/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Născuţi din ceaţă

Născuţi din ceaţă • Eroul evurilor

Brandon Sanderson

Amăgiţi să elibereze spiritul rău Năruire în timp ce încercau să închidă Fântâna Înălţării, noul împărat Elend Venture şi soţia lui, asasina Vin, se străduiesc să salveze lumea de Inchizitorii ucigaşi ai Năruirii, de ceţurile letale şi insidioase numite Adâncime şi de căderile tot mai masive de cenuşă neagră care ameninţă să îngroape pământurile şi să-i ucidă prin înfometare pe locuitorii lor. Pe când caută ultimul depozit secret de atiu al fostului împărat, sursa celor mai puternice energii ale Născuţilor din Ceaţă, cei doi înfruntă atât forţele Năruirii, cât şi monştri şi puteri amintite în profeţii.

Născuţi din ceaţă

EROUL EVURILOR

Brandon Sanderson

Al treilea volum din seria „Născuţi din ceaţă”

Traducere din engleză de

Bogdan Perdivară

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

─——————————————————————──—————

ULTIMUL IMPERIU

ePub: https://is.gd/QmfMGa

pdf: https://is.gd/aiQ2qB

docx: https://is.gd/vDinV7

─——————————————————————──—————

FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII

ePub: https://is.gd/cqW9qt

pdf: https://is.gd/lLHU7A

docx: https://is.gd/R47h6K

─——————————————──—————————————

EROUL EVURILOR

ePub: https://is.gd/SSMVbr

pdf: https://is.gd/zMyBgK

docx: https://is.gd/N3HKZP

─——————————————————————──—————

Pentru Jordan Sanderson, care poate explica oricui
Cum e să ai un frate
Care-şi petrece majoritatea timpului visând

(Îţi mulţumesc că mă suporţi)

REZUMATUL PRIMEI CĂRŢI

Născuţi-din-Ceaţă: Ultimul Imperiu ne prezintă ţinutul pe care se întinde Ultimul Imperiu, condus de un nemuritor puternic, cunoscut drept Lordul Legiuitor. Cu o mie de ani în urmă, Lordul Legiuitor a luat puterea la Fântâna Înălţării şi se presupune că a înfrânt o forţă sau o creatură puternică, despre care nu se ştie decât că era numită Adâncimea.

Lordul Legiuitor a cucerit întreaga lume cunoscută şi a creat Ultimul Imperiu. L-a condus vreme de o mie de ani, strivind toate rămăşiţele regatelor autonome, ale culturilor, religiilor şi limbilor vorbite care existaseră pe pământurile sale. Le-a înlocuit cu propriul său sistem. Unii oameni au fost numiţi „skaa”, un termen înrudit cu „sclav” sau „ţăran”. Alţii au fost numiţi „nobili” şi cei mai mulţi dintre aceştia erau descendenţii şi susţinătorii Lordului Legiuitor din anii războaielor sale de cucerire. Se presupune că Lordul Legiuitor le-a dăruit puterea Allomanţiei pentru a avea la dispoziţie asasini puternici şi războinici destoinici şi inteligenţi, spre deosebire de animalicii kolosşi, a ştiut să-i folosească înţelept ca să-şi cucerească şi ca să-şi menţină imperiul.

Nobililor le era interzis să se împreuneze cu skaa, şi primeau puterea Allomanţiei. În timpul celor o mie de ani de domnie a Lordului Legiuitor, skaa s-au răzvrătit de mai multe ori, dar au fost întotdeauna înfrânţi.

În cele din urmă, un Născut-din-Ceaţă cu origini skaa, cunoscut sub numele de Kelsier, s-a hotărât să-l înfrunte pe Lordul Legiuitor. Cândva cel mai vestit dintre hoţii gentilomi, Kelsier era celebru pentru loviturile sale temerare. Acestea s-au sfârşit totuşi cu prinderea lui, şi a fost trimis la Puţurile din Hathsin, sursa secretă de atiu a Lordului Legiuitor, folosită şi drept lagăr al morţii.

Se spunea că nimeni nu scăpa viu din Puţurile din Hathsin – dar Kelsier a reuşit. Şi-a dobândit acolo puterile de Născut-din-Ceaţă şi a reuşit să se elibereze, ajungând să fie supranumit Supravieţuitorul de la Hathsin. În momentul acela a renunţat la deprinderile sale meschine şi s-a hotărât să-ncerce cea mai cutezătoare lovitură de până atunci: răsturnarea Ultimului Imperiu.

A recrutat o ceată de hoţi, dintre care cei mai mulţi erau Ceţurieni cu origini skaa, pentru a-l ajuta să-şi atingă scopul. În acelaşi timp, a înrolat şi o tânără Născută-din-Ceaţă şi ea cu sânge skaa, pe nume Vin. Vin nu era conştientă de puterile ei, iar Kelsier a adus-o în ceată ca s-o antreneze şi, teoretic, pentru a avea o moştenitoare.

Ceata lui Kelsier a adunat, încetul cu încetul, o oaste de skaa răzvrătiţi. Ceata a început să se teamă, căci Kelsier părea să aranjeze lucrurile pentru a ajunge el însuşi un nou Lord Legiuitor. Încerca să devină o legendă printre skaa, o figură de-a dreptul mistică în ochii lor. Între timp, Vin – care fusese crescută pe străzi de un frate aspru şi neîndurător – a ajuns să aibă, pentru prima oară în viaţa ei, încredere în oameni. În devenirea ei, Vin ajunge să creadă în Kelsier şi în menirea lui.

În vreme ce-şi duceau la îndeplinire planul, Vin a fost folosită ca spioană printre nobili, a fost pregătită să se infiltreze printre ei, a luat parte la baluri şi petreceri jucând rolul lui „Valette Renoux”, o tânără nobilă de la ţară. La primul dintre aceste baluri, l-a întâlnit pe Elend Venture, un tânăr nobil idealist. El i-a demonstrat, până la urmă, că nu toţi nobilii îşi meritau proasta reputaţie, iar cei doi se îndrăgostesc unul de altul, în ciuda eforturilor lui Kelsier.

Ceata a descoperit şi un jurnal, după toate aparenţele scris chiar de Lordul Legiuitor, în zilele premergătoare Înălţării. Cartea înfăţişa un cu totul alt portret al tiranului: descria un bărbat melancolic şi obosit care făcea tot ce-i stătea în puteri ca să-şi apere poporul de Adâncime, chiar dacă n-o înţelegea cu adevărat.

În final, s-a dovedit că planul lui Kelsier era mult mai amplu, nu se limita la o simplă folosire a armatei adunate pentru răsturnarea imperiului. În parte, făcuse atât de multe eforturi ca să adune oamenii, iar lucrul acesta îi servise drept pretext ca să răspândească zvonuri despre sine însuşi. Un pretext folosit şi ca să înveţe cei din ceată arta conducerii şi a persuasiunii. Adevărata amploare a planului a ieşit la lumină când şi-a sacrificat viaţa într-un mod cât se putea de evident, făcând din sine însuşi un martir în ochii populaţiei skaa şi convingând-o în sfârşit să se răzvrătească şi să-l detroneze pe Lordul Legiuitor.

Unul dintre membrii cetei lui Kelsier – cel care jucase rolul „lordului Renoux”, unchiul lui Valette – s-a dovedit a fi un kandra pe nume OreSeur. OreSeur a luat înfăţişarea lui Kelsier şi şi-a făcut apariţia, răspândind astfel zvonul că vestitul şef de ceată se întorsese din mormânt, ceea ce i-a însufleţit pe skaa. Pe urmă, respectând Învoiala pe care-o semnase, a ajuns să i se supună lui Vin şi a fost însărcinat să vegheze asupra ei după moartea lui Kelsier.

Vin a fost cea care l-a ucis, de fapt, pe Lordul Legiuitor. A descoperit că, în realitate, nu era zeu, că nu era nici măcar nemuritor – găsise pur şi simplu un mod de a-şi prelungi viaţa şi puterea folosindu-se, deopotrivă, de Allomanţie şi de Feruchimie. Nu era el eroul din jurnal – ci slujitorul acestuia, un Feruchimist cu puteri extraordinare. Totuşi, ca Allomant, era mult mai puternic decât Vin. În timpul luptei cu el, ea a inhalat, cumva, ceaţă, pe care-a ars-o în locul metalelor. Nu ştie de ce sau cum s-a întâmplat asta. Având acea putere – şi ştiind ce era, în realitate, Lordul Legiuitor, a izbutit să-l înfrângă şi să-l ucidă.

Ultimul Imperiu a fost aruncat în haos. Elend Venture a luat puterea în Luthadel, capitala acestuia, şi le-a oferit membrilor cetei lui Kelsier poziţii importante în guvern.

De atunci a trecut un an.

REZUMATUL CĂRŢII A DOUA

Fântâna Înălţării descrie felul în care nou-întemeiatul regat a reuşit să reziste, vreme de un an, sub cârmuirea lui Elend. Elend a înfiinţat un fel de parlament, numit Adunarea, învestindu-l cu multe atribute legate de exercitarea puterii. Deşi era expert în teoria conducerii, lui Elend îi lipsea experienţa practică. Domnia sa a devenit instabilă, iar diverşi membri ai Adunării au început intrigi pentru a acumula putere politică.

Zvonurile despre tainiţa cu atiu a Lordului Legiuitor – la care se adăuga, ca premiu, metropola Luthadel, cel mai mare oraş al imperiului – au atras în cele din urmă în Stăpânirea Centrală câţiva invadatori. Cel mai rău dintre ei era Straff Venture, propriul tată al lui Elend. Straff a adus o oştire numeroasă la Luthadel, fiind însoţit, în secret, şi de un fiu Născut-din-Ceaţă, pe nume Zane. Din fericire pentru Luthadel, Boare a izbutit să convingă o a doua armată – condusă de Ashweather Cett – să înainteze la rândul său spre oraş. Surprinşi fiecare de prezenţa celuilalt, amândoi tiranii şi-au dat seama că nu-şi pot permite să atace oraşul, fiindcă, după aceea, ar fi fost vulnerabili la armatele concurentului. Aşa că au iniţiat un asediu, mai preocupaţi unul de celălalt decât de Elend.

Cam în acelaşi timp, o Păstrătoare pe nume Tindwyl a sosit în Luthadel. Sazed a invitat-o să-l ajute pe Elend să devină un rege mai bun. Tindwyl a lucrat cu el, încercând să-l înveţe să-şi domolească idealismul cu o doză de realism. Elend a convins ceata să-l ajute să-i asmută pe Straff şi pe Cett, cu ţelul de a-i face să se lupte între ei. Elend spera că, dacă cei doi invadatori ar fi fost slăbiţi de confruntare, propria lui armată – de departe cea mai mică dintre cele trei – ar fi izbutit apoi să învingă ce le mai rămânea din oşti. A început să se întâlnească cu Straff şi Cett, încercând să-i manipuleze. În timpul acestor manevre, însă o facţiune a Adunării a izbutit să-l înlăture de la conducere cu ajutorul unei legi pe care o scrisese el însuşi.

Elend a refuzat să-şi folosească armata pentru a recuceri oraşul, o decizie pe care Tindwyl şi ceata au socotit-o nebunesc de idealistă. În loc de asta, a decis să intre în jocul politic şi să încerce să convingă Adunarea să-l reinstaureze.

În timp ce se petreceau toate acestea, Vin avea propriile sale probleme. Descoperise un misterios „spirit al ceţii” ce venea noaptea şi o urmărea. A observat că autorul jurnalului – Alendi – fusese martorul unei manifestări similare înainte de a ajunge la Fântâna Înălţării. Pe lângă asta, Vin a început să audă bufnete ciudate când ardea bronz.

Simţămintele lui Vin în privinţa lui Elend a însemnătăţii sale pentru el, au îndurat numeroase tulburări. Îl iubea, însă nu socotea că ei doi s-ar potrivi. Se temea că ea este prea dură şi nu îndeajuns de şlefuită într-ale politicii pentru a-i fi soţie. Lucrurile erau complicate şi de prezenţa lui Zane, fiul Născut-din-Ceaţă al lui Straff şi fratele vitreg al lui Elend, care îşi petrecea multe seri antrenându-se cu Vin, supunând-o tentaţiilor şi încercând s-o înstrăineze de Elend. Vin a început să se bizuie pe un kandra, OreSeur, care avea ca misiune – după porunca lui Elend – să-i stea alături în orice clipă şi să n-o scape din ochi. În ciuda unei animozităţi iniţiale, cei doi au devenit prieteni.

În acest timp Sazed s-a întors la Luthadel, după ce, în peregrinările sale, descoperise nişte lucruri deosebit de alarmante. Se părea, în primul rând, că ceţurile începuseră să apară pe timp de zi. În al doilea rând, ceţurile făceau ca oamenii, cumva, să se îmbolnăvească şi să moară. În al treilea, aflase că o armată mare, condusă de Jastes Lekal, mărşăluia spre Luthadel. Sazed s-a aşternut pe muncă pentru a cerceta aceste lucruri şi pentru a traduce o inscripţie bizară pe care o descoperise în Sud, în vreme ce călătorea cu Marsh. Inscripţia s-a dovedit a fi o transcriere a ultimelor cuvinte ale cărturarului Kwaan, care – cu vreo mie de ani în urmă – avusese temeinic de-a face cu Alendi, Rashek şi profeţiile terrisiene. Sazed a început să o cunoască mai bine pe Tindwyl, care nu era de acord cu natura lui rebelă, însă îi purta o dragoste profundă.

Campania lui Elend în Adunare a dat greş, iar membrii acesteia l-au ales pe Ferson Penrod ca rege în locul lui Elend. Însă, fiind dat jos de la cârmuire, Elend a început astfel să priceapă ce înseamnă să fii rege şi conducător. A început să-şi combine concepţiile despre justiţie cu lucrurile învăţate de la Tindwyl şi să devină un cârmuitor eficient – chiar dacă nu se mai afla pe tron. Problemele oraşului, însă, aveau să se agraveze odată cu sosirea armatei de kolosşi a lui Jastes Lekal. A devenit îndată limpede că acesta controla doar în parte fiarele ucigaşe.

În cele din urmă, Zane a îndemnat-o pe Vin să atace tabăra lui Cett din Luthadel (Acesta intrase în capitală ca să depună el însuşi o solicitare pentru tron). A măcelărit totul în cale, până la ultimul nivel al fortăreţei, unde Vin a avut o cădere nervoasă, după ce a devenit conştientă de atrocităţile pe care le săvârşise. A fugit şi l-a lăsat pe Cett în viaţă. La puţin timp, Zane a atacat-o, înnebunit de vocile ciudate pe care le auzea în minte. S-au luptat, iar OreSeur s-a dovedit a fi un spion, un alt kandra pe nume TenSoon, care-l ucisese şi-l copiase pe adevăratul OreSeur. Vin a izbutit să-l ucidă pe Zane, cu toate că acesta ardea atiu, apoi a alergat la Elend. Fiindcă problemele sale emoţionale se domoliseră, l-a convins pe Sazed să-i căsătorească pe Elend şi pe ea.

După tentativa de asasinat asupra sa, Cett a plecat din Luthadel şi şi-a retras armata din asediu. Încercările lui Elend de a-l convinge pe Jastes să se retragă au fost lipsite de succes. Lângă oraş, Staff şi-a dat seama că, dacă se retrage pur şi simplu, kolosşii aveau să atace probabil şi să distrugă oraşul – urmând ca el să revină şi să preia controlul după ce bestiile s-ar fi epuizat în luptă.

Mulţi dintre membrii cetei îşi dădeau seama că asta urma să se întâmple. Sazed i-a convins să-i mintă pe Vin şi pe Elend că oraşul avea să fie în siguranţă şi să-i trimită spre nord, în căutarea Fântânii Înălţării. Planul lor a reuşit. Vin şi Elend au plecat, luându-l cu ei pe Fantomă, şi în absenţa lor kolosşii au atacat. Oastea din oraş a luptat bine. Sazed însuşi a apărat una dintre porţi în faţa numeroşilor vrăjmaşi. În timpul luptelor, Ciomege, Dockson şi Tindwyl au fost ucişi. Când kolosşii erau cât pe ce să distrugă totul, Vin a revenit în oraş, fiindcă aflase de la Fantomă că fusese înşelată.

Vin a exploatat slăbiciunea Allomantică a kolosşilor, dezvăluită de kandra TenSoon/OreSeur, luând în stăpânire kolosşii în acelaşi fel în care o făcuse cândva Lordul Legiuitor. A folosit kolosşii pentru a ataca armata lui Straff la întoarcerea acesteia, iar Cett s-a aliat cu ea în ultima clipă. După moartea lui Straff, Vin i-a silit pe Penrod, Cett şi locţiitorul lui Straff să-i jure supunere lui Elend, numindu-l împărat.

Oraşul era salvat. Însă Vin continua să audă în minte acel bocănit straniu. A ajuns să fie convinsă că ea – şi nu Alendi cel din vechime – era Eroul Evurilor. Şi-a dat seama curând că Fântâna Înălţării nu se afla de fapt în munţii nordici ci chiar sub Luthadel. A cercetat locul cu Elend, descoperind că sub Kredik Shaw se afla o peşteră mare, secretă, plină cu provizii. Sub peştera aceea exista o alta, plină cu fum negru. Alături de ea, un bazin cu putere lucitoare. Fântâna Înălţării.

Sazed, deasupra, încă deplângea moartea lui Tindwyl. Se cufundase în studii şi descoperise, alarmat, că ceva era teribil de greşit cu profeţiile. S-a grăbit pe urmele lui Vin şi ale lui Elend, decis să-i oprească de a lua putere din Fântână, însă calea i-a fost tăiată de Marsh. În vreme ce ei doi se luptau, Vin a luat puterea şi a făcut ce credea ea că este drept. Deşi spiritul ceţii l-a înjunghiat pe Elend, Vin nu a folosit puterea Fântânii pentru a-l vindeca. În schimb a eliberat-o, cum ziceau profeţiile, ca să oprească ceţurile de la a distruge lumea.

Însă alegerea ei s-a dovedit greşită. O forţă întunecată, întemniţată lângă Fântâna Înălţării, alterase profeţiile, determinând-o pe Vin să facă cele necesare pentru a o slobozi. Forţa întunecată s-a eliberat, lăsând-o pe Vin îngrozită de ceea ce făcuse. Spiritul ceţii, însă, i-a oferit o cale de a-l salva pe Elend prin transformarea sa într-un Născut-din-Ceaţă.

Cartea se sfârşeşte cu Vin şi Elend pe zidurile din Luthadel. Au salvat oraşul, dar au slobozit şi o forţă teribilă asupra lumii. Sazed, zdrobit de moartea lui Tindwyl, a ajuns să-şi socotească credinţa inutilă. Fantomă e cuprins de vinovăţie pentru a-l fi lăsat pe Ciomege să moară în oraş, abandonat, iar Ham şi Boare au rămas cu cicatrici emoţionale din lupta aparent fără nădejde împotriva kolosşilor. Pe lângă toate acestea, după cum arătase Sazed, ceţurile s-au schimbat cumva şi ucid, acum, oamenii care intră în ele.

Elend însă rămâne hotărât să consolideze noul imperiu şi să găsească o cale de a lupta împotriva lucrului eliberat de Vin. Întrebat de ea ce urmează să facă de-acum, îi dă un singur răspuns: vor supravieţui. În orice împrejurări.

A trecut, de atunci, un an.

PROLOG

Marsh se străduia să-şi ia viaţa.

Mâinile îi tremurară când încercă să-şi adune tăria de a întinde mâna, de a-şi smulge din ceafă pironul şi de a-şi sfârşi zilele infernale. Renunţase la orice gânduri de evadare. Trei ani. Trei ani ca Inchizitor, trei ani de întemniţare în propriile gânduri. Anii aceia îi dovediseră că nu există scăpare. Mintea, chiar şi acum, i se înceţoşa.

Apoi Acela preluă controlul. Lumea păru să vibreze în juru-i şi, dintr-odată, izbuti să vadă limpede. De ce se zbătuse atâta? De ce-şi făcuse griji? Totul era aşa cum trebuia să fie.

Făcu un pas înainte. Deşi nu mai putea să vadă ca oamenii normali – avea totuşi piroane de oţel înfipte cu ascuţişul în ochi –, percepea încăperea din jurul său. Piroanele îi străpungeau, de cealaltă parte, ceafa; dacă îşi ducea mâna acolo şi pipăia, putea simţi muchiile ascuţite. Sânge nu curgea.

Piroanele îi dădeau putere. Totul era conturat de linii subţiri Allomantice, albastre, care iluminau totul în jur. Odaia era de dimensiuni modeste şi câţiva tovarăşi – şi ei conturaţi cu albastru, cu dârele Allomantice care arătau metalele din chiar sângele lor – se aflau alături de el. Toţi aveau piroane bătute în orbite.

Toţi, mai puţin bărbatul legat de masa din faţa lui. Marsh zâmbi, luând de pe o masă laterală un piron şi jucându-l în palmă. Prizonierul său nu avea căluş. Ar fi oprit ţipetele.

— Rogu-te, şopti prizonierul, tremurând.

Chiar şi un slujitor terisian avea să se năruie dacă era confruntat cu propria-i moarte violentă. Bărbatul se zbătea slab. Era într-o poziţie nefirească, fiindcă fusese legat de masă peste o altă persoană. Aşa fusese concepută masa, cu adâncituri care să permită aşezarea unui alt corp dedesubt.

— Ce vrei? Întrebă terisianul. Despre Sinod nu-ţi pot spune mai multe!

Marsh atinse cu buricele degetelor pironul de alamă, simţindu-i vârful. Avea treabă, dar ezita, delectându-se cu durerea şi groaza din vocea bărbatului. Ezita ca să poată...

Marsh se sili să preia controlul asupra propriei sale minţi. Aromele din cameră îşi pierdură dulceaţa şi în locul lor se instală duhoarea de sânge şi moarte. Bucuria i se transformă în oroare. Prizonierul său era un Păstrător al Terrisului – un om care-şi dedicase întreaga viaţă binelui celorlalţi. Uciderea lui n-ar fi fost doar o crimă, ci şi o tragedie. Marsh încercă să-şi comande trupul, să-şi silească braţul să se înalţe şi să-şi apuce pironul din ceafă – scoaterea acestuia l-ar fi ucis.

Da, Acela era prea puternic. Forţa. Îl ţinea, cumva, pe Marsh sub control – avea nevoie ca el şi ceilalţi Inchizitori să-i fie unelte. Acela era liber – Marsh încă-l simţea plin de încântare în privinţa asta – însă ceva îl oprea să afecteze prea mult, direct, lumea. O împotrivire. O forţă care se întindea peste tărâm ca un scut.

Acela nu era încă împlinit. Avea nevoie de mai mult. Altceva... ceva ascuns. Iar Marsh avea să descopere acel ceva, să-l înfăţişeze stăpânului său. Stăpânul pe care Vin îl eliberase. Entitatea care fusese întemniţată în Fântâna Înălţării.

Îşi spunea Năruire.

Marsh zâmbi când prizonierul începu să ţipe; apoi făcu un pas în faţă, ridicând mâna cu pironul. Îl lipi de pieptul omului care scâncea. Ţepuşa trebuia să străpungă corpul bărbatului, să-i treacă prin inimă, apoi să treacă şi prin trupul Inchizitorului legat dedesubt. Hemalurgia era o artă care făcea mizerie.

De aceea era atât de distractivă. Marsh luă un ciocan şi începu să izbească.

PARTEA ÎNTÂI

Testamentul supravieţuitorului

Eu sunt, din păcate, Eroul Evurilor

Capitolul 1

Fatren se uită chiorâş la soarele roşu, necontenit ascuns de o pâclă întunecată. Din cer curgea, alene, cenuşă neagră, cum se întâmpla tot mai des în zilele din urmă. Fulgii grei cădeau drept, aerul era fierbinte, stătut, fără măcar o pală de vânt care să-l mai învioreze pe Fatren. Oftă şi se aplecă iarăşi peste meterezul de pământ, cătând spre Vetitan. Oraşul lui.

— Cât durează? Întrebă.

Druffel îşi scărpină nasul. Avea faţa înnegrită, mânjită de cenuşă. Nu-şi prea bătuse capul cu igiena în ultimul timp. Sigur că, dacă se gândea la toată încordarea apăsătoare din ultimele luni, Fatren ştia bine că nici el nu arăta cu mult mai chipeş.

— O oră, poate, zise Druffel scuipând pe pământul bătătorit.

Fatren oftă, uitându-se în sus la cenuşa căzătoare.

— Crezi că-i adevărat, Druffel? Ce zic oamenii?

— Ce? Că e sfârşitul lumii?

Fatren încuviinţă.

— Habar n-am, zise Druffel. Şi nici nu-mi pasă.

— Cum poţi să spui asta?

Druffel ridică din umeri şi începu să se scarpine.

— Îndată ce sosesc kolosşii ăia, o să mor. Şi cu asta se cam termină lumea pentru mine.

Fatren tăcu. Nu-i plăcea să se ştie nehotărât; ar fi trebuit să fie cel puternic. Când stăpânii părăsiseră oraşul – o obşte de agricultori, doar cu puţin mai civilizaţi decât cei de pe-o plantaţie nordică – Fatren fusese acela care-i convinsese pe skaa să-şi vadă mai departe de culturi. Fatren ţinuse bandele la distanţă. Într-o vreme când majoritatea satelor şi plantaţiilor îşi pierduseră toţi oamenii întregi la trup în favoarea unei armate sau alteia, Vetitan avea populaţie lucrătoare. Fusese nevoie de peşcheş greu, în grâne, dar Fatren şi-i ţinuse în siguranţă pe-ai lui.

În mare parte.

— Astăzi ceţurile nu s-au spulberat decât la nămiezi, zise Fatren cu voce scăzută. Zăbovesc din ce în ce mai mult. Ai văzut recoltele, Druff. Nu le merge bine – nu-i destul soare, aş zice. Pe iarna asta n-o să avem ce mânca.

— N-o mai ducem până-n iarnă, zise Druffel. Nici până se lasă noaptea n-o mai ducem.

Partea tristă – lucrul cu adevărat descurajator – era că, odată, Druffel fusese optimistul. Fatren nu-şi mai auzise fratele râzând de luni bune. Şi râsul acela era sunetul preferat al lui Fatren.

Nici măcar morile Lordului Legiuitor n-au fost în stare să macine râsul lui Druff, îşi spuse Fatren. Dar cei doi ani din urmă au izbutit.

— Fats! Se auzi o voce. Fats!

Fatren ridică privirea şi văzu un băietan gonind pe lângă marginea meterezului. Abia ce terminaseră cu fortificaţia – fusese ideea lui Druffel, din vremea când încă nu se dăduse bătut. Oraşul lor avea cam şapte mii de locuitori, adică era măricel. Trebuise muncă multă ca să înconjoare cu o ridicătură defensivă de pământ întreaga aşezare.

Fatren abia dacă avea vreo mie de soldaţi adevăraţi – dintr-o populaţie aşa de mică fusese foarte greu să adune atâţia – şi poate se mai găseau încă vreo mie, prea tineri, prea bătrâni sau prea lipsiţi de îndemânare ca să poată lupta bine. Nu ştia exact cât de mare era armata kolosşilor, dar în mod sigur număra mai mult de două mii de luptători. Şi un meterez de pământ n-avea să fie de cine ştie ce ajutor.

Băiatul – Sev – se opri gâfâind lângă Fatren.

— Fats! Zise. Vine cineva!

— Deja? Întrebă Fatren. Druff zicea că încă-s departe kolosşii!

— Nu-i niciun kolos, Fats, zise băiatul. E-un bărbat. Vino să-l vezi!

Fatren se întoarse spre Druff, care-şi şterse nasul şi ridică din umeri. Îl urmară pe Sev, ocolind pe după meterez spre poarta din faţă. Trâmbe de cenuşă şi colb se învârtejeau pe pământul astupat, adunându-se prin unghere, mutându-şi locul. Nu prea avuseseră în vremea din urmă timp de curăţat. Femeile trebuiau să muncească pe câmpuri, iar bărbaţii făceau instrucţie şi se pregăteau de război.

Pregătiri de război. Fatren îşi spuse că are o forţă de două mii de „soldaţi”, care erau însă doar o mie de ţărani skaa cu săbii. Avuseseră parte de doi ani de pregătire, dar le lipsea experienţa în focul luptei.

Un grup de bărbaţi se adunase în jurul porţii, suiţi pe marginea meterezului sau sprijinindu-se în el. Poate că am greşit să consumăm atâtea resurse pe muştruluirea soldaţilor, cugetă Fatren. Dacă mia aceea de oameni ar fi lucrat în mină în timpul ăsta, am fi avut ceva minereuri ca să dăm peşcheş.

Numai că kolosşii nu acceptau peşcheşuri. Doar ucideau. Fatren se cutremură gândindu-se la Garthwood. Oraşul acela era mai mare decât al lui, şi cu toate astea doar câteva sute de supravieţuitori îşi găsiseră drum până la Vetitan. Cu trei luni în urmă. Sperase, iraţional, că distrugerea acelui oraş avea să-i sature pe kolosşi.

Ar fi trebuit să ştie că nimic nu-i sătura pe kolosşi.

Fatren se căţără iarăşi pe metereze, iar soldaţii înveşmântaţi în haine cârpite şi flenduri de piele îi făcură loc. Se uită lung, prin ploaia de cenuşă, la priveliştea întunecată, ce părea acoperită cu o zăpadă groasă, neagră.

Se vedea apropiindu-se un singur călăreţ, purtând o mantie lungă, cu glugă.

— Ce părere ai, Fats? Întrebă unul dintre soldaţi. Iscoadă de-a kolosşilor?

Fatren pufni.

— Kolosşii n-ar trimite iscoade şi mai ales n-ar folosi oameni care să iscodească.

— E pe cal, zise Druffel cu un mârâit. Ne-ar prinde bine şi nouă încă unul.

În oraş nu se găseau decât cinci cai. Toţi erau lihniţi de foame.

— Un negustor, zise unul dintre soldaţi.

— N-are marfă, zise Fatren. Şi-ar trebui să fie un negustor curajos ca să umble de unul singur prin părţile astea.

— N-am mai văzut refugiat care să aibă cal, zise unul dintre oameni şi ridică arcul, privind către Fatren.

Fatren clătină din cap. Nimeni nu trase asupra străinului, care se tot apropia, fără să se grăbească. Se opri chiar înaintea porţilor. Fatren era mândru de ele. Porţi adevărate, de lemn, prinse în meterezul de pământ. Luase lemnul şi piatra de construit de la conacul fostului stăpân, aflat în mijlocul oraşului.

Pe sub mantia groasă şi întunecată, pe care-o îmbrăcase ca să se apere de cenuşă, nu se desluşea prea mult din străin. Fatren cătă peste meterez, îl cercetă pe necunoscut şi-i aruncă, apoi, o privire scurtă lui frate-său, strângând din umeri. Cenuşa cădea în tăcere.

Străinul sări de pe cal.

Ţâşni înainte, de parcă ar fi fost împins de la spate, cu mantia fâlfâind. Pe sub mantie purta o uniformă de un alb-strălucitor.

Fatren înjură şi sări înapoi, în vreme ce străinul escalada ridicătura de pământ, ajungând chiar deasupra porţii de lemn. Bărbatul era un Allomant. Un nobil. Fatren sperase ca toţi cei ca el să-şi vadă de hărţuielile din Nord şi să-i lase oamenii în pace.

Sau, cel puţin, să-i lase să moară în pace.

Nou-venitul se răsuci spre ei. Avea un pic de barbă şi părul negru, retezat scurt.

— Aşa deci, oameni buni, zise păşind peste poartă cu un neobişnuit simţ al echilibrului, n-avem multă vreme. Să ne punem pe treabă.

Intră în împrejmuire. Imediat, Druffel îi ieşi înainte şi trase sabia.

Sabia se smuci din mâna lui Druffel, trasă prin aer de o forţă nevăzută. Străinul înhăţă arma când aceasta trecu pe lângă capul lui. Răsuci sabia în mână, cercetând-o.

— Bun oţel, zise dând din cap aprobator. Sunt impresionat. Câţi dintre soldaţii voştri sunt aşa de bine echipaţi?

Jucă sabia în palmă, apoi o întinse spre Druffel, cu mânerul înainte.

Druffel, buimac, îi aruncă o privire lui Fatren.

— Dar cine eşti, străine? Ceru Fatren să ştie, cu cât curaj reuşi să-şi adune.

Nu ştia prea multe despre allomanţie, dar era destul de sigur că omul acesta făcea parte dintre Născuţii-din-Ceaţă. Străinul putea, probabil, să ucidă pe oricine de pe meterez cu un singur gând.

Străinul nu-i răspunse, ci se întoarse şi începu să cerceteze oraşul.

— Meterezul ăsta înconjoară tot oraşul? Întrebă răsucindu-se către unul dintre soldaţi.

— Ăă... da, să trăiţi, zise omul.

— Câte porţi sunt?

— Doar asta, să trăiţi.

— Deschide poarta şi adu-mi calul înăuntru, zise noul-venit. Grajduri aveţi, presupun?

— Da, să trăiţi, zise soldatul.

Ei bine, îşi zise nemulţumit Fatren, în timp ce soldatul dădea fuga, proaspăt-sositul ăsta ştie să comande. Soldatul lui Fatren nici nu se oprise să se gândească la faptul că ascultase de un străin, fără să ceară permisiunea. Fatren deja îi vedea pe ceilalţi soldaţi cum se îndreaptă de umeri, cum renunţă la precauţie. Nou-venitul vorbea ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie ascultat, iar soldaţii reacţionau. Nu era un nobil ca alţii pe care-i cunoscuse Fatren, când fusese slujitor la conacul stăpânului. Ăsta era altfel.

Străinul continuă să contemple oraşul. Cenuşa cădea pe uniforma sa frumoasă, albă, iar Fatren se gândi că-i păcat să se murdărească aşa. Nou-venitul dădu din cap ca pentru el, apoi începu să coboare meterezul.

— Ia stai, zise Fatren făcându-l pe străin să se oprească. Cine eşti?

Nou-venitul se întoarse spre el şi-l privi în ochi.

— Numele meu este Elend Venture. Sunt împăratul tău.

Şi, zicând acestea, îi întoarse spatele şi continuă să coboare colina. Soldaţii îi deschideau calea; mulţi dintre ei, apoi, o apucară pe urmele sale.

Fatren îşi privi iute fratele.

— Împărat? Îngână Druffel, după care scuipă.

Fatren îi împărtăşea gândurile. Ce să facă? Nu mai înfruntase un Allomant; nu era sigur nici măcar cum să înceapă. „Împăratul” îl dezarmase totuşi cu uşurinţă pe Druffel.

— Organizaţi populaţia oraşului, zise din faţă străinul – Elend Venture. Kolosşii vor veni dinspre nord – şi nu vor băga în seamă poarta, ci vor sui peste metereze. Vreau ca bătrânii şi copiii să se strângă în partea cea mai de sud a oraşului. Adunaţi-i în cât mai puţine clădiri cu putinţă.

— Şi la ce o să folosească? Întrebă Fatren.

Se grăbea pe urmele „împăratului” – altă variantă nu prea vedea.

— Kolosşii sunt mai primejdioşi când intră în zbuciumul sângelui, zise Venture păşind mai departe. Dacă iau oraşul, atunci veţi vrea să-şi petreacă timp cât mai mult căutându-vă oamenii. Dacă zbuciumul le trece cât caută încă, îi va prinde lehamitea şi se vor apuca de jefuit. Atunci oamenii voştri s-ar putea furişa din adăpost fără să fie vânaţi.

Venture tăcu şi îşi întoarse chipul spre Fatren, privindu-l în ochi. Expresia străinului era crâncenă.

— Slabă nădejde. Dar e ceva.

Şi, zicând asta, îşi văzu de mers, înaintând spre strada mare a oraşului.

Din spate, Fatren auzea şoaptele soldaţilor. Auziseră cu toţii de un bărbat pe nume Elend Venture. Era cel care pusese mâna pe putere în Luthadel, după moartea Lordului Legiuitor, cu mai bine de doi ani în urmă. Veştile din nord soseau arareori şi nu erau de încredere, dar multe îl menţionau pe Venture. Îşi înfruntase toţi rivalii la tron, ba îşi ucisese chiar propriul tată. Îşi ascunsese natura de Născut-din-Ceaţă şi se spunea că era însurat tocmai cu femeia ce-l răpusese pe Lordul Legiuitor. Fatren se îndoia că un asemenea bărbat de vază – mai degrabă legendă decât realitate – îşi croise drum spre un asemenea oraş modest din Stăpânirea Sudică, mai ales fără însoţitori. Nici chiar minele nu mai valorau cine ştie ce. Străinul, probabil, minţea.

Însă era limpede că e Allomant...

Fatren se grăbi să-l ajungă din urmă. Venture – sau cine era – poposi în faţa unei construcţii mari, aproape de centrul oraşului. Vechile birouri ale Cultului de Oţel. Fatren ordonase ca uşile şi ferestrele să fie astupate cu scânduri.

— Ai găsit armele de aici? Întrebă Venture, răsucindu-se spre Fatren.

Fatren se opri o clipă din drum. Apoi clătină din cap.

— Din conacul stăpânului.

— A lăsat arme? Întrebă Venture, surprins.

— Credem că avea de gând să se întoarcă după ele, zise Fatren. Soldaţii pe care i-a lăsat aici au dezertat până la urmă şi s-au alăturat unei armate aflate în trecere. Au luat cu ei ce-au putut duce. După restul am scormonit noi.

Venture dădu din cap, frecându-şi îngândurat bărbia şi privind îndelung la clădirea cultului. Era înaltă, cu un aer rău prevestitor, în ciuda – sau poate din pricina faptului că nu mai era folosită.

— Oamenii tăi par bine instruiţi. Nu mă aşteptam. Au şi experienţă în luptă?

Druffel pufni încetişor, fiind de părere că străinul acela n-avea de ce să-şi bage nasul în felul ăsta.

— Oamenii noştri au luptat destul cât să fie primejdioşi, străine, zise Fatren. Au mai fost bandiţi care-au crezut că pot pune stăpânire pe oraş. Ne-au socotit slabi, uşor de intimidat.

Dacă străinul înţelese vorbele ca pe o ameninţare, nu o arătă. Se mulţumi să încline bărbia.

— S-a mai luptat cineva de pe-aici cu kolosşii?

Fatren schimbă o privire cu Druffel.

— Oamenii care se luptă cu kolosşii nu mai apucă zile, străine, zise în cele din urmă.

— Dacă ar fi adevărat, zise Venture, eu ar trebui să fi murit de zece ori.

Se întoarse către mulţimea în care tot mai mulţi soldaţi şi localnici se adunau.

— O să vă învăţ ce pot despre cum să vă luptaţi cu kolosşii, dar nu avem mult timp. Vreau ca şefii de pluton şi căpitanii să vină la poartă în zece minute. Soldaţii obişnuiţi să se strângă în formaţie de-a lungul meterezelor – o să-i învăţ pe plutonieri şi căpitani câteva şmecherii, apoi le pot transmite oamenilor lor.

Unii dintre soldaţi se urniră, dar – spre meritul lor – majoritatea rămaseră pe loc. Nou-venitul nu păru jignit de faptul că ordinele nu-i erau ascultate. Rămase tăcut, privind ţintă către mulţimea înarmată. Nu părea înspăimântat, nici furios şi nici dispreţuitor. Părea doar... August.

— Domniata, întrebă în cele din urmă unul dintre căpitani. Ai adus... şi o armată ca să ne ajuţi?

— Am adus, de fapt, două, zise Venture. Dar nu avem timp să le aşteptăm.

Privirea i se întâlni cu cea a lui Fatren.

— Ai scris şi mi-ai cerut ajutorul. Şi, ca suveran al tău, am venit să ţi-l dau. Îl mai doreşti?

Fatren se încruntă. Nu-i ceruse niciodată omului ăstuia – şi niciunui nobil – ajutorul. Deschise gura să protesteze, dar se opri. Vrea să mă prefac că am trimis după el, cugetă Fatren. A făcut parte din plan de la început. Aş putea să predau conducerea fără să pară o slăbiciune.

O să murim dar, când mă uit în ochii lui, aproape că-mi vine a crede că avem o şansă.

— Ăă... n-am crezut că o să vii, Domnia Ta, se trezi Fatren că spune. M-ai surprins cu venirea ta.

Venture dădu din cap.

— E de înţeles. Haide, vino să discutăm tacticile cât se adună soldaţii.

— Preabine, zise Fatren.

Dar, când dădu să înainteze, Druffel îl apucă de braţ.

— Ce faci? Îi şuieră frate-său. Ai trimis după omul ăsta? Nu te cred.

— Adună soldaţii, Druff, zise Fatren.

Druffen mai zăbovi o clipă, apoi înjură încetişor şi se depărtă. Nu părea să aibă vreo intenţie de a aduna soldaţii, aşa că Fatren ceru altor doi căpitani s-o facă. După asta i se alătură lui Venture şi cei doi o porniră înapoi spre porţi. Venture porunci câtorva soldaţi să meargă înaintea lor şi să-i ţină deoparte pe locuitori, astfel ca el şi cu Fatren să poată discuta în linişte. Cenuşa continua să cadă din cer, mânjind cu negru străzile, adunându-se pe acoperişurile clădirilor gârbovite, cu un singur nivel.

— Cine eşti? Întrebă cu voce joasă Fatren.

— Sunt cine am spus, zise Venture.

— Nu te cred.

— Dar ai încredere în mine, zise Venture.

— Nu. Doar că nu vreau să mă iau la harţă cu un Allomant.

— Deocamdată e suficient, zise Venture. Uite, prietene, ai zece mii de kolosşi care mărşăluiesc spre oraşul tău. Ai nevoie de tot ajutorul pe care-l poţi căpăta.

Zece mii? Gândi Fatren, încremenit.

— Ai oraşul ăsta în grijă, presupun? întrebă Venture.

Fatren se dezbără de buimăceală.

— Da, zise. Mă numesc Fatren.

— Bine, Lord Fatren, avem...

— Nu-s lord, zise Fatren.

— Tocmai ai devenit, spuse Venture. Mai târziu îţi poţi alege şi un nume de familie. Acum, înainte să continuăm, trebuie să ştii în ce condiţii îţi ofer ajutorul.

— Ce condiţii?

— Din cele care nu se pot negocia, zise Venture. Dacă învingem, o să-mi juri credinţă mie.

Fatren se încruntă şi se opri în stradă. În jurul lui curgea cenuşă.

— Deci asta e? Te bagi la mijloc înainte de o luptă, te pretinzi nobil mare, ca să-ţi asumi meritele pentru victorie? De ce aş jura credinţă unuia pe care abia-l cunosc de câteva minute?

— Fiindcă, dacă nu vrei, zise cu voce domoală Venture, o să preiau oricum comanda.

Apoi continuă să meargă.

Fatren se poticni o clipă, apoi o zbughi şi-l ajunse din urmă pe Venture.

— A, am priceput. Chiar dacă supravieţuim bătăliei, o să ajungem sub jugul unui tiran.

— Da, zise Venture.

Fatren se încruntă. Nu se aşteptase ca celălalt s-o spună aşa, de-a dreptul.

Venture clătină din cap, privind oraşul prin perdeaua de cenuşă căzătoare.

— Altădată credeam că pot face lucrurile altfel. Şi încă mai cred că voi putea, cândva. Dar deocamdată n-am de ales. Îmi trebuie soldaţii tăi şi oraşul tău.

— Oraşul meu? Se încruntă iarăşi Fatren. Pentru ce?

Venture ridică un deget.

— Mai întâi să supravieţuim luptei, zise. Apoi o să ajungem şi la celelalte.

Fatren rămase pironit locului, fără grai, şi constată cu mirare că avea încredere în străin. N-ar fi putut lămuri întocmai de ce se simţea aşa. Era, pur şi simplu, cineva pe care să-l urmeze – un conducător cum îşi dorise mereu Fatren să fie.

Venture nu aşteptă ca Fatren să se arate de acord cu „condiţiile.” Nu era o ofertă ci un ultimatum. Fatren se grăbi iarăşi să-l prindă din urmă, fiindcă Venture intra acum în mica piaţă din faţa porţilor. Soldaţii se înghesuiau acolo. Niciunul cu uniformă – singura lor cale de a face distincţia între un căpitan şi un soldat oarecare era o brasardă roşie. Venture nu le dăduse mult timp să se adune – dar ştiau cu toţii că oraşul urma să fie atacat. Fuseseră, până la urmă, strânşi laolaltă.

— Nu avem timp, repetă Venture cu voce răsunătoare. Vă pot învăţa doar câteva lucruri, dar vor conta. Înălţimea kolosşilor porneşte de la un metru cincizeci, cei mici, şi ajunge la patru metri, cei mari. Cu toate acestea, şi cei mai mici vor fi mai puternici decât voi. Aşteptaţi-vă la asta. Din fericire, creaturile astea luptă fără coordonare între indivizi. Dacă tovarăşul unui kolos e în pericol, n-o să se deranjeze să-l ajute.

Atacă direct, fără vicleşuguri, şi încearcă să copleşească prin forţă brută. Să nu-i lăsaţi! Spuneţi-le oamenilor voştri să se strângă mai mulţi pe câte un kolos – câte doi la cei mici, trei sau patru la cei mari. Nu vom putea menţine un front foarte larg, dar vom rămâne mai mult timp în viaţă.

Nu vă faceţi griji în privinţa lighioanelor care ne ocolesc apărarea şi intră în oraş – o să ascundem civilii în cele mai din spate clădiri, iar kolosşii care trec de şirurile noastre s-ar putea apuca de jefuit, lăsându-i pe ceilalţi să lupte singuri. Asta şi vrem! Nu-i urmăriţi în oraş. Familiile voastre vor fi în siguranţă.

Dacă luptaţi cu un kolos mare, atacaţi-l la picioare, doborâţi-l înainte să poată da vreo lovitură ucigătoare. Dacă înfruntaţi unul mic, asiguraţi-vă că sabia sau suliţa voastră nu se blochează în cutele pielii sale. Pricepeţi că kolosşii nu sunt proşti, ci doar nesofisticaţi. Previzibili. Vor cădea asupra voastră în felul cel mai simplu cu putinţă şi vor ataca în chipul cel mai direct.

Lucrul cel mai important de înţeles e că pot fi învinşi. O vom face azi. Nu vă lăsaţi intimidaţi! Luptaţi coordonat, nu vă pierdeţi cumpătul şi vă promit că vom scăpa cu viaţă.

Căpitanii stăteau într-un pâlc mic, privindu-l pe Venture. Nu ovaţionară discursul său, însă păreau ceva mai siguri pe ei acum. Plecară să împărtăşească şi celorlalţi instrucţiunile lui Venture.

Fatren se apropie fără zarvă de împărat.

— Dacă ţi-e corectă numărătoarea, sunt de cinci ori mai mulţi decât noi.

Venture încuviinţă din cap.

— Sunt mai mari, mai puternici şi mai bine instruiţi ca noi.

Venture făcu iarăşi un semn de încuviinţare.

— Atunci suntem condamnaţi.

Venture îl privi în cele din urmă pe Fatren, încruntat, cu pulbere neagră pe umeri.

— Nu sunteţi condamnaţi. Aveţi ceva ce le lipseşte lor, ceva foarte important.

— Ce anume?

Venture îl privi drept în ochi.

— Mă aveţi pe mine.

— Maria Ta! Se auzi o voce de pe metereze. Kolosşii au fost văzuţi!

Deja i se adresează lui mai întâi, cugetă Fatren, care nu ştia dacă să se simtă insultat sau impresionat.

Venture se sui îndată pe zidul de apărare, folosindu-şi allomanţia ca să străbată distanţa într-un salt iute. Majoritatea soldaţilor stăteau ghemuiţi sau se ascundeau după valul de pământ al fortificaţiei, ţinându-şi capetele în jos chiar dacă duşmanul era încă departe. Venture însă se înălţa mândru, cu capă şi uniformă albă, umbrindu-şi ochii cu mâna, cătând spre orizont.

— Au aşezat tabăra, zise zâmbind. E bine. Lord Fatren, pregăteşte oamenii de atac.

— Atac? Făcu Fatren urcând colina de-a buşilea.

Împăratul dădu aprobator din cap.

— Kolosşii vor fi obosiţi de marş şi ocupaţi cu aşezarea taberei. N-o să mai avem o ocazie la fel de bună să-i atacăm.

— Dar noi ne apărăm!

Venture scutură din cap.

— Dacă aşteptăm, or să intre într-un zbucium sângeros, apoi or să se abată asupra noastră. Trebuie să atacăm, nu să aşteptăm măcelul.

— Şi să abandonăm meterezul?

— Fortificaţia e impresionantă, Lord Fatren, dar în cele din urmă inutilă. Nu suntem destui ca să apărăm întregul perimetru, iar kolosşii sunt de obicei mai înalţi şi mai stabili decât oamenii. Or să vă ia meterezul şi-apoi or să aibă avantajul înălţimii când vă împing în oraş.

— Dar...

Venture îl privi. Ochii îi erau liniştiţi, însă căutătura îi era fermă şi cerea ascultare. Mesajul era simplu. Eu conduc acum. Trecuse vremea împotrivirii.

— Da, stăpâne, zise Fatren şi chemă mesageri care să ducă ordinele.

Venture rămase sus, privind, în vreme ce băieţii-curieri goneau de le sfârâiau călcâiele. Printre soldaţi păru să se răspândească o oarecare nedumerire – nu se aşteptau să atace. Tot mai mulţi ochi se întorceau spre Venture, care stătea drept pe înălţimea colinei.

Chiar arată a împărat, îşi zise Fatren fără să vrea.

Comenzile ajunseră la destinaţie. Timpul trecea. Apoi întreaga armată ajunse să-l privească. Venture scoase sabia şi-o înălţă înspre cerul ce picura cenuşă. Apoi, cu un salt neomenesc de rapid, coborî colina, năpustindu-se spre tabăra kolosşilor.

Preţ de o clipă, era singurul care alerga. Apoi, spre uimirea lui, Fatren scrâşni din dinţi ca să se îmbărbăteze şi porni după el.

Zidul de apărare explodă, atunci, de agitaţie; cu un răcnet ce se înălţă deodată din toate piepturile, soldaţii atacară, gonind spre moarte cu armele ridicate deasupra capetelor.

Puterea făcea lucruri stranii cu mintea mea. În doar câteva clipe m-am obişnuit cu puterea însăşi, cu istoria sa şi cu felurile în care putea fi folosită.

Da, această cunoaştere era altceva decât experienţa sau decât abilitatea de a folosi acea putere. Ştiam, de pildă, cum să mut o planetă de pe cer. Însă nu ştiam unde s-o aşez ca să nu fie nici prea aproape, nici prea departe de soare.

Capitolul 2

Ca întotdeauna, ziua lui TenSoon începu în beznă. În parte, fireşte, asta se datora faptului că nu avea ochi. Ar fi putut să-şi creeze o pereche – era din a Treia Generaţie, adică era bătrân chiar şi pentru un kandra. Digerase destule cadavre cât să înveţe să-şi creeze intuitiv organe de simţ, fără vreun model pe care să-l copieze.

Din păcate, ochii nu i-ar fi folosit prea mult. Craniu nu avea şi descoperise că majoritatea organelor nu funcţionau prea bine fără un corp deplin – şi un schelet – care să le susţină. Greutatea proprie i-ar fi zdrobit ochii dacă se deplasa în direcţia greşită şi ar fi fost extrem de greu să-i rotească şi să privească cu ei.

Dar nici nu era mare lucru de privit. TenSoon îşi mişcă uşurel corpul masiv, schimbându-şi poziţia în celulă. Corpul îi era doar un pic mai mult decât o adunătură de muşchi translucizi – ca o grămadă de melci sau limacşi mari contopiţi, şi cumva mai flexibil decât corpul unei moluşte. Dacă se concentra, putea să-şi dizolve unul dintre muşchi ori să-l înnoade cu altul, ori să facă ceva nou. Însă, fără să aibă un schelet, era neputincios.

Se frământă iarăşi în celulă. Pielea lui avea un simţ al său – un soi de gust. În clipa aceea pielea îi gusta excrementele proprii din laturile încăperii, însă nu îndrăznea să-şi înfrâneze simţul acela. Era una dintre puţinele legături cu lumea înconjurătoare.

„Celula” nu era, de fapt, altceva decât o scobitură în piatră peste care fuseseră puse gratii. Abia dacă-i cuprindea întregul corp. Cei care-l capturaseră îi azvârleau de sus mâncare, apoi turnau când şi când apă ca să-l hidrateze şi să-i spele dejecţiile, făcându-le să se scurgă printr-o mică scurgere din fundul celulei. Şi gaura asta, ca şi cele din grilajul de fier de deasupra sa erau prea mici pentru a-i permite să se strecoare pe acolo – corpul unui kandra era suplu, dar o grămadă de muşchi nu se putea strânge decât până la o limită.

Mulţi ar fi înnebunit dacă ar fi fost ţinuţi astfel... nici nu mai ştia cât trecuse. Luni? Însă TenSoon avea Binecuvântarea Prezenţei. Mintea sa nu ceda cu una cu două.

Uneori blestema Binecuvântarea, fiindcă îi refuza inefabila uşurare a nebuniei.

Concentrare, îşi spuse. Nu avea creier, nu în felul oamenilor, dar era în stare să gândească. Nu pricepea asta. Nu era sigur că erau alţi kandra care înţelegeau. Poate dintre cei din Prima Generaţie, dar dacă aşa stăteau lucrurile, aceia nu luminaseră pe nimeni altcineva.

Nu te pot ţine aici la nesfârşit, îşi spuse. Prima Învoială spune...

Însă începea să se îndoiască de Prima Învoială, ori, mai degrabă, că Prima Învoială dădea atenţie la aşa ceva. Însă putea să învinuiască pe cineva? TenSoon era un rupător de Contract. De bunăvoie şi nesilit de nimeni se pusese împotriva voinţei stăpânului său, ajutând, în schimb, pe altul. Trădarea se sfârşise cu moartea stăpânului.

Şi totuşi, un asemenea act ruşinos era cea mai mică dintre crimele sale. Pedeapsa pentru ruperea Contractului era moartea, iar dacă infracţiunile lui TenSoon s-ar fi oprit aici, ceilalţi l-ar fi omorât şi-ar fi isprăvit cu asta. Dar, din păcate, mai erau şi altele la mijloc. Mărturia lui TenSoon – făcută Generaţiei A Doua, într-o întâlnire privată – scosese la iveală o încălcare mult mai primejdioasă şi mult mai importantă.

TenSoon trădase, dezvăluind secretul poporului său.

Nu mă pot executa, îşi spuse folosind ideea ca să-şi păstreze concentrarea. Nu până ce nu descoperă cui i-am spus.

Secretul. Preţiosul, nepreţuitul secret.

Am condamnat pe toată lumea. Întregul meu popor. Vom fi sclavi iarăşi. Nu, suntem sclavi deja. Vom deveni altceva – automate, cu minţile controlate de alţii. Prinşi şi folosiţi, cu trupurile nemaiaparţinându-ne.

Asta făcuse – exista şansa să fi pus asta în mişcare. Pentru asta merita întemniţare şi moarte. Cu toate astea, îşi dorea să trăiască. Ar fi trebuit să se dispreţuiască. Însă, nu ştia de ce, simţea totuşi că făcuse ce trebuia.

Se frământă iarăşi, făcându-şi muşchii şerpuitori să se răsucească unii în jurul altora. Însă, brusc, îngheţă. Vibraţii. Venea cineva.

Se pregăti, împingându-şi muşchii spre laturile grotei, formând o adâncitură în mijlocul corpului său. Trebuia să prindă cât mai multă mâncare – îi dădeau cu ţârâita. Însă nu curse, de sus, niciun strop de terci. Aşteptă, plin de speranţă, până ce grilajul fu descuiat. Deşi nu avea urechi, vedea vibraţiile râcâitoare ale porţii trase, fierul său aspru lepădat, în fine, pe podeaua de deasupra.

Ce?

Apoi urmară cârligele. I se învârtejiră în jurul muşchilor, îl înhăţară rupându-i carnea şi-l traseră afară din grotă. Durea. Nu doar de la cârlige, ci durea şi brusca eliberare a corpului său, întins deodată, cât era de lung, pe lespedea închisorii. Gustă, fără s-o vrea, murdărie şi terci uscat. Muşchii îi zvâcniră; se încordă, mişcându-şi masivitatea în feluri pe care aproape că le uitase.

După care veni. Simţea în aer. Acid, gros şi puturos, de presupus că într-o găleată poleită cu aur adusă de paznicii închisorii. Aveau, până la urmă, să-l ucidă totuşi.

Dar nu pot să o facă! Îşi zise. Prima Învoială, legea neamului nostru...

Ceva căzu peste el. Nu acid, ci ceva tare. Atinse obiectul, plin de speranţă, cu muşchii şerpuind, gustând, simţind. Era rotund, cu găuri şi câteva muchii ascuţite... un craniu.

Izul de acid era mai pătrunzător acum. Îl amestecau? TenSoon se mişcă iute, prinzând formă în jurul craniului, umplându-l. Avea deja nişte carne dizolvată, ţinută la îndemână într-o pungă ca un organ. O scoase şi-o lăsă să se prelingă în jurul craniului, făcând, iute, piele. Nu se apucă de ochi, ci lucră la plămâni, îşi formă o limbă, ignorând, pentru moment, buzele. Lucră în disperare, în vreme ce gustul de acid sporea, apoi...

Îl lovi. Îi arse muşchii dintr-o parte a corpului, revărsându-se peste ei, dizolvându-i. Se părea că a Doua Generaţie renunţase să mai stoarcă secrete de la el. Totuşi, înainte de a-l ucide, ştiau că trebuie să-i ofere o ocazie de a vorbi. Prima Învoială solicita asta – de aici şi craniul. Însă, era limpede, paznicii aveau ordine să-l ucidă înainte de a apuca să spună ceva în apărarea sa. Respectau legea, formal, însă totodată îi ignorau sensul.

Nu-şi dădeau seama, cu toate acestea, cât de iute putea să lucreze TenSoon. Puţini kandra petrecuseră atâta timp în Contracte ca el – toţi cei din a Doua Generaţie şi mulţi din A Treia se retrăseseră de mult din activitate. Duceau vieţi uşoare aici, în Patrie.

O viaţă uşoară te învăţa prea puţine.

Multor kandra le lua ore ca să-şi formeze un corp – iar unora dintre cei tineri le trebuiau zile. În câteva secunde totuşi, TenSoon căpătase o limbă rudimentară. În vreme ce acidul îi cuprindea trupul, îşi crescu o trahee, umflă un plămân şi izbuti să rostească, cu voce hârâită, un singur cuvânt:

— Judecată!

Turnatul încetă. Corpul continua să-i ardă. Lucră mai departe, cu toată durerea, formându-şi organe de auz primitive în interiorul cavităţii craniului.

O voce, aproape, şopti:

— Neghiobule.

— Judecat! zise iarăşi TenSoon.

— Acceptă moartea, susură vocea. Nu te pune într-o poziţie care să facă şi mai mult rău neamului nostru. Prima Generaţie ţi-a oferit ocazia asta de a muri datorită mulţilor tăi ani de slujire suplimentară!

TenSoon se opri o clipă să gândească. Un proces ar fi fost public. Până acum, doar câţiva sus-puşi cunoşteau până unde se întindea trădarea sa. Putea să moară, blestemat ca rupător de Contract, dar păstrându-şi un oarecare respect pentru fosta carieră. Undeva – probabil într-o gaură din chiar încăperea aceasta – erau unii ce sufereau într-o nesfârşită captivitate, o tortură care, în cele din urmă, izbutea să destrame până şi minţile celor dăruiţi cu Binecuvântarea Prezenţei.

Voia să ajungă unul dintre aceia? Dezvăluindu-şi acţiunile într-o adunare deschisă însemna să dobândească o eternitate de durere. Să forţeze un proces era ceva necugetat, fiindcă nu exista nădejdea răscumpărării. Mărturisirile sale îl condamnaseră deja.

Dacă vorbea, nu avea să fie pentru a se apăra. Ci pentru un cu totul alt motiv.

— Judecată, rosti iar, de data asta abia şoptit.

În anumite privinţe, să ai o asemenea putere era copleşitor, cred. Ar fi durat milenii ca să o înţelegi: să refaci lumea ar fi fost uşor, odată ce te obişnuiai cu puterea. Însă mi-am dat sema de pericolul ce sălăşluia în ignoranţa mea. Ca un copil căruia i se dă dintr-odată o forţă imensă, aş fi putut să apăs prea tare şi să fac din lume o jucărie stricată pe care n-aş mai fi putut nicicând s-o repar.

Capitolul

3

Elend Venture, al doilea Împărat al Ultimului Imperiu, nu se născuse războinic. Se născuse nobil – ceea ce, în vremea Lordului Legiuitor, îl făcuse pe Elend, în principiu, un monden profesionist. Îşi petrecuse tinereţea învăţând jocurile frivole ale Marilor Case, ducând viaţa de răsfăţ a elitei imperiale.

Nu i se părea ciudat că devenise politician. Fusese întotdeauna interesat de politică, şi, cu toate că se dovedise mai degrabă un teoretician decât un om de stat, ştiuse că într-o bună zi avea să ajungă la conducerea Casei sale. La început totuşi, nu se descurcase bine ca rege. Nu pricepea că o cârmuire înseamnă mai mult decât idei bune şi intenţii oneste. Mult mai mult.

Mă îndoiesc că vei fi vreodată genul de conducător care să conducă un atac asupra duşmanului, Elend Venture. Vorbele fuseseră rostite de Tindwyl – femeia care-l instruise în politici pragmatice. Amintirea acelor cuvinte îl făcu pe Elend să zâmbească, în vreme ce soldaţii dădeau buzna în tabăra kolosşilor.

Elend incendie fludorul. O senzaţie de căldură – acum familiară – se trezi brusc la viaţă în pieptul său, iar muşchii îi fură infuzaţi cu tărie şi energie suplimentară. Înghiţise metalul mai devreme, ca să-şi poată extrage din el puterile pentru bătălie. Era un Allomant. Asta încă-l făcea să se minuneze uneori.

După cum prevăzuse, kolosşii erau luaţi prin surprindere. Stătură nemişcaţi câteva momente, şocaţi – deşi trebuie să fi văzut noua armată a lui Elend pornind la atac. Kolosşii aveau greutăţi în a face faţă lucrurilor ce se petreceau pe neaşteptate. Nu reuşeau să priceapă cum un grup mic şi slab de oameni putea să le atace tabăra. Aşa că le luă ceva timp să se regrupeze.

Oastea lui Elend se folosi de timpul acela. Elend însuşi lovi primul, incendiindu-şi fludorul ca să-şi tragă şi mai multă putere, şi spintecă primul kolos. Era o lighioană mai mică. Precum cei din stirpea lui, avea formă umană, deşi era acoperit cu o piele albastră prea largă, ce atârna, părând desprinsă de restul corpului. Ochii roşii, ca nişte mărgele, licăriră inuman, cumva surprinşi, când muri, iar Elend îi smulse sabia din piept.

— Loviţi iute! răcni, în vreme ce alţi kolosşi se îndreptau spre ei venind dinspre focuri. Omorâţi cât de mulţi puteţi înainte să se înfierbânte!

Soldaţii săi – îngroziţi, însă devotaţi – atacară în jurul său, copleşind primele câteva grupuri de kolosşi. „Tabăra” abia dacă era mai mult decât un loc unde kolosşii călcaseră cenuşă şi plante în picioare, apoi săpaseră gropi pentru focuri. Elend îşi văzu oamenii devenind mai siguri pe ei după reuşita începutului, şi îi încurajă Răscolindu-le simţămintele cu allomanţia sa – încă nu căpătase îndemânarea de a se juca cu metalele în felul în care o făcea Vin. Sentimentele însă le pricepea.

Fatren, conducătorul mătăhălos al oraşului, se ţinea pe lângă Elend, conducând un pâlc de soldaţi spre un buluc de kolosşi. Fatren era cârmuitorul acestui orăşel; dacă murea, ar fi fost o lovitură pentru moralul trupelor. Împreună, năvăliră asupra unor kolosşi surprinşi. Bestia cea mai impunătoare avea vreo trei metri şi jumătate înălţime. Ca toţi kolosşii mari, pielea lighioanei – care odată atârnase – era acum strânsă bine pe trupul imens. Kolosşii nu se opreau din crescut niciodată, însă pielea le rămânea la fel. Pe cei mai tineri atârna în falduri, pe cei mari era strânsă şi crăpată.

Elend arse oţel, apoi aruncă o mână de monede în aerul din faţa sa. Împinse monedele, aruncându-şi greutatea peste ele, revărsându-le asupra kolosşilor. Fiarele erau prea puternice ca să cadă de la nişte simple monede, însă bucăţile de metal aveau să le rănească şi să le slăbească.

În timp ce monedele zburau, Elend atacă kolosul cel mare. Creatura trase de la spinare o sabie uriaşă, părând încântată de şansa unei lupte.

Kolosul izbi primul, şi braţul îi era teribil de lung. Elend trebui să sară în spate – fludorul îl făcea mai agil. Săbiile kolosşilor erau masive, necizelate şi neascuţite, aproape ca nişte măciuci. Forţa loviturii cutremură aerul; Elend n-ar fi avut nicio şansă să abată lama, chiar şi ajutat de fludor. Pe lângă asta, sabia – sau mai degrabă kolosul care-o mânuia – era atât de grea încât n-ar fi izbutit să folosească allomanţia ca s-o Împingă din mâinile creaturii. Oţel-împingerea avea de-a face cu greutatea şi forţa. Dacă Elend Împingea în ceva mai greu decât el însuşi, ar fi fost aruncat înapoi.

Aşadar Elend trebuia să se bazeze pe viteza şi dexteritatea oferite de fludor. Se furişă pe o parte, aşteptând o nouă lovitură cu dosul mâinii. Bestia se întoarse alene, privindu-l, dar nu izbi. Nu intrase încă în zbuciumul sângelui.

Elend îşi privi duşmanul mătăhălos. Cum am ajuns aici? Îşi spuse, şi nu era pentru prima oară. Sunt un învăţat, nu un războinic. Cam jumătate din timp se gândea că n-ar fi trebuit defel să conducă oameni.

Cealaltă jumătate îşi spunea că gândeşte prea mult. Se ghemui şi sări înainte, lovind. Kolosul anticipă mişcarea şi încercă să-şi coboare sabia spre capul lui Elend. Acesta însă întinse mâna şi Trase sabia unui alt kolos – dezechilibrându-l pe acela şi permiţând ca doi dintre oamenii săi să îl răpună, şi totodată Trăgându-l la o parte de Elend. Abia izbuti să evite arma vrăjmaşului său. Atunci, răsucindu-se, arse fludor şi izbi din lateral.

Îi reteză fiarei piciorul de la genunchi, făcând-o să cadă la pământ. Vin spunea întotdeauna că puterea Allomantă a lui Elend era neobişnuit de puternică. Elend nu era aşa de sigur – n-avea prea multă experienţă cu allomanţia – însă forţa propriei lovituri îl făcu să se împiedice. Reuşi să se ţină pe picioare totuşi, apoi tăie capul creaturii.

Câţiva soldaţi se holbau la el. Uniforma sa albă era acum pătată cu sânge roşu-intens, de kolos. Nu era pentru prima oară. Elend trase o gură bună de aer şi auzi ţipete inumane prin întreaga tabără. Zbuciumul începea.

— În formaţie! Începu să strige. În şir, staţi laolaltă, pregătiţi-vă de atac!

Soldaţii răspundeau greu. Erau mult mai puţin disciplinaţi decât trupele cu care era obişnuit Elend, însă izbutiră admirabil să se strângă la comanda sa. Elend se uită la terenul din spatele lor. Izbutiseră să doboare câteva sute de kolosşi – o ispravă uimitoare.

Însă partea uşoară se terminase.

— Staţi pe poziţie! răcni Elend alergând prin faţa şirului de soldaţi. Dar luptaţi mai departe! Trebuie să omorâm cât mai mulţi, cât mai repede! Totul depinde de asta. Arătaţi-vă mânia, oşteni!

Incendie alamă şi Împinse simţămintele lor, şi totodată le Domoli frica. Un Allomant nu putea controla minţi – nu pe cele umane – însă putea încuraja unele simţăminte şi descuraja altele. Iarăşi, Vin spunea că Elend era în stare să afecteze mult mai mulţi oameni decât ar fi fost posibil. Elend îşi obţinuse puterile nu de mult, direct dintr-un loc pe care-l bănuia, acum, că ar fi sursa de origine a allomanţiei.

Sub influenţa Domolirii, soldaţii ridicară piepturile. Elend simţi, iarăşi, un respect sănătos pentru aceşti skaa simpli. Le dădea curaj şi le lua o parte din frică, însă dârzenia era a lor. Erau oameni de nădejde.

Dacă avea noroc, poate că izbutea să-i salveze pe unii dintre ei.

Kolosşii atacară. Cum sperase, un grup mare de lighioane se desprinse din tabără şi porni către sat. Unii soldaţi se văitară, dar erau prea ocupaţi să se apere ca să-i poată urmări. Elend se azvârli în încleştare pe oriunde frontul ameninţa să se spargă, întărind punctele slabe. Incendie alamă şi încercă să Împingă simţămintele unui kolos din preajmă.

Nu se întâmplă nimic. Fiinţele astea erau rezistente la allomanţia emoţională, mai ales când ajungeau să fie manipulate de altcineva. Totuşi, atunci când reuşeau să spargă bariera, putea căpăta asupra lor un control deplin. Dar îi trebuia timp, noroc şi hotărârea de a lupta neabătut.

Şi luptă lângă ceilalţi, îi văzu murind, ucise kolosşi în timp ce linia frontului se frângea la capete, formând un semicerc pentru ca trupele sale să nu fie înconjurate. Lupta era crâncenă. Tot mai mulţi kolosşi cuprinşi de fierbinţeala sângelui atacau, iar norocul, iute, începu să-i părăsească pe oştenii lui Elend. Dar kolosşii tot rezistau manipulării sale emoţionale. Şi se tot apropiau.

— Suntem pierduţi! Ţipă Fatren.

Elend se întoarse, un pic surprins să-l vadă pe mătăhălosul lider alături de el, încă în viaţă. Bărbaţii continuau să lupte. Doar cincisprezece minute trecuseră de când kolosşii fuseseră cuprinşi de zbucium, dar frontul începea să cedeze deja.

Pe cer apăru un punctuleţ.

— Ne-ai dus la moarte! Răcni Fatren.

Era plin de sânge de kolos, deşi o pată de pe umăr părea să fie de la sângele său.

— De ce? Întrebă Fatren.

Elend se mulţumi să arate punctul, care se mărea.

— Ce-i aia? Întrebă, peste vuietul bătăliei, Fatren.

Elend zâmbi.

— E prima dintre armatele pe care ţi le-am făgăduit.

Vin se prăvăli din înalt într-o furtună de potcoave, aterizând direct în mijlocul armatei kolosşilor.

Fără să stea pe gânduri, folosi allomanţia ca să Împingă o pereche de potcoave către un kolos ce se întorcea spre ea. O potcoavă pocni creatura în frunte, cealaltă îi zbură peste cap, lovind alt kolos. Vin se răsuci, azvârlind o altă potcoavă, care zbură pe lângă o lighioană deosebit de mare şi izbi un kolos mai mic din spate.

Incendie fier, Trase înapoi potcoava, prinzând-o de încheietura kolosului cel mare. Apoi Împingerea o smuci către fiară, dar dezechilibră, în acelaşi timp, creatura. Sabia ei uriaşă, de fier, căzu la pământ când Vin o izbi în piept. După care Împinse sabia căzută, propulsându-se într-un salt cu răsucire tocmai când sabia altui kolos se lăsa către ea.

Se înălţă vreo cinci metri în aer. Sabia nu-şi nimeri ţinta, ci reteză, în schimb, capul unui kolos de dedesubt. Kolosul care dăduse lovitura nu părea necăjit că-şi ucisese tovarăşul; nu făcu decât să ridice capul spre ea, cu ochi sângerii, plini de ură.

Vin Trase de sabia căzută. Sabia porni spre ea, dar o şi atrase cu greutatea. O prinse din cădere – era aproape la fel de lungă ca ea, însă arsese fludor şi o mânuia cu uşurinţă – şi-i desprinse kolosului care-o atacase braţul de corp, apoi căzu în picioare.

Îi reteză picioarele de la genunchişi-l lăsă să moară, întorcându-se spre alţi vrăjmaşi. Ca întotdeauna, kolosşii păreau fascinaţi – într-un fel plin de furie şi nedumerire – de Vin. Alăturau mărimea pericolului şi le venea greu să priceapă cum o femeie micuţă precum Vin – douăzeci de ani, abia mai înaltă de un metru cincizeci şi subţire ca o crenguţă de salcie – putea să fie primejdioasă. Dar o văzuseră ucigând şi asta îi atrăgea.

Iar lui Vin îi convenea de minune.

Ţipă atacând, fie şi ca să adauge ceva zgomot câmpului de bătaie, prea tăcut. Kolosşii aveau tendinţa să se oprească din urlat când intrau în zbuciumul sângelui, preocupaţi doar să ucidă. Aruncă în faţă o mână de monede şi le Împinse spre grupul din spatele ei, apoi sări înainte, Trăgând de o sabie.

Un kolos din faţă se împletici şi căzu. Îi poposi pe spate şi atacă o altă creatură de alături. Creatura se prăvăli, iar Vin îşi înfipse sabia în spinarea celei pe care stătea călare. Se Împinse într-o parte şi Trase de sabia kolosului muribund. Îi prinse arma, despică o a treia bestie, apoi aruncă sabia, Împingând-o ca pe o săgeată uriaşă în pieptul unui al patrulea monstru. Aceeaşi Împingere o propulsă, cu spatele, din calea unui atac. Smulse sabia din spatele unuia pe care-l înjunghiase, eliberând lama chiar când bestia murea. Şi, cu o mişcare fluidă, o abătu prin clavicula şi pieptul unui al cincilea monstru.

Căzu în picioare. În urma ei, kolosşii cădeau la pământ.

Vin nu era furie. Nu era teroare. Depăşise acele lucruri. Îl văzuse pe Elend murind – şi-l ţinuse în braţe în momentele acelea – ştiind că din cauza ei se întâmplase. Că dăduse voie să se întâmple asta.

Şi totuşi el trăia încă. Fiece răsuflare era neaşteptată, poate nemeritată. Cândva se temuse să nu-l piardă. Însă îşi găsise pacea, cumva, înţelegând că nu-l putea opri să-şi rişte viaţa. Înţelegând că nu voia să-l oprească să-şi rişte viaţa.

Aşa că nu mai lupta temătoare pentru bărbatul pe care-l iubea. Lupta înţelegând. Era o unealtă, un cuţit al lui Elend, cuţitul Ultimului Imperiu. Nu lupta ca să apere un singur om, ci un fel de viaţă pe care-o crease el şi poporul pe care se străduise atât de trudnic să-l apere.

Pacea îi dădea tărie.

Kolosşii mureau împrejurul ei şi sângele ruginiu – prea deschis la culoare ca să fie uman – mânjea văzduhul. Erau zece mii în armata lor – mult prea mulţi ca să-i poată elimina. Însă nu era nevoie să-i ucidă până la unul.

Trebuia, doar, să le bage frica în oase.

Pentru că, în ciuda a ce crezuse cândva, kolosşii puteau simţi frica. O vedea cum creşte în lighioanele din jurul său, ascunsă de năduf şi furie. Un kolos o atacă, iar ea se feri într-o parte, cu viteza mărită de fludor. Îi înfipse în spinare o sabie, din mişcare, şi se roti, observând că o creatură mătăhăloasă îşi croia prin armată drum către ea.

Perfect, îşi spuse. Era mare – poate cel mai mare pe care-l văzuse vreodată. Avea aproape patru metri. Oprirea inimii ar fi trebuit să-l răpună de mult, iar pielea îi era pe jumătate crăpată şi-i atârna în falduri largi.

Mugi, iar sunetul răsună peste câmpul de bătălie, ce era nefiresc de tăcut. Vin zâmbi şi arse duraluminiu. Îndată, fludorul care se aprinsese deja în ea explodă şi-i oferi un val instantaneu de putere. Duraluminiul, folosit împreună cu un alt metal, îl amplifica pe cel din urmă şi-l făcea să se consume tot deodată, slobozindu-şi întreaga putere.

Vin incendie oţel, apoi Împinse în toate direcţiile. Împingerea, sporită de duraluminiu, se izbi ca un val în săbiile creaturilor ce se năpusteau către ea. Armele fură smulse din mâini, kolosşii se treziră azvârliţi înapoi, suflaţi ca funinginea ce curgea pe sub soarele sângeriu. Fludorul, sporit în putere de duraluminiu, o împiedică să fie zdrobită când făcu asta.

Fludorul şi oţelul din ea dispărură, arse într-o descătuşare unică de putere. Scoase un flacon mic cu lichid – o soluţie alcoolică cu pilitură de metale – şi-o dădu pe gât dintr-o înghiţitură, refăcându-şi metalul din corp. Apoi arse fludor şi săltă peste kolosşii căzuţi şi dezorientaţi, spre creatura uriaşă zărită mai înainte. Un kolos mai mic încercă s-o oprească, dar îi prinse braţul de la încheietură şi-l răsuci, rupându-i articulaţia. Apucă sabia creaturii, se ghemui evitând un alt atac şi se învârti pe loc, făcând să cadă trei kolosşi deodată, retezându-i de la genunchi.

Îşi termină rotaţia şi-şi înfipse sabia în pământ. Cum se aşteptase, bestia de patru metri jumătate o atacă după o clipă, mânuind un paloş atât de mare că făcea aerul să vuiască. Vin îşi vârâse în pământ sabia tocmai la timp, fiindcă – şi cu fludor – n-ar fi fost nicicând în stare să blocheze arma enormei creaturi. Paloşul, totuşi, se izbi în lama sabiei sale, stabilizată de pământul de dedesubt. Metalul se zgudui sub mâinile ei, însă rezistă izbiturii.

Cu degetele usturând-o de la şocul unei parări atât de violente, Vin dădu drumul sabiei şi sări. Nu Împinse – n-avea de ce – dar ajunse cu picioarele pe garda în formă de cruce a sabiei şi-şi făcu vânt de acolo. Kolosul arătă aceeaşi uimire caracteristică atunci când o văzu înălţându-se patru metri prin aer, cu picioarele strânse şi ciucurii mantiei bălăngănindu-se.

Lovi kolosul drept în tâmplă. Craniul plesni. Kolosşii erau neomenesc de rezistenţi, însă ea incendiase fludor. Ochii ca nişte mărgele ai creaturii se dădură peste cap şi kolosul se prăvăli. Vin Împinse uşurel de sabie, menţinându-se în aer suficient timp ca, atunci când căzu, să aterizeze direct pe pieptul kolosului căzut.

Kolosşii din preajmă încremeniră. Chiar şi cuprinşi de zbuciumul bătăliei, erau buimăciţi s-o vadă că doboară o asemenea namilă cu doar o lovitură de picior. Poate că minţile le erau prea încete ca să înţeleagă ce văzuseră. Sau poate că, pe lângă frică, puteau totuşi simţi şi o anume îngrijorare. Vin nu ştia destul despre ei ca să-şi dea seama. Înţelegea, totuşi, că într-o armată obişnuită de kolosşi, ce făcuse ea i-ar fi adus ascultarea oricărei creaturi care o văzuse.

Din nefericire, oştirea asta era controlată de o forţă externă. Vin se îndreptă de şale şi văzu armata mică şi deznădăjduită a lui Elend, la distanţă. Sub călăuzirea lui Elend izbutea să ţină piept hoardei. Oamenii care luptau ar fi trebuit să aibă asupra kolosşilor un efect aidoma cu tăria misterioasă a lui Vin – creaturile n-ar fi înţeles cum o asemenea forţă măruntă le putea rezista. N-ar fi văzut cât de lihniţi erau oamenii, sau situaţia gravă în care se afla grupul lui Elend; n-ar fi văzut altceva decât o armată mai mică, inferioară lor, ţinându-se pe poziţii şi luptând.

Vin se întoarse în vâltoarea bătăliei. Kolosşii se apropiau cu mai mult tremur acum, dar se apropiau. Asta era ciudăţenia cu kolosşii. Nu se retrăgeau nicicând. Simţeau frica, doar că nu puteau reacţiona la ea. Însă îi slăbea. Vedea asta în felul în care veneau către ea, în felul în care arătau. Erau gata să rupă rândurile.

Aşa că arse alamă şi Împinse în simţămintele uneia dintre lighioanele mai mărunte. La început, kolosul rezistă. Înteţi apăsarea şi, în fine, ceva se rupse în creatură şi o făcu să devină a ei. Cel care o controlase până atunci era prea departe şi se concentra asupra prea multor kolosşi deodată. Lighioana asta – cu mintea buimacă de zbucium, cu simţămintele vraişte din cauza uimirii, fricii şi frustrării – ajunse cu totul sub stăpânirea lui Vin.

Îi porunci, îndată, să-şi atace tovarăşii. Kolosul fu despicat o clipă mai târziu, dar apucase să ucidă şi el doi kolosşi. Luptând, Vin puse stăpânire pe încă un kolos, apoi pe altul. Izbea pe unde nimerea, învârtind sabia ca să-i ţină ocupaţi pe kolosşi în vreme ce alegea membri din oastea lor şi-i făcea ai ei. Nu peste mult, zona din jurul ei se transformă în haos, şi căpătă un şir mic de kolosşi care luptau pentru ea. Ori de câte ori se prăbuşea câte unul, îl înlocuia cu alţi doi.

Aruncă, în focul luptei, o privire iute spre Elend şi ai săi, şi descoperi, uşurată, că alături de oameni lupta un grup mare de kolosşi. Elend însuşi se mişca printre ei, fără să mai lupte, concentrându-se să atragă de partea sa kolos după kolos. Elend jucase un joc riscant venind singur în oraş, unul pe care nu era sigură că-l încuviinţa. În clipa aceea, însă, se bucura, doar că reuşise să-l prindă la timp din urmă.

Luându-se după Elend, se opri din luptat şi se strădui, în loc de asta, să-şi comande micul grup de kolosşi, luând în stăpânire noi lighioane, una câte una. Curând ajunse să aibă un grup de aproape o sută care luptau pentru ea.

Nu mai ţine mult de-acum, îşi spuse. Şi, într-adevăr, văzu curând un punct în aer, prăvălindu-se iute spre ea prin ploaia de cenuşă. Punctul se apropia transformându-se într-o siluetă în sutană întunecată, ce înainta pe deasupra armatei Împingând în săbiile kolosşilor. Fiinţa era înaltă, cheală, cu faţa tatuată. Vin desluşi cele două piroane groase care-i fuseseră înfipte în ochi. Un Inchizitor de Oţel, unul pe care nu-l recunoştea.

Inchizitorul lovi cu putere, despicând unul dintre kolosşii luaţi sub control de Vin cu o pereche de securi de obsidian. Îşi aruncă asupra lui Vin uitătura lipsită de văz, făcând-o, fără să vrea, să simtă o împunsătură de groază. Un şir de amintiri i se înfăţişară cu limpezime în minte. O noapte neagră, ploioasă, plină de umbre. Turle şi turnuri. O durere într-o latură. O noapte lungă petrecută în captivitate, în palatul Lordului Legiuitor.

Kelsier, Supravieţuitorul de la Hathsin, murind pe străzile din Luthadel.

Vin arse electru. Asta închipui în jurul său un nor de imagini, umbre ale feluritelor lucruri pe care le putea face în viitor. Electrul, completarea Allomantă a aurului. Elend începuse să-l numească „atiul săracului.” N-avea să influenţeze prea mult bătălia, însă avea s-o facă pe ea imună la atiu, asta dacă Inchizitorul avea aşa ceva.

Vin scrâşni din dinţi şi se năpusti, în vreme ce armata kolosşilor îi copleşea cele câteva creaturi pe care şi le însuşise. Sări, Împingându-se uşor într-o sabie căzută şi lăsând inerţia s-o poarte spre Inchizitor. Spectrul ridică securile, se abătu asupra ei, însă în ultima clipă Vin se Trase într-o parte. Trasul său smuci o sabie din mâna unui kolos surprins, pe care Vin o prinse pe când se învârtea în aer, apoi o Împinse înspre Inchizitor.

Acesta Împinse deoparte tăişul uriaş al paloşului cu doar o uitătură scurtă. Kelsier izbutise să învingă un Inchizitor, dar numai după multă strădanie. Şi murise şi el îndată după aceea, răpus de Lordul Legiuitor.

Gata cu amintirile! Se sili Vin să-şi spună. Fii atentă la momentul de faţă.

Simţi frecarea cenuşii când se răsuci în aer, încă propulsată de Împingere. Ajunse la pământ, piciorul îi alunecă în sânge de kolos, apoi se aruncă asupra Inchizitorului. Îl momise intenţionat acolo, ucigându-i şi controlându-i kolosşii, silindu-l să se arate. Acum îndrăznea să-l înfrunte.

Scoase la iveală un pumnal de sticlă – fiindcă Inchizitorul era în stare să Împingă deoparte o sabie de kolos – şi incendie fludor. Iuţeala, tăria şi agerimea îi inundară trupul. Însă, din păcate, şi Inchizitorul avea fludor, şi asta îi punea pe picior de egalitate.

Cu o excepţie. Inchizitorul avea o slăbiciune. Vin se ghemui, ferindu-se de o lovitură de secure, Împingând într-o sabie de kolos pentru a căpăta viteza necesară ca să se dea deoparte. Apoi Trase aceeaşi armă, azvârlindu-se înainte şi încercând să împungă spre gâtlejul Inchizitorului. Cu o mişcare a braţului, acesta îi feri izbitura, blocându-i braţul cu pumnal. Însă, cu mâna cealaltă, Vin îl apucă de marginea sutanei.

Apoi consumă fier şi Trase în spate, smulgând vreo zece săbii diferite. Tragerea bruscă o propulsă în spate. Oţel-Împingeri şi Fier-Trageri se amestecau, lucruri brute cu multă putere decât subtilitatea. Vin se agăţă de sutană, iar Inchizitorul îşi găsi echilibrul Trăgând de armele kolosşilor din faţa sa.

Sutana se sfâşie într-o parte, lăsând-o pe Vin cu o bucată mare de pânză în mână. Spatele Inchizitorului era la vedere acum, şi ar fi trebuit să vadă un singur piron – aidoma celor pe care le avea în ochi – ieşind din spatele creaturii. Însă pironul era ascuns de un scut de metal care acoperea spinarea Inchizitorului şi se întindea pe sub braţe, până peste piept. Ca o platoşă ce urma forma corpului, îi acoperea spatele întreg, aducând cu o carapace de ţestoasă.

Inchizitorul se întoarse zâmbind spre ea şi Vin blestemă. Pironul acela dorsal – înfipt direct între umerii fiecărui Inchizitor – era punctul lor cel mai slab. Dacă era smuls, creatura murea. De aceea, fireşte, şi platoşa – un lucru pe care, bănuia Vin, Lordul Legiuitor îl interzicea. Voia ca slujitorii săi să aibă slăbiciuni, ca să-i poată, în acest chip, stăpâni.

Însă Vin nu avea timp de gândire, fiindcă kolosşii atacau încă. Chiar când puse tălpile în pământ, azvârlind deoparte ţesătura ruptă, un monstru mare, cu piele albastră, o lovi cu paloşul. Vin săltă mai sus decât sabia vâjâitoare, apoi Împinse în ea ca să-şi ia înălţime.

Inchizitorul o urmă, atacând-o la rândul său. Învolburări de cenuşă se ridicară în jurul lui Vin, care sălta pe câmpul de bătălie încercând, în acelaşi timp, să gândească. Celălalt fel de a ucide un Inchizitor era să-l descăpăţâneze – ceva mai uşor de gândit decât de săvârşit, ţinând cont că ticălosul era întărit de fludor.

Se lăsă pe un deluşor pustiu, în marginea bătăliei. Inchizitorul pluti spre ea, oprindu-se cu un bufnet pe pământul acoperit de cenuşă. Vin se feri de o lovitură de secure, încercând să se apropie suficient cât să lovească. Însă Inchizitorul roti cealaltă secure, iar Vin se alese cu o tăietură adâncă în braţ când pară lovitura cu pumnalul.

Sânge cald începu să-i picure de la încheietură. Sânge de culoarea soarelui roşu. Gemu, înfruntându-şi vrăjmaşul inuman. Zâmbetele Inchizitorului o tulburau. Se aruncă înainte, să lovească iar.

Ceva pâlpâi în văzduh.

Linii albastre, mişcându-se iute – indicaţia Allomantă a prezenţei, aproape, a unor bucăţele de metal. Vin abia dacă apucă să se ferească din calea atacului când un pumn de monede îl luară pe Inchizitor prin surprindere, din spate, înfingându-se în corpul său într-o duzină de locuri.

Creatura ţipă, se învârti în jurul său, făcând să zboare picături de sânge, în timp ce Elend atinse pământul din susul dealului. Uniforma sa, altădată de un alb-strălucitor, era mânjită cu cenuşă şi sânge, însă avea faţa limpede şi ochii strălucitori. Într-o mână purta un baston de duel, iar cealaltă şi-o ţinea lipită de pământ, susţinând Oţel-săritura. Încă nu dobândise rafinamentul allomanţiei fizice.

Era însă un Născut-din-Ceaţă, ca şi Vin. Iar Inchizitorul, acum, era rănit. Kolosşii se strângeau în jurul dealului, căţărându-se spre culme, însă Vin şi Elend mai aveau câteva clipe. Vin se năpusti, ridicând cuţitul, iar Elend atacă odată cu ea. Inchizitorul încercă să-i urmărească pe amândoi deodată, iar zâmbetul, în sfârşit, îi pieri. Dădu să sară deoparte.

Elend aruncă în sus o monedă. O bucăţică de cupru învârtindu-se printre fulgii de cenuşă. Inchizitorul o văzu şi zâmbi iarăşi, aşteptând, se vedea bine, Împingerea lui Elend. Socotea că greutatea sa o să se transfere prin monedă şi o să lovească în greutatea lui Elend, fiindcă şi aceasta avea să Împingă. Doi allomanţi de cam aceeaşi talie, îmbrâncindu-se unul pe celălalt. Aveau să fie amândoi aruncaţi în spate – Inchizitorul ca s-o atace pe Vin, Elend într-o hoardă de kolosşi.

Doar că Inchizitorul nu prevăzuse că Elend avea o asemenea forţă Allomantică. De unde să fi ştiut? Elend se poticni, însă Inchizitorul fu aruncat departe de o Împingere bruscă, brutală.

E aşa de puternic! Îşi spuse Vin, privindu-l cum se prăbuşeşte pe Inchizitorul surprins. Elend nu era un Allomant oarecare – poate că nu-şi însuşise încă la perfecţie controlul, însă când îşi incendia metalele şi Împingea, reuşea cu adevărat să Împingă.

Vin se năpusti să-l atace pe Inchizitor, care încerca să-şi revină. Izbuti să-i prindă braţul înarmat cu cuţit, iar strânsoarea sa puternică îi trimise un junghi de durere prin braţul deja rănit. Ţipă când el o aruncă în lături.

Vin atinse pământul şi se rostogoli, punându-se iar pe picioare: Lumea se învârtea, şi-l văzu pe Elend întinzând spre Inchizitor bastonul de duel. Creatura îi blocă lovitura cu un braţ, făcând lemnul ţăndări, apoi şerpui înainte şi-l izbi pe Elend în piept cu cotul. Împăratul icni.

Vin Împinse kolosşii care erau la doar un metru acum, şi se aruncă iarăşi asupra Inchizitorului. Îşi scăpase cuţitul – dar şi Inchizitorul îşi pierduse securile. Îl vedea aruncând privire într-o parte, spre locul unde-i căzuseră armele, dar nu-i oferi ocazia de a şi le recupera. Se aruncă peste el, apucându-l şi încercând să-l trântească la pământ. Din păcate, era mult mai lat în spate – şi mai puternic – decât ea. O azvârli înaintea lui, făcând-o să i se taie răsuflarea.

Kolosşii năvăleau. Însă Elend apucase una dintre securile căzute, şi cu ea lovi în Inchizitor.

Inchizitorul se deplasă cu o zvâcnire bruscă şi iute. Forma sa deveni o pâclă, iar securea nu atinse decât aerul. Elend se roti, cu privire buimacă, când Inchizitorul apăru iarăşi, de data asta nu cu o secure în mână, ci – ciudat lucru – cu o ţepuşă de metal precum cele din propriul corp, doar că mai subţire şi mai lungă. Creatura ridică ţepuşa, mişcându-se cu o repeziciune neomenească – mai iute decât ar fi izbutit orice Allomant.

Asta n-a fost de la fludor, îşi spuse Vin. Nici măcar duraluminiu.

Se ridică în picioare cu greu, ţintuindu-l pe Inchizitor cu privirea. Iuţeala stranie a făpturii se topise, însă tot se afla într-o poziţie din care îl putea lovi pe Elend direct în spinare cu ţepuşa. Vin era prea departe ca să-l poată ajuta.

Dar kolosşii nu erau. Ajunseseră pe coama dealului, la un pas sau doi de Elend şi duşmanul său. Deznădăjduită, Vin arse alamă şi cuprinse simţămintele kolosului aflat cel mai aproape de Inchizitor. Chiar când Inchizitorul se mişcă să-l atace pe Elend. Kolosul ei se răsuci, înălţă paloşul său cu lama ca de baltag şi-l izbi pe Inchizitor în plină figură.

Nu-i desprinse capul de trunchi. Ci doar i-l zdrobi cu totul. Se părea că-i destul, fiindcă Inchizitorul căzu fără un sunet şi rămase nemişcat.

Un tremur se răspândi prin armata kolosşilor.

— Elend! Zise Vin. Acum!

Împăratul îi întoarse spatele Inchizitorului muribund. Îi citi pe chip încordarea. Odată, Vin îl văzuse pe Lordul Legiuitor afectând cu allomanţia sa emoţională toată lumea dintr-o piaţă plină ochi. Fusese mai puternic decât ea; ba chiar mult mai puternic decât Kelsier.

Nu-l văzu pe Elend consumând duraluminiu, apoi alamă, dar o simţi. Îl simţi cum apasă asupra sentimentelor ei când trimise un val de putere îndreptat în toate direcţiile, Domolind mii de kolosşi deodată. Se opriră cu toţii din luptă. În depărtare, Vin desluşi rămăşiţele extenuate ale armatei de ţărani a lui Elend, un cerc de trupuri sleite aşezate în cerc. Cenuşa cădea. Arareori se oprise în ultima vreme.

Kolosşii lăsară jos armele. Elend triumfase.

Asta presupun că s-a întâmplat de fapt cu Rashek. A tras prea tare. A încercat să limpezească ceţurile apropiind mai mult de soare planeta, dar a mişcat-o prea departe, făcând ca lumea să fie mult prea fierbinte pentru cei care-o locuiau.

Ploile de cenuşă au fost soluţia sa. Învăţase că împinsul unei planete necesita prea multă precizie, aşa că a produs erupţia munţilor, făcându-i să reverse cenuşă şi fum. Atmosfera mai densă a răcorit lumea şi a făcut soarele să se înroşească.

Capitolul

4

Sazed, ambasador principal al Noului Imperiu, îşi aruncă ochii pe foaia de hârtie de dinaintea sa. Crezul poporului Canzi, scria acolo. Despre frumuseţea mortalităţii, importanţa morţii şi funcţia vitală a corpului omenesc ca parte din întregul divin.

Cuvintele erau scrise de propria-i mână, copiate dintr-una din metalminţile sale Feruchimice – unde depozitase, la propriu, mii de cărţi. Sub titlu, umplând mare parte din foaie cu scrisul său înghesuit, transcrisese credinţele de bază ale poporului Canzi şi ale religiei lor.

Sazed se lăsă pe spătarul scaunului, luând în mână hârtia şi parcurgându-şi încă odată notiţele. Trecuse o zi întreagă de când îşi concentra atenţia asupra acestei religii, şi voia să ia o decizie în privinţa sa. Chiar înainte să-şi petreacă ziua studiind-o, ştiuse multe despre doctrina Canzi, pe care o studiase – ca şi pe celelalte religii anteînălţare – mare parte din viaţă. Religiile acestea fuseseră pasiunea lui, centrul tuturor cercetărilor sale.

Şi apoi venise ziua când îşi dăduse seama că tot ce învăţase era fără sens.

Religia Canzi se autocontrazice, decise notând ceva cu stiloul într-o margine a foii. Explică faptul că toate creaturile sunt parte a „întregului divin” şi afirmă că orice trup este o operă de artă creată de un spirit ce a decis să locuiască în lume.

Cu toate acestea, o altă dogmă a sa este că cei răi sunt pedepsiţi cu trupuri care nu funcţionează corect. O doctrină neplăcută, în opinia lui Sazed. Cei născuţi cu deficienţe mentale sau fizice meritau compasiune, poate milă însă nu dispreţ. În plus, care dintre ideile acestei religii erau adevărate? Că spiritele alegeau şi-şi concepeau trupurile după dorinţă, ori că erau pedepsite de trupurile alese pentru ele? Dar cum era cu influenţa înaintaşilor asupra trăsăturilor şi temperamentului unui copil?

Dădu din cap ca pentru sine şi-şi notă ceva în josul foii. Inconsistenţă logică. Neadevăruri evidente.

— Ce ai tu acolo? vru să ştie Boare.

Sazed ridică privirea. Boare stătea la o măsuţă, sorbindu-şi vinul şi mâncând struguri. Purta unul dintre veştmintele sale obişnuite de nobil, cu haină închisă la culoare, o vestă de un roşu-aprins şi baston de duel – cu care îi plăcea să gesticuleze când vorbea. Îşi recâştigase mare parte din corpolenţa pierdută la asediul din Luthadel şi cu ce mai urmase, aşa că putea fi descris, fără a greşi prea mult, drept „dolofan”.

Sazed coborî ochii. Aşeză foaia, cu grijă, alături de alte câteva sute din portofoliul său, apoi închise scoarţele îmbrăcate în pânză şi-i legă cheutorile.

— Nu-i nimic care să conteze, Lord Boare, zise.

Boare sorbi încetişor din pocal.

— Nimic care să conteze? Mereu stai cu nasul în hârţoagele tale. Oricând ai o clipă liberă scoţi la iveală câte una.

Sazed îşi aşeză portofoliul lângă jilţ. Cum să-i explice? Fiecare pagină din vraful gros de hârtii conţinea rezumatul câte uneia dintre cele peste trei sute de religii diferite pe care le colectaseră Păstrătorii. Fiecare dintre religiile acelea era acum, la propriu, „moartă”, fiindcă Lordul Legiuitor le sugrumase pe toate foarte devreme pe parcursul cârmuirii sale, cu câteva mii de ani în urmă.

Acum un an, femeia pe care o iubea Sazed murise. Acum, voia să ştie... nu, trebuia să ştie dacă religiile lumii aveau vreun răspuns pentru el. Voia musai să afle adevărul, ori dacă nu, să elimine orice fel de credinţă.

Boare încă îl privea.

— Aş prefera să nu vorbesc despre asta, Lord Boare, spuse Sazed.

— Cum pofteşti, zise Boare ridicând pocalul. Ai putea să foloseşti puterile Feruchimistului ca să asculţi conversaţia care are loc în odaia de alături.

— Nu cred că ar fi politicos.

Boare zâmbi.

— Dragul meu terisian, doar tu ai veni să cucereşti un oraş şi apoi ţi-ai face griji că nu eşti „politicos” cu dictatorul pe care-l ameninţi.

Sazed îşi coborî privirea, uşor stânjenit. Însă nu putea trece peste remarcile lui Boare. Deşi cei doi nu aduseseră vreo armată cu ei la Lekal, veniseră, într-adevăr, să cucerească. Doar că intenţionau s-o facă cu o bucată de hârtie şi nu cu sabia.

Totul ţinea de ce se petrecea în încăperea de alături. Avea regele să semneze sau nu tratatul? Boare şi Sazed nu puteau decât să aştepte. Sazed ardea de nerăbdare să-şi scoată mapa, să se uite la următoarea religie care venea la rând. Chibzuise mai bine de o zi la Canzi, şi acum, că luase o decizie, îşi dorea să treacă la următoarea foaie. Pe parcursul ultimului an parcursese cam două treimi dintre religii. Abia dacă mai rămâneau vreo sută, deşi numărul total era mai aproape de două sute, dacă lua la socoteală toate sectele şi confesiunile.

Se apropia. Urma, pe parcursul următoarelor luni, să treacă şi prin restul. Voia să dea fiecăreia o şansă. Cu siguranţă că una dintre cele rămase avea să-l izbească cu esenţa adevărului, cea după care umbla. Cu siguranţă că una dintre ele avea să-i spună ce se întâmplase cu spiritul lui Tindwyl fără să se auto-contrazică într-o jumătate de duzină de puncte.

Însă, pentru moment, se simţea cam îngâmfat citind aşa, în faţa lui Boare. Aşa că se strădui să stea locului şi să aştepte cu răbdare.

Încăperea în care se afla era împodobită în felul obişnuit pentru vechea nobilime imperială. Sazed nu era învăţat cu asemenea fineţuri, sau mai degrabă se dezvăţase. Elend vânduse sau arsese multe dintre lăcaşurile sale luxoase – oamenilor săi le trebuise hrană şi căldură peste iarnă. Regele Lekal nu făcuse la fel, se părea, deşi asta poate fiindcă aici, în Sud, iernile erau mai puţin aspre.

Sazed îşi aruncă privirea pe geamul de lângă jilţul său. Oraşul Lekal nu avea un adevărat palat – cu nici doi ani în urmă încă era o reşedinţă de la ţară. Conacul, totuşi, îngăduia o privelişte plăcută a oraşului aflat în creştere – mai degrabă o mahala întinsă decât o adevărată metropolă.

Însă mahalaua aceea controla pământuri aflate periculos de aproape de perimetrul defensiv al lui Elend. Aveau nevoie să se asigure de supunerea regelui Lekal. Astfel că Elend trimisese un contingent – incluzându-l pe Sazed, şeful ambasadorilor săi – ca să capete credinţa regelui din Lekal. Omul acela delibera în sala de alături, înconjurat de ajutoarele sale, încercând să hotărască dacă să accepte sau nu tratatul – care i-ar fi transformat în supuşi ai lui Elend Venture.

Ambasador-şef al Noului Imperiu...

Sazed nu prea avea la inimă acest titlu, fiindcă implica faptul că era cu adevărat un cetăţean al imperiului. Poporul său, terisienii, juraseră să nu mai numească niciun om drept stăpân al lor. Petrecuseră o mie de ani sub jug, crescuţi ca animalele şi transformaţi în servitori docili, perfecţi. Doar după căderea Ultimului Imperiu îşi căpătase Terrisul libertatea deplină.

Până acum nu făcuseră mare lucru cu ea. Sigur, nu-i ajutase nici faptul că Inchizitorii de Oţel masacraseră întreg Consiliul terisian, lăsând poporul lui Sazed fără direcţie şi cârmuire.

Într-un fel, suntem oricum ipocriţi, îşi zise. Lordul Legiuitor era, fără să se ştie, terisian. Unul de-ai noştri ne-a făcut lucrurile acelea oribile. Ce drept avem să insistăm că nu vom accepta niciun stăpân străin? Doar nu un străin ne-a distrus neamul, cultura şi religia.

Aşa că Sazed intrase în slujba de ambasador al lui Elend Venture. Elend îi era prieten, un bărbat pe care Sazed îl respecta ca pe puţini alţii. Pentru Sazed, nici Supravieţuitorul însuşi nu se ridicase la tăria de caracter a lui Elend Venture. Împăratul nu încercase să-şi impună autoritatea asupra terisienilor, chiar şi după ce acceptase să primească refugiaţi pe pământurile lui. Sazed nu era sigur dacă poporul său era sau nu liber, însă era limpede că-i datorau multe lui Elend Venture. Sazed era bucuros să servească de ambasador pentru acesta.

Chiar dacă erau şi alte lucruri pe care simţea că ar fi trebuit să le facă. De pildă, să cârmuiască oameni.

Nu, îşi zise privindu-şi portofoliul. Nu. Un om lipsit de credinţă nu poate să-i conducă pe alţii. Trebuie ca, mai întâi, să-mi găsesc adevărul. Dacă există aşa ceva.

— Dar ştiu că durează ceva, zise Boare mâncând o boabă de strugure. Te-ai gândi că, după atâta vorbărie consumată ca să ajungem în punctul ăsta, ar trebui să ştie, totuşi, dacă au de gând ori nu să semneze.

Sazed aruncă o privire spre uşa cu sculpturi complicate aflată de cealaltă parte a încăperii. Ce avea să decidă regele? Chiar avea de ales?

— Am făcut bine ce-am făcut aici, Lord Boare? se trezi Sazed că întreabă.

Boare pufni.

— Binele şi răul n-au a face. Dacă n-am fi venit noi să-l luăm la trei păzeşte pe Regele Lekal, ar fi apărut altcineva. E vorba de o necesitate strategică elementară. Sau aşa văd eu lucrurile – poate că-s mai chibzuit decât alţii.

Sazed îi aruncă bondocului o privire. Boare era un Domolitor – sau, de fapt, cel mai neruşinat şi bătător la ochi Domolitor pe care-l cunoscuse vreodată. Cei mai mulţi Domolitori îşi foloseau puterile cu discreţie şi subtilitate, manipulând simţăminte doar la momentul potrivit. Boare, însă, se juca cu simţămintele tuturor. Sazed îi simţea atingerea pe simţăminte, de fapt, chiar în acea clipă – deşi numai fiindcă ştia unde să caute.

— Dacă-mi permiţi o observaţie, Lord Boare, rosti Sazed, nu mă păcăleşti aşa de uşor pe cât crezi.

Boare ridică o sprânceană.

— Ştiu că eşti om bun, spuse Sazed. Te străduieşti din greu s-o ascunzi. Faci mare caz de nepăsarea şi egoismul tău. Însă, pentru cei care se uită la tine şi nu doar la ce spui, devii cu mult mai transparent.

Boare se încruntă, iar Sazed simţi o împunsătură de mulţumire pentru că-l luase pe Domolitor prin surprindere. Acesta, era limpede, nu se aşteptase ca Sazed să i-o spună aşa, de la obraz.

— Dragă prietene, zise Boare sorbindu-şi vinul, mă dezamăgeşti. Nu vorbeai despre a fi politicos? Ei bine, nu-i defel politicos să dai în vileag, în felul ăsta, secretul întunecat al unui pesimist bătrân şi rablagit.

— Secretul întunecat? Întrebă Sazed. Că eşti bun la inimă?

— E un atribut de-al meu la care am muncit din greu ca să-l descurajez, zise voios Boare. Dar mă tem că m-am dovedit prea slab. Acum, ca să ne abatem complet de la subiectul ăsta – care mi se pare mult prea stânjenitor – voi reveni la întrebarea de mai devreme. Întrebi dacă facem bine ce facem? Acum? Forţându-l pe rege să devină un vasal de-al lui Elend?

Sazed încuviinţă.

— Atunci, zise Boare, îţi voi spune că da, am făcut bine. Tratatul îi va da lui Lekal protecţia armatelor lui Elend.

— Cu preţul libertăţii de a guverna.

— Bla-bla, zise Boare făcând un gest de lehamite. Ştim amândoi că Elend e un cârmuitor cu mult mai bun decât ar putea vreodată spera Lekal să fie. Oamenii lui, cei mai mulţi locuiesc în magherniţe neterminate, pentru numele Lordului Legiuitor!

— Dar, dar trebuie să admiţi că l-am luat tare.

Boare se încruntă.

— Aşa-i în politică. Sazed, nepotul omului ăstuia, a trimis o armată de kolosşi să distrugă Luthadelul! Are noroc că Elend n-a venit pur şi simplu să-i facă zob tot oraşul, ca plată. Avem oştiri mai mari, resurse mai multe şi allomanţi mai buni. Naţia asta o s-o ducă mult mai bine odată ce Lekal semnează tratatul. Care-i baiul cu tine, dragul meu? Ai argumentat exact aşa acum două zile, la negocieri.

— Iertare, Lord Boare, zise Sazed. Se pare că... în ultima vreme am simţăminte contrarii.

Boare, câteva clipe, tăcu.

— Încă suferi, aşa-i? întrebă apoi.

Omul ăsta e mult prea bun la înţelegerea simţămintelor altora, cugetă Sazed.

— Da, şopti într-un târziu.

— O să se oprească, spuse Boare. Până la urmă.

Chiar aşa? Cugetă Sazed ferindu-şi privirea. Încă părea... ca şi cum nimic n-avea să mai fie vreodată la locul său. Se întreba, uneori, dacă cufundarea sa în religii nu era decât o cale de a-şi ascunde durerea.

Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci alesese o cale greşită, fiindcă durerea era acolo mereu, la pândă. Dăduse greş. Nu, credinţa îi dăduse greş. Nu-i mai rămânea nimic.

Totul. Era. Pulbere.

— Uite, zise Boare atrăgându-i atenţia, faptul că stăm aici şi-l aşteptăm pe Lekal să se hotărască ne face, evident, agitaţi. Ce-ar fi să vorbim despre altceva? Ştiu, zi-mi ceva despre una dintre religiile alea pe care le-ai memorat. N-ai mai încercat de luni întregi să mă converteşti!

— Nu mi-am mai purtat cupruminţile de aproape un an, Boare.

— Dar sigur că-ţi mai aminteşti câte ceva, zise Boare. Hai, ce-ar fi să încerci să mă converteşti? De dragul vremurilor de altădată şi din astea.

— Nu prea cred, Boare.

Părea o trădare. Ca Păstrător – ca Feruchimist terisian – putea aduna amintiri în piese de cupru, pe care să le extragă mai târziu. Pe timpul Ultimului Imperiu, cei din stirpea lui Sazed înduraseră multe ca să-şi strângă vastele colecţii de cunoaştere – şi nu doar despre religii. Strânseseră orice bucăţică de informaţie pe care-o putuseră găsi despre vremurile de dinaintea Lordului Legiuitor. Memoraseră totul, le transmiseseră altora, depinzând de feruchimie ca să le menţină acurateţea.

Şi totuşi nu găsiseră singurul lucru pe care-l căutau cu tot dinadinsul. Cel de la care începuse cercetarea lor: religia oamenilor din Terris. Aceasta fusese rasă de pe faţa pământului de Lordul Legiuitor încă din primul veac al domniei sale.

Şi totuşi mulţi muriseră, trudiseră şi sângeraseră pentru ca Sazed să-şi aibă întinsele depozite de informaţie pe care le moştenise. Iar el le luase pe toate. După ce-şi făcuse însemnările despre toate religiile, trecându-le pe paginile pe care le purta în portofoliu acum, îşi decuplase absolut toate metalminţile şi le pusese la păstrare.

Pur şi simplu... nu păreau să mai conteze. Uneori nu conta, parcă, nimic. Încerca să nu stăruie prea mult cugetând la asta. Însă gândul i se furişa în minte, groaznic şi imposibil de alungat. Se simţea pătat, nevrednic. Era, din câte ştia el, ultimul feruchimist. Nu aveau resurse să cerceteze chiar acum, dar, pe timpul unui an, niciun Păstrător refugiat nu nimerise pe stăpânirile lui Elend. Sazed era singurul. Şi, ca toţi stewarzii terisieni, fusese castrat de mic. Puterea ereditară a feruchimiei putea, foarte bine, să moară odată cu el. Poate că ceva urme ale sale aveau să mai stăruie în neamul terisian, însă date fiind eforturile Lordului Legiuitor de a o elimina din sângele lor, apoi moartea celor din Sinod... lucrurile nu arătau bine deloc.

Metalminţile rămâneau puse deoparte, purtate oriunde se ducea, însă nu le folosea nicicând. Se îndoia că avea să mai folosească vreodată cunoaşterea înscrisă în ele.

— Ei bine? Întrebă Boare ridicându-se, apropiindu-se de Sazed şi sprijinindu-se de pervazul ferestrei. Ai de gând să-mi spui de vreo religie? Despre care? Aia în care oamenii făceau hărţi? Sau cea în care venerau plantele? Trebuie să fie vreuna pe-acolo care venerează vinul. S-ar putea să mi se potrivească.

— Rogu-te, Lord Boare, zise Sazed uitându-se departe, peste oraş, unde cenuşa cădea, cum cădea mereu în ultima vreme. Nu doresc să vorbesc despre asemenea lucruri.

— Ce? Făcu Boare. Dar cum se poate?

— Dacă ar exista vreun Dumnezeu, Boare, spuse Sazed, crezi că ar fi lăsat ca atâţia oameni să fie ucişi de Lordul Legiuitor? Crezi că ar fi lăsat ca lumea să devină ce este acum? N-o să te învăţ pe tine – sau pe oricine – o religie care nu-mi poate răspunde la întrebări. Niciodată.

Boare tăcu.

Sazed întinse mâna şi-şi atinse stomacul. Comentariile lui Boare îl făceau să aibă dureri. Îi aduceau aminte de momentul acela oribil din urmă cu un an, când fusese ucisă Tindwyl. Când Sazed se luptase cu Marsh la Fântâna Înălţării, de unde fusese cât pe ce să i se tragă moartea. Îşi simţea cicatricele de pe pântece chiar şi prin ţesătura hainelor, unde Marsh îl lovise cu un pumn de inele de metal, străpungându-i pielea şi aproape ucigându-l.

Îşi trăsese puterea feruchimică din chiar inelele acelea ca să se salveze, să se vindece, să le cuprindă în el. Însă curând după aceea se mai înzdrăvenise şi pusese un chirurg să-i scoată inelele din trup. În ciuda protestelor lui Vin, care susţinea că dacă le are în el e un avantaj, Sazed se temea că ar fi nesănătos să le ţină încrustate în propria-i carne. Şi, în plus, voise să le vadă dispărute şi gata.

Boare se întoarse şi privi pe geam.

— Mereu ai fost cel mai bun dintre noi, Sazed, rosti cu glas domol. Fiindcă credeai în ceva.

— Iartă-mă, Lord Boare. Nu vreau să te dezamăgesc.

— A, nu mă dezamăgeşti, zise Boare. Fiindcă nu cred ce-ai zis. Nu eşti menit să fii ateu, Sazed. Am senzaţia că n-o să fii bun la asta, nu ţi se potriveşte defel. O să-ţi treacă până la urmă.

Sazed îşi aruncă privirea pe fereastră. Era impetuos pentru un terisian, însă nu dorea să continue disputa.

— Niciodată nu ţi-am mulţumit, zise Boare.

— Pentru ce, Lord Boare?

— Fiindcă m-ai scos din mine însumi. Fiindcă m-ai forţat să mă ridic, acum un an, şi să continui. Dacă nu mă ajutai, nu ştiu dacă aş fi putut trece peste... ce s-a întâmplat.

Sazed încuviinţă din cap. Însă gândurile sale erau mult mai amare. Da, ai văzut distrugere şi moarte, prietene. Însă femeia pe care o iubeşti e încă vie. Şi eu mi-aş fi revenit, dacă n-aş fi pierdut-o. Aş fi putut trece peste, la fel ca tine.

Uşa se deschise.

Sazed şi Boare se răsuciră. Un aghiotant intră, purtând un pergament decorat. Regele Lekal semnase tratatul, în josul paginii. Semnătura sa era mică, aproape înghesuită, în comparaţie cu spaţiul care-i fusese destinat. Se recunoştea înfrânt.

Aghiotantul aşeză pe masă tratatul, apoi se retrase.

Ori de câte ori Rashek încerca să repare câte ceva, înrăutăţea acel lucru. A trebuit să schimbe plantele din lume, ca să le facă capabile să trăiască în noul mediu, mai neprimitor. Dar schimbarea a făcut plantele mai puţin hrănitoare pentru omenire. Iar cenuşa căzătoare îi îmbolnăvea pe oameni, făcându-i să tuşească aşa cum o făceau cei ce-şi petrecuseră vreme prea lungă scormonind pe sub pământ. Aşa că Rashek a schimbat omenirea însăşi, modificând-o ca să poată supravieţui.

Capitolul

5

Elend îngenunche alături de Inchizitorul căzut, încercând să ignore chisăliţa în care i se transformase capul. Vin se apropie. Elend îi văzu rana de pe antebraţ. Ca de obicei, ea îşi ignora rănile.

Armata de kolosşi zăbovea tăcută pe câmpul de bătaie, înconjurându-i. Elend încă nu se simţea în largul lui cu ideea că-i controla. Se simţea... mânjit de asocierea cu ei. Însă nu exista altă cale.

— Ceva nu-i bine, Elend, zise Vin.

El ridică privirea de la cadavru.

— Ce? Crezi că ar mai putea fi unul pe-aici?

Vin scutură din cap.

— Nu. Inchizitorul ăsta se mişca prea iute spre final. N-am mai văzut pe nimeni – Allomant sau nu – cu genul ăsta de viteză.

— Probabil avea duraluminiu, zise Elend coborând privirea.

Un timp, el şi cu Vin se aflaseră în avantaj, fiindcă aveau acces la un metal Allomantic de care Inchizitorii nu ştiuseră. Rapoartele indicau, acum, că avantajul nu mai era.

Din fericire, încă mai aveau electru. Lordului Legiuitor trebuia să i se mulţumească pentru asta, de fapt. Atiul săracului. În mod obişnuit, un Allomant care ardea atiu era, propriu-zis, invincibil – doar un alt Allomant care ardea acelaşi metal putea să-i facă faţă. Asta dacă nu cumva se întâmpla să ai electru în tine. Electrul nu garanta invincibilitate, ca atiul – care permitea allomanţilor să vadă un pic în viitor – însă te făcea imun la atiu.

— Elend, zise Vin, nu era duraluminiu. Inchizitorul se mişca prea repede chiar şi pentru asta.

Elend se încruntă. Îl văzuse doar cu coada ochiului pe Inchizitor mişcându-se, dar nu putea să fie, totuşi, chiar atât de rapid. Vin avea tendinţa de a exagera şi de a se aştepta la ce-i mai rău.

Dar mai avea, uneori, şi dreptate.

Vin se apropie şi apucă poalele sutanei cadavrului, rupându-le. Elend îşi feri privirea.

— Vin! Respectă morţii!

— Pentru lighioanele astea n-am respect, zise ea, şi n-o să am în veci. N-ai văzut cum dihania asta a încercat să folosească un piron de-al său ca să te omoare?

— Asta a fost ciudat. Poate i s-a părut că n-o să ajungă la timp la securi.

— Ia uite.

Elend se uită. Inchizitorul avea piroanele obişnuite – trei bătute între coaste, de amândouă laturile pieptului. Însă... mai era unul – cum Elend nu mai văzuse la alt cadavru de Inchizitor – vârât direct în coşul pieptului creaturii.

Lord Legiuitor! Gândi Elend. Trebuie să-i fi trecut chiar prin inimă. Cum de-a supravieţuit?

Sigur că dacă două ţepuşe bătute prin creier nu-l ucideau, atunci probabil că nu-l omora niciun piron bătut în inimă.

Vin întinse mâna şi smulse pironul. Elend se strâmbă, dezgustat. Îl ridică, încruntată.

— Fludor.

— Chiar? Întrebă Elend.

Ea încuviinţă.

— Cu ăsta avem zece piroane. Două prin ochi şi unul prin umeri: toate de oţel. Şase prin coaste: două de oţel şi patru de bronz. Acum ăsta, de fludor ca să nu mai zic de cel pe care-a încercat să-l folosească pe tine, care pare să fie de oţel.

Elend cercetă pironul din mâna ei. În allomanţie şi feruchimie, metalele acţionau diferit – putea ghici că şi pentru Inchizitori era la fel de important ce soi de metal conţineau piroanele.

— Poate că nu folosesc deloc allomanţia, ci... o a treia putere.

— Poate, zise Vin strângând ţepuşa în mână şi ridicându-se. O să trebuiască să-i despicăm stomacul, să vedem dacă are atiu.

— Poate ăsta, până la urmă, o să aibă vreun pic.

Ardeau mereu electru, din precauţie; niciunul dintre Inchizitorii cu care avuseseră de-a face până acum nu posedase atiu.

Vin clătină din cap, purtându-şi privirea peste câmpia acoperită de cenuşă.

— Ceva ne scapă, Elend. Suntem ca nişte copii care joacă un joc pe care l-au văzut la părinţi, dar nu-i ştiu de fapt regulile. Şi... duşmanul nostru a creat jocul ăsta de la bun început.

Elend dădu ocol cadavrului, apropiindu-se de ea.

— Vin, nici nu ştim măcar dacă e pe acolo. Lucrul pe care l-am văzut acum un an la Puţ... poate că nu mai este. Poate că a plecat, acum că e liber. Poate că asta şi-a dorit.

Vin îl privi. Elend îi citi în ochi neîncrederea. Poate că şi ea vedea că nu credea nici el ce spune.

— E pe-acolo, Elend, şopti femeia. Îndrumă Inchizitorii şi ştie ce face. De aceea kolosşii atacă întotdeauna aceleaşi oraşe spre care ne îndreptăm şi noi. Are putere asupra lumii – poate schimba texte scrise, poate să provoace harababură, încurcături. Ne ştie planurile.

Elend lăsă o palmă pe umărul ei.

— Dar astăzi l-am învins... şi ne-am ales cu armata asta folositoare de kolosşi.

— Şi câţi oameni am pierdut încercând să luăm captivă oştirea asta?

Elend nu avu nevoie să rostească răspunsul. Prea mulţi. Numărul lor scădea. Ceţurile – Adâncimea – se făceau din ce în ce mai puternice şi sorbeau viaţa unora, iar altora le ucideau recoltele. Stăpânirile Exterioare erau pustiite – doar cele mai apropiate de capitală, Luthadel, aveau încă destulă lumină ca să-şi crească hrana. Şi până şi zona aceea, în care se putea trăi încă, se micşora.

Speranţă, se sili Elend să gândească. Are nevoie de asta din partea mea; mereu a avut nevoie de asta. O apăsă mai tare pe umăr, apoi o trase într-o îmbrăţişare.

— O să-l învingem, Vin. Găsim noi o cale.

Ea nu-l contrazise, însă se vedea că nu e convinsă. Dar îl lăsă să o strângă în braţe, închizând ochii şi lipindu-şi capul de pieptul lui. Stăteau pe câmpie, în faţa duşmanilor căzuţi, însă chiar şi Elend trebuia să admită că nu simţea asta ca pe o mare victorie. Nu când lumea se prăbuşea în jurul lor.

Speranţă! Îşi zise iar. Ţin, acum, de Biserica Supravieţuitorului. Are o singură poruncă de căpătâi.

Supravieţuieşte.

— Dă-mi un kolos, zise în cele din urmă Vin, trăgându-se din îmbrăţişare.

Elend slobozi o creatură de mărime medie şi-o lăsă pe Vin să preia controlul asupra ei. Încă nu înţelegea pe deplin cum anume controlau fiinţele acelea. Odată ce prelua controlul unui kolos, putea să controleze la nesfârşit fiara – fie că dormea sau era treaz, fie că ardea sau nu metale. Allomanţia avea multe necunoscute pentru el. Abia de un an îşi folosea puterile şi se văzu obligat să conducă un imperiu, să-şi hrănească poporul, asta dacă nu punea la socoteală războaiele. Nu prea avusese timp de instrucţie.

Sigur, Vin a avut şi mai puţin timp de instrucţie înainte de a-l ucide pe însuşi Lordul Legiuitor. Însă Vin era un caz special. Folosea allomanţia la fel de uşor cum alţii respirau; era pentru ea mai mult decât o măiestrie, mai degrabă o prelungire a fiinţei sale. Elend poate părea mai puternic – cum insista ea mereu să spună – însă adevăratul maestru era ea.

Kolosul singuratic al lui Vin se apropie şi apucă cadavrul Inchizitorului, plus pironul. Apoi Elend şi Vin o porniră spre vale – urmaţi de kolos – către armata oamenilor. Trupele kolosşilor la comanda lui Elend deschiseră un pasaj de trecere. Îşi potoli un tremur pe care-l simţea punând stăpânire asupra lui.

Fatren, bărbatul rufos care conducea oraşul, se gândise să organizeze o unitate de triaj – deşi Elend nu era tocmai sigur de îndemânarea chirurgilor skaa.

— De ce s-au oprit? Întrebă Fatren, proţăpit în faţa oamenilor săi, când Vin şi Elend se apropiară, călcând pământul pătat de cenuşă.

— Ţi-am promis o a doua armată, Lord Fatren, zise Elend. Iat-o.

— Kolosşii? Întrebă el.

Elend încuviinţă.

— Adică armata care-a venit să ne distrugă.

— Iar acum sunt ai tăi, zise Elend. Oamenii tăi s-au descurcat foarte bine. Asigură-te că pricep că victoria asta este a lor. A trebuit să-l silim pe Inchizitor să se arate la loc deschis, şi singura cale era să întoarcem împotriva sa propria lui armată. Kolosşii se sperie când văd că ceva mic învinge ceva mare. Ai tăi au luptat cu vitejie şi, din cauza asta, kolosşii sunt ai noştri acum.

Fatren se scărpină în bărbie.

— Adică, zise tărăgănat, s-au speriat de noi şi au schimbat tabăra?

— Cam aşa ceva, zise Elend trecându-i pe soldaţi în revistă.

Comandă unor kolosşi, mental, să păşească în faţă.

— Creaturile astea vor asculta comenzile oamenilor din acest grup. Puneţi-i să vă care răniţii înapoi în oraş. Însă ai grijă să nu-ţi laşi oamenii să-i atace sau să-i pedepsească pe kolosşi. Sunt servitorii noştri, ai înţeles?

Fatren dădu din cap.

— Să mergem, zise Vin cu nerăbdare în voce, privind spre orăşel.

— Lord Fatren, vrei să mergi cu noi, sau să-ţi supraveghezi oamenii? întrebă Elend.

Ochii lui Fatren se îngustară.

— Unde vreţi să vă duceţi?

— Există în oraşul tău ceva ce vrem să revendicăm.

Fatren şovăi.

— Păi atunci o să vin.

Dădu câteva porunci ostaşilor, în vreme ce Vin aştepta, nerăbdătoare. Elend îi zâmbi, şi în cele din urmă Fatren li se alătură, apoi porniră spre porţile Vetitanului.

— Lord Fatren, zise Elend în timp ce mergeau, ar trebui, de acum înainte, să mi te adresezi cu „Maria Ta”.

Fatren ridică privirea, cercetând, nu tocmai în largul lui, kolosşii dimprejur.

— Ai priceput? zise Elend privindu-l drept în ochi.

— Ăă... mda. Maria Ta.

Elend dădu din cap aprobator, iar Fatren rămase un pic în urma lor, arătând, parcă, un respect inconştient. Nu părea dornic de rebeliune – era, deocamdată, fericit că e viu. Poate că, mai încolo, avea să-i poarte pică lui Elend pentru că-i luase comanda oraşului, dar n-avea să mai poate face mare lucru. Oamenii lui Fatren se vor fi obişnuit cu siguranţa de a fi parte dintr-un imperiu, iar poveştile despre puterea misterioasă a lui Elend de a comanda kolosşii – ducând la salvarea oraşului – vor fi fost ştiute de toţi. Fatren n-avea să mai cârmuiască vreodată.

Aşa de uşor am ajuns să dau ordine, cugetă Elend. Acum doi ani abia, făceam mai multe greşeli decât omul ăsta. El, măcar, a izbutit să-şi ţină oraşul laolaltă în vreme de criză. Eu mi-am pierdut tronul, până ce mi l-a recucerit Vin.

— Mă îngrijorezi, zise Vin. Trebuia să începi bătălia fără mine?

Elend îi aruncă o privire piezişă. În glasul său nu se simţea nicio urmă de reproş, doar îngrijorare.

— Nu ştiam sigur când – ori dacă – vei apărea, zise. Ocazia era prea bună. Kolosşii mărşăluiseră o zi întreagă. Probabil că am ucis cinci sute înainte să se hotărască să ne atace.

— Şi Inchizitorul? Întrebă Vin. Te-ai luptat vreo cinci minute bune cu el înainte să pot ajunge ca să te ajut.

Vin nu folosi argumentul cel mai la îndemână – că ea era o Născută-din-Ceţuri mult mai abilă. Încă îşi făcea griji pentru el, deşi nu mai încerca să-l ferească de primejdii. Grija ei, ca şi faptul că era dispusă să-l lase să rişte, făceau parte din dragostea pe care i-o purta. Iar el le aprecia pe amândouă cu adevărat.

Încercau să stea împreună cât mai mult cu putinţă, dar nu era întotdeauna practic – ca de pildă atunci când Elend descoperise o armie de kolosşi avansând spre un oraş ce nu putea fi apărat, iar Vin era plecată cu porunci pentru Penrod, în Luthadel. Elend sperase ca ea să se întoarcă în tabără la timp ca să afle încotro o pornise, apoi să-i vină în ajutor, însă nu avusese vreme de aşteptat. Nu când erau la mijloc mii de vieţi omeneşti.

Mii de vieţi... şi mai mult decât atât.

Ajunseră, în cele din urmă, la porţi. O puzderie de soldaţi, care ori ajunseseră prea târziu la bătălie ori se temuseră să atace, stăteau pe metereze, privind către ei cu uimire nespusă. Câteva mii de kolosşi trecuseră pe lângă oamenii lui Elend şi încercaseră să atace oraşul. Acum stăteau neclintiţi – obligaţi de o poruncă nerostită – aşteptând lângă metereze.

Soldaţii deschiseră porţile, lăsându-i înăuntru pe Vin, Elend, Fatren şi servitorul kolos al lui Vin. Mulţi se uitară neîncrezători la kolos – şi aşa şi trebuia. Porunci bestiei să pună jos cadavrul Inchizitorului, apoi îi ceru să-i urmeze pe strada înţesată de cenuşă. Vin avea o filosofie: cu cât mai multă lume îi vedea pe kolosşi şi se obişnuia cu ei, cu atât mai bine. Îi făcea pe oameni să se teamă mai puţin de lighioane şi-i ajuta să lupte mai uşor dacă aveau de înfruntat kolosşi în bătălie.

Curând se apropiară de clădirea Cultului, pe care o inspectase Elend la început, când intrase în oraş. Kolosul lui Vin păşi înainte şi începu să smulgă şipcile ce blocau uşile.

— Clădirea Cultului? Zise Fatren. La ce bun? Deja am cercetat-o.

Elend îi aruncă o privire.

— Maria Ta, zise într-un târziu Fatren.

— Cultul de Oţel era legat direct de Lordul Legiuitor, zise Elend. Obligatorii lui erau spioni prin imperiu şi prin ei îi controla pe nobili, supraveghea comerţul şi se asigura că ortodoxia dogmei se păstra.

Kolosul smuci uşa şi o deschise. Când intră, Elend arse cositor, sporindu-şi claritatea vederii, ca să poată zări în penumbră. Vin, făcând evident acelaşi lucru, nu întâmpină nicio piedică în a-şi croi drum printre scândurile rupte şi resturile de mobilier împrăştiate pe duşumele. Oamenii lui Fatren, aşadar, nu „cercetaseră” doar locul – îl jefuiseră de-a binelea.

— Da, ştiu, despre obligatori, zise Fatren. Nu sunt deloc pe-aici, Maria Ta. Au plecat odată cu nobilimea.

— Obligatorii se ocupau de nişte misiuni foarte importante, Fatren, zise Elend. De pildă, încercau să descopere cum să folosească noi metale Allomantice, sau căutau linii pure de sânge terisian. Unul dintre proiectele astea ne interesează în mod deosebit.

— Aici, făcu Fatren, strigând de lângă ceva încastrat în podea. Un chepeng ascuns.

Fatren aruncă o privire peste umăr, la soare, dorindu-şi, poate să fi adus vreo câţiva soldaţi cu el. Ajunsă lângă chepeng, Vin aprinse un felinar pe care-l găsise pe undeva prin preajmă. În bezna din pivniţă nici măcar cositorul n-ar fi ajutat-o să vadă. Chepengul dădea într-o cramă.

Elend păşi în mijlocul micii crame şi-o cercetă amănunţit, în vreme ce Vin verifica pereţii.

— Am găsit-o, zise ea o clipă după aceea, bătând cu pumnul într-o anume bucată de lespede. Elend i se alătură. În piatră era o despicătură minusculă, abia vizibilă. Arzând oţel, Elend văzu două liniuţe slabe, albastre, ce indicau plăci metalice ascunse sub rocă. Două fire albastre mai puternice arătau, în spatele lui, spre o placă mare de metal îmbinată în perete, prinsă bine cu piroane enorme bătute în piatră.

— Gata? Întrebă Vin.

Elend dădu din cap şi incendie fier. Împinseră amândoi în placa îngropată în peretele de stâncă, echilibrându-se Împingând în spate, în plăcile din celălalt perete.

Nu era pentru prima dată când prevederea Cultului îl impresiona pe Elend. De unde să fi ştiut ei că într-o bună zi un grup de skaa avea să preia conducerea asupra oraşului? Şi totuşi, uşa asta fusese nu doar ascunsă – fusese astfel făurită ca doar cineva care stăpânea allomanţia s-o poată deschide. Elend continuă să Tragă în amândouă direcţiile deodată, simţindu-se ca şi cum trupul i-ar fi fost rupt între doi cai. Avea însă, din fericire, puterea fludorului ca să se întărească, să nu fie sfârtecat. Vin alături icnea de efort, şi nu peste mult o porţiune de perete începu să alunece şi să se desfacă spre ei. Uşa nu s-ar fi deschis cu nicio pârghie de pe lume şi doar un efort îndelung şi chinuitor ar fi fost suficient ca s-o spargă. Însă, cu allomanţie, o deschiseră în câteva clipe.

Apoi se opriră. Vin pufni extenuată, iar Elend îşi dădu seama că pentru ea fusese mai greu decât pentru el. Uneori nu simţea că merită să aibă mai multă putere decât ea – fiindcă fusese Allomant pentru mult mai puţin timp.

Vin ridică felinarul şi intrară în încăperea ce se deschidea, acum, înaintea lor. Ca şi celelalte două pe care le mai văzuse Elend, şi caverna de aici era enormă. Se întindea până departe, iar lumina felinarului lor săpa doar o adâncitură micuţă în întuneric. Fatren icni, uluit, când li se alătură în cadrul uşii. Încăperea era înţesată de rafturi. Sute. Mii.

— Ce-i asta? Întrebă Fatren.

— Merinde, zise Elend. Şi provizii de primă necesitate. Leacuri, pânză, apă.

— Aşa de multe, zise Fatren. Aici, în tot timpul ăsta...

— Adu mai mulţi oameni, zise Elend. Soldaţi. O să avem nevoie de ei să păzească intrarea, să oprească lumea să intre şi să fure ce-i aici.

Fatren se împietri la faţă.

— Locul ăsta le aparţine alor mei.

— Alor mei, Fatren, zise Elend uitându-se către Vin, care intrase în încăpere cu lumina. Oraşul e al meu acum, şi tot ce este în el.

— Ai venit să ne jefuieşti, îl acuză Fatren. Exact ca bandiţii care au încercat să ia oraşul anul trecut.

— Nu, zise Elend întorcându-se cu faţa către omul mânjit de cenuşă. Am venit să vă cuceresc. E o diferenţă.

— Nu văd care.

Elend scrâşni din dinţi ca să se abţină să se răstească – osteneala, sleirea pe care i-o provoca conducerea unui imperiu ce părea sortit pieirii îl făceau în ultima vreme să-şi piardă cumpătul mai uşor.

Se apropie de el şi, intenţionat, nu folosi cu el allomanţia simţămintelor. Domolirea era eficientă în multe situaţii, dar se consuma mai iute. Nu era o metodă de a-şi face aliaţi permanenţi.

— Lord Fatren, zise Elend. Vreau să te gândeşti cu grijă la ce pofteşti să spui. Ce s-ar întâmpla dacă chiar v-aş părăsi? Cu atâta mâncare, cu atâtea leacuri aici? Chiar crezi că oamenii tăi nu vor da buzna, că soldaţii tăi nu vor încerca să vândă câte ceva din toate astea altor oraşe? Ce-o să fie când secretul proviziilor tale va ieşi la iveală? Vei primi miile de refugiaţi care vor sosi? Îi vei apăra, pe ei şi peştera asta împotriva jefuitorilor şi bandiţilor ce vor urma să vină?

Fatren rămase tăcut.

Elend îşi lăsă mâna pe umărul bărbatului.

— Ce-am zis înainte, Lord Fatren, am zis din inimă. Oamenii tăi au luptat bine – am fost foarte impresionat. Îţi datorează supravieţuirea de astăzi ţie – prevederii tale, instrucţiei. Cu doar câteva ore în urmă îşi închipuiau că vor fi măcelăriţi de kolosşi. Acum nu doar că-s în siguranţă, ci se află sub protecţia unei armate mult mai mari. Nu te împotrivi. Te-ai luptat bine, dar e vremea să ai aliaţi. N-o să te mint – o să iau ce-i în hruba asta, fie că te împotriveşti ori nu. Dar, în orice caz, îţi voi oferi protecţia armatelor mele, stabilitatea resurselor mele de hrană şi cuvântul meu de onoare că vei continua, supus mie, să-ţi conduci poporul. E nevoie să lucrăm împreună, Lord Fatren. Doar în acest chip vom supravieţui în următorii câţiva ani.

Fatren ridică privirea.

— Ai dreptate, desigur. Mă duc să chem oamenii pe care i-ai cerut, Maria Ta.

— Îţi mulţumesc, zise Elend. Şi, dacă cunoşti pe cineva care ştie să scrie, trimite-l la mine. Va trebui să trecem în catastif ce avem aici.

Fatren încuviinţă din cap, apoi plecă.

— Odinioară, nu puteai face asemenea lucruri, zise Vin de la mică distanţă, cu vocea răsunând în grota încăpătoare.

— Ca de pildă?

— Să-i porunceşti unui om cu atâta hotărâre. Să-i iei controlul. Ai fi vrut să-i pui pe oamenii ăştia să voteze dacă vor sau nu să se alăture imperiului tău.

Elend se uită spre uşă. Păstră un moment de tăcere. Nu folosise allomanţia emoţională, dar tot se simţea ca şi cum îl luase tare pe Fatren.

— Uneori simt că greşesc, Vin. Că ar trebui să existe o altă cale.

— Acum, în clipa asta, nu există, zise Vin apropiindu-se şi punându-i palma pe braţ. Au nevoie de tine, Elend. Ştii că-i aşa.

El făcu un semn afirmativ.

— Ştiu asta. Numai că nu mă pot opri să nu fiu de părere că cineva mai de soi ar fi găsit o cale să conducă în acord cu voia poporului.

— Tu ai făcut-o, zise ea. Parlamentul conduce încă în Luthadel, iar regatele al căror suveran eşti menţin drepturi şi privilegii de bază pentru skaa.

— Compromisuri, zise Elend. Fac ce poftesc doar atâta vreme cât eu nu-mi exprim dezacordul.

— E destul. Trebuie să fii realist, Elend.

— Când mă întâlneam cu prietenii, eu eram acela care vorbea despre tot felul de iluzii, despre lucrurile măreţe pe care le vom înfăptui. Am fost mereu idealistul.

— Împăraţii nu-şi permit luxul ăsta, zise cu voce domoală Vin.

Elend se uită la ea, apoi oftă şi îşi întoarse privirea.

Vin stătu şi-l privi pe Elend în lumina rece a felinarului. Nu suporta să vadă atâtea regrete, atâta... dezamăgire în el. Într-un fel, problemele de acum păreau mai grave, chiar, decât lipsa de încredere în sine care-l măcinase cândva şi pe care o înfrânse. Părea să se socotească un ratat, în ciuda a tot ce realizase.

Însă nu se lăsă cuprins de dezamăgire. Mergea mai departe, îşi vedea de treabă cu toate regretele. Era mai dur decât fusese cândva. Asta nu era neapărat un lucru rău. Vechiul Elend fusese o persoană ce putea fi trecută uşor cu vederea – un geniu cu idei minunate, dar nu tocmai în stare să conducă. Dar îi lipsea totuşi partea aceea din el care dispăruse. Idealismul pur. Elend era încă un optimist, şi un învăţat, însă amândouă atributele păreau atenuate de câte fusese silit să îndure.

Îl privi cum înaintează pe lângă rafturi şi cum lasă cu degetul o urmă în praf. Ridică degetul, privindu-şi-l pentru o clipă, apoi pocni din el, azvârlind în aer o mică explozie de praf. Barba îl făcea să pară mai aspru – asemeni unui comandant la vreme de război, cum devenise. Un aer de antrenament intensiv cu allomanţia şi sabia îi întărise trupul şi trebuise să-şi croiască uniforme noi, care să-i vină. Cea pe care o avea acum pe el încă purta urmele murdare ale bătăliei.

— E uimitor locul ăsta, nu? întrebă Elend.

Vin se întoarse şi privi în bezna cavernei-depozit.

— Aşa cred.

— El ştia, Vin, zise Elend. Lordul Legiuitor. Bănuia că va veni şi ziua asta – în care ceaţa se va întoarce şi hrana se va împuţina. Şi a pregătit depozitele astea.

Vin i se alătură, lângă un raft. Ştia din grotele de dinainte că mâncarea avea să fie bine păstrată, mare parte din ea fiind procesată în atelierele de conserve ale Lordului Legiuitor, şi că avea să rămână astfel cu anii. Cantitatea din grota asta ar fi putut hrăni vreme de doi ani oraşul întreg. Din păcate, Vin şi Elend aveau în grijă mai mult de un singur oraş.

— Închipuie-ţi cât efort, zise Elend răsucind în mână o cutie cu carne de vacă conservată. Trebuia să mute mâncarea asta la câţiva ani odată, şi să pregătească de depozitare provizii noi. Şi a făcut aşa vreme de secole, fără să ştie cineva.

Vin ridică din umeri.

— Nu-i greu să păstrezi secrete când eşti un împărat-zeu cu o preoţime fanatică.

— Dar, dar atâta trudă... magnitudinea asta...

Elend se opri şi o privi.

— Ştii ce înseamnă?

— Ce?

— Că Lordul Legiuitor se gândea că poate fi înfrânt. Adâncimea, lucrul acela care a fost slobozit. Lordul Legiuitor socotea că ar putea să-l învingă până la urmă.

Vin pufni.

— Nu-i musai să însemne asta, Elend.

— Atunci de ce-ar fi trecut prin toate astea? Trebuie să fi crezut că lupta nu era lipsită de speranţă.

— Oamenii luptă, Elend. Şi o fiară pe moarte va continua să lupte, va face orice să rămână vie.

— Trebuie să recunoşti că grotele astea sunt un semn bun, totuşi, zise Elend.

— Un semn bun? Zise Vin încetişor şi se dădu mai aproape. Elend, ştiu că tu încerci să găseşti nădejde în toate, dar mie mi-e greu să văd „semne bune” în ceva, în ultimul timp. Trebuie să recunoşti că soarele se tot întunecă. Se face mai roşu. Aici, în sud, e chiar mai rău.

— De fapt, zise Elend, mă îndoiesc ca soarele să se fi schimbat vreun pic. Probabil că e de la fumul şi cenuşa din aer.

— Adică o altă problemă. Acum cenuşa nu se mai opreşte din căzut. Oamenilor le vine greu s-o cureţe de pe străzi. Tulbură lumina, face totul mai întunecat. Chiar dacă ceţurile nu distrug recoltele de la anul, o s-o facă cenuşa. Acum două ierni – când ne-am luptat la Luthandel cu kolosşii – a fost pentru întâia oară când am văzut zăpadă în Stăpânirea Centrală, iar iarna trecută a fost şi mai rău. Astea nu-s lucruri cu care ne putem război, Elend, oricât de mare ţi-ar fi oştirea!

— Şi ce-ai vrea să fac? zise Elend trântind conserva înapoi pe raft. Kolosşii se adună în Stăpânirile Exterioare. Dacă nu ne pregătim apărarea, ai noştri nici nu vor rezista suficient cât să flămânzească.

Vin clătină din cap.

— Armatele sunt pe termen scurt. Asta, zise arătând cu un gest grota, e pe termen scurt. Ce facem aici?

— Supravieţuim. Kelsier zicea...

— Kelsier e mort, Elend! Se răsti Vin. Sunt singura care vede ironia? Îi zicem Supravieţuitorul, dar el e cel care n-a supravieţuit! S-a lăsat să devină martir. S-a sinucis. Cum e asta supravieţuire?

Rămase o clipă aşa, privindu-l pe Elend, răsuflând tare. Elend se uita undeva în spate, părând netulburat de izbucnirea ei.

Ce fac? Îşi zise Vin. Numai ce mă gândeam cât de mult admir speranţa care-l însufleţeşte pe Elend. De ce oare mă cert acum cu el?

Erau încordaţi, tare încordaţi. Amândoi.

— N-am răspunsuri pentru tine, Vin, zise Elend în grota întunecată. Nici nu-mi dau seama, nici pe departe, cum să mă lupt cu ceva precum ceaţa. Însă cu armatele mă pot descurca. Sau, cel puţin, învăţ cum.

— Îmi pare rău, zise Vin întorcându-şi faţa de la el. N-am vrut să mă iau la ceartă iar. Doar că mă râcâie.

— Facem progrese, zise Elend. Găsim noi o cale, Vin. O să supravieţuim.

— Chiar crezi că putem izbuti? Întrebă Vin şi se răsuci ca să-l privească în ochi.

— Da, zise Elend.

Şi îl crezu. Avea nădejde, mereu avea să aibă. Era unul dintre motivele de căpătâi pentru care îl iubea atât de mult.

— Haide, zise Elend punându-i o mână pe umăr. Să găsim ce căutam.

Vin i se alătură, lăsându-şi kolosul în urmă. Şi intrară în măruntaiele cavernei, fiindcă de afară se auzeau paşi. Exista mai mult decât un motiv pentru care veniseră până aici. Hrana şi proviziile – treceau pe lângă un număr aparent nesfârşit de rafturi – erau importante. Dar mai era şi altceva.

O placă mare de metal era prinsă în zidul grosolan al grotei. Vin citi cu voce tare cuvintele săpate în ea:

„Acesta e ultimul metal de care vă voi spune”, citi. „Mi-e greu să-i decid scopul. Te ajută să vezi trecutul, într-un fel. Ce-ar fi putut cineva să devină, cine-ar fi putut fi dacă făceau alte alegeri. Seamănă mult cu aurul, dar e pentru alţii. Ceţurile, de-acum, trebuie să se fi întors. Sunt lucruri imunde, pline de ură. Sfidaţi-le. Nu vă lăsaţi cuprinşi de ele. Caută să ne distrugă pe toţi. Dacă e vreun necaz, să ştiţi că puteţi controla kolosşii şi pe kandra folosind câţiva oameni care să le Împingă simţămintele deodată. Am zidit în ei această slăbiciune. Păstraţi bine secretul.”

Dedesubt era o listă cu compuşi Allomantici din metale, o listă pe care Vin o ştia, deja, bine. Aliajul de atiu îl numeau malatiu – era al Unsprezecelea Metal al lui Kelsier. Aşadar Lordul Legiuitor ştiuse de el. Doar că, la fel ca toată lumea, nu-i înţelesese scopul.

Placa fusese inscripţionată de Lordul Legiuitor, fireşte. Sau pusese să fie scrisă. Toate celelalte ascunzători conţinuseră informaţii scrise în oţel. În Urteau, de pildă, învăţase despre electru. Într-un oraş din est, descoperiseră o descriere a aluminiului, deşi pe acesta îl cunoşteau deja.

— Nu-s prea multe noutăţi aici, zise Elend părând dezamăgit. Ştiam deja despre malatiu şi despre controlatul kolosşilor, dar nu m-am gândit să folosesc mai mulţi Domolitori deodată. S-ar putea să fie folositor.

Crezuseră, până atunci, că era nevoie de un Născut-din-Ceaţă care să ardă duraluminiu pentru a obţine controlul asupra kolosşilor.

— Nu are a face, zise Vin arătând către partea cealaltă a plăcii. Avem asta.

Cealaltă jumătate conţinea o hartă săpată în oţel, întocmai ca şi cele găsite în alte trei grote-depozit. Zugrăvea Imperiul Ultim, împărţit în Stăpâniri. Luthadel era un pătrat în centru. Un X în est însemna lucrul de căpătâi pe care veniseră să-l caute: locul unde se afla ultima dintre grote.

Credeau că sunt cinci cu totul. Pe prima o găsiseră sub Luthadel, lângă Fântâna Înălţării. Le dezvăluise locul celei de-a doua, spre est. A treia fusese în Urteau – Vin izbutise să se strecoare acolo, dar nu reuşiseră încă să recupereze merindele. Aceea îi trimisese aici, în sud.

Fiecare hartă avea pe ea două cifre – un cinci şi un număr mai mic. Luthadel fusese numărul unu. Aici era numărul patru.

— Asta e, zise Vin trecându-şi degetele peste inscripţiile săpate în metal. În Stăpânirea Vestică, cum ai ghicit tu. Undeva pe lângă Chardees?

— Oraşul Fadrex, zise Elend.

— Casa lui Cett?

Elend încuviinţă. Ştia mult mai multă geografie decât ea.

— Ăla-i locul, atunci, zise Vin. Locul unde e chestia.

Elend îi întâlni privirea şi ea ştiu că o înţelege. Grotele se făcuseră din ce în ce mai mari şi mai valoroase. Fiecare avea şi o particularitate anume – prima, pe lângă alte provizii, găzduise şi arme, în vreme ce a doua depozitase cantităţi mari de lemn. Cu fiecare ascunziş deveniseră tot mai aprinşi în privinţa a ce putea să conţină ultima. Ceva ieşit din comun. Poate chiar chestia.

Ascunzătoarea unde Lordul Legiuitor îşi ţinuse atiul.

Cea mai valoroasă resursă din Imperiul Ultim. Cu toţi anii de căutări, n-o găsise nimeni încă. Unii ziceau că nici nu există măcar. Însă Vin simţea că trebuia să existe. Deşi controlase mii de ani singura mină care producea acest metal extrem de rar, permisese ca doar o mică parte să intre în economie. Nimeni nu ştia ce făcuse Lordul Legiuitor cu partea mai mare, pe care şi-o ţinuse pentru sine vreme de atâtea secole.

— Ei, nu te entuziasma prea tare, zise Elend. N-avem dovezi că o să găsim atiu în ultima cavernă.

— Acolo trebuie să fie, zise Vin. Are logică. Unde altundeva şi-ar păstra Lordul Legiuitor atiul?

— Dacă puteam răspunde, l-am fi găsit.

Vin scutură din cap.

— L-a băgat la loc sigur undeva, însă undeva să poată fi găsit în cele din urmă. A lăsat hărţile ca indicii pentru discipolii săi, dacă el, cumva, ar fi fost înfrânt. Nu a vrut ca vreun duşman care pune mâna pe vreo grotă să le găsească pe toate dintr-odată.

Un şir de indicii care duceau la ultima ascunzătoare, cea mai importantă. Avea logică. Trebuia să aibă. Elend nu părea convins. Îşi frecă bărbia ţepoasă, studiind placa lucitoare în lumina felinarului.

— Chiar dacă am găsi-o, zise, nu ştiu dacă o să ne ajute prea mult. La ce ne mai trebuie bani acum?

— E vorba de mai mult decât bani, zise ea. E putere. O armă pe care o putem folosi în luptă.

— Să ne luptăm cu ceţurile? Întrebă el.

Vin tăcu.

— Poate că nu, rosti după un răstimp, dar cu kolosşii şi alte oştiri. Cu atiul ăla, imperiul tău s-ar consolida... Şi-n plus, atiul e o parte din toate astea. E valoros doar din cauza allomanţiei – dar allomanţia n-a existat până la Înălţare.

— O altă întrebare fără răspuns, zise Elend. De ce pepita de metal pe care am înghiţit-o m-a transformat într-un Născut-din-Ceaţă? De unde a venit asta? De ce am zăcut pe jos lângă Fântâna Înălţării, şi de către cine? De ce am rămas doar eu, şi ce s-a ales de ceilalţi?

— Poate că o să aflăm răspunsul după ce cucerim Fadrexul, zise Vin.

Elend dădu din cap. Îşi dădea seama că pentru ea informaţia din ascunzători era motivul cel mai important pentru descoperirea acestora, şi că al doilea motiv îl reprezentau proviziile. Pentru el, posibilitatea de a găsi atiu era cumva neimportantă. Vin nu putea explica de ce socotea că el se-nşală în privinţa asta. Atiul era important. O ştia pur şi simplu. Deznădejdea ei de mai devreme se mai potoli când privi harta. Trebuiau să meargă la Fadrex. O ştia.

Răspunsul avea să fie acolo.

— N-o să fie uşor să cucerim Fadrexul, observă Elend. Inamicii lui Cett s-au fortificat puternic acolo. Am auzit şi că un fost obligator al Cultului e la conducere.

— Atiul o să merite, zise Vin.

— Dacă e acolo.

Îi aruncă o privire posacă.

Bărbatul ridică o mână.

— Încerc, doar, să fac ce mi-ai zis, Vin, să fiu realist. Cu toate astea, sunt de acord că adrexul ar merita efortul. Chiar şi fără atiu, avem nevoie de provizii. Trebuie să ştim ce ne-a lăsat Lordul Legiuitor.

Vin dădu aprobator din cap. Nici ea nu mai avea pic de atiu. Arsese ultimele rămăşiţe acum un an şi jumătate şi nu se obişnuise cu cât de expusă se simţea fără el. Electrul îi mai potolea teama, dar nu de tot.

Din cealaltă parte a grotei răsunară voci, iar Elend întoarse capul într-acolo.

— Ar trebui să vorbesc cu ei. O să avem de organizat la iuţeală lucrurile pe aici.

— Le-ai spus că va trebui să-i deplasăm înapoi la Luthadel?

Elend făcu semn că nu.

— Nu le va plăcea, zise. Au devenit independenţi şi sper că aşa o să rămână.

— Trebuie făcut, Elend, zise Vin. Oraşul ăsta e mult în afara perimetrului nostru defensiv. Şi-n plus, n-au decât câteva ore fără ceţuri, în zona asta aşa de depărtată. Recoltele le sunt deja condamnate.

Elend încuviinţă, însă continuă să se uite fără ţintă în întuneric.

— Vin, le iau oraşul, pun mâna pe comoara lor, apoi îi silesc să-şi abandoneze casele. Şi de aici ne ducem la Fadrex, să-l cucerim.

— Elend...

Ridică o mână.

— Ştiu, Vin, dar trebuie făcut.

Îi întoarse spatele, lăsând felinarul jos, şi porni spre uşa de la intrare. Se îndreptă de umeri iar expresia feţei îi deveni mai hotărâtă.

Vin se aplecă iarăşi asupra plăcii, citind din nou vorbele Lordului Legiuitor. Pe o altă placă, asemănătoare acesteia, Sazed descoperise vorbele lui Kwaan, terisianul mort de mult care schimbase lumea pretinzând că-l descoperise pe Eroul Evurilor. Kwaan îşi lăsase cuvintele în urmă ca pe o confesiune a greşelilor sale, avertizând că exista o forţă ce lucra pentru a schimba istoria şi religiile omenirii. Se îngrijorase că forţa aceasta se slujea de religia din Terris pentru a face ca un „Erou” din nord să vină şi să o elibereze.

Exact asta făcuse Vin. Se intitulă erou şi eliberase vrăjmaşul – totodată gândindu-se că-şi sacrifică trebuinţele proprii pentru binele întregii lumi.

Îşi trecu degetele peste lungimea plăcii.

Trebuie să înlesnim producerea şi a altor lucruri nu doar a războaielor! Cugetă, mânioasă pe Lordul Legiuitor. Dacă ştiai atât de multe, de ce nu ne-ai lăsat mai mult de atât? Câteva hărţi prin săli pierdute, pline cu merinde? Nişte rânduri, spunându-ne despre metale care abia dacă folosesc la ceva? La ce-i bună o peşteră plină de hrană când avem un imperiu întreg de hrănit?

Se opri. Degetele ei – sensibilizate de cositorul pe care-l ardea ca să-şi ascută privirea şi să vadă în cavernă – se atinseră de proeminenţele de pe suprafaţa plăcii. Îngenunche, se lăsă mai aproape şi descoperi o inscripţie scurtă în metal, în capătul de jos, cu litere mult mai mici decât cele de deasupra.

Ai grijă ce rosteşti. Aude ce spui. Citeşte ce scrii. Doar gândurile îţi sunt la adăpost.

Vin se cutremură.

Doar gândurile îţi sunt la adăpost.

Ce învăţase Lordul Legiuitor în momentele sale de transcendenţă? Ce lucruri ţinuse pentru totdeauna închise în minte, fără a le scrie de teama da a nu-şi dezvălui cunoaşterea, aşteptându-se mereu ca el să fie cel ce va lua puterea când avea să sosească iarăşi? Plănuise, poate, să folosească acea putere ca să distrugă chestia aceea pe care o eliberase Vin?

Aţi adus pieirea asupra voastră... ultimele cuvinte ale Lordului Legiuitor, rostite înainte ca Vin să-i înfigă suliţa în inimă. Ştiuse. Chiar şi atunci, ca înainte să vină ziua ceţurilor, înainte ca ea să audă bufnetele stranii care o călăuziseră la Fântâna Înălţării.

Ai grijă ce rosteşti... doar gândurile îţi sunt la adăpost. Trebuie să desluşesc asta. Trebuie să pun laolaltă ce avem, să găsesc o cale de a înfrânge – sau de a păcăli – lucrul acela pe care l-am lăsat liber.

Şi nu pot vorbi despre asta cu nimeni, altfel va şti ce plănuiesc.

Rashek a găsit curând un echilibru în schimbările pe care le-a făcut lumii – ceea ce a fost un noroc, fiindcă puterea i s-a consumat la iuţeală. Deşi puterea pe care o deţinea i se părea imensă, era de fapt doar o părticică din ceva cu mult mai măreţ. Sigur, a ajuns să-şi spună „Fragment al Infinitului” în religia sa. Poate că a priceput mai multe decât îi recunosc eu. Oricum ar fi fost, lui aveam să-i mulţumim pentru o lume lipsită de flori, unde plantele creşteau cafenii, şi nu verzi, iar oamenii puteau îndura viaţa pe un tărâm unde cenuşa cădea adeseori din văzduh.

Capitolul

6

Sunt prea slab, cugetă Marsh.

Deveni brusc lucid, cum se întâmpla adesea când Năruire nu-l veghea atent. Era ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar, pe deplin conştient de cele petrecute în vis şi totuşi buimac, fără să-şi înţeleagă acţiunile.

Continuă să înainteze prin tabăra kolosşilor. Năruire încă îl controla, ca întotdeauna. Însă, atunci când nu Apăsa destul asupra minţii lui Marsh – când nu se concentra asupra sa – uneori gândurile acestuia reveneau.

Nu mă pot opune, îşi spuse. Năruire nu-i putea citi gândurile, de asta era îndeajuns de sigur. Şi totuşi nu se putea opune sau lupta în niciun chip. Când făcea asta, Năruire prelua îndată hăţurile. I se dovedise asta lui Marsh de zece ori şi mai bine. Uneori izbutea să mişte un deget, sau să se oprească din mers preţ de o clipă, dar asta era tot ce putea.

Era deprimant. Însă Marsh se socotise mereu un om practic şi se străduia să accepte adevărul. N-avea să capete destul control asupra trupului său ca să se poată sinucide.

Păşea prin tabără, sub cenuşa ce cădea. Oare avea să se mai oprească vreodată? Aproape că-şi dorea ca Năruire să nu-i lase niciodată mintea limpede. Când îşi putea aduna gândurile, Marsh nu vedea decât durere şi distrugere. Când îl controla Năruire însă, cenuşa căzătoare i se părea minunată, soarele sângeriu un triumf magnific, iar lumea un loc în care moartea era dulce.

Nebunie, îşi zise Marsh apropiindu-se de mijlocul taberei. Trebuie să înnebunesc odată. Atunci n-o să mai am de-a face cu toate astea.

Alţi Inchizitori i se alăturară în mijloc, păşind pe fâşâieli domoale de sutane. Nu vorbeau. Niciodată nu rosteau vreun cuvânt – Năruire îi stăpânea pe toţi, aşa că ce rost avea conversaţia? Tovarăşii lui Marsh aveau piroanele obişnuite în capete, vârâte în cranii. Dar vedea şi semne ale piroanelor noi, care se iţeau din piepturile şi spinările lor. Marsh însuşi bătuse multe, ucigându-i pe terisienii care fuseseră ori capturaţi în nord, ori urmăriţi şi prinşi pe câmpie.

Şi el avea un set de piroane noi, unele băgate între coaste, altele trecute prin piept. Erau frumoase. Nu înţelegea de ce, dar îl încântau. Piroanele veniseră prin moarte, şi asta era destul de plăcut oricum, însă mai era ceva cu ele. Ştia, cumva, că Inchizitorii fuseseră incompleţi – Lordul Legiuitor le oprise unele puteri, ca să-i facă mai dependenţi de el însuşi, ca să se asigure că n-or să-l ameninţe. Însă ceea ce le fusese refuzat le era oferit acum.

Ce lume minunată, gândi Marsh cătând către ploaia de cenuşă, simţind fulgii uşori şi liniştitori pe piele.

Vorbesc folosindu-mă de cuvântul „noi”. Ceata. Aceia care am încercat să-l descoperim şi să-l înfrângem pe Năruire. Poate că gândurile îmi sunt tulburi acum, dar îmi place să privesc în urmă şi să văd toate cele înfăptuite de noi ca pe un atac unic, colectiv, deşi am fost cu toţii implicaţi în acţiuni şi planuri diverse.

Eram toţi ca unul. Asta n-a oprit lumea să se sfârşească, însă nu-i neapărat un lucru rău.

Capitolul

7

Îi dădură oase.

TenSoon se undui împrejurul lor, dizolvându-şi muşchii şi închipuind din ei organe, tendoane şi piele. Clădi un trup peste oase, folosind măiestria obţinută după secole de mâncat şi digerat oameni. Doar cadavre, fireşte – nu ucisese niciodată un om. Contractul interzicea una ca asta.

După un an petrecut în gaura care-i slujise de închisoare, se simţea ca şi cum ar fi uitat să folosească un corp. Cum era să atingi lumea cu degete rigide, şi nu cu un trup care şerpuia lipit de bariera de piatră? Cum era să guşti şi să miroşi doar cu limba şi nările, şi nu cu fiece bucăţică de piele expusă la aer. Cum era să...

Să vezi. Deschise ochii şi icni, trăgând pentru prima oară aer în plămânii refăcuţi, deplini. Lumea era ceva minunat şi... luminos. Uitase asta pe parcursul lunilor de nebunie. Se ridică în genunchi, privindu-şi braţele. Apoi întinse palma şi-şi pipăi, şovăielnic, faţa.

Corpul său nu era al vreunei persoane anume – i-ar fi trebuit un model ca să poată produce o copie. Însă acoperise oasele cu muşchi şi piele cât de bine putuse. Era destul de bătrân ca să ştie să creeze o copie rezonabilă a unui om. Trăsăturile n-aveau să fie frumoase, ci riscau chiar să arate niţel grotesc. Dar, pentru moment, îi era prea de-ajuns. Se simţea... real iarăşi.

Încă în patru labe, ridică privirea spre cel care-l ţinea prizonier. Caverna era luminată doar de o piatră-licăritoare – o bucată mare şi poroasă de rocă aşezată peste baza groasă a unei coloane. Ciupercile albăstrii care creşteau pe piatră făceau destulă lumină cât să poţi zări – mai ales dacă-ţi creşteai anume ochi buni la privit prin lumină slabă şi albăstruie.

TenSoon îşi ştia temnicerul. Îi ştia pe cei mai mulţi kandra, cel puţin până pe la a Şasea şi a Şaptea generaţie. Numele acestui kandra era Varsell. În Patrie, Varsell nu purta oase de animal sau om, ci folosea un Trup Adevărat – un set de oase false precum cele de om, făurite de un artizan kandra. Trupul Adevărat al lui Varsell era de cuarţ şi-i făcea pielea translucidă, lăsând piatra să scânteieze slab în lumina ciupercilor. Îl cerceta pe TenSoon.

Mi-am făcut corpul opac, îşi dădu TenSoon seama. Ca al unui om, cu piele arămie care să ascundă muşchii de dedesubt. De ce i se păruse atât de firesc? Cândva blestemase anii petrecuţi printre oameni, faptul că le folosise oasele în locul unui Trup Adevărat. Poate că o făcuse fiindcă temnicerii săi nu-i dăduseră un Trup Adevărat. Ci oase de om. Un fel de insultă.

TenSoon se ridică.

— Ce e? Întrebă văzând cum îl privea Varsell.

— Am luat din cămări un rând de oase, la întâmplare. E culmea să-ţi dau un set de oase la care ai contribuit iniţial.

TenSoon se încruntă? Ce?

Şi atunci făcu legătura. Corpul pe care-l crease în jurul oaselor primite arăta probabil convingător – ca şi cum ar fi fost originalul, cel căruia îi aparţinuseră oasele. Varsell presupunea că TenSoon fusese capabil să construiască ceva atât de asemănător fiindcă digerase mai înainte corpul acestui om, ştiind aşadar cum să-i pună carnea pe oase cum trebuia.

TenSoon zâmbi.

— N-am mai purtat oasele astea.

Varsell holbă ochii. Era din a Cincea Generaţie – cu două secole mai tânăr decât TenSoon. Într-adevăr, chiar şi printre cei din a Treia Generaţie, puţini kandra aveau atâta experienţă cu lumea exterioară.

— Înţeleg, zise în cele din urmă Varsell.

TenSoon se întoarse să se uite prin mica încăpere. Alţi trei din a Cincea Generaţie se aflau lângă uşă urmărindu-l din priviri. Ca şi Varsell, puţini dintre ei purtau haine – iar cei care erau îmbrăcaţi aveau doar nişte halate despicate în faţă. Kandra obişnuiau să nu poarte cine ştie ce veşminte cât erau în Patrie, fiindcă asta le permitea să-şi expună mai bine Adevăratele Trupuri.

TenSoon văzu două vergi lucitoare de metal încrustate în muşchii transparenţi de pe umerii fiecărui Cinci. Toţi aveau Binecuvântarea Tăriei. A Doua Generaţie nu voia să-şi asume vreun risc ca el să evadeze. Era, fireşte, o nouă insultă. TenSoon îşi acceptase voluntar soarta.

— Ei bine? Întrebă TenSoon, întorcându-se iarăşi spre Varsell. Mergem odată?

Varsell aruncă o privire către unul dintre tovarăşii săi.

— Era de aşteptat ca formarea corpului să dureze mai mult.

TenSoon pufni.

— a Doua Generaţie şi-a ieşit din mână. Ei presupun că, doar pentru că le ia lor multe ore ca să creeze un trup, şi noi ceilalţi avem nevoie de aceeaşi durată.

— Sunt generaţia de dinaintea ta, zise Varsell. Ar trebui să le arăţi respect.

— a Doua Generaţie s-a închis în peşteri vreme de secole, zise TenSoon, iar pe noi, ceilalţi, ne-au trimis să servim în Contracte, în vreme ce ei au stat şi-au lenevit. I-am depăşit de mult în măiestrie.

Da, Treii erau un caz special. Mereu fuseseră. De aceea Secunzii îi ţineau aşa de mult departe, cu Contracte – n-ar fi fost nimerit să-i aibă mereu alături pe cei din generaţia imediat următoare, care să le afecteze micuţa şi perfecta lor utopie kandra.

— Să mergem atunci, decise în cele din urmă Varsell, făcând semn din cap spre două dintre gărzi ca să-i deschidă drumul.

Al treilea i se alătură lui Varsell, mergând în spatele lui TenSoon. Ca şi Varsell, aceştia trei aveau Trupuri Adevărate formate din piatră. Erau populare printre cei din a Cincea Generaţie, care avusese timp să-şi comande – şi să folosească – Trupuri Adevărate dintre cele mai scumpe. Erau căţeluşii preferaţi ai Secunzilor şi aveau tendinţa să petreacă în Patrie mai mult timp ca majoritatea celorlalţi.

Nu-i dăduseră lui TenSoon nimic de îmbrăcat. Aşa că, în timp ce mergeau, îşi dizolvă organele genitale şi-şi realcătui un pântece neted, cum era lucru obişnuit printre kandra. Încercă să păşească cu mândrie şi încredere, însă ştia că trupul nu-i părea foarte impunător. Era slab – pierduse mult din corpolenţă pe parcursul încarcerării şi o altă parte din pricina acidului, aşa că nu reuşise să-şi creeze muşchi foarte voluminoşi.

Tunelul neted de stâncă fusese cândva o alcătuire a naturii, însă pe parcursul veacurilor generaţiile mai tinere se învăţaseră ca, pe perioada copilăriei, să lustruiască piatra cu sucurile lor digestive. TenSoon nu zări mulţi alţi kandra. Varsell se ascundea pe coridoare dosnice, fiindcă, era limpede, nu voia să bată prea tare la ochi.

Tare mult am lipsit, îşi zise TenSoon. De acum cred că a fost aleasă şi a Unsprezecea Generaţie. Încă nu-i ştiu bine pe cei dintr-a Opta, nu mai zic de cei dintr-a Noua sau a Zecea.

Începea să bănuiască că n-avea să mai fie o a Douăsprezecea Generaţie. Chiar să fi fost, lucrurile nu puteau continua aşa. Tatăl murise. Şi atunci cum stăteau lucrurile cu Prima Învoială? Neamul său petrecuse zece veacuri în sclavia oamenilor, executând Contractele, străduindu-se să se menţină în siguranţă. Mulţi kandra îi urau pe oameni din pricina asta. Şi, până nu de mult, printre ei se numărase şi TenSoon.

E ironic, cugetă TenSoon. Dar şi când purtăm Adevăratele Trupuri, le purtăm în formă umană. Două braţe, două picioare, chiar şi chipuri în felul oamenilor.

Se întreba uneori dacă nenăscuţii – creaturile cărora oamenii le spuneau năluci-de-ceaţă – nu erau mai cinstiţi decât fraţii lor, kandra. Nălucile puteau alcătui trupuri oricând voiau, legând oasele în structuri stranii, făcând aproape opere de artă din oase de om şi de animal. Însă kandra creau trupuri ce arătau omeneşte. Chiar dacă-i blestemau pe oameni pentru că-i ţinuseră în sclavie.

Tare ciudaţi mai erau. Însă erau ai lui. Cu toate că-i trădase.

Şi acum trebuie să conving Prima generaţie că am avut dreptate să trădez. Nu pentru mine. Pentru ei. Pentru noi toţi.

Trecură prin coridoare şi prin săli, ajungând, în cele din urmă, în părţi ale Patriei care-i erau mai familiare lui TenSoon. Îşi dădu seama îndată că destinaţia lor era, probabil, Cotlonul Încrederii. Avea să se apere în locul cel mai sacru al poporului său. Ar fi trebuit să ghicească.

Un an de prizonierat şi tortură îi obţinuse un proces înaintea Primei Generaţii. Avusese un an să se gândească la ce urma să spună. Şi, dacă eşua, îl aştepta o eternitate în care să se gândească la ce greşise.

E prea simplu ca Năruirea să fie socotită, cum o fac mulţi, drept o simplă forţă de distrugere. Gândiţi-vă mai degrabă ca la o destrămare inteligentă. Nu simplu haos, ci o forţă care căuta într-un chip raţional – şi primejdios – să reducă totul la formele cele mai elementare.

Năruire putea plănui şi complota, ştiind că dacă construia un lucru, îl putea folosi pentru a dărâma altele două. Natura lumii este de aşa manieră încât, atunci când creăm ceva, distrugem adesea altceva pe parcurs.

Capitolul

8

În prima zi în care ieşiră din Vetitan, Vin şi Elend uciseră o sută de săteni. Sau, cel puţin, aşa simţi Vin.

Stătea pe o buturugă putredă din mijlocul taberei, ştiind ce anume avea să se întâmple. Cenuşa, tăcută, cădea în jur. Şi ceţurile apărură.

Cândva – nu de mult – ceţurile apăreau doar noaptea. În timpul anului ce urmase morţii Lordului Legiuitor însă, asta se schimbase. De parcă o mie de ani, cât stătuseră în întuneric, făcuseră ceţurile să-şi piardă răbdarea.

Aşadar, începuseră să apară pe timp de zi. Uneori veneau în vălătuci uriaşi, apărând din senin şi dispărând la fel de iute. Dar cel mai adesea apăreau în văzduh ca o puzderie de fantome, răsucindu-se şi crescând unele din celelalte. Tentacule de ceaţă se întindeau, ca nişte viţe, peste cer. În fiecare zi se retrăgeau tot mai târziu peste zi, şi în fiecare zi apăreau tot mai devreme la lăsarea serii. Nu peste mult – poate înainte să se încheie anul – aveau să acopere neîncetat pământul. Şi asta însemna o problemă, fiindcă, din acea seară în care Vin luase puterea Puţului Înălţării, ceaţa ucidea.

Elend avusese dificultăţi în a crede povestirile lui Sazed cu doi ani înainte. Terisianul venise în Luthadel cu relatări îngrozitoare despre săteni înspăimântaţi şi ceţuri ce ucideau. Vin îşi închipuise şi ea că Sazed greşea. În sinea ei îşi dorea să fi putut trăi mai departe cu iluzia asta, privind localnicii, adunaţi pe câmpie, la loc deschis, înconjuraţi de soldaţi şi kolosşi.

Oamenii începură să moară de îndată ce apărură ceţurile. Deşi pe cei mai mulţi îi lăsau în pace, pe unii îi alegeau la întâmplare şi îi făceau să se zguduie din tot trupul. Victimele cădeau, scuturate de spasme, lăsând-i pe cei apropiaţi să-i privească buimăciţi de groază.

Groaza era încă reacţia lui Vin. Şi frustrarea. Keliser o asigurase că ceţurile erau un aliat – că aveau s-o protejeze şi să-i dea putere. Şi crezuse că-i adevărat până când ceţurile începuseră să i se pară străine, ascunzând năluci şi intenţii ucigaşe.

— Te urăsc, şopti în vreme ce pâcla îşi înfăptuia treaba sinistră.

Era ca şi cum ai urmări o rudă ştiută şi mult-iubită cum alege necunoscuţi dintr-o mulţime şi, unul câte unul, le retează gâtlejurile. Şi nu era absolut nimic de făcut. Învăţaţii lui Elend încercaseră de toate – să folosească glugi ca să oprească ceţurile din a fi respirate, să aştepte până ce ceţurile se aşezau, să bage oamenii la adăpost în clipa când începeau să se învolbureze. Animalele, nu se ştia de ce, aveau imunitate, însă orice om era, în principiu, vulnerabil. Dacă cineva ieşea afară, în ceţuri, risca să moară şi nimeni nu putea opri asta.

Se termină iute. Ceţurile îi făcură pe câţiva să aibă convulsii, şi doar puţini dintre aceştia muriră. În plus, era de ajuns să te expui o singură dată acestor ceţuri noi – riscai o dată, apoi deveneai imun. Mulţi dintre cei care se simţeau rău aveau să-şi revină. Dar asta nu era o alinare pentru familiile morţilor.

Se aşeză pe buturuga ei, holbându-se în ceţuri, care erau încă luminate de soarele ce apunea. Părea să-i fie mai greu să vadă prin ceaţă decât prin întuneric. Nu putea să ardă prea mult cositor, altfel soarele ar fi orbit-o, însă fără el nu putea străpunge cu privirea ceţurile.

Rezultatul era o privelişte care-i aducea aminte de ce se temuse, odată, de ceţuri. Cu vizibilitatea redusă la doar trei metri, abia dacă zărea şi altceva decât umbre. Siluete amorfe se frământau încoace şi-ncolo, ţipând. Siluete îngenuncheau sau stăteau în picioare, înfricoşate. Sunetul scos de năluci era înşelător, răsunând din obiecte nevăzute.

Vin se aşeză printre ele, cu cenuşa curgând peste ea ca nişte lacrimi arse, şi lăsă capul în piept.

— Lord Fatren! Chemă vocea lui Elend, făcând-o pe Vin să ridice privirea. Cândva, vocea asta nu avusese în ea, nici pe departe, atâta autoritate. Părea să fi trecut tare mult timp. El apăru dintre ceţuri, purtându-şi a doua uniformă albă – cea curată încă – cu faţa înnegurată de priveliştea morţii. Îi simţea pe măsură ce se apropia atingerea Allomantică revărsată asupra celor din jur – Domolirea sa făcea durerea mai puţin violentă, însă nu Împingea pe cât de tare ar fi putut. Ştia, din câte vorbise cu el, că nu i se părea drept să înlăture întreaga durere pe care o simţea cineva la moartea celor dragi.

— Maria Ta! Îl auzi zicând pe Fatren şi-l văzu apropiindu-se. E un dezastru!

— Pare cu mult mai rău decât este, Lord Fatren, zise Elend. Ţi-am explicat, mare parte dintre cei căzuţi îşi vor reveni în simţiri.

Fatren se opri alături de buturuga lui Vin. Se întoarse, apoi, şi se uită lung în ceţuri, ascultând bocetul şi durerea oamenilor săi.

— Nu pot să cred că am făcut asta. Nu pot... nu pot să cred că m-ai convins să-i punem să stea în ceţuri.

— Trebuia să fiţi inoculaţi, Fatren, zise Elend.

Era adevărat. Nu aveau corturi pentru toţi locuitorii, şi asta lăsa doar două opţiuni. Să-i lase în satul lor aflat pe moarte, sau să-i silească s-o pornească spre nord – să-i facă să iasă în ceaţă cu toţii şi să vadă cine moare. Era odios, era brutal, dar trebuia, până la urmă, să se întâmple. Însă, cu toate că Vin ştia ce logică au faptele lor, Vin se simţea groaznic fiindcă era părtaşă la asta.

— Ce fel de monştri suntem? Întrebă Fatren cu voce şoptită.

— Cei care trebuie să fim, zise Elend. Fă o socoteală, află câţi au murit. Linişteşte-i pe cei vii şi promite-le că nu vor mai avea de pătimit de pe urma ceţurilor.

— Da, Maria Ta, zise Fatren şi o luă din loc.

Vin se uită la el cum se duce.

— I-am omorât, Elend, şopti. Le-am spus că o să fie bine. I-am obligat să iasă din sat şi să vină aici, să moară.

— O să fie bine, zise Elend lăsându-şi palma pe umărul ei. Mai bine decât o moarte înceată în satul ăla.

— Puteam să-i lăsăm să aleagă.

Elend scutură din cap.

— Nu exista alegere. În câteva luni, oraşul lor o să fie acoperit în permanenţă de ceţuri. Asta ar însemna că ar fi trebuit să stea în case şi să flămânzească, ori să iasă în ceţuri. Mai bine să-i luăm în Stăpânirea centrală, unde mai există încă suficiente zile fără ceţuri ca să crească recoltele.

— Adevărul nu face situaţia mai uşoară.

Elend stătea în picioare, cu cenuşa căzând în jurul său.

— Nu, zise, n-o face. Mă duc să strâng kolosşii, ca să îngroape morţii.

— Şi răniţii?

Cei atacaţi de ceţuri dar care nu fuseseră ucişi aveau să se simtă bolnavi şi slăbiţi vreme de câteva zile, poate mai mult. Dacă se păstrau procentele obişnuite, atunci aproape o mie de ţărani ar fi intrat în categoria aceea.

Mâine, când plecăm, îi punem pe kolosşi să-i care. Dacă izbutim să ajungem la canal, probabil că majoritatea vor avea loc pe barje.

Lui Vin nu-i plăcea să se simtă expusă. Îşi petrecuse copilăria ascunzându-se prin unghere, adolescenţa făcând-o pe asasinul tăcut din puterea nopţii. Era deci incredibil de greu să nu se simtă expusă atunci când călătorea cu cinci mii de ţărani osteniţi pe unul dintre drumurile cele mai vizibile din Stăpânirea Sudică.

Se depărtă puţin de locuitori, pe jos – nu călărea niciodată – şi încercă să găsească ceva care să-i abată gândul de la cei ce muriseră cu o seară în urmă. Din păcate, Elend călărea alături de Fatren şi ceilalţi comandanţi, încercând să îndulcească relaţiile. Aşadar rămăsese singură.

Mai avea doar namila de kolos. Matahala se legăna greoaie alături. O ţinea lângă ea pentru un plus de spaţiu; ştia că avea să-i ţină la distanţă pe localnici. Oricât de dornică ar fi fost să-şi găsească ceva de făcut care să-i alunge gândurile, nu voia să aibă de-a face cu privirile acelea trădate, înfricoşate. Nu în clipa asta.

Nimeni nu-i înţelegea pe kolosşi, iar Vin cu atât mai puţin. Descoperise cum să-i controleze folosind declanşatorul Allomanic ascuns. Şi cu toate astea, pe parcursul celor o mie de ani de cârmuire ai Lordului Legiuitor, acesta ţinuse kolosşii separaţi de oameni, permiţând ca foarte puţine să se audă despre aceştia, în afara faptului că erau destoinici în bătălie şi că aveau o natură simplă, primitivă.

Chiar şi acum, Vin simţea cum kolosul se zbate, cum încearcă să se elibereze. Nu-i plăcea să fie controlat – voia să o atace. Însă, din fericire, nu putea; avea stăpânire asupra lui şi avea s-o aibă fie că era trează sau dormea, fie că ardea sau nu metale, asta dacă nu-i fura cineva fiara.

Cu toată legătura, Vin nu înţelegea multe despre creaturile astea. Ridică ochii şi văzu că Kolosul se holbează la ea, cu ochi sângerii. Avea pielea întinsă bine peste faţă, nasul turtit, complet plat. Pielea plesnise lângă ochiul drept şi o ruptură în zigzag cobora până la colţul gurii, lăsându-i faldul de piele albastră să atârne, şi lăsându-i la iveală muşchii roşii şi dinţii însângeraţi de dedesubt.

— Nu te uita la mine, zise creatura, vorbind cu voce tărăgănată.

Cuvintele se auzeau înfundat, în parte din pricina felului în care avea buzele.

— Ce? Făcu Vin.

— Nu crezi că sunt uman, zise kolosul, rostind cuvintele rar, apăsat – ca şi alţii pe care-i auzise vorbind.

Era de parcă trebuiau să se gândească bine înainte de fiecare cuvânt.

— Nu eşti uman, zise Vin. Eşti altceva.

— Voi fi uman, zise kolosul. Vă ucidem. Vă cucerim oraşele. Apoi vom fi umani.

Vin se simţi cuprinsă de un fior. Era o temă obişnuită printre kolosşi. Îi auzise şi pe alţii spunând acelaşi lucru. Era ceva care îţi dădea răcori în felul apăsat, lipsit de simţăminte în care vorbeau kolosşii despre masacre.

Au fost creaţi de Lordul Legiuitor, îşi zise. Cum să fie, dacă nu ticăloşiţi? La fel de ticăloşiţi pe cât era şi el.

— Cum te cheamă? Îl întrebă pe kolos.

Acesta continua să se legene alături. În cele din urmă o privi.

— Uman.

— Ştiu că vrei să fii uman, zise Vin. Cum te cheamă?

— Aşa mă cheamă. Uman. Să-mi spui Uman.

Vin se încruntă, păşind mai departe. Aproape că a sunat... isteţ. Nu mai vorbise niciodată înainte cu un kolos. Presupusese, de la bun început, că aveau o mentalitate omogenă – că erau aceeaşi lighioană tâmpită, repetată la infinit.

— Bine, Uman, zise curioasă. De cât timp eşti în viaţă?

El continuă să păşească un timp lung, atât de lung încât Vin crezu că a uitat întrebarea. Însă, în cele din urmă, vorbi.

— Nu-mi vezi măreala?

— Măreala? Adică dimensiunile?

Uman continuă să păşească.

— Adică toţi creşteţi în acelaşi pas?

Nu i se răspunse. Vin scutură din cap, bănuind că întrebarea era prea abstractă pentru creatură.

— Sunt mai mare ca alţii, zise Uman. Mai mic ca alţii – dar nu ca mulţi. Asta înseamnă că-s bătrân.

Încă un semn de inteligenţă, îşi spuse ridicând din sprânceană. Din câte văzuse Vin la alţi kolosşi, logica lui Uman era impresionantă.

— Te urăsc, zise Uman după ceva timp de mers. Vreau să te omor. Dar nu pot să te omor.

— Nu, zise Vin, nu te las.

— Eşti mare pe dinăuntru. Foarte mare.

— Da, zise Vin. Uman, unde-s fetele kolos?

Creatura făcu alţi câţiva paşi.

— Fete?

— Ca mine.

— Noi nu suntem ca tine, zise el. Suntem mari doar pe dinafară.

— Nu, zise Vin. Nu-i vorba de mărimea mea. E...

Cum să descrie sexul? În afară de dezbrăcat, nu cunoştea altă metodă. Aşa că decise să încerce o tactică diferită.

— Există copilaşi kolos?

— Copilaşi?

— Din cei mici.

Kolosul arătă spre armata de kolosşi în mişcare.

— Mici, zise referindu-se la unii dintre kolosşii de un metru cincizeci.

— Mai mici, zise Vin.

— Mai mici nu sunt.

Reproducerea kolosşilor era un mister pe care, după ştiinţa ei, nu-l desluşise nimeni încă. Chiar şi după un an de luptat cu bestiile, nu descoperise de unde proveneau înnoirile. Ori de câte ori armatele de kolosşi ale lui Elend se împuţinau, se ducea şi fura alţii de la Inchizitori.

Însă era ridicol să presupui că fiinţele acelea nu se înmulţeau. Văzuse tabere de kolosşi care nu erau controlaţi de vreun Allomant, iar creaturile se omorau între ele cu o frecvenţă înfiorătoare. La viteza asta, s-ar fi căsăpit unii pe alţii în doar câţiva ani. Însă durau de zece veacuri.

Asta implica o trecere rapidă de la copil la adult, ori cel puţin aşa păreau să creadă Sazed şi Elend. Nu izbutiseră să-şi confirme teoriile, şi ştia că această necunoaştere îl necăjea pe Elend – mai ales de când atribuţiile imperiale îi lăsau puţin timp pentru studiul care-i plăcuse atât de mult cândva.

— Dacă nu există mai mici, întrebă Vin, de unde vin kolosşii proaspeţi?

— Kolosşii vin din noi, zise în cele din urmă Uman.

— Din voi? Întrebă încruntându-se Vin. Nu prea-mi spune mare lucru.

Nici Uman nu mai spuse altceva. Părea să nu mai aibă chef de vorbă.

Din noi, cugetă Vin. Înmuguresc unii din alţii, poate? Auzise de lighioane care, tăiate cum trebuie, se făceau din fiecare jumătate câte un animal nou. Dar nu puteau sta lucrurile astfel şi cu kolosşii – văzuse câmpuri de bătaie pline de cadavrele lor şi nimic nu crescuse din ele ca să formeze kolosşi noi. Dar nici vreo femeie kolos nu văzuse. Deşi majoritatea creaturilor purtau acoperăminte grosolane peste mijloc, erau – din câte ştia – masculi cu toţii.

Renunţă să mai facă speculaţii pe marginea acelei teme, fiindcă observase că în faţă se producea o busculadă; marşul încetinea. Curioasă, aruncă un bănuţ şi-l lăsă în spate pe Uman, propulsându-se printre oameni. Ceţurile se retrăseseră de câteva ore, şi cu toate că noaptea se apropia din nou, pentru moment era lumină şi pâcla lipsea.

Ca atare, în timp ce gonea prin cenuşa căzătoare, îi fu uşor să zărească canalul, drept înainte. Despica pământul în chip nefiresc, mult mai de-a dreptul decât orice râu. Elend bănuia că, în curând, căderile necontenite de cenuşă vor fi sfârşitul mai tuturor canalelor. Fără lucrători skaa care să le dragheze des, aveau să se umple cu depuneri de cenuşă şi să se înnămolească, devenind în cele din urmă de nefolosit.

Vin se înălţă în aer, completându-şi saltul arcuit, îndreptându-se spre o adunătură mare de corturi puse lângă canal. Mii de focuri scuipau fum în aerul după-amiezii, iar oamenii forfoteau, antrenându-se, lucrând sau pregătindu-se. Aproape cinci mii de soldaţi îşi aveau aici tabăra, folosind canalul ca linie de aprovizionare din Luthadel.

Vin lăsă o altă monedă să cadă, săltând iarăşi prin aer. Ajunse rapid la grupul mic de cai ce se desprinsese din şirul ostenit de skaa mărşăluitori ai lui Elend. Ateriză, aruncând monedă şi Împingând-o uşurel ca să-i atenueze coborârea, ridicând o trâmbă de cenuşă când atinse solul.

Elend stătea falnic pe cal, zâmbind şi cercetând cu privirea tabăra. Expresia îi era destul de ciudată în ultimul timp şi-o făcu şi pe Vin să surâdă. În faţă, un grup de bărbaţi îi aşteptau – iscoadele lor observaseră de mult apropierea sătenilor.

— Lord Elend! Zise un bărbat ce stătea în fruntea batalionului. Ai venit mai devreme!

— Presupun că eşti oricum gata, generale, zise Elend şi coborî de pe cal.

— Păi mă ştiţi, zise Demoux şi zâmbi, apropiindu-se.

Generalul purta o armură uzată din piele şi oţel, avea o cicatrice pe un obraz iar din partea stângă a scalpului îi lipsea o şuviţă mare de păr, în locul unde paloşul unui kolos fusese cât pe-aci să-i reteze capul. Mereu reverenţios, bărbatul cărunt îi făcu o plecăciune lui Elend, care se mulţumi să-l bată cu palma pe umăr, afectuos.

Surâsul lui Vin stăruia. Ţin minte când omul ăsta abia dacă era un proaspăt recrut, ce stătea speriat într-un tunel. Demoux avea cam aceeaşi vârstă ca ea, chiar dacă din pricina feţei arse de soare şi a mâinilor bătătorite părea mai vârstnic.

— Am menţinut poziţia, Maria Ta, zise Demoux în vreme ce Fatren şi fratele său descălecau şi se alăturau grupului. Oricum, nu am avut contra cui s-o menţinem. Dar le-a făcut bine oamenilor să se instruiască în construirea de fortificaţii.

Într-adevăr, tabăra de lângă canal era înconjurată de valuri de pământ şi pari ascuţiţi – o realizare deloc neglijabilă, dacă ţineai cont de mărimea armatei.

— Ai făcut bine, Demoux, zise Elend şi întoarse capul ca să arunce o privire locuitorilor din orăşel. Misiunea noastră a avut succes.

— Văd asta, Maria Ta, zise Demoux şi zâmbi. Ai cules şi-o turmă pe cinste de kolosşi. Sper că Inchizitorul care-i conducea n-a fost prea trist să-i vadă pierduţi.

— Nu cred să-l fi supărat prea tare, zise Elend, de vreme ce era mort. Am găsit şi depozitul din grotă.

— Slăvit fie Supravieţuitorul! Zise Demoux.

Vin se încruntă. La gâtul lui, scos să atârne peste haine, Demoux purta un colier ce avea prinsă o suliţă mică, de argint: simbolul tot mai popular al Bisericii Supravieţuitorului. I se părea ciudat că arma ce-l ucisese pe Kelsier devenise simbolul discipolilor săi.

Sigur, nu-i plăcea să se gândească la posibilitatea cealaltă – că suliţa nu o reprezenta pe cea care-l ucisese pe Kelsier. Putea, prea bine, să o reprezinte pe aceea cu care ea însăşi îl ucisese pe Lordul Legiuitor. Nu-l întrebase pe Demoux care din două era. Cu toate că trecuseră trei ani de când puterea Bisericii creştea, Vin nu se simţea încă în largul său ştiind că avea propriul rol în doctrină.

— Slăvit fie, într-adevăr, zise Elend cătând cu privirea spre barjele cu provizii ale armatei. Cum a mers misiunea?

— Să draghez braţul sudic? Întrebă Demoux. A mers bine – nu prea am avut altele de făcut aşteptându-te. Ar trebui ca de-acum să poţi trimite barje pe acolo.

— Bine, zise Elend. Formează două escadroane de câte cinci sute de oameni. Pe unul trimite-l cu barjele înapoi la Vetitan, pentru proviziile pe care a trebuit să le lăsăm în peşteră, acolo. Vor transfera încărcătura pe barje şi o vor trimite la Luthadel.

— Da, Maria Ta, zise Demoux.

— Al doilea grup trimite-l în nord la Luthadel, cu aceşti refugiaţi, zise Elend făcând un semn cu bărbia spre Fatren. El este Lord Fatren. Comandă refugiaţii. Oamenii tăi să-i respecte dorinţele, atâta timp cât sunt rezonabile, şi prezintă-l Lordului Penrod.

Cândva, nu de mult, Fatren s-ar fi plâns să fie dat pe mâna unor soldaţi. Însă timpul petrecut cu Elend îl transformase surprinzător de iute. Conducătorul rufos înclină din cap, recunoscător, spre escortă.

— Tu... n-o să vii aşadar cu noi, Maria Ta?

Elend clătină din cap.

— Am şi alte lucruri de făcut, iar oamenii tăi trebuie s-ajungă în Luthadel, unde pot începe să cultive pământul. Însă dacă vreunul doreşte să intre în oastea mea, e binevenit. Am întotdeauna nevoie de ostaşi buni, iar tu, cu toate piedicile, ai izbutit să pregăteşti o forţă utilă.

— Maria Ta, dar de ce nu-i sileşti, atunci? Iertare, dar până acum aşa ai făcut.

— I-am silit ca să-i pun la loc sigur, Fatren, zise Elend. Uneori, până şi un om care se îneacă o să se lupte cu cel ce-ncearcă să-l salveze, aşa că trebuie salvat cu de-a sila. Dar cu armata e altceva. Bărbaţii care nu vor să lupte sunt oameni pe care nu te poţi bizui în bătălie, iar din ăştia nu vreau să am în armata mea. Domnia Ta trebuie să te duci în Luthandel – oamenii tăi au nevoie de tine – dar spune-le, rogu-te, ostaşilor tăi că-i voi primi bucuros în rândurile noastre.

Fatren încuviinţă.

— Bine. Şi... mulţumesc, Maria Ta.

— Cu plăcere. Acum spune-mi, generale Demoux, Sazed şi Boare s-au întors?

— Sosesc în seara asta, Maria Ta. Au trimis călăreţi înainte, să ne înştiinţeze.

— Bine, zise Elend. Cortul meu, presupun, este gata?

— Da, stăpâne.

Elend dădu din cap aprobator, iar lui Vin i se păru, dintr-o dată, foarte obosit.

— Maria Ta? Întrebă cu vioiciune Demoux. Ai găsit... obiectul celălalt? Cu poziţia ultimei ascunzători?

— E în Fadrex.

— Oraşul lui Cett? Râse Demoux. Păi o să se bucure să audă. De mai bine de un an se tot vaietă că n-am mai ajuns să i-l cucerim înapoi.

Elend surâse.

— Am fost pe jumătate convins că, dac-o făceam, Cett şi soldaţii săi ar fi decis că nu mai au trebuinţă de noi.

— O să stea, Maria Ta. După sperietura pe care i-a tras-o Doamna Vin anul trecut...

Demoux îi aruncă o privire fugară lui Vin, încercând să zâmbească, dar ea citi în ochii lui respectul pe care i-l purta. Nu glumea cu ea aşa cum o făcea cu Elend. Încă nu-i venea a crede că Elend devenise exponentul acelei ridicole religii a lor. Intenţiile lui Elend fuseseră politice – adoptând religia Skaa, stabilise o legătură între el şi oamenii de rând. Însă tot stânjenită se simţea.

Un an de căsnicie o învăţase totuşi că existau chestiuni ce trebuiau ignorate. Îl putea iubi pe Elend pentru dorinţa de a face lucrurile bine, chiar şi când socotea că întreprinde, de fapt, opusul.

— Adună sfatul în seara asta, Demoux, zise Elend. Avem multe de vorbit – şi vesteşte-mă de îndată ce soseşte Sazed.

— Să-i anunţ pe Lordul Hammond şi pe ceilalţi despre ce se va vorbi la sfat, Maria Ta?

Elend zăbovi cu răspunsul, aruncându-şi privirea către cerul de cenuşă.

— Despre cucerirea lumii, Demoux, zise în cele din urmă. Ori cât a mai rămas din ea.

Allomanţia s-a născut, într-adevăr, odată cu ceţurile. Sau, cel puţin, allomanţia a început odată cu primele înfăţişări ale ceţurilor. Când Rashek a luat puterea în Fântâna Înălţării, a devenit conştient de anumite lucruri. Unele i-au fost şoptite de Năruire, altele i-au fost acordate ca parte instinctivă a puterii.

Una dintre acestea era înţelegerea celor Trei Arte Metalice. Ştia, de pildă, că pepitele de metal din Sala Înălţării îi puteau transforma în Născuţi-din-Ceaţă pe cei care le înghiţeau. Erau, până la urmă, fragmente neînsemnate din însăşi puterea Fântânii.

Capitolul

9

TenSoon mai vizitase Cotlonul Încrederii şi înainte; aparţineau celei de-a Treia Generaţii. Se născuse cu şapte secole în urmă, când kandra erau încă noi – chiar dacă Prima Generaţie încredinţase deja creşterea noilor kandra celei de-a Doua Generaţii.

Cei din a Doua Generaţie nu făcuseră o treabă foarte bună cu generaţia lui TenSoon – sau cel puţin aşa simţeau Secunzii. Doriseră să creeze o societate de indivizi care să respecte regulile stricte şi ierarhia. Un popor „perfect” care trăia pentru a servi Contractele şi, bineînţeles, pe membrii celei de-a Doua Generaţii.

Până în momentul întoarcerii sale, TenSoon fusese socotit de mai toată lumea unul dintre cei mai puţin zurbagii membri din a Treia Generaţie. Era cunoscut drept un kandra prea puţin preocupat de politicile Patriei; unul supus Contractelor, mulţumit să se ţină cât mai departe cu putinţă de Secunzi şi intrigile lor. Era, într-adevăr, o ironie că TenSoon ajunsese să fie judecat pentru una dintre cele mai odioase fărădelegi kandra.

Gărzile îl conduseră direct în centrul Cotlonului – chiar pe platformă. TenSoon nu ştia dacă să se simtă mândru sau stânjenit. Cu toate că făcea parte din a Treia Generaţie, nu i se permisese să se apropie prea des de Cotlon.

Încăperea se arăta spaţioasă şi circulară, cu ziduri de metal. Platforma era un disc masiv de oţel fixat în podeaua de piatră. Nu părea foarte înaltă – nici jumătate de metru – dar avea un diametru de trei metri. Picioarele lui TenSoon simţiră rece la atingerea suprafeţei lucioase şi asta îi reaminti de nuditatea lui. Nu îi legaseră mâinile; ar fi fost o insultă prea mare chiar şi pentru el. Kandra se supuneau Contractului, până şi cei din a Treia Generaţie. Nu ar fi fugit, nu ar fi încercat să doboare pe unul de-al lui. Era mai bun de atât.

Camera era luminată de lămpi mai degrabă decât de piatra-licăritoare, însă fiecare lampă era închisă în sticlă albastră. Uleiul era greu de obţinut – a Doua Generaţie, din motive întemeiate, nu dorea să se bazeze pe provizii din lumea oamenilor. Oamenii de la suprafaţă, chiar şi majoritatea supuşilor Tatălui, nu ştiau că exista un guvern central kandra. Era mai bine aşa.

În lumina albăstruie, TenSoon îi putea vedea cu uşurinţă pe membrii celei de-a Doua Generaţii – toţi douăzeci, aşezaţi în spatele pupitrelor, înşiruiţi pe latura îndepărtată a încăperii. Erau destul de aproape pentru a-i vedea, cerceta, vorbi cu ei – şi totuşi destul de departe pentru ca TenSoon să se simtă izolat, singur în mijlocul platformei. Picioarele i se răciseră. Privi în jos şi observă o gaură mică lângă degetele sale. Fusese decupată în discul de oţel al platformei.

Încrederea, gândi. Era chiar sub el.

— TenSoon, din a Treia Generaţie, se auzi o voce.

TenSoon ridică privirea. Era Kanpaar, desigur. Era un kandra înalt – sau mai degrabă preferase să folosească un Trup Adevărat înalt. Ca la toţi Secunzii, oasele erau fabricate din cel mai pur cristal – ale lui aveau o nuanţă roşiatică pronunţată. Era un corp în multe feluri ineficient. Oasele acelea n-ar fi putut îndura prea mult chin. Şi totuşi, dacă duceai viaţă de administrator al Patriei, fragilitatea oaselor părea să fie un schimb acceptabil pentru frumuseţea lor sclipitoare.

— Sunt aici, spuse TenSoon.

— Insişti să continui cu acest proces? Întrebă Kanpaar, păstrându-şi vocea arogantă, punându-şi în evidenţă accentul pronunţat. Pentru că se ţinuse departe de oameni atât de mult timp, limba nu-i fusese coruptă de dialectele lor. Se zicea că accentul celor din a Doua Generaţie semăna cu al Tatălui.

— Da, zise TenSoon.

Kanpaar oftă zgomotos, stând în spatele pupitrului său de piatră netedă. În cele din urmă, schiţă din cap un semn reverenţios spre partea de sus a încăperii. Prima Generaţie privea din înalt. Stăteau în alcovurile lor individuale ce înconjurau ca un brâu perimetrul încăperii de sus, învăluiţi în penumbră, părând aproape nişte movile umanoide. Nu vorbeau. Asta era treaba Secunzilor.

Uşile se deschiseră în spatele lui TenSoon şi voci şoptite se auziră, zgomote de paşi. Se întoarse cu un zâmbet furiş, privindu-i cum intră. Kandra de diferite mărimi şi vârste. Celor mai tineri nu li se permitea să participe la un eveniment atât de important, dar celor din generaţiile de adulţi – toţi până la a Noua Generaţie – nu li se putea interzice. Aceasta era victoria lui, probabil unica pe care avea să o obţină până la sfârşitul procesului.

Dacă avea să fie condamnat la închisoare pe viaţă, atunci voia măcar ca poporul lui să afle adevărul. Mai important, voia să îi urmărească procesul, să audă ce avea de spus. Nu avea să îi convingă pe cei din a Doua Generaţie, şi cine ştie ce aveau să gândească cei din Prima, aşezaţi în alcovurile lor? Totuşi, poate, kandra cei tineri aveau să asculte. Poate că ei vor face ceva, după dispariţia lui TenSoon. Îi privi cum vin şiruri-şiruri, umplând băncile de piatră. Se strânseseră sute de kandra. Generaţiile bătrâne – Prima, a Doua, a Treia – erau puţin numeroase, căci mulţi fuseseră ucişi la începuturi, când oamenii se temeau de ei. Însă celelalte generaţii erau bine reprezentate – A Zecea Generaţie avea peste o sută de indivizi. Băncile din Cotlonul Încrederii fuseseră construite pentru ca pe ele să aibă loc întreaga populaţie kandra, dar acum erau pline doar cu cei liberi de îndatoriri şi de Contract.

Sperase că Melaan nu va fi în acel grup. Dar iată că intrase prima pe uşă. Se temu, o clipă, că o să dea buzna în sală, că o să păşească pe platformă, unde erau îngăduiţi doar cei binecuvântaţi sau damnaţi. Însă ea înlemni imediat după ce intră, obligându-i pe alţii să dea peste ea, agasaţi, cât îşi căutau loc.

N-ar fi trebuit s-o recunoască. Avea un nou Trup Adevărat – unul ieşit din comun, cu oase de lemn. Erau subţiri şi mlădioase, într-un fel exagerat, nenatural: craniul de lemn i se prelungea cu o bărbie ascuţită, triunghiulară, ochii îi erau prea mari şi pe cap avea prinse bucăţi răsucite de stofă, închipuind părul. Generaţiile mai tinere forţau hotarele bunei-cuviinţe, necăjindu-i pe Secunzi. Cândva, TenSoon s-ar fi arătat de acord cu ei – chiar şi acum mai avea ceva tradiţionalist în el. Însă azi, corpul ei sfidător îl făcu, pur şi simplu, să zâmbească.

Asta păru s-o încurajeze cumva şi-şi găsi un loc, mai în faţă, cu un grup de alţi membri ai Generaţiei a Şaptea. Aveau cu toţii Trupuri Adevărate, diforme – unul era prea mare, dintr-o bucată, altul avea patru braţe.

— TenSoon din a Treia Generaţie zise ceremonios Kanpaar, făcând să amuţească mulţimea de kandra care priveau. Te-ai încăpăţânat să ceri judecată înaintea Primei Generaţii. Prin puterea Primului Contract, nu te putem condamna fără a-ţi îngădui, mai întâi, ocazia de a-ţi susţine cauza înaintea Primilor. Dacă ei vor socoti potrivit să-ţi înlăture pedeapsa, vei fi eliberat. Dacă nu, trebuie să accepţi soarta pe care Consiliul Secunzilor ţi-a hărăzit-o.

— Înţeleg, zise TenSoon.

— În acest caz, spuse Kanpaar aplecându-se înainte în jilţul său, să începem.

Nu-i defel îngrijorat, îşi dădu TenSoon seama. Pare, mai degrabă, că are de gând să se distreze.

Şi de ce nu? După secole de predicat cum că a Treia Generaţie e plină de necredincioşi? Au încercat, în tot timpul ăsta, să-şi corecteze greşelile făcute cu noi – de pildă că ne-au dat libertate prea multă, lăsându-ne să credem că am fi la fel de buni ca şi ei. Dovedind că eu – cel mai „temperat” dintre Terţi – sunt o primejdie, Kanpaar va câştiga într-o bătălie pe care-a dus-o mare parte din viaţa sa.

Lui TenSoon i se păruse întotdeauna bizar felul în care Secunzii se simţiseră ameninţaţi de Terţi. Doar o generaţie le trebuise ca să-şi înţeleagă greşelile – a Patra Generaţie era aproape la fel de loială ca şi A Cincea, cu doar câţiva devianţi.

Însă unii din generaţiile mai tinere – Melaan şi amicii ei, de pildă – purtându-se cum se purtau... ei bine, poate că Secunzii aveau dreptul de a se simţi ameninţaţi. Iar TenSoon trebuia să fie jertfa lor. Felul lor de a restaura ordinea şi dreapta credinţă.

Doar că îi aştepta o surpriză.

Pepitele de allomanţie pură, puterea însăşi a Dăinuirii. De ce a lăsat Rashek una dintre ele în Fântâna Ascensiunii [1], asta nu ştiu. Poate n-a văzut-o, sau a vrut s-o ţină ca dar pentru vreun slujitor credincios.

Poate s-a temut că într-o zi îşi va pierde puterile şi va avea nevoie de pepită ca să-i îngăduie allomanţia. În orice caz, binecuvântat fie Rashek pentru prevedere, fiindcă fără pepită Elend ar fi murit în ziua aceea la Fântână.

Capitolul

10

Lui Sazed îi venea greu să cumpănească Larstaismul. Religia părea îndeajuns de inocentă. Ştia multe despre ea; un Păstrător din al patrulea secol izbutise să scoată la iveală o sumedenie de materiale de cult, texte sacre, note şi scrieri aparţinând unui membru cu rang înalt.

Însă, în sine, religia nu părea tocmai... ei bine... religioasă. Se concentrase asupra artei, nu pe cea sacră în sensul obişnuit, şi pe donaţiile făcute unor călugări, pentru ca aceştia să compună poeme, să picteze şi să sculpteze opere de artă. Asta, de fapt, îi bloca lui Sazed înclinaţia de a o da deoparte, fiindcă nu-i descoperea nicio contradicţie în doctrine. Pur şi simplu nu avea destule ca să intre în conflict unele cu altele.

Îşi aşeză dinainte foaia, clătinând din cap, apoi citi iarăşi ce era scris. Foaia era prinsă în susul portofoliului, ca să nu fie luată de vânt, şi o umbrelă de soare prinsă de şa îl oprea ca mare parte din cenuşă să-i mânjească pagina. O auzise pe Vin plângându-se că nu ştia cum de pot unii să citească aşa, călare, însă metoda asta îi uşura mult situaţia.

Nu trebuia să întoarcă paginile. Citea, pur şi simplu, aceleaşi cuvinte din nou şi din nou, învârtindu-le în minte, jucându-se cu ele. Încercând să decidă. Oare asta deţinea adevărul? În cea de faţă crezuse Iapa[2], soţia lui Kelsier. Era una dintre puţinii oameni întâlniţi de Kelsier care alesese să creadă într-una dintre vechile religii pe care el le predicase.

Larsta credeau că viaţa avea ca principiu căutarea divinului, citi. Învăţăturile lor spuneau că arta ne apropie de înţelegerea divinităţii. Şi de vreme ce nu toată lumea îşi poate petrece timpul făcând artă, este spre beneficiul societăţii ca toţi să sprijine un grup de artişti dedicaţi scopului de a crea opere de artă majore, care să-i înalţe pe cei care se bucură de ele.

Toate bune şi frumoase, în estimarea lui Sazed, dar ce se întâmpla cu întrebarea privind viaţa şi moartea? Spiritul? Ce anume era divinul, şi cum de se puteau întâmpla asemenea lucruri groaznice în lume dacă divinitatea chiar exista?

— Ştii ce, zise din şaua sa Boare, e ceva care mă uimeşte în toate astea.

Comentariu îl făcu pe Sazed să-şi piardă concentrarea. Oftă şi-şi ridică fruntea din foi.

— Ce te uimeşte, Lord Boare?

— Cenuşa asta, zise Boare. Uită-te şi tu. Cum acoperă totul, cum înnegreşte pământul. E şocant cât de sufocantă a devenit priveliştea. Pe vremea Lordului Legiuitor totul era cafeniu, şi plantele crescute afară arătau de parcă ar fi fost pe cale să moară de vreo boală. Şi credeam că aia e deprimant. Dar să cadă cenuşă toată ziua, să ardă întregul tărâm...

Domolitorul clătină, zâmbind, din cap.

— N-aş fi crezut să fie posibil ca vreun lucru să fie mai rău fără Lordul Legiuitor. Dar e clar că am făcut ceva harababură! Cu distrusul lumii. Şi nu-i o faptă de colea, dacă stai să te gândeşti. Mă întreb dacă n-ar trebui să fim impresionaţi de noi înşine.

Sazed se încruntă. Ici şi colo, câte un fulg de cenuşă plutea coborând din văzduh, iar cerurile, în înalturi, erau întunecate de obişnuita pâclă cenuşie. Cenuşa cădea uşurel, deşi neîncetat, de mai bine de două luni. Caii se mişcau prin câteva straturi bune de cenuşă pe drumul către sud, însoţiţi de o sută de soldaţi de-ai lui Elend. Cât avea să mai dureze până când cenuşa urma să devină aşa de groasă încât să împiedice călătoriile? Prin unele locuri se înălţau deja movile de-un metru.

Totul era întunecat – dealurile, drumul, câmpiile. Copacii se gârboveau sub greutatea de cenuşă de pe ramuri şi frunze. Ce creştea pe pământ era, în mare parte, mort – să ia până şi doi cai cu ei până în oraşul Lekal fusese greu, fiindcă n-aveau ce să pască. Soldaţii fuseseră siliţi să le care nutreţul.

— Trebuie să spun totuşi, continuă Boare trăncănind în felu-i obişnuit, apărându-se de cenuşă cu o umbrelă prinsă de spatele şeii, că cenuşa asta e un picuţ cam lipsită de imaginaţie.

— Lipsită de imaginaţie?

— Păi da, făcu Boare. Cu toate că, întâmplător, îmi place negrul la costume, altminteri îl găsesc o nuanţă nu tocmai inspirată.

— Dar cum să fie cenuşa, dacă nu aşa?

Boare ridică din umeri.

— Bun, Vin zice că ceva provoacă toate astea, da? O forţă teribilă a răului sau ceva? Ei, dacă eu aş fi respectiva forţă a răului, cu siguranţă că nu mi-aş folosi puterile ca să înnegresc pământul. N-are bun gust, atâta tot. Dar roşul... asta ar fi o culoare interesantă. Numai gândeşte-te la posibilităţi – dacă cenuşa ar fi roşie, râurile ar părea ca de sânge. Negrul e aşa de monoton că poţi uita de el, dar roşul... te-ai gândi necontenit: „Ia uite la asta. Ce roşu e dealul. Forţa aia malefică are cu siguranţă ceva stil.”

— Nu-s prea convins că există o asemenea „forţă malefică”, Boare, zise Sazed.

— A?

Sazed scutură din cap.

— Munţii de Cenuşă au scuipat întotdeauna cenuşă. E chiar aşa de ireal să presupunem că au devenit mai activi în ultima vreme? Poate că ăsta e rezultatul unor procese naturale.

— Şi ceţurile?

— S-au adaptat la vreme, Lord Boare. Poate că înainte era, pur şi simplu, prea cald pentru ele pe timp de zi ca să poată ieşi. Acum, că munţii de cenuşă scapă mai multă, ar fi logic ca şi zilele să devină mai reci, aşa că ceţurile zăbovesc mai mult.

— Aha... Şi dacă asta ar fi cauza, dragul meu, atunci de ce nu rămâneau ceţurile afară, pe timpul zilei, iarna? Era mai frig decât vara, dar plecau întotdeauna la ivirea zorilor.

Sazed tăcu. Boare avea un argument valabil. Şi totuşi, cu cât se cufunda mai tare în religiile de pe lista lui, Sazed se întreba tot mai adesea dacă nu cumva îşi creau pur şi simplu duşmanul, întruchipându-l în „forţa” aceea pe care o simţise Vin. Nu mai ştia ce să creadă. Nu credea că ar fi fost posibil ca ea să fi inventat. Însă, dacă în religii nu exista pic de adevăr, era prea mult dacă socotea de aici, logic, că lumea se termina pur şi simplu fiindcă îi venise sorocul?

— Verde, zise în cele din urmă Boare.

Sazed întoarse capul spre el.

— Asta da, ar fi o culoare de bun-gust, zise Boare. Altceva. Nu poţi să vezi verde şi să uiţi de el – nu cum faci cu negrul sau cafeniul. Nu povestea Kelsier că, în alte vremuri, plantele erau verzi? Înainte de Înălţarea Lordului Legiuitor, înainte ca prima Adâncime să se pogoare peste tărâm?

— Aşa spun poveştile.

Boare dădu gânditor din cap.

— Chiar că bun gust, zise. Ar fi foarte drăguţ pe-afară, aşa cred.

— Ce? Făcu Sazed cu adevărat surprins. Majoritatea celor cu care am stat de vorbă păreau să creadă că ideea asta cu verdele ar fi cam nefirească.

— Aşa credeam şi eu, dar acum, după ce-am văzut numai negru în faţa ochilor toată ziua, zi de zi... mi se pare că puţină varietate n-ar strica. Câmpii înverzite... punctuleţele de culoare... cum le zicea Kelsier...?

— Flori, spuse Sazed. Larsta au scris poeme despre acestea.

— Mda, zise Boare. Ar fi drăguţ să se-ntoarcă alea.

— Să se întoarcă?

Breeze strânse din umeri.

— Păi... Biserica Supravieţuitorului proroceşte că Vin, într-o bună zi, va curăţi cerurile de cenuşă şi văzduhul de ceţuri. Mă gândesc că, dacă tot e pusă pe treabă, ar putea la fel de bine să aducă plantele şi florile înapoi. Pare, nu ştiu de ce, o chestie cât se poate de feminină.

Sazed oftă şi clătină din cap.

— Lord Boare, îmi dau seama că-ncerci, pur şi simplu, să-mi dai curaj. Mă îndoiesc, totuşi, că tu, personal, îmbrăţişezi învăţăturile Bisericii Supravieţuitorului.

Boare şovăi. Apoi zâmbi.

— Am exagerat şi eu un pic, nu?

— Puţin.

— Cu tine e greu să-mi dau seama, dragule. Eşti aşa de conştient de atingerea mea asupra simţămintelor tale că nu prea pot folosi multă allomanţie, iar în ultima vreme ai fost aşa de... hmm... altfel.

Vocea lui Boare deveni melancolică.

— Dar mi-ar plăcea totuşi să văd plantele cele verzi de care vorbea Kelsier al nostru mereu. După şase luni de cenuşă... pff... ajungi cel puţin să vrei să crezi. Poate că-i destul pentru un bătrân ipocrit ca mine.

Deznădejdea ce-l cuprinsese pe Sazed îl împingea să sară şi să urle că simpla credinţă nu era de ajuns. Dorinţa şi credinţa nu-l duseseră nicăieri. Nu aveau să schimbe faptul că plantele mureau şi că lumea se sfârşea.

Nu merita să se zbată, fiindcă totul era deşertăciune.

Sazed încercă să-şi stăvilească gândurile negre, însă îi venea greu. Uneori melancolia asta a lui îl îngrijora. Din păcate, în majoritatea timpului, abia dac-aş putea aduna suficientă energie cât să-i pese că are o asemenea dispoziţie sumbră.

Larsta, îşi spuse. Fii atent la religia aia. Trebuie să iei o decizie.

Observaţiile lui Boare îl puseseră pe gânduri. Larsta punea mult accent pe frumuseţe şi artă, socotindu-le „divine.”. Păi, dacă divinitatea avea în vreun fel de-a face cu arta, atunci un zeu n-ar fi putut în niciun caz fi implicat în ceea ce se petrecea pe lume. Cenuşa, peisajul sinistru, deprimant... era mai mult decât „lipsit de imaginaţie”, cum formulase Boare. Era complet fad. Searbăd. Monoton.

Religie neadevărată, scrise Sazed la capătul foii. Învăţăturile sale sunt în contradicţie directă cu evenimente observabile.

Deschise portofoliul şi vârî foaia înăuntru; mai făcuse un pas către ceilalţi. Sazed îl vedea pe Boare cercetându-l cu coada ochiului; Domolitorii iubeau secretele. Sazed se îndoia că omul acela ar fi fost prea impresionat să afle care-i de fapt esenţa lumii. Oricum, îşi dorea ca Boare să-i dea pace când venea vorba de studiile sale.

N-ar trebui, totuşi, să fiu aspru cu el, cugetă Sazed. Ştia că Domolitorul încerca, în felul lui, să-i fie de ajutor. Boare se schimbase de când se cunoscuseră. La început – cu toate că avea şi pâlpâiri de compasiune – Boare fusese cu adevărat manipulatorul egoist şi lipsit de scrupule care acum doar se prefăcea a fi.

Sazed bănuia că Boare se alăturase bandei lui Kelsier nu din dorinţa de a-i ajuta pe skaa, ci datorită îndrăznelii acelui plan, fără a pune la socoteală răsplata bogată promisă de Kelsier.

Răsplata aceea – ascunzătoarea comorii de atiu a Lordului Legiuitor – se dovedise un basm. Boare se mulţumise cu alte recompense.

În susul pantei, Sazed băgă de seamă pe cineva care înainta prin cenuşă. Silueta purta veşminte negre, însă pe fundalul de cenuşă al câmpiei era uşor să prinzi cu privirea orice nuanţă de trup omenesc. Era una dintre iscoadele lor. Căpitanul Goradel opri formaţia, apoi trimise un om înainte să întâmpine iscoada. Sazed şi Boare rămaseră răbdători în aşteptare.

— Raportul iscoadei, lord ambasador, zise căpitanul Goradel, îndreptându-se, după scurt timp, spre calul lui Sazed. Armata împăratului e la doar câteva dealuri distanţă – mai puţin de o oră.

— Bine, rosti Sazed bucurându-se la gândul că avea să mai vadă şi altceva în afara dealurilor mohorâte şi negre.

— Se pare că ne-au zărit, lord ambasador, spuse Goradel. Vin călăreţi. De fapt, sunt chiar...

— Aici, spuse cu un oftat Boare.

Silueta care se zgâlţâia în şa se transformă într-o tânără cu păr auriu, îmbrăcată într-o rochie roz-deschis – care-o făcea să arate mai tânără decât cei douăzeci şi ceva de ani pe care-i avea. Alirianne nutrea o slăbiciune pentru dantele şi podoabe şi îi plăcea să poarte straie în culori vii, făcute să ia ochii. Sazed s-ar fi aşteptat ca o asemenea făptură să nu se priceapă la călărie. Alirianne, însă, galopa cu o uşurinţă graţioasă, ceva de care oricine ar fi avut nevoie dacă s-ar fi aflat în spinarea unui cal în goană, purtând o rochie atât de vaporoasă.

Fata trase de hăţuri în faţa soldaţilor lui Sazed, făcând animalul să se învârtă, într-o fulguire de material foşnitor şi păr auriu. Cât pe ce să descalece, şovăi la vederea stratului gros de cenuşă de pe pământ.

— Alirianne? Întrebă după un moment de tăcere Boare.

— Taci, zise ea. Încerc să decid dacă merită să-mi murdăresc rochia ca să-ţi sar în braţe.

— Putem aştepta până ce ne întoarcem în tabără.

— Nu te-aş pune într-o situaţie atât de stânjenitoare în faţa soldaţilor.

— Tehnic vorbind, draga mea, sunt soldaţii lui Sazed.

Fiindcă i se amintise de prezenţa lui Sazed, Alirianne îşi îndreptă ochii spre el. Îi zâmbi cu drăgălăşenie şi se înclină schiţând o reverenţă, din şaua calului.

— Lord ambasador, rosti fata, făcându-l pe Sazed să simtă un brusc – şi nefiresc – sentiment de afecţiune faţă de tânără.

Îl aţâţa. Dacă putea fi cineva mai neruşinat pe lume decât Boare, atunci Alirianne era.

— Prinţesă, rosti Sazed înclinând capul.

Într-un târziu, Alirianne se decise şi alunecă de pe cal. Nu tocmai „zbughind-o”, ci ţinându-şi rochia ridicată de poale, într-o postură nu tocmai demnă de o doamnă. Ar fi putut fi socotită lipsită de pudoare dacă n-ar fi purtat pe dedesubt un fel de jupă ce părea a fi făcută din mai multe rânduri de dantelă.

În cele din urmă, căpitanul Goradel se apropie şi-o ajută să urce pe calul lui Boare, aşezând-o înaintea lui în şa. Cei doi nu erau căsătoriţi oficial – în parte, poate, fiindcă Boare se simţea stânjenit de relaţia cu o femeie cu atâţia ani mai tânără. Când fusese luat la întrebări în privinţa asta, Boare explicase că nu voia s-o lase văduvă când avea să moară – un lucru despre care părea să creadă că era iminent, deşi avea doar patruzeci şi ceva de ani.

O să murim oricum cu toţii, după cum merg lucrurile, cugetă Sazed. Nu contează ce vârste avem.

Poate că de aceea şi acceptase, în parte, Boare să aibă o relaţie cu Alirianne. Oricum ar fi fost, se vedea bine, din felul în care se uita la ea – din felul delicat, aproape reverenţios, în care o ţinea lângă el – că o iubea foarte mult.

Structura noastră socială se destramă, gândi Sazed, în vreme ce coloana pornea iarăşi la drum. Cândva, pecetea oficială a căsniciei ar fi fost esenţială, mai ales fiind vorba de o tânără de rangul ei.

Dar cine să mai „oficializeze” acum? Obligatorii dispăruseră aproape cu totul. Guvernarea lui Elend şi a lui Vin era ceva ce ţinea de necesităţile războiului – o alianţă de oraşe pragmatică, organizată militar. Şi peste toate trona conştiinţa tot mai acută a faptului că ceva era foarte, foarte în neregulă cu lumea.

De ce să te mai oboseşti cu însuratul dacă oricum te aşteptai ca lumea să se termine până la finele anului?

Sazed clătină din cap. Era o perioadă când oamenii aveau nevoie de structură – de credinţă – ca să poată continua. El ar fi trebuit să fie cel care să le-o dea. Biserica Supravieţuitorului încerca să le-o ofere, însă era prea de curând creată, iar discipolii prea lipsiţi de experienţă întru cele religioase. Deja se iscau certuri despre doctrină şi ritualuri, şi fiece oraş din Noul Imperiu îşi creea propria variantă mutantă a cultului.

În trecut, Sazed predase religia fără să simtă nevoia de a crede în vreuna. Acceptase că fiecare era specială în felul ei şi le oferea celor interesaţi aşa cum un ospătar ar servi un aperitiv pe care el personal nu l-ar mânca.

Să facă asta acum i se părea o ipocrizie. Dacă oamenii lui aveau nevoie de credinţă, atunci nu el ar fi trebuit să le-o ofere. Nu mai voia să propovăduiască minciuni.

Sazed îşi aruncă pe faţă un pumn de apă rece din lighean, bucurându-se de izbitura de răcoare. Apa i se prelinse pe obraji. Îşi uscă faţa cu un prosop curat apoi scoase briciul şi oglinda, ca să-şi radă cum se cuvine părul de pe cap.

— De ce continui să faci asta? Întrebă pe neaşteptate o voce.

Sazed se răsuci. În cortul său nu fusese nimeni în urmă cu doar câteva clipe, însă acum cineva stătea în spatele lui. Sazed zâmbi.

— Doamnă Vin.

Ea îşi încrucişă braţele pe piept şi ridică din sprânceană. Mereu se mişcase fără zgomot, însă acum devenise aşa de pricepută că-l uimea până şi pe el. Abia dacă mişcase uşa de pânză a cortului când intrase. Îşi purta obişnuita cămaşă şi nădragi bărbăteşti, cu toate că-n ultimii doi ani îşi lăsase părul negru ca pana corbului să-i crească până la umeri, femeieşte. Într-o vreme, Vin parcă se furişa oriunde s-ar fi dus, încercând mereu să se ascundă, arareori privind în ochi pe cineva. Asta se schimbase. Încă era uşor să n-o observi, cu mişcările ei moi, cu silueta subţire şi statura mică. Însă acum se uita întotdeauna în ochii celorlalţi.

Şi asta schimba mult lucrurile.

— Generalul Demoux zicea că te odihneşti, Doamnă Vin, observă Sazed.

— Demoux ştie că nu-i cazul să mă lase să dorm când soseşti tu.

Sazed surâse, apoi arătă cu mâna spre un scaun, poftind-o să se aşeze.

— Poţi să te razi mai departe, zise ea. E-n regulă.

— Te rog, zise el gesticulând din nou.

Vin oftă şi se aşeză.

— Niciodată nu-mi răspunzi la întrebări, Sazed. De ce continui să porţi roba aceea de majordom? De ce îţi tot razi creştetul, la fel ca servitorii terisieni? De ce îţi tot faci griji că nu eşti respectuos fiindcă te epilezi când sunt eu de faţă? Doar nu mai eşti un servitor.

El oftă şi se aşeză cu grijă într-un jilţ, faţă în faţă cu Vin.

— Nu mai ştiu exact ce anume sunt, Doamnă Vin.

Pânza cortului tremură în bătaia uşoară a vântului şi fire de cenuşă intrară înăuntru, căci Vin nu închisese bine după ea. Auzindu-l, se încruntă.

— Eşti Sazed.

— Ambasadorul-şef al împăratului Venture.

— Nu, zise Vin. Poate asta faci, dar nu asta eşti.

— Şi atunci, mă rog, ce sunt?

— Sazed, repetă ea. Păstrător din Terris.

— Un Păstrător care nu-şi mai poartă cupruminţile?

Vin aruncă o privire într-un ungher, spre scrinul în care le păstra. Cupruminţile, depozitele feruchimice care conţineau religiile, istoriile şi basmele unor popoare de mult dispărute. Aşteptau să fie predate, aşteptau să fie completate.

— Mă tem că am devenit foarte egoist, Doamnă Vin, zise cu voce domoală Sazed.

— Ce aiureală, spuse Vin. Ţi-ai petrecut viaţa întreagă în slujba altora. Nu cunosc pe nimeni mai puţin egoist ca tine.

— Apreciez acest simţământ, zise el. Dar mă tem că trebuie să-mi exprim dezacordul. Doamnă Vin, mâhnirea nu-i ceva nou pentru noi. Ştii mai bine decât oricine greutăţile vieţii din Ultimul Imperiu. Am pierdut cu toţii oameni dragi nouă. Şi totuşi parcă numai eu nu reuşesc să trec peste ce-am pierdut. Parcă aş fi un copil. Da, Tindwyl e moartă. Şi, cu toată sinceritatea, n-am petrecut prea mult timp cu ea înainte să-i vină sorocul. N-am motive ca să mă simt astfel.

Însă, când mă trezesc dimineaţa, nu mă pot opri să nu văd negru înaintea mea. Când îmi aşez pe braţe metalminţile, îmi simt pielea rece şi-mi amintesc de timpul petrecut alături de ea. Viaţa mea e deznădăjduită. Ar trebui să pot trece peste asta, însă nu pot. Voinţa mi-e slabă, cred.

— Nu-i deloc adevărat, Sazed, zise Vin.

— Trebuie să-mi exprim dezacordul.

— Aha! Făcu Vin. Dacă ai fi într-adevăr un om cu voinţă slabă, ai putea să nu fii de acord cu mine?

Sazed tăcu o clipă, zâmbind, apoi întrebă:

— Dar de când ai ajuns să gândeşti atât de logic?

— De când îmi împart viaţa cu Elend, zise Vin cu un oftat. Dacă preferi argumente iraţionale, nu te căsători cu un învăţat.

Eu aproape am făcut-o. Gândul acesta i se ivi în minte fără să vrea şi şterse zâmbetul de pe chip. Vin probabil că observă, fiindcă tresări uşurel.

— Iartă-mă, zise ferindu-şi privirea.

— Nu-i nimic, Doamna Vin. Numai că... mă simt lipsit de vlagă. Nu pot fi cel pe care şi-l doreşte poporul meu. Sunt, poate, ultimul dintre Păstrători. A trecut un an de când Inchizitorii mi-au atacat ţara şi au ucis toţi copiii feruchimişti; nu avem dovezi că ar fi supravieţuit cineva din clanul meu. Mai erau şi alţii plecaţi din oraş, limpede şi inevitabil, însă ori au dat Inchizitorii peste ei, ori i-a găsit nenorocirea. De aşa ceva putem spune că am avut parte din plin, în ultimul timp.

Vin îşi lăsă mâinile în poală; arăta neobişnuit de slăbită în lumina ce abia mijea. Sazed îi văzu expresia chinuită şi se încruntă.

— Doamnă Vin?

— Îmi pare rău, zise ea. Doar că... tu ai fost mereu cel care dădea sfaturi, Sazed. Iar acum îmi trebuie un sfat în ce te priveşte.

— Nu e niciun sfat de dat, mă tem.

Rămaseră tăcuţi câteva clipe.

— Am găsit un depozit, zise Vin. Penultima dintre grote. Ţi-am făcut o copie cu cuvintele găsite, săpate într-o foaie de oţel subţire spre bună păstrare.

— Mulţumesc.

Vin părea nesigură.

— N-o să te uiţi, aşa-i?

Sazed rămase încremenit o clipă. Apoi clătină din cap.

— Nu ştiu.

— N-o pot face singură, Sazed, şopti Vin. Nu mă pot lupta singură. Am nevoie de tine.

În cort se lăsă liniştea.

— Fac... tot ce pot, zise în cele din urmă Sazed. În felul meu. Trebuie să găsesc un răspuns pentru mine însumi înainte de a putea da răspunsuri altora. Dar pune să se aducă la mine în cort inscripţia. Promit că măcar îmi voi arunca ochii pe ea.

Vin încuviinţă cu o mişcare a capului, apoi se ridică.

— Elend ţine o adunare diseară. Ca să plănuim următoarele acţiuni. Vrea să vii.

Când păşi să plece lăsă o dâră vagă de parfum în urmă.

— A fost o vreme, zise, după ce am luat puterea la Fântâna Înălţării, când am crezut că Elend va muri.

— Dar n-a murit. Încă trăieşte.

— Nu are a face, zise Vin. L-am socotit mort. Ştiam că-i pe moarte – am avut puterea aceea, Sazed, putere cum nu-ţi poţi închipui. Niciodată. Puterea de a distruge lumi şi de a le clădi iarăşi. Puterea de a vedea şi de a înţelege. L-am văzut şi am ştiut că va muri. Şi că am în mâna mea puterea de a-l salva.

Sazed ridică privirea.

— Dar n-am făcut-o, zise Vin. L-am lăsat însângerat şi am slobozit, în schimb, puterea. L-am dat morţii.

— Cum? Cum ai putut face un asemenea lucru? Întrebă Sazed.

— M-am uitat în ochii lui, rosti Vin, şi am ştiut ce ar vrea să fac. Tu mi-ai dăruit asta, Sazed. Tu m-ai învăţat să-l iubesc îndeajuns cât să-i dau voie să moară.

Îl lăsă, apoi, singur în cort. În câteva momente Sazed reveni asupra epilării ţestei şi găsi ceva aşezat lângă lighean. O bucată mică şi împăturită de hârtie.

Pe ea, un desen vechi, şters, al unei plante bizare. O floare. Desenul îi aparţinuse cândva Iepei. De la ea ajunsese la Kelsier, şi de la acesta la Vin.

Sazed luă foaia, întrebându-se ce avusese de gând Vin să-i transmită lăsându-i desenul. În cele din urmă îl împături la loc şi şi-l strecură în mâneca sutanei, apoi îşi văzu de treabă.

Prima Învoială, adesea rostit de Kandra, era iniţial doar o serie de promisiuni pe care Prima Generaţie i le făcuse Lordului Legiuitor. Aceste promisiuni le-au pus pe hârtie şi, făcând asta, au obţinut şi primul cod de legi kandra. Îi îngrijora posibilitatea autoguvernării, independenţa de Lordul Legiuitor şi imperiul acestuia. Aşa că au dus cele scrise înaintea sa, cerându-i încuviinţarea.

El a cerut ca regulile să fie întipărite în oţel şi a scrijelit cu mâna lui o semnătură, la sfârşit. Codul acesta era primul lucru pe care-l învăţa un kandra după ce se trezea din viaţa de nălucă-de-ceaţă. Conţinea porunci referitoare la respectul datorat generaţiilor anterioare, drepturi legale simple garantate oricărui kandra, indicaţii pentru crearea unor noi kandra şi solicitarea unui devotament desăvârşit pentru Lordul Legiuitor.

Mai supărător era că Prima Învoială conţinea o prevedere care, invocată, ar fi dus la sinuciderea în masă a neamului kandra.

Capitolul

11

Kanpaar se lăsă în faţă, în jilţul său, cu oasele roşii, cristaline, scânteind în lumina felinarelor.

— Prea bine atunci, TenSoon, trădător al neamului kandra. Ai vrut judecata asta. Acum apără-te.

TenSoon trase o gură bună de aer – era aşa de bine s-o poată iar face – şi dădu să vorbească.

— Spune-le, continuă rânjind Kanpaar, explică-le, dacă poţi, de ce ai ucis unul de-ai noştri. Un tovarăş kandra.

TenSoon îngheţă. Cotlonul Încrederii era tăcut – generaţiile de kandra erau mult prea binecrescute ca să se frământe şi să facă gălăgie, ca o adunare de oameni. Stăteau acolo, cu oase de piatră, lemn sau chiar metal, aşteptând răspunsul lui TenSoon.

TenSoon nu se aşteptase la întrebarea aceea.

— Da, am ucis un kandra, zise acesta, stând rece şi dezgolit pe platformă. Nu este interzis.

— Trebuie să fie interzis? Zise Kanpaar ţintuindu-l cu un deget acuzator. Oamenii se omoară unii pe alţii. Kolosşii o fac. Da şi unii, şi alţii aparţin Năruirii. Noi suntem Dăinuirea, aleşii Tatălui însuşi. Nu ne omorâm unii pe alţii!

TenSoon se încruntă. Era un interogatoriu neobişnuit. De ce ai întreba asta? Trădarea poporului meu e cu siguranţă un păcat cu mult mai grav decât uciderea unuia.

— Am fost silit de Contract, zise cu onestitate TenSoon. Tu ar trebui să ştii, Kanpaar. Tu m-ai încredinţat omului Straff Venture. Şi ştim cu toţii ce fel de persoană era.

— Cu nimic diferit de orice alt om, se burzului unul dintre Secunzi.

Cândva, TenSoon ar fi fost de acord. Însă ştia că mai existau şi oameni, măcar câţiva, care erau diferiţi. O trădase pe Vin, şi totuşi ea nu-l urâse pentru asta. Înţelesese şi fusese îndurătoare. Chiar dacă nu ar fi putut deveni prieteni, chiar dacă n-ar fi ajuns s-o respecte profund, acel moment, în sine, i-ar fi câştigat lui Vin credinţa sa neabătută.

Se baza pe el, chiar dacă nu ştia asta. Se îndreptă de umeri şi-l privi în ochi pe Kanpaar.

— Am fost atribuit omului Straff Venture prin Contract plătit, zise TenSoon. Iar el m-a lăsat în voia toanelor fiului său cel tulburat, Zane. Zane a poruncit să-l ucid pe kandra numit OreSeur şi să-i iau locul, ca să o pot iscodi pe femeia Vin.

La auzul numelui se auziră câteva şoapte. Da, aţi auzit de ea. Cea care l-a ucis pe Tată.

— Aşa că ai făcut cum ţi-a poruncit Zane? Întrebă cu voce răsunătoare Kanpaar. Ai ucis un alt kandra. Ai asasinat un membru al propriei noastre generaţii!

— Crezi că mi-a plăcut? Întrebă TenSoon. OreSeur era frate de generaţie cu mine – un kandra pe care-l ştiam de şapte sute de ani. Însă... Contractul...

— Opreşte uciderea, zise Kanpaar.

— Opreşte uciderea oamenilor.

— Şi o viaţă kandra nu e mai de preţ decât cea a unui om?

— Cuvintele sunt limpezi, Kanpaar, se răsti TenSoon. Le cunosc prea bine – am ajutat la scrierea lor! Am fost amândoi acolo atunci când Contractele acestea de slujire au fost create, folosindu-se ca model Prima Învoială însăşi! Nu ne dau voie să ucidem oameni, dar nu ne interzic să ne ucidem unii pe alţii.

Kanpaar se aplecă iarăşi în faţă.

— Ai discutat cu acest Zane? I-ai dat a înţelege că poate ar trebui să săvârşească singur crima? Ai încercat, cât de cât, să eviţi uciderea unuia dintre ai noştri?

— Nu le întorc vorba stăpânilor mei, zise TenSoon. Şi cu siguranţă n-am vrut să-i spun omului Zane cum să ucidă un kandra. Lipsa lui de cumpănire era bine ştiută.

— Deci nu te-ai opus, zise Kanpaar. Ci l-ai ucis, pur şi simplu, pe OreSeur. Şi apoi i-ai luat locul, pretinzând că eşti el.

— Asta facem noi, zise cu năduf TenSoon. Luăm locul altora, făcând-o pe iscoadele. Ăsta e chiar scopul Contractului.

— Facem asta cu oamenii, izbucni un alt Secund. E prima dată când un kandra a fost folosit pentru a imita un alt kandra. E un precedent supărător pe care l-ai stabilit.

A fost iscusit, cugetă TenSoon. Îl urăsc pe Zane că m-a silit s-o fac, dar tot văd că a fost o mişcare genială. Vin n-a bănuit nicio clipită.

Cine ar fi făcut-o?

— Ar fi trebuit să refuzi să faci acest act, zise Kanpaar. Ar fi trebuit să soliciţi clarificarea Contractului tău. Dacă şi alţii ar începe să ne folosească în acest chip, ca să ne ucidem unii pe alţii, am putea fi şterşi de pe lume în doar câţiva ani!

— Ne-ai trădat pe toţi cu pripeala ta, zise un altul.

Ah, îşi spuse TenSoon. Deci ăsta le este planul. Mă scot trădător de la bun început, pentru ca orice aş afirma după aceea să nu mai găsească crezare.

Zâmbi. Era din a Treia Generaţie şi se făcuse vremea să se poarte ca atare.

— V-am trădat cu pripeala? Dar voi glorioşi Secunzi? Cine a îngăduit ca un Contract să-i fie atribuit lui Kelsier însuşi. Aţi dat un slujitor kandra chiar celui care plănuia să ne ucidă Tatăl!

Kanpaar înlemni, de parcă ar fi fost pălmuit, cu faţa translucidă şi furioasă în lumina albăstrie.

— Nu ai căderea de a aduce acuzaţii, Terţule!

— Nu mai am căderea să fac nimic, se pare, spuse TenSoon. Niciunul dintre noi nu mai are, acum că a murit tatăl. Nu ai dreptul să te plângi, fiindcă am ajutat la asta.

— De unde să ştim că un om va reuşi acolo unde alţii n-au izbutit, se răţoi un Secund. A plătit aşa de bine că...

Kanpaar le tăie celorlalţi vorba cu un gest tăios al mâinii. Nu era bine ca şi cei din a Doua Generaţie să fie nevoiţi să se apere. Iar Hunfoor – kandra care vorbise – nu se prea nimerise la fel cu ceilalţi din generaţia sa. Era un picuţ mai... greoi.

— Nu vei mai scoate nicio vorbă despre asta, Terţule, zise Kanpaar arătând spre TenSoon.

— Cum să mă apăr, dacă nu pot...

— Nu eşti aici ca să te aperi, zise Kanpaar. Acesta nu este un proces – deja ţi-ai recunoscut vinovăţia. E sentinţa unei judecăţi. Lămureşte-ţi faptele, apoi lasă Prima Generaţie să-ţi hotărască soarta!

TenSoon tăcu. Nu era timpul pentru presiuni. Nu încă.

— Acum, zise Kanpaar, lucrul ăsta pe care l-ai făcut, luând locul unuia dintre fraţii tăi, e îndeajuns de rău. Continuăm sau îţi accepţi judecata?

— Ştim amândoi că moartea lui OreSeur are prea puţin de-a face cu motivul pentru care mă aflu aici.

— Prea bine, zise Kanpaar. Să trecem, atunci, mai departe. De ce nu spui Primei Generaţii pentru ce – dacă eşti un kandra atât de respectuos cât priveşte Contractul – ai încălcat Legea cu stăpânul tău, nesocotindu-i nevoile şi ajutându-l, în schimb, pe duşmanul său?

Acuzaţia lui Kanpaar răsună în sală. TenSoon închise ochii, gândindu-se la ziua aceea, cu un an în urmă. Îşi amintea că stătuse liniştit pe lespezile Fortăreţei Venture, uitându-se la lupta dintre Zane şi Vin.

Nu. Nu fusese o luptă. Zane arsese atiu, şi asta-l făcuse aproape invincibil. Zane se jucase cu Vin, o umilise şi-o batjocorise.

Vin nu fusese stăpâna lui TenSoon – îi ucisese kandra şi-i luase locul, spionând-o potrivit poruncii lui Zane. El fusese stăpânul lui TenSoon. El deţinuse Contractul lui TenSoon.

Însă, cu toată instruirea sa, TenSoon o ajutase pe Vin. Şi-i dezvăluise, în consecinţă, marele secret al neamului kandra. Slăbiciunea lor: că un Allomant îşi putea folosi puterile pentru a stăpâni complet corpul unui kandra. Kandra slujiseră pentru a ţine acest lucru secret – se făcuseră servitori pentru a nu ajunge sclavi. TenSoon deschise ochii în încăperea tăcută. Era momentul pe care îl aşteptase.

— Nu mi-am încălcat Contractul, declară.

Kanpaar pufni a lehamite.

— Altceva ai spus când te-ai întors la noi acum un an, Terţule.

— V-am spus ce s-a întâmplat, zise TenSoon şi îşi îndreptă cu mândrie spinarea. N-am minţit. Am ajutat-o pe Vin şi nu pe Zane. În parte din cauza acţiunilor mele, stăpânul meu a murit la picioarele lui Vin. Însă Contractul nu l-am încălcat.

— Susţii că Zane voia să-i ajuţi duşmanul? Zise Kanpaar.

— Nu, nu mi-am încălcat Contractul fiindcă am decis să slujesc un Contract mai însemnat. Prima Învoială!

— Tatăl e mort! Ţipă unul dintre Secunzi. Cum să slujeşti Contractul cu el?

— A murit, e drept. Dar Prima Învoială n-a murit odată cu el! Vin, Moştenitoarea Supravieţuitorului, ea a fost aceea care l-a ucis pe Lordul Legiuitor. Ea este acum Mama noastră. Prima Învoială e acum cu ea!

Se aşteptase la ţipete indignate, la insulte şi acuzaţii de blasfemie. Însă obţinuse o tăcere buimacă. Kanpaar stătea, înlemnit, după pupitrul său. Membrii Primei Generaţii tăceau, ca de obicei, în alcovurile lor umbrite.

Păi, îşi spuse TenSoon, cred că asta înseamnă că ar trebui să continui.

— A trebuit s-o ajut pe femeia Vin, zise. Nu-l puteam lăsa pe Zane s-o omoare, fiindcă aveam o datorie faţă de ea, o datorie care a început în clipa în care a luat locul Tatălui.

Kanpaar izbuti, până la urmă, să-şi găsească vocea:

— Ea? Mama noastră? L-a ucis pe Lordul Legiuitor!

— Şi i-a luat locul. Este acum, într-un fel, una dintre noi.

— Prostii! Făcu Kanpaar. Mă aşteptam la explicaţii, TenSoon, poate chiar la minciuni. Dar fanteziile astea? Blasfemiile astea?

— Ai mai fost pe-afară în ultima vreme, Kanpaar? Ai mai ieşit din Patrie în ultimul veac? Pricepi ce se întâmplă? Tatăl e mort. Tărâmul e răscolit. Când mă întorceam în Patrie, acum un an, am văzut cum s-au schimbat ceţurile. Nu se mai poartă cum s-au purtat întotdeauna. Nu mai putem continua. A Doua Generaţie nu-şi dă, poate, seama, dar Năruirea a venit! Viaţa se va sfârşi. Vremea de care vorbeau Lume-Aducătorii – poate vremea Încheierii – a venit!

— Vorbeşti în dodii, TenSoon. Ai stat prea mult printre oameni şi...

— Spune-le despre ce-i cu adevărat vorba, Kanpaar, îl întrerupse TenSoon ridicând vocea. Nu vrei să se ştie adevăratul meu păcat? Nu vrei să audă şi ceilalţi?

— Nu întinde coarda, TenSoon, zise Kanpaar arătând din nou cu degetul spre el. Ce-ai făcut e şi aşa rău. Nu face din asta...

— I-am spus, zise TenSoon întrerupându-l iar. I-am spus Secretul nostru. Şi, în cele din urmă, m-a folosit. Ca allomanţii din evurile vechi. Mi-a controlat trupul, folosind Slăbiciunea, şi m-a făcut să mă lupt cu Zane! Asta e tot. I-am trădat pe toţi ai noştri. Ea ştie... şi sunt sigur că a spus-o şi altora. Nu peste mult, vor şti cu toţii cum să ne controleze. Şi vrei să afli de ce am făcut-o? Judecata asta nu-i întocmită ca să pot vorbi despre ţelurile mele?

Continuă să vorbească, deşi Kanpaar încerca să-l acopere.

— Am făcut-o fiindcă avea dreptul de a şti Secretul, răcni TenSoon. Ea este Mama! A moştenit tot ce-a avut Lordul Legiuitor. Fără ea nu suntem nimic. Nu putem crea Binecuvântări noi, sau kandra, pe noi înşine! Încrederea este a ei, acum! Ar trebui să mergem la ea. Dacă acesta e cu adevărat sfârşitul tuturor lucrurilor, atunci va veni iute şi Încheierea. Ea va...

— Destul! Mugi Kanpaar.

Încăperea se cufundă iarăşi în tăcere.

TenSoon respiră adânc. Vreme de un an, prins în gaura sa, plănuise cum să facă cunoscută această informaţie. Neamul său îşi petrecuse o mie de ani, zece generaţii, urmând învăţăturile Primului Contract. Meritau să afle ce se întâmplase cu el.

Şi totuşi... i se părea aşa de... nepotrivit să ţipe toate acestea, ca un om purtat de nebunie. Oare aveau să-l creadă? Oare putea schimba ceva, cât de cât?

— Tu singur ţi-ai recunoscut trădarea, zise Kanpaar. Ai încălcat Contractul, ai ucis pe cineva din propria-ţi generaţie şi ai spus unui om cum să ne stăpânească. Ai vrut judecată. Judecată va fi.

TenSoon se întoarse încetişor şi se uită spre balcoanele de unde priveau membrii Primei Generaţii.

Poate... poate-şi vor da seama că ce-am spus e adevărat. Poate că vorbele mele îi vor trezi şi vor pricepe că trebuie să ne punem în serviciul lui Vin şi nu să stăm aici, în peşteri, să aşteptăm sfârşitul lumii.

Însă nu se întâmplă nimic. Nici mişcare şi nici sunet. Uneori, TenSoon se întreba dacă acolo, sus, mai trăia cineva. Nu mai vorbise de secole cu vreun membru al Primei Generaţii – îşi mărgineau comunicarea doar la cea cu Secunzii.

Dacă vieţuiau încă, niciunul nu profită de ocazie pentru a-i da iertare lui TenSoon. Kanpaar zâmbi.

— Prima Generaţie ţi-a ignorat cererea, Terţule, zise. Ca atare, ca slujitori ai lor, noi, cei din a Doua Generaţie, vom da sentinţa în locul lor. Ţi se va anunţa într-o lună.

TenSoon se încruntă. O lună? De ce să aştepte?

Oricum ar fi fost, se sfârşise. Oftând, plecă capul. Apucase să-şi zică păsul. Kandra ştiau acum că Secretul lor ieşise la iveală. Secunzii nu mai puteau ascunde asta. Poate că vorbele lui îi vor trezi poporul la fapte.

Dar el n-avea, probabil, s-o ştie vreodată.

Rashek, desigur, a mutat Fântâna Înălţării.

A fost foarte iscusit din partea lui, poate lucrul cel mai chibzuit pe care l-a făcut. Ştia că puterea avea într-o bună zi să revină în Fântână, fiindcă asemenea putere – cea fundamentală, prin care se formase lumea însăşi – nu se isprăveşte pur şi simplu. Poate fi folosită, deci dispersată, dar se va reface mereu.

Ştiind, deci, că zvonurile şi legendele vor rămâne, Rashek a schimbat însăşi alcătuirea lumii. A pus munţi în ceea ce a devenit Nordul, numind locul Terris. Apoi a netezit adevăratul său loc de baştină şi şi-a clădit capitala acolo.

Şi-a construit palatul cu încăperea aceea în mijloc, locul în care medita, spaţiu ce era o copie a vechii sale colibe din Terris. Un refugiu creat în ultimele momente de dinainte ca puterea să-l părăsească.

Capitolul

12

— Îmi fac griji pentru el, Elend, zise Vin aşezându-se pe saltea.

— Pentru cine? Întrebă Elend întorcând faţa de la oglindă. Sazed?

Vin dădu din cap, încuviinţând. Când Elend se trezi din aţipeală, ea se sculase deja, se îmbăiase şi se îmbrăcase. Îşi făcea griji uneori pentru ea, pentru că trudea atâta. Acum, că devenise şi el Născut-din-Ceaţă, îşi făcea şi mai multe griji cunoscând limitele fludorului. Metalul întărea trupul, dând voie celui ce-l folosea să-şi întârzie oboseala – dar cu un preţ. Când se termina fludorul sau era oprit, osteneala revenea şi să prăbuşea peste el ca un zid de piatră.

Şi totuşi Vin continua. Elend ardea şi el fludor, îşi forţa limitele, însă ea părea să aibă nevoie de mai puţină odihnă. Era mai tare decât el – puternică în feluri pe care Elend n-avea niciodată să le afle.

— Sazed o să se ocupe de problemele lui, zise Elend întorcându-se iar la oglindă. Trebuie să fi pierdut şi alţi oameni dragi până acum.

— Acum e altceva, zise Vin.

O zărea reflectată în oglindă, stând picior peste picior în spatele lui, înveşmântată simplu. Uniforma albă ca zăpada a lui Elend era tocmai dimpotrivă. Nasturii de lemn aurit străluceau, meşteşugiţi astfel tocmai pentru ca să aibă prea puţin metal în ei pentru a fi afectaţi de allomanţie. Haina însăşi era făcută dintr-o ţesătură specială, mai uşor de curăţat de cenuşă. Uneori se simţea vinovat de câtă muncă trebuia ca să-l facă să arate ca un rege. Însă era necesar. Nu pentru vanitatea sa, ci pentru imagine. Figura pentru care oştenii săi plecau la război. Într-un tărâm al întunecimii, Elend îmbrăcat în alb – era un simbol.

— Altceva? Întrebă Elend închizându-şi butonii de la manşete. Ce e cu moartea lui Tindwyl? A fost răpusă în timpul asaltului de la Luthadel. La fel au căzut Ciomege şi Dockson. Tu mi-ai ucis în luptă propriul tată, iar apoi, la puţin timp, l-am descăpăţânat pe cel mai bun prieten al meu. Am pierdut cu toţii oameni dragi.

— Asta a zis şi el, spuse Vin. Dar pentru el e mai mult decât o moarte. Cred că vede în moartea lui Tindwyl o trădare – dintre noi, el a fost mereu singurul cu credinţă. A pierdut asta, oarecum, când a murit ea.

— Singurul cu credinţă? Întrebă Elend culegând de pe birou o broşă de lemn argintată şi potrivindu-şi-o în pieptul hainei. Dar de asta ce zici?

— Tu aparţii Bisericii Supravieţuitorului, Elend. Dar îţi lipseşte credinţa. Nu o ai cum o avea Sazed. Era ca şi cum... ştia că totul va fi bine până la urmă. Avea încredere că cineva avea grijă de lume.

— O să se descurce.

— Nu-i doar el, Elend, zise Vin. Boare încearcă prea tare.

— Ce-nseamnă asta? Întrebă amuzat Elend.

— Împinge simţămintele tuturor. Împinge prea tare, încearcă să-i facă fericiţi pe alţii şi râde prea tare. E temător, îngrijorat. Şi arată asta străduindu-se prea tare.

Elend zâmbi.

— Devii la fel de rea ca şi el când citeşti emoţiile şi spui celorlalţi cum se simt.

— Sunt prietenii mei, Elend. Îi cunosc. Şi, să ştii, îi simt cum cedează. Unul câte unul, încep să creadă că nu avem cum să câştigăm.

Elend îşi încheie şi ultimul nasture, apoi se privi în oglindă. Se întreba, uneori, dacă se potrivea uniformei împodobite, cu albeaţa ei imaculată şi regalitatea pe care o emana. Se uită în propriii săi ochi, evitând să-şi privească barba scurtă, trupul de luptător şi pielea cu cicatrice.

Se uită în ochii aceia şi căută regele din spatele lor. Şi, ca întotdeauna, nu se simţi foarte impresionat de ce văzu.

Însă continua, fiindcă era tot ce aveau mai bun. Tindwyl îl învăţase asta.

— Prea bine, zise. Cred că ai dreptate în ce-i priveşte pe ceilalţi. Voi face ceva ca să rezolv.

Asta, până la urmă, era treaba lui. Titlul de împărat ducea după el o singură îndatorire.

Să îmbunătăţească totul.

— În regulă, zise Elend indicând către o hartă a imperiului ce atârna într-o parte a cortului sfatului. Am măsurat apariţia şi dispariţia ceţurilor în fiecare zi, apoi Nordeen şi scribii săi au socotit totul. Ne-au oferit aceste perimetre să ne călăuzească.

Grupul se apropie şi începu să studieze harta. Vin rămase în fundul cortului, cum îi plăcea. Mai aproape de umbre. Mai aproape de ieşire. Se făcuse mai încrezătoare, era drept, dar nu şi nesăbuită. Voia să poată ţine sub observaţie pe fiecare din cort, chiar dacă avea încredere în toţi.

Şi avea. Poate cu excepţia lui Cett. Bărbatul acela căpos stătea în fruntea grupului, alături de fiul său cel tăcut, ca de obicei. Cett, sau regele Cett, unul dintre monarhii care-i jurase supunere lui Elend – avea o barbă netăiată, o gură cam spurcată şi două picioare care nu-l susţineau. Asta, însă, nu-l împiedicase să fie cât pe ce să cucerească Luthadelul cu mai bine de un an în urmă.

— Drăcie, zise Cett. Doar nu vrei să putem citi chestia asta?

Elend bătu cu degetul în hartă. Era o schiţă grosolană a imperiului său, aidoma celei pe care o găsise în grotă, doar că actualizată. Avea nişte cercuri mari, concentrice, desenate pe ea.

— Cercul exterior este teritoriul unde ceţurile au ocupat cu totul tărâmul şi nu mai dispar, nici măcar în timpul zilei.

Elend îşi mişcă degetul spre interior, către al doilea cerc.

— Acesta trece prin satul pe care tocmai l-am vizitat, unde am găsit ascunzătoarea. Indică patru ore de lumină a zilei. Ce-i înăuntrul acestui cerc are parte de mai mult de patru ore. Ce-i în afara lui are mai puţin de-atât.

— Şi ultimul cerc? zise Boare.

Stătea cu Alirianne cât de departe de Cett îi permitea spaţiul din cort. Cett încă nu se dezbărase de obiceiul de a azvârli cu tot felul de chestii în Boare: insulte, cel mai adesea, şi uneori cuţite.

Elend privi harta.

— Presupunând că ceţurile avansează spre Luthadel cu aceeaşi repeziciune, cercul ăsta reprezintă aria despre care scribii cred că va avea parte de suficient soare, în vara asta, ca să iasă recoltele.

Cortul se cufundă în tăcere.

Nădejdea e pentru neghiobi, păru să-i şoptească lui Vin în minte vocea lui Reen. Fratele ei, Reen, o învăţase legile străzii şi ale fărădelegii, arătându-i că e bine să fie neîncrezătoare, bănuitoare. Şi, făcând aşa, o învăţase să supravieţuiască. Trebuise să apară Kelsier ca să-i arate că era posibil ca în acelaşi timp să aibă încredere şi să supravieţuiască, iar asta fusese o lecţie dură. Însă auzea şi acum vocea de nălucă a lui Reen – mai degrabă ca o amintire – şoptindu-i despre nesiguranţa ei, scoţând în evidenţă lucrurile brutale pe care i le arătase.

— E un cerc cam mititel, zise Ham cercetând încă harta.

Bărbatul lat în spate stătea cu generalul Demoux între Cett şi Boare. Sazed şedea, liniştit, într-o latură. Vin îi aruncă o privire, încercând să-şi dea seama dacă discuţia lor de dinainte îi mai tăiase din deznădejde, însă nu-şi dădu seama.

Erau un grup mic: nouă doar, dacă-l socoteai şi pe Gneordnir, fiul lui Cett. Doar Fantomă, care plecase în recunoaştere în Nord, lipsea. Toată lumea se concentra asupra hărţii. Cercul ultim era, cu adevărat, tare mic – nici măcar cât Stăpânirea Centrală, unde se afla capitala imperială de la Luthadel. Ce zicea harta, şi voia să sublinieze Elend, era că peste nouăzeci la sută din imperiu nu avea să poată obţine recolte în vara aceea.

— Până şi bucăţica asta va dispărea până iarna viitoare, zise Elend.

Vin îi privi pe ceilalţi cum se uită şi-şi dădu seama – dacă nu pricepuseră şi ei – de groaza care-i cuprinsese. E aşa cum zicea jurnalul lui Alendi. Nu au putut înfrunta Aâncimea cu armele. Oraşele au fost distruse, aducând o moarte lentă, oribilă. Au fost neputincioşi.

Adâncimea. Aşa li se zisese ceţurilor, ori, cel puţin, aşa le numeau documentele care scăpaseră întregi. Poate că lucrul cu care se luptaseră, forţa aceea primordială eliberată de Vin, se afla în spatele acestei întunecări. N-aveau cum şti ce fusese odată, fiindcă fiinţa aceea avea puterea de a modifica ce fusese înregistrat.

— Ei, oameni buni, zise Elend ducându-şi la piept braţele, avem nevoie de opţiuni. Kelsier v-a adunat fiindcă puteţi face imposibilul. Şi misiunea ce ne aşteaptă e mai degrabă imposibilă.

— Nu m-a adunat nimeni, anunţă Cett. Am fost tras de fudulii în panarama asta.

— Ei, dragul meu, zise Boare, varianta cea mai evidentă pare a fi Fântâna Înălţării. Se pare că puterea de acolo a fost făcută ca să lupte cu ceţurile.

— Sau să elibereze lucrul ascuns acolo, zise Cett.

— Nu are a face, spuse Vin făcându-i să-şi întoarcă privirile. Nu mai este putere în Fântână. S-a dus. A fost folosită. Dacă revine vreodată, cred că o să fie abia peste o mie de ani, din ce bănuiesc.

— E cam multişor, dacă e să trăim pe seama proviziilor din ascunzători, zise Elend.

— Dar dacă am creşte plante care au nevoie de foarte puţină lumină? Întrebă Ham.

Purta, ca întotdeauna, nişte nădragi simpli şi o vestă. Era un Brutal şi putea să ardă fludor, care-l făcea să îndure fierbinţeala şi frigul. Umbla voios, cu braţele dezgolite, în zile cu vreme urâtă care i-ar fi făcut pe cei mai mulţi să se pună la adăpost.

Ei bine, poate nu atât de voios. Ham nu se schimbase peste noapte, precum Sazed. Dar îşi pierduse, totuşi, ceva din veselie. I se citeau adesea expresii preocupate pe figură, de parcă s-ar fi gândit foarte, foarte adânc la lucruri şi nu i-ar fi convenit de fel concluziile trase.

— Există plante care n-au trebuinţă de lumină? Întrebă Alirianne, înclinându-şi capul într-o parte.

— Ciupercile şi alte cele, zise Ham.

— Mă îndoiesc că am putea hrăni un imperiu întreg cu ciuperci, zise Elend. Deşi nu e de lepădat gândul.

— Trebuie să mai fie şi alte plante, zise Ham. Chiar şi cu ceţuri toată ziua, ceva lumină are să treacă. Unele plante ar putea să trăiască aşa.

— Plante pe care nu le putem mânca, dragul meu, sublinie Boare.

— Dar poate animalele reuşesc, zise Ham.

Elend dădu gânditor din cap.

— Avem al naibii de puţin timp pentru horticultură, observă Cett. Trebuia să-ncepem cu alde astea cu ani în urmă.

— Nu ştiam prea multe până-n urmă cu câteva luni, zise Ham.

— E drept, spuse Elend. Însă Lordul Legiuitor a avut o mie de ani ca să se pregătească. De asta a făcut grotele-depozit – şi încă nu ştim ce-o fi în ultima.

— Nu-mi place să mă bizui pe Lordul Legiuitor, Elend, zise Boare cu un clătinat din cap. Probabil că a pregătit ascunzătorile ştiind că va fi mort deja dacă, vreodată, va ajunge să le folosească altcineva.

Cett încuviinţă.

— Domolitorul ăsta tâmpit are dreptatea lui. Dacă eram Lordul Legiuitor, îndesam în hrubele alea mâncare otrăvită şi apă cu pişat. Că, dacă tot sunt mort, n-au decât să crape toţi.

— Din fericire, Cett, zise Elend ridicând o sprânceană, Lordul Legiuitor s-a dovedit mai altruist decât ne-am fi aşteptat.

— Nu credeam să aud vreodată una ca asta, băgă de seamă Ham.

— A fost împărat, zise Elend. Poate că nu ne-a plăcut stăpânirea sa, dar îl înţeleg într-un fel. Nu era ranchiunos – nici măcar malefic nu era, mai precis. Doar că... l-a luat valul. Nu mai spun că s-a opus acestui lucru cu care ne războim.

— Acest lucru? Zise Cett. Adică ceţurile?

— Nu, răspunse Elend. Lucrul prins în Fântâna Înălţării.

E numit Năruire, gândi deodată Vin. Va distruge totul.

— De aceea am hotărât că-i nevoie să punem mâna pe acea ultimă tainiţă, zise Elend. Lordul Legiuitor a mai trecut odată prin asta – ştia cum să se pregătească. Poate că vom găsi plante care pot creşte fără lumina soarelui. Fiecare ascunzătoare de până acum a avut lucruri comune – mâncare, apă – însă în fiecare a existat şi ceva nou. În Vetitan am găsit depozite cuprinzătoare din primele opt metale Allomantice. Poate că ce e în ultima ascunzătoare va fi chiar ce ne trebuie ca să supravieţuim.

— Asta e, atunci! Zise Cett rânjind pe sub barbă. Pornim spre Fadrex, aşa-i?

Elend încuviinţă scurt.

— Da. Unitatea principală a armatei va mărşălui către Stăpânirea Vestică odată ce ridicăm tabăra de-aici.

— Ha! Făcu Cett. Penrod şi Janarle or să crape de draci!

Vin surâse. Penrod şi Janarle erau ceilalţi doi regi importanţi de sub oblăduirea imperială a lui Elend. Penrod guverna în Luthadel, motiv pentru care, de altfel, nu se afla cu ei acolo, iar Janarle conducea Stăpânirea Nordică – ce includea şi moşiile ereditare ale Casei Venture.

Cel mai mare oraş al Nordului, totuşi, fusese cuprins de o revoltă în vreme ce Janarle – cu tatăl lui Elend, Straff Venture – era plecat să asedieze Luthadelul. Până acum, Elend nu izbutise să facă rost de trupele necesare pentru a recuceri oraşul Urteau, astfel că Janarle domnea în exil, iar trupele lui, puţine la număr, erau folosite pentru a menţine ordinea în oraşele pe care chiar le controla.

Şi Janarle şi Penrod găsiseră motive pentru a întârzia înaintarea oştirii principale către ţara lui Cett.

— N-or să se bucure deloc, nemernicii, când or să audă una ca asta, zise Cett.

Elend clătină din cap.

— Chiar orice spui trebuie să conţină vreo vulgaritate sau alta?

Cett ridică din umeri.

— La ce să vorbeşti, dacă nu poţi spune ceva interesant?

— Înjuratul nu-i interesant.

— Asta-i nenorocita ta de părere, zise Cett zâmbind. Şi chiar n-ar trebui să te plângi, împărate. Dacă crezi că ce spun eu e vulgar, înseamnă că ai trăit prea mult în Luthadel. De unde vin eu, oameni-s stânjeniţi să folosească cuvinte drăguţe ca „al naibii”.

Elend oftă.

— În fine, eu...

Îl întrerupse o scuturătură a pământului. În câteva clipe, Vin sări în picioare căutând primejdia, în vreme ce ceilalţi, blestemând, căutau un punct de sprijin. Dădu deoparte uşa de pânză a cortului, scrutând ceţurile. Dar zdruncinăturile se opriră iute, şi nu produseră decât un pic de haos în tabără. Patrulele începură să facă ronduri, căutând probleme – ofiţeri şi allomanţi aflaţi sub comanda lui Elend. Soldaţii însă, cei mai mulţi, rămaseră în corturi.

Vin se întoarse în cort. Câteva jilţuri căzuseră, alte piese de mobilier fuseseră răsturnate de cutremur. Ceilalţi reveniră, uşor-uşor, la locurile lor.

— Am cam avut din astea în ultima vreme, spuse Ham.

Vin întâlni privirea lui Elend şi văzu în ei îngrijorare.

Armate putem înfrunta, putem cuceri oraşe, dar ce facem cu cenuşa, ceaţa şi cutremurele? Ce facem cu lumea care se destramă în jurul nostru?

— Oricum, zise Elend cu voce fermă, cu toată preocuparea pe care Vin ştia că o simte. Fardex va fi ţelul nostru. Nu putem risca să nu descoperim tainiţa şi lucrurile din ea.

Ca, de pildă, atiu, şopti Reed în capul lui Vin, în vreme ce femeia se aşeza iarăşi.

— Atiu, zise cu voce tare.

Cett ciuli urechea.

— Crezi că o să fie pe-acolo?

— Sunt teorii, zise Elend cu ochii la Vin. Dar nu şi dovezi.

— Va fi acolo, zise ea.

Trebuie. Nu ştiu de ce, dar trebuie să punem mâna pe el.

— Sper să nu fie, spuse Cett. Jumătate de imperiu afurisit am prădat, căutând să şterpelesc atiul ăla... dacă se dovedeşte că l-am lăsat chiar sub oraşul meu...

— Cred că ne scapă ceva de căpătâi. El, zise Ham. Te gândeşti să cucereşti oraşul Fadrex?

Încăperea se cufundă în tăcere. Până în acel moment, armatele lui Elend fuseseră utilizate în apărare, pentru a ataca garnizoane de kolosşi sau taberele unor războinici şi bandiţi mărunţi. Intimidaseră câteva oraşe să li se alăture, însă niciodată nu atacaseră un oraş, încercând să-l cucerească prin forţă.

Elend se întoarse spre hartă. Chiar şi dintr-o latură, Vin îi vedea ochii – ochii unui om asprit de doi ani de război aproape necontenit.

— Ţelul nostru dintâi va fi să cucerim oraşul prin forţa diplomaţiei, zise Elend.

— Diplomaţie? Făcu Cett. Fadrex e al meu. Nemernicul de Obligator mi l-a furat! Nu-i cazul să ai mustrări de conştiinţă că îl ataci, Elend.

— Nu-i nevoie? Cett, aceia sunt oamenii tăi – ostaşii tăi – pe care o să trebuiască să-i ucidem ca să intrăm în oraş.

— În războaie se moare, spuse Cett. Şi dacă-ţi pare rău după ei, asta nu-ţi spală sângele de pe mâini, aşa că de ce să-ţi baţi capul? Soldaţii ăia s-au pus împotriva mea; merită ce-or să păţească.

— Nu-i aşa de simplu, zise Ham. Dacă n-a fost chip pentru soldaţii aceia să înfrunte uzurpatorul, de ce ne-am aştepta să-şi dea vieţile?

— Mai ales pentru unul care, la rândul lui, a fost un uzurpator, zise Elend.

— Oricum, continuă Ham, rapoartele spun că oraşul e foarte bine apărat. O să fie ca o nucă greu de spart, El.

Elend rămase tăcut o clipă, apoi îl măsură pe Cett cu privirea. Acesta arăta încă exagerat de mulţumit de sine. Cei doi părură să împărtăşească ceva – o înţelegere comună. Elend era un maestru al planurilor şi citise destule despre război. Cett părea să aibă un al şaselea simţ când venea vorba de lupte şi tactici şi-l înlocuise pe Ciomege în calitate de prim strateg al imperiului.

— Asediu, zise Cett.

Elend încuviinţă.

— Dacă regele Yomen n-o să răspundă la diplomaţie, atunci singura cale prin care putem lua oraşul – în afară de a ne omorî jumătate dintre oameni – e să-l asediem şi să-i frângem nădejdea.

— Avem timp pentru asta? întrebă Ham încruntându-se.

— În afară de Urteau, zise Elend, Fadrex şi zonele ce-l înconjoară sunt singurele părţi importante ale Stăpânirilor Interioare ce menţin forţe destul de puternice pentru a reprezenta o ameninţare. Asta, plus ascunzătoarea, înseamnă că nu ne putem îngădui să-i lăsăm, pur şi simplu, în pace.

— Timpul, într-un fel, e de partea noastră, zise Cett scărpinându-se în barbă. Nu ataci cu una cu două un oraş ca Fadrexul, Ham. Are întărituri, e unul dintre puţinele oraşe, în afară de Luthadel, care poate ţine la distanţă o oştire. Însă, de vreme ce-i afară din Stăpânirea Centrală, probabil că le arde deja buza după mâncare.

Elend dădu aprobator din cap.

— În timp ce noi avem proviziile din tainiţe. Dacă blocăm drumul mare şi preluăm canalul, vor trebui să predea oraşul până la urmă. Chiar dacă ar găsi ascunzătoarea – lucru de care mă îndoiesc – tot le vom înfrânge rezistenţa.

Ham se încruntă.

— Posibil...

— Plus că, adăugă Elend, dacă se strică treaba, avem totuşi vreo douăzeci de mii de kolosşi pe care ne putem baza.

Ham ridică din sprânceană, însă nu spuse nimic. Era limpede ce-ar fi vrut să zică. Ai pune kolosşii pe alţi oameni?

— Mai există un element, spuse Sazed. Oraşul Fadrex e mult dincolo de aria ceţurilor, împărate Venture. Îţi vei supune armata unor pierderi de cincisprezece la sută până măcar să ajungi acolo, lângă oraş?

Elend se cufundă în tăcere. Izbutise, până acum, să-şi ferească de ceţuri majoritatea trupelor. Lui Vin i se părea greşit că armata fusese protejată de molimă, în vreme ce ţăranii fuseseră siliţi să iasă în ceţuri. Şi totuşi aici, unde aveau tabăra, exista încă destul lumină neîntinată de ceţuri, şi mai aveau şi destule corturi ca să adăpostească toţi soldaţii, ceva ce le lipsise când îi deplasaseră pe săteni.

Ceţurile intrau arareori în încăperi, fie ele şi de pânză. Nu avusese motive pentru a risca să-şi ucidă soldaţii, atâta vreme cât reuşise să evite expunerea. Lui Vin i se părea o ipocrizie, însă, deocamdată, avea logică.

Elend întâlni privirea lui Sazed.

— Ai mare dreptate. Nu putem apăra la infinit soldaţii de asta. Pe sătenii din Vetitan i-am silit să se imunizeze; va trebui, bănuiesc, să fac şi cu armata la fel, din aceleaşi motive.

Vin se lăsă, tăcută, pe speteaza jilţului. Îşi dorea adesea câteva zile în care să n-aibă de-a face cu asemenea hotărâri – sau, şi mai bine, ca Elend să nu fi fost forţat să le ia.

— Pornim spre Fadrex, zise iarăşi Elend arătând spre hartă. Dacă vom avansa pe aici, şi prin „noi” înţeleg poporul Noului Imperiu – va trebui să ne adunăm şi să ne concentrăm populaţiile în jurul Stăpânirii Centrale. Va fi singurul loc unde vor creşte grâne în vara asta şi ne va trebui orice braţ pe care-l putem folosi ca să înlăture cenuşa şi să lucreze câmpul. Asta înseamnă să-i aducem pe locuitorii din Fadrex sub protecţia noastră.

Mai înseamnă, zise indicând partea nord-estică a hărţii, că va trebui să reprimăm rebeliunea din Urteau. Oraşul nu doar conţine o tainiţă – cu grâne de care avem o disperată nevoie pentru o a doua însămânţare în Stăpânirea Centrală – însă noii cârmuitori ai cetăţii îşi strâng oaste. Urteau nu-i prea departe de Luthadel, cum am descoperit când tatăl meu ne-a atacat. Nu vreau ca un asemenea eveniment să se repete.

— N-avem destule trupe ca să avansăm pe amândouă fronturile deodată, El, zise Ham.

Elend încuviinţă.

— Ştiu. Aş evita, de fapt, să iau Urteau cu asalt. A fost cetatea tatălui meu – oamenii de-acolo aveau motive întemeiate să se răscoale împotriva sa. Demoux, raportul?

Demoux se ridică.

— Avem un mesaj inscripţionat în oţel de la Fantomă, trimis când Majestatea Voastră lipsea. Omul spune că facţiunea ce controlează Urteau e alcătuită din rebeli skaa.

— Sună promiţător, observă Boare. De-ai noştri.

— Sunt... cam aspri cu nobilimea, Lord Boare. Şi printre nobili îi socotesc pe toţi cei cu părinţi de viţă veche.

— Un pic cam exagerat, aş zice, spuse Ham.

— Mulţi îl credeau şi pe Kelsier exagerat, zise Boare. Sunt sigur că-i putem convinge cu vorba bună pe rebeli.

— Bine, spuse Elend, fiindcă mă bizui pe tine şi pe Sazed să aduceţi Urteau sub stăpânirea noastră fără a folosi forţa. Sunt doar cinci asemenea ascunzători şi nu ne putem permite să pierdem vreuna. Cine ştie ce-o să descoperim în Fadrex – s-ar putea să fie nevoie să revenim la celelalte tainiţe, să descoperim ceva ce ne-a scăpat.

Se răsuci şi-l privi pe Boare, apoi pe Sazed.

— Nu putem, uite-aşa, să scoatem pe furiş mâncarea din Urteau. Dacă răzmeriţa din oraşul acela se întinde, întregul imperiu ar putea să se facă iar bucăţele. Trebuie să-i aducem pe cei de acolo de partea noastră.

Cei din încăpere încuviinţară, la fel ca şi Vin. Ştiau din experienţa personală câtă forţă putea exercita asupra unui imperiu o răzmeriţă cât de mică.

— Asediul de la Fadrex ar putea să dureze, zise Elend, mult înainte de sosirea verii, vreau să capturaţi ascunzătoarea nordică şi să potoliţi rebeliunea. Trimiteţi seminţele la Stăpânirea Centrală, pentru plantare.

— Nicio grijă, zise Boare. Am văzut ce fel de conducere îşi organizează aceşti skaa – până ajungem acolo, oraşul va fi, probabil, pe cale să se prăbuşească oricum. Şi cred că vor fi uşuraţi că li se face o ofertă să se alăture Noului Imperiu!

— Aveţi grijă, zise Elend. Rapoartele lui Fantomă au fost rare, însă se pare că în oraş încordarea este teribilă. Vom trimite câteva sute de soldaţi cu voi, ca protecţie.

Privi din nou spre hartă, cu ochii uşor mijiţi.

— Cinci ascunzători, cinci oraşe. Urteau e, cumva, parte din asta. Nu ne putem permite să ne scape printre degete.

— Maria Ta, zise Sazed, este prezenţa mea necesară în această călătorie?

Elen îi aruncă o privire înnegurată.

— Ai altceva de făcut, Sazed?

— Aş avea ceva de studiat, zise Păstrătorul.

— Îţi respect dorinţele, ca întotdeauna. Dacă socoteşti că studiul e important...

— Are o natură personală, Maria ta, spuse Sazed.

— N-ai putea să studiezi şi totodată să ajuţi în Urteau? Întrebă Elend. Eşti terisian, ceea ce îţi oferă o credibilitate pe care niciunul dintre noi n-o poate pretinde. Iar oamenii te respectă şi au încredere în tine, Sazed – şi au şi de ce. Boare, pe de altă parte, are o anume... reputaţie.

— Am lucrat din greu pentru ea, să ştiţi, zise Boare.

— Mi-ar plăcea mult să conduci tu misiunea, Sazed, zise Elend. Nu-mi vine în minte un ambasador mai potrivit decât Sântul Martor însuşi.

Expresia lui Sazed era de nepătruns.

— Prea bine, spuse într-un târziu. Voi face tot ce-mi stă în puteri.

— Bun, zise Elend întorcându-se să-i privească pe ceilalţi. Atunci mai e un lucru pe care aş vrea să vi-l cer tuturor.

— Care e ăla? Întrebă Cett.

Elend zăbovi câteva clipe, privind peste creştetele lor, cu expresie meditativă.

— Vreau să-mi povestiţi despre Supravieţuitor, zise în cele din urmă.

— Era stăpân al ceţurilor, rosti îndată Demoux.

— Nu chestiile retorice. Ceva despre om, despre Kelsier. Nu l-am cunoscut, doar ştiţi. L-am văzut odată, chiar înainte să moară, dar nu l-am cunoscut.

— Ce rost are? Făcu Cett. Am auzit cu toţii poveştile. E practic un zeu, dacă îi asculţi pe skaa.

— Faceţi cum v-am rugat.

După câteva clipe de linişte, Ham hotărî să vorbească.

— Kell era... măreţ. Nu era doar un om, ci mai mult de-atât. De aceea mi-am început prima treabă cu Kelsier. Printre impostori şi prefăcuţi, el era autentic. Fiecare voia să fie cel mai bun. Kelsier chiar era.

— Era un om, zise domol Vin. Doar un om. Dar ştiai, cumva, că o să reuşească mereu. Te făcea să fii ce voia să fii.

— Ca să te folosească, zise Boare.

— Dar, după ce termina cu tine, erai mai bun, adăugă Ham.

Elend dădu încetişor din cap.

— Aş vrea să-l fi cunoscut. Când eram mai tânăr mă comparam mereu cu el. Când am auzit eu de Kelsier, era deja pe cale să devină o legendă. A fost necinstit să mă silesc să fiu el, dar m-a preocupat, totuşi, asta. Oricum, voi cei ce l-aţi cunoscut, îmi puteţi răspunde, poate, la o întrebare. Ce credeţi că ar spune dacă ne-ar vedea acum?

— Ar fi mândru, sări Ham cu vorba. Doar l-am învins pe Lordul Legiuitor şi am construit o conducere skaa.

— Dacă ne-ar vedea aici, acum, adunaţi? Zise Elend.

În cort se lăsă iarăşi tăcerea. Cineva la care Vin nu s-ar fi aşteptat rosti ceva ce toţi gândeau.

— Ne-ar fi spus să râdem mai mult, şopti Sazed.

Boare chicoti.

— Era nebun de legat, să ştii. Cu cât se strica mai tare treaba, cu atâta glumea mai mult. Ţin minte ce voios era în ziua de după una dintre înfrângerile noastre cele mai grave, când ne-am pierdut mare parte din armata de skaa în faţa neghiobului de Yeden. Kell a intrat, păşind vioi, şi-a făcut una dintre glumele lui proaste.

— Aduce a nepăsare, zise Alirianne.

Ham clătină din cap.

— Nicidecum. Era doar dârzenie. Zicea mereu că râsul era un lucru pe care Lordul Legiuitor nu i l-ar putea lua. A planificat şi a dus la îndeplinire răsturnarea unui imperiu vechi de o mie de ani – şi a făcut asta ca o... penitenţă pentru a-şi fi lăsat soţia să moară cu gândul că o ura. Şi a făcut totul cu zâmbetul pe buze, ca şi cum fiecare glumă era felul său de a-mi plesni soarta peste faţă.

— Ne trebuie asta, ce-a avut el, zise Elend.

Ochii celor prezenţi se întoarseră către el.

— Nu mai putem continua astfel, zise Elend. Ne ciondănim, ne văităm, ne uităm cum cade cenuşa, convinşi că suntem condamnaţi.

Boare se hlizi.

— Nu ştiu dac-ai băgat de seamă cutremurul de acum câteva minute, dragul meu, dar lumea pare să se sfârşească. E un eveniment ce, neîndoielnic, duce la depresie.

Elend scutură din cap.

— Putem supravieţui. Dar numai dacă poporul nostru nu se dă bătut. Au nevoie de conducători care râd, conducători care simt că lupta poate fi câştigată. Asta, deci, vă cer. Nu-mi pasă dacă sunteţi optimişti sau pesimişti, nu-mi pasă dacă, în sinele vostru, credeţi că vom fi morţi cu toţii până la finele lunii. Vreau, la exterior, să vă văd zâmbetul. Faceţi-o sfidător, dacă trebuie. În caz că sfârşitul vine cu adevărat, vreau ca noi, cei de faţă, să întâmpinăm acest sfârşit zâmbind. Cum ne-a învăţat Supravieţuitorul.

Alene, foştii tovarăşi ai lui Kelsier încuviinţară din cap, chiar şi Sazed, deşi avea pe chip o expresie tulbure.

Cett însă clătină din cap.

— Sunteţi nebuni. N-o să pricep în veci cum de-am ajuns să am de-a face cu alde voi.

Boare râse.

— Acum minţi, Cett. Ştii exact cum ai ajuns să ni te alături. Te-am ameninţat cu moartea dacă n-o faci!

Elend se uita la Vin. Ea îi prinse privirea şi înclină capul. Discursul fusese nimerit. Nu era sigură că vorbele acestea aveau să schimbe ceva – trupa lor nu mai putea fi nicicând ca la începuturi, râzând cu gura până la urechi împrejurul mesei lui Ciomege, la vremea serii. Însă, dacă-şi păstrau în gând zâmbetul lui Kelsier, poate le venea mai greu să uite pentru ce continuau cu strădania.

— Bine, toată lumea, zise în cele din urmă Elend. Să începem pregătirile. Boare, Sazed, Alirianne, să vorbiţi cu scribii despre socoteala proviziilor pentru călătoria voastră. Ham, trimite vorbă la Luthadel şi zi-i lui Penrod să-i pună pe învăţaţii noştri să cerceteze dacă există plante care se pot cultiva cu lumină puţină. Demoux, dă-le oamenilor de ştire. Mâine pornim.

Hemalurgia e numită astfel fiindcă are de-a face cu sângele. Nu este o coincidenţă, cred că moartea este întotdeauna implicată în procesul transferului de puteri prin Hemalurgie. Marsh a descris-o, cândva, drept un procedeu „murdar”. Nu e adjectivul pe care l-aş fi ales. Nu-i suficient de zguduitor.

Capitolul

13

Îmi scapă ceva, gândi Marsh.

Stătea în tabăra kolosşilor. Stătea şi gata. Nu se mişcase de ore întregi. Cenuşa îl acoperea, ca pe o statuie. Atenţia lui Năruire stătuse concentrată pe altceva în ultimul timp, iar Marsh fusese lăsat cu tot mai mult timp la dispoziţie pentru el însuşi.

Nu se zbătea, totuşi. Zbătutul ar fi atras atenţia lui Năruire.

Nu asta vreau? Îşi zise. Să fiu controlat? Când Năruire îl silea să vadă lucrurile în felul său, lumea muribundă i se părea minunată. Fericirea aceea nespusă era cu mult mai bună decât teroarea pe care o simţea aşezat pe buturugă, lăsându-se îngropat, încetişor, de cenuşă.

Nu. Nu, nu asta vreau! Extazul îl simţea, era drept, însă era unul fals. Cum luptase cândva să scape de Năruire, lupta acum împotriva sentimentului de zădărnicie.

Ce îmi scapă? Se gândi iarăşi, abătându-şi mintea. Armata de kolosşi – trei sute de mii cu toţii – nu se mişcase de săptămâni. Membrii săi, încet dar fără cruţare, se ucideau unii pe alţii. Părea o risipă să laşi armata să stagneze aşa, chiar dacă creaturile puteau mânca, se pare, până şi plantele moarte de sub cenuşă pentru a supravieţui.

Dar nu pot trăi doar cu ele mult timp, nu? Nu ştia prea multe despre kolosşi, deşi stătuse cu ei o mare parte din an. Păreau în stare să mănânce aproape orice, ca şi cum umplerea stomacurilor ar fi fost mai importantă decât hrănirea în sine.

Ce aştepta Năruire? De ce nu-şi ducea armata la atac? Marsh era suficient de familiar cu Ultimul Imperiu pentru a-şi da seama că staţionau în nord, aproape de Terris. De ce nu porneau spre sud, să izbească oraşul Luthadel?

În tabără nu mai erau alţi Inchizitori. Năruire îi chemase pentru alte sarcini, lăsându-l pe Marsh singur. Dintre toţi Inchizitorii, lui Marsh i se aplicase cel mai mare număr de piroane noi – avea zece asemenea piroane, înfipte în diverse locuri în corp. Asta presupunea că era acum cel mai puternic dintre Inchizitori. De ce-l lăsase, atunci, acolo?

Dar... ce contează? A venit sfârşitul. Năruire nu poate fi înfrânt. Lumea se termina.

Se simţi vinovat pentru acest gând. Dacă şi-ar fi putut pleca ochii, ruşinat, ar fi făcut-o. Într-o vreme condusese întreaga răzmeriţă skaa. Mii de oameni îi aşteptau cârmuirea. Apoi... Kelsier fusese prins. Şi Iapa, femeia pe care şi Kelsier şi Marsh o iubiseră.

Când Kelsier şi Iapa fuseseră azvârliţi în Puţurile din Hathsin, Marsh părăsise rebeliunea. Calculul său fusese simplu. Dacă Lordul Legiuitor îl putuse prinde pe Kelsier – cel mai strălucit hoţ al vremii sale – atunci, în cele din urmă, avea să-l prindă şi pe Marsh. Nu frica îl făcuse să se retragă, ci simplul realism. Marsh fusese întotdeauna practic. Lupta se dovedise inutilă. Aşa că de ce să lupte?

Apoi Kelsier se întorsese şi izbutise ce nu reuşiseră rebelii skaa într-o mie de ani: distrusese imperiul, şi ajutase la uciderea Lordului Legiuitor însuşi.

Eu ar fi trebuit să fiu, îşi zise Marsh. Toată viaţa mi-am pus-o în slujba rebeliunii, apoi am renunţat chiar înainte să câştigăm.

Era tragic, iar situaţia era înrăutăţită de faptul că Marsh o făcea iarăşi. Era pe cale s-o lase baltă.

Luate-ar naiba, Kelsier! Gândi cu năduf. Nici mort nu mă poţi lăsa în pace?

Însă stăruia un fapt sâcâitor, ce nu putea fi trecut cu vederea. Marsh avusese dreptate. Îl alesese pe Kelsier, nu pe Marsh. Apoi amândoi bărbaţii trebuiseră să facă faţă morţii ei, şi unul cedase.

Celălalt îi împlinise visele.

Marsh ştia de ce Kelsier hotărâse să răstoarne Ultimul Imperiu. Nu pentru bani, faimă, nici măcar, cum bănuiau mulţi, de dragul răzbunării. Kelsier o cunoştea până în străfunduri pe Iapă. Ştia că visase la zilele în care plantele înfloreau şi cerul nu era roşu. Purtase mereu asupra ei imaginea aceea mică a unei flori, o copie a unei copii – înfăţişare a ceva ce fusese pierdut cu multă vreme în urmă.

Însă, îşi spuse Marsh cu amărăciune, n-ai făcut din visele ei realitate, Kelsier. Ai eşuat. L-ai ucis pe Lordul Legiuitor, dar asta n-a rezolvat nimic. A înrăutăţit lucrurile!

Cenuşa cădea necontenit, suflată în trâmbe leneşe pe lângă Marsh. Kolosşii mârâiau, şi ceva mai în depărtare unul răcni, ucis de un tovarăş.

Kelsier era mort acum, însă murise pentru oraşul ei. Iapa avusese dreptate să-l aleagă, însă era moartă şi ea. Marsh nu. Încă nu. Mai pot să lupt, îşi zise. Dar cum? Dacă mişca fie şi un deget i-ar fi atras atenţia lui Năruire.

Cu toate că, în ultimele săptămâni, nu se opusese defel. Poate de aceea decisese Năruire că-l poate lăsa în pace atâta vreme. Creatura – sau forţa, sau ce era – nu era omnipotentă. Marsh bănuia, totuşi, că se putea mişca liberă peste tot, cercetând lumea şi văzând ce se petrecea în diferite părţi ale sale. Niciun zid nu-i putea stăvili privirea – era în stare să vadă totul.

În afară de gândul omului.

Poate... poate că dacă nu mă mai opun destul de mult timp, o să-l pot lua prin surprindere când decid, până la urmă, să lovesc.

Părea un plan la fel de bun ca oricare. Şi Marsh ştia exact ce avea de făcut, când avea să fie timpul. Intenţiona să elimine unealta cea mai de folos a lui Năruire. Avea să-şi smulgă pironul din spinare şi să se sinucidă. Nu din frustrare şi nu din deznădejde. Ştia că are un rol important de jucat în planurile lui Năruire. Dacă se anihila la momentul potrivit, le putea oferi celorlalţi ocazia de care aveau nevoie.

Doar asta le putea da. Însă părea lucrul potrivit, şi noua încredere îl făcu să-şi dorească să se poată înfăţişa lumii cu mândrie. Kelsier se sinucisese pentru a asigura libertatea poporului. Marsh avea să facă la fel, cu speranţa că putea, astfel, salva lumea însăşi de la distrugere.

PARTEA A DOUA

Pânză şi sticlă

Conştiinţa lui Năruire era prinsă în Fântâna Înălţării, ţinută aproape neputincioasă. În noaptea aceea, când am descoperit Fântâna pentru întâia oară, am descoperit ceva ce nu înţelegeam. Un fum negru, o negură care umplea una dintre încăperi.

Deşi după aceea am discutat despre asta, n-am putut hotărî ce era. De unde să fi ştiut?

Trupul unui zeu – sau, mai degrabă, puterea unui zeu, de vreme ce cele două de fapt una şi aceeaşi. Năruirea şi Dăinuirea sălăşluiau în putere şi energie în acelaşi fel în care o persoană sălăşluieşte în carnea şi sângele său.

Capitolul

14

Fantomă arse cositor.

Lăsă metalul să se consume în el – să ardă tare, să ardă cu putere. Nu-l mai oprea. Îl lăsa să vuiască în el, ca o vâlvătaie. Cositorul era unul dintre metalele cu arderea cea mai înceată şi nu era greu să obţii cantitatea necesară pentru allomanţie.

Înaintă pe strada liniştită. Chiar şi cu faimoasa, de-acum, proclamaţie a lui Kelsier, că skaa nu aveau de ce se teme de ceţuri, prea puţini îndrăzneau să iasă noaptea. Fiindcă ceţurile soseau pe înserate. Adânci şi misterioase, întunecate şi atotprezente, ceţurile erau unul dintre lucrurile obişnuite ale Ultimului Imperiu. Veneau noapte de noapte. Mai neguroase decât obişnuita pâclă, se învârtejeau în închipuiri deosebite – aproape ca şi cum vălătucii, valurile şi degetele de ceaţă ar fi fost vii. Aproape jucăuşe, însă enigmatice.

Pentru Fantomă însă, asta nu prea mai însemna o piedică. I se spusese mereu să nu mai incendieze aşa de mult cositor; fusese avertizat că putea deveni dependent de acesta. Îi făcea rău, zicea lumea. Şi adevărul era că aveau dreptate. Incendiase cositor, fără oprire, vreme de un an – nu se oprise deloc, îşi menţinuse corpul într-o stare continuă de încordare a simţurilor – şi asta chiar îl schimbase. Se temea ca schimbările să nu fie, cu adevărat, primejdioase.

Însă avea nevoie de ele, fiindcă poporul din Urteau avea nevoie de el.

Stelele străluceau orbitor pe cer, ca un milion de sori minusculi. Lumina lor străbătea ceţurile, care începuseră să arate, în ultimul an, diafane, subţiri. La început, Fantomă crezuse că lumea însăşi se schimbase. Apoi a înţeles că aşa vedea el. Cumva, fiindcă incendiase atâta vreme cositor, îşi ascuţise simţurile, cu mult peste ce puteau obţine alţi allomanţi.

Aproape că se oprise, atunci. Arderea cositorului începuse ca o reacţie la moartea lui Ciomege. Încă îi era groază de felul în care scăpase din Luthadel, lăsându-şi unchiul să moară. În acele săptămâni de după, Fantomă consumase metal aproape ca o penitenţă – voise să simtă totul în jur, să absoarbă totul în el, chiar dacă era dureros. Sau poate tocmai de aceea.

Începuse apoi să se schimbe şi asta-l îngrijora. Însă ceilalţi vorbeau mereu despre felul în care trudea Vin. Abia dacă dormea, folosind fludor ca să stea trează şi în gardă. Fantomă nu ştia cum face – nu era Născut-din-Ceaţă şi era în stare să ardă un singur metal – însă îşi zisese că dacă arderea acestui metal al său îi putea da un avantaj, ar fi făcut bine să-l accepte. Fiindcă avea să aibă nevoie de orice era cu putinţă.

Lumina stelelor era ca lumina zilei pentru el. În timpul zilei trebuia, însă, să poarte o bucată de pânză legată peste ochi, ca să şi-i apere, ba chiar şi atunci era un chin să iasă în lumina orbitoare a zilei. Pielea îi ajunsese aşa de sensibilă încât fiece pietricică – fiece crăpătură, fiece muchie de piatră – părea o lamă de cuţit ce-l împungea prin tălpile încălţărilor. Aerul răcoros al primăverii îi părea îngheţat, şi purta o mantie groasă.

Însă ajunsese de părere că aceste neajunsuri reprezentau un preţ mic de plătit pentru ocazia de a deveni... ceea ce devenise. Înaintând pe stradă, auzea cum se foiesc oamenii în paturi, chiar dacă se aflau dincolo de pereţi. Simţea paşii cuiva de la distanţă. Vedea în beznă cum nu mai era în stare niciun om.

Poate că avea să devină, cumva, de folos celorlalţi. Fusese, mereu, cel mai insignifiant membru al trupei. Băiatul nebăgat în seamă care făcea comisioane sau stătea de strajă în vreme ce ceilalţi plănuiau. Nu le purta pică pentru asta – avuseseră dreptate să-l însărcineze cu treburi aşa de mărunte. Fiindcă vorbea jargonul străzii, era greu de priceput, şi-n vreme ce membrii ceilalţi ai bandei fuseseră aleşi de Kelsier personal, Fantomă intrase şi el în rândurile lor, automat, fiind nepotul lui Ciomege.

Fantomă oftă şi-şi îndesă mâinile în buzunarele nădragilor, păşind mai departe pe strada prea luminoasă pentru el. Simţea toate firele ţesăturii.

Se petreceau lucruri primejdioase, ştia asta: felul în care ceţurile zăboveau pe timp de zi, felul în care se scutura pământul, ca un om adormit chinuit de un coşmar periodic. Fantomă se temea că n-avea să poată ajuta prea mult în zilele de căpătâi ce aveau să urmeze. Cu un an şi ceva în urmă, unchiul său murise după ce Fantomă o ştersese din oraş. Fantomă fugise de frică, dar şi fiindcă-şi ştia neputinţa. N-ar fi putut să ajute în timpul asediului.

Nu voia să se mai găsească într-o asemenea situaţie. Voia să poată ajuta cumva. Nici vorbă să fugă în pădure şi să lase lumea să piară. Elend şi Vin îl trimiseseră în Urteau ca să adune cât de multe informaţii cu putinţă despre Cetăţean şi cârmuirea sa. Avea de gând să se achite de sarcină cât de bine putea. Dacă asta însemna să-şi forţeze trupul dincolo de limita periculoasă, era dispus s-o facă.

Ajunse la o răscruce mare. Se uită în amândouă direcţiile, pe străzile ce se încrucişau – îi apăreau limpede ca ziua. Nu-s eu Născut-din-Ceaţă şi nici împărat n-oi fi, îşi zise. Dar ceva sunt. Ceva nou. Ceva ce l-ar face mândru pe Kelsier.

Poate că acum voi fi de ajutor.

Nu văzu mişcare în nicio direcţie, aşa că se furişă pe stradă şi porni spre nord. I se părea straniu, uneori, să se furişeze pe o uliţă ce-i părea bine luminată. Ştia însă că pentru ceilalţi era întunecoasă, cu lumină doar de la stele şi ceaţa, ca întotdeauna, opacă. Cositorul ajuta la străpungerea întunericului dacă erai Allomant, iar ochii tot mai sensibili ai lui Fantomă zăreau şi mai bine încă. Trecea prin ceţuri abia observându-le.

Auzi patrula cu mult timp înainte s-o vadă. Cum putea cineva să nu audă zăngănitul ăla de armuri, să nu simtă dupăitul ăla de picioare pe caldarâm? Încremeni, lipindu-şi spatele de peretele de pământ ce mărginea uliţa, cu ochii aţintiţi spre patrulă.

Aveau o făclie – care i se păru, lui Fantomă, un far de o strălucire aproape orbitoare. Făclia îi arăta neghiobi. Lumina nu era de folos, ci dimpotrivă. Lumina se oglindea în ceţuri, înfăşurând străjerii într-o bulă de lumină ce le afecta vederea nocturnă.

Fantomă rămase unde era, neclintit. Patrula înaintă zdrăngănind, însă fără să-l observe. Era ceva... înviorător în felul în care putea să urmărească totul, simţindu-se în acelaşi timp şi cu totul expus dar şi pe deplin nevăzut. Îl făcea să se întrebe de ce noua cârmuire din Urteau se mai obosea cu patrulele. E drept că aceşti conducători skaa aveau prea puţină experienţă cu ceţurile.

După ce patrula dispăru după colţ – şi odată cu ei şi făclia orbitoare – Fantomă se întoarse la treabă. Cetăţeanul avea să se întâlnească în seara aceea cu aghiotanţii săi, dacă programul rămânea în picioare. Fantomă avea de gând să asculte acea discuţie. Păşi grijuliu pe stradă.

Niciun oraş nu se compara cu Luthadel ca mărime, însă Urteau se străduia din răsputeri. Fiind reşedinţa moştenită din generaţie în generaţie a Casei Venture, avusese cândva o importanţă cu mult mai mare şi fusese întreţinută mai bine decât era acum. Decăderea începuse încă dinainte de moartea Lordului Legiuitor. Semnul cel mai limpede era drumul pe care păşea acum Fantomă. Cândva, oraşul fusese străbătut de canale ce funcţionaseră ca drumuri pe apă. În loc să le umple, populaţia începuse să folosească şanţurile rămase goale ca alei.

Strada pe care o folosea acum Fantomă fusese cândva un canal larg, pe care încăpeau şi barje din cele mari. Ziduri înalte de trei metri se înălţau de amândouă părţile străzii aflate sub nivelul solului, şi clădiri construite la buza canalului îl dominau cu înălţimea. Nimeni nu-i putuse da lui Fantomă un răspuns limpede, sau logic, la întrebarea de ce se goliseră canalele – unii dădeau vina pe cutremure, alţii pe secetă. Însă rămânea faptul că în suta de ani de când se goliseră canalele, nimeni nu găsise un mod ieftin de a le umple iar.

Aşa că Fantomă îşi văzu de drum pe „stradă”, simţind că umblă printr-un canion nesfârşit. Nenumărate scări – şi câte o rampă sau câte un şir de trepte – duceau către trotuarele şi clădirile de deasupra, însă prea puţini urcau acolo. Străzile-albii – cum le ziceau locuitorii – deveniseră normale pentru ei.

Fantomă simţi un iz de fum. Ridică privirea şi văzu o spărtură în şirul neîntrerupt de edificii. De curând, o clădire arsese din temelii. Casa unui nobil. Mirosul său, ca şi celelalte simţuri, era incredibil de puternic. Se putea deci să perceapă fumul de demult, de când clădirile arseseră în timpul jafurilor de după moartea lui Straff Venture. Însă duhoarea părea prea puternică.

Fantomă se grăbi. Urteau murea încet, se ruina, şi mare parte din vină aparţinea conducătorului său, Cetăţeanul. Cu mult timp în urmă, Elend ţinuse o cuvântare poporului din Luthadel. În noaptea când murise Lordul Legiuitor, în noaptea revoltei lui Kelsier. Fantomă îşi amintea bine de cuvintele lui Elend, fiindcă el vorbise despre ură, răscoală şi pericolele pe care acestea le aduceau. Îi avertizase că, dacă poporul îşi întemeia noua guvernare pe vrajbă şi vărsare de sânge, această guvernarea avea să fie mâncată pe dinăuntru de frică, invidie şi haos.

Fantomă fusese de faţă şi ascultase. Vedea acum câtă dreptate avusese Elend. Populaţia skaa din Urteau îşi răsturnase conducătorii de viţă nobilă şi, într-un fel Fantomă era mândru de ei c-o făcuseră. Se simţea tot mai ataşat de oraş, în parte fiindcă încercau, plini de zel, să urmeze cât mai îndeaproape învăţăturile Supravieţuitorului. Însă rebeliunea nu se oprise la răsturnatul nobilimii. Cum prevăzuse Elend, oraşul devenise un loc al fricii şi al morţii.

Întrebarea era nu de ce se întâmpla asta, ci cum se putea opri.

Însă, deocamdată, nu era treaba lui Fantomă. El avea doar de strâns informaţii. Doar familiaritatea – obţinută în săptămâni de cercetat oraşul – îl făcu să-şi dea seama că se apropie, fiindcă pe fundul străzilor-albii era greu să-ţi dai seama pe unde te aflai. Încercase, la început, să se ţină departe de ele şi să se strecoare pe aleile mai înguste de deasupra. Din păcate, albiile ajungeau prin întreg oraşul şi pierdea atâta timp cu suişuri şi coborâşuri încât pricepuse, până la urmă, că doar străzile-albii îi erau cu adevărat de folos.

Asta dacă nu cumva erai Născut-din-Ceaţă. Din nefericire, Fantomă nu putea sălta de pe o clădire pe alta, pe fire de putere Allomantică. Era blocat în matcă. Şi făcea ce putea.

Apucă o scară şi porni să se caţere. Purta mănuşi de piele, însă simţea nodurile din lemn. Deasupra se făcea un trotuar mic, ce urma buza străzii-albie. Din trotuar se desprindea o alee ce ducea spre un pâlc de case. Un imobil de la capătul străduţei era ţinta sa, nu porni însă într-acolo. Se mulţumi să aştepte, neclintit, şi să se uite după semnele care ştia că erau acolo. Şi, îndată, văzu ceva mişcând la o fereastră, câteva clădiri mai încolo. Urechile îi surprinseră zgomote de paşi, în altă clădire. Strada din faţă era supravegheată.

Fantomă se dădu într-o parte. Deşi santinelele avuseseră grijă să ţină aleea sub supraveghere, lăsaseră, fără să vrea o altă cale deschisă: propria lor clădire. Fantomă se furişă în noapte, simţind fiece pietricică sub tălpi, ascultând cu urechi ce auzeau cum se iuţeşte răsuflarea în pieptul unui om ce băga de seamă vreun lucru neobişnuit. Dădu ocol faţadei clădirii, depărtându-se de ochii pânditori, şi intră pe un fundac din cealaltă parte. Ajuns acolo, puse palma pe zidul clădirii.

De dinăuntru se simţeau vibraţii; încăperea era ocupată, aşa că merse mai încolo. Următoarea încăpere îi atrase îndată atenţia, fiindcă auzi şoapte. A treia, însă, nu-i oferi nimic. Nici vibraţii, nici mişcări. Nicio şoaptă. Nici măcar bubuitul înfundat al unei bătăi de inimă – putea auzi şi asta uneori, dacă aerul era îndeajuns de liniştit. Fantomă trase aer adânc în piept. Fantomă descuie la repezeală zăvorul ferestrei şi se strecură înăuntru.

Era o odaie pentru odihnă, goală, aşa cum se aşteptase. Nu mai trecuse pe aici. Inima îi bubuia când trase obloanele după el şi pătrunse în încăpere. Cu toate că era aproape beznă, nu întâmpină nicio greutate în a vedea camera. Abia dacă i se părea slab luminată.

Dincolo de încăpere descoperi un culoar mai familiar. Se strecură cu uşurinţă pe lângă doi străjeri, care se uitau la străzile de afară. Se simţea încântat când se infiltra astfel. Fantomă era într-una dintre garnizoanele de străjeri ai Cetăţeanului, la câţiva paşi, doar, de numeroşi soldaţi înarmaţi. Ar fi făcut bine să-şi străjuiască mai bine propria clădire.

Sui scările neauzit şi îşi croi drum până într-o încăpere mică şi arareori folosită de la catul al treilea. Verifică dacă sunt vibraţii, apoi intră. Camera sărăcăcioasă era plină cu un vraf de saltele şi un teanc de uniforme prăfuite. Fantomă zâmbi în timp ce păşea grijuliu şi fără zarvă, izbutind să simtă cu degetele sensibile de la picioare scândurile desprinse, îndoite sau cele care scârţâiau. Se aşeză pe pervazul ferestrei, sigur că, de afară, nimeni n-avea cum să-l zărească prin întuneric.

Casa Cetăţeanului se afla la câţiva metri mai încolo. Lui Quellion îi repugna ostentaţia, aşa că-şi alesese pentru reşedinţă o clădire modestă. Probabil că fusese cândva locuinţa unui nobil mărunt şi n-avea decât o curticică, pe care Fantomă, de la înălţime, o cuprindea cu uşurinţă cu privirea. Clădirea însăşi licărea, lumina ieşea din toate crăpăturile şi prin geamuri era de parcă ar fi fost umplută cu o putere uimitoare, pe cale să dea pe dinafară.

Dar aşa vedea, de fapt, Fantomă orice clădire, datorită arderilor necontenite de cositor.

Se lăsă în spate, cu picioarele pe pervaz şi spinarea lipită de cercevea. Fereastra n-avea nici geam şi nici obloane, deşi existau urme de cuie în lemn, indicând că fusese ceva acolo, cândva. Motivul scoaterii obloanelor nu-l privea pe Fantomă – însă lipsa lor însemna că era puţin probabil să pătrundă cineva acolo peste noapte. Ceţurile puseseră stăpânire deja pe încăpere, însă pentru ochii lui Fantomă erau atât de subţiri că abia dacă le desluşea.

Un timp, nu se petrecu nimic. Clădirea şi curtea de jos rămaseră tăcute, nemişcate în aerul nopţii. Însă, în cele din urmă, ea apăru.

Fantomă întinse gâtul, urmărind-o pe tânără cum iese din casă şi intră în grădină. Purta o rochie skaa, cafeniu-deschis – veşmânt căruia reuşea să-i dea o eleganţă izbitoare. Avea părul mai închis la culoare decât rochia, dar nu cu mult. Fantomă văzuse prea puţini oameni care să aibă părul de nuanţa aceea – bogată, de ambră – sau, cel puţin, prea puţini izbuteau să-şi ferească părul de cenuşă şi funingine.

Toată lumea din oraş auzise de Beldre, sora Cetăţeanului, însă puţini o văzuseră. Se spunea că e frumoasă – şi, în cazul de faţă, zvonurile erau adevărate. Însă nimeni nu spusese despre tristeţea ei. Cu arderile de cositor atât de puternice, lui Fantomă i se păru că stă chiar lângă ea. Îi vădea ochii mari, mâhniţi, reflectând lumina clădirii strălucitoare din spate.

În curte era o bancă, pusă în faţa unei tufe. Era singura plantă rămasă în grădină; restul fuseseră smulse, lăsând doar pământul negricios în urmă.

Din ce auzise Fantomă, Cetăţeanul declarase că grădinile ornamentale sunt pentru nobilime. Susţinea că asemenea locuri fuseseră posibile doar prin truda sclavilor skaa – încă o cale prin care nobilimea atinsese un asemenea nivel de lux supunându-şi servitorii la muncă pe măsură.

Când populaţia din Urteau ştersese picturile murale ale oraşului şi-i spărsese vitraliile, distrusese totodată şi grădinile ornamentale.

Beldre se aşeză pe băncuţă, cu mâinile nemişcate în poală, iscodind spre tufa cea jalnică. Fantomă încercă să se convingă că nu ea era motivul pentru care se strecura ca să asiste la întâlnirile Cetăţeanului, de cele mai multe ori cu succes. Erau cele mai bune ocazii cu putinţă pentru a spiona. Faptul c-o vedea pe Beldre era încă ceva pe deasupra. Nu-i păsa, oricum, atât de mult. Nici n-o cunoştea măcar.

Îşi zise asta chiar în vreme ce stătea acolo, holbându-se de sus la ea, dorindu-şi să existe o cale să-i poată vorbi.

Dar nu era momentul pentru asta. Exilarea lui Beldre în grădină însemna că fratele ei era pe cale să înceapă adunarea. O ţinea mereu alături, însă nu voia, se pare, ca ea să audă secrete de stat. Din păcate pentru el, fereastra i se deschidea către locul de unde pândea Fantomă. Niciun om normal – nici măcar un Cositorian sau Născut-din-Ceaţă de rând – n-ar fi putut auzi ce se vorbea înăuntru. Numai că Fantomă nu era, după nicio definiţie de pe lume, normal.

N-o să mai fiu un nevolnic, îşi zise cu dârzenie şi ciuli urechea la cele ce se discutau. Cuvintele străbăteau pereţii, treceau prin spaţiul acela mic şi-i ajungeau la urechi.

— Bun, Olid, zise o voce. Ce veşti ai? Vocea îi devenise familiară lui Fantomă. Quellion, Cetăţeanul din Urteau.

— Elend Venture a mai cucerit un oraş, zise o a doua voce, a lui Olid, ministrul de externe.

— Unde? vru Quellion să ştie. Ce oraş?

— Unul neînsemnat, zise Olid. Din sud. Nici cinci mii de oameni.

— N-are logică, zise o a treia voce. A abandonat îndată oraşul, luând cu el întreaga populaţie.

— Dar s-a ales, cumva, cu încă o armată de kolosşi, adăugă Olid.

Bine, îşi zise Fantomă. A patra tainiţă era a lor. Luthadel mai avea merinde pentru încă o vreme. Mai rămâneau două ascunzători – cea de aici, din Urteau, şi încă una, pe unde avea să fie.

— Un tiran nu are nevoie de logică pentru ceea ce face, zise Quellion.

Era tânăr, dar nu şi lipsit de minte. Uneori suna ca alţi oameni pe care-i cunoscuse Fantomă. Oameni înţelepţi. Însă diferenţa stătea în patimă.

Sau, poate, sincronizare?

— Un tiran cucereşte de dragul de a ţine sub control, continuă Quellion. Venture nu-i mulţumit cu pământurile pe care le-a luat, şi n-o să fie în veci. O să cucerească mai departe. Până ce ajunge şi la noi.

Camera se cufundă în tăcere.

— Se zice că a trimis un ambasador la Urteau, zise a treia voce. Un membru al bandei Supravieţuitorului însuşi.

Fantomă ciuli urechea.

Quellion pufni.

— Unul dintre mincinoşi? Vine aici?

— Ca să ne propună un tratat, din ce se zice, spuse Olid.

— Şi? De ce-mi spui asta, Olid? Crezi că ar trebui să cădem la înţelegere cu tiranul?

— Nu ne putem lupta cu el, Quellion, zise Olid.

— Nici Supravieţuitorul nu se putea măsura cu Lordul Legiuitor, spuse Quellion. Dar a făcut asta oricum. A murit, însă a câştigat, dând poporului skaa curajul de a se ridica împotriva nobilimii.

— Până ce ticălosul de Venture a preluat controlul, zise a treia voce.

Din nou tăcere.

— Nu-i putem ceda lui Venture, zise în cele din urmă Quellion. Nu voi da acest oraş pe mâna niciunui nobil, nu după ce a făcut pentru noi Supravieţuitorul. Din întregul Ultim Imperiu, doar Urteau a înfăptuit ţelul lui Kelsier, al unei conduceri a naţiunii de către skaa. Doar noi am ars casele nobilimii. Doar noi ne-am curăţat oraşul de ei şi de societatea lor. Doar noi am ascultat. Supravieţuitorul ne va purta de grijă.

Fantomă simţi că-l cuprinde un frison. Tare i se părea ciudat să audă oameni care nu-l cunoscuseră vorbind într-un asemenea fel despre Kelsier. Ce drept aveau oamenii ăştia să vorbească ca şi cum l-ar fi cunoscut pe cel ce devenise Supravieţuitorul lor?

Conversaţia se îndreptă spre subiecte ceva mai pământeşti. Vorbiră despre legi noi care aveau să interzică anumite feluri de ţesături care plăcuseră cândva nobilimii, apoi deciseră să ofere mai multe fonduri comitetului de cercetare genealogică. Trebuia scos la iveală oricine ascundea rădăcini nobile. Fantomă îşi făcu însemnări, ca să le transmită celorlalţi. Însă nu-şi putea feri privirile să nu-i cadă pe tânăra din grădină.

Ce-o face atât de mâhnită? Se întrebă. Ceva din el voia să întrebe – să cuteze, cum ar fi făcut Supravieţuitorul, şi să sară în grădină ca să afle de la fata gravă şi solitară care se uita lung, cu atâta melancolie, la planta aceea. Se trezi că se mişcă s-o facă, apoi se controlă.

Era el ca nimeni altul, era puternic, însă – trebuia să-şi amintească asta – nu era un Născut-din-Ceaţă. Calea sa era una a tăcerii şi furişatului.

Aşa că se trase înapoi. Mulţumit, pentru moment, s-o privească de acolo, simţind că într-un fel – în ciuda distanţei dintre ei, în ciuda neştiinţei sale – îi înţelegea simţămintele din priviri.

Cenuşa.

Nu cred că lumea a înţeles, de fapt, cât de norocoşi erau cu toţii. Pe parcursul miei de ani de dinainte de Prăbuşire, au aruncat cenuşa în râuri, au făcut-o movile în afara oraşelor şi, în general, au lăsat-o în pace. N-au înţeles că fără microbii şi plantele concepute de Rashek ca să mistuie particulele de cenuşă, pământul ar fi fost iute astupat.

Deşi, desigur, asta s-a şi întâmplat în cele din urmă.

Capitolul

15

Ceţurile ardeau. Strălucitoare, orbitoare, aprinse de roşeaţa soarelui, păreau un foc ce o cuprindea în văpaie.

Ceaţa pe timp de zi era nefirească. Însă nici ceţurile nopţii nu păreau să mai fie ale lui Vin. Cândva, o protejau şi o adăposteau. Acum i se păreau din ce în ce mai străine. Când folosea allomanţia, avea senzaţia că ceţurile se retrag încetişor – ca o fiară ce dă înapoi în faţa unei lumini puternice.

Stătea singură în faţa taberei, tăcută cu toate că soarele răsărise cu ore în urmă. Până acum, Elend continuase să-şi ţină armata la adăpost de ceţuri ordonând ca soldaţii să rămână în corturi. Ham susţinuse că nu era nevoie să fie expuşi, însă Vin simţea, instinctiv, că Elend avea să rămână la planul de a le cere ostaşilor să intre în ceţuri. Aveau nevoie de imunitate.

De ce? Îşi zise Vin iscodind ceţurile luminate. De ce v-aţi schimbat? Ce e altfel? Ceţurile dansau în jurul ei, deplasându-se în felul lor straniu, în învârtejiri şi vălătuci. Lui Vin i se păru că se mişcau, parcă, mai rapid. Că zumzăiau. Vibrau.

Soarele îşi înteţea arşiţa. În cele din urmă, ceţurile se retraseră, făcându-se nevăzute precum apa ce se evaporă dintr-o oală pusă pe foc. Vipia o lovea ca un val, iar Vin se întoarse şi privi cum se duc ceţurile, murind ca un strigăt îndepărtat.

Nu sunt naturale, gândi Vin în vreme ce străjile anunţau că totul se limpezise. Tabăra începu îndată să se frământe, să se mişte, oamenii ieşiră din corturi şi începură să-şi vadă de treburile de dimineaţă cu o anume grabă. Vin se opri în capul taberei, pe drumul de pământ bătătorit, lângă canalul nemişcat din dreapta. Păreau mai reale acum, că ceţurile nu mai erau.

Ceruse părerea lui Sazed şi lui Elend – dacă ei credeau că-s naturale sau... altceva. Şi amândoi, ca nişte învăţaţi ce erau, citaseră teorii ce veneau în sprijinul ambelor opinii. Sazed, cel puţin, luase până la urmă o decizie, acceptând că ceţurile erau un fenomen natural.

Până şi felul în care se agaţă de oameni şi-i sufocă, în vreme ce pe alţii îi lasă în pace, nu se poate explica, Doamna Vin, spuse acesta. Până la urmă, şi înţepăturile de insecte îi ucid pe unii, în timp ce pe alţii abia dacă-i supără niţel.

Pe Vin n-o interesau teoriile şi dezbaterile. Îşi petrecuse mare parte din viaţă gândindu-se la ceţuri ca la oricare alt fenomen al naturii. Reen şi ceilalţi hoţi obişnuiau să ia în derâdere basmele care povesteau că ceţurile ar fi fost supranaturale. Însă, când Vin devenise Allomantă, ajunsese să cunoască ceţurile. Le simţea, iar simţurile i se ascuţiseră în ziua când atinsese puterea de la Fântâna Înălţării.

Dispăreau prea iute. Când le ardea soarele, se retrăgeau ca o persoană care-şi caută adăpost. Ca... un bărbat care şi-a istovit puterea luptând şi, în cele din urmă, renunţă şi se retrage. Pe lângă asta, ceţurile nu apăreau în încăperi. Un simplu cort era de ajuns ca să-i apere pe cei dinăuntru. Era ca şi cum ceţurile înţelegeau, într-un fel, că erau excluse, deloc binevenite.

Vin aruncă o uitătură spre soarele, ce strălucea ca o bucată de chihlimbar dincolo de pâcla întunecată a văzduhului. Îşi dori ca TenSoon să fie acolo, ca să vorbească cu el despre ce o îngrijora. Îi ducea dorul, mai mult decât ar fi crezut. Onestitatea lui simplă se potrivise bine cu a sa. Încă nu ştia ce se alesese de el după ce se întorsese la ai săi; încercase să afle un alt kandra care să trimită un mesaj, însă în ultima vreme creaturile astea erau tare greu de găsit.

Oftă şi se întoarse încetişor în tabără.

Era impresionant cât de iute reuşiseră să pună armata în mişcare. Îşi pierdeau dimineţile blocaţi în corturi, îngrijindu-şi armurile şi armele, în vreme ce bucătarii găteau şi ei ce se putea. Până să se apropie Vin, focurile din vetre începuseră să ardă cu pălălaie iar corturile să cadă la pământ, strânse de soldaţii ce se pregăteau pentru plecare.

Când trecu, unii dintre oameni o salutară. Alţii înclinară respectuoşi capul. Alţii, însă, îşi feriră privirea, părând şovăielnici. Nu-i învinuia. Nici măcar ea nu ştia care-i era locul în armată. Ca soţie a lui Elend, era propriu-zis împărăteasa lor, deşi nu purta veşminte imperiale. Era, pentru mulţi, un simbol religios, Moştenitoarea Supravieţuitorului. Nu prea voia nici titlul acela.

Îi găsi pe Elend şi pe Ham stând de vorbă lângă cortul imperial, care începuse să fie dezasamblat. Deşi stăteau la loc deschis şi gesticulau ca lipsiţi de griji, pe Vin o izbi imediat cât de departe stăteau de lucrători, de parcă Elend şi Ham n-ar fi dorit să fie auziţi. Arzând cositor, desluşi ce-şi spuneau înainte să se apropie.

— Ham, zicea cu voce joasă Elend, ştii că am dreptate. Nu putem continua aşa. Cu cât pătrundem mai adânc în Stăpânirea Vestică, cu atât o să pierdem mai multă lumină a zilei în favoarea ceţurilor.

Ham clătină din cap.

— Ai fi în stare să te uiţi cum îţi mor soldaţii, El?

Faţa lui Elend împietri, şi-i întâlni privirea lui Vin, care ajunsese lângă ei.

— Nu ne putem îngădui să stăm, în fiecare dimineaţă, după ceţuri.

— Chiar dacă sunt salvate vieţi? întrebă Ham.

— Încetineala costă vieţi, zise Elend. Fiece ceas pe care-l petrecem aici aduce ceţurile mai aproape de Stăpânirea Centrală. Plănuim să ducem asediul o vreme, Ham – şi asta înseamnă că trebuie să ajungem cât mai devreme cu putinţă la Fadrex.

Ham se uită către Vin, aşteptând sprijin. Ea clătină din cap.

— Îmi pare rău, Ham. Elend are dreptate. Nu putem ţine armata la cheremul ceţurilor. Am fi lipsiţi de apărare – dacă ne-ar ataca cineva dimineaţa, oamenii noştri ar trebui fie să reacţioneze şi să fie izbiţi de ceţuri, fie să stea ascunşi în corturi şi să aştepte.

Ham, nemulţumit, îşi ceru voie să plece şi o porni prin cenuşă să ajute un grup de soldaţi la strânsul corturilor. Vin se alătură lui Elend, urmărindu-l pe soldatul cel masiv cum pleacă.

— Kelsier a greşit în privinţa lui, zise ea în cele din urmă.

— Cine? Ham?

Vin dădu din cap.

— La final – după ce a murit Kelsier – am găsit un ultim mesaj de la el. Zicea acolo că stabilea ca tovarăşii săi să fie conducători în noul guvern. Boare să fie ambasador, Dockson birocrat, iar Ham general. Ceilalţi doi se potrivesc de minune cu slujbele, însă Ham...

— Se implică prea mult, zise Elend. Trebuie să cunoască personal orice om pe care-l comandă, sau nu se simte în largul lui. Şi, după ce ajunge să-i cunoască, se ataşează de ei.

Vin încuviinţă tăcută, văzând cum Ham începe să râdă şi să lucreze cu soldaţii.

— Ascultă numai, zise Elend, cât de sec vorbim despre vieţile celor ce ne urmează. Poate ar fi mai bine să ne ataşăm, ca Ham. Poate atunci nu aş mai porunci cu atâta uşurinţă oamenilor să-şi dea viaţa.

Vin îi aruncă o privire, îngrijorată de amărăciunea din glasul său. Elend zâmbi, încercând s-o acopere, şi se uită în depărtare.

— Trebuie să faci ceva cu kolosul ăla al tău. Umblă brambura prin tabără, sperie oamenii.

Vin se încruntă. Îndată ce se gândi la creatură, locul unde se afla aceasta îi apăru în minte – pe lângă marginea taberei. Se afla mereu la porunca ei, însă nu putea să-l comande direct şi deplin decât când se concentra. Altfel îi urma ordinele mai generale – să stea în zonă, să nu omoare nimic.

— Ar trebui să mă asigur că barjele sunt gata să pornească, zise Elend.

O privi, şi când ea nu schiţă vreun gest că ar vrea să-l însoţească o sărută şi plecă.

Vin o porni iarăşi prin tabără. Majoritatea corturilor erau acum coborâte şi strânse, iar soldaţii se mişcau iute. Trecu de perimetrul taberei şi-l văzu pe Uman aşezat, în linişte, cu cenuşa coborându-i încetişor pe picioare. Se uita cu ochii lui roşii la tabără, cu faţa schimonosită de pielea sfâşiată ce-i atârna de la ochiul drept până la colţul gurii.

— Uman, zise ea încrucişând braţele.

Kolosul o privi, apoi se ridică în picioare, făcând să se scuture cenuşa de pe trupul albastru, înalt de peste trei metri şi cu muşchi uriaşi. Cu toate că ucisese multe asemenea creaturi, cu toate că ştia că o controla deplin pe aceasta, Vin simţi un moment de frică instinctivă când se găsi lângă fiara imensă, cu pielea întinsă şi despicături sângerânde.

— De ce ai venit în tabără? zise alungându-şi panica.

— Sunt uman, zise kolosul cu glasul lui tărăgănat şi apăsat.

— Eşti kolos, zise ea. Doar ştii asta.

— Ar trebui să am o casă, zise Uman. Ca acelea.

— Acelea sunt corturi, nu case, zise Vin. Nu poţi intra în tabără aşa. Trebuie să stai cu ceilalţi kolosşi.

Uman se răsuci şi se uită spre sud, unde aştepta armata de kolosşi, separată de oameni. Rămâneau sub controlul lui Elend, douăzeci de mii la număr, acum că-i adăugaseră şi pe cei care aşteptaseră alături de corpul principal de armată. Avea mai multă logică să fie lăsaţi sub controlul lui Elend, de vreme ce – ca tărie brută – era un Allomant cu mult mai puternic decât Vin.

Uman întoarse iarăşi privirea spre ea.

— De ce?

— De ce trebuie să stai cu ceilalţi? Fiindcă-i stinghereşti pe oamenii din tabără.

— Atunci ar trebui să mă atace, zise Uman.

— De aceea nu eşti uman, zise Vin. Noi nu atacăm doar fiindcă cineva ne stinghereşte.

— Nu, zise Uman. Ne puneţi pe noi să-i ucidem în locul vostru.

Vin se poticni şi-şi înclină capul într-o parte. Uman, în schimb, îşi purta iarăşi privirea peste tabăra oamenilor. Ochii roşii, rotunzi îi făceau expresia greu de desluşit, însă Vin aproape că simţi o... melancolie.

— Eşti una dintre noi, zise Uman.

— Eu?

— Eşti ca noi, zise creatura. Nu ca ei.

— De ce spui asta?

Uman îşi coborî privirea asupra ei.

— Ceaţă, rosti.

Vin se simţi cuprinsă de un fior, deşi nu ştia de ce.

— Cum adică?

Uman nu răspunse.

— Uman, zise încercând o altă tactică. Ce crezi despre ceţuri?

— Ele vin noaptea.

Vin dădu din cap.

— Da, dar ce crezi tu despre ceţuri. Ce crede neamul tău. Îi omoară vreodată?

— Săbiile ucid, zise Uman. Ploaia nu ucide. Cenuşa nu ucide. Ceaţa nu ucide.

Logică destul de bună, îşi spuse Vin. Acum un an aş fi fost de acord.

Era gata s-o lase baltă cu tema asta, însă Uman continuă.

— O urăsc. O urăsc fiindcă mă urăşte, spuse şi o privi. Tu simţi.

— Da, zise Vin spre propria-i surprindere. Aşa este.

Kolosul o privi, cu o dâră de sânge ce-i pornea de la pielea despicată de lângă ochi şi se întindea pe pielea-i albastră, amestecându-se cu particulele de cenuşă. Dădu în cele din urmă din cap, de parcă ar fi aprobat sinceritatea răspunsului ei.

Vin se cutremură. Ceaţa nu-i vie. Nu mă poate urî. Sunt închipuiri.

Însă cândva... cu ani în urmă, îşi trăsese vlaga din ceţuri. Când se luptase cu Lordul Legiuitor izbutise, cumva, să le aibă în putere. Fusese ca şi cum ar fi folosit chiar ceţurile ca să-i alimenteze allomanţia, în loc de metale. Doar cu această putere izbutise să-l înfrângă pe Lordul Legiuitor.

Trecuse mult de atunci şi nu mai izbutise să repete asta. Încercase de nenumărate ori de-a lungul anilor şi, după multe nereuşite, începea să creadă că, poate, se înşelase. Cu siguranţă, în perioada din urmă, ceţurile fuseseră neprietenoase. Încerca să-şi spună că n-aveau nimic supranatural, ştia însă că nu aşa stau lucrurile. Fiindcă cum era, atunci, cu spiritul de ceaţă, lucrul care încercase să-l ucidă pe Elend – apoi îl salvase arătându-i ei cum să-l transforme într-un Allomant? Era real, de asta măcar era sigură, chiar dacă nu mai văzuse spiritul acela de mai bine de un an.

Dar ce se petrecea cu ezitarea asta a ceţurilor, cu felul în care se dădeau deoparte din calea ei? Ce era cu felul în care nu intrau în clădiri şi cu felul în care ucideau? Totul părea să ducă spre ce spusese Uman. Ceţurile – Adâncimea – o urau. Şi acum, iată, admitea lucrul căruia-i rezistase atâta vreme.

Ceţurile reprezentau duşmanul.

Li se spune savanţi Allomantici. Bărbaţi sau femei care incendiază metal atât de mult timp încât fluxul constant de putere Allomantică le transformă fiziologia însăşi.

În cele mai multe cazuri, cu majoritatea metalelor, aceste efecte sunt abia sesizabile. Arzătorii de bronz, de pildă, devin adesea savanţi de bronz fără s-o ştie. Raza de acţiune li se măreşte de la arderea atât de îndelungată a metalului. Să devii savant de fludor e periculos, fiindcă înseamnă să-ţi împingi corpul să stea întruna într-o stare în care nu se simte extenuarea sau durerea. Cei mai mulţi se sinucid accidental înainte ca procesul să fie desăvârşit şi, în opinia mea, beneficiul nu merită efortul.

Savanţii de cositor, pe de altă parte... ei sunt ceva special. Înzestraţi cu simţuri cu mult peste ce i-ar trebui oricărui Allomant, sau pe care le-ar vrea vreunul, devin sclavii a ceea ce ating, aud, văd, miros şi gustă. Însă puterea nefirească a acestor simţuri le oferă un avantaj aparte, unul interesant.

S-ar putea afirma că, la fel ca un Inchizitor transformat de un piron hemalurgic, savantul Allomantic nici măcar nu mai este uman.

Capitolul

16

Fantomă se trezi în beznă.

Asta se întâmpla tot mai rar. Simţea legătura peste ochi şi urechi, legată strâns. Îi intra în pielea suprasensibilă, însă era mult mai bine decât alternativa. Lumina stelelor era pentru ochii săi la fel de puternică precum soarele, iar paşii de pe culoarul din afara camerei sale puteau să sune ca nişte tunete. Chiar şi legat cu pânza aceea groasă, chiar şi cu urechile înfundate cu ceară, chiar cu obloanele bine trase şi astupate, uneori îi venea greu să adoarmă.

Atenuarea era periculoasă. Îl făcea vulnerabil. Însă lipsa de somn ar fi fost şi mai primejdioasă încă. Poate că lucrurile pe care şi le făcuse arzând cositor aveau să-l omoare. Însă, cu cât zăbovea mai mult printre oamenii din Urteau, cu atât mai mult simţea că vor avea nevoie de ajutorul său ca să supravieţuiască în faţa pericolelor ce se apropiau. Îi trebuia o direcţie. Se temea să nu fi luat decizia greşită, însă măcar luase o hotărâre. Avea să continue ca până atunci, sperând să fie îndeajuns.

Gemu uşor, se ridică în şezut, îşi scoase legătura şi-şi trase dopurile de ceară din urechi. Camera era întunecoasă, însă chiar şi cea mai firavă geană de lumină ce se strecura printre şipcile obloanelor – îndesate cu pânză – îi era suficientă ca să vadă.

Cositorul îi ardea liniştit în stomac. Rezerva era pe terminate, consumată pe parcursul nopţii. Trupul său îl folosea acum instinctiv, la fel cum respira sau clipea. Auzise că Brutalii puteau arde fludor ca să-şi vindece rănile chiar dacă se aflau în stare de inconştienţă. Corpul pricepea ce-i trebuie.

Întinse mâna şi-o băgă într-o găletuşă de lângă pat, scoţând-o plină cu praf de cositor. Îşi luase cu el o provizie bună din Luthadel, şi cumpărase şi mai mult de pe piaţa neagră. Din fericire, cositorul era destul de ieftin. Puse praful într-o cană de pe policioara de lângă pat, apoi porni spre uşă. Încăperea era mică şi înghesuită, însă nu trebuia s-o împartă cu nimeni. Asta, după standardele skaa, era un lux.

Îşi strânse pleoapele, apoi trase uşa. Lumina coridorului scăldat de soare îl lovi. Scrâşni din dinţi, din pricina luminii puternice, cu toate că ţinea pleoapele strânse, şi pipăi pe jos, prin preajmă. Găsi ulcica plină cu apă proaspătă – adusă de la puţ de slujitorii de la han – şi o trase înăuntru, apoi închise uşa.

Clipind, străbătu încăperea ca să-şi umple cana. Bău apa cu cositor. Avea să-i ajungă pentru toată ziua. Mai luă un pumn de pilitură şi-o îndesă în pungă, pentru orice eventualitate.

Câteva minute mai târziu era îmbrăcat şi pregătit. Se aşeză pe pat şi închise ochii, pregătindu-se pentru o nouă zi. Dacă era să creadă iscoadele Cetăţeanului, alţi membri ai echipei lui Elend se îndreptau spre Urteau. Probabil că li se poruncise să pună mâna pe conţinutul tainiţei şi să liniştească răscoala; Fantomă trebuia să afle cât mai multe cu putinţă înainte ca trimişii să sosească.

Stătu aşa, învârtindu-şi în minte planuri, cugetând. Simţea bubuituri de paşi în camera de alături – structura de lemn se zguduia şi se cutremura de parcă ar fi fost un stup enorm plin cu albine fremătătoare. Auzea slab sunet de clopot. Era încă devreme, abia trecut de amiază, însă ceţurile se destrămaseră deja – Urteau avea parte de cam şase sau şapte ore fără ceaţă pe zi, şi asta-l făcea un loc unde recoltele puteau încă creşte şi oamenii dăinui.

Fantomă, de obicei, ar fi dormit pe timp de zi. Însă avea lucruri de făcut. Deschise ochii, apoi întinse mâna spre policioară şi luă o pereche de ochelari. Fuseseră făuriţi după cum ceruse, cu lentile ce nu-i schimbau cu nimic vederea. Erau de sticlă simplă.

Şi-i puse, apoi îşi legă din nou cârpa peste cap, acoperind partea din faţă şi laturile lentilelor. Chiar şi cu simţurile ascuţite, nu reuşea să vadă cu ochii închişi. În schimb, dacă-şi punea ochelarii, putea deschide ochii şi purta, în acelaşi timp, legătura de cârpă. Înaintă orbeşte spre geam, apoi trase de pătura întinsă peste tocul ferestrei şi dădu de perete obloanele.

Lumina fierbinte – aproape arzătoare – a soarelui îl scăldă. Pânza îi apăsa pielea capului. Însă putea vedea. Cârpa bloca îndeajuns de mult lumina pentru a-l împiedica să orbească, însă lăsa să pătrundă suficientă cât să poată vedea. Era de fapt ca şi ceţurile – cârpa era aproape invizibilă pentru el, fiindcă vederea sa avea o ascuţime nefirească. Mintea filtra imaginile.

Fantomă înclină din cap, apoi îşi luă bastonul de duel şi ieşi din încăpere.

— Ştiu că eşti tăcut de fel, zise Durn bătând uşurel darabana cu nişte beţe în pământul de dinaintea lui. Dar până şi tu trebuie să recunoşti că e mai bine aşa decât să trăieşti sub stăpâni.

Fantomă stătea într-o stradă-albie, la zidul de piatră ce sprijinise canalul, cu capul uşor plecat. Puţul pieţei era cea mai largă dintre străzile-albii din Urteau, aşa de lată că trei bărci puteau sta una lângă alta în mijlocul său, şi încă mai rămânea loc şi pentru altele să treacă, în amândouă direcţiile. Devenise un bulevard central al oraşului. Iar asta însemna că era un loc de mâna întâi pentru negustori, dar şi pentru cerşetori.

Cerşetori precum Fantomă şi Durn. Stăteau în mijloc, copleşiţi de înălţimea clădirilor de pe cele două maluri. Prea puţini trecători îi băgau în seamă pe zdrenţăroşi. Niciunul nu se oprea ca să bage de seamă că unul părea să se uite cu atenţie la mulţime, în ciuda legăturii negre de pânză de pe ochi, în vreme ce celălalt vorbea prea coerent ca să fi fost educat în canale.

Fantomă nu-i răspunse lui Durn. În tinereţe, felul în care vorbea – accent puternic, limbaj împănat de argou – îl marcase, făcuse ca oamenii să-l socoată mai prejos. Nici acum nu avea limba iute şi felul cuceritor de-a fi al lui Kelsier. Aşa că încerca să spună cât mai puţine. Astfel nu existau prea multe şanse ca să dea de belea.

Şi, ciudat lucru, în loc să-l găsească şi mai puţin demn de respect, lumea, când nu vorbea, părea să-i dea mai multă atenţie. Durn continuă să bată ritmul, ca un artist stradal fără public. Pământul de dedesubt era prea moale pentru ca altcineva să audă bătăile – asta dacă nu erai Fantomă.

Ritmul lui Durn era perfect. Orice menestrel i-ar fi purtat sâmbetele.

— Uită-te la piaţă, zic, continuă Durn. Sub Lordul Legiuitor, mulţi skaa n-ar fi putut în veci să facă comerţ liber. Avem ceva frumos aici. Skaa ce conduc skaa. Suntem fericiţi.

Fantomă vedea piaţa. I se părea că, dacă poporul ar fi fost cu adevărat fericit, s-ar fi citit zâmbete pe feţe şi nu priviri piezişe. Ar fi stat să prefire marfa, nu să înhaţe la iuţeală ce voiau şi să pornească mai departe. Iar dacă oraşul ar fi fost paradisul care pretindea că este, n-ar fi fost nevoie de zeci de soldaţi care să supravegheze mulţimea. Fantomă clătină din cap. Toată lumea purta aproape aceleaşi haine – croieli şi culori impuse de ordinele Cetăţeanului. Până şi cerşitul era strict reglementat. În curând aveau să sosească unii care să măsoare pomana primită de Fantomă, să aprecieze cât de mult câştigase şi să tragă partea Cetăţeanului.

— Uite, spuse Durn, vezi pe cineva bătut sau ucis pe stradă? Asta trebuie să merite vreo câteva restricţii.

— Omorurile se întâmplă pe alei liniştite acum, zise moale Fantomă. Măcar Lordul Legiuitor ne ucidea pe faţă.

Durn, nemulţumit, se lăsă pe spate, bătând de zor cu beţele. Era un ritm complicat. Fantomă simţea vibraţiile pământului şi le găsea liniştitoare. Ştiau că trec pe lângă un asemenea talent, care bătea uşurel lutul în vreme ce ei treceau? Durn ar fi putut fi un maestru muzician. Din păcate, sub guvernarea Lordului Legiuitor, skaa nu interpreta muzică. Iar sub Cetăţean... nu era bine în general să atragi atenţia asupra ta, indiferent cum.

— Uite-acolo, zise deodată Durn. Cum a fost promis.

Fantomă ridică ochii. Prin rumoare, sunet, sclipiri vii de culoare şi izul puternic de gunoi, oameni şi mărfuri de vânzare, Fantomă văzu un grup de prizonieri, escortaţi de soldaţi în cafeniu. Uneori şuvoiul senzaţiilor era copleşitor. Cu toate acestea, cum îi spusese cândva lui Vin, arderea cositorului n-avea a face cu cât putea cineva să simtă, ci cu cât izbutea să ignore. Şi învăţase bine să se concentreze pe simţurile necesare, lăsând deoparte lucrurile care-l puteau distrage.

Cei din piaţă făcură loc soldaţilor şi prizonierilor. Lumea, cu capetele plecate, privea cu solemnitate.

— Mai vrei să te ţii după ei? Întrebă Durn.

Fantomă se ridică în picioare. Durn dădu din cap aprobator, apoi se ridică şi-l apucă pe Fantomă de umăr. Ştia că acesta poate să vadă – sau, cel puţin, Fantomă îşi închipuia că Durn avea suficient spirit de observaţie ca să fi băgat de seamă asta. Însă amândoi se făceau că n-ar şti. Era lucru obişnuit printre cerşetori să se prefacă ologi, ca să adune mai mulţi bănuţi. Durn însuşi umbla cu un şchiopătat fals şi pusese să i se smulgă părul din anumite zone, ceea ce-i dădea un aer bolnăvicios. Dar Fantomă îi simţea izul de săpun de pe piele şi mirosul de vin bun din răsuflare. Era un căpitan de hoţi; puţini aveau în oraş mai multă putere. Însă era destul de iscusit cu deghizările sale încât să poată merge pe stradă nebăgat în seamă.

Nu erau singurii care-i urmau pe soldaţi şi pe prizonierii acestora. Nişte skaa purtând cenuşiul aprobat se ţineau ca nişte năluci după grupul acela – o mulţime tăcută, târându-se prin cenuşa ce cădea. Soldaţii urcară o rampă ce suia din străzile-albii, călăuzindu-şi prizonierii într-o zonă mai de soi a oraşului, unde unele canale fuseseră umplute şi peticite.

Iute, punctele moarte începură să se arate. Cicatrici carbonizate – ruine care fuseseră cândva case. Mirosul de fum era aproape copleşitor pentru Fantomă, şi trebui să înceapă să respire pe gură. Nu fusese nevoie să meargă mult. Cetăţeanul însuşi era în aşteptare. Nu călărea vreun cal – fuseseră cu toţii trimişi la ferme, fiindcă doar nobilii erau consideraţi prea buni ca să poată păşi pe pământ cu propriile picioare. În schimb purta roşu.

— Cu ce e îmbrăcat? Şopti Fantomă în vreme ce Durn îl călăuzea mai pe la marginea mulţimii. Cetăţeanul şi garda sa stăteau pe treptele unei reşedinţe deosebit de fastuoase, iar skaa se adunau împrejur. Durn îl conduse pe Fantomă spre un loc unde câţiva duri puseseră stăpânire pe un petic de stradă doar al lor, de unde se vedea bine Cetăţeanul. Îi făcură semne lui Durn, lăsându-l să treacă fără comentarii.

— Ce vrei să zici? Întrebă Durn. Cetăţeanul e îmbrăcat ca întotdeauna – nădragi skaa şi suman.

— Sunt roşii, şopti Fantomă. Nu-i o culoare aprobată.

— Ba din dimineaţa asta e. Funcţionarii guvernamentali o pot purta. În acest fel ies în evidenţă, iar cei aflaţi în nevoie îi pot găsi. Sau, cel puţin, asta este explicaţia oficială.

Fantomă se încruntă. Însă altceva îi captă atenţia.

Ea era acolo.

Lucru firesc, desigur – îşi însoţea fratele peste tot. Se îngrijora pentru siguranţa ei şi arareori o scăpa din vedere. Arăta la fel ca întotdeauna, ochi trişti şi părul ca o aureolă de nuanţa chihlimbarului.

— Trist grup astăzi, zise Durn, şi mai întâi Fantomă îşi închipui că se referă la Beldre.

Însă Durn arăta cu bărbia spre grupul de prizonieri. Nu păreau cu nimic diferiţi de ceilalţi oameni din oraş – haine cenuşii, feţe mânjite de cenuşă, posturi umile. Cetăţeanul, totuşi, ieşi în faţă ca să explice diferenţele.

— Una dintre primele proclamaţii pe care le-a făcut guvernământul, anunţă acesta, a fost cea a solidarităţii. Suntem un popor skaa. „Nobilii” aleşi de Lordul Legiuitor ne-au oprimat vreme de zece secole. Urteau, am decis noi, va deveni un loc al libertăţii. Un loc aşa cum a profeţit că va fi Supravieţuitorul însuşi.

— I-ai numărat? Îi şopti Durn lui Fantomă.

— Zece, zise acesta. Cei pe care îi aşteptam. Nu-ţi meriţi banii, Durn.

— Priveşte.

— Aceştia de aici, zise Cetăţeanul, cu chelia lucind în roşeaţa soarelui, şi-i arătă cu degetul pe prizonieri, nu au luat seamă la avertizările noastre. Ştiau, cum ştiţi cu toţii, că orice nobil care rămâne în oraş va plăti cu viaţa! Aceasta este voinţa noastră – întreaga noastră voinţă.

— Însă, cum le e felul, au fost prea aroganţi ca să asculte. Au încercat să se ascundă. Însă se cred mai buni decât noi. Mereu s-au crezut astfel. Şi asta i-a dat în vileag.

Se opri o clipă, apoi începu să vorbească iarăşi.

Şi de aceea facem ce trebuie făcut.

Le făcu semn soldaţilor să se apropie. Aceştia împinseră prizonierii pe trepte. Fantomă simţi iz de ulei când soldaţii deschiseră uşile casei şi-i împinseră acolo pe captivi. Apoi zăvorâră uşa pe dinafară şi luară poziţie. Fiecare soldat aprinse o făclie şi o aruncă pe clădire. Nu era nevoie de simţuri supraomeneşti ca să simţi fierbinţeala ce se iscă iute, făcând mulţimea să se retragă – revoltată şi temătoare, însă fascinată.

Ferestrele fuseseră închise cu scânduri bătute în cuie. Fantomă văzu degete încercând să desprindă lemnul, auzi oameni ţipând. Îi auzea izbind în uşa încuiată, încercând să scape, urlând de groază.

Îşi dorea să poată face ceva. Însă, chiar şi cu cositorul, nu se putea lupta cu un pluton întreg de soldaţi. Elend şi Vin îl trimiseseră să adune informaţii, nu să o facă pe eroul. Însă tot plecă cu umerii căzuţi, numindu-se laş în vreme ce se depărta de clădirea în flăcări.

— N-ar trebui să fie aşa, şopti aspru Fantomă.

— Erau nobili, zise Durn.

— Ba nu erau! Poate părinţii lor să fi fost, dar ăştia erau skaa. Oameni normali, Durn.

— Au sânge de nobil.

— Aşa avem toţi, dacă cauţi îndeajuns de mult în urmă, zise Fantomă.

Durn clătină din cap.

— Aşa trebuia. Aceasta e voia Supravie...

— Nu-i rosti numele ca să justifici barbaria asta, zise Fantomă.

Durn tăcu o clipă, lăsând să se audă vuietul flăcărilor şi strigătele celor ce mureau. Apoi spuse:

— Ştiu că-i greu de văzut, şi poate că Cetăţeanul face exces de zel. Dar... l-am auzit pe el vorbind odată. Pe Supravieţuitor. Lucruri din astea învăţa el poporul. Moarte nobililor, skaa să se conducă singuri. Dacă l-ai fi auzit, ai fi înţeles. Uneori trebuie să distrugi ceva ca să poţi construi altceva mai bun.

Fantomă închise ochii. Văpaia focului parcă îi pârjolea pielea. Îl auzise pe Kelsier vorbindu-le mulţimilor. Iar Kelsier rostise lucrurile la care se referea Durn. Atunci, vorbele Supravieţuitorului fuseseră cuvinte de speranţă, de năzuinţă spre mai bine. Aceleaşi cuvinte, repetate acum, deveneau vorbe ale urii şi distrugerii. Fantomă se simţi îngreţoşat.

— Din nou, Durn, zise ridicând privirea şi simţindu-se deloc binevoitor, nu te plătesc să-mi vâri pe gât propaganda Cetăţeanului. Spune-mi de ce sunt aici, ori de la mine nu mai capeţi un ban.

Cerşetorul cel spătos se răsuci şi-l privi pe Fantomă în ochi, pe după legătură.

— Numără craniile, spuse cu voce slabă. Şi, zicând asta, Durn îşi luă mâna de pe umărul lui Fantomă şi se pierdu în mulţime.

Fantomă nu-l urmă. Duhoarea de fum şi de carne arsă devenea tot mai puternică. Se răsuci pe călcâie, făcându-şi loc prin mulţime, în căutare de aer curat. Dădu peste o clădire, trase aer adânc în piept, simţind apăsarea lemnului tare şi zgrunţuros. I se părea că fulgii de cenuşă se contopeau cu rugul din spatele său, frânturi de moarte împrăştiate în vânt.

Auzi voci. Se întoarse într-acolo, băgând de seamă că Cetăţeanul şi gărzile sale se îndepărtaseră de lângă foc. Quellion se adresa mulţimii, îi încuraja să fie vigilenţi. Fantomă stătu un timp şi privi. În cele din urmă gloata începu să plece, urmându-l pe Cetăţean pe drumul înapoi spre groapa pieţei.

I-a osândit, acum trebuie să-i binecuvânteze. Deseori, mai ales după execuţii, Cetăţeanul vizita personal oamenii, umblând printre prăvălii, strângându-le mâna şi îmbărbătându-i.

O apucă pe o străduţă lăturalnică. Curând trecu de zona mai bogată a oraşului şi ajunse într-o fundătură. Alese un loc unde zidul de sprijin se prăbuşise formând un povârniş până în canalul uscat, apoi sări şi alunecă până în capăt. Îşi ridică gluga mantiei, umbrindu-şi ochii acoperiţi, şi-şi croi drum prin strada aglomerată cu îndemânarea unui copil crescut pe stradă.

Deşi o luase pe o rută ocolitoare, ajunse la Piaţă înaintea Cetăţeanului şi a alaiului său. Fantomă văzu, prin ploaia de cenuşă, cum bărbatul urcă pe o ridicătură lată de pământ, urmat de sute de adepţi.

Vrei să fii el, gândi Fantomă, furişându-se pe după prăvălia unui negustor. Kelsier a murit ca să dea speranţă acestor oameni, iar acum tu vrei să-i răpeşti moştenirea.

Acest bărbat nu era Kelsier. Acest bărbat nu era demn nici măcar să pronunţe numele Supravieţuitorului.

Cetăţeanul se mişca de colo-colo, păstrând un aer patern, vorbind oamenilor din piaţă. Le punea mâna pe umăr, le strângea mâinile, zâmbea binevoitor.

— Supravieţuitorul ar fi mândru de voi.

Fantomă putea să-i distingă vocea peste murmurul mulţimii.

— Cenuşa care cade este un semn de la el – reprezintă prăbuşirea imperiului, cenuşa tiraniei. Din această cenuşă noi vom clădi o nouă naţiune! Una stăpânită de skaa.

Fantomă se dădu mai aproape şi îşi coborî gluga, pipăind aerul din faţă cu mâinile ca şi cum ar fi fost orb. Îşi ducea bastonul de duel pe spate, prins într-o curea ascunsă de faldurile cămăşii gri, lăbărţate. Era mai mult decât capabil atunci când venea vorba de umblat prin mulţime. În timp ce Vin se străduise mereu să rămână ascunsă şi nevăzută, Fantomă izbutise să le dobândească pe amândouă fără ca măcar să încerce. De fapt, adesea, încerca opusul. Visase să devină un bărbat precum Kelsier – căci chiar înainte de a-l întâlni pe Supravieţuitor, Fantomă auzise poveşti despre el. Cel mai mare hoţ skaa al tuturor timpurilor – un bărbat destul de cutezător încât să încerce să-l jefuiască pe Lordul Legiuitor însuşi.

Şi totuşi, în ciuda strădaniilor sale, Fantomă nu reuşise să se facă observat. Era pur şi simplu prea uşor să ignori încă un băiat cu faţă cenuşie, mai ales dacă nu îi înţelegeai greoiul dialect estic. Fusese nevoie de fapt să-l întâlnească pe Kelsier – să vadă cum putea acesta să-i influenţeze pe oameni vorbindu-le – pentru a-l convinge în cele din urmă pe Fantomă să abandoneze dialectul. Atunci Fantomă începuse să înţeleagă că în cuvinte se afla ascunsă o putere.

Fantomă se furişă până în faţa mulţimii care-l privea pe Cetăţean. Fu înghiontit şi împins, dar nimeni nu cârti împotriva lui. Un om orb prins în îmbulzeală era uşor de ignorat – iar ce era ignorat putea ajunge şi în locuri în care n-ar fi trebuit. Mişcându-se atent, Fantomă se găsi curând în fruntea grupului, la nici jumătate de braţ distanţă de Cetăţean.

Omul mirosea a fum.

— Înţeleg, jupâneasă, spunea Cetăţeanul în timp ce strângea mâinile unei femei în vârstă. Dar nepotul dumitale este trebuincios acolo unde este, la muncă pe câmp. Fără el şi cei asemeni lui, nu am avea ce pune pe masă. O naţiune stăpânită de skaa trebuie să fie şi una muncită de skaa.

— Dar... nu se poate înapoia, măcar un pic? Întrebă femeia.

— Cu timpul, jupâneasă, zise Cetăţeanul. Cu timpul.

Uniforma lui de un roşu-aprins era singura pată de culoare de pe întreaga stradă, iar Fantomă se trezi că se holbează la ea. Îşi feri privirea şi continuă manevrele, căci nu Cetăţeanul era ţelul său.

Beldre stătea pe margine, ca de obicei. Întotdeauna privind, niciodată intervenind. Cetăţeanul era atât de activ încât sora lui era adesea dată uitării. Fantomă înţelegea sentimentul acela destul de bine. Lăsă un soldat să-l înghiontească, împingându-l din calea Cetăţeanului. Ghiontul îl trimisese chiar lângă Beldre. Dinspre fată venea un iz slab de parfum.

Credeam că nu este îngăduit.

Ce ar fi făcut Kelsier? Ar fi atacat, poate, ucigându-l pe Cetăţean. Sau i s-ar fi împotrivit în alt fel. Kelsier nu ar fi lăsat să se întâmple lucruri atât de cumplite – ar fi trecut la fapte.

Poate ar fi încercat să câştige încrederea vreunuia dintre apropiaţii Cetăţeanului?

Fantomă îşi simţi inima – întotdeauna prea zgomotoasă pentru el – bătându-i mai repede parcă. Mulţimea începuse din nou să se mişte, iar el se lăsă împins către Beldre. Gărzile nu se uitau – erau cu ochii la Cetăţean, să-l păzească de zarva şi îmbulzeala din jur.

— Fratele tău, îi şopti Fantomă la ureche, încuviinţezi crimele lui?

Ea se întoarse spre el, iar Fantomă observă, pentru prima oară, că avea ochii verzi. Lăsă mulţimea să îl împingă mai departe, în vreme ce ea căuta cu privirea, încercând să descopere cine îi vorbise. Gloata care îi urma fratele o purtă departe, tot mai departe de Fantomă.

Băiatul mai aşteptă un pic, înghiontit de o mare de umeri, pentru puţin timp. Apoi începu din nou să se mişte, croindu-şi cu grijă drum prin puhoiul de oameni, până când ajunse iar lângă Beldre.

— Crezi că se deosebeşte în vreun fel de ce a făcut Lordul Legiuitor? Şopti el. L-am văzut cândva cum aduna oameni la întâmplare şi îi executa în piaţa oraşului Luthadel.

Ea se întoarse din nou, de această dată identificându-l pe Fantomă în gloata mişcătoare. Încremenise, privind-o ţintă în ciuda legăturii de pe ochi. Oamenii forfoteau între ei, iar ea fu împinsă mai încolo.

Buzele i se mişcară. Doar cineva cu simţurile ascuţite de cositor ar fi putut să vadă atât de clar încât să desluşească vorbele ei.

— Cine eşti tu?

Îşi croi încă o dată drum prin mulţime. Se părea că Cetăţeanul plănuia să ţină o cuvântare curând, profitând de gloata tot mai numeroasă. Oamenii se înghesuiau în jurul eşafodului amplasat în mijlocul pieţei; devenea tot mai anevoios să te mişti printre ei.

Fantomă ajunse din nou aproape, dar simţi cum mulţimea îl împinge înapoi. Aşa că se strecură printre două trupuri şi o apucă de mână, trăgând-o de încheietură când se îndepărta odată cu valurile iscate de mişcarea mulţimii. Beldre se răsuci, bineînţeles, dar fără să strige. Puhoiul de oameni fremăta în jurul lor, iar ea se întoarse către el pentru a-i întâlni privirea.

— Cine eşti tu? Întrebă din nou Beldre.

Deşi Fantomă era îndeajuns de aproape pentru a auzi ce rostise, niciun sunet nu îi scăpase printre buze. Doar îngăimase cuvintele. În spate, pe scenă, fratele ei îşi începea predica.

— Sunt cel care îţi va ucide fratele, rosti cu voce domoală Fantomă.

Din nou, aşteptase o reacţie din partea ei – un ţipăt, poate. O acuzaţie. Acţiunile sale fuseseră impulsive, născute din neputinţa de a le fi de folos celor executaţi. Dacă ea ar fi ţipat, îşi dădu seama, asta i-ar fi putut aduce moartea.

Şi totuşi ea rămase tăcută. Fulgi de cenuşă cădeau printre ei.

— Alţii au spus acelaşi lucru, mimă ea cu buzele.

— Eu nu sunt alţii.

— Şi cine eşti tu? întrebă ea pentru a treia oară.

— Însoţitorul unui zeu. Un om care poate vedea şoaptele şi simţi strigătele.

— Un om care crede că ştie ce-i mai bine pentru poporul lui decât cârmuitorul lor ales? Vor exista mereu rebeli care se pun împotriva a ceea ce trebuie făcut.

El încă o ţinea de mână. O strânse uşor, trăgând-o mai aproape. Mulţimea năvăli pe podium, lăsându-i pe ea şi pe Fantomă în urmă, asemeni scoicilor rămase pe plajă după retragerea valurilor.

— L-am cunoscut pe Supravieţuitor, Beldre, şopti el aspru. Îmi dăduse un nume, îmi spunea prieten. Ce aţi săvârşit în acest oraş l-ar îngrozi – şi nu am de gând să-i permit fratelui tău să mânjească moştenirea lui Kelsier. Poţi să-l avertizezi, dacă trebuie. Spune-i lui Quellion că vin după el.

Cetăţeanul se oprise din vorbit. Fantomă aruncă o privire înspre pupitru. Quellion, de sus, cuprindea cu privirea mulţimea de adepţi. Îi vedea pe Fantomă şi pe Beldre, aflaţi împreună în spatele gloatei. Fantomă nu-şi dăduse seama cât de expuşi deveniseră.

— Hei, tu! Urlă Cetăţeanul. Ce faci cu sora mea?

Fir-ar să fie! Gândi Fantomă, eliberând mâna fetei şi luând-o la goană. În orice caz, unul dintre marile neajunsuri ale străzilor erau zidurile lor înalte şi abrupte. Erau puţine căi de ieşire din piaţă, şi toate erau păzite de străjile lui Quellion. La ordinul zbierat al Cetăţeanului, soldaţii începură să înainteze în grabă de la posturile lor, înveşmântaţi în piele şi cu arme de oţel.

Bine, îşi spuse Fantomă, ochind cel mai apropiat grup de soldaţi. Dacă putea să treacă printre ei, dacă ajungea la o pantă, ar fi reuşit, poate, să se facă nevăzut pe uliţele dintre clădirile de deasupra.

Săbiile ţâşniră din teacă. În spatele lui Fantomă, norodul ţipa de uimire. Băgă mâna printre fâşiile jerpelite ale mantiei şi trase bastonul de duel.

Şi se găsi printre ei.

Fantomă nu era un războinic, nu tocmai. Se antrenase cu Ham, bineînţeles – Ciomege insistase ca nepotul său să ştie să se apere. Dar adevăraţii războinici ai grupului fuseseră dintotdeauna Născutul-din-Ceaţă, Vin, şi Kelsier, cu Ham – un Braţ-de-Fludor – care asigura forţa brută la nevoie.

Însă Fantomă se antrenase intens în ultima vreme şi astfel descoperise ceva interesant. Avea ceva ce Vin şi Kelsier nu avuseseră: o aureolă difuză de cunoaştere senzorială, pe care trupul său o putea folosi instinctiv. Putea simţi mişcarea aerului, tremurăturile podelei şi îşi putea da seama unde se aflau oamenii doar după cât de tare le auzea bătăile inimii.

Fără să fie un Născut-din-Ceaţă, era totuşi foarte periculos. Simţi o adiere şi ştiu că o sabie se îndrepta înspre el. Se feri. Simţi un pas pe pământ şi ştiu că cineva îl ataca dintr-o parte. Făcu un pas în lateral. Era ca şi cum ar fi luat atiu.

Sudoarea îi zbură din sprânceană când se întoarse şi izbi cu bastonul în ceafa unui soldat. Omul se prăbuşi la pământ – arma lui Fantomă era făurită din lemn de esenţă tare de cea mai bună calitate. Dar, ca să fie sigur, lovi cu mânerul armei în tâmpla bărbatului căzut, scoţându-l de-a binelea din luptă.

Auzi un mârâit lângă el – uşor, dar suficient. Fantomă îşi flutură arma într-o parte şi izbi peste antebraţul soldatului care îl ataca. Oasele pocniră şi soldatul urlă, scăpând arma din mână. Fantomă îl izbi în moalele capului, apoi se învârti ridicând bastonul pentru a bloca lovitura celui de-al treilea soldat.

Oţelul se ciocni de lemn, şi oţelul ieşi câştigător. Chiar şi aşa, întârziase lovitura de sabie suficient timp pentru ca Fantomă să se aplece şi să apuce sabia unui soldat căzut. Era deosebită de săbiile cu care se antrenase – oamenii din Urteau preferau lame lungi, subţiri. Fantomă mai avea un soldat – dacă-l dobora, avea să fie liber.

Inamicul lui Fantomă părea să priceapă că se afla în avantaj. Dacă Fantomă ar fi fugit, şi-ar fi lăsat spatele descoperit la atac. Dacă ar fi rămas, avea să fie curând copleşit. Soldatul îi dădea târcoale cu precauţie, încercând să tragă de timp.

Aşa că Fantomă atacă. Ridică tăişul, sperând că simţurile lui sporite vor compensa diferenţa de pregătire. Soldatul îşi ridică arma pentru a para, când Fantomă făcu o mişcare.

Sabia lui Fantomă îngheţă în aer.

El se poticni în încercarea de a-şi împinge sabia înainte, însă în mod straniu arma era ţinută pe loc – ca şi cum ar fi tăiat prin ceva solid, nu prin aer. Ca şi cum...

Cineva o Împingea către el. Allomanţie. Fantomă privi deznădăjduit în jur, şi imediat găsi sursa puterii. Persoana care Împingea trebuia să fie în partea opusă, căci allomanţii puteau Împinge doar către partea contrară lor.

Quellion, Cetăţeanul, se dusese lângă sora lui. Cetăţeanul văzu privirea fixă a lui Fantomă, iar Fantomă văzu efortul din ochii bărbatului când o prinse pe sora lui în braţe strâns, folosindu-i greutatea ca sprijin pentru a Împinge sabia lui Fantomă, amestecându-se în luptă precum făcuse şi Kelsier cândva, demult, când vizitase grotele unde se antrena armata sa.

Fantomă scăpă arma, o lăsă să-i zboare din mâini, în spate, şi se aruncă la pământ. Simţi vâjâitul unei arme inamice pe deasupra capului, ratându-l pentru puţin. Propria lui armă zăngăni la atingerea pământului, nu departe de el, asurzindu-l.

Nu avea timp să-şi tragă răsuflarea; putea doar să se ridice pentru a se feri de următoarea lovitură a soldatului. Din fericire, Fantomă nu purta niciun fel de metal pe care Quellion să-l poată Împinge pentru a se amesteca în continuare în luptă. Era o deprindere pe care Fantomă se bucura că nu o pierduse.

Singura şansă era fuga. Nu putea să lupte, nu cu amestecul unui Allomant. Se răsuci în timp ce soldatul pregătea o nouă lovitură. Apoi Fantomă se aruncă înainte, strecurându-se pe după garda acestuia. Se strecură pe sub braţul oşteanului şi o zbughi într-o parte, sperând să-l depăşească şi să-l lase buimac.

Ceva îl prinse de picior.

Fantomă se roti pe loc. Bănui, mai întâi, că era Quellion, care-l Trăgea cumva de picior. Apoi văzu că cel care îl apucase era soldatul întins pe pământ – primul pe care-l doborâse.

L-am trăsnit în cap de două ori! Gândi cu năduf Fantomă. Nu se poate să fie conştient!

Mâna îi strângea piciorul, trăgându-l pe Fantomă înapoi cu o forţă neomenească. Cu o putere ca asta, bărbatul trebuie să fi fost un Brutal – un arzător de fludor, ca Ham.

Fantomă dăduse de necaz.

Izbi cu piciorul, reuşind să se elibereze, apoi se ridică în picioare, poticnindu-se. Dar un Brutal avea putere de fludor – putea alerga mai repede, mai departe decât Fantomă.

Doi allomanţi, dacă-l pui la socoteală şi pe Cetăţean, gândi Fantomă. Cineva nu e atât de dispreţuitor faţă de sângele de nobil precum pretinde!

Cei doi soldaţi avansară spre el. Ţipând de frustrare – auzea bătăile propriei inimi ca bătăi la tobă – Fantomă se aruncă spre Brutal şi-l apucă cu putere, luându-l prin surprindere. În acel moment de confuzie, Fantomă îl roti şi-i folosi corpul drept scut pentru a se apăra de atacul celui de-al treilea soldat.

Nu pusese la socoteală instrucţia nemiloasă a Cetăţeanului. Quellion vorbea mereu despre sacrificiu şi necesitate. Se părea că această filosofie se extinsese şi asupra soldaţilor săi, căci bărbatul cu sabia îşi înfipse arma drept în spatele camaradului său, străpungându-i inima şi împingând tăişul direct în pieptul lui Fantomă. Era o mişcare pe care doar cineva cu puterea şi precizia unui Brutal o putea face.

Trei allomanţi, îşi spuse Fantomă, năucit, pe când soldatul încerca să-şi scoată sabia din cele două trupuri. Cadavrul celui ucis se dovedi a fi prea greu şi sabia se rupse.

Cum de am supravieţuit atâta timp? Trebuie că au încercat să-şi ascundă adevăratele puteri. Au încercat să se ascundă de norod...

Fantomă se împletici mergând cu spatele, simţind sângele cum îi şiroieşte pe piept. Ciudat, dar nu îl durea. Simţurile sale ascuţite ar fi trebuit să-i facă durerea atât de aprigă încât...

Îi izbi. Totul se întunecă.

Subtilitatea demonstrată prin microbii mâncători de cenuşă şi plantele modificate arată că Rashek devenise tot mai priceput în folosirea puterii. Arsese în câteva minute – dar pentru un zeu minutele pot trece drept ceasuri. În acest timp, Rashek începuse ca un copil neştiutor care împinsese o planetă prea aproape de soare, crescuse devenind un adult care putea concepe munţi de cenuşă pentru a răcori aerul, apoi devenise un meşteşugar matur, care putea alcătui plante şi fiinţe cu scopuri precise.

Arată de asemenea cum a gândit cât a avut puterea Dăinuirii. Sub influenţa acesteia, era, clar, într-o dispoziţie defensivă. În loc să niveleze munţii de cenuşă şi să încerce să împingă planeta la loc, a muncit cu înverşunare ca să rezolve problemele create tot de el.

Capitolul

17

Elend mergea călare în fruntea oamenilor săi, pe un splendid armăsar alb care fusese bine curăţat de cenuşă. Îşi întoarse calul, privind şirurile de soldaţi nervoşi. Aşteptau în lumina serii, iar Elend le putea citi groaza pe faţă. Auziseră zvonuri care le fuseseră confirmate chiar de Elend cu o zi înainte. Astăzi, armata lui avea să fie imunizată împotriva ceţurilor.

Elend merse printre rânduri, cu Generalul Demoux, călare pe un armăsar murg, alături. Ambele animale erau cai mari de luptă, cumpăraţi pe drum mai mult pentru a impresiona decât pentru folosul lor. Elend şi ceilalţi ofiţeri călătoriseră mai mult cu şlepurile decât în şa.

Nu-şi făcea griji pentru moralitatea deciziei de a-şi expune trupele la ceţuri – cel puţin nu în această clipă. Învăţase un lucru foarte important pentru el: era cinstit. Poate prea cinstit. Dacă şovăia, i se citea pe faţă. Soldaţii i-ar fi simţit nehotărârea. Aşa că învăţase să-şi închidă tulburarea şi grijile până în momentul în care se afla în preajma celor apropiaţi. Asta însemna că Vin văzuse prea mult din frământările sale. În orice caz, îi dăduse libertatea ca în alte dăţi să emane încredere.

Se mişcă cu repeziciune, lăsând potcoavele calului său să tropăie asurzitor, pentru ca soldaţii să audă. Din când în când, auzea cum căpeteniile le ordonau soldaţilor să rămână fermi. Dar chiar şi aşa, Elend vedea neliniştea din ochii lor. Şi cine-i putea învinovăţi? În această zi, aveau să întâlnească un vrăjmaş căruia nu i se puteau împotrivi, căruia nu-i puteau ţine piept. Într-o oră, şapte sute dintre ei aveau să fie răpuşi. Cam unul din cincizeci. Nu era un rezultat rău, la o scară mai mare – dar nu le servea la nimic oamenilor care simţeau ceaţa furişându-se tot mai aproape.

Oamenii rămaseră pe poziţii. Elend era mândru de ei. Le dăduse şansa, celor care doreau, de a se întoarce în Luthadel în loc să dea piept cu ceţurile. Încă avea nevoie de trupe în capitală şi prefera să nu înainteze cu oşteni care nu ar fi fost dornici să mărşăluiască prin ceaţă. Aproape niciunul nu plecase. Majoritatea se aliniaseră în formaţii complete fără să li se fi ordonat asta, echipaţi pentru luptă, cu armura lustruită şi unsă, cu uniformele arătând cât mai îngrijite cu putinţă în sălbăticia înţesată cu cenuşă. Faptul că purtau armura era un semn bun pentru Elend. Îi făcea să pară că merg la luptă – şi, într-un fel, chiar asta făceau.

Aveau încredere în el. Ştiau că ceţurile înaintează spre Luthadel şi înţelegeau importanţa cuceririi oraşelor cu tainiţe de depozitare. Se încredeau în capacitatea lui Elend de a face ceva pentru a le salva familiile.

Încrederea lor îl făcea şi mai hotărât. Îşi struni calul, întorcând animalul uriaş înspre un rând de soldaţi. Incendie fludor şi corpul său deveni mai puternic, plămânii i se umflară, apoi Aţâţă simţămintele oamenilor pentru a-i face mai cutezători.

— Curaj! strigă.

Privirile se întoarseră către el, iar zăngănitul armurilor se opri. Propria lui voce îi răsuna atât de tare în urechi încât trebui să-şi domolească cositorul.

— Ceţurile acestea îi vor răpune pe unii dintre noi. Totuşi, cei mai mulţi vor rămâne neatinşi – iar mulţi dintre cei căzuţi îşi vor reveni! Apoi, niciunul nu se va mai teme de ceţuri. Nu putem ajunge în Fadrex fără să ne întărim. Altfel, riscăm să fim atacaţi dimineaţa, când ne adăpostim în corturi. Duşmanii ne-ar împinge înspre ceţuri oricum, şi am ajunge să ducem lupta cu o şesime din noi trântiţi la pământ, tremurând din cauza bolii!

Îşi întoarse calul, cu Demoux după el, şi înaintă de-a lungul rândurilor.

— Nu ştiu să înfrâng ceţurile. Dar îmi pun nădejdea în Supravieţuitor! Şi-a spus Lord al Ceţurilor. Dacă unii dintre noi vor muri, atunci aceasta este voia sa. Rămâneţi puternici!

Îndemnurile sale părură să aibă un oarecare efect. Soldaţii luară o poziţie mai hotărâtă, cu feţele spre vest, unde soarele avea în curând să apună. Elend se sumeţi iarăşi, îndreptându-şi spinarea şi lăsându-se văzut.

— Par puternici, Maria Ta, zise cu voce scăzută Demoux, mânându-şi calul alături de al lui Elend. A fost un discurs bun.

Elend încuviinţă.

— Maria Ta... zise Demoux, chiar e adevărat ce ai spus despre Supravieţuitor?

— Sigur că da.

— Iertare, Maria Ta, n-am vrut să-ţi pun la îndoială credinţa, doar că... ei bine, nu e nevoie să te prefaci credincios, dacă nu vrei.

— Mi-am dat cuvântul, Demoux, zise Elend încruntat, ţintuindu-l cu privirea pe generalul cu cicatrice. Şi fac ceea ce spun.

— Te cred, Maria Ta, zise Demoux. Eşti un bărbat de onoare.

— Dar?

Demoux îşi căută cuvintele.

— Dar... dacă nu crezi cu adevărat în Supravieţuitor, nu cred că el ar vrea să vorbeşti în numele său.

Elend deschise gura ca să-l mustre pe Demoux pentru lipsa lui de respect, însă se opri. Omul vorbise cinstit, din inimă. Nu era ceva de pedepsit.

Şi se putea să aibă şi dreptate.

— Nu ştiu în ce să cred, Demoux, zise Elend uitându-se la şirurile de soldaţi. Cu siguranţă nu în Lordul Legiuitor. Religiile lui Sazed sunt apuse de secole şi nici măcar el nu mai pomeneşte de ele. Mi se pare că singura opţiune reală rămâne Biserica Supravieţuitorului.

— Cu tot respectul cuvenit, Maria Ta, nu-i tocmai o declaraţie neabătută de la credinţă.

— Îmi dă de furcă credinţa în ultimul timp, Demoux, zise Elend ridicând privirea după fulgii de cenuşă plutitori. Ultimul meu zeu a fost ucis de femeia cu care m-am căsătorit până la urmă – o femeie pe care o socotiţi o emblemă religioasă, dar care vă dispreţuieşte credinţa.

Demoux încuviinţă fără o vorbă.

— Nu-ţi resping zeul, Demoux, zise Elend. Am fost sincer în ce am spus – cred că o credinţă în Kelsier e mai bună decât alternativele. Şi, dacă ne gândim la ce va urma în lunile următoare, aş vrea să cred că ceva – orice – e undeva acolo şi ne ajută.

Rămaseră tăcuţi câteva clipe.

— Ştiu că Doamna Moştenitoare se împotriveşte venerării Supravieţuitorului, Maria Ta, zise Demoux în cele din urmă. L-a cunoscut, ca şi mine. Ce nu înţelege este că Supravieţuitorul a devenit cu mult mai mult decât omul Kelsier.

— Asta sună ca şi cum l-ai fi făcut intenţionat zeu, se încruntă Elend, e ca şi cum ai crede în el, Demoux, doar ca într-un simbol.

Demoux negă cu o scuturare a capului.

— Spun că Kelsier a fost om, dar un om care a obţinut ceva – o părticică, o porţie din ceva etern şi nemuritor. Când a murit, nu mai era doar Kelsier, şeful bandei. Nu ţi se pare ciudat că n-a fost Născut-din-Ceaţă până să se ducă la Puţuri?

— Aşa e cu allomanţia, Demoux, zise Elend. Nu-ţi capeţi puterile înainte de Dezlănţuire – până ce nu păţeşti ceva chinuitor, ceva care aproape te ucide.

— Şi nu crezi că Kelsier a avut parte de aşa ceva înainte de Puţuri? Întrebă Demoux. Maria Ta, era un hoţ care fura de la obligatori şi de la nobili. A trăit o viaţă plină de primejdii. Crezi că va fi ocolit bătăile, pericolul de moarte şi chinul sufletesc?

Elend zăbovi să răspundă.

— Şi-a obţinut puterile la Puţuri, zise calm Elend, fiindcă asupra lui s-a pogorât altceva. Oamenii care l-au cunoscut vorbesc despre cât de schimbat era când s-a întors. Avea un ţel – era decis să înfăptuiască ceva ce restul lumii socotea imposibil.

Demoux clătină din cap.

— Nu, Maria Ta. Kelsier omul a murit în Puţuri şi s-a născut Kelsier Supravieţuitorul. I s-a dat putere mare, înţelepciune, de către o forţă mai presus de noi toţi. Astfel a izbutit în ce a făcut.

De aceea ne închinăm lui. A rămas cu neajunsurile unui om, însă avea speranţele unei divinităţi.

Elend întoarse privirea. Partea lui raţională, de învăţat, înţelegea exact ce se întâmpla. Kelsier trecea printr-un proces de zeificare treptată, iar viaţa îi era făcută tot mai mistică de aceia ce-i erau discipoli. Kelsier trebuia investit cu putere divină, fiindcă Biserica nu putea continua să venereze un simplu muritor.

Însă era şi o parte a lui Kelsier care se bucura de această raţionalizare, fie şi pentru că povestea devenea, astfel, mult mai credibilă. Demoux, până la urmă, avea dreptate. Cum reuşise un om ce trăise pe străzi să îşi întârzie atât de mult Dezlănţuirea?

Cineva ţipă.

Elend ridică privirea şi cercetă şirurile de oşteni. Oamenii începeau să se frământe pe măsură ce apăreau ceţurile întinzând în aer lujeri, ca nişte plante ce se întind. Nu-l văzu pe soldatul căzut. Şi, curând, începură şi alţii să ţipe.

Soarele se ascundea, aruncând văpăi roşii, după linia orizontului. Calul lui Elend se agita, speriat. Căpitanii cerură oamenilor să păstreze formaţia, însă Elend văzu mişcare. În grupul din faţa lui, în şiruri apărură găuri, fiindcă oamenii se prăvăleau alandala la pământ, ca marionetele când le retezi sforile. Se zbăteau pe jos, iar alţi soldaţi dădeau îngroziţi înapoi, în vreme ce ceţurile începeau să ocupe zarea.

Au nevoie de mine, gândi Elend şi apucă hăţurile, apoi începu să Tragă de emoţiile celor din jur.

— Demoux, să pornim.

Îşi întoarse calul. Demoux nu-l urmă.

Elend se răsuci.

— Demoux? Ce...

Însă îi pieri graiul. Demoux se afla între ceţuri şi tremura groaznic. Sub privirea lui Elend, soldatul cu părul rar alunecă din şa şi se prăvăli în cenuşa groasă până la glezne de dedesubt.

— Demoux! Ţipă Elend şi sări din şa, simţindu-se un neisprăvit. Nu se întrebase dacă şi Demoux era sensibil la ceţuri – presupusese că el, ca şi Vin şi ceilalţi, era deja imun. Îngenunche lângă Demoux, ascultându-şi soldaţii cum răcneau şi cum căpitanii urlau la ei impunând disciplină. Prietenul său se zvârcolea în convulsii, gemând de durere.

Iar cenuşa cădea netulburată.

Rashek nu a rezolvat toate problemele lumii. De fapt, cu fiece lucru pe care-l rezolva, crea probleme noi. Însă era îndeajuns de isteţ ca fiecare problemă să fie mai măruntă decât cele de dinainte. Aşa că, în loc de plante care mureau din cauza văpăii soarelui şi a pământului sufocat de cenuşă, ne-am ales cu plante care nu erau îndeajuns de hrănitoare.

A salvat, într-adevăr, lumea. E drept, aproape-distrugerea a fost de la început vina sa – însă a făcut o treabă admirabilă, în context. Cel puţin nu l-a eliberat pe Năruire în lume, cum am făcut noi.

Capitolul 18

Sazed îşi lovi calul peste crupă, făcându-l să pornească în galop. Copitele animalului loveau, în goană, bolovani de cenuşă întărită. Părul îi fusese pe vremuri de un alb luminos; acum era de un gri murdar. Începuseră să i se vadă coastele – era atât de prost hrănit că nu îi mai puteai cere să ducă un călăreţ, şi nici nu mai aveau nutreţ pentru el.

— Asta da privelişte tristă, remarcă Boare, mergând pe lângă Sazed pe drumul acoperit de cenuşă. Escorta lor de două sute de soldaţi aştepta în linişte, privind cum se îndepărtează animalul. Sazed nu se putu abţine să nu vadă ceva simbolic în eliberarea ultimului lor cal.

— Crezi că va scăpa cu viaţă? Întrebă Boare.

— Presupun că va fi în stare să scobească pe sub cenuşă şi să găsească hrană pentru un timp, spuse Sazed. Îi va fi greu, în orice caz.

Boare mormăi nemulţumit.

— Să scapi cu viaţă e o treabă grea pentru noi toţi. Ei bine, îi doresc mult noroc. Ni te vei alătura Aliriannei şi mie în caleaşcă?

Sazed aruncă o privire peste umăr, spre vehicul, care fusese luminat, apoi modificat pentru a fi tras de soldaţi. Scoseseră uşile şi atârnaseră perdele în loc, ba chiar îndepărtaseră câteva părţi din spate. Cu o greutate redusă şi cu două sute de oameni să facă cu rândul, vehiculul nu putea fi o povară prea mare. Totuşi, Sazed ştia că s-ar simţi vinovat dacă era tras de alţii. Vechile sale instincte de servitor erau prea puternice.

— Nu, răspunse. Prefer să merg pe jos un pic. Mulţumesc.

Boare aprobă cu o mişcare a capului, în timp ce se îndrepta înspre trăsură pentru a se aşeza lângă Alirianne. Un soldat îi ţinu o umbrelă până ce intră. Acum pradă cenuşii, Sazed îşi ridică gluga mantiei de călătorie, îşi strânse portofoliul sub braţ, apoi porni de-a lungul pământului întunecat către capătul şirului.

— Căpitane Goradel, zise, puteţi continua marşul.

Şi aşa făcură. Era un drum anevoios – cenuşa se îngroşa, era alunecoasă şi istovitoare. Se mişca şi se ondula sub paşii lor, era precum mersul pe nisip. Oricât de grea era înaintarea, tot nu-i putea alunga lui Sazed gândurile apăsătoare. Sperase că vizitarea oştirii – întâlnirea cu Elend şi Vin – avea să-i aducă alinare. Cei doi erau prieteni dragi, iar preţuirea pe care şi-o purtau îi dădea putere. Până la urmă, chiar el le oficiase nunta.

Şi totuşi, întâlnirea îl lăsase şi mai îngândurat. Vin i-a îngăduit lui Elend să moară, gândi. Şi a făcut-o din cauza învăţăturilor mele.

Purta imaginea cu floarea în buzunarul de la cămaşă, încercând să desluşească sensul discuţiei avute cu Vin. Cum se făcea că ajunsese Sazed cel la care oamenii veneau când aveau probleme? Oare nu-şi dădeau seama că era pur şi simplu un ipocrit, capabil să formuleze răspunsuri care sunau bine, dar în acelaşi timp incapabil să-şi urmeze propriul sfat? Se simţea pierdut. Simţea o greutate apăsătoare, ceva care-i cerea să se dea bătut.

Ce uşor vorbea Elend despre speranţă şi umor, ca şi cum fericirea ar fi fost o decizie luată de cineva. Unii presupuneau că şi asta este. Cândva, poate că Sazed le-ar fi dat dreptate. Acum însă, stomacul i se strângea şi simplul gând de a întreprinde vreo acţiune îi făcea greaţă. Era năpădit de îndoieli.

Pentru asta e religia, îşi spuse Sazed în timp ce călca prin cenuşă la capătul coloanei, cărându-şi bocceaua pe umeri. Ajută oamenii în vremuri rele ca acestea.

Se uită la portofoliu. Apoi îl deschise şi îi răsfoi paginile din mers. Sute isprăvite, şi niciuna dintre religii nu-i oferise răspunsurile căutate. Poate că le ştia prea bine. Mulţi din oştirea lui aveau probleme în a-l venera pe Kelsier precum ceilalţi skaa, tocmai pentru că îi ştiau slăbiciunile şi ciudăţeniile. Îl cunoscuseră mai întâi ca om, şi abia apoi drept zeu. Pesemne că religiile îi păreau la fel lui Sazed. Le cunoştea atât de bine încât le putea vedea prea lesne cusururile.

Nu-i privea de sus pe oamenii care urmaseră o religie, dar Sazed – până în acest moment – găsise doar contradicţii şi ipocrizie în fiecare credinţă studiată. Divinitatea ar fi trebuit să fie desăvârşită. Divinitatea nu şi-ar lăsa adepţii să fie măcelăriţi, şi cu siguranţă n-ar îngădui ca lumea să fie distrusă de oameni buni, care încearcă doar să o salveze.

Una dintre cele rămase avea să-i ofere un răspuns. Trebuia să existe un adevăr pe care să-l poată descoperi. Fiindcă începea să se simtă copleşit de o întunecată sufocare, se aplecă asupra studiilor şi scoase următoarea filă, prinzând-o de coperta portofoliului. Avea să studieze din mers, întorcând pagina pe dos când nu citea, pentru a o ţine departe de cenuşă.

Avea să găsească răspunsurile. Nu îndrăznea să se gândească la ce-i rămânea de făcut dacă ele n-ar mai fi existat.

În cele din urmă, trecură în Stăpânirea Centrală, ţinuturi în care oamenii încă mai puteau lupta pentru mâncare şi viaţă. Boare şi Alirianne rămâneau în trăsură, dar Sazed era bucuros să meargă pe jos, chiar dacă asta îi îngreuna studiul.

Nu ştia ce să creadă cu privire la câmpurile cultivate. Trecuseră pe lângă zeci de parcele – Elend înghesuise cât de mulţi oameni putuse în Stăpânirea Centrală, apoi le ordonase tuturor să cultive provizii pentru iarnă. Chiar şi acei skaa veniţi din oraşe erau obişnuiţi cu munca grea, aşa că ascultaseră de îndată porunca lui Elend. Sazed nu era sigur dacă oamenii înţeleseseră cât de cumplită era situaţia lor, sau dacă se bucurau că cineva le spune ce să facă.

Pe marginea drumului se înălţau mormane de cenuşă. În fiecare zi, muncitorii skaa trebuiau să cureţe cenuşa care căzuse peste noapte. Această îndeletnicire interminabilă – împreună cu nevoia de a căra apă la cele mai multe dintre câmpurile noi, neirigate – alcătuia un sistem agricol deosebit de trudnic.

Plantele creşteau totuşi. Trupele lui Sazed traversară ogor după ogor, toate cu mlădiţe cafenii. Priveliştea ar fi trebuit să-i dea speranţă. Şi totuşi era greu să vezi tulpinile înmugurite şi să nu simţi cum te cuprinde o disperare şi mai mare. Arătau atât de gingaşe şi de mărunte pe lângă uriaşele mormane de cenuşă. Şi chiar dacă lăsau deoparte ceţurile, cum avea Elend să hrănească un imperiu în aceste condiţii? Cât avea să dureze până în clipa în care va fi prea multă cenuşă pentru a fi mutată? Skaa lucrau pământul, cum făcuseră şi-n vremea Lordului Legiuitor. Ce se schimbase cu adevărat pentru ei?

— Priveşte-i, se auzi o voce. Sazed întoarse capul şi îl văzu pe Căpitanul Goradel mergând alături. Chel şi mătăhălos, bărbatul avea un aer binevoitor – calitate des întâlnită la soldaţii promovaţi de Ham.

— Ştiu, spuse Sazed încet.

— Cu toată cenuşa şi ceaţa, parcă mai prind nădejde când îi văd.

Sazed îi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Serios?

— Negreşit, zise Goradel. În familia mea toţi eram fermieri, stăpâne terisian. Trăiam în Luthadel, dar lucram câmpurile din afară.

— Totuşi tu erai soldat, spuse Sazed. Nu ai fost tu cel care a condus-o pe Doamna Vin în palat, în noaptea în care l-a ucis pe Lordul Legiuitor?

Goradel încuviinţă din cap.

— De fapt, l-am condus pe Lordul Elend în palat pentru a o salva pe Doamna Vin, deşi s-a dovedit că nu avea nevoie de mare ajutor din partea noastră. Oricum, aveţi dreptate. Eram soldat în palatul Lordului Legiuitor – părinţii m-au dezmoştenit când m-am înrolat. Însă nu suportam gândul că voi lucra pământul toată viaţa.

— E o muncă istovitoare.

— Nu, n-a fost asta, rosti Goradel. Nu munca mă amăra, ci... deznădejdea. Nu mă împăcam cu ideea că muncesc toată ziulica pentru a face să rodească ceva care avea să fie al altcuiva. De asta m-am lăsat de muncit pe ogor şi m-am făcut soldat, şi tot de asta, când văd fermele de pe-aici, prind speranţă.

Goradel salută înclinând din cap când trecură pe lângă o parcelă. Unii dintre skaa priviră înspre ei, apoi făcură din mână la vederea însemnelor lui Elend.

— Aceşti oameni, continuă Goradel, muncesc pentru că aşa le e vrerea.

— Muncesc pentru că altfel vor muri de foame.

— Negreşit, zise Goradel. Poate că ai dreptate. Dar nu trudesc pentru că cineva îi va ciomăgi dacă nu o fac – trudesc pentru ca familiile şi prietenii să nu le moară. E o deosebire de căpătâi pentru un fermier. Îţi dai seama după cum stau în picioare.

Sazed se încruntă, dar nu mai spuse nimic.

— Oricum, stăpâne terisian, venisem să vă propun să facem un popas în Luthadel pentru provizii.

Sazed încuviinţă.

— Cred că aşa vom face. Eu, oricum, voi fi nevoit să vă părăsesc pentru câteva zile, cât sunteţi în drum spre Luthadel. Lordul Boare poate lua comanda. Ne vom revedea pe drumul din nord.

Goradel făcu semn că a înţeles, apoi se întoarse la ceilalţi pentru a face pregătirile. Nu îl întrebă pe Sazed de ce voia să se îndepărteze de convoi sau încotro voia să o apuce.

Câteva zile mai târziu, Sazed ajunse – singur – la Puţurile din Hathsin. Nimic nu se mai desluşea, acum că cenuşa acoperea tot. Paşii lui Sazed se poticneau în bulgării de cenuşă pe măsură ce urca dealul. Privi în jos către Puţuri – locul în care soţia lui Kelsier fusese ucisă. Locul unde Supravieţuitorul se născuse.

Acum era casa terisienilor.

Puţini dintre ei mai rămăseseră în viaţă. Nu fuseseră niciodată un popor numeros, iar sosirea ceţurilor şi călătoria anevoioasă către Stăpânirea Centrală însemnaseră o jertfă de multe vieţi. Mai erau, poate, patruzeci de mii de suflete. Iar mulţi dintre bărbaţi erau eunuci.

Sazed o porni pe povârniş către vale. Fusese un adăpost natural pentru terisieni. În vremea Lordului Legiuitor, sute de sclavi trudiseră aici, străjuiţi de şi mai multe sute de soldaţi. Povestea luase sfârşit odată cu întoarcerea lui Kelsier la Puţuri, când le oprise producţia de atiu. Oricum, Puţurile încă aveau clădirile şi infrastructura din vremea trudei lor. Era apă proaspătă din belşug şi ceva adăpost. Terisienii îmbunătăţiseră totul, ridicaseră şi alte clădiri dincolo de vale, transformând ceea ce cândva era unul dintre cele mai odioase lagăre de muncă într-un şirag de sate de păstori.

Coborând, Sazed putu să vadă cum oamenii măturau cenuşa de pe pământ pentru a lăsa vegetaţia să înmugurească şi animalele să pască. Tufele din zona Stăpânirii Centrale erau rezistente, pâlcuri zdravene de plante adaptate la cenuşă, care aveau nevoie de mai puţină apă decât cele de la ferme. Asta însemna că terisienii aveau o viaţă mai uşoară decât alţii. Erau păstori, ceea ce fuseseră şi în secolele de dinaintea Înălţării Lordului Legiuitor. O turmă de oi zdravene, cu picioare scurte, hălăduia pe dealuri, rumegând tulpinile dezgolite de frunziş.

Terisienii, cugetă Sazed, duc o viaţă mai lesnicioasă decât cei mai mulţi. Ce loc ciudat a devenit lumea.

Apropierea sa atrase curând atenţia. Copiii alergară înspre părinţi şi capete se iviră printre colibe. Oile începură să se strângă în jurul său, ca şi cum ar fi adus cine ştie ce bunătăţi.

O mână de bărbaţi în vârstă dădură fuga înspre deal, cât de iute le permiteau mădularele noduroase. Ei – asemeni lui Sazed – purtau veşmintele de slujitori. Şi, asemeni lui Sazed, le fereau de cenuşă, etalând modele viu colorate, ca nişte vârfuri de săgeată. Desenele arătaseră, cândva, casa nobiliară pentru care lucra slujitorul.

— Stăpâne Sazed! Strigă cu înflăcărare unul dintre oameni.

— Majestate! Spuse un altul.

Majestatea Ta.

— Fiţi buni, rosti Sazed ridicând mâinile, şi nu-mi spuneţi aşa.

Cei doi slujitori bătrâni se uitară unul la altul.

— Rogu-te, Stăpâne Păstrător. Să-ţi aducem ceva cald de-ale gurii.

Da, cenuşa era neagră. Şi nu, nu aşa ar fi trebuit să fie. În general cenuşa are negru în ea, dar poate fi şi albă sau gri.

Cenuşa din munţii de-cenuşă... era altfel. Precum ceţurile, cenuşa care ne acoperea pământul nu era cu adevărat un lucru natural. Poate că era un efect al puterii lui Năruire – neagră, după cum Dăinuirea era albă. Sau poate acesta era felul munţilor – de-cenuşă, care fuseseră concepuţi şi creaţi special pentru a azvârli cenuşă şi fum către cer.

Capitolul

19

— Ridică-te!

Totul era întunecat.

— Ridică-te!

Fantomă deschise ochii. Totul era neclar şi tăcut. De abia dacă zărea câte ceva. Lumea era un păienjeniş întunecat. Şi... se simţea amorţit. Mort. De ce nu simţea nimic?

— Fantomă, trebuie să te ridici!

Vocea, măcar, era clară. În rest, totul devenise tulbure. Nu putea să gândească. Clipi, gemând încetişor. Ce i se întâmplase? Ochelarii şi pânza îi dispăruseră. Asta ar fi trebuit să-i ajute vederea, dar în schimb totul era întunecat.

Rămăsese fără cositor.

Nu mai simţea nicio fierbinţeală în stomac. Văpaia familiară, flacăra liniştitoare, lăuntrică nu mai era acolo. Îi fusese tovarăşă mai bine de un an, nelipsită. Îi era teamă de ce i-ar fi putut face, dar nu încercase nicicând să o stingă. Şi acum nu mai era.

De asta totul părea de nedesluşit. Oare aşa îşi duceau traiul oamenii obişnuiţi? Aşa îşi dusese şi el traiul? Abia vedea – bogăţia, claritatea detaliilor cu care era obişnuit dispăruseră. Culorile vii şi contururile clare. În schimb, totul era tern şi vag.

Avea urechile înfundate. Nasul său... nu mai simţea mirosul scândurilor de sub el, nu mai putea cunoaşte după iz soiul lemnului. Nu putea adulmeca trupurile care trecuseră. Nu putea simţi paşii înăbuşiţi ai oamenilor care se preumblau prin celelalte încăperi.

Şi... se afla într-o încăpere. Scutură din cap, se ridică în şezut, încercând să gândească. De îndată, o durere în umăr îi tăie respiraţia. Rana nu îi fusese îngrijită. Îşi amintea cum sabia îl străpunsese aproape de umăr. Nu era o rană care să se vindece uşor – braţul stâng nu părea să se mişte cum trebuie, una dintre cauzele pentru care ridicarea îi fusese atât de anevoioasă.

— Ai pierdut mult sânge, se auzi vocea. Vei muri curând, chiar şi dacă nu te cuprind flăcările. Nu te obosi să-ţi cauţi punga cu cositor – l-au luat.

— Flăcări? Întrebă Fantomă cu glas răguşit, clipind.

Cum supravieţuiau oamenii într-o lume atât de întunecată?

— Nu le simţi, Fantomă? Sunt aproape.

Nu departe, pe un coridor, era o lumină. Fantomă scutură din cap, încercând să-şi limpezească mintea. Sunt într-o casă, gândi. O casă drăguţă. O casă de nobil.

Şi i-au dat foc.

În cele din urmă, gândul acela îi dădu forţă să se ridice, deşi se prăbuşi la loc imediat. Trupul îi era prea slăbit – mintea prea înceţoşată – pentru a se ţine pe picioare.

— Nu încerca să mergi, continuă vocea.

Unde o mai auzise oare? Avea încredere în ea.

— Târăşte-te.

Fantomă se supuse poruncii şi se târî.

— Nu, nu înspre flăcări! Trebuie să ieşi de aici pentru a-i pedepsi pe cei care ţi-au făcut asta. Gândeşte, Fantomă!

— Fereastra, hârâi Fantomă, apoi se răsuci pe o parte şi se îndreptă spre una dintre ele.

— E bătută în scânduri şi cuie, spuse vocea. Ai mai văzut asta de afară. Există o singură cale pentru a supravieţui. Trebuie să mă asculţi.

Fantomă încuviinţă apatic.

— Îndreaptă-te spre cealaltă uşă. Târăşte-te spre scările care duc la al doilea etaj.

Fantomă ascultă, sforţându-se să se mişte în continuare. Braţele îi erau atât de amorţite că îi păreau greutăţi legate de umeri. Incendiase cositor atât de mult timp, încât simţurile obişnuite păreau să nu-i mai fie de niciun folos. Găsi scările, deşi până să ajungă la ele deja îşi scuipa plămânii tuşind. Din pricina fumului, îi spunea o parte a minţii sale. Pesemne târâtul era un lucru bun.

Cu cât avansa, cu atât începea să simtă mai mult căldura. Flăcările păreau să-l urmărească, punând stăpânire pe camera din urma sa, în timp ce el urca pe scări, încă ameţit. Ajunse la capăt, dar alunecă pe propriul sânge şi se izbi de un perete, gemând.

— Ridică-te! Îi porunci vocea.

Unde am mai auzit oare vocea asta? Se întrebă iar. De ce vreau să fac ceea ce-mi cere? Era atât de aproape! Şi-ar fi dat seama, dacă mintea nu i-ar fi fost atât de tulbure. Şi totuşi se supuse, străduindu-se să-şi pună din nou în mişcare braţele şi genunchii.

— A doua odaie pe stânga, îi porunci vocea.

Fantomă se târî fără să stea pe gânduri. Flăcările se căţărau pe scări, pâlpâind pe ziduri. Mirosul îi era slab, ca şi celelalte simţuri, dar era aproape convins că totul fusese îmbibat cu ulei. În acest chip, arderea avea să fie mai rapidă, mai spectaculoasă.

— Opreşte-te. Aceasta este încăperea.

Fantomă coti la stânga, târându-se în cameră. Era o bibliotecă, bine mobilată. Tâlharii oraşului se plângeau că locuri luxoase ca acesta nu meritau osteneala. Cetăţeanul interzisese ostentaţia, aşa că mobila scumpă nu putea fi vândută, nici măcar pe piaţa neagră. Nimeni nu voia să fie prins cu obiecte de lux, decât dacă era dispus să sfârşească ars într-una dintre execuţiile Cetăţeanului.

— Fantomă!

Fantomă auzise de execuţiile acelea. Nu văzuse una niciodată. Îl plătise pe Durn ca să-l anunţe când are loc următoarea. Primise, pentru moneda sa, promisiunea că avea să fie înştiinţat dinainte, împreună cu cea a unui un loc bun pentru a urmări casa arzând până-n temelii. În plus, Durn se jurase că mai avea un pont, ceva care l-ar fi interesat pe Fantomă. Ceva demn de moneda plătită.

Numără craniile.

— Fantomă!

Deschise ochii. Căzuse pe podea şi începuse să delireze. Flăcările cuprinseseră deja tavanul. Nu era nicio cale de ieşire cel puţin nu în starea în care se afla.

— Mergi la pupitru, îi spuse vocea.

— Sunt mort, şopti Fantomă.

— Nu, nu eşti. Mergi la pupitru.

Fantomă întoarse capul, privi flăcările. Conturul unui trup răzbătea dintre ele, o siluetă întunecată. Pereţii picurau, fierbeau şi sâsâiau, zugrăveala se înnegrise. Şi totuşi, acest om-umbră nu părea deranjat de foc. Acea siluetă îi părea cunoscută. Înaltă. Poruncitoare.

— Tu...? Şopti Fantomă.

— Mergi la pupitru!

Fantomă, în genunchi, se răsuci. Se târî, trăgând după el braţul nefolositor, spre marginea biroului.

— Sertarul din dreapta.

Fantomă îl deschise şi se sprijini în el. Era ceva înăuntru.

Fiole?

Se grăbi să le ia. Erau fiole folosite de allomanţi pentru a-şi ţine metalele... Cu degete tremurânde, Fantomă ridică una, apoi o scăpă, amorţit. Se sparse. Se holbă la lichidul care fusese în interior – o soluţie volatilă care proteja aşchiile metalice de rugină, dar şi care ajuta Allomantul să le bea.

— Fantomă! Rosti vocea.

Cu multă greutate, Fantomă apucă o altă fiolă. Scoase dopul cu dinţii, simţind muşcătura flăcărilor. Peretele din partea opusă a camerei era aproape ars. Flăcările se întindeau spre el, şerpuitoare.