/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Născuţi din ceaţă

Născuţi din ceaţă • Fântâna Înălţării

Brandon Sanderson

Imposibilul a fost atins. Lordul Legiuitor – care se pretindea nemuritor şi conducea lumea cu brutalitate de o mie de ani – a pierit. Elend Venture, noul conducător al lui Luthandel, încearcă să-şi menţină puterea, în timp ce aristocraţii şi neguţătorii murmură nemulţumiţi şi două armate inamice apar la porţile oraşului. Când asediul lui Luthandel se înăspreşte, o legendă străveche pare să ofere o sclipire de speranţă. Dar chiar dacă Fântâna Înălţării ar exista cu adevărat, nimeni nu ştie unde s-o caute şi nici ce puteri conferă. Din fericire, Elend se poate bizui pe ajutorul iubitei sale, Allomanta Vin, asasina neoficială a Curţii.

Născuţi din ceaţă

FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII

Brandon Sanderson

Al doilea volum din seria „Născuţi din ceaţă”

Traducere din engleză de

Ana Veronica Mircea

Pentru Phyllis Call,

Cea care s-ar putea să nu-mi înţeleagă niciodată romanele fantasy, dar care m-a învăţat mai multe despre viaţă – şi ca urmare despre scris – decât va şti probabil vreodată.

(Mulţumesc, bunico!)

PARTEA ÎNTÂI • Moştenitoarea supravieţuitorului

Scriu aceste cuvinte în oţel, pentru că în nimic din ceea ce nu este gravat în metal nu se poate avea încredere.

Capitolul 1

Armata se târa de-a lungul orizontului ca o umbră.

Regele Elend Venture stătea nemişcat pe zidurile cetăţii Luthadel, privind trupele duşmane. În jurul lui, cenuşa cădea din cer în fulgi puhavi, molâi. Nu era cenuşa albă, arsă, în care rămân tăciunii stinşi; era de un negru-intens, aspru. În ultima vreme, Munţii de Cenuşă deveniseră din cale-afară de activi.

Elend simţea cenuşa pe faţă şi pe haine, dar n-o lua în seamă. În depărtare, roşu ca sângele, soarele cobora către asfinţit. În contralumină se închega în forme precise armata care venise să-i smulgă regatul.

— Câţi sunt? întrebă, cu voce scăzută.

— Cincizeci de mii, aşa credem, răspunse Ham, rezemându-se de parapet, cu braţele lui vânjoase sprijinite pe piatră.

La fel ca întreg oraşul, zidul era mânjit de negreală după atâţia ani de ninsori de cenuşă.

— Cincizeci de mii de oşteni... spuse Elend, lăsându-şi vocea să se stingă.

În ciuda recrutărilor masive, abia izbutise s-adune sub comanda sa douăzeci de mii – şi nu erau decât ţărani, trecuţi prin mai puţin de-un an de instrucţie. Până şi păstrarea unui număr atât de mic îi împuţina considerabil rezervele. Dac-ar fi fost în stare să găsească atiul Lordului Legiuitor, poate că lucrurile ar fi stat altfel. Însă, aşa cum decurgeau, regatul lui era în pericol s-ajungă la sapă de lemn.

— Ce părere ai? întrebă.

— Nu ştiu, El, răspunse Ham, cu voce joasă. Kelsier a fost întotdeauna cel cu viziune.

— Dar tu l-ai ajutat să-şi facă planurile, insistă Elend. Tu şi ceilalţi, voi eraţi ceata lui. Voi aţi născocit un plan de răsturnare a imperiului, voi l-aţi răsturnat.

Ham amuţi, iar Elend avu senzaţia că ştia ce-i trecea prin gând. Kelsier s-a aflat în miezul tuturor lucrurilor. El a organizat totul, el a pus cap la cap toate ideile nebuneşti şi le-a preschimbat în izbândă. El a fost conducătorul. Geniul.

Şi el murise cu un an înainte, în aceeaşi zi în care – ca parte a planului său secret – poporul se răsculase cu furie, detronându-şi împăratul-zeu. Elend pusese mâna pe tron în haosul care urmase. Iar acum părea din ce în ce mai probabil că putea să piardă tot ce dobândiseră Kelsier şi ceata lui cu atâta trudă. Să fie înfrânt de un tiran care s-ar fi putut dovedi chiar mai rău decât Lordul Legiuitor. Un bătăuş meschin şi escroc, în manieră „nobilă”. Un om care mărşăluia spre Luthadel în fruntea armatei sale.

Tatăl lui Elend. Straff Venture.

— Ai ceva şanse să... vorbeşti cu el, să-l convingi să nu atace?

— Poate, răspunse Elend, şovăitor. Presupunând că oraşul n-o să-i fie pur şi simplu predat de Adunare.

— E pe punctul s-o facă?

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. Mă tem că da. Armata îi înspăimântă pe membrii Adunării, Ham. Şi pe bună dreptate, se gândi. Oricum, am să propun ceva la întrunire, peste două zile. O să-ncerc să-i conving să nu se pripească. Dockson s-a-ntors azi, nu?

Ham dădu din cap.

— Chiar înainte ca armata să se pună în mişcare.

— Cred c-ar trebui să adunăm ceata, spuse Elend. Să vedem dacă putem găsi o cale de ieşire.

— Oricum n-o să fim toţi. Fantomă ar trebui să se-ntoarcă abia peste o săptămână şi numai Lordul Legiuitor ştie pe unde-o fi umblând Boare. N-am mai primit veşti de la el de câteva luni.

Elend oftă, clătinând din cap.

— Nu sunt în stare să mă gândesc la nimic altceva, Ham.

Ham se întoarse cu spatele şi rămase din nou cu ochii pierduţi asupra ţinutului acoperit de cenuşă. Soarele apunea şi armata aprindea focuri. În curând avea să se lase ceaţa.

Trebuie să mă-ntorc la palat şi să lucrez la propunerea aia, se gândi Elend.

— Unde s-a dus Vin? întrebă Ham, întorcându-se din nou spre rege.

Elend şovăi.

— Ştii, răspunse, nu sunt sigur.

Vin ateriză lin pe pietrele umede ale pavajului, uitându-se cum se forma ceaţa în jurul ei. Căpăta fiinţă imediat ce cădea întunericul, crescând ca o împletitură de lujeri translucizi ce se răsuceau, înfăşuraţi unii în jurul altora.

În imensa cetate Luthadel se înstăpânise nemişcarea. Chiar şi după un an de la moartea Lordului Legiuitor şi după instaurarea noii guvernări libere a lui Elend, oamenii simpli nu ieşeau noaptea din casele lor. Se temeau de ceaţă, teama era o cutumă cu rădăcini într-un trecut mai îndepărtat decât domnia Lordului Legiuitor.

Vin înaintă fără zgomot, cu toate simţurile în alertă. Ardea în ea, ca de obicei, cositor şi fludor. Cositorul îi ascuţea simţurile, o ajuta să vadă mai bine în întuneric. Fludorul îi dădea mai multă forţă, o făcea mai sprintenă. Acestea două, alături de cupru – care-i oferea puterea de a-şi ascunde Allomanţia de cei care ardeau bronz – erau metalele pe care le lăsa să ardă aproape fără întrerupere.

Unii spuneau că era prea prăpăstioasă. Ea se considera prevăzătoare. Oricare ar fi fost adevărul, acest obicei îi salvase viaţa în nenumărate rânduri.

Se apropie de un colţ liniştit de stradă, se opri şi aruncă o privire dincolo de el. Nu înţelesese niciodată cu adevărat cum putea să ardă metalele; îşi aducea aminte că toată viaţa o făcuse, că folosise Allomanţia, instinctiv, chiar dinainte de a deveni eleva lui Kelsier. De fapt, pentru ea n-avea importanţă. Nu era ca Elend; n-avea nevoie de o explicaţie logică pentru orice. Îi era de-ajuns să ştie că, atunci când înghiţea bucăţele de metal, putea să asimileze puterea lor.

O putere pe care-o preţuia, fiindcă ştia foarte bine ce însemna să-ţi lipsească. Nici măcar acum nu arăta aşa cum îşi imaginau oamenii un luptător. Subţire, de numai un metru şi cincizeci şi cinci înălţime, cu păr negru şi piele palidă, era conştientă de aspectul ei fragil. Nu mai avea privirea flămândă din timpul copilăriei petrecute pe străzi, dar în mod cert apariţia ei nu-i intimida pe bărbaţi.

Asta îi plăcea. Îi oferea un avantaj – şi ea avea nevoie de toate avantajele pe care le putea dobândi.

Îi plăcea şi noaptea. În timpul zilei, Luthadelul era un loc înghesuit şi îngrădit, în ciuda dimensiunilor sale. Noaptea, în schimb, ceaţa era ca un nor gros. Domolea, îndulcea, ascundea. Fortăreţele masive se preschimbau în munţi acoperiţi de umbre, casele înghesuite se topeau, contopindu-se, ca marfa refuzată de muşteriii unui negustor de mărunţişuri.

Vin se ghemui lângă clădire, continuând să privească răspântia cu ochi atenţi. Se întinse cu grijă în interiorul său şi arse oţel – unul dintre metalele pe care le înghiţise mai devreme. În jur îi ţâşniră imediat linii albastre, translucide. Vizibile numai pentru ea, porneau dinspre pieptul ei către toate sursele de metal din apropiere. Grosimea liniei era proporţională cu dimensiunile bucăţii de metal la care ajungea. Unele mergeau către lacătele de bronz ale uşilor, altele, la cuiele din fier brut care ţineau laolaltă scândurile.

Vin aştepta în tăcere. Nicio linie nu se clintea. Arzând oţel, îşi dădea cu uşurinţă seama dacă în apropierea ei se mişca ceva. În urma celor care purtau asupra lor obiecte din metal se târau viclene linii albastre. Dar principalul scop al arderii oţelului era, fireşte, altul. Vin îşi strecură cu grijă mâna în punga de la cingătoare şi scoase una dintre numeroasele monede adăpostite în interior, ascunse în vatelină. Ca orice altă bucată de metal, se afla în capătul unei linii albastre, pornite din pieptul lui Vin.

Ea aruncă moneda în sus cu un bobârnac, apoi se prinse mental de linie şi – arzând oţel – împinse. Bucata de metal se avântă în aer şi, silită de împingere, se îndepărtă arcuindu-se prin ceaţă. Se opri în mijlocul străzii, zornăind.

Ceaţa continua să se învârtejească. Groasă şi misterioasă, chiar şi pentru Vin. Mai groasă decât ceaţa obişnuită şi mai stabilă decât orice alt fenomen meteorologic, se învolbura şi curgea, zămislind pârâiaşe în jurul tinerei femei. Ochii ei puteau să le străpungă. Cositorul îi ascuţea vederea. Pentru ea, noaptea părea mai luminoasă, ceaţa, mai subţire. Însă continuau să existe.

Prin piaţa oraşului alunecă o umbră, răspunzând la chemarea monedei – a cărei împingere fusese un semnal. Vin înaintă furişându-se şi-l recunoscu pe OreSeur, kandra. Acum purta un alt corp, îl schimbase pe cel avut cu un an în urmă, când jucase rolul lordului Renoux. Însă ei îi devenise între timp familiar trupul acela de bărbat chel, altminteri greu de descris.

OreSeur ajunse lângă ea.

— Ai găsit ce căutai, stăpână? o întrebă, pe un ton respectuos, deşi cumva uşor ostil.

Ca de obicei.

Ea clătină din cap, scrutând întunericul din jur.

— Poate m-am înşelat, spuse. Poate n-am fost urmărită.

Recunoştea cu un strop de tristeţe. Aşteptase cu nerăbdare să se lupte din nou cu Pânditorul. Încă nu aflase nici măcar cine era; în prima noapte, îl luase drept asasin. Şi poate nici nu greşise. Totuşi, părea prea puţin interesat de Elend – în schimb plin de interes pentru ea.

— Ar trebui să ne-ntoarcem pe zid, spuse Vin, ridicându-se. Elend se-ntreabă, probabil, unde-am dispărut.

OreSeur dădu din cap. În clipa aceea, o rafală de monede ţâşni prin ceaţă, parcă azvârlindu-se direct spre ea.

Am început să mă-ntreb dacă sunt singurul om cu mintea încă întreagă. Oare ceilalţi nu pot vedea? Aşteaptă de atât de multă vreme să le sosească eroul – cel despre care vorbesc profeţiile din Terris – încât se grăbesc să tragă concluzii, presupunând că toate poveştile şi legendele i se potrivesc numai acestui singur om.

Capitolul 2

Vin reacţionă imediat, schimbându-şi locul dintr-o săritură. Se mişcase cu o viteză incredibilă, cu mantia din panglici răsucindu-i-se când alunecă pe pietrele ude ale pavajului. Pe cele din spatele ei le izbiră monedele, azvârlind în aer aşchii de piatră şi umplând prin ricoşare ceaţa de dâre.

— OreSeur, fugi! se răsti ea, deşi kandra alerga deja către o alee alăturată.

Vin se răsuci ghemuindu-se, cu mâinile şi picioarele pe pietrele reci. Metalele Allomantice ardeau cu flacără înaltă în stomacul ei. Arse oţel, urmărind cu privirea liniile albastre translucide apărute în jur. Aşteptă, se încordă, se uită cu atenţie...

Din ceaţa întunecată ţâşni un alt vârtej de monede, fiecare trăgând după sine o linie albastră. Vin îşi incendie imediat oţelul şi le împinse, abătându-le din drum înspre întuneric.

Noaptea redeveni liniştită.

Era o stradă mare – pentru Luthadel – cea pe care se afla, mărginită de o parte şi de alta de case înalte. Iar ceaţa se învârtejea alene şi ascundea capetele străzii într-o pâclă mohorâtă.

Un grup de opt bărbaţi se ivi din ceaţă, apropiindu-se. Vin zâmbi. Avusese dreptate. O urmărea cineva. Însă nu Pânditorul. Necunoscuţilor le lipseau şi eleganţa lui robustă, şi acel simţ al forţei care-l caracterizau. Erau nişte mojici. Asasini.

Avea sens. Dacă tocmai ar fi sosit în fruntea unei armate ca să cucerească Luthadelul, ea ar fi început prin a trimite un grup de Allomanţi să-l ucidă pe Elend.

Simţi o apăsare bruscă într-o parte şi înjură când îşi pierdu echilibrul, cu punga de monede smucindu-i-se la centură. Îi rupse şnurul, lăsându-l pe Allomantul duşman să împingă monedele, azvârlind-o departe de ea. Asasinii aveau cel puţin un Monedazvârlitor – un Ceţurian care putea să ardă oţel şi să împingă metale. De fapt, doi asasini erau urmaţi de linii albastre, îndreptate către propriile lor pungi cu monede. Vin se gândi să le întoarcă favoarea, împingându-le pungile de lângă ei, dar şovăi. Încă nu era necesar să-şi joace toate cărţile. Monedele lor i-ar fi putut prinde bine mai târziu.

Rămasă fără punguţa ei, nu putea ataca de la distanţă, însă, dacă acţionau ca o echipă închegată, ar fi fost lipsit de sens să-ncerce – Monedazvârlitorii şi Deviatorii lor ar fi fost gata să facă faţă atacului cu monede. Nici fuga nu era o soluţie. Grupul nu venise numai după ea; dacă fugea, şi-ar fi continuat drumul către adevărata lui ţintă.

Nimeni nu trimitea asasini să ucidă gărzi de corp. Asasinii omorau oameni importanţi. Oameni ca Elend Venture, regele Stăpânirii Centrale. Bărbatul pe care-l iubea.

Vin aprinse fludorul – trupul i se încordă, intră în alertă, deveni primejdios. Patru Brutali în faţă, se gândi, cu ochii la bărbaţii care înaintau. Arzătorii de fludor aveau să fie inuman de puternici, capabili să supravieţuiască suportând extrem de multă durere fizică. Foarte periculoşi de aproape. Iar cel cu scutul de lemn e Deviator.

Se prefăcu că voia să înainteze, apropiindu-se. Brutalii se traseră înapoi dintr-un salt. Opt Ceţurieni împotriva unui Născut-din-Ceaţă însemna că aveau o şansă rezonabilă – dar numai dacă erau prudenţi. Cei doi Monedazvârlitori se retraseră pe marginea străzii, ca s-o poată împinge din ambele părţi. Ultimul bărbat, care stătea liniştit lângă Deviator, trebuia să fie Fumegător – relativ lipsit de importanţă în luptă, rolul lui fiind s-ascundă grupul de Allomanţii duşmani.

Opt Ceţurieni. Kelsier le-ar fi putut face faţă; omorâse un Inchizitor. Însă ea nu era Kelsier. Încă nu putea spune dacă asta era de rău sau de bine.

Respiră adânc, dorindu-şi să fi avut un strop de atiu la îndemână, şi arse fier. Ceea ce îi permise să Tragă de o monedă din apropiere – una dintre cele care fuseseră aruncate spre ea – în aceeaşi măsură în care oţelul i-ar fi permis să împingă în ea. O prinse, o lăsă să cadă, apoi sări, astfel încât să împingă ea, lansându-se în aer.

Însă unul dintre Monedazvârlitori împinse moneda, aruncând-o. De vreme ce Allomanţia nu lăsa pe cineva decât să împingă în linie dreaptă faţă de corpul său – sau să Tragă în linie dreaptă către el, Vin rămase fără ancora potrivită. Împingând în monedă, ar fi fost azvârlită într-o parte.

Se lăsă să cadă la loc pe caldarâm.

Lasă-i să creadă că m-au încolţit, îşi spuse, ghemuindu-se în centrul străzii. Brutalii se apropiară cu mai multă încredere. Da, cugetă Vin. Ştiu la ce vă gândiţi. Asta e Născuta-din-Ceaţă care l-a ucis pe Lordul Legiuitor? Creatura asta sfrijită? E cu putinţă?

Uneori îmi pun aceeaşi întrebare.

Primul Brutal se repezi s-o atace, iar ea ţâşni, reacţionând imediat. Pumnalele de obsidian smulse din teci sclipiră în întuneric şi sângele împroşcă noaptea atunci când se ghemui sub bastonul Brutalului şi-şi înfipse armele, tăindu-l de-a lungul coapselor.

Omul urlă. Tăcerea nopţii se frânse.

Când Vin se strecură printre bărbaţi, aceştia o acoperiră cu vorbe de ocară. Al doilea Brutal o atacă – cu o mişcare atât de rapidă încât părea o umbră, cu muşchii stimulaţi de fludor. Bastonul lui biciui o panglică din mantia-de-ceaţă a lui Vin când ea se aruncă la pământ, pentru a se împinge apoi, ridicându-se iarăşi, astfel încât să n-o atingă lovitura celui de-al treilea Brutal.

O rafală de monede zbură spre ea. Vin se întinse şi împinse în ele. Monedazvârlitorul continua să împingă – iar împingerea ei se izbi de a lui.

Împingerea şi Tragerea metalelor avea legătură cu greutatea. Şi – cu monedele dintre ei – aceasta însemna că greutatea lui Vin împingea într-a asasinului. Amândoi se treziră azvârliţi înapoi. Vin zbură prea departe ca s-o mai poată lovi Brutalul; Monedazvârlitorul căzu la pământ.

Din cealaltă direcţie se năpusti o rafală de monede. Încă rostogolindu-se prin aer, Vin incendie oţel, oferindu-şi un surplus de forţă. Liniile albastre se amestecau într-un vârtej, dar ea n-avea nevoie să le izoleze ca să le împingă şi să le îndepărteze.

Monedazvârlitorul le dădu drumul imediat ce simţi atingerea ei. Bucăţele de metal se împrăştiară în ceaţă.

Vin lovi caldarâmul mai întâi cu umărul. Se rostogoli – incendiind fludor ca să-şi poată ţine mai bine echilibrul – şi sări în picioare. În acelaşi timp, arse fier şi Trase din toate puterile de monedele care începeau să dispară.

Toate se repeziră către ea. Când ajunseră destul de aproape, sări într-o parte şi le împinse spre Brutalii ce se apropiau. Însă monedele îşi schimbară imediat direcţia, răsucindu-se prin ceaţă către Deviator. El n-avea cum să se ferească împingându-le – ca orice alt Ceţurian, nu deţinea decât o singură putere Allomantică ce îi permitea să Tragă, arzând fier.

Luptă cu pricepere, apărându-i pe Brutali. Îşi înălţă scutul şi gemu sub forţa impactului când monedele se izbiră în lemn şi ricoşară.

Vin se puse iar în mişcare. Alergă drept către Monedazvârlitorul descoperit din dreapta ei, cel căzut la pământ. Bărbatul scoase un strigăt ascuţit, surprins, în timp ce Monedazvârlitorul celălalt încerca să abată atenţia lui Vin, dar acţionă prea târziu.

Monedazvârlitorul muri cu un pumnal în piept. Nu era Brutal; nu putea arde fludor ca să-şi întărească trupul. Vin îşi scoase pumnalul, apoi îi smulse punga. El bolborosi ceva abia auzit şi recăzu pe caldarâm.

Unu, îşi spuse Vin răsucindu-se în timp ce stropi de sudoare îi picurau pe de frunte. Acum avea de înfruntat şapte bărbaţi pe strada îngustă ca un coridor. Probabil se aşteptau ca ea să dea bir cu fugiţii. În schimb, îi atacă.

Ajunse aproape de Brutali, sări – apoi lăsă să cadă punga luată de la muribund. Cu un strigăt, Monedazvârlitorul rămas o împinse imediat într-o parte. Însă Vin apucase să se înalţe cu ajutorul monedelor, aşa că sări peste capetele Brutalilor.

Unul dintre ei – cel rănit – se dovedi din nefericire destul de inteligent ca să rămână în urmă, să-l apere pe Monedazvârlitor. Îşi înălţă bastonul în timp ce ateriza Vin. Ea se feri de primul lui atac, îşi înălţă pumnalul şi...

Zări o linie albastră. Fulgerătoare. Reacţionă instantaneu, răsucindu-se şi împingând zăvorul unei uşi ca să se poată da într-o parte. Ajunse pe caldarâm într-o rână şi se săltă în picioare sprijinindu-se în mâini. Alunecă pe tălpile umede de ceaţă şi se opri.

În spatele ei, o monedă lovi pământul ricoşând pe caldarâm. Nu ajunsese destul de aproape ca s-o lovească. De fapt, aceasta părea că-i fusese destinată asasinului Monedazvârlitor ce mai rămăsese în viaţă. Iar el fusese, probabil, nevoit s-o împingă.

Însă cine-o aruncase în el?

OreSeur? se întrebă Vin. Dar era o prostie. Kandra nu era Allomant – şi, în plus, el n-ar fi luat iniţiativa. OreSeur nu făcea decât ceea ce i se cerea în mod explicit.

Asasinul Monedazvârlitor părea la fel de nedumerit. Vin îşi ridică privirea, incendie cositor şi zări un bărbat care stătea în picioare, pe acoperişul unei clădiri din apropiere. O siluetă întunecată. Nici măcar nu se ostenea să se-ascundă.

El e, se gândi. Pânditorul.

Pânditorul rămase în acelaşi loc, fără să se mai amestece când Brutalii se năpustiră asupra lui Vin. Înjură când văzu cum trei bastoane o aţintesc în acelaşi timp. Se ghemui ca să n-o nimerească unul, se răsuci în jurul altuia şi apoi înfipse pumnalul în pieptul bărbatului care-l rotea pe al treilea. Acesta, fără să cadă, se dădu înapoi împleticindu-se. Fludorul îl menţinea în picioare.

De ce s-a amestecat Pânditorul? se gândi Vin, îndepărtându-se dintr-un salt. De ce-a aruncat moneda, când era evident că Monedazvârlitor avea s-o respingă, împingând-o?

Interesul faţă de acţiunile Pânditorului ar fi putut s-o coste viaţa căci un Brutal pe care nu-l observase o atacă din lateral. Era cel cu coapsele spintecate. Vin reacţionă exact la timp ca să se ferească de lovitura acestuia. Însă mişcarea o apropie de ceilalţi trei.

O atacară în acelaşi timp.

Ea izbuti să se răsucească şi scăpă de două lovituri. Însă a treia o nimeri în coaste. Forţa izbiturii o azvârli de-a curmezişul străzii şi o izbi de uşa din lemn a unei prăvălii. Auzi un pocnet – din fericire al uşii, nu al oaselor ei – şi căzu la pământ pierzându-şi pumnalele. Un om obişnuit ar fi fost mort. Însă trupul ei fortificat de fludor era mult mai rezistent.

Se strădui să-şi recapete răsuflarea, silindu-se să se ridice în picioare şi incendiind cositor. Metalul îi ascuţi simţurile – mai ales durerea – şi şocul brusc îi limpezi mintea. O dureau coastele. Dar nu se putea abţine. Nu când o ataca un Brutal, rotindu-şi bastonul deasupra capului.

Vin se ghemui în faţa uşii, incendie fludor şi-i apucă arma cu amândouă mâinile. Boscorodi ceva, îşi retrase braţul stâng, apoi izbi bastonul cu pumnul, sfărâmând lemnul tare, din cel mai bun soi, dintr-o singură lovitură. Brutalul se împletici, iar Vin îl pocni peste ochi cu jumătatea ei de baston.

Deşi năucit, bărbatul rămase în picioare. Cu Brutalii nu te joci, se gândi Vin. Trebuie să fiu mereu în mişcare.

Se repezi de-o parte, fără să se sinchisească de durere. Brutalii încercară s-o urmărească, dar ea era mai uşoară, mai subţire şi – cel mai important – mai rapidă. Îi ocoli şi se întoarse către Monedazvârlitor, Fumegător şi Deviator. Brutalul rănit se retrase din nou ca să-i apere pe cei trei.

Când Vin se apropie, Monedazvârlitorul aruncă spre ea cu doi pumni de monede. Ea le împinse, îndepărtându-le, apoi se întinse şi Trase de cele din punga prinsă de mijlocul bărbatului.

El bodogăni când punga i se îndreptă către Vin. O avea legată de talie cu o funie scurtă şi, fiind smucită cu toată forţa greutăţii ei, îl îndoi brusc, Brutalul redându-i echilibrul.

Şi, fiindcă ancora ei era de neclintit, Vin fu, în schimb, Trasă către ea. Îşi incendie fierul şi se înălţă în aer cu pumnul ridicat. Monedazvârlitorul scoase un strigăt şi trase de sfoară ca să elibereze punga.

Prea târziu. Avântul căpătat o purtă pe Vin mai departe şi, în trecere, pumnul ei îl lovi pe Monedazvârlitor drept în obraz. Capul îi zvâcni într-o parte, frângându-i gâtul. Când ateriză, Vin îşi înălţă cotul, pocnindu-l pe Brutalul ce-i stătuse în cale chiar în bărbie şi îl aruncă pe spate. Urmă o lovitură cu picioarele, care-l nimeri pe bărbat în gât.

Niciunul nu se mai ridică. Doborâse trei. Desprinzându-se, punga cu monede căzu, se rupse şi se împrăştie o sută de bucăţi scânteietoare de aramă în jurul lui Vin pe pietrele caldarâmului. Fără să ia în seamă cotul ce-i zvâcnea, se întoarse spre Deviator. Bărbatul nefiresc de calm îşi susţinea scutul cu mâna.

În spatele ei pocni ceva. Vin ţipă, reacţionând exagerat la sunetul pe care auzul ei fortificat de cositor îl percepuse sporit. Durerea îi săgetă capul şi-şi duse mâinile la urechi. Uitase de Fumegător, care ţinea în mâini două bucăţi de lemn, cioplite astfel încât să răsune zgomotos când erau lovite una de alta.

Mişcări şi reacţii, acţiuni şi consecinţele lor – aceasta era esenţa Allomanţiei. Cositorul îi ajuta ochii să străpungă ceaţa – dându-i un avantaj asupra asasinilor. Însă îi amplifica auzul. Fumegătorul îşi ridică din nou beţele. Vin scoase un sunet asemănător unui mârâit, strânse o mână de monede de pe pavaj şi le aruncă spre acesta. Deviatorul le Trase în schimb, bineînţeles, către el. Se izbiră de scut şi ricoşară, eliberate. În timp ce se răspândeau în aer, Vin împinse cu grijă una, astfel încât să cadă în spatele bărbatului.

El îşi lăsă scutul în jos, neavând habar de moneda mişcată de Vin. Ea Trase direct spre sine, smucind unicul bănuţ – şi către spatele lui. Bărbatul căzu fără să scoată niciun sunet.

Patru.

Totul încremeni. Brutalii care alergau spre ea se opriră brusc, iar Fumegătorul îşi lăsă beţele în jos. Nu mai aveau nici Monedazvârlitori, nici Deviatori – nu mai rămăsese nimeni care să poată împinge metale sau să le Tragă – iar Vin se afla în mijlocul unui câmp de monede. Dacă le folosea, până şi Brutalii ar fi fost doborâţi repede. Ea nu trebuia decât să...

O altă monedă ţâşni prin aer, trimisă de pe acoperişul Pânditorului. Vin înjură şi se ghemui. Însă moneda nu-i era destinată ei. Îl nimeri pe Fumegătorul cu beţe drept în frunte. Bărbatul căzu pe spate, mort.

Ce? se miră Vin, holbându-se la bărbatul lipsit de viaţă.

Brutalii o atacară, dar ea se retrase, încruntându-se. De ce l-a ucis pe Fumegător? Nu mai reprezenta o ameninţare.

Doar dacă nu cumva...

Vin îşi stinse cuprul, apoi arse bronz, metalul care îi permitea să simtă dacă în apropiere alţi Allomanţi îşi foloseau puterile. Nu-i simţi pe Brutali arzând fludor. Încă se aflau sub Fum, Allomanţia lor era în continuare ascunsă.

Altcineva ardea cupru.

Totul căpătă brusc sens. Căpătă sens îndrăzneala cu care riscase grupul s-atace o Născută-din-Ceaţă pe deplin instruită. Căpăta sens atacul Pânditorului asupra primului Monedazvârlitor. Căpăta sens uciderea Fumegătorului.

Vin se găsea în mare pericol.

Avea la dispoziţie numai o clipă ca să se hotărască. Luă decizia bazându-se pe intuiţie, căci ea crescuse pe străzi, hoaţă şi vicleană. Pentru ea, intuiţia era mai firească decât ar fi putut fi vreodată logica.

— OreSeur! strigă ea. Fugi la palat!

Vorbise cifrat, fireşte. Se trase înapoi dintr-un salt, ignorându-i pe Brutali în timp ce servitorul ei ieşi în goană de pe o alee. Şi aruncă spre ea un obiect scos de la cingătoare: un mic flacon de sticlă, din soiul celor folosite de Allomanţi ca să-şi păstreze aşchiile de metal. Ea se grăbi să-l Tragă spre ea. La o mică distanţă, al doilea Monedazvârlitor – care zăcuse la pământ ca mort – înjură şi se ridică în picioare.

Vin se răsuci şi sorbi conţinutul flaconului dintr-o singură înghiţitură. Conţinea doar un bob de metal. Atiu. Nu putea risca să-l poarte asupra ei – nu putea risca să-i fie Tras în timpul unei lupte. Îi poruncise lui OreSeur ca în noaptea aceea să stea în apropiere, gata să-i arunce flaconul, la nevoie, în orice clipă.

Monedazvârlitorul scoase un pumnal de sticlă ascuns în centură şi se năpusti spre ea în fruntea Brutalilor, ce se apropiau tot mai mult. Vin şovăi doar un moment – regretând hotărârea luată, dar înţelegând că era inevitabilă.

Asasinii ascunseseră printre ei un Născut-din-Ceaţă. Un Născut-din-Ceaţă ca Vin, un om care putea să ardă toate cele zece metale. Un Născut-din-Ceaţă care aşteptase momentul potrivit ca s-o atace, ca s-o ia prin surprindere.

Probabil că avea atiu, iar cu cineva care avea atiu nu te puteai lupta decât într-un singur mod. Atiul era un metal Allomantic esenţial, pe care nu-l putea folosi decât un Născut-din-Ceaţă pe deplin antrenat şi care putea hotărî cu uşurinţă soarta luptei. Fiecare bob valora o avere – dar la ce mai folosea averea dacă urma să moară?

Vin îşi aprinse atiul.

Lumea din jur păru să se schimbe. Din fiecare obiect în mişcare – din obloanele care se legănau, din cenuşa purtată de vânt, din Brutalii în atac, chiar şi din dârele de ceaţă – se desprinse copia sa translucidă. Copiile se mişcau chiar în faţa perechilor lor reale, arătându-i lui Vin ce avea să se întâmple în viitor, peste numai câteva clipe.

Numai Născutul-din-Ceaţă era imun. În loc să-i apară o singură copie, eliberă câteva zeci – semn că ardea atiu. Ezită şi el o fracţiune de secundă. Probabil că şi trupul lui Vin tocmai explodase în zeci de umbre derutante de atiu. Acum, când putea să întrezărească viitorul, vedea ce intenţii avea el. Ceea ce schimba planul ei. Fapt care modifica proiectul lui. Şi posibilităţile continuau astfel la infinit, ca reflexiile din două oglinzi aflate faţă în faţă. Niciunul nu avea vreun avantaj.

Deşi Născutul-din-Ceaţă se oprise, cei patru Brutali ghinionişti îşi continuară atacul, neavând de unde să ştie că Vin ardea atiu. Ea se întoarse spre ei, oprindu-se lângă Fumegătorul căzut. Azvârli în aer cu o lovitură de picior cele două beţe zgomotoase.

Un Brutal sosi, rotindu-şi bastonul. Diafana umbră de atiu a unei lovituri trecu pe lângă Vin. Ea se răsuci, aplecându-se în lateral şi simţi arma reală trecându-i pe deasupra capului. Cu aura de atiu, manevra părea simplă. Prinse din zbor unul dintre cele două beţe zgomotoase şi-l pocni pe Brutal peste ceafă. Cu o altă răsucire, prinse şi al doilea băţ şi-şi lovi atacatorul cu toată forţa în cap. El căzu cu faţa în jos, gemând, iar Vin se răsuci iarăşi, strecurându-se cu uşurinţă printre alte două bastoane.

Îl pocni pe al doilea Brutal cu cele două beţe în capul prins ca într-o menghină. Se frânseră – răsunând găunos, ca o tobă spartă – când ţeasta bărbatului crăpă.

Brutalul căzu şi nu se mai clinti. Vin îi lansă bastonul în aer cu o lovitură de picior, apoi lăsă să cadă cele două beţe zgomotoase rupte şi îl prinse. Se răsuci încă o dată, rotind bastonul şi punându-le piedică, în acelaşi timp, celor doi Brutali supravieţuitori. Cu o mişcare suplă, lovi de două ori – cu toată puterea – pocnindu-i pe amândoi drept în faţă.

În timp ce bărbaţii îşi dădeau sufletul, ea se ghemui, cu bastonul într-o mână şi sprijinindu-se cu cealaltă de pe pietrele ude de negură ale caldarâmului. Născutul-din-Ceaţă se retrase, iar ea îi citi nesiguranţa în privire. Puterea nu însemna neapărat şi pricepere, iar cele mai mari dintre avantajele lui – surpriza şi atiul – fuseseră eliminate.

El se întoarse, Trase nişte monede de pe pavaj şi le azvârli. Nu către Vin, ci spre OreSeur, care rămăsese la intrarea unei alei. Născutul-din-Ceaţă sperase, fireşte, că grija lui Vin pentru siguranţa servitorului ei avea să-i distragă atenţia şi să-i ofere lui, poate, prilejul să fugă.

Se înşelase.

Vin nu luă în seamă monedele şi se repezi spre el. Chiar şi când OreSeur urlă de durere – cu pielea sfâşiată de o duzină de monede – Vin îşi azvârli bastonul către capul Născutului-din-Ceaţă. Însă, odată ce se desprinse din mâna ei, arma avea doar o umbră.

Asasinul se ghemui, punându-se la adăpost. Dar atacul îi abătu atenţia destul de mult pentru ca Vin s-ajungă lângă el. Trebuia să-l atace repede, bobul de atiu pe care-l înghiţise fusese mic. Avea să se mistuie cu iuţeală. Şi, odată ce-l termina, ar fi fost expusă. Ar fi fost întru totul în puterea duşmanului. Şi...

Duşmanul ei îngrozit înălţă pumnalul. Şi, în clipa aceea, atiul lui se termină.

Condusă de instinctele de prădător, Vin reacţionă imediat, pregătindu-se să-i tragă un pumn. El ridică braţul ca să pareze lovitura, dar ea văzu ce avea de gând şi schimbă direcţia atacului. Lovitura îl nimeri în plină faţă. Apoi, cu degete abile, Vin îi smulse pumnalul, înainte de a apuca să cadă şi să se spargă. Şi i-l înfipse în gât.

Bărbatul se prăbuşi în tăcere.

Vin rămase în picioare, răsuflând greu, cu o mulţime de asasini morţi în jurul ei. Pentru o singură clipă, simţi gustul puterii copleşitoare. Cu atiu, era invincibilă. Se putea feri de orice lovitură, îşi putea ucide duşmanul.

Atiul i se termină.

Totul păru să devină dintr-odată monoton. Durerea din coastă îi reveni şi tuşi, gemând. Probabil că era plină de vânătăi – vânătăi imense. Poate şi coaste rupte.

Dar învinsese iarăşi. Cu greu. Ce urma să se-ntâmple când avea să dea greş? Când n-avea să vegheze cu destulă atenţie, când n-avea să lupte cu destulă îndemânare?

Elend avea să moară.

Oftă şi se uită în sus. El era încă acolo, privind-o din vârful unui acoperiş. În ciuda a şase urmăriri, răspândite pe durata mai multor luni, nu izbutise niciodată să-l prindă. Într-o zi avea să-l încolţească în întuneric.

Dar nu în ziua aceea. Nu mai avea destulă putere. De fapt, o parte din ea se temea că urma s-o doboare. Dar... se gândi. M-a salvat. Aş fi murit dacă mă apropiam prea mult de Născutul-din-Ceaţă ascuns. O singură clipă cu el arzând atiu şi cu mine neavând habar c-o face, şi pumnalele lui ar fi ajuns în pieptul meu.

Pânditorul mai rămase în acelaşi loc câteva clipe – învăluit, ca de obicei, în răsucirea fuioarelor de ceaţă. Pe urmă se întoarse cu spatele şi sări, dispărând în noapte. Vin îl lăsă să plece; trebuia să se ocupe de OreSeur.

Se împiedică de el şi se opri. Trupul lui greu de descris – în pantaloni şi cămaşă de servitor – fusese ţinta unei ploi de monede şi sângele i se prelingea din răni.

Îşi ridică privirea spre ea.

— Ce e? o întrebă.

— Nu m-aşteptam să fie sânge.

OreSeur pufni.

— Probabil nu te-aşteptai nici să simt durerea.

Vin deschise gura, şovăia. De fapt, nici măcar nu se gândise vreodată la asta. Apoi îşi împietri inima. Cu ce drept mă dojeneşte creatura asta?

OreSeur îi fusese totuşi de folos.

— Îţi mulţumesc că mi-ai aruncat flaconul, îi spuse.

— Era de datoria mea, stăpână, răspunse OreSeur, mormăind în timp ce-şi sălta trupul zdrobit, sprijinindu-l de marginea aleii. Stăpânul Kelsier m-a însărcinat să te apăr. Slujesc învoiala, ca de obicei.

Ah, da. Atotputernica învoială.

— Poţi să păşeşti?

— Numai cu efort, stăpână. Monedele au rupt câteva din oasele astea. O să am nevoie de un corp nou. Poate al unuia dintre asasini?

Vin se încruntă. Se uită în urmă, către morţi, şi, cu ochii la înspăimântătoarea privelişte a trupurilor lor căzute, îşi simţi, vag, stomacul întorcându-se pe dos. Ea îi ucisese, omorâse opt oameni, cu priceperea plină de cruzime dobândită în urma lecţiilor lui Kelsier.

Asta sunt, se gândi. O ucigaşă, ca şi oamenii ăştia. Aşa trebuia să fie. Cineva trebuia să-l apere pe Elend.

Totuşi, gândul la OreSeur mâncându-l pe unul dintre ei – digerând cadavrul, lăsând straniile lui simţuri de kandra să memoreze poziţia muşchilor, a pielii, a tuturor organelor, ca să-l poată reproduce – o îngreţoşă.

Se uită într-o parte şi desluşi batjocura ascunsă în ochii lui. Ştiau amândoi ce părere avea ea despre el, fiindcă mânca leşuri omeneşti. Ştiau amândoi ce părere avea el despre prejudecata ei.

— Nu, spuse ea. N-o să-l folosim pe unul dintre oamenii ăştia.

— Atunci va trebui să-mi găseşti un alt trup, răspunse OreSeur. În învoială scrie că nu pot fi silit să omor oameni.

Stomacul lui Vin se întoarse iarăşi pe dos. O să mă gândesc la ceva, îşi spuse. Actualul lui trup era al unui ucigaş, luat după execuţia acestuia. Vin încă se mai temea să nu-i fie recunoscut chipul de cineva din oraş.

— Poţi ajunge până la palat? îl întrebă.

— Cu timpul, răspunse OreSeur.

Vin dădu din cap, sugerându-i că putea pleca, şi se întoarse din nou către cadavre. Bănuia, cumva, că noaptea aceea avea să reprezinte un moment decisiv pentru soarta Stăpânirii Centrale.

Asasinii trimişi de Straff făcuseră mai mult rău decât ar fi putut şti vreodată. Îşi consumase ultimul bob de atiu. La următorul atac al unui Născut-din-Ceaţă avea să fie vulnerabilă.

Şi probabil c-avea să moară cu tot atâta uşurinţă ca Născutul-din-Ceaţă ucis de ea în noaptea aceea.

Confraţii mei nu cunosc celelalte fapte. Nu pot face legătura cu celelalte lucruri stranii care se-ntâmplă. N-au urechi pentru protestele mele şi ochi pentru descoperirile pe care le-am făcut.

Capitolul 3

Elend lăsă tocul să-i cadă pe masa de lucru, se rezemă de spătarul scaunului şi-şi frecă fruntea.

Îşi imagina că ştia, despre teoria politicii, la fel de multe ca oricare om în viaţă. Printre toţi cunoscuţii săi, nu exista cu siguranţă nimeni care să fi citit mai mult decât el despre gospodărirea ţării şi despre guvernare sau care să fi susţinut mai multe dezbateri politice. Înţelesese toate teoriile despre cum poţi aduce unei naţiuni stabilitatea şi corectitudinea şi încercase să aplice toate acestea în noul lui regat.

Dar pur şi simplu nu-şi dăduse seama cât de incredibil de sâcâitor putea fi un consiliu de guvern.

Se ridică să-şi ia nişte vin rece. Însă se opri după ce aruncă o privire dincolo de uşile balconului. Prin ceaţă se zărea, în depărtare, o strălucire voalată. Focurile din tabăra tatălui său.

Lăsă vinul jos. Era deja obosit şi probabil că alcoolul nu putea să-l ajute. Nu-mi pot permite s-adorm înainte de a termina asta! îşi spuse, silindu-se să se întoarcă pe scaun. Consiliul avea să se-ntrunească în curând, iar el trebuia să-şi scrie în noaptea aceea propunerea, în întregime.

Ridică foaia de hârtie şi îi studie conţinutul. Până şi lui i se părea că avea scrisul prea înghesuit, iar pagina era presărată cu tăieturi încrucişate şi cu notaţii – expresii ale nemulţumirilor sale. De apropierea armatei ştiau deja de câteva săptămâni, şi în Adunare încă se mai certau, neizbutind să decidă ce era de făcut.

O parte dintre membri voiau să propună încheierea unui tratat de pace; alţii erau de părere că ar fi trebuit să predea pur şi simplu cetatea. Iar alţii simţeau c-ar fi trebuit să atace fără întârziere. Elend se temea că facţiunea care prefera predarea căpăta din ce în ce mai multă putere; de aceea se gândise să vină cu o propunere. Dacă era votată, avea să câştige timp. Ca rege, era deja primul îndreptăţit să poarte tratative cu un despot străin. Propunerea, odată aprobată, urma să-i interzică Adunării să acţioneze în pripă, cel puţin până când se întâlnea cu tatăl lui.

Oftă din nou, lăsând foaia să cadă. Adunarea era alcătuită din numai douăzeci şi patru de oameni, dar să-i facă să cadă de acord într-o anumită privinţă era, pentru el, o provocare mult mai dificilă decât aproape toate problemele pentru a căror rezolvare adusese vreodată argumente. Se răsuci şi îşi lăsă ochii să cadă pe lampa stingheră de pe masa lui de lucru, apoi privirea îi alunecă dincolo de uşile deschise ale balconului către focuri. Deasupra capului, pe acoperiş, se auzea cineva alergând – Vin pleca în raidurile ei nocturne.

Elend zâmbi cu afecţiune, dar nici măcar gândul la Vin nu-i putea readuce buna dispoziţie. Grupul de asasini cu care s-a luptat în seara asta. N-aş putea folosi cumva întâmplarea? Poate, dacă le-ar fi vorbit tuturor despre atac, Adunarea şi-ar fi adus aminte de dispreţul lui Straff pentru viaţa omenească şi ar fi fost mai puţin probabil să-i predea cetatea. Dar... poate s-ar fi şi înspăimântat, temându-se că avea să trimită asasini peste ei, şi ar fi fost încă şi mai dispuşi să se predea.

Elend se întreba uneori dacă Lordul Legiuitor nu făcuse cumva ceea ce se cuvenea. Nu oprimând oamenii, ci păstrând toată puterea pentru sine. Dacă nu fusese durabil, atunci Ultimul Imperiu nu fusese nicicum. Rezistase o mie de ani, făcând faţă răzvrătirilor şi având autoritate asupra unei lumi întregi.

Însă Lordul Legiuitor era nemuritor, se gândi. Un avantaj pe care eu nu-l voi avea, cu siguranţă, niciodată.

Existenţa Adunării era o metodă mai bună. Le oferea oamenilor un consiliu învestit legal cu autoritate. Elend avea să facă un guvern stabil. Poporul urma să aibă un rege – un om care să ofere continuitate; un simbol al unităţii. Un om care să nu fie corupt de dorinţa de a fi reales. Însă avea să existe oricum şi Adunarea – un consiliu alcătuit din egalii lor, care-şi puteau exprima îngrijorările.

În teorie, totul suna minunat. Presupunând că aveau să le supravieţuiască următoarelor câteva luni.

Elend se frecă la ochi, îşi umezi tocul în cerneală şi începu să adauge câteva fraze în partea de jos a documentului.

Lordul Legiuitor era mort.

Chiar şi după un an de la moartea lui, ideea i se părea lui Vin greu de priceput. Lordul Legiuitor fusese totul. Rege şi zeu, făuritor de legi şi autoritate supremă. Fusese etern şi absolut, iar acum era mort.

Ea îl omorâse.

Fireşte că adevărul nu era tot atât de impresionant ca poveştile. Nicio forţă eroică şi nicio putere mistică n-o purtaseră către înfrângerea împăratului. Descoperise ce înşelătorie folosea ca să-şi asigure nemurirea şi, din fericire – şi mai ales din întâmplare –, profitase de partea lui slabă. Nu era nici curajoasă, nici inteligentă. Era doar norocoasă.

Oftă. Vânătăile continuau să-i zvâcnească, dar îndurase dureri şi mai mari. Stătea pe acoperişul palatului – numit cândva Fortăreaţa Venture – chiar deasupra balconului lui Elend. Poate că reputaţia ei o fi fost nemeritată, dar îl ţinuse pe el în viaţă. Cu toate că zeci de lorzi războinici se încăierau pe teritoriul care se numise Ultimul Imperiu, niciunul dintre ei nu mărşăluise spre Luthadel.

Până atunci.

În afara cetăţii ardeau focuri. Straff avea să afle în curând că asasinii trimişi de el dăduseră greş. Şi ce urma? Asaltarea zidurilor? Ham şi Ciomege îi avertizaseră că Luthadelul nu putea face faţă unui atac decisiv. Probabil că Straff ştia asta.

Totuşi, deocamdată, Elend se afla în siguranţă. Vin se descurcase foarte bine în privinţa descoperirii şi uciderii asasinilor; cu mai puţin de o lună înainte prinsese pe cineva care voia să se furişeze în palat. Mulţi nu erau decât spioni, şi foarte puţini erau Allomanţi. Totuşi, cuţitul de oţel al unui om obişnuit l-ar fi ucis pe Elend cu tot atâta uşurinţă ca şi pumnalul de sticlă al unui Allomant.

Ea nu putea îngădui una ca asta. Chiar dacă s-ar fi întâmplat altceva – indiferent de sacrificiile necesare – Elend trebuia să rămână în viaţă.

Începu dintr-odată să se frământe, se furişă deasupra lucarnei, să vadă ce făcea el. Aşezat, la adăpost, la masa lui de lucru de jos, întocmea o nouă propunere sau un nou edict. De când era rege, se schimbase incredibil de puţin. Cu vreo patru ani mai vârstnic decât ea – având, aşadar, cu doar puţin peste douăzeci – Elend era un bărbat care punea mare preţ pe studiu şi nu se sinchisea aproape deloc de înfăţişare. Nu se obosea să-şi pieptene părul decât atunci când lua parte la vreo ceremonie importantă şi reuşea, cumva, să-şi poarte hainele bine croite dând impresia de neorânduială.

Era, probabil, cel mai bun bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Serios, hotărât, inteligent şi tandru. Şi, dintr-un anumit motiv, îndrăgostit de ea. Ceea ce o uimea uneori mai mult decât rolul ei în uciderea Lordului Legiuitor.

Vin îşi ridică privirea şi se uită din nou la focurile armatei. Pe urmă se uită în lateral. Pânditorul nu se reîntorsese. În astfel de nopţi o ispitea adesea, apropiindu-se periculos de mult de camera lui Elend, înainte de a se face nevăzut în oraş.

Bineînţeles că, dac-ar fi vrut să-l omoare pe Elend, ar fi putut s-o facă în timp ce mă luptam cu ceilalţi...

Gândul acesta o tulbura. Ea nu-l putea supraveghea pe Elend clipă de clipă. Era vulnerabil teribil de mult timp.

Avea, într-adevăr, şi alte gărzi de corp, printre care se numărau şi Allomanţii. Însă şi aceştia erau tot atât de solicitaţi ca ea. Asasinii din noaptea aceea fuseseră foarte abili şi periculoşi, şi izbutise totuşi să le facă faţă. Se cutremură la gândul că Născutul-din-Ceaţă stătuse ascuns printre ei. Nu fusese foarte bun, dar n-ar fi avut nevoie de cine ştie ce îndemânare ca să ardă atiu şi s-o lovească exact unde trebuia.

Ceaţa mişcătoare continua să se rotească. Prezenţa armatei îi şoptea un adevăr supărător: lorzii războinici din jur începeau să-şi consolideze domeniile şi se gândeau să le extindă. Chiar dacă Luthadelul reuşea să respingă cumva atacul lui Straff, aveau să vină şi alţii.

Fără să facă niciun zgomot, Vin închise ochii şi arse bronz, încă temându-se că Pânditorul – sau vreun alt Allomant – s-ar fi putut afla în apropiere, având de gând să atace. Cei mai mulţi Născuţi-din-Ceaţă considerau bronzul un metal relativ inutil, pentru că acţiunea lui se putea anula cu uşurinţă. Născuţii-din-Ceaţă îşi puteau masca Allomanţia arzând cupru – ceea ce îi apăra, în plus, de manipularea emoţională, cu zinc sau alamă. Cei mai mulţi erau de părere că făceai o prostie dacă nu-ţi menţineai cuprul aprins tot timpul.

Şi totuşi... Vin avea puterea de a străpunge norii cuprici.

Un nor cupric nu era vizibil. Reprezenta ceva cu mult mai nedesluşit. Un buzunar de aer tăinuitor, în care Allomanţii îşi puteau arde metalele fără să se teamă că i-ar fi putut simţi arzătorii de bronz. Însă ea putea să-i simtă, chiar dacă se aflau într-un nor cupric. Nu ştia sigur de ce. Nici măcar Kelsier, cel mai puternic Allomant din câţi cunoscuse ea, nu putea străpunge un nor cupric.

Însă în noaptea aceea Vin nu simţi nimic.

Deschise ochii cu un oftat. Puterea ei stranie devenise năucitoare, dar nu era numai a ei. Marsh îi confirmase că şi Inchizitorii de Oţel puteau străpunge norii cuprici, iar ea ştia în mod cert că şi Lordul Legiuitor putuse s-o facă. Dar... de ce ea? De ce s-o facă Vin – o fată care se antrena, ca Născută-din-Ceaţă, numai de doi ani?

Şi asta nu era tot. Amintirea dimineţii în care se luptase cu Lordul Legiuitor îi stăruia în minte, încă vie. Atunci se petrecuse ceva despre care nu povestise nimănui – în parte fiindcă se temea, deşi numai foarte puţin, că zvonurile şi legendele legate de ea puteau fi adevărate. Cumva, în loc de metale, trăsese în trup ceaţa şi o folosise pentru Allomanţie.

Numai mulţumită acelei puteri, a ceţii, izbutise în final să-l înfrângă pe Lordul Legiuitor. Îi plăcea să-şi spună că descoperise trucurile Lordului Legiuitor printr-un simplu noroc. Dar... în noaptea aceea se petrecuse ceva straniu, ceva realizat de ea. Ceva pe care n-ar fi trebuit să-l poată face şi pe care nu mai reuşise niciodată să-l repete.

Clătină din cap. Erau atât de multe lucruri pe care nu le ştiau, şi nu numai despre Allomanţie. Ea şi ceilalţi conducători ai nevârstnicului regat al lui Elend se străduiau din răsputeri, dar, fără Kelsier, care să-i călăuzească, Vin se simţea oarbă. Planurile, izbânzile şi chiar ţelurile erau siluete neguroase în ceaţă, informe şi neclare.

N-ar fi trebuit să ne părăseşti, Kell, se gândi. Ai salvat lumea – dar ar fi trebuit s-o poţi face fără să mori. Kelsier, Supravieţuitorul de la Hathsin, omul care concepuse şi pusese în faptă căderea Ultimului Imperiu. Vin îl cunoscuse, lucrase cu el, fusese antrenată de el. Era o legendă şi un erou. Dar, în acelaşi timp, fusese om. Supus greşelii. Imperfect. Pentru poporul skaa era uşor să-l venereze pe Kelsier, şi apoi să dea vina pe Elend şi pe ceilalţi pentru situaţia teribilă pe care o crease Kelsier.

Gândul o umplu de amărăciune. I se întâmpla adesea, când se gândea la Kelsier. Poate fiindcă se simţea abandonată, sau poate nu era decât stânjenitoarea conştientizare a faptului că el – ca şi ea însăşi – nu se ridicase pe deplin la înălţimea propriei reputaţii.

Vin oftă şi închise ochii, continuând să ardă bronz. Lupta din seara aceea o secătuise de puteri, iar gândul la orele în care îşi propunea să stea în continuare de veghe începea s-o îngrozească. Avea să-i fie greu să rămână pe mai departe în alertă când...

Simţi ceva.

Deschise brusc ochii şi îşi incendie cositorul. Se răsuci şi se înclină, sprijinindu-se de acoperiş, ca să-şi camufleze conturul. Cineva ardea metal în apropiere. Pulsaţiile bronzului păreau bufnituri slabe, estompate, aproape imperceptibile – ca nişte bătăi anemice de tobă. Erau înăbuşite de un nor cupric. Allomantul – oricine ar fi fost – se credea ascuns de cuprul său.

Până atunci, în afară de Elend şi Marsh, Vin nu lăsase în viaţă pe nimeni care să ştie de existenţa straniei sale puteri.

Vin înaintă tiptil, cu degetele mâinilor şi picioarelor îngheţate pe tabla de cupru a acoperişului. Încercă să-şi dea seama de unde porneau pulsaţiile. Aveau ceva... straniu. Îi venea greu să distingă ce metale ardea duşmanul. Erau bufniturile iuţi ale fludorului? Sau doar ritmul fierului? Pulsaţiile păreau neclare, ca vălurirea unui noroi gros.

Izvorau de la o distanţă foarte mică... De pe acoperiş...

Chiar din faţa ei.

Vin încremeni, ghemuită, cu vântul nopţii suflând peste ea un zid de ceaţă. Unde era Allomantul? În interiorul său se dădea o luptă; bronzul îi spunea că se afla ceva chiar în faţa ei, însă ochii refuzau să se declare de acord.

Privi cu atenţie ceaţa întunecată, uitându-se şi în sus doar ca să fie absolut sigură, apoi se ridică în picioare. E prima oară când bronzul meu dă greş, se gândi, încruntându-se.

Apoi observă.

Nu era ceva în ceaţă, ci ceva din ceaţă. Creatura stătea la câţiva paşi de ea, putând cu uşurinţă să treacă neobservată, căci ceaţa îi contura forma foarte vag. Vin se trase înapoi, cu răsuflarea tăiată.

Creatura rămase pe loc. Vin n-ar fi putut spune mare lucru despre ea: avea trăsături imprecise, neclare, conturate de învolburarea haotică a ceţii purtate de vânt. Dacă silueta nu ar fi rezistat, neschimbată, s-ar fi putut să nu-i dea nicio atenţie – cum se întâmplă cu forma unui animal, întrezărită printre nori pentru o scurtă clipă.

Însă aceea nu dispărea. Fiecare nou rotocol de ceaţă îi definea mai ferm trupul subţire şi capul prelung. O formă întâmplătoare, dar persistentă. Sugera o siluetă omenească, dar îi lipsea soliditatea Pânditorului. Părea... arăta... nefirească.

Creatura înaintă cu un pas.

Vin reacţionă instantaneu, aruncând un pumn de monede şi împingându-le prin aer. Bucăţele de metal străbătură ceaţa cu iuţeală, lăsând dâre în urmă şi trecură prin silueta neguroasă.

Creatura rămase o clipă nemişcată. Pe urmă dispăru pur şi simplu dintr-o suflare, risipindu-se în ceaţa ce se încolăcea aiurea.

Elend caligrafie ultimul rând cu eleganţă, deşi ştia că ar fi putut pune un scrib să copieze propunerea. Însă se simţea mândru. Izbutise să găsească argumente care aveau să convingă în sfârşit Adunarea că nu i se puteau preda pur şi simplu lui Straff.

Fără să-şi dea seama, îşi îndreptă privirea spre teancul de hârtii de pe masa lui de lucru. Deasupra stătea o scrisoare galbenă aparent nevinovată, încă împăturită, cu sigiliul din ceară sângerie rupt. Era scurtă, Elend îşi amintea cu uşurinţă toate cuvintele.

Fiule,

Cred că te-ai simţit bine ocupându-te de interesele Casei Venture în Luthadel. Eu am făcut din Stăpânirea Nordică un loc sigur şi mă voi întoarce în curând în fortăreaţa noastră din Luthadel. Atunci îmi vei putea preda conducerea cetăţii.

Regele Straff Venture

Dintre toţi lorzii războinici care terorizau Ultimul Imperiu de când murise Lordul Legiuitor, Straff era cel mai periculos. Elend o aflase nemijlocit. Tatăl său era un adevărat nobil imperial. Vedea viaţa ca pe o întrecere între lorzi, în urma căreia se stabilea cine putea dobândi cea mai măreaţă reputaţie. Se descurcase bine în acel joc, făcuse din Casa Venture cea mai puternică familie dinainte de Prăbuşire.

Tatăl lui Elend nu vedea în moartea Lordului Legiuitor o tragedie sau o izbândă – ci doar un prilej favorabil. Faptul că fiul lui lipsit de voinţă se considera regele Stăpânirii Centrale îl umplea de o nesfârşită voioşie.

Elend clătină din cap, venind la propunere. Câteva recitiri şi câteva modificări de fineţe, şi-o să mă pot duce în sfârşit la culcare. Pur şi simplu...

O siluetă în mantie sări prin lucarnă şi ateriză pe podea, în spatele lui, cu o uşoară bufnitură.

Elend înălţă dintr-o sprânceană şi se-ntoarse spre silueta ghemuită.

— Ştii, Vin, am lăsat balconul deschis dintr-un anumit motiv. Dac-ai fi vrut, ai fi putut intra pe acolo.

— Ştiu, răspunse ea.

Traversă încăperea în grabă, mişcându-se cu nefireasca agilitate a unui Allomant. Se uită sub pat, apoi îi inspectă dulapul, deschizând brusc uşile. Făcu un salt înapoi, încordată ca un animal în alertă, dar, după toate aparenţele, înăuntru nu se afla nimic care s-o nemulţumească, aşa că se duse s-arunce o privire dincolo de uşa celorlalte camere ale lui Elend.

El o urmărea cu priviri afectuoase. Avusese nevoie de ceva timp ca să se-nveţe cu... ciudăţeniile ei. O tachina, spunându-i că o bântuiau spaimele; ea pretindea că nu era decât prudentă. Oricum, când îl vizita în apartamentele lui, jumătate din timp se uita pe sub pat şi în dulap. Cu alte ocazii se abţinea – dar el o surprindea adesea aruncând priviri bănuitoare către posibile ascunzători.

Era cu mult mai puţin nervoasă când n-avea motive să se teamă pentru viaţa lui. Oricum, Elend tocmai începea să înţeleagă că, dincolo de înfăţişarea fetei pe care-o cunoscuse cândva drept Valette Renoux, se ascundea o personalitate extrem de complexă. Se îndrăgostise de partea ei graţioasă fără să i-o fi întâlnit vreodată pe cea secretă, de Născută-din-Ceaţă fără astâmpăr. Încă îi mai era greu să le unească pe amândouă într-o singură persoană.

Vin închise uşa, apoi rămase o clipă locului, privindu-l cu ochii ei rotunzi, întunecaţi. Elend se pomeni zâmbind. În ciuda bizareriilor ei – sau, mai degrabă, datorită lor – o iubea pe femeia aceea suplă, cu priviri hotărâte, de o sinceritate brutală. Nu semăna cu nicio altă femeie pe care-o mai întâlnise vreodată – avea o frumuseţe şi o inteligenţă de om simplu, cinstit.

Totuşi, uneori îl îngrijora.

— Vin? o întrebă, ridicându-se în picioare.

— Ai văzut ceva bizar în seara asta?

Elend şovăi.

— În afară de tine?

Ea se încruntă şi străbătu încăperea cu paşi mari. Elend îi urmări silueta măruntă, înveşmântată în pantaloni negri şi o cămaşă cu nasturi, bărbătească, cu panglicile mantiei-de-ceaţă târându-i-se în urmă. O purta cu gluga lăsată pe spate, ca de obicei, şi păşea cu o graţie suplă – cu inconştienţa eleganţă a cuiva care ardea fludor.

Concentrează-te! îşi spuse el. Începi într-adevăr să oboseşti.

— Vin? Ce nu e în ordine?

Ea aruncă o privire către balcon.

— Acel Născut-din-Ceaţă, Pânditorul, e din nou în cetate.

— Eşti sigură?

Vin dădu din cap.

— Dar... nu cred c-o să vină în noaptea asta după tine.

Elend se încruntă. Uşile balconului erau tot deschise şi vântul purta înăuntru dâre de ceaţă ce se târau pe podea, evaporându-se în cele din urmă. Dincolo de uşi era... întuneric. Haos.

Nu e decât ceaţă, îşi spuse. Vapori de apă. Nimic de temut

— Ce te face să crezi că Născutul-din-Ceaţă n-o să vină după mine?

Vin ridică din umeri.

— Pur şi simplu simt că n-o s-o facă.

Dădea adesea astfel de răspunsuri. Crescuse pe străzi şi se încredea în propriile instincte. Şi, în mod ciudat, asta credea şi Elend. O privi şi citi în poziţia ei nesiguranţa. În noaptea aceea o neliniştise altceva. O ţintui cu privirea o clipă, până când ea îşi întoarse ochii în altă parte.

— Ce e? o întrebă.

— Am văzut... altceva, răspunse ea. Sau cred că am văzut. Ceva în ceaţă, un fel de om din fum. Şi l-am şi simţit, cu Allomanţia. Însă a dispărut.

Elend se încruntă mai tare. Se apropie de ea şi o luă în braţe.

— Vin, te forţezi prea mult. Nu poţi continua să colinzi oraşul noaptea şi să rămâi trează toată ziua. Până şi Allomanţii au nevoie de odihnă.

Ea dădu din cap, în tăcere. În braţele lui, nu părea puternica luptătoare care-l omorâse pe Lordul Legiuitor. Vedea în ea o femeie trecută dincolo de hotarele oboselii, copleşită de evenimente – o femeie care probabil se simţea, într-o foarte mare măsură, aşa cum se simţea el însuşi.

Ea se lăsă îmbrăţişată. La început, trupul se contractă uşor. Ca şi cum o parte din ea încă s-ar mai fi aşteptat să i se facă rău – ca şi cum în adâncul fiinţei ei n-ar fi fost în stare să înţeleagă că era cu putinţă să fie atinsă cu dragoste, nu cu mânie. Pe urmă totuşi se destinse. Elend era unul dintre puţinii în prezenţa cărora putea s-o facă. Când îl îmbrăţişă şi ea – când îl îmbrăţişă cu adevărat, se agăţă de el cu o disperare vecină cu groaza. Cumva, în ciuda puternicelor ei deprinderi de Allomantă şi a unei fermităţi îmbibate de încăpăţânare, Vin era înspăimântător de vulnerabilă. Părea să aibă nevoie de Elend. Iar el se simţea norocos pentru asta.

Şi, uneori, înciudat. Dar norocos. Elend şi Vin nu vorbeau despre cererea lui în căsătorie şi despre refuzul ei, deşi el se gândea adesea la discuţia de atunci.

Femeile sunt greu de înţeles, cugetă, iar eu a trebuit s-o găsesc pe cea mai bizară dintre ele. Totuşi, nu se plângea. Ea îl iubea. El putea face faţă ciudăţeniilor ei.

Vin oftă şi îşi ridică privirea, destinzându-se în sfârşit când el se aplecă spre ea. O sărută preţ de o clipă prelungită, iar ea suspină. Pe urmă îşi sprijini capul pe umărul lui.

— Mai avem o problemă, spuse, cu voce scăzută. În seara asta am folosit ultimul bob de atiu.

— În lupta cu asasinii?

Ea dădu din cap.

— Ei, ştiam c-o să se-ntâmple până la urmă. Proviziile nu ne puteau ajunge la nesfârşit.

— Provizii? exclamă Vin. Kelsier nu ne-a lăsat decât şase boabe.

Elend oftă, apoi o strânse mai tare. Ar fi fost de aşteptat ca noul său guvern să moştenească rezerva de atiu a Lordului Legiuitor – o presupusă ascunzătoare a metalului, care conţinea o comoară uimitoare. Kelsier contase pe faptul că noul lui regat avea să deţină bogăţia aceea; murise aşteptându-se la asta. Nu exista decât o singură problemă. Nimeni nu reuşise să găsească provizia. Descoperiseră o cantitate foarte mică – atiul din brăţările întrebuinţate de Lordul Legiuitor drept baterie Feruchimică, în care-şi stoca vârsta. Însă o cheltuiseră ca să aprovizioneze oraşul şi, de fapt, nu fusese decât o fărâmă. Nicidecum pe măsura cantităţii ascunse despre care se vorbea. Undeva, în oraş, ar fi trebuit să existe o avere în atiu, o cantitate de mii de ori mai mare decât cea din brăţări.

— Va trebui să ne descurcăm aşa, spuse Elend.

— Dacă te atacă un Născut-din-Ceaţă, n-o să-l pot ucide.

— Numai dac-o să aibă atiu. A devenit din ce în ce mai rar. Mă îndoiesc că vreun alt rege ar mai putea avea prea mult.

Kelsier distrusese Puţurile din Hathsin, singurul loc de unde se putea extrage atiul. Totuşi, dacă Vin se vedea nevoită să lupte cu cineva care mai avea...

Nu te mai gândi la asta, îşi spuse el. Mulţumeşte-te să continui căutările. Poate reuşim să cumpărăm nişte atiu. Sau poate vom descoperi comoara Lordului Legiuitor. Dacă există...

Vin se uită la el şi îi citi îngrijorarea din ochi, iar Elend ştiu că şi ea ajunsese la aceleaşi concluzii. Pe moment, nu era mare lucru de făcut; Vin se descurcase foarte bine, îşi păstrase atiul cât mai mult cu putinţă. Totuşi, când ea se retrase cu un pas şi el se întoarse la masa de lucru, Elend nu putu să nu se gândească la un alt mod de întrebuinţare a acelui atiu. Poporul lui avea nevoie de hrană pe durata iernii.

Dar, cugetă, aşezându-se, astfel am fi pus o mai mare parte din cea mai periculoasă armă Allomantică din lume în mâinile duşmanilor noştri. Era mai bine că o folosise Vin.

Când el se apucă din nou de lucru, Vin îşi iţi capul peste umărul lui, acoperind lumina ce-i venea de la lampă.

— Ce e asta? îl întrebă.

— O propunere care să blocheze orice acţiune a Adunării până când voi purta discuţia la care am dreptul.

— Alta? întrebă ea, lăsându-şi capul pe-o parte şi îngustându-şi ochii în timp ce încerca să-i descifreze scrisul.

— Adunarea a respins ultima versiune.

Vin se încruntă.

— De ce nu le spui, pur şi simplu, că trebuie s-accepte? Tu eşti regele.

— Ei, vezi, spuse Elend, tocmai asta-ncerc să dovedesc cu propunerea aceasta. Nu sunt decât un simplu om, Vin – poate părerea mea nu e mai demnă de urmat decât a lor. Dacă discutăm propunerea asta împreună, vom ajunge la un rezultat mai bun decât e în stare să obţină cineva de unul singur.

Vin clătină din cap.

— Va fi o dovadă de slăbiciune. O lipsă de curaj. Ar trebui să ai mai multă încredere în tine.

— Aici nu e vorba de încredere. E vorba de corectitudine. Ne-am petrecut o mie de ani luptând împotriva Lordului Legiuitor – dacă guvernez în stilul lui, care e diferenţa?

Vin se întoarse spre el şi-l privi în ochi.

— Lordul Legiuitor a fost un om rău. Tu eşti un om bun. Asta e diferenţa.

Elend zâmbi.

— Pentru tine e chiar atât de simplu, nu?

Ea încuviinţă.

Elend îşi lăsă capul pe spate şi o sărută din nou.

— Ei, unii dintre noi complică lucrurile ceva mai mult, aşa că va trebui să ne suporţi. Acum fii bună şi nu-mi mai sta în lumină, ca să mă pot întoarce la lucru.

Ea pufni, dar se ridică şi trecu de cealaltă parte a mesei, lăsând în urmă o dâră de parfum. Elend se încruntă. Când s-a dat cu ăsta? Multe din gesturile ei erau atât de rapide, încât lui îi scăpau.

Parfumul – o altă aparentă contradicţie din alcătuirea femeii pe nume Vin. Nu se parfuma când ieşea în ceaţă; o făcea de obicei pentru el. Nu-i plăcea să atragă atenţia, dar adora parfumurile – şi se supăra când el nu observa că încercase o aromă nouă. Părea suspicioasă şi vedea în jur numai ameninţări, însă avea încredere în prieteni, dând dovadă de o loialitate dogmatică. Ieşea noaptea îmbrăcată în negru şi gri, străduindu-se din răsputeri să se-ascundă – dar Elend o văzuse cu un an în urmă la baluri, îmbrăcată cât se poate de firesc în rochii.

Dintr-un anumit motiv, încetase să le mai îmbrace. Nu-i explicase niciodată de ce.

Elend clătină din cap şi se întoarse la propunerea lui. Pe lângă Vin, politica părea simplă. Ea îşi sprijini braţele de tăblia mesei şi căscă în timp ce-l privea cum lucra.

— Ar trebui să te odihneşti, spuse el, înmuindu-şi din nou tocul în cerneală.

Ea şovăi, apoi dădu din cap. Îşi scoase mantia-de-ceaţă, se înfăşură în ea, apoi se ghemui pe covorul de lângă masa de lucru.

Elend făcu o pauză.

— N-am vrut să spun să te culci aici, Vin, zise, amuzat.

— Undeva, afară, încă se mai află un Născut-din-Ceaţă, răspunse ea, cu voce obosită. Nu te las singur.

Se răsuci în mantie şi Elend îi surprinse o strâmbătură de durere. Îşi menaja partea stângă.

Nu-i povestea prea des amănunte despre luptele ei. Nu voia să-l îngrijoreze. Nu folosea la nimic.

Elend îşi alungă neliniştea şi se strădui să-şi reia lectura. Aproape că terminase – mai avea foarte puţin şi...

Cineva bătu la uşă.

Se răsuci, iritat, întrebându-se ce mai însemna şi asta. O secundă mai târziu Ham îşi strecură capul pe uşă.

— Ham? se miră Elend. Încă nu te-ai culcat?

— Din păcate, răspunse el, intrând.

— O să ai de-a face cu Mandra fiindcă munceşti din nou până târziu, spuse Elend, şi puse tocul jos.

El se plângea de ciudăţeniile lui Vin, dar cel puţin aveau în comun obiceiul de a nu dormi noaptea.

În loc de răspuns, Ham se mulţumi să-şi dea ochii peste cap. Încă mai purta vesta şi pantalonii din totdeauna. Fusese de acord să devină căpitanul gărzii lui Elend cu o singură condiţie: să nu fie niciodată obligat să poarte uniformă. Vin întredeschise un ochi la venirea lui, apoi se lăsă din nou să cadă în somn.

— Oricum, zise Elend, cărui fapt îi datorez vizita ta?

— M-am gândit că vrei să afli cine sunt asasinii care-au încercat s-o ucidă pe Vin.

Elend dădu din cap.

— Probabil nişte oameni pe care-i cunosc.

Cei mai mulţi Allomanţi erau nobili şi el îi ştia pe toţi cei din suita lui Straff.

— Mă-ndoiesc, răspunse Ham. Erau din Vest.

Elend şovăi, încruntându-se, iar Vin redeveni atentă.

— Eşti sigur?

Ham dădu din cap.

— E foarte puţin probabil să-i fi trimis tatăl tău – dacă n-a făcut cumva o mulţime de recrutări în cetatea Fadrex. Cei mai mulţi erau din Casele Garde şi Conrad.

Elend se lăsă pe spătarul scaunului. Tatăl său îşi stabilise cartierul general în Urteau, căminul strămoşesc al familiei Venture. Fadrex se afla la jumătatea imperiului, departe de Urteau, drumul până acolo dura câteva luni. Erau foarte puţine şanse să fi intrat în legătură cu un grup de Allomanţi din Vest.

— Ai auzit de Ashweather Cett? îl întrebă Ham.

Elend dădu din cap.

— Unul dintre cei care s-au înscăunat regi în Stăpânirea Vestică. Nu ştiu mare lucru despre el.

Vin se încruntă, săltându-se în capul oaselor.

— Crezi că el i-a trimis?

Ham dădu din cap încă o dată.

— Probabil c-au aşteptat o ocazie potrivită ca să intre în oraş şi presupun că, în ultimele zile, le-a oferit-o forfota de la poartă. Ceea ce face din sosirea armatei lui Straff şi atacul asupra lui Vin un soi de simplă coincidenţă.

Elend se uită la ea. Ochii li se întâlniră şi-şi dădu seama că nu se simţea pe de-a-ntregul convinsă că asasinii nu fuseseră trimişi de Straff. Însă nu era atât de neîncrezător. Aproape toţi despoţii din jur încercaseră să-l ucidă într-un moment sau altul. De ce nu şi Cett?

E din cauza atiului, se gândi, înciudat. Nu găsise rezerva Lordului Legiuitor – ceea ce nu-i împiedica pe despoţii din imperiu să presupună c-o ascunsese pe undeva.

— Ei, cel puţin nu i-a trimis tatăl tău, spuse Ham, optimist ca de obicei.

Elend clătină din cap.

— Legătura noastră de rudenie nu l-ar împiedica s-o facă, Ham. Crede-mă.

— E tatăl tău, zise Ham, oarecum tulburat.

— Pentru el n-are importanţă. Probabil n-a trimis asasini crezând că nu merită osteneala. Însă, dac-o să rezistăm prea mult, o să trimită.

Ham dădu din cap.

— Am auzit de fii care-şi ucid taţii ca să le ia locul... dar taţi care să-şi ucidă fiii... Mă-ntreb ce ne dezvăluie despre mintea lui această dorinţă de a te omorî. Crezi că...

— Ham? îl întrerupse Elend.

— Hmm?

— Ştii că de obicei sunt dispus să stăm de vorbă, dar acum n-am timp de filosofie.

— Oh, sigur. Ham schiţă un surâs vag şi se ridică să plece. Oricum ar trebui să mă-ntorc la Mandra.

Elend încuviinţă, frecându-şi fruntea şi luându-şi din nou tocul în mână.

— Ai grijă s-aduci ceata la o întrunire. Trebuie să ne organizăm toţi aliaţii, Ham. Dacă nu găsim ceva incredibil de ingenios, regatul e posibil să piară.

Ham se întoarse spre el, încă zâmbind.

— O spui cu-atâta disperare, El.

Elend îl privi.

— Adunarea e o harababură, şase lorzi războinici cu armate mai mari decât a mea îmi suflă-n ceafă, rareori trece o lună fără să trimită cineva asasini ca să-mi curme zilele, iar femeia pe care-o iubesc mă-mpinge uşor-uşor în braţele nebuniei.

Vin pufni la auzul ultimei părţi.

— Oh, atâta tot? spuse Ham. Vezi? Nu-i chiar atât de rău. Vreau să zic că, în schimb, s-ar fi putut s-avem de-a face cu un zeu nemuritor şi cu preoţii lui atotputernici.

Elend ezită, apoi chicoti fără să vrea.

— Noapte bună, Ham, spuse, şi se întoarse la lucru.

— Noapte bună, Maiestate.

Poate au dreptate. Poate sunt nebun, sau invidios, sau pur şi simplu tâmpit. Mă numesc Kwaan. Filosof, cărturar, trădător. Eu sunt cel care l-a descoperit pe Alendi şi am fost primul care l-a proclamat Eroul Evurilor. Eu sunt cel care-a-nceput toată povestea asta.

Capitolul 4

Leşul n-avea răni deschise. Încă mai zăcea acolo unde căzuse – celorlalţi săteni le fusese teamă să-l mişte. Braţele şi picioarele îi erau răsucite în poziţii nefireşti şi scormonise pământul din jur zvârcolindu-se înainte să-şi dea sufletul.

Sazed întinse mâna şi-şi plimbă degetele de-a lungul unei urme. Deşi mai argilos decât în nord, solul de acolo, din Stăpânirea Estică, era mai degrabă negru decât cafeniu. Căderile de cenuşă ajungeau chiar până şi spre sud. Pământul fără cenuşă, spălat şi fertilizat, era un prinos întrebuinţat numai pentru plantele ornamentale din grădinile nobililor. Restul lumii trebuia să se descurce cum putea cu cel netratat.

— Spuneţi că era singur când a murit? întrebă Sazed, întorcându-se spre micul grup de săteni care stăteau în picioare, în spatele lui.

Un bărbat cu pielea pergamentoasă dădu din cap.

— Întocmai cum am spus, maestre terrisian. Stătea aici, fără nimeni alături. A încremenit, apoi a căzut şi s-a zbătut puţin pe pământ. Şi pe urmă... n-a mai mişcat.

Sazed se întoarse din nou spre mort, îi studie muşchii răsuciţi şi faţa ca o mască a durerii. Îşi adusese cuprumintea cu leacuri – banda metalică din jurul părţii de sus a braţului drept – şi pătrunse în ea cu mintea, scoţând câteva cărţi memorate pe care le stocase acolo. Da, existau câteva boli care ucideau cu spasme şi convulsii. Atacau rareori pe cineva atât de brusc, dar câteodată totuşi se întâmpla. Dacă omul ar fi murit în alte împrejurări, el, unul, nu i-ar fi dat prea multă atenţie.

— Te rog, mai spune-mi o dată ce-ai văzut, ceru el.

Teur, bărbatul cu pielea pergamentoasă din fruntea grupului, păli uşor. Se afla într-o situaţie ciudată – înnăscuta lui sete de faimă îl îndemna să-şi povestească experienţa. Însă, vorbind, ar fi putut stârni neîncrederea prietenilor săi cei superstiţioşi.

— Tocmai treceam prin apropiere, maestre terrisian, zise el. Pe la vreo douăzeci de metri distanţă, pe poteca de-acolo. Jed lucra pe parcela lui – era un muncitor harnic. Unii dintre noi au luat o pauză după ce-au plecat lorzii, însă bătrânul Jed i-a dat înainte. Pesemne ştia el că, cu lorzi sau fără ei, la iarnă o s-avem nevoie de mâncare.

Teur se întrerupse şi se uită într-o parte.

— Am auzit ce vorbeşte lumea, maestre terrisian, dar eu ştiu ce am văzut. Când am trecut, era ziuă, dar aici, în vale, era ceaţă. De-aia m-am oprit. Fiindcă eu prin ceaţă n-am umblat niciodată – soţia mea mi-e martoră că spun adevărul. Voiam să fac cale-ntoarsă, când l-am zărit pe bătrânul Jed. Îşi vedea de treabă, ca şi cum n-ar fi observat ceaţa.

Am vrut să-l strig, dar, înainte de-a apuca să deschid gura, el pur şi simplu... întocmai cum ţi-am spus. L-am văzut stând acolo, apoi a încremenit. Ceaţa s-a învârtejit puţin în jurul lui şi el a-nceput pe urmă să zvâcnească şi să se sucească, de parcă l-ar fi ţinut şi l-ar fi scuturat o forţă neştiută. A căzut. Şi nu s-a mai ridicat.

Încă îngenuncheat, Sazed se întoarse din nou spre cadavru. Teur părea să aibă renume de născocitor de poveşti. Însă leşul era o dovadă care-ţi îngheţa sângele-n vene – fără a mai pune la socoteală experienţa trăită de Sazed cu câteva săptămâni în urmă.

Ceaţă în timpul zilei.

Terrisianul se ridică şi se-ntoarse spre săteni.

— Vă rog, aduceţi-mi o lopată.

Nimeni nu-l ajută să sape mormântul. Era o trudă lentă, sufocantă, în căldura din sud, puternică în ciuda toamnei sosite de curând. Pământul argilos se strămuta greu – dar, din fericire, Sazed adunase un strop de putere suplimentară în fludorminte şi se ajută luând o doză din ea.

Avea nevoie de asta, pentru că nu era ceea ce s-ar fi putut numi un bărbat vânjos. Înalt, cu braţe şi picioare lungi, părea să aibă constituţia unui cărturar şi încă-şi mai purta robele colorate, de majordom terrisian. Îşi păstra şi capul ras, în maniera cerută de slujba pe care-o avusese în primii cincizeci şi ceva de ani ai vieţii sale. Nu mai purta cea mai mare parte a bijuteriilor – nu voia să tenteze hoţii de drumul mare – însă lobii urechilor îi erau întinşi şi străpunşi de numeroase găuri pentru cercei.

Puterea scoasă din fludorminte îi umfla muşchii, dându-i înfăţişarea unui om puternic. Dar, chiar şi aşa, când termină de săpat, robele lui de majordom erau pătate de sudoare şi ţărână. Rostogoli trupul în mormânt, apoi rămase o vreme nemişcat. Mortul fusese un lucrător devotat al pământului.

Sazed căută prin cuprumintea lui cu religii o credinţă potrivită. Începu cu un index – unul dintre multele pe care le crease. Când descoperi o religie care se potrivea, scoase amintiri amănunţite despre modul în care se practicase. Toate îi intrară în minte tot atât de proaspete ca şi cum abia le-ar fi memorat. Cu timpul aveau să pălească – intenţiona oricum să le pună la loc, în cupruminte, cu mult înainte de a se întâmpla aşa ceva. Asta făcea un Păstrător, era metoda prin care poporul lui reţinuse cunoştinţe care alcătuiau o avere imensă.

Amintirile alese în ziua aceea erau despre Hadah, o religie a oamenilor din sud, care venerau un zeu al trudei pământului. Aidoma majorităţii religiilor – care fuseseră interzise pe vremea Lordului Legiuitor – cea numită Hadah dispăruse de o mie de ani.

Respectând ceremonia funerară Hadah, Sazed se îndreptă spre un copac din apropiere – sau, cel puţin, către un soi de tufiş, care trecea în acele locuri drept copac. Rupse o creangă lungă – sub privirile curioase ale ţăranilor – şi se întoarse cu ea lângă mormânt. Se aplecă şi o înfipse în pământul de pe fundul gropii, alături de capul mortului. Pe urmă se ridică şi începu să astupe groapa.

Ţăranii îl urmăreau cu ochi goi. Ce trist, se gândi el. Dintre cele cinci Stăpâniri Interioare, haosul şi tulburările domneau în cea mai mare măsură în cea Estică. Singurii bărbaţi din grup trecuseră de mult de prima tinereţe. Bandele care bântuiau ţinutul făcuseră treabă bună; soţii şi taţii din sat erau probabil morţi pe vreun câmp de luptă care nu mai avea acum nicio valoare.

Era greu de crezut că putea exista ceva mai rău cu adevărat decât asuprirea Lordului Legiuitor. Sazed îşi spuse că suferinţele acelor oameni urmau să treacă, că într-o bună zi aveau să devină prosperi, mulţumită faptei lui şi a celorlalţi. Totuşi, văzuse ţărani nevoiţi să se măcelărească între ei, văzuse copii care flămânzeau fiindcă un despot local „rechiziţionase” toate rezervele de hrană ale satului. Văzuse tâlhari omorând nestânjeniţi, fiindcă oştenii Lordului Legiuitor nu mai patrulau pe canale. Văzuse haos, moarte, ură şi răzmeriţe. Şi nu putuse să nu-şi recunoască partea de vină pentru tot ce se petrecea.

Continuă să umple groapa. Primise educaţia necesară unui cărturar şi unui servitor de casă; era majordom terrisian, cel mai util, mai costisitor şi mai prestigios dintre servitorii din Ultimul Imperiu. Ceea ce nu mai însemna aproape nimic. Nu mai săpase niciodată un mormânt, dar îşi dădea toată silinţa, încerca să arunce cuviincios pământul peste mort. Spre surprinderea lui, când ajunse cu treaba la jumătate, sătenii începură să-l ajute, împingând în groapă pământul din morman.

Poate pentru oamenii ăştia încă mai există speranţă, se gândi, lăsându-l cu recunoştinţă pe unul dintre ei să-i ia lopata şi să termine treaba. Când încheiară, vârful ramurii Hadah ieşea din pământ la capul mormântului.

— De ce-ai făcut asta? întrebă Teur, arătând spre ramură cu capul.

Sazed zâmbi.

— E o ceremonie religioasă, bunule Teur. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, există şi o rugăciune care-ar trebui s-o însoţească.

— O rugăciune? Ceva de la Cultul de Oţel?

Sazed clătină din cap.

— Nu, prietene. E o rugăciune din vremuri vechi, dinainte de Lordul Legiuitor.

Ţăranii se uitară unii la alţii încruntându-se. Teur se mulţumi să-şi frece bărbia zbârcită. Însă păstrară tăcerea în timp ce rosti Sazed o scurtă rugăciune Hadah. Când termină, terrisianul se întoarse spre ţărani.

— Era cunoscută drept credinţa Hadah. E posibil să fi fost şi a unora dintre strămoşii voştri, aşa cred. Dacă doreşte cineva, îl pot învăţa preceptele ei.

Sătenii rămaseră tăcuţi. Nu erau mulţi – în jur de douăzeci, dintre care mai ales femei de vârstă mijlocie şi câţiva bărbaţi mai bătrâni. Exista un singur bărbat tânăr, cu un picior de lemn. Sazed se miră că supravieţuise atât de mult pe o plantaţie. Cei mai mulţi lorzi omorau invalizii, ca să nu le secătuiască proviziile.

— Când se-ntoarce Lordul Legiuitor? întrebă o femeie.

— Nu cred c-o să se-ntoarcă, răspunse Sazed.

— De ce ne-a părăsit?

— E timpul pentru o schimbare, spuse Sazed. Poate că e şi timpul să-nvăţăm alte adevăruri, alte căi.

Grupul de ţărani se îndepărtă în tăcere, târşâindu-şi picioarele. Sazed oftă fără zgomot; oamenii aceia asociau credinţa cu tot ce însemna Cultul de Oţel şi cu obligaţiile impuse de acesta. Religia nu era ceva care-i interesa pe skaa – decât, poate, ca să se ferească de ea cât mai mult cu putinţă.

Păstrătorii au petrecut o mie de ani adunând şi memorând tot ce se ştie despre religiile muribunde ale lumii, se gândi Sazed. Cine s-ar fi gândit că acum – când Lordul Legiuitor nu mai e – oamenilor n-o să le mai pese într-atât încât să vrea să recapete ce-au pierdut?

Totuşi, îi venea greu să gândească ceva rău despre astfel de oameni. Se străduiau să supravieţuiască în lumea lor oricum crudă, care devenise brusc imprevizibilă. Erau istoviţi. Nu era de mirare că o discuţie despre credinţe de mult uitate nu izbutea să le trezească interesul.

— Haideţi, spuse, întorcându-se spre sat. Vă pot învăţa şi alte lucruri – mai practice.

Şi eu sunt cel care l-a trădat pe Alendi, fiindcă acum ştiu că lui nu trebuie să i se-ngăduie niciodată să-şi ducă la bun sfârşit căutările.

Capitolul 5

Vin vedea semnele îngrijorării reflectându-se în oraş. Muncitorii se foiau încordaţi prin toate părţile, iar în zarva din pieţe se simţea neliniştea – trădând o teamă geamănă cu a unui şobolan încolţit. Înspăimântat, dar neştiind ce să facă. Neavând unde să fugă.

În ultimul an, plecaseră mulţi din oraş – nobili care preferaseră să fugă, negustori în căutarea unui alt loc în care să-şi vândă marfa. Şi, în acelaşi timp, un val de skaa umpluse locul. Auziseră, cumva, de proclamaţia de eliberare a lui Elend şi veniseră cu încredere – sau, cel puţin, cu toată încrederea de care era în stare o populaţie muncită până la istovire, prost hrănită şi bătută în repetate rânduri.

Şi astfel, în ciuda prezicerilor despre apropiata cădere a Luthadelului, în ciuda a ce se spunea despre armata sa mică şi prăpădită, despre micimea şi slăbiciunea armatei sale, oamenii nu plecaseră. Munceau. Trăiau. Aşa cum o făcuseră întotdeauna. Viaţa unui skaa nu fusese niciodată sigură.

Lui Vin încă i se părea straniu să vadă piaţa atât de ticsită de lume. Mergea pe strada Kenton, îmbrăcată cu obişnuiţii ei pantaloni şi cămaşa cu nasturi, amintindu-şi cum se plimbase pe aceeaşi stradă în zilele dinaintea Prăbuşirii. Pe atunci era căminul liniştit al câtorva croitori pentru înalta societate.

Când abolise Elend toate interdicţiile legate de negustorii skaa, strada Kenton se schimbase. Înflorise, preschimbându-se într-un bazar dezordonat, plin de prăvălii, cărucioare cu marfă şi corturi. Ca să-i atragă pe nou-veniţii skaa, acum în stare să cumpere – skaa care-ncepuseră să primească şi leafă pentru munca lor –, negustorii schimbaseră modul în care făceau comerţ. Acolo unde odinioară ştiuseră să atragă muşterii cu vitrine încărcate, acum strigau şi întrebau, folosindu-se de trâmbiţaşi, de băieţi de prăvălie şi chiar şi de saltimbanci.

Pe stradă era atâta înghesuială încât Vin o ocolea de obicei, şi-n ziua aceea era mai rău ca altă dată. Sosirea armatei fusese scânteia din care se iscase un du-te-vino la prăvălii pentru cumpărături de ultima clipă, căci toată lumea se străduia să se pregătească pentru ce urma să vină. Atmosfera avea o notă sumbră. Mai puţini actori ambulanţi pe stradă, mai multe ţipete. Elend poruncise să fie blocate toate cele opt porţi ale oraşului, aşa că fuga nu mai era posibilă. Vin se întrebă câţi regretau că se hotărâseră să rămână.

Înainta pe stradă cu mersul cuiva interesat de negoţ, cu mâinile încleştate una în alta ca să nu-şi trădeze prin poziţia trupului nervozitatea. Chiar şi pe vremea când era copil – o mică hoaţă pe străzile oraşelor – nu-i plăcuse înghesuiala. Era greu să nu scapi din ochi atât de mulţi oameni, greu să te concentrezi când în jur se petreceau atât de multe. Copil fiind, stătuse mereu dincolo de marginile gloatei, ascunzându-se, aventurându-se doar ca să-nhaţe câte-un bănuţ căzut din întâmplare sau câte-o fărâmă de mâncare nebăgată în seamă de nimeni altcineva.

Acum era altfel. Se silea să meargă cu spatele drept, să nu-şi lase ochii să privească-n jos sau să caute ascunzători. Se simţea mult mai bine astfel – dar, la vederea mulţimii, îşi amintea cine fusese. Ce avea să fie întotdeauna, cel puţin în parte.

Parcă răspunzând gândurilor ei, doi derbedei mărunţi trecură în goană prin mulţime, urmăriţi de strigătele unui bărbat cu şorţ de brutar. În noua lume a lui Elend, pe stradă încă mai trăiau copii din furtişaguri. De fapt, după părerea ei, faptul că skaa erau acum plătiţi îmbunătăţea oarecum viaţa copiilor străzii.

Erau mai multe buzunare din care să culegi, mai mulţi cumpărători care să abată atenţia negustorilor, mai multe resturi de adunat, mai multe mâini care să-i hrănească pe cerşetori.

Îi era greu să-şi asemene copilăria cu o astfel de viaţă. Pentru ea, un copil al străzii era cineva care-nvăţa să tacă şi să se-ascundă, cineva care ieşea noaptea să caute prin gunoaie. Numai cei mai curajoşi dintre ei îndrăzneau să taie pungi; pentru mulţi nobili, viaţa unui skaa nu valora nimic. În copilăria ei, Vin cunoscuse mai mulţi puştani de pe străzi care fuseseră ucişi sau schilodiţi de nobili în trecere, fiindcă li se păruseră agresivi.

Poate că legile lui Elend nu scăpaseră lumea de sărăcie, aşa cum îşi dorea el atât de mult, dar făcuseră viaţa mai bună chiar şi pentru copiii care furau pe străzi. Pentru asta – printre multe altele – îl iubea.

În mulţime încă mai erau câţiva nobili, oameni convinşi de Elend sau de împrejurări că averile lor se aflau în mai multă siguranţă în cetate decât în afara ei. Erau disperaţi, slabi din fire sau aventuroşi. Vin îl privi pe unul trecând, înconjurat de un grup de gărzi de corp. El nu-i aruncă mai mult de o privire; vedea în hainele ei simple un motiv suficient ca s-o ignore. Nicio femeie nobilă nu s-ar fi îmbrăcat astfel.

Asta sunt eu? se întrebă Vin, trecând pe lângă o vitrină şi uitându-se la cărţile expuse – care se vânduseră întotdeauna în număr mic, dar aduseseră câştiguri pe o piaţă destinată nobilimii imperiale trândave. Ea se folosi de imaginea reflectată de sticlă ca să se convingă că nu se furişa nimeni pe urmele ei. Sunt o femeie nobilă?

S-ar fi putut spune că era nobilă doar prin asociere. Regele însuşi o iubea – îi ceruse să se mărite cu el – şi fusese antrenată de Supravieţuitorul de la Hathsin. Iar tatăl ei fusese într-adevăr nobil, chiar dacă mama ei fusese o skaa. Vin ridică mâna şi-şi pipăi inelul simplu, de bronz, unicul lucru care-i amintea de ea.

Nu însemna prea mult. Pe de altă parte, nici Vin nu era sigură că-şi dorea chiar atât de mult să-şi aducă aminte de mama ei. La urma urmelor, femeia aia îi omorâse sora. Pe ea o salvase Reen, fratele ei vitreg. O smulsese, plină de sânge, din braţele mamei care-i înfipsese cercelul în ureche cu câteva clipe înainte.

Şi totuşi Vin îl păstra. Ca un soi de aducere aminte. De fapt, nu se simţea ca o femeie nobilă. Din când în când, se gândea că avea mai multe în comun cu mama ei nebună decât cu aristocraţii din lumea lui Elend. Balurile şi celelalte petreceri la care se dusese înainte de Prăbuşire – fuseseră toate o şaradă. O amintire ca un vis. Nu-şi aveau locul în lumea aceea de domnii uzurpate şi crime nocturne. În plus, rolul ei la baluri – unde apărea drept Valette Renoux – fusese întotdeauna un fals.

Încă se mai dădea drept altcineva. Pretindea că nu era fata care crescuse flămânzind pe străzi, bătută de mult mai multe ori decât fusese ajutată de o mână prietenoasă. Oftă şi se întoarse cu spatele la prăvălie. Însă vitrina de alături îi atrase atenţia în ciuda voinţei ei.

Era plină cu rochii de bal.

Magazinul era gol; oamenilor nu le stătea gândul la rochii în ajunul unei invazii. Vin şovăi în faţa uşii deschise, reţinută aproape ca şi cum ar fi fost Trasă cu un metal. Înăuntru, manechinele purtau veşminte maiestuoase. Vin îşi ridică privirea spre ele, spre corsajele ce coborau spre talie mulându-se din ce în ce mai tare, spre fustele ca nişte clopote. Aproape că se imagină la un bal, pe fundalul melodios al muzicii, cu mese drapate într-un alb imaculat, cu Elend sus, în balconul lui, răsfoind o carte...

Şi fu cât pe ce să intre. Dar de ce s-ar fi ostenit? Cetatea avea să fie asaltată. În plus, rochiile erau scumpe. Când cheltuise banii lui Kelsier fusese altfel. Acum îi cheltuia pe ai lui Elend – iar banii lui Elend erau banii regatului.

Se întoarse cu spatele la rochii şi se îndepărtă. Nu mă mai reprezintă. Valette nu-i e de niciun folos lui Elend – are nevoie de o Născută-din-Ceaţă, nu de o fată cu mişcări stânjenite de o rochie pe care n-o poartă cum ar trebui. Rănile din noaptea trecută, ajunse vânătăi în toată puterea cuvântului, îi aminteau care-i era locul. Se vindecau bine – arsese fludor din belşug toată ziua – dar avea să mai simtă contractura o vreme.

Grăbi pasul, îndreptându-se spre ţarcurile cu animale. Însă zări, cu coada ochiului, pe cineva care-o urmărea.

Ei bine, poate că „urmărire” era prea mult spus – bărbatul cu siguranţă nu făcea o treabă prea bună încercând să treacă neobservat. Chelise în creştet, dar îşi lăsase restul părului lung. Purta o salopetă de skaa simplă, cafenie, cu pete negre de cenuşă.

Minunat, se gândi Vin. Era un alt motiv pentru care se ferea s-ajungă în piaţă – sau în alte locuri unde se-adunau o mulţime de skaa.

Mări din nou pasul, însă bărbatul făcu acelaşi lucru. Mişcările lui stângace atraseră în curând atenţia, dar, în loc să-l înjure, oamenii se opreau, respectuoşi. Curând i se alăturară şi alţii, iar Vin se trezi urmărită de câţiva.

O parte din ea voia s-arunce pur şi simplu o monedă şi să plece avântându-se într-un salt. Da, îşi spuse, cu un zâmbet strâmb, foloseşte Allomanţia în plină zi. O să te-ajute să treci neobservată.

Aşa că, oftând, se întoarse să-nfrunte grupul din spatele ei. Nu văzu pe nimeni cu adevărat ameninţător. Bărbaţii purtau pantaloni şi cămăşi spălăcite; femeile aveau rochii dintr-o bucată, practice. Mai mulţi bărbaţi erau în salopete murdare de cenuşă.

Preoţi ai Supravieţuitorului.

— Doamnă Moştenitoare, zise unul, apropiindu-se şi căzând în genunchi.

— Nu-mi spune mie aşa, răspunse încet Vin.

Preotul îşi ridică privirea spre ea.

— Te rog. Avem nevoie să fim călăuziţi. L-am izgonit pe Lordul Legiuitor. Acum ce facem?

Vin dădu un pas înapoi. Oare Kelsier înţelesese ce făcea? Clădise în skaa credinţa în el, apoi murise ca un martir, ca să le stârnească furia împotriva Ultimului Imperiu. Ce se gândise c-avea să se-ntâmple? Prevăzuse apariţia unei Biserici a Supravieţuitorului – ştiuse că urmau să-l înlocuiască pe Lordul Legiuitor făcând din el însuşi un zeu?

Problema era că-şi lăsase adepţii fără nicio doctrină. Singurul lui ţel fusese înfrângerea Lordului Legiuitor, în parte ca să se răzbune, în parte ca să-şi pecetluiască moştenirea şi, în parte – spera Vin –, fiindcă voise să elibereze populaţia skaa.

Dar ce urma acum? Oamenii ăia se simţeau, probabil, aşa cum se simţea şi ea. Pluteau în derivă, fără nicio lumină călăuzitoare.

Vin nu putea fi lumina aceea.

— Eu nu sunt Kelsier, spuse, cu voce scăzută, retrăgându-se încă un pas.

— Ştim, răspunse unul dintre bărbaţi. Eşti moştenitoarea lui – el şi-a dat sufletul, de data asta ai Supravieţuit tu.

— Te rog, Doamnă Moştenitoare, zise o femeie, apropiindu-se cu un copil mic în braţe. Dacă mâna care l-a doborât pe Lordul Legiuitor ar putea atinge copilul meu...

Vin încercă să se retragă şi mai mult, dar îşi dădu seama că-n spatele ei se afla un alt grup de oameni. Femeia veni mai aproape, iar ea întinse, în cele din urmă, o mână nesigură către fruntea copilului.

— Mulţumesc, spuse femeia.

— O să ne aperi, nu-i aşa, Doamnă Moştenitoare? întrebă un bărbat tânăr – nu mai vârstnic decât Elend –, cu faţa murdară, dar cu ochi sinceri. Preoţii spun că poţi opri oastea de-acolo, de-afară, că niciun oştean din ea n-o să poată intra în cetate atâta vreme cât eşti aici.

Asta era prea mult pentru Vin. Mormăi un răspuns, dar se-ntoarse cu spatele şi-şi făcu loc prin mulţime. Din fericire, grupul de credincioşi nu o urmă.

Când îşi încetini paşii, răsufla greu, dar nu de oboseală. Intră pe aleea dintre două prăvălii şi rămase în umbră, cuprinzându-şi trupul cu braţele. Îşi petrecuse toată viaţa învăţând să treacă neobservată, să fie tăcută şi lipsită de importanţă. Acum nu mai putea fi nimic din toate astea.

Ce aşteptau oamenii de la ea? Credeau într-adevăr că putea opri o armată de una singură? La începutul instruirii ei, învăţase o lecţie: Născuţi-din-Ceaţă nu erau invincibili. Putea ucide un om. Zece oameni o puneau în încurcătură. O armată...

Se stăpâni şi respiră de câteva ori adânc, liniştindu-se. În cele din urmă, se întoarse în balamucul de pe stradă. Ajunse aproape de destinaţie – un cort mic, deschis în părţi, înconjurat de patru ţarcuri de animale. Alături trândăvea negustorul, un bărbat murdar, cu păr numai pe o jumătate de cap – în dreapta. Vin rămase o clipă nemişcată, încercând să-şi dea seama dacă pieptănătura lui stranie se datora unei boli sau unei răni, sau nu era decât un gen de pieptănătură.

Omul deveni atent când o văzu oprită lângă ţarcurile lui. Se ridică, stârnind o mică rafală de praf. Apoi se apropie de ea alene, zâmbindu-i cu toţi dinţii care-i mai rămăseseră şi purtându-se ca şi cum n-ar fi auzit – sau nu i-ar fi păsat – că dincolo de zidurile cetăţii se afla o întreagă oştire.

— Ah, domniţă, spuse el. Cauţi un căţeluş? Am câţiva nemernici mititei pe care-o să-i îndrăgească fără-ndoială orice fată. Uite, stai să-ţi arăt unul. O să fii de acord că-i cea mai drăgălaşă făptură pe care-ai văzut-o vreodată.

Vin îşi încrucişă braţele când negustorul se aplecă să ia un căţeluş dintr-un ţarc.

— De fapt, spuse ea, caut un câine-lup.

Negustorul îşi ridică privirea.

— Câine-lup, domniţă? Nu e un animal de casă potrivit pentru o fată ca tine. Ăştia, din soiul lui, sunt nişte brute. Dă-mi voie să-ţi găsesc un animăluţ frumos. Sunt căţeluşi frumoşi – şi deştepţi.

— Nu, îl întrerupse ea, scurt. O să-mi aduci un câine-lup.

Bărbatul şovăi din nou, uitându-se la ea şi scărpinându-se în câteva locuri ruşinoase.

— Ei, cred că pot să caut...

Se îndreptă către ţarcul cel mai îndepărtat de stradă. Vin îl aşteptă în tăcere, întorcându-şi nasul ca să nu simtă toate mirosurile, în timp ce bărbatul striga câteva animale, în căutarea celui mai potrivit. Într-un târziu, se întoarse la Vin cu unul în lesă. Era un câine-lup, unul mic – avea ochi frumoşi şi blânzi şi o fire cu siguranţă plăcută.

— Cel mai mic dintre pui, spuse negustorul. Un animal foarte bun pentru o fată tânără, aşa aş zice. Probabil c-o să fie şi-un vânător excelent. Câinii ăştia lupi au mirosul mai fin decât orice alt animal pe care l-ai văzut vreodată.

Vin îşi duse mâna la punga cu monede, dar se opri, uitându-se în jos, la faţa căţelului care respira cu limba scoasă. Părea aproape că-i zâmbeşte.

— Oh, pentru numele Lordului Legiuitor! se răsti ea, făcându-şi loc pe lângă pui şi stăpânul lui şi îndreptându-se furioasă spre ţarcurile din spate.

— Domniţă? întrebă negustorul, urmând-o nedumerit.

Vin se uită la câinii-lupi. Văzu, în spate, o dihanie mare, neagră cu cenuşiu. Stătea legată în lanţ de un stâlp cu o privire sfidătoare, şi un mârâit gros ce venea din gâtlej.

Vin o arătă cu degetul.

— Cât vrei pentru ăla din spate?

— Ce? exclamă negustorul. Bună doamnă, ăla e un câine de pază. Menirea lui e să fie lăsat liber în curtea unui lord, ca s-atace pe oricine intră! E una dintre cele mai rele creaturi pe care-o să le vezi vreodată!

— Perfect, răspunse Vin, scoţând câteva monede.

— Bună doamnă, nu pot să-ţi vând fiara asta. Nicidecum. Păi, cântăreşte o dată şi jumătate cât tine.

Vin dădu din cap, apoi deschise poarta ţarcului şi intră cu paşi mari. Negustorul ţipă, dar ea se duse drept spre câinele-lup. Animalul începu să latre la ea cu furie, cu balele scurgându-i-se pe bot.

Îmi pare rău că trebuie s-o fac, se gândi Vin. Apoi, arzând fludor, se aplecă şi-i trase un pumn în cap.

Câinele încremeni, se împletici şi căzu leşinat la pământ. Negustorul se opri brusc lângă ea, cu gura căscată.

— Lesă, porunci Vin.

El îi întinse una. Ea o folosi ca să lege picioarele câinelui-lup, apoi – incendiind fludor – şi-l azvârli pe umeri. Iar durerea din coaste n-o făcu să se gârbovească decât foarte puţin.

Creatura ar face bine să nu-şi lase balele pe cămaşa mea, se gândi, întinzându-i negustorului câteva monede, după care plecă înapoi, spre palat.

Vin trânti câinele inconştient pe podea. Străjile o priviră ciudat la intrarea în palat, dar ea începuse să se-nveţe cu aşa ceva. Îşi şterse palmele una de alta.

— Ce-i asta? întrebă OreSeur.

Izbutise să se-ntoarcă-n camerele ei din palat, dar corpul lui din acel moment ajunsese evident de nefolosit. Fusese nevoit să-şi formeze muşchii acolo unde oamenii nu-i au de obicei ca să-şi poată ţine oasele la un loc şi, cu toate că-şi vindecase rănile, trupul îi arăta ciudat. Încă mai purta hainele murdare de sânge din noaptea trecută.

— Ăsta, răspunse Vin, arătând către câinele-lup, e noul tău corp.

OreSeur şovăi.

— Ăsta? Stăpână, ăsta e un câine.

— Da, răspunse Vin.

— Eu sunt om.

— Tu eşti kandra, ripostă ea. Imiţi carnea şi muşchii. Nu poţi imita şi blana?

Kandra nu părea încântat.

— Nu pot s-o imit, spuse, însă pot s-o folosesc pe-a lui, aşa cum folosesc oasele. Totuşi, e cu siguranţă o...

— N-o să ucid pentru tine, kandra, îl întrerupse Vin. Şi chiar dac-o să omor pe cineva, n-o să te las să-l mănânci. În plus, aşa o s-atragem mai puţin atenţia. Lumea o să-nceapă să vorbească dac-o să-mi tot înlocuiesc slujitorii cu oameni necunoscuţi. Am tot spus de luni de zile că mă gândesc să te dau afară. Ei bine, acum o să spun c-am făcut-o în sfârşit – nimeni n-o să-şi dea seama că noul meu câine e de fapt un kandra.

Se răsuci şi arătă spre animal.

— O să ne fie foarte util. Oamenii le dau mai puţină atenţie câinilor decât oamenilor, aşa c-o să poţi asculta ce vorbesc.

OreSeur se încruntă şi mai tare.

— N-o s-o pot face cu uşurinţă. Va trebui să mă sileşti, în virtutea învoielii.

— Perfect. Ai primit porunca. Cât o să dureze?

— Pentru un trup obişnuit e nevoie de câteva ore, răspunse OreSeur. Cu ăsta o să fie nevoie de mai mult. O să fie o adevărată provocare să fac atâta blană s-arate cum se cuvine.

— Atunci începe, zise Vin, întorcându-se spre uşă.

Dar, în timp ce se îndrepta spre ieşire, văzu un pacheţel pe masa ei de lucru. Se încruntă, se apropie şi săltă capacul. Înăuntru era un bilet.

Lady Vin,

Iată următorul aliaj pe care l-ai cerut. Aluminiul e foarte greu de găsit, dar o familie nobilă a plecat de curând din oraş şi am izbutit să cumpăr o parte din vesela lor.

Nu ştiu dacă ăsta o să meargă, dar cred că merită o încercare. L-am amestecat cu patru procente de cupru şi rezultatul mi s-a părut destul de promiţător. Am citit despre acest amestec; se numeşte duraluminiu.

Servitorul tău, Terion

Vin zâmbi, puse biletul deoparte şi scoase restul conţinutului din cutie: o pungă mică, plină cu pulbere metalică şi o bară argintie subţire, probabil amândouă din acel „duraluminiu”. Terion era un maestru metalurg Allomantic. Nu era Allomant, dar îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii pregătind aliaje şi pulberi metalice pentru Născuţi-din-Ceaţă şi Ceţurieni.

Vin îşi puse în buzunar punga şi bara, apoi se-ntoarse spre OreSeur. Kandra o privea cu o figură plictisită.

— Asta a sosit azi pentru mine? întrebă Vin, arătând cu capul către cutie.

— Da, stăpână, răspunse el. Acum câteva ore.

— Şi nu mi-ai spus?

— Îmi pare rău, stăpână, răspunse el, cu voce plată, dar nu mi-ai poruncit să-ţi spun dacă primeşti pachete.

Vin scrâşni din dinţi. OreSeur ştia cu câtă încordare aşteptase ea un nou aliaj de la Terion. Toate cele pe care le mai încercaseră până atunci nu fuseseră bune de nimic. O sâcâia gândul că, undeva, exista încă un metal Allomantic, care aştepta să fie descoperit. N-avea să fie mulţumită până când nu-l găsea.

OreSeur stătea neclintit, cu faţa lipsită de expresie, cu câinele leşinat pe podea, în faţa lui.

— Apucă-te de treabă cu corpul ăla, spuse Vin, răsucindu-se pe călcâie, apoi plecă în căutarea lui Elend.

Îl găsi în cele din urmă în camera lui de lucru, studiind nişte registre împreună cu cineva bine cunoscut.

— Dox! exclamă ea.

Cu o zi înainte, se retrăsese în camerele lui imediat după sosire, iar Vin nu-l văzuse decât în treacăt.

Dockson îşi ridică privirea şi zâmbi. Îndesat fără a fi gras, avea părul negru tuns scurt şi încă-şi mai purta obişnuita jumătate de barbă.

— Salut, Vin.

— Cum a fost în Terris? întrebă ea.

— Frig, răspunse Dockson. Mă bucur că m-am întors. Deşi mi-aş dori să nu fi sosit ca să găsesc aici toată oastea aia.

— Oricum ar fi, ne bucurăm că te-ai întors, Dockson, spuse Elend. Fără tine, regatul s-a rupt practic în bucăţi.

— Nu pare nicidecum să fie aşa, zise Dockson, închizându-şi registrul şi punându-l în teanc. Ţinând cont de toate lucrurile – şi de toate armatele – s-ar părea că toate chestiunile din regat s-au legat foarte bine între ele în absenţa mea. Aproape că nu vă mai sunt necesar!

— Prostii! exclamă Elend.

Vin se sprijini de uşă, cu ochii la cei doi bărbaţi care-şi continuară discuţia. Păstrau un aer forţat de jovialitate. Amândoi erau hotărâţi să pună noul regat pe picioare, chiar dacă asta însemna să pretindă că se simpatizau. Dockson arăta cu degetul ceva în registre, vorbind despre bani şi despre ceea ce descoperise în satele îndepărtate, aflate sub controlul lui Elend.

Vin oftă, cu ochii la peretele opus al încăperii. Lumina soarelui se revărsa prin ferestrele rozarii cu vitralii, aşternându-le culorile peste registre şi masă. Vin încă nu se obişnuise cu bogăţia neglijent împrăştiată în fortăreaţa unei familii nobile. Fereastra – pe al cărei geam se îmbinau roşul şi culoarea lavandei – era de o riguroasă frumuseţe. Însă nobilii păreau s-o găsească atât de banală încât o puseseră în încăperile dosnice ale fortăreţei, printre care se număra şi aceea, atât de mică, folosită de Elend drept cameră de lucru.

După cum se aştepta oricine, era plină cu teancuri de cărţi. Rafturile căptuşeau pereţii din podea până-n tavan, dar nu erau de ajuns pentru întreaga colecţie a lui Elend, în continuă creştere. Vin nu fusese nicicând prea încântată de gusturile lui în privinţa cărţilor. Erau mai ales despre politică şi istorie, tratau subiecte tot atât de învechite ca şi paginile lor îngălbenite de vreme. Multe fuseseră cândva interzise de Cultul de Oţel, dar vechii filosofi izbuteau cumva să fie plictisitori chiar şi când scriau despre cele mai picante teme.

— Oricum, spuse Dockson, închizându-şi în sfârşit registrele, mai am câte ceva de făcut înainte de discursul tău de mâine, Maiestate. Ham spunea că-n aceeaşi seară avem şi o întrunire, ca să discutăm despre apărarea oraşului?

Elend dădu din cap.

— Presupunând că pot face Adunarea să fie de acord că nu e cazul să-i predea tatălui meu cetatea, vom avea nevoie de o strategie ca să putem înfrunta oastea lui. O să trimit pe cineva să te cheme mâine seară.

— Bun, zise Dockson.

Schimbând un gest din cap către Elend, îi făcu cu ochiul lui Vin şi ieşi din încăperea dezordonată.

În timp ce uşa se închidea, Elend oftă, apoi se destinse, lăsându-se pe spătarul supradimensionatului său scaun de pluş.

Vin se apropie de el.

— E într-adevăr un om bun, Elend.

— Oh, îmi dau seama. Însă, dacă eşti bun, nu înseamnă neapărat că eşti şi simpatic.

— E şi o prezenţă plăcută, spuse Vin. Robust, calm, credincios. Ceata se bizuia pe el.

Deşi nu era Allomant, Dockson fusese mâna dreaptă a lui Kelsier.

— Eu nu-i sunt pe plac, Vin, spuse Elend. E... foarte greu să mă împac cu cineva care se uită aşa la mine...

— Nu-i dai cu adevărat o şansă, se plânse Vin, oprindu-se de scaunul lui Elend.

El îşi ridică privirea cu un zâmbet uşor, cu haina descheiată, cu părul teribil de ciufulit.

— Hm... spuse, alene, luând-o de mână. Îmi place cămaşa asta. Roşul te prinde foarte bine.

Vin îşi rostogoli ochii şi-l lăsă s-o tragă cu tandreţe pe scaun şi s-o sărute. În sărutare era pasiune – poate o nevoie de stabilitate. Vin îi răspunse la sărut, simţind cum se destindea lipindu-se de el. Câteva minute mai târziu, oftă, simţindu-se mult mai bine ghemuită pe scaun, lângă Elend. El o trase mai aproape şi reîndreptă scaunul către lumina soarelui.

Zâmbi şi o privi.

— Ai... un parfum nou.

Vin pufni şi-şi lăsă capul pe pieptul lui.

— Nu e parfum, Elend. E miros de câine.

— Ah, bun, spuse el. Mă temeam că ţi-ai pierdut simţul mirosului. Ei, şi duhneşti a câine dintr-un motiv anume?

— Am fost să cumpăr unul din piaţă, apoi l-am cărat până aici şi l-am dat lui OreSeur, ca să fie noul lui trup.

Elend păstră o clipă tăcerea.

— Asta-i bună, Vin. E genial. Nimănui n-o să-i treacă prin cap că un câine poate fi spion. Mă-ntreb dacă, până acum, s-a mai gândit cineva la asta...

— Cineva trebuie s-o fi făcut. Pare atât de logic. Însă bănuiesc că aceia care s-au gândit nu le-au împărtăşit altora ideea.

— Bine zis, spuse Elend, recăpătându-şi liniştea.

Însă, stând atât de aproape, Vin simţea că nu-i dispăruse toată încordarea.

Discursul de mâine, medită ea. Îşi face griji din cauza lui.

— Totuşi, trebuie să spun, adăugă el, domol, că sunt oarecum dezamăgit fiindcă nu te-ai dat cu-un parfum cu miros de câine. Având în vedere poziţia ta socială, aş fi putut vedea cum o parte dintre doamnele nobile din oraş se chinuie să te imite. Ar fi fost cu adevărat amuzant.

Ea îşi lăsă capul pe spate şi-l privi cum zâmbeşte atoateştiutor.

— Ştii, Elend, uneori mi-e teribil de greu să-mi dau seama dacă mă tachinezi sau vorbeşti serios.

— Ceea ce mă face şi mai misterios, nu?

— Cam aşa ceva, zise ea, ghemuindu-se din nou la pieptul lui.

— Ei, vezi tu, nu înţelegi de câtă inteligenţă dau dovadă astfel, zise el. Cum oamenii nu-şi dau seama dacă sunt idiot sau genial, poate că-mi vor lua neroziile drept sclipitoare manevre politice.

— Atâta vreme când nu-ţi iau mutările geniale drept boacăne.

— Asta n-ar trebui să fie greu, zise Elend. Mă tem că de-astea am făcut destule pentru ca să fie posibile confuziile.

Vin îşi ridică privirea, îngrijorată de ceea ce se simţea în vocea lui. Însă el zâmbi şi schimbă vorba.

— Aşadar, câinele OreSeur. O să te mai poată însoţi noaptea?

Vin ridică din umeri.

— Cred că da. De fapt, aveam de gând să nu-l mai iau o vreme.

— Mi-ar plăcea să-l iei, zise Elend. Îmi fac griji când te ştiu în fiecare noapte afară, ostenindu-te atât de mult.

— Mă descurc, răspunse Vin. Cineva trebuie să vegheze asupra ta.

— Da, dar asupra ta cine veghează?

Kelsier. Asta continua să fie prima ei reacţie. Îl avusese alături mai puţin de un an, dar fusese primul an din viaţa ei în care se simţise protejată.

Kelsier era mort. Ea, ca şi tot restul lumii, trebuia să se-nveţe să trăiască fără el.

— Ştiu c-ai fost rănită în noaptea când te-ai luptat cu Allomanţii ăia, spuse Elend. Pentru liniştea mea sufletească, ar fi minunat dacă aş şti că te însoţeşte cineva.

— Un kandra nu e totuna cu o gardă de corp, zise Vin.

— Ştiu. Dar e incredibil de loial – n-am auzit niciodată de vreunul care să nu fi respectat învoiala. O să vegheze asupra ta. Îmi fac griji pentru tine, Vin. Te-ntrebi de ce stau să-mi scriu propunerile până noaptea târziu? Nu pot să dorm când ştiu că s-ar putea să fii undeva, afară, luptându-te – sau, şi mai rău, că zaci pe vreo stradă, dându-ţi sufletul pentru că n-are cine să te-a ajute.

— Uneori îl iau pe OreSeur cu mine.

— Da, spuse Elend, dar ştiu că găseşti pretexte ca să-l laşi în urmă. Kelsier ţi-a cumpărat serviciile unui slujitor incredibil de valoros. Nu înţeleg de ce te străduieşti atât de mult să-l ocoleşti.

Vin închise ochii.

— Elend. L-a mâncat pe Kelsier.

— Şi ce dacă? Kelsier era deja mort. În plus, chiar el i-a poruncit s-o facă.

Vin oftă, deschizând ochii.

— Pur şi simplu... n-am încredere în creatura asta. E monstruoasă.

— Ştiu, răspunse Elend. Tata ţinea întotdeauna câte un kandra. Totuşi, cel puţin OreSeur e mai mult decât nimic. Promite-mi c-o să-l iei cu tine.

— O să-l iau. Dar cred că nici lui n-o să-i placă aranjamentul. Noi doi nu ne-am înţeles prea bine când juca rolul lui Renoux, iar eu pe al nepoatei lui.

Elend ridică din umeri.

— El respectă învoiala. Asta-i tot ce contează.

— O respectă, spuse Vin, dar în silă. Jur că-i place să-mi facă-n ciudă.

Elend se uită în jos, la ea.

— Vin, kandra sunt servitori excelenţi. Nu fac astfel de lucruri.

— Ba nu, Elend, îl contrazise ea. Sazed era un servitor excelent. Îi plăcea să fie alături de oameni, să-i ajute. N-am avut niciodată senzaţia că nu-i plac. OreSeur o fi făcând tot ce-i spun, dar nu mă găseşte pe placul lui; nu i-am plăcut niciodată. Îmi dau seama.

Elend oftă, mângâindu-i umărul.

— Nu crezi că eşti puţin iraţională? N-ai niciun motiv real ca să-l urăşti.

— Oh? întrebă Vin. Exact aşa cum nu există niciun motiv ca să nu te-nţelegi tu cu Dockson?

Elend ezită. Apoi oftă din nou.

— Cred că ai dreptate, răspunse.

Continuă să mângâie umărul ei în timp ce, dus pe gânduri, fixa tavanul cu privirea.

— Ce e? întrebă Vin.

— Nu fac o treabă foarte bună aici, nu-i aşa?

— Nu fi prost. Eşti un rege minunat.

— S-ar putea să fiu un rege acceptabil, Vin, dar nu sunt el.

— Cine?

— Kelsier, răspunse Elend, cu voce scăzută. De-aia nu mă are Dockson la suflet. Urăşte nobilii; se vede clar, din felul în care vorbeşte, în care se poartă. Nu ştiu dacă-i pot găsi cu adevărat vreo vină, ţinând cont de viaţa pe care-a dus-o. În plus, nu crede c-ar trebui să fiu eu rege. Crede că-n locul meu ar fi trebuit să fie un skaa – sau, şi mai bine, Kelsier. Toţi sunt de părerea asta.

— E o prostie, Elend.

— Serios? Dac-ar mai trăi Kelsier, aş mai fi eu rege?

Vin şovăi.

— Vezi? Toţi mă acceptă – poporul, negustorii, nobilii. Dar, în adâncul minţii lor, îşi doresc să fi fost Kelsier în locul meu.

— Eu nu mi-o doresc.

— Nu?

Vin se încruntă. Îşi îndreptă spatele, întorcându-se astfel încât să-ngenuncheze peste Elend în scaun, cu faţa la numai câţiva centimetri de a lui.

— Nici măcar să nu-ţi mai pui vreodată întrebarea asta, Elend. Kelsier mi-a fost profesor, dar nu l-am iubit. Nu cum te iubesc pe tine.

Elend se uită lung în ochii ei, apoi dădu din cap. Vin îl sărută apăsat, pentru a se ghemui apoi din nou lângă el.

— De ce nu? întrebă în cele din urmă Elend.

— Păi, în primul rând, era bătrân.

Elend chicoti.

— Dacă-mi aduc bine aminte, şi de vârsta mea ai râs.

— Asta-i cu totul altceva, spuse Vin. Tu n-ai decât cu câţiva ani mai mult ca mine. Kelsier era foarte bătrân.

— Vin, treizeci şi opt de ani nu-nseamnă foarte bătrân.

— E pe-aproape.

Elend chicoti din nou, deşi nu s-ar fi putut spune că nu se simţea satisfăcut. De ce îl alesese pe el, nu pe Kelsier? Kelsier era vizionarul, eroul, era Născut-din-Ceaţă.

— Kelsier a fost un mare om, spuse Vin, cu voce scăzută, în timp ce Elend o mângâia pe păr. Dar... în ceea ce-l priveşte, existau nişte lucruri, Elend. Lucruri înfricoşătoare. Era irascibil, nechibzuit şi puţin cam prea crud. Neiertător. Omora oameni fără să se simtă vinovat sau să-şi facă griji, pur şi simplu pentru că susţineau Ultimul Imperiu sau fiindcă erau în slujba Lordului Legiuitor.

Am putut să-l îndrăgesc ca profesor şi ca prieten. Dar nu cred c-aş putea vreodată să iubesc – să iubesc cu adevărat – un om ca el. Nu-l condamn, trăise pe străzi, ca şi mine. Când lupţi din greu ca să supravieţuieşti, ajungi să fii puternic – dar poţi deveni şi necruţător. Indiferent dacă era vina lui sau nu, Kelsier îmi amintea mult prea mult de bărbaţii pe care i-am cunoscut când eram mică. Era cu mult mai bun decât ei – putea într-adevăr să fie bun, şi şi-a sacrificat viaţa pentru skaa. Dar devenise totuşi atât de neîndurător.

Vin închise ochii şi simţi căldura lui Elend.

— Tu, Elend Venture, eşti un om bun. Un om cu adevărat bun.

— Oamenii buni nu devin legende, spuse el încet.

— Oamenii buni n-au nevoie să devină legende. Vin deschise ochii şi se uită în sus, spre el. Ei fac ce se cuvine.

El zâmbi. O sărută pe creştet şi se lăsă din nou pe spătar. Rămaseră aşa o vreme, relaxaţi, în încăperea încălzită de razele soarelui.

— Mi-a salvat o dată viaţa, spuse el într-un târziu.

— Cine? întrebă Vin, surprinsă. Kelsier?

El dădu din cap.

— A doua zi după ce-au fost arestaţi Fantomă şi OreSeur, în ziua când a murit el. În piaţă s-a dat o luptă, când Ham şi câţiva soldaţi au încercat să elibereze prizonierii.

— Eram acolo, spuse Vin. Ascunsă pe o alee, împreună cu Boare şi cu Dox.

— Serios? se miră Elend, părând uşor amuzat. Fiindcă eu m-am dus acolo ca să te caut. Am crezut că te arestaseră şi pe tine, împreună cu OreSeur – el zicea că ţi-era unchi. Am încercat s-ajung la cuşti, să te salvez.

— Ce-ai făcut? Elend, în piaţă se purta o luptă! Acolo era un Inchizitor, pentru numele Lordului Legiuitor!

— Ştiu. Elend zâmbi uşor. Vezi tu, Inchizitorul a-ncercat să mă omoare. Îşi ridicase securea, şi tot restul. Pe urmă... Kelsier era acolo. S-a aruncat peste Inchizitor, trântindu-l la pământ.

— Probabil dintr-o simplă coincidenţă, spuse Vin.

— Nu, o contrazise Elend, cu blândeţe. A făcut-o cu bună ştiinţă, Vin. S-a uitat la mine în timp ce se lupta cu Inchizitorul şi am citit-o în ochii lui. Mă-ntreb mereu ce s-a-ntâmplat în momentul acela; despre Kelsier îmi spune toată lumea că ura nobilii chiar mai mult decât Dox.

Vin şovăi.

— Cred că... la sfârşit începuse să se schimbe puţin.

— Atât de mult încât să-şi rişte viaţa ca să salveze un nobil oarecare?

— Ştia că te iubesc, spuse Vin, zâmbind uşor. Cred că, în final, asta a cântărit mai greu decât ura lui.

— Nu mi-am dat seama...

Vocea i se stinse când Vin se răsuci, fiindcă auzise ceva. Paşi apropiindu-se. Ea îşi îndreptă spatele şi, o clipă mai târziu, Ham îşi strecură capul înăuntru. Însă se opri când o văzu pe genunchii lui Elend.

— Oh, spuse. Îmi cer scuze.

— Nu, stai, zise Vin. Ham îşi vârî din nou capul înăuntru, iar ea se întoarse spre Elend. Aproape că uitasem de ce-am venit să te caut, în primul rând. Azi am primit un alt pachet de la Terion.

— Altul? întrebă Elend. Vin, când ai de gând să renunţi la povestea asta?

— Nu mi-o pot permite, răspunse ea.

— Nu poate fi chiar atât de important, nu-i aşa? insistă el. Vreau să spun că, dacă toată lumea a uitat ce face ultimul metal, înseamnă că probabil nu e foarte puternic.

— Fie că e aşa, zise Vin, fie are o putere atât de uimitoare, încât Cultul s-a străduit din greu să păstreze secretul.

Se lăsă să alunece de pe scaun şi rămase în picioare, apoi scoase din buzunar punga cu bara subţire. I-o întinse lui Elend, care rămase pe scaunul lui de pluş.

Argintiu şi reflectorizant, metalul părea – ca şi aluminiul din care fusese făcut – prea uşor ca să fie real. Orice Allomant care ardea aluminiu din greşeală se trezea fără toate celelalte rezerve de metal, lipsit de putere. Cultul de Oţel păstrase secretul aluminiului; Vin aflase că exista abia în noaptea când fusese prinsă de Inchizitori, aceeaşi noapte în care-l omorâse pe Lordul Legiuitor.

Nu reuşiseră să descopere aliajul de aluminiu potrivit pentru Allomanţie. Metalele Allomantice erau întotdeauna perechi – fier şi oţel, cositor şi fludor, cupru şi bronz, zinc şi alamă. Aluminiu şi... ceva. Ceva pe care-l spera puternic. Atiul ei se terminase. Avea nevoie de un aliaj.

Elend îi înapoie bara oftând.

— Ultima dată când ai încercat să arzi un astfel de aliaj ai zăcut două zile, Vin. Am fost îngrozit.

— Nu mă poate ucide, spuse ea. Kelsier mi-a garantat că, după arderea unui aliaj nepotrivit, tot ce mi se poate întâmpla e să mi se facă rău.

Elend clătină din cap.

— Până şi Kelsier se înşela uneori, Vin. Nu spuneai tu că-nţelesese greşit cum lucrează bronzul?

Vin şovăi. Elend era atât de sincer îngrijorat, încât se simţea gata să se lase convinsă. Şi totuşi...

Când o să ne-atace armata, Elend o să moară. Populaţia skaa din oraş ar fi putut supravieţui – niciun conducător nu putea fi atât de prost încât să omoare oamenii dintr-un oraş unde se fabricau atâtea lucruri. Însă regele avea să fie ucis. Ea nu se putea lupta cu o întreagă oaste şi nici n-avea cu ce s-ajute la pregătirile de apărare.

Însă Allomanţia îi era cunoscută. Cu cât ajungea s-o cunoască mai bine, cu atât mai bine putea să-apere pe omul pe care-l iubea.

— Trebuie să-ncerc, Elend, zise, cu voce scăzută. Ciomege spune că Straff n-o să ne-atace în următoarele câteva zile – oamenii lui au nevoie de timp ca să se odihnească după drum şi ca să trimită iscoade în recunoaştere. Ceea ce-nseamnă că nu pot s-aştept. Dacă metalul ăsta îmi face rău, o să-mi revin la timp ca să ajut în luptă – dacă şi numai dacă îl încerc acum.

Elend se întunecă la faţă, dar nu-i interzise să încerce, înăţase că nu era indicat s-o facă. În schimb, se ridică în picioare:

— Ham, crezi că e o idee bună?

Brutalul dădu din cap. Era un luptător; pentru el, acea încercare a norocului avea sens. Vin îl rugase să rămână fiindcă avea nevoie de cineva care s-o ducă în pat dacă lucrurile mergeau rău.

— Bine, spuse Elend, întorcându-se resemnat către Vin.

Ea se cocoţă de scaun, se relaxă, luă praf de duraluminiu între degete şi-l înghiţi. Închise ochii şi-şi simţi toate rezervele Allomantice. Cele opt metale obişnuite erau toate acolo, depozitate în siguranţă. N-avea nici atiu, nici aur, nici vreun aliaj de-al lor. Chiar dacă ar fi avut atiu, era prea preţios ca să fie folosit altfel decât în caz de mare pericol – iar utilitatea celorlalte trei era minoră.

Noua rezervă apăru. Exact aşa cum se întâmplase şi în celelalte patru ocazii. De câte ori arsese un aliaj de aluminiu, simţise imediat o durere de cap orbitoare. Ar fi fost de crezut că m-am învăţat minte... se gândi. Strângând din dinţi, se întinse în interiorul său şi arse noul aliaj.

Nu se întâmplă nimic.

— L-ai încercat? întrebă îngrijorat Elend.

Vin dădu din cap cu încetineală.

— N-a apărut durerea de cap. Dar... nu sunt sigură dacă face sau nu ceva.

— Dar arde? întrebă Ham.

Vin dădu din cap încă o dată. Simţea în ea o căldură familiară, un mic foc, dovada că metalul ardea. Încercă să se mişte puţin, dar nu remarcă nicio schimbare. În cele din urmă, se uită în sus şi ridică din umeri.

Ham se încruntă.

— Dacă nu ţi s-a făcut rău, ai găsit aliajul corect. Fiecare metal nu are decât unul care dă rezultate.

— Sau cel puţin aşa ni s-a spus întotdeauna, zise Vin.

Ham dădu din cap.

— Ce aliaj e?

— Aluminiu şi cupru, răspunse Vin.

— Interesant, zise Ham. Nu simţi nimic?

Vin clătină din cap.

— Va trebui să mai exersezi.

Ea stinse duraluminiul.

— S-ar părea că sunt norocoasă. Terion a găsit patruzeci de aliaje pe care spune că am putea să le-ncercăm, odată ce facem rost de suficient aluminiu. Ăsta e abia al cincilea.

— Patruzeci? întrebă Elend, nevenindu-i să creadă. Nu ştiam că există atât de multe metale din care se pot face aliaje!

— Pentru un aliaj n-ai neapărată nevoie de două metale, spuse Vin, absentă. E de-ajuns un metal plus altceva. Uită-te la oţel – e fier plus carbon.

— Patruzeci... repetă Elend. Şi le-ai fi încercat pe toate?

Ea ridică din umeri.

— E un punct de pornire bun.

Ideea părea să-l îngrijoreze pe Elend, dar nu mai spuse nimic. Se întoarse în schimb spre Ham.

— Oricum, Ham, ai venit aici dintr-un motiv anume?

— Nu unul important, răspunse el. Voiam să văd dacă pe Vin ar interesa-o un antrenament. Armata aia mă nelinişteşte; şi cred că ei încă i-ar mai prinde bine să exerseze lupta cu bastonul.

Ea încuviinţă.

— Sigur. De ce nu?

— Vrei să vii, El? întrebă Ham. Să exersezi?

Elend râse.

— Să-l înfrunt pe unul dintre voi doi? Trebuie să mă gândesc la demnitatea mea de rege!

Vin se încruntă uşor, înălţându-şi privirea spre el.

— Chiar ar trebui să te antrenezi mai mult, Elend. Abia ştii cum se ţine o sabie, iar când încerci să foloseşti un baston de duel eşti groaznic.

— Ei, vezi, de ce m-aş agita pentru aşa ceva când te am pe tine ca să mă aperi?

Vin se îngrijoră mai tare.

— Nu pot să fiu tot timpul lângă tine, Elend. Aş fi mult mai liniştită dacă te-ai descurca mai bine când e vorba să te aperi singur.

El se mulţumi să zâmbească şi o ridică în picioare.

— Până la urmă o să-nvăţ, promit. Dar nu azi – în clipa asta trebuie să mă gândesc la prea multe. Ce-ar fi să vin doar să vă privesc? Poate prind câte ceva observându-vă – fiindc-a venit vorba, asta e metoda mea preferată de învăţare a mânuirii armelor, de vreme ce sunt în pericol să fiu bătut de o fată.

Vin oftă, dar renunţă să mai insiste.

Scriu aceasta acum, dăltuind cuvintele într-o placă de metal, pentru că mi-e frică. Mă tem pentru mine, da – recunosc, ţine de firea mea omenească. Dacă Alendi se-ntoarce de la Fântâna Înălţării, sunt sigur că moartea mea va fi scopul său primordial. Nu e un om rău, dar e necruţător. Cred c-a devenit astfel fiindcă a trecut prin tot ce a trecut.

Capitolul 6

Elend se sprijini de balustradă, privind spre câmpul de luptă. Pe de o parte îşi dorea să meargă să se antreneze alături de Vin şi Ham. Însă pe de altă parte – tot mai mult – nu vedea ce rost ar fi avut.

Orice asasin trimis să mă ucidă va fi, probabil, Allomant, se gândi. Iar eu m-aş putea antrena zece ani şi tot n-aş fi pe măsura unuia dintre ei.

Pe teren, Ham îşi roti de câteva ori bastonul, apoi dădu din cap. Vin se apropie aducându-şi propriul baston, care era cu vreo treizeci de centimetri mai lung decât ea. Privindu-i pe cei doi, Elend nu putea să nu remarce cât de puţin se potriveau. Ham avea constituţia solidă şi muşchii puternici ai unui luptător. Vin părea încă şi mai subţire decât de obicei, fiindcă purta numai o cămaşă strâmtă, cu nasturi, şi o pereche de pantaloni, fără mantia-de-ceaţă care-i ascundea de obicei trupul.

Cuvintele rostite apoi de Ham amplificară diferenţa dintre ei.

— Exersăm mânuirea bastonului, nu Împingerea şi Tragerea. Nu foloseşti nimic altceva decât fludor, da?

Vin dădu din cap.

Se luptau aşa de multe ori. Ham pretindea că nimic nu putea înlocui antrenamentul şi exerciţiul, indiferent cât de puternic ai fi fost ca Allomant. Însă o lăsa pe Vin să folosească fludor, fiindcă susţinea că sporirea puterii şi a abilităţii te puteau dezorienta dacă nu erai obişnuit cu ele.

Terenul de luptă era un soi de curte. Se afla în cazarma palatului şi îl înconjura un culoar deschis în laterală. Acolo stătea Elend, cu ochii feriţi de soarele roşu datorită acoperişului. Ceea ce era plăcut, fiindcă începuse o cădere uşoară de cenuşă, ai cărei fulgi coborau când şi când, plutind lin. Când şi când treceau prin spatele lui soldaţi, pe culoar, unde activitatea era în toi. Însă unii se opreau să privească; antrenamentele lui Vin şi Ham reprezentau, pentru străjile palatului, o bine-venită pauză.

Ar trebui să lucrez la propunerea mea, îşi spuse Elend, nu să stau aici, uitându-mă cum luptă Vin.

Dar... încordarea din ultimele zile fusese atât de apăsătoare încât i se părea greu să găsească un motiv pentru încă o recitire a discursului. De fapt, avea nevoie să-şi petreacă vreo câteva momente meditând.

Aşa că se mulţumea să privească. Vin se apropie de Ham cu prudenţă, ţinând bastonul cu amândouă mâinile, într-o poziţie fermă. Cândva, lui Elend i s-ar fi părut probabil că pantalonii şi cămaşa nu erau o îmbrăcăminte adecvată pentru o doamnă, însă acum se afla alături de Vin de prea mult timp pentru ca aşa ceva să-l mai deranjeze. Rochiile de bal, ca şi cele de zi cu zi, erau frumoase – însă veşmântul simplu preferat de Vin părea mai potrivit. Ea îl purta cu mai multă naturaleţe.

În plus, îi plăcea cum arătau pe ea hainele strâmte.

Vin îi lăsa de obicei pe alţii să atace primii, iar ziua aceea nu era o excepţie. Bastoanele se ciocniră când începu Ham lupta şi, în ciuda trupului său mărunt, ea rezistă. După un schimb rapid de lovituri, se retraseră amândoi, rotindu-se cu prudenţă unul în jurul altuia.

— Eu îmi pun banii pe fată.

Elend se întoarse când zări pe culoar o siluetă care se apropia şchiopătând. Ciomege se opri lângă el şi aşeză pe balustradă, cu un pocnet, o monedă de zece lacre. Elend îi zâmbi generalului, care-i răspunse cu o strâmbătură încruntată – acceptată, în general, drept versiunea lui de zâmbet. În afară de Dockson, Elend se împrietenise repede cu toţi membrii cetei lui Kelsier. Însă avusese nevoie de ceva timp ca să se-nveţe cu Ciomege. Bărbatul scund şi îndesat avea o faţă ca o ciupercă otrăvitoare noduroasă şi părea să strângă tot timpul din ochi, nemulţumit – expresie care i se potrivea de obicei cu tonul vocii.

Însă era un meşteşugar talentat, şi Allomant pe deasupra – un Fumegător, de fapt, deşi nu-şi mai folosea această putere. În cea mai mare parte a anului, era general în armata lui Elend. Regele nu ştia de unde învăţase Ciomege să conducă o oaste, dar o făcea cu o pricepere remarcabilă. Probabil căpătase această deprindere în acelaşi loc în care se alesese cu cicatricea de pe picior – din pricina ei mergea poticnindu-se, iar de la poticneli i se trăgea porecla.

— Nu fac nimic altceva decât să se antreneze, Ciomege, spuse Elend. N-o să existe un „învingător”.

— Până la urmă se vor bate de-adevăratelea, zise Ciomege, întotdeauna o fac.

Elend şovăi.

— Ştii, îmi ceri să pariez împotriva lui Vin. Ar putea fi nesănătos.

— Şi?

Elend zâmbi şi scoase o monedă. Ciomege continua să-l intimideze cumva şi nu voia să rişte să-l jignească.

— Unde e neisprăvitul meu de nepot? întrebă Ciomege, în timp ce urmărea lupta.

— Fantomă? întrebă Elend. S-a-ntors? Cum a intrat în cetate?

Ciomege ridică din umeri.

— Azi-dimineaţă mi-a lăsat ceva în faţa uşii.

— Un dar?

— O sculptură în lemn, pufni Ciomege, de la un maestru dulgher din oraşul Yelva. Cu un bilet pe care scria: „Am vrut să-ţi arăt ce pot să facă adevăraţii dulgheri, bătrâne”.

Elend chicoti, dar râsul îi pieri de pe buze când Ciomege îi aruncă o privire neplăcută.

— Plodul n-a mai fost niciodată obraznic până acum, bombăni generalul. Jur că voi sunteţi ăia care l-au stricat pe flăcău.

Ciomege părea că zâmbeşte. Sau vorbea serios? Elend nu reuşea nicidecum să-şi dea seama dacă era chiar atât de ursuz cum lăsa să se creadă, sau dacă făcuse din el ţinta unei glume minuţios plănuite.

— Cum merg lucrurile cu oastea noastră? întrebă, în cele din urmă.

— Groaznic, răspunse Ciomege. Vrei o armată? Dă-mi încă un an ca s-o instruiesc. În clipa de faţă, abia dac-aş avea încredere să-i trimit la luptă c-o gloată de babe înarmate cu beţe.

Grozav; se gândi Elend.

— Dar acum chiar nu pot face mare lucru, mormăi Ciomege. Straff sapă ca să-şi încropească nişte fortificaţii şi mai ales îşi lasă oamenii să se-odihnească. Atacul va fi la sfârşitul săptămânii.

Pe teren, Vin şi Ham continuau să se lupte. Deocamdată se mişcau încet, Ham făcea pauze ca să explice principii sau posturi. Elend şi Ciomege îi urmăriră câteva minute, timp în care lupta deveni treptat mai înverşunată, cu runde care ţineau mai mult, iar cei doi luptători începură să transpire lovind cu picioarele pământul bătătorit şi înălţând rotocoale de cenuşă.

Vin îi oferea lui Ham o întrecere excelentă, în ciuda ridicolei diferenţe de forţă, a lungimii braţului şi antrenamentelor, iar Elend se trezi zâmbind uşor, fără să vrea. Vin era o fiinţă specială – Elend îşi dăduse seama de asta încă de când o văzuse prima oară, în sala de bal a Palatului Venture, cu aproape doi ani în urmă. Dar abia acum începea să înţeleagă că, spunând specială, o subestima.

O monedă lovi zgomotos balustrada de lemn.

— Şi eu pariez tot pe Vin.

Elend se-ntoarse, surprins. Barba n-avea ce căuta acolo, spatele stătea prea drept, dar bărbatul pe care-l privea îi era cunoscut.

— Fantomă? întrebă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

Adolescentul zâmbi în spatele bărbii care părea falsă.

— Fostând acolo unde chemând.

Pe Elend începu instantaneu să-l doară capul.

— Lordule Legiuitor, nu-mi spune c-ai revenit la dialectul tău!

— Oh, numai pentru câte-o glumă nostalgică, râse Fantomă.

În cuvinte i se mai desluşea o urmă a accentului din est; după ce-l cunoscuse pe băiat, urmaseră câteva luni în care Elend nu-nţelesese absolut nimic din tot ce spunea. Din fericire, Fantomă se dezvăţase de jargonul lui de stradă, aşa cum reuşise să scape şi de mai toate hainele. Înalt de peste un metru optzeci şi cinci, tânărul de şaisprezece ani nu mai semăna aproape deloc cu băiatul greoi pe care-l cunoscuse Elend cu un an înainte.

Acum se rezemă de balustradă, lângă el, adoptând o poziţie trândavă, de adolescent, ruinându-şi, astfel, complet imaginea de soldat – ceea ce, într-adevăr, nu era.

— De ce te-ai deghizat, Fantomă? întrebă Elend încruntat.

Tânărul ridică din umeri.

— Eu nu sunt Născut-din-Ceaţă. Noi, spionii obişnuiţi, trebuie să găsim o cale de a afla noutăţi fără să zburăm până la ferestrele de sus, ca s-ascultăm de-afară.

— Cât ai stat acolo? întrebă Ciomege, aruncându-i nepotului său o privire aspră.

— Am stat dinainte de a ajunge tu aici, unchiule Morocăneală, răspunse Fantomă. Şi, ca răspuns la întrebarea ta, m-am întors acum două zile. De fapt, înaintea lui Dockson. M-am gândit să iau o mică pauză înainte de a mă-ntoarce la datorie.

— Fantomă, zise Elend nu ştiu dac-ai observat, dar suntem în război. N-avem o grămadă de timp ca să luăm pauze.

Fantomă ridică din umeri.

— Nu vreau să mă trimiţi din nou în afara cetăţii. Dac-o să fie război aici, vreau să fiu de faţă. Ştii, fiindcă e incitant.

— Şi de unde-ai luat uniforma asta? pufni Ciomege.

— Ăă... Păi...

Fantomă îşi feri privirea, lăsând să se vadă ceva din băiatul nesigur de odinioară, pe când făcuse cunoştinţă cu Elend.

Ciomege mormăi nu se ştie ce despre băieţii obraznici, dar Elend începu să râdă şi-l bătu pe Fantomă pe umăr. Băiatul îşi ridică privirea şi zâmbi; deşi la început păruse că nu era greu să nu-l bagi în seamă, se dovedea la fel de valoros ca orice alt om din fosta ceată a lui Vin. Fiind Cositorian – un Ceţurian care putea să ardă cositor ca să-şi ascută simţurile – Fantomă putea s-asculte discuţiile altora de la mare distanţă, şi tot de la mare distanţă putea să vadă totul în amănunt.

— Oricum, bine-ai revenit, spuse Elend. Ce veşti aduci din Vest?

Tânărul clătină din cap.

— Nu-mi place să vorbesc de parc-aş fi unchiul Arţag, aici de faţă, dar veştile nu sunt bune. Ştiţi zvonurile despre atiul Lordului Legiuitor, care s-ar afla, chipurile, în Luthadel? Ei, au reînceput. De data asta cu mai multă vigoare.

— Credeam că s-a terminat cu asta! exclamă Elend. Boare şi oamenii lui şi-au petrecut aproape şase luni lansând zvonuri şi manipulându-i pe lorzii războinici, ca să creadă că atiul a fost probabil ascuns în alt oraş, de vreme ce eu nu l-am găsit aici, în Luthadel.

— S-ar părea că nu s-a terminat, zise Fantomă. Şi... cred zvonurile astea sunt răspândite intenţionat. Am stat pe străzi destulă vreme ca să-mi dau seama când o poveste e născocită, şi zvonurile astea nu-mi miros a bine. Cineva chiar vrea să-ndrepte atenţia lorzilor războinici asupra ta.

Grozav, se gândi Elend.

— Nu ştii unde e Boare, nu-i aşa?

Fantomă ridică din umeri, dar nu părea să-i mai dea atenţie. Urmărea lupta. Elend îşi întoarse din nou privirea către Vin şi Ham.

Aşa cum prezisese Ciomege, cei doi începuseră să ia întrecerea mult mai în serios. Lăsaseră deoparte instrucţia; schimburile de lovituri nu mai erau scurte, repetitive. Luptau cu seriozitate, prinşi într-o încăierare cu bastoane rotite şi praf învârtejit. În jurul lor zbura cenuşă, purtată de palele de aer dislocate de atacuri, iar pe coridorul din jur tot mai mulţi soldaţi se opreau să-i privească.

Elend se aplecă în faţă. Duelul dintre doi Allomanţi avea ceva de o intensitate aparte. Vin încercă să atace. Însă Ham izbuti să-şi rotească bastonul în acelaşi timp, cu acea iuţeală care preschimbă în dâre obiectele în mişcare. Cumva, Vin îşi ridică la timp propria armă, însă forţa loviturii lui Ham o trânti pe spate. Izbi pământul cu un umăr. Însă abia dacă gemu de durere şi-şi duse într-un fel sau altul o mână sub ea, împingându-se ca să aterizeze în picioare. Alunecă preţ de o clipă, îşi recăpătă echilibrul şi-şi ridică bastonul.

Fludorul, se gândi Elend. Oricât de stângaci ai fi fost, te făcea abil. Iar pentru cineva în mod normal atât de plin de graţie cum era Vin...

Ea îşi îngustă ochii şi încăpăţânarea înnăscută i se citi în încordarea fălcilor şi în expresia nemulţumită a feţei. Încă nu fusese înfrântă – chiar dacă adversarul ei era mult mai puternic decât ea.

Elend îşi îndreptă spatele, vrând să sugereze încheierea luptei. În clipa aceea, Vin se repezi înainte.

Ham îşi înălţă bastonul în aşteptare, rotindu-l când Vin ajunse destul de aproape ca să o poată atinge. Ea se retrase brusc în lateral, şi lovitura o rată cu numai câţiva centimetri, apoi îşi roti arma şi-o lovi pe a lui Ham din spate, dezechilibrându-l. După care se avântă din nou, atacând.

Însă Ham îşi reveni repede. Lăsă forţa loviturii lui Vin să-l răsucească, îşi folosi inerţia ca să-şi rotească bastonul cu putere, într-o lovitură care ţintea pieptul lui Vin.

Elend ţipă.

Vin sări.

N-avea niciun metal în care să se-mpingă, dar asta nu păru să conteze. Ţâşni până la o înălţime de peste doi metri, ajungând cu uşurinţă mai sus decât bastonul lui Ham. Se învârti în aer, cu degetele trecându-i chiar pe deasupra armei, în timp ce-o rotea pe-a ei într-o singură mână.

Ateriză cu bastonul deja avântat într-o lovitură atât de joasă încât trase cu vârful o linie în cenuşă. Îl pocni pe Ham în dosul pulpelor. Izbitura îi mătură picioarele de sub el şi se prăbuşi cu un ţipăt.

Vin se avântă din nou în aer.

Ham se izbi de pământ căzând pe spate şi Vin îi ateriză pe piept. Apoi, calmă, îl lovi uşor peste frunte cu capătul bastonului.

— Am învins.

Ham rămase culcat, părând năuc, cu ea ghemuită pe piept. Praful şi cenuşa se reaşterneau pe jos, molcom.

— Fir-aş... şopti Fantomă, dând glas unui sentiment ce părea să fie împărtăşit de jumătate din soldaţi.

În cele din urmă, Ham chicoti.

— Perfect. M-ai înfrânt – acum, dacă vrei, fii bună şi adu-mi ceva de băut cât mă masez, ca să-ncep să-mi simt din nou picioarele.

Vin zâmbi, sări de pe pieptul lui şi plecă în grabă să-i îndeplinească rugămintea. Ham clătină din cap şi se ridică în picioare. În ciuda spuselor sale, putea să meargă şi nu şchiopăta decât foarte uşor; probabil că urma să se-aleagă cu o vânătaie, care n-avea să-l supere prea mult. Fludorul nu oferea doar mai multă forţă, rapiditate a mişcărilor şi un echilibru mai bun, ci şi mai multă vigoare a corpului. Ham putea să ridice din umeri, refuzând să dea atenţie unei lovituri care ar fi zdrobit picioarele lui Elend.

Brutalul li se alătură celor trei, dând din cap către Ciomege şi lovindu-i pe Fantomă uşor cu pumnul în braţ. Apoi se sprijini de balustradă şi-şi frecă pulpa stângă, aplecându-se uşor.

— Elend, îţi jur, uneori, când te lupţi cu fata asta, e ca şi cum ai încerca să te baţi c-o rafală de vânt. Nu e niciodată acolo unde te-ai aştepta să fie.

— Cum a făcut asta, Ham? întrebă Elend. Adică săritura. Neomenească, până şi pentru un Allomant.

— A folosit oţel, nu-i aşa? spuse Fantomă.

Ham clătină din cap.

— Nu, mă îndoiesc.

— Atunci cum? insistă Elend.

— Allomanţii îşi trag puterea din metalele lor, răspunse Ham şi-şi sprijini piciorul în pământ cu un oftat. Unii pot stoarce mai mult decât alţii, dar adevărata putere vine din metal, nu din trupul în care arde.

Elend ezită.

— Şi?

— Aşa că, pentru a fi incredibil de puternic, un Allomant n-are nevoie de forţă fizică. Dacă Vin ar fi fost Feruchimistă, lucrurile ar fi stat altfel – dacă l-aţi văzut vreodată pe Sazed amplificându-şi puterea, aţi observat că i se măresc şi muşchii. În Allomanţie însă, forţa vine direct din metal.

Ei, cei mai mulţi Brutali – printre care şi eu – îşi închipuie că, dacă-şi potenţează forţa trupului, o vor adăuga la puterea metalului. La urma urmelor, un om musculos care arde fludor, va avea mai multă forţă decât un om obişnuit, care deţine aceeaşi putere Allomantică.

Ham îşi frecă bărbia, cu ochii la culoarul prin care plecase Vin.

— Dar... încep să mă gândesc că s-ar putea să fie invers. Vin e scundă şi subţire, însă, când arde fludor, devine mai puternică de câteva ori decât un luptător obişnuit. Adună toată acea forţă într-un corp mic şi nu-i stă în cale greutatea unor muşchi masivi. E ca... o insectă. Mult mai puternică decât s-ar crede, judecând după trupul ei. Aşa că, atunci când sare, poate să sară.

— Dar tu rămâi în continuare mai puternic decât ea, spuse Fantomă.

Ham dădu din cap.

— Şi mă pot folosi de asta – presupunând c-ajung vreodată s-o lovesc. Dar îmi e din ce în ce mai greu.

Vin se întoarse în sfârşit cu o carafă de suc rece – se părea că preferase să se ducă tocmai în fortăreaţă, în loc să ia nişte bere caldă, păstrată la-ndemână în curte. Îi întinse lui Ham o cană, şi se gândise s-aducă şi pentru Elend şi Ciomege câte una.

— Hei! îi spuse Fantomă, în timp ce turna. Şi cu mine cum rămâne?

— Arăţi ca naiba cu barba aia, răspunse ea.

— Aşa că nu primesc nimic de băut?

— Nu.

Fantomă şovăi.

— Vin, eşti o fată ciudată.

Ea îşi dădu ochii peste cap; apoi se uită la butoiul cu apă dintr-un colţ al terenului. Una dintre cănile de cositor de lângă el se înălţă în aer clătinându-se şi traversă curtea. Vin întinse mâna şi o prinse cu un plesnet, apoi o puse pe balustradă, în faţa lui Fantomă.

— Mulţumit?

— O să fiu după ce-o să-mi torni ceva de băut, răspunse tânărul, în timp ce Ciomege mormăia, sorbind din cana lui.

Bătrânul general întinse apoi mâna, trase spre el două dintre monedele de pe balustradă şi le strecură în buzunar.

— Hei, aşa e! exclamă Fantomă. Îmi eşti dator, El. Plăteşte.

Elend îşi lăsă cana jos.

— N-am spus niciodată că-s de acord să fac prinsoare.

— Unchiului Mânios i-ai plătit. De ce nu şi mie?

Elend şovăi, apoi oftă, scoase o monedă de zece lacre şi-o puse alături de a lui Fantomă. Băiatul zâmbi şi le luă pe amândouă cu un gest rapid, de pungaş de drumul mare.

— Îţi mulţumesc c-ai câştigat lupta, Vin, spuse, făcându-i cu ochiul.

Vin se încruntă la Elend.

— Ai făcut prinsoare c-o să pierd?

El râse şi se aplecă peste balustradă s-o sărute.

— N-am vrut. Ciomege m-a intimidat.

Generalul pufni la auzul comentariului, bău restul de suc, apoi îşi întinse cana, ca să-i fie umplută. Când Vin nu-l băgă în seamă, se întoarse spre Fantomă şi-i aruncă o privire încruntată, grăitoare. În cele din urmă, tânărul oftă şi luă carafa ca să umple cana.

Vin continua să se uite nemulţumită la Elend.

— În locul tău, Elend, eu aş avea mare grijă, chicoti Ham. Poate lovi destul de tare...

Elend dădu din cap.

— Ar fi bine să nu mă declar împotriva ei când sunt arme pe-aproape, nu?

— Mie-mi spui? zise Ham.

Vin pufni la auzul comentariului şi ocoli balustrada, astfel încât să stea lângă Elend. El o cuprinse cu braţul, timp în care surprinse un licăr de invidie pură în ochii lui Fantomă. Elend bănuia de ceva timp că băiatul era îndrăgostit de Vin – dar, el, de fapt, nu-l putea învinui pentru asta.

Fantomă clătină din cap.

— Trebuie să-mi găsesc o femeie.

— Ei, barba n-o să te-ajute, spuse Vin.

— Nu e decât o deghizare, Vin. El, n-ai putea să-mi dai un soi de titlu, ceva?

Elend zâmbi.

— Nu cred c-ar avea vreo importanţă, Fantomă.

— Ţie ţi-a fost de folos.

— Oh, nu ştiu. Simt, cumva, că Vin s-a îndrăgostit de mine mai degrabă în ciuda titlului decât datorită lui.

— Dar ai mai avut şi altele înaintea ei, spuse Fantomă. Fete nobile.

— Două, recunoscu Elend.

— Cu toate că Vin are obiceiul să-şi ucidă rivalele, se amestecă Ham, cu sarcasm.

Elend râse.

— Ei, vezi, n-a făcut-o decât o singură dată. Şi cred că Shan a meritat-o – la urma urmelor, încerca să mă ucidă. Îşi coborî privirea către Vin, cu dragoste. Trebuie totuşi să admit că Vin e puţin cam dură cu alte femei. Alături de ea, oricare alta pare lipsită de haz.

Fantomă îşi dădu ochii peste cap.

— E mult mai interesant când începe să le omoare una după alta.

Ham chicoti şi-l lăsă pe Fantomă să-i mai toarne suc.

— Numai Lordul Legiuitor ştie ce-ar face dac-ai încerca vreodată s-o părăseşti, Elend.

Vin se crispă imediat, strângându-l mai tare în braţe. Fusese părăsită de mult prea multe ori. Chiar şi după toate cele prin care trecuseră, chiar şi după cererea în căsătorie, Elend trebuia să-i tot promită că n-avea de gând s-o părăsească.

E momentul să schimbăm subiectul, se gândi Elend, când veselia începea să se risipească.

— Ei, spuse, cred c-o să fac o vizită la bucătărie, să mănânc ceva. Vii şi tu, Vin?

Ea se uită pe cer – ca şi cum ar fi vrut să vadă cât de curând avea să se-ntunece. În cele din urmă, încuviinţă.

— Merg şi eu, zise Fantomă.

— Ba nu, spuse Ciomege, înşfăcându-l de ceafă. Tu nu te mişti de-aici şi-mi explici cu exactitate de unde-ai luat o uniformă de-a soldaţilor mei.

Elend chicoti, îndepărtându-se împreună cu Vin. La drept vorbind, deşi conversaţia se sfârşi abrupt, se simţea mai bine fiindcă venise să privească lupta. Era straniu cum izbuteau oamenii din ceata lui Kelsier să râdă şi să ia lucrurile în glumă chiar şi în cele mai cumplite situaţii. Aveau un stil al lor de a face să-şi uite necazurile. Poate era ceva rămas din trecut, de pe vremea Supravieţuitorului. După toate aparenţele, Kelsier le ceruse insistent să râdă, oricât de rău ar fi stat lucrurile. Pentru el era o formă de revoltă.

Nimic din toate astea nu făcea să dispară vreun necaz. Încă mai aveau de înfruntat o armată de câteva ori mai mare decât a lor, într-o cetate pe care abia dac-o puteau apăra. Însă, dacă cineva era în stare să supravieţuiască unei asemenea situaţii, atunci ceata lui Kelsier o putea face.

În aceeaşi seară, ceva mai târziu, după ce-şi umpluse stomacul la insistenţele lui Elend, Vin se întoarse în camerele ei împreună cu el.

Acolo, pe podea, stătea o copie perfectă a câinelui-lup adus de ea mai devreme. O privi şi-şi înclină fruntea.

— Bine-ai revenit, stăpână, spuse kandra, cu voce guturală, înăbuşită.

Elend fluieră apreciativ, iar Vin dădu ocol creaturii. Fiecare fir de păr părea perfect aşezat. Dacă n-ar fi vorbit, nimeni nu şi-ar fi dat seama că nu era câinele original.

— Cum izbuteşti să ai voce? întrebă Elend, curios.

— Beregata e construită din carne, nu din oase, Maiestate, răspunse OreSeur. Kandra mai vârstnici învaţă să-şi manipuleze trupurile, nu se mulţumesc să le copieze. Încă mai am nevoie să diger cadavrul unui om ca să-i pot memora şi recrea cu exactitate trăsăturile. Însă pot totuşi să-mbunătăţesc unele lucruri.

Vin dădu din cap.

— De-aia ai avut nevoie de mai mult timp decât spuneai ca să refaci trupul ăsta?

— Nu, stăpână, răspunse OreSeur. Din cauza părului. Îmi pare rău că nu te-am prevenit – pentru aşezarea firelor dintr-o astfel de blană e nevoie de o mare precizie şi de mult efort.

— De fapt, ai amintit asta, spuse Vin, cu o fluturare de mână.

— Ce părere ai de trup, OreSeur? întrebă Elend.

— Sincer, Maiestate?

— Desigur.

— E insultător şi degradant.

Vin ridică dintr-o sprânceană. Eşti de-a dreptul obraznic, Renoux, se gândi. Azi ne simţim puţin cam agresiv, nu?

El o privi şi ea încercă – zadarnic – să-i citească expresia figurii canine.

— Dar, spuse Elend, vei purta oricum corpul, nu?

— Bineînţeles, Maiestate, răspunse OreSeur. Mai degrabă mor decât să-ncalc învoiala. Aşa e viaţa.

Elend dădu din cap către Vin, ca şi cum tocmai şi-ar fi demonstrat un punct de vedere de mare importanţă.

Oricine poate pretinde că e loial, cugetă Vin. Iar dacă cineva a semnat o „învoialăca garanţie a onoarei sale, cu atât mai bine. Când îţi întoarce spatele, surpriza e cu atât mai amară.

Elend aştepta evident ceva. Vin oftă.

— OreSeur, pe viitor vom petrece mai mult timp împreună.

— Dacă asta e ceea ce doreşti, stăpână.

— Nu ştiu sigur dac-o doresc sau nu. Dar se va întâmpla oricum. Cât de bine te poţi mişca în corpul ăsta?

— Destul de bine, stăpână.

— Haide, spuse ea, să vedem dacă poţi ţine pasul.

Mă mai tem şi că tot ceea ce am ştiut – adică întreaga mea poveste – se va pierde în uitare. Mă tem pentru lumea care va fi să fie. Mă tem că toate planurile mele vor da greş.

Mă tem de o osândă încă şi mai rea decât Adâncimea.

Capitolul 7

Sazed nu se gândise niciodată că ar fi putut avea de ce să aprecieze podelele murdare. Însă se dovedeau deosebit de utile pentru scrierea instrucţiunilor. Trasă mai multe cuvinte în stratul de mizerie cu un băţ lung, oferindu-le celor şase elevi ai săi un model. Ei le copiau, rescriind cuvintele de mai multe ori.

Chiar şi după ce trăise un an printre diverse grupuri de ţărani skaa, Sazed încă mai era uimit de cât erau de săraci. În întregul sat nu se găsea decât o singură bucată de cretă, şi nici urmă de cerneală şi hârtie. Jumătate dintre copii alergau de colo-colo în pielea goală, iar singurele adăposturi erau nişte cocioabe – lungi, cu câte o singură încăpere şi cu acoperişuri peticite. Din fericire, aveau unelte pentru lucrul pământului, dar niciun fel de arcuri sau praştii pentru vânătoare.

Sazed condusese o misiune de percheziţionare a conacului abandonat de pe plantaţie. Găsiseră puţine lucruri lăsate în urmă. El le sugerase bătrânilor satului să-şi mute oamenii înăuntru pe timpul iernii, dar se îndoia c-aveau s-o facă. Intraseră în conac cu teamă şi mulţi nu voiseră să se îndepărteze de Sazed. Locul le aducea aminte de lorzi – iar lorzii le aminteau de suferinţă.

Elevii lui continuară să scrie. Se străduise din greu să le explice bătrânilor de ce era atât de importantă scrierea. În cele din urmă, aleseseră câţiva elevi – Sazed era sigur că, în parte, pur şi simplu ca să-l împace. Clătină încet din cap în timp ce-i privea scriind. Învăţau fără nicio urmă de pasiune. Veneau pentru că li se poruncea şi pentru că aşa voia „maestrul terrisian”, nu fiindcă ar fi fost cu adevărat dornici de educaţie.

În zilele dinaintea Prăbuşirii, Sazed îşi imaginase adesea cum avea să fie lumea după dispariţia Lordului Legiuitor. Şi-i imaginase pe Păstrători ieşind la lumină şi dăruind unei mulţimi entuziasmate şi recunoscătoare cunoştinţe şi adevăruri uitate. Se imaginase stând noaptea în faţa unei vetre calde şi dând lecţii unor ascultători plini de nerăbdare. Nu se gândise niciodată la un sat văduvit de bărbaţi în putere, cu locuitori prea istoviţi ca să-şi mai dea şi osteneala s-asculte noaptea poveşti din trecut. Nu-şi imaginase niciodată o populaţie mai degrabă sâcâită de prezenţa lui decât recunoscătoare.

Trebuie să ai răbdare cu ei, îşi spuse, cu asprime. Visurile lui păreau acum un semn de nemăsurată mândrie. Păstrătorii dinaintea lui, sutele care muriseră ţinându-şi cunoştinţele în siguranţă şi sub tăcere, nu aşteptaseră niciodată laude sau răsplată. Îşi îndepliniseră misiunea măreaţă păstrând o tăcere de mormânt.

Sazed se ridică şi inspectă ce scriau elevii. Se descurcau din ce în ce mai bine – erau în stare să recunoască toate literele. Nu-nsemna mare lucru, dar era un început. Dădu din cap către grup, în semn că puteau pleca s-ajute la pregătirea mesei de seară.

Se înclinară în faţa lui şi se împrăştiară. Sazed ieşi în urma lor, apoi îşi dădu seama cât de întunecat era cerul; probabil că-i ţinuse până la o oră prea târzie. Clătină din cap, mergând agale printre cocioabele ca nişte movile. Îşi purta din nou robele de majordom, cu modelele lor colorate, în formă de V, şi-şi pusese mai mulţi cercei. Îşi păstra vechile obiceiuri fiindcă-i erau familiare, deşi vedea în ele şi un simbol al opresiunii. Cum aveau să se-mbrace viitoarele generaţii de terrisieni? Oare stilul de viaţă impus de Lordul Legiuitor avea să devină o parte firească a culturii lor?

Se opri la marginea satului şi se uită în jos, spre valea ca un coridor dinspre miazăzi. Solul ei înnegrit era întrerupt pe alocuri de lujeri şi de tufe maronii. Nu era ceaţă, fireşte; ceaţa venea numai noaptea. Poveştile trebuiau să fie greşeli. Ceea ce văzuse el fusese o amăgire.

Şi, chiar dacă nu fusese, ce importanţă avea? Nu era datoria lui să cerceteze astfel de lucruri. Acum, după ce avusese loc Prăbuşirea, trebuia să-şi răspândească toate cunoştinţele, nu să-şi irosească timpul umblând pe urmele unor istorisiri prosteşti. Păstrătorii nu mai erau căutători, ci învăţători. Purta cu el mii de cărţi – cunoştinţe despre munca pământului, despre igienă, despre guvernare şi despre ştiinţa vindecării. Trebuia să le dea pe toate populaţiei skaa. Aşa hotărâse Sinodul.

Şi totuşi, o parte din el se opunea. Fapt pentru care se simţea cumplit de vinovat; sătenii aveau nevoie de lecţiile lui, iar el îşi dorea din tot sufletul să-i ajute. Totuşi... simţea că îi scăpa ceva. Lordul Legiuitor murise, dar povestea nu părea să se fi sfârşit. Oare trecuse ceva cu vederea?

Poate chiar ceva mai presus decât Lordul Legiuitor – ca mărime? Ceva atât de mare, atât de imens încât era practic invizibil?

Sau vreau pur şi simplu să mă aflu în altă parte? se întrebă. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii de adult opunându-mă şi luptând, asumându-mi riscuri pe care ceilalţi Păstrători le numeau nebuneşti. Nu m-am mulţumit cu o slugărnicie prefăcută – a trebuit să iau parte la răzvrătire.

În ciuda izbânzii acestei răzvrătiri, fraţii încă nu-l iertaseră pe Sazed fiindcă se amestecase. Ştia că Vin şi ceilalţi îl considerau docil, dar, în comparaţie cu restul Păstrătorilor, era de-a dreptul nebun. Un nebun nechibzuit, nedemn de încredere, a cărui lipsă de răbdare era un pericol pentru întregul ordin.

Crezuseră că datoria lor era s-aştepte, să fie pregătiţi pentru ziua dispariţiei Lordului Legiuitor. Feruchimiştii erau prea puţini ca să rişte o revoltă făţişă.

Sazed dăduse dovadă de nesupunere. Iar acum îi venea greu să ducă o viaţa liniştită, de învăţător. Oare fiindcă o parte subconştientă a lui îi ştia pe oameni încă în pericol, sau pur şi simplu fiindcă nu putea accepta să stea pe margine?

— Maestre terrisian!

Sazed se răsuci. Vocea era îngrozită. O altă moarte în ceaţă? se gândi imediat.

Era înfiorător că toţi ceilalţi skaa rămâneau în cocioabe, deşi glasul era plin de spaimă. Câteva uşi se întredeschiseră, dar nimeni nu ieşi, să vadă – sau măcar de curiozitate –, în timp ce femeia care ţipa alerga spre Sazed. Era una dintre muncitoarele la câmp, vânjoasă, de vârstă mijlocie. În timp ce se apropia, Sazed îşi verifică rezervele; avea, fireşte, fludormintea, pentru putere, şi un foarte mic inel din oţel, pentru viteză. Îşi dori, brusc, să fi preferat în ziua aceea să poarte ceva mai multe brăţări.

— Maestre terrisian! spuse femeia, cu răsuflarea tăiată. Oh, se întoarce! Vine după noi!

— Cine? Bărbatul mort în ceaţă?

— Nu, maestre terrisian. Lordul Legiuitor.

Sazed se trezi dincolo de marginea satului. Se întuneca deja, şi femeia care-l adusese se întorsese, speriată, în cocioaba ei. Sazed nu putea decât să-şi imagineze cum se simţeau bieţii oameni – ţinuţi captivi în adăposturile lor de atacul nopţii şi al ceţii, unde se-ngrămădeau unii într-alţii, speriaţi de pericolul care pândea afară.

Şi era un pericol ameninţător. Pe drumul desfundat, străinul aştepta în tăcere, în robă neagră, aproape tot atât de înalt ca Sazed. Era chel şi nu purta niciun fel de bijuterie – fireşte, dacă nu cumva puneai la socoteală piroanele din fier masiv care-i fuseseră trecute prin ochi, cu vârful înainte.

Nu era Lordul Legiuitor. Era un Inchizitor de Oţel.

Sazed nu înţelegea cum continuau creaturile alea să trăiască. Piroanele erau destul de groase ca să-i umple orbitele; îi distruseseră ochii şi vârfurile lor ieşeau în afară prin partea din spate a capului. Din răni nu se prelingea absolut nicio picătură de sânge – dintr-un oarecare motiv, asta îi făceau să pară încă şi mai stranii.

Din fericire, pe acel Inchizitor Sazed îl cunoştea.

— Marsh, spuse el, cu voce scăzută, în timp ce-ncepea să se-nfiripe ceaţa.

— E foarte greu să ţi se dea de urmă, terrisianule, zise Marsh – şi vocea lui îl ului pe Sazed.

Cumva, se schimbase, devenise mai aspră, mai scrâşnită. Avea ceva hârjâit, ca şi cum l-ar fi chinuit tusea. Ca a oricărui alt inchizitor auzit vreodată de Sazed.

— Să-mi dea de urmă? se miră Sazed. Nu mi-am făcut planuri cu gândul că alţii vor avea nevoie să mă găsească.

— Nu contează, zise Marsh, întorcându-se spre sud. Eu te-am găsit. Trebuie să vii cu mine.

Sazed se încruntă.

— Ce? Marsh, am treabă aici.

— Lipsită de importanţă, spuse Inchizitorul, întorcându-se din nou spre el şi fixându-l cu privirea lui fără ochi.

Mi se pare mie, sau a devenit mai ciudat de când nu l-am mai văzut? Sazed se cutremură.

— Despre ce e vorba, Marsh?

— Abaţia din Seran e pustie.

Sazed şovăi. Abaţia era o fortăreaţă din sud a Cultului – un loc unde se retrăseseră, după Prăbuşire, Inchizitorii şi obligatorii de rang înalt ai bisericii Lordului Legiuitor.

— Pustie? se miră. E prea puţin probabil, eu aşa cred.

— Şi totuşi e adevărat, spuse Marsh.

Vorbea fără să folosească limbajul trupului – fără niciun gest, fără nicio tresărire a muşchilor feţei.

— Păi...

Vocea lui Sazed se stinse. Ce informaţii, ce minunăţii şi ce secrete trebuie să conţină bibliotecile Abaţiei!

— Trebuie să fii cu mine, continuă Marsh. Dacă ne surprind fraţii mei, s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău.

Fraţii mei. De când îi sunt lui „fraţi” Inchizitorii? Infiltrarea lui Marsh printre ei făcuse parte din planul lui Kelsier de răsturnare a Ultimului Imperiu. Era un trădător strecurat în mijlocul lor, nu le era „frate”.

Sazed era nehotărât. În lumina slabă, profilul lui Marsh părea... nefiresc, ba chiar descurajant. Periculos.

Nu fi prost, se dojeni terrisianul. Marsh era fratele lui Kelsier – singura rudă încă în viaţă a Supravieţuitorului. Ca Inchizitor, Marsh avea autoritate asupra Cultului de Oţel şi mulţi obligatori îi dăduseră ascultare, în ciuda amestecului său în răzvrătire. Fusese un ajutor valoros pentru domnia de novice a lui Elend.

— Ia-ţi lucrurile, spuse Marsh.

Locul meu e aici, se gândi Sazed. Trebuie să-nvăţ oamenii, nu să cutreier ţara, urmărindu-mi propriul ego.

Şi totuşi...

— Ceaţa vine în timpul zilei, adăugă Marsh.

Sazed îşi ridică privirea. Marsh se holba la el, cu capetele piroanelor strălucindu-i ca nişte discuri în ultimele crâmpeie de lumină. Superstiţioşi, skaa credeau că Inchizitorii puteau citi gândurile, însă Sazed ştia că era o prostie. Inchizitorii aveau puterile unui Născut-din-Ceaţă, prin urmare şi pe aceea de a influenţa sentimentele altora – dar nu le puteau pătrunde în minte.

— De ce spui asta? întrebă Sazed.

— Pentru că e adevărat, răspunse Marsh. Nu s-a terminat, Sazed. Nici măcar n-a început încă. Lordul Legiuitor n-a fost decât o amânare. O înşelăciune. Acum, când el nu mai e, ne-a mai rămas puţin timp. Vino cu mine la Abaţie – trebuie s-o cercetăm cât avem ocazia.

Sazed şovăi, apoi dădu din cap.

— Mă duc să le explic sătenilor. Putem pleca în seara asta, eu aşa cred.

Marsh dădu din cap, dar nu se clinti când se retrase Sazed către sat. Rămase pur şi simplu locului în întuneric, lăsând ceaţa să i se-adune în jur.

Totul se răsfrânge asupra sărmanului Alendi. Îmi pare rău pentru el şi pentru tot ce-a trebuit să-ndure. Pentru ceea ce a fost silit să devină.

Capitolul 8

Vin se azvârli în ceaţă. Se avântă în aerul nopţii, trecând pe deasupra caselor şi a străzilor întunecate. În ceaţă strălucea din când în când, furişându-se, câte un strop de lumină – o patrulă de străjeri, sau poate un ghinionist nevoit să umble la vreme de noapte.

Vin începu să coboare şi se grăbi să dea un bobârnac unei monede, trimiţând-o înaintea ei. O Împinse şi, trimisă de greutatea femeii, moneda plonjă în adâncuri de tăcere. Imediat ce se izbi de caldarâmul străzii de dedesubt, propria Împingere o sili pe Vin să se înalţe, aşa că ţâşni în aer. Împingerile delicate erau foarte dificile – fiecare monedă în care împingea, fiecare săritură o azvârlea în aer cu o viteză extraordinară. Salturile unui Născut-din-Ceaţă nu semănau cu zborul păsărilor. Te duceau cu gândul mai degrabă la nişte săgeţi ricoşate.

Însă aveau o graţie aparte. Vin respira profund în timp ce plutea pe deasupra oraşului, în salturi arcuite, simţind gustul aerului rece şi umed. Ziua, Luthadelul mirosea a forje încinse, a gunoi încins de soare şi a cenuşă. În schimb, noaptea, ceaţa îi dădea aerului o prospeţime rece – aproape purificându-l.

Vin ajunse în cel mai înalt punct al săriturii şi atârnă în aer pentru o scurtă clipă, timp în care inerţia ei îşi schimbă sensul.

Pe urmă începu să cadă către oraş. Panglicile mantiei îi fluturau în jur, amestecându-se cu părul. Cădea cu ochii închişi, aducându-şi aminte de primele săptămâni petrecute în ceaţă, când se antrenase sub oblăduirea calmă – însă atentă – a lui Kelsier. El îi dăruise asta. Libertatea. Deşi ducea de doi ani viaţa unei Născute-din-Ceaţă, încă mai simţea o uimire îmbătătoare ori de câte ori plana prin pâclă.

Arse oţel cu ochii închişi; liniile apărură totuşi, ca un mănunchi de fire albastre, împroşcate pe fundalul negru al pleoapelor. Alese două, care coborau sub ea, şi împinse, avântându-se într-un alt salt arcuit.

Cum am putut să trăiesc fără asta? se minună, deschizând ochii şi adunându-şi mantia-de-ceaţă sub ea cu o zvâcnire a braţului.

În cele din urmă, reîncepu să cadă şi de data asta nu mai aruncă nicio monedă. Arse fludor ca să le dea picioarelor mai multă putere şi ateriză, cu o bufnitură, pe zidul care-nconjura curtea Fortăreţei Venture. Bronzul nu-i dezvălui nicio urmă de activitate Allomantică în apropiere, iar oţelul nu-i arătă nicio formaţiune stranie de metale în mişcare către fortăreaţă.

Rămase câteva clipe ghemuită pe zidul întunecat, stând chiar pe margine, cu degetele picioarelor curbate peste muchie. Simţea piatra rece sub tălpi şi cositorul îi făcea pielea mult mai sensibilă decât ar fi fost normal. Putea spune că zidul ar fi trebuit curăţat; pe părţile lui laterale începeau să crească licheni, încurajaţi de umezeala nopţilor şi apăraţi de un turn din apropiere de soarele zilei.

Rămase aşa, în tăcere, privind ceaţa împinsă şi învolburată de o adiere uşoară. Auzi o mişcare ce venea de pe strada de dedesubt înainte de a zări ceva. Se încordă şi îşi controlă rezervele, apoi izbuti să distingă în întuneric silueta unui câine-lup.

Aruncă o monedă dincolo de zid, apoi sări. OreSeur aşteptă până ce ateriză fără zgomot lângă el, încetinindu-şi coborârea cu o împingere grăbită într-o monedă.

— Te mişti repede, spuse ea, dând din cap în semn de apreciere.

— N-am avut de făcut nimic altceva decât să ocolesc curtea palatului, stăpână.

— Totuşi, de data asta ai fost tot timpul mai aproape de mine decât de obicei. Trupul tău de câine-lup e mai iute decât cel de om.

OreSeur şovăi.

— Cred că da, recunoscu.

— Crezi că te poţi ţine după mine prin oraş?

— Probabil, răspunse el. Dacă nu reuşesc, mă-ntorc aici, ca să mă regăseşti.

Vin îi întoarse spatele şi se repezi pe o stradă laterală. OreSeur o urmă în tăcere.

Să vedem cum se descurcă dacă e nevoie de mai mult efort, se gândi ea, arzând fludor ca să-şi mărească viteza. Alergă pe pavajul rece, desculţă ca de obicei. Un om obişnuit n-ar fi reuşit nicidecum să păstreze o asemenea viteză. Nici măcar un alergător antrenat n-ar fi putut ţine pasul cu ea, ar fi obosit repede.

Însă, arzând fludor, Vin putea alerga ore de-a rândul cu viteze ameţitoare. Îi dădea forţă şi un ireal simţ al echilibrului când gonea pe străzile întunecate, printre rotocoale de ceaţă, rafală de panglici de mantie şi de picioare desculţe.

OreSeur ţinea pasul. Alături de ea, străbătea noaptea în salturi, atent numai la fuga lui.

Impresionant, se gândi Vin, intrând pe o alee. Sări cu uşurinţă un gard de aproape doi metri, intrând în grădina vilei unui nobil mărunt. Se răsuci, alunecând pe iarba udă, şi privi.

OreSeur trecu peste gardul de lemn, şi întunecata lui siluetă canină căzu prin ceaţă pe pământul argilos din faţa lui Vin. Acolo se opri, sprijinit pe coapsele din spate, şi rămase în aşteptare, gâfâind. Privirea lui avea ceva sfidător.

Bine, se gândi Vin, scoţând un pumn de monede. Urmăreşte-mă acum.

Aruncă o monedă şi se avântă în aer. Se răsuci în ceaţă, apoi se împinse în lateral, în ţeava unei cişmele. Ateriză pe un acoperiş şi sări, folosindu-se de altă monedă ca să împingă peste strada de dedesubt.

Îşi continuă drumul sărind de pe un acoperiş pe altul şi întrebuinţând câte o monedă când era necesar. Se uita din când în când în urmă şi vedea o siluetă neagră străduindu-se să ţină pasul. Pe când avea formă umană, OreSeur o urmase rareori; de obicei îi cerea să vină în anumite locuri. Drumurile pe timp de noapte, salturile prin pâclă... erau adevăratul domeniu al unui Născut-din-Ceaţă. Oare Elend înţelesese ce-i cerea când îi spusese să plece însoţită de OreSeur? Dacă rămânea jos, pe străzi, ar fi fost vulnerabilă.

Se opri brusc pe un acoperiş, cu tot trupul vibrându-i când se prinse de marginea de piatră a clădirii, aplecându-se către strada aflată cu trei etaje mai jos. Îşi păstră echilibrul, cu ceaţa învolburându-se sub ea. Liniştea era deplină.

Ei, n-a durat prea mult, se gândi. Va trebui să-i explic lui Elend că...

Silueta canină a lui OreSeur ateriză pe acoperiş cu o bufnitură, la mică distanţă. Veni lângă ea cu paşi uşori, se aşeză pe labele din spate şi rămase în aşteptare.

Vin se încruntă. Alergase pe deasupra acoperişurilor zece minute bune, cu iuţeala unui Născut-din-Ceaţă.

— Cum... cum ai ajuns aici, sus? întrebă.

— Am sărit pe-o clădire mai scundă, apoi m-am folosit de ea ca s-ajung pe casele astea, stăpână, răspunse OreSeur. Pe urmă te-am urmărit pe acoperişuri. Sunt atât de apropiate încât nu e greu să sari de pe unul pe altul.

Probabil că nedumerirea lui Vin era vizibilă, fiindcă OreSeur adăugă:

— Probabil că m-am... pripit şi am judecat greşit oasele astea, stăpână. Au un simţ al mirosului cu siguranţă impresionant – de fapt, au toate simţurile foarte ascuţite. Te-am urmărit cu o uşurinţă uimitoare, chiar şi pe întuneric.

— Înţeleg... Ei, e bine.

— Aş putea să te-ntreb, stăpână, ce rost a avut alergarea asta?

Ea ridică din umeri.

— Fac aşa ceva în fiecare noapte.

— Mi s-a părut c-ai vrut neapărat să-ţi pierd urma. O să-mi fie foarte greu să te apăr dacă nu mă laşi să stau în apropierea ta.

— Să mă aperi? se miră Vin. Nici măcar nu poţi să lupţi.

— Învoiala îmi interzice să ucid oameni. Însă aş putea să plec în căutare de ajutor, dac-ar fi nevoie.

Sau să-mi arunci un bob de atiu în clipa când sunt în pericol, recunoscu Vin. Are dreptate, mi-ar putea fi de folos. De ce sunt atât de hotărâtă să scap de el?

Se uită la OreSeur, care aştepta cu răbdare, răsuflând greu de oboseală. Ea nici măcar nu-şi dăduse până atunci seama că un kandra avea nevoie să respire.

L-a mâncat pe Kelsier.

— Haide, spuse.

Sări de pe clădire, împingând într-o monedă. Nu se opri să vadă dacă OreSeur venea după ea.

În cădere, întinse mâna după o altă monedă, dar se hotărî să n-o folosească. Împinse, în schimb, în trecere, în pervazul unei ferestre. Aidoma celor mai mulţi Născuţi-din-Ceaţă, folosea adesea bănuţi – monedele cu cea mai mică valoare – ca să sară. Erau mulţumiţi că visteria imperiului le oferea, de-a gata, bucăţele de metal de dimensiunea şi greutatea ideală pentru sărituri şi pentru atacuri. Pentru cei mai mulţi Născuţi-din-Ceaţă, valoarea unui bănuţ aruncat – sau chiar a unei pungi pline cu astfel de monede – era neînsemnată.

Numai că Vin se deosebea de cei mai mulţi Născuţi-din-Ceaţă. În anii de mai înainte ai vieţii sale, un pumn de bănuţi i s-ar fi părut o comoară uimitoare. Atât de mulţi gologani ar fi însemnat mâncare pentru mai multe săptămâni, dacă-i cheltuia cu zgârcenie. Şi, totodată, ar fi însemnat durere – sau chiar moarte – dacă ar fi prins ceilalţi hoţi de veste că dobândise o asemenea avere.

Trecuse multă vreme de când nu mai răbda de foame. Continua să păstreze în camera ei un pachet cu hrană uscată, însă o făcea mai degrabă din obişnuinţă decât din prudenţă. La drept vorbind, nu ştia sigur ce să creadă despre schimbările din viaţa ei. Era plăcut să fie lipsită de grijile pentru cele spre fiinţă – însă în locul lor apăruseră altele, mai descurajante. Fiindcă erau legate de viitorul unei naţiuni întregi.

Viitorul... unui popor. Se opri pe zidul oraşului – o construcţie mult mai înaltă şi mult mai bine fortificată decât micul zid al fortăreţei Venture. Sări pe parapet, căutând cu degetele de la mâini un sprijin pe unul dintre merloane când se aplecă peste margine, uitându-se la focurile armatei.

Nu făcuse cunoştinţă cu Straff Venture, dar ceea ce auzise despre el de la Elend era de-ajuns ca s-o îngrijoreze.

Oftă, retrăgându-se de pe parapet sări înapoi, pe coama lată a zidului. OreSeur se apropia, urcând în fugă pe trepte. Se aşeză din nou câineşte şi aşteptă răbdător.

Schimbată în bine sau în rău, viaţa simplă a lui Vin – numai foame şi bătăi – dispăruse. Încă în faşă, regatul lui Elend era în mare pericol, iar ea îşi arsese ultima fărâmă de atiu ca să-şi salveze propria viaţă. Îl lăsase pe el fără apărare – nu doar în faţa oştilor duşmane, ci şi în faţa oricărui Născut-din-Ceaţă asasin care ar fi încercat să-l omoare.

Poate în faţa unui ucigaş ca Pânditorul? A misteriosului personaj ce se amestecase în lupta ei cu Ceţurienii lui Cett? Ce voia? De ce o pândea pe ea, nu pe Elend?

Vin oftă, îşi vârî mâna în punga cu monede şi scoase bara de duraluminiu. Încă mai avea în trup o rezervă din el, bucăţica pe care o înghiţise mai devreme.

Timp de secole, se crezuse că nu existau decât zece metale Allomantice: cele patru de bază şi aliajele lor, plus atiul şi aurul, însă aceste metale erau întotdeauna perechi – unul de bază şi un aliaj al său. Lui Vin nu-i plăcuse niciodată faptul că, deşi niciunul dintre ele nu era aliajul celuilalt, atiul şi aurul erau considerate o pereche. O presupunere ce se dovedise, în cele din urmă, greşită, căci fiecare îşi avea propriul aliaj. Unul dintre acestea – malatiul, aşa-numitul al unsprezecelea metal – îi arătase ei, în final, ceea ce trebuia să ştie ca să-l înfrângă pe Lordul Legiuitor.

Kelsier aflase cumva de existenţa malatiului. Sazed încă nu izbutise să dea de urma acelor „legende”, descoperite de Supravieţuitor, despre care se presupunea că vorbeau despre Al Unsprezecelea Metal şi despre puterea sa de a aduce sfârşitul Lordului Legiuitor.

Vin îşi trecu degetul peste suprafaţa lucioasă a barei de duraluminiu. Când îl văzuse ultima oară pe Sazed, terrisianul cuprins de ciudă – sau, cel puţin, atât de înciudat cât se putuse simţi el vreodată – fiindcă nu reuşea să găsească absolut nimic care să amintească de existenţa acelor presupuse legende. Deşi pretinsese că pleca din Luthadel ca să-şi ofere cunoştinţele poporului din Ultimul Imperiu – era datoria lui de Păstrător – lui Vin nu-i scăpase că o pornise către sud. Fiindcă în sud susţinuse Kelsier că descoperise Al Unsprezecelea Metal.

Oare şi despre ăsta se aud zvonuri? se întrebă Vin, mângâind duraluminiul. Nişte zvonuri care să-mi spună ce poate face?

Toate celelalte metale aveau un efect imediat, vizibil; numai cuprul, cu însuşirea sa de a crea un nor ce le ascundea altora puterile unui Allomant, nu le oferea simţurilor niciun indiciu despre menirea sa. Poate că duraluminiul era asemănător. Oare efectele sale nu puteau fi observate decât de un alt Allomant, care ar fi încercat să-şi folosească puterile împotriva lui Vin? Era opusul aluminiului, care producea dispariţia altor metale. Asta însemna că el le putea face să ardă vreme mai îndelungată?

O mişcare.

Vin o întrezări în întuneric. Mai întâi, o străbătu o spaimă sălbatică. Era silueta de ceaţă, stafia din beznă pe care-o văzuse cu o noapte înainte?

Ţi s-a năzărit, pur şi simplu, îşi spuse, cu convingere. Erai prea obosită. Şi, de fapt, în mişcare se afla ceva prea întunecat – prea real – pentru a fi aceeaşi imagine fantomatică.

Era el.

Stătea în picioare în vârful unuia dintre turnurile de pază – nu se ghemuise, nici măcar nu-şi dăduse silinţa să se ascundă. Era arogant, sau prost? Vin zâmbi, iar frica îi dădu curaj. Îşi pregăti metalele, verificându-şi rezervele. Totul era pregătit.

În noaptea asta te prind eu, prietene.

Se răsuci, aruncând o rafală de monede. El fie ştia că fusese văzut, fie se aştepta la un atac în orice clipă, căci se feri cu uşurinţă. OreSeur sări în picioare, întorcându-se brusc, iar Vin îşi desprinse centura, abandonându-şi metalele.

— Urmează-mă dacă poţi, şopti către kandra, apoi sări în întuneric, după prada ei.

Pânditorul se avântă într-un salt prin noapte. Vin n-avea experienţă în privinţa urmăririi altui Născut-din-Ceaţă; nu avusese cu adevărat şansa s-o exerseze decât în timpul antrenamentelor cu Kelsier. Se trezi în curând străduindu-se din greu ca să ţină pasul cu Pânditorul şi simţi împunsătura vinovăţiei pentru ceea ce-i făcuse mai devreme lui OreSeur. Învăţa, nemijlocit, cât de greu era să urmăreşti, prin pâclă, un Născut-din-Ceaţă neobosit. Şi nici n-avea avantajul unui miros fin, de câine.

Însă avea cositor. Limpezea noaptea şi îi ascuţea auzul. Cu ajutorul lui, izbuti să-l urmărească pe Pânditorul care se îndrepta spre centrul oraşului. În cele din urmă, el se lăsă să cadă într-una dintre pieţele cu fântână în mijloc. Vin făcu acelaşi lucru şi se izbi de pietrele alunecoase ale pavajului incendiind fludor, apoi se aruncă în lateral, ferindu-se când azvârli el un pumn de monede.

În liniştea nopţii, metalul răsună pe piatră când monedele ricoşară lovindu-se de statui şi de caldarâm. Vin zâmbi în timp ce ateriza în patru labe; apoi, cu muşchii întăriţi de fludor, făcu un salt înainte şi-şi Trase una dintre monede în palmă.

Potrivnicul ei se retrase dintr-o săritură, ajungând pe marginea unei fântâni din apropiere. Vin ateriză şi-şi lăsă moneda să cadă, folosind-o ca să se arunce în sus, peste capul Pânditorului. El se aplecă, privind-o prudent când îi zbură pe deasupra creştetului.

Vin se agăţă de o statuie de bronz din centrul fântânii şi se Trase, oprindu-se pe ea. Se ghemui pe suprafaţa ei neuniformă şi se uită în jos, la Pânditor. El stătea în echilibru pe marginea Fântânii, într-un picior, siluetă tăcută şi întunecată, cu ceaţa învolburându-i-se în jur. În poziţia lui era... o provocare.

Eşti în stare să mă prinzi? părea să-ntrebe.

Vin îşi scoase pumnalele şi sări de pe statuie. Se Împinse drept spre el, folosind bronzul rece drept ancoră.

Şi Pânditorul folosi statuia, Trăgându-se spre ea. Zbură chiar pe sub Vin, azvârlind în sus un val de apă în vreme ce incredibila lui viteză îi îngăduia să alunece ca o piatră pe suprafaţa încremenită a lichidului. Se desprinse de ea împingându-se şi traversă piaţa.

Vin ateriză pe marginea fântânii, împroşcată de apa rece. Mârâi şi sări după Pânditor.

El ateriză răsucindu-se şi scoţându-şi la rândul său pumnalele. Vin se rostogoli pe sub el, apoi îşi înălţă armele într-o lovitură cu ambele mâini. Pânditorul sări, ferindu-se cu iuţeală, cu apa fântânii picurându-i de pe pumnalele care scânteiau. Se opri, ghemuindu-se şi creând impresia de forţă şi supleţe. Trupul lui părea încordat şi stăpân pe sine. Eficient.

Vin zâmbi din nou, respirând scurt şi repede. Nu se mai simţise astfel din... din îndepărtatele nopţi când se antrenase cu Kelsier. Rămase ghemuită, în aşteptare, privind fuioarele de ceaţă răsucite între ea şi potrivnicul ei. Era un bărbat de înălţime medie, musculos, şi nu purta mantie-de-ceaţă.

De ce n-are mantie? Mantiile-de-ceaţă erau un însemn omniprezent al celor ca ea, un simbol al mândriei şi al siguranţei.

Se afla prea departe ca să-i desluşească trăsăturile feţei. Avu totuşi impresia că zărea o umbră de zâmbet când el sări, retrăgându-se, şi împinse într-o altă statuie. Urmărirea reîncepu.

Vin se ţinu după el prin oraş, incendiind fier şi aterizând pe acoperişuri şi pe străzi, împingându-se în salturi lungi, cu boltă. Săreau amândoi prin Luthadel ca nişte copii pe un teren de joacă – ea încercând să-i taie calea, el izbutind cu iscusinţă să rămână cu puţin înaintea ei.

Era bun. Mult mai bun decât orice alt Născut-din-Ceaţă pe care-l cunoscuse sau îl înfruntase ea, poate în afară de Kelsier. Oricum, în timpul scurs de la antrenamentele cu Supravieţuitorul, ea îşi perfecţionase deprinderile. Era cu putinţă ca acel nou-venit să fie chiar mai bun? Ideea o excita. Îl considerase întotdeauna pe Kelsier un exemplu de abilitate Allomantică şi îi fusese uşor să uite că el îşi dobândise puterile cu numai doi ani înainte de Prăbuşire.

Adică un timp egal cu cel scurs de când mă antrenez eu, îşi dădu ea seama în clipa când ateriză pe o stradă mică, îngustă. Se încruntă, ghemuindu-se, şi rămase nemişcată. Îl văzuse pe Pânditor coborând în direcţia acelei străzi.

De fapt, era practic o alee, îngustă şi murdară, mărginită pe ambele părţi de clădiri cu câte trei sau patru etaje. Nimic nu se clintea – Pânditorul fie se furişase, îndepărtându-se, fie se ascundea în apropiere. Vin arse fier, dar liniile lui nu-i dezvăluiră nicio mişcare.

Însă mai exista şi o altă cale...

Se prefăcu că se uita în continuare în jur, dar îşi aprinse bronzul şi îl incendie, încercând să străpungă norul cupric pe care-l bănuia în apropiere.

Şi el era acolo. Ascuns în spatele obloanelor unei clădiri dărăpănate, mai toate închise. Acum, când ştia unde să se uite, zări şi bucata de metal de care se folosise el ca să sară la al doilea etaj, zăvorul de care pesemne Trăsese mai apoi, în grabă, ca să-nchidă oblonul în urma lui. Probabil că inspectase strada mai înainte, având de la bun început intenţia să-şi piardă urma acolo.

Ingenios, se gândi Vin.

Pânditorul n-avea de unde să ştie că ea putea străpunge norii cuprici. Dar s-ar fi dat de gol dacă l-ar fi atacat în clipa aceea. Rămase locului, în tăcere, imaginându-şi cum stătea el ghemuit deasupra, aşteptând încordat s-o vadă plecând.

Vin zâmbi. Se întinse în interior şi-şi studie rezerva de duraluminiu. Avea posibilitatea să descopere dacă, arzându-l, arăta altfel în ochii unui Născut-din-Ceaţă. Probabil că Pânditorul îşi ardea toate metalele, hotărât să afle care avea să fie următoarea ei mişcare.

Prin urmare, crezându-se incredibil de deşteaptă, Vin arse al paisprezecelea metal.

În urechi îi răsună o explozie colosală. Ea icni şi căzu în genunchi, şocată. În jurul ei, totul deveni strălucitor, ca şi cum printr-o spărtură ar fi năvălit destulă energie ca să lumineze întreaga stradă. Şi i se făcu frig; un frig copleşitor, de gheaţă.

Gemu, încercând să dea un sens sunetului. Nu... nu era o explozie, ci mai multe. Un zgomot surd, ritmat, de parcă lângă ea ar fi bătut o tobă. Bătăile propriei inimi. Şi o adiere, zgomotoasă ca urletul vijeliei. Zgrepţănările unui câine ce căuta de mâncare. Sforăitul cuiva. Era ca şi cum auzul i-ar fi devenit de o sută de ori mai puternic.

Şi apoi... nimic. Vin căzu cu spatele pe caldarâm, cu brusca năvală de lumină, frig şi zgomote dispărând dintr-odată. Prin negura din preajmă se mişca o siluetă, dar ea nu putea s-o vadă – nu mai putea să vadă în întuneric. Cositorul ei...

S-a terminat, îşi dădu ea seama, venindu-şi în fire. Toată rezerva mea de cositor s-a mistuit. Îl... ardeam când am aprins duraluminiul.

Le-am ars pe amândouă în acelaşi timp. Ăsta e secretul. Duraluminiul îi arsese tot cositorul, într-o singură răbufnire. Îi ascuţise simţurile uimitor de mult, pentru foarte scurt timp, dar nu-i mai lăsase nimic din întreaga rezervă. Se uită şi văzu că-i dispăruseră şi bronzul, şi fludorul – celelalte metale pe care le ardea în acel moment. Iureşul colosal al informaţiilor aduse de simţuri îi ascunsese efectele arderii intense a celorlalte două metale.

Gândeşte-te la asta mai târziu, îşi spuse Vin, scuturând din cap. Se simţea de parcă ar fi fost surdă şi oarbă, dar nu era. Nu era decât uşor ameţită.

Silueta întunecată se contură deasupra ei, în ceaţă. N-avea timp să-şi revină; se ridică în picioare împleticindu-se. Silueta era prea scundă ca să fie a Pânditorului. Era...

— Stăpână, ai nevoie de ajutor?

Vin ezită în timp de OreSeur se apropie, apoi se aşeză pe picioarele din spate.

— Ai... izbutit să mă urmezi, spuse Vin.

— N-a fost uşor, stăpână, spuse OreSeur, cu voce plată. Ai nevoie de ajutor?

— Ce? Nu, n-am. Vin scutură din cap, limpezindu-şi mintea. Cred că am scăpat ceva din vedere când te-am făcut câine. Nu mai poţi să-mi cari metale.

Kandra îşi lăsă capul pe-o parte, apoi se retrase pe o alee. Reapăru o clipă mai târziu, având ceva în gură. Centura ei.

I-o aruncă la picioare, se aşeză din nou şi aşteptă.

Vin luă centura şi scoase un flacon cu metale de rezervă.

— Mulţumesc, spuse, cu voce scăzută. A fost foarte... înţelept din partea ta.

— Respect Învoiala, stăpână, spuse kandra. Nimic mai mult.

Ei, e mai mult decât ai mai făcut vreodată până acum, se gândi ea, dând peste cap conţinutul flaconului şi simţind cum i se refăceau rezervele. Arse cositor şi-şi recăpătă vederea nocturnă, limpezindu-şi mintea de pâcla ce-o ţinea încordată; de când îşi descoperise puterile, nu mai fusese niciodată nevoită să umble noaptea printr-un întuneric deplin.

Obloanele camerei Pânditorului erau deschise; se părea că fugise în timpul crizei ei. Vin oftă.

— Stăpână! exclamă OreSeur.

Vin se răsuci. În spatele ei ateriză fără zgomot un bărbat. Arăta, cumva... familiar. Avea faţa prelungă – sub părul negru – şi-şi ţinea capul uşor înclinat, a nedumerire. Vin îi citi întrebarea din ochi. De ce căzuse?

Vin zâmbi.

— Poate-am făcut-o ca să te-atrag mai aproape, şopti – încet, şi totuşi destul de tare ca să fie auzită de urechi ajutate de cositor.

Zâmbi şi el, apoi îşi înclină fruntea, ca şi cum ar fi vrut să-şi arate respectul.

— Cine eşti? întrebă Vin, venind cu un pas mai aproape.

— Un duşman, răspunse el, întinzând mâna ca s-o oprească.

Vin şovăi. Ceaţa se învârtejea între ei pe strada tăcută.

— Atunci de ce m-ai ajutat în lupta cu asasinii ăia?

— Pentru că, răspunse el, mai sunt şi nebun pe deasupra.

Vin îl privi încruntată. Văzuse odinioară nebunia sclipind în ochii cerşetorilor. El nu era nebun. Stătea drept, mândru, controlându-şi căutătura îndreptată spre ea.

Ce soi de joc şi-a ales? se întrebă Vin.

Instinctele ei – dobândite într-o viaţă – o avertizau să fie prudentă. Abia învăţase să se-ncreadă în prieteni şi n-avea de gând să-i ofere acelaşi privilegiu unui bărbat întâlnit în noapte.

Totuşi, trecuse mai bine de un an de când nu mai stătuse de vorbă cu un alt Născut-din-Ceaţă. În ea existau conflicte pe care n-avea cum să le explice altora. Nici măcar Ceţurienii, ca Ham şi Boare, nu puteau să-nţeleagă strania viaţă dublă a unei Născute-din-Ceaţă. În parte asasină, în parte gardă de corp, în parte femeie nobilă... în parte o fată năucită, tăcută. Oare propria identitate îl făcea pe bărbatul acela să-şi pună astfel de întrebări?

Poate izbutea să şi-l facă aliat, să aducă un al doilea Născut-din-Ceaţă printre apărătorii Stăpânirii Centrale. Chiar dacă nu izbutea, cu siguranţă nu-şi putea permite să lupte cu el. Un antrenament la vreme de noapte era una, dar, dacă întrecerea lor devenea periculoasă, ar fi putut să intre în joc atiul.

Şi, dacă intra, ea ar fi pierdut.

Pânditorul o studia cu atenţie.

— Răspunde-mi la o-ntrebare, spuse el, în ceaţă.

Vin făcu semn că era de acord.

— Eşti într-adevăr cea care L-a omorât?

— Da, şopti ea.

Întrebarea nu se putea referi decât la o singură persoană.

El dădu încet din cap.

— De ce rămâi în jocurile lor?

— Jocurile cui?

El întinse braţul în ceaţă, arătând spre Fortăreaţa Venture.

— Nu sunt jocuri, spuse Vin. Când oamenii pe care-i iubesc sunt în pericol, nu e niciun joc.

Pânditorul îşi îndreptă spatele, apoi clătină din cap, ca şi cum ar fi fost... dezamăgit. Pe urmă scoase ceva din eşarfă.

Vin se retrase imediat, dintr-un salt. Însă bărbatul se mulţumi s-arunce o monedă pe caldarâm, între ei. Banul ricoşă de câteva ori înainte de a se opri pe dale. Pe urmă el se împinse, ajungând din nou în aer.

Vin nu-l urmări. Ridică mâna să-şi frece fruntea; încă se mai simţea ca şi cum ar fi trebuit să aibă o durere de cap.

— Îl laşi să plece? o întrebă OreSeur.

Ea încuviinţă cu un gest.

— Am terminat pentru noaptea asta. A luptat bine.

— O spui aproape cu respect, zise kandra.

Vin se întoarse spre el, încruntată din cauza umbrei de dezgust care i se simţea în glas. OreSeur se aşeză, răbdător, fără să-şi trădeze emoţiile.

Ea oftă, punându-şi centura.

— Va trebui să găsim un soi de ham pentru tine, sau ceva asemănător. Vreau să-mi ţii flacoanele de rezervă, aşa cum făceai când erai om.

— N-o să fie necesar, stăpână, zise OreSeur.

— Oh?

El se ridică şi se apropie.

— Te rog, dă-mi unul dintre flacoane.

Ea se supuse, scoase una dintre micile sticluţe. OreSeur se opri, apoi se-ntoarse cu un umăr spre ea. Sub ochii ei, blana se despărţi în două şi carnea se despică, arătându-şi venele şi toate straturile. Vin se retrase puţin.

— Nu trebuie să-ţi faci griji, stăpână. Carnea mea nu e ca a ta. S-ar putea spune că am mai mult... control asupra ei. Pune flaconul în umărul meu.

Vin făcu ce i se ceruse. Carnea se închise în jurul sticluţei, ascunzând-o. Vin arse fier, de probă. Nu apăru nicio linie albastră care să trădeze flaconul. Metalul din stomacul cuiva nu putea fi influenţat de un alt Allomant; într-adevăr, metalele care străpungeau corpul, cum erau piroanele Inchizitorilor sau cercelul ei, nu puteau fi Trase sau Împinse de altcineva. Regula părea să fie valabilă şi pentru metalele din trupul unui kandra.

— O să ţi-l dau când o să fii în primejdie, zise OreSeur.

— Mulţumesc.

— Avem o învoială, stăpână. Nu-mi mai mulţumi. Nu fac decât ce mi se cere.

Ea dădu încet din cap.

— Atunci să ne-ntoarcem la palat, spuse. Vreau să văd ce face Elend.

Dar să-ncepem cu începutul. Pe Alendi l-am întâlnit pentru prima oară în Khlennium; pe vremea aceea era un flăcăiandru, încă nepervertit de anii petrecuţi în fruntea unor armate.

Capitolul 9

Marsh se schimbase. Fostul Căutător avea ceva... mai aspru. Ceva din modul în care părea să privească întotdeauna îndelung obiecte pe care Sazed nu le putea vedea, ceva din răspunsurile tăioase şi din limbajul lapidar.

Desigur, fusese întotdeauna un om care le spunea lucrurilor pe nume. Sazed îşi privea prietenul în timp ce mergeau alături, cu paşi mari, pe drumul prăfos. N-aveau cai; chiar dacă Sazed ar fi avut unul, era ştiut că aproape niciun animal n-ar fi mers alături de un Inchizitor.

Care zicea Fantomă că e porecla lui Marsh? se întrebă Sazed. Înainte de transformare, îi spuneau... Ochi de Fier. Numele se dovedise a fi înspăimântător de profetic. Aproape toţi ceilalţi găseau noua stare a lui Marsh neliniştitoare, aşa că-l lăsaseră să se izoleze. Deşi lui nu părea să-i pese, Sazed se străduia din răsputeri să fie prietenos.

Nu ştia dacă Marsh îi aprecia sau nu gestul. Păreau să se-nţeleagă bine; amândoi erau interesaţi de ştiinţă şi de istorie, ca şi de climatul religios din Ultimul Imperiu.

Şi a venit să mă caute, îşi continuă Sazed gândurile. Sigur, a pretins că are nevoie de ajutor pentru cazul în care din Abaţia din Seran n-au plecat toţi Inchizitorii. Era o scuză jalnică. În ciuda puterilor sale de Feruchimist, terrisianul nu era un luptător.

— Ar fi trebuit să te afli în Luthadel, spuse Marsh.

Sazed îşi ridică privirea. Ca de obicei, Marsh intrase direct în subiect, fără niciun preambul.

— De ce spui asta? întrebă Sazed.

— Acolo au nevoie de tine.

— Şi restul Ultimului Imperiu are nevoie de mine, Marsh. Sunt Păstrător – niciun grup de oameni n-ar trebui să pună stăpânire pe tot timpul meu.

Marsh clătină din cap.

— Ţăranii ăştia vor uita c-ai trecut pe la ei. Dar nimeni nu va uita ceea ce-o să se-ntâmple curând în Stăpânirea Centrală.

— Cred c-o să te surprindă cât de multe pot uita oamenii. Războaiele şi regatele pot părea importante acum, dar până şi Ultimul Imperiu s-a dovedit a fi pieritor. Acum, după ce a căzut, nu e treaba Păstrătorilor să se-amestece în politică.

Mulţi ar spune că n-a fost niciodată treaba noastră.

Marsh se-ntoarse spre el. Ochii ăia, orbite pline pe de-a-ntregul cu oţel. Sazed nu se cutremură, dar se simţi evident stânjenit.

— Şi prietenii tăi? întrebă Marsh.

Asta atingea ceva mult mai personal. Sazed îşi feri privirea, cu gândul la Vin, la faptul că-i jurase lui Kelsier că avea să-i poarte de grijă. Acum nu prea mai are nevoie de aşa ceva, se gândi. A devenit expertă în Allomanţie, într-o mai mare măsură decât a fost vreodată Kelsier. Însă Sazed ştia că existau moduri de apărare fără nicio legătură cu lupta. Acestea – susţinerea, sfaturile, bunătatea – erau vitale pentru oricine, dar mai ales pentru Vin. Atât de multe se sprijineau pe umerii bietei fete.

— Le-am trimis ajutor, răspunse. Ajutorul pe care-l pot da.

— Nu e de-ajuns, insistă Marsh. În Luthadel se petrec lucruri prea importante ca să fie ignorate.

— Nu le ignor, Marsh. Pur şi simplu, îmi fac datoria cât de bine pot.

Inchizitorul se uită în sfârşit în altă parte.

— Greşeşti crezând că este datoria ta. O să te-ntorci la Luthadel imediat ce terminăm aici.

Sazed deschise gura să-l contrazică, dar nu scoase niciun sunet. Ce-ar fi fost de spus? Dreptatea era de partea lui Marsh. Deşi n-avea nicio dovadă, Sazed ştia că-n Luthadel se petreceau lucruri importante – pentru lupta împotriva cărora era nevoie de ajutorul lui. Lucruri care puteau influenţa întregul teritoriu numit cândva Ultimul Imperiu.

Aşa că închise gura şi se strădui din greu să ţină pasul cu Marsh. Avea să se-ntoarcă la Luthadel, demonstrând încă o dată cât de rebel era. Poate că, în final, urma să-şi dea seama că lumea nu se confrunta cu nicio ameninţare a unei fantome – că el se întorsese pur şi simplu îmboldit de dorinţa egoistă de fi alături de prietenii săi.

De fapt, spera că acesta din urmă avea să se dovedească a fi adevărul. Alternativa i-ar fi creat o senzaţie foarte neplăcută.

Înălţimea lui Alendi m-a izbit la prima vedere. Era un bărbat care-i domina pe ceilalţi prin statura lui, un bărbat care – în ciuda tinereţii sale şi a hainelor modeste – impunea respect.

Capitolul 10

Sala Adunării se afla în fostul canton al Vistieriei. Era o încăpere cu tavanul scund, mai degrabă o sală de lectură imensă decât un loc potrivit pentru întrunirea Adunării. În faţa unui podium se întindeau, în evantai, mai multe şiruri de bănci. Pe podium, în dreapta, fuseseră rânduite, la cererea lui Elend, scaune pentru membrii Adunării. În stânga pusese să fie înălţat un singur pupitru pentru vorbitori.

Pupitrul era aşezat cu faţa către Adunare, nu către mulţime, însă oamenii simpli erau încurajaţi să asiste. Elend credea că toată lumea ar fi trebuit să fie interesată de lucrările guvernului; îl durea faptul că, la întrunirile săptămânale ale Adunării, numărul spectatorilor era de obicei mic.

Locul lui Vin era pe podium, dar în partea din spate, drept în faţa publicului. Din acel punct de observare, ea şi celelalte gărzi de corp priveau mulţimea din sală pe lângă pupitru. Un alt şir dintre gărzile lui Ham – fără uniforme – stătea pe primul rând de scaune, alcătuind o primă barieră protectoare. Elend nu fusese de acord cu dorinţa lui Vin de a avea gărzi şi în faţa, şi în spatele podiumului – credea că gărzile de corp aflate chiar în spatele vorbitorilor le-ar fi abătut atenţia. Însă Ham şi Vin insistaseră. Dacă Elend avea să stea în faţa mulţimii în fiecare săptămână, ea voia să fie sigură că putea să-l păzească – şi pe cei care-l priveau.

Prin urmare, ca s-ajungă la scaunul ei, Vin trebuia să traverseze podiumul. Urmărită de priviri. Din mulţimea de spectatori, unii erau amatori de scandal; bănuiau că era metresa lui Elend, iar un rege care se culca tocmai cu asasina ce lucra în slujba lui era un subiect de bârfă de toată frumuseţea. Pe alţii îi interesa politica; se întrebau cât de mare era influenţa ei asupra regelui, dacă se puteau folosi de ea ca s-ajungă la urechile lui. Curiozitatea altora era stârnită de legendele ce se tot răspândeau; se întrebau dacă o fată ca Vin fusese într-adevăr în stare să-l ucidă pe Lordul Legiuitor.

Ea grăbi pasul. Trecu de membrii Adunării şi-şi găsi locul lângă Ham, care – deşi lua parte la o întrunire protocolară – nu purta decât o simplă vestă, fără cămaşă. Stând alături de el, în pantaloni şi cămaşă, Vin nu se mai simţea chiar atât de nelalocul ei.

Ham îi zâmbi şi o bătu cu afecţiune pe umăr. Ea se văzu nevoită să-şi impună să nu sară-n sus la atingere a lui. Nu fiindcă nu i-ar fi plăcut Ham – de fapt, îi plăcea foarte mult. Îl iubea, ca pe toţi ceilalţi oameni din fosta bandă a lui Kelsier. Numai că... lui Vin, îi venea greu să dea o explicaţie, fie şi numai ei înseşi. Cu gestul lui inocent, Ham o stânjenea, îi venea să intre-n pământ de ruşine. După părerea ei, oamenii n-ar fi trebuit să se-atingă unul pe altul cu atâta nepăsare.

Îşi alungă gândurile. Trebuia să-nveţe să fie aidoma tuturor celorlalţi. Elend merita o femeie normală.

El se afla deja acolo. Dădu din cap către ea când văzu că sosise, şi Vin zâmbi. El se întoarse din nou către Lordul Penrod, un nobil din Adunare, şi continuă să discute cu voce joasă.

— Elend o să fie-n culmea fericirii, şopti Vin. Sala e ticsită.

— Sunt îngrijoraţi, răspunse încet Ham. Şi oamenii îngrijoraţi dau mai multă atenţie lucrurilor de soiul ăsta. Eu nu pot spune că sunt încântat – toată mulţimea asta ne-ngreunează munca.

Vin dădu din cap, cercetând din priviri lumea adunată. Mulţimea era bizar de amestecată – o colecţie de grupuri diferite care, în zilele Ultimului Imperiu, nu s-ar fi adunat nicidecum laolaltă. În cea mai mare parte erau nobili, fireşte. Vin se încruntă, gândindu-se de câte ori încercaseră unii dintre ei să-l manipuleze pe Elend şi la promisiunile pe care el le făcea...

— Ce te face să te uiţi aşa? o înghionti Ham.

Ea se întoarse spre Brutal. Pe faţa lui hotărâtă, prelungă, ochii scânteiau în aşteptare. Când era rost de o dezbatere, Ham o mirosea cu o abilitate aproape supranaturală.

Vin oftă.

— Nu ştiu ce să zic despre asta, Ham.

— Asta?

— Asta, răspunse ea, cu voce joasă, arătând către Adunare. Elend se străduieşte din răsputeri să facă pe toată lumea fericită. Renunţă la atâtea – la puterea lui, la bani...

— Nu vrea decât să vadă că toată lumea e tratată corect.

— E mai mult decât atât, Ham. E ca şi cum ar vrea să facă din fiecare om un nobil.

— Şi-ar fi chiar atât de rău?

— Dacă toţi oamenii sunt nobili, atunci nobilimea nu mai există. Nu poate fi toată lumea bogată şi nu poate să conducă toată lumea. Pur şi simplu nu aşa merg lucrurile.

— Poate, spuse Ham, gânditor. Dar n-are Elend datoria civică de a încerca să se pună în slujba dreptăţii pentru a se asigura că se lucrează în folosul ei?

Datorie civică? se gândi Vin. Ar fi trebuit să ştiu că nu e cazul să discut cu Ham despre aşa ceva...

Îşi coborî privirea.

— Nu cred decât că ar fi putut avea grijă să fie toată lumea tratată corect şi fără să existe o Adunare. Oamenii ăştia nu fac altceva decât să se sfădească şi să-ncerce să-i ia puterea. Iar el îi lasă.

Ham abandonă discuţia, iar ea reîncepu să studieze mulţimea. Se părea că muncitorii de la ţesătorie sosiră, în grup mare, printre primii şi izbutiseră s-ocupe cele mai bune locuri. În zilele de început ale Adunării – cu vreo zece luni în urmă – nobilimea trimitea slujitori să-i ocupe locurile, sau mituia oamenii ca să renunţe la locurile lor. Însă, imediat ce aflase, Elend interzisese şi una, şi alta.

În afară de nobili şi ţesători, în număr mare era prezentă clasa „nouă”. Negustori şi meşteşugari skaa, cărora li se îngăduia acum să-şi impună propriile preţuri pentru ceea ce ofereau. Ei erau adevăraţii câştigători din lumea gospodărită de Elend. Sub domnia asupritoare a Lordului Legiuitor, numai câţiva skaa, nemaipomenit de talentaţi, izbutiseră să urce până la un nivel de bunăstare moderat. Odată scăpaţi de restricţii, aceiaşi oameni se dovediseră cu mult mai pricepuţi şi mai ageri la minte decât confraţii lor de sorginte nobilă. În Adunare, alcătuiau o facţiune de putere cel puţin egală cu a nobilimii.

Mulţimea era împestriţată şi de alţi skaa. Arătau aproape la fel ca înainte de a prelua Elend puterea. În vreme ce nobilii purtau costume – complete, cu pălării-de-zi şi haine – acei skaa aveau doar nişte pantaloni. Unii veneau încă murdari după o zi de muncă, iar îmbrăcămintea le era veche, uzată, pătată de cenuşă.

Şi totuşi... şi în privinţa lor se schimbase ceva. Nu hainele, ci ţinuta. Stăteau ceva mai drepţi, cu frunţile ceva mai sus. Şi aveau destul timp liber ca să vină la o întrunire a Adunării.

Elend se ridică în sfârşit în picioare, ca semnal de începere. În dimineaţa aceea se lăsase îmbrăcat de valeţi şi, ca urmare, în înfăţişarea lui, neglijenţa era aproape cu desăvârşire absentă. Costumul îi venea bine, toţi nasturii fuseseră încheiaţi, culoarea vestei era de un albastru-închis, cuviincios. Şi părul fusese pieptănat cu grijă, cu buclele scurte, castanii, lipite de cap.

Elend începea de obicei întrunirile dând cuvântul altora, unor membri ai Adunării care vorbeau ore în şir despre tot felul de lucruri, cum ar fi birurile şi curăţenia oraşului. Însă în ziua aceea aveau de discutat subiecte mai presante.

— Domnii mei, începu el, vă rog să îngăduiţi o îndepărtare de la subiectele obişnuite, în lumina... prezentei stări de lucruri din ţară.

Cei douăzeci şi patru de membri ai Adunării încuviinţară, câţiva bombănind pentru sine. Elend nu-i luă în seamă. Se simţea în largul lui în faţa mulţimii, mult mai mult decât avea să se simtă Vin vreodată. În timp ce derula el foaia cu discursul, ea rămase cu ochii asupra mulţimii, ca să nu-i scape nicio reacţie şi nicio tresărire.

— Natura cumplită a situaţiei ar trebui să fie evidentă, îşi începu el cuvântarea pregătită. Înfruntăm un pericol pe care acest oraş nu l-a mai cunoscut vreodată. Invazia şi asediul unui despot din afară.

Suntem o naţiune nouă, un regat fondat pe principii necunoscute în vremea Lordului Legiuitor. Cu toate acestea, avem deja tradiţii. Libertate pentru skaa. Guvernare după bunul nostru plac şi după propriile noastre norme. Nobili care nu mai sunt nevoiţi să se umilească în faţa obligatorilor şi Inchizitorilor Lordului Legiuitor.

Domnii mei, un singur an nu e de-ajuns. Am gustat libertatea şi avem nevoie de timp ca s-o savurăm. În ultima lună, am discutat adesea şi ne-am contrazis, încercând să stabilim ce vom avea de făcut la sosirea acestei zile. E evident că, în această privinţă, avem păreri diferite. De aceea vă cer un vot de solidaritate. Să ne făgăduim atât nouă înşine, cât şi acestor oameni că nu vom preda oraşul în mâinile unei puteri străine fără a chibzui temeinic. Să luăm hotărârea de a aduna mai multe informaţii, de a căuta alte căi şi chiar de a lupta dacă va fi într-adevăr necesar.

Discursul continuă, dar Vin îl auzise de vreo zece ori când îl repeta Elend. Se trezi cu atenţia îndreptată asupra mulţimii. Cel mai mult o îngrijorau obligatorii pe care-i văzuse aşezaţi în spate. Nu reacţionaseră aproape deloc când remarcile lui Elend aruncaseră asupra lor o lumină negativă.

Ea nu înţelesese niciodată de ce-i îngăduise Elend Cultului de Oţel să-şi continue predicile. Era ultima rămăşiţă reală a puterii Lordului Legiuitor. Cei mai mulţi obligatori refuzaseră cu încăpăţânare să-i împărtăşească guvernului lui Elend cunoştinţele lor despre conducerea şi administrarea statului şi continuau să-i privească pe skaa cu dispreţ.

Cu toate acestea, Elend le îngăduise să rămână. Ţinea cu stricteţe la respectarea legii care le interzicea să incite la răzvrătire şi la violenţă. Dar nu-i alungase din oraş, aşa cum propusese Vin. De fapt, dacă decizia i-ar fi aparţinut ei şi numai ei, probabil ar fi pus să fie executaţi.

În cele din urmă, cuvântarea regelui se apropie de sfârşit, şi ea reîncepu s-o asculte.

— Domnii mei, spuse Elend, fac această propunere cu bună-credinţă, şi o fac în numele celor pe care îi reprezentăm. Cer timp. Propun să renunţăm la orice fel de vot legat de soarta oraşului până când i se va fi acordat unei delegaţii regale o întâlnire cu armata din afară şi hotărâm apoi dacă există şanse de negociere şi care sunt acestea.

Lăsă foaia în jos şi-şi ridică privirea, în aşteptarea comentariilor.

— Aşadar, ne ceri să-ţi cedăm puterea de a decide soarta oraşului, spuse Philen.

Era unul dintre negustorii din Adunare şi îşi purta veşmintele bogate atât de firesc încât cine nu-l cunoştea n-avea de unde să ştie că le îmbrăcase pentru prima oară cu nu mai mult de un an în urmă.

— Ce? exclamă Elend. N-am spus aşa ceva – am cerut doar mai mult timp. Ca să mă-ntâlnesc cu Straff.

— Până acum nu ne-a luat în seamă niciun mesaj, se amestecă un alt membru al Adunării. Ce te face să crezi c-o să te-asculte acum?

— Nu folosim cuvântul potrivit, zise unul dintre reprezentanţii nobilimii. Ar trebui să ne hotărâm să-l implorăm pe Straff Venture să nu ne atace, nu să luăm hotărârea de a-l întâlni şi de a discuta cu el. Trebuie să stabilim cât mai repede că suntem dornici să trecem de partea lui. I-aţi văzut armata. Are de gând să ne distrugă!

— Vă rog, spuse Elend, ridicând o mână. Să nu ne îndepărtăm de subiect.

Un alt membru al Adunării – un reprezentant al populaţiei skaa – începu să vorbească, de parcă nu l-ar fi auzit pe Elend.

— Vorbeşti aşa fiindcă eşti nobil, spuse, arătând către bărbatul pe care-l întrerupsese Elend. Ţi-e uşor să spui că vrei să treci de partea lui Straff, fiindcă n-ai nimic de pierdut.

— N-am nimic de pierdut? ripostă nobilul. Eu şi toţi cei din casa mea am putea fi executaţi fiindcă l-am sprijinit pe Elend împotriva tatălui său.

— Pfui, zise unul dintre negustori. Vorbiţi fără sens. Ar fi trebuit să angajăm mercenari cu luni în urmă, aşa cum am propus eu.

— Şi de unde-am fi scos bani pentru ei? întrebă Lordul Penrod, conducătorul grupului de nobili din Adunare.

— Din biruri, răspunse negustorul, cu o fluturare de mână.

— Domnii mei! spuse Elend; şi repetă, cu voce mai puternică: Domnii mei!

Ceea ce atrase o mică parte a atenţiei.

— Trebuie să luăm o hotărâre, adăugă el. Concentraţi-vă asupra subiectului, vă rog. Ce părere aveţi de propunerea mea?

— E lipsită de sens, răspunse Philen, negustorul. De ce-ar trebui s-aşteptăm? Să-l invităm pe Straff în oraş, şi gata. Oricum o să-l cucerească.

Vin se lăsă pe spătarul scaunului în vreme ce bărbaţii se certau din nou. Problema era că – deşi nu putea să-l sufere – negustorul Philen avea dreptate. Lupta părea o decizie deloc ispititoare. Straff avea o armată atât de mare! O amânare ar fi fost cu adevărat de mare folos?

— Ei, uite, spuse Elend, încercând din nou să le atragă atenţia – şi izbutind numai în parte. Straff e tatăl meu. Poate c-aş izbuti să discut cu el. Cum îl fac să m-asculte? Luthadel a fost căminul lui ani de-a rândul. Poate am şanse să-l conving să nu-l atace.

— O clipă, zise cineva din grupul de skaa. Cum rămâne cu problema hranei? Aţi văzut cât cer negustorii pentru grâne? Înainte de a ne face griji din pricina armatei, ar trebui să discutăm despre scăderea preţurilor.

— Întotdeauna daţi vina pe noi pentru belele voastre, ripostă unul dintre negustori, arătând cu degetul.

Şi cearta reîncepu. Elend se gârbovi uşor în spatele pupitrului vorbitorului. Vin clătină din cap, părându-i rău pentru el în timp ce discuţia degenera. Se întâmpla adesea la întrunirile Adunării; după părerea ei, pur şi simplu nu-i acordau lui Elend respectul care i se cuvenea. Poate că era singurul vinovat, pentru că-i înălţase pe poziţii aproape egale cu a lui.

În cele din urmă, cearta se domoli, şi Elend scoase o foaie de hârtie, având evident de gând să noteze voturile pentru şi contra propunerii sale. Nu părea prea optimist.

— Bun, spuse. Să votăm. Vă rog să nu uitaţi – dându-mi mie timp nu-nseamnă că luaţi o hotărâre definitivă. Îmi veţi acorda pur şi simplu o şansă să-ncerc să-mi conving tatăl să se răzgândească, să nu mai vrea cetatea.

— Elend, flăcăule, spuse Lordul Penrod. Am trăit cu toţii aici în timpul domniei Lordului Legiuitor. Ştim cu toţii ce fel de om e tatăl tău. Dacă vrea oraşul ăsta, o să-l ia. Aşa că noi nu putem hotărî decât cum e cel mai bine să ne predăm. Poate izbutim să găsim o cale de a păstra o parte dintre libertăţile oamenilor sub domnia lui.

Grupul păstră tăcerea şi, pentru prima oară, nimeni nu mai stârni o nouă ceartă. Câţiva se întoarseră spre Penrod, care afişa o expresie calmă, controlată. Vin nu ştia mare lucru despre el. Se număra printre cei mai puternici nobili care rămăseseră în oraş după Prăbuşire şi politica lui era conservatoare. Însă nu-l auzise niciodată vorbind cu dispreţ despre skaa, acesta fiind probabil motivul pentru care se bucura de popularitate printre oamenii de rând.

— Vorbesc deschis, adăugă Penrod, pentru că spun un adevăr. Nu ne aflăm pe o poziţie care ne permite să negociem.

— Sunt de acord cu Penrod, se amestecă Philen. Dacă Elend vrea o întâlnire cu Straff Venture, presupun că e dreptul lui. Aşa cum văd eu lucrurile, regalitatea îi dă dreptul să negocieze cu alţi regi. Însă nu suntem obligaţi să făgăduim că n-o să-i predăm oraşul lui Straff.

— Jupâne Philen, spuse Lordul Penrod, cred că m-ai înţeles greşit. Am spus că predarea oraşului e inevitabilă – dar că ar trebui să-ncercăm să câştigăm prin asta cât mai mult cu putinţă. Ceea ce înseamnă cel puţin o întâlnire cu Straff, ca să vedem ce are de gând. Să votăm acum predarea oraşului ar însemna să ne jucăm cărţile prea curând.

Elend îşi ridică privirea, părând plin de speranţă pentru prima oară, după abaterea discuţiei de la obiectivul său.

— Prin urmare, îmi susţii propunerea? întrebă.

— E un mod stângaci de dobândire a răgazului pe care-l consider necesar, răspunse Penrod. Dar... având în vedere că oştirea lui e deja aici, mă-ndoiesc că avem timp pentru altceva. Aşadar, da, Maiestate. Îţi susţin propunerea.

Mai mulţi alţi membri ai Adunării dădură din cap în timp ce vorbea Penrod, părând să ia propunerea în considerare pentru prima oară. Acest Penrod are prea multă putere, se gândi Vin, privindu-l pe politicianul vârstnic cu ochi îngustaţi. I se dă ascultare mai degrabă lui decât lui Elend.

— Atunci votăm? întrebă un alt membru al Adunării.

Şi votară. Elend le notă voturile. Cei opt nobili – şapte, la al căror număr se adăuga el însuşi – votară în favoarea propunerii, dând mare greutate părerii lui Penrod. Cei opt skaa se dovediră în mare parte de acord cu ea, iar negustorii în majoritate împotrivă. În cele din urmă, Elend obţinu totuşi cele două treimi din voturi de care avea nevoie.

— Propunere acceptată, spuse Elend, după numărătoarea finală, părând uşor surprins. Adunarea renunţă la dreptul de a preda oraşul până la întâlnirea regelui cu Straff Venture, pentru o discuţie oficială.

Vin se lăsă pe spătarul scaunului, încercând s-ajungă la o concluzie în privinţa votului. Era bine că Elend obţinuse ceea ce voia, dar modul în care izbutise o deranja.

Regele plecă în sfârşit de la pupitru, se aşeză şi lăsă un Philen nemulţumit să preia conducerea discuţiilor. Negustorul citi o propunere, cerându-le celorlalţi să voteze pentru trecerea rezervelor de hrană ale oraşului sub controlul negustorilor. Însă de data asta Elend însuşi declară că nu era de acord şi cearta reîncepu. Vin privea totul cu interes. Oare Elend îşi dădea seama în ce mare măsură se purta la fel ca toţi ceilalţi când se ridica împotriva propunerilor lor?

Regele şi câţiva skaa din Adunare izbutiră să prelungească discuţiile destul de mult ca să nu se voteze înainte de pauza de prânz. Publicul se ridică în picioare, întinzându-se, iar Ham se-ntoarse spre Vin.

— Izbutită întrunire, eh?

Ea se mulţumi să ridice din umeri.

El râse.

— Trebuie să facem ceva în privinţa sentimentelor amestecate pe care ţi le trezeşte datoria civică, fetiţo.

— Eu am răsturnat deja un guvern, răspunse Vin. Cred că asta-mi rezolvă problema „datoriei civice” pentru o bună bucată de timp.

Ham râse, supraveghind mulţimea din sală – la fel ca Vin. Momentul acela, în care se foia toată lumea, ar fi fost perfect pentru un atentat la viaţa lui Elend. O persoană atrase în mod deosebit atenţia lui Vin, care se încruntă.

— Mă-ntorc în câteva secunde, îi spuse lui Ham, ridicându-se.

— Ai votat cum trebuia, Lord Penrod, şopti Elend în timpul pauzei, stând alături de nobilul mai vârstnic. Avem nevoie de mai mult timp. Ştii ce-o să-i facă tatăl meu oraşului dacă-l va cuceri.

Lordul Penrod clătină din cap.

— N-a fost un gest favorabil ţie, fiule. Am vrut doar să m-asigur că prostul de Philen nu predă cetatea înainte ca nobilimea să obţină de la tatăl tău promisiunea respectării dreptului la titlu.

— Ei, uite, spuse Elend, ridicând un deget. Trebuie să existe o altă cale! Supravieţuitorul n-ar fi predat nicidecum oraşul fără luptă.

Penrod se încruntă şi Elend şovăi, blestemându-se în gând. Bătrânul lord era tradiţionalist – citarea Supravieţuitorului în faţa lui avea prea puţine efecte pozitive. Mulţi nobili se simţeau ameninţaţi de influenţa lui Kelsier asupra populaţiei skaa.

— Gândeşte-te puţin, spuse Elend, aruncând o privire într-o parte la apropierea lui Vin.

Ea îi făcu semn să se îndepărteze de scaunele membrilor Adunării, şi el se scuză. Traversă podiumul şi se opri lângă ea.

— Ce s-a-ntâmplat? o întrebă, cu voce scăzută.

— Femeia din spate, răspunse ea, la fel de încet, cu ochi bănuitori. Cea înaltă, în albastru.

Femeia în cauză nu era greu de descoperit. Era de vârstă mijlocie, uscăţivă, cu părul lung până la mijloc împletit într-o coadă. Aştepta, răbdătoare, în timp ce alţii se foiau prin încăpere.

— Ce e cu ea?

— E terrisiană, răspunse Vin.

Elend ezită.

— Eşti sigură?

Vin dădu din cap.

— Culorile alea... şi atât de multe bijuterii. E din Terris, fără nicio îndoială.

— Şi?

— Şi eu n-am făcut cunoştinţă cu ea, răspunse Vin. Şi se uită la tine, chiar în clipa asta.

— Toată lumea se uită la mine, Vin, sublinie Elend. La urma urmelor, eu sunt regele. În plus, de ce-ar fi trebuit să faci tu cunoştinţă cu ea?

— Toţi ceilalţi terrisieni au trecut pe la mine imediat ce-au intrat în oraş. Eu sunt cea care l-a ucis pe Lordul Legiuitor, şi toţi mă consideră eliberatoarea patriei lor. Dar pe ea n-o recunosc. N-a venit niciodată să-mi mulţumească.

Elend îşi dădu ochii peste cap, o luă pe Vin de umeri şi o întoarse cu spatele la femeia din sală.

— Vin, simt că e datoria mea de om de onoare să-ţi spun ceva.

Ea se încruntă.

— Ce?

— Eşti superbă.

Vin rămase nedumerită.

— Ce legătură are?

— Absolut niciuna, zâmbi Elend. Încercam doar să-ţi abat atenţia.

Vin se destinse încet şi schiţă un surâs.

— Nu ştiu dacă ţi-a mai spus-o cineva, Vin, dar uneori vezi numai duşmani peste tot.

Ea înălţă dintr-o sprânceană.

— Oh?

— Ştiu că e greu de crezut, dar e adevărat. Ei, din pură întâmplare, eu găsesc acest fapt de-a dreptul fermecător, dar crezi cu adevărat că femeia asta din Terris o să-ncerce să mă ucidă?

— Probabil că nu, recunoscu Vin. Însă vechile obiceiuri...

Elend zâmbi. Pe urmă se uită peste umăr la membrii Adunării, dintre care cei mai mulţi stăteau de vorbă pe şoptite, în grupuri. Nu se amestecau. Nobilii vorbeau cu nobilii, negustorii cu negustorii, norodul skaa cu norodul skaa. Păreau atât de divizaţi, atât de încăpăţânaţi. Cele mai simple propuneri stârneau uneori certuri de mai multe ore.

Trebuie să-mi dea mai mult timp! se gândi. Dar, chiar atunci, înţelese care era problema. Mai mult timp pentru ce? Penrod şi Philen îi atacaseră propunerea pe bună dreptate.

În realitate, întregul oraş dăduse de necaz, până peste cap. Nimeni nu ştia cu adevărat ce era de făcut împotriva unei forţe invadatoare numeric superioară, iar el însuşi o ştia mai puţin decât oricine altcineva. Tot ce ştia era că nu puteau să se predea. Nu încă. Trebuia să existe o cale de împotrivire.

Vin continua să se uite într-o parte, în direcţia publicului. Elend îi urmări privirea.

— Tot la terrisiană te uiţi?

Ea clătină din cap.

— La altceva... la ceva straniu. Ăla e unul dintre mesagerii lui Ciomege?

Elend ezită, apoi se-ntoarse. Într-adevăr, prin mulţime îşi făceau loc câţiva soldaţi, îndreptându-se spre podium. În partea din spate a sălii, lumea-ncepuse să şuşotească şi să-şi târşească picioarele, şi unii se grăbeau deja să părăsească încăperea.

Elend o simţi pe Vin crispându-se, neliniştită, şi-l săgetă frica. Am întârziat. Armata a atacat deja.

Unul dintre soldaţi ajunse în sfârşit lângă podium, şi Elend se grăbi să-l întâmpine.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă. A atacat Straff?

Soldatul se încruntă, părând îngrijorat.

— Nu, lordul meu.

Elend oftă uşor.

— Atunci ce e?

— E o a doua armată, lordul meu. Tocmai a apărut dincolo de ziduri.

E ciudat, dar ceea ce m-a îndemnat mai întâi să mă împrietenesc cu Alendi a fost neprefăcuta sa naivitate. Mi l-am luat ca ajutor în primele luni pe care le-a petrecut în marele oraş.

Capitolul 11

Pentru a doua oară în două zile, Elend se afla pe culmea zidului, cuprinzând cu privirea o oaste venită să-i invadeze regatul. Se uita cu ochii îngustaţi, ca să-i ferească de lumina roşie a soarelui după-amiezii, dar nu era Cositorian; nu izbutea să desluşească niciun amănunt lămuritor în privinţa noilor sosiţi.

— E vreo şansă să fi venit ca să ne-ajute? întrebă, plin de speranţă, întorcându-se spre Ciomege, care îi stătea alături.

Acesta se mulţumi să se-ncrunte.

— Poartă steagul lui Cett. Ţi-aduci aminte de el? Cel care-a trimis acum două zile opt asasini Allomanţi ca să-l scape de tine?

Elend se cutremură în aerul rece al toamnei şi aruncă încă o privire asupra celei de a doua oştiri. Îşi făcea tabăra la o bună distanţă de a lui Straff, aproape de Canalul Luth-Davn, al cărui curs se întindea în dreapta fluviului Channerel. Lângă Elend stătea şi Vin, însă Ham lipsea, ocupat să organizeze paza oraşului. În trupul lui de câine-lup, OreSeur aştepta răbdător pe zid, alături de Vin.

— Cum de nu i-am văzut apropiindu-se? întrebă Elend.

— Din pricina lui Straff. Iscoadele noastre s-au concentrat asupra lui; iar Cett a venit din aceeaşi direcţie. Straff a aflat, probabil, de a doua armată acum câteva zile, însă noi n-am avut practic nicio şansă s-o observăm.

Elend dădu din cap.

— Straff îşi formează un perimetru de soldaţi, ca să supravegheze cealaltă oaste, spuse Vin. Mă-ndoiesc că sunt prieteni.

Stătea pe una dintre înălţimile ca un dinte de fierăstrău al parapetului crenelat, cu tălpile periculos de aproape de marginea zidului.

— Poate se vor ataca unii pe alţii, spuse Elend, cu speranţă.

— Mă-ndoiesc, pufni Ciomege. Ca forţă, se apropie prea mult de egalitate, deşi Straff s-ar putea să fie ceva mai puternic. Nu-l cred pe Cett dispus să rişte atacându-l.

— Atunci de ce-a venit? întrebă Elend.

Ciomege ridică din umeri.

— Poate-a sperat c-o s-ajungă înaintea lui Venture la Luthadel, ca să-l cucerească primul.

Vorbea despre asta – despre cucerirea Luthadelului – ca şi cum ar fi fost sigură. Stomacul lui Elend se strânse ghem când se sprijini de parapet, uitându-se printr-un merlon. Vin şi ceilalţi erau hoţi şi Allomanţi skaa – proscrişi care fuseseră vânaţi aproape toată viaţa. Poate erau obişnuiţi să trăiască sub acea apăsare – a spaimei –, însă el nu era.

Cum puteau suporta lipsa de control, senzaţia de iminenţă? El se simţea neputincios. Ce-ar fi putut să facă? Să fugă şi să lase oraşul să se apere singur? Asta, fireşte, nu se punea la socoteală. Dar, având de înfruntat nu una, ci două armate pregătite să-i distrugă cetatea şi să-i ia tronul, i se părea greu să-şi astâmpere tremuratul mâinilor încleştate pe piatra aspră a parapetului.

Kelsier ar fi găsit o cale de ieşire, se gândi.

— Uitaţi-vă! îi întrerupse gândurile vocea lui Vin. Ce se-ntâmplă acolo?

Elend se întoarse. Vin fixa armata lui Cett cu ochi îngustaţi, arzând cositor ca să desluşească lucruri invizibile pentru privirea lui de om obişnuit.

— Cineva se desprinde de grosul oastei, spuse ea. Călare.

— Un sol? întrebă Ciomege.

— Poate, răspunse Vin. Călăreşte foarte repede...

Începu să alerge de pe un dinte de piatră pe altul, înaintând de-a lungul zidului. Kandra o urmă imediat, fugind fără zgomot pe zid, sub ea.

Elend se uită la Ciomege, care ridică din umeri, şi o porniră după cei doi. O ajunseră pe Vin, oprită în apropierea unuia dintre turnuri, cu ochii la călăreţul care se apropia. Sau cel puţin la asta presupuse Elend că se uita – el încă nu putea să distingă ceea ce vedea ea.

Allomanţie, se gândi, clătinând din cap. De ce nu căpătase şi el măcar una dintre puteri – chiar şi una dintre cele mai slabe, ca bronzul şi cuprul?

Vin înjură pe neaşteptate, îndreptându-şi spatele.

— Elend, ăla e Boare!

— Ce? se miră Elend. Eşti sigură?

— Da! E urmărit. Arcaşi călare.

Ciomege înjură şi-i făcu semn unui mesager.

— Trimiteţi călăreţi! Să taie calea urmăritorilor!

Mesagerul dispăru în goană. Însă Vin clătină din cap.

— Nu vor ajunge la timp, spuse, aproape pentru sine. Arcaşii îl vor prinde, sau, cel puţin, îl vor nimeri. Nici măcar eu n-aş putea ajunge acolo destul de repede, nu alergând. Dar, poate...

Elend se încruntă, ridicându-şi ochii spre ea.

— Vin, e mult prea departe ca să sari – chiar şi pentru tine.

Ea îi aruncă o privire, zâmbi şi sări de pe zid.

Vin îşi pregăti cel de-al paisprezecelea metal, duraluminiul. Avea o rezervă, dar nu o arse – nu încă. Sper c-o să meargă, se gândi, căutând o ancoră potrivită. Turnul de lângă ea avea, în partea de sus, un parapet întărit, din fier – care ar fi putut fi bun.

Trase de el, azvârlindu-se în vârful turnului. Şi sări din nou, imediat. Împingându-se în sus şi în afară, se îndepărtă de zid sub un unghi. Îşi stinse toate metalele, în afară de oţel şi fludor.

Apoi, continuând să împingă în parapet, arse duraluminiu.

O izbi o forţă neaşteptată. Atât de puternică, încât nu se îndoi că numai o răbufnire la fel de puternică a fludorului îi împiedica trupul să se rupă în bucăţi. Se îndepărtă de cetate, străbătând văzduhul ca azvârlită de mâna unui zeu uriaş, nevăzut. Aerul se scurgea pe lângă ea atât de repede încât urla, iar apăsarea neaşteptatei acceleraţii îi ţinea gândurile în loc.

Se zvârcoli, încercând să recapete controlul. Din fericire, îşi alese corect traiectoria; era aruncată drept către Boare şi urmăritorii lui. Indiferent ce-ar fi făcut acesta din urmă, fusese de-ajuns ca să-nfurie pe cineva peste măsură – fiindcă-l urmăreau peste douăzeci de oameni, cu săgeţile potrivite în arcuri.

Vin se prăbuşi, cu oţelul şi fludorul complet mistuite într-o singură străfulgerare de forţă, alimentată de duraluminiu. Înşfăcă un flacon de metal din centură şi-i dădu peste cap conţinutul. Însă, când azvârli flaconul, avu o senzaţie stranie de ameţeală. Nu era obişnuită să facă salturi în timpul zilei. Era ciudat să vadă pământul apropiindu-se de ea, ciudat să nu aibă o mantie-de-ceaţă care să-i fluture în jur, ciudat să nu fie ceaţă...

Călăreţul din frunte îşi lăsă arcul în jos, ţintindu-l pe Boare. Nimeni nu părea s-o fi observat pe Vin, năpustindu-se ca o pasăre de pradă.

Ei, nu tocmai năpustindu-se. Căzând ca un bolovan.

Revenindu-şi cu iuţeală, ea arse fludor şi aruncă o monedă spre solul care se apropia cu mare repeziciune. Pe urmă împinse în fărâma de metal, folosind-o ca să-şi micşoreze viteza şi ca să devieze uşor în lateral. Ateriză exact între Boare şi arcaşi, cu un hârşâit, aruncând în aer praf şi ţărână.

Arcaşul slobozi săgeata.

Chiar în clipa când ricoşa, împroşcând ţărână în jur, Vin întinse mâna şi se Împinse în aer, drept spre săgeată. În care împinse. Săgeata zbură înapoi, făcută bucăţi – azvârlind în jur aşchii de lemn când se desprinse vârful de coadă în aer, pentru a se izbi apoi de fruntea arcaşului care trăsese.

Omul căzu de pe cal. Vin ateriză. Se întinse din nou şi Împinse în potcoavele celor doi cai din spatele celui din frunte, făcându-i să se-mpiedice. Împingerea o aruncă pe ea însăşi în aer, cu spatele înainte, iar urletele de durere ale animalelor se înălţară în timp ce trupurile lor izbeau pământul cu bufnituri surde.

Vin continuă să Împingă, zburând de-a lungul drumului, la nici doi metri înălţime, şi îl ajunse repede din urmă pe Boare. Bărbatul masiv se răsuci, şocat, evident uluit de apariţia lui Vin, care atârna în aer, alături de calul lui în galop, cu hainele fluturându-i în curentul de aer stârnit de trecerea ei. Ea îi făcu cu ochiul, apoi se întinse şi Trase de armura unui alt călăreţ.

Se legănă în aer. Corpul îi protestă, nemulţumit de schimbarea bruscă a direcţiei, dar îşi ignoră durerea. Bărbatul de care Trăgea izbuti să rămână în şa, până când îl smuci de picioare, trântindu-l pe spate.

Vin ateriză pe pământul negru, şi călăreţul se rostogoli lângă ea. La o mică distanţă, ceilalţi smuciră în sfârşit de hăţuri, oprindu-se brusc la vreo câţiva paşi distanţă.

Kelsier probabil că i-ar fi atacat. Erau într-adevăr mulţi, dar purtau armuri şi caii aveau potcoave. Însă Vin nu era Kelsier. Ea îi întârziase îndeajuns ca să poată scăpa Boare. Era suficient.

Întinse mâna şi Împinse într-unul dintre ei, avântându-se cu spatele înainte, şi-i lăsă să-şi adune răniţii. Însă urmăritorii scoaseră imediat săgeţi cu vârfuri de piatră, potrivindu-le în arcuri.

Vin şuieră, înciudată, în timp ce arcaşii ocheau. Ei, prieteni, se gândi, vă sfătuiesc să vă ţineţi bine.

Se împinse uşor împotriva întregului grup, apoi arse duraluminiu. Nu o surprinse brusca răbufnire de forţă – o smucitură în piept, o vâlvătaie masivă în stomac, urletul vântului. Prin surprindere o luă efectul asupra ancorelor sale. Explozia de forţă spulberă oamenii şi caii, azvârlindu-i în aer ca pe nişte frunze purtate de vânt.

Trebuie să fiu foarte prudentă cu metalul ăsta, se gândi, strângând din dinţi şi răsucindu-se în aer. Oţelul şi fludorul i se terminaseră iarăşi, aşa că se văzu silită să-şi golească ultimul flacon. Era cazul să-nceapă să poarte asupra ei mai multe.

Atinse pământul din fugă şi fludorul o ajută să nu se-mpiedice, în ciuda vitezei ameţitoare. Încetini foarte puţin, lăsându-l pe Boare s-o ajungă din urmă, apoi îşi iuţi paşii, ca să alerge în ritmul calului său. Se avântă ca un atlet, bizuindu-se pe forţa şi pe echilibrul oferite de fludor ca să rămână în picioare în timp ce ţinea pasul cu animalul tot mai obosit. Acesta alerga privind-o, părând să-şi dea pe faţă un soi de nemulţumire cabalină, stârnită la vederea unui om care se putea măsura cu el.

Ajunseră în faţa cetăţii cu câteva clipe mai târziu. Boare îşi struni calul în vreme ce începeau să se deschidă canaturile Porţii de Fier, însă Vin aruncă o monedă şi împinse, lăsându-şi avântul s-o poarte spre zid. Când se deschiseră porţile, împinse în niturile lor, ceea ce o trimise drept în sus. Trecu foarte puţin pe deasupra crenelurilor – printre doi oşteni uluiţi – înainte de a cădea în partea opusă. Ateriză în curte şi se echilibră proptindu-se cu o mână de pietrele reci, tocmai când intra Boare pe poartă.

Se ridică în picioare. Boare trecu la trap pe lângă ea, tamponându-şi fruntea cu o batistă. De când nu-l mai văzuse, îşi lăsase părul să crească mai lung şi şi-l ţinea dat peste cap, cu vârfurile atingându-i uşor gulerul. Încă nu încărunţise, deşi avea vreo patruzeci şi cinci de ani. Pălăria îi lipsea – probabil că-i zburase din cap – dar purta unul dintre costumele lui scumpe, cu vestă de mătase. Galopul grăbit i-l presărase cu cenuşă neagră.

— Ah, Vin, draga mea, zise, răsuflând aproape tot atât de greu ca şi calul. Nu pot să nu spun că ai sosit exact la ţanc. O apariţie impresionant de grandioasă. Nu-mi place să fiu salvat făcându-se uz de forţă – dar, ei, când se-ntâmplă, e bine să aibă stil.

Vin zâmbi uitându-se cum descăleca – dovedind că nu era nicidecum cel mai agil bărbat din piaţă –, şi grăjdarii veniră să ia în primire animalul. Boare îşi şterse din nou fruntea în vreme ce Elend, Ciomege şi OreSeur coborau în fugă treptele zidului.

— Boare! exclamă Elend, apropiindu-se şi prinzându-l de braţe pe bărbatul mai scund, care-i răspunse cu acelaşi gest.

— Maiestate, spuse Boare. Presupun că eşti bine sănătos şi binedispus.

— Bine sănătos da, zise Elend. Cât despre buna dispoziţie... ei, lângă cetatea mea îşi are tabăra o armată străină.

— De fapt, sunt două armate, mormăi Ciomege, care se apropia şchiopătând.

Boare îşi împături batista.

— Ah, şi dragul meu jupân Cladent. Optimist, ca de obicei, după cum văd.

Ciomege pufni. OreSeur trecu tiptil pe lângă ei şi se opri alături de Vin.

— Şi Hammond, adăugă Boare, dând cu ochii de Ham, care zâmbea cu gura până la urechi. Aproape că izbutisem să mă amăgesc, uitând c-o să fii şi tu aici când mă-ntorc.

— Recunoaşte că te bucuri să mă vezi, spuse Brutalul.

— Să te văd, poate că da. Dar niciodată să te-aud. Am ajuns să-mi îndrăgesc peste măsură timpul petrecut fără neîncetatele tale sporovăieli pseudofilosofice.

Ham se mulţumi să zâmbească şi mai larg.

— Eu mă bucur să te văd pe tine, Boare, spuse Elend. Dar ţi-ai fi putut alege mai bine momentul sosirii. Speram c-ai fi izbutit să opreşti înaintarea acestor armate către noi.

— Să le opresc? se miră Boare. Ei, dragul meu, de ce să vreau să fac aşa ceva? La urma urmelor, mi-am petrecut trei luni străduindu-mă să-l fac pe Cett să mărşăluiască încoace.

Elend şovăi, iar Vin se încruntă în sinea ei, stând în afara grupului. Boare părea mai degrabă încântat de el însuşi – deşi trebuia să admită că asta îi cam stătea în obicei.

— Atunci... Lordul Cett e de partea noastră? întrebă Elend, cu speranţă.

— Bineînţeles că nu, răspunse Boare. A venit să devasteze cetatea şi să pună mâna pe presupusa ta rezervă de atiu.

— Tu, se amestecă Vin. Tu eşti cel care-a răspândit zvonuri despre ascunzătoarea plină cu atiu a Lordului Legiuitor, nu-i aşa?

— Evident, răspunse Boare, cu ochii la Fantomă, când băiatul ajunse în sfârşit la poartă.

Elend se încruntă.

— Dar... de ce?

— Uită-te dincolo de ziduri, dragul meu, spuse Boare. Ştiam că tatăl tău avea de gând să pornească în cele din urmă în marş spre Luthadel – nici măcar puterile mele de persuasiune n-ar fi fost suficiente ca să-i schimbe părerea. Aşa c-am început să răspândesc zvonuri prin Stăpânirea Vestică şi am devenit unul dintre sfetnicii Lordului Cett.

— Bun plan, mormăi Ciomege. Nebunesc, dar bun.

— Nebunesc? zise Boare. Stabilitatea minţii mele nu se numără printre subiectele luate în discuţie, Ciomege. Mişcarea n-a fost nebunească, ci sclipitoare.

Elend părea năucit.

— Nu-ţi insult sclipirile minţii, Boare. Dar, mai exact, cum poate fi aducerea unei armate ostile la porţile cetăţii noastre o idee bună?

— E o strategie de negociere fundamentală, dragul meu, începu Boare să-i explice, când un rândaş îi aduse bastonul de duel, desprins de şaua calului. El îl folosi ca s-arate spre Vest, spre oastea lui Cett. Când o negociere se poartă între doi adversari, de obicei unul e mai puternic decât celălalt. Ceea ce îngreunează foarte mult lucrurile pentru cel slab – care, în cazul ăsta, am fi fost noi.

— Da, ripostă Elend, dar, cu trei armate împotrivă, tot a noastră e cea mai slabă.

— Ah, zise Boare, ridicând bastonul, dar celelalte două părţi sunt aproape egale ca putere. Straff e probabil mai puternic, dar Cett are o armată foarte mare. Dacă oricare dintre aceşti doi lorzi războinici riscă să atace Luthadelul, oastea lui va suferi pierderi – destul de multe ca să nu se mai poată apăra de a treia armată. Cine ne atacă devine vulnerabil.

— Aşa că ne aflăm într-o situaţie incertă, spuse Ciomege.

— Întocmai, încuviinţă Boare. Ai încredere în mine, Elend, băiatule. În cazul nostru, două armate duşmane mari sunt de preferat în locul uneia singure. La o negociere în trei, partea cea mai slabă are, de fapt, cea mai multă putere – fiindcă loialitatea ei faţă de una dintre celelalte hotărăşte cine va câştiga în final.

Elend se încruntă.

— Boare, nu vreau să ofer loialitatea noastră niciunuia dintre aceşti oameni.

— Eu ştiu asta, răspunse Boare. Însă ei n-o ştiu. Aducând o a doua armată, am făcut rost de timp de gândire. Dintre cei doi lorzi războinici, fiecare a crezut c-o s-ajungă aici primul. Însă acum, după ce-au sosit în acelaşi timp, sunt nevoiţi să reconsidere situaţia. Cred că vom sfârşi prin a avea parte de un asediu prelungit. De cel puţin două luni.

— Asta nu-mi explică în ce fel o să scăpăm de ei, zise Elend.

Boare ridică din umeri.

— Eu i-am adus aici – tu trebuie să hotărăşti ce faci cu ei. Şi, crede-mă, n-a fost simplu să aranjez lucrurile astfel încât s-ajungă Cett exact la momentul potrivit. Ar fi sosit cu cinci zile înaintea lui Venture. Din fericire, o anumită... boală s-a răspândit în tabără acum câteva zile. După toate aparenţele, cineva a otrăvit principala rezervă de apă şi toată lumea s-a ales c-o diaree.

Din spatele lui Ciomege, Fantomă chicoti.

— Da, continuă Boare, cu ochii la băiat. M-am gândit că tu o să apreciezi asta. Încă mai eşti o pacoste de neînţeles, băiete?

— Fostând undele lui nu, răspunse Fantomă, zâmbind şi întorcându-se la jargonul din Est.

— Totuşi, pufni Boare, jumătate din timp, spusele tale au mai mult sens decât ale lui Hammond, murmură, întorcându-se spre Elend. Ei, n-are nimeni de gând să trimită după o trăsură, ca să fiu dus la palat? Nerecunoscătorilor, vă Domolesc de cinci minute bune – arătând cât de obosit şi în ce stare jalnică sunt – şi nimeni n-a avut amabilitatea să mă compătimească!

— Începi să-ţi pierzi fineţea, zâmbi Vin.

Boare era Domolitor – un Allomant care ardea alamă ca să domolească sentimentele altora. Dacă era foarte abil – şi Vin nu cunoştea niciunul mai abil decât Boare – putea să anuleze toate sentimentele cuiva – în afară de unul singur, făcându-l să simtă exact ceea ce dorea.

— De fapt, spuse Elend, întorcându-se către zid, speram că ne putem întoarce sus, să mai studiem cele două armate. Dacă ţi-ai petrecut timpul printre oamenii Lordului Cett, probabil că ne poţi povesti foarte multe despre oastea lui.

— Pot; şi o s-o fac; dar n-o să urc treptele astea. Omule, nu vezi ce obosit sunt?

Ham pufni şi îl bătu pe umăr – ridicând un vălătuc de praf.

— Cum poţi fi obosit? Bietul cal a fost cel care-a alergat.

— Sunt obosit emoţional, Hammond, ripostă Boare, lovind uşor cu bastonul mâna bărbatului mai masiv. Şederea mea la mare distanţă a fost, cumva, neplăcută.

— Oricum, ce s-a-ntâmplat? întrebă Vin. A aflat Cett că erai spion?

Boare păru stânjenit.

— Să zicem că Lordul Cett a avut o... cădere.

— Te-a prins în pat cu fiică-sa, eh? spuse Ham, făcând grupul să chicotească.

Boare era orice altceva în afară de un bărbat cu lipici la femei. În ciuda talentului său de a se juca pe degete cu sentimentele altora, de când îl cunoştea Vin, nu-şi arătase interesul faţă de aventurile romantice. Dockson spusese, la un moment dat, că Boare era prea concentrat asupra lui însuşi ca să ia în considerare astfel de lucruri.

Domolitorul răspunse la comentariul lui Ham mulţumindu-se să-şi dea ochii peste cap.

— Ca să fiu sincer, Hammond, cred că, pe măsură ce-mbătrâneşti, faci glume din ce în ce mai proaste. Bănuiesc c-ai primit prea multe lovituri în cap în timpul antrenamentelor.

Ham zâmbi, iar Elend trimise după două trăsuri. În timp ce aşteptau, Boare începu să povestească despre călătoriile sale. Vin se uită în jos, la OreSeur. Încă nu găsise ocazia favorabilă ca să le spună celorlalţi membri ai cetei de schimbarea trupului. Poate că acum, după întoarcerea lui Boare, Elend avea să poarte o discuţie cu cercul său interior. Momentul ar fi fost potrivit. Trebuia să păstreze schimbarea sub tăcere, fiindcă voia ca servitorii din palat să creadă că se descotorosise de OreSeur.

Boare îşi continuă istorisirea şi Vin îl privi zâmbind. Nu numai că era un orator înnăscut, dar avea şi un mod foarte subtil de întrebuinţare a Allomanţiei. Vin abia dacă-i simţea degetele pe sentimentele ei. Cândva considerase amestecul lui agresiv, însă începea să înţeleagă că atingerea sentimentelor altora făcea pur şi simplu parte din ceea ce era Boare. Aşa cum o femeie frumoasă cerea atenţie în virtutea chipului şi a siluetei sale, el o atrăgea prin folosirea inconştientă a propriilor puteri.

Bineînţeles că, astfel stând lucrurile, rămânea totuşi un ticălos. Una dintre principalele lui ocupaţii era să-i facă pe alţii să se poarte după placul său. Însă Vin nu-l mai considera un nemernic fiindcă întrebuinţa Allomanţia în acest scop.

Boare răsuflă uşurat când se apropie în sfârşit trăsura. În vreme ce aceasta se oprea, el se uită la Vin şi arătă către OreSeur cu o înclinare a capului.

— Ce-i ăsta?

— Un câine, răspunse ea.

— Ah, directă ca de obicei, după cum văd, comentă el. Şi de ce ai un câine?

— I l-am dat eu, zise Elend. Şi-a dorit unul, aşa că i l-am cumpărat.

— Şi-ai ales un câine-lup? întrebă Ham, amuzat.

— Tu te-ai luptat cu ea, Ham, râse Elend. Ce i-ai fi dăruit? Un pudel?

Ham chicoti.

— Nu, cred că nu. De fapt, i se potriveşte.

— Deşi e aproape cât ea de mare, adăugă Ciomege, privind-o chiorâş.

Vin puse mâna pe capul lui OreSeur. Ciomege avea într-adevăr dreptate; alesese un animal mare, chiar şi pentru un câine-lup. Avea cam un metru înălţime până la umăr, iar ea ştia, din experienţă, ce mult cântărea.

— Pentru un câine-lup, se poartă remarcabil de bine, spuse Ham, dând din cap. Ai făcut o alegere inspirată, Elend.

— Orişicât, zise Boare. Vă rog, putem merge la palat? Armatele sunt bune şi frumoase, ca şi câinii-lupi, dar cred că, în clipa de faţă, cina e o chestiune mai presantă.

— Ei, de ce nu le-ai spus despre OreSeur? întrebă Elend în vreme ce trăsura lor tresălta pe drumul către Fortăreaţa Venture.

Se urcaseră toţi trei în aceeaşi trăsură, lăsându-i pe ceilalţi patru în cealaltă.

Vin ridică din umeri. Kandra stătea vizavi de ea şi de Elend, ascultându-i în tăcere.

— O să le spun în cele din urmă. O piaţă plină de oameni nu mi s-a părut locul cel mai potrivit pentru o dezvăluire.

Elend zâmbi.

— Păstrarea secretelor e un obicei de care se scapă greu, eh?

Vin se aprinse la faţă.

— Nu-l ţin secret, doar că...

Vocea i se stinse şi îşi lăsă ochii în jos.

— N-ai de ce să te simţi prost, Vin. Ai trăit multă vreme pe cont propriu, fără nimeni în care să poţi avea încredere. Nu e de aşteptat să te schimbi peste noapte.

— Nu e vorba de o singură noapte, Elend. Au trecut doi ani.

El îi puse mâna pe genunchi.

— E din ce în ce mai bine. Ceilalţi spun că te-ai schimbat foarte mult.

Ea dădu din cap. Altul s-ar fi temut că am secrete şi faţă de el. Elend se mulţumeşte să-ncerce să mă facă să mă simt mai puţin vinovată. Era un bărbat mai bun decât merita ea.

— Kandra, spuse Elend. Vin spune că izbuteşti foarte bine să ţii pasul cu ea.

— Aşa e, Maiestate, răspunse OreSeur. Deşi dezgustătoare, oasele astea sunt bine dotate pentru urmăriri şi mişcări iuţi.

— Şi dacă e rănită? O poţi duce într-un loc unde să se afle în siguranţă?

— Nu cu mare viteză, Maiestate. Însă pot pleca după ajutoare. Oasele astea au multe limite, dar mă voi strădui din răsputeri să respect învoiala.

Probabil că Elend o surprinsese pe Vin înălţând dintr-o sprânceană, căci pufni în râs.

— O să facă aşa cum spune, Vin.

— Învoiala e totul, stăpână, zise OreSeur. Impune mai mult decât nişte simple servicii. Cere sârguinţă şi devotament. E stilul kandra. Respectând-o, ne slujim poporul.

Vin ridică din umeri. Amuţiră cu toţii, Elend scoase din buzunar o carte, iar Vin se sprijini de el. OreSeur se întinse, ocupând întreaga banchetă din partea opusă oamenilor. În cele din urmă, trăsura intră în curtea fortăreţei Venture, şi Vin se trezi dorindu-şi cu nerăbdare o baie fierbinte. Însă, când coborau, un oştean din gardă se îndreptă grăbit spre Elend. Cositorul îi îngădui lui Vin s-audă tot ce spunea, deşi încă nu ajunsese destul de aproape.

— Maiestate, înseamnă că mesagerul nostru te-a găsit?

— Nu, răspunse Elend, încruntându-se, în timp ce ea li se alătura.

Soldatul îi aruncă o privire, dar nu se întrerupse; toată lumea ştia că Vin era cea mai importantă gardă de corp a regelui şi confidenta lui. Cu toate acestea, apropierea ei, în mod ciudat, părea să-l îngrijoreze.

— Noi... ah, nu vrem să ne amestecăm în ceea ce nu ne priveşte, continuă soldatul. De aceea am ţinut aceasta sub tăcere. Însă ne întrebam dacă... e totul în ordine.

Vorbea uitându-se la Vin.

— Despre ce e vorba? întrebă Elend.

Oşteanul din gardă se întoarse din nou spre el.

— De leşul din camera lui Lady Vin.

„Leşul” era, de fapt, un schelet. Unul cu desăvârşire curat, fără nicio urmă de sânge – sau de orice fel de ţesut – pe suprafeţele de un alb lucios. Însă multe oase erau rupte.

— Îmi pare rău, stăpână, zise OreSeur, vorbind destul de încet ca să nu-l audă decât Vin. Am crezut c-o să te descotoroseşti de astea.

Vin dădu din cap. Scheletul era, fireşte, cel folosit de OreSeur înainte de a-i aduce ea câinele. Găsind uşa descuiată – ceea ce însemna, de obicei, că Vin dorea să se facă acolo curăţenie – fetele în casă intraseră. Ea ascunsese oasele într-un coş, cu intenţia de a scăpa de ele mai târziu. Dar se pare că fetele în casă se hotărâseră să vadă ce era în coş şi rămăseseră surprinse.

— E în ordine, căpitane, îi spuse Elend tânărului oştean – căpitanul Demoux, locţiitorul căpitanului gărzii.

În ciuda faptului că Ham se ferea să poarte uniformă, Demoux părea mândru s-o ţină pe a sa curată, având mereu o înfăţişare elegantă.

— Ai făcut bine păstrând totul sub tăcere, adăugă regele. Noi ştiam de oasele astea. Nu reprezintă un motiv de îngrijorare.

Tânărul dădu din cap.

— Ne-am închipuit că-şi au un rost.

Vorbise fără să se uite la Vin.

Un rost, se gândi ea. Minunat. Mă-ntreb ce crede omul ăsta c-am făcut.

Puţini skaa ştiau ce era un kandra, iar Demoux n-avea cum să-şi dea seama ce-nsemnau astfel de rămăşiţe.

— M-ai putea scăpa de ele fără zarvă, căpitane? întrebă Elend, arătând către oase.

— Fireşte, Maiestate.

Probabil îşi închipuie că eu l-am mâncat pe individ, sau cam aşa ceva, se gândi Vin, cu un oftat. Că i-am lins carnea direct de pe oase.

Ceea ce, de fapt, nici nu era prea departe de adevăr.

— Maiestate, întrebă Demoux, vreţi să vă scăpăm şi de celălalt cadavru?

Vin înlemni.

— De celălalt? întrebă răspicat Elend.

Bărbatul din gardă confirmă cu o înclinare a capului.

— Când am descoperit scheletul ăsta, am adus câţiva câini s-adulmece. N-au găsit niciun ucigaş, dar au descoperit un alt mort. Exact ca ăsta – o grămadă de oase, complet curăţate de carne.

Vin şi Elend schimbară o privire.

— Arată-ni-l, spuse el.

Demoux dădu din cap, apoi îi conduse afară din încăpere şi ordonă ceva, pe şoptite, unuia dintre oştenii săi. Cei patru – trei oameni şi un kandra – străbătură o scurtă distanţă pe coridorul palatului, îndreptându-se către o aripă cu camere de oaspeţi rar folosite. Demoux îi ceru soldatului care păzea o anumită uşă să se retragă, apoi îi pofti pe ceilalţi înăuntru.

— Leşul ăsta nu era într-un coş, Maiestate, spuse el. Fusese îndesat într-un dulap dosnic. Fără câini, nu l-am fi găsit probabil niciodată – au urmărit mirosul cu destulă uşurinţă, deşi nu pricep cum. Din cadavrele astea n-a rămas nicio fărâmă de carne.

Şi îl văzură. Alt schelet, la fel ca primul, cu oasele stivuite lângă o masă de lucru. Elend se uită la Vin, apoi se întoarse spre Demoux.

— Eşti bun să ne laşi singuri, căpitane?

Tânărul dădu încă o dată din cap, ieşi şi închise uşa.

— Ei, spuse Elend, întorcându-se spre OreSeur.

— Habar n-am de unde-au apărut astea, veni răspunsul lui.

— Dar e un alt cadavru mâncat de un kandra, zise Vin.

— Fără nicio-ndoială, stăpână. Câinii l-au găsit din cauza mirosului aparte al sucurilor noastre gastrice, rămase pe oasele excretate.

Elend şi Vin schimbară încă o privire.

— Totuşi, spuse OreSeur, presupun că nu e ceea ce credeţi. Omul ăsta a fost ucis, probabil, la o mare distanţă de aici.

— Ce vrei să spui?

— Sunt oase eliminate, Maiestate. Oase lăsate în urmă de un kandra...

— După ce găseşte un corp nou, îi încheie Vin fraza.

— Da, stăpână.

Ea se uită la Elend, care se încruntă.

— Cât a trecut de la excretarea lor? Poate-au fost lăsate acum un an, de kandra din slujba tatălui meu.

— Poate, răspunse OreSeur.

Dar vocea îi sună ezitant. Se apropie să adulmece oasele. Şi Vin luă unul şi şi-l duse la nas. Cu ajutorul cositorului, desluşi imediat un miros pătrunzător, care-o ducea cu gândul la fiere.

— E foarte puternic, spuse, aruncând o privire spre OreSeur.

Câinele dădu din cap.

— Oasele nu sunt de mult aici, Maiestate. Numai de câteva ore. Sau chiar mai de curând.

— Ceea ce înseamnă că mai avem încă un kandra undeva, în palat, conchise Elend, uşor scârbit. Un om de-al meu a fost mâncat şi înlocuit.

— Da, Maiestate, încuviinţă OreSeur. Oasele astea nu ne ajută să-l descoperim, fiindcă sunt cele aruncate. Kandra le-a luat pe cele noi, a mâncat carnea şi poartă hainele.

Elend dădu din cap şi se ridică în picioare. Întâlni ochii lui Vin şi ştiu că se gândeau amândoi la acelaşi lucru. Era posibil ca un om din personalul palatului să fi fost înlocuit, ceea ce reprezenta o mică breşă în sistemul de pază. Exista însă şi o posibilitate cu mult mai periculoasă.

Kandra erau actori fără egal. OreSeur îl imitase pe Lordul Renoux atât de bine încât îi păcălise şi pe oamenii care-l cunoscuseră. Un astfel de talent putea fi folosit pentru imitarea unei fete în casă sau a unui servitor. Însă, dacă un duşman voia să spioneze întrunirile secrete ale lui Elend, ar fi avut nevoie să-nlocuiască o persoană mult mai importantă.

Trebuie să fie cineva pe care nu l-am văzut în ultimele câteva ore, se gândi Vin, lăsând osul să cadă. Ea, Elend şi OreSeur fuseseră pe zidul cetăţii aproape pe întreaga durată a după-amiezii şi a serii – de când se încheiase întrunirea Adunării – dar, de la sosirea celei de a doua armate, oraşul şi palatul fuseseră un adevărat haos. Mesagerii îl găsiseră cu mare greutate pe Ham şi încă nu se ştia sigur unde se afla Dockson. De fapt, Vin nu-l văzuse pe Ciomege înainte de a li se alătura pe zid, cu puţin timp în urmă. Iar Fantomă apăruse ultimul.

Îşi coborî privirea spre mormanul de oase, cu o senzaţie de silă. Existau foarte multe şanse ca un membru al grupului lor central – al fostei bande a lui Kelsier – să fie în acel moment un impostor.

PARTEA A DOUA • Fantome în ceaţă

Abia peste câţiva ani am căpătat convingerea că Alendi era Eroul Evurilor. Eroul Evurilor: cel numit Rabzeen din Khlennium, Anamnesorul.

Salvatorul.

Capitolul 12

Prin întunericul ceţos al serii se zărea o fortăreaţă.

Se înălţa pe fundul unei adâncituri largi a terenului. Valea cu pereţi abrupţi, ca un crater, era atât de întinsă încât, chiar şi pe lumină, Sazed abia îi zărea partea opusă. În amurg, ascuns în ceaţă, celălalt capăt al adânciturii imense nu era decât o umbră densă.

Sazed nu ştia mare lucru despre tactică şi strategie; deşi metalminţile sale găzduiau zeci de cărţi despre aşa ceva, el le uitase conţinutul ca să poată crea arhivele depozitate. Însă puţinul pe care-l ştia îi spunea că fortăreaţa aceea – Abaţia din Seran – nu era uşor de apărat. Nu fusese ales un teren înalt, iar laturile craterului le ofereau maşinilor de asediu un loc excelent pentru azvârlirea pietrelor în jos, către ziduri.

Însă nu fusese construită pentru apărarea de oşti duşmane. O înălţaseră ca să ofere izolare. Craterul o făcea greu de descoperit, înainte de a ajunge foarte aproape, practic nu se vedea din cauza terenului ridicat din jurul marginilor. Nu existau nici drumuri, nici poteci, iar călătorilor le-ar fi fost foarte greu să coboare pe pantele abrupte.

Inchizitorii nu doreau oaspeţi.

— Ei? întrebă Marsh.

Stăteau amândoi pe buza dinspre nord a craterului, de unde s-ar fi putut prăbuşi câţiva zeci de metri. Sazed îşi deschise cositormintea cu vedere, scoţând o parte din ceea ce stocase în ea. Marginile câmpului vizual i se înceţoşară, dar ceea ce avea drept în faţă păru să se apropie. Extrase ceva mai multă vedere, neluând în seamă greaţa care-l cuprinse în timp ce punea laolaltă imaginile.

Vederea îmbunătăţită îi îngădui să studieze Abaţia de parcă s-ar fi aflat lângă ea. Vedea toate zgârieturile de pe pereţii de piatră întunecată la culoare – netezi, imenşi, impunători. Putea să distingă fiecare fărâmă de rugină de pe plăcile mari, de oţel, care atârnau, boltite, încastrate în piatra din exteriorul zidurilor. Vedea toate cotloanele acoperite de licheni şi toate bordurile pătate de cenuşă. Nu avea ferestre.

— Nu ştiu, rosti, pronunţând rar cuvintele şi eliberându-şi cositormintea. Nu e uşor de spus dacă e sau nu locuită. Nu se vede nicio mişcare, nicio lumină. Dar poate că Inchizitorii se-ascund pur şi simplu înăuntru.

— Nu, spuse Marsh, cu vocea lui groasă răsunând supărător de tare în aerul serii. Au plecat.

— Cum poţi fi atât de sigur?

— Nu ştiu.

— Şi unde-au plecat?

Marsh îi aruncă o privire, apoi se uită peste umăr.

— Spre nord.

— Către Luthadel? întrebă Sazed, încruntându-se.

— Altundeva, răspunse Marsh. Haide. Nu ştiu dacă se vor întoarce sau nu, dar nu trebuie să ne scape prilejul ăsta.

Sazed dădu din cap. La urma urmelor, de aceea veniseră. Totuşi, o parte din el şovăia. Era un om al cărţilor şi un servitor cu maniere alese. Călătoria prin ţară, dintr-un sat în altul, era suficient de neobişnuită pentru el cât să-l tulbure. Iar să se furişeze într-o fortăreaţă a Inchizitorilor...

Se vedea clar că Marsh nu se sinchisea de frământările interioare ale însoţitorului său. Îi întoarse spatele şi o porni pe marginea craterului. Sazed îşi aruncă raniţa pe umăr şi îl urmă. Într-un târziu, ajunseră la ceva asemănător cu o cuşcă, evident menită să fie coborâtă până jos cu frânghii şi scripeţi. Era înţepenită pe muchia de sus, iar Marsh se opri lângă ea, dar nu intră.

— Ce e? întrebă Sazed.

— Ansamblul de scripeţi. Cuşca e făcută să fie coborâtă de oameni care-i manevrează de jos.

Sazed dădu din cap, înţelegând că acesta era adevărul. Marsh înaintă cu un pas şi trase de o pârghie. Cuşca se prăvăli. Frânghiile începură să fumege şi scripeţii scârţâiră strident în timp ce cuşca masivă cădea ca un bolovan către fundul văii. Zgomotul înăbuşit al bufniturii îşi găsi ecoul printre stânci.

Dacă acolo, jos, se află cineva, acum ştie că suntem aici, se gândi Sazed.

Marsh se întoarse spre el, cu capetele piroanelor din găvanele ochilor sclipind uşor în lumina apusului.

— Urmează-mă în ce chip doreşti, spuse.

Apoi se prinse de frânghia contragreutăţii şi începu să coboare.

Sazed păşi pe marginea platformei şi se uită cum se afunda Marsh în abisul ceţos şi întunecat, legănându-se agăţat de funie. Pe urmă, terriasianul îngenunche şi-şi deschise raniţa. Îşi desfăcu brăţările late, de metal, din jurul braţelor şi antebraţelor – principalele sale cupruminţi. Conţineau amintirile unui Păstrător, un stoc de cunoştinţe din secolele trecute. Le puse cu veneraţie deoparte, apoi scoase din raniţă o pereche de brăţări mult mai mici – una de fier şi alta de fludor. Metalminţile unui războinic.

Oare Marsh îşi dădea seama cât de nepriceput era Sazed în privinţa asta? O putere uimitoare nu te făcea luptător. Dar îşi prinse totuşi cele două brăţări în jurul gleznelor. După care scoase două inele – de cositor şi cupru. Pe acestea şi le puse pe degete.

Închise raniţa şi şi-o aruncă pe umăr, apoi îşi luă principalele cupruminţi. Căută cu atenţie o ascunzătoare bună – o adâncitură izolată dintre doi bolovani – şi le strecură înăuntru. Indiferent ce-avea să se-ntâmple jos, nu voia să-i fie găsite şi distruse de Inchizitori.

Ca să umple cu amintiri o cupruminte, ascultase un alt Păstrător recitându-şi întreaga colecţie de evenimente istorice, fapte şi poveşti. Memorase fiecare propoziţie în parte, apoi le îndesase pe toate în cupruminte, ca să le poată recupera mai târziu. Nu-şi amintea mare lucru despre acea experienţă în sine – dar era în stare să extragă şi să-şi aducă orice carte şi orice eseu dorea în memorie, ca amintire la fel de proaspătă ca în ziua când le învăţase pe de rost. Nu trebuia decât să poarte brăţările.

Fără cupruminţi se simţea neliniştit. Clătină din cap şi se-ntoarse pe platformă. Marsh cobora cu mare iuţeală către fundul craterului; ca toţi Inchizitorii, avea puterile unui Născut-din-Ceaţă. Deşi modul în care le dobândise – ca şi cel în care izbutea să supravieţuiască, cu toate că piroanele îi fuseseră înfipte direct în creier – era un mister. Marsh nu răspunsese la niciuna dintre întrebările lui Sazed despre aşa ceva.

Terrisianul strigă ca s-atragă atenţia celuilalt, apoi îşi aruncă raniţa. Marsh întinse mâna şi raniţa se clătină, trasă de metalele din interior către palma lui. Inchizitorul şi-o aruncă apoi pe umăr şi-şi continuă coborârea. Sazed îi mulţumi cu o înclinare a capului, apoi păşi în gol. Când începu să cadă, se întinse mental către fierminte, în căutarea puterii pe care-o stocase în ea. Umplerea unei metalminţi avea întotdeauna un cost: ca să depoziteze vedere, fusese nevoit să-şi petreacă mai multe săptămâni fără aproape să vadă. În tot acel răstimp, purtase o brăţară de cositor, în care stivuise surplusul de vedere, pentru a-l folosi mai târziu.

Fierul era uşor diferit de celelalte metale. Nu stoca vedere, forţă, rezistenţă – şi nici măcar amintiri. Era ceva cu totul diferit: greutate.

În ziua aceea, Sazed nu scoase ceea ce avea în fierminte; l-ar fi făcut mai greu. Începu în schimb să o umple, lăsând-o să-i absoarbă greutatea. Avu o senzaţie familiară de lejeritate – senzaţia că propriul trup nu-l mai apăsa atât de mult.

Căderea i se încetini. Filosofii din Terris aveau multe de spus despre folosirea unei fierminţi. Explicau că puterea ei nu schimba de fapt forma sau dimensiunile cuiva, ci felul în care pământul trăgea de omul acela. Căderea lui Sazed nu era mai lentă pentru că i se micşorase greutatea – ci fiindcă, dintr-odată, în calea vântului stârnit de căderea sa exista o suprafaţă mai mare şi un trup mai uşor.

Indiferent care ar fi fost cauza ştiinţifică, Sazed nu mai cădea atât de repede. Brăţările subţiri de la glezne erau cea mai grea parte a corpului său, aşa că plutea cu picioarele în jos. Îşi ţinea mâinile întinse şi trupul uşor îndoit, lăsând vântul să-l împingă. Coborârea nu era extraordinar de lentă – nu ca a unei frunze sau ca a unei pene. Dar nici nu cădea ca un bolovan. O făcea în schimb în mod controlat – aproape tacticos. Cu hainele fluturând şi cu braţele întinse, trecu pe lângă Marsh, care-l privi cu o expresie curioasă.

Când se apropie de pământ, îşi deschise fludormintea şi extrase o fărâmă de forţă, ca să se pregătească. Se lovi de sol – dar, având trupul atât de uşor, o făcu aproape fără niciun şoc. Abia dacă avu nevoie să-şi îndoaie genunchii ca să absoarbă forţa izbiturii.

Opri umplerea fierminţii, renunţă la fludor şi îl aşteptă pe Marsh în tăcere. Lângă el se afla cuşca de transport, făcută zob. Observă, tulburat, mai multe cătuşe de fier sfărâmate. Părea că nu toţi oaspeţii Abaţiei veniseră de bunăvoie.

Când Marsh ateriză, ceaţa îngroşase aerul. Sazed trăise cu ea toată viaţa şi în ea se simţise întotdeauna în largul său. Însă acum se aştepta să-nceapă să-l sufoce cât de curând. Să-l ucidă, aşa cum se zvonea că se-ntâmplase cu bătrânul Jed, nefericitul ţăran a cărui moarte o cercetase.

Marsh se lăsă să cadă pe ultimii trei metri şi ateriză cu agilitatea sporită a unui Allomant. Chiar şi după ce-şi petrecuse atât de mult timp alături de Născuţii-din-Ceaţă, Sazed continua să fie impresionat de calităţile Allomanţiei. Bineînţeles că nu le invidiase niciodată – nu cu adevărat. Allomanţia era într-adevăr de mai mult folos într-o luptă; dar nu putea extinde mintea, deschizând calea către visurile, speranţele şi credinţele unui mileniu de cultură. Nu-ţi spunea cum să tratezi o rană, nici nu te ajuta să-nveţi un sat de oameni săraci să folosească tehnici moderne de fertilizare. Metalminţile Feruchimiei nu erau spectaculoase, dar valoarea lor pentru omenire era mult mai trainică.

În plus, Sazed ştia câteva trucuri Feruchimice menite să-l ia prin surprindere chiar şi pe cel mai experimentat luptător.

Marsh îi întinse raniţa.

— Haide.

El dădu din cap, şi-o puse pe umăr şi îl urmă, străbătând terenul stâncos. Era ciudat să meargă alături de Inchizitor, fiindcă nu era obişnuit să se afle în preajma unor oameni tot atât de înalţi ca el. Terrisienii erau înalţi de felul lor, iar Sazed îi întrecea pe cei mai mulţi: avea braţele şi picioarele ceva cam prea lungi faţă de trup, urmare a faptului că fusese castrat la o vârstă fragedă. Cu toate că Lordul Legiuitor murise, cultura Terrisului avea să mai resimtă vreme îndelungată efectele programelor lui de pregătire a majordomilor şi de reproducere – metodele prin care încercase să-i împiedice pe oamenii locului să moştenească puterile Feruchimice.

Abaţia din Seran avea contururi neclare în întuneric, părând chiar mai ameninţătoare acum, când Sazed se afla în crater. Marsh mergea, cu paşi mari, chiar spre uşile din faţă, şi el îl urmă. Nu se temea, nu cu adevărat. În viaţa lui, frica nu avusese niciodată un rol important. Însă îşi făcea griji. Rămăseseră atât de puţini Păstrători; dacă murea el, se micşora numărul celor care puteau călători, restituind adevăruri pierdute şi învăţând oamenii.

Deşi în prezent oricum nu fac aşa ceva...

Marsh se uită la uşile masive de oţel. Apoi izbi cu toată forţa într-una dintre ele, evident arzând fludor ca să-şi mărească puterea. Sazed i se alătură, împingând din toate puterile. Uşa nu se clinti.

Regretând risipa, Sazed se întinse spre fludormintea sa şi luă forţă. Folosi mult mai multă decât la aterizare şi muşchii i se măriră imediat. Spre deosebire de Allomanţie, Feruchimia avea adesea efecte directe asupra corpului. Sub robele sale, Sazed căpătă masivitatea şi constituţia unui războinic care lupta de-o viaţă, devenind cu uşurinţă de două ori mai puternic decât fusese cu o clipă înainte. Unindu-şi puterile, cei doi izbutiră să-mpingă uşa, deschizând-o.

Nu scârţâi. Alunecă încet şi lin către interior, lăsând să se vadă un coridor lung, întunecat.

Sazed îşi eliberă fludormintea, revenind la înfăţişarea sa obişnuită. Marsh intră în Abaţie cu paşi mari, împrăştiind cu picioarele ceaţa care începuse să se prelingă prin uşa deschisă.

— Marsh? spuse Sazed.

Inchizitorul se întoarse spre el.

— N-o să pot vedea înăuntru.

— Feruchimia ta...

Sazed clătină din cap.

— Îmi îngăduie să văd mai bine pe întuneric, dar numai dacă la început există lumină. În plus, luând atât de multă vedere, mi-aş goli cositormintea în numai câteva minute. O să am nevoie de un felinar.

Marsh şovăi, apoi dădu din cap. Se întoarse şi intră în întuneric, dispărând repede din ochii lui Sazed.

Prin urmare, se gândi terrisianul, Inchizitorii n-au nevoie de lumină ca să vadă. Era de aşteptat: piroanele umpleau orbitele lui Marsh în întregime, îi distruseseră complet pupilele. Oricare ar fi fost puterea stranie datorită căreia vedeau Inchizitorii, părea să-i ajute la fel de mult şi-n beznă, şi la lumina zilei.

Marsh se întoarse, câteva clipe mai târziu, cu o lampă. Judecând după lanţurile pe care le văzuse în cuşca de coborâre, Sazed bănuia că Inchizitorii avuseseră un număr mare de sclavi şi de servitori, ca să le poarte de grijă. Dacă aşa stătuseră lucrurile, unde dispăruseră oamenii aceia? Fugiseră?

Aprinse lampa cu cremene din raniţa lui. Lumina ei fantomatică se răspândi într-un coridor gol, descurajant. Terrisianul intră în Abaţie ţinând lampa sus şi începu să-şi umple micul inel de cupru de pe deget, transformându-l într-o cupruminte.

— Încăperi mari, şopti el, fără ornamentaţie.

Nu era cu adevărat nevoie să rostească vreun cuvânt, dar descoperise că, vorbind, îi era mai uşor să-şi formeze amintiri limpezi. Pe urmă le putea pune în cupruminte.

— Inchizitorii aveau, evident, o înclinaţie către oţel, continuă terrisianul. Nu e surprinzător, având în vedere că religia lor era adesea numită Cultul de Oţel. Pe pereţi sunt atârnate plăci masive de oţel, fără nicio urmă de rugină, spre deosebire de cele din exterior. Dintre acestea, multe nu sunt complet netede, ci au, în schimb, gravate modele interesante... aproape lustruite... în suprafeţe.

Marsh se încruntă şi se-ntoarse spre el.

— Ce faci?

Sazed îşi ridică mâna dreaptă, arătându-i inelul de cupru.

— Trebuie să memorez o relatare a primei vizite. Va trebui s-o repet în faţa altor Păstrători când se va ivi ocazia. Din locul ăsta sunt multe de învăţat, aşa cred.

Marsh întoarse capul.

— N-ar trebui să te sinchiseşti de Inchizitori. Nu merită să memorezi nimic despre ei.

— Nu ţinem cont de merite, Marsh, răspunse Sazed, înălţându-şi lampa ca să studieze un stâlp pătrat. Cunoştinţele despre orice religie sunt valoroase. Trebuie să m-asigur că astfel de lucruri se păstrează.

Sazed privi o clipă stâlpul, apoi închise ochii şi-şi formă în minte imaginea lui, pe care o adăugă în cupruminte. Însă amintirile vizuale nu erau la fel de utile precum cuvintele rostite. Odată scoasă dintr-o cupruminte, imaginea pălea foarte repede, influenţată de devierile gândurilor. În plus, nu puteau fi transmise altor Păstrători...

Marsh nu răspunse la comentariul lui despre religie; se mulţumi să-i întoarcă spatele şi să pătrundă mai adânc în clădire. Sazed îl urmă cu paşi mai lenţi, vorbind ca pentru sine şi înregistrându-şi cuvintele în cupruminte. Era o experienţă interesantă. Imediat ce începea să vorbească, îşi simţea gândurile absorbite din minte, lăsând în urmă un gol. Îi venea greu să-şi amintească amănunte pe care abia le descrisese. Însă, cuprumintea odată umplută, putea scoate orice mai târziu, şi totul se contura cu claritatea amintirilor proaspete.

— Plafonul e înalt, spuse. În încăpere se află câteva coloane, şi ele acoperite cu un strat de oţel. Sunt masive şi mai degrabă pătrate decât rotunde. Am senzaţia că locul e creaţia unor oameni care nu puneau mare preţ pe subtilitate. Au neglijat detaliile mărunte în favoarea liniilor şi a formelor geometrice ample.

Tema arhitecturală continuă dincolo de holul principal de la intrare. Nu sunt picturi pe pereţi, nici ornamente din lemn, nici mozaicuri pe podele. În schimb, nu există decât coridoare lungi şi late, cu contururi aspre şi suprafeţe reflectante. Podeaua e din pătrate de oţel, cu latura de câţiva paşi. Sunt... reci la atingere.

E straniu să nu vezi tapiserii, ferestre cu vitralii şi sculpturi în piatră, atât de des întâlnite în arhitectura Luthadelului. Aici nu există turle şi bolţi. Numai pătrate şi dreptunghiuri. Linii drepte... atât de multe linii. Nimic nu e moale. Nu există carpete, nici covoare, şi nici ferestre. E un loc pentru oameni care văd lumea altfel decât oamenii obişnuiţi.

Marsh s-a îndepărtat, mergând drept înainte pe acest coridor imens, tot atât de orb ca decorul din jur. Plec după el, voi reîncepe să înregistrez mai târziu. Se pare că urmăreşte ceva... ceva pe care eu nu-l pot simţi. Poate că este...

Sazed amuţi când păşi dincolo de colţ şi îl văzu pe Marsh în pragul unei încăperi imense. Lumina lămpii pâlpâi haotic când braţul terrisianului tremură.

Marsh găsise servitorii.

Erau morţi de destul de multă vreme pentru ca Sazed să nu le simtă mirosul înainte de a ajunge foarte aproape. Dar poate că Marsh îi luase urma; când ardeai cositor, simţurile îţi deveneau extrem de ascuţite.

Inchizitorii îşi făcuseră treaba până la capăt. Rămăşiţele vorbeau despre un măcel. Încăperea era mare, dar n-avea decât o singură intrare, şi morţii alcătuiau o stivă înaltă, lângă peretele din spate, ucişi, după cum se părea, cu lovituri sălbatice de sabie sau de secure. În ultimele lor clipe, se îngrămădiseră acolo.

Sazed îşi feri privirea.

Însă Marsh rămase în prag.

— Aici pluteşte ceva rău în aer, spuse în cele din urmă.

— Abia acum ai observat? se miră Sazed.

Marsh se întoarse şi se uită la el, vrând să-i prindă privirea.

— N-ar trebui să petrecem mult timp aici. În capătul coridorului din spatele nostru sunt scări. Eu o să urc – acolo sunt apartamentele Inchizitorilor. Dacă informaţia pe care-o caut se află aici, o s-o găsesc într-unul dintre ele. Tu poţi rămâne aici, sau poţi să cobori. Cum vrei, numai nu mă urma.

Sazed se încruntă.

— De ce?

— Trebuie să fiu singur acolo. Nu pot să-ţi explic. Nu-mi pasă dacă vezi atrocităţile Inchizitorilor. Pur şi simplu... nu vreau să fiu atunci cu tine.

Sazed lăsă lampa în jos, luându-i lumina de pe scena oribilă.

— Bine.

Marsh se întoarse, trecu pe lângă el atingându-l şi dispăru pe coridorul întunecat. Şi terrisianul rămase singur.

Încercă să nu se gândească prea mult la asta. Se întoarse pe coridorul principal şi descrise măcelul pentru cuprumintea sa înainte de a da mai multe explicaţii amănunţite despre arhitectură şi artă – dacă diversele modele de pe plăcile fixate de pereţi se puteau într-adevăr numi astfel.

În timp ce muncea – glasul îşi găsea ecou în elementele de arhitectură, iar lampa arunca un strop firav de lumină – ochii îi erau atraşi de capătul culoarului. Acolo se găsea o baltă de întuneric. O scară ce cobora.

Când reîncepu să descrie pereţii, ştiu că, în cele din urmă, avea să se trezească îndreptându-se spre bezna aceea. Era la fel ca întotdeauna – curiozitatea, nevoia de a înţelege necunoscutul. Sentimentul care-l călăuzise ca Păstrător, care-l adusese alături de Kelsier. Poate că n-avea să-şi ducă niciodată la bun sfârşit căutarea adevărurilor, dar nici nu putea s-o dea uitării.

Aşa că, în cele din urmă, se întoarse către scară şi se apropie de ea, având drept singur însoţitor glasul său şoptit.

— Treptele seamănă cu cele pe care le-am văzut pe coridor. Sunt late şi lungi, precum acelea ce urcă spre temple şi palate. Cu deosebirea că acestea coboară în întuneric. Sunt ample, par tăiate în piatră şi apoi placate cu oţel. Şi sunt înalte, pentru paşi hotărâţi.

Cobor întrebându-mă ce secrete au considerat Inchizitorii că merită s-ascundă sub pământ, în beciurile fortăreţei lor. Întreaga clădire e un secret. Ce făceau aici, în aceste culoare imense şi în camerele mari şi goale?

Scara duce într-o altă încăpere mare, pătrată. Am remarcat ceva – la intrările încăperilor de aici nu sunt uşi. Toate sunt deschise, te poţi uita înăuntru. În trecere, arunc priviri în cele de sub pământ, descopăr că sunt cavernoase, cu mobilă puţină. Nu există biblioteci, nu există saloane. În mai multe se află blocuri metalice, care-ar putea fi altare.

Aici... e ceva diferit, în această ultimă încăpere, din capătul palierului principal. Nu sunt sigur despre ce e vorba. Poate e o cameră de tortură? Înăuntru sunt mese – mese de metal – încastrate în podea. Sunt pline de sânge, deşi nu există leşuri. Cruste şi praf de sânge uscat sub tălpile mele – în camera asta au murit o mulţime de oameni, aşa cred. Se pare că nu există instrumente de tortură, în afară de...

Piroane. Ca acelea din ochii Inchizitorilor. Obiecte masive, grele – de soiul piroanelor înfipte în pământ cu un ciocan foarte mare de lemn. Unele au vârfurile pline de sânge, deşi nu cred că eu le-aş putea mânui. Celelalte... da, nu se deosebesc de cele din ochii lui Marsh. Însă unele sunt din alte metale.

Sazed puse pironul pe o masă şi metalul se atinse de metal zăngănind. El se cutremură, rotindu-şi din nou privirea prin încăpere. Poate era un loc pentru crearea noilor Inchizitori? Avu o bruscă şi oribilă viziune a creaturilor – cândva numai câteva zeci – care-şi măriseră numărul în timpul lunilor pe care şi le petrecuseră închise în Abaţie.

Însă nu părea să se potrivească. Constituiau un grup secretos, exclusivist. Unde ar fi putut găsi destui oameni demni să le îngroaşe rândurile? De ce nu-i transformaseră pe servitorii de sus în Inchizitori, în loc să-i omoare pur şi simplu?

Sazed bănuise întotdeauna că, pentru a fi transformat în Inchizitor, trebuia să fii Allomant. Cele petrecute cu Marsh o dovedeau. Înainte de transformare, fusese Căutător, un om care nu putea arde decât bronz. Sazed se mai uită o dată la sânge, la piroane şi la mese şi-şi spuse că nu era sigur că voia să afle cum se alcătuia un Inchizitor nou.

Se pregătea să părăsească încăperea când lumina lămpii îi dezvălui ceva din partea opusă intrării. O altă deschidere.

Înaintă, străduindu-se să nu ia în seamă sângele uscat pe care călca, şi pătrunse într-o cameră care nu părea potrivită cu arhitectura intimidantă a restului Abaţiei. Era tăiată direct în stâncă şi cobora răsucindu-se sub forma unei mici scări în spirală. Curios, Sazed păşi pe treptele de piatră tocite. Pentru prima oară de când intrase în clădire, se simţi înghesuit şi, când ajunse la baza scării, se văzu nevoit să se aplece ca să intre într-o încăpere mică. Acolo îşi îndreptă spatele şi îşi înălţă lampa, dând la iveală...

Un perete. Încăperea se termina brusc şi peretele scăpără în lumină. Era suportul unei plăci de oţel, aidoma celor de sus. Lăţimea, de un metru şi jumătate, îi depăşea cu foarte puţin înălţimea. Şi era scrisă. Brusc interesat, Sazed îşi lăsă raniţa pe podea şi înaintă, săltându-şi lampa către cuvintele de sus. Textul era în terrisiană.

Într-un dialect vechi, fireşte, dar într-unul pe care-l putea înţelege chiar şi fără cuprumintea sa cu limbi. Mâna începu să-i tremure în timp ce citea.

Scriu aceste cuvinte în oţel, pentru că în nimic din ceea ce nu este gravat în metal nu se poate avea încredere.

Am început să mă-ntreb dacă sunt singurul om cu mintea încă întreagă. Oare ceilalţi nu pot vedea?

Aşteaptă de atât de multă vreme să le sosească eroul – cel despre care vorbesc profeţiile din Terris – încât se grăbesc să tragă concluzii, presupunând că toate poveştile şi legendele i se potrivesc numai acestui singur om.

Confraţii mei nu cunosc celelalte fapte. Nu pot face legătura cu celelalte lucruri stranii care se-ntâmplă. N-au urechi pentru protestele mele şi ochi pentru descoperirile pe care le-am făcut.

Poate au dreptate. Poate sunt nebun, sau invidios, sau pur şi simplu tâmpit. Mă numesc Kwaan. Filosof, cărturar, trădător. Eu sunt cel care l-a descoperit pe Alendi şi eu am fost primul care l-a proclamat Eroul Evurilor. Eu sunt cel care-a-nceput toate astea.

Şi eu sunt cel care l-a trădat pe Alendi, fiindcă acum ştiu că lui nu trebuie să i se-ngăduie niciodată să-şi ducă la bun sfârşit căutările.

— Sazed.

Terrisianul tresări violent, aproape scăpând lampa. Marsh stătea în cadrul uşii din spatele lui. Poruncitor, tulburător şi atât de sumbru. Se potrivea cu locul, cu liniile şi cu asprimea lui.

— Apartamentele de la etaj sunt goale, spuse Marsh. Călătoria a fost o pierdere de vreme – confraţii mei au luat cu ei tot ce putea fi de folos.

— N-a fost pierdere de vreme, Marsh, spuse Sazed, întorcându-se către textul de pe placă.

Nu-l citise pe tot; nici pe departe. Scrisul era mărunt, înghesuit, şi acoperea tot peretele. Oţelul păstrase cuvintele, în ciuda vechimii lor evidente. Inima terrisianului bătea ceva mai repede ca de obicei.

Era un fragment de text de dinainte de domnia Lordului Legiuitor. Scris de un filosof din Terris – un om sfânt. În ciuda celor zece veacuri de căutări, Păstrătorii nu atinseseră nicidecum scopul final al creării lor: nu-şi descoperiseră propria religie, religia din Terris.

La scurt timp după ce luase puterea, Lordul Legiuitor distrusese învăţăturile religioase ale poporului său. Persecuţia acestuia – a propriului său popor – fusese cea mai bine pusă la punct din timpul îndelungatei sale domnii, şi Păstrătorii nu găsiseră niciodată nimic mai mult decât fragmente vagi despre vechea credinţă din ţara lor.

— Trebuie să copiez asta, Marsh, spuse Sazed, întinzând mâna după raniţă.

O memorare vizuală nu i-ar fi fost de folos – nimeni nu putea ţintui cu privirea un perete pe care era scris un text atât de lung pentru a-şi aminti apoi toate cuvintele. Poate c-ar fi putut să le citească pentru cupruminte. Însă voia o reproducere fizică, una care să păstreze, întru totul, structura paragrafelor şi punctuaţia.

Marsh clătină din cap.

— Nu mai rămânem aici. Cred că nici n-ar fi trebuit să venim.

Sazed şovăi, uitându-se în sus. Pe urmă scoase din raniţă mai multe coli mari de hârtie.

— Bine, spuse. Atunci o s-o copiez prin haşurare. O să fie oricum mai bine, aşa cred. O să-mi permită să văd textul exact aşa cum a fost scris.

Marsh dădu din cap, şi terrisianul îşi scoase cărbunele.

Descoperirea asta... se gândi, entuziasmant. O să fie ca jurnalul lui Rashek. Ne apropiem!

Însă, când începu haşurarea – cu mâinile mişcându-i-se atent, cu precizie – îi trecu prin cap altceva. Aflându-se în posesia unui asemenea text, simţul datoriei nu-i mai îngăduia să cutreiere prin sate. Trebuia să se-ntoarcă în nord şi să-şi facă descoperirea cunoscută, ca nu cumva să moară, şi textul să se piardă. Trebuia să meargă în Terris.

Sau... în Luthadel. De unde putea trimite mesaje în nord. Avea o scuză întemeiată ca să revină în centrul acţiunii, ca să-i revadă pe ceilalţi membri ai cetei.

De ce-l făcea asta să se simtă încă şi mai vinovat?

Când am avut în sfârşit revelaţia – când am făcut în sfârşit legătura dintre toate semnele Prorocirii şi Alendi – am fost atât de entuziasmat. Totuşi, când le-am vorbit celorlalţi Lume-Aducători despre descoperirea mea, am fost luat în râs. Oh, cât de mult îmi doresc să le fi dat ascultare!

Capitolul 13

Ceaţa se învolbura şi se răsucea, ca mai multe picturi monocrome amestecate pe aceeaşi pânză. Spre apus, lumina era pe moarte, iar noaptea se înstăpânea.

Vin se încruntă.

— Nu ţi se pare că acum ceaţa vine mai devreme?

— Mai devreme? se miră OreSeur, cu vocea lui înăbuşită.

Câinele-lup kandra stătea pe acoperiş, alături de ea.

Vin dădu din cap.

— Înainte, ceaţa nu-ncepea s-apară decât după ce se-ntuneca, este?

— E întuneric, stăpână.

— Dar ea e deja aici – se tot adună înainte ca soarele să înceapă să apună.

— Nu văd ce importanţă are, stăpână. Poate ceaţa e la fel ca toate celelalte fenomene – uneori apar modificări.

— Şi nu ţi se pare puţin cam ciudat?

— O să mă gândesc că e ciudat dacă aşa doreşti, stăpână.

— Nu despre asta era vorba.

— Îmi cer iertare, stăpână. Spune-mi despre ce vorbeai şi-o să am grijă să cred ce mi se porunceşte.

Vin oftă, trecându-şi mâna peste frunte. Aş vrea să se fi-ntors Sazed... se gândi. O dorinţă oricum prostească. Chiar dacă s-ar fi aflat în Luthadel, Sazed nu i-ar mai fi fost majordom. Terrisianul nu-i mai spunea nimănui „stăpâne”. Trebuia să se descurce cu OreSeur. Cel puţin kandra îi putea oferi informaţii pe care Sazed nu i le-ar fi putut da – presupunând că izbutea să le scoată de la el.

— Trebuie să-l găsim pe impostor, spuse. Pe cel care... a luat locul cuiva.

— Da, stăpână.

Vin se lăsă pe spate în ceaţă, sprijinindu-se de acoperişul înclinat, cu braţele proptite de ţigle.

— Pe urmă trebuie să aflu mai multe despre tine.

— Despre mine, stăpână?

— Despre kandra în general. Dacă vreau să-l găsesc pe impostorul ăla, trebuie să ştiu cum gândeşte, trebuie să aflu de ce face toate astea.

— Asta e simplu, stăpână. Săvârşeşte ce-i cere învoiala.

— Şi dacă nu-i supus niciunei învoieli?

OreSeur clătină din capul său de câine.

— Un kandra face întotdeauna o învoială. Altminteri nu i se îngăduie să pătrundă printre oameni.

— Niciodată? întrebă Vin.

— Niciodată.

— Şi dacă e un soi de kandra renegat?

— Aşa ceva nu există, răspunse OreSeur, sigur pe sine.

Oh? se gândi Vin, neîncrezătoare. Însă nu mai insistă. Un kandra ar fi avut puţine motive să se strecoare în palat pe cont propriu; era mult mai probabil să fi fost trimis de unul dintre duşmanii lui Elend. Poate de unul dintre lorzii războinici, sau poate de obligatori. Chiar şi ceilalţi nobili din oraş ar fi avut motive să-l spioneze pe Elend.

— Bun, zise ea. Kandra e un spion, trimis s-adune informaţii pentru un alt om.

— Da.

— Dar, adăugă Vin, dacă a luat trupul cuiva din palat, nu l-a ucis el însuşi. Kandra nu pot ucide oameni, nu-i aşa?

OreSeur dădu din cap.

— Suntem cu toţii obligaţi să respectăm această lege.

— Prin urmare, cineva s-a furişat în palat, a ucis un slujitor, apoi şi-a pus kandra să-i ia trupul. Vin se întrerupse, încercând să lămurească lucrurile. Mai întâi trebuie luată în considerare cea mai periculoasă posibilitate – membrii cetei. Din fericire, căci crima a fost săvârşită ieri, putem să-l scoatem din cauză pe Boare, care nu se afla atunci în oraş.

OreSeur aprobă.

— Îl putem scoate şi pe Elend, continuă Vin. Ieri a fost cu noi pe zid.

— Totuşi astfel rămâne cea mai mare parte a cetei, stăpână.

Vin se încruntă, aşezându-se mai bine. Încercă să descopere ceva care să-i alunge bănuielile în privinţa lui Ham, Dockson, Ciomege şi Fantomă. Însă despre toţi nu ştia unde se aflaseră cel puţin câteva ore. Timp suficient pentru ca un kandra să-i digere şi să le ia locul.

— Bine, spuse. Aşadar, cum îl găsesc pe impostor? Cum îl pot deosebi de alţi oameni?

OreSeur rămase tăcut în ceaţă.

— Trebuie să existe o cale, insistă Vin. Imitaţia nu poate fi perfectă. Mi-aş da seama dacă le-aş face o tăietură?

OreSeur clătină din cap.

— Un kandra copiază corpul perfect, stăpână – sângele, carnea, pielea şi muşchii. Ai văzut când mi-am despicat umărul.

Vin oftă, se ridică şi se urcă pe culmea acoperişului înclinat. Ceaţa se lăsase deja în totalitate şi întunericul se îndesea cu iuţeală. Vin începu să bântuie pe culme într-o parte şi-ntr-alta, ajutată de Allomanţie să-şi păstreze echilibrul.

— Poate reuşesc să-mi dau pur şi simplu seama cine nu se poartă ciudat, spuse. Cei mai mulţi kandra se pricep la imitaţii tot atât de bine ca tine?

— Printre kandra, abilităţile mele sunt medii. Unii se descurcă mai bine, alţii mai rău.

— Dar niciun actor nu e perfect, zise Vin.

— Kandra nu obişnuiesc să greşească, stăpână, sublinie OreSeur. Dar probabil că e cea mai bună metodă pe care-o poţi folosi. Însă, te previn – ar putea fi oricine. Semenii mei sunt foarte pricepuţi.

Vin şovăi. Nu e Elend, îşi spuse, convinsă. A fost cu mine toată ziua. În afară de orele dimineţii.

Asta-nseamnă cu prea mult timp în urmă, hotărî. Am stat pe zid mai multe ore, iar oasele alea erau expulzate de curând, în plus, dac-ar fi fost el aş fi ştiut... nu?

— Trebuie să existe o altă cale. Pot descoperi cumva un kandra cu ajutorul Allomanţiei?

OreSeur nu răspunse imediat. Vin se întoarse spre el în întuneric şi îi studie chipul canin.

— Ce e? îl întrebă.

— Nu vorbim despre aşa ceva cu nimeni din afară.

Ea oftă.

— Spune-mi totuşi.

— Îmi porunceşti să vorbesc?

— De fapt, nu vreau să-ţi poruncesc nimic.

— Atunci pot să plec? întrebă OreSeur. Nu vrei să-mi dai porunci, prin urmare învoiala noastră se anulează?

— N-am vrut să spun asta.

El se încruntă – o expresie ciudată pe faţa unui câine.

— Mi-ar fi mai uşor dacă mi-ai spune exact ce vrei, stăpână.

Vin scrâşni din dinţi.

— De ce eşti atât de ostil?

— Nu sunt ostil, stăpână. Sunt slujitorul tău şi voi face ce-mi porunceşti. Ţine de învoiala noastră.

— Bineînţeles. Aşa te porţi cu toţi stăpânii tăi?

— Pentru cei mai mulţi dintre ei, joc un anumit rol, răspunse OreSeur. Am oase de imitat – trebuie să devin o anumită persoană, să adopt o anumită personalitate. Tu nu mi-ai dat nicio indicaţie; nimic altceva în afară de oasele acestui... animal.

Aşadar, asta e, îşi spuse Vin. Încă-l mai enervează trupul câinelui.

— Uite ce e, oasele astea nu schimbă de fapt nimic. Tu rămâi aceeaşi persoană.

— Nu înţelegi. N-are importanţă cine e kandra. Important e cine devine. Ce oase ia, ce rol joacă. Niciunul dintre foştii mei stăpâni nu mi-a mai cerut să fac aşa ceva.

— Ei bine, eu nu sunt ca toţi ceilalţi stăpâni, zise Vin. Oricum, ţi-am pus o întrebare. Există vreun mod de a descoperi un kandra cu ajutorul Allomanţiei? Şi da, îţi poruncesc să vorbeşti.

În ochii lui OreSeur fulgeră o sclipire de triumf, ca şi cum s-ar fi bucurat că o silise pe ea să-şi intre în rol.

— Kandra nu pot fi influenţaţi de Allomanţia mentală, stăpână.

Ea se încruntă.

— Deloc?

— Deloc, stăpână. Dacă doreşti, poţi încerca să ne Aţâţi sau să ne Domoleşti sentimentele, dar n-are niciun efect. Nici măcar n-o să ştim că-ncerci să ne manipulezi.

Ca în cazul cuiva care arde cupru.

— Nu e chiar cea mai utilă informaţie, spuse ea, plimbându-se pe lângă kandra pe acoperiş.

Allomanţii nu puteau citi gândurile şi sentimentele; când Aţâţau sau Domoleau pe cineva, nu puteau decât să spere că persoana respectivă avea să reacţioneze aşa cum doreau.

Ar fi putut pune pe cineva la încercare Domolindu-i sentimentele. Lipsa reacţiei ar fi putut însemna că era kandra – sau doar că ştia să se înfrâneze foarte bine.

OreSeur o privea foindu-se.

— Stăpână, dacă ar fi atât de uşor să descoperi un kandra, n-am mai valora prea mult ca impostori, nu-i aşa?

— Presupun că nu, recunoscu Vin. Însă, gândindu-se la spusele lui, îi veni o altă idee. Un kandra poate folosi Allomanţia? În cazul când mănâncă un Allomant?

OreSeur clătină din cap.

Atunci asta e o altă metodă, se gândi Vin. Dacă surprind un membru al cetei arzând metale, ştiu că nu e el kandra. Nu i-ar fi fost de folos pentru Dockson şi pentru servitorii din palat, dar ar fi ajutat-o să-i scoată de pe listă pe Ham şi Fantomă.

— Mai e ceva, adăugă. Înainte, când lucrai pentru Kelsier, el a spus că voia să te ţină departe de Lordul Legiuitor şi de Inchizitori. De ce?

OreSeur îşi feri privirea.

— Nu se numără printre lucrurile despre care vorbim.

— Atunci îţi poruncesc să vorbeşti despre asta.

— Atunci trebuie să refuz să răspund.

— Să refuzi să răspunzi? Poţi face aşa ceva?

El dădu din cap.

— Nu ni se cere să dezvăluim secrete despre natura unui kandra, stăpână. Face parte din...

— Învoială, îi încheie ea spusele, încruntându-se.

Chiar trebuie să recitesc chestia asta.

— Da, stăpână. Probabil c-am şi spus deja prea multe.

Vin îşi luă privirea de la el, îndreptându-şi-o spre oraş.

Ceaţa continua să se învârtejească. Vin închise ochii şi căută cu bronz, încercând să simtă în apropiere pulsaţia care dădea de gol un Allomant când ardea metale.

OreSeur se ridică şi veni lângă ea, apoi se instală din nou pe acoperişul înclinat, aşezat pe labele din spate.

— N-ar trebui să fii la întrunirea cu regele, stăpână?

— Poate mai târziu, răspunse ea, deschizând ochii.

Dincolo de zidurile cetăţii, focurile armatelor luminau orizontul. În dreapta ei, strălucea în noapte Fortăreaţa Venture, iar, în interior, Elend se sfătuia cu ceilalţi. O mare parte dintre cei mai importanţi bărbaţi din guvern, într-o singură încăpere. Elend avea să spună că era bântuită de spaime fiindcă insistase să fie ea aceea care să stea de veghe, ferindu-i de spioni şi de asasini. Ceea ce era perfect; atâta timp cât el rămânea în viaţă, putea să-i spună cum dorea.

Se aşeză din nou. Se bucura că Elend îşi alesese drept palat Fortăreaţa Venture, că nu se mutase în Kredik Shaw, locuinţa Lordului Legiuitor. Nu numai că era prea mare ca să poată fi bine apărată, dar îi mai şi aducea aminte de el. De Lordul Legiuitor.

În ultima vreme, se gândea adesea la el – sau, mai degrabă, se gândea la Rashek, bărbatul care devenise Lordul Legiuitor. Terrisian prin naştere, acesta îl ucisese pe omul care ar fi trebuit să ia puterea la Fântâna Înălţării şi...

Şi ce mai făcuse? Încă nu ştiau. Eroul plecase într-o expediţie ca să apere oamenii de o primejdie cunoscută printr-un simplu nume: Adâncimea. Atât de multe se pierduseră; atât de multe fuseseră distruse intenţionat. Singura ei sursă de informaţii despre acele vremuri era un jurnal vechi, scris de Eroul Evurilor în zilele de dinaintea uciderii sale de către Rashek. Oricum, oferea câteva indicii preţioase despre călătoria lui.

De ce-mi bat capul cu aşa ceva? se gândi Vin. Adâncimea a fost dată uitării de o mie de ani. Elend şi ceilalţi au dreptate să-şi facă griji pentru lucruri care cer o rezolvare mai grabnică.

Lucruri de care Vin se simţea, totuşi, bizar de detaşată. Poate că de aceea stătea afară, la pândă. Poate de aceea n-o îngrijora prezenţa armatelor. Se simţea, pur şi simplu... ruptă de aşa ceva. Chiar şi luând în considerare ameninţarea care pândea Luthadelul, mintea ei era atrasă în trecut, către Lordul Legiuitor.

Nu ştiţi ce fac pentru omenire, spusese el. Am fost zeul vostru, chiar dacă n-aţi putut să vă daţi seama. Ucigându-mă, v-aţi osândit. Fuseseră ultimele lui cuvinte, rostite în timp ce se sfârşea pe podeaua propriei sale săli a tronului. O îngrijorau, încă o mai înfiorau.

Avea nevoie de ceva care să-i abată atenţia.

— Ce lucruri îţi plac ţie, kandra? întrebă, întorcându-se spre creatura care continua să stea pe acoperiş, alături de ea. Ce-ndrăgeşti, şi ce deteşti?

— Nu vreau să răspund.

Vin se încruntă.

— Nu vrei, sau nu eşti obligat?

OreSeur şovăi.

— Nu vreau, stăpână.

Subînţelesul era evident. Va trebui să-mi porunceşti.

Şi ea era gata s-o facă. Însă o opri ceva, ceva din ochii lui – aşa neomeneşti cum erau. Ceva familiar.

Cunoştea genul acela de ostilitate. O simţise adesea în cei mai fragezi ani ai tinereţii, când se aflase în slujba unor şefi de ceată care-şi dominau oamenii. Într-o ceată, făceai ce ţi se poruncea – mai ales când erai un copil al nimănui sau o fată, fără niciun rang şi fără mijloace de intimidare.

— Dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, spuse, desprinzându-şi privirea de kandra, n-o să te oblig.

El păstră tăcerea.

Vin respiră ceaţa, îi simţi umezeala rece gâdilându-i gâtul şi plămânii.

— Ştii ce-ndrăgesc eu, kandra?

— Nu, stăpână.

— Ceaţa, spuse ea, întinzându-şi braţele. Puterea, libertatea.

OreSeur dădu încet din cap. În apropiere, Vin simţi, cu bronzul, o pulsaţie slabă. Tăcută, stranie, descurajantă. Aceeaşi pulsaţie bizară pe care-o simţise, cu câteva nopţi înainte, pe acoperişul Fortăreţei Venture. De atunci nu mai avusese niciodată curajul s-o mai cerceteze.

E timpul să fac ceva în privinţa asta, se hotărî.

— Ştii ce detest eu, kandra? şopti, ghemuindu-se şi verificându-şi cuţitele şi metalele.

— Nu, stăpână.

Ea se-ntoarse şi-l privi în ochi.

— Detest să-mi fie frică.

Ştia că toţi ceilalţi o credeau fricoasă. Convinsă c-o înconjurau numai pericole. Trăise cu frica atât de multă vreme, încât cândva o considerase firească, aşa cum erau cenuşa, soarele, pământul însuşi.

Kelsier o scăpase de frică. Era încă prudentă, dar nu se mai simţea îngrozită în permanenţă. Supravieţuitorul îi dăruise o viaţă în care oamenii pe care-i iubea nu o băteau, îi arătase ceva mai bun decât frica. Încrederea. Acum, când ştia toate acestea, n-avea de gând să le abandoneze prea curând. Nu în faţa unor armate, a unor asasini...

Nici chiar în faţa spiritelor.

— Urmează-mă dacă poţi, şopti, apoi sări de pe acoperiş pe strada de dedesubt.

Străbătu în fugă pavajul alunecos din cauza ceţii, luându-şi avânt înainte de a avea timp să-şi piardă curajul. Bronz-pulsaţiile veneau din apropiere; de dincolo de stradă, dintr-o clădire. Nu de pe acoperiş, decise ea. De la una dintre ferestrele întunecate, cu obloanele deschise, de la etajul doi.

Lăsă să cadă o monedă şi se avântă în aer. Ţâşni în sus şi devie de la linia dreaptă împingând într-un zăvor de pe cealaltă parte a străzii. Ateriză în dreptul ferestrei deschise, care părea o groapă, şi se prinse cu braţele de părţile laterale ale ramei. Incendie cositor şi îşi lăsă ochii să se înveţe cu bezna din încăperea părăsită.

Şi era acolo. Alcătuită în întregime din ceaţă, se muta de pe un picior pe altul şi se răsucea, cu conturul neclar în camera neguroasă. Avusese un avantaj, văzuse acoperişul pe care stătuseră de vorbă Vin şi OreSeur.

Fantomele nu spionează oameni, nu-i aşa? Skaa nu vorbeau despre lucruri de soiul spiritelor morţilor. Mirosea prea tare a religie, şi religia era pentru nobili. Credinţa însemna moarte pentru un skaa. Ceea ce nu-i oprise pe unii, fireşte – dar hoţii de soiul lui Vin erau firi prea practice pentru aşa ceva.

În superstiţiile poporului skaa exista un singur lucru care se potrivea cu creatura aceea. Nălucile-de-ceaţă. Despre care se spunea că furau sufletele oamenilor destul de proşti ca să iasă din casă noaptea. Însă Vin ştia acum ce erau nălucile-de-ceaţă. Veri cu Kandra – animale stranii, semiinteligente, care se foloseau de oasele celor pe care-i mistuiau. Erau ciudăţenii, într-adevăr – dar nici pe departe fantome, nici măcar cât ele de periculoase. Noaptea nu era bântuită nici de stafii întunecate, nici de spirite, nici de vârcolaci.

Sau cel puţin aşa spusese Kelsier. Creatura din camera întunecoasă – cu silueta lipsită de substanţă, răsucindu-i-se în ceaţă – părea un contraexemplu convingător. Vin îşi încleştă degetele pe marginile ferestrei, cu frica – vechea ei prietenă – în sân.

Pleacă. Aleargă. Ascunde-te.

— De ce mă pândeşti? întrebă.

Creatura nu se clinti. Silueta ei părea să atragă ceaţa, care se rotea uşor, ca purtată de un curent de aer.

O pot simţi cu bronzul. Ceea ce-nseamnă că foloseşte Allomanţia – iar Allomanţia atrage ceaţa.

Creatura făcu un pas înainte. Vin se încordă.

Apoi spiritul se făcu nevăzut.

Vin şovăi, încruntându-se. Asta fusese tot? Ea avea...

Ceva o înşfăcă de braţ. Ceva rece, ceva îngrozitor, dar foarte real. O durere îi săgetă capul, părând să fi pornit din ureche ca să-i pătrundă în minte. Ţipă, dar se opri când propria voce o trădă. Cu un geamăt scurt – cu braţul zvâcnindu-i şi tremurându-i – căzu pe spate lovindu-se de fereastră.

Braţul încă îi mai era rece. Simţea vântul biciuitor pe lângă ea, părând să-mprăştie frig. Ceaţa trecea ca norii călători.

Vin incendie cositor. Durere, frig, umezeală, şi luciditatea îi răbufniră în minte, aşa că se avântă într-o răsucire şi arse fludor chiar în clipa când izbi pământul.

— Stăpână? spuse OreSeur, ţâşnind din întuneric.

Ea scutură din cap şi se ridică în genunchi, cu palmele reci pe pietrele umede ale pavajului. Încă mai simţea frigul străbătându-i braţul stâng.

— Să mă duc după ajutoare? întrebă câinele-lup.

Vin îl refuză cu o clătinare a capului, silindu-se să se ridice pe picioarele nesigure. Se uită în sus, la ceaţa rotitoare şi la fereastra întunecată de deasupra.

Se cutremură. O durea umărul în locul în care se izbise de pământ, iar coastele încă pline de vânătăi îi zvâcneau, dar îşi simţea puterea revenindu-i. Se îndepărtă de clădire, continuând să se uite în sus. Deasupra ei, ceaţa groasă părea... ameninţătoare. Tainică.

Nu, îşi spuse, cu convingere. Ceaţa e libertatea mea; noaptea e căminul meu! Locul meu e aici, în ea. N-am mai fost nevoită să mă tem din noaptea în care m-a învăţat Kelsier că lucrurile stau altfel.

Nu putea pierde asta. N-avea să se reîntoarcă la frică. Totuşi, nu reuşi să nu-şi iuţească paşii în timp ce-şi flutura mâna spre OreSeur şi se grăbea să se îndepărteze de clădire. Nu dădu nicio explicaţie pentru purtările ei stranii.

El nu ceru niciuna.

Elend puse pe masă un al treilea teanc de cărţi, care căzu peste celelalte două, ameninţând să răstoarne totul pe podea. Le echilibră pe toate, apoi îşi ridică privirea.

Boare, într-un costum de bună calitate, sorbea din vin privind amuzat masa. Ham şi Fantomă jucau o partidă de pietre în aşteptarea începerii întrunirii; Fantomă câştiga. Dockson stătea într-un colţ al încăperii, scriind pe o policioară, iar Ciomege se afundase într-un scaun de pluş, fixându-l pe Elend cu una dintre privirile lui.

Oricare dintre ei ar putea fi un impostor, se gândi regele. Ideea încă i se mai părea o nebunie. Ce trebuia să facă? Să nu-i mai acorde încredere niciunuia dintre ei? Nu, avea prea multă nevoie de toţi.

Singura soluţie era să se poarte firesc şi să-i supravegheze. Vin îi spusese să-ncerce să observe inconsecvenţele din personalitatea oricăruia dintre ei. El intenţiona să-şi dea silinţa, dar, în realitate, nu ştia sigur cât de multe ar fi fost în stare să remarce. Aşa ceva ţinea, în mai mare măsură, de domeniul ei de acţiune. El trebuia să fie preocupat mai ales de prezenţa celor două armate.

Cu gândul la ea, aruncă o privire către vitraliile ferestrei din partea din spate a camerei sale de lucru şi văzu că erau întunecate.

E deja atât de târziu? se gândi.

— Dragul meu, spuse Boare. Când ne-ai spus că trebuie să-aduni câteva referinţe importante, ar fi trebuit să ne-avertizezi c-aveai de gând să lipseşti două ore.

— Da, bine, răspunse Elend, am c-am pierdut şirul timpului...

— Pentru două ore?

Elend dădu din cap cu sfială.

— Au fost cărţi la mijloc.

Boare clătină din cap.

— Dacă n-ar fi fost în joc soarta Stăpânirii Centrale – şi dacă n-aş fi fost atât de fantastic de încântat să văd cum îşi pierde Hammond câştigul dintr-o întreagă lună jucând cu băiatul ăsta – aş fi plecat acum o oră.

— Da, bine, putem începe acum, spuse Elend.

Ham chicoti şi se ridică.

— De fapt e, într-un fel, ca pe vremuri. Şi Kell întârzia întotdeauna – şi-i plăcea să ţină întrunirile noaptea. În orele Născuţilor-din-Ceaţă.

Fantomă zâmbi, cu punga cu bani umflată.

Încă mai folosim lacrele – banii din Imperiul Lordului Legiuitor – ca monedă, se gândi Elend. Va trebui să facem ceva în privinţa asta.

— Mie-mi lipsesc totuşi tabla şi creta, spuse Fantomă.

— Mie cu siguranţă nu, ripostă Boare. Kell avea un scris mizerabil.

— Absolut mizerabil, zâmbi Ham, aşezându-se. Însă era cu totul aparte – trebuie s-o recunoşti.

Boare înălţă dintr-o sprânceană.

— Era, presupun.

Kelsier, Supravieţuitorul de la Hathsin, medită Elend. Până şi scrisul lui e legendar.

— Oricum, spuse, cred c-ar trebui totuşi să trecem la treabă. Încă mai avem două armate dincolo de ziduri. În seara asta nu plecăm de-aici până nu punem la punct un plan, ca să le putem face faţă!

Membrii cetei schimbară câteva priviri.

— De fapt, Maiestate, spuse Dockson, noi ne ocupăm deja de asta de ceva vreme.

— Oh? făcu Elend, surprins. Ei, presupun că i-am lăsat aici, singuri, vreo două ore. Atunci s-auzim.

Dockson se ridică şi-şi trase scaunul ceva mai aproape, alăturându-li-se celorlalţi, iar Ham începu să vorbească.

— Iată despre ce e vorba, El. Cu două armate aici, n-avem de ce să ne temem de un atac imediat. Dar încă mai suntem în mare pericol. Toată povestea se va transforma, probabil, într-un asediu prelungit, cu fiecare armată încercând să reziste mai mult decât cealaltă.

— Vor încerca probabil să ne înfometeze, spuse Ciomege. Să ne slăbească pe noi, şi pe duşmanii noştri, înainte de a ataca.

— Şi, continuă Ham, asta-nseamnă că suntem la strâmtoare – fiindcă nu putem rezista foarte mult. Oraşul e deja în pragul înfometării – şi probabil că regii duşmani o ştiu.

— Ce tot spui? întrebă Elend, tărăgănând cuvintele.

— Trebuie să ne-aliem cu unul dintre aceşti duşmani, Maiestate, răspunse Dockson. Amândoi o ştiu. Luptând singur, niciunul nu poate fi sigur că-l va învinge pe celălalt. Însă, cu ajutorul nostru, balanţa se va înclina.

— Ne vor strânge cu uşa, adăugă Ham. Ne vor ţine blocaţi până când vom fi destul de disperaţi ca să ne-aliem cu unul dintre ei. Şi, în cele din urmă, va trebui s-o facem – sau să ne lăsăm oamenii să moară de foame.

— Iată la ce se rezumă hotărârea noastră, spuse Boare. Nu putem rezista mai mult decât ceilalţi, aşa că trebuie să-l alegem pe cel căruia vrem să-i predăm cetatea. Şi eu sugerez să ne hotărâm repede, nu să aşteptăm până ce ni se termină proviziile.

Elend se ridică în picioare, calm.

— Făcând o înţelegere cu una dintre cele două armate, în esenţă, îi vom preda regatul nostru.

— E adevărat, recunoscu Boare, bătând cu degetul în pocal. Oricum, ceea ce am câştigat eu aducând o a doua armată e puterea de negociere. Vezi tu, cel puţin suntem pe o poziţie din care putem cere ceva în schimbul regatului nostru.

— La ce bun? întrebă Elend. Oricum vom pierde.

— E mai mult decât nimic, răspunse Boare. Cred că l-am putea convinge pe Cett să te lase în Luthadel, drept guvernator provizoriu. Lui nu-i place Stăpânirea Centrală; o găseşte stearpă şi monotonă.

— Guvernator provizoriu al oraşului, se încruntă Elend. Nu prea e totuna cu rege al Stăpânirii Centrale.

— E adevărat, spuse Dockson. Dar orice împărat are nevoie de oameni destoinici care să administreze cetăţile sub domnia lui. N-o să fii rege, dar tu – ca şi armata noastră – vei supravieţui în următoarele câteva luni, iar Luthadelul nu va fi jefuit.

Ham, Boare şi Dockson îl priveau în ochi, hotărâţi. Elend se uită în jos, la teancul lui de cărţi, cu gândul la cercetările şi la studiul său. Inutile. De când ştia ceata că nu puteau alege decât o singură cale?

Ceilalţi păreau să-i ia tăcerea drept încuviinţare.

— Atunci Cett e într-adevăr cea mai bună alegere? întrebă Dockson. Poate că Straff ar fi mai înclinat să facă o-nţelegere cu regele nostru – la urma urmelor, sunt rude.

Oh, înţelegerea o va face, se gândi Elend. Şi-o va-ncălca în primul moment convenabil. Dar... alternativa? Să-i predăm oraşul acestui Cett? Ce-o să se-ntâmple, sub domnia lui, cu oamenii şi cu ţinutul?

— Cred că e mai bun Cett, răspunse Boare. E foarte dornic să-i lase pe alţii să guverneze, atâta vreme cât îşi atribuie el meritele şi îşi primeşte banii. Problema va fi atiul ăla. Crede că e aici şi, dacă nu-l găseşte...

— O să-l lăsăm să caute-n tot oraşul, spuse Ham.

Boare dădu din cap.

— Va trebui să-l convingeţi că l-am minţit în privinţa atiului – şi n-o să fie prea greu, având în vedere părerea lui despre mine. Fapt care reprezintă o altă mică problemă – va trebui să-l convingeţi şi că s-au luat măsuri împotriva mea. Poate-o să creadă c-am fost executat imediat ce-a aflat Elend c-am ridicat o armată împotriva lui.

Ceilalţi încuviinţară.

— Boare? întrebă Elend. Cum se poartă Lordul Cett cu skaa, pe plantaţiile sale?

Domolitorul şovăi, apoi îşi feri privirea.

— Mă tem că nu prea bine.

— Ei, uite, spuse Elend. Cred că trebuie să ne gândim cum ne protejăm cel mai bine oamenii. Adică, dacă-i dăm lui Cett totul, ne salvăm pielea – dar cu preţul întregii populaţii skaa din regat!

Dockson clătină din cap.

— Elend, nu e o trădare. Nu şi când asta e singura cale.

— Uşor de spus, protestă regele. Dar eu sunt acela care va purta povara vinovăţiei pentru o asemenea faptă. Nu spun că n-ar trebui să luăm în considerare propunerea voastră, dar am câteva idei despre care am putea discuta...

Ceilalţi schimbară priviri. Ca de obicei, Ciomege şi Fantomă păstrau tăcerea în timpul întrunirilor; primul nu vorbea decât dacă i se părea neapărat necesar, iar cel de-al doilea avea tendinţa să rămână în afara conversaţiilor. În cele din urmă, Boare, Ham şi Dockson se uitară la el.

— E ţara ta, Maiestate, spuse, prudent, cel de-al treilea. Noi nu suntem aici decât ca să dăm sfaturi.

Sfaturi foarte bune, sugera tonul lui.

— Da, bine, spuse Elend, alegând la repezeală o carte.

În graba lui, răsturnă unul dintre teancuri, care se prăvăli cu zgomot pe masă, iar un volum ajunse în poala lui Boare.

— Scuze, spuse, în timp ce Boare dădea ochii peste cap, punând cartea înapoi. Ei, acest volum are ceva foarte interesant de spus despre mişcările şi aranjarea corpurilor de oaste...

— Ăă, Elend? se încruntă Ham. Aia pare să fie o carte despre transportul grânelor.

— Ştiu, răspunse Elend. În bibliotecă nu sunt prea multe cărţi despre război. Cu asta s-ar părea că ne-am ales după o mie de ani de pace. Oricum, cartea spune de cât de multe grâne e nevoie ca să păstrezi în rezervele diverselor garnizoane din Ultimul Imperiu. Aveţi idee de cât de multe alimente are nevoie o armată?

— Aici ai dreptate, spuse Ciomege, întărindu-şi cuvintele cu o înclinare a capului. Hrănirea soldaţilor e, de obicei, o mare belea; am avut adesea greutăţi cu mâncarea şi pentru luptele de la hotare, şi nu eram decât grupuri mici, trimise să-năbuşe câte-o răscoală răzleaţă.

Elend dădu din cap. Ciomege nu vorbea prea des despre luptele lui în armata Lordului Legiuitor, şi nici ceata nu-i punea prea des întrebări despre aşa ceva.

— Oricum, spuse Elend. Pun prinsoare că nici Cett, nici tata nu sunt obişnuiţi să pună în mişcare grupuri mari de oameni. Lipsa proviziilor o să-i scoată peri albi, mai ales lui Cett, fiindcă a plecat în grabă.

— Poate că nu, spuse Ciomege. Amândoi au canale, pe care se poate ajunge în siguranţă la Luthadel. O să le fie uşor să trimită după mai multă hrană.

— În plus, adăugă Boare, deşi o mare parte din ţinutul lui Cett s-a răzvrătit în momentul de faţă, cetatea Haverfrex e încă sub stăpânirea lui, şi acolo se află una dintre principalele fabrici de conserve a Lordului Legiuitor. Cett are o cantitate impresionantă de hrană la o mică bucată de canal distanţă.

— Atunci vom distruge canalele, spuse Elend. Vom găsi o cale de a împiedica sosirea proviziilor. Pe canale pot fi aduse cu mare repeziciune, dar sunt şi foarte vulnerabile, fiindcă ştim exact pe unde vin. Şi, dacă-i lăsăm fără mâncare, poate se vor vedea siliţi să se-ntoarcă acasă.

— Fie se vor întoarce, spuse Boare, fie se vor hotărî să rişte, atacând Luthadelul.

Elend şovăi.

— E o posibilitate, recunoscu el. Dar, ei bine, am studiat şi modul de apărare a oraşului. Se întinse peste masă şi luă o altă carte. Asta e Conducerea Cetăţii în Epoca Modernă, de Jendellah. Spune cât de greu e să asiguri ordinea în Luthadel, din cauza dimensiunilor sale enorme şi a numărului mare de mahalale locuite de skaa. Sugerează folosirea unor grupuri de gărzi aflate mereu în mişcare. Cred că putem adapta metoda asta ca să ne fie de folos în luptă – zidul nostru e prea lung ca să putem apăra fiecare bucăţică, dar putem avea grupuri mobile de soldaţi care ar putea veni să...

— Maiestate, îl întrerupse Dockson.

— Hmm? Da?

— Avem o oaste de băieţandri şi de bărbaţi care abia dac-au împlinit anul de când fac instrucţie şi n-avem de înfruntat o singură armată de o mărime copleşitoare, ci două. Nu putem câştiga lupta asta prin forţă.

— Oh, da, răspunse Elend. Bineînţeles. Spuneam doar că, dacă vom fi nevoiţi să luptăm, am câteva strategii...

— Dacă luptăm, pierdem, zise Ciomege. Probabil c-o să pierdem oricum.

Elend păstră o clipă tăcerea.

— Da, bine, eu voiam doar...

— Atacarea canalelor e totuşi o idee bună, se amestecă Dockson. O putem face pe ascuns, poate plătind nişte tâlhari din regiune ca s-atace barjele. Probabil că n-o să fie de-ajuns ca să-i trimitem pe Cett sau pe Straff înapoi, acasă, dar i-am putea face să-şi dorească cu mai multă disperare o alianţă cu noi.

Boare dădu din cap.

— Cett îşi face deja griji din pricina tulburărilor de acasă, din Stăpânirea lui. Ar trebui să-i trimitem un mesager, să-i dăm de ştire că suntem interesaţi de o alianţă. În felul ăsta, imediat ce proviziile vor deveni o problemă, o să se gândească la noi.

— I-am putea trimite o scrisoare, cu explicaţii despre execuţia lui Boare, zise Dockson, în semn de bună-credinţă. Astfel...

Elend îşi drese glasul. Ceilalţi amuţiră.

— Ăă, încă n-am terminat, spuse el.

— Îmi cer scuze, Maiestate, zise Dockson.

Elend răsuflă adânc.

— Aveţi dreptate – nu ne putem permite o luptă cu aceste două oşti. Dar cred că putem găsi o cale de a le face să se lupte între ele.

— Ideea trezeşte un sentiment încântător, dragul meu, comentă Boare. Dar nu-i poţi convinge pe ăştia doi să se ia la bătaie la fel de simplu cum îl convingi pe Fantomă să-mi aducă vin.

Se răsuci, ridicându-şi pocalul gol. Fantomă şovăi, apoi oftă şi aduse sticla.

— Ei, da, încuviinţă Elend. Dar, deşi nu există prea multe cărţi despre război, avem o mulţime despre politică. Boare, spuneai, zilele trecute, că, fiind cea mai slabă parte dintre cele trei ajunse într-un punct mort, căpătăm putere.

— Întocmai, încuviinţă Boare. Putem înclina balanţa de partea oricăreia dintre celelalte două.

— Da, întări Elend, deschizând o carte. Şi, fiind vorba de o negociere între trei părţi, nu mai discutăm despre război, ci despre politică. E ca o întrecere între case. Şi, în acest caz, niciuna nu se poate descurca fără aliaţi. Dacă le iei pe fiecare în parte, casele mici sunt slabe, dar devin puternice când ne gândim la un grup. Noi suntem ca una dintre casele mici. Dacă ne dorim vreun câştig, trebuie să ne facem duşmanii să ne dea uitării – sau, cel puţin, să se gândească la noi considerându-ne lipsiţi de importanţă. Dacă ambele părţi presupun că pot conta pe noi – că ne pot folosi ca să-nvingă cealaltă armată, pentru a se întoarce apoi pe îndelete împotriva noastră – ne vor lăsa în pace şi se vor concentra una asupra alteia.

Ham îşi frecă bărbia.

— Propui să facem un joc dublu, Elend. Înseamnă să ne-alegem o poziţie periculoasă.

Boare dădu din cap.

— Trebuie să ne-arătăm loialitatea faţă de partea mai slabă într-un anumit moment, ca să-i păstrăm înverşunaţi unii împotriva altora. Şi n-avem garanţia că acela care va învinge va fi destul de slăbit ca să-l înfrângem la rândul nostru.

— Ca să nu mai vorbim despre problema mâncării pentru ai noştri, adăugă Dockson. Pentru ceea ce propui e nevoie de timp, Maiestate. Un timp în care ne vom afla sub asediu, cu proviziile împuţinându-ni-se. Acum e toamnă. Iarna va fi aici în curând.

— O să fie greu, încuviinţă Elend. Şi riscant. Dar cred c-o putem face. Îi putem convinge pe amândoi să creadă că ne-am aliat cu ei, fără să-l sprijinim pe niciunul. O să-i încurajăm să lupte unul împotriva altuia, o s-aşteptăm să le scadă proviziile şi moralul, o să-i împingem către luptă. După ce se vor linişti lucrurile, armata supravieţuitoare ar putea fi destul de slăbită ca s-o putem înfrânge.

Boare păru să cadă pe gânduri.

— Are stil, recunoscu. Şi, cumva, totul pare amuzant.

Dockson zâmbi.

— Spui asta numai şi numai fiindcă înseamnă să-i punem pe alţii să facă treaba în locul nostru.

Boare ridică din umeri.

— Manipularea lucrează atât de bine la nivel personal încât nu văd de ce n-ar fi la fel de viabilă în cazul politicii unei naţiuni.

— De fapt, aşa se conduce de obicei o ţară, medită Ham. Ce altceva e un guvern, dacă nu o metodă oficială prin care te asiguri că altcineva face tot ce e de făcut?

— Ăă, şi planul? întrebă Elend.

— Nu ştiu, El, răspunse Ham, revenind la subiect. Seamănă cu ale lui Kelsier – nesăbuit, curajos, oarecum nebunesc.

Vorbea ca şi cum ar fi fost surprins să-l audă pe Elend propunând aşa ceva.

Pot fi la fel de nesăbuit ca oricine altcineva, se gândi regele, indignat, apoi şovăi. Chiar voia să continue şirul unor astfel de gânduri?

— Am putea s-o încurcăm urât, spuse Dockson. Dacă oricare dintre părţi decide că s-a săturat de fiţele noastre...

— Ne va distruge, completă Elend. Dar... ei, domnii mei, vouă vă plac jocurile de noroc. Nu-mi spuneţi mie că planul nu vă atrage mai mult decât o simplă plecare a capului în faţa lui Cett.

Ham schimbă o privire cu Boare, şi amândoi păreau să ia în considerare ideea. Dockson îşi dădu ochii peste cap, dar părea să se opună pur şi simplu din obişnuinţă.

Nu, nu voiau să aleagă calea cea mai sigură. Erau aceiaşi oameni care-l provocaseră pe Lordul Legiuitor, oameni care-şi câştigau traiul înşelând nobilimea. Într-un fel, acţionau cu foarte multă prudenţă; puteau da dovadă de precizie în urmărirea fiecărui amănunt, aveau grijă să nu lase urme şi să-şi apere interesele. Dar, când era vorba să-şi încerce norocul pentru potul cel mare, erau dornici s-o facă.

Nu, nu dornici. Nerăbdători.

Minunat, se gândi Elend. Mi-am umplut consiliul secret cu o şleahtă de aventurieri amatori de senzaţii tari. Ba chiar mai rău, m-am hotărât să fiu unul de-al lor. Dar ce altceva ar fi putut face?

— Am putea cel puţin să chibzuim pe tema asta, spuse Boare. Sună incitant.

— Ei, uite, Boare, eu n-am făcut propunerea fiindcă e incitantă, zise Elend. Mi-am petrecut tinereţea străduindu-mă să pun la punct un plan care m-ar fi ajutat să fac din Luthadel un oraş mai bun după ce-aş fi ajuns şeful casei mele. Nu vreau să mă lepăd de propriile visuri la primul semn de împotrivire.

— Şi cum rămâne cu Adunarea? întrebă Ham.

— Asta e partea cea mai frumoasă, răspunse Elend. Mi-au votat propunerea acum două zile. Nu-i pot deschide porţile oraşului niciunui invadator înainte de a mă întâlni cu tatăl meu pentru o negociere.

Ceata păstră pentru câteva clipe tăcerea. În cele din urmă, Ham se întoarse spre Elend, clătinând din cap.

— Eu pur şi simplu nu ştiu, El. Sună tentant. De fapt, în timp ce te-aşteptam, am vorbit despre mai multe planuri mai cutezătoare decât ăsta. Dar...

— Dar ce? întrebă Elend.

— Un astfel de plan depinde într-o foarte mare măsură de tine, dragul meu, spuse Boare, sorbind din vin. Tu vei fi acela care se va-ntâlni cu regii – cel care-i va convinge pe amândoi că e de partea lor. Nu vreau să te jignesc, dar n-ai experienţă în arta înşelătoriei. E greu să fii de acord cu un plan cutezător care face dintr-un novice un membru cheie al cetei.

— Pot s-o fac, insistă Elend. Serios.

Ham se uită la Boare, şi amândoi se uitară la Ciomege. Generalul cioturos ridică din umeri.

— Dacă băiatul vrea să-ncerce, lăsaţi-l.

Ham oftă, apoi îşi reîntoarse privirea spre Elend.

— Cred că sunt de acord. Atâta vreme cât crezi că te descurci, El.

— Cred că da, zise regele, ascunzându-şi nervozitatea. Ştiu pur şi simplu că nu pot să renunţ, nu cu uşurinţă. Poate că n-o să meargă – poate că, după două luni de asediu, o să sfârşim prin a preda oricum cetatea. Însă, în felul ăsta, câştigăm două luni în care se poate întâmpla ceva. Merită să riscăm aşteptând, mai degrabă decât să le facem plecăciuni duşmanilor. Aşteaptă şi fă planuri.

— Atunci aşa să fie, spuse Dockson. Dă-ne timp, să venim cu ceva idei şi alternative, Maiestate. Ne întâlnim din nou peste câteva zile, să discutăm amănuntele.

— Perfect, răspunse Elend. Sună bine. Acum, dacă putem trece la altceva, aş vrea să amintesc...

Se auzi o bătaie în uşă. La invitaţia lui Elend, căpitanul Demoux o deschise, părând uşor jenat.

— Maiestate? Îmi cer iertare, dar... cred c-am prins pe cineva care trăgea cu urechea la discuţie.

— Ce? exclamă regele. Pe cine?

Demoux se întoarse într-o parte, făcând semn către doi oameni din garda lui. Femeia pe care-o aduseră în încăpere i se păru lui Elend oarecum cunoscută. Înaltă, ca mai toţi terrisienii, purta o rochie viu colorată, dar practică. Urechile îi atârnau, cu lobii alungiţi ca să fie loc pentru numeroşii ei cercei.

— Te ştiu, spuse Elend. Te-am văzut acum două zile, în sala Adunării. Erai tot timpul cu ochii pe mine.

Femeia nu-i răspunse. Se uită la toţi cei din încăpere, stând băţoasă – ba chiar semeaţă – deşi avea mâinile legate. De fapt, Elend nu mai întâlnise niciodată o terrisiană; nu cunoştea decât majordomi, eunuci pregătiţi încă din primele zile ale vieţii ca să conducă servitorimea dintr-o casă. Dintr-un anumit motiv, se aşteptase ca o femeie din Terris să fie ceva mai slugarnică.

— Se ascundea în camera de alături, povesti Demoux. Îmi cer iertare, Maiestate. Nu ştiu cum a trecut de noi. Am găsit-o ascultând cu urechea la perete, deşi mă-ndoiesc c-a auzit ceva. Zidurile astea sunt de piatră.

Elend întâlni ochii femeii. Vârstnică – de vreo cincizeci de ani – nu era frumoasă, dar nici urâtă. Era robustă, cu o expresie sinceră pe faţa pătrată. Căutătura îi era calmă şi fermă, iar regele nu se simţi în largul său susţinându-i privirea câtva timp.

— Ce te-aşteptai s-auzi, femeie? o întrebă.

Ea nu-l luă în seamă. Se întoarse spre ceilalţi şi li se adresă cu un uşor accent.

— O să vorbesc numai cu regele, între patru ochi. Voi puteţi pleca.

Ham zâmbi.

— Ei, cel puţin are curaj.

— Ce te face să crezi c-o să te lăsăm singură cu regele? o întrebă Dockson.

— Eu şi Maiestatea Sa avem anumite lucruri de discutat, răspunse ea, cu aerul cuiva venit cu treburi importante, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama – sau nu s-ar fi sinchisit – că era prizonieră. Nu trebuie să vă faceţi griji în privinţa siguranţei sale; sunt sigură că tânăra Născută-din-Ceaţă care se-ascunde dincolo de fereastră are mai mult decât puterea necesară ca să se descurce cu mine.

Elend se uită într-o parte, către mica fereastră pentru ventilaţie de lângă cea mare, cu vitralii. De unde putea şti femeia din Terris că Vin se afla acolo, veghind asupra lui? Ar fi trebuit să aibă auzul extrem de ascuţit. Poate destul de ascuţit ca să poată asculta printr-un perete de piatră?

Regele se-ntoarse spre noua sosită.

— Eşti Păstrătoare.

Ea dădu din cap.

— Te-a trimis Sazed?

— Datorită lui mă aflu aici, răspunse terrisiana. Dar n-am fost „trimisă”.

— Ham, e în ordine, spuse încet Elend. Puteţi pleca.

Brutalul se încruntă.

— Eşti sigur?

— Dacă vreţi să mă ţineţi legată, ţineţi-mă, spuse femeia.

Dacă e într-adevăr Feruchimistă, asta n-ar deranja-o prea mult, se gândi Elend. Pe de altă parte, dacă e într-adevăr Feruchimistă – Păstrătoare, ca Sazed – n-am de ce să mă tem de ea. Teoretic.

Ceilalţi părăsiră încăperea târşâindu-şi picioarele şi dând de înţeles, prin ţinuta lor, ce credeau despre hotărârea lui. Deşi nu mai erau hoţi, Elend bănuia că – aidoma lui Vin – aveau să simtă toată viaţa urmările educaţiei lor.

— Vom fi chiar dincolo de prag, Elend, spuse Ham – ultimul care ieşi – închizând uşa în urma sa.

Şi totuşi, oricine mă cunoaşte îşi va da seama că nu exista nicio şansă să renunţ cu atâta uşurinţă. Odată ce găsesc ceva de cercetat, îmi urmăresc ţinta cu înverşunare.

Capitolul 14

Terrisiana îşi rupse legăturile, şi funiile căzură pe podea.

— Ăă, Vin? zise Elend, începând să se-ntrebe care era logica întâlnirii cu femeia aceea. Poate-ar fi timpul să intri.

— De fapt, nu e acolo, spuse terrisiana, fără şovăire, înaintând. A plecat acum câteva minute, să-şi facă rondurile. De aceea m-am lăsat prinsă.

— Ăă, înţeleg. Atunci o să-mi chem garda.

— Nu fi prost! Dac-aş vrea să te ucid, aş putea s-o fac înainte de întoarcerea celorlalţi. Acum stai liniştit o clipă.

Elend rămase locului, stânjenit, în timp ce femeia înaltă dădu încet ocol mesei, studiindu-l cum studiază un negustor mobila scoasă la mezat. În cele din urmă se opri, cu mâinile pe şolduri.

— Ţine-ţi spatele drept, îi porunci.

— Poftim?

— Stai cocârjat, spuse femeia. Un rege trebuie să-şi păstreze aerul demn tot timpul, chiar şi când e cu prietenii.

Elend se încruntă.

— Ei, deşi apreciez un sfat, nu...

— Nu aşa, zise terrisiana. Nu vorbi pe ocolite. Porunceşte.

— Poftim? repetă Elend.

Femeia se apropie, îi puse o mână pe umăr şi i-l împinse cu putere spre spate, ca să-i corecteze poziţia. Pe urmă se retrase şi dădu încet din cap, pentru ea însăşi.

— Ei, uite, spuse Elend. Mie nu-mi...

— Nu, îl întrerupse ea. Trebuie să vorbeşti cu mai multă forţă. Modul în care te înfăţişezi – vorbele, acţiunile, posturile – hotărăşte cum te apreciază oamenii şi cum reacţionează când au de-a face cu tine. Dacă-ncepi fiecare frază cu moliciune şi nesiguranţă, o să pari moale şi nesigur. Fii puternic!

— Ce se petrece aici? se răsti Elend, scos din sărite.

— Iată, spuse ea. În sfârşit.

— Spuneai că-l cunoşti pe Sazed? întrebă el, rezistând imboldului de se cocârja iarăşi.

— E o cunoştinţă de-a mea. Mă numesc Tindwyl; sunt, după cum ai ghicit, o Păstrătoare din Terris. Femeia bătu o clipă din picior, apoi clătină din cap. Sazed m-a prevenit că eşti şleampăt, dar, sincer vorbind, mi-am închipuit că niciun rege nu poate neglija atât de mult importanţa propriei înfăţişări.

— Şleampăt? Poftim?

— Nu mai repeta cuvântul ăsta, se răsti Tindwyl. Nu pune întrebări; spune ce vrei să spui. Dacă nu eşti de acord, spune-o – nu mă lăsa să-ţi interpretez cuvintele după bunul meu plac.

— Da, bine, totul e fascinant, spuse Elend, luând-o spre uşă, dar în seara asta am să evit alte insulte. Te rog să mă scuzi...

— Oamenii tăi te cred un prost, Elend Venture, spuse încet Tindwyl.

El rămase nedumerit.

— Adunarea – organizată de tine însuţi – îţi nesocoteşte autoritatea. Skaa sunt convinşi că n-o să fii în stare să-i aperi. Până şi consiliul tău de prieteni îşi face planurile în lipsa ta, bănuind că n-ai mare lucru de spus.

El închise ochii şi răsuflă adânc, încet.

— Ai idei bune, Elend Venture, continuă Tindwyl. Idei regeşti. Însă nu te porţi ca un rege. Un om nu poate conduce decât atunci când ceilalţi îl acceptă drept conducător şi n-are cu nimic mai multă autoritate decât îi acordă ei. Toate ideile geniale din lume nu-ţi pot salva regatul dacă nu le-ascultă nimeni.

Elend se-ntoarse spre ea.

— În ultimul an am citit din patru biblioteci toate cărţile necesare despre conducere şi guvernare.

Tindwyl înălţă dintr-o sprânceană.

— Atunci bănuiesc că ţi-ai petrecut o grămadă de timp în camera ta când ar fi trebuit să te afli afară, să fii văzut de oameni şi să-nveţi să-i conduci.

— Cărţile au o mare valoare, spuse Elend.

— Valoarea acţiunilor e mai mare.

— Şi de unde-o să-nvăţ care sunt acţiunile cele mai potrivite?

— De la mine.

Elend şovăi.

— Ştii că fiecare Păstrător are un domeniu de care e interesat în mod deosebit, zise Tindwyl. Deşi memorăm cu toţii acelaşi stoc de cunoştinţe, un om nu poate studia şi înţelege decât o cantitate limitată din stocul ăsta. Prietenul nostru comun Sazed îşi dedică timpul religiilor.

— Şi specialitatea ta care e?

— Biografiile, răspunse ea. Am studiat vieţile unor generali, regi şi împăraţi cărora nu le-ai auzit niciodată numele. Elend Venture, înţelegerea părţii teoretice a politicii şi a conducerii nu e totuna cu înţelegerea vieţilor unor oameni care au trăit.

— Şi... mă poţi învăţa să-i imit pe oamenii ăştia?

— Poate, răspunse Tindwyl. Încă nu mi-am dat seama dacă eşti sau nu un caz fără speranţă. Dar mă aflu aici, aşa c-o să fac tot ce sunt în stare. Acum câteva luni, am primit o scrisoare de la Sazed, care mi-a explicat în ce situaţie grea te afli. Nu mi-a cerut să vin să te instruiesc – dar, pe de altă parte, poate că Sazed e un alt bărbat care-ar trebui să-nveţe să fie mai convingător.

Elend întâlni ochii terrisienei şi dădu încet din cap.

— Atunci accepţi să-ţi dau lecţii?

El căzu o clipă pe gânduri. Dacă e cumva măcar aproape la fel de utilă ca Sazed, atunci... ei, un astfel de ajutor mi-ar prinde bine cu siguranţă.

— Da, răspunse.

Tindwyl dădu din cap.

— Sazed a spus şi că eşti modest. Ceea ce ar putea fi un avantaj – presupunând că nu laşi asta să-ţi stea în cale. Cred că Născuta-din-Ceaţă s-a întors.

Elend se întoarse spre fereastra laterală. Oblonul se deschise, lăsând ceaţa să se prelingă în încăpere şi lăsând la vedere o siluetă ghemuită, cu mantie.

— De unde-ai ştiut că sunt aici? întrebă încet Vin.

Tindwyl zâmbi – o expresie pe care Elend o vedea pe faţa ei pentru prima oară.

— Sazed mi-a vorbit şi despre tine, copilă. Cred că noi două ar trebui să stăm în curând de vorbă între patru ochi.

Vin se strecură în încăpere, atrăgând ceaţa pe urmele ei, şi închise oblonul. Nu se osteni să-şi ascundă ostilitatea şi neîncrederea şi se aşeză între Elend şi Tindwyl,

— Ce cauţi aici? întrebă ea.

Tindwyl zâmbi iarăşi.

— Regelui tău, aici de faţă, i-au trebuit mai multe minute ca s-ajungă la întrebarea asta, iar tu mi-o pui din primele clipe. Sunteţi o pereche interesantă, aşa cred.

Ochii lui Vin se îngustară.

— Oricum, ar trebui să mă retrag, spuse Tindwyl. Să presupun că vom sta din nou de vorbă, Maiestate?

— Da, fireşte, răspunse Elend. Ăă... aş putea începe să exersez ceva?

— Da, răspunse Tindwyl, îndreptându-se spre uşă. Încetează să tot spui „ăă”.

— Ai dreptate.

Ham îşi strecură capul pe uşă imediat ce o deschise terrisiana. Observă imediat că nu mai era legată. Însă nu spuse nimic; presupunea, probabil, că o eliberase Elend.

— Cred că, pentru seara asta, e suficient, zise regele. Ham, vrei să ai grijă ca maestra Tindwyl să primească un apartament aici, în palat? E o prietenă de-a lui Sazed.

Ham ridică din umeri.

— Bine, atunci.

Dădu din cap către Vin, apoi se retrase. Tindwyl plecă fără să le ureze „noapte bună”.

Vin se încruntă, apoi îi aruncă o privire lui Elend. Părea... cu gândul în altă parte.

— Nu-mi place femeia asta, spuse.

Elend zâmbi, stivuindu-şi cărţile pe masă.

— Ţie nu-ţi place nimeni la prima vedere, Vin.

— Mi-ai plăcut tu.

— Ca dovadă că judeci greşit oamenii.

Vin şovăi, apoi surâse. Se apropie şi începu să se uite la cărţi. Nu erau cele de pe lista lecturilor lui obişnuite – păreau cu mult mai practice decât ceea ce citea de obicei.

— Cum au mer