/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Născuţi din ceaţă

Născuţi din ceaţă • Ultimul imperiu

Brandon Sanderson

De o mie de ani oamenii n-au mai văzut soarele sau o floare, de cand Lordul Legiuitor a început să conducă lumea. Omenirea e împărţită în două clase: skaa şi nobili. Singurul lucru care le deosebeşte este că nobilii se nasc uneori cu anumite abilităţi de a folosi metalele în acţiuni ca Domolirea, Aţâţarea sau Împingerea. Ocazional însă împerecherea dintre clase produce un skaa cu talente de nobil; de aceea, Lordul Legiuitor ucide copiii născuţi din asemenea relaţii. Uneori însă câte unul scapă cu viaţă. Iar Kelsier este un astfel de Supravieţuitor... legendarul „Nascut din ceaţă”, care aduce acum speranţa pentru skaa.

Născuţi din ceaţă

ULTIMUL IMPERIU

Brandon Sanderson

Traducere din engleză de

Ana Veronica Mircea

Pentru Beth Sanderson

Care citeşte fantasy

De un timp mai îndelungat decât viaţa mea

Şi care merită

Un nepot tot atât de ţăcănit ca ea însăşi.

NĂSCUŢI DIN CEAŢĂ

Uneori mă tem că nu sunt eroul pe care-l vede toată lumea în mine.

Filosofii presupun că a sosit timpul, că au apărut toate semnele. Dar eu încă mă mai întreb dacă n-au ales greşit omul. Atât de mulţi alţii depind de mine. Ei spun că viitorul unei lumi întregi e în mâinile mele.

Ce-ar crede dacă ar şti că apărătorul lor – Eroul Evurilor, mântuitorul – se îndoieşte de sine însuşi? Poate n-ar fi nicidecum şocaţi. Într-un fel, asta mă îngrijorează cel mai mult. Poate, în adâncurile inimilor lor, îşi pun întrebări – exact aşa cum mi le pun şi eu.

Oare când se uită la mine văd un mincinos?

PROLOG

Din văzduh cădea cenuşă.

Lordul Tresting se încruntă, ridicându-şi privirea către cerul arămiu de la jumătatea zilei, în timp ce servitorii se apropiau în grabă, deschizând o umbrelă de soare deasupra sa şi a distinsului său oaspete. Căderile de cenuşă nu erau neobişnuite în Ultimul Imperiu, dar Tresting spera să nu-şi păteze de funingine frumosul costum nou şi vesta roşie, abia aduse, pe apele canalului, chiar din Luthadel. Din fericire, nu bătea cine ştie ce vânt; umbrela avea şanse să-i fie într-adevăr de folos.

Tresting stătea în picioare, alături de invitatul său, într-un patio de pe culmea unui mic deal, care domina ogoarele. Sub ploaia de cenuşă munceau sute de oameni în haine de lucru, ocupându-se de recoltă. În eforturile lor se simţea un soi de lene, dar, fireşte, asta stătea în firea oricărui skaa. Ţăranii erau o mulţime indolentă, neproductivă.

Nu se plângeau, desigur; aveau destulă minte ca să n-o facă. În schimb, se mulţumeau să lucreze ţinându-şi capetele plecate, cu o apatie mută. Atingându-i în treacăt, biciul unui supraveghetor îi silea să se mişte, preţ de câteva momente, cu mai multă râvnă, dar recădeau în lâncezeala lor imediat după aceea.

Tresting se întoarse către bărbatul de alături.

— Unii ar putea să creadă, remarcă el, că o mie de ani de muncă pe ogoare i-au făcut să devină, din naştere, ceva mai pricepuţi în privinţa asta.

Obligatorul se răsuci înălţând dintr-o sprânceană – un gest făcut parcă special pentru a pune în valoare trăsătura lui distinctivă – tatuajele complicate care-i dantelau pielea din jurul ochilor. Enorme, întinzându-i-se pe toată înălţimea frunţii şi urcând pe laturile nasului. Era un prelan cu puteri depline – un obligator într-adevăr foarte important. Tresting avea, la conac, propriii săi obligatori, însă nu erau decât nişte funcţionari minori, cu doar câteva semne în jurul ochilor. Bărbatul acela sosise de la Luthadel pe canal, cu aceeaşi corabie care aduse noul costum al lordului.

— Ar trebui să vezi ce skaa sunt în oraş, Tresting, spuse obligatorul, întorcându-şi din nou privirea către muncitori. În comparaţie cu cei din Luthadel, ăştia sunt de-a dreptul sârguincioşi. Aici aveţi mai mult control asupra lor. Câţi spuneai că pierdeţi într-o lună?

— Oh, şase, sau cam aşa ceva. Unii din cauza bătăilor, iar alţi din istovire.

— Fugari?

— Niciodată! răspunse Tresting. La început, când am moştenit pământul de la tata, aveam câţiva – dar le-am executat familiile. Ceilalţi s-au descurajat repede. Nu i-am înţeles niciodată pe nobilii care se plâng că au necazuri cu skaa – eu găsesc că sunt creaturi uşor de controlat dacă acţionezi cu o mână fermă.

Obligatorul dădu din cap, rămânând tăcut în veşmintele lui negre. Părea încântat – ceea ce reprezenta un lucru bun. Lucrătorii nu erau, de fapt, proprietatea lui Tresting. Îi aparţineau Lordului Legiuitor, ca toţi ceilalţi skaa; Tresting îi închiria de la Zeul lui, în mare parte la fel cum plătea şi pentru serviciile obligatorilor Lui.

Oaspetele se uită în jos, la ceasul său de buzunar, apoi îşi ridică privirea spre cer. În ciuda căderii de cenuşă, ziua era luminoasă, cu soarele de un stacojiu strălucitor dincolo de negreala ceţoasă din înaltul văzduhului. Tresting scoase o batistă şi-şi şterse fruntea, simţindu-se recunoscător fiindcă umbrela îl apăra de arşiţa amiezii.

— Bine, Tresting, spuse obligatorul. O să-i transmit lordului Venture propunerea domniei tale, aşa cum ai cerut. Din partea mea va primi un raport favorabil asupra muncii de aici.

Lordul îşi reţinu un oftat de uşurare. Un obligator trebuia să fie de faţă, ca martor, la încheierea oricărei înţelegeri negustoreşti sau de altă natură între nobili. Fireşte că până şi unul modest, ca aceia angajaţi de el, putea îndeplini un asemenea rol – însă a-i face impresie bună chiar obligatorului lui Straff Venture însemna mult mai mult!

Oaspetele se întoarse spre el.

— O să plec înapoi, pe canal, în după-amiaza asta.

— Atât de repede? întrebă Tresting. Nu vrei să rămâi la cină?

— Nu, răspunse obligatorul. Cu toate că mai există un subiect despre care aş vrea să discutăm. N-am venit aici numai din porunca lordului Venture, ci şi… ca să fac cercetări în anumite privinţe, pentru Cantonul Inchiziţiei. Se zvoneşte că-ţi place să te distrezi cu femeile skaa aflate sub stăpânirea domniei tale.

Tresting simţi un fior rece.

Obligatorul zâmbi; zâmbetul se voia dezarmant, dar Tresting nu-l găsi decât sinistru.

— Nu te nelinişti, Tresting, zise obligatorul. Dacă acţiunile domniei tale ar fi stârnit într-adevăr îngrijorarea, în locul meu ar fi fost trimis un Inchizitor de Oţel.

Lordul dădu încet din cap. Inchizitor. Nu văzuse niciodată vreuna dintre creaturile acelea inumane, dar auzise… poveşti.

— Am fost mulţumit de purtarea domniei tale cu femeile skaa, declară obligatorul, plimbându-şi din nou privirea pe deasupra ogoarelor. Ceea ce am văzut şi am auzit aici dovedeşte că laşi curăţenie în urmă. Un bărbat ca domnia ta – priceput, cu recolte bune – poate ajunge departe în Luthadel. Încă vreo câţiva ani de muncă, plus câteva afaceri negustoreşti inspirate şi, cine ştie?

Obligatorul îşi întoarse privirea în altă parte şi Tresting se pomeni zâmbind. Nu reprezenta o făgăduială, şi nici măcar o aprobare – în marea majoritate a cazurilor, obligatorii erau mai degrabă administratori şi martori, decât preoţi – dar să auzi astfel de laudă din partea unuia dintre servitorii personali ai Lordului Legiuitor… Tresting ştia că, după părerea unei părţi a nobilimii, obligatorii erau neliniştitori – unii îi considerau chiar o bătaie de cap –, dar, pe moment, el unul şi-ar fi sărutat distinsul oaspete.

Se răsuci din nou către skaa, cei care munceau sub soarele însângerat şi sub fulgii leneşi de cenuşă. El fusese întotdeauna un nobil de ţară, trăise pe plantaţia lui, visând la o posibilă mutare chiar în Luthadel. Auzise despre baluri şi despre petreceri, despre fast şi despre intrigi, şi totul îl entuziasmase zadarnic.

În seara asta trebuie să sărbătoresc, se gândi. În a paisprezecea colibă era o fată tânără pe care-o urmărea de ceva vreme…

Zâmbi din nou. Încă vreo câţiva ani de muncă, spusese obligatorul. Dar oare el, Tresting, n-ar fi putut grăbi lucrurile, dacă trudea puţin mai mult? Populaţia skaa de pe domeniul lui crescuse în ultima vreme. Poate, dacă-i îmboldea ceva mai tare, reuşea să obţină în vara aceea o recoltă suplimentară, îndeplinindu-şi cu prisosinţă obligaţiile din învoiala cu lordul Venture.

Dădu din cap, cu ochii la mulţimea de skaa leneşi, dintre care unii lucrau cu sapele, iar alţii stăteau în patru labe, îndepărtând cenuşa de pe plantele tinere. Nu se plângeau. Nu sperau. Nici măcar nu-ndrăzneau să gândească. Aşa trebuia să fie, pentru că erau skaa. Erau…

Tresting îngheţă când unul îşi săltă capul. Bărbatul întâlni ochii lordului, având în expresia feţei o scânteie – ba nu, o flacără – sfidătoare. Tresting nu mai văzuse aşa ceva niciodată, nu pe chipul unui skaa. Se retrase din reflex cu un pas, străbătut de un fior în vreme ce acel skaa straniu, cu spatele drept, îi susţinea privirea.

Şi zâmbea.

Tresting se uită în altă parte.

— Kurdon! se răsti apoi.

Supraveghetorul, un zdrahon, urcă panta în grabă.

— Da, lordul meu?

Tresting se întoarse, arătând către…

Se încruntă. Unde stătuse acel skaa? Lucrând cu capetele în jos, cu trupurile pătate de funingine şi sudoare, era greu să-i deosebeşti unii de alţii. Tresting se întrerupse, căutând. Credea că reţinuse locul… gol, unde nu se mai afla nimeni.

Dar nu. Nu era cu putinţă. Bărbatul n-avea cum să dispară atât de repede din grup. Unde s-ar fi putut duce? Trebuia să fie acolo, undeva, de data asta muncind cu capul plecat, aşa cum se cuvenea. Cu toate acestea, momentul de aparentă sfidare nu putea fi iertat.

— Lordul meu? întrebă din nou Kurdon.

Obligatorul stătea alături, privind curios. N-ar fi fost înţelept să-l lase să-şi dea seama că un skaa se purtase cu atâta obrăznicie.

— Pune-i mai mult la muncă pe cei dinspre sud, ordonă Tresting, arătând cu degetul. Văd că sunt mocăiţi, chiar şi pentru nişte skaa. Biciuieşte câţiva.

Kurdon ridică din umeri, dar încuviinţă cu o înclinare a capului. Nu era cine ştie ce motiv pentru biciuire – dar, pe de altă parte, nici lui nu-i trebuia cine ştie ce motiv ca să bată lucrătorii.

La urma urmelor, nu erau decât nişte skaa.

Kelsier auzise poveşti.

Auzise şoapte despre vremurile de odinioară, de mult apuse, când soarele era roşu. Vremurile când văzduhul nu era îmbâcsit de fum şi de cenuşă, când plantele nu duceau o adevărată luptă ca să crească, iar skaa nu erau sclavi. Vremurile de dinainte de Lordul Legiuitor. Însă acele zile de demult căzuseră aproape cu totul în uitare. Până şi legendele începeau să devină greu de înţeles.

Kelsier se uită la soare, urmărind cu privirea imensul disc roşu ce se târa către orizont. Rămase tăcut preţ de o clipă îndelungată, singur pe ogoarele pustii. Munca zilei se încheiase. Skaa fuseseră mânaţi înapoi, la colibele lor. În curând avea să apară ceaţa.

În cele din urmă, oftă şi se-ntoarse să-şi aleagă traseul pe făgaşe şi pe poteci şerpuind printre mormane mari de cenuşă. Evita să calce pe plante – deşi nu ştia sigur din ce motiv se ostenea. Recolta aproape că nu părea să merite efortul. Veştedă, cu frunze maronii fleşcăite, vegetaţia părea la fel de deprimată ca oamenii care-o îngrijeau.

Colibele lucrătorilor skaa se conturau neclare în lumina palidă. Kelsier putea deja să vadă cum începea să se formeze ceaţa, voalând aerul şi dându-le clădirilor ca nişte movile o înfăţişare ireală, eterică. Nu erau păzite; nu era nevoie de străji, fiindcă niciun skaa nu se aventura afară după lăsarea nopţii. Teama lor de ceaţă era mult prea puternică.

Va trebui să-i lecuiesc de asta într-o bună zi, se gândi Kelsier, apropiindu-se de una dintre clădirile mai mari. Dar toate lucrurile la timpul lor. Deschise uşa şi se strecură înăuntru.

Toată lumea amuţi imediat. Kelsier închise uşa, apoi se întoarse, zâmbind, să-i privească în faţă pe cei în jur de treizeci de skaa din încăpere. În vatra din centru pâlpâia focul, iar un cazan de lângă ea era umplut cu apă în care fuseseră presărate legume – ca început al pregătirilor pentru masa de seară. Supa avea să fie fără niciun gust, fireşte. Însă mirosul era totuşi îmbietor.

— Bună seara tuturor, zise Kelsier cu un surâs, aşezându-şi raniţa la picioare şi sprijinindu-se de uşă. Cum v-a fost ziua?

Cuvintele lui sparseră tăcerea, iar femeile se întoarseră la pregătirea cinei. Însă bărbaţii dintr-un grup aşezat la o masă grosolană continuară să-l privească nemulţumiţi.

— Ziua noastră, călătorule, a fost plină de trudă, răspunse Tepper, unul dintre înţelepţi. Pe care tu ai izbutit s-o ocoleşti.

— Munca la câmp nu mi s-a potrivit niciodată cu adevărat, ripostă Kelsier. E mult prea grea pentru pielea mea delicată.

Zâmbi, ridicându-şi mâinile şi braţele acoperite de straturi peste straturi de cicatrice fine. I se întindeau în lungul pielii, de parcă o fiară şi-ar fi plimbat ghearele în susul şi-n josul braţelor sale.

Tepper pufni. Era prea tânăr ca să fie un înţelept, probabil că abia dacă trecuse cu un an sau doi de patruzeci – putea să fie cu cel mult cinci ani mai vârstnic decât Kelsier. Cu toate acestea, bărbatul costeliv căpătase aerul omului căruia îi place să conducă.

— Vremurile nu sunt potrivite pentru apucături uşuratice, decretă el, cu asprime. Când dăm adăpost unui călător, ne aşteptăm să se poarte astfel încât să nu trezească bănuieli. Azi-dimineaţă, când ai fugit de pe ogor, ai fi putut face rost de câte-o biciuire pentru oamenii din jurul tău.

— Aşa e, răspunse Kelsier. Numai că ar fi putut fi biciuiţi şi dacă ar fi stat unde nu trebuia, dacă ar fi făcut o pauză prea lungă sau dacă ar fi tuşit când trecea pe lângă ei un supraveghetor. Am văzut o dată un bărbat bătut fiindcă, după cum a pretins stăpânul lui, clipise „cum nu se cuvenea”.

Tepper stătea ţeapăn, privind cu ochi îngustaţi, cu braţele sprijinite pe masă. Judecând după expresia feţei, părea de neînduplecat.

Kelsier oftă, rotindu-şi ochii.

— Perfect. Dacă vreţi să plec, îmi văd de drum.

Îşi aruncă raniţa pe umeri şi trase cu nepăsare de uşă.

Ceaţa groasă începu imediat să se reverse prin deschidere, plutindu-i leneşă în jurul trupului, băltind pe podea şi târându-se prin praf ca un animal şovăielnic. Câţiva oameni icniră înspăimântaţi, dar cei mai mulţi erau prea uluiţi ca să mai scoată vreun sunet. Kelsier rămase locului o clipă, fixând cu privirea pâcla neguroasă de afară, ai cărei curenţi nestatornici erau vag luminaţi de cărbunii din vatră.

— Închide uşa.

Cuvintele lui Tepper erau o rugăminte, nu o poruncă.

Kelsier făcu ce i se ceruse, împingând uşa la loc şi întrerupând curgerea ceţii albe.

— Ceaţa nu e ceea ce credeţi. Vă temeţi mult prea mult de ea.

— Cei care se aventurează în ceaţă îşi pierd sufletele, şopti o femeie.

Vorbele ei ridicară o întrebare. Oare Kelsier umblase prin ceaţă? Şi atunci, ce se întâmplase cu sufletul lui?

Dacă aţi şti, se gândi el.

— Ei, presupun că asta-nseamnă că rămân. Îi făcu semn unui băiat să-i aducă un taburet. Şi e o treabă bună – pentru mine ar fi fost ruşinos să plec fără să vă împărtăşesc noutăţile.

La auzul comentariului său, nu puţini ciuliră urechile. Acesta era adevăratul motiv pentru care îi suportau prezenţa – motivul pentru care până şi ţăranii sperioşi adăposteau un om ca el, un skaa ce sfida voinţa Lordului Legiuitor, călătorind de la o plantaţie la alta. Putea fi un renegat – şi un pericol pentru întreaga comunitate – dar le aducea veşti din lumea de-afară.

— Vin din nord, zise Kelsier. Din ţinuturi unde puterea Lordului Legiuitor se simte mai puţin.

Vorbea cu voce clară, iar toată lumea se înclina instinctiv către el în timp ce lucra. A doua zi, cuvintele lui aveau să fie repetate pentru mai multe sute de oameni, care locuiau în alte colibe. Skaa puteau fi slugarnici, dar erau şi bârfitori de nelecuit.

— În vest guvernează lorzii locali, continuă Kelsier, şi sunt departe de mâna de fier a Lordului Legiuitor şi a obligatorilor săi. Unii dintre nobilii aceia din depărtări cred că nişte skaa fericiţi sunt lucrători mai buni decât unii maltrataţi. Un bărbat, lordul Renoux, chiar le-a ordonat supraveghetorilor lui să nu mai bată pe nimeni fără poruncă. Şi, după cum şuşoteşte lumea, se întreabă dacă n-ar fi bine să-i plătească fiecărui skaa de pe plantaţia lui o leafă, aşa cum primesc meşteşugarii din oraş.

— Prostii, spuse Tepper.

— Iertare, ripostă Kelsier. Nu mi-am dat seama că jupânul Tepper a fost de curând pe proprietatea lordului Renoux. Când ai cinat cu el ultima oară ţi-a povestit ceva ce nu mi-a spus mie?

Tepper roşi: skaa nu călătoreau, şi cu siguranţă nu cinau cu lorzii.

— Mă crezi nătâng, călătorule, zise Tepper, dar eu ştiu ce faci. Eşti cel căruia i se spune Supravieţuitorul; cicatricele alea de pe braţe te-au dat de gol. Eşti un zurbagiu – călătoreşti pe plantaţii, aţâţând nemulţumirile. Ne mănânci mâncarea şi-ţi spui poveştile măreţe şi minciunile, apoi dispari şi-i laşi pe cei ca mine să se ocupe de speranţele deşarte pe care le dai copiilor noştri.

Kelsier înălţă dintr-o sprânceană.

— Ei, ei, jupâne Tepper, spuse el. Temerile tale sunt total lipsite de temei. Zău că n-am nicidecum de gând să vă mănânc mâncarea. Mi-am adus-o pe-a mea.

Kelsier se întinse şi-şi aruncă raniţa pe pământ, în faţa mesei lui Tepper. Dezlegată, aceasta se răsturnă într-o parte, lăsând să cadă o mulţime de mâncare. Pâini de bună calitate, fructe, ba chiar şi câţiva cârnaţi groşi, afumaţi, se revărsară în voia lor.

Un fruct-de-vară se rostogoli pe podeaua de pământ bătătorit şi se izbi uşor de piciorul lui Tepper. Bărbatul de vârstă mijlocie îl privi uluit.

— Asta-i mâncare pentru nobili!

Kelsier râse zgomotos.

— Nu prea. Ştii, pentru un om de rang, renumit pentru prestigiul său, lordul Tresting al vostru are gusturi izbitor de proaste. Cămara lui e o ruşine pentru un nobil.

Tepper păli încă şi mai tare.

— Acolo ai fost în după-amiaza asta, şopti. Te-ai dus la conac. Ai… furat de la stăpân!

— Fireşte, răspunse Kelsier. Şi aş putea adăuga că, în timp ce gusturile lui în materie de mâncare sunt jalnice, priceperea cu care-şi alege oştenii e impresionantă. Pătrunderea în conacul său în timpul zilei a fost o adevărată provocare.

Tepper continua să se holbeze la raniţa cu mâncare.

— Dacă găsesc supraveghetorii astea aici…

— Ei, propun să le faceţi să dispară, spuse Kelsier. Pariez că sunt ceva mai gustoase decât zeama asta lungă de alac.

Mai multe perechi de ochi înfometaţi studiară mâncarea. Dacă Tepper avea de gând să mai protesteze, atunci n-o făcu destul de repede şi tăcerea lui trecu drept acceptare. Peste câteva minute, conţinutul raniţei fusese inspectat şi împărţit, iar oala cu supă clocotea, ignorată de skaa, care se ospătau cu ceva mult mai exotic.

Kelsier se lăsă pe spate, sprijinindu-se de peretele de lemn al colibei, şi se uită la oamenii care-şi înfulecau mâncarea. El spusese adevărul: ofrandele cămării fuseseră descurajant de banale. Însă oamenii aceia erau hrăniţi, încă din copilărie, cu nimic altceva în afară de supă şi terci de cereale. În ochii lor, pâinea şi fructele păreau delicatese fără seamăn – mâncate de obicei doar când se învecheau şi erau aruncate de servitorii de la conac.

— Povestea ta a fost scurtă, tinere, remarcă un skaa bătrân, apropiindu-se şchiopătând şi aşezându-se pe un taburet de lângă Kelsier.

— Oh, presupun că mai târziu o să fie timp pentru mai mult, zise el. După ce dovezile furtului meu vor fi înfulecate. Nu vrei nimic din ele?

— Nu simt nevoia, răspunse bătrânul. Ultima dată când am gustat din hrana lorzilor, m-a durut burta trei zile. Gusturile noi seamănă cu ideile noi, tinere – cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât sunt mai greu de mistuit.

Kelsier tăcu. Bătrânul nu era câtuşi de puţin impozant. Pielea lui pergamentoasă şi capul chel îl făceau să pară mai degrabă plăpând decât înţelept. Însă era probabil mai puternic decât arăta; puţini skaa de pe plantaţii trăiau până la o asemenea vârstă. Mulţi lorzi nu le îngăduiau bătrânilor să rămână acasă, fără să muncească zilnic, iar bătăile frecvente, nelipsite din viaţa unui skaa, erau un tribut cumplit.

— Cum spuneai că te cheamă? întrebă Kelsier.

— Mennis.

Kelsier se uită din nou la Tepper.

— Aşadar, jupâne Mennis, spune-mi ceva. De ce l-ai lăsat pe el să conducă?

Bătrânul ridică din umeri.

— Când ajungi la vârsta mea, trebuie să ai mare grijă cum îţi iroseşti puterile. Unele bătălii pur şi simplu nu merită purtate.

În ochii lui Mennis se desluşeau subînţelesuri: vorbea despre lucruri mai profunde decât rivalitatea lui cu Tepper.

— Atunci eşti mulţumit aşa? întrebă Kelsier, arătând cu o mişcare a capului coliba şi locuitorii ei pe jumătate morţi de foame şi munciţi peste măsură. Eşti mulţumit de o viaţă plină de bătăi şi de truda fără sfârşit?

— Cel puţin e o viaţă, ripostă Mennis. Ştiu ce atrag lefurile, nemulţumirile şi revoltele. Ochiul Lordului Legiuitor şi mânia Cultului de Oţel pot fi mult mai cumplite decât câteva lovituri de bici. Cei ca tine propovăduiesc schimbarea, dar eu îmi pun o întrebare. E asta o luptă pe care-o putem duce într-adevăr?

— O duceţi deja, jupâne Mennis. Şi felul în care-o pierdeţi e oribil. Kelsier ridică din umeri. Dar ce ştiu eu? Nu sunt decât un ticălos rătăcitor, venit aici să vă mănânce hrana şi să vă impresioneze tinerii.

Mennis clătină din cap.

— Acum îţi baţi joc, dar Tepper s-ar putea să fi avut dreptate. Mă tem că vizita ta o să ne-aducă necazuri.

Kelsier zâmbi.

— De aceea nu l-am contrazis – cel puţin nu când m-a numit zurbagiu. Se întrerupse şi zâmbi cu mai mult suflet. De fapt, cred că această descriere a mea e singurul adevăr rostit de Tepper de când am sosit aici.

— Cum faci asta? întrebă Mennis, încruntându-se.

— Ce?

— Cum poţi să zâmbeşti atât de mult?

— Oh, sunt pur şi simplu fericit.

Mennis se uită în jos, la mâinile lui Kelsier.

— Ştii, n-am mai văzut cicatrice ca ale tale decât la un singur om – şi ăla era mort. Leşul lui i-a fost înapoiat lordului Tresting ca dovadă că-şi primise pedeapsa. Bătrânul îşi ridică privirea spre călător. A fost prins vorbind despre răzvrătire. Tresting l-a trimis la Puţurile din Hathsin, unde-a lucrat până la moarte. Flăcăul a rezistat mai puţin de-o lună.

Kelsier îşi privi braţele şi antebraţele. Încă îl mai ardeau uneori, dar era sigur că durerea nu exista decât în mintea lui. Se uită la Mennis şi surâse.

— M-ai întrebat de ce zâmbesc, jupâne Mennis? Ei bine, Lordul Legiuitor crede că a confiscat bucuria şi râsul pentru sine. Nu mă simt dornic să-l las s-o facă. E singura luptă care se poate purta fără mare efort.

Mennis se holbă la el şi, pentru o clipă, Kelsier se gândi că bătrânul i-ar fi putut răspunde cu un zâmbet. Însă Mennis se mulţumi, în cele din urmă, să clatine din cap.

— Nu ştiu. Pur şi simplu, nu…

Ţipătul îl întrerupse. Venea de afară, poate dinspre nord, deşi ceaţa distorsiona sunetele. Oamenii din colibă amuţiră, ascultând urletele slabe ale unor voci subţiri. În ciuda depărtării şi a ceţii, Kelsier auzea durerea din ele.

Arse cositor.

Acum, după ce o făcuse ani de-a rândul, îi venea uşor. Cositorul se afla în stomacul lui, alături de celelalte metale Allomantice, înghiţite mai demult, aşteptându-l să le întrebuinţeze. Îşi trimise mintea în interior şi atinse cositorul, trăgând din el puteri pe care abia dacă le înţelegea. Metalul îi pâlpâi în trup, arzându-i stomacul ca o băutură fierbinte sorbită cu prea multă grabă.

Puterea Allomantică îi inundă trupul, ascuţindu-i simţurile. Încăperea din jur căpătă contururi nemaipomenit de limpezi, iar focul leneş din vatră deveni aproape orbitor. Putea să simtă fibrele lemnului taburetului pe care stătea. Şi gustul rămăşiţelor pâinii din care gustase mai devreme. Şi, ceea ce era mai important, auzea ţipetele cu urechi supraomeneşti. Ţipau două femei. Una mai bătrână şi una tânără – poate o copilă. Şi ţipetele acesteia din urmă se îndepărtau tot mai mult.

— Biata Jess, spuse o femeie de alături, cu vocea tunându-i în urechile sensibile ale lui Kelsier. Fetiţa aia a ei a fost un blestem. Pentru skaa e mai bine să nu aibă fiice frumoase.

Tepper dădu din cap.

— Se ştia sigur că lordul Tresting o să trimită după fată, mai curând sau mai târziu. O ştiam cu toţii. Şi Jess ştia.

— E totuşi o ruşine, spuse un alt bărbat.

Ţipetele continuau să răsune în depărtare. Arzând cositor, Kelsier putea aprecia direcţia cu precizie. Vocea înainta către conacul lordului. Sunetele stârneau ceva în el, şi îşi simţi faţa împurpurându-se de furie.

Se întoarse spre ceilalţi.

— Lordul Tresting trimite vreodată fetele înapoi după ce termină cu ele?

Bătrânul Mennis clătină din cap.

— Lordul Tresting e un nobil care respectă legea – după câteva săptămâni, pune să fie ucise. Nu vrea s-atragă privirile Inchizitorilor.

Era porunca Lordului Legiuitor. Nu-şi îngăduia să lase să mişune corciturile – copii ce ar fi putut avea puteri de a căror existenţă skaa nici măcar nu trebuiau să ştie.

Ţipetele erau din ce în ce mai slabe, dar furia lui Kelsier abia începea să se-nteţească. Îi aduceau aminte de altele, ale unei femei din trecut. Se ridică brusc, făcând taburetul să se răstoarne în urma lui.

— Ai grijă, flăcăule, îl sfătui Mennis, neliniştindu-se. Nu uita ce ţi-am spus despre puterea irosită. N-o să porneşti niciodată răzvrătirea aia a ta dacă te laşi ucis în noaptea asta.

Kelsier se uită la bătrân. Apoi, printre ţipete şi durere, se sili să zâmbească.

— N-am venit aici ca să conduc o răzvrătire a voastră, jupâne Mennis. Nu vreau decât să tulbur puţin lucrurile.

— Şi ce folos ar putea aduce asta?

Zâmbetul lui Kelsier se accentuă.

— Vin vremuri noi. Supravieţuiţi ceva mai mult şi s-ar putea să vedeţi că-n Ultimul Imperiu se petrec lucruri măreţe. Vă mulţumesc tuturor pentru găzduire.

Cu aceasta, deschise uşa şi ieşi cu paşi mari în ceaţă.

─ • ─

Mennis stătea întins, treaz, la orele mici ale dimineţii. După cum se părea, cu cât îmbătrânea mai mult, cu atât adormea mai greu. Ceea ce era adevărat mai ales când îl neliniştea ceva, cum era gândul la călătorul care nu izbutise să se-ntoarcă în colibă.

Spera că acesta îşi venise în fire şi se hotărâse să-şi continue drumul. Însă aşa ceva i se părea puţin probabil; Mennis văzuse flăcările din ochii lui Kelsier. Era o adevărată ruşine ca un bărbat care scăpase cu viaţă din Puţuri să-şi găsească în schimb moartea acolo, pe o plantaţie oarecare, încercând să apere o fată pe care toţi ceilalţi ştiau că n-o puteau salva de la moarte.

Care avea să fie răspunsul lordului Tresting? Se spunea că era deosebit de aspru cu oricine îi întrerupea distracţiile nocturne. Dacă străinul reuşise să-i tulbure plăcerea, atunci stăpânul ar fi putut hotărî cu uşurinţă să-i pedepsească pe toţi skaa, pentru complicitate.

În cele din urmă, ceilalţi începură să se trezească. Mennis continuă să zacă pe pământul tare – cu oasele chinuite de durere, cu spatele înţepenit, cu muşchii istoviţi – încercând să hotărască dacă merita să se ridice. În fiecare zi era cât pe ce să se dea bătut. În fiecare zi era puţin mai greu. Într-o bună dimineaţă avea să rămână, pur şi simplu, în colibă, aşteptând să vină supraveghetorii ca să-i ucidă pe cei prea bolnavi sau prea bătrâni ca să poată munci.

Dar nu în dimineaţa aceea. Vedea prea multă spaimă în ochii celorlalţi skaa – ştiau că faptele lui Kelsier din timpul nopţii le-ar fi putut aduce necazuri. Aveau nevoie de Mennis: se uitau la el. Trebuia să se ridice.

Şi o făcu. Odată ce se puse în mişcare, durerile lui de om bătrân deveniră ceva mai uşor de îndurat şi reuşi să-şi târâie picioarele afară din colibă şi s-o pornească în direcţia ogoarelor, sprijinindu-se de un bărbat mai tânăr.

Atunci îi pătrunse în nări mirosul din aer.

— Ce-i asta? întrebă. Simţiţi un iz de fum?

Shum – flăcăul care-l susţinea – se opri. Ultimele rămăşiţe ale ceţii din timpul nopţii se mistuiseră şi soarele roşu se înălţa în spatele obişnuiţilor nori neguroşi.

— În ultima vreme miroase tot timpul a fum, zise tânărul. Munţii de Cenuşă sunt violenţi anul ăsta.

— Nu, insistă Mennis, neliniştindu-se din ce în ce mai mult. E un altfel de miros.

Se întoarse către nord, unde se aduna un grup de skaa. Se desprinse de Shum şi îşi târî picioarele într-acolo, răscolind praful şi cenuşa la fiecare pas.

În mijlocul grupului, o văzu pe Jess. Fiica ei, cea pe care îşi închipuiseră că o luase lordul Tresting, îi stătea alături. Ochii fetei erau roşii de nesomn, dar părea nevătămată.

— S-a întors în scurt timp după ce-au luat-o, povestea femeia. A bătut la uşă, plângând. Flen nu se-ndoia că e o nălucă-de-ceaţă care i-a luat înfăţişarea, dar a trebuit s-o las să intre! Nu-mi pasă ce zice el, n-o gonesc. Am adus-o în lumina soarelui şi n-a dispărut! Asta dovedeşte că nu e nălucă-de-ceaţă!

Mennis se retrase împleticindu-se din mulţimea din ce în ce mai numeroasă. Oare nu-şi dădea nimeni seama? Niciun supraveghetor nu venea să-i împrăştie. Nu apărea niciun soldat care să facă numărătoarea de dimineaţă a oamenilor. Ceva nu era deloc în ordine. Continuă să meargă spre nord, îndreptându-se înnebunit către conac.

Când ajunse, deja zăriseră şi alţii dâra de fum ce se răsucea, abia vizibilă în lumina dimineţii. Mennis nu era primul sosit la marginea platoului îngust de pe culmea dealului, dar cei adunaţi îi făcură loc când apăru.

Conacul dispăruse. Nu rămăsese decât o cicatrice înnegrită, care ardea mocnit.

— Pe Lordul Legiuitor! şopti Mennis. Ce s-a-ntâmplat aici?

— El i-a ucis pe toţi.

Mennis se întoarse. Vorbise fiica lui Jess. Se uita la casa năruită cu mulţumirea întipărită pe chipul tânăr.

— Erau morţi când m-a scos afară, continuă ea. Toţi – oştenii, supraveghetorii, lorzii… morţi. Chiar şi lordul Tresting şi obligatorii lui. Stăpânul mă lăsase singură când au început zgomotele, se dusese să vadă ce se petrecea. Când am ieşit, l-am văzut zăcând în propriul sânge, înjunghiat în piept. Bărbatul care m-a salvat a aruncat o torţă în conac când plecam.

— Bărbatul ăsta, zise Mennis. Avea cicatrice pe palme şi pe braţe, până mai sus de coate?

Fata dădu din cap, încuviinţând fără vorbe.

— Ce soi de demon e omul ăsta? murmură neliniştit un skaa.

— Nălucă-de-ceaţă, şopti altcineva, părând să fi uitat că-l văzuseră pe Kelsier ieşind în lumină în timpul zilei.

Dar a plecat în ceaţă, se gândi Mennis. Şi cum i-a reuşit o asemenea faptă…? Lordul Tresting ţinea mai bine de douăzeci şi patru de oşteni! Kelsier o fi având, poate, o ceată de răzvrătiţi neştiută?

Cuvintele rostite de călător noaptea trecută îi răsunară în urechi.

Vin vremuri noi.

— Dar ce-o să se-ntâmple cu noi? întrebă Tepper, îngrozit. Ce-o să se-ntâmple când o să afle Lordul Legiuitor? O să creadă că noi am făcut-o! O să ne trimită la Puţuri, sau poate doar o să le poruncească kolosşilor să vină imediat să ne măcelărească! De ce-a făcut zurbagiul ăla una ca asta? Nu-şi dă seama ce rău a săvârşit?

— Îşi dă seama, zise Mennis. Ne-a prevenit, Tepper. A venit să tulbure lucrurile.

— Dar de ce?

— Fiindcă ştia că noi n-o să ne gândim niciodată la răzvrătire, aşa că nu ne-a lăsat de ales.

Tepper păli.

Lordule Legiuitor, se gândi Mennis. Nu sunt în stare s-o fac. Abia reuşesc să mă ridic dimineaţa – nu pot salva poporul ăsta.

Dar ce altceva era de făcut?

Se întoarse spre ceilalţi.

— Adună oamenii, Tepper. Trebuie să fugim înainte de-a ajunge vestea despre dezastru la urechile Lordului Legiuitor.

— Unde-o să ne ducem?

— În peşterile de la răsărit, răspunse Mennis. Călătorii spun că acolo se ascund skaa răzvrătiţi. Poate ne vor primi înăuntru.

Tepper păli mai tare.

— Dar… va trebui să fim pe drum mai multe zile. Să ne petrecem nopţile în ceaţă.

— Putem s-o facem, zise Mennis. Sau putem să rămânem aici şi să murim.

Tepper rămase o clipă încremenit, iar Mennis se gândi că era posibil să fie copleşit de şocul tuturor celor petrecute. Însă, în cele din urmă, bărbatul mai tânăr plecă grăbit să-i adune pe ceilalţi, cum i se poruncise.

Mennis oftă, ridicându-şi privirea către fuiorul de fum şi blestemându-l în gând pe Kelsier.

Vremuri noi, într-adevăr.

PARTEA ÎNTÂI – Supravieţuitorul de la Hathsin

Mă consider un bărbat cu principii. Dar care altul nu se crede astfel? Am observat că până şi asasinii îşi numesc acţiunile „morale”, într-un anumit fel.

Poate că, citind despre viaţa mea, o altă persoană m-ar numi tiran religios. M-ar numi arogant. De ce ar fi părerea unui asemenea om mai puţin adevărată decât a mea?

Cred că totul se reduce la un singur lucru: în final, eu sunt cel care are oşti.

CAPITOLUL 1

Din văzduh cădea cenuşă.

Vin privea fulgii pufoşi care pluteau în aer. În tihnă. Fără griji. Liberi. Coborând asupra oraşului Luthadel, funinginea semăna cu nişte fulgi de zăpadă neagră. Formau troiene pe la colţuri, erau purtaţi de vânt şi unduiau în trombe minuscule deasupra pietrelor de pavaj. Păreau atât de nepăsători. Oare cum o fi fost?

Vin stătea tăcută într-una dintre bortele-de-veghe – un alcov ascuns, construit între cărămizile zidului lateral al casei secrete. Din interiorul lui, cineva din ceată putea supraveghea strada, căutând orice putea vesti un pericol. Vin nu făcea de strajă; borta-de-veghe era, pur şi simplu, unul dintre puţinele locuri unde putea să fie singură.

Şi îi plăcea singurătatea. Când eşti singur nu te poate trăda nimeni. Cuvintele lui Reen. Fratele ei o învăţase atât de multe lucruri, apoi le întărise făcând ceea ce promisese întotdeauna că avea să facă – trădând-o el însuşi. Numai aşa o să-nveţi. Oricine te poate trăda, Vin. Oricine.

Fulgii continuau să cadă. Uneori, Vin îşi imagina că ea semăna cu cenuşa, cu vântul sau cu însăşi ceaţa. O creatură lipsită de gânduri, capabilă să existe pur şi simplu, fără să gândească, fără să-i pese, fără să sufere. Atunci ar fi putut să fie… liberă.

Auzi paşi târşiţi în apropiere, apoi trapa din fundul micii încăperi se deschise cu un pocnet.

— Vin! exclamă Ulef, vârându-şi capul înăuntru. Aici erai! Camon te caută de-o jumătate de oră.

Păi de-asta m-am ascuns, în primul rând.

— Ar trebui să te grăbeşti, adăugă el. Suntem aproape gata să-ncepem treaba.

Ulef era un băietan deşirat. Drăguţ, în felul lui – naiv, dacă despre cineva care crescuse în lumea fărădelegii se putea spune vreodată aşa ceva. Ceea ce nu-nsemna, fireşte, că el nu urma s-o trădeze. Trădarea n-avea nimic de-a face cu prietenia; nu era decât o faptă care ţinea de supravieţuire. Viaţa era dură pe străzi şi, dacă nu voia să fie prins şi executat, un hoţ skaa trebuia să fie practic.

Iar cruzimea era cel mai practic sentiment. O altă zicală de-a lui Reen.

— Ei? întrebă Ulef. Ar trebui să mergem. Camon e furios.

Când nu e? Vin dădu totuşi din cap, căţărându-se ca să iasă din spaţiul strâmt – dar liniştitor – al bortei-de-veghe. Se strecură pe lângă Ulef şi ieşi repede prin trapă, ajungând pe un coridor şi apoi într-o cămară prost întreţinută. Era una dintre numeroasele încăperi din spatele prăvăliei care servea drept faţadă pentru casa secretă. Bârlogul propriu-zis al hoţilor era ascuns în tunelele grotei din stânca de sub clădire.

Vin ieşi pe uşa din spate, cu Ulef pe urmele ei. Treaba avea să se facă la câteva cvartale distanţă, într-o zonă mai bogată a oraşului. Era o lovitură alambicată – una dintre cele mai complicate văzute vreodată de Vin. În cazul când Camon nu era prins, recompensa avea să fie într-adevăr bogată. Iar dacă-l prindeau… Ei, escrocarea nobililor şi a obligatorilor era o meserie foarte periculoasă – dar era cu siguranţă mai bine decât să munceşti în forje sau în ţesătorii.

Vin ieşi de pe alee, apoi pe-o stradă întunecoasă, mărginită de case cu odăi închiriate la preţuri modeste, dintr-una dintre numeroasele mahalale ale oraşului locuite de skaa. Oamenii prea bolnavi ca să lucreze zăceau îngrămădiţi prin cotloane, cu cenuşa troienindu-li-se în jur. Ea mergea cu capul plecat şi cu gluga mantiei ridicată, ca să se apere de fulgii ce continuau să cadă.

Liberă. Nu, n-o să fiu niciodată liberă. Reen a avut grijă de asta când a plecat.

— Iată-te! Camon ridică un deget gras, pătrăţos, repezindu-l în direcţia feţei ei. Unde-ai fost?

Vin nu lăsă nici ura, nici revolta să i se citească în ochi. Se uită pur şi simplu în jos, oferindu-i lui Camon ceea ce dorea să vadă. Existau alte moduri de a fi puternic. Lecţia asta o învăţase de una singură.

Bărbatul mârâi uşor, apoi îşi înălţă mâna şi o plesni cu dosul palmei peste faţă. Forţa loviturii o izbi pe Vin de perete şi durerea îi arse obrazul. Se prăbuşi, sprijinindu-se de zid, dar îndură pedeapsa în tăcere. Nimic altceva decât o altă vânătaie. Era destul de rezistentă ca să-i facă faţă. Nu se-ntâmpla prima oară.

— Ascultă, şuieră Camon. Asta e o lucrare importantă. Valorează mii de lacre – de mai bine de o sută de ori mai mult decât tine. Nu te las s-o strici. Ai priceput?

Ea dădu din cap.

Camon o studie o clipă, cu mutra lui dolofană roşie de mânie. În final, îşi îndreptă privirea în altă parte, bombănind pentru sine.

Îl deranja ceva – şi altceva, în afară de Vin. Poate auzise de revolta unor skaa dezlănţuită în nord, la o distanţă de câteva zile de mers. Se părea că un lord din provincie, Themos Tresting, fusese ucis, iar conacul incendiat îi arsese din temelii. Asemenea tulburări nu erau bune pentru negocieri; nobilii deveneau mai bănuitori, mai puţin creduli. Fapt care, la rândul său, tăia zdravăn din câştigurile lui Camon.

Caută un ţap ispăşitor, se gândi Vin. Înainte de o lovitură, e întotdeauna nervos. Îşi ridică privirea spre el, simţindu-şi gustul sângelui din colţul gurii. Probabil că lăsase să i se vadă o parte din încrederea în sine, fiindcă el o urmărea cu coada ochiului, posomorându-se. Îşi ridică mâna, ca şi cum ar fi vrut s-o lovească din nou.

Vin folosi un strop din Norocul ei.

Nu cheltui decât o mică parte; restul urma să-i fie necesar pentru lucrare. Trimise Norocul spre Camon, calmându-l. Şeful cetei se opri – neavând habar de atingerea lui Vin, însă simţindu-i efectele. Rămase nemişcat o clipă, apoi oftă, întorcându-i spatele şi lăsându-şi mâna în jos.

Ea îşi şterse buza în timp ce şeful hoţilor se îndepărta, legănându-se. Arăta foarte convingător în hainele lui de nobil. Erau cele mai bogate veşminte pe care le văzuse Vin vreodată – o cămaşă albă, sub o vestă de un verde intens, cu nasturii de aur gravaţi. Haina costumului negru era lungă, după ultima modă, iar Camon purta o pălărie asortată, neagră şi ea. Degetele îi scânteiau de inele şi-avea până şi un baston fin, pentru duel. Modul în care imita un nobil era într-adevăr perfect; când trebuia jucat un rol, puţini hoţi îl întreceau pe Camon. Presupunând că-şi putea păstra stăpânirea de sine.

Încăperea era mai puţin impresionantă. Vin se ridică în picioare în vreme ce el începu să se răstească la alţi membri ai cetei. Închiriaseră un apartament de la ultimul etaj al unui han. Nu prea luxos – dar tocmai asta era ideea. Camon urma să joace rolul „lordului Jedue”, un nobil de ţară pentru care vremurile se nimeriseră să fie grele în privinţa banilor şi care venise la Luthadel să facă, disperat, nişte învoieli negustoreşti hotărâtoare.

Camera principală fusese transformată într-un soi de sală de audienţe, cu o masă de scris mare, în spatele căreia să se-aşeze Camon, şi cu pereţii împodobiţi cu lucrări de artă ieftine. Alături de birou stăteau doi bărbaţi în haine protocolare de valeţi; urmau să joace rolurile servitorilor de casă ai nobilului.

— Ce-i cu tot tărăboiul ăsta? întrebă un alt bărbat, intrând în încăpere.

Era înalt, îmbrăcat cu o cămaşă gri simplă şi cu o pereche de pantaloni largi, cu o sabie îngustă prinsă de talie. Theron era celălalt şef al cetei – şi cel care pusese, de fapt, la cale escrocheria. El îl amestecase şi pe Camon; fiindcă toată lumea ştia că era cel mai bun şi fiindcă era nevoie de cineva care să intre în pielea lordului Jedue.

Camon îşi ridică privirea.

— Hmm? Tărăboi? Oh, n-a fost decât o chestie măruntă, de disciplină. Nu-ţi face probleme, Theron.

Camon îşi sublinie vorbele cu o fluturare nepăsătoare a mâinii – exista un motiv pentru care intra atât de bine în rolul unui aristocrat. Era destul de arogant ca să pară că făcea parte dintr-o Casă Nobilă.

Ochii lui Theron se îngustară. Vin ştia care îi erau, probabil, gândurile: se întreba dacă, odată escrocheria dusă la bun sfârşit, ar fi fost sau nu riscant să-nfigă un cuţit în spinarea grasă a lui Camon. În cele din urmă, şeful de bandă mai înalt îşi desprinse privirea de el, îndreptându-şi-o spre Vin.

— Asta cine e? întrebă.

— O fată din ceata mea, răspunse Camon.

— Credeam că n-avem nevoie de nimeni altcineva.

— Ei bine, de ea avem. N-o lua în seamă. Partea mea din lucrătura asta nu te priveşte.

Theron se uită la Vin, evident remarcându-i buza însângerată. Fata îşi feri privirea. Însă ochii bărbatului întârziară asupra ei, măsurând-o din cap până-n picioare. Purta o cămaşă albă simplă, cu nasturi, şi o salopetă. Nu era nicidecum ispititoare; costelivă, cu o faţă copilărească, nu părea să aibă nici măcar cei şaisprezece ani pe care-i împlinise. Însă existau bărbaţi care preferau astfel de femei.

Se întrebă dacă să întrebuinţeze o fărâmă de Noroc şi asupra lui, dar Theron se întoarse în cele din urmă în altă parte.

— Obligatorul poate sosi din clipă-n clipă, spuse. Sunteţi pregătiţi?

Camon îşi rostogoli ochii, instalându-şi trupul masiv pe scaunul din spatele mesei de scris.

— Totul e perfect. Nu sta pe capul meu, Theron! Întoarce-te în odaia ta şi aşteaptă.

Theron se încruntă, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi, bombănind pentru sine.

Vin trecu în revistă încăperea, studiind decorul, servitorii, atmosfera. În final, se apropie de masa lui Camon. Şeful cetei răsfoia un teanc de hârtii, după toate aparenţele încercând să se hotărască pe care să le pună la vedere.

— Camon, spuse ea, cu voce scăzută, servitorii sunt prea eleganţi.

El se încruntă, ridicându-şi privirea.

— Ce-ndrugi acolo?

— Servitorii, repetă ea, continuând să vorbească în şoaptă. Se presupune că lordul Jedue e disperat. Ar avea haine bogate, rămase din vremuri mai bune, dar n-ar putea să-şi permită astfel de slujitori înstăriţi. Ar folosi skaa.

Camon o privi cu asprime, dar se întrerupse. Ca înfăţişare, deosebirile dintre nobili şi skaa erau puţine. Însă servitorii aleşi de el erau îmbrăcaţi ca nişte nobili mărunţi – li se îngăduise să poarte veste colorate şi păreau ceva cam prea siguri de ei.

— Obligatorul trebuie să te creadă în pragul sărăciei, continuă Vin. Umple în schimb încăperea cu o mulţime de servitori skaa.

— Ce ştii tu? zise Camon, încruntându-se la ea.

— Destule.

Vin îşi regretă imediat cuvântul; suna prea sfidător. Camon îşi ridică mâna plină de bijuterii şi ea se pregăti pentru o altă palmă. Nu-şi putea permite să mai folosească Noroc. Oricum nu-i mai rămăsese decât foarte puţin.

Totuşi, el nu o lovi. În schimb, oftă şi îşi sprijini pe umărul ei o mână dolofană.

— De ce te încăpăţânezi să mă provoci, Vin? Ştii ce datorii a lăsat în urmă fratele tău când a fugit. Îţi dai seama că un bărbat mai puţin milos te-ar fi vândut de mult unui proxenet? Cum ţi-ar fi plăcut să slujeşti în patul unui nobil până când s-ar fi săturat de tine şi te-ar fi executat?

Vin îşi privi picioarele.

Strânsoarea lui Camon deveni mai puternică, degetele lui îi prinseră ca într-un cleşte pielea de la întâlnirea gâtului cu umărul şi, în ciuda voinţei ei, fata icni de durere. Ceea ce aduse pe faţa bărbatului un rânjet.

— Ca să fiu sincer, nu ştiu de ce te păstrez, Vin, zise, înteţindu-şi apăsarea. Ar fi trebuit să scap de tine cu luni în urmă, când m-a trădat fratele tău. Cred că am, pur şi simplu, o inimă prea bună.

În cele din urmă îi dădu drumul, făcându-i apoi semn să stea în lateralul încăperii, alături de o plantă de interior înaltă. Ea se supuse, aşezându-se astfel încât să vadă toată odaia. Imediat ce se uită Camon în altă parte, îşi frecă umărul. Nu e decât o altă durere. Pot suporta durerea.

Camon rămase aşezat pentru câteva clipe. Apoi, aşa cum era de aşteptat, îşi flutură mâna către „slugi”.

— Voi doi! li se adresă. V-aţi ales haine prea bogate. Duceţi-vă să le schimbaţi cu altele, ca să semănaţi a skaa – şi întoarceţi-vă încoace cu încă şase bărbaţi.

Încăperea se umplu în curând, aşa cum sugerase Vin. Obligatorul sosi la scurt timp după aceea.

Vin îl urmări cu privirea pe prelanul Laird, care intră cu aroganţă. Cu ţeasta rasă, ca a tuturor obligatorilor, purta un ansamblu de robe de un gri-întunecat. Tatuajele din jurul ochilor săi erau însemnele unui funcţionar de rang înalt din Cantonul Vistieriei Cultului. Îl urmau câţiva obligatori mai puţin importanţi, cu tatuaje mult mai simple.

Camon se ridică la intrarea prelanului, în semn de respect – pe care li-l datora obligatorilor de rangul lui până şi înalta nobilime din cele mai Mari Case. Laird nu făcu nicio plecăciune şi nu salută în niciun alt mod, mulţumindu-se să înainteze cu paşi mari şi să se aşeze în faţa biroului lui Camon. Un om din ceată, care o făcea pe slujitorul, se grăbi să iasă în faţă, aducând vin răcit şi fructe pentru obligator.

Laird alese un fruct, lăsându-l pe servitorul cu tava să rămână acolo, supus, ca şi cum ar fi făcut parte din mobilierul încăperii.

— Lord Jedue, spuse într-un târziu. Mă bucur c-avem în sfârşit prilejul să ne-ntâlnim.

— Plăcerea e de partea mea, Excelenţă, răspunse Camon.

— De ce spuneaţi că n-aţi putut veni în clădirea Cantonului, în loc să-mi cereţi să vă vizitez aici?

— Din cauza genunchilor mei, Excelenţă. Medicii mei mi-au recomandat să călătoresc cât mai puţin.

Şi te temeai, pe bună dreptate, să te laşi atras într-o fortăreaţă a Cultului, se gândi Vin.

— Înţeleg, spuse Laird. Genunchi slabi. Un beteşug nefericit pentru un om care se ocupă de transporturi.

— Nu trebuie să plec eu în călătorii, Excelenţă, zise Camon, aplecându-şi fruntea. Eu le organizez doar.

Bun, cugetă Vin. Ai grijă să rămâi servil, Camon. Trebuie să pari disperat.

Pentru ea, izbânda escrocheriei era necesară. Camon o ameninţa şi o bătea – dar o considera un talisman norocos. Nu era sigură că ştia de ce-i ieşeau planurile mai bine când se afla ea în încăpere, dar se părea că făcuse legătura. De aceea era preţioasă – şi Reen îi spusese întotdeauna că, în lumea fărădelegii, cel mai sigur mod de a rămâne în viaţă era să devii absolut necesar.

— Înţeleg, repetă Lair. Ei, mă tem că întâlnirea noastră s-a petrecut prea târziu ca să mai fie de folos pentru scopurile domniei tale. Cantonul Vistieriei ţi-a supus deja propunerea la vot.

— Atât de repede? se miră cu sinceritate Camon.

— Da, răspunse Laird, sorbind din vin, fără să-i spună încă servitorului să plece. Am hotărât să nu facem înţelegerea.

Camon înlemni o clipă, uluit.

— Îmi pare rău s-aud asta, Excelenţă.

Laird a venit la întâlnirea cu tine, se gândi Vin. Ceea ce înseamnă că încă mai e dispus să negocieze.

— Cu adevărat, continuă Camon, înţelegând ceea ce înţelesese şi Vin. E foarte mare păcat, fiindcă tocmai mă pregăteam să-i fac Cultului o ofertă şi mai bună.

Laird înălţă dintr-o sprânceană tatuată.

— Mă îndoiesc că va avea importanţă. O parte din Consiliu are senzaţia că serviciile aduse Cantonului vor fi de calitate mai bună dacă vom găsi o casă mai stabilă care să ne transporte oamenii.

— Ar fi o greşeală gravă, spuse Camon, cu blândeţe. Să fim sinceri, Excelenţă. Ştim amândoi că această învoială e ultima şansă a Casei Jedue. Acum, când cea pe care-o aveam cu Farwan a căzut, nu ne mai putem permite să navigăm pe canal, către Luthadel. Fără protecţia Cultului, casa mea e condamnată din punct de vedere financiar.

— Argumentul ăsta are foarte puţine şanse să mă convingă, domnia ta, spuse obligatorul.

— N-are şanse? ripostă Camon. Pune-ţi următoarea întrebare, Excelenţă: cine mă va sluji mai bine? O casă cu alte zeci de învoieli între care să-şi împartă atenţia sau una pentru care această învoială e ultima speranţă? Cantonul Vistieriei nu va găsi pe nimeni mai îndatoritor decât un om disperat. Lăsaţi corăbiile mele să fie cele care vă aduc acoliţii din nord – şi oştenii mei să-i escorteze – şi n-o să fiţi dezamăgiţi.

Bine, se gândi Vin.

— În… înţeleg, zise obligatorul, acum tulburat.

— Aş vrea să vă ofer o învoială mai cuprinzătoare, îngheţată la preţul de cincizeci de lacre pe cap de om pentru o călătorie, Excelenţă. Acoliţii voştri vor putea călători în tihnă cu corăbiile noastre şi vor avea întotdeauna escortele care le sunt necesare.

Obligatorul înălţă dintr-o sprânceană.

— Asta reprezintă jumătate din vechiul preţ.

— V-am spus. Suntem disperaţi. Casa mea are nevoie să-şi păstreze corăbiile în mişcare. Cincizeci de lacre nu ne vor aduce niciun câştig, dar n-are importanţă. Odată ce vom cădea la învoială cu Cultul, ceea ce ne va oferi stabilitate, vom putea face şi alte învoieli, care să ne umple sipetele.

Laird părea să fi căzut pe gânduri. Era o propunere fabuloasă – una care, în mod normal, ar fi putut trezi bănuieli. Oricum, reprezentaţia lui Camon crea impresia unei case în pragul ruinei. Iar celălalt şef al cetei, Theron, îşi petrecuse cinci ani punând temelia minciunilor şi păcălelilor şi însăilându-le, totul pentru a crea acel moment. Cultul ar fi dat dovadă de neglijenţă dacă n-ar fi considerat că se afla în faţa unui prilej favorabil.

Laird tocmai înţelesese asta. În Ultimul Imperiu, Cultul de Oţel nu era doar o forţă administrativă şi o autoritate legală – era el însuşi o casă nobilă. Cu cât se îmbogăţea mai mult, cu cât mai bune erau propriile sale învoieli negustoreşti, cu atât mai multe avantaje aveau diversele sale cantoane unele faţă de altele – şi faţă de familiile nobile.

Însă era clar că Laird continua să şovăie. Vin îi văzu privirea, expresia bănuitoare care îi era bine cunoscută. N-avea să cadă la învoială.

Acum e rândul meu, se gândi ea.

Şi îşi folosi Norocul asupra lui Laird. Se întinse mai întâi cu sfială – fără ca nici măcar să ştie sigur ce făcea, sau de ce, în primul rând, putea s-o facă. Însă atingerea ei era instinctivă, exersată de-a lungul mai multor ani de practică subtilă. Abia după ce împlinise zece ani îşi dăduse seama că alţii nu puteau face ce putea ea.

Apăsă pe sentimentele lui Laird, domolindu-le. Bănuielile şi temerile lui se împuţinară. Deveni docil. Îngrijorările i se topiră şi Vin văzu cum începea să i se contureze în ochi un simţ calm al controlului.

Cu toate astea, obligatorul părea uşor nesigur. Vin apăsă mai tare. El îşi lăsă capul pe o parte, părând dus pe gânduri. Deschise gura să vorbească, dar ea îl apăsă cu mai multă putere, întrebuinţându-şi cu disperare ultima fărâmiţă de Noroc.

El se opri din nou.

— Bine, spuse într-un târziu. Îi voi duce Consiliului noua propunere. Poate că încă mai putem ajunge la o înţelegere.

Dacă aceste cuvinte sunt citite de oameni, atunci să afle şi ei că puterea e o povară grea. Să nu caute să fie încătuşaţi cu lanţurile ei. Prorocirile din Terris spun că îmi va sta în putinţă să salvez lumea.

Însă dau de înţeles că voi avea deopotrivă şi puterea de a o distruge.

CAPITOLUL 2

După părerea lui Kelsier, oraşul Luthadel – capitala Lordului Legiuitor – era sumbru. Cele mai multe clădiri fuseseră înălţate din blocuri de piatră, cu acoperişurile din ţiglă, pentru bogaţi, sau simple, ţuguiate, pentru ceilalţi. Construcţiile erau înghesuite, ceea ce le făcea să pară turtite, deşi aveau, în general, câte trei niveluri.

Casele cu odăi de închiriat şi prăvăliile aveau aparenţe asemănătoare; nu era locul potrivit ca s-atragi atenţia asupra ta. Fireşte, în afara cazului când făceai parte din marea nobilime.

Prin oraş erau presărate douăsprezece fortăreţe monolitice. Cu o arhitectură complicată, cu şiruri de turle ca nişte ţepuşe sau cu arcade adânci, acestea erau locuinţele nobililor de rang înalt. De fapt, reprezentau însemnul unui clan de o mare nobleţe. Orice familie care-şi permitea să construiască o fortăreaţă şi să-şi menţină prezenţa proeminentă în Luthadel era considerată o Mare Casă.

Cele mai multe dintre spaţiile deschise din oraş se aflau în jurul acestor fortăreţe. Peticele de loc liber dintre ele semănau cu luminişurile dintr-o pădure, iar fortăreţele însele păreau munţi solitari, înălţaţi deasupra restului peisajului. Munţi negri. Aidoma restului oraşului, erau pătate de nenumăraţi ani de căderi de cenuşă.

Toate construcţiile din Luthadel – de fapt toate construcţiile pe care le văzuse vreodată Kelsier – se înnegriseră într-o anumită măsură. Până şi zidul cetăţii, pe care stătea în clipa aceea, căpătase culoarea neagră a patinei de funingine. Clădirile erau de obicei mai întunecate deasupra, unde se depunea cenuşa, dar apa ploilor şi cea condensată din ceaţa serii întinseseră petele dincolo de margini şi în josul pereţilor. Ca şi vopseaua scursă pe o pânză, negreala părea să coboare, târându-se pe ziduri în dâre inegale.

Bineînţeles că străzile erau în întregime negre. Kelsier aştepta, studiind oraşul, în vreme ce un grup de lucrători skaa trudea pe străzile de dedesubt, îndepărtând ultimele mormane de cenuşă. Urma s-o ducă în albia râului Channerel din mijlocul cetăţii, unde era luată de curenţi şi scoasă din oraş, ca nu cumva să se tot adune, îngropându-l. Kelsier se întreba uneori de ce nu era întregul imperiu pur şi simplu un morman de cenuşă. Presupunea că aceasta se descompunea, pătrunzând în final în sol. Însă era nevoie de un efort ridicol de mare ca să păstrezi oraşele şi ogoarele destul de curate pentru a fi folosite.

Din fericire, pentru munca asta existau întotdeauna destui skaa. Muncitorii de sub el purtau tunici şi pantaloni, o îmbrăcăminte simplă, pătată de cenuşă şi jerpelită. În mişcările lor, ca şi într-ale lucrătorilor de pe plantaţii pe care-i lăsase în urmă de câteva săptămâni se simţeau înfrângerea şi deprimarea. Pe lângă ei treceau alte grupuri de skaa, răspunzând la chemările clopotelor din depărtare, care anunţau ora şi le cereau să-şi înceapă truda dimineţii în forje şi în mori. Cea mai importantă marfă vândută de Luthadel era metalul; oraşul adăpostea sute de forje şi de rafinării. Însă apele fluviului ofereau poziţii excelente pentru construcţia morilor, întrebuinţate atât pentru măcinarea grânelor, cât şi pentru ţesătorii.

Lucrătorii skaa îşi continuau munca. Kelsier se întoarse cu spatele către ei, îndreptându-şi privirile spre îndepărtatul centru al oraşului, unde se contura nedesluşit palatul Lordului Legiuitor, părând un soi de insectă masivă, cu o mulţime de ţepi. Kredik Shaw, Dealul Celor O Mie de Turle. Palatul depăşea de mai multe ori dimensiunile oricăreia dintre fortăreţele nobililor, fiind de departe cea mai mare construcţie din cetate.

În timp ce Kelsier contempla oraşul, începu o nouă cădere de cenuşă, cu fulgii aşternându-se lin pe străzi şi pe clădiri. În ultima vreme, cenuşa cade tot mai des, se gândi el, bucuros c-avea motiv să-şi pună gluga mantiei. Munţii de Cenuşă trebuie să fie activi.

Riscul să-l recunoască cineva din Luthadel – de la prinderea lui trecuseră trei ani —era infim. Însă gluga avea totuşi darul să-l liniştească. Dacă mergea totul bine, ar fi putut veni o vreme în care să-şi dorească să fie văzut şi recunoscut. Totuşi, pe moment, anonimatul era probabil de preferat.

În cele din urmă, de el se apropie o siluetă, mergând de-a lungul zidului. Bărbatul, Dockson, era mai scund decât Kelsier şi avea o figură pătrăţoasă, care părea să se potrivească foarte bine cu trupul lui oarecum îndesat. Gluga unei mantii cafenii, fără nimic ieşit din comun, îi acoperea părul negru şi purta aceeaşi barbă scurtă pe care-o arăta cu ostentaţie de când îşi putuse lăsa pentru prima oară favoriţi, cu douăzeci de ani în urmă.

Aidoma lui Kelsier, era şi el îmbrăcat ca un nobil: vestă colorată, haină neagră, ca pantalonii, şi o mantie subţire, care să-l apere de cenuşă. Hainele nu erau bogate, dar erau aristocratice – sugerând că-i aparţinea clasei mijlocii din Luthadel. Majoritatea nobililor prin naştere nu erau destul de bogaţi ca să facă parte dintr-o Mare Casă – însă, în Ultimul Imperiu, nobleţea nu însemna numai bani. Ţinea de descendenţă şi de istorie; Lordul Legiuitor era nemuritor şi, după toate aparenţele, continua să-şi aducă aminte de aceia care îl susţinuseră în primii ani ai domniei sale. Indiferent cât de mult sărăceau, descendenţii acestora aveau să se bucure întotdeauna de favoruri.

Veşmintele îi ajutau să treacă de patrulele de străjeri fără să li se pună prea multe întrebări. Dar, în ceea ce-i privea pe Kelsier şi Dockson, erau o minciună. Niciunul dintre ei nu era cu adevărat nobil – deşi, în realitate, Kelsier putea fi numit corcitură. Ceea ce era cu mult mai rău decât dacă ar fi fost un skaa obişnuit.

Dockson se apropie de el agale, apoi se sprijini de parapet, punând pe piatra zidului două arme solide.

— Ai întârziat cu câteva zile, Kell.

— M-am hotărât să fac câteva popasuri în plus pe plantaţiile din nord.

— Ah! spuse Dockson. Aşadar, ai într-adevăr o legătură cu moartea lordului Tresting.

Kelsier zâmbi.

— Se poate spune aşa.

— Uciderea lui a stârnit o agitaţie serioasă printre nobilii din împrejurimi.

— Asta a şi fost intenţia, mărturisi Kelsier. Totuşi, ca să fiu sincer, nu plănuisem nimic atât de spectaculos. S-a petrecut, în cea mai mare măsură, aproape din întâmplare.

Dockson ridică dintr-o sprânceană.

— Cum ucizi „din întâmplare” un nobil în propriul lui conac?

— Cu un cuţit în piept, răspunse vesel Kelsier. Sau, mai degrabă, cu două – întotdeauna merită să fii precaut.

Dockson îşi rostogoli ochii.

— Moartea lui nu e tocmai o pierdere, Dox, spuse Kelsier. Chiar şi printre nobili avea reputaţia unui bărbat plin de cruzime.

— Nu-mi pasă de Tresting. Mă întreb doar ce nebunie m-a-mpins să pun la cale o lovitură împreună cu tine. Să ataci un lord din provincie în conacul lui, în mijlocul străjilor lui… Sincer, Kell, aproape că uitasem cât de nesăbuit poţi fi.

— Nesăbuit? râse Kelsier. N-a fost nesăbuinţă – doar o mică distracţie. Ar trebui să vezi câteva dintre lucrurile pe care plănuiesc să le fac!

Celălalt rămase o clipă neclintit, apoi râse şi el.

— Pe Lordul Legiuitor, e bine că te-ai întors, Kell! Mă tem că, în ultimii câţiva ani, ne-am cam plictisit!

— Asta se poate rezolva, făgădui Kelsier.

Respiră adânc, cu cenuşa plutindu-i lin în jur.

Grupurile de skaa se reîntorseseră deja să cureţe străzile de dedesubt, măturând cenuşa întunecată. Prin spatele lui Kelsier şi al lui Dockson trecu o patrulă de străjeri, care îi salutară înclinându-şi capetele. Cei doi aşteptară în tăcere până când rămaseră iar singuri.

— E bine să fiu din nou aici, spuse în cele din urmă Kelsier. Luthadel are ceva care mă face să mă simt acasă – deşi e o groapă jalnică, descurajantă. Ai organizat întâlnirea?

Dockson dădu din cap.

— Însă nu putem începe decât diseară. Totuşi, cum ai intrat în cetate? Am avut oameni care-au supravegheat porţile.

— Hmm? Oh, m-am furişat noaptea trecută.

— Dar cum… Dockson se întrerupse. Oh, bine. O să fie nevoie de ceva timp ca să m-obişnuiesc.

Kelsier ridică din umeri.

— Nu văd de ce. Tu ai lucrat întotdeauna cu Ceţurieni.

— Da, dar asta e altceva, răspunse Dockson. Îşi ridică o mână, ca să pună capăt discuţiei în contradictoriu. Nu e necesar, Kell. Nu dau din colţ în colţ – spuneam doar că trebuie să m-obişnuiesc.

— Perfect. Cine vine diseară?

— Păi, Boare şi Ham vor fi acolo. Acţiunea ta misterioasă le-a stârnit curiozitatea – ca să nu mai spun că sunt cam supăraţi fiindcă nu vreau să le spun unde-ai fost în ultimii câţiva ani.

— Bun, zâmbi Kelsier. Lasă-i să-şi pună întrebări. Şi Capcană?

Dockson clătină din cap.

— Capcană e mort. Cultul l-a prins, în cele din urmă, acum două luni. Nici măcar nu s-au ostenit să-l trimită în Puţuri – l-au decapitat pe loc.

Kelsier închise ochii, respirând uşor. Se părea că, până la urmă, Cultul de Oţel prindea pe toată lumea. Uneori, Kelsier avea impresia că viaţa unui skaa Ceţurian nu era o strădanie de a supravieţui, ci de a-şi alege cel mai potrivit moment pentru moarte.

— Asta ne lasă fără niciun Fumegător, spuse, într-un târziu, deschizând ochii. Ai vreo propunere?

— Ruddy, zise Dockson.

Kelsier clătină din cap.

— Nu. E un Fumegător bun, dar nu şi un om destul de bun.

Celălalt zâmbi.

— Nu e un om destul de bun ca să facă parte dintr-o ceată de hoţi… Kell, mi-a fost dor să lucrez cu tine. Bun, atunci cine?

Kelsier căzu o clipă pe gânduri.

— Ciomege mai are prăvălia aia?

— Din câte ştiu eu, da, răspunse Dockson, fără grabă.

— Se zice că e unul dintre cei mai buni Fumegători din oraş.

— Cred că da. Dar… nu se zice şi că e greu să lucrezi cu el?

— Nu e chiar atât de rău. Nu şi după ce te-nveţi cu firea lui. În plus, cred că ar putea fi… făcut să devină mai bun, în special pentru treaba asta.

— Bine, încuviinţă Dockson, ridicând din umeri. O să-l invit. Cred că o rudă de-a lui e Cositorian. Vrei să-l invit şi pe el?

— Sună bine, zise Kelsier.

— Bun. Ei, în plus, a mai rămas doar Yeden. Presupunând că încă mai e interesat…

— O să fie acolo.

— Ar face bine să fie, zise Dockson. La urma urmelor, el o să ne plătească.

Kelsier dădu din cap, apoi se încruntă.

— N-ai spus nimic de Marsh.

Dockson ridică din umeri.

— Te-am prevenit. Fratele tău nu ţi-a aprobat niciodată metodele, iar acum… ei, îl ştii pe Marsh. N-o să vrea să mai aibă nimic de-a face nici măcar cu Yeden şi cu răzvrătirea, şi cu atât mai puţin cu nişte criminali ca noi. Cred că vom fi nevoiţi să găsim pe altcineva care să se strecoare printre obligatori.

— Nu, zise Kelsier. O s-o facă Marsh. Nu trebuie decât să trec pe la el şi să-l conving.

— Dacă spui tu.

Pe urmă Dockson amuţi şi amândoi rămaseră o clipă neclintiţi, sprijiniţi de parapet şi privind oraşul pătat de cenuşă.

În cele din urmă, Dockson clătină din cap.

— E o nebunie, eh?

Kelsier zâmbi.

— Îţi place, nu-i aşa?

Dockson încuviinţă dând din cap.

— E fantastic.

— O să fie o lovitură cum n-a mai fost alta, zise Kelsier, uitându-se spre nord – către partea opusă a oraşului şi către clădirea răsucită din centrul său.

Dockson se îndepărtă de zid.

— Mai sunt câteva ore până la întâlnire. Vreau să-ţi arăt ceva. Cred că avem timp – dacă ne grăbim.

Kelsier se întoarse spre el, cu ochii plini de curiozitate.

— Păi, aveam de gând să plec să-l ocărăsc pe fratele meu moralist. Dar…

— O să merite timpul tău, îi făgădui Dockson.

─ • ─

Vin stătea într-un colţ al ascunzătorii principale din casa secretă. Avea grijă să rămână în umbră, ca de obicei; cu cât stătea mai mult în locuri unde nu putea fi văzută, cu atât mai puţină atenţie aveau să-i dea ceilalţi. Nu-şi îngăduia să mistuie Norocul ca să ţină mâinile bărbaţilor departe de ea. Abia avea timp să regenereze ceea ce întrebuinţase cu câteva zile înainte, în timpul întâlnirii cu obligatorul.

La mesele din încăpere se lăfăia gloata obişnuită, jucând zaruri sau trăncănind despre loviturile lor neînsemnate. Fumul dintr-o duzină de pipe se aduna sub tavan, iar pereţii aveau pete întunecate, ca urmare a nenumăraţilor ani în care li se-ntâmplase acelaşi lucru. Podeaua era înnegrită de petice de cenuşă. Ca majoritatea cetelor de hoţi, grupul lui Camon nu era vestit pentru ordine şi curăţenie.

Uşa se afla în fundul încăperii, iar de dincolo de ea pornea o scară în spirală, ducând către o falsă gură de canal de pe o alee. Ca multe altele, toate ascunse în capitala imperială Luthadel, odaia aceea era considerată inexistentă.

Din partea din faţă, unde îşi savurau Camon şi vreo şase dintre prietenii lui apropiaţi obişnuita bere de după-amiază şi glumele grosolane, se auzeau râsete. Masa lui Camon se găsea lângă tejghea, unde băuturile cu preţuri umflate erau, pur şi simplu, un alt mod în care-i exploata pe oamenii din slujba lui. Nelegiuiţii din Luthadel îşi însuşiseră foarte bine lecţiile date de nobilime.

Vin se străduia din răsputeri să rămână invizibilă. Cu şase luni înainte, n-ar fi crezut că viaţa ei putea deveni mai rea fără Reen. Însă, în ciuda faptului că o maltrata când îl apucau furiile, fratele ei îi împiedicase pe ceilalţi bărbaţi din ceată să se poarte cu Vin cum li se năzărea. În grupurile de hoţi erau relativ puţine femei şi, în general, toate femeile din lumea fără-lege sfârşeau prin a ajunge târfe. Reen îi spusese întotdeauna că o fată trebuia să fie dură – chiar mai dură decât un bărbat – dacă voia să supravieţuiască.

Crezi c-o să vrea vreun şef să-şi ia în ceată o belea ca tine? îi spusese el. Nici măcar eu, care-ţi sunt frate, nu vreau să lucrăm împreună.

Spatele încă îi mai zvâcnea; Camon o biciuise cu o zi înainte. Sângele avea să-i distrugă cămaşa şi ea nu putea să-şi ia alta. Camon îi oprea deja leafa ca să plătească datoriile lăsate în urmă de Reen.

Însă sunt puternică, se gândi Vin.

Tocmai asta era ironia. Bătăile aproape că n-o mai dureau, fiindcă violenţa cu care o trata în atât de dese rânduri Reen o făcuse să devină viguroasă, învăţând-o, în acelaşi timp, cum să arate jalnic, părând zdrobită. Într-un fel, bătăile aveau urmări total opuse celor obişnuite. Vânătăile şi urmele de bici se vindecau, iar ea se oţelea. Îi creşteau puterile.

Camon se ridică în picioare. Îşi duse mâna la buzunarul vestei şi-şi scoase ceasul de aur. Dădu din cap către unul dintre însoţitorii lui, apoi cercetă încăperea, în căutarea… ei.

O ţintui cu privirea.

— E timpul.

Vin se încruntă. Pentru ce?

─ • ─

Cantonul Vistieriei Cultului era o construcţie impozantă – dar, pe de altă parte, când era vorba de Cultul de Oţel, totul tindea să aibă o înfăţişare maiestuoasă.

Faţada clădirii înalte şi masive era împodobită cu o rozetă imensă, deşi, privită din exterior, sticla era întunecată. Alături de ea atârnau două lozinci mari, cu rugăciuni către Lordul Legiuitor scrise pe pânza roşie, pătată de funingine.

Camon studie clădirea cu un ochi critic. Vin îi putea simţi teama. Vistieria nu era nici pe departe cel mai înfricoşător dintre cantoanele Cultului – cel al Inchiziţiei, sau chiar cel al Ortodoxiei aveau reputaţii mult mai sinistre. Totuşi, să intri de bunăvoie într-unul dintre locaşurile Cultului… să te dai de bunăvoie în mâinile obligatorilor… ei, un asemenea lucru nu trebuia făcut decât după ce-l cântăreai cu multă seriozitate.

Camon respiră adânc, apoi înaintă cu paşi mari, cu bastonul de duel lovind în dalele pe care călca. Îşi purta costumul nobiliar bogat şi era însoţit de şase dintre membrii cetei – printre care şi Vin –, cu toţii în rolurile „slujitorilor”.

Vin urcă treptele în urma lui, apoi aşteptă până când unul dintre ceilalţi se repezi să deschidă uşa pentru „stăpânul” său. Dintre toţi cei şase însoţitori, ea părea să fie singura care nu ştia nimic despre planul lui Camon. Faptul că Theron – presupusul complice al şefului ei în escrocarea Cultului – nu se zărea nicăieri îi trezea bănuielile.

Intră în clădirea Cantonului. Prin rozetă se revărsa o lumină roşie vibrantă, cu şiruri de scânteieri albăstrui. În spatele biroului din capătul antreului lung stătea un singur obligator, cu tatuaje de nivel mediu în jurul ochilor.

Camon se apropie, însoţit de zgomotul surd al bastonului care lovea covorul.

— Sunt lordul Jerdue, spuse.

Ce faci, Camon? se gândi Vic. I-ai tot repetat lui Theron că n-o să te-ntâlneşti cu prelanul Laird în biroul lui din Canton. Şi totuşi eşti aici.

Obligatorul dădu din cap, notând ceva în registrul său.

— Poţi lua un singur însoţitor în anticameră. Ceilalţi trebuie să rămână aici.

Camon pufni dispreţuitor, dând de înţeles ce părere avea despre această interdicţie. Însă obligatorul nu-şi ridică privirea din registrul lui. Falsul lord rămase o clipă neclintit şi Vin nu reuşi să-şi dea seama dacă era într-adevăr furios sau o făcea doar pe nobilul arogant. În cele din urmă, îl văzu întinzându-şi un deget către ea.

— Haide, îi spuse, răsucindu-se pe călcâie şi îndreptându-se, cu mersul lui legănat, către uşa indicată.

Încăperea de dincolo de aceasta era somptuoasă, iar înăuntru aşteptau mai mulţi nobili. Camon îşi alese un scaun şi se instală, apoi arătă către o masă pe care se găseau vin şi prăjituri cu glazură roşie. Vin îi aduse, supusă, un pahar plin şi o farfurie cu mâncare, neluându-şi în seamă propria foame.

Camon începu să ciugulească înfometat din prăjituri, plescăind în surdină când le înfuleca.

E nervos. Chiar mai nervos decât înainte.

— Odată ce intrăm, tu nu scoţi nicio vorbă, mormăi el printre îmbucături.

— Îl trădezi pe Theron, şopti Vin.

Camon dădu din cap.

— Dar, cum aşa? De ce?

Punerea în practică a planului lui Theron era alambicată, dar ideea era simplă. În fiecare an, Cultul îşi transporta acoliţii care urmau să devină obligatori de la un sediu din nord până în sud, la Luthadel, pentru o ultimă instruire. Însă Theron descoperise că aceşti acoliţi şi supraveghetorii lor aduceau – sub masca unor bagaje obişnuite – sume mari din fondurile Cultului, pentru a fi păstrate în siguranţă la Luthadel.

În Ultimul Imperiu era foarte greu să tâlhăreşti pe cineva, din pricina patrulelor care străbăteau cu regularitate traseele de pe canal. Însă tâlhăria era posibilă dacă stăpâneai corăbiile cu care navigau acoliţii. Dac-o săvârşeai la momentul potrivit… escorta atacând pasagerii… puteai scoate un profit frumos, aruncând apoi toată vina asupra bandiţilor.

— Ceata lui Theron e slabă, răspunse Camon, cu voce scăzută. A făcut prea multe cheltuieli ocupându-se de treaba asta.

— Da, spuse Vin, dar în schimb o să câştige…

— N-o să câştige nimic dacă iau acum tot ce pot şi fug, zâmbi Camon. O să-i conving pe obligatori să-mi dea un acont ca să-mi lansez caravana de corăbii la apă, apoi o să dispar şi-o să-l las pe Theron să-nfrunte dezastrul, când o să priceapă Cultul c-a fost tras pe sfoară.

Vin se retrase cu un pas, uşor şocată. Ca să pună la cale o asemenea înşelătorie, Theron cheltuise probabil mii şi mii de lacre – dacă totul cădea în momentul acela, ar fi fost ruinat. Şi, având Cultul pe urmele lui, n-ar mai fi fost timp să-ncerce să se răzbune. Camon ar fi obţinut un câştig rapid, scăpând, în acelaşi timp, de unul dintre cei mai puternici rivali.

Theron a fost un prost fiindcă l-a amestecat pe Camon în povestea asta, se gândi ea.

Dar, pe de altă parte, suma promisă de Theron complicelui său era uriaşă; probabil îşi închipuise că lăcomia avea să-l îndemne să-i fie loial până când reuşea el să-l înşele. Camon se mişcase pur şi simplu mai repede decât se aşteptaseră toţi ceilalţi, chiar şi Vin. Cum ar fi putut Theron să ştie că însuşi falsul lord avea să ducă planul de râpă, în loc s-aştepte să pună mâna pe întreaga încărcătură a caravanei de corăbii?

Vin simţi un nod în stomac. Nu e decât o altă trădare, îşi spuse, îngreţoşată. De ce mă supără în halul ăsta? Toată lumea trădează pe toată lumea. Aşa e viaţa.

Îşi dorea să găsească un cotlon – un loc îngust, izolat – şi să se-ascundă. Singură.

Oricine te poate trăda. Oricine.

Dar n-avea unde să se ducă.

Într-un târziu, îşi făcu apariţia un obligator de rang inferior, care strigă numele lordului Jedue. Vin îl urmă pe Camon, care era condus către o sală de audienţe.

Înăuntru, aşezat la o masă de scris, nu aştepta prelanul Laird, ci un alt bărbat.

Camon se opri în cadrul uşii. Încăperea cu înfăţişare austeră nu adăpostea decât masa şi un covor cenuşiu. Pereţii de piatră nu erau împodobiţi şi lăţimea singurei ferestre nu depăşea o palmă. Tatuajul din jurul ochilor obligatorului care-i aştepta era cel mai complicat din câte văzuse vreodată Vin. Nici măcar nu era sigură ce rang sugera, dar se întindea până la urechi şi în susul frunţii.

— Lord Jedue, zise straniul obligator.

Ca şi Laird, purta o robă gri, dar se deosebea foarte mult de bărbaţii severi, cu înfăţişări tipice pentru admistratori, cu care tratase Camon până atunci. Era slab şi în acelaşi timp musculos, iar capul triunghiular, bine ras, îl făcea să arate aproape ca un prădător.

— Aveam impresia că mă voi întâlni cu Prelanul Laird, spuse Camon, încă netrecând pragul.

— Prelanul Laird a fost chemat să se-ocupe de altceva. Eu sunt Înaltul Prelan Arriev – conducătorul consiliului care ţi-a studiat propunerea. Ai rara ocazie de a-mi vorbi direct. De obicei nu-i ascult personal pe cei cărora le discutăm propunerile, dar, din cauza absenţei lui Laird, a fost necesar să iau asupra mea o parte din munca lui.

Lăsându-se condusă de instincte, Vin se încordă. Ar trebui să plecăm. Imediat.

Camon rămase neclintit un moment îndelungat şi ea îşi dădu seama că bărbatul chibzuia. Să fugă în clipa aceea? Sau să rişte ca să câştige mai mult? Oricum, nu ajunsese să conducă o ceată fără să se pună din când în când în pericol. Intră încet în încăpere, uitându-se cu precauţie în jur când se aşeză pe scaunul din faţa obligatorului.

— Ei bine, Înalt Prelan Arriev, spuse cu prudenţă în glas. Presupun că, de vreme ce am fost chemat la o altă întâlnire, consiliul ia în considerare oferta mea?

— O luăm, într-adevăr, răspunse obligatorul. Deşi, nu pot să nu recunosc, o parte din membrii Consiliului sunt îngrijoraţi de aceste negocieri cu o familie aflată în pragul dezastrului. Cultul preferă în general să fie conservator când e vorba de bani.

— Înţeleg.

— Dar, continuă Arriev, alţii sunt în schimb nerăbdători să profite de economiile pe care ne dai ocazia să le facem.

— Şi Excelenţa Ta cu care grup se identifică?

— Eu nu m-am hotărât încă. Obligatorul se aplecă înainte. De aceea am subliniat că ai o ocazie rară. Convinge-mă, lord Jedue, şi înţelegerea noastră va fi semnată.

— Sunt sigur că Prelanul Laird a descris amănuntele înţelegerii noastre.

— Da, dar aş vrea să aud argumentele chiar din gura domniei tale. Fă-mi această plăcere.

Vin se încruntă. Rămase în fundul încăperii, lângă uşă, în continuare pe jumătate convinsă că trebuia să fugă.

— Ei? întrebă Arriev.

— Avem nevoie de această înţelegere, Excelenţă, zise Camon. Fără ea, n-o să mai putem călători pe canal. Ne-aţi oferi un răstimp de stabilitate îndelung aşteptat – o şansă de a ne păstra caravana de corăbii în timp ce ne străduim să încheiem şi alte învoieli.

Arriev îl studie o clipă.

— Nu mă îndoiesc că poţi mai mult decât atât, Lord Jedue. Laird spunea că eşti foarte convingător – oferă-i auzului meu dovada că meriţi oblăduirea noastră.

Vin îşi pregăti Norocul. Ar fi putut face din Arriev un om mult mai înclinat să-i dea crezare falsului lord… dar ceva îi stătea în cale. Simţea că lucrurile nu erau cum ar fi trebuit să fie.

— Suntem cea mai bună alegere pe care-o puteţi face, Excelenţă, reîncepu Camon. Vă temeţi că eu şi casa mea vom fi ruinaţi? Ei, şi dacă va fi aşa, ce veţi avea de pierdut? În cel mai rău caz, corăbiile noastre de pe canal vor fi silite să se-oprească şi va trebui să negociaţi cu alţi transportatori. Însă, dacă oblăduirea voastră va fi de ajuns ca să asigure menţinerea casei mele, veţi câştiga, pentru o vreme îndelungată, o învoială demnă de invidiat.

— Înţeleg, spuse Arriev, cu nepăsare. Dar de ce tocmai Cultul? De ce nu închei o înţelegere cu altcineva? Sunt sigur că pentru corăbiile tale s-ar mai găsi şi altceva – alte grupuri care să dea buzna la astfel de preţuri.

Camon se încruntă.

— Nu e vorba despre bani, Excelenţă, ci despre izbândă – despre o dovadă de încredere pe care am dobândi-o în urma încheierii unei înţelegeri cu Cultul. Dacă aveţi încredere în noi, vor avea şi alţii. Am nevoie de sprijinul excelenţelor voastre.

Camon transpira. Probabil începea să-i pară rău pentru că riscase. Fusese trădat? În spatele acelei întâlniri stranii se afla cumva Theron?

Obligatorul aştepta în tăcere. Stătea în puterea lui să-i distrugă, Vin o ştia. Dacă bănuia că îl înşelau, îi putea da pe mâna Inchiziţiei. Mulţi nobili intraseră într-o clădire a Cantonului şi nu mai ieşiseră niciodată.

Scrâşnind din dinţi, Vin se întinse şi-şi întrebuinţă Norocul asupra obligatorului, alungându-i o parte a bănuielilor.

Arriev zâmbi.

— Ei bine, m-ai convins, declară, pe neaşteptate.

Camon oftă uşurat.

Obligatorul continuă:

— Ultima scrisoare a domniei tale dădea de înţeles că ai nevoie de trei mii de lacre în avans, ca să-ţi pui la punct vasele şi să reîncepi navigaţia. Mergi la scribul din holul principal, ca să sfârşească înscrisurile şi să primeşti banii necesari.

Scoase dintr-un teanc o foaie de hârtie groasă, pentru uzul administratorilor, apoi îşi puse sigiliul în josul ei. I-o întinse lui Camon.

— Învoiala dintre noi şi domnia ta.

Camon zâmbi din tot sufletul.

— Ştiam că fac o alegere înţeleaptă venind să negociez cu Cultul, spuse, primind hârtia.

Se ridică, dând respectuos din cap, cu ochii la obligator, apoi îi ceru lui Vin, printr-un semn, să-i deschidă uşa.

Ea se supuse. Ceva nu e în ordine. Ceva nu e nicidecum în ordine. Rămase locului în timp ce ieşea Camon şi se uită în urmă, la obligator. Arriev continua să zâmbească.

Un obligator încântat era întotdeauna prevestitor de rău.

Cu toate acestea, nu-i opri nimeni când traversară anticamera, trecând printre ocupanţii ei nobili. Camon sigilă înscrisul şi i-l dădu scribului care se îndeletnicea cu asta, şi niciun oştean nu veni să-i aresteze. Scribul scoase un sipet mic, plin cu monede şi i-l înmână lui Camon cu un gest indiferent.

După care ieşiră pur şi simplu din clădirea Cantonului. Cu o uşurare ce sărea în ochi, şeful cetei îşi adună ceilalţi însoţitori. Şi nici vorbă de ţipete alarmate. Nici de tropăit de soldaţi. Erau liberi. Camon izbutise să înşele şi Cultul, şi pe cealaltă căpetenie de ceată.

Aşa se părea.

─ • ─

Kelsier îşi mai îndesă în gură încă una dintre micile prăjituri cu glazură roşie şi o mestecă încântat. Hoţul gras şi însoţitoarea lui sfrijită trecură prin anticameră, dispărând apoi în antreul de dincolo de ea. Obligatorul care discutase cu cei doi rămase în biroul lui, părând să aştepte următoarea întâlnire.

— Ei? întrebă Dockson. Ce zici?

Kelsier se uită la prăjituri.

— Sunt de-a dreptul delicioase, spuse, luând încă una. Cultul a avut întotdeauna gusturi excelente – e firesc să ofere cele mai bune gustări.

Dockson îşi rostogoli ochii.

— Despre fată, Kell.

Acesta zâmbi, stivuindu-şi patru prăjituri în palmă, apoi dădu din cap, arătând către uşă. Anticamera Cantonului se umplea prea tare ca să mai poţi discuta despre lucruri delicate. În drum spre ieşire, se opri să-i spună obligatorului secretar din colţ că era necesar să fie reprogramat.

Cei doi bărbaţi traversară holul de la intrare, trecând pe lângă hoţul prea gras, care vorbea cu un scrib.

Kelsier ieşi din clădire, îşi trase gluga ca să se ferească de cenuşa ce continua să cadă, apoi deschise drumul, trecând pe partea cealaltă a străzii. Se opri lângă o alee, într-un loc de unde el şi Dockson puteau să vadă uşile Cantonului.

Îşi ronţăi încântat prăjiturile.

— Cum ai aflat de ea? întrebă, între două îmbucături.

— De la fratele tău, răspunse Dockson. Camon a-ncercat acum câteva luni să stoarcă bani de la Marsh şi a adus-o pe fată cu el. De fapt, micul lui talisman purtător de noroc începe să devină destul de faimos în cercurile potrivite. Încă nu sunt sigur dacă el are sau nu habar ce e ea. Ştii ce superstiţioşi sunt hoţii.

Kelsier dădu din cap, scuturându-şi palmele.

— De unde-ai aflat că ea o să fie azi aici?

Dockson ridică din umeri.

— Câteva mite, acolo unde trebuia. Stau cu un ochi pe fată încă de când mi-a atras Marsh atenţia asupra ei. Am vrut să-ţi ofer ocazia s-o vezi chiar tu însuţi la treabă.

Vizavi, uşa Cantonului se deschise în sfârşit şi Camon coborî treptele înconjurat de un grup de „servitori”. Fata mărunţică, tunsă scurt, îl însoţea. La vederea ei, Kelsier se încruntă. Avea în mers o teamă nervoasă şi tresărea uşor ori de câte ori făcea cineva o mişcare bruscă. Partea dreaptă a feţei îi era uşor decolorată din cauza unei vânătăi nevindecate pe deplin.

Kelsier se uită la Camon, care părea plin de sine. Va trebui să găsesc ceva deosebit de avantajos pentru el ca să-l păcălesc pe omul ăsta.

— Biata de ea, murmură Dockson.

Kelsier dădu din cap.

— O să scape de el în curând. E o minune că n-a descoperit-o nimeni până acum.

— Atunci, fratele tău a avut dreptate?

Kelsier încuviinţă.

— E cel puţin Ceţuriană şi, dacă Marsh spune că e mai mult, sunt înclinat să-l cred. Sunt puţin surprins s-o văd folosind Allomanţia asupra unui membru al Cultului, mai ales în clădirea Cantonului. Presupun că nici măcar nu ştie că-şi întrebuinţează harurile.

— E cu putinţă? întrebă Dockson.

Kelsier dădu din nou din cap.

— Rămăşiţele minerale din apă pot fi arse, deşi doar pentru un mic strop de putere. E unul dintre motivele pentru care Lordul Legiuitor şi-a construit oraşul aici – pământul e bogat în metale. Aş spune că…

Îşi lăsă cuvintele să se piardă, încruntându-se uşor. Ceva nu era cum ar fi trebuit. Se uită după Camon şi după ceata lui. Încă se mai zăreau, nu foarte departe, traversând strada şi luând-o către sud.

În uşa clădirii Cantonului apăru o siluetă. Uscăţiv, cu aerul omului încrezător în sine, avea în jurul ochilor tatuajele unui înalt prelan din Cantonul Vistieriei. Probabil era cel cu care se întâlnise Camon cu puţin timp înainte. Ieşi din clădire, urmat de un al doilea bărbat.

Lângă Kelsier, Dockson încremeni brusc.

Al doilea bărbat era înalt şi robust. Când se întoarse, Kelsier văzu că în fiecare ochi îi fusese înfipt, cu vârful înainte, câte un piron. Având forma unui cui gros cât orbita, era destul de lung pentru ca vârful ascuţit să-i iasă cu vreo doi centimetri şi jumătate în afara ţestei perfect rase a bărbatului. Capetele plate ale piroanelor luceau ca nişte discuri argintii, vizibile în faţa orbitelor, acolo unde ar fi trebuit să se afle ochii.

Un Inchizitor de Oţel.

— Ce caută ăsta aici? întrebă Dockson.

— Nu-ţi trăda neliniştea, spuse Kelsier, străduindu-se să facă acelaşi lucru.

Inchizitorul se uită la ei, ochii oprindu-i-se asupra lui Kelsier înainte de a se întoarce în direcţia în care plecaseră Camon şi fata. Ca toţi Inchizitorii, avea în jurul ochilor tatuaje complicate – în cea mai mare parte negre, cu o singură linie roşie reliefată –, ceea ce îl desemna drept un membru de rang înalt al Cantonului său.

— N-a venit pentru niciunul dintre noi, adăugă Kelsier. Nu ard nimic – o să ne ia drept nişte nobili obişnuiţi.

— Fata, zise Dockson.

Kelsier dădu din cap.

— Din câte spui tu, Camon a-nceput de ceva vreme această încercare de a înşela Cultul. Ei, probabil că unul dintre obligatori a simţit-o pe fată. Sunt antrenaţi ca să-şi dea seama când un Allomant le modifică sentimentele.

Dockson se încruntă, gânditor. De partea cealaltă a străzii, Inchizitorul se sfătui cu celălalt obligator, apoi o porniră amândoi pe urmele lui Camon. În ritmul paşilor lor nu se simţea nicio grabă.

— Probabil au trimis o coadă după ei, zise Dockson.

— Vorbim despre Cult. Sunt cel puţin două cozi.

Dockson încuviinţă.

— Camon o să-i conducă direct la ascunzătoarea lui secretă. Vor muri zeci de oameni. Nu sunt cei mai demni de laudă, dar…

— În felul lor, luptă împotriva Ultimului Imperiu, completă Kelsier. În plus, nu las o posibilă Născută-din-Ceaţă să ne scape. Poţi să te descotoroseşti de cozile alea?

— Am spus că-ncepusem să mă plictisesc, Kell. Nu să mă blegesc. Mă descurc cu doi lachei de-ai Cultului.

— Bun, zise Kelsier, ducându-şi mâna în buzunarul mantiei şi scoţând un flacon mic.

În soluţia de alcool dinăuntru plutea o colecţie de aşchii de metal. Fier, oţel, cositor, fludor, cupru, bronz, zinc şi alamă – cele opt metale Allomantice fundamentale. Kelsier scoase dopul şi dădu conţinutul peste cap dintr-o singură înghiţitură grăbită.

Puse flaconul gol la loc, în buzunar, ştergându-şi buzele.

— De Inchizitorul ăla mă ocup eu.

Dockson păru îngrijorat.

— O să-ncerci să te lupţi cu el?

Kelsier clătină din cap.

— E prea periculos. O să mă mulţumesc să-l abat din drum. Acum du-te – nu vrem să găsească vreuna dintre cozi adăpostul secret.

Celălalt încuviinţă cu un gest.

— Ne întâlnim la a cincisprezecea răspântie, spuse, înainte de a se îndepărta pe alee, dispărând după un colţ.

Kelsier îşi lăsă prietenul să se-ndepărteze cât timp numără până la zece, apoi pătrunse în sine însuşi şi-şi arse metalele. Un val de energie, limpezime şi putere îi inundă trupul.

El zâmbi. Apoi – arzând zinc – se întinse în afară şi zgudui cu hotărâre sentimentele inchizitorului. Creatura încremeni, apoi se răsuci pe călcâie, privind în urmă, către clădirea Cantonului.

Şi-acum să ne vânăm unul pe altul, se gândi Kelsier.

Am sosit în Terris în prima parte a acestei săptămâni şi nu pot să n-o spun, am găsit că ţinutul e superb. Munţii uriaşi din nord – cu căciuli de zăpadă pe creştetele golaşe şi cu mantii păduroase – domină acest tărâm al rodniciei verzi, aidoma unor zei veghetori. Cele mai multe dintre pământurile mele din sud sunt plate; cred că n-ar mai părea atât de posomorâte dacă ar exista câţiva munţi care să le schimbe înfăţişarea.

Locuitorii sunt mai ales păstori – deşi există şi tăietori de lemne, şi nici plugarii nu sunt ceva neobişnuit. Ţinutul e cu siguranţă pastoral. Pare ciudat că nişte meleaguri atât de uimitor de bucolice au dat naştere prorocirilor şi teologiilor pe care se sprijină acum întreaga lume.

CAPITOLUL 3

Camon îşi număra monedele, lăsând lacrele de aur să cadă, rând pe rând, în micul sipet de pe masa lui. Încă mai părea oarecum uluit, aşa cum era firesc. Trei mii de lacre reprezentau o sumă fabuloasă – cu mult mai mult decât ar fi putut câştiga în cel mai bun an. Cei mai apropiaţi dintre prietenii săi erau aşezaţi la aceeaşi masă, cu berea – şi râsetele – revărsându-se fără oprelişti.

Vin stătea în colţul ei, încercând să-şi înţeleagă spaimele. Trei mii de lacre. Cultul n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca o asemenea sumă să părăsească vistieria cât ai clipi. Prelanul Arriev păruse prea viclean ca să se lase păcălit cu uşurinţă.

Camon lăsă o altă monedă să cadă în sipet. Vin nu reuşea să se lămurească dacă o asemenea afişare a bogăţiei era dovada prostiei sau a inteligenţei. Cetele din lumea fărădelegii respectau o învoială foarte strictă: fiecare primea o parte din câştiguri, potrivită locului pe care-l ocupa în grup. Uneori te simţeai ispitit să ucizi căpetenia cetei ca să-i iei banii, însă o căpetenie încununată de izbânzi le aducea tuturor mai multă bogăţie. Omoar-o înainte de vreme şi-o să pui stavilă viitoarelor câştiguri – fără a mai socoti mânia celorlalţi membri ai cetei, atrasă asupra ta.

Cu toate acestea, trei mii de lacre… erau bani destul de mulţi ca să-l ducă-n ispită pe cel mai raţional dintre hoţi. Totul mergea rău.

Trebuie să fug de-aici, se hotărî ea. Să fiu departe şi de Camon, şi de bârlog, dacă se-ntâmplă ceva.

Şi totuşi… să plece? De capul ei? Până atunci nu mai fusese niciodată singură; îl avusese întotdeauna pe Reen. El o călăuzise dintr-o cetate într-alta, alăturându-se unei cete de hoţi sau alteia. Ei îi plăcea singurătatea. Însă o apuca groaza când se gândea la ea, pe cont propriu pe străzile oraşului. De aceea nu fugise niciodată de lângă Reen; de aceea rămăsese alături de Camon.

Nu putea să plece. Dar trebuia. Din colţul ei, îşi ridică privirea, cercetând încăperea. În ceată nu erau mulţi oameni de care să se simtă cât de cât ataşată. Existau totuşi câţiva pe care i-ar fi părut rău să-i vadă suferind, dacă obligatorii veneau într-adevăr să-i atace. Câţiva oameni care nu-ncercaseră s-o maltrateze sau – ceea ce se întâmpla foarte rar – se purtaseră într-adevăr cu o oarecare bunătate.

Ulef se afla în capul acestei liste. Nu-i era prieten, dar, de la plecarea lui Reed, îi fusese cel mai apropiat. Dacă voia s-o însoţească, măcar n-avea să rămână singură. Se ridică în picioare cu prudenţă şi, mergând pe lângă perete, se îndreptă spre locul unde bea el, împreună cu alţi tineri din ceată.

Îl trase de mânecă. Tânărul se răsuci spre ea, foarte puţin ameţit de băutură.

— Vin?

— Ulef, şopti ea. Trebuie să plecăm.

El se încruntă.

— Să plecăm? Unde?

— Departe. Să ieşim de-aici.

— Acum?

Vin încuviinţă cu un gest grăbit al capului.

Ulef se uită peste umăr la prietenii săi, care chicoteau, aruncând priviri sugestive către el şi Vin.

Roşi.

— Vrei să mergem undeva, doar noi doi?

— Nu aşa, răspunse fata. Doar… Trebuie să părăsesc bârlogul. Şi nu vreau să fiu singură.

Ulef se încruntă. Se aplecă spre ea, cu răsuflarea duhnindu-i uşor a bere.

— Despre ce-i vorba, Vin? o întrebă, cu voce scăzută.

Ea şovăi.

— Cred… că s-ar putea întâmpla ceva, Ulef, şopti. Ceva cu obligatorii. Pur şi simplu, nu vreau să fiu acum în bârlog.

Tânărul păstră o clipă tăcerea.

— Bine, spuse, în cele din urmă. Pentru cât timp?

— Nu ştiu, răspunse Vin. Cel puţin până diseară. Dar trebuie să plecăm. Acum.

El încuviinţă dând încet din cap.

— Aşteaptă-mă aici o clipă, şopti ea, întorcându-i spatele.

Aruncă o privire spre Camon, care râdea la una dintre propriile sale glume. Pe urmă străbătu fără zgomot odaia pătată de cenuşă şi plină de fum, intrând în încăperea din spate a bârlogului.

Dormitorul comun al cetei era un simplu coridor lung, pe care se înşirau aşternuturi. Era înghesuit şi incomod, dar cu mult mai bun decât potecile friguroase pe care dormise în timpul călătoriilor ei alături de Reen.

Poteci cu care s-ar putea să fiu nevoită să mă-nvăţ din nou, se gândi. Supravieţuise astfel înainte. Putea s-o facă iarăşi.

Se îndreptă spre culcuşul ei, ascultând zgomotele înăbuşite de dincolo de perete, unde râdeau şi beau ceilalţi. Îngenunche, privind puţinele lucruri care-i aparţineau. Dacă se întâmpla ceva cu ceata, n-avea să se mai poată întoarce în bârlog. Niciodată. Dar era imposibil să plece cu tot cu aşternut – ar fi bătut prea tare la ochi. Asta însemna că nu putea lua decât cutiuţa cu bunurile ei personale: câte o pietricică din fiecare oraş în care ajunsese, cercelul pe care spunea Reen că i-l dăduse mama ei şi o bucată de obsidian, cât o monedă mare. Fusese cioplită dându-i-se o formă lipsită de orice simetrie – Reed o cărase după el ca pe un soi de talisman aducător de noroc. Era singurul lucru pe care-l lăsase în urmă când părăsise ceata pe furiş, cu o jumătate de an înainte. Părăsind-o şi pe ea.

Aşa cum zicea întotdeauna c-o să facă, îşi spuse Vin, cu asprime. N-am crezut niciodată că vorbea serios – şi tocmai de asta a trebuit să plece.

Strânse bucata de obsidian în pumn şi-şi vârî pietricelele în buzunar. Cercelul şi-l puse în ureche – era o bijuterie foarte simplă. Cu puţin mai mare decât o bobiţă, nici măcar nu merita să fie furat, de aceea nu se temea să-l lase în odaia din spate. Însă îl purtase de foarte puţine ori, temându-se că o podoabă i-ar fi dat o înfăţişare mai feminină.

N-avea bani, dar Reen o învăţase să caute în gunoaie şi să cerşească. Două lucruri greu de făcut în Ultimul Imperiu, şi mai ales în Luthadel, dar, dacă urma să fie nevoită, avea să izbutească, într-un fel sau altul.

Lăsă cutia în aşternut şi se furişă înapoi, în sala comună. Poate făcea din ţânţar armăsar; poate cetei n-avea să i se-ntâmple nimic. Însă, dacă i se întâmpla… ei bine, dacă Reed o învăţase un singur lucru, atunci o învăţase cum să-şi păzească beregata. Să plece împreună cu Ulef era o idee bună. El avea legături în Luthadel. Dacă păţea ceva ceata lui Camon, probabil ar fi găsit de lucru pentru ei amândoi…

Vin înlemni imediat ce-ajunse în odaia principală. Ulef nu mai era la masa la care-l lăsase. În schimb, ajunsese, tiptil, chiar în partea din faţă a încăperii. Lângă tejghea. Lângă… Camon.

— Ce-nseamnă asta?

Căpetenia cetei se săltă în picioare, cu faţa roşie ca soarele. Îşi împinse taburetul într-o parte, apoi o porni spre ea clătinându-se, pe jumătate beat.

— Fugi? Vrei să mă vinzi Cultului, asta vrei să faci!

Vin se repezi către uşa ce dădea spre scară, făcându-şi cu disperare loc printre mese şi printre oamenii din ceată.

Taburetul aruncat de Camon o izbi drept în spate, trântind-o. Durerea o fulgeră între umeri; mai mulţi hoţi ţipară când scăunelul ricoşă de ea şi căzu alături, pe podea, cu un zgomot surd.

Vin zăcea ameţită. Pe urmă… ceva din ea – ceva a cărui existenţă îi era cunoscută, dar pe care nu-l înţelegea – îi dădu putere. Capul încetă să i se mai învârtească şi izbuti să-şi adune gândurile în jurul propriei dureri. Se săltă în picioare cu mişcări stângace.

Camon era acolo. O plesni cu dosul palmei în timp ce se ridica. Lovitura îi azvârli capul într-o parte, răsucindu-i gâtul atât de dureros, încât izbi iarăşi podeaua, aproape fără să mai simtă.

Camon se aplecă şi o înşfăcă de guler, trăgând-o în picioare şi ridicându-şi pumnul. Vin nu se opri ca să gândească sau ca să vorbească; nu era decât un singur lucru de făcut. Îşi adună tot Norocul şi îl întrebuinţă cu un singur efort plin de furie, împingându-l spre Camon, domolindu-i mânia.

Căpetenia hoţilor se clătină. Pentru o clipă, i se îmblânzi privirea. O lăsă uşor în jos.

Furia i se întoarse în ochi. Puternică. Înspăimântătoare.

— Târfă blestemată, bombăni, înşfăcând-o de umeri şi zgâlţâind-o. Trădătorul de frate-tău nu m-a respectat niciodată, şi tu eşti la fel. Am fost prea blând cu voi amândoi. Ar fi trebuit…

Vin se răsuci, încercând să se elibereze, dar Camon o ţinea zdravăn. Ea căută cu disperare un ajutor din partea cuiva din ceată – însă ştia ce-avea să găsească. Nepăsare. Îi întoarseră spatele, stânjeniţi, dar nicidecum îngrijoraţi. Ulef stătea tot lângă masa lui Camon, uitându-se cu vinovăţie în jos.

I se păru că auzea o voce şoptind în mintea ei. Vocea lui Reen. Proasto! Cruzimea – cel mai raţional sentiment. În lumea fărădelegii n-ai prieteni. N-o să ai niciodată!

Îşi înteţi eforturile, dar Camon o pocni din nou, trântind-o la podea. Lovitura o năuci şi se trezi icnind, cu plămânii goliţi de aer.

Rabdă, se gândi, cu mintea tulbure. N-o să mă ucidă. Are nevoie de mine.

Însă când se răsuci, sleită, îl zări deasupra ei, ameninţător în sala întunecoasă, cu furia de beţiv citindu-i-se pe chip. Ştiu că de data aceea avea să fie altfel; nu doar o simplă bătaie. Bărbatul o credea hotărâtă să-l vândă Cultului. Îşi pierduse stăpânirea de sine.

Îi ochii lui licărea dorinţa de a ucide.

Te rog! imploră Vin, disperată, întinzându-se după Norocul ei, încercând să-l pună la treabă. Nu primi niciun răspuns. Norocul, aşa cum era, o trădase.

Camon se aplecă şi o înşfăcă de umăr, bombănind pentru sine. Îşi înălţă braţul, cu mâna grea încleştându-i-se iarăşi într-un pumn, cu o picătură de sudoare alunecându-i cu furie de pe bărbie şi lovind-o peste obraz.

La nici doi metri distanţă, uşa dinspre scară se zgâlţâi şi se deschise brusc. Camon se opri cu braţul ridicat, aruncând priviri crunte către uşă şi către nefericitul hoţ care-şi alesese atât de prost momentul întoarcerii în bârlog.

Vin observă că atenţia lui se abătuse în altă direcţie. Fără să se sinchisească de nou-venit, se strădui să se elibereze din strânsoare, dar era prea slăbită. Obrazul lovit o ardea şi simţea gustul sângelui pe buză. Umărul îi fusese sucit într-o poziţie nefirească şi coastele pe care căzuse o dureau. Îşi înfipse unghiile în braţul mai-marelui cetei, dar se simţi brusc fără vlagă, cu forţa interioară lăsând-o baltă, aşa cum o lăsase şi Norocul. Durerile i se înteţiră dintr-odată, devenind mai descurajante, mai… necruţătoare.

Se întoarse deznădăjduită spre uşă. Era aproape – chinuitor de aproape. Fusese cât pe ce să scape. Dac-ar fi izbutit să se îndepărteze încă puţin…

Pe urmă îl văzu pe bărbatul care stătea tăcut în prag. Nu-l cunoştea. Înalt, cu chip de vultur, avea părul blond deschis şi purta un costum lejer, de nobil, cu mantia atârnând liberă. Părea de vreo treizeci şi cinci de ani. N-avea nici pălărie, nici baston pentru duel.

Şi părea foarte, foarte furios.

— Ce-i asta? întrebă poruncitor Camon. Cine eşti?

Cum a trecut de pândari…? se gândi Vin, străduindu-se să-şi recapete puterile. Durere. Putea să-ndure durerea. Obligatorii… ei l-or fi trimis?

Nou-venitul îşi coborî privirea către ea şi figura îi deveni ceva mai blândă. Pe urmă se uită la Camon şi ochii i se înnegurară.

Întrebările mânioase ale şefului cetei încetară când fu azvârlit, cu spatele înainte, ca izbit de o forţă puternică. Braţul i se smulse de pe umărul lui Vin, şi el se rostogoli pe podea, cutremurând scândurile.

În încăpere se lăsă liniştea.

Trebuie să plec, îşi spuse Vin, silindu-se să se ridice în genunchi. La vreun metru şi ceva distanţă, Camon gemu de durere, şi ea se târî cât mai departe de el, strecurându-se sub o masă liberă. Bârlogul avea o ieşire ascunsă, o trapă, lângă peretele din partea opusă. Dacă izbutea s-ajungă târâş până acolo…

Se simţi brusc copleşită de o senzaţie de împăcare. O izbi ca o greutate neaşteptată şi toate sentimentele îi păliră, amuţind, parcă strivite de o mână puternică. Spaima i se stinse ca o lumânare; până şi durerea i se păru lipsită de orice însemnătate.

Îşi încetini mişcările, întrebându-se de ce fusese atât de îngrijorată. Se ridică în picioare, oprindu-se când se văzu în faţa trapei. Răsufla greu, încă uşor năucită.

Camon tocmai a-ncercat să mă omoare! o preveni partea raţională a propriei minţi. Şi altcineva atacă bârlogul. Trebuie să scap de-aici! Însă sentimentele nu i se potriveau cu logica. Se simţea… senină. Fără griji. Şi nu doar puţin curioasă.

Cineva tocmai folosise Norocul asupra ei.

Îl recunoscu într-un fel sau altul, deşi nu-l mai simţise niciodată pe propria piele. Rămase locului lângă masă, cu o mână pe lemn, apoi se întoarse încet. Nou-venitul era tot în cadrul uşii dinspre scară. O studie cu un ochi critic, apoi îi adresă un zâmbet dezarmant.

Ce se petrece?

Bărbatul intră într-un târziu în încăpere. Ceilalţi hoţi din ceata lui Camon rămaseră aşezaţi la mese. Păreau surprinşi, dar ciudat de lipsiţi de griji.

Foloseşte Norocul asupra lor. Dar… cum o poate face asupra atâtor oameni în acelaşi timp? Vin nu izbutise niciodată să adune mai mult Noroc decât îi trebuia pentru un ghiont scurt, ocazional.

În timp ce necunoscutul pătrundea înăuntru, Vin putu în sfârşit să vadă că pe scări, în spatele lui, mai era cineva. Al doilea bărbat avea o înfăţişare mai puţin impozantă. Era mai scund, cu o barbă scurtă, întunecată la culoare şi cu părul lins, tuns scurt. Şi el purta un costum de nobil, deşi nu la fel de elegant.

În partea opusă a încăperii, Camon gemu şi se ridică în capul oaselor, ţinându-se de cap. Se uită urât la nou-veniţi.

— Jupânul Dockson! Oho, ăă, ei, asta da surpriză!

— Chiar aşa, răspunse bărbatul mai scund – Dockson.

Vin se încruntă, dându-şi seama că simţea, la cei doi, ceva familiar. Îi mai văzuse undeva.

La Cantonul Vistieriei. Stăteau în anticameră când am plecat de-acolo cu Camon.

Căpetenia cetei se ridică în picioare, studiindu-l pe bărbatul blond. Privirea i se pironi pe mâinile acestuia, acoperite, amândouă, de cicatrice bizare, suprapuse.

— Pe Lordul Legiuitor…, şopti. Supravieţuitorul de la Hathsin!

Vin se încruntă iarăşi. Titulatura nu-i era familiară. Ar fi trebuit să-l cunoască pe bărbatul ăla? Rănile continuau să-i zvâcnească, în ciuda împăcării pe care o simţea, şi era uşor năucită. Se sprijini de masă, dar nu se aşeză.

Indiferent cine ar fi fost nou-venitul, Camon îl considera, fără nicio îndoială, important.

— Ia te uită, jupânul Kelsier! turui el. O onoare rară!

Nou-sositul – Kelsier – clătină din cap.

— Ştii, de fapt, nu sunt interesat să te-ascult.

Camon icni de durere când fu azvârlit din nou pe spate. Pentru asta, Kelsier nu schiţă niciun gest observabil. Însă căpetenia cetei căzu la podea, parcă îmbrâncită de o forţă nevăzută.

Şi amuţi, iar Kelsier cercetă încăperea.

— Voi, ceilalţi, ştiţi cine sunt?

Hoţii dădură din cap în număr mare.

— Bun. Am venit în bârlogul vostru, prieteni, fiindcă îmi sunteţi datori până peste cap.

În încăpere se lăsă liniştea, tulburată doar de gemetele lui Camon. În cele din urmă, un bărbat din ceată vorbi.

— Chiar… aşa, jupâne Kelsier?

— Întocmai. Vedeţi voi, eu şi jupânul Dockson tocmai v-am salvat vieţile. Căpetenia mai degrabă nepricepută a cetei voastre a plecat de la Cantonul Vistieriei Cultului cam acum o oră, întorcându-se direct în casa asta secretă. A fost urmărită de două iscoade ale Cultului, de un prelan de rang înalt… şi de un singur Inchizitor de Oţel.

Nimeni nu scoase nicio vorbă.

Oh, Cerule…, se gândi Vin. Ea nu se înşelase – doar că nu se mişcase destul de repede. Dacă exista un Inchizitor…

— De Inchizitor v-am scăpat eu, continuă Kelsier.

Tăcu, lăsând subînţelesurile să atârne în aer. Ce fel de om putea pretinde cu atâta uşurinţă că îi „scăpase” de un Inchizitor? Despre creaturile alea se zvonea că erau nemuritoare, că puteau să vadă sufletul unui om şi că nimeni nu le egala în luptă.

— Cer plată pentru serviciile aduse, zise Kelsier.

De data asta, Camon nu se mai ridică; se izbise tare în cădere şi era vizibil năucit. În încăpere nu se clinti nimeni. Într-un târziu, Milev – bărbatul cu piele întunecată, care era mâna dreaptă a lui Camon – luă sipetul cu lacrele Cultului şi ieşi în faţă, cu el în braţe. I-l oferi lui Kelsier.

— Banii pe care i-a luat Camon de la Cult, explică el. Trei mii de lacre.

Milev e atât de nerăbdător să-i facă pe plac, cugetă Vin. Aici e vorba de ceva mai presus decât Norocul – fie asta, fie e un soi de Noroc pe care eu n-am fost niciodată în stare să-l întrebuinţez.

Kelsier rămase o clipă nemişcat, apoi acceptă sipetul.

— Iar tu eşti?

— Milev, jupâne Kelsier.

— Ei, căpetenie de ceată Milev, o să fiu mulţumit de plată – dacă mai faceţi încă un lucru pentru mine.

Milev păstră o clipă tăcerea.

— Despre ce lucru ar fi vorba?

Kelsier înclină din cap către Camon, care între timp leşinase.

— Ocupaţi-vă de el.

— Sigur că da, spuse hoţul.

— Vreau să rămână în viaţă, Milev, zise Kelsier, ridicând un deget. Dar să nu se bucure de ea.

Noua căpetenie dădu din cap.

— O să-l facem cerşetor. Lordului Legiuitor nu-i plac cei care se-ndeletnicesc cu aşa ceva – lui Camon n-o să-i fie uşor aici, în Luthadel.

Şi Milev o să scape oricum de el, imediat ce-o să fie de părere că acest Kelsier nu-i mai dă atenţie.

— Bine, încuviinţă Kelsier. Deschise sipetul cu monede şi începu să numere nişte lacre de aur. Eşti descurcăreţ, Milev. Iute de minte, şi nu te laşi intimidat la fel de uşor ca toţi ceilalţi.

— Am mai avut de-a face şi altă dată cu Ceţurieni, jupâne Kelsier, răspunse Milev.

Kelsier dădu din cap.

— Dox, îi spuse apoi însoţitorului său, unde-o să ne ţinem întâlnirea în seara asta?

— Mă gândisem la prăvălia lui Ciomege, răspunse al doilea bărbat.

— Nu e tocmai pe teren neutru, comentă Kelsier. Mai ales dacă el nu se hotărăşte să ni se-alăture.

— Adevărat.

Kelsier se uită la Milev.

— Pun la cale o lovitură în locurile astea. Mi-ar prinde bine sprijinul unor oameni de aici. Întinse un morman care părea de o sută de lacre. Vrem să folosim deseară casa voastră secretă. Se poate aranja?

— Bineînţeles, răspunse Milev, luând monedele cu lăcomie.

— Bun, zise Kelsier. Acum ieşiţi afară.

— Afară? întrebă şovăitor Milev.

— Da, răspunse Kelsier. Ia-ţi oamenii – şi pe fosta voastră căpetenie – şi pleacă. Vreau să vorbesc cu jupâneasa Vin, fără martori.

În încăpere se lăsă din nou tăcerea, şi Vin ştiu că nu era singura care se-ntreba de unde-i ştia Kelsier numele.

— Ei, n-aţi auzit ce-a spus? se răsti Milev.

Îşi flutură mâna către un grup de hoţi, cerându-le să-l înşface pe Camon, apoi îi goni pe toţi ceilalţi în direcţia scărilor. Vin îi privi plecând, din ce în ce mai neliniştită. Acest Kelsier era un bărbat puternic, şi instinctul îi spunea că bărbaţii puternici erau periculoşi. Oare ştia de Norocul ei? Bineînţeles că da; din ce alt motiv ar fi ales-o dintre ceilalţi?

Cum are de gând să-ncerce să mă folosească? se gândi, frecându-şi braţul în locul unde şi-l izbise de podea în cădere.

— Fiindcă tot a venit vorba, Milev, adăugă cu nepăsare Kelsier, când am spus „fără martori”, am vrut să dau de-nţeles că nu doresc să fiu spionat de cei patru oameni care ne privesc de dincolo de peretele din partea cealaltă prin bortele-de-pândă. Ai bunătatea să-i iei cu tine, pe stradă.

Milev păli.

— Fireşte, jupâne Kelsier.

— Bun. A, şi pe alee o să-i găseşti morţi pe cei doi spioni ai Cultului. Fii bun şi scapă-ne de leşuri.

Noua căpetenie dădu din cap, întorcându-se să plece.

— Şi, Milev, adăugă Kelsier.

Hoţul se răsuci din nou spre el.

— Ai grijă să nu ne trădeze niciun om de-al tău, îi ceru Kelsier, cu voce scăzută.

Şi Vin o simţi iarăşi – o apăsare reînnoită asupra sentimentelor ei.

— Ceata voastră a atras deja atenţia Cultului de Oţel – nu vă faceţi un duşman şi din mine.

Milev se grăbi să dea iarăşi din cap, apoi dispăru pe scară, închizând uşa în urma lui. Câteva clipe mai târziu, Vin auzi paşi în odăile de pândă; apoi se lăsă tăcerea. Rămăsese singură cu un bărbat care era – dintr-un anumit motiv – atât de extraordinar de impresionant, încât putea intimida hoţii şi ucigaşii dintr-o întreagă încăpere.

Aruncă o privire spre trapă. Kelsier se uita la ea. Oare ce-ar fi făcut dac-o vedea luând-o la fugă?

Pretinde că a ucis un Inchizitor, cugetă ea. Şi… s-a folosit de Noroc. Trebuie să rămân, măcar atât cât trebuie ca să aflu ce ştie.

Zâmbetul lui Kelsier căpătă profunzime şi, în cele din urmă, izbucni în râs.

— A fost mult prea amuzant, Dox.

Celălalt bărbat, pe care Camon îl numise Dockson, pufni şi o luă spre uşa din faţă. Vin se încordă, dar el nu veni spre ea, îndreptându-se în schimb agale către tejghea.

— Erai destul de nesuferit şi înainte, Kell, spuse. Nu ştiu cum o să mă descurc cu noua ta reputaţie. Cel puţin, nu ştiu sigur cum o să-i fac faţă, păstrându-mi în acelaşi timp seriozitatea.

— Eşti invidios.

— Da, asta e, răspunse Dockson. Sunt cumplit de invidios fiindcă n-am talentul tău de a intimida găinarii. Dacă are vreo importanţă pentru tine, cred c-ai fost prea aspru cu Camon.

Kelsier se aşeză la una dintre mese. Veselia îi păli puţin când începu să vorbească.

— Ai văzut ce-i făcea fetei.

— De fapt, n-am văzut nimic, spuse sec Dockson, cotrobăind prin proviziile de sub tejghea. Cineva stătea în uşă.

Kelsier ridică din umeri.

— Uită-te la ea, Dox. Sărmana a fost bătută aproape până la leşin. Nu mi-e câtuşi de puţin milă de omul ăla.

Vin rămase locului, urmărindu-i pe amândoi bărbaţii din priviri. Când încordarea momentului începu să se risipească, îşi simţi din nou rănile zvâcnind. Lovitura dintre omoplaţi – vânătaia avea să fie imensă – şi obrazul pălmuit o ardeau cu aceeaşi putere. Încă mai era uşor năucită.

Kelsier se uita la ea. Vin strânse din dinţi. Durere. Durerii putea să-i facă faţă.

— Ai nevoie de ceva, copilă? o întrebă Dockson. Poate-o batistă umedă, s-o pui pe faţă?

Ea nu răspunse, rămânând în schimb concentrată asupra lui Kelsier. Haide. Spune-mi ce vrei de la mine. Fă-ţi jocul.

Dockson sfârşi prin a ridica din umeri, apoi se aplecă pentru o clipă sub tejghea. Şi în final se ridică scoţând două sticle.

— Ceva bun? întrebă Kelsier, întorcându-se spre el.

— Tu ce crezi? Camon nu e vestit nici măcar printre hoţi pentru rafinamentul lui. Am ciorapi mai scumpi decât vinul ăsta.

Kelsier oftă.

— Dă-mi oricum o cană. Se uită iarăşi la Vin. Tu vrei ceva?

Ea nu răspunse.

Kelsier zâmbi.

— Nu te teme – nu suntem nici pe departe atât de înfricoşători cum cred prietenii tăi.

— Nu cred că sunt prietenii ei, Kell, se amestecă Dockson, din spatele tejghelei.

— Bine spus. Oricum, copilă, n-are de ce să-ţi fie frică de noi. Dacă nu punem la socoteală răsuflarea lui Dockson.

Acesta îşi rostogoli ochii.

— Sau glumele lui Kell.

Vin stătea tăcută în picioare. Ar fi putut s-o facă pe nevolnica, aşa cum se prefăcea faţă de Camon, dar instinctele îi spuneau că o asemenea tactică n-ar fi primit o reacţie favorabilă de la cei doi bărbaţi. Aşa că rămase neclintită, cântărind lucrurile.

Deveni din nou foarte calmă. Şi asta o încuraja să se simtă în largul ei, să fie încrezătoare, să facă, pur şi simplu, ceea ce-i sugerau bărbaţii…

Nu! Rămase unde era.

Kelsier ridică dintr-o sprânceană.

— Iată ceva neaşteptat.

— Ce? întrebă Dockson, umplând o cană.

— Nimic, răspunse Kelsier, studiind-o pe Vin.

— Fetiţo, tu vrei să bei sau nu? întrebă Dockson.

Ea nu răspunse. Toată viaţa, de când ţinea minte, avusese Norocul ei. O făcea puternică, îi oferea un avantaj asupra celorlalţi hoţi. Probabil mulţumită lui mai era încă în viaţă. Însă, în tot acest timp, nu ştiuse niciodată cu adevărat nici ce era, nici de ce îl putea folosi. Raţiunea şi instinctul îi spuneau acum acelaşi lucru – că trebuia să afle ce ştia bărbatul ăla.

Indiferent cum voia s-o folosească şi oricare i-ar fi fost planurile, era necesar să le suporte. Trebuia să afle cum ajunsese el atât de puternic.

— Bere, răspunse, în cele din urmă.

— Bere? întrebă Kelsier. Doar atât?

Vin încuviinţă dând din cap şi privindu-l cu prudenţă.

— Îmi place.

Bărbatul îşi frecă bărbia.

— Va trebui să ne ocupăm de asta, spuse. Oricum, stai jos.

Vin se apropie şovăind şi se aşeză la masa mică, în faţa lui. Rănile îi zvâcneau, dar nu-şi putea îngădui să-şi arate slăbiciunea. Slăbiciunea ucidea. Trebuia să pretindă că nu se sinchisea de durere. Cel puţin acum, când stătea pe scaun, i se limpezi capul.

Dockson li se alătură o clipă mai târziu, aducând un pocal cu vin pentru Kelsier şi o cană de bere pentru Vin. Ea nu se atinse de băutură.

— Cine eşti? întrebă, cu voce joasă.

Kelsier înălţă dintr-o sprânceană.

— Nu umbli cu ocolişuri, eh?

Ea nu răspunse.

El oftă.

— S-a zis cu incitantul meu aer de mister.

Dockson pufni în surdină.

Kelsier zâmbi.

— Mă numesc Kelsier. Sunt ceea ce ai putea numi o căpetenie de ceată – deşi ceata pe care-o conduc nu seamănă cu nicio alta din cele de care ai dat probabil până acum. Bărbaţilor de soiul lui Camon şi al oamenilor lui le place să vadă în ei înşişi nişte prădători, care se hrănesc cu nobilimea şi cu diversele părţi ale Cultului.

Vin clătină din cap.

— Nu prădători. Mâncători de hoituri.

Unii îşi imaginau că atât de aproape de Lordul Legiuitor nu puteau exista nici cete de hoţi, nici altceva asemănător. Însă Reen îi dovedise că, în realitate, lucrurile stăteau exact pe dos: puternică, nobilimea bogată se strângea în jurul Lordului Legiuitor. Iar acolo unde exista putere şi bogăţie era loc şi pentru corupţie – mai ales de când acelaşi Lord Legiuitor avea tendinţa să-şi supravegheze nobilii mult mai puţin decât pe skaa. Fapt care ţinea, în aparenţă, de dragostea lui pentru strămoşii lor.

Oricum, cetele de hoţi ca a lui Camon erau şobolanii care se îndoapă cu corupţia cetăţii. Şi, aşa cum se întâmpla şi cu şobolanii, era imposibil să-i razi de pe faţa pământului – mai ales într-un oraş atât de populat ca Luthadel.

— Mâncători de hoituri, repetă Kelsier, zâmbind; şi se părea că zâmbea foarte des. E o descriere potrivită, Vin. Păi, eu şi Dox suntem tot mâncători de hoituri… numai că unii mai de soi. Ai putea spune că avem o educaţie mai aleasă – sau poate doar mai multă ambiţie.

Ea se încruntă.

— Sunteţi nobili?

— Cerule, nu, se amestecă Dockson.

— Sau, adăugă Kelsier, cel puţin nu nobili pursânge.

— Despre cei cu sânge amestecat se presupune că nu există, zise Vin, cu prudenţă. Cultul îi vânează.

Kelsier îşi înălţă o sprânceană.

— Cei cu sânge amestecat, ca tine?

Ea avu un şoc.

De unde…?

— Nici măcar Cultul de Fier nu e mai presus de greşeli, Vin. Dacă tu le-ai scăpat, le mai pot scăpa şi alţii.

Ea tăcu şi căzu o clipă pe gânduri.

— Milev. V-a numit Ceţurieni. Ăştia sunt un soi de Allomanţi, nu?

Dockson se uită la Kelsier.

— Nu-i scapă nimic, spuse bărbatul mai scund, dând admirativ din cap.

— Aşa e, încuviinţă Kelsier. Ne-a numit Ceţurieni, Vin, cu toate că s-a pripit, fiindcă, practic, nici eu, nici Dockson nu ne numărăm printre aceştia. Însă ne-nhăităm cu ei, cu foarte mulţi.

Vin păstră pentru un moment tăcerea, rămânând sub privirile atente ale celor doi. Allomanţia. Puterea mistică oferită de Lordul Legiuitor nobilimii, cu vreo mie de ani înainte, ca răsplată a loialităţii. Aşa suna doctrina fundamentală a Cultului; până şi o skaa de soiul lui Vin ştia atâta lucru. Nobilii aveau Allomaţia şi privilegiile datorită strămoşilor lor; skaa erau pedepsiţi din acelaşi motiv.

Adevărul era că, oricum, ea nu ştia de fapt în ce consta Allomanţia. Îşi imaginase întotdeauna că avea o legătură cu lupta. Despre un „Ceţurian”, cum erau numiţi, se spunea că e destul de puternic ca să ucidă o întreagă ceată de hoţi. Însă ea nu cunoscuse vreodată vreun skaa care să vorbească despre puterea aceea altfel decât în şoapte pline de îndoieli. Şi până atunci nu-şi oferise niciodată un răgaz în care să se-ntrebe dacă nu era cumva Norocul ei unul şi acelaşi lucru.

— Spune-mi, Vin, îi ceru Kelsier, aplecându-se spre ea cu interes, îţi dai seama ce i-ai făcut obligatorului din Cantonul Vistieriei?

— Mi-am folosit Norocul, răspunse ea, cu voce scăzută. Îl folosesc ca să domolesc furia oamenilor.

— Sau bănuielile lor, adăugă Kelsier. Ca să poată fi înşelaţi mai uşor.

Vin dădu din cap.

El ridică un deget.

— Sunt multe lucruri pe care va trebui să le-nveţi. Moduri de lucru, reguli, exerciţii. Însă una dintre lecţii nu mai poate aştepta. Nu întrebuinţa niciodată Allomanţia sentimentelor asupra unui obligator. Sunt antrenaţi ca să-şi dea seama când le sunt manipulate emoţiile. Până şi înaltei nobilimi îi este interzis să Tragă de sentimentele unui obligator sau să le Împingă. Din cauza ta a trimis obligatorul după un Inchizitor.

— Roagă-te să nu-ţi mai ia niciodată urma creatura aia, fetiţo, o sfătui Dockson cu voce joasă, sorbind din vin.

Ea păli.

— Nu l-ai ucis pe Inchizitor?

Kelsier clătină din cap.

— I-am abătut pentru scurt timp atenţia, atâta tot – şi aş putea adăuga c-a fost destul de periculos. Nu-ţi face griji, multe dintre zvonurile despre ei nu sunt adevărate. Acum, după ce ţi-a pierdut urma, n-o s-o mai poată regăsi.

— Aproape cu siguranţă, zise Dockson.

Vin îi aruncă o privire speriată.

— Aproape cu siguranţă, încuviinţă Kelsier. Sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre Inchizitori – nu par să se supună regulilor obişnuite. De pildă, piroanele alea din ochii lor ar trebui să-i ucidă. Nimic din ceea ce am învăţat despre Allomanţie nu mi-a oferit vreodată o explicaţie a modului în care reuşesc să supravieţuiască. Dacă n-ai fi urmărită decât de un simplu Căutător Ceţurian, n-ar trebui să ne facem griji. Dar un Inchizitor… ei, o să-ţi doreşti să fii cu ochi-n patru. Fireşte, s-ar părea că la asta te pricepi deja foarte bine.

Vin rămase o clipă neclintită, pradă neliniştii. În cele din urmă, Kelsier arătă spre berea ei cu o înclinare a capului.

— Nu bei.

— S-ar putea să-mi fi strecurat ceva în ea, răspunse Vin.

— Oh, nu e nevoie să-ţi pun ceva pe furiş în băutură, zâmbi Kelsier, scoţând un obiect din buzunar. În final, o să-ţi doreşti să bei conţinutul misterios al acestui flacon.

Îl puse pe masă. Vin se încruntă, cu ochii la lichidul din interior. Pe fund se vedea o depunere de culoare întunecată.

— Ce este? întrebă ea.

— Dacă ţi-aş spune, n-ar mai fi misterios, zâmbi din nou Kelsier.

Dockson îşi rostogoli ochii.

— Flaconul e umplut cu o soluţie de alcool şi cu nişte aşchii de metal, Vin.

— Metal? se miră ea, cu o încruntare.

— Două dintre metalele Allomantice fundamentale, o lămuri Kelsier. Trebuie să facem nişte încercări.

Vin se uită la flacon.

Kelsier ridică din umeri.

— Trebuie să bei dacă vrei să afli mai multe despre Norocul ăsta al tău.

— Mai întâi bea tu o jumătate, îi ceru ea.

Kelsier înălţă dintr-o sprânceană,

— Din câte văd, există un strop de spaimă bolnăvicioasă.

Vin nu răspunse.

El sfârşi prin a ofta, luă flaconul şi îi scoase dopul.

— Scutură-l mai întâi, zise fata. Ca să-nghiţi şi-o parte din depunere.

El îşi rostogoli ochii, dar se supuse, agită sticluţa şi bău jumătate din conţinut. O puse la loc, pe masă, cu un pocnet.

Vin se încruntă, apoi se uită la Kelsier, care zâmbi. Ştia că o convinsese. Îi arătase puterea lui, tentând-o. Singurul motiv care te face să li te supui celor puternici e dorinţa de a învăţa cum să le iei într-o bună zi ceea ce au.

Cuvintele lui Reed.

Vin întinse mâna şi luă flaconul, apoi îi dădu peste cap conţinutul. Rămase nemişcată, aşteptând o preschimbare magică sau un val de putere – sau chiar semnele otrăvirii. Nu simţi nimic.

Ce… dezamăgitor. Îşi încreţi fruntea, lăsându-se pe spătarul scaunului. Din pură curiozitate, îşi pipăi Norocul.

Şi se simţi făcând ochii mari, şocată.

Era acolo, ca un morman imens de aur. O provizie de forţă atât de incredibilă, încât depăşea puterea ei de înţelegere. Înainte fusese întotdeauna nevoită să-l întrebuinţeze cu zgârcenie, păstrând ceva de rezervă, gospodărind cu multă cumpătare fiecare firimitură. Acum se simţea ca o femeie înfometată invitată la ospăţul unui mare nobil. Rămase aşa, uluită, contemplând imensa bogăţie din ea însăşi.

— Ei, îi ceru Kelsier, îmboldind-o cu tonul vocii. Încearcă-l. Linişteşte-mă.

Vin se întinse, atingând şovăitoare nou-găsita grămadă de Noroc. Luă o bucăţică şi o îndreptă spre Kelsier.

— Bun. Bărbatul se aplecă spre ea, cu nerăbdare. Dar ştiam deja că poţi face asta. Acum urmează adevărata încercare, Vin. Poţi şi invers? În loc să-mi linişteşti sentimentele, le poţi şi îmboldi să se învăpăieze?

Vin se încruntă iarăşi. Nu-şi folosise niciodată astfel Norocul; nici măcar nu-şi dăduse seama că ar fi putut. Şi de ce era el atât de nerăbdător?

Bănuitoare, se întinse către provizia de Noroc. Şi atunci observă ceva interesant. Ceea ce luase la început drept un singur izvor masiv de putere era de fapt o pereche de izvoare diferite. Erau soiuri diferite de Noroc.

Opt. A spus că sunt opt. Dar… celelalte ce fac?

Kelsier continua să aştepte. Ea se întinse către al doilea izvor de Noroc, cel necunoscut, făcând ceea ce făcuse şi înainte şi îndreptându-l tot către Kelsier.

Zâmbetul bărbatului se lăţi, şi se lăsă pe spătarul scaunului, cu ochii la Dockson.

— Atunci asta e tot. A făcut-o.

Celălalt clătină din cap.

— Ca să fiu sincer, Kell, nu ştiu sigur ce-ar trebui să cred. E destul de neliniştitor să-l am în preajmă pe unul dintre voi. Dar doi…

Vin îl privi bănuitoare, cu ochii îngustaţi.

— Doi ce?

— Vin, spuse Kelsier, Allomanţia apare foarte rar chiar şi printre nobili. E adevărat că e un har care se moşteneşte, şi cele mai puternice dintre formele sale se întâlnesc în rândurile înaltei nobilimi. Însă obârşia în sine nu e de ajuns ca să ofere, cu certitudine, întreaga putere Allomantică. Mulţi nobili nu pot folosi decât un singur talent Allomantic. Oamenii ca ei – care nu pot săvârşi Allomanţia decât sub una dintre cele opt forme fundamentale ale sale – sunt numiţi Ceţurieni. Şi aceste talente apar uneori la câte un skaa – numai şi numai dacă unul dintre strămoşii săi apropiaţi a avut sânge nobil. De obicei găsim un singur Ceţurian printre… oh, printre vreo zece mii de skaa cu sânge amestecat. Cu cât mai puternic, mai apropiat şi mai nobil e străbunul, cu atât e mai probabil ca urmaşul său skaa să fie un Ceţurian.

— Cine au fost părinţii tăi, Vin? întrebă Dockson. Îi ţii minte?

— Am fost crescută de fratele meu vitreg, Reen, răspunse ea, stânjenită, cu voce înceată.

Nu erau lucruri despre care să stea de vorbă cu alţii.

— Ţi-a povestit despre mama şi despre tatăl tău? continuă Dockson cu întrebările.

— Din când în când, recunoscu ea. Reen spunea că mama noastră a fost târfă. Nu fiindcă aşa a vrut ea, dar, în lumea fărădelegii…

Glasul i se stinse. Mama ei încercase s-o omoare, cândva, când era foarte mică. Totul îi rămăsese în minte ca o amintire neclară. Reen o salvase.

— Dar tatăl tău, Vin? zise Dockson.

Ea îşi înălţă privirea.

— E un prelan de rang înalt din Cultul de Oţel.

Kelsier fluieră uşurel.

— Ei, iată o încălcare oarecum ironică a datoriei.

Vin îşi lăsă ochii în jos, către tăblia mesei. În cele din urmă, întinse mâna şi luă o înghiţitură sănătoasă din cana cu bere.

Kelsier zâmbi.

— Cei mai mulţi obligatori de rang înalt din Cult sunt din marea nobilime. Tatăl tău ţi-a oferit, prin sânge, un har foarte rar întâlnit.

— Atunci… mă număr printre Ceţurienii despre care vorbeai?

Kelsier clătină din cap.

— De fapt, nu. Înţelegi, tocmai din cauza asta ne interesezi atât de mult, Vin. Ceţurienii nu au decât un singur talent Allomantic. Tu ai dovedit că ai două. Şi, dacă stăpâneşti două din opt, atunci le stăpâneşti şi pe toate celelalte. Aşa stau lucrurile – dacă eşti Allomant, ai moştenit fie numai un singur talent, fie pe toate opt.

Kelsier se aplecă spre ea.

— Tu, Vin, eşti ceea ce numim, de obicei, o Născută-din-Ceaţă. Aceştia apar incredibil de rar, chiar şi printre nobili. Iar printre skaa… ei bine, în toată viaţa mea n-am mai întâlnit decât un singur alt Născut-din-Ceaţă.

Încăperea se cufundă, cumva, într-o linişte mai adâncă. Într-o încremenire mai deplină. Vin îşi privea berea cu ochii plini de alte griji, de nelinişte. Născută-din-Ceaţă. Auzise poveştile, fireşte. Legendele.

Kelsier şi Dockson păstrau tăcerea, lăsând-o să se gândească. Într-un târziu, ea le vorbi:

— Şi… ce-nseamnă toate astea?

— Înseamnă, zâmbi Kelsier, că tu, Vin, eşti o făptură foarte deosebită. Stăpâneşti o putere invidiată de cei mai mulţi nobili de obârşie înaltă. E o putere care, dacă ai fi fost aristocrată prin naştere, te-ar fi făcut una dintre cele mai letale şi mai influente femei de pe întreg teritoriul Ultimului Imperiu.

Bărbatul se aplecă din nou către ea.

— Însă tu nu te-ai născut într-o casă nobilă, Vin. Nu te numeri printre aristocraţi. Nu trebuie să joci după regulile lor – şi asta te face încă şi mai puternică.

După cum s-ar părea, următorul stadiu al căutării mele ne va purta prin ţinuturile înalte din Terris. Despre acestea se spune că sunt un tărâm rece, necruţător – unde munţii înşişi sunt zămisliţi din gheaţă.

Însoţitorii noştri obişnuiţi nu vor face faţă unei asemenea călătorii. Vom fi probabil nevoiţi să angajăm cărăuşi din partea locului ca să ne ducă bagajele.

CAPITOLUL 4

— Aţi auzit ce-a spus! Plănuieşte o lovitură. În ochii lui Ulef strălucea excitarea. Mă-ntreb pe care dintre Marile Case a pus ochii.

— O să fie una dintre cele mai puternice, zise Disten, care se numărase printre cei mai importanţi oameni de încredere ai lui Camon. Îi lipsea o mână, dar puţini hoţi din ceată aveau un văz mai pătrunzător ca al lui şi un auz mai ascuţit. Kelsier nu se oboseşte niciodată pentru lovituri mărunte.

Vin tăcea, iar cana cu bere – cea oferită de Kelsier – continua să-i stea în faţă, aproape plină. La masa ei se îngrămădiseră o mulţime de oameni; Kelsier le îngăduise hoţilor să se-ntoarcă în ascunzătoarea lor pentru scurt timp, înainte de începerea întâlnirii. Însă Vin ar fi preferat să rămână singură. Viaţa alături de Reen o obişnuise cu singurătatea – dacă laşi pe cineva să se-apropie prea mult, îi oferi ocazii mai bune ca să te trădeze.

Chiar şi după dispariţia lui Reen, ea se ţinuse la distanţă de ceilalţi. Nu simţise dorinţa să plece; dar nu simţise nici nevoia să se apropie de restul hoţilor din ceată. Iar aceştia, la rândul lor, preferaseră s-o lase în pace. Avusese o poziţie nesigură, prietenia ei i-ar fi putut stigmatiza. Ulef era singurul care se străduise să i-o câştige.

Dacă laşi pe cineva să se apropie de tine, n-o să te-alegi decât cu mai multă suferinţă când o să te trădeze, părea să-i şoptească vocea lui Reen în minte.

Şi oare Ulef îi fusese cu adevărat prieten? Sigur era că o vânduse destul de repede. În plus, oamenii din ceată trecuseră cu uşurinţă atât peste bătaia primită de Vin, cât şi peste salvarea ei fără să pomenească nici de trădarea lor, nici de ajutorul pe care i-l refuzaseră. Nu făcuseră decât ceea ce era de aşteptat.

— În ultima vreme, Supravieţuitorul nu s-a mai obosit pentru niciun fel de lovitură, spuse Harmon, un spărgător mai bătrân, cu barba încâlcită. În anii din urmă, abia dac-a mai fost văzut de câteva ori în Luthadel. De fapt, n-a mai pus la cale nicio lovitură de când…

— Asta e prima? întrebă Ulef, cu înflăcărare. Prima de când a scăpat din Puţuri? Atunci o să fie spectaculoasă!

— N-a spus nimic despre asta, Vin? întrebă Disten. Vin?

Îşi flutură un braţ butucănos în direcţia ei, atrăgându-i atenţia.

— Ce? tresări ea, ridicându-şi privirea.

După bătaia primită de la Camon, se curăţase într-o oarecare măsură, acceptând în cele din urmă o batistă de-a lui Dockson ca să-şi şteargă sângele de pe faţă. Însă în privinţa vânătăilor nu putea face mare lucru. Continuau să-i zvâcnească. Din fericire, scăpase fără niciun os rupt.

— Kelsier, repetă Disten. A spus ceva despre lovitura pe care-o pune la cale?

Vin clătină din cap. Şi se uită în jos, către batista însângerată. Kelsier şi Dockson o părăsiseră cu puţin timp în urmă, făgăduindu-i să se întoarcă după ce-i lăsau răgaz să se gândească la tot ce-i dezvăluiseră. Oricum, cuvintele lor ascundeau un subînţeles – o ofertă. Indiferent ce plănuiau, ea era invitată să ia parte.

— Dar, Vin, de ce te-a ales ca mijlocitoare? întrebă Ulef. Ţi-a spus?

Asta îşi închipuiau cu toţii – că fusese aleasă de Kelsier drept om de legătură cu ceata lui Camon… a lui Milev.

Lumea fărădelegii din Luthadel se împărţea în două. Existau cetele obişnuite, ca a lui Camon. Şi cele speciale. Grupurile alcătuite din oameni extrem de iscusiţi, extrem de cutezători şi extrem de talentaţi. Din Allomanţi.

Cele două laturi ale lumii fărădelegii nu se amestecau. Hoţii de duzină îi lăsau în pace pe cei mai buni decât ei. Totuşi, din când în când, câte o ceată de Ceţurieni angaja una obişnuită, ca să-i facă treburile de rutină, şi pentru asta îşi alegeau un mijlocitor – un om de legătură – care să lucreze cu ambele grupuri. De aici presupunerea lui Ulef despre Vin.

Hoţii din ceata lui Milev văzură că ea n-avea chef de vorbă, aşa că-şi aleseră un alt subiect: Ceţurienii. Vorbeau despre Allomanţie pe un ton nesigur, în şoaptă, iar ea îi asculta stânjenită. Cum putea să fie legată de ceva privit de ceilalţi cu o asemenea teamă respectuoasă? Norocul ei… Allomanţia ei… era ceva mărunt, ceva de care se folosise ca să supravieţuiască, dar cu totul lipsit de însemnătate.

Însă o astfel de putere…, se gândi, privindu-şi provizia de Noroc.

— Mă întreb ce-o fi-nvârtit Kelsier în ultimii câţiva ani, zise Ulef.

La începutul discuţiei, lăsase impresia că nu se simţea tocmai în largul lui în apropierea lui Vin, însă îi trecuse repede. O trădase, dar aşa era lumea fărădelegii. Fără prieteni.

Între Kelsier şi Dockson lucrurile păreau să stea altfel. Păreau să se încreadă unul în celălalt. Era de ochii lumii? Sau alcătuiau, pur şi simplu, unul dintre acele grupuri rare în care într-adevăr nu te temeai c-o să fii trădat de ceilalţi?

Cei doi o neliniştiseră cel mai mult fiindcă îi vorbiseră atât de deschis. Păruseră dispuşi să-i acorde încredere, ba chiar şi s-o accepte, după un timp mai degrabă scurt. Nu puteau fi sinceri – nimeni n-ar fi supravieţuit în lumea fărădelegii folosind o asemenea tactică. Însă purtarea lor prietenoasă o deruta.

— Doi ani…, spuse Hrud, un hoţ tăcut, cu faţa turtită. Probabil că şi-a petrecut tot timpul punând la cale lovitura asta.

— Trebuie să fie într-adevăr una pe cinste, zise Ulef.

— Povestiţi-mi despre el, le ceru Vin, cu voce joasă.

— Despre Kelsier? întrebă Disten.

Vin încuviinţă cu o înclinare a capului.

— În sud nu se vorbea despre el?

Ea clătină din cap.

— Era cea mai bună căpetenie de ceată din Luthadel, o lămuri Ulef. O adevărată legendă, chiar şi printre Ceţurieni. A jefuit cele mai bogate Case Mari din oraş.

— Şi? întrebă Vin.

— Cineva l-a trădat, spuse încet Harmon.

Bineînţeles, se gândi Vin.

— L-a prins însuşi Lordul Legiuitor, continuă Ulef. I-a trimis, pe el şi pe nevasta lui, la Puţurile din Hathsin. Însă Kelsier a fugit. A fugit din Puţuri, Vin! E singurul care-a izbutit vreodată.

— Şi nevasta lui? întrebă Vin.

Ulef se uită la Harmon, care clătină din cap.

— Ea n-a scăpat.

Înseamnă că şi el a pierdut pe cineva. Cum de poate să râdă atât de mult? Atât de sincer?

— Ştii, de-acolo s-a ales cu cicatricele alea, spuse Dosten. Cele de pe braţe. Le-a căpătat în Puţuri, când s-a căţărat pe un zid înalt de piatră, ca să fugă.

Harmon pufni.

— Nu le-a căpătat aşa. A ucis un Inchizitor când a fugit – şi atunci s-a ales cu cicatricele.

— Eu am auzit că le-a căpătat luptându-se cu unul dintre monştrii care păzesc Puţurile, spuse Ulef. Şi-a vârât braţele în gura lui şi l-a sugrumat din interior. Colţii lui i le-au făcut.

Disten se încruntă.

— Cum sugrumi pe cineva din interior?

Ulef ridică din umeri.

— Am spus exact ce-am auzit.

— Omul ăsta nu e normal, mormăi Hrud. I s-a întâmplat ceva în Puţuri, ceva rău. Ştiţi, înainte nu era Allomant. A intrat acolo fiind un skaa obişnuit, iar acum… Ei, e cu siguranţă Ceţurian – dacă măcar mai e încă om. A stat foarte mult afară, în ceaţă. Unii spun că adevăratul Kelsier e mort şi că această creatură care-i poartă chipul e… altceva.

Harmon clătină din cap.

— Ei, asta nu e decât o prostie inventată de skaa de pe plantaţii. Noi umblăm cu toţii prin ceaţă.

— Nu prin ceaţa din afara cetăţii, insistă Hrud. Acolo sunt nălucile-de-ceaţă. Ele înşfacă oamenii şi le iau chipurile, e ceva tot atât de adevărat ca existenţa Lordului Legiuitor.

Harmon îşi rostogoli ochii.

— Hrud are dreptate într-o singură privinţă, zise Disten. Acest Kelsier nu e făptură omenească. Poate n-o fi fiind nălucă-de-ceaţă, dar nici skaa nu e. Am auzit că face anumite lucruri de care nu sunt în stare decât ei. Cei care umblă noaptea. Aţi văzut ce i-a făcut lui Camon.

— Născut-din-Ceaţă, murmură Harmon.

Născut-din-Ceaţă. Vin mai auzise termenul şi înainte de a-l rosti Kelsier, fireşte. Cine nu-l auzise? Însă, prin comparaţie cu zvonurile despre Născuţii-din-Ceaţă, istorisirile despre Inchizitori şi Ceţurieni păreau raţionale. Se spunea că Născuţii-din-Ceaţă erau heralzii ceţii, înzestraţi de Lordul Legiuitor cu puteri imense. Numai nobilii de obârşie înaltă puteau fi Născuţi-din-Ceaţă; se spunea că erau o confrerie secretă de asasini, care îl slujea numai ieşind noaptea. Reen o învăţase dintotdeauna că nu reprezentau decât un mit, iar ea îşi închipuise că avea dreptate.

Şi Kelsier spune că eu – ca şi el – mă număr printre ei. Cum ar fi putut fi ea ce spunea el? Fiică a unei prostituate, era o nimeni. Un nimic.

Să n-ai niciodată încredere într-un om care-ţi aduce veşti bune, o învăţase întotdeauna Reen. E cel mai vechi, dar şi cel mai simplu mod de a înşela pe cineva.

Însă Vin avea Norocul ei. Allomanţia ei. Încă mai putea să simtă proviziile pe care i le dăruise flaconul lui Kelsier, şi îşi încercase deja puterile asupra hoţilor din ceaţă. Nemaifiind nevoită să se descurce cu o singură fărâmă de Noroc pe zi, descoperise că putea să facă lucruri mult mai spectaculoase.

Vin începea să înţeleagă că vechiul ţel al vieţii ei – simpla supravieţuire – nu se mai potrivea. Ar fi putut face mult mai mult decât atât. Fusese sclava lui Reen; fusese sclava lui Camon. Era gata să fie şi sclava lui Kelsier, dacă asta o putea conduce către o posibilă libertate.

La masa lui, Milev îşi privi ceasul de buzunar, apoi se ridică în picioare.

— Bun, toată lumea afară.

Sala începu să se golească, fiind astfel pregătită pentru întrunirea lui Kelsier. Vin nu se clinti: el le spusese celorlalţi cât se putea de limpede că era invitată. Rămase liniştită o vreme, încăperea părându-i-se mult mai confortabilă acum, când era pustie. Prietenii lui Kelsier începură să sosească la scurt timp după aceea.

Primul bărbat care coborî treptele avea constituţia unui oştean. Purta o cămaşă largă, fără mâneci, care-i lăsa la vedere braţele sculpturale. Era impresionant de musculos, dar nicidecum masiv, cu părul scurt conturându-i lejer forma capului.

Însoţitorul oşteanului era un bărbat elegant, în costum complet de nobil – vestă de culoarea prunei, nasturi de aur, haină neagră –, cu o pălărie cu boruri înguste şi baston pentru duel. Era mai bătrân decât oşteanul şi ceva cam prea gras. Îşi scoase pălăria când intră, descoperindu-şi părul negru, pieptănat cu grijă. Cei doi mergeau discutând prieteneşte, dar se opriră la vederea sălii goale.

— A, ea trebuie să fie mijlocitoarea noastră, spuse cel în costum. Kelsier încă n-a sosit, draga mea?

Vorbea cu o familiaritate lipsită de pretenţii, de parcă ar fi fost prieteni vechi. Fără să vrea, Vin se pomeni brusc că îi plăcea bărbatul acela bine îmbrăcat, care i se adresa atât de frumos.

— Nu, răspunse ea, cu voce scăzută.

Deşi salopeta şi cămaşa de lucru i se potriviseră întotdeauna, acum îşi dori, brusc, să fi avut ceva mai arătos.

Purtările bărbatului păreau să ceară, ele însele, o atmosferă mai protocolară.

— Ar fi trebuit să ştim c-o să-ntârzie Kell – la propria lui întrunire, spuse oşteanul, aşezându-se la o masă din apropierea centrului încăperii.

— Într-adevăr, răspunse bărbatul în costum. Presupun că întârzierea asta ne oferă prilejul să ne refacem forţele. Mie mi-ar prinde bine ceva de băut…

— Îţi aduc eu ceva, se repezi Vin, sărind în picioare.

— Ce amabil din partea ta, spuse el, alegându-şi un scaun de lângă oştean.

Se aşeză picior peste picior, ţinându-şi bastonul de duel în lateral, cu vârful sprijinit pe podea, şi odihnindu-şi o mână pe masă.

Vin se duse la tejghea şi începu să caute băuturi.

— Boare…, spuse oşteanul, pe un ton care punea în gardă, în timp ce ea alegea o sticlă din cel mai bun vin al lui Camon şi turna într-un pocal.

— Mhm…? făcu celălalt, înălţându-şi o sprânceană.

Oşteanul o arătă pe Vin cu o înclinare a capului.

— Oh, bine, răspunse bărbatul în costum cu un oftat.

Ea se opri, cu vinul turnat pe jumătate, şi se încruntă uşor. Ce fac?

— Îţi jur, Ham, zise bărbatul în costum, că uneori eşti groaznic de rigid.

— Simplul fapt că poţi Împinge pe cineva nu înseamnă că trebuie s-o şi faci, Boare.

Vin încremeni, uluită. Şi-a… folosit Norocul asupra mea. Când încercase Kelsier s-o manevreze, îi simţise atingerea şi izbutise să reziste. Însă de data asta nu-şi dăduse seama ce făcea.

Îşi ridică privirea către el, îngustându-şi ochii.

— Născut-din-Ceaţă.

Bărbatul în costum, Boare, chicoti.

— N-aş zice. Kelsier e singurul skaa Născut-din-Ceaţă pe care o să-l întâlneşti probabil vreodată, draga mea – şi roagă-te să nu dai nicicând peste unul nobil. Nu, eu nu sunt decât un simplu Ceţurian umil.

— Umil? întrebă Ham.

Boare ridică din umeri.

Vin se uită la pocalul pe jumătate plin.

— Ai Tras de sentimentele mele. Cu… Allomanţia, asta vreau să spun.

— De fapt, le-am Împins, zise Boare. Tragerea te face să devii mai neîncrezător şi mai hotărât. Împingerea sentimentelor… Domolirea lor – te face mai încrezător.

— Nu contează, m-ai controlat, zise Vin. M-ai silit să-ţi aduc de băut.

— Oh, n-aş spune că te-am silit, o contrazise Boare. N-a fost decât o mică schimbare a sentimentelor tale, te-am pus într-o stare în care era mai probabil să faci ce voiam eu.

Ham îşi frecă bărbia.

— Ştiu şi eu, Boare. Uite o întrebare interesantă. Influenţându-i sentimentele, ai lipsit-o de puterea de a alege? Dacă, de pildă, ar fi ucis sau ar fi furat cât se afla sub controlul tău, vina ar fi fost a ei sau a ta?

Boare îşi rostogoli ochii.

— În toată povestea asta nu există nicio întrebare. N-ar trebui să te gândeşti la astfel de lucruri, Hammond – creierul tău are de suferit. Am încurajat-o, pur şi simplu, prin mijloace neobişnuite.

— Dar…

— N-am de gând să mă cert cu tine, Ham.

Bărbatul musculos oftă, părând oarecum disperat.

— Îmi aduci băutura? întrebă Boare, plin de speranţă, cu ochii la Vin. Vreau să spun că eşti deja în picioare şi oricum o să treci pe-aici ca să te-ntorci la scaunul tău…

Ea îşi studie sentimentele. Se simţea neobişnuit de atrasă de bărbatul care o ruga? O manevra iarăşi? În cele din urmă, se mulţumi să plece de lângă tejghea, lăsând pocalul acolo.

Boare oftă. Însă nu se ridică să-şi ia singur băutura.

Vin se apropie şovăind de masa celor doi. Era obişnuită cu umbrele şi cu ungherele – destul de aproape ca să tragă cu urechea, destul de departe ca să poată fugi. Însă de oamenii aceia nu se putea ascunde – nu în vreme ce încăperea era atât de pustie. Aşa că îşi alese un scaun la masa de lângă a lor şi se aşeză cu prudenţă. Avea nevoie să afle cât mai multe – cât timp nu ştia mai nimic avea să se simtă ca o schiloadă în acea nouă lume a cetelor de Ceţurieni.

Boare chicoti.

— Micuţa e nervoasă, nu?

Vin nu-l luă în seamă.

— Şi tu, spuse, dând din cap către Ham. Eşti tot… Ceţurian?

El încuviinţă cu o înclinare a capului.

— Sunt Brutal.

Ea se încruntă, nedumerită.

— Ard fludor, zise Ham.

Ea îi aruncă o altă privire întrebătoare.

— Se poate face mai puternic, draga mea, o lămuri Boare. Pocneşte lucrurile – mai ales alţi oameni – care încearcă să ne stânjenească pe noi, ceilalţi.

— E vorba de mult mai mult decât atât, adăugă Ham. Am grijă ca acţiunile noastre să nu ne pună în pericol, făcându-i rost căpeteniei cetei de mână de lucru şi de luptători atunci când e nevoie de aşa ceva.

— Iar în restul timpului încearcă şi reuşeşte să plictisească lumea filosofând la nimereală, completă Boare.

Ham oftă.

— Boare, sincer, uneori nu ştiu de ce…

Vocea i se stinse când uşa se deschise iarăşi, lăsând să intre un alt bărbat.

Noul sosit purta o haină de un cafeniu spălăcit, o pereche de pantaloni maro şi o cămaşă simplă. Însă faţa lui atrăgea atenţia mult mai mult decât hainele. Era colţuroasă şi cioturoasă, ca o bucată de lemn răsucit, şi în ochi îi străluceau acea dezaprobare şi acea nemulţumire pe care nu izbutesc să le arate decât vârstnicii. Vin n-ar fi putut spune câţi ani avea – era destul de tânăr ca să nu i se gârbovească spatele şi destul de bătrân pentru ca, prin comparaţie, chiar şi Boare să aibă o înfăţişare tinerească, deşi ajunsese la vârsta mijlocie.

Nou-venitul se uită la Vin şi la ceilalţi, pufni dispreţuitor, apoi se îndreptă spre o masă din partea opusă a încăperii şi se aşeză. Avea un şchiopătat aparte, vizibil la fiecare pas.

Boare oftă.

— O să-i simt lipsa lui Capcană.

— O să i-o simţim cu toţii, spuse Ham, cu voce scăzută. Totuşi, Ciomege e foarte bun. Am mai lucrat cu el.

Boare îl studie pe noul sosit.

— Mă întreb dacă pe el l-aş putea face să-mi aducă de băut…

Ham chicoti.

— Aş plăti ca să văd asta.

— Nu mă-ndoiesc, zise Boare.

Vin se uită la al treilea bărbat, care părea cu desăvârşire mulţumit, nedându-le nicio atenţie ei şi celorlalţi doi.

— El ce e?

— Ciomege? întrebă Boare. El, draga mea, e un Fumegător. O să ne-ajute pe noi toţi, ceilalţi, să nu fim descoperiţi de vreun Inchizitor.

Vin îşi muşcă buza, digerând noua dezvăluire în timp ce-l studia pe Ciomege. Bărbatul îi aruncă o privire, şi ea îşi feri ochii. Când se întoarse, văzu că Ham se uita la ea.

— Îmi placi, fetiţo, zise el. Ceilalţi mijlocitori cu care-am lucrat erau fie prea intimidaţi ca să stea de vorbă cu noi, fie geloşi fiindcă pătrundeam pe teritoriul lor.

— Aşa e, întări Boare. Nu eşti ca alte firimituri. Fireşte că mi-ai plăcea cu mult mai mult dacă mi-ai aduce pocalul ăla cu vin…

Vin nu-l băgă în seamă, rămânând cu ochii la Ham.

— Firimituri?

— Aşa îi numesc unii dintre membrii încrezuţi ai grupului nostru pe hoţii mai lipsiţi de însemnătate, o lămuri Ham. Vă spun firimituri fiindcă sunteţi înclinaţi să vă băgaţi în… planuri mai puţin inspirate.

— Fără intenţia de a jigni, fireşte, zise Boare.

— Oh, nu m-aş simţi niciodată jignită de…

Vin tăcu, simţind o dorinţă neobişnuită de a-i face pe plac bărbatului bine îmbrăcat. Îl privi cu asprime:

— Termină cu asta!

— Uite, vezi? îi spuse Boare lui Ham. Încă mai are putere să aleagă.

— Eşti de nelecuit.

Mă cred mijlocitoare, se gândi Vin. Aşadar, Kelsier nu le-a spus ce sunt. De ce? Timp prea scurt? Sau taina era prea valoroasă ca să fie împărtăşită? Şi, dac-o credeau o simplă „firimitură”, de ce se purtau atât de frumos cu ea?

— Pe cine mai aşteptăm? întrebă Boare, aruncând o privire spre uşă. Adică, în afară de Kell şi Dox.

— Pe Yeden, răspunse Ham.

Boare se încruntă, cu o mutră acră.

— Ah, da.

— Sunt de acord, zise Ham. Dar aş face pariu că el simte acelaşi lucru în privinţa noastră.

— Nici măcar nu văd de ce-a fost invitat, spuse Boare.

Ham ridică din umeri.

— Dintr-un motiv care are legătură cu planul lui Kell, e limpede.

— Ah, „planul” infam, zise Boare, dus pe gânduri. Ce lovitură ar putea fi pentru ca, într-adevăr, să…

Ham clătină din cap.

— Kell, cu blestematul lui de simţ al spectacolului.

— Chiar aşa.

Uşa se deschise câteva clipe mai târziu şi cel despre care vorbiseră, Yeden, pătrunse înăuntru. Se dovedi a fi un bărbat modest, şi lui Vin i se păru greu de priceput de ce îi nemulţumea pe ceilalţi prezenţa lui într-o atât de mare măsură. Scund, cu părul castaniu buclat, Yeden era îmbrăcat în veşmintele simple, cenuşii purtate de skaa şi avea o haină maronie de muncitor, peticită şi pătată de funingine. Cercetă locul cu priviri dezaprobatoare, dar fără nimic din ostilitatea făţişă a lui Ciomege, care continua să stea în partea opusă a sălii, încruntându-se la oricine se uita către el.

Nu e o ceată foarte mare, cugetă Vin. Cu Kelsier şi Dockson, sunt şase. Desigur, Ham spusese că el conducea o ceată de „Brutali”. Oare bărbaţii veniţi la întrunire erau simpli reprezentanţi? Căpeteniile unor grupuri mai mici, specializate? Existau cete care lucrau astfel.

Boare se uită la ceasul lui de buzunar de încă trei ori înainte de a-şi face în sfârşit apariţia Kelsier. Căpetenia Născută-din-Ceaţă a cetei dădu buzna pe uşă cu entuziasmul său plin de veselie şi cu Dockson venindu-i agale pe urme. Ham se ridică imediat, zâmbind larg, şi strânse mâna lui Kelsier. Se ridică şi Boare şi, cu toate că salutul lui se dovedi ceva mai rezervat, Vin se văzu nevoită să admită că nu mai văzuse nicicând o căpetenie de ceată întâmpinată cu atâta veselie de oamenii săi.

— Ah, spuse Kelsier, uitându-se către partea opusă a încăperii. Şi Ciomege, şi Yeden. Aşadar, e toată lumea aici. Bun – nu-mi place absolut deloc că v-am lăsat să aşteptaţi.

Boare înălţă dintr-o sprânceană în timp ce el şi Ham se reaşezau pe scaunele lor, iar Dockson se instala la aceeaşi masă.

— O să primim o lămurire pentru întârzierea ta?

— Eu şi Dockson i-am făcut o vizită fratelui meu, le destăinui Kelsier, îndreptându-se spre partea din faţă a bârlogului.

Se întoarse, se sprijini de tejghea şi cercetă încăperea, făcându-i cu ochiul lui Vin când se uită la ea.

— Fratelui tău? zise Ham. Marsh vine la întrunire?

Kelsier şi Dockson schimbară o privire.

— Nu în seara asta, răspunse cel dintâi. Dar, în final, o să se-alăture cetei noastre.

Vin îi studie pe ceilalţi. Păreau neîncrezători. Între Kelsier şi fratele lui există, poate, o situaţie încordată?

Boare îşi ridică bastonul de duel, îndreptându-i vârful spre căpetenie.

— Foarte bine, Kelsier, păstrezi deja taina acestei „lovituri” de opt luni. Ştim că e vorba de ceva măreţ, ştim că eşti entuziasmat şi ne-am enervat cu toţii atât cât trebuie, fiindcă eşti atât de secretos. Prin urmare, ce-ar fi să ne spui despre ce e vorba?

Kelsier zâmbi. Îşi îndreptă spatele, fluturându-şi mâna către Yeden, bărbatul murdar cu înfăţişare banală.

— Domniile voastre, faceţi cunoştinţă cu noul vostru patron.

Ştirea era, după toate aparenţele, cu adevărat şocantă.

El? se miră Ham.

— El, întări Kelsier, dând din cap.

Yeden deschise pentru prima oară gura.

— Ce e? Vă e greu să lucraţi cu cineva care are într-adevăr nişte idealuri?

— Nu e asta, dragul meu, zise Boare, punându-şi bastonul de duel pe genunchi. Numai că, ei bine, eu unul aveam strania impresie că nu prea-ţi plac oamenii de soiul nostru.

— Nu-mi plac, răspunse sec Yeden. Sunteţi egoişti şi zurbagii, şi le-aţi întors spatele celorlalţi skaa. Vă îmbrăcaţi frumos, dar pe dinăuntru sunteţi tot atât de murdari cum e cenuşa.

Vin îi privea în tăcere, muşcându-şi buza. Yeden era, fără nicio îndoială, muncitor într-o forjă sau într-o ţesătorie. Ce legătură avea cu lumea fărădelegii? Şi… cum de-şi putea îngădui să ia în slujba lui o ceată de hoţi, mai ales una atât de specializată cum părea a lui Kelsier?

Poate că acesta din urmă îi observase nedumerirea, fiindcă descoperi că se uita la ea în timp ce continuau ceilalţi să vorbească.

— Încă nu m-am dumirit pe deplin, spuse Ham. Yeden, ştim cu toţii care e părerea ta despre hoţi. Aşa că… de ce ne angajezi?

Cel întrebat se foi o clipă.

— Fiindcă, răspunse el în cele din urmă, toată lumea ştie cât de buni sunteţi.

Boare chicoti.

— Faptul că-ţi displac principiile noastre nu-ţi taie, după cum văd, cheful de a ne folosi talentele. Atunci, care-i treaba? Ce doreşte de la noi răzvrătirea skaa?

Răzvrătirea skaa? chibzui Vin, începând să priceapă despre ce se vorbea. Lumea fărădelegii era împărţită în două. Una cu mult mai mare, alcătuită din hoţi, cete, târfe şi cerşetori, cu toţii încercând să supravieţuiască în afara curentului principal al culturii populaţiei skaa.

Pe lângă toţi aceştia, existau răzvrătiţii. Indivizi ale căror fapte lucrau împotriva Ultimului Imperiu. Reen îi numise întotdeauna zevzeci – un sentiment împărtăşit de aproape toţi oamenii, atât de cei din lumea fărădelegii, cât şi de toţi skaa obişnuiţi pe care avusese ea ocazia să-i întâlnească.

Toţi ochii se întoarseră încet către Kelsier, care se sprijini din nou de tejghea.

— Mulţumită lui Yeden, conducătorul său, răzvrătirea skaa ne-a angajat pentru o treabă cât se poate de specifică.

— De ce soi? întrebă Ham. Jaf? Asasinat?

— Câte puţin din amândouă, răspunse Kelsier, şi în acelaşi timp, nici una, nici alta. Domniile voastre, asta n-o să fie o lovitură obişnuită. O să difere de orice a-ncercat vreodată să înfăptuiască vreo ceată de hoţi. O să-l ajutăm pe Yeden să răstoarne Ultimul Imperiu.

Tăcere.

— Vrei să repeţi? îi ceru Ham.

— M-ai auzit foarte bine, zise Kelsier. Asta e lovitura pe care-o pun la cale – distrugerea Ultimului Imperiu. Sau, cel puţin, a grupului care-l conduce. Yeden ne-a angajat ca să-i facem rost de o oaste şi ca să-i oferim o ocazie favorabilă pentru a cuceri cetatea asta.

Ham se lăsă pe spătarul scaunului, apoi schimbă o privire cu Boare. Amândoi se întoarseră spre Dockson, care dădu din cap cu un aer solemn. Tăcerea din încăpere se prelungi pentru încă o clipă; apoi se sparse când Yeden începu să râdă, cu tristeţe, pentru sine însuşi.

— N-ar fi trebuit să fiu niciodată de acord cu aşa ceva, zise el, clătinând din cap. Acum, după ce-ai spus-o, îmi dau seama ce caraghios sună totul.

— Ai încredere în mine, Yeden, răspunse Kelsier. Oamenii ăştia şi-au făcut un obicei din înfăptuirea planurilor care par caraghioase la prima vedere.

— Ăsta ar putea fi un adevăr, Kell, se amestecă Boare. Dar, în cazul de faţă, eu unul împărtăşesc părerea prietenului nostru dezaprobator. Răsturnarea Ultimului Imperiu… skaa răzvrătiţi se străduiesc de o mie de ani să-l distrugă! Ce te face să crezi că noi o să izbutim acolo unde-au dat greş aceşti oameni?

Kelsier zâmbi.

— O să izbutim fiindcă noi avem viziune, Boare. Cu alte cuvinte, ceva care le-a lipsit răzvrătiţilor întotdeauna.

— Ce-ai spus? zise indignat Yeden.

— Din nefericire, e adevărat, răspunse Kelsier. Răzvrătiţii ne condamnă pentru lăcomia noastră, dar, în ciuda înaltelor lor idealuri – pe care, fiindcă a venit vorba, ţin să spun că le respect –, nu fac niciodată nimic. Yeden, oamenii voştri se ascund în păduri şi pe dealuri, plănuind să se ridice într-o bună zi la luptă şi să conducă un război glorios împotriva Ultimului Imperiu. Dar cei de soiul vostru n-au idee cum să pună la cale şi cum să înfăptuiască un plan potrivit pentru ţelul lor.

Faţa lui Yeden se înnegură.

— Iar tu n-ai idee despre ce vorbeşti.

— Oh? zise vesel Kelsier. Spune-mi, ce-a izbutit răzvrătirea voastră să facă în timpul luptei ei de o mie de ani? Care vă sunt izbânzile? Masacrul de la Tougier, de acum trei sute de ani, când au fost măcelăriţi şapte mii dintre răzvrătiţii skaa? Atacurile întâmplătoare ale unor corăbii pe canal sau răpirea câte unui nobil mărunt din slujba imperiului?

Obrajii lui Yeden se împurpurară.

— Sunt cele mai bune lucruri pe care le putem face cu un popor ca al nostru! Nu-i învinui pe oamenii mei pentru neizbânzile lor – învinuieşte-i pe ceilalţi skaa. Nu ne dau niciun ajutor, niciodată. Au fost înfrânţi acum un mileniu, nu le-a mai rămas niciun strop de entuziasm. E destul de greu să găsim unul dintr-o mie care să ne asculte, darămite să se mai şi revolte!

— Să facem pace, Yeden, zise Kelsier, întinzându-i mâna. Nu-ncerc să vă insult curajul. Ai uitat că suntem în aceeaşi tabără? Ai venit la mine în primul rând fiindcă vă e greu să găsiţi oameni pentru o armată.

— O hotărâre pe care-o regret din ce în ce mai mult, hoţule.

— E bine, ne-ai plătit deja, spuse Kelsier. Aşa că e cam târziu ca să mai dai înapoi. Însă o să-ţi adunăm oastea, Yeden. Oamenii din odaia asta sunt cei mai pricepuţi, cei mai deştepţi şi cei mai iscusiţi Allomanţi din cetate. O să vezi.

În încăpere se lăsă din nou liniştea. Vin stătea la masa ei, privind încruntată tot ce se petrecea. Care e jocul tău, Kelsier? Vorbele lui despre răsturnarea Ultimului Imperiu nu erau, fireşte, decât o mască. Ei i se părea că, mai degrabă decât orice altceva, avea de gând să tragă răzvrătirea skaa pe sfoară. Însă… dacă deja fusese plătit, de ce mai continua mascarada?

Kelsier îşi desprinse privirea de Yeden, întorcându-se spre Boare şi Ham.

— Bun, domniile voastre. Ce părere aveţi?

Cei doi schimbară o privire. În cele din urmă, Boare începu să vorbească.

— Lordul Legiuitor ştie că eu nu refuz niciodată o provocare. Dar, Kell, îţi pun logica la-ndoială. Eşti sigur că putem face asta?

— Sunt foarte sigur, răspunse Kelsier. Până acum, încercările de detronare a Lordului Legiuitor au dat greş fiindcă n-au fost plănuite şi organizate aşa cum ar fi trebuit. Noi, domniile voastre, suntem hoţi – şi încă unii nemaipomenit de pricepuţi. Îi putem jefui pe cei de nejefuit şi îi putem păcăli pe cei de nepăcălit. Ştim cum să luăm o acţiune incredibil de complicată ca s-o spargem în părţi cu care ne putem descurca şi cum să-i facem apoi faţă fiecăreia dintre ele. Iată de ce suntem perfecţi pentru acest plan aparte.

Boare se încruntă.

— Şi ce plată primim pentru înfăptuirea imposibilului?

— Treizeci de mii de lacre, răspunse Yeden. Jumătate acum, jumătate când ne daţi oastea.

— Treizeci de mii? zise Ham. Pentru o acţiune atât de vastă? Abia dacă ne vor acoperi cheltuielile. O s-avem nevoie de spioni printre nobili, ca să afle toate zvonurile, de câteva case secrete, ca să nu mai vorbesc de un loc destul de mare ca s-ascundem şi să instruim o întreagă oştire…

— N-are rost să te tocmeşti, hoţule, se răsti Yeden. Treizeci de mii s-ar putea să nu pară prea mult pentru unii de teapa voastră, dar pentru noi înseamnă tot ce-am pus deoparte vreme de câteva zeci de ani. Nu vă putem plăti mai mult, fiindcă n-avem mai mult.

— E o treabă bună, domniile voastre, remarcă Dockson, amestecându-se în vorbă pentru prima oară.

— Da, da, totul e nemaipomenit, spuse Boare. Eu unul mă consider un om destul de cumsecade. Dar… toată povestea asta mi se pare un pic cam prea filantropică. Ca să nu mai spun că e prostească.

— Ei…, zise Kelsier, s-ar putea să primim ceva mai mult…

Vin ciuli urechile, iar Boare zâmbi.

— Tezaurul Lordului Legiuitor, continuă Kelsier. Planul, aşa cum e acum, are în vedere pregătirea unei oşti pentru Yeden şi oferirea unei ocazii de a pune mâna pe cetate. Odată ce-o să cucerească palatul, va lua în stăpânire tezaurul şi îl va folosi ca să-şi consolideze puterea. Iar cea mai preţioasă parte a acestuia…

— E atiul Lordului Legiuitor, completă Boare.

Kelsier dădu din cap.

— Înţelegerea noastră cu Yeden ne făgăduieşte jumătate din atiul găsit în palat, indiferent cât de mult ar fi.

Atiu. Vin auzise de metalul ăsta, dar nu-l văzuse niciodată. Era incredibil de rar şi se presupunea că nu-l întrebuinţau decât nobilii.

Ham zâmbea.

— Ei, da, zise el alene, e un câştig aproape suficient de mare ca să fie tentant.

— Se presupune că rezerva de atiu e imensă, continuă Kelsier. Lordul Legiuitor vinde numai câte-o fărâmă, cerându-le nobililor preţuri scandalos de mari. Trebuie să păstreze o provizie enormă, ca să fie sigur că poate controla piaţa şi că are destulă avere ca să se descurce în împrejurări neprevăzute.

— Adevărat…, spuse Boare. Dar eşti sigur că vrei aşa ceva, după… cele întâmplate la ultima noastră încercare de pătrundere în palat?

— De data asta vom face totul altfel, răspunse Kelsier. Domniile voastre, o să fiu sincer. Nu e ceva care se poate înfăptui cu uşurinţă, dar poate avea sorţi de izbândă. Planul e simplu. O să găsim o cale de a scăpa de garnizoana oraşului Luthadel – lăsându-l fără nicio forţă de poliţie. Apoi o să aruncăm cetatea în haos.

— O putem face în două moduri, zise Dockson. Dar o să discutăm despre asta mai târziu.

Kelsier dădu din cap.

— Pe urmă, în acel haos, Yeden îşi va aduce armata în Luthadel şi va pune mâna pe Palat, luându-l prizonier pe Lordul Legiuitor. În timp ce el va asigura paza cetăţii, noi vom fura atiul. Îi vom da jumătate, apoi ne vom face nevăzuţi cu restul. După asta, o să fie treaba lui să păstreze ce-a înhăţat.

— Pare puţin cam periculos pentru tine, Yeden, zise Ham, uitându-se la conducătorul răzvrătiţilor.

Acesta ridică din umeri.

— Poate. Dar dacă, prin vreun miracol, sfârşim prin a lua în stăpânire palatul, cel puţin vom fi făcut ceva care nu le-a mai izbutit niciodată vreunor skaa răzvrătiţi. Pentru oamenii mei, asta nu ţine de dorinţa de îmbogăţire – şi nici măcar de cea de supravieţuire. E vorba despre a înfăptui ceva măreţ, ceva minunat, de a oferi speranţă oricărui skaa. Dar nu m-aştept să-nţelegeţi voi asta.

Kelsier îi aruncă o privire neînsoţită de vorbe şi Yeden fornăi, lăsându-se pe spătarul scaunului. S-o fi folosit de Allomanţie? se întrebă Vin. Mai văzuse şi în alte dăţi cum stăteau lucrurile între un patron şi o ceată şi i se părea că mai degrabă Yeden se afla sub controlul lui Kelsier decât invers.

Cel din urmă se întoarse iarăşi spre Ham şi Boare.

— Toate astea înseamnă mai mult decât o simplă dovadă de curaj. Dacă reuşim să furăm atiul, dăm o lovitură zdravănă în temelia puterii financiare a Lordului Legiuitor. Depinde de câştigul scos din vânzarea lui – dacă-l pierde, ar fi posibil să nu-şi mai poată plăti oştile.

Chiar dacă scapă din cursa noastră – sau dacă ne hotărâm să cucerim cetatea când lipseşte de aici, ca să avem cât mai puţin de-a face cu el – va fi ruinat. N-o să-şi mai poată aduce oştenii să recucerească oraşul de la Yeden. Dacă totul merge bine, în oraş va fi haos oricum, iar nobilii vor fi prea slăbiţi ca să li se împotrivească forţelor răzvrătite. Lordul Legiuitor va fi năucit şi nu va izbuti s-adune o oaste destul de mare.

— Şi kolosşii? întrebă Ham, cu voce scăzută.

Kelsier tăcu o clipă.

— Dacă aduce creaturile alea să lupte împotriva propriei sale capitale, distrugerile ar putea fi chiar mai periculoase decât nesiguranţa datorată lipsei banilor. În haosul creat, nobilii din provincii se vor răzvrăti şi se vor proclama regi, iar Lordul Legiuitor nu va avea oşti cu care să-i supună. Răzvrătiţii lui Yeden vor izbuti să păstreze palatul, iar noi, prieteni, vom fi foarte, foarte bogaţi. Toată lumea va primi ceea ce îşi doreşte.

— Uiţi de Cultul de Oţel, se răsti Ciomege, stând aproape uitat într-o margine a încăperii. Inchizitorii nu ne vor lăsa s-aruncăm în haos preţioasa lor teocraţie.

Kelsier se întrerupse, întorcându-se către bărbatul noduros.

— Va trebui să găsim un mod de a-i face faţă Cultului – am câteva planuri în privinţa asta. Oricum ar fi, asemenea probleme sunt lucruri pe care va trebui să le rezolvăm noi – ca o ceată. Trebuie să scăpăm de garnizoana din Luthadel – n-o să putem face nimic dac-o să patruleze pe străzi. Va trebui să găsim un mod potrivit de aruncare a oraşului în haos şi unul de îndepărtare a obligatorilor din calea noastră. Dar, dacă o să ne jucăm bine cărţile, o să izbutim să-l silim pe Lordul Legiuitor să-şi trimită în oraş garda palatului, ba poate chiar şi pe Inchizitori, ca să facă ordine. Şi astfel va lăsa palatul fără apărare, oferindu-i lui Yeden o ocazie perfectă pentru atac. Pe urmă n-o să mai conteze ce se va-ntâmpla cu garnizoana şi Cultul – Lordul Legiuitor nu va mai avea bani cu care să păstreze controlul imperiului.

— Nu ştiu, Kell, zise Boare, clătinând din cap. Neseriozitatea lui era ţinută în frâu; părea să se gândească serios la plan. Lordul Legiuitor a luat de undeva atiul ăla. Dacă se duce să scoată altul din mine?

Ham dădu din cap.

— Nimeni nu ştie unde e mina de atiu.

— N-aş zice că nu ştie nimeni, zâmbi Kelsier.

Boare şi Ham schimbară o privire.

— Ştii tu? întrebă cel de-al doilea.

— Bineînţeles, răspunse Kelsier. Mi-am petrecut un an din viaţă muncind acolo.

— Puţurile? făcu Ham, cu surprindere.

Kelsier dădu din cap.

— De aceea se asigură Lordul Legiuitor că nu supravieţuieşte nimeni muncii din locul ăla – nu poate îngădui să se afle taina. Nu e doar o temniţă în care trudeşti, nu doar un loc unde sunt trimişi skaa să moară. E o mină.

— Fireşte…, zise Boare.

Kelsier îşi îndreptă spatele şi se îndepărtă de tejghea, pornind-o către masa acestuia şi a lui Ham.

— Aici ni se oferă o şansă, domniile voastre. Şansa de a înfăptui ceva diferit – pe care nu l-a mai făcut nicio ceată de hoţi. O să furăm chiar de la Lordul Legiuitor! Dar e vorba de mai mult decât atât. Puţurile aproape că m-au ucis şi, de când am scăpat, am început să văd lucrurile… într-un alt mod. Îi văd pe skaa muncind fără nicio speranţă. Văd cetele de hoţi încercând să supravieţuiască din resturile rămase de la masa aristocraţiei şi fiind adesea ucişi – ei şi alţi skaa – pe când se străduiesc s-o facă. Îi văd şi pe ceilalţi skaa, cei răzvrătiţi, dându-şi silinţa să i se împotrivească Lordului Legiuitor din toate puterile, dar fără să izbândească vreodată. Răzvrătirea dă greş fiindcă e prea greoaie şi prea răsfirată. Oricând îşi ia avânt una dintre numeroasele ei piese, Cultul de Oţel o zdrobeşte. Nu aşa poate fi înfrânt Ultimul Imperiu, domniile voastre. Însă un grup mic – specializat şi foarte priceput – e o speranţă. Noi putem lucra la adăpost de marele pericol al demascării. Ştim cum să ne ferim de tentaculele Cultului de Oţel. Ştim cum gândeşte înalta nobilime, cum să ne folosim de ea. Putem face asta!

Se opri lângă masa lui Boare şi Ham.

— Nu ştiu, Kell, zise acesta din urmă. Nu fiindcă n-aş fi de acord cu motivele tale. Numai că… ei, totul pare puţin cam nesăbuit.

Kelsier zâmbi.

— Ştiu că aşa pare. Dar tu o să ni te alături oricum, nu?

Ham tăcu o clipă, apoi dădu din cap.

— Ştii că eu mă alătur cetei tale indiferent despre ce-ar fi vorba. Ce vrei să facem acum sună a nebunie, dar aşa sunt cele mai multe dintre planurile noastre. Doar… spune-mi doar un singur lucru. Vorbeşti serios despre detronarea Lordului Legiuitor?

Kelsier încuviinţă cu o înclinare a capului. Dintr-un anumit motiv, Vin aproape că se simţi tentată să-l creadă.

Ham dădu din cap cu hotărâre.

— Bine, atunci. Contează pe mine.

— Boare? întrebă Kelsier.

Bărbatul elegant clătină din cap.

— Nu-s sigur, Kell. Întrece cam prea tare măsura. Chiar şi pentru tine.

— Avem nevoie de tine, Boare, zise Kell. Nimeni nu poate Domoli o gloată aşa cum poţi tu. Dac-o să ridicăm o oaste, o s-avem nevoie de Allomanţii tăi – şi de puterile voastre.

— Ei, asta e adevărat, încuviinţă Boare. Totuşi…

Kelsier zâmbi, apoi puse ceva pe masă – pocalul umplut de Vin pentru Boare. Ea nici măcar nu băgase de seamă când îl luase de pe tejghea.

— Gândeşte-te la provocare, Boare, spuse Kelsier.

Boare se uită la pocal, apoi în sus, către el. În cele din urmă râse, întinzând mâna spre băutură.

— Minunat. Sunt alături de voi.

— E imposibil, se auzi, din fundul încăperii, o voce ţâfnoasă. Ciomege stătea cu braţele încrucişate. Ce pui de fapt la cale? îl întrebă pe Kelsier, privindu-l încruntat.

— Sunt sincer, veni răspunsul. Plănuiesc furtul atiului Lordului Legiuitor şi răsturnarea imperiului său.

— Nu se poate. E o idioţenie. Inchizitorii ne vor spânzura pe toţi, cu beregatele înfipte în cârlige.

— Poate, spuse Kelsier. Dar gândeşte-te care ne va fi răsplata dacă reuşim. Bogăţie, putere şi o lume în care skaa vor trăi ca oamenii, nu ca sclavii.

Ciomege pufni zgomotos. Pe urmă se ridică, cu scaunul răsturnându-i-se pe podea, în spatele lui.

— Nicio răsplată n-ar fi destul de mare. Lordul Legiuitor a-ncercat o dată să scape de tine, punând să fii ucis – văd că n-o să fii mulţumit până când n-o să izbutească.

Cu asta, bărbatul mai vârstnic se răsuci pe călcâie şi şchiopătă furios către uşa pe care-o trânti în urma lui.

În bârlog se lăsă tăcerea.

— Ei, cred c-o s-avem nevoie de un alt Fumegător, zise Dockson.

— Îl lăsaţi să plece? întrebă Yeden. Ştie totul!

Boare chicoti.

— Nu tu ar trebui să fii omul cu principii morale din micul nostru grup?

— Morala n-are nimic de-a face cu asta, spuse Yeden. Să laşi pe cineva să plece astfel e o prostie! Ar putea aduce obligatorii aici peste numai câteva minute.

Vin îşi înclină aprobator fruntea, dar Kelsier se mulţumi să clatine din cap:

— Eu nu lucrez aşa, Yeden. L-am invitat pe Ciomege la o întrunire unde-am schiţat un plan periculos – unii l-ar putea numi chiar prostesc. N-o să pun să fie asasinat fiindcă a hotărât că e prea riscant. Dacă tu gândeşti aşa, în primul rând, în scurtă vreme n-o să mai găseşti pe nimeni care să-ţi asculte planurile.

— În plus, adăugă Dockson, la întrunirile astea nu invităm pe nimeni dacă n-avem încredere în el, ştiind că n-o să ne trădeze.

Imposibil, se gândi Vin, încruntându-se. Probabil că blufa, ca să nu scadă moralul cetei; nimeni nu era atât de încrezător. La urma urmelor, nu spuseseră ceilalţi că eşecul lui Kelsier petrecut cu câţiva ani în urmă – când fusese trimis la Puţurile din Hathsin – fusese din cauza unei trădări? Probabil avea asasini care-l urmăreau pe Ciomege chiar în clipa aceea, asigurându-se că nu se ducea la slujitorii puterii.

— Bun, Yeden, zise Kelsier, revenind la afaceri. Ei au acceptat. Planul se pune în mişcare. Tu păstrezi învoiala noastră?

— Dacă spun nu, dai înapoi banii răzvrătiţilor?

Ham chicoti pe înfundate, acesta fiind singurul răspuns. Yeden se înnegură la faţă, dar clătină din cap.

— Dacă aş avea de ales…

— Oh, nu te mai plânge atâta, zise Kelsier. Acum faci oficial parte dintr-o ceată de hoţi, aşa că ai putea să vii încoace şi să stai lângă noi.

Yeden rămase o clipă nemişcat, apoi oftă, se apropie şi se instală la masa lui Boare, Ham şi Dockson, lângă care Kelsier continua să stea în picioare. Vin era aşezată la masa de alături.

Kelsier se întoarse şi se uită la ea.

— Dar tu, Vin?

Ea şovăi. De ce mă-ntreabă? Ştie că deja are putere asupra mea. Nu contează ce lovitură dăm, atâta vreme cât mă-nvaţă ce ştie el.

Kelsier aştepta.

— Iau parte, răspunse Vin, sperând că asta voia s-audă.

Probabil că ghicise, pentru că el zâmbi, apoi arătă cu o înclinare a capului către ultimul scaun liber de la masă.

— Cine e copila asta? întrebă Yeden.

— O mijlocitoare, zise Boare.

Kelsier îşi înclină o sprânceană.

— De fapt, Vin e un soi de recrut nou. Acum câteva luni, fratele meu a surprins-o Domolindu-i sentimentele.

— O Domolitoare, eh? întrebă Ham. Cred că întotdeauna putem folosi încă un om care are talentul ăsta.

— De fapt, adăugă Kelsier, s-ar părea că poate, la fel de bine, şi să Aţâţe sentimentele altora.

Boare tresări.

— Serios? întrebă Ham.

Kelsier dădu din cap.

— Eu şi Dox am pus-o la-ncercare acum câteva ore.

Boare chicoti.

— Şi eu i-am spus, aici, că probabil n-o să mai întâlnească niciodată un alt Născut-din-Ceaţă, în afară de tine.

— Un al doilea Născut-din-Ceaţă în ceata noastră… spuse cu apreciere Ham. Ei, asta ne dă, cumva, mai multe şanse.

— Ce tot spuneţi? se amestecă Yeden, rostindu-şi cuvintele în grabă. Un skaa nu poate fi Născut-din-Ceaţă. Nici măcar nu sunt sigur că Născuţii-din-Ceaţă există. Eu ştiu sigur că n-am întâlnit niciunul.

Boare înălţă dintr-o sprânceană şi îi puse o mână pe umăr.

— Ar trebui să-ncerci să nu mai vorbeşti atât de mult, prietene, sugeră el. Îl felul ăsta n-o să mai pari nici pe departe atât de prost.

Yeden se scutură, respingându-i mâna, şi Ham râse. Însă Vin rămase tăcută, cu gândul la implicaţiile spuselor lui Kelsier. Partea legată de furtul rezervelor de atiu era tentantă, dar să cucereşti oraşul ca să le iei în stăpânire? Oare oamenii ăia erau într-adevăr chiar atât de nesăbuiţi?

Kelsier îşi trase un scaun lângă masă şi se aşeză pe el de-a-ndoaselea, sprijinindu-şi braţele de spătar.

— Bun, spuse. Avem o ceată. O să stabilim amănuntele la următoarea întâlnire, dar vreau să vă gândiţi cu toţii la asta. Eu am nişte planuri, dar aş vrea şi părerile unor minţi care iau acum pentru prima oară-n considerare însărcinarea noastră. Va trebui să discutăm despre modurile în care am putea să scoatem garnizoana din Luthadel şi s-aruncăm locul ăsta într-un haos atât de cumplit, încât Marile Case să nu izbutească să-şi adune forţele ca să oprească atacul oştii lui Yeden.

În afară de cel al cărui nume tocmai îl rostise, toţi membrii grupului dădură din cap.

— Însă, înainte de a ne încheia seara, vreau să vă mai atrag atenţia asupra unei alte părţi a planului.

— Încă una? întrebă Boare, chicotind. Nu e de-ajuns dacă furăm averea Lordului Legiuitor şi-i distrugem imperiul?

— Nu, zise Kelsier. Dac-o să pot, o să-l şi omor.

Tăcere.

— Kelsier, spuse răspicat Ham. Lordul Legiuitor e o Şuviţă din Infinit. O parte din Divinitatea Însăşi. Nu-l poţi ucide. Probabil că până şi capturarea lui se va dovedi imposibilă.

Kelsier nu răspunse. Însă în ochi i se citea hotărârea.

Asta e, cugetă Vin. Trebuie să fie nebun.

— Eu şi Lordul Legiuitor, spuse încet Kelsier, avem de încheiat o socoteală. Mi-a luat-o pe Mare, aproape că mi-a luat şi sănătatea minţii. Recunosc în faţa voastră, a tuturor, că, în parte, am făcut acest plan din dorinţa de răzbunare. O să-i iau conducerea imperiului, casa şi averea. Oricum, pentru a înfăptui ce ne-am pus în gând, trebuie să scăpăm de el. Poate închizându-l în propria lui temniţă – sau va trebui, cel puţin, să-l scoatem din oraş. Dar mă pot gândi la ceva mai bun decât oricare dintre aceste două versiuni. Jos, în Puţurile alea în care m-a trimis, m-am Dezlănţuit şi mi s-au trezit puterile Allomantice. Acum vreau să le folosesc ca să-l ucid.

Îşi duse mâna în buzunar şi scoase ceva. Puse obiectul pe masă.

— În nord, au o legendă, continuă apoi. Una care spune că Lordul Legiuitor nu e nemuritor – nu pe deplin. Se zice că poate fi ucis cu metalul potrivit. Cu Al Unsprezecelea Metal. Cu ăsta.

Toţi ochii se întoarseră către ceea ce pusese pe tăblia mesei. Era o bară subţire de metal, poate de lungimea şi de grosimea degetului mic al lui Vin, cu margini drepte. Şi de culoare alb-argintie.

— Al Unsprezecelea Metal? întrebă şovăitor Boare. N-am auzit nicio legendă de soiul ăsta.

— Lordul Legiuitor a împiedicat-o să se răspândească. Dar încă o mai poţi afla, dacă ştii unde să cauţi. Teoria Allomantică vorbeşte despre zece metale: opt de bază şi două mai presus de ele. Însă mai există încă unul, necunoscut de cei mai mulţi dintre oameni. Unul mult mai puternic, chiar şi decât celelalte zece împreună.

Boare se încruntă, neîncrezător.

Dar Yeden părea intrigat.

— Şi metalul ăsta îl poate ucide cumva pe Lordul Legiuitor?

Kelsier dădu din cap.

— E punctul lui slab. Cultul de Oţel vrea să-l credem nemuritor, dar până şi el poate fi ucis – de un Allomant care arde asta.

Ham întinse mâna şi luă bara subţire.

— De unde-o ai?

— Din nord. Dintr-un ţinut de lângă Peninsula Îndepărtată, unde oamenii încă-şi mai aduc aminte cum se numea vechiul lor regat în zilele de dinaintea Înălţării.

— Cum lucrează? întrebă Boare.

— Încă nu sunt sigur, răspunse cu sinceritate Kelsier. Dar am de gând să aflu.

Ham se uită la metalul de culoarea porţelanului, răsucindu-l între degete.

Să-l ucidă pe Lordul Legiuitor? se gândi Vin. Lordul Legiuitor era o forţă, ca vântul şi ceaţa. Nu puteai omorî astfel de lucruri. Pentru că, de fapt, nu erau vii. Pur şi simplu erau.

— Oricum, sublinie Kelsier, primind înapoi metalul întins de Ham, voi nu trebuie să vă faceţi griji pentru asta. Uciderea Lordului Legiuitor e treaba mea. Dacă se dovedeşte imposibilă, o să ne mulţumim să-l atragem afară din oraş şi să-l jefuim până la piele. Mă gândeam doar că trebuie să ştiţi ce-am de gând.

M-am legat de un nebun, cugetă Vin, cu resemnare. Dar, de fapt, n-avea importanţă – atâta timp cât o învăţa despre Allomanţie.

Nici măcar nu înţeleg ce-ar trebui să fac. Filosofii din Terris pretind că, atunci când va fi timpul, voi şti care mi-e datoria, dar asta mă linişteşte mult prea puţin.

Adâncimea trebuie distrusă, şi s-ar părea că sunt singurul care o poate face. Pustieşte lumea chiar în aceste clipe. Dacă n-o opresc în curând, din tărâmul ăsta nu vor mai rămâne decât oasele şi praful.

CAPITOLUL 5

— Aha!

Chipul triumfător al lui Kelsier se înălţă din spatele tejghelei cârciumii lui Camon cu o expresie satisfăcută. Îşi săltă şi braţul şi, cu un zgomot surd, puse o sticlă de vin deasupra.

Dockson îl privi uluit.

— Unde-ai găsit-o?

— Într-unul dintre sertarele secrete, răspunse Kelsier, ştergând sticla de praf.

— Credeam că le-am descoperit pe toate, zise Dockson.

— Le-ai descoperit. Dar unul avea fund dublu.

Dockson chicoti.

— Ingenios.

Kelsier dădu din cap, destupând sticla şi umplând trei pocale.

— Şmecheria e să nu-ţi încetezi niciodată căutările. Întotdeauna mai există încă un secret.

Luă cele trei pocale şi se duse să li se alăture lui Dockson şi Vin, aşezaţi la masă.

Vin acceptă băutura cu o mână şovăitoare. Întâlnirea se încheiase de puţin timp şi Boare, Ham şi Yeden plecaseră să chibzuiască asupra spuselor lui Kelsier. Simţea că ar fi trebuit să plece şi ea, dar n-avea unde să se ducă. Iar cei doi bărbaţi păreau să considere de la sine înţeles că trebuia să rămână cu ei.

Kelsier sorbi îndelung din vinul rumeniu, apoi zâmbi.

— Ah, aşa e mult mai bine.

Dockson îşi înclină fruntea în semn de încuviinţare, dar Vin nu gustă din băutură.

— O s-avem nevoie de un alt Fumegător, remarcă Dockson.

Kelsier dădu din cap.

— Însă ceilalţi au părut să vadă totul cu ochi buni.

— Boare e încă nehotărât.

— N-o să dea înapoi. Îi plac provocările, şi una care s-o-ntreacă pe asta n-o să găsească niciodată. Kelsier zâmbi. În plus, înnebuneşte dacă ştie că dăm o lovitură la care nu ia şi el parte.

— Totuşi, are dreptate să fie neliniştit, insistă Dockson. Şi eu sunt puţin cam îngrijorat.

Kelsier îşi exprimă acordul cu un gest al capului, iar Vin se încruntă. Aşadar, chiar iau planul ăsta în serios? Sau continuă să se prefacă, fiindcă sunt eu de faţă? Cei doi bărbaţi păreau atât de pricepuţi. Totuşi, o răsturnare a Ultimului Imperiu? În curând aveau să-mpiedice revărsarea ceţii sau răsăritul soarelui.

— Când ajung aici ceilalţi prieteni ai tăi? întrebă Dockson.

— Peste câteva zile. Până atunci va trebui să găsim alt Fumegător. Şi-o să mai am nevoie şi de nişte atiu.

Dockson se încruntă.

— Deja?

Kelsier dădu din cap.

— Am cheltuit cea mai mare parte cumpărând înţelegerea încheiată cu OreSeur, şi mi-am folosit ultima fărâmă pe plantaţia lui Tresting.

Tresting. Nobilul ucis în conacul lui, cu o săptămână înainte. În ce fel a fost amestecat Kelsier? Şi ce-a spus mai înainte despre atiu? Pretinsese că Lordul Legiuitor ţinea înalta nobilime sub control păstrându-şi privilegiul de a fi singurul care vindea acel metal.

Dockson îşi frecă bărbia acoperită de barbă.

— Atiul nu e uşor de dobândit, Kell. A fost nevoie de aproape opt luni ca să plănuiesc furtul acelei ultime fărâme despre care vorbeşti.

— Asta fiindc-a trebuit să te porţi cu delicateţe, zise Kelsier, cu un zâmbet prefăcut.

Dockson îl privi cu o uşoară nelinişte. Se mulţumi să zâmbească, iar Dockson îşi rostogoli ochii. Apoi se uită la Vin.

— Nu te-ai atins de băutură.

Ea clătină din cap.

Dockson rămase în aşteptarea unei explicaţii şi, în cele din urmă, se văzu silită să-i răspundă.

— Nu beau nimic dacă n-a fost pregătit de mâna mea.

Kelsier chicoti.

— Îmi aduce aminte de Vent.

— De Vent? pufni Dockson. Fata e un pic cam prea convinsă că toată lumea e împotriva ei, dar nu chiar într-un asemenea hal. Jur că omul ăla era atât de fricos încât se speria până şi de bătăile propriei inimi.

Cei doi râseră la unison. Însă aerul lor prietenos nu făcu altceva decât să sporească stânjeneala lui Vin. La ce se-aşteaptă de la mine? O să fiu un soi de ucenică?

— Bine, zise Dockson, atunci ai de gând să-mi spui cum te-ai gândit să-ţi faci rost de atiu?

Kelsier deschise gura să răspundă, dar de pe scări se auziră paşii cuiva care cobora. Kelsier şi Dockson se întoarseră; Vin se aşezase, fireşte, astfel încât să poată vedea ambele intrări ale încăperii fără să se clintească.

Se aştepta ca nou-venitul să fie cineva din ceata lui Camon, trimis să afle dacă treburile lui Kelsier cu bârlogul lor se încheiaseră. Însă surprinderea o copleşi cu desăvârşire când uşa se roti în balamale, dezvăluind faţa ursuză şi colţuroasă a bărbatului pe nume Ciomege.

Kelsier zâmbi, cu ochii scânteind.

Nu e surprins. Poate încântat, dar nu surprins.

— Ciomege, zise Kelsier.

Nou-sositul stătea în cadrul uşii, cuprinzându-i pe toţi trei într-o privire impresionant de dezaprobatoare. În cele din urmă, intră şchiopătând. Un adolescent slab, cu înfăţişare de băiat stângaci, pătrunse înăuntru pe urmele lui.

Băiatul îi aduse un scaun şi i-l puse lângă masa lui Kelsier. Ciomege se aşeză, bodogănind încet, pentru sine însuşi. În cele din urmă se uită la Kelsier cu o expresie care-i îngusta ochii şi-i încreţea nasul.

— Domolitorul a plecat?

— Boare? întrebă Kelsier. Da.

Ciomege mormăi. Apoi se uită la sticla cu vin.

— Serveşte-te, îl îndemnă Kelsier.

Ciomege îi făcu semn băiatului să-i aducă un pocal de pe tejghea, apoi se întoarse din nou spre Kelsier.

— Trebuia să fiu sigur, spuse. Niciodată nu poţi avea încredere în tine însuţi când e un Domolitor prin preajmă – mai ales unul ca el.

— Eşti Fumegător, Ciomege, zise Kelsier. N-ar putea să-ţi facă mare lucru, dacă tu nu vrei.

Celălalt ridică din umeri.

— Nu-mi plac Domolitorii. Nu e vorba doar de Allomanţie – cu oameni ca el… ei bine, nu poţi fi niciodată convins că nu eşti manipulat când ai unul în preajmă. Cu sau fără cupru.

— Nu m-aş baza pe aşa ceva ca să-ţi câştig devotamentul.

— Aşa am auzit, spuse Ciomege, în timp ce băiatul îi umplea pocalul. Dar trebuia să fiu sigur. Trebuia să mă gândesc la toate lucrurile fără Boare în apropierea mea.

Se încruntă, deşi Vin nu izbuti să priceapă din ce motiv, apoi luă pocalul şi-l goli pe jumătate dintr-o singură sorbitură lacomă.

— Bun vin, spuse, cu un mârâit. Apoi se uită la Kelsier. Aşadar, Puţurile ţi-au luat într-adevăr minţile, eh?

— Complet, răspunse cel întrebat, cu o figură serioasă.

Ciomege zâmbi, cu toate că faţa lui avea o expresie hotărât schimonosită.

— Atunci ai de gând să mergi până la capăt? Cu această aşa-zisă lovitură a ta?

Kelsier încuviinţă cu un gest solemn.

Ciomege dădu peste cap restul vinului.

— Atunci ţi-ai făcut rost de-un Fumegător. Nu pentru bani. Dacă vorbeşti cu adevărat serios despre răsturnarea cârmuirii, sunt alături de tine.

Kelsier surâse.

— Şi nu-mi mai zâmbi, se răsti Ciomege. Nu pot să sufăr asta.

— N-aş cuteza.

— Ei, zise Dockson, punându-şi încă un pahar, s-a rezolvat problema Fumegătorului.

— N-are prea mare importanţă, spuse Ciomege. O să daţi greş. Mi-am petrecut toată viaţa încercând s-ascund Ceţurieni de Lordul Legiuitor şi de obligatorii lui. În cele din urmă, îi prinde oricum pe toţi.

— Atunci de ce te osteneşti să ne-ajuţi? întrebă Dockson.

— Pentru că, răspunse Ciomege, ridicându-se în picioare, Lordul o să mă-nhaţe mai curând sau mai târziu. Măcar aşa o să-l pot scuipa în faţă când mă curăţ. Răsturnarea Ultimului Imperiu… Zâmbi. Chestia asta are stil. Să mergem, puştiule! Trebuie să pregătim prăvălia pentru vizitatori.

Vin se uită cum plecau, Ciomege şchiopătând până la uşă, iar băiatul închizând-o în urma lor. Apoi îşi îndreptă privirea spre Kelsier.

— Ştiai că urma să se-ntoarcă, nu?

El înălţă din umeri, se ridică în picioare şi se întinse.

— Speram. Oamenii sunt atraşi de viziune. Lovitura pe care-o propun… ei, nu e genul de lucru căruia să-i întorci spatele – cel puţin dacă nu eşti un moşneag sastisit, în general supărat pe viaţă. Acum, Vin, întreaga clădire e, presupun, a cetei tale?

Ea dădu din cap.

— Prăvălia de sus e o mască.

— Bun, zise Kelsier, privindu-şi ceasul de buzunar şi întinzându-i-l apoi lui Dockson. Spune-le prietenilor tăi că-şi pot lua bârlogul înapoi – probabil că-ncepe deja să apară ceaţa.

— Şi noi? întrebă Dockson.

Kelsier zâmbi.

— Noi mergem pe acoperiş. Cum ţi-am spus, trebuie să fac rost de atiu.

─ • ─

Ziua, Luthadel era un oraş înnegrit, pârjolit de funingine şi de soarele roşu. Era dur, cu contururi clare, apăsător.

Însă noaptea venea ceaţa şi totul devenea neclar, nedesluşit. Fortăreţele înaltei nobilimi erau siluete fantomatice, ameninţătoare. În ceaţă, străzile se îngustau, chiar şi drumul principal devenea o alee pustie, periculoasă. Până şi nobilii şi hoţii se temeau să iasă noaptea – trebuia să ai mult curaj ca să-nfrunţi liniştea rău prevestitoare, ceţoasă. Noaptea, oraşul întunecat era un loc al deznădăjduiţilor şi al nesăbuiţilor; era un tărâm al tainelor învolburate şi al creaturilor bizare.

Al creaturilor bizare, ca mine, se gândi Kelsier. Stătea în picioare pe cornişa din jurul acoperişului plat. Clădirile întunecate se înălţau ameninţătoare în noaptea din jur, iar ceaţa crea impresia că totul se legăna, că se mişca în beznă. Prin câte o fereastră se furişa din când în când o lumină slabă, dar acele licăriri minuscule erau confuze, înspăimântate.

O pală de vânt rece mătură acoperişul, clătinând pâcla şi atingând obrajii uzi de ceaţă ai lui Kelsier în treacăt, ca o răsuflare. Pe vremuri – înainte de a se strica lucrurile – căuta întotdeauna un acoperiş în seara de dinaintea unei lovituri, fiindcă simţea dorinţa să vadă oraşul de sus. Îşi dădu seama că se supunea vechiului său obicei abia când se uită într-o parte, aşteptându-se s-o zărească pe Mare acolo, alături de el, aşa cum fusese întotdeauna.

Însă nu văzu decât văzduhul. Pustiu. Tăcut. Ceaţa o înlocuise. Şi era un înlocuitor mizerabil.

Oftă şi se întoarse. Vin şi Dockson stăteau pe acoperiş, în spatele lui. Păreau neliniştiţi fiindcă se aflau afară, în pâclă, dar îşi stăpâneau frica. În lumea fărădelegii nu ajungeai departe fără să te-nveţi să suporţi valurile de ceaţă.

Kelsier făcuse mai mult decât atât. În ultimii câţiva ani umblase atât de des printre ele, încât începuse să se simtă mai bine noaptea, când îmbrăţişarea lor te ascundea.

— Kell, spuse Dockson, chiar trebuie să stai aşa pe cornişa aia? Planurile noastre or fi fiind oarecum nebuneşti, dar aş prefera să nu se-ncheie cu tine pătând pietrele pavajului.

Kelsier zâmbi. Încă nu se gândeşte la mine ca la un Născut-din-Ceaţă, îşi spuse. Vor avea cu toţii nevoie de ceva timp ca să se-obişnuiască.

Cu ani în urmă, ajunsese cea mai vestită căpetenie de ceată şi o făcuse fără să fie nici măcar Allomant. Mare fusese Cositoriană, însă el şi Dockson… nu erau decât nişte oameni obişnuiţi. Unul o corcitură, celălalt un skaa fugit de pe o plantaţie. Împreună, îngenuncheaseră Marile Case, furând cu neruşinare de la cei mai bogaţi oameni din Ultimul Imperiu.

Kelsier era acum mai mult, cu atât de mult mai mult! Cândva visase la Allomaţie, dorindu-şi o putere ca a lui Mare. Ea murise înainte de Dezlănţuirea lui, de dobândirea puterilor. N-avea să vadă niciodată cum urma să le folosească.

Înainte, înalta nobilime se temuse de Kelsier. Ca să-l prindă, fusese nevoie de o capcană pusă la cale de însuşi Lordul Legiuitor. Acum… Ultimul Imperiu însuşi avea să se cutremure înainte de a termina Kelsier cu el.

Îşi plimbă încă o dată privirea pe deasupra oraşului, trăgând în plămâni ceaţa. Sări de pe cornişă şi se îndreptă agale către Dockson şi către Vin. N-aveau nimic cu care să-şi lumineze calea; licărirea stelelor, difuză în ceaţă, era de cele mai multe ori de ajuns.

Kelsier îşi dezbrăcă haina şi vesta, întinzându-i-le lui Dockson, apoi îşi scoase cămaşa din pantaloni, lăsând acel veşmânt lung să atârne liber. Materialul era de o culoare destul de închisă ca să nu-l trădeze în întuneric.

— Bun, spuse. Unde-ar trebui să-ncerc?

Dockson se încruntă.

— Eşti sigur că vrei să faci asta?

El zâmbi.

Dockson oftă.

— Casele Urbain şi Teniert au fost atacate de curând, dar nu pentru atiul lor.

— Care casă e cea mai puternică în clipa de faţă? întrebă Kelsier, aplecându-se şi dezlegându-şi şnururile raniţei, care se odihnea la picioarele lui Dockson. Pe cine nu se gândeşte nimeni să atace?

Dockson şovăi.

— Venture, spuse, în cele din urmă. În ultimii câţiva ani, au fost pe locul întâi. Au tot timpul o forţă de câteva sute de oameni, iar printre nobilii din casă se numără două duzini bune de ceţurieni.

Kelsier dădu din cap,

— Bine, atunci acolo mă duc. Au cu siguranţă ceva atiu.

Deschise raniţa şi scoase o mantie de un cenuşiu întunecat. Largă, cuprinzătoare, nu era croită dintr-o singură bucată de material – ci mai degrabă din sute de fâşii lungi, ca nişte panglici. Fuseseră cusute una de alta pe umeri şi pe înălţimea pieptului, dar în cea mai mare parte atârnau separate una de alta, ca nişte flamuri suprapuse.

Kelsier şi-o aruncă pe umeri, cu fâşiile răsucindu-se şi curbându-se, aproape la fel ca fuioarele de ceaţă.

Dockson expiră încetişor.

— N-am mai stat niciodată atât de aproape de cineva care poartă una din asta.

— Ce e? întrebă Vin.

— O mantie pentru Născuţii-din-Ceaţă, o lămuri Dockson. Toţi poartă aşa ceva – e un soi de… semn de apartenenţă la confreria lor.

— E colorată şi croită ca să te-ascundă în ceaţă, adăugă Kelsier. Şi avertizează garda oraşului şi pe ceilalţi Născuţi-din-Ceaţă să te lase-n pace. Se roti, lăsând mantia să se umfle spectaculos. Cred că mi se potriveşte.

Dockson îşi dădu ochii peste cap.

— Bun, zise Kelsier, aplecându-se şi scoţând din raniţă o centură de pânză. Casa Venture. Mai e nevoie să ştiu şi altceva?

— Se presupune că lordul Venture are un seif în biroul lui, răspunse Dockson. Probabil că acolo-şi ţine rezerva de atiu. O să-l găseşti la etajul al doilea, cu trei odăi mai încolo de balconul deschis dinspre sud. Ai grijă, în afară de trupele obişnuite şi de Ceţurieni, Casa Venture ţine şi cam o duzină de Ucigători-de-ceaţă.

Kelsier dădu din cap, legându-şi centura – n-avea cataramă, dar conţinea două teci mici. Pe urmă scoase din traistă două pumnale de sticlă, se uită să nu fie ciobite şi le strecură în teci. Îşi aruncă din picioare pantofii şi îşi scoase ciorapii, rămânând desculţ pe pietrele reci. Astfel scăpă şi de ultima fărâmă de metal aflată asupra sa, în afară de punga cu monede şi de trei flacoane din centură. Îl alese pe cel mai mare, îi dădu conţinutul peste cap, apoi i-l întinse lui Dockson.

— Atâta tot? îl întrebă.

Dockson dădu din cap.

— Noroc.

Alături de el, Vin urmărea pregătirile lui Kelsier cu o curiozitate intensă. Tăcută, mică de statură, ascundea o vigoare şi o putere de concentrare pe care el le găsea impresionante. Era într-adevăr prea prudentă şi prea bănuitoare, dar nu şi timidă.

O să ai şansa ta, fetiţo, se gândi. Dar nu în noaptea asta.

— Ei, spuse, scoţând o monedă din pungă şi aruncând-o dincolo de marginea clădirii. Cred că trebuie să plec. Ne-ntâlnim la prăvălia lui Ciomege, în scurt timp.

Dockson dădu din cap.

Kelsier le întoarse spatele şi se îndreptă din nou către cornişă. Apoi sări de pe acoperiş.

În jurul lui, ceaţa se ondula în aer. Arse oţel, al doilea ca importanţă, din lista metalelor Allomantice. În jurul lui se iviră brusc linii albastre, translucide. Porneau din mijlocul pieptului său şi duceau către câte o sursă apropiată de metale. Erau relativ palide – semn că acele surse erau sărace: balamale de uşi, cuie şi alte fărâme. Din soiul lipsit de importanţă. Arderea fierului sau a oţelului trimitea linii indicatoare albastre către toate tipurile de metale, presupunând că se aflau destul de aproape şi erau destul de mari ca să fie remarcate.

Kelsier alese linia care cobora drept sub el, către moneda pe care-o aruncase. Arzând oţel, se Împinse în ea.

Coborârea încetă imediat şi fu aruncat înapoi, în aer, în direcţia opusă, urmărind linia albastră. Se întinse în lateral, alese închizătoarea unei ferestre pe lângă care trecea şi se Împinse în ea, lăsându-se pe-o parte. Imboldul îl trimise în sus, peste cornişa clădirii şi, faţă de bârlogul lui Vin, pe partea opusă a străzii.

La aterizare făcu un pas sprinten, căzu ghemuindu-se, apoi fugi de-a curmezişul acoperişului în pantă al casei. Se opri în întuneric, privind cu atenţie printre vârtejurile din aer. Arse cositor şi îl simţi cum îi prindea viaţă în piept ca o flacără, ascuţindu-i simţurile. Ceaţa păru dintr-odată mai subţire. Nu fiindcă noaptea din jur ar fi devenit mai luminoasă; lui i se ascuţiseră pur şi simplu simţurile. Departe, către nord, izbuti cu greu să zărească o construcţie masivă. Fortăreaţa Venture.

Kelsier îşi lăsă cositorul aprins – ardea lent, probabil nu trebuia să se teamă c-avea să se termine. Când se ridică în picioare, fuioarele de ceaţă i se încolăciră uşor în jurul trupului. Se răsuceau şi se învârteau, trecând pe lângă el purtate de un curent greu de observat. Ceţurile îl cunoşteau; îl revendicau. Puteau să simtă Allomanţia.

Sări, Împingându-se în hornul metalic din spatele său, ceea ce îl trimise într-un salt larg, orizontal. Aruncă o monedă chiar în clipa saltului, şi mica fărâmă de metal licări prin întuneric şi prin ceaţă. Înainte de a ajunge jos, Kelsier se Împinse în ea şi, sub forţa greutăţii lui, căderea deveni fulgerătoare. Imediat ce moneda pică pe pavajul din bolovani, bărbatul îşi repetă Împingerea în ea, înălţându-se şi transformându-şi a doua parte a saltului într-un arc graţios.

Ateriză pe un alt acoperiş înclinat, din lemn. Oţel-Împingerea şi Fier-Tragerea fuseseră primele lucruri pe care le învăţase de la Gemmel. Când te Împingi în ceva, e ca şi cum ţi-ai arunca toată greutatea către obiectul acela, îi explicase bătrânul lunatic. Şi greutatea nu ţi-o poţi schimba – eşti Allomant, nu vreun magician nordic. Nu Trage de ceva mai uşor decât tine, dacă nu vrei să vină-n zbor în direcţia ta, şi nu te Împinge în ceva mai greu, dacă nu vrei să fii aruncat în direcţia opusă.

Kelsier îşi scărpină cicatricele, apoi îşi strânse mantia-de-ceaţă în jur, ghemuindu-se pe acoperiş, toţi zgrunţurii lemnului muşcându-i picioarele desculţe. Îşi dorea adesea ca arderea cositorului să nu-i ascută absolut toate simţurile – sau măcar nu pe toate în acelaşi timp. Avea nevoie de un văz mai bun ca să străpungă întunericul şi îşi putea întrebuinţa cu folos şi auzul mult mai fin. Însă, arzând cositor, frigul nopţii devenea încă şi mai pătrunzător pentru pielea lui mult prea sensibilă, iar tălpile îl făceau conştient de existenţa tuturor pietricelelor şi a denivelărilor lemnului pe care le atingeau.

Fortăreaţa Venture se înălţă în faţa lui. Prin comparaţie cu oraşul întunecat, era atât de luminoasă, încât părea să strălucească. Înalta nobilime îşi ducea viaţa după un program diferit de al oamenilor obişnuiţi; bogaţii îşi puteau permite să folosească ulei de lampă şi lumânări din belşug – ba chiar şi să le irosească – aşa că n-aveau de ce să se plece în faţa capriciilor vremii şi ale soarelui.

Fortăreaţa era maiestuoasă – asta sărea în ochi la o simplă privire asupra arhitecturii. Deşi înconjurată de un zid de apărare, era, în sine, mai degrabă o construcţie artistică decât o fortificaţie. În lateral se arcuiau spre exterior contraforturi solide, îngăduind existenţa ferestrelor cu modele complicate şi a unor turnuri ascuţite, de o mare delicateţe. Vitralii splendide, înalte, se întindeau de-a lungul pereţilor unei clădiri dreptunghiulare şi prin ele se revărsa lumina din interior, dându-i ceţii din jur o strălucire multicoloră.

Kelsier aprinse fier, incendiindu-l cu flacără puternică, şi cercetă noaptea în căutarea unor bucăţi mari de metal. Se afla prea departe de fortăreaţă, nu putea folosi obiecte mici, ca monedele sau balamalele. Avea nevoie de o ancoră mai mare ca s-acopere distanţa.

Cele mai multe dintre liniile albastre erau palide. Kelsier văzu că două dintre ele care se mişcau încet în faţa lui, respectând un tipar – erau probabil două santinele postate pe acoperiş. Le simţea platoşele şi armele. În ciuda considerentelor Allomantice, majoritatea nobililor continuau să-şi înarmeze oştenii cu metal. Ceţurienii care puteau să Împingă sau să Tragă metalele erau foarte puţini, iar Născuţii-din-Ceaţă, încă şi mai puţini. Cei mai mulţi lorzi socoteau că nu era practic să-ţi laşi oştenii şi străjerii efectiv neînarmaţi ca să contracarezi acţiunile unei părţi infime a populaţiei.

Nu, cea mai mare parte a înaltei nobilimi se baza pe alte mijloace ca să se ferească de Allomanţi. Kelsier zâmbi. Dockson îi spusese că Venture avea un grup de ucigători-de-ceaţă; dacă era adevărat, atunci probabil urma să-i întâlnească înainte de ivirea zorilor. Îşi abătu pe moment atenţia de la oşteni, concentrându-se în schimb asupra unei linii albastre groase, ce ducea către vârful semeţ al fortăreţei. Probabil că acoperişul era protejat de plăci de bronz sau de cupru. Îşi incendie fierul, respiră adânc şi Trase de linie.

Zvâcni brusc, smuls din locul său şi azvârlit în aer.

Continuă să ardă fier, trăgându-se către fortăreaţă cu o viteză înspăimântătoare. Zvonurile spuneau că Născuţii-din-Ceaţă puteau zbura, însă nu era decât o exagerare încărcată de nostalgie. Trasul şi Împinsul către metale semănau de obicei mai puţin cu zborul şi mai degrabă cu o cădere – numai că în cealaltă direcţie. Un Allomant trebuia să Tragă cu putere ca să-şi capete avântul necesar, şi asta-l trimitea către ancora lui cu viteze înfricoşătoare.

Kelsier era atras către fortăreaţă, ceaţa unduindu-i în jur. Vedea clar zidul de apărare care o înconjura, dar pe măsură ce înainta, trupul îi cobora uşor către pământ. Era din nou sâcâietoarea sa greutate, îl trăgea în jos. Până şi cea mai rapidă săgeată se înclină către pământ în zbor.

Fiind astfel supus greutăţii sale, nu se îndrepta direct către acoperiş, ci descria un arc. Îşi continuă drumul spre zid pe o traiectorie aflându-se cu mai bine de zece metri mai jos decât vârful construcţiei şi încă înaintând cu o viteză terifiantă.

Respiră adânc şi arse fludor, întrebuinţându-l ca să-i mărească forţa fizică, cam în acelaşi fel în care îi ascuţea cositorul simţurile. Se răsuci în aer, lovind zidul de piatră mai întâi cu picioarele. Până şi muşchii săi întăriţi protestară, nemulţumiţi de o asemenea purtare, dar se opri fără să-şi rupă niciun os. Îşi întrerupse imediat legătura cu acoperişul, aruncând o monedă şi Împingându-se către ea chiar în clipa când începea să cadă. Se întinse în afară, alese un obiect metalic de deasupra lui – una dintre ramele de sârmă ale vitraliilor – şi se Trase într-acolo.

Moneda izbi pământul şi deveni brusc în stare să-i susţină greutatea. El se avântă în sus, Împingând în monedă şi Trăgând în acelaşi timp de ramă. Apoi, stingând ambele metale, lăsă inerţia să-l poarte prin ceaţa întunecoasă pe ultimii doi–trei metri. Cu mantia fâlfâindu-i fără zgomot, ajunse pe marginea aleii de patrulare, îşi făcu vânt peste balustrada ei de piatră şi ateriză în tăcere pe cornişă.

Un străjer luat prin surprindere se afla la trei paşi distanţă. Kelsier se năpusti asupra lui într-o secundă, avântându-se în aer. Trăgând uşor de platoşa de oţel a bărbatului, îl făcu să-şi piardă echilibrul. Apoi lăsă forţa Fier-Tragerii să-l aducă lângă el şi-şi scoase cu iuţeală unul dintre pumnalele de sticlă. Coborî izbindu-l pe oştean în piept cu amândouă picioarele, apoi se ghemui şi-l spintecă, rotindu-şi arma cu puterea mărită de fludor.

Omul se prăbuşi, cu gâtul tăiat. Kelsier ateriză cu graţie alături de el şi îşi încordă auzul, străduindu-se să surprindă, în noapte, orice sunet care ar fi dat alarma. Nu desluşi niciunul.

Lăsă santinela pradă morţii sale bolborositoare. Era probabil un nobil de rang neînsemnat. Un duşman. Dacă ar fi fost în schimb un soldat skaa – momit să-şi trădeze poporul pentru câţiva bănuţi… Ei bine, Kelsier era chiar mai încântat să trimită astfel de oameni în eternitate.

Se Împinse în platoşa muribundului, sărind de pe aleea de patrulare mai sus, chiar pe acoperiş. Îi simţi sub tălpi suprafaţa de bronz, rece şi alunecoasă. Îl traversă în goană, îndreptându-se către latura de sud a clădirii, în căutarea balconului despre care-i vorbise Dockson. Nu-şi făcea prea multe griji la gândul că ar fi putut fi văzut; în seara aceea, urmărea să fure o cantitate de atiu, al zecelea ca putere dintre metalele Allomantice cunoscute de toată lumea. Însă avea, oricum, şi un al doilea scop: să stârnească tulburări.

Găsi balconul cu uşurinţă. Lung şi lat, părea un soi de terasă, un loc de distracţie pentru grupuri mici. Însă în momentul acela era cufundat în tăcere – pustiu, dacă nu puneai la socoteală cele două străji. Kelsier se ghemui fără zgomot în ceţurile nopţii de deasupra lui, ascuns sub mantia cenuşie strânsă în jurul trupului şi cu degetele picioarelor curbate în jurul marginii metalice a acoperişului. Cele două santinele pălăvrăgeau dedesubt, nebănuindu-i prezenţa.

E timpul să facem puţin zgomot.

Kelsier sări de pe cornişă exact între cei doi soldaţi. Arzând fludor ca să-şi întărească trupul, se întinse în afară şi se Oţel-Împinse, cu sălbăticie, în ambii bărbaţi în acelaşi timp. Fiindcă el însuşi se proptise bine pe picioare în centru, cei doi se treziră aruncaţi în direcţii opuse. Ţipară, surprinşi de forţa neaşteptată care-i trântea pe spate, azvârlindu-i peste balustradă, în bezna de dedesubt.

Continuară să urle în cădere. Kelsier deschise uşile balconului dintr-o smucitură, lăsând zidul de ceaţă să se prăvălească înăuntru, înconjurându-l, cu tentaculele târându-se ca să ia în stăpânire încăperea întunecată de dincolo de el.

Cu trei odăi mai încolo de balcon, îşi aminti, înaintând în fugă, aplecat. Stăpânită de linişte, a doua încăpere era un soi de seră. Tufişuri cultivate şi copaci de înălţime redusă se întindeau de la un capăt la altul în şiruri scunde, iar unul dintre pereţi era alcătuit din ferestre imense, din podea până-n tavan, menite să-i ofere vegetaţiei lumina soarelui. Cu toate că domnea întunericul, Kelsier ştia că plantele erau, toate, de culori întru câtva diferite de cafeniul tipic – probabil unele albe, altele roşii şi, poate, câteva de un galben deschis. Orice care nu era cafeniu reprezenta o raritate cultivată şi păstrată de nobilime.

Traversă în grabă sera. Iar în faţa uşii următoare se opri, observându-i conturul luminos. Îşi stinse cositorul, pentru ca ochii lui sensibili să nu fie orbiţi la intrarea în odaia luminată, apoi deschise brusc uşa.

Se repezi înăuntru, clipind din cauza luminii şi cu câte un pumnal în fiecare mână. Însă încăperea era totuşi pustie. Şi era evident o cameră de lucru; pe fiecare perete, alături de rafturile de cărţi, se afla câte un felinar aprins, iar într-un colţ stătea o masă de scris.

Kelsier îşi puse cuţitele la loc, arzând oţel şi căutând surse de metal. Într-un alt colţ se găsea un seif imens, dar era prea la vedere. Aşa cum era de aşteptat, o altă sursă bogată îşi semnală prezenţa din interiorul peretelui estic. Kelsier se apropie şi îşi trecu degetele peste tencuială. Ca mulţi alţi pereţi din fortăreţele nobililor, şi acela era acoperit de o frescă delicată. Creaturi din alte lumi trândăveau sub un soare roşu. Peretele fals avea mai puţin de un sfert de metru pătrat şi fusese plasat astfel încât îmbinările să fie ascunse de pictura murală.

Întotdeauna mai există încă un secret, se gândi Kelsier. Nu se osteni încercând să deducă în ce mod se deschidea uşa mascată. Arse pur şi simplu oţel, întinzându-se şi smucind de o sursă de metal săracă, care, presupuse el, era mecanismul de închidere. La început, aceasta opuse rezistenţă, trăgându-l către perete, dar el arse fludor şi smuci mai tare. Lacătul pocni şi panoul se deschise, lăsând la vedere un seif încastrat în perete.

Kelsier zâmbi. Părea destul de mic ca să poată fi cărat de un bărbat cu puterea sporită de fludor, presupunând că îl putea scoate din zid.

Făcu un salt, Fier-Trase de seif şi ateriză cu picioarele lipite de perete, câte unul de fiecare parte a panoului deschis. Continuă să Tragă, menţinându-se în acelaşi loc, şi-şi incendie fludorul. Un val de forţă îi inundă picioarele, şi-şi incendie şi oţelul, Trăgând de seif.

Se încordă, mârâind încet din cauza efortului. Era o încercare, avea să vadă ce urma să cedeze mai întâi – seiful sau picioarele lui.

Obiectul râvnit se mişcă în rama care îl fixa. Kelsier Împinse mai tare, cu toţi muşchii protestând. Pentru o clipă lungă, nu se întâmplă nimic. Pe urmă, seiful se clătină şi se smulse din perete. Kelsier căzu pe spate, arzând oţel şi Împingându-se în seif ca să se dea deoparte din calea lui. Ateriză cu stângăcie, sudoarea picurându-i de pe frunte când seiful se izbi de podeaua de lemn, aruncând aşchii în jur.

Doi străjeri alarmaţi dădură buzna în încăpere.

— Era şi timpul, remarcă imediat Kelsier, ridicând o mână şi Trăgând de sabia unuia dintre cei doi.

Arma ţâşni din teacă, răsucindu-se în aer, şi îşi continuă drumul drept spre Kelsier, cu vârful înainte. El îşi stinse fierul, păşi în lateral şi prinse sabia de mâner când inerţia o purtă pe lângă el.

— Născut-din-Ceaţă! ţipă străjerul.

Kelsier zâmbi şi făcu un salt înainte.

Oşteanul scoase un pumnal. Kelsier Împinse, smulgându-l din mâna adversarului său, apoi îl roti, despărţind capul străjerului de trup. Al doilea străjer înjură, dezlegându-şi platoşa.

Kelsier se Împinse în propria sabie, exact când soldatul îşi încheia mişcarea. Arma i se smulse dintre degete şi zbură şuierând drept către al doilea străjer. Armura acestuia căzu – împiedicându-l pe Kelsier să se Împingă în ea – exact când atingea podeaua cadavrul primului oştean. O clipă mai târziu, sabia lui Kelsier se înfipse singură în pieptul acum lipsit de platoşă al celui de-al doilea. Omul se împletici fără să scoată niciun sunet, apoi se prăbuşi.

Kelsier se întoarse cu spatele la leşuri, cu mantia foşnindu-i. Furia lui era tăcută, nu la fel de înverşunată ca în noaptea când îl ucisese pe lordul Tresting. Dar o simţea totuşi, o simţea în mâncărimile pe care i le dădeau cicatricele şi în amintirea ţipetelor femeii pe care o iubise. Din punctul lui de vedere, oricine sprijinea Ultimul Imperiu îşi pierdea dreptul la viaţă.

Îşi incendie fludorul, întărindu-şi trupul, apoi se ghemui lângă seif. Se clătină o clipă sub greutatea lui, apoi îşi găsi echilibrul şi începu să-şi târşâie picioarele înapoi, către balcon. Poate că-n seif era atiu, poate că nu era. Oricum, el n-avea timp să verifice.

Ajunsese la mijlocul serei când auzi paşi în urma lui. Se întoarse şi văzu camera de lucru umplându-se de siluete. Erau opt, toate înveşmântate în robe largi, cenuşii, şi având câte un baston de duel şi câte un scut în loc de săbii. Ucigători-de-ceaţă.

Kelsier lăsă seiful jos. Ucigătorii-de-ceaţă nu făceau parte dintre Allomanţi, dar erau antrenaţi să lupte cu Ceţurieni şi cu Născuţi-din-Ceaţă. N-aveau pe trupuri nicio fărâmă de metal şi erau pregătiţi să facă faţă trucurilor lui.

Se retrase cu un pas, întinzându-se şi zâmbind. În odaia de lucru, cei opt bărbaţi se răsfirară în evantai, mişcându-se cu precizie şi fără zgomot.

O să fie interesant.

Ucigătorii-de-ceaţă atacară, dând buzna în seră doi câte doi. Ghemuindu-se brusc sub primul atacator, Kelsier îşi scoase pumnalele şi încercă să-i spintece pieptul. Însă Ucigătorul-de-ceaţă făcu un salt înapoi şi, cu o rotire a bastonului, îl sili să se îndepărteze.

Kelsier îşi incendie fludorul, lăsându-şi picioarele cu muşchi acum întăriţi să-l aducă înapoi printr-un salt puternic. Scoase cu o mână un pumn de monede şi le Împinse către adversari. Discurile de metal zburară şuierând prin aer, dar duşmanii lui erau pregătiţi. Îşi înălţară scuturile şi monedele ricoşară din lemn, azvârlind aşchii în toate părţile, dar nevătămând oamenii.

Kelsier se uită la ceilalţi Ucigători-de-ceaţă, care umplură încăperea, îndreptându-se spre el. Nu puteau spera să-l biruie într-o înfruntare prelungită – tactica aleasă avea să fie năpustirea tuturor asupra lui, în acelaşi timp, sperând să-l dea gata repede sau cel puţin să-l ţină pe loc până ce aveau să fie treziţi şi trimişi la luptă Allomanţii. El ateriză aruncând o privire către seif.

Nu putea să plece şi să îl abandoneze. Avea el însuşi o tot atât de mare nevoie de o încheiere rapidă a înfruntării. Incendiind fludor, se repezi înainte cu un salt şi încercă o lovitură de pumnal, dar nu reuşi să treacă de scuturi. Abia avu timp să evite izbitura unui baston care-i ţintea capul.

Trei dintre Ucigătorii-de-ceaţă se repeziră să treacă în spatele lui, tăindu-i retragerea către odaia cu balcon. Grozav, îşi spuse el, încercând să urmărească simultan mişcările tuturor celor opt adversari. Se apropiau cu precizie şi prudenţă, luptând ca o echipă.

Scrâşnind din dinţi, Kelsier îşi incendie din nou fludorul; observă că era pe sfârşite. Dintre toate cele opt metale de bază, se mistuia cel mai repede.

Acum nu-i timp pentru astfel de griji. Bărbaţii din spatele lui îl atacară şi Kelsier sări din calea lor – se trimise pe sine însuşi către centrul încăperii Trăgând de seif. Şi Împinse imediat ce atinse podeaua alături de el, azvârlindu-se în aer. Se îndoi de mijloc, sărind peste capetele a doi atacatori şi ateriză lângă un şir de copăcei plantaţi cu mare grijă. Se răsuci, incendiind fludor şi ridicându-şi braţele într-un gest de apărare împotriva loviturii despre care ştia că urma să vină.

Bastonul de duel îi izbi antebraţul. O răbufnire de durere îi coborî către încheietura mânii, dar osul întărit de fludor rezistă. Iar el rămase în mişcare, repezindu-şi cealaltă mână în faţă şi împlântând un pumnal în pieptul adversarului.

Omul se retrase surprins, împleticindu-se, şi mişcarea smulse pumnalul lui Kelsier. Un al doilea Ucigător-de-ceaţă îl atacă, dar el se aplecă, îşi duse mâna liberă în jos şi-şi desprinse brusc punga cu monede de centură. Adversarul se pregătea să pareze lovitura pumnalului rămas, dar el îşi înălţă cealaltă mână şi-i aruncă punga cu monede în scut.

Pe urmă se Împinse în monedele din pungă.

Ucigătorul-de-ceaţă urlă, fiind azvârlit cu spatele înainte de forţa Oţel-Împingerii. Kelsier îşi incendie oţelul, Împingând atât de tare, încât fu el însuşi azvârlit înapoi – departe de cei doi bărbaţi care încercaseră să-l atace. El şi adversarul lui se treziră aruncaţi în direcţii opuse. Kelsier se ciocni de peretele din spatele său, dar continuă să Împingă, izbindu-şi potrivnicul – cu tot cu pungă şi scut – de una dintre ferestrele imense ale serei.

Scânteierile unui felinar din camera de lucru prinseră să danseze peste cioburile geamului. Figura disperată a Ucigătorului-de-ceaţă dispăru în întunericul de dincolo de acesta, iar ceaţa – tăcută, dar ameninţătoare – prinse să se târască prin fereastra spartă.

Ceilalţi şase bărbaţi înaintau fără încetare, şi Kelsier fu nevoit să-şi uite durerea din braţ în vreme ce se apleca, evitând două lovituri.

Se răsuci, ferindu-se şi atingând în treacăt un copăcel, dar un al treilea Ucigător-de-ceaţă se repezi, pocnindu-l cu bastonul peste coaste.

Atacul îl aruncă în locul unde era plantat micul arbore. Se împiedică, apoi căzu la intrarea în încăperea luminată, scăpând pumnalul. Icni, cu răsuflarea tăiată de durere, lăsându-se în genunchi şi ţinându-se de coaste. Lovitura ar fi frânt coastele oricui altcuiva. Până şi el avea să se-aleagă cu o vânătaie imensă.

Adversarii săi îşi continuară înaintarea, răspândindu-se şi înconjurându-l. El se ridică împleticindu-se, cu ochii din ce în ce mai împăienjeniţi de durere şi de efort. Scrâşni din dinţi, luă unul dintre flacoanele cu metal rămase. Îi goli conţinutul dintr-o singură înghiţitură, refăcându-şi rezerva de fludor, apoi arse cositor. Lumina aproape că îl orbi, iar durerea din braţ păru dintr-odată mai violentă, dar răbufnirea senzaţiilor intensificate îi limpezi capul.

Cei şase Ucigători-de-ceaţă se năpustiră, atacându-l brusc, toţi ca unul.

Kelsier îşi repezi mâna în lateral, arzând fier şi căutând metale. Cea mai apropiată sursă era o greutate argintie, un obiect masiv, care presa un teanc de hârtii de pe o masă din apropiere. Şi-o aduse în mână, apoi se întoarse, luând poziţie de atac, cu braţul întins spre bărbaţii ce se apropiau.

— Bun, mârâi el.

Arse oţel, cu o străfulgerare de putere. Lingoul i se desprinse de mână şi despică aerul. Cel mai apropiat Ucigător-de-ceaţă îşi înălţă scutul, dar cu o mişcare prea lentă. Lingoul îl pocni în umăr cu un scrâşnet, şi el se prăbuşi urlând.

Kelsier se răsuci în lateral, plecându-se ca să evite o lovitură de baston şi punând un alt Ucigător-de-ceaţă între el şi bărbatul căzut. Arse fier, Trăgând lingoul înapoi, către sine. Obiectul străbătu aerul, izbindu-l pe al doilea Ucigător-de-ceaţă în tâmplă. Omul se prăvăli, iar lingoul făcu un salt.

Unul dintre adversarii rămaşi înjură, repezindu-se să atace. Kelsier împinse lingoul încă în zbor, îndepărtându-l de sine – şi de bărbatul care îl ataca, având scutul ridicat. Auzi bucata de metal căzând pe podea, în spatele lui, întinse braţul – arzând fludor – şi prinse bastonul Ucigătorului-de-ceaţă, întrerupându-i lovitura.

Omul mârâi, înfruntând puterea sporită a lui Kelsier. Acesta nu se osteni să-ncerce să-i smulgă arma; în schimb, Trase brusc de lingoul căzut, azvârlindu-l în spate cu o viteză letală. Se răsuci în ultima clipă, folosindu-şi avântul ca să-şi răsucească adversarul – aducându-l exact în calea lingoului.

Bărbatul căzu lat.

Kelsier incendie fludor, întărindu-se ca să facă faţă atacurilor. Cum era de aşteptat, un baston îl izbi peste umeri. Se poticni şi căzu în genunchi când lemnul se fisură trosnind, dar arse cositor ca să nu leşine. Durerea şi luciditatea îi străfulgerară prin minte. Trase de lingou – desprinzându-l brusc de spatele muribundului – şi păşi în lateral, lăsând arma improvizată să-i zboare pe lângă trup.

Cei doi Ucigători-de-ceaţă mai apropiaţi de el se ghemuiră, prevăzători. Lingoul se lovi de scutul unuia dintre ei, dar Kelsier nu continuă să-mpingă, ca nu cumva să-şi piardă echilibrul. Arse în schimb fier, smucind bucata de metal şi aducând-o spre el. Se aplecă, stingându-şi fierul, şi simţi lingoul şuierându-i pe deasupra capului. Se auzi un pocnet când se ciocni cu bărbatul care tocmai se furişa către el.

Kelsier se răsuci, arzând fier şi oţel ca să trimită lingoul către ultimii doi bărbaţi şi făcându-l să cadă pe podea, exact în faţa lor. Aceştia îl priviră bănuitori, cu atenţia distrasă de la Kelsier, care începu să alerge şi sări, Oţel-Împingându-se către lingou şi trecând peste creştetele celor doi. Ucigătorii-de-ceaţă înjurară şi se răsuciră. În timp ce ateriza, Kelsier trase din nou de lingou, care izbi din spate ţeasta unui adversar, zdrobind-o.

Ucigătorul-de-ceaţă amuţi. Lingoul se răsuci de câteva ori şi Kelsier îl prinse din zbor, simţindu-i suprafaţa rece lipicioasă de sânge. Ceaţa pătrunsă prin fereastra spartă i se scurgea pe lângă picioare, încolăcindu-se în jurul lor. Îşi coborî mâna, îndreptând-o direct către ultimul Ucigător-de-ceaţă.

Undeva, în încăpere, un bărbat căzut gemu.

Supravieţuitorul se retrase cu un pas, îşi lăsă arma să cadă şi o rupse la fugă. Kelsier zâmbi, coborându-şi mâna.

Lingoul îi fu Împins brusc printre degete. Zbură prin încăpere şi o părăsi spărgând un alt geam. Kelsier înjură şi se răsuci pe călcâie, dând cu ochii de un grup de bărbaţi şi mai numeros, care se revărsa în camera de lucru. Purtau cu toţii haine de nobili. Allomanţi.

Mai mulţi îşi înălţară mâinile şi spre Kelsier îşi luă zborul o rafală de monede. El incendie oţel, Împingându-le într-o parte. Micile discuri metalice împroşcară toată încăperea, spărgând geamurile şi făcând ţăndări lemnul. Kelsier simţi ceva smucindu-l de centură şi ultimul flacon cu metale îi fu smuls, Tras către odaia alăturată. Mai mulţi bărbaţi solizi se apropiară alergând ghemuiţi pe sub tirul de monede. Brutali – Ceţurieni care, ca şi Ham, puteau să ardă fludor.

E timpul să plec, se gândi Kelsier, deviind un alt val de monede şi scrâşnind din dinţi, chinuit de durerea din coaste şi din braţ. Se uită peste umăr; avea la dispoziţie câteva clipe, dar n-ar fi reuşit niciodată să se-ntoarcă pe balcon. În vreme ce de el se apropiau tot mai mulţi Ceţurieni, trase aerul adânc în piept şi se repezi către una dintre ferestrele de înălţimea peretelui, acum spartă. Sări în ceaţă, rotindu-se în timp ce cădea, şi se întinse să Tragă cu hotărâre de seiful de pe duşumea.

Zvâcni în aer, înclinându-se către clădire, de parc-ar fi fost legat de seif cu o funie. Şi simţi că greutatea lui trăgea de obiect, îl făcea să alunece, frecându-se de podeaua serei. Se izbi de perete, dar continuă să Tragă, prinzându-se de partea de sus a pervazului. Stând cu capul în jos în nişa ferestrei, se încordă, Trăgând de seif fără întrerupere.

Acesta apăru pe marginea podelei de deasupra. Se legănă, apoi căzu pe fereastră, plonjând drept spre Kelsier. El zâmbi, îşi stinse fierul şi se împinse cu picioarele ca să se îndepărteze de clădire, aruncându-se în ceaţă ca un scufundător nebun. Căzu pe spate prin întuneric, abia întrezărind o faţă furioasă ieşind prin geamul spart de deasupra.

Kelsier trase cu prudenţă de seif, mişcându-se prin aer. Ceaţa i se încolăci în jur, ascunzând totul, creându-i impresia că nu cădea nicidecum – că era doar suspendat în neant.

Se întinse spre seif, apoi se răsuci în aer şi se Împinse către el, aruncându-se în sus. Seiful se prăbuşi pe pietrele pavajului de dedesubt. Kelsier se împinse uşor către el, încetinindu-şi căderea până când se opri, cu o zvâcnire, în aer, cam la un metru deasupra pământului. Rămase o clipă suspendat în ceaţă, cu panglicile mantiei ondulându-se şi fluturând în vânt, apoi se lăsă să cadă alături de seif.

Aceasta se zdrobise în momentul căderii. Kelsier îi forţă uşa deformată, concentrându-şi auzul ascuţit de cositor ca să desluşească orice strigăt de alarmă din clădirea de alături. În seif găsi o pungă mică plină cu nestemate, plus două poliţe de câte zece mii de lacre, şi-şi puse totul în buzunar. Continuă să caute, pe pipăite, dintr-odată temându-se că tot efortul din noaptea aceea fusese zadarnic. Apoi degetele lui o găsiră – o altă pungă mică, tocmai în fund.

O deschise şi descoperi o grămadă de fărâme de metal, părând tot atâtea mărgele. Atiu. Cicatricele îl arseră şi amintirile din timpul petrecut în Puţuri îi reveniră în minte.

Strânse punga în pumn şi se ridică. Observă, cu încântare, o siluetă contorsionată, care zăcea pe pavaj la o mică distanţă – rămăşiţele Ucigătorului-de-ceaţă pe care-l aruncase pe fereastră. Se îndreptă spre ele şi îşi recuperă punga cu monede cu o Fier-Tragere.

Nu, noaptea n-a fost irosită. Chiar dacă n-ar fi găsit atiu, orice noapte care se sfârşea cu moartea unui grup de nobili era, după părerea lui Kelsier, încununată de izbândă.

Strânse punga lui într-o mână şi pe cea cu atiu în cealaltă. Îşi lăsă fludorul să ardă – fără puterea pe care i-o împrumuta trupului său, probabil că s-ar fi prăbuşit din cauza durerii provocate de răni – şi se grăbi să dispară în noapte, îndreptându-se spre prăvălia lui Ciomege.

E adevărat că nu mi-am dorit niciodată asta. Dar cineva trebuie s-oprească Adâncimea. Şi, după toate aparenţele, Terris e singurul loc unde se poate înfăptui aşa ceva.

Oricum, în această privinţă nu trebuie să-i cred pe cuvânt pe filosofi. Acum pot să simt ţelul nostru, pot să-l înţeleg, cu toate că alţii nu sunt în stare. Pulsează… în mintea mea, de departe, din munţi.

CAPITOLUL 6

Vin se trezi într-o odaie tăcută, cu lumina roşie a soarelui pătrunzând prin crăpăturile obloanelor. Rămase o clipă întinsă în pat, tulburată. Ceva nu era aşa cum ar fi trebuit. Nu faptul că se trezise într-un loc nefamiliar – călătorind împreună cu Reen se obişnuise cu viaţa nomadă. Avu nevoie de o clipă ca să priceapă ce anume o stânjenea.

Odaia era pustie.

Nu numai că era pustie, era spaţioasă. Nu era ticsită de oameni. Şi era… confortabilă. Se afla pe o saltea adevărată, înălţată pe suporţi, cu cearşafuri şi cu o cuvertură de pluş. Odaia era împodobită cu un şifonier solid, din lemn, şi avea chiar şi un covor rotund. Poate că altora li s-ar fi părut înghesuită şi ascetică, dar pentru Vin era luxoasă.

Se ridică, încruntându-se. Nu i se părea în ordine să aibă o odaie numai a ei. Stătuse întotdeauna înghesuită în săli de cazarmă, pline cu membrii unei bande. Chiar şi atunci când călătorise, dormise pe poteci ale cerşetorilor sau în peşterile răzvrătiţilor, iar Reen fusese acolo, împreună cu ea. Fusese întotdeauna nevoită să facă eforturi ca să găsească un strop de intimitate. Faptul că o dobândise cu atâta uşurinţă părea să devalorizeze anii pe care şi-i petrecuse savurându-şi scurtele momente de singurătate.

Coborî din pat, fără să se ostenească să deschidă obloanele. Lumina palidă a soarelui îi dădea de înţeles că era încă dimineaţa devreme, dar auzea deja oameni mergând pe coridor. Se apropie tiptil de uşă, o întredeschise şi aruncă o privire.

În noaptea de dinainte, după plecarea lui Kelsier, Dockson o condusese la prăvălia lui Ciomege. Fiindcă era târziu, acesta îi găzduise imediat pe fiecare în camera lui separată. Însă Vin nu intrase imediat în pat. Aşteptase să adoarmă toată lumea, apoi se furişase afară, să cerceteze locul.

Clădirea arăta mai degrabă a han decât a prăvălie. Deşi avea jos o încăpere în care era expusă marfa şi un atelier mare în partea din spate, primul etaj era ocupat, în cea mai mare parte, de mai multe coridoare lungi, de-a lungul cărora se înşirau odăi pentru oaspeţi. Exista şi un al doilea etaj, unde distanţele dintre uşi erau mai mari, sugerând că şi despre încăperi se putea spune acelaşi lucru. Nu ciocănise ca să caute trape sau pereţi falşi – zgomotul ar fi putut trezi pe cineva –, dar ştia din experienţă că n-ar fi putut fi un bârlog bun fără să aibă măcar un subsol secret şi nişte borte de fugă.

Una peste alta, era impresionată. Uneltele de dulgherie şi lucrările pe jumătate terminate de la parter vorbeau despre un atelier onorabil, folosit drept faţadă. Bârlogul era sigur, bine aprovizionat şi bine întreţinut. Privind prin crăpătura uşii, zări un grup de vreo şase bărbaţi tineri, năuci de somn, ieşind de pe culoarul din partea opusă celui în care se afla ea. Purtau haine simple şi coborâră scările către atelier.

Ucenici tâmplari, se gândi Vin. Asta-i acoperirea lui Ciomege – e un meşteşugar skaa. Cei mai mulţi skaa duceau o viaţă trudită, pe plantaţii; chiar şi cei care locuiau într-un oraş erau în general siliţi să facă o muncă umilă. Însă acelor câţiva care se dovedeau talentaţi le era îngăduit să aibă o meserie. Şi rămâneau totuşi skaa; erau plătiţi cu zgârcenie şi se aflau întotdeauna la bunul plac al capriciilor nobilimii. Însă se bucurau de o oarecare libertate, invidiată de majoritatea semenilor lor.

Ciomege era, probabil, un maistru tâmplar. Ce-l îndemna pe un asemenea om – care, în viziunea oricărui skaa, ducea o viaţă extraordinară – să rişte alăturându-li-se celor din lumea fărădelegii?

E Ceţurian, se gândi Vin. Kelsier şi Dickson l-au numit „Fumegător”. Probabil că trebuia să descopere singură ce însemna asta; experienţa îi spunea că un bărbat puternic avea să-şi ascundă cunoştinţele de ea cât mai mult cu putinţă, păstrându-şi devotamentul ei prin câte-o fărâmă fascinantă, oferită când şi când. Aceste cunoştinţe o legau de el – n-ar fi fost înţelept să i le dezvăluie prea curând.

Afară se auziră paşi, şi ea continuă să tragă cu ochiul prin crăpătură.

— Probabil că vrei să te pregăteşti, Vin, spuse Dockson, trecând pe lângă uşa ei.

Purta o cămaşă albă, de nobil, şi pantaloni lejeri, şi se părea că se trezise de mult şi se dichisise. Făcu o pauză, apoi adăugă:

— În camera de la capătul coridorului e o cadă cu apă proaspăt pregătită pentru tine, şi l-am pus pe Ciomege să-ţi caute câteva schimburi de haine. O să-ţi fie destul de bune până când o să-ţi putem face rost de ceva mai potrivit. Nu te grăbi cu baia – Kell a plănuit o întâlnire pentru după-amiaza asta, dar nu putem începe până nu sosesc Boare şi Ham.

Dockson îi zâmbi, privind-o prin crăpătura uşii, apoi îşi continuă drumul pe coridor. Vin roşi fiindcă fusese surprinsă. Sunt oameni cărora nu le scapă nimic. Va trebui să ţin minte.

Pe culoar se lăsă liniştea. Ea se strecură afară şi se îndreptă tiptil către odaia despre care i se vorbise, unde se simţi pe jumătate surprinsă văzând că o aştepta într-adevăr o baie caldă. Se încruntă, cercetând podeaua de mozaic şi cada de metal. Apa mirosea a parfum, aşa cum era moda pentru doamnele de obârşie înaltă.

Oamenii ăştia trăiesc mai degrabă ca nişte nobili decât ca nişte skaa, se gândi. Nu ştia sigur ce să creadă despre asta. Însă era evident că se aşteptau să se poarte şi ea la fel ca ei, aşa că închise uşa, trase zăvorul, apoi se dezbrăcă şi intră în cadă.

Propriul ei miros i se părea straniu.

Cu toate că parfumul era slab, câte o adiere o făcea din când în când să şi-l simtă. Era mirosul unei femei nobile în trecere, mirosul unui sertar deschis de degetele hoaţe ale fratelui ei. Devenea tot mai greu de desluşit pe măsură ce dimineaţa era tot mai târzie, dar continuă s-o îngrijoreze. Avea s-o deosebească de celelalte skaa. Dacă grupul aştepta din partea ei să facă asemenea băi cu regularitate, atunci trebuia să ceară îndepărtarea parfumurilor.

Masa de dimineaţă îi depăşi cu mult aşteptările. Mai multe femei skaa, de vârste diferite, lucrau în bucătăria prăvăliei, pregătind rulouri înfăşurate – pâine subţire, plată, rulată în jurul unei umpluturi fierte, din orz şi legume. Vin se opri în cadrul uşii, privindu-le cum munceau. Niciuna nu mirosea ca ea, dar erau mult mai curate şi mai îngrijite decât femeile skaa de rând.

De fapt, în toată clădirea domnea o curăţenie bizară. Noaptea n-avusese cum să observe, din cauza întunericului, dar podeaua era curată, frecată cu peria. Toţi lucrătorii – femeile de la bucătărie şi ucenicii – aveau feţele şi mâinile spălate. Ei i se părea ciudat. Era obişnuită să-şi aibă propriile degete murdare de cenuşă; când era cu Reen, dacă-şi spăla vreodată faţa, se grăbea să şi-o frece din nou cu cenuşă. O faţă curată sărea în ochi pe străzi.

Nici urmă de cenuşă prin colţuri, se gândi, privind podeaua. Aici se mătură mereu. Până atunci nu mai locuise niciodată într-un asemenea loc. Era aproape ca şi cum ar fi trăit în casa unui nobil.

Se uită din nou la femeile din bucătărie. Purtau rochii simple, albe cu cenuşiu, aveau eşarfe pe cap şi părul împletit în cozi lungi care le atârnau pe spate. Vin îşi trecu mâinile prin propriul păr. Şi-l ţinea scurt, ca al unui băiat – era tuns neuniform de unul dintre membrii bandei. Ea nu semăna cu femeile alea – nu semănase niciodată. Ascultând porunca lui Reen, trăise astfel încât toată lumea să vadă în ea mai întâi un hoţ şi apoi o fată.

Dar acum ce sunt? Parfumată după baie, însă purtând pantalonii cafenii şi cămaşa unui ucenic tâmplar, avea senzaţia clară a nepotrivirii cu locul unde se afla. Şi asta era rău – se simţea stângace şi fără îndoială că aşa şi părea. Un alt fapt care-o făcea să sară-n ochi.

Se întoarse s-arunce o privire în atelier. Ucenicii erau gata să-şi înceapă munca de dimineaţă, lucrând la diverse piese de mobilier. Erau în partea din spate, în timp ce Ciomege lucra în sala principală a prăvăliei, unde le dădea obiectelor expuse tuşa finală, ocupându-se de amănunte.

Uşa din spate a bucătăriei se deschise pe neaşteptate. Vin păşi din reflex într-o parte, lipindu-se cu spatele de perete şi rotindu-şi privirea prin încăpere.

Ham stătea în cadrul uşii, cu silueta înconjurată de lumina roşie a soarelui. Purta o cămaşă largă şi o vestă, ambele fără mâneci, şi aducea mai multe pachete mari. Nu era murdar de funingine – niciunul dintre membrii cetei nu fusese, niciodată, în cele câteva rânduri când îi văzuse Vin.

Ham traversă bucătăria şi intră în atelier.

— Ei, întrebă, lăsând pachetele să cadă, ştie cineva care e camera mea?

— O să-l întreb pe meşterul Cladent, răspunse unul dintre ucenici, pornind-o către încăperea din faţă.

Ham zâmbi, se întinse, apoi se răsuci spre Vin.

— ’Neaţa, Vin. Ştii, nu trebuie să te-ascunzi de mine. Facem parte din aceeaşi ceată.

Ea se destinse, dar rămase locului, dincolo de un şir de scaune aproape terminate.

— Şi tu o să locuieşti aici?

— Merită întotdeauna să stai lângă Fumegător, zise el, întorcându-i spatele şi dispărând în bucătărie.

Reveni o clipă mai târziu, cu un teanc de patru rulouri înfăşurate mari.

— Ştie cineva unde e Kell?

— Doarme, îl lămuri Vin. Aseară s-a-ntors târziu, şi încă nu s-a trezit.

Ham mormăi, muşcând dintr-o înfăşurată.

— Dox?

— E-n camera lui de la etajul doi, răspunse Vin. S-a trezit devreme, a coborât să mănânce ceva şi a urcat înapoi.

Nu adăugă că se uitase pe gaura cheii şi ştia şi că scria ceva, aşezat la masa lui de lucru.

Ham ridică dintr-o sprânceană.

— Întotdeauna ţii pe toată lumea sub observaţie aşa?

— Da.

El păstră o clipă tăcerea, apoi chicoti.

— Eşti o copilă ciudată, Vin.

Îşi adună pachetele în timp ce se-ntorcea ucenicul şi urcară amândoi scările.

Ea rămase în picioare, ascultându-le zgomotul paşilor. Se opriră la jumătatea primului coridor, probabil la câteva uşi distanţă de camera ei.

Mirosul de orz aburind îi făcea poftă. Aruncă o privire în bucătărie. Ham se dusese înăuntru şi luase mâncare. Oare îi era şi ei îngăduit să facă acelaşi lucru?

Străduindu-se să capete un aer plin de încredere în sine, Vin intră cu paşi mari. Un teanc de rulouri înfăşurate stătea pe un platou, urmând probabil să le fie duse ucenicilor în timp ce lucrau. Ea luă două. Niciuna dintre femei nu protestă. De fapt, câteva o priviră dând respectuoase din cap.

Acum sunt o persoană importantă, se gândi, cu o oarecare jenă. Oare ştiau că era… Născută-din-Ceaţă? Sau o tratau cu respect pur şi simplu fiindcă era un oaspete?

În final, luă un al treilea înfăşurat şi fugi în camera ei. Nu putea mânca atât de mult, însă intenţiona să răzuiască orezul şi să păstreze pâinea, care avea să reziste până mai târziu, pentru cazul că i-ar fi fost necesară.

Cineva îi bătu în uşă. Ea răspunse, deschizând cu o mişcare prudentă. De cealaltă parte a pragului stătea un tânăr – băiatul care-l însoţise pe Ciomege în bârlogul lui Camon cu o seară înainte.

Înalt şi slab, părea stânjenit şi purta haine cenuşii. Probabil că avea vreo cincisprezece ani, deşi, fiind atât de înalt, arăta ca şi cum ar fi fost mai vârstnic. Părea nervos, dintr-un motiv oarecare.

— Da? întrebă Vin.

— Ăă…

Ea se încruntă.

— Ce e?

— Eşti dorită, răspunse el, cu accentul pronunţat al oamenilor din est. Sus, în undele de deasupra, cu făcătura. Cu meşterul Jumps, la al doilea cat. Ăă…, tre’ să plec.

Băiatul se înroşi, apoi se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă grăbit, luând-o în susul treptelor.

Vin rămase în uşă, uluită. Asta ar trebui să aibă vreun înţeles? se întrebă.

Se uită în lungul coridorului. Băiatul părea să se-aştepte să-l urmeze. În cele din urmă, se hotărî s-o facă şi începu să urce scara cu prudenţă.

În capătul culoarului era o încăpere cu uşa deschisă, de unde se auzeau voci. Vin se apropie, se uită de după colţ şi descoperi o odaie frumos împodobită, cu un covor minunat şi cu scaune ce păreau confortabile. Pe o latură se afla un cămin în care ardea focul, iar scaunele erau aşezate cu faţa către o placă mare, pe care se putea scrie cu cărbune, sprijinită pe un şevalet.

Kelsier stătea în picioare, cu un cot sprijinit de soba din cărămidă şi cu un pocal de vin în mână. Aplecându-se uşor, Vin văzu că stătea de vorbă cu Boare. Domolitorul sosise pe la miezul zilei şi luase în stăpânire jumătate dintre ucenicii lui Ciomege ca să-i descarce lucrurile. Vin se uitase de la fereastra ei la tinerii care cărau bagajele – deghizate sub forma unor lăzi cu resturi de lemn – sus, în odaia lui. Boare nu se ostenise să-i ajute.

Ham era înăuntru, ca şi Dockson, iar Ciomege se instalase pe un scaun tapisat, cu umplutură din belşug, la cea mai mare distanţă posibilă de Boare. Băiatul care o călăuzise pe Vin era aşezat lângă Ciomege, pe un taburet, şi era evident că-şi propusese să nu se uite în direcţia ei. Pe ultimul scaun ocupat stătea Yeden, îmbrăcat – ca şi mai înainte – în hainele de lucru obişnuite pentru un skaa. Nu se sprijinea de spătar, de parcă i-ar fi dezaprobat moliciunea catifelată. Avea faţa murdară de funingine, aşa cum se aştepta Vin să fie a unui muncitor skaa.

Două scaune erau libere. Kelsier o văzu stând în prag şi îi adresă unul dintre zâmbetele lui îmbietoare.

— Ei, iat-o. Intră.

Vin studie încăperea. Avea o fereastră, deşi cu obloanele trase, fiindcă urma să se întunece în curând. Singurele scaune erau cele din semicercul lui Kelsier. Se apropie, resemnată, şi se aşeză pe cel liber de lângă Dockson. Era prea mare pentru cineva de statura ei, aşa că se cocoţă cu picioarele îndoite sub ea.

— Ăştia suntem toţi, spuse Kelsier.

— Pentru cine e ultimul scaun? întrebă Ham.

Kelsier zâmbi, le făcu tuturor cu ochiul şi lăsă întrebarea fără răspuns.

— Bun, să stăm de vorbă. Avem în faţă o sarcină grea şi e cu atât mai bine cu cât începem mai repede să conturăm un plan.

— Credeam că ai unul, spuse Yeden, neliniştit.

— Am un schelet al planului, spuse Kelsier. Ştiu ce trebuie să se petreacă şi am câteva idei în privinţa modului în care-o să acţionăm. Dar nu aduni un grup ca al nostru şi le spui oamenilor, pur şi simplu, ce-au de făcut. Trebuie să punem totul la punct împreună, începând cu o listă a problemelor pe care trebuie să le rezolvăm dacă vrem să meargă planul.

— Păi, zise Ham, lăsaţi-mă să mă lămuresc mai întâi cu scheletul. Planul e să-i adunăm lui Yeden o oaste, să provocăm haos în Luthadel, să luăm în stăpânire palatul, să furăm atiul Lordului Legiuitor şi să facem toată cârmuirea să cadă?

— În esenţă, încuviinţă Kelsier.

— Atunci, continuă Ham, principala noastră problemă e garnizoana. Dacă vrem haos în Luthadel, nu putem lăsa aici douăzeci de mii de oşteni care să menţină pacea. Ca să nu mai spun că oamenii lui Yeden nu vor cuceri niciodată cetatea atâta vreme cât pe ziduri opun rezistenţă oameni înarmaţi.

Kelsier dădu din cap. Luă o bucată de cărbune şi scrise pe tablă Garnizoana din Luthadel.

— Altceva?

— O să fie necesar să descoperim un mod în care să stârnim haosul, spuse Boare, gesticulând cu un pocal cu vin. Instinctele tale nu te înşală, dragul meu. Ăsta e oraşul în care-şi are Cultul cartierul general şi din care îşi conduc Marile Case imperiile negustoreşti. Avem nevoie să cadă Luthadelul dacă vrem ca Lordul Legiuitor să nu mai poată conduce.

— Dacă vorbim de nobilime, adăugă Dockson, atunci mai e şi altceva. Marile Case au forţe de pază în cetate, ca să nu mai vorbim de Allomanţii lor. Dacă vrem să-i predăm oraşul lui Yeden, trebuie să ne ocupăm de nobilii ăştia.

Kelsier dădu din cap şi scrise pe tablă, alături de Garnizoana din Luthadel, Haos şi Marile Case.

— Cultul, zise Ciomege, lăsându-se pe spătarul scaunului atât de tare încât Vin aproape nu mai reuşea să-i vadă faţa morocănoasă. În privinţa conducerii n-o să se schimbe nimic atâta vreme cât Inchizitorii de Oţel au un cuvânt de spus.

Kelsier adăugă pe tablă şi Cultul.

— Altceva?

— Atiul, spuse Ham. Ai putea foarte bine să-l scrii şi pe el acolo – va trebui să luăm palatul în stăpânire repede, imediat ce începe debandada, ca să fim siguri că nu profită altcineva de ocazie ca s-ajungă la tezaur.

Kelsier dădu încă o dată din cap, scriind pe tablă Atiu – Paza Tezaurului.

— Va trebui să găsim o metodă de strângere a oştii lui Yeden, adăugă Boare. O să fie necesar s-o facem fără zarvă, dar repede, şi să instruim oamenii într-un loc unde nu pot fi găsiţi de Lordul Legiuitor.

— Va trebui şi să fim siguri că răzvrătirea skaa e pregătită să preia controlul asupra oraşului Luthadel, adăugă Dockson. Pătrunderea în palat şi ocuparea lui va fi o poveste spectaculoasă, dar ar fi frumos dacă, după ce se va-ncheia totul, Yeden şi oamenii lui ar fi cu adevărat în stare să conducă.

Cuvintele Oaste şi Răzvrătirea Skaa apărură pe tablă.

— Iar eu, spuse apoi Kelsier, o să-l adaug pe Lordul Legiuitor. Dacă toate celelalte cad, vreau măcar să facem un plan pentru a-l scoate din oraş. Scrise pe listă şi Lordul Legiuitor, apoi se întoarse din nou către grup. Am uitat ceva?

— Păi, zise sec Yeden, dacă tot înşiri toate problemele pe care trebuie să le depăşim, ar trebui să notezi şi că suntem nebuni de legat – deşi nu cred că asta se poate anula.

Toată lumea chicoti, iar Kelsier scrise pe tablă Atitudinea Supărătoare a lui Yeden. Pe urmă se retrase cu un pas şi studie lista.

— Dacă împărţim astfel ceea ce-avem de făcut, nu sună chiar atât de rău, nu?

Vin se încruntă, străduindu-se să-şi dea seama dacă nu cumva Kelsier încerca să glumească. Lista nu era doar descurajatoare – era alarmantă. Douăzeci de mii de soldaţi imperiali? Forţele unite şi puterea înaltei nobilimi? Cultul? Se spunea că un Inchizitor de Oţel era mai puternic decât o mie de oşteni.

Însă mult mai deranjant era modul prozaic în care priveau lucrurile. Cum putea până şi să le treacă prin gând să i se împotrivească Lordului Legiuitor? El era… ei bine, era Stăpânul. Conducea întreaga lume. Era creatorul, apărătorul şi judecătorul omenirii. El îi salvase de Adâncime, apoi adusese cenuşa şi ceaţa, ca pedepse pentru necredinţa poporului. Vin nu era credincioasă în mod deosebit – hoţii inteligenţi ştiau să se ferească de Cultul de Oţel –, dar cel puţin cunoştea legendele.

Cu toate acestea, banda îşi privea lista de „probleme” cu hotărâre. Afişau o veselie sumbră – ca şi cum ar fi înţeles că aveau mai multe şanse să facă soarele să răsară în toiul nopţii decât să răstoarne Ultimul Imperiu. Însă intenţionau totuşi să-ncerce.

— Pe Lordul Legiuitor, şopti ea. Vorbiţi serios. Chiar vreţi s-o faceţi.

— Nu-i folosi numele drept blestem, Vin, spuse Kelsier. Până şi blasfemia îl onorează – când înjuri pomenindu-l, îl recunoşti drept zeu.

Vin amuţi şi se lăsă pe spătarul scaunului ei, cuprinsă de o vagă indiferenţă.

— Oricum, spuse Kelsier, zâmbind uşor. Are cineva idee cum putem depăşi toate problemele astea? Fireşte, lăsând deoparte părerea lui Yeden – ştim cu toţii că el e de nelecuit.

În încăpere se lăsă tăcerea şi toată lumea păru să cadă pe gânduri.

— Idei? întrebă Kelsier. Puncte de vedere? Impresii?

Boare clătină din cap.

— Acum, când e totul scris aici, nu pot să nu mă-ntreb dacă puştoaica n-are cumva dreptate. E o sarcină descurajantă.

— Dar se poate înfăptui, sublinie Kelsier. Să vorbim, pentru început, despre căderea oraşului. Ce putem face, destul de ameninţător pentru ca nobilimea să se trezească în plin haos, şi poate şi pentru ca garda palatului să iasă din cetate, ajungând la discreţia oştirii noastre? Ceva care să abată atenţia Cultului, ba chiar şi pe a Lordului Legiuitor, în timp ce ne conducem oamenii la asalt?

— Păi, zise Ham, în minte îmi vine o revoltă a întregii populaţii.

— N-o să meargă, spuse Yeden, sigur pe sine.

— De ce nu? întrebă Ham. Ştii cum sunt trataţi oamenii. Trăiesc în mahalale, lucrează în fabrici şi fierării de dimineaţă până seara şi jumătate din ei tot rabdă de foame.

Yeden clătină din cap.

— Nu înţelegeţi? Răzvrătirea încearcă de o mie de ani să facă populaţia skaa din oraşul ăsta să se revolte. Nu reuşeşte niciodată. Au suferit o înfrângere prea puternică – nici nu mai vor să se opună, nici nu mai speră că o pot face. De aceea am venit la voi ca să fac rost de-o armată.

Încăperea căzu în nemişcare. Însă Vin dădu încet din cap. Ea văzuse asta – o simţise. Nimeni nu se lupta cu Lordul Legiuitor. Chiar şi ducând viaţa unui hoţ, undeva, pe marginea societăţii, ştia. N-avea să fie nicio revoltă.

— Mă tem că are dreptate, recunoscu Kelsier. Skaa nu se vor răscula, nu în situaţia lor de acum. Dacă vrem să răsturnăm cârmuirea, trebuie s-o facem fără ajutorul mulţimii. Probabil c-o să putem recruta oşteni, dar nu e cazul să contăm pe întreaga populaţie.

— Putem provoca un soi de dezastru? sugeră Ham. Poate un incendiu?

Kelsier clătină din cap.

— Ar întrerupe negoţul pentru o vreme, dar mă-ndoiesc c-o să aibă efectul dorit. În plus, ar costa prea multe vieţi de skaa. Mahalalele ar arde, dar nu şi fortăreţele nobililor.

Boare oftă.

— Atunci ce-ar trebui să facem?

Kelsier zâmbi, cu ochii scânteindu-i.

— Dacă am întoarce Marile Case una împotriva alteia?

Boare păstră o clipă tăcerea.

— Un război al caselor…, spuse apoi, sorbind din vin cu un aer meditativ. A trecut ceva timp de când oraşul n-a mai avut parte de aşa ceva.

— Ceea ce înseamnă că încordarea a avut o grămadă de timp ca să dea în clocot, comentă Kelsier. Marea nobilime devine incredibil de puternică – Lordul Legiuitor abia mai izbuteşte s-o ţină sub control, şi asta ne oferă şansa să-i spulberăm strânsoarea. Marile Case din Luthadel sunt cheia – ele controlează negoţul din imperiu, ca să nu mai spun că-i au în sclavie pe cei mai mulţi skaa.

Arătă către tablă, plimbându-şi degetul de pe rândul pe care scrisese Haos pe cel unde scrisese Marile Case.

— Dacă reuşim să-ntoarcem casele din Luthadel una împotriva tuturor celorlalte, putem face să cadă cetatea. Născuţii-din-Ceaţă vor începe să-i asasineze pe capii famiilor. Averile se vor nărui. N-o să dureze mult până ce vor ajunge să se bată făţiş, pe străzi. O parte din înţelegerea noastră spune c-o să-i oferim lui Yeden un prilej ca să cucerească oraşul. Vă puteţi gândi la unul mai bun?

Boare încuviinţă, zâmbind.

— Are stil – şi-mi place ideea, nobilii stârniţi să se ucidă între ei.

— Ţie, Boare, îţi place întotdeauna mai mult când fac alţii treaba, dădu din cap Ham.

— Dragul meu prieten, ripostă Boare, întreg sensul vieţii constă în a găsi metode prin care să-i pui pe alţii la muncă în locul tău. Nu ştii nimic despre bazele ştiinţei creării bunurilor?

Ham înălţă dintr-o sprânceană.

— De fapt…

— A fost o întrebare retorică, îl întrerupse Boare, dându-şi ochii peste cap.

— Astea sunt de soiul cel mai bun! ripostă Ham.

— Lasă filosofia pe mai târziu, Ham, îi ceru Kelsier. Rămâi la subiect. Ce zici de propunerea mea?

— Ar putea să meargă, răspunse cel întrebat, lăsându-se pe spătarul scaunului. Dar nu-l văd pe Lordul Legiuitor lăsând lucrurile s-ajungă atât de departe.

— E treaba noastră să nu-i lăsăm de-ales, sublinie Kelsier. Se ştie că-şi lasă nobilii să se ciorovăiască pentru nimicuri, probabil ca să nu le rămână timp să-şi găsească un echilibru. Facem încordarea să crească, apoi silim cumva garnizoana să plece. Când casele vor începe să se lupte cu toată seriozitatea, Lordul Legiuitor n-o să le poată opri – decât trimiţându-şi eventual garda palatului pe străzi, şi noi tocmai asta vrem să facă.

— Ar putea şi să cheme o oaste de kolosşi, remarcă Ham.

— Adevărat, răspunse Kelsier. Numai că ăştia se află destul de departe. E un punct slab de care trebuie să ne folosim. Kolosşi sunt oşteni minunaţi, dar trebuie ţinuţi la distanţă de aşezările civilizate. Însuşi centrul Ultimului Imperiu e în primejdie, însă Lordul Legiuitor se încrede în puterea sa – şi de ce nu? De-a lungul veacurilor, a făcut faţă unor pericole serioase. În majoritatea cetăţilor e nevoie de foarte puţine forţe de ordine.

— Douăzeci de mii de oameni nu prea înseamnă „puţin”, observă Boare.

— Vorbesc despre întreaga ţară, zise Kelsier, ridicând un deget. Lordul Legiuitor îşi ţine cea mai mare parte a oştilor la marginea imperiului, unde pericolul izbucnirii unei revolte e cel mai puternic. De-aia o să-l lovim aici, chiar în Luthadel – şi de-aia o să-nvingem.

— Presupunând c-o să ne descurcăm cu garnizoana, sublinie Dockson.

Kelsier dădu din cap şi se întoarse să scrie, sub Marile Case şi Haos, Războiul Caselor.

— Foarte bine. Atunci să vorbim despre garnizoană. Ce facem cu ea?

— Păi, spuse meditativ Ham, istoria ne învaţă că, pentru a face faţă unui număr mare de oşteni, cel mai bine e să ai tu însuţi o forţă alcătuită dintr-un număr mare de oşteni. O să-i strângem lui Yeden o oaste – de ce să n-o lăsăm s-atace garnizoana? Nu e ăsta principalul motiv pentru care e nevoie de o armată?

— N-o să meargă, Hammond, zise Boare.

Se uită la pocalul său gol, apoi îl ridică înspre băiatul aşezat lângă Ciomege, care se grăbi să i-l umple fără întârziere.

— Dacă vrem să-nfrângem garnizoana, continuă el, avem nevoie de o forţă cel puţin la fel de numeroasă. Dar o să vrem, probabil, una mult mai mare, fiindcă oamenii noştri vor fi recruţi abia instruiţi. O să-i putem aduna lui Yeden o oaste – poate chiar una destul de mare ca să-şi menţină o vreme stăpânirea asupra cetăţii. Dar una destul de numeroasă ca să-nfrunte garnizoana aflată în interiorul fortificaţiilor? Dacă ăsta e planul nostru, ne putem lăsa păgubaşi de pe-acum.

Toată lumea amuţi. Vin se foi în scaun, uitându-se pe rând la toţi bărbaţii. Cuvintele lui Boare avuseseră un efect profund. Ham deschise gura să spună ceva, apoi o închise la loc, recăzând pe gânduri.

— Bine, spuse într-un târziu Kelsier. O să revenim la problema garnizoanei peste câteva clipe. Să ne gândim la propria noastră oaste. Cum putem strânge una mulţumitor de mare, ascunzând-o de Lordul Legiuitor?

— Iată din nou o treabă grea, răspunse Boare. Lordul Legiuitor se simte în siguranţă în Stăpânirea Centrală dintr-un motiv cât se poate de întemeiat. Drumurile şi canalele sunt patrulate fără întrerupere şi se-ntâmplă foarte rar să călătoreşti o zi întreagă fără s-ajungi într-un sat sau pe o plantaţie. Într-un astfel de loc e greu să strângi o armată fără s-atragi atenţia.

— Răzvrătirea stăpâneşte peşterile alea din nord, spuse Dockson. Am putea ascunde nişte oameni acolo.

Yeden se albi la faţă.

Ştiţi de peşterile Arguois?

Kelsier îşi rostogoli ochii.

— Până şi Lordul Legiuitor ştie de ele, Yeden. Însă deocamdată răzvrătiţii pur şi simplu nu sunt destul de periculoşi ca să-l deranjeze.

— Câţi oameni aveţi, Yeden? întrebă Ham. În Luthadel şi în împrejurimi, plus cei din peşteri? De la ce pornim?

Yeden ridică din umeri.

— Poate vreo trei sute – cu tot cu femeile şi cu copiii.

— Şi câţi crezi că s-ar putea ascunde în peşteri? întrebă din nou Ham.

Yeden ridică iarăşi din umeri.

— Peşterile pot adăposti cu siguranţă un grup mai mare, spuse Kelsier. Probabil zece mii. Am fost acolo – răzvrătirea ascunde oameni înăuntru de mulţi ani, şi Lordul Legiuitor nu s-a ostenit niciodată să-i nimicească.

— Îmi imaginez de ce, zise Ham. Lupta în peşteri e o treabă urâtă, mai ales pentru atacatori. Lordului Legiuitor îi place să-şi reducă pierderile la minimum – e înfumurat, mai presus de orice. Oricum, zece mii. E un număr mulţumitor. Ar putea păstra palatul în stăpânire cu uşurinţă – ba chiar şi oraşul, dacă ar avea controlul zidurilor.

Dockson se întoarse spre Yeden.

— La câţi oameni te-ai gândit când ai cerut o armată?

— Zece mii pare satisfăcător, aşa cred, răspunse Yeden. De fapt, înseamnă ceva mai mult decât aveam în gând.

Boare îşi înclină uşor pocalul, învârtind vinul din el.

— Nu-mi place să mă pun încă o dată de-a curmezişul – asta-i de obicei treaba lui Hammond –, dar trebuie să revin la problema de dinainte. Zece mii de oameni. Ăştia nici măcar nu vor înspăimânta garnizoana. Vorbim despre douăzeci de mii de oşteni bine înarmaţi şi bine instruiţi.

— Are dreptate, Kell, se amestecă Dockson.

Găsise undeva un carneţel şi începuse să noteze ce se discuta.

Kelsier se încruntă.

Ham îşi exprimă acordul mai întâi printr-un gest.

— Indiferent cum ai privi lucrurile, Kell, garnizoana asta o să fie un obstacol greu de spulberat. Poate-ar trebui să ne concentrăm asupra nobilimii. Poate putem stârni un asemenea haos, încât nici măcar garnizoana să nu-i poată veni de hac.

Kelsier clătină din cap.

— Mă-ndoiesc. Prima îndatorire a garnizoanei e păstrarea ordinii în oraş. Dacă nu-i putem face faţă, n-o s-o scoatem niciodată la capăt. Se întrerupse, apoi se uită la Vin. Tu ce părere ai? Ai vreo propunere?

Vin înlemni. Camon nu-i ceruse niciodată părerea. Ce voia Kelsier de la ea? Se trase uşor înapoi pe scaun când văzu că toţi ceilalţi se întorseseră şi o priveau.

— Păi…, spuse, lungind cuvântul.

— Oh, n-o intimida pe biata fată, Kelsier, spuse Boare, cu o fluturare a mâinii.

Ea dădu din cap, dar Kelsier nu-şi îndreptă ochii spre altcineva.

— Nu, serios. Spune-mi la ce te gândeşti, Vin. Eşti ameninţată de un duşman mult mai puternic. Ce faci?

— Păi, răspunse ea, fără grabă. Nu te baţi cu el, asta e sigur. Chiar dacă izbuteşti cumva să-l înfrângi, o să fii atât de rănit şi de istovit, încât n-o să te mai poţi lupta cu un altul.

— Are sens, încuviinţă Dockson. Însă e posibil să n-avem de-ales. Trebuie să scăpăm cumva de oastea asta.

— Şi dac-ar pleca pur şi simplu din oraş? întrebă ea. N-ar merge? Dacă trebuie să-nfrunt pe cineva puternic, încerc mai întâi să-i abat atenţia, să-l fac să mă lase-n pace.

Ham chicoti.

— Baftă dacă vrei să faci garnizoana să plece din Luthadel. Lordul Legiuitor trimite din când în când grupuri în patrulare, dar singura dată când ştiu eu c-a plecat toată garnizoana a fost acum o jumătate de veac, la izbucnirea răscoalei skaa din Courteline.

Dockson clătină din cap.

— Ideea lui Vin e prea bună ca s-o respingem cu atâta uşurinţă, eu aşa cred. Într-adevăr, nu ne putem lupta cu garnizoana – cel puţin nu când e apărată de fortificaţii. Aşa că trebuie s-o facem cumva să plece din cetate.

— Da, zise Boare, dar ar fi nevoie de un moment de răscruce cu totul aparte ca să intre garnizoana în acţiune. Dacă ameninţarea nu e destul de gravă, Lordul Legiuitor n-o s-o trimită pe toată. Iar dacă ar fi prea periculos, ar rămâne la adăpost şi şi-ar chema kolosşii.

— O revoltă într-un oraş din apropiere? sugeră Ham.

— Asta ne lasă cu aceeaşi problemă ca mai înainte, răspunse Kelsier, clătinând din cap. Dacă nu putem face populaţia skaa de aici să se revolte, n-o să-i convingem niciodată nici pe cei din afara oraşului.

— Ce-aţi zice de un soi de atac simulat? întrebă Ham. Să presupunem că vom reuşi s-adunăm un număr considerabil de oşteni. Dacă s-ar preface că atacă un loc din apropiere, poate că Lordul Legiuitor ar trimite garnizoana să-i ajute pe apărători.

— Mă îndoiesc că ar trimite-o să apere un alt oraş, spuse Boare. În niciun caz dacă el ar rămâne aici, fără apărare.

Toată lumea amuţi, căzând din nou pe gânduri. Vin se uită în jur, apoi simţi privirea lui Kelsier.

— Ce e? o întrebă el.

Ea se foi puţin, cu ochii în jos.

— Cât de departe de aici sunt Puţurile din Hathsin? întrebă, în cele din urmă.

Toată lumea păstră tăcerea.

Într-un târziu, Boare începu să râdă.

— Oh, ideea e diabolică. Nobilii nu ştiu că din Puţuri se scoate atiu, aşa că Lordul Legiuitor nu poate face prea multă vâlvă – nu fără să dezvăluie că-n Puţurile alea e ceva cu totul aparte. Adică n-o să-şi trimită kolosşii.

— Oricum n-ar sosi la timp, spuse Ham. Puţurile sunt la o distanţă de numai două zile. Dacă ar fi atacate, lordul ar trebui să se mişte repede. Garnizoana ar fi singura forţă aflată destul de aproape ca să intervină.

Kelsier zâmbi, cu ochii strălucitori.

— Şi nici n-ar fi nevoie de cine ştie ce oaste ca s-ameninţe Puţurile. O mie de oameni ar fi de-ajuns. Îi trimitem s-atace şi, după plecarea garnizoanei, ne aducem a doua oaste, mai mare, şi punem mâna pe Luthadel. Când o să-şi dea garnizoana seama că totul a fost o păcăleală, o să fie prea târziu să se-ntoarcă la timp ca să ne-mpiedice să luăm în stăpânire zidurile cetăţii.

— Dar o să le putem păstra? întrebă neliniştit Yeden.

Ham dădu din cap cu înflăcărare.

— Cu zece mii de skaa, pot să apăr oraşul ăsta de atacul garnizoanei. Lordul Legiuitor o să fie nevoit să-şi trimită kolosşii.

— Dar, la sosirea lor, o s-avem deja atiul, spuse Kelsier. Şi Marile Case nu ne vor putea opri – vor fi prea slăbite, prea şubrezite după luptele dintre ele.

Dockson nota în carneţelul lui cu înverşunare.

— Atunci va trebui să folosim peşterile lui Yeden. Sunt la o distanţă suficient de mică de ambele noastre ţinte şi se află mai aproape de Luthadel decât Puţurile. Dacă oastea noastră pleacă de-acolo, o s-ajungă în oraş mai repede decât se-ntoarce garnizoana de la Puţuri.

Kelsier dădu din cap.

Dockson continuă să scrie.

— Va trebui să-ncep s-adun provizii în peşteri, şi poate să fac un drum, să văd ce condiţii sunt acolo.

— Şi cum o să ducem oştenii în locul ăla? întrebă Yeden. E la o săptămână distanţă de oraş – şi niciunui skaa nu i se îngăduie să călătorească de capul lui.

— În privinţa asta, am deja pe cineva care să ne-ajute, răspunse Kelsier, scriind pe tablă, sub Garnizoana din Luthadel, Atacul Puţurilor lui Hathsin. Am un prieten care ne poate oferi o acoperire ca să navigăm pe canal, către nord.

— Presupunând, spuse Yeden, că vă puteţi respecta prima şi cea mai importantă făgăduială, eu v-am plătit ca să-mi strângeţi o oaste. Zece mii de oameni e un număr mare, dar trebuie totuşi să-mi explicaţi, într-un mod mulţumitor, cum o să-i adunaţi. V-am povestit deja de ce soi de obstacole ne-am lovit când am încercat să recrutăm oameni din Luthadel.

— N-o s-avem nevoie de ajutorul întregii populaţii, zise Kelsier. E vorba doar de o mică parte – în Luthadel şi în împrejurimi sunt aproape un milion de muncitori. De fapt, partea asta din plan ar trebui să fie cea mai uşoară, fiindcă se-ntâmplă să ne aflăm în prezenţa unuia dintre cei mai buni Domolitori din lume. Boare, contez pe tine şi pe Allomanţii tăi ca să siliţi un grup de recruţi bine selectaţi să ni se alăture.

Boare sorbi din vin.

— Kelsier, dragul meu. Aş vrea să nu mai întrebuinţezi cuvinte cum ar fi „silit” când vorbeşti despre talentele mele. Eu nu fac altceva decât să-ncurajez oamenii.

— Ei, şi poţi încuraja o oaste-ntreagă să vină alături de noi? întrebă Dockson.

— Cât timp am? întrebă Boare.

— Un an, răspunse Kelsier. Planificăm totul astfel încât să izbucnească în toamna următoare. Presupunând că Lordul Legiuitor o să-şi adune forţele ca să-l atace pe Yeden după ce vom lua în stăpânire oraşul, l-am putea la fel de bine sili s-o facă în iarnă.

— Zece mii de oameni, spuse Boare cu un zâmbet, adunaţi dintr-o populaţie îndărătnică în mai puţin de un an. Ar fi cu siguranţă o provocare.

Kelsier chicoti.

— Venind de la tine, răspunsul ăsta înseamnă da. Începe din Luthadel, apoi treci la oraşele din jur. Avem nevoie de oameni aflaţi destul de aproape ca să se poată aduna în peşteri.

Boare dădu din cap.

— O s-avem nevoie şi de arme şi de provizii, zise Ham. Şi oamenii vor trebui instruiţi.

— Am deja un plan ca să facem rost de arme, zise Kelsier. Tu poţi găsi nişte oameni care să se ocupe de instrucţie?

Ham căzu pe gânduri.

— Probabil. Probabil. Ştiu nişte soldaţi skaa care-au luptat în Campaniile Lordului Legiuitor de Înăbuşire a Răscoalelor.

Yeden păli.

— Trădători!

Ham ridică din umeri.

— Cei mai mulţi nu se mândresc cu ceea ce-au făcut. Însă le place şi să mănânce. Trăim într-o lume dură, Yeden.

— Oamenii mei nu vor lucra niciodată cu asemenea indivizi, zise Yeden.

— Vor fi nevoiţi s-o facă, spuse Kelsier, cu asprime. O mare parte dintre revoltele skaa eşuează fiindcă oamenii nu sunt bine instruiţi. O să-ţi dăm oşteni bine înarmaţi şi bine hrăniţi – şi să fiu blestemat dac-o să-i las să fie măcelăriţi fiindcă n-au învăţat niciodată de care capăt să ţină sabia.

Kelsier se întrerupse şi se uită la Ham.

— Oricum, îţi sugerez cu tărie să cauţi oameni care urăsc cu înverşunare Ultimul Imperiu pentru ceea ce i-a silit să facă. N-am încredere în cei a căror loialitate se termină odată cu lacrele din buzunare.

Ham dădu din cap, iar Yeden nu mai protestă. Kelsier le întoarse spatele şi scrise pe tablă, sub cuvântul Oaste, Ham: instrucţie şi Boare: recrutare.

— Mă interesează cum ai plănuit să faci rost de arme, spuse Boare. Care e, cu exactitate, modalitatea prin care ai de gând să înarmezi zece mii de oameni fără să trezeşti bănuielile Lordului Legiuitor? Urmăreşte cu foarte mare atenţie mişcările armamentului.

— Am putea să ni le fabricăm singuri, zise Ciomege. Am destul lemn în plus, şi probabil că am putea face în fiecare zi câte un baston de război sau chiar două. Probabil c-am putea să-ţi facem şi nişte săgeţi.

— Îţi apreciez oferta, Ciomege, zise Kelsier. Şi cred că e o idee bună. Însă n-o s-avem nevoie doar de bastoane de război. Ne vor trebui şi săbii, scuturi şi armuri – şi încă destul de repede, ca să putem începe instrucţia.

— Şi-atunci ce-ai de gând? întrebă Boare.

— Marile Case pot face rost de arme, răspunse Kelsier. N-au probleme când îşi înarmează suita.

— Vrei să furăm de la ei?

Kelsier clătină din cap.

— Nu, o să facem şi noi o dată lucrurile oarecum pe cale legală – o să ne cumpărăm armele. Sau, mai degrabă, o să punem un nobil binevoitor să ni le cumpere.

Ciomege râse fără fereală.

— Un nobil care să dea dovadă de bunăvoinţă faţă de skaa? N-o să se-ntâmple niciodată.

— Ei bine, s-a-ntâmplat cel puţin o dată, cu scurt timp în urmă, spuse Kelsier, cu veselie. Fiindcă am găsit deja pe cineva care-o să ne-ajute.

În odaie se lăsă liniştea, întreruptă doar de trosnetul focului din sobă. Vin se foi uşor în scaun, uitându-se la ceilalţi. Păreau şocaţi.

— Pe cine? întrebă Ham.

— Se numeşte Renoux, lordul Renoux, răspunse Kelsier. A sosit în locurile astea acum câteva zile. Stă în Fellise – nu e destul de influent ca să se stabilească în Luthadel. În plus, cred că e prudent să-şi vadă de treburi ceva mai departe de Lordul Legiuitor.

Vin îşi lăsă capul pe-o parte. Fellise era un oraş mic, un fel de suburbie, la o oră de mers de Luthadel; ea şi Reen lucraseră acolo înainte de a se muta în capitală. Cum îl recrutase Kelsier pe acel Lord Renoux? Îl mituise sau era vorba de vreun soi de înşelătorie?

— Îl ştiu pe Renoux, spuse Boare, tărăgănând cuvintele. E un lord din ţinuturile apusene; are foarte multă putere în Stăpânirea Îndepărtată.

Kelsier încuviinţă cu o mişcare a capului.

— Lordul Renoux s-a hotărât de curând să-şi urce familia pe treapta de sus, aducând-o în rândurile înaltei nobilimi. Oficial, spune că a venit în sud ca să-şi extindă negoţul. Speră că ducând în nord armele de bună calitate din sud o să câştige destui bani – şi-o să-şi facă destule relaţii – ca să-şi poată construi o fortăreaţă în Luthadel la sfârşitul deceniului.

În odaie era linişte.

— Însă, spuse Ham fără grabă, armele alea vor ajunge în schimb la noi.

Kelsier încuviinţă.

— Va trebui totuşi să falsificăm registrele cu mărfurile trimise, pentru orice eventualitate.

— Asta… e o faţadă cutezătoare, Kell, spuse Ham. Familia unui lord lucrând în folosul nostru.

— Dar, se amestecă Boare, părând derutat. Kelsier, tu îi urăşti pe nobili.

— Ăsta e altfel, zise Kelsier, cu un zâmbet viclean.

Toată ceata îl privi cu ochi cercetători. Nu le plăcea să lucreze cu un nobil. Vin îşi dădea seama cu mare uşurinţă. Iar faptul că Renoux era atât de puternic n-avea probabil darul să-mbunătăţească lucrurile.

Boare izbucni deodată în râs. Se lăsă pe spătarul scaunului, dându-şi peste cap restul de vin.

— Nebun binecuvântat! L-ai omorât, nu-i aşa? Pe Renoux – l-ai ucis şi l-ai înlocuit cu un impostor.

Zâmbetul lui Kelsier se lăţi.

Yeden înjură, iar Ham se mulţumi să zâmbească.

— Ah. Ei, asta are sens. Sau, cel puţin, are dacă eşti Kelsier Nesăbuitul.

— Renoux o să se stabilească definitiv în Fellise, spuse Kelsier. O să fie acoperirea noastră când o s-avem nevoie de ceva oficial. De exemplu, o să-l folosesc ca să cumpărăm armament şi provizii.

Boare dădu din cap, meditativ.

— Bine lucrat.

— Bine lucrat? întrebă Yeden. Ai ucis un nobil! Unul foarte important.

— Tu plănuieşti să răstorni tot imperiul, Yeden, spuse Kelsier, dând din cap. N-o să fie singura pierdere pricinuită nobililor pentru îndeplinirea acestei neînsemnate năzuinţe.

— Da, dar să pui pe cineva în locul lui? făcu Yeden. Mie mi se pare prea riscant.

— Dragul meu, se amestecă Boare, sorbind din vin, ne-ai angajat pe noi fiindcă ai vrut rezultate extraordinare. În munca noastră, rezultatele extraordinare cer, de obicei, riscuri extraordinare.

— Le micşorăm cât de mult se poate, Yeden, zise Kelsier. Actorul meu e foarte bun. Oricum, ăsta e genul de lucruri pe care le vom face ca să ne-ndeplinim însărcinarea.

— Şi dacă vă poruncesc să le puneţi capăt câtorva dintre ele? întrebă Yeden.

— Poţi renunţa la însărcinarea asta oricând, zise Dockson, ridicându-şi privirea din carneţelul său. Dar, atâta timp cât se desfăşoară, Kelsier are ultimul cuvânt în privinţa planurilor, a ţintelor şi a căilor pe care ajungem la ţinte. Aşa lucrăm noi; ai ştiut-o când ne-au angajat.

Yeden clătină din cap cu tristeţe.

— Ei? întrebă Kelsier. Continuăm sau nu? Tu hotărăşti, Yeden.

— Simte-te liber să ne ceri să-ncetăm, prietene, spuse Boare, cu o voce plină de speranţe. Nu te teme că ne superi. Eu unul primesc cu dragă inimă bani fără muncă.

Vin îl văzu pe Yeden pălind uşor. După părerea ei, era norocos; Kelsier ar fi putut pur şi simplu să-i ia banii şi să-l înjunghie în inimă. Însă devenea din ce în ce mai convinsă că în ceata lui, lucrurile nu mergeau aşa.

— E o nebunie, zise Yeden.

— Ce, să-ncerci să-l răstorni pe Lordul Legiuitor?

— Bine, oftă Yeden. Continuăm.

— Perfect, spuse Kelsier, scriind pe tablă: Kelsier: armament şi oaste. Faţada Renoux ne oferă şi o intrare în înalta societate din Luthadel. Un avantaj de foarte mare importanţă – dacă vrem să stârnim un război, o să fie necesar să urmărim cu atenţie tacticile Marilor Case.

— Războiul ăsta s-ar putea să nu fie atât de uşor de stârnit cum crezi tu, Kelsier, îl preveni Boare. Înalta Nobilime e un grup de oameni prudenţi, care-şi ţin inferiorii la distanţă.

Kelsier zâmbi.

— Atunci e bine că te afli aici să ne ajuţi, Boare. Eşti foarte abil când vrei să convingi lumea să-ţi facă pe plac – noi doi o să conturăm un plan, o să stabilim cum îi întărâtăm pe nobili unii împotriva altora. Războaiele puternice între case par să se dezlănţuie cam din două în două sute de ani. Priceperea celor din zilele noastre n-o să reuşească decât să-i facă mai periculoşi unii pentru alţii, aşa că n-o să fie chiar atât de greu să-i învrăjbim. De fapt, eu am început deja…

Boare înălţă dintr-o sprânceană, apoi se uită la Ham. Brutalul bodogăni puţin, apoi scoase o monedă de aur de zece lacre şi o făcu să zboare prin încăpere către un Boare încântat la culme de sine.

— Ce-a fost asta? întrebă Dockson.

— Ne-am întrebat dacă în tulburările de azi-noapte e sau nu amestecat Kelsier şi am pariat, spuse Boare.

— Tulburări? se miră Yeden. Ce tulburări?

— Cineva a atacat Casa Venture, îl lămuri Ham. Se zvoneşte că ar fi fost trei Născuţi-din-Ceaţă, cu puteri depline, trimişi să-l asasineze chiar pe Straff Venture.

— Trei? pufni Kelsier. Straff are cu siguranţă o părere foarte bună despre sine însuşi. Nu m-am apropiat câtuşi de puţin de Înălţimea Sa. M-am dus acolo după atiu – şi ca să m-asigur c-am fost văzut.

— Venture nu e sigur pe cine-ar trebui să dea vina, dar, fiindc-au apărut Născuţi-din-Ceaţă, toată lumea şi-a închipuit c-a fost una dintre Casele Mari.

— Tocmai asta era ideea, spuse Kelsier, încântat. Înalta nobilime ia foarte în serios atacurile Născuţilor-din-Ceaţă – au o tainică înţelegere, care spune că nu se vor folosi de ei ca să se omoare unii pe alţii. Încă vreo câteva lovituri ca asta şi-o să-i fac să-şi arate colţii unii altora, ca nişte animale înspăimântate.

Se întoarse şi adăugă pe tablă, sub cuvintele Marile Case, Boare: planuri şi Kelsier: balamuc general.

— Oricum, continuă apoi, va trebui să stăm cu ochii pe politica locală şi s-aflăm ce Case fac alianţe. Ceea ce-nseamnă să trimitem un spion la nişte ceremonii de-ale lor.

— Chiar e necesar? întrebă neliniştit Yeden.

Ham dădu din cap.

— Se face ori de câte ori dai o lovitură în Luthadel. Dacă există informaţiile necesare, se vor strecura printre buzele potentaţilor de la curte. E întotdeauna bine să ai o pereche de urechi ciulite care să se-nvârtă prin cercurile lor.

— Păi, ar trebui să fie simplu, zise Boare. Îl luăm pe impostorul tău şi-l trimitem la petreceri.

Kelsier clătină din cap.

— Din nefericire, lordul Renoux nu poate veni personal în Luthadel.

Yeden se încruntă.

— De ce nu? Nu face faţă unei cercetări mai atente?

— Oh, seamănă foarte bine cu lordul Renoux, zise Kelsier. De fapt, îi seamănă leit. Numai că nu-l putem lăsa în apropierea unui Inchizitor…

— Ah, făcu Boare, schimbând o privire cu Ham. E unul din ăia... Bine, atunci.

— Ce? întrebă Yeden. Ce-nseamnă asta?

— Nu vrei să ştii, spuse Boare.

— Nu vreau?

Boare clătină din cap.

— Ştii cum te-ai neliniştit când a spus Kelsier că l-a-nlocuit pe lordul Renoux cu un impostor? Ei bine, e ceva de zece ori mai rău. Crede-mă – cu cât ştii mai puţin, cu atât o să te simţi mai bine.

Yeden se uită la Kelsier, care zâmbea cu gura până la urechi. Yeden păli şi se lăsă pe spătarul scaunului.

— Probabil c-ai dreptate.

Vin se încruntă, uitându-se la toţi ceilalţi din încăpere. Se părea că ştiau despre ce vorbea Kelsier. Trebuia să cerceteze cândva cum stăteau lucrurile cu acel lord Renoux.

— Oricum, adăugă Kelsier, vreau să trimit pe cineva la ceremoniile lor. Dox, tu o să joci rolul nepotului şi moştenitorului lui Renoux, un vlăstar al familiei care i-a câştigat de curând favorurile.

— O clipă, Kell, spuse Dockson. Nu mi-ai pomenit nimic despre asta.

Kelsier ridică din umeri.

— O s-avem nevoie de un informator printre nobili. Am presupus că ţie ţi se potriveşte rolul.

— Nu pot fi eu. Am fost marcat în timpul poveştii cu Eiser, acum două luni.

Kelsier se încruntă.

— Ce? întrebă Yeden. Acum vreau să ştiu despre ce e vorba?

— Adică e căutat de Cult, îl lămuri Boare. S-a dat drept nobil şi ei au aflat.

Dockson încuviinţă cu o înclinare a capului.

— O dată m-a văzut chiar şi Lordul Legiuitor, şi memoria lui e fără cusur. Chiar dacă reuşesc să-l evit, cineva tot o să mă recunoască până la urmă.

— Atunci…., zise Yeden.

— Atunci, completă Kelsier, o s-avem nevoie de altcineva care să joace rolul moştenitorului lui Renoux.

— Nu te uita la mine, spuse Yeden.

— Nu s-a gândit nimeni la tine, crede-mă, ripostă Kelsier, cu voce plată. Şi Ciomege iese din discuţie – e un meşteşugar skaa mult prea cunoscut în oraş.

— Şi eu ies, zise Boare. Nobilimea mă cunoaşte deja sub mai multe nume false. Presupun că m-aş putea folosi de unul dintre ele, dar n-aş putea să merg la cele mai importante baluri şi petreceri – ar fi destul de jenant să-ntâlnesc pe cineva care m-a cunoscut sub alt nume.

Kelsier se încruntă, căzând pe gânduri.

— Aş putea s-o fac eu, zise Ham. Dar ştii că nu sunt un actor bun.

— Dar nepotul meu? propuse Ciomege, arătând către tânărul de lângă el.

Kelsier îl cântări pe băiat.

— Cum te cheamă, fiule?

— Lestibournes.

Kelsier înălţă dintr-o sprânceană.

— E prea lung, îţi umple gura. N-ai o poreclă?

— Încă nu căpătând nici de una.

— Va trebui să ne ocupăm de asta. Întotdeauna vorbeşti în graiul de pe străzile din est?

Băiatul ridică din umeri, evident agitându-se fiindcă ajunsese în centrul atenţiei.

— Fiind acolo când fiind mic.

Kelsier aruncă o privire spre Dockson, care clătină din cap.

— Nu cred că e o idee bună, Kell.

— De acord. Kelsier se întoarse spre Vin şi zâmbi. Cred că nu ne mai rămâi decât tu. Cât de bine te pricepi să imiţi o femeie nobilă?

Ea păli uşor.

— Fratele meu mi-a dat câteva lecţii. Însă n-am încercat niciodată cu adevărat să…

— O să te descurci de minune, spuse el, scriind, tot sub Marile Case, Vin: pătrundere. Ei, Yeden, cred c-ar trebui deja să-ncepi să te gândeşti cum o să ţii imperiul sub control după ce se termină totul.

Yeden dădu din cap. Lui Vin i se făcu oarecum milă de el, văzând în ce măsură părea copleşit de plan – de desăvârşita sa nesăbuinţă. Însă îi venea greu să-l compătimească, ţinând cont de ceea ce tocmai spusese Kelsier despre rolul ei în tot ce se punea la cale.

Să trec drept femeie nobilă? se gândi. Există cu siguranţă altcineva care-ar putea face o treabă mai bună.

Atenţia lui Boare continua să se îndrepte asupra lui Yeden şi a îngrijorării lui, care sărea în ochi.

— Lasă mutra asta solemnă, dragul meu. Ei, probabil că de fapt n-o să fii niciodată nevoit să conduci oraşul. Avem toate şansele să fim prinşi şi executaţi, cu mult înainte de a se-ntâmpla asta.

Yeden răspunse cu un zâmbet stins.

— Şi dacă n-o să fim? Ce-o să vă-mpiedice pe voi toţi să mă-njunghiaţi şi să-mi luaţi imperiul?

Boare îşi rostogoli ochii.

— Noi, dragul meu, suntem hoţi, nu politicieni. O naţiune reprezintă o marfă prea greu de mânuit ca să merite timpul nostru. Odată ce-o să ne luăm atiul, o să fim fericiţi.

— Ca să nu mai spunem că vom fi şi bogaţi, adăugă Ham.

— Cele două cuvinte sunt sinonime, Hammond, sublinie Boare.

— Pe lângă asta, i se adresă Kelsier lui Yeden, n-o să-ţi dăm tot imperiul – din fericire, o să se dezmembreze imediat ce Luthadel o să-şi piardă stabilitatea. O să ai oraşul ăsta şi, probabil, o bucată zdravănă din Stăpânirea Centrală – presupunând c-o să poţi mitui oştile din regiune ca să te susţină.

— Şi… Lordul Legiuitor? întrebă Yeden.

Kelsier zâmbi.

— Încă mai pun la cale cum să mă socotesc personal cu el – nu-mi mai rămâne decât să descopăr cum să fac al unsprezecelea metal să funcţioneze.

— Şi dacă nu izbuteşti?

— Păi, răspunse Kelsier, scriind pe tablă, sub Răzvrătirea Skaa, Yeden: pregătire şi cârmuire, o să-l momim cumva afară din oraş. Poate-l putem face să plece la Puţuri, cu armata lui, ca să liniştească lucrurile acolo.

— Şi apoi? întrebă Yeden.

— O să vedem cum ne descurcăm cu el, zise Kelsier. Nu ne-ai angajat ca să-l ucidem, Yeden – asta n-ar fi decât un câştig în plus, pe care am de gând să ţi-l ofer dac-o să pot.

— Eu nu mi-aş face prea multe griji, Yeden, adăugă Ham. Fără oaste şi fără bani, n-o să fie în stare de mare lucru. E un Allomant foarte puternic, dar nicidecum atotputernic.

Boare zâmbi.

— Deşi, dacă stai să te gândeşti, falşii zei detronaţi şi ostili sunt, probabil, vecini neplăcuţi. Va trebui să descoperi ce e de făcut în privinţa lui.

Yeden nu părea încântat de o asemenea idee, dar nu continuă discuţia.

Kelsier se întoarse spre ei.

— Atunci, asta e tot.

— Ăă…, spuse Ham, dar Cultul? N-ar trebui măcar să ne gândim cum să nu-i scăpăm din ochi pe Inchizitori?

Kelsier zâmbi iarăşi.

— O să-l lăsăm pe fratele meu să se ocupe de ei.

— Vezi să nu, se auzi o nouă voce, din spatele încăperii.

Vin sări în picioare, se răsuci şi-şi îndreptă privirea spre uşa aflată în umbră. În prag stătea un bărbat. Înalt, cu umeri laţi, de o rigiditate statuară. Avea haine modeste – o cămaşă simplă şi pantaloni la fel de simpli, cu o haină largă, purtată de obicei de skaa. Îşi ţinea braţele încrucişate pe piept, într-un gest de nemulţumire, şi avea o faţă pătrăţoasă, cu trăsături dure, care părea oarecum familiară.

Vin se uită peste umăr la Kelsier. Asemănarea era izbitoare.

— Marsh? spuse Yeden, ridicându-se. Marsh, tu eşti! El mi-a promis c-o să ni te alături, dar n-am… ei… bine-ai revenit!

Figura lui Marsh rămase impasibilă.

— Încă nu sunt sigur dac-am „revenit” sau nu, Yeden. Dacă nu vă supăraţi, cu toţii, aş vrea să vorbesc cu frăţiorul meu între patru ochi.

Kelsier nu păru intimidat de tonul aspru al nou-venitului. Dădu din cap către ceilalţi.

— Pentru seara asta am terminat, prieteni.

Se ridicară cu toţii încet şi ieşiră ocolindu-l pe Marsh pe departe. Vin îi urmă, închizând uşa şi coborând scările, ca să lase impresia că se-ntorcea în camera ei.

Peste nici trei minute era înapoi, în faţa uşii, ascultând cu atenţie discuţia din încăpere.

Rashek e un bărbat înalt – fireşte, cei mai mulţi dintre aceşti terrisieni sunt înalţi. E tânăr, pentru cineva atât de respectat de toţi ceilalţi cărăuşi. Are charismă şi femeile de la curte l-ar considera probabil chipeş, într-un mod cumva necizelat.

Însă sunt uimit fiindcă e cu putinţă să-i acorde cineva atenţie unui om care vorbeşte cu atâta ură. N-a văzut niciodată oraşul Khlennium, însă îl blestemă. Pe mine nu mă cunoaşte, dar îi văd deja în priviri furie şi duşmănie.

CAPITOLUL 7

În trei ani, Marsh nu se schimbase prea mult la înfăţişare. Era în continuare la fel de sever şi de dominator cum îl ştia Kelsier din copilărie. Îşi păstrase licărul dezamăgirii din ochi şi vorbea pe acelaşi ton dezaprobator.

Cu toate astea, dacă Dockson era demn de crezare, din acea zi rămasă cu trei ani în urmă părerile lui Marsh se schimbaseră într-o foarte mare măsură. Lui Kelsier încă îi venea greu să creadă că fratele său renunţase la conducerea răzvrătirii skaa. Făcea întotdeauna totul cu pasiune.

După toate aparenţele, pasiunea aceea se stinsese. Marsh se aproprie, privind tabla de scris cu un ochi critic. Avea hainele uşor pătate de cenuşă neagră, dar, pentru un skaa, faţa îi era relativ curată. Se opri o clipă, uitându-se la notaţiile lui Kelsier. În cele din urmă, se întoarse şi aruncă pe scaunul de lângă fratele său o hârtie mototolită.

— Ce-i asta? întrebă Kelsier, ridicând-o.

— Numele celor unsprezece bărbaţi pe care i-ai măcelărit azi-noapte, răspunse el. M-am gândit că vrei măcar să le ştii.

Kelsier azvârli hârtia în flăcările care trosneau.

— Erau slugile Ultimului Imperiu.

— Erau bărbaţi, Kelsier, se răsti March. Aveau vieţile lor, familiile lor. Unii erau skaa.

— Trădători.

— Oameni, spuse Marsh. Oameni care se străduiau să ia cea mai bună parte din ce le oferea viaţa.

— Păi şi eu fac exact acelaşi lucru, ripostă Kelsier. Şi, din fericire, mie viaţa mi-a dat talentul de a împinge oameni ca ei de pe acoperişurile clădirilor. Dacă vor să mi se împotrivească, ca nobilii, atunci trebuie să moară tot ca nişte nobili.

Marsh se întunecă la faţă.

— Cum poţi trata aşa ceva cu atâta neseriozitate?

— Fiindcă râsul e singurul lucru care mi-a mai rămas, Marsh. Râsul şi hotărârea.

Celălalt pufni uşor.

— Ar trebui să fii încântat, continuă Kelsier. După zecile de ani în care ţi-am ascultat predicile, m-am hotărât în sfârşit să-mi folosesc talentele pentru ceva care merită. Acum sunt sigur că ai venit să ne-ajuţi…

— N-am venit pentru asta, îl întrerupse Marsh.

— Atunci pentru ce?

— Ca să-ţi pun o întrebare.

Marsh înaintă cu încă un pas, oprindu-se exact în faţa lui Kelsier.

Erau cam de aceeaşi înălţime, dar severitatea care-l caracteriza îl făcuse întotdeauna pe Marsh să pară mai înalt, cu un aer ameninţător.

— Cum îndrăzneşti? întrebă el, cu voce scăzută. Eu mi-am dedicat viaţa răsturnării Ultimului Imperiu. În timp ce tu şi amicii tăi hoţomani petreceaţi, eu ascundeam fugari. În timp ce tu puneai la cale jafuri mărunte, eu plănuiam atacuri. În timp ce tu trăiai în lux, eu priveam oameni curajoşi murind de foame.

Marsh întinse mâna, înfigându-şi un deget în pieptul lui Kelsier.

Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti să te foloseşti de răzvrătire pentru una dintre „loviturile” tale mărunte? Cum îndrăzneşti să foloseşti un asemenea vis drept mijloc de îmbogăţire?

Kelsier îi împinse degetul.

— Nu e vorba despre aşa ceva.

— Oh? se miră Marsh, bătând cu unghia în cuvântul atiu de pe tablă. De ce e nevoie de jocul ăsta, Kelsier? De ce-l târăşti pe Yeden după tine, pretinzând că e „patronul” tău? De ce te porţi ca şi cum ţi-ar păsa de ceilalţi skaa? Ştim amândoi ce urmăreşti de fapt.

Kelsier îşi încleştă fălcile, cu o parte din cheful de râs spulberându-i-se. Întotdeauna a izbutit să-mi facă asta.

— Acum nu mă mai cunoşti, Marsh, spuse, cu voce joasă. Aici nu e vorba de bani – cândva am avut mai mulţi decât poate cheltui orice om. Lovitura asta are un cu totul alt ţel.

Marsh rămase lângă el, cercetându-i ochii, ca şi cum ar fi căutat adevărul în adâncul lor.

— Ai fost întotdeauna un mincinos talentat, spuse, într-un târziu.

Kelsier îşi dădu ochii peste cap.

— Bine, n-ai decât să crezi ce vrei. Dar nu-mi ţine mie predici. Răsturnarea imperiului o fi fost cândva visul tău – dar acum ai devenit un skaa mărunt şi cuminte, stai în prăvălia ta, gudurându-te pe lângă nobilii care te vizitează.

— Am acceptat realitatea, spuse Marsh. Tu n-ai fost niciodată bun la aşa ceva. Chiar dacă eşti serios în privinţa acestui plan, o să eşuezi. Tot ce-a făcut răzvrătirea – atacurile, tâlhăriile, omorurile – n-a dus la nimic. Cele mai puternice dintre strădaniile noastre n-au fost niciodată pentru Lordul Legiuitor nimic mai mult decât nişte belele neînsemnate.

— Ah, ripostă Kelsier, dar să fiu o belea pricep foarte bine. De fapt, sunt mai mult decât o „belea neînsemnată” – oamenii îmi spun că pot fi absolut stânjenitor. Mi-aş putea pune şi talentul ăsta în slujba binelui, nu?

Marsh oftă şi îşi feri privirea.

— Aici nu e vorba de o „cauză”, Kelsier. E vorba de răzbunare. E vorba de tine, aşa cum e mereu. Pot să cred că nu umbli după bani – pot să cred şi că ai de gând să-i dai lui Yeden oastea aia pentru care s-ar părea că te plăteşte. Dar nu pot să cred că-ţi pasă.

— Aici te înşeli, Marsh, spuse încet Kelsier. Aici te-ai înşelat întotdeauna în privinţa mea.

Marsh se încruntă.

— Poate. Oricum, în ce fel au început toate astea? Yeden a venit la tine sau tu te-ai dus la el?

— Are vreo importanţă? întrebă Kelsier. Uite, Marsh. Am nevoie de cineva care să se strecoare-n sânul Cultului. Planul ăsta n-o să ducă nicăieri dacă nu găsim o cale de a sta cu ochii pe Inchizitori.

Marsh se întoarse.

— Chiar te-aştepţi să te-ajut?

Kelsier dădu din cap.

— De-asta ai venit, indiferent ce-ai zice. Cândva mi-ai spus că, după părerea ta, aş putea face lucruri mari dacă m-aş devota unui ţel care să merite. Ei, asta fac acum – iar tu o să m-ajuţi.

— Nu mai e uşor, Kell, răspunse Marsh, clătinând din cap. Unii s-au schimbat între timp. Iar alţii… nu mai sunt.

Kelsier lăsă să se aştearnă tăcerea. Până şi focul din cămin începea să se stingă.

— Şi eu îi simt lipsa.

— Sunt sigur că i-o simţi – dar trebuie să fiu sincer cu tine, Kell. În ciuda a tot ce a făcut ea… uneori îmi doresc să nu fi fost tu cel care-a scăpat viu din Puţuri.

— Eu îmi doresc asta în fiecare zi.

Marsh se întoarse şi-şi cântări fratele cu ochii lui reci, pătrunzători. Ochii de Căutător. Indiferent ce descoperi că reflecta sufletul lui Kelsier primise probabil în sfârşit acceptul său.

— Plec, spuse. Dar, dintr-un anumit motiv, de data asta chiar pari sincer. O să mă-ntorc şi-o s-ascult planul pe care l-ai născocit, oricât de nebunesc ar fi. Pe urmă… ei, o să mai vedem.

Kelsier zâmbi. Dincolo de toate, Marsh era un om bun – mai bun decât fusese el însuşi vreodată. Când fratele său se întoarse către uşă, Kelsier întrezări zvâcnirea unei mişcări ascunse dincolo de prag. Arse imediat fier şi liniile albastre translucide îi ţâşniră din trup, unindu-l cu toate sursele de metal din apropiere. Fireşte că Marsh n-avea asupra lui niciuna – nici măcar monede. Drumul prin cartierele locuite de skaa ale oraşului putea fi foarte periculos pentru cineva cu o înfăţişare cât de cât prosperă.

Însă altcineva încă nu învăţase să nu poarte metale asupra lui. Liniile albastre erau palide şi subţiri – trecerea prin lemn nu le pria – dar se vedeau destul de bine ca să-i permită lui Kelsier să localizeze catarama centurii cuiva de pe coridor, care se îndepărta de uşă repede şi fără zgomot.

Kelsier zâmbi în sinea lui. Fata era remarcabil de înzestrată. Însă timpul petrecut pe străzi îi lăsase şi cicatrice remarcabile. Din fericire, era posibil să-i încurajeze harurile în timp ce-o ajuta să-şi vindece cicatricele.

— Mă-ntorc mâine, spuse Marsh, când ajunse la uşă.

— Numai să nu vii prea devreme, îi ceru Kelsier, făcându-i cu ochiul. În noaptea asta am nişte treburi.

Vin aşteptă în linişte în camera ei întunecată, ascultând paşii care tropăiau pe scări, către parter. Se ghemui lângă uşă, încercând să-şi dea seama dacă ambele perechi de picioare îşi continuau coborârea. Pe culoar se aşternu tăcerea, şi ea scoase un abia auzit oftat de uşurare.

Bătaia în uşă răsună la numai câţiva centimetri de capul ei.

Luată prin surprindere, tresări atât de tare, încât fu cât pe ce să cadă pe podea. E bun! se gândi.

Se grăbi să-şi ciufulească părul şi se frecă la ochi, încercând să creeze impresia că dormea. Îşi descheie cămaşa şi nu deschise uşa decât după ce auzi o nouă ciocănitură.

Kelsier se sprijinea de toc, luminat din spate de singura lampă de pe coridor. Bărbatul înalt îşi înălţă o sprânceană la vederea înfăţişării ei dezordonate.

— Da? întrebă Vin, încercând să pară adormită.

— Ei, cum ţi s-a părut Marsh?

— Nu ştiu, răspunse ea. N-am apucat să-l văd prea bine înainte să ne dea afară.

Kelsier zâmbi.

— N-ai de gând să recunoşti că te-am prins, nu-i aşa?

Vin aproape că-i întoarse zâmbetul. Lecţiile date de Reen îi veniră în ajutor. Cel mai mult trebuie să te temi de omul care vrea să-ţi câştige încrederea. I se păru că auzea vocea fratelui şoptindu-i în minte. Devenise tot mai puternică de când îl cunoscuse pe Kelsier, ca şi cum instinctele ei s-ar fi încordat la maximum.

El o studie o clipă, apoi se retrase din cadrul uşii.

— Vâră-ţi cămaşa aia în pantaloni şi urmează-mă.

Ea se încruntă.

— Unde mergem?

— Să-ncepem instruirea ta.

— Acum? întrebă Vin, aruncând o privire către obloanele întunecate ale odăii sale.

— Bineînţeles, răspunse Kelsier. E o noapte ideală pentru o plimbare.

Ea îşi aranjă hainele şi i se alătură pe coridor. Dacă el voia într-adevăr să-nceapă s-o înveţe, atunci nici prin gând nu-i trecea să se plângă, oricare ar fi fost ora. Coborâră la parter. În atelier era întuneric, mobilele pe jumătate terminate stăteau în umbră. Însă bucătăria strălucea de lumină.

— O clipă, spuse Kelsier, luând-o într-acolo.

Vin se opri în întunecimea atelierului, lăsându-l să intre în bucătărie singur. Abia dacă vedea câte ceva înăuntru. Dockson, Boare şi Ham stăteau, alături de Ciomege şi de ucenicii lui, în jurul unei mese largi. Vinul şi berea erau prezente, deşi în cantităţi mici, iar bărbaţii înfulecau zgomotos o gustare simplă, alcătuită din plăcinte pufoase cu orz şi din legume.

Râsetele pătrundeau în atelier. Nu erau răguşite, ca acelea de la masa lui Camon. Sunetul era mai dulce – ceva care sugera o veselie sinceră, amuzamentul unor oameni cumsecade.

Vin nu era sigură ce anume o împiedica să intre în bucătărie. Şovăi – de parcă lumina şi râsetele ar fi fost o barieră – şi rămase în schimb în tăcerea şi solemnitatea atelierului. Se uita totuşi din întuneric, nefiind pe deplin în stare să-şi alunge dorinţa de a li se alătura.

Kelsier se întoarse o clipă mai târziu, aducându-şi raniţa şi un pachet înfăşurat în pânză. Vin se uită curioasă la acesta din urmă, şi el i-l întinse zâmbind.

— Un dar.

Degetele ei simţiră luciul şi moliciunea pânzei şi înţelese repede ce era. Lăsă materialul cenuşiu să i se desfăşoare între degete, dezvăluind o mantie de Născut-din-Ceaţă. Aidoma veşmântului purtat de Kelsier cu o noapte înainte, era croită din fâşii complet separate, ca nişte panglici.

— Pari surprinsă, observă el.

— Credeam… credeam că va trebui s-o merit cumva.

— Ce e de meritat? întrebă Kelsier, punându-şi-o pe a lui. Asta reprezintă ceea ce eşti, Vin.

Ea se opri, apoi îşi aruncă mantia pe spate şi o legă. Părea… altfel. Groasă şi grea pe umeri, dar uşoară, lejeră, în jurul braţelor şi al picioarelor, nestingherindu-i mişcările. Panglicile erau cusute una de alta în partea de sus, îngăduindu-i să-şi strângă mantia mai tare în jur, dacă voia. Se simţea… învelită. Apărată.

— Cum ţi se pare? o întrebă Kelsier.

— E bine, răspunse ea, simplu.

El dădu din cap şi scoase mai multe flacoane. Îi întinse două.

— Bea unul. Păstrează-l pe celălalt pentru cazul că vei avea nevoie. O să-ţi arăt mai târziu cum să faci amestecul pentru altele.

Ea încuviinţă fără vorbe, dădu un flacon peste cap şi şi-l îndesă pe celălalt la brâu.

— Am pus să ţi se facă haine noi, zise Kelsier. Îţi vei dori să te obişnuieşti să porţi lucruri care nu conţin niciun metal; centuri fără catarame, pantofi uşor de încălţat şi de descălţat, pantaloni fără copci. Poate că, mai târziu, dac-o să prinzi curaj, o să-ţi facem şi nişte haine femeieşti.

Vin roşi uşor.

Kelsier râse.

— Te necăjeam doar. Oricum, tocmai intri într-o lume nouă – s-ar putea să descoperi că, în anumite situaţii, e în avantajul tău să arăţi într-o mai mare măsură ca o tânără doamnă şi mai puţin ca un hoţoman dintr-o ceată.

Vin dădu din cap, luându-se după el când o porni către uşă. Kelsier o deschise, dezvăluind un zid de fuioare de ceaţă, întunecate, unduitoare. Păşi dincolo de prag, în ele. Vin respiră adânc şi îl urmă.

Kelsier închise uşa în urma lor. Lui Vin i se păru că pe strada pavată cu bolovani totul era înăbuşit şi, totodată, uşor umezit de ceţurile mişcătoare. Nu vedea prea departe în nicio direcţie, iar capetele străzii păreau pierdute în neant, cărări către eternitate. Deasupra nu exista cer, doar curenţi învârtejiţi, cenuşiu peste cenuşiu.

— Bun, să-ncepem, spuse Kelsier.

Pe strada pustie, tăcută, vocea lui părea sonoră. În ton i se simţea încrederea în sine, ceva de care – înfruntând toate ceţurile din jur – Vin ducea cu siguranţă lipsă.

— Prima ta lecţie, continuă el, mergând cu paşi mari, cu Vin alături, nu e despre Allomanţie, ci despre atitudine. Îşi plimbă mâna prin ceaţa din faţa lor. Asta, Vin. Asta e a noastră. Noaptea, ceţurile – ne aparţin. Skaa se feresc de ceaţă de parc-ar fi totuna cu moartea. Hoţii şi soldaţii ies noaptea, dar se tem totuşi de ea. Nobilii simulează nepăsarea, dar ceaţa îi face să nu se simtă în largul lor.

Se întoarse şi se uită la ea.

— Ceaţa e prietena ta, Vin. Te ascunde, te apără… şi îţi dă putere. Doctrina Cultului – foarte rar dezvăluită populaţiei skaa – pretinde că Născuţii-din-Ceaţă sunt urmaşii singurului bărbat care i-a rămas credincios Lordului Legiuitor în zilele de dinaintea Înălţării Sale. Alte legende spun că e vorba de ceva mai presus de puterile lui, ceva care a luat fiinţă în ziua când s-au adunat pentru prima oară ceţurile deasupra pământului.

Vin dădu uşor din cap. I se părea straniu să-l audă pe Kelsier vorbindu-i atât de deschis. Clădirile pline cu skaa adormiţi se conturau, neclare, pe ambele părţi ale străzii. Însă obloanele întunecate şi tăcerea din aer îi dădeau senzaţia că ea şi Kelsier erau singuri. Singuri în cel mai populat, în cel mai aglomerat oraş de pe întreg teritoriul Ultimului Imperiu.

Kelsier îşi continuă mersul, cu elasticitatea paşilor în contrast cu întunericul sumbru.

— N-ar trebui să ne facem griji din pricina soldaţilor? întrebă Vin, cu voce scăzută.

Bandele de hoţi erau nevoite să se ferească la vreme de noapte de oştenii din garnizoană, care patrulau pe străzi.

Kelsier clătină din cap.

— Chiar dacă ne-am purta cu atâta neglijenţă încât să fim observaţi, nicio patrulă imperială n-ar cuteza să tulbure un Născut-din-Ceaţă. Ne-ar zări mantiile şi s-ar face că nu ne văd. Nu uita, aproape toţi Născuţii-din-Ceaţă fac parte din Marile Case – iar restul sunt din case de mai mică însemnătate din Luthadel. Însă toţi sunt persoane importante.

Vin se încruntă.

— Aşadar, străjile îi ignoră, pur şi simplu, pe Născuţii-din-Ceaţă?

Kelsier ridică din umeri.

— Dai dovadă de proastă creştere dacă recunoşti că silueta pe care-o vezi furişându-se pe acoperiş e de fapt un lord important şi foarte distins – sau chiar o înaltă doamnă. Născuţii-din-Ceaţă sunt atât de rari, încât casele nu-şi îngăduie să ţină cont, în cazul lor, de prejudecăţile legate de gen. Oricum, cei mai mulţi Născuţi-din-Ceaţă trăiesc două vieţi – una de aristocrat de la curte şi alta de Allomant care se furişează, spionând. Identităţile Născuţilor-din-Ceaţă sunt secrete păzite cu grijă de toate casele – zvonurile care spun cine e şi cine nu e Născut-din-Ceaţă sunt întotdeauna în centrul bârfelor înaltei nobilimi.

Kelsier intră pe o altă stradă. Vin îl urmă, încă pradă unei uşoare nervozităţi. Nu ştia sigur unde o ducea şi era uşor să te rătăceşti în noapte. Poate că nici măcar n-avea o destinaţie, voia doar s-o deprindă cu ceaţa.

— Bun, zise Kelsier, acum să te obişnuim cu metalele de bază. Îţi simţi rezervele?

Vin nu spuse nimic. Se concentră şi reuşi să distingă în interiorul ei opt surse de putere – fiecare dintre ele mai bogată decât cele două pe care i le dăduse Kelsier în ziua când o pusese la încercare. De atunci n-o mai trăsese inima să-şi folosească prea mult Norocul. Începuse să-şi dea seama că, de fapt, întrebuinţa o armă pe care n-o înţelegea cu adevărat şi care atrăsese întâmplător atenţia unui Inchizitor de Oţel.

— Începe să le arzi, unul câte unul, îi spuse Kelsier.

— Să le ard?

— Aşa spunem în momentul când ne întrebuinţăm o putere Allomantică. „Ardem” metalul asociat cu puterea aceea. O să-ţi dai seama ce vreau să spun. Începe cu metalele despre care încă nu ştii nimic – de Domolirea şi de Aţâţarea sentimentelor o să ne ocupăm altă dată.

Vin dădu din cap şi se opri în mijlocul străzii. Se întinse cu prudenţă către una dintre noile surse de putere. Una îi era vag familiară. Oare o mai întrebuinţase fără să-şi dea seama? Oare ce putea să-nfăptuiască?

Nu pot afla decât într-un singur mod… Neştiind exact ce trebuia să facă, prinse sursa de putere şi încercă s-o întrebuinţeze.

Simţi imediat o răbufnire de căldură în piept. O senzaţie stânjenitoare, dar evidentă, distinctă. Odată cu căldura veni şi altceva – o senzaţie de reînnoire şi de forţă. Se simţea, cumva… mai masivă.

— Ce s-a-ntâmplat? o întrebă Kelsier.

— Mă simt altfel, răspunse Vin.

Îşi ridică mâna şi i se păru că răspunsul muşchilor venise puţin cam prea repede. Fuseseră nerăbdători.

— Corpul meu e straniu. Nu mă mai simt obosită, sunt vioaie.

— Ah, spuse Kelsier. Ăsta e fludorul. Îţi îmbunătăţeşte abilităţile fizice, te face mai puternică, mai rezistentă la oboseală şi la durere. O să reacţionezi mai repede când o să-l arzi, trupul tău o să fie mai viguros.

Vin îşi îndoi mijlocul, de probă. Muşchii nu păreau mai mari, însă le simţea forţa. Însă nu era vorba doar de muşchi, ci de tot ce făcea parte din ea. Oasele, carnea, pielea. Se întinse către provizia pe care-o avea şi o simţi micşorându-se.

— Se termină, spuse.

Kelsier dădu din cap.

— În comparaţie cu altele, fludorul arde repede. Flaconul pe care ţi l-am dat avea o doză calculată pentru zece minute de ardere continuă – deşi o să se mistuie mai repede dac-o să-l incendiezi des şi mai încet dac-o să-l întrebuinţezi cu grijă.

— Să-l incendiez?

— Dacă te străduieşti, poţi să-ţi arzi metalele cu ceva mai multă putere. Aşa le termini mai repede şi incendierea e dificil de menţinut, însă îţi vor oferi mai mult ajutor.

Vin se încruntă, încercând să facă aşa cum îi explicase el. Cu un efort brusc, izbuti să-şi aprindă flăcări în piept, învăluind în ele fludorul.

Era ca şi cum ar fi tras aer în plămâni înainte de o săritură primejdioasă. O răbufnire bruscă de energie şi de vigoare. Trupul i se încordă, anticipând, şi, pentru o clipă, se simţi invincibilă. Pe urmă senzaţia dispăru şi corpul i se destinse încet.

Interesant, se gândi, reţinând cât de repede îi arsese fludorul în acel moment.

— Ei, trebuie să ştii un anumit lucru despre metalele Allomantice, îi spuse Kelsier, în timp ce-şi continuau plimbarea prin ceaţă. Te ajută cu atât mai mult cu cât sunt mai pure. Flacoanele pe care le preparăm conţin metale cu desăvârşire pure, pregătite şi vândute special pentru Allomanţi.

Aliajele – cum e fludorul – sunt mai delicate, fiindcă metalele trebuie combinate în cantităţile corecte, dacă vrei maximum de putere. De fapt, dacă nu eşti atent când îţi cumperi metalele, s-ar putea să obţii un aliaj cu totul nepotrivit.

Vin se încruntă.

— Vrei să spui că s-ar putea să mă înşele cineva?

— Nu intenţionat, spuse Kelsier. Problema este că termenii care se folosesc – cuvinte ca „alamă”, „bronz” sau „fludor” – sunt de fapt foarte vagi, când le iei la bani mărunţi. De pildă, „fludorul” e un aliaj de cositor amestecat cu plumb şi, poate, cu puţin cupru şi cu puţin argint, după scopul şi împrejurările în care e folosit. Însă fludorul Allomantului e un aliaj din nouăzeci şi unu de părţi de cositor cu nouă părţi de plumb. Dacă vrei să obţii maximum de putere de la metalul tău, trebuie să foloseşti cantităţile astea.

— Şi… dacă arzi un aliaj din cantităţi greşite? întrebă Vin.

— Dacă amestecul e greşit doar într-o mică măsură, o să-ţi ofere totuşi ceva forţă, răspunse Kelsier. Însă, dacă diferenţa e prea mare, s-ar putea să-ţi facă rău.

Vin dădu încet din cap.

— Cred… cred că am mai ars metalul ăsta şi înainte. Din când în când, în cantităţi foarte mici.

— Urme metalice, zise Kelsier. Din apa de băut contaminată cu metale sau dac-ai mâncat cu tacâmuri sau din vase de fludor.

Ea dădu din cap. O serie de căni din bârlogul lui Camon fuseseră din fludor.

— Bun, spuse Kelsier. Stinge fludorul şi să trecem la un alt metal.

Ea făcu cum i se ceruse. Retragerea puterii îi lăsă o senzaţie se slăbiciune, de oboseală şi de vulnerabilitate.

— Acum, spuse Kelsier, ar trebui să poţi observa că rezervele tale de metal formează un fel de perechi.

— Cum sunt cele două metale pentru sentimente, zise Vin.

— Întocmai. Găseşte metalul legat de fludor.

— Îl văd, zise Vin.

— Pentru fiecare putere există câte două metale. Unul Împinge, altul Trage – al doilea e, de obicei, un aliaj al primului. Pentru sentimente – puterile mentale externe – Tragi cu zinc şi Împingi cu alamă. Tu tocmai ai folosit fludor ca să-ţi Împingi corpul. E una dintre puterile fizice interne.

— Ca Ham, zise Vin. El arde fludor.

Kelsier dădu din cap.

— Ceţurienii care pot să ardă fludor se numesc Brutali. Un termen grosolan, cred – dar ei sunt înclinaţi către brutalitate. Dragul nostru Hammond e un soi de excepţie de la regulă.

— Şi ce face al doilea metal fizic intern?

— Încearcă şi-o să vezi.

Vin se supuse cu râvnă şi lumea din jur deveni brusc mai strălucitoare. Sau… ei bine, nu era exact aşa. Putea să vadă mai bine şi vedea până mai departe, dar ceaţa era încă acolo. Numai că devenise pur şi simplu… mai translucidă. Lumina din jur părea cumva… mai strălucitoare.

Erau şi alte schimbări. Putea să-şi simtă hainele. Îşi dădu seama că putuse să le simtă întotdeauna, dar de obicei nu le dăduse atenţie. Însă acum senzaţia mergea până la amănunte. Ar fi putut să descrie ţesătura şi era extrem de conştientă de locurile unde îmbrăcămintea i se lipea strâns de trup.

Îi era foame. Ignorase şi asta – însă acum senzaţia era mai apăsătoare. Pielea ei părea mai umedă şi simţea mirosul aerului proaspăt, amestecat cu cele de ţărână, funingine şi gunoi.

— Cositorul îţi ascute simţurile, o lămuri Kelsier, cu vocea părând dintr-odată foarte puternică. Şi e unul dintre metalele care ard cel mai încet – cel din flaconul ăsta îţi ajunge pentru mai multe ore. Majoritatea Născuţilor-din-Ceaţă îl lasă să ardă tot timpul când sunt în ceţuri – eu mi l-am lăsat de când am plecat din prăvălie.

Vin dădu din cap. Abundenţa senzaţiilor era aproape copleşitoare. Auzea scârţâieli şi paşi târşiţi în întuneric, sunete care-o îndemnau să tresară, alarmată, convinsă că-n spatele ei se furişa cineva.

O să fie nevoie de ceva timp ca să mă-nvăţ cu asta.

— Lasă-l să ardă, îi spuse Kelsier şi-şi continuă drumul, invitând-o cu un semn al mâinii să i se alăture. O să fii dornică să te deprinzi cu aceste simţuri mai puternice. Dar să nu-l arzi în permanenţă. Nu numai c-o să-l termini foarte repede, dar arderea neîntreruptă a metalelor le face.. lucruri stranii oamenilor.

— Stranii? întrebă Vin.

— Metalele – mai ales cositorul şi fludorul – îţi încordează corpul. Arderea lor măreşte încordarea. Încordează prea tare şi prea mult timp, şi câte ceva începe să se rupă.

Vin dădu din cap, neliniştită. Kelsier tăcu şi îşi continuară drumul. Vin îşi cercetă noile senzaţii, cercetă lumea nouă pe care i-o oferea cositorul. Înainte nu vedea decât interiorul unui buzunar îngust, croit în noapte. Acum zărea un întreg oraş învăluit de vârtejurile ceţurilor mişcătoare. Putea să desluşească fortăreţele în depărtare, ca pe nişte munţi mici, întunecaţi, şi vedea măruntele pete luminoase ale ferestrelor, ca pe nişte găuri cât vârful de ac în noapte. Iar deasupra… vedea lumina stelelor.

Se opri, uitându-se în sus uimită. Erau palide, neclare chiar şi pentru ochii ajutaţi de cositor, dar măcar putea să le zărească. Cu sutele. Cu miile. Atât de mici, ca tăciunii trăgând să moară în capătul lumânărilor abia stinse.

— Stele, spuse Kelsier, venind agale lângă ea. Nu le poţi vedea prea des, chiar şi cu cositorul. Trebuie să fie o noapte deosebit de senină. Pe vremuri, oamenii le vedeau în fiecare noapte dacă-şi ridicau privirile – asta înainte de a veni ceţurile, înainte de a începe Munţii-de-Cenuşă s-azvârle cenuşă şi fum către cer.

Vin se uită la el.

— De unde ştii?

Kelsier zâmbi.

— Lordul Legiuitor s-a străduit din greu să distrugă amintirile din zilele de-atunci, însă unele au rămas.

Fără să fi răspuns cu adevărat la întrebarea ei, îi întoarse spatele şi merse mai departe. Vin i se alătură. Brusc, datorită cositorului, ceaţa din jur nu i se mai păru atât de înfricoşătoare. Începu să înţeleagă de ce umbla Kelsier noaptea cu atâta încredere în sine.

— Bun, spuse el, în cele din urmă. Să mai încercăm încă un metal.

Ea dădu din cap, îşi lăsă cositorul să ardă, dar mai alese şi altceva care să ardă odată cu el. Atunci se petrecu ceva foarte straniu – o mulţime de linii de un albastru palid îi ţâşniră din piept, întinzându-se printre ceţurile rotitoare. Înlemni, icnind uşor şi uitându-se în jos, la propriul piept. Cele mai multe linii erau subţiri, ca nişte bucăţi de sfoară translucide, însă vreo două păreau la fel groase ca o funie.

Kelsier chicoti.

— Deocamdată lasă metalul ăla şi perechea lui în pace. Sunt ceva mai complicate decât celelalte.

— Ce….? întrebă ea, urmărind cu privirea liniile de lumină albastră. Duceau către diverse obiecte, la întâmplare. Către uşi, către ferestre… vreo două chiar şi către Kelsier.

— O s-ajungem şi-aici, îi promise el. Stinge-l şi-ncearcă unul dintre ultimele două.

Vin stinse metalul straniu şi nu-i luă în seamă perechea, alegând în schimb unul dintre celelalte. Simţi imediat o vibraţie ciudată. Se opri. Pulsaţiile nu scoteau niciun sunet pe care să-l poată auzi, însă le simţea traversând-o. Păreau să vină dinspre Kelsier. Se uită la el încruntând din sprâncene.

— Probabil că e bronzul, spuse Kelsier. Metalul pentru Tragere mentală internă. Îţi permite să simţi dacă în apropierea ta foloseşte cineva Allomanţia. Căutătorii, cum e fratele meu, îl întrebuinţează. De obicei nu e foarte util – dacă nu eşti cumva un Inchizitor de Oţel în căutare de Ceţurieni.

Vin păli.

— Inchizitorii pot întrebuinţa Allomanţia?

El dădu din cap.

— Sunt Căutători, cu toţii – nu ştiu sigur dacă sunt aleşi să devină Inchizitori fiindcă sunt căutători sau dacă transformarea în Inchizitor oferă puterea asta. Oricum, de vreme ce principala lor îndatorire e să descopere copii corciţi şi nobili care nu întrebuinţează Allomanţia aşa cum se cuvine, o asemenea abilitate le e foarte utilă. Din nefericire, ceea ce pentru ei înseamnă „util” pentru noi înseamnă „destul de supărător”.

Vin vru să dea din cap, apoi încremeni. Vibraţiile încetaseră.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă.

— Am început să ard cupru, spuse Kelsier, perechea bronzului. Când îl arzi, te ascunde de alţi Allomanţi, nu-i lasă să vadă că-ţi foloseşti puterile. Dacă vrei, poţi încerca să-l arzi acum, însă n-o să simţi mare lucru.

Vin o făcu. Senzaţia unei uşoare vibraţii în trupul ei reprezentă singura schimbare.

— E vital să-nveţi să foloseşti cuprul, adăugă Kelsier. Te ascunde de Inchizitori. Probabil că-n noaptea asta n-avem de ce să ne facem griji – Inchizitorii ne vor lua drept Născuţi-din-Ceaţă obişnuiţi, de obârşie nobilă, ieşiţi pentru antrenament. Însă, dacă eşti vreodată în haine de skaa şi trebuie să arzi metale, nu uita că primul trebuie să fie cuprul.

Ea dădu din cap, în semn de mulţumire.

— De fapt, continuă Kelsier, mulţi Născuţi-din-Ceaţă îşi ţin cuprul aprins tot timpul. Arde încet şi te face invizibil pentru alţi Allomanţi. Te ascunde de bronz şi, în acelaşi timp, îi împiedică pe alţii să-ţi manipuleze sentimentele.

Ea ciuli urechile.

— M-am gândit că s-ar putea să te intereseze, adăugă el. Oricine arde cupru e imun la Allomanţia sentimentelor. În plus, influenţa cuprului dă naştere unei bule în jurul tău. Norul ăsta – numit nor cupric – ascunde pe oricine se află în interiorul lui de simţurile unui Căutător, deşi nu-l fereşte de Allomanţia sentimentelor, aşa cum te apără pe tine.

— Ciomege, spuse Vin. Asta face un Fumegător.

Kelsier încuviinţă cu o mişcare a capului.

— Dacă unul dintre oamenii noştri e remarcat de un Căutător, poate să dea fuga înapoi, în bârlog, şi-şi pierde urma. Şi Fumegătorii îşi pot folosi talentul fără să se teamă că vor fi descoperiţi. Vibraţiile Allomantice pornite dintr-un atelier plasat în partea locuită de skaa a oraşului ar fi un indiciu trădător, observat imediat de un Inchizitor în trecere.

— Dar tu poţi să arzi cupru, spuse Vin. De ce te îngrijora atât de mult lipsa unui Fumegător din ceată?

— E adevărat că eu pot să ard cupru. Aşa cum poţi şi tu. Noi ne putem folosi toate puterile, dar nu putem fi pretutindeni. Un bun şef de ceată trebuie să ştie cum să împartă munca, mai ales când e vorba de o lovitură ca a noastră. Se obişnuieşte ca norul cupric să acopere în permanenţă bârlogul. Ciomege n-o face tot timpul – o parte dintre ucenicii lui sunt Fumegători. Când îl angajezi pe unul ca el, e de la sine înţeles că îţi oferă un cartier general şi o echipă de Fumegători destul de buni ca să-l ascundă fără întrerupere.

Vin dădu din cap. Oricum, în primul rând, o interesa puterea cuprului de a-i apăra sentimentele. Trebuia să găsească destul de mult ca să-l poată arde tot timpul.

Se puseră din nou în mişcare, iar Kelsier îi oferi încă un răstimp în care să ardă cositor. Însă gândurile începură să-i alerge. Ceva nu se părea… în ordine. De ce-i spunea Kelsier toate acele lucruri? Părea să-i dezvăluie secretele cu prea multă uşurinţă.

În afară de unul, se gândi, bănuitoare. Metalul cu linii albastre. Încă n-a revenit la el. Poate asta voia s-ascundă de ea, poate era vorba despre ceea ce avea de gând să păstreze ca s-o poată controla.

Probabil că e puternic. Cel mai puternic dintre toate opt.

În timp ce străbăteau străzile tăcute, Vin se întinse ezitând în interior. Trase cu ochiul la Kelsier, apoi aprinse cu prudenţă metalul necunoscut. Liniile albastre ţâşniră iarăşi din ea, îndreptându-se în direcţii aparent întâmplătoare.

Liniile se mişcau odată cu ea. Un capăt rămânea lipit de pieptul ei, iar celălalt, de un anumit loc de pe stradă. Pe măsură ce înainta, apăreau linii noi, iar cele vechi păleau, dispărând în urmă. Aveau grosimi diferite şi unele erau mai strălucitoare decât altele.

Curioasă, Vin le cercetă cu mintea, încercând să le descopere secretul. Alese una care părea deosebit de firavă şi de inofensivă şi descoperi că, dacă se concentra, putea s-o simtă, despărţind-o de celelalte. Aproape c-avea senzaţia că ar fi putut s-o atingă. Îşi întinse mintea către ea şi trase uşor.

Linia se cutremură şi, din întuneric, ceva zbură imediat către ea. Ţipă, încercând să sară într-o parte, dar obiectul – un cui ruginit – continuă să se năpustească în direcţia ei.

Dar ceva îl înşfăcă pe neaşteptate, smulgându-l şi azvârlindu-l înapoi în beznă.

Vin se opri din rostogolire şi rămase ghemuită, încordată, cu mantia fâlfâind în jurul ei. Scrută întunericul, apoi se uită la Kelsier, care chicotea încetişor.

— Ar fi trebuit să ştiu c-o să faci încercarea asta, spuse el.

Ea roşi, stânjenită.

— Haide, spuse el, făcându-i semn cu mâna. N-ai păţit nimic.

— Cuiul m-a atacat!

Oare metalul ăla însufleţea obiectele? Ar fi fost o putere într-adevăr incredibilă.

— De fapt, într-un fel te-ai atacat singură, spuse Kelsier.

Vin se ridică prudentă, apoi i se alătură când el o porni din nou în josul străzii.

— O să-ţi explic peste câteva clipe ce-ai făcut, îi făgădui el. Însă mai întâi trebuie să-nţelegi ceva în privinţa Allomanţiei.

— O altă regulă?

— Mai degrabă o filosofie, zise Kelsier. E vorba despre urmări.

Ea se încruntă.

— Cum adică?

— Orice acţiune are nişte urmări, Vin. Am descoperit că atât în Allomanţie, cât şi în viaţă, cei care pot aprecia cel mai bine ce urmări vor avea faptele lor au parte de cele mai multe izbânzi. Să luăm, de pildă, arderea fludorului. Care sunt urmările?

Ea ridică din umeri.

— Devii mai puternic.

— Şi ce se-ntâmplă dacă ai în mâini un obiect greu când ţi se termină fludorul?

Vin răspunse după o pauză.

— Cred că-l scapi jos.

— Şi dacă e prea greu, te poţi răni destul de grav. Mulţi Ceţurieni Brutali n-au luat în seamă o rană cumplită în timpul luptei şi au murit din pricina aceleiaşi răni după ce li s-a terminat fludorul.

— Înţeleg, spuse ea, cu voce scăzută.

Aa!

Vin sări în sus, şocată, repezindu-se să-şi astupe cu palmele urechile sensibile.

— Au! se plânse, uitându-se urât la Kelsier.

El zâmbi.

— Şi arderea cositorului are urmări. Dacă se aprinde brusc o lumină sau cineva scoate un sunet pe neaşteptate, poţi să fii orbită sau asurzită.

— Dar ce legătură are asta cu ultimele două metale?

— Fierul şi oţelul îţi oferă puterea de a manevra alte metale din jurul tău, o lămuri el. Cu fier, poţi să Tragi o sursă de metal către tine. Cu oţel poţi s-o Împingi. Ah, uite c-am ajuns.

Kelsier se opri, uitându-se drept înainte.

Vin desluşi prin ceaţă zidul masiv al oraşului, conturându-se neclar deasupra lor.

— Ce facem aici?

— O să exersăm Fier-Tragerea şi Oţel-Împingerea, răspunse Kelsier. Dar să subliniem mai întâi câteva lucruri esenţiale.

Scoase ceva din centură – un bănuţ, de cea mai mică valoare posibilă. Îl ţinu în faţa ei, plasându-se pe sine însuşi în lateral.

— Arde oţel, opusul metalului pe care l-ai ars acum câteva clipe.

Ea dădu din cap. Liniile albastre ţâşniră iarăşi în jurul ei. Una se îndrepta direct către bănuţul din mâna lui Kelsier.