/ Language: România / Genre:sf_fantasy, young_adult_fiction / Series: Răzbunătorii

Steelheart

Brandon Sanderson


STEELHEART

Brandon Sanderson

Prima carte din seria RĂZBUNĂTORILOR

Traducere din limba engleză şi note de Laura Ciobanu

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/sjGMOP

ePub: https://is.gd/HUlzGu

pdf: https://is.gd/AA1Ryf

─——————————————————————──—————

Pentru Dallin Sanderson, care luptă cu răul în fiecare zi

înarmat cu un zâmbet

PROLOG

L-am văzut pe Steelheart sângerând.

S-a întâmplat acum zece ani. Eu aveam opt pe-atunci. Tata şi cu mine ne aflam la First Union Bank, pe Adams Street. Pe vremea aceea, înainte de Anexare, foloseam vechile nume ale străzilor.

Banca era imensă. O unică sală vastă, cu stâlpi albi înconjurând o podea mozaicată, cu uşi largi ce duceau în măruntaiele clădirii. Două uşi rotative dădeau în stradă, fiecare având alături şi câte o uşă obişnuită. Prin ele, bărbaţi şi femei se scurgeau înăuntru şi afară ca şi cum încăperea ar fi fost inima unei fiare enorme pulsând, în loc de sânge, oameni şi bani.

Îngenuncheasem de-a-ndăratelea pe un scaun prea mare pentru mine, privind curgerea mulţimii, îmi plăcea să mă uit la oameni. Formele diferite ale chipurilor, pieptănăturile, hainele, expresiile. Pe vremea aceea exista atâta varietate. Era fascinant.

— David, întoarce-te, te rog, mi-a zis tata.

Avea o voce blândă. Nu-l auzisem niciodată strigând, cu o singură excepţie, la înmormântarea mamei mele. Şi acum mă înfior când îmi amintesc cât a suferit în acea zi.

M-am răsucit îmbufnat. Ne aflam într-o parte a încăperii principale, într-unul dintre compartimentele în care lucrau tipii de la credite. Laturile compartimentului nostru erau din sticlă, ceea ce îl făcea mai puţin sufocant, dar tot avea ceva fals. Pe pereţi erau mici fotografii de familie în rame de lemn, pe birou, un bol cu bomboane ieftine sub un capac de sticlă, iar pe fişet, o vază cu flori de plastic decolorate.

Era imitaţia unui cămin confortabil. La fel ca imitaţia de zâmbet pe care o arbora bărbatul din faţa noastră.

— Dacă am avea mai multe garanţii suplimentare... spunea tipul de la credite, arătându-şi toţi dinţii.

— Aici e tot ce am, a zis tata, arătând spre hârtia aflată pe birou în faţa noastră.

Mâinile îi erau îngroşate de bătături, iar pielea, bronzată după atâtea zile petrecute muncind în bătaia soarelui. Mama s-ar fi îngrozit dacă l-ar fi văzut venind la o întâlnire simandicoasă ca asta purtând blugii lui de lucru şi un tricou vechi cu un personaj dintr-o bandă desenată imprimat pe el.

Măcar îşi pieptănase părul care începea să i se rărească. Asta nu părea să-l preocupe la fel de mult ca pe alţi bărbaţi. „Abia trebuie să mă tund de mai puţine ori, Dave”, îmi zicea el râzând, în timp ce-şi trecea degetele printre şuviţele lui rare. Nu i-am atras atenţia niciodată că nu avea dreptate. Ar fi trebuit să se tundă tot de-atâtea ori, cel puţin până îi cădea tot părul.

— Pur si simplu nu cred că pot face nimic, a zis tipul de la credite. Vi s-a mai spus asta.

— Celălalt angajat a zis că e de-ajuns, a răspuns tata, încleştându-şi în poală mâinile lui mari.

Părea îngrijorat. Foarte îngrijorat.

Tipul de la credite a continuat să zâmbească. A ciocănit cu degetul în teancul de acte de pe birou.

— Lumea a devenit un loc mult mai periculos, domnule Charleston. Banca a decis să nu-şi asume riscuri.

— Periculos? a întrebat tata.

— Păi ştiţi, cu Epicii ăştia...

— Dar nu-s periculoşi! a exclamat pătimaş tatăl meu. Epicii au venit să ne ajute.

„A, să nu-ncepem din nou”, mi-am zis eu în gând.

Zâmbetul tipului de la credite a dispărut în sfârşit, de parcă tonul tatălui meu l-ar fi descumpănit.

— Nu vedeţi? a continuat tata, înclinându-se înainte. Nu trăim vremuri periculoase, trăim nişte vremuri grozave!

Tipul de la credite l-a privit chiorâş.

— Nu cumva fosta dumneavoastră locuinţă a fost distrusă de un Epic?

— Acolo unde-s ticăloşi vor fi şi eroi, a zis tata. Aşteptaţi. O să vină şi ei.

Îl credeam. Pe vremea aceea erau mulţi care gândeau ca el. Trecuseră abia doi ani de când se ivise Calamity pe cer. Şi abia un an de când oamenii obişnuiţi începuseră să se schimbe, transformându-se în Epici, aproape ca supereroii din basme.

Pe-atunci încă mai exista speranţă. Şi ignoranţă.

— Ei bine, a zis tipul de la credite, împreunându-şi mâinile pe masă dinaintea unei fotografii-standard ce înfăţişa copii zâmbitori de diferite naţionalităţi. Din nefericire, giranţii noştri nu împărtăşesc opinia dumneavoastră. Va trebui să...

Au continuat să discute, dar nu le-am mai acordat atenţie. Mi-am lăsat privirea să rătăcească asupra mulţimii, apoi m-am răsucit din nou, stând în genunchi pe scaun. Tata era prea absorbit de conversaţie ca să mă certe.

Aşa că l-am văzut pe Epic chiar din clipa în care a intrat în bancă. L-am observat imediat, deşi nimeni altcineva nu a părut să-i acorde atenţie. Mulţi spun că nu poţi să deosebeşti un Epic de un om oarecare până nu începe să-şi folosească puterile, dar se înşală. Epicii au o postură diferită. Emană încredere şi o subtilă mulţumire de sine. Întotdeauna m-am priceput să-i deosebesc.

Până şi copil fiind, am ştiut că bărbatul acela era cumva diferit. Purta un costum negru, lejer, cu o cămaşă bej deschis, fără cravată. Era înalt şi zvelt, dar parcă mai masiv, cum sunt mulţi dintre Epici.

Îi distingeai muşchii puternici până şi pe sub hainele acelea lejere.

A înaintat până în centrul încăperii. Avea nişte ochelari de soare agăţaţi de buzunarul de la piept şi şi i-a pus zâmbind. Apoi a ridicat un deget, aţintindu-l cu nonşalanţă către o femeie care trecea pe lângă el.

Aceasta s-a transformat în pulbere, cu hainele arzând, iar scheletul i s-a înclinat în faţă şi s-a prăbuşit zgomotos pe podea. Cerceii şi verigheta n-au fost distruse. Au căzut pe pardoseală cu un clinchet limpede pe care l-am auzit în ciuda zgomotelor din jur.

În încăpere s-a lăsat tăcerea. Oamenii au încremenit îngroziţi. Discuţiile au încetat, deşi tipul de la credite a continuat să bată câmpii, dându-i lecţii tatei.

A amuţit şi el, în cele din urmă, când au început ţipetele.

Nu-mi amintesc ce-am simţit atunci. Nu-i aşa că-i ciudat? Pot să-mi amintesc cum era luminată sala, candelabrele acelea maiestuoase care împrăştiau în încăpere stropi de lumină refractată, îmi amintesc mirosul de lămâie şi amoniac al podelei recent spălate, îmi amintesc mult prea bine ţipetele stridente de groază, rumoarea mulţimii înnebunite, oamenii care se repezeau către ieşire.

Cel mai limpede îmi amintesc zâmbetul larg al Epicului, rânjetul lui, mai degrabă, în timp ce-şi aţintea degetul către oamenii care treceau pe lângă el, transformându-i cu un simplu gest în cenuşă şi oase.

Încremenisem. Eram probabil în stare de şoc. M-am agăţat de spătarul scaunului, holbându-mă la măcelul ce se desfăşura dinaintea mea.

Unii oameni, aflaţi mai aproape de uşi, au scăpat. Oricine s-a apropiat prea mult de Epic a murit. Câţiva angajaţi şi clienţi s-au îngrămădit laolaltă pe podea ori s-au ascuns sub birouri. Sala a devenit nefiresc de liniştită. Epicul a rămas singurul în picioare. Bucăţi de hârtie zburau prin aer, iar podeaua din jurul lui era presărată cu oase şi cenuşă neagră.

— Numele meu e Deathpoint, a zis el. Nu-i cel mai deştept nume, recunosc. Dar cred că-i memorabil.

Avea un ton nefiresc de colocvial, de parcă ar fi stat de vorbă cu prietenii la un pahar.

A început să se plimbe prin încăpere.

— În dimineaţa asta mi-a trecut prin cap un gând, a zis el.

Sala era atât de vastă că vocea sa avea ecou.

— Făceam duş când deodată m-a lovit revelaţia: Deathpoint, de ce vrei tu să jefuieşti azi o bancă?

Şi-a aţintit neglijent degetul către doi paznici care se iviseră dintr-un coridor lateral, aflat chiar lângă compartimentele departamentului de credite. Paznicii s-au transformat în ţărână, iar insignele, cataramele curelelor, pistoalele şi oasele acestora au căzut pe jos. Am auzit oasele ciocnindu-se în timp ce se prăbuşeau. Sunt o mulţime de oase în trupul unui om, mai multe decât credeam eu, şi au făcut o mare mizerie când s-au împrăştiat pe podea. Foarte straniu să reţii un asemenea detaliu în toiul unei scene oribile ca asta, dar mi-l amintesc limpede.

O mână m-a apucat de umăr. Tata se ghemuise în spatele scaunului său şi încerca să mă tragă şi pe mine în jos ca să nu mă vadă Epicul. Dar eu nu eram de clintit şi tata nu mă putea sili s-o fac fără să provoace o scenă.

— Vedeţi voi, plănuiesc să fac asta de săptămâni întregi, a continuat Epicul. Dar acest gând mi-a venit abia azi dimineaţă. De ce? De ce să jefuiesc o bancă? Oricum pot să iau orice îmi trece prin cap. E ridicol!

A trecut dintr-un salt în spatele unui ghişeu, făcând-o să ţipe pe casiera ascunsă în dosul lui. De-abia puteam desluşi forma ei ghemuită pe podea.

— Banii n-au valoare pentru mine, a zis Epicul. N-au absolut nicio valoare.

A ţintit cu degetul. Femeia s-a transformat în cenuşă şi oase.

Epicul s-a răsucit, arătând cu degetul ici şi colo prin încăpere, ucigând oamenii care încercau să fugă. În cele din urmă şi l-a aţintit asupra mea.

În acel moment am simţit, în sfârşit, ceva. Un fior de groază.

Un craniu s-a ciocnit de biroul din spatele nostru, a ricoşat împroşcând cenuşă în jur şi a zăngănit pe podea. Epicul nu mă ochise pe mine, ci pe tipul de la credite, ascuns sub biroul aflat în spatele meu. Încercase oare să fugă?

Epicul s-a întors spre casierele din spatele ghişeului. Încordat, tata încă-şi mai ţinea mâna încleştată pe umărul meu. Îi simţeam grija pentru mine aproape fizic, o simţeam traversându-i braţul şi scurgându-se în trupul meu.

Atunci m-a copleşit groaza. O groază în stare pură, paralizantă. M-am ghemuit pe scaun scâncind, tremurând, încercând să-mi alung din minte imaginea morţilor cumplite la care fusesem martor.

Tata şi-a retras mâna.

— Nu te mişca, mi-a zis el din vârful buzelor.

Am încuviinţat, prea speriat ca să fiu în stare de altceva. Tata a privit pe după scaunul lui. Deathpoint i se adresa uneia dintre casiere. Am auzit oasele căzând, deşi de văzut nu le-am văzut. Le executa pe rând.

Tata s-a întunecat la faţă. Apoi a aruncat o privire către coridorul lateral. Căuta o ieşire?

Nu. Privea înspre locul unde căzuseră paznicii. Prin peretele de sticlă al compartimentului am zărit un pistol zăcând pe podea, cu ţeava îngropată sub cenuşă, cu mânerul odihnindu-se deasupra unei coaste omeneşti. La asta se uita tata. În tinereţe fusese membru al Gărzii Naţionale.

„Nu face asta!” m-am gândit panicat. „Tată, nu!” Însă n-am reuşit să rostesc cuvintele cu glas tare. Am încercat să vorbesc, dar bărbia îmi tremura de-ai fi zis că-mi clănţăne dinţii de frig. Dacă mă auzea Epicul?

Nu-mi puteam lăsa tatăl să facă o asemenea nebunie. El era tot ce-mi rămăsese. Nu aveam casă, familie sau mamă. Când a dat să se mişte m-am silit să mă întind şi să-l apuc de mână. Am clătinat din cap, încercând să găsesc cuvintele care să-l facă să se oprească.

— Te rog, am reuşit eu să-i şoptesc. Eroii. Ai zis că vor veni. Lasă-i pe ei să-l oprească!

— Uneori, fiule, trebuie să le dai eroilor o mână de ajutor, a zis tata, desprinzându-se din strânsoarea mea.

I-a aruncat o privire lui Deathpoint, apoi s-a târât în patru labe în compartimentul învecinat. Mi-am ţinut răsuflarea şi m-am uitat prudent pe după spătarul scaunului. Trebuia să ştiu. Chiar aşa înfricoşat şi tremurând, trebuia să văd.

Deathpoint a sărit înapoi peste ghişeu, aterizând de cealaltă parte, cea unde ne aflam noi.

— Aşa că nu contează, a zis el, vorbind în continuare pe un ton relaxat în timp ce se plimba prin încăpere. Dacă aş jefui o bancă, asta mi-ar aduce bani, numai că n-am nevoie să cumpăr chestii.

Şi-a ridicat degetul ucigaş.

— Un paradox. Din fericire, în timp ce făceam duş, mi-am mai dat seama de un lucru: să omor oameni ori de câte ori vreau ceva poate fi extrem de incomod. Ceea ce trebuie să fac de fapt este să-i bag pe toţi în sperieţi, să-mi demonstrez puterea. Aşa încât, pe viitor, nimeni să nu îmi refuze lucrurile pe care le doresc.

A ocolit dintr-un salt un stâlp din partea opusă a băncii, descoperind îndărătul lui o femeie care îşi strângea copilul în braţe.

— Da, a continuat el, să jefuiesc o bancă pentru a face rost de bani e lipsit de sens, dar să arăt ce pot face... asta e cu adevărat important. Aşa că am mers mai departe cu planul meu.

Şi-a aţintit degetul, ucigând copilul şi lăsând în braţele femeii îngrozite o grămadă de oase şi cenuşă.

— Nu te bucuri?

M-am holbat la priveliştea din faţa mea, la femeia înnebunită ce încerca să strângă mai bine păturica din care oasele copilului se revărsau alunecând. În clipa aceea, totul a devenit mult mai real pentru mine. Oribil de real. Brusc m-a cuprins greaţa.

Deathpoint era în continuare cu spatele la noi.

Tata s-a târât afară din compartiment şi a apucat pistolul căzut. Doi bărbaţi ascunşi după un stâlp din apropiere s-au repezit către cea mai apropiată ieşire şi, în graba lor, aproape că l-au doborât pe tata când au trecut pe lângă el.

Deathpoint s-a întors. Tata era în continuare îngenuncheat, încercând să ridice arma, cu degetele alunecându-i pe metalul acoperit de cenuşă.

Epicul şi-a ridicat mâna.

— Ce faci aici? a bubuit o voce.

Epicul s-a răsucit. La fel şi eu. Cred că toată lumea s-a întors în direcţia acelei voci profunde, sonore.

Cineva stătea în uşa ce dădea spre stradă. Era luminat din spate, abia o siluetă în strălucirea puternică dindărătul său. O siluetă măreaţă, herculeană, demnă de veneraţie.

Probabil c-aţi văzut fotografii ale lui Steelheart, dar daţi-mi voie să vă spun că sunt absolut inexacte. Nu există fotografie, filmare sau pictură care să fi reuşit vreodată să-l înfăţişeze aşa cum este. Era îmbrăcat în negru. O cămaşă strâmtă peste pieptul inuman de larg şi de puternic. Pantaloni comozi, dar nu largi. Nu purta mască, aşa cum făceau unii dintre cei dintâi Epici, dar în spatele lui flutura o magnifică mantie argintie.

N-avea nevoie de mască. Acest bărbat nu avea de ce să se ascundă. Şi-a desfăcut braţele şi vântul a făcut uşile să sară în lături. Cenuşa s-a împrăştiat pe podea şi hârtiile şi-au luat zborul. Steelheart s-a înălţat câţiva centimetri în aer, cu mantia fluturând. A început să înainteze plutind prin încăpere. Braţe ca nişte grinzi de oţel, picioare ca munţii, un gât ca un trunchi de copac. Şi totuşi nu era mătăhălos sau stângaci. Era maiestuos, cu părul lui negru ca cerneala, maxilarul pătrat, statura sa incredibilă şi o înălţime de peste doi metri.

Şi ochii aceia. Intenşi, poruncitori, o privire neîndurătoare.

În timp ce Steelheart plutea graţios în încăpere, Deathpoint şi-a înălţat grăbit degetul, aţintindu-l asupra lui. Un mic punct de pe cămaşa lui Steelheart a fumegat ca şi cum cineva şi-ar fi stins o ţigară pe ţesătura ei, dar acesta nu a părut să simtă. A plutit în josul scărilor şi a aterizat uşor pe podea, la câţiva paşi de Deathpoint, cu mantia imensă aşternându-i-se în jur.

Înnebunit, Deathpoint l-a ţintit din nou. A urmat un nou sfârâit anemic. Steelheart s-a apropiat de Epicul mai scund, dominându-l cu statura sa.

În clipa aceea am înţeles că asta aşteptase tatăl meu. Acesta era eroul în care toată lumea sperase, cel care avea să compenseze comportamentul crud al celorlalţi Epici. Acest bărbat venise să ne salveze.

Steelheart şi-a întins braţul şi l-a înhăţat pe Deathpoint, care dădea să fugă. Deathpoint s-a oprit cu o smucitură, cu ochelarii zăngănindu-i pe podea, şi a scos un icnet de durere.

— Te-am întrebat ceva, a zis Steelheart cu o voce ca un bubuit de tunet.

L-a răsucit pe Deathpoint, silindu-l să îl privească în ochi.

— Ce faci aici?

Deathpoint s-a zbătut. Părea cuprins de panică.

— Eu, eu...

Steelheart şi-a înălţat cealaltă mână, ridicând un deget.

— Am revendicat acest oraş, Epic mititel. E al meu. Oamenii ăştia-mi aparţin. A făcut o pauză. Aşa că eu am dreptul să-i domin pe cei de aici, nu tu.

Deathpoint l-a privit pieziş. „Ce?!” mi-am zis eu în gând.

— Pari să ai ceva putere, Epic mititel, a zis Steelheart, aruncând o privire către oasele împrăştiate prin încăpere. O să îţi accept vasalitatea. Jură-mi credinţă sau mori!

Auzeam cuvintele lui Steelheart şi nu-mi venea să cred. Mă secaseră la fel de tare precum crimele lui Deathpoint.

Acest concept – „serveşte-mă sau vei muri” – avea să devină principiul de bază al regimului său. A măturat încăperea cu privirea şi a grăit cu glas răsunător:

— Acum eu sunt împăratul acestui oraş. Îmi veţi arăta supunere. Pământul ăsta e al meu. Clădirile astea sunt ale mele. Când veţi plăti taxe, ele vor ajunge la mine. Dacă nu vă supuneţi, veţi muri.

„Imposibil”, mi-am zis. „Nu poate fi şi el aşa!” Nu puteam să accept că această fiinţă incredibilă era la fel ca toţi ceilalţi. Şi nu eram singurul.

— Nu aşa trebuie să stea lucrurile, a zis tata.

Steelheart s-a răsucit, părând surprins că unul dintre sclavii înfricoşaţi din încăpere îndrăznea să deschidă gura. Tata a înaintat, cu pistolul pe lângă trup.

— Nu, a spus el. Tu nu eşti la fel ca restul. Văd asta. Eşti mai bun decât ei.

A continuat să înainteze, oprindu-se la numai câţiva metri de cei doi Epici.

— Ai venit să ne salvezi.

Sala amuţise, cu excepţia suspinelor femeii care încă strângea în braţe ce mai rămăsese din copilul ei. Înnebunită, încerca în zadar să adune oasele, să nu lase pe podea nici măcar una dintre vertebrele acelea micuţe. Rochia îi era acoperită de cenuşă.

Înainte ca vreunul dintre Epici să apuce să răspundă, uşile laterale au zburat în lături. Oameni în armuri negre, purtând puşti de asalt, s-au năpustit în bancă şi au deschis focul.

Pe vremea aceea, guvernul încă nu se dăduse bătut, încă mai încerca să lupte cu Epicii, să-i facă să se supună legii ca oricare alt muritor. Chiar de la început fusese clar că, atunci când aveai de-a face cu Epicii, nu era loc nici de ezitare, nici de negociere. Năvăleai în forţă şi sperai că Epicul cu care te confruntai putea fi ucis cu gloanţe obişnuite.

Tata a rupt-o la fugă, mânat de vechile lui instincte de luptător să se adăpostească după stâlpul cel mai apropiat. Steelheart s-a întors cu o expresie uimită pe chip, în mijlocul unui roi de gloanţe. În contact cu pielea lui acestea au ricoşat, sfâşiindu-i hainele, dar neproducându-i altminteri nicio vătămare.

Cei ca el sunt motivul pentru care guvernul a votat Actul de Capitulare, oferindu-le tuturor Epicilor imunitate completă în faţa legii. Focurile de armă nu-l pot răni pe Steelheart. Rachetele, tancurile, cele mai avansate arme produse de om nu-i lasă nici măcar o zgârietură. Chiar dacă ar putea fi capturat, nu există închisoare care să-l reţină.

În cele din urmă, guvernul i-a declarat pe cei asemeni lui Steelheart forţe ale naturii, precum uraganele sau cutremurele. Să-i spui lui Steelheart că nu poate lua ceea ce vrea el să ia e la fel de zadarnic ca încercarea de a da o lege prin care să-i interzici vântului să bată.

În acea zi, la bancă, am văzut cu ochii mei motivul pentru care atât de mulţi oameni au decis să nu riposteze. Steelheart a ridicat o mână şi energia a început să strălucească în jurul ei cu o lumină rece, gălbuie. Deathpoint se ascundea îndărătul lui, la adăpost de gloanţe. Spre deosebire de Steelheart, el părea să se teamă să nu fie împuşcat. Nu toţi Epicii sunt impenetrabili în faţa focurilor de armă, ci numai cei mai puternici dintre ei.

Steelheart a eliberat o rafală de energie de un galben palid, spulberând un grup de soldaţi. Odată cu asta s-a dezlănţuit haosul. Soldaţii s-au repezit la adăpost, care pe unde a găsit. Aerul s-a umplut de fum şi de ţăndări de marmură. Unul dintre soldaţi a lansat un soi de rachetă, ce a trecut pe lângă Steelheart – care continua să-şi bombardeze inamicii cu energie – şi s-a izbit de peretele din spate al băncii, explodând şi făcând seiful să se deschidă.

Dinăuntru şi-au luat zborul bancnote în flăcări. Monede au ţâşnit în aer şi au căzut pe podea ca o ploaie.

Ţipete. Urlete. Nebunie.

Soldaţii au murit repede. Eu am rămas în continuare ghemuit pe scaunul meu, acoperindu-mi urechile cu palmele. Era atâta zgomot!

Deathpoint încă se mai ascundea în spatele lui Steelheart. În timp ce-l priveam, a zâmbit şi a întins mâinile, încercând să-l apuce pe Steelheart de gât. Nu ştiu ce punea la cale. Probabil că avea o a doua putere. Majoritatea Epicilor la fel de puternici ca el n-au doar una singură.

Poate că asta ar fi fost de ajuns ca să-l ucidă pe Steelheart. Mă îndoiesc, dar oricum n-o să ştim niciodată.

A răsunat un singur bang. Explozia de mai-nainte fusese atât de puternică încât mă asurzise şi numai cu greu mi-am dat seama că era un foc de pistol. Apoi fumul provenit în urma exploziei s-a împrăştiat şi l-am văzut pe tata. Stătea la mică distanţă de Steelheart, cu braţele ridicate şi cu spatele lipit de stâlp. Pe chip avea o expresie hotărâtă şi pistolul din mâinile lui era aţintit asupra lui Steelheart.

Nu. Nu asupra lui Steelheart. Asupra lui Deathpoint, care stătea chiar în spatele acestuia.

Deathpoint s-a prăbuşit cu o rană în frunte. Mort. Steelheart s-a răsucit iute şi l-a contemplat pe Epicul mai mărunt. Apoi l-a privit din nou pe tata şi şi-a dus o mână la faţă. Acolo, pe obrazul lui Steelheart, chiar sub ochi, era o dâră de sânge.

Mai întâi am crezut că e al lui Deathpoint. Dar, după ce şi-a şters-o, Steelheart a continuat să sângereze.

Tata îl împuscase pe Deathpoint, dar glonţul trecuse mai întâi pe lângă Steelheart, zgâriindu-l.

În timp ce gloanţele soldaţilor ricoşaseră, acel glonţ îl rănise.

— Îmi pare rău, a zis tata cu îngrijorare în voce. Voia să te atace. Eu...

Steelheart a făcut ochii mari şi şi-a ridicat mâna dinaintea sa, contemplându-şi propriul sânge. Părea uluit de-a binelea. S-a uitat la seiful din spatele lui, apoi la tata. Prin fum şi prin praful ce se aşeza se vedeau cele două siluete, faţă în faţă: un Epic masiv, cu o ţinută regală şi un omuleţ fără casă, cu un tricou stupid şi o pereche de blugi tociţi.

Steelheart s-a năpustit înainte atât de iute încât nu l-am văzut mişcându-se şi şi-a repezit palma în pieptul tatălui meu, strivindu-l de stâlpul de marmură albă. Oasele s-au frânt şi din gura tatei a ţâşnit sânge.

— Nu! am urlat eu.

Mi-am auzit propria voce sunând ciudat, de parcă aş fi fost sub apă. Am vrut să alerg către el, dar îmi era prea frică, încă mă mai gândesc cât de laş am fost în acea zi şi mi se face scârbă.

Steelheart a păşit în lături şi a ridicat pistolul pe care îl scăpase tata. Cu ochii arzând de furie, a aţintit arma spre pieptul tatei şi a tras un singur glonţ în trupul bărbatului deja doborât.

Aşa-i stă în obicei. Steelheart ucide oamenii cu propriile lor arme. A devenit una dintre notele lui caracteristice. Este incredibil de puternic şi poate să tragă rafale de energie care îi izvorăsc din mâini. Dar când trebuie să ucidă pe cineva pe care îl consideră demn de atenţia lui specială, preferă să recurgă la arma acestuia.

Steelheart l-a lăsat pe tata să alunece în josul stâlpului şi i-a aruncat arma la picioare. Apoi a început să tragă cu rafale de energie în toate direcţiile, aprinzând scaunele, pereţii, ghişeele şi tot ce era în jur. Una dintre exploziile sale a nimerit în apropierea mea, aruncându-mă de pe scaun şi făcându-mă să mă rostogolesc pe podea.

Exploziile zguduiau încăperea, umplând aerul cu fragmente de lemn şi sticlă. Pe durata a doar câteva bătăi de inimă, Steelheart a provocat atâta distrugere încât a făcut crimele lui Deathpoint să pară o nimica toată. A devastat sala, doborând stâlpi şi ucigând pe oricine îi nimerea în faţa ochilor. Nu sunt sigur cum am supravieţuit, târându-mă peste cioburi de sticlă şi aşchii de lemn, în timp ce în jurul meu ploua cu bucăţi de tencuială şi praf.

Steelheart a scos un urlet de furie ultragiată. Abia l-am putut auzi, dar l-am simţit cum cutremură pereţii, făcând ţăndări ferestrele care mai rămăseseră. Apoi dinspre el a început să se răspândească un val de energie şi podeaua din jurul lui şi-a schimbat culoarea, transformându-se în metal.

Transformarea s-a răspândit în întreaga încăpere cu o viteză incredibilă. Podeaua de sub mine, peretele alăturat, cioburile de sticlă de pe jos, toate s-au transformat în metal. Acum ştim că mânia lui Steelheart transformă în oţel obiectele neînsufleţite din jurul lui, deşi lasă neatinse fiinţele vii şi orice se află în apropierea acestora.

Până să se stingă ecoul urletelor lui, interiorul băncii fusese aproape complet transformat în oţel, deşi o bucată mare de tavan era încă din lemn şi ghips şi la fel şi o parte dintr-un perete. Deodată, Steelheart a ţâşnit în aer, străpungând tavanul şi etajele de deasupra lui pentru a se ridica în văzduh.

M-am împleticit către tata, sperând că el putea face ceva ca să oprească toată nebunia asta. Când am ajuns lângă el, era cutremurat de spasme, cu faţa acoperită de sânge şi cu rana din piept sângerând. M-am agăţat de braţul lui, copleşit de panică.

În mod incredibil, a reuşit să-mi vorbească, însă nu puteam să aud ce spune. În acel moment nu mai auzeam nimic. Tata şi-a întins o mână tremurândă şi mi-a atins bărbia. A mai spus ceva, dar tot nu l-am auzit.

M-am şters la ochi cu mâneca şi l-am apucat de braţ, într-o încercare de a-l face să se ridice şi să vină cu mine. Toată clădirea se cutremura.

Tata m-a apucat de umăr şi eu l-am privit cu ochii plini de lacrimi. A rostit un singur cuvânt, unul pe care l-am desluşit după mişcarea buzelor lui.

— Pleacă.

Am înţeles. Se petrecuse ceva de o importanţă imensă, ceva ce îl vulnerabilizase pe Steelheart, ceva ce îl îngrozise. Pe atunci era un Epic abia apărut; nu era prea cunoscut în oraş, dar auzisem de el. Se presupunea că e de neatins.

Împuşcătura aceea îl rănise şi toţi cei prezenţi îi văzuseră slăbiciunea. N-avea cum să ne lase în viaţă. Trebuia să-şi apere secretul.

Cu lacrimile şiroind pe obraji, simţindu-mă ca un laş pentru că-mi părăseam tatăl, m-am întors şi-am rupt-o la fugă. Clădirea era în continuare zguduită de explozii. Zidurile crăpau, bucăţi de tavan se desprindeau. Steelheart încerca s-o facă una cu pământul.

Unii au fugit pe uşile din faţă, dar Steelheart i-a ucis din aer. Alţii au fugit pe uşile laterale, dar acelea duceau către interiorul băncii. Aceştia au fost striviţi când s-a prăbuşit clădirea.

Eu m-am ascuns în seif.

Aş vrea să pot pretinde că am făcut o alegere inteligentă, dar de fapt era singura opţiune care îmi mai rămăsese, îmi amintesc vag că m-am târât într-un colţ şi m-am făcut ghem, plângând, în timp ce restul clădirii se năruia. Întrucât mânia lui Steelheart transformase încăperea principală aproape în întregime în metal, iar seiful fusese oricum din oţel, aceste zone nu s-au prăbuşit odată cu restul.

Câteva ore mai târziu am fost scos dintre dărâmături de cineva din echipa de salvare. Când m-a eliberat eram ameţit, abia conştient, şi lumina zilei m-a năucit. Încăperea în care mă aflam se scufundase parţial şi era înclinată într-o parte, dar altminteri straniu de intactă, cu pereţii şi mare parte din tavan acum din oţel. Restul enormei clădiri era o ruină.

Femeia din echipa de intervenţii mi-a şoptit:

— Prefă-te mort.

Apoi m-a cărat până la un şir de cadavre şi m-a acoperit cu o pătură, înţelesese ce le-ar fi putut face Steelheart supravieţuitorilor.

După ce ea s-a întors să caute alţi supravieţuitori, m-a cuprins panica şi m-am strecurat afară de sub pătură. Era întuneric, deşi n-ar fi trebuit să fie decât după-amiaza târziu. Nightwielder era printre noi. Domnia lui Steelheart începuse.

M-am îndepărtat împleticindu-mă şi m-am târât pe o alee. Asta mi-a salvat viaţa pentru a doua oară. La câteva clipe după fuga mea, Steelheart s-a întors plutind pe deasupra luminilor echipelor de intervenţie şi a aterizat lângă ruinele clădirii. Adusese cu el pe cineva, o femeie slabă, cu părul prins în coc. Mai târziu aveam să aflu că o chema Faultline şi că avea puterea de a face pământul să se mişte. Deşi într-o zi avea să-l provoace pe Steelheart, în acel moment îl slujea.

Ea şi-a fluturat mâna şi pământul a început să se cutremure.

Am rupt-o la fugă, confuz, îngrozit, panicat, în urma mea pământul s-a deschis, înghiţind ruinele băncii, laolaltă cu cadavrele victimelor, cu supravieţuitorii care primeau îngrijiri medicale şi cu echipele de intervenţie. Steelheart nu voia să lase nicio dovadă. A pus-o pe Faultline să îi îngroape pe toţi sub sute de tone de pământ, ucigând pe oricine ar fi putut vorbi despre cele petrecute în bancă.

Cu excepţia mea.

Mai târziu în acea noapte a provocat Marea Transfersie, o demonstraţie uimitoare de putere prin care a transformat mare parte din Chicago – clădiri, maşini şi străzi – în oţel. Asta a inclus şi o porţiune largă din lacul Michigan, care a devenit o întindere lucioasă de metal negru. Şi acolo şi-a construit palatul.

Ştiu mai bine ca oricine că nu există eroi care să vină să ne salveze. Nu există Epici buni. Niciunul nu ne va apăra. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut.

Trăim alături de ei. Încercăm să existăm în pofida lor. Odată ce Actul de Capitulare a fost adoptat, majoritatea oamenilor au încetat să mai lupte. În unele zone din ceea ce acum numim Statele Fracturate, vechiul guvern încă mai controlează oarecum lucrurile. Îi lasă pe Epici să facă ce vor şi încearcă să menţină această societate sfărâmată, însă în majoritatea locurilor domneşte haosul şi nu există nicio lege.

În câteva locuri, cum ar fi Newcago, un singur Epic cu puteri asemeni zeilor domneşte pe post de tiran. Aici Steelheart nu are rivali. Toţi ştiu că e de neatins. Nimic nu-l răneşte: nici gloanţele, nici exploziile, nici electricitatea, în cei dintâi ani, alţi Epici au încercat să-l doboare şi să-i ocupe tronul, cum a făcut Faultline.

Au murit cu toţii. În zilele noastre arareori mai încearcă vreunul.

Cu toate astea, dacă există un fapt în care să ne punem speranţele, e acesta: fiecare Epic are o slăbiciune. Ceva care le anulează puterile, ceva care îi transformă în persoane obişnuite, fie şi pentru o clipă. Steelheart nu face excepţie. O dovedesc întâmplările din acea zi, de la bancă.

Mintea mea deţine un indiciu despre felul în care poate fi ucis Steelheart. Ceva legat de bancă, de împrejurări, de pistol sau chiar de tata a reuşit să-i contracareze invulnerabilitatea. Mulţi dintre voi ştiţi probabil despre cicatricea de pe obrazul lui Steelheart. Ei bine, din câte ştiu, eu sunt singura persoană care are idee cum anume a căpătat-o.

L-am văzut pe Steelheart sângerând.

Şi am de gând să-l văd sângerând din nou.

PARTEA ÎNTÂI

1

Am coborât scara în goană şi balastul din oţel de la poalele ei mi-a trosnit sub picioare. Am tras aer în piept şi am ţâşnit pe una dintre străzile subterane întunecate din Newcago. Trecuseră zece ani de la moartea tatei. Acea zi fatidică era cunoscută de majoritatea oamenilor drept Anexarea.

Purtam blugi şi o jachetă largă de piele şi puşca îmi atârna pe umăr. Pe stradă era întuneric, deşi mă aflam într-unul dintre pasajele subterane puţin adânci, prevăzute cu grătare şi găuri prin care se vedea cerul.

În Newcago e mereu noapte. Nightwielder a fost unul dintre cei dintâi Epici care i-au jurat supunere lui Steelheart şi acum face parte din cercul său de apropiaţi. Din pricina lui Nightwielder nu există răsărituri şi nici lună, doar un întuneric complet ce acoperă întreg cerul. Singurul lucru pe care-l vezi acolo sus e Calamity, care seamănă cu o stea roşie, strălucitoare sau cu o cometă. Calamity a apărut pe cer cu un an înainte ca oamenii să înceapă să se transforme în Epici. Nimeni nu ştie cum sau de ce continuă să strălucească în beznă. Dar, desigur, nimeni nu ştie nici de ce au apărut Epicii sau ce legătură există între ei şi Calamity.

Am continuat să alerg, blestemându-mă că nu plecasem mai devreme. Luminile din tavanul străzii subterane clipeau sub aplicele lor colorate în albastru. Strada era plină de rataţii de serviciu: dependenţi de droguri înghesuiţi prin colţuri, dealeri (sau chiar mai rău) la gurile strâmte ale aleilor. Erau şi grupuri furişe de muncitori plecând sau venind de la lucru, în haine groase şi cu gulerele ridicate ca să le ascundă feţele. Mergeau aduşi de spate, cu ochii în pământ.

Îmi petrecusem majoritatea ultimilor zece ani printre oameni ca ei, muncind într-un loc căruia i se spunea, simplu, Fabrica. Pe jumătate orfelinat, pe jumătate şcoală, era de fapt un loc care exploata copiii punându-i la muncă pe gratis. Dar măcar Fabrica îmi oferise adăpost şi hrană în cea mai mare parte a acestor zece ani. Fusese mult mai bine decât să trăiesc pe străzi şi nu m-a deranjat nicio clipă ideea de a munci ca să-mi procur mâncarea. Legile împotriva exploatării copiilor erau relicve ale unui timp în care oamenii îşi permiteau să le pese de aşa ceva.

Mi-am croit drum pe lângă un grup de muncitori. Unul m-a înjurat într-o limbă ce aducea vag cu spaniola. Mi-am ridicat privirea ca să văd unde mă aflam. Majoritatea intersecţiilor erau marcate, numele străzilor fiind pictate cu spray pe pereţii lucioşi, metalici.

Când Marea Transfersie a transformat cea mai mare parte a Vechiului Oraş în oţel compact, a afectat inclusiv solul şi stânca, până la zeci sau chiar sute de metri adâncime. În cei dintâi ani ai domniei sale, Steelheart s-a prefăcut că e un dictator binevoitor, deşi sever. Săpătorii săi au tăiat în oţel câteva niveluri de străzi subterane, cu clădiri cu tot, şi oamenii s-au îmbulzit în Newcago căutând de lucru.

Viaţa aici era dificilă, dar oriunde altundeva domnea haosul: Epicii se războiau între ei pentru teritoriu, diverse grupări guvernamentale sau paramilitare încercau să şi-l revendice. Newcago era altfel. Aici puteai să fii ucis cu nonşalanţă de un Epic căruia nu-i plăcea cum te-ai uitat la el, dar măcar aveai electricitate, apă şi mâncare. Oamenii se adaptează. Ăsta-i felul nostru.

Mai puţin al celor care refuză s-o facă.

„Haide”, mi-am zis, verificând ora pe mobilul montat în suportul de pe antebraţ. „Afurisit să fie metroul ăsta care nu mai merge!” Am luat-o pe altă scurtătură, năpustindu-mă pe o alee. Era vag luminată, dar eram obişnuit cu asta după zece ani trăiţi într-o perpetuă penumbră.

Am trecut pe lângă siluetele ghemuite ale cerşetorilor adormiţi, apoi am sărit peste unul întins de-a latul chiar în capătul aleii şi am ieşit pe strada Siegel, un drum mai larg şi mai bine luminat decât majoritatea. Aici, la un nivel sub pământ, Săpătorii creaseră încăperi pe care oamenii le foloseau ca prăvălii. În acest moment erau închise şi nu puţine aveau pe cineva care stătea de pază în faţa lor, înarmat cu o puşcă. Teoretic, miliţia lui Steelheart patrula pe străzile subterane, dar arareori sărea în ajutorul cuiva, cu excepţia situaţiilor cu adevărat grave.

La început, Steelheart vorbise despre un oraş subteran imens, care avea să se întindă pe zeci de niveluri. Asta era înainte ca Săpătorii să înnebunească, înainte ca Steelheart să fi renunţat să mai pretindă că-i pasă de oamenii din subteran. Totuşi, aceste niveluri superioare nu erau chiar atât de rele. Măcar exista o oarecare organizare şi o mulţime de cavităţi care puteau fi folosite ca locuinţe.

Aici, luminile din plafon erau verzui sau galbene, alternativ. Dacă ştiai tiparele coloristice ale fiecărei străzi puteai să navighezi cu destulă uşurinţă pe sub pământ. Cel puţin la nivelurile superioare. Până şi veteranii oraşului tindeau să evite nivelurile inferioare, denumite catacombele de oţel, unde era mult prea uşor să te pierzi.

„Două cvartale până pe strada Schuster” mi-am zis privind printr-o spărtură din plafon către zgârie-norii sclipitori şi mult mai bine luminaţi de deasupra. Am parcurs în fugă cele două cvartale, am cotit către o scară care ducea către suprafaţă şi am tropăit în susul treptelor de oţel ce reflectau luminile chioare, abia funcţionând.

Am ieşit afară, pe o stradă de metal, şi m-am adăpostit imediat într-un gang. Mulţi spuneau că străzile de deasupra nu erau nici pe departe la fel de periculoase ca subteranul, dar eu nu mă simţeam niciodată confortabil aici sus. Ca să fiu cinstit, nu mă simţeam niciodată în siguranţă, nici măcar la Fabrică, printre ceilalţi copii. Dar aici sus... aici sus erau Epicii.

Să porţi puşcă era ceva obişnuit pe străzile subterane, dar la suprafaţă asta le putea atrage atenţia soldaţilor lui Steelheart sau vreunui Epic aflat în trecere. Era mai bine să rămân ascuns. M-am ghemuit în dosul unor lăzi din gang, ţinându-mi răsuflarea. Mi-am consultat mobilul, căutând o hartă a zonei, apoi am privit în jur.

Chiar peste drum de mine se afla o clădire cu litere roşii de neon.

Teatrul Reeve. În timp ce mă uitam spre ea, oameni au început să se reverse afară pe ieşirea principală, aşa că am răsuflat uşurat. Reuşisem să ajung chiar la sfârşitul piesei.

Oamenii erau toţi locuitori de suprafaţă, purtând costume de culoare închisă şi rochii colorate. Unii dintre ei erau Epici, dar cei mai mulţi nu. Erau însă cei care cumva reuşiseră în această nouă viaţă. Poate că Steelheart îi favoriza pentru că îi îndeplineau diverse sarcini sau poate că pur şi simplu se născuseră în familii de bogătaşi. Steelheart putea să ia tot ce voia, dar ca să aibă un imperiu îi trebuiau oameni care să-l ajute să conducă. Birocraţi, soldaţi în armata sa, contabili, guru ai comerţului, diplomaţi. La fel ca pătura superioară a unei dictaturi clasice, oamenii aceştia trăiau de pe urma firimiturilor pe care le lăsa Steelheart.

Asta însemna că se făceau aproape la fel de vinovaţi ca Epicii de opresiunea în care eram ţinuţi noi, ceilalţi, dar eu nu le purtam cine ştie ce pică. La cum era lumea în aceste vremuri, făceai ce puteai ca să supravieţuieşti.

Hainele lor erau demodate – ăsta era trendul momentului. Bărbaţii purtau pălării, iar rochiile femeilor semănau cu cele pe care le văzusem în fotografiile din vremurile de mult trecute ale Prohibiţiei. Contrastau foarte tare cu clădirile moderne, metalice şi cu vuietul îndepărtat al unui elicopter al Forţelor de Ordine.

Brusc, toată mulţimea aceea opulentă a început să se tragă în lături, făcându-i loc unui bărbat într-un costum de un roşu viu cu dunguliţe, o pălărie roşie şi o mantie în nuanţe de stacojiu şi negru.

M-am ghemuit şi mai jos. Era Fortuity, un Epic cu darul precogniţiei. Putea, de exemplu, să ghicească numerele de la zaruri sau prognoza meteo. Putea de asemenea să simtă pericolul şi asta îl ridicase până la statutul de Super Epic. Pe unul ca el nu-l puteai omorî cu o simplă împuşcătură. Ar fi ştiut că glonţul venea şi s-ar fi ferit dinainte să apeşi tu pe trăgaci. Darul lui era atât de precis încât putea evita tirul unei mitraliere şi în plus şi-ar fi dat seama dacă mâncarea i-ar fi fost otrăvită sau dacă o clădire era înţesată cu explozibil.

Super Epicii. Sunt al naibii de greu de omorât.

Fortuity ocupa un rang mediu în ierarhia lui Steelheart. Nu făcea parte din cercul lui de apropiaţi, ca Nightwielder, Firefight sau Conflux, dar era suficient de puternic ca să fie temut de majoritatea Epicilor minori din oraş. Avea o faţă prelungă şi un nas ca un plisc de şoim. S-a apropiat de bordura din faţa teatrului, aprinzându-şi o ţigară, în timp ce ceilalţi spectatori se revărsau în urma lui. Două femei cu rochii satinate i se agăţau fiecare de câte un braţ.

Ardeam de dorinţa de a-mi da puşca jos de pe umăr şi a deschide focul. Era un monstru sadic. Pretindea că puterile lui funcţionau cel mai bine dacă practica o artă numită haruspiciu: citirea viitorului în măruntaiele unor creaturi moarte. Fortuity prefera măruntaiele omeneşti şi le prefera proaspete.

M-am abţinut. În clipa în care aş fi decis să-l împuşc puterile i s-ar fi activat. Fortuity n-avea motive să se teamă de un ţintaş singuratic. Probabil credea că nu are a se teme de nimic. Dacă informaţiile mele erau corecte, următoarea oră avea să-i demonstreze că, în această privinţă, se înşela foarte tare.

„Haide”, mi-am zis. „Asta-i cel mai bun moment să-l ataci! Am dreptate! Trebuie să am dreptate!”

Fortuity a tras din ţigară, salutând din cap câţiva trecători. Nu avea bodyguarzi. La ce-i trebuiau lui bodyguarzi? Degetele îi scânteiau de inele, deşi pentru el bogăţia nu însemna nimic. Chiar şi fără regulile impuse de Steelheart, care-i dădeau dreptul să ia orice îşi dorea, Fortuity putea câştiga o avere în orice cazinou, oricând voia.

Nu s-a întâmplat nimic. Greşisem oare? Fusesem atât de sigur! Informaţiile lui Bilko erau de obicei acurate. Pe străzile subterane se zvonea că Răzbunătorii reveniseră în Newcago. Fortuity era Epicul pe care îl aleseseră drept ţintă. Ştiam, îmi făcusem un obicei – poate chiar o datorie – din a-i studia pe Răzbunători. Eu...

Pe lângă Fortuity a trecut o femeie, înaltă, zveltă, cu păr auriu, în vârstă de vreo douăzeci de ani, purtând o rochie roşie, subţire, cu un decolteu adânc. Chiar şi cu cele două frumuseţi la braţ, Fortuity s-a întors şi a studiat-o. Ea a şovăit, aruncându-i o privire peste umăr. Apoi a zâmbit şi s-a apropiat unduindu-şi şoldurile.

Nu puteam să aud ce-şi spuneau, dar în cele din urmă nou-venita le-a luat locul celorlalte femei. L-a condus pe Fortuity mai departe pe stradă, şoptindu-i ceva la ureche şi râzând. Cele două au rămas locului în aşteptare, cu braţele încrucişate pe piept, fără să îndrăznească să protesteze. Lui Fortuity nu-i plăcea ca femeile lui să mişte-n front.

Asta trebuia să fie. Voiam să le-o iau înainte, dar nu puteam să fac asta pe stradă, în schimb m-am retras, înfundându-mă pe alei. Cunoşteam zona la perfecţie; fusesem cât pe ce să întârzii tocmai fiindcă studiasem hărţi ale districtului unde se afla teatrul.

Grăbit, am ocolit prin spatele unei clădiri, menţinându-mă în umbră, şi am ieşit în alt gang. De aici puteam să trag cu ochiul către aceeaşi stradă ca mai devreme, dar din alt unghi. Fortuity înainta fără grabă pe trotuarul ei de oţel.

Zona era luminată de felinare atârnate de stâlpii electrici, în timpul Transfersiei, sistemul de iluminat stradal fusese transformat în oţel, inclusiv circuitele electrice şi becurile. Nu mai funcţiona, dar stâlpii erau numai buni să agăţi de ei felinare.

Acestea creau ici-colo băltoace de lumină prin care cuplul înainta, apărând şi dispărând. I-am privit cu atenţie, ţinându-mi răsuflarea. Fortuity avea în mod sigur o armă. Costumul fusese croit ca să ascundă umflătura de la subraţ, dar tot îmi puteam da seama unde era teaca pistolului.

Fortuity nu avea puteri agresive propriu-zise, dar asta nu conta. Abilităţile lui precognitive îl făceau să nu rateze niciodată când trăgea, indiferent cât de necontrolată părea împuşcătura. Dacă se decidea să te ucidă, aveai vreo două secunde în care să reacţionezi sau erai mort.

Femeia nu părea să fie înarmată, deşi n-aveam cum să ştiu sigur. Rochia îi dezvăluia curbele voluptuoase. Poate că avea un pistol prins pe coapsă? Am examinat-o mai atent când a pătruns într-o nouă băltoacă de lumină, deşi m-am pomenit mai degrabă uitându-mă la ea decât căutând arme. Era splendidă. Ochi strălucitori, buze roşii, păr auriu. Şi decolteul ăla adânc...

M-am scuturat. „Idiotule”, mi-am zis, „eşti aici cu un scop. Femeile şi scopurile sunt chestii care nu se prea împacă.”

Dar până şi un preot orb în vârstă de nouăzeci de ani s-ar fi oprit s-o privească pe femeia asta. Dacă n-ar fi fost orb, vreau să zic. „Ce metaforă cretină”, mi-am spus. „Trebuie să mai lucrez la ea.” Am probleme cu metaforele.

„Concentrează-te!” Mi-am ridicat puşca, lăsând piedica pusă şi folosindu-mi luneta ca pe un binoclu. Unde aveau de gând să-l atace? În acest loc, strada străbătea câteva cvartale cufundate într-o beznă sumbră – întreruptă numai de felinare – înainte să se intersecteze cu Burnley Street. Acesta era un reper important pe scena locală a cluburilor. Cel mai probabil femeia îl ademenise pe Fortuity s-o însoţească la un club. Iar drumul cel mai scurt era pe această stradă întunecată şi mai puţin circulată.

Strada pustie era un semn foarte bun. Răzbunătorii arareori atacau un Epic într-o zonă prea populată. Nu le plăcea să facă victime nevinovate. Mi-am înclinat ţeava armei şi am scanat prin lunetă ferestrele zgârie-norilor. Pe alocuri, sticla transformată în oţel fusese tăiată şi înlocuită din nou cu geamuri. Stătea oare cineva acolo sus, la pândă?

Eram pe urmele Răzbunătorilor de ani de zile. Ei erau singurii care încă mai ripostau, o grupare din umbră care urmărea, prindea şi asasina Epicii dăruiţi cu mari puteri. Ei, Răzbunătorii, erau adevăraţii eroi. Nu aşa cum şi-i imaginase tatăl meu, ci fără superputeri şi fără costume care să-ţi ia ochii. Nu luptau pentru adevăr, pentru idealul american sau pentru alte nonsensuri de-astea.

Ei pur şi simplu îi omorau. Unul câte unul. Ţelul lor era să elimine orice Epic care se credea deasupra legii. Şi întrucât asta însemna cam toţi Epicii, aveau o grămadă de treabă.

Am continuat să examinez ferestrele. Cum aveau să încerce să-l ucidă pe Fortuity? Nu puteau exista decât câteva variante. Puteau încerca să-l pună într-o situaţie în care să-i fie imposibil să scape. Talentele de precog l-ar fi condus pe calea cea mai sigură către supravieţuire, dar dacă pregăteai o situaţie în care toate căile se terminau cu moartea lui, ai fi putut să-l ucizi.

Noi numim o asemenea situaţie un şah-mat, dar e tare greu de pus în practică. Cel mai probabil, Răzbunătorii cunoşteau slăbiciunea lui Fortuity. Fiecare Epic are măcar una: un obiect, o stare de spirit, o acţiune anume care îţi permite să îi anulezi puterile.

„Acolo”, mi-am zis cu inima zvâcnind când, prin lunetă, am zărit o siluetă întunecată ghemuită într-o fereastră la cel de-al treilea etaj al clădirii de peste drum. Nu puteam desluşi în amănunt, dar probabil că îl urmărea la rândul său pe Fortuity prin luneta unei puşti.

Asta era! Am zâmbit. Îi găsisem! După toate antrenamentele şi căutările mele, îi găsisem.

Am continuat să privesc, cu o nerăbdare crescândă. Lunetistul nu era probabil decât o piesă din planul de a-l ucide pe Epic. Mâinile au început să-mi transpire. Alţi oameni încearcă senzaţii tari urmărind evenimente sportive sau filme de acţiune, dar eu nu am timp de extazuri prefabricate. Asta însă... şansa de a-i vedea în mod nemijlocit pe Răzbunători în acţiune, întinzând o capcană... Era pur şi simplu împlinirea unuia dintre cele mai importante vise, chiar dacă pentru planurile mele acesta nu constituia decât primul pas. Nu venisem până aici numai ca să asist la asasinarea unui Epic.

Înainte să se termine noaptea, intenţionam să găsesc o cale de a-i face pe Răzbunători să mă accepte în rândurile lor.

— Fortuity! a strigat un glas din apropiere.

Mi-am coborât grăbit puşca şi m-am retras, lipindu-mă de zidul gangului. O clipă mai târziu o siluetă a trecut în fugă pe lângă gura acestuia. Erau un ins îndesat, purtând smoching şi pantaloni neasortaţi.

— Fortuity! a strigat el din nou. Aşteaptă!

Mi-am ridicat iar arma şi l-am inspectat pe noul sosit prin lunetă. Făcea parte din capcana Răzbunătorilor?

Nu. Era Donny „Curveball” Harrison, un Epic minor cu o singură putere, aceea de a trage cu pistolul fără să rămână vreodată în pană de gloanţe. Era bodyguard şi asasin plătit în organizaţia lui Steelheart. Nu avea cum să facă parte din planul Răzbunătorilor, ei nu lucrau cu Epici. Niciodată. Răzbunătorii îi urau pe Epici. Îi ucideau numai pe cei mai răi dintre ei, e-adevărat, dar nu i-ar fi permis niciodată unuia dintre ei să se alăture echipei lor.

Înjurând încet printre dinţi, l-am privit pe Curveball proţăpindu-se dinaintea lui Fortuity şi a femeii. Ea părea îngrijorată: avea buzele pline strâns lipite şi frumoşii ochi îngustaţi. Da, era îngrijorată, în mod sigur făcea parte dintre Răzbunători.

Curveball a început să vorbească, explicând ceva, şi Fortuity s-a încruntat. Ce se petrecea?

Mi-am mutat atenţia la femeie. „Are ceva...” mi-am zis cu ochii stăruind asupra ei. Era mai tânără decât crezusem iniţial, având probabil optsprezece sau nouăsprezece ani, dar ceva din ochii aceia o făcea să pară mai în vârstă.

Îngrijorarea i-a dispărut cât ai clipi de pe chip, înlocuită de ceea ce mi-am dat seama că era o expresie intenţionat neutră, în timp ce se întorcea către Fortuity, făcându-i semn să continue drumul. Indiferent în ce consta capcana, trebuia ca el să se afle mai în josul străzii. Era logic. E complicat să atragi în capcană un precog. Dacă ar fi avut până şi cea mai vagă presimţire că i se întinde o cursă, ar fi zbughit-o. În mod sigur ea îi cunoştea slăbiciunea, dar probabil că nu voia să încerce să se folosească de ea până nu erau mai izolaţi.

Chiar şi atunci s-ar fi putut să nu funcţioneze. Fortuity era în continuare înarmat şi de multe ori slăbiciunile Epicilor erau dificil de exploatat.

Am continuat să supraveghez scena. Oricare o fi fost problema lui Curveball, nu părea să aibă legătură cu femeia. Continua să gesticuleze către teatru. Dacă îl convingea pe Fortuity să se întoarcă...

Atunci capcana nu avea să se declanşeze. Răzbunătorii aveau să abandoneze misiunea, făcându-se nevăzuţi şi alegându-şi o nouă ţintă. Ar fi putut să treacă ani până să mai dau peste o şansă ca asta.

Nu puteam permite aşa ceva. Am tras adânc aer în piept, mi-am coborât puşca şi mi-am atârnat-o pe umăr. Apoi am ieşit în stradă şi am pornit în direcţia lui Fortuity.

Sosise vremea să le prezint Răzbunătorilor CV-ul meu.

2

Am străbătut în grabă strada întunecată, intrând şi ieşind din băltoacele de lumină.

Era posibil să fi luat o hotărâre cum nu se poate mai nesăbuită. La fel de nesăbuită ca aceea de a cumpăra carne de la vânzătorii ambulanţi dubioşi din subteran. Poate chiar mai nesăbuită de-atât. Răzbunătorii îşi planificau extrem de grijuliu asasinatele. Nu avusesem de gând să mă amestec, ci doar să privesc şi apoi să încerc să-i conving să mă primească printre ei. Ieşind din alee făceam lucrurile să se schimbe. Mă amestecam în planul lor, oricare ar fi fost. Exista o şansă ca totul să se fi petrecut de fapt aşa cum trebuia, ca Donny Curveball să fi făcut parte din plan.

Sau poate că nu. Niciun plan nu era perfect şi până şi Răzbunătorii mai dădeau greş. Uneori se retrăgeau lăsându-şi ţinta în viaţă. Era mai bine să se retragă decât să rişte să fie capturaţi.

Nu ştiam care era cazul de data asta, dar trebuia măcar să încerc să-i ajut. Dacă aş fi ratat ocazia asta, nu mi-aş fi iertat-o ani în şir.

M-am apropiat alergând şi cei trei – Fortuity, Curveball şi frumuseţea aceea periculoasă – s-au întors cu toţii către mine.

— Donny! am zis. Avem nevoie de tine la Reeve!

Curveball s-a uitat la puşca mea şi s-a încruntat. A vârât mâna în jachetă după pistolul lui, dar nu l-a scos. Fortuity, în costumul lui roşu şi mantia lui stacojie, m-a examinat ridicând dintr-o sprânceană. Dacă aş fi reprezentat un pericol, puterile lui l-ar fi prevenit. Dar nu plănuiam să-i fac nimic în următoarele câteva minute, aşa că n-a primit niciun avertisment.

— Cine eşti? a întrebat Curveball. M-am oprit.

— Cine sunt?! Scântei, Donny! Lucrez deja de trei ani pentru Spritzer. Chiar e aşa greu să-ţi aduci şi tu aminte din când în când de numele oamenilor?

Inima îmi bubuia în piept, dar am încercat să n-o arăt. Spritzer era tipul care conducea teatrul Reeve. Nu era un Epic, dar se afla în serviciul lui Steelheart, ca mai toată lumea care avea vreun dram de influenţă în oraşul ăsta.

Curveball m-a examinat bănuitor, dar ştiam că nu băga în seamă haimanalele mărunte din jurul lui. De fapt, probabil că ar fi fost şocat să afle cât de multe ştiam eu despre el, ca şi despre majoritatea Epicilor din Newcago.

— Ei? l-am întrebat. Vii sau ce?

— Nu face pe deşteptu’ cu mine, băiete. Ce eşti, uşier?

— Am fost în raidul din Idolin vara trecută, am zis, încrucişându-mi braţele pe piept. Avansez, Donny.

— Mie să-mi zici „domnule”, mă idiotule, s-a răstit Curveball scoţându-şi mâna din jachetă. Dacă ai avansa n-ai mai umbla de colo-colo cu mesaje. Ce-i cu prostia asta că trebuie să mă întorc? A zis că-l vrea pe Fortuity ca să-i calculeze nişte probabilităţi.

Am ridicat din umeri.

— Nu mi-a zis de ce, doar m-a trimis să te aduc. Mi-a zis să-ţi spun că s-a înşelat şi că nu trebuie să-l deranjezi pe Fortuity.

L-am privit pe Fortuity.

— Nu cred că Spritz ştia despre, ăăă... că aveţi planuri, domnule. Am făcut semn din cap în direcţia femeii.

A urmat o tăcere lungă şi inconfortabilă. Eram atât de stresat că ai fi putut răzui un bilet de loterie ţinându-l lângă articulaţiile degetelor mele. În cele din urmă, Fortuity a pufnit.

— Zi-i lui Spritz că-l iert de data asta. Ar trebui să ştie că nu-s calculatorul lui de buzunar.

S-a întors pe călcâie, întinzându-i braţul femeii şi punându-se în mişcare, evident convins că aceasta avea să i se supună.

În timp ce se întorcea să-l urmeze, femeia mi-a aruncat o privire, cu genele ei lungi fluturând peste acei ochi albaştri. M-am pomenit zâmbind.

Apoi mi-am dat seama că, dacă îl păcălisem pe Fortuity, probabil că o păcălisem şi pe ea. Asta însemna că acum atât ea, cât şi Răzbunătorii credeau că sunt unul dintre lacheii lui Steelheart. Întotdeauna aveau grijă să nu pună în pericol civilii, dar nu aveau nimic împotrivă să scoată din circulaţie câţiva bătăuşi sau asasini.

„Of, arză-m-ar scânteile!” mi-am zis. „Ar fi trebuit să-i fac cu ochiul! De ce nu i-am făcut cu ochiul?”

Aş fi părut idiot? Nu făcusem în viaţa mea cu ochiul. Puteai oare să n-o faci cum trebuie? Era ceva atât de simplu.

— Ai păţit ceva la ochi? m-a întrebat Curveball.

— Ăăă, mi-a intrat o geană în el, am zis eu. Domnule, îmi cer scuze. Ăăă, ar trebui să ne întoarcem.

Gândul că Răzbunătorii îşi pregăteau capcana în aşa fel încât să ne scoată din joc pe Curveball şi pe mine, ca un drăguţ efect secundar, mă făcea să fiu foarte, foarte stresat.

Am pornit grăbit pe trotuar, călcând prin băltoace. Din cauza întunericului perpetuu, apa de ploaie nu se evapora prea repede şi, terenul fiind din oţel, nici nu avea unde se duce. Săpătorii creaseră nişte şanţuri de scurgere odată cu ţevile care făceau aerul să circule prin subteran, dar nebunia lor întrerupsese aceste planuri şi ele n-au mai fost finalizate.

Curveball mă urma într-un ritm normal. Am încetinit, potrivindu-mi pasul după al lui, îngrijorat că ar fi putut găsi un motiv să se întoarcă după Fortuity.

— Ce te grăbeşti aşa, puştiule? a mârâit el.

În depărtare, femeia şi Fortuity se opriseră sub un felinar stradal unde începuseră să-şi exploreze reciproc gurile cu limbile.

— Nu te mai holba, mi-a zis Curveball depăşindu-mă. Poate să ne doboare fără ca măcar să se uite şi nimănui n-o să-i pese.

Era adevărat. Fortuity era un Epic suficient de puternic ca să aibă voie să facă tot ce poftea, cu condiţia să nu-i încurce planurile lui Steelheart. Curveball nu se bucura de o asemenea imunitate. Când te aflai pe nivelul lui trebuia să fii în continuare prudent. Steelheart nu s-ar fi sinchisit dacă un Epic minor ca el ar fi fost înjunghiat pe la spate.

Mi-am desprins ochii de la cei doi şi l-am ajuns din urmă pe Curveball. Şi-a aprins din mers o ţigară, o scăpărare luminoasă în beznă, urmată de sfârâitul vârfului care s-a ivit, roşu ca un cărbune încins, în aerul dinaintea lui.

— Arză-te-ar scânteile, Spritz, a zis el. Puteai să-ţi fi trimis de la bun început unul dintre lachei după Fortuity. Nu-mi place să par un slontze![1. Termen inventat de Brandon Sanderson (n.tr.).]

— Ştii cum e Spritz, am zis absent. S-a gândit că, dacă te trimite pe tine, Fortuity n-o să se simtă chiar aşa de jignit, dat fiind că şi tu eşti un Epic.

— Probabil c-aşa-i, a zis Curveball trăgând din ţigară. Tu în echipa cui eşti?

— A lui Eddie Macano, am zis folosind numele unuia dintre subalternii lui Spritz.

M-am uitat peste umăr. Cei doi îşi vedeau în continuare de ale lor.

— El m-a pus să dau fuga după tine. N-a vrut să vină el. Era prea ocupat s-o agate pe una dintre fetele pe care le-a lăsat baltă Fortuity. Ce slontze şi ăsta!

— Eddie Macano? a zis Curveball întorcându-se către mine. Vârful roşu al ţigării îi aşternea o nuanţă portocaliu-stacojie pe chipul perplex.

— A murit în încăierarea aia cu degeneraţii de-acum două zile. Am fost de faţă...

Am îngheţat. Hopaaa!

Curveball a dus mâna la armă.

3

Pistoalele prezintă un avantaj clar în comparaţie cu puştile: sunt rapide. Nici măcar n-am încercat să trag înaintea lui. Am sărit în lături şi-am rupt-o la fugă cât de iute am putut către un gang.

Undeva în apropiere cineva a ţipat. „Fortuity”, mi-am zis. „M-o fi văzut fugind? Dar nu stau în lumină şi el nu se uita la noi. E altceva. Probabil cursa s-a...”

Curveball a deschis focul asupra mea.

Problema cu pistoalele e că-i al naibii de complicat să ţinteşti. Chiar şi profesioniştii cu pregătire şi experienţă ratează mai des decât nimeresc. Iar dacă îţi ridici pistolul la nivelul ochilor şi stai pieziş, ca în vreun film idiot de acţiune, o să nimereşti şi mai rar.

Exact aşa a procedat Curveball, luminând bezna cu străfulgerarea repetată a pistolului său. Un glonţ a nimerit solul în apropierea mea, ricoşând din trotuarul de oţel şi împrăştiind scântei. M-am năpustit într-un gang şi m-am lipit cu spatele de zid, ieşind din raza vederii lui.

Gloanţele continuau să împroaşte zidul. Nu îndrăzneam să scot capul şi să mă uit, dar îl auzeam pe Curveball blestemând şi ţipând. Eram prea panicat ca să număr împuşcăturile. O magazie ca a lui nu putea să conţină mai mult de o duzină de gloanţe sau cam pe-acolo...

„A, nu!” mi-am zis. „Puterea lui ca Epic!” Omul putea să tragă la nesfârşit fără să i se termine gloanţele. Şi în cele din urmă avea să cotească, ceea ce i-ar fi oferit ocazia unei împuşcături directe.

Îmi rămânea un singur lucru de făcut. Am tras zdravăn aer în piept şi am lăsat puşca să-mi alunece de pe umăr, prinzând-o în mână. M-am pus într-un genunchi în gura gangului, riscând să fiu împuşcat, şi am ridicat arma. Am întrezărit chipul lui Curveball în lumina ţigării lui aprinse.

Un glonţ a izbit zidul deasupra mea. M-am pregătit să apăs pe trăgaci.

— Opreşte-te, slontze ce eşti! a strigat o voce, făcându-l pe Curveball să se întrerupă.

Tocmai când am apăsat pe trăgaci, o siluetă s-a interpus între noi în lumina chioară, împuşcătura nu şi-a nimerit ţinta. Era Fortuity!

Mi-am coborât arma şi de undeva de deasupra a răsunat o altă împuşcătură. Lunetistul. Un glonţ a nimerit solul în apropiere, cât pe ce să-l lovească pe Fortuity, dar acesta s-a smucit în lături exact la timp. Simţul pericolului îl avertizase.

Fortuity alerga poticnit şi când s-a apropiat de un felinar am văzut de ce. Avea mâinile prinse în cătuşe. Cu toate acestea, scăpa. Oricare o fi fost planul Răzbunătorilor, se pare că se alegea praful de el.

Curveball şi cu mine am schimbat o privire, apoi el a luat-o la goană pe urmele lui Fortuity, trăgând încă vreo câteva focuri răzleţite în direcţia mea. Faptul că dispunea de un număr infinit de gloanţe nu-l făcea însă un ţintaş mai bun, aşa că toate au trecut la mare distanţă.

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat în direcţia opusă, unde se aflase femeia mai înainte. Era teafără?

În aer a răsunat un pocnet sonor şi Curveball s-a prăbuşit ţipând. Am zâmbit până când o a doua împuşcătură a făcut să ţâşnească scântei din zidul de care mă lipisem. Am înjurat, ascunzându-mă din nou în gang. O clipă mai târziu, femeia cu rochia roşie şi lucioasă s-a ivit de după colţ, aţintind asupra mea un mic pistol de tip Derringer.

Oamenii care trag cu pistolul ratează de obicei de la o distanţă mai mare de zece paşi, dar nu eram sigur ce spun statisticile despre situaţiile în care pistolul se află la patruzeci de centimetri de faţa ta. Probabil că nimic bun pentru ţintă.

— Stai! am zis, ridicând mâinile şi lăsând să-mi cadă puşca, încerc să vă ajut! Curveball trăgea în mine, n-ai văzut?

— Pentru cine lucrezi? m-a întrebat femeia.

— Pentru fabrica Havendark, i-am răspuns. Mai înainte am condus un taxi, dar...

— Slontze, a zis ea.

Cu arma aţintită în continuare asupra mea, şi-a ridicat cealaltă mână, atingându-şi urechea cu un deget. Vedeam acolo un cercel care era probabil conectat cu mobilul ei.

— Tia, aici Megan. Aruncă-l în aer.

În apropiere s-a auzit o explozie şi eu am sărit în sus.

— Ce-a fost asta?!

— Teatrul Reeve.

— Aţi aruncat Reeve în aer? am zis eu. Credeam că Răzbunătorii nu rănesc oameni nevinovaţi!

Asta a făcut-o să îngheţe, cu pistolul aţintit în continuare asupra mea.

— De unde ştii cine suntem?

— Vânaţi Epici. Cine altcineva aţi putea fi?

— Dar...

S-a întrerupt, blestemând în şoaptă, şi şi-a dus din nou mâna la ureche.

— N-avem vreme. Abraham, unde e ţinta?

N-am auzit răspunsul, dar în mod evident a fost pe gustul ei. În depărtare au răsunat alte explozii.

M-a cântărit din priviri, dar ţineam mâinile ridicate în continuare şi probabil că-l văzuse pe Curveball trăgând în mine. Părea să fi decis că nu reprezint o ameninţare. A lăsat în jos arma şi s-a aplecat zorită să-şi smulgă tocurile înalte ale pantofilor. Apoi a apucat o cusătură a rochiei şi a sfâşiat-o.

Am făcut ochii cât cepele.

În mod normal mă consider un ins cu oarece sânge rece, dar nu te pomeneşti în fiecare zi într-un gang întunecos cu o femeie superbă care-si smulge de pe ea o parte din haine. Pe dedesubt purta un maiou decoltat şi o pereche de pantaloni scurţi de spandex, ca ai cicliştilor. Am remarcat cu satisfacţie că teaca pistolului era într-adevăr prinsă de coapsa ei dreaptă. Pe partea exterioară a tecii era agăţat mobilul.

Şi-a aruncat rochia deoparte – fusese croită să fie uşor de dezbrăcat. Braţele-i erau zvelte şi musculoase, iar aerul naiv pe care îl afişase mai-nainte dispăruse complet, făcând loc unei expresii dure şi hotărâte.

Am făcut un pas şi într-o secundă pistolul ei s-a aţintit din nou către fruntea mea. Am îngheţat.

— Afară din gang, a zis ea, făcându-mi semn cu arma. Speriat, i-am dat ascultare, revenind înapoi pe stradă.

— În genunchi şi mâinile pe cap.

— Nu sunt...

— Jos!

Am îngenuncheat simţindu-mă ca un idiot şi mi-am ridicat mâinile pe cap.

— Hardman, a zis ea, ducând degetul la ureche. Dacă domnul Genunchi aici de faţă scoate fie şi un strănut, trage-i un glonţ în gât.

— Dar... am dat eu să spun.

Ea a rupt-o la fugă de-a lungul străzii, mişcându-se mult mai iute acum, că-şi lepădase tocurile şi rochia. Am rămas singur. Mă simţeam ca un cretin stând aşa în genunchi, cu perişorii de pe ceafă zburliţi la gândul că un lunetist îşi aţintea arma asupra mea.

Câţi agenţi aveau Răzbunătorii la faţa locului? Nu mi-i puteam imagina aplicând un plan de asemenea dimensiuni fără să fie cel puţin două duzini. O altă explozie a zguduit solul. De ce recurgeau la explozii? Aveau să alerteze Forţele de Ordine, armata lui Steelheart. Lacheii şi bătăuşii erau ei înşişi suficient de răi. Forţele de Ordine însă foloseau tehnică avansată şi din când în când unităţi mecanizate: armuri robotice blindate de peste trei metri înălţime.

Următoarea explozie a fost mai aproape, la un cvartal distanţă. Probabil că planul lor original nu mersese cum trebuie, altfel Fortuity n-ar fi scăpat de femeia în roşu. Megan? Aşa zisese c-o cheamă?

Acesta era unul dintre planurile lor de rezervă. Dar ce încercau să facă?

O siluetă a ţâşnit dintr-o alee din apropiere, făcându-mă cât pe ce să sar în sus. Am rămas neclintit, blestemându-l pe lunetist, dar tot mi-am întors puţin capul ca să mă uit. Silueta era îmbrăcată în roşu şi încă mai avea cătuşele. Era Fortuity!

„Exploziile”, mi-am dat eu seama. „Rolul lor era să-l alunge încoace.”

Fortuity a traversat strada, apoi a luat-o la fugă în direcţia mea. Megan – dacă într-adevăr acesta era numele ei – a năvălit din aceeaşi alee de unde se ivise el. A pornit după el, încercând să-l ajungă din urmă, dar în spatele ei – în depărtare – un grup de persoane s-a ivit în goană dintr-o altă alee.

Erau patru dintre bătăuşii lui Spritz, la costum şi cu mitraliere uşoare. Şi le-au îndreptat către Megan.

De pe cealaltă parte a străzii, i-am privit pe Megan şi pe Fortuity trecând prin dreptul meu. Bătăuşii se apropiau dinspre dreapta, iar Megan şi Fortuity alergau pe la stânga mea, toţi pe aceeaşi stradă întunecată.

„Hai odată!” m-am adresat în gând lunetistului de sus. „Ea nu i-a văzut! O s-o împuşte. Doboară-i!”

Nimic. Bătăuşii şi-au potrivit ţevile armelor. Am simţit sudoarea prelingându-mi-se pe ceafă. Am strâns din dinţi şi m-am rostogolit într-o parte, apucându-mi puşca dintr-o mişcare şi ochindu-l pe unul dintre ei.

Am tras zdravăn aer în piept, m-am concentrat şi am apăsat pe trăgaci, aşteptându-mă în orice clipă să fiu împuşcat în cap de la înălţime.

4

Un pistol e ca un artificiu: imprevizibil. Aprinzi un artificiu, îl arunci şi nu ştii niciodată unde o să aterizeze sau ce pagube o să producă. E valabil şi când tragi cu pistolul.

O Uzi este chiar mai rea: e ca un şir de artificii. Şansele să rănească pe cineva sunt mult mai mari, dar tot nesupusă şi greu de mânuit e.

O puşcă e elegantă. Este o prelungire a voinţei tale. Ţinteşti, apeşi pe trăgaci şi se întâmplă lucruri. În mâinile unui expert cu sânge rece, nu există armă mai letală ca o puşcă bună.

Cel dintâi dintre bătăuşi a căzut lovit de glonţul meu. Am schimbat uşor poziţia ţevii şi am tras din nou. S-a prăbuşit şi al doilea. Ceilalţi şi-au coborât armele, ferindu-se.

Ochire. Trăgaci. Trei doborâţi. Ultimul gonea deja cu toată viteza în momentul în care m-am concentrat asupra lui, aşa că a reuşit să se pună la adăpost. Am şovăit, cu spinarea încordată, aşteptând să simt glonţul lunetistului lovindu-mă din spate. N-a sosit. Se părea că Hardman îşi dăduse seama că sunt unul dintre băieţii buni.

M-am ridicat nesigur în picioare. Din păcate, nu era prima dată când ucideam. Nu se întâmplase prea des, dar o dată sau de două ori, în subteran, fusesem silit să mă apăr. Acum era altceva, dar n-aveam timp să mă gândesc la asta.

Am lăsat emoţiile deoparte şi, neştiind ce altceva să fac, m-am întors spre stânga şi am zbughit-o în josul străzii pe urmele lui Fortuity şi ale femeii. Epicul înjura, alergând în zigzag către o străduţă laterală. Străzile erau pustii cu toatele. Exploziile şi focurile noastre de armă îi făcuseră pe toţi cei aflaţi în zonă să spele putina; genul ăsta de întâmplări nu erau ceva ieşit din comun în Newcago.

Megan s-a repezit pe urmnele lui Fortuity, iar eu am traversat în diagonală, reuşind s-o ajung din urmă. S-a încruntat la mine în timp ce goneam prin intersecţie, umăr la umăr, pe urmele Epicului.

— Ţi-am spus să stai locului, Genunchi! mi-a strigat ea.

— Şi ce bine că nu te-am ascultat! Tocmai ţi-am salvat viaţa.

— De-aia nici nu te-am împuşcat. Dispari de-aici.

N-am luat-o în seamă, ochindu-l pe Epic din fugă şi trăgând. Glonţul s-a dus departe de ţintă: era greu să alergi şi să şi tragi în acelaşi timp. „E rapid!” m-am gândit iritat.

— N-are rost, a zis fata. Nu-l poţi nimeri.

— Pot să-l încetinesc, am zis, coborând ţeava puştii în timp ce treceam în goană pe lângă un bar cu luminile stinse şi uşile ferecate. Un grup de clienţi neliniştiţi privea de la o fereastră.

— Dacă se fereşte poate să-şi piardă echilibrul, am mai spus.

— Nu pentru mult timp.

— Trebuie să tragem amândoi deodată, am insistat eu. Putem să-l prindem între două focuri, aşa încât, indiferent în ce parte se fereşte, să nimerească în calea unuia. Şah-mat.

— Eşti nebun? a zis ea continuând să alerge. Ar fi aproape imposibil.

Avea dreptate.

— Păi hai atunci să ne folosim de slăbiciunea lui. Ştiu că ştii care e, altfel n-ai fi ajuns să-i pui cătuşele alea.

— N-o să ne fie de folos, a zis ea ocolind un stâlp de iluminat.

— La tine a mers. Spune-mi care e. O s-o folosesc.

— Slontze, m-a înjurat ea. Simţul pericolului îi e slăbit dacă-i atras de tine. Aşa că n-o să-ţi folosească la nimic, decât dacă te găseşte mult mai drăguţ decât îmi pari mie.

„Ah”, mi-am zis. Asta chiar era o problemă.

— Trebuie să... a început Megan, dar s-a întrerupt, ducându-şi din nou degetul la ureche în timp ce continuam să alergăm. Nu! Nu fac asta! Nu-mi pasă cât de aproape au ajuns!

„Încearcă s-o convingă să se retragă”, am înţeles eu. Forţele de Ordine urmau să sosească în scurt timp.

În faţa noastră s-a ivit de după colţ un şofer ghinionist, aflat probabil în drum către zona cluburilor. Maşina s-a oprit scrâşnind din frâne şi Fortuity a trecut în goană prin faţa ei, tăind-o spre dreapta, către o alee care l-ar fi purtat spre străzi mai populate.

Mi-a venit o idee.

— Ţine asta, i-am zis lui Megan, aruncându-i puşca.

Mi-am scos încărcătorul suplimentar şi i l-am aruncat şi pe acela.

— Trage în el! încetineşte-l!

— Ce? a întrebat Megan. Cine te crezi ca să-mi dai...

— Fă cum îţi spun! i-am strigat oprind brusc lângă maşină. Am deschis portiera din dreptul locului pasagerului.

— Afară! i-am zis femeii de la volan.

A ieşit şi s-a îndepărtat în fugă, lăsând cheile în contact, într-o lume plină de Epici cărora legea le dă dreptul să ia tot ce vor, puţini sunt oamenii care pun întrebări. Steelheart e crud cu hoţii care nu-s Epici, aşa că majoritatea n-ar încerca niciodată să facă ceea ce tocmai făcusem eu.

Lângă maşină, Megan a înjurat, apoi a dus puşca mea la ochi cu o mişcare expertă şi a tras. Era un bun ţintaş şi Fortuity – aflat la mică distanţă pe alee – s-a împleticit spre dreapta, căci simţul pericolului îl îmboldea să se ferească. Asta îl încetinea considerabil, exact cum sperasem.

Am turat motorul. Era un coupe sport tare drăguţ şi părea practic nou. Mare păcat.

Am demarat în viteză, îi spusesem lui Megan că fusesem şofer de taxi. Era adevărat: încercasem, cu câteva luni în urmă, imediat după ce absolvisem şi părăsisem Fabrica. Nu menţionasem, însă, că slujba asta durase numai o zi. Mă dovedisem teribil de nepriceput.

„N-ai cum să ştii cât de mult îţi place un lucru până nu-l încerci.” Asta fusese una dintre zicalele tatei. Compania de taxiuri nu se aşteptase „să încerc” să conduc pentru prima oară într-una dintre maşinile ei. Dar cum altfel ar fi putut un tip ca mine să ajungă să pună mâna pe volan? Eram doar un orfan care fusese proprietatea Fabricii pentru cea mai mare parte a vieţii sale. Cei ca mine nu câştigau bani cu căruţa şi pe străzile subterane oricum nu era loc pentru maşini.

Cu toate astea, condusul se dovedise mai complicat decât mă aşteptasem eu. Am dat colţul străzii întunecate scrâşnind, cu acceleraţia apăsată până la podea, abia controlând maşina. Am dărâmat un semn de stop şi un indicator stradal, dar am străbătut cvartalul cât ai clipi şi am cotit din nou. M-am urcat pe bordură şi am doborât câteva tomberoane, dar am reuşit să păstrez controlul vehiculului la ieşirea din curbă şi am oprit maşina cu faţa spre sud.

Era orientată pe direcţia aleii. Fortuity se împleticea înspre mine, împiedicându-se de gunoaie şi cutii, în timp ce Megan îl încetinea.

S-a auzit un pocnet, Fortuity s-a ferit şi parbrizul s-a fisurat brusc, străpuns de un glonţ care a trecut la câţiva centimetri de capul meu. Era să-mi sară inima din piept. Megan continua să tragă.

„Ştii ceva, David”, mi-am zis eu. „Ar trebui să-ţi concepi planurile cu mai multă grijă de-acum încolo.”

Am apăsat pedala cât am putut, năpustindu-mă pe alee. Abia dacă era suficient de largă ca să încapă maşina şi am văzut scântei ţâşnind pe partea stângă în clipa în care am deviat cam mult în această direcţie, pierzând oglinda laterală.

Farurile au luminat o siluetă într-un costum roşu, cu mâinile încătuşate laolaltă şi cu mantia fâlfâind în urma sa. Pe timpul fugii îşi pierduse pălăria. Ochii îi erau holbaţi. Era încolţit din ambele direcţii.

Şah-mat.

Sau aşa credeam eu. Când m-am apropiat, Fortuity a sărit în aer, lovind parbrizul cu picioarele cu o dexteritate supraumană.

Am rămas complet şocat. Fortuity nu ar fi trebuit să aibă şi abilităţi fizice ieşite din comun. Desigur, pentru un ins ca el, care evita pericolul cu atâta uşurinţă, nu existaseră probabil suficiente ocazii ca să demonstreze asemenea talente, în orice caz, picioarele lui mi-au lovit parbrizul cu o manevră expertă, pe care numai cineva cu super-reflexe ar fi putut s-o ducă la capăt. S-a propulsat înapoi, în timp ce parbrizul se spărgea în cioburi mărunte, şi a folosit viteza maşinii ca să facă un salt peste cap.

Am călcat frâna brusc, clipind, în timp ce sticla îmi împroşca faţa. Maşina a oprit scrâşnind într-o ploaie de scântei. Fortuity a aterizat cu graţie.

Am scuturat năuc din cap. „Da, super-reflexe”, mi-am zis. „Ar fi trebuit să-mi dau seama. E completarea perfectă a portofoliului unui precog.” Păstrând acest secret, Fortuity se dovedise înţelept. Mulţi dintre Epicii puternici îşi dăduseră seama că unul sau două talente ascunse însemnau un avantaj când un alt Epic încerca să-i ucidă.

Fortuity s-a repezit înainte. Privirea lui feroce a întâlnit-o pe a mea şi pe faţă i s-a lăţit un rânjet. Era un monstru – mă documentasem, şi de numele lui erau legate peste o sută de crime. Şi, judecând după expresia lui, avea de gând să adauge şi numele meu pe lista aia.

A sărit în aer, spre capota maşinii.

Au răsunat două focuri de armă.

Pieptul lui Fortuity a explodat.

5

Trupul lui Fortuity s-a prăbuşit pe capota maşinii. În spatele lui era Megan, cu puşca mea într-o mână – proptită de şold – şi cu pistolul ei în cealaltă. Farurile maşinii o scăldau în lumina lor.

— Scântei! a exclamat ea. Nu-mi vine să cred c-a mers!

„A tras cu amândouă deodată”, mi-am dat eu seama. „I-a dat şah-mat în aer, cu două împuşcături.” Cred că funcţionase doar pentru că el tocmai sărea: era probabil mai greu să se ferească din zbor. Chiar şi-aşa, să tragi în felul ăsta era incredibil. O armă în fiecare mână şi una dintre ele o puşcă?

„Scântei”, mi-am zis îngânând-o. Chiar câştigaserăm.

Megan a tras trupul lui Fortuity de pe capota maşinii şi i-a verificat pulsul.

— E mort, a zis ea.

Apoi a tras două gloanţe în capul cadavrului.

— Şi-acum de două ori mort, ca să fim siguri.

În acel moment, vreo duzină de bătăuşi de-ai lui Spritz s-au ivit la capătul aleii înarmaţi cu Uzi.

Am blestemat, târându-mă spre bancheta din spate a maşinii. Megan a sărit pe capotă şi s-a lăsat să alunece înăuntru prin parbrizul spart, ghemuindu-se pe locul de lângă şofer chiar în clipa în care vehiculul a fost lovit de o grindină de gloanţe.

Am încercat să deschid portiera din spate, dar, desigur, pereţii aleii erau prea aproape. Parbrizul din spate a fost spulberat, iar din scaunele sfârtecate de tirul Uzi-urilor au zburat bucăţi de umplutură.

— Sfântă Calamity! am zis. Ce bine că nu-i maşina mea! Megan m-a privit dându-şi ochii peste cap, apoi a scos ceva de sub tricou. Un cilindru micuţ ca un tub de ruj. I-a răsucit partea inferioară, a aşteptat o întrerupere a focului şi l-a azvârlit prin fereastra din faţă.

— Ce-a fost aia? am strigat printre împuşcături.

Mi-a răspuns o explozie care a zguduit maşina, acoperindu-ne cu gunoaie provenite de pe alee. Pentru moment, tirul s-a oprit şi am auzit oameni ţipând de durere. Megan – care încă mai avea puşca mea – a escaladat spătarul zdrenţuit, s-a strecurat agilă prin parbrizul din spate şi a rupt-o la fugă.

— Hei! am exclamat târându-mă după ea, cu fragmente de sticlă securizată căzându-mi din haine.

Am sărit jos şi am zbughit-o către capătul aleii, tăind-o în diagonală tocmai în clipa în care supravieţuitorii exploziei au deschis din nou focul.

„Poate să tragă ceva de vis şi are grenade miniaturale sub tricou”, gândea o parte nu tocmai zdravănă a minţit mele. „Cred că m-am îndrăgostit.”

Pe lângă focurile de armă am auzit un huruit surd, şi de după colţul din faţa noastră s-a ivit un camion blindat, gonind către Megan. Era imens şi verde, impunător, cu nişte faruri enorme. Şi arăta al naibii de tare ca o...

— ...maşină de strâns gunoiul? am întrebat, alergând ca s-o ajung pe Megan.

Pe locul de lângă şofer se afla un bărbat negru cu un aspect dur. I-a deschis portiera lui Megan.

— Ăsta cine-i? a întrebat el, indicându-mă cu o mişcare din cap. Avea un vag accent franţuzesc.

— Un slontze, a zis ea, aruncându-mi puşca. Dar unul folositor. Ştie cine suntem, dar nu cred că reprezintă o ameninţare.

Nu era tocmai o introducere entuziastă, dar era suficientă. Am zâmbit, iar ea s-a căţărat în camion împingându-l pe bărbat pe scaunul din mijloc.

— Pe el îl lăsăm aici? a întrebat bărbatul cu accent franţuzesc.

— Nu, a zis şoferul.

Nu puteam să-i disting chipul. Era doar o umbră, dar vocea lui era puternică şi sonoră.

— Vine cu noi.

Am zâmbit, urcând nerăbdător în camion. Oare şoferul era Hardman, lunetistul? Văzuse cât de util mă dovedisem. Cei dinăuntru mi-au făcut loc cam fără chef. Megan s-a strecurat pe bancheta din spate, alături de un bărbat slăbănog care purta o jachetă de camuflaj din piele şi avea o foarte frumoasă puşcă cu lunetă. Probabil că el era Hardman. De cealaltă parte a lui stătea o femeie de vârstă mijlocie cu un păr roşcat până la umeri. Purta ochelari şi o ţinută business.

Maşina gunoierilor a demarat, deplasându-se mai repede decât aş fi crezut că-i posibil. În urma noastră, un grup de bătăuşi s-a ivit din gura aleii şi a deschis focul asupra camionului. Nu le-a folosit la nimic, dar încă nu eram în afara pericolului. Deasupra capului am auzit zgomotul inconfundabil al elicopterelor Forţelor de Ordine. Probabil că vreo câţiva dintre Epicii de prim rang erau şi ei pe drum încoace.

— Fortuity? a întrebat şoferul.

Era un bărbat mai vârstnic, poate de vreo cincizeci de ani, şi purta o haină lungă, neagră, uşoară. În mod straniu, avea o pereche de ochelari de protecţie îndesaţi în buzunarul de la piept.

— Mort, i-a zis Megan de pe locul ei din spate.

— Ce n-a mers? a întrebat şoferul.

— Putere ascunsă, a zis ea. Super-reflexe. L-am încătuşat, dar a sters-o.

— A mai fost şi ăsta, a zis tipul cu jacheta de camuflaj – eram sigur de-acum că e Hardman. A apărut în toiul acţiunii şi a provocat ceva probleme.

Avea un accent sudist pronunţat.

— O să discutăm mai târziu despre el, a zis şoferul, cotind cu viteză.

Inima mea şi-a iuţit bătăile şi am aruncat o privire pe fereastră, scanând cerul în căutare de elicoptere. N-avea să treacă mult şi Forţele de Ordine aveau să afle ce anume să caute, iar camionul era cam bătător la ochi.

— Ar fi trebuit să-l fi împuşcat pe Fortuity pur si simplu, a zis bărbatul cu accent franţuzesc. Un glonţ de Derringer în piept.

— N-ar fi mers, Abraham, a zis şoferul. Abilităţile lui erau prea puternice. Până şi atracţia are limitele ei. Trebuia mai întâi să facem ceva non-letal ca să-l prindem în cursă şi apoi să-l împuşcăm. Precogii sunt cazuri complicate.

Probabil că avea dreptate în privinţa asta. Fortuity avusese un simţ foarte dezvoltat al pericolului. Probabil plănuiseră ca Megan să-i pună cătuşele şi să-l priponească de un stâlp de iluminat. Apoi, avându-l parţial imobilizat, putea să-şi lipească Derringerul de pieptul lui şi să apese pe trăgaci. Dacă ar fi încercat să-l împuşte mai întâi, puterile lui l-ar fi prevenit. Depindea probabil şi de cât de atras era de ea.

— Nu m-am aşteptat să fie atât de puternic, a zis Megan părând dezamăgită de ea însăşi, în timp ce îmbrăca o jachetă de piele cafenie şi nişte pantaloni cu croială militară, îmi pare rău, Profu’. N-ar fi trebuit să-l las să-mi scape.

Profu’. Acest apelativ mi-a atras atenţia.

— Ce-a fost a fost, a zis şoferul – Profu’ – oprind brusc maşina gunoierilor. Abandonăm maşina. E compromisă.

Profu’ a deschis portiera şi noi ne-am îngrămădit să ieşim.

— Eu... am început să spun, cu intenţia de a mă prezenta celorlalţi.

Însă bărbatul mai vârstnic, căruia ceilalţi îi ziceau Profu’, mi-a aruncat o privire ameninţătoare de dincolo de capota maşinii de gunoi. Am amuţit, cu cuvintele oprindu-mi-se în gât. Stând în umbră în haina lui lungă, cu barba încărunţită şi părul înspicat cu cenuşiu, bărbatul părea periculos.

Răzbunătorii au scos câteva pachete cu echipament din spatele camionului, inclusiv o mitralieră masivă pe care acum o purta Abraham. M-au condus pe nişte trepte ce duceau către străzile subterane. De acolo, echipa a parcurs grăbită un drum şerpuit şi îmbârligat. Am reuşit să urmăresc destul de bine pe unde o luam, până când m-au condus în jos pe o scară lungă, pe adâncimea a câtorva niveluri, înăuntrul catacombelor de oţel.

Oamenii deştepţi se ţin departe de catacombe. Săpătorii au luat-o razna înainte ca tunelurile să fie terminate. Luminile din plafon funcţionează doar arareori şi dimensiunile tunelurilor rectangulare săpate în oţel se schimbă pe măsură ce înaintezi.

Echipa era tăcută, continuându-şi coborârea prin pasaje, aprinzând luminile telefoanelor mobile pe care cei mai mulţi le purtau prinse în partea din faţă a jachetelor. Mă întrebasem dacă Răzbunătorii aveau mobile şi, văzând că le purtau, mă simţeam mai bine în privinţa faptului că şi eu aveam unul. Toată lumea ştia că atelierele Knighthawk erau neutre, iar conexiunile prin mobil erau complet sigure. Faptul că Răzbunătorii foloseau reţeaua era un alt indiciu că tipii de la Knighthawk erau demni de încredere.

Am înaintat o vreme. Răzbunătorii se deplasau repede, dar cu prudenţă. De câteva ori Hardman a luat-o înainte, în patrulare. Abraham ne păzea spatele cu mitraliera lui cea ameninţătoare. Era greu să-mi mai dau seama unde mă aflu: jos, în catacombele de oţel, era ca într-o reţea de metrou care, la jumătatea construcţiei, se transformase într-un labirint pentru şobolani.

Existau gâtuituri, tuneluri care nu duceau nicăieri şi unghiuri nefireşti. În anumite locuri, cabluri electrice ţâşneau din zid ca arterele alea scârboase pe care le găseşti câteodată într-o bucată de carne de pui. În alte locuri, pereţii din oţel nu erau compacţi, ci aveau bucăţi de panou smulse de oamenii care căutaseră ceva ce să poată fi vândut. Bucăţile de metal n-aveau însă nicio valoare în Newcago, unde materialul ăsta se găsea pe toate drumurile.

Am depăşit grupuri de adolescenţi cu chipuri sumbre, adunaţi în jurul unor tomberoane în care ardea focul. Păreau nemulţumiţi că le tulburam liniştea, dar niciunul nu s-a legat de noi. Poate datorită mitralierei enorme a lui Abraham. Chestia avea gravatroni sclipind albăstrui în partea de jos ca să-l ajute s-o poarte.

Am umblat prin tunelurile alea mai bine de o oră. Din când în când treceam pe lângă guri de ventilaţie care suflau aer. Săpătorii făcuseră şi chestii funcţionale aici jos, dar cele mai multe lucruri nu aveau logică. Aer curat însă se găsea. Uneori.

Profu’ mergea în fruntea grupului în haina lui lungă, neagră. „E un halat de laborator”, mi-am dat seama în timp ce coteam din nou. „Unul care a fost vopsit în negru.” Pe dedesubt purta o cămaşă neagră cu nasturi.

Răzbunătorii erau în mod evident preocupaţi să nu fie urmăriţi, dar aveam senzaţia că exagerau. Eu, unul, mă simţisem pierdut fără cale de ieşire după primele cincisprezece minute, iar Forţele de Ordine nu coborau niciodată până la acest nivel. Era o înţelegere nescrisă. Steelheart îi ignora pe cei care trăiau în catacombele de oţel, iar aceştia nu făceau nimic care să atragă asupra lor judecata lui.

Desigur... Răzbunătorii încălcaseră acest armistiţiu. Un Epic important fusese asasinat. Cum avea să reacţioneze Steelheart?

În cele din urmă, Răzbunătorii m-au condus după un colţ care arăta ca oricare altul, numai că acesta ducea către o încăpere micuţă tăiată în oţel. În catacombe se găseau o mulţime ca ea. Locuri unde Săpătorii plănuiseră să pună toalete, mici prăvălii sau locuinţe.

Lunetistul Hardman s-a postat lângă intrare. Scosese o şapcă de camuflaj şi şi-o pusese pe cap; pe ea era cusută o emblemă nefamiliară. Arăta ca un blazon regal sau ceva de genul ăsta. Ceilalţi patru Răzbunători s-au aliniat cu faţa la mine. Abraham a scos o lanternă mare şi a apăsat pe un buton care i-a făcut laturile să se lumineze, transformând-o într-un felinar. A aşezat-o pe podea.

Profu’ şi-a încrucişat braţele şi m-a examinat cu un chip care nu exprima nicio emoţie. Femeia cu părul roşcat şedea alături de el. Ea părea îngândurată. Abraham ţinea în continuare mitraliera lui enormă, iar Megan şi-a scos jacheta şi şi-a prins la subţioară teaca unui pistol. Am încercat să nu mă holbez, dar era ca şi cum aş fi încercat să nu clipesc. Mă rog... taman pe dos cumva.

Am făcut un pas şovăitor înapoi, dându-mi seama că eram încolţit. Începusem să cred că eram pe punctul de a fi acceptat în echipă. Dar, privindu-l pe Profu’ în ochi, mi-am dat seama că nu era deloc vorba despre asta. El mă considera o ameninţare. Nu fusesem adus aici pentru că mă dovedisem folositor; fusesem adus aici pentru că nu voia să umblu de capul meu cine ştie pe unde.

Eram prizonier. Şi la o asemenea adâncime în catacombele de oţel nimeni nu avea să remarce un ţipăt sau zgomotul unei împuşcături.

6

— Tia, testează-l, a zis Profu’.

Am dat înapoi strângându-mi nervos puşca. În spatele Profului, Megan se rezemase de zid, îmbrăcată din nou în jachetă, cu pistolul prins la subraţ. Învârtea ceva pe degete, încărcătorul de rezervă al puştii mele. Nu mi-l înapoiase.

Megan mi-a zâmbit, îmi aruncase puşca în braţe pe când încă ne aflam la suprafaţă, dar m-a cuprins bănuiala că îmi golise încărcătorul, lăsându-mă fără gloanţe. Am început să mă panichez.

Roşcata – Tia – s-a apropiat de mine ţinând în mână un soi de dispozitiv. Era plat şi rotund, mare cât o farfurie, cu un ecran pe o latură. L-a aţintit asupra mea.

— Nu citeşte nimic.

— Test de sânge, a zis Profu’ cu o expresie aspră. Tia a încuviinţat.

— Nu ne obliga să te ţinem. O să simţi o înţepătură, dar nu ţi se va întâmpla niciun rău, mi-a zis ea desprinzând dintr-o parte a dispozitivului o curea conectată la disc prin cabluri electrice.

— Ce-i aia? am întrebat.

— O ansă.

O ansă: un dispozitiv care verifica dacă o persoană era sau nu un Epic.

— Ăăă. Credeam că ăsta-i doar un mit.

Abraham a zâmbit strângând arma lui enormă. Era zvelt şi musculos şi părea foarte calm, spre deosebire de Tia şi de Profu’ şi de starea lor de încordare vizibilă.

— Atunci n-ai de ce să te opui, nu, amice? m-a întrebat el cu accentul lui franţuzesc. Ce contează dacă te înţeapă un dispozitiv mitologic?

Asta nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar Răzbunătorii erau un grup de asasini cu experienţă, pentru care asasinarea Super-Epicilor era mod de viaţă. Nu prea aveam ce face.

Femeia mi-a înfăşurat în jurul braţului o manşetă lată, cam ca acelea pe care le foloseşti ca să iei tensiunea. Era legată prin cabluri de dispozitivul din mâna ei. Înăuntrul manşetei era o cutiuţă şi am simţit-o când m-a înţepat.

Tia a studiat ecranul.

— E curat în mod clar, a zis ea privindu-l pe Profu’. N-a ieşit nimic nici la testul de sânge.

Profu’ a încuviinţat fără să pară surprins.

— Bine, fiule. A venit momentul să răspunzi la câteva întrebări. Gândeşte-te bine înainte să vorbeşti.

— OK, am zis în timp ce Tia îmi desprindea manşeta de pe braţ. Am masat locul unde fusesem înţepat.

— Cum ai aflat unde urma să dăm lovitura? m-a întrebat Profu’. Cine ţi-a zis că ţinta noastră era Fortuity?

— Nu mi-a zis nimeni.

S-a întunecat la faţă. Alături de el, Abraham a ridicat dintr-o sprânceană, schimbând poziţia armei.

— Nu, pe bune, am zis în timp ce începeau să mă treacă toate apele. OK, am auzit de la nişte tipi de pe stradă că s-ar putea să fiţi în oraş.

— Noi nu spunem nimănui cine-i ţinta, a zis Abraham. Chiar dacă ai ştiut că eram aici, de unde ai aflat ce Epic voiam să omorâm?

— Păi, am zis eu, pe cine altcineva să fi ales?

— Sunt mii de Epici în oraşul ăsta, fiule, a zis Profu’.

— Sigur, am răspuns eu. Dar majoritatea nu-s demni de atenţia voastră. Voi aveţi ca ţinte Super Epicii, şi în Newcago nu-s decât vreo câteva sute. Iar dintre ei numai vreo două duzini au invincibilitate de prim rang şi voi mereu alegeţi pe cineva cu invincibilitate de prim rang.

Pe de altă parte, însă, nu-i atacaţi niciodată pe cei prea puternici sau prea influenţi. Vă gândiţi că sunt bine protejaţi. Asta îi scoate din calcul pe Nightwielder, Conflux şi Firefight şi în general cam pe toţi cei din cercul de apropiaţi ai lui Steelheart. Îi scoate din calcul şi pe majoritatea baronilor subterani.

Aşa că nu mai rămân decât vreo duzină de ţinte şi dintre cei rămaşi Fortuity era cel mai rău. Toţi Epicii sunt ucigaşi, dar el a omorât de departe cei mai mulţi inocenţi. Plus că modul ăla dement în care se juca el cu intestinele oamenilor e exact genul de atrocitate căreia Răzbunătorii ar vrea să-i pună capăt.

I-am privit nervos, ridicând din umeri.

— Cum ziceam: era evident pe cine aveaţi să alegeţi.

În mica încăpere se lăsase tăcerea.

— Ha! a exclamat lunetistul, plantat în continuare lângă intrare. Flăcăi şi doamne, cred că asta-nseamnă c-am devenit niţeluş cam previzibili.

— Ce-i aia invincibilitate de prim rang? m-a întrebat Tia.

— Scuze, am zis, dându-mi seama că nu aveau cum să cunoască terminologia mea. Aşa numesc eu genul de putere care face inutile metodele convenţionale de asasinat. Ştiţi voi, regenerare, precogniţie, reîncarnare, chestii de-astea.

Un Super Epic era o persoană care deţinea una dintre aceste puteri. Din fericire, nu auzisem să existe vreunul care să aibă două.

— Hai să zicem că într-adevăr ai ghicit singur, a zis Profu’. Asta nu explică însă cum de-ai ştiut unde o să îi întindem cursa.

— Fortuity întotdeauna venea la piesele de teatru ale lui Spritz în cea dintâi sâmbătă a lunii, am zis eu. Şi întotdeauna îşi căuta un anumit tip de distracţie după aceea. Era singurul moment în care puteaţi să-l găsiţi singur şi într-o dispoziţie care să-l facă uşor de momit.

Profu’ i-a aruncat o privire lui Abraham, apoi Tiei. Ea a ridicat din umeri.

— Nu ştiu ce să zic.

— Profule, eu cred că spune adevărul, a zis Megan cu braţele încrucişate peste jacheta descheiată.

„Nu te holba”, m-am silit să-mi amintesc. Profu’ s-a întors spre ea.

— De ce?

— E logic. Dacă Steelheart ar fi ştiut unde urma să dăm lovitura, ar fi pus la cale o strategie ceva mai elaborată în loc să ne trimită un băiat c-o puşcă. În plus, Genunchi aici de faţă chiar a încercat să ne ajute. Oarecum.

— V-am ajutat! am ţipat eu. Dacă n-aş fi fost eu, ai fi moartă. Spune-i tu, Hardman!

Răzbunătorii s-au privit nedumeriţi.

— Cine?! a întrebat Abraham.

— Hardman, am zis eu, indicându-l pe lunetistul de lângă intrare.

— Puştiule, pe mine mă cheamă Cody, a spus el amuzat.

— Atunci unde-i Hardman? am întrebat. Megan mi-a spus că era deasupra, urmărind prin lunetă...

M-am oprit.

„N-a fost niciun lunetist acolo, sus”, am înţeles eu. „Sau cel puţin nu unul căruia să i se fi spus să stea cu ochii pe mine.” Megan zisese asta numai ca să mă facă să stau locului.

Abraham a râs cu poftă.

— Ai înghiţit şmecheria aia veche cu lunetistul invizibil, ai? Te-a făcut să stai în genunchi convins că poţi fi împuşcat în orice clipă. De aia-ţi zice ea „Genunchi”?

Am roşit.

— Bine, fiule, a zis Profu’. O să fiu drăguţ cu tine şi o să mă prefac că nimic din toate astea nu s-a petrecut. Odată ce ieşim pe colo, vreau să numeri foarte încet până la o mie. După aia poţi să pleci. Dacă încerci să ne urmăreşti, o să te împuşc.

Le-a făcut semn celorlalţi să se pună în mişcare.

— Nu, aşteptaţi! am zis întinzând mâna către el.

Într-o clipă, fiecare dintre ceilalţi patru avea o armă în mână şi toate erau aţintite asupra mea.

Am înghiţit în sec şi mi-am coborât braţul.

— Vă rog, aşteptaţi! am zis ceva mai timid. Vreau să mă înrolez şi eu.

— Vrei să ce?! m-a întrebat Tia.

— Să intru în rândurile voastre, am zis. De asta am fost azi acolo. Nu voiam să mă amestec. Voiam numai să...

— Nu prea scoatem posturi la concurs, a zis Abraham. Profu’ mă examina.

— A fost de un oarecare ajutor, a spus Megan. Şi... recunosc că nu-i un ţintaş rău. Profule, poate ar trebui să-l luăm în echipă.

Ei bine, în ciuda a orice altceva, măcar pe ea reuşisem s-o impresionez. Mi s-a părut o victorie la fel de mare ca doborârea lui Fortuity.

În cele din urmă, Profu’ a clătinat din cap.

— Nu facem recrutări, fiule, îmi pare rău. O să plecăm şi nu vreau să te mai văd niciodată prin preajma vreuneia dintre operaţiunile noastre. Nu vreau nici măcar să aflu că eşti în acelaşi oraş cu noi. Rămâi în Newcago. După mizeria de azi n-o să mai dăm pe-aici multă vreme.

Asta a părut să pună punct discuţiei. Megan a ridicat din umeri în chip de scuză, cu aerul că zisese ce zisese drept mulţumire pentru că-i salvasem viaţa de bătăuşii cu Uzi. Ceilalţi s-au adunat în jurul Profului, urmându-l către ieşire.

Am rămas locului, simţindu-mă neputincios şi frustrat.

— Daţi chix, am zis cu o voce moale.

Din nu ştiu ce motiv, asta l-a făcut pe Prof să şovăie. S-a oprit şi m-a privit peste umăr, deşi ceilalţi ieşiseră.

— Niciodată nu atacaţi ţinte adevărate, am zis eu cu amărăciune, întotdeauna vă alegeţi unele sigure, ca Fortuity. Epici pe care îi puteţi izola şi ucide. Monştri, aşa-i, dar nişte monştri relativ neimportanţi. Niciodată adevăraţii monştri, Epicii care ne-au distrus şi au transformat naţiunea noastră în ruine.

— Facem şi noi ce putem, a zis Profu’. N-ar folosi la nimic să ne lăsăm ucişi încercând să doborâm un Epic dintre cei invincibili.

— Nici să omori inşi ca Fortuity nu-i de cine ştie ce folos, am zis eu. Sunt prea mulţi şi, dacă o să continuaţi să vă alegeţi ţinte ca el, nimeni n-o să se teamă de voi. Nu reuşiţi decât să îi sâcâiţi. Nu puteţi schimba lumea în felul ăsta.

— Nici nu încercăm, a zis Profu’. Omorâm Epici şi-atât.

— Ce-ai vrea să facem, flăcăule, a zis amuzat Hardman – pardon, Cody. Să îl atacăm pe Steelheart în persoană?

— Da, am zis eu cu înflăcărare, înaintând către ei. Vreţi să schimbaţi lucrurile, vreţi să-i faceţi să se teamă? Atunci el e cel care trebuie atacat! Arătaţi-le că nimeni nu scapă de răzbunarea noastră!

Profu’ a clătinat din cap. Şi-a reluat drumul, cu halatul fâşâind.

— Fiule, asta-i o hotărâre pe care am luat-o cu ani în urmă. Trebuie să ne alegem bătăliile pe care avem şanse să le câştigăm.

A ieşit pe coridor. Am rămas singur în mica încăpere, cu lanterna pe care o lăsaseră în urmă şi care împrumuta camerei de oţel o strălucire rece. Dădusem greş.

7

Am rămas în încăperea tăcută şi încremenită, mai mult o cutie decât o cameră, alături de lanterna abandonată. Dădea semne că bateriile îi erau pe terminate, dar pereţii de oţel reflectau bine lumina ei slabă.

„Nu”, mi-am zis.

Am ieşit din încăpere ignorând avertismentul primit. „N-au decât să mă împuşte.”

Siluetele lor se îndepărtau luminate de telefoanele mobile, un grup de forme întunecate pe culoarul îngust.

— Nimeni altcineva nu mai luptă, am strigat în urma lor. Nimeni altcineva nu-ncearcă măcar! Sunteţi singurii care-au rămas. Dacă până şi vouă vă e frică de Steelheart şi de cei ca el, cum poate oricine altcineva să gândească altfel?

Răzbunătorii au continuat să se îndepărteze.

— Ceea ce faceţi e important! am strigat. Dar nu-i de ajuns! Atâta timp cât cei mai puternici dintre Epici se consideră imuni, nu se va schimba nimic. Dacă îi lăsaţi în pace, practic demonstraţi ceea ce au susţinut ei tot timpul. Că, dacă un Epic e suficient de puternic, poate să ia ce vrea şi să facă ce-are chef. Recunoaşteţi, de fapt, că ei merită să stăpânească.

Grupul a continuat să înainteze, deşi Profu’, aflat în coadă, a părut să şovăie. Dar numai pentru o clipă.

Am tras o gură de aer. Nu-mi mai rămăsese decât un singur lucru de încercat.

— L-am văzut pe Steelheart sângerând.

Profu’ a încremenit.

Asta i-a făcut şi pe ceilalţi să se oprească. Profu’ m-a privit peste umăr.

— Ce-ai zis?!

— L-am văzut pe Steelheart sângerând.

— Imposibil, a zis Abraham. Omul e practic de neatins.

— L-am văzut, am zis eu, cu inima bubuind şi cu chipul acoperit de sudoare.

Nu mai povestisem nimănui despre asta. Secretul era prea periculos. Dacă Steelheart ar fi ştiut că există un supravieţuitor al atacului său asupra băncii, nu s-ar fi lăsat până nu m-ar fi prins. N-aş fi avut unde să fug, unde să mă ascund, dacă el ar fi ştiut că-i cunosc slăbiciunea.

Nu i-o cunoşteam, sau nu complet. Dar aveam o idee, eram poate singurul care avea aşa ceva.

— Fiule, minciunile n-o să te ajute să intri în echipa noastră, mi-a zis Profu’ vorbind rar.

— Nu mint, am zis înfruntându-i privirea. Nu în privinţa asta. Dă-mi câteva minute să-ţi spun povestea. Măcar ascultă-mă.

— Asta-i o nebunie. Profule, hai să mergem, a zis Tia, apucându-l pe Profu’ de braţ.

Profu’ nu i-a răspuns. M-a examinat, sfredelindu-mă cu privirea de parcă ar fi căutat ceva. M-am simţit expus dinaintea lui, gol. Ca şi cum ar fi putut să-mi citească fiecare dorinţă şi fiecare păcat.

S-a apropiat de mine fără să se grăbească.

— Bine, fiule, mi-a zis el, ai un sfert de oră. Mi-a făcut semn să revenim în încăpere.

— O să ascult ce-ai de zis.

Am revenit în cămăruţă, acompaniaţi de câteva bodogăneli din partea celorlalţi. Începeam să înţeleg care era rolul fiecăruia în cadrul echipei. Abraham, cu mitraliera lui imensă şi braţele lui solide, trebuia să fie cel cu armamentul de mare calibru. Era cel care trebuia să le acopere retragerea dinaintea Forţelor de Ordine dacă lucrurile mergeau prost. La nevoie obţinea informaţii jucând la intimidare şi probabil manevra utilaje grele dacă aşa cerea planul.

Roşcata Tia, cu chipul îngust şi vorbirea ei precisă, era probabil savantul grupului. Judecând după îmbrăcăminte, probabil că nu participa direct la lupte, iar Răzbunătorii aveau nevoie de oameni ca ea: cineva care ştia exact cum funcţionează puterile Epicilor şi putea să-i ajute în descifrarea slăbiciunilor ţintelor lor.

Megan trebuia să fie înaintaşul. Ea era cea care se expunea pericolului, atrăgând Epicul în cursă. Cody, cu costumul lui de camuflaj şi puşca lui cu lunetă, asigura cel mai probabil sprijinul armat. Presupuneam că după ce Megan neutraliza cumva puterile Epicilor, Cody le dădea şah-mat pe rând, cu focuri precise de armă.

Mai rămânea Profu’. Liderul grupului, probabil. Poate un al doilea înaintaş când era nevoie? Nu-i găsisem încă locul precis, deşi ceva legat de numele lui nu-mi dădea pace.

În timp ce reveneam în cameră, am observat că Abraham părea interesat de ceea ce aveam de spus. Pe de altă parte, Tia părea iritată, iar Cody de-a dreptul amuzat. Lunetistul s-a rezemat cu spatele de perete într-o postură relaxată, încrucişându-şi braţele pe piept şi supraveghind holul. Ceilalţi m-au înconjurat în aşteptare.

I-am zâmbit lui Megan, dar faţa ei devenise inexpresivă. Rece chiar. Ce se schimbase?

Am tras aer adânc în piept.

— L-am văzut pe Steelheart sângerând, am repetat eu. S-a întâmplat acum zece ani, când aveam opt ani. Tata şi cu mine eram pe Adams Street, la First Union Bank...

Am amuţit. Terminasem de povestit şi ecoul ultimelor mele cuvinte încă mai plutea prin aer: „Şi am de gând să-l văd sângerând din nou.” Acum, stând dinaintea unui grup de oameni care îşi dedicaseră vieţile uciderii Epicilor, vorbele mele îmi sunau ca o fanfaronadă.

Cât timp povestisem, nervozitatea mea se evaporase. Straniu, cât de liniştitor era să-mi împărtăşesc povestea în cele din urmă, dând voce acelor evenimente teribile. În sfârşit, mai ştia cineva. În caz că muream, alţii aveau informaţia pe care până acum doar eu o deţinusem. Chiar dacă Răzbunătorii ar fi decis să nu îl atace pe Steelheart, aveau informaţia şi poate c-aveau s-o folosească într-o bună zi. Cu condiţia să mă creadă.

— Hai să ne aşezăm, a zis Profu’ în cele din urmă, procedând ca atare.

Ceilalţi i-au urmat exemplul, Tia şi Megan fără niciun chef, iar Abraham în continuare relaxat. Cody a rămas în picioare lângă intrare, de pază.

M-am aşezat şi eu, cu puşca în poală. Aveam piedica pusă, deşi eram aproape sigur că nu era încărcată.

— Ei? şi-a întrebat Profu’ echipa.

— Am auzit despre asta, a admis Tia cam fără tragere de inimă. Steelheart a distrus banca în Ziua Anexării. Banca închiria unele dintre birourile de la etajul superior: nimic important, nişte consilieri juridici şi contabili care lucrau pentru guvern. Majoritatea loriştilor cu care am vorbit presupun că Steelheart a atacat clădirea pentru că în ea erau birourile astea.

— Da, s-a arătat de acord Abraham, a atacat mai multe clădiri în ziua aia.

Profu’ a încuviinţat gânditor.

— Domnule, am început eu.

— Fiule, tu ai zis ce-ai avut de zis, mi-a tăiat-o el. Faptul că discutăm despre asta aici, unde ne poţi auzi tu, e o dovadă de respect. Nu mă face s-o regret.

— Ăăă, da, domnule.

— Eu mereu m-am întrebat de ce a atacat mai întâi banca, a continuat Abraham.

— Mda, a zis Cody din uşă. A fost o alegere cam ciudată. De ce să scoţi din luptă mai întâi o gaşcă de contabili şi abia pe urmă să-l ataci pe primar?

— Dar ăsta nu-i un motiv suficient ca să ne schimbăm planurile, a adăugat Abraham, clătinând din cap. Sunt convins că eşti un tip grozav, amice, dar nu cred că ar trebui să ne bazăm deciziile pe informaţii primite de la cineva pe care de-abia l-am cunoscut, a adăugat el, înclinând din cap spre mine, cu arma lui imensă pe umăr.

— Megan? a întrebat Profu’. Tu ce crezi?

I-am aruncat o privire. Megan stătea puţin mai la o parte de ceilalţi. Profu’ şi Tia păreau superiorii acestei celule a Răzbunătorilor. Abraham şi Cody interveneau adesea, ca nişte prieteni apropiaţi. Dar Megan?

— Cred că-i o tâmpenie, a zis ea cu răceală.

M-am încruntat. „Dar... acum câteva minute era cea mai prietenoasă dintre ei!”

— Mai înainte i-ai luat partea, a zis Abraham de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Asta a făcut-o să se încrunte.

— Da, înainte să aud nebunia asta. Minte ca să intre în echipă.

Am deschis gura gata să protestez, dar o privire de-a Profului m-a făcut să-mi înghit remarca.

— Arăţi de parcă ai lua în calcul povestea asta, i-a zis Cody Profului.

— Profule? a zis Tia. Cunosc expresia asta. Adu-ţi aminte ce s-a întâmplat cu Duskwatch.

— Îmi aduc aminte, a zis el. Continua să mă examineze.

— Ce? a întrebat Tia.

— Ştie despre echipele de intervenţie, a zis Profu’.

— Ce-i cu echipele de intervenţie? a întrebat Cody.

— Steelheart a ascuns faptul că i-a ucis pe cei din echipele de intervenţie, a spus Profu’ încet. Puţini ştiu ce le-a făcut lor şi supravieţuitorilor, ce s-a întâmplat la First Union Bank. În cazul celorlalte clădiri pe care le-a distrus, nu i-a ucis pe cei care au sărit să ajute. N-a ucis decât echipa de intervenţii de la First Union. În cazul distrugerii băncii, ceva e diferit. Ştim că în această clădire a intrat şi că le-a vorbit oamenilor dinăuntru. N-a mai făcut asta nicăieri altundeva. Se spune că a ieşit din First Union turbat de furie. Ceva s-a întâmplat înăuntru. Ştiu asta de ceva timp. Ceilalţi lideri de celule o ştiu şi ei. Am presupus că l-o fi înfuriat Deathpoint cumva.

Profu’ îşi pusese o mână pe genunchi şi bătea darabana cu degetele, studiindu-mă.

— Aceea a fost ziua în care Steelheart şi-a căpătat cicatricea. Nimeni nu ştie cum.

— Eu ştiu, am zis.

— Poate că da, a zis Profu’.

— Poate că da, a zis Megan. Şi poate că nu. Profule, poate c-a auzit despre crime şi, ştiind despre cicatricea lui Steelheart, a inventat restul! N-are cum să dovedească asta, dacă spune adevărul, singurii martori sunt el şi Steelheart.

Profu’ a încuviinţat încet.

— Ar fi aproape imposibil să-l atacăm pe Steelheart, a zis Abraham. Chiar dacă am reuşi să ghicim care-i slăbiciunea lui, are gărzi. E bine păzit.

— Firefight, Conflux şi Nightwielder, am încuviinţat eu. Am un plan cu privire la fiecare dintre ei, cred că le-am ghicit slăbiciunile.

Tia s-a încruntat.

— Serios?

— Zece ani, am zis eu încet. De zece ani nu fac decât să plănuiesc cum să-l ucid.

Profu’ era în continuare cufundat în gânduri.

— Fiule, cum ai spus că te cheamă? m-a întrebat el.

— David.

— Bine, David. Ai ghicit că aveam de gând să-l atacăm pe Fortuity. Ce crezi că vom face mai departe?

— O să părăsiţi Newcago înainte de căderea nopţii, am zis eu imediat. Asta face întotdeauna o echipă după ce aşterne o capcană. Sigur, aici e noapte mereu. Dar o să plecaţi în câteva ore şi-o să vă alăturaţi celorlalţi Răzbunători.

— Şi care ar fi următorul Epic pe care plănuim să-l lovim? a întrebat Profu’.

— Păi, am zis eu, trecând rapid în revistă listele şi proiecţiile mele, nimeni din echipa voastră n-a mai fost activ în Preeriile Mijlocii sau în Califat în ultima vreme. Presupun că următoarea voastră ţintă va fi fie Armsman din Omaha, fie Lightning, unul dintre Epicii din banda lui Snowfall din Sacramento.

Cody a fluierat uşor. Se părea că o nimerisem, spre norocul meu. Nu fusesem chiar sigur. În ultima vreme reuşeam să ghicesc cam o dată din patru când încercam să prevăd unde aveau să dea lovitura celulele de Răzbunători.

Profu’ s-a ridicat brusc.

— Abraham, pregăteşte Borta Paişpe. Cody, vezi dacă poţi să laşi o urmă falsă care să ducă spre Califat.

— Borta Paişpe? a zis Tia. Rămânem în oraş?

— Da, a zis Profu’.

— Jon, a zis Tia adresându-i-se Profului. (Probabil că aşa-l chema de fapt.) Nu pot...

— Nu spun că o să-l atacăm pe Steelheart, a zis el ridicând o mână şi arătându-mă cu degetul. Dar dacă puştiul şi a dat seama ce urmează să facem, e posibil să se fi prins şi alţii. Asta înseamnă că trebuie să ne schimbăm planurile. Imediat. O să ne ascundem aici câteva zile.

M-a privit.

— Cât despre Steelheart... mai vedem. Mai întâi de toate vreau să-ţi aud din nou povestea. Vreau s-o aud de zeci de ori. Apoi o să mă hotărăsc ce vom face.

Mi-a întins o mână. I-am luat-o şovăind şi l-am lăsat să mă tragă în picioare. În ochii lui era ceva, ceva ce nu mă aşteptasem să văd. O ură faţă de Steelheart aproape la fel de profundă ca a mea. Se manifesta în felul în care rostea numele Epicului, în felul în care i se lăsau colţurile gurii, în felul în care ochii i se îngustau, părând să ardă ori de câte ori rostea acest cuvânt.

Am avut sentimentul că, în acea clipă, noi doi ne-am înţeles unul pe altul.

„Profu”‘, mi-am zis. „Profesor, PhD[2. Doctorat, în limba engleză (n. r.). (Vezi detalii în Wikipedia https://ro.wikipedia.org/wiki/Philosophi%C3%A6_doctor activ la data de 06.04.2020)]. Pe tipul care a înfiinţat Răzbunătorii îl cheamă Jonathan Phaedrus. P-h... d.”

Acest bărbat nu era doar comandantul unei echipe, şeful uneia dintre celulele Răzbunătorilor. Era Jon Phaedrus în persoană. Liderul şi fondatorul.

8

— Deci... am zis eu în vreme ce părăseam camera. Unde-i locul ăsta? Borta Paişpe?

— Nu-i treaba ta să ştii, mi-a întors-o Profu’.

— Pot să-mi capăt înapoi încărcătorul?

— Nu.

— Nu trebuie să cunosc... ştiu şi eu? Strângeri de mână secrete? Semne speciale? Coduri ca să ştie alţi Răzbunători că sunt unul dintre ei?

— Fiule, mi-a zis, Profu’, nu eşti unul dintre noi.

— Ştiu, ştiu, am spus eu grăbit. Dar nu vreau să ne ia cineva prin surprindere şi să creadă că sunt duşmanul sau ceva şi să...

— Megan, a zis Profu’, indicându-mă cu o smucitură a degetului mare. Distrează-l pe puşti. Trebuie să mă gândesc.

A pornit înainte, alăturându-i-se Tiei, şi au început să discute amândoi în şoaptă.

Megan m-a privit încruntată. Probabil c-o meritam pentru că îl asaltasem pe Profu’ cu întrebări. Dar eram emoţionat. Phaedrus însuşi, fondatorul Răzbunătorilor! Acum, că ştiam la ce să mă uit, l-am recunoscut din descrierile – aşa sumare cum erau – pe care le citisem.

Omul era o legendă, privit ca un zeu de luptătorii pentru libertate şi de asasini deopotrivă. Fusesem copleşit şi întrebările pur şi simplu mi se îmbulziseră pe buze. De fapt eram mândru că nu îi cerusem să-mi dea un autograf pe puşcă.

Comportarea mea nu mă făcuse însă să câştig puncte în ochii lui Megan şi era evident că nu-i plăcea să îndeplinească rolul de dădacă. Cody şi Abraham discutau între ei în faţa noastră, ceea ce ne silea pe Megan şi pe mine să mergem unul lângă altul, înaintând în ritm susţinut printr-unul dintre tunelurile întunecate de oţel. Ea tăcea.

Era tare drăguţă. Şi era probabil cam de o vârstă cu mine sau poate cu un an mai mare. Tot nu înţelegeam de ce se răcise aşa deodată. Poate că o conversaţie inteligentă ar fi putut schimba lucrurile.

— Deci, ăăă, am zis. De când eşti... ştii tu, cu Răzbunătorii? Şi aşa mai departe?

Inteligentă mişcare.

— De destul timp, a zis ea.

— Ai fost implicată în vreunul dintre asasinatele recente? Gyro? Shadowblight? Earless?

— Poate. Nu cred că Profu’ ar vrea să-ţi dau detalii. Am mai mers un timp în tăcere.

— Ştii, i-am zis, nu prea eşti distractivă.

— Ce?

— Profu’ ţi-a zis să mă distrezi.

— Asta era numai ca să abată întrebările tale către altcineva. Mă îndoiesc că lucrurile pe care le fac eu ţi s-ar părea din cale-afară de distractive.

— N-aş spune asta. Mi-a plăcut striptease-ul ăla.

Ea s-a încruntat.

— Ce?

— Sus, pe alee. Când ai...

Expresia ei era atât de îngheţată că ai fi putut-o folosi ca să răceşti ţeava unei mitraliere staţionare cu rată mare de tragere. Sau poate nişte băuturi. Să răceşti băuturile – asta era o metaforă mai reuşită.

Nu credeam totuşi că ea ar fi apreciat-o chiar în momentul ăla.

— Las-o baltă, am zis.

— Bine, a spus ea întorcându-şi privirea şi continuând să înainteze.

Am dat drumul aerului din piept şi am chicotit.

— Pentru o clipă, am crezut că o să mă împuşti.

— Nu împuşc oameni decât când misiunea o impune, a zis ea. Tu încerci doar să faci conversaţie şi nu prea te pricepi. Asta nu-i genul de infracţiune pentru care să împuşti pe cineva.

— Ăăă, mersi.

Ea a încuviinţat cu un aer rezervat, ceea ce nu era chiar reacţia la care speram din partea unei fete drăguţe căreia îi salvasem viaţa. Sigur, era cea dintâi fată – drăguţă sau nu – căreia îi salvasem viaţa, aşa că nu prea aveam termen de comparaţie.

Totuşi, mai înainte fusese oarecum prietenoasă faţă de mine, nu? Poate că pur şi simplu trebuia să insist.

— Dar ce poţi să-mi spui? am întrebat. Despre echipă, despre ceilalţi membri?

— Aş prefera să găsim alt subiect de discuţie, a zis ea. Unul care să nu aibă legătură nici cu Răzbunătorii, nici cu hainele mele, dacă nu te superi.

Am tăcut. Adevărul era că nu prea cunoşteam alte subiecte cu excepţia Răzbunătorilor şi a Epicilor din oraş. Da, făcusem ceva şcoală la Fabrică, dar numai chestii elementare. Şi înainte de asta trăisem un an pe străzi, căutând de mâncare pe te miri unde, subnutrit, cât pe ce să mor.

— Cred c-am putea vorbi despre oraş, am zis eu. Ştiu o mulţime despre viaţa în subteran.

— Câţi ani ai? m-a întrebat Megan.

— Optsprezece, am zis defensiv.

— Şi o să te caute cineva? Există oameni care să se întrebe unde ai dispărut?

Am clătinat din cap.

— Am ajuns la majorat acum două luni. Am fost dat afară din Fabrică, unde lucram.

Asta era regula. Lucrai acolo numai până când împlineai optsprezece ani. După aceea trebuia să-ţi găseşti altă slujbă.

— Ai lucrat într-o fabrică? a întrebat ea. Câtă vreme?

— Vreo nouă ani. La o fabrică de armament, mai precis. Făcea puşti pentru Forţele de Ordine.

Unii dintre locuitorii subteranului, mai ales cei mai vârstnici, mârâiau nemulţumiţi că Fabrica exploata copiii punându-i să muncească. Erau lamentări stupide, venite din partea unor bătrâni care-şi aminteau o lume diferită. O lume mai sigură.

În lumea mea, cei care îţi ofereau şansa să munceşti pentru masă şi casă erau nişte sfinţi. Martha avea grijă ca lucrătorii ei să aibă hrană şi îmbrăcăminte şi să fie apăraţi, inclusiv unii de alţii.

— Era bine?

— Oarecum. Nu-i muncă silnică aşa cum crede lumea. Eram plătiţi.

Oarecum. Martha ne punea salariile deoparte şi ni le înmâna în ziua în care nu mai eram proprietatea Fabricii. Suficienţi bani ca să ne stabilim undeva, să ne apucăm de o afacere.

— Punând totul în balanţă, nu-i rău să creşti în locul ăla, am zis nostalgic în timp ce continuam să înaintăm. Să nu fi fost Fabrica mă îndoiesc că aş fi învăţat să trag cu arma. Copiii n-au voie să folosească arme, dar, dacă erai bun, Martha – ea conduce locul – se făcea că nu vede.

Mai mulţi dintre copiii ei ajunseseră să lucreze pentru Forţele de Ordine.

— Interesant, a zis Megan. Mai povesteşte-mi.

— Păi e...

Am privit-o şi m-am întrerupt. Abia acum mi-am dat seama că, în tot acest timp, mersese alături de mine cu privirea aţintită înainte, abia acordându-mi atenţie. Punea întrebări numai ca să mă facă să vorbesc în continuare şi poate chiar ca să mă împiedice s-o plictisesc în alte moduri mai indiscrete.

— Nici măcar nu mă asculţi, i-am reproşat.

— Păreai să vrei să vorbeşti, mi-a zis ea cu bruscheţe. Ţi-am oferit ocazia.

„Scântei!” mi-am zis, simţindu-mă ca un slontze. Am amuţit amândoi, continuând să mergem, ceea ce lui Megan părea să-i convină de minune.

— Habar n-ai cât e de enervant, am zis eu în cele din urmă.

Ea mi-a aruncat o privire, ascunzându-şi orice emoţie.

— Enervant?

— Da, enervant. Mi-am petrecut ultimii zece ani din viaţă studiindu-i pe Răzbunători şi pe Epici. Acum sunt cu voi şi mi se spune că n-am voie să pun întrebări despre nimic important. E enervant.

— Gândeşte-te la altceva.

— Nu există altceva. Nu pentru mine.

— Fete.

— Niciuna.

— Hobby-uri.

— Niciunul. Numai voi, Steelheart şi notiţele mele.

— Stai aşa, a zis ea. Notiţe?

— Sigur, am zis. În timpul zilei am lucrat în Fabrică şi am stat cu urechea ciulită la zvonuri. Zilele libere mi le-am petrecut cheltuind banii, atâţia câţi aveam, pe ziare sau pe poveşti ale celor care au călătorit peste graniţă. Am ajuns să cunosc nişte brokeri de informaţii. Am lucrat la notiţe în fiecare noapte, punând totul cap la cap. Ştiam că trebuie să fiu expert în materie de Epici, aşa că am devenit unul.

Ea s-a încruntat îngândurată.

— Ştiu, am zis eu strâmbându-mă. Ai zice că n-am o viaţă. Nu eşti prima care-mi spune asta. Cei de la Fabrică...

— Şşş, a zis ea. Ai scris despre Epici, dar ai scris şi despre noi? Despre Răzbunători?

— Sigur c-am scris, am zis eu. Ce era să fac? Să ţin totul în cap? Am umplut vreo două agende şi, deşi majoritatea sunt presupuneri, mă pricep destul de bine să-mi dau cu presupusul...

Am amuţit, dându-mi seama de ce era ea atât de îngrijorată.

— Unde-s toate astea? m-a întrebat ea cu blândeţe.

— În apartamentul meu, am zis. Ar trebui să fie în siguranţă. Adică, niciunul dintre bătăuşii ăia nu s-a apropiat suficient de mult de mine ca să mă vadă limpede.

— Dar femeia pe care-ai dat-o jos din maşină? Am şovăit.

— Da, mi-a văzut faţa. E posibil să mă poată descrie. Dar, vreau să zic, asta n-ar trebui să fie destul ca să-mi ia urma, nu?

Megan amuţise.

„Ba da”, mi-am zis. „Ba da, ar putea fi suficient.” Cei din Forţele de Ordine ştiau să-şi facă bine meseria. Şi din păcate în trecutul meu existau câteva incidente, ca de exemplu distrugerea taxiului ăluia. Aveam un dosar şi Steelheart avea să le ofere Forţelor de Ordine o ditamai motivaţia să urmărească orice pistă legată de moartea lui Fortuity.

— Trebuie să vorbim cu Profu’, a zis Megan, trăgându-mă de braţ către ceilalţi, care mergeau în faţa noastră.

9

Profu’ mi-a ascultat explicaţiile cu un aer preocupat.

— Da, a zis el când am terminat. Ar fi trebuit să prevăd asta. E logic.

M-am relaxat. Mă temusem că avea să se înfurie.

— Care-i adresa, fiule? m-a întrebat Profu’.

— Ditko Place 1532, am zis.

Era săpat în oţel în apropierea unui parc, într-una dintre zonele cele mai plăcute din subteran.

— E micuţ, dar locuiesc singur, îl ţin bine încuiat.

— Forţele de Ordine n-o să aibă nevoie de cheie, a zis Profu’. Cody, Abraham, duceţi-vă acolo. Plasaţi o bombă, asiguraţi-vă că nu e nimeni înăuntru şi aruncaţi încăperea în aer.

Am tresărit alarmat, de parcă cineva mi-ar fi conectat degetele de la picioare la bateria unei maşini.

— Ceee?!

— Nu-l putem lăsa pe Steelheart să pună mâna pe informaţiile alea, fiule, a zis Profu’. Nu numai pe informaţiile despre noi, ci şi pe informaţiile pe care le-ai strâns despre ceilalţi Epici. Dacă sunt atât de detaliate pe cât spui tu, le-ar putea folosi împotriva altor Epici puternici din regiune. Or, Steelheart deja are prea multă influenţă. Trebuie să distrugem informaţiile alea.

— Nu se poate! am exclamat cu vocea răsunându-mi între pereţii de oţel ai tunelului îngust.

Notiţele alea erau munca mea de o viaţă! Sigur, nu era o viaţă prea lungă, dar... zece ani de osteneală? Să le pierd ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pierdut o mână. Dacă aş fi avut de ales, aş fi preferat să-mi pierd mâna.

— Fiule, nu forţa nota, a zis Profu’. Poziţia ta e fragilă.

— Vă trebuie informaţiile alea, am zis eu. Domnule, e important. De ce să ardeţi sute de pagini de informaţii despre puterile Epicilor şi despre posibilele lor slăbiciuni?

— Ai zis că le-ai adunat din auzite, a spus Tia cu braţele încrucişate. Mă îndoiesc că ai pe-acolo ceva ce noi să nu ştim deja.

— Ştiţi ce slăbiciune are Nightwielder? am întrebat cu disperare.

— Nu, a recunoscut Tia. Şi mă îndoiesc că tu ştii.

— Lumina soarelui, am zis. În lumina soarelui devine solid. Am fotografii.

— Ai fotografii cu forma corporală a lui Nightwielder? a întrebat Tia.

— Aşa cred. Persoana de la care le-am cumpărat nu era chiar convinsă, dar eu sunt destul de sigur.

— Auzi, flăcăule, mi-a strigat Cody. Nu vrei să-ţi vând Loch Ness-ul? Ţi-l las la un preţ bun.

L-am privit încruntat, dar el s-a mulţumit să ridice din umeri. Loch Ness-ul era în Scoţia, măcar atât ştiam şi eu, iar blazonul de pe şapca lui Cody era, se pare, o chestie scoţiană sau englezească. Dar accentul nu se potrivea.

— Profule, am zis, întorcându-mă din nou către el. Domnule Phaedrus, te rog. Trebuie să-ţi prezint planul meu.

— Planul? m-a întrebat el, fără să pară surprins că-i ghicisem numele.

— Pentru uciderea lui Steelheart.

— Ai un plan? m-a întrebat Profu’. Ca să-l ucizi pe cel mai puternic Epic din ţară?

— V-am spus asta şi mai-nainte.

— Credeam că vrei să ni te alături şi să ne convingi pe noi s-o facem.

— Am nevoie de ajutor, am recunoscut eu. Dar n-am venit cu mâna goală. Am un plan amănunţit. Cred c-o să meargă.

Profu’ s-a mulţumit să clatine din cap cu un aer mirat. Dintr-odată Abraham a izbucnit în râs.

— Îmi place de el. Are ceva. Un homme tememire[3. Un bărbat îndrăzneţ (fr.) (n.tr.)]. Eşti sigur că nu facem recrutări, Profule?

— Da, a zis Profu’ inexpresiv.

— Măcar uitaţi-vă la planul meu înainte să-l distrugeţi, am zis eu. Vă rog.

— Jon, a zis Tia. Mi-ar plăcea să văd fotografiile alea. Probabil că-s false, dar chiar şi-aşa...

— Bine, a zis Profu’ aruncându-mi ceva – încărcătorul puştii mele. Schimbare de plan. Cody, ia-i pe Megan şi pe băiat şi mergeţi la el acasă. Dacă Forţele de Ordine sunt acolo şi ai impresia că-s pe punctul de a pune mâna pe informaţii, distruge-le. Dar dacă locul pare sigur, adu-le încoace.

Mi-a aruncat o privire.

— Distruge tot ce nu poţi să cari cu tine fără probleme. S-a înţeles?

— Da, a zis Cody.

— Mulţumesc, am zis eu.

— Nu-i o favoare, fiule, a zis Profu’. Şi sper să nu fie o greşeală. Plecaţi. S-ar putea să nu avem prea mult timp până să-ţi dea de urmă.

Când ne-am apropiat de Ditko Place peste străzile subterane începuse să se aştearnă liniştea. Ai zice că, dat fiind întunericul permanent, în Newcago n-ar trebui să existe noapte şi zi, dar există.

Oamenii au tendinţa să vrea să doarmă toţi deodată, aşa că s-a stabilit o anumită rutină.

Desigur, există o minoritate căreia nu-i place să facă ce i se spune, chiar şi când vine vorba de lucruri simple. Eu făceam parte din ea. Să stai treaz toată noaptea înseamnă să fii treaz când toţi ceilalţi dorm. E mai linişte, mai intim.

Luminile din plafon erau conectate la un ceas aflat undeva şi se diminuau pe timpul nopţii. Schimbarea era subtilă, dar locuitorii subteranului învăţaseră s-o observe. Aşa se face că, deşi Ditko Place era aproape de suprafaţă, pe străzi nu era cine ştie ce mişcare. Oamenii dormeau.

Am ajuns în parc, o încăpere subterană spaţioasă tăiată în oţel. În tavan erau numeroase găuri care lăsau să intre aer proaspăt şi pe margine se aflau proiectoare ce emiteau o lumină albastru-violetă. În centrul încăperii înalte erau aglomerate pietre aduse de afară, pietre adevărate, nu dintre cele transformate în oţel. Exista şi un teren de joacă, dotat cu piese făcute din lemn, într-o stare destul de bună, care fuseseră culese de altundeva. Ziua locul era plin de copii, cei prea mici ca să lucreze sau cei ale căror familii îşi puteau permite să nu-i trimită la muncă. Bătrânele şi bătrânii se adunau aici ca să tricoteze ciorapi sau ca să facă alte treburi simple.

Megan a ridicat o mână, oprindu-ne.

— Mobilele? a şoptit ea. Cody a pufnit.

— Mă iei drept un amator? a întrebat el. E pe modul silenţios. Am şovăit, apoi mi l-am desprins pe al meu din suportul lui de pe umăr şi am verificat. Din fericire era pe silenţios. I-am scos şi bateria, aşa, ca să fiu sigur. Megan a ieşit neauzită din tunel, a traversat parcul şi s-a ascuns în umbra unui bolovan de dimensiuni considerabile. Următorul a fost Cody, apoi eu, ţinându-mă aplecat şi făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă, trecând pe lângă pietrele mari acoperite de licheni.

Deasupra noastră, câteva maşini au străbătut vuind strada ce trecea pe lângă deschizăturile din tavan. Navetişti întârziaţi, revenind la casele lor. Uneori aruncau gunoaie în capul nostru. Un număr surprinzător de bogătaşi aveau încă slujbe obişnuite. Contabili, profesori, vânzători, tehnicieni IT, deşi datanetul lui Steelheart era accesibil numai celor mai de încredere dintre ai săi. Nu văzusem în viaţa mea un computer adevărat, doar mobilul.

Deasupra era o altă lume, şi slujbe odinioară banale erau ocupate acum numai de cei privilegiaţi. Restul munceau în fabrici sau coseau haine în parc în timp ce-şi supravegheau copiii aflaţi la joacă.

Am ajuns lângă bolovan şi m-am ghemuit alături de Megan şi de Cody, care examinau pe furiş doi pereţi mai îndepărtaţi ai încăperii, în care fuseseră săpate locuinţele. Zeci de găuri în oţel ofereau adăposturi de diferite mărimi. Ca să asigure accesul la acestea, scări metalice de incendiu fuseseră luate de la clădirile abandonate de la suprafaţă şi montate aici.

— Deci care-i? a întrebat Cody. I-am arătat.

— Vezi uşa aia de la etajul doi, pe colţul din dreapta? Aia-i.

— Drăguţ, a zis Cody. Cum de-ţi permiţi tu un loc ca ăsta? Pusese întrebarea nepăsător, dar îmi dădeam seama că avea bănuielile lui. Toţi mă bănuiau. Ei, presupun că era de aşteptat.

— Îmi trebuia o cameră numai a mea ca să fac cercetări, i-am zis. Fabrica unde am lucrat pune deoparte toate salariile din perioada când eşti copil şi ţi le dă în patru tranşe anuale după ce împlineşti optsprezece ani. A fost de ajuns ca să îmi asigur un an într-o cameră numai a mea.

— Tare, a zis Cody.

M-am întrebat dacă explicaţia mea trecuse sau nu testul.

— S-ar părea că Forţele de Ordine n-au ajuns aici deocamdată. Poate n-au reuşit să te identifice după descriere.

Am încuviinţat, deşi lângă mine Megan privea în jur cu ochii mijiţi.

— Ce-i? am întrebat-o.

— Pare prea uşor. N-am încredere în lucrurile care par prea uşoare.

Am examinat şi eu pereţii. Am văzut câteva pubele goale şi nişte motociclete legate cu lanţuri lângă o scară. Unele porţiuni de metal fuseseră gravate de nişte artişti ai străzii îndrăzneţi. Nu aveau voie să facă asta, dar lumea îi încuraja discret. Era una dintre puţinele forme de rebeliune pe care şi le permiteau oamenii de rând.

— Bun, păi putem să aşteptăm aici holbându-ne până apar ei sau putem pur şi simplu să ne urnim, a zis Cody, frecându-şi obrazul cu un deget îmbrăcat în piele. Hai să terminăm odată.

S-a ridicat.

Unul dintre coşurile de gunoi a scânteiat.

— Stai! am zis, apucându-l pe Cody şi trăgându-l în jos, în timp ce inima părea gata să-mi sară din piept.

— Ce-i? a întrebat el neliniştit, dându-şi puşca jos de pe umăr. Era o puşcă de calitate, veche, dar bine întreţinută, cu o lunetă mare şi un amortizor de ultimă generaţie. Nu reuşisem niciodată să pun mâna pe una din astea. Cele mai ieftine funcţionau prost şi descoperisem că era greu să ţinteşti cu ele.

— Acolo, i-am zis indicându-i pubela. Uită-te bine.

S-a încruntat, dar a făcut ce i-am cerut. Mintea îmi gonea, răscolind crâmpeie de amintiri legate de cercetările mele. Îmi trebuiau notiţele. Scânteiere... un Epic iluzionist... cine să fie oare? „Refractionary”, mi-am zis agăţându-mă de nume. „Iluzionist de clasa C cu capacitate de invizibilitate personală.”

— După ce să mă uit? a întrebat Cody. Te-ai speriat de vreo pisică sau...

A amuţit în clipa în care pubela a scânteiat din nou. Cody s-a încruntat, apoi s-a ghemuit şi mai mult.

— Ce-i asta?

— Un Epic, a zis Megan îngustându-şi ochii. Unii dintre Epicii minori dăruiţi cu puterea de a crea iluzii au adeseori probleme când trebuie să le menţină.

— O cheamă Refractionary, am zis eu încet. E destul de abilă, capabilă să creeze manifestări vizuale complexe. Dar nu-i foarte puternică şi iluziile ei au întotdeauna defecte care o dau de gol. De obicei scânteiază ca şi cum ar reflecta lumina.

Cody şi-a orientat puşca înspre pubelă, privind prin lunetă.

— Adică tu spui că de fapt coşul ăla de gunoi nu-i cu adevărat acolo. Că ascunde altceva. Membri ai Forţelor de Ordine, poate?

— Cred că da, am zis eu.

— Gloanţele o pot răni, flăcăule? a întrebat Cody.

— Da, nu-i un Super Epic. Dar, Cody, s-ar putea ca ea să nu fie ascunsă acolo.

— Păi tocmai ai zis...

— E un iluzionist din clasa C, i-am explicat eu. Dar cea de-a doua putere a ei este in vizibilitatea personală de clasa B. Iluziile şi invizibilitatea vin adesea la pachet, în fine, ideea-i că se poate face invizibilă pe sine, dar nu şi pe alţii. Când vine vorba despre alţii, trebuie să creeze o iluzie în jurul lor. Sunt convins că sub iluzia aia cu falsa pubelă se ascunde o brigadă a Forţelor de Ordine, dar dacă-i deşteaptă – şi este – ea se află altundeva.

Am simţit o furnicătură pe spinare, îi uram pe Epicii iluzionişti. Nu ştiai niciodată unde pot fi. Până şi cei mai slabi dintre ei – de clasa D sau E conform propriului meu sistem de clasificare – puteau produce iluzii suficient de mari ca să se poată ascunde după ele. Dacă aveau şi invizibilitate personală era şi mai rău.

— Acolo, a şoptit Megan, arătând către o construcţie de pe terenul de joacă, un fel de fortăreaţă din lemn bună pentru căţărat. Vezi cutiile alea din vârful turnului de pe terenul de joacă? Tocmai au scânteiat. Cineva se ascunde acolo.

— E spaţiu numai pentru o persoană, am şoptit. Din poziţia aia, oricine-i acolo poate vedea direct în apartamentul meu, prin uşă. Un lunetist?

— Cel mai probabil da, a zis Megan.

— Asta înseamnă că Refractionary e pe-aproape, am zis eu. Ca să poată menţine iluziile trebuie să poată vedea şi terenul de joacă, şi falsa pubelă. Raza de acţiune a puterilor ei nu-i foarte mare.

— Cum o facem să iasă la lumină? a întrebat Megan.

— Din câte-mi amintesc, îi place să se implice. Dacă îi putem determina pe soldaţii Forţelor de Ordine să se deplaseze, ea o să încerce să se afle prin preajma lor, în caz că trebuie să le dea dispoziţii sau să creeze iluzii ca să-i ajute.

— Scântei! a şoptit Cody. De unde ştii toate astea, puştiule?

— N-ai fost atent? l-a întrebat Megan încet. Asta face el. În jurul chestiei ăsteia şi-a construit viaţa. Îi studiază.

Cody şi-a mângâiat bărbia. Avea aerul unuia care până atunci luase drept lăudăroşenie tot ce spusesem eu.

— Îi ştii slăbiciunea?

— E în notiţele mele, am zis. Încerc să-mi aduc aminte. Ăăă... păi, de obicei iluzioniştii nu pot să vadă dacă devin complet invizibili. Lumina trebuie să le atingă pupilele. Aşa că poţi să le cauţi ochii. Dar un iluzionist cu adevărat talentat poate să-şi facă ochii să se potrivească cu nuanţa mediului înconjurător, însă nu asta-i slăbiciunea ei, e mai mult o limitare a iluziilor însele. Care era?

— Fumul! am exclamat, apoi am roşit pentru că vorbisem prea tare.

Megan mi-a aruncat o căutătură încruntată.

— Asta-i slăbiciunea ei, am şoptit, întotdeauna evită persoanele care fumează şi se ţine la distanţă de orice fel de foc. Ăsta e un lucru de notorietate, susţinut de destule dovezi, mă rog, atât cât poţi documenta slăbiciunile Epicilor.

— Cred că am revenit la planul ăla în care dăm foc locuinţei, a zis Cody.

Părea încântat de această perspectivă.

— Ce? Nu!

— Profu’ a zis...

— Încă mai putem să punem mâna pe informaţii, am zis eu. Mă aşteaptă, dar au trimis numai un Epic minor. Asta înseamnă că mă vor, dar încă nu s-au prins că Răzbunătorii au fost implicaţi în asasinatul din această noapte. Sau poate că nu ştiu în ce anume constă implicarea mea. Probabil că nici nu mi-au golit camera încă, chiar dacă au intrat şi au controlat ce-i înăuntru.

— Un motiv excelent să dăm foc locului, a zis Megan, îmi pare rău, dar dacă-s atât de aproape...

— Dar, vezi tu, acum e important să intrăm înăuntru. Trebuie să vedem dacă a fost deranjat ceva şi, dacă da, ce anume. Asta ne va spune ce anume au descoperit. Dacă ardem locul acum, ne orbim singuri.

Ceilalţi doi au şovăit.

— Putem să-i oprim, am zis eu. Şi s-ar putea să reuşim chiar să ucidem un Epic pe parcursul acţiunii. Refractionary are şi ea destul sânge pe mâini. Luna trecută, cineva i-a luat faţa în trafic. Ea a creat o iluzie ca şi cum drumul ar fi cotit şi l-a făcut pe cel care o jignise să iasă de pe carosabil şi să se izbească de o clădire. Şase morţi. Erau şi copii în maşină.

Epicii dădeau dovadă de o evidentă – ba chiar incredibilă – lipsă a oricărei urme de conştiinţă sau de simţ moral. La nivel filosofic, problema asta îi preocupa pe anumiţi oameni – teoreticieni, savanţi. Aceştia se minunau de totala neomenie manifestată de Epici. Oare Epicii ucideau pentru că, dintr-un motiv sau altul, Calamity alesese numai oameni groaznici care să capete puteri? Sau ucideau pentru că o putere atât de uimitoare putea deforma o persoană, făcând-o iresponsabilă?

Nu ajunseseră la o concluzie clară, dar mie nici că-mi păsa. Nu eram savant. Da, făceam cercetări, dar la fel făcea şi un împătimit al sporturilor care îşi urmărea echipa preferată. Nu-mi păsa de ce făceau Epicii ceea ce făceau, la fel cum un fan al baseball-ului nu se sinchiseşte de procesele fizice care au loc când bâta loveşte mingea.

Un singur lucru conta: Epicii nu dădeau doi bani pe viaţa oamenilor de rând. În mintea lor, uciderea brutală a vinovatului era o pedeapsă potrivită până şi pentru cele mai mărunte infracţiuni.

— Profu’ nu ne-a dat aprobare să atacăm un Epic, a zis Megan. Nu e în conformitate cu procedurile.

Cody a chicotit.

— Să omori un Epic e mereu în conformitate cu procedurile, fătucă. Doar că n-ai fost tu cu noi de suficientă vreme ca să pricepi.

— Am o grenadă fumigenă în camera mea, am zis eu.

— Ce? a întrebat Megan. De unde?

— Am crescut lucrând la fabrica de muniţie, am zis eu. Fabricam în general puşti şi pistoale, dar colaboram şi cu alte fabrici. Câteodată mai culegeam ceva bun-bun din grămada de chestii respinse de controlul calităţii.

— O fumigenă e ceva bun-bun? a întrebat Cody.

M-am încruntat nedumerit. Ce voia să spună? Sigur că era! Cine n-ar fi vrut o fumigenă dacă i s-ar fi oferit una? Megan în schimb aproape că a zâmbit. Ea înţelegea.

„Fato, nu te înţeleg”, mi-am zis în sinea mea. Umbla cu explozibili ascunşi sub tricou şi era un ţintaş excelent, dar când venea vorba să omoare un Epic îşi făcea probleme din cauza procedurilor? De îndată ce m-a surprins privind-o, expresia ei a devenit din nou rece şi distantă.

O jignisem cu ceva?

— Dacă reuşim să punem mâna pe fumigena aia, pot s-o folosesc ca să neutralizez puterile lui Refractionary, am zis eu. Îi place să stea în apropierea echipelor sale. Dacă îi putem atrage pe soldaţi într-un spaţiu închis, ea probabil că îi va urma. Pot să lansez grenada şi s-o împuşc când fumul o va face să apară.

— Nu-i rău, a zis Cody. Dar cum să facem asta şi să luăm şi notiţele tale?

— Floare la ureche, am zis eu, înmânându-i cam fără chef puşca mea lui Megan.

Aveam mai multe şanse să-i duc de nas dacă nu eram înarmat.

— Le oferim ceea ce aşteaptă. Pe mine.

10

Am traversat strada către apartamentul meu, cu mâinile în buzunarele jachetei, jucându-mă cu rola de bandă adezivă pentru uz industrial pe care o păstram de obicei înăuntru. Celor doi nu le plăcuse planul meu, dar nu avuseseră nicio idee mai bună. Speram că vor fi capabili să-şi joace rolurile.

Mă simţeam complet gol fără puşca mea. Aveam în cameră două pistoale, dar un om nu e cu adevărat periculos decât dacă are o puşcă. Sau, mă rog, nu-i din cale-afară de periculos. Întotdeauna când nimeream ceva cu pistolul mi se părea că o făcusem din întâmplare.

„Megan a reuşit”, mi-am zis. „Nu numai că a nimerit, dar a nimerit un Super Epic în mijlocul unui salt, trăgând cu două arme deodată, dintre care cu una lipită de şold.”

Pe parcursul luptei noastre cu Fortuity ea manifestase nişte emoţii. Pasiune, mânie, enervare. Cele din urmă direcţionate către mine, dar măcar existaseră. Şi apoi, preţ de câteva clipe după ce el fusese ucis... Între noi fusese o conexiune. Mulţumire şi o apreciere la adresa mea care se manifestase când îmi luase partea în faţa Profului.

Acum dispăruseră. Ce însemna asta?

M-am oprit la marginea terenului de joacă. Chiar mă gândeam la o fată în momentul ăsta? Eram la numai cinci paşi de locul unde se ascundea un grup de membri ai Forţelor de Ordine, care probabil îşi aţinteau asupra mea armele lor automate sau pe bază de energie.

„Idiotule”, mi-am zis urcând scara de metal înspre apartamentul meu. Aveau de gând să vadă dacă nu o să scot ceva incriminator înainte să mă înhaţe. Sau cel puţin aşa speram.

Să urc scările astfel, cu spatele la duşman, era o tortură. Aşa că am făcut ce făceam ori de câte ori îmi era frică. M-am gândit la tata prăbuşindu-se, sângerând rezemat de stâlpul din holul distrus al băncii, în timp ce eu mă ascundeam. Nu-l ajutasem.

N-aveam să mai fiu niciodată atât de laş.

Am ajuns la uşa apartamentului şi mi-am făcut de lucru cu cheile. Am auzit un scrâşnet îndepărtat, dar m-am prefăcut că nu-l observ. Era probabil lunetistul din vârful echipamentului de joacă, schimbându-şi poziţia ca să mă ia la ochi. Da, din acest unghi vedeam clar. Construcţia era suficient de înaltă pentru ca lunetistul să poată trage prin uşa apartamentului.

Am intrat în unica mea cameră. Fără holuri sau dependinţe, o simplă gaură tăiată în oţel, ca majoritatea locuinţelor din subteran. N-aveam eu baie sau apă curentă, dar tot locuiam în condiţii satisfăcătoare, judecând după standardele subteranului. O cameră întreagă pentru o singură persoană?

O ţineam în dezordine. Nişte castroane de unică folosinţă în care fuseseră tăiţei stăteau îngrămădite lângă uşă, răspândind miros de condimente. Pe podea erau împrăştiate haine. Pe masă se afla o găleată cu apă veche de două zile şi nişte tacâmuri murdare şi zgâriate stăteau grămadă lângă ea.

Nu le foloseam ca să mănânc. Erau de ochii lumii. La fel şi hainele: nu le purtam niciodată. Adevăratele mele haine – pentru ţinute rezistente, întotdeauna curate şi spălate – stăteau împăturite într-un cufăr aflat lângă salteaua mea întinsă pe podea. Dezordinea din încăpere era intenţionată. De fapt chiar mă enerva: mie-mi plăcea ordinea.

Descoperisem că dezordinea îi făcea pe oameni să fie neatenţi. Dacă proprietăreasa mea şi-ar fi băgat nasul pe aici, ar fi găsit ceea ce se aştepta să găsească. Un adolescent abia ajuns la majorat care îşi cheltuia câştigurile ducând un trai uşor timp de un an, înainte ca responsabilităţile să-l copleşească. Nu ar fi cotrobăit după ascunzători secrete.

M-am grăbit către cufăr. L-am descuiat şi mi-am scos rucsacul, în care deja se aflau un schimb de haine, încălţări de rezervă, nişte raţii uscate şi doi litri de apă. Într-un buzunar lateral era un pistol, iar în cel de pe partea opusă se afla fumigena.

M-am apropiat de saltea şi am desfăcut fermoarul husei. Înăuntru se afla viaţa mea. Zeci de dosare pline cu tăieturi din ziare şi crâmpeie de informaţii. Opt agende conţinând ideile şi descoperirile mele. Una şi mai mare, cu indexurile.

Poate c-ar fi trebuit să le iau pe toate cu mine când mă dusesem să urmăresc atacul asupra lui Fortuity. În fond, sperasem că o să plec împreună cu Răzbunătorii. Mă gândisem la asta, dar în final decisesem că n-ar fi fost înţelept. În primul rând, erau prea multe. Puteam să le car pe toate la o adică, dar m-ar fi încetinit.

Şi erau prea preţioase. Cercetarea aceasta era cel mai valoros lucru din viaţa mea. Fusesem cât pe ce să fiu ucis în timp ce adunam unele dintre aceste informaţii, spionându-i pe Epici, punând întrebări care nu trebuiau puse, plătind informatori dubioşi. Eram mândru de ea, ca să nu mai spun că mă şi temeam de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla. Crezusem că va fi mai în siguranţă aici.

Afară, palierul metalic al scării s-a zgâlţâit sub impactul unor cizme. M-am uitat peste umăr şi am văzut priveliştea cea mai temută în lumea subterană: membri ai Forţelor de Ordine în echipament complet de luptă. Stăteau pe palier cu armele automate în mâini, cu capetele acoperite de căşti negre, aerodinamice, cu armura militară protejându-le piepturile, genunchii şi braţele. Erau trei.

Căştile lor aveau viziere întunecate lăsate pe ochi, expunându-le gurile şi bărbiile. Vizierele le asigurau vedere nocturnă şi emanau o vagă strălucire verzuie cu un straniu model fumuriu care se învolbura şi unduia pe întreaga lor suprafaţă. Efectul era hipnotic, ăsta fiind şi scopul din câte se spunea.

Am făcut ochii mari, încordându-mă, şi zău că n-a fost nevoie să mă prefac.

— Mâinile pe cap, mi-a zis conducătorul grupului, sprijinindu-şi puşca de şold şi îndreptând-o spre mine. În genunchi, supusule.

Aşa le spuneau oamenilor, „supuşi”. Steelheart nu-şi pierdea vremea cu prefăcătorii prosteşti menite să demonstreze că imperiul lui era, chipurile, o republică sau vreo altă formă de guvernământ. Nu le spunea oamenilor „cetăţeni” sau „tovarăşi”. Ei erau supuşi ai imperiului. Şi cu asta basta.

Mi-am ridicat mâinile în grabă.

— N-am făcut nimic, m-am văicărit eu. M-am dus numai să mă uit!

— MÂINILE SUS ŞI ÎN GENUNCHI! s-a răstit ofiţerul.

M-am conformat.

Au intrat în încăpere lăsând uşa deschisă, pentru ca lunetistul lor să poată vedea în interior. Din câte citisem, aceştia trei erau parte dintr-o echipă de cinci persoane numită un Nucleu. Trei soldaţi de rând, un specialist – în acest caz un lunetist – şi un Epic minor. Steelheart avea vreo cincizeci asemenea Nuclee.

Aproape tot efectivul Forţelor de Ordine consta din echipe pentru operaţiuni speciale. Dacă trebuia dusă vreo bătălie la scară largă, ceva din cale-afară de periculos, Steelheart, Nightwielder, Firefight sau poate Conflux – care era şeful Forţelor de Ordine – se ocupau personal de ea. Forţele de Ordine erau folosite pentru problemele mai mărunte din oraş, cele cu care Steelheart nu voia să-şi bată capul. Într-un fel, el nu avea nevoie de Forţele de Ordine.

Acestea erau echivalentul băieţilor care parcau maşinile, aşa cum şi i-ar fi imaginat un dictator cu tendinţe criminale.

Unul dintre cei trei soldaţi stătea cu ochii pe mine, în timp ce ceilalţi îmi răscoleau conţinutul saltelei. „E şi ea înăuntru?” m-am întrebat. „Invizibilă, ascunsă pe undeva?” Instinctele mele şi tot ce-mi aminteam din cercetările despre ea îmi spuneau că trebuia să se afle prin apropiere.

Nu puteam decât să sper că era în încăpere. Însă nu puteam acţiona până ce Cody şi Megan nu îşi îndeplineau rolul pe care-l aveau în planul meu, aşa că am aşteptat, încordat, să treacă la fapte.

Cei doi soldaţi au scos agendele şi dosarele dintre cele două bucăţi de spumă poliuretanică ce alcătuiau salteaua. Unul a frunzărit notiţele.

— Domnule, astea-s informaţii despre Epici, a zis el.

— Am crezut c-o să-l văd pe Fortuity luptându-se cu un alt Epic, am zis eu, privind în podea. Când mi-am dat seama că se petrecea ceva îngrozitor am vrut să fug. Mă dusesem numai ca să văd ce se întâmplă, înţelegeţi?

Ofiţerul a început să se uite prin agende. Soldatul care mă supraveghea părea cumva stânjenit. Se tot uita când la mine, când la ceilalţi.

Am aşteptat, cu inima bubuindu-mi în piept. Megan şi Cody urmau să atace în curând. Trebuia să fiu pe fază.

— Ai dat de belea, supusule, mi-a zis ofiţerul, aruncând una dintre agendele mele pe podea. A murit un Epic, şi încă unul important.

— N-am avut de-a face cu asta, am zis. Jur. Eu...

— Da-da, a zis ofiţerul, făcându-i semn unuia dintre soldaţi: Adună astea!

— Domnule, a zis soldatul care mă supraveghea. Probabil că spune adevărul.

Am şovăit. Vocea aia...

— Roy? am exclamat şocat.

Ajunsese la majorat cu doi ani înaintea mea... şi după aceea se alăturase Forţelor de Ordine.

Ofiţerul s-a uitat din nou la mine.

— Îl cunoşti pe acest supus?

— Da, a zis Roy fără să pară prea încântat.

Era înalt şi roşcat, îmi plăcuse de el. Fusese adjunct la Fabrică, poziţie pe care Martha o oferea băieţilor mai mari. Rolul lor era să împiedice hărţuirea lucrătorilor mai tineri sau mai slabi. Roy îşi făcuse treaba bine.

— Şi n-ai zis nimic? a întrebat ofiţerul cu asprime în glas.

— Eu... Îmi pare rău, domnule. Ar fi trebuit s-o fac. Întotdeauna a fost fascinat de Epici. L-am văzut traversând jumătate din oraş pe jos şi aşteptând în ploaie numai pentru că auzise că un nou Epic ar fi putut trece prin oraş. Dacă ar fi auzit că există şansa să-i privească pe doi dintre ei luptându-se, s-ar fi dus, chiar dacă nu era o idee prea bună.

— Sună exact a genul de persoană care nu ar trebui să umble în libertate, a zis ofiţerul. Adună astea. Fiule, spune-ne exact ce-ai văzut. Dacă faci treabă bună, s-ar putea chiar să apuci dimineaţa. Se...

Afară a răsunat o împuşcătură. Pe chipul ofiţerului s-a deschis o floare roşie, iar partea din faţă a căştii a explodat sub impactul unui glonţ.

M-am rostogolit către rucsacul meu. Cody şi Megan îşi făcuseră treaba, doborându-l discret pe lunetist şi ocupând o poziţie de unde să mă poată sprijini.

Am deschis dintr-o smucitură un buzunar al rucsacului, mi-am scos pistolul şi am tras rapid, ochind coapsa lui Roy. Gloanţele au nimerit o deschizătură din armura lui avansată, făcându-l să cadă, deşi am fost cât pe ce să ratez. Arză-le-ar scânteile de pistoale!

Celălalt soldat s-a prăbuşit ca urmare a unui glonţ bine plasat de-al lui Cody, instalat probabil în interiorul construcţiei de pe terenul de joacă. N-am stat să mă asigur că cel de-al treilea soldat era mort. Refractionary putea să se afle în cameră, înarmată şi gata să tragă. Am scos fumigena şi i-am smuls cuiul.

Am lăsat-o să cadă. Un jet de fum cenuşiu a izbucnit din cutia de tablă, umplând camera. Mi-am ţinut răsuflarea, cu arma pregătită. Puterile lui Refractionary aveau să fie anulate la contactul cu fumul. Am aşteptat-o să apară.

Nu s-a întâmplat nimic. Nu era înăuntru.

Înăbuşindu-mi o înjurătură şi continuând să-mi ţin răsuflarea, l-am privit pe Roy. Încerca să se mişte, strângându-şi piciorul rănit şi străduindu-se să mă prindă în vizorul puştii. Am făcut un salt prin fumul din încăpere şi i-am lovit arma cu piciorul, făcând-o să zboare cât colo. Apoi i-am scos pistolul din teaca laterală şi l-am aruncat. Niciuna dintre arme nu mi-ar fi fost de folos: fuseseră sincronizate cu mănuşile lui.

Roy avea mâna în buzunar. I-am pus pistolul la tâmplă şi i-am smucit mâna afară. Încercase să tasteze ceva pe mobil. Am armat pistolul şi el a lăsat telefonul să cadă.

— Oricum e prea târziu, David, a şuierat Roy, apoi a început să tuşească din pricina fumului. Conflux o să-şi dea seama din clipa în care n-o să mai fim online. Alte Nuclee sunt pe drum încoace. O să trimită drone de supraveghere. Probabil că sunt deja aici.

Ţinându-mi în continuare răsuflarea, i-am controlat buzunarele pantalonilor militari. Nu mai avea alte arme.

— Eşti nebun, David, mi-a zis Roy tuşind.

L-am ignorat şi am continuat să scanez camera. Trebuia să reîncep să respir şi fumul era din ce în ce mai dens.

Unde era Refractionary? Pe palier poate. Am expediat fumigena afară dintr-un şut, sperând că se afla acolo.

Nimic. Fie nu-i nimerisem slăbiciunea, fie hotărâse să nu se alăture echipei sale când aceasta venise să mă captureze.

Dacă se furişa către Megan sau Cody? Ei nici n-ar fi ştiut că se apropie.

Mi-am coborât privirea. Mobilul lui Roy!

„Merită încercat.”

Am înhăţat telefonul şi am deschis agenda. Refractionary era trecută în listă cu numele ei de Epic. Majoritatea Epicilor le preferă pe-astea.

Am apelat.

Aproape imediat, dinspre terenul de joacă a răsunat o împuşcătură.

Nu mai puteam să-mi ţin răsuflarea. M-am repezit afară, mergând aplecat şi am expediat cu un şut grenada aflată pe palier. Am coborât scările şi am luat o gură zdravănă de aer.

Apoi am examinat terenul de joacă cu ochi înlăcrimaţi. Cody era îngenuncheat în vârful construcţiei, cu puşca la umăr. La baza turnului stătea Megan, cu pistolul în mână, iar la picioarele ei se afla un trup în veşminte negre şi galbene. Refractionary.

Megan a tras din nou, doar ca să fie sigură, dar femeia era în mod evident moartă.

Încă un Epic fusese eliminat.

11

Prima mea mişcare a fost să revin înăuntru şi să arunc afară din încăpere puşca lui Roy, către care acesta începuse să se târască. Apoi i-am verificat pe ceilalţi doi soldaţi, unul era mort. Celălalt avea puls, dar slab, şi mi-era clar că nu avea să se trezească în viitorul apropiat.

Trebuia să mă mişc repede. Am tras agendele afară din saltea şi le-am îndesat în rucsac. Şase agende groase şi un index pot să umfle bine de tot un rucsac. Am stat un moment pe gânduri, apoi am scos afară încălţămintea de rezervă, încălţări noi îmi puteam cumpăra, dar agendele astea nu le puteam înlocui.

Aşa au încăput în rucsac şi ultimele două şi am strecurat alături de ele dosarele despre Steelheart, Nightwielder şi Firefight. După o clipă l-am adăugat si pe cel despre Conflux. Era cel mai subţire. Nu se ştiau prea multe despre Super Epicul misterios care conducea Forţele de Ordine.

Roy continua să tuşească, deşi fumul se împrăştiase. Şi-a scos casca. Era de domeniul suprarealismului să văd faţa aceea familiară – una pe care o cunoşteam de ani de zile – purtând uniforma duşmanului. Nu fuseserăm prieteni, eu unul nu aveam aşa ceva, dar îl admirasem.

— Lucrezi cu Răzbunătorii, a zis Roy.

Trebuia să încerc să-l pun pe o pistă falsă, să-l fac să creadă că lucram pentru altcineva.

— Ce?! am zis străduindu-mă să par cât mai uluit.

— Nu încerca să negi, David. E evident. Toţi ştiu că Răzbunătorii l-au atacat pe Fortuity.

Am îngenuncheat alături de el cu rucsacul pe umăr.

— Uite ce-i, Roy, nu-i lăsa să te vindece, OK? Ştiu că Forţele de Ordine au Epici capabili de-aşa ceva. Nu-i lăsa, dacă poţi.

— Ce? De ce...

— În perioada următoare e mai bine să fii bolnav, Roy, i-am zis încet, dar cu patimă. O să aibă loc un transfer de putere în Newcago. Limelight vine după Steelheart.

— Limelight? a zis Roy. Cine naiba-i ăsta?

M-am apropiat de locul unde zăceau celelalte dosare ale mele şi, fără tragere de inimă, am scos o canistră de butan din cufăr şi am turnat-o pe pat.

— Lucrezi pentru un Epic? a şoptit Roy. Chiar crezi că îl poate înfrânge cineva pe Steelheart? Dar-ar scânteile, David! Câţi rivali şi-a ucis?

— Acum e altceva, i-am zis eu, scoţând nişte chibrituri. Limelight e altceva.

Am aprins chibritul.

Nu puteam să iau restul dosarelor. Erau materiale din care mă documentasem, fapte şi articole din care strânsesem informaţiile din agendele mele. Aş fi vrut să le iau cu mine, dar nu mai era loc în rucsac.

Am aruncat chibritul. Patul a luat foc.

— Unul dintre prietenii tăi s-ar putea să mai fie în viaţă, i-am zis lui Roy, făcând semn către cei doi membri ai Forţelor de Ordine care zăceau pe podea.

Conducătorul echipei fusese împuşcat în cap, dar celălalt fusese lovit în coaste.

— Scoate-l de-aici. Şi apoi ţine-te departe, Roy. Urmează zile periculoase.

Mi-am pus rucsacul pe umăr şi am ieşit în grabă, năpustindu-mă pe scări. La jumătatea treptelor am întâlnit-o pe Megan.

— Planul tău a dat chix, a zis ea încet.

— A mers destul de bine, i-am răspuns eu. A murit un Epic.

— Numai pentru că şi-a lăsat mobilul pe vibraţii, a zis Megan, coborând zorită treptele alături de mine. Dacă n-ar fi fost neglijentă...

— Am avut noroc, am fost eu de acord. Dar tot se cheamă c-am câştigat.

Telefoanele mobile erau parte din viaţa de zi cu zi. Or fi trăit oamenii în găuri, dar toată lumea avea câte un mobil pentru distracţie.

Ne-am întâlnit cu Cody la baza turnului de pe terenul de joacă, lângă cadavrul lui Refractionary. El mi-a restituit puşca.

— Flăcăule, a fost grozav, mi-a zis el.

Am clipit dezorientat. Mă aşteptasem la o nouă săpuneală, ca aceea primită de la Megan.

— Profu’ o să fie invidios că n-a venit el însuşi, a continuat Cody punându-şi puşca pe umăr. Tu ai fost ăl de-a sunat-o?

— Da.

— Grozav, a repetat Cody bătându-mă pe spate.

Megan nu părea nici pe departe la fel de încântată. I-a aruncat lui Cody o privire tăioasă şi s-a întins să-mi ia rucsacul. M-am împotrivit.

— Ai nevoie de două mâini pentru puşca aia, a zis ea desprinzându-mi-l de pe braţ şi aşezându-şi-l pe umăr. Hai să ne urnim. Forţele de Ordine o să...

S-a oprit la vederea lui Roy, care se chinuia să-l târască pe celălalt membru al Forţelor de Ordine din camera în flăcări pe palier.

M-am simţit vinovat, dar nu pentru multă vreme. Elicoptere zumzăiau deasupra, în curând avea să primească ajutor. Am traversat parcul în grabă, îndreptându-ne spre tunelele care duceau în adâncul subteranului.

— I-ai lăsat în viaţă? m-a întrebat Megan în timp ce fugeam.

— Ne sunt mai utili aşa, am zis. I-am pus pe o pistă falsă. Am minţit că aş lucra pentru un Epic care vrea să-l provoace pe Steelheart. Sper că asta o să-i împiedice să îi caute pe Răzbunători.

Am ezitat.

— În plus, nu ei sunt duşmanii noştri.

— Ba sigur că sunt, s-a răstit ea.

— Ba nu, a zis Cody alergând alături de ea. Are dreptate, măi fată. Nu-s. Or fi lucrând pentru duşman, dar nu-s decât nişte oameni obişnuiţi. Fac şi ei ce pot ca să supravieţuiască.

— Nu putem să gândim aşa, a zis ea în timp ce ajungeam în dreptul unui tunel ce se ramifica. Mi-a aruncat o privire rece, dispreţuitoare. Nu putem să le arătăm milă. Ei nu s-ar purta milos cu noi.

— Nu putem să devenim la fel ca ei, fătucă, a zis Cody clătinând din cap. Să-l asculţi pe Prof când o mai vorbi despre asta. Dacă trebuie să facem ce fac Epicii ca să reuşim să-i înfrângem, atunci nu merită.

— L-am ascultat, a zis ea continuând să mă privească. Nu din cauza lui îmi fac griji, îmi fac griji din cauza lui Genunchi ăsta.

— O să împuşc un membru al Forţelor de Ordine dac-o să trebuiască, am zis înfruntându-i privirea. Dar n-o să mă las distras apucându-mă să-i vânez. Am un scop în viaţă. Să-l văd pe Steelheart mort. Asta-i tot ce contează.

— Hm, a făcut ea întorcându-mi spatele. Ăsta nu-i un răspuns.

— Hai să ne vedem de drum, a zis Cody indicându-mi o scară ce ducea către nişte tuneluri aflate mai în adâncime.

— E om de ştiinţă, flăcăule, mi-a explicat Cody în timp ce străbăteam coridoarele înguste ale catacombelor de oţel. I-a studiat pe Epici încă din primele zile şi a creat nişte dispozitive remarcabile bazate pe ceea ce a aflat despre ei. De-aia îi spune toată lumea Profu’ în loc să-i zică pe nume.

Am încuviinţat îngândurat. Acum că eram în adâncuri, Cody se relaxase. Megan încă mai era încordată. Mergea înaintea noastră, ţinând în mână mobilul pe care-l folosea ca să-i transmită Profului un raport despre misiune. Cody îşi activase lanterna telefonului şi şi-l agăţase de buzunarul de la piept al jachetei lui de camuflaj. Eu scosesem cardul de reţea dintr-al meu, o idee bună, a spus el, până când aveau Abraham sau Tia timp să se ocupe de el.

Am descoperit că nu aveau încredere nici măcar în Atelierele Knighthawk. De obicei Răzbunătorii nu foloseau reţeaua comună. Îşi uneau mobilele conectate doar între ele, iar transmisiunile lor erau încriptate la ambele capete. Până când căpătăm şi eu o codare puteam să-mi folosesc mobilul doar pe post de cameră de filmat sau de lanternă.

Cody păşea relaxat, purtându-şi puşca pe umăr, cu un braţ petrecut pe după ea şi atârnându-i. Odată cu moartea lui Refractionary păream să-i fi câştigat aprobarea.

— Deci unde a lucrat? am întrebat, dornic să aflu informaţii despre Prof.

Pe seama Răzbunătorilor circulau tot soiul de zvonuri, dar se cunoşteau puţine fapte concrete.

— Nu ştiu, a recunoscut Cody. Nimeni nu ştie sigur care e trecutul Profului, deşi probabil că Tia are ea o idee. Dar nu vorbeşte despre asta. Abe şi cu mine am pus un pariu cu privire la locul de muncă de dinainte al Profului. Eu sunt destul de sigur că a lucrat la vreo organizaţie guvernamentală secretă.

— Pe bune? am întrebat.

— Sigur, a zis Cody. N-aş fi surprins dacă ar fi taman cea care a provocat apariţia lui Calamity.

Asta era una dintre teorii: că Statele Unite – sau, după alţii, Uniunea Europeană – îl crease cumva pe Calamity încercând să pună bazele unui proiect de creare a unui supraom. După părerea mea, ipoteza asta era cam trasă de păr. Întotdeauna fusesem convins că de fapt Calamity era un soi de cometă care devenise prizoniera gravitaţiei Pământului, dar nu ştiam dacă aşa ceva era posibil din punct de vedere ştiinţific. Poate că era un satelit. Asta s-ar fi potrivit cu teoria lui Cody.

Nu era singurul care credea că totul mirosea a conspiraţie. Erau o grămadă de chestii despre Epici care nu se potriveau.

— Opa, ai expresia aia, a zis Cody arătându-mă cu degetul.

— Expresia aia?

— Mătăluţă mă crezi nebun.

— Nu. Nici vorbă.

— Ba da. Nu-i nimic. Ştiu eu ce ştiu, chiar dacă Profu’ îşi dă ochii peste cap de fiecare dată când pomenesc despre asta, a zis Cody zâmbind. Dar asta-i altă poveste. Cât despre meseria Profului, cred că trebuie să fi lucrat în vreo fabrică de armament. În fond, el a creat tensorii.

— Tensorii?

— Profului nu i-ar face plăcere să ştie că vorbeşti despre asta, a zis Megan privind peste umăr. Nimeni nu l-a autorizat pe el să ştie asta, a adăugat ea privindu-mă.

— Îl autorizez eu, a zis Cody relaxat. Oricum o să-i vadă, măi fată. Şi nu-mi cita tu mie din regulile Profului.

Ea a închis gura. Avea aerul că tocmai asta fusese gata să facă.

— Tensorii? am repetat eu.

— O chestie pe care-a inventat-o Profu’, a zis Cody. Fie imediat înainte, fie imediat după ce a părăsit laboratorul. Are câteva chestii de-astea, invenţii care reprezintă principalul nostru avantaj împotriva Epicilor. Jachetele astea ale noastre sunt una dintre ele – ţin zdravăn la tăvăleală – şi tensorii sunt o altă invenţie.

— Dar ce anume sunt?

— Mănuşi, a zis Cody. Mă rog, dispozitive în formă de mănuşi. Creează vibraţii care dezintegrează obiectele solide. Funcţionează cel mai bine pe materii dense, cum ar fi piatra sau metalul sau anumite soiuri de lemn. Le transformă în pulbere, dar nu ar răni o fiinţă vie.

— Glumeşti.

În toţi anii mei de documentare nu auzisem despre o asemenea tehnologie.

— Nţ, a făcut Cody. Dar nu-s uşor de folosit. Abraham şi Tia se descurcă cel mai bine. Dar o să vezi tu. Tensorii ne permit să mergem în locuri unde nu ar trebui să ne aflăm. Unde nu se aşteaptă nimeni să fim.

— Uimitor, am zis cu mintea zbârnâindu-mi.

Răzbunătorii chiar aveau reputaţia că sunt în stare să pătrundă acolo unde nimeni nu ar fi crezut că-i posibil. Existau poveşti... Epici ucişi în propriile camere, bine păzite şi considerate sigure. Răzbunători evadaţi aproape ca prin minune.

Un dispozitiv care putea transforma piatra şi metalul în pulbere... Puteai să pătrunzi prin uşi încuiate, indiferent de dispozitivele de securitate care le protejau. Puteai să sabotezi vehicule. Poate chiar să dărâmi clădiri. Deodată unele dintre cele mai mari mistere care-i învăluiau pe Răzbunători îşi găseau explicaţie. Cum de pătrunseseră înăuntru şi îl prinseseră pe Daystorm în cursă, cum scăpaseră când Calling War aproape că-i încolţise.

Trebuiau să-şi plănuiască accesul cu şiretenie ca să nu lase găuri evidente, de natură să-i dea de gol. Însă îmi dădeam seama cum funcţiona treaba.

— Dar de ce îmi spui toate astea? l-am întrebat uimit.

— După cum am zis, flăcău, oricum o să le vezi în curând la treabă. M-am gândit că-i mai bine să fii pregătit. În plus, ştii deja atâtea despre noi, încât un lucru în plus nici nu mai contează.

— OK, am rostit eu relaxat, dându-mi seama abia apoi de tonul sumbru al vocii sale.

Lăsase un anumit lucru nespus: ştiam deja atât de multe, încât nu puteau să mă lase să plec.

Profu’ îmi oferise o ocazie să mă retrag. Eu insistasem să mă ia cu ei. În acest moment, fie îi convingeam pe deplin că nu eram o ameninţare şi mă alăturam grupului lor, fie aveau să mă lase în urmă. Mort.

Am înghiţit cu greu, simţind că mi se uscase brusc gura. „Eu am vrut-o”, mi-am zis sumbru. Ştiusem că odată ce mă alăturam lor – dacă mă alăturam lor – nu aveam să mai părăsesc organizaţia. Intram şi intrat eram.

— Deci... am zis, silindu-mă să nu stărui asupra ideii că acest bărbat – sau oricare dintre ei – ar fi putut decide într-o bună zi că trebuia să fiu împuşcat în numele binelui comun. Deci cum a născocit el mănuşile astea? Tensorii? N-am auzit niciodată de ceva asemănător.

— Epicii, a zis Cody cu vocea din nou binevoitoare. Profu’ a lăsat să-i scape asta la un moment dat. A inventat tehnologia după ce a studiat un Epic care putea face ceva similar. Tia spune că s-a întâmplat în primele zile. Înainte ca societatea să se prăbuşească, unii Epici au fost prinşi şi ţinuţi în captivitate. Nu toţi sunt suficient de puternici încât să poată evada cu uşurinţă. Mai multe laboratoare au făcut teste pe ei, încercând să înţeleagă cum le funcţionează puterile. Din acele zile provine tehnologia pentru chestii de genul tensorilor.

Până acum nu auzisem despre asta şi dintr-odată lucrurile au început să se lege. Pe vremuri, chiar înainte de venirea Calamităţii, făcuserăm mari progrese tehnologice. Arme alimentate cu energie, surse de alimentare şi baterii avansate şi chiar o nouă tehnologie pentru telefoanele mobile, acesta fiind motivul pentru care ale noastre funcţionau sub pământ şi aveau o rază mare de acoperire fără să recurgă la antene.

Sigur, multe dintre acestea se pierduseră când Epicii începuseră să preia puterea. Şi ce nu se pierduse era controlat de Epici ca Steelheart. Am încercat să-mi imaginez acei primi Epici supuşi testelor. De aceea erau cruzi atât de mulţi dintre ei? Ne purtau pică pentru testele alea?

— A participat vreunul dintre ei de bunăvoie la teste? am întrebat. Câte laboratoare se ocupau de aşa ceva?

— Nu ştiu, a zis Cody. Cred că nu prea contează.

— De ce să nu conteze?

Cody a ridicat din umeri, cu puşca la locul ei, cu lanterna mobilului luminând coridorul ca o criptă. Catacombele miroseau a praf şi umezeală.

— Tia vorbeşte tot timpul despre baza ştiinţifică a existenţei Epicilor, a zis el. Eu nu cred că pot fi explicaţi în asemenea termeni. Când vine vorba despre ei, sunt prea multe chestii care nu se petrec aşa cum spune ştiinţa că ar trebui să se petreacă. Uneori mă întreb dacă nu cumva au apărut tocmai pentru că am crezut că putem explica totul.

N-a mai trecut mult şi am ajuns. Observasem că Megan ne călăuzea folosindu-se de mobilul ei, care afişa pe ecran o hartă.

Remarcabil! O hartă a catacombelor de oţel? Nu crezusem că există aşa ceva.

— Aici, a zis Megan gesticulând către un strat gros de cabluri care atârnau ca o cortină dinaintea unui perete.

Aşa ceva era un lucru obişnuit aici, jos, unde Săpătorii lăsaseră treaba neterminată.

Cody s-a apropiat şi a lovit cu zgomot o plăcuţă aflată lângă cabluri. Câteva clipe mai târziu i-a răspuns un sunet asemănător.

— Înăuntru, Genunchi, mi-a zis el făcând semn către cabluri. Am tras aer în piept şi am înaintat, dându-le deoparte cu ţeava puştii. Dincolo de ele era un mic tunel care ducea abrupt în sus. Trebuia să mă târăsc prin el. L-am privit pe Cody peste umăr.

— Niciun pericol, mi-a promis el.

Nu-mi dădeam seama dacă mă silea să intru eu primul din cauza unei neîncrederi latente sau pentru că voia să mă vadă târându-mă. Nu părea un moment bun să mă îndoiesc de el sau să dau înapoi. Am început să mă târăsc.

Tunelul era îngust şi m-am temut că, dacă îmi puneam puşca pe spinare, aceasta s-ar fi frecat de pereţi dereglându-şi aliniamentul lunetei. Aşa că m-am târât ţinând-o în mână, ceea ce mi-a îngreunat şi mai mult înaintarea. La capătul tunelului se zărea o lumină îndepărtată, blândă, şi târâşul până la ea a durat suficient ca să mă aleg cu o durere de genunchi. O mână puternică m-a apucat de braţul stâng, ajutându-mă să ies din tunel. Era Abraham. Bărbatul cu piele întunecată se schimbase în pantaloni milităreşti şi un tricou verde, fără mâneci, care îi punea în evidenţă braţele musculoase. Mai înainte nu observasem că avea la gât un mic pandantiv de argint care îi atârna peste tricou.

Încăperea în care pătrunseseră era neaşteptat de spaţioasă. Suficient de mare pentru ca echipa să îşi poată întinde echipamentul şi câţiva saci de dormit fără să dea senzaţia de înghesuială. În cameră se mai afla o masă mare de metal care răsărise de-a dreptul din podea, la fel ca banchetele care se întindeau de-a lungul pereţilor şi scaunele din jurul mesei.

„Au săpat-o aici”, mi-am dat seama privind pereţii scobiţi. „Au construit camera asta folosind tensorii. Au cioplit mobilierul odată cu ea.”

Era impresionant. M-am dat în lături, cu gura căscată, permiţându-i lui Abraham să o ajute pe Megan să iasă din tunel, încăperea avea două ieşiri ce duceau spre alte camere, aparent mai mici. Era luminată de lămpi electrice şi pe podea erau întinse cabluri – lipite cu bandă adezivă ca să nu le iei în picioare – care coborau într-un alt tunel mic.

— Aveţi electricitate, am zis eu. De unde aveţi electricitate?

— Ne alimentăm de la o veche reţea de metrou, a zis Cody, târându-se afară din tunel. Una care a fost construită pe jumătate şi apoi uitată. Locul ăsta e în aşa fel făcut că nici măcar Steelheart nu ştie toate ascunzişurile şi fundăturile.

— Încă o dovadă că Săpătorii erau nebuni, a zis Abraham. Au conectat cablurile electrice în cele mai stranii moduri. Am descoperit încăperi complet închise, dar având becuri care stăteau aprinse de ani de zile. Repaire des fantomes[4. Sălaşul fantomelor (fr.). (n.tr.)].

— Megan mi-a zis că ai recuperat informaţiile, dar că metodele tale au fost... neconvenţionale, mi s-a adresat Profu’, ivindu-se dintr-una din încăperile alăturate.

Bărbatul mai vârstnic, dar în putere purta în continuare halatul lui negru.

— Da, pe toţi dracii, a zis Cody punându-şi puşca pe umăr.

Profu’ a pufnit.

— Bine, păi înainte să mă hotărăsc dacă e cazul sau nu să ţip la tine, hai să vedem ce-ai recuperat.

S-a întins să ia rucsacul din mâna lui Megan.

— De fapt, am zis eu păşind către el, pot să...

— Fiule, ia loc cât timp mă uit eu peste astea, a zis Profu’. Peste toate astea. După aia stăm de vorbă.

Vocea-i era calmă, dar am înţeles mesajul. M-am aşezat îngândurat la masa de oţel, iar ceilalţi s-au adunat în jurul rucsacului şi au început să scormonească prin viaţa mea.

12

— Uau, a zis Cody. Flăcăule, sincer acum, eu am crezut că exagerai. Dar chiar că eşti un tocilar în toată regula!

Aşezat în continuare pe scaunul meu, am roşit. Deschiseseră dosarele pe care le adusesem cu mine şi le răspândiseră conţinutul pe masă, apoi trecuseră la agendele mele, împărţindu-le între ei şi studiindu-le. În cele din urmă, Cody şi-a pierdut interesul şi a venit să se aşeze lângă mine, cu spatele la masă şi cu coatele proptite pe ea.

— Aveam o treabă, i-am zis. M-am decis s-o fac cum se cuvine.

— Chiar e impresionant, a zis Tia.

Stătea pe podea, cu picioarele încrucişate. Se schimbase în blugi, dar purta aceeaşi bluză şi acelaşi sacou, iar părul ei scurt şi roşcat era în continuare perfect coafat. A ridicat una dintre agendele mele.

— Organizarea materialului este rudimentară şi nu foloseşte clasificările standard, a zis ea. Dar materialul e foarte vast.

— Există clasificări standard? am întrebat.

— Există câteva sisteme diferite, a zis ea. S-ar părea că ai aici câţiva termeni folosiţi de mai multe sisteme, cum ar fi cel de Super Epic, deşi eu personal prefer sistemul pe niveluri. În alte locuri ai venit cu chestii interesante, îmi plac anumite părţi din terminologia ta, cum ar fi „invincibilitatea de prim ordin”.

— Mulţumesc, am zis, deşi mă simţeam puţin cam jenat.

Sigur că existau diverse moduri de a-i clasifica pe Epici. Nu avusesem parte de educaţia – sau de resursele – care să-mi permită să aflu asemenea lucruri, aşa că inventasem propria mea clasificare.

Era surprinzător cât de uşor fusese. Existau şi aberaţii, fireşte, Epici bizari cu puteri care nu se încadrau în niciuna dintre clasificări, dar un număr surprinzător de mare prezenta similitudini. Existau întotdeauna neajunsuri individuale, cum ar fi scânteierea iluziilor lui Refractionary. Abilităţile de bază, însă, erau adesea foarte asemănătoare.

— Explică-mi asta, a zis Tia, ridicând o altă agendă.

Şovăitor, m-am lăsat să alunec de pe scaun şi m-am aşezat alături de ea pe podea. Mi-a indicat un simbol pe care îl desenasem la sfârşitul unei note despre un Epic pe nume Strongtower.

— E semnul cu care-l desemnez pe Steelheart, am zis. Strongtower are o abilitate foarte asemănătoare cu a lui Steelheart. Pe Epicii de acest soi îi urmăresc cu mare atenţie. Dacă sunt ucişi sau dacă manifestă limitări ale puterii lor, vreau să ştiu.

Tia a încuviinţat.

— De ce nu i-ai pus la grămadă pe iluzionişti cu manipulatorii de fotoni?

— Îmi place să-i grupez pe baza limitărilor lor, am zis, luând indexul şi răsfoindu-l ca să-i arăt o pagină anume.

Epicii cu puterea de a crea iluzii se încadrau în două categorii. Unii chiar provocau schimbări în comportamentul luminii, construind iluzii cu ajutorul fotonilor. Alţii creau iluzii afectând creierele celor din preajmă. De fapt creau halucinaţii, nu adevărate iluzii optice.

— Uite, am zis, arătându-i. Cei care creează iluzii mentale au tendinţa să aibă limitările pe care le au toţi ceilalţi mentalişti: cei cu puteri hipnotice sau cei care pot controla mintea. Iluzioniştii care pot altera lumina funcţionează altfel. Sunt mai apropiaţi de Epicii capabili să manipuleze electricitatea.

Cody a fluierat uşor. Scosese un bidonaş şi-l ţinea într-o mână, rezemat în continuare cu spatele de masă.

— Flăcăule, cred că trebuie să avem o discuţie despre timpul tău liber şi cum anume l-ai putea folosi mai bine.

— Mai bine decât făcând cercetări ca să afle cum să omoare Epici? a întrebat Tia, ridicând dintr-o sprânceană.

— Sigur, a zis Cody, luând o înghiţitură din bidonaş. Gândeşte-te ce ar putea face dacă l-aş pune să organizeze toate barurile din oraş în funcţie de mărcile de bere.

— Te rog frumos, a zis Tia cu răceală, dând pagina uneia dintre agendele mele.

— Abraham, a zis Cody. Întreabă-mă de ce e aşa o tragedie faptul că tânărul David şi-a petrecut atâta timp cu agendele astea.

— De ce e aşa o tragedie că băiatul a făcut aceste cercetări? a întrebat Abraham, continuând să-si cureţe arma.

— E o întrebare cum nu se poate mai pertinentă, a zis Cody. Îţi mulţumesc mult că ai pus-o.

— Cu plăcere.

— Şi oricum, a zis Cody, ridicând bidonaşul, de ce îţi doreşti atât de tare să-i omori pe Epici?

— Ca să mă răzbun, am zis. Steelheart mi-a ucis tatăl. Vreau...

— Da, da, mi-a tăiat-o Cody. Vrei să-l vezi sângerând din nou şi aşa mai departe. Foarte frumos devotamentul tău familial. Dar ascultă la mine, asta nu-i de ajuns. Simţi pasiunea de a ucide, dar trebuie să-ţi descoperi şi o pasiune pentru care să trăieşti. Cel puţin asta-i părerea mea.

N-am ştiut ce să-i răspund. Pasiunea mea era să-l studiez pe Steelheart şi să aflu cât mai multe despre ceilalţi Epici, ca să descopăr o metodă de a-l omorî. Dacă era să-mi aflu locul, care putea fi acesta dacă nu în rândul Răzbunătorilor? Nu asta era munca lor de o viaţă?

— Cody, a zis Profu’, de ce nu termini tu lucrul la cea de-a treia cameră?

— Sigur, Profu’, a zis lunetistul, strângând dopul bidonaşului său.

Apoi a părăsit încăperea cu paşi vioi.

— Nu-l lua prea în serios pe Cody, fiule, a zis Profu’, punând una dintre agendele mele înapoi în teanc. La fel ne spune şi nouă. Este îngrijorat că o să ne concentrăm atât de tare asupra uciderii Epicilor încât o să uităm să ne trăim vieţile.

— S-ar putea să aibă dreptate, am zis. Eu... nu prea am avut cine ştie ce viaţă în afară de asta.

— Ceea ce facem noi nu are legătură cu viaţa, a zis Profu’. Meseria noastră este să ucidem, îi lăsăm pe oamenii obişnuiţi să-şi trăiască ei vieţile, să-şi afle bucuria în ele, să savureze apusurile şi ninsorile. Treaba noastră este să facem în aşa fel încât ei să aibă parte de toate astea.

Îmi aminteam cum fusese lumea de dinainte. În fond trecuseră numai zece ani. Numai că este greu să-ţi aminteşti o lume unde soarele străluceşte când toată ziua nu vezi decât întunericul. Să-mi amintesc acele vremuri... era ca şi cum aş fi încercat să-mi amintesc trăsăturile tatei. Treptat uiţi genul ăsta de lucruri.

— Jonathan, i-a zis Abraham Profului, montând la loc ţeava armei, te-ai gândit la chestiile pe care le-a zis băiatul ăsta?

— Nu-s băiat, am zis eu.

Toată lumea s-a uitat la mine. Până şi Megan, din locul ei de lângă intrare.

— Vreau doar să se ia act de asta, am zis, simţindu-mă deodată stânjenit. Adică am optsprezece ani. Am ajuns la majorat. Nu mai sunt copil.

Profu’ mi-a aruncat o privire. Apoi, spre surprinderea mea, a încuviinţat.

— Vârsta n-are a face, dar ne-ai ajutat să ucidem doi Epici şi pentru mine asta e suficient. Ar trebui să fie pentru toţi.

— Foarte bine, a zis Abraham cu blândeţe. Dar, Profule, am mai discutat despre asta: omorând Epici ca Fortuity oare chiar realizăm ceva?

— Ne opunem, a zis Megan. Suntem singurii care facem asta. E important.

— Şi totuşi ne temem să ne luptăm cu cei mai puternici dintre ei, a zis Abraham, adăugând o nouă piesă mitralierei lui. Şi astfel tiranii continuă să domnească. Atâta vreme cât ei nu se prăbuşesc, ceilalţi nu se vor teme cu adevărat de noi. O să le fie frică de Steelheart, de Obliteration şi de Night’s Sorrow. Dacă noi nu înfruntăm asemenea făpturi, cum putem spera că într-o bună zi li se vor împotrivi şi alţii?

În încăperea cu pereţi de oţel s-a aşternut tăcerea, iar eu mi-am ţinut răsuflarea. Cuvintele erau aproape aceleaşi pe care le rostisem şi eu mai devreme, dar venind din partea lui Abraham, cu vocea lui blândă şi cu accentul ei vag, păreau să aibă mai mare greutate.

Profu’ s-a întors către Tia.

Ea a ridicat o fotografie.

— Asta chiar e Nightwielder? m-a întrebat ea. Eşti sigur? Fotografia era unul dintre bunurile mele cele mai de preţ, o

imagine a lui Nightwielder alături de Steelheart în Ziua Anexării, chiar înainte ca bezna lui să acopere oraşul. Din câte ştiam, era ceva unic şi-mi fusese vândută de un puşti al cărui tată făcuse poza cu un vechi aparat polaroid.

În mod normal, Nightwielder era translucid, acorporal. Putea să treacă prin obiecte şi putea controla întunericul, îşi făcea adesea apariţia în oraş, dar numai în forma sa acorporală. Această fotografie îl înfăţişa în carne şi oase, purtând un costum negru, elegant, şi o pălărie. Avea trăsături asiatice şi părul negru, lung până la umeri. Aveam şi alte poze cu el, în forma lui acorporală. Faţa era aceeaşi.

— El este, în mod evident, am zis.

— Şi poza n-a fost trucată? a întrebat Tia.

— Ăăă...

Nu puteam demonstra că nu era.

— Nu pot să garantez că nu-i trucată, deşi fiind făcută cu un polaroid, probabilitatea e mai mică. Tia, trebuie să fie corporal măcar o parte din timp. Fotografia asta e cea mai bună dovadă, dar mai am şi altele. Oameni care au simţit miros de fosfor şi au văzut trecând pe cineva care se potrivea descrierii lui.

Fosforul era unul dintre indiciile că Nightwielder îşi folosea puterile.

— Am dat peste zeci de surse care susţin toate această idee. Lumina soarelui e răspunzătoare, bănuiesc că partea ultravioletă din ea. Scăldat în această lumină, Nightwielder devine corporal.

Tia şi-a ţinut fotografia în faţa ochilor, examinând-o. Apoi a început să se uite peste notiţele mele despre Nightwielder.

— Jon, cred că trebuie să investigăm pista asta, a zis ea. Dacă avem o şansă să îl doborâm pe Steelheart...

— Avem, am zis eu. Am un plan. O să meargă.

— E o prostie, a intervenit Megan.

Stătea rezemată de perete, cu braţele încrucişate.

— E curată prostie, a continuat ea. Nici măcar nu-i cunoaştem slăbiciunea.

— O putem ghici, am replicat eu imediat. Sunt sigur. Avem indiciile necesare.

— Chiar dacă am ghici-o, oricum n-ar folosi la nimic, a zis Megan, ridicând un braţ ca să-mi stăvilească obiecţiile. Există obstacole de netrecut până să ajungi măcar în preajma lui Steelheart!

I-am înfruntat privirea, luptându-mă să-mi înăbuş mânia. Aveam senzaţia că mă contrazicea nu pentru că n-ar fi fost de acord, ci fiindcă, din cine ştie ce motiv, nu mă putea suferi.

— Eu... am început, dar Profu’ m-a întrerupt.

— Toată lumea să mă urmeze, a zis el, ridicându-se.

Eu şi Megan ne-am încruntat unul la celălalt, apoi toată lumea s-a pus în mişcare, urmându-l pe Prof în cămăruţa mai mică aflată în dreapta camerei principale. Până şi Cody s-a ivit din cea de-a treia încăpere: deloc surprinzător, ascultase discuţia. Pe mâna stângă purta o mănuşă. Palma acesteia emana o lumină verde, discretă.

— Imagerul e pregătit? a întrebat Profu’.

— Aproape, a zis Abraham. E unul dintre primele lucruri pe care le-am instalat.

Abraham a îngenuncheat pe podea lângă un dispozitiv conectat de perete prin câteva fire. L-a pornit.

Deodată, toate suprafeţele metalice din încăpere au devenit negre. Am sărit în sus. Aveam senzaţia că plutim cu toţii în întuneric.

Profu’ a ridicat o mână şi a ciocănit în perete urmând un tipar anume. Pereţii s-au transformat, oferind o imagine a oraşului văzut de cineva care ar fi stat în vârful unui bloc cu şase etaje. În întuneric scanteiau luminile sutelor de clădiri din oţel care formau Newcago. Clădirile vechi erau mai puţin armonioase; cele noi, răspândite pe suprafaţa a ceea ce fusese cândva lacul, aveau toate un aspect modern. Fuseseră construite din alte materiale, apoi transformate deliberat în metal. Din câte auzisem, se puteau face chestii interesante cu arhitectura, dacă exista opţiunea asta.

— Acesta este unul dintre cele mai avansate oraşe din lume, a zis Profu’. Condus probabil de cel mai puternic Epic din America de Nord. Dacă îl atacăm, ridicăm miza în mod dramatic şi deja ne-am întins cam cât ne ţine plapuma. Eşecul ar putea însemna sfârşitul definitiv al Răzbunătorilor. Ar putea fi un dezastru, ar putea pune capăt celei din urmă forme de rezistenţă împotriva Epicilor pe care o mai are omenirea.

— Dă-mi voie să îţi spun planul meu, am zis eu. Cred că o să te convingă.

Aveam o intuiţie. Profu’ voia de fapt să-l atacăm pe Steelheart. Dacă aş fi pledat convingător, ar fi trecut de partea mea. Profu’ s-a întors către mine, întâlnindu-mi privirea.

— Vrei să facem asta? Bine, îţi dau o şansă. Dar nu pe mine vreau să mă convingi.

Mi-a indicat-o pe Megan, care stătea lângă uşă, continuând să-şi ţină braţele încrucişate.

— Convinge-o pe ea.

13

Convinge-o pe ea. „Grozav”, mi-am zis în sinea mea. Ochii lui Megan ar fi putut săpa găuri în... mă rog, cred că în orice. Vreau să zic că în mod normal ochii nu pot săpa găuri în nimic, deci metafora funcţionează oricum, da?

Ochii lui Megan ar fi putut săpa găuri în unt. „S-o conving?” mi-am zis. „Imposibil.”

Dar nu aveam de gând să mă dau bătut înainte să încerc. M-am apropiat de peretele din metal strălucitor acoperit de imaginea oraşului Newcago.

— Imagerul ne poate arăta orice? am întrebat.

— Orice vede sau ascultă reţeaua de spionaj a oraşului, mi-a explicat Abraham, ridicându-se de lângă dispozitivul care proiecta imagini.

— Reţeaua de spionaj? am exclamat, simţindu-mă brusc inconfortabil.

M-am apropiat. Dispozitivul era remarcabil. Aveam senzaţia că ne aflam într-adevăr cu toţii pe acoperişul unei clădiri de-afară, din oraş, şi nu într-o încăpere cât o cutie. Iluzia nu era perfectă: dacă mă uitam în jur cu atenţie, vedeam colţurile încăperii unde ne aflam şi imaginea 3D nu era grozavă când lucrurile se aflau în apropiere.

Totuşi, atâta timp cât nu priveam prea îndeaproape – şi nu acordam atenţie lipsei vântului sau a mirosului oraşului chiar îmi puteam imagina că mă aflam afară. Chiar creau imaginea asta folosind reţeaua de spionaj? Reţeaua de spionaj era sistemul de supraveghere a oraşului, înfiinţat de Steelheart pentru ca Forţele de Ordine să fie la curent cu ceea ce făceau oamenii din Newcago.

— Ştiam că ne urmăreşte, dar nu-mi dădusem seama că reţeaua lui e atât de vastă, am comentat eu.

— Din fericire, am găsit metode să influenţăm ceea ce aude şi vede reţeaua, a zis Tia. Aşa că nu-ţi face griji că Steelheart ne-ar putea spiona.

Tot nu mă simţeam în largul meu, dar nu era momentul să mă gândesc la asta. M-am apropiat de marginea acoperişului şi am privit strada de dedesubt. Treceau câteva maşini şi imagerul a transmis zgomotul motoarelor lor. Am întins braţul şi mi-am apăsat palma pe perete, părând că ating ceva invizibil aflat în aer. Experienţa se anunţa dificilă.

Spre deosebire de tensori, de imageri mai auzisem: oamenii plăteau bani frumoşi ca să vizioneze filme făcute cu imagerul.

Discuţia mea cu Cody mă pusese pe gânduri. Învăţaserăm să facem asemenea lucruri studiind Epicii capabili să producă iluzii?

— Eu... am dat să încep.

— Nu, a zis Megan. Dacă trebuie să mă convingă pe mine, atunci eu conduc discuţia.

A venit lângă mine.

— Dar...

— Dă-i drumul, Megan, a zis Profu’.

Am mârâit în barbă şi m-am retras până când n-am mai avut senzaţia că eram pe punctul de a cădea în gol de la mare înălţime.

— E simplu, a zis Megan. Există o problemă foarte mare dacă vrei să-l înfrunţi pe Steelheart.

— Una? a zis Cody, rezemându-se de zid şi dând impresia că se rezema de aer. Hai să vedem: putere incredibilă, poate să lanseze rafale de energie ucigaşă din vârfurile degetelor, poate să transforme orice substanţă neînsufleţită din jurul lui în oţel, poate controla vântul şi zboară perfect... a, şi mai e şi complet impenetrabil în faţa gloanţelor, a armelor albe, a focului, a radiaţiilor, a loviturilor, sufocării şi explozibililor. Astea ar fi vreo... trei chestii, fătucă.

A ridicat patru degete în aer.

Megan a dat ochii peste cap.

— Adevărat, a zis ea, apoi s-a întors către mine. Dar niciuna dintre astea nu-i cea dintâi problemă.

— Cea dintâi problemă e să-l găseşti, a zis Profu’ încet.

Desfăcuse un scaun pliant, la fel ca Tia, şi stăteau amândoi în mijlocul acoperişului imaginar.

— Steelheart e paranoic. Ia măsuri ca nimeni să nu ştie unde se află.

— Exact, a zis Megan, ridicându-şi mâinile şi controlând imagerul cu mişcări ale degetelor mari.

Ne-am deplasat prin oraş, ale cărui clădiri treceau pe sub noi ca o ceată. M-am clătinat, simţind că mi se întoarce stomacul pe dos. Am încercat să mă sprijin de perete, dar nu eram sigur unde anume se afla, aşa că m-am împleticit în lături până am dat de el. Ne-am oprit subit, suspendaţi în aer în faţa palatului lui Steelheart.

Era o fortăreaţă sumbră din oţel anodizat care se înălţa la marginea oraşului, pe acea porţiune din lac ce fusese transformată în oţel. Se întindea în toate direcţiile, o lungă linie întunecată de metal, cu turnuri, grinzi şi pasarele. Părea o combinaţie între un vechi conac victorian, un castel medieval şi o platformă petrolieră. Din măruntaiele lui, lumini de un roşu viu izbucneau afară prin firide, iar fumul se ridica din hornuri, negru pe fundalul negru al cerului.

— Se spune că l-a construit intenţionat în aşa fel încât să dezorienteze pe toată lumea, a zis Megan. Palatul are sute de camere şi el doarme în fiecare noapte în alta şi la fel procedează şi când ia masa. Se presupune că nici personalul lui nu ştie unde se va afla de fiecare dată.

S-a întors către mine cu ostilitate.

— N-o să-l găseşti niciodată. Asta-i cea dintâi problemă.

M-am clătinat, având în continuare senzaţia că plutesc în aer, deşi ceilalţi nu păreau să aibă probleme.

— N-am putea să... am zis copleşit de greaţă, privind către Abraham.

El a chicotit şi-a gesticulat, făcându-ne să ne retragem pe acoperişul unei clădiri din apropiere. Pe el se afla un mic horn şi, când am „aterizat”, hornul s-a turtit, devenind o pată bidimensională pe podea. Nu era o hologramă. Din câte ştiam eu, nimeni nu reuşise să redea cu atâta acurateţe, prin mijloace tehnologice, puterea de a crea iluzii. Era doar o metodă foarte avansată de a folosi şase ecrane şi nişte imagini 3D.

— Bun, am zis, simţindu-mă mai stabil. Da, aia ar putea fi o problemă.

— Numai că? a întrebat Profu’.

— Numai că nu trebuie să-l găsim pe Steelheart, am zis eu. O să vină el să ne caute.

— Nu mai apare decât foarte rar în public, a spus Megan. Şi când o face e întâmplător. Cum, pe toate focurile Calamităţii, o să...

— Faultline, am zis eu.

Epicul care făcuse pământul să înghită banca în ziua aceea îngrozitoare când fusese ucis tata şi care, mai târziu, îl înfruntase pe Steelheart.

— David are dreptate, a zis Abraham. Când Faultline a încercat să preia controlul în Newcago, Steelheart chiar a ieşit din ascunzătoare ca să se lupte cu ea.

— Şi când Ides Hatred a venit aici ca să-l înfrunte, Steelheart a răspuns personal provocării, am zis eu.

— Din câte îmi amintesc, au distrus un întreg cvartal în timpul luptei, a spus Profu’.

— Pare să fi fost o petrecere pe cinste, a comentat Cody.

— Da, am zis eu.

Aveam poze de la confruntarea aceea.

— Deci tu zici că trebuie să convingem un Epic puternic să vină în Newcago şi să-l provoace, a zis Megan pe un ton inexpresiv. Atunci o să aflăm unde va fi. Pare simplu.

— Nu, nu, am zis întorcându-mă către ei, cu spatele la masa întunecată şi fumegândă care era palatul lui Steelheart. Asta-i prima parte a planului, îl facem pe Steelheart să creadă că un Epic puternic va veni să-l provoace.

— Cum putem face asta? a întrebat Cody.

— Am început deja, am explicat eu. Acum o să răspândim zvonul că Fortuity a fost ucis de agenţii unui nou Epic. Începem să atacăm şi alţi Epici, lăsând impresia că totul este opera aceluiaşi rival. Apoi îi trimitem lui Steelheart un ultimatum, spunându-i că dacă vrea să oprească uciderea subordonaţilor săi trebuie să iasă afară şi să lupte.

Şi va ieşi. Dacă suntem suficient de convingători, va ieşi. Ai zis că-i paranoic, Profule. Ai dreptate. Este. Şi în plus nu poate suporta să-i fie contestată autoritatea. Întotdeauna se ocupă personal de Epicii rivali, exact cum a procedat cu Deathpoint cu ani în urmă. Dacă e un lucru la care Răzbunătorii se pricep, acela este să ucidă Epici. Dacă doborâm destui dintre cei aflaţi în oraş, într-un interval scurt de timp, Steelheart se va simţi ameninţat. Îl putem scoate afară din bârlog, putem să ne alegem singuri locul unde să-l înfruntăm. Putem să-l facem să vină el la noi şi să intre direct în cursă.

— Asta n-o să se întâmple, a zis Megan. O să-i trimită pur şi simplu pe Firefight sau pe Nightwielder.

Firefight şi Nightwielder, doi Super Epici extraordinar de puternici, care acţionau ca bodyguarzi şi oameni de bază ai lui Steelheart. Erau aproape la fel de periculoşi ca el.

— V-am arătat care-i slăbiciunea lui Nightwielder, am zis. Radiaţiile ultraviolete din lumina soarelui. Nu ştie că i-o cunoaşte cineva. Putem să ne folosim de asta ca să-l prindem.

— N-ai demonstrat nimic, a zis Megan. Ne-ai arătat că are o slăbiciune. Dar orice Epic are una. Nu ştii dacă a lui e lumina soarelui.

— Am aruncat o privire peste sursele lui, a zis Tia. S-ar părea... că David chiar e pe o pistă bună aici.

Megan şi-a încleştat fălcile. Dacă totul se reducea la a o convinge pe ea, atunci urma să dau greş. Avea aerul că nu va fi de acord cu mine oricât de bune mi-ar fi fost argumentele.

Dar, indiferent ce zisese Profu’, nu eram convins că aveam nevoie de sprijinul ei. Văzusem cum îl priveau pe Prof ceilalţi Răzbunători. Dacă el hotăra că ideea mea era bună, ei l-ar fi urmat. Trebuia doar să sper că raţionamentul meu avea să se dovedească destul de bun pentru el, chiar dacă zisese că Megan era cea pe care trebuia să o conving.

— Firefight, a zis Megan. Cu el ce facem?

— E simplu, am zis înviorându-mă. Firefight nu-i ceea ce pare.

— Ce-nseamnă asta?

— Îmi trebuie notiţele ca să explic, am zis eu. Dar, dintre ei trei, el va fi cel mai uşor de doborât, ai cuvântul meu.

Megan a făcut o mutră jignită, de parcă ar fi enervat-o faptul că nu voiam să mă confrunt cu ea fără notiţele mele.

— În fine, a zis ea şi a gesticulat, făcând camera să se învârtă şi pe mine să mă clatin, deşi practic nu ne mişcaserăm.

M-a privit şi am întrezărit umbra unui zâmbet jucându-i pe buze. Ei, măcar ştiam un lucru care răzbătea dincolo de răceala ei: plăcerea de a mă face să fiu cât pe ce să-mi regurgitez cina.

Când încăperea a încetat să se mai învârtă, ne uitam cu toţii în sus, stând pieziş. Fiecare părticică din mine îmi spunea că ar fi trebuit să alunec de-a-ndăratelea către perete, dar ştiam că totul era numai o chestiune de perspectivă.

Exact deasupra noastră, trei elicoptere se deplasau zburând foarte jos deasupra oraşului. Erau negre şi zvelte, având fiecare câte două elice mari. Pe laturile lor era pictată cu alb emblema Forţelor de Ordine: spada şi scutul.

— Probabil că nici n-o să ajungem să ne confruntăm cu Firefight şi Nightwielder, a zis ea. Ar fi trebuit să aduc vorba mai întâi despre asta: Forţele de Ordine.

— Are dreptate, a zis Abraham. Steelheart e întotdeauna înconjurat de soldaţi ai Forţelor de Ordine.

— Atunci îi eliminăm mai întâi pe ei, am zis eu. Oricum, probabil aşa ar proceda orice Epic rival: ar neutraliza armata lui Steelheart ca să poată ataca oraşul. Asta o să ne ajute să-l convingem că suntem un Epic rival. Răzbunătorii n-ar ataca niciodată Forţele de Ordine.

— N-am face-o pentru că ar fi curată idioţenie, a zis Megan.

— Asta pare într-adevăr să ne cam depăşească posibilităţile, fiule, mi-a zis Profu’, deşi vedeam că îi captasem atenţia.

Urmărea disputa cu interes, îi plăcea ideea de a-l atrage pe Steelheart afară din bârlog. Ăsta era genul de lucru pe care Răzbunătorii chiar îl făceau: foloseau aroganţa Epicilor împotriva acestora.

Mi-am ridicat mâinile, imitând gesturile celorlalţi, şi le-am repezit înainte, ca să mut camera mai aproape de cartierul general al Forţelor de Ordine, încăperea s-a clătinat, s-a înclinat într-o parte şi a gonit prin oraş până când s-a izbit de latura unei clădiri. Acolo a încremenit, incapabilă să îşi continue înaintarea undeva unde reţeaua de spionaj nu avea ochi. Întreaga încăpere tremura de parcă ar fi dorit cu disperare să-mi îndeplinească dorinţele, dar nu ar fi ştiut încotro s-o ia.

Am intrat cu umărul în perete, apoi am căzut în fund, ameţit.

— Ăăă...

— N-ai vrea să mă ocup eu de asta? m-a întrebat Cody amuzat din cadrul uşii.

— Ba da. Mersi. Cartierul general al Forţelor de Ordine, te rog. Cody a gesticulat făcând camera să se ridice, a îndreptat-o, apoi a răsucit-o şi a deplasat-o pe deasupra oraşului până când am ajuns să planăm în apropierea unei clădiri mari, ca o cutie neagră. Semăna vag cu o închisoare, deşi nu adăpostea criminali. Sau mă rog, adăpostea numai criminali autorizaţi de stat.

M-am ridicat, decis să nu mă fac de râs în faţa celorlalţi. Deşi nu eram sigur că mai era posibil în acest moment.

— E o cale foarte simplă de a neutraliza Forţele de Ordine, am zis eu. Îl scoatem din joc pe Conflux.

Măcar de data asta ideea mea nu a smuls niciun protest din partea nimănui. Până şi Megan părea să fi căzut pe gânduri, la mică distanţă de mine, cu braţele încrucişate. „Mi-ar plăcea s-o mai văd zâmbind”, mi-am zis şi mi-am silit pe dată mintea să se gândească la altceva. Trebuia să îmi păstrez concentrarea. Nu era momentul să las pământul să-mi fugă de sub picioare. Cel puţin din punct de vedere metaforic.

— V-aţi mai gândit la asta, am ghicit, plimbându-mi privirea prin încăpere. L-aţi ucis pe Fortuity, dar discutaserăţi de fapt să-l atacaţi pe Conflux.

— Ar fi fost o lovitură importantă, a zis Abraham încet, rezemat de perete alături de Cody.

— Abraham ne-a propus-o, a zis Profu’. Chiar s-a luptat pentru ea. A folosit unele dintre argumentele la care ai recurs şi tu: că nu facem destule, că nu alegem Epici suficient de importanţi drept ţinte.

— Conflux nu e doar şeful Forţelor de Ordine, am zis eu încântat că, în sfârşit, păreau să mă asculte. E un dăruitor.

— Un ce? a întrebat Cody.

— E un termen argotic care se referă la ceea ce noi numim un Epic transferent, a răspuns Tia.

— Da, am zis eu.

— Grozav, a zis Cody. Şi ce-i ăla un Epic transferent?

— Tu chiar nu eşti atent niciodată? l-a întrebat Tia. Am discutat despre asta.

— El îşi curăţa armele, a zis Abraham.

— Sunt un artist, a zis Cody.

Abraham a încuviinţat.

— E un artist.

— Şi cine-i curat e aproape mortal, a adăugat Cody.

— Mai scuteşte-mă! a exclamat Tia, întorcându-se din nou către mine.

— Un dăruitor, am zis eu, este un Epic care are darul de a le transfera altora puterile sale. Conflux are două talente pe care le poate împrumuta altora şi ambele sunt incredibil de puternice. Mai puternice poate chiar şi decât cele ale lui Steelheart.

— Atunci de ce nu e el conducătorul? a întrebat Cody.

— Cine ştie? am ridicat eu din umeri. Probabil pentru că-i fragil. Nu se zvoneşte c-ar avea puteri care să-l apere de moarte. Aşa că stă ascuns. Nimeni nu ştie nici măcar cum arată. Dar e alături de Steelheart de mai bine de cinci ani, conducând discret Forţele de Ordine.

Am privit peste umăr către sediul central al Forţelor de Ordine.

— Poate să creeze depozite imense de energie alimentate din trupul lui. Le oferă această electricitate şefilor Nucleelor Forţelor de Ordine. Aşa le funcţionează costumele alea mecanizate şi puştile cu energie. Fără Conflux nu mai au nici armură şi nici arme energetice.

— Înseamnă mai mult de-atât, a spus Profu’. Dacă-l scoatem din joc pe Conflux, e posibil să lăsăm oraşul fără curent.

— Ce? am întrebat.

— Newcago foloseşte mai multă electricitate decât produce, mi-a explicat Tia. Toate luminile alea, aprinse tot timpul... e un consum imens, la un nivel care ar fi fost greu de susţinut chiar şi înainte de ivirea lui Calamity. Noile State Fracturate nu au infrastructura capabilă să îi ofere lui Steelheart suficientă energie ca să ţină oraşul ăsta în funcţiune, şi totuşi el reuşeşte.

— Îl foloseşte pe Conflux ca să-i sporească rezervele de energie, a zis Profu’. Cumva.

— Asta îl face pe Conflux şi mai bun ca posibilă ţintă! am exclamat eu.

— Am discutat despre asta acum câteva luni, a zis Profu’, înclinându-se în faţă cu degetele împletite dinaintea lui. Ne-am hotărât că era o lovitură prea riscantă. Chiar dacă am fi reuşit, am fi atras prea multă atenţie asupra noastră şi Steelheart în persoană ar fi pornit să ne vâneze.

— Ceea ce şi vrem, am zis eu.

Ceilalţi nu păreau convinşi. Dacă făceau acest pas, atacând imperiul lui Steelheart, s-ar fi expus. Nu s-ar mai fi putut ascunde în subteranele diverselor oraşe, alegându-şi ţintele cu grijă. Gata cu rebeliunea tăcută. Dacă îl ucideau pe Conflux, nu mai era cale de întoarcere până când fie Steelheart murea, fie Răzbunătorii erau prinşi, zdrobiţi şi executaţi.

„O să refuze”, m-am gândit, privindu-l pe Prof în ochi. Părea mai bătrân decât îl crezusem. Un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul presărat cu fire cărunte şi un chip care arăta că supravieţuise morţii unei ere şi lucrase din greu timp de zece ani încercând să pună capăt erei celei noi. Anii aceştia îl învăţaseră să fie prudent.

A dat să spună ceva, dar l-a întrerupt bâzâitul mobilului lui Abraham. Abraham şi l-a desprins din suportul de pe umăr.

— A venit momentul Reafirmării, a zis el zâmbind. Reafirmarea. Mesajul zilnic al lui Steelheart către supuşii săi.

— Poţi să-l faci să se vadă aici, pe perete? am întrebat.

— Sigur, a zis Cody, întorcându-şi mobilul către proiector şi apăsând pe un buton.

— Nu-i ne... a dat să spună Profu’.

Transmisia începuse deja. De această dată îl înfăţişa pe Steelheart. Uneori îşi făcea apariţia chiar el, alteori nu. Stătea în vârful unuia dintre turnurile radio ale palatului său. O mantie neagră ca smoala se desfăşura îndărătul lui, fluturând în vânt.

Mesajele erau toate înregistrate, dar nu-ţi puteai da seama când anume. Ca de obicei, nu exista soare pe cer şi în oraş nu mai creşteau copaci care să indice măcar anotimpul. Aproape că uitasem cum e să ştii ce moment al zilei este doar uitându-te pe fereastră.

Steelheart era învăluit de luminile roşii de dedesubt. Şi-a pus un picior pe balustrada joasă, apoi s-a aplecat, cercetându-şi oraşul. Regatul lui.

M-am înfiorat văzându-l în mărime naturală pe peretele dinaintea mea. Ucigaşul tatălui meu. Tiranul. În această filmare părea calm, îngândurat. Păr negru ca cerneala şi uşor ondulat, lung până la umeri. Cămaşă întinsă pe trupul aproape inuman de puternic. Pantaloni negri, o îmbunătăţire faţă de pantalonii lejeri pe care îi purtase în acea zi, cu zece ani în urmă. Această filmare părea să-şi fi propus să-l înfăţişeze drept un dictator meditativ şi preocupat, asemeni celor dintâi lideri comunişti despre care învăţasem la şcoala de la Fabrică.

Şi-a ridicat un braţ, privind concentrat oraşul de sub el, şi în jurul mâinii a început să-i strălucească o energie răuvoitoare. Era alb-gălbuie, în contrast cu roşul violent de dedesubt. Puterea ce-i învăluia mâna nu era electricitate, ci energie crudă. A lăsat-o să se adune un timp, până când strălucea atât de tare încât camera nu mai distingea decât lumina şi umbra lui Steelheart dinaintea obiectivului.

Apoi a ţintit şi a lansat o rafală de energie de un galben incandescent în măruntaiele oraşului. A lovit o clădire, găurind un zid şi expediind flăcări şi moloz prin ferestrele de pe peretele opus. Oamenii au început să iasă în fugă din blocul care ardea mocnit. Camera s-a focalizat pe ei ca pentru a se asigura că îi vedeam. Steelheart voia să ştim că trăgea într-un imobil locuit.

A urmat un alt fulger, care a făcut clădirea să se zgâlţâie, iar un perete din oţel s-a topit şi s-a năruit. Steelheart a expediat alte două rafale într-o clădire alăturată, făcându-i interiorul să se aprindă, în timp ce pereţii se topeau sub asaltul imensei energii care-o lovise.

Camera s-a retras, revenind la Steelheart care stătea în continuare în aceeaşi poziţie pe jumătate ghemuită. Privea impasibil oraşul de la picioarele sale şi lumina roşie de dedesubt îi contura falca puternică şi ochii îngânduraţi. Nu ni se oferea nicio explicaţie a distrugerii celor două clădiri, deşi poate că mai târziu un mesaj avea să explice de ce păcate – reale sau imaginare – se făcuseră vinovaţi locatarii lor.

Sau poate nu. Viaţa în Newcago avea riscurile ei. Cum ar fi acela ca Steelheart să decidă din senin execuţia ta şi a familiei tale. Partea bună era că, în schimbul acestor riscuri, puteai trăi undeva unde existau electricitate, apă curentă, locuri de muncă şi mâncare. În majoritatea ţării, acestea erau acum rarităţi.

Am făcut un pas înainte, apropiindu-mă de perete ca să studiez făptura ce se înălţa dinaintea mea. „Vrea să fim îngroziţi”, mi-am zis. „Despre asta-i vorba. Vrea să credem că nimeni nu-l poate învinge.”

Cei dintâi savanţi se întrebaseră dacă nu cumva Epicii reprezentau următoarea etapă în evoluţia omenirii. O breşă evoluţionară. Eu nu eram de acord cu ideea. Fiinţa asta nu era umană. Nu fusese niciodată. Steelheart s-a întors către cameră şi pe buzele sale s-a ivit umbra unui zâmbet.

Am auzit un scaun hârşâind pe podeaua din spatele meu şi m-am întors. Profu’ se ridicase şi îl privea pe Steelheart. Da, era ură în ochii lui. O ură profundă. Profu’ şi-a coborât ochii şi mi-a întâlnit privirea. Şi din nou între noi a existat o clipă de completă înţelegere.

Fiecare ştia poziţia celuilalt.

— Nu ne-ai zis cum o să-l omoram, mi s-a adresat Profu’. N-ai convins-o pe Megan. Tot ce ne-ai demonstrat e că ai schiţa unui plan, şi aia foarte fragilă.

— L-am văzut sângerând, am zis eu. Secretul e undeva în mintea mea, Profule. E cea mai bună şansă – a ta sau a oricui altcuiva – de a-l ucide. Poţi s-o laşi să-ţi scape? Chiar poţi să renunţi când ştii că ai un glonţ pe ţeavă?

Profu’ mi-a întâlnit privirea. Am stat un moment uitându-ne unul la altul. În spatele meu transmisia lui Steelheart se terminase şi peretele se întunecase.

Profu’ avea dreptate. Planul meu, aşa inteligent cum mi se păruse, se baza foarte mult pe speculaţii. Atrage-l pe Steelheart afară folosind momeala unui Epic fals. Doboară-i bodyguarzii. Distruge-i Forţele de Ordine. Ucide-l folosind o slăbiciune secretă care ar putea sta ascunsă undeva în memoria mea.

Un plan fragil, într-adevăr. De aceea a trebuit să-i găsesc pe Răzbunători. Ei îl puteau transpune în fapt. Acest bărbat, Jonathan Phaedrus, putea să-l transpună în fapt.

— Cody, a zis Profu’ întorcându-se, apucă-te să-l antrenezi pe puştiul cel nou cu tensorul. Tia, hai să vedem dacă putem să monitorizăm deplasările lui Conflux. Abraham, o să avem nevoie de ceva idei despre cum să imităm un Super Epic, dacă aşa ceva o fi măcar posibil.

Am simţit că-mi sare inima din piept.

— O s-o facem?

— Da, a zis Profu’. O s-o facem şi Dumnezeu să ne ajute.

PARTEA A DOUA

14

— Fii atent la mandea, trebuie să te porţi cu blândeţe, mi-a zis Cody. Ca şi cum ai mângâia o femeie frumoasă în noaptea de dinainte de marea aruncare a buşteanului.

— Aruncarea buşteanului? am zis, întinzându-mi mâinile către bucata de oţel aflată pe scaunul din faţa mea. Stăteam turceşte pe podeaua ascunzătorii Răzbunătorilor, iar Cody şedea alături, cu spatele lipit de perete şi picioarele întinse dinaintea lui. Trecuse o săptămână de la uciderea lui Fortuity.

— Da, aruncarea buşteanului, a zis Cody.

Deşi accentul lui era unul pur sudic – inconfundabil chiar –, vorbea întotdeauna ca şi cum ar fi fost scoţian. Am presupus că familia lui provenea de undeva de pe-acolo.

— E un sport pe care-l practicăm în ţara mea de baştină. E vorba despre azvârlirea copacilor.

— Puieţi? Ca pe nişte prăjini?

— Nu, nu. Un buştean trebuie să fie atât de gros încât degetele tale să nu se poată atinge când îl înconjori cu braţele. Îi smulgem din pământ şi îi aruncăm cât mai departe.

Am ridicat sceptic dintr-o sprânceană.

— Dacă nimereşti şi o pasăre în zbor, primeşti puncte suplimentare, a adăugat el.

— Cody, măcar ai idee ce-i un „buştean” de-ăsta? l-a întrebat Tia, trecând pe lângă noi cu un teanc de hârtii.

— Un copac, a zis el. Îi foloseam ca să facem paturi. De acolo vine expresia „a dormi buştean”, măi fată.

A zis-o cu un aer atât de serios, încât n-am reuşit să-mi dau seama dacă vorbea serios sau nu.

— Eşti un bufon, a zis Tia, aşezându-se la masa pe care erau răspândite nişte hărţi foarte detaliate pe care nu reuşisem să le descifrez; păreau să fie planurile sau schiţele unui oraş, datând de dinainte de Anexare.

— Mulţumesc, a zis Cody, înclinându-şi cozorocul şepcii lui de camuflaj în chip de salut.

— N-a fost un compliment.

— A, sigur, tu nu ai vrut să fie unul, fată, a zis Cody. Dar cuvântul „bufon” vine de la cuvântul buff, care înseamnă puternic şi chipeş, ceea ce la rândul...

— Tu n-ar trebui să-l ajuţi pe David să se înveţe cu tensorii? l-a întrerupt ea. Şi să nu mă deranjezi pe mine?

— E în regulă, a zis Cody. Pot să fac şi una, şi alta. Sunt un om cu multe talente.

— Acela de a tăcea, din păcate, nu se numără printre ele, a bombănit Tia, aplecându-se şi făcând nişte adnotări pe hartă.

Am zâmbit, deşi, după o săptămână în compania Răzbunătorilor, încă nu ştiam ce să cred despre ei. Îmi imaginasem că fiecare celulă de-a lor era un soi de grupare de elită compusă din inşi special pregătiţi, strâns uniţi şi loiali unul altuia.

Grupul acesta corespundea oarecum acestei imagini. Până şi tachinările dintre Cody şi Tia erau în general bonome. Însă fiecare dintre ei avea personalitatea lui. Fiecare... avea o anumită specializare. Profu’ nu părea un lider, ci mai mult un soi de manager, şi nu unul din vârful ierarhiei. Abraham era responsabil cu tehnologia, Tia cu cercetarea, Megan cu adunarea informaţiilor şi Cody cu tot soiul de însărcinări ciudate: să umple spaţiile goale cu maioneză, cum zicea el. Orice o fi însemnat asta.

Era straniu să vezi oamenii din spatele Răzbunătorilor. O parte din mine era chiar dezamăgită. Zeii mei erau nişte oameni ca toţi oamenii, se ciondăneau, râdeau, se călcau reciproc pe nervi şi – în cazul lui Abraham – sforăiau. Zdravăn.

— Uite, asta-i adevărata expresie a unui om concentrat, a zis Cody. Bună treabă, flăcău. Trebuie să-ţi păstrezi mintea clară. Concentrată. Ca sir William[5. Probabil eroul scoţian William Wallace (n.tr.)] în persoană. Suflet de războinic.

A muşcat din sandvişul lui.

Nu la tensorul meu mă gândeam, dar nu m-am dat de gol. Am ridicat în schimb mâna aşa cum fusesem învăţat să fac. Mănuşa subţire pe care o purtam avea benzi de metal pe partea interioară a fiecărui deget. Benzile se adunau în palmă, formând un model şi totul emana o discretă lumină verzuie.

M-am concentrat şi mâna a început să-mi vibreze uşor, ca şi cum undeva în apropiere cineva ar fi cântat o melodie cu o mulţime de başi. Era greu să mă concentrez cu pulsaţia aceea stranie circulându-mi de-a lungul braţului.

Mi-am întins mâna către bucata de metal. Era ce mai rămăsese dintr-o ţeavă. Acum, chipurile, trebuia să împing vibraţiile, îndepărtându-le de mine. Orice-o fi însemnat asta. Tehnologia se conecta direct la nervii mei, folosind senzorii din interiorul mănuşii pentru a interpreta impulsurile electrice venite dinspre creier. Sau cel puţin aşa îmi explicase Abraham.

Cody spusese că era magie şi mă sfătuise să nu pun întrebări „ca să nu mâniem demonii micuţi dinăuntru, care fac mănuşile să funcţioneze şi dau un gust bun cafelei noastre”.

Deocamdată nu reuşisem să fac tensorii să funcţioneze, deşi simţeam că eram cât pe ce. Trebuia să îmi păstrez concentrarea, să-mi ţin mâinile nemişcate şi să împing vibraţiile. E ca şi cum ai scoate un inel de fum, îmi explicase Abraham. Sau ca şi cum ţi-ai folosi căldura trupului într-o îmbrăţişare fără braţe. Asta fusese explicaţia Tiei. Bănuiam că fiecare avea felul lui de a privi lucrurile. Mâinile au început să-mi tremure mai tare.

— Uşurel, a zis Cody. Nu pierde controlul, flăcăule! Mi-am încordat muşchii.

— Oaaa. Nu aşa de ţeapăn, a zis Cody. Sigur, puternic, dar calm. Ca şi cum ai mângâia o femeie frumoasă, ţine minte!

Asta m-a făcut să mă gândesc la Megan.

Am pierdut controlul şi un val verde de energie ceţoasă mi-a ţâşnit din mână, avântându-se drept înainte. A ratat complet ţeava, pulverizând în schimb piciorul metalic al scaunului pe care se afla aceasta. Praful s-a împrăştiat pe podea, scaunul s-a înclinat, iar ţeava a căzut pe jos zăngănind.

— Scântei! a zis Cody. Adu-mi aminte să nu te las să mă mângâi, flăcăule.

— Parcă i-ai spus să se gândească la o femeie frumoasă, a zis Tia.

— Da, a răspuns Cody. Şi dacă aşa tratează el o femeie frumoasă, nu vreau să ştiu ce i-ar face unui scoţian urât.

— Am reuşit! am exclamat eu, arătând pulberea metalică, tot ce mai rămăsese din piciorul scaunului.

— Da, dar ai ratat ţinta.

— Nu contează, am zis. În sfârşit, l-am făcut să meargă! Am ezitat: N-a fost ca şi cum ai sufla fum. A fost ca şi cum... ca şi cum ai cânta. Cu mâna.

— Asta-i una nouă, a zis Cody.

— E altfel pentru fiecare, a spus Tia de la masa ei, cu capul în continuare aplecat.

Tot luându-şi notiţe, a deschis o cutie de cola. Tia nu funcţiona fără cola.

— Folosirea tensorilor nu-i un lucru natural pentru mintea ta, David, a continuat ea. Ai cărări neuronale deja construite, aşa că trebuie să-ţi deturnezi creierul de la ele ca să-ţi dai seama ce muşchi mentali trebuie să foloseşti în acest caz. Mereu m-am întrebat cum ar fi dacă am da un tensor unui copil şi dacă nu cumva ar fi capabil să îl folosească mai eficient, mai natural, ca şi cum ar fi un nou membru pe care învaţă să-l utilizeze.

Cody mi-a aruncat o privire. Apoi mi-a şoptit:

— Demoni micuţi. N-o lăsa să te prostească, flăcăule. Cred că lucrează pentru ei. Am văzut-o lăsându-le nişte plăcintă noaptea trecută.

Era atât de serios, încât m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva chiar credea toate astea. Licărirea din ochii lui îmi sugera că se prostea, dar avea o faţă perfect serioasă...

Mi-am scos tensorul şi i l-am înmânat. Cody şi l-a pus cu un gest absent, apoi a ridicat braţul în lateral, cu palma orientată înainte, şi a împins. Când şi-a mişcat mâna, tensorul a început să vibreze, iar când mişcarea a încetat, un val de fum verzui a continuat să avanseze, lovind ţeava şi scaunul răsturnat. Ambele au dispărut şi pe podea a căzut o ploaie de praf.

Ori de câte ori vedeam tensorii în acţiune, eram fermecat. Funcţionau pe o rază foarte limitată, de maxim un metru, poate doi, şi nu afectau oamenii. Nu erau de mare folos într-o luptă: sigur, puteai să faci arma cuiva să dispară, dar numai dacă erai suficient de aproape. Caz în care ar fi fost mai eficient să-i tragi individului un pumn, decât să te concentrezi şi să lupţi cu tensorii.

Chiar şi aşa, oportunităţile pe care le creau erau incredibile. Să te deplasezi prin măruntaiele catacombelor de oţel din Newcago, să intri şi să ieşi dintr-o încăpere. Dacă reuşeai să ţii tensorii ascunşi, puteai să scapi din orice te-ar fi ţinut legat sau din orice închisoare.

— Continuă să exersezi, a zis Cody. Dai dovadă de talent, aşa că Profu’ o să vrea să ajungi foarte bun cu ăştia. Ne mai trebuie un membru al echipei care să-i poată folosi.

— Nu poate toată lumea să-i folosească? am întrebat eu. Cody a clătinat din cap.

— Megan nu-i poate face să meargă, iar Tia rareori ajunge să-i utilizeze. Avem nevoie de ea aici, ca să ne asigure sprijinul în fiecare misiune. Aşa că de obicei îi folosim eu şi Abraham.

— Dar Profu’? am întrebat. El i-a inventat. Trebuie să fie bun de tot cu ei, nu?

Cody a clătinat din cap.

— Nu ştiu. Refuză să-i folosească. A avut o experienţă neplăcută în trecut. Nu vrea să discute despre asta. Probabil că nici nu-i cazul. Nu-i ceva ce trebuie neapărat să ştim. Oricum, ar trebui să exersezi.

Cody a clătinat din cap şi şi-a scos tensorul, vârându-l în buzunar.

— Ce n-aş fi dat pentru unul de-ăsta mai-nainte...

Şi celelalte tehnologii ale Răzbunătorilor erau minunate. De exemplu jachetele, care trebuiau să funcţioneze ca un soi de armură. Cody, Megan şi Abraham purtau fiecare câte o jachetă, diferite pe dinafară, dar având toate pe dinăuntru o reţea complicată de diode care îi protejau cumva. Ansa, care determina dacă un individ era sau nu Epic, era o altă asemenea tehnologie. În afară de asta mai văzusem ceva ce se numea tămăduitorul, un dispozitiv ce accelera capacităţile de vindecare ale organismului.

„Ce trist”, mi-am zis în timp ce Cody luase o mătură şi aduna praful. „Toată tehnologia asta... ar fi putut schimba lumea. Dacă nu ne-ar fi luat-o Epicii înainte.” O lume în ruine nu se putea bucura de beneficiile ei.

— Cum a fost viaţa ta de odinioară? l-am întrebat pe Cody în timp ce-i ţineam făraşul. Înainte să se întâmple toate astea? Cu ce te ocupai?

— N-o să crezi, a zis Cody zâmbind.

— Lasă-mă să ghicesc, am zis eu, anticipând una dintre poveştile lui. Fotbalist profesionist? Asasin şi spion de top?

— Poliţist, a zis încet Cody, privind praful strâns într-o grămăjoară, în Nashville.

— Ce? Serios? Chiar eram surprins.

Cody a încuviinţat şi mi-a făcut semn să arunc praful într-un coş de gunoi, în timp ce el mătura ce mai rămăsese.

— În tinereţe, în ţinutul lui natal, tata a fost şi el poliţist. Într-un orăşel. N-ai auzit tu de el. S-a mutat încoace când s-a însurat cu mama. Am crescut aici, n-am ajuns niciodată în ţara mea de baştină. Dar voiam să fiu ca tata, aşa că, atunci când a murit, am făcut şcoala şi m-am alăturat forţelor de poliţie.

— Aha, am zis aplecându-mă din nou ca să adun restul prafului. E mai puţin spectaculos decât mi-am imaginat.

— Ei, am eliminat un întreg cartel al drogurilor de unul singur, să ştii.

— Sigur că da.

— Şi a mai fost şi momentul ăla când serviciul secret îl transporta pe preşedinte prin oraş şi au mâncat cu toţii nişte biscuiţi stricaţi şi s-au îmbolnăvit, aşa că noi, cei din departament, am fost nevoiţi să-l apărăm de o tentativă de asasinat.

Către Abraham, care îşi făcea de lucru cu una dintre puştile echipei, a strigat:

— Francezii au fost în spatele lui, să ştii.

— Nu-s francez! i-a strigat Abraham ca răspuns. Sunt canadian, slontze ce eşti!

— Totuna, a zis Cody, apoi s-a întors zâmbind spre mine: Oricum, da, probabil că nu era spectaculos. Nu tot timpul. Dar îmi plăcea, îmi plăcea să fac bine oamenilor. Să-mi fac datoria şi să apăr. Şi pe urmă...

— Pe urmă? am întrebat eu.

— Nashville a fost anexat când ţara întreagă a intrat în colaps, mi-a explicat Cody. O gaşcă de cinci Epici a preluat controlul asupra celei mai mari părţi a Sudului.

— Sabatul, am zis eu. De fapt sunt şase. Doi dintre ei sunt gemeni.

— Da, corect. Tot uit că alde tine eşti nefiresc de bine informat cu privire la chestiile astea. În fine, deci ei au preluat controlul şi poliţia a intrat în slujba lor. Dacă nu eram de acord, trebuia să predăm insigna şi să ne retragem. Cei cumsecade aşa au procedat. Cei răi au rămas şi au devenit şi mai răi.

— Şi tu? l-am întrebat.

Cody şi-a dus mâna la talie, unde purta un lucru prins în partea dreaptă a centurii. Semăna cu un portofel subţire. I-a deschis copca, dând la iveală o insignă de poliţist cam zgâriată, dar încă perfect lustruită.

— Eu n-am făcut nici una, nici alta, a zis el încet. Am depus un jurământ. Să-mi fac datoria şi să apăr. Şi n-o să încetez numai fiindcă nişte bandiţi înzestraţi cu puteri magice au început să intimideze lumea. Şi cu asta basta.

Vorbele lui m-au făcut să mă înfior. Am privit insigna, în timp ce mintea mea făcea tumbe ca o clătită în tigaie, încercând să-l înţeleagă pe tipul ăsta. Încercând să împace imaginea fanfaronului mereu pus pe glume şi poveşti cu cea a poliţistului încă în misiune.

Încă la datorie, chiar după ce administraţia oraşului se prăbuşise, după ce secţia fusese închisă, după ce pierduse tot ce avusese.

„Probabil şi ceilalţi au poveşti asemănătoare”, mi-am zis, privind-o pe Tia care era cufundată în munca ei, sorbindu-şi cola. Ce o atrăsese în această luptă pe care mulţi o considerau lipsită de speranţă, fiind mereu pe fugă, pogorând judecata asupra celor pe care legea ar fi trebuit să îi condamne, dar de care nu se putea atinge? Ce îi atrăsese aici pe Abraham, pe Megan şi chiar şi pe profesor?

L-am privit din nou pe Cody, care dădea să închidă învelitoarea insignei. Sub dreptunghiul de plastic de pe partea opusă era vârâtă fotografia unei femei, din care fusese îndepărtată o bucată, o fâşie conţinând ochii şi o mare parte din nas.

— Cine era?

— Cineva special, a zis Cody.

— Cine?

Nu mi-a răspuns, închizând învelitoarea insignei.

— E mai bine să nu ştim şi nici să nu întrebăm despre familiile celorlalţi, mi-a zis Tia de la masă. De obicei serviciul în rândul Răzbunătorilor se încheie prin moarte, dar din când în când câte unul dintre noi e capturat. E mai bine dacă nu putem dezvălui despre ceilalţi informaţii care să le pună în pericol apropiaţii.

— O, am zis eu. Da, e logic.

Era pur şi simplu o chestie la care nu mă gândisem. Mie nu-mi mai rămăsese nimeni apropiat.

— Cum merge treaba, fătucă? a întrebat Cody, apropiindu-se de masă.

L-am urmat şi am observat că Tia răspândise pe masă liste de procese verbale şi registre.

— Nu merge în niciun fel, a zis Tia strâmbându-se şi frecându-şi ochii pe sub ochelari. E ca şi cum ai încerca să recreezi un puzzle complex pornind de la o singură piesă.

— Ce faci? am întrebat-o.

Nu reuşeam să înţeleg nimic din registre, la fel cum nu înţelesesem nimic din hărţi.

— Steelheart a fost rănit în ziua aia, a spus Tia. Dacă îţi aminteşti tu bine...

— Îmi amintesc foarte bine, am garantat eu.

— Amintirile se mai şterg, a zis Cody.

— Nu ale mele. Nu în privinţa asta. Nu amintirile acelei zile. Pot să vă spun ce culoare avea cravata tipului de la credite. Pot să vă spun câte casiere erau. Probabil că aş putea să număr panourile de pe tavanul băncii, dacă mi-aţi cere-o. Totul e acolo, în mintea mea. Gravat acolo.

— În regulă, a zis Tia. Ei, dacă nu te înşeli, atunci Steelheart a fost impenetrabil aproape pe durata întregii lupte şi nu a fost rănit decât către sfârşit. Ceva s-a schimbat. Iau în calcul toate posibilităţile: ceva legat de tatăl tău, de loc, de situaţie. Probabilitatea cea mai mare este cea pe care ai pomenit-o şi tu, că a fost ceva legat de seif. Poate că înăuntru s-a aflat ceva care îl putea slăbi pe Steelheart şi, odată ce seiful a fost deschis de explozie, acel ceva şi-a făcut efectul.

— Deci cauţi un document despre conţinutul seifului băncii.

— Da, a zis Tia. Dar e o misiune imposibilă. Majoritatea bazelor de date au fost probabil distruse odată cu banca. Bazele de date din afara băncii se aflau probabil pe vreun server undeva. First Union era găzduită de o companie cunoscută sub numele de Dorry Jones LTD. Majoritatea serverelor lor se aflau în Texas, dar clădirea a ars cu opt ani în urmă, pe vremea revoltelor din Ardra. Nu ne mai rămâne decât şansa infimă ca ei să fi avut registre fizice sau un backup digital undeva la o altă filială, dar în clădirea aceea erau birourile principale, aşa că şansele sunt extrem de mici. Pe lângă asta, am verificat listele cu clienţii: persoane bogate sau importante despre care se ştie că frecventau banca şi aveau casete de valori în seif. Poate cineva a depozitat acolo ceva care apare în bazele de date. Vreo piatră ciudată, un anume simbol pe care Steelheart să-l fi putut vedea, ceva.

M-am uitat la Cody. Servere? Găzduire? Despre ce vorbea? El a ridicat din umeri.

Problema era că slăbiciunea unui Epic putea consta în aproape orice. Tia pomenise despre simboluri: erau unii Epici care, dacă vedeau un anumit model, îşi pierdeau puterile pentru câteva momente. Alţii erau slăbiţi dacă se gândeau la anumite lucruri, dacă nu mâncau anumite mâncăruri sau dacă mâncau ce nu trebuie. Slăbiciunile lor erau chiar mai variate decât puterile.

— Dacă nu rezolvăm enigma asta, restul planului e inutil, a zis Tia. O apucăm pe un drum periculos, dar încă nu ştim dacă, odată ajunşi la capătul lui, vom fi capabili să facem ceea ce trebuie. Asta mă supără foarte tare, David. Dacă îţi trece prin minte ceva, orice, care ar putea să-mi furnizeze o nouă pistă, să-mi spui.

— Aşa o să fac, i-am promis.

— Bine, a zis ea. Şi-acum ia-l pe Cody de-aici şi lăsaţi-mă să mă concentrez.

— Ar fi cazul să înveţi să faci două lucruri deodată, fătucă, a comentat Cody. Aşa ca mine.

— E uşor să faci simultan pe bufonul şi să strici chestii, Cody, i-a replicat ea. Să repari la loc lucrurile alea în timp ce ai de-a face cu sus-numitul bufon e o treabă mult mai grea. Du-te şi găseşte-ţi ceva de împuşcat sau ce altceva mai faci tu.

— Credeam că tocmai făceam ceea ce fac, a zis el absent.

A pus degetul pe un rând aflat pe una dintre pagini, care părea să fie o listă a clienţilor băncii. Johnson Liberty Agency, am citit eu.

— Ce fa... a început Tia, apoi a citit şi ea cuvintele şi s-a întrerupt.

— Ce? am întrebat, privind documentul. Ăştia sunt oamenii care au depozitat lucruri la bancă?

— Nu, a zis Tia. Nu-i o listă cu clienţi. E o listă cu oamenii pe care banca îi plătea. Ăsta este...

— Numele companiei lor de asigurări, a zis Cody chicotind.

— Pe Calamity, Cody, a zis Tia. Te urăsc.

— Ştiu, fătucă.

Dar, rostind aceste cuvinte, amândoi zâmbeau. Tia s-a apucat imediat să frunzărească prin hârtii, deşi observase, cu o uitătură severă, că pe pagina pe care pusese Cody degetul rămăsese o pată de maioneză provenind de la sandvişul lui.

El m-a luat de după umeri şi m-a tras departe de masă.

— Ce-a fost asta? l-am întrebat.

— Companie de asigurări, a zis Cody. Cei de la First Union Bank plăteau grămezi de bani ca să aibă acoperire pentru chestiile pe care le aveau în depozit.

— Deci compania de asigurări...

— Trebuie să fi păstrat o evidenţă detaliată, la zi, a lucrurilor pe care le asigura, a zis Cody zâmbind cu gura până la urechi. Oamenii de la asigurări sunt niţeluş cam băgăcioşi în privinţa asta. Ca bancherii. Ca Tia, de fapt. Dacă avem noroc, după distrugerea clădirii banca a făcut o cerere de acoperire a pierderilor. Asta ar însemna o dâră suplimentară de hârtii.

— Deşteaptă treabă, am zis impresionat.

— A, sunt bun să descopăr chestii care-mi stau sub nas. Am ochi buni. Odată am prins un spiriduş, să ştii.

L-am privit cu scepticism.

— Ăia nu-s irlandezi?

— Sigur că sunt. Se afla în ţara mea de baştină ca parte a unui schimb comercial. Le-am trimis irlandezilor ca plată trei napi şi o băşică de oaie.

— Nu mi se pare cine ştie ce afacere.

— O, cred că a fost una dată scânteilor de bună, având în vedere că spiriduşii sunt creaturi imaginare şi aşa mai departe. Bună ziua, Profule, cum îţi e kiltul?

— Imaginar, la fel ca spiriduşul tău, Cody, a zis Profu’, pătrunzând în încăpere dintr-una din camerele mai mici, pe care şi-o însuşise proclamând-o „camera lui de gândit”, orice-o fi însemnat asta. Era cea în care se afla imagerul, iar ceilalţi Răzbunători păstrau distanţa. Pot să-l împrumut pe David? a întrebat el.

— Profu’, zău, doar suntem prieteni, a zis Cody. Ar trebui să fi aflat până acum că nu trebuie să-mi ceri un asemenea lucru... şi ar trebui să cunoşti tarifele standard pe care le practic pentru închirierea unuia dintre servitorii mei. Trei lire şi o sticlă de whisky.

N-am ştiut dacă să mă simt insultat pentru că fusesem numit servitor sau din cauza preţului mic la care eram închiriat. Profu’ m-a luat de braţ, ignorându-l.

— Azi o să-i trimit pe Abraham şi Megan la Diamant.

— Traficantul de arme? am întrebat cu înflăcărare.

Îmi spuseseră că omul ar fi putut avea de vânzare tehnologii care să-i ajute pe Răzbunători să creeze impresia unui Epic în acţiune. Trebuia ca „puterile” manifestate de acesta să fie ostentative şi distructive, dacă voiam să atragem atenţia lui Steelheart.

— Vreau să te duci cu ei, a zis Profu’. O să fie o experienţă utilă. Dar ascultă ordinele – Abraham e şeful – şi anunţă-mă dacă dai peste cineva care pare să te recunoască.

— Aşa o să fac.

— Atunci, du-te şi ia-ţi arma. Or să plece în curând.

15

— Cum rămâne cu pistolul? a zis Abraham în timp ce mergeam. Banca, conţinutul seifului, toate astea ar putea fi piste false, nu-i aşa? Dacă de fapt era ceva special în legătură cu pistolul cu care a tras tatăl tău?

— Pistolul a fost scăpat de un paznic oarecare, am zis eu. Smith and Wesson M&P de nouă milimetri, semiautomat. Nu avea nimic special.

— Îţi aminteşti precis arma?

Am tras un şut unui gunoi şi am continuat să înaintez printre pereţii de oţel ai tunelului subteran.

— După cum am zis, îmi amintesc ziua aia. În plus, mă pricep la arme.

Am şovăit, apoi am mai recunoscut un lucru:

— Când eram mai tânăr, credeam că marca asta de pistol trebuie să fie specială. Am pus bani deoparte cu gândul să-mi cumpăr unul, dar nimeni n-a vrut să-i vândă un pistol unui puşti de vârsta mea. Plănuiam să mă strecor în palat şi să-l împuşc.

— Să te strecori în palat, a zis Abraham pe un ton plat.

— Ăăă, da.

— Şi să-l împuşti pe Steelheart.

— Aveam zece ani, am zis. Acordă-mi şi tu puţin credit.

— Unui băiat cu asemenea aspiraţii i-aş oferi respectul meu, dar nu un credit. Şi nicio asigurare de viaţă, a zis Abraham părând amuzat. Eşti un tip interesant, David Charleston, dar am impresia că ai fost un copil şi mai interesant.

Am zâmbit. Canadianul acesta cu voce blândă, opinii argumentate şi un vag accent franţuzesc avea ceva care te îmboldea să-i fii prieten. Mai că uitai de imensa mitralieră – cu lansator de grenade încorporat – care i se odihnea pe un umăr.

Ne aflam încă în catacombele de oţel, unde chiar şi o armă de asemenea calibru nu bătea prea tare la ochi. Din când în când treceam pe lângă grupuri de oameni ghemuiţi în jurul unor focuri sau al unor reşouri cuplate la prize pirat. Nu puţini dintre cei pe lângă care treceam aveau puşti de asalt.

În ultimele zile mă aventurasem de vreo două ori afară din ascunzătoare, întotdeauna în compania unuia sau a altuia dintre Răzbunători. Dădăceala asta mă plictisea, dar îi înţelegeam rostul. Nu puteam spera deocamdată ca ei să aibă încredere în mine. Nu complet, în plus – deşi n-aş fi recunoscut-o cu voce tare – n-aş fi vrut să umblu de unul singur prin catacombele de oţel.

Evitasem adâncurile acestea ani în şir. La Fabrică circulau poveşti despre oamenii depravaţi – nişte monştri teribili – care locuiau aici, jos. Bande care se hrăneau la propriu din nesăbuiţii care se aventurau pe coridoarele uitate, ucigându-i şi înfruptându-se cu carnea lor. Criminali, infractori, drogaţi. Şi nu soiul de infractori şi drogaţi pe care-i aveam la suprafaţă. Ci unii deosebit de depravaţi.

Poate că erau exagerări. Oamenii pe lângă care treceam păreau periculoşi, dar mai degrabă pentru că erau ostili, nu nebuni. Ne priveau cu expresii sumbre, supraveghindu-ne fiecare mişcare până ne pierdeau din vedere.

Oamenii ăştia voiau să fie singuri. Erau proscrişii proscrişilor.

— De ce le dă el voie să locuiască aici? am întrebat în timp ce treceam pe lângă alt grup.

Megan nu mi-a răspuns – mergea în faţa noastră, preferând propria companie – dar Abraham a aruncat o privire peste umăr, către lumina flăcărilor şi către şirul de oameni care înaintase ca să se asigure că plecam.

— Întotdeauna există oameni ca ei, a zis Abraham. Steelheart e conştient de asta. Tia crede că el a construit locul ăsta pentru ei, ca să ştie unde se află. E util să ştii unde ţi se adună proscrişii. Sunt de preferat cei pe care-i cunoşti decât cei cărora nu le poţi anticipa mişcările.

Asta m-a făcut să mă simt inconfortabil. Credeam că aici jos ieşiserăm complet din vizorul lui Steelheart. Poate că locul ăsta nu era atât de sigur pe cât îl crezusem eu.

— Nu poţi să-ţi ţii toţi oamenii închişi tot timpul decât dacă născoceşti o închisoare foarte solidă, a zis Abraham. Aşa că, în loc să faci asta, le îngădui un dram de libertate celor care chiar şi-o doresc foarte tare. În acest fel, ei nu se transformă în rebeli. Dacă o faci cum trebuie.

— Cu noi a dat greş, am zis eu încet.

— Da, da, într-adevăr, a dat greş.

În timp ce mergeam, eu mă tot uitam în urmă. Nu mă puteam scutura de teama că unii dintre locuitorii catacombelor aveau să ne atace. N-o făcuseră niciodată totuşi. Ei...

Am tresărit, dându-mi seama că în acel moment câţiva dintre ei chiar ne urmăreau.

— Abraham, am zis eu încet. Ne urmăresc.

— Da, a zis el calm. Şi în faţă sunt unii care ne aşteaptă.

Înaintea noastră tunelul se îngusta. Şi, într-adevăr, în acel loc ne aştepta un grup de siluete ascunse în umbră. Purtau vechiturile neasortate care constituiau vestimentaţia caracteristică a multora dintre locatarii catacombelor şi vechi puşti şi pistoale înfăşurate în piele, genul de arme care probabil funcţionau o zi da, una nu şi care schimbaseră cel puţin o duzină de proprietari în ultimii zece ani.

Ne-am oprit toţi trei şi grupul din spatele nostru ne-a ajuns din urmă, înghesuindu-ne. Nu le vedeam feţele. Niciunul nu avea mobil şi fără strălucirea acestora era întuneric.

— Drăguţ echipament, amice, a spus una dintre siluetele din grupul dinaintea noastră.

Nimeni nu făcuse niciun gest de ostilitate făţişă, îşi ţineau ţevile armelor îndreptate spre lateral.

Am început să-mi trag uşurel pistolul din toc, cu inima bubuindu-mi în piept. Abraham, însă, mi-a pus o mână pe umăr. Îşi ţinea mitraliera masivă în cealaltă mână, cu ţeava înspre tavan, şi purta, ca şi Megan, una dintre jachetele Răzbunătorilor, deşi a lui era gri cu alb, cu guler înalt şi câteva buzunare, în timp ce a ei era una standard, din piele maro.

Întotdeauna purtau jachetele când părăseau ascunzătoarea. Nu văzusem încă niciuna funcţionând şi nu ştiam câtă protecţie îţi putea oferi de fapt.

— Nu mişca, mi-a zis Abraham.

— Dar...

— Mă ocup eu de asta, a zis el cu un glas perfect calm, făcând un pas înainte.

Megan mi s-a alăturat, cu mâna pe tocul pistolului. Nu părea mai calmă decât mine şi amândoi încercam să stăm cu ochii atât pe cei din faţă, cât şi pe cei din spatele nostru.

— Vă place echipamentul nostru? a întrebat politicos Abraham.

— Trebuie să lăsaţi armele, a zis banditul. După aia puteţi pleca.

— Asta n-ar avea nicio logică, a zis Abraham. Dacă am armele pe care le vreţi, asta înseamnă că am o capacitate de tragere mai mare decât a voastră. Dacă am ajunge să ne luptăm, aţi pierde. Vezi? Tehnica asta a ta de intimidare nu merge.

— Suntem mai mulţi ca voi, amice, a zis încet individul. Şi suntem gata să murim. Voi sunteţi?

Am simţit cum mi se zburleşte părul pe ceafă. Nu, aceştia nu erau criminalii despre care mi se spusese că trăiau aici. Erau mai periculoşi. Ca o haită de lupi.

Vedeam asta în felul în care se mişcau, în felul în care stătuseră grupuri-grupuri şi ne urmăriseră trecând. Erau proscrişi, dar proscrişi care se uniseră, devenind una. Nu mai trăiau ca indivizi, ci ca grup.

Şi, din perspectiva acestui grup, nişte arme ca acelea pe care le purtau Abraham sau Megan le-ar fi crescut şansele de a supravieţui. Aveau de gând să le capete, chiar dacă asta ar fi însemnat să piardă câţiva membri. Păreau să fie vreo duzină de bărbaţi şi femei împotriva a trei inşi şi eram împresuraţi. Şansele noastre erau cum nu se poate mai proaste. Fremătam de dorinţa de a-mi coborî puşca de pe umăr şi a începe să trag.

— Nu ne-aţi atacat, a subliniat Abraham. Înseamnă că speraţi ca totul să se termine fără victime.

Hoţii nu i-au răspuns.

— E foarte amabil din partea voastră că ne-aţi oferit şansa asta, a zis Abraham, înclinând din cap către ei.

Abraham emana o sinceritate stranie. Din partea altcuiva, asemenea cuvinte ar fi sunat a condescendenţă sau a sarcasm, dar pe buzele lui păreau sincere.

— Şi ne-aţi lăsat să trecem de câteva ori printr-un teritoriu pe care-l consideraţi al vostru. Şi pentru asta aveţi mulţumirile mele.

— Armele, a zis tâlharul.

— Nu pot să vi le dau, a spus Abraham. Ne trebuie. În afară de asta, dacă vi le-am da, lucrurile n-ar lua o întorsătură prea fericită pentru voi. Alţii le-ar vedea şi şi le-ar dori. Alte bande ar încerca să vi le ia, aşa cum şi voi aţi încercat să ni le luaţi nouă.

— Asta nu-i decizia ta.

— Poate că nu. Insă. În semn de respect pentru onoarea cu care ne-aţi tratat, vă ofer un târg. Un duel între noi doi. Aşa nu trebuie să fie împuşcat decât un singur om. Dacă vom câştiga noi, ne lăsaţi în pace şi ne permiteţi să trecem nestingheriţi pe-aici şi pe viitor. Dacă veţi câştiga voi, prietenii mei o să vă dea armele lor şi puteţi să luaţi tot ce doriţi din ceea ce am asupra mea.

— Astea-s catacombele de oţel, a zis bărbatul.

Câţiva dintre camarazii lui şuşoteau între ei. Le-a aruncat o căutătură aspră cu ochii lui umbriţi şi a continuat:

— Ăsta nu-i locul potrivit pentru târguri.

— Şi totuşi tu ne-ai oferit deja unul, a zis Abraham calm. Ne-ai onorat. Am încredere că ne vei trata şi pe viitor la fel.

Eu nu vedeam nimic onorabil aici. Nu ne atacaseră pur şi simplu pentru că se temeau de noi. Voiau armele, dar le voiau fără luptă. Ca urmare, încercau să ne intimideze.

În cele din urmă însă, conducătorul hoţilor a încuviinţat.

— Bine, a zis el. Ne-am înţeles.

Apoi şi-a ridicat grăbit puşca şi a tras. Glonţul l-a nimerit pe Abraham drept în piept.

Am sărit în sus blestemând, în timp ce dădeam să-mi apuc arma.

Dar Abraham nu s-a prăbuşit. Nici măcar n-a tresărit. În tunel au răsunat alte două împuşcături şi gloanţele l-au nimerit, unul în picior, altul în umăr. Ignorând puternica lui mitralieră, Abraham şi-a scos calm pistolul din teacă şi l-a împuşcat pe hoţ în coapsă.

Omul a ţipat, a scăpat din mâini puşca lui uzată şi s-a prăbuşit, ţinându-se de piciorul rănit. Ceilalţi păreau prea şocaţi ca să reacţioneze, deşi vreo câţiva şi-au coborât nervoşi armele. Abraham şi-a vârât nonşalant pistolul înapoi în toc.

Am simţit sudoarea prelingându-mi-se pe frunte. Se părea că jacheta îşi făcea treaba, şi chiar mai bine decât mă aşteptam. Dar eu încă nu aveam una. Dacă ceilalţi hoţi ar fi deschis focul...

Abraham i-a dat mitraliera lui Megan, apoi a înaintat şi a îngenuncheat lângă hoţul prăbuşit.

— Apasă aici, te rog, a zis el pe un ton prietenos, luându-i mâna omului şi punându-i-o pe coapsă. Acolo, foarte bine. Acuma, dacă nu te superi, o să-ţi bandajez rana. Te-am împuşcat într-un loc unde glonţul poate trece prin muşchi în loc să rămână înăuntru.

Abraham a scos un bandaj şi l-a înfăşurat în jurul piciorului hoţului, în timp ce acesta gemea de durere.

— Nu ne poţi ucide, amice, a continuat Abraham, vorbind mai încet. Nu suntem ce aţi crezut că suntem. Ai înţeles?

Hoţul a încuviinţat energic.

— Ar fi mai înţelept să ne fiţi aliaţi, nu crezi?

— Da, a zis hoţul.

— Minunat, a replicat Abraham, legând strâns bandajul. Schimbă-l de două ori pe zi. Foloseşte bandaje fierte.

— Da.

— Bine.

Abraham s-a ridicat, şi-a luat pistolul şi s-a întors către restul grupului de hoţi.

— Vă mulţumesc că ne-aţi lăsat să trecem, le-a zis el celorlalţi. Aceştia păreau cam nedumeriţi, dar s-au dat la o parte, creând o cărare pentru noi. Abraham a înaintat şi noi l-am urmat grăbiţi. M-am uitat peste umăr şi am văzut restul bandei strângându-se în jurul liderului ei prăbuşit.

— A fost grozav, am zis când ne-am mai îndepărtat.

— Nu. A fost un grup de oameni speriaţi, apărând singurul lucru pe care şi-l pot revendica: reputaţia lor. Îmi pare rău de ei.

— Au tras în tine. De trei ori.

— Eu le-am dat voie.

— Numai după ce unul dintre ei ne-a ameninţat!

— Şi după ce noi le-am încălcat teritoriul, a zis Abraham.

I-a înmânat din nou mitraliera lui Megan, apoi, din mers, şi-a scos jacheta. Vedeam unde o străpunsese unul dintre gloanţe. Sângele i se prelingea printr-o gaură din cămaşă.

— Jacheta nu le-a oprit pe toate?

— Nu-s perfecte, a zis Megan în vreme ce Abraham îşi scotea cămaşa. A mea dă rateuri tot timpul.

Ne-am oprit şi Abraham şi-a curăţat rana cu o batistă, apoi a extras o mică bucată de metal. Era tot ce mai rămăsese din glonţ, care, după toate aparenţele, se dezintegrase în contact cu jacheta lui. Numai o mică schijă ajunsese până la piele.

— Şi dacă te-ar fi împuşcat în cap? l-am întrebat eu.

— Jachetele ascund un dispozitiv foarte avansat cu rol de scut, a zis Abraham. De fapt nu jacheta în sine te protejează, ci câmpul pe care aceasta îl proiectează. Asigură o oarecare protecţie pentru întregul corp, o barieră invizibilă care se opune forţei.

— Ce? Pe bune? Fantastic!

— Da.

Abraham a şovăit, apoi şi-a pus din nou cămaşa.

— Probabil că n-ar fi oprit totuşi un glonţ în faţă. Aşa că-s norocos că nu a ales să tragă în ea.

— După cum am zis, sunt departe de a fi perfecte, a intervenit Megan, care părea supărată pe Abraham.

Scuturile funcţionează mai bine când e vorba de cădere sau de impact. Gloanţele sunt atât de mici şi lovesc cu atâta viteză, încât scuturile au tendinţa să se supraîncarce foarte iute. Abraham, oricare dintre împuşcăturile alea te-ar fi putut ucide!

— Dar n-a fost aşa.

— Tot ai fi putut fi rănit, a zis Megan cu asprime.

— Păi, am fost rănit.

Ea a dat ochii peste cap.

— Puteai să fi fost rănit mai rău.

— Sau ar fi putut deschide focul şi ne-ar fi ucis pe toţi, a zis el. A fost o cacealma care a mers. În plus, cred că acuma sunt convinşi că suntem Epici.

— Eu am fost cât pe ce să cred că eşti unul, am recunoscut eu.

— În mod normal, păstrăm secrete aceste tehnologii, a zis Abraham, îmbrăcându-şi la loc jacheta. Oamenii nu trebuie să se întrebe dacă Răzbunătorii sunt sau nu Epici: ar submina exact cauza pentru care luptăm. Oricum, în cazul ăsta cred că va funcţiona în avantajul nostru. Planul tău necesită nişte zvonuri despre apariţia unor noi Epici în oraş, complotând împotriva lui Steelheart. Sper că aceşti oameni vor contribui la împrăştierea unui asemenea zvon.

— Cred că da, am zis eu. A fost o manevră bună, Abraham, dar, scântei! Pe moment am crezut că suntem morţi.

— Oamenii arareori vor să ucidă, David, mi-a zis Abraham calm. Nu face parte din programarea de bază a unei minţi umane sănătoase. În majoritatea situaţiilor, o să facă tot ce pot ca să nu se ajungă la omor. Aminteşte-ţi asta şi-ţi va fi de folos.

— Am văzut o mulţime de oameni omorându-i pe alţii, am zis eu.

— Da, şi asta îţi va spune ceva. Ori au simţit că nu aveau de ales – în care caz, dacă le-ai fi dat de ales, probabil ar fi ales să nu o facă –, ori nu erau întregi la minte.

— Şi Epicii?

Abraham a ridicat mâna şi a atins micul pandantiv de argint pe care îl purta la gât.

— Epicii nu-s oameni.

Am încuviinţat. Cu asta eram de acord.

— Cred că discuţia noastră ne-a fost întreruptă, a zis Abraham, luându-şi puşca de la Megan şi punându-şi-o nonşalant pe umăr din mers. Cum a fost rănit Steelheart? E posibil să fi fost ceva legat de arma pe care a folosit-o tatăl tău. N-ai încercat să pui în aplicare planul tău curajos de a găsi un pistol identic şi de a... cum ai zis? De a te strecura în palatul lui Steelheart ca să-l împuşti?

— Nu, n-am încercat, am zis roşind. Mi-a venit mintea la cap. Oricum, nu cred că pistolul a fost cauza. M&P-urile de nouă milimetri nu-s chiar atât de rare. Cineva trebuie să fi încercat să-l împuşte cu unul din ăsta. În plus, n-am auzit încă de vreun Epic a cărui slăbiciune să fie aceea de a fi împuşcat cu un glonţ de un anumit calibru sau cu o anumită marcă de pistol.

— Posibil, a zis Abraham, dar multe dintre slăbiciunile Epicilor nu au logică. Poate avea legătură cu locul unde a fost fabricat pistolul. Sau cu compoziţia glonţului. Mulţi Epici sunt sensibili la diferite aliaje.

— Aşa-i, am recunoscut. Dar de ce ar fi special acel glonţ anume, faţă de toate celelalte care au fost trase asupra lui?

— Nu ştiu, a zis Abraham. Dar merită să luăm în calcul ipoteza. După părerea ta, ce anume i-a provocat slăbiciunea?

— Ceva din seif, aşa cum crede şi Tia, am zis eu, dar fără prea multă convingere. Fie asta, fie ceva legat de situaţie. Poate că vârsta tatei a permis glonţului să treacă – e ciudat, ştiu, dar în Germania a existat un Epic care nu putea fi împuşcat decât de cineva care avea fix treizeci şi şapte de ani. Sau poate conta numărul de oameni care au tras în el. Crossmark, un Epic din Mexic, poate fi rănită numai dacă cinci oameni încearcă s-o omoare în acelaşi timp.

— Nu contează, ne-a întrerupt Megan, întorcându-se spre noi şi oprindu-se în mijlocul tunelului. N-o să-i ghiciţi niciodată slăbiciunea. Practic ea poate să constea în orice. Chiar şi ţinând cont de povestioara lui David – şi presupunând că nu a inventat-o –, tot nu avem cum să aflăm.

Abraham şi cu mine am rămas pe loc. Megan se înroşise la faţă şi părea că numai cu greu îşi mai păstrează calmul. După o săptămână în care se purtase rece, ca o profesionistă, mânia ei era un şoc.

S-a răsucit pe călcâie şi şi-a continuat drumul. I-am aruncat o privire lui Abraham, care a ridicat din umeri.

Ne-am reluat înaintarea, dar conversaţia se stinsese. Când Abraham a încercat s-o ajungă din urmă, Megan a iuţit pasul, aşa că am lăsat-o cu-ale ei. Atât ea, cât şi Abraham primiseră instrucţiuni privind drumul până la atelierul vânzătorului de arme, aşa că oricare dintre ei ne putea călăuzi la fel de bine. Se părea că acest tip, Diamant, avea să se afle în oraş pentru puţină vreme, şi, de fiecare dată când venea, îşi instala prăvălia într-alt loc.

Am mers preţ de o oră prin labirintul şerpuit al catacombelor, apoi Megan ne-a făcut să ne oprim într-o intersecţie, cu mobilul luminându-i faţa în timp ce verifica harta pe care i-o transferase Tia.

Abraham şi-a desprins mobilul de pe umăr şi a procedat la fel.

— Aproape am ajuns, a zis el arătându-mi direcţia, încolo. La capătul tunelului ăstuia.

— Câtă încredere avem în tipul ăsta? am întrebat eu.

— Niciun pic, a spus Megan.

Îşi reluase obişnuita ei mască impasibilă. Abraham a încuviinţat.

— Prietene, e mai bine să nu te încrezi niciodată într-un vânzător de arme. Toţi vând ambelor tabere şi sunt singurii care au de câştigat dacă un conflict continuă la nesfârşit.

— Ambelor tabere? am întrebat. Îi vinde şi lui Steelheart?

— N-o să recunoască dacă-l întrebi, dar în mod sigur aşa face, a zis Abraham. Până şi Steelheart ştie că nu trebuie să-i facă rău unui vânzător de arme bun. Dacă omori sau torturezi un ins ca Diamant, alţi negustori n-o să mai pună piciorul pe-aici. Armata lui Steelheart n-o să mai aibă tehnologie mai bună decât a vecinilor. Asta nu înseamnă că lui Steelheart îl place situaţia: Diamant n-ar fi putut niciodată să-şi deschidă prăvălia pe străzile de la suprafaţă. Aici jos, însă, Steelheart e dispus să se uite în altă parte, atâta timp cât soldaţii lui îşi primesc în continuare echipamentul.

— Deci... orice cumpărăm de la el, Steelheart va şti, am zis eu.

— Nu, nu, a spus Abraham.

Părea amuzat, de parcă aş fi pus întrebări extraordinar de simple, de genul „care-s regulile la v-aţi ascunselea”.

— Negustorii de arme nu vorbesc despre ceilalţi clienţi ai lor, a zis Megan. Cel puţin atâta timp cât clienţii respectivi sunt în viaţă.

— Diamant s-a întors în oraş abia ieri, a spus Abraham pornind înaintea noastră prin tunel. O să ţină deschis vreme de o săptămână. Dacă ajungem primii la el, putem vedea marfa înaintea oamenilor lui Steelheart. În felul ăsta putem obţine un avantaj, nu? Diamant are adesea mărfuri foarte... interesante.

„Bine atunci”, mi-am zis. Până la urmă nu conta dacă Diamant era o lepădătură. M-aş fi folosit de orice unealtă ca să ajung la Steelheart. Considerentele morale nu mă mai stinghereau de multă vreme. Cine avea timp pentru morală într-o lume ca asta?

Am ajuns pe coridorul ce ducea către prăvălia lui Diamant. Mă aşteptam să văd gărzi, poate chiar în armură completă. Însă singura persoană prezentă era o fată tânără, într-o rochie galbenă. Stătea întinsă pe o pătură pe podea şi desena cu un pix argintiu pe o bucată de hârtie. Şi-a ridicat privirea către noi şi a început să mestece capătul pixului.

Abraham i-a înmânat politicos un mic cip pe care ea l-a luat şi l-a examinat un moment, înainte să-l strecoare într-o fantă a mobilului ei.

— Suntem oamenii lui Phaedrus, a zis Abraham. Avem stabilită o întâlnire.

— Mergeţi, i-a răspuns fata, aruncându-i cipul înapoi. Abraham a prins cipul din aer şi ne-am continuat înaintarea pe coridor. M-am uitat peste umăr către fată.

— Astea nu-s nişte măsuri foarte serioase de siguranţă.

— Cu Diamant e de fiecare dată altceva, a zis Abraham zâmbind. Probabil culisele ascund ceva complicat: vreo capcană pe care fata o poate declanşa. Probabil pe bază de explozibili. Lui Diamant îi plac explozibilii la nebunie.

Apoi am cotit şi am pătruns în rai.

— Am ajuns, a anunţat Abraham.

16

Prăvălia lui Diamant nu era instalată într-o încăpere, ci într-unul dintre lungile coridoare ale catacombelor. Capătul opus al coridorului fie dădea într-o fundătură, fie era păzit. Spaţiul era luminat de becuri portabile instalate în plafon, aproape orbitoare după întunecimea obişnuită a catacombelor.

În lumina lor străluceau arme, sute de arme suspendate pe pereţi. Oţel frumos lustruit şi negru profund, opac. Puşti de asalt. Pistoale. Fiare masive, bazate pe compresie electronică, cu dispozitive gravatronice, ca aceea pe care o purta Abraham. Revolvere demodate, lăzi cu grenade, lansatoare de rachete.

Nu avusesem în viaţa mea decât două arme: pistolul şi puşca mea. Puşca îmi era prietenă credincioasă. O aveam de trei ani şi ajunsesem să mă bazez pe ea. Funcţiona atunci când aveam nevoie. Era o relaţie minunată: eu mă îngrijeam de ea, ea se îngrijea de mine.

La vederea prăvăliei lui Diamant m-am simţit însă ca un băieţel care nu avusese decât o singură maşinuţă de jucărie şi căruia tocmai i se oferise un showroom plin cu Ferrari.

Abraham a pătruns cu pas vioi pe coridor. Abia dacă a aruncat o privire către arme. Megan a intrat şi ea, iar eu am urmat-o, privind cu gura căscată marfa de pe pereţi.

— Uau, am zis. E ca o... fermă de banane, dar cu arme.

— O fermă de banane, a zis Megan impasibilă.

— Păi, da. Ştii cum cresc bananele în copaci şi atârnă în jos şi aşa mai departe...

— Genunchi, metaforele tale-s o jale.

Am roşit. „O galerie de artă”, mi-am zis. „Ar fi trebuit să spun «Ca o galerie de artă pentru arme». Ba nu. Dacă aş fi zis aşa, ar fi însemnat că galeria era vizitată de arme. O galerie de arme, poate?”

— Şi de unde ştii ce-s alea banane? a zis încet Megan, în timp ce Abraham saluta un ins corpolent care stătea lângă o porţiune neocupată de perete şi care nu putea fi altul decât Diamant. Steelheart nu primeşte importuri din America Latină.

— Din enciclopediile mele, am zis eu neatent.

„O galerie de arme pentru criminalii cu porniri distructive. Aşa ar fi trebuit să zic. Sună impresionant, nu?”

— Le-am citit de câteva ori. Unele chestii mi-au rămas în minte.

— Enciclopedii.

— Da.

— Pe care le-ai citit „de câteva ori”.

M-am oprit, dându-mi seama ce spusesem.

— Ăăă, nu. Am vrut să zic că le-am frunzărit. Ştii, căutam poze cu arme. Eu...

— Eşti aşa un tocilar, a zis ea, ducându-se să i se alăture lui Abraham.

I se simţea amuzamentul în glas.

Am oftat, apoi m-am apropiat şi eu de ei şi am încercat să-i atrag atenţia lui Megan ca să-i prezint noua mea metaforă. Abraham însă tocmai făcea prezentările.

— ...puştiul cel nou, a zis el arătând înspre mine. David. Diamant m-a salutat înclinând din cap. Avea o cămaşă cu un model floral în culori vii, cum se presupune că purtau pe vremuri oamenii la tropice. Poate că asta îmi inspirase metafora cu bananele. Avea barba albă şi părul lung, alb, deşi chelea pe frunte, şi arbora un zâmbet larg care-i făcea ochii să scânteieze.

— Presupun că vreţi să vedeţi ce-i nou, i-a zis el lui Abraham. Ce-i interesant. Ştiţi, ceilalţi, hmm, clienţi ai mei nici n-au trecut pe-aici deocamdată. Sunteţi cei dintâi. Alegeţi primii!

— Şi la cele mai mari preţuri, a zis Abraham, întorcându-se să examineze puştile de pe perete. Moartea vine la suprapreţ zilele-astea.

— Zice omul care are un Manchester 451 cu compresie electronică, a comentat Diamant. Cu gravatroni şi un ditamai stocul de grenade. Frumoase explozii produc. Sunt cam micuţe, dar poţi să obţii cu ele nişte efecte de ricoşeu tare nostime.

— Arată-ne ce ai, a zis politicos Abraham, deşi vocea-i era încordată.

Aş fi jurat că vorbise mai calm cu bandiţii ăia care fuseseră cât pe ce să ne împuşte. Curios lucru.

— O să pregătesc nişte chestii pe care să vi le arăt, a zis Diamant. Zâmbetul lui semăna cu al unui peşte-papagal, despre care am presupus dintotdeauna că aduce cu un papagal, deşi de fapt n-am văzut niciuna dintre specii.

— Ce-ar fi să vă uitaţi prin zonă? Cercetaţi un pic. Spuneţi-mi ce vă place.

— Bine, a zis Abraham. Mulţumesc.

Ne-a făcut semn. Ştiam ce aveam de făcut. Trebuia să ne uităm după orice lucru ieşit din comun. Nişte arme capabile să provoace o mulţime de pagube, unele care să poată trece drept opera unui Epic. Dacă voiam să imităm unul, ne trebuia ceva impresionant.

Megan s-a apropiat de mine, examinând o mitralieră care trăgea cu gloanţe incendiare.

— Nu-s tocilar, i-am şuierat eu în şoaptă.

— Ce importanţă are? m-a întrebat ea pe un ton neutru. Nu-i o ruşine să fii deştept. De fapt, dacă eşti inteligent, o să fii o achiziţie cu atât mai bună pentru echipă.

— Eu... pur şi simplu... mie nu-mi place să mi se spună aşa. În plus, cine a mai pomenit tocilar care să sară dintr-un avion aflat în mişcare şi să împuşte un Epic din zbor, în timp ce se prăbuşeşte cu viteză spre pământ?

— Eu n-am pomenit pe nimeni care să facă aşa ceva.

— Phaedrus a făcut-o, am zis eu. La execuţia lui Redleaf, acum trei ani, în Canada.

— Povestea aia a fost exagerată, a zis Abraham încet, trecând pe lângă noi. Era un elicopter. Şi totul făcea parte din plan, am fost foarte prudenţi. Iar acum concentraţi-vă pe însărcinarea noastră curentă, vă rog.

Mi-am ţinut gura şi am început să examinez armele. Gloanţele incendiare erau impresionante, dar nu din cale-afară de originale. Nu erau suficient de spectaculoase pentru noi. De fapt, niciunul dintre modelele clasice de arme nu ne era de vreun folos: indiferent dacă trăgea cu gloanţe, rachete sau grenade, nu ar fi fost convingător. Ne trebuia ceva mai asemănător cu armele energetice ale Forţelor de Ordine. Ceva care să imite puterea de foc naturală a Epicilor.

Am înaintat pe coridor şi, pe măsură ce mergeam mai departe, armele păreau să devină tot mai neobişnuite. M-am oprit lângă un grup curios de obiecte. Păreau de-a dreptul inofensive: o sticlă de apă, un mobil şi un pix. Erau agăţate pe perete, la fel ca armele.

— Ah... eşti un tânăr perspicace, nu, David?

Am tresărit şi m-am întors, descoperindu-l pe Diamant care zâmbea larg, proţăpit în spatele meu. Cum putea un om gras ca el să se mişte atât de silenţios?

— Ce sunt astea? am întrebat.

— Explozibili nedetectabili avansaţi, a răspuns mândru Diamant.

S-a întins, a atins o secţiune a peretelui şi aceasta a afişat o imagine. S-ar părea că instalase aici un imager. Înfăţişa o sticlă de apă aşezată pe o masă. Un om de afaceri s-a apropiat, privind nişte hârtii pe care le ţinea în mână. Le-a pus pe masă, apoi a deşurubat dopul sticlei.

Şi a explodat.

Am făcut un salt înapoi.

— A, a zis Diamant, sper că apreciezi valoarea filmării ăsteia: arareori am parte de imagini bune cu un explozibil nedetectabil care-şi face treaba pe teren. Asta-i pur şi simplu remarcabilă. Ai observat că explozia a proiectat trupul în spate, dar nu a provocat cine ştie ce pagube împrejur? E o caracteristică foarte importantă pentru un explozibil nedetectabil, mai ales dacă persoana care trebuie asasinată are asupra ei documente valoroase.

— E dezgustător, am zis eu, întorcându-mă cu spatele.

— Facem afaceri cu moartea, tinere.

— Mă refer la filmare.

— Dacă te ajută cu ceva, să ştii că nu era un ins prea simpatic. Mă îndoiam însă că asta ar fi contat în ochii lui Diamant. El a atins din nou peretele, părând foarte bine dispus.

— Frumoasă explozie. Ca să fiu sincer, ţin chestiile astea la vânzare mai mult ca să arăt filmarea. E unică.

— Toate astea explodează? am întrebat, examinând obiectele acelea ce păreau atât de nevinovate.

— Pixul e un detonator, a zis Diamant, îi apeşi capătul şi faci să explodeze una dintre chestiile astea mici de-alături, astea în formă de gumă. Sunt amorse universale. Instalează-le în apropierea unei substanţe explozibile, armează-le şi o să declanşeze explozia. Depinde şi de substanţă, dar au nişte programe cu algoritmi de detecţie de ultimă oră. Au efect asupra majorităţii substanţelor explozibile. Ataşează unul de grenada cuiva, pleacă de la faţa locului şi pe urmă apasă capătul pixului.

— Dacă poţi să ataşezi asta de grenada cuiva, a zis Megan apropiindu-se, atunci mai degrabă tragi pur şi simplu cuiul grenadei. Sau şi mai bine, îl împuşti pe tip.

— Nu-s de folosit în orice împrejurare, a zis Diamant defensiv. Dar pot fi foarte amuzante. Ce e mai plăcut decât să detonezi explozibilul duşmanului tău când el nu se aşteaptă?

— Diamant, a strigat Abraham din josul coridorului. Vino să-mi zici ce-i cu asta!

— A! Excelentă alegere! Minunate explozii... S-a îndepărtat grăbit.

Am examinat panoul cu obiectele nevinovate, dar mortale. Ceva nu-mi plăcea la ele. Ucisesem şi eu oameni, dar o făcusem în mod cinstit. Cu o armă în mână şi numai fiindcă fusesem silit. Nu aveam cine ştie ce principii de viaţă, dar unul dintre ele era ceva ce mă învăţase tata: să nu tragi tu primul pumn. Iar dacă trebuie să-l tragi pe al doilea, măcar asigură-te că adversarul nu se mai ridică să ţi-l dea pe al treilea.

— Ar putea fi utile, a zis Megan cu braţele încrucişate. Deşi mă îndoiesc că gură spartă ăsta înţelege cu adevărat pentru ce.

— Ştiu, am zis încercând să mă reabilitez în ochii ei. Vreau să zic... să înregistrezi moartea unui amărât ca ăsta? E complet neprofesional.

— De fapt, tipul vinde explozibili, deci e foarte profesional din partea lui să aibă o asemenea înregistrare, a zis ea. Bănuiesc că are filmuleţe cu fiecare dintre aceste arme în acţiune, dat fiind că nu le putem testa aici, la faţa locului.

— Megan, aia e o filmare cu un tip care a fost aruncat în aer! am clătinat eu din cap revoltat. E groaznic. Nu e normal ca cineva să se laude cu chestii de-astea.

Ea a şovăit, părând deranjată de ceva.

— Da. Sigur.

M-a privit.

— Tot nu mi-ai explicat de ce te supără atât de tare să ţi se spună că eşti tocilar.

— Ţi-am zis. Nu-mi place pentru că, ştii, vreau să fac chestii uimitoare. Şi tocilarii nu...

— Nu-i asta, a zis ea, evaluându-mă cu răceală. (Scântei, dar ce ochi frumoşi avea!) Există un motiv mai profund pentru care te deranjează chestia asta şi trebuie să te dezbari de el. E o slăbiciune.

A aruncat o privire către sticla cu apă, apoi s-a răsucit pe călcâie şi s-a dus să vadă chestia pe care o examina Abraham. Era un soi de bazooka.

Mi-am potrivit mai bine puşca pe umăr şi mi-am vârât mâinile în buzunare. Se pare că îmi petreceam tot mai mult timp primind lecţii de la unii sau alţii. Mă crezusem scăpat de lecţii odată cu părăsirea Fabricii, dar ar fi trebuit să ştiu mai bine.

Mi-am întors privirea de la Megan şi Abraham şi am contemplat peretele de lângă mine. Nu reuşeam să mă concentrez asupra armelor, ceea ce mi se întâmpla pentru prima oară. Mintea mea răsucea întrebarea ei pe toate părţile. De ce mă deranja să fiu numit tocilar?

M-am apropiat de ea.

— ...nu ştiu dacă e ce vrem, zicea Abraham.

— Dar exploziile sunt atââât de mari, a replicat Diamant.

— E din cauză că pe cei deştepţi îi luau, i-am zis eu încet lui Megan.

I-am simţit ochii aţintiţi asupra mea, dar am continuat să privesc zidul.

— În Fabrică erau o grămadă de copii care se străduiau din greu să demonstreze ce deştepţi sunt, am zis eu încet. Făceam şcoală acolo, ştii? Jumătate de zi mergeai la şcoală şi cealaltă jumătate munceai, cu excepţia cazului în care erai exmatriculat. Dacă învăţai prost, profesorul te exmatricula şi după asta trebuia să munceşti cu normă întreagă. Şcoala era mai uşoară decât Fabrica, aşa că majoritatea copiilor se străduiau din răsputeri.

Cei deştepţi însă... cei cu adevărat deştepţi... tocilarii... ei plecau. Erau duşi deasupra, în oraş. Dacă dădeai dovadă de ceva pricepere la computere, la matematică sau la scris, dispăreai. Din câte am auzit, au căpătat slujbe bune. În aparatul de propagandă al lui Steelheart sau în birourile lui de contabilitate, chestii de-astea. Când eram copil, aş fi râs la ideea că Steelheart are contabili. Dar să ştii că are o grămadă. Într-un imperiu ai nevoie de oameni ca ei.

Megan m-a privit curioasă.

— Aşa că tu...

— Am învăţat să fac pe prostul, am zis. Sau mai degrabă să fiu mediocru. Proştii erau daţi afară din şcoală, iar eu voiam să învăţ, ştiam că am nevoie de învăţătură, aşa că trebuia să rămân acolo. Mai ştiam şi că, dacă m-aş fi dus la suprafaţă, mi-aş fi pierdut libertatea. El îşi supraveghează mult mai atent contabilii decât muncitorii din fabrică. Mai erau băieţi ca mine. O mulţime de fete avansau repede, cele deştepte, însă unii dintre băieţii pe care îi ştiam începuseră să considere că e un motiv de mândrie să nu fii luat la suprafaţă. Nu voiai să fii unul dintre cei deştepţi. A trebuit să fiu foarte atent, dat fiindcă puneam atâtea întrebări despre Epici. Am fost nevoit să îmi ascund agendele şi să găsesc metode să-i dezorientez pe cei care credeau că sunt deştept.

— Dar acum nu mai eşti acolo. Eşti cu Răzbunătorii. Aşa că nu mai contează.

— Ba contează, am zis eu. Pentru că nu-s aşa. Nu-s deştept, sunt doar perseverent. Prietenii mei care erau deştepţi nu aveau nevoie să studieze deloc. Eu a trebuit să învăţ ca un cal pentru fiecare test pe care l-am trecut.

— Ca un cal?

— Ştii tu. Caii muncesc din greu, trăgând la căruţă şi la plug şi de-astea...

— Da, o s-o las să treacă pe-asta.

— Nu-s deştept, am zis.

Nu i-am mai spus că unul dintre motivele pentru care învăţasem din greu era nevoia de a şti perfect răspunsul la fiecare întrebare. Numai aşa puteam fi sigur că o să greşesc exact atâtea răspunsuri cât să mă situez în permanenţă cam pe la mijloc. Suficient de deştept ca să rămân la şcoală, dar nu demn de a fi observat sau urmărit cu atenţie.

— În plus, am continuat eu, oamenii deştepţi pe care i-am cunoscut învăţau pentru că le plăcea. Mie nu-mi plăcea. Nu puteam suferi să-nvăţ.

— Ai citit enciclopedia. De câteva ori.

— Căutând lucruri care ar fi putut constitui slăbiciuni ale Epicilor, am zis. Trebuia să ştiu câte tipuri de metale sunt, componentele lor chimice, elementele şi simbolurile. Practic, orice poate fi o slăbiciune. Am sperat că o să-mi vină vreo idee. Ceva despre el.

— Deci până la urmă are de-a face cu el.

— Megan, în viaţa mea totul are de-a face cu el, i-am zis privind-o în ochi. Totul.

Am amuţit amândoi, deşi Diamant continua să trăncănească. Abraham s-a întors să mă privească. Părea preocupat. „Grozav”, mi-am zis. „M-a auzit. Asta-mi mai lipsea.”

— E de ajuns, Diamant, te rog, a zis Abraham. Arma asta nu-i ce ne trebuie.

Negustorul de arme a oftat.

— Foarte bine. Dar poate că îmi poţi da un indiciu despre ceea ce vă trebuie.

— Ceva deosebit, a zis Abraham. Ceva ce nimeni n-a mai văzut, dar distrugător totodată.

— Păi nu prea am chestii care să nu fie distrugătoare, a zis Diamant. Dar deosebit... Stai să mă gândesc...

Abraham ne-a făcut semn să ne continuăm căutarea, însă, când Megan s-a îndepărtat, m-a apucat de braţ. Avea o strânsoare fermă.

— Steelheart îi ia pe cei deştepţi pentru că se teme de ei, a zis Abraham încet. Ştie, David. Toate armele astea nu-l înspăimântă. Nu ele o să-l doboare. O să-l doboare persoana suficient de inteligentă, suficient de isteaţă ca să ghicească punctul slab din armura lui. Ştie că nu-i poate ucide pe toţi, aşa că-i angajează. Când va muri, va fi din pricina cuiva ca tine. Să-ţi aminteşti asta.

Mi-a eliberat braţul şi a pornit după Diamant.

L-am privit îndepărtându-se, apoi m-am apropiat de un alt soi de arme. Practic, cuvintele lui nu schimbaseră nimic, dar, în mod bizar, m-am pomenit ţinându-mă mai drept în timp ce examinam un şir de puşti şi descopeream că pot spune cine o produsese pe fiecare.

Dar nu-s tocilar, să fie clar. Încă mai ştiu adevărul, cel puţin.

Am examinat armele câteva minute, mândru că puteam recunoaşte atât de multe. Din păcate, niciuna nu părea cu adevărat deosebită. Practic, faptul că le puteam identifica era o garanţie că nu erau ieşite din comun. Ne trebuia ceva ce nimeni nu mai pomenise până atunci.

„Poate că n-are nimic”, mi-am zis. „Dacă are un stoc variabil, poate n-am ales momentul potrivit ca să-l vizităm. Uneori, un pachet surpriză nu ascunde nimic de valoare. Ar...”

M-am oprit, observând ceva diferit. Motociclete.

Erau trei, aşezate una lângă alta în partea din spate a coridorului.

Nu le observasem de la început pentru că atenţia mea se concentrase asupra puştilor. Erau zvelte, de un verde închis, cu modele negre pe lateral. Mă făceau să-mi doresc să le încalec şi să mă ghemuiesc în şa ca să fiu mai aerodinamic. Îmi imaginam cum ar fi să zbor pe străzi călare pe una dintre ele. Păreau periculoase ca aligatorii. Ca nişte aligatori foarte, foarte rapizi, în vestminte negre. Nişte aligatori ninja.

M-am hotărât să nu-i zic asta lui Megan.

Din câte vedeam, nu aveau încorporate arme, deşi pe laturi erau nişte dispozitive ciudate. Or fi fost arme energetice? Nu păreau să se potrivească prea bine cu restul mărfii lui Diamant, dar, pe de altă parte, oferta lui era destul de diversificată.

Megan a trecut pe lângă mine şi eu i-am arătat motocicletele cu degetul.

— Nu, a zis ea fără să se uite.

— Dar...

— Nu.

— Dar sunt grozave! am zis, ridicându-mi mâinile de parcă ăsta ar fi fost un argument suficient, şi, scântei, chiar ar fi trebuit să fie! Erau pur şi simplu grozave!

— De-abia ai reuşit să conduci berlina unei doamne, Genunchi, mi-a zis Megan. Nu vreau să te văd cocoţat pe ceva care are gravatronice.

— Gravatronice!

Asta le făcea şi mai grozave.

— Nu, a rostit Megan cu fermitate.

M-am uitat la Abraham, care inspecta ceva din apropiere. El mi-a aruncat o privire, apoi s-a uitat la motociclete şi a zâmbit.

— Nu.

Am suspinat. Să cumperi arme n-ar fi trebuit să fie o chestie ceva mai distractivă?

— Diamant! l-a strigat Abraham pe negustor. Ce-i asta?

Negustorul de arme s-a apropiat cu mersul lui legănat.

— O, e minunată. Explozii grozave. E...

Când a ajuns suficient de aproape ca să vadă la ce se uita de fapt Abraham, i-a picat faţa.

— A. Asta. Aăă, e o minunăţie, deşi nu ştiu dacă-i ceea ce-ţi trebuie...

Obiectul în discuţie era o puşcă imensă, cu o ţeavă foarte lungă, cu lunetă la capăt. Aducea oarecum cu un AWM, una dintre puştile cu lunetă pe care Fabrica le luase drept model când îşi proiectase produsele. Ţeava era însă mai mare şi în jurul patului se încolăceau nişte cabluri stranii. Era vopsită în verde închis şi avea o gaură mare acolo unde ar fi trebuit să se afle încărcătorul.

Diamant a oftat.

— Arma asta e minunată, dar eşti un client de nădejde. Trebuie să te previn că nu am resursele pentru a o face să funcţioneze.

— Ce? a întrebat Megan. Vinzi o armă care-i stricată?

— Nu-i stricată, a zis Diamant atingând peretele de deasupra armei.

A apărut o imagine ce înfăţişa un bărbat întins la pământ, ţinând puşca şi privind prin luneta ei către nişte clădiri dărăpănate.

— Se cheamă puşcă gauss şi a fost dezvoltată în urma cercetărilor bazate pe un Epic care trage cu gloanţe.

— Rick O’Shea, am aprobat eu. Un Epic irlandez.

— Chiar aşa îl cheamă? a întrebat încet Abraham.

— Mda.

— Oribil, s-a înfiorat el. Să iei un cuvânt franţuzesc[6. Rick O’Shea se pronunţă la fel ca ricochet, care înseamnă ricoşeu în franceză (n.tr.)] frumos şi să-l transformi în ceva... În ceva ce ar zice Cody. Câlice![7. Aproximativ „pe sfântul potir”, expresie care exprimă frustrarea, utilizată de vorbitorii de limbă franceză din Canada, în special din Quebec.]

— În fine, am zis eu, tipul poate face obiectele să devină instabile prin atingere. Apoi ele explodează dacă suferă vreun impact. Practic încarcă pietre cu energie, le aruncă în oameni şi ele explodează. Putere epică standard bazată pe energie cinetică.

Mă interesa mai tare faptul că tehnologia aceasta fusese dezvoltată pe baza puterilor lui. Rick era un Epic mai recent apărut. N-avea cum să fi fost prezent în zilele de demult, când, după cum explicaseră Răzbunătorii, Epicii fuseseră închişi şi se făcuseră experimente pe ei. Asta însemna că încă se mai făceau asemenea cercetări? Exista un loc unde Epicii erau ţinuţi captivi? Nu auzisem de aşa ceva.

— Puşca? l-a întrebat Abraham pe Diamant.

— Păi, e cum ţi-am zis. Diamant a atins peretele şi filmul a început să ruleze. E un soi de puşcă gauss, dar foloseşte un proiectil care a fost mai întâi încărcat cu energie. Odată devenit exploziv, glonţul e propulsat cu o viteză extremă cu ajutorul unor magneţi minusculi.

În imagine, omul cu puşca a acţionat un întrerupător şi bobinele au emanat o lumină verzuie. A apăsat pe trăgaci şi a urmat o explozie de energie, deşi chestia părea să nu aibă recul aproape deloc. Un val de energie verde a ţâşnit din ţeava puştii, trasând o dâră prin văzduh. În depărtare, una dintre clădiri a explodat într-o ploaie stranie, verzuie, care părea să distorsioneze aerul.

— Nu prea... ştim sigur de ce face asta, a recunoscut Diamant. Sau cum anume o face. Tehnologia transformă glonţul într-un explozibil activat.

M-am înfiorat gândindu-mă la tensori, la jachete, la tehnologia folosită de Răzbunători. De fapt o mare parte din tehnologia pe care o foloseam acum apăruse după sosirea Epicilor. Cât anume înţelegeam din ea?

Ne bazam pe o tehnologie pe jumătate înţeleasă, creată în urma studiului unor creaturi stranii care nu ştiau nici ele cum anume făceau ce făceau. Eram ca nişte surzi care încearcă să danseze pe un ritm pe care nu-l auzeau, la mult timp după ce muzica se oprise. Sau... stai. Nu ştiu ce voia să însemne asta de fapt.

Oricum, lumina rezultată în urma exploziei provocate de armă era deosebită. Frumoasă chiar. Nu păreau să rămână cine ştie ce sfăramături, numai un fum verde care persista în aer. Aproape ca şi cum clădirea ar fi fost transformată de-a dreptul în energie.

Apoi mi-am dat seama.

— Aurora boreală, am zis, arătând cu degetul. Seamănă cu nişte poze pe care le-am văzut.

— Capacităţile distructive par promiţătoare, a zis Megan. Clădirea aia a fost pulverizată dintr-o lovitură.

Abraham a încuviinţat.

— S-ar putea să fie ce ne dorim. Dar, Diamant, pot să te întreb ce anume voiai să zici mai devreme? Ai spus că nu merge.

— Merge foarte bine, a zis imediat negustorul. Dar ca să tragă are nevoie de o sursă puternică de energie.

— Cât de puternică?

— Cincizeci şi şase de KC, a zis Diamant, apoi a şovăit. Pentru fiecare împuşcătură.

Abraham a fluierat.

— Asta înseamnă mult? a întrebat Megan.

— Da, am zis eu impresionat. Cam cât vreo câteva mii de baterii de combustie standard la un loc.

— De obicei, a zis Diamant, o conectezi prin cablu la propria ei sursă de energie. Nu poţi să-l vâri pe băiatu’ ăsta nebunatic într-o priză de perete, împuşcăturile din filmarea demo au fost făcute folosind câteva cabluri de cincisprezece centimetri conectate la un generator special.

Şi-a ridicat privirea către armă.

— Am cumpărat-o sperând că o să pot face un schimb cu un anumit client pentru câteva dintre celulele lui de combustie... ca să pot apoi să vând arma în stare de funcţionare.

— Cine mai ştie despre ea? a întrebat Abraham.

— Nimeni, a zis Diamant. Am cumpărat-o direct de la laboratorul care a fabricat-o, iar insul care a filmat clipul ăsta lucrează pentru mine. N-a fost niciodată pe piaţă. De fapt, cercetătorii care au făcut-o au murit câteva luni mai târziu: s-au aruncat în aer, bieţii fraieri. Presupun că asta păţeşti când construieşti zilnic dispozitive care supraîncarcă materia.

— O luăm, a zis Abraham.

— O luaţi? a zis Diamant cu un aer surprins, apoi pe chip i s-a ivit un zâmbet. Păi... e o alegere excelentă! Sunt convins că o să fii încântat. Dar repet ca să fie clar, cu chestia asta nu se poate trage decât dacă vă găsiţi propria sursă de energie. Una foarte puternică, cel mai probabil una care se va dovedi netransportabilă. Ai înţeles?

— O să găsim noi una, a zis Abraham. Cât costă?

— Doisprezece, a zis fără să şovăie Diamant.

— N-o poţi vinde altcuiva şi n-o poţi face să funcţioneze, a zis Abraham. O să capeţi patru. Mulţumesc.

Abraham a scos o cutiuţă. A tastat ceva pe ea şi i-a înmânat-o celuilalt.

— Şi mai vrem şi unul dintre pixurile alea explozive, să fie, am zis lovit de o subită inspiraţie, în timp ce îmi lipeam mobilul de perete şi copiam clipul cu puşca gauss în acţiune.

Am fost cât pe ce să cer şi una dintre motociclete, dar m-am gândit că asta chiar ar fi însemnat să forţez nota.

— Foarte bine, a zis Diamant, luând cutia pe care i-o dăduse Abraham.

Ce era aia de fapt?

— Fortuity e aici? a întrebat el.

— Din păcate, întâlnirea noastră cu el nu ne-a lăsat timp să facem o recoltare cum se cuvine, a răspuns Abraham. Dar sunt alţi patru, inclusiv Absence.

Recoltare? Asta ce-nsemna? Absence era un Epic pe care Răzbunătorii îl uciseseră cu un an în urmă.

Diamant a mârâit. Am descoperit că muream să ştiu ce anume era cu acea cutie.

— Poftim şi asta, a zis Abraham, înmânându-i un cip cu date. Diamant l-a luat zâmbind.

— Ştii cum să ungi o tranzacţie, Abraham. Chiar ştii.

— Nimeni nu trebuie să afle că avem asta, a zis Abraham, făcând semn către armă. Nici măcar să nu pomeneşti cuiva de existenta ei.

— Sigur că nu, a zis Diamant părând jignit. S-a dus să ia un toc standard de puşcă de sub biroul lui şi a desprins puşca gauss din perete.

— Cu ce l-am plătit? am întrebat-o pe Megan, vorbind foarte încet.

— Când mor Epicii, cu trupurile lor se petrece ceva, mi-a răspuns ea.

— Da, mutaţie mitocondrială, am zis eu.

— Ei, când ucidem un Epic, colectăm câteva dintre mitocondriile lor. Au nevoie de ele savanţii care construiesc toate chestiile astea. Diamant le poate vinde unor laboratoare secrete de cercetare.

Am fluierat încet.

— Uau.

— Da, a zis ea părând tulburată. Celulele mor după numai câteva minute dacă nu le îngheţi, iar asta face recoltarea dificilă. Există grupări care trăiesc de pe urma recoltării de celule. Nu ucid Epici, ci doar fură vreo probă de sânge şi o îngheaţă. Chestia asta a devenit o monedă secretă de mare valoare.

Deci aşa se întâmplau lucrurile. Nici nu era nevoie ca Epicii să ştie. Auzind asta, am început să mă îngrijorez şi mai tare. Cât anume din acest proces înţelegeam? Ce ar fi zis Epicii dacă ar fi aflat că materialul lor genetic se vindea pe piaţa neagră?

Nu mai auzisem despre asta până atunci, în ciuda cercetărilor mele legate de Epici. Trebuia să-mi fie învăţătură de minte. Probabil că descoperisem eu câteva lucruri, dar acolo exista o întreagă lume despre care nu aveam habar.

— Dar cipul cu date pe care i l-a dat Abraham? am întrebat. Despre care a zis Diamant că a uns tranzacţia?

— Are explozii pe el, a zis ea.

— A. Normal.

— De ce vrei detonatorul ăla?

— Nu ştiu, am zis. Părea amuzant. Şi dat fiind că va mai dura, pare-mi-se, până să capăt una dintre motocicletele alea...

— N-o să capeţi niciodată o motocicletă.

— .. .m-am gândit să cer şi eu ceva.

Nu mi-a răspuns, deşi se părea că o enervasem fără să vreau. Iarăşi. Nu reuşeam să-mi dau seama ce anume o supăra. Părea să aibă regulile ei speciale cu privire la ceea ce constituia comportament „profesional” şi ce nu.

Diamant a împachetat arma şi, spre încântarea mea, a vârât înăuntru şi detonatorul şi un mic pachet de „radiere” care funcţionau în combinaţie cu el. Mă simţeam foarte încântat că obţinusem un bonus. Şi tocmai atunci am simţit miros de usturoi.

M-am încruntat. Nu era usturoi, dar era pe-aproape. Ce oare...

Usturoi.

Fosforul mirosea a usturoi.

— Am încurcat-o, am zis eu repede. Nightwielder e aici.

17

— Imposibil! a exclamat Diamant, verificându-şi mobilul. N-ar trebui să fie aici decât peste vreo oră sau două.

A şovăit, apoi şi-a dus mâna la ureche – purta o cască minusculă –, ţinând în cealaltă mână mobilul care clipea.

A pălit, probabil pentru că primise de la fata de afară vestea sosirii unor vizitatori timpurii.

— Vai de mine!

— Scântei, a exclamat Megan, punându-şi pe umăr tocul puştii gauss.

— Ai întâlnire cu Steelheart azi?! a întrebat Abraham.

— N-o să fie el, a zis Diamant. Presupunând că ar fi unul dintre clienţii mei, n-ar veni niciodată personal.

— Îl trimite pe Nightwielder, am zis eu, adulmecând. Da, e aici. Nu-l simţiţi?

— De ce nu ne-ai prevenit? l-a întrebat Megan pe Diamant.

— Nu vorbesc niciodată despre ceilalţi clienţi...

— Nu contează, a zis Abraham. Plecăm.

A arătat spre capătul opus al holului, nu cel prin care intraserăm.

— Încotro duce?

— E înfundat, a zis Diamant.

— Nu ţi-ai asigurat nicio ieşire suplimentară? l-am întrebat, nevenindu-mi să cred.

— Cine să mă atace pe mine?! a zis Diamant. Nu cu echipamentul pe care-l am aici. Pe Calamity! Aşa ceva n-ar trebui să se întâmple. Clienţii mei ştiu că nu trebuie să ajungă mai devreme.

— Opreşte-l la intrare, a zis Abraham.

— Să-l opresc pe Nightwielder? a întrebat uluit Diamant. E incorporal, în numele lui Calamity, tipul poate să treacă prin ziduri!

— Atunci împiedică-l să ajungă până în celălalt capăt al culoarului, a zis calm Abraham. La capătul ăla e ceva umbră. O să ne ascundem acolo.

— Nu... a început Diamant.

— Prietene, n-avem timp să ne certăm, a zis Abraham. Toţi pretind că nu le pasă dacă vinzi şi celeilalte tabere, dar mă îndoiesc că Nightwielder o să te trateze prea bine dacă o să ne descopere aici. O să mă recunoască: m-a mai văzut. Dacă mă găseşte aici, o să murim cu toţii. Ai înţeles?

Diamant, palid în continuare, a dat din nou din cap.

— Haide, a zis Abraham, punându-şi arma pe umăr şi străbătând în fugă coridorul ce se întindea în prelungirea magazinului.

Megan şi cu mine l-am urmat. Inima îmi bubuia în piept. Nightwielder l-ar fi recunoscut pe Abraham? Ce aveau ei doi de împărţit?

La capătul coridorului erau îngrămădite lăzi şi cutii. Era într-adevăr o fundătură, dar măcar nu era luminată. Puteam vedea pereţii plini de arme lângă care stătuserăm mai devreme. Diamant rămăsese locului, frângându-şi mâinile.

— Ţine, a zis Abraham, instalându-şi arma masivă pe o cutie şi aţintind-o asupra lui Diamant. Ocupă-te de asta, David. Nu trage decât dacă trebuie neapărat.

— Oricum n-o să aibă efect asupra lui Nightwielder, i-am zis. Are invincibilitate de prim ordin: gloanţe, arme energetice, explozii, toate trec prin el.

Cu excepţia cazului în care l-am fi expus luminii solare, asta presupunând că aveam dreptate. Păream sigur pe mine în faţa celorlalţi, dar adevărul era că tot ce ştiam se baza doar pe zvonuri.

Abraham şi-a băgat mâna în buzunarul pantalonilor lui militari şi a scos ceva. Era unul dintre tensori.

Am simţit pe loc un val de uşurare. Avea să ne sape o cale către libertate.

— Deci nu aşteptăm să plece?

— Sigur că nu, a zis el calm. Mă simt ca un şoarece în cursă. Megan, ia legătura cu Tia. Trebuie să ştim unde e cel mai apropiat tunel. O să sap până la el.

Megan a încuviinţat, apoi a îngenuncheat şi şi-a acoperit buzele cu palma, şoptind în mobil. Abraham a lăsat tensorul să se încălzească, în timp ce eu am depliat luneta mitralierei şi am reglat arma pe foc automat. Văzându-mă, el a dat aprobator din cap.

M-am uitat prin lunetă. Era un model performant, mult mai performant ca al meu, cu telemetru, monitorizarea vitezei vântului şi compensatori opţionali pentru lumină scăzută. Îl vedeam foarte bine pe Diamant care îşi întâmpina noii clienţi cu braţele deschise şi cu un zâmbet larg pe chip.

M-am încordat. Erau opt: doi bărbaţi şi o femeie, toţi la costum, însoţiţi de cinci soldaţi ai Forţelor de Ordine. Şi de Nightwielder. Era un asiatic înalt, numai pe jumătate prezent. O siluetă vagă, acorporală. Purta un costum elegant, dar haina lui lungă avea o notă orientală. Era tuns scurt şi păşea cu mâinile la spate.

Mă mânca degetul să apăs pe trăgaci. Făptura aceasta era mâna dreaptă a lui Steelheart şi sursa întunericului care lăsase Newcago fără soare şi fără stele. Un întuneric asemănător se învolbura pe podea în jurul lui, prelingându-se către zonele umbrite, unde se acumula. Putea să ucidă cu ajutorul lui, făcând acele tentaculele de ceaţă întunecată să devină solide şi să străpungă un om.

Acestea – acorporalitatea şi manipularea ceţii – erau singurele lui puteri cunoscute, dar ambele erau impresionante. Putea trece prin substanţe solide şi, ca toţi acorporalii, putea zbura cu viteză constantă. Putea să cufunde o încăpere într-o beznă absolută, apoi să te înjunghie cu o suliţă confecţionată din aceeaşi beznă. Şi putea ţine un oraş întreg într-un întuneric perpetuu. Mulţi credeau că îşi dedica majoritatea energiei acestui aspect.

Asta mă îngrijorase întotdeauna. Dacă nu ar fi fost ocupat să ţină oraşul în întuneric, ar fi putut fi la fel de puternic ca Steelheart însuşi. Oricum stăteau însă lucrurile, tot s-ar fi dovedit mai puternic decât noi trei, aşa nepregătiţi cum eram.

El şi doi dintre slujitorii săi discutau cu Diamant. Mi-am dorit să fi putut auzi ce îşi spuneau. Am şovăit, apoi am abandonat luneta. Multe dintre armele avansate aveau...

Da! Am apăsat comutatorul lateral, activând amplificatorul direcţional de sunet al lunetei. Mi-am deconectat casca de la mobil şi am cuplat-o la lunetă, apoi mi-am vârât-o în ureche. M-am aplecat şi am aţintit luneta asupra grupului. Microfonul prindea ceea ce se discuta.

— ...de data asta e interesat de un anumit tip de arme, spunea femeia din subordinea lui Nightwielder; purta pantaloni şi părul negru, scurt, îi era tuns la nivelul urechilor. Împăratul e îngrijorat că forţele noastre se bazează prea mult pe armurile mecanizate când avem nevoie de artilerie grea. Ce ai la dispoziţie pentru trupele mai mobile?

— Aăă, multe, a zis Diamant.

„Scântei, ce nervos pare.” Nu se uita înspre noi, dar era agitat şi aveam impresia că îl trecuseră toate transpiraţiile. Pentru un ins care trăia de pe urma comerţului subteran de arme, nu prea părea capabil să facă faţă stresului.

Diamant s-a uitat de la femeie la Nightwielder, ale cărui mâini erau încleştate la spate. Potrivit notiţelor mele, acesta arareori se adresa direct cuiva în timpul întâlnirilor de afaceri. Prefera să-şi folosească servitorii. Era o chestie care ţinea de cultura japoneză.

Conversaţia a continuat, iar Nightwielder a continuat şi el să stea tăcut, cu spatele drept. Nu s-au apropiat să privească armele de pe pereţi nici măcar după ce Diamant le-a sugerat să o facă. L-au pus să le aducă armele şi de fiecare dată unul dintre asistenţi era cel care le examina şi punea întrebările.

„Ce convenabil”, mi-am zis, cu broboane de sudoare prelingându-mi-se pe tâmple. „El se poate concentra asupra lui Diamant – studiindu-l şi cugetând – fără să se obosească să facă şi conversaţie.”

— Gata, a şoptit Megan.

M-am uitat în spate şi am văzut-o cum întoarce mobilul, mascându-i lumina cu palma, ca să-i arate lui Abraham harta trimisă de Tia. Abraham a fost silit să se aplece ca să o poată desluşi – Megan diminuase luminozitatea ecranului până aproape de zero.

El a gemut încet.

— Doi metri drept înainte, cu o uşoară înclinaţie. O să dureze câteva minute.

— Atunci apucă-te de treabă, a zis Megan.

— Am nevoie de ajutorul tău ca să aduni praful.

Megan s-a dat repede la o parte, iar Abraham şi-a lipit mâinile de peretele din spate, lângă podea, şi a pornit tensorul. Un cerc mare de oţel a prins să se dezintegreze sub atingerea lui, creând un tunel prin care să ne putem târî. În timp ce Abraham se concentra asupra lucrului, Megan a început să strângă şi să mute pulberea de oţel.

Mi-am reluat supravegherea, încercând să respir cât mai discret. Tensorii nu făceau foarte mult zgomot, scoţând doar un bâzâit uşor. Speram că nimeni nu-l va remarca.

— ...stăpânul crede că arma asta e de proastă calitate, zicea servitoarea returnând o mitralieră. Suntem din ce în ce mai dezamăgiţi de oferta ta, negustorule.

— Păi vreţi echipament greu, dar fără lansatoare. E o comandă dificil de satisfăcut. Aş...

— Ce a fost în locul ăsta de pe zid? a întrebat o voce discretă, stranie.

Fusese abia mai mult decât o şoaptă, cu un uşor accent, dar pătrunzătoare. M-a făcut să mă înfior.

Diamant a înţepenit. Am deplasat uşor luneta. Nightwielder stătea lângă peretele cu arme. Arăta către nişte cârlige goale care ieşeau din zid: locul unde se aflase puşca gauss.

— Aici a fost ceva, nu? a întrebat Nightwielder.

Aproape niciodată nu se adresa cuiva în felul acesta direct. Nu părea să fie un semn bun.

— Ai deschis abia azi. Ai făcut deja afaceri?

— Eu... nu discut despre ceilalţi clienţi, a zis Diamant. Ştiţi asta. Nightwielder s-a uitat din nou la perete, în aceeaşi clipă, mutând pulberea de oţel, Megan a lovit o cutie. Zgomotul nu a fost puternic. De fapt ea însăşi n-a părut să-şi dea seama ce făcuse. Dar Nightwielder şi-a întors capul în direcţia noastră. Diamant i-a urmat privirea. Negustorul de arme tremura atât de tare, că ai fi putut să transformi laptele în unt doar vârându-i mâna în el.

— Ne-a simţit, am zis eu încet.

— Ce? a zis Abraham, concentrat în continuare asupra muncii lui.

— Tu... dă-i înainte, am zis eu ridicându-mă. Şi nu face gălăgie. Era momentul, din nou, pentru o improvizaţie.

18

Am săltat pe umăr arma lui Abraham, neluând-o în seamă pe Megan, care a înjurat în şoaptă. Am ieşit de la adăpostul cutiilor înainte să apuce ea să mă oprească şi, în ultima clipă, mi-am amintit să-mi scot casca din ureche şi s-o bag în buzunar.

Când am ieşit din umbră, soldaţii lui Nightwielder şi-au aţintit armele asupra mea cu mişcări rapide. Am simţit un fior de spaimă, o senzaţie de neajutorare acută. Nu-mi place când oamenii îşi îndreaptă armele spre mine... deşi cred că în privinţa asta nu mă deosebesc prea tare de restul lumii.

Am continuat să înaintez.

— Şefu’, am exclamat bătând cu palma carcasa armei. Am făcut-o să meargă. Acum încărcătorul iese imediat.

Soldaţii lui Nightwielder şi-au privit şeful ca şi cum ar fi aşteptat permisiunea de a trage. Epicul şi-a dus mâinile la spate şi m-a examinat cu ochii săi eterici. Cotul lui a atins zidul, trecând prin oţelul compact, dar el n-a părut să observe.

M-a studiat, dar n-a făcut nicio mişcare. Trepăduşii lui nu m-au împuşcat. Asta era un semn bun.

„Haide, Diamant”, i-am spus în gând, încercând să-mi ascund nervozitatea. „Nu fi idiot. Zi cev...”

— Era mecanismul de deblocare? m-a întrebat Diamant.

— Nu, domnule, am zis eu. Încărcătorul era puţin îndoit pe o latură.

I-am salutat respectuos din cap pe Nightwielder şi pe lacheii săi, apoi m-am apropiat şi am aşezat puşca în locul liber de pe perete. Din fericire, s-a potrivit. Bănuisem că aşa se va întâmpla, fiindcă avea cam aceleaşi dimensiuni ca puşca gauss.

— Bine, Diamant, a zis asistenta lui Nightwielder. Poate ne poţi spune câte ceva despre această nouă achiziţie. S-ar părea că...

— Nu, a rostit încet Nightwielder. Vreau să ne spună băiatul. Am încremenit, apoi m-am întors, nervos.

— Domnule?

— Spune-mi despre puşca asta, a zis Nightwielder.

— Băiatul e nou, a zis Diamant. Nu ştie...

— E în regulă, şefu’, am spus eu. E un Manchester 451. Arma e una de mare putere, de calibrul .50, cu încărcătură pe bază de compresie electronică. Fiecare încărcător are opt sute de cartuşe. Sistemul de selectare a tirului oferă opţiunile de foc cu foc, foc automat şi capacităţi autonome depline. Are reducere gravatronică a reculului când se trage de la umăr şi o lunetă avansată cu magnitudine reglabilă, inclusiv cu acoperire audio, telemetru şi mecanism de declanşare de la distanţă. Include şi un lansator opţional de grenade. Gloanţele din dotare sunt incendiare şi pot străpunge o armură. N-aţi putea găsi armă mai bună.

Nightwielder a încuviinţat.

— Şi asta? a zis el, arătând către arma aflată alături, îmi transpiraseră mâinile. Le-am vârât în buzunare. Era... era o... Da, ştiam.

— Browning M3919, domnule. O armă de calitate inferioară, dar care-şi face banii. Tot de calibrul .50, dar fără reducerea reculului, gravatronice sau compresie electronică. E excelent ca armă montată: cu disipatoarele termice avansate de pe ţeavă poate trage în jur de opt sute de gloanţe pe minut. Raza de acţiune este de peste un kilometru şi jumătate, cu o acurateţe remarcabilă.

Pe coridor se făcuse linişte. Nightwielder a privit arma, apoi s-a întors către servitorii lui şi a făcut un gest scurt. Am fost cât pe ce să sar în sus văzându-l, dar ceilalţi au părut să se relaxeze. Se părea că trecusem testul lui Nightwielder.

— O să vrem să vedem Manchesterul, a zis femeia. E exact ceea ce căutăm. Ar fi trebuit s-o pomeneşti mai devreme.

— Păi... eram stânjenit că i se înţepenea încărcătorul, a zis Diamant. E o problemă cunoscută a Manchesterurilor, din păcate. Fiecare puşcă are toanele ei. Am auzit că dacă îi pileşti puţin una dintre muchii alunecă mai uşor. V-o dau jos imediat...

Discuţia a continuat, iar pe mine m-au dat uitării. M-am tras mai la o parte, ca să nu le stau în drum. „Ar trebui oare să încerc s-o şterg?” m-am întrebat. Ar fi dat de bănuit dacă m-aş fi dus din nou la capătul culoarului, nu? Scântei! Se pare că aveau de gând să cumpere arma lui Abraham. Speram că avea să mă ierte.

Dacă Abraham şi Megan fugiseră prin tunel, puteam să aştept până când pleca Nightwielder şi apoi să îi ajung din urmă. Pe moment, să stau unde eram părea cea mai bună idee.

M-am pomenit contemplând spatele lui Nightwielder, în timp ce lacheii lui continuau să se târguiască. Era cam la cât... trei paşi de mine? Unul dintre cei trei oameni de încredere ai lui Steelheart, unul dintre cei mai puternici Epici în viaţă. Era chiar aici. Şi nu-l puteam atinge. Ei, practic oricum nu-l puteam atinge fiindcă era acorporal, dar nu-l puteam atinge nici la figurat.

Aşa stăteau lucrurile de când apăruse Calamity. Prea puţini îndrăzneau să le opună rezistenţă Epicilor. Văzusem copii ucişi sub ochii părinţilor lor şi nimeni nu avusese curajul să mişte un deget ca să încerce să împiedice asta. La ce bun să încerce? Ar fi fost şi ei ucişi.

Nightwielder avea efectul ăsta şi asupra mea, într-o oarecare măsură. Eram aici, cu el, dar nu-mi doream decât să scap. „Ne transformaţi pe toţi în nişte egoişti”, i-am zis în gând. „De aia vă urăsc. Pe toţi.” Dar pe Steelheart îl uram cel mai tare.

— ...am avea nevoie de nişte ustensile medico-legale cât mai bune, a spus servitoarea lui Nightwielder. Îmi dau seama că asta nu-i specialitatea ta.

— Întotdeauna aduc unele când vin în Newcago, a zis Diamant. Anume pentru voi. Haideţi să vă arăt ce am.

Am clipit, dezmeticindu-mă. Terminaseră discuţia despre Manchester şi se părea că îl cumpăraseră, comandându-i totodată încă trei sute lui Diamant, care încheiase târgul cu încântare, deşi arma nu-i aparţinea.

„Trusă medico-legală”, m-am gândit. Ceva legat de asta îmi zgândărea memoria.

Diamant s-a dus şi a cotrobăit după tejghea, scoţând câteva cutii. M-a văzut şi mi-a făcut semn să plec.

— Puştiule, poţi să te întorci în depozit şi să continui inventarul. Nu mai am nevoie de tine aici.

Probabil că ar fi trebuit să-i dau ascultare, dar în schimb am făcut ceva nesăbuit.

— Aproape l-am terminat, şefu’, am zis. Aş vrea să rămân, dacă se poate. Nu ştiu mare lucru despre echipamentul medico-legal.

El s-a oprit, studiindu-mă, iar eu am încercat să-mi iau un aer cât mai nevinovat, cu mâinile în buzunarele jachetei, în mintea mea, o voce mică bombănea „eşti un prost, eşti un prost, eşti un mare prost”. Dar când aveam să mai dau peste o asemenea ocazie?

Echipamentul medico-legal includea genul de instrumente pe care le foloseşti ca să examinezi scena unei crime. Şi ştiam despre subiectul ăsta ceva mai multe decât îi spusesem adineauri lui Diamant. Sau cel puţin citisem despre el.

Şi îmi aminteam că puteai să descoperi ADN sau amprente cu ajutorul razelor ultraviolete. Ultraviolete... care, conform notiţelor mele, constituiau slăbiciunea lui Nightwielder.

— Bine, a zis Diamant şi şi-a reluat căutările. Dar nu sta în calea înălţimii Sale.

Am făcut câţiva paşi în spate, ţinându-mi privirea plecată. Nightwielder nu mi-a acordat nicio atenţie, iar lacheii lui au aşteptat cu braţele încrucişate în timp ce Diamant scotea câteva cutii. S-a apucat să îi întrebe ce anume le trebuia şi din răspunsurile lor mi-am dat seama că o persoană din guvernarea oraşului Newcago – Nightwielder sau poate însuşi Steelheart – fusese tulburată de asasinarea lui Fortuity.

Voiau un echipament care să detecteze Epicii. Diamant nu avea aşa ceva. Auzise că s-ar fi găsit unul de vânzare în Denver, a spus el, dar se dovedise a fi doar un zvon. Se pare că o ansă ca aceea deţinută de Răzbunători nu era uşor de obţinut nici măcar pentru un ins ca Diamant.

Mai voiau şi un echipament care să poate stabili cât mai precis originea cămăşilor gloanţelor şi a explozibililor. Astea erau solicitări pe care el le putea satisface, mai ales cea privind identificarea explozibililor. A despachetat câteva dispozitive din cutiile şi învelişurile lor din polistiren, apoi le-a arătat un scaner care identifica substanţele chimice din componenţa unui explozibil analizând cenuşa produsă de aceasta.

Am aşteptat încordat, în timp ce unul dintre lachei a apucat ceva ce arăta ca o servietă metalică cu închizători laterale. A deschis-o, dând la iveală câteva dispozitive mai mici, în culcuşuri de spumă poliuretanică. Arăta exact ca trusele de legist despre care citisem.

Pe capac era ataşat un mic cip care a început să scânteieze slab la deschiderea servietei. Manualul de utilizare, probabil. Femeia şi-a trecut cu un gest absent mobilul pe deasupra lui, descărcând instrucţiunile. M-am apropiat şi am procedat şi eu la fel şi, după ce m-a măsurat din priviri, ea a decis să mă ignore şi şi-a reluat inspecţia.

Cu inima-mi iuţindu-şi bătăile, am parcurs cuprinsul manualului până am găsit ce căutam. Scaner cu ultraviolete pentru depistarea amprentelor, cu cameră video ataşată. Am citit rapid instrucţiunile de folosire. Acum, dacă găseam o cale să-l scot din serviet...

Femeia a scos un dispozitiv şi l-a examinat. Nu era scanerul de amprente, aşa că nu i-am acordat atenţie. În clipa în care ea s-a uitat în altă parte, am înhăţat scanerul şi m-am prefăcut că îl studiez, străduindu-mă să par curios, dar nu din cale-afară.

Tot examinându-l, l-am pornit. Emana o lumină albastră şi avea un ecran în partea din spate: funcţiona ca o cameră digitală, dotată însă în faţă cu o lumină ultravioletă. Abăteai raza ei peste obiecte şi înregistrai ceea ce evidenţia aceasta. Lucru foarte convenabil atunci când scanai o încăpere în căutare de ADN: aveai la dispoziţie o înregistrare a ceea ce văzuseşi.

Am pornit camera. Ceea ce mă pregăteam să fac mi-ar fi putut aduce moartea. Văzusem oameni ucişi pentru mai puţin. Dar ştiam că Tia voia dovezi mai solide. Era momentul să-i fac rost de ele.

Am întors lumina ultravioletă către Nightwielder.

19

Nightwielder s-a răsucit imediat spre mine.

Am întors scanerul cu lumina ultravioletă într-o parte, ţinându-mi capul plecat ca şi cum aş fi studiat dispozitivul pentru a înţelege cum funcţionează. Voiam să dau impresia că abătusem lumina asupra lui din întâmplare, în timp ce îmi făceam de lucru cu scanerul.

Nu l-am privit pe Nightwielder. Nu trebuia să-l privesc pe Nightwielder. Nu ştiam dacă lumina avusese vreun efect asupra lui, dar dacă avusese şi dacă el nutrea fie şi o vagă bănuială că observasem asta, eram un om mort.

Era posibil să mor oricum.

Era un chin să nu ştiu ce efect avusese lumina, dar camera înregistra. I-am întors spatele lui Nightwielder şi am apăsat pe câteva dintre butoanele dispozitivului ca şi cum aş fi încercat să-l fac să funcţioneze. Cu cealaltă mână – cu degetele cuprinse de un tremur nervos – am scos cipul şi l-am ascuns în palmă.

Nightwielder continua să mă privească. Îi simţeam ochii de parcă mi-ar fi sfredelit găuri în spinare. Camera a părut să se întunece, umbrele s-au lungit. Mai la o parte, Diamant continua să vorbească despre caracteristicile unui dispozitiv şi făcea o demonstraţie. Nimeni nu părea să fi observat că-i atrăsesem atenţia lui Nightwielder.

M-am prefăcut că nu observasem nici eu, deşi inima îmi bubuia tot mai tare în piept. Mi-am mai făcut puţin de lucru cu dispozitivul, apoi l-am ţinut ca şi cum mi-aş fi dat seama, în cele din urmă, cum funcţionează. Am înaintat şi mi-am apăsat degetul mare pe perete, apoi m-am tras înapoi şi am încercat să-mi văd amprenta în lumina ultravioletelor.

Nightwielder nu se clintise. Se gândea ce să facă. Dacă remarcasem efectul ultravioletelor, uciderea mea i-ar fi garantat siguranţa. Putea s-o facă. Putea să pretindă că îi încălcasem spaţiul personal sau că mă uitasem la el cum nu trebuie. Scântei, nici măcar nu era obligat să invoce vreo scuză. Putea să facă orice voia.

Asta însă ar fi putut constitui un pericol pentru el. De fiecare dată când un Epic ucidea la întâmplare şi pe neaşteptate, oamenii se întrebau dacă nu cumva era vorba despre o tentativă de a-şi ascunde slăbiciunea. Lacheii lui mă văzuseră mânuind scanerul cu ultraviolete. Puteau să facă legătura. Şi atunci, ca să fie în siguranţă, ar fi trebuit probabil să-i ucidă şi pe Diamant şi pe soldaţii Forţelor de Ordine. Şi probabil şi pe asistenţii săi.

Mă trecuseră transpiraţiile. Era groaznic să stau aşa, fără să pot măcar să-l privesc în faţă, în vreme ce el cumpănea dacă să mă omoare sau nu. Voiam să mă întorc, să-l privesc în ochi şi să-l scuip în timp ce mă ucidea.

„Uşurel”, mi-am zis. Alungându-mi orice urmă de sfidare de pe chip, mi-am ridicat ochii, prefăcându-mă că-l observ pentru prima oară pe Nightwielder ţintuindu-mă cu privirea. Stătea la fel ca mai devreme, cu mâinile la spate, iar costumul negru şi cravata subţire, neagră, îl făceau să pară compus numai din linii. Privirea neclintită, pielea translucidă. Nu se vedea niciun semn a ceea ce se întâmplase, dacă, într-adevăr, se întâmplase ceva.

Zărindu-l, am tresărit speriat. N-a fost nevoie să mă prefac. Am simţit cum pălesc, cum îmi fuge culoarea din obraz. Am scos un mic ţipăt, scăpând din mâini scanerul de amprente. Scanerul s-a crăpat în contact cu podeaua. Am scos o înjurătură şi m-am lăsat imediat în genunchi lângă dispozitivul stricat.

— Ce faci, netotule!

Diamant s-a repezit la mine. Nu părea îngrijorat din pricina scanerului, ci mai degrabă speriat că l-aş fi putut jigni cumva pe Nightwielder.

— Îmi pare nespus de rău, înălţimea Voastră. E un idiot împiedicat, dar e cel mai bun pe care l-am putut găsi. Îmi...

A amuţit în clipa în care umbrele din jurul nostru s-au lungit, apoi s-au răsucit transformându-se în corzi negre şi groase. Diamant s-a îndepărtat împleticindu-se, iar eu am sărit în picioare, întunericul nu m-a atacat însă, ridicând în schimb scanerul căzut.

Bezna a părut să se adune pe podea, învolburată, agitându-se. Tentaculele ei au ridicat scanerul în aer, ţinându-l la nivelul feţei lui Nightwielder, care l-a examinat cu un aer nepăsător. Ne-a privit şi noi tentacule de întuneric s-au înălţat, învăluind scanerul. A urmat un trosnet brusc, care a sunat ca o mie de nuci sparte simultan.

Mesajul fusese clar. Enervează-mă şi vei avea aceeaşi soartă. Nightwielder îşi ascunsese cu dibăcie teama de scaner şi dorinţa de a-l distruge sub masca unei simple ameninţări.

— Ăăă... am făcut eu cu glas moale. Şefu’, ce-ar fi să mă duc eu în spate şi să continui cu inventarul, cum ai zis mai devreme?

— Asta ar fi trebuit să faci de la început, a zis Diamant. Şterge-o!

M-am întors şi m-am îndepărtat împleticindu-mă, cu o mână pe lângă corp, strângând în pumn cipul scos din scanerul cu ultraviolete. Am grăbit pasul fără să îmi pese ce impresie lăsam, până ce alergam de-a binelea. Am ajuns lângă cutii şi în siguranţa relativă a umbrei lor. Acolo, la nivelul podelei, am găsit un tunel săpat în peretele din spate.

M-am oprit. Am tras aer în piept, m-am pus în patru labe şi m-am târât prin gura lui. M-am lăsat să alunec de-a lungul a doi metri de oţel şi am ajuns de partea cealaltă.

Ceva m-a prins de braţ şi m-am smucit instinctiv. Mi-am ridicat privirea, orice urmă de raţiune abandonându-mă în timp ce vizualizam umbrele însufleţite ale lui Nightwielder, dar, spre uşurarea mea, am zărit un chip familiar.

— Şşş, mi-a zis Abraham, ţinându-mă în continuare de braţ. Ne urmăresc?

— Nu cred, i-am răspuns eu încet.

— Unde mi-e puşca?

— Ăăă... i-am cam vândut-o lui Nightwielder.

Abraham m-a privit ridicând dintr-o sprânceană, apoi m-a tras din tunel mai într-o parte. Megan ne acoperea folosind puşca mea. Era definiţia profesionalismului: gura – o linie aspră, ochii cercetând coridoarele alăturate în căutarea primejdiei. Singura lumină venea de la mobilele pe care atât ea, cât şi Abraham le purtau prinse pe umăr.

Abraham i-a făcut semn şi, fără alte discuţii, am rupt-o cu toţii la fugă pe coridor. La următoarea intersecţie a catacombelor, Megan i-a aruncat lui Abraham puşca mea – neluând în seamă faptul că întinsesem mâna după ea –, apoi şi-a scos din toc unul dintre pistoale. I-a făcut un semn şi s-a plasat în avangardă, pornind cu paşi grăbiţi prin tunelul de oţel dinaintea noastră.

Am înaintat aşa o vreme, fără să vorbim. Mă mai simţisem şi altădată pierdut fără speranţă, dar acum cotisem de atâtea ori, că nici nu mai ştiam în ce direcţie era susul.

— OK, a zis Abraham în cele din urmă, ridicând o mână şi făcându-i semn lui Megan să se întoarcă. Hai să luăm o pauză şi să verificăm dacă ne urmăreşte cineva.

S-a aşezat într-o mică nişă, de unde putea supraveghea tunelul din urma noastră ca să vadă dacă eram sau nu urmăriţi. Părea să îşi ocrotească mâna în umărul căreia fusese împuşcat.

M-am ghemuit alături de el şi Megan ni s-a alăturat.

— Ai făcut o mişcare surprinzătoare acolo, David, a zis Abraham încet, cu vocea lui calmă.

— N-am avut timp să gândesc, am zis eu. Ne auziseră lucrând.

— Adevărat. Apoi Diamant ţi-a propus să te întorci, dar tu ai zis că voiai să rămâi?

— Deci... ai auzit partea aia?

— Altfel n-aş fi avut cum s-o pomenesc, nu?

Continua să scruteze culoarul.

Am privit-o pe Megan, care mi-a aruncat o căutătură îngheţată.

— Neprofesionist, a bombănit ea.

Am scotocit în buzunar şi am scos cipul. Abraham l-a privit încruntându-se nedumerit. Era evident că plecase înainte să vadă ce făcusem eu cu Nightwielder. Am vârât cipul în mobilul meu şi am descărcat informaţiile. Trei tastări mai târziu, acesta a început să ruleze înregistrarea provenită de la scanerul cu ultraviolete. Abraham s-a uitat la ea şi până şi Megan şi-a întins gâtul ca să vadă ce arăta.

Mi-am ţinut răsuflarea. Tot nu eram sigur dacă aveam dreptate în privinţa lui Nightwielder şi, chiar să fi avut, nu puteam şti dacă panoramarea rapidă a camerei capturase nişte imagini utile.

Pe ecran au apărut podeaua şi mâna mea fluturând prin faţa obiectivului. Apoi camera s-a întors către Nightwielder şi inima mi-a tresărit. Am ciocănit cu degetul în ecran, îngheţând imaginea.

— Slontze mic şi isteţ, a murmurat Abraham.

Ecranul îl înfăţişa pe Nightwielder pe jumătate corporal. Era greu de desluşit, dar aşa era. Acolo pe unde trecuse raza ultravioletă nu mai era translucid şi trupul lui părea să fi devenit parcă mai stabil.

Am atins din nou ecranul şi lumina ultravioletă şi-a continuat drumul, permiţându-i lui Nightwielder să devină din nou incorporal. Filmarea nu dura mai mult de o secundă-două, dar era de ajuns.

— Scaner pentru legişti, cu ultraviolete, am explicat. M-am gândit că era cea mai bună ocazie să aflăm cu certitudine...

— Nu-mi vine că cred c-ai riscat, a zis Megan. Fără să întrebi pe nimeni. Puteam fi ucişi toţi trei din cauza ta.

— Dar n-am fost, a zis Abraham, culegând cipul din palma mea. L-a examinat, cu un respect straniu pe chip. Apoi şi-a ridicat privirea de parcă şi-ar fi amintit că plănuise să supravegheze culoarul în căutarea vreunui semn că ne urmărea cineva.

— Trebuie să îi ducem cipul ăsta Profului. Acum. A şovăit: Bună treabă!

S-a ridicat gata de plecare şi eu m-am pomenit zâmbind cu gura până la urechi. Apoi m-am întors către Megan, care mi-a aruncat o căutătură chiar mai rece şi mai ostilă decât prima. S-a ridicat şi l-a urmat pe Abraham.

„Scântei”, mi-am zis. Ce trebuia să fac ca s-o impresionez pe fata asta? Am clătinat din cap şi am fugit să-i ajung din urmă.

20

Când ne-am întors, Cody era plecat într-o misiune de cercetare, trimis de Tia. Ea ne-a indicat nişte raţii de pe masa din fundul încăperii principale, care aşteptau devoraţia. Devorarea. Sau care-o fi cuvântul corect.

— Du-te şi povesteşte-i Profului ce-ai descoperit, mi-a zis Abraham cu blândeţe, pornind către depozit.

Megan s-a îndreptat către raţii.

— Tu unde te duci? l-am întrebat pe Abraham.

— Se pare că am nevoie de o armă nouă, a zis el zâmbind în timp ce se apleca să treacă pe sub pragul de sus.

Nu mă dojenise pentru ceea ce făcusem cu arma lui: înţelegea că salvasem echipa. Sau cel puţin speram că aşa vedea el lucrurile.

Totuşi în vocea lui se simţea o undă de melancolie. Îi plăcuse puşca aia. Şi era uşor să-ţi dai seama de ce: în viaţa mea nu avusesem o armă atât de bună.

Profu’ nu era în încăperea principală. Tia mi-a aruncat o privire, ridicând dintr-o sprânceană.

— Ce trebuie să-i spui Profului?

— O să-ţi explic eu, a zis Megan aşezându-se lângă ea.

Ca de obicei, masa Tiei era plină de hârtii şi cutii de cola. Se părea că făcuse rost de baza de date a firmei de asigurări de care îi pomenise Cody şi o avea afişată pe un ecran în faţa ei.

Dacă Profu’ nu era acolo, mi-am imaginat că se afla probabil în camera lui de gândit, cea cu imagerul. M-am apropiat şi am ciocănit discret în perete; intrarea era acoperită numai cu o bucată de material textil.

— Intră, David, a strigat vocea Profului dinăuntru.

Am şovăit. Nu mai pusesem piciorul în încăpere de când le prezentasem tuturor planul meu. Nici ceilalţi nu intrau acolo decât arareori. Era sanctuarul Profului şi, când aveau nevoie să discute cu el, prefera să iasă afară decât să-i invite pe alţii înăuntru. Le-am privit pe Tia şi pe Megan, care erau, amândouă, foarte surprinse, deşi niciuna dintre ele n-a zis nimic.

Am dat draperia la o parte şi am intrat în cameră. Îmi imaginasem de nenumărate ori cum folosea Profu’ imagerii de pe perete ca să se deplaseze prin oraş şi să-i studieze pe Steelheart şi pe lacheii acestuia, profitând de faptul că echipa lui penetrase reţeaua de spionaj a inamicului. Nu făcea nici pe departe ceva atât de impresionant.

— Aia-i o tablă? am întrebat eu.

Profu’ s-a întors dinspre peretele opus, în faţa căruia stătuse până atunci scriind cu o cretă albă. Toţi cei patru pereţi, plus tavanul şi podeaua deveniseră negri ca ardezia şi erau acoperiţi cu un scris alb, neciteţ.

— Ştiu, a zis Profu’ făcându-mi semn să înaintez. Nu-i foarte modern, nu? Am o tehnologie capabilă să îmi înfăţişeze ce vreau şi cum vreau. Şi când colo eu aleg o tablă de scris.

A clătinat din cap ca şi cum propria excentricitate l-ar fi amuzat.

— Aşa gândesc mai bine. Năravul din fire n-are lecuire.

M-am apropiat. Acum vedeam că de fapt nu scria pe pereţi. Chestia din mâna Profului era de fapt un mic Stylus în forma unei bucăţi de cretă. Dispozitivul îi interpreta scrisul, făcând cuvintele să apară pe perete ca şi cum le-ar fi mâzgălit el.

Perdeaua căzuse la loc, obturând lumina dinspre celelalte încăperi. Abia reuşeam să disting silueta Profului. Unica lumină o constituia strălucirea discretă a scrisului alb de pe pereţi. Parcă aş fi plutit în spaţiu, cu cuvintele „stele” şi „galaxii” revărsându-şi strălucirea asupra mea de la distanţe incomensurabile.

— Ce-i asta? am întrebat, dând capul pe spate şi citind scrisul care acoperea tavanul.

Profu’ încadrase anumite pasaje în chenare şi trasase săgeţi şi linii de la o secţiune la alta. N-am reuşit să înţeleg mare lucru. Era scris în engleză, oarecum. Dar multe cuvinte erau foarte scurte, părând stenografiate.

— Planul, a zis Profu’ absent. Nu purta ochelarii de protecţie sau halatul – ambele se aflau grămadă lângă uşă – şi îşi suflecase până la coate mânecile cămăşii lui negre, cu nasturi.

— Planul meu? am întrebat.

Zâmbetul Profului a strălucit în lumina palidă a rândurilor scrise cu creta.

— Nu mai e chiar planul tău. Dar seminţele lui sunt aici.

Am avut senzaţia dureroasă că mi se scufundă toate corăbiile.

— Dar, eu...

Profu’ mi-a aruncat o privire, apoi şi-a pus o mână pe umărul meu.

— Ai făcut o treabă grozavă, fiule. Ţinând cont de toate.

— Dar ce era în neregulă cu el? am întrebat.

Petrecusem ani... de fapt întreaga mea viaţă lucrând la planul ăsta şi aveam încredere în soluţia pe care o găsisem.

— Nimic, nimic, a zis Profu’. Ideile sunt bune. Remarcabile chiar. Convinge-l pe Steelheart că în oraş a sosit un rival, atrage-l afară din ascunzătoare şi ucide-l. Cu excepţia faptului evident că nu-i cunoşti slăbiciunea.

— Da, asta aşa-i, am recunoscut eu.

— Tia lucrează din greu la asta. Dacă poate cineva să dezgroape adevărul, ea va fi aceea, a zis Profu’, apoi a tăcut un moment, înainte să continue: De fapt nu, n-ar fi trebuit să spun că nu-i planul tău. Este. Şi aici sunt mai mult decât seminţele lui. M-am uitat prin agendele tale. Gândeşti lucrurile conştiincios şi până la capăt.

— Mulţumesc.

— Dar, fiule, viziunea ta e prea îngustă.

Profu’ şi-a luat mâna de pe umărul meu şi s-a apropiat de zid. A ciocănit în el cu stylusul lui în formă de cretă şi textul din întreaga încăpere a prins să se rotească. El nici n-a părut să observe, dar pe mine m-a luat ameţeala când zidurile au părut să alunece în jurul meu, învârtindu-se până ce în faţa Profului a apărut un alt perete acoperit de text.

— Dă-mi voie să încep de-aici, a zis el. În afară de faptul că nu ştii care anume-i slăbiciunea lui Steelheart, care e cel mai mare cusur al planului tău?

— Ăăă... m-am încruntat. Poate doborârea lui Nightwielder? Dar, Profu’, tocmai am...

— De fapt nu-i asta, a zis Profu’.

M-am încruntat şi mai tare. Nu mă gândisem că planul meu avea vreun cusur. Le soluţionasem pe toate, îndepărtându-le aşa cum o soluţie antibacteriană îndepărtează coşurile de pe bărbia unui adolescent.

— Hai să-l luăm pe bucăţi, a zis Profu’, ridicându-şi braţele şi curăţând o suprafaţă de perete de parcă ar fi şters noroiul de pe un geam.

Cuvintele au fost măturate la o parte, nu şterse, dar înghesuite, de parcă ar fi desfăşurat o fâşie nouă de hârtie de pe o rolă. Profu’ şi-a înălţat creta către spaţiul liber şi a început să scrie.

— Pasul întâi – imiţi un Epic puternic. Pasul doi – începi să ucizi Epicii importanţi din jurul lui Steelheart ca să-i stârneşti îngrijorarea. Pasul trei – îl scoţi din vizuină. Pasul patru – îl ucizi. Făcând asta, le redai oamenilor speranţa şi îi încurajezi să riposteze.

Am încuviinţat.

— Numai că există o problemă, a zis Profu’ continuând să scrie pe perete. Dacă într-adevăr o să reuşim să-l înfrângem pe Steelheart, o vom fi făcut imitând un Epic puternic. Ca urmare, toată lumea o să creadă că în spatele înfrângerii lui s-a aflat un Epic. Şi atunci ce-am câştigat?

— Putem să anunţăm după aceea că au fost Răzbunătorii.

Profu’ a clătinat din cap.

— N-o să meargă. N-o să ne creadă nimeni, nu după toată osteneala pe care ne-o vom da ca să-l convingem pe Steelheart de contrariul.

— Bine, şi ce mai contează? am întrebat eu. O să fie mort.

Apoi, mai încet, am adăugat:

— Şi eu o să mă răzbun.

Profu’ a ezitat şi creta şi-a oprit înaintarea pe perete.

— Da, a zis el. Presupun că tu o să ai totuşi parte de răzbunarea ta.

— Şi tu îi vrei moartea, am zis, apropiindu-mă de el. Ştiu. O văd.

— Vreau moartea tuturor Epicilor.

— E mai mult de-atât. Te-am citit.

El s-a uitat la mine şi privirea i-a devenit severă.

— Nu asta contează. E de o importanţă vitală ca oamenii să ştie că noi am fost în spatele întregii poveşti. Ai spus-o chiar tu: nu putem ucide toţi Epicii din lume. Răzbunătorii se învârt în cerc. Singura noastră speranţă, singura speranţă pentru umanitate, e să convingem oamenii că ne putem împotrivi. Iar ca să se întâmple asta, Steelheart trebuie să moară ucis de mână omenească.

— Dar ca să iasă afară din vizuină, trebuie să creadă că îl ameninţă un Epic, am zis eu.

— Vezi care-i problema?

— Eu...

Începeam s-o văd.

— Deci n-o să imităm un Epic?

— Ba da, a zis Profu’. Îmi place ideea, e strălucită. Subliniez numai problemele pe care va trebui să le rezolvăm. Dacă acest... Limelight îl va ucide pe Steelheart, trebuie să ne asigurăm că, după aceea, putem să-i convingem pe oameni că, de fapt, am fost noi. Nu-i imposibil, dar de aceea a trebuit să mai lucrez la plan, să-l dezvolt.

— OK, am zis eu începând să mă liniştesc.

Deci eram în continuare în grafic. Un Epic fals... esenţa planului meu era acolo.

— Din păcate, avem o problemă şi mai mare, a zis Profu’ ciocănind cu creta în perete. Planul tău cere să ucidem Epicii din administraţia lui Steelheart ca să se simtă ameninţat şi să iasă afară din ascunzătoare. Tu spui că astfel îl vom convinge că în oraş a sosit un nou Epic. Numai că n-o să funcţioneze.

— Ce? De ce?

— Pentru că la fel ar proceda şi Răzbunătorii, a zis Profu’. Să ucidem Epici discret, fără să ne lăsăm văzuţi? Asta îi va stârni suspiciunile. Trebuie să gândim aşa cum ar face-o un adevărat rival. Oricine îşi doreşte Newcago trebuie să gândească lucrurile la scară mare. Orice Epic poate avea un oraş numai al lui: nu-i chiar aşa de greu. Ca să vrei Newcago trebuie să fii ambiţios. Trebuie să vrei să devii rege. Trebuie să vrei să ai Epici la cheremul tău. Aşa că nu-i logic să-i omori unul câte unul. Pricepi?

— Îi vrei vii, ca să-ţi slujească, am zis, înţelegând încet-încet. Cu fiecare Epic pe care-l ucizi, puterea ta va fi diminuată când vei prelua Newcago.

— Exact, a zis Profu’. Nightwielder, Firefight, poate chiar Conflux – ei trebuie să dispară. Dar ai avea foarte mare grijă pe cine ucizi şi pe cine încerci să mituieşti.

— Numai că nu-i putem mitui, am zis. N-o să reuşim să-i convingem că suntem un Epic, nu pe termen lung.

— Deci vezi că mai e o problemă, a zis Profu’.

Avea dreptate. M-am fâsâit, ca un artificiu uitat în ploaie. Cum de nu văzusem gaura din planul meu?

— M-am gândit la aceste două probleme, a zis Profu’. Dacă vrem să imităm un Epic – şi eu cred în continuare că ar trebui s-o facem – va trebui să putem demonstra că noi ne-am aflat în spatele lui de la bun început. În acest fel, adevărul se poate răspândi în Newcago şi, de aici, pe tot teritoriul Statelor Fracturate. Nu putem să-l ucidem pur şi simplu. Trebuie să ne filmăm făcând-o. Şi trebuie ca, în ultima clipă, să informăm anumite persoane-cheie din acest oraş despre planul nostru, ca să ştie şi să poată garanta pentru noi. Oameni ca Diamant, magnaţi ai crimei care nu-s Epici, persoane influente, dar fără legătură cu guvernarea lui Steelheart.

— OK. Cum rămâne cu cea de-a doua problemă?

— Trebuie să-l lovim pe Steelheart unde-l doare, a zis Profu’, dar nu ne putem lungi prea mult şi nu ne putem concentra atenţia asupra Epicilor. Ne trebuie una sau două lovituri în forţă, care să-l facă să sângereze, să-l facă să ne privească ca pe o ameninţare, şi trebuie să i le administrăm ca şi cum am fi un rival care încearcă să-i ia locul.

— Deci?

Profu’ a atins peretele, ridicând textul de pe podea până l-a adus în faţa lui. Şi-a pus degetul pe o anumită secţiune şi literele au început să emane o strălucire verde.

— Verde? am zis amuzat. Parcă ziceai că-ţi plac chestiile de modă veche?

— Poţi să scrii pe tablă şi cu cretă colorată, mi-a zis el morocănos în timp ce încercuia un cuvânt: „canalizare”.

— Canalizare? am comentat eu.

Mă aşteptasem la ceva mai măreţ şi mai puţin... împuţit. Profu’ a încuviinţat.

— Răzbunătorii nu atacă niciodată reţelele de utilităţi publice. Dacă atacăm unul dintre principalele puncte ale infrastructurii, îl vom face pe Steelheart să creadă că nu se confruntă cu Răzbunătorii, ci cu o altă forţă. Una care încearcă să răstoarne regimul lui Steelheart: fie rebelii din oraş, fie un alt Epic care vrea să se instaleze pe teritoriul lui. La baza funcţionării oraşului Newcago sunt două principii: teama şi stabilitatea. Oraşul are infrastructura de bază pe care altele n-o au şi asta atrage oamenii încoace. Iar teama de Steelheart îi face să fie disciplinaţi.

A deplasat din nou cuvintele pe perete, aducând mai aproape o schemă pe care o schiţase cu „cretă” pe peretele opus. Părea un plan rudimentar.

— Dacă începem să-i sabotăm infrastructura, o să ne atace mai repede decât dacă i-am lichida Epicii. Steelheart e deştept. Ştie de ce vin oamenii în Newcago. Dacă pierde lucrurile de bază – canalizare, electricitate, comunicaţii –, pierde oraşul.

Am încuviinţat lent.

— Mă întreb de ce.

— De ce? Păi, tocmai ţi-am explicat...

Profu’ s-a întrerupt cu ochii aţintiţi asupra mea. S-a încruntat.

— Nu asta voiai să spui.

— Mă întreb de ce îi pasă, de ce îşi dă atâta osteneală să creeze un oraş unde oamenii să vrea să trăiască? De ce îi pasă dacă ei au hrană, apă sau electricitate? Îi ucide cu atâta cruzime, dar în acelaşi timp are grijă să le asigure cele necesare traiului.

Profu’ a amuţit. În cele din urmă a clătinat din cap.

— Ce sens are să fii rege, dacă nu ai pe nimeni care să ţi se supună?

Mi-am amintit din nou de ziua aceea, ziua în care a murit tata. „Oamenii ăştia-mi aparţin...” Gândindu-mă la asta am înţeles ceva despre Epici. Ceva ce, în ciuda anilor mei de studiu, nu pricepusem cu adevărat până atunci.

— Nu-i de-ajuns, a şoptit Profu’. Nu-i de ajuns să ai puteri de zeu, să fii practic nemuritor, să faci natura să se plece în faţa voinţei tale şi să te înalţi asupra tuturor. Toate astea nu-s de ajuns dacă nu le foloseşti ca să-i sileşti pe alţii să ţi se supună. Epicii nu ar fi nimic fără oamenii obişnuiţi. Au nevoie de fiinţe pe care să le domine. Au nevoie să facă paradă cu puterile lor.

— Îl urăsc, am şuierat, deşi nu avusesem de gând s-o zic cu glas tare.

Nici măcar nu-mi dădusem seama că o gândisem. Profu’ m-a privit.

— Ce? l-am întrebat. O să-mi spui că mânia nu serveşte la nimic?

Mai încercaseră şi alţii să mi-o spună, Martha mai ales. Îmi spusese că setea de răzbunare o să mă bage în mormânt.

— Emoţiile tale te privesc numai pe tine, fiule, a zis Profu’ întorcându-mi spatele. Atâta timp cât lupţi, mie nu-mi pasă de ce lupţi. Poate că mânia te va consuma, dar e mai bine să fii consumat decât să te ofileşti sub călcâiul lui Steelheart. A şovăit. În plus, să-ţi spun ţie să te opreşti ar fi ca şi cum vatra i-ar cere cuptorului să se răcorească niţel.

Am încuviinţat, înţelegea. Şi el simţea la fel.

— În orice caz, planul a fost reajustat, a zis Profu’. O să atacăm staţia de epurare a apei menajere, care e cea mai puţin păzită. Problema este cum să ne asigurăm că Steelheart va pune atacul pe seama unui Epic rival şi nu a rebelilor.

— Ar fi chiar aşa de rău dacă oamenii ar crede că are loc o rebeliune?

— Întâi de toate, asta nu l-ar scoate pe Steelheart din vizuină, a zis Profu’. Şi dacă el ar crede că oamenii s-au revoltat, i-ar face să plătească pentru asta. Nu vreau să moară nevinovaţi ca represalii pentru ceea ce am făcut noi.

— Dar, cum să zic, nu asta era ideea? Să le arătăm celorlalţi că putem riposta? De fapt, dacă mă gândesc la asta, poate ne-am putea stabili cu totul în Newcago. Dacă o să învingem, am putea conduce oraşul, odată ce...

— Stop.

M-am încruntat.

— Fiule, noi omoram Epici, mi-a zis Profu’ cu vocea devenindu-i brusc joasă, încordată. Şi ne pricepem s-o facem. Dar să nu-ţi intre-n cap ideea că suntem revoluţionari, că o să doborâm ce-i acolo şi o să ne instalăm noi în loc. În momentul în care începem să gândim aşa, deraiem. Vrem să-i facem pe ceilalţi să riposteze. Vrem să-i inspirăm. Dar nu îndrăznim să luăm noi înşine puterea. Şi cu asta basta. Suntem ucigaşi. O să-l scoatem pe Steelheart din ascunzătoarea lui şi o să găsim o cale să-i smulgem inima din piept. Apoi n-are decât să decidă altcineva ce-i de făcut cu oraşul. Eu nu vreau să am nicio legătură cu asta.

Ferocitatea acestor cuvinte, deşi fuseseră rostite încet, m-a făcut să amuţesc. Nu ştiam ce să răspund. Poate că Profu’ avea dreptate. Treaba noastră era să-l ucidem pe Steelheart. Nu trebuia să ne pierdem din vedere scopul.

Mi se părea totuşi straniu că nu mă dojenise pentru setea mea de răzbunare. Era de fapt singura persoană care nu-mi servise vreo platitudine pe tema răzbunării.

— Bine, am zis eu. Dar nu cred că staţia de epurare e locul potrivit unde să dăm lovitura.

— Tu ce ai ataca?

— Centrala electrică.

— E prea bine păzită.

Profu’ şi-a examinat notiţele şi am văzut că avea şi o schemă a centralei electrice, cu adnotări în jurul perimetrului schiţat. Se gândise la asta.

M-am simţit încântat văzând că noi doi gândeam cam la fel.

— Dacă e bine păzită, am zis, atunci va fi cu atât mai impresionant când o vom arunca în aer. Şi cât suntem acolo, putem să furăm una dintre celulele de combustie ale lui Steelheart. Am cumpărat o armă de la Diamant, dar e inutilă. Ca să funcţioneze are nevoie de o sursă puternică de energie.

Mi-am apropiat mobilul de perete şi am încărcat filmarea cu puşca gauss în acţiune. Clipul a apărut pe perete, împingând deoparte o secţiune cu scrisul Profului, şi a început să ruleze.

El a privit în tăcere şi, la final, a încuviinţat.

— Deci falsul nostru Epic va avea puterea de a manipula energia.

— Şi de aceea ar distruge centrala electrică, am zis. E în acord cu tema.

Epicilor le plăceau temele şi motivele.

— Păcat că distrugerea centralei electrice nu-i va opri pe cei de la Forţele de Ordine, a zis Profu’. Conflux îi alimentează direct. Alimentează şi o parte din oraş, dar sursele noastre spun că face asta încărcând celulele de combustie care sunt depozitate aici.

A tras mai aproape schema centralei.

— Una dintre celulele astea ar putea să alimenteze puşca. Sunt extrem de compacte şi înmagazinează mai mult curent decât ar trebui să le permită legile fizicii. Dacă aruncăm staţia în aer şi odată cu ea şi restul celulelor, o să provocăm daune serioase oraşului, a zis el, dând aprobator din cap. Îmi place. E periculos, dar îmi place.

— Tot trebuie să-l scoatem din joc pe Conflux, am zis eu. Ar fi o mişcare logică, până şi din partea unui Epic rival. Mai întâi distrugi centrala electrică, apoi scoţi din luptă miliţia. Haos. Ar fi cu atât mai bine dacă am putea să-l ucidem pe Conflux folosind puşca şi oferind un mare spectacol de lumini.

Profu’ a încuviinţat.

— Trebuie să mai lucrez la plan, a zis el, ridicând o mână şi ştergând filmarea.

Aceasta a dispărut de parcă ar fi fost desenată cu cretă. El a tras mai aproape un alt fragment scris şi şi-a ridicat stylusul, gata să se apuce de treabă. Dar s-a oprit şi m-a privit.

— Ce-i? am întrebat.

El s-a apropiat de jacheta lui de Răzbunător care era pusă pe o masă şi a scos ceva de sub ea. S-a întors şi mi-a întins obiectul. Era o mănuşă. Unul dintre tensori.

— Te-ai antrenat? m-a întrebat el.

— Încă nu-s foarte bun.

— Devino mai bun. Repede. Vreau ca echipa să fie la capacitatea ei maximă, iar Megan nu pare să poată face tensorii să funcţioneze.

Am luat mănuşa fără o vorbă, deşi întrebarea îmi stătea pe limbă. „De ce nu tu, Profule? De ce refuzi să-ţi foloseşti propria invenţie? „Mi-am ţinut însă gura, amintindu-mi că Tia mă avertizase să nu fiu din cale-afară de băgăcios.

— Am dat nas în nas cu Nightwielder, am izbucnit, amintindu-mi abia acum motivul pentru care venisem să discut cu Profu’.

— Ce?

— A fost acolo, la prăvălia lui Diamant. Am ieşit şi m-am prefăcut că sunt unul dintre ajutoarele lui Diamant. Am... m-am folosit de un scaner cu ultraviolete pe care-l avea el pe-acolo ca să obţin o confirmare a slăbiciunii lui Nightwielder.

Profu’ m-a studiat, cu chipul netrădând nicio emoţie.

— Ai avut o după-amiază plină. Presupun că ai făcut asta punând întreaga echipă în pericol?

— Eu... Da.

Era mai bine s-o audă de la mine decât de la Megan, care avea să raporteze fără îndoială – şi extrem de detaliat – cum mă abătusem de la plan.

— Ai potenţial, a zis Profu’. Îţi asumi riscuri şi obţii rezultate. Ai dovada a ceea ce ai spus despre Nightwielder?

— Am o înregistrare.

— Impresionant.

— Megan n-a fost încântată.

— Lui Megan îi plăceau lucrurile aşa cum erau până acum, a zis Profu’. Venirea unui nou membru în echipă întotdeauna schimbă dinamica. În plus, cred că e îngrijorată să n-o întreci. Încă mai suferă că n-a reuşit să facă tensorii să funcţioneze.

Megan? îngrijorată să nu o întrec? Probabil că Profu’ n-o cunoştea foarte bine.

— Du-te la ale tale atunci, a zis Profu’. Până atacăm centrala electrică, vreau să te descurci perfect cu tensorii. Şi nu-ţi mai face atâtea griji în privinţa lui Megan...

— N-o să-mi fac. Mulţumesc.

— ...fă-ţi griji în privinţa mea.

Am încremenit.

Profu’ a început să scrie pe tablă şi când a vorbit din nou nu s-a întors către mine, dar vocea-i era severă.

— Ai obţinut rezultate riscând vieţile oamenilor mei. Presupun că nimeni n-a fost rănit, altfel ai fi pomenit de asta până acum. După cum am spus, ai potenţial. Dar dacă prin nesăbuinţa ta o să faci să fie ucis vreunul din oamenii mei, David Charleston, nu Megan o să fie problema ta. Pentru că n-o să-i mai las suficient din tine.

Am înghiţit în sec. Deodată, gura mi se uscase.

— Îţi încredinţez vieţile lor, a zis Profu’ continuând să scrie, şi lor le-o încredinţez pe-a ta. Nu trăda încrederea asta, fiule. Ţine-ţi impulsurile în frâu. Nu acţiona pur şi simplu fiindcă poţi. Acţionează fiindcă asta trebuie făcut. Ţine minte ce-ţi spun şi-o să fie bine.

— Da, domnule, am zis şi am ieşit grăbit dând deoparte draperia din cadrul uşii.

21

— Cum e semnalul? a întrebat Profu’ în cască. Mi-am dus mâna la ureche.

— Bun, am zis.

Purtam mobilul – recent reglat pe frecvenţa Răzbunătorilor şi complet protejat de tentativele de spionaj ale lui Steelheart – pe suportul de la încheietură. Primisem şi o jachetă. Arăta ca o jachetă sport subţire, roşu cu negru, dar căptuşeala îi era plină de circuite şi la spate avea cusut un micuţ acumulator. Aceasta era partea care trebuia să extindă un câmp antişoc în jurul meu dacă eram lovit.

Profu’ mi-o confecţionase personal, îmi spusese că mă putea proteja în cazul unei căderi scurte sau a unei mici explozii, dar că nu trebuia să încerc să sar de pe vreun munte sau să încasez un glonţ în faţă. De parcă aş fi avut de gând să fac aşa ceva.

O purtam cu mândrie. Nu mi se spusese oficial că sunt un membru al echipei, dar aceste două schimbări păreau de fapt să ţină loc de anunţ. Desigur, şi faptul că mergeam în această misiune era un bun indiciu.

M-am uitat la mobil. Arăta că eram conectat numai cu Profu’. Atingând ecranul, puteam să deschid o conexiune cu toţi membrii echipei, să mă conectez cu un singur membru sau să aleg câţiva dintre ei cu care să vorbesc.

— Sunteţi pe poziţii? a întrebat Profu’.

— Suntem.

Stăteam într-un tunel întunecat din oţel pur, unde singurele lumini proveneau de la mobilul meu şi de la cel al lui Megan, aflată mai în faţă. Purta o pereche de blugi negri şi jacheta ei de piele maro, descheiată, peste un tricou strâmt. Inspecta tavanul.

— Profule, am zis eu încet, întorcându-mă cu spatele, eşti sigur că nu pot face echipă cu Cody în misiunea asta?

— Cody şi Tia sunt echipa de intervenţii, a zis Profu’. Am discutat despre asta, fiule.

— Atunci poate aş putea merge cu Abraham. Sau cu tine.

M-am uitat peste umăr şi am vorbit şi mai încet:

— Ea nu mă prea place.

— Nu accept să am în echipă oameni care nu se înţeleg, a zis sever Profu’. O să învăţaţi să lucraţi împreună. Megan e profesionistă. O să fie bine.

„Da”, mi-am zis, „e profesionistă. Chiar prea profesionistă.” Dar Profu’ nici nu voia să audă.

Am tras aer adânc în piept. Parte din nervozitatea mea era cauzată de misiunea asta şi o ştiam. Trecuse o săptămână de la discuţia mea cu Profu’ şi ceilalţi Răzbunători căzuseră de acord că atacul asupra centralei electrice – imitând un rival Epic – era cel mai bun plan.

Azi era ziua cea mare. Urma să ne infiltrăm şi să distrugem centrala electrică a oraşului Newcago. Avea să fie cea dintâi operaţiune la care participam ca Răzbunător. Eram, în sfârşit, un membru al echipei. Nu voiam să fiu veriga slabă.

— Te simţi bine, fiule? a întrebat Profu’.

— Da.

— Pornim. Pune cronometrul.

Mi-am programat mobilul pentru o numărătoare inversă de zece minute. Profu’ şi Abraham urmau să pătrundă cei dintâi, prin partea opusă a staţiei, unde se aflau toate utilajele mari. Aveau să înainteze, amplasând explozibilii. La expirarea celor zece minute, Megan şi cu mine urma să intrăm şi să furăm o celulă de combustie pentru puşca gauss. Tia şi Cody aveau să vină ultimii, intrând prin spărtura făcută de Prof şi de Abraham. Ei erau întăririle: gata să intervină şi să ne ajute să ne retragem dacă era cazul, dar altfel stând pe margine şi oferindu-ne informaţii şi călăuzire.

Am tras din nou aer în piept. Pe mâna fără mobil purtam tensorul de piele neagră, având pe degete şi pe palmă benzi ce emanau o strălucire verzuie. Megan m-a măsurat din priviri în timp ce mă apropiam de gura tunelului pe care îl săpase Abraham cu o zi înainte, în timpul unei misiuni de cercetare.

I-am arătat numărătoarea inversă.

— Eşti sigur că te descurci? m-a întrebat ea.

I se simţea o undă de scepticism în voce, deşi faţa îi era impasibilă.

— Mă descurc din ce în ce mai bine cu tensorii, am zis.

— Uiţi că am asistat la majoritatea antrenamentelor tale.

— Lui Cody nu-i trebuiau pantofii ăia, am zis eu. Ea a ridicat dintr-o sprânceană.

— O să mă descurc, i-am zis, îndreptându-mă spre capătul tunelului.

Abraham lăsase acolo un stâlp de oţel ce se înălţa din pământ. Nu era foarte înalt şi, punând piciorul pe el, puteam să ating plafonul jos. Ceasul îşi derula numărătoarea. Nu ne vorbeam. Am căutat în gând câteva replici cu care să încep o conversaţie, dar mi-au murit pe rând pe buze de cum am deschis gura. De fiecare dată, mă trezeam faţă în faţă cu privirea îngheţată a lui Megan. Nu avea chef de taclale. Voia doar să facă ce avea de făcut.

„De ce mi-o fi pasând?” mi-am zis privind plafonul. „Cu excepţia primei zile, nu mi-a arătat decât răceală şi din când în când chiar dispreţ.”

Şi totuşi... avea ceva aparte. Mai mult decât faptul că era frumoasă şi că umbla cu minigrenade ascunse sub tricou, ceea ce consideram în continuare ca fiind grozav.

La Fabrică fuseseră şi fete. Dar, ca toţi ceilalţi, şi ele se complăceau în situaţie. Spuneau că-şi văd de vieţile lor, dar de fapt le era teamă. Teamă de Forţele de Ordine, teamă că vreun Epic le va ucide.

Megan nu părea să se teamă de nimic niciodată. Nu se juca cu bărbaţii, fluturând din gene şi spunând lucruri pe care nu le credea. Făcea ce trebuia făcut şi era foarte bună la asta. Chestie care mi se părea incredibil de atrăgătoare, îmi doream să-i fi putut explica şi ei. Dar să fac cuvintele să-mi iasă din gură era ca şi cum aş fi încercat să scot pietricele prin gaura cheii.

— Eu... am dat să zic. Mobilul meu a scos un bip.

— Dă-i drumul, a zis ea privind în sus.

Încercând să mă conving că nu mă simţeam uşurat de întrerupere, mi-am ridicat mâinile spre tavan şi am închis ochii. Chiar devenisem mai bun cu tensorul. Încă nu eram la fel de bun ca Abraham, dar măcar nu mă mai făceam de râs. Nu în majoritatea timpului, cel puţin. Mi-am apăsat palma pe tavanul metalic al tunelului şi am împins, ţinându-mi mâna imobilă când au început vibraţiile.

Zumzăitul era ca torsul nerăbdător al motorului unei maşini puternice, abia pornită dar lăsată pe liber. Asta era încă una dintre metaforele pe care le folosea Cody ca să-l descrie. Eu aş fi zis că se simţea mai degrabă ca o maşină de spălat decalibrată plină cu o sută de cimpanzei epileptici. Eram mândru de metafora asta.

Am apăsat, ţinându-mi mâna neclintită şi îngânând încet, în acelaşi ritm, tensorul. Asta m-a ajutat să mă concentrez. Ceilalţi nu făceau aşa şi nici nu trebuia să-şi ţină mâna lipită de perete. Voiam să învăţ în cele din urmă să procedez la fel ca ei, dar deocamdată era bine şi-aşa.

Vibraţiile au crescut în intensitate, dar le-am stăpânit, ţinându-le în mână. Le-am reţinut până când am simţit că aveau să mi se desprindă unghiile. Apoi mi-am tras mâna înapoi şi, cumva, am împins.

Imaginaţi-vă că ţineţi în gură un roi de albine şi pe urmă le scuipaţi, încercând să le faceţi să se îndrepte toate într-o singură direcţie doar prin forţa respiraţiei şi prin puterea voinţei. Cam aşa e. Mi-am retras mâna şi am lansat asupra tavanului vibraţia aceea care era pe jumătate muzică şi plafonul s-a zgâlţâit scoţând un vuiet surd. O pulbere de oţel s-a cernut în jurul braţului meu, aşternându-se pe podea. Era ca şi cum ai fi folosit o răzătoare într-un congelator.

Megan mă privea cu braţele încrucişate, ridicând dintr-o sprânceană. M-am pregătit să aud un comentariu rece, indiferent. Ea a dat aprobator din cap şi a zis:

— Bună treabă.

— Da, păi ştii, m-am antrenat mult. La sala de vaporizat pereţii.

— La ce?

S-a încruntat, în timp ce trăgea scara pe care o aduseserăm cu noi.

— Las-o baltă, am zis, urcând scara şi scoţând capul în subsolul Staţiei Şapte al centralei electrice.

Nu mai fusesem niciodată în vreuna dintre staţiile oraşului. Erau ca nişte buncăre cu pereţi înalţi de oţel, înconjurate de garduri. Lui Steelheart îi plăcea să fie cu ochii în patru; un asemenea loc nu era numai o centrală electrică, având şi birouri guvernamentale la etajele superioare. Toate împrejmuite, păzite şi ţinute sub observaţie.

Subsolul, din fericire, nu avea camere de supraveghere. Majoritatea acestora se aflau pe culoare.

Megan mi-a întins puşca şi m-am căţărat în încăperea de deasupra. Eram într-un depozit, întunecat, cu excepţia strălucirii luminilor „de veghe” pe care paznicii acestor locuri au tendinţa să le... mă rog, lase de veghe. M-am apropiat de un zid şi am atins ecranul mobilului.

— Am intrat, am zis încet.

— Bine, mi-a răspuns vocea lui Cody. Am roşit.

— Scuze, voiam să-i trimit mesajul Profului.

— Aşa ai şi făcut. Mi-a zis să stau cu ochii pe alde tine. Porneşte camera video conectată la cască.

Casca se prindea pe după ureche şi avea o cameră minusculă deasupra. Am tastat de câteva ori pe ecranul mobilului şi am activat-o.

— Drăguţ, a zis Cody. Tia şi cu mine ne-am instalat în punctul pe unde a intrat Profu’.

Profului îi plăceau planurile de rezervă şi asta de obicei însemna să laşi în urmă o persoană sau două care să creeze diversiuni sau să ia măsuri în cazul în care echipa principală era capturată.

— N-am mare lucru de făcut aici, aşa că o să te cicălesc pe tine, a continuat Cody cu accentul lui sudist la fel de pronunţat ca-ntotdeauna.

— Mersi, am zis privind peste umăr către Megan, care tocmai ieşea din gaură.

— Pentru puţin, flăcău. Şi nu te mai holba în decolteul lui Megan.

— Nu mă...

— Te necăjesc. Sper s-o faci în continuare. O să fie amuzant să văd cum te împuşcă în picior când te-o prinde.

M-am uitat deliberat în altă parte. Din fericire, Cody nu părea să o fi inclus şi pe Megan în această conversaţie. Sincer vorbind, respiram mai uşurat ştiind că el veghea asupra noastră. Megan şi cu mine eram cei mai noi membri ai echipei. Dacă avea cineva nevoie de dădăceală, noi eram ăia.

Megan ducea în spate rucsacul nostru, plin cu lucrurile necesare infiltrării. Îşi scosese pistolul care, dacă era să fiu cinstit, ar fi fost mai eficient decât puşca mea în spaţiul acela strâmt.

— Eşti gata? m-a întrebat.

Am făcut semn că da.

— La câtă „improvizaţie” trebuie să mă aştept din partea ta azi? s-a interesat ea.

— Strict la cât va fi nevoie, am bombănit eu, ridicând mâna către perete. Dacă aş şti când e nevoie de ea, n-ar mai fi improvizaţie, nu? Ar fi planificare.

Ea a chicotit.

— Un concept care ţi-e complet străin.

— Străin? N-ai văzut toate agendele pline de planuri pe care le-am oferit echipei? Ştii tu, alea pe care le-am recuperat aproape cu preţul vieţilor noastre?

Ea mi-a întors spatele fără să mă privească şi s-a îmbăţoşat.

„Arză-te-ar focul, femeie”, mi-am zis. „Ce-ai zice să te comporţi şi tu mai coerent?” Am clătinat din cap şi mi-am lipit mâna de perete.

Unul dintre motivele pentru care staţiile oraşului erau considerate impenetrabile erau măsurile de securitate. Camere de supraveghere pe toate culoarele şi pe scări. Crezusem că o să ne strecurăm în sistemul lor de securitate şi o să alterăm imaginile transmise de camere. Profu’ spusese că aveam să intrăm în sistem ca să urmărim aceste imagini, dar că a altera transmisia ca să acoperi o infiltrare arareori funcţiona la fel de bine ca în filmele de odinioară. Steelheart nu angaja agenţi de pază imbecili, aşa că aceştia şi-ar fi dat seama dacă imaginea video intra în buclă. În plus, holurile erau patrulate de soldaţi.

Oricum, exista o metodă mai simplă ca să nu fim observaţi. N-aveam decât să evităm holurile. În majoritatea încăperilor nu existau camere de supraveghere, întrucât cercetările şi experimentele efectuate aici erau ţinute secret până şi faţă de paznicii ce vegheau asupra clădirii. În plus, era logic că supraveghind cu foarte mare atenţie toate culoarele îi puteai prinde pe intruşi. Cum altfel s-ar fi deplasat oamenii dintr-o încăpere în alta?

Mi-am ridicat mâna şi, concentrându-mă, am făcut în zid o gaură cu diametrul de un metru. Am luminat-o cu mobilul şi m-am uitat înăuntru. Distrusesem nişte echipament informatic aflat lângă perete şi am fost silit să dau la o parte un birou ca să pot intra, dar înăuntru nu era nimeni. La această oră din noapte, centrala era în mare parte nepopulată şi Tia ne alesese cu atenţie ruta de urmat, astfel încât şansele de a da peste cineva să fie cât mai reduse.

După ce ne-am strecurat înăuntru, Megan a scos un obiect din rucsac şi l-a fixat pe perete, lângă gaura făcută de mine. Avea o luminiţă roşie care clipea ameninţător. Trebuia să plasăm explozibili lângă fiecare gaură pe care o săpam pentru ca, după ce aveam să detonăm clădirea, examinarea ruinelor să nu trădeze existenta tensorilor.

— Continuaţi să vă mişcaţi, a zis Cody. Fiecare minut în care sunteţi acolo e un minut în plus în care cineva poate să intre într-o cameră şi să se întrebe ce-i cu afurisitele alea de găuri.

— Mă ocup, am zis eu, trecându-mi degetul peste ecranul mobilului şi scoţând la iveală harta Tiei.

Dacă o ţineam drept înainte străbătând următoarele trei încăperi, am fi ajuns la o scară de incendiu unde erau mai puţine camere de supraveghere. Pe acestea speram să le putem fenta şerpuind prin pereţi şi urcând două etaje. Apoi trebuia să pătrundem în depozitul principal ce adăpostea celulele de combustie. Acolo urma să amplasăm restul explozibililor, să furăm una sau două celule de combustie şi s-o ştergem.

— Vorbeşti singur? a întrebat Megan privindu-mă din uşă, cu pistolul la nivelul pieptului, ţinând braţul întins şi gata să apese pe trăgaci.

— Spune-i că asculţi demonii din ureche, mi-a propus Cody. Mie-mi merge de fiecare dată.

— Cody e pe recepţie, i-am spus, apucându-mă de lucru la următorul perete. Având comentarii încântătoare. Şi povestindu-mi despre demonii din urechi.

Asta aproape c-a făcut-o să zâmbească. Jur c-am văzut un zâmbet, chit c-a durat doar o clipă.

— Demonii din urechi sunt cum nu se poate mai adevăraţi, a zis Cody. Ei fac microfoanele astea să meargă. Tot ei îţi spun să mănânci ultima felie de pizza, deşi ştii că Tia o vrea. Staţi puţin. Sunt conectat la sistemul lor de securitate şi cineva se apropie pe culoar. Staţi locului.

Am încremenit, apoi, precipitat, am făcut tensorul să amuţească.

— Da, au intrat în încăperea de alături, a zis Cody. Luminile erau deja aprinse. S-ar putea să mai fie cineva înăuntru, nu pot să-mi dau seama din filmările camerelor de supraveghere. E posibil să vă fi trecut glonţul pe la ureche. Sau mai degrabă aţi evitat situaţia de a avea de evitat nişte gloanţe.

— Ce facem acum? am întrebat încordat.

— În privinţa lui Cody? a întrebat Megan încruntându-se.

— Cody, poţi să o conectezi şi pe ea? am întrebat exasperat.

— Chiar vrei să discuţi despre decolteul ei în timp ce e şi ea pe fir? a întrebat Cody cu nevinovăţie.

— Nu. Adică nu pomeni deloc despre asta.

— Bine. Megan, e cineva în camera de alături.

— Opţiuni? a întrebat ea calmă.

— Am putea să aşteptăm, dar luminile erau deja aprinse. Presupunerea mea e că sunt nişte cercetători care lucrează până târziu.

Megan a ridicat arma.

— Ăăă. Am făcut eu.

— Nu, fătucă, a zis Cody. Ştii ce părere are Profu’ în privinţa asta. Împuşcă paznicii dacă n-ai încotro. Dar pe nimeni altcineva.

Planul includea declanşarea unei alarme şi evacuarea clădirii înainte să detonăm bomba.

— N-ar trebui neapărat să-i împuşc pe cei de alături, a zis Megan.

— Şi ce altceva ai putea să faci, măi fată? a întrebat-o Cody. Să le dai în cap şi să-i laşi să moară când o să aruncăm clădirea în aer?

Megan a şovăit.

— OK, a zis Cody. Tia zice că mai e o variantă. Dar va trebui să urcaţi prin puţul unui lift.

— Splendid, a comentat Megan.

Am revenit grăbiţi în prima încăpere, cea prin care intraserăm în clădire. Tia mi-a trimis o nouă hartă care indica unde puteam folosi tensorii şi m-am pus pe treabă. De data asta eram ceva mai nervos. Urma să mai dăm şi de alţi savanţi şi angajaţi, ori încotro ne-am fi întors? Ce făceam dacă ne surprindea cineva? Dacă dădea peste noi vreun paznic nevinovat?

Pentru prima oară în viaţă, m-am pomenit că mă tem mai tare de ceea ce aş fi putut fi silit să fac decât de ceea ce mi-ar fi putut face alţii mie. Era o situaţie neplăcută. Ce făceam noi era, practic, un act terorist.

„Dar noi suntem băieţii buni”, mi-am zis, deschizând o gaură în perete şi lăsând-o pe Megan să se strecoare prima prin ea. Dar, desigur, ce terorist nu se crede băiatul cel bun? Misiunea noastră era importantă, însă ar fi contat asta pentru familia femeii de serviciu pe care am fi ucis-o din greşeală? Străbătând grăbit întunericul următoarei încăperi – un laborator cu retorte şi alte recipiente de sticlă –, nu reuşeam să mă scutur de aceste întrebări.

Aşa că m-am concentrat asupra lui Steelheart. Cu zâmbetul lui teribil, odios. Stând cu arma tatei în mână, aţintind-o asupra făpturii inferioare din faţa lui.

Imaginea şi-a făcut treaba. Când o vedeam, puteam da uitării orice altceva. Nu aveam toate răspunsurile, dar măcar aveam un ţel. Răzbunarea. Cui îi păsa dacă avea să mă roadă pe dinăuntru şi să mă lase pustiit, atâta timp cât, mânat de ea, le făceam celorlalţi viaţa mai bună? Profu’ înţelegea asta. Şi eu înţelegeam.

Am ajuns la puţul liftului fără niciun incident şi-am intrat în el printr-un depozit cu care se învecina. Eu am făcut o gaură mare în perete, iar Megan şi-a strecurat capul înăuntru şi s-a uitat în susul puţului lung şi întunecat.

— Deci, Cody, e vreo cale în sus?

— Sigur. Sunt mânere în părţile laterale. Se montează în puţurile tuturor ascensoarelor.

— Se pare că lui Steelheart nu i-a zis nimeni asta, am spus privind de lângă Megan. Pereţii sunt complet netezi. Nu tu scară, nu tu nimic. Nici frânghii sau cabluri nu-s.

Cody a înjurat.

— Deci ne întoarcem la ruta iniţială? a întrebat Megan.

Am examinat din nou pereţii, întunericul părea să se întindă la nesfârşit deasupra şi dedesubtul nostru.

— Am putea aştepta să vină liftul.

— Lifturile au camere de supraveghere, a zis Cody.

— Hai să mergem pe el, am zis.

— Şi să-i alertăm pe cei dinăuntru când sărim? a întrebat Megan.

— Aşteptăm pur şi simplu unul care nu are pe nimeni înăuntru. Lifturile merg goale în cam jumătate din cazuri, nu? Vin când le cheamă oamenii.

— Bine, a zis Cody. Profu’ şi Abraham s-au împotmolit niţel. Aşteaptă să se golească o cameră ca să poată să înainteze. Profu’ spune că aveţi de aşteptat cinci minute. Dacă până atunci nu se petrece nimic, abandonăm misiunea.

— OK, am zis, simţindu-mă dezamăgit.

— O să le pun nişte imagini, a zis Cody. Trebuie să întrerup puţin contactul cu voi. Apelaţi-mă dacă aveţi nevoie de mine. Supraveghez liftul. Dacă porneşte, o să vă anunţ.

Linia a scos un clic când Cody a schimbat frecvenţa şi noi ne-am pus pe aşteptat.

Am stat amândoi în tăcere, străduindu-ne să auzim orice sunet care ar fi putut fi liftul deplasându-se, deşi nu l-am fi putut vedea înaintea lui Cody, care urmărea camerele de securitate.

— Deci... se întâmplă des asta? am întrebat după câteva minute în care am stat îngenuncheat lângă Megan, blocaţi în încăperea de lângă gaura pe care o săpasem în peretele puţului liftului.

— Ce anume? a întrebat ea.

— Să stai şi să aştepţi.

— Mai des decât ai crede, a zis ea. În misiunile pe care le avem, coordonarea e adesea crucială. O bună sincronizare implică întotdeauna o mulţime de timp în care stai şi aştepţi.

Mi-a privit mâna şi am descoperit că băteam nervos darabana pe perete.

M-am silit să mă opresc.

— Stai şi aştepţi, a zis ea cu vocea îmblânzindu-i-se. Revezi din nou planul, ţi-l imaginezi desfăşurându-se în minte. Apoi, de obicei, ceva tot merge greşit.

Am privit-o bănuitor.

— Ce e? a întrebat.

— Chestia pe care tocmai ai zis-o. Exact asta cred şi eu.

— Şi?

— Şi dacă de obicei ceva tot merge greşit, de ce te iei mereu de mine fiindcă improvizez?

Ea a strâns din buze.

— Nu, am zis. E momentul să vorbim deschis, Megan. Nu doar în legătură cu misiunea asta, ci cu tot. Ce-i cu tine? De ce te porţi de parcă m-ai urî? Tu ai fost prima care a vorbit în favoarea mea când voiam să mă alătur vouă. La început părea că te-am impresionat: probabil că Profu’ nici n-ar fi ascultat planul meu dacă n-ai fi zis tu ce-ai zis. Dar de atunci te porţi de parcă aş fi o gorilă la bufetul tău.

— O ce?!

— O gorilă la bufetul tău. Ştii... care îţi mănâncă mâncarea? Şi te scoate din sărite? Genul ăla de chestie.

— David, eşti o persoană foarte specială.

— Da, iau o pastilă de specialitate în fiecare dimineaţă. Uite ce-i, Megan, n-am de gând să abandonez discuţia. De când am fost primit în rândul Răzbunătorilor ai zice că te supără tot ce fac. Ei bine, ce anume este? Ce te-a făcut să te întorci aşa împotriva mea?

Ea s-a uitat în altă parte.

— E vorba de faţa mea? am întrebat-o. Pentru că e singurul lucru care-mi trece prin cap. Adică mi-ai ţinut complet partea după lovitura dată lui Fortuity. Poate că faţa mea-i de vină. Nu cred că-i o faţă chiar aşa de rea, dar câteodată am o moacă de prost, când...

— Nu faţa ta-i de vină, m-a întrerupt ea.

— Nici nu credeam că este, dar vreau să discutăm. Spune ceva. „Fiindcă cred că eşti o bucăţică tare bună şi nu înţeleg ce n-a mers!” Din fericire, m-am oprit înainte să rostesc partea asta cu glas tare. Am avut de asemenea grijă să-mi păstrez ochii aţintiţi asupra feţei ei, pentru cazul în care Cody era pe recepţie. Ea n-a zis nimic.

— Ei? am îmboldit-o eu.

— Au trecut cinci minute, a zis ea verificându-şi mobilul.

— Nu te las să scapi aşa uşor de...

— Au trecut cinci minute, a zis deodată Cody, întrerupându-ne. Îmi pare rău, copii. Misiunea asta a eşuat. Nimeni nu foloseşte lifturile.

— Nu poţi să ne trimiţi tu unul? am întrebat. Cody a chicotit.

— Am pătruns noi în circuitele camerelor de supraveghere, flăcău, dar suntem departe de a putea controla echipamentul din clădire. Dacă Tia ar fi putut să ne strecoare atât de adânc în sistem, puteam să aruncăm centrala în aer de la distanţă, scurtcircuitând utilajele.

— Aha.

Am privit în susul puţului cavernos. Semăna cu un gâtlej imens, întinzându-se în sus... unul prin care trebuia să ne cocoţăm... ceea ce însemna că noi eram...

Neinspirată comparaţie. Foarte neinspirată. În ciuda acestui fapt, simţeam ceva ca o gheară în stomac. Nu-mi plăcea ideea de a bate în retragere. Deasupra noastră se întindea drumul către distrugerea lui Steelheart. Înapoia noastră se aşternea doar şi mai multă aşteptare, şi mai multe planuri. Petrecusem ani în şir făcând planuri.

— A, nu! a zis Megan.

— Ce? am întrebat-o neatent.

— O să improvizezi din nou, nu?

Mi-am întins înăuntrul puţului mâna pe care purtam tensorul, mi-am lipit palma de perete şi am declanşat o mică explozie bazată pe vibraţii. Abraham mă învăţase să provoc explozii de diferite dimensiuni. Spunea că un maestru al tensorilor poate controla vibraţiile, producând modele sau chiar desene.

Am împins mâna mai tare şi am simţit mănuşa zgâlţâindu-se. Dar nu era numai mănuşa. Era mâna mea în întregime. Asta mă dezorientase la început, îmi dădea impresia că eu produceam acea energie, şi nu mănuşa, că mănuşa doar mă ajuta cumva să dau formă exploziei.

Nu puteam să ratez. Dacă ratam, operaţiunea se încheia. Asta ar fi trebuit să mă facă să fiu tensionat, dar nu eram. Îmi dădeam seama că, din nu ştiu ce motiv, când situaţia devenea cu adevărat stresantă, îmi era mai uşor să mă relaxez.

Steelheart înălţându-se deasupra tatei. O împuşcătură. Nu aveam de gând să dau înapoi.

Mănuşa a vibrat. Într-un mic petic din jurul mâinii mele, pulberea s-a desprins de zid.

— O priză pentru mână, a zis Megan încet, luminând-o cu mobilul.

— Ce, serios? a întrebat Cody. Întoarce camera-ntr-acolo, fătucă.

O clipă mai târziu fluiera admirativ.

— David, mi-ai ascuns chestia asta. N-aş fi zis că eşti pregătit să faci aşa ceva. Ţi-aş fi propus-o chiar eu dac-aş fi ştiut că poţi.

Mi-am mutat mâna în lateral şi am săpat încă o priză în peretele puţului, alături de prima. Am mai făcut două pentru picioare, apoi am ieşit în puţul liftului prin gaura din perete, folosind prizele şi pentru mâini şi pentru picioare.

M-am întins şi am făcut un alt set de prize deasupra mea. M-am căţărat, cu puşca atârnată de umăr. Nu m-am uitat în jos, ci am făcut un nou set de prize şi am continuat. Să mă caţăr şi să sap cu tensorul nu era deloc uşor, dar am reuşit să modelez exploziile în aşa fel încât să se creeze câte o muchie care să facă priza mai uşor de apucat.

— Profu’ şi Abraham mai pot să stea puţin? a întrebat Megan de dedesubt. David pare să lucreze cu o viteză satisfăcătoare, dar s-ar putea să ne ia un sfert de oră să ajungem sus.

— Tia calculează, a zis Cody.

— Ei, eu mă duc după David, a zis Megan.

Vocea îi suna înăbuşit. M-am uitat peste umăr. Îşi înfăşurase o eşarfă în jurul feţei.

„Praful rezultat în urma prizelor – nu vrea să-l respire.” Deşteaptă fată. Eu nu reuşeam să-l evit şi să inhalezi pulbere de oţel nu părea o chestie prea deşteaptă. Abraham îmi spusese că pulberea de tensor nu era atât de rea pe cât părea, dar tot nu credeam că ar fi fost o idee bună, aşa că mi-am aplecat capul şi mi-am ţinut răsuflarea ori de câte ori am săpat o nouă gaură.

— Sunt impresionat, a rostit o voce în urechea mea.

Era a Profului. Am fost cât pe ce să tresar de spaimă, ceea ce n-ar fi fost bine. Probabil se conectase la fluxul meu vizual cu ajutorul mobilului şi putea vedea imaginile pe care le lua camera ataşată căştii mele.

— Găurile alea sunt precise şi bine formate, a continuat Profu’. Ţine-o tot aşa şi în curând vei fi la fel de bun ca Abraham. E posibil să-l fi depăşit deja pe Cody.

— Pari îngrijorat de ceva, am zis între două prize.

— Nu-s îngrijorat. Doar surprins.

— Trebuia făcut, am icnit în timp ce urcam un alt etaj. Profu’ a amuţit câteva clipe.

— Aşa e, a zis el. Uite ce-i, nu putem să vă permitem să vă retrageţi folosind aceeaşi rută. Ar dura prea mult, aşa că va trebui să ieşiţi pe altundeva. Tia o să vă anunţe pe unde. Aşteptaţi cea dintâi explozie.

— Afirmativ, am zis eu.

— Şi, David, a adăugat Profu’.

— Da?

— Bună treabă.

Am zâmbit, târându-mă şi mai sus.

Am continuat să escaladăm puţul liftului. Mă temeam ca ascensorul să nu coboare la un moment dat, deşi, dac-ar fi făcut-o, ne-ar fi ratat cu câţiva centimetri. Ne aflam pe acea latură a puţului unde ar fi trebuit să fie o scară. Numai că nu instalaseră una.

„Poate că Steelheart o fi văzut aceleaşi filme ca noi”, mi-am zis când, în cele din urmă, am trecut de cel de-al doilea etaj. Mai aveam unul.

Mobilul a scos un clinchet în urechea mea. Am aruncat o privire către încheietură – cineva tocmai închisese canalul nostru.

— Nu-mi place efectul pe care-l ai asupra echipei, mi-a strigat Megan de dedesubt, cu voce înăbuşită.

M-am uitat la ea peste umăr. Purta rucsacul cu echipamentul nostru, iar nasul şi gura îi erau acoperite cu eşarfa. Ochii ei mă priveau cu asprime, în lumina discretă a mobilului prins pe braţul ei. Ochi frumoşi, ivindu-se deasupra giulgiului eşarfei.

Şi în urma ei un imens puţ negru. Aoleu. M-am clătinat ameţit.

— Slontze! mi-a strigat ea. Concentrează-te!

— Tu eşti aia care-a vorbit, am şoptit eu, întorcându-mă. Cum adică nu-ţi place efectul pe care-l am asupra echipei?

— Înainte să apari tu voiam să plecăm din Newcago, a zis Megan de dedesubt. Să-l omoram pe Fortuity şi apoi s-o ştergem. Tu ne-ai făcut să rămânem.

Am continuat să urc.

— Dar...

— Of, da’ mai taci şi lasă-mă şi pe mine să vorbesc măcar o dată!

Am tăcut.

— M-am alăturat Răzbunătorilor ca să-i ucid pe Epicii care o merită, a continuat Megan. Newcago e unul dintre cele mai sigure şi mai stabile locuri de pe tot cuprinsul Statelor Fracturate. Nu cred că ar trebui să-l ucidem pe Steelheart şi nu-mi place felul în care ai deturnat echipa ca să îţi duci războiul tău personal împotriva lui. E brutal, aşa-i, dar face o treabă mai bună decât majoritatea Epicilor. Nu merită să moară.

Cuvintele ei m-au năucit. Nu credea că ar trebui să-l omorâm pe Steelheart? Acesta nu merita să moară? Era o nebunie. M-am opus impulsului de a privi din nou în urmă.

— Acum pot să vorbesc? am întrebat, făcând o nouă pereche de prize.

— OK, bine.

— Ai înnebunit?! Steelheart e un monstru.

— Da. Recunosc c-aşa-i. Dar e un monstru eficient. Spune, ce facem noi azi?

— Distrugem o centrală electrică.

— Şi câte oraşe mai au centrale electrice? m-a întrebat ea. Măcar ştii?

Am continuat să urc.

— Am crescut în Portland, a zis ea. Ştii ce s-a întâmplat acolo?

Ştiam, dar n-am zis-o. Nu fusese bine.

— Războaiele duse de Epici pentru teritoriu au transformat oraşul într-o ruină, a continuat Megan, vorbind mai încet acum. N-a mai rămas nimic, David. Nimic, întreg Oregonul e o pustietate. Până şi copacii au dispărut. Nu mai există nici urmă de centrale electrice, staţii de epurare sau magazine alimentare. Aşa ar fi devenit şi Newcago dacă n-ar fi intervenit Steelheart.

Am continuat să urc cu sudoarea şiroindu-mi pe spinare. M-am gândit la schimbarea survenită în Megan: începuse să se poarte rece cu mine de îndată ce vorbisem pentru prima oară despre distrugerea lui Steelheart. Momentele în care se purtase cel mai urât cu mine fuseseră cele în care echipa făcuse progrese. Când mă dusesem să-mi aduc planurile şi când descoperisem cum să-l ucidem pe Nightwielder.

Nu „improvizaţiile” mele o făcuseră să fie pornită împotriva mea. Ci intenţiile mele. Succesul meu în a convinge echipa să-l aleagă pe Steelheart ca ţintă.

— Nu vreau să fiu motivul unui dezastru asemănător cu cel din Portland, a continuat Megan. Da, Steelheart e teribil. Dar e teribil într-un fel cu care oamenii pot trăi.

— Atunci de ce n-ai renunţat? am întrebat-o. De ce eşti aici?

— Pentru că sunt un Răzbunător, a zis ea. Şi nu e treaba mea să-l contrazic pe Prof. O să-mi fac datoria, Genunchi. Şi-o s-o fac bine. Dar de data asta cred că greşim.

Folosea din nou porecla pe care mi-o dăduse. Era mai degrabă un semn bun, pentru că nu părea s-o folosească decât când era mai puţin supărată pe mine. Era oarecum afectuoasă, nu? Doar că mi-aş fi dorit ca porecla să nu facă trimitere la un episod atât de stânjenitor. De ce nu... Super-Ţintaşul? Asta parcă ţi se rostogolea altfel pe limbă, nu?

Ne-am continuat urcuşul în tăcere. Megan a activat din nou canalul audio astfel încât să ne audă toată echipa şi am interpretat asta ca pe un semn că ea considera discuţia încheiată. Poate că era: eu, unul, sigur nu ştiam ce să adaug. Cum putea ea să creadă că era bine să trăieşti sub jugul lui Steelheart?

M-am gândit la ceilalţi copii din Fabrică, la oamenii din subteran.

Presupuneam că majoritatea gândeau la fel. Veniseră aici ştiind că Steelheart e un monstru, dar tot erau de părere că traiul în Newcago era mai bun decât în alte locuri.

Dar ei se complăceau, în timp ce Megan nu. Era activă, incredibilă, capabilă. De ce gândea la fel ca ei? Asta dădea peste cap tot ce ştiam eu despre lume sau cel puţin tot ce credeam că ştiu. Răzbunătorii ar fi trebuit să fie altfel.

Dar dacă avea dreptate?

— Scântei! a exclamat brusc Cody în urechea mea.

— Ce?

— Aveţi probleme, flăcău. E...

În aceeaşi clipă, uşile de deasupra noastră, cele de la etajul trei, s-au deschis. Doi paznici în uniformă s-au apropiat de margine şi au scrutat bezna de dedesubt.

22

— Îţi spun c-am auzit ceva, a zis unul dintre paznici uitându-se în jos cu ochi mijiţi.

Dădea impresia că priveşte drept spre mine. Dar în puţul liftului era întuneric, mai întuneric decât crezusem că va fi cu uşile deschise.

— Nu văd nimic, a zis celălalt. Vocea lui avea un uşor ecou. Cel dintâi şi-a scos lanterna de la centură.

Mi-a sărit inima din piept. Opaa!

Mi-am lipit mâna de perete. Era singura soluţie la care mă puteam gândi. Tensorul a început să vibreze, iar eu m-am străduit să mă concentrez, dar era greu cu ei acolo sus. Lanterna s-a aprins.

— Poftim. Ai auzit?

— Parc-ar fi cazanul, a zis cel de-al doilea paznic, neconvins. Mâna mea, vibrând lipită de zid, scotea un soi de zumzăit mecanic. M-am strâmbat, dar am continuat. Lumina lanternei a luminat puţul. Am fost cât pe ce să scap vibraţia de sub control.

Nu aveau cum să nu mă vadă în lumina aceea. Erau prea aproape.

— Nimic, a mârâit paznicul.

Ce? M-am uitat în sus. Deşi erau la mică distanţă de mine, nu păreau să mă fi văzut. M-am încruntat nedumerit.

— Aha, a zis celălalt paznic. Totuşi aud un zgomot.

— Vine dinspre... ştii tu ce, a zis cel dintâi.

— A, a spus celălalt. Da, aşa-i.

Cel dintâi paznic şi-a vârât din nou lanterna la centură. Cum de nu mă văzuse? Luminase exact înspre mine.

Cei doi s-au retras din cadru, lăsând uşile să se închidă.

„Ce-a fost asta, pe focurile lui Calamity?” m-am întrebat. Chiar era posibil să nu ne fi desluşit în întuneric?

Tensorul mi-a scăpat de sub control.

Vrusesem să sap în perete o nişă, ca să ne ascundem sau măcar să ieşim din raza armelor lor, dacă se ajungea la asta. Dar pentru că nu direcţionasem explozia, decupasem o bucată mare din peretele din faţa mea şi, într-o clipă, priza pentru mână a dispărut. M-am prins de o muchie a găurii pe care o făcusem, abia reuşind să mă ţin.

O cascadă de praf s-a prăvălit în jurul meu, învăluind-o apoi pe Megan. Ţinându-mă strâns de marginea găurii, m-am uitat în jos şi am descoperit că mă privea furioasă, clipind ca să-şi alunge praful din ochi. Mâna ei părea să se apropie de pistol.

„Pe Calamity!” mi-am zis înfiorându-mă. Eşarfa şi pielea îi erau acoperite cu praf argintiu şi ochii ei erau mânioşi. Nu cred că mai văzusem o asemenea expresie pe chipul cuiva, sau cel puţin nu îndreptată asupra mea. Mi se părea că simţeam ura radiind dinspre ea.

Mâna ei continua să se apropie de pistolul de la şold.

— M-Megan? am rostit.

Mâna ei s-a oprit. Nu ştiam ce anume văzusem, dar a dispărut într-o clipă. Megan a clipit şi expresia i s-a mai îmblânzit.

— Fii mai atent ce strici, Genunchi, s-a răstit ea, ştergându-şi faţa de praf.

— Mda, am zis, apoi mi-am ridicat privirea către gaura pe marginea căreia atârnam. Hei, aici e o cameră.

Mi-am ridicat mobilul şi am luminat interiorul ca să văd mai bine.

Era o încăpere mică: vreo câteva birouri ordonate, dotate cu computere, înşirate de-a lungul unui perete, şi câteva dulapuri de tip fişet de-a lungul altuia. Avea două uşi, una dintre ele din metal ranforsat, cu o tastatură.

— Megan, în mod clar e o cameră aici. Şi s-ar părea că nu-i nimeni înăuntru. Haide!

M-am săltat pe marginea deschizăturii şi m-am târât înăuntru.

Odată ce am intrat, am ajutat-o pe Megan să iasă şi ea din puţul liftului. A şovăit înainte să îmi accepte sprijinul şi, după ce s-a strecurat înăuntru, a trecut pe lângă mine fără un cuvânt. Părea să fi revenit la atitudinea ei rece, poate chiar puţin răutăcioasă, faţă de mine.

M-am lăsat în genunchi lângă gaura ce dădea în puţul liftului. Nu mă puteam scutura de senzaţia că tocmai se petrecuse ceva foarte straniu. Mai întâi paznicul nu ne văzuse, apoi Megan trecuse în numai două secunde de la o sinceritate totală la a-mi trânti uşa în nas. Îi părea rău că îmi împărtăşise anumite lucruri? Se temea să nu-i spun Profului că ea nu era de acord cu uciderea lui Steelheart?

— Ce-i asta? a zis Megan din mijlocul micii încăperi.

Dacă tavanul ar fi fost doar puţin mai jos, ar fi trebuit să stea cocoşată, iar eu în mod sigur urma să fiu silit s-o fac. Şi-a desfăcut eşarfa, împrăştiind un norişor de pulbere metalică, a făcut o grimasă şi s-a apucat să-şi scuture hainele.

— Habar n-am, am zis eu, verificând pe mobil harta pe care mi-o încărcase Tia. Camera nu-i pe hartă.

— Tavane joase, a zis Megan. Uşă de siguranţă cu cod. Interesant. Mi-a aruncat rucsacul ei.

— Pune un explozibil în gaura pe care-ai făcut-o. Eu o să verific ce-i pe-aici.

Am scotocit prin rucsac după explozibil, în timp ce ea a deschis uşa fără cod şi a păşit dincolo de ea. Am instalat micul dispozitiv în gaura pe care o făcusem, apoi am observat nişte cabluri în partea de jos a zidului.

M-am uitat unde duc şi tocmai desprindeam o secţiune din podea când s-a întors Megan.

— Mai sunt alte două camere ca asta, a zis ea. Fără oameni, mici şi construite în jurul puţului liftului. Din câte-mi dau eu seama, aici ar trebui să se afle echipamentul pentru cazane şi întreţinerea liftului, dar când colo au ascuns aici nişte încăperi şi nu le-au trecut în planul clădirii. Mă întreb dacă există spaţii între celelalte etaje şi dacă şi acolo sunt ascunse alte camere ca astea.

— Uită-te aici, i-am zis, arătându-i ce descoperisem.

A îngenuncheat lângă mine şi a examinat peretele şi firele.

— Explozibili, a zis.

— Camera e deja pregătită să sară în aer, am zis eu. Iţi cam dă fiori, nu?

— Orice-ar fi aici, trebuie să fie important. Suficient de important încât să merite să distrugi întreaga centrală numai ca să nu fie descoperit.

Ne-am întors privirile către computere.

— Ce mai faceţi voi doi? a revenit vocea lui Cody.

— Am găsit o încăpere şi... am început eu.

— Continuaţi să vă deplasaţi, mi-a tăiat-o Cody. Profu’ şi Abraham tocmai au dat peste nişte paznici şi au fost siliţi să-i împuşte. Gărzile sunt scoase din luptă, trupurile sunt ascunse, dar în curând li se va descoperi lipsa. Dacă suntem norocoşi, mai avem câteva minute până să-şi dea cineva seama că nu mai patrulează.

Am înjurat scotocind prin buzunare.

— Ce-i aia? a întrebat Megan.

— Una dintre amorsele universale pe care le-am luat de la Diamant, am zis. Vreau să văd dacă funcţionează.

Am scos banda adezivă şi, cu gesturi nervoase, am lipit micul bumb de explozibilii pe care îi descoperisem sub podea. Aveam în buzunar detonatorul, cel care arăta ca un pix.

— După harta pe care ne-a dat-o Tia, suntem la numai două încăperi distanţă de depozitul cu celule de combustie, dar ne aflăm puţin dedesubt.

Ne-am uitat unul la altul, apoi ne-am despărţit şi am început să cercetăm camera secretă. Poate că nu aveam prea mult timp, dar trebuia măcar să încercăm să aflăm ce informaţii ascundea acest loc. Ea a deschis un fişet şi a înhăţat câteva dosare. Într-o clipă, eu mă ridicasem şi deschideam sertarele birourilor, într-unul erau două cipuri. Le-am luat, i le-am arătat lui Megan, apoi le-am îndesat în rucsacul ei. Ea a azvârlit dosarele înăuntru şi apoi a controlat un alt birou, în timp ce eu am ridicat mâna către peretele din dreapta şi am făcut o gaură în el.

Dat fiind că încăperea secretă se afla parţial situată între două etaje, nu eram sigur cum anume era poziţionată în raport cu restul clădirii. Am făcut o gaură în zid în direcţia către care voiam să mergem, dar am făcut-o aproape de tavan.

Aceasta s-a deschis într-o încăpere de la etajul al treilea, dar aproape de podea. Deci camera secretă se suprapunea parţial cu etajul al treilea. Aruncând o privire pe hartă, mi-am dat seama cum ascunseseră încăperea. În schemă, puţul liftului era înfăţişat puţin mai mare decât în realitate. Mai includea totodată un puţ de mentenanţă care de fapt nu era acolo şi asta explica lipsa mânerelor din puţul ascensorului. Constructorii clădirii presupuseseră că puţul pentru mentenanţă avea să permită accesul pentru service-ul liftului, fără să ştie că în acel spaţiu urmau de fapt să fie amenajate camere secrete.

Eu şi Megan ne-am săltat prin deschizătură, ajungând la etajul trei. Am străbătut încăperea – un soi de sală de conferinţe – şi am traversat alta, care era o staţie de monitorizare. Am pulverizat o parte din perete, deschizând o gaură către un depozit lung, cu tavanul jos. Asta era ţinta noastră: locul unde erau ţinute celulele de combustie.

— Am intrat, i-a zis Megan lui Cody în timp ce ne strecuram înăuntru.

Camera era plină de rafturi şi pe acestea se aflau diferite piese electrice, dar nu ceea ce ne trebuia nouă.

Ne-am despărţit şi, în grabă, ne-am pus pe căutat.

— Grozav, a zis Cody. Celulele de combustie trebuie să fie pe undeva pe-acolo. Căutaţi nişte cilindri laţi cât palma şi înalţi cât o cizmă.

Am observat pe peretele opus nişte dulapuri mari, cu lacăte la uşi.

— S-ar putea să fie acolo, i-am zis lui Megan pornind către ele. Tensorul m-a ajutat să trec de lacăte fără bătaie de cap şi am deschis uşile tocmai în clipa în care ea ajungea lângă mine. Înăuntrul unuia dintre dulapuri era o coloană înaltă formată din cilindri verzi, stivuiţi unii peste alţii. Fiecare cilindru părea o combinaţie între un butoiaş de bere şi o baterie de maşină.

— Alea sunt celulele, a zis Cody părând uşurat, începusem să-mi fac griji că n-o să fie acolo. Bine că mi-am luat trifoiul cu patru foi când am plecat în misiunea asta.

— Trifoiul cu patru foi? a zis Megan pufnind, în timp ce scotea ceva din rucsac.

— Sigur. De pe pământurile mele natale.

— Cody, ăia cu trifoiul sunt irlandezii, nu scoţienii.

— Ştiu, a zis Cody fără ezitare. A trebuit să omor un irlandez ca să fac rost de al meu.

Am scos una dintre celule.

— Nu sunt atât de grele pe cât credeam, am zis. Suntem siguri că au suficientă putere ca să acţioneze puşca gauss? Chestia aia are nevoie de o mulţime de energie.

— Celulele alea au fost încărcate de Conflux, mi-a zis Cody în ureche. Sunt mult mai puternice decât orice am putea fabrica sau cumpăra. Dacă nu merg, atunci nimic nu va merge. Luaţi câte puteţi căra.

N-or fi fost ele atât de grele pe cât crezusem, dar erau voluminoase. Am scos restul echipamentului din rucsacul lui Megan şi am dat de rucsacul mai mic pe care îl îndesasem la fund. Am reuşit să pun patru celule în rucsac, în timp ce Megan transfera restul echipamentului – câteva încărcături explozive, nişte funie şi ceva muniţie – în rucsacul ei mai mic. Mai erau şi nişte halate de laborator menite să ne servească drept deghizare. Pe astea le-am lăsat afară. Bănuiam că s-ar fi putut să avem nevoie de ele la ieşire.

— Ce fac Profu’ şi Abraham? am întrebat.

— Sunt pe drumul spre ieşire, a zis Cody.

— Şi retragerea noastră? am întrebat. Profu’ a zis că nu trebuie să ne întoarcem prin puţul liftului.

— Aveţi halatele de laborator? a întrebat Cody.

— Sigur că da, a zis Megan. Dar dacă ieşim pe coridoare s-ar putea să ne recunoască feţele.

— E un risc pe care trebuie să ni-l asumăm, a zis Cody. Cea dintâi explozie se declanşează în două minute.

Am tras pe mine halatul, apoi m-am lăsat pe vine şi Megan m-a ajutat să-mi pun în spate rucsacul cu celulele de combustie. Era greu, dar nu-mi stânjenea din cale-afară mişcările. Megan îşi pusese şi ea halatul. Îi stătea bine, dar pe ea ar fi stat bine orice. Şi-a săltat pe umăr rucsacul ei mai uşor şi a aruncat o privire către puşca mea.

— Poate fi dezasamblată, i-am explicat în timp ce desprindeam patul puştii, apoi îi scoteam încărcătorul şi extrăgeam cartuşul de pe ţeavă; am pus şi piedica pentru mai multă siguranţă şi am îndesat piesele în rucsacul ei.

Halatele aveau brodate pe ele sigla Staţiei Şapte şi aveam amândoi legitimaţii false. Deghizarea n-ar fi funcţionat niciodată la intrare – măsurile de securitate erau prea severe – dar în momentele de haos ar fi trebuit să ne ajute să ieşim.

S-a auzit un vuiet ameninţător şi clădirea s-a zguduit – era explozia numărul unu. Menirea ei era mai degrabă să declanşeze procedurile de evacuare decât să producă pagube serioase.

— Plecaţi! ne-a strigat Cody în căşti.

Am pulverizat broasca uşii şi ne-am năpustit amândoi pe hol. Oamenii scoseseră capetele pe uşi. Părea să fie un etaj populat chiar şi noaptea. Unii dintre ei purtau salopetele albastre ale personalului responsabil cu curăţenia, dar alţii erau tehnicieni în halate de laborator.

— Explozie! am strigat, încercând să par cuprins de panică. Cineva a atacat clădirea!

Imediat s-a declanşat haosul şi în curând ne-am amestecat în grupul care încerca să fugă din clădire. Treizeci de secunde mai târziu, Cody a declanşat cea de-a doua explozie, la unul dintre etajele superioare. Pământul s-a cutremurat şi pe hol în jurul nostru oamenii au început să ţipe, aruncând priviri spre tavan. Câţiva strângeau la piept laptopuri sau serviete.

De fapt, nu aveau de ce să se teamă. Exploziile iniţiale fuseseră declanşate în locuri necirculate, alese în aşa fel încât să nu provoace prăbuşirea imobilului. Urmau să aibă loc încă patru asemenea explozii, amplasate astfel încât să îi mâne pe civili afară din clădire. Apoi, adevăratele explozii puteau să înceapă.

Am străbătut în goană culoarele şi scările, având grijă să ne ţinem capetele plecate. Era ceva ciudat cu locul ăsta şi, în timp ce alergam, mi-am dat seama ce anume. În clădire domnea curăţenia. Podelele, pereţii, încăperile... totul era prea curat. Când intraserăm, fusese prea întuneric ca să-mi dau seama, dar acum, pe lumină, mi se părea dezolant. Străzile subterane nu erau niciodată aşa de curate. Mi se părea straniu ca lucrurile să fie atât de lustruite şi de rânduite.

Pe măsură ce alergam, devenea tot mai clar că locul acesta era suficient de mare pentru ca angajaţii să nu se cunoască toţi între ei şi, deşi informaţiile noastre spuneau că agenţii de pază aveau baze de date cu feţele tuturor şi le verificau comparându-le cu imaginile transmise de camere, nimeni nu ne-a interpelat.

Majoritatea agenţilor de pază alergau laolaltă cu mulţimea din ce în ce mai mare, speriaţi de explozii ca toţi ceilalţi, şi asta mi-a domolit şi mai mult temerile.

Ne-am îmbulzit cu toţii pe ultimul rând de trepte şi am năvălit în holul de la intrare.

— Ce se întâmplă? a strigat unul dintre paznici. Stătea lângă uşă cu pistolul scos. A văzut cineva ceva?

— Un Epic! a zis Megan imediat. În verde. L-am văzut mergând prin clădire şi trăgând cu fascicule de energie!

Cea de-a treia explozie s-a declanşat zguduind clădirea. A fost urmată de o serie de explozii mai mici. Alte grupuri de oameni veneau dinspre scări sau dinspre culoarele aflate la parter.

Paznicul a înjurat, apoi a făcut o chestie deşteaptă. A rupt-o la rândul său la fugă. Nimeni nu se aştepta ca el să înfrunte un Epic; de fapt putea să aibă probleme dacă ar fi făcut-o, chiar dacă Epicul era un duşman al lui Steelheart. Oamenii obişnuiţi îi lăsau în pace pe Epici şi punct. În Statele Fracturate legea aceasta era mai presus de toate celelalte.

Am dat buzna din clădire afară, în curte. Privind peste umăr, am văzut dâre de fum înălţându-se din construcţia enormă. Chiar sub ochii mei, mici explozii în lanţ s-au declanşat în spatele unui şir de ferestre aflate la etaj, răspândind rând pe rând o lumină verde. Profu’ şi Abraham nu se mulţumiseră doar să pună bombe, ci pregătiseră şi un spectacol de lumini.

— Chiar e un Epic, a gâfâit o femeie de lângă mine. Cine altcineva ar fi atât de nebun...

I-am aruncat un zâmbet lui Megan şi ne-am alăturat valului de oameni care alergau către porţile din zidul ce înconjura incinta. Paznicii au încercat să împiedice oamenii să iasă, dar când s-a declanşat următoarea explozie au cedat şi au deschis porţile. Megan şi cu mine i-am urmat pe ceilalţi afară, pe străzile întunecate ale oraşului, lăsând în urmă clădirea care fumega.

— Camerele de supraveghere sunt încă funcţionale, a raportat Cody pe un canal deschis către toată lumea. Evacuarea încă nu s-a terminat.

— Mai aşteaptă cu ultimele explozii, a zis Profu’ calm. Dar lansează broşurile.

În spatele nostru s-a auzit un pocnet discret şi am ştiut că broşurile care anunţau sosirea unui nou Epic în Newcago fuseseră lansate de la etajele superioare şi pluteau pe deasupra oraşului. Îl botezaserăm Limelight, păstrând numele ales de mine. Pliantul era unul propagandistic, care îl chema pe Steelheart afară din bârlogul lui, proclamându-l totodată pe Limelight drept noul stăpân al Newcago.

Eu şi Megan am ajuns la maşina noastră înainte să ne anunţe Cody că drumul e liber. M-am urcat pe locul şoferului, dar Megan m-a urmat prin aceeaşi portieră, împingându-mă pe scaunul din dreapta.

— Pot să conduc, am zis eu.

— Ultima oară ai distrus maşina numai dând ocol unui cvartal, Genunchi, mi-a zis ea pornind vehiculul. Ai dărâmat două semne de circulaţie, pare-mi-se. Şi cred că în timp ce ne uşcheam am văzut şi resturile a două pubele.

Pe buzele ei juca un zâmbet abia schiţat.

— N-am fost eu de vină, am zis, entuziasmat de reuşita noastră, în timp ce priveam peste umăr Staţia Şapte, profilată pe cerul întunecat. Pubelele alea pur şi simplu şi-au cerut-o. Slontze obraznice!

— O declanşez pe-aia mare, mi-a grăit Cody cel-din-ureche.

În clădire a răsunat o serie de explozii, inclusiv, bănuiam, ale explozibililor puşi de mine şi de Megan. Imobilul s-a zguduit şi prin ferestre au izbucnit flăcări.

— Au, a zis Cody dezorientat. N-a căzut.

— E bine şi-aşa, a zis Profu’. Dovezile prezenţei noastre au dispărut, iar staţia n-o să mai fie funcţională în următoarea perioadă.

— Mda, a zis Cody, şi i-am simţit dezamăgirea din glas. Îmi doream doar să fi fost mai dramatic.

Am scos din buzunar detonatorul în formă de pix. Probabil că nu avea să facă nimic. Probabil că explozibilii pe care îi amplasaserăm noi pe pereţi îi declanşaseră şi pe cei din podea. Am apăsat însă capătul pixului.

Explozia care a urmat a fost de vreo zece ori mai puternică decât precedenta. Maşina noastră s-a zguduit şi sfărâmături au fost împroşcate peste oraş, într-o ploaie de praf şi bucăţi de piatră. Eu şi Megan ne-am răsucit în scaunele noastre la timp ca să vedem clădirea prăbuşindu-se cu un bubuit teribil.

— Uau, a zis Cody. Ia te uită! Probabil că au sărit în aer celulele de combustie.

Megan s-a uitat de la mine la stilou şi şi-a dat ochii peste cap. În câteva secunde goneam pe stradă în direcţia opusă celei din care veneau pompierii şi echipele de intervenţie, îndreptându-ne spre punctul de întâlnire cu ceilalţi Răzbunători.

PARTEA A TREIA

23

Am icnit şi am tras de funie, o mână după cealaltă. La fiecare mişcare, scripetele scotea un sunet plângăreţ de parcă aş fi legat un amărât de şoarece de o maşinărie de tortură şi acum strângeam şurubul cu nesaţ.

Eşafodajul fusese instalat în jurul gurii tunelului, unica noastră ieşire din vizuina Răzbunătorilor. Trecuseră cinci zile de la atacul asupra centralei electrice şi în mai tot acest timp stătuserăm ascunşi, plănuindu-ne următoarea mutare: uciderea lui Conflux, menită să submineze Forţele de Ordine.

Abraham tocmai se întorsese după ce făcuse aprovizionarea. Ceea ce însemna că încetasem să mai fiu unul dintre specialiştii în tensori ai echipei, devenind în schimb un exemplu de exploatare gratuită a adolescenţilor.

Am continuat să trag, cu sudoarea picurându-mi de pe frunte şi îmbibându-mi tricoul. În cele din urmă, lada s-a ivit din adâncul tunelului şi Megan a coborât-o de pe platformă şi a târât-o în încăpere. Am dat drumul funiei, trimiţând din nou în jos platforma pe roţi, pentru ca Abraham să pună pe ea o nouă ladă cu provizii.

— Vrei s-o ridici tu pe următoarea? am întrebat-o pe Megan ştergându-mi fruntea cu un prosop.

— Nu, a zis ea nepăsătoare.

A săltat lada pe un cărucior şi a împins-o până în locul unde erau stivuite celelalte.

— Eşti sigură? am întrebat-o cu braţele amorţite de durere.

— Te descurci foarte bine, a zis ea. Şi faci şi mişcare cu prilejul ăsta.

A pus lada jos apoi s-a aşezat pe un scaun, cocoţându-şi picioarele pe masă, şi s-a apucat să citească o carte pe mobil, sorbind când şi când dintr-o limonadă.

Am clătinat din cap. Era incredibilă.

— Priveşte-l ca pe un gest cavaleresc, a zis Megan neatentă, atingând ecranul ca să deruleze textul. Protejezi de chin o fată neajutorată şi aşa mai departe.

— Neajutorată? am exclamat eu şi chiar atunci m-a strigat Abraham.

Am oftat şi am început din nou să trag de frânghie. Ea a făcut semn că da.

— La modul abstract.

— Cum poate fi cineva neajutorat la modul abstract?!

— E ceva de muncă, a zis ea sorbind din băutură. Doar pare uşor. E ca arta abstractă.

Am scos un geamăt.

— Arta abstractă? am întrebat, opintindu-mă cu funia.

— Sigur că da. Ştii tu, un tip pictează o dungă neagră pe o pânză, zice că-i o metaforă şi ia câteva milioane pe ea.

— Asta nu s-a întâmplat niciodată.

Ea şi-a ridicat ochii spre mine, amuzată.

— Ba s-a întâmplat. N-ai învăţat la şcoală despre arta abstractă?

— Am făcut şcoala la Fabrică, am zis eu. Matematică elementară, citit, geografie, istorie. Nu era timp de altceva.

— Dar înainte de asta. Înainte de Calamity?

— Aveam opt ani, am zis. Şi trăiam în centrul oraşului Chicago, Megan. Educaţia mea consta în principal în a şti cum să evit bandele şi să nu ies în evidenţă la şcoală.

— Asta ai învăţat când aveai opt ani?! La şcoala primară?

Am ridicat din umeri şi am continuat să trag de frânghie. Spusele mele păreau s-o fi tulburat, deşi, ca să fiu sincer, şi ale ei mă tulburaseră pe mine. Chiar plătiseră oamenii atâţia bani pentru lucruri atât de simple? Eram şocat. Oamenii din perioada pre-Calamity fuseseră ciudaţi tare.

Am ridicat următoarea ladă şi Megan a sărit din nou de pe scaun ca s-o care. Bănuiam că nu reuşea să citească cine ştie ce, dar întreruperile nu păreau s-o deranjeze. Am urmărit-o, luând o înghiţitură zdravănă de apă.

După mărturisirea pe care mi-o făcuse în puţul liftului, lucrurile între noi fuseseră... altfel. Era parcă mai relaxată în preajma mea şi nu prea înţelegeam de ce. N-ar fi trebuit să fie mai crispată? Ştiam că nu era de acord cu misiunea noastră. Mie mi se părea o chestie importantă.

Dar fata chiar era profesionistă. Nu credea în necesitatea uciderii lui Steelheart, dar nu îi abandonase pe Răzbunători şi nici nu ceruse să fie transferată într-o altă celulă de-a mişcării. Nu ştiu cât de multe erau – se pare că numai Tia şi Profu’ ştiau –, dar mai exista măcar una.

În tot cazul, Megan rămăsese în echipă şi nu lăsase sentimentele s-o distragă de la treabă. Poate că nu era de acord cu uciderea lui Steelheart, dar, conform mărturisirilor pe care reuşisem să i le smulg, credea în lupta împotriva Epicilor. Era ca un soldat convins că o anumită bătălie nu-i înţeleaptă din punct de vedere tactic, dar care ia parte oricum la luptă pentru că îşi susţine generalii.

O respectam pentru asta. Dar-ar scânteile, îmi plăcea de ea din ce în ce mai tare. Şi, deşi în ultimul timp nu fusese prea afectuoasă cu mine, măcar nu-şi mai manifestase deschis răceala şi ostilitatea. Asta deschidea calea pentru magia seducţiei. Numai de m-aş fi priceput la aşa ceva.

Megan a pus lada la locul ei, iar eu am aşteptat ca Abraham să-mi strige să trag din nou de funie. În schimb, el s-a ivit în gura tunelului şi a început să demonteze sistemul de scripeţi. Împuşcătura din umăr îi fusese vindecată cu ajutorul tămăduitorului, dispozitivul care ajuta ţesutul să se refacă extraordinar de repede.

Nu ştiam mare lucru despre acesta, deşi discutasem cu Cody, care îl numise „ultimul din cele trei”. Trei mostre de tehnologie incredibilă, aduse de Profu’ în dar Răzbunătorilor, datând din zilele când fusese om de ştiinţă. Tensorii, jachetele, tămăduitorul. Din câte îmi povestise Abraham, Profu’ dezvoltase fiecare tehnologie, apoi le furase pe toate din laboratorul unde lucra, decis să declanşeze propriul lui război împotriva Epicilor.

Abraham a terminat de demontat scripetele.

— Gata? am întrebat eu.

— Da.

— Am numărat mai multe lăzi, nu doar pe astea.

— Celelalte sunt prea mari ca să treacă prin tunel, a zis Abraham. Cody o să le transporte la hangar.

Aşa numeau locul unde îşi ţineau vehiculele. Fusesem acolo: era o încăpere spaţioasă care găzduia câteva maşini şi o dubă. Nu era nici pe departe la fel de sigură ca ascunzătoarea. Hangarul trebuia să aibă acces la oraşul de deasupra, aşa că nu putea să se afle în subteran.

Abraham s-a apropiat de cele douăsprezece lăzi pe care le aduseserăm în ascunzătoare. Le-a examinat frecându-şi bărbia.

— Am putea să le golim, a zis el. Mai am la dispoziţie o oră.

— Înainte de ce? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns.

— Ai tot fost plecat în ultimele zile, am remarcat eu.

Nici acum nu mi-a răspuns.

— N-o să-ţi spună unde-a fost, Genunchi, a zis Megan din poziţia ei relaxată de la masă. Şi obişnuieşte-te cu asta. Profu’ îl trimite tot timpul în misiuni secrete.

— Dar... am zis eu rănit. Credeam că mi-am câştigat locul în echipă.

— Nu te întrista, David, mi-a zis Abraham, apucând o rangă şi deschizând una dintre lăzi. Nu e vorba de neîncredere. Anumite lucruri trebuie să rămână secrete, chiar şi faţă de restul echipei, pentru cazul în care unul dintre noi ar cădea prizonier. Steelheart are căi de a afla ceea ce ascunzi. Cu excepţia Profului, nimeni nu ar trebui să ştie tot ce facem.

Era un raţionament bun şi constituia probabil şi motivul pentru care nu puteam să ştiu nimic despre celelalte celule ale Răzbunătorilor, dar tot mă enerva. În timp ce Abraham deschidea o altă ladă, mi-am strecurat mâna în punguţa de la şold şi am scos tensorul. Cu el am dezintegrat capacele de lemn de pe câteva lăzi.

Abraham s-a uitat la mine ridicând dintr-o sprânceană.

— Ce-i? am zis. Cody mi-a spus să-mi continui antrenamentele.

— Devii chiar bun la asta, a zis Abraham.

S-a întins spre una dintre lăzile deschise de mine şi a scos un măr, care acum era acoperit de rumeguş. Asta a făcut ceva mizerie în jur.

— Chiar bun, a continuat el. Dar uneori ranga-i mai eficientă, nu crezi? Pe deasupra, s-ar putea să vrem să refolosim lăzile.

Am oftat, dar i-am dat dreptate. Numai că... ei bine, nu-mi era uşor. Senzaţia aceea de putere pe care o simţisem pe parcursul infiltrării în centrala electrică era greu de uitat. Deschizând găuri în zid şi creând acele prize, fusesem capabil să fac materia să se plece în faţa voinţei mele. Cu cât utilizam mai mult tensorul, cu atât deveneam mai încântat de posibilităţile pe care mi le oferea.

— E de asemenea important să nu lăsăm nicio urmă a ceea ce facem, a zis Abraham. Imaginează-ţi cum ar fi dacă ar şti toţi despre chestiile astea. Ar fi o lume cu totul diferită, mult mai dificilă pentru noi.

Am încuviinţat, nedorind însă să pun deoparte tensorul.

— Păcat că a trebuit să lăsăm gaura aia acolo unde putea s-o vadă Diamant.

Abraham a şovăit, aproape imperceptibil.

— Da, a zis el. Păcat.

L-am ajutat să descarce proviziile şi Megan ni s-a alăturat, lucrând cu eficienţa ei caracteristică. A sfârşit prin a se ocupa mai degrabă de supervizare, spunându-ne unde să depozităm diversele alimente. Abraham i-a acceptat ordinele fără să se plângă, deşi ea era junioara echipei.

Când ajunseserăm pe la jumătate cu descărcatul, Profu’ s-a ivit din camera unde îşi clocea planurile. S-a apropiat de noi, parcurgând cu privirea hârtiile dintr-un dosar.

— Ai descoperit ceva, Profule? l-a întrebat Abraham.

— Zvonurile lucrează în favoarea noastră de data asta, a zis Profu’, aruncând dosarul pe biroul Tiei. Vuieşte tot oraşul de vestea sosirii unui nou Epic care vrea să-l provoace pe Steelheart. Jumătate din oraş vorbeşte despre asta, în timp ce cealaltă jumătate se baricadează în subsoluri, aşteptând să izbucnească lupta.

— Grozav! am zis eu.

— Da.

Profu’ părea preocupat.

— Atunci care-i problema? am întrebat.

El a ciocănit cu degetul în dosar.

— Ţi-a zis Tia ce era pe cipurile alea pe care le-ai adus de la centrală?

Am clătinat din cap, încercând să-mi ascund curiozitatea. Avea de gând să-mi spună? Poate asta mi-ar fi oferit un indiciu despre ceea ce făcuse Abraham în ultimele zile.

— E propagandă, a zis Profu’. Credem că aţi descoperit un departament secret de manipulare a opiniei publice, care face parte din administraţia lui Steelheart. Dosarele pe care le-aţi adus conţin comunicate de presă, schiţe ale unor zvonuri care ar urma să fie răspândite şi ştiri despre lucruri pe care le-a făcut Steelheart. Majoritatea acestor zvonuri şi poveşti sunt false, cel puţin din câte a reuşit Tia să verifice.

— N-ar fi primul conducător care să-şi inventeze o istorie măreaţă, a remarcat Abraham, aşezând nişte conserve de pui pe unul dintre rafturile săpate pe un întreg perete al camerei din fund.

— Dar la ce-i foloseşte lui Steelheart una ca asta? am întrebat eu, ştergându-mi fruntea. În fond... tipu-i practic nemuritor. Nu-i ca şi cum ar trebui să se pretindă mai puternic decât este.

— E arogant, a zis Abraham. Toată lumea ştie. I se citeşte în ochi, în felul în care vorbeşte, în tot ceea ce face.

— Da, a zis Profu’. Şi tocmai de aceea zvonurile astea mă nedumeresc. Ele nu-s menite să-i consolideze imaginea. Sau dacă da, atunci are un mod foarte straniu de a proceda. Majoritatea poveştilor se referă la atrocităţi pe care le-ar fi comis. Oameni pe care i-ar fi ucis, clădiri – ba chiar orăşele – pe care se presupune că le-a nimicit. De fapt, nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

— Răspândeşte zvonul că a distrus oraşe pline cu oameni? a întrebat Megan părând tulburată.

— Din câte ne dăm noi seama, da, a zis Profu’.

S-a apucat să ne ajute să descărcăm lăzile. Am observat că acum, când era el prin preajmă, Megan încetase să mai dea ordine.

— Sau cel puţin cineva vrea ca Steelheart să pară mai cumplit decât este, a continuat el.

— Poate am dat de vreun grup revoluţionar, am zis eu.

— Mă îndoiesc, a zis Profu’. Într-una dintre principalele clădiri guvernamentale? Cu măsurile alea de securitate? În plus, din ce mi-ai spus tu, reiese că paznicii ştiau despre locul ăla. Oricum, multe dintre poveştile astea sunt însoţite de documente care susţin că însuşi Steelheart le-ar fi inventat. Se subliniază chiar că sunt false şi că trebuie să fie întărite cu alte detalii născocite.

— S-a fălit şi a inventat chestii, a zis Abraham, numai că acum ministerul lui trebuie să facă toate aceste laude să pară adevărate. Altfel, o să se facă de râs.

Profu’ a încuviinţat şi mie mi s-au înecat corăbiile. Crezusem că am găsit ceva important. În schimb descoperisem numai un departament devotat însărcinării de a-l face pe Steelheart să arate mai bine. Şi mai malefic. Sau ceva de soiul ăsta.

— Deci Steelheart nu-i atât de cumplit pe cât ar vrea să credem, a zis Abraham.

— O, ba e destul de cumplit, a zis Profu’. Nu-i aşa, David?

— Peste şaptesprezece mii de victime confirmate, am zis eu absent. E în notiţele mele. Multe erau nevinovate. Nu pot fi toate invenţii.

— Nici nu sunt, a zis Profu’. E un individ cumplit, groaznic. Vrea pur şi simplu să se asigure că ştim cu toţii asta.

— Ciudat, a zis Abraham.

Am cotrobăit într-o ladă cu brânză, scoţând calupuri învelite în hârtie şi depozitându-le în groapa frigorifică aflată în partea opusă a camerei. Majoritatea mâncărurilor pe care le consumau Răzbunătorii erau feluri pe care nu mi le permisesem niciodată. Brânză, fructe proaspete. Din pricina întunericului, multe dintre alimentele din Newcago erau importate. Era imposibil să cultivi fructe şi legume la suprafaţă şi Steelheart avea grijă să ţină sub control terenurile arabile din jurul oraşului.

Mâncăruri scumpe. Mă obişnuisem deja să le mănânc. Straniu cât de repede se învaţă omul cu toate.

— Profule, am zis eu, punând în groapă o roată de brânză, tu te-ai întrebat vreodată dacă în Newcago nu va fi poate mai rău fără Steelheart decât cu el?

În partea opusă a camerei, Megan s-a întors brusc şi m-a privit, dar eu nu m-am uitat la ea. „N-o să-i spun ce-ai zis, aşa că nu te mai încrunta la mine. Pur şi simplu vreau să ştiu.”

— Probabil că aşa va fi, a zis Profu’. Cel puţin pentru o vreme. S-ar putea ca infrastructura oraşului să se prăbuşească. Mâncarea va deveni greu de găsit. Vor avea loc jafuri, cu excepţia cazului în care cineva puternic va lua locul lui Steelheart şi va pune Forţele de Ordine la treabă.

— Dar...

— Vrei răzbunare, fiule? Ei, ăsta-i preţul. N-o să-ţi îndulcesc pilula, încercăm să nu rănim oameni nevinovaţi, dar când o să-l ucidem pe Steelheart, o să provocăm suferinţă.

M-am aşezat pe jos lângă gaura frigorifică.

— Nu te-ai gândit niciodată la asta? m-a întrebat Abraham; îşi scosese medalionul de sub cămaşă şi îşi trecea degetul pe deasupra lui. În toţi anii ăia de planuri şi de pregătiri pentru a-l ucide pe cel pe care îl urăşti, nu te-ai gândit ce se va întâmpla cu Newcago?

Am roşit, dar am clătinat din cap. Nu mă gândisem.

— Deci... ce facem?

— Continuăm ca până acum, a zis Profu’. Meseria noastră este să eliminăm carnea infectată. Numai atunci poate începe trupul să se vindece, însă mai întâi o să doară rău.

— Dar...

Profu’ s-a întors către mine şi i-am citit ceva pe chip. O oboseală profundă, epuizarea cuiva care duce un război de foarte multă vreme.

— E bine că te-ai gândit la asta, fiule. Cugetă. Fă-ţi griji. Stai treaz noaptea, înspăimântat de pagubele pe care le poate provoca ideologia ta. O să-ţi prindă bine să înţelegi care-i preţul luptei. Vreau însă să te avertizez în privinţa unui lucru. Nu există răspuns la întrebările tale. Nu există alegeri bune. Ci doar supunerea faţă de un tiran sau haosul şi suferinţa. În cele din urmă, eu am optat pentru cea de-a doua, deşi mă doare sufletul. Dacă nu ne luptăm, omenirea e terminată. Devenim încet-încet oile Epicilor, sclavi şi servitori, condamnaţi la stagnare. Nu e vorba numai de răzbunare sau de ziua judecăţii. E în joc supravieţuirea rasei noastre. E în joc şansa omului de a fi stăpânul propriului destin. Aleg suferinţa şi incertitudinea în loc să devin un căţeluş de salon.

— Toate-s bune şi frumoase dacă alegi pentru tine însuţi, a intervenit Megan. Dar, Profule, nu alegi numai pentru tine. Alegi în numele tuturor celorlalţi din oraş.

— Aşa fac, a zis el, aşezând câteva conserve pe un raft.

— În final, a continuat Megan, ei nu ajung să fie stăpânii propriilor destine. Ajung fie subjugaţi de Steelheart, fie lăsaţi să se descurce cum or şti, cel puţin până vine un alt Epic şi-i înrobeşte din nou.

— Atunci o să-l ucidem şi pe el, a zis Profu’ încet.

— Cât de mulţi poţi să ucizi? a întrebat Megan. Nu poţi să-i opreşti pe toţi Epicii, Profule. În cele din urmă, un altul se va stabili aici. Crezi că va fi mai bun decât Steelheart?

— Ajunge, Megan, a zis Profu’. Am discutat deja despre asta şi eu am luat o decizie.

— Newcago este unul dintre cele mai bune locuri din Statele Fracturate, a continuat Megan, ignorând remarca Profului. Ar trebui să ne concentrăm pe Epicii care nu sunt buni administratori, pe locurile unde viaţa e mai grea decât aici.

— Nu, a zis Profu’ pe un ton mai sever.

— De ce nu?

— Fiindcă asta-i problema! a izbucnit el. Toată lumea spune că Newcago e grozav. Dar nu-i grozav, Megan. E bun numai prin comparaţie. Da, există locuri mai rele, dar atâta timp cât gaura asta de iad e considerată un ideal n-o să ajungem nicăieri. Nu-i putem lăsa să ne convingă că asta e normalitatea!

În încăpere s-a lăsat tăcerea. Megan părea descumpănită de izbucnirea Profului. Eu m-am rezemat de perete, cu umerii căzuţi.

Nu era deloc cum îmi imaginasem: Răzbunătorii cei glorioşi, aducându-i pe Epici dinaintea judecăţii. Nu mă gândisem nici măcar o dată la vinovăţia care-i împovăra, la certuri, la incertitudinile lor. Vedeam acum în ei aceeaşi teamă care mă încercase în centrala electrică. Grija că am putea înrăutăţi lucrurile, că am putea deveni la fel de răi ca Epicii.

Profu’ a ieşit cu paşi apăsaţi, gesticulând frustrat din mână. Am auzit foşnetul draperiei, semn că se retrăsese în camera sa de gândit. Megan l-a urmărit dispărând, cu obrazul îmbujorat de mânie.

— Nu-i chiar aşa de rău, Megan, a zis încet Abraham, care părea să-şi fi păstrat calmul. Totul va fi bine.

— Cum poţi să spui una ca asta? a întrebat ea.

— Vezi tu, nu trebuie să învingem toţi Epicii, a răspuns Abraham.

Ţinea în mâna lui întunecată un lanţ la capătul căruia atârna un mic pandantiv.

— Trebuie pur şi simplu să rezistăm suficient.

— N-am de gând să ascult nebuniile tale, Abraham, a zis ea. Nu acum cel puţin.

Acestea fiind zise, s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit din magazie. S-a strecurat în tunelul ce cobora către catacombele de oţel şi s-a făcut nevăzută.

Abraham a oftat şi s-a întors către mine.

— Pari să nu te simţi bine, David.

— Nu-s în apele mele, i-am zis cu sinceritate. Credeam că... ei, că dacă e cineva care să aibă răspunsurile, aceia sunt Răzbunătorii.

— Ne confunzi, a zis Abraham apropiindu-se de mine. Îl iei pe Prof drept altcineva. Nu îl întrebi pe călău de ce loveşte securea lui. Iar Profu’ e călăul societăţii, războinicul care luptă în numele omenirii. Alţii vor veni să reconstruiască.

— Dar pe tine nu te deranjează asta?

— Nu din cale-afară, a răspuns simplu Abraham, punându-şi din nou medalionul. Dar eu nutresc o speranţă care altora le lipseşte.

Acum puteam să văd clar medalionul pe care îl purta. Era mic şi argintiu, cu un simbol ca un S stilizat. Mi s-a părut că recunosc simbolul ăla de undeva. Mi-a amintit de tata.

— Eşti unul dintre Credincioşi, am ghicit eu.

Auzisem de ei, deşi încă nu întâlnisem vreunul. Fabrica creştea realişti, nu visători şi ca să fii unul dintre Credincioşi trebuia să fii un visător.

Abraham a făcut semn că da.

— Cum de mai poţi să crezi că o să apară şi Epicii cei buni? l-am întrebat. Adică au trecut zece ani.

— Zece ani nu-nseamnă mult, a zis Abraham. Nu la scară mare. La scară mare, omenirea nici nu-i o specie atât de veche. Eroii o să vină. Într-o zi vom avea Epici care nu ucid, nu urăsc, nu domină. Vom fi protejaţi.

„Ce idiot”, mi-am zis. Era o reacţie viscerală şi am regretat-o imediat. Abraham nu era idiot. Era un om inteligent sau cel puţin aşa păruse până în acest moment. Dar... cum să mai poată crede că existau Epici cumsecade? Era acelaşi raţionament care dusese la moartea tatei.

„El măcar are ce să aştepte cu nerăbdare”, mi-am zis. Era oare chiar aşa de rău să aştepţi un grup mitic de eroi Epici care să vină şi să te salveze?

Abraham mi-a strâns umărul şi mi-a zâmbit, apoi s-a îndepărtat. M-am ridicat şi l-am văzut intrând după Prof în camera de gândit, ceea ce nu-i mai văzusem pe ceilalţi făcând vreodată. În curând i-am auzit vorbind încet.

Am clătinat din cap. M-am gândit să continui cu descărcatul, dar am descoperit că entuziasmul mă părăsise. Am aruncat o privire tunelului ce ducea către catacombe. Dintr-un impuls, am coborât în el şi am plecat în căutarea lui Megan.

24

Megan nu se dusese prea departe. Am găsit-o la capătul tunelului, aşezată pe o grămadă de lăzi vechi, chiar la ieşirea din ascunzătoare. M-am apropiat nesigur şi ea mi-a aruncat o privire bănuitoare. După o clipă expresia i s-a îmblânzit şi a reînceput să studieze bezna din faţa ei. Îşi reglase mobilul la putere maximă ca să aibă lumină.

M-am cocoţat pe lăzi şi m-am aşezat alături de ea fără un cuvânt. Aş fi vrut să spun exact ceea ce trebuia şi – ca de obicei – nu-mi puteam închipui ce anume. Problema era că în principiu eram de acord cu Profu’, chiar dacă mă simţeam vinovat din pricina asta. Nu aveam educaţia necesară ca să-mi pot da seama ce avea să se întâmple cu Newcago dacă i-ar fi fost ucis conducătorul, însă ştiam că Steelheart era malefic. Niciun tribunal nu l-ar fi condamnat, dar eu trebuia să caut dreptate pentru ceea ce îmi făcuse mie şi alor mei.

Aşa că am stat lângă ea, încercând să găsesc o formulă care să n-o jignească, dar care nici să nu sune jalnic. E mai greu decât pare, ăsta fiind probabil motivul pentru care, în majoritatea timpului, spun ce-mi trece prin cap. Când încep să mă gândesc, niciodată nu-mi vine vreo idee.

— Chiar e un monstru, a zis Megan în cele din urmă. Ştiu c-aşa-i. Nu-mi place să dau impresia că îl apăr. Dar pur şi simplu nu ştiu dacă uciderea lui o să le facă vreun bine oamenilor pe care încercăm să-i protejăm.

Am încuviinţat. Pricepeam, chiar pricepeam. Am amuţit din nou amândoi. Stând alături de ea, auzeam zgomote îndepărtate venind din coridoare, distorsionate de compoziţia şi acustica, ambele stranii, ale catacombelor de oţel. Uneori auzeai susurul apei ca şi cum canalizarea oraşului s-ar fi aflat în apropiere. Alteori aş fi putut jura că auzeam şoareci, deşi nu înţelegeam cu ce s-ar fi putut hrăni aici jos. Câteodată pământul părea să geamă încet.

— Ce sunt ei, Megan? am întrebat. Te-ai gândit vreodată la asta?

— Epicii, vrei să zici? Oamenii au tot felul de teorii.

— Ştiu. Dar părerea ta care-i?

Nu mi-a răspuns imediat. Oamenii aveau într-adevăr tot felul de teorii şi majoritatea ar fi fost încântaţi să ţi le expună. Epicii erau următoarea etapă a evoluţiei umane sau o pedeapsă trimisă de o divinitate sau alta sau poate erau extratereştri. Sau rezultatul unui proiect guvernamental secret. Sau totul era o făcătură şi de fapt foloseau anumite tehnologii ca să dea impresia că au puteri speciale.

Confruntate cu evidenţa, majoritatea acestor teorii nu ţineau. Oamenii normali căpătaseră puteri şi deveniseră Epici. Nu erau extratereştri sau altceva de acest gen. Existau suficiente mărturii directe despre un membru al familiei care începuse să manifeste asemenea puteri. Savanţii spuneau că sunt dezorientaţi cu privire la genetica Epicilor, dar nu ştiam prea multe despre asta. În plus, majoritatea savanţilor fie dispăruseră, fie lucrau pentru unul sau altul dintre Epicii cei mai puternici.

Oricum, o mare parte din zvonuri erau prosteşti, dar asta nu le împiedicase să se răspândească şi probabil aşa avea să se întâmple şi în continuare.

— Cred că reprezintă un soi de test, a zis Megan. M-am încruntat.

— Adică din punct de vedere religios?

— Nu, nu o încercare a credinţei sau altceva de genul ăsta, a zis Megan. Mă refer la un test menit să vadă ce am face dacă am avea putere. O putere enormă. Cum ne-am schimba? Ce am face cu ea?

Am pufnit.

— Dacă Epicii sunt un exemplu despre ce-am putea face cu puterea, atunci e mai bine să nu căpătăm aşa ceva.

Ea a amuţit. Câteva clipe mai târziu am auzit un alt sunet nefiresc. Era un fluierat.

M-am întors şi am fost surprins să-l descopăr pe Cody apropiindu-se pe coridor. Era singur şi venea pe jos, ceea ce însemna că lăsase scuterul industrial – cu care transportase lăzile cu provizii – în hangar, îşi ducea puşca pe umăr şi purta şapca lui de baseball brodată cu presupusul blazon al clanului său scoţian. Şi-a atins uşor borul şepcii, în semn de salut.

— Deci... facem o petrecere? a întrebat el, verificându-şi mobilul. E vremea ceaiului?

— Ceai? am întrebat. Nu te-am văzut niciodată bând ceai.

— De obicei servesc crochete de peşte şi o pungă de chipsuri, a zis Cody. E o chestie englezească. Alde voi sunteţi yankei şi n-aveţi cum să înţelegeţi.

Mi s-a părut că era ceva în neregulă cu spusele lui, dar nu aveam suficiente cunoştinţe ca să-l acuz de minciună.

— Deci ce-i cu feţele-astea lungi? a întrebat Cody, cocoţându-se lângă noi pe lăzi. Arătaţi ca doi vânători de ratoni într-o zi ploioasă.

„Uau”, mi-am zis. „Eu de ce nu pot să născocesc metafore ca asta?”

— Profu’ şi cu mine am avut o discuţie în contradictoriu, a zis Megan oftând.

— Iar? Credeam c-aţi trecut de faza asta. Acum despre ce-a fost vorba?

— N-am chef să discut despre asta.

— Corect, corect.

Cody a scos cuţitul lui de vânătoare cu lamă lungă şi a început să-şi cureţe unghiile.

— Nightwielder umblă prin oraş. Oamenii spun că l-au văzut peste tot, trecând prin pereţi, verificând ascunzătorile unor tâlhari sau ale unor Epici minori. Toată lumea e cu nervii întinşi.

— Asta-i bine, am zis eu. Înseamnă că Steelheart ne ia ameninţarea în serios.

— Poate, a zis Cody. Poate. Deocamdată n-a zis nimic despre provocarea pe care i-am aruncat-o, iar Nightwielder verifică o grămadă de oameni obişnuiţi. E posibil ca Steelheart să se fi prins că cineva încearcă să-l ducă de nas.

— Poate că ar trebui să-l atacăm pe Nightwielder, am zis. Acum îi ştim slăbiciunea.

— S-ar putea să fie o idee bună, a zis Cody, scoţând din taşca de la şold un dispozitiv lung şi subţire şi aruncându-mi-l.

— Ce-i asta?

— Lanternă cu ultraviolete, a zis el. Am reuşit să găsesc un loc care vinde aşa ceva, sau, mă rog, care vinde altfel de becuri pe care le-am pus în lanterne. Am pregătit câteva pentru noi. E mai bine să fim pe fază în caz că Nightwielder ne dă de urmă.

— Crezi c-o să vină aici? am întrebat.

— În cele din urmă o să înceapă să verifice catacombele de oţel, a zis Cody. Poate s-a apucat deja. Degeaba avem o bază uşor de apărat dacă Nightwielder se hotărăşte să treacă prin pereţi şi să ne strângă de gât când dormim.

Vesele gânduri. M-am înfiorat.

— Măcar acum putem să ne luptăm cu el, a zis Cody, scoţând o lanternă pentru Megan. Dar cred că nu suntem bine pregătiţi. Tot nu ştim care e slăbiciunea lui Steelheart. Ce facem dacă răspunde provocării lui Limelight?

— Tia o să afle răspunsul, am zis. Are o mulţime de piste ca să descopere ce se găsea în seiful băncii.

— Şi Firefight? a zis Cody. Nici măcar n-am început să plănuim cum să procedăm în privinţa lui.

Firefight, celălalt Epic care îi slujea drept bodyguard lui Steelheart. Megan m-a privit, în mod evident curioasă să audă ce aveam să răspund.

— Firefight n-o să fie o problemă, am zis eu.

— Asta ai zis şi mai-nainte, când ne-ai angrenat în toată povestea asta. Dar încă nu ne-ai explicat de ce.

— Am discutat cu Tia, am zis eu. Firefight nu-i ce credeţi voi că e. Eram convins – rezonabil de convins – că aşa e.

— Haideţi să vă arăt.

Cody a ridicat dintr-o sprânceană, dar m-a urmat când m-am târât în susul tunelului. Profu’ era deja la curent cu notiţele mele, deşi nu eram sigur că mă şi credea. Ştiam că plănuia să organizeze o şedinţă în care să discutăm despre Firefight şi Nightwielder, dar mai ştiam şi că o aştepta pe Tia înainte să avanseze prea mult cu planul. Dacă ea nu reuşea să afle cum să-l omoram pe Steelheart, nimic altceva nu conta.

Nu voiam să mă gândesc la asta. Să renunţăm acum fiindcă nu-i cunoşteam slăbiciunea... ar fi fost ca şi cum ai fi tras la sorţi în Fabrică urmând să capeţi desert şi ai fi aflat că ţi-a lipsit un singur număr ca să câştigi. Numai că oricum nu conta, pentru că Pete deja se strecurase şi furase desertul, aşa că nimeni nu avea să-l capete – nici măcar Pete, pentru că se dovedea că de fapt nu existase niciun desert. Sau, mă rog, cam aşa ceva. Mai am de lucrat la metafora asta.

Ajunşi la capătul tunelului, l-am condus pe Cody până la cutia unde îmi ţineam notiţele. Le-am frunzărit câteva clipe, observând că Megan ne urmase şi ea. Avea pe chip o expresie greu de citit.

Am apucat dosarul despre Firefight şi l-am pus pe birou, răsfirând câteva fotografii.

— Ce ştii despre Firefight?

— Epic al focului, a zis Cody, arătând o fotografie.

Înfăţişa o persoană compusă din flăcări a căror căldură era atât de intensă, încât aerul din jur vălurea. Nicio fotografie nu putea surprinde trăsăturile lui Firefight, căci erau ca o perdea neîntreruptă de foc. De fapt, în fiecare poză pe care am scos-o, strălucea atât de puternic, încât distorsiona imaginea.

— Are puterile standard ale unui Epic al focului, a zis Megan. Se poate transforma în flăcări, de fapt rămâne mai tot timpul în formă de foc. Poate să zboare, să lanseze flăcări cu mâinile şi să le manipuleze pe cele deja existente. Se înconjoară cu un câmp de căldură intensă, în stare să topească gloanţele, deşi probabil că acestea nu l-ar putea răni chiar dacă nu s-ar topi. E portofoliul standard al unui Epic al focului.

— Prea standard, am zis. Fiecare Epic are slăbiciuni. Nimeni nu are exact acelaşi portofoliu de puteri, asta a fost cea dintâi chestie care mi-a dat de bănuit. Uite aici alt indiciu.

Am ciocănit cu degetul într-o serie de fotografii, fiecare dintre ele un instantaneu al lui Firefight făcut într-o altă zi, de obicei alături de Steelheart şi suita acestuia. Deşi Nightwielder pleca adesea în misiuni, Firefight rămânea de obicei alături de Steelheart în calitate de gardă de corp principală.

— Vedeţi? am întrebat.

— Ce să vedem? a zis Cody.

— Aici, am spus, indicând un bărbat ce stătea lângă gărzile lui Steelheart.

Era zvelt şi proaspăt ras şi purta un costum rigid, ochelari cu lentile întunecate şi o pălărie cu boruri largi, care-i ascundea chipul.

Am arătat către următoarea fotografie. Şi aici era prezentă aceeaşi persoană. Şi în următoarea poză. Şi în următoarea. Chipul său era la fel de greu de desluşit şi în celelalte fotografii. Niciuna nu era focalizată în mod special pe el, iar pălăria şi ochelarii de soare îi ascundeau întotdeauna trăsăturile.

— Insul ăsta e mereu de faţă când apare Firefight, am zis. E suspect. Cine e şi ce face acolo?

Megan s-a încruntat.

— Ce vrei să spui?

— Uite, am zis, uită-te la astea.

Am scos o serie de cinci poze, un şir de instantanee imortalizând câteva momente succesive. Scena îl înfăţişa pe Steelheart zburând prin oraş, înconjurat de un alai de slujitori. Uneori făcea asta. Deşi avea de fiecare dată aerul că se duce undeva cu treburi importante, eu bănuiam că asta era ideea lui despre cum trebuia să arate o paradă.

Nightwielder şi Firefight îl însoţeau, zburând la trei metri de pământ. Dedesubt venea o suită de maşini ca un convoi militar. Nu se distingeau chipuri, deşi bănuiam că personajul cel suspect se afla printre ele.

Cinci fotografii. Patru dintre ele înfăţişau trioul de Epici zburând unul lângă altul. Şi într-una dintre ele, chiar la mijloc, forma lui Firefight devenise neclară şi translucidă.

— Firefight poate deveni acorporal ca Nightwielder? şi-a dat Cody cu presupusul.

— Nu, am zis eu. Firefight nu-i real. Cody a clipit nedumerit.

— Ce?

— Nu-i real. Cel puţin nu aşa cum credem noi. Firefight este o incredibil de complicată – şi incredibil de inteligentă – iluzie. Bănuiesc că persoana pe care o vedem în fotografiile astea, cea la costum şi cu pălărie, este adevăratul Epic. E un iluzionist, capabil să manipuleze lumina ca să creeze imagini la fel ca Refractionary, dar mult mai puternic. Adevăratul Firefight şi Steelheart au conceput împreună ideea unui fals Epic, cam în acelaşi fel în care îl construim noi pe Limelight. Pozele astea surprind un moment de neatenţie, când adevăratul Epic nu se concentra asupra iluziei lui, care a fluctuat şi a fost cât pe ce să dispară.

— Un fals Epic? a zis Megan neîncrezătoare. Ce rost ar avea? La ce i-ar folosi lui Steelheart aşa ceva?

— Steelheart are o psihologie stranie, am zis eu. Crede-mă. Fac pariu că-l cunosc mai bine ca oricine cu excepţia aliaţilor lui apropiaţi. E arogant, cum a zis Abraham, dar e şi paranoic. Multe din lucrurile pe care le face sunt menite să-i consolideze puterea, să silească oamenii să stea la locul lor. Îşi schimbă tot timpul dormitorul. De ce trebuie să facă asta? E imun la orice soi de vătămare, nu? E paranoic, se teme că într-o zi cineva îi va descoperi slăbiciunea. A distrus întreaga bancă pentru că am fi putut avea o bănuială cu privire la modul în care a fost rănit.

— Mulţi Epici ar proceda la fel, a zis Cody.

— Asta pentru că majoritatea Epicilor sunt la fel de paranoici. Uite, ce metodă mai bună ai de a surprinde nişte posibili asasini decât să-i faci să se pregătească pentru un Epic care nu-i acolo? Dacă îşi petrec tot timpul plănuind cum să-l ucidă pe Firefight, apoi în locul lui se văd confruntaţi cu iluzionistul, o să fie luaţi complet prin surprindere.

— Aşa ni se va întâmpla şi nouă dacă ai dreptate, a zis Cody. E complicat să lupţi cu iluzioniştii. Nu-mi place să nu mă pot încrede în ceea ce văd.

— Uite ce e, un Epic iluzionist nu explică totul, a zis Megan. Există înregistrări cu Firefight topind gloanţe.

— Firefight a făcut gloanţele să dispară când au atins iluzia, apoi a făcut nişte gloanţe topite iluzorii să cadă la pământ. Mai târziu, unii dintre slujitorii lui Steelheart au venit şi au împrăştiat nişte gloanţe topite adevărate, ca dovadă. Am scos alte două fotografii.

— Am imagini cu ei făcând asta. Megan, am munţi de documente pe tema asta. Eşti binevenită să le citeşti. Tia e de acord cu mine.

Am mai scos din teanc alte câteva poze.

— Uite-o pe asta. Aici avem poze ale unui moment în care Firefight a ars o clădire din temelii. Pe astea le-am făcut chiar eu. Vezi cum aruncă foc? Dacă te uiţi în poza următoare, făcută a doua zi, urmele de arsuri de pe pereţi nu se suprapun peste rafalele lansate de Firefight. Adevăratele arsuri au fost adăugate peste noapte de o echipă de muncitori. Au evacuat pe toată lumea de la locul faptei, aşa că nu am putut să fac poze cu ei, dar dovezile de a doua zi sunt clare.

Megan părea profund tulburată.

— Ce-i? a întrebat Cody.

— Cum ai zis tu, i-a răspuns ea. Iluzioniştii ăştia. Sunt enervanţi. Sper să nu fim siliţi să ne confruntăm cu unul.

— Nu cred că va fi cazul, am spus eu. M-am tot gândit la asta şi, în ciuda reputaţiei lui, Firefight nu mi se pare din cale-afară de periculos. Nu pot să leg direct de el nicio moarte anume şi arareori ia parte la lupte. Probabil e atent să nu-şi dezvăluie adevărata natură. Am totul în dosarul ăsta. De îndată ce apare Firefight, nu trebuie decât să-l împuşcăm pe cel care creează iluzia – pe bărbatul din aceste fotografii – şi toate iluziile lui se vor spulbera. N-ar trebui să fie prea greu.

— E posibil să ai dreptate cu privire la iluzii, a zis Cody, examinând un alt grup de fotografii. Dar nu sunt sigur în privinţa persoanei despre care spui tu că le produce. Dacă ar fi deştept, Firefight ar putea crea iluzia şi apoi s-ar face invizibil.

— S-ar putea să nu fie capabil, am zis eu. Nu toţi iluzioniştii sunt în stare de aşa ceva, nici măcar cei mai puternici dintre ei. Am şovăit. Dar ai dreptate. Nu putem fi siguri cine-l creează pe falsul Firefight, dar eu sunt în continuare convins că acesta nu va fi o problemă. Nu trebuie decât să-l speriem, să îi întindem o capcană care să demonstreze că iluzia lui e un fals. Dacă se va vedea în pericol să fie dat de gol, fac pariu c-o s-o şteargă. Din câte mi-am dat eu seama, e cam laş.

Cody a încuviinţat îngândurat. Megan a clătinat din cap.

— Cred că tratezi problema asta cu prea mare uşurinţă, a zis ea, părând furioasă. Dacă Steelheart chiar i-a păcălit pe toţi atâta vreme, probabil că Firefight e chiar mai periculos decât am crezut noi. E aici ceva ce nu-mi place. Nu cred că suntem pregătiţi.

— Tu oricum cauţi un motiv să anulăm misiunea, i-am zis enervat.

— N-am zis asta.

— Nici nu trebuia. Se...

M-a întrerupt o mişcare dinspre tunel şi m-am întors la timp ca s-o văd pe Tia ieşind din el, purtând nişte blugi vechi şi jacheta ei de Răzbunător. Genunchii îi erau murdari de praf. S-a ridicat şi ne-a zâmbit.

— Am găsit.

Inima mi-a zvâcnit în piept, trimiţându-mi prin corp ceva ce semăna cu un şoc electric.

— Slăbiciunea lui Steelheart? Ai aflat care e?

— Nu, a zis ea cu ochii lucindu-i de încântare. Dar asta ar trebui să ne ducă spre nişte răspunsuri. L-am găsit.

— Ce, Tia? a întrebat Cody.

— Seiful băncii.

25

— Am luat pentru prima oară în calcul această posibilitate când ne-ai spus povestea ta, David, a explicat Tia.

Întreaga echipă a Răzbunătorilor o urma printr-un tunel din catacombele de oţel.

— Şi cu cât am investigat banca mai mult, cu atât mai curioasă am devenit. Sunt nişte lucruri stranii.

— Stranii? am întrebat.

Membrii grupului înaintau ţinându-se aproape, încordaţi, cu Cody pe post de înaintaş şi Abraham păzindu-ne spatele. Abraham îşi înlocuise drăgălaşa lui armă automată cu alta asemănătoare, dar fără atâtea brizbrizuri.

Mă simţeam în siguranţă cu el în spate. Spaţiile acestea înguste ar fi făcut ca o armă automată să fie un pericol mortal pentru oricine s-ar fi apropiat de noi. Pereţii ar fi funcţionat ca bordurile de pe marginea unui culoar de bowling şi Abraham n-ar fi avut nicio problemă să nimerească ţintele.

— Săpătorii, a zis Profu’, care mergea alături de mine. Nu li s-a permis să sape în zona unde s-a aflat banca.

— Da, a zis Tia cu nerăbdare în glas. A fost foarte neobişnuit. În general, Steelheart nu prea le-a dat indicaţii. O demonstrează haosul din catacombele inferioare. Nebunia lor îi făcea greu de controlat. Dar asupra unui ordin a insistat: nu aveau voie să se atingă de zona aflată dedesubtul băncii. Nu m-aş fi gândit la asta dacă nu mi-ai fi povestit tu că Steelheart transformase mare parte din holul principal al băncii în oţel în momentul în care Faultline a apărut în acea după-amiază. Puterea ei are două aspecte şi...

— Da, am zis, prea entuziasmat ca să n-o întrerup.

Faultline era femeia pe care Steelheart o adusese ca să îngroape banca după evadarea mea.

— Ştiu. Puteri duale: combinând două abilităţi de rangul doi poţi crea o abilitate de rangul unu.

Tia a zâmbit.

— Mi-ai citit observaţiile privind sistemul de clasificare.

— M-am gândit că ar fi mai bine să folosim aceeaşi terminologie, am zis eu ridicând din umeri. N-am nicio problemă să trec de la una la alta.

Megan mi-a aruncat o privire, cu o umbră de zâmbet în colţurile gurii.

— Ce-i? am întrebat.

— Tocilar.

— Nu-s...

— Fiule, concentrează-te, mi-a zis Profu’, aruncându-i o privire severă lui Megan, ai cărei ochi scânteiau de amuzament. Din întâmplare, eu unul am o simpatie faţă de tocilari.

— N-am zis niciodată că mie nu-mi plac, a spus Megan pe un ton glumeţ. Sunt pur şi simplu curioasă de ce pretind unii că ar fi ceea ce nu sunt.

„Mă rog”, mi-am zis. Conform clasificării Tiei, Faultline era un Epic de gradul întâi lipsit de beneficiul nemuririi. Asta însemna că era puternică, dar fragilă. Ar fi trebuit să-şi fi dat şi ea seama de asta. În urmă cu câţiva ani, când încercase să cucerească Newcago, nu avusese nicio şansă.

Oricum, era un Epic cu câteva puteri mai mici, care funcţionau laolaltă creând ceea ce părea a fi o unică putere mult mai impresionantă. În cazul ei, putea deplasa pământul, dar numai dacă nu era prea rigid. Mai avea însă şi abilitatea de a transforma piatra şi solul într-un soi de praf nisipos.

Când dădea impresia că produsese un cutremur, nu făcea, de fapt, decât să înmoaie solul, apoi să facă pământul să se retragă. Existau Epici care puteau cu adevărat să provoace cutremure, dar, în mod ironic, ei erau mai puţin puternici sau, mai degrabă, mai puţin utili. Cei mai puternici dintre ei puteau distruge un oraş cu darul lor, dar nu puteau îngropa o singură clădire sau un grup de oameni dac-aşa voiau. Plăcile tectonice funcţionau la o scală prea mare ca să-ţi asigure o asemenea precizie.

— Nu înţelegi? a întrebat Tia. Steelheart a transformat principala încăpere a băncii – zidurile, o mare parte din tavan şi podeaua – în oţel. Apoi Faultline a înmuiat pământul de dedesubt şi a făcut-o să se scufunde. Am început să mă gândesc că ar putea exista o şansă...

— ...să fie încă acolo, am zis eu încet.

Am cotit o dată, apoi Tia a luat-o-nainte, mutând nişte gunoaie şi scoţând la iveală un tunel. Aveam de-acum suficientă experienţă ca să-mi dau seama că fusese făcut cu tensorul. Dacă nu erau controlaţi cu precizie, tensorii întotdeauna executau tuneluri circulare, în timp ce coridoarele create de Săpători erau pătrate sau rectangulare.

Acest tunel cobora prin oţel într-o pantă uşoară. Cody a înaintat şi l-a luminat.

— Ei, Tia, cred că acum ştim la ce anume aţi lucrat tu şi Abraham în ultimele câteva săptămâni.

— Am fost siliţi să încercăm mai multe variante de abordare, a zis Tia. Nu eram sigură cât de adânc s-a scufundat holul central al băncii sau dacă şi-a păstrat integritatea structurală.

— Şi şi-a păstrat-o? am întrebat, simţind deodată o amorţeală stranie.

— Da, a zis Tia. E uimitor. Vino să vezi!

A pornit prima prin tunel, care era suficient de înalt ca să poţi merge prin el, deşi Abraham avea să fie silit să se aplece.

Am şovăit. Ceilalţi aşteptau să mă urnesc din loc, aşa că m-am silit să înaintez şi să o ajung pe Tia. Ceilalţi au intrat în urma mea, folosind mobilele ca unică sursă de lumină.

Ba nu. Înaintea noastră era o lumină. Abia o puteam desluşi pe lângă conturul siluetei zvelte a Tiei. În cele din urmă am ajuns la capătul tunelului şi am pătruns într-o amintire.

Tia amplasase câteva lanterne în colţuri şi pe birouri, dar acestea nu reuşeau decât să arunce o lumină fantomatică asupra încăperii vaste şi întunecate. Camera stătea pieziş, cu podeaua în pantă. Perspectiva strâmbă nu făcea decât să accentueze senzaţia de supranatural a locului.

Am încremenit în gura tunelului. Camera era aşa cum mi-o aminteam, şocant de bine conservată. Stâlpi înalţi, acum din metal, birouri ici şi colo, ghişee, moloz, încă puteam să desluşesc mozaicul de pe podea sau cel puţin modelul său: în loc de marmură şi piatră se întindea acum o suprafaţă de un argintiu uniform, întreruptă de striaţii şi mici proeminenţe.

Nu era aproape deloc praf, deşi câteva particule dansau leneş în aer, formând mici halouri în jurul becurilor cu lumină albă instalate de Tia.

Dându-mi seama că rămăsesem în continuare în gura tunelului, am coborât în încăpere. „Scântei!” mi-am zis, simţind că mă sufoc. Am descoperit că mâinile mi se încleştaseră pe puşcă, deşi ştiam că nu sunt în pericol. Amintirile se întorceau ca un puhoi.

— Gândindu-mă mai bine, explica Tia – pe care o ascultam numai pe jumătate n-ar fi trebuit să mă surprindă s-o descopăr atât de bine conservată. Când încăperea s-a scufundat, puterile lui Faultline au creat un soi de perniţă de pământ, iar Steelheart a transformat aproape tot acel pământ în metal. Celelalte încăperi din clădire au fost distruse ca urmare a asaltului său asupra băncii şi s-au năruit când s-a scufundat clădirea. Dar aceasta şi seiful ei au fost, în mod ironic, salvate chiar datorită puterilor lui Steelheart.

Printr-o coincidenţă, intraserăm prin partea din faţă a băncii. Aici existaseră nişte uşi mari şi frumoase de sticlă. Acestea fuseseră distruse ca urmare a schimbului de focuri şi rafale de energie. De o parte şi de alta, solul era presărat cu resturi metalice şi cu oase de oţel aparţinând victimelor lui Deathpoint. Am înaintat, urmând ruta lui Steelheart din acea zi.

„Astea-s ghişeele”, mi-am zis, privind drept înainte. „Cele unde lucrau casierele.” O secţiune fusese distrusă: copilul care fusesem se târâse prin acea gaură, înainte să se ascundă în seif. În apropiere, tavanul crăpase şi se deformase, dar seiful fusese din oţel şi înainte de intervenţia lui Steelheart. Acum că mă gândeam mai bine, e posibil ca asta să fi contribuit la protejarea conţinutului său, dat fiind felul în care funcţionau abilităţile lui de transfersie.

— Majoritatea molozului provine de la tavanul prăbuşit, a zis Tia din spatele meu, cu vocea stârnind ecouri în încăperea vastă. Abraham şi cu mine am scos afară cât de mult am putut. Prin perete şi prin tavanul fisurat a curs o cantitate mare de pământ, care a umplut o parte a camerei, cea de lângă seif. Am folosit tensorii pe movila aia, apoi am săpat o gaură în podea, în colţ – care dă într-un mic spaţiu gol de sub clădire – şi am aruncat praful acolo.

Am înaintat, făcând trei paşi în josul pantei. Aici, în centrul încăperii, era locul unde Steelheart îl înfruntase pe Deathpoint. „Oamenii ăştia-mi aparţin...” Instinctiv, m-am întors spre dreapta. Lângă un stâlp am descoperit trupul ghemuit al femeii al cărei copil îi fusese ucis în braţe. M-am cutremurat. Acum era o statuie din oţel. Când murise? Cum? Nu-mi aminteam. Un glonţ rătăcit, poate? Nu s-ar fi transformat în oţel dacă n-ar fi fost deja moartă.

— Ceea ce a salvat cu adevărat locul ăsta, a continuat Tia, a fost Marea Transfersie, când Steelheart a transformat tot oraşul în oţel. Dacă n-ar fi făcut-o, pământul ar fi umplut complet încăperea. În plus, probabil că tavanul s-ar fi prăbuşit sub greutatea solului. Transfersia însă a transformat în oţel tot ce mai rămăsese în încăpere, dar şi pământul din jur. Practic a stabilizat camera, conservând-o, ca pe o bulă în centrul unui iaz îngheţat.

Am continuat să înaintez până am dat cu ochii de compartimentul mic şi impersonal în care mă ascunsesem. Acum ferestrele îi erau opace, dar vedeam înăuntru prin faţada deschisă. Am intrat şi mi-am plimbat degetele pe suprafaţa biroului. Compartimentul părea mai mic decât mi-l aminteam.

— Registrele companiei de asigurări n-au fost concludente, a continuat Tia. Dar a existat o cerere de despăgubire legată chiar de clădire, în baza unei asigurări împotriva cutremurelor. Mă întreb dacă proprietarii băncii chiar au crezut că o companie de asigurări avea să plătească în acest caz. Pare ridicol – dar, desigur, în acele zile erau o grămadă de incertitudini în privinţa Epicilor. Oricum, asta m-a făcut să investighez relatările legate de distrugerea băncii.

— Şi asta te-a adus aici? a întrebat Cody, cu vocea răsunându-i din beznă în timp ce cerceta perimetrul camerei.

— De fapt nu. Dar m-a făcut să descopăr un fapt curios. O muşamalizare. Motivul pentru care nu am descoperit nimic în rapoartele firmei de asigurări şi nu am putut găsi baze de date despre conţinutul seifului a fost acela că unii dintre oamenii lui Steelheart adunaseră şi ascunseseră deja informaţiile. Mi-am dat seama că, dacă el a făcut un efort concentrat să muşamalizeze asta, nu aveam să descopăr nimic util în registre. Singura noastră şansă era să vizităm banca, pe care Steelheart presupune că a îngropat-o unde nu poate fi găsită.

— E o presupunere corectă, a zis Cody, părând îngândurat. Fără tensori – sau fără vreo putere epică aşa cum au avut Săpătorii – ar fi fost aproape imposibil să ajungem aici. Cum? Săpând prin cincisprezece metri de oţel compact?

La început, Săpătorii fuseseră fiinţe umane normale, ce îşi primiseră straniile lor puteri de la un Epic numit Digzone, care era un dăruitor, precum Conflux. Treaba asta nu le priise. S-ar părea că nu toate puterile Epicilor erau menite să încapă pe mâinile muritorilor.

Încă mai stăteam în compartimentul acela. Oasele tipului de la credite se aflau încă acolo, împrăştiate pe podea în jurul biroului, ivindu-se de sub moloz. Toate erau din metal acum.

Nu voiam să mă uit, dar trebuia. Pur şi simplu n-aveam încotro.

M-am întors cu spatele. Pentru o clipă n-am putut deosebi trecutul de prezent. Tata stătea acolo, hotărât, cu arma ridicată în apărarea unui monstru. Explozii, ţipete, praf, urlete, foc.

Frică.

Am clipit înfiorat, cu o mână pe oţelul rece al peretelui compartimentului. Încăperea mirosea a praf şi a vechi, dar mie mi se părea că simt miros de sânge. Mi se părea că simt mirosul fricii.

Am ieşit din compartiment şi m-am apropiat de locul unde stătuse Steelheart ţinând în mână un pistol oarecare, cu braţul întins către tata. Bang. O singură împuşcătură. Îmi aminteam c-o auzisem, deşi nu eram sigur că nu fusese o plăsmuire a minţit mele. În acel moment asurzisem deja din pricina exploziilor.

Am îngenuncheat lângă stâlp. O grămadă de moloz argintiu acoperea totul, dar aveam tensorul cu mine. Ceilalţi au continuat să vorbească, dar nu le-am mai acordat nicio atenţie şi cuvintele lor au devenit doar un zumzet slab, în fundal. Mi-am pus tensorul, apoi am întins braţul şi am început – foarte grijuliu – să dezintegrez bucăţi de moloz.

N-a durat mult: grosul fusese format dintr-o singură bucată mare, căzută din tavan. Am distrus-o şi am încremenit.

Era acolo.

Tata zăcea rezemat de stâlp, cu capul într-o parte. Rana de glonţ era îngheţată în faldurile de oţel ale cămăşii sale. Ochii încă îi erau deschişi. Arăta ca o statuie turnată în cel mai mic detaliu. Până şi porii pielii sale erau vizibili.

Am rămas cu ochii ţintă, incapabil să mă mişc, incapabil fie şi să-mi cobor braţul. După zece ani, vederea acelei feţe familiare aproape că-mi frângea inima. Nu aveam nicio fotografie cu el şi cu mama. Nu îndrăznisem să mă duc acasă după ce scăpasem, deşi Steelheart n-avea de unde şti cine eram. Fusesem paranoic şi în stare de şoc.

Vederea feţei lui m-a făcut să-mi reamintesc totul. Părea atât de... normal. O normalitate care nu mai existase de ani de zile. O normalitate pe care lumea n-o mai merita.

Mi-am cuprins trupul cu braţele, dar am continuat să privesc chipul tatei. Nu puteam să-mi întorc privirile de la el.

— David?

Vocea Profului. Îngenunchease lângă mine.

— E tata... am şoptit. A murit luptând, dar totodată a murit apărându-l pe Steelheart. Şi-acum, iată-mă pe mine încercând să ucid fiinţa pe care el a salvat-o. Nu-i ironic?

Profu’ nu mi-a răspuns.

— Într-un fel toate astea sunt din vina lui, am zis eu. Deathpoint se pregătea să-l ucidă pe Steelheart pe la spate.

— N-ar fi mers, a zis Profu’. Deathpoint nu ştia cât de puternic era Steelheart. Pe vremea aia nimeni nu ştia.

— Cred c-aşa-i. Dar tata a fost un nesăbuit. Nu putea să creadă că Steelheart era rău.

— Tatăl tău credea în bunătatea oamenilor, a zis Profu’. Poţi să numeşti asta nesăbuinţă, dar nu poţi să spui că-i o greşeală. Fiule, tatăl tău a fost un erou. L-a înfruntat şi l-a ucis pe Deathpoint, un Epic care omora oameni la întâmplare. Dacă făcând asta i-a permis lui Steelheart să trăiască... ei bine, până în acel moment Steelheart nu făcuse nimic teribil. Tatăl tău nu avea de unde să cunoască viitorul. Nu poţi să laşi ceea ce s-ar putea întâmpla să te sperie atât de tare încât să nu mai vrei să acţionezi.

M-am uitat în ochii morţi ai tatălui meu şi m-am pomenit încuviinţând.

— Ăsta-i răspunsul, am şoptit eu. E răspunsul la întrebarea în privinţa căreia te-ai contrazis cu Megan.

— Nu-i răspunsul ei, a zis Profu’. Dar e al meu. Şi poate că-i şi al tău.

Mi-a strâns umărul şi s-a dus să se alăture restului Răzbunătorilor, care se adunaseră lângă seif.

Nu mă aşteptasem să mai privesc vreodată chipul tatălui meu. În acea zi, văzându-l cum mă roagă să plec şi să scap cu viaţă, fugisem simţindu-mă ca un laş. Vreme de zece ani trăisem dominat de o singură emoţie: nevoia de răzbunare. Nevoia de a demonstra că nu eram laş.

Şi acum, iată-l. Uitându-mă în acei ochi de oţel, am ştiut că tatei nu i-ar fi păsat de răzbunare. Dar tot l-ar fi ucis pe Steelheart dacă ar fi avut ocazia, ca să oprească omorurile. Pentru că uneori trebuia să le dai eroilor o mână de ajutor.

M-am ridicat. Şi cumva, în acel moment, am înţeles că seiful băncii şi conţinutul lui erau o pistă falsă. Nu asta fusese sursa slăbiciunii lui Steelheart. Fusese vorba de tata sau de ceva legat de el.

Am părăsit pe moment trupul şi m-am alăturat celorlalţi.

— ...foarte atenţi când deschidem cutiile din seif, spunea Tia. Nu vrem să distrugem ce-i înăuntru.

— Nu cred c-o să meargă, am zis, atrăgând asupra mea privirile tuturor. Nu cred că are legătură cu conţinutul seifului.

— Ai spus că Steelheart s-a uitat în seif după ce racheta l-a făcut să explodeze, a zis Tia. Iar agenţii lui au lucrat din greu ca să obţină şi să ascundă listele cu ceea ce se afla aici.

— Nu cred că şi-a dat seama de ce a fost rănit, am zis. La început, o mulţime de Epici nu-şi cunosc slăbiciunile. Şi-a pus oamenii să adune discret registrele şi le-a analizat ca să încerce s-o ghicească pe a lui.

— Păi, poate că a găsit răspunsul aici, a zis Cody dând din umeri. Am ridicat dintr-o sprânceană.

— Dacă ar fi descoperit că seiful conţinea ceva care îl făcea vulnerabil, crezi că locul ăsta ar mai fi aici?

Ceilalţi au amuţit. Nu, n-ar mai fi fost aici. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, Steelheart ar fi săpat până aici şi l-ar fi distrus, oricât de dificil i-ar fi fost s-o facă. Deveneam din ce în ce mai sigur că nu un obiect îi slăbise puterile: era ceva legat de situaţie.

Tia se întunecase la chip. Probabil că îşi dorea ca eu să fi pomenit despre acest aspect înainte să-şi fi petrecut zile întregi săpând. Dar n-aveam ce face, atâta timp cât nimeni nu-mi spusese cu ce anume se ocupa ea.

— Ei bine, a zis Profu’. O să controlăm seiful. Teoria lui David are meritele ei, dar la fel şi cea conform căreia ceva dinăuntru i-a slăbit puterile.

— Oare o să găsim ceva? a întrebat Cody. Totul a fost transformat în oţel. Nu ştiu dacă o să pot să recunosc cine ştie ce dacă lucrurile o să fie sudate laolaltă.

— Unele lucruri s-ar putea să fi supravieţuit chiar în forma lor originală, a zis Megan. E foarte probabil chiar. Metalul izolează puterile de transfersie ale lui Steelheart.

— Ce face? a întrebat Cody.

— Metalul le izolează, am repetat eu. Steelheart exercită un soi de... undă de transfersie care călătoreşte prin substanţele nemetalice şi le modifică, aşa cum călătoreşte sunetul prin aer sau se deplasează valurile dintr-un lac. Dacă valul dă de metal – mai ales de fier sau oţel – se opreşte. Poate afecta alte soiuri de metale, dar înaintează mai încet. Oţelul îl opreşte cu totul.

— Deci casetele astea de valori... a zis Cody, intrând în seif.

— E posibil să fi izolat conţinutul, a încheiat Megan, urmându-l înăuntru. Unele obiecte probabil s-au transformat. Valul care a creat transfersia a fost incredibil de puternic. Cred totuşi că s-ar putea să găsim ceva, mai ales că seiful însuşi era din metal şi a funcţionat ca un izolator primar.

S-a uitat peste umăr şi m-a descoperit urmărind-o cu privirea.

— Ce-i? m-a întrebat.

— Tocilaro, am zis.

În mod necaracteristic ei, a roşit violent.

— Sunt atentă la Steelheart. Voiam să fiu familiarizată cu puterile lui, dat fiind că urma să venim la el în oraş.

— N-am zis că-i ceva rău, am spus eu pe un ton glumeţ, intrând în depozit şi ridicând tensorul. Doar am subliniat aspectul.

Niciodată nu m-am simţit mai bine când s-a încruntat cineva la mine.

Profu’ a chicotit.

— Bun, a zis el. Cody, Abraham şi David, dezintegraţi uşile casetelor de valori, dar nu distrugeţi conţinuturile. Tia, Megan şi cu mine o să începem să le golim şi să le cercetăm în căutarea a ceva ce ar putea părea interesant. Treceţi la treabă, o să ne ia ceva timp...

26

— Ei bine, a zis Cody, examinând grămada de pietre preţioase şi bijuterii dacă n-am realizat nimic altceva, măcar m-am îmbogăţit. Cu eşecuri de soiul ăsta pot să mă-mpac.

Tia a pufnit, răscolind printre bijuterii. Toţi, inclusiv Profu’, stăteam la un birou spaţios, într-unul dintre compartimente. Megan şi Abraham erau de gardă, păzind tunelul care ducea în holul băncii.

Camera avea ceva sacru – ca şi cum ar fi trebuit să manifest respect faţă de ea – şi cred că şi ceilalţi simţiseră asta. Vorbeau încet, cu voci înăbuşite. Toţi cu excepţia lui Cody. Acesta a încercat să se lase pe picioarele din spate ale scaunului, ridicând un rubin mare, dar, desigur, picioarele de oţel erau sudate de podea.

— Cândva probabil că te-ai fi îmbogăţit, Cody, a zis Tia, dar acum ai avea ceva dificultăţi dac-ai vrea să-l vinzi.

Era adevărat. Bijuteriile erau practic lipsite de valoare în aceste zile. Existau doi Epici care puteau crea nestemate.

— Poate, a zis Cody, dar aurul rămâne un reper. S-a scărpinat în cap. Deşi nu-s sigur că-nţeleg de ce. Nu-l poţi mânca şi asta-i ceea ce-i interesează pe majoritatea oamenilor.

— E ceva familiar, a zis Profu’. Nu rugineşte, e uşor de prelucrat şi greu de falsificat. Nu există Epici care să-l poată fabrica. Deocamdată. Oamenii trebuie să aibă o monedă de schimb, mai ales dincolo de graniţele unui regat sau oraş.

S-a jucat cu un lanţ de aur.

— De fapt, Cody are dreptate.

— Am? a zis Cody cu un aer surprins.

Profu’ a făcut semn că da.

— Fie că-l atacăm sau nu pe Steelheart, numai aurul pe care l-am găsit aici îi poate finanţa pe Răzbunători vreme de câţiva ani.

Tia şi-a pus carnetul pe birou, ciocănind distrată cu pixul în el. Pe celelalte birouri ale departamentului de credite aranjaserăm lucrurile găsite în depozit, în jur de trei sferturi din conţinutul casetelor de valori se dovedise recuperabil.

— În mare parte avem o grămadă de testamente, acţiuni, paşapoarte şi copii ale permiselor de conducere, a zis Tia, deschizând o cutie de cola.

— Am putea să umplem un oraş cu oameni falşi dac-am vrea, a zis Cody. Imaginează-ţi ce distractiv!

— A doua categorie ca mărime, a continuat Tia, e mai susmenţionata grămadă de bijuterii, în acelaşi timp valoroase şi fără valoare. Dacă ceva dinăuntru l-a afectat pe Steelheart, atunci, judecând strict după dimensiuni, acesta e grupul cel mai probabil.

— Ba nu-i, am zis eu.

Profu’ a oftat.

— David, ştiu ce...

— Ce vreau să zic, l-am întrerupt eu, este că nu e logic să fie bijuteriile. Steelheart nu a atacat alte bănci şi n-a făcut nimic – fie direct, fie indirect – ca să-i împiedice pe oameni să poarte bijuterii în prezenţa lui. Bijuteriile sunt suficient de răspândite printre Epici ca să îl fi silit să ia măsuri.

— Sunt de acord, dar numai parţial, a zis Tia. Poate că ne-a scăpat ceva. În trecut, Steelheart a dat dovadă de subtilitate. Poate c-a pus un embargo secret pe un anumit tip de piatră preţioasă. O să verific, dar cred că David are dreptate. Dacă l-a afectat ceva pe Steelheart, atunci cel mai probabil e una dintre ciudăţenii.

— Câte sunt? a întrebat Profu’.

— Peste trei sute, a zis Tia strâmbându-se. Majoritatea fiind suveniruri fără valoare intrinsecă. Teoretic, fiecare dintre ele ar putea fi suspectul nostru. Dar mai există şi posibilitatea să fie un obiect pe care-l avea asupra lui vreunul dintre oamenii din încăpere. Sau ar putea fi ceva legat de situaţie, aşa cum pare să creadă David.

— Foarte rar se-ntâmplă ca slăbiciunea unui Epic să fie influenţată de simpla proximitate a unui obiect banal, am zis eu, ridicând din umeri. Cu excepţia cazului în care vreunul dintre obiectele din depozit ar fi emis vreun soi de radiaţie, de lumină sau de sunet – ceva ce chiar să fi ajuns până la Steelheart –, sunt mici şanse ca acesta să fie suspectul.

— Tu examinează-le oricum, Tia, a zis Profu’. Poate descoperim vreo legătură cu ceva ce a făcut Steelheart în oraş.

— Dar întunericul? a întrebat Cody.

— Întunericul lui Nightwielder?

— Da, a zis Cody. Dintotdeauna mi s-a părut ciudat că ţine oraşul în întuneric.

— Asta e probabil din cauza lui Nightwielder, am zis eu. Nu vrea ca lumina să cadă asupra lui şi să-l silească să devină corporal. N-aş fi surprins să facă parte din înţelegerea dintre ei doi, fiind unul dintre motivele pentru care Nightwielder serveşte sub comanda lui Steelheart. Guvernarea lui Steelheart asigură infrastructura – hrană, electricitate, protecţie împotriva criminalităţii – care să compenseze pentru faptul că-i mereu întuneric.

— Cred că are sens ce spui, a zis Cody. Nightwielder are nevoie de întuneric, dar nu-l poate avea dacă nu are un oraş bun ca bază de pornire. Cam aşa cum cimpoierul are nevoie de un oraş bun care să-l întreţină ca să se poată urca pe stânci şi să cânte.

— Cimpoierul? am întrebat eu.

— A, nu, te rog, nu-l face să-nceapă, a zis Tia, ducând o mână la cap.

— Ăl’ de cântă la cimpoi, a zis Cody.

L-am privit inexpresiv.

— N-ai auzit niciodată de cimpoi? a întrebat Cody, părând uluit. Sunt la fel de scoţiene precum kilturile şi părul roşcat de la subraţ.

— Ăăăă... bleah, am zis.

— Gata, a zis Cody. Steelheart trebuie să cadă neapărat, ca să ne putem educa din nou copiii cum se cuvine. Asta-i o jignire la adresa demnităţii pământurilor natale.

— Splendid, a zis Profu’. Mă bucur că acum avem o motivaţie solidă.

A bătut absent darabana pe lemnul biroului.

— Eşti îngrijorat, i-a zis Tia. Părea capabilă să citească destul de bine gândurile Profului.

— Ne apropiem din ce în ce mai tare de o confruntare. Dacă vom continua aşa, o să-l scoatem pe Steelheart din ascunzătoare, dar nu vom reuşi să-l învingem.

Cei de la birou au amuţit. Eu am privit în sus, contemplând plafonul înalt. Strălucirea luminilor albe, sterile din încăpere nu era suficientă ca să ajungă în colţurile mai depărtate. Camera era rece şi tăcută.

— Care-i ultimul moment în care ne putem retrage?

— Păi, a zis Profu’, putem să-l atragem către o confruntare cu Limelight şi pe urmă să nu apărem.

— Asta în sine ar putea fi amuzant, a remarcat Cody. Nu cred că lui Steelheart i se întâmplă prea des să i se tragă clapa.

— Pus într-o situaţie stânjenitoare, ar reacţiona foarte urât, a zis Profu’. Deocamdată, Răzbunătorii sunt un ghimpe, ceva ce-l sâcâie. Am dat numai trei lovituri în oraşul lui şi nu am ucis niciun ins vital pentru organizaţia lui. Dacă fugim, se va descoperi ce am făcut. Eu şi Abraham am plantat dovezi care să demonstreze că noi am fost în spatele întregii operaţiuni. Este singura cale să fim siguri că victoria, dacă obţinem una, nu va fi atribuită unui Epic, ci oamenilor obişnuiţi.

— Aşa că, dacă dăm bir cu fugiţii... a zis Cody.

— Steelheart va şti că Limelight a fost un fals şi că Răzbunătorii căutau o cale de a-l asasina, a completat Tia.

— Ei bine, a spus Cody, majoritatea Epicilor ne poartă deja sâmbetele. Aşa că poate n-o să se schimbe nimic.

— O să fie mult mai rău, am zis eu, continuând să contemplu tavanul. Cody, i-a ucis pe cei din echipele de salvare. E paranoic. Dacă află ce am pus la cale, o să ne vâneze personal. Gândul că am încercat să ajungem la el... că am căutat să-i aflăm slăbiciunea... n-o să accepte asta stând cu mâinile în sân.

Umbrele au dansat şi, coborându-mi privirea, l-am zărit pe Abraham apropriindu-se de nişa noastră.

— Profule, mi-ai cerut să te anunţ când trece o oră. Profu’ şi-a verificat mobilul şi a încuviinţat.

— Ar trebui să ne întoarcem în ascunzătoare. Luaţi fiecare câte un sac şi umpleţi-l cu chestiile pe care le-am găsit. O să continuăm sortarea lor într-un mediu mai controlat.

Ne-am ridicat de pe scaune, Cody bătându-l pe cap pe clientul mort – şi încremenit în oţel – care zăcea prăbuşit lângă peretele acestui compartiment. În timp ce ceilalţi plecau, Abraham a pus ceva pe birou.

— Pentru tine. Era un pistol.

— Nu-s bun cu...

Am amuţit. Avea un aspect familiar. „Pistolul... pe care l-a ridicat tata.”

— L-am găsit printre dărâmături, lângă tatăl tău, a zis Abraham.

Transfersia a transformat mânerul şi cadrul în metal, dar majoritatea componentelor lui erau oricum din oţel. Am scos încărcătorul şi am curăţat camera cartuşului, iar manşonul şi trăgaciul încă funcţionează aşa cum trebuie. N-aş avea încredere în el până nu-i fac o verificare cumsecade la bază, dar sunt şanse să tragă bine.

Am luat pistolul. Era arma care îl ucisese pe tata. Mi se părea nefiresc s-o ţin în mână.

Dar, din câte ştiam eu, era şi singura armă care îl rănise pe Steelheart.

— Nu putem şti dacă nu cumva ceva legat de pistolul ăsta a provocat rănirea lui Steelheart, a zis Abraham. Am avut senzaţia că merită să-l scot la lumină. O să-l desfac şi o să ţi-l curăţ şi o să verific şi cartuşele. Ar trebui să fie bune, deşi s-ar putea să fiu silit să schimb pulberea, în caz că n-a fost protejată de transfersie în interiorul cămăşilor. Dacă totul se va dovedi în regulă, o să poţi să-l porţi cu tine. Dacă se iveşte ocazia, poţi să încerci să-l împuşti cu el.

Am înclinat din cap în semn de mulţumire, apoi am fugit să iau un sac şi să îmi car partea din obiectele descoperite.

— Sunetul de cimpoi e cel mai sublim sunet pe care l-aţi putea auzi alde voi vreodată, a explicat Cody gesticulând, în timp ce străbăteam coridorul ce ducea către ascunzătoare. Un amestec sonor de putere, fragilitate şi miracol.

— Sună ca nişte pisici muribunde îndesate într-un blender, mi-a zis Tia.

Cody şi-a luat un aer melancolic.

— Da, şi frumoasă melodie-i asta, fătucă.

— Deci stai aşa, am zis eu, ridicând un deget în aer. Cimpoaiele astea. Ca să le confecţionezi trebuie... cum ai zis? „Alde tine trebuie să ucizi un dragon micuţ, care e cum nu se poate mai real şi nicidecum mitologic şi care încă trăieşte în munţii Scoţiei.”

— Da, a zis Cody. E important să alegi unul micuţ. Cei mari sunt prea periculoşi, pricepi, şi băşicile lor nu-s bune pentru cimpoaie. Dar trebuie să-l omori chiar tu, înţelegi? Un cimpoier trebuie să-şi doboare singur dragonul. Face parte din cod.

— După asta, am zis eu, trebuie să extragi băşica şi să-i ataşezi... ce era?

— Coarne de unicorn scobite ca să faci fluiere din ele, a zis Cody. Ai putea să foloseşti şi ceva mai puţin rar, cum ar fi fildeşul. Dar dacă eşti purist, e musai să fie coarne de unicorn.

— Delicios, a zis Tia.

— Un cuvânt bine ales, a zis Cody. Fireşte, la bază e un termen scoţian. „Del” vine de la Dâl Riata, măreţul şi străvechiul regat mitic al Scoţiei. Unul dintre cele mai grozave cântece de cimpoi datează. din epoca aceea. Abharsair e d’ a chois e na Dun Eideann.

— Ab.. Ha... ce? am întrebat eu.

Abharsair e d’ a chois e na Dun Eideann, a zis Cody. E un nume poetic, suav, care nu se poate traduce în engleză.

— Înseamnă „Diavolul a coborât în Edinburgh” în galeza scoţiană, a zis Tia, aplecându-se spre mine, dar vorbind suficient de tare ca s-o audă Cody.

De data asta, Cody a şovăit.

— Vorbeşti galeza scoţiană, fătucă?

— Nu, a zis Tia. Dar am verificat data trecută când ne-ai zis povestea asta.

— Ăăă... aşa ai făcut, ai?

— Da. Deşi traducerea ta e discutabilă.

— Mă rog. Întotdeauna am zis că tu eşti aia deşteaptă, fătucă. Da, chiar aşa.

A tuşit în palmă.

— A, ia uite, am ajuns la bază. O să continui povestea mai târziu. Puţin mai în faţa noastră, ceilalţi ajunseseră la ascunzătoare şi Cody s-a grăbit să-i prindă din urmă, urcând prin tunel după Megan.

Mergând alături de mine, Tia a clătinat din cap. Am intrat ultimul, după ce m-am asigurat că toate corzile şi cablurile care ascundeau intrarea erau la locul lor. Am declanşat detectorii de mişcare ascunşi, meniţi să ne semnaleze apropierea cuiva, apoi m-am târât şi eu în susul tunelului.

— ...nu ştiu, Profule, zicea Abraham cu vocea lui moale. Pur şi simplu nu ştiu.

Pe drumul de întoarcere cei doi o luaseră înainte, discutând cu voci scăzute. Încercasem să mă apropii şi să trag cu urechea, dar Tia îmi pusese intenţionat o mână pe umăr, trăgându-mă înapoi.

— Deci? a întrebat Megan încrucişându-şi braţele în timp ce ne adunam cu toţii în jurul mesei principale. Ce se petrece?

— Lui Abraham nu-i place cum merge treaba cu zvonurile, a zis Profu’.

— Oamenii par să accepte povestea noastră despre Limelight, a zis Abraham. Sunt înfricoşaţi şi atacul nostru asupra centralei electrice a avut efect: în întreg oraşul sunt pene de curent. Nu văd însă nicio dovadă că Steelheart crede zvonurile. Forţele de Ordine mătură subteranul. Nightwielder cercetează oraşul. Tot ce aud de la surse este că Steelheart caută un grup de rebeli, nu un Epic rival.

— Atunci trebuie să lovim din nou, mai tare, a zis Cody, încrucişându-şi braţele şi rezemându-se de perete lângă gura tunelului. Mai omoram câţiva Epici.

— Nu, am zis, amintindu-mi discuţia mea cu Profu’. Nu trebuie să ne disipăm forţele. Nu putem ataca Epici la întâmplare. Trebuie să gândim ca o persoană care încearcă să cucerească oraşul.

Profu’ a încuviinţat.

— Fiecare lovitură pe care o dăm fără ca Limelight să apară în public îl va face pe Steelheart şi mai bănuitor.

— Renunţăm? a întrebat Megan cu o undă de nerăbdare în voce, deşi în mod evident încercase s-o ascundă.

— Nici pe departe, a zis Profu’. E posibil în continuare să decid că trebuie să ne retragem dacă nu suntem suficient de siguri că ştim slăbiciunea lui Steelheart. E posibil s-o fac. Dar încă n-am ajuns acolo. O să continuăm cu planul ăsta, însă trebuie să dăm o lovitură importantă, de preferat cu o apariţie din partea lui Limelight. Trebuie să-l încolţim pe Steelheart şi să trezim firea aia irascibilă a lui. Să-l silim să iasă din bârlog.

— Şi cum anume o să facem asta? a întrebat Tia.

— A venit momentul să-l ucidem pe Conflux, a zis Profu’. Şi să doborâm Forţele de Ordine.

27

Conflux.

În multe privinţe, el era coloana vertebrală a regimului lui Steelheart. O figură misterioasă chiar şi prin comparaţie cu indivizi ca Firefight şi Nightwielder.

Nu aveam nicio fotografie reuşită a lui Conflux. Puţinele pe care le obţinusem plătind bani grei erau neclare şi imprecise. Nici nu eram sigur că-i real.

Duba hurducăia pe străzile întunecate din Newcago. Înăuntru atmosfera era sufocantă. Stăteam pe locul de lângă şofer, iar Megan era la volan. Cody şi Abraham se aflau în spate. Profu’ conducea operaţiunea dintr-un alt vehicul, iar Tia rămăsese la bază ca să ne asigure asistenţa, monitorizând străzile oraşului prin intermediul camerelor de supraveghere. Era o zi rece şi încălzirea dubei noastre nu funcţiona – Abraham nu avusese timp s-o repare.

Cuvintele Profului îmi tot umblau prin minte. „Ne-am mai gândit şi altădată să îl atacăm pe Conflux, dar am abandonat ideea pentru că am crezut că va fi prea periculos, încă mai avem planurile de atunci. Nici acum nu-i mai puţin periculos, dar suntem oricum în pericol. Nu avem niciun motiv să nu acţionăm.”

Era Conflux real? Instinctul îmi spunea că da. La fel cum indiciile despre Firefight sugerau că acesta e o născocire, cele referitoare la Conflux sugerau că exista ceva acolo. Un Epic cu puteri mari, dar fragil.

„Steelheart îl tot mută mereu pe Conflux, nu-l lasă niciodată să rămână prea mult într-un singur loc”, zisese Profu’. „Dar există o procedură anume atunci când îl mută. Foloseşte adesea o limuzină blindată cu şase gărzi, însoţită de două motociclete. Dacă stăm cu ochii-n patru după ea şi aşteptăm până când foloseşte convoiul ca să se deplaseze, putem să-l ucidem pe stradă, în timpul transferului.”

Indiciile. Chiar şi folosind centralele electrice, Steelheart nu avea suficientă electricitate pentru întreg oraşul şi totuşi producea cumva acele celule de combustie. Armurile mecanizate nu aveau surse de curent şi nici majoritatea elicopterelor. Faptul că erau alimentate direct de ofiţerii superiori ai Forţelor de Ordine nu era cine ştie ce secret. O ştia toată lumea.

Era acolo undeva. Un dăruitor capabil să producă o formă de energie care alimenta vehicule, încărca baterii, ba chiar lumina o vastă porţiune din oraş. O asemenea putere era uimitoare, dar nu mai mare decât cea exercitată de Steelheart sau Nightwielder. Cei mai puternici dintre Epici îşi aveau propriul lor ordin de magnitudine.

Duba a hurducat şi eu mi-am încleştat mâinile pe puşca ţinută pe genunchi, cu piedica pusă şi cu ţeava orientată în jos şi înspre uşă. Nevăzută, dar la îndemână, în caz de ceva.

Azi, Tia depistase acel tip anume de convoi escortând o limuzină şi ne puseserăm cu toţii în mişcare. Megan ne conducea către un punct unde drumul nostru avea să se intersecteze cu limuzina lui Conflux. Privirea ei era de obicei sfredelitoare, dar azi parcă era mai încordată ca de obicei. Nu era frică. Ci... Îngrijorare poate?

— Nu crezi că ar trebui să facem asta, aşa-i? am întrebat-o.

— Cred că mi-am făcut destul de clară poziţia, a zis Megan cu voce egală şi cu privirea aţintită în faţă. Nu e necesar ca Steelheart să moară.

— Acum mă refer la Conflux, am zis. Eşti neliniştită, în mod normal nu eşti neliniştită.

— Cred pur şi simplu că nu avem suficiente date despre el, a zis ea. N-ar trebui să atacăm Epici cu care nu avem nici măcar fotografii.

— Dar eşti neliniştită.

Ea a continuat să conducă, cu privirea înainte şi mâinile încleştate pe volan.

— E OK, am zis. Eu mă simt ca o cărămidă făcută din terci.

Mi-a aruncat o privire, încruntând din sprâncene. În cabina dubei s-a lăsat tăcerea. Apoi Megan a izbucnit în râs.

— Nu, nu, i-am zis. Are sens! Ascultă-mă. O cărămidă trebuie să fie tare, corect? Dar dacă una dintre ele ar fi făcută în secret din terci şi toate celelalte cărămizi nu ar şti, ea şi-ar face griji că o să cedeze în timp ce celelalte se vor dovedi tari. Fiindcă, vezi tu, s-ar putea sfărâma când ar fi pusă într-un zid sau poate că o parte din terci s-ar combina cu substanţa aia care se aşterne între cărămizi.

Acum Megan râdea şi mai tare, atât de tare că nu mai avea aer. Am încercat să-mi continui explicaţiile, dar m-am pomenit zâmbind. Nu cred că o auzisem vreodată râzând, râzând cu adevărat. Nu chicotind, nu arcuindu-şi buzele într-un surâs ironic, ci râzând din toată inima. Până când s-a potolit îi dăduseră lacrimile. Cred că numai printr-un noroc n-a băgat maşina într-un stâlp.

— David, a zis ea între două gâfâituri, cred că ăsta e cel mai ridicol lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. Cel mai nemaipomenit de incredibil de ridicol.

— Ăăă...

— Scântei! a zis ea oftând. Chiar aveam nevoie de aşa ceva!

— Serios?

Ea a încuviinţat din cap.

— Atunci... putem să ne prefacem că exact de-aia am spus-o?

Ea mi-a aruncat o privire, zâmbind, cu ochii scânteind. Tensiunea era în continuare acolo, dar parcă mai bătuse cumva în retragere.

— Sigur, a zis ea. În fond, glumele proaste sunt un soi de artă, nu-i aşa? De ce n-ar fi valabil şi pentru metaforele proaste?

— Exact.

— Şi dacă asta-i o artă, tu eşti unul dintre maeştrii picturii.

— Păi de fapt, am zis eu, asta n-ar funcţiona fiindcă metafora are prea multă logică. Ar trebui să fiu un soi de pilot de elită sau ceva.

Mi-am înclinat capul.

— De fapt şi asta are o oarecare logică.

Scântei! Nici să faci dinadins metafore proaste nu era uşor! Am decis că viaţa chiar nu era cinstită.

— Alde voi s’teţi bine acolo-n faţă? a zis Cody în urechile noastre. Partea din spate a dubei era separată de cabină printr-o despărţitură metalică, ca într-o camionetă de reparaţii. Despărţitura avea o ferestruică, dar Cody prefera să folosească mobilele ca să comunice.

— Suntem bine, a zis Megan. Tocmai purtam o conversaţie abstractă despre paralelismul lingvistic.

— Nu te-ar interesa, am zis eu. N-are legătură cu scoţienii.

— Ba de fapt, a început Cody, limba originală a ţării mele de baştină...

Megan şi cu mine am schimbat o privire, apoi am dus amândoi mâinile la mobile şi l-am redus pe Cody la tăcere.

— Anunţă-mă când a terminat, Abraham, am zis eu într-al meu.

La celălalt capăt, Abraham a oftat.

— Nu vrei să facem schimb de locuri? Tare mi-ar plăcea să-l pot pune pe Cody pe modul silenţios chiar în clipa asta. Din păcate e dificil, dat fiind că stă chiar lângă mine.

Am chicotit, apoi m-am uitat la Megan. Ea continua să zâmbească. Văzându-i zâmbetul am avut impresia că realizasem ceva măreţ.

— Megan, a rostit vocea Tiei în urechile noastre, ţine-o drept înainte. Convoiul înaintează pe şosea fără să se abată din drum. Ar trebui să vă întâlniţi cam într-un sfert de oră.

— Afirmativ.

Afară, luminile stradale clipeau, la fel şi luminile dintr-un bloc pe lângă care treceam. O nouă fluctuaţie de curent.

Până acum nu avuseseră loc jafuri. Forţele de Ordine patrulau pe străzi şi oamenii erau prea înfricoşaţi. În timp ce străbăteam o intersecţie, am văzut o armură mecanizată imensă înaintând greoi pe o stradă laterală. Înaltă de trei metri şi jumătate, cu braţe care erau practic nişte ţevi de mitralieră, armura mecanizată era însoţită de un Nucleu al Forţelor de ordine compus din cinci oameni. Unul dintre soldaţi purta o armă energetică vopsită într-un roşu strălucitor, ca un avertisment. Din câteva focuri, aceasta putea nimici o clădire.

— Întotdeauna am vrut să pilotez o armură din asta, am comentat în timp ce treceam pe lângă ea.

— Nu-i chiar aşa distractiv, a zis Megan.

— Ai făcut aşa ceva? am întrebat-o şocat.

— Mda. Te sufoci înăuntru şi reacţionează cu foarte mare încetineală la comenzi.

A ezitat.

— Recunosc însă că a trage simultan cu ambele mitraliere rotative, cu un abandon sălbatic, oferă o anumită satisfacţie, la un nivel primitiv.

— O să te convingem noi să renunţi la pistoale.

— Nicio şansă, a zis ea, bătând cu palma teaca de la subraţ. Ce mă fac dacă sunt încolţită într-un spaţiu strâmt?

— Îi loveşti cu patul puştii, am zis eu. Dacă-s prea departe ca s-o poţi face, atunci e mai bine să ai o armă cu care chiar poţi să nimereşti pe cineva.

Continuând să conducă, ea mi-a aruncat o privire severă.

— Durează prea mult cu puştile. Nu-s... suficient de spontane.

— Asta din partea unei femei care se plânge când oamenii improvizează.

— Mă plâng când improvizezi tu, a zis ea. Când improvizez eu e altceva. În plus, nu toate pistoalele sunt imprecise. Ai tras vreodată cu un MT 318?

— Aia-i o armă mişto, am recunoscut eu. Dacă aş fi nevoit să am un pistol, la un MT m-aş gândi. Problema e că-i atât de slab, încât ai putea la fel de bine să arunci direct cu gloanţele în oameni. Şansele să-i răneşti sunt cam tot alea.

— Dacă eşti un ţintaş bun, nu contează ce forţă de impact are.

— Dacă eşti un ţintaş bun, probabil că foloseşti deja o puşcă, am zis eu solemn, ducându-mi mâna la piept.

Ea a pufnit.

— Şi ce pistol ai alege tu, dacă ar trebui?

— Un Jennings 44.

— Un Spitfire? m-a întrebat ea nevenindu-i să creadă. Chestiile alea trag cam cu tot atâta precizie ca şi cum ai arunca o mână de gloanţe pe foc.

— Aşa-i. Dar dacă folosesc un pistol, înseamnă că am pe cineva drept în faţa mea. S-ar putea să nu am şansa să mai trag a doua oară, aşa că vreau să îl dobor la podea cât mai repede. În momentul ăla acurateţea nu mai contează, dat fiind că oricum eşti aproape.

Megan s-a mulţumit să dea ochii peste cap.

— Eşti un caz fără speranţă. Porneşti de la presupuneri. Poţi să fii la fel de precis cu un pistol ca şi cu o puşcă şi poţi să-l foloseşti pentru ţinte aflate mai aproape. Într-un fel, pentru că e mai greu, oamenii cu adevărat talentaţi folosesc pistolul. Orice slontze poate nimeri cu o puşcă.

— N-ai zis aşa ceva!

— Ba am zis şi eu conduc, aşa că eu stabilesc când se termină o discuţie.

— Dar... dar n-are sens!

— Nici nu trebuie, a zis ea. E o cărămidă făcută din terci.

— Ştiţi, ne-a zis Tia la ureche, aţi putea să purtaţi amândoi şi puşcă, şi pistol.

— Nu asta-i ideea, am zis eu, în aceeaşi clipă în care Megan rostea:

— Tu nu înţelegi.

— Mă rog, a zis Tia. O auzeam cum sorbea din cola. Mai aveţi zece minute.

Tonul ei spunea că discuţiile noastre în contradictoriu o plictiseau. Dar ea nu putea vedea că zâmbeam amândoi.

„Scântei, îmi place fata asta”, mi-am zis privind-o pe Megan. Care părea să creadă că ea câştigase disputa.

Am apăsat butonul care întrerupea legătura cu ceilalţi.

— Îmi pare rău, m-am pomenit zicând. Megan a ridicat dintr-o sprânceană.

— Pentru ceea ce le-am făcut Răzbunătorilor, am zis. Pentru că am făcut ca lucrurile să o apuce pe altă cale decât voiai tu. Pentru că te-am băgat în asta.

Ea a ridicat din umeri şi a apăsat la rândul ei pe butonul care întrerupea legătura cu ceilalţi.

— Am depăşit momentul.

— Ce s-a schimbat?

— S-ar părea că îmi placi prea mult ca să te urăsc, Genunchi. Mi-a aruncat o privire: Acum vezi să nu ţi se urce la cap.

De cap nu-mi făceam nicio grijă. Inima, însă, era o cu totul altă problemă. M-a străbătut ceva ca o undă de şoc. Chiar zisese ceea ce zisese?

Înainte să mă topesc şi mai tare, mobilul a început să-mi clipească. Profu’ încerca să ia legătura cu noi. L-am deschis cu o mişcare rapidă.

— Fiţi pe fază, amândoi, a zis Profu’. Părea oarecum suspicios. Ţineţi linia activă.

— Da, domnule, am zis eu prompt.

— Opt minute, a zis Tia. Convoiul a cotit la stânga pe Frewanton. Faceţi dreapta la următoarea intersecţie ca să vă menţineţi pe o traiectorie de contact.

Megan s-a concentrat pe condus, aşa că – pentru a nu mă concentra prea mult asupra ei – am trecut planul în revistă de câteva ori în minte.

„O să acţionăm simplu”, zisese Profu’. „Nimic pretenţios. Conflux e fragil. E un planificator, un ins care trage sfori, dar nu are puteri care să-l protejeze.

Ne apropiem de convoi şi Abraham foloseşte ansa ca să stabilească dacă în maşină se află într-adevăr un Epic puternic. Duba depăşeşte convoiul. Deschidem uşile din spate şi Cody îşi face apariţia în costum.

Cody ridică mâinile, iar Abraham trage din spatele lui cu puşca gauss. Sperăm ca, în haosul rezultat, să se creeze impresia că fulgerul a pornit din mâna lui Cody. Lovim limuzina în plin, nu mai lăsăm din ea decât cenuşa şi o ştergem. Motocicliştii supravieţuitori pot răspândi povestea.”

Avea să meargă. Aşa speram. Şi, fără Conflux care să-şi cedeze abilităţile cadrelor superioare ale Forţelor de Ordine, armurile mecanizate, armele energetice şi elicopterele urmau să-şi înceteze funcţionarea. Celulele de combustie aveau să se descarce şi oraşul urma să rămână fără curent electric.

— Ne apropiem, ne-a zis Tia încet la ureche. Limuzina face la dreapta pe Beagle. Profule, foloseşte formaţia beta. Sunt sigură că se îndreaptă către centru şi asta înseamnă că vor coti pe Finger Street. Megan, eşti în continuare pe direcţia bună.

— Am înţeles, a zis Profu’. Într-acolo şi mergeam.

Am trecut pe lângă un vechi parc abandonat. Îl recunoşteai după ierburile încremenite şi după ramurile căzute, transformate în oţel. Numai cele uscate fuseseră preschimbate. Steelheart nu putea afecta materia vie. De fapt, impulsurile lui aveau probleme cu orice se afla prea aproape de un trup viu. Adesea hainele unei persoane nu se transformau, dar terenul din jurul ei da.

Genul ăsta de ciudăţenie se întâlnea în cazul multora dintre abilităţile Epicilor. Era unul dintre lucrurile care, din punct de vedere ştiinţific, nu avea logică. Ştiinţific vorbind, un trup mort şi unul viu pot fi foarte asemănătoare, însă majoritatea puterilor mai stranii ale Epicilor au efect asupra celui din urmă, dar nu şi asupra celui dintâi.

Respiraţia mi-a aburit fereastra în timp ce treceam pe lângă terenul unde nu mai era sigur să te joci. Unele buruieni deveniseră acum ţepi metalici ascuţiţi. Oţelul lui Steelheart nu ruginea. Dar se putea frânge, lăsând în urmă margini tăioase.

— OK, a zis Profu’ câteva minute mai târziu. Sunt aici. Escaladând exteriorul clădirii. Megan, vreau să-mi repeţi măsurile de urgenţă.

— Nimic n-o să meargă rău, a zis Megan cu vocea răsunându-i în acelaşi timp alături de mine şi în casca din urechea mea.

— Ceva întotdeauna merge rău, a zis Profu’; îl auzeam gâfâind în timp ce urca, deşi avea o curea gravatronică menită să-l ajute. Neprevăzutul.

— Dacă tu sau Tia ne avertizaţi, ne retragem şi ne despărţim, a zis Megan. Tu creezi o diversiune. Noi, cei patru din dubă, formăm echipe de câte doi şi o apucăm în direcţii diferite, îndreptându-ne către punctul de întâlnire gamma.

— Asta-i partea pe care n-o pricep, am zis. Cum s-o luăm în direcţii diferite? Avem o singură dubă.

— A, aici în spate avem o mică surpriză, flăcău, a zis Cody. (Îl reconectasem împreună cu Profu’ şi ceilalţi.) Chiar sper să meargă ceva prost. Aş cam avea chef s-o folosesc.

— Să nu speri niciodată să meargă ceva prost, a zis Tia.

— Dar să te aştepţi întotdeauna la asta, a adăugat Profu’.

— Bătrâne, eşti paranoic, a zis Tia.

— La naiba, chiar sunt, a zis Profu’ cu vocea înăbuşită, probabil fiindcă se ghemuise lângă lansatorul de rachete.

Presupusesem că aveau să-l instaleze în acel punct pe Cody, cu puşca lui cu lunetă, dar Profu’ zisese că prefera să aibă ceva de calibru mai greu, dat fiind că aveau să fie implicate Forţele de Ordine. Diamant ar fi fost mândru.

— Megan, te apropii, a zis Tia. În câteva minute, ar trebui să-i ajungi. Menţine-ţi viteza. Limuzina merge mai repede ca de obicei.

— Oare bănuiesc ceva? a întrebat Cody.

— Proşti ar fi să nu bănuiască, a zis Abraham încet. M-aştept ca-n zilele astea Conflux să-şi fi luat măsuri suplimentare de precauţie.

— Merită riscul, a zis Profu’. Dar să fiţi atenţi.

Am încuviinţat. Odată cu penele de curent tot mai răspândite, scoaterea din luptă a Forţelor de Ordine avea să lase oraşul pradă haosului. Steelheart urma să fie nevoit să intervină cu mână fermă ca să împiedice jafurile sau revoltele. Ceea ce ar fi presupus să se dezvăluie într-un fel sau altul.

— Nu se teme niciodată să se lupte cu alţi Epici, am zis eu.

— Despre ce vorbeşti? a întrebat Profu’.

— Despre Steelheart. Înfruntă alţi Epici, nicio problemă. Dar nu-i place să potolească el însuşi revoltele. Mereu recurge la Forţele de Ordine. Am presupus tot timpul că nu vrea să-şi bată capul cu asta, dar dacă e mai mult de-atât? Dacă se teme de foc încrucişat?

— Ăsta[8. Foc încrucişat, crossfire în engleză, ar putea fi un nume de Epic (n.tr.)] cine mai e? a întrebat Abraham.

— Nu, nu-i un Epic. Tocmai mi-a venit o idee: dacă Steelheart se teme să nu fie lovit din greşeală? Dacă asta-i slăbiciunea lui? A fost rănit de tata, dar tata nu trăgea în el. Dacă nu poate fi rănit decât dacă glonţul e destinat altcuiva?

— Posibil, a zis Tia.

— Trebuie să ne concentrăm, a răspuns Profu’. David, deocamdată pune bine ideea aia. O să revenim la ea.

Avea dreptate. Mă lăsam distras, ca un iepure care ar rezolva probleme de matematică în loc să se uite după vulpi.

Şi totuşi... „Dacă am dreptate, înseamnă că el n-ar fi în pericol nici măcar într-o luptă faţă în faţă. A înfruntat alţi Epici şi n-a păţit nimic. Lucrul de care pare să se teamă e un conflict de proporţii, cu gloanţele zburând la întâmplare.” Avea sens. Era simplu, dar majoritatea slăbiciunilor Epicilor erau simple.

— Încetineşte un pic, a zis Tia în şoaptă. Megan s-a conformat.

— Vine...

O maşină neagră, aerodinamică s-a ivit pe strada întunecată, înaintând în aceeaşi direcţie cu noi. Era încadrată de doi motociclişti – pază bună, dar nu grozavă. Din planul iniţial de atac al Răzbunătorilor, ştiam că acest convoi era probabil al lui Conflux. Urma să folosim însă ansa ca să fim siguri.

Am continuat să înaintăm paralel cu limuzina. Eram impresionat: chiar dacă nu ştiau încotro se îndrepta vehiculul, Tia şi Megan coordonaseră lucrurile în aşa fel încât acesta să intre pe strada pe care ne aflam noi, şi nu invers. Aşa dădeam mai puţin de bănuit.

Treaba mea era să stau cu ochii în patru şi, dacă lucrurile nu mergeau cum trebuie, să răspund focurilor de armă, permiţându-i lui Megan să conducă. Mi-am scos din buzunar un mic binoclu şi m-am lăsat în jos, inspectând prin el limuzina din faţa noastră.

— Ei? a zis Profu’ în urechea mea.

— Totul bine, am zis.

— La următorul stop o să trag lângă ei, a zis Megan. O să pară natural. Abraham, fii gata!

Mi-am strecurat binoclul în buzunar şi am încercat să adopt un aer nonşalant. Următorul semafor era verde când am ajuns în dreptul lui, aşa că Megan a continuat să urmărească limuzina de la o distanţă sigură. Următorul semafor, însă, s-a făcut roşu înainte ca limuzina să-l depăşească.

Am tras încet alături de ea, pe partea stângă.

— În mod sigur e un Epic prin apropiere, a zis Abraham din spatele dubitei; a fluierat uşor: Unul puternic. Foarte puternic. Ansa focalizează. O să am mai multe detalii într-o secundă.

Unul dintre motociclişti ne-a măsurat din priviri. Purta o cască a Forţelor de Ordine şi avea prins pe spate un pistol-mitralieră. Am încercat să mă uit prin geamurile limuzinei, în speranţa că îl voi întrezări pe Conflux. Întotdeauna mă întrebasem cum arată.

N-am putut vedea nimic prin geamul opacizat din spate. Dar, în timp ce maşina înainta, am zărit pe cineva aşezat pe locul de lângă şofer. O femeie cu un aspect vag familiar. Mi-a întâlnit privirea, dar s-a uitat în altă parte.

Costum de afaceri, păr negru tuns la nivelul urechilor. Asistenta lui Nightwielder, cea care îl însoţise la Diamant. Era probabil legătura lui cu Forţele de Ordine. Era logic să fie în limuzină.

Totuşi ceva îmi trezise suspiciunile. Ea îmi întâlnise privirea. Ar fi trebuit să mă recunoască. Poate... poate chiar mă recunoscuse, dar nu păruse surprinsă să dea cu ochii de mine.

Semaforul s-a făcut verde, am început să înaintăm şi eu am simţit un fior de nelinişte.

— Profu’, cred că-i o capcană!

În clipa aceea, Nightwielder însuşi a zburat afară prin trapa din acoperişul maşinii, cu braţele larg deschise, cu fuioare de întuneric ţâşnindu-i din degete şi avântându-se în noapte.

28

Majoritatea oamenilor n-au văzut niciodată un Super Epic în toată splendoarea sa. Aşa numim noi momentul în care ei îşi manifestă pe deplin puterile, când se înalţă în toată măreţia lor, dezlănţuiţi, pradă furiei.

În clipa aia îi înconjoară o aură. Aerul înţeapă, ca şi cum ar fi încărcat cu electricitate. Inimile îşi încetinesc bătăile. Vântul îşi tine răsuflarea. Momentul înălţării lui Nightwielder era a treia oară când vedeam aşa ceva.

Era înveşmântat în noapte şi bezna se învolbura clocotind în jurul lui. Chipul îi era palid, translucid, dar ochii îi ardeau şi buzele îi erau încordate într-un rânjet plin de ură. Era rânjetul unui zeu care îşi suporta cu greu până şi aliaţii. Venise pus pe distrugere.

Privindu-l, m-a cuprins groaza.

— Dar-ar Calamity să dea! a înjurat Megan, proptindu-şi piciorul în acceleraţie şi virând brusc într-o parte în clipa în care umbrele din jurul lui Nightwielder au ţâşnit către noi. Se mişcau ca nişte degete fantomatice.

— Abandonaţi! a strigat Tia. Plecaţi de-acolo!

Nu aveam timp. Nightwielder s-a deplasat prin aer, ignorând vântul şi gravitaţia. A plutit ca un spectru prin faţa maşinii sale, îndreptându-se spre noi. Nu el era pericolul, însă. Adevăratul pericol îl reprezentau tentaculele de întuneric. Duba nu le putea evita: erau cu zecile.

Alungându-mi teama, mi-am ridicat puşca. În jurul meu duba se zgâlţâia şi zăngănea. Fuioare de întuneric s-au apropiat, înfăşurându-se în jurul vehiculului.

„Idiotule”, mi-am zis. Am dat drumul puştii şi mi-am strecurat mâna în buzunarul hainei. Lanterna! Panicat, am aprins-o şi am luminat cu ea chipul lui Nightwielder care tocmai plutea pe lângă geamul meu. Zbura cu capul înainte, ca şi cum ar fi înotat prin aer.

Reacţia a fost imediată. Deşi eu nu vedeam ca lanterna să emită cine ştie ce lumină, chipul lui Nightwielder şi-a pierdut pe loc acorporalitatea. Strălucirea din ochi i-a pierit şi umbrele din jurul capului au dispărut. Raza de lumină invizibilă străpungea tentaculele întunecate ca un laser trecând printr-o turmă de oi.

Scăldat de ultraviolete, chipul lui Nightwielder nu era deloc zeiesc. Era fragil, uman şi foarte, foarte surprins. M-am chinuit să-mi ridic arma şi să trag, dar puşca era prea greu de manevrat, iar pistolul tatei era prins la subraţ, unde nu puteam ajunge cât timp ţineam lanterna.

Preţ de o bătaie de inimă, Nightwielder m-a privit cu ochii holbaţi de groază. Apoi, cât ai clipi, şi-a luat zborul, îndepărtându-se de dubă. Nu eram sigur, dar, în lumina pe care o aţintisem asupra lui, mi s-a părut că pierdea altitudine, ca şi cum toate puterile lui s-ar fi diminuat.

A dispărut într-o alee lăturalnică şi umbrele care înconjuraseră duba s-au retras odată cu el. Bănuiam că nu avea să revină prea curând după sperietura pe care tocmai i-o provocasem.

În jurul nostru au erupt focuri de mitralieră şi gloanţele au răpăit pe latura dubei, scoţând clinchete metalice. Am înjurat, ferindu-mă, în timp ce fereastra de lângă mine se făcea ţăndări. Erau motocicliştii, care deschiseseră focul. Deşi eram ghemuit destul de jos, am zărit o apariţie teribilă: un elicopter negru şi zvelt al Forţelor de Ordine se înălţa de după clădirile comerciale din faţa noastră.

— În numele lui Calamity, Tia! a ţipat Megan, răsucind volanul. Cum de ţi-a scăpat aşa ceva?

— Nu ştiu, a zis Tia. Eu...

O minge de lumină urmată de o dâră lungă de fum a ţâşnit spre cer, explodând în contact cu una dintre laturile elicopterului. Acesta s-a înclinat în aer, cu flăcările înghiţindu-l lacome în timp ce sfărâmături se împrăştiau pe cer.

Elicele i-au încetinit şi a început căderea.

„Lansator de rachete”, mi-am dat eu seama. „Profu’!”

— Nu vă panicaţi. Vocea Profului era calmă. Putem să supravieţuim. Cody, Abraham, pregătiţi-vă să vă despărţiţi.

— Profule, a zis Abraham. Cred că tu...

— Mai vin patru elicoptere! ne-a întrerupt Tia. S-ar părea că le-au ascuns în depozite de-a lungul rutei limuzinei. Nu ştiau unde anume o să-i atacăm. Ăla de adineauri se afla pur şi simplu cel mai aproape. Eu... Megan, ce faci?!

Elicopterul scăpase de sub control. Cu fumul înălţându-se din lateral, se răsucea într-un cerc strâmb, coborând spre porţiunea de şosea aflată chiar în faţa noastră. Megan nu întorsese maşina: apăsase pe acceleraţie, aplecându-se peste volan şi conducând duba înainte într-o goană frenetică, nebunească, direct spre locul unde avea să cadă elicopterul.

M-am încordat, împingându-mă în spătarul scaunului şi apucând panicat portiera de lângă mine. Îşi pierduse minţile!

N-am avut timp să obiectez. Cu gloanţele răpăind în jurul nostru, în timp ce vedeam străzile ca printr-o ceaţă, Megan a condus duba chiar pe dedesubtul elicopterului, înainte ca acesta să se prăbuşească pe stradă cu o asemenea forţă, încât am simţit solul tremurând sub noi.

Ceva a zgâriat acoperişul dubei cu un scrâşnet teribil de metal pe metal şi ne-am răsucit în lateral, lovindu-ne de peretele unei clădiri de cărămidă şi strâmbând portiera din dreptul meu. Zgomot, haos, scântei. Portiera mea a fost smulsă. La numai câţiva centimetri de mine, cărămizile s-au ciobit în contact cu oţelul. Mi s-a părut că a durat o eternitate.

Apoi, o clipă mai târziu, duba s-a oprit brusc. Am tras aer adânc în piept, tremurând. Eram acoperit de cioburi de sticlă securizată: parbrizul se sfărâmase.

Pe locul şoferului, Megan respira precipitat, cu un zâmbet dement pe chip şi cu nişte ochi mari. S-a uitat la mine.

— Pe Calamity! am zis, examinând elicopterul în flăcări prin oglinda laterală a lui Megan.

Se izbise de şosea imediat după ce trecuserăm noi pe dedesubt, blocând calea motocicliştilor şi oprind urmărirea.

— Pe Calamity, Megan! A fost fantastic! Zâmbetul lui Megan a devenit şi mai larg.

— Voi doi sunteţi OK acolo-n spate? a strigat ea, uitându-se prin ferestruică în spatele dubei.

— Mă simt de parc-am fost într-un storcător, s-a plâns Cody gemând. Cred că partea scoţiană mi s-a scurs în picioare, iar cea americană mi s-a urcat la cap.

— Profule, a zis Abraham. Ansa era încă în funcţiune când a şters-o Nightwielder şi tocmai se focaliza pe localizarea Epicilor. Am citiri neclare, dar în limuzina aia chiar e un alt Epic. Poate şi un al treilea. N-are sens...

— Ba da, are, a zis Megan împingând grăbită portiera ei şi sărind în stradă. Chiar îl transportau pe Conflux. Nu ştiau dacă o să atacăm sau nu. Voiau pur şi simplu să fie pregătiţi în caz c-o făceam. Asta detectezi tu, Abraham. Probabil un al treilea Epic mai mic, ca o măsură suplimentară de precauţie.

Am întins mâna grăbit să-mi desfac centura de siguranţă şi am constatat că partea ei dreaptă fusese smulsă când ne frecaserăm de zid. Infiorându-mă, m-am târât afară din maşină pe partea lui Megan.

— Grăbiţi-vă toţi, a zis Profu’.

Am auzit, unde era el, un motor turând.

— Celelalte elicoptere aproape au ajuns deasupra voastră şi motocicletele alea o să facă un ocol.

— Sunt cu ochii pe ele, a zis Tia. Aveţi în jur de un minut.

— Unde-i Nightwielder? a întrebat Profu’.

— David l-a pus pe fugă cu o lanternă, a zis Megan, ducându-se în spatele dubei şi deschizând uşile.

— Bună treabă, a zis Profu’.

Zâmbind satisfăcut, m-am dus în spatele dubei. Am ajuns la timp ca să-i văd pe Cody şi pe Abraham demontând o latură a unei lăzi imense aflate înăuntru. Nu văzusem când o încărcaseră, probabil făcuseră asta în hangar.

Cody purta jachetă şi ochelari de un verde întunecat, costumul pe care îl născociserăm pentru Limelight. Ochii