/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Născuţi din ceaţă

Născuţi din ceaţă • Umbra sinelui

Brandon Sanderson

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI:

DOCX: https://is.gd/CtiiH9

EPUB: https://is.gd/9ndIl0

PDF: https://is.gd/w7CvDZ


UMBRA SINELUI

Brandon Sanderson

VOLUMUL AL CINCILEA AL SERIEI

NĂSCUŢI DIN CEAŢĂ

Traducere din engleză de: Marilena Dumitrescu

Pentru MosheFeder,

care şi-a încercat norocul cu mine

PROLOG

Waxillium Ladrian, gardian al legii, angajat cu simbrie, se dădu jos de pe cal şi se întoarse spre crâşmă.

— Ia te uită! exclamă puştiul, sărind şi el jos de pe calul lui. Ai reuşit să nu-ţi prinzi pintenul în scară şi să nu te împiedici.

— N-am păţit-o decât o singură dată, spuse Waxillium.

— Da, dar a fost supercaraghios.

— Rămâi lângă cai, îi ordonă Waxillium aruncându-i puştiului frâul. N-o priponi pe Distrugătoare. S-ar putea să am nevoie de ea.

— S-a făcut!

— Şi nu cumva să şterpeleşti ceva.

Puştiul – 17 ani, faţă rotundă cu tuleie abia mijite după săptămâni întregi de speranţe istovitoare – încuviinţă dând solemn din cap.

— Promit să nu ciordesc nimic de la tine, Wax.

Waxillium oftă.

— Nu asta ţi-am spus.

— Dar...

— Rămâi cu caii! Şi nu te întinde la taclale cu nimeni!

Waxillium dădu din cap şi intră în crâşmă cu paşi sprinteni. Îşi mai umplu puţin metalmintea, cât să-şi reducă greutatea cam cu zece procente. Îşi luase acest obicei după ce cu câteva luni în urmă, în timpul unuia dintre primele raiduri pentru care avea să fie plătit, rămăsese fără rezervă de greutate.

Cum era de aşteptat, crâşma era mizerabilă. De fapt, aici, în Ţinuturile Necruţătoare, totul era ori plin de praf, ori uzat, ori defect. Trecuseră cinci ani de când venise aici şi tot nu reuşise să se obişnuiască. Este adevărat că, în cea mai mare parte a timpului, în aceşti cinci ani încercase să-şi câştige existenţa ca funcţionar, evitând să fie recunoscut, şi, în acest scop, se mutase din ce în ce mai departe de centrele populate. Dar în Ţinuturile Necruţătoare până şi aşezările cu un număr mare de locuitori erau mai murdare decât cele din care plecase el, din Bazinul Elendel.

Mai mult, aici la marginea regiunilor locuite, mizerabil era prea puţin spus despre modul de trai. Oamenii pe care-i găsi în crâşmă şedeau tolăniţi pe podea, pe lângă mese, şi abia dacă-şi ridicau privirea. La fel ca plantele, oamenii erau ţepoşi şi se târau pe suprafaţa pământului. Până şi salcâmii, cu forma lor de evantai, reuşeau uneori să se ridice ceva mai sus, având un aer de vigoare, robust.

Waxillium îşi roti privirea, scrutând încăperea, cu mâinile în şolduri, sperând să atragă atenţia. Nu reuşi, ceea ce îl contrarie. Ce rost avea să porţi costum elegant, de oraş, cu cravată de culoarea lavandei, dacă nimeni nu te băga în seamă? Măcar ăştia nu râdeau pe sub mustaţă, cum făcuseră mai înainte cei din cealaltă cârciumă.

Cu mâna pe armă, Waxillium avansă spre tejghea fără să se grăbească. Cârciumarul era un bărbat înalt, probabil cu ceva sânge de Terrisian în el, dacă era să judeci după silueta-i suplă, deşi rubedeniile mai rafinate din Bazin s-ar fi îngrozit să-l vadă clefăind dintr-un copan unsuros de pui, pe care-l ţinea într-o mână, în timp ce cu cealaltă umplea carafele. Waxillium îşi înăbuşi senzaţia de greaţă; încă nu reuşise să se obişnuiască cu ceea ce înţelegeau localnicii prin igienă. Prin partea locului, cei care îşi aduceau aminte să-şi şteargă mâinile pe pantaloni înainte de a-ţi strânge mâna, după ce se scobiseră în nas, se considera că exagerează.

Waxillium rămase în aşteptare. Pe urmă mai aşteptă încă puţin, în cele din urmă, îşi drese glasul, în fine, cârciumarul se apropie alene de el.

— Ce pofteşti?

Caut un om, zise Waxillium cu voce scăzută. Îl cheamă Joe Grant.

— Nu-l cunosc, răspunse barmanul

— Nu-l cunoşti... E singurul bandit celebru de prin partea locului.

— Nu-l ştiu.

— Dar...

— Pe cei de teapa lui Joe e mai bine să nu-i cunoşti, spuse barmanul, apoi îşi înfipse dinţii în copan. Dar am un prieten.

— Ca să vezi!

Barmanul îi aruncă o privire încruntată.

— Hm! făcu Waxillium. Scuze. Spune mai departe.

— S-ar putea ca prietenul meu să fie dispus să ştie câte ceva despre anumite persoane, când alţii se codesc. Dar durează ceva până ajung la el. Cât dai?

— Sunt un om al legii, răspunse Waxillium. Fac ceea ce fac în numele dreptăţii.

Cârciumarul clipi. Fără grabă, în mod deliberat, de parcă ar fi fost conştient că depune un mare efort.

— Va să zică... dai ceva?

— Bine, dau, zise Waxillium oftând şi socotind în gând cât cheltuise deja de când se afla pe urmele lui Joe Granit.

Nu-şi putea permite să rămână lefter din nou.

Distrugătoarea avea nevoie de şa nouă, iar Waxillium uza costumele pe-aici cu o viteză înspăimântătoare.

— Aşa, vezi? zise cârciumarul făcându-i semn lui Waxillium să-l urmeze.

Străbătură sala făcându-şi loc printre mese şi trecând pe lângă un pian lipit de un stâlp, între două mese. Părea că nu mai cântase nimeni la el de multă vreme, iar pe capacul lui fuseseră înşirate mai multe stacane soioase. Imediat pe lângă scări intrară într-o cămăruţă. Mirosea a praf.

— Aşteaptă aici, îi spuse cârciumarul, apoi închise uşa şi ieşi.

Waxillium îşi încrucişă braţele la piept uitându-se atent la singurul scaun din încăpere. Vopseaua albă se scorojea şi se desprindea; fără îndoială, dacă s-ar fi aşezat, i s-ar fi luat aproape toată pe pantaloni.

Începea să se deprindă cu oamenii din Ţinuturile Necruţătoare, chiar dacă nu şi cu obiceiurile lor. În ultimele câteva luni, de când vâna recompense, constatase că prin părţile locului se mai găseau totuşi bărbaţi şi femei de caracter, rătăciţi printre ceilalţi. Dar păreau a fi cuprinşi cu toţii de un fel de fatalism încăpăţânat. Nu aveau încredere în autorităţi şi se fereau adeseori de oamenii legii, chiar dacă în felul acesta le îngăduiau unor indivizi, precum Joe Granit, să prăduiască şi să facă ravagii. Dacă n-ar fi fost recompensele oferite de companiile feroviare şi miniere, nimic nu s-ar fi...

Fereastra se zgudui. Waxillium reveni la realitate, duse mâna la pistolul de la şold şi îşi aprinse oţelul. Metalul îi genera în corp o căldură instantanee, ca atunci când bei un lichid prea fierbinte. Linii albastre îi ţâşniră din piept înspre obiectele de metal dimprejur, dintre care unele se aflau imediat dincolo de fereastra închisă cu obloane. Altele se îndreptară în jos. Crâşma avea beci, ceea ce era lucru rar în Ţinuturile Necruţătoare.

Putea să folosească liniile la nevoie şi să împingă în obiectele de metal cu care erau ele conectate. Dar pentru moment urmări cum o mică tijă se strecură între cercevelele ferestrei, apoi urcă şi desfăcu zăvorul care le ţinea închise. Fereastra zăngăni şi se deschise.

Înăuntru sări o tânără îmbrăcată cu pantaloni închişi la culoare, cu o puşcă în mâini. Zveltă, cu faţa pătrăţoasă, ţinea între dinţi o ţigară neaprinsă şi îi părea lui Waxillium vag cunoscută. Femeia se ridică de pe jos, cu un aer mulţumit, apoi se întoarse ca să închidă fereastra. Şi în clipa aceea dădu cu ochii de el.

— La dracu! exclamă ea târându-se înapoi, scăpând ţigara şi ridicând puşca.

Waxillium ridică la rândul său pistolul si se pregăti de Allomanţie, regretând că nu găsise o cale de a se proteja împotriva gloanţelor. Adevărat, putea împinge în metal, dar nu era suficient de rapid pentru a opri focul de armă, decât dacă reuşea să Împingă arma înainte de a fi apăsat trăgaciul.

— Hei, spuse femeia privindu-l prin cătare. Nu tu eşti tipu ăla? Care l-a omorât pe Peret cel Negru?

— Waxillium Ladrian, zise el. Gardian al legii, angajat cu simbrie.

— Glumeşti. Aşa te prezinţi?

— Bineînţeles. De ce nu?

Femeia nu-i răspunse, în schimb îşi luă privirea de la armă şi îl cercetă câteva clipe. În cele din urmă, zise:

— Cravată? Hai nu, zău?

— Aşa-s eu, spuse Waxillium. Un gentleman care vânează recompense.

— Mai întâi de toate, de ce-ar avea nevoie un vânător de recompense să fie într-un anume fel?

— E important să ai reputaţie, răspunse Waxillium ridicând bărbia. Şi bandiţii au; oamenii au auzit de Joe Granit dintr-un capăt într-altul al Ţinuturilor Necruţătoare. De ce nu ar auzi şi de mine?

— Pentru că în felul acesta devii o ţintă sigură.

— Pericolul merită asumat, răspunse Waxillium. Dar fiindcă veni vorba de ţinte...

Îşi lăsă arma deoparte şi arătă spre a ei.

— Umbli după recompensa pentru Joe, zise ea.

— Bineînţeles. Şi tu?

Tânăra încuviinţă dând din cap.

— O împărţim? întrebă Waxillium.

Femeia oftă, dar lăsă arma jos.

— Fie! Dar cel care-l împuşcă primeşte dublu.

— Eu mă gândeam să-l prind viu...

— În regulă. Asta-mi măreşte mie şansele să-l omor prima.

Îi zâmbi cu gura până la urechi şi se strecură spre uşă.

— Numele meu este Lessie. Atunci, Granit e pe-aici pe undeva, înăuntru? L-ai văzut?

— Nu, răspunse Waxillium alăturându-i-se la uşă. L-am întrebat pe cârciumar şi el m-a trimis în camera asta.

Femeia se întoarse spre el.

— L-ai întrebat pe cârciumar?

— Sigur, zise Waxillium. Am aflat ce se spune. Cârciumarii ştiu tot şi... De ce dai din cap?

— În cârciuma asta, toţi până la unul sunt oamenii lui Joe. Tu l-ai întrebat pe cârciumar?

— Cred că am stabilit deja asta.

— Căcat!

Femeia crăpă uşa şi privi în sală.

— Cum dracu’ ai reuşit tu să-l dovedeşti pe Peret cel Negru?

— Cu siguranţă, nu-i chiar o catastrofă. Nu-i posibil ca toată lumea din cârciumă...

Când privi prin deschizătura uşii, vocea i se stinse. Cârciumarul cel înalt nu dăduse fuga să aducă pe nimeni. Nici vorbă; era în mijlocul sălii, arăta cu mâna spre uşa cămăruţei şi-i zorea pe criminalii şi bandiţii adunaţi acolo să se ridice de jos şi să pună mâna pe arme. Oamenii păreau că ezită, iar unii gesticulau nemulţumiţi, dar nu puţini erau cei ce îşi scoseseră deja pistoalele.

— Fir-ar să fie! şuşoti Lessie.

— Ne retragem pe unde-ai venit? întrebă Waxillium.

Femeia răspunse închizând uşa cu mare băgare de seamă, apoi îl împinse la o parte şi se precipită spre fereastră. Se prinse cu mâinile de pervaz, gata să sară afară, când un foc de armă răsună chiar lângă ea desprinzând aşchii din lemn.

Lessie înjură şi se aruncă la podea. Waxillium se ghemui alături.

— Trăgător de elită! şuieră el.

— Întotdeauna eşti atât de perspicace, domnule Cravată?

— Nu, numai când mă ia cineva la ţintă.

Privi precaut peste marginea pervazului, dar trăgătorul se putea furişa în numărate ascunzători din apropiere.

— Avem o problemă.

— Din nou acelaşi ascuţit spirit de observaţie!

Lessie se târî pe podea până la uşă.

— Vreau să spun, din mai multe puncte de vedere, continuă Waxillium deplasându-se ghemuit până în cealaltă parte a încăperii. Când au avut timp să amplaseze un trăgător de elită? Probabil că au ştiut de venirea mea. Locul acesta ar putea fi o capcană.

Lessie trase o înjurătură în şoaptă, în timp ce el ajunse la uşă şi o crăpă. Bandiţii se certau fără să facă multă gălăgie şi arătau înspre uşă.

— Îmi acordă importanţă, spuse Waxillium. Aha! Reputaţia funcţionează, înţelegi? Le este frică!

— Felicitări! răspunse femeia. Crezi că-mi vor oferi vreo recompensă dacă te împuşc?

— Trebuie să ajungem la etaj, spuse Waxillium cercetând o scară în imediata apropiere a uşii.

— La ce ne-ar folosi?

— Ei bine, în primul rând că cei înarmaţi, care vor să ne omoare, sunt adunaţi toţi aici jos. Eu aş prefera să mă aflu în altă parte, iar scara este mai uşor de apărat decât camera asta. În plus, am putea da de o fereastră pe cealaltă parte a clădirii, pe unde să scăpăm.

— Da, numai dacă eşti pregătit să sari de la etajul al doilea.

Săritul nu era o problemă pentru un Monedazvârlitor; în cădere, Waxillium putea împinge într-o bucată de metal aruncată la pământ, reducându-şi astfel viteza, ca să aterizeze în siguranţă. În acelaşi timp era şi Feruchimist, prin urmare îşi putea folosi metalminţile pentru a-şi micşora şi mai mult greutatea reducând-o până ce ajungea, practic, să plutească.

Abilităţile lui Waxillium nu erau însă renumite, iar el avea intenţia să lase lucrurile aşa şi în continuare. Auzise ce se spunea despre miraculoasele lui supravieţuiri şi îi plăcea că rămăseseră învăluite în mister. Se specula că ar fi fost Născut-din-Metal, desigur, dar atâta timp cât nu se ştia prea bine ce era în stare să facă, avantajul era de partea lui.

— Uite ce este, eu voi alerga la trepte, îi spuse el femeii. Tu, dacă vrei să rămâi aici şi să lupţi încercând să scapi, foarte bine! O să le distragi atenţia în folosul meu.

Femeia îi aruncă o privire, apoi zâmbi cu gura până la urechi.

— În regulă. Facem cum zici tu. Dar dacă ne împuşcă, rămâi dator să dai de băut.

Ceva îmi este foarte cunoscut la ea, îşi spuse Waxillium. Apoi încuviinţă dând din cap, numără în şoaptă până la trei şi ţâşni afară pe uşă aţintindu-şi pistolul asupra celui mai apropiat criminal. Omul sări înapoi când Waxillium trase trei focuri... şi rată. Gloanţele nimeriră în schimb pianul, declanşând un sunet disonant la fiecare impact.

Lessie se târî după el şi o apucă spre scară. Adunătura pestriţă de bandiţi întoarse armele la ei, ţipând luată prin surprindere. Waxillium îşi retrase pistolul – scoţându-l în afara razei de acţiune a Allomanţiei lui – şi împinse uşor de-a lungul liniilor albastre ce ţâşneau din el către bărbaţii din sală. Aceştia deschiseră focul, dar împingerea lui reuşi să devieze traiectoria gloanţelor suficient încât acestea să rateze ţinta.

O urmă pe Lessie în sus pe scări, ieşind din bătaia puştilor.

— Fir-aş a naibii, spuse Lessie când ajunseră pe primul palier. Suntem în viaţă.

Se uită în spate, la el, cu obrajii în flăcări.

În mintea lui Waxillium se produse un declic.

E-adevărat că te-am mai întâlnit cândva, spuse el.

— Nu-i adevărat, spuse ea ferindu-şi privirea. Să rămânem...

— La Boul Plângăcios! continuă Waxillium. Fata care dansa!

— Pe toţi zeii! exclamă ea continuând să urce prima. N-ai uitat!

Mi-am dat seama că te prefăceai. Nici măcar Rusko n-ar fi angajat pe cineva atât de nesincronizat, oricât de frumoase i-ar fi fost picioarele.

— Acum însă, putem sări pe fereastră, te rog? spuse ea verificând dacă nu erau ceva bandiţi şi pe la etaj.

— Ce căutai acolo? Vânai recompense?

— Da, cam aşa ceva.

— Şi chiar n-ai ştiut că urmăreau să te...

— Am încheiat orice discuţie.

Ajunseră la ultimul etaj şi Waxillium rămase o clipă în aşteptare, până când o umbră profilată pe perete îi vesti că cineva venea după ei, sus. Trase un foc de armă în direcţia ucigaşului apărut, nu-l nimeri nici de data aceasta, dar cel puţin îl făcu să se retragă. De jos se auziră înjurături şi ceartă. O fi fost Joe Granit jupân, dar oamenii din crâşmă nu-i erau devotaţi trup şi suflet. Era cert că primii care urcau scara aveau să fie omorâţi şi niciunul nu dorea să-şi asume riscul.

Waxillium câştiga astfel timp. Lessie dădu buzna într-un dormitor, trecând pe lângă patul gol lângă care zăcea o pereche de cizme. Deschise rapid fereastra aflată pe cealaltă faţadă a clădirii, opusă poziţiei trăgătorului de elită.

Oraşul Weathering se desfăşura în faţa lor, o adunătură izolată de prăvălii şi locuinţe înghesuite ce păreau să aştepte – în zadar – ziua în care calea ferată îşi va întinde tentaculele până la ele. Ceva mai departe, în spatele caselor sărăcăcioase, câteva girafe păşteau leneşe, singurul semn că pe câmpia nesfârşită trăiau şi nişte animale.

Nu puteai sări de la fereastră decât direct pe pământ, nu exista niciun acoperiş pe care să te poţi căţăra. Lessie se uită în jos cu băgare de seamă. Waxillium îşi înfipse două degete în gură şi fluieră ascuţit.

Nicio mişcare.

Fluieră din nou.

— Ce dracu’ faci? îl întrebă Lessie.

— Îmi chem calul, răspunse Waxillium şi mai fluieră o dată. Putem sări direct în şa şi pe-aci ţi-e drumul.

Femeia se holbă la el.

— Tu chiar vorbeşti serios.

— Bineînţeles. Am mai făcut-o.

Jos, în stradă, apăru o figură singuratică, puştiul care se ţinuse după Waxillium.

— Ah, Wax? strigă băiatul. Distrugătoarea-i colo, se adapă.

— La naiba, exclamă Waxillium.

Lessie îi aruncă o privire.

— Ţi-ai numit calul...

— Este cam placid... şi, ce-i cu asta? se răsti Waxillium căţărându-se pe pervazul ferestrei. M-am gândit că numele ar putea să-l stimuleze.

Duse mâinile căuş la gură.

— Wayne! Adu-l aici. Vom sări!

— Vom sări pe dracu’, se răţoi Lessie. Crezi că şaua are puteri magice şi n-o să-i frângem spinarea calului când aterizăm pe el?

Waxillium ezită.

— Păi, am citit că oamenii fac asta...

— Bine, bine, am o idee, spuse Lessie. De ce nu-l chemi pe Joe Granit, să vă duceţi în mijlocul drumului şi să vă înfruntaţi la prânz, cum se obişnuia odinioară?

— Crezi c-ar rezolva ceva? Eu...

— Nu, n-ar rezolva, i-o reteză ea. Nimeni n-ar face aşa ceva. E o prostie. Pentru numele lui Năruire! Cum ai făcut totuşi de l-ai omorât pe Peret cel Negru?

O clipă se priviră fix.

— Ei bine..., începu Waxillium.

— La naiba! L-ai prins pe budă, nu-i aşa?

Waxillium zâmbi larg.

— Ei, da.

— Şi l-ai împuşcat pe la spate?

— Cu tot curajul cu care poate un om să-l împuşte pe altul pe la spate.

— Ha! Poate că nu-i totul pierdut în ceea ce te priveşte.

Waxillium făcu un gest cu capul înspre fereastră.

— Sari?

— Bineînţeles. De ce să nu-mi rup picioarele înainte să mă împuşte? Măcar s-o fac lată, domnule Cravată.

— Cred că n-o să păţim nimic, domnişoară Jartea Roz.

Femeia ridică din sprânceană.

— Dacă ai de gând să mă porecleşti după hainele pe care le port, pot să fac şi eu la fel.

— Nu mai fac, spuse ea, apoi trase adânc aer în piept. Aşadar?

El încuviinţă dând din cap şi îşi aprinse metalele, pregătindu-se s-o ia cu el, astfel încât să amortizeze căderea pentru amândoi – suficient cât să pară că supravieţuiseră săriturii în mod miraculos. Între timp însă, observă o mişcare la una dintre liniile albastre – una abia vizibilă, dar destul de groasă, îndreptată spre cealaltă parte a străzii.

Fereastra de la moară. Razele soarelui scânteiau pe ceva din interior.

Waxillium se repezi să o apuce pe Lessie şi o trase în jos. O fracţiune de secundă mai târziu, glonţul le trecu pe deasupra capetelor, izbind uşa din peretele opus.

— Alt trăgător de elită, şuieră ea.

— Spiritul tău de observaţie este...

— Tacă-ţi gura, se răsti ea. Acum ce facem?

Waxillium se încruntă, gândindu-se la întrebare. Se uită la gaura făcută de glonţ, calculându-i traiectoria. Trăgătorul de elită ţintise prea sus; chiar dacă nu s-ar fi ghemuit, Waxillium tot nu ar fi păţit nimic.

De ce să ţintească mai sus? Mişcarea liniei albastre îi arăta că omul alergase ca să-şi ocupe poziţia înainte de a trage. Să fi ţintit în grabă? Sau avea un alt motiv, sinistru? Să mă elimine în aer? În timpul zborului pe fereastră?

Auzi paşi pe scări, dar nu văzu nicio linie albastră. Blestemă, târându-se să arunce o privire afară. Un grup de bărbaţi înainta tiptil pe scări, şi nu erau bandiţii de la parter. Bărbaţii aceştia purtau cămăşi albe mulate pe corp, aveau mustăţi ca o dungă şi erau înarmaţi cu arbalete. Nicio aşchie de metal asupra lor.

Rugina naibii! Ştiau că el este Monedazvârlitor, aşa că Joe Granit îi pregătise un pluton de execuţie.

Se retrase în cameră şi o apucă pe Lessie de braţ.

— Informatorul tău ţi-a spus că Joe Granit se află în această clădire?

— Da, răspunse ea. Sigur e aici. Îi place să fie prin preajmă când se adună o bandă; îi place să-şi ţină oamenii sub observaţie.

— Clădirea are beci.

— Şi... ce-i cu asta?

— Ţine-te bine!

O luă în braţe şi se rostogoli cu ea la podea, ceea ce o făcu să ţipe şi apoi să înjure. Ţinând-o deasupra lui, Wax îşi spori greutatea.

Reuşise să depoziteze suficientă în metalminte, după ce transferase greutate timp de săptămâni întregi. Acum o extrase pe toată, sporindu-şi instantaneu greutatea de mai multe ori. Podeaua de lemn trosni, apoi se prăbuşi sub ei.

Waxillium trecu prin plafon sfâşiindu-şi hainele şi pluti prin aer trăgând-o pe Lessie după el. Strângând din ochi împinse în spate, în sutele de linii albastre aţintite spre cuiele din duşumeaua de dedesubt. Le împinse cu toată forţa în jos ca să desfacă podeaua de la parter şi să deschidă astfel un drum către beci.

Trecură prin podeaua de la parter, într-un nor de praf şi aşchii. Deşi Waxillium reuşi să încetinească puţin căderea printr-o împingere de oţel, tot se izbiră puternic, prăbuşindu-se pe o masă dintr-o încăpere din pivniţă.

Waxillium icni de durere, dar reuşi să se răsucească şi să se scuture de lemnul rupt. În mod surprinzător beciul era lambrisat cu panouri de esenţă preţioasă şi iluminat cu torţe arcuite în forme feminine. Masa pe care aterizaseră fusese acoperită cu o faţă de masă albă, somptuoasă, iar acum zăcea grămadă, picioarele se împrăştiaseră, iar tăblia se înclinase într-o parte.

În capul mesei şedea un bărbat. Waxillium reuşi să se ridice dintre resturi şi îndreptă arma spre individul cu faţă de brută şi şi ten cenuşiu-albăstrui – însemnele unui om care se trage din koloşi. Joe Granit. Se părea că Waxillium îl întrerupsese în timpul cinei, judecând după şervetul prins la gât şi supa împrăştiată pe masa răsturnată în faţa lui.

Lessie gemu, se rostogoli şi-şi scutură aşchiile prinse de veşminte. Puşca îi rămăsese probabil la etaj. Waxillium strânse degetele pe pistol şi le cercetă din priviri pe cele două gărzi de corp înveşmântate de călătorie, postate în spatele lui Joe Granit, un bărbat şi o femeie – gemeni, după cum auzise, consumatori de droguri. Erau surprinşi de apariţia lui intempestivă, evident, căci deşi puseseră mâinile pe arme, nu le folosiseră.

Waxillium controla situaţia, cu pistolul îndreptat spre Joe – dar dacă ar fi tras, gemenii îl ucideau în clipa următoare. Se vedea treaba că nu reflectase îndeajuns la un asemenea atac, aşa cum ar fi trebuit.

Joe adună resturi din castronul sfărâmat, în jurul căruia, împrăştiaţi pe faţa de masă, erau stropi roşii de supă. Reuşi să strângă ceva în lingură şi o duse la gură.

— Tu, spuse el după ce sorbi supa, ar trebui să fii mort.

— Poate n-ar strica să angajezi altă bandă de criminali, spuse Waxillium. Cei de sus nu valorează mare lucru.

— Nu la ei m-am referit, spuse Joe. De cât timp eşti aici, în Ţinuturile Necruţătoare, provocând dezordine? Doi ani?

— Unul, spuse Waxillium.

Venise mai demult, dar începuse să „provoace dezordine”, după cum se exprimase Joe, abia în ultima vreme.

Joe Granit plescăi din limbă.

— Crezi că eşti un personaj nou pe-aici, băiete? Cu ochi mari, cu centura coborâtă pe burtă şi pinteni noi, lustruiţi? Ai venit să ne scoţi din obiceiurile noastre barbare. Vedem zeci ca tine în fiecare an. Ceilalţi au decenţa fie de a învăţa să se lase mituiţi, fie de a muri înainte de a distruge prea mult. Nu e cazul tău.

Trage de timp, îşi spuse Waxillium. Îşi aşteaptă oamenii să coboare de sus.

— Lăsaţi armele jos! spuse Waxillium aţintindu-şi pistolul spre Joe. Lăsaţi-le jos sau trag!

Cele două gărzi nu mişcară. Nicio linie metalică nu ducea spre garda de corp din dreapta, se gândi Waxillium. Nici spre Joe, măcar. Cel din stânga avea un pistol şi se baza probabil pe viteza de reacţie împotriva unui Monedazvârlitor. Ceilalţi doi purtau în tocuri nişte arbalete bizare, punea pariu. Capabile să tragă o singură dată, confecţionate din lemn şi ceramică. Făcute să-i ucidă pe Monedazvârlitori.

Chiar folosindu-se de Allomanţie, Waxillium nu va fi niciodată în stare să-i omoare pe toţi trei, fără să fie împuşcat la rândul lui. Picături de sudoare i se prelingeau pe tâmplă. Era tentat să apese pe trăgaci şi să împuşte, dar atunci va fi omorât şi el. Ştiau şi ei acest lucru. Erau la paritate, dar ei aşteptau întăriri.

— Locul tău nu-i aici, spuse Joe aplecându-se înainte, cu coatele rezemate pe masa distrusă. Noi am venit aici ca să scăpăm de oameni ca tine. De regulile voastre. De supoziţiile voastre. Nu vă vrem.

— Dac-ar fi adevărat, spuse Waxillium surprins de calmul propriei voci, atunci n-ar veni la noi oameni cu lacrimi în ochi pentru că le-aţi ucis fiii. Poate că n-aveţi nevoie de legile din Elendel, dar asta nu înseamnă că n-aveţi nevoie de niciun fel de lege. Şi nu înseamnă nici că oameni ca tine pot să facă orice poftesc.

Joe Granit dădu din cap şi se ridică în picioare, cu mâna pe tocul armei.

— Nu eşti în mediul tău aici, băiete. Aici fiecare are un preţ. Cine n-are, nu-i la locul lui. Vei muri, lent şi în dureri, aşa cum moare un leu în oraşul ăla al tău. Ceea ce fac eu azi este un act de clemenţă.

Joe trase.

Waxillium reacţionă rapid, împingând în lămpile de pe peretele din dreapta. Erau bine ancorate, aşa încât Împingerea Allomantică îl dirijă spre stânga. Răsuci arma şi trase la rândul lui.

Joe apucă arbaleta şi aruncă o săgeată, dar lovitura rată ţinta străpungând doar aerul acolo unde se aflase Waxillium. De această dată însă, glonţul tras de Waxillium nimeri, lovind-o pe femeia din gardă, care îşi pregătise şi ea arbaleta. Femeia căzu, iar Waxillium, izbindu-se de perete, smulse pistolul din mâna celeilalte gărzi de corp, exact în momentul când bărbatul apăsă pe trăgaci.

Din nefericire, împingerea lui Waxillium făcu să-i sară şi lui arma din mână, dar el o dirijă învârtind-o spre cealaltă gardă de corp. Arma îl pocni pe om în plină figură, punându-l la pământ.

Waxillium se redresă şi îl căută din priviri pe Joe prin încăpere. Omul părea uluit să-şi vadă ambele gărzi doborâte. Nu era timp de pierdut. Waxillium se târî înspre bărbatul corpolent, cu sânge de koloss. Dacă putea face rost de ceva metal, pe care să-l folosească drept armă, poate...

În spatele lui răsună un ţăcănit. Waxillium se opri şi se uită peste umăr la Lessie, care îndreptase o mică arbaletă fix spre el.

— Fiecare de-aici are un preţ, spuse Joe Granit.

Waxillium se holbă la săgeata arbaletei, cu vârf de obsidian. Unde o ţinuse până acum? Înghiţi în sec.

Şi-a asumat riscul de a urca scările împreună cu mine! îşi spuse el. Cum era posibil să fi...

Dar Joe ştiuse că el era Allomant. Şi fata la fel. Când fugise împreună cu el pe scări în sus, Lessie ştiuse că era capabil să devieze tirul bandiţilor.

— În fine, zise Joe, poţi să-mi explici de ce nu l-ai împuşcat pur şi simplu în cămăruţă, unde îl dusese cârciumarul?

Fata nu răspunse, ocupată să-l cerceteze pe Waxillium.

— Te-am avertizat că toţi cei din cârciumă erau în slujba lui Joe, sublinie ea.

— Eu...

Waxillium înghiţi în sec.

— Eu încă mai cred că ai picioare frumoase.

Lessie îi prinse privirea. Oftă, întoarse arbaleta şi trase în Joe Granit, lovindu-l în gât.

Waxillium privi uluit cum trupul enorm al bărbatului se prăbuşi la podea, în gâlgâit de sânge.

— Atât? spuse Lessie aruncând-i lui Waxillium o privire furioasă. Numai atât poţi să spui ca să mă câştigi de partea ta? „Ai picioare frumoase”? Pe bune? Eşti atât de slăbuţ la minte, domnule Cravată.

Waxillium răsuflă uşurat.

— Uf, pentru numele lui Armonie. Eram aproape sigur că ai să mă omori.

— Ar fi trebuit, bombăni ea. Nu-mi vine să cred...

Se întrerupse auzind scările scârţâind, căci gloata de ticăloşi de la etaj îşi adunase în cele din urmă curajul şi cobora în fugă. Vreo şase dintre ei dădură buzna în încăpere cu armele gata de luptă.

Lessie se aruncă după pistolul gărzii doborâte.

Waxillium făcu un calcul rapid, apoi făcu cel mai natural gest. Se postă dramatic în mijlocul molozului, cu un picior ridicat, având alături leşul lui Joe Granit şi pe cele două ale gărzilor doborâte. Din plafonul distrus mai curgea încă praf, scânteind în razele de soare strecurate prin fereastra de sus.

Bandiţii rămaseră ţintuiţi locului. Se uitară în jos, la cadavrul prăbuşit al şefului lor, apoi îl priviră uluiţi pe Waxillium.

În cele din urmă, cu aerul unor copii prinşi la furat dulciuri din cămară, lăsară armele jos. Primii se repeziră peste ultimii, încercând să fugă, şi gloata lor gălăgioasă se îmbulzi înapoi pe scară în sus, lăsându-l în urmă pe barmanul deznădăjduit, care o luă din loc ultimul.

Waxillium se întoarse şi îi întinse mâna lui Lessie, iar fata se lăsă trasă în picioare. Se uită după grupul de bandiţi care se retrăgea tropăind cu cizmele pe duşumea, zorind să se salveze.

Peste numai câteva clipe, în clădire se lăsă liniştea.

— Ha, făcu Lessie. Eşti surprinzător ca un măgar care dansează, domnule Cravată.

— Prinde bine să ai un scop, remarcă Waxillium.

— Într-adevăr. Crezi că ar trebui să-mi găsesc şi eu unul?

— Să-mi găsesc scopul a fost una dintre cele mai importante decizii pe care le-am luat când am venit în Ţinuturile Necruţătoare.

Lessie încuviinţă dând uşor din cap.

— Habar n-am despre ce vorbim, dar sună cam necurat.

Privi în spate, la cadavrul lui Joe Granit, întins înţepenit în balta propriului sânge.

— Îţi mulţumesc, spuse Waxillium. Că nu m-ai ucis.

— Eh! Până la urmă tot îl omoram, ca să-l predau pentru recompensă.

— Ei, da, sigur. Dar mă îndoiesc că intenţionai s-o faci în faţa găştii lui, când erai captivă într-un beci fără ieşire.

— Adevărat. A fost o mare prostie din partea mea chestia asta.

— Atunci, de ce-ai făcut-o?

Lessie rămăsese cu ochii la cadavru.

— Am făcut o mulţime de lucruri pentru Joe şi-mi pare rău de asta, din câte-mi aduc aminte, n-am împuşcat niciodată un om care n-a meritat să moară. Să te omor pe tine... ei bine, părea aş ucide şi ceea ce reprezinţi tu. Înţelegi?

— Cred că-mi dau seama unde baţi.

Fata se frecă peste rana sângerândă de la gât, căci în cădere se zgâriase în lemnul rupt.

— Totuşi, sper că data viitoare nu vom mai face la fel de multă mizerie. Îmi plăcea cârciuma asta.

— Am să mă străduiesc, răspunse Waxillium. Intenţionez să schimb câte ceva pe-aici. Dacă nu chiar Ţinuturile Necruţătoare în întregime, măcar oraşul acesta.

— Păi, continuă Lessie apropiindu-se de cadavrul lui Joe Granit, sunt sigură că dacă vreunui pian rău intenţionat i-ar veni ideea să atace oraşul, se va gândi de două ori, având în vedere ce eşti în stare să faci cu pistolul.

Waxillium tresări.

— Atunci... ai văzut, nu-i aşa?

— Rar mi-a fost dat să văd asemenea măiestrie, spuse ea îngenunchind şi scotocindu-l pe Joe prin buzunare. Trei împuşcături, trei note diferite, niciun bandit doborât. E nevoie de îndemânare pentru asta. N-ar fi rău să te gândeşti mai puţin la scop şi să exersezi mai mult cu arma.

— Ei, ce ai spus e o porcărie.

— Perfect. Nu-mi place să mă necăjesc la întâmplare.

Scoase portofelul lui Joe şi zâmbi, aruncându-l în sus şi

prinzându-l. Deasupra, prin gaura pe care o făcuse Waxillium, apăru un cap cabalin, urmat de altul mai mic, adolescentin, acoperit perit cu un melon. De unde îl luase?

Distrugătoarea necheză un salut.

— Sigur, acum se vine, comentă Waxillium. Cal nătâng.

— Mie mi se pare, comentă Lessie, că a se ţine la distanţă de tine în timpul unui schimb de focuri este o dovadă de inteligenţă deosebită din partea calului.

Waxillium zâmbi şi întinse mâna spre Lessie. Ea o prinse, iar el o trase la piept. Apoi se ridicară amândoi dintre dărâmături, traşi în sus de o linie de lumină albastră.

PARTEA ÎNTÂI

1

Şaptesprezece ani mai târziu

Winsting zâmbi în sinea lui, admirând apusul. Era seara ideală pentru o vânzare la licitaţie.

— Camera mea blindată este pregătită? întrebă Winsting cu mâinile uşor crispate pe balustrada balconului. Pentru orice eventualitate?

— Da, milord.

— Flog purta pălăria caraghioasă specifică locuitorilor din Ţinuturile Necruţătoare şi o haină care să-l apere de praf, deşi nu ieşise niciodată din Bazinul Elendel. Era o gardă de corp excelentă, împofida unui simţ al vestimentaţiei ridicol, dar Winsting nu ezita să-i stimuleze emoţiile pentru a-i spori simţul loialităţii, într-un mod subtil. Niciodată nu strica să fii prevăzător.

— Milord? zise Flog aruncând o privire în încăperea din spatele lor. Sunt toţi aici, milord. Sunteţi gata?

Fără să-şi ia privirea de la asfinţit, Winsting ridică un deget făcându-i semn gărzii să tacă. Balconul, aflat în al Patrulea Octant din Elendel, dădea spre canal şi Pivotul oraşului, oferind o frumoasă privelişte peste Câmpul Renaşterii. Umbra statuii Războinicului în Ascensiune şi cea a Ultimului Împărat se alungeau în parcul înverzit unde, după cum spunea ciudata legendă, le fuseseră descoperite cadavrele după Marea Catacendre şi Ultima Înălţare.

Aerul era înăbuşitor, temperat o idee de briza răcoroasă care sufla dinspre Golful Hammondar, la câteva mile spre vest. Winsting bătea cu degetele în balustrada balconului, trimiţând cu răbdare impulsuri de putere Allomantică în intenţia de a ţine sub control emoţiile celor aflaţi în încăperea din spatele său. Sau cel puţin a celor suficient de imprudenţi, care nu-şi purtau pălăriile căptuşite cu aluminiu.

Dintr-o clipă într-alta...

Apărută iniţial sub forma unor vârfuri de ace în atmosferă, ceaţa se îndesi sub ochii lui, propagându-se precum gheaţa pe sticla unei ferestre. Lujerii se întinseră şi se încolăciră unul în jurul altuia devenind suluri, apoi râuri de mişcare, torenţi care cuprinseră şi acoperiră oraşul, înăbuşindu-l. Epuizându-l.

— O noapte ceţoasă, spuse Flog. Înseamnă ghinion, cu siguranţă.

— Nu fi ridicol! îi replică Winsting aranjându-şi cravata.

— Ne urmăreşte, îşi spuse părerea Flog. Ceaţa reprezintă ochii Lui, domnule. Este cert, este de la Năruire.

— Superstiţii prosteşti.

Winsting se întoarse şi intră în cameră cu paşi mari. Flog închise uşile în urma lui, înainte ca vălul de ceaţă să se strecoare printre invitaţii la petrecere.

Cei peste douăzeci de oaspeţi – însoţiţi de gărzi de corp, desigur – care se amestecau şi stăteau de vorbă formau un grup select. Erau nu doar persoane importante, ci şi foarte nepotrivite unele cu altele, în pofida zâmbetelor forţate şi a schimburilor de amabilităţi lipsite de importanţă. La asemenea evenimente, Winsting prefera să-şi aducă rivalii. Să le ofere ocazia de a se privi şi de a afla cât îi costă dacă pierd competiţia pentru bunăvoinţa lui.

Winsting păşi printre ei. Din păcate, mulţi purtau pălării cu căptuşeli de aluminiu, care-i protejau de Allomanţia emoţională – deşi el însuşi îi dăduse asigurări fiecărui participant că niciunul dintre ceilalţi nu va aduce cu el Domolitori sau Aţâţători. Despre propriile-i abilităţi nu pomenise nimic, bineînţeles. Deocamdată nimeni nu ştia despre el că era Allomant.

Se uită spre capătul opus al încăperii, unde Blome se ocupa de bar. Omul dădu din cap. Niciunul dintre cei prezenţi în încăpere nu ardea metale. Excelent.

Winsting se apropie de bar, se întoarse şi ridică braţele ca să atragă atenţia invitaţilor. Gestul scoase la iveală butonii cu diamante sclipitoare pe care-i purta la cămaşa albă, scrobită.

Montura era de lemn, desigur.

— Doamnelor şi domnilor, spuse el, bine-aţi venit la mica noastră licitaţie. Aceasta începe acum şi se va încheia când voi auzi cea mai bună ofertă.

Nu mai spuse nimic altceva; prea multe vorbe distrug suspansul. Winsting acceptă paharul cu băutură oferit de unul dintre servanţi şi dădu să se amestece printre participanţi, dar privind mulţimea avu o ezitare.

— Edward Ladrian n-a venit, spuse el cu glas scăzut. Refuza să-l numească folosind porecla lui stupidă, Domnul Costum.

— Nu, răspunse Flog.

— M i s-a părut că ai spus c-au venit toţi!

— Toţi cei care au anunţat că vor veni, zise Flog şi se foi stânjenit de pe un picior pe celălalt.

Winsting îşi ţuguie buzele, dar nu-şi trădă în niciun fel dezamăgirea. Era convins că invitaţia îl intrigase pe Edwarn. Poate că reuşise să-l cumpere pe vreunul dintre capii infractorilor aflaţi în încăpere. Trebuia să se gândească bine la acest lucru.

Winsting îşi croi drum spre masa pe care se afla piesa principală a serii. Un tablou înfăţişând o femeie întinsă; îl pictase chiar el şi devenea din ce în ce mai bun.

Tabloul nu valora nimic, cu toate acestea bărbaţii şi femeile adunaţi la faţa locului îi vor oferi sume uriaşe pentru el.

Primul se apropie Dowser, cel care controla cea mai mare parte a operaţiunilor de contrabandă din Octantul al Cincilea.

Barba nerasă de trei zile era estompată de melonul pe care, lucru neobişnuit, nu-l lăsase la garderobă. O femeie frumoasă agăţată de braţul lui şi un costum impecabil nu reuşeau să-i spele imaginea unuia ca el. Winsting strâmbă din nas. Aproape fiecare dintre invitaţi era un gunoi vrednic de tot dispreţul, dar ceilalţi aveau decenţa de a nu lăsa să se vadă acest lucru.

— E urâtă ca Necuratul, obiectă Dowser cu ochii la pictură. Nu pot să cred că ne-ai chemat să licităm pentru aşa ceva. Cam neruşinat, nu crezi?

— Preferi să fiu sincer până la capăt, domnule Dowser? întrebă Winsting. Vrei să spun sus şi tare? „Plăteşte-mă şi obţii în schimb votul meu pentru Senat anul viitor?”

Doswer se uită în stânga şi în dreapta de parcă s-ar fi aşteptat în orice moment ca poliţia să dea buzna în încăpere.

Winsting zâmbi.

— Ai remarcat, presupun, nuanţele gri din obraji. O reprezentare a originii vieţii, din cenuşă, în perioada pre-Catacendrică, ce zici? Este cea mai bună pictură pe care am făcut-o până acum. Cât oferi? Ca să deschidem licitaţia?

Dowser nu scoase niciun cuvânt. Până la urmă tot va face o ofertă. Toţi din această cameră reflectaseră bine înainte de a accepta să participe. Jumătate dintre ei erau capi ai criminalităţii, precum Dowser. Ceilalţi erau omologii lui Winsting, lorzi şi doamne din cele mai importante case nobiliare, deşi nu mai puţin corupţi decât capii lumii interlope.

— Nu te temi, Winsting? întrebă femeia care-l ţinea pe Dowser de braţ.

Winsting se încruntă. Nu o recunoştea. Zveltă, cu păr blond, tuns scurt, şi o privire de porumbiţă, era neobişnuit de înaltă.

— Să mă tem, draga mea? se miră Winsting. De oamenii adunaţi aici?

— Nu, răspunse ea. Că fratele tău va afla... cu ce te ocupi.

— Te asigur, răspunse Winsting. Replar ştie exact cine sunt.

— Tocmai fratele guvernatorului, continuă femeia. Să ceară mită.

— Dacă eşti într-adevăr surprinsă, draga mea, spuse Winsting, înseamnă că ai trăit prea izolată. Pe piaţa asta s-au vândut peşti mult mai mari decât mine. Poate vei fi de faţă când va sosi următorul val.

Comentariul îi atrase atenţia lui Dowser. Identificând mecanismele ce funcţionau în spatele ochilor lui Dowser, Winsting zâmbi. Da, îşi spuse Winsting, tocmai am sugerat faptul că fratele meu ar putea fi şi el dispus să primească mită de la voi. Asta ar putea face să crească oferta.

Winsting se duse să aleagă nişte creveţi şi plăcintă de pe tava unui servant.

— Femeia care-l însoţeşte pe Dowser este spioană, îi şopti Winsting lui Flog. Poate că-i în slujba poliţiei.

Flog tresări.

— Milord! Am verificat şi para-verificat fiecare persoană participantă.

— Ei bine, aţi sărit una, şuşoti Winsting. Pun pariu pe întreaga mea avere. Urmăreşte-o după ce se termină întrunirea. Ai grijă să sufere un accident dacă pleacă de lângă Dowser, indiferent din ce motiv.

— Da, milord.

— Şi, Flog, mai spuse Winsting, te rog să acţionezi pe faţă. Nu vreau să cauţi vreun loc unde să nu se vadă nimic din cauza ceţii. Ai înţeles?

— Da, milord.

— Excelent, spuse Winsting zâmbind cu generozitate, îndreptându-se cu paşi mari spre Lordul Hughes Entrone, văr şi confident al capului Casei Entrone.

Winsting petrecu o oră întreagă făcând conversaţie şi, încetul cu încetul, ofertele începură să curgă. Unii dintre participanţi aveau încă reţineri. Ar fi preferat să se întâlnească între patru ochi, să-şi exprime ofertele în taină, apoi să revină în subteranele din Elendel. Capii infracţionalităţii şi nobilii deopotrivă, toţi preferau să abordeze un subiect pe îndelete şi nu să-l discute deschis. Totuşi prezentară oferte, şi nu din cele mai mici. Când încheie primul tur al încăperii, Winsting abia reuşea să-şi ascundă încântarea. Nu mai era nevoit să-şi limiteze cheltuielile. Dacă fratele lui ar fi putut...

Împuşcătura a fost atât de neaşteptată, încât la început crezu că unul dintre servanţi a spart ceva. Dar, nu. Fusese o bubuitură puternică, asurzitoare. Până acum nu mai auzise cum răsună un foc de armă tras în interior; habar nu avea că putea fi atât de năucitor.

Rămase cu gura căscată şi scăpă băutura din mână încercând să desluşească sursa împuşcăturii. Dar mai urmă una şi apoi încă una. Se transformară într-o furtună, trăgeau unii într-alţii, dintr-o parte într-alta, într-o cacofonie a morţii.

Până să apuce el să strige după ajutor, Flog îl şi înşfacă de braţ şi îl târî pe scări în jos, spre camera blindată. Una dintre gărzile sale de corp se împiedică de prag, uitându-se cu ochi mari la sângele de pe propria cămaşă. Winsting se holbă la omul muribund până ce Flog reuşi să-l urnească din loc şi să-l împingă în casa scării.

— Ce se întâmplă? întrebă Winsting în cele din urmă, când un gardian trânti uşa închizând-o în urma lor şi încuind-o.

Gardienii îl zoriră să coboare scările întunecate, slab iluminate din loc în loc de becuri electrice.

— Cine a tras? Ce s-a întâmplat?

— N-avem de unde să ştim, răspunse Flog.

Deasupra răsunau în continuare împuşcături.

— S-a petrecut prea repede, adăugă el.

— Cineva a început să tragă, din senin, spuse altă gardă de corp. Poate să fi fost Dowser.

— Nu, a fost Darm, zise altul. Prima împuşcătură am auzit-o dinspre grupul lui.

În orice caz, era un dezastru. Winsting văzu cum norocul lui murea scăldat în sânge la etajul de deasupra şi simţi că i se face rău când ajunseră, în cele din urmă, la capătul scărilor şi la uşa boltită prin care îl împinse Flog.

— Mă duc înapoi, sus, spuse Flog, să văd ce mai pot salva. Să aflu cine a generat toate acestea.

Winsting încuviinţă dând din cap, apoi închise uşa şi o încuie pe dinăuntru. Se aşeză pe un scaun şi rămase în aşteptare, agitat. Micul adăpost blindat era prevăzut cu provizii de vin şi facilităţi de tot soiul, dar nu i se putea vorbi despre ele. Îşi frământa mâinile. Ce va spune fratele lui? Mânca-i-ar rugina! Ce vor scrie ziarele? Va trebui să muşamalizeze cumva toată întâmplarea.

În cele din urmă se auzi o bătaie în uşă şi, când Winsting se uită prin vizor, îl văzu pe Flog. În spatele lui, o mică echipă de gărzi de corp supraveghea scara. Se părea că împuşcăturile încetaseră, deşi aici, jos, se mai auzeau nişte pocnete slabe.

Winsting deschise uşa.

— Cum e?

— Sunt morţi toţi.

— Toţi?

— Până la ultimul, spuse Flog păşind înăuntru.

Winsting se lăsă greu pe scaun.

— Poate-i mai bine aşa, spuse el căutând o rază de lumină în acest dezastru. Nu-i nimeni care să ne implice pe noi. Poate reuşim să scăpăm. Să ne acoperim cumva urmele.

Descurajatoare sarcină. El era proprietarul clădirii. Se va face o legătură între el şi toate decesele. Va avea nevoie de un alibi. La dracu’, va fi obligat să se ducă la fratele lui. Evenimentul l-ar putea costa funcţia, chiar dacă publicul nu va afla ce s-a întâmplat. Se prăbuşi pe scaun, frustrat.

— Ei? Voi ce credeţi? întrebă el.

Drept răspuns, două mâini îl apucară de păr, îi smuciră capul spre spate şi îi tăiară eficient beregata.

2

Cred că ar trebui să aştern pe hârtie una dintre aceste întâmplari, scria în cărţulie. Să povestesc versiunea mea. Nu ceea ce vor spune istoricii în locul meu. Mă îndoiesc că ei vor înţelege corect. Nici măcar nu ştiu ce aş dori să spună ei.

Wax bătu de câteva ori cu capătul condeiului în carte apoi făcu o însemnare pe o bucată de hârtie.

— Mă gândesc să-i invit la nuntă pe fraţii Boris, spuse Steris de pe canapeaua aşezată faţă în faţă cu aceea pe care şedea Wax.

Acesta mormăi ceva, continuând să citească.

Ştiu că Saze nu este de acord cu ce am făcut, contintinua cartea. Totuşi, la ce s-arfi aşteptat? Ştiind ceea ce ştiu eu...

— Pe fraţii Boris, continuă Steris. Sunt cunoscuţi de-ai tăi, nu-i aşa?

— Am tras în tatăl lor, zise Wax fără să ridice privirea. De două ori.

Nu pot să las totul baltă, scria în carte. Nu este corect. Hemalurgia are acum efecte pozitive, presupun. Saze reprezintă acum ambele părţi, nu-i aşa? Năruire nu mai este prin preajmă.

— Este de presupus că vor încerca să te omoare? întrebă Steris.

— Boris Junior a jurat că-mi va bea sângele, răspunse Wax. Boris al treilea – şi da, este fratele lui Boris Junior, nu mai întreba – a jurat că... ce-a jurat? Că-mi ronţăie degetele de la picioare? Nu e prea inteligent.

O putem folosi. Ar trebui? Nu-i aşa?

— Atunci, îi trec pe listă, spuse Steris.

Wax oftă şi ridică ochii din carte.

— Îi vei invita la nunta noastră pe duşmanii mei de moarte, zise el sec.

— Trebuie să invităm pe cineva, răspunse Steris.

Cu părul blond ridicat într-un coc în vârful capului, Steris şedea înconjurată de teancuri de hârtii conţinând aranjamente de nuntă, de parcă ar fi fost supuşii de la curte. Rochia albastră cu flori era modernă, dar în niciun caz îndrăzneaţă, iar pălăria pretenţioasă i se lipise atât de strâns de păr, încât părea bătută în cuie.

— Sunt convins că putem fi mai inspiraţi în privinţa invitaţilor, fără să-i alegem pe cei care vor să mă vadă mort, spuse Wax. Am auzit că de obicei sunt chemaţi membri ai familiei.

— Dacă vrei să ştii, zise Steris, cei rămaşi din familia ta sunt exact cei care vor cu tot dinadinsul să te vadă mort, după părerea mea.

Aici avea dreptate.

— Ei bine, nu putem spune acelaşi lucru despre ai tăi. Sau cel puţin eu n-am auzit. Dacă trebuie să completezi lista invitaţilor la nuntă, cheamă cât mai mulţi dintre ei.

— Din familia mea i-am invitat pe toţi cei care se cuvine să fie invitaţi, spuse Steris. Ca şi pe toate cunoştinţele care merită această consideraţie.

Se întinse într-o parte după o foaie de hârtie.

— Tu, în schimb, nu mi-ai dat decât două nume. Wayne şi o femeie pe care o cheamă Ranette – care, zici tu, probabil că nu va încerca să te împuşte la propria ceremonie de nuntă.

— Este foarte puţin probabil, a fost de acord Wax. De ani de zile n-a mai încercat să mă omoare. Cel puţin, nu la modul serios.

Steris oftă, lăsând jos foaia de hârtie.

— Steris..., zise Wax. Te rog să mă ierţi. N-am vrut să sune superficial. Ranette e fată bună. O luăm peste picior, dar este o prietenă adevărată. Nu ne va strica nunta, îţi promit.

— Atunei cine o va face?

— Poftim?

— Te cunosc deja de mai bine de un an de zile, Lord Waxillium, spuse Steris. Te iau aşa cum eşti, dar nu-mi fac niciun fel de iluzii. Cu siguranţă, se va întâmpla ceva la nunta noastră. Va da buzna un nemernic, vor fi focuri de armă. Sau descoperi explozibili în altar. Ori poate părintele Bin se va dovedi a fi un vechi duşman şi va încerca să te omoare, în loc să ţină slujba. Ceva se va întâmpla. Eu doar încerc să fiu pregătită.

— Vorbeşti serios, nu-i aşa? întrebă Wax zâmbind. Încerci să-i inviţi pe câţiva dintre duşmanii mei pentru că, de fapt, pui la cale un moment de agitaţie.

— I-am selecţionat în funcţie de nivelul ameninţării şi de uşurinţa accesului, spuse Steris scotocind printre hârtii.

— Stai aşa, zise Wax ridicându-se şi apropiindu-se.

Se ghemui lângă ea, citind hârtiile peste umărul ei. Fiecare foaie conţinea o biografie detaliată.

— Ape Manton... Fraţii Dashir... La naiba! Rick Stranger. De el uitasem. De unde ai astea?

— Toată lumea ştie de isprăvile tale, zise Steris. Sunt din ce în ce mai importante pentru societate.

— De când te ocupi cu toate astea? întrebă Wax frunzărind hârtiile din teanc.

— Am vrut să fac o treabă temeinică. Mă ajută să-mi pun gândurile în ordine. Şi, în plus, am vrut să ştiu cum ţi-ai petrecut viaţa.

Era chiar drăguţ din partea ei. În felul bizar, specific lui Steris.

— Invită-l pe Douglas Venture, spuse el. Mi-e prieten, dar nu se poate controla când e băut. Poţi conta că va face scandal după ce se încheie petrecerea.

— Excelent, spuse Steris. Şi celelalte treizeci şi şapte de locuri din partea ta?

— Invită liderii cusătoreselor şi fierarilor din gospodăria mea, spuse Wax. Şi pe şefii poliţiei din mai mulţi octanţi. Va fi un gest frumos.

— Perfect.

— Dacă vrei să te mai ajut cu ceva la organizarea nunţii...

— Nu, cererea scrisă pentru oficierea ceremoniei, pe care i-ai trimis-o părintelui Bin, este singura sarcină la care te obligă protocolul. Cu restul mă descurc eu: este cel mai frumos lucru de care mă pot ocupa. Acestea fiind zise, mi-ar plăcea să aflu ce scrie în cartea aceea pe care o studiezi atât de des.

— Eu...

De la parter se auzi uşa de la intrare lovindu-se de perete şi tropot de cizme pe scări. În clipa următoare, uşa încăperii se deschise cu o izbitură şi Wayne intră rostogolindu-se, nici mai mult, nici mai puţin. Darriance – majordomul – apăru în spatele lui, cu aerul că-şi cerea scuze.

Slab şi de înălţime medie, Wayne era proaspăt ras pe obrajii rotunzi şi – ca de obicei – purta vechea vestimentaţie din Ţinuturile Necruţătoare, deşi Steris, cu intenţii explicite, îi dăruise haine noi în cel puţin trei ocazii.

— Wayne, poate încerci totuşi soneria de la uşă, spuse Wax.

— Nuuu, asta îl previne pe majordom, răspunse Wayne.

— Tocmai asta este ideea.

— Ploşniţe îmbuibate, zise Wayne închizându-i uşa în nas lui Darriance. Nu poţi avea niciun pic de încredere. Ascultă, Wax. Trebuie s-o ştergem! Marksman a făcut primul pas.

În fine! Îşi spuse Wax.

— Stai să-mi iau haina!

Wayne se uită la Steris.

— Salut, Nebuno! zise el înclinând capul.

— Bună, Idiotule! răspunse ea înclinând capul la rândul ei.

Wax încheie catarama centurii cu pistoale peste costumul elegant de oraş, cu sacou şi cravată, apoi îşi puse pe deasupra mantia-de-ceaţă.

— Să mergem, zise el verificându-şi muniţia.

Wayne ieşi pe uşă ca o furtună şi se rostogoli în jos pe scări. Wax se opri lângă canapeaua lui Steris.

— Eu...

— Bărbatul trebuie să aibă pasiuni, spuse ea apucând altă foaie de hârtie şi studiind-o. Le accept pe ale tale, Lord Waxillium – dar insist să încerci să nu te laşi împuşcat în plină figură, pentru că diseară trebuie să pozăm pentru portretele de nuntă.

— Voi ţine minte.

— Şi ai grijă de sora mea, zise Steris.

— Este o urmărire periculoasă, spuse Wax grăbindu-se spre uşă. Mă îndoiesc că va participa Marasi.

— Dacă aşa crezi, atunci facultăţile tale profesionale sunt suspecte. Este o urmărire periculoasă, aşa că va găsi ea o cale de a se implica.

În pragul uşii, Wax ezită. Se uită la ea, iar ea ridică privirea întâlnind-o pe a lui. Parcă lipsea ceva din despărţirea lor. Un fel de urare de rămas-bun. Afecţiunea.

Steris părea să simtă acelaşi lucru, dar niciunul nu zise nimic.

Wax îşi dădu capul pe spate luând o înghiţitură de whisky şi aşchii de metal, apoi ţâşni pe uşă şi sări peste balustrada balconului. Îşi micşoră viteza împingând în inserţiile de argint din pardoseala de marmură a holului de la intrare, pocnind cu cizmele în podeaua de piatră când ateriză. Darriance îi deschise uşa de la intrare şi el ieşi în fugă, grăbindu-se să se aşeze lângă Wayne în trăsură, ca să se ducă la...

În timp ce cobora treptele străzii, la un moment dat se opri brusc.

— Asta ce dracu’ mai este?

— Un automobil! spuse Wayne de pe bancheta din spate a vehiculului.

Wax mormăi ceva, coborând scara în grabă şi apropiindu-se de maşină. Marasi şedea la volan, îmbrăcată într-o rochie modernă de dantelă, de culoarea lavandei. Părea mult mai tânără decât sora ei vitregă, Steris, deşi între ele nu era decât o diferenţă de cinci ani.

Practic, Marasi era acum poliţistă. Asistenta inspectorului-şef din acest octant. Nu-i explicase niciodată clar lui Wax de ce renunţase la cariera de avocat pentru a se alătura poliţiei, măcar nu fusese angajată ca poliţist bătăuş, ci ca analist şi asistent executiv. În această postură, n-ar fi trebuit să fie expusă niciunui pericol.

Şi totuşi, iat-o aici. Când se întoarse spre el, ochii i se aprinseră de nerăbdare.

— Ai de gând să te urci odată?

— Tu ce cauţi aici? întrebă Wax deschizând uşa fără prea mare încântare.

— Sunt şofer. Ai prefera să conducă Wayne?

— Aş prefera o trăsură şi o pereche de cai buni.

Wax ocupă unul dintre locuri.

— Nu mai fi atât de demodat! zise Marasi mişcând piciorul şi făcând diabolica invenţie să ţâşnească înainte. Marksman a jefuit Primul Sindicat, după cum ţi-ai putut da seama.

Wax se ţinu bine cu ambele mâini. Crezuse că Marksman intenţionase să dea o lovitură la bancă în urmă cu trei zile. Pentru că nu se întâmplase nimic, bănuise că omul plecase în Ţinuturile Necruţătoare.

— Căpitanul Reddi crede că Marksman se va ascunde în vizuina lui din Octantul al Şaptelea, spuse Marasi depăşind o căruţă şi atelajul ei.

— Reddi se înşală, răspunse Wax. Ia-o spre Breakouts.

Marasi nu comentă. Automobilul trosni şi se scutură până când ajunseră la tronsonul cel nou cu pavaj de piatră, unde strada devenea mai netedă şi vehiculul prinse viteză. Era unul dintre cele mai noi tipuri de maşini, despre care vuiseră ziarele, cu roţi din cauciuc şi motor pe benzină.

Tot oraşul era în transformare ca să poată ele să circule. Atâta tevatură numai pentru ca oamenii să poată conduce monştrii aceştia, îşi spuse Wax nemulţumit. Caii nu aveau nevoie de un sol atât de neted – deşi, când Marasi viră în viteză, trebui să admită că automobilul lua curbele într-un mod remarcabil.

Rămânea totuşi un potenţial de distrugere oribil, lipsit de viaţă.

— N-ar trebui să fii aici, îi spuse Wax când Marasi făcu încă un viraj.

Femeia rămase cu privirea aţintită înainte. În spatele lor, Wayne se aplecă ieşind pe jumătate pe unul dintre geamuri, ţinându-şi pălăria cu mâna şi rânjind cu gura până la urechi.

— Te-ai pregătit să fii avocat, spuse Wax. Locul tău este la tribunal, nu să urmăreşti un ucigaş.

— M-am descurcat să-mi port singură de grijă în trecut. Atunci nu te-ai plâns.

— Fiecare ocazie a părut a fi o excepţie. Iar acum, iată-te din nou.

Marasi acţiona ceva ca o pârghie în partea dreaptă, schimbând vitezele maşinii. Wax nu fusese niciodată în stare să priceapă despre ce era vorba. Depăşi rapid mai mulţi cai, făcându-l pe unul dintre călăreţi să strige după ei. Depăşirea îl proiectă pe Wax într-o parte şi el mormăi nemulţumit.

— Ce nu-ţi convine de la o vreme? întrebă Marasi. Te plângi de autovehicul, de prezenţa mea aici, de ceaiul de dimineaţă că este prea fierbinte. S-ar zice că ai luat o decizie teribilă în viaţă, pe care o regreţi cu toată fiinţa ta. Mă întreb care ar putea fi aceea.

Wax continuă să privească drept în faţă. Îl văzu pe Wayne în oglinda retrovizoare, cum se afundă în bancheta maşinii şi ridică din sprâncene.

— S-ar putea să aibă dreptate, amice.

— Nu-mi eşti de niciun ajutor.

— Nici nu aveam de gând, zise Wayne. Din fericire, eu ştiu despre ce decizie îngrozitoare vorbeşte. Cred că ar fi trebuit să cumperi pălăria la care ne-am uitat săptămâna trecută. Era una norocoasă. Am un al cincilea simţ pentru lucrurile astea.

— Al cincilea? întrebă Marasi.

— Da, mirosul este la pământ. Eu...

— Uite acolo, exclamă Wax aplecându-se în faţă şi privind prin parbriz.

O siluetă ţâşni în zbor de pe o stradă laterală, ateriză pe caldarâm, apoi se lansă spre pasajul din faţa lor.

— Ai avut dreptate, spuse Marasi. De unde ai ştiut?

— Lui Marks îi place să fie văzut, spuse Wax scoţând pistolul „Răzbunarea” din tocul lui de la brâu. Îşi închipuie că este un potlogar elegant. Fă drăcovenia asta să ruleze lin, dacă poţi.

Marasi nu apucă să-i dea replica, căci Wax deschise portiera şi sări afară. Trase un foc în jos şi împinse în glonţ, lansându-se în sus. O împingere într-o trăsură aflată în trecere azvârli vehiculul cât colo şi îl devie pe Wax în lateral, astfel că în coborâre acesta ateriză pe capota de lemn a automobilului lui Marasi.

Se prinse cu mâna de marginea din faţă a capotei, cu arma lângă cap, în timp ce vântul îi învolbură mantia în urmă. În faţa lui, Marks avansa în salturi prin pasaj făcând Împingeri de oţel. În adâncul fiinţei sale, Wax resimţi căldura liniştitoare a propriului metal.

Se propulsă de pe capota automobilului dincolo de marginea drumului. Marks comitea întotdeauna jafurile la lumina zilei, reuşind de fiecare dată să scape luând-o pe străzile cele mai aglomerate. Iubea notorietatea. Probabil că se simţea invincibil. Puterile de Allomant aveau uneori acest efect asupra bărbaţilor.

Wax se lansă într-o serie de salturi peste automobile şi trăsuri, trecând pe lângă locuinţele de pe o parte şi de pe cealaltă a străzii. Vâjâitul vântului, înălţimea şi perspectiva îi limpezea mintea şi îi calmau emoţiile cu aceeaşi eficienţă ca şi un Domolitor. Îngrijorările dispărură şi pentru moment nu mai rămase decât urmărirea.

Marksman era îmbrăcat în roşu, iar pe faţă purta o veche mască de muzicant ambulant – neagră cu colţi albi, parcă ar fi fost Demonul Adâncurilor din vechile basme. Iar potrivit registrului pe care Wax îl furase de la unchiul lui, era legat de Set. După atât de multe luni, utilitatea registrului începea să se piardă, totuşi mai rămâneau încă de cercetat câteva nestemate.

Marks împinse îndreptându-se spre zona industrială. Wax îl urmă sărind de pe un vehicul pe altul. Era uluitor, dar se simţea mult mai în siguranţă făcând salturi prin aerul după-amiezii, decât şezând captiv într-una dintre acele oribile cutii motorizate.

Marks făcu o răsucire în plin salt şi lăsă că-i cadă ceva din mână. Wax se împinse într-un felinar şi sări în lateral, apoi devie bănuţii aruncaţi de Marks, înlăturându-i din calea unui autovehicul care trecea întâmplător pe-acolo. Maşina făcu totuşi un viraj şi se îndreptă spre canal, scăpată de sub control.

Mânca-l-ar rugina şi năruirea, bombăni Wax nemulţumit, împingându-se înapoi către automobil. Îşi accesă metalmintea sporindu-şi de douăzeci de ori greutatea şi ateriză pe capota acestuia.

Cu o bufnitură.

Izbitura înfundă în pământ partea din faţă a maşinii, hârşâind-o de pietriş, încetinind-o şi în cele din urmă oprind-o înainte de a se răsturna în canal. Zări pentru o clipă figurile uluite ale pasagerilor dinăuntru, apoi renunţă la metalminte şi se lansă printr-o împingere în urmărirea lui Marks. Aproape că-l pierdu, dar, din fericire, îmbrăcămintea roşie era uşor de reperat. Wax îl zări când Marks ţâşni în sus de pe o clădire scundă, apoi împinse pe lângă zidul unuia dintre zgârie-norii mai puţin înalţi din oraş. Wax îl urmări, văzu când omul împinse şi pătrunse înăuntru printr-o fereastră de la ultimul nivel, cu douăsprezece sau paisprezece etaje mai sus.

Wax se avântă spre cer, trecând pe lângă ferestre cu o viteză ameţitoare. Oraşul Elendel se întindea de jur împrejur cât vedeai cu ochii, fumul se ridica din centralele cu cărbune, din fabrici şi locuinţe, în nenumărate coloane. Se apropie de ultimul etaj, pe lângă fereastra din stânga locului prin care intrase Marks şi, când ateriză lin pe parapetele de piatră, aruncă o monedă spre geamul pe care îl folosise acesta.

Moneda se lovi de geam. Pe fereastră se revărsă o rafală de împuşcături. În acelaşi timp, Wax îşi mări greutatea şi, rezemându-se de fereastra din dreptul lui, pătrunse prin ea în clădire. Alunecă pe cioburi ridicându-l pe „Răzbunare” spre peretele de ghips care îl separa de Marks.

Linii albastre translucide se răspândiră în jur, îndreptate în mii de direcţii, punând în evidenţă fragmentele de metal. Cuiele dintr-un birou din spatele lui, după care se adăpostise un bărbat speriat. Cablurile metalice din pereţi, conexiunile becurilor electrice. Mai important era însă faptul că un mănunchi de linii duceau prin perete, în camera cealaltă. Erau linii vagi; obstacolele îi slăbeau simţurile Allomantice.

Una dintre linii vibră când cineva de dincolo se răsuci şi ridică o armă. Wax roti cilindrul „Răzbunării” şi îl blocă în poziţie.

Ucigaş-de-ceaţă în preajmă.

Trase un foc, apoi împinse, etalându-şi metalele şi sfredelind cu glonţul mai departe, cu toată forţa de care era în stare.

Aceasta trecu prin perete ca prin hârtie.

Metalul din camera de alături căzu la pământ. Wax se opinti în perete sporindu-şi greutatea şi crăpă ghipsul. Încă o izbitură cu umărul şi reuşi să pătrundă în cameră, cu arma pregătită, căutându-şi ţinta.

Nu găsi decât o baltă de sânge îmbibată în covor şi un pistol-mitralieră abandonat. Camera era un fel de birou funcţionăresc. Câţiva bărbaţi şi femei se lipiseră de podea tremurând. Una dintre femei ridică un deget arătând spre uşă. Wax îi făcu semn din cap că a înţeles şi se ghemui lângă peretele cu uşa, apoi privi precaut afară.

Un fişet metalic alunecă pe coridor înspre el, scoţând un hârşâit penibil. Wax se retrase lăsându-l să treacă, apoi sări în spatele lui şi ţinti.

Arma se smuci îndată intrând în recul. Wax o prinse cu mâinile amândouă ţinând-o strâns, dar o a doua împingere îi smulse celălalt pistol din toc. Picioarele începură să-i alunece, arma îl trase înapoi, iar el mârâi şi, în cele din urmă, dădu drumul „Răzbunării”. Pistolul se rostogoli până ce se propti în resturile din fişetul zdrobit de perete. Va trebui să se întoarcă după el, să-l ia după ce va termina treaba aici.

Marks se afla în capătul opus al coridorului, îl vedea în lumina blândă a becurilor electrice. O rană la umăr îi sângera, iar faţa-i era ascunsă de masca negru cu alb.

— Există o mie de criminali în oraşul acesta, mult mai periculoşi decât sunt eu, spuse o voce înăbuşită din spatele măştii, şi totuşi tu mă urmăreşti pe mine, justiţiarule. De ce? Eu sunt un erou pentru popor.

— Ai încetat să mai fii un erou acum multe săptămâni, spuse Wax înaintând cu paşi mari, în foşnetul mantiei. Atunci când ai ucis un copil.

— N-a fost vina mea.

— Tu ai fost cel care a tras cu arma, Marks. Poate că nu ai avut intenţia s-o nimereşti pe fată, dar ai tras.

Hoţul se dădu un pas înapoi. Sacul aruncat pe umăr fusese sfâşiat, poate de glonţul lui Wax sau de alte schije. Din el cădeau bancnote.

Marks se uita furios la el prin mască, cu ochii abia vizibili sub lumina electrică. Pe urmă se precipită în lateral, ţinându-se cu mâna de umăr, şi intră alergând în altă încăpere. Wax împinse dând fişetul la o parte din drum şi ţâşni cu toată viteza pe coridor. Se opri patinând în faţa uşii prin care dispăruse Marks, apoi împinse în lampa din spate îndoind-o pe perete şi intră în cameră.

Fereastră deschisă. Înainte să se arunce pe geam de la etajul al doisprezecelea, Wax înşfacă un pumn de condeie de pe un birou. Prin aer pluteau bancnote, desfăşurându-se ca o coadă în urma lui Marks, care cădea ca plumbul. Wax îşi mări greutatea, încercând să coboare mai repede, dar nu avea în ce să împingă, iar greutatea mai mare îl ajuta prea puţin împotriva rezistenţei aerului. Marks reuşi să ajungă jos înaintea lui, apoi Împinse înlăturând bănuţul care îl ajutase să frâneze.

Vreo două condeie – cu vârfuri de metal – pe care le împinse în pământ înaintea lui reuşiră, cu greu, să-l încetinească pe Wax.

Marks se îndepărtă făcând salturi, ricoşând dintr-un stâlp într-altul. Nu mai avea în corp nicio bucată de metal pe care să o fi putut detecta Wax, dar se mişca mult mai încet decât până atunci şi lăsa urme de sânge.

Wax se ţinu după el. Probabil că Marks se îndrepta spre Breakouts, o mahala în care oamenii îi mai ofereau încă protecţie. Nu le păsa că jafurile lui deveniseră violente; se bucurau că fura de la cei care meritau să fie jefuiţi.

Nu-l pot lăsa să ajungă în locul acela care-i oferă siguranţă, îşi spuse Wax, împingând pentru a ajunge deasupra unui felinar, apoi luându-şi avânt cu ajutorul lui. Se apropia de pradă, iar Marks îi aruncă peste umăr o privire disperată. Wax ridică unul dintre condeie evaluând riscul de a-l nimeri pe Marks în picior. Nu voia să-i aplice o lovitură mortală. Omul acesta ştia multe.

Mahalaua era aproape.

La saltul următor, îşi spuse Wax strângând condeiul în mână. Trecătorii se holbau de pe zidurile din jur, urmărind cursa Allomantică. Nu putea risca să-l nimerească pe vreunul dintre ei. Trebuia...

Una dintre figurile acelea îi era cunoscută.

Wax pierdu controlul împingerii. Uluit de ceea ce văzu, abia reuşi să nu-şi frângă oasele când ateriză pe stradă, rostogolindu-se pe bolovani. În cele din urmă se opri, cu panglicile mantiei-de-ceaţă înfăşurate în jurul trupului.

Se ridică sprijinindu-se pe coate şi pe genunchi.

Nu. Imposibil. NU.

Se târî pe brânci până pe partea cealaltă a străzii, ignorând tropăitul armăsarului negru şi înjurăturile călăreţului. Chipul acela. Chipul acela.

Ultima dată când văzuse acel chip, îl împuşcase în frunte. Ticălosul de Tan.

Bărbatul care o omorâse pe Lessie.

— A fost aici un bărbat! strigă Wax luptându-se să treacă prin mulţime. Cu degete lungi, cu părul rar. Unul aproape pleşuv. L-aţi văzut? L-a văzut cineva?

Oamenii se uitau la el ca la un smintit. Poate chiar era. Wax îşi duse mâna la tâmplă.

— Lord Waxillium?

Se răsuci pe călcâie. Marasi oprise automobilul în apropiere şi acum cobora împreună cu Wayne. Reuşise oare să se ţină după el cât îl urmărise pe Marks? Nu... nu, el fusese cel care îi spusese ei unde credea că se va duce Marks.

— Wax, amice? îi strigă Wayne. Ai păţit ceva? Ce-a făcut, te-a doborât de sus?

— Cam aşa ceva, bolborosi Wax privind în jur încă o dată.

Rugina naibii, îşi spuse el. Stresul mă împiedică să gândesc.

— Aşadar, a scăpat, zise Marasi încrucişându-şi braţele cu un aer nemulţumit.

— Nu, încă nu, răspunse Wax. Sângerează şi pierde bani pe drum. Va lăsa o urmă. Să mergem.

3

— Când intrăm în mahala vreau să rămâi în spate, spuse Wayne hotărât să vorbească pe un ton solemn. Nu că n-aş vrea să ne ajuţi. Vreau. Dar va fi prea periculos pentru tine. Trebuie să rămâi acolo unde ştiu eu că eşti în siguranţă. Fără comentarii. Îmi pare rău.

— Wayne, spuse Wax. Nu mai vorbi cu pălăria şi vino aici.

Wayne oftă, mângâindu-şi pălăria, apoi o dădu jos cu părere de rău şi o lăsă în automobil. Wax era băiat bun, dar nu înţelegea o mulţime de lucruri. În primul rând, femeile. În al doilea rând, pălăriile.

Wayne o luă la picior ca să-i ajungă din urmă pe Wax şi Marasi, care cercetau mahalaua din priviri. Păreau a se afla într-o altă lume. Din interior cerul era brăzdat de frânghii cu haine, zdrenţe abandonate, bălăbănindu-se de parcă ar fi fost nişte spânzuraţi. Vântul sufla din acest loc în afară, bucuros să scape, ducând cu el miasme incerte. Alimente gătite pe jumătate. Trupuri îmbăiate parţial. Străzi incomplet spălate.

Casele înalte, compacte aruncau umbre dese, deşi se făcuse după-amiază. De parcă acesta era locul în care înserarea venea să bea un pahar şi să stea puţin la taclale, înainte de a apuca să hoinărească pe-afară, făcându-şi datoria la sfârşitul zilei.

— Ştii, Lordul Născut-din-Ceaţă n-a dorit să existe mahalale în oraşul acesta, spuse Marasi când intrară toţi trei. S-a străduit din răsputeri să împiedice dezvoltarea lor. A ridicat case frumoase pentru săraci, a încercat să le facă durabile...

Wax încuviinţă dând din cap şi jucându-se neatent cu o monedă pe care o trecea peste încheieturile degetelor, în timp ce mergea. Părea să-şi fi pierdut pistolul pe undeva. Şterpelise ceva monede de la Marasi? Era un gest incorect. Când Wayne împrumuta monede de la unul şi de la altul, ţipau la el. E adevărat că uneori uita să le ceară, dar întotdeauna era dispus la un troc cinstit.

Pe măsură ce înaintau prin Breakouts, Wayne rămânea tot mai mult în urma celorlalţi doi. Am nevoie de o pălărie bună..., îşi spuse el. Pălăria este un lucru important.

Aşa că ciuli urechile să audă dacă tuşea cineva.

Ah...

Îl găsi pe individ adăpostit sub bolta unei intrări, cu genunchii înveliţi într-o pătură soioasă. Tipul caracteristic pentru mahalale. Bătrân, agăţându-se de viaţă ca rănitul de targă, cu plămânii doldora de diverse fluide scârboase. Bătrânul tuşea scurt şi des în mâna înmănuşată; Wayne se aşeză pe trepte lângă el.

— Ce vrei? întrebă bătrânul. Cine eşti?

— Ce vrei? repetă Wayne. Cine eşti?

— Eu sunt nimeni, răspunse omul şi scuipă într-o parte. Un vagabond împuţit. Nu am făcut nimic.

— Eu sunt nimeni, repetă Wayne scoţând o butelcă din buzunarul hainei de călătorie. Un vagabond împuţit. Nu am făcut nimic.

Bun accentul, bun. Curată bolboroseală, o vechitură clasică ambalată într-o pătură de istorie. Închise ochii şi ascultă. Wayne se credea capabil să-şi imagineze cum vorbeau oamenii cu ani şi ani în urmă. Îi întinse butelca de whisky.

— Încerci să mă otrăveşti? întrebă bătrânul.

Mânca din cuvinte, pronunţa sunetele numai până la jumătate.

— Încerci să mă otrăveşti? repetă Wayne mişcându-şi maxilarul de parcă ar fi avut gura plină de pietre, pe care se străduia să le mestece.

Deschise ochii şi înclină butelca spre bătrânul care o mirosi, apoi gustă cu vârful buzelor. Apoi sorbi un pic mai mult. Pe urmă trase o duşcă zdravănă.

— Va să zică, întrebă omul, eşti idiot? Am un fiu care este idiot. Din cel adevărat, aşa s-a născut. Bine, tu pari în regulă, oricum.

— Bine, tu pari în regulă, oricum, spuse Wayne ridicându-se în picioare.

Întinse mâna să-i ia omului de pe cap şapca veche de bumbac, pe urmă arătă spre butelca de whisky.

— La schimb? întrebă bătrânul. Doamne, chiar eşti idiot.

Wayne trase de căciulă.

— Poţi să-mi zici alt cuvânt care începe cu „c”?

— Cum?

— Al dracului de frumos, spuse Wayne.

Ţopăi pe scări în jos până la stradă şi îşi azvârli haina de călătorie într-un şanţ îngust – iar împreună cu ea bastoanele de duel, din nefericire. Articulaţiile de lemn le păstră totuşi.

Îmbrăcămintea de sub haina de călătorie provenea din Ţinuturile Necruţătoare şi nu diferea prea mult de ceea ce purtau oamenii prin mahalalele acestea. Cămaşă încheiată cu nasturi, pantaloni, bretele. Îşi suflecă mânecile îndepărtându-se. Hainele îi erau uzate, peticite în câteva locuri. N-ar fi renunţat la ele pentru nimic în lume. Doi ani căutase haine în care să arate aşa cum trebuia. Ponosite, folosite.

Mai încet cu încrederea în oamenii care umblă în haine prea noi. Din muncă cinstită nu ajungi să ai îmbrăcăminte nouă şi curată.

Wax şi Marasi se opriseră ceva mai încolo şi stăteau de vorbă cu câteva femei în vârstă, cu basmale pe cap şi boccele în braţe. Wayne desluşea destul de clar ce spuneau.

Habar n-avem nimica.

A trecut în fugă pe aici acum câteva clipe, părea să spună Wax. Precis aţi...

— Habar n-avem nimica. Nu am văzut nimic.

Wayne îndreptă spre un grup de bărbaţi adunaţi sub o marchiză de pânză murdară, mâncând nişte fructe storcoşite.

— Cine mi-s străinii ăia? întrebă Wayne aşezându-se folosind accentul pe care tocmai îl auzise la bătrân.

Nu-l întrebară nimic. Printr-o mahala ca aceea umblau tot felul de oameni – prea mulţi ca să-i poţi şti pe toţi – dar îţi dădeai seama imediat dacă erau de prin partea locui sau nu. Iar Wayne era.

— Sticleţi, ce să fie, zise unul dintre bărbaţi.

Avea un cap ca un castron răsturnat, fără păr şi prea turtit.

— Caută pe careva, zise altul.

Mânca-i-ar rugina şi năruirea! Faţa individului era atât de ascuţită, încât ai fi putut ara câmpul cu ea.

— Sticleţii vin p-aci numai când vor să salte pe careva. De noi nu le-a păsat niciodată, nici n-o să le pese vreodată.

— Dacă le-ar păsa, spuse capul-castron, ar face ceva cu fabricile alea şi uzinele care aruncă cenuşă peste noi. N-ar mai trebui să trăim în cenuşă. Aşa a zis Armonie, chiar aşa.

Wayne încuviinţă dând din cap. Avea dreptate omul.

Zidurile acelea erau într-adevăr cenuşii. Celor din afară le păsa de acest lucru? Nu. Atâta timp cât nu erau ei obligaţi să trăiască acolo, nu. Nu-i scăpară privirile fioroase pe care le atraseră Wax şi Marasi, arătaţi cu degetul de cei ce treceau prin apropiere sau care închideau ferestrele de deasupra.

Este mai rău, îşi spuse Wayne. Mai rău decât de obicei. Va trebui să stea de vorbă cu Wax despre acest lucru. Deocamdată însă aveau ceva de făcut.

— Caută ceva.

— Nu te băga, spuse capul-castron.

Wayne mormăi.

— Poate-i rost de bani.

— L-ai vinde pe unu de-al nostru? întrebă ameninţător capul-castron. Eu te ştiu pe tine. Eşti fiul lui Edip, nu-i aşa?

Wayne privi în altă parte, neutru.

— Ascultă la mine, fiule, continuă capul-castron, scuturând din deget. Să n-ai încredere în sticleţi şi să nu fii şobolan.

— Nu-s şobolan, zise Wayne pe un ton iritat.

Chiar nu era. Numai că uneori omul are nevoie de bani.

— Pe Marks îl urmăresc. I-am auzit. S-au pus o mie de biştari pe capul lui, pe cuvânt.

— Aici a crescut, zise fier-de-plug. E de-ai noştri.

— A omorât-o pe fata aia, spuse Wayne.

— Îi minciună, răspunse capul-castron. Să nu stai de vorbă cu sticleţii, fiule. Vorbesc serios.

— Bine, bine, zise Wayne, dând să se ridice. Mă duc doar...

— Ba să şezi la loc, porunci capul-castron. Sau îţi trag una zdravănă în cap, uite-acuş.

Wayne oftă şi se aşeză din nou.

— Voi, bătrânii vorbiţi întruna de noi, dar habar n-aveţi cum îi în ziua de azi. Cum e să munceşti într-o fabrică din-astea.

— Ştim mai mult decât îţi închipui, răspunse capul-castron întinzându-i lui Wayne un măr stricat.

— Ia de mancă, ţin-te departe de necazuri şi nu te duce unde nu te-oi vedea.

Wayne mormăi, dar se lăsă pe spate şi muşcă din măr. Nu era rău deloc. Îl mancă pe tot, apoi mai luă câteva.

Totul se petrecu rapid. Bărbaţii din grupul mâncătorilor de mere se risipiră lăsându-l pe Wayne cu un coş plin de cotoare. Se despărţiră înghiontindu-se amical, fiecare dintre cei patru pretinzând că avea de făcut ceva important.

Wayne îşi îndesă câte un măr în fiecare buzunar, apoi se ridică şi porni şontâcăind după capul-castron. Îl urmări fără mare dificultate, salutând din când în când pe cineva, care îi răspundea ca şi când s-ar fi cunoscut. Era din cauza căciulii. Pune-ţi pe cap acoperământul altuia, începe să gândeşti ca el şi gata, te-ai schimbat. Trecu pe lângă el un bărbat în salopetă de docher, cu umerii încovoiaţi, fluierând o melodie tristă. Wayne prinse melodia. Viaţă dură la docuri. Trebuia să te deplasezi zilnic cu bărcile pe canal – ori aşa, ori găseai vreun pat la marginea golfului, unde probabilitatea de a fi înjunghiat era egală cu aceea de a mânca de dimineaţă.

Aşa a trăit la tinereţe. Avea cicatricile cu care să dovedească, chiar aşa. Dar când băiatul creşte, vrea mai mult de la viaţă decât să se bată la fiecare colţ de stradă sau decât femei care să nu-şi amintească de numele lui de la o zi la alta.

Capul-castron o apucă pe o alee. Ei bine, aici orice stradă amărâtă părea a nu fi decât o alee. Capul-castron trecu din alee în altă alee şi mai mică. Wayne se retrase la marginea potecii şi arse aliaj fuzibil. Mare şmecherie Allomanţia, fără îndoială. Arderea metalului crea în jurul lui o mică bulă de accelerare a timpului. Se duse agale după colţ, rămânând în interiorul bulei – aceasta nu se mişca odată cu el, dar el se putea deplasa în interiorul ei.

Îhî! Iată-l, capul-castron în persoană, ghemuindndu-se lângă o grămadă de gunoi, aşteptând să vadă dacă era urmărit. Wayne făcuse bula un pic prea mare şi era gata-gata să-l prindă pe om în ea.

Periculos, periculos, îşi spuse Wayne. O greşeală ca aceea, dacă era făcută la docuri, îl putea costa pe om viaţa. Pescui o pătură jegoasă dintre gunoaiele care intraseră în bula lui, apoi se întoarse înapoi, după colţ, şi ieşi din bulă.

Dacă ar fi rămas în bula de viteză s-ar fi mişcat atât de repede, încât capul-castron n-ar fi perceput decât ceva nedesluşit – dacă şi atât. N-ar fi ştiut ce să creadă, Wayne era sigur de acest lucru. Şi-ar mânca pălăria dacă n-ar fi aşa. În fine, măcar una dintre pălăriile lui Wax.

Wayne găsi câteva trepte şi se aşeză, îşi trase căciula pe ochi, se rezemă într-o rână de perete, confortabil, şi întinse pătura peste el. Un beţiv fără adăpost, ca oricare altul.

Capul-castron era om prevăzător. Aşteptă minute bune pe alee înainte de a se strecura afară din ascunzătoare, uitându-se atent în jur, apoi grăbindu-se spre o clădire de vizavi. Ciocăni, şopti ceva şi fu lăsat să intre.

Wayne căscă, se întinse şi azvârli pătura de pe el. Traversă strada spre clădirea în care intrase capul-castron şi se apucă să cerceteze ferestrele acoperite cu obloane. Obloanele erau atât de vechi, încât un strănut mai puternic le-ar fi dărâmat. Trebuia să fie atent să nu-i intre aşchii în obraz când se apropia să tragă cu urechea pe lângă fiecare fereastră.

Oamenii din mahalale au un puternic simţ al moralităţii. Nu ar preda poliţiei pe unul de-ai lor. Nici măcar în schimbul unei recompense. Dar nu era mai puţin adevărat că omul trebuia să şi mănânce. N-ar vrea unul ca Marks să afle cât de loiali îi erau prietenii?

— ...erau o pereche de sticleţi, cu siguranţă, auzi Wayne la una dintre ferestre. O mie de biştari e mult, Marks. Mult. Bine, nu vreau să zic că nu poţi avea încredere în amici; n-avem calitate proastă printre noi. Dar zic că puţină încurajare i-ar ajuta să se simtă mai bine fiind loiali.

Să vinzi un prieten: nu se face, neam.

Să storci un prieten: ei bine, asta nu înseamnă decât o afacere reuşită.

Iar dacă Marks nu se dovedea recunoscător, atunci poate că nici prieten nu era. Wayne zâmbi trăgându-şi articulaţiile de lemn peste încheieturi. Făcu un pas în spate, apoi se aruncă asupra clădirii.

Izbi obloanele cu umărul, zdrobindu-le şi trecând prin ele, iar în momentul în care ateriză pe podea deschise o bulă de viteză. Se rostogoli şi se ridică în picioare în faţa lui Marks – care se afla în interiorul bulei. Bărbatul mai purta încă pantalonii roşii, dar masca şi-o scosese şi îşi bandaja umărul. Ridică brusc capul dezvăluind o expresie de surprindre pe chipul cu sprâncene stufoase şi buze pline.

Rugina naibii! Nu-i de mirare că omul poartă mereu o mască.

Wayne îi repezi un pumn în bărbie, doborându-l doar şi atât. Apoi se răsuci pe călcâie cu pumnii strânşi, numai că cei vreo şase ocupanţi ai încăperii, printre care şi capul-castron, rămăseseră încremeniţi în afara bulei de viteză, chiar la marginea ei. Era un adevărat noroc.

Wayne rânji ridicându-l pe Marks pe umăr. Îşi lepădă articulaţiile de lemn, le strecură în buzunar şi scoase un măr. Luă o înghiţitură zemoasă, îi făcu semn de rămas-bun cu mâna lui cap-castron – care îi privea cu ochi sticloşi, îngheţat – apoi îl aruncă pe Marks afară pe fereastră şi ieşi după el.

Când păşi în afara bulei de viteză, aceasta dispăru automat.

— Ce naiba a fost asta? strigă înăuntru capul-castron.

Wayne îl ridică din nou în spinare pe Marks, în stare de inconştienţă, şi porni la drum, mâncând mărul.

— Lasă-mă să discut eu cu următorii, spuse Marasi. Poate reuşesc să-i fac să vorbească.

Simţea privirea lui Waxillium aţintită asupra ei. Se gândea că încerca să-l impresioneze. Cândva ar fi avut dreptate. Dar acum ea era poliţistă – cu acte în regulă şi în serviciul cetăţii. Asta era treaba ei. Waxillium nu era de acord cu decizia ei, dar ea nu avea nevoie de aprobarea lui ca să acţioneze.

Se apropiară amândoi de un grup de proscrişi aşezaţi pe trepte, în mahala. Cei trei tineri îi priviră cu suspiciune; aveau pielea murdară şi hainele prea lungi, strânse cu sfoară la brâu şi la glezne. Părea a fi moda la tineretul de pe stradă. Miroseau a tămâie, pentru că era ceea ce trăgeau din pipe.

Marasi se duse la ei.

— Căutăm un bărbat.

— Dacă-ţi trebuie bărbat, spuse unul dintre băieţi măsurând-o din cap până-n picioare, iată-mă-s.

— Oh, termină, spuse Marasi. Ai... câţi ani... nouă?

— Hei, ştie cât e de lungă! zise băiatul râzând şi apucându-se de prohab. Ai tras cu ochiul la mine, madam?

Bine, m-am înroşit, îşi spuse Marasi. Nu e prea profesionist din partea mea.

Din fericire, petrecuse ceva timp în preajma lui Wayne, cu metaforele lui colorate. Se întâmpla să mai şi roşească. Dar continuă.

— A venit aici acum o jumătate de oră trăgând cu arma, rănit, perzând sânge, îmbrăcat în roşu. Sunt convinsă că ştiţi despre cine vorbesc.

— Da, omul orelor fixe! spuse unul dintre băieţi referindu-se la un personaj din poveştile pentru copii. Îl cunosc!

Tratează-i ca pe nişte martori beligeranţi, îşi spuse Marasi, ca la tribunal. Fă-i să vorbească. Trebuia să înveţe cum să discute cu oameni precum băieţii aceştia în lumea adevărată, nu doar în sălile de curs slerile.

— Da, omul orelor fixe, spuse ea. Unde s-adus?

— La marginea înserării, răspunse băiatul. Nu cunoşti povestea?

— Îmi plac poveştile foarte mult, răspunse Marasi, scoţând câteva monede din carnetul de notiţe.

Le ridică. Mituirea era o înşelătorie, dar... ei bine, acum nu erau la tribunal.

Cei trei băieţi se uitară avizi la monede, foamea străfulgerându-le în priviri. Se abţinură repede, dar poate că a arăta bani în locul acesta nu era prea înţelept.

— Să auzim o poveste, spuse Marasi. Despre locul în care s-ar putea ascunde acest... om al orelor fixe. Unde se află înserarea, dacă vreţi. Undeva prin locuinţele acestea.

— Este posibil să ştim, spuse unul dintre băieţi. Deşi, îţi dai seama că poveştile sunt scumpe. Mai mult decât ne arăţi.

În spatele ei se auzi un clinchet. Waxillium scosese şi el câteva monede. Băieţii se uitară la ele râvnind, până ce Waxillium ridică una în sus şi o împinse până ce dispăru.

Băieţii tăcură imediat.

— Vorbiţi cu doamna, spuse Waxillium blând, cu vocea uşor sugrumată. Nu ne faceţi să pierdem timpul.

Marasi se întoarse spre el şi, în spatele ei, băieţii luară hotărârea. Se împrăştiară, evident nedorind să aibă de-a face cu un Allomant.

— Mi-ai fost de mare ajutor, spuse Marasi încrucişându-şi braţele la piept. Îţi mulţumesc foarte mult.

— Aveau de gând să te mintă, spuse Waxillium privind peste umăr. Şi atrăgeam atenţia, ceea ce nu ne trebuie.

— Îmi dau seama că aveau de gând să mintă, zise Marasi. Dar i-aş fi prins. Atacarea declaraţiilor false este una dintre cele mai bune metode de interogare.

— În realitate, spuse Waxillium, cea mai bună metodă de interogare implică un sertar şi degetele persoanei.

— În realitate, spuse Marasi, nu este adevărat. Studiile arată că interogarea cu folosirea forţei duce aproape întotdeauna la informaţii false. Oricum, ce-i cu tine astăzi, Waxillium? îmi dau seama că de la o vreme pozezi în „justiţiarul dur din Ţinuturile Necruţătoare”.

— Nu-i adevărat.

Ba da, spuse ea. Şi înţeleg de ce. Cât ai fost în Ţinuturile Necruţătoare te-ai purtat ca elegantul om al legii. Chiar tu mi-ai spus că te-ai agăţat de civilizaţie, că ai vrut să o impui. Ei bine, aici eşti înconjurat de lorzi tot timpul. Practic, te scalzi în civilizaţie. Aşa că, de această dată, vrei să fii justiţiarul din Ţinuturile Necruţătoare – să aduci în oraş puţină justiţie de modă veche.

— Mult te-ai mai gândit, spuse el şi îi întoarse spatele, cercetând strada.

Rugină şi Năruire! Wax credea că se îndrăgostise de el. Idiotul... arogant şi brutal! Marasi pufni şi plecă semeaţă

Nu era îndrăgostită. El spusese destul de clar că nu va fi nimic între ei, mai era şi logodit cu sora ei. Şi cu asta, basta. Acum nu mai puteau să aibă nici măcar o relaţie profesnală?

Wayne se odihnea pe treptele unei clădiri din apropiere. Se uita la ei şi muşca neglijent dintr-un măr.

— Pe unde ai umblat? îl întrebă Marasi apropiindu-se de el.

— Măr? întrebă Wayne întinzându-i unul. Nu-i foarte stricat.

— Nu, mulţumesc. Unii dintre noi s-au preocupat să găsească un criminal, nu ceva de mâncare.

— Ah, despre asta-i vorba.

Wayne dădu cu piciorul în ceva întins pe jos în apropiere, ascuns în umbra scării.

— Mda, m-am ocupat eu de asta în locul tău.

— Ai luat... Wayne, la picioarele tale se află o fiinţă! Fir-ar să fie de rugină! Pierde sânge!

— Bineînţeles, spuse Wayne. Dar nu-i vina mea, absolut deloc. Însă de pocnit, l-am pocnit în cap.

Marasi duse mâna la gură. El era.

— Wayne, unde... Cum...

Waxillium o dădu uşor la o parte; nu-l văzuse apropiindu-se. Wax se lăsă în genunchi şi-i cercetă rănile lui Marks. apoi ridică privirea la Wayne şi încuviinţă înclinând capul, cei doi se înţelegeau din priviri, cum făceau de multe ori. Tot ce putu pricepe Marasi din acest schimb era ceva între „Bună treabă” şi „Eşti definitiv prost; voiam să fac eu asta.”

— Să-l ducem la sediul poliţiei, zise Waxillium ridicându-l pe Marks aşa leşinat cum era.

— Perfect, spuse Marasi. Totuşi, n-ai de gând să-l întrebi cum a reuşit? Unde s-a dus?

— Wayne are metodele lui, zise Waxillium. Într-un loc ca acesta, ale lui funcţionează mult mai bine decât ale mele.

— Ai ştiut, spuse ea împungându-l pe Waxillium cu degetul. Ai ştiut că nu vom ajunge nicăieri punând întrebări!

— M-am aşteptat, spuse Waxillium. Dar Wayne are nevoie de spaţiu ca să-şi aplice metodele...

— ...având în vedere cât sunt de nemaipomenit, adăugă Wayne.

— ... aşa că am făcut tot posibilul să-l găsesc pe Marks pe cont propriu...

— ... dat fiind că el nu poate accepta ideea că mă pricep mai bine decât el la lucruri de acest gen...

— ... pentru eventualitatea că Wayne n-ar fi reuşit.

— Ceea ce nu se întâmplă niciodată.

Wayne zâmbi cu gura până la urechi şi muşcă din măr, sărind de pe trepte ca să ajungă lângă Waxillium.

— Cu o singură excepţie, atunci. Şi încă o dată. Dar acelea nu contează, pentru că m-am lovit la cap de atâtea ori încât nu mi le mai pot aminti.

Marasi suspină în sinea ei, străduindu-se să ţină ritmul cu ei. Trecuseră prin atâtea împreună, încât ajunseseră să se sincronizeze fără să-şi dea seama, ca doi dansatori care dansează formând de mult o pereche. Ceea ce face deosebit de dificilă viaţa unui nou-venit, care încearcă să li se alăture.

— Ei bine, spuse Marasi, măcar poţi să-mi spui şi mie ce-ai făcut. Aş putea eventual să învăţ ceva din metodele tale.

— Nuuu, zise Wayne. Nu merge cu tine. Eşti prea drăguţă. Într-un fel deloc drăguţ pentru mine, totuşi. Hai să nu ne mai învârtim în jurul acestui subiect.

— Wayne, uneori mă laşi cu gura căscată.

— Numai uneori? întrebă Waxillium.

— Nu-i pot da tot ce am, frate, zise Wayne trăgându-se de bretele. Trebuie să pun deoparte pentru toată lumea. Drămuiesc fără să ţin cont de privilegii, clase sociale, sex sau capacitate mentală. Sunt un sfânt care rugineşte, asta sunt.

— Dar cum, spuse Marasi. Cum l-ai găsit? Ai făcut pe careva de pe-aici să vorbească?

— Nuuu, zise Wayne. I-am făcut să nu vorbească. La asta se pricep mai bine. Cred că vine din exerciţiu.

— Ar trebui să iei lecţii, adăugă Waxillium.

Marasi oftă, pentru că se apropiau de intrarea în Breakouts. Scursurile care ceva mai devreme se înghesuiau pe scări şi pe alei se evaporaseră, probabil considerând prea neliniştitoare atenţia atâtor oameni ai legii. Era...

Waxillium se crispă. La fel şi Wayne.

— Ce-i...? începu Marasi, exact în momentul în care Waxillium îl aruncă jos pe Marks şi duse mâna la buzunarul mantiei-de-ceaţă.

Wayne o împinse pe Marasi cu umărul, dând-o la o parte când ceva se prăbuşi din senin şi se zdrobi pe caldarâm, exact în locul unde se aflaseră ei. Urmară şi alte proiectile, dar Marasi nu se uită la ele. În schimb, îl lăsă pe Wayne să o târască spre un adăpost relativ, în apropierea unei clădiri, apoi amândoi îşi întinseră gâtul să cerceteze orizontul, încercând să-l depisteze pe trăgătorul de elită. Waxillium se înălţă în aer folosindu-se de o monedă pe care o lăsă să cadă, fluturându-şi panglicile mantiei-de-ceaţă într-o învolburare întunecată. În asememenea momente părea mai primitiv, mai apropiat de străvechii Născuţi-din-Ceaţă. Nu un apărător al legii, ci mai degrabă un spirit al nopţii însăşi, venit să ia ceea ce i se cuvenea.

— Oh, la naiba, zise Wayne arătând din cap spre Marks.

Trupul aterizase în mijlocul drumului, iar acum ieşea din el o tijă de lemn.

— Săgeată? întrebă Marasi.

— Săgeată de arbaletă, spuse Wayne. N-am mai văzut aşa ceva de ani buni. N-ai nevoie de ele decât ca să lupţi cu Allomanţii.

Ridică privirea. Deasupra lor, Waxillium urmărea pe cineva, avântându-se spre acoperişul uneia dintre clădiri.

— Rămâi aici, îi spuse Wayne, apoi se repezi pe o alee.

— Stai..., zise Marasi ridicând o mână.

Dar el dispăru.

Ăştia doi, îşi spuse ea nemulţumită. Ei bine, era evident că exista cineva care nu voia ca Marks să fie prins şi să vorbească. Poate afla ea ceva, cercetând săgeata sau chiar cadavrul.

Îngenunche lângă trupul lui, verificând mai întâi dacă era mort de-a binelea – sperând că, poate, săgeata nu-şi făcuse treaba până la capăt. Din păcate, era mort. Săgeata i se înfipsese adânc în căpăţână. Cine ar fi ştiut că o săgeată poate străpunge craniul în acest fel? Marasi dădu din cap băgând mâna în geantă ca să-şi scoată carnetul şi să noteze poziţia în care căzuse cadavrul.

Ştii ceva, se gândi ea. Asasinul are noroc. Au dispărut atât de repede, încât n-au avut de unde să ştie că au dat o lovitură mortală. În situaţia în care aş vrea să ştiu dacă Marks a murit, cu siguranţă aş...

În spatele ei se auzi un ţăcănit.

...verifică de două ori.

Marasi se întoarse încetişor şi dădu cu ochii de un bărbat zdrenţăros, cu o arbaletă în mână. Se uita la ea cu ochi întunecaţi.

Ceea ce urmă se desfăşură cu mare viteză. Înainte să apuce Marasi să se ferească, omul se năpusti asupra ei. Trase cu arbaleta de pe umăr – stârnind un chelălăit pe alee, ca şi cum ar fi venit de la Wayne – şi o înşfacă pe Marasi de umăr când femeia încercă să fugă.

O strânse punându-i ceva rece la gât. Un pumnal de sticlă. Waxillium ateriză în faţa lor, mantia-de-ceaţă desfăşurându-i-se pe lângă trup.

Cei doi se priviră; Waxilliun ţinea o monedă în mâna dreaptă. O frecă cu degetul mare.

Adu-ţi aminte ce ai învăţat despre situaţiile în care eşti luat ostatic, femeie! îşi spuse Marasi. Majoritatea bărbaţilor iau ostatici din disperare. Îşi putea ea folosi puterile Allomantice? Putea încetini scurgerea timpului în jurul ei accelerându-l totodată pentru toţi cei rămaşi în afara bulei timpului pe care o putea crea ea. Exact invers decât putea face Wayne.

Dar ea nu înghiţise niciun pic de cadmiu. Ce prostie! O greşeală pe care ceilalţi doi n-ar fi făcut-o niciodată. Era absolut necesar să nu se mai simtă stânjenită pentru propriile capacităţi, oricât ar fi fost ele de slabe. Doar le folosise cu iscusinţă, şi nu doar o singură dată.

Omul inspira şi expira zgomotos, cu capul foarte aproape de al ei. Îi simţea barba nerasă şi obrazul lipite de pielea ei.

Bărbaţii care iau ostatici nu vor să ucidă, îşi spuse ea. Omorul nu face parte din planul lor. Îl poţi determina să renunţe stând vorbă cu el, spunându-i vorbe liniştitoare, căutând un teren comun şi construind de acolo mai departe.

Marasi nu făcu nimic din toate acestea, în schimb, scoase binişor mâna din geantă strângând pistolul mic, cu un singur glonţ, pe care îl ţinea acolo. Înainte de a fi apucat să-şi dea seama ce face, puse ţeava în obrazul bărbatului, trase...

Şi făcu să-i iasă acestuia maxilarul prin creştet.

4

Wax lăsă mâna jos, uitându-se la cadavrul de lângă împuşcătura îi distrusese o mare parte din figură. Va fi aproape imposibil ca acest bărbat să fie identificat.

S-ar fi întâmplat la fel în orice situaţie. Era de notorietate că aceşti linge-blide ai lui Suit erau greu de găsit.

Nu te gândi la aşa ceva acum, îşi zise el, scoţând o batistă. Se apropie şi i-o întinse lui Marasi. Femeia rămăsese cu o privire fixă, cu faţa plină de sânge şi de fragmente de carne. Privea drept înainte, nu se uita deloc în jos. Pistolul îi scăpase din mână.

— A fost..., spuse ea cu privirea pironită înainte. A fost...

Trase aer în piept.

— A fost neaşteptat din partea mea, nu-i aşa?

— Te-ai descurcat bine, spuse Wax. Oamenii presupun că au puteri depline asupra unui captiv. De multe ori, cea mai bună cale de scăpare este riposta.

— Ce-ai spus? zise Marasi, acceptând în cele din urmă batista.

— Ai tras cu pistolul foarte aproape de capul tău, continuă Wax. Vei avea dificultăţi cu auzul. Fir-ar să fie... probabil că ţi-ai rablagit zdravăn urechea. Dar să sperăm că nu cu totul.

— Ce-ai spus?

Wax arătă cu mâna spre faţa ei şi Marasi se uită la batistă, de parcă atunci o vedea pentru prima oară. Clipi, se uită în jos. Îşi luă imediat privirea de la cadavru şi începu să se şteargă pe faţă.

Wayne ieşi văicărindu-se de pe alee, cu încă o gaură în haine, în dreptul umărului, şi cu o săgeată în mână.

— S-a terminat cu interogatoriul lui, spuse Marasi făcând o grimasă.

— Nu-i nimic, răspunse Wax. Este mai important că ai rămas în viaţă.

Wax îi zâmbi încurajator în timp ce Wayne făcu semn cu mâna unor poliţişti sosiţi, în fine, la faţa locului, care înaintau acum în mahala.

— De ce mi se întâmplă mereu mie asemenea luccruri? întrebă Marasi. Da, ştiu că nu voi putea auzi ce-mi răspunzi. Dar este... a câta, a treia oară când cineva a încercat să mă ia ostatic? Arăt eu lipsită de apărare, sau despre ce este vorba?

Da, arăţi, se gândi Wax, dar nu rosti nimic cu voce tare. Şi este un lucru bun. Pentru că în felul acesta te subestimează. Marasi era o persoană puternică. În condiţii de stres îşi păstra gândirea limpede; făcea ceea ce trebuia făcut, chiar dacă era vorba despre un lucru neplăcut. În acelaşi timp, ţinea cu tot dinadinsul să se îmbrace frumos şi să se machieze.

Lui Lessie nu-i dădea prin cap aşa ceva. O singură dată o văzuse Wax îmbrăcată în rochie, cu ocazia unei deplasări întâmplătoare la Covingtar, unde au vizitat grădinile adepţilor Căii. Zâmbi aducându-şi aminte că altă dată Lessie îşi pusese pantaloni pe sub rochie.

— Lord Ladrian!

Poliţistul Reddi veni grăbit spre el, înveşmântat în uniforma de căpitan al poliţiei locale. Bărbatul zvelt avea o mustaţă pe oală, tunsă cu mare grijă.

— Reddi, zise Wax, salutându-l cu o mişcare din cap. Aradel e aici?

— Inspectorul-şef este angrenat în altă cercetare, milord, răspunse Reddi cu vioiciune.

Oare de ce îi venea lui Wax să-l plesnească pe omul acesta deîndată ce i se adresa? Nu era niciodată impertinent, reacţiona întotdeauna cu o corectitudine impecabilă. Poate că tocmai de aceea.

Wax arătă cu degetul spre clădiri.

— Ei bine, poate ai amabilitatea să-i pui pe oamenii dumitale să securizeze zona; va trebui probabil să-i interogăm pe locuitorii de-aici şi să vedem dacă nu cumva, printr-o minune, putem descoperi identitatea bărbatului pe care tocmai l-a ucis Lady Colms.

Reddi salută, deşi, practic, nu era necesar. Wax se bucura de o îngăduinţă specială, acordată de poliţie pentru acţiuni precum... ei bine, precum aceea de a se deplasa făcând salturi prin oraş, de a purta arme de foc şi de a trage cu ele. Deşi el nu făcea parte din structura lor de comandă.

Poliţiştii se apucară să execute ceea ce li se ceruse. Wax se uită la Marksman, făcând efortul de a-şi ţine mânia sub control. În ritmul acesta nu va apuca niciodată să pornească pe urmele unchiului său, Edwarn. Wax nu avea decât o vagă bănuială despre intenţiile acestuia.

Oricine poate deveni Allomant, înţelegi... Dacă n-o facem noi, o va face altcineva.

Erau cuvinte din cartea pe care i-o dăruise Ochi-de-Fier.

— Excelentă treabă, milord, spuse Reddi pe un ton calm, arătând cu capul spre cadavrul lui Marksman.

Îmbrăcămintea lămurea totul.

— Încă un ticălos căruia i-ai venit de hac, cu aceeaşi eficienţă care te caracterizează.

Wax nu răspunse. „Treaba excelentă” de azi era doar încă o fundătură.

— Hei, ascultă! spuse Wayne de alături. Cred că am găsit unul dintre dinţii tipului! Curat noroc, nu-i aşa?

Marasi arăta ameţită, aşa că se aşeză pe trepte, în apropiere. Wax ar fi vrut s-o liniştească, dar n-ar fi interpretat greşit acest gest? Nu voia s-o amăgească.

— Milord, putem schimba o vorbă? întrebă Reddi în timp ce în zonă soseau tot mai mulţi poliţişti. Ţi-am vorbit despre inspectorul-şef şi un alt caz. De fapt, eu venam deja spre dumneata când am aflat că urmăreai un om de pe aici.

Wax se întoarse spre el, devenind dintr-odată atent.

— Ce s-a-ntâmplat?

Reddi surâse afectat, dezvăluind o emoţie ce nu-i era caracteristică.

— Ceva rău, milord, spuse el pe un ton mai moale Are de-a face cu politica.

Atunci, poate era implicat şi Suit.

— Fii mai explicit!

— Are... ei bine, are legătură cu guvernatorul, milord. Vezi, fratele lui a găzduit aseară o licitaţie. Şi... ar trebui să vezi cu ochii dumitale...

Lui Marasi nu-i scăpă gestul lui Waxillium, care îl apucă pe Wayne de umăr şi îi arătă cu mâna o trăsură de poliţie, în aşteptare. Cât va mai dura până când blestematul acesta avea să accepte că-i era măcar colegă, dacă nu chiar egala lui?

Frustrată, se îndreptă spre trăsură. Pe drum avu însă ghinionul să dea peste căpitanul Reddi. Acesta zise ceva, iar Marasi trebui să-şi forţeze urechile ţiuitoare ca să înţeleagă şi mai ales să ghicească – ce-i spunea el.

— Doamnă poliţist Colms. Nu porţi uniforma.

— Da, domnule, spuse ea. Sunt în ziua mea liberă, domnule.

— Cu toate acestea te afli aici, spuse el cu mâinile împreunate la spate. Cum se întâmplă că ajungi în mod repetat în situaţii de acest fel, deşi ţi s-a spus explicit că nu este sarcina dumitale, că nu eşti poliţist de teren?

— Pură întâmplare, cu siguranţă, domnule, răspunse Marasi.

Bărbatul pufni sarcastic. Nostim. De obicei, asemenea reacţii erau rezervate Waxillium, când acesta se uita în altă parte. Reddi mai spuse ceva ce Marasi nu desluşi, apoi făcu un semn din cap spre autovehicului cu care venise – şi care era, de fapt, proprietatea poliţiei locale; i se ceruse să se perfecţioneze în şofat şi să raporteze inspectorului-şef despre eficienţa maşinilor. Voia să le testeze pentru a înlocui trăsurile cu atelaj de cai.

— Domnule? spuse ea.

— Cu siguranţă, ai trecut prin destule astăzi, doamnă poliţist, spuse Reddi vorbind mai tare. Să nu ne contrazicem în această privinţă. Du-te acasă, spală-te şi prezintă-te la datorie mâine.

— Domnule, spuse Marasi. Aş vrea să-i raportez căpitanului Aradel despre cum l-am urmărit pe Marksman şi despre decesul lui, înainte ca detaliile să se estompeze, îl va interesa, pentru că s-a preocupat personal de acest caz.

Îl privi pe Reddi drept în ochi. Era mai înalt în grad decât ea, într-adevăr, dar nu era şeful ei. Aradel era şeful amândorura.

— În acest moment, inspectorul-şef lipseşte din sediu, spuse Reddi cu evidentă reticenţă.

— Bine atunci, îi voi raporta şi rămâne să-mi dea el liber, spuse Marasi. Dacă va dori.

Reddi scrâşni din dinţi şi dădu să spună ceva, dar o solicitare venită de la unul dintre ceilalţi poliţişti îl împiedică. Făcu un semn cu mâna spre un automobil şi Marasi îl interpretă ca permisiune de a pleca şi de a acţiona cum propusese. Aşa că, în momentul în care trăsura cu Waxillium se urni din loc, ea o urmă cu automobilul.

Până ce ajunseră la capătul călătoriei, la o vilă modernă cu vedere spre centrul oraşului, Marasi îşi mai revenise. Se simţea în continuare slăbită, deşi spera că nu lăsa să se vadă, dar putea să audă cu urechea stângă, chiar dacă nu şi cu cealaltă, de lângă care trăsese cu pistolul.

Coborând din maşină, îşi şterse din nou obrajii cu batista deşi reuşise de mult să înlăture sângele. Rochia i se stricase cu totul. Înşfacă haina uniformei de poliţist din spatele automobilului şi o îmbrăcă acoperind petele de la talie în sus, apoi se grăbi să se apropie de Waxillium şi de ceilalţi exact când coborau din trăsură.

Mai era o singură trăsură de poliţie, observă ea inspectând aleea de acces. Orice s-o fi întâmplat aici, Aradel nu voia să facă mult tapaj în jurul cazului. Îndreptându-se spre uşa de la intrare, Waxillium se uită în jur şi dădu cu ochii de ea, aşa că-i făcu semn să se apropie.

— Ai idee despre ce poate fi vorba? întrebă el cu voce scăzută, în timp ce Reddi şi alţi poliţişti discutau lângă trăsură.

— Nu, spuse Marasi. Nu te-au pus în temă?

Waxillium făcu semn din cap că nu. Se uită la rochia ei pătată de sânge, vizibilă pe sub haina groasă, cafenie. Se abţinu să facă vreun comentariu şi urcă treptele cu paşi mari, secondat de Wayne.

Doi poliţişti, un bărbat şi o femeie, păzeau intrarea în vilă. Salutară când Reddi îl ajunse din urmă pe Waxillium ignorând-o intenţionat pe Marasi – şi trecu pragul primul.

— Am încercat să ţinem totul sub un control strict, spuse Reddi. Dar se va afla, având în vedere că este implicat Lord Winsting. Fi-ar să fie, va fi un coşmar.

— Fratele guvernatorului? întrebă Wayne. Ce s-a petrecut aici?

Reddi arătă cu degetul spre câteva trepte.

— Ar trebui să mergem la inspectorul-şef Aradel, în sala mare de bal. Te previn că nu este o imagine pentru stomacuri sensibile.

Îi aruncă o privire lui Marasi.

Ea înălţă din sprânceană.

— Acum mai puţin de o oră am făcut să explodeze capul unui bărbat, efectiv peste mine, domnule căpitan. Cred că n-am să păţesc nimic.

Reddi tăcu şi îi conduse în sus pe scări. Marasi băgă de seamă că Wayne şterpeli în trecere o cutiuţă decorativă de trabucuri – marca Cetăţenii Magistraţi – înlocuind-o cu un măr stricat. Va trebui să aibă ea grijă ca la un moment dat Wayne să pună cutia la loc.

Sala de bal de la etaj era plină de cadavre. Marasi şi Waxillium rămaseră în prag, privind harababura. Bărbaţii şi femeile muriseră îmbrăcaţi în haine scumpe, rochii lungi, diafane şi costume negre, ajustate. Pălăriile zăceau răsturnate de pe capete, covoarele fine, de culoare bej, erau mânjite de bălţi stacojii răspândite în jurul celor prăbuşiţi. De parcă cineva ar fi azvârlit în sus un coş de mere roşii şi le-ar fi lăsat să cadă, miezul zemos împrăştiindu-se pe toată podeaua.

Claude Aradel, inspectorul-şef din Octantul al Patrulea, scotocea încăperea. În multe privinţe nu arăta ca un poliţist. Pe faţa dreptunghiulară îi creştea o barbă roşcovană, nerasă de mai multe zile; se bărbierea numai când avea chef. Pielea tăbăcită, brăzdată de zbârcituri, stătea mărturie multor zile petrecute pe teren, nu la birou. Părea a avea spre 60 de ani, deşi refuza să-şi spună vârsta reală; până şi în fişele octantului, în dreptul datei lui de naştere apărea un semn de întrebare. Sigur era doar faptul că Aradel nu avea picătură de sânge nobil în el.

În urmă cu zece ani se retrăsese din poliţie fără să ofere niciun motiv oficial. Umbla zvonul că atinsese plafonul nerecunoscut al promovărilor pe care le putea obţine cineva lipsit de titlul nobiliar. În zece ani se pot schimba multe însă, şi când Brettin ieşise la pensie – imediat după execuţia lui Miles O-sută-de-vieţi, acum aproape un an – căutările pentru un nou inspector-şef ajunseseră la Aradel. Iar el revenise de la pensie şi acceptase funcţia.

— Ladrian, spuse el ridicând privirea de la unul dintre cadavre. Bine că ai venit.

Traversă încăperea şi se uită la Marasi, care îi adresă un salut. Nu-i spuse să plece.

— Aoleu, zise Wayne aruncând o privire înăuntru, distracţia a luat sfârşit.

Waxillium intră în cameră, apucând mâna întinsă de Aradel.

— Acela este Chip Erikell, nu-i aşa? întrebă Waxillium arătând cu capul înspre cel mai apropiat cadavru. Se presupune că făcea contrabandă în Octantul al Treilea.

— Întocmai, zise Aradel.

— Şi Isabaline Frellia, spuse Marasi. Fir-ar să fie! Avem un dosar despre ea lung cât Wayne, dar procurorii n-au reuşit s-o pună sub acuzare până acum.

— Şapte cadavre sunt ale unor oameni de aceeaşi notorietate, spuse Aradel arătând spre câţiva dintre cei căzuţi. Majoritatea fac parte din cartelurile crimei, deşi câţiva proveneau din familii nobile cu... reputaţie dubioasă. Restul au fost reprezentanţi de rang înalt ai unor facţiuni importante. Avem aproape treizeci de hoituri aristocrate şi mai multe gărzi de corp pentru fiecare dintre ele.

— Asta înseamnă jumătate din elita criminalităţii, spuse Waxillium cu glas scăzut, lăsându-se jos lângă un cadavru. Cel puţin.

— Toţi cei de care nu ne-am putut atinge, preciză Aradel. Şi nu pentru că n-am fi încercat, te asigur.

— Atunci de ce este toată lumea atât de posomorâtă? întrebă Wayne. Ar trebui să dăm o petrecere cu chiuituri, nu-i aşa? Cineva a venit şi a făcut treaba în locul nostru! Ne putem lua vacanţă o lună de zile.

Marasi dădu din cap.

— Schimbarea violentă a puterii în lumea subterană poate fi primejdioasă, Wayne. Această lovitură arată o ambiţie uriaşă, cineva i-a eliminat dintr-o singură mişcare pe toţi rivalii.

Aradel îi aruncă o privire şi încuviinţă înclinând capul. Marasi simţi un val de satisfacţie. Inspectorul-şef era cel care o angajase pe ea, selecţionând dosarul ei dintr-o duzină. Toţi cei care mai făcuseră solicitări aveau ani întregi de experienţă ca poliţişti. Dar el alesese un proaspăt absolvent de Drept. Evident, văzuse în ea o promisiune, iar ea intenţiona să confirme.

— În ruptul capului nu pot înţelege cine ar fi comis aşa ceva, spuse Waxillium. Să răstorni dintr-o singură lovitură cea mai mare parte din puterile lumii interlope dintr-un oraş nu-i ajută în niciun fel pe făptaşi; este doar un mit din romanele de doi bani. Crimele de acest fel nu fac decât să atragă atenţia şi să consolideze rivalitatea tuturor celorlalte bande şi facţiunilor supravieţuitoare, imediat ce se duce vestea.

— Dacă nu cumva este fapta cuiva din afară, spuse Marasi. Un element nesigur din capul locului, cineva care are de câştigat dacă se prăbuşeşte întregul sistem.

Aradel mormăi ceva şi Waxillium încuviinţă dând din cap.

— Dar cum? spuse Waxillium în şoaptă. Cum a reuşit cineva aşa ceva? Cu siguranţă că măsurile lor de securitate au fost la cel mai înalt nivel.

Începu să umble de colo-colo, măsurând distanţe, cercetând unele cadavre, apoi altele, spunându-şi ceva în barbă în timp ce se aşeza din când în când în genunchi.

— Domnule, Reddi a spus că este implicat fratele guvernatorului? îl întrebă Marasi pe Aradel.

— Lordul Winsting Innate.

Lordul Winsting, şeful Casei Winsting. Avea un vot în Senatul din Elendel, poziţie care îi revenise când fratele lui devenise guvernator. A fost un corupt. Marasi şi ceilalţi poliţişti ştiau acest lucru. Privind retrospectiv, Marasi nu era surprinsă să-l găsească în mijlocul unei situaţii ca aceasta. Problema era că, după părerea lui Marasi, Winsting era un peşte mic.

Guvernatorul însă... ei bine, poate că dosarul acela secret de pe biroul ei – plin de insinuări, supoziţii şi indicii – va fi până la urmă important.

— Winsting? îl întrebă ea pe Aradel. Este...?

— Mort? întrebă Aradel. Da, doamnă poliţist Colms. Din invitaţiile pe care le-a trimis ştim că el a fost iniţiatorul acestei întruniri, mascate sub forma unei licitaţii. I-am găsit cadavrul într-un buncăr de la subsol.

Afirmaţia îi atrase atenţia lui Waxillium. Se ridică, se uită direct la ei, apoi mormăi ceva pentru sine şi păşi peste alt cadavru. Ce căuta?

Wayne se apropie de Marasi şi Aradel. Trase o duşcă dintr-o butelcă de argint gravată cu iniţialele altcuiva. Cu bună ştiinţă, Marasi nu-l întrebă de la care mort o luase.

— Vasăzică, dragul nostru şef de casă nobiliară era bun prieten cu infractorii, nu-i aşa?

— De mult îl bănuiam că era necinstit, spuse Aradel. Totuşi oamenii ţin la familia lui, iar fratele lui a făcut tot posibilul pentru ca păcatele lui Winsting să nu ajungă în lumina reflectoarelor.

— Ai dreptate, Aradel, spuse Waxillium din celălalt capăt al sălii. Treaba asta va fi urâtă.

— Habar n-am, interveni Wayne. Poate el n-a ştiut că tipii ăştia erau răi.

— Mă-ndoiesc, spuse Marasi. Şi chiar dacă aşa ar fi, n-ar conta. Odată ce află ziarele... Fratele guvernatorului, mort într-o casă plină de infractori cunoscuţi, în circumstanţe foarte dubioase?

— Ce aud, zise Wayne trăgând încă o duşcă, este că n-am avut dreptate. Distracţia nu s-a terminat.

— Mulţi dintre oamenii aceştia au tras unii într-alţii spuse Waxillium.

Toţi se întoarseră spre el. Wax se lăsă pe vine lângă alt cadavru, cercetând felul în care se prăbuşise, apoi ridică privirea spre câteva găuri făcute de gloanţe în perete.

Om al legii fiind, în special în Ţinuturile Necruţătoare, Waxillium fusese nevoit să-şi dezvolte o serie întreagă de abilităţi. Era şi detectiv, şi cel care aplică legea, parţial lider, parţial om de ştiinţă. Marasi citise zeci de caracterizări despre el făcute de mai mulţi înţelepţi, şi toate studiau mentalitatea lui de om devenit o legendă vie.

— Ce vrei să spui, Lord Ladrian? întrebă Aradel.

— Lupta desfăşurată aici a implicat mai multe tabere, spuse Waxillium arătând cu degetul. Dacă ar fi fost o lovitură neaşteptată, de cineva din exterior – şi Lady Colms are dreptate, aceasta ar fi fost cea mai plauzibilă explicaţie –, ne-am fi aşteptat ca victimele să moară într-un baraj de focuri trase de duşmanul care a dat buzna. Dar cadavrele nu arată o asemenea desfăşurare. Aici a avut loc o încăierare. Haos. Oameni care au tras la întâmplare, unul într-altul. Cred că s-a declanşat când cineva a început să tragă din mijlocul grupului spre margine.

— Aşadar, cel care a început a fost unul dintre participanţi spuse Aradel.

— Poate, zise Waxillium. Aşa s-ar spune după cum au căzut cadavrele, după urmele de sânge. Dar mai este ceva bizar aici, foarte bizar... Toţi au fost împuşcaţi?

— Nu, ciudat lucru. Câţiva dintre participanţi au fost înjunghiaţi cu cuţitul în spate.

— I-ai identificat pe toţi cei din încăpere? întrebă Waxillium.

— Pe cei mai mulţi dintre ei, răspunse Aradel. N-am vrut să le schimbăm prea mult poziţiile.

— Vreau să-l văd pe Lordul Winsting, spuse Waxillium ridicându-se în picioare cu mantia-de-ceaţă foşnind.

Aradel îi făcu semn unei tinere poliţiste şi aceasta îi conduse afară din încăpere, pe o uşă. Un fel de pasaj secret? Casa scării, cu miros de mucegai, era suficient de îngustă încât să poată fi străbătută numai în şir indian, cu poliţista din frunte ducând o lampă.

— Domnişoară Colms, întrebă Waxillium cu glas scăzut, ce spun statisticile dumitale despre un asemenea act de violenţă?

Aşa, deci, acum folosim numele de familie, nu-i aşa?

— Nu prea mult. Pot număra pe degetele de la o singură gură mână situaţiile de acest gen. M-aş uita în primul rând la relaţiile dintre oamenii ucişi. Toţi făceau contrabandă, domnule căpitan Aradel?

— Nu, răspunse el din spate. Unii se ocupau de contrabandă, alţii de extorcări, unii erau magnaţi ai pariurilor.

— Deci nu avem de-a face cu o încercare specifică de consolidare a puterii într-un anume tip de activitate infracţională spuse Marasi stârnind ecou cu vocea pe scara umedă, de piatră. Trebuie să găsim legătura, ce i-a făcut pe oamenii aceştia să devină ţinte. Cel care s-a aflat cel mai probabil în spatele întregii situaţii este mort.

— Lordul Winsting, spuse Waxillium. Vrei să spui că i-a ademenit aici, a pus la cale execuţia şi treaba a ieşit prost?

— Este una dintre teorii.

— N-are el atâta vlagă, interveni Wayne din celălalt capăt al şirului.

— Îl cunoşti pe Winsting? întrebă Marasi uitându-se peste umăr.

— Nu în mod special, nu, răspunse Wayne. Dar a fost politician. Vâna politicianului nu e ca una obişnuită.

— Cred că sunt de acord, spuse căpitanul Aradel. Deşi nu m-aş exprima chiar aşa de colorat. Noi ştiam că Winsting e necinstit, dar în trecut s-a mulţumit cu aranjamente mărunte. Mai vindea spaţiu pentru încărcături când îi convenea, afaceri dubioase cu proprietăţi pe ici, pe colo. Bani în schimbul unor favoruri politice, în general.

— În ultima vreme au apărut zvonuri că intenţiona să-şi scoată la vânzare votul din Senat. Am făcut cercetări, dar până acum n-am găsit dovezi. Oricum, să-i omori pe cei de la care aştepţi să plătească este ca şi cum ai arunca mina de argint în aer cu dinamită încercând să găseşti aur.

Ajunseră la ultima treaptă de jos, unde mai găsiră câteva cadavre care păreau să fie gărzi de corp, ucise toate cu câte un glonţ în cap.

Waxillium se lăsă în genunchi.

— Împuşcaţi pe la spate din direcţia adăpostului, spuse el în şoaptă. Toţi patru rapid, unul după altul.

— Executaţi? întrebă Marasi. Dar cum a făcut ucigaşul de i-a adunat acolo ca să-i împuşte?

— N-a făcut nimic, spuse Waxillium. S-a mişcat atât de rapid, încât ei n-au mai putut să riposteze.

— Feruchimist, spuse Wayne încetişor. La dracu’!

Se numeau Alergători-de-Oţel, Feruchimişti care aveau capacitatea de a depozita viteză. O perioadă de timp se mişcau mai lent, iar mai târziu puteau apela la rezerve. Waxillium ridică ochii. Marasi citi ceva în privirea lui, un soi de foame. Credea că e implicat propriul său unchi. Era ceea ce gândea ori de câte ori un Născut-din-Metal comitea o crimă. Oriunde se întorcea, Waxillium vedea umbra lui Suit, spectrul unui bărbat pe care nu fusese în stare să-l oprească.

Din câte se ştia, Suit încă o mai ţinea captivă pe sora lui Waxillium. Marasi nu avea prea multe informaţii în această privinţă, iar el nu oferea detalii.

Waxillium se ridică având o mină întunecată şi se îndreptă cu paşi mari spre uşa din spatele celor căzuţi. O deschise brusc şi intră urmat îndeaproape de Marasi şi Wayne. Dădură peste un singur cadavru, prăbuşit într-un fotoliu capitonat din mijlocul încăperii. Avea gâtul tăiat; sângele se îngroşase pe pieptul hainelor, uscat ca vopseaua.

— Ucis cu un soi de cuţit lung sau cu o mică sabie, spuse Aradel. Încă şi mai ciudat, i-a fost tăiată limba. Am trimis după un chirurg care să ne spună mai multe despre rană. Nu înţeleg de ce ucigaşul nu a folosit o puşcă.

— Poate pentru că gărzile de corp mai erau încă în viaţă în momentul acela, spuse Waxillium încet.

— Ce-ai spus?

— L-au lăsat pe ucigaş să treacă, zise Waxillium uitându-se la uşă. A fost cineva în care aveau încredere, poate unul dintre apropiaţi. I-au îngăduit asasinului să intre în adăpost.

— Poate că acesta n-a făcut decât să se mişte foarte repede, trecând pe lângă ei, spuse Marasi.

— Poate, a fost de acord Waxillium. Dar uşa se descuie din interior şi nu a fost forţată. Există şi un vizor. Winsting i-a dat drumul înăuntru ucigaşului şi n-ar fi făcut aşa ceva dacă gărzile ar fi fost deja moarte. Omul stă calm în fotoliu – n-a existat o luptă, doar o tăietură rapidă, executată din spate. Ori n-a ştiut că mai era cineva aici, înăuntru, ori avea încredere în el. Judecând după cum au căzut către exterior, gărzile încă mai erau atente la scară, de unde se aşteptau să vină pericolul. Instinctul îmi spune că a fost unul dintre oamenii de încredere, cineva căruia i-au dat voie să intre şi care l-a omorât pe Winsting.

— La naiba! exclamă Aradel încetişor, Dar... un Feruchimist? Eşti sigur?

— Da, zise Wayne din prag. Aici n-a fost vorba de o bulă de viteză. Dintr-una din astea nu se poate trage, frate. Indivizii ăştia au fost omorâţi cât ai zice peşte. Wax are dreptate. Ori este vorba despre un Feruchimist, ori a găsit cineva soluţia să tragă cu arma din interiorul unei bule de viteză – ceea ce chiar am dori să ştim cum se poate face.

— Cineva care se mişcă cu viteză Feruchimică, aceasta ar fi explicaţia existenţei la etaj a unora ucişi cu cuţitul, spuse Waxillium ridicându-se în picioare. Câteva execuţii rapide în plin haos, când toată lumea trăgea în toate părţile. Rapid şi chirurgical, iar ucigaşul era în siguranţă, în ciuda focurilor de armă. Căpitane Aradel, îţi sugerez să faci rost de numele prietenilor şi servitorilor lui Winsting. Vezi dacă lipsesc cadavre care ar trebui să fie aici. Eu mă uit la cei Născuţi-din-Metal – nu sunt mulţi Alergători de Oţel, nici măcar printre Feruchimişti.

— Şi presa? întrebă Marasi.

Waxillium se uită la Aradel, care ridică din umeri.

— Nu pot trece situaţia sub tăcere, Lord Ladrian, spuse Aradel. Nu şi când sunt implicaţi oameni atât de mulţi. Tot va ieşi la lumină

— Să iasă, zise Waxillium oftând. Dar nu pot să nu mă gândesc că asta s-a şi urmărit.

— Poftim? zise Wayne. Am crezut că intenţia a fost să ucidă.

— Să-i ucidă pe mulţi, Wayne, spuse Waxillium. O schimbare a puterii care controlează oraşul. Principala ţintă au fost cei de sus? Sau a fost un atac împotriva guvernatorului însuşi, o lovitură indirectă împotriva casei sale, un fel de mesaj? Expediat ca să-i spună Guvernatorului Innate că nici măcar el nu este de neatins...

Trase capul lui Winsting, cercetându-i gura deschisă. Marasi se uită în altă parte.

— I-au extras limba, şopti Waxillium. De ce? Ce pui la la cale unchiule?

— Poftim? întrebă Aradel.

— Nimic, răspunse Waxillium, lăsând capul să revină în poziţia în care fusese răsturnat. Trebuie să plec pentru că am de pozat pentru un portret. Presupun că vei dori să-mi trimiţi şi mie raportul după ce ai toate detaliile?

— Da, pot face acest lucru, spuse Aradel.

— În regulă, zise Waxillium îndreptându-se spre uşă. Oh, şi... domnule căpitan?

— Da, Lord Ladrian?

— Pregăteşte-te de furtună! Toate acestea nu s-au întâmplat pe tăcute, ci ca să fie remarcate. A fost o provocare. Autorul acestei situaţii nu se va opri aici.

PARTEA A DOUA

5

Wayne trase de pălăria lui norocoasă. Era o pălărie de birjar – un fel de melon cu boruri largi, dar fără multe farafastlâcuri în partea din spate. Încuviinţă din cap uitându-se în oglindă, apoi îşi şterse nasul. Guturai. Cu o zi în urmă începuse să stocheze sănătate, imediat după ce găsiseră toate acele cadavre.

Dispunea deja de un mic depozit de vindecare, pe care se putea baza; îl ţinea îndesat în compartimentele din metalmintea sa. Nu prea apelase la el în ultima vreme şi întotdeauna când era mahmur prefera să îndure starea asta zile întregi, pentru că oricum avea să se simtă rău. Dar felul cum mirosiseră lucrurile, cu atât de mulţi oameni importanţi ucişi, fusese un avertisment din punctul lui de vedere. În curând va avea nevoie de puţină vindecare. Ar fi bine să-şi sporească rezerva cât mai mult cu putinţă.

Astăzi o lăsă mai uşurel totuşi. Pentru că azi era azi, o zi în care va avea nevoie de puţin noroc. Se simţea tentat s-o numească cea mai proastă zi viaţa lui, dar ar fi fost o exagerare, cu siguranţă. Cea mai proastă zi din viaţa lui va fi aceea în care va muri.

Deşi s-ar putea să mor chiar azi, îşi spuse el, încingându-se cu centura şi strecurând bastoanele de duel la locul lor în toc, apoi ştergându-şi nasul din nou. Nu putea fi sigur deocamdată. Fiecare om moare odată şi-odată. Întotdeauna i se păruse ciudat că atât de multă lume murea la bătrâneţe, pentru că, din punct de vedere logic, acela era momentul din viaţă când oamenii dispuneau de cea mai mare experienţă pentru a evita moartea.

Ieşi din camera pe care o ocupa în vila lui Wax, remarcând cu nepăsare mirosul de pâine proaspătă venind dinspre bucătărie. Aprecia camera, deşi stătea acolo, de fapt, numai pentru hrană gratuită. Bine, pentru asta, dar şi pentru Wax. Omul avea nevoie de companie, ca să nu devină şi mai ciudat decât era.

Wayne înaintă pe coridorul mochetat, cu miros de lemn lustruit şi de servitori cu prea mult timp liber. Vila era frumoasă dar, zău aşa, omul n-ar trebui să trăiască într-un loc atât de mare; pentru că acesta nu putea decât să-i aducă aminte că era el de mic. Dă-i lui Wayne un sediu drăguţ, strâmt, şi ar fi cel mai fericit. Atunci s-ar simţi ca un rege, când ar fi înconjurat de o grămadă de lucruri.

Ezită în faţa uşii de la camera lui Wax. Ce era obectul acela de pe suportul de lângă uşă? Un candelabru nou, de aur curat, cu un milieu de dantelă albă dedesubt. Exact ce-i trebuia lui Wayne.

Căută ceva în buzunar. Oamenii bogaţi sunt total lipsiţi de raţiune. Candelabrul valora probabil o avere şi Wax îl lăsa aruncat aşa, la întâmplare. Wayne se scotoci prin buzunare, căutând ceva potrivit pentru a face schimbul şi găsi un ceas de buzunar.

Ah, acesta, îşi spuse el scuturându-l şi auzind cum zornăiau piesele înăuntru. Cât să fi trecut de când chesta asta nu mai arătase ora exactă? Luă candelabrul, puse în buzunar milieul, apoi aşeză candelabrul la loc şi atârnă ceasul de el. Părea un schimb echitabil.

Am avut nevoie de o batistă nouă, îşi spuse el, suflându-şi nasul, apoi împinse uşa şi intră.

Wax stătea în faţa unui şevalet şi se uita la planşa mare a schiţei artistului, acoperită de nişte planuri complicate.

— Ai stat treaz toată noaptea, nu-i aşa? întrebă Wayne, căscând. La naiba, omule, nu mă laşi să mă lăfăi în voie.

— Nu văd ce-are a face insomnia mea cu lenea ta, Wayne.

— Mă pune într-o lumină proastă, răspunse Wayne privind peste umărul lui Wax. Huzurul adevărat presupune companie. Când un om nu face nimic de unul singur înseamnă că este trândav; când doi oameni nu fac nimic împreună se numeşte pauză de prânz.

Wax dădu din cap şi se duse să studieze nişte grafice. Wayne se uită peste umărul lui, cercetându-i hârtiile. Conţineau liste lungi de idei, cu săgeţi care trimiteau de la unele la atlele şi cu o schiţă a poziţiilor în care căzuseră cadavrele atât în sala de bal, cât şi în camera blindată.

— Ce-s chestiile astea? întrebă Wayne luând un creion şi desenând un băţ în chip de siluetă a unui om înarmat, care trage înspre cadavre.

Mâna îi tremură când trasă băţul care întruchipa arma, dar altminteri era un desen destul de grăitor.

— Dovezi că este implicat un Alergător-de-Oţel, spuse Wax. Uită-te la tiparul pe care îl creează morţii din sala de bal. Patru dintre cei mai puternici oameni din încăpere au fost ucişi cu aceeaşi armă şi au fost singurii ucişi acolo cu arma respectivă – dar aceeaşi armă i-a ucis şi pe paznicii din afara adăpostului. Pun pariu că cei patru au fost omorâţi primii, morţi cât ai clipi, atât de repede încât s-a auzit ca o singură împuşcătură cu durată ceva mai lungă. Problema este că, judecând după răni, fiecare împuşcătură a venit din altă parte.

Wayne nu ştia prea multe despre armele de foc, având în vedre că nu era în stare să folosească vreuna fără ca braţul să i se comporte precum o căruţă pe un drum accidentat, dar probabil că Wax avea dreptate. Wayne continuă să deseneze siluete de femei cu pieptul gol, în chip de beţe aşezate chiar în centrul imaginii, dar interveni Wax şi-i smulse creionul din mână.

— Ce-i asta? întrebă Wayne bătând cu degetul în centrul foii de hârtie, unde Wax desenase un mănunchi de linii drepte.

— Mă nedumereşte tiparul folosit de ucigaş, spuse Wax. Cei patru oameni pe care i-a împuşcat la petrecere au căzut în timp ce făceau conversaţii la întâmplare – uită-te în ce poziţii zac. Toţi ceilalţi au murit când s-au extins împuşcăturile, dar aceştia patru au murit când petrecerea era încă în plină desfăşurare. Dar de ce i-a împuşcat din direcţii diferite? Vezi, nu mă pot gândi decât că a tras mai întâi aici, omorând-o pe Lady Lentin. Paharul de băutură pe care l-a scăpat ea din mână a fost călcat în picioare de mai multe ori în următoarele câteva minute. Pe urmă însă ucigaşul şi-a folosit viteza pentru a se muta repede aici şi a tras în altă direcţie. Pe urmă s-a mutat din nou şi încă o dată. De ce patru împuşcături din locuri diferite?

— Cine se afla în locurile din care a tras?

— Cei pe care i-a ucis, evident.

— Nu, vreau să spun, cine s-a aflat lângă el când a apăsat trăgaciul. Nu în cine a tras, ci lângă cine s-a aflat el când a tras.

— Aha..., făcu Wax.

— Îhî. Mie mi se pare că a căutat să-i stârnească pe toţi spuse Wayne trăgându-şi nasul. Să-i facă pe toţi din cameră să se împuşte unul pe altul, înţelegi? Ca atunci când vrei să provoci o încăierare la cârciumă, arunci o sticlă într-un tip şi pe urmă te întorci către cel de lângă tine şi strigi: „Hei, de ce ai aruncat cu sticla în tipul acela simpatic? La naiba, pare un zdrahon. Iar acum vine la tine...”

— Am prins ideea, spuse Wax sec.

Bătu cu degetul în blocul de desen.

— S-ar putea să ai ceva.

— Nu se ia.

Wax zâmbi făcând o însemnare pe mă rginea desenului.

— Aşadar, ucigaşul voia să producă haos... A declanşat o ploaie de tiruri făcând salturi dintr-o parte într-alta a încăperii, lăsând impresia că diferite grupări se atacau una pe alta. Probabil că exista deja multă tensiune, că erau suspicioşi unii faţă de ceilalţi...

— Îhî! Sunt un geniu.

— Ai recunoscut scena doar pentru că ucigaşul i-a determinat pe alţii să facă treaba în locul lui, iar tu eşti specialist în aşa ceva.

— Cum am zis. Geniu. Prin urmare, cum ai să-l găseşti?

— Păi, mă gândeam să te trimit pe tine în Sat, ca să...

— Nu astăzi, spuse Wayne.

Wax se răsuci spre el, ridicând din sprâncene.

— Suntem în întâi ale lunii, zise Wayne.

— Aha! Uitasem. Nu trebuie să te duci în fiecare lună.

— Ba da.

Wax îl studie aşteptând, parcă, alte comentarii sau remarci sarcastice. Wayne nu zise nimic. De fapt, chiar era ceva serios. Wax dădu din cap, rar.

— Înţeleg. Atunci, de ce n-ai luat-o deja din loc?

— Ei bine, spuse Wayne. După cum obişnuiesc de multe ori să spun...

— Întâmpină fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze. Pentru că aşa, nu se va şti ce ai de gând să faci cu ea.

— Nu, nu la asta m-am gândit.

— Până nu afli că nu este adevărat, tratează fiecare femeie ca şi când ar avea un frate mai mare care este mai puternic decât tine.

— Nu, nu... Ia stai, am spus eu aşa ceva?

— Da, zise Wax revenind la însemnările lui. Erai într-un moment foarte cavaleresc pentru tine.

— La naiba! Chiar ar trebui să scriu pe hârtie toate lucrurile astea.

— Cred că şi asta spui foarte des.

Wax îşi notă ceva.

— Din păcate, mai întâi ar trebui să înveţi să scrii.

— Acum eşti nedrept, ripostă Wayne apropiindu-se de biroul lui Wax şi scotocindu-i prin sertare. Ştiu să scriu – recunosc patru litere, iar una dintre ele nici măcar nu se potriveşte în numele meu!

Wax zâmbi.

— Ai de gând să-mi spui ce zici de obicei?

Wayne găsi o sticluţă în sertarul de jos şi o ridică lăsând să cadă înăuntru, în locul ei, dantela pe care o luase de afară.

— Dacă va trebui să faci ceva teribil, opreşte-te în camera lui Wax şi mai întâi fă un troc pentru romul lui.

— Nu cred că ai spus aşa ceva vreodată.

— Tocmai am spus.

Wayne luă o înghiţitură de rom.

— Eu...

Wax se încruntă.

— N-am ce să-ţi răspund la asta.

Oftă, lăsând creionul jos.

— Cu toate acestea, dacă tu nu eşti într-o dispoziţie bună, presupun că mă voi duce eu să fac o vizită în Sat.

— Îmi pare rău. Ştiu că nu poţi să suferi locul acela.

— Voi supravieţui, zise Wax strâmbându-se.

— Vrei un sfat?

— De la tine? Probabil că nu. Dar, te rog, nu te abţine.

— Înainte de a pleca, opreşte-te la camera lui Wax, spuse Wayne ducându-se fără grabă spre uşă, şi şterpeleşte-i oleacă de rom.

— Romul pe care tocmai ţi l-ai strecurat în buzunar?

Wayne ezită o clipă, apoi scoase romul din buzunar.

— Ah, frate! Iartă-mă. Dificil pentru tine.

Dădu din cap. Bietul om! Închise uşa în urma lui. Trase o înghiţitură zdravănă de rom şi îşi continuă drumul, coborî scările şi ieşi din casă.

Marasi îşi slăbi gulerul jachetei, bucuroasă să se lase învăluită de briza mării. Risca să-i fie cald în uniformă – astăzi se îmbrăcase regulamentar, cu bluză albă încheiată până sus cu nasturi şi fustă cafenie, asortată cu sacoul cafeniu.

Vânzătorul de ziare de lângă ea nu era la fel de mulţumit că bătea vântul. Înjură şi aruncă o bucată grea de fier – un rest dintr-un vechi topor, se pare – deasupra teancului de publicaţii. Pe stradă traficul se oprise din cauza aglomeraţiei. Şoferii de automobile şi birjarii din vârful trăsurilor ţipau unii la alţii.

— Vedea-l-aş falit pe Tim Vashin, mormăi vânzătorul de ziare cu ochii la trafic. Cu tot cu maşinile lui.

— Nu este vina lui, spuse Marasi scotocind în portofel.

— Ba este, ripostă vânzătorul. Automobilele sunt în regulă, n-am nimic cu ele dacă merg pe drumurile de la ţară sau într-o după-amiază de vară. Dar acum sunt ieftine şi toată lumea şi-a luat câte o rablă din asta! Nu mai poţi ieşi cu calul fără să te doboare câte un automobil de câteva ori.

Marasi plăti câteva monede pentru un ziar. Ţipetele se răreau pe măsură ce traficul se descongestiona, iar caii şi maşinile se puseră din nou în mişcare pe drumul pietruit.

— Auzi, zise vânzătorul de ziare. N-ai mai fost pe-aici?

— Am nevoie de ediţia de după-amiază, răspunse Marasi absentă, îndepărtându-se.

„Strigăte de mânie în plină stradă!” titra ziarul.

Un strigăt ca scrâşnetul de metal răsună în Elendel pe măsură ce oamenii ies în stradă, indignaţi de corupţia din guvern. La o săptămână după ce guvernatorul s-a opus veto Legii 775, aşa-numitul manifest pentru drepturile muncitorilor, fratele acestuia, Winsting Innate, a fost găsit mort după ceea ce pare a fi fost o afacere cu infractori necunoscuţi.

Winsting a fost ucis în vila sa, poate ca urmare a acţiunilor declanşate de poliţie împotriva criminalităţii organizate. Printre cei care şi-au pierdut viaţa se numără şi celebrul Dowser Maline, de multă vreme suspectat de operaţiuni de introducere frauduloasă a minereurilor în oraş, în detrimentul muncii oamenilor cinstiţi. Poliţiştii au formulat acuzaţii de ucidere, dar suspiciunile legate de circumstanţele misterioase în care au avut loc crimele au dus la o revoltă generală.

Marasi băgă mâna în geantă şi scoase ediţia de dimineaţă a aceluiaşi ziar. „Mister la vila Lordului Winsting” se intitula articolul.

Poliţiştii au dezvăluit că Lordul Winsting, fratele guvernatorului, a fost găsit aseară mort în vila în care domicilia. Despre circumstanţele misterioase ale decesului său se ştie foarte puţin, deşi circulă zvonuri că au fost prezenţi în acel moment mai mulţi din înalta societate.

Celelalte articole se repetau identic în ambele ediţii, cu excepţia celui referitor la inundaţiile din est, care, într-un rând în plus, aducea date actualizate cu privire la numărul de victime. Relatarea despre Winsting eliminase din pagină alte două, în mare parte din cauza titlului foarte mare. Despre Elendel Daily nu se putea spune că avea cea mai bună reputaţie ca sursă de ştiri din Bazin, dar ziarul cunoştea bine piaţa. Ştirile care întruneau adeziunea cititorilor sau cele care creau spaimă vindeau cele mai multe exemplare.

Pe treptele sediului poliţiei din Octantul al Patrulea Marasi avu o ezitare. Un şuvoi de oameni umpleau trotuarul grăbiţi, neliniştiţi, cu capetele plecate. Alţii pierdeau vremea, bărbaţi în haine negre de birjar, cu mâinile înfundate în buzunare, cu pălăriile ascuţite trase pe ochi.

Oameni fără slujbă, îşi spuse Marasi. Prea mulţi pierde-vară care nu au de lucru. Automobilele şi iluminatul electric schimbau atât de repede viaţa din Elendel, încât oamenii de rând nu aveau nicio speranţă să poată ţine ritmul. Cei proveniţi din familii care făceau aceeaşi muncă de trei generaţii se treziseră brusc că rămăseseră fără slujbă. Iar acum, cu conflctele de muncă de la atelierele de prelucrare a metalului...

Guvernatorul rostise recent câteva discursuri politice adresându-se acestor oameni, făcându-le promisiuni. Mai multe linii de diligentă, care să concureze cu căile ferate şi să ajungă în zone inaccesibile trenurilor. Taxe mai mari pentru importurile din Bilming. Promisiuni deşarte, cele mai multe, dar cei lipsiţi de speranţă se agăţau de ele. Moartea lui Winsting putea zdrobi acele promisiuni. Cum vor reacţiona oamenii începând să se întrebe dacă nu cumva guvernatorul, Replar Innate, era la fel de corupt ca şi fratele lui?

În oraş mocneşte focul, îşi spuse Marasi. Aproape că putea să-i simtă dogoarea degajându-se din pagina de ziar pe care o ţinea în mână.

Se răsuci pe călcâie şi intră în birourile poliţiei, îngrijorată că Lordul Winsting, mort, ar putea face mai mult rău în Elendel decât dacă era viu – ceea ce spunea ceva.

Wax se dădu jos din caleaşcă şi-i mulţumi vizitiului înclinând din cap, apoi îi spuse că ar face mai bine să se ducă acasă, decât să-şi aştepte stăpânul.

Wax îşi trase mai adânc pe cap pălăria cu căptuşeală de aluminiu – cu boruri largi, cum se purtau în Ţinuturile Necruţătoare, asortată cu haina de călătorie, deşi pe dedesubt purta o cămaşă fină şi cravată. Pălăria şi mantia-de-ceaţă îl puneau în evidenţă ca şi când s-ar fi prezentat înarmat cu puşcă la o luptă cu cuţite. Treceau pe lângă el muncitori în salopete şi purtând bască, bancheri cu vestoane şi monocluri, poliţişti în chipie sau meloane şi uniforme militare.

Pălării din Ţinuturile Necruţătoare nu se vedeau. Poate că Wayne avea dreptate; nu contenea să vorbească despre importanţa unei pălării. Wax trase adânc aer în piept şi intră în Sat.

Acesta fusese cândva, probabil, doar o stradă oarecare dintr-un oraş. Una largă, adevărat, dar nimic mai mult. În perioada de dinaintea copacilor. Răsăriseră aici făcându-şi loc printre pietrele de caldarâm şi dând naştere unui soi de acoperiş, întins pe tot cuprinsul târgului.

Locul acesta lăsa senzaţia că nu ar fi trebuit să existe. Nu era doar un parc – ci o pădure, necultivată şi neîngrijită, proaspătă şi virginală. În Sat nu puteai intra cu trăsura sau cu maşina; chiar dacă nu ar fi existat copacii, terenul era prea accidentat, ondulat şi neregulat. Casele de pe stradă fusesră înghiţite, deveniseră proprietatea Satului. Wax nu putea să nu se întrebe dacă Elendel n-ar fi devenit la fel, dacă n-ar fi fost mâna omului. Armonie transformase Bazinul într-o regiune deosebit de fecundă; aici oamenii nu semănau atât de mult pe cât se luptau să culeagă.

Wax înaintă cu paşi mari, echipat de parcă ar fi plecat la război. Cu ambele arme la şold, „Răzbunare” şi „Sterrion”, un pistol cu ţeava scurtă în tocul de pe coapsă şi arzând metal în trup. Îşi trase pălăria adânc pe ochi şi pătrunse în altă lume.

Printre copaci se jucau copii îmbrăcaţi în salopete simple, albe. Tinerii de vârstă ceva mai mare purtau tinningdar, roba specifică din Terris, cu însemnul caracteristic al modelului în V pe partea din faţă. Ridicau privirea şi îl urmăreau când trecea pe lângă ei. Aerul avea aici un miros dulce. Aer dulce. O metaforă stupidă şi totuşi aşa era. Mirosul îi aducea aminte de mama lui.

Şoaptele creşteau în jurul lui Wax, precum vlăstarii primăvara. Îşi ţinea privirea aţintită înainte, târându-şi picioarele pe pământul prea elastic. Porţi de intrare sau de ieşire din Sat nu existau; cu toate acestea nu puteai nici să intri, nici să ieşi fără a fi reperat. Şi într-adevăr, chiar înainte de a pătrunde el în Sat, o tânără cu o cascadă de păr auriu a fost trimisă în fugă să-i vestească sosirea.

Şi-au găsit liniştea aici, îşi spuse Wax. S-au împăcat cu ei înşişi. N-ar trebui să le-o iei în nume de rău.

Nu merse prea mult când, ieşind dintr-un pâlc de copaci, dădu peste trei Terrisieni care-l aşteptau, cu braţele încrucişate, îmbrăcaţi toţi cu roba Brutalilor, Ferruchimişti capabili să-şi sporească forţa. Aveau trăsături suficient de diferite pentru a nu fi luaţi drept rude. Doi aveau înălţimea adesea moştenită genetic printre locuitorii din Terris, iar unul avea pielea ceva mai închisă la culoare – unii dintre Iniţiatori, locuitorii străvechiului Terris, fuseseră negri; Wax însuşi era probabil mai oacheş datorită acestei descendenţe. Niciunul dintre cei prezenţi nu avea trăsăturile alungite, vizibile în picturile vechi. Acestea ţineau de mitologie.

— Ce nevoie te mână, străine? îl întrebă unul dintre bărbaţi.

— Vreau să stau de vorbă cu Sinodul, spuse Wax.

— Eşti poliţist? mai întrebă bărbatul, cercetându-l pe Wax din cap până-n picioare.

Câţiva copii trăgeau cu ochiul din spatele copacilor, îl urmăreau.

— Într-un un fel, spuse Wax.

— Terrisienii îşi fac singuri legea, zise altul. Avem o înţelegere.

— Cunosc convenţia, mai spuse Wax. Doar că am nevoie să discut cu Sinodul sau măcar cu Elder Vwafendal.

— N-ar trebui să te afli aici, justiţiarule, spuse şeful Terrisienilor. Eu...

— Este în regulă, Razal, rosti o voce obosită din umbra unui copac din apropiere.

Cei trei Terrisieni priviră într-acolo şi imediat se înclinară când se apropie o femeie bătrână. Falnică şi cu părul alb, avea pielea mai întunecată decât a lui Wax şi folosea un baston de care nu avea nevoie. Femeia, Vwafendal, îl cercetă pe Wax. Acesta constată că îl treceau apele.

Cu trunchiul plecat în continuare, Razal vorbi pe un ton încăpăţânat.

— Am încercat să-l izgonim, Elder.

— Are dreptul să fie aici, spuse Vwafendal. Are tot atât de mult sânge de Terrisian ca şi tine; mai mult decât majoritatea dintre voi.

Brutalul Terrisian tresări, apoi se îndreptă şi îl studie încă o dată pe Wax.

— Vrei să spui că...

— Da, zise Vwafendal cu un aer extrem de obosit. El este. Nepotul meu.

Wayne ridică butelca de rom şi sorbi ultimele picături. Apoi îndesă recipientul în buzunarul de la haină. Era o butelcă de bună calitate. Poate va reuşi să facă un troc cu ea.

Sări din barca lungă şi îngustă făcându-i cu mâna lui Red, barcagiul. Băiat simpatic, îl lăsa pe Wayne să se plimbe cu barca în schimbul unei istorisiri. Wayne scoase din gură o monedă pe care o ţinuse lângă obraz – şi i-o azvârli lui Red.

Red o prinse.

— De ce este udă? Ai supt-o?

— Allomanţii nu pot să împingă în moneda mea dacă o ţin în gură! îi strigă Wayne.

— Eşti beat, Wayne! spuse Red râzând, împingând cu vâsla în mal ca să se îndepărteze.

— Nu pe cât ar trebui să fiu, îi strigă Wayne la rândul lui. Zgârcitul ăla de Wax n-a avut decenţa măcar să ţină de rezrvă o butelcă plină!

Red întoarse barca, manevrând-o în mijlocul apei, cu pelerina încreţită de vânt. Wayne se îndepărtă de stâlpul care marca punctul de andocare de pe mal şi se trezi în faţă cu cea mai copleşitoare imagine posibilă. Universitatea Elelendel.

Venise vremea celor trei probe pentru Wayne.

Întinse mâna după butelca de rom, apoi îşi aduse aminte – ca prin ceaţă – că o băuse până la fund. „Mânca-o-ar rugina şi năruirea”, bombăni el. Poate că n-ar fi trebuit s-o dea gata. Pe de altă parte, licoarea îl ajuta să ignore guturaiul. Când era abţiguit zdravăn, putea primi un pumn sau două în figură fără să simtă măcar. Îi conferea un soi de invincibilitate. Una cam stupidă, dar Wayne nu era chiţibuşar.

Se apropie de porţile Universităţii cu mâinile adâncite în buzunarele hainei. Literele gravate sus proclamau, în dialectul High Imperial, FOSTÂND TOTDEAUNA VOIND SĂ ŞTIIND. Cuvinte profunde. Auzise că trebuiau înţelese astfel: „Dorinţa eternă a sufletului flămând este cunoaşterea.” Când sufletul lui Wayne era flămând, prefera biscuiţii, dar locul acesta era un furnicar de copii inteligenţi şi toţi erau cam ciudaţi.

Doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine negre se rezemau nepăsători de porţi. Wayne ezită. Aşadar, de această dată îl urmăreau de la intrare, nu-i aşa? Prima dintre cele trei încercări se desfăşura chiar acolo. Al dracului de frumos!

Ei bine, la fel ca orice mare erou din poveste, şi el va face tot ce îi stătea în putinţă pentru a evita acest test. Wayne se feri într-o parte înainte de a fi zărit de cei doi bărbaţi, apoi se furişă pe lângă perete. Universitatea era înconjurată de chestia aceea, de parcă ar fi fost un buncăr. Le era teamă că toată cunoaşterea lor se va strecura afară, cum se scurge apa din urechile unui înotător?

Wayne îşi întinse gâtul încercând să identifice o cale de intrare. Închiseseră cu cărămizi spărtura pe care o făcuse data trecută. Iar copacul pe care-l folosise cu altă ocazie fusese tăiat. Sictir pentru asta! Se hotărî să urmeze o altă mare tradiţie a eroilor aflaţi în faţa unei încercări. Se puse pe căutat o cale de a trişa.

Într-un colţ din apropiere dădu peste Dims. Tânărul purta melon şi papion, dar cămaşa de pe el avea mânecile sfâşiate. Era capul uneia dintre cele mai importante bande din zonă, totuşi nu-i înjunghia niciodată pe cei încolţiţi şi era politicos cu cei pe care îi extorca. Era, practic, un cetăţean model.

— Salut, Dims, zise Wayne.

Dims îl măsură cu privirea.

— Azi vii din tabăra vrăjmaşă, Wayne?

— Nici gând.

— Ah, bine, spuse Dims aşezându-se jos pe scări.

Scoase ceva din buzunar – un mic container metalic.

— Să văd, zise Wayne ştergându-se la nas. Ce-i aia?

— Gumă.

— Gumă?

— Da, se mestecă.

Dims îi oferă o bucată. Era împachetată ca o bilă, moale la atingere şi pudrată pe partea din afară.

Wayne se uită bănuitor la băiat, dar se hotărî să încerce. Mestecă de câteva ori.

— Miroase bine, spuse el şi o înghiţi.

Dims izbucni în râs.

— N-o înghiţi, Wayne. Doar o mesteci!

— Şi care-i şpilul?

— Este foarte bună.

Îi mai azvârli o bilă lui Wayne.

Wayne o aruncă în gură.

— Cum mai staţi voi, întrebă Wayne, tu şi Cârpacii?

Cârpacii erau banda rivală din cartier. Dims şi susţinătorii lui umblau cu mânecile sfâşiate la cămăşi. Cârpacii nu purtau pantofi. Situaţia părea cu totul pe placul tinerilor de pe străzi, majoritatea dintre ei fiind copii de oameni fără adăpost. Lui Wayne îi plăcea să-i ţină sub atenţie. Erau băieţi buni. Cândva fusese şi el ca ei.

Pe urmă viaţa îl dusese pe căi ocolite. Aceşti băieţi aveau nevoie de cineva care să-i dirijeze în direcţia bună.

— Aşa cum ştii, spuse Dims. Când mai bine, când mai rău.

— Nu vor fi tulburări acum, nu-i aşa? întrebă Wayne.

— Parc-ai spus că azi nu vii din tabăra vrăjmaşă.

— Nu, zise Wayne trecând – din instinct – la un dialect mai apropiat de felul de a vorbi al lui Dims. Întreb şi io ca pretinul.

Dims se încruntă şi se uită în altă parte, dar mormăi un răspuns sincer.

— Nu suntem proşti, Wayne. Nu ne pierdem capul ştii bine asta.

— În regulă.

Dims se uită din nou la el, în timp ce Wayne se aşeză.

— Vii cu banii pe care mi-i datorezi?

— Eu îţi datorez ţie bani? întrebă Wayne.

— De când am jucat cărţi? zise Dims. Acum două săptămâni? La naiba, Wayne, eşti beat? Nu-i nici prânzul încă!

— Nu-s beat, zise Wayne trăgându-şi nasul. Cercetez diferite stări de sobrietate. Cât îţi datorez?

Dims se gândi.

— Douăzeci.

— Ca să înţelegi, zise Wayne scotocindu-se în buzunar, îmi aduc aminte perfect că am împrumutat de la tine cinci.

Ridică în aer o bancnotă. Era de cincizeci.

Dims înălţă din sprânceană.

— Vrei ceva de la mine, să presupun?

— Vreau în Universitate.

— Porţile sunt deschise, spuse Dims.

— Nu pot să intru prin faţă. Mă cunosc ăia.

Dims dădu din cap în semn de înţelegere. În lumea lui, situaţiile de acest fel erau o permanentă nemulţumire.

— Cum te pot ajuta?

Peste puţin timp, un bărbat purtând pălăria, haina şi bastoanele de duel ale lui Wayne încercă să treacă prin faţa Universităţii. Văzu doi oameni în negru şi o luă la goană când aceştia porniră după el.

Wayne îşi potrivi ochelarii, urmărindu-i cum se îndepărtau. Dădu din cap. Rufieni care încercau să pătrundă în Universitate! Scandalos. Intră pe poartă purtând papion şi ducând în braţe un teanc de cărţi. Un alt bărbat – aflat într-un loc mai ascuns, de unde privea cum tovarăşii lui îl fugăreau pe Dims – nici nu-l băgă în seamă pe Wayne.

Ochelari. Erau ca un fel de pălărie pentru oamenii inteligenţi. Wayne aruncă toate cărţile în curtea interioară, şi trecu pe lângă o fântână cu statuia unei doamne îmbrăcată necuviincios – se holbă la ea, dar numai puţin – şi se îndreptă spre Pashadon Hall, dormitorul comun al fetelor. Clădirea semăna izbitor cu o închisoare: trei niveluri de ferestre mici, arhitectură din piatră şi porţi de fier ce păreau a spune: „Nu intraţi, băieţi, dacă ţineţi la părţile voastre intime!”

Împinse uşa din faţă şi intră, pregătindu-se pentru a doua dintre cele trei probe: Tiranul din Pashadon. Stătea la biroul ei, o femeie cât un taur, cu o faţă pe măsură. Era un stâlp al Universităţii, cel puţin aşa i se spusese lui Wayne. Probabil că venise odată cu candelabrele şi canapelele.

Ridică privirea de la biroul de lângă intrare, apoi sări în picioare, gata să atace.

— Tu!

— Bună ziua! salută Wayne.

— Cum ai trecut de paza campusului?

— Le-am aruncat o minge, zise Wayne vârând ochelarii în buzunar. Majoritatea ogarilor sunt încântaţi să alerge după ceva.

Tiranul ieşi intempestiv de după birou. Parcă era o navă oceanică încercând să navigheze pe un canal orăşenesc. Femeii îi plăcea să se considere un membru al înaltei societăţi din Elendel şi, într-un fel, chiar era. La fel cum blocurile de granit din care erau construite treptele de la vila guvernatorului făceau parte din guvernul cetăţenilor.

— Tu! zise ea împungându-l pe Wayne cu degetul în piept. Cred că ţi-am spus să nu mai calci pe-aici.

— Cred că te-am ignorat.

— Eşti beat?

Îi mirosi respiraţia.

— Nu, zise Wayne. Dacă aş fi beat, nu te-aş mai vedea cât eşti de urâtă.

Femeia se îndepărtă furioasă.

— Nu pot să cred cât tupeu ai!

— Chiar aşa? Pentru că sunt sigur că tot atâta tupeu am avut şi altă dată. De fapt, chiar în fiecare lună. Aşa că mi se pare foarte justificat să fac ce fac.

— Nu îţi permit să intri. De data asta, nu. Eşti un derbedeu.

Wayne oftă. În poveşti, eroii nu se confruntau de două ori cu aceeaşi bestie. I se părea incorect că el trebuia să dea peste aceasta în fiecare lună.

— Ascultă, nu vreau decât să văd ce face fata.

— Face bine.

— Am bani, zise Wayne. Să i-i dau.

— Îi poţi lăsa aici. O tulburi, ticălosule.

Wayne făcu un pas înainte şi îl apucă pe tiran de umăr.

— N-am vrut să ajung în situaţia de-a face aşa ceva.

Ea se uită la el. Şi, spre surprinderea lui, îşi trosni încheieturile. Uau! El băgă repede mâna în buzunar şi scoase o bucată de carton.

— O invitaţie pentru două persoane, se grăbi să zică Wayne la recepţia de primăvară şi discursul politic al guvernatorului care vor avea loc în seara asta, odată cu petrecerea dată de Lady ZoBell la locuinţa sa. Pe invitaţie nu este trecut niciun nume. Posesorul ei poate să intre.

Femeia făcu ochii mari.

— De la cine ai furat-o?

— Te rog, spuse Wayne. Mi-a fost adusă la uşă.

Ceea ce era perfect adevărat. Le fusese adresată lui Wax şi Steris. Erau oameni atât de importanţi, încât invitaţiile care li se adresau nu aveau înscris numele, aşa că, dacă doreau, destinatarii îşi puteau trimite un reprezentant. În cazul oamenilor de vază, precum Wax, până şi apariţia unei rude sau a unui prieten la petrecerea ta constituia un avantaj.

Tiranul nu era nici una, nici alta. Dar Wayne îşi închipuia că Wax va fi fericit să nu se ducă la nenorocita aceea de petrecere. Mai mult, Wayne îi lăsase în schimb o frunză foarte frumoasă, pe care o găsise. Frumos mai ruginise frunza aceea!

Tiranul ezită, aşa că Wayne îi flutură invitaţia în faţa ochilor.

— Presupun..., spuse ea. Că te-aş putea lăsa să intri, dar pentru ultima oară. Nu am voie să las bărbaţi în sălile de vizită decât dacă sunt rude.

— Practic, eu fac parte din familie, zise el.

În locul acesta se făcea mare caz de segregarea fetelor şi băieţilor, ceea ce lui Wayne i se părea neobişnuit. Având în vedere cât de deştepţi erau oamenii aceştia, oare nu şi-a dat nimeni seama ce pot să facă fetele şi băieţii împreună?

Tiranul îl lăsă să intre în sala de vizite, apoi o trimise pe una dintre fetele de la birou să o aducă pe Allriandre. Wayne se aşeză, dar nu se putea abţine să bată din picioare. Fusese deposedat de arme, de lucruri cu care să poată mitui, chiar şi de pălărie. Era practic despuiat, dar ajunsese la ultima încercare.

După câteva clipe intră Allriandre. Adusese întăriri, sub forma altor două tinere de aceeaşi vârstă – aproape 20 de ani. Deşteaptă fată, se gândi Wayne plin de mândrie. Se ridică în picioare.

— Doamna Penfor zice că eşti băut, spuse Allriandre rămânând în prag.

Wayne îşi accesă metalmintea şi extrase din ea vindecare. În aceeaşi clipă, trupul lui îşi arse impurităţile din interior şi rănile i se vindecară. Acesta considera alcoolul o otravă, ceea ce dovedea că un individ nu poate avea întotdeauna încredere în propriul trup, dar astăzi Wayne nu se plânse. În acelaşi timp guturaiul era alungat, deşi acesta avea să revină. Dintr-un motiv sau altul, greu te vindecai de boli cu metalmintea.

În orice caz, sobrietatea îl pocni ca o cărămidă în bărbie. Wayne trase adânc aer în piept, cu senzaţia că era şi mai despuiat decât până atunci.

— Nu vreau decât să mă joc cu ea, îşi spuse el, fără urmă de insinuare în glas, cu privirea concentrată.

Allriandre îl cercetă cu atenţie, apoi încuviinţă înclinând capul. Dar fără să intre în cameră.

— Am adus banii pentru luna aceasta, spuse Wayne scoţând un plic şi aşezându-l pe masa scundă cu blat de sticlă, din faţa lui. Îşi îndreptă spatele, apoi îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt.

— Chiar el este? o întrebă una dintre fete pe Allriandre. Se spune că foloseşte un cal pentru a se deplasa, împreună cu Doborâtorul. Din Ţinuturile Necruţătoare.

— El este, spuse Allriandre fără să-l slăbească pe Wayne din priviri. Nu vreau bani.

— Mama ta mi-a spus să ţi-i aduc, insistă Wayne.

— Nu trebuia să vii personal ca să-i aduci.

— Ba da, spuse Wayne liniştit.

Rămaseră tăcuţi, niciuna dintre părţi nu făcu nicio mişcare. În cele din urmă, Wayne îşi drese glasul.

— Cum merge învăţătura? Eşti tratată bine aici? Ai nevoie de ceva?

Allriandre băgă mâna în geantă şi scoase un medalion mare. Îl deschise dând la iveală imaginea surprinzător de clar realizată prin evanotipie a unui bărbat cu o mustaţă amplă şi o sclipire în priviri. Avea o faţă prelungă, prietenoasă, iar în vârful capului avea părul rar. Tatăl ei.

Îl punea pe Wayne să se uite la el de fiecare dată.

— Spune-mi ce-ai făcut, zise ea.

Vocea ei. Ar fi putut la fel de bine să fie însăşi vocea iernii.

— Eu nu...

Spune-mi!

Ce de-a treia probă.

— L-am omorât pe tatăl tău, spuse Wayne cu glas stins, cu ochii la portret. L-am tocat pe o alee, ca să-i iau carnetul cu însemnări. Am împuşcat un om care a fost mai bun decât mine, nu merit să fiu în viaţă.

— Ştii că nu ai fost iertat.

— Ştiu.

— Niciodată nu vei fi iertat.

— Ştiu.

— Atunci voi lua banii obţinuţi cu sânge, spuse Allriandre Dacă te interesează, stau bine cu învăţătura. Mă gândesc să studiez în continuare Dreptul.

Spera că într-o bună zi se va putea uita în ochii fetei şi va vedea în ei o emoţie. Ură, poate. Altceva decât privirea aia goală.

— Ieşi afară!

Wayne lăsă capul în jos şi plecă.

În mijlocul oraşului Elendel n-ar fi trebuit să existe o colibă construită din buşteni, şi totuşi exista. Wax fi nevoit să se aplece ca să poată intra, părând că se întoarce în urmă cu sute de ani. Înăuntru mirosea a piele învechită şi a blănuri

De vatra enormă din mijloc nu va fi nevoie niciodată în clima blândă din Elendel. Astăzi fusese aprins un foc plăpând chiar în centrul ei, iar deasupra fierbea încetişor un mic vas cu apă pentru ceai. Pietrele înnegrite dovedeau însă că vatra era folosită când şi când. Focul, blănurile, picturile în stil vechi de pe pereţi – înfăţişând în tuşe simple vânturi şi măzăriche şi oameni pe povârnişuri – reprezentau, toate, fragmente ale acelaşi mit.

Străvechiul Terris. Un tărâm legendar de zăpezi şi gheaţă cu animale cu blană albă şi spirite ce bântuiau în furtunile îngheţate. În primele zile de după Catacendre, refugiaţii din Terris lăsaseră însemnări cu amintiri despre ţinutul lor natal deoarece nu mai rămăsese niciunul dintre Păstrători.

Wax se aşeză lângă vatra bunicii. Se spune că bătrânii Terrisieni îi aşteptau în continuare pe oamenii aceia ascunşi pe undeva, în lumea concepută de Armonie. Pentru credincioşi, acesta putea la fel de bine să fie Paradisul; un paradis îngheţat, ostil. Viaţa într-un ţinut în care fructele abundă de la natură, unde nu este nevoie să cultivi mare lucru poate denatura viziunea omului.

Bunica V se aşeză în faţa lui, dar nu înteţi focul.

— De data asta ai lăsat armele înainte de a intra în Sat?

— Nu.

Bunica pufni.

— Câtă insolenţă! În timpul îndelungatei tale absenţe m-am întrebat adesea dacă Ţinuturile Necruţătoare aveau să te mai tempreze.

— M-au făcut mai încăpăţânat, atâta tot.

— Pământ al arşiţei şi al morţii, spuse bunica V.

Zdrobi o mână de ierburi, iar firimiturile căzură în strecurătoarea pusă pe ceaşca ei. Turnă apă clocotită peste ele, apoi cu degetele ei noduroase aşeză deasupra un capac.

— În jurul tău totul miroase a moarte, Asinthew.

— Nu acesta este numele pe care mi l-a dat tatăl meu.

— Tatăl tău n-a avut acest drept. Ţi-aş cere să-ţi scoţi armele, dar n-ar avea niciun sens. Tu poţi să omori cu o simplă monedă, sau cu un nasture, sau cu ceainicul ăsta.

— Allomanţia nu este chiar atât de nocivă cum o faci dumneata să pară, bunico.

— Nicio putere nu este nocivă, spuse ea. Pericolul vine din amestecul puterilor. Nu eşti vinovat pentru felul tău de-a fi, dar eu nu pot să nu văd în el un semn. Alt tiran în viitorul nostru, prea puternic. Duce la moarte.

Şederea în colibă... aroma ceaiului bunicii... Amintirile îl prinseră pe Wax de guler şi îl aruncară cu faţa în sus în plin trecut. Un tânăr veşnic incapabil să se decidă ce era. Allomant sau Feruchimist, lord la oraş sau Terrisian de rând? Tatăl şi unchiul lui îl trăgeau într-o parte, iar bunica, în cealaltă

— Bunico, noaptea trecută un Feruchimist a măcelărit oameni în Octantul al Patrulea, spuse Wax. A fost un Alergător-de-Oţel. Ştiu că-i urmăreşti pe toţi aceia din oraş care au sânge de Feruchimist. Am nevoie de o listă cu nume.

Bunica V amestecă în ceai.

— De câte ori ai fost în Sat de când ai revenit în oraş, abia de vreo trei ori, să zicem? Doi ani şi ţi-ai găsit timp pentru bunica ta numai de două ori până azi.

— Poţi să dai vina pe mine, dacă ţii cont cum se desfăşoară întâlnirile noastre? Ca să ţi-o spun direct, bunico, ştiu ce simţi pentru mine. Ce rost are să ne torturăm unul pe celălalt?

— Ai rămas la impresia pe care ţi-ai făcut-o despre mine acum douăzeci de ani, copile. Oamenii se schimbă. Chiar şi cei ca mine.

Sorbi din ceai, apoi mai adăugă ierburi şi scufundă din nou strecurătoarea în apă. Nu-l va bea până nu ieşea cum trebuie.

— Se pare că unul ca tine, nu.

— Vrei să mă momeşti, bunico?

— Nu. Mă pricep să insult mai bine decât tine. Tu nu te-ai schimbat, încă nu ştii cine eşti.

Un vechi subiect de ceartă. Îi spusese acelaşi lucru de fiecare dată, în cele două ocazii când se întâlniseră în ultimii doi ani.

— Nu intenţionez să încep să port robe terrisiene, să vorbesc cu voce scăzută, să mă adresez oamenilor în proverbe.

— În schimb, îi vei împuşca.

Wax respiră adânc, în aer încă mai plutea un amestec de miresme. De la ceai? Mirosuri precum acela de iarbă proaspat tăiată. Proprietăţile tatălui său, iarba pe care obişnuiau să şadă, certurile pe care le auzea între tată şi bunica.

Wax trăise aici, în Sat, un singur an. Doar atât acceptase tatăl să cedeze. Dar şi aşa, tot a fost o surpriză; unchiul Edwarn voia ca Wax şi sora lui să stea departe de locul acesta. Înainte de naşterea moştenitorului său de drept, răposatul Hinston Ladrian, când Wax avea 18 ani, Edwarn îşi însuşise practic copiii fratelui şi încercase să-i crească el. Până în ziua de azi, în mintea lui era greu să facă diferenţa între testamentul părinţilor săi şi cel al lui Edwarn.

Un an printre copacii aceştia. Cât stătuse în Sat, lui Wax îi interziseră Allomanţia. În schimb el învăţase ceva mult mai important. Faptul că existau criminali, chiar şi în idilicul Terris.

— Singurele momente când ştiu cu adevărat cine sunt, spuse Wax ridicând privirea către bunica lui, sunt acelea în care mă îmbrac în mantia-de-ceaţă şi-i vânez pe cei care au turbat.

— N-ar trebui să te definească ceea ce faci, ci ceea ce eşti.

— Omul este ceea ce face.

— Ai venit să cauţi un ucigaş Feruchimist? N-ai decât poţi să te uiţi în oglindă, băiete. Dacă omul este ceea ce face... gândeşte-te la ce ai făcut tu.

— N-am omorât niciodată un om care n-a meritat.

— Poţi fi absolut sigur de acest lucru?

— Într-o măsură rezonabilă. Am făcut greşeli, voi plăti pentru ele într-o zi. Nu mă vei tulbura, bunico. Lupta nu este împotriva naturii celor din Terris. Armonie a ucis.

— El a omorât numai bestii şi monştri. Niciodată pe unul de-ai noştri.

Wax oftă. Mereu ajungeau în acest punct. Fir-ar să fie de rugină! Ar fi trebuit să-l silesc pe Wayne să vină aici în locul meu. Zice că bunica într-adevăr îl place.

Îl surprinse o aromă nouă. Flori presate. În întunecimea încăperii, se văzu din nou stând printre copacii din satul Terris. Uitându-se în sus la fereastra spartă, pipăind glonţul în palmă.

Atunci zâmbi. Cândva amintirea aceasta îi adusese durere – durerea izolării. Acum nu mai vedea decât un gardian al legii pe cale de devenire, îşi aminti cât se simţise de motivat.

Wax se ridică, îşi luă pălăria, făcând mantia-de-ceaţă să foşnească. Ar fi preferat să creadă că aromele din încăpere, amintirile, erau create de bunica lui. Cine ştie ce punea în ceaiul acela?

— Sunt în urmărirea unui criminal, zise Wax. Dacă fac acest lucru fără ajutorul dumitale, iar el omoară din nou înainte de a putea eu să-l opresc, vei fi parţial vinovată şi dumneata. Vezi dacă ai să dormi bine la noapte, bunico.

— Ai să-l ucizi? întrebă ea. Vei trage în piept când ai putea să ţinteşti în picior? Mor oameni în preajma ta, să nu negi acest lucru.

— Nu neg, răspunse el. Omul nu trebuie să apese pe trăgaci, dacă nu vrea să ucidă. Iar dacă celălalt este înarmat, voi ţinti spre piept. În felul acesta, oamenii care mor în preajma mea sunt cei care trebuie să moară.

Bunica V rămase cu ochii pironiţi pe ceainic.

— Persoana pe care o cauţi se numeşte Idashwy şi nu este bărbat.

— Alergătoare-de-Oţel?

— Da. Nu este o criminală.

— Ci...

— Este singura Alergătoare-de-Oţel pe care o cunosc şi care ar putea fi implicată în ceva de felul acesta. A dispărut acum o lună de zile, după ce s-a comportat... foarte haotic. Pretindea că o vizita spiritul fratelui ei mort.

— Idashwy, repetă el.

Se pronunţa cu accentul specific al celor din Terris, aidaşui. Silabele se articulau apăsat pe buze, încă o amintire din vremea când stătuse în Sat. Limba Terris murise la un moment dat, dar Armonie o consemnase în memoriile lui, iar acum mulţi Terrisieni învăţau să o vorbească în anii de şcoală.

— Jur că ştiu numele acesta.

— Ai cunoscut-o, cu mult timp în urmă, spuse bunica. De fapt ai fost cu ea în noaptea aceea, înainte...

Ah, da. Subţire, păr de aur, timidă, nu vorbea prea mult. N-am ştiut că este Feruchimist.

— Nu ai măcar decenţa dea arăta că-ţi este ruşine, spuse bunica V.

— Nu-mi este, răspunse Wax. Urăşte-mă dacă nu poţi altfel, bunico, dar faptul că am venit să stau cu tine mi-a schimbat viaţa, aşa cum mi-ai promis că se va întâmpla. Şi nu am de gând mă ruşinez pentru că transformarea n-a fost cea la care te-ai aşteptat.

— Doar atât... Încearcă s-o aduci înapoi, Asinthew. Fata nu este o criminală. Are mintea rătăcită.

— Toţi sunt la fel, spuse Wax ieşind din colibă.

Cei trei bărbaţi de mai înainte şedeau afară aruncându-i priviri furioase, nemulţumite. Wax duse degetele la pălărie în semn de salut, lăsă o monedă să cadă, apoi se lansă în aer printre copaci, trecând pe lângă acoperişuri şi ridicându-se spre cer.

De câte ori intra în birourile de la sediu, Marasi se simţea cuprinsă de emoţie.

Era emoţia speranţelor reţinute, a unui viitor refuzat. Chiar dacă această încăpere nu arăta cum şi-o imaginase – deşi era administrativ şi organizatoric al poliţiştilor octantului, dădea mai curând senzaţia unui birou din lumea afacerilor –, simplul fapt că se afla aici o emoţiona.

Nu aşa ar fi trebuit să arate viaţa ei. Crescuse cu poveşti despre Ţinuturile Necruţătoare, despre oamenii legii şi ticăloşi. Visase la revolvere cu şase camere şi diligenţe. Învăţase până şi să călărească şi să tragă cu puşca. Şi pe urmă, intervenise realitatea vieţii.

Se născuse într-o familie de privilegiaţi. Da, era copil nelegitim, dar suma generoasă oferită cu regularitate de tată o plasase împreună cu mama ei într-o locuinţă respectabilă. Îi fusesră garantaţi banii pentru educaţie. Cu o promisiune de acest fel – şi cu decizia fermă a mamei că Marasi trebuie să intre în societate şi să-i dovedească tatălui de ce era capabilă – nu-ţi poţi alege o profesie atât de prost cotată precum aceea de poliţist.

Şi totuşi, iat-o aici. Era minunat.

Traversă încăperea plină de oameni aşezaţi la birouri. Deşi lângă clădire se afla o închisoare, aceasta avea intrare separată şi Marasi rareori călca pe-acolo. Mulţi dintre poliţiştii pe lângă care trecea în drum spre încăperea principală erau genul care îşi petreceau majoritatea timpului în birou. Locul ei era un ungher confortabil din apropierea cabinetului căpitanului Aradel. Încăperea ocupată de acesta părea un dulap şi Aradel rareori rămânea înăuntru. Se plimba în schimb prin sala principală, ca un leu la pândă, permanent în mişcare.

Marasi îşi lăsă geanta pe birou, lângă un teanc de rapoarte despre crimele de anul trecut – în timpul ei liber încerca să stabilească în ce măsură infracţiunile mărunte conomise în regiune le prevesteau pe cele mai grave. Tot era mai bine decât să citească scrisorile politicoase, dar nemulţumite, ale mamei ei, pe care le ascunsese dedesubt. Aruncă o privire în cabinetul căpitanului şi constată că vestonul lui era azvârlit pe birou, fix lângă grămada de rapoarte pe care ar fi trebuit să le vizeze. Zâmbi şi dădu din cap, îi scoase ceasul de buzunar din veston şi plecă la vânătoare.

Sediul zumzăia de activitate, fără a fi totuşi cuprins de forfota din birourile procurorilor. Cât îşi făcuse ea stagiatura acolo, sub conducerea lui Daius, oamenii i se păruseră, fără excepţie, frenetici. Lucrau fără pauză, iar când se anunţa un caz nou, toţi avocaţii stagiari din încăpere dădeau buzna într-un tumult de hârtii, vestoane şi fuste, întinzându-şi gâturile să vadă cine pusese anunţul şi de câţi asistenţi era nevoie.

Ocazii de a acumula prestigiu şi poate chiar avere existaseră din abundenţă. Cu toate acestea, ea nu putuse scăpa de sentimentul că, în realitate, nimeni nu făcea nimic. Cazuri care puteau avea însemnătate lâncezeau pentru că nu se bucurau de suficientă vizibilitate, în timp ce tot ce beneficia de patronajul unui lord sau a unei lady urca imediat în prim-plan. Precipitarea nu avea legătură cu rezolvarea problemelor urbei, ci mai ales cu nevoia de a fi sigur că avocaţii seniori te vedeau că eşti mult mai înfocat decât colegii tăi.

Dacă nu l-ar fi întâlnit pe Waxillium, probabil că ea ar fi fost şi acum tot acolo. Ar fi făcut aşa cum ar fi vrut mama ei, căutându-şi confirmarea prin copil. O dovadă, poate, a faptului că s-ar fi putut căsători cu Lord Harms, dacă aşa i-ar fi fost scris, chiar dacă se născuse într-o categorie socială inferioară. Marasi clătină din cap. Îşi iubea mama, dar femeia pur şi simplu avea prea mult timp liber la dispoziţie.

Birourile poliţiştilor erau cu totul diferite de ale avocaţilor. Nu ştii precis ce scop ai, dar este un sentiment măsurat, chiar chibzuit. Poliţiştii de stradă au obiceiul să se rezeme de spătarul scaunului şi să descrie dovezile pentru alţi ofiţeri, cărora le solicită ajutor ca să rezolve diverse cazuri. Caporalii stagiari mişună aducându-le celorlalţi ceşti de ceai, aducând dosare sau executând diverse sarcini. Aici nu prea exista concurenţa pe care o resimţise printre avocaţi. Poate pentru că prestigiu nu puteai obţine decât prea puţin, iar avere nici atât.

Marasi îl găsi pe Aradel cu mânecile suflecate, cu un picior pe scaun, bătând-o la cap pe locotenenta Caberel.

— Nu, nu, spunea Aradel. Insist, avem nevoie de mai mulţi oameni în stradă. Pe lângă cârciumi, seara, unde se adună fierarii după ce rup rândurile şi încheie greva. În timpul zilei nu avem de ce să ne batem capul cu ei.

Caberel încuviinţă înclinând placid capul, deşi când trecu pe lângă Marasi îşi rostogoli ochii. Într-adevăr, Aradel avea tendinţa se amestece în toate detaliile, dar cel puţin era un om onest. Marasi putea spune din experienţă că oamenii ţineau la el, chiar dacă îşi mai dădeau din când în când ochii peste cap.

Smulse o ceaşcă de ceai de pe tava unui caporal care trecu pe lângă ea, distribuind ceştile pe la birouri. Băiatul îşi văzu de drum grăbit, cu privirea aţintită înainte, dar ea îi simţi aproape fizic privirea. Ei bine, nu era vina ei că dobândise această funcţie şi gradul de locotenent, fără a parcurge şi etapa de distribuire a ceaiului.

Bine, fie, admise pentru sine însăşi, luând o înghiţitură şi apropiindu-se de Aradel. Poate că şi aici exista totuşi o oarecare concurenţă.

— Vei lua măsuri să se îndeplinească întocmai? întrebă Aradel.

— Desigur, domnule, răspunse Caberel.

Poliţista era una dintre puţinii de aici care o tratau pe Marasi cu un oarecare respect. Poate din solidaritate feminină.

Erau mai puţine femei în poliţie decât printre avocaţi şi putea presupune, ca o explicaţie, că femeile nu erau atrase de violenţă – dar, pentru că trecuse prin ambele slujbe, Marasi considera că ştia mai bine care dintre profesii era mai sângeroasă. Şi nu era vorba despre aceea în care oamenii umblau înarmaţi.

— Bine, bine, zise Aradel. Mă întâlnesc cu căpitanul Reddi, ca să mă pună la curent, peste...

Îşi pipăi buzunarul.

Marasi îi întinse ceasul, pe care Aradel îl smulse şi se uită să vadă ce oră arăta.

— ...cincisprezece minute. Ha! Mai mult decât mă aşteptam. De unde ai ceaiul acela, Colms?

— Vrei să pun pe cineva să-ţi aducă? întrebă ea.

— Nu, nu, pot să-mi iau singur.

Plecă în fugă şi Marasi înclină capul spre Caberel, apoi se grăbi să-l urmeze.

— Domnule, spuse ea, aţi văzut ziarele de după-amiază?

El întinse mâna, iar ea i-o umplu cu ziare. Şeful apucă teancul de ziare şi, în drum spre sobă şi ceai, a fost cât pe ce să se ciocnească de trei poliţişti.

— Rău, mormăi el. Ziceam că ne-o vor pune în cârcă nouă.

— Nouă, domnule? întrebă Marasi surprinsă.

— Bineînţeles, răspunse el. Nobili morţi, poliţia care nu comunică detalii presei. Din text reiese că au început prin a pune morţii pe seama poliţiei, dar pe urmă şi-au schimbat părerea. Până la sfârşit, tonul este mai furios împotriva lui Winsting decât a noastră.

— Şi asta este mai rău decât furia împotriva noastră, pentru că-i acoperim?

— Mult mai rău, doamnă locotenent, spuse el făcând o grimasă şi întinzând mâna să ia o ceaşcă. De obicei oamenii nu-i suportă pe cei care li se opun. Iar noi atragem asemenea reacţii ca un magnet, suntem un paratrăsnet. Ceea ce e mai bine să fim noi, decât guvernatorul.

— Doar dacă nu cumva guvernatorul chiar o merită, domnule.

— Cuvinte periculoase, doamnă locotenent, spuse Aradel umplându-şi ceaşca cu ceai clocotit, dintr-un vas mare, pus pe soba cu cărbuni ca să rămână fierbinte. Şi probabil nepotrivite.

— Ştii că umblă zvonul că ar fi corupt, spuse Marasi pe un ton scăzut.

— Ce ştiu eu este că suntem funcţionari publici, spuse Aradel. Există şi aşa suficienţi oameni cu hotărârea şi poziţia socială adecvată pentru a supraveghea ce face guvernul. Slujba noastră este să menţinem liniştea.

Marasi se încruntă, dar nu spuse nimic. Guvernatorul Innate era corupt, ştia aproape sigur acest lucru. Prea erau multe coidenţe, prea multe mici ciudăţenii în deciziile lui politice. Bineînţeles că nu la vedere, dar tendinţele erau specialitatea lui Marasi şi totodată pasiunea ei.

Nu-şi propusese să descopere cu orice preţ că liderul din Elendel vindea favoruri elitei oraşului, dar când identificase unele semne în acest sens, se simţise datoare să facă unele cercetări. Pe biroul ei, ascuns cu grijă sub un teanc de rapoarte obişnuite, se afla un registru în care adunase toate informaţiile. Nimic concret, dar imaginea care se contura era clară pentru ea – deşi înţelegea că altuia i s-ar fi putut părea una nevinovată.

Aradel o studie cu atenţie.

— Nu eşti de acord cu părerea mea, doamnă locotenent.

— Nu schimbăm lumea evitând întrebările grele, domnule.

— Atunci, ia-ţi libertatea de a le adresa. În mintea dumitale, doamnă locotenent, nu cu glas tare – şi mai ales nu oamenilor din afara acestui sediu. Nu ne putem permite să-i facem pe oamenii pentru care lucrăm să creadă că încercăm să-i subminăm.

— E nostim, domnule, spuse Marasi. Eu credeam că lucrăm pentru populaţia oraşului, nu pentru liderii ei.

Aradel se opri, cu ceaşca aburindă ridicată în aer.

— Probabil că aşa îmi trebuie, spuse el, apoi sorbi o înghiţitură dând din cap.

Îi simţi fierbinţeala fără să clipească. Oamenii din birou presupuneau că papilele lui gustative se uscaseră cu mulţi ani în urmă.

— Să mergem!

Îşi croiră drum prin încăpere spre cabinetul lui Aradel trecând pe lângă biroul la care şedea căpitanul Reddi. Bărbatul deşirat se ridică în picioare, dar Aradel îi făcu semn să se aşeze şi îşi scoase ceasul.

— Mai sunt... cinci minute până o să mă ocup de dumneata, Reddi.

Marasi îi aruncă un zâmbet căpitanului, ca pentru a-i cere scuze. Primi în schimb o privire încruntată.

— Într-o zi, remarcă ea, tot voi afla de ce mă urăşte omul acela.

— Hmm? făcu Aradel. Ah, i-ai furat postul.

Marasi călcă greşit şi, împiedicându-se, se ciocni de biroul locotenentului Ahlstrom.

— Poftim? întrebă ea grăbindu-se să-l ajungă din urmă pe Aradel. Domnule?

— Rddi urma să devină asistentul meu, spuse Aradel când ajunseră în cabinetul lui. Era foarte bine situat pentru a prelua funcţia; angajarea lui era ca şi făcută când am primit solicitarea dumitale.

Marasi se înroşi până în vârful urechilor,

— De ce ar vrea Reddi să fie asistentul dumitale, domnule? Este poliţist de teren, detectiv senior.

— Toţi au convingerea aceasta, că pentru a promova, trebuie să stai mai mult la birou decât pe teren, spuse Aradel. O tradiţie stupidă, chiar dacă se aplică şi în ceilalţi octanţi. Eu nu vreau ca oamenii mei cei mai buni, fie ei bărbaţi sau femei, să înţepenească pe scaune. Rostul poziţiei de asistent este să creşti pe cineva proaspăt, care promite, şi nu să laşi un poliţist multă practică la activ să ruginească.

Afirmaţia o făcu pe Marasi să pună multe lucruri cap la cap. Ostilitatea pe care o resimţea din partea multora nu se datora doar faptului că ea sărise peste gradele inferioare – mulţi oameni cu titluri nobiliare făceau acelaşi lucru. Ci faptului că raliaseră toţi lui Reddi, prietenul lor care fusese desconsiderat.

— Atunci..., spuse Marasi respirând adânc şi căutându-şi un punct de sprijin, ca să nu intre în panică. Dumneata consideri că eu sunt un element promiţător?

— Sigur că da. Altfel de ce te-aş fi angajat?

Caporalul Maindew trecu pe lângă ei şi salută, iar Aradel îi aruncă în faţă ziarele mototolite.

— Nu se salută când suntem înăuntru, Maindew. Într-o zi o să-ţi pierzi cunoştinţa dacă te pocneşti în frunte de câte ori trec eu lângă dumneata.

Aradel se uită în urmă la Marasi, în timp ce Maindew bolborosi o scuză şi se grăbi să dispară.

— E ceva în dumneata, Colms, îi spuse Aradel. Nu vorbesc de referinţele strălucite menţionate în dosarul dumitale. Nu-mi pasă ce note ai avut sau cum te-au apreciat oamenii aceia cu limbă de zinc de la biroul de avocatură. Mă interesează ceea ce ai scris despre schimbarea oraşului, idei valoroase. M-au impresionat.

— Eu... vă mulţumesc pentru aprecieri, domnule.

— Nu te flatez, Colms. Este doar o constatare.

Arătă cu degetul spre uşă.

— Scria în ziar[1] că guvernatorul se va adresa cetăţenilor oraşului în această seară. Pun pariu că poliţiştii din Octantul al Doilea o să ne ceară sprijinul ca să ţină mulţimea sub control. Aşa că o să le trimit detalii despre stradă. Du-te cu ei, ascultă, şi pe urmă fă-mi un raport cu ce spune guvernatorul Innate şi fii atentă la reacţiile străzii.

— Da, domnule, spuse Marasi abţinându-se să salute când îşi luă geanta şi alergă să-i prindă din urmă pe ceilalţi.

VEZI IMAGINEA ONLINE: https://tinyurl.com/rmewm72 – website activ la data de 24.03.2020

6

Wax zbura pe deasupra Elendelului, cu pălăria legată cu şireturi sub bărbie şi mantia-de-ceaţă fluturându-i în spate ca un drapel. Dedesubt, oraşul fremăta şi se mişca, oamenii mişunau pe străzi cum curge sângele prin artere. Unii îi aruncau câte o privire, dar cei mai mulţi îl ignorau. Aici Allomanţii nu erau o raritate, ca în Ţinuturile Necruţătoare.

Atât de mulţi oameni, îşi spuse Wax executând o împingere într-o fântână ce întruchipa contopirea ceţurilor în trupul lui Armonie, o siluetă cu braţele ridicate, pe care brăţările străluceau aurii peste cuprul înverzit. Pe bordura ei de piatră şedeau câteva femei, în apă se zbenguau copiii. Automobile şi trăsuri trase de cai alergau pe lângă ea dispărând pe străzile laterale, grăbindu-se spre alte drumuri, după treburile întotdeauna importante ale vieţii citadine.

Atât de mulţi oameni – iar aici, în Octanlul al Patrulea un procentaj înspăimântător dintre ei se afla în responsabilitatea lui. În primul rând, el era cel care plătea salariile sau îi supraveghea pe cei care făceau acest lucru; pe solvabilitaea casei lui se baza stabilitatea financiară a mii şi mii de oameni. Şi asta nu era decât o parte din întreg; căci prin locul pe care îl ocupa în Senat, el îi reprezenta pe toţi cei care lucrau pentru el sau care trăiau pe proprietăţile lui.

Existau două diviziuni în Senat. Pe de o parte sunt reprezentanţii profesiilor, care erau aleşi şi care veneau şi plecau după cum se schimbau nevoile oamenilor. Pe de altă parte erau locurile caselor nobiliare, stabile şi imuabile, neinfluenţate de capriciile alegătorilor. Guvernatorul, ales de cei ce ocupau aceste locuri, prezida peste toţi.

Un sistem destul de bun, care îl punea însă pe Wax în situaţia de a purta de grijă unor mii de indivizi pe care nu avea cum să-i cunoască. Simţi o tresărire a ochiului şi se răsuci Împingând într-o bară de metal lăsată cu neglijenţă să iasă din peretele unei locuinţe.

Situaţia era mai bună în oraşele din Ţinuturile Necruţătoare, unde cunoşteai pe toată lumea. De aceea te puteai ocupa de toţi, simţind cu adevărat că faci ceva semnificativ. Marasi ar spune că din punct de vedere statistic era mai eficient să-ţi conduci casa de aici, pentru a spori nivelul general de fericire al oamenilor, dar el nu era un om al cifrelor; el avea încredere în instinct. Iar instinctul îl avertiza că îi lipsea cunoaşterea oamenilor pe care îi servea.

Wax ateriză pe un turn de apă înalt, din apropierea cupolei de sticlă a celei mai mari Biserici a Supravieţuitorului din octantul său. Credincioşii erau înăuntru, la slujbă, deşi mulţi dintre ei vor veni la apusul soarelui să întâmpine ceaţa. Biserica venera ceaţa şi, cu toate acestea, prin domul acela de sticlă oamenii erau despărţiţi de ea. Wax dădu din cap, apoi Împinse pentru a înainta de-a lungul canalului din apropiere

Trebuie să fi terminat până acum, îşi spuse Wax. Probabil că se află la unul dintre cheiurile din apropiere şi ascultă clipocitul apei...

Zbură mai departe de-a lungul canalului plin de bărci. Pe Promenada Tindwyl, desfăşurată pe malul canalului, era aglomeraţie mare – mai mare decât de obicei. Tumultul vieţii. Era greu să nu te simţi subjugat de marele oraş, înghiţit, copleşit, mărunt. În Ţinuturile Necruţătoare, Wax făcuse mai mult decât să impună legea; o interpretase, o revizuise când fusese nevoie. El fusese legea.

Aici trebuia să facă balet printre ego-uri şi secrete.

Încercând să găsească docul pe care îl căuta, Wax fu surprins să descopere în cele din urmă explicaţia aglomeraţiei de pe promenadă. Era acaparată de un grup compact de bărbaţi purtând anumite însemne. Wax trecu pe deasupra lor, descoperind uluit în mijlocul pichetului o mică echipă de poliţişti din octantul local – erau complet încercuiţi deoamni care vociferau şi agitau pancarte cu violenţă.

Wax pluti în jos şi împinse uşor în cuiele din scândurile promenadei, ca să-şi frâneze coborârea. Ateriză ghemuit într-o nişă din apropiere, cu mantia umflată de vânt şi armele clincănind.

Oamenii din pichet îi aruncară o privire fugară, pe urmă se risipiră, fiecare apucând-o în altă direcţie. Wax nu trebui scoată nici măcar un singur cuvânt. În câteva clipe, poliţiştii asediaţi ieşiră la suprafaţă precum pietrele pe câmpie, după ce solul a fost spălat de o ploaie neaşteptată.

— Mulţumim, domnule, spuse căpitanul lor, o femeie ceva mai în vârstă, al cărei păr se iţea de sub chipiu drept ca o mătură, desfăşurat de jur împrejurul capului.

— Devin violenţi? întrebă Wax uitându-se după ultimul care dispărea din pichet.

— Nu le-a plăcut că am încercat să-i evacuăm de pe promenadă, Doborâtorule, spuse femeia.

O cuprinse un frison.

— Nu ne-am aşteptat să iasă atât de rău, atât de repede.

— Nu pot spune că-i învinuiesc prea mult, zise unul dintre ceilalţi poliţişti, un individ cu un gât lung ca o ţeavă de pistol.

Colegii se întoarseră spre el şi omul îşi băgă capul între umeri.

— Uitaţi ce este, nu puteţi spune că nu aveţi amici printre ei. Nu puteţi spune că nu i-aţi auzit bombăninind. În oraşul ăsta trebuie să se schimbe ceva. Eu atât am de zis.

— Nu au dreptul să blocheze o arteră principală, spuse Wax, oricare ar fi nemulţumirile lor. Duceţi-vă înapoi la sediul vostru, iar data viitoare asiguraţi-vă că veniţi cu mai mulţi oameni.

Poliţiştii încuviinţară şi o luară din loc. Nodul de pietoni de pe promenadă se descâlci treptat, iar Wax dădu din cap îngrijorat. Cei care organizau greva aveau într-adevăr o nemulţumire. Descoperise câteva situaţii problematice asemănătoare şi în alte câteva fabrici al căror proprietar era – program de muncă prelungit, mediu dăunător – şi din acest motiv fusese silit să concedieze câţiva supervizori. Îi înlocuise cu alţii, care angajajaseră şi mai mulţi oameni, pentru schimburi mai scurte, astfel încât în prezent nu existau mulţi locuitori în oraş care să nu aibă de lucru. Pe urmă însă fusese nevoit să mărească salariile, astfel încât oamenii să poată trăi muncind în ture mai scurte – ceea ce dusese la scumpirea produselor. Timpuri dificile. Iar el nu avea răspunsuri, nu pentru problemele de acest fel.

Umblă puţin pe jos în lungul promenadei atrăgând nu puţine priviri ale celor pe lângă care trecu. Şi curând găsi ceea căuta. Wayne era aşezat pe un ponton îngust din apropiere. Îşi scosese pantofii şi şosetele, băgase picioarele în apă şi privea pierdut în lungul canalului.

— Salut, Wax, spuse el fără să se uite la acesta când se apropie.

— A mers prost? întrebă Wax.

— Ca întotdeauna. Ciudat lucru. În cea mai mare parte a timpului nu mă deranjează că sunt ce sunt. Azi însă, da.

Wax se ghemui lângă el, punând mâna pe umărul bărbatului mai tânăr.

— Te întrebi vreodată dacă n-ar fi trebuit să mă împuşti, pur şi simplu? întrebă Wayne. Atunci când m-aţi găsit, tu şi cu John?

— Nu am obiceiul să trag în oameni care nu pot să tragă la rândul lor, răspunse Wax.

— Poate doar mă prefăceam.

— Nu. Era imposibil.

Wayne era un tânăr de 16 ani când îl găsiseră Wax şi Jon Deget Mort – un jurist care îi fusese îndrumător lui Wax – ghemuit într-un spaţiu strâmt de sub o casă, cu mâinile la cap şi scâncind, plin de colb. Wayne pretinsese că răsunaseră focuri de armă chiar în clipa când era tras afară de Deget Mort. Împuşcături pe care numai el le auzea răzbăteau dinspre fântână...

— Oricare dintre băieţii pe care-i întâlnim şi pe care-i prindem, spuse Wayne. Oricare ar putea fi ca mine. De ce eu am primit a doua şansă, iar niciunul dintre ei, nu?

— Noroc.

Wayne se întoarse să-i vadă ochii.

— Le-aş da puştilor ălora a doua şansă, dacă aş putea, spuse Wax. Poate au avut şi ei momente de îndoială, de regret. Dar cei în care tragem nu sunt neînarmaţi, nu se ascund, nu sunt dornici să fie duşi la adăpost. Îi găsim când ucid. Iar dacă atunci, demult, te-aş fi găsit cu prilejul unui jaf armat, te-aş fi ucis şi pe tine.

— Nu minţi, nu-i aşa?

— Bineînţeles că nu. Te-aş fi împuşcat fix în cap, Wayne.

— Eşti prietenul meu, spuse Wayne. Mulţumesc. Wax.

— Eşti singura persoană pe care o cunosc, care se poate înveseli când îl asigur că-l omor.

— Nu m-ai asigurat că mă omori, spuse Wayne, trăgându-şi şosetele. M-ai asigurat că m-ai fi omorât. Ai folosit un timp trecut.

— Cunoştinţele tale de gramatică sunt surprinzătoare,

zise Wax, având în vedere cât de des o maltratezi.

— Nimenea nu cunoaşte vaca mai bine decât măcelarul, Wax.

— Presupun..., spuse Wax ridicându-se în picioare. Cunoşti o femeie pe nume Idashwy? O Feruchimistă.

— Alergătoare-de-Oţel?

Wax dădu din cap afirmativ.

— N-o cunosc, spuse Wayne. Ori de câte ori mă duc în Sat, mă alungă. Total neprietenos!

După câte ştia Wax, era un neadevăr. Din când în când Wayne îmbrăca robe terrisiene, împrumuta accentul acestor oameni şi se furişa să petreacă printre ei câteva zile. Într-un final dădea de bucluc pentru că-i spunea o grosolănie vreunei tinere, însă nu era dat afară. Îi inducea în eroare şi pe ei, cum făcea cu majoritatea oamenilor, până când se plictisea şi pleca singur.

— Să vedem ce putem afla, spuse Wax făcând cu mâna unei gondole care trecea pe canal.

— Cinici bancnote pentru un coş cu mere? Ăsta este furt curat!

Marasi ezită în mijlocul străzii. Venise cu maşina până la Pivot, apoi o lăsase în grija birjarilor, care o păzeau şi o alimentau cu combustibil în schimbul unei sume de bani, cu intenţia de a parcurge restul drumului pe jos. Risca să fie aglomeraţie la Pivot.

Aşa ajunse lângă această mică piaţă amenajată pe stradă, unde se vindeau fructe. Nu-i veni să creadă când văzu că un vânzător cerea – într-adevăr – cinci bancnote pentru un coş. N-ar fi trebuit să coste mai mult de jumătate din această sumă. Maximum. Le văzuse pentru o mână de bănuţi,

— Le-aş putea lua de la taraba lui Elend cu un preţ mult mai mic, spuse un cumpărător.

— Păi, de ce nu te duci matale să vezi dacă mai are? zise netulburată proprietara căruţei.

Clientul o şterse din loc, lăsând-o pe proprietară cu eticheta ei cu tot, înscrisă cum era cu preţul ridicol. Marasi se încruntă, apoi aruncă o privire de-a lungul şirului de tarabe, butoaie şi căruţe.

Peste tot cantităţi ciudat de mici. Se apropie de proprietara cu preţuri mari; femeia se ridică ţeapănă, fluturându-şi părul împletit şi băgă mâinile adânc în buzunarele şorţului.

— Doamnă ofiţer, salută ea.

— Cinci e cam mult, nu-i aşa? întrebă Marasi luând un măr. Dacă nu sunt umplute cu atium.

— Fac ceva ilegal? întrebă femeia.

— Ai dreptul să stabileşti ce preţ vrei, spuse Marasi. Mă întrebam doar ce ştii dumneata şi nu mai ştie nimeni altcineva.

Femeia nu răspunse.

— A întârziat transportul? întrebă Marasi. A fost slabă recolta de mere?

Femeia oftă.

— Nu merele, doamnă poliţist. Ci transporile de cereale care vin din est. Pur şi simplu nu au sosit. S-au blocat din cauza inundaţiilor.

— Este cam devreme să facem speculă cu preţul alimentelor, nu crezi?

— Scuză-mă, doamnă poliţist, dar dumneata ştii câtă hrană consumă oraşul ăsta? Un transport lipsă şi am ajuns la foamete, ăsta-i adevărul.

Marasi privi din nou în lungul pieţei. Alimentele dispăreau rapid, cele mai multe – din câte îşi putea da ea seama fiind vândute de unul şi acelaşi grup de oameni. Speculanţi care preluau fructele şi sacii de cereale. Oraşul nu se afla în pragul foametei, aşa cum pretindea proprietara acestei căruţe – existau provizii care puteau fi scoase pe piaţă dar veştile proaste se răspândesc mai repede decât bat vânturile molcome. Şi era foarte posibil ca femeia să aibă dreptate, să reuşească să-şi vândă merele la un preţ excepţional până se vor calma lucrurile, peste câteva zile.

Marasi dădu din cap, lăsă mărul jos şi îşi văzu de drum spre Pivot. Aici era întotdeauna aglomeraţie, oameni pe promenadă, vehicule pe străzi încercând să-şi croiască drum spre inelul care împrejmuia Centrul. Azi erau şi mai mulţi oameni, tumultului obişnuit adăugându-i-se mulţimile atrase de discurs, blocând traficul. Marasi abia dacă reuşea să zărească statuia lui Vin, Războinicul în Ascensiune, şi pe aceea a soţului ei, ivindu-se deasupra gloatei pe Câmpul Renaşterii.

Se alătură unui grup de poliţişti de-abia sosiţi, aflaţi la ordinele lui Aradel, şi ale căror trăsuri stăteau la coadă după maşina ei. Înaintară cu toţii pe străzi, deplasându-se pe jos spre sediul Executivului. Guvernatorul prefera să li se adreseze oamenilor de pe treptele acestuia, câteva străzi mai departe de Pivot, în Octantul al Doilea.

Curând, ajunseră în piaţa amplă din faţa sediului. Aici era şi mai greu să mişti, dar, din fericire, poliţiştii din acest octant îşi făcuseră treaba – împrejmuiseră cu funii diverse zone în partea din faţă a pieţei şi pe laterale. Într-una dintre ele se afla tribuna demnitarilor şi a nobililor veniţi să asculte discursul. Într-alta se adunaseră poliţiştii octantului supraveghind şi căutând să descopere hoţii de buzunare, prin mulţimea adunată între trepte şi Arhiva Naţională. Alţi poliţişti patrulau printre oameni; pe ofiţeri îi identificai imediat, după penele albastre de la pălărie.

Marasi şi locotenentul Javies, comandantul echipei de teren, se îndreptară spre Arhiva Naţională unde colegii din Octantul al Doilea îi lăsară să treacă. Aici dirija un poliţist mai bătrân, cu mustaţă, ţinând sub braţ un coif cu două pene, însemnul gradului de căpitan. Când îi văzu pe Marasi, Javies şi echipa, omul se însenină.

— Vasăzică, Aradel mi-a trimis până la urmă întăriri, exclamă el. Minune de rugină! Voi duceţi-vă să supravegheaţi latura de est a pieţei, pe strada Longard. Acolo se adună fierarii şi situaţia nu arată prea bine. Aş zice că pichetele lor nu sunt binevenite. Poate că mai multe uniforme de poliţie îi vor determina să fie mai reţinuţi.

— Domnule, spuse Javies salutând. Grupurile de oameni se împing spre treptele sediului! Cu respect, domnule, nu vreţi să ne ducem acolo?

— Locul acela este în jurisdicţia gărzilor guvernatorului, domnule locotenent, spuse căpitanul. Ne resping dacă încercăm să intervenim pe terenul propriu-zis al sediului. Nişte boi de Cositorieni. Nu catadicsesc să ne avertizeze că guvernatorul intenţionează să se adreseze poporului şi pe urmă aşteaptă de la noi să facem ordine în haosul ăsta, ca şi când nici n-ar fi mare lucru.

Javies salută şi echipa lui o luă imediat din loc.

— Sir, zise Marasi rămânând în urmă. Inspectorul-şef Aradel vrea să-i duc un raport de la faţa locului despre discurs. Credeţi că aş putea obţine un loc în tribună, ca să-l pot asculta?

— Nicio şansă, spuse căpitanul. Toate nepoatele şi dădacele din casele lorzilor au solicitat să participe; dacă mai trimit pe cineva pe deasupra, mă spintecă.

— Mulţumesc oricum, domnule. Voi încerca să străbat mulţimea şi să ajung în faţă.

Marasi plecă.

— Aşteaptă, doamnă poliţist, spuse bătrânul. Nu cumva te cunosc?

Marasi se întoarse roşind.

— Sunt...

— Fiica Lordului Harms! spuse bătrânul căpitan. Ticălosul! Asta este! Ei, haide, nu te înroşi. N-am spus-o ca o insultă, copilă. Eşti cine eşti şi cu asta basta. Îmi place tatăl dumitale. Era destul de slab la jocul de cărţi încât să-mi facă plăcere să joc cu el, dar avea grijă să nu parieze prea mult, ca să mă simt stânjenit când câştigam.

— Domnule...

Informaţiile despre originea ei, tratate cu discreţie cândva, se răspândiseră la un moment dat în toată înalta societate. A sta în preajma lui Waxillium, care stârnea numai valuri, avea şi neajunsuri. Aşa că mama ei avea într-adevăr oarecare dreptate să-şi exprime nemulţumirea în scrisori.

Marasi îşi accepta statutul cu seninătate. Ceea ce nu însemna că-i plăcea să i se facă reproşuri. Totuşi, remarcabilii ofiţeri mai bătrâni, cum era acesta... ei bine, ei veneau dintr-o epocă în care se considera că aveau dreptul să spună orice, mai ales despre subordonaţi.

— Mai este loc printre jurnalişti, micuţă Harms, spuse el arătându-i locul cu degetul. Acolo, spre nord. Nu prea se vede de-acolo, pentru că ai trepte în faţă, dar se aude foarte bine. Spune-i poliţistului Wells, care stă de pază lângă frânghie, că am zis eu să-ţi dea voie să treci şi salută-l pe tatăl tău din partea mea.

Marasi duse mâna la chipiu, luptându-se în continuare cu un amestec de ruşine şi indignare. Căpitanul nu voia să zică nimic deosebit prin comentariile lui. Dar, fir-ar să fie, se luptase viaţa cu situaţia ei, ascunsă sub preş, nevoită să trăiască din miri ce, pentru că tatăl ei refuzase s-o recunoască. Măcar printre poliţişti, n-ar putea fi cunoscută pentru realizările ei profesionale, şi nu pentru felul cum venise pe lume?

Totuşi nu avea de gând să rateze ocazia unui loc mai bun, aşa că începu să şi-l caute înconjurând piaţa înspre secţiunea pe care i-o indicase căpitanul.

Ce-a fost asta? se miră Wax. Se răsuci mutându-şi privirea de la grupul de cerşetori pe care îi luase la întrebări.

— Wax? strigă Wayne abandonând un alt grup. Ce...

Wax îl ignoră, luptându-se să ajungă prin mulţime spre ceea ce văzuse. Un chip.

Nu este posibil.

Gesturile lui disperate atraseră strigăte nemulţumite din partea unora şi doar priviri încruntate din partea altora. Trecuseră vremurile când un nobil, fie el şi Allomant, te putea reduce la tăcere cu o simplă privire. În cele din urmă, Wax dădu peste un spaţiu gol şi se răsuci. Unde? Înnebunit, cu toate simţurile la pândă, lăsă să cadă carcasa unui cartuş gol şi împinse în ea, ţâşnind brusc vreo trei metri deasupra celorlalţi. Cu priviri scrutătoare se roti în loc cu mantia fluturând.

Şirul nesfârşit de oameni de pe Promenada Tindwyl continua să se scurgă înspre Pivot, în apropierea căruia părea că va ţine o cuvântare guvernatorul. Periculoasă mulţimea aceea, remarcă el cu o parte a minţii. Prea mulţi oameni imbrăcaţi ponosit, cu figuri amărâte. Problemele de pe piaţa muncii deveneau din ce în ce mai grave. Jumătate dintre locuitorii oraşului erau plătiţi prost şi munceau prea mult. Cealaltă jumătate nici nu aveau un loc de muncă. Surprinzătoare dicotomie.

La toate colţurile se vedeau o mulţime de pierde-vară. Acum se îndreptau toţi în aceeaşi direcţie, într-un şuvoi continuu. Oricând se puteau transforma în torente învolburate exact ca râurile care se revărsau peste stânci. Wax ateriză cu inima bubuindu-i în piept precum tobele la un marş. De această dată era sigur. Îl văzuse în mijlocul mulţimii pe Tan cel Sângeros. Străfulgerarea unei feţe familiare, ucigaşul antreprenor de pompe funebre, ultima persoană pe care o vânase Wax în Ţinuturile Necruţătoare înainte de a veni în Elendel.

Omul care provocase moartea lui Lessie.

— Wax?

Wayne se precipită spre el.

— Wax, eşti bine? Arăţi de parc-ai fi înghiţit un ou găsit la streaşină.

— N-am nimic, spuse Wax.

— Ah, spuse Wayne. Atunci mutra pe care am văzut-o să presupun că era doar pentru că te gândeai la iminenta căsătorie cu Steris?

Wax oftă, întorcându-se cu spatele la mulţime. O închipuire. Probabil că a fost o închipuire.

— Aş vrea să-i dai pace lui Steris. Nu e aşa rea cum zici tu.

— Aşa ai zis şi despre calul ăla pe care l-ai cumpărat – ţii minte, cel care nu m-a muşcat decât pe mine?

— Roseweather nu avea gusturi rele. Ai găsit ceva?

Wayne dădu din cap că da şi îl trase în afara aglomeraţiei.

— Domnişoara Alergătoare-de-Oţel s-a stabilit în împrejurimi, e adevărat, spuse el. Şi-a luat o slujbă şi ţine registrele contabile pentru un bijutier care stă un pic mai încolo. Dar n-a mai venit la muncă de o săptămână. Bijutierul a trimis pe cineva la apartamentul ei, dar n-a răspuns nimeni la uşă.

— Ai adresa? întrebă Wax.

— Bineînţeles.

Wayne arboră un aer ofensat şi îşi îndesă mâinile în buzunarele hainei.

— Mi-am făcut rost şi de un ceas de buzunar nou.

Ridică în sus unul făcut din aur, cu încrustaţii de opalin pe cadran..

Wax oftă. După o scurtă incursiune până la bijutier ca să restituie ceasul – Wayne crezuse că îl putea lua la schimb, după cum susţinea, pentru că fusese pus pe tejghea într-o simplă cutie de sticlă –, urcară strada înspre cartierul Bournton.

Zona avea un renume bun, ceea ce, din nefericire, însemna că era lipsită de orice specific local. Nu se puteau scoate rufele la aerisit în faţa clădirilor, oamenii nu şedeau pe trepte. În schimb, de-a lungul străzilor se aliniau case albe şi blocuri de apartamente, împodobite în jurul ferestrelor de la ultimul etaj cu grilaje de fier forjat terminate în vârfuri de suliţe. Verificară adresa întrebând pe stradă un localnic şi în cele din urmă ajunseră în faţa blocului pe care îl căutau.

— Mi-ar plăcea să locuiesc într-o bună zi într-un loc elegant ca ăsta, zise Wayne melancolic.

— Wayne, locuieşti într-o vilă.

— Nu e elegantă. Este opulentă. Mare diferenţă.

— Adică?

— Are de-a face mai ales cu paharele din care bei şi cu operele de artă pe care le atârni pe pereţi.

Wayne avea un aer ofensat.

— De-acum trebuie să ştii toate lucrurile astea, Wax, fiind aşa bogat cum eşti.

— Wayne, practic şi tu eşti bogat, după ce ai primit recompensa pentru cazul Vanishers.

Wayne ridică din umeri. Nu se atinsese de partea din bani ce-i revenise, achitată în cea mai mare parte în aluminiu recuperat de la Miles şi banda lui. Wax porni înainte, să urce scările care înconjurau clădirea. Idashwy locuia la ultimul nivel, într-un apartament mic din dos, cu vedere doar spre spatele altor clădiri. Wax scoase pistolul „Răzbunare” din tocul lui apoi bătu, aşteptând de partea cealaltă a uşii pentru eventualitatea că cineva ar fi tras prin ea.

Niciun răspuns.

— Frumoasă uşă, spuse Wayne vorbind cu glas şoptit. Lemn de bună calitate.

O deschise izbind-o cu piciorul.

Wax puse pistolul în poziţie de tragere şi Wayne se repezi înăuntru prelingându-se pe lângă perete pentru a nu fi luminat din spate. În clipa următoare găsi un întrerupător şi aprinse lumina electrică în apartament.

Wax ridică pistolul lângă cap, îndreptându-l spre tavan şi se strecură la rândul lui înăuntru. Nu era mare lucru de văzut în apartament. Grămada de pături stivuite într-un colţ servea probabil drept pat. Wax folosi vederea de oţel dar nu sesiză nicio bucată de metal în mişcare. Totul era încremenit şi calm.

Wax aruncă o privire în baie, în timp ce Wayne intră în cealaltă încăpere din apartament, o bucătărie. Ţevi interioare pentru baie, lumină electrică. Era o locuinţă modernă. Cei mai mulţi dintre Terrisieni susţineau că preferau o viaţă simplă. Ce o făcuse pe ea să plătească pentru aşa ceva?

— Ah, la dracu, spuse Wayne din bucătărie. Asta nu-i frumos.

Wax veni şi el, cu pistolul pregătit, şi aruncă o privire la bucătărie, pe după colţ. Era mare doar cât să încapă o persoană întinsă pe jos. Îşi dădu seama de asta, pentru că pe podea zăcea cadavrul unei femei, cu o gaură mare în piept privind cu ochi goi spre cer.

— Se pare că vom avea nevoie de un nou suspect principal, Wax, zise Wayne. Cel de faţă refuză pur şi simplu să nu fie deja mort.

Poziţia lui Marasi la rostirea discursului se dovedi a fi exact ce i se spusese: într-o nişă îngustă formată în mijlocul mulţimii de scara laterală aflată în curtea din faţă a sediului. Membrii corpului de presă din jurul ei strângeau în mâini creioane şi carnete de însemnări, pregătiţi să noteze citate şi instantanee din alocuţiunea guvernatorului, pe care să le folosească ulterior pentru titluri atrăgătoare. Marasi era singurul poliţist printre ei, iar tresele ei de locotenent nu-i câştigară cine ştie ce consideraţie din partea jurnaliştilor.

Vederea le era obstrucţionată nu numai de treptele mari de piatră, ci şi de garda guvernatorului – un şir de bărbaţi şi femei cu haine şi pălării de culoare închisă, înşiraţi pe trepte cu mâinile la spate. Doar doi desenatori aşezaţi într-un colţ al grupului compact de reporteri se bucurau de ceea ce părea a fi o vedere bună asupra platformei pe care stătea guvernatorul şi care ridicată deasupra scării.

Pe Marasi această situaţie n-o deranja. Nu avea nevoie să-l vadă Innate ca să-i înţeleagă cuvintele şi să le relateze. În plus, poziţia îi permitea o vedere excelentă asupra mulţimii care se aduna şi care i se părea mai interesantă. Oameni murmurând, acoperiţi de funingine de la munca în fabrici. Femei obosite care, după introducerea electricităţii, puteau fi forţate să lucreze şi mai multe ore, până târziu în noapte, ameninţate cu concedierea dacă lăsau războiul de ţesut. Şi cu toate acestea, în ochi li se citea speranţa. Speranţa că guvernatorul le-ar putea oferi o încurajare, un sfârşit promiţător pentru tensiunea ce se acumula în oraş.

Regulile lui Mirabell, îşi spuse Marasi, dând din cap afirmativ. Mirabell era un statistician şi psiholog din secolul al III-lea, care cercetase de ce unii oameni munceau mai mult decât alţii. Descoperise că probabilitatea ca un bărbat sau o femeie să muncească bine era mult mai mare dacă se investea în el sau în ea – dacă se simţeau proprietari pe rezultatul muncii lor şi vedeau că acesta era important. Studiile pe care le făcuse Marasi însăşi demonstrau că infracţionalitatea scădea atunci când oamenii se identificau cu comunitatea lor şi se simţeau stăpânii ei.

Aici era o problemă, pentru că societatea modernă eroda aceste concepte. Acum viaţa părea a fi într-o permanentă tranziţie, cu oameni care se mutau frecvent dintr-un loc într-altul, schimbând mai multe slujbe – lucruri care nu se întâmplau aproape deloc în urmă cu un secol. Acum erau forţaţi de progres. În ziua de azi, la Elendel nu era atâta nevoie de birjari, cât era de mecanici pentru repararea automobilelor.

Trebuia să te adaptezi. Să te mişti. Să te schimbi. Toate bune şi frumoase, dacă n-ar fi fost ameninţate identitatea, legăturile şi sentimentul de a avea un ţel. Gardienii guvernatorului supravegheau mulţimea cu ostilitate, bombănindu-i pe răufăcători, de parcă ar fi văzut în mulţime numai borfaşi în permanentă căutare de pretexte pentru a crea dezordine şi a delapida.

Oamenii aceştia voiau, dimpotrivă, stabilitate, ceva care să le permită să-şi sprijine comunităţile sau să construiască altele noi. Dezordinea este rareori determinată de lăcomie, şi mai adesea de frustrare şi de lipsa speranţei.

În fine, îşi făcu apariţia guvernatorul, ieşind din sediu. Marasi îl zări prea puţin printre picioarele gărzilor de corp. Innate era un bărbat înalt, chipeş, spre deosebire de fratele său, care lui Marasi i se păruse întotdeauna bondoc. Ras proaspăt, cu părul grizonant, uşor ondulat şi cu o pereche de ochelari moderni, Innate fusese primul guvernator care pozase pentru portretul oficial fără să şi-i scoată.

Va şti? Va înţelege ce are de făcut pentru a-i calma pe aceşti oameni? Era un om corupt, dar era un soi de corupţie care nu ieşea în faţă – mici favoruri acordate petnru îmbogăţirea lui însuşi sau a prietenilor săi. Era foarte posibil să ţină cu adevărat la locuitorii acestui oraş, chiar şi atunci când urmărea să adune averi. Urcă pe podium unde se agita o femeie micuţă, într-o rochie verde, reglând nişte aparate în formă de conuri foarte mari, aşezate cu deschiderea mai largă spre mulţime. Lui Marasi i se păru că o recunoştea pe tânără – de fapt abia ieşită din adolescenţă, cu un păr lung, blond, şi o faţă suptă. Unde o mai văzuse?

Se gândi o clipă, apoi se dădu bine pe lângă un jurnalist ca să poată citi peste umărul lui. „Vântul adie uşor”... bla, bla, o „atmosferă de suspans violent,” ce-o mai fi însemnând şi asta... Uite, aici! „Asistat de serviciile pline de solicitudine ale domnişoarei Sophi Tarcsel, fiica inventatorului.”

Sophi Tarcsel. Stârnise un mare tărăboi scriind în ziarele importante comentarii despre tatăl ei, un presupus mare inventator – deşi Marasi nu auzise şi nici nu citise niciodată numele lui înainte de aceste articole.

— Locuitori ai oraşului Elendel, spuse guvernatorul Innate şi pe Marasi o surprinse răsunetul vocii lui în piaţă, puternic şi clar.

Ceva legat de aparatele acelea, se pare.

— Presa v-ar putea face să credeţi că în această seară ne aflăm în pragul unei crize, dar vă asigur, nu există o asemenea problemă. Fratele meu nu a fost un infractor cum îl consideră ziarele.

Oh, Innate, îşi spuse Marasi, oftând în sinea ei în timp ce scria. Nu acesta este motivul pentru care sunt ei aici. Nimeni nu a venit ca să afle mai mult despre Winsting. Ce se întâmplă cu problemele adevărate ale oraşului?

— Nu voi tolera această defăimare a caracterului iubitului meu frate, continuă Innate. A fost un om bun, un om de vază şi un filantrop. Poate aţi uitat proiectul de înfrumuseţare a Pivotului, pe care l-a condus cu trei ani în urmă, dar eu nu l-am uitat...

Şi continuă în acelaşi fel. Marasi luă conştiincioasă notiţe pentru căpitanul Aradel, dar dădu din cap. Scopul lui Innate era uşor de înţeles. Spera să salveze reputaţia familiei sale în ochii investitorilor importanţi şi ai nobililor şi, poate, să mai diminueze mânia publicului. Nu va obţine niciun rezultat. Oamenilor nu le păsa, de fapt, de Winsting. Corupţia la nivel mai profund, sentimentul neputinţei, acestea distrugeau oraşul.

Pe măsură ce discursul continua, insistând să sublinieze ce om bun fusese Winsting, Marasi se trase într-o parte, încercând să vadă mai bine. Cum îi răspundea Innate mulţimii? Avea carismă; îşi dădea seama după felul în care vorbea. Poate că reuşea să facă ceva bun prin talentul oratoric, chiar dacă discursul era lipsit de substanţă.

— Le vom solicita poliţiştilor o anchetă amănunţită, continuă Innate. Eu nu sunt convins că fratele meu a fost ucis, aşa cum spun ei. Sursele mele dau ca sigur că ar fi vorba despre rezultatul unui raid organizat de mântuială, în care fratele meu a fost folosit ca momeală pentru prinderea criminalilor. Dacă acesta este adevărul şi viaţa fratelui meu a fost pusă în pericol, iar acum totul este muşamalizat, cei responsabili vor răspunde pentru faptele lor.

Marasi se trase mai mult într-o parte, dar fu iarăşi împiedicată să vadă de unul dintre oamenii de pază, care se aşeză chiar în faţa ei. Nemulţumită, Marasi îşi schimbă locul încă o dată, iar poliţistul se mişcă şi el din nou. Ar fi crezut că o face intenţionat, dacă n-ar fi stat cu spatele la ea.

— Cât priveşte inundaţiile din est, vom trimite ajutoare. Prietenii şi rudele voastre de-acolo vor primi asistenţă. Suntem alături de ei în faţa acestui dezastru.

Nu e bine, remarcă ea. Oamenii nu vor să audă despre ajutoare care pleacă în afara oraşului, indiferent cât sunt de necesare, nu atâta timp cât aici mergem din rău în mai rău... Marasi se mişcă din nou. Aradel voia de la ea o apreciere privind reacţia oamenilor, dar pentru asta ea trebuia să vadă mai bine.

Foiala îi atrase o înjurătură din partea unuia dintre ziarişti şi în sfârşit Marasi reuşi să-l vadă pe Innate pe podium. Se dezlănţuise într-o tiradă la adresa presei. Poate că de aceea fusese reporterul atât de irascibil. Cu siguranţă, şi ea ar fi reacţionat la fel...

Marasi se încruntă. Omul de ordine care se mişcase şi se foise obturându-i ei perspectiva se întoarse şi ea citi pe faţa lui o expresie extrem de ciudată, ceva ca o grimasă de durere. Şoptea ceva – cel puţin, i se mişca gura. Nimeni nu părea să-i acorde atenţie, pentru că toţi se concentrau asupra discursului.

Aşa că Marasi ţipă prima când gardianul scoase un revolver de sub haină şi îl îndreptă spre guvernator.

Wayne se învârti prin camera femeii decedate. Era prea curată. O cameră în care trăiesc oameni trebuie să fie într-o stare rezonabilă de dezordine. Domnişoara Alergătoare-de-Oţel nu petrecuse prea mult timp aici.

În cealaltă încăpere, Wax cerceta cadavrul. Wayne îl lăsă singur în această operaţiune; nu-i făcea nicio plăcere să-şi bage mâinile într-un cadavru, chiar dacă Wax susţinea că era ceva important. În schimb, Wayne porni să găsească bucăţi de viaţă mai interesante. Prima descoperire a fost o ascunzătoare pentru sticle, într-un dulap de sub chiuveta din baie. Diferite variante de alcool, din cel mai puternic, fiecare un pic trezit. Toate cu o singură excepţie, o sticlă goală. Wayne o mirosi. Porto.

Deloc surprinzător, îşi spuse el. Luă whisky-ul şi trase o înghiţitură zdravănă. Pfui! Prea mult deodată şi mult prea cald. Mai rase o duşcă întorcându-se în camera principală. E prea multă linişte în cartierele astea elegante. Oamenii ar trebui să strige pe-afară. Este ceea ce-i trebuia oraşului. Cercetă cufărul de lângă salteaua pe care dormise femeia şi constată că conţinea trei costume, fiecare curat şi împăturit cu grijă. Robele de Terrisian se aflau la fund. Se şifonaseră; nu fuseseră purtate prea des. Celelalte două erau modele mderne, cea de deasupra mai îndrăzneaţă decât cea de dedesubt.

Luă încă o înghiţitură de whisky şi se duse înapoi, în încăperea cu leşul. Wax îşi scosese pălăria şi haina şi aşezase în genunchi lângă cadavru, îmbrăcat în pantaloni şi veston.

— Văd că ai găsit alcoolul, spuse Wax. Cât de neobişnuit!

Wayne zâmbi larg şi-i oferi sticla lui Wax, care luă o înghiţitură mică.

— Vai, făcu el întinzându-i sticla înapoi. Crima asta este îngrijorătoare, Wayne.

— Sunt sigur că şi ea a simţit la fel.

— Prea multe întrebări. De ce a plecat din Sat şi de ce a ales să trăiască aici? Nu pare caracteristic pentru un locuitor din Terris.

— Ah, pot să-ţi spun eu de ce a stat aici, zise Wayne.

— Ei bine?

— Imaginează-ţi că ai fi o femeie terrisiană la 40 de ani, că ai un cămin, spuse Wayne. Eşti destul de bătrână ca să fi pierdut şansa de a mai reacţiona cu rebeliunea din tinereţe şi regreţi că n-ai făcut nimic mai îndrăzneţ.

— Terrisienii nu-şi doresc prea multă îndrăzneală, spuse Wax făcând însemnări într-un carneţel pe măsură ce examina rana femeii. Şi nu sunt prea cutezători, sunt oameni rezervaţi.

— Noi ce suntem, nu Terrisieni?

— Noi suntem excepţii.

— Fiecare este o excepţie dintr-un punct de vedere, Wax. Fata asta a plecat din Sat şi a descoperit în afara lui o lume întreagă. Probabil că avea totuşi o latură de aventurier.

Whiskey.

— Aşa este, recunoscu Wax. N-am cunoscut-o prea bine, dar în tinereţe obişnuia să se mai furişeze câteodată afară din Sat. Totuşi a trecut mult de atunci.

— Şi a plecat din nou, zise Wayne, pentru că Satul este atât de neinteresant încât l-a scos din minţi până şi pe scrib. La naiba, până şi Steris ar urî locul acela.

— Wayne...

— Doamna noastră, zise Wayne arătând cu sticla înspre femeia moartă, a încercat mai întâi să rămână o conservatoare, aşa că şi-a luat un post de funcţionară, ocupaţie ideală pentru cineva din Terris. S-a convins singură că un apartament frumuşel – unde era ferită de presupusele orori ale unor vecini mai nevolnici – merita risipa. Ceva simplu. Pe urmă însă, câţiva slujbaşi de-ai bijutierului au invitat-o la o întâlnire, iar ea s-a lăsat ademenită de băutură. I-a plăcut. Amintiri zgândărite despre escapadele la băut, din timpul tinereţii. Voia mult, aşa că a cumpărat un amestec de tot felul de spirtoase şi le-a încercat pe toate. Cel mai mult i-a plăcut vinul de Porto, apropo.

— Plauzibil, zise Wax.

— O găsim cu rochii din ce în ce mai libertine, lasă la vedere tot mai mult din trup, petrece majoritatea serilor în oraş. Mai dă-i câteva luni şi ar fi devenit o fată cu care să te distrezi pe cinste.

Whisky.

— Dar n-a mai avut câteva luni, spuse Wax încetişor.

Scoase un obiect din propriul buzunar şi i-l întinse lui Wax. O carte legată în piele, de format mic.

— Uită-te prin asta!

Wayne o luă, o frunzări. Ce este?

— Cartea pe care mi-a dat-o Moarte.

Ţipătul lui Marasi se pierdu în vacarm când guvernatorul îşi sfârşi discursul. Aplauze politicoase din partea nobilimii, strigăte şi înjurături din partea majorităţii muncitorilor. Zgomotul îi înghiţi strigătul ca un strop de apă în spuma valului ce se sparge.

Bâjbâi căutându-şi geanta în timp ce gardianul cu haină neagră îl ochi cu arma pe guvernator. Nu. Ea nu mai avea timp să-şi ia arma. Trebuia să facă altceva.

Se aruncă asupra omului şi încetini timpul.

De această dată, avea metal în organism – avusese grijă de acest lucru după ce de dimineaţă fusese pusă într-o situaţie jenantă. Ridică prin Allomanţie o bulă pentru încetinirea extremă a timpului, care o îngloba pe ea, pe presupusul atacant şi câţiva oameni din jur.

Îl prinse pe bărbat de picioare, dar bula ei de viteză făcea toată treaba, blocându-l înăuntru – în timp ce oamenii din afară se estompară într-o imagine neclară. Omul apăsă pe trăgaci şi împuşcătura răsună printre ciudatele sunete din afară pe care Marasi le auzi înăbuşit dinăuntrul bulei. Unul dintre ceilalţi gardieni, prins şi el în bulă, ţipă alarmat.

Glonţul lovi marginea bulei de viteză, de unde a fost deviat. O străpunse ieşind pe deasupra mulţimii tulburi, în timp ce guvernatorul dispăru – presupuse ea – târât la adăpost. Marasi făcu un salt, dar nu suficient pentru a-l doborî pe autorul atentatului, aşa că rămase pe jumătate răsturnată pe scări, agăţată de picioarele lui, cu un sentiment de jenă până când unul dintre camarazii lui îl lovi cu putere şi îl puse la pământ.

Marasi coborî bula de viteză şi sări înapoi, copleşită de urletul brusc al mulţimii. Bărbatul capturat se zbătea ţipând, dar mai multe gărzi se aruncară peste el.

— Aşadar, în esenţă, prin această... Hemalurgie, zise Wax, poţi face pe cineva să devină Născut-din-Metal?

Wayne îşi trase nasul în timp ce răsfoia cartea şi pe obraz i se întindea un fel de roşcată. Depozitează sănătate, îşi spuse Wax. De multe ori Wayne se alegea cu astfel de erupţii, când făcea acest lucru. Şedeau în camera principală a apartamentului lui Idashwy, la distanţă de cadavru, pe care îl acoperiseră cu un cearceaf. Îşi întrerupseseră cercetările pentru a-l trimite pe băiatul de la ziare să-i cheme pe poliţişti.

Wax scrâşni din dinţi. Rănile lui Idashwy... erau identice cu cele descrise în carte. Cineva o omorâse pe această femeie înfigându-i o ţepuşă în piept şi furându-i abilităţile de Feruchirnist. Cartea numea acest proces „sfârtecarea unei bucăţi din sufletul fiinţei”. Folosindu-te de ţepuşă, puteai ataşa eficient acea bucată propriului tău suflet, însuşindu-ţi astfel puterile celui mort.

În trecut, Inchizitorii obişnuiau să înfigă ţepuşa prin trupul celui care trebuia omorât în trupul persoanei care urma să-i preia puterile. În felul acesta nu se risipea niciun pic de putere. Se pare că acelaşi efect se putea obţine şi acoperind cu sânge ţepuşa nou produsă.

Ştiau, îşi spuse Wax. Ochii-de-Fier ştiau că urma aşa ceva. Cartea fusese scrisă de Lordul Născut-din-Ceaţă cu mult timp în urmă, pentru a lăsa posterităţii o consemnare despre arta Hemalurgiei. În cartea lui Lestibournes se spunea că el considera o crimă absenţa referinţelor la arta întunecată din Cuvintele Întemeierii – însemnările lui Armonie.

— Aşadar, ucigaşul nostru are cunoştinţe de Hemalurgie? întrebă Wayne.

— Da, răspunse Wax. Asasinul a folosit o ţepuşă pentru a fura talentul Feruchimic al lui Idashwy, apoi s-a folosit de această putere pentru a-i omorî pe Lord Winsting şi invitaţii lui. Trebuie să luăm în considerare şi posibilitatea ca ucigaşul nostru să fi dispus simultan şi de multe alte abilităţi: orice combinaţie între puterile de Allomant şi cele de Feruchimist. Sau chiar de ele toate.

Wayne fluieră încetişor.

— Ai mai găsit şi altceva cât ai mai scotocit prin cameră? întrebă Wax.

— Nu mare lucru...

— Aici înţeleg motivaţia, spuse Wax aruncând o privire înapoi spre bucătărie, unde se afla cadavrul. Dar încă nu găsesc una pentru uciderea lui Winsting. Sau... bine, ştiu prea multe posibilităţi. Nu cunosc motivul adevărat.

— Ce-ai găsit în buzunarele moartei?

Wax ezită.

— N-ai scotocit prin buzunare? întrebă Wayne râzând. Wax, eşti un jefuitor de morminte absolut îngrozitor!

— M-a buimăcit felul în care a murit, spuse Wax ridicându-se. Dar aş fi ajuns şi acolo.

Cuvântul „buimăcit” nu exprima tocmai corect emoţiile lui – şocul profund, stupefacţia. Luni de zile, cartea aceea nu fusese decât un obiect de studiu, acum însă cuprinsul ei înceta să mai reprezinte nişte simple cuvinte înscrise pe o pagină şi deveni motiv de crimă.

Ne-am depăşit capacitatea de cunoaştere, îşi spuse Wax, revenind în bucătărie. Am pătruns pe tărâmul zeilor. Armonie, Ochi-de-Fier, Lordul Născut-din-Ceaţă...

Wayne dădu la o parte cearceaful lăsând la vedere gaura din pieptul femeii – fix prin stern. Cine putea să ştie că trebuia să facă aşa ceva? Cui i-ar îngădui Armonie să ştie că trebuia să facă aşa ceva?

— Aici, zise Wayne scotocind prin buzunarele de la fusta femeii.

Scoase o hârtie împăturită. O desfăcu, apoi mormăi.

— Poftim. Este pentru tine.

Lui Wax i se strânse stomacul. Wayne răsuci foaia de hârtie, fără grabă. Era smulsă dintr-un registru şi era plină de cifre şi sume. De-a curmezişul fusese mâzgălită o singură propoziţie – o propoziţie bine cunoscută. Erau chiar cuvintele rostite de Tan cel Sângeros înainte de a o împinge pe Lessie în calea glonţului lui Wax, făcându-l s-o ucidă pe femeia pe care o iubea.

Există cineva care ne dirijează acţiunile, justiţiarule.

7

— Ascultă, Wax, spuse Wayne când intrară amândoi în conacul Ladrian, am văzut cadavrul lui Tan. L-ai împuşcat direct în cap. Individul era mai mort decât leul împăiat din cabana de vânătoare. Nu-i el.

— Dar dacă a fost un Născut-din-Metal, fără ca noi să ştim? întrebă Wax. Miles ar fi supravieţuit dacă ar fi fost împuşcat în cap.

— Nu merge aşa, amice, zise Wayne închizând uşa şi azvârlindu-şi haina spre Darriance.

Îl nimeri pe majordom în plină figură.

— Dacă eşti Creator-de-Sânge trebuie să vindeci o rană în cap în momentul în care apare. Odată ce individul a murit, nimic nu-l mai poate aduce înapoi – nici Allomanţia, nici Feruchimia.

— L-am văzut, Wayne. De două ori. Prima dată când îl urmăream pe Marksman şi încă o dată chiar azi-dimineaţă.

— Stăpâne, interveni Darriance în timp ce împăturea haina lui Wayne. A sosit un nou echipament pentru dumneata, de la Miss Ranette. Se întreba dacă ai avea amabilitatea să-l încerci.

— Ah, bată-o-ar Năruire! exclamă Wayne. Am ratat-o? Pentru mine ce-a lăsat?

— A... a zis să-ţi trag o palmă, recunoscu Darriance.

— Aha. Îi pasă, asta este. Înţelegi, Wax, îi pasă! Wax încuviinţă dând din cap absent, în timp ce Wayne încercă să-l convingă pe Darriance să-i tragă o palmă peste fund, deşi se îndoia că era ceea ce avusese în minte Ranette.

— Domnule, spuse Darriance lăsându-l pe Wayne cu posteriorul expus, în afară de pachet, Lady Harms vă aşteaptă în salon.

Wax ezită, nerăbdător să se ducă sus. Avea nevoie de timp ca să se gândească – preferabil înainte de a-şi scoate cercelul – şi voia să vadă ce conţinea pachetul de la Ranette. Pachetele de la ea erau întotdeauna foarte interesante.

Pe Steris nu putea totuşi să o ignore, aşa, pur şi simplu.

— Trimite-i un bilet bunicii mele, în Sat şi spune-i c-am găsit-o pe Terrisiana dispărută, dar că cineva a ajuns la ea înaintea noastră şi, regret, dar a omorât-o. Spune-i că Poliţia va da restul explicaţiilor şi că s-ar putea să-i pună şi ei câteva întrebări.

— Am înţeles, milord.

Wax se îndreptă spre salon. Steris se ridică în picioare să-l întâmpine şi Wax îi sărută mâna.

— N-am prea mult timp la dispoziţie, Steris...

— Înseamnă că te-ai băgat într-un caz interesant, spuse ea, măsurându-l insistent de sus până jos. Presupun că ar fi vorba despre ceva util. Din punct de vedere politic, avantajos ar fi să-l prinzi pe cel care l-a ucis pe fratele guvernatorului.

— Asta numai dacă nu scot la lumină ceva cadavre.

— Ei bine, ne-am putea pregăti pentru această perspectivă, spuse ea. Petrecerea de la Lady ZoBell. Ai de gând să vii cu mine?

A naibii rugină! Uitase cu totul de petrecere.

— Invitaţia noastră a dispărut – presupun că de vină este Wayne – dar nu contează. Eşti şeful unei case mari. Nu ne vor întoarce de la uşă.

— Steris. Nu ştiu dacă voi avea timp...

— Participă şi guvernatorul, spuse Steris. Ar fi o ocazie să discutaţi despre fratele lui.

Altă conversaţie fără rost, îşi spuse Wax. Iar dansuri şi jocuri politice. El avea nevoie de activitate, să se ducă la vânătoare.

Tan cel Sângeros. I se zbătea ochiul.

— Umbla zvonul că guvernatorul nu va participa, spuse Steris, dat fiind cele întâmplate azi. Totuşi ştiu din sursă sigură, că va veni. Nu vrea să lase impresia că ar avea ceva de ascuns în vremurile acestea precare.

Wax se încruntă.

— Ia stai. Ce s-a întâmplat azi?

— Tentativă de asasinare a guvernatorului, spuse Steris. Chiar nu ştii nimic?

— Am fost ocupat. Rugina naibii! A încercat cineva să-l omoare? Cine?

— Unul deranjat la cap, spuse Steris. Cu mintea plecată la plimbare. L-au prins, din câte mi s-a spus.

— Trebuie să stau de vorbă cu suspectul, zise Wax îndreptându-se spre uşă. Poate că există o legătură.

— N-a reprezentat o ameninţare serioasă, continuă Sertis. Toată lumea spune că habar n-a avut să ochească. Nici măcar n-a reuşit să se apropie de victimă. Waxillium?

— Wayne? strigă Wax deschizând uşa cu o smucitură. Trebuie...

— Am pornit, spuse Wayne luând ziarul de pe masă.

Ediţia de seară; Wax era abonat. Titra mare, pe prima pagină: „Atac direct asupra Guvernatorului, în plină zi!” Wayne luă pălăria lui Wax din cuier şi i-o aruncă, apoi pocni din degete înspre majordom – care tocmai agăţa haina lui Wayne în dulap. Darriance oftă, scoţând-o din nou ca să i-o ducă.

— Voi încerca să ajung la petrecere, îi spuse Wax lui Steris, punându-şi pălăria. Dacă nu mă întorc la timp, te poţi duce fără mine.

Sleris îşi încrucişa braţele la piept.

— Oh? Şi să-l iau pe majordom în locul tău?

— Dacă vrei.

— Dar să ai grijă, Steris, completă Wayne. Majordomii lui Wax au obiceiul să explodeze.

Wax îl străfulgeră cu privirea şi amândoi se repeziră pe uşă afară, spre trăsură.

—Tot mai ai nevoie să fii lăsat în pace ca să poţi cugeta? întrebă Wayne.

— Da.

— Nici eu n-am pus gura, spuse Wayne. Îmi dă dureri de cap. Hei, Hoid. Mă iei şi pe mine sus pe capră, lângă tine?

Noul vizitiu ridică din umeri indiferent şi îi făcu loc lui Wayne să urce deasupra trăsurii. Wayne urcă lângă el, iar Wax înăuntru. Nu era o situaţie ideală, dar trebuia să se mulţumească cu ea. Wax trase storurile şi, când trăsura se puse în mişcare, se afundă în perne.

Wax scoase cercelul din buzunar – cercelul Adepţilor Căii. Al lui era unul special. Îi fusese livrat individual, în condiţii misterioase. Evitase să-l poarte, deoarece cartea spunea clar la ce ar fi trebuit să se aştepte. În vremuri demult apuse, o bucată mică de metal ca aceasta le-ar fi permis oamenilor să cominice cu Năruire şi Dăinuire, zeii lumii antice. Aceasta era Hemalurgia.

Prin urmare, fusese ucis un om pentru a se confecţiona acest cercel?

Ezitând, îl vârî în ureche.

Din păcate, îi spuse o voce în gând, temerile tale legate de cercel sunt corecte. El este într-adevăr o ţepuşă Hemalurgică.

Wax tresări şi, folosindu-se de Allomanţie, deschise brusc uşa trăsurii – gata să o ia la fugă – scoţând în acelaşi timp pistolul „Răzbunare” din teacă. Fir-ar să fie de rugină! Auzise vocea de parcă ar fi stat cineva lângă el.

Dacă ai trage cu arma asta, cred că n-ai obţine efectul dorit, rosti vocea. Chiar dacă m-ai putea vedea, împuşcându-mă n-ai face decât să distrugi interiorul trăsurii şi ar costa exact optzeci şi patru de lăzi cu bani s-o repari când o va duce Miss Grimes la atelier, săptămâna viitoare. Te-ai alege cu un panou de lemn nou în scheletul trăsurii, fix în spatele meu, care nu s-ar asorta defel cu restul.

Wax răsuflă adânc, inspirând şi expirând.

— Armonie.

Da? răspunse vocea.

— Erai aici, la mine în trăsură.

De fapt, mă aflu pretutindeni.

Wax se înfioră, gura i se uscă. Făcu un efort să închidă portiera să se aşeze la locul lui.

Spune-mi, continuă vocea vorbind în capul lui, ce te-ai aşteptat se întâmple când ai pus cercelul în ureche, dacă nu acest lucru?

— Eu..., Wax îl împinse pe „Răzbunare” la loc în tocul lui. Nu mă aşteptam la un răspuns atât de... prompt. Iar în ultima vreme, reflexele mele tind să fie mai degrabă în stare de alertă. Hm, Preamărite Zeu.

Spune-mi Armonie sau milord, dacă ţii neapărat să mă numeşti cumva. Vocea părea amuzată. Aşadar. Despre ce vrei să discutăm?

— Ştii bine.

Prefer să aud de la tine.

— Preferi să auzi de la mine, rosti Wax, sau să mă aud eu însumi vorbind?

Ambele.

— Am înnebunit? întrebă Wax.

Dacă ai fi nebun, să-i vorbeşti unei născociri a minţii rătăcite n-ar duce la diagnosticarea problemei.

— Nu-mi eşti de mare ajutor.

N-ai decât să pui întrebări mai inteligente, Waxillium. Wax se aplecă în faţă.

— Eu...

Îşi împreună mâinile.

— Eşti adevărat.

Mi-ai auzit vocea; mi-ai urmat calea.

— Câteva vorbe şoptite într-un moment de mare tensiune, când eram grav rănit, spuse Wax. Cuvinte de care m-am îndoit mereu de-atunci încoace. Acum este altceva. Acum totul este... mai real.

Atunci, simţi nevoia să afli, nu-i aşa? spuse vocea. Părea clară şi banală, ca şi când cineva real, vizibil, ar fi stat lângă el şi i-ar fi vorbit. În regulă. Eu sunt Armonie, Eoul Evurilor cândva numit Sazed. La sfârşitul unei lumi, mi-am însuşit puterea de a proteja şi de a distruge şi, aşa făcând, am devenit păzitorul lumii ce avea să vină. Mă aflu aici, Waxillium, ca să-ţi spun că nu eşti nebun.

— Tan cel Sângeros trăieşte.

Nu tocmai.

Wax se încruntă.

Există... pe lumea aceasta făpturi care nu sunt nici oameni, nici kolosşi. Ci mai degrabă ceva înrudit cu ambele. Se numesc Nemuritori-fără-Chip.

— Kandra, spuse Wax. Precum TenSoon, garda de corp. Sau persoana care mi-a dat cercelul acesta.

Ei pot să ia trupurile morţilor şi să le folosească pentru a-şi însuşi chipul şi silueta persoanei decedate – se îmbracă în trupuri umane ca şi cum şi-ar pune o haină, schimbându-se dintr-unul într-altul după cum doresc. Au fost creaţi de Lordul Legiuitor prin Hemalurgie.

— Cărţile tale Sfinte dau puţine detalii despre organizarea lor, spuse Wax. Dar toată lumea ştie că Nemuritorii-fără-Chip sunt servitorii tăi. Nu sunt nişte criminali.

Orice fiinţă este liberă să aleagă, spuse Armonie. Chiar şi kolosşii au şansa de a alege. Acesta... cel care poartă trupul lui Tan cel Sângeros... n-a făcut alegeri prea bune.

— Cine este el?

Ea. Face parte din Generaţia a Treia şi ar trebui să ştii mai bine, nu să presupui că orice persoană periculoasă este bărbat. Paalm a fost ceea ce spuneam, dar a ales să-şi spună Bleeder. Waxillium, Bleeder vine din străbuni, este mai bătrână decât distrugerea lumii – vine de pe vremea Ultimului Imperiu. Într-adevăr, este mai bătrână şi decât mine, dar nu şi decât puterile mele. Este talentată, precaută, extrem de inteligentă. Şi mă tem că este posibil să-şi fi pierdut minţile.

Trăsura luă o curbă.

— Unul dintre străvechii tăi servitori, spuse Wax, a înnebunit şi ucide oameni.

Da.

— Atunci, opreşte-o!

Nu este aşa de simplu.

— Lilberul-arbitru? întrebă Wax iritat.

Nu, în acest caz, nu. Am control direct asupra unei persoane care şi-a inoculat prea multă Hemalurgie. Iar în situaţia în care aş acţiona, pentru că Bleeder a încălcat Învoiala pe care-o are cu mine, aşa că s-a expus intervenţiei mele. Din păcate, ceva nu este în regulă.

— Ce anume? întrebă Wax.

Zeul rămase o vreme tăcut.

Încă nu ştiu

Wax înlemni.

— Cum este posibil?

Aşa se pare. Într-un fel sau altul, Bleeder a reuşit să se ascundă de mine. Uneori o zăresc, dar numai atunci când întreprinde o acţiune directă şi evidentă.

Din păcate, şi-a îndepărtat una dintre Binecuvântări – una dintre cele două ţepuşe pe care trebuie să le păstreze kandra în trupul lor pentru a acumula cunoaştere. Aş controla-o cu forţa dacă aş putea, dar una dintre ţepuşe nu pătrunde în suflet suficient pentru a-mi permite mie să intru.

— Cunoaştere, spuse Wax. Kandra are nevoie de două ţepuşe pentru a putea raţiona. Numai că femeia umblă cu una singură. Ceea ce înseamnă...?

Demenţă, spuse Armonie, coborându-şi glasul în urechea lui Wax. Dar mai există ceva care este în neregulă. Se poate ascunde de mine şi, chiar dacă eu îi pot vorbi, ea nu este obligată să asculte – iar eu nu pot s-o urmăresc pe unde umblă.

— Nu spuneai că te afli peste tot?

Esenţa mea, da, spuse Armonie. Dar ceea ce sunt eu... este mai complex decât te-ai putea aştepta.

— A fi zeu este ceva mai complex decât ar putea înţelege un muritor? întrebă Wax. Ce surpriză!

Armonie chicoti încetişor.

Stai puţin, îşi spuse Wax. Am devenit sarcastic cu Divinitatea însăşi?

Chiar aşa, spuse Armonie. E bine. Puţini se comportă în acest fel cu mine, chiar şi printre kandra. Îmi face binne. E ca în timpurile de demult. De când Kelsier... ei bine, n-am prea avut parte de aşa ceva.

— Îmi poţi auzi gândurile? întrebă Wax. Când porţi cercelul, da. Am obţinut puterea de a te auzi la Dăinuire şi pe cea de a-ţi vorbi de la Năruire. Fiecare deţinea câte o jumătate. Niciodată n-am înţeles de ce.

Să trecem peste, ştiu că în ultima vreme ai citit cartea lui Lestibournes. Nu sunt bucuros că a scris-o, dar nu i-am putut interzice. Am încredere că Marsh a procedat cu înţelepciune când ţi-a dat-o. Bleeder poate folosi Hemalurgia, dar într-un fel în care n-ar trebui să poată. Kandra nu au puteri Allomantice şi nici Feruchimice. Bleeder însă a învăţat să şi le însuşească şi să le folosească pentru a-şi menţine forma de kandra.

Din fericire, are limitele ei. Nu poate folosi ţepuşele decât pe rând, altfel se deschide în faţa controlului meu. Dacă vrea să facă schimb de ţepuşe, nu poate decât să o smulgă din ea pe cea activă şi apoi să cadă peste cealaltă, să o digere şi să revină la înţelepciune.

Nu ştiu ce sfori trage în oraşul acesta, dar sunt alarmat. Studiază de secole comportamentul uman. Pune ceva la cale.

— Atunci, eu va trebui s-o opresc.

Îţi voi trimite ajutoare.

— Având în vedere sursa, presupun că vor fi spectaculoase.

Armonie oftă încetişor, în ochiul minţii lui Wax văzu brusc imaginea unei fiinţe care stătea cu braţele încrucişate în spatele Lui, în timp ce eternitatea se întindea în întunecimea din faţa Lui. Înalt, înveşmântat în robă, cu spatele la Wax, vizibil şi desluşit, dar în acelaşi timp, cumva, total necunoscut.

Waxillium, spuse Armonie, am încercat să-ţi explic, dar cred că nu am prea reuşit. Am mâinile legate şi puterile tăiate.

— Cine îi leagă Zeului mâinile?

— Mi le-am legat singur.

Wax se încruntă.

În mine se reunesc Năruire şi Dăinuire, spuse Armonie. pericolul de a deţine puterile amândouă constă în faptul că pot vedea ambele laturi – nevoia de viaţă, nevoia de moarte. Iar eu sunt echilibrul. Şi, într-o oarecare măsură, eu sunt neutralitatea.

— Dar Bleeder făcea parte dintre Voi, iar acum acţionează împotriva Ta.

Ea aparţinea domeniului guvernat de Dăinuire. S-a transformat şi a trecut acum la Năruire. Este nevoie de amândouă.

— Este nevoie de ucigaşi, spuse Wax fără perdea.

Da. Nu. Este nevoie de potenţialul de a avea ucigaşi. Waxillium, eu – personalitatea cu care stai de vorbă – accept indignarea ta. Dar puterile pe care le reprezint, esenţa eului meu, nu-mi permit să fiu părtinitor.

Mă tem că deja am uşurat prea mult soarta oamenilor. Oraşul acesta, clima, solul care se regenerează... Ar fi trebuit să cunoaşteţi radioul încă din secolul trecut, dar nu v-a trebuit, şi nu v-aţi străduit să-l construiţi. Aviaţia o ignoraţi şi nu puteţi îmblânzi mediul ostil pentru că nu vă pasă să studiaţi temeinic irigaţiile şi fertilizarea.

— ... radioul? Ce este acela?

Voi nu exploraţi, continuă Armonie fără a lua în seamă nedumerirea lui Wax. De ce aţi face-o? Aveţi aici tot ce vă trebuie. Din punct de vedere tehnologic aţi progresat foarte puţin faţă de ceea ce v-am dat eu prin intermediul cărţilor. Alţii însă, care au fost distruşi aproape complet...

În privinţa voastră am făcut o greşeală, acum îmi dau seama... Încă mai fac multe. Asta vă distruge credinţa Waxillium? Te îngrijorează faptul că Zeul tău nu este infailibil?

— Niciodată n-ai pretins că eşti infailibil, din câte îmi aduc eu aminte.

Nu, n-am pretins.

Wax simţi o căldură, un foc, de parcă interiorul trăsurii s-ar fi încins la temperaturi incredibile.

Urăsc suferinţa, Waxillium. Urăsc faptul că unor fiinţe precum Bleeder trebuie să li se permită să facă ceea ce fac. Nu le pot opri. Tu poţi. Te implor s-o faci.

— Voi încerca.

Bine. Ah, şi... Waxillium?

— Da, Preamărite?

Te rog să nu mai fi aşa aspru cu Marasi Colms. Nu eşti singurul meu agent în treburile de bărbaţi; m-am străduit mult până am împins-o pe Marasi într-o poziţie din care poate face bine oraşului. Este obositor să te văd că o trimiţi mereu la plimbare pentru că admiraţia pe care ţi-o poartă te stânjeneşte.

Lui Wax i se uscă gâtul.

— Da, Preamărite.

Îţi voi trimite ajutoare.

Vocea dispăru. Temperatura reveni la normal. Wax se lăsă pe spate, transpirat, secătuit.

Cineva bătu la fereastră. Wax trase storul la o parte ezitând. În faţa ochilor îi apăru chipul lui Wayne, atârnând răsturnat cu susul în jos, ţinându-şi pălăria cu mâna.

— Ai terminat de discutat cu tine însuţi, Wax? întrebă el.

— Eu... Da, am terminat.

— Ştii, odată am auzit şi eu voci în cap.

— Chiar aşa?

— Sigur. M-am speriat teribil. M-am dat cu capul de perete până mi-am pierdut cunoştinţa. De atunci nu le-am mai auzit niciodată! Ha! Le-am arătat eu lor, pe bune. Dacă intră şobolani, cel mai bine este să dai foc la cuib şi să-i alungi la dracu-n praznic.

— Iar cuibul... era capul tău.

— Îhî.

Mai trist era că probabil Wayne nu minţea. Faptul că nu puteai fi ucis, atâta timp cât aveai depozitată ceva putere de vindecare, producea efecte neobişnuite asupra simţului de conservare al omului. Desigur, Wayne era probabil beat în momentul acela. Şi acest lucru avea efecte neobişnuite pentru simţul de autoconservare al omului.

— În orice caz, zise Wayne. Aproape c-am ajuns la secţie. E momentul să redevenim nişte borfaşi nenorociţi. Poate au măcar nişte biscuiţi înăuntru.

În biroul Poliţiei, Marasi îşi ţinea braţele încrucişate, în bună parte dorind să ascundă faptul că mâinile încă îi mai tremurau. Nu era corect. Participase până acum la nenumărate acţiuni în care se folosiseră arme de foc. Ar fi trebuit să fie obişnuită... şi totuşi, câteodată, după trecerea şocului – sentimentul de emoţie şi acţiune – constata că se simţea epuizată. Bineînţeles, în cele din urmă îşi revenea.

—Iată ce purta, domnule, spuse Reddi trântind pe masă o pereche de brăţări. N-avea alte bucăţi de metal pe corp, doar puşca şi ceva mărunţiş, cât să-i umple buzunarul. Am chemat-o Leecher de la sediul Primului Octant, ca să fim siguri că n-a înghiţit metal, dar nu vom şti cu certitudine decât după sosirea ei.

Aradel luă una dintre brăţări şi o întoarse pe toate părţile. Încăperea întunecoasă era un soi de balcon peste sala de dedesubt, în care se desfăşurau interogatoriile şi unde rămăsese prăbuşit asasinul împiedicat de Marasi să acţioneze. Se numea Rian, fără domiciliu, deşi reuşiseră să-i localizeze familia. Era legat cu frânghii de un bolovan uriaş din spatele scaunului. Încăperea nu conţinea elemente de metal, pentru că trebuia să poată primi în siguranţă Monedazvârlitori şi Deviatori. Podea de piatră, pereţi din scânduri groase, îmbinate cu pene tot din lemn. Părea aproape primitivă. Balconul cu pereţi din sticlă îi lăsa să-l vadă pe deţinut uitându-se în jos, fără a fi auziţi.

— Carevasăzică, este un Născut-din-Metal, spuse locotenentul Caberel, singura persoană care se mai afla în încăpere.

Femeia corpolentă luă cealaltă brăţară.

— De ce nu a comis asasinatul folosindu-şi puterile? Dacă l-a ucis pe Winsting utilizând viteza Feruchimică, aşa cum spune bătrânul Waxillium Doborâtorul, ar fi trebuit să procedeze şi astăzi la fel.

— Poate că nu el l-a ucis pe Winsting, spuse Aradel Poate că nu există nicio legătură între cele două atacuri.

— Totuşi, are profilul corespunzător, domnule, înterveni Reddi. Probabil că gărzile de corp ale lui Winsting ar fi avut încredere într-un membru al pazei personale a guvernatorului. Iar el i-ar fi putut duce cu vorba, ca să treacă de ei şi să-şi facă treaba.

— Este greu de imaginat că oamenii care-l păzeau pe Winsting l-ar fi lăsat chiar şi pe unul ca el singur înăuntru, cu obiectivul lor, domnule căpitan, spuse Aradel. După împuşcăturile care le-au curmat viaţa celorlalţi? Trebuie să fi fost nervoşi. Suspicioşi.

În încăperea de dedesubt, suspectul începu să se bâţâie pe scaun, înainte şi înapoi. Fantele care le-ar fi permis să-l audă erau închise, dar se simţea că omul mormăia ceva pentru sine.

— Haideţi să-i punem întrebări, spuse Cabarel.

— Din nou? vru să ştie Reddi. Ai mai auzit o dată. Nu face decât să mormăie.

— Atunci încurajează-l, spuse Caberel. Doar te pricepi destul de bine, Reddi.

— Presupun că mai poate primi câteva vânătăi pe faţă zise Reddi.

— Ştii bine că nu poţi face aşa ceva, interveni Marasi de lângă fereastră.

Reddi îi aruncă o privire.

— Să nu-mi citezi mie din statistici, Colms. Am constatat că pot face un om să vorbească, indiferent ce ai pretinde dumneata.

— De data asta nu-i vorba de statistici, continuă Marasi. Dacă-l torturezi, omul n-ar mai fi bun de pus sub acuzare. L-ar scăpa avocaţii lui, fără nicio îndoială.

Reddi se uită la ea încruntat.

— Atunci, trimiteţi după fiică-sa, zise Caberel aruncând aruncând o privire pe fişa cu datele bărbatului. O ameninţăm pe ea în faţa lui, fără să-i facem însă vreun rău. Iar el va vorbi.

Marasi se frecă pe frunte.

— Aşa ceva este interzis de lege, în mod specific, Caberel. Voi, oameni buni, nu ştiţi nimic despre Articolul 89? Omul are nişte drepturi.

— Este un criminal, spuse Reddi.

— Este doar suspect de crimă.

Marasi oftă.

— Nu mai puteţi acţiona ca în trecut, Reddi. Acum există legi. Care vor deveni din ce în ce mai stricte, iar avocaţii apărării sunt din tot mai abili.

— Avocaţii s-au dat de partea adversarilor, confirmă Cabarel clătinând din cap. Are dreptate ea.

După această victorie, Marasi tăcu. Desigur, nu se punea problema de a trăda vreun principiu – doar că ar fi fost mulţumită dacă poliţiştii învăţau să respecte regulamentele, indiferent de convingerile lor.

— După părerea mea, spuse Reddi, este regretabil că avem printre noi o persoană care ţine mai mult partea avocaţilor decât a dreptăţii. Colms e mai familiarizată cu modul lor de a acţiona, decât cu al nostru.

— Poate că aşa este, interveni Aradel cu voce joasă, dar severă. Şi te-ai putea gândi că tocmai de aceea am adus-o printre noi, domnule căpitan Reddi. Colms cunoaşte actualele coduri juridice. Dacă ai fi acordat mai multă atenţie legilor pe care-ai jurat să le aperi, poate că Daughnin nu s-ar mai fi întors pe stradă luna trecută.

Reddi se înroşi şi lăsă capul în pământ. Aradel se apropie de Marasi şi se uită de sus la deţinut.

— Te pricepi să interoghezi martori ostili doamnă locotenent?

— Mai puţin decât mi-ar plăcea, răspunse ea cu un surâs afectat. Aş vrea să încerc, dar am putea să mai aşteptăm câteva minute.

— De ce?

De departe se auzi o uşă trântită.

— Iată de ce, spuse Marasi.

În clipa următoare, uşa sălii de observare se deschise brusc, împinsă de Waxillium, care se apropia. Nu i se putea cere acestui om să-şi folosească din când în când mâinile? Wax intră cu paşi mari, urmat îndeaproape de Wayne care, din nu se ştie ce motiv, purta pe cap o caschetă de poliţist din Terris.

Waxillium privi în jos la deţinut, îşi îngustă ochii, apoi se uită la brăţările de pe masa din apropiere. Una dintre ele sări şi căzu de pe masă, împinsă de nevăzutele lui puteri Allomantice.

Wax bombăni.

— Acelea nu sunt metalminţi, zise el. Omul acesta este o capcană. Aţi fost traşi pe sfoară.

Se întoarse de parcă ar fi dat să plece. Wayne se trânti într-un fotoliu şi îşi ridică picioarele pe birou, aşezându-se lângă brăţări, apoi începu să sforăie.

— Stai puţin, asta-i tot? întrebă Reddi privindu-l pe Waxillium. N-ai de gând nici măcar să-l interoghezi?

— O să stau de vorbă cu el, spuse Waxillium. Ne-ar putea da câteva indicii care să ne ajute să-l prindem pe ucigaşul lui Winsting. Dar nu este el acela.

— Cum de eşti atât desigur, Waxillium? întrebă Marasi.

— Ca să împingi folosind metalminţi adevărate este nevoie de un efort mai mare, spuse Waxillium arătând cu degetul. Omul acela prea este pradă uşoară. Autorii, oricine ar fi ei, au mizat pe bănuiala noastră că în spatele crimei s-ar găsi vreuna dintre gărzile lui Innate; vor să ne repezim la acest om, să-l considerăm suspect. Dorinţa lor este să credem că avem în custodie asasinul. De ce, totuşi? Pun la cale ceva pentru diseară...?

Tulburat, se îndreptă spre uşă.

— Mă duc să discut cu deţinutul. Marasi, nu m-ar deranja încă o pereche de urechi.

Marasi tresări. Îi cerea ei ajutorul? Iată o schimbare, pentru că de obicei o făcea să se simtă vinovată când apărea şi ea şa locul crimei. Îi aruncă o privire lui Aradel, care îi dădu încuviinţarea, şi pe urmă se grăbi după Waxillium.

Pe scara ce ducea jos, Waxillium se opri şi se întoarse spre ea. Purta pălăria din Ţinuturile Necruţătoare. O folosea numai când „funcţiona în modul justiţiarului dur”.

— Am auzit că tu l-ai dovedit pe tipul ăsta.

— Aşa este.

— Bună treabă.

Vorbele n-ar fi trebuit să-i provoace asemenea emoţie, dar au reuşit. Doar nu avea ea nevoie de susţinerea lui.

Gestul era totuşi frumos.

Wax continuă să o studieze, de parcă i-ar fi stat pe buze să mai spună ceva.

— Ce este? întrebă Marasi.

— Venind pe drum încoace, am vorbit cu Zeul.

— În regulă..., zise Marasi. Mă bucur că eşti atât de credincios, încât să spui câte o rugăciune din când în când.

— Da, problema este că a vorbit şi El cu mine.

Marasi se uită în sus la el, încercând să înţeleagă ce voia să spună. Dar Waxillium Ladrian părea a fi cel mai onest om. Fir-ar să fie, uneori vorbea prea direct.

— Bine, zise ea. Şi ce ţi-a spus?

— Ucigaşul pe care-l căutăm este un Nemuritor-fără-Chip, spuse Waxillium pornind să coboare mai departe, o făptură care-şi spune Bleeder. Femeia îşi poate schimbe forma preluând oase de la morţi şi a înnebunit. Nici măcar nu ştie ce pune la cale.

Marasi îl urmă pe scări în jos, încercând să digere cele auzite. Nălucile-de-Ceaţă şi kandra... acestea făceau parte din Historica, nu din viaţa reală. Nu-i mai puţin adevărat că şi ea ar fi spus cândva că Miles O-Sută-de-Vieţi şi Waxillium Doborâtorul erau personaje din basme. Într-o surpinzătoare măsură ei confirmau legenda.

— Deci, acela ar putea să fie ea, spuse Marasi arătând spre peretele care îi despărţea de deţinut. Ea ar putea avea orice formă, orice chip! De ce eşti atât de sigur că nu acesta este ucigaşul?

— Pentru că guvernatorul este încă în viaţă, spuse Waxillium cu glas scăzut. Creatura din spatele acestei crime l-a ucis pe Winsting fără nicio dificultate, într-o cameră blindată, în spatele unui baraj format din gărzi de corp, după ce a declanşat cu bună ştiinţă un schimb de focuri în încăperea de deasupra. N-ar fi putut fi prinsă ca omul acesta. Este o înscenare.

Se uită la Marasi.

— Dar nu pot fi sigur, nu sută la sută. Aşa că am nevoie de tine ca să ne dăm seama cu ce ne confruntăm.

Ea dădu aprobator din cap şi el repetă acelaşi gest, pornind apoi mai departe, ieşind din casa scării şi cotind spre sala de interogatorii. Marasi simţi oarecare satisfacţie când caporalul de pază se uită la ea cerându-i încuviinţarea de a-i deschide uşa lui Waxillium.

Bietul captiv şedea cu mâinile legate strâns, holbându-se la masa din faţa lui. Mormăia ceva încetişor. Waxillium se duse direct la masă, se aşeză vizavi şi îşi puse pălăria pe masă. Marasi rămase în spate, unde – în cazul în care se înşelau în privinţa deţinutului – nu putea fi atinsă, dar putea oferi ajutor.

Waxillium bătu cu arătătorul în masă, de parcă s-ar fi gândit ce să spună. Deţinutul, Rian, ridică în fine privirea.

— Mi-a spus că vei veni să vorbeşti cu mine, rosti Rian cu glas scăzut.

— Cine? întrebă Waxillium.

— Zeul.

— Armonie?

— Nu. Ea. Mi-a spus că trebuie să-l omor pe guvernator. Trebuia să-l atac. Am încercat să nu ascult...

Waxillium privi printre gene.

— Ai întâlnit-o? Cum arăta? Ce chip purta?

— Nu-l poţi salva, şopti Rian. Îl va omorî ea. Mie mi-a promis libertatea, dar uite unde sunt, legat. Of, pentru numele lui Năruire!

Respiră adânc.

— Am ceva pentru tine. În braţ.

— În...

Waxillium avea un aer tulburat. Fără să vrea, Marasi făcu un pas înainte observând pentru prima oară o mică proeminenţă pe braţul deţinutului.

Până să apuce ea să citeze din prevederile legii pentru asemenea situaţii, Waxillium se ridică, puse mâna pe braţul omului şi făcu rapid o tăietură în piele. Scoase de acolo ceva plin de sânge. O monedă? Marasi făcu încă un pas înainte, iar deţinutul duse braţul însângerat la cap şi începu să murmure ceva pentru sine.

Waxillium şterse moneda cu batista. O cercetă, o întoarse pe partea cealaltă. Apoi înmărmuri pălind. Se ridică brusc în picioare.

— De unde-o ai? întrebă el.

Rian continuă doar să murmure.

— De unde? întrebă Waxillium, apucându-l pe bărbat de pieptul cămăşii.

— Waxillium, spuse Marasi venind în fugă şi apucându-l de braţ. Stai!

Se uită la ea, apoi îi dădu drumul lui Rian.

— Ce-i cu moneda aceea? întrebă Marasi.

— Un mesaj, spuse Waxillium strecurând moneda în buzunar. Omul ăsta nu ştie nimic folositor. Bleeder şi-a dat seama că l-am putea prinde. Ai planuri pentru diseară?

Marasi se încruntă.

— Ce... ce-mi ceri?

— Guvernatorul dă o petrecere. Steris zice că n-o va contramanda, în ciuda celor întâmplate, şi este o situaţie din aceea în care ea are întotdeauna dreptate. Innate va dori să arate că este puternic, nu-i va lăsa pe duşmanii săi politici să creadă că are ceva de ascuns sau că se teme. Trebuie să fim prezenţi acolo. Îţi garantez că şi Bleeder va fi.

8

Tânărul Waxillium, în vârstă de 12 ani, se uită pe rând când la o monedă, când la cealaltă. Ambele purtau pe avers imaginea Lordului Născut-din-Ceaţă arătând cu mâna întinsă spre Bazinul Elendel. Pe revers, fiecare avea imaginea Primei Bănci Centrale, din care mare parte era proprietatea familiei sale.

— Ce zici? întrebă Edwarn.

Avea o faţă severă şi o frizură impecabilă. Îşi purta costumul de parcă aşa s-ar fi născut îmbrăcat, dar pentru el era uniformă de război.

— Eu...

Tânărul Waxillium se uita când la una, când la cealaltă

— Este de înţeles că nu poţi sesiza diferenţa, spuse Edwarn. Trebuie să fii expert, de aceea au fost descoperite foarte puţine monede de acest fel. S-ar putea să existe câteva în circulaţie, dar nu putem şti câte. Una dintre ele este obişnuită; cealaltă are un defect cu totul special.

Trăsura continuă să huruie pe străzi, în timp ce Waxillium privea monedele. Pe urmă îşi făcu privirea să defocalizeze. Învăţase şiretlicul recent, de la un prieten, la o petrecere; era folosit pentru a face două desene să se animeze, prin suprapunere.

Privind în acest fel monedele din faţa lui, îşi încrucişă ochii astfel încât cele două imagini să se suprapună. Când imaginile se stabilizară, elementul care nu coincidea – unul dintre stâlpii de la clădirea băncii – îi apăru neclar, pentru că ochii nu focalizau pe el.

— Greşeala s-a produs din cauza unei defecţiuni în procesul de bater a monedelor, continuă unchiul Edwarn. Unul dintre muncitorii de la monetărie a venit acasă cu buzunarul plin de aceste curiozităţi, care n-ar fi trebuit să intre în circulaţie niciodată. N-o vei putea vedea, dar eroarea...

— Este la stâlpi, spuse Waxillium. În partea dreaptă pe imaginea băncii. Sunt prea apropiaţi.

— Aşa este. De unde ai ştiut? Cine ţi-a spus?

— Am văzut-o, spuse Waxillium înapoindu-i monedele.

— Prostii, zise unchiul Edwarn. Minciuna ta nu poate fi crezută, dar apreciez încercarea de a-ţi proteja sursa.

Ridică una dintre piese.

— Este cea mai valoroasă monedă cu defect din toată istoria oraşului Elendel. Valorează cât o casă mai mică. Cercetând-o, am învăţat ceva important.

— Că bogaţii sunt nesăbuiţi? Vor plăti mai mulţi bani pentru o monedă decât valoarea ei?

— Toţi oamenii sunt nesăbuiţi, numai că în feluri diferite, spuse unchiul Edwarn absent. Lecţia de care îţi vorbesc am învăţat-o în altă parte. Nu, această monedă mi-a relevat un adevăr dur, dar nepreţuit. Banii nu înseamnă nimic. Waxillium deveni extrem de atent.

— Cum?

— Numai aşteptările au valoare de schimb, Waxillium, spuse unchiul Edwan. Această monedă valorează mai mult decât altele pentru că aşa cred oamenii. Ei se aşteaptă la aşa ceva. Cele mai importante lucruri din lume valorează atât cât sunt oamenii dispuşi să plătească pentru ele. Dacă poţi face să crească aşteptările oamenilor... dacă îi poţi face să aibă nevoie de ceva... aceea este sursa bogăţiei. Posesia lucrurilor de valoare este ceva secundar faţă de crearea lucrurilor de valoare acolo unde ele nu există.

Trăsura se opri. Afară, o impresionantă succesiune de trepte din piatră ducea chiar la banca înfăţişată pe monedă. Unchiul Edwarn aşteptă să-i deschidă birjarul uşa, dar Waxillium sări singur jos.

Unchiul Edwarn i se alătură pe scări.

— Tatăl tău, spuse unchiul, este complet nepriceput la chestiunile economice. L-am instruit ani la rândul, dar el nu poate – sau nu vrea – să înveţe. Îmi pun mari speranţe în tine, Waxillium. Să devii bancher nu este singurul mod de a-ţi sluji familia. Totuşi, eu sper că după ziua de azi îl vei considera a fi cel mai bun.

— Eu nu voi fi bancher, spuse Waxillium urcând treptele.

— Nu? Te gândeşti serios să administrezi activitatea birjarilor, atunci?

— Nu, spuse Waxillium. Eu voi deveni erou.

Unchiul se hotărî să nu-i răspundă pe loc, pentru că ajunseseră aproape în capul scărilor. Dar în cele din urmă îi spuse şoptit:

— Ai 12 ani şi încă mai spui aşa ceva? M-aş fi aşteptat la o prostie ca asta de la sora ta, dar tatăl tău ar fi trebuit să-ţi scoată până acum gărgăunii din cap, cu bătaia.

Waxillium se întoarse spre unchiul său cu o privire gânditoare.

— Vremea eroilor a trecut, spuse unchiul Edwarn. Poveştile despre oameni care se remarcă în istorie aparţin altei lumi. Am ajuns în era modernismului, care este în acelaşi timp mai gălăgioasă şi mai tăcută. Priveşte în jurul tău. Acolo unde în trecut regii şi războinicii configurau lumea, acum sunt oamenii tăcuţi din birouri care fac acest lucru – şi îl fac cu multă, mult mai multă eficienţă.

Intrară în holul băncii, cu plafonul scund şi un şir de colivii construite din drugi de fier, în care oameni aduşi de spate primeau ori distribuiau bani lichizi de la sau pentru oamenii care stăteau la cozi. Unchiul său îl conduse pe Waxillium în partea din spate. Mobilierul din lemn de culoare închisă şi covorul parcă mucegăit dădeau impresia că se lăsa înserarea, deşi ferestrele erau deschise şi lămpile cu gaz aprinse.

— Am astăzi două întâlniri la care vreau să asişti, îi spuse unchiul Edwarn când intrară într-o cameră lungă, austeră.

Scaunele erau aşezate cu faţa la perete; era o cameră de de observaţie, un loc folosit pentru a spiona în timpul şedinţelor care se ţineau la bancă. Unchiul îi făcu semn să se aşeze, apoi trase un panou de perete, dând la iveală o fantă de sticlă prin care puteau vedea doi bărbaţi din încăperea învecinată. Unul era bancher, îmbrăcat cu veston şi pantaloni. Şedea la un birou impunător şi discuta cu un bărbat de vârstă mijlocie, în haine prăfuite, care ţinea în mâini o şapcă de fetru.

— Împrumutul ne va ajuta să mergem înainte, spuse bărbatul murdar. Să ne luăm o locuinţă în afara mahalalelor. Am trei fii. Vom munci din greu, vă promit, vom munci.

Bancherul se uită la el de sus, prelingându-şi privirea pe lângă nas, apoi frunzări nişte hârtii. Unchiul Edwarn acoperi fanta, surprinzându-l pe Waxillium cu mişcarea lui bruscă.

Unchiul se ridică şi Waxillium îl urmă, mutându-se pe alt grup de scaune din lungul aceluiaşi perete. O a doua fantă de spionaj le permise să privească în altă încăpere, asemănătoare primei. O femeie-bancher, îmbrăcată în jachetă şi fustă, stătea la un birou la fel de intimidant. Clientul însă era înalt, curat şi relaxat.

— Sunteţi sigur că aveţi nevoie de altă barcă, Lord Nikolin? întrebă angajata băncii.

— Bineînţeles că sunt sigur. M-aş deranja să vin până aici, dacă n-aş vorbi serios? Zău aşa! Voi cei de-aici ar trebui să-i permiteţi asistentului meu să se ocupe de aceste aranjamente. Pentru asta există asistenţi, până la urmă.

Unchiul Edwarn acoperi fanta cu o mişcare rapidă, apoi se întoarse spre Waxillium.

— Ceea ce vezi este o revoluţie.

— O revoluţie? întrebă Waxillium.

Studiase activitatea băncilor – bine, l-au forţat profesorii lui particulari să o înveţe.

— Mie mi se pare că este ceea ce se întâmplă în fiecare zi într-o bancă.

— Aha, spuse unchiul Edwarn. Cunoşti deja aceste lucruri. Şi căruia dintre cei doi clienţi le vom acorda împrumutul?

— Celui bogat, răspunse Waxillium. Presupunând că nu minte sau nu joacă teatru.

— Nu, Nikolin are o avere legitimă, spuse unchiul Edwarn. A lucrat cu banca noastră de nenumărate ori până acum şi niciodată nu omite să-şi plătească ratele.

— Prin urmare, lui îi veţi împrumuta bani, nu celuilalt.

— Greşit, spuse unchiul Edwarn. Le vom împrumuta ambilor.

— Veţi folosi creditul sigur al omului bogat pentru a diminua riscul de a-l ajuta pe cel sărac?

Unchiul Edwarn păru surprins.

— Ai avut profesori buni.

Waxillium ridică din umeri, dar în sinea lui se simţi atras. Poate că aceasta era modalitatea de a deveni erou. Poate că unchiul Edwarn avea dreptate şi frontiera se estompa, dispărând nevoia de oameni de acţiune. Poate că această lume nouă nu semăna deloc cu cea în care trăiseră Războinicul în Ascensiune şi Supravieţuitorul.

Waxillium avea capacitatea de a evalua corect riscurile, astfel încât să le dea bani celor care aveau nevoie de ei. Dacă într-o zi lumea va fi condusă de oameni în costum, nu puteau aceştia şi să o facă mai bună totodată?

— Evaluarea ta este corectă pe de o parte, spuse unchiul Edwarn fără a sesiza direcţia în care mergeau gândurile lui Waxillium, dar greşită pe de alta. Da, îl vom împrumuta pe omul sărac... Însă făcând acest lucru nu vom accepta să ne asumăm riscuri.

— Dar...

— Documentele pe care i le va prezenta bancherul îl vor lega pe pe muncitor de datorie într-un fel din care nu va putea să scape. Dacă nu-şi va plăti ratele, semnătura lui pe act ne va da nouă voie să ne ducem direct la angajatorul lui şi să-i reţinem un anumit procentaj din leafă. Dacă nu este de ajuns atât, vom putea face acelaşi lucru şi cu fiii lui. Omul bogat a făcut operaţiuni bancare cu noi de multe ori şi a negociat termeni tăioşi. Nu vom câştiga decât 3% din ceea ce îi vom da. Dar muncitorul este disperat şi nu-l va lua în seamă nicio altă bancă. El ne va plăti 12%.

Unchiul Edwarn se aplecă spre el.

— Celelalte bănci încă nu înţeleg. Acordă numai şi numai împrumuturi fără risc. Ele nu s-au schimbat odată cu lumea. Acum muncitorii câştigă mai mult ca niciodată şi sunt dornici să plătească pentru lucruri la care altădată nici nu visau. În ultimele şase luni am avansat agresiv în direcţia împrumuturilor pentru locuitorii de rând ai oraşului. Vin la noi grămadă şi în curând ne vor face foarte, foarte bogaţi.

— Dar voi îi veţi transforma în sclavi, spuse Waxillium îngrozit.

Unchiul scoase moneda cu defect şi o puse pe tejgheaua de lângă Waxillium.

— Această monedă este o greşeală. Una stânjenitoare. Acum valorează mai mult decât o mie de surate de-ale ei la un loc. Valoare creată acolo unde nu exista niciuna. Voi lua săracii acestui oraş şi voi face cu ei acelaşi lucru. Cum ţi-am spus, o revoluţie.

Waxillium simţi că i se făcea greaţă.

— Moneda este a ta, spuse unchiul Edwarn ridicându-se în picioare. Vreau să-ţi slujească drept aducere aminite. Darul care va...

Waxillium înşfacă moneda de pe tejghea şi ţâşni afară.

— Waxillium! strigă unchiul după el.

Banca era un labirint, dar Waxillium găsi drumul. Dădu buzna în încăperea strâmtă în care omul cel sărac primea consiliere de la bancherul specializat în împrumuturi. Muncitorul ridică ochii din teancul de hârtii; probabil că abia ştia să citească. Nu va înţelege pe ce îşi punea semnătura.

Waxillium depuse moneda pe birou în faţa lui.

— Aceasta este o monedă cu o greşeală de fabricaţie, ceva ce râvnesc colecţionarii. Ia-o, vinde-o la un magazin de curiozităţi – nu accepta mai puţin de două mii pentru ea şi foloseşte banii pentru a-ţi scoate familia din mahala. Nu semna documentele acelea! Îţi vor fi ca un laţ în jurul gâtului.

Wax se opri din povestit. Ridică moneda în faţa ochilor, studiind-o în timp ce se îndrepta spre petrecere în trăsură, alături de Steris.

— Ei bine? întrebă Steris, aşezată vizavi de el. Ce-a făcut unchiul tău?

— Era livid, bineînţeles, spuse Wax. Muncitorul a semnat hârtiile; n-a crezut că i-am dat ceva atât de valoros. Unchiul a intrat, a împrăştiat în jur numai minciuni, de parc-ar fi suflat rotocoale de fum frumos colorate şi a ridicat documentele.

Wax întoarse moneda pe partea cealaltă şi se uită la imaginea Lordului Născut-din-Ceaţă, gravată pe avers.

— Muncitorul – Jendel se numea – s-a sinucis aruncându-se de pe un pod opt ani mai târziu. Fiii lui mai datorează şi astăzi bani băncii, totuşi Casa Ladrian nu mai deţine participaţiuni la Prima Bancă Centrală; unchiul meu le-a vândut pe bani lichizi înainte de a devasta locuinţa şi a-şi înscena moartea.

— Îmi pare rău, spuse Steris cu voce stinsă.

— Este unul dintre motivele care m-au făcut să plec, spuse Wax. Evenimente de felul acesta – şi ceea ce s-a întâmplat în Sat, sigur. Mi-am spus că pornesc în căutarea aventurii; n-am avut niciodată de gând să devin un gardian al legii. Cred că undeva, în străfundul meu, am ştiut că nu pot schimba nimic în Elendel. Era prea mult, oamenii în costume erau prea abili. În Ţinuturile Necruţătoare, un bărbat înarmat însemna ceva. Aici e greu să-l vezi însemnând mai mult decât o relicvă.

Steris strânse din buze, lăsând să se vadă limpede că nu Ştia ce să spună. Wax n-o învinui. Se gândise adesea la cele întâmplate la bancă şi nu ştia nici în ziua de azi ce – sau dacă – ar putut face altfel.

Răsuci moneda între degete. Pe dosul ei, erau scrijelite cu cu litere mărunte cuvintele De ce ai plecat, Wax?

— Cum a dobândit Bleeder moneda? întrebă Steris.

— Nu-mi pot imagina, răspunse Wax. Eu am vândut-o înainte de a pleca în Ţinuturile Necruţătoare. În momentul acela, tatăl meu îmi blocase susţinerea financiară şi aveam nevoie de bani ca să-mi cumpăr cele necesare călătoriei.

— Şi cuvintele acestea?

— Nu ştiu, spuse Wax, băgând moneda în buzunar. Problema este că mă tulbură amintirea acestor întâmplări. Mi-am spus la vremea respectivă că am încercat să-l salvez pe bietul om, dar nu cred că era adevărat. Când privesc înapoi, aş spune că n-am vrut decât să-l înfurii pe unchiul meu. Şi acum sunt la fel, Steris. De ce am plecat în Ţinuturile Necruţătoare? Am vrut să fiu erou – am vrut să ies în evidenţă şi să devin cunoscut. Aş fi putut face mult bine luând poziţie în casa mea, aici, la Elendel, dar ar fi trebuit s-o fac fără să ştie nimeni. Plecarea, încercarea de a-mi construi în final un renume ca om al legii, a fost până la urmă egoistă. Chiar şi colaborarea cu poliţiştii de-aici mi se pare un act de impardonabil orgoliu.

— Mă îndoiesc că-ţi pasă, spuse Steris aplecându-se spre el, dar eu consider motivele tale irelevante. Salvezi vieţi. Mi-ai... salvat viaţa mie. Recunoştinţa mea nu este influenţată de ceea ce-ţi trecea ţie prin minte când ai făcut-o.

Wax îi întâlni privirea. Steris avea această înclinaţie spre momente de pură sinceritate, când dădea totul la o parte şi rămânea cu sufletul dezgolit.

Trăsura încetini şi privirea lui Steris se întarse repede spre fereastră.

— Am ajuns, dar va mai dura până intrăm. Sunt multe trăsuri înaintea noastră.

Wax se încruntă, deschise fereastra şi scoase capul afară. Într-adevăr, un şir de trăsuri şi chiar câteva automobile se înghesuiau pe drumul spre porticul Turnului ZoBell. Un zgârie-nori se înălţa cu vreo douăzeci de etaje spre cerul nopţii, vârful pierzându-se în ceţurile întunecate.

Wax se retrase în trăsură, iar ceţurile se rostogoliră înăuntru prin fereastra deschisă acum lângă el. Steris privi, dar nu-i ceru să tragă storul.

— Cred că vom întârzia, spuse Wax.

Dacă, desigur, nu inventa el ceva.

— Aceasta este prima petrecere care se desfăşoară în spaţiul din vârful turnului, spuse Steris scoţând din poşetă un mic carnet de însemnări, iar servitorii care se ocupă de trăsuri nu sunt obişnuiţi cu un trafic atât de aglomerat.

Wax zâmbi.

— Ai luat în calcul întârzierea, nu-i aşa?

Steris se opri la o pagină din carnet, apoi îl întoarse spre el. Acolo, cu ortografia ei ordonată, se afla agenda detaliată a evenimentelor petrecerii din acea seară. La punctul al treilea se specifica, 8:17 Intrarea în clădire probabil blocată din cauza aglomeraţiei, Lord Waxillium ne transportă la ultimul etaj prin Allomanţie, ceea ce este cu totul neadecvat şi în acelaşi timp uluitor.

El ridică din sprânceană şi se uită la ceasul de buzunar pe care îl purta la cingătoare – nu în veston – pentru a putea fi aruncat uşor împreună cu celelalte metale.

— Este 8:13 minute, îţi lipseşte precizia.

— Pe promenadă traficul a fost mai lejer decât m-am aşteptat.

— Vrei într-adevăr să rezolvăm situaţia pe această cale dură?

— De fapt, cred că este calea cea uşoară, spuse Steris. Dar cu totul neadecvată.

— Cu totul.

— Din fericire, ai reputaţia că faci lucruri din acestea, iar de la mine nu se aşteaptă nimeni să te ţin în frâu. Mi-am pus totuşi lenjerie neagră, ca să nu fie chiar atât de vizibilă de jos în timpul zborului.

Wax zâmbi, apoi duse mâna sub banchetă, de unde scoase pachetul pe care i-l trimisese Ranette. Şi-l îndesă sub btaţ, apoi împinse uşa şi o deschise.

— Oamenii te subestimează, Steris.

— Nu, zise ea păşind pe trotuarul ceţos.

Wax văzu că purta pantofi bine închişi pe picior.

— Nu fac decât să considere că mă cunosc, când de fapt nu este aşa. A înţelege convenţiile sociale nu este acelaşi lucru cu a le trece cu vederea. Aşadar, cum facem să... Oh!

Rosti ultimele cuvinte în timp ce Wax o cuprinse într-o îmbrăţişare strânsă, apoi scoase pistolul „Răzbunare” din toc şi trase un glonţ în jos – între trei bolovani – la picioarele lor. Zâmbi când din trăsuri se iviră capete, cât era şirul de lung. Va trebui acum să-i lase pe Wayne şi Marasi să se descurce singuri, ceea ce putea fi chiar mai bine. Erau astfel feriţi de priviri.

Wax îşi diminuă greutatea, se poziţionă împreună cu Steris în unghiul corect faţă de glonţ şi împinse. Ţâşniră oblic spre cer, zburând pe deasupra trăsurilor care stăteau la coadă. Aterizară pe una dintre ornamentaţiile clădirii, cu câteva etaje mai sus. Steris se agăţa de el ca o pisică atârnată deasupra oceanului, cu ochii cât cepele. Apoi îi dădu drumul cu băgare de seamă şi porni să înainteze până la marginea ornamentului de piatră, scrutând adâncimile neguroase. Dedesubt trepidau lumini: caleşti, felinare stradale, lampioane ţinute în sus de pietoni. Printre neguri, cele mai multe nu erau decât globuri şi umbre.

— Mă simt de parcă aş pluti pe o mare de fum şi ceaţă, spuse ea.

Fuioarele de ceaţă se răsuceau şi clocoteau de parcă ar fi fost vii. Volburi şi vârtejuri păreau să străbată curenţii de aer într-o neîntreruptă frământare.

Wax deschise pachetul de la Ranette, extrăgând toată funia strâns încolăcită înăuntru. Se uită în sus. În bilet, Ranette îi cerea să experimenteze utilizarea unei frânghii în salturile produse prin Allomanţie, apoi să-i facă un raport.

— Ai ţinut să vii astă-seară, spuse Steris. Este mai mult decât dorinţa de a-l întâlni pe guvernator. Eşti la muncă. Citesc asta în tine.

Wax cântări frânghia – îngreunată la un capăt cu un cârlig de fier – căutând să simtă ce-ar fi însemnat să o arunce.

— Vezi, îmi dau seama pentru că eşti cu toate simţurile la pândă. Eşti un prădător, Waxillium Ladrian.

Vânez prădători.

— Şi tu eşti unul.

Steris îl privi prin negurile translucide care dansau între ei. Ochii îi scăpărau, reflectând strălucirea mării de ceţuri de dedesubt.

— Eşti ca un leu. În cea mai mare parte a timpului eşti numai parţial lângă mine. Te relaxezi, pe jumătate adormit. Faci ceea ce ai de făcut, îndeplineşti treburile casei, dar nu înfloreşti. Pe urmă apare prada. Te trezeşti. Impulsul de iuţeală, mânia şi puterea; asaltul, pulsaţia, acceleraţia vânătorii. Acesta eşti tu cu adevărat, Waxillium Ladrian.

— Dacă ceea ce spui este adevărat, atunci toţi oamenii legii sunt prădători.

— Cei veritabili, poate. Nu ştiu să fi întâlnit altul.

Când Wax se uită în sus, îi urmări privirea.

— Iată întrebarea mea. Ce vânezi în seara asta?

— Bleeder va fi aici.

— Ucigaşa? De unde ştii?

— Va încerca din nou să-l omoare pe guvernator, spuse Wax. Va dori să mă pună pe mine la încercare, să vadă dacă reuşesc să mă apropii, să evalueze cum reacţionez.

— Te porţi de parcă ar fi ceva personal între voi doi.

— Regret că nu este.

Altcineva ne dirijează acţiunile.

— Regret că n-o cunosc pe Bleeder suficient de bine pentru ca această situaţie să devină ceva personal, pentru că m-aş simţi stimulat. Dar o interesez cu siguranţă, ceea ce înseamnă că nu pot să ratez această petrecere. În caz contrar, ar înţelege un îndemn să lovească.

Wax încolăci toată frânghia într-o mână, ţinând-o astfel încât capătul terminat cu cârligul de fier să penduleze liber. Întinse braţul şi Sterris se apropie imediat de el.

Căută o linie de metal direcţionată spre una dintre grinzile de oţel încastrate în piatra de sub picioare. Cu atât de multă piatră în cale, grinda nu-i va oferi obişnuitul punct de sprijin solid – dar cum era lată şi rezistentă, va fi totuşi suficientă pentru ce îi trebuia acum. Wax împinse şi ţâşni în aerul nopţii transportând-o cu el pe Steris. Zgârie-norii precum cei de faţă îi puneau o problemă, pentru că se ascuţeau pe măsură ce se înălţau. Mai mult, o mare parte dintre punctele pe care îşi putea sprijini picioarele erau cornişe înguste, care nu-i permiteau să împingă direct în sus – ci îl propulsau uşor în afară, pe o traiectorie care forma un unghi cu clădirea. În orice caz, cu cât urca, cu atât se depărta mai mult de perete. De obicei contracara acest efect folosindu-se de pistol şi de capacitatea de a-şi diminua greutatea. Ceea ce nu ar fi funcţionat şi de această dată, când o transporta şi pe Steris.

Funia lui Ranette şi cârligul l-ar putea ajuta. Atinse o înălţime la care începu să încetinească, deoarece punctul de împingere rămăsese prea mult în urmă şi nu-i mai folosea să se ridice. Ca de obicei, deviase cam trei metri faţă de clădire. De aceea, când încetini, azvârli capătul cu cârlig spre un balcon şi îl Împinse desfăşurând frânghia până la balustrada acestuia. Cârligul pătrunse printre barele de metal din parapet, dar nu se fixă. Wax pluti în derivă şi se opri, într-o poziţie precară, riscând să cadă într-o parte, departe de clădire. Blestemă şi încercă din nou, iar de această dată reuşi să fixeze cârligul într-o poziţie stabilă

Se trase spre perete, ca peştele când se înfăşoară firul cu mulineta. Manevra îi aduse pe amândoi la balcon. O lăsă pe Steris şi încolăci din nou frânghia, uitându-se în sus.

— Bine lucrat.

— Prea lent, răspunse Wax absent.

— Oh, Doamne!

El zâmbi, o prinse din nou şi Împinse ţâşnind de la balcon mai sus. De această dată, când se apropie de jumătatea distanţei până la nivelul de desfăşurare a petrecerii, lansă cârligul spre un balcon pe lângă care trecură în mare viteză, agăţându-se ferm de el. Continuă să împingă, urcând pe lângă balconul rămas în dreapta. Pe urmă, o smucitură puternică de frânghie îl făcu să se răsucească în zbor şi să vireze spre clădire.

Wax atinse peretele mai întâi cu cizmele, ţinând frânghia într-o mână, cu cealaltă înconjurând-o pe Steris. Aterizară la doi centimetri de balcon. Mai bine, mai bine! Marea slăbiciune la un Monedazvârlitor ca el era faptul că putea doar să Împingă diverse obiecte, niciodată să Tragă folosindu-se de ele. O coardă ar putea fi într-adevăr utilă.

Scutură cârligul până ce reuşi să-l desprindă. Era penibil. Ce se întâmpla dacă avea nevoie să-l desprindă în timp ce se afla în zbor sau în mijlocul unei lupte? N-ar fi putut Ranette să facă cârligul să se desprindă cumva la ordin? Împinse în balcon, pornind amândoi în sus din nou. Steris îşi înfipse degetele în umerii lui. Negurile se desfăşurau leneş împrejurul lor. Un Monedazvârlitor se simţea mai bine cu cât urca mai sus – oricât ar fi căzut de sus, aruncând o singură monedă şi Împingând corect putea ateriza în siguranţă.

— Mereu uit cât de ameţitor poate fi, puse Wax încetinind ascensiunea. Închide ochii.

— Nu, zise Steris.

Părea a nu mai avea suflu.

— Este... este minunat.

Cred că n-o voi înţelege niciodată pe femeia aceasta, îşi spuse Wax. Ar fi putut să jure că era îngrozită. Următoarele câteva salturi se desfăşurară fără peripeţii, pe măsură ce el se obişnuia cu frânghia. Coarda este mult prea voluminoasă, se gândi el. S-o târăşti după tine ar fi o serioasă bătaie de cap. Iar cârligul se putea încurca uşor. Dacă ar fi s-o folosească într-o luptă, ar trebui probabil să lase frânghia în urmă, după primul salt.

Astă-seară funcţiona totuşi destul de bine şi, în numai câteva secunde, ajunseră din balans pe balconul de la ultimul etaj, cu fusta ei şi panglicile mantiei lui fluturând. Aici se afla un grup mic de invitaţi la petrecere, care la sosirea lui Wax scoaseră exclamaţii de uimire, iar unul chiar scăpă din mână un pahar. Wax îşi îndreptă trupul şi o puse pe Steris jos. Deşi trecuse prin ce trecuse, Steris îşi reveni rapid, îşi aranjă fusta şi îşi dădu părul pe spate, punându şi în ordine şuviţele rebele.

— Cred, spuse ea şoptit, ca ţi-ai făcut o intrare la înălţimea reputaţiei tale.

— Măcar am alertat gărzile, spuse Wax, salutând cu o înclinare a capului oamenii postaţi la marginea balconului care nu-i scăpau din ochi.

Îşi făceau treaba, era reconfortant să-i vezi. Niciun Monedazvârlitor nu putea veni la petrecere fără să fie văzut. Cu toate acestea, pe el nu-l opriră. Era un personaj prea important, de care nu merita să se ocupe.

Wax înfăşură frânghia cu cârlig cu tot şi o legă la brâu, pe sub haină, ceea ce o făcu pe Steris să-şi dea ochii peste cap. Pe urmă îşi puse mâna pe braţul lui. Înainte de a pleca de la Conacul Ladrian, îl pregătise cu minuţiozitate, instruindu-l cum să calce şi ce ţinută să adopte – a şasea oară de când erau împreună. Probabil, pentru că el nu făcea niciodată ceea ce se cuvenea. Într-adevăr, şi în seara aceasta el o prinse de braţ cu un gest mai familiar decât îi explicase ea. Doar erau logodiţi, Rugina naibii, avea dreptul s-o ţină de braţ.

Steris îi aruncă o privire aspră, dar nu rosti niciun cuvânt când Wax împinse uşile de la balcon deschizându-le dintr-o singură mişcare Allomantică şi amândoi îşi făcură intrarea în plină petrecere.

9

De la picioarele Turnului ZoBell, Wayne îi privi Wax şi Steris dispărând în ceţuri. Dădu din cap, apoi scoase o bilă de gumă din cutiuţa din buzunar. Îşi procurase mai multe. De fapt era chiar distractiv să le mesteci.

O băgă în gură dintr-o aruncătură, spunându-şi că prietenul său era un prost dat naibii. În mod clar, Wax continua mizeria de logodnă cu Steris pentru că îi lipsea Lessie foarte mult. De aceea, Wax alesese un mariaj pentru care nu era nevoie de implicare emoţională. Iată ceva la fel de uşor de înţeles precum faptul că ai ajuns la fundul halbei, într-o crâşmă unde berea este îndoită cu apă.

Wayne întinse mâna ajutând-o pe Marasi să coboare din trăsură.

— Arăţi bine, îi spuse ea. Mă mir c-ai fost de acord să te îmbraci aşa.

Wayne se uită în jos la costumul care i se potrivea perfect, continuând să mestece absent. Marasi părea uimită să-l vadă în costum, asortat cu pălăria modernă de pe cap şi o cravată verde-închis. De ce n-ar avea un asemenea costum? Avea costume cerşetor, de poliţist şi de doamne bătrâne. Omul are nevoie să se poată pierde în peisaj. În Ţinuturile Necruţătoare îi trebuise un costum elegant şi ridicol.

Prostia de coadă era atât de lungă, încât şi aluminiul ar fi ruginit în răstimpul de care ar fi avut ei nevoie ca să ajungă până la jumătatea ei. Al naibii Wax şi şmecheriile lui, îşi spuse Wayne. Ar fi putut măcar să-l ia cu el pe Wayne în locul lui Steris.

Mai în faţă la rând, ciudat lucru, o pereche era obligată să dea înapoi, spre trăsura lor, în ciuda faptului că aşteptase o mulţime de timp. Ce se întâmpla acolo? Oameni importanţi precum aceştia nu sunt de obicei alungaţi de la o petrecere, nu-i aşa? Toată lumea avea invitaţie, chiar dacă a lui era un fals. La fel ca aceea pe care i-o dăduse zgripţuroaicei aceleia de la şcoală.

Ei bine, nu puteau şti nimic sigur până ce nu ajungeau. Iar coada înainta înceeeeeet.

— Tipul pe care l-aţi prins a zis ceva folositor? o întrebă pe Marasi.

— Nu, răspunse ea. Nu e-n toate minţile. Am găsit totuşi în el ceea ce pare a fi o ţepuşă Hemalurgică.

— A naibii rugină! Ai auzit şi tu de-aşa ceva?

— Am reuşit să citesc cartea, răspunse Marasi absentă Până la urmă, Moarte mi-a dat-o mie mai întâi, iar Waxillium m-a lăsat s-o copiez. Prizonierul nostru avea băgată sub piele o bucată de metal. După ce i-am scos-o, s-a calmat. Dar refuză în continuare să vorbească.

În cele din urmă, după o căruţă de vreme, le veni rândul să intre. Marasi prezentă invitaţia. Matahala postată la intrare o cercetă încruntându-se.

— Din păcate ni s-a poruncit să nu acceptăm invitaţii nenominale, care nu sunt în posesia persoanelor cărora le-au fost trimise. Din pricina tentativei de asasinare a guvernatorului nu-i putem lăsa să intre decât pe invitaţii ale căror nume sunt trecute pe listă.

— Dar, zise Marasi...

— Uite ce-i, interveni Wayne. Suntem oameni imprtanti. Nu vezi ce cravată modernă am?

Lângă uşă ieşiră în faţă câţiva bărbaţi în uniforme negre cu un aer ameninţător. Nemernica securitate a guvernatorului. Poliţiştii erau oameni în carne şi oase – ah, da, poate că din când în când îi mai rupeau omului gâtul, dar proveneau de pe stradă, ca toată lumea, însă stafiile acestea... nici măcar suflet nu aveau.

— Eu i-am salvat azi viaţa guvernatorului, spuse Marasi Cu siguranţă pe mine nu mă puteţi respinge.

— Mă tem că nu pot face nimic, spuse matahala, cu o figură complet lipsită de expresie.

Da, aici se petrecea ceva ciudat.

Wayne o prinse pe Marasi de braţ şi o trase într-o parte.

— Să mergem, mânca-i-ar rugina de idioţi.

— Dar...

Wayne se uită peste umăr în spate şi la momentul cel mai potrivit ridică o bulă de viteză.

— Aşa, carevasăzică, spuse el. Alt plan!

— Pari emoţionat, zise ea inspectând marginile bulei.

Erau mai clar conturate decât de obicei, pentru că ceaţa dinăuntrul bulei continua să se mişte, în timp ce aceea dinafară atârna îngheţată în aer, de parcă ar fi fost o plasă.

— Sunt un tip uşor de emoţionat, spuse Wayne grăbindu-se să revină la bariera unde se afla matahala.

Wayne reuşise să cuprindă bariera în bulă, dar nu şi matahala. O precizie de ceasornicar, din partea lui. Îl aştepta deja un mic piedestal.

— Cred că ai renunţat prea repede la posibilitatea de a intra ca lumea, spuse Marasi încrucişându-şi braţele.

— Numele noastre apar aici, spuse Wayne atent să avanseze în timp ce citea lista. Pe coloana celor nominalizaţi să nu intre. Puteai să aduci câte argumente pofteai.

— Cum? întrebă ea înghesuindu-se lângă el. La dracu! I-am salvat viaţa, nenorocitul.

— Marasi! zise Wayne zâmbind, începi să te exprimi ca un om normal.

— Din cauza ta, spuse ea, apoi făcu o pauză. Ticălosule!

Wayne zâmbi mestecând gumă şi plescăind.

— I-ai salvat viaţa guvernatorului, în regulă, dar probabil cei care vor să te ţină la distanţă sunt gărzile lui, nu el. I-ai împroşcat cu noroi pentru că unul dintre ei s-a vândut şi i-ai pus într-o situaţie neplăcută pentru că ai băgat de seamă înaintea lor.

— Dar asta este o meschinărie! Se joacă cu viaţa guvernatorului!

— Oamenii sunt meschini.

Făcu un salt graţios într-o parte.

— De ce faci mişcări dintr-astea?

— Dacă stau prea mult pe loc, risc să fiu văzut, chiar dacă în intriorul bulei avansăm cu viteză. Dacă nu ne oprim, nu vom avea contururi clare şi, cu ceaţa de-afară, nu ne vor putea repera.

Începu şi ea să se mişte, fără tragere de inimă.

Wayne mai aruncă o privire pe liste şi recunoscu un nume.

— Ah, iată. Acesta va fi perfect.

— Wayne, ai să ne bagi în bucluc, asta ai să faci.

— Numai dacă vor pune mâna pe noi!

Arătă cu mâna.

— Au două liste – oameni pe care trebuie să-i refuze cu orice chip şi oameni cărora le vor permite să intre. Vezi ce scrie? Patru nume mai jos? Zice că omul a anunţat că s-ar putea să nu vină, iar ei trebuie să se asigure că nimeni altcineva nu foloseşte invitaţia lui.

— Wayne, spuse Marasi, acela este profesorul Hanlanaze Este un matematician strălucit.

— Hm, făcu Wayne frecându-şi bărbia. De la Universitate.

— Nu, de la Noul Seran. Este autorul unor descoperiri legate de tehnologia combustiei.

Wayne întinse gâtul.

— Vine din afara oraşului. Este posibil ca oamenii să nu-l cunoască.

— Îl cunosc, după reputaţie.

— Dar personal?

— Trăieşte destul de retras, spuse Marasi. Este invitat des la petreceri ca asta, dar nu vine decât rareori. Wayne îşi citesc în priviri. Nu-l poţi imita.

— Care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?

— Să fim prinşi, spuse ea continuând să se mişte lângă el prin bula de viteză. Ne aruncă-n închisoare, ne acuză de conspiraţie, îi creăm neplăceri lui Waxillium.

— Aici la urmă, zise Wayne revenind cu paşi mari în locul în care se afla când a accelerat timpul, ai cel mai bun argument ca să mă determini să încerc ce n-a mai făcut nimeni. Vino înapoi, ca să pot coborî bula de viteză. După aceea va trebui să ne facem rost de nişte arme.

Marasi păli apropiindu-se de el.

— Dacă încerci să strecori înăuntru arme...

— Nu pistoale, spuse Wayne zâmbind. Altfel de arme. Matematica.

— Prin urmare, kandra este pe-aici, spuse Steris în şoaptă, cum stătea agăţată la braţul lui Wayne, cercetând încăperea din priviri. Pe undeva.

Apartamentul din Turnul ZoBell ocupa în întregime ultimul nivel, separat de exterior prin pereţi de sticlă. Luminile blânde de la zeci de candelabre se reflectau în pahare cu vin, bijuterii cu diamante şi paiete de pe rochii. Apăruse o modă nouă. Atât de opac era el în faţa modei, încât nici nu băgase de seamă ce schimbare spectaculoasă se produsese?

Steris era îmbrăcată în ceva mai tradiţional – un fel de rochie dreaptă şi uşor străvezie, cu o pernuţă foarte mică la spate şi talia bine marcată. Gulerul şi manşetele erau totuşi împodobite cu paiete şi toată ţinuta era diafană, mai uşoară decât ceea ce purta ea de obicei şi, ca să fie drept, îi venea foarte bine. Montura de paiete o apropia oarecum de celelalte ţinute foarte moderne.

Participanţii la petrecere se mişcau printre numeroase mese pline cu băuturi şi mici vitrine risipite pe podeaua acoperită cu mochetă roşie. Wax şi Steris trecură pe lângă una dintre ele, un suport cu o cutie de sticlă adăpostind un bulgăre de aur neprelucrat, mare cât capul unui om. Suprafaţa lui strălucea în lumină

Metale Allomantice, îşi spuse Wax trecând pe lângă altă vitrină. Zeci de specimene, cu plăcuţe ce precizau provenienţa bulgărelui sau filonului. Stârneau conversaţii în încăpere, căci oamenii stăteau de vorbă ţinând în mână pahare cu băuturi colorate.

— Atragi atenţia, observă Steris. Nu sunt sigură că a fost o idee bună să te îmbraci aşa.

— Mantia-de-ceaţă este un simbol, spuse Wax. Pentru aducere aminte.

Reuşise să-l convingă să renunţe la pălărie, dar nu şi la mantie.

— Te face să arăţi ca o brută.

— Aşa şi trebuie. Poate se vor gândi de două ori înainte să-mi spună o minciună; nu vreau să particip la jocurile lor.

— Dar faci deja parte din jocurile lor, Lord Waxillium.

— Acesta este şi motivul pentru care nu-mi place să merg la petreceri.

Ridică mâna făcând-o să tacă.

— Ştiu, este important să fim aici. Hai să mergem să stăm de vorbă cu participanţii pe care-ai stabilit că trebuie să-i abordăm.

Steris avea întotdeauna o listă întocmită cu mare grijă. Era singura persoană de care auzise el că venea la cocteil cu un desfăşurător.

— Nu, spuse ea.

— Nu?

— Este ceea ce facem de obicei, spuse Steris zâmbind într-un anume fel spre Lady Mulgrave – avea diferite feluri de a zâmbi – când trecură pe lângă ea. Astă-seară tu eşti cel care urmăreşte un scop precis. Hai să ne ocupăm de el şi să-l găsim pe ucigaş.

— Eşti sigură?

— Da, spuse ea, făcând cu mâna altui cuplu. Este de datoria unei soţii să se intereseze de pasiunile soţului ei, dacă nu chiar să se implice în ele.

— Nu este nevoie să faci acest lucru, Steris. Eu...

— Te rog, spuse Steris. Este.

Wax nu continuă să mai argumenteze. Adevărul era că îi făcea plăcere. Existând posibilitatea ca Bleeder să se afle pe acolo pe undeva, Wax nu va putea oricum să se relaxeze.

Aşadar, ce putea face ca s-o găsească pe creatura aceasta? Încă şi mai important, cum putea să doboare pe cineva care se mişca fără a fi prea vizibil? Spre deosebire de Allomanţie – care însemna ardere pe câteva niveluri standard –, puterile Feruchimice puteau fi folosite toate deodată. Bleeder era capabilă să-şi epuizeze metalminţile într-o singură izbucnire de viteză – doborând probabil zeci de persoane cât ai clipi din ochi. Poate chiar sute. Wax nu va fi în stare să intervină în niciun fel.

Poate că nu-i vor mai rămâne însă suficiente resurse pentru acest lucru. Ea nu putea să înghită metale, cum putea un Allomant pentru a-şi reîncărca rezervele. Ea trebuia să se bazeze pe viteza depozitată în prealabil, iar ţepuşa şi-o dobândise abia recent. Uciderea participanţilor la petrecerea lui Winsting, consumase probabil mare parte din ceea ce reuşise, teoretic, să stocheze în ultimele câteva săptămâni.

Prin urmare, Wax avea la dispoziţie două opţiuni. Să o omoare înainte de a trece ea la acţiune sau să o provoace, într-un fel sau altul, făcând-o să-şi epuizeze rezervele Feruchimice, înainte de a face rău cuiva.

Wax se apropie de bar, ceru ceva de băut, apoi se întoarse să cerceteze mulţimea. Trecuseră douăzeci de ani de când nu mai frecventa înalta societate, iar cei doi ani scurşi de la revenirea în Elendel încă nu îndepărtaseră complet rugina. Toţi de aici aveau acelaşi comportament fals – discutau lejer, cu un aer vesel, studiat, dar în secret îşi urmăreau interesele. Un ucigaş nu găsea loc mai bun decât acesta pentru a se ascunde.

Cu paharele în mâini, Wax coborî de la bar şi îşi activă bula de oţel.

Nu-i reuşea întotdeauna şi nici nu ştia prea bine cum făcea când reuşea. Ah, principiile mecanice de bază erau evidente: ardea oţel, apoi Împingea uşor spre exterior, în toate direcţiile simultan. Dar cum învăţase să evite metalul din propriul corp? Nu ştia nici până în ziua de azi. Era ceva ce venise cu timpul.

Cu bula activată, instinctele lui Allomantice începeau să caute fragmente de metal care veneau rapid spre el făcându-l să Împingă în ele cu tot mai multă forţă, pe măsură ce se apropiau. Wax devenea din ce în ce mai priceput. Îl ajutau exerciţiile, când el stătea în faţa lui Darriance, iar acesta trăgea în pieptul lui protejat cu armură şi o căptuşeală groasă de peste treizeci de centimetri. Nu putea să devieze gloanţele, dar bula îi era de folos.

— Ce-ai făcut? îl întrebă Steris când ajunse la ea. Brăţara mea e gata să-mi sară de pe mână.

— Scoate-o, spuse Wax. Nu vreau să porţi nimic de metal, în eventualitatea unei lupte între Allomanţi.

Steris ridică din sprânceană, dar îşi scoase brăţara şi o puse în poşetă. Wax îşi notă în minte o excepţie în privinţa ei.

— Nu ştiu dacă este important, zise Steris. Dar în locul acesta mişună metale, fără niciun dubiu. Ce faci cu băutura din mână?

Wax ridică privirea. Tocmai terminase de pus pe ascuns puţin praf maroniu în cană.

— Mi-am luat apă, răspunse el. Praful o va face să arate ca un brandy. Dacă mai târziu mă voi preface că sunt beat, acesta mă va stimula.

— Fascinant, spuse Steris.

Părea cu adevărat impresionată.

Se deplasară prin încăpere, trecând pe sub un candelabru. Ţurţurii de cristal – suspendaţi cu sârmă – se depărtareă uşor de Wax, precum acul busolei când întâlneşte polul magnetic corespunzător. Din greşeală, Wax doborî un bulgăre de aur când trecu pe lângă el. Fir-ar să fie! Deşi ştia că nu este lucru înţelept, Wax îşi micşoră bula de oţel.

— Hai să-l căutăm pe guvernator, spuse Steris.

Wax încuviinţă dând din cap. Nu reuşea să scape de sentimentul că în orice direcţie ar fi luat-o, cineva îndrepta arma spre spatele lui.

Altcineva ne dirijează mişcările, justiţiarule.

Pete roşii pe pereţi. Lessie în braţele lui, moartă deja. Mâinile lui mânjite de sângele ei...

Nu. Depăşise acea etapă. Jelise. Nu se va lăsa tras în jos din nou de acea spirală. Cum înaintau prin mulţimea adunată la petrecere, o pereche de nobili mai puţin importanţi, îmbrăcaţi în culori, încercă să-i intercepteze, dar Wax le aruncă o privire încruntată şi fu suficient pentru a-i determina să renunţe.

— Lord Waxillium..., spuse Steris.

— Ce este? întrebă Wax. Ai zis că ne ducem la guvernator.

— Asta nu înseamnă că poţi să mârâi la toţi ceilalţi.

— Eu n-am mârâit.

A mârâit el?

— Data viitoare să mă laşi pe mine să mă ocup, spuse Steris dirijându-l pe lângă un piedestal pe care – ciudat lucru – nu se afla nimic. Pe plăcuţă era scris: ATIUM, METALUL PIERDUT.

Când tocmai se apropiau de guvernator – care era înconjurat de o mulţime de oameni în apropierea ferestrelor dinspre nord, un bărbat cu papion galben-aprins îl remarcă pe Wax. Grozav. Lordul Stenet. Iar va dori să-i vorbească despre preţul textilelor. Dar, desigur, nu va recunoaşte, nu de la început. Pe aici oamenii nu spuneau niciodată ce gândeau.

— Lord Waxillium! exclamă Stenet. Tocmai mă gândeam la dumneata! Cum avansează pregătirile de nuntă? Să mă aştept la o invitaţie în curând?

— Nu prea curând, îi răspunse Steris. Abia ne-am hotărât la ce preot să apelăm. Dar dumneata? Logodna dumitale este pe buzele tuturor!

Lordul Stenet rămase perplex.

— Oh, despre asta...

Îşi drese glasul. Steris insistă, dar Stenet îşi găsi o scuză imediat, schimbă subiectul, apoi se retrase politicos.

— Ce-a fost asta? întrebă Wax.

— Omul o înşală, răspunse Steris distrată. Este evident că subiectul îl stânjeneşte.

— Bine lucrat, spuse Wax. Te pricepi de minune la asemenea situaţii.

— Sunt eficientă.

— Aşa am spus şi eu.

— Există o diferenţă, zise Steris scuturând din cap. În această încăpere se află adevăraţi maeştri ai interacţiunii sociale. Eu nu sunt ca ei. Am învăţat regulile sociale, le-am studiat, iar acum le pun în aplicare. Altă femeie ar fi purtat conversaţia şi s-ar fi despărţit de el lăsându-l fericit, dar tulburat. Eu am folosit forţa brută, ca să spun aşa.

— Eşti o femeie bizară, Steris.

— Spune singurul bărbat de-aici care poartă arme la cingătoare, veni replica ei, un bărbat care, fără să-şi dea seama încearcă să Împingă cerceii jos de la urechile femeilor pe lângă care trece. N-ai băgat de seamă că lui Lady Remin i-a căzut cercelul în paharul de băutură, nu-i aşa?

— Mi-a scăpat.

— Păcat! A fost distractiv. Acum haide, ocoleşte; nu vreau să legăm nicio conversaţie cu Lord Bookers. Este îngrozitor de plictisitor.

Wax o urmă coborând trei trepte, trecură pe lângă o vitrină în care făcură să zornăie bulgării strălucitori de cositor şi apoi pe lângă câteva tablouri cu faimoşii Cositoreni, inclusiv câteva schiţe ale Lordului Născut-din-Ceaţă – care fusese şi el Cositorian înainte de Catacendre. E nostimă Steris, să zică despre altcineva că e plictisitor...

— Te gândeşti că este o ironie să observ eu când o persoană este plictisitoare – atâta timp cât eu însămi am reputaţia unui asemenea defect de caracter.

— Eu nu m-aş fi exprimat în aceşti termeni.

— Nu face nimic, spuse Steris. După cum am mai afirmat şi altă dată, sunt conştientă de ceea ce se spune despre mine. Trebuie să-mi accept felul de a fi. Şi recunosc când altcineva este plictisitor, aşa cum şi tu recunoşti un Allomant – ca pe un coleg ale cărui talente nu vreau neapărat să le pun la încercare.

Wax se trezi zâmbind.

— Ca fapt divers – spuse Steris cu voce scăzută, îndreptându-se locul în care guvernatorul discuta cu stăpânul casei, Erikell –, dacă identifici criminala, du-mă la ea. Mă voi strădui s-o încânt cu detalii despre situaţia financiară a familiei noastre. Cu puţin noroc, va cădea de plictiseală în propriul pahar de băutură şi se va îneca, iar eu voi comite astfel primul meu omor.

— Steris! Ai spus ceva chiar amuzant.

Steris se înroşi. Apoi îşi luă un aer conspirativ.

— Am trişat, după cum ţi-ai dat seama probabil.

— ...ai trişat?

— Ştiu că-ţi plac discuţiile pline de spirit, spuse ea, aşa că am venit pregătită, mi-am făcut o listă cu ce pot să spun ca să te atragă.

Wax râse.

— Planifici totul, nu-i aşa?

— Îmi place să fiu temeinică, răspunse ea. Deşi, trebuie să recunosc, uneori pot fi atât de temeinică încât până la urmă am nevoie de planificarea planurilor. Sfârşesc prin a mă simţi ca o minunată corabie acostată pe uscat, în care s-au construit cincisprezece cârme, fiecare pentru altă direcţie, ca să fim siguri că avem mecanism de direcţie.

Ezită, apoi roşi încă o dată.

— Da, şi calamburul acesta era pe listă.

Wax râse din nou.

— Steris, cred că nu te-am văzut niciodată atât de naturală.

— Dar este un trucaj. Mi-am pregătit replicile în avans. Nu sunt cu adevărat amuzantă.

— Ai fi surprinsă să afli cât de mulţi oameni fac acelaşi lucru, spuse Wax. Şi pe urmă, aşa eşti tu. Deci, eşti naturală.

— Atunci sunt întotdeauna naturală.

— Presupun. Numai că nu mi-am dat eu seama până acum.

Se apropiară de Innate, suficient de mult încât guvernato-

rul să-i vadă că aşteptau. Alte cupluri şi grupuri din apropiere le aruncară priviri piezişe. Ca lord al unei case foarte importante, Wax avea un rang mai înalt decât toţi ceilalţi din încăpere. Vechile titluri nobiliare ajunseseră cu timpul să însemne tot mai puţin, dar sprijinit de banii lui Steris, Wax reuşise să iasă din numeroasele datorii. La rândul lui, acest lucru i-a permis să evite stingerea dreptului de răscumpărare a ipotecilor şi să reziste până la apariţia unor noi investiţii. Casa Ladrian era din nou una dintre cele mai bogate din oraş. Ceea ce devenea tot mai adesea, mai important decât rădăcinile nobiliare.

Wax considera a fi un neajuns, deşi nu unul surprinzător, faptul că a fi nobil prin naştere însemna automat şi a avea putere economică şi politică. Legile Lordului Născut din Ceaţă, izvorâte din idealul Ultimului Împărat, aveau drept ţel transferul puterii în mâinile oamenilor de rând. Şi cu toate acestea, aceleaşi grupuri se aflau mereu la putere. Wax făcea parte din ele. Cât de vinovat ar fi trebuit să se simtă?

Mă tem deja că am uşurat prea mult viaţa unora...

Drim, şeful gărzilor de corp şi al securitii guvernatolui, se apropie de Wax.

— Presupun că urmezi dumneata, mormăi bărbatul cu gât gros. Aflu că oamenii mei de la uşă ţi-au permis să-ţi păstrezi armele.

— Uite cum stă treaba, Drim, spuse Wax, dacă există cel mai mic risc pentru guvernator, vei dori să fiu cu arma în mână.

— Presupun că da. Oricum pistolul nu înseamnă mare lucru pentru dumneata, nu-i aşa? Poţi ucide cu mărunţişul rămas prin buzunar.

— Sau cu o pereche de cătuşe. Ori cu capsele care ţin covorul fixat de podea.

Drim bombăni ceva.

— Îmi pare rău pentru adjunctul dumitale.

Wax îşi întoarse atenţia spre Drim.

— Wayne. Ce-i cu el?

— Reprezintă o ameninţare pentru securitate, spuse Drim. Nu l-am putut lăsa să intre nici măcar la parter.

Wax se relaxă.

— Ah. Nu-i nimic.

Drim zâmbi, evident cu sentimentul că a câştigat ceva din această conversaţie. Se retrase pentru a reveni la locul lui, lângă perete, urmărindu-i pe cei ce se apropiau să stea de vorbă cu guvernatorul.

— Nu te îngrijorează situaţia lui Wayne? întrebă Steris în şoaptă.

Nu, gata. M-am temut că petrecerea i se va părea plicticoasă şi că va pleca. Dar dimpotrivă, omul acesta amabil l-a pus pe Wayne în faţa unei provocări.

— Atunci... vrei să spui că seva furişa înăuntru?

— Dacă Wayne nu se află deja pe-aici, pe undeva, spuse Wax, voi încerca să-ţi înghit poşeta şi s-o ard ca să-mi sporesc puterea Allomantică.

Aşteptară în continuare. Interlocutorul din acel moment, Lady Shayna, era o îngâmfată care nu mai termina, iar după ce îşi puse la dispoziţie guvernatorului tot sprijinul ei politic şi financiar, nici măcar acesta n-o mai putea opri. Wax privi în jur, întrebându-se pe unde putea fi Wayne.

— Lord Waxillium Ladrian, salută o voce feminină. Am auzit de dumneata. Eşti mai chipeş decât umblă zvonul.

Wax ridică din sprâncene în faţa vorbitoarei, o femeie înaltă care aştepta să-i adreseze câteva cuvinte guvernatorurului. Extrem de înaltă – cu cel puţin zece centimetri mai mult decât el. Buze cărnoase şi un bust plin, o piele de culoarea fildeşului şi părul precum praful de puşcă; purta o rochie roşie a cărei parte de sus lipsea în mare măsură.

— Nu cred că ne cunoaştem, spuse Steris cu răceală.

— Mă numesc Milan, spuse femeia.

Nu catadicsi să se uite la Steris, dar îl cercetă pe Wax de sus până jos, apoi zâmbi misterios.

— Lord Waxillium, ai venit la cocteil cu armele la brâu şi mantie-de-ceaţă după moda din Ţinuturile Necruţătoare. Foarte îndrăzneţ.

— Nu este nimic îndrăzneţ să faci ceea ce ai făcut întotdeauna, îi răspunse Wax.

În schimb, să flirtezi cu un bărbat când logodnica este lângă tine...

— Ai o reputaţie interesantă, continuă Milan. Este adevărat ceea ce se spune despre dumneata?

— Da.

Femeia îşi ţuguie buzele zâmbind, aşteptând mai mult. Dar el îi susţinu privirea şi rămase în expectativă. Ea se foi, îşi mută paharul dintr-o mână în cealaltă, apoi îşi ceru scuze şi se îndepărtă.

— Vai, exclamă Steris. Să mai spui că eu sunt cea care pune oamenii într-o situaţie jenantă.

— Te laşi prea repede afectată de o situaţie neplăcută spuse Wax întorcându-şi atenţia asupra guvernatorului.

O evalua vag în minte pe Milan şi se hotărî s-o ţină sub supraveghere. Să fi fost Bleeder deghizată, încercând să-l testeze? Ori să fi fost doar o nebună prezentă la petrecere, care îngurgitase prea mult vin şi avea o exagerată opinie despre efectul ei asupra bărbaţilor?

Fir-ar să fie, nu va fi uşor.

Wayne se plimba de colo-colo printre invitaţi, cu farfuria plină ochi de gustări. De ce oare se foloseau farfurii atât de mici la toate petrecerile mondene? Ca să nu poată oamenii să mănânce prea mult? A naibii rugină! Cei bogaţi nu au o judecată sănătoasă. Pun la bătaie cea mai scumpă băutură din oraş, dar îşi fac griji că mănâncă invitaţii toţi cârnăciorii?

Wayne era un rebel. Refuza să respecte regulile, chiar aşa. Inventă pe loc un plan de bătaie. Doamnele cu cârnăciorii minusculi ieşeau pe după tejgheaua din eest, în timp ce la tejgheaua din vest se pregăteau biscuiţii cu somon. Sendvişuri minuscule la nord şi mai multe feluri de desert la sud. Dacă făcea turul sălii de petrecere în exact treisprezece minute, reuşea să fie prezent în fiecare loc fix atunci când intrau servanţii cu un nou rând de platouri pline.

Aceştia începură să se uite la el cu atenţie. Omul ştie că-şi face bine treaba când începe să fie privit cum era el acum.

Marasi se ţinea pe aproape, intrând în rolul de asistentă a profesorului Hanlanaze. Wayne se scarpină în cap. Nu-i plăceau bărbaţii cu barbă, dar Marasi îi spusese că în puţinele sale imagini de evantipie, profesorul Hanlanaze aşa era înfăţişat. Hanlanaze era totodată mai gros în talie decât Wayne. Ceea ce era foarte bine. Putea ascunde tot felul de lucruri în umplutura de care avusese nevoie la brâu.

— Încă nu-mi vine să cred că ai adus toate astea în trăsură, îi şopti Marasi, apoi îi fură un cârnăcior.

Direct din farfurie. Revoltător!

— Femeie, spuse Wayne scărpinându-se în capul acoperit cu o pălărie colorată de Terrisian, mândra emblemă a neamului lui Hanlanaze. Statutul de universitar calificat depinde, înainte de toate, de o pregătire adecvată. N-aş pleca de-acasă fără dotările necesare oricărei situaţii neaşteptate, cum nici n-aş lucra în laborator să respect toate măsurile de siguranţă!

— Totuşi, vocea te poate trăda când te deghizezi, spuse Marasi. Cum o rezolvi?

— Draga mea, accentul este haina gândurilor, spuse Wayne. Fără el, cuvintele noastre ar fi despuiate şi n-am avea decât să ţipăm unii alţii. Oh, priveşte! Doamna cu desertul aduce din nou fursecuri cu ciocolată! Mi se par cu adevărat irezistibile!

Făcu un pas spre ele când îl întrerupse un comentariu.

— Domnule profesor Hanlanaze?

Wayne înlemni.

— Nu se poate, chiar dumneata eşti! exclamă vocea. N-am crezut că vei veni.

Un bărbat înalt se apropie de el, înfăşurat într-un şal atât de amplu încât l-ai fi putut pironi de un stâlp şi transforma în drapel.

Wayne era pe de o parte mulţumit, îşi concepuse înfăţişarea numai după cum i-l descrisese Marasi pe Hanlanaze, aşa încât faptul că păcălise pe cineva care în mod clar văzuse un portret al profesorului era de-a dreptul impresionant.

Pe de altă parte... fir-ar să fie!

Wayne îi întinse lui Marasi farfuria, însoţind-o cu o privire severă prin care îi spunea: „Să nu te atingi de ea!” Apoi îi strânse mâna celui nou-venit. Ţesătura din care era făcut costumul era cu totul deosebită. Atelierul care îl ţesuse epuizase probabil stocul de dungi pe un an întreg.

— Dumneata eşti...? întrebă Wayne piţigăindu-şi vocea.

Aflase că oamenii corpolenţi, precum profesorul Hanlanaze aveau adesea o voce mai plăpândă decât fizicul. Era mulţumit şi că studiase accentele din sud. Desigur adăugă şi un ton universitar şi le sublinie pe amândouă pronunţând un „v” Thermolian, specific satului mai îndepărtat în care copilărise profesorul.

Să obţii accentul potrivit era ca şi cum ai amesteca vopselele ca să ajungi la nuanţa de pe perete. Dacă nu amesteci proporţiile corecte, defectele vor arăta mai urât decât dacă ai folosi cu totul alte culori.

— Eu sunt Rame Maldor, spuse omul strângându-i mâna lui Wayne. Ştiţi... lucrarea despre efectul Higgens?

— Ah, da, spuse Wayne retrăgându-şi mâna şi dându-se un pas în spate.

Lăsă clar impresia că se simţea iritat de prezenţa unui public atât de numeros, ceea ce-i reuşi cu mai mult succes decât dacă s-ar fi vândut băuturi de doi bani după o zi de post negru. Într-adevăr Maldor era perfect de acord să-i recunoască dreptul la recluziune.

Ceea ce îi permise lui Wayne să accelereze timpul numai în jurul lui şi al lui Marasi.

— Despre ce vorbeşte, pentru numele lui Armonie? şuieră Wayne.

Marasi scoase din poşetă cartea pe care o cumpărase de la un magazin din apropiere, cât se costumase Wayne. Găsi repede pagina pe care o căuta.

— Efectul Higgens. Se referă la influenţa magneţilor asupra unui câmp spectral.

Mai dădu câteva pagini.

— Aici, încearcă asta...

Îi mai turui ceva în jargon lui Wayne, care dădu din cap afirmativ şi renunţă la bula de viteză.

— Efectul Higgens nu mai este o noutate! spuse Wayne. Mă interesează mai mult cum am putea obţine aceleaşi rezultat cu ajutorul unui câmp electrostatic. Ei bine, ar trebui să vezi ce suntem pe cale să descoperim!

Rame se îngălbeni la faţă.

— Dar... Dar... Urma să studiez chiar eu acest efect!

— Atunci ai rămas în urmă cu cel puţin trei ani!

— De ce nu mi-aţi spus nimic despre asta în scrisori?

— Ca să dezvălui următoarea mea descoperire? întrebă Wayne.

Rame plecă împleticindu-se şi se grăbi spre ascensor. Wayne nu mai văzuse niciodată un om de ştiinţă mişcându-se cu o asemenea viteză. Ai fi zis că era cineva în holul de la intrare care distribuia halate de laborator gratis.

— Vai de mine, spuse Marasi. Îţi dai seama ce haos ar putea produce toate acestea în domeniul lor?

— Îhî, făcu Wayne luându-şi înapoi farfuria cu mâncare. Va fi bine pentru ei. Îi va împiedica să mai piardă timpul gândind atât de mult.

— Wayne, sunt oameni de ştiinţă. Nu asta trebuie să facă?

— Să fiu al naibii dacă ştiu, răspunse Wayne îndesându-şi un cârnăcior în gură. Dar, fir-ar să fie de rugină, dacă aşa stau lucrurile, atunci s-ar explica atât de multe.

Guvernatorul Innate termină discuţia şi se întoarse spre Wax. Drim, garda de corp, le făcu semn să înainteze. Nu-i plăcea Wax, dar din câte ştia Wax, Drim era un om puternic, pe care te puteai bizui. Care înţelesese că Wax nu reprezenta o ameninţare.

Din păcate, Drim nu-şi dădea seama că se confruntau cu o ameninţare. Un kandra... care putea fi oricine. Wax nu ar fi avut la fel de multă încredere.

N-aş fi avut? se întrebă el strângând mâna guvernatorului. Dar dacă Drim este chiar el acel kandra? M-am gândit la asta?

La urma urmei, în felul acesta reuşise Bleeder să-l omoare pe Lord Winsting. Purtase chipul unei persoane în care oamenii lui Winsting aveau încredere. Mama ei de rugină, îşi spuse Wax. Aveau în faţă o sarcină foarte, foarte grea.

— Lord Waxillium? întrebă Innate. Te simţi bine?

— Scuze, milord, spuse Wax. Ceva mi-a furat gândurile o clipă. Ce mai face Lady Innate?

— A avut o indispoziţie trecătoare, spuse guvnatorul sărutându-i mâna lui Steris. Şi s-a dus acasă să stea puţin întinsă. Îi voi transmite că ai întrebat. Lady Harms, arăţi minunat astă-seară.

— Iar dumneata eşti un gentleman, ca întotdeauna, răspunse Steris zâmbindu-i cu sinceritate.

Lui Steris îi plăcea guvernatorul, deşi se situau în tabere politice opuse – Steris era o progresistă calculată, care credea că noii îmbogăţiţi trebuiau să susţină mersul înainte, în timp ce Innate era conservator. Dar lucrurile de acest fel n-o deranjau pe Steris. Ei îi plăceau oamenii cu motivaţii puternice şi credea că trecutul politic al lui Innate era curat

— Sper că Lady Allri îşi va reveni repede.

— Este o afecţiune nervoasă şi nimic altceva, spuse Innate. N-a reacţionat prea bine la cele întâmplte astăzi.

— Dumneata pari într-o formă remarcabilă, spuse Wax. Având în vedere situaţia.

— Presupusul asasin era unul dintre ultimii nou-veniţi printre gărzile mele şi suferea de o tulburare psihică. Un ţintaş foarte prost, care cel mai probabil nici n-a vrut să mă omoare, de fapt.

Guvernatorul chicoti.

— Ca să vezi cum Supravieţuitorul îmi trimite mereu oameni în preajmă şi cel mai adesea în întâmpinarea alegerilor.

Wax arboră un zâmbet forţat, apoi se uită în altă parte. Femeia de mai înainte, cea drăguţă, cu ochi mari, stătea pe aproape. Cine se mai afla suspect de aproape?

Bleeder n-ar putea fi cineva uşor de identificat în mulţime, îşi spuse Wax. Nemuritorii-fără-Chip au învăţat de secole cum să se integreze în societatea umană.

— Dumneata cum vezi lucrurile, Lord Waxillium? întrebă Innate. Care să fi fost motivele omului?

— A fost pus să atace, spuse Wax. A fost o diversiune. Altcineva l-a ucis pe fratele dumitale; vor încerca şi cu dumneata.

În apropiere, Drim stătea în poziţie de drepţi, privindu-i concentrat.

— Curios, spuse Innate. Se ştie despre dumneata că vânezi umbre, nu-i aşa?

— Fiecărui justiţiar i se întâmplă din când în când să urmărească un fir greşit.

— Vei constata, milord, că Lord Waxillium are dreptate mult mai des decât greşeşte, spuse Steris. Eu l-aş asculta când atrage atenţia asupra unui pericol.

— Aşa voi face, se angajă Innate.

— Aş dori să ne întâlnim ca să discutăm câteva probleme importante, spuse Wax. Mâine, cel mai târziu. Trebuie să afli cu ce ne confruntăm.

— Îmi voi trece în program.

Venită din partea lui Innate, afirmaţia era o promisiune. Wax îşi va obţine întâlnirea.

— Lady Harms, pot să întreb ce face verişoara dumitale? Încă nu i-am mulţumit pentru ceea ce a făcut astăzi, chiar dacă omul a greşit ţinta şi eu aş fi fost oricum la adăpost.

— Marasi este bine, spuse Steris. Ar trebui să fie astă-seară aici ca să...

Priveşte-i.

Gândul se strecură cu forţa în mintea lui Waine. Steris şi guvernatorul continuau să stea de vorbă, dar el înlemni.

Se îmbracă în paiete colorate. Beau vin. Râd, zâmbesc şi joacă roluri, dansează, mănâncă şi ucid pe tăcute. Totul face parte din planurile lui Armonie. Toţi sunt actori pe o scenă. Asta eşti şi tu, Waxillium Ladrian. Asta sunt toţi oamenii.

Wax se simţi cuprins de un fior, parcă i-ar fi alergat furnici pe piele. Gândul din mintea lui era o voce. la fel ca vocea lui Armonie, numai că aspră şi crudă. Brutală. O şoaptă îngrozitoare.

Wax purta încă cercelul. Bleeder găsise o cale de a comunica cu cineva care purta o ţepuşă Hemalurgică.

Ucigaşul pătrunsese în mintea lui.

10

Wayne se răsuci când trecu pe lângă el doamna cu cârnăciorii. Intenţiona să mai ia o dată câţi îi încăpeau în farfurie, în schimb, primi o palmă.

Clipi, presupunând în primul moment că servanţii se săturaseră să-l vadă întrecându-i la nivelul de inteligenţă. Dar cel care îl pălmuise nu era unul dintre ei. Era o copilă. O fixă cu privirea în timp ce Marasi se grăbi să revină lângă el. Puştoaica nu putea avea mai mult de 15 ani. Şi îl pălmuise, pe el!

— Tu, spuse fata, eşti un monstru.

— Eu...

— Remmingtel Tarcsel! zise fata. Crezi că există cineva la această petrecere care să fi auzit de acest nume?

— Ei bine...

— Nu, n-au auzit. Am întrebat eu. Stau toţi aici folosind luminile incandescente ale tatălui meu – pentru crearea cărora a muncit din greu ani de zile – şi nimeni nu-i cunoaşte numele. Şi ştii de ce, domnule Hanlanaze?

— Cred că nu...

— Pentru că dumneata i-ai furat planurile şi, odată cu ele, viaţa. Când tatăl meu a murit, era un om descompus, sărac şi deprimat, din cauza unora ca dumneata. Nu eşti om de ştiinţă domnule Hanlanaze, oricât ai susţine acest lucru. Nu eşti un inventator. Eşti un hoţ.

— Aici la urmă ai dreptate. Eu...

— Îţi voi veni de hac, şuieră fata, apropiindu-se şi împungându-l în pântec, foarte aproape de locul unde îşi ascunsese bastoanele de duel. Am planuri. Şi spre deosebire de tatăl meu, eu ştiu că această lume n-are nevoie numai de cei cu idei excepţionale. Are nevoie şi de oameni capabili să pună pe piaţă aceste idei. Eu voi găsi investitori şi voi schimba acest oraş. Iar când vei fi în lacrimi, sărac şi discreditat, îţi vei aminti de numele tatălui meu şi ce ai făcut.

Fata se răsuci pe călcâie – plesnindu-l peste faţă cu părul blond, lung şi drept – şi se depărtă păşind cu aroganţă.

— Ce dracu’ a fost asta? şopti Wayne.

— Preţul pentru că ţi-ai însuşit identitatea altcuiva, presupun, spuse Marasi.

A naibii femeie părea că se amuză!

— Tatăl ei, spuse Wayne. A zis că... l-am ucis pe tatăl ei... Da. Se pare că Hanlanaze a făcut puţină murdărie în trecut.

Hanlanaze. Aşa este. Hanlanaze. Profesorul.

— Am citit câteva articole scrise de fata asta în principalele ziare, spuse Marasi. Ar fi păcat, dacă este adevărat că invenţiile acelea au fost furate.

— Da, zise Wayne frecându-se pe obraz. Păcat!

Zări platoul cu cârnăciori când trecu pe lângă el, dar nu putu aduna atâta voinţă încât să se ia după el. Distracţia se evaporase, dintr-un motiv sau altul.

În schimb, se apucă să-l caute pe Wax.

— Scuzaţi-mă, le spuse Wax guvernatoruli şi lui Steris. Uimiţi, îl văzură amândoi îndepărtându-se. O mişcare lipsită de politeţe. Dar el nu se lăsă intimidat. Ajunse în mijlocul încăperii, cu instinctele provocate la maxim.

Armele scoase!

Începe focul!

Adăposteşte-te!

Fugi!

Nu făcu nimic din toate acestea, dar nu-şi putea stăpâni ochiul care i se zbătea. Oţelul din corp îl ardea, o mulţime de mici linii albastre, translucide îl conectau cu sursele de metal din apropiere. De obicei, le ignora.

De această dată, le urmări cu atenţie. Tremurau, îţi schimbau locul, în ritmul şi pulsul celor o sută de oameni din încăpere. Tăvi cu alimente, bijuterii, ochelari. Elemente de metal din mese şi scaune. O mare cantitate de metal ce alcătuia cadrul de desfăşurare a vieţii pentru bărbaţi şi femei. Aceştia erau carnea civilizaţiei, iar oţelul era acum scheletul ei.

Aşadar, înţelegi ce sunt, spuse vocea din mintea lui.

Feminină, dar aspră.

Nu, ce eşti? reacţiona Wax. Un test.

Ţi-a spus Armonie. Ştiu că ţi-a spus.

Eşti un kolos, spuse Wax folosind intenţionat cuvântul greşit.

Faci balet pentru Armonie, veni replica vocii. Te apleci şi te mişti după cum te dirijează el. Nu-ţi pasă cât de slab este acest zeu.

Wax nu era sigur – nu avea cum să fie sigur – dar se părea că Bleeder nu-i putea citi gândurile. Kandra nu putea decât să emită gânduri. Ce anume îi spusese Armonie? Că puterea de a citi gândurile provenea de la Dăinuire, dar integrarea lor provenea de la Năruire?

Wax se uită în toate direcţiile prin cameră, urmărind liniile. Bleeder nu avea probabil metal în corp. Oamenii care ştiau despre efectele metalului erau mai prudenţi cu lucrurile acestea. Gărzile guvernatorului, de exemplu. Jumătate dintre ei erau înarmaţi cu puşti, dar cealaltă jumătate doar cu bastoane de duel.

Cum de suporţi, Wax? întrebă Bleeder. Să trăieşti printre ei. De parcă te-ai adânci până la genunchi în scursura din canal.

— De ce l-ai omorât pe Winsting? întrebă Wax cu glas tare.

L-am omorât pentru că trebuia să moară. L-am omorât pentru că n-o făcea nimeni altcineva.

— Atunci, eşti un erou, zise Wayne întorcându-se în altă direcţie.

Este undeva în apropiere, îşi spuse el. Mă urmăreşte. Cine? Cine dintre ei?

Iar dacă ar fi crezut că o descoperise... ar îndrăzni să tragă primul?

Lovitura de trăsnet nu este un erou, spuse Bleeder. Cutremurul de pământ nu este un erou. Lucrurile acestea există pur şi simplu.

Wax porni să se plimbe prin încăpere. Poate că Bleeder va încerca să se deplaseze odată cu el. Îşi ţinea în continuare mâinile pe lângă corp, strângând câte o monedă în fiecare pumn. Fără pistoale deocamdată. Acelea ar provoca panică.

— De ce guvernatorul? întrebă Wax. Este un om bun.

Nu există oameni buni, spuse Bleeder. Există cei creaţi pentru a fi egoişti şi există cei creaţi pentru a fi altruişti. Asta nu-i face nici buni, nici răi, cum nu poţi spune că este rău leul devastator, dacă îl compari cu iepurele placid.

— Ai zis că sunt o scursură din canal.

Scursura din canal nu este ceva rău. Ceea ce nu înseamnă că este dezirabilă.

Vocea lui Bleeder, răsunând în mintea lui, părea să-şi dezvăluie personalitatea pe măsură ce vorbea. Moale, obosită, posomorâtă. Aşa cum fusese Tan cel Sângeros.

Altcineva ne dirijează acţiunile...

— Dar tu? întrebă Wax. Tu ce eşti? Lup sau iepure?

Eu sunt chirurgul.

Femeia, frumuseţea în roşu, îl urmărea, încerca să fie discretă, se ducea la un grup să salute şi să stea de vorbă – dar se mişca în paralel cu Wax. Mai era încă o persoană care se ţinea după el. Un bărbat scund, costumat în chelner, care ducea o tavă cu trataţii. Îşi urmărea traseul, dar ceilalţi servanţi se deplasau în sensul acelor de ceasornic. Wax mergea în sens invers acelor de ceasornic.

Erau ei suficient de aproape ca să-l audă vorbind? Nu, dacă foloseau urechile naturale. Poate că Bleeder avea capacitatea de a arde cositor. Dacă aceea era puterea pe care şi-o alesese pentru seara petrecerii.

Şi tu eşti chirurg, spuse Bleeder. Ţie îţi spun Lord, îţi zâmbesc, dar tu nu eşti unul dintre ei. Numai de-ai putea fi liber cu adevărat. Numai de-ai...

— Eu respect legea, şopti Wax. Tu ce respecţi?

Bleeder nu răspunse la întrebare. Poate că nu auzise, pen-

tru că-i vorbise în şoaptă.

Guvernatorul este corupt, spuse Bleeder. Ani de zile l-a acoperit pe fratele lui, dar adevărul este că mai bine s-ar fi acoperit pe sine însuşi.

Wax privi într-o parte. Făcuse înconjurul încăperii, revenind aproape exact în punctul din care plecase. Servitorul îl urmărise permanent.

Am mult de muncit, spuse Bleeder. Trebuie să-i eliberez pe toţi din acest oraş. Armonie zdrobeşte societatea cu palma, o înăbuşă. Pretinde că nu se amestecă, pe urmă însă ne mută ca pe nişte pioni pe tabla de joc.

— Prin urmare, îl vei ucide pe guvernator? întrebă Wax. În felul acesta oraşul va fi eliberat?

Da, va fi, spuse Bleeder. Dar, desigur, încă nu-l pot ucide, încă. Nu l-am omorât nici pe părintele tău deocamdată.

Lui Wax i se făcu frig, brusc. Tatăl lui era mort deja. Se lăsă pe călcâie, cu mâna pe pistol şi întâlni privirea chelnerului. Omul încremeni, cu ochii holbaţi.

Pe urmă o luă la fugă.

Wax blestemă şi se repezi după el, aruncând o monedă înainte. Aceasta se învârti în aer, dar chelnerul se piti după un grup de oameni. Wax scrâşni din dinţi şi lăsă moneda să cadă fără să Împingă în ea, în schimb scoase pistolul „Răzbunare”. Reuşi să stârnească strigăte de îngrijorare printre participanţii la petrecere. Chelnerul se ascunse mai departe în spatele grupurilor de oameni, gata să se joace cu Wax.

Din fericire, el – sau ea sau ce o fi fost – nu era pregătit pentru Wayne, care ţâşni printre două femei durdulii, cu pahare de vin mâini, şi se aruncă asupra chelnerului. Amândoi căzură rostogolindu-se. Wax încetini ridicând arma şi ochind. Nu-i putea lăsa lui Bleeder şansa de a folosi Allomanţia sau Feruchimia, mai ales dacă greşea crezând că ardea cositor chiar în momentul acela. Presupunea că un glonţ în cap nu putea ucide un kandra, dar ar fi trebuit să-l mai potolească. Wax nu trebuia decât să se asigure că nu-l nimerea pe Wayne...

Gărzile corp ale guvernatorului se aruncară grămadă între Wayne şi Bleeder. Wax blestemă repezindu-se înainte, cu pistolul deasupra capului şi mantia-de-ceaţă fluturându-i în urmă. Făcu un salt pe deasupra invitaţilor care se ghemuiseră – Împingând în capsele de pe podea pentru a se ridica mai sus – şi ateriză lângă grupul de gărzi în plină luptă.

Wayne, purtând o barbă falsă şi înjurând ca un lucrător de la canal pe care-l doare capul, se zbătea în stânga şi-n dreapta, ţinut de cinci gărzi. Din abdomen îi curgea sânge.

— Daţi-i drumul! spuse Wax. Este adjunctul meu. Unde este celălalt?

Gărzile se împleticiră, cu excepţia uneia singure, care zăcea întinsă pe podea.

Wax ridică brusc capul şi zări un bărbat îmbrăcat în uniformă de chelner luptându-se să-şi croiască drum spre peretele exterior din apropiere. Wax ochi cu „Răzbunare” fiind pe punctul să tragă.

Ar trebui să ştii, spuse Bleeder, că mi-a părut rău pentru moartea iubitei tale. Nu mi-a plăcut că a fost necesar să moară.

Lui Wax i se blocă mâna. Lessie. Moartă.

Fir-ar să fie, am trecut peste asta! Wax apăsă totuşi pe trăgaci, dar Bleeder se lăsă în jos, alunecând pe podea. Glonţul făcu o gaură în fereastra de deasupra capului său.

Bleeder aruncă un scaun în geamul şubrezit, făcându-l ţăndări. Apoi, când Wax trase din nou, sări pe fereastră.

De la o înălţime de peste douăzeci de etaje.

Wax răcni şi se repezi la geam. Wayne i se alătură, prinzându-l pe Wax de braţ.

— Am să mă ţin bine, amice. Să mergem.

— Rămâi, spuse Wax, străduindu-se să gândească în mijlocul vâltorii de emoţii. Ai grijă de guvernator. Ar putea fi o diversiune, ca şi încercarea de dinainte.

Wax nu-i lăsă lui Wayne timp să protesteze. Se smulse din strânsoarea lui şi plonjă în neguri.

11

Căderea era ceva natural pentru un Monedazvârlitor. Momentul brusc de acceleraţie, pântecul care atârnă, spiritul care se avântă. Rafala de vânt. Răcoarea ceţurilor pe piele.

Deschise ochii şi prima imagine ce-i apăru a fost albul rotindu-se peste negru, ceţurile dansând în jurul lui, ademenitoare, nerăbdătoare. Toţi Allomanţii aveau o legătură specială cu negurile, pe când celelalte specii habar n-aveau de fiorul saltului în tumultul lor. De contopirea aproape deplină cu ele. În asemenea momente, Wax îl înţelegea pe Războinicul în Ascensiune Vin – rareori îi spuneau pe nume. Titlul ei, ca şi ale celorlalţi ce-i erau devotaţi lui Dăinuire, era folosit pentru a arăta respect.

Historica, un capitol din Cuvintele Întemerii, arăta că ea s-a contopit cu ceţurile. Şi le-a însuşit, devenind păstrătoarea lor, aşa cum ele au devenit esenţa ei. Aşa cum Supravieţuitorul veghea asupra celor ce luptau, Vin îi veghea pe cei ce treceau prin noapte. Uneori avea impresia că îi desluşea formele în tiparele acestora: o constituţie fragilă, păr scurt răvăşit la mişcare, vălul de ceaţă plutind în urma ei.

Era o închipuire, nu-i aşa?

Wax trase un foc cu „Răzbunare”, înfigând un glonţ în pământ şi împingând în el ca să-şi frâneze coborârea. Aşteptă pe stradă în faţa intrării în clădire, căzând în genunchi. În apropiere, câţiva optimişti mai aşteptau încă permisiunea de a intra la petrecere.

— Unde? întrebă Wax uitându-se la ei. A aterizat chiar înaintea mea. Unde s-a dus?

Încă nici nu l-am ucis pe părintele tău...

Fir-ar să fie de rugină! Se referea la tatăl lui Steris, care avea să devină socrul lui nu peste mult timp?

— Nu... n-a fost nimeni, răspunse un bărnat îmbrăcat într-un costum negru. Doar acela.

Îi arătă mâna un scaun zdrobit.

În depărtare se auzi pornind motorul unui automobil. Apoi demarajul, într-un scrâşnet asurzitor.

Bleeder ar putea fi acum un Monedazvârlitor, îşi spuse Wax alergând după zgomot, sperând că ea era. Dar, dacă ar fi fost, n-ar nevoie de automobil. Poate că a preferat o putere Feruchimică pentru a-şi micşora greutatea şi a putea coborî plutind pe aripa vântului.

Wax se avântă în sus, urmărind să vadă dacă liniile de metal se mişcau. Vederea obişnuită nu era de niciun folos în negură, dar liniile albastre ale vederii de oţel străpungeau ceţurile precum o săgeată. Distingea clar automobilul deplasându-se cu mare viteză, dar nu era sigur că în el se afla Bleeder. Se opri o clipă ca să observe mişcările celorlalte vehicule din apropiere. Pe o stradă mai încolo, se opri o trăsură. Îşi dădea seama după tremurul liniilor – era vorba despre armătura de metal din harnaşamentul calului. De-a lungul Promenadei Tindwyl înaintau încet pietonii. Nimic suspect.

Decizia fiind luată, Wax împinse în câteva felinare de pe stradă şi se lansă în urmărirea maşinii care rula în plină viteză. Sări din felinar în felinar, apoi se avântă pe deasupra unei clădiri când automobilul făcu un viraj. Wax depăşi clădirea într-un vârtej de ceţuri, trecând la centimetru peste acoperişul ei. Câţiva copii care se jucau pe terasa de deasupra îl văzură zburând, cu gurile căscate. Wax ateriză la capătul opus al acoperişului cu panglicile mantiei-de-ceaţă despletindu-se în jurul său, apoi sări jos, când autovehiculul trecu pe dedesubt.

De data asta, se gândi el, nu-ţi va ieşi cum ai dorit, Bleeder.

Wax îşi spori greutatea, apoi împinse de sus în motor.

Nu zdrobi persoana dinăuntru – nu era sigur că pusese mâna pe prada căutată. Greutatea apăsată cu precizie făcu anvelopele să explodeze ca nişte roşii strivite, apoi turti capota atât cât să îndoaie uşile în carcasa lor. Chiar dacă Bleeder avea acces la acceleraţie, prin aceste uşi n-ar fi putut ieşi.

Wax ateriză lângă autovehicul, cu „Răzbunare” gata de luptă; o îndreptă prin fereastră spre un bărbat derutat, cu şapcă de taximetrist pe cap.

Şoferi de taxi? Când au apărut?

— S-a dat jos! îi spuse taximetristul. Cu două străzi în urmă. Mi-a zis să plec mai departe; nici măcar nu m-a lăsat să opresc, a sărit din mers!

Wax nu schiţă niciun gest, cu pistolul la capul omului, ar fi putut fi Bleeder. Era capabilă să-şi schimbe chipul.

— V-vă rog..., zise taximetristul izbucnind în plâns. Eu...

La dracu! Wax nu ştia destul. Armonie. El este?

I se răspunse printr-o vagă senzaţie de incertitudine. Armonie nu ştia.

Wax bombăni, dar îndepărtă arma de taximetrisul înspăimântat, bazându-se pe instinct.

— Unde l-ai lăsat?

— Strada Tage.

— Du-te la sediul poliţiei din Octantul al Patrulea, spuse Wax. Aşteaptă acolo până vin eu sau nişte poliţişti pe care-i voi trimite eu. Va trebui probabil să-ţi pun câteva întrebări. După ce voi obţine ce mă interesează, îţi vom cumpăra un autovehicul nou.

Wax se lansă în sus printr-o Împingere, îndreptându-se spre intersecţia dintre Tage şi Guillem, localizată la marginea unui labirint de alei de serviciu, care făceau legătura între depozite şi docurile la care se descărcau bărcile. Cu vederea de oţel activată şi bula de împingere pregătită, se strecură printre ceţuri fără mare speranţă. Îi va fi al naibii de greu să dibuiască pe cineva pe-aici, de unul singur, pe întuneric.

Tot ce avea Bleeder de făcut, era să-şi aleagă un loc şi să se ascundă acolo. Mulţi criminali nu făceau însă o alegere corectă în asemenea situaţii. Era greu să stai perfect nemişcat, să nu deplasezi nicio bucăţică de metal, în timp ce prin jur se vântură un Allomant în căutarea ta.

Wax insistă înaintând pe o alee întunecată, verificând frânghia pe care o purta la brâu, asigurându-se că o putea desfăşura rapid, în caz că Bleeder ar fi fost un Monedazvârlitor sau un Deviator şi ar fi avut nevoie să-şi lepede metalele. Negurile se închiseră curând în urma lui lăsându-i senzaţia că s-ar afla într-un coridor nesfârşit, că în orice direcţie ar fi apucat-o, dispărea în neant. Deasupra la fel, doar întuneric, ceţuri învolburate. Wax se opri într-o intersecţie pustie, în care depozite mute, scufundate ca un leviatan în adâncuri, ocupau cele patru colţuri; doar unul dintre ele era iluminat de un felinar. Privi în jur folosindu-şi vederea de oţel aşteptând, numărându-şi bătăile inimii.

Nimic

Ori taximetristul fusese chiar Bleeder deghizată, ori prada lui Wax reuşise să scape. Wax oftă şi lăsă arma jos.

Una dintre uşile depozitului mare se prăbuşi în afară bubuind şi scoase la vedere o duzină de bărbaţi. Wax se simţi cuprins de un val de uşurare. Nu-şi pierduse vânatul – fusese pur şi simplu atras într-o capcană!

Stai aşa!

Fir-ar să fie, îşi spuse Wax pregătit de tragere cu „Răzbunare”, dar scoţând şi pistolul Sterrion de la şold.

Împinse în oameni, în toţi deodată, ceea ce îl aruncă în spate, la adăpostul unei construcţii terminate pe jumătate.

Din păcate, oamenii deschiseră focul înainte de a apuca el să ajungă la adăpost. Bula de oţel a lui Wax devie mai multe gloanţe, îndepărtându-le pieziş prin văzduh. Gloanţele străpunseră ceaţa lăsând în urmă brazde. Unul totuşi îl ciupi de braţ.

Wax icni când din Împingere fu azvârlit într-un perete netermimat. Trase un glonţ în pământ, apoi Împinse în el, căzând în spate peste zidul de cărămidă şi adăpostindu-se.

Gloanţele continuară să răpăie în cărămizi, în timp ce Wax lăsă arma jos şi apăsă cu mâna stângă în partea de dedesubt a braţului drept, străfulgerat de durere, făcând să-i ţâşnească sânge. De partea cealaltă a zidului, oamenii continuau să tragă, iar unele gloanţe nu lăsau linii albastre. Gloanţe de aluminiu. Bleeder era mult mai bine dotată decât se aşteptase Wax.

De ce continuau să tragă frenetic? Încercau să dărâme peretele prin forţa loviturilor? Nu. Încearcă să-mi distragă atenţia ca să fiu înconjurat.

Wax apucă pistolul „Răzbunare” şi îl ridică ţinându-se cu mâna de braţul rănit – îl durea – exact în momentul când nişte siluete fără urmă de metal se strecurară aplecându-se pe partea cealaltă a şantierului de construcţii. Wax o lovi pe prima în cap, iar pe a doua o doborî cu un glonţ în gât. Alte trei se lăsară în genunchi ridicând arbaletele.

Ceva o trase pe una dintre ele în umbră. Wax percepu vag un geamăt de durere chiar înainte de a o împuşca şi pe cea de-a doua. Întoarse arma spre cea de-a treia silueltă, dar o găsi prăbuşită la pământ, cu ceva înfipt în cap. Un cuţit?

— Wayne? întrebă Wax încărcând rapid pistolul cu degetele însângerate.

— Nu tocmai, răspunse o voce feminină.

O figură înaltă se profilă din neguri, trecând peste o grămadă de cărămizi şi venind spre el. Când se apropie, distinse doi ochi mari, un păr drept şi o rochie lucioasă, elegantă – lipsea din ea, de data aceasta din jumătatea de jos, partea de sub genunchi. Femeia de la petrecere, cea care încercase să flirtreze cu el.

Wax îl întoarse pe „Răzbunare” în sus cu o mişcare lină. Îl armă şi-l îndreptă spre capul femeii. Pe partea cealaltă gloanţele încetară să mai izbească zidul. Tăcera era mult mai ameninţătoare.

— Oh, te rog, spuse femeia oprindu-se lângă perete, în apropierea lui. De ce te-aş lăsa în viaţă, dacă aş fi duşmanul tău?

Pentru că ai putea fi Bleeder, îşi spuse Wax. Oricare dintre cei de-acolo ar fi putut fi Bleeder.

— Hm... eşti rănit, constată femeia. Cât de grav? Poate că acum ar fi mai bine s-o luăm la fugă. În curând se vor năpusti peste noi trăgând.

Fir-ar să fie! N-am de ales. Ori am încredere în ea şi pot să mor, ori nu am înredere în ea şi mor sigur.

— Vino aici, spuse Wax înşfăcând femeia şi trăgând-o lângă el.

Lăsă pistolul în jos.

— Au trăgători de elită, spuse ea. Pe cinci acoperişuri, te aşteaptă să te Împingi şi să te lansezi în ceaţă. Gloanţe de aluminiu.

— De unde ştii?

— I-am auzit şuşotind pe indivizii înarmaţi cu arcuri, în timp ce-şi ocupau poziţiile pregătindu-se să vină după tine.

Wax mârâi.

— Cine eşti? întrebă el printre dinţi.

— Este important în clipa aceasta?

— Nu

— Poţi alerga?

— Da. Nu-i atât de rău cum pare.

Wax o luă la fugă, cu femeia alergând alături. Rana îl durea îngrozitor, dar era ceva cu ceţurile... Înconjurat de ele se simţea mai puternic. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa – pentru că el nu era un Braţ-de-Fludor – şi totuşi se întâmpla.

Adevărul era că a fi rănit prin împuşcare durea, dar nu chiar atât de tare pe cât pretindeau oamenii. Glonţul trecuse prin piele şi muşchi în partea din spate a braţului, ceea ce îl împiedica să-l mişte, dar nu va sângera până la moarte. De cele mai multe ori glonţul îl împiedică pe om să se mai mişte, dar din punct de vedere psihologic, cel mai mare rău îl produce panica.

Cei doi ieşiră alergând prin spatele clădirii, trecând pe lângă bărbatul cu un cuţit înfipt în cap. În spatele lor se înteţeau strigăte în ceaţă; câţiva dintre autorii ambuscadei recepţionară rafale putrnice de gloanţe când încercară să intre în clădire.

Femeia alerga bine, în ciuda faptului că purta rochie. Da, o sfâşiase în partea de jos, dar tot alerga cu aparent prea mare uşurinţă, fără să dea semne că ar transpira sau că ar rămâne fără suflu.

Linii albastre, în faţă.

Wax o prinse pe Milan de braţ şi o împinse grăbit într-o parte, pe o alee, când un grup de patru bărbaţi ieşi pe neaşteptate de pe o stradă laterală, cu armele îndreptate spre ei.

— Rugina dracului! înjură Wax trăgând cu ochiul după colţ.

Aleea scurtă se sfârşea într-un zid. Ticăloşii îl încercuiseră.

— Câţi oameni are Bleeder? mormăi Wax trăgând încă o înjurătură cu glas scăzut.

— Aceştia nu pot fi oamenii lui Bleeder, spuse Milan. De unde să fi recrutat ea o armată întreagă? Până acum n-a lucrat decât pe cont propriu.

Wax îi aruncă o privire severă. Cât de multe ştia ea despre această situaţie?

— Va trebui să acceptăm lupta, spuse Milan pe măsură ce ce strigătele se apropiau în spatele lor.

Duse mâna la piept, unde rochia lăsa expus un decolteu generos.

Waxillium văzuse destule ciudăţenii în viaţă. Văzuse taberele de kolosşi din Ţinuturile Necruţătoare, fusese chiar invitat să intre în rândurile lor. Se întâlnise cu zeul însuşi şi stătuse de vorbă cu el, primise un dar de la Moarte. Toate acestea nu-l pregătiseră totuşi să vadă bustul unei tinere frumoase devenind aproape transparent, unul dintre sâni despicându-se şi dând la iveală prăselele unui pistol de mici dimensiuni.

Femeia îl apucă şi îl trase afară.

— Extrem de convenabil, spuse ea. Poţi depozita tot felul de lucruri în ăştia doi.

— Cine eşti?

— MeLaan, spuse ea ridicând arma şi ţinând-o cu mâinile amândouă.

Avu o pronunţie uşor diferită când îşi rosti numele de această dată.

— Tatăl Nostru ţi-a promis ajutor. Eu sunt acela.

Un Nemuritor-fără-Chip. Imediat ce femeia tăcu, Wax percepu un foşnet în propria minte. În ea poţi avea încredere. Vocea lui Armonie, însoţită de un sentiment al nemărginirii, o viziune pe o mai avusese şi mai înainte. Era cea mai bună confirmare pe care ar fi putut-o primi, că femeia de lângă el nu era Bleeder.

Wax o privi îngustându-şi ochii.

— Stai! Cred că te cunosc,

Ea zâmbi.

— Ne am mai întâlnit o dată astă-seară. Sunt încântată că îţi aminteşti. Îi vrei pe cei din spate sau pe cei din faţă?

Cel puţin o duzină îi urmăreau.

— Mă ocup eu de cei din spate,

— Eşti un domn, spuse ea. Apropo, de fapt, eu n-ar trebui să omor oameni. Eu... oh... cred că am încălcat deja această regulă. Dacă vom reuşi să supravieţuim, te rog să nu-i spui lui TenSoon că iar am ucis nişte oameni. Se supără.

— Sigur. Pot să fac asta.

Femeia zâmbi – oricine o fi fost, această latură a ei era complet diferită de ceea ce-i arătase până atunci.

— Să spui când trebuie să plecăm.

Wax trase din nou cu ochiul după colţ. În negurile din spatele lor se mişcau figuri întunecate, apropiindu-se de locul în care se aflau. Dacă femeia avea dreptate şi nu era Bleeder, atunci cine...

Gloanţe de aluminiu. Trăgători de elită care vegheau să nu-l scape.

Era unchiul lui. Într-un fel sau altul, Wax fusese manipulat. Oh, Armonie... Dacă Bleeder şi Set şi-ar da mâna...

Aruncă tubul gol al unui glonţ, lovindu-l de peretele din dreapta şi îl ţinu în loc cu o uşoară împingere Allomantică. Îşi îndoi braţul rănit, apoi ridică ambele arme.

— Fugi!

Wax nu aşteptă să vadă ce făcu MeLaan. Împinse în carcasă şi sări în stradă, făcând ceţurile să se zbată. Oamenii începură să tragă şi Wax îşi spori greutatea, apoi Împinse cu o izbucnire copleşitoare de forţă Allomantică. Oamenii mormăiră aruncaţi în spate de împingerea lui.

Armele a doi dintre ei scăpară de efectul Împingerii. Wax îi împuşcă mai întâi pe aceştia. Căzură, iar Wax nu le lăsă celorlalţi timp să le ia armele cu aluminiu. Wax îşi micşoră mult greutatea şi împinse în cei din spatele lui, sperând că brânciul o ajuta pe MeLaan.

Împingerea îl proiectă în mijlocul grupului cu care se lupta. Ateriză, lovi cu piciorul una dintre puştile cu aluminiu împingând-o în pâclă, apoi îl coborî pe „Răzbunare” şi foră în capul unui asasin, imediat după ureche. Detunătura răsună în noapte.

Wax continuă să tragă răsucindu-se în ceaţă, doborând oameni în jurul său. Unii se apropiară de el cu bastoane de duel, în timp ce alţii se retraseră cu arcurile. Nu descoperi Allomanţi printre ei. Mantia-de-ceaţă îşi dovedea în sfârşit utilitatea în întunericul nopţii. Când făcu un salt printre criminali – îndepărtând dintr-o lovitură cu piciorul cealaltă armă cu aluminiu – panglicile mantiei se rotiră în aer, contopindu-se parcă în neguri. Oamenii se năpustiră spre locul în care se aflase, pentru că, amestecându-se ci fuioarele de ceaţă, panglicile îi induseseră în eroare.

Wax se răsuci printre doi dintre asasini, ridică un pistol în fiecare direcţie şi trase, trimiţându-i la pământ. Apoi se întoarse şi îndreptă ambele revolvere către omul care se furişase până la el.

Neutralizaţi ambii, cred. Apăsă oricum trăgaciul pistoalelor. Acestea ţăcăniră în gol.

Bărbatul terifiat se poticni dând înapoi, apoi se opri.

— E terminat! Mişcă-te! Este fără apărare!

Bărbatul se năpusti înainte.

Wax aruncă pistoalele.

De ce cred ei că am nevoie de arme de foc ca să fiu periculos?

Băgă mâna în haină şi dezlegă frânghia de la brâu. O trase şi o răsfiră cu degetele. Cârligul lui Ranette zăngăni căzând pe jos.

Bărbatul din faţa lui avu o ezitare auzind zgomotul, felul în care apucă bastoanele de duel trădându-i nervozitatea.

— Iată, spuse Wax, cum aveau obiceiul să procedeze.

Azvârli frânghia biciuind aerul cu capătul de metal, apoi împinse cârligul în pieptul bărbatului, lăsând frânghia să-i alunece printre degete ca să o poată mişca mai bine. Cârligul pătrunse sfărâmând coaste, apoi Wax smuci coarda înapoi, întinzând-o şi începu să rotească cârligul prin aer învârtindu-se şi el în acelaşi timp. Împinse încă o dată, izbind metalul în capul omului care se pregătea să ridice arcul.

Wax se răsuci şi îngenunche, rotind frânghia frenetic. Aceasta se desfăşură înaintea lui într-un amplu arc de cerc, tulburând ceţurile; el îi dădu drumul din ce în ce mai departe, apoi împinse izbind cârligul pe lângă unul dintre oameni, în pieptul celuilalt. Smuci din nou cârligul înapoi, înfigânu-l în pulpa celuilalt, făcându-l să se împiedice tocmai când se apropia de el cu bastonul de duel.

Wax prinse cârligul cu o mână şi se răsuci, apoi îl trimise prin Împingere în umărul altui atacator. Smuci de el pentru a-l elibera şi îl Împinse înapoi, direct în obrazul omului,

Încă unul, îşi spuse el. Wax se învârti, prinzând cârligul cu mâna, căutând.

Ultimul bărbat se târa pipăind ceva pe jos. Ridică privirea şi odată cu ea, una dintre puştile cu aluminiu care căzuseră la pământ.

— Set îţi transmite salutări, jus...

Rămase cu fraza la jumătate când o umbră din spate îi înfipse cuţitul între umeri.

— Să-ţi vând un pont, băiete, zise MeLaan. Păstrează-ţi sarcasmul până ce duşmanul e mort. Uite-aşa. Vezi ce uşor e?

Izbi cadavrul cu piciorul în plină figură.

Wax se uită în jur, la oamenii care căzuseră gemând. Ţinea frânghia strâns. Trăgătorii de elită de pe acoperişuri se puteau repoziţiona oricând pentru a relua tirul.

— Trebuie să ne mişcăm repede. Cred că Bleeder îl urmăreşte pe Lord Harms, tatăl logodnicei mele.

— La naiba, zise MeLaan. Ai de gând să te înalţi şi să-i urmăreşti pe trăgătorii de elită?

— Nu este timp, şopti Wax.

Arătă cu degetul în lungul străzii.

— Ia-o în direcţia aceea; eu o iau în cealaltă. Dacă reuşeşti să ieşi de-aici, du-te înapoi, direct la Pocalul Consilierului, o tavernă de pe Calea Edden. Ne întâlnim acolo după ce văd ce-i cu Lord Harms. Dacă eu sau altcineva trimis de mine intră în vorbă cu tine, spune mai întâi cuvintele „toţi nădragii galbeni”.

— În regulă.

— Succes!

— Nu eu am nevoie de ajutor, justiţiarule, spuse MeLaan. Eu sunt practic imună la gloanţe.

Îi adresă un simulacru de salut, apoi o porni pe stradă alergând prin ceaţă.

Wax îşi recuperă pistolul „Răzbunare”, dar nu-l vârî la loc, în tocul lui. În schimb, apucă unul dintre cadavrele de lângă el şi îl ridică în cârcă, îndesându-i gloanţe în buzunar. Pe urmă îşi scoase cingătoarea în care îşi ţinuse arma. Nu ştia dacă trăgătorii de elită erau sau nu Născuţi-din-Metal şi antrenaţi să urmărească linii de metal prin neguri.

Pentru orice eventualitate, puse cadavrul i pe umăr şi îi făcu vânt în ceaţă printr-o împingere. Apoi Împinse şi centura, trimiţând-o în zbor înaintea lui pe stradă.

La sfârşit o luă la fugă urmărind centura şi, folosindu-şi puterile Allomantice, o ridică şi o aruncă din nou nelăsând-o să cadă. O împuşcătură răsună în noapte, dar nu reuşi să stabilească din ce direcţie. Nu-şi dădu seama dacă trăgătorul voia să nimerească leşul, centura sau pe el însuşi. Încă o împuşcătură.

Ţâşni pe alee, smulse centura ridicând-o de jos, făcu un salt, zbură peste alee alee şi ateriză în întunecimea indiferentă a canalului. Era înconjurat de o apă neagră, dar cum era urmărit de focuri de arme fu nevoit să coboare, cu mantia-de-ceaţă fluturându-i împrejur.

Dădu din picioare căutând fundul canalului. Şi apoi, sub apă fiind, Împinse în pilonii de ancorare din urmă, de pe maluri. Oamenii în majoritatea lor, inclusiv trăgătorii experimentaţi, subestimau puterea de amortizare a unei ape trecute bine de câteva zeci de centimetri adâncime. Wax continuă să înoate precum peştele dus de curent, Împingând în pilonii de ancorare pe lângă care trecea, rămânând pe mijloc şi sub oglinda apei. Atinse pe dedesubt fundul unei bărci, dar Împinse mai departe, rugându-se să nu se izbească de ceva în adânc.

Până ce rămase fără aer, depăşise probabil mai multe blocuri. Ţâşni la suprafaţă tuşind, se târî până la marginea canalului şi ieşi, căţărându-se până la alee. Se ridică cu greu în picioare. Nimeni nu trase în el, semn bun.

Stătu cât să-şi recapete suflul şi să-şi bandajeze cât de cât braţul, apoi se înălţă în văzduh, îndreptându-se spre conacul lui Harms.

12

— Bun aşa, zise Wayne cu carnetul de însemnări în mână. Eşti sigură că individul acela nu avea un comportament ciudat? Poate neobişnuit?

Servitoarea dădu din cap confirmând că nu, ţinându-şi braţele strânse în jurul corpului. Reuşiseră în cele din urmă să coboare de la ultimul etaj, după exodul bogaţilor panicaţi. În stânga lui Wayne, guvernatorul era înconjurat de un grup de gărzi de corp, iar o baterie de becuri electrice puternice îşi arunca lumina în noaptea ceţoasă.

Spaţiul verde din faţa acestui zgârie-nori părea pustiu acum, după ce o mulţime de persoane plecaseră. Wayne presupuse că situaţia nu va dura mult, pentru că Marasi urma să vină cu întăriri de la poliţie. Se dusese repede să le aducă şi să raporteze. Ceea ce însemna că Wayne era singurul agent însărcinat cu păstrarea ordinii în cartier. Iată un gând care-l băga în sperieţi.

— Mai am o întrebare pentru tine, îi spuse Wayne ferm.

— Da, domnule ofiţer? zise ea.

— De unde ţi-ai luat pantofii?

Femeia rămase cu gura căscată, apoi se uită în jos.

— Ah... Pantofii?

— Da, pantofii, spuse Wayne. Par extrem de confortabili, zău aşa. Pantofii negri simpli nu prisosesc niciodată. Merg aproape orice, strica-i-ar rugina.

Femeia ridică privirea.

— Dar dumneata eşti bărbat.

— Bineînţeles, spuse Wayne. Am verificat ultima dată

când m-am pişat. Pantofii?

— De la Rousseau, zise ea. Octantul al Treilea, pe strada Yomen.

Făcu o pauză, preţ de o clipă.

— Săptămâna trecută au fost la reducere.

— La dracu! zise Wayne. Excelent. Mulţumesc. Poţi să pleci.

Femeia îi aruncă privirea aceea pe care oamenii păreau să i-o adreseze numai lui Wayne, cea pe care el nu prea reuşea s-o înţeleagă. Bine, nu-i nimic, îşi notă numele magazinului. Dacă trebuia să mai poarte pantofii aceia îngrozitori o singură dată, probabil că-şi va pierde minţile.

Îşi azvârli în gură încă o bilă de gumă de mestecat şi se îndreptă spre grămada de gărzi, parcurgându-şi între timp însemnările. Servitorul acela, de sus, îşi spuse el bătând cu creionul carnet, nu era un kandra. Wayne stătuse de vorbă cu mai bine de zece dintre membrii personalului. Toţi îl ştiau pe individ spuseseră că omul nu se mai purtase ciudat niciodată. Dar niciunul nu-l plăcea. Era un încurcă-lume şi nimeni nu fusese surprins că se dovedise a fi şi un nemernic.

Un amator ar fi putut să creadă că a te deghiza într-un nou venit era o bună alegere, dar această Bleeder putea fi oricine. De ce s-ar opri la un om neînsemnat, la cineva abia venit în colectivitate de câteva săptămâni? Sigur, dacă eşti nou, ai o scuză că nu ştii numele cutăruia şi cutăruia, dar, după cum îi spuseseră toţi, omul nu uitase niciun nume în seara aceea. Iar să alegi un neîndemânatic, cu reputaţie proastă, înseamnă că sigur stă toată lumea cu ochii pe tine. Groaznică opţiune pentru un imitator.

Tipul acela fusese doar o momeală. Wayne dădu din cap.

— Unde-i Drim? îi întrebă el pe oamenii de pază. Vreau să-i arăt ce am adunat.

Paznicul se aplecă să se uite în carnetul lui Wayne.

— Acolo nu-i decât o adunătură de mâzgălituri.

— Doar ca să le iau faţa, spuse Wayne. Oamenii spun mai multe dacă văd că notezi. N-am idee de ce. Eu precis n-aş vrea să ţină cineva minte ce prostii spun.

Ezită, apoi îl împinse pe paznic la o parte, ca să vadă în mijlocul grămezii. Drim nu era acolo, şi nici guvernatorul.

— Ce-aţi făcut cu el!? zise Wayne întorcându-se spre ceilalţi.

Un grup de bandiţi înguşti la minte, asta erau.

— Era mai bine să creadă toţi că este aici, zise omul de pază. De fapt, el şi Drim s-au retras de mult într-un loc sigur. Dacă te-am păcălit pe tine, atunci putem spera că l-am păcălit şi pe asasin.

— Păcălit... eu am misiunea să-l păzesc pe individul ăsta!

— Ei bine, atunci faci o treabă al naibii de bună amice, nu-i aşa? zise paznicul zâmbind afectat.

Drept urmare, Wayne făcu singurul lucru rezonabil. Scuipă guma şi îl pocni pe om, punându-l la pământ

Wax aprecia oraşul mai ales atunci când trebuia să ajungă rapid într-un anumit loc.

În ochii unuia care arde oţel, Elendel era iluminat şi plin de mişcare chiar şi în nopţile întunecate şi pline de ceaţă. Metal. Într-un fel, acesta era semnul distinctiv al oamenilor. Omul a îmblânzit piatra, scheletul pământului. Omul a îmblânzit focul, acel efemer, solicitant suflet al vieţii. Şi din combinaţia celor două omul a extras măduva rocilor şi apoi a făurit unelte prin topire.

Wax trecu printre zgârie-nori ca o şoaptă iar mişcarea îi uscă îmbrăcămintea. Deveni el însuşi un curent printre neguri şi laolaltă cu el se etala, ca spiţele unei roţi, o rţea de linii albastre – un milion de degete întinse spre ancorele pe care le putea folosi în drumul său. Când calul în galop era prea prea lent, Wax avea la dispoziţie oţelul. Ardea înăuntrul său, reîntors la focul care i-a dat formă.

Din el îşi extrăgea puterile. Şi uneori nu-i erau îndeajuns.

În seara aceasta însă, trecu ca o explozie prin ferestrele iluminate de la etajul locuinţei lui Harms, se rostogoli şi se ridică cu pistoalele pregătite de tragere. Lord Harms se roti cu scaunul de la birou, răsturnând calimara. Bătrânul cu obrajii îmbujoraţi avea un pântec confortabil, un fel de a fi agreabil, o pereche de mustăţi ce se întrecea cu guşa să ajungă cât mai aproape de podea. Văzându-l pe Wax, tresări, apoi se chinui să-şi strecoare mâna în sertarul de la birou.

Wax cercetă încăperea. Nu mai era nimeni de faţă. Niciun duşman prin colţuri, nicio bucată de metal în dulapuri sau în dormitor. Ajunsese la timp. Wax oftă uşurat şi se ridică în picioare când Lord Harms reuşi, în fine, să deschidă sertarul. Omul extrase dinăuntru un revolver, unul din cele modrne, performante, din care foloseau îndeobşte poliţiştii. Harms sări în picioare şi se repezi la Wax, ţinând pistolul cu două mâini. – Unde sunt!? exclamă Harms. îi putem doborî, băiete, ce zici?

— Ai pistol! exclamă Wax.

— Într-adevăr, într-adevăr. După cele întâmplate anul trecut, mi-am dat seama că omul trebuie să fie înarmat. Ce este aşa urgent? Îţi ţin spatele!

Wax împinse delicat în jos vârful pistolului Lordului Harms, pentru eventualitatea că avea glonţ pe ţeavă – deoarece, din fericire, omul nu ataşase şi un încărcător pistolului. Wax se uită în spate, spre ferestre. Le deschisese printr-o Împingere când se apropiase, dar ele trebuiau să se deschidă spre exterior, nu spre interior. Le smulsese pe amândouă din balamale, pe una dând-o peste cap, în timp ce a doua se mai ţinea printr-o singură prindere. În cele din urmă cedă şi se prăbuşi la pământ, cu geamul sfărâmat între cercevelele de lemn.

Prin deschizătură intra ceaţa, acoperind podeaua. Unde era Bleeder? Undeva prin casă? Întruchipând o femeie de serviciu? Un vecin? Un poliţist în trecere pe stradă?

Se afla în aeeaşi încăpere cu el?

— Jackstom, spuse Wax uitându-se la Lord Harms, îţi aduci aminte când am făcut cunoştinţă şi Wayne se dădea majordomul meu?

Harms se încruntă.

— Te referi la unchiul tău?

E bine îşi spuse Wax. Un impostor n-ar şti de el, nu-i aşa? Fir-ar să fie de rugină... de-acum va trebui să suspecteze pe toată lumea.

— Eşti în pericol, spuse Wax strecurându-şi armele la locul lor, în tocul de la şold.

Costumul era complet distrus după ce înotase prin canal, cravata şi-o scosese, dar mantia-de-ceaţă, rezistentă, trecuse prin situaţii mai grele.

— Te scot de-aici.

— Dar...

Lord Harms rămase fără grai, alb la faţă.

— Fiica mea?

Ca şi când n-ar fi avut decât una.

— Steris e bine, spuse Wax. O păzeşte Wayne. Să mergem

Problema era: unde să se ducă? Wax ar fi avut o sută de locuri în care să-l ducă pe Harms, dar Bleeder putea sta la pândă în oricare dintre ele. Desigur, soarta îi era favorabilă lui Wax totuşi...

Bleeder este străveche, îi spusese Armonie. Mai bătrână decât distrugerea lumii. Este talentată, atentă şi extrem de inteligentă... A studiat comportamentul uman secole la rând.

Orice alegere ar fi făcut Wax, Bleeder o putea anticipa. Cum să gândeşti mai rapid şi mai bine decât o făptură de o asemenea vechime, atât de bine informată?

Soluţia părea simplă. Nici nu trebuia să încerci.

Steris ieşi din Turnul ZoBell şi îl găsi pe Wayne pe stradă vizavi de o mulţime de bărbaţi zdrobiţi şi, evident, mânca. Mânca un sendviş.

— Oh, Wayne, spuse ea mutându-şi privirea de la bărbaţii răniţi, ostili, înapoi la el.

— Aceia sunt gărzile de corp ale guvernatorului. Va avea nevoie de ei diseară.

— Nu-i vina mea, zise Wayne. N-au vrut să coopereze.

Wayne muşcă din sendviş.

Steris oftă, se aşeză pe jos lângă el şi se uită în sus, prin ceţuri, la turn. Luminile de la diverse niveluri păreau nişte fantome şi urcau până sus de tot, la ultimul etaj.

— Cu el va fi mereu la fel, nu-i aşa? întrebă ea. Întotdeauna voi fi lăsată în urmă, în mijlocul unei situaţii? Întotdeauna voi simţi că fac parte numai pe jumătate din viaţa lui?

Wayne ridică din umeri indiferent.

— Poţi să faci un gest nobil, Steris. Să renunţi complet la căsătorie. Să-i laşi libertatea de a găsi o persoană care să-i placă cu adevărat.

— Dar investiţia familiei mele în el şi în casa lui?

— Ei bine, Steris, ştiu că spun ceva revoluţionar, dar poţi să-i împrumuţi bani unui individ fără ca el să sară pe tine în semn de recunoştinţă, dacă înţelegi ce zic.

Sfântă Armonie, Wayne putea fi şocant cu lipsa lui de maniere. Cu alţii nu se purta tot aşa. Oh, da, era grosolan şi capricios, dar rareori de-a dreptul primitiv. Acest fel de a fi i-l rezerva ei. Aştepta de la ea o reacţie de ostilitate, o dovadă de rezistenţă? Steris nu reuşise niciodată să-l înţeleagă pe omul acesta. Cu cât se gândea mai mult ce să-i răspundă, cu atât i se părea el mai vulgar.

— Ţi-a spus unde se ducea? întrebă ea încercând să rămână politicoasă.

— Naaa, făcu Wayne, muşcând din sendviş. O urmăreşte pe Bleeder. Înseamnă că se putea duce oriunde, d-aia n-are niciun rost să-l caut. O să vină el după mine, când o putea. Dacă plec de-aici, îl ratez.

— Înţeleg.

Steris se aşeză mai comod, încrucişându-şi picioarele pe bordură ţo uitându-se în sus, la lumini.

— Mă urăşti pentru ceea ce reprezint, Wayne? Responsabilităţile care l-au adus pe el înapoi?

— Nu te urăsc, spuse Wayne. Găsesc că eşti respingătoare. E deosebire importantă, asta e.

— Dar...

Wayne se ridică în picioare, îndesă în gură restul sendvişului.

Pe urmă se duse la gărzile care îi aruncau priviri furioase să se aşeze acolo. Implicaţia era evidentă.

Prefer să fiu aici.

Steris închise ochii, îi strânse şi încercă pentru moment să-şi închipuie că era altcineva. În cele din urmă, sunetul clopoţeilor anunţă sosirea trăsurilor cu poliţişti. Steris se ridică şi se calmă, uşurată s-o vadă pe Marasi coborând dintr-una dintre ele şi apropiindu-se iute.

— Waxillium? întrebă ea.

Steris dădu din cap.

— Urcă, îi spuse Marasi indicându-i o trăsură. Te trimit într-un loc unde vei fi în siguranţă.

— Cred că pericolul a trecut aici, spuse Steris. Doar dacă nu se mai ia Wayne la bătaie din nou.

— Nu, zise Marasi. Pericolul este abia la început.

Ceva din tonul tinerei femei o făcu pe Steris să ezite. Ceilalţi poliţişti nu coborâră din trăsuri. De fapt, o aşteptau pe Marasi. Nu veniseră aici ca să-l cerceteze pe omul vânat de Waxillium.

— S-a întâmplat ceva, nu-i aşa? întrebp Steris.

— Da, răspunse Marasi. Wayne, treci aici! Avem treabă!

Wax îl ascunse pe Lord Harms la ultimul etaj din Turnul Feder. Stabili amplasamentul pe o hartă a oraşului, alegând numere la întâmplare; spera că Bleeeder nu va putea să desluşească un plan pentru care nu exisau raţionamente logice. Harms primi instrucţiuni să nu se afişeze, să se ascundă şi să tacă. Chiar dacă Bleeder avea posibililitatea să Împingă oţel şi să cotrobăiască prin tot locul noaptea, şansa de a-l descoperi pe Harms era ridicol de slabă, la limita imposibilului. Ceea ce nu-l împiedica totuşi pe Wax să-şi facă griji. Tatăl lui Steris era un idiot, dar blând şi amabil.

Wax nu putea face mai mult, pentru că trebuia să-l găsească pe guvernator. Vânătoarea îi luase mai mult decât se aşteptase, ceea ce era un lucru bun, de fapt. Însemna că Drim, în pofida faptului că nu-l putea suferi pe Wax, îşi făcea bine treaba. După cât putea Wax să-şi dea seama, poliţia expediase de la Turnul ZoBell col puţin trei trăsuri fără semnalmente: două ca momeală şi una în care se găsea guverntorul. Pe una o zări pe şoseaua Stanton şi n-o luă în seamă. Prea atrăgea atenţia, cu gărzile aşezate deasupra. Presupunând că o alta se îndreptase spre est, o găsi deplasânduse în cercuri în Octantul al Treilea; şi aceasta încerca să atragă atenţia. Se deplasa prea lent.

Mai mult, guvernatorul nu s-ar duce în direcţia aceea. Innate era un luptător. Nu i-ar fi plăcut să fie văzut că se ascunde. Aşa se face că Wax se trezi cocoţat pe acoperişul unei clădiri de lângă Promenada Hammond, la câteva străzi distanţă de locuinţa lui Innate. Guvernatorul se va întoarce aici probabil, evitând casele mai sigure din oraş. Probabil că preferă să fie în centrul puterii şi autorităţii de care dispunea.

Aici, în oraş, ceaţa părea incandescentă sub lumina miilor de becuri – tot mai multe dintre ele electrice. Cum dură destul de mult până ce sosi trăsura, Wax începu să se îndoiască de el însuşi. În cele din urmă ajunse totuşi: o trăsură înaltă, închisă, cu draperii roşii. Da, nu prea avea nimic deosebit. Caii totuşi proveneau din mult apreciata herghelie a guvernatorului.

Wax dădu din cap, sări şi printr-o împingere îşi croi drum până în vârful arcului de piatră al Primei Bănci de Asigurări. Trăsura înainta în ritm vioi şi nu era însoţită de gărzi la vedere. Probabil că mersese pe un traseu extrem de ocolit, dacă întârziase atât de mult până să ajungă aici. Wax sări jos de pe faţada băncii, împinse într-un felinar şi se aruncă după trăsura guvernatorului. Ateriză pe plafonul ei şi îl salută pe vizitiul surprins, apoi se legănă pe lângă vehicul şi bătu în uşă, atârnat cu un singur braţ peste umbra neclară a bolovanilor din caldarâm. Fără nicio îndoială, mânau caii la galop.

După câteva clipe, storul de la fereastră se trase într-o parte, dezvăluind figura mirată a lui Drim.

— Ladrian? zise el. Cedracu’ faci?

— Sunt politicos, zise Wax. Pot să intru?

— Şi dacă te refuz?

— Atunci nu o să mai fiu politicos.

Drim râse zeflemitor, dar aruncă o privire în partea cealaltă, unde călătorea guvernatorul, cu pălăria sprijinită pe genunchi. Omul încuviinţă cu o înclinare a capului, iar Drim oftă şi se întoarse din nou spre uşă.

Nu opriră trăsura. Aşa că Wax trebui mai întâi să se desprindă, apoi aruncă un cartuş gol de glonţ şi reveni la trăsură printr-o împingere, când Drim deschise uşa. Se apucă de mânerul ei, împinse într-un felinar de pe stradă şi sări în trăsură, sfârşind aşezat vizavi de Drim şi de guvernator.

Drim era personajul model pentru a fi imitat. Ca şi vizitiul, de fapt ca orice persoană care avea acces la guvernator, inclusiv soţia şi membrii familiei lui.

— Lord Ladrian, zise Innate oftând. Nuţi ajunge că ai stricat petrecerea? Mai trebuie să mă şi hărţuieşti pe drum spre casă?

Wax ridică din umeri cu indiferenţă, apoi dădu să iasă din trăsură. Deschisese deja uşa pe jumătate când Innate se răsti la el, împroşcând salivă:

— Acum ce mai faci, nebunule?

— Plec, zise Wax. Aş putea fi acum într-o mie de alte locuri, majoritatea mult mai plăcute.

Avu o ezitare, dar pe urmă scoase unul dintre pistoalele Sterrion, îl învârti în mână şi i-l întinse guvernatorului cu mânerul înainte.

— Ia-l!

Guvernatorul făcu ochii mari.

— De ce aş avea nevoie de armă? Am gărzi de corp.

— Şi fratele dumitale a avut, spuse Wax. Ia-l. Mă voi simţi vinovat când vei fi împuşcat, dacă nu fac nimic.

— ...împuşcat?

Innate se făcu alb ca varul.

— Fratele meu a fost ucis pentru că a flirtrat cu lumea interlopă din Elendel. Pe mine n-ar îndrăzni să mă atingă.

— Sunt sigur că nu, spuse Wax aplecându-se afară pe uşă, pe urma ezită din nou şi se mai uită o dată înăuntru. Ştii cum să recunoşti un kandra, nu-i aşa, Drim?

— Un ce? întrebă gardianul cu gâtul gros.

— Aceia sunt un mit, spuse Lord Innate.

— Oare? zise Wax. Atunci cel pe care l-am întâlnit astă-seară a minţit, probabil. Nu ştiu cum a reuşit să-şi facă pielea trasparentă totuşi. Ei bine! Presupun că ai situaţia sub control.

— Vrei să spui, zise Innate oprindu-l cu mâna pe Wax înainte de a apuca să iasă din nou pe uşă, că un Nemuritor-fără-Chip a fost prezent la petrecerea mea astă-seară?

— Doi, mai exact. Unul a venit să ajute. Te-aş prezenta, aş pune-o să-ţi demonstreze cine este, dar se pare că ştii deja totul foarte bine. Cel de-al doilea de la petrecere a fost ucigaşul fratelui dumitale. Eşti sigur că nu vrei pistol? Nu? în regulă. Eu voi...

— M-ai convins, Lord Waxillium, spuse Innate cu o expresie amărâtă.

Se rezemă lângă felinarul trăsurii, care ardea gaz şi emitea o lumină potrivită.

— Milord, zise Drim privindu-l pe Innate. E o prostie. Nemuritori-fără-Chip? Din două persoane una pretinde că i-a întâlnit, numai ca să-şi vadă povestea publicată în ziar! Doar n-o să iei în serios asemenea alegaţii, nu-i aşa?

Innate îl studie pe Wax.

— Ba da, spuse Wax. Pentru că ştie că fratelui său i s-a întâmplat ceva neobişnuit. Omorât în camera blindată, gărzile ucise pe la spate de un om în care aveau încredere – iar Winsting Innate trata propria securitate cu foarte multă seriozitate. Cu mai multă seriozitate decât dumneata, cred, domnule guvernator.

— Mă poţi prezenta vreuneia dintre aceste creaturi? întrebă Innate. Îmi poţi oferi dovada existenţei lor?

— Da.

— Dar de ce l-ar omorî unul dintre servitorii lui Armonie pe Lord Winsting? întrebă Drim.

— Kandra a înnebunit, spuse Wax în şoaptă. Însă nu ştim ce îl motivează, dar se pare că vrea să te vadă mort, domnule guvernator. Aşa că sarcina mea este să te ţin în viaţă.

— Ce trebuie să facem? întrebă Innate. Cum ne pregătim?

— Ei bine, spuse Wax, întâi de toate, preiau eu sarcina securităţii dumitale.

— Pe dracu o preiei! sări Drim.

— Este imposibil s-o preiei dumneata, a fost de acord Innate. Drim mă slujeşte cu devotament de mulţi ani. El... Unde te duci?

Wax se întoarse de la uşă.

— Voiam să văd o piesă de teatru astă seară, spuse gesticulând. M-am gândit că aş putea prinde sfârşitul până vorbiţi voi doi despre asta.

— Şi dacă această creatură vine după mine cât timp eşti plecat? întrebă Innate.

— Sunt sigur că şeful securităţii dumitale poate facă faţă situaţiei, spuse Wax. A ştiut că la petrecerea de azi au participat şi kandra, nu-i aşa? Şi cu siguranţă nu i-a scăpat faptul că Wayne s-a strecurat înăuntru deghizat. Şi...

— Îţi îngădui să revizuieşti protocoale de securitate spuse Innate oftând. Şi să oferi sfaturi.

— În regulă, spuse Wax închizând uşa în timp ce trăsura făcu un viraj şi se apropie de locuinţa guvernatorului. Dar trebuie să aprobi ceva pe loc. Am să vă dau fiecăruia câte o parolă şi vreau să juraţi amândoi că nu le veţi comuninca nimănui. Nici măcar unul altuia sau lui Lady Innate. Voi, la rândul vostru, îmi veţi da mie o parolă. Când ne întâlnim ni le vom spune unul altuia în şoaptă; vom demonstra astfel că niciunul dintre noi nu a fost substituit.

— Chiar crezi că nu mi-aş recunoaşte propria soţie? întrebă Innate obosit.

— Sunt sigur că da, spuse Wax îndulcindu-şi tonul. Dar este o solicitare pe care trebuie s-o satisfaceţi dacă vreţi sprijinul meu. M-ar ajuta să mă simt mai liniştit.

Familia putea fi unul dintre cele mai periculoase medii. Bleeder păruse extrem de sigură pe sine, ca şi când ar fi pus deja mâna pe guvernator, ceea ce îl făcuse pe Wax să creadă că făptura ajunsese deja la unul dintre membrii familiei. Lady Innate nu fusese prezentă la petrecere, dar Armonie îi spusese cp Bleeder se putea întrupa în altcineva oricând dorea. Mânca-i-ar rugina şi năruirea, nu exista loc mai cumplit în care să te fi aflat. Bleeder ar fi putut ucide o nepoată sau un nepot, chiar şi un bebeluş, pentru ca apoi să-i preia trupul şi să ajungă astfel la guvernator. În Historica, kandra imitau animale. Animalele din casa familiei puteau fi în realitate asasini.

Wax se uită la guvernator; părea profund afectat, stătea cu mâinile împreunate, cu privirea fixă, de parcă se străduia să vadă la o mie de kilometri distanţă. Începea să priceapă implicaţiile. Innate nu era prost. Ci doar egocentric şi poate escroc.

Trăsura se opri lângă conac şi Drim coborî. Când Wax era pe punctul să-l urmeze, guvernatorul îl prinse de braţ.

— Voi dori să văd dovada, Necruţătorule.

— Voi aranja o întâlnire pentru mâine.

— Pentru diseară.

Wax încuviinţă dând din cap.

— Dacă totul este adevărat, zise guvernatorul încă ţinându-l de braţ, ce ne facem? Am citit Cuvintele Întemeierii. Ştiu de ce erau în stare Nemuritorii. Pentru numele lui Năruire... creatura aceasta ar putea fi oricine. Parolele nu vor fi suficiente. Nici pe departe.

— Aşa este, recunoscu Wax. Domnule, creatura ştie să folosească şi artele metalice. În orice clipă, poate trece de la Pulsator la Arhivar. Totuşi, nu poate avea două întruchipări în acelaşi timp, fără să rişte să piardă controlul; poate trece de la o putere la alta după bunul plac.

— Pentru numele lui Armonie, şopti guvernatorul. Cum poţi contracara aşa ceva?

— Cinstit? Nu ştiu. Probabil că ar fi trebuit să fii deja mort.

— De ce nu sunt? întrebă guvernatorul făcându-i semn lui Drim să plece, pentru că băgase capul înăuntru, să vadă ce făceau. Creatura asta m-ar fi putut ucide şi pe mine, la fel de uşor cum l-a ucis pe fratele meu.

— Pare a avea un soi de programare. Mai importantă decât eşti dumneata. Poate că nu vrea să te doboare decât dacă prin asta ar răsturna întregul guvern.

Wax avu un moment de ezitare, apoi se aplecă mai aproape de el.

— Domnule, poate vreţi să plecaţi din Elendel.

— Să plec? se miră Innate. Ai văzut ce se petrece în oraş?

Wax făcu semn că da.

— Eu...

— Greve ale muncitorilor, continuă Innate de parcă nici nu l-ar fi auzit pe Wax. Preţurile alimentelor au crescut până la cer. Într-o profesie prea mulţi oameni au rămas fără locuri de muncă, într-alta cer condiţii mai bune. Fir-ar să fie de rugină! Practic avem rebeliuni în stradă, omule! Plus scandalul. Nu pot să plec. Ar fi sfârşitul carierei mele.

— Mai bine decât sfârşitul vieţii.

Guvernatorul se uită lung la el. Nu păreea să gândească la fel.

— Imposibil să plec, repetă Innate. S-ar înţelege că las baltă oamenii – ar crede că mă ascund din cauza scandalului. Aş fi perceput ca un laş. Nu. Imposibil. O voi pune la adăpost pe Lady Innate, la fel şi pe copii. Dar eu trebuie să rămân şi dumneata trebuie să te ocupi de problemă, oricare ar fi ea. Pune-i capăt înainte de a fi prea târziu.

— Mă voi strădui, spuse Wax apropiindu-se şi mai mult. Dă-mi o parolă prin care să mă autentific. Ceva uşor de ţinut minte, dar fără semnificaţie.

— Dospit în nisip.

— În regulă. A mea pentru dumneata va fi „oase fără supă”. Ai o cameră blindată?

— Da, spuse Innate. În subsolul clădirii, sub camera de zi.

— Inslalează-te acolo, spuse Wax dându-se jos din trăsură, iar dacă încui uşa, nu lăsa pe nimeni să intre înainte de a veni eu şi a-ţi spune parola.

Imediat după ce coborî, Wax scose instinctiv pistolul „Răzbunare”.

Era pregătit să tragă chiar înainte de a-şi da seama ce anume îl provocase. Strigăte de alarmă, dar fără să exprime durere. O slujnică ieşi din locuinţa guvernatorului alergând pe lângă coloanele de un alb impecabil, parcă ar fi fost un şir de femururi

— Domnule guvernator! strigă femeia. Am primit o notificare prin teleimprimator; s-a întâmplat ceva. Trebuie să pregăteşti un răspuns!

— Despre ce este vorba? întrebă Wax în timp ce guvernatorul cobora din trăsură.

Slujnica avu o ezitare, uitându-se cu ochi mari la pistolul lui Wax. Purta un costum negru impecabil, cu fusta până la glezne şi eşarfă roşie la gât. O asistentă sau poate unul dintre consilierii guvernatorului.

— Sunt poliţist, spuse Wax. Care este urgenţa?

— Un criminal, spuse fata.

Armonie, nu...

— Nu Lordul Harms. Vorbeşte, te rog!

În graba de a ajunge la guvernator, îl abandonase ca să fie omorât?

— Lordul cum aţi spus? Nu era deloc un nobil, domnule poliţist.

Se uită la Drim, care dădu din cap afirmativ – putea avea încredere în Wax. Femeia se întoarse spre el.

— Era vorba despre părintele Bin. Preotul.

Marasi privea cu ochi măriţi cadavrul ţintuit pe zid, ca o draperie. Câte un piron în fiecare ochi. Sângele i se scursese pe obraji şi îmbibase roba albă de ceremonie, îmbrăcându-l parcă într-o vestă stacojie. Semăna cu modelul în „V” al Terrisienilor. Sângele mânjise şi peretele, de o parte şi de cealaltă a cadavrului, întins de braţe şi degete zvârcolite. Marasi se cutremură. În tot acel timp, preotul fusese încă în viaţă.

Deşi poliţiştii scotoceau şi întorceau pe dos naosul, Marasi se simţi singură, cum stătea în faţa cadavrului cu privirea lui de oţel. Doar ea şi cadavrul, o scenă de o smerenie tulburătoare. Îi evoca ceva menţionat în Historica, deşi nu-şi putea aminti ce anume.

Căpitanul Aradel veni lângă ea.

— Am veşti despre sora ta, spuse el. Am dus-o într-unul dintre cele mai sigure adăposturi.

— Vă mulţumesc, domnule.

— Ce părere ai? o întrebă arătându-i cadavrul.

— Este înspăimântător, domnule. Ce s-a întâmplat, mai exact?

— Personalul aşezământului nu este prea cooperant, spuse el. Nu sunt sigur dacă oamenii sunt în stare de şoc sau dacă prezenţa noastră aici li se pare ofensatoare.

Îi făcu semn să meargă înaintea lui şi trecură pe lângă Wayne, care şedea într-o strană mestecând gumă şi uitându-se în sus la cadavru. Marasi şi Aradel ieşiră din naosul boltit şi intrară într-o capelă mică, unde câţiva oameni cu figuri cenuşii erau aşezaţi în şiruri pe bănci. Erau personalul mănăstirii – cei care munceau în Biserica Supravieţuitorului, pe lângă preot.

În frunte şedea o femeie cu părul grizonant, îmbrăcată în uniforma oficială de intendent al bisericii. Femeia îşi ştersese ochii şi câţiva tineri se îngrămădiră în jurul ei, cu privirile în pământ. Poliţistul Reddi se afla în apropiere; bărbatul zvelt strânse mapa sub braţ şi îl salută pe Aradel. În mod normal, inspectorul-şef nu s-ar fi implicat în aşa ceva, dar Aradel era un detectiv cu experienţă.

— Vă veţi ocupa personal de interogatoriu, domnule? întrebă Reddi.

Lucrătorii bisericii deveniră brusc nervoşi la auzul cuvântului „interogatoriu”. Marasi simţi că l-ar fi pocnit pentru tonul pe care-l folosise.

— Nu, Aradel.

— Foarte bine, domnule, răspunse Reddi strângându-şi bine papionul şi deschizând mapa.

Se apropie de lucrători.

— De fapt, spuse Aradel, mă gândeam s-o lăsăm pe doamna locotenent Colms să încerce.

Marasi simţi un fior de panică, pe care şi-l înăbuşi în clipa următoare. Nu se temea de un interogatoriu simplu, mai ales când martorii aveau bunăvoinţă. Dar modul în care vorbise Aradel, cu atât de multă seriozitate, o făcuse să se simtă dintr-o dată ca la examen. Minunat!

Trase adânc aer în piept şi trecu pe lângă Reddi care lăsase mapa jos şi o privea cu ochi înveninaţi. Cei opt oameni care se adunaseră şedeau cu spinările încovoiate. Cum ar fi fost cel mai bine să-i abordeze? Îi povestiseră unui desenator ce se întâmplase, dar detaliile puteau face diferenţa între Năruire şi Dăinuire.

Marasi se aşeză pe bancă între doi dintre ei.

— Condoleanţe pentru pierderea pe care aţi suferit-o, spuse ea cu glas scăzut. Şi iertare, de asemenea. Poliţia v-a dezamăgit astăzi.

— Nu este greşeala voastră, spuse intendenta strângând un copilandru. Cine s-ar fi putut gândi dinainte... Sfinte Supravieţuitor, ştiam că Adepţii Căii sunt o adunătură de răufăcători. Întotdeauna am ştiut. Fără reguli? Fără precepte care să-i ghideze în viaţă?

— Haos, spuse de pe banca din spate un bărbat ras în cap. Nu vor decât să creeze haos.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Marasi. Am citit raportul bineînţeles, dar... nu-mi pot închipui...

— Aşteptam slujba de seară, spuse intendenta. Tocmai se lăsase ceaţa! Trebuie că se adunaseră vreo mie de oameni la biserică. Şi pe urmă a sărit pur şi simplu pe podium corcitul acela de Adept al Căii.

— L-ai recunoscut?

— Sigur că da, spuse intendenta. Larskpur a fost; apare mereu la adunările comunităţii. Oamenii au sentimentul că trebuie să invităm un preot de la biserica lor, aşa ca să evităm favoritismele, deşi nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ei.

În spatele ei, cel de-al doilea preot încuviinţă dând din cap.

— Ce om netrebnic, nu merită să poarte robă, spuse el. Nici nu era ceva împodobit. Nu avea decât o salopetă. Ăştia nici măcar nu se îmbracă aşa cum trebuie pentru slujbă.

— A început să se adreseze mulţimii, continuă intendenta. De parcă el ar fi ţinut predica de seară! A scuipat numai otravă.

— Cum ar fi? întrebă Marasi.

— Blasfemii, zise intendenta. Dar n-are importanţă. Uite ce e, doamnă poliţist. Până la urmă, de ce ne întrebi pe noi? L-au văzut o mie de oameni. De ce ne tratezi de parcă noi am fi făcut ceva rău? Ar trebui să-l arestaţi pe monstrul acela.

— Oamenii noştri sunt pe urmele lui, răspunse Marasi punându-şi mâna pe umărul unuia dintre copii, o fetiţă. Dar aceasta scânci şi se agăţă de braţul ei. Şi vă promit, îl vom prinde şi-l vom pedepsi pe făptaş. Numai că fieccare detaliu pe care vi-l puteţi aminti ne va ajuta să-i venim de hac.

Intendenta şi cel de-al doilea preot schimbară priviri. Altcineva – un tânăr care ajuta în altar, deşirat, la vreo două zeci de ani – începu însă să vorbească.

— Larskpur a zis, şopti el, că Supravieţuitorul este un zeu fals. Că Kelsier a încercat şi nu a reuşit să să ajute omenirea. Că moartea lui n-a avut legătură cu protejarea noastră sau cu Înălţarea, ci cu prostia şi bravura.

— Asta au crezut ei întotdeauna, spuse intendenta, dar n-au recunoscut. Adepţii Căii... pretind că acceptă pe oricine, dar dacă forţezi, afli adevărul. Puţin le pasă de Supravieţuitor.

— Vor să fie haos, repetă cel de-al doilea preot. Urăsc faptul că atât de mulţi oameni îl venerează pe Supravieţuitor. Urăsc faptul noi avem standarde. Ei nu au întruniri, nu au biserici, nu au porunci... Calea nu este o religie, este o platitudine.

— Ne-a uluit, trebuie să recunosc, zise intendenta. Mai întâi am crezut că părintele Bin l-a invitat pe Larskpur să vorbească. Altfel de ce ar fi avut îndrăzneala să se urce la amvon? Am fost aşa de îngrozită de ceea ce spunea, încât la început n-am băgat de seamă sângele.

— Eu da, interveni cel de-al doilea preot. Am crezut că purta mănuşi. Mă holbam la degetele pe care şi le tot agita, un roşu-aprins. Şi pe urmă am observat că îi cădeau picături pe podea şi în amvon, când gesticula.

O clipă, nimeni nu mai zise nimic.

— Nu mai e nimic de spus, rosti intendenta în cele din urmă. Larskpur pur a făcut un ultim gest şi draperia neagră a căzut. Atunci l-am văzut, binecuvântatul nostru părinte, bătut în cuie într-o îngrozitoare parodie a însemnului Supravieţuitorului. Bietul părinte Bin... atârnase acolo în tot acest răstimp. Poate era încă viaţă, pierdea sânge, în timp ce noi toţi ascultam blasfemiile acelea.

Marasi avea îndoieli. Deşi era evident că preotul se zbătuse la început, piroanele îl terminaseră repede.

— Mulţumesc, spuse ea adresându-se întregului grup de oameni înnebuniţi. Aţi fost de mare ajutor.

Desprinse blând mâinile fetiţei care se agăţase de braţul ei şi i-o încredinţă intendentei.

Marasi ridică, se apropie de Aradel şi Reddi, rămaşi în celălalt capăt al încăperii

— Ce credeţi? întrebă Marasi cu glas scăzut.

— Despre ceea ce au spus, întrebă Reddi, sau despre tehnica dumitale de interogare?

— Ambele.

— Eu aş fi procedat altfel, spuse poliţistul cel scund. Cred totuşi că i-ai făcut să se mai liniştească.

— N-au zis mare lucru, observă Aradel frecându-şi bărbia

— La ce te aşteptai? întrebă Marasi. Căpitane, aici trebuie să fi fost aceeaşi persoană care l-a omorât şi pe Winsting.

— Nu te pripi să tragi concluzii, răspunse Aradel. Care ar fi motivul?

— Poţi găsi altă explicaţie? întrebă Marasi arătând cu mâna spre camera în care se afla preotul mort. Un adept al Căii? Care să comită o crimă? Domnule, preoţii lor sunt cei mai puţin agresivi oameni de pe planetă. Am văzut bebeluşi mai periculoşi decât ei.

Aradel îşi freca în continuare bărbia.

— Reddi, zise el, du-le ceva de băut oamenilor bisericii. Le-ar prinde bine o băutură caldă în momentul acesta, presupun.

— Domnule? făcu Reddi uluit.

— Ai stat atât de mult sub răpăiala armelor, încât ţi-ai pierdut auzul? spuse Aradel. La treabă, domnule căpitan. Am de vorbit cu doamna poliţist Colms.

Reddi îi aruncă lui Marasi o privire care ar fi dat apa în clocot, dar plecă să execute ordinul.

— Domnule, începu Marasi uitându-se după el, nu pot să nu observ că ţii cu tot dinadinsul să mă urască întregul grup de poliţişti.

— Prostii, comentă el. Nu vreau decât să-l îmboldesc pe băiat. Nu face nimic când nu încearcă să iasă în evidenţă în faţa mea – cât timp a crezut că avea asigurată funcţia de asistent a fost îngrozitor. Este mai bun ca ofiţer dacă are cu cine concura.

O prinse pe Marasi pe după umeri şi o împinse mai departe de grupul de oameni ai bisericii. Un tânăr caporal apăru cu pături şi căni cu ceai cald. Spera că Reddi nu se supăra prea tare pentru că şi această sarcină îi fusese furată.

— Eu, spuse Aradel atrăgându-i din nou atenţia la el, nu nu mă pot lupta cu Năluci-de-Ceaţă şi spirite ale nopţii. Eu sunt paznic, nu exorcist.

— Asta înţeleg, domnule, spuse Marasi.

Venind încoace îi relatase ce spusese Wax despre Bleeder. Nu-i putea ascunde asemenea informaţii superiorului ei.

— Numai că, dacă ucigaşul este o fiinţă supranaturală, noi ce opţiune avem?

— Nu ştiu, răspunse Aradel, şi asta mă umple de frustrare. Oraşul ăsta e uscat ca un morman de frunze moarte şi stă să ia foc. N-am oameni suficienţi, încât să pot urmări un nemuritor dereglat; eu am nevoie de oameni în stradă, ca să împiedic oraşul să se devoreze singur.

— Domnule, dar dacă cele două au legătură una cu alta?

— Cele două crime?

— Crimele şi frământările, domnule.

Marasi închise ochii rememorând imaginea capelei, cu domul şi stranele, încercând să şi-o imagineze cum fusese înainte. Larkspur stând în faţă şi dând din mâini, enoriaşii îngroziţi luând-o la fugă şi răspândind ideea că liderul adepţilor Căii l-a omorât pe preotul Supravieţuitorului...

— Bleeder, sau cine o fi în spatele acestei istorii, a buimăcit guvernul cu un scandal, spuse Marasi deschizând ochii. Acum loveşte în liderul unei biserici, deghizându-se în şeful alteia? Domnule, oricare ar fi motivele ei, este limpede că vrea să provoace tensiune în Elendel. Vrea să distrugă oraşul.

— Poate că pui prea mult în seama unei singure persoane, doamnă locotenent.

— Nu este o singură persoană, spuse Marasi. Este un semizeu. Domnule, de la ce a pornit greva muncitorilor?

— Să fiu al naibii dacă ştiu, zise Aradel pipăindu-şi buzunarul şi scoţând o cutie de trabucuri.

O deschise şi scoase dinăuntru un bileţel împăturit. Se strâmbă şi i-l arătă. Ai o banană în sertar.

— Ticăloasa asta de femeie o să mă termine. Mă rog, bănuiesc că grevele au fost în pregătire de ceva vreme. Armonie ştie că-i înţeleg pe bieţii netrebnici. Sunt plătiţi cu nimic, în timp ce lorzii trăiesc în conace şi în apartamente de lux.

— Dar de ce acum? întrebă Marasi. Din cauza alimentelor, nu-i aşa? Preţuri exagerate brusc, îngrijorare că nu se vor găsi alimente nici după ce greva se va fi sfârşit?

— Cu siguranţă toate astea n-au ajutat, a fost de acord Aradel. Inundaţiile vor pune presiune şi ele.

— Un baraj rupt. Am cercetat temeinic ce s-a întâmplat.

Aradel făcu o pauză, ca să-şi pună biletul la loc în buzunar.

— Crezi că ar putea fi vorba de un sabotaj?

— Ar merita să verificăm, zise Marasi.

— Ar merita, într-adevăr, zise Aradel. Să văd dacă pot aloca nişte oameni. Dar dacă ai dreptate, până unde va merge creatura asta?

— Haos generalizat? întrebă Marasi.

Aradel clătină din cap.

— Poate că la Nălucile-de-Ceaţă este altfel, dar oamenii care comit asemenea fapte le comit ca să dovedească ceva. Vor să arate cât sunt de deştepţi sau vor să oprească o nedreptate.

— Poate că ea vrea să doboare pe cineva. Guvernatorul este adept al Căii?

— Aşa cred.

— Atunci crima din seara asta ar putea fi o încercare de discreditare a religiei lui.

Aradel încuviinţă dând din cap.

— Îi ucizi fratele, declanşezi un scandal, îi subminezi credinţa, stârneşti revolte în timpul mandatului său... Ei fir-ar să fie de rugină, poate că urmăreşte nu numai să moară Innate, ci şi să fie călcat în picioare.

Marasi dădu încet din cap.

— Domnule. S-ar putea... să am dovezi că guvernatorul este corupt.

— Cum? Ce fel de dovezi?

— Nimic sigur, zise ea roşind. Are legătură cu metodele lui ştii, când s-a răzgândit cu privire la legi, când şi-a schimbat voutul după ce a primit diferite vizite de la oameni-cheie. Domnule, ai spus că m-ai angajat şi pentru că aveam pregătirea necesară pentru a înţelege statisticile. Am să-ţi arăt ce-am adunat, după ce pun totul în ordine, dar activitatea guvernatorului, luată în ansamblu, arată un om dispus să se vândă.

Aradel îşi trecu mâna prin părul roşcovan, înspicat cu fire albe.

— Pentru numele lui Armonie! Să nu spui nimănui, doamnă locotenent. O să ne ocupăm de asta altă dată. înţelegi?

— Da, domnule. Şi sunt de acord.

— Ai făcut însă o treabă bună, remarcă el, apoi plecă să strângă rapoartele de la locul crimei.

Marasi nu-şi putu reţine un frison de mulţumire şi emoţie pentru că Aradel ascultase ce avusese ea de spus, deşi nu-i putea oferi decât jumătăţi de explicaţii. În acelaşi timp însă, îi veni în minte un gând tulburător. Dacă cumva Aradel era în secret un kandra? Cât de mult rău putea face Bleeder dacă avea la mână întregul efectiv al poliţiei dintr-un octant?

Nu. Aradel fusese undeva înconjurat de oameni când a fost omorât preotul. Rugină... creatura o să o aducă pe Marasi în stare să sară şi asupra unei umbre, întrebându-se dacă cei pe care îi întâlnea nu erau cumva kandra. Se duse să-şi ia o ceaşcă cu ceai, în speranţa că o va ajuta să-şi scoată din cap imaginea bietului părinte Bin atârnat pe perete. Ajunse pe la jumătatea drumului până la termosurile cu ceai, când uşile foaierului se deschiseră cu o izbitură şi înăuntru păşi Waxillium.

Trăgea panglici după el, de parcă ar fi fost rotocoale de ceaţă, iar paşii lui hotărâţi îi făceau pe poliţiştii mai neînsemnaţi să se retragă din calea lui în graba mare. Cum se făcea că reuşea să întruchipeze tot ce ar fi trebui să fie poliţiştii, dar nu era? Nobil fără a fi mijlocitor, chibzuit şi totuşi întreprinzător, inflexibil şi totuşi nerăbdător să afle cât mai multe.

Marasi zâmbi şi se grăbi să-l urmeze. Abia când ajunseră în biserică, cu uriaşa ei cupolă de sticlă şi preotul mort, atârnat pe peretele din capătul opus, îşi dădu seama că uitase complet să-şi ia ceai. Durerea de cap încă făcea să-i bubuie craniul.

Aradel se afla în nava bisericii, însoţit de doi poliţişti tineri.

— Lord Ladrian, zise el întorcându-se spre Waxillium. Un raport despre cadavru va fi gata în...

— Mă uit singur la el, domnule inspector, spuse Waxillium. Mulţumesc.

Dădu drumul unui cartuş gol de glonţ şi se ridică în aer, zbură peste rândurile de strane şi pe sub cupolă până ateriză pe podium.

Aradel oftă şi mormăi o înjurătură printre dinţi, apoi se întoarse spre unul dintre caporali.

— Vezi ca Lordul să aibă la dispoziţie tot ce-i trebuie. Poate izbuteşte să înţeleagă ceva din toată aiureala asta – presupunând că până atunci nu aruncă totul în aer, pur şi simplu.

Tânărul poliţist încuviinţă înclinând capul, apoi alergă după Waxillium care îi spunea ceva lui Wayne, care, la rândul lui se ridicase ca să i se alăture. Nu se ştie ce îi spunea Waxillium bărbatului mai scund, dar acesta primise o însărcinare, căci ieşi alergând pe uşă.

Inspectorul-şef scutură din cap, cu un rictus amar pe buze.

— Domnule? i se adresă Marasi. Te-ai supărat pe Lord Waxillium?

Aradel tresări, ca şi când nu văzuse – sau nu îşi dăduse seama – că se afla şi ea acolo.

— Nu lua în seamă, doamnă locotenent. Lordul este o resursă deosebită a departamentului nostru.

— Sir, vorbiţi de parcă aţi exersat mult răspunsul.

— Perfect, spuse Aradel, pentru că mi-a trebuit mult până am învăţat să spun asta fără să înjur.

— Aş putea să aud versiunea neexersată?

Aradel o măsură cu privirea din cap până-n picioare,

— Să spunem doar atât, doamnă locotenent, trebuie să fie reconfortant să ai pe cineva care să strângă mizeria după tine.

O salută înclinând capul şi ieşi din încăpere.

La naiba! Asta era ceea ce gândea Aradel despre Waxillium? Un potlogar de nobil obişnuit să primească ceea ce dorea, sincer şi direct cum Aradel nu-şi permitea să fie niciodată? Inspectorul-şef nu făcea parte din nobilime şi trebuia să se îngrijească de finanţare, de politică şi de viitorul oamenilor săi. Waxillium însă putea să se bage peste tot, făcând tot ce-l tăia capul, trăgând cu puşca şi bazându-se că statutul său – de Allomant şi şef de şef de casă nobiliară – îl va scoate basma curată.

Era un punct de vedere lămuritor. Waxillium era o pacoste. O pacoste valoroasă, într-adevăr, pentru că rezolva problemele, dar aproape la fel de dificilă ca şi acestea. În momentul acela însă, părea nu atât un aliat, cât mai mult o furtună pentru care trebuia să te pregăteşti şi după care trebuia să faci din nou ordine.

Tulburată, porni să străbată nava ca să ajungă la el, lângă cadavru.

— Piroanele acelea emit linii puternice, îi spuse Wax arătând cu degetul înspre faţa distrusă a părintelui Bin. Spre puterile mele Allomantice, vreau să zic. Din câte am citit, asta înseamnă că nu sunt ţepuşe Hemalurgice. Acelea ar trebui să fie greu vizibile şi să permită împingerea, la fel ca metalminţile.

— La ce a servit răstignirea lui cu piroane? întrebă Marasi.

— Habar n-am, spuse Waxillium. Dar când cobori cadavrul de pe perete, trimite-mi un eşantion din fiecare piron. Vreau să fac câteva analize, ca să le determin compoziţia.

— În regulă, spuse Marasi.

— Ar fi trebuit să ne aşteptăm. Încearcă să-i dezbine pe adepţii Căii şi cei ai Supravieţuitorului.

— Guvernatorul a aderat la Cale, zise Marasi. Credem că Bleeder vrea să ajungă la el.

— Aşa este, răspunse Waxillium îngustând ochii. Dar nu aceasta este ţinta ei adevărată. Vrea să dezorganizeze oraşul. Poate că guvernatorul este cheia de boltă. Dar ce-are a face acest lucru cu mine?

— Ştii, nu totul trebuie să aibă legătură cu tine.

— Nu totul, acceptă Waxillium. Doar asta.

Neplăcut, dar probabil că avea dreptate. Altfel de ce să fi defilat Bleeder prin oraş sub chipul omului care o omorâse pe soţia lui Waxillium? Waxillium lăsă cadavrul şi, printr-o Împingere, ieşi din clădire pe uşa din spate. O alee îngustă ducea mai departe, până la stradă. Marasi îl urmă, alăturându-i-se lui Waxillium în întuneric şi ceaţă.

— Ce ai de gând? îl întrebă ea.

— Nu pui la cale un omor dramatic ca acesta, fără să pregăteşti şi o cale de evadare, spuse Waxilluum. Judecând după batistele şi poşetele abandonate, presupun că biserica era plină în momentul în care a scos la vedere cadavrul. Credincioşii au fugit pe uşa principală, dar ucigaşul s-a aşteptat la aşa ceva. Probabil că ea a ieşit prin spate şi a dispărut, în timp ce oamenii fie încercau să fugă de la faţa locului, fie rămăseseră înmărmuriţi.

— OK...

— Alee îngustă, zise Waxillium îngenunchind ca să cerceteze zidul. Priveşte aici!

Marasi privi mijindu-şi ochii. În locul acela, cărămizile din zid fuseseră zgâriate şi păstrau urme de frecare.

— Pare metalic. Argintiu.

— Vopsea, aş zice, fu de părere Waxillium. De unde provine este din păcate o întrebare neînsemnată pe lângă celelalte, mai grele. În primul rând, de ce să fi omorât preotul? M-a prevenit că avea de gând, dar am crezut că se referea la tatăl tău. Nu la părintele Bin.

— Waxillium, spuse Marasi. Avem nevoie de mai multe informaţii. Despre ce este capabilă să facă această creatură şi care ar putea fi motivaţia ei.

— De acord, zise Waxillium.

Se ridică şi se uită spre capătul aleii.

— Mi-ar plăcea să-i pun Zeului câteva întrebări. Mă îndoiesc că este disponibil însă, aşa că va trebui să ne mulţumim cu altcineva.

— Cu cine? întrebă Marasi.

— Am primit o mână de ajutor în seara asta, răspunse Waxillium. Dintr-o sursă neaşteptată. Simt că o discuţie cu ea va fi revelatoare. Vrei să vii cu mine?

— Bineînţeles că vreau, spuse Marasi. De ce să nu vreau?

— Ei bine, zise Waxillium, mă tem că interacţiunea cu ea s-ar putea dovedi... dificilă din punct de vedere teologic.

13

Wayne nu se considera un om cu înclinaţii religioase deosebite. Îşi imagina Armonie nu le acorda prea multă atenţie celor ca el, la fel cum un pictor consacrat nu se prea întreabă ce a făcut mama cu desenele pe care i le-a oferit el în copilărie.

Dar, dincolo de toate acestea, lui Wayne îi făcea plăcere să treacă din când în când pe la templul omului de rând. Îl făcea să se simtă mai bine şi pentru o clipă să uite de propriile probleme. Aşa că atunci când Wax îl trimise înainte, să verifice locul, ştiu unde se ducea.

Templul era înghesuit într-un colţ dintr-o intersecţie, o construcţie veche, impresionantă, nu prea înaltă, încăpăţânată. De o parte şi de cealaltă se aflau clădiri rezidenţiale, unele cu şase etaje, dar templul avea aerul unui bătrân aşezat în jilţ, care nu simţea nevoia să privească mai sus de genunchii omului. Aşa cum se aştepta Wayne, uşa era deschisă şi primitoare, mai lăsa încă lumina să se reverse înăuntru, chiar dacă începea să se facă târziu. Înaintă agale pe alee şi îl salută pe paznicul îmbrăcat în uniformă, cu şapcă şi salopetă şi cu un baston de ceremonie ce părea să aibă agăţate la un capăt fire de păr, probabil de la loviturile aplicate în cap scandalagiilor.

Wayne duse două degete la pălărie, în chip de salut, şi declamă cuvintele potrivite pentru a fi lăsat să intre.

— Salut, Blue. Câtă apă are berea astăzi?

— Să nu faci scandal la crâşmă, Wayne, îl îndemnă omul drept răspuns. Deja mi-am cam ieşit din fire.

— Fire? întrebă Wayne trecând pe lângă el. Nostim fel de a spune, amice, dar dacă doamnelor le place să le dai nume caraghioase unor părţi din trupul tău, eu n-o să zic nimic.

Odată terminat ritualul introductiv, Wayne pătrunse în templul propriu-zis. Înăuntru, oamenii şedeau la locurile lor, aduşi de spate, meditând cu capetele lăsate în jos la complexitatea profundă a universului Cosmere. Îşi spuneau rugăciunile bolborosind între prieteni, iar tămâia o ardeau în piept. Deasupra altarului atârna imaginea Bătrânului Ladrian însuşi, un bărbat cu un pântec impecabil şi un pocal întins înainte, solicitând parcă atenţie.

Wayne rămase în prag, cu capul plecat în semn de respect şi îşi înmuie degetele într-un rest de bere ce se scurgea în picuri de pe o masă din apropiere, apoi se unse pe frunte şi pe buric, făcând semnul spadei.

Mireasma îl impresiona ca pe un pelerin pe Pământul Sfânt şi trecu printre penitenţi, căutând ierare în drum spre altar. În seara aceea locul avea un aer ciudat. Solemn. Da, templul era un lăcaş al contemplaţiei, dar trebuia să fie totodată şi unul al bucuriei. Unde erau imnurile cântate într-o bolboroseală sfântă? Unde era râsul, zgomotul vesel al sărbătorii?

Nu-i de bine, îşi spuse el aşezându-se într-una dintre strane – în acest caz o masă rudimentară, rotundă, pe care erau zgâriate citate din Scriptură, precum Mic e un cap sec şi Cârnaţii e mizerabili. Cel din urmă i-a plăcut întotdeauna. Avea implicaţii teologice adânci, asta era. Dacă mâncarea era o mizerie, tot o mizerie erau şi ei, până la urmă? Sau nu erau nimic? Sau ar trebui, în schimb, să vedem în mizerie ceva ce trebuie ridicat la un nivel superior, pentru că a fost creată de Zeul de Dincolo, ca toate celelalte?

Wayne se rezemă de spătar şi atrase câteva priviri de la mesele din jur. Când o tânără şi frumoasă slujitoare a bisericii, ce lăsa la vedere un decolteu adânc, trecu pe lângă el cu halbele, o prinse de braţ.

— Eu o să iaaaaau..., zise şi rămase cu gura căscată. O să iau nişte whisky.

Vorbea cu accentul si tonul unui om care fusese deja foarte, foarte pios în seara aceea.

Fata dădu din cap şi îşi văzu de drum. Cei din jur îl ignorară. Wayne închise ochii şi le ascultă rugăciunile.

— O să ne lase să murim de foame, pur şi simplu. L-ai auzit pe guvernator, Ren. Nu-i pasă decât de ruginita lui de reputaţie.

— Ar trebui să trăim bine. Armonie a făcut pământul pentru noi toţi. Dar ajungem să ne bucurăm de el? Nu. Avuţiile lui nu înseamnă decât că bogaţii au mai multe ţoale şi case mari.

— În oraşul ăsta trebuie să se schimbe ceva. Eu n-am rămas fără muncă, la fel ca oamenii de la oţelărie, dar Armonie...

— Ture de şaisprezece ore. Plec înainte să se trezească soţia mea, iar când mă întorc ea s-a dus deja la culcare. O văd o dată pe săptămână, asta fac.

— Noi muncim şi murim ca s-ajungă totul la aceiaşi oameni. Ei sunt şi proprietarii casei în care locuim. Asta nu-i înşelătorie? Munceşti cât e ziua de lungă pentru ei, pe urmă noaptea le dai totul înapoi pentru privilegiul de a mai supravieţui încă o zi, ca să munceşti în continuare.

Grele rugăciuni spuneau oamenii.

Wayne se ridică de la masă şi se duse la altarul din capătul încăperii, unde sticlele erau aranjate pe rafturi lângă perete şi străluceau în lumină. Lumini cu gaz. Tradiţional cu-adevărat aşa era templul ăsta. Se aşeză la altar, între un tip care purta bretele şi altul cu braţele atât de păroase, încât probabil că avea ceva de urs în el. Sau măcar de un bunic.

— Whhisky, îi ceru Wayne preotului din spatele altarului.

Însă bărbatul îi aduse un pahar cu apă şi lămâie. Rugina naibii! Probabil că n-a pus accentul la locul lui. Wayne se rezemă, sorbindu-şi apa.

Aici, la altar, oamenii nu se plângeau. Se holbau doar, cu cănile în mână. Wayne dădu din cap. Se rugau fără să scoată un cuvânt, erau cei cărora le puteai citi în priviri. Întinse mâna şi luă paharul din mâinile vecinului, apoi îl mirosi. Rom curat. Unde era distracţia?

Se întinse spre blană-de-urs şi îi smulse băutura din mână, o mirosi. Cei doi bărbaţi se întoarseră către el, iar el turnă în pahar apa rămasă, apoi amestecă băuturile în propria cană. Stoarse puţină lămâie, puse un strop de zahăr din spatele altarului, pe urmă adăugă gheaţă, acoperi cu suportul de dedesubt şi începu să scuture de parcă toată viaţa lui depindea de această operaţiune. Ceea ce nu era exclus, având în vedere că bărbatul cu lână pe braţe tocmai se ridică şi începu să-şi trosnească încheieturile.

Nu apucă să-l ia la bătaie, pentru că Wayne făcu vânt câte unei căni către fiecare şi se scufundă în gânduri. Cănile ajunseră la destinaţie şi asupra altarului se lăsă liniştea. Bărbaţii se întinseră ezitând după căni şi gustară băutura. Cel cu bretele făcu gestul primul.

Uau, exclamă el. Ce-ai făcut?

Wayne nu răspunse, bătu cu degetul în masă, în timp ce părosul gustă băutura şi dădu din cap apreciativ. Viaţa în pro tipendadă îi predase lui Wayne câteva lecţii. Excentricii aceia nu făceau nimic cum face toată lumea. Uneori i se părea că se comportau ciudat numai ca să nu semene cu un om de rând.

Dar să se îmbete chiar că ştiau. Trebuia să le recunoască acest merit.

Preotul se apropie să vadă ce generase gâlceava, dar cei doi voiau încă un rând din băutura preparată de Wayne.

Preotul îi lăsă să-i explice cum făcuse Wayne, pe urmă dădu din cap a înţelegere – părea să fi participat la petreceri din înalta societate sau să fi avut invitaţi din rândul acesteia.

Wayne strecură ceva pe altar. Câteva cartuşe goale de gloanţe.

— Ce-i ăsta? întrebă preotul lăsând jos cana pe care o dregea. Este... este de aluminiu?

Wayne se ridică şi adună ceva din spatele altarului, apoi i le puse în braţe preotului. Din fericire avea gheaţă, dintr-o livrare făcută în timpul dimineţii. Devenea tot mai ieftină în ultimul timp, odată cu dezvoltarea transporturilor dinspre munte. Omul avea şi o colecţie bogată de băuturi spirtoase şi diverse ingrediente. Suficiente pentru Wayne ca să se poată descurca.

Wayne îi făcu semn bărbatului să-l urmeze, apoi porni să străbată încăperea. Se opri la fiecare masă, luă băuturile şi le modifică. Pentru cei care beau bere adăugă suc sau apă minerală, amestecă şi transformarea era gata. Îi lăsa cu ceva ce părea a fi ca la început, şi totuşi nou. Proaspăt. În altele adăugă ghimbir – se potrivea foarte bine cu lămâia –, în altele bitter. Încercă să folosească ceva de la fiecare masă şi nu fu înjurat decât de puţine ori. Nu trecu mult şi ocupanţii templului deveseră mult mai prietenoşi. De fapt, atrăsese lângă el o adevărată mulţime.

Grupul îl aclamă când se aşeză la o masă, în faţa unei femei frumoase, cu ochi mari şi degete lungi. Pentru ea făcu o băutură fără nimic special – gin cu lămâie, puţin sifon şi praf de zahăr – dar ingredientul secret... ei bine, acela era – ceva special. Un săculeţ de praf albastru pe care îl găsise în seara aceea, la petrecerea de mai devreme. Îl luase la schimb cu un pumn de nisip.

Amestecă praful în băutură cu o răsucire insesizabilă a degetelor, agită şi în cele din urmă adăugă lămâie. Când împinse băutura în faţa femeii, lichidul albastru se învârti şi se învolbură, apoi se transformă într-un roşu-violet, căci culoarea se mişca în mijlocul lui de parcă s-ar fi adunat ceţurile.

În jur oamenii tăcură uluiţi, iar femeia îi zâmbi. El îi zâmbi la rândul lui. Era subjugat, e adevărat, dar trebuia să flirteze în continuare, altfel Ranette îl va ignora.

Şi, pe urmă, obrajii femeii se colorară în albastru, apoi în violet, exact ca băutura. Wayne sări de la masă, dar pielea ei reveni la culoarea normală. Femeia ridică paharul de băutură zâmbind cu viclenie şi sorbi din el.

— E bună, spuse ea, dar de obicei iau ceva cu mai multă tărie.

Restul oamenilor din templu se retrăgeau în strane. Le plăcuse spectacolul, dar erau şi mai nerăbdători să se desfete cu licorile. Nu păreau să fi observat ce se întâmplase cu pielea femeii. Poate că Wayne avusese o închipuire. Se aşeză ezitant la locul lui şi se uită la femeie, ai cărei ochi – limpezi precum lumina zilei – deveniră din albaştri, violet, apoi din nou albaştri.

— Să fiu al naibii, zise Wayne. Tu eşti Nemuritorul, nu-i aşa?

— Exact, spuse ea sorbind din băutură şi întinându-i mâna. Mă numesc MeLaan. Waxillium mi-a zis să-ţi spun parola „toţi nădragii galbeni”, ca să-ţi dovedesc. Te-ai descurcat bine aici astă-seară. Când am venit, am crezut că locul o să explodeze de atâta mânie. Cred că ai stăvilit o revoltă.

— Este o singură cârciumă, zise Wayne strângându-i mâna şi luând loc înapoi pe scaun. Una dintr-o sută. Dacă se pune la cale o răzmeriţă, n-am cum s-o opresc cu o băuturică.

— Adevărat, presupun.

— Ce-ar trebui să fac, zise Wayne, ar fi să îmbăt tot oraşul.

— Sau, ştii tu, să susţii drepturile muncitorilor penntru reducerea numărului de ore de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor şi asigurarea unui salariu de bază minim.

— Da, da, zise Wayne. Şi asta. Dar, gândeşte-te ce fericit ar fi oraşul ăsta dacă aş reuşi să-i îmbăt pe toţi.

— Câtă vreme mă îmbeţi pe mine prima, n-am nimic împotrivă.

Întinse paharul spre el.

— Completează pentru doamna, te rog.

Wayne se încruntă.

— Nu, nu-i corect. Dumneata eşti un fel de semizeu sau cam pe-acolo. Nu dumneata ar trebui să mă aduci pe mine pe drumul cel drept?

— Ascultă aici, zise MeLaan învârtind lichidul în pahar, adu o ofrandă zeului tău sub forma încă unui pahar de gin în lumina albastră a amurgului. Şi binecuvântat vei fi!

— Asta cred că pot face, zise Wayne. Fir-aş al naibii, până la urmă poate că sunt credincios.

Semizeul nemuritor sorbi cu zgomot din bere, apoi trânti halba pe masă, zâmbind cu gura până la urechi, ca un ţânc de patru ani recompensat cu dulciuri ca s-o pârască pe soră-sa. Wayne o studie în timp ce ea îl privea pe Wayne în ochi, producând o râgâială de te-ar fi sculat din morţi. Aşezat lângă Wax, Wayne dădu din cap aprobator, cu un aer impresionat. Apoi dădu pe gât propria bere şi râgâi la rândul lui răspunzându-i lui MeLaan, cel puţin de două ori mai lung şi mai zgomotos.

— Cum reuşeşti? întrebă MeLaan.

— Antrenament şi exerciţiu de ani de zile, zise Wayne.

— Eu sunt în viaţă de mai bine de o jumătate de mileniu, spuse MeLaan. Sunt sigură că am mai multă experienţă decât tine.

— Dar îţi lipseşte voinţa, răspunse Wayne scuturând degetul arătător. Trebuie să vrei.

Bău halba până la fund şi scoase un râgâit prelungit.

Marasi, care stătea lângă Wax în separeul din cârciumă privea scârbită schimbul dintre cei doi. Wax îi permisese să-l aducă aici cu maşina, dacă numai în acest fel îşi putea verifica şi pansa rana. Calmantele îşi făceau totuşi efectul. Abia dacă mai simţea lovitura.

După un drum scurt, el şi Marasi ajunseră la cei doi tocmai când se aflau în mijlocul... concursului de râgâit? Wax nu-şi dădea prea bine seama dacă era vorba despre un concurs ori, mai curând, despre preţuire reciprocă, ca între doi virtuozi care interpretează partiturile preferate.

MeLaan îşi termină berea, apoi ridică mâna într-un gest dramatic. Palma se despică, formă buze, care la rândul lor produseră un râgâit slab.

— Trişezi, spuse Wayne.

— Folosesc ce mi-a lăsat tata, spuse MeLaan. Nu-mi spune că tu n-ai râgâi şi cu alte părţi ale corpului, dacă ai putea.

— Ei bine, spuse Wayne, dacă ai adus vorba, chiar aş putea să scot un sunet foarte interesant cu...

Wax îşi drese glasul.

— Nu vreau să întrerup o conversaţie despre părţile din corpul lui Wayne care pot sau nu să producă zgomote, dar trebuie să recunosc că nu eşti ce credeam eu, Înălţimea Ta.

— La dracu, zise MeLaan. Te rog să nu mi te adresezi aşa.

— Dar faci parte din curtea lui Armonie, spuse Wax.

— Dar dintr-o generaţie mai târzie, zise MeLaan. Din punct de vedere al neamului kandra, sunt încă un copil.

— Ai trăit în perioada sfârşitului cenuşii, în Catecendre, zise Wax. I-ai cunoscut pe Iniţiatori.

— În perioada Catacendre am stat sub pământ, zise MeLaan. Eram adolescentă şi nu cunoşteam pământul când a fost acoperit de cenuşă. Nu trebuie să te simţi intimidat în faţa mea.

— Ai peste şase sute de ani, spuse Marasi.

— Şi ţărâna la fel, zise MeLaan. Se aplecă în faţă.

— Uitaţi ce e, sunt aici ca să vă ajut. Dacă vreţi pe cineva pe lângă care să vă guduraţi, vi-l trimit pe VenDell sau pe unul dintre cei chiar foarte vechi. Lor le place. Eu vreau doar să văd că Paalm a fost oprită şi apoi ajutată.

Wax se aplecă peste masă. Îşi dădea seama din felul în care le zâmbea MeLaan oamenilor care treceau pe lângă ei – din felul cum bătea cu degetele ritmul melodiei cântate în tavernă de grupul de beţivi din colţ – că ei îi plăceau oamenii, îi plăcea să se afle aici, printre ei. Nu era distantă, aşa cum se aşteptase el, sau rezervată. Şi nu era nici măcar prea deosebită de ei, în ciuda faptului că tocmai îşi deschisese o gură în palmă.

— Tu eşti cea care mi-a adus cercelul, spuse el atingându-şi urechea la care îi atârna micul cârlig. Cu mulţi ani în urmă. Zâmbetul lui MeLaan se lărgi.

— Purtam acelaşi trup, şi totuşi mă mir că-ţi aduci aminte.

— Al cui este trupul? întrebă Marasi. De unde ai luat oasele?

— Le-am făcut eu, zise MeLaan ridicând bărbia.

Faţa îi deveni brusc transparentă, dând la iveală craniul de dedesubt – un craniu făcut din cristal cizelat, de un verde-strălucitor.

— Prefer Trupurile Adevărate, deşi, dacă este nevoie, pot lua altă formă. Vă previn, din punct de vedere al neamului kandra, sunt aşa-şi-aşa la întrupări.

— Şi cea pe care-o urmărim noi? întrebă Wayne.

Începuse să construiască un castel din suporturile de pahare împrăştiate pe masa tavernei, aşezându-le în echilibru pe muchie.

— Paalm? întrebă MeLaan readucându-şi faţa la normal. Era unul dintre cei mai buni. Dintre toţi kandra pe care îi ştiu eu, numai TenSoon este mai bun decât ea.

— Dar e labilă, spuse Wax. Şi-a pierdut minţile. Asta ar trebui să ne ajute s-o identificăm, chiar dacă se deghizează, nu-i aşa?

— Poate, spuse MeLaan zâmbind.

Luă câteva dintre suporturile de pahare şi începu să construiască şi ea un turn.

— Paalm e talentată, iar imitaţia... ei bine, este într-un fel înrădăcinată în noi, mai ales în cazul acelor kandra care au acţionat în Antichitate, pe timpul Ultimului Imperiu. Unii dintre ei nici nu simt că ar avea propria personalitate; nu ştiu să trăiască dacă nu intră în pielea altcuiva.

— Pare că te tulbură ideea, spuse Wax cu interes.

— Eu sunt tânără, zise ea ridicând din umeri. N-am fost niciodată în situaţia de a-l sluji pe Lordul Legiuitor. Ei l-am slujit întotdeauna pe Armonie, care pare un tip de treabă, în general.

Neobişnuită referire la un zeu. Wax îi aruncă o privire lui Marasi, care ridică din sprânceană spre el şi dădu din umeri. În jurul lor, clienţii cârciumii sporovăiau cu un murmur stins de energie şi entuziasm. Wax şi ceilalţi se aşezaseră într-o nişă izolată, din partea laterală. Lumina caldă a gazului era mai prietenoasă, mai vie decât lumina electrică de la el de-acasă.

— În regulă, spuse Wax, hai să vorbim despre ce poate să facă Bleeder. Şi despre cum o putem omorî.

— Nu este nevoie s-o omorâţi, interveni rapid MeLaan construind al doilea etaj al turnului.

Îi aruncă o privire lui Wayne, care ajunsese la al treilea.

— Trebuie doar să-i scoateţi ţepuşa care i-a mai rămas, ceea ce o va imobiliza în primul rând. Are mintea confuză; ne ocupăm noi de ea odată ce o luăm în custodie.

— Confuză? întrebă Wax. A omorât un preot ţintuindu-l cu piroane în ochi.

Lui MeLaan îi pieri zâmbetul.

— Are o singură ţepuşă. Nu gândeşte limpede.

— De acord, zise Wax, dar pe cea de-a doua şi-a scos-o singură, nu-i aşa?

— Aşa presupunem, recunoscu MeLaan. Suntem mai slabi decât alte creaturi Hemalurgice. Doar două ţepuşe şi putem fi învinşi. Da, şi-a scos una din ele.

— A dorit să aibă libertatea de a ucide, spuse Wax. Nu are mintea confuză, MeLaan. Este distructivă şi posibil psihotică. Învaţă-mă cum s-o omor!

MeLaan oftă.

— Acidul are efect, dar este teribil de ineficient. Dacă îi zdrobeşti scheletul va avea dificultăţi la mişcare, prin urmare ai putea apela la aşa ceva. Gloanţele sunt inutile, ca şi cele mai multe dintre formele de deteriorare fizică. Ţepuşa – aici este punctul-cheie. Scoate-i-o şi va reveni la starea ei primară. Asta este mai bună cale.

— Starea ei primară, zise Marasi. De Nălucă-de-Ceaţă.

MeLaan încuviinţă dând din cap.

Wax bătea cu degetele în tăblia mesei, scufundat în gânduri.

— Dacă reuşesc să-i scot ţepuşa, probabil că am imobilizat-o întâi. Iar dacă este legată, ce rost mai are să-i scot ţepuşa?

— Waxillium, vorbi MeLaan aplecându-se în faţă, înţelegi cu ce te confrunţi? Paalm a fost antrenată de străbuni şi l-a slujit pe însuşi Lordul Legiuitor. Cât a fost în serviciul lui, a strivit rebeliuni şi a răsturnat regate; cunoaşte perfect detalile Hemalurgiei. Singur ai constatat că a învăţat să folosească ţepuşe pentru a-şi asigura puteri Allomantice şi Feruchimice – ceea ce noi am crezut că nu era posibil. Dacă o capturezi, probabil că nu va rămâne mult timp în această situaţie. Înlătură ţepuşa!

Wax se simţi cuprins de fiori.

— Ai dreptate, spuse el. Ne-am înţeles.

— Fir-ar să fie de rugină, şopti Marasi. Am crezut că nu vrei să ne intimidezi.

— Eu? întrebă kandra. Eu sunt inofensivă.

Îi făcu un semn fetei de la bar, arătându-i halba.

— Eu nu sunt nici pe departe aşa de nebună ca Paalm.

— Grozav, exclamă Wayne.

Îi aruncă o privire lui Wayne.

— Pari preocupat.

— Eu? zise Wayne ridicând cel de-al patrulea nivel al castelului. Scuzaţi. Mă gândeam cum să fac să se îmbete toată lumea din oraş.

— Eu... n-am de gând să te întreb.

Wax înşfacă de pe masă câteva suporturi de pahare iar barmaniţa, văzând că se jucau cu ele, le aduse mai multe. Începu să construiască şi el un castel.

— Aşadar, îi scoatem ţepuşa. Cum?

— Cel mai uşor este să mă chemi pe mine, spuse MeLaan. I-o pot scoate eu. Dar dacă nu sunt de faţă, nu aştepta după mine. Rupe-i oasele, apucă-te să i le scoţi şi până la urmă vei găsi ţepuşa. Vei avea nevoie de un stomac puternic.

Grozav!

— Există vreo modalitate de a identifica un kandra? Anumite tipare de răni? Eşantioane de sânge?

MeLaan se scotoci în buzunar.

— Odată ce am trecut la o formă nouă, ne fixăm în acel corp şi suntem acea persoană. Vom sângera şi, dacă ne tai un deget, amprenta va rămâne aceea a persoanei pe care o imităm. Chiar şi alt kandra cu greu va putea identifica un duplicat. N-ai citit Historica?

— De mai multe ori, zise Wax, dar capitolele despre kandra sunt cam plictisitoare.

— Cred că ar trebui să mă simt jignită de această afirmaţie.

— Atunci n-ai băut destul, răspunse Wayne.

Cinci niveluri. Wax se concentră ca să ridice nivelul al doilea.

— În orice caz, continuă MeLaan, localizarea altui kandra este o problemă care ţine de trecut. Am reuşit să rezolvăm câte ceva, pentru orice eventualitate. O metodă pusă la punct de aceia dintre noi care au o înclinaţie mai mare către ştiinţă.

Strecură ceva pe masă. O pereche de ace, lungi cam cât un lat de palmă, ataşate unor seringi de metal. Wax ridică una.

— Injectaţi una în kandra, spuse MeLaan, şi lichidul dinăuntru va deteriora puţin noua formă. Pielea va deveni mai clară pentru scurt timp, ceea ce va lăsa să se vadă cine este cu adevărat.

— Mişto! zise Wayne.

— Există totuşi o problemă. Dacă injectezi pe cineva care nu este kandra, acea persoană va muri.

— Un inconvenient, spuse Marasi cercetând-o pe cealaltă.

— Da, spuse MeLaan. Mai lucrăm la partea asta. Aceasta este o soluţie de ultimă instanţă, evident, dar o imobilizează pe termen scurt. Dacă vreţi s-o găsiţi pe Paalm înainte de a folosi seringa, puteţi încerca s-o prindeţi cu o minciună. Ea nu deţine şi memoria celui pe care-l imită. Şi invers, dacă vedeţi că cineva care nu este Născut-din-Metal foloseşte o putere de acest fel, înseamnă că nu poate fi ea.

— Am sentimentul că, dacă-şi foloseşte puterile fix în faţa mea, sunt un om mort, n-am nicio şansă, spuse Wax.

În grup se lăsă tăcerea. Wax luă cele două seringi şi le îndesă în tocul pistolului de la brâu. Marasi mâzgălea într-un carnet, transcriind conversaţia – va trebui să-i ceară un exemplar. Sosi alt rând de băuturi, fără să li se ceară plată. Ce făcuse Wayne aici înainte de venirea lui Wax? Îi era frică să întrebe.

Ce ajutor este acesta? se miră Wax frustrat, când castelul lui se prăbuşi. O armă pe care o putea folosi numai când era sută la sută sigur cine era impostorul? Părea ceva neînsemnat. Bleeder putea fi oricine. Bleeder putea demonstra orice fel de putere. Bleeder era străveche, inteligentă şi talentată...

— Are un plan, spuse Wax. Nu este nebună pur şi simplu, MeLaan. Este mai mult de-atât.

— În continuare eşti hotărât s-o omori, oftă MeLaan.

— Sunt nevoit. De ce atâtea ezitări? Credeam că un kandra este foarte hotărât, mai hotărât decât oricine altcineva, să vadă problema rezolvată.

— Bleeder nu este „o problemă”, spuse MeLaan. Este o persoană. Da, vreau să văd că a fost oprită. Trebuie să fie oprită. Dar...

Se rezemă de spătar, apoi dădu un bobârnac şi doborî castelul din suporturi de pahare.

— Am mai rămas atât de puţini! La naiba, nici n-am fost mai mult de cinci sau şase sute şi am pierdut o mulţime în zilele de dinaintea Ultimei Înălţări. Imaginează-ţi, justiţiarule, că toată rasa dumitale ar număra trei sute de oameni. Poate atunci ai avea ceva mai multe reţineri să-l vezi pe unul distrus.

— Specia căreia îi aparţine individul n-ar trebui să aibă importanţă, veni replica lui Wax. Nu-mi pasă dacă aţi mai rămas trei sute sau doar trei; când unul dintre voi începe să bată oamenii în cuie pe pereţi, eu voi...

— Wax, îl întrerupse Wayne aşezând suporturile de pahare pe al şaselea nivel. Verifică-ţi pulsul, amice.

Wax respiră adânc.

— Îmi cer scuze, spuse el.

— Cum ai spus? întrebă Marasi învârtind creoionul de la Wayne la Wax. Puls?

— Uneori, spuse Wayne, Wax uită că este om şi se crede stâncă.

— Asta zice Wayne, spuse Wax apucând câteva suporturi şi începând să ridice alt castel. Ar trebui să fiu mai empatic în momentele în care începe să cugete.

— Poţi avea şi o minte simplă, amice.

— Spuse cel care a adunat cândva o colecţie de optzeci de sticle de bere diferite.

— Îhî, făcu Wayne zâmbind înduioşat. Am făcut asta mai ales ca să te enervez pe tine.

— Glumeşti!

Dădu din cap negând.

— Începusem să detest toate sticlele alea nenorocite, dar în fiecare dimineaţă când te împiedicai de o cutie nouă, înjurai şi o făceai atât de melodios...

— Ştiţi, zise MeLaan, voi doi nu sunteţi nici pe departe aşa am fost lăsată să cred.

— Povesteşte-mi, spuse Marasi.

— În primul rând, habar n-am avut că Kid Wayne este aşa de talentat la sculpturi din suporturi de pahare.

— A trişat, zise Wax. Câteva dintre suporturile de la nivelul de jos le-a lipit cu guma pe care o mestecă.

Marasi şi MeLaan se întoarseră înspre Wayne, care zâmbea cu gura până la urechi. Ridică sculptura, doborând nivelurile de sus şi dezvăluind că primele trei de jos fuseseră – într-adevăr – lipite.

— Wayne, exclamă Marasi uluită. Ţii atât de mult să ne impresionezi?

— N-are legătură cu a impresiona pe nimeni, zise Wax. Concursul nu era despre cine construieşte cel mai înalt castel – ci despre a observa eu ce face el. Întotdeauna trişează într-un fel sau altul. Dar să revenim la ale noastre, MeLaan. Ticăloasa ta prietenă pune ceva la cale. Dacă planul ei reuşeşte, va veni ca tăvălugul peste noi şi va zdrobi oraşul.

— Aşa este, spuse MeLaan. Deci, ce facem?

— Suntem mai isteţi decât ea, zise Wax. Trebuie să ştiu ce motivaţie are. De ce face ceea ce face? în primul rând, ce a

făcut-o să-şi scoată ţepuşa?

— Mi-ar plăcea să ştiu, spuse MeLaan. Şi noi am încercat să aflăm acelaşi lucru.

— Atunci, povesteşte-mi despre ea, zise Wax bătând cu degetul în paharul gol. Cum e? Ce o pasionează?

— Paalm a fost ultima tăbliţă nescrisă, spuse MeLaan. Un kandra de modă veche. Cum ţi-am pus, a petrecut atât de mult timp în diverse misiuni, încât nu prea şi-a construit o personalitate proprie. La ivirea zorilor lumii noi, a avut probleme mari din această cauză. Unii din vechea generaţie, care preferau să stea în Patrie, plecau în misiune doar dacă erau siliţi. Nu şi Paalm. Ea era omul Tatălui, un kandra folosit exclusiv pentru misiuni încredinţate de Lordul Legiuitor.

MeLaan avu o ezitare.

— Este posibil să deţină informaţii de la el. Lucruri care nu ne-au fost spuse şi nouă, celorlalţi. Presupun că uneori a pus-o să imite şi Inchizitori, să fie cârtiţă printre ei. Oricum, n-ar fi fost capabilă să întruchipeze un Inchizitor fără să posede la cel mai înalt nivel Allomanţia şi Feruchimia. Iată de unde şi-ar fi putut lua informaţiile. I-a fost devotată Lordului Legiuitor, iar când el a dispărut, i-a devenit devotată lui Armonie. Era fanatică în această privinţă. Insista să i se atribuie misiune după misiune şi nicio dată nu-şi petrecea timpul cu noi. Era mai mereu de una singură. Întruchipa câte un personaj aproape în permanenţă. Până când...

— A devenit violentă, are ieşiri criminale, zise Wayne cu gals scăzut. Li se întâmplă celor care nu comunică. Şi psihopaţilor, desigur.

Ce-mi spune mie acest lucru? se gândi Wax oprindu-se la trei etaje pentru castelul lui. Cum aş aborda situaţia dacă ar fi vorba despre alt criminal?

MeLaan se rezemă de spătarul scaunului, parcă pierdută în gânduri, apoi azvârli un suport de pahare în castelul lui Wax cu intenţia să-l dărâme. Mormăi ceva.

— Ce este? întrebă Wax.

— Eram doar curioasă să văd dacă şi tu trişezi.

— Wax nu trişează niciodată, ziseWayne cu capul băgat pe jumătate în halbă.

Wayne nu înţelesese niciodată cum putea el să vorbească şi să bea în acelaşi timp, fără să se înece.

— Inexact, spuse Wax. Trişez rareori. De aceea nimeni nu se aşteaptă să trişez.

Se ridică în picioare.

— Ai vreo idee de ce l-a luat Bleeder la ţintă pe guvernator, în mod special?

MeLaan dădu din cap în semn că habar nu avea.

— Există vreun alt kandra care o cunoaşte mai bine decât tine?

— Poate unul dintre cei mai vechi, zise MeLaan. Să văd dacă-l voi putea convinge pe vreunul să vină să stea de vorbă cu tine.

— Foarte bine, spuse Wax. Dar mai întâi vreau ca voi trei să-l supravegheaţi pe guvernator.

— Eu trebuie să mă prezint mai întâi la sediu, spuse Marasi. Am ceva de terminat acolo.

— În regulă, zise Wax. Wayne, tu te duci direct la locuinţa guvernatorului acum.

— Ultima oară m-a alungat.

— N-o s-o mai facă şi de data asta, spuse Wax. L-am convins să ne asculte, deşi în curând va trebui să-l facem s-o întâlnească pe MeLaan.

— Sigur, în regulă, zise Wayne. Nu că aş fi avut de gând să dorm la noapte sau ceva de genul ăsta.

— În perioada următoare vom cam duce lipsă de somn, zise Wax.

— Vrei să mă duc şi eu cu el, Doborâtorule? întrebă MeLaan.

— Depinde. Marasi, ai nevoie de întăriri?

— Da, mulţumesc, spuse ea.

— Ţine-o sub supraveghere, spuse Wax dându-i lui Marasi aprobarea printr-o înclinare din cap. Şi poate îl laşi pe Aradel să înţeleagă cine eşti. Ar cam fi timpul să-l punem la curent cu ceea ce intenţionăm să facem.

— L-am pus deja, zise Marasi. Deşi sunt sigură că ar vrea dovezi.

Wax mormăi. Nu-i dăduse instrucţiuni în acest sens.

— Fă repede ce ai de făcut, îi spuse Wax. Şi du-te la guvernator. Vreau să fiţi mai mulţi care staţi cu ochii pe el. Şi înainte să ne despărţim, vreau să schimbăm parole doi câte doi, parole individuale pe care ceilalţi nu le ştiu, ca să ne putem legitima unul în faţa celuilalt. La fel am făcut şi cu guvernatorul, şi cu cei mai importanţi oameni din anturajul lui.

Pentru numele lui Armonie, va fi un coşmar.

— Nu va fi suficient să-l supraveghem pe guvernator, Wax, interveni Marasi ridicându-se de la masă. Ai spus-o chiar tu. Este prea reactiv. Aşa că, ce altceva vom mai face?

— Găsesc eu ceva.

Ceilalţi se ridicară în picioare, iar Wax îl escortă pe Wayne ţinându-l de braţ, ca să verifice dacă s-au achitat faţă de proprietarul crâşmei. În mod surprinzător, Wayne plătise tot ce era de plătit. În drum spre uşă, Wax îi explică prietenului său o mică idee ce-i venise în legătură cu protecţia guvernatorului.

Ieşiră în vestibul, unde MeLaan rămăsese să aştepte în timp ce Marasi pornea monstrul ei de autovehicul. Wayne o şterse în căutarea unei trăsuri care să-l ducă la conacul guvrnatorului, iar Wax o luă pe MeLaan de braţ.

— Nu-mi place deloc, remarcă el, cu voce suficient de joasă ca să nu-l audă matahala de afară. Nu mai pot avea încredere în oamenii în care ar trebui să am. Aşa cred eu.

— Da, răspunse ea. Ai să te descurci. Există un motiv pentru care El a venit la tine.

Se apropie mai mult de el. A naibii rugină, era atractivă. Pe de altă parte, ciudat ar fi fost să nu fie, luând în considerare toate cele.

— Noi doi nu suntem singurii care o vânăm pe Paalm, justiţiarule – îl caută fiecare kandra din oraş. Problema este că eu nu cred că fraţii şi surorile mele ne-ar fi de mare folos. Sunt reticenţi când e vorba să facă rău altora, mai ales după ceea ce a fost forţat să facă TenSoon în timpul Duplicităţii devoalate. Mai mult decât atât, grupul lor poate fi... contradictoriu.

— Sunt cei care trebuie să-l servească pe Zeu, spuse Wax.

— Da, şi au avut la dispoziţie secole după secole în care să-şi dezvolte excentricităţile. Faptul că îmbătrâneşti nu înseamnă că devii mai normal, trebuie să-ţi spun. Noi nu gândim ca nişte asasini. Am stat prea aproape de Armonie. Ceea ce face Paalm ne umple de nedumerire. Vine în contradicţie cu toate convingerile şi ţelurile pentru care trăim de secole. Noi nu credem că vom reuşi s-o găsim, cel puţin nu în timp util. Dar tu poţi.

— Pentru că eu gândesc ca un asasin.

— N-am...

— Este în regulă, zise Wax retrăgându-şi mâna de pe braţul ei. Sunt ceea ce sunt.

Îşi luă mantia-de-ceaţă din cuierul de lângă uşă şi şi-o aruncă pe spate înainte de a ieşi în aerul nopţii.

— Apropo, îţi mulţumesc, spuse el.

— Pentru?

Duse degetul la ureche arătându-i cercelul pe care-l purta.

— Pentru ăsta.

— Eu n-am fost decât curierul.

— Nu contează. Mi-ai adus ceea ce mi-a trebuit. În momentul când mi-a trebuit.

Lăsă să cadă un cartuş gol de glonţ, pe care îl fixă în loc cu piciorul.

— Ne întâlnim cu toţii la locuinţa guvernatorului.

14

Dacă vrei să cunoşti omul, caută în vatra lui.

Este o zicală din Ţinuturile Necruţătoare, provenită probabil de la kolosşi. Ceea ce spune, în esenţă, este că poţi obţine o mulţime de informaţii despre viaţa unui om aflând ce aruncă – nu ce este dispus să pună pe foc – ca să se încălzească.

Cum se deplasa Wax printre valurile de ceaţă executând salturi Allomantice, orologiul unei biserici bătu ora unsprezece. Sunetul răsună în noapte, turnul cu ceas rămase acum în întuneric. Unsprezece n-ar fi o oră târzie în ziua de azi, mai ales în zona centrală a oraşului, totuşi ar trebui să semnaleze că a venit vremea pentru majoritatea oamenilor să se cam ducă la culcare. Încep munca dimineaţă devreme.

Numai că în această perioadă, o mare parte dintre locuitorii oraşului nu aveau un loc de muncă pentru care să se trezească. Se vedea după aglomeraţia de pe străzi şi din cârciumi, ca să nu mai vorbim despre saloanele de Domolire pe lângă care trecea Wax şi care rămâneau deschise până spre dimineaţă. Erau localuri în care cei nefericiţi căutau un alt fel de consolare iar – în schimbul unei taxe derizorii – un Allomant putea să-şi neutralizeze emoţiile pentru o vreme şi să devină inert.

Saloanele de Aţâţare erau cu totul altă mâncare de peşte. Acolo puteai alege să-ţi fie instilată orice emoţie doreai. Aceste localuri erau mult mai frecventate, dacă Wax ar fi judecat după rândul format la intrarea unuia dintre ele.

Zăbovi pe un acoperiş ca să asculte, apoi se îndreptă în direcţia din care veneau strigăte. Alergă pe coama ascuţită şi Împinse în cuiele de fixare a ţiglelor, lansându-se într-o fluturare silenţioasă pe deasupra unui bloc de apartamente, apoi coborî şi ateriză pe strada din spate.

Descoperi acolo un mic sanctuar al Adepţilor Căii. Nu biserica cu orologiul pe care-l auzise mai devreme; lăcaşurile acestui cult erau prea mici pentru a adăposti aşa ceva. Construite după asemănarea vechilor colibe din Terris, ele conţineau adesea doar două scaune, fiind goale în rest. Un scaun pentru tine şi celălalt, evident, pentru Armonie. Religia interzicea oficial veneraţia. Dar încuraja dialogul cu Zeul.

În seara aceea, sanctuarul era în stare de asediu.

Oamenii ţipau şi aruncau cu pietre: o bandă de umbre în ceaţă, beţivi probabil. Îi putea distinge destul de bine. În nopţile cu ceaţă nu era niciodată prea întuneric în oraş, mai ales de când cu toate luminile ambientale pe care le reflectau vaporii de apă.

Îl scoase pe „Răzbunare” din tocul lui şi înaintă hotărât, cu mantia-de-ceaţă fluturându-i în spate. Silueta lui era îndeajuns. Primul bărbat care-l văzu apărând din ceaţă scoase un strigăt de avertisment şi ceilalţi se împrăştiară, lăsând în urmă mizeria micii lor rebeliuni. Pietre pe jos. Câteva sticle. Wax se uită după liniile lor de metal, ca să fie sigur că nu era încercuit. Unul rămăsese prin preajmă, dar la o distanţă respectabilă.

Wax clătină din cap şi se apropie de sanctuar. Îl găsi pe misionar ascuns înăuntru, o Terrisiană cu părul împletit în cozi sofisticate. Pe de o parte, religia punea accentul pe legătura personală a credinciosului cu Armonie – făcând bine, fără mult formalism. Pe de altă parte, oamenii aveau nevoie de îndrumare. De cineva care să le furnizeze explicaţii. Misionarii Căii – cărora cei din afara cultului le spuneau preoţi, deşi ei înşişi rareori foloseau termenul – se stabileau în locuri ca acela şi le explicau despre Cale tuturor celor care veneau la ei. Un cleric, da, dar nu în felul acela rigid, specific Bisericii Supravieţuitorului.

Întotdeauna i s-a părut curios că micile sanctuare ale Adepţilor Căii – prevăzute cu uşi ample şi de o parte şi de cealaltă – lăsau să intre ceaţa, în timp ce la lăcaşurile Bisericii Supravieţuitorului ceaţa se vedea doar de la adăpostul unor cupole de sticlă, din încăperi împodobite cu numeroase statui de aur şi strane meşteşugite, de lemn. Femeia ridică privirea spre el când îngenunche; mirosea a petrol. Lampa zăcea spartă în apropiere.

— Ai păţit ceva? o întrebă el.

— Nu, nu, spuse ea. Mulţumesc.

Ochii aruncară o privire fugară spre pistol. Din principiu, Wax nu-l băgă la loc, în toc.

— Ai face mai bine dacă n-ai rămâne aici pe timpul npoţii, spuse Wax.

— Dar locuiesc în apartamentul de deasupra.

— Du-te în Sat, zise Wax. Ba chiar adună repede toţi camarazii pe care-i găseşti şi ia-i şi pe ei cu dumneata. Un preot al Bisericii Supravieţuitorului a fost torturat şi ucis de un necunoscut care s-a dat drept misionar al Căii.

— Pentru numele lui Armonie! şopti femeia.

Wax o lăsă să-şi strângă lucrurile, cu speranţa că va face cum îi spusese.

Ieşi precipitat în întunericul nopţii urmărind liniile de metal în direcţia în care se ascunseseră cei pe care-i împrăştiase mai înainte. Cercetă aleile întunecate de ceţuri, apoi aruncă un cartuş gol de glonţ şi se lansă în sus. O Împingere bine executată îi permise să ajungă fix pe alee, unde ateriză punând pistolul la tâmpla tânărului ascuns acolo.

Acesta se murdări imediat, judecând după mirosul oribil şi după lichidul care se adună într-o băltoacă la picioarele lui. Wax oftă şi îl ridică pe „Răzbunare”. Tânărul se trase înapoi împiedicându-se de o cutie cu gunoi, făcând întreaga situaţie cu atât mai penibilă.

— S-o lăsaţi în pace pe misionară, spuse Wax. N-are nicio legătură cu crima.

Tânărul dădu din cap arătând că înţelesese. Wax dădu din nou drumul unui cartuş uzat şi se pregăti pentru o nouă lansare, cu intenţia să plece.

— C... crimă? bâigui tânărul.

— A fost..., Wax avu o ezitare. Ia stai. De ce v-aţi adunat voi să atacaţi sanctuarul?

Tânărul scoase un scâncet.

— Au intrat în crâşmă, erau doi, cu robe de Adepţi ai Căii; l-au înjurat pe Supravieţuitor şi pe noi toţi.

Doi? întrebă Wax apropiindu-se de băiat, ceea ce îl făcu pe acesta să se chircească. Mai mult de unul?

Băiatul întări afirmaţia dând din cap, apoi – plângând se trase îndărăt şi o luă la fugă, dispărând în noapte. Wax îl lăsă să se ducă.

Ar fi trebuit să-mi dau seama, îşi spuse el ţâşnind în sus. Vestea omorului nu s-ar fi putut răspândi atât de iute. Complotul era mai vast, nu implica o singură crimă. Fir-ar să fie de rugină! Erau şi alţi preoţi în pericol?

Doi oameni. Bleeder şi încă cineva? Sau două ajutoare? MeLaan păruse destul de sigură că Bleeder acţiona de una singură, dar acum aveau dovada că nu era adevărat. Iar încercarea de mai devreme, de a-l ucide pe Wax, planul care-l implica pe chelnerul de la Turnul ZoBell, se potrivea prea bine cu temerea lui de a fi asasinat, pentru a fi o simplă coincidenţă. Bleeder beneficia de un ajutor, probabil din partea unchiului lui Wax. Se va ocupa de asta mai târziu. Deocamdată însă, voia să urmăească alt fir.

În cele din urmă, ajunse în locul pe care pornise să-l caute. Depoul de Caleşti şi Trăsuri Ashweather, o curte largă, deschisă, la marginea de nord a octantului, unde era găzduită întreaga flotă de caleşti de diferite feluri. Landouri somptuoase cu acoperişuri retractabile. Trăsuri convenţionale pentru două persoane, cu tapiţerie şi lemn mai puţin extravagante, destinate unei clientele mai modeste. Câteva trăsuri cu patru roţi şi draperii încreţite pe marginea acoperişului.

Cea mai des întâlnită în depou era, de departe, trăsura de călătorie standard: un vehicul cu patru roţi, cu un compartiment complet închis, pentru pasageri, şi cu un loc sus pe capră, pentru birjar. În oraş li se spunea Barrington, după numele Lordului Barrington; şi chiar dacă erau vopsite în culori foarte diferite, toate aveau un aspect destul de standardizat. Trăsurile lui Wax erau tot Barrington.

Aici reuşi să numere şapte pe un singur rând, toate vizibile sub becurile electrice amplasate în vârful unor stâlpi înalţi, suficient de sus pentru a scălda în lumină toată curtea dar şi clădirile mai scunde din jur. Acelea erau grajdurile, desigur, după cum îi confirma şi nasul. Toate trăsurile Companiei Ashweather erau vopsite într-un negru-lucios, specific vehiculelor folosite ca taxiuri în oraş, iar pe partea laterală aveau un blazon rotund cu însemnele tradiţionale ale familiei Cett.

Un blazon vopsit argintiu. Culoarea care lăsase urme pe cărămizile scrijelite de pe aleile din jurul bisericii. Probabil că Bleeder fugise cu o trăsură ca acestea, una căreia i se ceruse să aştepte cât îi luase ei să-l omoare pe preot.

Wax inspectă fiecare vehicul în parte, pipăind blazoanele din lateral, vopsite argintiu. Nu aveau zgârieturi.

— Vă pot ajuta cu ceva? se răsti o voce.

Vederea de oţel îi arăta o persoană care se apropia pe lângă şirul de vehicule. Nu purta armă, doar nasturi metalici la haină, un inel pe fiecare mână, ceva mărunţiş prin buzunare şi un ceas în veston. Câteva balene de la gulerul cămăşii – nişte linii foarte mici – îi dădură lui Wax o idee despre înălţimea bărbatului.

Wax se întoarse în direcţia vocii. Bărbatul se dovedi a fi mic şi îndesat, îmbrăcat într-un costum caracteristic, un frac, care-l trăda a fi patronul stabilimentului. Wax făcuse cunoştinţă cândva cu mai mulţi membri ai familiei Cett. Nu se înţelesese bine cu niciunul dintre ei. Zvelţi sau graşi, bogaţi sau scârţari, toţi purtau pe chip aceeaşi expresie, a omului care face calcule, încercând să evalueze de câţi bani era Wax dispus să se despartă.

Ochii acestui Cett trecură rapid peste costumul lui, care era boţit, ud şi fără cravată. Îmbrăcat cu haina de călătorie, probabil că nu arăta prea distins – în consecinţă , expresia bărbatului deveni mai dură. Pe urmă văzu panglicile.

Întregul comportament i se schimbă imediat. Atitudinea trecu de la „Nu te apropia de trăsurile mele” la „ Arăţi a individ care plăteşte în plus pentru perne de catifea.”

— Milord, spuse el înclinând din cap. Doreşti să închiriezi o trăsură pentru astă-seară?

— Ştii cine sunt? întrebă Wax.

— Waxillium Ladrian, dacă nu mă înşel.

— Bine, zise Wax scotocind în buzunar şi dând la iveală o bucată de tablă gravată pe una dintre feţe. Vin în calitate de poliţist. Câte trăsuri din acestea ai? Întrebă el arătând întregul şir.

Dându-şi seama că Wax nu-i va plăti probabil nimic în seara aceea, Cett nu-şi putu ascunde dezamăgirea.

— Douăzeci şi trei, îi spuse el în cele din urmă.

— Multe sunt încă pe traseu, zise Wax. Dacă ne uităm la cât este ceasul.

— Lucrăm cât timp mai sunt oameni pe stradă, spuse Cett. Iar în seara asta sunt mulţi pe stradă.

Wax dădu din cap aprobator.

— Am nevoie de lista birjarilor care sunt încă la lucru, traseele lor şi precomenzile pe care le-au primit astăzi.

— Desigur.

Mai relaxat, Cett îl conduse pe Wax spre o clădire mică din mijlocul curţii trăsurilor. Între timp sosi încă una – fără zgârieturi pe părţile laterale – trasă de o pereche de cai transpiraţi, cu capetele plecate şi spumă la bot. Multă muncă şi pentru animale, se vede treaba.

Odată intraţi în clădire, Cett aduse din birou câteva registre. Prea zelos, îşi spuse Wax când omul se grăbi să i le ofere. De câte ori cineva coopera prea binevoitor cu autorităţile, lui Wax i se zbătea un ochi. Aşa că răsfoi pe îndelete listele puse la dispoziţie de Cett, fără să-şi ia între timp privirea de la el.

— Ce procent din câştigurile dumitale sunt neprevăzutele şi ce procent este aranjat dinainte?

— Pentru trăsurile negre, jumătate-jumătate, răspunse Cett. Trăsurile deschise sunt folosite mai des pentru toanele de moment.

Avea în general un aer pozitiv, dar părea că-l preocupa ceva. Oare ce ascundea?

Mereu crezi că oamenii ascund câte ceva, îşi spuse Wax, trecând de la o pagină la alta. Concentrează-te la ceea ce faci.

Cercetă minuţios lista, sperând că Bleeeder, în loc să caute un taxi pe stradă, preferase să comande o trăsură care să vină s-o ia, având astfel fuga asigurată. În orice caz, i-ar fi fost de folos să găsească trăsura care o transportase. Se uită pe evidenţa birjarilor care nu se retrăseseră la lăsarea serii. Toţi avuseseră precomenzi pe parcursul zilei, dar numai trei în preajma orei la care fusese comisă crima. Iar două dintre ele, pentru clienţi cu o lungă listă de solicitări în trecut.

Mai rămânea una. Cineva care trebuia luat din Octantul al Patrulea şi transportat „la liber”, adică oricât dorea clientul. Numele înregistrat era Shanwan. Un nume de Terrisian. Cuvântul însemna „secret”.

— Trebuie să-l găsesc pe birjarul acesta, spuse Wax, ridicând lista şi arătând cu degetul.

Dacă mai era în viaţă.

— Trăsura numărul şaisprezece, spuse Cett frecându-şi bărbia. Este a lui Chapaou. Nu ştiu când s-ar putea întoarce, probabil că nu vreţi să aşteptaţi. Vă pot trimite un mesager când revine.

— Poate, zise Wax, dar nu plecă.

Uşa se izbi de perete şi intră o tânără îmbrăcată cu pantaloni cu bretele.

— Şefule, zise ea, la Bonnweather se termină spectacolul de noapte. O să aibă nevoie de trăsuri să-i ducă acasă.

— Am trimis deja.

— Nu destule, spuse tânăra. Şefule, sunt o mulţime de oameni pe străzi. Din cei obişnuiţi, care-i fac pe bogătani să devină nervoşi. Oamenii de la teatru vor avea nevoie de trăsuri.

Cett încuviinţă dând din cap.

— Trezeşte-i pe Jone şi Forgeron. Trimite-i pe ei şi vezi pe cine mai poţi chema. Altceva?

— Am putea trimite mai multe, cu sigutanţă, în special prin preajma cârciumilor.

— Monedazvârlitor, presupuse Wax observând punga cu bucăţi de metal, resturi probabil – pe care o avea asupra ei tânăra. Ai folosit alergători Allomanţi ca să cercetezi zonele aglomerate şi să trimiţi birjari.

— Vă surprinde? întrebă Cett.

— E costisitor.

— Trebuie să cheltuieşti bani, dacă vrei să câştigi bani, domnule poliţist, spuse Cett. Şi după cum vedeţi, am o noapte plină de solicitări. Poate mă lăsaţi să-mi văd de treabă, dacă promit să...

— Monedazvârlitor, îi spuse Wax fetei. Ai văzut pe undeva trăsura cu numărul şaisprezece? Presupun că şeful te foloseşte şi să supraveghezi birjarii, ca să fie sigur că-şi fac treaba?

— Cum... dădu ea să spună.

— Nu angajezi un Allomant numai ca să-ţi facă rapoarte din trafic, spuse Cett. Trăsura şaisprezece?

Fata se uită la Cett, care îi dădu aprobarea printr-o înclinare din cap. Aşadar, ceea ce ascundea Cett probabil că nu avea nimic de-a facecu birjarul pe care-l căuta el. De fapt, probabil că nu avea nicio legătură cu Bleeder. Era doar o banală încălcare a legii, o faptă de gravitate medie.

Cel puţin un Allomant printre angajaţi, se gândi Wax.

— Nu l-am văzut pe şaisprezece pe străzi, spuse tânăra Allomantă, întorcându-se spre Wax. Asta pentru că Chapaou este în salonul de Domolire din Strada Decan. A lăsat trăsura după colţ.

— La un salon de Domolire? se miră Cett. Dar este în timpul orelor de program!

— Ştiu, spuse Allomanta. Am considerat că vrei să afli.

— Hm, da, spuse Wax. Şi cu Aţâţătorul pe care l-ai angajat ce este? Şi el este tot acolo?

— Nuu, spuse Allomanta. El este...

Nu mai continuă şi se albi la faţă. În cameră se lăsă o linişte deplină.

— Folosiţi Allomanţia emoţională, spuse Wax, ca să faceţi rost de clienţi. Aţâţătorul trece pe lângă clienţi, îi face să se simtă obosiţi sau să aibă o nevoie imperioasă, prin urmare mai dispuşi să se urce în trăsura foarte convenabil oprită partea cealaltă a străzii.

Cett arăta de parcă i-ar fi venit rău. Da, despre asta era vorba. Utilizare frauduloasă a unui Aţâţător pentru stimularea afacerii. Încălcarea Acordului Allomantic din ‘94. Guvernul avea departamente întregi care se ocupau de această problemă. Din fericire, deşi era o infracţiune periculoasă, nu aceasta îl preocupa pe Wax pentru moment.

— Nu aveţi nicio dovadă..., zise Cett, apoi se răzgândi. Voi vorbi cu avocatul meu. Trebuie să vă informez că oamenii mei nu pot fi interogaţi fără mandat legal pentru...

— Rezolvă asta cu inspectorul-şef, spuse Wax. Sunt sigur că vei primi un semn de la el cât de curând. Deocamdată, eu am nevoie de descrierea acestui birjar, precum şi de numele animalelor pe care le creşte pe lângă casă.

Marasi înainta de-a lungul unei mese pe care erau înşiruite mai multe revolvere, fiecare însoţit de un coif bombat de oţel, o haină groasă împăturită şi o cutie cu muniţie. Fir-ar să fie de rugină! Nu-şi dăduse seama că poliţia avea acces la asemenea armament.

— Ei bine, spuse ea uitându-se în spate la MeLaan dacă un şef de-al kolosşilor se hotărăşte să ne atace, suntem pregătiţi.

Doi caporali, bărbaţi, cercetau fiecare revolver în parte pentru a verifica dacă era bine reparat. Deşi Mearasi identifică mai multe perechi de ochi cârpiţi de somn, locul zumzăia de activitate. Veneau tot mai mulţi poliţişti, convocaţi sălucreze ore suplimentare. Cum intrau pe uşa principală, aveau tendinţa să se oprească, aşa cum făcuse şi Marasi, cu privirea pironită pe şirul de arme. Poate că tocmai de aceea solicitase Aradel să fie expuse astfel. O rapidă atenţionare vizuală că situaţia din oraş devenea din ce în ce mai periculoasă.

Marasi înconjură prima masă şi intră în birourile din spate. O tânără cu grad de caporal trecu pe lângă ea întinzându-i o cană cu ceai negru, cald. Avea un miros pătrunzător, deoarece fusese fiert timp îndelungat, ca să-i crească concentraţia de cofeină. Luă o înghiţitură, ca să-l guste.

Îhî. Groaznic. Totuşi luă şi a doua înghiţitură. N-o să se pună într-o situaţie jenantă cerând miere, când toţi ceilalţi dădeau peste cap căni întregi, de parcă ar fi participat la o competiţie. MeLaan se ţinea după ea, privind în jur cu interes. Voluptoasa femeie kandra atrăgea privirile. Da, priviri pofticioase. Nu se întâmpla prea des să intre în birourile poliţiei o femeie superbă, de un metru nouăzeci, îmbrăcată cu pantaloni şi tricou mulat. Judecând după cum le zâmbea bărbaţilor pe lângă care trecea, îi plăcea să i se acorde atenţie.

Bineînţeles că o măguleşte atenţia, îşi spuse Marasi. Altfel nu şi-ar fi ales un trup cu proporţii perfecte. Lui Marasi i se părea însă vulgar. Până la urmă, la propriu vorbind, MeLaan nici măcar nu era o fiinţă omenească.

— Nu mă aşteptam să găsesc aici femei în uniformă, remarcă MeLaan. Am presupus că tu eşti o ciudăţenie.

— În poliţie încurajăm spiritul egalitar, spuse Marasi. Războinicul în Ascensiune este un model pentru toate femeile. Nu vei găsi aici la fel de multe femei ca într-un birou avocaţial, să spunem, dar nici n-o considerăm o profesie nepotrivită pentru femei.

— Bineînţeles, bineînţeles, spuse MeLaan zâmbindu-i unui tânăr locotenent când intrară împreună în birourile din spate, unde se afla arhiva. Numai că eu întotdeauna am crezut că unii oameni sunt mai degrabă sexişti. O urmare firească a dimorfismului vostru sexual, după cum spune VenDell.

— Indivizii din neamul kandra nu sunt sexişti, vrei să spui? întrebă Marasi roşind.

— Poftim? Păi, dacă te gândeşti că un mascul kandra, cu care stai de vorbă astăzi, mâine ar putea decide să imite o femeie, aş zice că avem o perspectivă total diferită asupra acestor lucruri.

Marasi se înroşi şi mai tare.

— Exagerezi, cu siguranţă.

— Nu tocmai. Vai de mine, dar roşeşti tare uşor, nu-i aşa? Aş fi zis că toate astea sunt ceva natural, având în vedere că Zeul vostru este, la drept vorbind, un hermafrodit în acest moment. Deopotrivă bun şi rău, Năruire şi Dăinuire, lumină şi întuneric, masculin şi feminin. Et caetera, et caetera.

Ajunseră la uşa arhivei şi Marasi întoarse capul în altă parte, ca să-şi ascundă roşeaţa. Ar fi vrut din tot sufletul să găsească o modalitate de a trece peste stânjeneala ei.

— Armonie nu este zeul meu. Eu sunt devotată Bisericii Supravieţuitorului.

— Ah, da, zise MeLaan, aşa mai înţeleg, îl venerezi pe cel ce a murit, şi nu pe cel ce a salvat omenirea.

— Supravietuitorul a trecut dincolo de moarte, spuse Marasi privind în urmă, cu mâna pe uşă, dar fără să intre. A supravieţuit deşi a fost omorât şi şi-a asumat rolul dominant în perioada dintre moartea lui Dăinuire şi Ascensiunea lui Vin.

Fir-ar să fie de rugină... ce făcea, se certa cu un semizeu pe subiecte teologice?

MeLaan se mulţumi doar să ridice capul.

— Cum, chiar aşa?

— Hmm... da. Să ştii, MeLaan, că Armonie a scris el însuşi despre acest lucru, în Cuvintele Întemeierii.

— Ha! Chiar ar trebui să le citesc şi eu într-o zi.

— N-ai...

Marasi clipi uimită, încercând să-şi imagineze lumea în care Nemuritorii-fără-Chip nu aveau habar de doctrină.

— De mult mă tot îndemn, spuse MeLaan ridicând din umeri. Dar niciodată n-am avut timp.

— Dar ai peste şase sute de ani.

— Tocmai asta este problema, când ai la dispoziţie o eternitate, copilă, spuse MeLaan. Devine extrem de uşor să tot amâni. Intrăm în camera aceea sau nu?

Marasi oftă, împinse uşa şi pătrunseră într-o încăpere plină de fişete şi mese pe care zăceau de-a valma o mulţime de registre şi ziare. Era opera lui Aradel; îi plăcea să nu piardă nimic din ce spuneau şi citeau locuitorii oraşului. Până acum nu făcuse mare lucru cu această colecţie, urmărise doar relatările despre crime neinvestigate de oamenii lui; dar Marasi avea planuri mari.

Din păcate, ofiţerul Miklin – care gestiona arhiva – era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Reddi. Când intră Marasi, Miklin şi ceilalţi doi care mai lucrau acolo ridicară privirile, apoi reveniră imediat la dosarele lor.

— Cine este civilul? întrebă Miklin aşezat la biroul din colţ.

Cum făcea de-i stătea părul fix în sus? Parcă era un ghiveci în care crescuse iarba.

 – Un anchetator special din altă jurisdicţie, spuse Marasi. A trimis-o Lordul Ladrian.

Miklin pufni pe nas.

— Să înţeleg că tu ai cerut investigaţia asta amănunţită? Nici n-am intrat bine în birou astă-seară, că am şi fost trimis înapoi, aici, să caut informaţii despre barajul acela spart.

— Ce-ai găsit? întrebă Marasi curioasă, strecurându-se printre două fişete grase – le aranjase de parcă erau santinele – şi apropiindu-se de biroul lui.

— Nimic, spuse Miklin. O fundătură. Pierdere de timp.

— Eu aş vrea totuşi să văd ce-ai găsit, spuse Marasi. Dacă nu te deranjează.

Miklin puse mâinile pe masă şi vorbi pe un ton răbdător.

— De ce ai venit, Colms?

— Am crezut că ţi-a spus Aradel, zise Marasi. Ruperea barajului ar putea...

— Nu la asta m-am referit. Aici. La poliţie. Ţi s-a oferit o slujbă permanentă la biroului procurorului-şef al octantului, ai avut o scrisoare de recomandare să poţi face practică la ei. Am citit-o. Şi acum... ce? Ţi-a venit dintr-odată să vânezi criminali? Să-ţi pui la brâu şase pistoale de parc-ai veni din nenorocitele acelea de Ţinuturi Necruţătoare? Munca la poliţie e altceva.

— Îmi dau seama, spuse Marasi sec. Îţi muţumesc totuşi pentru informaţie. Ce-ai descoperit?

Miklin oftă, apoi bătu cu dosul palmei într-un dosar.

— Afurisită rugină şi pierdere de timp, mormăi el.

Marasi luă dosarul şi se retrase printre fişete. I-ar fi plăcut să se confrunte numai cu Miklin, dar ceilalţi poliţişti îşi făcuseră şi ei cunoscute părerile, pufnind dispreţuitor. Marasi le simţi privirile aţintite asupra lor în timp ce o conduse pe MeLaan afară din încăpere, strângând în mână dosarul.

— De ce te tratează în felul acesta? întrebă MeLaan după ce ieşiră.

— E complicat.

— Cam aşa sunt oamenii. Dar de ce îi laşi să te trateze aşa?

— Mă străduiesc să nu-i las.

— Vrei să intervin eu? întrebă MeLaan. Pot să-i sperii de să le iasă cinismul din cap, să le arăt că ai prieteni care...

— Nu! sări Marasi. Nu, te rog. M-am mai confruntat cu aşa ceva şi altă dată.

Marasi alergă la biroul ei de lângă cabinetul lui Aradel, cu MeLaan ţinându-se după ea. Îl găsi ocupat de o femeie înaltă şi slabă care, cu piciorul pe scaunul lui Marasi, stătea prieteneşte de vorbă cu bărbatul de la biroul de alături şi îşi bea ceaiul. Marasi îşi drese glasul de două ori până ce femeia – Taudr o chema, parcă – se uită, în fine, la ea, îşi dădu ochii peste cap şi eliberă locul.

Marasi se aşeză. MeLaan îşi trase şi ea un scaun.

— Eşti sigură că nu vrei să...

— Nu, răspunse Marasi instantaneu, scotocind prin dosar.

Trase adânc aer în piept.

— Nu, te rog.

— Sunt sigură că prietenul tău, Waxillium, ar putea veni să dea afară câţiva dintre leneşii aceştia şi să-i oblige să nu mai fie aşa nişte acrituri.

Oh Supravieţuitorule, nu, îşi spuse Marasi, căreia imaginea îi făcea greaţă.

Dar MeLaan nu avea de gând să renunţe fără o explicaţie.

— Încep să înţeleg că Waxillium reprezintă, în parte, motivul pentru care mă tratează aşa cum mă tratează, spuse Marasi deschizând dosarul lui Miklin. La sediu, viaţa se desfăşoară în funcţie de ierarhie. Sergenţii au fost la început caporali, au lucrat pe stradă, au muncit zece-cincisprezece ani într-un ritm infernal şi în final au fost promovaţi. Căpitanii au fost mai întâi locotenenţi şi cei mai mulţi sunt de viţă nobilă. Din când în când, câte un sergent urcă mai mult. Dar de la fiecare se aşteaptă să înceapă cu munca de jos.

— În timp ce tu...

— Eu am sărit peste etape, spuse Marasi. Am depus o cerere pentru o funcţie importantă, de asistent al lui Aradel, şi am obţinut-o. Waxillium îmi îngreunează situaţia, pentru că toţi mă asociază cu el. Iar el este ca o tornadă, vine şi dă totul peste cap. În acelaşi timp, este totuşi foarte bun la ceea ce face şi e nobil de rang înalt, aşa că nimeni nu prea vociferează. Eu însă...

— Tu nu ai rang nobil.

— Nu suficient de nobil, spuse Marasi. Tatăl meu are un rang inferior, iar eu sunt copil nelegitim. Ceea ce mă face o pradă uşoară, când Waxillium depăşeşte anumite limite.

MeLaan se rezemă de spătarul scaunului şi-şi aruncă ochii prin încăpere.

— Spook vorbea mereu despre lucrurile acestea – cum că filiaţia n-ar trebui să fie la fel de importantă cum este competenţa. Ceea ce ai făcut tu ar trebui să-i impresioneze pe toţi, nu să li se pară o ameninţare. La naiba, spuneai că aici domneşte egalitarismul.

— Aşa şi este, spuse Marasi. De aceea am şi primit slujba. Dar asta nu-i împiedică pe oameni să mă respingă. Eu întruchipez schimbările din societate, MeLaan, iar schimbările îi înspăimântă.

— Ha! exclamă kandra. Şi categoriile inferioare înghit aşa ceva? Ai crede că apreciază ceea ce dovedeşti tu, că poţi sări peste rând.

— Nu ştii prea multe despre felul de a fi al oamenilor, nu-i aşa?

— Bineînţeles că ştiu. Am studiat şi am imitat zeci de oameni.

— Atunci, probabil că înţelegi individul, spuse Marasi. Partea interesantă cu oamenii este că deşi fiecare pare unic, se încadrează toţi în câteva tipare ample. Din punct de vedere istoric, clasa muncitoare a opus adesea o rezistenţă mai mare în faţa schimbării, decât clasele oprimante.

— Chiar aşa? întrebă MeLaan.

Marasi încuviinţă dând din cap. Vru să ia câteva cărţi de pe raftul din spate, dar renunţă. Nu era momentul potrivit. De fapt, poate că erau în acele clipe martorii unei excepţii de la regulă, având în vedere ceea ce se petrecea pe străzi. Şi, cum se întâmplă de multe ori când este dat peste cap un status quo, dacă într-adevăr se petrecea aşa ceva, puteau apărea şi manifestări de violenţă. Ca la un boiler sub presiune, când aburul nu este eliberat, deodată... totul sare în aer.

Nimănui nu-i place să-şi dea seama că a fost tras pe sfoară. Locuitorii din Elendel considerau că trăiau bine – aşa li se spusese toată viaţa, că Armonie îi binecuvântase dăruindu-le un ţinut bogat şi roditor. Puteai asculta la nesfârşit asemenea prelegeri, până ce începeai să te întrebi de ce tooate livezile acelea incredibile erau proprietatea altcuiva, în timp ce tu erai obligat să munceşti din greu numai casă le poţi oferi copiilor de-ale gurii.

Marasi cercetă cuprinsul dosarului care enumera evenimentele legate de inundaţiile din est. MeLaan se aşeză mai comod pe scaun. Ce creatură neobişnuită mai era şi ea; ţinea capul sus şi înfrunta privirile oamenilor care treceau prin preajmă, fără să-i pese câtuşi de puţin ce credeau ei despre ea.

Miklin era un nesuferit, dar nu se lăsase pradă nemulţumirii în munca lui, care era meticuloasă şi temeinică. Adunase rapoartele poliţiei privind ruperea barajului, un memoriu scris de inginerul care cercetase problema şi articolele publicate în presa din Elendel despre dezastru.

Nu numai atât, dar, fapt foarte important, exista la dosar şi transcrierea desfăşurării procesului şi execuţiei recente a ţăranului din cauza căruia se produsese inundaţia. Acesta pretinsese că a vrut să-i strice recolta vecinului, provocând un „accident”. Dar sabotorul pusese grămadă prea multă dinamită şi făcuse o gaură în baraj, suficient de mare încât să ducă la prăbuşirea lui completă. Zeci de morţi şi recolta distrusă în întreaga regiune, având drept urmare penuria de cereale.

Apărarea adusese martori care declaraseră că sabotorul, un bărbat pe nume Johnst, acţionase haotic. Afirmaseră inclusiv că era clar nebun. Iar Marasi, cu cât citea mai mult, cu atât era mai convinsă că fusese cu adevărat nebun – măcar pentru faptul că aşa era şi Bleeder.

— Ia te uită, spuse Marasi întinzându-i o foaie lui MeLaan.

Kandra o luă, o citi, apoi mormăi:

— La proces nu şi-a putut aminti numele propriilor copii.

— Pare o dovadă valabilă a faptului că Johnst a fost înlocuit, nu crezi?

— Da şi nu, spuse MeLaan. Cei din garda veche chiar se pricep la interogatorii şi fac cercetări temeinice înainte de a se întrupa într-o formă nouă. Acum nu mai facem aşa – cele mai multe dintre formele pe care le imităm sunt ale unor persoane pe care le inventăm chiar noi. Dacă este adevărat că Bleeder a intrat în pielea unui om, înseamnă că n-a avut la dispoziţie suficient timp.

MeLaan arătă cu degetul o secţiune din josul paginii.

— Uite aici o dovadă mult mai bună, dacă mă întrebi pe mine.

Marasi se grăbi să citească paragraful indicat.

Raport privind execuţia. Deţinutul a fost omorât prin spânzurătoare. A respins ultima masă şi a cerut „să se termine totul repede”. Mormânt profanat două nopţi mai târziu; presupusă acţiune a celor care şi-au pierdut rude în inundaţie.

— Extraordinar! exclamă Marasi luând înapoi foaia de hârtie.

Încă nu ajunsese la secţiunea aceea.

— Da. Fugit din mormânt, nu? Ea i-a lăsat să o îngroape!

— Fără îndoială, spuse MeLaan. Nu se poate spune despre Paalm că nu este dedicată trup şi suflet talentului său.

— Atunci de ce să fi uitat numele copiilor?

MeLaan dădu din cap.

— N-am idee.

Chiar şi aşa, Marasi avea suficient material pe care să i-l prezinte lui Aradel.

— Vino cu mine, zise ea.

15

Unul dintre lucrurile pe care le învăţase Wax de la viaţă, cât stătuse în Ţinuturile Necruţătoare, era acela că oamenii au obiceiul de a transforma totul în bani. Prima dată când văzuse pe cineva vânzând apă, fusese mirat. Cine să vândă ceva ce cade pur şi simplu din cer?

Acum, după douăzeci de ani, se mira că nimeni din Elendel nu găsise de cuviinţă să taxeze colectarea apei de ploaie. Dacă cineva ar fi vrut, ar fi putut încasa o asemenea taxă. Pentru Allomanţie se lua de două ori, deşi unii conservatori deplângeau comercializarea pe scară din ce în ce mai mare a Artelor Metalice. Se găseau mult mai puţini Feruchimişti de angajat, decât Allalomanţi, aceasta, poate, pentru că în tradiţia din Terris puterile acestora erau deosebit de respectate.

Wax urcă scările spre singura clădirea de pe stradă, altfel amplasată într-un cartier destul de frumos al oraşului, chiar dacă acesta era capătul mai întunecat al aleii, ca să zicem aşa. Imobilul cu două etaje avea storurile trase la ferestre, deşi luminile aprinse în interior le dădeau o strălucire caldă. O trăsură neagră – cu creastă argintie, zgâriată în partea din faţă – era parcată pe aleea din dreapta.

Domolirea îl învălui imediat ce ajunse la uşă. O senzaţie liniştită şi blândă – ca un anestezic emoţional. De parcă cineva ar fi pus o pernă peste emoţiile lui, încercând să le sufoce cu iubire.

Ieftin, îşi spuse el. Ar fi trebuit să-mi aduc pălăria. Avea căptuşeală de aluminiu, iar Bleeder avea acces la o ţepuşă care îi permitea să Domolească sau să Aţâţe; mai târziu şi-o va lua neapărat. Împinse şi intră în clădire, mai întâi într-o încăpere iluminată vag de lămpi cu lumină roşie. Bărbaţi şi femei şedeau pe perne împrăştiate peste tot, fumând trabuc sau pipe cu tămâie, holbându-se la tavanul pictat ca un vitraliu, cu un model abstract, destul de frumos.

Activitatea se sfârşise la ora aceea cam în toate firmele, dar nu şi la saloanele de Domolire. O vizită într-un asemenea loc, costa mai mult decât o noapte la crâşmă, dar nu producea niciunul dintre efectele secundare ale celei din urmă. Sau, mai bine spus, producea alt gen de efecte. O matroană înveşmântată într-o respectabilă rochie lungă – cu pălărie pe cap, posibil căptuşită cu aluminiu – se apropie de Wax, cu intenţia de a-l pune să plătească, probabil, dar Wax se legitimă.

— Dacă-ţi închipui că prin această acreditare vei putea intra gratis, spuse patroana, atunci trebuie să fii nou-venit în poliţie.

Wax îi oferi un surogat de zâmbet punând la loc plăcuţa de metal. Femeia gestiona un salon de Domolire de categorie inferioară. Deşi ceea ce făcea nu era ilegal – era chiar amuzant să manipulezi emoţiile oamenilor atâta timp cât erai plătit pentru aşa ceva –, femeia era obişnuită cu verificările poliţiei. Nu numai că localurile de acest fel atrăgeau adesea fugari care căutau să se ascundă, dar era posibil, în acelaşi timp, ca un asemenea salon cu reputaţie proastă să profite de clienţi.

Niciunul dintre bărbaţii de aici nu corespundea descrierii lui Chapaou, dar, de multe ori, saloanele de Domolire aveau mai multe încăperi.

— Bărbat scund, zise Wax, cu început de chelie. I se zice Chapaou, dar este posibil să nu-şi fi dat acest nume.

Patroana înclină aprobator din cap şi-i făcu semn lui Wax s-o urmeze în capătul opus al sălii, croindu-şi drum printre cei întinşi pe podea. Clădirea slab luminată şi plină de fum ar fi trebuit să-i producă lui Wax o stare de nervozitate – locul era foarte potrivit pentru accidente şi ambuscade – dar Domolirea era greu de destrămat. Îi anihilase nivelurile superioare de vigilenţă, lăsându-le active pe cele de jos – grija pentru Wayne şi Marasi. Iar sub acestea, o frustrare surprinzătoare – chiar mânie – legată de Zeu. După o vreme, şi aceste emoţii deveniră un fel de fâlfâit de aripi, care-l lăsară gol pe dinăuntru. Nu calm doar gol.

Îi venea să se aşeze pe unul dintre scaune, să închidă ochii şi să scoată un suspin de relaxare. Bleeder putea să mai aştepte. Cu siguranţă în seara aceea nu va încerca să ucidă şi a doua oară. Şi dacă va încerca, de ce trebuia el să se necăjească? Probabil că oricum n-ar fi putut-o opri.

Constată că-i displăcea senzaţia. Acelea erau sentimentele tele lui; esenţa propriei persoane. Dacă îi erau răpite, nu însemna că devenea mai fericit sau că-l ajuta să uite. Ci doar că îi făcea greaţă.

Grăbi pasul, încercând să o grăbească şi pe patroană, apoi ieşiră din încăperea plină de perne şi pătrunseră într-un coridor lung. Aici trecură pe lângă alte camere. O încăpere albă de sus până jos, în care oamenii şedeau pe podea cu picioarele încrucişate. Alta complet neagră, în care oamenii abia dacă se zăreau. Exista până şi o cameră cu copaci pictaţi pe pereţi şi podeaua acoperită de paie, parcă ar fi fost coliba sfatului bătrânilor din Terris. În aceasta se afla un singur om, aşezat pe un scaun, cu ochii închişi.

Patroana îl conduse pe Wax pe o scară, în sus. Poate că bărbatul din încăperea terrisiană era unul dintre Domolitori – salonul avea măcar unul pe-aici, pe undeva, care umfla o mică bulă de Domolire. Saloanele trebuiau să aibă ecrane de aluminiu în pereţi pentru ca Allomanţia emoţională să nu se propage din interiorul lor, dar regula nu era impusă cu consecvenţă.

Patroana îl conduse pe Wax într-o cămăruţă de la etajul al doilea, lipsită de ornamente, în care era doar o canapea pentru masaj, aflată chiar în mijloc. Chapaou nu era întins pe ea, în schimb se plimba în sus şi în jos pe lângă o fereastră zăvorâtă de pe peretele opus, spre frustrarea maseuzei care rămăsese în apropiere, cu braţele împreunate. Un bătrân şedea pe un scaun de la perete. Recipientele de metal din buzunarul acestuia – pe care Wax le vedea ca pe nişte linii mici, difuze, orientate spre nişte fulgi suspendaţi – îl dovedeau a fi Allomant.

Wax ridică din sprânceană. Chapaou plătise o şedinţă privată. De unde avea el atâţia bani? Birjarul rămase pe loc, cu ochii ţintă la Wax. Privirea îi zbură o clipă la pistoalele de la şoldul lui Wax, apoi omul căzu în genunchi, plângând.

Domolitorul cel bătrân se ridică în picioare, trosnind din încheieturi.

— Am făcut tot ce-am putut, Madam Halex, îi spuse el patroanei. Dar omul ăsta n-are nevoie de Allomanţie. Lui îi trebuie un doctor.

— E al dumitale, îi spuse Madam Halex lui Wax. Scoate-l de-aici. Îmi tulbură clienţii.

Wax traversă încăperea şi îngenunche lângă Chapou. Bătrânul se cutremură, cu mâinile pe genunchi.

— Chapaou, spuse Wax. Uită-te la mine!

Chapaou întoarse capul spre el.

— Cum se numeşte câinele tău? întrebă Wax.

— Al meu... Eu nu am câine. A murit acum câţiva ani.

Destul de bine. Acesta nu era Bleeder deghizată, doar dacă nu-i dăduse prin cap să-l întrebe pe un birjar oarecare despre animalele lui preferate, înainte de a-l ucide şi a-i prelua forma.

— Ce s-a întâmplat? continuă Wax. De ce eşti aici?

— Ca să uit ce-am văzut.

— Domolirea nu funcţionează aşa, spuse Wax. Nu-ţi şterge amintirile.

— Dar ar trebui să mă facă să mă simt mai bine, nu-i aşa?

— Depinde de emoţiile dumitale, spuse Wax şi de priceperea Domolitorului.

Îl cuprinse pe om pe după umeri.

— Ce ai văzut dumneata, Chapaou?

Omul clipi din ochii înroşiţi.

— M-am văzut... pe mine însumi.

Aradel nu se afla la el în cabinet, bineînţeles. Acesta era menit, cum spunea el, „să le ofere lorzilor un loc în care să şadă, când veneau la el cu reclamaţii.”

Marasi îl găsi pe acoperişul sediului poliţiei, ascultând rapoartele a doi Monedazvârlitori care scotociseră prin oraş. Politicoasă, Marasi aşteptă împreună cu MeLaan şi câţiva poliţişti care erau şi ei tot acolo şi putu să audă cea mai mare parte a noului raport. Sunt încă mii pe străzi, milord, S-au adunat la cârciumi. Nu se duc acasă...

Aradel primea raportul proptindu-şi un picior încălţat cu cizmă pe parapetul scund al acoperişului. Ceaţa se ondula în jurul fiecărui Monedazvârlitor într-un vârtej separat; răspundea utilizării Allomanţiei. În fine, Aradel le dădu liber celor doi. Nu erau poliţişti adevăraţi – mai curând contractanţi. Aceştia erau loiali caselor din care făceau parte. Sau, în unele cazuri, carnetelor lor de cecuri.

Când cei doi plecară – sărind jos de pe clădire – inspectorul-şef se întoarse spre locotenenţii care îl aşteptau.

— Pregătiţi oamenii să golească crâşmele, spuse el cu glas blând.

— Domnule? întrebă una dintre femei.

— Le vom închide cu totul, spuse Aradel arătând cu degetul. Mai întâi pe Promenadă, apoi avansaţi pe străzile secundare. Nu putem începe până ce nu sunt împuternicit de guvernator să institui legea marţială în octantul nostru, dar vreau ca poliţiştii să fie pregătiţi să treacă la acţiune de îndată ce li se comunică.

Locotenenţii plecară în grabă să execute ordinul. Aradel se uită la Marasi, iar ei i se păru că zăreşte în el ceva din strămoşi, un soldat care murise martir pe timpul Războinicului în Ascensiune. În alte vremuri, omul acesta ar fi ajuns general de război, nu doar poliţist?

— Ce mi-ai adus, doamnă locotenent Colms? întrebă el făcându-i semn să se apropie.

MeLaan rămase lângă scară, cu mâinile în buzunarele de la pantaloni.

— Asasinul, domnule, spuse Marasi întinzându-i dosarul. A fost o femeie şi a ieşit singură din mormânt după ce a fost executată pentru producerea inundaţiei din est. Au fost găsite oasele după câteva zile şi s-a vorbit despre pângărirea mormântului. Dar, de ce să se fi gândit cineva că un Nemuritor-fără-Chip pătrunsese în trupul unui criminal şi infractor?

Aradel răsuflă calm, şuierat. În ciuda orei târzii, pe sub stâlpii de lumină de pe stradă, pe Promenada de dedesubt, se mişcau umbre.

— Aşadar, ea a făcut toate acestea?

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse Marasi, dar au aş spune că de vină sunt mai degrabă condiţiile grele de muncă din oraş. Acestea fiind cum sunt, Bleeder nu face probabil decât să profite de ele. Când a trecut la acţiune, a vrut să aducă oraşul în pragul prăbuşirii.

— Pentru numele lui Năruire..., şopti Aradel. În faţa unei asemenea situaţii, pare trivial să ne preocupe dacă guvernatorul este sau nu corupt, nu-i aşa?

— Cred că depinde pe cine întrebi.

Dinspre stradă răzbătură strigăte; un grup de bărbaţi care se deplasau de-a lungul canalului vorbeau toţi deodată. Marasi putu distinge tonul, dar nu şi ceea ce spuneau.

— Totuşi, vreau dovezi, spuse Aradel. Nu că eforturile dumitale n-ar fi suficiente, doamnă locotenent. Dar nu pot vâna Năluci-de-Ceaţă dacă nu le văd cu ochii mei. Este valabil şi în privinţa guvernatorului. Fii cu ochii-n patru! Dacă reuşeşti să-mi aduci ceva concret, vom putea folosi când va ieşi totul la lumină, în plus, vreau dovezi, de orice fel, despre asasinul cu puteri supranaturale, despre care vorbeşti.

— Înţeleg, domnule, spuse Marasi dând din cap în direcţia lui MeLaan, care stătea în lumina felinarelor atârnate de stâlpi, lângă uşa din capul scărilor. Am dovada chiar aici. Ar fi mai bine totuşi dacă am discuta fără martori.

Aradel îşi îndreptă spatele dându-şi jos piciorul de pe parapetul acoperişului, pe care se sprijinise până atunci. Îi aruncă o privire lui Marasi, care dădu din cap aprobator.

— Coborâţi, le ordonă el celor doi poliţişti care rămăseseră să-l aştepte.

Caporali stagiari, folosiţi la transmiterea mesajelor. Aceştia executară ordinul şi, după plecarea lor, Aradel se apropie de MeLaan.

— Sper, spuse el după ce îşi drese glasul, că întrebările mele nu ţi se par ofensatoare, hm, Înălţimea Ta.

— Întrebările sincere nu pot fi ofensatoare, muritorule, spuse MeLaan, pentru că este datoria dumitale să cauţi adevărul. La întrebările sincere se răspunde numai cu adevărul.

Pielea i se lumină în licăriri delicate, a