit mai mult când primise veştile acelea. Ar fi trebuit să fie mai greu pentru el să le audă. Dar ea devenise o străină până atunci.

— Milord? întrebă majordomul.

— Hârtia este perfectă, spuse Waxillium, ridicându-se şi aducându-şi un creion. Mulţumesc. Mă îngrijoram că va trebui să agăţ hârtia pe perete.

— Să o agăţaţi?

— Da. Înainte foloseam câteva bucăţi de catran.

Ideea aceea păru că îl face pe Tillaume să se simtă foarte inconfortabil. Waxillium îl ignoră, mergând şi scriind pe blocul de hârtie.

— Este o hârtie de calitate.

— Sunt încântat, milord, spuse Tillaume, cu nesiguranţă.

Waxillium desenă un mic tren în colţul din stânga sus, punând în faţa lui o şină de cale ferată. Scrise o dată sub ea.

— Primul jaf. Paisprezece, Vinuarie. Ţinta: lână. Se presupune.

În mod similar, adăugă pe hârtie mai multe trenuri, direcţii, date şi detalii.

Wayne îşi bătuse întotdeauna joc de el când făcea schiţe ale unor infracţiuni, ca să-l ajute să gândească. Dar funcţionaseră, deşi, de multe ori, trebuia să accepte adăugirile jucăuşe ale lui Wayne sub forma unor mici siluete băţoase de bandiţi sau fantome de ceaţă care se dezlănţuiau pe schiţele şi însemnările altfel curate şi ordonate.

— Al doilea jaf s-a întâmplat mult mai târziu, continuă Waxillium. Metale. Pentru primul jaf, Lordul Tekiel nu a făcut niciun fel de agitaţie decât după ce au trecut câteva luni. Bătu uşor cu degetul în hârtie, apoi tăie cuvântul „lână”.

— El nu a pierdut un transport de lână. Atunci era la începutul verii, şi preţurile la lână era prea scăzute pentru a justifica costurile de transport. Din câte îmi aduc aminte, tarifele erau neobişnuit de ridicate în Vinuarie pentru că a optsprezecea linie feroviară era defectă. Ar fi fost nevoie de un bărbat care să aibă firimituri de pâine în loc de creier ca să plătească un suprapreţ pentru a transporta bunuri în afara sezonului unor oameni care nu le doreau.

— Aşadar... spuse Tillaume.

— O clipă, spuse Waxillium.

Merse şi scoase câteva registre contabile de pe raftul de lângă birou. Unchiul lui avea acolo nişte avize de expediere a mărfii...

Da. Bătrânul Lord Ladrian ţinuse o evidenţă foarte bună a ceea ce transportaseră casele concurente. Waxillium analiză cu atenţie listele ca să găsească lucruri ciudate, îi luă ceva timp, dar, în cele din urmă, veni cu o teorie.

— Aluminiu, spuse Waxillium. Probabil că Tekiel transporta aluminiu, dar evita taxele pretinzând că transportă altceva. Aici, transporturile lui declarate de aluminiu din ultimii doi ani sunt mult mai mici decât erau în anii anteriori. Dar topitoriile lui încă produc. Aş paria pe cea mai bună armă a mea că Augustin Tekiel – cu ajutorul câtorva muncitori de la căile ferate – a condus o mică operaţiune frumuşică şi profitabilă de contrabandă. De aceea, prima dată nu a făcut o mare tevatură în legătură cu furtul; nu a vrut să atragă atenţia.

Waxillium merse şi făcu câteva însemnări pe hârtia lui. Ridică ceaşca cu ceai în dreptul buzelor, dând din cap, în semn de aprobare.

— Aşa se explică şi lunga perioadă de aşteptare între primul şi cel de-al doilea jaf. Bandiţii foloseau aluminiul acela. Probabil că au vândut o parte din el pe piaţa neagră ca să-şi finanţeze operaţiunea, apoi au folosit restul ca să facă gloanţe din aluminiu. Dar de ce ar avea ei nevoie de gloanţe de aluminiu?

— Ca să ucidă Allomanţi? întrebă Tillaume.

El făcuse ordine în cameră în timp ce Waxillium citea registrele contabile.

— Da.

Waxillium adăugă desene cu nişte feţe deasupra a trei dintre jafuri, cele în care fuseseră luaţi ostatici.

— Milord? întrebă Tillaume, venind lângă el. Credeţi că cei captivi sunt Allomanţi?

— Numele au fost toate date publicităţii, spuse Waxillium. Toate patru sunt femei din familii bogate, dar niciuna dintre ele nu are puteri Allomante declarate.

Tillaume rămase tăcut. Asta nu însemna nimic. Mulţi Allomanţi din păturile superioare ale societăţii erau discreţi în legătură cu puterile lor. Erau foarte multe situaţii în care puterile acelea puteau fi utile. De exemplu, dacă erai un Aţâţător sau un Domolitor – capabil să influenţezi emoţiile oamenilor – nu ţi-ai fi dorit ca oamenii să bănuiască.

În alte cazuri, Allomanţia era etalată. Un candidat recent la funcţia de crescător de livezi în Senat candidase doar pentru că era un Nor-de-Cupru, şi era, prin urmare, imposibil să fie afectat de zinc sau alamă. Candidatul a câştigat cu o victorie răsunătoare. Oamenii urau să creadă că cineva ar putea trage sforile liderilor lor, în secret.

Waxillium începu să îşi noteze supoziţiile împrejurul marginilor hârtiei. Motive, posibile modalităţi prin care goleau vagoanele cu marfă atât de repede, asemănări şi deosebiri între furturi. În timp ce scria, ezită, apoi adăugă două figuri băţoase de bandiţi, desenate în stilul neglijent al lui Wayne. Deşi era o absurditate, el se simţea mai bine să le aibă acolo.

— Pariez că ostaticii erau cu toţii Allomanţi, în secret, spuse Waxillium. Hoţii aveau gloanţe de aluminiu ca să ţină piept Monedazvârlitorilor, Deviatorilor şi Brutalilor. Iar dacă noi am putea să-l prindem pe vreunul dintre hoţi, pariez pe bani buni că l-am găsi purtând căptuşeli de aluminiu în pălăria lui pentru a-şi proteja emoţiile de la a fi împinse sau Trase.

Lucrul acesta nu era neobişnuit nici în rândul elitei din oraş, deşi bărbaţii obişnuiţi nu-şi puteau permite un asemenea lux.

Jafurile nu aveau de-a face cu banii; ci aveau legătură cu prizonierii. De aceea nu fusese cerută nicio recompensă, iar trupurile captivilor nu fuseseră descoperite aruncate undeva. Jafurile erau menite să ascundă adevăratele motive ale răpirilor. Victimele nu erau ostaticii de circumstanţă, ei erau meniţi să apară. Efemerii adunau Allomanţi. Şi metale Allomante – până acum oţel brut, cositor, fier, zinc, alamă, staniu şi chiar şi nişte aliaj fuzibil fuseseră furate.

— Asta e o treabă periculoasă, şopti Waxillium. Foarte periculoasă.

— Milord... spuse Tillaume. Nu aveaţi de gând să cercetaţi registrele contabile ale casei?

— Ba da, spuse Waxillium, tulburat.

— Şi contractul de închiriere pentru noile birouri din Turnul de fier?

— Mă pot ocupa şi de el în noaptea asta.

— Milord. Când?

Waxillium făcu o pauză, apoi îşi verifică ceasul de buzunar. Din nou, fu surprins să vadă cât de mult timp trecuse.

— Milord, spuse Tillaume. V-am spus vreodată despre vremurile când unchiul dumneavoastră mergea la curse de cai?

— Unchiul Edwarn era jucător la pariuri?

— Da, era. Era o mare problemă pentru casă, curând după ce a fost promovat la statutul de mare lord. Îşi petrecea majoritatea zilelor la curse.

— Nu e de mirare că suntem săraci.

— De fapt, era foarte bun la pariuri, milord. De obicei ieşea în faţă. Cu mult în faţă.

— Oh!

— Oricum, s-a oprit, spuse Tillaume, luându-şi tava şi ceaşca goală a lui Waxillium. Din nefericire, milord, în vreme ce el câştiga o mică avere la curse, casa a pierdut o mare avere în afaceri administrate greşit şi tranzacţii financiare.

Merse spre uşă, dar se întoarse. Expresia feţei lui, de obicei serioasă, se înmuie.

— Nu se cade ca eu să vă ţin morală, milord. Odată ce un tânăr devine bărbat, el poate şi trebuie să ia propriile hotărâri. Dar eu insist să vă avertizez. Chiar şi un lucru bun poate deveni distructiv dacă devine o obsesie. Casa dumneavoastră are nevoie de dumneavoastră. Mii de familii se bazează pe dumneavoastră. Au nevoie de conducerea şi îndrumarea dumneavoastră, înţeleg că nu aţi cerut asta. Dar calitatea unui bărbat extraordinar constă în faptul că ştie când să lase deoparte lucrurile importante ca să le realizeze pe cele vitale.

Majordomul plecă, închizând uşa după el.

Waxillium rămase singur, în picioare, sub strălucirea straniu de constantă a luminilor electrice, uitându-se la diagrama lui. Azvârli creionul deoparte, simţindu-se, dintr-odată, vlăguit, şi îşi scoase ceasul de buzunar. Era două şi un sfert. Ar fi trebuit să doarmă puţin. Oamenii normali dormeau la ora aceea.

Reduse intensitatea luminilor ca să nu fie luminat din spate, apoi merse la fereastră. Încă era deprimat că nu vede deloc ceţurile, deşi nu se aşteptase la ele. Nu mi-am spus niciodată rugăciunile zilnice, îşi dădu el seama. Lucrurile au fost prea haotice astăzi.

Ei, era mai bine să sosească târziu decât deloc. Băgă mâna în buzunar şi îşi scoase cercelul. Era un lucru simplu, gravat pe cap cu cele zece inele interconectate ale Căii. Şi-l puse în ureche, care era găurită pentru acest scop, şi se aplecă pe geam să privească oraşul întunecat.

Nu exista o poziţie indicată pentru rugăciune în calitate de adept al Căii. Doar cincisprezece minute de meditaţie şi cugetare. Unora le plăcea să stea jos, cu picioarele încrucişate, cu ochii închişi, dar lui Waxillium i se păruse întotdeauna mai dificil să gândească în acea poziţie. Îl făcea să îl doară spatele şi să simtă furnicături pe şira spinării. Dar dacă cineva se furişa prin spatele lui şi îl împuşca în spate?

Aşa că pur şi simplu stătea în picioare. Şi reflecta. Cum stau lucrurile acolo, sus, în ceţuri? se gândi. Nu era niciodată sigur cum să vorbească cu Harmony. E bună viata, presupun? Pentru că tu eşti Dumnezeu, si toate celelalte?

Ca răspuns, simţi un fel de... amuzament. Nu-şi putea da seama niciodată dacă el însuşi crea acele senzaţii sau nu.

Ei bine, din moment ce nu eu însumi sunt Dumnezeu, se gândi Waxillium, poate eşti capabil să foloseşti acea omniscientă a ta să obţii nişte răspunsuri pentru mine. Simt că sunt într-o încurcătură.

Un gând discordant. Aceasta nu era ca majoritatea încurcăturilor în care se aflase el. Nu era legat, pe punctul de a fi ucis. Nu era pierdut în Ţinuturile Necruţătoare, fără apă sau mâncare, încercând să-şi găsească drumul înapoi spre civilizaţie. Stătea într-un conac scump, şi, în ciuda faptului că familia lui avea probleme financiare, nu era ceva la care să nu poată face faţă. El avea o viaţă de lux şi un loc în Senatul oraşului.

Atunci de ce simţea că aceste ultime şase luni fuseseră printre cele mai dificile pe care le trăise vreodată? O serie nesfârşită de rapoarte, registre contabile, dineuri şi contracte încheiate.

Majordomul avea dreptate; într-adevăr, mulţi se bazau pe el. Casa Ladrian începuse de la câteva mii de indivizi care urmau Originea, şi se mărise în trei sute de ani, adoptând sub protecţia ei pe oricine venea să lucreze pe proprietăţile sau în fierăriile ei. Tranzacţiile pe care le negocia Waxillium le stabileau salariile, privilegiile, stilul de viaţă. Dacă această casă se prăbuşea, ei erau nevoiţi să-şi găsească un loc de muncă în altă parte, dar aveau să fie consideraţi membrii inferiori ai acelor case timp de o generaţie sau două, până când obţineau drepturi depline.

Am făcut lucruri dificile înainte, se gândi. Pot face si asta. Dacă e bine ce fac. E bine?

Steris numise Calea o simplă religie. Poate că aşa era. Era doar o simplă doctrină de bază: Fă mai mult bine decât rău. Erau şi alte aspecte – credinţa că tot adevărul este important, cerinţa să oferi mai mult decât iei. Erau peste trei sute de exemple enumerate în Cuvintele întemeierii, religii care ar fi putut exista. Ar fi fost posibile. În alte timpuri, în altă lume.

Calea avea ca scop studierea lor, învăţarea din codurile lor morale. Câteva reguli erau esenţiale. Nu căutaţi pofta trupească fără devotament. Vedeţi punctele tari în toate neajunsurile. Rugaţi-vă şi meditaţi cincisprezece minute pe zi. Şi nu pierdeţi timpul închinându-vă la Harmony. Să faci bine însemna adevărata veneraţie.

Waxillium fusese convertit la Cale curând după ce plecase din Elendel. Încă era convins că femeia pe care o întâlnise în acea călătorie cu trenul fusese, mai mult ca sigur, unul dintre Nemuritorii fără Chip, mâinile lui Harmony. Ea îi dăduse cercelul; fiecare adept al Căii purta unul în timp ce se ruga.

Problema era că lui Waxillium îi era greu să simtă că face ceva util. Prânzuri şi registre, contracte şi negocieri. Ştia, logic, că toate erau importante. Dar acelea, chiar şi votul său în Senat, erau toate abstractizări. E imposibil să vezi un criminal băgat la închisoare sau un copil răpit care să fie salvat. În tinereţe, el trăise în Oraş – centrul cultural, ştiinţific şi de progres al lumii – timp de două decenii, dar nu se găsise pe sine până când nu plecase de acolo şi rătăcise prin terenurile prăfuite şi infertile de dincolo de munţi.

Foloseste-ţi talentele, păru că-i şopteşte ceva din interiorul lui. Vei găsi rezolvarea.

Cuvintele acestea îl făcură să zâmbească cu tristeţe. Nu se putu abţine să nu se întrebe de ce, dacă Harmony chiar asculta cu adevărat, el nu-i dădea răspunsuri mai exacte. Deseori, tot ceea ce Waxillium obţinea dintr-o rugăciune era un sentiment de încurajare. Nu te da bătut. Nu este atât de dificil pe cât simţi tu că este. Nu renunţa.

Oftă şi închise ochii, pierzându-se în gânduri. Alte religii aveau ceremoniile lor şi întâlnirile lor. Adepţii Căii nu aveau. Într-un fel, însăşi simplitatea ei făcea Calea mult mai dificil de urmat. Lăsa interpretarea la latitudinea conştiinţei individului.

După ce medită o vreme, nu se putu controla să nu simtă că Harmony voia ca el să-i studieze pe Efemeri şi să fie un lord bun. Oare cele două se excludeau reciproc? Tillaume credea că da.

Waxillium aruncă o privire înapoi spre teancul de ziare şi spre şevaletul cu blocul de desen. Căută în buzunar şi scoase glonţul pe care i-l lăsase Wayne. Şi, împotriva voinţei lui, o văzu cu ochii minţii pe Lessie, capul smucindu-i-se într-o parte, şi sângele ţâşnind în aer. Sângele îi acoperise părul frumos, castaniu. Sânge pe podea, pe pereţi, pe ucigaşul care stătuse în spatele ei. Dar nu ucigaşul fusese cel care o împuşcase.

Oh, Harmony, se gândi, ridicând o mână în dreptul capului şi aşezându-se încet înapoi lângă perete. Chiar are legătură cu ea, nu-i aşa? Eu nu mai pot face lucrul acela o dată. Nu încă o dată.

Lăsă să-i cadă glonţul şi-şi smulse cercelul din ureche. Se ridică, se apropie de birou, adună ziarele şi închise blocul de desen. Nimeni nu fusese încă rănit de Efemeri. Ei jefuiau oameni, dar nu le făceau rău. Nici măcar nu existau dovezi că ostaticii erau în pericol. Probabil că urmau să fie eliberaţi după ce le erau satisfăcute cererile de răscumpărare.

În schimb, Waxillium se aşeză să lucreze la registrele contabile ale casei sale. Le permise să îi acapareze atenţia până târziu în noapte.

CAPITOLUL 4

— Pentru numele lui Harmony, bolborosi Waxillium, intrând în marea sală de bal. Asta numesc ei o petrecere modestă de nuntă în zilele noastre? Aici sunt mai mulţi oameni decât locuiesc în toate oraşele din Ţinuturile Necruţătoare.

Waxillium vizitase conacul Yomen o dată, în tinereţea lui, dar, atunci, marea sală de bal fusese goală. Acum era plină de oameni. Şiruri întregi de mese aliniate de-a lungul podelei din lemn de esenţă tare a încăperii cavernoase; mai mult ca sigur că erau peste o sută de mese. Doamne, lorzi, funcţionari aleşi, şi elita bogată se mişcau şi conversau într-un murmur domol, cu toţii îmbrăcaţi în cele mai elegante haine.

Bijuterii strălucitoare. Costume negre, elegante, cu cravate colorate. Femeile cu rochii după moda modernă: culori intense, fuste care coborau până în podea, straturi exterioare groase cu o mulţime de pliuri şi dantelă. Cele mai multe femei purtau deasupra sacouri strâmte, ca nişte veste, iar decolteurile erau mult mai joase acum decât îşi amintea că erau în copilăria lui. Probabil că acum era pur şi simplu mai predispus să observe.

— Ce spuneai, Waxillium? întrebă Steris, întorcându-se într-o parte şi lăsându-l să o ajute să-şi dezbrace paltonul.

Purta o rochie roşie, elegantă, care părea concepută în mod intenţionat să fie foarte modernă, dar nu prea îndrăzneaţă.

— Pur şi simplu, observam mărimea acestei adunări, draga mea, spuse Waxillium, împăturindu-i haina şi înmânând-o – împreună cu pălăria melon – unui servitor. Am participat la un număr mare de ceremonii de când m-am întors în oraş, şi niciuna nu a fost atât de enormă. Practic jumătate din oraş pare să fi fost invitat.

— Ei bine, aceasta este o ceremonie specială, spuse ea. O nuntă care implică două case foarte influente. Nu au vrut să lase pe cineva pe dinafară. Cu excepţia, fireşte, a celor pe care i-au exclus intenţionat.

Steris îi întinse braţul. Waxillium primise o prelegere detaliată pe parcursul drumului cu trăsura asupra felului riguros în care trebuia să îi ţină braţul. Braţul lui deasupra braţului ei, să-i ia mâna uşor, iar degetele să se închidă sub palma ei. Arăta oribil de nenatural, dar ea insistase că lucrul acesta avea să transmită exact mesajul pe care îl doreau ei. Într-adevăr, când coborâră în sala de bal, atraseră câteva priviri interesate.

— Vrei să sugerezi, spuse Waxillium, că un scop al acestui dineu de nuntă este să se scoată în evidenţă nu cine e invitat, ci, mai degrabă, cine nu este.

— Întocmai, spuse ea. Şi, pentru îndeplinirea acelui scop, toţi ceilalţi trebuie invitaţi. Cei din casa Yomen sunt puternici, chiar dacă ei cred cu tărie în Sliverism. O religie oribilă. Imaginează-ţi, să-l venereze pe însuşi Ochi-de-Fier. Oricum, nimeni nu ar ignora o invitaţie la această petrecere. Şi astfel, cei care sunt desconsideraţi, nu doar că se vor trezi că nu sunt invitaţi la petrecere, ci sunt şi incapabili să-şi aranjeze propriile distracţii, deoarece toţi cei pe care poate şi i-ar fi dorit să-i invite vor fi aici. Astfel, nu le rămâne decât fie să se asocieze cu alţi neinvitaţi – prin urmare consolidându-şi statutul de renegaţi –, fie să stea singuri acasă, gândindu-se la cum au fost ei insultaţi.

— Din experienţa mea, spuse Waxillium, felul acela de gândire nefericită duce la o mare probabilitate ca oamenii să fie împuşcaţi.

Steris zâmbi, făcând cu mâna, cu o afecţiune bine calculată, cuiva prin apropierea căruia au trecut.

— Aici nu suntem în Ţinuturile Necruţătoare, Waxillium. Suntem în Oraş. Noi nu facem asemenea lucruri aici.

— Nu, nu faceţi. Ar fi un gest de caritate să împuşcaţi oameni pentru lumea din Oraş.

— Nici măcar nu ai văzut partea cea mai rea, observă ea, făcând cu mâna spre altcineva. Vezi persoana aceea care s-a întors cu spatele la noi? Bărbatul îndesat cu părul mai lung?

— Da.

— E Lordul Shewrman. Un invitat la petreceri, scandalos de îngrozitor. E o pacoste totală când nu e beat şi un bufon desăvârşit când e beat – ceea ce, ţin să precizez, se întâmplă în cea mai mare parte a timpului. Este probabil cea mai puţin plăcută persoană din întreaga pătură superioară a societăţii. Majoritatea oamenilor de aici mai degrabă şi-ar petrece o oră amputându-şi un deget de la picior decât să stea să converseze cu el câteva clipe.

— Atunci de ce se află aici?

— Pentru chestiunea legată de insultă, Waxillium. Cei care au fost umiliţi vor fi chiar şi mai îngroziţi când vor afla că Shewrman a fost aici. Incluzând câteva aliaje rele cum este el – bărbaţi şi femei care sunt complet indezirabili, dar care nu îşi dau seama de acest lucru – Casa Yomen spune, mai presus de toate: „Preferăm mai degrabă să petrecem timpul cu genul acesta de oameni, decât să-l petrecem cu voi.” Foarte eficient. Foarte meschin.

Pe Waxillium îl pufni râsul.

— Dacă încerci ceva atât de grosolan în Weathering, ai sfârşi legat cu sfoară de glezne şi agăţat de grindă. Dacă eşti suficient de norocos.

— Hmm... Da.

O servitoare înaintă până lângă ei şi le făcu semn să o urmeze, şi îi conduse la o masă.

— Înţelegi, continuă Steris, mai încet, că nu mai răspund la mica ta reprezentaţie de „locuitor ignorant din zona de frontieră”, Waxillium.

— Reprezentaţie?

— Da, spuse ea, absentă. Eşti bărbat. Perspectiva căsătoriei îi face pe bărbaţi să se simtă incomozi, şi ţin cu ghearele de libertatea lor. Prin urmare, tu ai început să dai înapoi, să arunci comentarii brutale pentru a stârni o reacţie din partea mea. Acesta este instinctul tău de independenţă masculină; o exagerare menită, inconştient, să submineze nunta.

— Presupui că este o exagerare, Steris, spuse Waxillium în timp ce se apropiară de masă. Poate că eu aşa sunt.

— Eşti ceea ce alegi să fii, Waxillium, îi spuse ea. În ceea ce-i priveşte pe oamenii aceştia, de aici, şi alegerile făcute de Casa Yomen, nu eu am creat aceste reguli. Nici nu sunt de acord cu ele; multe sunt nepotrivite, dar aceasta este societatea în care trăim. Aşadar, eu mă transform într-o persoană care poate supravieţui în acest mediu.

Waxillium se încruntă când ea îi dădu drumul la braţ şi le sărută cu afecţiune pe obraji pe câteva femei de la o masă alăturată – rude îndepărtate, se părea. Se trezi că îşi strânge mâinile la spate şi încuviinţează din cap cu un zâmbet civilizat celor care veneau să îi salute pe el şi pe Steris.

Făcuse o figură bună în aceste ultime luni cât se mişcase prin înalta societate, iar oamenii îl tratau cu mult mai multă bunăvoinţă decât o făcuseră altădată. Chiar îi plăcea de câţiva dintre cei cu care intra în contact. Dar, esenţa a ceea ce era între el şi Steris încă îl făcea să se simtă stingher, şi îi veni greu să se bucure de mare parte din conversaţie.

Pe deasupra, atât de mulţi oameni într-un singur loc încă îi creau o stare de nervozitate. Prea multă confuzie, prea dificil de urmărit ieşirile. El prefera petrecerile mai mici, sau, cel puţin, cele răspândite într-un număr mare de încăperi.

Sosiră mireasa şi mirele, iar oamenii se ridicară să aplaude. Lordul Joshin şi Lady Mi'chelle; Waxillium nu îi cunoştea, dar se întreba de ce vorbeau cu un bărbat neîngrijit, care arăta ca un cerşetor, îmbrăcat în negru, din cap până în picioare. Din fericire, nu părea că Steris intenţiona să-l târască să aştepte alături de cei care doreau să felicite cât mai repede cuplul proaspăt căsătorit.

Curând, se servi cina la primele mese. Argintăria începu să zornăie. Steris trimise după o servitoare să le pregătească masa; Waxillium petrecu timpul inspectând încăperea. Erau două balcoane, unul la fiecare capăt mai scurt al sălii dreptunghiulare de bal. Părea să fie spaţiu pentru cinat acolo sus, deşi nu fusese instalată nicio masă. Astăzi erau folosite pentru muzicieni, un grup de harpişti.

Candelabre maiestuoase atârnau din tavan – şase candelabre enorme pe mijloc, prevăzute cu mii de bucăţi strălucitoare din cristal. Douăsprezece, mai mici, atârnau de o parte şi de alta a lor. Lumini electrice, observă Waxillium. Mai mult ca sigur că acele candelabre au necesitat un efort îngrozitor pentru a fi aprinse înainte de schimbare.

Costul real al unei petreceri ca aceasta îl făcu să se simtă ca paralizat. I-ar fi putut hrăni pe cei din Weathering timp de un an cu ceea ce se cheltuia doar pentru seara aceasta. Unchiul său vânduse sala de bal a Casei Ladrian cu câţiva ani în urmă – fusese o clădire separată, într-un cartier diferit de cel în care se afla conacul. Lucrul acesta îl făcea fericit pe Waxillium; din câte îşi putea aminti el, fusese la fel de mare ca aceasta. Dacă ar mai fi fost proprietari, poate că oamenii s-ar fi aşteptat să dea şi el asemenea petreceri extravagante.

— Ei bine? întrebă Steris, întinzându-i din nou mâna, când servitoarea se întoarse să-i conducă la masa lor.

Îi vedea pe Lordul Harms şi pe Marasi, verişoara lui Steris, că erau deja aşezaţi la masă.

— Îmi aduc aminte de ce am plecat din Oraş, spuse Waxillium, cu onestitate. Viaţa e al naibii de grea aici.

— Mulţi ar spune asta despre Ţinuturile Necruţătoare.

— Şi puţin dintre ei au trăit în amândouă, spuse Waxillium. Viaţa aici e dificilă în altfel, dar este totuşi dificilă. Ni se alătură din nou Marasi?

— Da.

— Ce se întâmplă cu ea, Steris?

— Ea este din Moşiile Externe şi şi-a dorit nespus de mult şansa de a merge la facultate aici, în Oraş. Tatălui meu i s-a făcut milă de ea, deoarece părinţii ei nu au avut mijloacele să o susţină. El îi permite să locuiască la noi în perioada studiilor.

O explicaţie acceptabilă, deşi părea să se rostogolească din gura lui Steris mult prea repede. Era o scuză practicată sau Waxillium presupunea prea mult? Oricum, o eventuală discuţie ulterioară fu întreruptă deoarece Lordul Harms se ridică să-şi salute fiica.

Waxillium dădu mâna cu Lordul Harms, apoi luă mâna lui Marasi şi făcu o plecăciune, apoi se aşeză. Steris începu să vorbească cu tatăl ei despre persoanele pe care le observase că participă la eveniment sau despre cele care lipseau, iar Waxillium se sprijini cu coatele pe masă, ascultând cu jumătate de ureche.

E greu de apărat încăperea asta, se gândi el, absent. Nişte lunetisti pe balcoanele alea s-ar descurca, dar ar fi nevoie de câţiva pe fiecare balcon, urmărind să se asigure că niciunul nu ajunge sub celălalt. Oricine avea o armă suficient de puternică – sau puterile Allomante potrivite – putea doborî lunetiştii de jos. Totuşi, stâlpii de sub balcoane le-ar fi asigurat un adăpost bun.

Cu cât era mai multă acoperire, cu atât mai bună era situaţia pentru cei depăşiţi numeric. Nu că ţi-ai fi dorit vreodată să fii depăşit numeric, dar el rar fusese implicat într-o răfuială în care să nu fi fost depăşit numeric. Aşa că îşi căuta ascunzători. În aer liber, un schimb de focuri se reducea la cine putea să prezinte pe teren cei mai mulţi bărbaţi cu arme. Dar, odată ce te puteai ascunde, talentul şi experienţa începeau să compenseze situaţia. Poate că, la urma urmei, această încăpere nu ar fi un loc prea rău în care să te lupţi...

Waxillium ezită. Ce făcea? Luase o hotărâre. Era nevoie să ia din nou aceeaşi hotărâre o dată la câteva zile?

— Marasi, spuse el, forţându-se să participe la conversaţie. Verişoara ta îmi spune că te-ai înscris la studii la facultate?

— Sunt în ultimul an, spuse ea.

Aşteptă încă o replică, dar nu primi niciuna.

— Şi cum merg studiile?

— Bine, spuse ea, şi privi în jos, ţinându-şi şervetul.

Asta da discuţie productivă, se gândi el, oftând. Din fericire, părea că se apropia un chelner. Bărbatul sfrijit începu să le toarne vin.

— Supa va fi servită imediat, explică el cu un uşor accent Terris, vocale înalte şi o uşoară tonalitate nazală.

Vocea îl făcu pe Waxillium să încremenească.

— Supa servită astăzi, continuă chelnerul, este o supă-cremă de creveţi minunat condimentată cu puţin piper. Cred că vi se va părea foarte gustoasă.

Aruncă o privire scurtă spre Waxillium, cu ochii scânteind de amuzament. Deşi purta un nas şi o perucă false, aceia erau ochii lui Wayne. Waxillium bombăni încet.

— Milord nu preferă creveţii? întrebă Wayne, cu oroare.

— Supa-cremă e foarte bună, spuse Lordul Harms. Am mai mâncat la o petrecere a Casei Yomen înainte.

— Nu e vorba de supă, spuse Waxillium. Tocmai mi-am amintit ceva ce am uitat să fac.

Ceva ce implică strangularea cuiva.

Mă voi întoarce imediat cu supa dumneavoastră, domni şi doamne, promise Wayne.

Avea chiar şi o linie falsă de cercei Terris în urechi. Wayne era parte din Terris, la fel ca Waxillium – după cum dovedeau abilităţile lor Feruchimice. Lucrul acesta era rar întâlnit în rândul populaţiei; deşi aproape o cincime din Iniţiatori fuseseră Terris, nu erau predispuşi la a se căsători cu alte etnii.

— Nu vă pare cunoscut chelnerul acela? întrebă Marasi, întorcându-se şi urmărindu-l cu privirea.

— Mai mult ca sigur că ne-a servit data trecută când am fost aici, spuse Lordul Harms.

— Dar nu am fost cu voi data...

— Lord Harms, interveni Waxillium, se aude ceva despre ruda dumneavoastră? Cea care a fost răpită de Efemeri?

— Nu, spuse el, luând o înghiţitură de vin. Distrugeţi-i pe hoţii aceia. Genul acesta de comportament este absolut inacceptabil. Ar trebui să limiteze un asemenea comportament la Ţinuturile Necruţătoare!

— Da, spuse Steris, oarecum subminează respectul oamenilor pentru forţa poliţienească atunci când se întâmplă lucruri ca acestea. Şi jaful a avut loc în interiorul oraşului! Ce îngrozitor!

— Cum a fost? întrebă, brusc, Marasi. Lord Ladrian? Să trăiţi unde nu exista lege?

Părea sincer curioasă, deşi comentariul ei stârni o încruntătură din partea Lordului Harms, probabil pentru că adusese în discuţie trecutul lui Waxillium.

— A fost dificil, câteodată, recunoscu Waxillium. Acolo, departe, unii oameni cred, pur şi simplu, că pot lua tot ce îşi doresc. De fapt, i-ar surprinde când cineva le-ar ţine piept. De parcă eu aş fi fost un fel de agresor, singurul care nu înţelegea jocul pe care îl jucau cu toţii.

— Jocul? spuse Lordul Harms, încruntându-se.

— O figură de stil, Lord Harms, spuse Waxillium. Vedeţi, parcă toţi credeau că, dacă eşti priceput sau bine înarmat, puteai să iei orice îţi doreai. Eu aveam ambele calităţi, şi, totuşi, în loc de a lua, eu i-am oprit. Lor li s-a părut derutant.

— Ai fost foarte curajos, spuse Marasi.

El ridică din umeri.

— Sincer, nu a fost vorba de bravură. Eu, oarecum, m-am lăsat dus de val.

— Chiar şi faptul că i-ai oprit pe Infailibili?

— Ei au fost un caz special. Eu...

Încremeni.

— De unde ştiai de asta?

Veştile se scurg încet, spuse Marasi, înroşindu-se. Din Ţinuturile Necruţătoare. Majoritatea ajung să fie scrise de cineva. Le poţi afla la universitate sau în anumite librării.

— Oh!

Simţindu-se incomod, ridică ceaşca şi bău din vin. În timp ce făcea asta, îi alunecă ceva în gură. Luat prin surprindere, aproape scuipă tot ce băuse. Se abţinu. Cu greu. Wayne, chiar te voi strânge de gât. Îşi trecu obiectul în mână, prefăcându-se că tuşeşte.

— Ei bine, spuse Steris, sper că ofiţerii de poliţie se vor ocupa în curând de aceşti ticăloşi, şi ne vom putea întoarce la pace şi lege.

— De fapt, zise Marasi, nu cred că e plauzibil aşa ceva.

— Copilă, spuse Lordul Harms, cu asprime. E suficient.

— Aş dori să ascult ce are de spus, milord, spuse Waxillium. De dragul conversaţiei.

— Ei... e în regulă... presupun.

— E doar o teorie de-a mea, spuse Marasi, înroşindu-se. Lord Ladrian, când erai legiuitor în Weathering, cum era populaţia oraşului?

Pipăi obiectul din mâna lui. Un tub de cartuş folosit, acoperit cu un capac făcut din puţină ceară.

— Păi, a început să crească repede în ultimii câţiva ani. Dar, în cea mai mare parte a timpului, aş spune că erau în jur de o mie cinci sute de oameni.

— Şi zona înconjurătoare? întrebă ea. Toate locurile pe care le-ai patrulat, dar care nu aveau propriii lor legiuitori?

— Poate trei mii în total, spuse Waxillium. Depinde. Sunt multe persoane în tranzit prin Ţinuturile Necruţătoare. Oameni care caută să găsească o presupusă sursă de minerale sau să deschidă o fermă. Muncitori care se mută dintr-un loc într-altul.

— Să spunem trei mii, zise Marasi. Şi câţi eraţi acolo? Cei care te-au ajutat să menţii legea?

— Cinci sau şase, depinde, spuse el. Eu şi Wayne, şi Barl, în cea mai mare parte a timpului. Mai erau câţiva, ocazional.

Şi Lessie, se gândi el.

— Să spunem şase la trei mii de oameni, spuse ea. Asta ne oferă un număr uşor cu care să lucrăm. Un om al legii la cinci sute de oameni.

— Ce rost are calculul acesta? întrebă Lordul Harms, exasperat.

— Populaţia octantului nostru este de aproximativ şase sute de mii, explică ea. Păstrând aceeaşi proporţie pe care a descris-o Lordul Ladrian, ar trebuie să avem, în mare, o mie două sute de poliţişti. Dar nu avem. E undeva mai aproape de şase sute, ultima dată când am verificat cifrele. Aşadar, Lord Ladrian, ţinuturile tale „sălbatice” aveau, de fapt, un număr dublu de legiuitori ca să le păzească, în comparaţie cu ce avem noi aici, în oraş.

— Huh, făcu el.

E ciudat ca o tânără de familie bună să deţină asemenea informaţii.

Nu încerc să îţi diminuez realizările, spuse ea, repede. E foarte posibil că aţi avut şi un procentaj mai mare de infractori. După cum ai spus, în afara oraşului, oamenii se aşteaptă să scape nepedepsiţi pentru fărădelegile lor.

— Aici, ei sunt mai circumspecţi – şi multe dintre infracţiuni sunt mai mici ca amploare. În loc să fie jefuită banca, o duzină de oameni sunt jefuiţi în drum spre casă, noaptea. Natura mediului urban înlesneşte posibilitatea de a te ascunde dacă îţi ţii infracţiunile sub un anumit nivel de vizibilitate. Dar nu aş spune că viaţa este cu adevărat mai sigură în oraş, în ciuda a ceea ce cred oamenii.

— Pariez că aici mai mulţi oameni sunt ucişi, raportat la procentajul populaţiei, decât departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Cu toate acestea, se întâmplă mult mai multe lucruri în Oraş, iar oamenii sunt mai puţin atenţi la asta. Prin contrast, când un bărbat este ucis într-un oraş mic, e un eveniment foarte perturbator – chiar dacă este singura crimă care s-a întâmplat de ani de zile.

— Şi toate acestea nici măcar nu ţin cont de faptul că o mare parte din bogăţia lumii este concentrată în câteva locuri în interiorul oraşului. Bogăţia atrage bărbaţi care caută oportunităţi. Există o sumedenie de motive pentru care Oraşul este mai periculos decât Ţinuturile Necruţătoare. Doar că noi ne prefacem că nu este aşa.

Waxillium îşi încrucişa braţele în faţa lui, pe masă. Ciudat. Odată ce începea să vorbească, nu părea deloc timidă.

— Vedeţi, milord, spuse Harms. De aceea am încercat eu să o domolesc.

— Ar fi fost păcat dacă aţi fi făcut aşa ceva, spuse Waxillium, deoarece cred că e cel mai interesant lucru pe care mi l-a spus cineva de când m-am întors în Elendel.

Marasi zâmbi, dar Steris doar îşi dădu ochii peste cap. Wayne se întoarse cu supa. Din nefericire, zona din imediata lor apropiere era aglomerată – Wayne nu ar fi în stare să creeze o bulă de viteză doar în jurul lui Waxillium şi al lui. Ar fi prins şi pe altcineva, şi pentru oricine ar fi fost prins în ea, timpul ar fi fost la fel de accelerat. Wayne nu putea modela bula, nici nu putea alege pe cine să afecteze aceasta.

În vreme ce erau cu toţii distraşi de supă, Waxillium rupse ceara de pe tubul de cartuş sigilat şi găsi în interior o bucată mică de hârtie, făcută sul. Îi aruncă o privire lui Wayne, apoi desfăcu hârtia. Pe ea era scris: Ai avut dreptate.

De obicei am, bolborosi el în timp ce Wayne aşeză un bol cu supă în faţa lui. Ce pui la cale, Wayne?

— Şaptezeci şi şapte de kilograme, mulţumesc, îi şopti Wayne. Am ridicat greutăţi şi am mâncat friptură în ultima vreme.

Waxillium îi aruncă o privire categorică, dar fu ignorat, pentru că Wayne continuă să explice – cu accentul lui uşor Terris – că se va întoarce în curând cu un coş cu pâine şi mai mult vin pentru grup.

— Lord Ladrian, spuse Steris când începură să mănânce, sugerez să începem să întocmim o listă cu subiecte de conversaţie pe care le putem folosi când suntem în compania altora. Subiectele nu ar trebui să aibă de-a face cu politica sau religia, dar ar trebui să fie memorabile şi să ne ofere oportunităţi de a fi fermecători. Ştii nişte vorbe de duh anume sau poveşti care pot fi punctul nostru de plecare?

— Odată am împuşcat coada unui câine din greşeală, spuse Waxillium, cu mintea în altă parte. E o poveste oarecum nostimă.

— Împuşcarea câinilor nu e deloc un subiect de conversaţie potrivit pentru cină, spuse Steris.

— Ştiu. Mai ales ţinând cont de faptul că eu ţinteam spre biluţele lui.

Marasi era cât pe ce să scuipe supa dincolo de masă.

— Lord Ladrian! exclamă Steris, deşi tatăl ei păru amuzat.

— Credeam că ai spus că nu mai am cu ce să te şochez, îi spuse lui Steris. Eu îţi testam doar supoziţia, draga mea.

— Sincer. Până la urmă vei depăşi această lipsă de maniere, specific rurală, nu-i aşa?

Waxillium învârti în supă ca să se asigure că Wayne nu ascunsese nimic. Sper că cel puţin a spălat acel tub de cartuş.

Bănuiesc că, într-adevăr, în cele din urmă, o voi depăşi, spuse el, ridicând lingura la buze. Supa era bună, dar prea rece. Lucrul amuzant era că, pe când mă aflam în Ţinuturile Necruţătoare, eram considerat foarte rafinat – de fapt, într-atât de mult, încât mă considerau arogant.

— Să spui că un bărbat e „rafinat”, după standardele din Ţinuturile Necruţătoare, spuse Lordul Harms, ridicând un deget, este ca şi cum ai spune că o cărămidă este „fină” după standardele materialelor de construcţie – chiar înainte de a o izbi de faţa unui om.

— Tată! spuse Steris.

Ea îl privi cu duşmănie pe Waxillium, ca şi cum comentariul acela era vina lui.

— Era o comparaţie perfect legitimă, spuse Lordul Harms.

— Nu mai vreau să vorbim despre lovirea oamenilor cu cărămizi sau despre împuşcături, indiferent de ţintă!

— Foarte bine, verişoară, spuse Marasi. Lord Ladrian, am auzit odată că ai aruncat într-un bărbat cu propriul lui cuţit şi l-ai nimerit drept în ochi. Este adevărată povestea?

— De fapt, a fost cuţitul lui Wayne, spuse Waxillium. Ezită: Iar ochiul... a fost un accident. Şi de data aceea voiam să ţintesc biluţele.

— Lord Ladrian! spuse Steris, aproape vânătă la faţă.

— Ştiu. A fost chiar departe de ţintă. Ţintesc extrem de prost când arunc cu cuţite.

Steris se uită la ei, făcându-se roşie la faţă când văzu că tatăl ei chicotea, dar încerca să se ascundă după şervet. Marasi se uită direct la ea, cu un calm inocent.

— Fără cărămizi, spuse Marasi, şi fără arme. Făceam conversaţie după cum ai cerut.

Steris se ridică.

— Mă duc la toaletă în timp ce voi trei vă reveniţi. Plecă furioasă, iar Waxillium simţi un acces de vinovăţie.

Steris era aspră, dar părea serioasă şi onestă. Nu merita să fie luată în derâdere. Şi totuşi, era foarte dificil să nu o provoci. Lordul Harms îşi drese glasul:

— Asta a fost nedrept, copilă, îi spuse lui Marasi. Trebuie să nu mă faci să-mi regret promisiunea de a începe să te aduc la aceste petreceri.

— Nu daţi vina pe ea, milord, spuse Waxillium. Eu am fost principalul vinovat, îi voi prezenta lui Steris scuzele de rigoare când se va întoarce, şi îmi voi pune lacăt la gură pentru restul serii. Nu ar fi trebuit să îmi permit să merg atât de departe.

Harms încuviinţă, oftând.

— Mărturisesc, am fost şi eu tentat să merg atât de departe, de câteva ori. Ea seamănă mult cu mama sa.

Îl privi compătimitor pe Waxillium.

— Înţeleg.

— Asta e soarta noastră, fiule, spuse Lordul Harms, ridicându-se. A fi lordul unei case necesită anumite sacrificii. Acum, dacă mă scuzaţi, îl văd pe Lord Alernath la bar şi cred că voi lua o înghiţitură din ceva mai tare, alături de el, înainte de felul principal. Dacă nu plec până ce Steris să se întoarcă, mă va sili să rămân. Nu stau mult.

Îi salută pe cei doi cu o mişcare a capului, apoi merse legănat spre un grup de mese înalte, departe, în lateral, lângă un bar deschis.

Waxillium îl privi cum pleacă, gândind alene şi răsucind între degete biletul lui Wayne. Înainte, presupusese că Lordul Harms o făcuse pe Steris să fie aşa cum era, dar părea că el era mai degrabă la cheremul ei decât viceversa, încă o curiozitate, se gândi el.

— Mulţumesc că mă aperi, Lord Ladrian, spuse Marasi. Se pare că vii în ajutorul unei doamne prin cuvinte la fel de rapid cum intervii cu pistoalele.

— Am spus doar adevărul aşa cum l-am văzut eu, milady.

— Spune-mi: chiar ai împuşcat coada unui câine când i-ai ţintit... ştii tu...

— Da, spuse Waxillium, făcând o grimasă. În apărarea mea, nenorocitul mă ataca. Aparţinea unui bărbat pe care l-am omorât. Agresivitatea nu era vina câinelui; biata creatură arăta de parcă nu mai fusese hrănit de zile întregi, încercam să-l împuşca undeva nefatal, să îl sperii. Dar, partea aceea cu bărbatul pe care l-am lovit în ochi a fost inventată. De fapt, nu ţinteam spre vreo parte a corpului în special – speram doar că îl voi nimeri.

Ea zâmbi.

— Pot să te întreb ceva?

— Te rog.

— Păreai demoralizat când am vorbit despre statisticile în legătură cu procentajul de legiuitori. Nu am vrut să te jignesc sau să îţi ridiculizez eroismul.

— E-n regulă, spuse el.

— Dar?

El clătină din cap.

— Nu sunt sigur că pot explica asta. Când am reuşit să plec în Ţinuturile Necruţătoare, când am început să-i arestez pe cei pentru care se emisese mandat, am început să... Ei bine, am crezut că găsisem un loc unde era nevoie de mine. Am crezut că găsisem o modalitate prin care să fac un lucru pe care nimeni altcineva nu ar fi vrut să-l facă.

— Dar ai făcut.

— Şi totuşi, spuse el, învârtind în supă, se pare că, în tot acel timp, poate că locul pe care l-am lăsat în urmă avea şi mai multă nevoie de mine. Nu am observat niciodată.

— Ai făcut o treabă importantă, Lord Ladrian. O muncă vitală. Înţeleg că, înainte de a ajunge, nimeni nu respecta legea în zona aceea.

— Acolo era Arbitan, spuse el, zâmbind, aducându-şi aminte de bărbatul acela mai în vârstă. Şi, desigur, legiuitorii din Dorsetul Îndepărtat.

— Un oraş îndepărtat şi greu accesibil, spuse ea, care avea un singur legiuitor capabil să servească o populaţie mare. Jon Deget-Mort avea problemele lui. Până când tu ai consolidat deja situaţia, Weathering era mai bine protejat decât cei din Oraş – dar nu a început aşa.

El încuviinţă din cap, deşi – din nou – era curios cât de multe ştia ea. Oare oamenii într-adevăr spuneau poveşti despre el şi despre Wayne peste tot pe aici, prin oraş? De ce nu le auzise şi el până atunci?

Statisticile ei chiar îl deranjau. Nu se gândise că Oraşul era atât de periculos. Ţinuturile Necruţătoare, cele sălbatice şi neîmblânzite, erau cele care aveau nevoie să fie salvate.

Oraşul era tărâmul belşugului pe care îl crease Harmony să adăpostească omenirea. Aici, pomii făceau fructe din abundenţă, iar terenurile cultivate aveau apă fără a fi nevoie de irigare. Terenul a fost întotdeauna fertil şi, într-un fel, niciodată nu fusese lucrat în mod organizat. Acest teren ar fi trebuit să fie diferit. Protejat. Renunţase la armele lui parţial pentru că se convinsese că poliţiştii îşi puteau face treaba fără ajutor. Dar oare Efemerii nu dovedesc că situaţia ar putea fi cu totul alta?

Wayne se întoarse cu pâinea şi cu o sticlă de vin, apoi se opri, uitându-se la cele două locuri goale.

— Aoleu, spuse el. V-aţi plictisit atât de mult să aşteptaţi, încât i-aţi devorat pe cei doi prieteni ai dumneavoastră?

Marasi îi aruncă o privire scurtă şi zâmbi.

Ea ştie, îşi dădu seama Waxillium. Îl recunoaşte.

— Dacă pot să remarc ceva, milady, spuse Waxillium, atrăgându-i atenţia spre el. Eşti mult mai puţin rezervată decât erai la prima noastră întâlnire.

Ea se ruşină.

— Nu mă prea pricep să fiu timidă, nu-i aşa?

— Nu credeam că asta e ceva ce necesită antrenament.

— Eu încerc tot timpul, spuse Wayne, aşezându-se la masă şi scoţând bagheta din coşul lui.

Luă o îmbucătură sănătoasă din ea.

— Nimeni nu îmi recunoaşte meritul pentru asta. Pentru că sunt înţeles greşit, vă spun eu.

Accentul Terris îi dispăruse. Marasi părea derutată.

— Ar trebui să mă prefac că sunt îngrozită de ceea ce face? îl întrebă pe Waxillium pe un ton discret.

— A văzut că l-ai recunoscut, spuse Waxillium. Acum se va bosumfla.

— Să mă bosumflu? Wayne începu să mănânce din supa lui Steris. Asta e o afirmaţie cât se poate de nedreaptă, Wax. Uh. Chestia asta e mult mai rea decât vă spuneam eu. Scuze pentru ea.

— Se va reflecta în bacşişul tău, spuse Waxillium, sec. Lady Marasi, eu eram serios în investigaţia mea. Să fiu sincer, mi se pare că ai încercat să te porţi cu o timiditate exagerată.

— Întotdeauna priveşti în jos după ce vorbeşti, încuviinţă Wayne. Îţi ridici tonalitatea vocii puţin cam prea mult când pui întrebări.

— Nu eşti genul care să studieze la universitate din proprie iniţiativă, observă Waxillium. De ce te prefaci?

— Aş prefera să nu spun.

— Ai prefera, spuse Waxillium, sau mai degrabă Lordul Harms şi fiica lui ar vrea să nu spui?

Ea se roşi.

— A doua variantă. Dar, vă rog. Chiar îmi doresc să nu mai vorbim despre acest subiect.

— Încântător, ca întotdeauna, Wax, spuse Wayne, muşcând încă o dată din pâine. Vezi ce ai făcut? Aproape că ai făcut-o pe domnişoara aceasta să plângă.

— Eu nu... începu Marasi.

— Ignoră-l, spuse Waxillium. Ai încredere în mine. El e ca o erupţie pe piele. Cu cât îl scarpini mai mult, cu atât mai iritant devine.

— Mda, spuse Wayne, deşi zâmbi maliţios.

— Nu eşti îngrijorat? îl întrebă Marasi, încet, pe Wayne. Porţi uniformă de chelner. Dacă te văd că stai la masă şi mănânci...

— Oh, ai dreptate, spuse Wayne, înclinându-şi scaunul pe spate. Persoana din spatele lui plecase, şi, pentru că Lordul Harms nu se întorsese, Wayne pur şi simplu avea spaţiu suficient pentru a...

...şi iată că se întâmplă, îşi aplecă din nou scaunul în faţă, hainele schimbate înapoi, un pardesiu cu o cămaşă largă, deschisă la gât, şi pantaloni groşi, din Ţinuturile Necruţătoare, pe dedesubt, îşi învârti pălăria pe deget. Cerceii dispăruseră. Marasi sări în sus.

— O bulă de viteză, şopti ea, părând uluită. Am avut impresia că văd ceva din afară!

— Puteai să vezi, dacă ai fi urmărit îndeaproape, spuse Waxillium. O pată. Dacă te uiţi la masa următoare, mâneca uniformei lui de ospătar iese afară de unde a aruncat-o el. Pălăria lui se îndoaie – deşi marginile sunt rigide, poţi să o comprimi în mâinile tale. Eu încă încerc să-mi dau seama unde ţinea pardesiul.

— Sub masa voastră, spuse Wayne, părând foarte mulţumit de sine.

— Ah, desigur, spuse Waxillium. Trebuia să ştie dinainte care masă avea să fie a noastră, astfel încât să fie desemnat chelnerul nostru.

Chiar ar fi trebuit să mă uit sub masă înainte să ne aşezăm, se gândi Waxillium. Ar fi părut un gest prea paranoic? Nu se simţea paranoic; nu stătea treaz noaptea, îngrijorat că va fi împuşcat, nici nu se gândea că existau forţe conspirative care încercau să-l distrugă. Lui îi plăcea, pur şi simplu, să fie grijuliu.

Marasi încă se uita la Wayne; părea buimacă.

— Nu suntem ceea ce te aşteptai tu să fim, spuse Waxillium, din informările pe care le-ai citit?

— Nu, recunoscu ea. Relatările de obicei omiteau aspectele legate de personalitate.

— Există poveşti despre noi? întrebă Wayne.

— Da. Multe.

— La naiba!

Părea impresionat.

— Primim drepturi de autor pentru ele sau ceva de genul acesta? Dacă da, eu vreau partea lui Wax, pentru că eu am făcut toate lucrurile pe care se spune că le-a făcut el. Pe deasupra, el este deja bogat şi toate cele.

— Sunt rapoarte scrise în stilul ştirilor, spuse Marasi. Acelea nu plătesc drepturi de autor celor ce le-au scris.

— Escroci mizerabili. Wayne făcu o pauză.

Mă întreb dacă vreuna dintre celelalte doamne rafinate din acest loc a auzit de faptele mele de vitejie, masculine şi revoltător de eroice...

— Lady Marasi e studentă la universitate, spuse Waxillium. Presupun că a citit informări care sunt primite acolo. Majoritatea publicului nu este familiarizat cu ele.

— Asta e adevărat, spuse ea.

— Oh, zise Wayne, părând dezamăgit. Ei bine, poate că Lady Marasi însăşi ar putea fi interesată să audă mai mult despre faptele mele revoltător de...

— Wayne?

— Da.

— Destul!

— Bine.

— Îmi cer scuze pentru el, spuse Wayne. Să-şi ceară scuze. Cred că e unul din defectele lui personale. Eu încerc să îl ajut, prin faptul că mă apropii al naibii de mult de perfecţiune, dar, până acum, lucrul ăsta nu a fost suficient.

— E-n regulă, spuse ea. Chiar mă întreb dacă ar trebui să scriu ceva pentru profesorii mei de la facultate, în care să descriu cât de... unic a fost să vă întâlnesc pe voi doi.

— Ce anume studiezi la universitate? întrebă Waxillium.

Ea ezită, apoi se înroşi puternic la faţă.

— Ah, vezi! spuse Wayne. Asta înseamnă să te prefaci că eşti timidă. Începi să te pricepi mult mai bine! Bravo!

— E vorba că...

Ridică o mână să-şi acopere ochii şi privi în jos, stânjenită.

— E vorba de... Oh, bine. Studiez justiţie juridică şi comportament infracţional.

— Asta e ceva de care să te ruşinezi? spuse Waxillium, schimbând cu Wayne o privire confuză.

— Păi, mi s-a spus că nu e un domeniu foarte feminin, zise ea. Dar, dincolo de asta... ei bine, eu stau la masă cu voi doi... şi... Ştiţi voi... voi sunteţi doi dintre cei mai faimoşi legiuitori din lume, şi câte şi mai câte...

— Ai încrede în mine, spuse Waxillium. Noi nu ştim atât de multe pe cât ai putea tu crede.

— Vezi tu, dacă ai studia bufonerie şi comportament idiot, adăugă Wayne, acesta e ceva la care noi suntem experţi.

— Sunt două lucruri, spuse Waxillium.

— Nu-mi pasă. Wayne continuă să mănânce pâinea. Deci, unde sunt ceilalţi doi? Presupun că i-aţi devorat de-adevăratelea. Wax mănâncă oameni doar la sfârşit de săptămână.

— După toate probabilităţile, se vor întoarce curând amândoi, Wayne, spuse Waxillium. Aşa că, dacă ai avut un scop al vizitei tale, poate îţi doreşti să ne spui despre ce e vorba. Dacă nu cumva asta nu e o tortură normală, banală.

— Eu ţi-am spus despre ce era vorba, spuse Wayne. Nu mi-ai mâncat bileţelul, din greşeală, nu-i aşa?

— Nu. Nu zicea mare lucru.

— Spunea suficient, zise Wayne, aplecându-se în faţă. Wax, mi-ai spus să mă uit la ostateci. Ai avut dreptate.

— Toţi sunt Allomanţi, presupuse Waxillium.

— Mai mult decât atât, spuse Wayne. Sunt toate rude.

— Au trecut doar trei sute de ani de la Iniţiatori, Wayne. Toţi suntem rude.

— Asta înseamnă că îţi asumi responsabilitatea în locul meu?

— Nu.

Wayne chicoti, trăgând o bucată de hârtie împăturită din buzunarul de la haina lui.

— E mai mult decât atât, Wax. Priveşte. Fiecare dintre femeile răpite provenea dintr-o anumită linie genealogică. Am făcut nişte cercetări. Treburi serioase. Adevărate.

Se opri.

— De ce i se spune cercetare dacă nu cer nimic nimănui?

— Pentru că pariez că a trebuit să verifici lucrurile de două ori, spuse Waxillium, luând hârtia şi studiind-o.

Era scrisă ciudat, dar era descifrabilă. Ea explica liniile principale de descendenţă ale fiecăreia dintre femeile răpite.

Mai multe lucruri ieşeau în evidenţă. Fiecare dintre ele avea o descendenţă comună cu însuşi Lordul Născut-din-Ceaţă. Din acest motiv, majoritatea aveau, de asemenea, o moştenire puternică de Allomanţie în trecutul lor. Erau toate destul de strâns înrudite, verişoare de gradul al treilea sau al patrulea, unele de gradul întâi.

Waxillium ridică privirea şi o observă pe Marasi zâmbind larg, urmărindu-l pe el şi pe Wayne.

— Ce? întrebă Waxillium.

Ştiam eu! exclamă ea. Ştiam că eşti în oraş pentru a-i investiga pe Efemeri. Ai venit să devii lordul unei case doar la o lună după ce a avut loc primul jaf. Ai de gând să-i prinzi, nu-i aşa?

— De aceea ai insistat ca Lordul Harms să te aducă la întâlnirile cu mine?

— Poate.

— Marasi, spuse Waxillium, oftând. Te grăbeşti să tragi concluzii. Crezi că morţile din familia mea, faptul că eu am devenit lord, toate au fost născociri?

— Păi, nu, spuse ea. Dar eu am fost surprinsă că ai acceptat titlul până când mi-am dat seama că, probabil, l-ai privit ca pe o şansă de a afla ce se petrecea cu aceste jafuri. Trebuie să recunoşti, sunt neobişnuite.

— La fel este şi Wayne, spuse Waxillium. Dar eu nu m-aş dezrădăcina, nu mi-aş schimba întregul stil de viaţă şi nu aş accepta responsabilitatea unei case întregi doar ca să-l studiez pe el.

— Uite, Wax, interveni Wayne – ignorând remarca sarcastică, ceea ce era neobişnuit pentru el. Te rog, spune-mi că ai adus o armă cu tine.

— Ce? Nu, nu am adus. Waxillium împături la loc hârtia şi i-o înapoie. De ce-ţi pasă ţie?

— Pentru că, spuse Wayne, smulgând hârtia din mâna lui şi aplecându-se în faţă. Nu-ţi dai seama? Hoţii sunt în căutarea unor locuri pe care să le poată jefui, unde poate fi găsită clasa superioară bogată din Elendel – deoarece ei îşi găsesc ţintele în rândul indivizilor ăia bogaţi, din înalta societate. Oamenii cu moştenirea potrivită. Genul ăla de oameni, cei bogaţi, au încetat să călătorească pe calea ferată.

Waxillium încuviinţă din cap.

— Da, dacă femeile sunt, într-adevăr, ţintele reale, jafurile de mare calibru vor face posibilele ţinte viitoare mult mai puţin dornice să călătorească. O conexiune bine întemeiată. Acesta trebuie să fie motivul pentru care hoţii au atacat teatrul.

— Şi unde altundeva sunt oameni bogaţi cu moştenirea corespunzătoare? întrebă Wayne. Un loc în care oamenii poartă cele mai elegante bijuterii, în care ai posibilitatea să îi jefuieşti ca să creezi confuzie? Un loc în care poţi găsi ostaticul potrivit pe care să-l iei drept premiu real?

Lui Waxillium i se uscă gura.

— La o mare petrecere de nuntă.

Brusc, se deschiseră uşile de la ambele capete ale sălii de bal.

CAPITOLUL 5

Bandiţii nu arătau precum cei cu care era obişnuit Waxillium. Nu aveau feţele mascate cu baticuri, nici nu purtau haine lungi şi pălării cu boruri largi, precum cele din Ţinuturile Necruţătoare. Majoritatea purtau veste şi pălării de oraş, melon, pantaloni spălăciţi şi cămăşi largi, cu nasturi, suflecate până la coate. Efectiv nu erau mai bine îmbrăcaţi, ci erau doar diferiţi.

Erau bine înarmaţi. Mulţi îşi sprijineau puştile pe umăr, alţii aveau pistoale în mâini. Oamenii din întreaga sală de bal observară imediat argintăria zăngănind şi auziră înjurături. Erau cel puţin două duzini de bandiţi, poate chiar trei. Waxillium observă cu nemulţumire că intrau şi mai mulţi din dreapta, dinspre uşile care dădeau spre bucătării. Probabil că îşi lăsaseră oamenii în urmă să ţină personalul sub supraveghere şi să-i împiedice să alerge după ajutor.

— Al naibii moment să-ţi laşi armele acasă, spuse Wayne. Plecă de pe scaunul lui şi se ghemui lângă masă, scoţând încet cele două bastoane de duel, din lemn de esenţă tare, de dedesubt.

— Lasă-le jos, spuse Waxillium, încet, numărând.

Vedea treizeci şi cinci de bărbaţi. Majoritatea era adunaţi la cele două capete ale sălii dreptunghiulare de bal, direct în faţa şi în spatele lui Waxillium. El era aproape în centrul sălii.

— Ce? spuse Wayne, tăios.

— Lasă bastoanele jos, Wayne.

— Sper că nu vrei să spui...

— Uită-te la încăperea asta! rosti Waxillium printre dinţi. Câţi martori oculari sunt aici? Trei-patru sute? Ce o să se întâmple dacă provocăm un schimb de focuri?

— Ai putea să-i protejezi, spuse Wayne. Să-i împingi la o parte.

— Poate, spuse Waxillium. Ar fi foarte riscant. Până acum, niciunul dintre jafurile astea nu s-a dovedit violent. Nu accept ca tu să-l transformi pe ăsta într-o baie de sânge.

— Nu sunt obligat să te ascult, spuse Wayne, ameninţător. Nu mai eşti răspunzător de mine, Wax.

Waxillium îi întâlni privirea şi şi-o lăsă aţintită asupra lui în timp ce încăperea se umplu de ţipete de panică şi îngrijorare. Părând reticent, Wayne se strecură înapoi la locul lui pe scaun. Nu lăsă jos bastoanele de duel, dar îşi ţinu mâinile sub faţa de masă, ascunzându-le vederii.

Cu ochii mari şi buzele trandafirii întredeschise, Marasi se întorsese şi urmărea cum hoţii încep să se mişte prin sala de bal.

— Oh, Doamne!

Se întoarse şi îşi scoase poşeta, degetele tremurându-i. Scoase la iveală un carneţel şi un creion.

— Ce faci? întrebă Waxillium.

— Notez descrieri, spuse ea, în timp ce îi tremura mâna. Ştiai că, din punct de vedere statistic, doar unul din doi martori pot descrie cu precizie un infractor care i-a atacat? Mai rău, şapte din zece vor alege greşit persoana dintr-un şir dacă este prezentat un bărbat asemănător, dar mai ameninţător. În acest moment, eşti mult mai predispus să supraestimezi înălţimea unui agresor, şi îl vei descrie deseori ca fiind asemănător cu un răufăcător dintr-o poveste pe care ai auzit-o recent. E vital, dacă eşti martorul unei fărădelegi, să acorzi o atenţie specială detaliilor celor implicaţi. Oh, mă bâlbâi, nu-i aşa?

Părea îngrozită, dar, oricum, începu să scrie, notând descrieri ale fiecărui bandit.

— Noi nu am fost nevoiţi niciodată să facem lucruri de-astea, spuse Wayne, cu privirea aţintită asupra hoţilor în timp ce îşi îndreptau armele către participanţii la petrecere, făcându-i să tacă.

— Pentru că, dacă suntem martori la o infracţiune, cei care o comit sunt de obicei morţi până la final.

Îl săgetă cu privirea pe Waxillium.

Câţiva hoţi începură să îi forţeze pe bucătari şi pe ospătari să iasă din bucătării şi să stea alături de invitaţi.

— Vă rugăm! urlă unul dintre bandiţi, cu puşca în dreptul umărului. Aşezaţi-vă! Rămâneţi calmi! Şi faceţi linişte.

Avea un uşor accent din Ţinuturile Necruţătoare şi o constituţie solidă – deşi nu înaltă, cu antebraţe proeminente şi un ten pestriţ, cenuşiu, aproape lăsând impresia că faţa lui era făcută din granit.

Kolosşii, se gândi Waxillium. Sunt periculoşi.

Oamenii făcură linişte, cu excepţia câtorva smiorcăieli din partea celor foarte panicaţi. Se părea că mama miresei leşinase, iar petrecerea de nuntă era înăbuşită, mirele stând supărat, cu un braţ protector asupra noii lui soţii.

Un al doilea Efemer făcu un pas înainte. Acesta, spre deosebire de ceilalţi, purta o mască: o bucată de pânză tricotată care îi acoperea faţa, cu o pălărie ca din Ţinuturile Necruţătoare deasupra ei.

— Aşa e mai bine, spuse el, cu o voce fermă, controlată. Ceva din vocea aceea îl surprinse pe Waxillium.

— Dacă sunteţi rezonabili, vom termina treaba asta în câteva momente, zise calm, Efemerul cel mascat, plimbându-se printre mese, în timp ce aproximativ o duzină de bandiţi începu să se răspândească prin sala de bal, deschizând saci mari. Nu vrem decât bijuteriile voastre. Nimeni nu trebuie să fie rănit. Ar fi o ruşine să stricaţi o petrecere atât de frumoasă ca asta cu vărsare de sânge. Bijuteriile voastre nu merită viaţa voastră.

Waxillium aruncă o privire spre Lordul Harms, care încă stătea lângă bar. Începuse să-şi atingă uşor faţa cu o batistă. Bărbaţii cu sacii se răspândiră repede prin încăpere, oprindu-se la fiecare masă şi strângând coliere, inele, cercei, portofele şi ceasuri de mână. Uneori, obiectele erau aruncate cu grabă în saci, câteodată fără tragere de inimă.

— Wax... spuse Wayne, cu vocea încordată.

Marasi continuă să scrie, cu stiloul şi hârtia pe genunchi.

— Trebuie să scăpăm teferi din asta, spuse încet Waxillium. Fără să fie rănit cineva. Apoi putem să dăm declaraţii ofiţerilor de poliţie.

— Dar...

Refuz să fiu motivul pentru moartea acestor oameni, Wayne, replică Waxillium, cu vocea mult mai răsunătoare decât intenţionase.

Sânge pe cărămizi. Un trup într-o haină lungă, de piele, prăbuşindu-se la pământ. O faţă cu un zâmbet forţat murind cu un glonţ în frunte. Câştigând, chiar şi când a murit.

Nu din nou. Niciodată.

Waxillium strânse puternic din ochi.

Niciodată.

— Cum îndrăzneşti? strigă, brusc, o voce. Waxillium aruncă o privire spre lateral.

Un bărbat de la o masă din apropiere se ridicase, scuturând mâna femeii solide de lângă el. Avea o barbă groasă, care începea să încărunţească, şi purta un costum cu o croială mai veche, partea de jos ajungându-i până jos, la glezne.

— Nu voi sta liniştit, Marthin! Sunt poliţist în Garda a Opta! Lucrul acesta atrase atenţia liderului bandiţilor. Bărbatul mascat merse tacticos spre cel care vorbise deschis, cu arma sprijinită lejer pe umăr.

— Ah, spuse el, Lord Peterus, cred că aşa vă numiţi.

Făcu semn cu mâna către doi bandiţi, iar aceştia se repeziră înainte, cu armele pregătite spre Peterus. Şeful pensionar al celei de-a Opta Forţe Poliţieneşti.

— Va trebui să renunţaţi la armă.

— Cum îndrăzniţi să comiteţi un jaf aici, la o petrecere de nuntă? spuse Peterus. E un lucru scandalosl Ar trebui să vă fie ruşine cu voi.

— Ruşine? spuse liderul bandiţilor, în timp ce subalternii lui îl percheziţionară pe Peterus şi scoaseră un pistol – Granger, model 28, cu un pat gros, opţional – din tocul său de umăr.

— Să-mi fie ruşine? Să-i jefuieşti pe ăştia? După câte aţi făcut voi celor din Ţinuturile Necruţătoare în tot aceşti ani? Acesta nu e un lucru ruşinos. Ce facem noi aici e răzbunare.

Este ceva în vocea aia, se gândi Waxillium, bătând uşor în masă. Ceva familiar. Linisteste-te, Peterus. Nu-i provoca!

— În numele legii, voi urmări să fiţi prinşi şi spânzuraţi pentru asta! strigă Peterus.

Liderul bandiţilor îl plesni pe Peterus peste faţă, doborându-l la pământ.

— Ce ştii tu despre legea ta? mârâi liderul bandiţilor. Şi fii atent cu avertismentele că o să-i vezi pe unii executaţi. Asta le dă mai puţină raţiune să se controleze. Mânca-v-ar Rugina şi Pieirea, voi, oamenilor, mă scârbiţi.

Făcu semn lacheilor săi să reia strângerea bogăţiilor. Mama miresei îşi revenise şi plângea cu hohote, în vreme ce familia ei era percheziţionată de bani, luându-i-se până şi colierul de mireasă.

— Bandiţii chiar sunt interesaţi de bani, spuse Waxillium, încet. Vedeţi? Forţează fiecare persoană de la masă să vorbească, să găsească bijuterii ascunse în gură. Observaţi cum îl face pe fiecare să se ridice şi apoi să facă o verificare rapidă a buzunarelor şi în jurul scaunelor unde au stat.

— Bineînţeles că sunt interesaţi de bani, îi şopti Marasi. La urma urmei, acesta este motivul presupus al jafului.

— Dar e vorba şi de ostatici, spuse Waxillium. Sunt sigur de asta. Iniţial, el bănuise că jafurile erau doar o acoperire pentru scopul real al bandiţilor. Totuşi, dacă aşa ar fi stat lucrurile, nu ar fi atât de meticuloşi în legătură cu banii.

— Dă-mi carneţelul tău!

Ea îi aruncă o privire scurtă.

— Acum, zise el, presărând praf de oţel în vinul lui, apoi în tinzând mâna pe sub masă.

Temătoare, ea îi dădu carneţelul în timp ce un bandit se îndreptă spre masa lor. Era cel cu pielea gri şi gâtul gros.

— Wayne, spuse Waxillium, fii pregătit!

Wayne dădu, scurt, din cap, scoţând uşor bastoanele de duel. Waxillium îşi bău vinul, şi apăsă carneţelul legat cu spirală şi bastoanele de duel de pe marginea mesei lor pătrate. Scoase încet o bucată mică, din metal, din mânecă şi o apăsă pe bastoane, apoi arse oţel.

Liniile ţâşniră în jurul lui. Una era îndreptată spre tija din metal, iar alta spre arcul de la carnet. El împinse, uşor, în ele, apoi le dădu drumul. Bastoanele şi carneţelul rămăseseră lipite de partea laterală a mesei, ascunse de faţa de masă, care atârna până în pământ, peste ele. Trebuia să fie atent să nu împingă prea tare, ca să nu mute masa.

Banditul veni la masa lor, întinzând sacul. Marasi fu forţată să-şi scoată colierul ei mic, din perle, singura bijuterie pe care o purta. Cu mâinile tremurânde, căută în portofel după bancnote, dar banditul îi smulse pur şi simplu tot portofelul şi i-l aruncă în sac.

— Vă rog, spuse Waxillium, făcându-şi vocea să tremure. Vă rog, nu ne faceţi rău!

Îşi scoase ceasul de buzunar, apoi îl aruncă pe masă, ca şi cum s-ar fi pripit, îşi smulse lanţul de ceas de la vestă şi îl aruncă în sac. Apoi îşi scoase portofelul şi îl aruncă înăuntru, scoţând, în mod ostentativ, ambele buzunare, în timp ce mâinile îi tremurau, ca să arate că nu mai are altceva, începu să-şi caute prin buzunare.

— E suficient, amice, zise kolossul, rânjind.

— Nu-mi faceţi rău!

— Aşază-te la locul tău, javră, spuse banditul, uitându-se înapoi, spre Marasi.

Se uită lacom. Apoi o percheziţionă, forţând-o să vorbească, astfel încât el să-i poată verifica gura. Ea suportă acest lucru cu o roşeaţă adâncă în obraji, mai ales când percheziţionarea se transformă în câteva pipăieli puternice.

Waxillium simţi că începe să i se zbată ochiul.

— Nu mai are altceva, spuse banditul, mormăind. De ce am primit eu mesele sărace? Şi tu?

Aruncă o privire spre Wayne. În spatele lor, un alt bandit găsi haina de servitor a lui Wayne sub masă, ţinând-o ridicată, cu o expresie confuză.

Par eu că aş avea ceva de valoare, amice? întrebă Wayne, îmbrăcat în haina lungă şi în pantalonii după moda din Ţinuturile Necruţătoare.

Vorbi cu accentul lui din Ţinuturile Necruţătoare.

— Eu sunt aici din greşeală. Cerşeam în bucătărie când v-am auzit că intraţi.

Banditul mormăi, dar, oricum, percheziţionă buzunarele lui Wayne. Nu găsi nimic, apoi verifică sub masă şi îi puse pe toţi să se ridice în picioare. În cele din urmă, îi înjură pe toţi pentru că erau „prea săraci” şi îi smulse lui Wayne pălăria de pe cap. Îşi aruncă propria lui pălărie – purta o căciulă croşetată pe dedesubt, aluminiul ieşindu-i uşor prin găuri – apoi se îndepărtă, fixându-şi pălăria lui Wayne pe cap, peste căciulă.

Se aşezară înapoi, la loc.

— Mi-a luat pălăria norocoasă, Wax, bombăni Wayne.

— Calmează-te, spuse Waxillium, înapoindu-i carneţelul lui Marasi, astfel încât ea să poată lua din nou notiţe pe ascuns.

— De ce nu ţi-ai ascuns portofelul, şopti ea, aşa cum ai făcut cu acest carneţel?

— Câteva bancnote din el sunt marcate, spuse Waxillium, distras, urmărindu-l pe liderul mascat.

Analiză ceva din mâna lui. Păreau a fi nişte foi de hârtie mototolite.

— Ele le vor permite ofiţerilor de poliţie să depisteze unde sunt cheltuiţi, dacă sunt cheltuiţi.

— Marcaţi! exclamă Marasi. Deci ştiai că vom fi jefuiţi!

— Poftim? Bineînţeles că nu.

— Dar...

— Wax întotdeauna are la el nişte bancnote marcate, spuse Wayne, mijind ochii atunci când observă ce făcea liderul bandiţilor. Pentru orice eventualitate.

— Oh! Asta e... foarte neobişnuit.

— Wax e un fel aparte de paranoic, domnişoară, spuse Wayne. Tipul acela face ce cred eu că face?

— Da, spuse Waxillium.

— Ce? întrebă Marasi.

— Compară feţele cu desenele din mâna lui, spuse Waxillium. Caută persoana care trebuie să fie luată ostatic. Uită-te cum se plimbă printre mese, verificând faţa fiecărei femei. Mai sunt şi alţii care fac acelaşi lucru.

Făcură linişte când liderul trecu pe lângă ei. Era însoţit de un individ cu faţa bine proporţionată, care se încrunta.

— Îţi spun, zise al doilea bărbat, băieţii devin nervoşi. Nu poţi să le dai totul pe tavă ca aici şi să nu laşi niciodată să împuşte ceva.

Liderul mascat tăcu, analizându-i pe toţi de la masa lui Wax, pentru o clipă. Ezită puţin, apoi trecu mai departe.

— Şefule, va trebui să-i laşi pe băieţi să înceapă să tragă mai devreme sau mai târziu, spuse cel de-al doilea bărbat, vocea lui stingându-se treptat. Cred că...

Curând, ajunseră prea departe ca Waxillium să mai poată înţelege ce spuneau.

În apropiere, Peterus – fostul ofiţer de poliţie – se aşezase înapoi pe scaun. Soţia lui îi ţinea un şervet pe cap, de unde îi curgea sânge.

Aceasta e cea mai bună modalitate, îşi spuse Waxillium, cu hotărâre. Le-am văzut feţele. Voi fi în stare să depistez cine sunt când vor cheltui banii, îi voi găsi, şi voi lupta cu ei în condiţiile stabilite de mine. Voi...

Dar nu va face asta. Îi va lăsa pe ofiţerii de poliţie să-şi îndeplinească obligaţia aceea, nu-i aşa? Nu asta îşi spunea el fără încetare?

Îi atrase atenţia un zgomot brusc din cealaltă parte a încăperii. Câţiva bandiţi conduseră pe hol două femei care păreau istovite, una dintre ele fiind Steris. Părea că, în cele din urmă, se gândiseră să evacueze toaleta femeilor. Ceilalţi bandiţi înaintau destul de repede cu strângerea de bunuri. Erau suficienţi, încât nu dură prea mult, chiar şi în cazul acestei mulţimi mari.

— În regulă, strigă şeful lor. Luaţi un ostatic. A vorbit prea tare, se gândi Waxillium.

— Pe cine ar trebui să luăm? strigă înapoi unul dintre bandiţi. Fac un spectacol din asta.

Nu-mi pasă, spuse şeful.

Vrea să credem că alege pe cineva la întâmplare.

Oricare dintre ei e în regulă, continuă şeful. Să spunem... pe aia.

Făcu un semn cu mâna spre Steris.

Steris.

Unul dintre ostatecii din jafurile trecute era verişoara ei. Desigur. Ea provenea din aceeaşi linie genealogică. Lui Waxillium începu să i se zbată ochiul tot mai tare.

— De fapt, spuse şeful. De data asta, luăm două. Îşi trimise lacheul koloss în grabă spre mese.

— Deci, nimeni să nu ne urmărească, altfel veţi fi răniţi. Amintiţi-vă, câteva bijuterii nu merită viaţa voastră. Vom elibera ostaticii când suntem siguri că nu suntem urmăriţi.

Minciuni, se gândi Waxillium. Ce vrei cu ei? De ce... Kolossul care îi furase pălăria lui Wayne se apropie de masa lui Wax şi o apucă pe Marasi de umăr.

— Tu eşti de ajuns, spuse el. Vii cu noi într-o călătorie, drăguţo. Ea sări când el o atinse, scăpând carneţelul.

— Ia uită-te, spuse un alt bandit. Ce-i ăsta?

ÎI ridică şi îl frunzări.

— Nu are decât cuvinte, Tarson.

— Idiotule, spuse Tarson – kolossul. Nu ştii să citeşti, ţii minte?

Îşi întinse gâtul să vadă.

— Ia uite: asta e o descriere a mea, nu-i aşa?

— Eu... spuse Marasi. Am vrut doar să-mi aduc aminte, pentru jurnalul meu, înţelegi...

— Sunt sigur, spuse Tarson, îndesând carneţelul într-un buzunar. Când scoase mâna, lăsă să se vadă un pistol, pe care i-l coborî la cap. Marasi se făcu albă la faţă. Waxillium se ridică, oţelul arzându-i în stomac. Pistolul celuilalt bandit fu îndreptat spre capul lui o secundă mai târziu.

— Doamna ta va fi foarte bine cu noi, bătrâne, spuse Tarson cu un zâmbet pe buzele lui cenuşii. Hai.

O smuci pe Marasi să se ridice în picioare, apoi o împinse în faţa lui spre ieşirea dinspre nord. Waxillium privi ţintă în jos spre ţeava pistolului celuilalt bandit. Cu o împingere mentală, putea trimite înapoi arma aceea, cu un pocnet, în faţa proprietarului, putea chiar să-i spargă nasul.

Banditul arăta că voia să apese trăgaciul. Părea dornic, încântat de fiorul jafului. Waxillium mai văzuse bărbaţi de genul acela înainte. Erau periculoşi. Banditul ezită, apoi aruncă o privire spre prietenii săi şi, în cele din urmă, se opri, grăbindu-se spre ieşire. Altul o împingea pe Steris spre uşă.

— Wax! şuieră Wayne printre dinţi.

Cum putea un om de onoare să urmărească aşa ceva? Fiecare instinct de dreptate pe care îl avea Waxillium îi cerea să facă ceva. Să lupte.

— Wax, spuse Wayne încet. Se întâmplă greşeli. Lessie nu a fost greşeala ta.

— Eu...

Wayne puse mâna pe bastoanele lui de duel.

— Ei bine, eu am de gând să fac ceva.

— Nu merită să faci asta cu preţul unor vieţi omeneşti, Wayne, spuse Waxillium, exprimându-şi stupoarea. Asta nu are de-a face doar cu mine. E adevărat, Wayne. Noi...

— Cum îndrăzniţi? urmă o voce cunoscută. Lord Peterus, fostul poliţist.

Bărbatul mai în vârstă îşi dădu jos şervetul de pe cap, poticnindu-se în picioare.

— Laşii! Voi fi eu ostaticul vostru, dacă aveţi nevoie de unul. Bandiţii îl ignorară, majoritatea grăbindu-se spre ieşirile încăperii, fluturându-şi armele încoace şi încolo şi bucurându-se că îi fac pe cei care participau la petrecere să fie umili.

— Laşii! ţipă Peterus. Sunteţi nişte javre, fiecare dintre voi. Mă voi uita cum veţi fi spânzuraţi! Luaţi-mă pe mine în schimbul uneia din fetele acelea, sau aşa se va întâmpla. Jur pe însuşi Supravieţuitorul!

Merse împleticit după şeful care se retrăgea, trecând de lorzi, doamne şi cei bogaţi – dintre care majoritatea se lăsaseră jos şi stăteau ascunşi sub mese.

Iată-l pe singurul bărbat din încăperea asta care are puţin curaj, se gândi Waxillium, simţind dintr-odată o ruşine puternică. El şi Wayne.

Steris era aproape în dreptul uşii. Marasi şi cel ce o prinsese îl ajungeau din urmă pe lider.

Nu pot lăsa să se întâmple asta. Eu...

LAŞILOR!

Liderul mascat al bandiţilor se întoarse brusc, mâna i se decuplă, o împuşcătură străbătu aerul, răsunând peste întreaga sală de bal. Se termină în câteva clipe. Peterus, bărbatul în vârstă, se prăbuşi cu toată greutatea. Fumul se învârtea în aer deasupra pistolului din mâna şefului bandiţilor.

— Oh... făcu Wayne încet.

— Tocmai ai făcut o mare greşeală, amice. O greşeală foarte mare.

Şeful se întoarse cu spatele la corpul bărbatului, punându-şi arma în toc.

— Foarte bine, strigă el, mergând spre uşă. Puteţi să vă distraţi, băieţi. Ne întâlnim afară. Hai să...

Totul încremeni. Oamenii se opriră la locul lor. Fumul care se răsucea în aer atârna nemişcat. Vocile amuţiră. Vaietele se opriră.

Într-un cerc, în jurul mesei lui Waxillium, aerul se undui puţin.

Wayne se ridică, sprijinindu-şi pe umeri bastoanele de duel, inspectând camera, îl aranjă pe fiecare dintre bandiţi la locul lui, Waxillium înţelegea ce face. Aproxima distanţele, se pregătea.

— De îndată ce las bula să cadă, spuse Wayne, locul acesta va exploda precum un depozit de muniţie dintr-un vulcan.

Waxillium îşi băgă, calm, mâna în sacou şi scoase un pistol ascuns sub braţul lui. Îl aşeză pe masă. Zbaterea de la ochi îi dispăruse.

— Ei bine? întrebă Wayne.

— Asta e o metaforă groaznică. Cum să ajungă un depozit de muniţie într-un vulcan?

— Nu ştiu. Cum stă treaba, ai de gând să lupţi sau nu?

— Am încercat să aştept, spuse Waxillium. Le-am dat o şansă să plece. Am încercat să renunţ la asta.

— Ai dat un spectacol pe cinste, Wax. Făcu o grimasă. Un spectacol mult prea grozav.

Waxillium rămase cu mâna pe pistol. Apoi îl ridică.

— Aşa să fie.

Cu cealaltă mână, îşi turnă întregul săculeţ de oţel în paharul cu vin, apoi îl bău dintr-o înghiţitură. Wayne rânji.

— Apropo, îmi datorezi o halbă pentru că m-ai minţit.

— Te-am minţit?

— Ai spus că nu ai adus o armă cu tine.

— N-am adus, spuse Waxillium, întinzând mâna spre şale şi scoţând un al doilea pistol. Mă cunoşti mai bine decât atât, Wayne. Eu nu merg niciodată nicăieri doar cu o armă. Cât de mult aliaj fuzibil ai?

— Nu atât de mult pe cât mi-aş dori. Chestia asta e al naibii de scumpă aici în oraş. Poate că am suficient pentru cinci minute în plus. Dar metalminţile mele sunt pline. Am petrecut două săptămâni bune bolnav la pat după ce ai plecat tu.

Cuvintele acestea îi dădeau lui Wayne o oarecare putere vindecătoare, dacă ar fi fost împuşcat.

Waxillium inspiră adânc; răceala din interiorul lui se topi şi deveni o flacără în timp ce arse metalul care repera fiecare sursă de metal din încăpere.

Dacă îngheţa din nou...

N-o voi face, îşi spuse. Nu pot.

Iau eu fetele. Tu să-i ţii pe bandiţi în partea sudică, departe de mine. Prioritatea noastră este să-i ţinem în viaţă pe martori.

— Cu drag.

— Treizeci şi şapte de nemernici înarmaţi, Wayne. Într-o încăpere plină de inocenţi. Asta va fi o treabă dificilă. Rămâi concentrat. O să încerc să eliberez nişte spaţiu când începem. Poţi să vii după mine dacă vrei.

— Perfect pentru Păstrători, spuse Wayne, întorcându-se şi lipindu-şi spatele de cel al lui Waxillium. Vrei să ştii care e motivul adevărat pentru care am venit să te găsesc?

— De ce?

— M-am gândit la tine că eşti fericit, într-un pat confortabil, odihnindu-te şi relaxându-te, petrecându-ţi restul vieţii sorbind ceai şi citind ziare în vreme de oamenii îţi aduceau mâncare şi servitoarele îţi făceau masaj la degetele de la picioare şi alte chestii.

— Şi?

— Şi, pur şi simplu, nu te puteam lăsa să ai o asemenea soartă. Wayne se cutremură. Sunt un prieten prea bun ca să-l las pe un amic de-al meu să moară într-o situaţie atât de îngrozitoare.

— Confortabilă?

— Nu, spuse Wayne. Plictisitoare. Se cutremură, din nou.

Waxillium zâmbi, apoi îşi pregăti degetele pe pistoale şi ridică trăgaciul de la amândouă. Pe vremea când era el tânăr şi rătăcea prin Ţinuturile Necruţătoare, sfârşise prin a merge unde era nevoie de el. Ei bine, poate că lucrul acela se întâmpla din nou.

— Dă-i drumul! strigă el, cu armele îndreptate spre ţinte.

CAPITOLUL 6

Wayne lansă bula de viteză. Mai întâi, se gândi Waxillium în timp ce îşi ochea ţinta, atrage-le atenţia, începu să împingă uşor, dinspre el, în aşa fel încât să se creeze o bulă de oţel cu forţă ca să interfereze cu gloanţele. Aceasta nu avea să îl protejeze complet, dar avea să îl ajute. Dacă ei nu trăgeau cu gloanţe de aluminiu.

Cel mai bine e să fii precaut. Şi cel mai bine e să împuşti primul. Hoţii îşi ridicau armele cu nerăbdare. Vedea pofta de distrugere în ochii lor. Fuseseră înarmaţi până în dinţi, dar, până acum, jafurile lor se petrecuseră fără să fie tras măcar un foc de armă.

Majoritatea lor probabil voiau doar să ciuruiască puţin sala de bal, mai degrabă decât să ucidă o mulţime de oameni, dar asemenea situaţii deseori deveneau mai violente decât te aşteptai. Dacă nu erau opriţi, Efemerii aveau să lase în urmă mai mult decât ferestre sparte şi mese distruse.

Waxillium alese repede un bandit cu o armă automată şi îl doborî cu un glonţ în cap. Urmă al doilea. Acele arme erau cel mai puţin periculoase pentru Waxillium, dar ar fi fost mortale pentru martorii care tremurau de frică.

Împuşcăturile lui bubuiră în încăperea cavernoasă şi oaspeţii ţipară. Unii riscară şi fugiră spre marginile sălii de bal. Majoritatea se lăsară jos, lângă mese. În confuzia creată, bandiţii nu-l identificară pe Waxillium la început.

El doborî încă un bărbat cu un glonţ în umăr. Lucrul inteligent care ar fi trebuit făcut de aici încolo ar fi fost să stea ghemuit lângă o masă şi să continue să tragă. Le-ar fi trebuit bandiţilor momente preţioase să descopere cine îi ataca într-o încăpere atât de mare şi de aglomerată.

Din nefericire, bărbaţii din spatele lui deschiseră focul, ţipând de bucurie. Ei nu observaseră ce făcea el, deşi bărbaţii din faţa lui, de pe partea cealaltă a sălii, îi văzuseră pe prietenii lor căzând, şi acum se împrăştiau să se adăpostească. În câteva clipe, încăperea se transformă într-o furtună de plumb şi fum de puşcă.

Inspirând adânc, Waxillium îşi declanşă oţelul şi îşi deschise uşor metalmintea de fier. Umplerea ei îl făcea mai uşor, dar o lovitură uşoară îl făcea mai greu – mult mai greu. Îşi crescu greutatea însutit. Era o creştere proporţională cu puterea corpului lui, sau aşa bănuise, deoarece nu se zdrobi cu propria lui greutate.

Ridică armele sus, deasupra capului, ca să le ţină în afara razei de acţiune, apoi împinse în afară, într-un inel. Începu cu grijă, treptat sporindu-şi puterea. Când împingeai, era greutatea ta împotriva greutăţii obiectului – în cazul acesta, şuruburile şi bolţurile de pe mese şi scaune. Toate au fost măturate din calea lui.

Waxillium deveni epicentrul unui inel de forţă în expansiune. Mesele se răsturnară, scaunele zgâriară podeaua şi oamenii ţipară surprinşi. Unii au fost prinşi în acel inel, împinşi departe de el. Speră că efectul nu va fi atât de puternic, încât să fie răniţi, dar era mai bine să sufere câteva contuzii decât să rămână în centrul încăperii în faţa a ceea ce urma.

În lateral, îl văzu pe Wayne – care se mişcase cu grijă spre capătul sălii – sărind pe o masă răsturnată, ţinându-se de marginea ei şi rânjind în timp ce merse cu ea ca sub o pavăză, grăbit, spre bandiţii din spate.

Waxillium reduse treptat intensitatea împingerii. Stătea singur în picioare, într-un spaţiu gol, în centrul sălii de mese, înconjurat de porţiuni cu vin vărsat, mâncare şi vase căzute.

Apoi începu serios focul de arme, bandiţii din faţa lui eliberându-se cu un foc de baraj. Waxillium întâmpină atacul de gloanţe cu o altă împingere puternică. Gloanţele se opriră în aer, respinse într-un val. Având în vedere viteza lor, el putea să oprească gloanţele în acel fel numai dacă se aştepta ca ele să vină.

Lăsă gloanţele să se întoarcă la proprietarii lor, dar nu împinse prea tare, ca să nu lovească un petrecăreţ nevinovat. Oricum, fu suficient să-i facă pe bandiţi să se bulucească şi să strige că era un Monedazvârlitor în încăpere.

Acum Waxillium era într-un real pericol. Într-o clipită, trecu de la accesarea metalminţii la umplerea ei, făcându-se mult mai uşor. Îşi lăsă jos revolverul şi trase un glonţ în podea chiar în spatele lui şi se împinse în el, avântându-se în aer. Vântul i se repezi în urechi, în timp ce se aruncă asupra baricadei de mobilier pe care o făcuse, unde încă se mai înghesuiau câţiva dintre oaspeţi. Din fericire, mulţi îşi dădeau seama că marginile sălii de bal erau mult mai sigure şi se îndreptau într-acolo.

Waxillium căzu chiar în mijlocul bandiţilor, care începuseră să se adăpostească în spatele mormanului de mese şi scaune. Bărbaţii înjurară când el îşi desfăcu braţele, cu armele îndreptate în direcţii opuse, şi începură să tragă. Se întoarse, doborand patru bărbaţi cu o rafală rapidă de gloanţe. Unii bandiţi traseră asupra lui, dar gloanţele nu-şi putură menţine ţinta şi se îndepărtară de bula lui de oţel.

— Gloanţe de aluminiu! strigă unul dintre bandiţi. Scoateţi-vă nenorocitul ăla de aluminiu!

Wax se întoarse şi trase două focuri în pieptul acelui bărbat. Apoi sări în lateral, rostogolindu-se lângă o masă care fusese dincolo de împingerea lui iniţială. O împingere rapidă în cuiele din partea de sus o răsturnă, oferindu-i acoperire când bandiţii deschiseră focul. Prinse linii albastre de la câteva gloanţe, care se mişcau prea repede ca el să poată să se împingă la o parte.

Alţi bandiţi îşi reîncărcau armele. Avea noroc; din înjurăturile liderilor bandiţilor părea că bărbaţii ar fi trebuit să aibă deja gloanţe de aluminiu, cel puţin în câteva arme. Oricum, să tragi cu aluminiu era ca şi cum ai fi tras cu aur, şi mulţi bandiţi păreau că îşi păstraseră aluminiul în buzunare mai degrabă decât să-şi dorească să-l aibă în arme, unde, în cele din urmă, ar fi putut să tragă accidental cu ele.

Un bandit se ascunse după marginea mesei lui, ochind cu un pistol. Waxillium reacţiona din reflex, împingând în armă, trântindu-i-o înapoi în faţă. Waxillium îl doborî cu un glonţ în piept.

Le-am epuizat, îşi spuse, numărând gloanţele pe care le trăsese. Mai avea doar două rămase în celălalt pistol. Aruncă o privire peste marginea adăpostului său, observând locaţiile a doi bandiţi care îşi reîncărcau armele, ascunşi în spatele meselor răsturnate. Wax îşi fixă rapid ţinta, îşi mări greutatea, apoi trase şi împinse cu tot ce avea asupra glonţului care îi ieşea din armă.

Glonţul răsună în aer, merse mai departe în masa transformată în adăpost, o perforă şi lovi banditul de pe cealaltă parte. Waxillium repetă mişcarea, doborând celălalt bandit, care era stupefiat să vadă masa masivă de stejar perforată de un glonţ simplu de revolver. Apoi Waxillium se aruncă peste vârful mesei lui, ajungând pe cealaltă parte, chiar în momentul în care bărbaţii din spatele lui îi ocoliră pe răniţi şi începură să tragă în el.

Gloanţele loviră în adăpostul lui, dar acesta rezistă. De data aceasta, niciun glonţ nu mai emană linii albastre. Aluminiu. Respiră adânc, lăsându-şi jos revolverele şi scoţând arma Terringul 27 pe care o legase pe partea interioară a gambei. Nu era arma de cel mai mare calibru, dar ţeava ei lungă îi conferea precizie.

Se uită repede spre Wayne şi numără patru Efemeri doborâţi. Prietenul lui sărea bucuros de pe o masă spre un bărbat cu o puşcă.

Cei doi se estompară când Wayne îşi activă o bulă de viteză. Într-o clipă, el se află într-un loc diferit – gloanţele zburau prin zona din care plecase – ascuns în spatele unei mese răsturnate, iar banditul cu puşca zăcea mort pe podea.

Tactica preferată a lui Wayne era să se apropie, apoi să prindă o persoană în bula de viteză şi să lupte singur cu ea. El nu putea mişca bula de viteză după ce o ridicase, dar putea să se mişte de jur-împrejurul ei, în interior. Prin urmare, când elibera bula după ce luptase corp la corp cu inamicul ales, el stătea într-un alt loc decât era de aşteptat. Adversarilor le era incredibil de dificil să-l localizeze şi să ţintească asupra lui.

Dar, într-o luptă îndelungată, într-un final, ei înţelegeau lucrul acesta şi continua să tragă şi după ce Wayne cobora bula. Treceau câteva secunde între căderea uneia şi ridicarea alteia, perioadă în care Wayne era cel mai vulnerabil. Bineînţeles, chiar şi atunci când bula era sus, Wayne nu era complet în siguranţă. Era enervant să ştie că prietenul lui se lupta singur, închis într-o bulă de timp accelerat. Dacă Wayne dădea de necazuri cât timp era înăuntru, Waxillium nu îl putea ajuta. Wayne ar fi fost împuşcat şi ar fi sângerat înainte ca bula să cadă.

Ei bine, Waxillium se confrunta cu propriile dificultăţi. Cu gloanţele acelea de aluminiu, chiar şi bula lui protectoare era inutilă. O lăsă să cadă. Mai multe gloanţe bombardară masa şi podeaua din jurul lui, detunăturile de foc de armă răsunând în marea sală de bal. Din fericire, mai vedea linii albastre îndreptate spre oţelul obişnuit al armelor bandiţilor, inclusiv cele ale unui grup de bărbaţi care încercau să-l înconjoare.

N-am timp să mă ocup de ei, se gândi Waxillium. Şeful bandiţilor o trimisese pe Steris afară cu unul dintre oamenii lui, dar el se oprise lângă uşă. Nu părea surprins de rezistenţă. Ceva în felul în care stătea el acolo, în picioare, autoritar şi deţinând controlul... Ceva în felul în care ochii lui – singura parte vizibilă a feţei lui mascate – îl găsiră pe Wax şi îl fixară... Ceva în legătură cu vocea aceea...

Să fie Miles? Gândul acela îi veni ca un şoc în minte.

Ţipete. Ţipetele lui Marasi. Wax se întoarse cu faţa de la liderul bandiţilor, străbătut de un sentiment nefiresc de panică. Steris avea nevoie de el, dar la fel avea nevoie şi Marasi, iar ea era mai aproape. Tarson, bărbatul cu sânge koloss, o prinsese; o ţinea cu un braţ în jurul gâtului, trăgând-o spre uşă şi înjurând. Cei doi prieteni ai lui se uitară agitaţi în jur, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca ofiţerii de poliţie să dea năvală înăuntru în orice moment.

Pe Marasi o lăsau puterile. Tarson ţipă şi îi apăsă pistolul în ureche, dar ea avea ochii strâns închişi şi refuză să răspundă. Ştia că nu era o ostatică oarecare; o voiau anume pe ea, prin urmare, nu aveau de gând să o împuşte.

Bravo, Marasi, se gândi Waxillium. Nu avea cum să fie uşor, să-i audă pe Efemeri ţipând şi să simtă ţeava puştii la tâmplă. Câţiva oaspeţi se ascundeau în apropiere, o femeie bine îmbrăcată şi soţul ei ţinându-şi degetele la urechi şi văietându-se. Focurile de armă erau asurzitoare, haotice, deşi el abia dacă mai observa aceste lucruri. Oricum, ar fi trebuit să îşi bage dopurile în urechi. Acum era prea târziu.

Waxillium se aplecă în lateral şi trase două focuri în podeaua din lemn ca să-i facă pe cei care îl înconjurau să se adăpostească. Arma Terringul fu încărcată cu gloanţe expandabile făcute special să se blocheze în lemn, oferindu-i o ancoră bună când avea nevoie. De asemenea, ele rămâneau prinse în carne, reducând şansele unei împuşcături mortale, care putea să-i rănească pe martori, lucru care îi convenea foarte mult lui Waxillium.

Se repezi înainte, ghemuindu-se, şi sări pe un platou mare, de servire. Apăsă cu un picior pe buza platoului şi împinse în gloanţele din spatele lui. Manevra îl aruncă în faţă, într-o alunecare de-a lungul podelei lustruite din lemn. Ieşi dintre mese în spaţiul deschis chiar înaintea treptelor de la ieşirea din sală, apoi aruncă platoul de sub el, îşi crescu greutatea, lovind pământul şi se opri.

Platoul sări în faţa lui, iar bandiţii, uimiţi, începură să tragă. Metalul şuieră lovit de alt metal când câteva dintre gloanţe loviră platoul; Waxillium răspunse, doborând bărbaţii de pe ambele laturi ale lui Tarson cu două împuşcături rapide. Apoi îşi aprinse oţelul şi împinse în arma lui Tarson ca să încerce să îl doboare de lângă Marasi.

Doar atunci Waxillium îşi dădu seama că nu era nicio linie albastră îndreptată spre arma bărbatului. Tarson rânji, cu faţa lui cenuşie, de sub pălăria lui Wayne. Apoi se întoarse brusc, poziţionându-se în spatele lui Marasi, pe care o prinse de gât cu o mână, cu cealaltă ţinând arma fixată de capul ei.

Nu sunt linii albastre. La naiba... o armă întreagă făcută din aluminiu?

Waxillium şi Tarson rămaseră amândoi nemişcaţi. Bandiţii din spate nu observaseră cum Waxillium fugise cu platoul; ei terminau de verificat zona unde se ascunsese el. Şeful încă stătea în picioare în pragul uşii, uitându-se spre Waxillium. Wax mai mult ca sigur că se înşela în legătură cu identitatea lui. Oamenii puteau să semene între ei, să aibă voci asemănătoare. Asta nu însemna...

Marasi începu să se vaite. Iar Waxillium se trezi că nu poate să se mişte, nici să-şi ridice mâna să tragă. Focul de armă pe care îl trăsese ca să o salveze pe Lessie i se derula în minte în mod repetat.

Pot să trag aşa, îşi spuse el, furios. Amfăcut-o de zeci de ori.

Ratase o singură dată.

Nu se putu mişca, nu putea gândi. O tot vedea murind, iar şi iar. Sânge în aer, o faţă zâmbitoare.

Părea că Tarson îşi dăduse seama că Waxillium nu va trage. Aşa că îşi întoarse arma de lângă capul lui Marasi şi o îndreptă spre Waxillium.

Marasi rămase nemişcată, îşi înfipse picioarele în podea şi se izbi cu capul în sus, în bărbia Efemerului. Arma lui Tarson se declanşă, iar el se clătină în spate, ducând mâna la gură.

Acum Marasi nu mai stătea aproape deloc în calea lui Tarson, aşa că mintea lui Waxillium se limpezi, iar acesta se trezi că era în stare să se mişte din nou. Îl împuşcă pe Tarson, deşi nu se putu concentra să ţintească la piept, ţinând cont că Marasi se clătina în mers în apropierea lui. Se mulţumi să-l doboare pe Tarson cu o împuşcătură în braţ. Marasi îşi duse mâna la gură, îngrozită, uitându-se la el cum cade.

— Acolo e! se auziră nişte voci din spate, cei trei bandiţi cu care se luptase printre mese. Un glonţ de aluminiu despică aerul chiar aproape de el.

— Rezistă, îi spuse Waxillium lui Marasi, înaintând repede şi apucând-o de talie.

Ridică arma şi trase spre uşa de la intrare ultimul glonţ pe care îl avea în armă, nimerindu-l în cap pe liderul mascat al Efemerilor.

Bărbatul se prăbuşi cu toată greutatea.

Ei bine, aici se încheie ipoteza mea, se gândi Waxillium. Miles nu s-ar fi prăbuşit dintr-un singur glonţ. El era un Născut-din-Ceaţă dintr-un neam deosebit de periculos.

Tarson se zvârcolea pe podea, ţinându-se de braţ şi gemând. Nu mai era timp. Armele erau goale. Waxillium aruncă arma şi împinse în ea, în timp ce o ţinea strâns pe Marasi. Împingerea îi azvârli pe amândoi în aer; o rafală de gloanţe se răspândi prin spaţiul în care fuseseră. Din păcate, îl ratară pe Tarson, care se zvârcolea pe podea.

Marasi strigă, agăţându-se de el, în timp ce zburau spre candelabrele strălucitoare. Waxillium împinse într-unul din ele, făcându-l să se legene înainte şi înapoi. Acea împingere îi aruncă pe el şi pe Marasi spre balconul din apropiere, ocupat de un grup de muzicieni care se ascundeau.

Waxillium a aterizat brusc pe balcon; îşi pierduse echilibrul pentru că o dusese pe Marasi şi nu avusese timp să estimeze împingerea cu exactitate. În rostogolirea lor, semănau cu un sul de ţesătură roşie şi albă. Când se opriră, Marasi se agăţă de el, tremurând şi gâfâind.

El se ridică şi o sprijini o clipă.

— Mulţumesc, îi şopti ea. Mulţumesc.

— N-ai pentru ce, spuse el. A fost un gest de mare curaj faptul că l-ai oprit pe bandit în felul acela.

— Şapte din zece răpiri pot fi oprite printr-o rezistenţă corespunzătoare din partea ţintei, spuse ea, cuvintele parcă rostogolindu-i-se din gură.

Strânse din nou din ochi.

— Scuze. A fost foarte, foarte tulburător.

— Eu...

Waxillium încremeni.

— Ce e? întrebă ea, deschizând ochii.

Waxillium nu răspunse. Se mişcă repede într-o parte, trăgându-se din strânsoarea ei când observă liniile albastre care se mişcau spre stânga. Cineva urca treptele spre balcon.

Waxillium veni lângă o harpă mare în vreme ce uşa balconului se deschise brusc şi lăsă să se vadă doi Efemeri – unul cu o puşcă, celălalt cu o pereche de pistoale. Waxillium îşi mări greutatea, atingându-şi metalmintea, apoi aruncă cu o flacără disperată de oţel, împingând în monturile metalice ale harpei, în cuie şi corzi. Instrumentul se prăbuşi în uşa de lemn şi îi zdrobi pe bărbaţi de perete. Aceştia se prăbuşiră pe podea, căzând pe scări sub harpa spartă.

Waxillium alergă să verifice dacă erau în viaţă. Convins că nu vor fi periculoşi în curând, luă pistoalele şi fugi înapoi spre marginea balconului, cercetând încăperea de dedesubt. Mobila pe care o împinsese din calea lui crea un spaţiu ciudat, deschis, perfect circular, pe podeaua sălii de bal. Petrecăreţii se îndreptau spre bucătării în număr tot mai mare. Îl căută pe Wayne, dar, pe unde trecuse el, nu văzu decât trupurile doborâte ale bandiţilor căzuţi.

— Steris? întrebă Marasi, ridicându-se, cu greu, lângă el.

— Mă duc după ea chiar acum, spuse Waxillium. Nişte bărbaţi au târât-o afară, dar nu cred că au avut timp să...

Se îndepărtă încet, deoarece observă o umbră lângă uşa îndepărtată. Aceasta se opri şi, brusc, îl văzu pe Wayne culcat la pământ, cu sângele băltind în jurul lui. Un bandit stătea deasupra lui, părând destul de mulţumit de el însuşi, ţinând în mână un pistol fumegând.

La naiba! se gândi Waxillium, simţind puţină teamă. Dacă Wayne fusese lovit în cap...

Steris sau Wayne?

Ea va fi în siguranţă, îşi spuse el. Au luat-o pentru un motiv; au nevoie de ea.

Oh, nu! spuse Marasi, arătând spre Wayne.

— Lord Ladrian, acela e...

— Se va face bine dacă pot să ajung la el, spuse Waxillium, aruncând în grabă un pistol în mâinile lui Marasi.

— Ştii să foloseşti aşa ceva?

— Eu...

— Pur şi simplu începi să tragi cu el dacă te ameninţă cineva. Mă întorc.

Sări pe balustrada balconului. Drumul îi era în mare parte blocat de candelabre; nu putu face un salt direct spre Wayne. Ar fi trebuit să sară jos, apoi în sus, din nou, şi să salte spre...

Nu avea timp. Wayne era pe moarte.

Du-te!

Waxillium se aruncă de pe balcon. De îndată ce-şi simţi picioarele libere, deschise, uşor, metalmintea şi atrase cât de multă greutate putu. Lucrul acesta nu îl trase la pământ; un obiect cădea cu aceeaşi viteză, indiferent de greutatea sa. Era importantă numai rezistenţa la aer.

Cu toate acestea, greutatea avea o mare importanţă atunci când împingea – ceea ce Waxillium făcu, aruncând în candelabre tot ce avea. Acestea se rupseră într-o linie, metalul din interiorul lor încovoindu-se, iar cristalele explodară în exterior într-o ploaie strălucitoare. Acest lucru îi oferi destul spaţiu de-a lungul părţii superioare a sălii ca să sară într-un arc spre Wayne.

Într-o clipă, Waxillium încetă să-şi mai deschidă metalmintea şi, în schimb, începu să o umple, reducându-şi greutatea la aproape nimic, împinse asupra harpei sparte din spatele lui şi o împingere rapidă, simultană, în cuiele din podea îl ţinu sus.

Drept rezultat, plană peste încăpere într-un arc graţios, trecând prin spaţiul pe care îl ocupaseră candelabrele mari. Candelabrele mai mici, sclipitoare continuau să strălucească de o parte şi de alta a lui, în timp ce cristalul revărsa lumină dedesubt, fiecare bucată mică împărţind lumina într-o ploaie de culori. Haina de la costumul lui flutură şi lăsă în jos singurul revolver pe care îl avea la îndemână, în timp ce cădea, îndreptându-l spre banditul care stătea peste Wayne.

Waxillium goli şase camere de cartuş asupra hoţului. Nu-şi putea permite să-şi asume riscuri. Pistolul era chiar în mâna lui Waxillium când atinse podeaua. Împinse în cuiele din podea ca să nu-şi rupă picioarele. Hoţul se prăbuşi la perete, mort.

Tocmai când Waxillium ajunse la Wayne, o bulă de viteză ţâşni în jurul lor. Waxillium răsuflă uşurat când Wayne se mişcă; îngenunche să-şi întoarcă prietenul cu faţa în sus. Cămaşa lui Wayne era îmbibată în sânge, iar în abdomen era vizibilă o gaură de glonţ. Pe măsură ce Waxillium privea, aceasta se închise încet, vindecându-se.

— La naiba, spuse Wayne, gemând. Rănile la burtă dor rău.

Wayne nu ar fi putut să menţine bula ridicată cât timp banditul era în viaţă – asta ar fi trădat că Wayne nu era mort. Infractorii şi legiuitorii deopotrivă erau obişnuiţi cu cei Născuţi-din-Metal, dacă bula ar fi rămas sus, banditul l-ar fi împuşcat repede pe Wayne în cap.

Aşa că Wayne fusese forţat să coboare bula şi să se prefacă mort. Din fericire, banditul nu l-a întors să-i verifice semnele vitale şi nu a observat că rănile se vindecau. Wayne era un Creator-de-Sânge, un tip de Feruchimist care putea depozita sănătate în felul în care Waxillium depozita greutatea. Dacă Wayne petrecea ceva timp fiind bolnav şi slăbit – corpul lui vindecându-se mult mai încet decât în mod normal –, el putea să depoziteze sănătatea şi abilitatea de vindecare într-o metalminte. Apoi, când o deschidea, se vindeca într-un ritm cu mult sporit.

— Cât mai ai în metalmintea ta? întrebă Waxillium.

— A fost a doua rană de glonţ în noaptea asta, spuse Wayne. Probabil că mai pot vindeca încă una.

Wayne se ridică, Waxillium ajutându-l să-şi revină pe picioare.

— Mi-a luat două săptămâni bune în pat să depozitez atât de mult. Sper că fata aia a ta merită efortul.

— Fata mea?

— Oh, fii serios, amice. Să nu crezi că nu am văzut cum te uitai la ea în timpul cinei, întotdeauna ţi-au plăcut fetele deştepte.

Wayne râse răutăcios.

— Wayne, spuse Waxillium. Nu a trecut nici măcar un an de când s-a dus Lessie.

— În cele din urmă, va trebui să mergi mai departe.

— Am terminat cu această conversaţie, spuse Waxillium privind peste mesele din apropiere.

Trupuri de Efemeri erau împrăştiate peste tot, oase rupte de bastoanele de duel ale lui Wayne. Waxillium zări câţiva care mai trăiau, ascunzându-se în spatele meselor, ca să fie acoperiţi, de parcă nu şi-ar fi dat încă seama că Wayne nu purta arme.

— Au rămas cinci? întrebă Waxillium.

— Şase, spuse Wayne, ridicând şi învârtind bastoanele de duel. Mai este unul, acolo, în umbră. Eu am doborât şapte. Tu?

— Şaisprezece, cred, spuse Waxillium, absent. Nu am numărat atent.

— Şaisprezece? La naiba, Wax. Speram că ai ruginit şi tu un pic, mă gândeam că, poate, o să fiu eu în stare să te ajung de data asta.

Waxillium zâmbi.

— Nu e o competiţie spuse el, ezitând. Chiar dacă eu câştig. Câţiva bărbaţi au ieşit pe uşă cu Steris. L-am împuşcat pe tipul care ţi-a luat pălăria, dar a supravieţuit. Probabil că a plecat deja.

— Nu mi-ai luat pălăria? întrebă Wayne, părând ofensat.

— Eram puţin cam ocupat pentru că mă împuşcau alţii.

— Ocupat? Ah, amice. Nu e nevoie de nici cel mai mic efort ca să fii împuşcat. Eu cred că doar inventezi scuze din cauză că eşti invidios pe pălăria mea norocoasă.

— Ai întru totul dreptate, spuse Waxillium, scotocindu-şi în buzunar. Cât timp ţi-a mai rămas?

— Nu mult, spuse Wayne. Aliajul fuzibil e aproape gata. Poate douăzeci de secunde.

— Waxillium inspiră adânc.

— Eu mă duc după cei trei din stânga. Tu du-te în dreapta. Pregăteşte-te să sari.

— Am înţeles.

— Du-te!

Wayne alergă înainte şi sări pe o masă în faţa lor. Lăsă să cadă bula de viteză chiar în momentul în care se lansă, iar Waxillium se pregăti crescându-şi greutatea, apoi împinse în metalminţile lui Wayne, trimlţându-l pe bărbat în zbor, într-un arc, spre bandiţi. Odată ce Wayne era aruncat prin aer, Waxillium trecu de la a-şi deschide metalmintea la a o umple, apoi împinse în nişte cuie, lansându-se în aer, pe o traiectorie uşor diferită.

Wayne lovi primul, probabil aterizând atât de dur, încât fu nevoit să se vindece în timp ce se rostogolea între doi bandiţi ascunşi. Se ridică şi lovi cu bastoanele de duel peste braţul unuia dintre bandiţi. Apoi se învârti şi lovi cu un baston în gâtul celui de-al doilea bărbat.

Waxillium îşi aruncă arma în timp ce cădea, împingând puternic în faţa unui hoţ luat prin surprindere. Ateriză, apoi aruncă cartuşul gol pe care Wayne i-l dăduse mai devreme – cel care conţinea mesajul – în cel de-al doilea bărbat. Împingând în el, transformă cartuşul într-un glonţ improvizat, izbindu-l de fruntea bărbatului şi perforându-i craniul.

Waxillium exercită o forţă suficient de mare asupra cartuşului, încât aceasta îl azvârli într-o parte, îşi înfipse umărul în pieptul bărbatului în care aruncase arma. Bărbatul se dădu înapoi, poticnindu-se, iar Waxillium îşi izbi antebraţul – şi apărătoarea lui de la metalminte – în capul omului, doborându-l.

Încă unul, îşi spuse el. În spatele meu, la dreapta. Avea să fie o lovitură strânsă. Waxillium lovi cu piciorul arma pe care o lăsase să cadă, intenţionând să împingă spre ultimul bandit.

Răsună un foc de armă.

Waxillium rămase înţepenit, anticipând durerea unui glonţ care se îndrepta spre el. Nu se întâmplă nimic. Se învârti şi-l găsi pe ultimul bandit prăbuşit peste o masă, sângerând, o armă căzându-i dintre degete.

Pentru numele Supravieţuitorului, ce se...?

Se uită în sus. Marasi se lăsă în genunchi pe balconul unde o lăsase. Ea adusese puşca de la banditul pe care îl nimicise el, şi, evident, ştia cum să o folosească. Chiar şi atunci, în timp ce el privea, ea mai trase o dată, doborând banditul din umbră de care amintise Wayne.

Wayne se ridică după ce îşi doborî cei doi atacatori. Privi confuz până când Waxillium arătă cu degetul spre Marasi.

— Uau, spuse Wayne, mergând spre el. Începe să îmi placă de ea din ce în ce mai mult. Categoric, din cele două, eu aş alege-o pe ea dacă aş fi în locul tău.

Din cele două.

Steris!

Waxillium înjură şi sări înainte, aruncându-se într-o împingere de oţel peste încăpere, spre ieşire. Lovi solul alergând şi observă cu îngrijorare că trupul liderului nu era unde îl doborâse el. Era sânge la intrare. Oare îl trăseseră ei afară? Dacă nu cumva... Poate că ipoteza lui nu era greşită, la urma urmei. Dar, la naiba, nu putea da faţa cu Miles. Miles era un legiuitor. Unul dintre cei mai buni.

Waxillium ieşi brusc afară, în noapte – această ieşire de la sala de bal ducea direct în stradă. Nişte cai stăteau acolo legaţi de un gard şi ceea ce părea ca un grup de grăjdari stăteau pe jos, cu căluş în gură şi legaţi.

Steris şi bandiţii care o duseseră afară dispăruseră. Totuşi, el găsi un grup mare de ofiţeri de poliţie care intrau în curte călare.

— Sincronizare perfectă, băieţi, spuse Waxillium, aşezându-se pe trepte epuizat.

— Nu-mi pasă cine sunteţi sau cât de mulţi bani aveţi, spuse Brettin. Aţi creat aici o mizerie totală, domnule.

Waxillium se aşeză pe scaun, ascultând doar cu o jumătate de ureche în timp ce se odihnea cu spatele de perete. Îl va durea corpul până dimineaţa. Nu-şi mai împinsese corpul atât de tare de câteva luni. Avea noroc că nu îşi luxase nimic şi nu îşi dislocase vreun muşchi.

— Aici nu suntem în Ţinuturile Necruţătoare, continuă Brettin. Credeţi că puteţi face tot ce vă doriţi? Credeţi că puteţi, pur şi simplu, să luaţi o armă şi să faceţi dreptate cu mâna dumneavoastră?

Stăteau în bucătăriile de la conacul Yomen, într-o zonă lăturalnică, pe care ofiţerii de poliţie o delimitaseră pentru interogatorii. Nu trecuse mult timp de la finalul conflictului. Dar era suficient pentru a începe problemele.

Deşi încă îi mai ţiuiau urechile de la zgomotul focului de armă, Waxillium auzea şi gemete, şi strigăte din sala de bal în vreme ce invitaţii la petrecere primeau îngrijiri. Dincolo de acestea, auzea şi tropotul copitelor, gălăgia unui automobil de ocazie, afară, în curtea conacului, când elita oraşului pleca în grupuri, pe măsură ce erau eliberaţi. Ofiţerii vorbeau cu fiecare persoană, asigurându-se că erau bine şi verificându-le numele pe lista de invitaţi.

— Ei? insistă Brettin. El era inspectorul general de poliţie din octantul lor. Probabil că se simţea foarte ameninţat de jafurile care se petreceau cât timp era el în funcţie. Waxillium îşi imagina cum era să fii în locul lui, să primească ameninţări în fiecare zi de la puterile de deasupra lui, care nu erau mulţumite.

— Îmi pare rău, domnule ofiţer, spuse Waxillium, calm. Obiceiurile vechi produc oţel puternic. Ar fi trebuit să mă opresc, dar dumneavoastră aţi fi procedat diferit? Aţi fi privit cum sunt răpite femeile şi nu aţi făcut nimic?

— Eu am un drept şi o responsabilitate legală pe care dumneavoastră nu o aveţi.

— Eu am un drept şi o responsabilitate morală, domnule ofiţer.

Brettin îşi exprimă indignarea, dar cuvintele calme îl înmuiară puţin. Aruncă o privire în lateral când intră şi salută un poliţist îmbrăcat într-un costum maro, purtând una din pălăriile lor, în formă de cupolă.

— Ei bine? întrebă Brettin. Ce veşti ai, Reddi?

— Douăzeci şi cinci de morţi, domnule căpitan, spuse bărbatul. Brettin oftă adânc.

— Vezi ce ai cauzat, Ladrian? Dacă ţi-ai fi lăsat doar capul plecat, ca toţi ceilalţi, atunci bieţii oameni încă ar fi fost în viaţă. E devastator! Asta e o debandadă. Aş putea să spânzur pe cineva pentru această...

— Domnule căpitan, îl întrerupse Reddi. Se apropie şi vorbi încet. Mă scuzaţi, domnule. Dar acelea sunt victimele din rândul bandiţilor. Douăzeci şi cinci morţi, domnule. Şase capturaţi în viaţă.

— Oh. Şi câţi civili au fost omorâţi?

— Doar unul, domnule. Lord Peterus. El a fost omorât înainte ca Lord Ladrian să înceapă să riposteze. Domnule.

Reddi îl privea pe Waxillium cu un amestec de admiraţie şi respect.

Brettin îi aruncă o privire lui Waxillium, apoi îl apucă pe locotenentul său de braţ şi îl trase puţin mai departe. Waxillium închise ochii, respiră uşor, şi prinse câteva frânturi de conversaţie.

— Vrei să spui... doi bărbaţi... treizeci şi unu ei singuri?

Da, domnule.

— ... altcineva rănit... ?

— ...oase rupte... nu foarte grav... contuzii şi zgârieturi... urmau să deschidă focul...

Se lăsă tăcerea, iar când Waxillium deschise ochii îl găsi pe ofiţerul de poliţie uitându-se ţintă la el. Brettin îi făcu semn lui Reddi să plece, apoi se întoarse.

— Ei bine? întrebă Waxillium.

— Se pare că sunteţi un bărbat norocos.

— Eu şi prietenul meu le-am atras atenţia, spuse Waxillium. Şi majoritatea invitaţilor aveau deja capetele plecate când au început împuşcăturile.

— Dar tot ai rupt oase cu cascadoria ta Allomantică, spuse ofiţerul. Vor fi egouri rănite şi lorzi furioşi. Vor veni la mine să se plângă.

Waxillium nu spuse nimic.

Brettin se lăsă jos, înaintea lui Waxillium, apropiindu-se mult.

— Ştiu cine sunteţi, spuse el încet. Ştiam că, în cele din urmă, voi purta această conversaţie cu dumneavoastră. Aşa că, daţi-mi voi să mă exprim clar. Acesta este oraşul meu, şi eu am autoritatea aici.

— Aşa stă treaba? întrebă Waxillium, simţindu-se foarte obosit.

— Da.

— Atunci unde eraţi când bandiţii au început să împuşte oamenii în cap?

Brettin se făcu roşu la faţă, dar Waxillium îşi menţinu privirea aţintită asupra lui.

— Nu mă simt ameninţat de tine, spuse Brettin.

— Bine. Încă nu am spus nimic ameninţător.

Brettin şuieră încet printre dinţi, apoi arătă cu degetul spre Waxillium, bătându-l uşor cu degetul pe piept.

— Ai grijă ce vorbeşti. Mă bate gândul să te arunc în închisoare noaptea asta.

— Atunci faceţi asta. Poate că, până dimineaţă, vă veţi găsi celelalte gânduri din minte, şi vom putea purta o conversaţie înţeleaptă.

Faţa lui Brettin se făcu şi mai roşie, dar el ştia – după cum ştia şi Waxillium – că nu ar fi îndrăznit să arunce un lord în închisoare fără o justificare semnificativă. În cele din urmă, Brettin se îndepărtă, fluturând o mână respingătoare către Waxillium şi intră ţanţoş în bucătărie.

Waxillium oftă, ridicându-se şi luându-şi pălăria de pe blatul de bucătărie unde o lăsase. Harmony, protejează-ne de oamenii înguşti la minte care au prea multă putere. Îşi puse pălăria şi ieşi în sala de bal.

Încăperea fusese, în mare parte, golită de oaspeţi, petrecerea de nuntă fiind mutată cu trăsura lui Lord Yomen într-un loc unde invitaţii îşi puteau reveni după o asemenea încercare grea. Sala de bal fu împânzită de un număr aproape egal de ofiţeri de poliţie şi medici. Răniţii stăteau pe podeaua înaltă, de lemn, chiar înainte de ieşire; părea că erau cam douăzeci sau treizeci de oameni acolo. Waxillium observă că Lordul Harms stătea la o masă aflată lateral, privind în jos cu o expresie posomorâtă, iar Marasi încerca să-l consoleze. Wayne se afla şi el la masă, părând plictisit.

Waxillium merse la ei, îşi scoase pălăria şi se aşeză, îşi dădu seama că nu ştia exact ce să-i spună Lordului Harms.

— Hei, şopti Wayne. Aici.

Îi dădu ceva lui Waxillium pe sub masă. Un revolver. Waxillium îl privi confuz. Nu era al lui.

— M-am gândit că ţi-ai dori unul din astea.

— Aluminiu?

Wayne zâmbi, iar ochii îi scânteiară.

— L-am şterpelit din grămada adunată de poliţişti. Se pare că erau zece asemenea arme. M-am gândit că l-ai putea vinde. Eu am cheltuit mult aliaj fuzibil luptând cu nemernicii ăştia. Am nevoie de nişte bani să-l înlocuiesc. Dar, nu te îngrijora, când l-am luat, am lăsat în locul armei un desen foarte drăguţ, făcut de mine. Ţine.

Îi dădu altceva. O mână de gloanţe.

— Le-am luat şi pe astea.

— Wayne, spuse Waxillium, pipăind cartuşele lungi şi înguste, îţi dai seama că astea sunt gloanţe de puşcă?

— Şi?

— Nu se potrivesc într-un revolver.

— Nu? De ce?

— Pur şi simplu.

— E un mod cam stupid de a face gloanţe, nu-i aşa?

Părea derutat. Desigur, majoritatea lucrurilor care ţineau de arme îl derutau pe Wayne, care, în general, prefera să arunce cu o armă în cineva decât să încerce să tragă asupra lor.

Waxillium dădu din cap, amuzat, dar nu refuză arma. Îşi dorise una. Strecură revolverul într-unul din tocurile de la umăr şi se întoarse spre Lordul Harms.

— Milord, spuse Waxillium. V-am dezamăgit.

Harms îşi tampona uşor faţa cu o batistă, părând palid.

— De ce să o ia? îi vor da drumul, nu-i aşa? Au spus că aşa vor face.

Waxillium rămase tăcut.

— Nu o vor face, spuse Lordul Harms, privind în sus. Nu au eliberat pe nimeni din ceilalţi ostatici, nu-i aşa?

— Nu, spuse Waxillium.

— Tu trebuie să o aduci înapoi. Harms îl luă de mână pe Waxillium. Nu-mi pasă deloc de banii sau de bijuteriile pe care le-au luat de la mine. Ele pot fi înlocuite şi, oricum, majoritatea erau asigurate. Dar voi plăti oricât trebuie pentru Steris. Te rog. Urmează să fie logodnica ta! Trebuie să o găseşti!

Waxillium îl privi în ochi pe bărbatul mai în vârstă şi văzu teamă acolo. Indiferent ce bravadă arătase acest bărbat în întâlnirile anterioare, jucase un rol. E distractiv să vezi cât de repede cineva încetează să te mai numească ticălos şi şarlatan când vrea ajutorul tău, se gândi Waxillium. Dar, dacă era ceva ce el nu putea ignora, aceea era o cerere sinceră de ajutor.

— O voi găsi, spuse Waxillium. Vă promit asta, Lord Harms.

Harms încuviinţă, dând din cap. Apoi se ridică, încet.

— Daţi-mi voie să vă ajută până la trăsură, milord, spuse Marasi.

— Nu, zise Harms, făcându-i semn cu mâna să se oprească. Nu. Lasă-mă pe mine... lasă-mă să merg singur şi să mă aşez. Nu voi pleca fără tine, dar, te rog, lasă-mă puţin singur.

Plecă, lăsând-o pe Marasi să stea cu mâinile împreunate. Ea se aşeză înapoi la loc, părând bolnavă.

— Îşi doreşte să fi fost ea cea pe care ai salvat-o, nu eu, spuse ea, încet.

— Deci, Wax, interveni Wayne. Unde spuneai că e tipul ăla care mi-a luat pălăria?

— Ţi-am spus că a fugit după ce l-am împuşcat.

— Speram să-mi lase pălăria, ştii. Când eşti împuşcat scapi lucrurile din mână.

Waxillium oftă.

— Mi-e teamă că încă o avea pe cap când a plecat.

Wayne începu să înjure.

— Wayne, spuse Marasi. E doar o pălărie.

— Doar o pălărie? întrebă el, îngrozit.

— Wayne s-a ataşat de pălăria aia, spuse Waxillium. Crede că e norocoasă.

Este norocoasă. Eu n-am murit niciodată în timp ce purtam pălăria aia.

Marasi se încruntă.

— Nu... nu sunt sigură că ştiu cum să răspund.

— E o reacţie obişnuită la ceea ce spune Wayne, zise Waxillium. Apropo, am vrut să-ţi mulţumesc pentru intervenţia ta la momentul potrivit. Te superi dacă te întreb unde ai învăţat să împuşti atât de bine?

Marasi se îmbujoră.

— La clubul de tir pentru femei de la universitate. Suntem foarte bine clasaţi în comparaţie cu alte cluburi din oraş.

Făcu o grimasă.

— Bănuiesc că... niciunul din tipii ăia pe care i-am împuşcat nu şi-a recăpătat forţele?

— Nu, spuse Wayne. I-ai ciuruit cât se poate de bine, serios. Cel de lângă mine a avut creierii împrăştiaţi pe toată uşa!

— Vai de mine.

Marasi păli la faţă.

— Nu mă aşteptam niciodată...

— Asta se întâmplă când împuşti pe cineva, remarcă Wayne. Oricum, de obicei cineva are bunul-simţ să moară după ce îţi dai osteneala ca să-i împuşti. Dacă nu ratezi ceva vital. Tipul ăla care mi-a luat pălăria?

— L-am nimerit în braţ, spuse Waxillium. Dar ar fi trebuit să-l doboare mai bine decât s-a întâmplat. Are sânge koloss, mai mult ca sigur. La fel de bine ar putea fi un Cositorian.

Lucrul acesta îl linişti pe Wayne. Probabil că el credea acelaşi lucru ca şi Waxillium – o bandă de tâlhari ca aceasta, cu atât de mulţi membri şi arme atât de frumoase, mai mult ca sigur că avea cel puţin doi Allomanţi sau Feruchimişti în rândul ei.

— Marasi, spuse Waxillium, când îi trecu ceva prin minte, Steris e Allomantă?

— Poftim? Nu. Nu este.

— Eşti sigură? întrebă Waxillium. Poate că s-a ascuns.

— Nu e Allomantă, spuse Marasi. Nici Feruchimistă. Vă pot promite lucrul acesta.

— Ei bine, iată o teorie desfiinţată, spuse Wayne.

— Trebuie să mă gândesc, spuse Waxillium, bătând uşor în masă cu unghia de la deget. Prea multe lucruri nu se leagă în legătură cu aceşti Efemeri. Clătină din cap. Dar, deocamdată, ar trebui să vă urez o seară plăcută. Eu sunt epuizat, şi, dacă pot fi suficient de îndrăzneţ cât să vă spun asta, şi voi păreţi la fel.

— Da, desigur, spuse Marasi.

Se ridicară, îndreptându-se spre ieşire. Ofiţerii de poliţie nu îi opriră, deşi câţiva îi aruncară lui Waxillium priviri ostile. Alţii păreau neîncrezători. Câţiva păreau impresionaţi.

În noaptea aceasta, la fel ca în cele patru dinainte, nu se vedea deloc ceaţa. Waxillium şi Wayne o conduseră pe Marasi la trăsura unchiului ei. Lordul Harms stătea înăuntru, privind înainte, cu privirea pierdută.

Când ajunseră, Marasi luă braţul lui Waxillium.

— Chiar ar fi trebuit să mergi după Steris mai întâi, zise ea încet.

— Tu ai fost mai aproape. Logica mi-a dictat să te salvez pe tine mai întâi.

— Ei bine, oricare ar fi fost motivul, spuse ea, cu vocea şi mai delicată, îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut. Pur şi simplu... Îţi mulţumesc.

Părea că ar fi vrut să spună mai mult, privindu-l în ochi, apoi se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraji. Înainte ca el să poată reacţiona, ea se întoarse şi urcă în trăsură.

Wayne făcu câţiva paşi spre el în vreme ce trăsura se îndepărta pe strada întunecată, potcoavele cailor zăngănind pe pietrele din pavaj.

— Deci, spuse Wayne, te vei căsători cu verişoara ei?

— Aşa a fost planificat.

— Ciudat.

— E o tânără impulsivă, şi are jumătatea vârstei mele, spuse Waxillium. Din câte se pare, o tânără genială, frumoasă si fascinantă, care se întâmplă să fie si excelentă trăgătoare cu arma. Cândva, acea combinaţie l-ar fi lăsat complet îndrăgostit. Acum, abia dacă îi acorda un gând trecător. Se întoarse cu faţa de la trăsură.

— Unde stai?

— Încă nu sunt sigur, spuse Wayne. Am găsit o casă de unde sunt plecaţi locatarii, dar cred că s-ar putea întoarce în seara asta. Le-am lăsat nişte pâine în semn de mulţumire.

Waxillium oftă. Ar fi trebuit să-mi dau seama.

— Îţi dau o cameră, dacă promiţi să nu furi prea mult.

— Ce? Eu nu fur niciodată, amice. E rău să furi. Îşi trecu o mână prin păr şi rânji. Totuşi, poate că o să fiu nevoit să-ţi dau ceva la schimb pentru o pălărie pe care să o port până când o să mi-o recuperez pe cealaltă. Ai nevoie de nişte pâine?

Waxillium doar clătină din cap, făcând semn cu mâna după trăsura lui, care să-i ducă înapoi la Conacul Ladrian.

CAPITOLUL 7

În dimineaţa de după atacul de la dineul de nuntă, Marasi stătea în faţa conacului impunător al familiei Ladrian, la numărul şaisprezece, ţinându-şi poşeta în faţă, cu amândouă mâinile.

Întotdeauna îi plăcea să ţină strâns ceva în faţa ei când era agitată, un obicei prost. După cum spunea profesorul ei de la universitate, Modicarm: „Indiciile vizuale evidente trebuie să fie evitate în mod asiduu de către un practicant al legii, ca să nu le dea infractorilor, din neatenţie, o perspectivă asupra stării sale emoţionale.”

Faptul că se gândea la citate de-ale profesorilor ei era încă unul din obiceiurile pe care le avea când era agitată. Continuă să stea pe trotuarul pavat cu piatră, nehotărâtă. Oare Lordului Waxillium i s-ar fi părut ciudat sau invaziv din partea ei să vină acolo? Oare el o considera o fată prostuţă, cu un hobby prostesc, care credea, în mod stupid, că ar putea fi de folos unui legiuitor cu experienţă?

Ar trebui probabil să urce, pur şi simplu, şi să bată la uşă. Dar oare nu avea dreptul să fie agitată când stătea în faţa unui bărbat precum Waxillium Ladrian? O legendă vie, unul dintre eroii ei personali?

Un domn tânăr trecu pe trotuar, prin spatele ei, plimbând un câine jucăuş, îşi înclină pălăria în faţa ei, deşi aruncă o scurtă privire neîncrezătoare asupra Conacului Ladrian.

Clădirea nu părea să merite o astfel de privire cercetătoare; venerabila structură era construită din piatră maiestuoasă, împodobită cu plante agăţătoare, cu ferestre mari şi o poartă veche, de fier. Trei meri maturi îşi întindeau crengile peste grădina din faţă, iar un membru al personalului care se ocupa de grădină tăia, agale, câteva ramuri moarte. Legea oraşului, instituită de însuşi Lord Mistborn, impunea ca până şi copacii ornamentali să ofere de mâncare.

Cum ar fi să vizitez Ţinuturile Necruţătoare, se gândi ea, alene, unde copacii cresc la întâmplare si sunt mici? Mai mult ca sigur că Ţinuturile Necruţătoare sunt un loc fascinant. Aici, în Bazinul Elendel, plantele creşteau din abundenţă, având puţină nevoie de a fi îngrijite sau cultivate. Era un ultim dar al Supravieţuitorului, atingerea lui generoasă asupra pământului.

Nu te mai agita, îşi spuse ea. Fii hotărâtă. Controlează mediul în care te afli. Asta era ceva ce profesorul Aramine spusese chiar săptămâna trecută şi...

La naiba! Păşi înainte, pe poarta deschisă, în sus, pe trepte, spre uşă. Lovi ciocănelul de pe uşă de trei ori.

Răspunse un majordom cu faţa lungă. Se uită la ea din cap până în picioare, cu o privire calmă.

— Lady Colms.

— Speram că aş putea să-l văd pe Lordul Ladrian?

Majordomul ridică o sprânceană, apoi deschise brusc uşa spre locul unde voia ea să ajungă. El nu spuse nimic, dar Marasi, crescând toată viaţa în jurul unor slujitori ca el – servitori instruiţi după vechiul ideal Terris –, învăţase să le citească acţiunile. Majordomul nu credea că ea ar trebui să-l viziteze pe Waxillium şi, mai ales, nu singură.

— Camera de zi este în prezent neocupată, milady, spuse majordomul, arătând, cu o mână rigidă – şi palma în sus – spre o încăpere laterală.

Porni ţanţoş spre scară, mişcându-se cu un sentiment de... iminenţă. Ca un copac foarte bătrân care se legăna în bătaia vântului.

Marasi se plimbă de colo-colo în cameră, forţându-se să-şi ţină geanta într-o parte. Conacul Ladrian era decorat în stil clasic; covoarele aveau modele complicate în nuanţe întunecate, iar ramele de tablouri, sculptate cu multe ornamente, erau vopsite în auriu. Ciudat că atât de mulţi oameni preferau ramele care păreau că încearcă să depăşească arta pe care o încadrau.

Oare avea impresia că era mai puţină artă expusă pe pereţii conacului decât ar fi trebuit să fie? Câteva pete pe pereţi erau vizibil goale. În camera de zi, Marasi privi în sus la un tablou mare cu un câmp de cereale, cu mâinile strânse la spate.

Bine. Acum îşi stăpânea nervozitatea. Nu exista niciun motiv să se simtă astfel. Da, citise raport după raport despre Waxillium Ladrian. Da, poveştile despre curajul lui fuseseră o parte din ceea ce o determinase pe ea să studieze legea.

Cu toate acestea, el era mult mai amabil decât îşi imaginase ea. Şi-l închipuise mereu ca pe un om morocănos şi stoic. Fusese o surpriză descoperirea faptului că el vorbea ca un gentleman. Şi, desigur, mai era şi felul relaxat – deşi tăios – cu care interacţionase cu Wayne. Cinci minute petrecute în jurul celor doi distrusese iluziile tinereşti construite în ani de zile, în legătură cu justiţiarul calm şi liniştit şi ajutorul său puternic şi devotat.

Apoi venise atacul. Focurile de arme, ţipetele. Şi Waxillium Ladrian, ca un fulger strălucitor, intens, în mijlocul unei furtuni întunecate şi haotice. El o salvase. În copilărie, câte zile visase, cu bucurie, că i se întâmplă aşa ceva?

— Lady Comis? spuse majordomul, venind până în pragul uşii de la camera de zi. Îmi cer scuze, dar stăpânul spune că nu-şi poate face timp să coboare şi să converseze cu dumneavoastră.

— Oh, făcu ea, simţind un gol direct în stomac. Deci, în cele din urmă, se făcuse de ruşine.

— Într-adevăr, milady, spuse majordomul, cu buzele ieşite şi mai mult în afară. Trebuie să mă însoţiţi în biroul lui, ca să poată vorbi cu dumneavoastră acolo.

— Oh!

Ei bine, nu se aşteptase la asta.

— Pe aici, vă rog, spuse majordomul.

Se întoarse şi urcă împleticit scările, iar ea îl urmă. La ultimul etaj, cotiră pe câteva holuri – trecând pe lângă o parte din oamenii responsabili cu servirea şi curăţenia, care se plecau în semn de respect faţă de ea – până când ajunseră într-o încăpere care domina partea îndepărtată, de vest, a conacului.

Majordomul îi făcu semn să intre. Camera din spate era mult mai dezordonată decât se aşteptase. Obloanele erau închise şi jaluzelele trase, iar biroul mare care monopoliza peretele îndepărtat fusese aranjat cu tuburi, arzătoare şi alte aparate cu aspect ştiinţific.

Waxillium stătea în picioare, într-o parte, ţinând ceva ridicat cu un cleşte şi studiindu-l intens. Purta o pereche de ochelari negri, de protecţie, şi o cămaşă albă cu mânecile suflecate până la coate. Haina de la costum îi era aranjată pe un scaun, în partea laterală a camerei, cu pălăria melon peste ea, iar el rămăsese într-o vestă în carouri negre şi gri, dispuse în diagonală. În cameră mirosea a fum şi, în mod ciudat, a sulf.

— Milord? spuse majordomul.

Waxillium se întoarse, cu ochelarii de protecţie încă la ochi.

— Ah! Lady Marasi. Intră, intră. Tillaume, poţi să ne laşi.

— Da, milord, spuse majordomul pe un ton suferind.

Marasi intră în cameră, aruncând o privire în lateral, unde era întinsă pe jos o foaie mare de hârtie, împăturită în două, şi acoperită cu un scris înghesuit. Waxillium învârti un cadran şi un mic tub din metal de pe birou şi lăsă să ţâşnească o limbă subţire de foc intens. Puse repede cleştele în foc, apoi îl scoase şi lăsă conţinutul lui într-o ceaşcă mică, din ceramică, îl măsură cu privirea, apoi luă un tub de sticlă de pe un raft de pe birou şi îl scutură.

— Uite, spuse el, ţinându-l ridicat ca ea să-l poată studia.

Era un lichid limpede în el.

— Ţie ţi se pare că acesta e albastru?

— Hm... nu? Ar trebui?

— Pare-se că nu, spuse el. Scutură, din nou, tubul. Hmm.

Puse tubul deoparte. Ea stătea în picioare, tăcută. Era atât de dificil să nu îşi amintească cum îl văzuse trecând printre şirul de mese, cu arma în mână, în vreme ce, cu multă pricepere, culcase la pământ doi dintre bărbaţii care încercau să o târască afară, în noapte. Sau apariţia lui, în avânt, prin aer – focurile de armă explodând dedesubt, candelabrele zdrobindu-se şi cristalele împrăştiind lumină în jurul lui – când împuşcase un bărbat din aer şi se lăsase jos să-şi salveze prietenul.

Vorbea cu o legendă. Iar el purta o pereche de ochelari de protecţie foarte caraghioşi.

Waxillium şi-i ridică pe frunte.

— Încerc să-mi dau seama ce aliaj au folosit în armele acelea.

— Cele de aluminiu? întrebă ea curioasă.

— Da, dar nu sunt făcute din aluminiu pur. Sunt făcute din ceva mai puternic, şi e ceva în neregulă cu granulaţia. Nu am mai văzut niciodată acest aliaj. Iar gloanţele mai mult ca sigur că sunt făcute dintr-alt aliaj, nou; va trebui să le testez pe acelea în continuare. În altă ordine de idei, nu sunt sigur dacă tu apreciezi avantajele pe care le ai trăind în Oraş.

— Oh, aş spune că sunt conştientă de multe dintre ele.

El îi răspunse cu un zâmbet ştrengăresc. Ciudat, dar arăta mai tânăr azi decât arătase în întâlnirile lor anterioare.

— Presupun că eşti. Eu mă refeream în mod specific la uşurinţa cumpărăturilor de care vă bucuraţi aici.

— A cumpărăturilor?

— Da, a face cumpărături. Un avantaj fantastic. Departe, în Weathering, dacă voiam să cumpăr un arzător de gaz care putea să atingă temperaturi înalte necesare pentru a testa aliajele, trebuia să fac o comandă specială şi să aştept trenurile corespunzătoare să-l aducă. Apoi, trebuia să sper că aparatul va ajunge fără să fie deteriorat sau stricat.

— Dar aici nu a trebuit decât să trimit nişte băieţi cu o listă. În câteva ore, am putut să-mi instalez un întreg laborator.

Dădu din cap.

— Mă simt atât de privilegiat! Iar tu pari că eziţi în legătură cu ceva. E vorba de sulf? Vezi tu, trebuia să testez praful de puşcă din cartuşe... şi, ei bine, presupun că ar trebui să deschid un geam.

Refuz să fiu agitată în preajma lui.

Nu e vorba de asta, Lord Ladrian.

— Te rog, spune-mi „Wax” sau „Waxillium”, spuse el, mergând lângă o fereastră.

Marasi observă că se dădu la o parte când o deschise, nu stătea niciodată direct în vizorul cuiva de afară. Comportamentul precaut era firesc pentru el, şi nici nu părea că ar fi conştientizat ce face.

— Nu e nevoie să fii formală cu mine. Eu am o regulă – dacă mi-ai salvat viaţa asta te îndreptăţeşte să-mi spui pe numele mic.

— Cred că tu mi-ai salvat viaţa prima dată.

— Da. Dar, vezi tu, eu îţi eram deja dator.

— Pentru că?

— Pentru că mi-ai oferit o scuză excelentă ca să împuşc cu arma, replică el, aşezându-se la biroul lui şi făcând câteva însemnări pe un bloc de hârtie. Se pare că era un lucru care îmi lipsise destul de multă vreme.

Ridică privirea şi îi zâmbi.

— Cărui fapt îi datorăm ezitarea?

— Ar trebui să fim singuri în cameră, Lord Waxillium?

— De ce nu? spuse el, părând cu adevărat confuz. Există cumva vreun criminal în serie care se ascunde în dulap şi pe care eu nu l-am văzut cumva?

— De fapt, mă refeream la decenţă, milord.

El stătu o clipă, apoi se lovi cu palma peste frunte.

— Îmi cer scuze. Va trebui să mă ierţi că sunt un bufon. A trecut mult timp de când am fost nevoit să... Nu contează. Dacă nu te simţi confortabil, voi merge să-l chem pe Tillaume înapoi.

Se ridică, trecând cu paşi mari pe lângă ea.

— Lord Waxillium! spuse ea. Eu nu mă simt inconfortabil. Te asigur. Pur şi simplu nu am vrut să te pun într-o situaţie stânjenitoare.

— Stânjenitoare?

— Da.

Acum chiar că se simţea ca o proastă.

— Te rog. Nu am vrut să fac caz de asta.

— Foarte bine, spuse el. Să fiu sincer, eu chiar uitasem de asemenea lucruri. Sunt, pur şi simplu, nişte idioţenii, îţi dai seama.

— Decenţa e o idioţenie?

— În înalta societate, prea multe sunt construite în jurul ideii de a te asigura că nu ai nevoie să ai încredere în nimeni, spuse Waxillium. Contracte, rapoarte de funcţionare detaliate, să nu fii văzut singur cu o persoană de sex opus, eligibilă pentru căsătorie. Dacă înlături fundamentul încrederii dintr-o relaţie, atunci care este rostul acelei relaţii?

Cuvintele acestea să vină din partea cuiva care se căsătoreşte cu Steris pentru scopul precis de a-i exploata bogăţia? Marasi se simţi prost că gândeşte aşa. Îi era foarte greu să nu se simtă tristă câteodată. Schimbă repede subiectul.

— Deci... ce e cu aliajul?

— Da, aliajul, spuse el. Probabil o chestiune tangenţială pe care nu ar trebui să mi-o îngădui. O scuză de a dezgropa o pasiune veche. Dar, având în vedere că ştiu de unde provenea aluminiul însuşi – de la primul jaf – m-am întrebat dacă, poate, ei folosesc un aliaj care include componente pe care le-aş putea identifica.

Se întoarse la birou, de unde ridică revolverul pe care i-l dăduse Wayne în noaptea dinainte. Vedea că răzuise o parte din metal de pe partea exterioară a patului armei.

— Ştii ceva despre metalurgie, Lady Marasi? întrebă el.

— Mă tem că nu, răspunse ea. Probabil că ar trebui.

— Oh, nu spune asta. După cum ziceam, e un răsfăţ ce fac acum. Sunt mulţi metalurgişti în oraş; probabil că aş fi putut trimite bucăţile astea răzuite la unul dintre ei şi aş fi primit un raport mai repede şi mai precis.

Waxillium oftă, aşezându-se înapoi pe scaun.

— Ştii, eu pur şi simplu sunt obişnuit să fac lucrurile singur.

— Departe, în Ţinuturile Necruţătoare, de multe ori nu aveai altă posibilitate.

— E destul de adevărat. Bătu uşor cu pistolul pe masă. Aliajele sunt lucruri remarcabile, Lady Marasi. Ţi-ai dat seama că poţi face un aliaj cu un metal care reacţionează la magnetism, dar te trezeşti în final cu unul care nu reacţionează? Amestecă-l cu o parte egală din altceva şi nu obţii ceva care este pe jumătate la fel de reactiv din punct de vedere magnetic – obţii ceva care nu este deloc reactiv. Când faci un aliaj, nu amesteci doar două metale. Creezi unul nou.

Acesta este un principiu fundamental al Allomanţiei. Oţelul este doar fier cu puţin carbon în el, dar asta face toată diferenţa. Acest aluminiu are şi altceva în el – mai puţin de un procent. Cred că ar putea fi ekaboron, dar asta e doar o bănuială. Doar un pic. E straniu, dar funcţionează şi pentru bărbaţi. O schimbare măruntă poate avea ca rezultat crearea unei persoane total nouă. Cât de mult ne asemănăm cu metalele...

El clătină din cap, apoi îi făcu semn cu mâna să se aşeze pe un scaun rezemat de perete.

— Dar nu ai venit să mă auzi vorbind verzi şi uscate. Hai, spune-mi, ce pot să fac pentru tine?

— De fapt, mai degrabă ce pot să fac eu pentru tine, spuse ea. Am vorbit cu Lordul Harms. M-am gândit că, din cauză că tu... Ei bine, pentru că, în momentul acesta, Casa Ladrian nu are lichidităţi, m-am gândit că s-ar putea să nu ai mijloacele necesare pentru a o căuta pe Lady Steris. Lordul Harms a fost de acord să te finanţeze pentru tot ce ai nevoie cât timp te ocupi de salvarea ei.

Waxillium păru surprins.

— E un lucru minunat. Mulţumesc. Făcu o pauză, apoi se uită la biroul lui: Crezi că el s-ar supăra dacă ar plăti pentru această...?

— Deloc, spuse ea, repede.

— Ei bine, asta e o uşurare. Tillaume aproape că a leşinat când a văzut cât am cheltuit. Cred că bătrânul se teme că vom rămâne fără ceai dacă mai continui cu chestia asta. Mi se pare atât de incredibil faptul că pot angaja aproximativ douăzeci de mii de oameni, pot deţine două-trei procente din terenul din oraş şi, totuşi, pot să fiu atât de sărac în bani gheaţă. Cât e de ciudată lumea de afaceri.

Waxillium se aplecă înainte, împreunându-şi mâinile, părând preocupat. În lumina ferestrei deschise, Marasi văzu acum că avea pungi sub ochi.

— Milord? întrebă ea. Ai dormit câtuşi de puţin de când a avut loc răpirea?

El nu răspunse.

— Lord Waxillium, spuse ea, cu asprime. Nu trebuie să îţi neglijezi propria stare de bine. Dacă te epuizezi, nu vei face nimănui niciun bine.

— Lady Steris a fost răpită când era în responsabilitatea mea, Marasi, spuse el, încet. Eu nu am ridicat un deget. A trebuit să fiu îndemnat să o salvez.

Dădu din cap, dezaprobator, ca şi cum ar fi vrut să înlăture nişte gânduri rele.

— Dar nu e nevoie să te îngrijorezi pentru mine. Oricum, nu aş fi fost capabil să dorm, deci aş face bine să fiu productiv.

— Ai ajuns la vreo concluzie? întrebă ea, sincer curioasă.

— La prea multe concluzii, răspunse el. Deseori, problema nu vine şi cu soluţii; trebuie să decizi care dintre ele s-a întâmplat cu adevărat şi care este fantezie. Bărbaţii aceia, de exemplu. Nu erau profesionişti. Waxillium făcu o pauză. Îmi pare rău, probabil că ceea ce-ţi spun nu are nicio noimă.

— Ba da, are, spuse ea. Felul în care ei nu mai aveau răbdare să ciuruiască întreaga clădire, felul în care şeful lor s-a lăsat convins să-l împuşte pe Peterus...

— Exact, spuse el. Aveau experienţă ca hoţi, desigur. Dar nu erau specializaţi în aşa ceva.

— O modalitate simplă de a hotărî despre ce fel de infractor este vorba este să urmăreşti pe cine ucide şi când, spuse Marasi, citând un vers dintr-unul din manualele ei. Crimele se pedepsesc prin spânzurare; furtul simplu înseamnă că va scăpa de moarte. Bărbaţii aceia, dacă ar fi ştiut cu adevărat ce făceau, ar fi plecat repede, mă bucur că nu au fost nevoiţi să împuşte pe nimeni.

— Deci sunt golani de pe stradă, spuse Waxillium. Infractori obişnuiţi.

— Cu arme foarte scumpe, spuse Marasi, încruntându-se. Ceea ce implică un susţinător din afară, nu-i aşa?

— Da, spuse Waxillium, devenind mai interesat şi aplecându-se în faţă. La început, am fost foarte confuz. Am fost convins că totul a avut legătură cu răpirile, furturile fiind doar o faţadă care să le ascundă. Apoi, bărbaţii de noaptea trecută erau interesaţi cu adevărat de ceea ce luau. Lucrul acesta m-a derutat. Având în vedere preţul aluminiului şi cât de mult au fost ei nevoiţi să cheltuiască pentru a forja acele arme, au cheltuit o avere pentru a face o sumă mai mică de bani din jafurile de noaptea trecută. Nu avea logică.

— Dacă nu cumva avem de-a face cu două grupuri care lucrează împreună, spuse Marasi, înţelegând raţionamentul. Cineva le-a dat fonduri bandiţilor, permiţându-le să reuşească să facă aceste jafuri. Cu toate acestea, grupul de susţinere le cere să răpească anumiţi oameni, şi să facă totul să pară luări de ostatici întâmplătoare.

— Da! El – oricare ar fi cel care îi susţine – îşi doreşte femeile răpite. Iar Efemerii, ei ajung să păstreze orice fură, sau poate un procentaj din acele obiecte furate. Totul este plănuit în aşa fel, încât jafurile să fie o acoperire, dar e posibil ca bandiţii înşişi să nu înţeleagă cum sunt folosiţi.

Marasi se încruntă, muşcându-şi buza.

— Dar asta înseamnă...

— Ce?

— Ei bine, am sperat că lucrul acesta se terminase în mare parte, explică ea. Numărătoarea ta iniţială a hoţilor a fost chiar sub patruzeci, iar tu şi Wayne aţi ucis sau aţi rănit în jur de treizeci.

— Treizeci şi unu, spuse el, dus pe gânduri.

— Eu am presupus că cei rămaşi se vor împăca probabil cu pierderile suferite şi vor fugi. E de aşteptat ca uciderea a trei sferturi dintr-un grup să fie suficientă pentru a-i împrăştia.

— După experienţa mea, aşa ar fi.

— Dar situaţia asta e diferită, spuse ea. Şeful bandiţilor are un susţinător din exterior care îi oferă bogăţie şi arme.

Ea se încruntă.

— Şeful a vorbit de „răzbunare”, din câte îmi amintesc. Ar putea fi el atât şeful, cât şi susţinătorul?

— Poate, spuse Waxillium. Dar mă îndoiesc. O parte din scopul acestei întregi operaţiuni ar fi să aibă pe altcineva care să facă munca periculoasă pentru el.

— De acord, spuse ea. Dar şeful pare într-adevăr că are propria lui ideologie. Poate că el a fost ales din cauza asta. Răufăcătorii deseori folosesc abilităţi de raţionalizare fundamentale pentru a justifica ceea ce fac şi un bărbat care ar putea valorifica acest lucru – de asemenea, promiţând bogăţii şi o mulţime de ocazii distractive de a împuşca – ar fi ideal ca un „manager intermediar”, ca să spun aşa.

Waxillium răspunse cu un zâmbet larg.

— Ce? întrebă ea.

— Îţi dai seama că am petrecut toată noaptea ajungând la aceleaşi concluzii? Tu ai ajuns la ele în... cât? Zece minute?

Ea pufni:

— Am avut un ajutor modest din partea ta.

— S-ar putea spune că am avut un ajutor modest de la mine însumi, strict vorbind.

— Vocile care îţi şoptesc ca rezultat al privării de somn nu se iau în considerare, milord.

Zâmbetul lui deveni şi mai larg, apoi Waxillium se ridică în picioare.

— Vino! Spune-mi ce crezi despre asta!

Curioasă, îl urmă în partea din faţă a încăperii, unde observase teancul de hârtie. Waxillium îl desfăcu, scoţând la iveală o bucată lungă – poate de un metru şi jumătate – de hârtie, lată de câţiva centimetri. Waxillium se lăsă în genunchi, pe jos, dar ei îi venea mai greu, fiind în fuste. Aşa că doar se aplecă, uitându-se peste umărul lui.

— Linii genealogice? întrebă ea, surprinsă.

Se părea că el stabilise genealogia fiecărei femei răpite, până la Origine, începând cu numele lor în stânga foii lungi de hârtie, apoi continuând regresiv. Nu enumera fiecare rudă, dar includea strămoşii direcţi şi câteva nume semnificative din fiecare generaţie, pentru fiecare ostatică.

— Ei bine? întrebă el.

— Încep să suspectez că eşti un bărbat ciudat, milord, spuse ea. Ai petrecut toată noaptea cu astea?

— Mi-a luat, într-adevăr, foarte mult timp, deşi hârtia lui Wayne mi-a dat un avans semnificativ. Din fericire, biblioteca unchiului meu avea resurse genealogice vaste. Era un hobby de-al lui. Dar tu ce crezi?

— Că e un lucru bun faptul că te vei logodi în curând, pentru că o soţie bună s-ar fi îngrijit să te odihneşti, decât să scrii toată noaptea la lumina lumânării. E dăunător pentru ochi, să ştii.

— Avem electricitate, spuse el, făcând un semn în sus, cu mâna. Pe deasupra, mă îndoiesc că lui Steris îi va păsa de obiceiurile mele de somn. Vezi tu, treaba asta nu e în contract.

Se simţi o notă de amărăciune în tonul lui – uşoară, dar perceptibilă. Marasi spuse cea mai mare parte a lucrurilor acelea ca să-l facă să tragă de timp câteva clipe, astfel încât ea să poată citi mai multe din numele de pe hârtie.

— Allomanţi, spuse ea. Ai analizat liniile genealogice din punct de vedere al moştenirii puterilor Allomante. Toate converg spre Lordul Mistborn. Wayne nu a vorbit despre asta?

— Ba da, spuse el. Cred că cel care este în spatele tuturor jafurilor caută Allomanţi. Construieşte o armată. Alege doar anumiţi oameni pentru că suspectează că, în secret, sunt Allomanţi. Faptul că nu recunosc că sunt Allomanţi face să fie mai greu pentru el să îi recunoască.

— Dar Steris nu este o Allomantă. Îţi jur!

— Lucrul acesta m-a îngrijorat un timp, spuse el. Dar nu este o chestiune importantă. El alege oameni despre care el crede că sunt probabil Allomanţi, dar e posibil să greşească de câteva ori, înţelegi? Waxillium bătu uşor cu degetele în hârtie. Lucrul acesta chiar mă face să mă îngrijorez pentru ea. Odată ce susţinătorul descoperă că ea nu este ceea ce el a crezut că este, va fi în pericol şi mai mare.

Iată de ce ai stat treaz toată noaptea, îşi dădu ea seama. Crezi că nu mai este timp. Toate acestea pentru o femeie pe care el, evident, nu o iubea. Era dificil să nu fie geloasă.

Ce? se gândi ea. Ai fi preferat să fii răpită tu? Fată naivă. Observă totuşi că numele ei era unul dintre cele enumerate.

— Cunoşti genealogia mea? spuse ea, surprinsă.

— A trebuit să fac rost de ea, spuse el. Mi-e teamă că i-am înfuriat pe câţiva funcţionari în miez de noapte. Tu eşti foarte ciudată.

— Poftim?

— Oh! Hm, mă refer la listă. Vezi aici? Eşti verişoară de gradul doi cu Steris.

— Şi?

— Şi asta înseamnă că eşti... ei bine, e ciudat să-ţi explic asta. În esenţă, eşti a şasea verişoară pe linia principală de descendenţă de-aici. Toate celelalte, inclusiv Steris, erau mult mai bine conectate – tu ai descendenţe din partea tatălui tău care îţi atenuează legăturile. Asta te face o ţintă ciudată în comparaţie cu celelalte. Mă întreb dacă te-au ales pentru că au vrut să ia pe cineva la întâmplare, să-şi întrerupă tiparul şi să ne facă pe noi să ne dăm cu presupusul în continuare.

— E posibil, spuse ea, cu grijă. Ei nu ştiau că Steris stătuse cu noi, la urma urmei.

— Foarte adevărat. Dar... iată unde totul devine o speculaţie. Înţelegi? Eu pot aduce o mulţime de motive pentru care Steris a fost luată în vizor. Istoria Allomanţilor nu este singura legătură – din cauza apropierii celor din înalta societate, sunt multe alte legături.

— De fapt, după cum văd eu lucrurile, criteriul Allomanţiei este nejustificat. Dacă ai de gând să antrenezi luptători, atunci de ce să iei numai femei? De ce să te deranjezi cu Allomanţi în primul rând, când ai fondurile şi mijloacele de a fura tot acest aluminiu? Ar fi putut să se oprească acolo şi să fi fost bogaţi. Şi nu pot găsi nimic care să indice, cu certitudine, că celelalte femei răpite erau, într-adevăr, Allomante.

Ei răpesc doar femei, se gândi Marasi, uitându-se la listele lungi, toate ducând înapoi la Lordul Mistborn. Cel mai puternic Allomant care a trăit vreodată. O figură aproape mitologică, cineva care avea toate cele şaisprezece puteri Allomante într-un singur corp. Cât de puternic trebuie să fi fost?

Şi, brusc, i se păru logic.

— La naiba, şopti ea.

Waxillium îşi ridică privirea spre ea. Probabil că şi-ar fi dat şi el seama, dacă nu s-ar fi solicitat atât de mult toată noaptea.

— Allomanţia este genetică, spuse ea.

— Da. De aceea apare atât de multe în aceste linii.

— Linii genetice. Să ia toate femeile. Waxillium, nu-ţi dai seama? Ei nu intenţionează să construiască o armată de Allomanţi. Ei intenţionează să înmulţească una. Iau femeile cu liniile Allomante care duc cel mai direct înapoi la Mistborn.

Waxillium privi fix bucata mare de hârtie, apoi clipi.

— Pe lancea Supravieţuitorului... şopti el. Ei bine, cel puţin asta înseamnă că Steris nu se află într-un pericol imediat. E valoroasă pentru el chiar şi fără a f i o Allomantă.

— Da, spuse Marasi, venindu-i să vomite. Dar, dacă am dreptate, va fi într-un altfel de pericol.

— Într-adevăr, spuse Waxillium, copleşit. Ar fi trebuit să anticipez asta. Wayne nu mă va lăsa niciodată să trec peste asta, când va afla.

— Wayne, spuse ea, dându-şi seama că nu întrebase de el. Unde este?

Waxillium îşi verifică ceasul de buzunar.

— Ar trebui să se întoarcă în curând. L-am trimis să facă o mică pagubă cuiva.

CAPITOLUL 8

Wayne sui cu paşi mari treptele spre birourile secţiei de poliţie de la cel de-al Patrulea Octant. Îşi simţea urechile mult prea înfierbântate. De ce purtau poliţiştii pălării atât de incomode? Poate de aceea erau ei atât de morocănoşi tot timpul – umblau prin oraş, se legau de oamenii respectabili. Chiar şi după doar câteva săptămâni în Elendel, Wayne îşi dăduse seama că aceea era, în principiu, îndeletnicirea poliţiştilor.

Pălării urâte. O pălărie urâtă putea face un bărbat să fie de-a dreptul dezagreabil, şi acela era adevărul.

Se repezi pe uşile duble, lăsându-le deschise cu o izbitură. Încăperea dinăuntru efectiv arăta precum o cuşcă mare. O balustradă din lemn în faţă, pentru a-i ţine pe oameni separaţi de ofiţerii de poliţie, birouri în spate pentru a mânca sau a se odihni şi a vorbi. Intrarea lui îi făcu pe câţiva dintre ofiţerii în uniforme maronii să stea pe scaun drepţi, în poziţie verticală, unii dintre ei căutându-şi revolverele la şolduri.

— Cine e responsabil de locul ăsta!? răcni Wayne.

Ofiţerii uluiţi se uitară insistent la el, apoi săriră în picioare, îndreptându-şi uniformele şi punându-şi în grabă pălăriile. Wayne însuşi purta una din acele uniforme. Făcuse schimb pentru ea la o secţie de poliţie din al Şaptelea Octant. Lăsase la schimb o cămaşă de bună calitate, ca într-un troc echitabil, pe care şi-l putea dori orice bărbat. La urma urmei, cămaşa aceea era de mătase.

Domnule! spuse unul dintre poliţişti. Cu ofiţerul Brettin trebuie să vorbiţi, domnule!

— Ei bine, unde naiba e Brettin? ţipă Wayne.

Adoptase accentul potrivit doar ascultând câţiva ofiţeri. Oamenii înţelegeau greşit cuvântul „accent”. Ei credeau că accentele erau lucrurile acelea pe care toţi ceilalţi le aveau. Dar nu era deloc vorba despre aşa ceva. Fiecare persoană avea un accent individual, un amestec al locului unde trăise, cum îşi câştiga traiul, cine erau prietenii lui.

Oamenii credeau că Wayne imita accente. Nu o făcea. El le fura, de-a dreptul. Erau singurele lucruri care încă îi era permis să le fure, având în vedere că se întorsese spre facerea de bine şi chestiuni de genul acela.

Câţiva ofiţeri, încă zăpăciţi de sosirea lui, arătară cu degetul spre o uşă în partea laterală a încăperii. Alţii salutară, ca şi cum acela era singurul lucru pe care ştiau să îl facă. Wayne suflă greu prin mustaţa lui falsă, groasă, care îi atârna, şi merse furios până la uşă.

Se purta de parcă era pe punctul de a o trânti de perete, dar, apoi, se prefăcu a ezita şi, în schimb, bătu la uşă.

Brettin avea să-l depăşească ierarhic, dar nu cu mult. Un lucru cât se poate de regretabil, se gândi Wayne. Iată-mă, de douăzeci si cinci de ani poliţist, si totuşi nu am decât trei trese. Ar fi trebuit să fie promovat cu foarte mult timp în urmă.

Când ridică mâna să bată din nou la uşă, aceasta se deschise larg, scoţând la iveală faţa sfrijită a lui Brettin. Părea supărat.

— Ce este cu tărăboiul şi ţipetele astea – îngheţă când îl văzu pe Wayne. Cine eşti?

— Căpitanul Guffon Trenchant, spuse Wayne. Din al Şaptelea Octant.

Privirea lui Brettin se repezi la insigna lui Wayne, după care se ridică înapoi, spre faţa lui. Se crea un moment de confuzie şi Wayne putu vedea panica din ochii lui Brettin. Încerca să decidă dacă ar fi trebuit să-şi amintească de căpitanul Guffon sau nu. Oraşul era un loc mare şi – din câte auzise Wayne, fără să vrea – Brettin întotdeauna încurca numele oamenilor.

— Eu... desigur, căpitane, spuse Brettin. Hmm... ne-am cunoscut?

Wayne îşi suflă în mustăţi.

— Am stat la aceeaşi masă la dineul preşedintelui, primăvara trecută!

Se simţea destul de bine în legătură cu accentul lui. Era un amestec de lord de a şaptea generaţie şi maistru într-o fierărie, cu doar o notă de căpitan de canal. Vorbind cu acest accent i se părea că îşi îndesase vată în jumătate din gură şi împrumutase vocea de la un câine furios.

Dar el petrecuse deja săptămâni întregi în oraş, ascultând cum se vorbeşte prin barurile din diferiţi octanţi, vizitând şine de cale ferată, pălăvrăgind cu oamenii din parcuri. Adunase un număr destul de mare de accente, adăugându-le la cele pe care deja le furase. Chiar şi atunci când locuia în Weathering, făcuse călătorii în oraş pentru a aduna accente. Cele mai bune se găseau acolo.

— Eu... oh, desigur, spuse Brettin. Da. Trenchant, te recunosc acum. A trecut ceva vreme.

— Nu-ţi face probleme pentru asta, îi spuse Wayne, grozăvindu-se. Care-i treaba, ţii prizonieri din banda Efemerilor? În numele oţelului, omule! A trebuit să aflu de asta din ziare?

Noi deţinem autoritatea aici, întrucât evenimentul – Brettin ezită, uitându-se la încăperea plină de poliţişti intrigaţi, prefăcându-se, într-un mod calculat, că nu ascultau. Vino înăuntru.

Wayne îi fixă cu privirea pe bărbaţii care îi urmăreau. Niciunul dintre ei nu îl interogase. Dacă te purtai ca şi cum ai fi fost important, dacă te prefăceai că erai furios, oamenii voiau, pur şi simplu, să fugă din calea ta. Psihologie de bază, asta era tot.

— Foarte bine, spuse el.

Brettin închise uşa, vorbind repede şi autoritar.

— Au fost capturaţi în octantul nostru, iar nelegiuirea pe care au comis-o a fost făcută aici. Avem o jurisdicţie clară. Eu le-am trimis tuturor o scrisoare oficială.

— O scrisoare? La naiba, omule! Ştii câte scrisori primim într-o zi?

— Ei bine, poate ar trebui să angajezi pe cineva să ţi le sorteze, spuse Brettin, ţâfnos. Eu aşa am făcut, într-un final.

Wayne suflă în mustaţă.

— Ei bine, ai fi putut trimite pe cineva să ne informeze, spuse el ezitând.

— Poate data viitoare, răspunse Brettin, simţindu-se mulţumit că a câştigat disputa şi a dezarmat un rival furios. Noi suntem foarte ocupaţi cu prizonierii aceia.

— Foarte bine, spuse Wayne. Dar când ni-i trimiteţi nouă?

Poftim? spuse Brettin.

— Noi avem drept de revendicare prealabilă! Voi aveţi jurisdicţie pentru ancheta iniţială, dar noi avem drepturi de acuzare. Primul jaf s-a întâmplat în octantul nostru.

Wax îi scrisese toate informaţiile acelea. Tipul putea fi foarte folositor, din când în când.

— Trebuie să ne trimiteţi o cerere scrisă pentru aşa ceva!

— Am trimis o scrisoare oficială, spuse Wayne.

Brettin ezită.

— Azi, mai devreme, spuse Wayne. Nu aţi primit-o?

— Hm... Noi primim foarte multe scrisori oficiale...

— Credeam c-ai spus că ai angajat pe cineva să le citească.

— L-am trimis mai devreme după brioşe, înţelegi...

— Ah! Bine atunci, spuse Wayne, ezitând. Pot să iau şi eu o bucată?

— Din brioşe sau din prizonieri?

Wayne se aplecă în faţă.

— Uite, Brettin, hai să batem fierul cât e cald. Ştim amândoi că poţi să tragi de timp luni întregi cu prizonierii ăia, în timp ce noi terminăm actele oficiale pentru transfer. Chestia asta este, efectiv, inutilă pentru amândoi. Voi aveţi parte de foarte multă bătaie de cap, iar noi pierdem orice şansă pe care am avut-o de a-i prinde pe restul indivizilor ăstora. Trebuie să ne mişcăm repede.

Şi? întrebă Brettin, suspicios.

— Vreau să interoghez câţiva prizonieri, spuse Wayne. Şeful m-a trimis special pentru asta. Mă laşi să intru, îmi dai câteva minute şi noi vom opri toate cererile de transfer. Voi puteţi să îi judecaţi, dar noi ne ocupăm în continuare să îl prindem pe şeful lor.

Cei doi schimbară nişte priviri lungi. Potrivit celor spuse de Wax, trimiterea în judecată a Efemerilor era un lucru bun pentru carierele poliţiştilor – foarte bun. Dar adevăratul premiu, şeful bandei, era încă neatins. Prinderea lui ar însemna glorie, promovări şi, poate, o invitaţie de a se alătura înaltei societăţi, însuşi regretatul Lord Peterus avusese asemenea beneficii, când îl capturase pe Sugrumătorul de Cupru.

Ar fi fost riscant să-i permită unui ofiţer rival să le ia interviu prizonierilor. Cu atât mai mult, era posibil să-şi piardă definitiv prizonierii – aşa cum Brettin risca să facă.

— Cât timp? spuse Brettin.

— Cincisprezece minute fiecare, zise Wayne. Brettin miji puţin ochii.

— Zece minute cu doi dintre prizonieri.

— Foarte bine, spuse Wayne. Să mergem!

A durat mai mult timp decât ar fi fost necesar pentru aranjarea lucrurilor. Ofiţerii de poliţie aveau tendinţa de a nu se grăbi în legătură cu nimic decât dacă aveau de-a face cu clădiri în flăcări sau crime pe străzi – şi se grăbeau în situaţiile acelea doar dacă era implicat cineva bogat. În cele din urmă, pregătiră o încăpere pentru el şi aduseră înăuntru pe unul dintre bandiţi.

Wayne îl recunoscu. Individul încercase să-l împuşte, aşa că Wayne îi rupsese mâna cu un baston de duel. De-a dreptul o obrăznicie să încerce să împuşte în felul acela. Când un individ scoate un baston de duel, ar trebui să răspunzi şi tu cu unul de-al tău – sau, cel puţin, cu un cuţit. Încercarea de a-l împuşca pe Wayne era ca şi cum ar fi adus zaruri într-un joc de cărţi. Ce se alegea de lumea aceea?

— A spus ceva până acum? îl întrebă Wayne pe Brettin şi pe câteva din slugile sale, care stăteau în faţa uşii şi priveau înăuntru la banditul dolofan, cu părul răvăşit.

Îşi ţinea braţul într-un bandaj murdar.

— Nu multe, spuse Brettin. De fapt, niciunul dintre ei nu ne-a oferit prea multe informaţii. Par...

— Temători, spuse unul din ceilalţi poliţişti. Le este teamă de ceva – sau, cel puţin, le este mai teamă să vorbească decât le este de noi.

— Ptiu, spuse Wayne. Trebuie doar să fiţi duri cu ei! Nu să-i răsfăţaţi.

— Noi nu am... Începu poliţistul, dar Brettin ridică o mână să-l liniştească. Timpul dumneavoastră se scurge, căpitane.

Wayne strâmbă din nas, apoi intră relaxat în încăpere. Era mică, practic o debara, cu o singură uşă. Brettin şi ceilalţi o lăsară deschisă. Banditul stătea pe un scaun, cu mâinile încătuşate, legate cu lanţuri de picioare şi toate legate de podea. Era o masă între ei.

Banditul îl urmări cu dispreţ. Nu păru să-l recunoască pe Wayne. Probabil din cauza pălăriei.

— Deci, fiule, spuse Wayne. Ai o grămadă de probleme. Banditul nu răspunse.

— Eu te pot scăpa de ele uşor. N-o să ai parte de laţul spânzurătorii dacă eşti dispus să fii isteţ.

Banditul îl scuipă. Wayne se aplecă în faţă, cu mâinile pe masă.

— Uite cum stă treaba, spuse el foarte încet, schimbându-şi exprimarea în accentul natural, fluid, pe care îl folosiseră bandiţii.

Puţin accent de muncitor la canal, pentru autenticitate, o doză sănătoasă de accent de barman, pentru încredere, şi, în rest, accentul din Al Şaselea Octant, din partea nordică, de unde părea că proveneau majoritatea.

— Aşa se vorbeşte cu tipul care a ucis un poliţist şi i-a luat uniforma, totul ca să te scoată de aici, amice?

Banditul deschise ochii mari.

— Nu face asta acum, spuse Wayne, încet. Pari prea nerăbdător. Asta o să-i facă suspicioşi. Dracu' să le ia pe toate. O să trebuiască să mă scuipi încă o dată.

Bărbatul ezită.

— Fă-o!

El scuipă.

— La naiba! răcni Wayne, trecând din nou la accentul de ofiţer. Bătu cu pumnul în masă.

— Îţi voi smulge urechile, băiete, dacă mai faci aşa ceva o dată.

Banditul se uită la el.

— Ăăă... ar trebui să...?

Ah, bine. Am nimerit cartierul potrivit.

Nici vorbă, şuieră Wayne printre dinţi. Chiar o să-ţi smulg urechile dacă faci asta.

Se aplecă, vorbind cu accentul dur, de stradă, suficient de încet cât să nu-i audă cei de afară.

— Poliţiştii zic că n-ai vorbit. Ai făcut o treabă bună. Şeful va fi încântat.

— O să mă scoţi de-aici?

— Tu ce crezi? Nu te pot lăsa să ciripeşti. Sau te scot de-aici sau te văd dând mâna cu Ochi-de-Fier.

— N-o să vorbesc, insistă bărbatul. Nu e nevoie să mă ucizi. N-o să vorbesc.

— Şi ceilalţi?

Bărbatul ezită.

— Nu cred că o să vorbească nici ei. Cu excepţia, poate, a lui Sindren. El e nou, şi aşa mai departe.

Bine, se gândi Wayne.

— Sindren. Tipul blond, cu cicatricea?

— Nu. El e tipul mic de statură. Cu urechile mari. Hoţul îi făcu cu ochiul lui Wayne.

— De ce nu te recunosc?

— De ce crezi? spuse Wayne, retrăgându-se şi reluându-şi vocea de poliţist. Acum, gata cu aiurelile! Unde e baza voastră de operaţiuni? De unde lucrează oamenii voştri? Vreau răspunsuri! Se aplecă în faţă, din nou. Nu mă recunoşti pentru că sunt prea valoros să fiu văzut de oamenii de rând. Ar putea să mă deconspire. Eu lucrez cu şeful vostru. Cu Tarson.

— Tarson? El nu e şeful nimănui. El doar loveşte chestii. Şi asta e bine.

Cu şeful lui, am vrut să spun.

Banditul se încruntă. Devenea tot mai bănuitor.

— Atitudinea ta te va duce la spânzurătoare, amice, spuse Wayne, încet. Cine te-a recrutat? Vreau să... vorbesc cu el.

— Cine... Clamps face toate recrutările. Tu ar trebui să ştii asta.

Privirea lui deveni ostilă. Excelent, se gândi Wayne.

— Am terminat! spuse el, întorcându-se. Acesta nu vrea să vorbească. Ticălos zgârcit la vorbă.

Ieşi din încăpere şi i se alătură lui Brettin şi celorlalţi poliţişti.

— De ce ai şuşotit atâta? ceru să afle Brettin. Ai spus că putem asculta şi noi.

— Am zis că puteţi asculta, zise Wayne, dar nu că eu voi spune ceva ce voi veţi putea auzi. Trebuie să vorbeşti încet şi ameninţător cu genul ăsta de oameni. V-a dat vreunul dintre prizonieri vreun nume până acum?

— Nume de cod, spuse Brettin, nemulţumit.

— V-a dat cineva numele de Sindren?

Brettin se uită la oamenii lui. Dădură din cap, dezaprobator. Excelent!

Vreau să-i văd pe ceilalţi prizonieri, îl voi alege pe cel căruia îi voi lua interviu în continuare.

— Nu aşa ne-am înţeles, spuse Brettin.

— Iar eu încă pot să merg frumuşel acasă şi să încep să lucrez la documentele pentru un transfer...

Brettin se agită o clipă, apoi îl conduse pe Wayne spre celule. Sindren era uşor de identificat. Bărbatul cu urechile mari părea tânăr; făcu ochii mari când îi văzu pe poliţişti uitându-se în celula lui.

— El e, spuse Wayne. Hai să mergem!

Îl luară şi îl aduseră într-o cameră de interogatorii. Odată ce Sindren fu legat în lanţuri, Brettin şi oamenii lui aşteptară în cameră.

— Puţin spaţiu să putem respira, vă rog, spuse Wayne, uitându-se urât la ei.

— Foarte bine, spuse Brettin. Dar gata cu şoptitul! Vreau să aud ce ai să-l întrebi. Este încă prizonierul nostru.

Wayne îi săgetă cu privirea, iar aceştia ieşiră, codindu-se, dar lăsară uşa deschisă. Brettin rămase în picioare, afară, cu braţele încrucişate, aşteptând.

Foarte bine, se gândi Wayne. Se întoarse spre prizonier şi se aplecă în faţă.

— Bună, Sindren.

Băiatul efectiv sări.

— De unde...

— M-a trimis Clamps, spuse Wayne încet, cu un accent dur, de stradă. Caut o cale să te scot de aici. Am nevoie ca tu să rămâi perfect nemişcat.

— Dar...

— Neclintit. Nu te mişca.

— Nu mai şopti! interveni Brettin. Dacă spui...

Wayne ridică o bulă de viteză. Nu avea să dureze mult; nu fusese capabil să şterpelească mult aliaj fuzibil. Era nevoit să o facă să funcţioneze.

— Eu sunt un Allomant, spuse Wayne, rămânând perfect nemişcat. Am accelerat timpul pentru noi. Dacă te mişti, vor observa ceaţa şi vor şti ce s-a întâmplat, înţelegi? Nu încuviinţa din cap. Doar spune asta.

— Hm... da.

— Bine, spuse Wayne. După cum ţi-am zis, m-a trimis Clamps, iar eu mă aflu aici ca să te scot afară. Se pare că şeful se îngrijorează că voi veţi vorbi.

— Eu n-o să vorbesc, spuse tânărul, cu vocea aproape chiţăind, în timp ce, evident, se chinuia să nu se mişte.

— Sunt sigur că tu nu vei vorbi, spuse Wayne, schimbându-şi, subtil, accentul, pentru a se potrivi zonei din care era acest tânăr, din Inner Seven.

Adăugă o notă de laminatorist, pe care o surprinse în dialectul acestui băiat. Probabil de la tatăl lui.

— Dacă ai face asta, Tarson ar fi nevoit să-ţi rupă câteva oase. Ştii cât de mult îi place asta, nu?

Băiatul dădu să mişte din cap aprobator, dar se controlă.

— Ştiu.

— Dar te vom scoate, spuse Wayne. Nu te îngrijora. Eu nu te recunosc. Eşti nou?

— Da.

— Clamps te-a recrutat.

— În urmă cu doar două săptămâni.

— În care bază lucrai?

— Care bază? întrebă tânărul, încruntându-se.

— Avem câteva staţii de lucru, spuse Wayne. Dar, desigur, tu nu ştii asta, nu-i aşa? Şeful le arată puştilor nou-veniţi doar una, în caz că sunt prinşi. Nu am vrea ca voi să conduceţi oamenii, din greşeală, către noi, nu?

— Asta ar fi îngrozitor, recunoscu Sindren. Fixă uşa cu privirea, dar rămase nemişcat.

— Pe mine m-a dus în vechea topitorie din Longard. Am crezut că era singura bază!

— Tocmai asta e ideea, spuse Wayne. Nu putem lăsa o simplă greşeală să ne oprească să ne răzbunăm.

— Hm, da.

— Nu crezi toate astea, nu-i aşa? spuse Wayne. E în regulă. Şi eu cred că şeful e puţin exagerat cu toate chestiile alea.

— Mda, spuse tânărul. Adică, cei mai mulţi dintre noi vor doar banii, ştii? Răzbunarea e frumoasă. Dar...

— ...banii sunt mai buni.

— Mda. Şeful vorbeşte întotdeauna despre cum o să se îmbunătăţească lucrurile când o să deţină el controlul şi cum oraşul l-a trădat, şi chestii de genul ăsta. Dar oraşul trădează pe toată lumea. Aşa-i viaţa.

Tânărul aruncă din nou o privire spre poliţiştii de afară, de lângă uşă.

— Nu te îngrijora, spuse Wayne. Ei cred că sunt unul de-al lor.

— Cum ai reuşit să faci asta? întrebă băiatul, încet.

— Nu trebuie decât să vorbeşti pe limba lor, fiule. E surprinzător cât de mulţi oameni nu-şi dau niciodată seama de asta. Eşti sigur că nu ţi-au spus niciodată de altă bază de-a lor? Trebuie să ştiu care sunt în pericol.

— Nu, spuse tânărul. Eu nu m-am dus decât la topitorie. Stăteam acolo aproape tot timpul, cu excepţia zilelor când participam la jafuri.

— Pot să-ţi dau nişte sfaturi, fiule? întrebă Wayne.

— Te rog.

— Ieşi din afacerea asta cu jafurile! Nu eşti făcut pentru asta. Dacă într-adevăr, vreodată, o să fii eliberat, du-te înapoi la topitorie.

Băiatul se încruntă.

— E nevoie de un tip special de om care să ajungă un criminal cum se cuvine, explică Wayne. Tu nu eşti genul ăla. Vezi tu, în conversaţia asta, eu te-am păcălit să-mi confirmi numele tipului care te-a recrutat şi să-mi spui unde e amplasată baza voastră.

Tânărul se făcu alb la faţă.

— Dar...

— Nu te îngrijora, zise Wayne. Sunt de partea ta, ţii minte? Eşti pur şi simplu norocos că sunt eu.

— Mda.

— În regulă, spuse Wayne, coborând tonalitatea vocii, rămânând nemişcat. Nu ştiu dacă te pot scoate cu forţa. Acceptă chestia asta, puştiule, nu meriţi asta. Dar eu te pot ajuta. Vreau să vorbeşti cu poliţiştii.

Ce?

Dă-mi timp până diseară, spuse Wayne. Mă întorc la bază şi golesc locul. Odată ce am făcut asta, tu poţi ciripi la poliţişti, le poţi spune tot ce ştii. Nu te îngrijora, nu ţi s-a spus suficient cât să ne faci probleme serioase. Planurile noastre pentru situaţii neprevăzute ne vor proteja. O să-i spun şefului că ţi-am spus eu să faci asta, deci vei fi bine. Dar nu vorbi cu ei până când ei nu-ţi promit să te elibereze în schimb. Cere un avocat în cameră; cere-l pe unul pe nume Arintol. Se presupune că e cinstit.

Cel puţin, aşa îi spuseseră lui Wayne oamenii de pe străzi.

— Fă-i pe poliţişti să-ţi promită libertatea cu Arintol în încăpere. Apoi spune-le tot ce ştii. Odată ce eşti afară, mergi departe de Oraş. O parte din bandă s-ar putea să nu creadă că eu ţi-am spus să vorbeşti, aşa că ar putea fi periculos pentru tine. Du-te în Ţinuturile Necruţătoare şi fă-te topitor! Acolo, nimănui n-o să-i pese. Oricum, puştiule, ţine-te departe de ilegalităţi! Vei sfârşi doar prin a ucide pe cineva. Poate pe tine.

— Eu... Tânărul părea uşurat. Mulţumesc.

Wayne îi făcu cu ochiul.

— Acum, rezistă la tot ce te voi întreba de aici încolo.

Începu să tuşească şi coborî bula de viteză.

— ...pe care nu le pot auzi, spuse Brettin. Opresc chestiunea asta chiar aici.

— Foarte bine! ţipă Wayne. Băiete, spune pentru cine lucrezi.

— Nu-ţi dau nicio informaţie, poliţistule!

— Vei vorbi, sau îţi tai degetele de la picioare! ţipă Wayne înapoi la el.

Puştiul îşi intră în rol, iar Wayne le oferi poliţiştilor cinci minute bune de discuţii contradictorii înainte de a-şi pune mâinile în cap de disperare şi de a ieşi valvârtej.

— Ţi-am spus, zise Brettin.

— Da, spuse Wayne, încercând să pară descurajat. Bănuiesc că va trebui să munceşti în continuare cu ei.

— N-o să funcţioneze, spuse Brettin. Eu voi fi mort şi îngropat înainte ca oamenii aceştia să vorbească.

— Am vrea noi, spuse Wayne.

— Ce-ai spus?

— Nimic, spuse Wayne, adulmecând aerul. Cred că au ajuns brioşele. Excelent! Cel puţin, călătoria asta nu va fi o pierdere totală de timp.

CAPITOLUL 9

— Deci ştim sigur ce s-a întâmplat, spuse Waxillium, stând pe podea, lângă foaia lungă de hârtie, acoperită cu linii genealogice. Cuvintele întemeierii au inclus o referire la alte două metale şi aliajele lor. Dar anticii credeau în şaisprezece metale, şi Legea celor Şaisprezece se manifestă atât de puternic în natură, încât nu poate fi ignorată. Fie Harmony a schimbat felul în care funcţionează însăşi Allomanţia, fie noi nu am înţeles-o niciodată cu adevărat.

— Hmmm, spuse Marasi, aşezată pe podea, cu genunchii într-o parte. N-aş fi aşteptat asta de la tine, Lord Waxillium. Anticipasem că eşti un justiţiar. Metalurgist, poate. Dar să fii şi filosof?

— Există o legătură între a fi justiţiar şi filosof, spuse Waxillium, zâmbind alene. Păstrarea legii şi filosofia au amândouă legătură cu întrebările. Am fost atras de lege datorită nevoii de a găsi răspunsuri pe care nimeni altcineva nu le putea găsi, de a-i captura pe cei pe care toţi îi considerau de neatins. Filosofia este asemănătoare, întrebări, secrete, puzzle-uri. Mintea umană şi natura universului – cele două mari ghicitori ale timpului.

Ea încuviinţă cu un aer meditativ.

— Pe tine ce te-a atras? întrebă Waxillium. Nu întâlneşti des o tânără dintr-o familie înstărită care să studieze legea.

— Starea familiei mele nu este atât de... semnificativă după cum ar putea părea la prima vedere, spuse ea. Eu nu aş fi nimic fără suportul financiar al unchiului meu.

— Totuşi, nu mi-ai răspuns.

— Poveştile, spuse ea, zâmbind nostalgic. Poveşti despre bine şi rău. Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim nu aparţin în totalitate unei singure categorii.

Waxillium se încruntă.

— Nu sunt de acord cu asta. Majoritatea oamenilor par, în esenţă, buni.

— Ei, poate după o singură definiţie. Dar se pare că oricare dintre cele două – binele sau răul – trebuie să fie urmărite pentru ele însele ca să fie semnificative. Oamenii din ziua de azi... se pare că sunt buni, sau câteodată răi, de cele mai multe ori din inerţie, nu din proprie iniţiativă. Ei acţionează aşa cum îi pregăteşte mediul înconjurător să o facă.

— E ca şi cum... ei bine, gândeşte-te la o lume în care totul este luminat cu aceeaşi lumină modestă. Toate locurile, în exterior sau în interior, luminate de o lumină uniformă care nu poate fi schimbată. Dacă, în această lume a luminii obişnuite, cineva ar produce, dintr-odată, o lumină care să fie semnificativ mai strălucitoare, ar fi remarcabil. La fel, dacă cineva ar reuşi să creeze o încăpere care să fie obscură, ar fi remarcabil. Într-un fel, nu contează cât de puternică a fost iluminarea iniţială. Povestea are efect oricum.

— Faptul că majoritatea oamenilor sunt decenţi nu le face decenţa în niciun fel mai puţin valoroasă pentru societate.

— Da, da, spuse ea, înroşindu-se. Şi nu spun că mi-aş dori ca toată lumea să fie mai puţin decentă. Dar... luminile acelea strălucitoare şi locurile acelea obscure mă fascinează pe mine, Lord Waxillium – în special atunci când sunt dramatic de dezordonate. De ce se întâmplă ca într-o situaţie, un bărbat crescut într-o familie fundamental bună – înconjurat de prieteni fundamental buni, cu un loc de muncă bun şi mijloace de trai satisfăcătoare – începe să stranguleze femeile cu sârme de cupru şi să le scufunde trupurile în canale?

— Şi, în schimb, ţine cont că majoritatea bărbaţilor care merg în Ţinuturile Necruţătoare se adaptează climatului general de sensibilităţi îndoielnice de acolo. Dar alţii – câţiva indivizi remarcabili – hotărăsc să aducă civilizaţia cu ei. O sută de bărbaţi, convinşi de societate că „toată lumea procedează aşa”, vor fi de acord cu faptele cele mai crude şi vrednice de dispreţ. Dar un singur bărbat spune nu.

— Chiar nu este atât de eroic, spuse Waxillium.

— Sunt sigură că ţie nu ţi se pare aşa.

— Ai auzit vreodată povestea primului bărbat pe care l-am prins?

Ea roşi.

— Eu... da. Da, să spunem, pur şi simplu, că am auzit-o. Peret cel Negru. Un violator şi un Allomant – Cositorian, cred. Ai mers la comisariatul legiuitorilor, te-ai uitat la panoul cu anunţuri, ai smuls poza lui de pe panou şi ai luat-o cu tine. Te-ai întors după trei zile cu el peste şaua calului tău. Dintre toţi bărbaţii de pe panou, tu l-ai ales pe cel mai dificil, cel mai periculos criminal din grupul acela.

— Merita cei mai mulţi bani.

Marasi se încruntă.

— M-am uitat la panou, spuse Waxillium, şi mi-am spus „Ei bine, e foarte posibil ca oricare dintre tipii ăştia să mă omoare. Aşa că aş putea la fel de bine să-l aleg pe cel care merită cel mai mult.” Aveam nevoie de banii ăia. Nu mâncasem nimic de trei zile, în afară de nişte fâşii de carne uscată şi nişte fasole. Şi apoi a urmat Taraco.

— Unul dintre cei mai mari bandiţi ai erei noastre.

— În cazul lui, spuse Waxillium, m-am gândit că aş putea să-mi iau nişte cizme noi. El jefuise un cizmar chiar cu câteva zile înainte, iar eu m-am gândit că, dacă îl dădeam pe mâna justiţiei, aş reuşi să fac rost de o nouă pereche de cizme din afacerea aia.

— Eu credeam că l-ai ales pentru că împuşcase un legiuitor departe în Faradana, cu o săptămână înainte.

Waxillium dădu din cap, în semn de negaţie.

— Nu am auzit asta decât după ce l-am dat pe mâinile justiţiei.

— Oh!

Atunci, în mod surprinzător, ea zâmbi entuziasmată:

— Şi Harrisel Hard?

— Un pariu cu Wayne, spuse Waxillium. Nu pari dezamăgită.

— Detaliul acesta face ca totul să fie mai real, Lord Waxillium, spuse ea.

Ochii ei dornici scânteiau într-un fel aproape acaparator.

Trebuie să-mi notez lucrurile astea.

Scotoci în poşetă şi scoase un carneţel şi un creion.

— Deci, asta te-a motivat? întrebă Waxillium în vreme ce ea îşi lua notiţe în grabă. Studiezi dintr-o dorinţă de a fi erou, ca în poveşti?

— Nu, nu, spuse ea. Eu mi-am dorit doar să învăţ despre ei.

— Eşti sigură? spuse el. Ai putea deveni legiuitor, te-ai duce departe, în Ţinuturile Necruţătoare, şi ai trăi exact aceleaşi poveşti. Să nu crezi că nu poţi pentru că eşti femeie; înalta societate te-ar putea determina să crezi aşa, dar asta nu contează acolo, departe, dincolo de munţi. Acolo, nu trebuie să porţi rochii dantelate sau să miroşi a flori. Poţi să-ţi legi nişte revolvere la centură şi să-ţi faci propriile tale reguli. Nu uita, chiar şi Războinicul Ascendent a fost o femeie.

Ea se aplecă înainte.

— Pot să-ţi mărturisesc ceva, Lord Waxillium?

— Doar dacă este lasciv, personal sau ruşinos.

Ea zâmbi.

— Îmi plac rochiile dantelate şi ador să miros a flori, îmi place să trăiesc în oraş, unde pot să beneficiez de avantajele moderne. Îţi dai seama că pot trimite după mâncare Terris la orice oră din noapte, şi să-mi fie livrată acasă?

— Incredibil!

Chiar aşa era. El nu-şi dăduse seama că lucrul acela era posibil.

— Oricât de mult mi-ar plăcea să citesc despre Ţinuturile Necruţătoare, şi poate chiar mi-ar plăcea să merg în vizită, nu cred că m-aş obişnui să locuiesc acolo. Nu mă împac bine cu noroiul, murdăria şi o lipsă generală de igienă personală.

Se aplecă în faţă.

— Şi, ca să fiu total sinceră, nu am nicio problemă să-i las pe bărbaţii ca tine să fie cei care îşi pun revolverele la centură şi împuşcă răufăcători. Asta mă face o trădătoare îngrozitoare pentru cele de acelaşi sex cu mine?

— Nu cred. Totuşi, eşti destul de bună la împuşcarea lucrurilor.

— Ei bine, lucrurile pot fi împuşcate. Dar oamenii? Marasi se cutremură. Ştiu că Războinicul Ascendent este un model pentru femeile care reuşesc prin propriile puteri. Avem cursuri pe tema asta la universitate, de dragul Conservării, iar moştenirea ei este scrisă în lege. Dar eu nu-mi doresc cu adevărat să port pantaloni şi să fiu ca ea. Câteodată, mă simt ca o laşă pentru că recunosc asta.

— E în regulă, spuse el. Trebuie să fii tu însăţi. Dar nimic din toate acestea nu explică de ce studiezi legea.

— Oh, dar eu chiar vreau să schimb oraşul, spuse ea, devenind mai înflăcărată. Deşi simt că prinderea fiecărui răufăcător şi perforarea de găuri în el cu bucăţi de metal care se mişcă cu viteze mari este o modalitate extrem de ineficientă de a face acest lucru.

— Dar, fără îndoială, poate fi distractiv.

— Dă-mi voie să-ţi arăt ceva! Căută mai adânc în geantă şi scoase nişte foi de hârtie îndoite. Am vorbit despre felul în care oamenii acţionează în general ca răspuns la mediul lor înconjurător. Îţi aduci aminte de discuţia noastră despre Ţinuturile Necruţătoare, şi despre faptul că deseori sunt mai mulţi legiuitori pe persoană acolo decât aici? Şi totuşi, criminalitatea este mai răspândită. Acesta este rezultatul mediului. Uită-te aici!

Îi dădu câteva pagini.

— Acesta este un raport, spuse ea. Eu îl scriu. Este despre natura infracţiunii raportată la mediu. Vezi aici, sunt discutaţi factorii majori care au scăzut infracţionalitatea în unele părţi din oraş. Angajarea mai multor poliţişti, spânzurarea mai multor infractori, genul acesta de lucruri. Ele au o eficacitate medie.

— Ce e asta în partea de jos? întrebă Waxillium.

— Renovarea, spuse ea, cu un zâmbet profund. Acesta este un caz în care un bărbat bogat, Lordul Joshin însuşi a cumpărat mai multe parcele de teren într-una din zonele mai puţin respectabile. A început să renoveze şi să facă ordine. Criminalitatea a scăzut mult. Oamenii nu s-au schimbat, ci doar mediul lor. Acum acea zonă este o parte sigură şi respectabilă a oraşului. Noi îi spunem teoria „ferestrelor sparte”. Dacă un bărbat vede o fereastră spartă într-o clădire, e mai predispus să jefuiască sau să comită alte infracţiuni, având în vedere că el îşi imaginează că nimănui nu-i pasă. Dacă toate ferestrele sunt întreţinute, toate străzile curate, toate clădirile spălate, atunci rata infracţionalităţii coboară. La fel cum o zi fierbinte poate face ca o persoană să fie irascibilă, se pare că o zonă decăzută poate transforma un bărbat obişnuit într-un infractor.

— Ciudat, spuse Waxillium.

— Desigur, zise ea, acesta nu este singurul răspuns. Vor exista întotdeauna oameni care nu reacţionează la mediul lor înconjurător. Ei mă fascinează, după cum ţi-am mai spus. Oricum, întotdeauna m-am priceput la numere şi calcule. Eu văd modele cum sunt acestea şi rămân uimită. Curăţarea câtorva străzi poate fi mai ieftină decât să angajeze mai mulţi poliţişti – dar poate, efectiv, să scadă infracţionalitatea într-o mai mare măsură.

Waxillium se uită peste rapoarte, după aceea îşi întoarse privirea la Marasi. I se observă un val de entuziasm în obraji. Era ceva captivant la ea. De cât timp stăteau aici? Ezită, apoi îşi scoase ceasul de buzunar.

— Oh, spuse ea, aruncând o privire la ceas. Nu ar trebui să stăm aşa de vorbă. Nu când biata Steris este în mâinile lor.

— Nu putem face mai mult până când se întoarce Wayne, spuse Waxillium. De fapt, el ar fi trebuit să se fi întors până acum.

— S-a întors, spuse vocea lui Wayne, de afară, de pe hol.

Marasi sări, scoţând un strigăt slab.

Waxillium oftă.

— De cât timp stai acolo?

Wayne îşi scoase capul de după colţ, purtând o pălărie de poliţist.

— Oh, de puţină vreme. Mi s-a părut că voi doi aveaţi un fel de moment între „oameni deştepţi”. N-am vrut să mă amestec.

— Un lucru înţelept din partea ta. Stupiditatea ta poate fi molipsitoare.

— Nu folosi cuvintele tale sofisticate în jurul meu, fiule.

Wayne intră tacticos. Deşi purta pălărie de poliţist, în rest, era îmbrăcat normal în haina lungă de piele şi în pantaloni, cu bastoanele de duel la şolduri.

— Ai reuşit? întrebă Waxillium, ridicându-se, apoi întinzând mâna s-o ajute pe Marasi să se ridice.

— Sigur că da – am primit nişte brioşe, rânji Wayne. Iar poliţiştii cei mârşavi chiar au plătit pentru ele.

— Wayne?

— Da?

Noi suntem poliţişti mârşavi.

— Nu mai suntem, spuse el cu mândrie. Noi suntem cetăţeni independenţi cu o minte spre datoria civică. Şi spre a mânca brioşele poliţiştilor mârşavi.

Marasi făcu o grimasă.

— Nu par atât de apetisante când le descrii aşa.

— Oh, au fost bune. Wayne băgă mâna în buzunarul de la haină. Uite, ţi-am aduse şi ţie câteva. Deşi, s-au cam făcut terci în buzunarul meu.

— Nu, serios, spuse ea, devenind palidă la faţă.

Cu toate acestea, Wayne chicoti şi scoase o hârtie pe care i-o flutură lui Waxillium.

— Locul ascunzătorii Efemerilor din oraş. Împreună cu numele persoanei care i-a recrutat.

— Serios? spuse Marasi cu înflăcărare, grăbindu-se să ia hârtia. Cum ai făcut asta?

— Whisky şi magie, spuse Wayne.

— Cu alte cuvinte, spuse Waxillium, apropiindu-se şi citind hârtia peste umărul lui Marasi, Wayne i-a ameţit pe alţii cu vorbele lui. Bună treabă!

— Trebuie să ne punem pe treabă, spuse Marasi, insistentă. Du-te acolo, ia-o pe Steris, şi...

— Ei nu se mai află acolo, spuse Waxillium, luând hârtia. Nu după ce câţiva dintre membrii lor au fost capturaţi. Wayne, ai reuşit să obţii informaţiile astea fără să audă ofiţerii de poliţie?

Wayne păru ofensat.

— Tu ce crezi?

Waxillium încuviinţă din cap, frecându-şi bărbia.

— Probabil că ar trebui să plecăm în curând. Să ajungem la faţa locului înainte să se facă prea frig.

— Dar... spuse Marasi. Poliţiştii...

— Le vom lăsa un pont anonim după ce am văzut locul, spuse Waxillium.

— Nu va fi necesar, adăugă Wayne. Am instalat eu un fitil.

— Pentru când?

— Când se lasă seara.

— Drăguţ!

— Poţi să-ţi arăţi aprecierea cu o pepită mare şi grasă dintr-un metal rar şi scump, spuse Wayne.

— E pe birou, spuse Waxillium, împăturind hârtia şi strecurându-şi-o în buzunarul de la vestă.

Wayne se apropie, uitându-se în treacăt la aparatele instalate pe birou.

— Nu sunt sigur că vreau să ating ceva de pe-aici, amice, îmi sunt foarte dragi toate degetele mele.

— Nu va exploda, Wayne, spuse el sec.

— Ai spus că...

— S-a întâmplat o dată, spuse Waxillium.

— Ştii cât de al naibii de enervant este să-ţi creşti degetele la loc, Wax?

— Dacă este comparabil cu cât te plângi tu, atunci e posibil să fie înspăimântător, într-adevăr.

— Eu am zis doar, spuse Wayne, cercetând cu atenţie biroul până când găsi sticla cu foiţe de aliaj fuzibil.

O înhaţă, apoi se retrase cu precauţie.

— Lucrurile care arată cel mai inocent au o tendinţă de a exploda în jurul tău. Un tip trebuie să fie precaut, spuse el, scuturând sticla. Asta nu e mult.

— Nu te purta ca un răsfăţat, spuse Waxillium. E cu mult mai mult decât ţi-aş fi putut face rost într-un timp atât de scurt, dacă am fi fost departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Nu te mai preocupa de pălărie. Hai să mergem să ne uităm la topitoria asta de care pomeneşti în notiţele tale!

— Putem folosi trăsura mea, dacă vreţi, spuse Marasi.

Tillaume intră pe lateral, ducând un coş într-o mână şi o tavă cu ceai în alta. Aşeză coşul lângă uşă, apoi puse tava pe masă şi începu să toarne ceai.

Waxillium o fixă cu privirea pe Marasi.

— Vrei să vii şi tu? Credeam că ai spus că vrei să laşi împuşcăturile în seama bărbaţilor ca mine.

— Ai spus că ei nu vor fi acolo, replică ea. Aşa că nu există niciun pericol.

— Ei încă vor să te răpească, spuse Wayne. Au încercat la dineu. O să fie periculos pentru tine.

— Vă vor împuşca şi pe oricare dintre voi fără să clipească, spuse ea. Deci cum va fi mai puţin periculos pentru voi?

— Presupun că n-o să fie, recunoscu Wayne.

Tillaume se apropie, aducând o ceaşcă de ceai pentru Waxillium pe o tavă mică. Wayne o smulse cu un rânjet, deşi Tillaume încercă să tragă tava la o parte.

— Cât de convenabil, spuse Wayne, ţinând ceaşca cu ceai. Wax, de ce nu mi-ai adus niciodată un tip din ăsta când stăteam în Weathering?

Majordomul se încruntă la el, apoi se grăbi să se întoarcă la masă pentru a pregăti o altă ceaşcă. Waxillium nu o pierdu din vedere pe Marasi. Era ceva ce îi scăpa, ceva important. Ceva în legătură cu ceea ce spusese Wayne...

— De ce te-au luat pe tine? o întrebă Waxillium pe Marasi. Erau ţinte mai bune la acea petrecere. Femei mai apropiate de liniile de descendenţă pe care şi le doreau ei.

— Ai spus că ar fi putut fi o momeală să ne distragă atenţia, zise Wayne, aruncând nişte aliaj fuzibil în ceaşca lui cu ceai, apoi dând totul pe gât în jos, dintr-o singură sorbitură.

— Da, spuse Waxillium, privind-o în ochi şi observând o licărire de ceva acolo.

Ea se întoarse cu spatele.

— Dar, dacă aşa ar fi stat lucrurile, ei ar fi vrut să ia pe cineva care nu era deloc apropiat cu aceeaşi linie de sânge, nu pe cineva care era o verişoară apropiată.

El îşi ţuguie buzele, şi apoi îi căzu fisa.

— Ah! Atunci înseamnă că eşti copil din flori. Sora vitregă a lui Steris, din partea Lordului Harms, presupun.

Ea se înroşi.

— Da.

Wayne fluieră.

— Minunat spectacol, Wax. De obicei, eu aştept până la a doua întâlnire să-i spun cuiva că e copil din flori.

O fixă cu privirea pe Marasi.

— Până la a treia, dacă e drăguţă.

— Eu... Waxillium simţi, brusc, un impuls de ruşine. Desigur. Nu am vrut să...

— E-n regulă, spuse ea, încet.

Avea logică. Marasi şi Lordul Harms se simţiseră foarte incomod când Steris vorbise despre amante. Şi, pe deasupra, exista şi clauza specifică despre ele în contract; Steris era obişnuită cu infidelitatea din partea unui lord. Lucrul acela explica şi motivul pentru care Harms plătea pentru educaţia şi găzduirea „verişoarei” lui Steris.

— Lady Marasi, spuse Waxillium, luându-i mâna. Poate că anii petrecuţi în Ţinuturile Necruţătoare m-au afectat mai mult decât am bănuit. Era o vreme când mă gândeam la cuvintele mele înainte de a le rosti. Te rog să mă ierţi.

— Lord Waxillium, eu sunt ceea ce sunt, spuse ea. Şi m-am obişnuit cu asta.

— Totuşi, a fost dur din partea mea.

— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze.

— Hmm, spuse Wayne, cu un aer gânditor. Ceaiul e otrăvit. Spunând acestea, se rostogoli pe podea. Lui Marasi i se tăie respiraţia, mergând imediat lângă el. Waxillium se învârti, uitându-se la Tillaume chiar în momentul în care majordomul se întoarse de la presupusele lui pregătiri de ceai, şi îndreptă un pistol spre Waxillium.

Nu era timp de stat pe gânduri. Waxillium arse oţel – îl ţinea îl el când considera că putea fi în pericol – şi împinse în cel de-al treilea nasture de la vesta lui. Întotdeauna purta unul făcut din oţel acolo, pentru a-l folosi fie pentru a-şi restabili rezervele de metal, fie ca armă.

Acesta izbucni din vesta lui, brăzdând camera şi lovindu-l pe Tillaume în piept chiar în momentul în care apăsă pe trăgaci. Focul de armă se declanşă năvalnic. Nici glonţul, nici arma nu i se părură a fi din metal pentru simţurile Allomante ale lui Waxillium. Înseamnă că era aluminiu.

Tillaume se poticni într-o parte şi scăpă arma, trăgându-se de-a lungul bibliotecii într-o încercare de a fugi. Lăsă o dâră de sânge pe podea înainte de a se prăbuşi la uşă.

Waxillium căzu în genunchi, lângă Wayne. Marasi sărise la auzul focului de armă şi acum se uita ţintă la majordomul care respira cu greu.

— Wayne, spuse Waxillium, ridicând capul prietenului său. Wayne deschise ochii, clipind agitat.

— Otravă. Urăsc otrava. E mai rău decât să pierzi un deget, vă spun.

— Lord Waxillium! spuse Marasi, alarmată.

— Wayne va fi bine, spuse Waxillium, relaxându-se. Atâta timp cât poate vorbi şi are nişte rezerve Feruchimice, poate să-şi revină, practic, din orice.

— Nu vorbesc despre el. Majordomul!

Waxillium îşi ridică privirea, tresărind, dându-şi seama că muribundul Tillaume umbla la coşul pe care îl adusese în cameră -bărbatul băgă mâna însângerată în el şi scoase ceva.

— Wayne! ţipă Waxillium. Bula. Acum!

Tillaume căzu pe spate. Coşul explodă într-o minge de foc înfloritoare.

Şi apoi îngheţă.

— Ah, la naiba, spuse Wayne, rostogolindu-se ca să se uite la explozia în desfăşurare. Te-am avertizat. Ţi-am spus că lucrurile explodează mereu în jurul tău.

— Refuz să-mi asum responsabilitatea de data asta.

— Dar este majordomul tău, spuse Wayne, tuşind şi târându-se în genunchi. Bleah! Nici măcar nu era un ceai bun.

Se face tot mai mare! spuse Marasi, alarmată, arătând cu degetul spre explozie.

Primul suflu evaporase coşul înainte ca Wayne să-şi poată înălţa bula. Valul exploziei se extindea încet în afară, arzând covorul, distrugând tocul de la uşă şi rafturile cu cărţi, însuşi majordomul fusese deja înghiţit.

— La naiba, spuse Wayne. Asta-i mare.

— Probabil că intenţiona să facă să pară un accident cu

echipamentul meu de metalurgie, spuse Waxillium. Să ne ardă trupurile, să acopere crima.

— Atunci să ieşim pe ferestre?

— Explozia aceea va fi greu de depăşit, spuse Waxillium, preocupat.

— Ai putea s-o faci. Trebuie doar să împingi suficient de tare.

— În ce, Wayne? Nu văd nişte ancore bune în direcţia aia. În plus, dacă ne luăm avânt în spate atât de repede, ieşirea pe fereastră ne va sfâşia şi ne va rupe corpurile în bucăţi.

— Domnilor, spuse Marasi, vocea devenindu-i disperată, se face mai mare.

Wayne nu poate opri timpul, spuse Waxillium. Îl poate doar încetini mult. Şi nu poate mişca bula odată ce a făcut-o.

— Uite, spuse Wayne. Pur şi simplu, aruncă în aer peretele, împinge în cuiele din tocurile de la ferestre şi aruncă în aer marginea clădirii. Apoi poţi să ne lansezi în direcţia aia fără să ne lovim de ceva.

— Tu te asculţi măcar când spui lucrurile astea? întrebă Waxillium, cu mâinile în şolduri în timp ce îşi privea prietenul. Ăla e din cărămidă şi piatră. Dacă împing prea tare, doar mă voi arunca pe mine în spate, în explozie.

— Se apropie foarte, foarte mult! spuse Marasi.

— Atunci, fă-te mai greu, zise Wayne.

— Suficient de greu, încât să nu mă mişc când un zid întreg – unul bine construit, extrem de greu – este smuls dintr-o clădire?

— Sigur.

— Podeaua nu ar putea suporta niciodată şocul, spuse Waxillium. S-ar zdruncina, şi...

Se îndepărtă încet. Amândoi priviră în jos. Punându-se, brusc, în mişcare, Waxillium o apucă pe Marasi, trăgând-o spre el cu un ţipăt. El se rostogoli pe spate, ţinând-o strâns peste el.

Explozia le ocupa cea mai mare parte a câmpului vizual acum, consumând o mare parte din cameră. Se umfla mai aproape şi mai aproape, strălucind cu o lumină galbenă furioasă, ca un produs de patiserie care se umfla şi plesnea, crescând într-un cuptor enorm.

— Noi ce... spuse Marasi.

— Aşteaptă! spuse Waxillium.

Îşi mări greutatea. Feruchimia nu funcţiona ca Allomanţia. Cele două categorii de putere erau deseori luate împreună, dar, în multe privinţe, erau opuse. În Allomanţie, puterea venea de la metalul în sine, şi exista o limită pentru cât de mult puteai face o singură dată. Wayne nu putea comprima timpul dincolo de o anumită valoare; Waxillium putea împinge doar până la o anumită limită într-o bucată de metal.

Feruchimia era alimentată de un fel de canibalism, în care îţi consumai o parte din tine pentru a o utiliza ulterior. Faceţi să aveţi jumătate din greutatea voastră timp de zece zile, şi vă puteţi face o dată şi jumătate la fel de grei pentru o perioadă de timp aproape egală. Sau vă puteţi face de două ori mai grei pentru jumătate din timpul acela. Sau de patru ori mai greu pentru un sfert din timpul acela. Sau extrem de greu pentru câteva momente scurte.

Waxillium trase în el însuşi greutate pe care o păstrase în metalminţile sale, în zilele în care circulase la trei sferturi din greutatea lui. Deveni greu ca un bolovan, apoi greu precum o clădire, apoi mai greu. Toată această greutate era concentrată asupra unei secţiuni mici din podea.

Lemnul scârţâi, apoi izbucni, explodând în jos. Waxillium ieşi din bula de viteză a lui Wayne şi intră brusc în timpul real, schimbarea aceasta împingându-l. Următoarele câteva momente au fost ca o înceţoşare. El auzi sunetul minunat al exploziei de deasupra – lovi cu un val de forţă, îşi eliberă metalmintea şi împinse în cuiele din podeaua de sub ei, încercând să încetinească viteza lui şi pe a lui Marasi.

Nu avea suficient timp să o facă bine. Se prăbuşiră pe podeaua următorului etaj de dedesubt, şi ceva greu ateriză pe ei, scoţând aerul din plămânii lui Waxillium. Se văzu o strălucire orbitoare şi o rafală de căldură.

Apoi se termină.

Waxillium stătea întins, ameţit, şi urechile îi ţiuiau. Gemu, apoi îşi dădu seama că Marasi se agăţa de el, tremurând. O ţinu strâns pentru un moment, clipind. Mai erau în pericol? Ce căzuse pe ei?

Wayne, se gândi el. Se forţă să se mişte, rostogolindu-se şi punând-o pe Marasi de o parte. Podeaua de sub ei fusese spartă, practic, în ţăndări, iar cuiele aplatizate în mici discuri. O parte din împingerea lui în jos trebuie să se fi întâmplat în timp ce el mai avea greutatea crescută.

Erau acoperiţi cu aşchii de lemn şi praf de tencuială. Tavanul era o epavă, porţiuni de lemn arzând înăbuşit, bucăţi de cenuşă şi resturi plutind în jos. Nu mai rămăsese nimic din gaura pe care o spărsese; explozia o înghiţise, împreună cu podeaua din jurul ei.

Tresărind, îl mişcă pe Wayne. Prietenul lui căzuse peste ei şi blocase impactul frontal al exploziei de deasupra. Haina lui fusese sfârtecată, spatele expus, înnegrit şi ars, sângele scurgându-i-se pe lateral.

Marasi îşi ridică o mână la gură. Încă tremura, cu părul ei castaniu-închis, încâlcit, şi ochii mari.

Nu, se gândi Waxillium, nesigur dacă ar trebui să încerce să-l întoarcă pe prietenul lui cu faţa în sus sau nu. Te rog, nu. Wayne folosise o parte din sănătatea lui ca să-şi revină după otravă. Şi noaptea trecută, spusese că mai avea suficientă doar pentru rana de la un glonţ...

Îngrijorat, îi puse mâna pe gât. Avea un puls slab. Waxillium închise ochii şi expiră adânc. În vreme ce se uita la el, rănile de pe spatele lui Wayne începură să se închidă. Era un proces lent. Un Creator-de-Sânge care folosea vindecarea Feruchimică era limitat de cât de repede îşi dorea să funcţioneze puterea – recuperarea rapidă necesita un consum mult mai mare de sănătate. Dacă Wayne nu mai avea multă rămasă, era nevoit să lucreze într-un ritm lent.

Waxillium îl lăsă să se ocupe de lucrul acesta. Wayne avea să sufere dureri îngrozitoare, dar el nu putea face nimic. În schimb, o luă pe Marasi de braţ. Încă tremura.

— E-n regulă, spuse Waxillium, iar vocea îi sună ciudată şi înăbuşită din cauza efectului exploziei asupra auzului său. Wayne se vindecă. Tu eşti rănită?

— Eu... se uită ameţită. Doi din trei oameni care suferă traume foarte mari nu sunt capabili să-şi identifice corect propriile răni din cauza stresului sau a mecanismelor naturale de apărare proprii organismului, menite să acopere durerea.

— Spune-mi dacă te doare unde te apăs, spuse Waxillium, atingând-o pe glezne, apoi pe picioare, apoi pe braţe să vadă dacă nu are fracturi.

Cu grijă, o apăsă de-o parte şi de alta să vadă dacă nu are coaste rupte, deşi era greu prin materialul gros al rochiei. Ea îşi reveni încet din ameţeală, apoi se uită la el şi îl trase aproape de ea, ascunzându-şi capul la pieptul lui. El ezită, apoi o cuprinse cu braţele şi o ţinu, în vreme ce ea îşi linişti respiraţia, evident, încercând să îşi stăpânească emoţiile.

În spatele lor, Wayne începu să tuşească. Se mişcă, apoi se văietă, şi se întinse nemişcat, lăsând vindecarea să continue. Căzuseră într-un dormitor gol. Clădirea ardea, dar nu prea tare. Probabil că ofiţerii de poliţie aveau să fie chemaţi în curând.

Nimeni nu s-a grăbit să ne ajute, se gândi Waxillium. Ceilalţi angajaţi. Oare sunt în siguranţă?

Sau erau şi ei implicaţi în chestia asta? Mintea lui încă încerca să înţeleagă ce s-a întâmplat. Tillaume – un bărbat care, din câte ştia el, îl servise pe unchiul lui cu devotament timp de zeci de ani – încercase să îi ucidă. De trei ori.

Marasi se dădu înapoi.

— Cred că... cred că mi-am revenit. Mulţumesc.

El dădu din cap, aprobator, îşi scoase batista şi i-o întinse, apoi îngenunche lângă Wayne. Spatele bărbatului era acoperit cu o pojghiţă de sânge şi piele arsă, dar aceasta îi fusese ridicată şi înălţată în vreme ce dedesubt se formau cruste şi o piele nouă.

— E rău? întrebă Wayne, cu ochii încă închişi.

— Îţi vei reveni.

— Mă refeream la haină.

— Oh! Ei bine... o să ai nevoie de un petic foarte mare de data asta.

Wayne răsuflă cu greu, apoi se împinse în mâini şi se mută în poziţia şezut. Se cutremură de câteva ori în timpul acestui proces, apoi, în cele din urmă, deschise ochii. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe partea laterală a feţei.

— Ţi-am spus eu, zise Wayne. Lucrurile nevinovate mereu explodează în jurul tău, Wax.

— De data asta ţi-ai păstrat degetele întregi.

— Foarte bine. Încă te mai pot strangula.

Waxillium zâmbi, odihnindu-şi mâna pe braţul prietenului său.

— Mulţumesc.

— Te iert, având în vedere circumstanţele.

Waxillium se uită la Marasi. Stătea cu braţele strânse în jurul ei, aplecată înainte, cu faţa palidă. Îl observă că o priveşte atent, apoi îşi lăsă jos braţele, ca şi cum s-ar fi forţat să fie puternică, şi dădu să se ridice.

— E-n regulă, spuse Waxillium. Poţi să mai stai.

— Voi fi bine, spuse ea, deşi îi era greu să înţeleagă cuvintele ei, deoarece auzul lui încă era difuz. Eu pur şi simplu... nu sunt obişnuită ca oamenii să încerce să mă omoare.

— Nu te obişnuieşti niciodată cu asta, spuse Wayne. Crede-mă!

Inspiră adânc, apoi îşi scoase ce mai rămăsese din haina lungă şi din cămaşă. Apoi îşi întoarse spatele ars înspre Waxillium.

— Îmi dai voie?

— Poate vrei să te întorci cu spatele, Marasi, spuse Waxillium.

Ea se încruntă, dar nu îşi întoarse privirea. Aşa că el prinse stratul ars de pe umărul lui Wayne şi – cu o smucitură – smulse pielea de pe spatele lui. Aceasta se desprinse aproape într-un singur strat întreg. Wayne protestă, mormăind.

O piele nouă i se formase dedesubt, roz şi proaspătă, dar nu se putea vindeca aşa cum trebuia până când stratul cel vechi, rigid, ars, nu fusese înlăturat. Waxillium îl aruncă într-o parte.

— Oh, Lord of Harmony, spuse Marasi, ridicând o mână la gură. Cred că mi se face rău.

— Eu te-am avertizat, spuse Waxillium.

— Am crezut că te refereai la arsurile lui. Nu mi-am dat seama că aveai de gând să-i smulgi tot spatele.

Mă simt mult mai bine acum.

Wayne îşi învârti braţele de la încheieturile umerilor, acum fiind fără cămaşă pe el. Era slab şi musculos, iar pe partea superioară a braţelor purta o pereche de apărătoare aurminte. Pantalonii îi fuseseră pârjoliţi, dar erau, în mare parte, intacţi. Întinse mâna în jos, scoţând din dărâmături unul dintre bastoanele sale de duel. Celălalt îi era încă la talie.

— Acum îmi datorează o pălărie şi o haină de piele. Unde e restul personalului casei?

— Şi eu m-am tot întrebat asta, spuse Waxillium. O să fac o căutare rapidă să văd dacă e cineva rănit. Tu scoate-o pe Marasi prin spate. Furişaţi-vă prin curte şi ieşiţi pe poarta de la grădină; ne întâlnim acolo.

— Să ne furişăm? întrebă Marasi.

— Cine l-a angajat pe tipul ăla să ne ucidă, spuse Wayne, se aşteaptă ca explozia să ne trimită la o întâlnire cu Ochi-de-Fier.

— Exact, spuse Waxillium. Vom avea o oră sau două până când casa e percheziţionată şi Tillaume identificat – dacă a rămas suficient din el ca să fie identificat. În tot acel timp, noi vom fi consideraţi morţi.

— Asta o să ne dea puţin timp de gândire, spuse Wayne. Haideţi. Ar trebui să ne mişcăm repede.

O conduse pe Marasi în jos pe scări, spre curte. Ea părea în continuare uluită.

Waxillium îşi simţea urechile ca şi cum ar fi fost înfundate cu vată. Bănui că ei trei discutaseră strigând. Wayne avea dreptate. Nu te obişnuiai niciodată cu faptul că oamenii încearcă să te ucidă.

Waxillium porni să cerceteze repede casa, şi, între timp, începu să îşi umple şi metalminţile. Deveni mult mai uşor, cam la jumătatea greutăţii sale normale. Dacă ar fi devenit mai uşor, i-ar fi fost dificil să meargă normal, chiar şi cu hainele şi armele care îl mai trăgeau în jos. Dar el era obişnuit cu lucrul acesta.

În timpul căutării, le găsi pe Limmi şi pe domnişoara Grimes inconştiente, dar în viaţă, în cămară. O privire fugară pe fereastră i-l arătă pe Krent, vizitiul, stând cu mâinile pe cap şi uitându-se cu ochii holbaţi la clădirea în flăcări. Dintre ceilalţi angajaţi – servitoarele, curierii, bucătarul – nu se vedea niciun semn de la ei.

Era posibil să fi fost suficient de aproape de suflul exploziei şi să fi fost prinşi în ea, dar Waxillium nu credea că era plauzibil aşa ceva. Probabil, Tillaume – care era responsabil de personalul din gospodărie – le spusese tuturor să plece, atât cât putuse el în mod rezonabil, apoi îi drogase pe ceilalţi şi îi înghesuise undeva, în siguranţă. Lucrul acesta indica o dorinţă de a se asigura că nimeni nu este rănit. Ei bine, nimeni în afară de Waxillium şi oaspeţii săi.

Făcând două drumuri rapide, Waxillium duse femeile inconştiente afară, în grădina din spate – cu grijă, să nu fie văzut. Spera că ele vor fi descoperite în curând de Krent sau de poliţişti. După aceea, Waxillium luă o pereche de revolvere din dulapul de la etajul întâi şi o cămaşă şi o jachetă de la spălătorie pentru Wayne. Îşi dorea să-şi poată căuta vechiul lui cufăr, cu armele Sterrion, dar nu avea timp.

Se strecură pe uşa din spate şi traversă tiptil grădina. La fiecare pas, devenea tot mai deranjat de ceea ce se întâmplase. Era groaznic ca să încerce cineva să te omoare; era şi mai rău când atacul venea de la cineva pe care îl cunoşteai.

Părea neplauzibil ca bandiţii să-l fi putut contacta şi să-l mituiască atât de repede pe Tillaume. Cum ar fi putut ei măcar să ştie că un majordom îmbătrânit ar fi fost dispus să-i asculte? Grăjdarul sau grădinarul ar fi fost o alegere mult mai sigură. Aici era vorba de ceva mai serios. Din prima zi a lui Waxillium în oraş, Tillaume încercase să-l descurajeze să se implice în menţinerea legii pe plan local. În noaptea de dinaintea balului, încercase în mod explicit să-l facă pe Waxillium să renunţe la subiectul jafurilor.

Indiferent cine era în spatele acestui lucru, majordomul colaborase cu ei de ceva vreme. Şi lucrul acesta însemna că ei îl urmăriseră pe Waxillium în tot acest timp.

CAPITOLUL 10

Trăsura huruia pe pietrele de pavaj, în timp ce mergea pe o rută întortocheată, aleasă cu precauţie, spre cel de-al Cincilea Octant. Marasi se uita pe geam la strada aglomerată, cu braţele încrucişate. Cai şi trăsuri treceau pe lângă ei, şi oamenii circulau pe trotuare ca nişte celule sanguine prin vene aşa cum le văzuse la un microscop la universitate. Se îngrămădeau la colţuri sau în zonele unde se lucra la înlocuirea pietrelor de pavaj.

Lordul Waxillium şi Wayne stăteau pe cealaltă parte a trăsurii. Waxillium părea distras, pierdut în gândurile lui. Wayne moţăia, cu capul lăsat pe spate şi ochii închişi. Găsise o pălărie undeva – o şapcă subţire, asemănătoare cu şepcile pe care le plăcea să le poarte băieţilor de la ziare. După ce fugiseră din conac, merseseră pe după colţul străzii şi o tăiaseră prin parcul Dampmere. Pe cealaltă parte a străzii, Waxillium făcuse semn cu mâna să se oprească o trăsură.

Până când se înghesuiseră înăuntru, Wayne îşi tot trăsese şapca, fluierând încet, pentru el însuşi. Nu avea nici cea mai vagă idee unde ajunsese. Acum sforăia uşor. După ce aproape că fusese ucis, după ce îi fusese arsă pielea de pe spate, el dormea. Marasi simţea mirosul puternic de material ars, şi îi sunau urechile.

Asta ai vrut, îşi reaminti ei înseşi. Tu eşti cea care a insistat ca Lordul Harms să te aducă şi pe tine să-l cunoşti pe Waxillium. Tu ai venit azi la conac de bunăvoie. Tu te-ai pus în situaţia asta.

Măcar de nu s-ar face de râs. Călătorea într-o trăsură cu cel mai mare legiuitor pe care i-au cunoscut Ţinuturile Necruţătoare vreodată – dar, la fiecare ocazie, ea se dovedea a fi o fată neajutorată, predispusă la izbucniri de emoţie inutilă. Începu să ofteze, dar se opri brusc. Nu. Fără îmbufnări. Aşa ceva doar ar înrăutăţi lucrurile.

Mergeau în paralel cu unul dintre marile canale, dispuse ca spiţele unei biciclete, care delimitau cele opt părţi ale oraşului. Văzuse reproduceri după pagini din Cuvintele întemeierii, care cuprindeau desene şi planuri ale oraşului Elendel, deşi numele lui fusese ales de către Lord Mistborn. În centru era un mare parc, rotund, unde florile înfloreau pe tot parcursul anului, iar aerul era încălzit de un izvor termal de dedesubt. Spiţele canalului se răspândeau din el, extinzându-se în teritorii îmbelşugate, iar râul se împărţea în jurul lui. Străzile şi blocurile erau aranjate într-un mod ordonat, cu străzi mari – mai late decât ar fi presupus cineva vreodată că ar fi necesare. Cu toate acestea, acum păreau aproape insuficiente.

Trăsura se apropia de podul spre Câmpia Renaşterii; pătura de iarbă verde şi florile de Marewill, albe cu albastru, se înălţau pe o coastă lină de deal. Statuile Ultimului Împărat şi a Războinicului Ascendent dominau vârful, încununându-le mormântul. Era şi un muzeu acolo. Marasi fusese acolo de câteva ori, când era mică, ca să se uite la relicvele Lumii de Cenuşă care fuseseră salvate de Iniţiatori, cei hrăniţi în pântecele pământului şi renăscuţi pentru a construi societatea.

Trăsura întoarse de-a lungul drumului umbrit de copaci din jurul Câmpiei Renaşterii. În loc de pietre, aici era folosit pavajul de asfalt pentru a amortiza tropotul copitelor potcovite cu oţel, şi, de asemenea, pentru a netezi calea pentru auto-turismul ocazional. Acelea erau încă rare, dar unul dintre profesorii ei de la facultate susţinea că, în cele din urmă, vor înlocui caii.

Marasi încercă să se concentreze la ceea ce aveau de făcut. Erau mai multe chestiuni legate de Efemeri, în afară de răpiri şi jafuri. Cum dispăruse marfa din trenuri atât de brusc, dându-le Efemerilor numele? Dar ce era cu armele extrem de bine făcute? Şi apoi mai era efortul major de a-l ucide pe Waxillium, atât cu otravă, cât şi cu bomba aceea.

— Lord Waxillium? spuse ea.

— Da?

— Cum a murit unchiul tău?

— Accident de trăsură, răspunse el, părând preocupat. El, soţia lui şi sora mea mergeau cu trăsura spre Moşiile Exterioare. Aceasta s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după ce verişorul meu – moştenitorul – murise din cauza unei boli. Călătoria era menită să le aline durerea. Unchiul Ladrian a vrut să viziteze un vârf anume pentru a avea o panoramă a priveliştii, dar mătuşa mea era prea slabă pentru a merge pe jos. Au luat o trăsură. Pe drum, calul a luat-o la goană. Dispozitivele de prindere a calului s-au rupt. Trăsura s-a răsturnat de pe stâncă.

— Îmi pare rău.

— Şi mie, spuse el încet – nu mersese să-i viziteze pe niciunul dintre ei de ani de zile. Simt o vinovăţie ciudată, ca şi cum ar trebui să fiu mai afectat de faptul că i-am pierdut.

— Cred că povestea aia are deja suficienţi oameni distruşi, murmură Wayne.

Waxillium se uită urât la el, dar Wayne nu-l observă, deoarece ochii lui erau încă închişi, iar şapca îi acoperea faţa. Marasi îl lovi cu piciorul în tibie, făcându-l să ţipe. Apoi se înroşi la faţă.

— Fii respectuos faţă de cei morţi, spuse ea.

Wayne îşi frecă piciorul.

— Deja începe să-mi dea ordine. Femeile.