Idiotul Feodor Dostoievski

F.M. Dostoievski IDIOTUL

Roman în patru părţi

PARTEA ÎNTÎI

Era pe la sfîrşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineaţa, acceleratul de Varşovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atît de groasă, încît lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de-a lungul liniei ferate, nu se putea desluşi nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din străinătate; cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca după o noapte de nesomn şi obrajii de o paloare alb-gălbuie, ca şi cînd ceaţa şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor.

O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se treziră aşezaţi faţă în faţă, lîngă aceeaşi fereastră, doi călători - amîndoi tineri, amîndoi modest îmbrăcaţi şi fără bagaje, amîndoi avînd o figură destul de plăcută şi, în sfirşit, amîndoi dornici să lege o conversaţie. Şi dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciudăţenii ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiţi că întîmplarea îi pusese astfel faţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Varşovia - Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani - era scund şi îndesat: avca părul creţ, bătînd în negru, şi nişte ochi cenuşii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri schiţau mereu un zîmbet insolent, sfidător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea menită să compenseze întrucîtva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce se arăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaverică a feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tînărul părea a avea o constituţie robustă; în acelaşi timp însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, şi care lăsa totuşi să se ghicească un temperament frămîntat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea cîtuşi de puţin nici cu zîmbetul acela sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nopţii umede, ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decît o pelerină largă, cu o glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin străinătăţi, departe de ţinuturile Rusiei, şi care pornind în toiul iernii să străbată Elveţia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu-şi pun măcar ipoteza unei călătorii pe o distanţă atît de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu făcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei ruseşti. Posesorul pelerinei, tînăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statură, avea părul foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, de un blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tînărul avea trăsături plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul acela, învineţită de frig. în mîini ţinea o legăturică - pare-se tot bagajul lui - dintr-un fular decolorat. în picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de făcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă schiţînd acel zîmbet ironic prin care unii oameni îşi trădează cu nepăsare satisfacţia lipsită de delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor.

- Ţi-e frig, nu-i aşa? întrebă el, mişcînd din umeri.

- Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi cînd te gîndeşti că nu-i decît vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem.

- Vii din străinătate?

- Da, din Elveţia.

- Fiuu! Pînă acolo ai ajuns?...

Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în rîs.

Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoinţa cu care tînărul cu păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de seamă că unele dintre ele puteau fi socotite fără rost, absolut nelalocul lor, şi uneori de o indiscreţie cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în străinătate pentru a se lecui; suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsii şi tremurături. Ascultîndu-l, negriciosul surise ironic de cîteva ori şi la urmă pufni în rîs cînd la întrebarea: „Ei, şi te-au vindecat?", cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat".

- Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos negriciosul.

- Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul roşu şi coşuri pe obraz, avînd aerul tipic şi înfăţişarea unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adevărat, se pricep al naibii să pompeze avuţiile Rusiei!

- O, cît de mult vă înşelaţi în cazul meu! începu pe un ton blînd şi împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a dat ultimele economii ca să mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui.

— Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? întrebă călătorul cel negricios.

— Absolut pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra sa grija întreţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. l-am scris după aceea unei rude îndepărtate — soţiei generalului Epancin; n-am primit însă nici un răspuns, Neavînd încotro, am plecat spre ţară.

— Şi la cine ai de gînd să te duci?

— Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu nici eu... unde s-o nimeri...

— Nu te-ai hotărît încă?

Şi din nou, cei doi izbucniră în rîs.

— Te pomeneşti că tot avutul dumitaie se reduce la această bocceluţă? întrebă tînărul cel brunet.

— Pun rămăşag câ-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilînd slujbaşul cel cu nasul roşu. Sînt convins că nu mai ai alte bagaje, deşi rămine perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce mare păcat.

Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, şi tînărul se grăbi s-o recunoască de îndată.

— Bocceluţa dumitaie ar putea să aibă totuşi o anumită importanţă, urmă slujbaşul după ce se saturară de rîs (de menţionat că stăpînul bocceluţei, văzîndu-i veselindu-sc atîta, se asocie el însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să rîdă şi mai tare), şi cu toate că sînt gata să pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitaie confecţionată în străinătate, totuşi... căci dacă la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri, atunci şi bocceluţa dumitaie, aş putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînţeles, numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă, şi nu te înşeli cumva, aşa... ca omul distrat... ceea ce e foarte, foarte firesc... mai ales cînd are multă fantezie.

- Ei bine, trebuie să recunosc că nu sînteţi deloc departe de adevăr, se grăbi să încuviinţeze călătorul cel blond. Mă bate gîndul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi, aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, mă aşteptam la asta.

- Ai stricat degeaba banii pe hîrtie şi mărci. Hm!... îmi place însă că eşti un om blajin şi sincer, şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!... de altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, l-am cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu acest nume. Celălalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cît despre Nikolai Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu relaţii, şi posesorul a patru mii de suflete...

- Aşa îl chema: Nikolai Andreevici Pavlişcev, încuviinţă tînărul. cercetîndu-l cu multă curiozitate şi luare-aminte pe domnul atotştiutor.

Într-un anumit mediu social întîlneşti adesea indivizi din aceştia, întotdeauna bine informaţi, cărora nu le scapă nimic; tot neastîmpărul minţii lor iscoditoare se îndreaptă de obicei, nestăvilit, într-o singură direcţie, fireşte din lipsa unor interese sau preocupări mai importante, cum ar spune un cugetător modern. De altfel, această „atotştiinţă" a lor se limitează la un domeniu destul de restrîns: ei ştiu unde are serviciu cutare sau cutare, pe cine cunoaşte, ce avere posedă, unde a fost guvernator, cu cine e căsătorit, ce zestre i-a adus nevasta, ce rude mai apropiate şi mai depărtate are, cîţi veri primari şi de-al doilea etc. etc... De regulă, domnii aceştia atotştiutori umblă rupţi în coate şi primesc o leafă de şaptesprezece ruble pe lună. Oamenii, a căror viaţă ei o cunosc în toate dedesubturile, nici nu şi-ar putea explica măcar ce motive anume îi îndeamnă să se agite astfel; şi totuşi, pentru mulţi dintre aceşti indivizi, toate informaţiile acumulate cu privire la diverse persoane, care ca volum ar echivala cu o întreagă disciplină ştiinţifică, reprezintă o adevărată bucurie, s-ar zice chiar o supremă satisfacţie spirituală.

De altfel, disciplina aceasta pare să fie deosebit de atrăgătoare, căci mi-a fost dat să cunosc numeroşi savanţi, literaţi, poeţi şi oameni politici care-şi aflaseră în ea realizarea supremelor reconcilieri şi ţeluri şi care, poate, numai datorită ei făcuseră carieră.

în timpul acestei convorbiri, tînărul negricios se uita cu o privire absentă pe fereastră şi căsca întruna, avînd aerul omului nerăbdător să ajungă cît mai repede la capătul călătoriei. Părea distrat, poate chiar prea distrat, trădînd o stranie tulburare, care-l făcea uneori să privească fără a vedea, să asculte fără a auzi, să rîdă fără să ştie el însuşi de ce anume.

- Dacă-mi este îngăduit, cu cine am onoarea?... se adresă deodată domnul cel bubos tînărului blond cu bocceluţa în mînă.

— Prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin, îi răspunse prevenitor cel întrebat.

- Prinţul Mîşkin, Lev Nikolaevici? Nu cunosc. Mărturisesc că nici n-am auzit vreodată pomenindu-se acest nume, spuse căzînd pe gînduri slujbaşul; adică nu-i vorba de nume; numele acesta are o vechime istorică şi se pare că-l menţionează şi Karamzin în Istoria sa, eu mă refer la persoană, în sensul că nu prea întîlneşti astăzi la tot pasul prinţi cu numele de Mîşkin; le-o fi apus faima de altădată.

- Nici nu-i de mirare! reluă îndată prinţul. Acum nu mai există alţi prinţi cu numele de Mîşkin în afară de mine şi, dacă nu mă înşel, eu sînt ultimul din această spiţă. În ce-i priveşte pe strămoşii mei, mulţi dintre ei erau odnodvorţî. În schimb, tatăl meu a fost sublocotenent în armată, provenit din iuncheri. N-aş putea spune însă cum se face că şi generăleasa Epancina e o prinţesă Mîşkina, care, pe linie femeiască, se pare că e şi ea ultima în genul ei.

— He, he, he! Ultima în genul ei! Foarte spiritual! zise slujbaşul rîzînd.

Gluma aduse un zîmbet şi pe buzele domnului cu chica neagră. Prinţul se arătă cam surprins că a izbutit să spună un calambur, destul de nereuşit de altfel.

— Închipuiţi-vă c-am spus-o aşa, într-o doară, explică el oarecum contrariat.

— Se-nţelege, se-nţelege, îl încuraja vesel slujbaşul.

— Dar acolo, la profesorul acela, ai urmat, cneaze, şi vreo şcoală? întrebă deodată negriciosul.

— Da... am urmat un curs...

— Uite, eu n-am învăţat nimic.

— De altfel, nici eu n-am realizat cine ştie ce mare lucru în această privinţă, spuse prinţul, ca şi cum ar fi vrut să se scuze. Starea sănătăţii nu-mi îngăduia un studiu sistematic.

— Pe alde Rogojin îi cunoşti? îl întrebă tot aşa de brusc tînârul cel negricios.

— Nu, n-am auzit de acest nume. De altfel, nu cunosc aproape pe nimeni în Rusia. Pe dumneata te cheamă Rogojin?

— Da, Parfion Rogojin.

- Parfion? Nu cumva eşti din neamul acela al Rogojinilor... începu slujbaşul cu un aer important şi grav.

- Ba da, sînt chiar din neamul acela, i-o reteză grăbit şi nerăbdător brunetul, care din capul locului nu vorbise decît cu prinţul, ignorîndu-l cu desăvîrşire pe slujbaşul cel bubos.

- Cum adică?... exclamă slujbaşul, rămînînd perplex; căscă apoi ochii mari şi, deodată, faţa îi luă o expresie de nemărginită admiraţie, de ploconire înfricoşată. Cum, eşti chiar feciorul lui Semion Parfionovici Rogojin, om cu vază, care a decedat acum două luni, lăsînd un capital de două milioane şi jumătate?

- Şi de unde ştii, mă rog, că a lăsat exact două milioane şi jumătate? îl întrerupse călătorul cel oacheş, fără a catadicsi să-i arunce măcar o privire domnului cu nasul roşu; arătînd apoi spre dînsul printr-o mişcare scurtă a capului, adăugă: Ca să vezi! Nu pricep ce nărav au toţi ăştia de se gudură atîta şi la ce le-o fi folosind să se bage unde nu le fierbe oala, ca nişte trepăduşi?! Ce-i adevărat e că tatăl meu a dat ortul popii acum o lună, iar eu mă întorc de la Pskov acasă fără o leţcaie. Nici ticălosul de frate-meu, nici mai-că-mea nu mi-au trimis o para chioară şi nici măcar de ştire nu mi-au dat! Chiar şi cu un cîine nu te porţi mai rău! O lună încheiată am zăcut la Pskov, ţintuit de friguri.

— în schimb acum pui mîna dintr-o dată pe-un milion de ruble, dacă nu şi mai mult. Doamne-Dumnezeule! strigă slujbaşul, plesnind din palme.

— Poftim, s-a mai pomenit aşa ceva? spuse înfuriat Rogojin, arătînd din nou spre slujbaş cu un gest mînios. Ce te tot bagi, omule, că oricum nu capeţi de la mine nici o leţcaie, chiar dacă te-ai tîrî în patru labe înaintea mea.

— Şi am să mă tîrăsc, am să mă tîrăsc!

— Ca să vezi! dar pricepe odată ce-ţi spun: de-gea-ba! Şi o săptămînă-ntreagă să ţopăi înaintea mea, tot nu-ţi dau nimic.

— Şi nici să nu-mi dai! Aşa-mi trebuie; nimic să nu-mi dai! Iar eu tot am să ţopăi. Îmi las nevasta, copiii, dar înaintea ta am să ţopăi! Acordă-mi cinstea asta, rogu-te... acordă-mi-o!

— Ptiu! făcu tînărul brunet scuipînd, şi se adresă din nou prinţului. Acum cinci săptămîni, cu un bagaj aproape la fel cu al dumitale, fugisem de-acasă la Pskov, la mătuşă-mea. Acolo, am zăcut doborît de febră; între timp, taică-meu s-a prăpădit. L-a lovit damblaua. Să-i fie ţărîna uşoară, dar pe mine cît pe ce era să mă omoare în bătaie! Mă crezi, prinţe? Dacă nu fugeam, îmi venea de hac negreşit.

— Aşa de rău l-ai supărat? se minună prinţul, privindu-l de data aceasta cu multă curiozitate pe acest milionar îmbrăcat în cojoc. Faptul de a fi moştenit o avere şi milionul ca atare puteau stîrni fireşte curiozitatea oricui, dar pe Mîşkin îl surprinse şi începu să-l intereseze la Rogojin cu totul altceva. De altfel şi acesta părea dispus să stea de vorbă cu prinţul, deşi la el dorinţa de a conversa nu pornea dintr-un imbold lăuntric, ci survenea automat, ca o tendinţă instinctivă de a-şi ostoi zbuciumul în preajma unei făpturi omeneşti, privind-o şi pălăvrăgind, mai mult ca o destindere decît din nevoia de a-şi împărtăşi gîndurile. S-ar fi zis că boala de care suferise nu l-a părăsit încă şi el se află şi acum într-un fel de delir pricinuit de febră. Cît despre slujbaş, acesta, cum s-ar zice, îl sorbea din ochi pe Rogojin şi, cu răsuflarea întretăiată, prindea lacom fiecare cuvinţel ce ieşea din gura lui, de parcă ar fi fost nişte nestemate.

— S-a înfuriat rău bătrînul şi poate că avea şi de ce, răspunse Rogojin; dar necazul ăl mare mi se trage de la frate-meu. Că de la maică-mea ce pretenţii poţi avea! O biată bătrînică. Citeşte Vieţile sfinţilor, stă la palavre cu tot felul de băbuţe şi toate le vede cu ochii fratelui meu, Senka. El însă ar fi putut să-mi dea de ştire la timp. Las' că ştiu eu de ce n-a făcut-o! E drept că tocmai atunci zăceam bolnav, fără simţire. Se pare totuşi că mi-au bătut o telegramă. Ca un făcut, a nimerit în mîinile mătuşă-mii, care de vreo treizeci de ani îşi omoară văduvia stînd cît îi ziulica de mare cu nişte scrîntiţi întru cele bisericeşti. Mai dihai ca o călugăriţă. Telegrama a înspăimîntat-o şi, fără s-o desfacă, a dus-o la poliţie, unde zace şi acuma. Îi mulţumesc lui Konev, Vasili Vasilici, care m-a încunoştinţat printr-o scrisoare de cele întîmplate. Ticălosul de frate-meu, de hapsîn ce e, s-a apucat şi a tăiat noaptea toţi ciucurii de aur de pe giulgiul de brocart cu care era acoperit sicriul tatii. Cică ,,e păcat să se prăpădească atîta bănet!" Ei bine, doar pentru aşa ceva şi merită să putrezească în Siberia, numai să spun o vorbă, că asta sigur e un sacrilegiu. Tu ce zici, momîie? se-ntoarse el către slujbaş. Cum scrie în lege: profanarea de lucruri sfinte, nu-i aşa?

— Profanare, profanare, Înălţimea voastră! încuviinţă grăbit slujbaşul.

— Ajungea în Siberia pentru asta?

— Da, da, Siberia, Siberia îl păştea! Cum mă vezi şi cum te văd!

— Ei şi-or fi închipuind că mai zac bolnav, urmă Rogojin, adresîndu-i-se din nou prinţului, iar eu, fără să fi suflat o vorbă cuiva şi nici măcar înzdrăvenit cum trebuie, m-am suit în tren şi iată-mă acum în drum spre Petersburg. Ce-o să se mai mire frate-meu, Semion Semionîci, cînd m-o vedea că apar! El îşi închipuie că nu ştiu cum mă ponegrea în faţa răposatului! Recunosc că l-am înfuriat atunci pe bătrîn din pricina Nastasiei Filippovna. Ce să fac, am păcătuit — am păcătuit!

— Nastasia Filippovna, zici? se strădui parcă să-şi amintească de ceva slujbaşul, cu o expresie servilă în ochi.

- Ia mai slăbeşte-mă, că n-ai de unde s-o cunoşti! îl repezi cu năduf Rogojin.

- Ba, să ştii că o cunosc! răspunse triumfător slujbaşul cel bubos.

- Vezi-ţi de treabă; parcă o singură Nastasia Filippovna există pe lumea asta! Tare nesimţit mai eşti, omule! Se putea să nu dau peste o lichea care să se ţină scai de mine?! adăugă el, adresîndu-i-se prinţului.

- Orice mi-ai spune, eu tot o cunosc! Lebedev o cunoaşte, se grozăvea slujbaşul. Degeaba se mînie înălţimea voastră, pentru că sînt în stare să dovedesc că am spus adevărul adevărat! E vorba chiar de Nastasia Filippovna din pricina căreia tatăl dumitale te-a snopit în bătăi, adică de Nastasia Filippovna Baraşkova, adevărată doamnă, ca să spunem aşa, şi în felul ei tot o prinţesă. E încurcată cu un anume Toţki, mare proprietar şi arhicapitalist - Afanasi lvanovici Toţki, membru în mai multe companii şi societăţi, şi pe chestia asta prieten la cataramă cu generalul Epancin...

- Ia te uită! făcu Rogojin surprins. Ptiu, lua-l-ar naiba! O cunoaşte cu adevărat.

- Lebedev ştie tot! Nimic nu-i scapă! De altfel trebuie să ştii, Luminăţia voastră, că eu şi pe Aleksaşka Lihaciov l-am cunoscut îndeaproape, iar după moartea tatălui său, l-am însoţit peste tot; n-a rămas un colţişor măcar unde să nu fi călcat împreună; pretutindeni l-am dus; un pas nu făcea fără Lebedev. Acuma stă la răcoare pentru nişte datorii, dar pe atunci a avut prilejul să le cunoască şi pe Armance, şi pe Coralia, şi pe prinţesa Paţkaia şi pe Nastasia Filippovna; şi cîte şi mai cîte.

- Pe Nastasia Filippovna? Vrei să spui că ea şi cu Lihaciov... îl privi înfuriat Rogojin; pînă şi buzele i se învineţiseră şi-i tremurau de mînie.

- N-nici vorbă! N-n-nici vorbă! Nici vorbă de aşa ceva! - sări ca ars slujbaşul, grăbindu-se. Nici un fel de bani nu l-au putut ajuta pe Lihaciov să ajungă la ea! Nu, ea nu-i ca Armance. Doar Toţki poate că are trecere la dînsa. Nu se duce nicăieri, şi numai seara apare, în loja ei, la Teatrul Mare sau la Teatrul Francez. Ofiţerii, cît sînt ei de lăudăroşi, nu cutează nici ei să spună vreo necuviinţă, pentru că nimeni nu le-ar da crezare. Nu le rămîne decît să-şi dea cu coatele arătînd spre dînsa şi să-şi şoptească: „Uite-o, asta-i Nastasia Filippovna aceea!" şi atît; altceva nu spun, pentru că nici n-ar avea ce spune.

- Aşa este, în adevăr, întări Rogojin posomorit, încruntîndu-şi sprîncenele. Se potriveşte întocmai cu ce mi-a spus şi Zaliojev atunci. Şi aşa s-a întîmplat, dragă prinţe, că într-o bună zi, trecînd pe Nevski Prospekt, îmbrăcat într-o scurtă ponosită de-a lui taică-meu, am văzut-o ieşind dintr-o prăvălie şi urcîndu-se în trăsură. Parcă m-ar fi străpuns o săgeată. în clipa aceea îmi iese în cale Zaliojev. Nici nu mă puteam compara cu el: era fercheş ca o calfă de frizer, ba mai purta şi monoclu, cîtă vreme pe noi tata ne ţinea în cizme de iuft şi ne hrănea cu ciorbe de post. „Nu-i de nasul tău, îmi zice, e o adevărată prinţesă. O cheamă Nastasia Filippovna Baraşkova şi trăieşte cu Toţki. Acuma, nu ştie cum să se descotorosească de dînsa, căci i-a venit, ghiuj bătrîn de cincizeci şi cinci de ani, să se însoare cu cea mai frumoasă fată din Petersburg." Tot atunci, Zaliojev îmi sugeră că, dacă vreau, pot s-o văd chiar în seara aceea la reprezentaţia de balet de la Teatrul Mare, unde ea avea o lojă reţinută cu abonament. După rînduiala lui taică-meu de acasă, pas de te du la balet - te omoară în bătăi, nu alta! Dar mai puteam eu să ţin seama de toate astea?! Mă strecurai tiptil şi o ştersei pentru un ceas la teatru ca s-o mai văd o dată pe Nastasia Filippovna; toată noaptea n-am mai putut închide ochii. A doua zi dimineaţa, răposatul îmi dă două obligaţiuni de stat de cinci la sută, a cîte cinci mii de ruble fiecare, cu poruncă spusă răspicat: „Du-te de le vinde; pe urmă treci şi achită-i lui Andreev şapte mii cinci sute de ruble, iar restul de la zece mii mi-l aduci şi mi-l predai mie în mînă; nu zăbovi, nu te abate pe nicăieri, de la biroul lui Andreev vii direct acasă, te aştept." Obligaţiile le-am vîndut cu, banii i-am luat, dar la Andreev nu m-am dus, ci am intrat direct în magazinul englezesc, am ales o pereche de cercei cu briliante, fiecare aproape cît o alună. Costau cu patru sute de ruble peste cele zece mii pe care le aveam în buzunar; mi-am spus numele şi negustorul mi-a făcut credit. Apoi m-am dus la Zaliojev: „Aşa şi pe dincolo, ăsta mi-i păsul, du-mă, nene, direct la Nastasia Filippovna". Pornirăm. Cum şi pe unde am mers, crede-mă, n-aş putea să spun, căci mergeam în neştire, fără să-mi dau seama ce se petrece cu mine şi nu-mi amintesc de nimic. Ştiu numai că m-am pomenit într-un salon şi a apărut dînsa ca să ne primească. De altfel, nici nu m-am prezentat, nu voiam să ştie că eu sînt acela care oferă darul, şi atunci a vorbit Zaliojev: „Din partea lui Parfion Rogojin, adică în amintirea întîlnirii de ieri, binevoiţi a-i primi", zise el. Ea deschise cutia, se uită la cercei şi zîmbi: „Mulţumeşte-i prietenului dumitale, domnului Rogojin, pentru amabila lui atenţie", răspunse ea, se înclină şi se retrase. O, Doamne, de ce n-am murit în clipa aceea? Că doar în sinea mea, cînd m-am hotărît să mă duc la ea, mă gîndisem: „Puţin îmi pasă; totuna, cei de acasă n-or să mă mai vadă întorcîndu-mă viu!" Ceea ce mi s-a părut însă deosebit de jignitor a fost faptul că bestia aceea de Zaliojev a căutat să tragă spuza pe turta lui. Cu statura mea mică şi înfăţişarea de slugoi, tăceam ruşinat şi nu-mi puteam lua ochii de la ea, în timp ce el, din contră, îmbrăcat ca un filfizon, pomădat, frizat, rumen, cu o cravată în carouri la gît, se tot hlizea şi se tot izmenea înainte-i, încît n-ar fi fost de mirare ca ea să-l fi luat pe el drept Rogojin. După ce ieşirăm, îi spusei: „la seama, zic, nu cumva să-ţi intre în cap că ai putea să te bagi pe fir, ai înţeles?" „Bine, bine, dar să te văd cum te descurci în faţa lui Semion Parfionîci!" îmi răspunse el rîzînd. Mărturisesc că atunci îmi venea mai degrabă să mă arunc în rîu decît să mă întorc la tata, dar mi-am zis: „Fie ce-o fi!" şi m-am întors acasă ca un becisnic.

- Vai, vai! făcu slujbaşul cutremurîndu-se şi strîmbîndu-se. Cînd te gîndeşti că răposatul, nu zic pentru zece mii, dar şi pentru zece ruble, era în stare să-i vină de hac omului, trimiţîndu-l pe lumea cealaltă, îi explică el prinţului.

Acesta se uita mirat la Rogojin, al cărui chip părea şi mai palid în acel moment.

- Pe lumea cealaltă! se strîmbă, imitîndu-l, Rogojin. Ce ştii tu!... Întîmplarea a ajuns numaidecît la urechile tatei; de altfel, Zaliojev îşi făcuse datoria s-o povestească pretutindeni. Taică-meu mă chemă în încăperile de sus şi, încuind uşa, mă ţinu un ceas întreg într-o buşeală. „Asta-i numai un mezelic, zise, o mică pregătire pentru diseară, cînd am să mai vin, ca să-mi iau rămas-bun de la tine în toată regula." Şi ce crezi că a făcut bătrînul pe urmă? S-a dus acasă la Nastasia Filippovna, i-a trîntit o plecăciune pînă-n pămînt şi începu s-o implore plîngînd. Pînă la urmă, ea îi aduse cutiuţa cu cerceii şi i-o azvîrli în faţă: „Ţine-ţi cerceii, bătrîne, spuse ea, dar să ştii că pietricelele astea preţuiesc în ochii mei de zece ori mai mult acuma, cînd ştiu la ce urgie s-a expus Parfion, pentru ca să mi-i dea în dar. Salută-l şi mulţumeşte-i lui Parfion Semionîci." Eu, în timpul acela, cu voia mamei, împrumutai douăzeci de ruble de la Seriojka Protuşin şi plecai cu trenul la Pskov; ajunsei într-un hal fără de hal. Bătrînele se puseră să-mi citească pilde din Vieţile sfinţilor. Dar eu, ameţit de băutură, pornii să-mi topesc ultimii bănişori prin cîrciumi. M-au găsit a doua zi beat mort sub un gard, scuturat de friguri şi pe deasupra muşcat de cîini. Mai-mai să dau ortul popii peste noapte.

- Acu', acu' să vezi cum ţi-o mai jucăm noi pe încîntătoarea Nastasia Filippovna! chicoti slujbaşul, frecîndu-şi mîinile. O dăm gata, la naiba cu cerceii! Ne înfăţişăm acum cu ceva mai abitir decît nişte cercei...

- Ascultă! Dacă te mai aud că spui măcar un singur cuvînt despre Nastasia Filippovna, să ştii că te iau la palme, fără să mă uit c-ai fost prieten cu Lihaciov! strigă Rogojin, apucîndu-l aprig de braţ.

- Dacă dai în mine, înseamnă că nu mă vei respinge! Bate-mă! Cînd ai dat în cineva, l-ai legat de tine pentru totdeauna... Dar mi se pare că am si sosit.

Într-adevăr, trenul intra în gară. Rogojin spusese că nu se ştie încă nimic despre plecarea lui din Pskov şi cu toate astea mai mulţi inşi îl aşteptau pe peron.

Zărindu-l, ei începură să strige şi să-şi agite căciulile în aer.

- Poftim, şi Zaliojev e aici, murmură Rogojin, care îi privea de sus cu un zîmbet triumfător şi răutăcios în acelaşi timp. Prinţe, i se adresă el deodată lui Mîşkin, nu ştiu pentru ce, dar mi-ai devenit foarte drag. Poate pentru că te-am întîlnit în asemenea clipe; dar l-am întîlnit, uite, şi pe dînsul, urmă el, arătînd spre Lebedev; şi totuşi nu mi-a deşteptat nici un fel de simpatie. Să vii să mă vezi, prinţe. Îţi voi da jos ghetrele astea, te îmbrac într-o blană de jder faină; pun să-ţi facă un frac extra cu o jiletcă albă sau de altă culoare, după cum vei dori; îţi voi umple buzunarele cu bani şi... ne vom duce împreună la Nastasia Filippovna! Ce zici, vii?

- Ascultă-l, prinţe Lev Nikolaevici! îl îndemnă entuziasmat şi solemn Lebedev. Nu lăsa să-ţi scape prilejul! Nu lăsa!...

Prinţul Mîşkin se săltă puţin de pe bancă, îi întinse politicos mîna lui Rogojin şi rosti cu multă amabilitate:

- Vin cu cea mai mare plăcere şi îţi mulţumesc pentru prietenia pe care mi-o arăţi. Şi poate chiar astăzi am să trec pe la dumneata, dacă voi mai avea timp. Pentru că, îţi spun sincer, şi dumneata mi-ai plăcut mult, mai cu seamă după ce mi-ai povestit întîmplarea cu cerceii; dar şi înainte de asta mi-ai plăcut, cu toate că ai o faţă tare mohorîtă. Îţi mulţumesc de asemenea şi pentru blana, şi pentru hainele pe care mi le promiţi, căci într-adevăr, foarte curînd probabil, voi avea mare nevoie şi de haine, şi de şubă. Cît despre bani, mărturisesc că în momentul de faţă n-am aproape nici o leţcaie.

- Bani vom avea; nici o grijă. Diseară capăt bani. Să vii neapărat!

- Bani vor fi, nici o grijă, repetă ca un ecou slujbaşul, chiar în seara asta!

- Dar în privinţa femeilor, ce ai de spus, prinţe, eşti cumva amator? Hai, zi-i — nu te sfii!

— N-u-u! Să vezi, eu... Poate că nu ştii, dar din cauza bolii mele moştenite, eu nici n-am cunoscut femeia.

- în cazul acesta, prinţe, strigă Rogojin, dă-mi voie să te socot omul blajin desprins de cele lumeşti, şi pe alde voi Dumnezeu vă ocroteşte.

— Aşa-i, Dumnezeu îi ocroteşte, întări slujbaşul.

- Iar tu să vii cu mine, conţopistule, îi porunci Rogojin lui Lebedev, şi coborîră cu toţii din tren.

Aşadar, Lebedev îşi atinsese scopul. în curînd, ceata lor gălăgioasă porni spre Voznesenski Prospekt. Prinţul trebuia să ajungă în Liteinaia. Vremea era umedă şi răcoroasă; întrebă trecătorii şi, aflînd că are de făcut vreo trei verste pentru a ajunge la destinaţie, se hotărî să ia o birjă.

Generalul Epancin locuia în casa proprie, situată nu departe de Liteinaia, în direcţia catedralei Spas Preobrajenie. În afară de această (impunătoare) clădire, din care aproape cinci şesimi erau ocupate de chiriaşi, generalul mai avea o casă foarte mare pe Sadovaia, care-i aducea un venit apreciabil. Pe lîngă aceasta, era proprietarul unei fabrici în judeţul Petersburg şi al unei moşii întinse şi rentabile, situată chiar în apropierea capitalei. Se ştia că într-o vreme generalul Epancin se ocupase intens de nişte concesiuni şi acum figura printre marii acţionari ai mai multor societăţi comerciale. Trecea drept un om foarte bogat, foarte ocupat şi foarte influent prin relaţiile lui. Avea darul de a se face indispensabil în anumite instituţii, în special la serviciul său. Pentru nimeni nu constituia însă un secret că Ivan Feodorovici Epancin nu avea studii şi provenea din copiii de trupă; acest din urmă amănunt pleda, de bună seamă, în favoarea şi spre lauda lui; totuşi, generalul, deşi un om inteligent, îşi avea şi el micile slăbiciuni - între care şi faptul că nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru. În tot cazul, isteţimea şi dibăcia lui erau de netăgăduit. Aşa, de pildă, îşi făcuse un obicei, un adevărat sistem de a nu căuta să iasă în evidenţă, de a rămîne, dacă era cazul, în umbră, neobservat; de aceea foarte multă lume preţuia la el tocmai această modestie şi faptul că întotdeauna îşi cunoştea poziţia şi locul. Şi totuşi, de-ar fi ştiut aceia care-l judecau astfel ce se petrece în adîncul sufletului acestui Ivan Feodorovici, care-şi cunoştea atît de bine locul! Deşi avea o mare experienţă a vieţii şi anumite însuşiri absolut remarcabile, Ivan Feodorovici prefera totuşi să apară mai curînd în chip de înfăptuitor al gîndurilor altuia decît ca un om cu idei proprii; îi plăcea să treacă drept „omul cel mai devotat", sincer şi dezinteresat, ba chiar — ca să vezi încotro merge veacul! — drept un om de inimă, rus sadea. E drept că această din urmă postură i-a atras şi cîteva întîmplări nostime de tot, dar generalul ştia să-şi ţină cumpătul chiar şi în cele mai anecdotice situaţii. Unde mai pui că norocul îl favoriza pînă şi la joc: risca absolut conştient sume mari şi, departe de a-şi ascunde pasiunea pentru jocul de cărţi, i se deda cu toată plăcerea, mai cu seamă că de cele mai multe ori acesta s-a dovedit a-i fi de mare folos. Societatea în care se complăcea era destul de pestriţă, formată însă numai din „barosani". De altfel, totul era deocamdată o chestiune de viitor, timpul putea să mai rabde, timpul ştie să rabde multe, şi toate urmau să vină cu vremea şi la rîndul lor. Generalul Epancin nu avea decît cincizeci şi şase de ani. Era, cu alte cuvinte, în plină vigoare a unei vîrste cînd, la drept vorbind, începe adevărata viaţă. Constituţia lui robustă, tenul sănătos, dinţii tari, deşi cam înnegriţi, expresia preocupată a feţei dimineaţa la serviciu, şi veselă seara la masa de joc sau acasă la Luminăţia sa - , toate astea, fără îndoială, contribuiau în chip simţitor la succesele prezente şi viitoare ale generalului şi-i presărau drumul vieţii cu trandafiri.

Generalul avea o familie înfloritoare. E drept că aici nu chiar totul era trandafiriu, în schimb existau şi o mulţime de lucruri în jurul cărora de mult începuseră să graviteze, cu toată seriozitatea şi fervoarea, cele mai frumoase speranţe şi ţeluri ale Excelenţei sale. De altfel, există oare ţeluri mai importante şi mai sfinte decît cele părinteşti? Unde te-ai putea ancora mai bine decît în sînul familiei!

Soţii Epancin cu cele trei fiice formau o familie legată printr-o afecţiune trainică. Se însurase generalul pe cînd era încă tînăr locotenent, cu o fată aproape de aceeaşi vîrstă cu el, care nu era nici frumoasă şi nici cine ştie ce învăţată, iar toată zestrea ei se reducea la cincizeci de suflete — care, ce-i drept, constituiră temelia izbînzilor lui viitoare. Totuşi, niciodată mai tîrziu, generalul Epancin nu s-a arătat nemulţumit de această căsătorie prea timpurie, niciodată n-a considerat-o drept o nechibzuinţă a tinereţii exaltate; dimpotrivă, îi purta soţiei sale atîta respect, încerca de multe ori faţă de dînsa atîta sfiiciune şi teamă chiar, încît ajunse s-o iubească. Generăleasa descindea dintr-o familie nu cine ştie ce strălucită, în schimb foarte veche, familia princiară Mîşkin, şi se mîndrea nespus cu stirpea ei. Un personaj influent de atunci, unul dintre acei proteguitori care au putinţă să protejeze fără să-i coste ceva, binevoi să se intereseze de căpătuirea tinerei prinţese. El îi deschise portiţa junelui ofiţer şi-i dădu uşurel un brînci pe calea norocului, cu toate că acesta nici nu prea avea nevoie să fie îmboldit; îi era de ajuns un semn, o privire încurajatoare — şi în ruptul capului, n-ar fi lăsat să-i scape ocazia! Cu unele mici şi rare intermitenţe, cei doi soţi convieţuiră mai bine de douăzeci şi cinci de ani într-o armonie aproape desăvîrşită. Ca ultimă mlădiţă a unei familii nobile şi poate datorită şi unor însuşiri şi calităţi personale, generăleasa reuşise încă din tinereţe să-şi atragă bunăvoinţa cîtorva doamne influente din înalta societate. Treptat, pe măsură ce situaţia materială şi poziţia socială a generalului deveneau tot mai prospere, ea se familiariza complet cu atmosfera din saloanele acestei lumi selecte.

între timp, cele trei fete ale generalului - Aleksandra, Adelaida şi Aglaia — crescură şi ajunseră la vîrsta de măritiş. E drept că, după nume, nu erau decît odraslele generalului Epancin. în schimb, după mamă aparţineau aristocraţiei, aveau zestre frumoasă, tatăl lor putea spera să ajungă la cele mai înalte situaţii, iar pe deasupra - ceea ce nu era deloc lipsit de importanţă - toate trei erau de o frumuseţe răpitoare, chiar şi cea mai mare, Aleksandra, care număra douăzeci şi cinci de ani împliniţi. A doua, Adelaida, avea douăzeci şi trei, iar cea mai mică, Aglaia, împlinise abia douăzeci. Aglaia era cea mai frumoasă dintre toate, şi în societate începuse să atragă atenţia tuturor. Dar mai era ceva: toate trei erau foarte instruite, străluceau prin inteligenţă şi talente. Se ştia că surorile trăiesc în bună înţelegere şi se ajută între ele. Se vorbea chiar de unele sacrificii materiale făcute de surorile mai mari în folosul celei mici — un adevărat idol al familiei. în societate, nu numai că nu căutau să strălucească, ci, dimpotrivă, se ţineau foarte modest. Nimeni nu le-ar fi putut învinui de trufie sau îngîmfare; se ştia însă că erau mîndre şi că îşi cunosc pe deplin valoarea. Aleksandra era muziciană; Adelaida avea talent pentru pictură; şi totuşi, aproape nimeni nu ştiuse de asta şi aceste însuşiri ale lor fură descoperite abia în ultimul timp şi cu totul la întîmplare. Într-un cuvînt, toată lumea avea numai cuvinte de laudă pentru cele trei surori. Adică, aproape toată lumea, căci existau şi răuvoitori, care vorbeau cu groază despre pasiunea surorilor Epancin pentru lectură, despre acea sumedenie de cărţi pe care le citiseră. Fiicele generalului nu se arătau deloc grăbite să se mărite; ştiau să preţuiască în modul cuvenit cercurile pe care le frecventau, păstrînd totuşi anumite rezerve. Faptul apare cu atît mai demn de relevat cu cît se cunoşteau veleităţile şi ţelurile pe care le nutrea tatăl lor.

Era aproape de unsprezece cînd prinţul sună la uşa locuinţei generalului. Acesta ocupa, la etajul al doilea, un apartament destul de modest în raport cu poziţia lui socială. Un lacheu în livrea deschise uşa şi prinţul fu nevoit să intre în lungi tratative cu acest cerber, care se uita cu vădită neîncredere la dînsul şi la bocceluţa lui. În cele din urmă, după declaraţia de mai multe ori repetată că este într-adevăr prinţul Mîşkin şi că are absolută nevoie să-l vadă pe general pentru o chestiune urgentă, lacheul îl introduse într-o încăpere mică de lîngă anticamera biroului şi-l predă în seama unui alt om, care îşi făcea serviciul în timpul dimineţii, anunţînd persoanele venite pentru audienţă. îmbrăcat în frac, acesta părea să fi trecut de patruzeci de ani, iar după ţinuta lui gravă şi aerul preocupat se putea vedea cît de pătruns era el de importanţa funcţiei sale, căci era uşier cu însărcinări speciale pe lîngă cabinetul Excelenţei sale.

— Aşteptaţi în anticameră, iar legăturica lăsaţi-o aici, spuse el, aşezîndu-se în fotoliul său cu o gravitate măsurată şi examinîndu-l cu o privire severă şi plină de mirare pe prinţ care, fără a-şi lăsa din mînă modestul bagaj, ocupase un scaun alături.

— Dacă-mi dai voie, am să aştept aici, în tovărăşia dumitale; căci ce rost are să rămîn singur acolo?

— Aici nu se cade să aşteptaţi, fiindcă sînteţi vizitator, adică oaspe. Vreţi să vorbiţi personal cu Excelenţa sa?

Lacheul, se vede treaba, avea anumite rezerve în privinţa lui şi, neputîndu-se împăca cu gîndul că va trebui să introducă un asemenea musafir, hotărî probabil să-l mai descoasă puţin.

— Da, am de vorbit cu generalul Epancin într-o chestiune... începu prinţul.

— Nu vă întreb despre ce anume vreţi să-i vorbiţi; treaba mea e să vă anunţ. Dar, aşa cum v-am mai spus, pînă la venirea secretarului, nu e cu putinţă.

Neîncrederea omului părea să crească: prea din cale-afară se deosebea acest prinţ de vizitatorii obişnuiţi, cu toate că, aproape zilnic, la o anumită oră, generalul era nevoit să primească în chestiuni de afaceri tot felul de oameni. Deşi se deprinsese cu asta, ba primise chiar şi instrucţiuni destul de precise în această privinţă, lacheul avea totuşi mari îndoieli în cazul de faţă, socotind probabil că prezenţa secretarului va fi absolut necesară.

— E adevărat că... veniţi chiar din străinătate? întrebă el în cele din urmă, aproape fără voie şi ezitînd; ar fi vrut poate să întrebe: „E adevărat că sînteţi prinţul Mîşkin în carne şi oase?"

— Întocmai; am coborît adineauri din tren. Voiai, mi se pare, să mă întrebi dacă într-adevăr sînt prinţul Mîşkin, dar n-ai făcut-o din politeţe?

— Hm... făcu lacheul surprins.

— Te asigur că nu mint şi că n-o să ai nici o neplăcere din pricina mea. Iar dacă mă prezint în halul acesta, cu bocceluţa în mînă, e numai pentru că în momentul de faţă mă aflu într-o situaţie nu tocmai strălucită.

- Hm!... Vedeţi, nu de asta mă tem. Sînt obligat să vă anunţ şi o să vă primească secretarul. Afară de cazul cînd... Aicea-i aici... îndrăznesc să vă întreb, nu cumva aţi venit la general ca să-i cereţi vreun ajutor?...

- A, nu! în privinţa asta poţi să fii absolut liniştit! N-am să-i cer nimic.

- Scuzaţi, vă rog, dar am întrebat şi eu judecînd după înfăţişarea dumneavoastră... Aşteptaţi să vină secretarul; deocamdată, generalul e ocupat cu domnul colonel, da' vine numaidecît şi secretarul... care e în serviciu la Companie.

- Dacă e vorba totuşi să aştept mai mult, te-aş ruga să-mi spui dacă pot să fumez pe aici, pe undeva? Am cu mine pipă şi tutun.

- Să fumaţi? îl privi cu nedumerire dispreţuitoare lacheul, nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor. Să fumaţi? Nu, fumatul e oprit aici; şi apoi, cum de a putut să vă treacă prin gînd aşa ceva... Hm... ciudată întrebare!

- A, nu! nu m-am gîndit că aş putea să fumez în camera asta; ştiu bine că nu-i permis; te rugam numai să-mi arăţi un loc unde să-mi pot aprinde pipa, pentru că am deprins acest obicei şi n-am mai fumat de trei ceasuri. De altfel, poate că ai dreptate, nu degeaba se spune: cîte bordeie, atîtca obiceie!

- Ei bine, cum să mă încumet a anunţa un om ca dumneavoastră? mormăi aproape fără voie lacheul. Mai întîi, ca vizitator, deci ca musafir, ar trebui să staţi acum în camera de aşteptare şi nu aici cu mine; parcă mă văd tras la răspundere pentru această abatere! Sau poate aveţi cumva de gînd să rămîneţi de tot la noi?... adăugă el, aruncînd încă o dată o privire piezişă spre bocceluţa prinţului, care evident nu-i dădea pace.

- Ba nu, n-am asemenea intenţii. Chiar dacă mi s-ar propune, n-aş rămînc aici. Am venit numai să fac cunoştinţă cu stăpînii casei şi nimic mai mult.

- Cum aşa, să faceţi cunoştinţă? întrebă surprins şi din ce în ce mai bănuitor lacheul. Păi, nu mi-aţi spus la început că aţi venit cu anumite treburi?

- Vezi că, de fapt, nu este vorba despre ceva precis. Şi totuşi, aş avea, dacă vrei, şi o anumită treabă: să cer un sfat; dar întîi de toate vreau să mă prezint familiei Epancin; sînt prinţul Mîşkin, iar soţia generalului e şi ea o prinţesă Mîşkin şi noi amîndoi am fi cei din urmă descendenţi ai acestei familii.

- Vasăzică, pretindeţi acum că sînteţi şi rubedenii? sesiză, de data aceasta aproape îngrozit, lacheul.

- Şi nici asta nu s-ar putea afirma cu toată hotărîrea. Fireşte, dacă am începe să scormonim cu tot dinadinsul, o înrudire oarecare există, de bună seamă, dar e atît de îndepărtată, încît ar fi greu să dai de firul ei. I-am şi scris o dată generălesei din străinătate, dar n-am primit nici un răspuns. Şi totuşi, întorcîndu-mă în ţară, am socotit de a mea datorie să mă prezint. Îţi dau toate lămuririle acestea ca să-ţi împrăştii îndoielile, pentru că te văd tare îngrijorat. Anunţă că a venit prinţul Mîşkin şi însuşi numele acesta va fi cea mai bună explicaţie a scopului vizitei mele. O să mă primească — foarte bine, n-o să mă primească - nici o supărare. Deşi, nu-mi vine a crede că va refuza să mă primească; presupun că doamnei general îi va face plăcere să-l cunoască pe unicul reprezentant în viaţă al neamului său, de vreme ce, după cîte mi-a fost dat să aud, cu siguranţă ţine mult la obîrşia ei nobilă şi pune mare preţ pe spiţa princiară din care se trage.

Felul de a vorbi atît de simplu, sincer şi deschis al prinţului avu, pe cît se pare, un efect cu totul contrariu aceluia pe care ar fi trebuit să-l aibă în mod normal. Şi cu cît era mai simplu, cu atît părea mai deplasat în cazul de faţă, căci era exclus ca lacheul acesta încercat să nu-şi dea seama că o conversaţie foarte potrivită între doi oameni de aceeaşi condiţie socială devine cu totul nelalocul ei între un musafir şi un om. Şi fiindcă de obicei oamenii sînt mult mai deştepţi decît îi cred stăpînii lor, lacheului nostru nu-i rămînea decît să-şi închipuie una din două: ori că prinţul era un neisprăvit care umblă să cerşească bani, ori că e un prostănac fără pic de ambiţie, căci un prinţ deştept şi care se respectă n-ar fi stat în antreu de vorbă cu o slugă, necum să se mai şi întreţină cu ci povestindu-i despre treburile lui. Oricum, şi într-un caz, şi în celălalt, nu risca să fie tras la răspundere el, lacheul, anunţînd un asemenea vizitator?

— Ar fi totuşi bine să treceţi în camera de aşteptare, spuse el, de data aceasta pe un ton mult mai stăruitor.

— Dacă stăteam acolo, nu puteam să-ţi dau toate lămuririle acestea, răspunse prinţul, rîzînd cu voie bună, şi rămîneai cu aceeaşi îngrijorare din pricina îmbrăcămintei şi a bocceluţei mele. Aşa stînd lucrurile, poate că nici nu mai are rost să-l aştept pe secretar şi te duci dumneata singur să m-anunţi?

— Nu pot să anunţ un asemenea vizitator fără voia secretarului. Apoi, chiar adineauri, Excelenţa sa a poruncit să nu las pe nimeni cît timp e ocupat cu domnul colonel; în schimb, Gavrila Ardalionîci poate să intre oricînd.

— Ce este el, slujbaş?

— Cine, Gavrila Ardalionîci? Nu, e în serviciu particular, la Companie. Da', de ce nu puneţi legăturica deoparte, uite aici.

— M-am gîndit şi eu la asta, dacă-mi dai voie. Să-mi scot, poate, şi pelerina, ce zici?

— De bună seamă, că doar n-o să intraţi la el aşa-mbrăcat. Prinţul se ridică şi-şi scoase în grabă pelerina, sub care purta o haină destul de bine croită, deşi cam uzată. De-a curmezişul vestei îi atîrna un lanţ de oţel, la capătul căruia era prins un ceas de argint, marcă elveţiană.

Cu toate că prinţul era un prostălău — lacheul îl şi cîntărise în sinea lui — totuşi sluga generalului socoti în cele din urmă că nu se cuvine să stea la taifas cu un vizitator al stăpînului său, deşi prinţul începuse grozav să-i placă într-un anumit fel, de ce anume, ce-i drept, nici el n-ar fi putut spune. în acelaşi timp simţea că omul acesta îl face să-şi piardă cumpătul, îl scoate din sărite.

— Dar generăleasa la ce ore primeşte? întrebă Mîşkin, reluîndu-şi locul pe scaun.

— Asta nu mai e treaba mea. Cred că n-are ore fixe; depinde cine vine. Pe croitoreasă se-ntîmplă s-o primească chiar şi la unsprezece dimineaţa. Gavrila Ardalionîci e şi el primit mai devreme ca ceilalţi, ba chiar şi în timpul micului dejun.

— Aici, la voi, încăperile sînt mai călduroase iarna decît în străinătate, spuse prinţul, în schimb, acolo, aerul de afară e mai cald decît la noi; dar casele sînt tare friguroase iarna; un rus cu greu se poate deprinde cu astfel de locuinţe.

— Şi cum adică, acolo nu se face foc în casă?

— Ba da, sînt însă cu totul altfel construite, vreau să zic, sobele şi ferestrele.

— Hm! Şi aţi umblat mult prin străinătăţi?

— Patru ani. De fapt, am stat tot timpul aproape în acelaşi loc, într-un sat.

— Cred că v-aţi cam dezobişnuit de cele ale noastre?

— E foarte adevărat. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar mă cuprinde uneori mirarea cum de nu mi-am uitat limba. De pildă, acum, stau de vorbă cu dumneata şi mereu îmi vine în gînd: „Uite că vorbesc destul de bine ruseşte". Poate chiar din cauza asta nu-mi tace gura. De ieri, în adevăr, simt mereu nevoia să vorbesc ruseşte.

— Hm! Aţi stat vreodată la Petersburg? (Oricît se străduia lacheul să păstreze distanţa cuvenită, îi venea greu să renunţe la o conversaţie atît de plăcută cu un om aşa de politicos.)

— La Petersburg? Aproape deloc. Am fost doar aşa, în trecere. Nici înainte nu prea am ştiut cum e pe aici, iar acum, aud că s-au produs atîtea schimbări, încît se zice că şi cei care cunoşteau bine toate rînduielile trebuie să înveţe totul de la capăt. Acum se vorbeşte mult, mi se pare, de nişte reforme în justiţie, de un nou fel de judecată.

— De!... Ce să zic, judecata - e tot judecată. Dar acolo pe unde aţi umblat cum e judecata? O fi mai cu multă dreptate sau e tot aşa ca pe la noi?

— N-aş putea să-ţi spun, că nu prea cunosc. Despre instanţele noastre judecătoreşti, am auzit însă spunîndu-se lucruri foarte bune. Ş-apoi cînd te gîndeşti că la noi, de pildă, nu există pedeapsa cu moartea.

— Dar acolo este?

— Da. Am văzut o execuţie în Franţa, la Lyon, unde mă dusese Schneider.

- Şi cum, îi duce la spînzurătoare?

- Nu, în Franţa li se retează capul.

- Şi ţipă rău omul?

- Nici n-apucă să ţipe. Totul se petrece într-o clipită. Omul e aşezat cu gîtul pe butuc, de sus cade lunecînd un fel de maşinărie - ghilotină se cheamă — un satîr mare şi lat... cade dintr-o dată cu putere... Capul sare retezat cît ai clipi din ochi şi se rostogoleşte în coşul din faţa butucului. Mai groaznice sînt pregătirile; după ce i se comunică sentinţa, condamnatului i se dau ultimele îngrijiri; e legat şi dus la locul de execuţie, apoi îl urcă pe eşafod... Uite, atunci e înfiorător! Mulţimea aleargă să vadă, chiar şi femeile, deşi acolo nu prea e privită cu ochi buni o asemenea curiozitate la femei.

- Vezi bine, asta nu-i treaba lor.

- Fireşte, ele n-au ce căuta acolo! Asemenea cazne!... Condamnatul, îl chema Legros, era un om în puterea vîrstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar în timp ce urca pe eşafod, plîngea şi era alb ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca cineva să plîngă de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om, un om în toată firea, la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă pînă atunci, poate să plîngă ca un copil. Ce s-o fi petrecînd în sufletul lui în acel minut? Ce groază, ce cutremurare îl cuprinde? La ce foloseşte această batjocorire a sufletului?! Porunca doar spune: „Să nu ucizi!" Şi pentru că un om a ucis trebuie să i se ia şi lui viaţa? Nu se cade. A trecut mai bine de o lună de atunci şi nici astăzi nu pot să uit, parcă-mi stă înaintea ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut.

Prinţul se însufleţise şi o uşoară roşeaţă îi coloră obrazul palid, deşi vorbea cu acelaşi glas scăzut. Lacheul era numai urechi şi-l asculta cu atîta interes şi simpatie, de parcă n-ar fi vrut să se smulgă de sub vraja vorbei lui; o fi fost şi el un om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget.

- E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, zise el.

- Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul acesta şi toată lumea e de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un alt gînd prin minte: nu cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate, dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gîndeşte-te, de pildă, la cele ce se-ntîmplă în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel, încît, pînă în clipa morţii, numai rănile îl chinuiesc. Dar principala, cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai să mai fii om şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. În clipa cînd ţi-ai vîrît capul în scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba îi şi auzi hîrşîitul, uite sfertul, fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie de-a mea şi că mulţi susţin acelaşi lucru. Sînt atît de încredinţat că este aşa, că am să-ţi spun sincer părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decît însăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decît omorul tîlhăresc. Omul pe care îl omoară hoţii noaptea în pădure sau altcum speră totuşi pînă-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri cînd omul avea beregata tăiată şi tot încerca să fugă ori să implore îndurarea. Pe cînd aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, îţi este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială, absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în faptul că este absolut sigur că nu vei putea s-o înlături şi să scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume decît o asemenea certitudine. Pune un soldat înaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei vedea pierzîndu-şi minţile sau izbucnind în plîns. Cine a spus că firea omenească e în stare să suporte aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, monstruoasă şi zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună pînă la urmă: „Du-te, ai fost iertat!" Ei bine, omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a vorbit de acest înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit astfel!

Deşi uşierul n-ar fi izbutit să exprime toate astea aşa cum le spunea prinţul, totuşi se putea citi pe faţa lui înduioşată că a înţeles bine miezul chestiunii.

— Mă rog, dacă aveţi poftă de fumat, îngînă el, puteţi să vă aprindeţi pipa, dar cît mai repejor, ca nu cumva să vă poftească înăuntru. Uite, colea, sub scăricică. Vedeţi uşa aceea. Intraţi pe uşă, la dreapta e o odăiţă; acolo se poate, numai aţi face bine să deschideţi ferestruica, să iasă mirosul de tutun, căci după rînduiala casei nu e îngăduit...

Dar prinţul n-avu timp să-şi satisfacă gustul. În anticameră intră grăbit un tînăr cu nişte dosare în mînă. Lacheul se repezi să-i scoată blana, în timp ce tînărul îl măsură din ochi pe prinţ, aruncîndu-i o privire piezişă.

— Gavrila Ardalionîci, începu lacheul pe un ton confidenţial şi aproape familiar, dumnealui zice că e prinţul Mîşkin şi neam cu coniţa, a sosit cu trenul din străinătate şi s-a prezentat aşa, cu o bocceluţă în mînă, numai că...

Prinţul nu desluşi mai mult, fiindcă servitorul continuă să vorbească aproape în şoaptă. Gavrila Ardalionovici asculta cu atenţie şi din cînd în cînd se uita la prinţ cu multă curiozitate. Apoi renunţă să mai asculte şi se apropie cu interes de musafir.

— Sînteţi prinţul Mîşkin? întrebă el cu o politeţe şi amabilitate exagerate.

Era un tînăr foarte frumos, tot de vreo douăzeci şi opt de ani: blond, de statură mijlocie, bine făcut, cu o mică bărbuţă napoleoniană, avea o figură inteligentă şi foarte frumoasă. Numai că zîmbetul lui, cu toată amabilitatea pe care o afecta, avea ceva artificial în el; dinţii, prea regulaţi, aminteau un şirag de perle; privirea, cu toată aparenta voioşie şi sinceritate, trăda ascuţimi iscoditoare.

„Omul acesta cred că are cu totul altă privire cînd e singur şi probabil că nici nu rîde vreodată", îşi zise în gînd prinţul, reţinînd mai mult intuitiv o primă impresie.

Mîşkin se grăbi să-i dea toate lămuririle despre persoana lui, repetînd pe scurt ceea ce-i spusese cu puţin înainte lacheului, iar mai înainte lui Rogojin. Gavrila Ardalionovici, între timp, părea că se străduieşte să-şi aducă aminte de ceva.

— Nu i-aţi trimis acum un an sau chiar mai puţin Elizavetei Prokofîevna o scrisoare, din Elveţia, mi se pare?

— Întocmai.

— În cazul acesta, numele dumneavoastră nu este necunoscut în familia generalului şi cu siguranţă că n-a fost dat uitării. Doriţi să staţi de vorbă cu Excelenţa sa? Mă duc să vă anunţ... Generalul va fi liber îndată. Ar fi bine, pînă atunci, să treceţi în sala de aşteptare... Pentru ce l-ai lăsat pe dumnealui să stea aici? se adresă el pe un ton sever servitorului.

— Vă spuneam că aşa a dorit...

În acest timp, uşa cabinetului se deschise brusc şi de acolo ieşi un militar cu o servietă în mînă, care vorbea tare şi se înclina mereu, luîndu-şi rămas-bun de la stăpînul casei.

— Eşti aici, Ganea? Vino, te rog! strigă un glas dinăuntru. Gavrila Ardalionovici schiţă un salut cu capul în direcţia prinţului şi intră grăbit în cabinet.

Peste vreo două minute, uşa se deschise iar şi glasul sonor şi afabil al secretarului i se adresă lui Mîşkin:

— Vă rog să poftiţi, prinţe!

III

Generalul Ivan Feodorovici Epancin îl primi în picioare în mijlocul cabinetului, uitîndu-se la el cu multă curiozitate, ba făcu şi doi paşi în întîmpinarea lui. Prinţul se apropie şi se recomandă.

— Ei bine, răspunse generalul, cu ce aş putea să-ţi fiu de folos?

- O, nimic important nu mă aduce; voiam numai să fac cunoştinţă cu dumneavoastră. N-aş vrea să vă deranjez, căci nu cunosc nici ziua, nici orele dumneavoastră de primire. Dar vin direct de la gară, chiar acum am sosit din Elveţia...

Generalul schiţă un început de surîs, dar se opri ca pentru un moment de reculegere, îşi îngustă ochii, îl mai examina o dată pe vizitator din cap pînă-n picioare, apoi, cu un gest grăbit, îi arătă un scaun; el însuşi se aşeză puţin într-o parte şi se întoarse spre prinţ cu un aer nerăbdător, de aşteptare. Ganea, în picioare, într-un colţ al odăii, cerceta hîrtiile de pe birou.

- De obicei nu prea am răgaz să fac cunoştinţe noi, observă generalul. Întrucît însă dumneata ai probabil în vedere un scop anumit...

- Eram sigur, întrerupse prinţul, că o să bănuiţi numaidecît că vizita mea urmăreşte un anumit scop. Vă asigur însă că, în afară de plăcerea de a vă cunoaşte, nici un alt motiv nu mă aduce în casa dumneavoastră.

- Bineînţeles, plăcerea e tot aşa de mare şi pentru mine, dar nu poţi să te distrezi întruna; ştii, mai are omul şi treburi... În afară de asta, pînă acum nu pot să descopăr nimic comun între noi... nici o legătură, ca să zic aşa...

- Nu-i nici o legătură, fireşte, şi nici vreun punct comun între noi. Căci, dacă sînt prinţul Mîşkin şi dacă soţia dumneavoastră se trage din neamul nostru, asta, desigur, nu-i un motiv. înţeleg prea bine. Totuşi, altul nu există. Mai bine de patru ani am lipsit din Rusia, iar cînd am plecat din ţară mă găseam într-un hal... nu prea eram cu mintea limpede! Nici atunci nu prea cunoşteam viaţa, iar acum nici atît. Aş avea nevoie de cunoştinţa unor oameni de inimă; aş avea chiar şi o afacere de rezolvat şi nu ştiu la ce uşi să bat. Încă la Berlin mi-a venit în gînd: „îmi sînt aproape rude, să mă adresez mai întîi lor; cine ştie, poate că am putea să ne fim de folos reciproc, ei mie şi eu lor, dacă sînt oameni de inimă". Şi am avut prilejul să aud că sînteţi tocmai asemenea oameni buni.

- Îţi sînt foarte recunoscător, zise generalul surprins. Dă-mi voie să te întreb unde ai tras?

- Deocamdată, n-am tras nicăieri.

— Înseamnă că vii la mine direct de la gară? Şi... cu bagajele?

— N-am nici un fel de bagaj, doar o bocceluţă cu rufărie; de obicei o port cu mine. Pînă diseară, am timp să-mi caut o cameră la hotel.

— Vasăzică, ai de gînd totuşi să-ţi iei o cameră la hotel?

— O, da, fireşte.

— După vorbele dumitale, crezusem că ai venit cu gîndul să rămîi la mine.

— Aşa ceva nu s-ar întîmpla decît în urma unei invitaţii din partea dumneavoastră. Mărturisesc însă că n-aş fi primit. Nu pentru că aş avea vreun motiv, ci pentru că... nu-mi stă în firea.

— Atunci am făcut bine că nu te-am invitat şi nici nu te invit, îngăduie-mi, totodată, prinţe - pentru ca să fim pe deplin lămuriţi şi pentru a înlătura, ca să spun aşa, orice echivoc — să trag următoarea concluzie din convorbirea noastră: întrucît din discuţia noastră a reieşit şi sîntem de acord că între noi nu poate fi vorba de vreo legătură de rudenie, deşi pentru mine ar fi fost, bineînţeles, deosebit de măgulitor să ne ştim rude, ar urma...

— Ar urma că nu-mi rămîne altceva de făcut decît să mă ridic şi să plec, isprăvi vizitatorul fraza şi se ridică rîzînd cu multă voioşie chiar, în ciuda situaţiei penibile în care fusese pus. Credeţi-mă că, deşi nu am deloc experienţa vieţii şi nu cunosc nici obiceiurile şi nici felul de viaţă al oamenilor de aici, nu ştiu de ce, exact aşa mi-am închipuit că va decurge întrevederea noastră. Probabil că aşa e normal să fie... De altfel, nici la scrisoarea pe care v-am trimis-o nu mi-aţi răspuns... Atunci, vă las cu bine şi scuzaţi pentru deranj. Privirea prinţului era în acel moment atît de blîndă, iar zîmbetul aşa de senin şi lipsit de orice urmă de resentiment, încît generalul îl privi deodată mai atent şi în aceeaşi clipă îl văzu cu alţi ochi; o schimbare bruscă se produse în atitudinea gazdei.

— Ştii, prinţe, spuse generalul cu un glas care nu semăna cu cel de adineauri, oricum, eu nu te cunosc încă şi-apoi, mă gîndesc că poate Elizaveta Prokofievna ar dori să-l cunoască pe omul care poartă acelaşi nume ca ea... Mai zăboveşte puţin, dacă vrei şi dacă timpul îţi îngăduie.

— O, timp am destul şi-mi aparţine în totalitate, n-am unde şi la ce să mă grăbesc (şi prinţul, fără multă ceremonie, îşi puse pe masă pălăria moale cu bor mare). Mărturisesc că, venind încoace, nutrisem speranţa că, poate, Elizaveta Prokofievna îşi va aduce aminte de scrisoarea mea. Adineauri, cînd aşteptam acolo, în anticameră, servitorul dumneavoastră m-a bănuit că aş fi dintr-aceia care vin să ceară de pomană; mi-am dat seama numaidecît. Iar slujitorii dumneavoastră probabil că au primit în privinţa asta instrucţiuni severe; dar vă asigur că nu pentru asta am venit, ci, credeţi-mă, numai şi numai ca să cunosc şi să mă apropii de oameni. Am impresia însă că v-am deranjat şi asta mă nelinişteşte.

— Uite ce este, prinţe, spuse generalul cu un zîmbet voios, mă bate gîndul că dacă eşti cu adevărat aşa cum pari, cine ştie, poate că ne-ar face plăcere să te cunoaştem mai de aproape; numai că, vezi dumneata, eu sînt un om prea ocupat; uite şi acum, mai am de văzut şi de semnat nişte hîrtii, pe urmă trebuie să mă duc la Alteţa sa şi de acolo la slujbă, încît, deşi aş prefera să stau de vorbă cu un om... cumsecade şi onorabil... totuşi... De altfel sînt aşa de convins de buna dumitale educaţie încît... Dar ce vîrstă ai, prinţe?

— Douăzeci şi şase de ani.

— la te uită! Te credeam mult mai tînăr.

— Da, se spune că par mai tînăr. Cred că voi şti să mă port astfel, încît să nu vă stingheresc şi asta nu-mi va fi deloc greu, dat fiind că nici nu-mi place să plictisesc pe cineva... Şi pe urmă, am impresia că sîntem atît de diferiţi în aparenţă din cauza unor anumite împrejurări, încît înclin să cred şi eu că într-adevăr nu-i nimic comun între noi; deşi nu sînt deloc convins de asta; căci, la drept vorbind, adesea e numai o părere că nu există puncte comune, în realitate însă, ele există şi încă foarte multe... Numai indolenţa omenească e de vină că oamenii se categorisesc unii pe alţii din vedere şi nu sînt în stare să găsească... Dar ceea ce spun poate că vă plictiseşte? Mi s-a părut chiar...

— În două cuvinte: ai ceva avere sau, poate, te gîndeşti să-ţi găseşti o ocupaţie? Scuză-mă că te iau aşa...

- Vai de mine, întrebarea dumneavoastră e firească şi mi-o explic foarte bine. N-am deocamdată nici o avere şi nici ocupaţie, cu toate că mi-ar fi trebuit. Bani, pînă acum, am avut de la străini; profesorul Schneider, la care mi-am urmat tratamentul şi studiile în Elveţia, mi-a dat atît cît era nevoie pentru drum, aşa că acum, de pildă, mi-au rămas doar cîteva copeici. Am de rezolvat, ce-i drept, o chestiune şi aş avea nevoie de un sfat, dar...

- Şi cum ai de gînd să te descurci deocamdată? Care ţi-au fost intenţiile? interveni generalul.

- Să fac ceva, să lucrez... orice...

- Eşti filosof, cum văd; şi totuşi... ai vreun talent, anumite aptitudini, măcar din acelea care să-ţi asigure cît de cît existenţa? Scuză-mă că insist...

- O, dar n-aveţi de ce vă scuza. Cred că n-am nici talente, nici aptitudini deosebite. Mai curînd aş spune contrariul, ţinînd seama că din pricina sănătăţii mele n-am putut primi o instrucţiune sistematică. Dar, ca să-mi cîştig pîinea, cred că...

Generalul îl întrerupse iar şi-i ceru noi amănunte. Prinţul mai povesti o dată ceea ce se cunoaşte din paginile anterioare. A reieşit cu acest prilej că generalul nu numai că auzise de răposatul Pavlişcev, dar îl şi cunoscuse personal. Din ce motive anume omul acesta s-a interesat direct de educaţia lui, nici chiar Mîşkin nu putea să-şi explice — probabil în amintirea vechii prietenii carc-l legase de tatăl său. Rămas orfan de mic, prinţul fusese crescut la ţară, căci pentru starea sănătăţii lui se recomanda şederea la aer curat. Pavlişcev îl încredinţase unor cucoane bătrîne, rude dc-ale lui, moşierese de provincie; mai întîi i se dădu copilului o guvernantă, pe urmă un pedagog. Prinţul declară de altfel că, în ciuda faptului că îşi amintea aproape totul, multe lucruri nu era în stare să le explice mulţumitor, deoarece au rămas pentru el învăluite ca într-o ceaţă. Accesele bolii de care suferea fiind din ce în ce mai frecvente îl făcuseră aproape idiot (prinţul spuse întocmai cuvîntul idiot). Mai povesti apoi cum Pavlişcev s-a întîlnit înr-o zi, la Berlin, cu profesorul Schneider - un doctor elveţian care se ocupa în special de aceste boli si care înfiinţase în cantonul Valais un institut psihiatric, unde trata idioţia şi deficienţa mintală prin hidroterapie şi gimnastică; se ocupa de instrucţia pacienţilor săi, urmărind dezvoltarea lor intelectuală. Şi astfel Pavlişcev îl trimise cu vreo cinci ani în urmă în Elveţia, internîndu-l în casa de sănătate condusă de acest doctor. Acum doi ani însă, Pavlişcev a murit subit fără să fi apucat să-şi lase ultimele dispoziţii. Schneider a continuat să-l mai ţină şi după aceea şi să-l trateze, încă doi ani; de vindecat n-a reuşit să-l vindece de tot, dar i-a fost de mare ajutor, fiindcă acum se simte mult mai bine; şi că, în sfîrşit, la dorinţa lui stăruitoare şi în urma unei întîmplări care l-a hotărît pe profesor să-l lase să plece, el s-a întors în patrie.

Generalul nu-şi ascundea mirarea.

- Şi cum adică, n-ai în Rusia pe nimeni, dar absolut pe nimeni? întrebă el.

- Deocamdată pe nimeni... dar nădăjduiesc... am primit de altfel o scrisoare...

- Cel puţin, îl întrerupse iarăşi generalul fără să fi auzit ultimele cuvinte ale prinţului despre scrisoare, ai vreo pregătire, ai învăţat să faci ceva şi crezi că boala dumitale nu te-ar împiedica să ocupi, de pildă, o slujbă uşoară, undeva în administraţie?

- A! nu, fără îndoială. Chiar aş dori mult să am o slujbă, pentru că vreau să văd ce aplicaţii am. În toţi cei patru ani cît am stat în Elveţia, am studiat mereu, deşi nu prea sistematic, ci aşa după propria mea metodă. Am citit mai ales foarte multe cărţi ruseşti.

- Cărţi ruseşti? Atunci înseamnă că ştii carte şi poţi să scrii fără greşeli?

- O, da, fireşte.

- Foarte bine. Şi ai un scris frumos?

- Scrierea o am excelentă. în această privinţă aş putea spune că am un adevărat talent de caligraf. Daţi-mi să vă scriu ceva de probă, spuse prinţul înflăcărîndu-se.

- Mă rog. De aşa ceva chiar este nevoie. Şi, mai ales, îmi place hotărîrea pe care o arăţi, prinţe; eşti într-adevăr un om simpatic, zău asa.

- Aveţi nişte rechizite de birou extraordinare. Ce de-a creioane şi condeie, ce hîrtie admirabilă... Şi ce cabinet frumos aveţi! Uite un peisaj pe care-l cunosc: e o vedere din Elveţia. Tabloul a fost făcut probabil după natură; locul acesta îl cunosc, sînt convins că l-am văzut; e în cantonul Uri.

- Tot ce se poate, deşi tabloul a fost cumpărat aici. Ganea, dă-i prinţului o foaie de hîrtie; poftim hîrtie şi un condei; poţi să te aşezi la măsuţa asta. Ce ai acolo? se întoarse generalul către secretar, care scosese între timp din servietă o fotografie de format marc pe care i-o arătă. Ah! Nastasia Filippovna! Chiar dînsa ţi-a trimis-o, chiar dînsa? Dumneaei personal? îl descosea el pe Ganea, înviorîndu-se şi plin de curiozitate.

- Mi-a dat-o adineauri, cînd m-am dus să-i prezint felicitările. l-o cerusem mai de mult. Nu ştiu dacă nu-i cumva o aluzie din partea ei că într-o zi ca asta m-am prezentat cu mîinile goale, fără vreun cadou, adăugă Ganea cu un zîmbet acru.

- Da' de unde! Cum de a putut să-ţi treacă prin cap aşa ceva! Nu-i deloc în firea ei şi nu-i o femeie interesată, replică foarte categoric generalul. Şi, între noi fie vorba, ce dar ai fi putut să-i faci? Pentru asta trebuie mii de ruble! Afară de cazul că i-ai fi dat şi tu o fotografie de-a ta. Apropo, nu ţi-a cerut-o încă?

- Nu, nu mi-a cerut şi poate că nici n-o să mi-o ceară vreodată. Cred că n-aţi uitat, Ivan Feodorovici, de reuniunea de astă-seară. Aţi fost invitat în mod special.

- N-am uitat, n-am uitat, fireşte. Şi am să vin negreşit. Că doar e ziua ei de naştere, cum aş putea să lipsesc. Douăzeci şi cinci de ani! ...Hm! ştii ceva, Ganea, am să-ţi dezvălui un secret. Pregăteş-te-te. Ne-a făgăduit, lui Afanasi Ivanovici şi mie, că în seara asta, cu prilejul sărbătoririi, îşi rosteşte cuvîntul hotărîtor: a fi sau a nu fi! Aşa că bagă de seamă!

O tulburare bruscă îl făcu pe Ganea să pălească.

- A spus dînsa aşa? întrebă el cu un tremur în glas.

- Şi-a dat cuvîntul zilele trecute. A trebuit să cedeze, în cele din urmă, la insistenţele noastre. Dar ne-a rugat să nu-ţi spunem nimic deocamdată.

Generalul îl urmărea cu atenţie pe Ganea; aerul stingherit al acestuia părea că îl indispune.

- Amintiţi-vă, lvan Feodorovici, spuse emoţionat şi întrucîtva ezitînd Ganea, că dînsa mi-a lăsat toată libertatea să decid cum vreau pînă în clipa cînd va lua ea o hotărîre; ba şi atunci chiar, ultimul cuvînt îl am eu...

- Care vasăzică tu... Care vasăzică... se nelinişti deodată generalul.

- N-am spus nimic.

- Gîndeşte-te în ce situaţie ne pui!

- N-am zis că renunţ. Poate că nu m-am exprimat bine...

- Cred şi eu! Aş vrea să te văd renunţînd! spuse cu ciudă generalul, fără să-şi ascundă supărarea. Aici, dragul meu, nu se mai pune chestiunea că n-ai putea să renunţi, ci e vorba cît de nerăbdător eşti să primeşti răspunsul ei, cu cîtă plăcere şi bucurie aştepţi acest răspuns. Cei de-acasă ce spun?

- Ce să spună! Acasă, totul va decurge cum vreau eu. Numai tata, ca de obicei, se ţine de năzbîtii, a întrecut orice măsură, încît refuz să mai stau de vorbă cu el, dar îl ţin din scurt şi, de n-ar fi mama, zău că l-aş da pe uşă afară. Bineînţeles, mama plînge întruna şi soră-mea e furioasă. Eu însă le-am declarat categoric că numai eu am dreptul să-mi hotărăsc propria soartă şi vreau ca toată lumea din casă să se supună voinţei mele. Surorii mele, cel puţin, i-am spus toate acestea răspicat, de faţă cu mama.

- Eu, unul, drept să-ţi spun, nu mai înţeleg nimic, observă gînditor generalul, ridicînd din umeri şi desfăcîndu-şi braţele în semn de mirare. Chiar zilele trecute, ţii minte, cînd Nina Aleksandrovna a venit la mine să se plîngă, ce se mai văita, ce se mai căina! „Dar de ce atîta necaz?" o întreb eu — ca să aflu că pentru mama şi sora ta căsătoria aceasta ar fi o dezonoare. Ce dezonoare, mă rog, aş vrea să vă întreb? Cine ar putea să-i reproşeze ceva Nastasiei Filippovna sau să afirme ceva rău despre purtarea ei? Numai pentru că a trăit cu Toţki? Dar e absurd, mai ales dacă ţinem seama de anumite împrejurări! „Nu-i aşa că n-aţi admite-o în societatea fiicelor dumneavoastră?" zice. Ca să vezi la ce se gîndeşte! Dar nu înţeleg cum de nu ţine seama Nina Aleksandrovna de...

- De situaţia ei? îl ajută Ganea pe general să-şi isprăvească gîndul. Îşi cunoaşte ea foarte bine locul, nu fiţi supărat pe dînsa. De altfel, chiar atunci i-am făcut un scandal teribil ca să se înveţe minte şi să nu se mai amestece în treburile altora. Şi totuşi, dacă mai avem linişte în casă, poate e numai fiindcă ultimul cuvînt n-a fost rostit încă, dar puţin mai trebuie ca să se dezlănţuie furtuna. Dacă în seara asta lucrurile se lămuresc definitiv, e limpede că atunci totul va răbufni pe faţă.

Prinţul auzi toată conversaţia asta aplecat la măsuţa din colţ, asupra probei sale de caligrafie. Isprăvind, se apropie de masă ca să predea hîrtia generalului.

— Aşadar, asta-i Nastasia Filippovna? îngînă el, cercetînd cu multă atenţie şi curiozitate portretul. Frumoasă făptură! mai adăugă Mîşkin cu înflăcărare.

Şi, într-adevăr, fotografia înfăţişa o femeie tînără de o rară frumuseţe. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră, cu o croială foarte simplă şi elegantă, dar fără pretenţie; părul, probabil castaniu, era strîns într-o pieptănătură simplă de tot, ochii îi avea negri şi profunzi, fruntea gînditoare; chipul, puţin cam slab şi poate prea palid, exprima pasiune, lăsînd să se întrevadă şi o umbră de trufie. Ganea şi generalul se uitau uluiţi la Mîşkin...

— Cum adică, Nastasia Filippovna? O cunoşti dumneata pe Nastasia Filippovna? întrebă generalul.

- Da; sînt numai de douăzeci şi patru de ore în Rusia şi am avut prilejul să aud vorbindu-se de această femeie minunată, răspunse prinţul şi povesti despre întîlnirea cu Rogojin şi tot ce aflase de la acesta.

— Ce-o mai fi şi asta! zise generalul, cuprins din nou de nelinişte; ascultase cu multă atenţie istorisirea prinţului şi acum îl fixă pe Ganea cu o privire iscoditoare.

- Vreo mitocănie, desigur, murmură Ganea puţin tulburat; le ce te poţi aştepta de la un negustoraş zurbagiu pus pe chefuri şi dezmăţ. Am mai auzit eu ceva despre o ispravă de-a lui.

— Aşa e, am auzit şi eu, îşi aduse aminte generalul. După întîmplarea aceea cu cerceii, Nastasia Filippovna ne-a povestit totul de-a fir a păr. Dar acum e altceva. Poate că într-adevăr e vorba la mijloc de un milion şi... de o pasiune. O pasiune brutală, să zicem, dar oricum e pasiune şi se cam ştie de ce-s capabili domnişorii aceştia cînd o iau razna... Hm! numai de n-ar ieşi de-aici vreo încurcătură! conchise generalul, căzînd pe gînduri.

— Vă sperie milionul? rînji Ganea.

— Tu nu te temi, fireşte?

— Ce impresie ţi-a făcut, prinţe? îl întrebă deodată Ganea pe Mîşkin. Are aerul unui om serios sau e o puşlama ordinară? Aş vrea să ştiu părerea dumitale personală.

În sufletul lui Ganea se petrecea probabil ceva neobişnuit, făcîndu-l să pună această întrebare. Părea că un gînd nou îi încolţise în minte şi-i sclipea nerăbdător în ochi. Cît despre general, a cărui sinceră nelinişte era vădită, se uită chiorîş la prinţ, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la cine ştie ce mare lucru de pe urma răspunsului său.

— Nu ştiu cum să vă spun, reflectă prinţul, numai că mie personal mi-a făcut impresia unui om cuprins de o mare pasiune, ba aş zice chiar de o pasiune bolnăvicioasă. De altfel, el însuşi are încă aerul unui om suferind. Nu este exclus ca din primele zile la Petersburg chiar să cadă iarăşi la pat, mai cu seamă dacă nu se cruţă şi se apucă de chefuri.

— Aşa? Asta e impresia dumitale? se agăţă generalul de această supoziţie.

— Da, e impresia pe care mi-a făcut-o.

— Ce are a face că peste cîteva zile ar putea să cadă la pat, zise Ganea, surîzînd răutăcios din colţul buzelor. Asemenea istorii se pot întîmpla fără să fie nevoie de cine ştie ce mult timp şi n-ar fi exclus să se întîmple ceva chiar şi în seara asta...

— Hm!... Tot ce se poate. Dar atunci totul va depinde de ceea ce i se va năzări Nastasiei Filippovna, murmură generalul.

— Şi o ştiţi cum e cîteodată!

— Ce vrei să spui? strigă generalul indispus la culme. Ascultă, Ganea, te rog astăzi să n-o contrazici, caută să fii... într-un cuvînt să-i intri în voie... Hm! ... ce te hlizeşti la mine? Ascultă, Gavrila Ardalionîci, ar fi, cred, nimerit, ba chiar foarte nimerit momentul să ne întrebăm: în definitiv, ce anume urmărim noi? Căci, în ceea ce mă priveşte, interesul meu personal în afacerea asta, înţelegi, e pe deplin asigurat şi nimic nu m-ar putea îngrijora; într-un fel sau altul, ce-i al meu e pus deoparte. Toţki nu-şi va schimba hotărîrea, prin urmare nu risc nici o pierdere şi, dacă totuşi îmi bat capul cu asta acum, e numai pentru binele tău. Gîndeşte-te, aşadar; ce naiba, n-ai încredere în mine? Că doar eşti un om... într-un cuvînt, un om deştept, şi m-am bizuit pe tine... Or, în cazul de faţă, acest lucru e... e...

— E lucru de căpetenie, isprăvi Ganea, venind iarăşi în ajutorul generalului, vădit încurcat, şi buzele lui se schimonosiră într-un zîmbet veninos pe care nici măcar nu încercă să-l ascundă. Îşi aţinti privirea febrilă în ochii generalului, ca şi cum ar fi vrut ca acesta să-i citească tot gîndul. Generalul se făcu roşu de mînie.

— Da, da, precum ai spus! A şti să fii deştept este un lucru de căpetenie! întări el, sfredelindu-l cu privirea pe interlocutorul său. Nu ţi se pare că eşti cam ridicol, Gavrila Ardalionîci? îmi face impresia că te bucură chiar apariţia acestui fecioraş de negustor, ca şi cum ai vedea în el o scăpare pentru tine. Aici însă trebuie judecat bine din capul locului; trebuie să cumpăneşti bine situaţia şi... şi să procedezi în consecinţă, drept şi cinstit, şi asta e valabil pentru amîndouă părţile; iar de nu... e preferabil s-o spui dinainte, ca să nu-i compromiţi pe alţii, cu atît mai mult cu cît ai avut vreme destulă pentru asta; şi nici acum nu-i prea tîrziu de altfel (generalul ridică sprîncenele semnificativ), cu toate că mai sînt doar cîteva ceasuri... Ai înţeles ce vreau să spun? Ai înţeles? Chiar aşa, zău, accepţi ori nu? Dacă nu accepţi, spune şi — mă rog... nimeni nu te sileşte, Gavrila Ardalionîci, nimeni nu te împinge cu forţa într-o cursă, dacă ţi se pare cumva că la mijloc e vreo cursă.

— Accept, rosti cu glasul pe jumătate, dar cu un ton hotărît, Ganea, apoi tăcu posomorit, lăsîndu-şi privirea în pămînt.

Generalul era satisfăcut. Ce-i drept, se cam pripise şi acum îşi făcea reproşuri de a fi întrecut măsura. Cînd deodată, întoreîndu-se spre musafir, o nelinişte subită i se aşternu pe faţă la gîndul că acesta auzise toată conversaţia. În aceeaşi clipă însă liniştea îi reveni; o singură privire aruncată asupra prinţului i-a fost de ajuns pentru a nu-şi mai face griji în această privinţă.

— Formidabil! strigă el, privind proba de scris pe care i-o prezentase prinţul. Dar e un adevărat model de caligrafie! Şi încă un model din cele mai reuşite! Priveşte, Ganea, ce talent!

Pe o foaie groasă de hîrtie velină prinţul scrisese cu caractere medievale ruseşti propoziţia:

„ Precicucernicul egumen Pafnutie şi-a pus iscălitura. "

- Aveţi aici, explică el cu deosebită plăcere şi multă însufleţire, iscălitura stareţului Pafnutie, aflată pe un manuscris din secolul al paisprezecelea. Ştiau să iscălească frumos egumenii şi mitropoliţii de odinioară, ba cu ce gust cîteodată, cu cîtă sîrguinţă! Dacă aveţi în biblioteca dumneavoastră ediţia lui Pogodin, domnule general, aţi putea să vă convingeţi. Mai departe vine un alt model de scriere: iată, aici aveţi o probă de caligrafie rondă pe care o întrebuinţau francezii în secolul trecut, unele litere nici nu mai seamănă cu cele de azi; era scrisul curent de atunci, acela al scribilor oficiali; specimenul care mi-a servit de model provine de la unul dintre ei, veţi recunoaşte şi dumneavoastră că nu e lipsit de unele calităţi reale. Priviţi acest d şi acest a aşa de frumos rotunjite. Am încercat să transpun acest caracter de scriere franceză în litere ruseşti, ceea ce nu-i deloc uşor, dar am izbutit şi văd că iese destul de frumos. Poftim şi o altă scriere, foarte originală şi foarte frumoasă chiar aici: „Prin .sîrguinţă învingi orice." Este caligrafia cancelariilor ruseşti sau, dacă doriţi mai precis, a cancelariilor militare. Aşa se scriu documentele oficiale care trebuie adresate unor personaje importante. Literele sînt toate ronde, trăsătura e neagră, dar sînt făcute cu mult gust. Un caligraf n-ar admite asemenea ornamente sau, mai bine zis, asemenea intenţii de ornamentaţie, vedeţi, aceste codiţe mici neisprăvite - dar dacă le priviţi în ansamblu, aici se reflectă un caracter, se întrevede chiar sufletul unui scrib cazon; el ar fi vrut parcă să dea frîu liber fanteziei, să asculte de inspiraţia talentului său, dar gulerul vestonului de militar e strîns încheiat în copci, spiritul de disciplină a răzbit pînă şi în scris. Ce să zic, e un lucru admirabil! Modelul acesta mi-a căzut în mînă cu totul din întîmplare şi unde credeţi? — în Elveţia! Recent de tot şi m-a impresionat mult. Asta-i o scriere englezească obişnuită, simplă şi sobră; eleganţa nici că ar putea merge mai departe; aici totul e superb, încîntător, un adevărat şirag de perle, e perfecţiunea însăşi; dar iată şi o variantă franţuzească a acestui scris, am împrumutat-o de la un comis-voiajor francez; de fapt, e aceeaşi scriere engleză, cu aceleaşi caractere, cu deosebire că linia neagră e un pic mai densă, mai îngroşată, ceea ce face ca proporţiile de lumină să nu fie respectate; remarcaţi de asemenea că şi ovalul suferă o uşoară modificare: e puţin mai rotunjit; în plus aici mai găsim şi un adaos ornamental, dar ornamentul este un lucru extrem de delicat, care ascunde mii de primejdii! Înfloriturile cer un gust extraordinar; dar dacă sînt izbutite, dacă proporţiile au fost găsite — o asemenea scriere nu mai suferă nici o comparaţie, rămîi pur şi simplu fermecat!

— Oho! Ce subtilităţi de amănunt! zise generalul rîzînd. Păi dumneata, cum văd, eşti mai mult decît un simplu caligraf, eşti un artist! Tu ce zici, Ganea?

— E uimitor, întări secretarul, şi aş putea spune - un artist pe deplin conştient de menirea lui, adăugă el cu un surîs ironic.

— Dumneata rîzi. N-ai decît. Nu-ţi dai seama că aici e vorba de o adevărată carieră, urmă generalul. Nici nu ştii, prinţe, cărei personalităţi importante te vom pune să scrii scrisori! Am putea foarte bine, chiar de la început, să-ţi oferim treizeci şi cinci de ruble pe lună. Dar văd că s-a făcut douăsprezece şi jumătate, se întrerupse el din vorbă, uitîndu-se la ceas; să ne înţelegem, prinţe, căci sînt grăbit şi poate n-o să mai avem ocazia să ne întîlnim astăzi! Ia loc puţin; ţi-am explicat că nu e chip să te primesc prea des, în schimb doresc sincer să-ţi vin cît de cît în ajutor, ca să poţi face faţă, adică, nevoilor celor mai urgente; pe urmă te descurci singur cum ştii. Am să-ţi caut un loc într-o cancelarie; n-ai să ai cine ştie ce mult de lucru, dar trebuie să fii conştiincios şi punctual. Acum, în ce priveşte găzduirea dumitale. Gavrila Ardalionîci Ivolghin, tînărul meu prieten aici prezent, cu care te rog să faci cunoştinţă, locuieşte în familie; mama şi sora lui au două-trei odăi mobilate pe care le dau cu chirie, inclusiv serviciul, la persoane de bună condiţie. Nina Aleksandrovna, sînt convins, va ţine seama de recomandaţia mea. Pentru dumneata, prinţe, e mai mult decît o comoară, mai întîi pentru că în loc să fii singur, vei fi, ca să spun aşa, în sînul familiei, căci, după părerea mea, nu poţi, la început, să rămîi singur cuc într-o capitală ca Petersburgul. Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna, mama şi sora lui Gavrila Ardalionîci, sînt nişte doamne onorabile pentru care am cea mai mare consideraţie. Nina Aleksandrovna este soţia unui vechi camarad al meu, generalul Ardalion Aleksandrovici, actualmente pensionar. E adevărat că în urma unor împrejurări cu totul speciale am încetat să-l mai văd, ceea ce însă nu mă împiedică să-i păstrez într-un anumit fel toată stima. Toate astea ţi le spun, prinţe, ca să te fac să înţelegi că va fi din parte-mi o recomandare, ca să zic aşa, personală, care mă angajează şi că, prin urmare, răspund oarecum pentru dumneata. Costul pensiunii e din cele mai moderate şi sper că leafa dumitale îţi va permite în curînd să faci faţă acestei cheltuieli. E drept că omul mai are nevoie şi de ceva bani de buzunar; cred însă că n-ai să te superi, dragă prinţe, dacă-ţi atrag atenţia că ar fi mai cuminte să eviţi banii de buzunar şi, în general, nici să nu porţi bani în buzunar. Ţi-o spun după părerea pe care mi-am făcut-o despre firea dumitale. Dat fiind însă că în momentul de faţă punga dumitale e absolut goală, permite-mi să-ţi ofer această hîrtie de douăzeci şi cinci de ruble. Bineînţeles, ne vom socoti mai tîrziu, şi dacă eşti într-adevăr un om aşa de sincer şi bun la inimă cum te arată vorba, sper că nici în privinţa asta n-are să se ivească vreo dificultate între noi. Şi dacă îţi acord atîta atenţie, e numai pentru că am anumite proiecte în privinţa dumitale; într-o zi le vei cunoaşte. Vezi ce sincer sînt. Sper, Ganea, că nu vei avea nimic de obiectat ca prinţul să locuiască la voi?

- O, dimpotrivă! Maică-mea va fi chiar încîntată... răspunse cît se poate de politicos şi prevenitor Ganea.

- Mi se pare că pînă acum nu aveţi ocupată decît o singură cameră; cum îl cheamă pe locatar? Ferd...? Fer...

— Ferdîşcenko.

- Exact. Dar să ştii că nu-mi place deloc acest Ferdîşcenko al vostru; un fel de măscărici ordinar. Şi nu înţeleg de ce Nastasia Filippovna îl încurajeză atît. Să fie oare cu adevărat rudă cu ea?

— Aş! e o glumă şi atît! Ce rubedenie? Nici în clin, nici în mînecă.

— Ei, atunci, dă-l dracului! Ei bine, prinţe, eşti mulţumit sau nu?

- Vă mulţumesc, Excelenţă, aţi dat dovadă de multă mărinimie faţă de mine, cu atît mai mult că nici măcar nu v-am cerut sprijinul; şi nu o spun din mîndrie; adevărul e că realmente nu ştiam unde să-mi pun capul. Ce-i drept, adineauri, Rogojin m-a invitat să mă duc la el.

- Rogojin? Ei bine, cred că nu face; ţi-aş da un sfat părintesc sau, dacă ţi-e mai pe plac, un sfat prietenesc: să-l scoţi din cap pe domnul Rogojin ăsta. Şi, în general, te-aş sfătui să-ţi limitezi relaţiile la familia în care ai să stai.

- Pentru că sînteţi aşa de bun cu mine, începu prinţul, aş avea de rezolvat o chestiune. Am primit o comunicare...

— Te rog să mă scuzi, întrerupse generalul, dar nu mai dispun de nici un minut măcar. Mă duc să te anunţ Lizavetei Prokofievna; dacă dorinţa ei va fi să te primească chiar acum (am eu grijă să te prezint în modul cel mai favorabil), te sfătuiesc să profiţi de ocazie şi să-i intri în voie, căci Lizaveta Prokofievna poate să-ţi fie de mare folos; doar purtaţi acelaşi nume. De n-o vrea acum, să nu fie cu supărare, vei veni altă dată. iar tu, Ganea, uită-te puţin la socotelile astea; am încercat cu Fedoseev adineauri să le dăm de capăt. Ar fi bine să nu uităm, să le includem...

Şi generalul ieşi, fără ca prinţul să mai fi apucat să-i vorbească de chestiunea care-l preocupa, deşi încercase de vreo patru ori să aducă vorba. Ganea aprinse o ţigară, oferindu-i una şi prinţului; acesta primi şi, nevoind să-l deranjeze pe secretar, începu să examineze încăperea. Privirea lui Ganea lunecă fără să zăbovească asupra hîrtiei înţesate cu cifre pe care generalul i-o dăduse s-o studieze. Era distrat; zîmbetul, privirea, îngîndurarea lui Ganea deveniră şi mai apăsătoare pentru prinţ, după ce rămaseră singuri. Deodată, Ganea se apropie de prinţ, care în momentul acela se oprise lîngă măsuţă şi examina din nou portretul Nastasiei Filippovna.

- Aşadar, îţi place o astfel de femeie, prinţe? întrebă el pe neaşteptate, scrutîndu-l cu privirea; un gînd tainic păru să încolţească în mintea lui.

- Ce chip extraordinar! răspunse prinţul, şi sînt convins că nici soarta ei nu este din cele mai banale. E plină de voioşie şi totuşi se vede că a suferit mult, nu-i aşa? O trădează ochii şi, uite, pomeţii aceştia delicat conturaţi, aceste două punctuleţe sub ochi, la curmătura obrajilor. E plină de mîndrie; ba şi de orgoliu, poate; dar n-aş şti să spun dacă e bună sau rea la suflet. Ah, ce mult aş vrea să fie bună! Atunci totul ar fi salvat!

- Dumneata te-ai căsători cu o femeie ca asta? reluă Ganea cu privirea-i febrilă mereu aţintită în ochii prinţului.

- Eu nu pot să mă căsătoresc cu nici o femeie, sînt un om bolnav, răspunse prinţul.

- Dar Rogojin s-ar însura cu ea? Ce crezi?

- Cum să-ţi spun, de însurat cred că s-ar însura şi mîine, numai că n-ar trece o săptămînă şi s-ar putea întîmpla s-o şi înjunghie.

Cuvintele acestea avură asupra lui Ganea un efect cu totul neaşteptat: fu cuprins deodată de un tremur atît de violent, încît prinţul abia se stăpîni să nu scoată un ţipăţ.

- Ce ai? bîigui el, apucîndu-l de braţ.

- Luminăţia voastră, Excelenţa sa generalul vă roagă să poftiţi la Excelenţa sa Elizaveta Prokofievna, anunţă lacheul, apărut în clipa aceea în uşă. Prinţul îl urmă pe lacheu.

Surorile Epancin erau, toate trei, nişte domnişoare înalte, de o constituţie robustă şi se bucurau de o sănătate înfloritoare; aveau umerii sculpturali, pieptul voinic, braţe puternice, aproape bărbăteşti, şi, bineînţeles, potrivit forţei şi sănătăţii lor, uneori le plăcea să mănînce bine, fapt pe care de altfel nici nu încercau să-l ascundă, cu toate că mama lor, generăleasa Lizaveta Prokofievna, era scandalizată ori de cîte ori le vedea înfulecînd cu o poftă atît de nestăpînită. Deoarece, cu tot respectul aparent pe care i-l arătau fiicele, opiniile ei pierduseră de multă vreme autoritatea indiscutabilă de altădată, încît acordul tacit al celor trei fete ieşea întotdeauna biruitor, generăleasa, în interesul demnităţii sale personale, socotea că-i mai nimerit să se abţină de la orice observaţie. E drept însă că firea omului adesea refuză să se supună înţelepciunii; din an în an Lizaveta Prokofievna devenea tot mai capricioasă şi mai nestăpînită, ba ajunsese chiar să aibă şi ciudăţenii; noroc că-i rămînea la îndemînă un soţ supus şi răbdător asupra căruia îşi vărsa de obicei tot năduful, pentru ca după aceea armonia să se reîntroneze în familie şi lucrurile să meargă cum nu se poate mai bine.

De altfel, nici generăleasa nu se putea plînge că n-ar avea poftă de mîncare şi de obicei la douăsprezece şi jumătate se aşeza şi ea împreună cu fiicele ei la masă, în faţa unui mic-dejun copios, care semăna mai mult cu o masă de prînz. Înainte de aceasta, domnişoarele mai obişnuiau să bea şi cîte o ceaşcă de cafea care li se servea la pat, la ora zece dimineaţa, în clipa cînd se trezeau; aşa le plăcuse şi aşa rămăsese rînduit o dată pentru totdeauna. Iar la douăsprezece şi jumătate, în sufrageria cea mică, vecină cu camerele Lizavetei Prokofievna, se punea masa. Uneori, la gustarea asta intimă lua parte şi generalul, cînd îi permiteau bineînţeles ocupaţiile. Se servea ceai, cafea cu lapte, brînză, unt, miere şi nişte clătite care-i plăceau la nebunie generălesei, pîrjoale etc, ba chiar şi supă fierbinte, in dimineaţa zilei cînd începe povestea noastră, toată familia, adunată în sufragerie, aştepta sosirea generalului, care promisese că vine la douăsprezece şi jumătate. Dacă ar fi întîrziat măcar cu un minut, generăleasa ar fi trimis să-l cheme, dar, ca de obicei, el a fost punctual. Apropiindu-se de soţia sa pentru a-i săruta mîna, generalul observă de astă dată pe faţa ei o expresie stranie. Şi cu toate că presimţise încă din ajun că întocmai aşa se vor desfăşura lucrurile astăzi din pricina unei „anecdote" (după cum obişnuia el să spună) şi aseară chiar, înainte de a adormi, se frămîntase puţin din cauza asta, neliniştea îl cuprinse iarăşi. Fetele veniră pe rînd să-l sărute şi, fără să fi existat un motiv de supărare, se simţea că nici aici lucrurile nu stau ca de obicei. E drept că generalul devenise excesiv de bănuitor în ultima vreme din cauza unor anumite împrejurări, dar ca tată şi soţ cu experienţă, care ştia să fie abil, se grăbi şi de data aceasta să-şi ia măsurile de prevedere.

Poate că nu vom ştirbi prea mult cursivitatea povestirii noastre dacă vom zăbovi puţin aici pentru a da unele lămuriri suplimentare, ce ne vor ajuta să conturăm mai precis raporturile ce se definiseră în sînul familiei Epanein şi împrejurările în care se afla ea la începutul acestei istorisiri. Spuneam mai adineauri că deşi generalul nu urmase cine ştie ce multe şcoli, rămînînd, după propria lui expresie, un simplu „autodidact", era totuşi un soţ şi un tată abil şi cu experienţă. Adoptase, între altele, sistemul de a nu-şi zori fetele la măritiş, adică „nu se ţinea mereu de capul lor" şi nu prea le plictisea cu dorinţa lui părintească de a le vedea căpătuite, cum se întîmplă, în mod firesc şi involuntar de altfel, pînă şi în familiile cele mai aşezate cărora destinul le-a hărăzit o numeroasă progenitură feminină. Generalul ajunsese s-o convingă şi pe nevastă-sa să adere la sistemul său, deşi aplicarea lui se dovedea a fi destul de anevoioasă — cu atît mai anevoioasă cu cît era împotriva firii; dar argumentele generalului aveau temeinicia lor, bazate fiind pe fapte palpabile. Unde mai pui că, lăsate în voia lor, libere de a decide ele însele în această privinţă, fetelor, în cele din urmă, trebuia, fireşte, să le vină mintea la cap şi, lăsînd la o parte capriciile şi pretenţiile exagerate, ar fi început să acţioneze energic şi cu tragere de inimă; părinţilor nu le-ar mai rămîne decît să vegheze discret, dar neabătut, ca nu cumva să se producă vreo alegere fantezistă ori vreo tendinţă nelalocul ei, pentru ca, la momentul oportun, să intervină spre a îndruma lucrurile cu hotărîre pe făgaşul cel firesc şi dorit. În sfîrşit, mai trăgea în cumpănă şi faptul că averea şi poziţia socială a familiei creşteau an de an, în progresie geometrică, aşa încît, pe măsură ce vremea trecea, domnişoarele Epanein deveneau partide din ce în ce mai atrăgătoare. Dar iată că peste toate aceste socoteli şi argumente de netăgăduit interveni un fapt nou: fiica cea mai mare, Aleksandra, deodată şi aproape pe neaşteptate (aşa cum se întîmplă de obicei) împlini douăzeci şi cinci de ani. Aproape în acelaşi timp, Afanasi lvanovici Toţki, om de lume, cu relaţii înalte în societatea cea mai aleasă şi pe deasupra putred de bogat, îşi manifestă din nou vechea lui dorinţă de a-şi întemeia un cămin. Era un om de vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o fire delicată şi gusturi ultrarafinate. Ţinea să contracteze o căsătorie convenabilă şi era un mare cunoscător şi admirator al frumuseţii feminine. Fiind în ultimul timp într-o foarte strînsă prietenie cu generalul Epancin, întărită mai ales prin faptul că deveniseră asociaţi la mai multe întreprinderi financiare, îi mărturisi într-o zi intenţia sa şi, sub cuvînt că-i solicită un sfat prietenesc şi îndrumare, îl întrebă dacă ar fi sau nu agreată o eventuală cerere în căsătorie din partea lui, cu una dintre fiicele generalului.

Curgerea lină şi fericită a vieţii familiei Epancin intra, aşadar, într-un moment de cotitură.

Cea mai frumoasă dintre toate era, aşa cum am mai spus, sora cea mică — Aglaia. Dar pînă şi Toţki, cu tot egoismul lui nemăsurat, a înţeles că nu într-acolo trebuie să-şi îndrepte privirile şi că Aglaia e sortită altuia. Poate că o dragoste exagerată şi o prietenie prea înflăcărată a surorilor ei făceau ca lucrurile să meargă prea departe în această privinţă, dar ele, cu toată sinceritatea, făureau în visurile lor pentru Aglaia un destin care să fie idealul posibil al paradisului pe pămînt. Viitorul soţ al Aglaiei trebuia să aibă toate calităţile, toate perfecţiunile, fără a mai vorbi şi de avere. Ba între ele rămăsese chiar stabilit, printr-o înţelegere tacită şi fără prea multe conciliabule, să facă, în caz de nevoie, şi unele sacrificii materiale în favoarea celei mai mici pentru a-i asigura o dotă cu totul neobişnuită, colosală. Părinţii ştiau asta; de aceea, cînd Toţki îşi destăinui intenţiile matrimoniale, ei erau aproape convinşi că una dintre fetele mai mari va consimţi la această căsătorie, cu atît mai mult că în cazul lui Afanasi lvanovici nici nu se punea problema zestrei. Om practic şi cu experienţă, generalul primi cu toată consideraţia propunerea lui Toţki. Întrucît însă chiar Toţki, silit de anumite împrejurări, manifesta multă prudenţă, şi demersul lui părea că sondează deocamdată terenul, părinţii, la rîndul lor, se mărginiră să-l facă cunoscut fetelor mai mult prin aluzii delicate. Răspunsul pe care-l obţinură n-a fost nici el prea precis, totuşi suficient pentru a-i convinge că, într-o asemenea eventualitate, Aleksandra n-ar respinge propunerea lui Toţki. Era o fată cu caracter hotărît, dar blîndă din fire şi înţelegătoare; ar fi primit să se mărite cu Toţki de bună voie şi o dată cuvîntul dat, l-ar fi ţinut negreşit. Nu era deloc ahtiată după lux şi nu numai că nu ar fi adus în căsnicie şi în viaţa bărbatului ei cine ştie ce griji sau schimbări neobişnuite, ci, dimpotrivă, ar fi realizat un cămin tihnit şi plin de mulţumire. Fără a fi o frumuseţe răpitoare, avea totuşi un fizic plăcut. Deci, ce ar fi putut Toţki să-şi dorească mai mult?

Şi, totuşi, afacerea tărăgăna. Printr-o înţelegere amicală, Toţki şi generalul conveniseră să se abţină deocamdată de la orice demersuri oficiale şi, ca atare, irevocabile. De altfel, nici părinţii nu se hotărîseră încă să aducă vorba deschis înaintea fetelor. Pe de altă parte, începuse parcă să-şi facă loc şi o disonanţă: Lizaveta Prokofievna se arăta din ce în ce mai nemulţumită - lucru destul de grav. Era la mijloc o chestiune delicată, o împrejurare pe cît de curioasă, pe atît de încîlcită, care putea să compromită situaţia, ba chiar să zădărnicească totul.

„Încurcătura" (cum îi spunea Toţki) începuse demult, cu vreo optsprezece ani în urmă. În imediata vecinătate cu unul dintre cele mai frumoase domenii ale sale, situate într-o gubernie centrală, se zbătea în nevoi şi greutăţi un mic proprietar, copleşit de necazuri. Era un om care ajunsese de pomină prin necontenitele sale ghinioane - fost ofiţer, născut dintr-o familie nobilă de viţă mai veche chiar decît a lui Toţki, şi pe care-l chema Filipp Aleksandrovici Baraşkov. Plin de datorii şi înglodat în ipoteci, omul izbutise, în cele din urmă, datorită unei munci de ocnaş, în rînd cu ţăranii, sâ-şi pună într-o oarecare rînduială moşioara lui. La cea mai mică izbîndă, nenorocitul îşi recăpăta de obicei încrederea şi prindea din nou curaj. Înaripat şi plin de speranţe, se repezise pentru cîteva zile în capitala judeţului ca să încerce a cădea la învoială cu unul dintre principalii lui creditori. A treia zi după sosirea în oraş, se trezi cu starostele sătucului său, venit în goana mare, călare, cu barba pîrlită şi faţa plină de arsuri, să-i aducă vestea că „ieri, în amiaza mare, conacul a ars pînă în temelii şi că în flăcări s-a prăpădit şi coniţa, numai copilaşii au scăpat teferi". O asemenea surpriză nici chiar Baraşkov, care înghiţise pînă atunci atîtea „hapuri" din partea sorţii, n-o mai putuse suporta; cu mintea zdruncinată, se sfîrşi peste o lună de zile, răpus de congestie cerebrală... Moşioara lui, văduvită de ţărani, plecaţi care încotro să-şi caute un rost în lume, fu vîndută la mezat; cît despre cele două fetiţe, una de şase, cealaltă de şapte ani ele fură luate prin mărinimia lui Afanasi lvanovici Toţki şi încredinţate - spre a fi crescute şi educate — administratorului său de moşie, fost funcţionar, neamţ de origine şi tată al unei familii numeroase. Curînd după aceea, cea mai mică dintre surorile orfane muri de tuse convulsivă, şi astfel Nastia rămase singură. Toţki, care se afla pe atunci în străinătate, uitase complet de existenţa celor două fetiţe. Trecuseră cam cinci ani, cînd, într-o zi, lui Afanasi lvanovici îi veni în gînd să-şi viziteze moşia, şi cu acest prilej, în conacul său, printre copiii administratorului, îi atrase deodată atenţia o fetiţă fermecătoare, de vreo doisprezece ani, vioaie, deşteaptă şi care promitea să devină mai tîrziu o frumuseţe rară; în privinţa asta, Afanasi lvanovici avea un ochi ager şi încercat. De data aceasta zăbovi la moşie doar cîteva zile, totuşi avu grijă să dea dispoziţiile cuvenite, în urma cărora în educaţia fetiţei interveniră oarecare schimbări; fu angajată o guvernantă elveţiană, femeie în vîrstă, respectabilă şi cu multă experienţă în domeniul educaţiei alese a tinerelor fete şi care, pe lîngă limba franceză, preda şi diferite alte discipline. Instalată la conac, guvernanta se ocupă intens de educaţia micuţei Nastia. După patru ani, perioada aceasta de educaţie multilaterală luă sfîrşit. Guvernanta plecă, iar pe Nastia, din împuternicirea lui Afanasi lvanovici, a venit s-o ia o boieroaică, vecina domnului Toţki de lîngă o altă proprietate, situată într-o gubernie mai îndepărtată. Era o moşioara nu prea întinsă, cu o căsuţă modestă de bîrne, proaspăt construită şi mobilată cu un gust deosebit. Unde mai pui că şi sătucul purta un nume semnificativ — Otradnoie(îmbucurător, plăcut.). Moşiereasa a instalat-o pe Nastia în acest cămin tihnit şi, cum era văduvă, fără copii, şi locuia doar la o verstă depărtare de Otradnoie, veni şi ea să stea acolo împreună cu Nastia, căreia i se dădură în serviciul ei o bătrînă chelăreasă şi o tînără, dar foarte pricepută, cameristă. În conacul de la Otradnoie, Nastia găsi instrumente muzicale, o bibliotecă frumoasă cu cărţi instructive şi romane sentimentale potrivite pentru o tînără fată, tablouri, stampe, creioane, pensule, culori, o foarte nostimă căţeluşă, iar după două săptămîni descinse şi Toţki... De atunci el îndrăgi în mod deosebit acest sătuc al său pierdut în mijlocul stepelor; vară de vară venea să petreacă acolo trei luni, şi aşa se scurseră vreo patru ani de viaţă tihnită, plină de farmec şi fericire.

Dar iată că într-o zi — pe la începutul iernii, patru luni după ultima vizită a lui Afanasi Ivanovici la Otradnoie, unde, de data asta, nu zăbovise decît două săptămîni - se răspîndi zvonul sau, mai bine zis, ajunse la urechile Nastasiei Filippovna vestea că Afanasi Ivanovici ar avea de gînd să se însoare la Petersburg cu o tînără frumoasă şi de neam, cu alte cuvinte e pe punctul de a face o partidă strălucită. Mai tîrziu, zvonul se dovedi a nu fi tocmai exact în toate amănuntele, căci fusese vorba doar de un proiect de căsătorie şi încă foarte îndoielnic ca perspectivă de realizare. Şi totuşi, din clipa aceea, în firea Nastasiei Filippovna interveni o schimbare bruscă şi cu totul neaşteptată. Ea manifestă deodată o atît de aprigă hotărîre şi spirit de iniţiativă, încît vădi prin aceasta un caracter cu totul nebănuit. Fără să stea mult pe gînduri, părăsi brusc colţul ei tihnit de ţară şi, făcînd singură drumul pînă la Petersburg, apăru pe neaşteptate la locuinţa lui Toţki. Revenindu-şi din uluiala primului moment, acesta încercă s-o readucă la bunele sentimente, dar de la început chiar, se dovedi că în felul de a discuta cu ea totul trebuie schimbat: şi limbajul, şi tonul, şi diapazonul vocii, şi subiectele de conversaţie plăcută şi elegantă pe care le folosise cu atît succes pînă atunci, şi logica argumentării - într-un cuvînt, absolut totul. În faţă-i şedea acum o altă femeie cu mult deosebită de aceea pe care o cunoscuse pînă atunci şi pe care de abia cu cîteva luni în urmă, în luna iulie, o lăsase în cătunul Otradnoie.

Îşi dădu seama, în primul rînd, că această nouă femeie ştie şi înţelege extraordinar de multe lucruri - atît de multe, încît îl cuprindea uimirea: de unde putuse ea să capete atîtea cunoştinţe şi informaţii, să-şi formeze idei precise asupra atîtor lucruri? (Să le fi acumulat oare din mica ei bibliotecă de domnişoară?) Dar nu numai atît: chiar şi din punct de vedere juridic era foarte bine edificată asupra multor chestiuni şi căpătase o cunoaştere temeinică dacă nu a lumii, cel puţin a felului cum se petrec unele lucruri în societate. În al doilea rînd, i se schimbase parcă şi firea, caracterul. Nu mai era fiinţa aceea sfioasă, cu stări sufleteşti nedefinite, uneori plină de farmecul unei zburdălnicii şi naivităţi adorabile, alteori tăcută şi îngîndurată, mirată sau neîncrezătoare, înlăcrimată, cuprinsă de nelinişti şi neastîmpăr...

Nimic din toate astea: înaintea lui Toţki rîdea acum în hohote şi-l săgeta cu împunsături şi sarcasm veninos o făptură neaşteptat de necunoscută, surprinzătoare şi care îi mărturisi fără înconjur că n-a avut niciodată pentru dînsul decît cel mai profund dispreţ, un dezgust mergînd pînă la greaţă, simţăminte ce s-au născut în sufletul ei îndată după surpriza primului moment. Această femeie nouă îi declara verde-n faţă că de fapt puţin i-ar păsa dacă el s-ar însura chiar acum şi cu oricine, dar că a venit anume să-l împiedice de la această căsătorie, şi numai din răutate n-o să-l lase să se însoare, pentru că aşa vrea ea şi că, prin urmare, aşa se va întîmpla, „fie chiar şi numai pentru a-mi bate joc de tine în voie, pentru că, în sfîrşit, mi-a venit şi mie rîndul să rîd".

Aşa cel puţin se exprimase ea, deşi poate că nici n-a spus tot ce avea pe suflet. Şi în timp ce Nastasia Filippovna cea nouă, cu un rîs batjocoritor, îi aruncă toate astea în obraz, Afanasi Ivanovici chibzuia în tăcere situaţia, încercînd să-şi pună puţină ordine în gîndurile răvăşite. Dar n-a fost chiar aşa de uşor. l-au trebuit aproape două săptămîni ca, tot cumpănind şi cîntărind, să găsească o soluţie. în cele din urmă, hotărîrea fu luată. Fapt este că Afanasi Ivanovici număra pe atunci vreo cincizeci de ani, era un om cu greutate, care-şi cîştigase de mult o poziţie temeinică în societate. Preocupat în gradul cel mai înalt de mulţumirea lui personală, el ţinea mai presus de toate la liniştea şi confortul său, după cum se şi cădea unui om atît de onorabil. Nici cea mai mică abatere, nici cea mai uşoară şovăială nu era de îngăduit în privinţa celor ce se statorniciseră de întreaga alcătuire a vieţii, desăvîrşindu-se într-o formă atît de frumoasă. Pe de altă parte, experienţa şi deprinderea de a privi lucrurile mai adînc îl făcură curînd pe Toţki să se convingă că de data aceasta avea de-a face cu o fiinţă de la care te poţi aştepta la orice, o fiinţă în stare nu numai să ameninţe, dar şi să acţioneze, căci nimic, dar absolut nimic n-ar fi oprit-o să-şi ducă ameninţările la îndeplinire; era pornită, fără îndoială, să sfideze orice, să-şi bată joc de toate şi de toţi şi chiar de ea însăşi, încît orice încercări de a o ispiti şi cuminţi s-ar fi dovedit zadarnice. Substratul izbucnirii sale ascundea, de bună seamă, resorturi nebănuite de cu totul altă natură, într-un haos sufletesc total - deopotrivă protestul nesăbuit al unei inimi răzvrătite, o indignare romantică, Dumnezeu ştie împotriva cui şi pentru ce, un sentiment nepotolit de ură şi dispreţ depăşind orice măsură — într-un cuvînt, ceva extrem de ridicol şi de neconceput în rîndurile bunei societăţi, şi care pentru orice om onorabil, dacă i se întîmplă să intervină în viaţa lui, constituie o adevărată pedeapsă dumnezeiască, o calamitate. Bineînţeles că averea şi relaţiile lui Toţki îi permiteau oricînd să recurgă la o mică şi foarte nevinovată ticăloşie care să-l scoată din încurcătură. Pe de altă parte, era limpede că din punct de vedere juridic, să zicem, Nastasia Filippovna nu-i putea pricinui aproape nici un prejudiciu; nici măcar un scandal mai mare n-ar fi reuşit să stîrnească - atît de uşor putea fi oricînd făcută inofensivă. Dar toate acestea erau valabile numai în cazul cînd Nastasia Filippovna ar fi fost hotărîtă să procedeze ca orice altă femeie în situaţia ei şi cum se procedează în general în asemenea cazuri, adică să nu forţeze prea mult nota. Şi uite, tocmai aici i-au fost de mare folos lui Toţki perspicacitatea şi ochiul lui ager, căci ştiuse să ghicească aproape fără greş că Nastasia Filippovna însăşi îşi dă perfect de bine seama cît de neputincioasă este din punct de vedere juridic şi că, de fapt, cu totul alt gînd încolţise în mintea-i şi în ochii ei scînteietori... Dispreţuind orice, pînă şi propria sa persoană (trebuia multă perspicacitate şi inteligenţă pentru a ghici în momentul acela că, de fapt, ea nu mai ţinea de mult la propria-i persoană şi pentru a-l face pe el, scepticul şi cinicul monden, să intuiască gravitatea acestei stări sufleteşti), Nastasia Filippovna era în stare să se piardă iremediabil şi în chipul cel mai oribil, să apuce drumul Siberiei şi al ocnei, numai pentru a avea satisfacţia de a fi reuşit să-şi bată joc în voie de omul care-i inspirase o aversiune atît de inumană. Afanasi Ivanovici n-a încercat niciodată să ascundă că era cam laş din fire sau, mai bine zis, conservator în cel mai înalt grad. Prevenit, de pildă, că va fi omorît în timpul cununiei sau că i s-ar putea întîmpla altceva, foarte ridicol, indecent şi potrivnic convenienţelor sociale, el s-ar speria, dar nu atît de faptul că va fi omorît, rănit, însîngerat sau scuipat în obraz în public ş.a.m.d., ci că toate astea i se vor fi întîmplat într-un chip atît de nefiresc şi dezagreabil. Or, comportarea Nastasiei Filippovna îi prevestea tocmai aşa ceva, cu toate că ea nu spusese încă nimic; el însă îşi dădea bine seama că ea îl studiase şi-l cunoştea atît de bine, încît va şti cum să-l lovească. Şi întrucît căsătoria vizată nu era decît un simplu proiect, Afanasi Ivanovici se resemna şi cedă în faţa Nastasiei Filippovna.

Hotărîrea lui a fost influenţată şi de o altă împrejurare: era greu să-şi închipuie cineva cît de puţin semăna, ca înfăţişare, această nouă Nastasia Filippovna cu cea dinainte. Pînă atunci păruse doar o fetiţă foarte drăguţă, iar acum... Toţki nu-şi putu ierta multă vreme faptul că în toţi aceşti patru ani nu ştiuse să vadă ceea ce părea atît de evident, ba şi frapant cîteodată. E drept că aici conta mult şi împrejurarea că cele două profiluri ale ei, şi cel fizic, şi spiritual suferiseră între timp o transformare adîncă. El îşi amintea, de altfel, că şi înainte se-ntîmpla uneori să-i vină gînduri stranii cînd se uita, de pildă, în ochii ei: o întunecime profundă şi misterioasă se cerea pătrunsă în adîncul lor ca o enigmă. În ultimii doi ani, Afanasi Ivanovici rămînea deseori surprins de schimbarea ce se produsese la Nastasia Filippovna; devenea tot mai palidă şi - lucru ciudat - această paloare o făcea parcă şi mai frumoasă. Ca toţi craii care şi-au făcut de cap în voie, ducînd o viaţă destrăbălată, Toţki tratase la început cu multă uşurinţă cucerirea lesnicioasă a acestui suflet inocent; dar în ultima vreme se văzu nevoit să-şi pună de mai multe ori întrebarea dacă nu greşise judecînd-o astfel pe Nastasia Filippovna. În tot cazul, încă din primăvara dinainte, hotărîse în sinea lui s-o mărite cît mai curînd cu vreun domn aşezat şi cumsecade, cu slujba într-o altă gubernie, bineînţeles asigurîndu-i o dotă frumuşică. (O, ce crunt şi cu cîtă satisfacţie îşi bătea joc de toate astea Nastasia Filippovna!). Dar acum, ispitit de noutatea descoperirii sale, Afanasi Ivanovici se gîndi c-ar putea s-o exploateze din nou pe această femeie. Se hotărî deci s-o instaleze la Petersburg, înconjurînd-o cu bogăţie şi confort. Dacă nu i-a mers într-un anumit fel, de ce n-ar încerca să-şi realizeze scopul şi pe altă cale: Nastasia Filippovna, etalată ca o curtezană de lux, putea să-i satisfacă oricînd orgoliul de cuceritor într-un anumit cerc de cunoscuţi.

Trecură cinci ani de viaţă în Petersburg şi, cum era şi firesc, în acest răstimp, multe lucruri se limpeziră de la sine. Situaţia lui Afanasi Ivanovici nu era deloc de invidiat; partea cea mai proastă era că o dată intrată frica în el, i-a fost cu neputinţă să scape de acest simţămînt. Se temea, fără să ştie de ce anume, se temea pur şi simplu de Nastasia Filippovna. Într-o vreme, în primii doi ani, îşi închipuise că Nastasia Filippovna ar fi vrut ca el s-o ia în căsătorie, şi dacă tăcea, era numai dintr-un exagerat orgoliu, aşteptînd cu perseverenţă să facă el primul propunerea. Pretenţia ar fi fost nelalocul ei; Afanasi Ivanovici îşi încreţea plictisit fruntea şi rămînea îndelung adîncit în gînduri grele. Spre marca şi oarecum neplăcuta lui surprindere (ciudăţenie a inimii omeneşti!), avu prilejul să se convingă într-o zi că o eventuală cerere în căsătorie ar întîmpina un refuz categoric din partea Nastasiei Filippovna. Multă vreme n-a fost în stare să înţeleagă. O singură explicaţie îi părea plauzibilă: mîndria acestei femei „jignite şi prăpăstioase" mergea pînă acolo, încît ar fi preferat să piardă pînă şi situaţia cea mai strălucită, numai ca să-şi poată arăta o dată mai mult dispreţul printr-un refuz. Din nefericire pentru el, Nastasia Filippovna apucase între timp să aibă asupră-i un ascendent din ce în ce mai mare. Nici cele mai mari avantaje n-ar fi reuşit s-o ademenească şi cu toate că acceptase confortul care-i fusese oferit, continua să ducă o viată foarte modestă şi în cei cinci ani care se scurseseră nu-şi adunase aproape nici un fel de economii. În dorinţa lui de a rupe aceste lanţuri, Afanasi Ivanovici se gîndi să recurgă la un mijloc destul de ingenios: pe nesimţite, cu multă iscusinţă, o supuse unei acţiuni de continuă seducţie cu ajutorul dibaci a fel de fel de cuceritori irezistibili; dar nici unul dintre aceşti bărbaţi ideali: prinţi, husari, secretari de legaţie, poeţi, romancieri şi chiar socialişti — nici unul nu produse asupra Nastasiei Filippovna nici cea mai mică impresie, ca şi cum avea o piatră în loc de inimă şi sentimentele-i secaseră pentru totdeauna. Trăind destul de retrasă, îşi petrecea vremea citind, chiar studiind, făcînd muzică. Relaţiile ei erau restrînse: o vizitau mereu cîteva văduve de funcţionari sărace şi caraghioase, două actriţe şi nişte femei bătrîne; ţinea mult la familia numeroasă a unui învăţător respectabil, în a cărui casă era primită cu multă dragoste şi căldură sufletească. Seara, de cele mai multe ori, se adunau la ea cinci-şase cunoscuţi, dintre care aproape nelipsit era şi Toţki. De curînd fusese introdus în societatea Nastasiei Filippovna, ce-i drept nu fără greutate, şi generalul Epancin. În acelaşi timp, absolut fără nici o dificultate şi simplu de tot, se introduse printre cunoştinţele ei şi un tînăr funcţionar, pe nume Ferdîşcenko, un fel de măscărici ordinar şi obraznic, care făcea pe spiritualul şi umbla ahtiat după băutură. Venea din cînd în cînd şi un tînăr tăcut şi cam ciudat, pe nume Ptiţîn, modest, punctual, îngrijit îmbrăcat, care se ridicase dintr-un mediu de oameni săraci şi devenise cămătar. Apăru, în sfîrşit, în casa ei şi Gavrila Ardalionovici... în cele din urmă, Nastasia Filippovna căpătă o faimă ciudată: toată lumea vorbea despre frumuseţea ei şi atîta tot; nimeni nu putea să se laude cu vreo favoare, nimeni nu putea să povestească ceva compromiţător pe seama ei. O asemenea reputaţie, cultura, inteligenţa sclipitoare şi manierele alese ale Nastasiei Filippovna îl întăriră defintiv pe Afanasi Ivanovici în urmărirea unui anumit plan pe care şi-l propusese mai de mult. Era exact momentul cînd în toată istoria aceasta interveni energic, luînd parte foarte activă, şi generalul Epancin. Adresîndu-i-se atît de amabil lui Ivan Feodorovici pentru a-i cere sfatul prietenesc cu privire la una dintre fiicele sale, Toţki socoti de a sa datorie să-i mărturisească deschis şi sincer totul. În acelaşi timp, declară categoric că este decis să nu dea înapoi şi, la nevoie, să recurgă la orice mijloc pentru a-şi cîştiga libertatea; că nu s-ar linişti nici chiar dacă Nastasia Filippovna din proprie iniţiativă i-ar oferi libertatea deplină de acţiune; că nu l-ar satisface nici un fel de promisiuni verbale şi are nevoie de garanţii depline şi concrete. Se înţeleseră să acţioneze împreună. Hotărîră mai întîi să recurgă la mijloacele cele mai blînde, apelînd mai ales „la coardele sensibile ale inimii". Se duseră împreună la Nastasia Filippovna şi Toţki începu prin a-i mărturisi sincer şi fără înconjur toată grozăvia situaţiei insuportabile în care se afla; se recunoscu vinovat de răul pe care i-l pricinuise, dar îi spuse deschis că nu-şi regretă fapta iniţială, deoarece este un afemeiat înrăit şi incapabil să reziste tentaţiilor, dar că acum vrea să se însoare şi că soarta acestei căsătorii distinse din lumea bună se afla în mîinile Nastasiei Filippovna; că, într-un cuvînt, aştepta totul de la inima ei generoasă. Apoi luă cuvîntul generalul Epancin în calitatea lui de părinte; vorbi cu mult bun-simţ, evitînd sentimentalismele, şi se mărgini să spună doar atît, că recunoaşte dreptul ei de a hotărî soarta lui Afanasi lvanovici; cu un aer de supremă resemnare şi încredere arătă apoi că fericirea uneia dintre fiicele sale, ba poate şi a celorlalte două, depindea acum de hotărîrea pe care o va lua Nastasia Filippovna. La întrebarea acesteia „ce anume vor de la dînsa", Toţki răspunse cu aceeaşi sinceritate, mărturisindu-i că fusese atît de speriat cu cinci ani în urmă, încît nu-şi mai poate recăpăta liniştea decît în cazul cînd Nastasia Filippovna ar contracta o căsătorie. Se grăbi să adauge îndată că, din partea lui, o asemenea dorinţă ar fi desigur absurdă dacă ar fi lipsită de anumite temeiuri. Remarcase personal şi de altfel aflase cu precizie că un tînăr dintr-o familie onorabilă, anume Gavrila Ardalionovici Ivolghin, pe care dînsa îl cunoaşte, şi care o vizitează din cînd în cînd, este îndrăgostit cu patimă de ea, şi că, fără îndoială, şi-ar da bucuros jumătate din viaţă pentru a-i cîştiga simpatia. Gavrila Ardalionovici îi făcuse personal această destăinuire din toată inima-i tînără şi curată, ca unui prieten, şi că despre acest lucru ştie şi lvan Feodorovici, protectorul lui. În sfîrşit, dacă el, Afanasi Ivanovici, nu se înşală, Nastasia Filippovna a aflat mai de mult despre dragostea acestui tînăr şi că personal a avut impresia că este înclinată să-l încurajeze. De bună seamă, lui, mai mult ca oricui, îi vine greu să-i vorbească despre toate acestea. Dar dacă Nastasia Filippovna ar admite totuşi că el, Toţki, în afară de dorinţa egoistă de a-şi asigura propria fericire, este animat în acelaşi timp şi de dorinţa de a o ajuta măcar cît de cît, ar înţelege că de mult i se pare cam ciudată, ba chiar nefirească viaţa aceasta solitară în care se complace; că toate astea nu sînt decît o rătăcire, un marasm păgubitor, o totală neîncredere în reînnoirea vieţii, care, în dragoste şi în familie, ar putea renaşte aşa de frumoasă, căpătînd astfel un alt ţel; că ceea ce face ea e o irosire zadarnică a unor aptitudini deosebit de strălucite poate, o refugiere autoadmirativă în propria-i tristeţe, într-un cuvînt, un fel de romantism nevrednic nici de înţelepciunea şi nici de inima generoasă a Nastasiei Filippovna. Repetînd încă o dată că mai greu decît pentru oricare altul îi vine lui să vorbească în această chestiune delicată, încheie exprimîndu-şi speranţa că Nastasia Filippovna nu-i va răspunde prin dispreţ, dacă, din dorinţa sinceră de a-i asigura viitorul, el îi va oferi suma de şaptezeci şi cinci de mii de ruble. Mai adăugă, pentru a fi mai lămurit, că suma aceasta a şi fost prevăzută pe numele ei în testamentul său; nu era deci vorba de vreo despăgubire... şi, în sfîrşit, pentru ce să nu admită, şi în felul acesta să-i ierte o dorinţă atît de firească - de a-şi împăca întrucîtva conştiinţa etc, etc., adică tot ce se spune de obicei în asemenea cazuri. Afanasi Ivanovici perora mult şi cu mare elocinţă, strecurînd în treacăt afirmaţia deosebit de semnificativă că, în privinţa acestor şaptezeci şi cinci de mii, pomeneşte pentru prima dată acum, şi nimeni altul, nici măcar lvan Feodorovici, care e aici de faţă, n-a ştiut nimic despre asta; într-un cuvînt, nu ştie nimeni.

Răspunsul Nastasiei Filippovna îi uimi pe cei doi prieteni.

În comportarea ei nu numai că nu se manifestă nici urmă ironia de altădată, de vrăjmăşie şi ură, nimic din ceea ce ar fi semănat cu acel hohot batjocoritor la a cărui simplă amintire pe Toţki îl şi treceau fiorii, ci, dimpotrivă, părea că este încîntată că poate să stea de vorbă în sfîrşit cu cineva, prieteneşte şi cu inima deschisă. Mărturisi că de multă vreme dorea să ceară un sfat prietenesc, dar că numai mîndria o împiedicase s-o facă; acum însă, cînd gheaţa a fost ruptă, totul se schimbă şi e bucuroasă de prilejul care i se oferă. Cu un zîmbet trist la început, apoi, înviorată şi rîzînd voios, declară că, în orice caz, nici nu mai poate fi vorba de furtuna de altădată; i se schimbase de mult felul de a privi unele lucruri şi, dacă inima ei nu se schimbase în privinţa aceasta, ea a trebuit totuşi să înţeleagă şi să le accepte, resemnîndu-se în faţa faptelor împlinite; o dată făcut, un lucru rămîne făcut, ce a fost a fost; de aceea i se pare chiar ciudat că Afanasi Ivanovici continuă să fie speriat. Apoi se întoarse către Ivan Feodorovici şi, pe un ton de respect deosebit, îi spuse că auzise de mult numai lucruri bune despre fiicele lui şi că avea pentru ele o consideraţie sinceră şi profundă. Numai gîndul că le-ar putea fi de oarecare folos o umplea de mîndrie şi fericire. E adevărat că acum îi este greu, se simte foarte deprimată şi o copleşeşte „urîtul". Afanasi Ivanovici îi ghicise gîndurile; ar fi vrut să renască, dacă nu în dragoste, cel puţin în familie să-şi găsească un scop nou în viaţă; dar în ce-l priveşte pe Gavrila Ardalionovici, nu putea spune mare lucru. Se pare, într-adevăr, că el o iubeşte; ea însăşi simţea că ar putea să-l iubească la rîndu-i, dacă ar fi sigură de trăinicia afecţiunii lui; dar el e atît de tînăr, chiar dacă s-ar presupune că e sincer; de aceea îi vine greu să se hotărască. Îi place mai ales că el munceşte şi se zbate să-şi întreţină singur familia. Aude despre el că e un om energic, mîndru şi întreprinzător, că vrea să facă neapărat carieră, să răzbată. Mai ştia că Nina Aleksandrovna Ivolghina, mama lui Gavrila Ardalionovici, este o femeie admirabilă şi demnă de tot respectul; că Varvara Ardalionovna, sora lui, e o fată cu însuşiri frumoase şi foarte energică; Ptiţîn i-a vorbit mult de dînsa. După cît i se spusese, ele suportau cu mult curaj loviturile sorţii; ar fi vrut să le cunoască, dar se pune întrebarea dacă ele ar primi-o bucuros în familia lor. în general, n-ar avea obiecţii împotriva unei eventuale căsătorii cu acest tînăr, dar chestiunea trebuie bine cîntărită; de aceea roagă să nu fie zorită. Cît despre cele şaptezeci şi cinci de mii - Afanasi Ivanovici n-are de ce să se simtă stingherit. Ea cunoaşte valoarea banului şi, fără îndoială, va primi suma oferită. Îi este recunoscătoare lui Afanasi Ivanovici pentru delicateţea de a nu-i fi pomenit despre asta nu numai lui Gavrila Ardalionovici, ci şi generalului; părerea ei este însă că n-are nici un rost să i se ascundă tînărului acest fapt. Ea n-are nimic de ascuns şi nici de ce să-i fie ruşine pentru banii aceştia. În tot cazul, nu se gîndeşte să ceară iertare nimănui şi vrea să se ştie acest lucru. De altfel, nici nu s-ar mărita cu Gavrila Ardalionovici înainte de a se fi convins că atît el, cît şi toţi ai lui nu mai păstrează nici o rezervă în privinţa ei. La urma urmei, trebuie să ştie o dată pentru totdeauna că ea nu se consideră deloc vinovată şi ar fi fost mai bine ca Ardalionovici să afle în ce condiţii a stat ea în aceşti cinci ani la Petersburg, care au fost adevăratele raporturi între ea şi Afanasi Ivanovici în tot timpul acesta şi ce avere a putut să-şi agonisească. Şi, în sfîrşit, chiar dacă ea acceptă acum acesta sumă de bani, e bine să se ştie că o primeşte nu ca un preţ al dezonoarei suferite ca tînără fată, pentru care ea n-avea nici o vină, ci numai cu titlul de despăgubire pentru viaţa ei distrusă.

Spre sfîrşit, Nastasia Filippovna vorbi chiar cu atîta înflăcărare şi surescitare despre toate astea (ceea ce, de altfel, era şi firesc), încît generalul se declară foarte mulţumit, socotind afacerea ca şi încheiată. Toţki însă, care nici pînă acum nu se putuse elibera de sub teroarea spaimei iniţiale, nu prea era dispus să creadă şi mult timp se temu să nu-i fi jucat vreo nouă festă. Tratativele începură totuşi; speranţa pe care cei doi prieteni îşi întemeiaseră manevra, şi anume posibilitatea unei afecţiuni din partea Nastasiei Filippovna pentru Ganea, părea să prindă consistenţă, încît pînă şi Afanasi Ivanovici începea uneori să spere în posibilitatea unui succes. Între timp, Nastasia Filippovna avu o scurtă explicaţie cu Ganea; cuvinte se rostiră foarte puţine, ca şi cum toată discuţia aceasta era extrem de penibilă pentru pudoarea tinerei femei. îngăduindu-i lui Gavrila Ardalionovici s-o iubească, ea declară ferm şi categoric că nu voia să fie cu nimic legată pînă la căsătorie (dacă această căsătorie va avea loc!) şi că îşi rezervă dreptul de a spune „nu" chiar şi în ultimul moment; de acelaşi drept dispune şi Ganea. Curînd şi cu totul întîmplător, Ganea avu prilejul să se convingă că Nastasia Filippovna aflase deja pînă-n amănunt că familia lui nu o vede cu ochi buni şi se opune acestei căsătorii şi că din pricina aceasta se iscaseră şi neînţelegeri în casa lor; ea nu-i pomenise nimic, cu toate că el se aştepta în fiecare zi să se deschidă vorba despre asta. S-ar putea, de altfel, da şi alte amănunte cu privire la complicaţiile ivite în legătură cu acest proiect de căsătorie şi tratativele ce s-au dus, dar mă tem că şi aşa am anticipat prea mult, mai ales că unele fapte despre care se vehiculau diferite zvonuri apăreau încă într-o formă destul de vagă şi de confuză. Aşa, de pildă, se spunea că Toţki ar fi aflat de undeva cum că Nastasia Filippovna stabilise relaţii secrete, şi a căror natură nu era deloc limpede, cu domnişoarele Epancin fără ştirea părinţilor lor — ceea ce părea cu totul neverosimil. În schimb, un alt zvon, foarte plauzibil de altfel, era prevestitor de atîtea primejdii, încît Toţki nu putea să nu ţină seama de el şi era îngrozit ca în faţa unui coşmar. Auzise ca lucru absolut cert că Nastasia Filippovna ştia prea bine motivul pentru care Ganea se însoară cu ea: că-l interesează numai banii, că Ganea avea un suflet meschin, lacom, violent, invidios şi că e stăpînit de un orgoliu fără margini, aproape monstruos; că deşi pînă atunci urmărise cu toată patima s-o cucerească pe Nastasia Filippovna, acum însă, cînd cei doi prieteni îşi propuseră să speculeze această pasiune tot mai puternică în folosul lor printr-un tîrg, în care Nastasia Filippovna devenise obiect al negocierilor spre a-i fi vîndută ca soţie legitimă, Ganea ar fi început s-o urască, detestînd-o ca pe un coşmar. În sufletul lui îşi făcură loc, într-un amestec ciudat, pasiunea şi ura, şi cu toate că după amarnice ezitări, consimţi în cele din urmă să se însoare cu această „femeie ticăloasă", în sinea lui jură să se răzbune crunt şi „să-i vină de hac", mai tîrziu, cum s-ar fi exprimat, chipurile, el însuşi. Se zice că Nastasia Filippovna ştia foarte bine toate acestea şi uneltea, la rîndu-i, ceva pe ascuns. Toate acestea îl îngroziră într-aşa hal pe Afanasi Ivanovici, încît nu îndrăzni să-şi împărtăşească teama nici măcar generalului Epancin. Totuşi, erau momente cînd Toţki, ca toţi oamenii slabi din fire, prindea curaj şi-şi recăpăta uşor încrederea; aşa, de pildă, a fost o mare uşurare pentru dînsul cînd Nastasia Filippovna le făgădui în sfîrşit celor doi prieteni să dea un răspuns hotărît în seara zilei ei de naştere. Dar zvonul cel mai ciudat şi cel mai de necrezut a fost acela care-l privea personal pe respectabilul Ivan Feodorovici, zvon care, din nefericire, părea să se adeverească pe zi ce trece tot mai mult.

La prima vedere, s-ar fi zis că e o absurditate, cea mai năstruşnică născocire. Era greu de crezut că Ivan Feodorovici, pe povîrnişul unei vîrste respectabile, cu înţelepciunea lui admirabilă şi cunoaşterea temeinică a vieţii ş.a.m.d., s-ar putea aprinde după Nastasia Filippovna şi încă într-un asemenea hal, zice-se, încît capriciul acesta devenise un fel de patimă. Pe ce anume conta el în cazul acesta era greu de spus; poate chiar pe concursul lui Ganea. în orice caz, Toţki avea oarecare bănuieli în această privinţă; bănuia că între general şi secretarul lui intervenise o învoială tacită, cum se întîmplă între oamenii care se înţeleg dintr-o privire. Ştiut este de altfel că, pradă unei mari pasiuni, bărbatul, mai ales la o vîrstă mai înaintată, devine orb cu desăvîrşire şi este gata să nutrească speranţă chiar şi acolo unde ea nici n-ar putea exista; mai mult, îşi pierde judecata şi se poartă ca un băieţandru, chiar dacă din fire ar fi omul cel mai ponderat şi cu scaun la cap. Se mai vorbea că, pentru aniversarea naşterii Nastasiei Filippovna, generalul i-a pregătit în dar un superb şirag de perle, care-l costase o sumă fabuloasă şi pe care punea mult preţ, deşi nu ignora faptul că Nastasia Filippovna nu era o femeie interesată. Încă din ajunul zilei cînd urma să ofere cadoul, era ca într-o febră, străduindu-se cu abilitate să nu se trădeze. La urechile generălesei însă a şi ajuns zvonul despre mărgăritare. E drept că ea se cam obişnuise cu înclinaţia spre frivolitate a soţului ei, dar un asemenea pas nu putea fi trecut cu vederea; zvonurile despre şiragul de mărgăritare începură s-o obsedeze. Generalul, la rîndul său, prinsese şi el de veste la timp; oarecare aluzii făcute în ajun îi atraseră luarea-aminte; presimţea o explicaţie serioasă pe care ar fi vrut s-o evite. lată pentru ce, în dimineaţa aceea în care începe povestea noastră, el nu era deloc dispus să ia dejunul în sînul familiei. Chiar înainte de vizita prinţului, îşi propusese să se eschiveze de la masă, pretextînd o afacere oarecare şi să plece de acasă, evitînd astfel o discuţie nedorită cu familia. Ar fi vrut să cîştige măcar o singură zi, dar mai cu seamă să-şi asigure libertatea, fără umbră de sîcîială, pentru seara aceea. Şi deodată - nici că se putea mai nimerit - se pomeni cu acest prinţ. „Chiar Dumnezeu mi l-a trimis!" îşi zise generalul în gînd, păşind în salonaşul soţiei sale.

Lizaveta Prokofievna era mîndrâ de originea ei. Vă închipuiţi aşadar ce a simţit cînd pe neaşteptate, fără nici un fel de menajamente, i se spuse că ultimul reprezentant al neamului ei, acel prinţ Mîşkin, de care parcă mai auzise vorbindu-se, nu era decît un sărman idiot şi aproape cerşetor, gata să primească de pomană. Tocmai pe efectele acestei ştiri conta generalul, sperînd că va stîrni atîta senzaţie, încît toate celelalte să rămînă deocamdată uitate.

De obicei, în faţa unor împrejurări şi situaţii dificile, Lizaveta Prokofievna rămînea cu ochii holbaţi, puţin aplecată pe spate, cu privirea aţintită în gol, fără să rostească un cuvînt. Era o femeie de statură înaltă şi cam de o seamă cu soţul ei; părul, de culoare închisă, încă destul de des, începuse să încărunţească vizibil; era cam uscăţivă şi avea nasul puţin coroiat, obrajii galbeni şi supţi, buze subţiri. Deşi înaltă, fruntea îi era îngustă, iar ochii cenuşii, destul de mari, căpătau uneori expresia cea mai neaşteptată. Avusese cîndva naivitatea să creadă că privirea ei are ceva neobişnuit, de mare efect, şi a rămas pentru totdeauna cu convingerea aceasta nestrămutată.

— Să-l primesc, zici? Să-l primesc chiar acum? Şi, rotindu-şi ochii, generăleasa îi aţinti aprig asupra lui Ivan Feodorovici, care nu-şi afla locul.

- O, în privinţa asta nici o grijă, nu-i nevoie de nici un fel de ceremonie, draga mea, bineînţeles numai dacă vrei să-l vezi, se grăbi să explice generalul. E ca un copil, şi încă un copil care-ţi face milă; suferă de o boală cu crize, vine din Elveţia, a sosit adineauri, direct de la gară; e îmbrăcat cam straniu, într-un fel de haine nemţeşti, şi n-are o leţcaie, literalmente nici un ban, aproape să plîngă. l-am dat douăzeci şi cinci de ruble şi vreau să-i găsesc un loc de conţopist în cancelaria noastră. Iar pe voi, mesdames, vă rog să-i daţi ceva de mîncare, căci se pare că-i e şi foame...

— Mă uimeşti, reluă pe acelaşi ton generăleasa; i-e foame şi suferă de o boală cu crize? Ce fel de boală şi ce fel de crize?

- O! nici o grijă, crizele nu-i revin chiar aşa de des; de altfel e aproape ca un copil, deşi pare să ştie ceva carte, e instruit. Voiam să vă rog, mesdames, să-l supuneţi la un examen, adăugă generalul, adresîndu-se din nou fiicelor lui; oricum, n-ar fi rău să aflu ce aptitudini are.

- La un e-xa-men? repetă tărăgănat generăleasa şi, uluită la culme, începu din nou să-şi rotească ochii de la cele trei fete la bărbatu-său şi invers.

- Ah! draga mea, n-o lua chiar aşa... de altfel, cum vrei tu, am socotit că ar fi cazul să-l primim bine, cu ospitalitate, şi să-l introducem în casa noastră, făcînd prin asta o faptă bună.

— Să-l introducem în casa noastră? Tocmai din Elveţia?!

- Elveţia n-ar fi o piedică. Dar, repet, fă cum vrei. Am insistat, în primul rînd, pentru că purtaţi acelaşi nume de familie şi, cine ştie, poate că sînteţi chiar rude, în al doilea rînd, pentru că sărmanul nu ştie nici măcar unde să se aciuiască. Mi-am închipuit că, fiind vorba de un om din familia noastră, vei dori, totuşi, să-l cunoşti.

- Fireşte, muman, mai ales că nu-i nevoie de nici un fel de ceremonie; şi apoi omul vine de la drum, i-o fi foame, de ce să nu-l ospătăm; n-ai auzit că n-are unde să se ducă? interveni fiica cea mare, Aleksandra.

— Şi unde mai pui că e atît de copilăros, v-am spus doar, bun să se joace de-a v-aţi ascunselea.

— De-a v-aţi ascunselea? Cum vine asta?

— Ah, manian, nu te mai preface atît, interveni cu ciudă Aglaia.

Sora cea mijlocie, Adelaida, fire veselă şi hazlie, nu mai putu să reziste şi izbucni în rîs.

— Cheamă-l, papa, nu vezi că maman este de acord, hotărî Aglaia.

Generalul sună şi porunci să fie introdus prinţul.

— Dar cu o condiţie: să i se lege neapărat un şervet la gît cînd se va aşeza la masă, declară generăleasa. Să fie chemat Feodor sau Mavra... să stea la spatele lui şi sâ-l supravegheze cînd mănîncă. E liniştit cel puţin? Nu face gesturi dezordonate?

— Dimpotrivă, e chiar foarte bine crescut, are maniere alese. Cam simplu uneori... Dar iată-l că vine! Daţi-mi voie să vi-l prezint pe ultimul descendent al familiei sale, prinţul Mîşkin, poartă acelaşi nume, ba poate chiar ne este şi rudă; luaţi-l sub oblăduirea voastră. Toată lumea va trece acum să ia micul dejun, prinţe, de aceea te rog să ne faci cinstea... Pe mine însă mă scuzaţi, am cam întîrziat şi trebuie să mă grăbesc...

— Ştim noi unde te grăbeşti dumneata, rosti cu o mină gravă generăleasa.

— Mă grăbesc, mă grăbesc, draga mea, sînt în întîrziere! Vă recomand, mesdames, să-i daţi albumele voastre să vă scrie ceva, veţi vedea ce talent extraordinar de caligraf are! Adineauri, la mine în birou, mi-a scris cu caractere vechi „Egumenul Pafnutie şi-a pus iscălitura"... Ei, la revedere.

— Pafnutie? Egumen? la stai, stai puţin, încotro fugi şi ce-i cu Pafnutie? strigă generăleasa cu vădit necaz şi nelinişte în glas, încercînd să-l oprească pe bărbatu-său care o luase aproape la fugă.

— Da, da, draga mea, a existat pe vremuri un egumen cu acest nume... dar trebuie să ajung cît mai repede la conte, mă aşteaptă de mult, chiar el m-a chemat... La revedere, prinţe!

Şi generalul se făcu nevăzut.

— Ştiu cu ce fel de conte! spuse tăios Lizaveta Prokofievna şi. enervată, îşi îndreptă privirea asupra prinţului. Despre ce vorbeam? se strădui ea să-şi aducă aminte, plină de năduf. Ei, asta-i bună! A da, ce-i cu egumenul?

— Maman, o dojeni Alcksandra, iar Aglaia bătu chiar din picior.

— Lasă-mă să vorbesc, Aleksandra Ivanovna, replică aspru generăleasa, vreau şi eu să ştiu. la loc aici, prinţe, în fotoliul acesta, în faţa mea, nu acela, uite aici, la soare, la lumină, ca să-ţi pot vedea faţa. Ei bine, despre ce fel de egumen e vorba?

— Egumenul Pafnutie, răspunse prinţul serios şi grav.

— Pafnutie? E interesant; ei bine, şi ce-i cu el? Generăleasa întreba scurt, cu un glas tăios şi nerăbdător, fără a-l slăbi pe prinţ cu privirea, iar în timp ce acesta explica, ea dădea mereu din cap după fiecare vorbă a lui.

— Egumenul Pafnutie a trăit în secolul al paisprezecelea, începu prinţul, era stareţul unei sihăstrii de pe Volga, în ţinutul care se numeşte astăzi Kostroma. Era cunoscut prin viaţa lui de sfînt; umblase în solie la Hoardă, ajungînd la rînduirea unor treburi din acea vreme, prilej cu care îşi pusese iscălitura pe un document. Mi-a căzut în mînă un facsimil după această semnătură şi, fiindcă mi-a plăcut grozav scrierea, am studiat şi am deprins-o. Adineauri, generalul, supunîndu-mă la o probă de caligrafie, pentru a-şi da seama dacă poate să-mi facă rost de o slujbă, am scris mai multe fraze cu caractere diferite şi, printre ele, am reprodus-o şi pe asta cu „Egumenul Pafnutie şi-a pus iscălitura". Generalului i-a plăcut mult şi de aceea şi-a adus aminte de ea.

— Aglaie, spuse generăleasa, ţine minte: Pafnutie sau, mai bine, notează-ţi, altminteri sînt sigură că o să uit. Dar crezusem că e vorba de ceva mai interesant. Şi unde-i iscălitura?

— A rămas, cred, în cabinetul generalului, pe masă.

— Trimiteţi pe cineva s-o caute şi să mi-o aducă numaidecît.

— Dacă doriţi, pot s-o mai scriu o dată.

— Desigur, maman, interveni Aleksandra, iar acum ar fi mai bine să ne aşezăm la masă, ni s-a făcut foame.

— Bună idee, aprobă generăleasa. Să mergem, prinţe; ţi-e foame tare?

— Da, acum mi-e cam foame, şi vă sînt foarte recunoscător.

— E foarte bine că eşti politicos, şi observ că nu eşti deloc aşa de... original, cum au binevoit să mi te recomande. Vino. la loc aici, în faţa mea, îl pofti ea grijuliu cînd ajunseră în sufragerie.

- Vreau să te văd mai bine. Aleksandro, Adelaido, aveţi grijă de prinţ. Nu-i aşa că nu-i chiar atît de... bolnav? Poate că nici de şervet nu-i nevoie... îţi legau şervet la gît, prinţe, cînd stăteai la masă?

- Înainte vreme, în copilărie, cînd aveam vreo şapte ani, mi se pare că-mi legau, dar acum iau şervetul şi mi-l desfac pe genunchi cînd m-aşez la masă.

- Aşa şi trebuie. Dar crizele?

- Crizele? repetă prinţul puţin mirat. Acum mi se întîmplă destul de rar să am crize. De altfel, nu ştiu nici eu; după cum mi s-a spus, clima de aici n-o să-mi priască.

- Ascultaţi-l ce bine vorbeşte, observă generăleasa, adresîndu-se fiicelor ei şi continuînd să dea din cap după fiecare cuvînt al prinţului, nici nu mă aşteptam. Vasăzică, n-a fost decît o flecăreală, ca de obicei, şi nimic adevărat. Ospătează-te, prinţe, şi povesteşte-ne despre dumneata; unde te-ai născut, unde ai crescut şi ce ai învăţat? Vreau să ştiu tot ce te priveşte; mă interesează nespus.

Prinţul mulţumi şi, mîncînd cu multă poftă, reîncepu povestirea pe care o mai spusese de cîteva ori în dimineaţa aceea. Generăleasa părea din ce în ce mai mulţumită. Cele trei fete ascultau şi ele destul de atente. Încercară apoi să reconstituie din memorie vechimea neamului lor, în speranţa că vor găsi o spiţă comună. Prinţul se dovedi a-şi cunoaşte destul de bine genealogia; pînâ la urmă însă, oricît s-au străduit, nu s-a putut stabili aproape nici un fel de legătură de rudenie între el şi generăleasa. Doar nişte strămoşi şi nişte străbunice de-ale lor dacă mai puteau fi socotiţi rude de departe. Această conversaţie aridă părea să-i fi fost pe plac îndeosebi generălesei care, oricît de mare i-a fost dorinţa, niciodată pînă atunci n-a dat peste un interlocutor dornic s-o asculte vorbind despre arborele genealogic; iată de ce se sculă de la masă neobişnuit de înviorată.

- Acum să trecem cu toţii în colţişorul nostru preferat, spuse ea, acolo să ni se aducă şi cafeaua. Avem o odaie comună, îi explică ca prinţului pe cînd ieşeau din sufragerie, propriu-zis e micul meu salonaş, unde ne adunăm ori de cîte ori sîntem singure, unde ne îndeletnicim fiecare cu treburile noastre. Aleksandra, fiica mea mai mare, cîntă la pian, citeşte sau brodează; Adelaida pictează peisaje şi portrete (numai că nu le mai isprăveşte niciodată), iar Aglaia îşi omoară timpul, fără să facă nimic. Nici eu nu prea am de făcut mare lucru; de orice m-aş apuca, nu-mi reuşeşte şi pace. Uite că am ajuns; ia loc, prinţe, aici, lîngă şemineu, şi povesteşte-ne. Vreau să ştiu cum te pricepi să povesteşti ceva. Vreau să mă lămuresc deplin în privinţa dumitale şi, cînd mă voi întîlni cu prinţesa Belokonskaia, îi voi povesti bătrînei totul despre dumneata. Vreau să te cunoască cu toţii. Haide, începe.

- Nu ţi se pare, maman, că e foarte greu să povesteşti aşa, la comandă, obiectă Adelaida, care între timp îşi aranjase şevaletul, îşi luase pensulele şi paleta şi se apucase să picteze acelaşi peisaj, început de multă vreme, pe care-l copia după o stampă.

Aleksandra şi Aglaia se aşezară amîndouă pe o canapea şi, încrucişîndu-şi braţele, se pregătiră să asculte conversaţia. Prinţul observă că toată lumea îl priveşte cu o atenţie deosebită.

- O vorbă n-aş scoate, dacă mi s-ar porunci în felul acesta, adăugă şi Aglaia.

- Dar de ce? Ce mare lucru? De ce, adică, n-ar povesti? Ce, n-are limbă? Vreau să ştiu cum vorbeşte. Ei bine, spune ceva. Povesteşte-ne cum ţi-a plăcut Elveţia, prima impresia a dumitale. O să vedeţi că începe îndată şi încă foarte frumos.

- Impresia a fost puternică... începu prinţul.

- Vedeţi, vedeţi, se agită nerăbdătoare Lizaveta Prokofievna, adresîndu-se fiicelor ei, v-am spus că o să înceapă.

- Dar lasă-l acum cel puţin să vorbească, maman, o opri Aleksandra. Prinţul acesta e mai curînd un impostor decît un idiot, şopti ea la urechea Aglaiei.

- Şi pe mine mă bate gîndul, îl suspectez mereu, răspunse Aglaia. Ce urît din partea lui că se pretează la un asemenea joc. Ce o fi urmărind oare? Să ne cîştige simpatia?

- Prima impresie a fost foarte puternică, repetă prinţul. Cînd m-au dus din Rusia în străinătate, trecînd prin diferite oraşe nemţeşti, priveam în jur şi, ţin minte, nu întrebam nimic. Înainte de asta avusesem o serie de crize foarte violente şi chinuitoare şi, de regulă, după fiecare asemenea revenire a bolii cu crize repetate, cădeam într-o stare de prostraţie. Îmi pierdeam memoria cu desăvîrşire şi, cu toate că mintea continua să lucreze, în schimb cursul logic al ideilor mi se întrerupea mereu. Nu eram în stare să leg mai mult de două-trei idei consecvente. Cel puţin aşa mi se pare. Iar după ce crizele treceau, redeveneam sănătos şi puternic, uite, ca acum. Mi-aduc aminte că pe atunci mă năpădise o tristeţe profundă, un fel de nostalgie iremediabilă. Aproape îmi venea să plîng; simţeam în mine, mereu trează, o nelinişte plină de mirare; m-a impresionat mai ales faptul că toate cele din jur le simţeam străine de mine; de acest lucru mi-am dat seama imediat. Tot ce era străin mă deprima peste măsură. Mi-am revenit complet din întunecarea aceasta a minţii abia cînd am ajuns în Elveţia, la Basel; ţin minte ca acum: era seara şi m-a trezit din toropeală zbieretul unui măgar, în piaţă. Măgarul m-a impresionat grozav, mi-a făcut nu ştiu de ce, o nespusă plăcere şi toate în creierul meu s-au limpezit dintr-o dată.

— Un măgar? Mi se pare puţin ciudat, observă generăleasa. Deşi n-ar fi deloc ciudat, dacă te gîndeşti că vreuna dintre noi, de aici, ar fi în stare, cine ştie, să se îndrăgostească de un măgar, spuse generăleasa, privind mînioasă la fetele ei care izbucniseră în rîs. Despre asta se vorbeşte chiar şi în mitologie. Continuă, prinţe.

— De atunci mi-s dragi măgarii. Aş zice chiar că simt pentru aceste animale multă simpatie. Am început să mă informez asupra lor, căci pînă atunci nu mai văzusem măgari şi m-am convins curînd că sînt nişte dobitoace foarte utile, cu multă putere de muncă, rezistente, răbdătoare, necostisitoare în gospodărie şi deci foarte convenabile. Şi deodată, datorită acestui măgar, am îndrăgit toată Elveţia, încît dispăru complet şi melancolia care mă apăsase pînă atunci.

— Toate astea mi se par foarte ciudate, dar să lăsăm la o parte măgarul; să trecem la alt subiect. Ce tot rîzi acolo, Aglaie? Şi tu, Adelaido? Prinţul ne-a povestit aşa de frumos despre acest măgar. L-a văzut cu ochii lui, dar tu ce-ai văzut? Doar n-ai fost în străinătate.

— Ba am văzut şi eu un măgar, maman, spuse Adelaida.

— Iar eu l-am şi auzit, adăugă Aglaia. Fetele izbucniră din nou în rîs. Prinţul rîse şi el.

— E foarte urît din partea voastră! exclamă generăleasa dojenitor. lartă-le, prinţe, de fapt au inimă bună. Mă cert mereu cu ele, dar le iubesc mult. Sînt fluşturatice, zvăpăiate, nişte zănatice.

— Nu face nimic, spuse prinţul rîzînd; în locul lor, aş proceda la fel. Ţin totuşi să iau apărarea măgarului: măgarul e o făptură blajină şi folositoare.

— Dar dumneata eşti blajin, prinţe? întreb aşa, de curiozitate, zise generăleasa.

Urmă iarăşi o explozie de rîs.

— Iar ne joacă festa afurisitul acela de măgar; nici nu mă gîndisem la el! se scandaliză generăleasa. Crede-mă, te rog, prinţe, n-am vrut să fac nici o...

— Aluzie? O, nici nu mă îndoiesc!

Şi prinţul continua să rîdă din toată inima.

— E foarte bine că rîzi. Înseamnă că eşti un tînăr tare bun la inimă, conchise generăleasa.

— Uneori sînt şi rău, răspunse prinţul.

— Iar eu sînt bună, declară deodată sentenţios generăleasa, şi, dacă vreţi, sînt totdeauna bună, şi e singurul meu defect, de fapt, pentru că nu trebuie să fii totdeauna bun. Îmi ies din sărite foarte des, uite, mă supăr pe ele sau pe Ivan Feodorovici mai ales, dar partea proastă e că sînt şi mai bună atunci cînd mă înfurii. Adineauri, înainte de a fi intrat dumneata, eram supărată şi m-am făcut că nu înţeleg nimic şi că nici nu sînt în stare să pricep ceva. Mi se întîmplă de-astea; parc-aş fi un copil. Aglaia mi-a dat o lecţie; îţi mulţumesc, Aglaie. De altfel, toate astea sînt mofturi. N-oi fi chiar aşa de grea de cap cum par şi cum ar vrea să mă prezinte fetele mele. Am caracter şi nu prea mă las intimidată. De altfel, vi le spun toate astea fără răutate. Aglaie, vino şi mă sărută, aşa... acum destul cu sentimentalismele, o potoli ea pe Aglaia, care, după ce o sărută pe maică-sa cu foc pe gură, se repezi să-i sărute şi mîna. Continuă, prinţe. Poate că îţi aminteşti şi ceva mai interesant decît povestea cu măgarul.

- Orice aţi spune, nu înţeleg, interveni din nou Adelaida, cum poate cineva să se apuce a povesti aşa, direct, la comandă. Eu una n-aş fi în stare.

- Uite că prinţul e în stare, pentru că prinţul e foarte deştept, şi-i mai deştept decît tine cel puţin de zece ori, dacă nu şi de douăsprezece ori. Sînt convinsă că ai s-o simţi şi tu îndată. Dovedeşte-le-o, prinţe; continuă. Pe măgar, de fapt, am putea foarte bine să-l lăsăm deoparte. Ei, ce ai mai văzut în străinătate, în afară de măgar?

- în orice caz, chiar şi ceea ce a spus despre măgar a fost destul de inteligent, remarcă Aleksandra. Prinţul a povestit într-un mod atît de interesant despre boala lui, cum datorită unui şoc din afară şi-a revenit şi cum totul a început să-i placă după aceea. Am fost întotdeauna curioasă să ştiu cum îşi pierd oamenii mintea şi cum şi-o recapătă după aceea. Mai ales cînd toate astea se-ntîmplă brusc, pe neaşteptate.

- Nu-i aşa? Nu-i aşa? se învioră generăleasa. Văd că nici tu nu dai în gropi, ba, uneori, se întîmplă să ai sclipiri de deşteptăciune; hai, isprăviţi odată cu rîsul! Ai rămas, mi se pare, la descrierea naturii elveţiene, prinţe? Aşadar...

- Am ajuns la Lucerna şi acolo m-au dus să fac o plimbare pe lac. îmi dădeam seama cît e de frumos, şi totuşi simţeam o grea apăsare pe suflet.

- De ce, adică? întrebă Aleksandra.

- Nu ştiu. Dar de cîte ori am prilejul să admir asemenea privelişti ale naturii, întotdeauna încerc la început un sentiment de apăsare şi nelinişte; îmi place nespus, dar mă şi tulbură. De altfel, în acea vreme, eram încă bolnav.

- În ce mă priveşte, tare aş vrea să le văd, spuse Adelaida. Şi nu înţeleg, cînd o să ne învrednicim şi noi odată să mergem în străinătate. De doi ani de zile caut în zadar un subiect de tablou:

Orientul, sudul, descrise sînt de mult...

... Sugerează-mi un subiect de tablou, prinţe.

- Mărturisesc că nu mă pricep deloc la pictură. După mine, cred că e de ajuns să priveşti, şi apoi să pictezi.

- Tocmai că nu ştiu să privesc.

- Ce tot vorbiţi în cimilituri? Nu înţeleg nimic! îi întrerupse Lizaveta Prokofievna. Cum vine asta: „Nu ştiu să privesc?" Ai ochi — n-ai decît să te uiţi. Dacă nu ştii să vezi aici, n-ai să ştii nici în străinătate. Ia, mai bine povesteşte-ne ce ai văzut dumneata acolo, prinţe.

- Aşa da, e mult mai bine, adăugă Adelaida. Că doar prinţul în străinătate a învăţat să privească.

- De, cum să vă spun... Acolo, de fapt, mi-am căutat sănătatea: dacă am învăţat să privesc sau nu - asta nu ştiu. Dar un lucru e cert, că aproape tot timpul m-am simţit tare fericit.

- Fericit! Dumneata ştii să fii fericit? strigă Aglaia. Atunci cum spui că n-ai învăţat să priveşti? Ai putea să ne înveţi şi pe noi.

- Chiar aşa, zău, te rugăm, învaţă-ne şi pe noi, o susţinu rîzînd Adelaida.

- N-am ce să vă învăţ, rîse la rîndul lui şi prinţul. Cît timp am stat în străinătate, n-am părăsit aproape deloc satul acela elveţian; rareori mi se întîmpla să ies şi mă duceam numai prin împrejurimi; ce aş putea să vă spun? La început, atîta doar că nu mă plictiseam; apoi am simţit că mă refac repede; pe urmă am învăţat să preţuiesc tot mai mult, din ce în ce mai mult fiecare zi din viaţă, lucru de care devenisem conştient. Mă culcam seara plin de mulţumire, iar dimineaţa mă sculam şi mai fericit. Cauza? E destul de greu de explicat.

- De aceea nu mai aveai poftă să te duci nicăieri şi inima nu te îmbia la nimic? întrebă Aleksandra.

- La început, la început de tot, mă îndemna inima s-o iau din loc şi mă simţeam cuprins de o mare emoţie. Mă gîndeam mereu la viaţa ce mă aşteaptă; încercam să-mi întrezăresc destinul; ba erau momente cînd ajungeam la o nelinişte extremă. Ştiţi, există asemenea momente mai cu seamă atunci cînd eşti singur. Era acolo o micuţă cascadă şi se prăvălea aproape vertical, de sus dintr-un munte, un şuvoi subţire de apă, zglobiu, spumos; deşi cădea foarte de sus, părea că e jos de tot, se afla la vreo jumătate de kilometru de locuinţa noastră şi totuşi aveai impresia că-i numai la cincizeci de paşi. Noaptea, îmi plăcea să-i ascult zgomotul; şi, uite, în momentele acelea mă cuprindea o mare tulburare. Sau, uneori, mi se întîmpla să mă afund singur, ziua în amiaza mare, undeva în munţi; de jur-împrejur numai brazi înalţi, seculari, cu miros îmbătător de răşină; sus, pe vîrful unei stînci, străjuiau ruinele unui vechi castel medieval; sătucul nostru, jos, abia se zărea pierdut în vale; soarele sclipitor, cerul adînc albastru, o linişte nesfîrşită. Ei bine, atunci într-adevăr simţeam în mine un dor nelămurit, un îndemn nostalgic de a porni mai departe, ca la o chemare, şi mi se părea că, dacă aş merge tot înainte, dacă aş străbate dunga aceea unde cerul se uneşte cu pămîntul, aş afla poate dezlegarea enigmei şi mi s-ar înfăţişa îndată o viaţă nouă, de o mie de ori mai tumultuoasă, mai clocotitoare decît a noastră; visam un oraş mare, ca Napoli, plin de palate, de forfotă, de viaţă... şi cîte şi mai cîte nu-mi treceau prin închipuire. Şi într-o zi am ajuns la ideea că şi într-o închisoare poţi afla o viaţă de o bogăţie nemăsurată.

- Ideea aceasta lăudabilă am citit-o la doisprezece ani, în „Crestomaţia" mea, spuse Aglaia.

- Toate astea nu-s decît pură filosofie, observă Adelaida, eşti un filosof şi se pare că ai venit să ne converteşti şi pe noi.

- Poate aveţi dreptate, răspunse prinţul zîmbind, îmi place în adevăr să filosofez şi, cine ştie, poate că aş avea şi gîndul acesta de a converti... Tot ce se poate; nu-i deloc exclus.

- Iar filosofia dumitale, reluă Aglaia, e aidoma cu aceea pe care o profesează Eulampia Nikolaevna, văduvă de slujbaş, care vine pe la noi doar-doar o să-i pice cîte ceva. Pentru dînsa, toată problema vieţii se reduce la ieftinătate; n-are altă grijă decît să-şi ducă zilele fără mare cheltuială, nu vorbeşte decît de bani, şi să nu crezi că n-are, e o prefăcută... La fel şi cu viaţa dumitale de o bogăţie imensă într-o închisoare, ba poate şi cu acea fericire de patru ani, la ţară, pentru care ţi-ai vîndut oraşul visurilor - Napoli, şi, pe cît se pare, nu fără beneficii, deşi pe un preţ de nimica.

— În ce priveşte viaţa în închisoare, s-ar mai putea sta de vorbă, obiectă prinţul. Printre bolnavii aflaţi în tratament la profesorul meu, am cunoscut un om care a stat întemniţat doisprezece ani; avea crize dese, iar cînd era prea surescitat plîngea, ba o dată a încercat chiar să se sinucidă. Omul acesta mi-a povestit viaţa lui din închisoare. Era foarte tristă, dar, vă asigur, nu şi o viaţă de nimica. Toate impresiile lui se reduceau la prietenia cu un păianjen şi la un copăcel ce-i creştea sub fereastră... Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întîlnit anul trecut. 1 se întîmplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin faptul că se întîmplă foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise sentinţa: era condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepesei. Dar în intervalul dintre cele două sentinţe, timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă convingere că peste cîteva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Îl ascultam cu un nepotolit interes şi eram atît de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente, încît îi ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi spunea că niciodată nu va fi în stare să uite nimic din cele trăite în acele momente. La vreo douăzeci de paşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se înălţau trei stîlpi, pentru că erau mai mulţi condamnaţi; îi duseră pe primii trei la stîlpii aceştia, îi îmbrăcară în veşmîntul morţii (nişte cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să nu vadă puştile; apoi îi legară de cîte un stîlp, iar în faţa fiecăruia se alinia cîte un rînd de soldaţi. Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie executat în seria a treia. Un preot, cu o cruce în mînă, se apropie rînd pe rînd de fiecare. Asta însemna că nu le rămăseseră decît cinci minute de trăit, atîta tot. El spunea că cele cinci minute îi părură de o durată nesfîrşită, de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atîtea vieţi, încît n-avea nici un rost să se gîndească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă ultimele dispoziţii; îşi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de la prieteni, două — ca să se gîndească la sine însuşi şi-i mai rămînea un minut ca să arunce cea din urmă privire în jurul său. îşi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luîndu-şi rămas-bun de la prieteni, îşi amintea că îi adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gîndească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gîndi: voia anume să-şi închipuie cît se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această turlă scăldată în raze scînteietoare pe care le răsfrîngea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se părea că ele sînt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare... Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele clipe mai îngrozitor decît gîndul continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui cu zgîrcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!" Spunea că în cele din urmă gîndul acesta îi devenise atît de nesuferit, atît de chinuitor, încît ar fi vrut să fie împuşcat cît mai repede.

Prinţul se opri brusc; toată lumea aştepta ca el să continue şi să tragă o concluzie.

- Ai terminat? întrebă Aglaia.

- Poftim? Da, am terminat, zise prinţul, smulgîndu-se dintr-o îngîndurare de o clipă.

- Şi pentru ce ai povestit asta?

- Aşa... pentru că mi-am amintit... venise vorba...

- Eşti cam eliptic, observă Aleksandra; dumneata, prinţe, ai vrut, probabil, să demonstrezi că nici clipita cea mai scurtă nu trebuie dispreţuită, iar uneori cinci minute valorează mai mult decît o comoară. Toate acestea sînt cît se poate de lăudabile, dar, dacă-mi dai voie, o dată ce prietenului dumitale care ţi-a povestit toate aceste grozăvii... i s-a comutat pedeapsa, prin urmare i s-a acordat această „viaţă infinită". Ei bine, ce-a făcut el apoi cu această bogăţie a lui? A trăit „calculînd" fiecare clipă?

- A, nu; mi-a spus-o chiar el - căci l-am întrebat şi despre asta - şi mi-a mărturisit că n-a trăit deloc aşa şi că, dimpotrivă, irosise fără rost multe, multe clipe.

- Prin urmare, aveţi experienţă concludentă, care dovedeşte că nu e chip să trăieşti „drămuind" orice clipă. Dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip.

- Da, dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip, repetă prinţul, aşa mi s-a părut şi mie... Şi totuşi nu-mi vine a crede...

- Cu alte cuvinte, crezi că îţi vei trăi viaţa mai raţional decît toţi ceilalţi? întrebă Aglaia.

- Da, mă gîndeam şi la asta uneori.

- Şi te mai gîndeşti şi acum?

- Da... mă gîndesc şi acum, răspunse prinţul, continuînd s-o privească pe Aglaia cu un zîmbet blînd şi chiar sfios; dar îndată după aceea rîse iar, uitîndu-se înveselit la ea.

- Eşti modest, n-am ce zice! spuse ea aproape enervată.

- Observ că sînteţi foarte curajoase, de vreme ce puteţi rîde de asta; pe mine însă, cele povestite de acel om m-au impresionat atît de mult, că după aceea le-am trăit în vis, am visat tocmai acele cinci minute...

Aruncă din nou asupra interlocutoarelor sale o privire gravă şi bănuitoare totodată...

- Nu cumva sînteţi supărate pe mine? întrebă el, deodată, cu un aer încurcat, dar uitîndu-se drept în ochii lor cu aceeaşi privire deschisă.

- Pentru ce? strigară ele mirate.

- Pentru c-ar putea să vi se pară că vreau mereu să vă povăţuiesc...

Cuvintele lui stîrniră un rîs general.

- Dacă sînteţi supărate, vă rog să mă iertaţi, reluă prinţul. Îmi dau bine seama că am trăit mai puţin decît alţii şi mai puţin ca oricare altul cunosc viaţa. Poate că vorbesc uneori într-un fel foarte ciudat...

Aici, prinţul se opri încurcat.

- Dacă spui că ai fost fericit, înseamnă că n-ai trăit mai puţin, ci mai mult decît alţii, şi atunci de ce nu eşti sincer şi te justifici mereu? nu-l slăbea deloc Aglaia, vorbind cu severitate. Şi nu-ţi face griji, te rog, de faptul că ai avea aerul să ne povăţuieşti; nu-i cine ştie ce mare triumf pentru dumneata în toate astea. Cu atitudinea dumitale de resemnare fatalistă, poţi să umpli de fericire şi o sută de ani de existenţă. Dumneata, fie că ţi se arată o execuţie capitală, fie că ţi se arată degetul cel mic, eşti în stare, şi într-un caz, şi în celălalt, să scoţi o idee deopotrivă de lăudabilă şi să mai rămîi şi mulţumit. În felul acesta se poate trăi mult şi bine.

- De ce te înfurii? Nu înţeleg, interveni generăleasa, care observase tot timpul, atent, chipurile vorbitorilor. Şi despre ce anume vorbiţi, de asemenea nu pot pricepe. Ce-i cu degetul cel mic şi ce-s prostiile astea? Prinţul vorbeşte admirabil, numai că tot ce spune e puţin cam trist. De ce-l faci să se descurajeze? Cînd a început să ne povestească, rîdea, şi acum uită-te la el ce abătut e.

- Nu-i nimic, maman. Regret, prinţe că dumneata personal n-ai văzut o execuţie capitală; te-aş fi întrebat ceva.

- Ba am văzut o asemenea execuţie, răspunse prinţul.

- Ai văzut? izbucni Aglaia. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta chiar de la început. De necrezut! Dar dacă ai văzut o execuţie, cum poţi să susţii că în tot acest timp ai fost fericit? Spune şi dumneata, n-am eu dreptate?

- Au fost cazuri de execuţii în satul dumitale? întrebă Adelaida.

- Am văzut la Lyon, unde m-a dus Schneider. Întîmplarea a făcut să asist tocmai la o asemenea execuţie.

- Şi ţi-a plăcut mult? E foarte instructiv? Edificator? îl asalta Aglaia cu întrebările.

- Nu mi-a plăcut deloc şi am fost chiar bolnav multă vreme după aceea, dar mărturisesc că am privit tot timpul ca fascinat, nu puteam să-mi desprind ochii.

- Nici eu n-aş fi putut să-mi desprind ochii, spuse Aglaia.

- Nu prea le place acolo cînd femeile vin să privească asemenea spectacole; numele femeilor care manifestă asemenea curiozitate sînt date chiar la gazetă.

- Vasăzică, dacă ei socot că asta nu-i treaba femeilor, prin însuşi faptul acesta vor să spună că-i a bărbaţilor. Îi felicit pentru o astfel de logică. Şi dumneata eşti de aceeaşi părere, fără îndoială.

- Povesteşte-ne despre execuţia la care ai fost martor, o întrerupse Adelaida.

- Aş prefera să n-o fac acum... îngăimă prinţul ezitînd şi întunecîndu-se la faţă.

- S-ar zice că nu te lasă inima să ne împărtăşeşti şi nouă impresiile dumitale, strecură maliţios Aglaia.

- Nu de asta, ci pentru că am mai povestit chiar adineauri despre această execuţie.

- Cui ai povestit-o?

- Lacheului dumneavoastră, pe cînd aşteptam...

- Care lacheu? întrebară ele în cor.

- Lacheului cu părul alb şi cu faţa roşcată din anticameră, în timp ce aşteptam să fiu introdus la lvan Feodorovici.

- Ciudat! făcu generăleasa.

- Prinţul e democrat, i-o reteză Aglaia. Ei bine, din moment ce ai putut să-i povesteşti lui Aleksei, cred că nici pe noi n-ai să ne refuzi.

- Vreau să aud neapărat, stărui Adelaida.

- Adineauri, se întoarse către ea prinţul, însufleţindu-se din nou (se pare că el se însufleţea foarte repede, vădind totdeauna multă încredere în interlocutor), adineauri, cînd m-ai întrebat de un subiect de tablou, mi-a venit într-adevăr în gînd să-ţi sugerez unul: chipul unui condamnat la moarte în clipa ce precede căderea tăişului ghilotinei, cînd el stă încă în picioare pe eşafod, înainte de a-şi pune capul pe butuc.

- Cum! Chipul? Numai chipul? întrebă Adelaida. Ar fi un subiect ciudat, şi ce tablou ar fi acela?

- Nu ştiu. Şi de ce adică să nu fie? insistă prinţul cu vioiciune. Am văzut nu de mult, la Basel, un tablou asemănător. Aş vrea să vi-l descriu... Am să vă povestesc într-o zi... M-a impresionat adînc.

- Tabloul acela din Basel ai să ni-l descrii negreşit altă dată, spuse Adelaida, dar acum lămureşte-mă în privinţa tabloului execuţiei. Poţi să mi-l descrii şi să-mi spui cum îţi închipui dumneata că ar putea fi realizat? Să zugrăvesc pur şi simplu numai faţa condamnatului? Şi ce fel de expresie avea?

- Exact cu un minut înaintea morţii — se grăbi să înceapă prinţul cu toată ardoarea, lăsîndu-se îndată furat de amintiri şi uitînd, pare-se, cu totul de ceea ce-l înconjura - adică în momentul cînd condamnatul, după ce a urcat treptele scăriţei, a pus piciorul pe eşafod, în clipa aceea el şi-a întors ochii spre mine; i-am privit faţa şi am înţeles totul... De altfel, cum se poate povesti aşa ceva!? Aş fi vrut grozav ca dumneata sau altcineva să redea pe pînză acest moment! Dar mai bine dumneata, dumneata s-o faci! M-am gîndit încă atunci că ar fi fost foarte util un asemenea tablou. Ştiţi, ar trebui să apară în el tot ce a fost mai-nainte, absolut tot. Era în închisoare şi nu-şi aştepta execuţia decît cel mai devreme peste o săptămînă; îşi făcuse, nu ştiu cum, socoteala că formalităţile au să mai dureze, că hîrtiile vor mai întîrzia pe undeva şi astfel o să mai treacă o săptămînă. Şi deodată, nu se ştie prin ce împrejurare, durata acestei proceduri a fost scurtată. La ora cinci dimineaţa dormea încă. Era sfîrşitul lui octombrie; la ora cinci e încă frig şi întuneric. Însoţit de gardian, directorul închisorii intră şi-l zgîlţîie uşurel de umăr; el se ridică sprijinindu-se într-un cot şi dă cu ochii de flacăra felinarului: „Ce este?" — „La ora zece, execuţia." încă buimac de somn, nu-i vine a crede, încearcă să-i convingă că ordinul de execuţie va veni abia peste o săptămînă, dar după ce se dezmeticeşte complet, îşi curmă brusc vorba. Aşa mi s-a povestit. Pe urmă, cică, ar fi zis: ,,E greu, totuşi, aşa, deodată..." Apoi tăcu iar şi nu mai scoase nici un cuvînt. Cele trei-patru ore care urmează după aceea se scurg cu pregătirile de rigoare: vizita preotului, dejunul, la care i se aduce de data aceasta carne, vin şi cafea (ca să vedeţi ce ironie! Cîtă cruzime! Şi totuşi oamenii aceştia procedează aşa dintr-un imbold curat, fiind sincer convinşi în naivitatea lor că fac un act de omenie); urmează apoi toaleta (ştiţi, probabil, ce-nseamnă toaleta unui condamnat la moarte?) şi, în sfîrşit, omul este scos şi dus în oraş, la eşafod... Mă bate gîndul că în acele clipe, în timp ce era transportat spre eşafod, i se părea că mai are încă mult de trăit. Şi poate că în acest ultim drum îşi spunea în gînd că mai are de trăit o veşnicie întreagă: „Mai sînt încă trei străzi de străbătut, e vreme destulă înainte. Cînd voi ajunge la capătul străzii acesteia, îmi mai rămîne una, apoi a treia, unde e o brutărie pe partea dreaptă... Mai e destul pînă s-ajungem acolo!". Împrejur, o mulţime zgomotoasă, zece mii de capete, zece mii de perechi de ochi. Trebuie să suporţi totul şi mai ales gîndul: „Sînt acolo zece mii şi nici unul dintre ei nu va fi executat, numai eu voi muri!". Ei bine, astea sînt preliminariile. O scăriţă duce pînă la ghilotină; înainte de a urca, condamnatul izbucni în plîns, şi era doar un om în toată firea, care nu ştia ce-i aia frică; a fost, se spune, un mare criminal. Îl însoţea un preot, care nu-l părăsea nici pentru o clipă; a mers cu el şi în căruţă şi-i tot vorbea întruna; mă îndoiesc ca nenorocitul să fi auzit ce spune, şi chiar dacă încerca să-l asculte, cred că după al treilea cuvînt nu mai era în stare să înţeleagă nimic. Sînt sigur că în realitate aşa se întîmplă. Şi iată că începu să urce scăriţa; lanţurile de la picioare îl sileau să facă paşi mici. Preotul, un om deştept, se vede, încetă să-i mai vorbească şi-i întindea numai crucea s-o sărute. În timp ce urca treptele, condamnatul era foarte palid, iar cînd a pus piciorul pe eşafod şi s-a oprit, chipul lui se făcu alb ca varul, dar absolut ca varul. Îmi închipui că picioarele-i tremurau, se îndoiau, se înţepeneau anchilozate, şi-i venea greaţă, ca şi cum i se puneau noduri în gît, care-l înecau şi-i provocau nişte spasme în stomac. Aţi avut vreodată senzaţia asta, într-un moment de mare spaimă, cînd mintea îşi păstrează luciditatea, dar rămîne absolut inertă? Mie mi se pare că, dacă, de pildă, te trezeşti brusc în faţa unei primejdii inevitabile, care-ţi aduce pieire sigură, să zicem că se dărîmă casa peste tine, simţi deodată o nevoie irezistibilă de a te lăsa jos, de a închide ochii într-o aşteptare resemnată — fie ce-o fi!... Şi iată, anume cînd a început această slăbiciune, preotul cu un gest grăbit îi duse crucea la buze - o cruce mică de argint, cu patru braţe, ca la catolici - , gest pe care-l repetă des, aproape în fiecare frîntură de minut. Şi în momentul cînd crucea îi atingea buzele, condamnatul deschidea ochii şi se mai înviora parcă pentru cîteva clipe şi din nou picioarele i se puneau în mişcare. Săruta crucea avid, în grabă, ca şi cum, zorit fiind la drum lung, ar fi căutat să-şi facă niscaiva rezerve, aşa, pentru orice eventualitate; mă îndoiesc însă că în acele clipe o făcea sub impulsul unui sentiment religios. Şi tot aşa pînâ cînd îl îngenuncheară în faţa butucului... Curios, dar rareori se-ntîmplă ca în aceste ultime secunde un condamnat să leşine! Dimpotrivă, mintea înregistrează cu o iuţeală extraordinară şi lucrează, bănuiesc, intens, ca un mecanism în plină acţiune; îmi închipui că tot felul de gînduri răsar şi năvălesc, învălmăşindu-se, întrerupîndu-se, tot frînturi, crîmpeie, nici unul închegat, ba unele poate ridicole de tot şi cu totul absurde: „Uite, ăsta care se uită drept la mine - are un neg pe frunte... Călăului i-a ruginit nasturele de jos de la haină..." Şi în acelaşi timp înţelegi totul, reţii totul; există mai cu seamă un punct care te obsedează şi n-ai cum să-l uiţi, aşa încît nici cunoştinţa nu poţi să ţi-o pierzi - şi totul converge şi se învîrte în jurul acestui punct. Şi cînd te gîndeşti că aşa continuă pînă la ultimul sfert de secundă, cînd gîtul e pe butuc, şi aşteaptă, şi... ştie, şi deodată aude deasupră-i lunecarea hîrşîită a tăişului! Asta nu se poate să nu auzi! Eu, dac-aş fi stat cu capul pe butuc, aş fi ascultat anume şi aş fi auzit. Poate că nu durează decît a zecea parte dintr-o clipită, dar nu se poate să nu auzi! Mai există încă şi astăzi unele păreri care susţin că, poate, capul, după ce a fost retezat şi desprins de corp, ştie, poate, timp de o secundă, că a fost tăiat şi s-a rostogolit - ce judecată! Dar dacă-s cinci secunde şi nu una!... Ar trebui să înfăţişezi eşafodul în aşa fel ca să se vadă în prim-plan şi foarte desluşit numai ultima treaptă de sus a scăriţei; condamnatul a şi pus piciorul pe ea; pictează-i capul, faţa albă ca varul; preotul îi întinde crucea, condamnatul îşi ţuguie avid buzele învineţite şi priveşte, şi... ştie totul. Crucea şi capul — acesta e tabloul; preotul, călăul şi cele două ajutoare ale sale, apoi, mai jos, cîteva capete şi perechi de ochi din mulţime - toate astea se pot lăsa pe planul al treilea, oarecum în clarobscur, ca elemente accesorii... Cam aşa îmi închipui că ar trebui să arate tabloul... Prinţul tăcu şi le privi pe rînd.

- Da, fireşte, asta nu prea seamănă a resemnare fatalistă, murmură Aleksandra ca pentru sine.

- Acum să ne povesteşti cum ai fost îndrăgostit, spuse Adelaida. Prinţul o privi cu mirare.

- Ascultă, reluă tînăra fată cu o grabă neobişnuită pentru ea, mi-ai făgăduit să vorbeşti despre tabloul pe care l-ai văzut la Basel. Acum însă vreau să te aud povestindu-ne cum ai fost îndrăgostit; nu încerca să negi, sînt convinsă că ai fost îndrăgostit. Şi-apoi, dumneata, cum începi să povesteşti ceva, încetezi să mai fii filosof.

- Şi cum termini de povestit, te ruşinezi parcă de faptul că te-ai lăsat ispitit să povesteşti, observă deodată Aglaia. Pentru ce?

- Prostii! spuse generăleasa, uitîndu-se cu indignare la Aglaia.

- Într-adevăr, e o reflecţie nu prea inteligentă, o susţinu Aleksandra.

- N-o crede, prinţe, i se adresă generăleasa, o face într-adins, dintr-un fel de încăpăţînare; în realitate, nu-i chiar aşa de prost crescută; să nu-ţi închipui cine ştie ce, pentru că se leagă de dumneata. Or fi pus iar ceva la cale; altminteri, sînt convinsă că te-au îndrăgit. Le cunosc eu după expresia feţei.

— Şi eu le-am ghicit pe fiecare după figură, răspunse prinţul, accentuîndu-şi cu tîlc vorbele.

— Cum asta? întrebă Adelaida curioasă.

— Ce ştii despre noi? îi ţinură isonul şi celelalte două surori. Dar prinţul rămase tăcut şi gînditor; fetele aşteptau răspunsul.

— Vă spun mai tîrziu, zise el încet şi pe un ton grav.

— Hotărît lucru, dumneata vrei să ne faci curioase, strigă Aglaia, şi ce aer solemn!

— Fie şi aşa, se agită iarăşi Adelaida; dar dacă eşti un atît de bun fizionomist, fără îndoială că ai fost şi îndrăgostit; prin urmare am ghicit. Povesteşte-ne aşadar.

— Nu am fost îndrăgostit, răspunse prinţul cu acelaşi ton liniştit şi serios; eu... am fost fericit într-altfel.

— Dar cum, în ce fel?

— Bine, o să vă povestesc, spuse prinţul cuprins parcă de o adîncă îngîndurare.

- Mă uit acum la dumneavoastră, începu el într-un tîrziu, cum mă priviţi cu atîta curiozitate, încît, dacă n-aş satisface-o pe loc, aţi fi în stare să vă supăraţi pe mine. Glumesc, fireşte, se grăbi el să adauge zîmbind. Acolo... în sat erau mulţi copii, o droaie de şcolari. N-aş putea spune că-i învăţam, a - nu! îl aveau pentru asta pe învăţătorul Jules Thibaud; îi mai învăţam şi eu cîte ceva, dacă vreţi, dar mai ales îmi plăcea să mă aflu în mijlocul lor, şi aşa îmi petrecui între ei toţi cei patru ani cît am stat acolo. N-aveam nevoie de nimic altceva. Le spuneam tot, nu le tăinuiam nimic. în cele din urmă, părinţii începură să se arate nemulţumiţi, pentru că micuţii nu mai puteau fără mine şi se adunau mereu în juru-mi, iar învăţătorul deveni cel mai mare duşman al meu. Mi-am făcut mulţi duşrnani acolo, şi tot numai din cauza copiilor. Pînă şi Schneider m-a dojenit pentru asta. Şi de ce le-a fost atîta teamă? Copilului poţi să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greşită pe care adulţii şi-o fac despre copii; ce puţin îi cunosc şi-i înţeleg chiar şi părinţii înşişi! Nu trebuie să le ascundem nimic copiilor sub pretext că sînt încă mici şi că la vîrsta lor e prea devreme să cunoască unele lucruri. Ce tristă şi nenorocită mentalitate! Şi cît de bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi consideră drept neştiutori şi inapţi să înţeleagă, cînd în realitate ei înţeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc că pînă şi în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extremă importanţă. O, Doamne! Cînd vezi păsăruica asta micuţă şi drăgălaşă că se uită la tine cu ochi plini de încredere şi aşteptare fericită, cum să nu-ţi fie ruşine s-o înşeli! Îi numesc pitulici, pentru că păsărelele sînt cele mai bune vietăţi din cîte există pe lume. De fapt, toată supărarea din sat împotriva mea a început din altă cauză... Cît despre Thibaud, la el era pur şi simplu invidie; începu mai întîi prin a clătina din cap, mirîndu-se cum de pricepeau copiii tot ce le spuneam eu, şi aproape că nu înţelegeau deloc cele ce le spunea el; pe urmă se apucă să rîdă de mine cînd îi spusei că, de fapt, noi amîndoi n-o să-i învăţăm nimic, ci avem de învăţat multe de la ei. Şi cum de a putut să mă invidieze şi să mă calomnieze, cînd el însuşi trăia în mijlocul copiilor?! Contactul cu copiii e aşa de înviorător... Apropierea lor îţi vindecă sufletul... Acolo, în sanatoriu, printre bolnavii profesorului Schneider, se afla un om extrem de nenorocit. Nu ştiu dacă poate exista o nenorocire mai mare decît asta. Fusese internat pentru a fi tratat de alienare mintală; după părerea mea însă nu era nebun, atîta doar că suferea groaznic — asta era toată boala lui. Şi dac-aţi şti ce deveniră pentru el, către sfîrşit, copiii noştri... Dar despre bolnavul acesta mai bine să vă spun mai pe urmă; acum am să vă povestesc numai de unde şi cum s-a pornit zîzania. La început, copiii se cam fereau de mine. Nu eram nici pe departe de seama lor, de felul meu sînt şi cam greoi în mişcări şi foarte neîndemînatic; ştiu de asemenea că sînt şi urît... pe deasupra mai eram şi străin. întîi rîdeau şi îşi băteau joc de mine, apoi începură să arunce chiar cu pietre în urma mea, după ce m-au surprins sărutînd-o pe Marie. Şi n-am sărutat-o decît o singură dată... Nu, nu rîdeţi, se grăbi prinţul să le prevină zîmbetele, nu era nici pomeneală de dragoste. Dac-aţi şti ce fiinţă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca şi mie. Era de acolo din sat şi locuia cu mama ei bătrînă într-o căsuţă veche, dărăpănată, o cocioabă luminată de două ferestruici... La una dintre aceste ferestruici, într-o despărţitură de scînduri, bătrînă vindea diferite mărunţişuri ieftine: aţă, şireturi, ţigări, săpun, şi cu asta se ţinea, căci era suferindă, cu picioarele mereu umflate şi nevoită să stea mai mult pironită locului. Marie avea douăzeci de ani, era slăbuţă şi plăpîndă; cu toate că ftizia se cuibărise de mult timp în pieptul ei şubred, ea continua să muncească de dimineaţă pînă-n seară, angajîndu-se cu ziua la munci grele prin case, unde freca podelele, spăla rufe, mătura curţile, dădea de mîncare vitelor. Un comis-voiajor francez o seduse şi o luă cu el, iar după o săptămînă o părăsi. Lăsată pe drumuri, ea se întoarse acasă, cerînd de pomană de-a lungul şoselelor; ajunse murdară, în zdrenţe, cu papucii rupţi; mersese pe jos o săptămînă întreagă, dormind pe cîmp, de unde se alesese cu o răceală puternică; picioarele îi erau însîngerate, mîinile umflate şi pline de degeraturi şi de crăpături. De altfel, nici înainte nu era frumoasă; numai ochii îi avea blînzi, plini de bunătate şi nevinovăţie. Era nemaipomenit de tăcută. Într-o zi, încă înainte de a i se întîmpla asta, lucrînd la ceva, ea începu deodată să cînte, şi-mi amintesc că toţi cei din jur rămaseră uluiţi şi pufniră în rîs: ,,Marie cîntă! Ce spui? Auziţi, Marie cîntă!" Ea se ruşina grozav şi de-atunci nimeni n-o mai auzi scoţînd un sunet.

Pe atunci lumea se mai purta cu ea destul de omenos, ba şi cu destulă bunăvoinţă; dar cînd se întoarse bolnavă şi zdrenţăroasă, nimeni nu avu faţă de dînsa nici un pic de milă. Ce cruzi sînt oamenii în asemenea împrejurări! Ce mentalitate îngustă şi încuiată, ce concepţii înapoiate au ei în această privinţă! Prima a fost maică-sa, care îşi întîmpină fata cu ură şi dispreţ: „M-ai făcut de rîsul lumii". Şi tot ea a fost cea dintîi care o expuse insultelor mulţimii; cînd se răspîndi în sat vestea că s-a întors Marie, bătrîni, copii, femei, fete tinere - toată lumea alergă s-o vadă; aproape tot satul, mînat de curiozitate, năvăli în cocioaba bătrînei. Marie, lihnită de foame, cu îmbrăcămintea zdrenţuită, zăcea pe jos, la picioarele bătrînei, şi plîngea amarnic. În faţa mulţimii adunate, ea îşi acoperi faţa cu păru-i răvăşit şi-şi lipi fruntea de podea. Toată lumea se uita la dînsa ca la un monstru; bătrînii o înjurau, tinerii îşi băteau joc, femeile o ocărau şi se uitau cu scîrbă la ea, ca la un păianjen hidos. Maică-sa a îngăduit toate astea, ba chiar îi aproba şi încuraja dînd din cap, şi era doar bolnavă rău bătrîna în acea vreme, aproape pe moarte; la vreo două luni după aceea a şi murit; şi, cu toate că ştia că i se apropie sfîrşitul, nu s-a gîndit nici pînă în ultimul moment să se împace cu fiica ei, nu-i adresa nici un cuvînt, o trimitea să se culce în tindă şi o lăsa nemîncată. În fiecare zi trebuia să-şi îmbăieze picioarele bolnave în apă caldă; Marie i le spăla şi o îngrijea; bătrîna îi primea serviciile fără să-i adreseze un cuvinţel, măcar o vorbă de mîngîiere. Marie suporta totul cu resemnare, şi mai tîrziu, după ce am cunoscut-o, am putut să observ că ea însăşi aproba toate astea şi se considera fiinţa cea mai netrebnică. Atunci cînd bătrîna căzu la pat, femeile din sat veniră s-o îngrijească pe rînd, după obiceiul locului. Dar Marie nu mai căpătă de mîncare deloc; toţi în sat o alungau cu ocări şi nimeni nu-i mai dădea de lucru ca altădată. Oricine se socotea în drept s-o împroaşte cu noroi, iar bărbaţii nici n-o mai considerau drept femeie şi-i spuneau fel de fel de scîrnăvii. Cîteodată, foarte rar, cînd se îmbătau duminica, îi mai aruncau cîte un gologan în bătaie de joc; Marie îi aduna de jos tăcută. încă de atunci începuse să scuipe sînge. Cu timpul, îmbrăcămintea i se zdrenţuise într-atît, că de ruşine, nu mai îndrăznea să se arate în lume; desculţă umbla încă de la întoarcerea ei în sat. Cam pe atunci, copiii de la şcoală - erau în total peste patruzeci - începură să se ţină după dînsa cete-cete, necăjind-o şi chiar aruneînd în ea cu noroi. Fata se rugă de păstorul satului s-o lase să-i păzească cireada, dar el o alungă. Totuşi, ea se duse a doua zi cu cireada şi tot aşa şi în zilele următoare. În curînd, păstorul începu să-şi dea seama de folosul pe care-l avea de pe urma ei şi n-o mai alungă; ba uneori îi dădea şi de mîncare din ceea ce rămînea de la prînzul său, niţică brînză şi pîine. Socotea că prin asta săvîrşeşte un mare act de bunăvoinţă şi milostenie. Cînd bătrîna ei mamă muri, preotului nu-i fu ruşine s-o beştelească pe Mărie în mod public, în plină biserică. Îmbrăcată în zdrenţele ei mizerabile, ea stătea în faţa sicriului şi plîngea. Se adunase multă lume ca s-o vadă cum o să plîngă şi o să meargă după coşciug. Pastorul, om tînăr încă, a cărui ambiţie era să devină mare predicator, se adresă mulţimii, arătînd-o pe Marie: „Iată cine a pricinuit moartea acestei femei respectabile (şi nu era adevărat, căci bătrîna căzuse bolnavă cu vreo doi ani în urmă). Uitaţi-vă la ea, e în faţa voastră şi nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii, pentru că a fost stigmatizată de degetul Domnului; iat-o desculţă şi zdrenţăroasă, pildă vie, ca să ia aminte toate acelea care-şi pierd virtutea. Şi cine este ea? E chiar fiica decedatei" şi aşa mai departe. E de necrezut, poate, dar mîrşăvia asta le-a plăcut aproape tuturor. ...Aici însă lucrurile luară o întorsătură cu totul neaşteptată: interveniră copiii, luînd apărarea nenorocitei, căci în timpul acela, copiii erau de-acum de partea mea şi începuseră s-o iubească pe Marie. Iată cum s-a întîmplat. Doream s-o ajut cu ceva pe biata nenorocită. l-ar fi prins bine nişte bani, dar acolo, în Elveţia, n-am avut niciodată o para. În schimb, aveam la mine un ac de cravată cu diamant şi l-am vîndut unui telal ambulant care-şi făcea negustoria umblînd din sat în sat. Îmi dădu opt franci pe ac, care valora pe puţin patruzeci. Multă vreme n-am putut să dau cu ochii de Mărie singură. În sfîrşit, o găsii afară din sat, pe o cărare ce ducea sus pe munte. În dosul unui copac, i-am dat cei opt franci, sfătuind-o să-i cheltuiască cu socoteală, pentru că n-o să mai pot să-i dau alţii. Apoi am sărutat-o şi i-am spus să nu-şi închipuie că umblu cu vreun gînd rău şi că o sărut nu pentru că aş fi îndrăgostit de dînsa, ci pentru că mi-e milă, şi că n-am socotit-o vinovată chiar de la început, ci numai o fiinţă nefericită. Aş fi vrut tare mult să-i spun cuvinte de mîngîiere pornite din inimă, s-o conving că nu trebuie să se socoată atît de nenorocită în faţa celorlalţi. Dar ea mi se pare că nu m-a înţeles. Mi-am dat seama de asta imediat, deşi a stat tot timpul tăcută în faţa mea, cu ochii în pămînt şi ruşinîndu-se grozav. Cînd am terminat, îmi sărută mîna; i-am prins-o îndată pe a ei şi am vrut să i-o sărut, dar şi-o trase iute. Aici ne surprinseră copiii, o ceată întreagă; pe urmă am aflat că ei se ţineau de multă vreme după mine. începură să fluiere, să bată din palme şi să rîdă. Marie o luă la fugă. Am vrut să le spun ceva, să le vorbesc, dar dădură să arunce cu pietre în mine. În aceeaşi zi aflară cu toţi, ştia tot satul, şi toate se sparseră iarăşi în capul sărmanei Mărie; le devenise şi mai nesuferită. Auzisem chiar spunîndu-se că fusese vorba să i se dea o pedeapsă, dar, slavă Domnului, nu s-a ajuns pînă acolo; copiii însă n-o mai lăsară deloc în pace; o necăjeau şi mai mult şi aruncau cu noroi în ea; ca să scape de ei, sărmana o lua la fugă pierzîndu-şi răsuflarea şi înecîndu-se în tuse, dar ei se ţineau scai după dînsa, urlînd şi fluierînd. Într-o zi, era cît pe ce să sar la ei cu bătaia. Pe urmă încercai să-i fac să înţeleagă; le vorbeam în fiecare zi, de cîte ori îi întîlneam. Uneori, se opreau şi mă ascultau, deşi continuau s-o înjure. Le-am povestit cît era de nenorocită; curînd au încetat s-o mai insulte şi, zărind-o, se depărtau în tăcere. Încetul cu încetul, începură să intre în vorbă cu mine. Nu le-am ascuns nimic; le-am povestit totul. De data aceasta mă ascultară cu multă atenţie şi în curînd se arătară înţelegători şi miloşi faţă de Marie. Unii din ei, cînd o întîlneau, o salutau prietenos; oamenii de-acolo, cînd se întîlnesc, de obicei îşi dau bună ziua — indiferent dacă sînt cunoscuţi sau nu — îşi scot pălăria sau se înclină sau fac o mişcare din cap şi-şi spun cuvinte de salut. Îmi închipui cît de mirată a fost Marie. Într-o zi, două fetiţe făcură rost de cîte ceva de-ale mîncării şi-i duseră ei, pe urmă veniră să-mi spună că pe Marie o podidise plînsul şi că acum ele o iubesc mult de tot. În curînd, toţi copiii au îndrăgit-o pe Mărie şi în acelaşi timp mă îndrăgiră dintr-o dată şi pe mine. Veneau mereu la mine, rugîndu-mă să le povestesc cîte ceva; se pare că povesteam frumos, deoarece le plăcea să mă asculte. Şi, de fapt, tot ce-am învăţat şi am citit eu acolo în trei ani a fost pentru a avea ce să le povestesc copiilor. Cînd, după aceea, toată lumea porni să mă învinuiască, chiar şi Schneider, pentru faptul că le vorbesc copiilor ca unor oameni mari şi nu le ascund nimic, le răspundeam că e o ruşine să-i minţi, că, oricît s-ar căuta să li se ascundă, copiii tot vor afla ceea ce vor să ştie, dar o vor afla denaturat şi poate într-un sens murdar, pe cînd de la mine vor şti numai adevărul, care nu va tulbura seninătatea sufletului lor curat. E de ajuns numai să-şi aducă aminte fiecare de propria lui copilărie ca să vadă că am dreptate. Dar ei n-au fost de acord cu mine... O sărutasem pe Mărie cu două săptămîni înainte de a fi murit bătrîna ei mamă. Între timp se petrecură cele ce v-am povestit acum şi toţi copiii erau de partea mea cînd pastorul îşi ţinu predica lui de înfierare împotriva lui Marie. Le-am povestit şi explicat fapta pastorului; ei toţi se supărară, ba unii dintre ei fură atît de indignaţi, încît aruncară cu pietre în ferestrele casei lui, spărgîndu-i geamurile. l-am oprit, pentru că asta era de-acum o faptă rea, dar în sat s-a ştiut totul numaidecît şi atunci se dezlănţuiră împotrivă-mi că le stric copiii. Părinţii mai constatară pe urmă că toţi copiii ţineau mult la Marie şi asta-i sperie grozav. Dar Marie era deja fericită. Copiilor li se interzisese să mai dea ochii cu ea, dar ei se duceau s-o vadă pe ascuns, la locul unde păştea cireada, cam la o jumătate de verstă de la marginea satului; îi aduceau cîte ceva bun de mîncare, iar unii veneau numai ca s-o îmbrăţişeze, s-o sărute şi să-i spună doar atît: Je vous aime. Marie! Apoi o luau în goana mare înapoi. Marie se simţea copleşită de această neaşteptată fericire, la care nici nu îndrăznise vreodată să viseze; îi era şi ruşine şi se bucura în acelaşi timp. Dar copiii, şi mai ales fetiţele, se duceau anume s-o vadă ca să-i spună că o iubesc şi că eu le vorbesc mereu de dînsa. l-au mai spus că le-am povestit toată istoria ei şi că de aceea toţi copiii o iubesc şi îi doresc să fie fericită şi că o vor iubi întotdeauna. Pe urmă alergau la mine, fericite şi grijulii, să-mi spună c-o văzuseră pe Maric şi că ea îmi trimite salutări. Seara, mă duceam la cascadă; acolo era un loc cu totul ferit dinspre sat, străjuit de plopi; în locul acela, către seară, se adunau ei toţi, unii chiar pe ascuns. Pare-se că dragostea mea pentru Marie îi incinta nespus şi acesta a fost singurul lucru în privinţa căruia i-am înşelat în tot timpul şederii mele acolo; i-am lăsat să creadă că sînt îndrăgostit de Mărie, că o iubesc, cu toate că nu-i purtam decît un sentiment de profundă compătimire. Bănuiam că ar fi rămas tare dezamăgiţi dacă totul nu se adeverea a fi exact aşa cum îşi închipuiseră şi hotărîseră ei; de aceea, prin tăcerea mea complice le întăream credinţa că mi-au ghicit taina. Şi cîtă gingăşie şi sensibilitate delicată izvorau din inimile acestea micuţe! Li s-a părut, de pildă, că este cu neputinţă ca bunul lor Leon s-o iubească atît pe Marie, iar Marie să fie aşa de prost îmbrăcată şi chiar desculţă. Şi ce să vedeţi: i-au făcut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie şi chiar de o rochie. La ce anume şiretlicuri au recurs — nu ştiu; toată ceata a pus umărul. Cînd îi întrebam despre asta, rîdeau fericiţi şi se stîrnea un haz mare, iar fetiţele băteau din palme şi mă sărutau. Din cînd în cînd, mă duceam şi eu s-o văd pe Marie pe furiş. Starea ei se agravase şi aproape că nu mai putea să umble. în cele din urmă, încetă serviciul la păstor, deşi se mai ducea în fiecare dimineaţă cu cireada la cîmp. Se retrăgea într-un locşor ferit de priviri, se aşeza rezemîndu-se de o stîncă şi sta aşa, aproape nemişcată, pînă cînd cireada pornea înapoi spre sat. Sleită de puteri, respirînd din greu, îşi petrecea toată ziua într-un fel de toropeală, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de stîncă; faţa îi devenise lividă, numai piele şi os, ca la un schelet, broboane de sudoare îi acopereau fruntea şi tîmplele. În starea asta o găseam întotdeauna. Veneam acolo numai pentru cîteva clipe, căci nu voiam să mă vadă nimeni. Cum mă apropiam, Marie tresărea, deschidea ochii şi-mi prindea mîinile ca să le sărute. Nu mă opuneam, fiindcă îmi dădeam seama că era singura ei fericire. Tot timpul cît stăteam acolo tremura şi plîngea; e drept că de vreo cîteva ori se strădui să-mi spună ceva, dar era greu de desluşit vorbele ei. Părea ieşită din minţi, într-atît era de tulburată, ca într-un fel de extaz. Uneori mă însoţeau şi copiii. De obicei, în asemenea cazuri rămîneau la oarecare distanţă, stînd de strajă şi păzindu-ne parcă, nici ei nu ştiau de cine şi de ce. Şi asta le făcea o deosebită plăcere. După ce plecam, Mărie rămînea iarăşi pironită pe locul ei, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de stîncă, lăsîndu-se poate în voia unui vis. Într-o dimineaţă n-a mai fost în stare să iasă ca de obicei cu cireada şi a rămas acasă, în căsuţa ei pustie. Copiii aflară îndată şi aproape toţi veniră în ziua aceea s-o viziteze; zăcea în pat şi n-avea pe nimeni lîngă dînsa. Timp de două zile, copiii o îngrijiră singuri, cu rîndul. Pe urmă, cînd se duse vestea în sat că Mărie era pe moarte, cîteva bătrîne veniră cu schimbul la căpătîiul ei. Oamenii din sat se pare că fură şi ei cuprinşi de milă pentru biata Mărie; în orice caz, nimeni nu mai oprea copiii să se apropie de dînsa şi nu-i mai ocăra ca înainte. Bolnava zăcea într-o continuă toropeală, dar somnul ei era agitat şi tuşea îngrozitor. Bătrîncle nu mai lăsară copiii să intre în odaie, dar cei mici alergau pentru o clipă doar la fereastra ei ca să-i spună: Bonjour, notre bonne Marie. Şi ea, cum îi zărea ori le auzea glasul, se înviora deodată şi, neţinînd seama de îndemnurile bătrînelor, încerca să se ridice rezemîndu-se într-un cot şi le mulţumea din cap micilor săi prieteni. Copiii continuau să-i aducă bunătăţi, dar ea nu mai putea mînca. Mulţumită lor, vă asigur, muri aproape fericită. Mulţumită lor, îşi uită soarta amară, primind parcă de la ei iertare, pentru că pînă la ultima suflare a fost stăpînită de gîndul că e o mare păcătoasă. Ca nişte păsărele în zbor apăreau la ferestrele ei, strigîndu-i în fiecare dimineaţa: ,,Nous t'aimons. Marie". Moartea nu întîrzie mult. Crezusem că va mai rezista o vreme. în ajunul morţii, înainte de a apune soarele, m-am dus s-o văd; mă recunoscu, şi atunci i-am strîns mîna pentru cea din urmă oară; cît era de uscată mîna asta! Iar a doua zi dimineaţa veniră să-mi spună că Marie a murit. De data aceasta, nimeni n-a mai fost în stare să-i împiedice pe copii; ei singuri împodobiră sicriul cu flori şi-i puseră o cunună pe cap. La biserică, pastorul nu mai tună împotriva aceleia pe care, vie, o terfelise. De altfel, veniseră la înmormîntare doar cîţiva curioşi. Dar în clipa cînd trebuia ridicat sicriul, toţi copiii se repeziră să-l ducă şi, fiindcă n-aveau destulă putere, sprijineau cît puteau cu mînutele lor, căutau să ajute pe de lături, alergînd după sicriu cu obrajii scăldaţi în lacrimi. De atunci, mormîntul lui Marie a devenit obiectul grijii lor permanente; de jur-împrejur au sădit trandafiri şi în fiecare an, mereu, îl împodobesc cu flori. Dar tot de la înmormîntarea aceea mi se trag şi hula, şi prigoana satului întreg, pornit împotriva mea din pricina copiilor. Instigatorii principali erau pastorul şi învăţătorul. Copiilor li s-a interzis categoric să se mai întîlneascâ cu mine, şi Schneider îşi luă chiar obligaţia să vegheze ca să nu se mai întîmple acest lucru. Cu toate acestea, ne vedeam din cînd în cînd, vorbeam de departe prin semne. îmi trimiteau bileţele. Mai tîrziu, lucrurile se potoliră, dar pînă atunci am trăit zile de o nespusă frumuseţe, căci datorită acestei prigoane m-am împrietenit parcă şi mai mult cu aceşti copii. E drept că în ultimul an ajunsesem aproape la o bună înţelegere cu Thibaud şi cu pastorul. În schimb, Schneider mi-a vorbit mult şi m-a judecat aspru pentru „sistemul” meu dăunător în comportarea faţă de copii. Ca şi cum aş fi avut vreun sistem! În cele din urmă, chiar în ajunul plecării mele, Schneider îmi împărtăşi părerea ciudată pe care şi-o făcuse despre mine şi anume: mi-a spus că s-a convins pe deplin că eu însumi sînt un copil, copil în adevăratul sens al cuvîntului, cu desăvîrşire un copil; că numai la chip şi statură par a fi un adult, dar în ce priveşte gradul de dezvoltare, ca suflet şi caracter, ba poate şi ca intelect, nu sînt un om format, matur, şi aşa voi rămîne de-acum încolo, chiar dacă aş trăi pînă la vîrsta de şaizeci de ani. Am rîs cu poftă, pentru că n-avea dreptate, fireşte, căci ce fel de copil aş fi eu: am eu aerul unui băieţaş, chiar aşa, zău? Un lucru e totuşi adevărat: nu-mi place să am de-a face cu adulţii, cu oamenii maturi, şi de mult am băgat de seamă — nu-mi place, pentru că nu ştiu să mă port cu ei. Orice mi-ar vorbi, oricît de bine s-ar purta cu mine, totuşi cu ei, nu ştiu de ce, nu mă simt în apele mele, cu ei mă simt stingher; de aceea, pentru mine nu există fericire mai mare decît să mă pot refugia cît mai des la tovarăşii mei, iar aceştia au fost întotdeauna copiii; şi nu pentru că eu însumi aş fi un copil, ci pentru că mă simt pur şi simplu atras de ei.

La începutul şederii mele acolo - încă în perioada cînd rătăceam singur şi trist prin munţi - mi se-ntîmpla pe neaşteptate să-i întîlncsc uneori mai ales la amiază, cînd ieşeau în stoluri gălăgioase de la şcoală, cu ghiozdanele şi cu tăbliţele lor, cu joaca, cu rîsul şi larma lor, şi atunci tot sufletul meu se avînta deodată spre ei. Nu ştiu, dar încercam un sentiment de nespusă încîntare ori de cîte ori îi întîlneam. Mă opream şi rîdeam de fericire uitîndu-mă la picioruşele lor micuţe şi zvelte în necontenită mişcare, la droaia de băieţaşi şi fetiţe care zburdau în voie, la rîsetele şi lacrimile lor (căci, venind de la şcoală, în drum spre casă, mulţi dintre ei găseau vreme să se ia la harţă, să plîngă şi iar să se împace sau să se apuce de joacă). În asemenea clipe, îmi uitam cu desăvîrşire tristul alean. Iar mai pe urmă, în cei trei ani următori, nici nu puteam înţelege cum anume şi ce doruri îi chinuiesc pe oameni. Tot destinul meu se înturna mereu spre cei mici. Mă înfrăţisem chiar cu gîndul că nu voi părăsi niciodată satul acela şi nu mi-aş fi putut închipui că într-o zi mă voi întoarce aici, în Rusia. Mi se părea că voi râmîne acolo, dar mi-am dat seama în cele din urmă că Schneider nu putea să mă întreţină la infinit. Între timp, interveni o împrejurare, o afacere aşa de importantă se pare, încît Schneider însuşi mă zori să plec, luînd asupra lui cheltuielile călătoriei. Acum trebuie să văd cum stau lucrurile, despre ce anume este vorba şi să mă sfătuiesc cu cineva. Soarta mi se va schimba poate cu totul, dar nu asta interesează şi nici nu este lucrul cel mai important. Principalul e că viaţa mea s-a schimbat acum radical. Am lăsat acolo multe lucruri dragi, prea multe. Totul s-a destrămat. Pe drum, în tren, mă gîndeam: „Intru acum în lume, în rîndul oamenilor; nu cunosc deocamdată felul de a fi al acestor oameni, dar o existenţă nouă a început pentru mine". M-am hotărît să-mi orînduiesc o viaţă de om cinstit şi mergînd pe un drum drept. Îmi va fi greu şi mă voi plictisi poate în mediul acesta. Mi-am propus însă pentru început să fiu sincer şi prevenitor cu toţi; mai mult cred n-o să-mi pretindă nimeni. Poate că şi aici mă vor privi ca pe un copil - n-au decît! Şi încă ceva: toţi mă iau, nu ştiu de ce, drept un idiot; e adevărat că am fost într-o vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atît de gravă, încît păream cu adevărat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care îşi dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot? Intru într-o casă, să zicem, şi mă gîndesc: „Oamenii ăştia mă iau drept idiot, şi de fapt sînt cu mintea clară, iar ei nu-şi dau seama de asta..." îmi revine mereu gîndul acesta. De-abia cînd am primit la Berlin cîteva scrisorele pe care ei, copiii, se şi grăbiră să mi le trimită imediat după plecarea mea de acolo, am înţeles cît îmi erau de dragi. Îţi vine tare greu cînd primeşti prima scrisoare din locurile de unde ai plecat! Cît erau de trişti cînd mă petreceau la gară! Cu o lună înainte încă, nu vorbeau decît despre plecarea mea: Leon s 'en va, Leon s 'en va pour toujours! Ca şi înainte, ne întîlneam în fiecare seară lîngă cascadă şi vorbeam numai de viitoarea noastră despărţire. Cîteodată, copiii îşi regăseau vechea lor veselie, dar în momentul cînd trebuia să ne întoarcem în sat luaseră obiceiul să mă strîngă tare în braţe, ceea ce nu făceau înainte. Cîte unul venea pe la mine, pe furiş, fără să-l ştie ceilalţi, numai ca să mă îmbrăţişeze si să mă sărute între patru ochi. La plecare, toţi veniră în stol să mă conducă pînă la gară, la o depărtare de o verstă de satul nostru. Pe drum se străduiau să nu plîngă, dar mulţi nu se puteau stăpîni, mai ales fetiţele plîngeau cu glas tare. Ne grăbeam să nu întîrziem, dar din cînd în cînd ţîşnea din mulţimea lor cîte unul, alerga spre mine, mă îmbrăţişa cu mînuţele-i gingaşe şi mă săruta în drum, oprind din mers tot convoiul, şi atunci, deşi eram tare zoriţi, se opreau cu toţii şi aşteptau pînă-şi lua rămas-bun. După ce m-am urcat în vagon şi trenul se puse în mişcare, toţi strigară într-un glas: „Ura!" şi rămaseră ţintuiţi pe peron pînă cînd trenul nu se mai văzu deloc; de altfel nici eu n-am putut să-mi smulg privirea pînă cînd nu i-am pierdut din ochi... Ştiţi, cînd am intrat adineauri aici şi m-am uitat la chipurile dumneavoastră plăcute - în ultimul timp m-am deprins să observ cu multă atenţie feţele oamenilor — şi am auzit primele dumneavoastră cuvinte, mi s-a luat parcă deodată o piatră grea de pe suflet, pentru prima dată de cînd am plecat de acolo. Şi în aceeaşi clipă m-am gîndit că, poate într-adevăr, fac parte dintre puţinii oameni norocoşi, pentru că, după cît ştiu, rar se întîmpiă să întîlneşti persoane pe care să le îndrăgeşti dintr-o singură privire, şi uite că am avut norocul să vă întîlnesc de cum am coborît din tren. Ştiu prea bine că e cam penibil să te apuci să-ţi împărtăşeşti sentimentele la toată lumea şi totuşi, uite, dumneavoastră vi le spun şi nu mi-e deloc ruşine. Îmi place să duc o viaţă retrasă şi nu voi mai veni poate multă vreme pe aici. Dar să nu mi-o luaţi în nume de rău; n-o spun pentru că nu mi-ar fi foarte preţioasă societatea dumneavoastră, şi nici n-aş vrea să vă închipuiţi că m-am simţit jignit pentru ceva. Mi-aţi cerut să vă spun ce impresie mi-au făcut chipurile dumneavoastră şi ce anume am putut observa. V-o spun cu plăcere. Dumneata. Adelaida Ivanovna, ai o faţă fericită; dintre toate trei, chipul dumitale e cel mai plăcut. Pe lîngă faptul că eşti frumoasă, privindu-te, oricine ar spune: „Faţă blîndă şi bună ca a unei surori". În raporturile dumitale cu oamenii eşti simplă, de o veselie naturală şi în acelaşi timp izbuteşti uşor să citeşti în inima oamenilor. Aceasta este impresia pe care mi-a sugerat-o faţa dumitale. Dumneata, Aleksandra Ivanovna, ai de asemenea un chip frumos, fermecător, dar în inima dumitale tăinuieşti se pare o tristeţe, un dor; ai un suflet foarte bun, fără îndoială, nu eşti însă veselă. Chipul dumitale are ceva aparte, care îmi aminteşte de Madona lui Holbein de la Dresda. lată, aşadar, şi în ce priveşte faţa dumitale; am ghicit sau nu? Pentru că văd că mă socotiţi un fel de ghicitor. Cît despre dumneavoastră, se întoarse el deodată către generăleasă, chipul dumneavoastră nu numai că îmi sugerează, dar îmi permite să fiu pe deplin încredinţat că, în ciuda vîrstei, sînteţi un adevărat copil, în toate, în toate, în tot ce e bun şi în tot ce e rău. Sper că n-o să vă supăraţi pe mine dacă vorbesc astfel? V-am spus doar ce reprezintă pentru mine copiii şi ce sentimente nutresc faţă de ei. Şi să nu vă închipuiţi, iarăşi, că dacă v-am vorbit cu atîta sinceritate despre chipurile dumneavoastră, am făcut-o din naivitate: o, nu, nu-i asta! Am fost condus şi eu, poate, de un anumit gînd în această privinţă.

VII

Prinţul isprăvi. Toată lumea, inclusiv Aglaia, îl privea cu ochi zîmbitori; dar mai cu seamă părea încîntată Lizaveta Prokofievna.

— Bun examen, n-am ce zice! Halal să vă fie! strigă ea. Ei bine, domnişoarelor, vă pregăteaţi să-l luaţi sub ocrotirea voastră, ca pe un biet neajutorat, şi iată că el este acela care de-abia dacă acceptă să vă onoreze cu prezenţa lui şi încă prevenindu-vă că nu va veni decît din cînd în cînd. lată-ne, aşadar, puse cu binişorul la punct, ca nişte neroade ce sîntem, dar mai ales Ivan Feodorovici. Şi-mi pare cît se poate de bine. Bravo, prinţe! Dumnealui ne sfătuise adineauri să te supunem la un examen. Iar ceea ce ai spus de expresia feţei mele este perfect adevărat: sînt un copil, o ştiu prea bine. O ştiam şi înainte de a mi-o fi spus dumneata; cu un singur cuvînt mi-ai exprimat gîndul. Cred că ai o fire asemănătoare cu a mea şi sînt încîntată; semănăm la caracter ca două picături de apă. Numai atît, că dumneata eşti bărbat, iar eu - femeie, şi că n-am fost şi nu cunosc Elveţia; asta-i toată deosebirea.

- Eu aş zice să nu ne pripim, maman! strigă Aglaia. Prinţul spunea că în toate mărturisirile acestea, pe care le-a făcut aici, s-a lăsat condus de un anume gînd, şi că toate îşi au tîlcul lor.

- Aşa e, o susţinură rîzînd celelalte două.

- Nu rîdeţi, dragele mele; el singur e poate mai isteţ decît voi toate la un loc. Veţi vedea. Dar, prinţe, n-ai spus nimic de Aglaia? Ea aşteaptă, şi eu de asemenea.

- Acum nu pot să spun nimic; altă dată poate.

- De ce? N-o găseşti suficient de interesantă?

- O, dimpotrivă, e de o frumuseţe extraordinară. Dumneata, Aglaia Ivanovna, eşti aşa de frumoasă, că i-e frică omului să te privească.

- Asta-i tot? Dar caracterul? insistă generăleasa.

- E greu de judecat frumuseţea. Nu sînt încă în măsură s-o fac. Frumuseţea e o enigmă.

- Aşadar, îi propui Aglaiei să dezlege o enigmă, spuse Adelaida. la să te văd, Aglaia. Vasăzică e frumoasă, prinţe?

-Negrăit de frumoasă! răspunse înflăcărat prinţul, uitîndu-se cu admiraţie la Aglaia. Aproape ca Nastasia Filippovna, deşi chipul ei e cu totul altfel.

Mama şi fiicele se priviră surprinse.

- Ca ci-i-nee? făcu tărăgănat generăleasa. Ca Nastasia Filippovna ai zis? Care Nastasia Filippovna? Unde ai văzut-o dumneata pe Nastasia Filippovna?

- Adineauri, Gavrila Ardalionovici i-a arătat portretul ei lui Ivan Feodorovici.

- Cum? l-a adus portretul ei lui Ivan Feodorovici?

- Da, ca să i-l arate. Nastasia Filippovna i-a dăruit astăzi lui Gavrila Ardalionoviei portretul ei ca amintire, iar el l-a adus ca să i-l arate lui lvan Feodorovici.

- Vreau să-l văd! se răsuci în loc generăleasa. Unde e portretul? Dacă i l-a dăruit lui, înseamnă că-l are şi, de bună seamă, n-a plecat încă. În fiecare miercuri cînd vine la birou, nu pleacă niciodată înainte de ora patru. Să vină imediat Gavrila Ardalionoviei! Ba nu, în ce mă priveşte, nu prea ard de dorinţa să-l văd. Fii bun, dragă prinţe, du-te de-i cere portretul şi adă-mi-l aici. Spune-i că am vrea să-l vedem şi noi. Te rog.

- E un om interesant, nimic de zis, dar e cam naiv şi simplu, observă Adelaida după ce prinţul ieşi din salonaş.

- Simplu din cale-afară, întări Aleksandra, ba aş zice că e aproape caraghios.

Dar şi una, şi cealaltă păreau că nu-şi exprimă în întregime gîndul.

- Totuşi, la caracterizarea chipurilor noastre s-a descurcat destul de bine, zise Aglaia; a ştiut să măgulească pe toată lumea, chiar şi pe maman.

- Ce vorbă-i asta, c-a ştiut să mă măgulească? se burzului generăleasa. Mă rog, fie şi aşa, dacă ţineţi neapărat, dar în cazul acesta eu aş zice că mai mult m-am simţit eu măgulită decît a fost în intenţia lui să mă măgulească.

- Tu crezi că din partea lui a fost pur şi simplu un joc abil? întrebă Adelaida.

- Am impresia că nu-i chiar aşa de naiv cum pare.

- Ei, gata, v-aţi şi pornit! se mînie generăleasa. După mine, voi sînteţi mai caraghioase decît el. E cam simpluţ, ce-i drept, dar e cu cap, bineînţeles, în sensul cel mai nobil al cuvîntului. întocmai ca şi mine.

,,E urît, fireşte, că mi-a scăpat vorba asta cu portretul, îşi făcea mustrări prinţul, îndreptîndu-se spre cabinetul generalului... Dar...cine ştie, poate că e mai bine că le-am spus..." în mintea lui miji atunci un gînd ciudat, ce-i drept, foarte nedesluşit încă.

Gavrila Ardalionovici nu plecase; lucra la birou cufundat în hîrtiile lui; fără îndoială că nu degeaba Societatea pe acţiuni îi plătea leafa. Păru foarte contrariat cînd prinţul i-a cerut portretul cu pricina, povestindu-i cum de au ajuns doamnele Epancin să afle despre existenţa lui.

- A naibii treabă! Ce nevoie aveai să trăncăneşti fără rost! strigă el înciudat. Parcă, ce ştii dumneata... Zi-i idiot şi pace! mormăi el.

- lartă-mă, am spus-o aşa, într-o doară; a venit, nu ştiu cum, vorba şi am zis că Aglaia e tot aşa de frumoasă ca Nastasia Filippovna.

Ganea îi ceru amănunte, şi prinţul povesti tot. Din nou Ganea se uită la Mîşkin cu o expresie batjocoritoare.

- Văd că ţi-e capul numai la Nastasia Filippovna... murmură el, dar se opri numaidecît, furat de un gînd. Era vădit tulburat. Prinţul îi aminti de portret.

- Ascultă, prinţe, zise deodată Ganea, ca străluminat de o idee salvatoare, am o mare rugăminte... dar nu ştiu, zău...

Tăcu încurcat, fără să isprăvească; în sufletul lui părea că se dă o luptă aprigă şi-i venea greu să ia o hotărîre. Prinţul aştepta mut. Ganea îi mai scrută o dată faţa cu o privire iscoditoare.

- Prinţe, se decise el în cele din urmă, acolo, în momentul de faţă... din pricina unor împrejurări cu totul ciudate... şi ridicole... şi pentru care, de altfel, eu n-am nici o vină... în sfîrşit, n-are rost să-ţi mai explic acum; acolo se pare că lumea e cam supărată pe mine şi de aceea o bucată de vreme aş prefera să nu mă duc la ele fără să fiu poftit. Aş avea însă mare nevoie să-i vorbesc chiar acum Aglaiei lvanovna. Pentru orice eventualitate, i-am scris cîteva cuvinte (în mîinile lui apăru un bileţel împăturit cu grijă), şi, uite, nu ştiu cum să i-l transmit. N-ai vrea dumneata, prinţe, să încerci a-i înmîna chiar acum Aglaiei lvanovna aceste rînduri? Dar Aglaiei Ivanovna personal, adică să nu vadă nimeni, înţelegi? De fapt, nu-i cine ştie ce secret... totuşi... Te rog să-mi faci acest serviciu!

- Drept să-ţi spun, mi-e cam penibil, răspunse prinţul.

- Ah, prinţe, e ceva foarte important pentru mine! se rugă Ganea. Poate că ea o să vrea să-mi răspundă... Crede-mă că o împrejurare cu totul excepţională şi de cea mai mare urgenţă mă face să recurg la dumneata şi să stărui atît... Cum aş putea face să-i parvină?... E foarte important... E de cea mai mare importanţă pentru mine...

Se temea de un eventual refuz al prinţului şi-l privea stăruitor, cu o rugăminte mută şi plină de teamă în ochi.

- Bine, accept; voi transmite biletul.

- Dar aşa, ca nimeni să nu observe, îl implora Ganea prinzînd din ce în ce mai mult curaj; mă încred în cuvîntul dumitale de onoare, prinţe.

- N-am să-l arăt nimănui, îl linişti Mîşkin.

- Plicul nu-i lipit, dar... lăsă să-i scape, ca din întîmplare, secretarul; se opri însă încurcat, dîndu-şi seama că a mers prea departe cu indelicateţea.

- O, nici o grijă, n-am să-l citesc, răspunse simplu prinţul şi, luînd portretul, ieşi din cabinet.

Rămas singur, Ganea îşi duse mîinile la cap:

- Un singur cuvînt din partea ei şi... poate că aş rupe, zău!... Nu mai era în stare să se aşeze din nou la lucru şi, cuprins de emoţie şi nerăbdare, începu să se plimbe agitat dintr-un capăt în celălalt al încăperii.

În timpul acesta, prinţul se întorcea tăcut în apartamentul doamnelor. Îl indispunea mult însărcinarea pe care o primise şi deopotrivă de neplăcut îl surprinsese însuşi faptul de a fi aflat că Ganea îi scria Aglaiei. Străbătînd şirul de odăi ce duceau spre salon, se opri deodată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva foarte important, pe urmă se uită împrejur, se apropie de fereastră şi cercetă chipul Nastasiei Filippovna din portret.

Ar fi vrut poate să descifreze acel ceva neobişnuit care îl tulburase adineauri, cînd a zărit în treacăt portretul la general. Prima impresie a fost atît de puternică, încît nu-l părăsise o clipă, şi acum se grăbea să şi-o verifice. Chipul acesta, de o frumuseţe rară, tăinuia în el ceva ce i s-a părut acum şi mai tulburător. O mîndrie fără margini, amestecată cu dispreţ, ba şi cu ură poate, părea să exprime această faţă, şi în acelaşi timp cîtă bunătate, încredere şi sinceritate iradiau din ea! Contrastul acesta era atît de izbitor şi neaşteptat la asemenea trăsături, încît trezea un dureros sentiment de milă. Această frumuseţe răpitoare era aproape de nesuportat, atît de bizară apărea cu faţa aceea palidă, obrajii uşor supţi şi ochii arzători. Stranie frumuseţe! Prinţul nu-şi putu lua ochii de pe fotografie; se smulse apoi de sub vraja pe care o exercita asupra lui, privi în jur şi, asigurîndu-se că nu-l vede nimeni, duse cu un gest grăbit portretul la buze şi sărută imaginea tinerei femei. Cînd, după un minut, ajunse în salon, părea cu desăvârşire liniştit.

Dar în momentul cînd intră în sufragerie (penultima încăpere în drum spre salon), aproape se ciocni în uşă cu Aglaia. Era singură.

- Gavrila Ardalionovici m-a rugat să vă transmit asta, spuse prinţul, întinzîndu-i biletul.

Aglaia se opri, luă plicul şi-l privi pe Mîşkin într-un fel foarte ciudat. Faţa ei nu trăda nici cea mai mică tulburare, cel mult o vagă nedumerire; dar şi aceasta părea că se referă mai mult la prinţ. Cu privirea ei calmă şi mîndră avea aerul că-i cere socoteală - de unde şi pînă unde a ajuns el să fie amestecat în această afacere cu Ganea. Două-trei clipe rămaseră aşa nemişcaţi unul în faţa altuia; la urmă, o expresie batjocoritoare abia perceptibilă lunecă pe chipul Aglaiei şi cu un zîmbet uşor pe buze fata se îndepărtă.

Cîtva timp, generăleasa examina tăcută şi cu un aer dispreţuitor portretul Nastasiei Filippovna, ţinîndu-l ostentativ cu mîna întinsă la o oarecare depărtare.

- Da, e frumoasă, rosti ea în sfirşit, chiar foarte frumoasă. Am văzut-o de două ori, dar numai de la distanţă. Şi zici că preferi acest gen de frumuseţe? îl întrebă ea deodată pe Mîşkin.

- Da... acest gen, răspunse el cu un efort vizibil.

- Adică, exact genul acesta?

- Exact genul acesta.

— Pentru ce?

— Faţa asta... ascunde multă suferinţă, îngăimă aproape fără voie prinţul, ca şi cum şi-ar fi vorbit mai mult sieşi decît pentru a da un răspuns la întrebarea pusă.

— Îmi vine să cred mai curînd că... baţi cîmpii, hotărî generăleasa şi, cu un gest plin de trufie, aruncă portretul pe masă.

Îl luă întîi Aleksandra; Adelaida se apropie şi ea de soră-sa; apoi începură amîndouă să-l examineze. În clipa aceea, Aglaia intră în salon.

— Cîtă forţă! strigă deodată Adelaida, care, peste umărul surorii sale, privea cu nesaţ fotografia.

— Unde? Ce fel de forţă? se răsti Lizaveta Prokofievna.

— Asemenea frumuseţe e o forţă! spuse cu vioiciune Adelaida. Cu o astfel de frumuseţe poţi răsturna lumea întreagă!

Şi se întoarse îngîndurată la şevaletul ei. Aglaia aruncă în treacăt o scurtă privire asupra fotografiei, îşi îngustă ochii, lăsă buza de jos să-i iasă puţin în afară şi se depărta, aşezîndu-se deoparte, cu braţele încrucişate.

Generăleasa luă clopoţelul de pe masă şi sună.

— Spune-i lui Gavrila Ardalionovici să poftească aici; vezi că e în cabinet, îi porunci ea feciorului.

— Maman! strigă cu un ton de avertizare Aleksandra.

— Vreau să-i spun două vorbe şi atîta tot! i-o reteză scurt gencerăleasa. curmînd din capul locului orice obiecţie; era vădit enervată. Trebuie să ştii, prinţe, că de la o vreme încoace, noi, aici, o ţinem întruna numai în şuşoteli şi secrete. Numai în secrete! Cică aşa cere eticheta, bunele maniere. Mofturi! Şi asta într-o chestiune în care e nevoie să se procedeze, în primul rînd. sincer şi cinstit, ca totul să fie limpede. Se pun la cale tot felul de mariaje; nu-mi plac mariajele astea...

— Maman, ce ţi-a venit? încercă din nou s-o oprească Aleksandra.

— Ce vrei. scumpa mea fiică? Parcă ţie îţi plac? Lasă să audă şi prinţul, sîntem doar prieteni, eu, în orice caz aşa mă consider. Lui Dumnezeu îi sînt pe plac oamenii buni, şi n-are nevoie de tot felul de răutăcioşi şi mofturoşi, mai cu seamă de mofturoşii care azi hotărăsc una, iar mîine alta. Pricepi, dumneata, Aleksandra Ivanovna, cum vine asta? Trebuie să-ţi spun prinţe, că dumnealor mă socot cam trăsnită, eu, însă, ştiu să văd ce e bine şi ce nu. Pentru că principalul e să ai inimă, toate celelalte sînt mofturi. Bineînţeles că e nevoie să ai şi minte... ba, poate, cel mai important lucru este tocmai mintea. Nu zîmbi, Aglaio, nu-i nici o contradicţie în ceea ce spun acum; o proastă cu inimă şi fără minte poate fi la fel de nefericită ca şi o proastă care nu e lipsită de minte, dar nu are pic de inimă. E un adevăr cunoscut. Eu sînt o proastă cu inimă şi fără minte, iar tu eşti o proastă cu minte limpede, dar fără inimă; şi tu, şi eu sîntem deopotrivă de năpăstuite şi suferim deopotrivă.

— Şi, mă rog, cine te năpăstuieşte atîta, dragă maman? nu se putu abţine Adelaida, care, singura dintre toate, părea că-şi păstrase voia bună.

— Întîi şi întîi, căpoasele mele fiice, răbufni generăleasa, şi cred că e prea de ajuns şi atîta, aşa încît n-are rost să mai pomenim şi de altele. Am pălăvrăgit destul. Rămîne de văzut cum o să vă descurcaţi voi amîndouă (pe Aglaia n-o pun la socoteală) cu deşteptăciunea şi limbuţia voastră, şi dacă dumneata, preastimată Aleksandra Ivanovna, ai să fii fericită cu onorabilul dumitale domn... Aha!... făcu ea, văzîndu-l pe Ganea care apăruse în uşă, iată încă o apariţie matrimonială. Bună ziua! răspunse ea la salutul acestuia, fără a-l pofti să şadă. Aud că te căsătoreşti, e adevărat?

- Eu?... Mă căsătoresc?... Cum, adică, să mă căsătoresc?... îngăimă Gavrila Ardalionovici luat prin surprindere. Părea tare încurcat.

— Adică, te însori, dacă-ţi place mai mult cuvîntul! E adevărat?

- N-nu... cu... n-nici gînd, minţi Ganea şi sîngele îi năvăli în obraz. Aruncă o privire fugară spre Aglaia, care sta deoparte şi nu-l slăbea din ochi, observînd tulburarea lui cu o expresie rece şi calmă.

- Nu? Ai spus nu? îşi continuă interogatoriul neîndurător Lizaveta Prokofievna. Bine, voi reţine, aşadar, că azi, miercuri dimineaţă, la întrebarea pe care ţi-am pus-o, ai răspuns „nu". Ce zi e astăzi, miercuri?

— Cred că da, maman, răspunse Adelaida.

— Niciodată nu ştiţi ce zi este. În cîte sîntem astăzi?

— În douăzeci şi şapte, spuse Ganea.

— În douăzeci şi şapte? Perfect, e bine de ştiut. Acum, la revedere, ai mult de lucru, mi se pare; e vremea să mă îmbrac, trebuie să ies; ia-ţi portretul. Transmite-i salutări din partea mea nefericitei Nina Aleksandrovna. Cu bine, dragă prinţe! Vino cît mai des pe la noi, iar eu am să trec anume pe la bătrîna Belokonskaia, ca să-i vorbesc de dumneata. Îţi mărturisesc sincer, dragul meu: sînt încredinţată că Dumnezeu mi te-a adus anume tocmai din Elveţia la Petersburg. Ai venit desigur şi pentru alte treburi, dar mai ales pentru asta. Aşa a voit Cel de Sus. La revedere, domnişoarelor. Aleksandro, vino puţin la mine.

Generăleasa ieşi. Zdrobit, năuc, înfuriat, Ganea luă de pe masă portretul şi, cu un zîmbet forţat, i se adresă prinţului:

— Prinţe, plec chiar acum acasă. Dacă nu te-ai răzgîndit cumva şi vrei să rămîi la noi, vino acum cu mine, căci nu ne cunoşti nici măcar adresa.

— Aşteaptă o clipă, prinţe, spuse Aglaia, ridicîndu-se brusc de pe fotoliu. Aş vrea să-mi scrii mai întîi ceva în album. Tata mi-a spus că eşti un caligraf excelent. Aduc îndată albumul.

Spunînd aceasta, dispăru.

— La revedere, prinţe, mă duc şi eu, spuse Adelaida.

îi strînse cordial mîna, zîmbi prietenos şi mîngîietor şi se retrase, fără să arunce măcar o privire spre Ganea.

— Dumneata, scrîşni acesta repezindu-se spre Mîşkin de îndată ce rămaseră singuri, dumneata ai trăncănit aici şi le-ai spus că mă însor! continuă el aproape şuierînd, cu faţa congestionată de furie, cu ochii sclipind de ură. Gură spartă, flecar nesuferit ce eşti!

— Te asigur că n-ai dreptate, răspunse prinţul, păstrîndu-şi calmul şi politeţea. Nici n-am ştiut că te însori.

- Ai auzit adineauri de la Ivan Feodorovici că totul se va hotărî diseară la Nastasia Filippovna şi te-ai grăbit să le şi spui. Vezi că minţi! Altfel, de unde ar fi aflat? Cine dracu' putea să le spună, dacă nu dumneata? N-ai auzit aluziile pe care mi le-a făcut bătrîna?

- Cred cî dumneata trebuie să ştii mai bine cine le-a spus, de vreme ce ai impresia că ţi s-au făcut aluzii. De la mine însă n-au auzit nici un cuvînt.

- Ai transmis bileţelul?... Aştept să-mi dai răspunsul! îl întrerupse Ganea, fierbînd de nerăbdare. Dar în clipa aceea chiar, intră Aglaia şi prinţul nu mai avu vreme să răspundă.

- Poftim, prinţe, spuse Aglaia, punînd albumul pe măsuţă. Alege-ţi o pagină şi scrie-mi ceva. Ai aici şi un condei nou-nouţ. Nu-i nimic dacă peniţa e de oţel? Am auzit că cele de oţel nu sînt pe placul caligrafilor.

Vorbea cu prinţul, ignorînd cu totul prezenţa lui Ganea. Dar, în timp ce Mîşkin examina peniţa şi căuta pagina, pregătindu-se să scrie, Ganea se apropie de cămin, la dreapta prinţului, unde Aglaia stătea în picioare şi, cu un glas întretăiat şi tremurînd de emoţie, îi spuse aproape şoptindu-i la ureche:

- Un cuvînt, un singur cuvînt din partea dumitale - şi sînt salvat. Prinţul se întoarse repede şi-i privi pe amîndoi. Faţa lui Ganea exprima cea mai jalnică deznădejde; se pare că vorba pe care o rostise îi scăpă din gură aşa, pe negîndite, la disperare. Cîteva clipe, Aglaia îl privi cu aceeaşi nedumerire calmă cu care se uitase adineauri şi la prinţ cînd se întîlniseră în sufragerie şi era limpede că această atitudine calmă şi nedumerirea ei în faţa celor ce i se spuneau, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic, erau pentru Ganea mai ucigătoare în clipa aceea decît cel mai puternic dispreţ exprimat pe faţă.

- Şi ce anume să scriu? întrebă prinţul.

- Am să-ţi dictez, răspunse Aglaia, întorcîndu-se spre el. Eşti gata? Ei bine, scrie: „Nu mă pretez la nici un fel de tocmeală". Acum pune data jos. Ia să văd!

Prinţul îi întinse albumul.

- Minunat! Ai un scris admirabil! Îţi mulţumesc. La revedere, prinţe... Adică, stai o clipă, adăugă ea, răzgîndindu-se deodată. Vino cu mine, vreau să-ţi dăruiesc ceva, ca amintire.

Prinţul o urmă, dar, cînd intrară în sufragerie, Aglaia rămase locului.

- Citeşte asta, spuse ea, întinzîndu-i biletul trimis de Ganea. Prinţul îl luă şi se uită la Aglaia întrebător.

- Ştiu bine că nu l-ai citit şi că nu poţi fi confidentul acestui om. Citeşte, vreau să-i cunoşti conţinutul.

Biletul, scris probabil în mare grabă, cuprindea următoarele:

Astăzi, soarta mea se va decide, dumneata ştii în ce fel. Astăzi va trebui să-mi dau cuvîntul, irevocabil. N-am nici un drept la compătimirea dumitale şi nici nu îndrăznesc să-mi fac speranţe; dar mi-ai spus odată o vorbă, ai rostit un singur cuvînt, şi cuvîntul acesta a strălucit în negura existenţei mele, devenind pentru mine un far călăuzitor. Spune-mi şi acum un cuvînt asemănător şi mă vei salva de la pierzanie! Spune-mi numai atît: rupe totul, şi o fac chiar astăzi. O! ce te-ar costa să spui asta? Prin acest cuvînt nu-ţi cer decît un semn de compasiune faţă de mine - un semn numai şi nimic mai mult, nimic! Nu îndrăznesc să-mi făuresc visuri, să nutresc vreo speranţă, căci mă simt nedemn de ea. Dar cuvîntul dumitale îmi va da tăria, care-mi lipseşte acum, de a-mi suporta mai departe sărăcia, de a mă resemna, ba chiar de a accepta cu bucurie situaţia disperată în care mă aflu. Voi accepta lupta, voi fi fericit s-o înfrunt şi să renasc prin această luptă cu puteri reînnoite!

Trimite-mi dar acel cuvînt din milă (din milă numai, ţi-o jur!). Nu te supăra pe un om ajuns la disperare, un om care se îneacă, pentru că a îndrăznit să facă o ultimă sforţare ca să scape de pierzanie.

G.l.

- Omul acesta pretinde şi încearcă să mă convingă şi pe mine, începu Aglaia cu glas tăios, după ce prinţul isprăvi de citit, că acest cuvînt „rupe totul" nu-i deloc compromiţător pentru mine şi nu mă obligă la nimic, oferindu-mi, după cum vezi, şi un fel de garanţie în scris pe acest bilet. Observă cu cîtă naivitate s-a grăbit el să sublinieze unele cuvinte şi cît de transparent apare, cu cîtă brutalitate i se străvede gîndul ascuns. El ştie, de altfel, că dac-ar rupe totul, însă din proprie iniţiativă, fără să aştepte un cuvînt de la mine, fără să-mi vorbească măcar de asta, fără a nutri vreo speranţă în privinţa mea, ştie, zic, că atunci, poate, mi-aş schimba sentimentele faţă de el şi i-aş deveni o adevărată prietenă! O ştie bine! Dar e un suflet meschin; ştie şi totuşi nu poate să se hotărască; ştie şi totuşi cere garanţii. Nu este în stare de o hotărîre bazată pe convingere şi încredere. Pentru ca să renunţe la o sută de mii de ruble, vrea să-i acord anticipat un început de făgăduială, spre a putea spera să-mi obţină mîna. Cît despre cuvîntul pe care i l-aş fi spus într-o zi... de care aminteşte în scrisoare, cuvîntul care i-ar lumina, chipurile, viaţa, e o minciună sfruntată. Într-o zi, fiindu-mi milă de el, i-am arătat într-adevăr puţină compasiune. Dar e un cinic şi un neobrăzat; şi-a făcut numaidecît socoteala că ar putea să nutrească anumite speranţe; mi-am dat seama îndată. De atunci umblă mereu să-mi întindă curse, ca şi acum, de altfel. Dar mi-e de ajuns; ia biletul acesta şi dă-i-l îndată ce veţi ieşi de la noi, în orice caz, nu mai înainte.

— Şi ce să-i transmit ca răspuns din partea dumitale?

— Nimic, fireşte. E cel mai bun răspuns. Aşadar, vrei să locuieşti la ei?

— Ivan Feodorovici m-a sfătuit adineauri, răspunse prinţul.

— Va trebui să te păzeşti de el, te previn; n-are să-ţi ierte că i-ai adus biletul înapoi.

Aglaia strînse uşor mîna prinţului şi ieşi. Avea faţa gravă şi încruntată, şi nici nu schiţă măcar un zîmbet cînd îşi luă rămas-bun de la el.

— Îndată, să-mi iau numai bocceluţa şi plecăm, îi spuse prinţul lui Ganea.

Acesta bătu din picior în semn de nerăbdare. Se făcuse negru de mînie. În sfîrşit, amîndoi ieşiră în stradă, prinţul cu bocceluţa în mînă.

— Răspunsul? Răspunsul? îl asalta Ganea. Ce ţi-a spus? I-ai dat scrisoarea?

Fără un cuvînt, prinţul îi întinse biletul. Ganea rămase ca trăsnit.

— Cum! Biletul meu?! strigă el. Nici nu i l-ai predat? Ah, trebuia să mă fi gîndit! Ah, bles-te-ma-tule... Acum înţeleg de ce ea n-a priceput nimic adineauri! Dar cum, cum, cum de nu i l-ai dat, ah, afur-r-ri-situle...

— Ba să mă ierţi. Dimpotrivă, am avut prilejul să i-l dau imediat după ce mi l-ai încredinţat şi întocmai aşa cum m-ai rugat dumneata. Dacă a ajuns iarăşi în mîinile mele, e pentru că Aglaia Ivanovna mi l-a înapoiat acum, înainte de plecare.

— Cum? Cînd?

— Îndată după ce i-am scris în album şi cînd m-a rugat s-o urmez (cred că ai auzit şi dumneata?). Am intrat în sufragerie, mi-a întins biletul, m-a silit să-t citesc şi mi-a poruncit să ţi-l restitui.

— Ţi l-a dat să-l ci-te-e-şti! răcni Ganea. Să-l citeşti! Şi l-ai citit? Se oprise încremenit în mijlocul trotuarului; de uluit ce era, rămăsese cu gura căscată.

— Da, l-am citit adineauri la insistenţa ei.

— Şi chiar ea ţi-a spus să-l citeşti? Chiar ea?

— Exact. Altfel, fii sigur că nu mi-aş fi permis.

Un minut, Ganea tăcu, făcînd sforţări chinuitoare pentru a-şi aduna gîndurile, apoi izbucni:

— Nu se poate! Este exclus ca ea să ţi-l fi dat să-l citeşti. Minţi! L-ai citit din proprie iniţiativă!

— Spun numai adevărul, răspunse prinţul cu acelaşi ton imperturbabil, şi, crede-mă, regret din suflet că acest lucru îţi provoacă atîtea necazuri şi neplăceri.

— Dar, nenorocitule, cel puţin ţi-a spus ceva cu acest prilej? Ţi-a dat vreun răspuns?

— Mi-a dat, fireşte.

- Ei? Ci vorbeşte odată, ce dracu'!...

Şi Ganea bătu, nerăbdător, de două ori cu piciorul drept încălţat cu galoş, în trotuar.

- M-a lăsat întîi să citesc biletul, apoi mi-a spus că-i întinzi o cursă, că intenţia dumitale e s-o compromiţi, smulgîndu-i un început de făgăduială, ca să-ţi faci anumite speranţe, şi apoi, bazîndu-te pe aceste speranţe, să renunţi fără pagubă la cealaltă speranţă de o sută de mii de ruble. Că, dacă ai fi făcut asta fără să te fi tocmit cu dînsa, dacă ai fi rupt totul din proprie iniţiativă, fără sâ-i fi cerut în prealabil garanţii, ea ar fi devenit poate prietena dumitale adevărată. Se pare că asta-i tot. Da, şi încă ceva: cînd am întrebat-o, după ce mi-a dat biletul înapoi, ce răspuns să-ţi transmit, mi-a spus că lipsa oricărui răspuns va fi cel mai bun răspuns - aşa mi se pare că s-a exprimat ea, scuză-mă, dacă nu-mi amintesc exact cuvintele ei şi-ţi transmit doar sensul, aşa cum l-am reţinut.

Cuprins de o furie turbată, Ganea îşi dădu drumul fără nici o jenă.

- A! Aşa, vasăzică! zbiera el. Îmi aruncă biletul pe fereastră! Aha! Dumneaei nu se pretează la nici un fel de tocmeală! Ei bine, atunci mă voi preta eu! Şi vom vedea! Eu n-am terminat încă... Vom mai vedea!... Las' că-i vin eu de hac!...

Palid, cu faţa crispată, vorbea scrîşnind din dinţi, cu spume la gură, ameninţînd cu pumnul. Merseră astfel o bucată de drum. Nu se sinchisea deloc de prezenţa prinţului, ca şi cum s-ar fi aflat singur, în odaia lui, fiindcă simţea pentru el un dispreţ total. Deodată insă, un gînd îşi făcu loc în creierul lui înfierbîntat şi îl dezmetici brusc.

- Dar cum se face, i se adresă el prinţului, ai putea să-mi explici, cum se face că dumitale (un idiot! adăugă el ca pentru sine), dumitale, pe care te cunoaşte abia de două ceasuri, ţi-a acordat atîta încredere şi ţi-a făcut asemenea confidenţe?

Atît îi mai lipsea lui Ganea acum, ca peste tot zbuciumul şi la toate chinurile tui să se mai adauge şi invidia; pînditoare, ea se furişă îndată ca să-l înţepe drept în inimă.

— Uite, asta chiar că n-aş putea să-ţi explic, răspunse prinţul. Ganca îl privi cu duşmănie.

— Vasăzică, pentru asta te-a chemat atunci în sufragerie, ca să-ţi dăruiască încrederea ei? Căci aşa parcă a spus, că vrea să-ţi dea ceva în dar?

— Numai aşa cred că se poate înţelege; şi eu întocmai aşa am înţeles.

— Dar pentru ce anume, naiba să mă ia? Ce-ai făcut dumneata de i-ai cîştigat încrederea? Ascultă, continuă să se frămînte Ganea (totul în el, în clipa aceea, era într-un haos şi zbucium clocotitor, încît cu greu îşi putea aduna gîndurile); ascultă, n-ai putea să faci un efort şi să-ţi aminteşti mai bine şi într-o ordine cît mai exactă ce anume aţi vorbit acolo, toate cuvintele, chiar de la bun început? Poate că ai mai observat ceva, nu-ţi aduci aminte?

— O! ba da, pot să-ţi spun, răspunse prinţul. De la început, cînd am intrat şi am făcut cunoştinţă, s-a deschis vorba despre Elveţia.

— Dă-o naibii de Elveţie!

— Pe urmă, despre pedeapsa cu moartea...

— Pedeapsa cu moartea?

— Da; veni, nu ştiu cum, vorba... Apoi le-am povestit cum am trăit acolo trei ani, şi istoria cu o sărmană ţărăncuţă...

— Nu mă interesează. Mai departe! îl zorea Ganea nerăbdător.

— Pe urmă, despre părerea lui Schneider cu privire la caracterul meu şi cum m-a silit...

— Ducă-se dracului Schneider al dumitale şi puţin îmi pasă de părerile lui! După aceea?

— După aceea, în legătură cu un caz pe care l-am povestit, am ajuns să vorbesc despre expresia feţei la om şi cu acest prilej am spus că Aglaia lvanovna e aproape tot aşa de frumoasă ca Nastasia Filippovna. Şi aici mi-a scăpat vorba despre portret...

— Dar nu te-ai apucat să spui şi ce ai auzit vorbindu-se atunci, în cabinet? N-ai spus, nu-i aşa?

— Îţi repet că nu.

- Dar atunci, cum dracu'?... Vai de mine, nu cumva Aglaia i-a arătat bâtrînei biletul?

- În privinţa asta poţi fi liniştit. Am stat acolo tot timpul, şi dacă i l-ar fi dat Lizavetei Prokofievna, aş fi văzut; de altfel, nici n-ar fi avut cînd s-o facă.

- Dar poate că dumneata n-ai băgat de seamă... Ah! Idiot af-fu-risit, strigă el ca ieşit din minţi, nici măcar să-ţi relateze ceva ca lumea nu e în stare!

O dată pornit pe invective şi neîntîmpinînd nici o ripostă, Ganea se lăsă în voia mîniei şi, după cum se întîmplă cu unii oameni, în cele din urmă îşi pierdu de tot cumpătul. Nu rămăsese poate mult ca să ajungă sî-l şi scuipe pe bietul prinţ în obraz, atît era de furios. Şi, bineînţeles, furia l-a orbit cu desăvîrşire; altminteri şi-ar fi dat desigur seama de mult că acela pe care-l numea „idiot" şi-l trata cu atîta dispreţ sesiza de fapt totul cu deosebită fineţe şi cu uimitoare repeziciune şi se pricepea de minune să relateze faptele.

Dar aici interveni ceva cu totul neaşteptat.

- Aş vrea să-ţi atrag atenţia, Gavrila Ardalionovici, spuse prinţul calm, că am fost într-adevăr foarte bolnav într-o vreme şi că ajunsesem cu adevărat într-o stare aproape de idioţie, dar m-am vindecat de mult şi, de aceea, îmi este neplăcut să mai aud astăzi că mi se spune pe faţă idiot. Deşi, într-o măsură oarecare, ai putea fi scuzat, date fiind supărările pe care le ai, dar în mînia dumitale ţi-ai permis să mă şi insulţi de două ori. Lucrul acesta îmi displace şi nu-mi convine deloc, mai cu seamă aşa cum ai procedat dumneata acum, fără nici un motiv, de cum am făcut cunoştinţă; şi de aceea, întrucît tot am ajuns la o răscruce, cred că cel mai bun lucru e să ne despărţim: dumneata o apuci la dreapta, ca să te duci acasă, iar eu o iau la stînga. Am douăzeci şi cinci de ruble în buzunar, găsesc uşor pe undeva o cameră mobilată.

Ganea se simţi oribil; sîngele-i năvăli în obraz de ruşine.

- Scuză-mă, prinţe, imploră el cu glas domolit, trecînd brusc de la tonul insolent şi injurios de pînă atunci la o politeţe extremă; pentru Dumnezeu, scuză-mă! Vezi cît sînt de nenorocit! Nu ştii încă aproape nimic, dar, dac-ai şti totul, sînt sigur că ai găsi pentru mine cuvinte de îngăduinţă, deşi, o ştiu prea bine, n-am nici o scuză...

- A, nu trebuie să te scuzi atît, se grăbi să răspundă prinţul, înţeleg foarte bine că eşti necăjit şi asta te face să-ţi pierzi cumpătul şi să nu-ţi masori cuvintele. Să mergem, aşadar, la dumneata acasă. Te urmez cu plăcere...

„Nu, acum în nici un caz nu trebuie să-l las să plece, îşi spunea Ganea în gînd, cercetîndu-l tot timpul drumului pe Mîşkin cu coada ochiului. Intrigantul ăsta m-a făcut să-i spun totul şi să mă trădez, ca pe urmă să-şi scoată deodată masca... Aici trebuie să fie ceva la mijloc. Bine, vom mai vedea noi! Totul se va lămuri, totul, totul! Chiar astăzi!"

Ajunseră în faţa casei unde locuia Ganea.

VIII

Locuinţa lui Ganea, în care urcară pe o scară luminoasă, largă şi curată, se afla la al doilea cat al clădirii şi se compunea din şase sau şapte odăi, unele mai mari, altele mici de tot, destul de modestă de altfel, dar, în tot cazul, prea costisitoare pentru mijloacele unui slujbaş susţinător de familie, avînd chiar o leafă de două mii de ruble. Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna o aleseseră anume pentru a putea lua chiriaşi în pensiune, ca în felul acesta să poată fi şi ele de folos cît de cît şi să mărească cu ceva veniturile familiei. Ganea se împotrivise din răsputeri, dar în cele din urmă trebui să cedeze în faţa insistenţelor unite ale mamei şi surorii, şi, iată, de două luni erau mutaţi acolo. Ganea umbla încruntat, socotind că e degradant să ţii chiriaşi în pensiune; şi acum, de cîte ori ieşea în lume, se simţea ruşinat şi umilit în cercul său, unde fusese obişnuit să apară totdeauna ca un tînăr de familie bună şi cu un viitor strălucit. Toate aceste concesii făcute sorţii ingrate şi toată promiscuitatea aceasta enervantă însemnau pentru el profunde răni morale. Cele mai mici fleacuri îl iritau teribil şi dacă, pentru moment, consimţea să accepte şi să rabde această situaţie, o făcea numai pentru că era de acum încolo ferm hotărît să schimbe starea aceasta de lucruri în timpul cel mai scurt posibil. Dar tocmai această schimbare, tocmai soluţia asupra căreia se oprise constituia ea însăşi o problemă extrem de grea — a cărei rezolvare ameninţa să fie mult mai dificilă şi mai chinuitoare decît tot ce a fost pînă acum.

Locuinţa era împărţită în două printr-un coridor, în care dădeai din vestibul. De o parte se găseau cele trei camere destinate a fi închiriate unor persoane „cu recomandaţii speciale"; în afară de acestea, mai era pe aceeaşi parte şi chiar la capătul coridorului, aproape de bucătărie, a patra odaie, mai mică decît celelalte, pe care o ocupa însuşi generalul în retragere Ivolghin, capul familiei; se culca acolo pe un divan mare, iar accesul în apartament îl avea prin bucătărie, pe scara de serviciu. în aceeaşi cameră sălăşluia şi Colea, fratele mai mic al lui Gavrila Ardalionovici; acolo, gimnazistul acela de treisprezece ani îşi făcea lecţiile şi tot acolo dormea pe un divan vechi, mic, strîmt şi cu aşternutul uzat; însă cea mai importantă însărcinare a băiatului era să nu-l scape din ochi pe tatăl său, care, din zi în zi, avea tot mai multă nevoie să fie supravegheat. Prinţul fu instalat în camera din mijloc, aşezată între aceea a lui Ferdîşcenko, la dreapta, şi o odaie încă goală, la stînga. Dar, înainte de asta, Ganea îl duse pe prinţ în apartamentul familiei. Partea aceasta se compunea din trei încăperi; o odaie mare, care se transforma la nevoie în sufragerie, un salon, care era folosit ca salon numai dimineaţa, iar seara îi servea lui Ganea de cabinet şi de cameră de culcare; în sfîrşit, o odăiţă cu uşa întotdeauna închisă, unde dormeau Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna. într-un cuvînt, totul era aici foarte înghesuit şi sărăcăcios. Ganea scrîşnea din dinţi şi se silea să nu explodeze; şi, cu toate că voia şi se străduia să fie respectuos cu mama lui, se putea observa de la primul pas făcut în casa lor că se purta cu ai lui ca un tiran.

Nina Aleksandrovna şi Varvara Ardalionovna erau în salon; croşetau şi discutau cu un musafir, Ivan Petrovici Ptiţîn. Nina Aleksandrovna părea cam de vreo cincizeci de ani, avea faţa slabă şi trasă, cu cearcăne mari sub ochi. Cu toată expresia bolnăvicioasă şi tristă, faţa şi privirea ei erau destul de plăcute; de la primele vorbe, se putea observa că avea o fire calmă care impunea prin seriozitate şi adevărată demnitate. Chipu-i adumbrit de întristare lăsa totuşi să se ghicească un caracter ferm şi hotărît. Era îmbrăcată foarte modest, întocmai ca o bătrînă, într-o rochie de culoare închisă, dar ţinuta şi vorba dovedeau că trăise într-un mediu şi într-o societate mai bune.

Varvara Ardalionovna avea douăzeci şi trei de ani; era de statură mijlocie, cam slăbuţă la trup, dar înzestrată cu unul dintre acele chipuri care, fără a putea fi socotite cine ştie ce frumoase, au totuşi darul de a plăcea mult, de a exercita o atracţie puternică şi chiar de a stîrni pasiune. Semăna mult cu mama ei şi se îmbrăca aproape la fel cu dînsa, dintr-o totală lipsă de cochetărie. Privirea ochilor ei cenuşii putea fi cîteodată foarte veselă şi foarte caldă, dacă nu rămînea, cum se-ntîmpla de cele mai multe ori, prea serioasă şi îngîndurată, ba de cîtva timp chiar prea gravă. Aceeaşi fermitate şi hotărîre se puteau citi şi pe faţa ei, lăsînd totodată a se bănui la fiică un caracter mai energic şi mai întreprinzător decît al mamei. Varvara Ardalionovna era de felul ei cam iute din fire, se mînia uşor, şi fratele ei se temea de dînsa în asemenea clipe. Se cam temea de dînsa şi musafirul care şedea acum la ei, Ivan Petrovici Ptiţîn. Acesta era un om încă tînăr — n-avea mai mult de treizeci de ani - îmbrăcat modest, dar cu gust, cu maniere plăcute, oarecum prea grave, de om aşezat. Bărbuţa-i castanie indica un om cu ocupaţii libere. Ştia să întreţină o conversaţie inteligentă şi interesantă, fără a fi prea vorbăreţ. În general, producea o impresie favorabilă. Era probabil îndrăgostit de Varvara Ardalionovna şi nu-şi ascundea sentimentele. Aceasta arăta faţă de el multă bunăvoinţă şi prietenie, dar ezita încă să-i răspundă la unele întrebări pe care i le pusese el şi care păreau că o indispun întrucîtva, ceea ce, totuşi, nu prea avu darul să-l descurajeze pe Ptiţîn. Nina Aleksandrovna era foarte atentă faţă de el, iar în ultimul timp începuse să-i arate tot mai multă încredere, împărtăşindu-i din grijile şi preocupările ei. Se ştia, de altfel, că îndeletnicirea lui era de a plasa bani cu împrumut pe termene scurte, cu dobînzi mari şi contra-garanţii mai mult sau mai puţin sigure. Era bun prieten cu Ganea.

După ce ascultă prezentarea destul de amănunţită, dar pe un ton sec şi în cuvinte sacadate, făcută de Ganea (care, intrînd, se mulţumi s-o salute scurt pe mama sa, nu-i adresă nici un cuvînt surorii şi-l duse îndată pe Ptiţîn undeva, afară din salon), Nina Aleksandrovna îi adresă prinţului cîteva cuvinte amabile şi-i porunci lui Kolea, care tocmai se arătase în uşă, să-l ducă pe noul chiriaş în odaia din mijloc. Kolea era un adolescent cu faţa zîmbitoare şi plăcută; felul lui de a vorbi deschis şi sincer, cu spontaneitatea proprie vîrstei, îl făcea deosebit de simpatic.

- Dar unde-i bagajul dumneavoastră? întrebă el, introducîndu-l pe prinţ în odaie.

- L-am lăsat în antreu.

- îl aduc îndată. N-avem alţi servitori decît pe bucătăreasă şi pe Matriona, aşa că mai ajut şi eu la treburile casei. Varia ne comandă, ne muştruluieşte şi ne ceartă pe toţi. Ganea zicea că aţi sosit chiar azi din Elveţia, e adevărat?

-Da.

- E frumos în Elveţia?

- Foarte frumos.

- Sînt munţi acolo?

-Da.

- Vă aduc îndată bagajul. Intră Varvara Ardalionovna.

- Matriona îţi pregăteşte îndată aşternutul. Lucrurile le ai în valiză?

- N-am decît o bocceluţă. Frăţiorul dumitale s-a dus să mi-o aducă; e în antreu.

- Acolo nu-i nici un bagaj, doar legăturica asta; unde l-ai pus? întrebă Kolea, întorcîndu-se în odaie.

- Ăsta-i tot bagajul meu; n-am decît atît, îl lămuri prinţul luîndu-şi bocceluţa din mîinile lui.

- Aşa? Şi eu care mă gîndeam să nu-l fi şterpelit Ferdîşcenko.

- Nu vorbi prostii! îl opri sever Varia, care îi vorbi prinţului pe un ton rece, distant, fără a părea însă nepoliticos.

- Chere Bubette, cu mine ai putea să fii ceva mai drăgălaşă, că doar nu sînt Ptiţîn.

- Chiar şi puţină bătaie nu ţi-ar strica, Kolea, ca să nu mai fii prost. Pentru tot ce vei avea nevoie, poţi să i te adresezi Matrionei. Prînzul se serveşte la patru şi jumătate. Masa o poţi lua cu noi sau la dumneata în odaie; cum vei voi. Mergem, Kolea, să nu deranjezi.

- Să mergem, voinţă întrupată!

În uşă se ciocniră de Ganea.

- Tata e acasă? i se adresă el fratelui său mai mic şi, la răspunsul afirmativ al acestuia, îi şopti ceva la ureche.

Kolea dădu din cap şi ieşi în urma Varvarei Ardalionovna.

- Două cuvinte, prinţe: uitasem să ţi le spun din pricina... incidentului de adineauri. Am o rugăminte. Fii bun şi, dacă nu-ţi va fi prea greu, nu trăncăni nici aici despre ceea ce s-a petrecut adineauri între mine şi Aglaia, şi nici acolo despre ceea ce se-ntîmplă aici; căci şi la noi vei avea ocazia să vezi destulă mizerie omenească. La urma urmei, naiba să-i ia pe toţi... Dar cel puţin astăzi, caută să te abţii.

- Dar te asigur c-am vorbit mult mai puţin decît îţi închipui dumneata, răspunse prinţul, cam enervat de insistenţa lui Ganea.

Raporturile dintre ei se înrăutăţeau vizibil.

- Oricum, am avut astăzi destule necazuri şi neplăceri din pricina dumitale. Te rog, aşadar.

- Aş vrea să-ţi mai atrag atenţia, Gavrila Ardalionovici, că adineauri nu eram deloc în cunoştinţă de cauză şi nici n-aveam vreo obligaţie de a tăcea. Pentru ce m-aş fi abţinut să vorbesc de portret? Doar nu m-ai prevenit.

— Ce încăpere mizerabilă, observă Ganea, uitîndu-se împrejur cu dispreţ, e întunecoasă şi ferestrele dau în curte. Aproape din nici un punct de vedere, venirea dumitale la noi nu prea a fost nimerită. Ei, dar asta nu mă priveşte; nu sînt eu acela care se ocupă cu închirierea camerelor.

Pe uşă îşi vîrî capul Ptiţîn şi-l chemă pe Ganea; acesta îl părăsi îndată pe prinţ, deşi ar fi vrut parcă să mai spună ceva; ezita, ca şi cum îi era ruşine să înceapă; de altfel şi camerei îi găsise o mie de cusururi, se pare, tot pentru a-şi ascunde jena şi nehotărîrea.

De-abia apucă prinţul să se spele şi să-şi pună cît de cît la punct toaleta, cînd uşa se deschise iar şi se ivi un personaj nou.

Era un domn de vreo treizeci de ani, destul de înalt, spătos, cu un cap enorm şi o claie de păr creţ şi roşcat. Avea o faţă rumenă şi cărnoasă, buze groase, un nas lat şi turtit, nişte ochi mici, înecaţi în grăsime şi batjocoritori, care clipeau mereu de parcă ar fi făcut semne cuiva. În ansamblu, avea un aer destul de impertinent. Era îmbrăcat neglijent şi murdar.

Mai întîi întredeschise uşa numai cît îi trebuia să-şi vîre capul. Vîrît astfel, examina odaia timp de cîteva secunde, după care uşa începu să se deschidă încet, pînâ cînd în prag se înfăţişă silueta lui din cap pînă în picioare; dar musafirul nu intră, ci rămase mai departe în uşă, continuînd să-l observe pe prinţ cu ochii întredeschişi. În sfîrşit, trase uşa după el, se apropie, se aşeză pe scaun şi, apucîndu-l cu putere pe Mîşkin de braţ, îl făcu şi pe el să se aşeze pe canapea.

- Ferdîşcenko, se recomandă el, uitîndu-se ţintă şi întrebător la prinţ.

— Îmi pare bine, zise prinţul amuzat.

— Un chiriaş, completă Ferdîşcenko, cu ochii mereu aţintiţi în ochii noului pensionar al casei.

- Ai venit să facem cunoştinţă?

- Îhî! făcu vizitatorul, zbîrlindu-şi cu un gest afectat părul şi oftă; apoi îşi întoarse privirea într-o parte, spre un colţ al odăii. Ai bani? întrebă el deodată.

— Nu prea mulţi.

— Cît anume?

— Douăzeci de ruble.

— la să-i văd.

Prinţul scoase bancnota de douăzeci şi cinci de ruble din buzunarul stîng al vestei şi i-o trecu lui Ferdîşcenko. Acesta desfăcu bancnota, o examina, o întoarse pe o parte şi pe cealaltă, apoi o privi la lumină.

— Ciudat, spuse el cu un aer de adîncă meditaţie, de ce s-or fi schimbînd ele la culoare? Bancnotele astea de douăzeci şi cinci de ruble se fac uneori fumurii, pe cînd altele, din contră, se decolorează aproape complet. Poftim.

Prinţul îşi luă bancnota. Ferdîşcenko se ridică.

— Am venit să te previn: în primul rînd, să nu mă împrumuţi niciodată cu bani, pentru că am să-ţi cer negreşit.

— Bine.

— Ai de gînd să plăteşti aici?

— Se-nţelege.

— Eu nu; altă treabă n-am? Odaia mea e alături, prima uşă la dreapta, ai văzut-o? Pe la mine, n-ai de ce să te oboseşti să vii prea des; în schimb, eu am să te vizitez, n-avea grijă. Pe general l-ai văzut?

- Nu.

— Nici nu l-ai auzit?

- Nu.

— Fii pe pace, o să ai prilejul să-l vezi şi să-l auzi; chiar şi mie-mi cere bani cu împrumut! Avis au lecteur! Te-am salutat. Ce viaţă mai e şi aia, cînd te cheamă Ferdîşcenko!

— De ce, adică?

— Salutare.

Şi se îndreptă spre uşă. Prinţul află mai tîrziu că domnul acesta îşi propusese cu tot dinadinsul să treacă drept un original şi să uimească toată lumea prin glumele lui năstruşnice; se pare însă că rolul acesta nu prea-i reuşea, iar ieşirile lui excentrice de multe ori produceau asupra unora o impresie foarte neplăcută, ceea ce-l întrista sincer, fără sâ-l facă, totuşi, să renunţe la această meteahnă. Dar în momentul cînd dădu să iasă, întîmplarea îi oferi de data aceasta un bun prilej de reabilitare. Chiar în uşă se ciocni cu un domn care tocmai intra; lăsîndu-l să treacă pe acest nou musafir, de asemenea necunoscut prinţului, Ferdîşcenko făcu de cîteva ori cu ochiul în spatele nou-venitului, vrînd parcă să-l prevină pe Mîşkin de primejdie şi în felul acesta se simţi îndreptăţit să se retragă cu un aer satisfăcut.

Celălalt domn, de vreo cincizeci şi cinci de ani sau poate chiar şi mai mult, era de statură înaltă şi destul de corpolent, cu faţa roşie-vînătă, puhavă şi cărnoasă, încadrată de nişte favoriţi stufoşi, încărunţiţi, şi cu mustăţi; ochii îi avea mari şi puţin cam bulbucaţi, înfăţişarea domnului acestuia ar fi fost destul de impunătoare dacă n-ar fi avut aerul acela de oboseală, de lăbărţare, de degradare, care se observa în toată făptura lui. Purta o redingotă veche, cam roasă în coate şi o cămaşă nu tocmai curată. Din apropiere duhnea a vodcă, în schimb mişcările şi gesturile lui, puţin cam studiate, trădau grija deosebită de a impune prin distincţie şi demnitate. Domnul se apropie de Mîşkin fără grabă, zîmbind afabil, îi luă mina şi, fără să rostească un cuvînt, o ţinu într-a lui, uitîndu-se la el cu o atenţie afectată şi examinîndu-i trăsăturile, ca şi cum ar fi voit să descopere un chip cunoscut.

- Fireşte! E leit taicâ-său! declară musafirul cu un aer grav şi solemn. El, în carne şi oase, parcă l-aş vedea aievea! Am auzit pro-nunţîndu-se un nume cunoscut şi drag şi mi-am amintit de un trecut de neuitat... Prinţul Mîşkin?

- Exact.

- Generalul Ivolghin, în retragere şi în mizerie. Prenumele dumitale, dacă-mi este permis?

- Lev Nikolaevici.

- Da, da! Fiul prietenului meu, aş putea spune al tovarăşului din copilărie, Nikolai Petrovici.

- Pe tatăl meu îl chema Nikolai Lvovici.

- Pardon, Lvovici, se corectă generalul fără grabă, cu siguranţa omului care ştie foarte bine că este aşa şi că a greşit numai dintr-o simplă scăpare. Se aşeză pe un scaun şi, apucîndu-l din nou pe Mîşkin de mînă, îl făcu să stea lingă el. Te-am purtat doar în braţe.

- Adevărat? întrebă prinţul. Tata a murit de mai bine de douăzeci de ani.

- Da, douăzeci de ani; mai exact, de douăzeci de ani şi trei luni. Am fost colegi de şcoală; cum mi-am isprăvit studiile, am intrat în armată.

- Şi tata a fost în armată: era sublocotenent în regimentul Vasilkovski.

- În regimentul Belomirski. A fost mutat în regimentul acesta puţin înainte de a-şi da obştescul sfîrşit. Am stat la căpătîiul lui şi i-am dat cea din urmă binecuvîntare. Mama dumitale...

Generalul se opri ca într-o pioasă reculegere.

- Mama a murit şi ea şase luni după aceea, în urma unei răceli, spuse prinţul.

- Nu de răceală. Nu de răceală, poţi să dai crezare unui om bătrîn. Eram acolo, eu am înmormîntat-o... De durere şi lacrimi după prinţul ei s-a prăpădit, nu de răceală. Da, o ţin minte bine şi pe prinţesă. Ce ţi-i şi cu tinereţile astea! Pentru ea, prinţul şi cu mine, care eram prieteni din copilărie, era cît pe ce să ne facem unul celuilalt de petrecanie.

Prinţul îl asculta cu oarecare neîncredere.

- Eram îndrăgostit la nebunie de mama dumitale încă înainte de a se fi măritat, pe cînd era logodită cu prietenul meu. Prinţul băgă de seamă şi, afectat, se formaliza. Vine la mine într-o dimineaţă, înainte de şapte, şi mă trezeşte. Mă îmbrac uimit; tăcere şi de o parte şi de cealaltă; am înţeles totul. Prinţul scoate din buzunar două pistoale. Prin batistă. Fără martori. La ce bun ne trebuiau martori cînd, peste cîteva minute, urma să ne trimitem reciproc pe lumea cealaltă. în doi timpi şi trei mişcări, pistoalele fură încărcate, batista întinsă şi noi în poziţie: faţă-n faţă, cu ţevile pistoalelor lipi" te în dreptul inimii celuilalt, ne privim în ochi. Deodată, şiroaie de

lacrimi ţîşniră din ochii noştri şi mîinile ne tremurară. La amîndoi, la amîndoi deodată! Ei, şi atunci, fireşte, ne îmbrăţişăm şi între noi începu o întrecere în generozitate. Prinţul strigă: „Să fie a ta!" Eu la rîndul meu: „Ba a ta să fie!" într-un cuvînt... într-un cuvînt... ai venit... să locuieşti la noi?

- Da, pentru cîtva timp, probabil, răspunse prinţul cu ezitare în glas.

- Prinţe, te roagă mama să pofteşti la dînsa, strigă Kolea, între-deschizînd uşa.

Prinţul se ridică să plece, dar generalul îi puse mîna pe umăr şi îl sili printr-un gest, care ar fi vrut să-i arate toată prietenia lui, să rămînă pe loc.

- Ca un adevărat prieten al tatălui dumitale, vreau să te previn, începu generalul, că eu, după cum vezi, printr-o catastrofa tragică, am avut de suferit. Dar nu condamn pe nimeni! Pe nimeni! Nina Aleksandrovna e o femeie admirabilă. Varvara Ardalionovna, fiică-mea, e o fiinţă minunată! Împrejurările ne silesc să ţinem chiriaşi. E o degradare nemaipomenită!... Eu, care eram cît pe ce s-ajung general-guvernator!... Dar pe dumneata sîntem oricînd bucuroşi să te avem la noi. în casa mea însă se petrece o adevărată tragedie! Prinţul îl privi întrebător şi cu multă curiozitate.

- Se pune la cale o căsătorie, o căsătorie monstruoasă. O căsătorie între o femeie cu purtări dubioase şi un tînăr care, mîine-poimîine, ar putea ajunge kammerjunker. Vor să introducă femeia asta în casa unde locuiesc soţia şi fiica mea! Dar cîtă vreme sînt în viaţă, ea nu va intra aici! Mă culc pe pragul uşii şi... las' să calce peste trupul meu!... Cu Ganea aproape că nici nu mai vorbesc, evit să dau ochii cu el. Am vrut să te previn, pentru că oricum vei afla şi vei fi martor, o dată ce rămîi la noi. Dar eşti fiul prietenului meu şi sînt în drept să sper...

- Prinţe, fii bun te rog, şi pofteşte la mine în salon, se auzi din uşă vocea Ninei Aleksandrovna, care venise să-l cheme personal.

- Închipuieşte-ţi, draga mea, strigă generalul, din vorbă în vorbă mi-am amintit că pe prinţ l-am ţinut în braţe cînd era mic.

Nina Aleksandrovna îi aruncă o privire dojenitoare bărbatului ei, uitîndu-se apoi iscoditoare la prinţ; dar nu spuse nici un cuvînt. Prinţul o urmă în salon; în clipa însă în care se aşezară şi Nina Aleksandrovna începu să-i spună ceva foarte grăbită şi aproape pe şoptite, iată-l pe general intrînd şi el în salon. Nina Aleksandrovna tăcu brusc şi cu o nemulţumire vădită se aplecă deasupra lucrului de mînă. Generalul, căruia nu putea să-i scape nemulţumirea nevestei sale, continuă totuşi să rămînă în cea mai bună dispoziţie sufletească.

— Fiul prietenului meu! strigă el, adresîndu-i-se Ninei Aleksandrovna. Şi ce surpriză neaşteptată! Nici nu mi-aş fi închipuit că e cu putinţă aşa ceva. Dar, draga mea, se poate să nu-ţi aduci aminte de răposatul Nikolai Lvovici? Cred că l-ai apucat încă în viaţă acolo... La Tver?

— Nu-mi amintesc de Nikolai Lvovici. E tatăl dumitale? îl întrebă ea pe Mîşkin.

— Da, dar după cîte ştiu, a murit la Elizavetgrad şi nu la Tver, observă prinţul cu sfială. Pavlişcev mi-a spus...

— La Tver, preciza generalul, a fost transferat la Tver puţin înainte de moarte, ba chiar înainte de a se îmbolnăvi. Erai încă prea mic pentru a ţine minte toate astea; Pavlişcev a putut să se înşele, cu toate că era un om demn de toată admiraţia.

— L-aţi cunoscut şi pe Pavlişcev?

— Un om şi jumătate; am fost doar martor ocular. L-am binecuvîntat pe patul de moarte...

— Tatăl meu urma să fie judecat, dacă nu murea, reluă prinţul, deşi n-am putut afla niciodată de ce anume era acuzat; a murit la spital.

— A, da, afacerea aceea cu soldatul Kolpakov; fireşte că ar fi fost achitat.

— Da? Ştiţi sigur? întrebă prinţul cu un interes crescînd.

— Eu să nu ştiu! strigă generalul. Consiliul de război n-a putut să ia nici o hotărîre. Era o afacere absurdă! Aş zice chiar misterioasă: moare subit comandantul companiei a doua, căpitanul Larionov; în locul lui e numit provizoriu prinţul; bine. Soldatul Kolpakov fură de la un camarad un fus de toval, îl vinde şi cheltuieşte banii pe băutură; bine. Prinţul (şi bagă de seamă că toate astea se-ntîmplă de faţă cu plutonierul-major şi cu un caporal), prinţul, zic, îi face o aspră morală lui Kolpakov şi-l ameninţă cu bătaia. Foarte bine. Kolpakov se duce în dormitorul companiei, se culcă pe patul lui şi după un sfert de ceas moare. Perfect. Dar e un caz extraordinar, aproape de necrezut. Oricum ar fi, Kolpakov e îngropat; prinţul înaintează raportul şi Kolpakov este şters din matricole. S-ar părea că totul e în regulă, nu-i aşa? Dar iată că la vreo şase luni după aceea, cu prilejul unei inspecţii a brigăzii, se constată că soldatul Kolpakov se află viu şi nevătămat în rîndurile companiei a treia din batalionul doi al regimentului de infanterie Novozemleansk, din aceeaşi brigadă şi aceeaşi divizie!

- Cum se poate? făcu prinţul mirat peste măsură.

- Lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa, e o eroare la mijloc, interveni deodată Nina Aleksandrovna, privindu-l pe Mîşkin cu un aer plin de tristeţe şi amărăciune. Mon mari se trompe.

- Bine, draga mea, e uşor de spus se trompe, dar ia încearcă să rezolvi un asemenea caz. Toţi au rămas trăsniţi. Aş fi primul care să spun qu'on se trompe. Din nefericire însă, am fost martor la cele întîmplate şi am făcut parte chiar din comisie. S-au făcut tot felul de anchete şi confruntări, iar rezultatul a fost că era absolut chiar el, Kolpakov în carne şi oase, soldatul Kolpakov, care, cu şase luni în urmă, fusese îngropat cu tot ceremonialul obişnuit în răpăit de tobe. Desigur, e un caz extraordinar, aproape de necrezut, recunosc, totuşi...

- Tată, ţi s-a servit prînzul, îl anunţă Varvara Ardalionovna, intrînd în salon.

- Aha! foarte bine, perfect! Mi s-a făcut chiar foame... într-adevăr, cazul, am putea spune că este întrucîtva psihologic...

- Iar ţi se răceşte supa, stăruia, nerăbdătoare, Varia.

- Îndată, îndată, mormăi generalul, ieşind din odaie. „Şi cu toate anchetele întreprinse..." se mai auzi gura lui din coridor.

- Va trebui să-i treci cu vederea multe lucruri lui Ardalion Aleksandrovici, dacă rămîi la noi, îi spuse Nina Alcksandrovna prinţului; cred însă că n-o să te supere prea mult; masa o ia singur. Ce să-i faci! Fiecare cu metehnele şi cu... trăsăturile sale speciale; cred că eşti de acord cu mine în această privinţă; alţii poate că au şi mai multe decît aceia care sînt de obicei arătaţi cu degetul. Un lucru însă aş vrea să te rog: dacă cumva bărbatul meu îţi va cere bani pentru chirie, spune-i că mi-ai achitat mie. Fireşte că şi ceea ce, eventual, i-ai da lui Ardalion Aleksandrovici ar fi socotit tot în contul chiriei; dar, dacă ţi-am vorbit despre asta, e numai şi numai din dorinţa ca totul să fie absolut limpede şi fără echivocuri... Ce este, Varia?

Varia intră tăcută şi îi întinse mamei sale portretul Nastasiei Filippovna. Nina Aleksandrovna tresări aproape speriată, apoi, cu un sentiment penibil de amărăciune, privi cîtva timp fotografia şi la urmă ridică întrebătoare ochii spre Varia.

- I l-a dăruit astăzi dumneaei personal, zise Varia, şi pare-se că astă-seară, la ea acasă, se decide totul.

- Astă-seară? repetă Nina Aleksandrovna cu glasul stins. În definitiv, ce să ne mirăm atît? E limpede că nu mai putem avea nici o speranţă de acum înainte; prin acest suvenir, ea îşi vesteşte hotărîrea... e cît se poate de limpede. Chiar el a venit să ţi-o arate? adăugă ea mirată.

- Ştii doar că de o lună nu mai vorbim aproape deloc. Am aflat totul de la Ptiţîn; portretul însă l-am găsit pe jos, lîngă măsuţă, şi l-am ridicat.

- Aş vrea să te întreb, i se adresă deodată Nina Aleksandrovna lui Mîşkin, căci pentru asta te-am poftit aici, îl cunoşti de mult pe fiul meu? L-am auzit spunînd că de-abia astăzi ai sosit de undeva din străinătate, mi se pare?

Prinţul dădu cîteva lămuriri despre sine, omiţînd de data aceasta o bună parte din istorisirea lui, repetată de atîtea ori în dimineaţa aceea. Nina Aleksandrovna şi Varia îl ascultară cu multă atenţie.

— Să nu-ţi închipui că, punîndu-ţi această întrebare, încerc să aflu de la dumneata ceva despre Gavrila Ardalionovici, observă Nina Aleksandrovna, să nu-ţi faci cumva o idee greşită în această privinţă. Căci, dacă există într-adevăr lucruri pe care el n-ar vrea să ni le spună, n-am de ce să caut a le afla pe căi lăturalnice. Mi-am permis să te întreb numai pentru că adineauri, în prezenţa dumitale, şi pe urmă, după ce ai ieşit şi l-am întrebat despre dumneata, Ganea mi-a răspuns: „Ştie tot, n-aveţi de ce vă sinchisi!" Ce-nseamnă asta? Adică, aş vrea să ştiu în ce măsură...

Deodată apăru Ganea şi, în urma lui Ptiţîn; Nina Aleksandrovna se întrerupse brusc. Prinţul rămase pe scaun, lîngă dînsa, iar Varia se trase deoparte; portretul Nastasiei Filippovna era în acelaşi loc vizibil, pe măsuţa de lucru a Ninei Aleksandrovna, chiar sub ochii ei. Zărindu-l, Ganea se încruntă; îl luă înciudat şi -l aruncă pe biroul lui din celălalt capăt al odăii.

— Aşadar, astăzi, Ganea? întrebă calm Nina Aleksandrovna.

— Ce să fie astăzi? tresări el, şi deodată se năpusti asupra lui Mîşkin: Aha, înţeleg! Se vede că şi aici ţi-ai dat drumul!... Dar ce-i asta? Pesemne că-i o o boală la dumneata? Nu eşti în stare să-ţi ţii deloc gura? Dar înţelegeţi odată, Luminăţia voastră...

— Aici eu sînt de vină, Ganea, numai eu şi nimeni altul, îl întrerupse Ptiţîn.

Ganea îl privi nedumerit.

— Nu crezi că-i mai bine aşa, Ganea, de vreme ce totul e ca şi hotărît, murmură încurcat Ptiţîn şi, trăgîndu-se deoparte, se aşeză în faţa biroului, scoase din buzunar o hîrtiuţă scrisă cu creionul şi începu s-o cerceteze cu atenţie.

Ganea rămase în picioare posomorit şi aştepta cu nelinişte obişnuita scenă de familie. Nici nu se gîndi să-i ceară scuze prinţului.

— Dacă totul e hotărît, fireşte că lvan Petrovici are dreptate, spuse Nina Aleksandrovna, nu te mai încrunta, te rog, şi stăpîneşte-ţi nervii; n-am să te întreb nimic din ceea ce nu vrei tu singur să-mi spui şi te asigur că m-am împăcat cu gîndul şi n-ai să auzi de la mine o vorbă, încît fă bine, Ganca, nu te mai enerva degeaba.

Rosti cuvintele acestea fără să se oprească din lucru şi cu un glas care părea într-adevăr foarte calm. Ganea păru surprins; din prudenţă însă tăcu şi, cu ochii la maică-sa, aşteptă să vadă ce o să-i mai spună. Certurile de familie îi făcuseră mult sînge rău în ultimul timp. Nina Aleksandrovna surprinse această rezervă în atitudinea fiului ei şi adăugă cu un surîs amar:

— Văd că tot nu eşti convins încă şi nu mă crezi. Fii pe pace, nu vor fi nici lacrimi, nici rugăminţi, ca pînă acum, din partea mea cel puţin. Nu urmăresc decît fericirea ta, o ştii prea bine; acum m-am resemnat, dar cu inima sînt mereu alături de tine, fie că rămînem împreună, fie că ne vom despărţi. Bineînţeles, nu vorbesc decît în ce mă priveşte; nu poţi să pretinzi acelaşi lucru şi de la sora ta...

— Aha, mereu ea! strigă Ganea, aruncîndu-i o privire batjocoritoare şi plină de duşmănie surorii sale. Dar bine, mamă dragă! M-am jurat o dată şi-ţi dau din nou cuvîntul că nimeni şi niciodată nu va îndrăzni să te desconsidere cit voi fi eu aici şi cîte zile voi avea. Oricine ne-ar trece pragul va trebui să-ţi poarte cel mai mare respect...

Bucuria lui Ganea, venită aşa de neaşteptat, era atît de mare, încît se uita la mama lui aproape împăcat, aproape cu duioşie.

— Nici nu m-am temut vreodată pentru mine, Ganea, o ştii doar; nu pentru mine eram îngrijorată şi m-am frămîntat tot timpul acesta. Se spune că astăzi, la voi acolo, totul se va hotărî. Dar ce anume se hotărăşte?

— A făgăduit să-mi dea răspuns astă-seară, dacă e de acord sau nu, o informă Ganea.

— De trei săptămîni aproape ne tot ferim să vorbim despre asta. Acum, cînd totul e lămurit, îmi permit să-ţi pun o întrebare; cum de a putut ea să consimtă şi chiar să-ţi ofere în dar portretul ei, cînd tu n-o iubeşti? Este cu putinţă oare ca tu, cînd e aşa... aşa de...

— Aşa de experimentată, vrei să spui?

— N-am vrut să spun chiar asta. Nu înţeleg cum de ai putut s-o convingi să se încreadă în tine?

O enervare puţin obişnuită pentru Nina Aleksandrovna răbufni în această întrebare. După un moment de gîndire, Ganea reluă pe un ton sarcastic:

- Văd că nici de data aceasta, mamă, nu te-a răbdat inima şi n-ai ştiut să te abţii; aşa au început întotdeauna certurile între noi. Spuneai că n-or să mai fie nici întrebări, nici reproşuri şi uite că au si început! Să lăsăm mai bine şi să nu mai vorbim despre asta. Cel puţin, aceasta a fost intenţia dumitale... Niciodată, pentru nimic în lume, n-am să te părăsesc; altul, în locul meu, ar fugi de aşa o soră. Priveşte cu ce ochi se uită acum la mine! Să ne oprim aici! Eram aşa de fericit... Şi de ce crezi că o înşel pe Nastasia Filippovna? Cît despre Varia, să facă ce o vrea. Ei, şi acum ajunge. E timpul să isprăvim odată.

Cu fiecare cuvînt pe care-l rostea, Ganea se aprindea din ce în ce, măsurînd în neştire, cu paşi mari, odaia în lung şi-n lat. Discuţiile în jurul acestei chestiuni erau întotdeauna un punct nevralgic pentru toţi membrii familiei.

- Am spus că dacă ea intră în casa asta, eu plec, şi am să mă ţin de cuvînt, declară Varia.

- Din încăpăţînare! zbieră Ganea. Tot din încăpăţînare nu vrei nici să te măriţi. Ce te repezi aşa la mine? Crezi că mă sperii? Puţin îmi pasă de dumneata, Varvara Ardalionovna; poftim, poţi să-ţi iei valea chiar şi acum, dacă vrei. Mi s-a făcut lehamite! Cum? Te-ai hotărît, în sfîrşit, să ne laşi singuri, prinţe? îi strigă el lui Mîşkin, văzîndu-l că se ridică de pe scaun.

După felul cum vorbea se simţea că Ganea ajunsese în acel hal de enervare cînd omul începe să se complacă în această stare, lăsîn-du-se în voia ei, fără a încerca să se stâpînească şi fără să-i mai Pese de urmări. Prinţul, care era în pragul uşii, se întoarse cu mtenţia să-i răspundă, dar văzînd faţa descompusă a aceluia care-l Jignise, şi-a dat seama că nu mai lipsea decît o singură picătură ca Paharul să se reverse; de aceea nu spuse nimic şi ieşi din încăpere. Cîteva clipe după aceea, auzind tonul ridicat şi glasurile din ce în ce mai enervate din salon, înţelese că fără el discuţia a devenit mai aprigă şi mai înverşunată.

Ca să ajungă în odaia lui, prinţul trebuia să treacă din salon în antreu şi de acolo în coridor. Ajungînd în dreptul uşii de intrare, băgă de seamă că cineva de afară trăgea cu disperare de şnurul clopoţelului care nu scotea decît un zbîrnîit neputincios; se stricase evident ceva la sonerie. Prinţul trase zăvorul, deschise uşa şi, cutremurat de un fior rece, se dădu în lături. în faţa lui era Nastasia Filippovna. O recunoscu numaidecît după fotografie. Cînd îl zări în uşă, ochii îi scînteiară cu ciudă; păşi repede în antreu, împingîndu-l la o parte cu umărul, şi-i spuse cu glas iritat, în timp ce-şi scotea mantoul:

— Dacă ţi-e lene să dregi soneria, s-ar cădea cel puţin să stai în antreu ca să deschizi cînd bate cineva. Poftim, acum mi-a scăpat şi blana pe jos, gogomanule!

Blana, într-adevăr, căzuse pe podea; Nastasia Filippovna, neavînd răbdare să aştepte pînă s-o dumeri el s-o ajute să-şi scoată blana, şi-o lepădase de pe umeri şi, fără să se uite înapoi, i-o zvîrli în braţe, dar prinţul nu mai apucă s-o prindă din zbor.

— Meriţi să te dea afară. Du-te şi mă anunţă!

Prinţul vru să spună ceva, dar tulburarea îi era aşa de mare, că nu putu să articuleze nici un cuvînt şi, buimac, porni spre salon cu blana în mînă, aşa cum o ridicase de jos.

— Ei, poftim, acum se duce cu blană cu tot! De ce ai luat-o? Ha, ha, ha! Mare nătărău!

Prinţul se întoarse şi-şi aţinti privirea înmărmurită asupra Nastasiei Filippovna. Văzînd-o că rîde, zîmbi şi el, dar limba-i rămase lipită de cerul gurii. În momentul cînd o văzuse în uşă, pălise groaznic, iar acum sîngele-i năvăli din nou în obraz.

— Dar ce-i cu idiotul ăsta? strigă ea, bătînd din picior înfuriată. Unde te duci? Pe cine ai să anunţi, mă rog?

— Pe Nastasia Filippovna, îngăimă prinţul.

- Şi, mă rog, de unde mă cunoşti? îl întrebă ea uimită. Nu te-am văzut niciodată. Ei, hai, du-te şi m-anunţă... Ce larmă se aude acolo?

- Se ceartă, răspunse prinţul, şi porni spre salon.

Deschise uşa într-un moment cînd discuţia atinsese punctul culminant şi ameninţa să ia cine ştie ce întorsătură: Nina Aleksandrovna uitase cu totul că, resemnată, „se împăcase cu gîndul"; de altfel, acum o apăra pe Varia. Ptiţîn renunţase de-acum la contemplarea foii mîzgălite cu creionul şi trecuse şi el de partea surorii lui Ganea. Nu-i vorbă, Varia nu se lăsa nici ea bătută cu una cu două şi, în general, nu era dintre cele sperioase. Dar grosolăniile fratelui ei deveneau, cu fiece cuvînt, tot mai jignitoare şi de nesuportat, în asemenea cazuri, ea înceta să mai vorbească, mulţumindu-se doar să-l ţintuiască cu o privire plină de batjocură. Ştia că privirea aceasta nimicitoare avea darul să-l enerveze la culme şi să-l facă să turbeze. Exact în momentul acela de extremă încordare prinţul păşi în salon, anunţînd:

- Nastasia Filippovna!

În salon se aşternu o linişte desăvîrşită; consternaţi, se uitau cu toţii la prinţ, ca şi cum n-ar fi înţeles ce vrea să spună sau, poate, nevoind chiar să-l înţeleagă. Ganea încremenise de spaimă.

Venirea Nastasiei Filippovna, mai ales în împrejurările acestea, era pentru toată lumea o surpriză dintre cele mai bizare şi prevestitoare de complicaţii. în primul rînd, era aproape de necrezut faptul că Nastasia Filippovna apărea în casa lor; pînă atunci se arătase aşa de mîndră, încît niciodată în conversaţiile ei cu Ganea nu-şi exprimase dorinţa de a-i cunoaşte familia, iar în ultima vreme nici nu mai pomenea de ei, ca şi cum nici n-ar fi existat. Întrucîtva bucuros ca m felul acesta se amînă o discuţie extrem de penibilă în sînul familiei, în adîncul inimii Ganea se simţea totuşi profund jignit pentru o asemenea lipsă de consideraţie. în tot cazul, se aştepta din partea Nastasiei Filippovna mai degrabă la ironii şi răutăţi pe seama familiei lui decît la un act de politeţe; ea era la curent, o ştia prea bine, cu tot ce se petrecea la ei în casă de cînd îi ceruse mîna şi cunoştea părerea rudelor iui despre dînsa. De aceea, vizita ei tocmai acum, după ce-i dăruise portretul şi chiar în ziua cînd îşi serba onomastica şi în care făgăduise să-şi spună cuvîntul decisiv, putea să însemne o dovadă anticipată a înseşi acestei hotărîri.

Nedumerirea cu care se uitau cu toţii la prinţ nu ţinu mult; Nastasia Filippovna apăru în persoană în uşa salonului şi, intrînd, îl împinse din nou pe Mîşkin la o parte cu un gest uşor.

- În sfîrşit, am reuşit să pătrund... Pentru ce aţi legat clopoţelul de la intrare? rosti ea voioasă, întinzîndu-i mîna lui Ganea, care se şi repezise în înttmpinarea ei. Ce faţă nenorocită ai! Nu vrei să mă prezinţi?...

Complet zăpăcit, Ganea o prezentă mai întîi Variei, şi cele două femei, înainte de a-şi întinde mîna, schimbară priviri ciudate. Nastasia Filippovna, ce-i drept, rîdea, simulînd veselia, dar Varia nici nu-şi dădu osteneala să se prefacă: o privea ţintă, cu sprîncenele încruntate, fără ca pe faţa ei să se ivească nici cea mai mică urmă din zîmbetul de politeţe obişnuită ce se impunea în asemenea ocazii. Ganea era mai mult mort decît viu; nu avea cum şi nici nu era momentul s-o roage să-şi schimbe atitudinea, dar o fulgeră pe soră-sa cu o privire atît de ameninţătoare, încît Varia înţelese ce însemna această clipă pentru fratele ei. Totuşi socoti, probabil, că ar fi cazul să cedeze şi buzele ei schiţară un zîmbet şters înaintea musafirei. (Trebuie spus că în ciuda întâmplărilor din ultima vreme, toţi membrii familiei lvolghin ţineau mult unul la altul.)

Situaţia o drese întrucîtva Nina Aleksandrovna, cu toate că fiul ei, pierzîndu-şi de tot cumpătul, făcuse greşeala de a o prezenta pe Nastasia Filippovna mai întîi surorii, iar pe mamă-sa, luînd-o de braţ, o conduse spre musafiră. N-apucă însă Nina Aleksandrovna să-i spună cu amabilitate despre „plăcerea deosebită pe care etc..." că vizitatoarea, fără s-o asculte pînă la capăt, se aşeză (înainte de a fi fost poftită) pe canapeluţa din colţul de lingă fereastră şi exclamă, adresîndu-i-se lui Ganea:

— Dar unde-i cabinetul dumitale de lucru? Şi... şi unde stau chiriaşii? Mi se pare că închiriaţi camere cu pensiune, nu-i aşa?

Ganea se făcu stacojiu la faţă şi, bîlbîindu-se, încercă să răspundă ceva, dar Nastasia Filippovna îi luă vorba din gură.

— Nu văd unde mai încap şi chiriaşii? Nici măcar o cameră de lucru nu ai. Şi, mă rog, rentează asta? îi adresă ea întrebarea Ninei Aleksandrovna.

— E cam multă bătaie de cap, fireşte, dar un mic venit tot aduce, răspunse Nina Aleksandrovna. De altfel, de-abia...

Dar Nastasia Filippovna iarăşi n-o ascultă pînă la sfîrşit; îşi întoarse privirea spre Ganea şi, rîzînd, îi strigă:

— Ce faţă ai! Dumnezeule, dacă ţi-ai vedea faţa în oglindă acum...

În cele cîteva clipe cît dură hazul musafirei, faţa lui Ganea devenise într-adevăr de nerecunoscut: încremenirea, consternarea lui comică şi laşă dispărură brusc; sîngele-i fugi din obraji, buzele i se schimonosiră convulsiv; mut şi înspăimîntător de palid, cu faţa crispată şi cu ochii ficşi şi plini de ură, îşi privea musafira cum se amuză pe socoteala lui.

Dar de faţă la toată scena asta mai era un observator, care, la rîndul lui, de abia îşi revenise din buimăceala primului moment după apariţia Nastasiei Filippovna şi care, deşi rămăsese „stană de piatră" lîngă uşă, sesiză totuşi paloarea neobişnuită şi schimbarea prevestitoare de rău a feţei lui Ganea. Observatorul acesta era prinţul Mîşkin. îngrozit, el se desprinse de lîngă uşă, se îndreptă cu paşi automaţi spre Ganea şi-i spuse încet:

— Bea puţină apă şi nu te mai uita aşa...

Era limpede că rostise aceste cuvinte fără nici o intenţie sau gînd ascuns, ci cu totul spontan, pe negîndite; şi totuşi, intervenţia lui a avut un efect cu totul neaşteptat. S-ar fi zis că toată furia lui Ganea se revarsă deodată asupra prinţului; îl apucă de umăr şi, fără un cuvînt, ca şi cum glasul îi pierise, îl ţintui cu o privire plină de ură şi răzbunare. O emoţie generală îi cuprinse pe cei de faţă; Nina Aleksandrovna lăsă chiar să-i scape un ţipăt uşor; Ptiţîn, neliniştit, făcu un pas înainte. Kolea şi Ferdîşcenko, care tocmai intrau, se opriseră în uşă încremeniţi; numai Varia singură rămase nemişcată lîngă mama ei, în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, urmărind scena cu o privire încruntată.

Dar în aceeaşi clipă, printr-un efort nemaipomenit, Ganea izbuti să se stăpînească, izbucnind într-un rîs nervos.

- Ce spui, prinţe? Parcă ai fi doctor, strigă el pe cît i-a fost cu putinţă mai vesel şi mai prietenos; vrei să mă sperii? Nastasia Filippovna, îmi dai voie să ţi-l prezint pe acest personaj rarisim, cu toate că şi eu personal nu l-am cunoscut decît azi-dimineaţă.

Nastasia Filippovna îl privea nedumerită.

— Prinţ? E prinţ? închipuiţi-vă că adineauri, în vestibul, l-am luat drept lacheu şi i-am poruncit să m-anunţe! Ha, ha, ha!

- Nu-i nimic, nu-i nimic! se grăbi să se amestece în vorbă Ferdîşcenko, bucuros că lucrurile s-au aplanat. Nu face nimic: se non e vero...

— Ba, mi se pare că ţi-am spus şi vorbe de ocară, prinţe. lartă-mă, te rog. Ferdîşcenko, cum de eşti dumneata aici, la ora asta? Mă gîn-deam că cel puţin pe dumneata n-am să te găsesc aici... Cum ai spus? Prinţul Mîşkin? îl mai întrebă ea încă o dată pe Ganea, care continua să-l ţină de umăr pe prinţ şi după ce isprăvise prezentarea.

— Chiriaşul nostru, preciza Ganea.

Era limpede că pe Mîşkin îl prezentau aici ca pe un specimen ciudat şi că deplasarea atenţiei asupra lui servea drept prilej fericit pentru familie de a ieşi cumva din situaţia falsă în care se pomenise; cei din jur aproape că-l împingeau spre Nastasia Filippovna; mai mult decît atît, prinţul auzi rostindu-se foarte desluşit cuvîntul „idiot". Îl spusese şoptit careva în spatele lui. Ferdîşcenko, desigur, ca s-o informeze probabil pe Nastasia Filippovna.

- Spune-mi, pentru ce nu mi-ai atras atenţia adineauri, cînd m-am... înşelat aşa de urît în privinţa dumitale? urmă Nastasia Filippovna, măsurîndu-l pe prinţ din cap pînâ în picioare fără nici un fel de sfială; aştepta nerăbdătoare răspunsul, fiind convinsă că prostia pe care o va debita acesta îi va oferi un prilej de veselie.

- Am fost surprins de apariţia dumitale neaşteptată... îngăimă prinţul.

- Dar cum de-ai ştiut că sînt eu? M-ai mai văzut undeva înainte? în adevăr, acum îmi pare şi mie că te-am mai zărit cîndva! Si, dă-mi voie să te întreb, pentru ce ai rămas atît de uluit adineauri? Ce ţi s-a părut uluitor la mine?

- Acu'-i acu'! se amestecă iar Ferdîşcenko cu obişnuitele-i schimonoseli. Ei, haide, dă-i drumul, ce mai aştepţi! Pti-i... cîte şi mai cîte n-aş spune eu la o asemenea întrebare! Ci vorbeşte odată, omule. Uhu-u!... dar mare nătîng mai eşti, prinţe, după toate astea!

- Şi eu, în locul dumitale, aş spune multe lucruri, îi răspunse prinţul rîzînd. Mai adineauri m-a impresionat grozav portretul dumitale, se întoarse el din nou către Nastasia Filippovna; pe urmă am vorbit de dumneata cu doamnele Epancin... iar în dimineaţa asta înainte de a ajunge la Petersburg, în tren, mi-a vorbit mult despre dumneata Parfion Rogojin... în clipa cînd ţi-am deschis uşa, tot la dumneata mă gîndeam şi, deodată, ai apărut înainea ochilor mei.

- Dar cum m-ai recunoscut?

- Pentru că văzusem mai înainte portretul dumitale şi...

- Şi... mai ce?

- Şi pentru că erai întocmai aşa cum mi te-am închipuit... mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altă dată...

- Unde? Cînd?

- Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi... dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gîndesc... N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate... în vis...

- Bravo, prinţe! strigă Ferdîşcenko. îmi retrag se non e vero-ul meu. Ce mai...! Toate vorbele astea îi vin din pricina naivităţii!... adăugă el compătimitor.

Prinţul pronunţase cele cîteva fraze cu glasul sugrumat de emoţie, respirînd greu şi întretăiat. Totul în el vădea o tulburare neobişnuită. Nastasia Filippovna îl privea cu multă curiozitate, fără să mai rîdă însă... Deodată, în spatele cercului care se formase în jurul prinţului şi al tinerei femei, se auzi un glas răsunător, care avu

efectul, ca să zicem aşa, să despice grupul în două, şi în faţa Nastasiei Filippovna apăru însuşi capul familiei, generalul Ivolghin. Era în frac, cu un plastron de o albeaţă imaculată; mustăţile îi erau proaspăt cănite.

Apariţia aceasta a lui Ardalion Aleksandrovici venea să pună vîrf tuturor încercărilor cîte-i fură date lui Ganea să îndure în ziua aceea.

Vanitos peste măsură, cu un amor propriu aproape bolnăvicios, el se zbătuse în ultimele două luni să-şi găsească măcar un singur punct de reazem de la care să pornească onorabil pe drumul ce şi-l propusese; dar simţindu-se novice, lipsit de experienţă, se temea ca nu cumva să dea greş şi să se împotmolească; de aceea, în disperare de cauză, hotărîse să recurgă cel puţin acasă la el, unde se purta ca un adevărat despot, la cele mai drastice măsuri. în faţa Nastasiei Filippovna nu-şi dăduse încă arama pe faţă; ea ştiuse să-l ţină pînă în ultima clipă în şah, făcînd cu el jocul de-a pisica şi şoarecele; şi iată că acum el, „cerşetorul acesta nerăbdător", cum îl caracterizase odată Nastasia Filippovna, lucru ce i se adusese neîntîrziat la cunoştinţă, făcîndu-l să-şi jure cu toate jurămintele posibile că-i va plăti mai tîrziu această jignire cu vîrf şi îndesat (deşi uneori mai visa să împace de s-o putea lucrurile, aplanînd toate contradicţiile), el, Ganea, se văzu acum în situaţia de a bea pînă la fund paharul amarnic ce-i fusese hărăzit şi, mai ales, în ce clipe! Dar soarta îi mai hărăzise, se vede, încă un supliciu neprevăzut, şi poate cel mai cumplit pentru un om orgolios ca dînsul; trebuia să-i crape obrazul de ruşine pentru ai săi, în propria-i casă! Şi atunci un gînd fulgerător scapără prin mintea-i înfierbîntată: „Dar merită oare să îndur toate chinurile astea pentru recompensa la care mă aştept?"

Într-adevăr, în momentul acela se producea aievea faptul cutremurător care în timpul acestor două luni îi apăruse numai în vis, ca un coşmar, umplîndu-l de groază şi de ruşine: întîlnirea tatălui său cu Nastasia Filippovna. Cîteodată, întărîtîndu-se şi bătîndu-şi joc de sine însuşi în gînd, încercase să şi-l închipuie pe general asistînd la celebrarea cununiei lui şi n-avusese niciodată suficientă tărie să-şi imagineze tabloul pînă la capăt, într-atît de odioasă i se părea scena. Se poate ca Ganea să fi exagerat mult în această privinţă, dar cam aşa se întîmplă, de obicei, cu firile vanitoase, în aceste două luni, se gîndise mult la asta şi hotărîse ferm, propunîndu-şi ca orice s-ar întîmplă, sâ-l tempereze pe tatăl său măcar pentru un timp şi, de va fi posibil, chiar să-l expedieze din Petersburg, cu voia sau fără voia Ninei Alcksandrovna. Acum zece minute, cînd a apărut Nastasia Filippovna, Ganea, în tulburarea lui, uitase de tot că generalul ar putea să apară în orice clipă şi nu luase nici o măsură pentru a preîntîmpina această primejdie. Şi iată-l pe Ardalion Aleksandrovici facîndu-şi apariţia în salon, ba încă în mare ţinută, şi tocmai în momentul cînd Nastasia Filippovna căuta să-şi batăjoc de Ganea şi de ai lui! (Ganea era absolut convins de acest lucru.) într-adevăr, ce alt sens putea să aibă această vizită a ei? N-ar fi venit decît pentru a încerca o apropiere de mama şi sora lui, ori pentru a le jigni - una din două. Judecind însă după atitudinea pe care o adoptară cele două părţi, nu-şi mai putea face nici o iluzie în această privinţă, situaţia se definea clar: mama şi sora lui stăteau deoparte, umilite, în timp ce Nastasia Filippovna părea că uitase cu totul de prezenţa lor... Şi dacă se purta aşa, fără îndoială că urmărea un alt scop!

Ferdîşcenko se repezi, îl prinse pe general de braţ şi—l conduse la Nastasia Filippovna.

— Ardalion Aleksandrovici lvolghin, se prezentă ceremonios generalul şi se înclină cu un zîmbet afabil pe buze în faţa tinerei femei. Un bătrîn şi nefericit ostaş, tatăl unei familii care se mîngîie cu speranţa să numere în curînd printre membrii ei şi pe cea mai îneîntătoare...

Dar nu mai isprăvi; Ferdîşcenko se grăbi să-i împingă din spate un scaun pe care generalul, care se cam simţea cu forţele slăbite la ora aceea de după prînz şi nu prea stătea sigur pe picioare, se lăsă sau, mai bine zis, căzu cu toată greutatea, ceea ce nu-l făcu cîtuşi de puţin să-şi piardă cumpătul. Aşezat înaintea Nastasiei Filippovna, duse încet şi zîmbind radios degetele ei fine la buze şi le sărută galant. De regulă, pe Ardalion Aleksandrovici era greu să-l scoată cineva dintr-alc lui. Afară de oarecare neglijenţă în ţinută, era încă destul de prezentabil, lucru de care era perfect conştient. Altădată frecventase societatea selectă şi numai de vreo cîţiva ani fusese cu desăvîrşire pus la index. De atunci se lăsase tîrît în voie de unele patimi şi slăbiciuni; asta nu l-a împiedicat totuşi să păstreze aceeaşi eleganţă în gesturi şi în ţinută. Nastasia Filippovna păru extrem de mulţumită să-l vadă pe Ardalion Aleksandrovici de care, fără îndoială, auzise vorbindu-se.

- Am auzit că fiul meu... începu Ardalion Aleksandrovici.

- Da, fiul dumitale! Dar şi dumneata, halal tătic, n-am ce zice! De ce nu vii niciodată pe la mine? Te ascunzi dumneata ori fiul dumitale vrea să te ţină ascuns? Dumneata, cel puţin, ai putea să mă vizitezi, fără riscul de a compromite pe cineva.

— Copiii din secolul al nouăsprezecelea şi părinţii lor... se porni din nou generalul.

— Nastasia Filippovna! Dă-i voie, te rog, lui Ardalion Aleksandrovici să iasă pentru un moment, îl caută cineva care ar voi să-i vorbească într-o chestiune, zise tare Nina Aleksandrovna.

- Să-i dau voie? Pentru ce? Am auzit atîtea vorbindu-se despre el şi doream de multă vreme să-l cunosc! Şi ce treburi, mă rog, poate să aibă acum? Nu-i la pensie? N-ai să mă părăseşti, generale, nu-i aşa?

- Îţi făgăduiesc că va veni la dumneata în vizită, dar acum are nevoie de puţină odihnă.

— Auzi, Ardalion Aleksandrovici, cică dumneata ai nevoie de odihnă! strigă Nastasia Filippovna cu o mină nemulţumită şi capricioasă de fetiţă alintată căreia i se ia jucăria preferată.

Cît despre general, parcă înadins făcea tot ce-i sta în putinţă ca să pară şi mai ridicol.

— Draga mea! Draga mea! făcu el cu reproş către nevastă-sa, ducîndu-şi cu un gest afectat şi solemn mîna la inimă.

— Nu crezi că e cazul să plecăm de aici, mamă? întrebă Varia cu glas tare.

- Nu, Varia, vreau să rămin pînă la capăt.

Nastasia Filippovna auzi fireşte şi întrebarea şi răspunsul, dar asta o înveseli parcă şi mai mult. începu îndată să-l asalteze pe general cu tot felul de întrebări, şi în scurt timp acesta, foarte dispus si plin de emfază, perora încurajat de hohotele de rîs ale celorlalţi. Kolea îl trase pe prinţ de haină.

- Poate reuşiţi cumva să-l scoateţi de aici! Nu s-ar putea? încercaţi, vă rog! Lacrimi de indignare străluceau în ochii bietului băiat. Ah, afurisitul de Ganea! adăugă el încet.

- Am fost într-adevăr în raporturi de mare prietenie cu Ivan Feodorovici Epancin, se lansa generalul tot mai mult, răspunzînd prevenitor la întrebările Nastasiei Filippovna. Eu cu dînsul şi cu răposatul Lev Nikolaevici Mîşkin, pe al cărui fiu l-am îmbrăţişat astăzi după ce nu-l mai văzusem de douăzeci de ani, eram trei prieteni nedespărţiţi, ca să zic aşa, o cavalcadă, ca cei trei muşchetari: Athos, Porthos şi Aramis. Dar, vai! Unul e în mormînt, răpus de o calomnie şi de un glonţ, celălalt e înaintea domniilor voastre şi mai luptă împotriva calomniilor şi a gloanţelor...

- Împotriva gloanţelor? exclamă mirată Nastasia Filippovna.

- Sînt aici, în pieptul meu; le-am primit la asediul Carsului şi, cînd e vreme rea, le simt. Altminteri, trăiesc ca un filosof: mă plimb, joc dame la cafeneaua mea preferată, ca un burghez retras din afaceri, şi citesc l'Independance. în ce-l priveşte însă pe Porthos al vostru, pe Epancin, cu el am rupt orice relaţii de la o istorie care mi s-a întîmplat în tren, acum trei ani, la mijloc fiind o căţeluşă.

- O căţeluşă? Cum vine asta? întrebă cu o vădită curiozitate Nastasia Filippovna. Ce fel de căţeluşă? Dă-mi voie... în tren?... adăugă ea, ca şi cum vorbele generalului i-ar fi adus aminte de ceva.

- De fapt, e o întîmplare stupidă, nici nu merită s-o mai povestesc; totul s-a iscat din pricina guvernantei prinţesei Belokonskaia, Mistress Schmidt, dar... zău, nu merită s-o mai spun.

- Ba da, să ne povesteşti neapărat! stărui amuzată Nastasia Fil-ippovna.

- Nici eu n-am auzit-o încă! observă Ferdîşcenko. C’est du nouveau.

— Ardalion Aleksandrovici! se auzi iarăşi glasul rugător al Ninei Aleksandrovna.

— Tăticule, te caută cineva! strigă disperat Kolea.

— E o întîmplare stupidă şi aş putea să v-o spun în două cuvinte, începu generalul, umflîndu-se în pene. Sînt doi ani de atunci; da! aproape doi ani; tocmai se inaugurase linia ferată N... Trebuind să fac o călătorie extrem de importantă, iau un bilet de clasa întîi (eram îmbrăcat civil), intru în compartiment, mă aşez şi aprind o ţigară. Mai bine zis, continuu să fumez, căci îmi aprinsesem ţigara înainte de a mă fi urcat în vagon. Eram singur în compartiment. Fumatul nu era nici permis şi nici interzis, adică puteai să te consideri pe jumătate autorizat; depinde cu ce persoane călătoreai, iar acum fereastra era deschisă. Deodată, în momentul cînd trenul era să pornească, două doamne, una dintre ele cu o căţeluşă lăţoasă în braţe, se instalară drept în faţa mea; întîrziaseră; doamna cu căţeluşa era îmbrăcată foarte luxos, cu o rochie albastru-deschis; cealaltă, mai modestă, era într-o rochie de mătase neagră cu pelerină. Amîndouă erau destul de drăguţe; aveau privirea mîndră şi vorbeau englezeşte. Eu, bineînţeles, nimic, fumam ca şi cum aş fi fost singur. De fapt, mă gîndisem la un moment dat să arunc ţigara, dar întrucît fereastra rămăsese deschisă, am continuat să fumez, dînd fumul pe fereastră. Căţeluşa dormea pe genunchii doamnei cu rochia albastră, micuţă cît pumnul, neagră, cu lăbuţe albe, un exemplar rar de tot. Avea o zgardă de argint cu o inscripţie. Eu - nimic; fumez înainte. Bag de seamă însă că doamnele încep parcă să dea semne de nervozitate, din pricina ţigării, bineînţeles. Una din ele mă fixă printr-un lornion de baga. Eu, tot aşa — îmi văd mai departe de fumat, căci, la urma urmei, nu-mi spuseseră încă nimic! Dac-ar fi vorbit, dacă m-ar fi prevenit, dacă m-ar fi rugat, zic şi eu! Căci, rogu-vă, la ce bun îi e dată omului limba?! Dar nu, ele tăceau de parcă luaseră apă în gură... Deodată - şi asta fără cel mai mic avertisment prealabil, dar, vă spun, absolut fără nici unul, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, cucoana cu rochie albastră îmi smulge ţigara din mînă şi o aruncă pe fereastră. Trenul aleargă. Mă uit la dînsa buimac. O femeie sălbatică; ce mai, o femeie cu totul primitivă; altfel, trebuie să recunosc, bine făcută, durdulie, 'năltuţă, blondă şi rumenă (poate cam prea exagerat), cu ochii numai fulgere — să mă sfişie nu altceva! Fără să spun o vorbă, cu o politeţe neobişnuită, cu o politeţe desăvîrşită, cu o politeţe ultrarafinată, ca să zic aşa, mă ridic, mă aplec spre căţeluşă, o apuc delicat de ceafă şi zvîrr... o arunc pe fereastră după ţigară! Numai cît a schelălăit un pic! Trenul alerga mereu înainte...

- Eşti un monstru! exclamă Nastasia Filippovna, rîzînd şi bătînd din palme ca o fetiţă.

- Bravo, bravo! strigă Ferdîşcenko.

Ptiţîn zîmbi şi el, cu toate că apariţia generalului nu-i făcea nici o plăcere; chiar şi Kolea izbucni în rîs, strigînd: „Bravo!"

- Şi aveam dreptate, aveam de trei ori dreptate! urmă cu înflăcărare generalul triumfător. Pentru că, dacă-i interzis să intri în vagon cu ţigara aprinsă, cu atît mai mult nu-i voie să intri cu cîini.

- Bravo, tăticule! strigă Kolea, entuziasmat. Admirabil! Şi eu aş fi făcut la fel, la fel!

- Dar doamna cu căţeluşa? întrebă Nastasia Filippovna, nerăbdătoare să afle ce-a urmat după aceea.

- Doamna? Ei, uite, tocmai aici a fost tot pocinogul, răspunse Ardalion Aleksandrovici încruntîndu-se. Fără să spună un cuvînt, fără să mă facă atent, fără nici un avertisment, în sfîrşit, ea - pleosc! îmi dă o palmă teribilă! O femeie sălbatică, ce să spun; dar absolut primitivă!

- Şi dumneata ce-ai făcut?

Generalul lăsă ochii în jos, ridică sprîncenelc, înălţă din umeri, strînse buzele, îşi desfăcu braţele şi, după un moment de tăcere, se înclină:

- Recunosc, mi-am dat şi eu drumul!

- Şi-ai lovit tare? Tare?

- O! vă asigur că nu! Mai mare scandalul, căci de lovit, n-am lovit prea tare. O singură dată, ca să nu prindă gust şi să mai repete; am procedat în scop de apărare, ca să zic aşa. Din nenorocire, îşi vîrîse dracul coada; doamna în rochie albastră era o englezoaică, guvernantă în casa prinţesei Belokonskaia sau chiar o prietenă a casei, iar doamna în negru era cea mai mare dintre fiicele prinţesei o fată bătrînă de vreo treizeci şi cinci de ani. Se ştie doar ce relaţii strînse există între generăleasa Epancina şi familia Belokonski. Leşinuri, lacrimi, doliu după căţeluşa favorită, cele şase domnişoare prinţese ţipă, englezoaica ţipă, o harababură de nedescris! M-am dus, bineînţeles, să-mi exprim părerea de rău, să-mi cer scuze, dar nu m-au primit; le-am scris o scrisoare; n-au vrut să-mi primească nici scrisoarea. De acolo mi s-au tras toate necazurile; neînţelegerea cu familia Epancin, ruptura şi dizgraţia!

- Dar, dă-mi voie, cum vine asta? întrebă deodată Nastasia Fi-lippovna. Acum cinci-şase zile, am citit în l'lndependance, citesc regulat ziarul acesta, o istorie la fel! Dar exact la fel! Cazul s-a petrecut într-un vagon pe o linie de cale ferată germană, între un francez şi o englezoaică; şi acolo era vorba de o ţigară de foi smulsă şi de o căţeluşă aruncată pe fereastră şi, în sfîrşit, deznodămîntul a fost aidoma ca în povestea dumitale. Pînă şi rochia cucoanei era tot de un albastru-deschis!

Generalul se făcu roşu ca racul; Kolea roşi şi el şi se luă cu mîinile de cap; Ptiţîn îşi plecă ochii jenat. Singur Ferdîşcenko mai rîdea în hohote. Cît despre Ganea, de prisos să mai spunem că stătea ca pe ghimpi, îndurînd tăcut chinul cel mai groaznic...

— Dar vă asigur, mormăi generalul, că exact acelaşi lucru mi s-a întîmplat şi mie...

— Tata a avut într-adevăr un conflict cu Mistress Schmidt, guvernanta prinţeselor Belokonski, exclamă Kolea; îmi amintesc şi eu.

- Cum! Exact la fel? Două întîmplări absolut identice în toate amănuntele, inclusiv culoarea rochiei, e cu putinţă să fi avut loc la cele două extremităţi ale Europei? continuă fără milă Nastasia Fi-lippovna. Am să-ţi trimit l'lndependance Belge!

- Nu uitaţi însă, insista generalul, că mie mi s-a întîmplat asta cu doi ani în urmă.

— Asta, da! într-adevăr, ar fi o explicaţie!

Nastasia Filippovna rîdea în hohote, ca apucată de isterie.

- Tată, vreau să-ţi spun ceva între patru ochi, zise Ganea cu glas tremurător şi chinuit, apucîndu-l pe general de umăr. O ură nemărginită clocotea în privirea lui.

În aceeaşi clipă se auzi sunetul strident al clopoţelului smucit cu putere. La asemenea smucitură, cordonul soneriei n-ar mai fî rezistat şi a doua oară. Se anunţa o vizită ieşită din comun. Kolea alergă să deschidă.

Antreul se umplu deodată de o hărmălaie nemaipomenită; cei din salon avură impresia că mai mulţi oameni pătrunseseră în casă şi că alţi mulţi continuau să intre. Mai multe glasuri răsunau deodată; se auzea zarvă şi pe scări, semn că uşa de la intrare era mereu deschisă. Erau nişte oaspeţi din cale-afară de ciudaţi. Toţi se uitară unii la alţii, întrebîndu-se ce vrea să însemne asta. Ganea se repezi în salon, dar acolo pătrunseseră deja cîţiva indivizi.

- Aha, uite-l şi pe luda! strigă o voce care-i păru cunoscută prinţului. Bună, Ganka, ticălosule!

— Uite-l, e chiar dumnealui în persoană! ţinu isonul o altă voce. Prinţul nu mai avu nici o îndoială: primul care vorbise era Rogojin, al doilea - Lebedev.

Ganea rămase trăsnit în pragul salonului, uitîndu-se, fără a încerca să se opună invaziei celor zece-doisprezece indivizi care-l însoţeau pe Rogojin. Era o ceată foarte pestriţă şi nu numai pestriţă, dar şi scandalos de gălăgioasă. Unii dintre ei intrau aşa cum veniseră din stradă, cu paltoanele şi şubele pe ei. Ce-i drept, nici unul nu era beat criţă, cu toţii însă păreau puţin cu chef. Simţeau, probabil, nevoia să se ţină unii de alţii ca să intre; nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o facă singur; de aceea mergeau buluc, împingîndu-se din spate. Pînâ şi Rogojin înainta păşind cu băgare de seamă şi oarecum nesigur, în fruntea bandei, deşi se vedea cît colo că venise cu un anumit scop; părea preocupat şi nervos. Ceilalţi formau corul sau, mai bine zis, banda, pe care o luase cu el ca să-l susţină la nevoie. Pe lîngă Lebedev, mai era şi Zaliojev, cel cu părul cîrlionţat, care-şi lăsase şuba în antreu şi intrase degajat şi fercheş. Ca el mai erau vreo doi-trei indivizi, probabil fecioraşi de negustori. Apoi, urmau: un domn îmbrăcat într-o manta de croială militară; un omuleţ extraordinar de gras care rîdea mereu; un individ de statură atletică, tot foarte gras, mohorît şi tăcut, şi care părea că se bizuie grozav pe puterea pumnilor săi. Mai era acolo şi un student la medicină, şi un polonez pirpiriu, care se tot învîrtea ca un titirez printre ei. Pe scări, două doamne se uitau în antreu, dar nu se hotărau să intre: Kolea le trînti uşa-n nas şi puse zăvorul.

- Bună, Ganka, ticălosule! Nu te aşteptai să-l vezi pe Parfion Rogojin, ai? repetă Rogojin, proţăpindu-se în faţa lui Ganea, care rămăsese încremenit în uşa salonului. Dar în aceeaşi clipă Rogojin o zări, drept în faţa lui, pe Nastasia Filippovna. De bună seamă că nici prin gînd nu-i trecuse că are s-o întîlnească acolo, căci vederea tinerei femei produse asupra lui un efect uluitor; sîngele îi pieri din obraz, iar buzele i se învineţiră. Vasăzică, tot e adevărat! îşi spuse el încet, aproape buimac. S-a isprăvit!... Ei bine... Ai să-mi răspunzi tu pentru asta! scrîşni el printre dinţi, fulgerîndu-l pe Ganea cu o privire plină de ură. Las'că... Ah!...

Gîfîia abia trăgîndu-şi sufletul şi cuvintele îi ieşeau anevoie din gură. înainta ca un halucinat, dar cînd să treacă pragul salonului, dădu cu ochii de Nina Aleksandrovna şi de Varia şi se opri neho-tărît. în urma lui apăru Lebedev, ameţit ca de obicei şi ţinîndu-se după Rogojin ca o umbră; apoi veniră, unul după altul: studentul, atletul, Zaliojev, care saluta în dreapta şi-n stînga, şi în sfîrşit se strecură şi grăsunul. Prezenţa doamnelor îi cam stînjenea şi le cam încurca, se vede, socotelile, dar asta, bineînţeles, numai în primele momente, pînă să-şi dea drumul, pînă la cel dintîi prilej cînd, simţindu-se în largul lor, vor da semnalul vociferînd care mai de care şi dezlănţuindu-se apoi în voie... Şi atunci, nimic nu i-ar mai opri, nici chiar prezenţa doamnelor.

- Cum? Şi tu eşti aici, prinţe? aruncă în treacăt Rogojin, mirat întrucîtva de această întîlnire. Şi tot cu ghetruţele dumitale, e-eh! făcu el, uitînd în aceeaşi clipă de prinţ şi îndreptîndu-şi privirea din nou spre Nastasia Filippovna, spre care înainta mereu, atras parcă de o forţă magnetică.

Nastasia Filippovna, la rîndul ei, se uita la musafirii aceştia nepoftiţi cu un amestec de curiozitate şi îngrijorare.

În sfîrşit, Ganea îşi reveni din buimăceală.

— Dar, daţi-mi voie, ce înseamnă asta, domnilor? se răsti el pe un ton ridicat, măsurîndu-i cu o privire aspră pe intruşi şi adresîn-du-se îndeosebi lui Rogojin. Doar n-aţi intrat într-un grajd. Aici de faţă se află mama şi sora mea...

— Vedem şi noi că sînt mama şi sora ta, mîrîi Rogojin printre dinţi.

— Vedem că sînt mama şi sora, adăugă Lebedev ca să se afle şi el în treabă.

Domnul cu pumnii, crezînd probabil că sosise momentul, începu să mormăie ceva.

— E nemaipomenit! ţipă Ganea cu glas isteric, strident. Am să vă poftesc în primul rînd să treceţi cu toţii în salon şi pe urmă aş vrea să cunosc...

— Nu ne cunoşti, ai? se oţărî cu înveninare Rogojin, fără să se urnească din loc. Nu-l mai recunoşti pe Rogojin?

— Mi se pare că te-am mai întîlnit undeva, însă...

— la te uită, i se pare că m-a întîlnit undeva! Nici trei luni nu-s de cînd mi-ai luat două sute de ruble la cărţi, din banii tatii; a murit bătrînul fără să afle de isprava asta; tu m-ai atras în cursă, iar Kniff măsluia cărţile. Nu-ţi mai aduci aminte, ai? Ptiţîn e martor! Păi, tu, pentru trei ruble, dacă le scot acum din buzunar, eşti în stare să te tîrăşti în patru labe pînă la Vasilievski Ostrov - iată cine-mi eşti tu! Suflet de lichea! Şi acum, tot ca să te cumpăr am venit; nu te uita ca am intrat în cizme, am bani berechet, amice; te pot cumpăra cu tot neamul tău... Să vreau, vă cumpăr pe toţi! Cumpăr tot! se înfier-bînta şi parcă se ameţea din ce în ce Rogojin. E-eh! strigă el, Nastasia Filippovna, nu mă goni, ci spune-mi doar atît: te cununi cu el ori ba?

Întrebarea lui Rogojin răsună cu disperarea omului care se prăbuşeşte şi-şi agaţă ultima nădejde de ruga lui către o zeitate, şj totodată cu îndrăzneala condamnatului la moarte, care nu mai are nimic de pierdut. Aştepta răspunsul cu inima înfiorată de teamă şi îndoială.

Nastasia Filippovna îl măsură cu o privire mîndră şi batjocoritoare; apoi uitîndu-se pe rînd la Varia, la Nina Aleksandrovna şi la Ganea, îşi schimbă deodată atitudinea.

— Nici gînd. Dar ce-i cu dumneata? De unde şi pînă unde ţi-a venit să-mi pui asemenea întrebare? răspunse ea încet şi grav, dar cu vădită mirare în glas.

- Nu? Nu!! strigă Rogojin nebun de fericire. Aşadar, nu? Şi ei mi-au spus că... Ah! Ce oameni!... Auzi, Nastasia Filippovna! Ei zic că te-ai logodit cu Ganca! Cu dînsul! Cum se poate aşa ceva? (Le-am spus-o tuturor!) Păi, cu o sută de ruble, îl cumpăr cu totul! îi dau o mie de ruble, trei mii, ca să renunţe, şi să vezi că e în stare s-o şteargă în ajunul nunţii şi să mi-o lase mie pe logodnica lui! Ce zici, Ganka, ticălosule! Ai lua trei mii, nu-i aşa? lată-le! D-aia am venit, să-mi dai în scris că te retragi şi renunţi; am spus că te cumpăr şi am să te cumpăr!

— Ieşi afară de aici, nu vezi că eşti beat! strigă Ganea, care se făcea cînd roşu, cînd galben la faţă.

Răcnetul lui violent fu urmat de o explozie de vociferări, căci toată banda lui Rogojin nu aştepta decît o provocare ca să intervină. Lebedev se plecă la urechea lui Rogojin şi, vorbindu-i în şoaptă, căuta să-l convingă de ceva.

- Ai dreptate, slujbaşule, răspunse Rogojin. Ai dreptate, beţivanule! E-hei! Fie ce-o fi! Nastasia Filippovna! răcni el, uitîndu-se la ea ca un smintit, întîi cu oarecare teamă, apoi din ce în ce mai sigur pe el, cu îndrăzneală neruşinată. Poftim aici optsprezece mii! - şi cu aceste vorbe trînti înaintea ei, pe măsuţă, un teanc de bancnote învelit în hîrtie albă şi legat cruciş cu un şnur subţire. Ţine-i! Şi... şi mai aduc încă!

Ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăzni să-şi exprime gîndul pînă la capăt.

- Nu, nu, nu! se aplecă din nou Lebedev îngrozit la urechea lui Rogojin; se putea ghici că îl înspăimîntase enormitatea sumei şi acum încerca să-l convingă să înceapă tratativele cu o sumă mai mică.

- Apăi, frăţioare, văd că în treburile astea nu te pricepi defel... şi eu, ca prostul, m-am luat după tine... Amîndoi sîntem nişte dobitoci! se dezmetici deodată Rogojin, tresărind sub privirea scînteietoare a Nastasiei Filippovna. E-hei! rău am făcut că te-am ascultat, adăugă el cu cea mai profundă căinţă în glas.

Observînd faţa descompusă a lui Rogojin, Nastasia Filippovna se porni pe rîs.

- Optsprezece mii de ruble, mie? Uite că ţi-ai şi dat în petic! A răbufnit mujicul din tine, spuse ea deodată cu o familiaritate plină de cinism şi dădu să se ridice de pe canapea, ca şi cum ar fi intenţionat să plece.

Cu inima îngheţată, Ganea urmărea toată scena.

- Ei bine, patruzeci de mii, patruzeci, şi nu optsprezece! strigă atunci Rogojin. Vanka Ptiţîn şi cu Biskup mi-au făgăduit să facă rost de patruzeci de mii de ruble pînă deseară, la ora şapte. Patruzeci de mii - bani gheaţă!

Lucrurile luau o întorsătură urîtă de tot, dar ca un făcut, Nastasia Filippovna continua să rîdă şi nu pleca, parcă înadins căutînd să lungească scandalul. Nina Aleksandrovna şi Varia se ridicară şi ele, aşteptînd în tăcere sfîrşitul acestei scene penibile; ochii Variei scăpărau de mînie; dar mai ales asupra Ninei Aleksandrovna toate astea produseră un efect înspăimîntător: tremura toată, gata-gata să leşine.

- Dacă n-ajunge, atunci - o sută! Astăzi chiar îţi pun pe masă o sută de mii! Ptiţîn, mort-copt, să mi-i scoţi de unde ştii, din pămînt, din piatră seacă... O să te înfrupţi şi tu, n-avea grijă!

- Ai înnebunit, îi şopti Ptiţîn, apropiindu-se iute şi apucîndu-l de braţ. Eşti beat, au să cheme poliţia. Unde crezi că te afli?

- Lăudăroşenie de om beat, rosti Nastasia Filippovna, vrînd Parcă să-l întărite.

- Nu, nu mă laud, jur că-ţi aduc întreaga sumă! Deseară o ai Ptiţîn, suflet de cămătar, mă bizui pe tine; fă pe dracu' în patru, ia dobîndă cît vrei, numai să-mi faci rost de o sută de mii pînă deseară; să vadă ei ce poate Rogojin, să ştie că pentru asta banii la mine nu contează! se dezlănţui el, cuprins de o bucurie frenetică.

- Dar ce-nseamnă toate astea, mă rog?! se repezi deodată Ardalion Aleksandrovici, îndreptîndu-se ameninţător spre Rogojin.

Izbucnirea neaşteptată a bătrînului, care pînă atunci stătuse molcom, păru destul de caraghioasă. Se auziră rîsete.

- Şi ăsta ce mai vrea? se înveseli Rogojin. Hai cu mine, moşule, să-ţi dau de băut!

- Ce mîrşăvie! strigă Kolea, cu lacrimi de ruşine şi de ciudă în ochi.

- Oare nu se găseşte nimeni care s-o scoată de aici pe dezmăţata asta? izbucni Varia, tremurînd de mînie.

- Dezmăţata asta - sînt eu, care vasăzică! ripostă cu o veselie dispreţuitoare Nastasia Filippovna. Şi cînd mă gîndesc c-am venit ca o proastă să-i invit la mine, la serată. Uite cum mă trateză surioara dumitale, Gavrila Ardalionovici!

Cîtva timp, Ganea rămase ca lovit de trăsnet după ieşirea surorii lui, dar văzînd că de data aceasta Nastasia Filippovna este hotărîtă să plece cu adevărat, se năpusti ca un turbat la Varia, apucînd-o brutal de braţ.

- Ce-ai făcut? urlă el, privind-o în ochi, de parcă ar fi vrut s-o prefacă în scrum pe loc. Era evident că îşi ieşise din minţi şi că nu mai era în stare să judece.

- Ce-am făcut? Încotro mă tragi? Vrei poate să mă duc să-i cer iertare pentru că a insultat-o pe mama şi că a venit să-ţi facă de rîs casa, om de nimic ce eşti! ţipă din nou Varia, înfruntîndu-şi fratele cu o privire triumfătoare şi plină de sfidare.

Cîteva clipe statură aşa încremeniţi unul în faţa celuilalt; Ganea continua s-o ţină de braţ. Varia îşi smuci o dată şi încă o dată mîna, încercînd s-o desprindă din strînsoarea lui, dar nu izbuti şi deodată, scoasă din fire, îi scuipă drept în obraz.

- Aşa fată zic şi eu! strigă Nastasia Filippovna. Bravo, Ptiţîn, felicitările mele!

Ganea văzu negru în faţa ochilor şi, în neştire, ridică braţul s-o lovească pe soră-sa. Un moment, şi lovitura era să cadă în plin, cînd, deodată, un alt braţ se interpuse şi—l opri pe acela al lui Ganea.

Între acesta şi soră-sa se postase prinţul.

- Ce faci? Opreşte-te! spuse acesta apăsat, cu toate că din pricina emoţiei tremura şi el din tot corpul.

- Iarăşi dumneata! Pînă cînd ai să-mi tot stai în cale! urlă Ganea si, eliberînd deodată braţul Variei, se întoarse către Mîşkin şi, înnebunit de furie, îl lovi cu toată puterea peste obraz.

-Ah! făcu Kolea, frîngîndu-şi mîinile. O, Doamne!

Din toate părţile izbucniră strigăte şi exclamaţii de indignare. Prinţul îngălbeni. Îl privi pe Ganea drept în faţă cu o ciudată expresie de dojana; buzele-i tremurau, încercînd zadarnic să articuleze ceva, apoi se schimonosiră într-un zîmbet straniu şi cu totul nelalocul lui.

- De mine... nu-mi pasă... dar pe ea... n-am să îngădui!... murmură el în cele din urmă, însă nu se mai putu stăpîni, se îndepărtă brusc de Ganea, îşi acoperi faţa cu mîinile şi retrăgîndu-se într-un colţ al încăperii, cu faţa la perete, îngăimă cu un glas întretăiat:

- O! ce ruşine o să-ţi fie mai tîrziu pentru ceea ce-ai făcut!

Ganea, într-adevăr, înlemnise pe loc, părea cu desăvîrşire zdrobit. Kolea alergă să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute pe Mîşkin; după el se îmbulziră în jurul prinţului: Rogojin, Varia, Ptiţîn, Nina Alek-sandrovna — toată lumea, chiar şi bătrînul Ardalion Aleksandrovici.

- Nu-i nimic, nu face nimic! murmura prinţul, răspunzînd fiecăruia cu acelaşi zîmbet straniu pe buze.

- Şi ce o să mai regrete încă! strigă Rogojin. O să-ţi crape obrazul de ruşine, Ganka, că ai putut să jigneşti un asemenea... mieluşel (nu găsise alt cuvînt). Prinţe, suflet neprihănit, prietene, lasă-i în plata Domnului; dă-i încolo şi vino cu mine! Ai să vezi cum ştie să iubească Rogojin!

Nastasia Filippovna rămase şi ea profund impresionată de Purtarea lui Ganea şi de răspunsul prinţului. Veselia prefăcută care se armoniza aşa de puţin cu figura ei, de obicei palidă şi visătoare păru că face loc unui sentiment nou. Se vedea totuşi că se străduieşte să nu-l trădeze şi expresia batjocoritoare de pînă atunci mai stăruia încă pe chipul ei transfigurat.

- Şi totuşi, faţa lui îmi pare atît de cunoscută, murmură ea, devenind deodată gravă la amintirea că acelaşi gînd îi mai venise şi adineauri.

- Şi dumitale nu ţi-e ruşine? Oare eşti într-adevăr aşa cum ai vrut să apari aici? Dar cum este posibil? îi strigă deodată prinţul cu un accent de adîncă şi sinceră dojana în glas.

Surprinsă, Nastasia Filippovna deschise ochii mari de uimire, dar se grăbi să-şi ascundă într-un zîmbet silit consternarea; aruncînd apoi o privire scurtă către Ganea, dădu să iasă. Înainte de a ajunge însă în antreu, se întoarse din drum, se apropie în grabă de Nina Aleksandrovna şi apucîndu-i mîna o duse la buze.

- Într-adevăr, eu nu sînt aşa cum par; el mi-a ghicit bine firea, şopti ea cu vocea sugrumată de dorinţa arzătoare de a fi crezută, roşindu-se de emoţie; apoi se întoarse brusc şi ieşi de data aceasta cu atîta repeziciune, încît nimeni n-avu timp să se dumerească pentru ce anume se întorsese din drum. O văzuseră cu toţii vorbindu-i ceva încet Ninei Aleksandrovna şi li se păruse că i-a sărutat mîna. Varia însă văzuse şi auzise totul şi, uluită, o urmări cu privirea pînă ce tînăra femeie dispăru după uşă.

Venindu-şi în fire, Ganea se repezi s-o conducă pe Nastasia Filippovna, dar o ajunse abia pe scară.

- Nu mă mai conduce! strigă ea. La revedere, pe deseară! Să nu uiţi să vii, ai auzit?

El se întoarse abătut, frămîntat de gînduri confuze, pradă unei îndoieli a cărei apăsare o simţea mai grea ca oricînd pe suflet, li revenea mereu în minte şi prinţul. Era atît de absorbit de gînduri. că aproape nici nu observă cum prin faţa lui trecu în iureş toată şleahta lui Rogojin. Oamenii aceştia ieşeau vorbind zgomotos şi, în graba plecării, îl înghesuiră pe Ganea în uşă, ţinîndu-se grămadă după Rogojin, care mergea în frunte împreună cu Ptiţîn, căutînd să-l convingă de ceva foarte important şi care nu suferă nici o amînare.

- Nu ţi-a mers, Ganka! strigă Rogojin, trecînd pe lingă el. Ganea se uită în urma lor nedumerit. Teama şi bănuiala i se strecurau ca un şarpe în inimă.

Prinţul părăsi salonul şi se retrase în odaia lui. Kolea veni îndată după el ca să-l consoleze. Bietul băiat părea că nu se mai poate despărţi de Mîşkin.

- Ai făcut bine că ai plecat, spuse el. Acum o să înceapă acolo o zarvă şi mai mare; aşa ţine întruna, zi de zi, şi asta numai din pricina acestei Nastasia Filippovna.

- S-a cam adunat aici, în casa voastră, multă amărăciune şi suferinţă în sufletul fiecăruia, Kolea, observă prinţul.

- Da, e multă. Ce să mai vorbim. Noi singuri sîntem de vină. Dar, uite, am un prieten bun, acela e şi mai nefericit. Vrei să-ţi fac cunoştinţă cu el?

- Vreau. Un camarad de-al dumitale, probabil?

- Da, mi-e aproape ca un camarad. îţi explic eu mai tîrziu... E frumoasă Nastasia Filippovna? Ce zici? N-o mai văzusem pînă azi şi tare voiam s-o admir şi eu. Drept să-ţi spun, m-a orbit, l-aş ierta totul lui Ganka, dac-ar lua-o din dragoste; dar de ce primeşte bani? Aici e toată grozăvia!

- Drept să-ţi spun, fratele dumitale nu mi-a făcut o impresie prea bună.

- Cred şi eu! După ce... Dar ştii, nu pot să mă împac deloc cu acest fel stupid de a vedea lucrurile. Dacă un nebun, un imbecil sau un ticălos ieşit din minţi se apucă să pălmuiască pe cineva, omul acela rămîne dezonorat pentru toată viaţa şi nu-şi poate spăla dezonoarea decît cu sînge sau numai dacă acela care l-a insultat îi cere iertare în genunchi. După mine, e absurd, e o tiranie. Mascarada lui Lermontov se întemeiază pe un asemenea fapt care, după Părerea mea, e curată prostie. Adică vreau să spun că e cevanefiresc. Las' că şi autorul era aproape un copil cînd a scris această dramă.

— Pe sora dumitale am admirat-o.

— Cum l-a scuipat pe Ganka drept în bot! Are un curaj nemaipomenit. Uite, dumneata nu l-ai scuipat şi sînt sigur că nu din lipsă de curaj. Dar iat-o că vine şi ea; vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă. Eram sigur că o să vină; are un suflet nobil, deşi nu-i fără de cusururi.

— N-ai ce căuta aici, îl luă la rost Varia de cum îl văzu, du-te la tata! Te cam plictiseşte, nu-i aşa, prinţe?

— Dimpotrivă.

— Ei, haide, haide, a şi început să-şi arate autoritatea de soră mai mare! ăsta-i unul dintre cusururile ei. Ştii, eram sigur că tata se va duce cu Rogojin. Acum îşi muşcă degetele, probabil, pentru purtarea lui. la să mă duc să văd în ce ape se scaldă, adăugă Kolea, ieşind.

— Slavă Domnului, am dus-o pe mama de-am culcat-o şi n-a mai reînceput discuţia. Ganea e ruşinat şi abătut. Are şi de ce, vezi bine. Ce lecţie!... Am venit, prinţe, să-ţi mulţumesc încă o dată şi să te întreb un lucru: nu-i aşa că n-ai văzut-o niciodată pînă acum pe Nastasia Filippovna?

— Nu, niciodată.

— Atunci cum se face că i-ai spus în faţă: „Nu eşti aşa cum vrei să pari!" şi cred că ai ghicit bine. Am aflat acum că, într-adevăr, nu e deloc aşa cum a vrut să arate. Şi totuşi nu pot s-o înţeleg. E clar că a venit cu gîndul să ne jignească; în privinţa asta nu încape îndoială. Am auzit eu şi înainte povestindu-se despre ea lucruri stranii. Dar, dacă a venit să ne invite, de ce s-a purtat aşa urît faţă de mama? Ptiţîn o cunoaşte foarte bine şi zice că nici n-o mai recunoştea adineauri. Dar atitudinea ei faţă de Rogojin? Cum se poate să vorbeşti aşa, dacă te respecţi, şi încă în casa în care... Şi mama e foarte necăjită de cele ce ţi s-au întîmplat.

— Nu-i nimic! zise prinţul, făcînd un gest cu mîna...

— Şi ce cuminte şi ascultătoare a fost faţă de dumneata!...

— Cum adică, ascultătoare?

- I-ai spus că e ruşinos pentru dînsa să se poarte aşa, şi îndată s-a schimbat. Ai autoritate asupra ei, prinţe, adăugă Varia cu un zîmbet uşor.

Uşa se deschise şi, spre surprinderea amîndurora, intră Ganea. Prezenţa Variei nu-l stingheri cîtuşi de puţin; cîtva timp rămase în prag, pe urmă, cu paşi hotărîţi, se apropie de prinţ.

- Prinţe, m-am purtat ca un netrebnic, iartă-mă, spuse el deodată cu multă simţire. Chipul lui exprima o profundă căinţă. Prinţul îl privi cu mirare şi nu se grăbi să-i răspundă. Ei bine, iartă-mă! Iartă-mă, odată! insista nerăbdător Ganea. Haide, dacă vrei, îţi sărut mîna!

Uimit şi totodată adînc mişcat, Mîşkin îl îmbrăţişa fără să spună un cuvînt. Cei doi se sărutară în semn de sinceră împăcare.

- Nici nu mi-atn închipuit că eşti aşa, rosti în sfîrşit prinţul, respirînd uşurat. Am crezut că... nu eşti în stare să...

- Să-mi recunosc greşeala?... Şi cum de mi-a venit adineauri să te socot un idiot? Dumneata observi ceea ce alţii n-ar fi în stare nici să-şi închipuie, necum să vadă vreodată. Cu dumneata e bine să stea omul mai mult de vorbă, dar... mai bine, nu trebuie!

- Uite în faţa cui ar mai trebui să-ţi ceri iertare, zise prinţul, arătînd-o pe Varia.

- În zadar, în cazul de faţă am de-a face cu un duşman. Fii sigur, prinţe, că am încercat şi nu o singură dată; la ea nu găseşti o iertare sinceră! zise cu amărăciune Ganea, întoreînd faţa de la Varia.

- Ba te iert! zise deodată Varia.

- Şi ai să mergi diseară la Nastasia Filippovna?

- Merg, dacă spui tu; dar mai e cu putinţă să mă duc acum după tot ce s-a întîmplat? Gîndeşte-te şi tu.

- Dar nu-i deloc aşa cum pare. N-ai văzut ce inegală e! Totul a fost o prefăcătorie. Hachiţe! şi Ganea rîse cu răutate.

- Sînt convinsă că în realitate e altfel, că totul n-a fost decît un joc; dar ce joc! Tu nu-ţi dai seama, Ganea, cum te tratează ea? A sărutat mîna mamei, e foarte adevărat. Să zicem că şi jocul la care s-a pretat n-a fost decît o hachiţă, că şi impertinenţa ei era tot un joc, mă rog, admit şi asta; dar gîndeşte-te că, în fond, ea şi-a bătut joc de tine! Crcde-mă, dragă frate, că toată umilinţa asta nu se poate răscumpăra cu cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble! Te ştiu capabil de sentimente nobile, şi de aceea ţi-o spun. Şi n-ar trebui să te duci nici tu acolo, zău! Fereşte-te! Nu văd sfîrşindu-se toate astea cu bine.

Şi cu aceste vorbe spuse cu multă convingere şi pasiune, Varia, extrem de tulburată, părăsi în grabă odaia.

- Uite, aşa sînt toţi ai mei! spuse Ganea cu un zîmbet amar în colţul buzelor. Dar ce-şi închipuie ei, că nu-mi dau seama de toată situaţia? Cînd, de fapt, eu ştiu şi unele lucruri pe care ei nici nu le bănuiesc.

Ganea se aşeză pe canapea cu dorinţa vădită de a-şi prelungi vizita.

- În cazul acesta, spuse cu sfială prinţul, mă întreb cum de ai putut accepta asemenea chin, ştiind că cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble nu-l compensează nici pe departe?

- Nu vreau să mă înţelegi greşit, murmură Ganea, dar, fiindcă veni vorba, spune-mi, ce crezi dumneata, aş vrea să-ţi cunosc părerea: face oare să suporţi tot „chinul" acesta pentru şaptezeci şi cinci de mii de ruble?

- Eu cred că nu face.

- Ei da, fireşte. Şi e ruşinos să contractezi o asemenea căsătorie?

- Foarte ruşinos.

- Ei bine, să ştii că am să fac totuşi acest pas, orice s-ar întîmpla. Adineauri mai stăteam la îndoială, dar acum nu! Nu-i nevoie să mai stărui! Ştiu dinainte ce-ai să-mi spui...

- Nu e tocmai ceea ce gîndeşti dumneata. Voiam să-ţi spun că mă surprinde siguranţa dumitale extraordinară...

- Cum? Ce siguranţă?

- Siguranţa pe care o ai cum că Nastasia Filippovna te va lua negreşit, de parcă aţi fi căzut la învoială; în al doilea rînd, admiţînd chiar că te-ar lua, mă mir de siguranţa dumitale că vei pune mîna negreşit pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble. De altfel, bănuiesc că sînt multe lucruri pe care eu nu le cunosc.

Ganea se smuci, aplecîndu-se spre Mîşkin.

— Fireşte că nu ştii totul, zise el; şi ca ce chilipir, mă rog, mi-aş lua altfel, aşa, fără nici un motiv, o belea ca asta pe cap?

— Dacă nu mă înşel, asemenea cazuri sînt frecvente: respectivul se însoară pentru bani, iar banii rămîn în mîinile nevestei.

— Ei bine, în cazul de faţă acest lucru nu se va întîmpla... Aici... e altceva la mijloc... murmură Ganca, într-o îngîndurare tulbure. Cît priveşte răspunsul ei, nu mai am nici o îndoială, se grăbi el să adauge. Ce te face să crezi că ar putea să mă refuze?

— Nu ştiu nimic, afară de ceea ce am văzut; de altfel şi Varvara Ardalionovna, după cum ai auzit, este de părere...

— Bine, ele nici nu mai ştiu ce să născocească. Iar în ce priveşte purtarea ei faţă de Rogojin, sînt convins că a vrut numai să-şi bată joc de el. La început mi-a cam fost teamă, dar acum sînt sigur de asta. Te gîndeşti poate la felul cum s-a purtat cu mama, cu tata şi cu Varia?

— Şi cu dumneata.

— Să zicem; dar aici eu nu văd decît un gest de răzbunare muie-rească şi nimic mai mult. E o femeie extrem de susceptibilă, plină de nazuri şi ambiţioasă... întocmai ca un slujbaş şters de pe lista de avansări! A vrut să-şi arate puterea şi totodată dispreţul faţă de ele. Ei da, şi faţă de mine, nu contest... şi, totuşi, o să se mărite cu mine. Nici nu-ţi închipui de ce este capabil uneori omul cînd se crede atins în amorul propriu; ea mă consideră un mare ticălos, pentru că, şti-ind-o amanta altuia, o iau cu atîta cinism pentru bani şi nici nu se gîndeşte că altul, în locul meu, s-ar purta şi mai mîrşav: s-ar lega de dînsa, i-ar împuia capul cu tot felul de fantasmagorii liberalo-progresiste, ba i-ar vîntura generos şi cîteva fraze sforăitoare despre problema femeiască, pînă i-ar suci capul de-a binelea şi iat-o supusă şi docilă întocmai ca firul de aţă vîrît în urechea acului. Ar face-o să creadă pe muieruşa aceasta ţîfnoasă şi susceptibilă (şi nu-i deloc greu s-o faci!) că o ia în căsătorie numai pentru ,,nobleţea ei sufletească şi pentru inima ei îndurerată", cînd în realitate tot pentru bani ar lua-o. Îi displac, pentru că sînt sincer şi nu vreau să mă Prefac; de fapt, aşa ar fi trebuit să procedez. Dar ceea ce face ea nu-i acelaşi lucru? Atunci, pentru ce atîta dispreţ faţă de mine şi toată comedia aceasta de prost gust? Ei bine, să-ţi spun eu pentru ce! Pentru că şi eu, la rîndu-mi, în loc să mă înjosesc, vreau să rămîn cu capul sus. Nu-i nimic, vom mai vedea!

— Spune, ţi-a fost dragă înainte de asta?

— La început, am iubit-o. Şi nu puţin... Există femei care sînt bune numai pentru a fi metrese şi atît. Nu vreau să zic că mi-a fost amantă. Dacă o să vrea să trăiască în pace cu mine, să fie o femeie cuminte, voi fi şi eu om de treabă; dacă se răzvrăteşte şi o ia razna, o las imediat şi plec cu banii. Nu vreau să mă fac de rîs; în primul rînd şi înainte de toate, nu vreau să par ridicol.

— Mi se pare, totuşi, că Nastasia Filippovna e o femeie inteligentă, observă cu prudenţă prinţul. Ce rost avea, presimţind viaţa care-o aşteaptă, să se lase atrasă în cursă? Ar putea să se mărite cu altul, lată ce mă miră.

— Păi, tocmai aici e buba şi pe asta se bazează tot calculul ci! Nu ştii totul, prinţe.. aici se ascunde... şi, în afară de asta, ea e convinsă că o iubesc la nebunie, ţi-o jur; mai mult, mă bate gîndul că şi ea mă iubeşte, în felul ei, bineînţeles, vorba ceea: „Faţă de cel drag, cu arţag". Toată viaţa mă va considera un fel de escroc sentimental (poate că e tocmai ceea ce-i trebuie); şi, cu toate acestea, mă va iubi în felul ei; o şi văd făcînd planuri, aşa în felul ei. Are fire de rusoaică sută-n sută, ţi-o spun; dar şi eu îi pregătesc o surpriză. Scena de adineauri cu Varia a fost foarte bine venită pentru mine. Nastasia Filippovna a avut dovada dragostei mele, a văzut şi s-a convins că, pentru ea, aş rupe toate legăturile mele, chiar şi cele de familie. Vasăzică, nu sîntem nici noi aşa de proşti, te asigur. Să nu-ţi închipui cumva că sînt un flecar. într-adevăr, poate că fac rău. dragul meu prinţ, că mă destăinuiesc acum. Dar am tăbărît asupra dumitale pentru că eşti primul om adevărat care mi-a ieşit în cale; te rog să nu iei acest „am tăbărît" drept un calambur. Sper că nu mai eşti supărat pe mine pentru ceea ce s-a întîmplat adineauri, nu-i aşa? Poate-i pentru prima dată, de doi ani încoace, că vorbesc de ceea ce mă doare. Aici sînt foarte puţini oameni cinstiţi; mai cinstit decît Ptiţîn nu e nici unul. Văd că îţi vine să rîzi sau mi s-a părut?

Ticăloşii iubesc oamenii cinstiţi! - nu ştiai asta? Or, eu... şi totuşi, prin ce sînt eu ticălos, ai putea să-mi spui cu mîna pe conştiinţă? De ce toată lumea, luîndu-se după dînsa, îmi spune ticălos, încît eu însumi, luîndu-mă după ei şi după dînsa, încep să mă consider un ticălos? Cred că tocmai asta este o adevărată ticăloşie!

— De aici încolo, n-am să te mai socot niciodată ticălos, spuse prinţul. Adineauri te luasem drept un nemernic şi deodată mi-ai făcut bucuria asta; e o lecţie în plus, pentru mine, că nu trebuie să judeci niciodată în pripă. Acum văd că nu numai criminal, dar nici măcar un om prea stricat nu poţi fi socotit. După mine, eşti omul cel mai obişnuit, fără pic de originalitate, care pe deasupra mai e şi lipsit de caracter.

Ganea schiţă un zîmbet sarcastic, dar tăcu. Dîndu-şi seama că aprecierea aceasta nu i-a fost pe plac, prinţul se simţi stingherit şi nu mai scoase nici el o vorbă.

— Ţi-a cerut tata bani? întrebă Ganea deodată.

- Nu.

— Dacă-ţi cere, să nu-i dai. Şi cînd te gîndeşti că a fost un om cît se poate de treabă, ţin minte perfect. Era primit în societatea bună. Şi totuşi, ce repede decad toţi oamenii aceştia de altădată şi foarte de treabă! Cum li se schimbă condiţiile în mai rău şi sînt scoşi din făgaşul lor obişnuit, cum nu mai rămînc nimic din fala lor — praf şi pulbere s-alege. Altădată nu minţea în halul ăsta, crede-mă; era un exaltat şi-i plăcea, poate, să exagereze puţin, iar acum — ascultă-l numai cîte nu îndrugă! De vină e alcoolul, desigur. Ştii că întreţine legături cu o femeie? Deci nu e vorba de nişte gogoriţe nevinovate. Nu înţeleg deloc răbdarea aceasta îngerească a mamei. Ţi-a vorbit despre asediul de la Klars? Sau cum avea el un cal sur lăturaş care deodată a început să vorbească în grai omenesc? Ţi le toarnă fără să clipească măcar.

Şi Ganea rîse cu poftă.

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă el pe Mîşkin.

- M-a surprins rîsul dumitale sincer; are încă accente de rîs copilăresc. Uite şi adineauri, ai venit să te împaci cu mine şi mi-ai spus: „Dacă vrei, îţi sărut şi mîna", exact cum fac copiii cînd vor să fie iertaţi. Înseamnă că mai eşti capabil de astfel de imbolduri si cuvinte. Şi deodată, te apuci să-mi ţii un adevărat discurs despre tot felul de treburi sinistre, despre cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble. Mărturisesc că toate astea mi se par absurde, aproape de necrezut.

- Şi ce vrei să spui cu asta?

- Că iei lucrurile cu prea multă uşurinţă. Înainte de a face un pas atît de important, n-ar trebui oare să chibzuieşti mai bine? Nu cumva Varvara Ardalionovna are dreptate?

- Aha, principiile de morală! Că mă port ca un băieţandru, îmi dau seama şi eu, îl întrerupse Ganea cu aprindere, chiar şi prin faptul că am început acum această discuţie cu dumneata, dau dovadă de lipsă de seriozitate. Nu din calcul, prinţe, mă angajez eu în această căsătorie, continuă el dîndu-şi arama pe faţă, ca un tînăr atins în orgoliul lui. Dacă aş face-o din calcul, aş da greş cu siguranţă, pentru că nici la minte, nici la caracter nu sînt încă îndeajuns de copt. Mă las mînat de patimă, de o mare ambiţie, pentru că urmăresc un scop mult mai important. îţi închipui, desigur, că îndată ce pun mîna pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, mă şi reped să-mi cumpăr o trăsură? Nici gînd. Rămîn cu haina asta, pe care o port de trei ani, renunţ şi la toate legăturile mele de la club. Vreau să iau exemplu de la oamenii căpătuiţi. Avem prea puţini oameni de acest fel, care stăruiesc şi izbutesc; şi eu cu orice preţ vreau să izbutesc. Totul e să ştii să perseverezi pînă la capăt - iată secretul. La şaptesprezece ani, Ptiţîn dormea în stradă, vindea bricege şi a început cu o copeică; acum are un capital de şaizeci de mii de ruble, dar, ca să ajungă aici, ce viaţă de cîine a dus şi cîtă echilibristică a trebuit să facă! Eu însă vreau să fac un salt, să trec peste toate încercările acestea umilitoare şi să pornesc deodată cu un capital; peste cincisprezece ani, toată lumea văzîndu-mă, va spune: „lată-l pe lvolghin, regele finanţelor!". Zici că nu sînt un om original. Să ştii, dragă prinţe, că nimic nu poate fi mai jignitor pentru un om din zilele noastre şi de pe la noi, decît să i se spună că este lipsit de originalitate, că e slab de caracter, că nu are talente deosebite si că deci e un om de duzină. Nu mi-ai fi făcut nici măcar cinstea să mă consideri un ticălos în lege. Adineauri aş fi vrut să te sfîşii pentru asta. M-ai jignit mai tare decît Epancin, care mă crede în stare să-mi vînd nevasta (şi, notează, fără să fi venit vorba măcar printr-o aluzie, provocare sau mai ştiu eu cum, ci în simplitatea lui sufletească, notează, te rog!). Toate astea mă rîcîie de mult şi mă scot din sărite, dragă prinţe, şi de aceea sînt decis să fac bani. O dată căpătuit, fii sigur că voi deveni un om extrem de original. Ceea ce-i mai urît şi mai dezgustător e că banul îţi aduce pînă şi talent. Şi aşa va fi pînă la sfîrşitul veacurilor. Vei spune poate că toate astea sînt copilării sau visuri deşarte! Fie şi aşa, cu atît mai cu haz vor fi toate pentru mine cînd aceste visuri vor deveni realitate. Rira bien qui rira le dernier! Adică, de ce mă umileşte Epancin? Din răutate, crezi? Nicidecum. Numai pentru faptul că din punctul lui de vedere sînt prea insignifiant. Pe cînd, dacă... Ei, dar am vorbit destul se pare şi e timpul să plec. îl văd pe Kolea arătîndu-şi a doua oară nasul pe uşă, ceea ce înseamnă că eşti aşteptat la masă. Iar eu o şterg de-acasă. Am să vin din cînd în cînd să te văd. N-are să-ţi fie rău la noi; acum vei fi tratat aici ca un membru al familiei. Vezi numai să nu mă divulgi cumva. Am impresia că noi doi vom fi sau prieteni sau duşmani. Cum crezi, prinţe, dacă adineauri ţi-aş fi sărutat mîna (cum voiam să-o fac din toată inima), ţi-aş fi devenit din cauza asta duşman ori nu?

- Negreşit mi-ai fi devenit duşman, dar nu pentru totdeauna; în cele din urmă, mi-ai fi iertat-o, hotărî prinţul după un pic de gîndire şi începu să rîdă.

- Ehe! Cu dumneata, omul trebuie să fie cu ochii în patru. Ce naiba, chiar şi aici ai reuşit să-mi strecori ceva venin. Mai ştii, poate că realmente îmi eşti duşman? Apropo, ha, ha, ha! Am uitat să te întreb: să fie adevărat ceea ce mi s-a părut, că Nastasia FilipPovna îţi place mult?

- Da... îmi place.

- Nu cumva te-ai îndrăgostit de ea?

- N-nu!

- Atunci de ce ai roşit şi pari tulburat? Bine, bine, n-am să rîd;la revedere. Şi totuşi, n-ai să mă crezi poate, dar să ştii că e o femeie foarte virtuoasă. Să nu crezi că trăieşte cu ăla, cu Toţki. De mult nu mai e nimic între ei! Nu ştiu dacă ai observat că, de fapt, ea e sfioasă şi chiar adineauri a avut momente de ezitare şi de jenă, Crede-mă. Şi, uite, femeilor cu firea ei mai ales le place grozav să domine. Ei, te las cu bine!

Ganea părăsi camera mult mai degajat decît intrase; îşi recăpătase încrederea şi buna dispoziţie. Vreo zece minute după aceea, prinţul rămase nemişcat, pe gînduri.

Kolea crăpă din nou uşa, vîrîndu-şi capul.

— N-am să stau la masă, Kolea; am dejunat bine azi-dimineaţă, la Epancini.

Kolea nu plecă însă, ci se strecură înăuntru şi-i întinse prinţului o scrisorică împăturită şi sigilată. Era un bilet de la general. Se vedea după expresia feţei băiatului cît de neplăcută era pentru el însărcinarea asta. Prinţul citi biletul, se sculă şi-şi luă pălăria.

— E la doi paşi de aici, îngăitnă Kolea ruşinat. Şi-a comandat o sticlă şi bea. Nu înţeleg cum de a reuşit să facă să i se dea pe credit. Dar vă rog să nu spuneţi nimănui că v-am dat biletul! De o mie de ori m-am jurat să nu mai duc aceste bileţele, dar mă cuprinde mila; şi încă ceva: nu e nevoie deloc să vă sinchisiţi de dînsul, daţi-i acolo ceva mărunţiş şi gata.

— De fapt, Kolea, şi aşa am avut de gînd să stau puţin de vorbă cu tatăl tău... într-o chestiune... Să mergem dar...

XII

Kolea îl conduse pe prinţ într-o cafenea cu biliard din apropiere, pe Liteinaia, la parter, cu intrarea direct din stradă. Aici, într-o odăiţă separată imediat la dreapta, Ardalion Aleksandrovici, instalat ca un muşteriu obişnuit al localului, la o măsuţă în faţa unei sticle, ţinea în mină L'Independance Belge. Era în aşteptarea prinţului; cum îl văzu, lăsă gazeta deoparte şi se lansă cu pasiune într-o explicaţie pe cît de încîlcită, pe atît de interminabilă, din care, de altfel prinţul n-a înţeles aproape nimic, dat fiind că generalul era de-acum bine afumat.

- Zece ruble nu am, îl întrerupse prinţul, dar, uite, ia această hîrtie de douăzeci şi cinci, schimb-o şi dă-mi restul, pentru că altminteri rămîn fără o para.

- A, fireşte, şi chiar îndată...

- Iar eu, generale, la rîndul meu, am să-ţi fac o rugăminte. Ai fost vreodată la Nastasia Filippovna?

- Eu? Eu să nu fi fost? Cum se poate! Ce întrebare! Am fost, dragul meu, am fost de atîtea ori! strigă generalul într-un acces de supremă satisfacţie şi cu un fel de ironie triumfătoare. Dar, în ultimul timp, am încetat s-o mai vizitez, pentru că nu vreau să încurajez un mariaj indecent. Ai văzut-o şi dumneata, ai fost martor azi-di-mineaţă; am făcut tot ce putea face un tată, dar un tată bun şi indulgent; acum însă va intra în scenă un alt fel de tată, şi atunci vom vedea de partea cui vor fi sorţii de izbîndă; va izbuti oare un bătrîn militar, care s-a acoperit de glorie, să zădărnicească o intrigă? Sau o curtezană fără de ruşine va reuşi să intre într-o familie de condiţie bună?

- Şi eu voiam tocmai să te rog, dacă, în calitate de cunoscut, n-ai putea să mă introduci diseară la Nastasia Filippovna. Trebuie s-o văd neapărat chiar astăzi, într-o chestiune urgentă, şi nu ştiu cum să fac să ajung la dînsa. l-am fost prezentat adineauri, dar n-am fost invitat, şi serata de azi e cu invitaţii. De altfel, sînt gata să trec peste unele convenienţe, chiar cu riscul de a părea ridicol sau de a mă expune la batjocură, numai să găsesc mijlocul de a intra în casa ei.

- Extraordinar cum ideea dumitale, tînărul meu prieten, a coincis exact, dar absolut exact, cu a mea! strigă generalul entuziasmat. Doar nu pentru mărunţişul ăsta te-am chemat, urmă el, culegînd totuşi bancnota de pe masă şi vîrînd-o în buzunar, te-am chemat tocmai pentru a-ţi propune să întreprindem împreună o expediţie la Nastasia Filippovna sau, mai bine zis, o expediţie împotriva Nastasiei Filippovna! Generalul Ivolghin şi prinţul Mîşkin! Cum o să i se pară oare? Iar eu, în chipul cel mai amabil, cu prilejul zilei onomastice, îmi voi afirma, în sfirşit, voinţa - chiar dacă numai indirect, pe ocolite, dar va fi exact ca şi cum i-aş spune-o verde în faţă. Şi atunci Ganea va avea de ales: ori rămîne cu tatăl său, bătrînul militar care s-a acoperit de glorie şi care... ca să zic aşa... şi aşa mai departe, ori... Dar fie ce-o fi! Ideea dumitale este excelentă şi extrem de bine venită. La ora nouă precis plecăm într-acolo; pînă atunci mai avem destul răgaz.

- Stă departe de aici?

- Cam departe: lîngă Teatrul Mare, chiar acolo, într-un colţ al pieţei, în casa Mîtovţovei, la catul întîi... N-o să fie multă lume, cu toate că-şi serbează onomastica, şi, de bună seamă, serata nu se va prelungi pînă tîrziu...

Se înserase de mult, iar prinţul tot mai stătea la cafenea, continuînd să asculte flecăreala generalului şi aşteptînd zadarnic să sfîrşească măcar una dintre nenumăratele istorii şi anecdote pe care le debita fără şir. De la venirea prinţului îşi mai comandase o sticlă, pe care o termină cam după un ceas, apoi mai ceru una şi o goli şi pe asta. E foarte probabil că în timpul acesta generalul avu vreme destulă să-i povestească aproape toată viaţa lui. în cele din urmă, prinţul se ridică, spunînd că nu mai poate aştepta. Generalul goli sticla, sorbind şi ultimele picături din pahar, se sculă şi, cu un pas nesigur, ieşi din cafenea. Prinţul era disperat. Nu înţelegea cum de a putut să se încreadă cu atîta uşurinţă în cuvîntul generalului. De fapt, nu aşteptase altceva de la acesta decît să-l introducă la Nastasia Filippovna, chiar şi cu riscul unui mic scandal, dar acum scandalul ameninţa să depăşească orice limită, deoarece generalul era tare beat; cuprins de o vervă inepuizabilă, vorbea fără contenire, cu patos, cu lacrimi în glas, mereu despre unul şi acelaşi lucru: cum că membrii familiei lui au o comportare revoltătoare, că din cauza aceasta totul se duce de rîpă şi că e timpul să intervină şi să pună capăt acestei situaţii. Ieşiră în sfirşit pe Liteinaia. Se menţinea aceeaşi vreme urîtă de moină; pe străzi sufla un vînt călduţ şi jilav, trăsurile plescăiau prin noroi, caldarîmul răsunînd deopotrivă sub copitele potcovite ale cailor trăpaşi ca şi ale mîrţoagelor. De-a lungul trotuarelor se scurgea, tristă şi zgribulită, mulţimea de pietoni. Ici-colo se loveau şi de cîte un beţivan.

- Vezi apartamentele luminate de la primul etaj al acestei clădiri? trăncănea generalul. Aici locuiesc tot camarazi de-ai mei, iar eu, care sînt mai vechi în grad şi care am suferit mai mult decît ei, sînt nevoit să mă tîrăsc pe jos pînă la Teatrul Mare ca să fac o vizită unei femei compromiţătoare! Un om cu treisprezece gloanţe în piept! Poate nu-ţi vine a crede? Şi totuşi, Pirogov a trimis o telegramă special pentru mine la Paris şi a părăsit pentru un timp Sevastopolul asediat, iar Nelaton, medicul Curţii franceze, a obţinut în numele ştiinţei un permis de liberă trecere de la Paris pînă la Sevastopolul asediat pentru a mă examina pe mine. Ştiu şi cei de sus despre asta: „A, e Ivolghin, acela care are treisprezece gloanţe..." Aşa mă ştie lumea! Vezi dumneata, prinţe, casa aceasta? Aici, la primul etaj, locuieşte unul dintre vechii mei camarazi, generalul Sokolovici, împreună cu numeroasa şi preadistinsa lui familie. Uite, casa asta, alte trei pe Nevski Prospekt şi două pe Morskaia — iată tot cercul meu de cunoştinţe, vreau să spun de cunoştinţe de-ale mele personale. Nina Aleksandrovna s-a resemnat de multă vreme în faţa împrejurărilor. Eu însă nu pot să uit... şi, ca să spun aşa, mă recreez într-un cerc ales, în societatea foştilor mei camarazi şi subalterni, care şi acum încă toţi mă adoră. Generalul acesta Sokolovici (n-am mai trecut de multişor pe la el şi nici pe Anna Feodorovna n-am mai văzut-o)... Ştii, dragă prinţe, cînd ai renunţat să mai faci primiri acasă, parcă nici ţie nu-ţi vine să te mai duci pe la alţii. Şi totuşi... hm... mi se pare că dumneata nu mă crezi... Dar, la urma urmei, nu văd de ce nu l-aş prezenta acestei încîntătoare familii pe fiul celui mai bun prieten al tovarăşului meu din copilărie? Generalul Ivolghin şi prinţul Mîşkin! Vei avea prilejul să cunoşti o tînără fată adorabilă, dar ce spun, nu una, două, chiar trei - podoaba capitalei şi a lumii bune: frumuseţe, maniere alese, talent... preocupări înalte... problema feminină, versuri - toate acestea s-au adunat la un loc, într-un amalgam variat, fără a mai pune la socoteală şi cele pe puţin optzeci de mii de ruble zestre pentru fiecare — bani gheaţă - ceea ce nu strică niciodată, independent de ce problemă feminină sau de ordin social... într-un cuvînt, trebuie numaidecît să te introduc în casa asta, e de datoria mea s-o fac. Generalul Ivolghin şi prinţul Mîşkin!

— Chiar acum? Dar ai uitat... începu prinţul.

— N-am uitat nimic, vino! Aici, pe scara aceasta superbă. Mă mir că lipseşte portarul, a, da... e sărbătoare şi e învoit, probabil. Nu l-au dat încă afară pe beţivanul acesta. Mie şi numai mie îmi datorează Sokolovici acesta tot norocul lui în viaţă şi în serviciu; dar... iată că am ajuns.

Fără nici o împotrivire, de teamă să nu-l indispună, prinţul îl urma supus şi răbdător; de altfel, era convins că generalul Sokolovici şi toată familia lui nu sînt decît o invenţie subită a unei fantezii exaltate, aşa încît amîndoi vor coborî imediat scara; dar, spre marea lui spaimă, speranţa aceasta începu să se destrame, căci generalul îl conducea într-adevăr cu siguranţa omului ce cunoaşte bine rosturile casei; în fiecare moment dădea amănunte biografice sau topografice de o precizie aproape matematică. Cînd, în sfîrşit, au ajuns la primul etaj şi generalul întinse mîna ca să sune la uşa unui frumos apartament din dreapta, prinţul fu gata s-o ia la fugă, dar o împrejurare cu totul stranie îl ţinu pe loc o clipă.

— Te înşeli, generale, spuse el, văd că pe uşă scrie Kulakov, şi dumneata spui că mergi la Sokolovici.

— Kulakov... Kulakov... nu-nseamnă încă nimic. Locuinţa asta e a lui Sokolovici, şi eu sun la Sokolovici; puţin îmi pasă de Kulakov... Uite că vine cineva să deschidă.

Uşa se deschise, într-adevăr. Feciorul îi anunţă pe vizitatori că „stăpînii nu sînt acasă".

— Păcat! Ti-i, ce păcat! Parcă-i un făcut! repetă de mai multe ori, cu cea mai sinceră părere de rău, Ardalion Aleksandrovici. Să spui, drăguţule, cînd stăpînii se vor întoarce, că generalul Ivolghin şi prinţul Mîşkin au vrut să le prezinte omagii şi stima lor deosebită, şi că au fost dezolaţi, foarte dezolaţi...

În momentul acela apăru în antreu altcineva de-al casei. Era o doamnă de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu o rochie închisă, probabil menajera sau poate guvernanta. Auzind de numele generalului Ivolghin şi al prinţului Mîşkin, se apropie cu oarecare curiozitate amestecată cu neîncredere.

- Maria Aleksandrovna nu-i acasă, spuse ea, uitîndu-se lung mai ales la general; a plecat cu domnişoara, cu Aleksandra Mihailovna, Ia bunica.

- Nici Aleksandra Mihailovna nu-i acasă? Ah! Dumnezeule, ce neşansă! Şi închipuieşte-ţi, doamnă, că ghinionul acesta mă urmăreşte întotdeauna. Vă rog foarte mult să le transmiteţi omagiile mele, iar Aleksandrei Mihailovna să-i amintiţi... într-un cuvînt, că-i doresc din toată inima ceea ce-şi dorea chiar ea, joi seara, cînd asculta balada lui Chopin; dînsa ţine minte, precis... Cele mai sincere urări! Generalul Ivolghin şi prinţul Mîşkin!

- N-am să uit, răspunse doamna, devenind mai încrezătoare şi făcînd o reverenţă. Coborînd scările, generalul îşi mai exprimă o dată, cu aceeaşi înflăcărare, cele mai vii păreri de rău că n-a putut să-i facă prinţului cunoştinţă cu o familie atît de încîntătoare.

- Ştii, dragul meu, am un suflet de poet, ai observat poate? De altfel... de altfel, cred că am greşit şi n-am nimerit unde trebuie, conchise el deodată. Familia Sokolovici, acum îmi aduc aminte, locuieşte în altă casă, şi chiar, dacă nu mă înşel, sînt cu toţii la Moscova în momentul de faţă. Da, o mică eroare, dar... nu face nimic.

- Un singur lucru aş vrea să ştiu, observă prinţul descurajat, dacă mai pot să mă bizui pe dumneata ori să mă duc singur la Nastasia Filippovna?

- Dacă mai poţi să te bizui pe mine? Să te duci singur? Cum vine asta, cînd pentru mine e o chestiune de prim ordin, o chestiune de care depinde soarta întregii mele familii? Nu-l cunoşti pe Ivolghin, dragă prietene! Cine spune „Ivolghin" spune „zid"; bizuie-te pe Ivolghin ca pe un zid, aşa se spunea despre mine în escadronul unde mi-am început cariera. Dar să intrăm un minut în casa în care, de cîţiva ani, îmi alin sufletul după grijile şi frămîntările vieţii.

- Vrei să treci pe la dumneata pe-acasâ?

- Nu! Vreau... s-o văd pe doamna Terentieva, văduva căpitanului Terentiev, fostul meu subaltern... şi chiar prieten... Aici, la căpitănească, eu renasc sufleteşte şi capăt puteri ca să-ndur vitregia sorţii şi necazurile din sînul familiei. Şi, fiindcă tocmai astăzi port o grea povară pe conştiinţă, aş vrea...

- Mi se pare, murmură prinţul, că am făcut o mare prostie adineauri deranjîndu-te. De altfel, aşa cum dumneata acum... Adio!

- Vai, dar cum aş putea, cum aş putea să te las să pleci tocmai acum, tînărul meu prieten! se agită generalul. E o văduvă, mamă de familie, care face să vibreze în inima ei nişte coarde ce au ecou în toată fiinţa mea. Vizita la dînsa nu va dura decît cinci minute; aici sînt, ca să spun aşa, ca la mine acasă; mă spăl, îmi refac puţin toaleta, pe urmă luăm o trăsură şi zburăm pînă la Teatrul Mare. Te asigur, am nevoie de dumneata toată seara... Aici, în casa asta... Am ajuns... Tu eşti, Kolea? Marfa Borisovna e acasă ori ai sosit şi tu abia acum?

- Ba nu, răspunse Kolea, de care dădură în faţa uşii de la intrare. Sînt aici de mult; Ippolit s-a simţit mai rău şi a trebuit să stea în pat de dimineaţă. M-am dus alături, la băcan, să-i cer cărţile de joc. Marfa Borisovna te aşteaptă. Dar, tată, în ce hal eşti!... adăugă Kolea, observînd ţinuta şi mersul tatălui său. Ei, hai să intrăm!

Prezenţa lui Kolea îl îndemnă pe prinţ să-l însoţească pe general pînă la Marfa Borisovna, cu gîndul să stea doar un minut. Avea nevoie de Kolea; era decis să-l lase pe general acolo şi nu-şi putea ierta faptul că a putut să se încreadă în el. Urcară mult, tocmai la al treilea etaj, pe scara de serviciu.

- Vrei să i-l prezinţi pe prinţ? întrebă Kolea, urcînd.

- Da, dragă, vreau să-l prezint; generalul lvolghin şi prinţul Mîşkin; dar Marfa Borisovna... cum e...

- Ştii, tată, ar fi mai bine să nu te duci! Îţi sare în cap! De alaltăieri n-ai mai dat pe aici, iar dînsa aşteaptă banii. De ce i-ai făgăduit? Totdeauna faci aşa! Acum, ţin-te bine!

In sfîrşit, după ce urcară trei etaje, se opriră înaintea unei uşi joase. Generalului îi cam pierise, se vede, curajul, căci îl tot împingea pe Mîşkin înainte.

- Eu rămîn aici, mormăia el. Vreau să-i fac o surpriză... Kolea intră cel dintîi. O doamnă, de vreo patruzeci de ani, sulemenita tare, în scurteică şi papuci, cu părul împletit în cosiţe, apăru în uşă; surpriza pregătită de general se spulberă. De cum îl zări, femeia începu să ţipe:

- A-a, om rău şi viclean ce eşti, mă aşteptam eu! De mult îmi spunea inima!...

- Să intrăm, nu face nimic, bîigui generalul, îndemnîndu-l pe prinţ şi încercînd s-o întoarcă în glumă.

Dar nu i-a mers. De îndată ce intrară, trecînd printr-un salonaş strîmt, mobilat cu o jumătate de duzină de scaune cu speteaza şi fundul din împletitură şi cu două măsuţe de joc, stăpîna casei reîncepu pe un ton plîngăreţ şi sîcîitor, devenit, se vede, tonul obişnuit în raporturile lor.

- Să-ţi fie ruşine, barbar afurisit, călăul familiei mele, barbar şi despot! M-ai prădat, m-ai stors pînă-n măduva oaselor şi tot nu eşti mulţumit. Cît o să te mai rabd, om fără inimă şi fără pic de ruşine!

- Marfa Borisovna, Marfa Borisovna! E... prinţul Mîşkin. Generalul lvolghin şi prinţul Mîşkin! bolborosea Ardalion Aleksandrovici intimidat şi zăpăcit.

- Nici n-ai să mă crezi poate, i se adresă ea deodată prinţului, dacă ţi-aş spune că acest om neruşinat m-a jefuit de tot avutul bieţilor mei copii orfani?! A furat tot, a dus tot, a vîndut tot, mi-a amanetat tot, n-a cruţat nimic. La ce-mi folosesc hîrţoagele tale de garanţie, om viclean şi mincinos? Răspunde, netrebnicule, cu ce o să-mi hrănesc orfanii? Uitaţi-vă la el, şi acum e beat, abia se ţine pe picioare... Cu ce l-oi fi supărat eu pe bunul Dumnezeu de mă pedepseşte aşa, răspunde, ticălosule, răspunde, călăule!

Dar generalului nu-i mai păsa de toate astea.

- Marfa Borisovna, iată douăzeci şi cinci de ruble, e tot ce pot... datorită bunului meu prieten. Dragă prinţe, m-am înşelat amarnic! Aşa e... viaţa... Şi acum... scuzaţi-mă, mă simt cam... ostenit, spuse Ardalion Aleksandrovici. proptit în mijlocul odăii şi înclinîndu-şi capul în dreapta şi în stînga. Cam obosit... scuzaţi-mă! Lenocika, drăguţă, perna...

Lenocika, o fetiţă de opt ani, fugi îndată să aducă o pernă pe care o puse pe o canapea jerpelită. Generalul se aşeză pe canapea cu intenţia de a spune încă multe, dar în aceeaşi clipă se lăsă moale pe într-o rînă, şi întorcîndu-se cu faţa la perete, adormi îndată asemenea unui prunc nevinovat. Cu un gest ceremonios şi plin de amărăciune, Marfa Borisovna îi arătă prinţului un scaun lîngă măsuţa de joc, se aşeză şi ea în faţa lui, îşi propti capul pe mîna dreaptă şi privindu-l ţintă începu să suspine şi să se jeluiască. Trei copii, două fetiţe şi un băieţel, Lenocika fiind cea mai mare, veniră şi ei în jur, se proptiră cu mînutele de marginea mesei şi se uitau curioşi la Mîşkin. Din odaia de alături ieşi Kolea.

- Îmi pare bine că te-am întîlnit aici, Kolea, îi spuse prinţul. N-ai putea să mă ajuţi? Trebuie să mă duc negreşit la Nastasia Filippovna. Îl rugasem adineauri pe Ardalion Aleksandrovici să mă conducă, dar uite că a şi adormit. Vrei să-mi arăţi drumul, căci nu mă orientez prea bine şi nici nu cunosc măcar străzile. Adresa o ştiu: lîngă Teatru! Mare, casa Mîtovţovei.

- De Nastasia Filippovna e vorba? Păi, n-a stat niciodată acolo şi nici tata n-a fost vreodată la dînsa, dacă vrei să ştii! Cum de ai putut să te încrezi în el? Nastasia Filippovna locuieşte aproape de Vladimirskaia, pe strada Piati Uglov; nu e departe de aici. Vrei să mergem acum? E ora nouă şi jumătate. Te conduc eu.

Amîndoi plecară numaidecît şi fiindcă prinţul nu avea nici măcar cu ce să plătească o birjă, au trebuit să facă drumul pe jos.

- Voiam să-ţi fac cunoştinţă cu Ippolit, spuse Kolea. Este fiul cel mai mare al acestei căpitănese şi era în odaia de alături; e bolnav, azi a zăcut la pat toată ziua. Un om cam ciudat şi din cale-a-fară de susceptibil; de aceea, m-am gîndit că poate s-ar simţi stingherit în faţa dumitale, mai cu seamă că ai fost martor la scena de adineauri... Pe mine mă atinge mai puţin, fiind vorba de un tată, pe cînd la el, în cauză e chiar mama; oricum e o deosebire, deoarece, pentru bărbaţi, într-o asemenea situaţie, nu e nimic ruşinos. Nu ştiu, poate că e o prejudecată la mijloc care mă îndeamnă să cred că oamenii n-au dreptate cînd fac deosebire între sexe, condamnînd la femeie ceea ce se trece cu vederea bărbatului. Uite, Ippolit e un băiat admirabil, dar se lasă stăpînit şi el de anumite prejudecăţi.

- E bolnav de plămîni?

— Aşa se pare. Şi poate c-ar fi mai bine pentru el să moară cît mai curînd ca să scape. Eu, cel puţin, în locul lui, aş fi preferat să mor decît să lungesc acest chin. îi e milă de fraţii şi surorile mai mici pe care i-ai văzut adineauri. Dacă ar fi cu putinţă şi am avea bani, ne-am părăsi amîndoi familiile şi ne-am muta împreună. E visul nostru. Da! Cînd i-am povestit mai înainte păţania dumitale, a fost indignat. Zicea că cine primeşte o palmă şi nu-l provoacă la duel pe cel care l-a insultat e un laş. De altfel, e aşa de nervos şi de pornit în ultima vreme, că nici nu-l mai contrazic. Aşa, vasăzică, Nastasia Filippovna te-a invitat la dînsa?

— Tocmai că nu m-a invitat.

— Atunci cum vrei să te duci acolo? strigă Kolea, oprindu-se de mirare în mijlocul trotuarului. Şi... mergi în hainele astea? Păi... are musafiri astăzi.

— De fapt, nici eu nu ştiu cum am să fac. Mă primeşte - bine; nu mă primeşte — n-am încotro, fie ce-o fi! Cît despre haine — n-am altele.

— Ai treabă cu Nastasia Filippovna? Sau te duci numai pour passer le temps ,,în lumea bună"?

— Ba nu pentru asta, adică... propriu-zis, aş avea treabă... dar, vezi, asta e cam greu de explicat...

— Pentru ce anume te duci, asta te priveşte. Principalul e că nu te dai în vînt ca să petreci cu orice preţ o seară în societatea încîntătoare a unor curtezane, generali şi cămătari. Dac-ar fi aşa, prinţe, iartă-mă că ţi-o spun, aş rîde din suflet de dumneata şi te-aş dispreţui. Pe la noi nu prea există oameni cinstiţi, încît n-ai pe cine să respecţi. Fără să vrei, îi priveşti pe toţi cu dispreţ, iar ei pretind să fie respectaţi. Chiar şi Varia. Ai observat, prinţe, că în epoca noastră te ciocneşti numai de aventurieri? Şi mai ales la noi, în Rusia, în scumpa noastră patrie. Cum s-a ajuns la asta, nu pricep. Totul părea clădit pe nişte temelii atît de trainice, iar acum ce să vezi? Toată lumea o recunoaşte; se vorbeşte şi se scrie peste tot despre asta. Presa demască, acuză; la noi toţi demască şi acuză. Cei dintîi, au început părinţii să cedeze, ruşinîndu-se de vechea lor morală. La Moscova, un părinte îşi îndemna fiul să facă orice, numai bani să iasă; s-a scris şi în ziare. Uite, de pildă, generalul meu. Ce-a ajuns? Şi totuşi, convingerea mea este că e un om cinstit, crede-mă! Si dacă a ajuns în halul în care îl vezi - e numai din cauza băuturii şi a vieţii dezordonate pe care o duce. Zău aşa! Mi se rupe inima pentru el; nu îndrăznesc s-o spun, pentru că toţi m-ar lua în rîs, dar tare mi-e milă de el. Pe de altă parte, toţi deştepţii ăştia — nu-i nimic de capul lor! Nişte cămătari, toţi pînă la unul. Ippolit aprobă cămătăria, susţine că fără asta nu se poate şi vorbeşte despre nişte crize economice, de un fel de fluxuri şi refluxuri, lua-le-ar naiba! Mă supără grozav cînd îl aud vorbind aşa, dar ce să-i faci - e înveninat râu. închipuieşte-ţi că mama lui, căpităneasa, stoarce bani de la general şi tot lui îi împrumută cu dobîndă mare pe termene scurte; mai mare ruşinea! Dar ştii că mama, mama mea, Nina Aleksandrovna, generăleasa, îl ajută cît se poate pe Ippolit cu bani, cu haine şi lenjerie, cu de toate, chiar şi copiilor le trimite cîte ceva prin el, pentru că mama lor nu are grijă de ei. Şi Varia la fel.

- Vezi, spuneai că nu mai există oameni cinstiţi, oameni dintr-o bucată, că toţi nu sînt decît nişte cămătari; iată însă că sînt şi altfel de oameni: mama dumitale şi cu Varia, de pildă. Să-i ajuţi tocmai pe ei, şi în asemenea condiţii, nu este oare un semn de tărie sufletească?

- Varia o face mai mult din orgoliu, din ambiţie, ca să nu se lase mai prejos decît mama; pe cînd mama, cu adevărat... o stimez pentru asta. Da, o aprob şi-i admir purtarea. Chiar şi Ippolit e mişcat, cît îi el de înrăit. La început rîdea şi găsea că e o înjosire din partea mamei; acum însă, îl văd uneori foarte impresionat. Hm! Aşadar, dumneata numeşti asta tărie sufletească? Iau notă. Ganea nu ştie nimic; altfel ar spune că e încurajare la vicii...

- Ganea nici nu ştie? Îmi vine să cred acum că el nu cunoaşte şi multe alte lucruri, zise prinţul, furat de gînduri.

- Dar ştii, prinţe, dumneata îmi placi foarte mult. Felul cum te-ai purtat mai adineauri nu-mi iese din minte.

- Şi dumneata îmi placi, Kolea.

- Aş vrea să te întreb cum ai de gînd să-ţi aranjezi viaţa aici? În curînd o să am o ocupaţie şi o să cîştig cît de cît. Hai să luăm o locuinţă împreună: eu, dumneata şi cu Ippolit; iar tata va găsi la noi adăpost ori de cîte ori va fi la ananghie.

- Cu cea mai mare plăcere. Dar lasă că mai vorbim noi despre asta. Acum sînt foarte... foarte tulburat. Cum! Am şi ajuns? în casa asta, vasăzică... Ce intrare somptuoasă! Cu portar în uniformă. Nu ştiu, zău, Kolea, dacă am făcut bine că am venit.

Prinţul rămase locului, nehotărît.

- Ai să-mi povesteşti mîine. Curaj! Nu te pierde cu firea. Îţi urez succes, pentru că şi eu împărtăşesc întru totul părerile dumitale. Rămîi cu bine. Acum mă întorc la Ippolit şi am să-i împărtăşesc şi lui propunerea pe care ţi-am făcut-o. Nici nu mă îndoiesc că au să te primească; să n-ai nici o teamă! E o femeie teribil de originală. Urcă scara asta, la primul etaj, o să te conducă portarul.

XIII

Cu mare îndoială în suflet, prinţul urcă scara, făcîndu-şi mereu curaj. „Tot ce-ar putea să mi se întîmple mai rău, îşi făcea el socoteala, e să nu mă primească şi să-şi facă o părere proastă despre mine, ori să mă primească şi să-mi rîdă-n nas... Dar ce importanţă are acum?" În adevăr, nu de asta se temea el, ci îl frămînta mai ales o altă întrebare, la care nu găsea nici un răspuns liniştitor: „Ce avea de gînd totuşi să facă acolo şi pentru ce anume venise?" Admiţînd chiar că ar găsi un prilej potrivit pentru a-i spune Nastasiei Filippovna: „Nu te mărita cu omul acesta, te nenoroceşti; el nu te iubeşte, îţi rîvneşte numai banii, el singur mi-a spus-o, şi Aglaia Epancina mi-a vorbit la fel, iar eu am venit să te previn". Ar fi oare corect din anumite puncte de vedere? Intervenea aici o altă chestiune, de o importanţă neasemuită pentru el, încît îi era frică să se gîndească la asta; nu credea posibil şi nu îndrăznea sa admită cel puţin că ar putea s-o pună şi nici măcar nu ştia cum s-o formuleze; sîngele-i năvăli în obraz şi-l treceau fiori numai la gîndul unei asemenea eventualităţi. Dar, cu toate aceste ezitări şi îndoieli, intră şi întrebă de Nastasia Filippovna.

Nastasia Filippovna ocupa un apartament nu prea mare, dar într-adevăr splendid mobilat. În aceşti cinci ani de viaţă la Petersburg a fost o vreme, mai ales la început, cînd Afanasi Ivanovici s-a arătat deosebit de darnic faţă de ea, neprecupeţind nici un fel de cheltuieli; spera să-i cîştige dragostea şi încerca s-o încînte oferindu-i o viaţă plină de confort; ştia ce uşor se deprinde omul cu luxul şi ce greu îi vine să renunţe la el, după ce i-a devenit o necesitate. În această privinţă, Toţki rămînea fidel vechilor tradiţii din vremuri bune, fără a căuta să le schimbe cîtuşi de puţin şi păstrînd un respect nemărginit faţă de puterea de subjugare a lucrurilor ce desfată simţurile. Nastasia Filippovna nu refuza luxul ce i se oferea, ba s-ar zice chiar că nu-i displăcea, deşi — şi aici e partea curioasă a comportării ei — nu se lăsa dominată, stăpînită de această viaţă de lux, ca şi cum ar fi putut să se lipsească oricînd de ea; ba ori de cîte ori avea prilejul, ţinea să i-o declare pe faţă lui Toţki, ceea ce îl contraria nespus. De altfel, mai erau şi multe alte amănunte în felul de a fi al Nastasiei Filippovna care îl impresionau neplăcut (iar mai pe urmă i-au provocat şi dezgustul). Fără a mai vorbi de speţa aceea nesuferită de oameni dezagreabili la înfăţişare în anturajul cărora se complăcea uneori, ea lăsa cînd şi cînd să răzbească din firea ei şi alte înclinaţii extrem de ciudate, vădind un amestec barbar de gusturi cu totul diferite, precum şi o capacitate de a se împăca şi de a se mulţumi cu unele procedee şi maniere pe care un om de condiţie şi rafinat nici n-ar putea să le conceapă. într-adevăr, dacă s-ar fi întîmplat, de pildă, ca Nastasia Filippovna să dea dovadă, la un moment dat, de o nostimă şi drăgălaşă ignoranţă şi n-ar fi ştiut, să zicem, că fetele de la ţară nu pot purta lenjerie fină de sifon, cum poartă ea, cu siguranţă lucrul acesta nu l-ar fi indispus pe Afanasi Ivanovici. Spre asta tindea la început toată educaţia pe care o primise Nastasia Filippovna, cam astfel de rezultate urmărea programul educativ al lui Toţki, de altfel, foarte versat în acest domeniu. Şi totuşi, vai! rezultatele se dovediră a fi cu totul nesatisfăcătoare în cazul Nastasiei Filippovna. Se ascundea în firea ei ciudată ceva ce-l uimea pînă şi pe Afanasi Ivanovici prin originalitatea extraordinar de captivantă, care uneori exercita şi astăzi încă o puternică atracţie asupra lui, deşi îşi dădea bine seama că toate proiectele şi socotelile lui de pînă atunci cu privire la Nastasia Filippovna se năruiseră iremediabil.

Spre surprinderea prinţului Mîşkin, subreta care îi deschise uşa (stăpîna casei ţinea în serviciul ei numai personal feminin) îi ascultă rugămintea de a fi anunţat fără nici un fel de mirare. Nici încălţămintea lui murdară, nici pălăria cu borurile largi, nici pelerina şi nici aerul sfios şi stîngaci n-o impresionară cîtuşi de puţin. Îl ajută să-şi scoată pelerina, îl pofti să aştepte în vestibul şi se duse îndată să-l anunţe.

Societatea care se adunase în seara aceea la Nastasia Filippovna se reducea numai la vreo cîţiva oaspeţi, obişnuiţi ai casei. Erau relativ puţini faţă de numărul acelora care veneau de obicei în această zi aniversară la tînăra femeie. În primul rînd erau prezenţi Afanasi Ivanovici Toţki şi Ivan Feodorovici Epancin; amîndoi păreau bine dispuşi, cu toate că sub masca politeţii îşi ascundeau destul de prost neliniştea, aşteptînd declaraţia oficială făgăduită de Nastasia Filippovna în legătură cu Ganea. În afară de ei, mai era, fireşte, şi Ganea; tăcut, foarte îngrijorat, el nu-şi dădea osteneala să fie „prea amabil"; stătea cam deoparte, fără să scoată o vorbă. Nu se putuse decide s-o aducă şi pe soră-sa, dar nici Nastasia Filippovna, se pare, nu băgase în seamă absenţa Variei; în schimb, îndată ce-l văzu pe Ganea, făcu aluzie la scena dintre el şi prinţ. Generalul, care încă nu ştia cele întîmplate, voi să afle despre ce era vorba. Atunci Ganea povesti pe un ton sec şi reţinut, dar cu toată sinceritatea, incidentul, adăugînd imediat că şi-a cerut scuze prinţului. Totodată îşi exprimă în termeni foarte categorici părerea că i se pare destul de ciudat şi nu vede de ce se spune că prinţul e „un idiot, că el îl consideră, dimpotrivă, foarte inteligent şi că, în orice caz, prinţul e un om care ştie ce vrea". Nastasia Filippovna îi ascultă părerea cu multă atenţie, fără să-l slăbească din ochi; numaidecît veni vorba şi despre Rogojin, care luase o parte atît de activă în întîmplările din dimineaţa acelei zile; de persoana lui s-au interesat în mod special Afanasi Ivanovici şi Ivan Feodorovici Ptiţîn s-a dovedit a fi în măsură să spună şi alte lucruri interesante despre Rogojin, întrucît alergase aproape pînâ la ora nouă seara să-i aranjeze acestuia diferite treburi băneşti. Rogojin pretindea categoric să i se procure chiar astăzi o sută de mii de ruble. „E drept că era cam beat, adăugă Ptiţîn, dar suta de mii de ruble, cu toate că nu-i chiar aşa uşor de găsit, se pare că, în cele din urmă, o va căpăta; nu se ştie însă dacă banii îi va avea chiar astăzi şi dacă i se va înmîna suma întreagă dintr-o dată; aleargă mai mulţi pentru el: şi Kinder, şi Trepalov, şi Biskup; oferă orice dobîndă şi, bineînţeles, toate astea le face sub puterea băuturii şi a bucuriei neaşteptate..." încheie Ptiţîn. Toate noutăţile acestea au fost ascultate cu vădit interes, dar într-o tăcere aproape lugubră. Nastasia Filippovna tăcea, nedorind, probabil, să-şi exprime părerea; la fel şi Ganea. Generalul Epancin, în străfundul sufletului, era poate cel mai îngrijorat dintre toţi; perlele oferite de el în cursul dimineţii fuseseră primite cu o amabilitate prea distantă şi cu un surîs cam ciudat. Singur Ferdîşcenko, dintre toţi oaspeţii, era plin de voie bună, veselia lui fiind puţin cam zgomotoasă; rîdea în hohote uneori chiar fără nici un motiv şi numai pentru că singur îşi luase rolul de măscărici. Pînă şi Afanasi Ivanovici, care era cunoscut ca un vorbitor strălucit şi spiritual, şi care, de obicei, la asemenea reuniuni, dădea tonul conversaţiei, părea acum indispus şi, ceva cu totul de mirare la el, vizibil stingherit. Ceilalţi musafiri, cum s-a mai spus, puţini la număr (un biet profesor de liceu, bătrîn, invitat Dumnezeu ştie de ce, şi un foarte tînăr necunoscut, atît de timid, încît toată seara n-a scos o vorbă, o actriţă vioaie de vreo patruzeci de ani, şi o altă doamnă, tînără, extrem de frumoasă, admirabil îmbrăcată, dar neobişnuit de tăcută), nu numai că nu erau în stare să învioreze cit de cît conversaţia, ci pur şi simplu, uneori nici nu ştiau despre ce ar putea să vorbească.

Iată de ce sosirea prinţului se nimeri a fi cît se poate de binevenită. Anunţarea lui provocă surprindere, nedumerire, ba şi cîteva zîmbete ironice, mai cu seamă cînd cei de faţă înţeleseră din mirarea Nastasiei Filippovna că ea nici nu se gîndise să-l invite. Dar în aceeaşi clipă Nastasia Filippovna manifestă atîta bucurie, încît mare parte din oaspeţi arborară o mină de circumstanţă, pregătindu-se să-l întîmpine cu rîsete şi voie bună pe acest musafir neaşteptat.

- Să zicem că o face mai mult dintr-o inocenţă sufletească, conchise Ivan Feodorovici Epancin, şi cu toate că, în general, nu e bine să încurajezi asemenea porniri, totuşi nu e rău că a venit; în momentul de faţă, oricît de ciudată ar fi maniera aceasta de a se înfăţişa nepoftit, după cît îl cunosc, vom avea, cred, prilejul de a ne înveseli puţin.

- Cu atît mai mult, cu cît singur şi-a căutat-o! se grăbi să adauge Ferdîşcenko.

- Adică? întrebă aspru generalul, care nu-l suferea pe Ferdîşcenko.

- Îşi va plăti adică taxa de intrare, îl lămuri celălalt.

- De! Prinţul Mîşkin, oricum, nu-i un Ferdîşcenko, zise răutăcios generalul, care nu se putea împăca cu gîndul că se afla cu Ferdîşcenko în aceeaşi societate şi încă pe picior de egalitate.

- Ei, generale, fii mai îngăduitor faţă de Ferdîşcenko, răspunse acesta, zîmbind cu tîlc. Eu mă bucur aici de drepturi speciale.

- Şi care sînt, mă rog, aceste drepturi speciale?

- Data trecută, am avut onoarea să le arăt într-o expunere amănunţită. O să le mai spun o dată astăzi, pentru Excelenţa voastră. Vedeţi, Excelenţă, toţi sînt spirituali, numai eu nu sînt. În schimb, am obţinut permisiunea de a spune adevărul, căci se ştie că numai aceia spun adevărul, care n-au spirit. Mai mult, sînt un om răzbunător, din aceeaşi lipsă de spirit. Rabd cu resemnare orice ofensă, dar numai pînă la cel dintîi eşec pe care-l suferă ofensatorul; cum i se întîmplă ceva neplăcut, i-o reamintesc numaidecît şi mă răzbun cu vîrf şi îndesat; lovesc cu copita, cum s-a exprimat Ivan Petrovici Ptiţîn, care, fie vorba între noi, nu obişnuieşte să dea cu copita. Cunoşti, Excelenţă, fabula lui Krîlov Leul şi Măgarul ? Ei bine, în această situaţie sîntem noi, dumneata şi cu mine, de parcă ar fi fost scrisă anume pentru noi doi.

— Am impresia că te cam întreci cu măsura, Ferdîşcenko, se indignă generalul.

— De ce adică, Excelenţă? reluă încîntat Ferdîşcenko, care numai atît aştepta ca să poată umfla şi încîlci cît mai mult lucrurile. Nici o grijă, Excelenţă, doar îmi cunosc lungul nasului; dac-am spus că sîntem, dumneavoastră şi cu mine, leul şi măgarul din fabula lui Krîlov, e pentru că îmi asum, bineînţeles, rolul Măgarului, iar Excelenţa voastră sînteţi Leul, întocmai cum se spune în fabulă:

„Puternicul leu, spaima pădurilor, La bătrîneţe, ajunsese de plîns."

Iar eu, Excelenţă, sînt Măgarul.

— Asupra acestui ultim punct sînt absolut de acord, lăsă să-i scape generalul.

Toate acestea, bineînţeles, fură spuse cu multă maliţiozitate şi cu intenţia vădită de a înţepa; dar, printr-o înţelegere tacită a obişnuiţilor casei, a rămas statornicit ca lui Ferdîşcenko să-i fie îngăduit să joace rolul de măscărici.

— Păi, dacă sînt primit şi tolerat aici, strigase el într-o zi, e numai pentru că vorbesc aşa sau poate anume ca să vorbesc aşa. Altfel, cum e posibil să mă primească cineva? Parcă eu nu-mi dau seama. Pot să stau eu, un Ferdîşcenko, alături de un gentleman distins ca Afanasi Ivanovici? Nu rămîne decît o singură explicaţie: mi se dă un loc lîngă dînsul tocmai pentru că e ceva de neînchipuit.

Deşi cam grosolane, aceste ieşiri se dovedeau uneori destul de usturătoare, ba şi veninoase cîteodată, şi tocmai de aceea, se pare, îi făceau plăcere Nastasiei Filippovna. Cei care doreau să frecventeze salonul ei erau nevoiţi să-l asculte şi să-l rabde pe Ferdîşcenko. Şi poate că nu se înşela deloc presupunînd că era primit acolo tocmai pentru faptul că prezenţa lui devenise, chiar de la început, insuportabilă pentru Toţki. Ganea, pe de altă parte, a avut şi el de îndurat nenumărate mizerii din partea lui Ferdîşcenko, care şi în această privinţă a ştiut să-i fie de mare folos Nastasiei Filippovna.

— În ce-l priveşte pe prinţ, ce va să vie, eu îl voi pune să ne cînte o romanţă la modă, fistichie, încercă o nouă butadă Ferdîşcenko, trăgînd cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna pentru a vedea ce impresie a produs.

— Nu cred că ai nimerit, Ferdîşcenko, şi, în general, te-aş ruga să-ţi mai temperezi zelul, observă cu răceală Nastasia Filippovna.

- Mă ro-og! Dacă se bucură de ocrotirea dumneavoastră specială, atunci, fireşte, se schimbă socoteala, voi fi mai îngăduitor...

Dar, fără să-l mai asculte, Nastasia Filippovna se ridică şi se duse în întîmpinarea musafirului.

- Regret mult că, în graba plecării, am uitat să te invit azi-dimineaţă, începu ea venind spre Mîşkin. De aceea sînt încîntată că-mi oferi acum prilejul să-ţi mulţumesc şi să te felicit pentru iniţiativa de care ai dat dovadă.

În timp ce vorbea, se uita cu atenţie la Mîşkin, încercînd să ghicească pe chipul lui motivul vizitei.

Dac-ar fi fost mai puţin tulburat, prinţul ar fi putut să răspundă la cuvintele acestea amabile; dar era atît de impresionat, orbit aproape, încît nu putu scoate nici un cuvînt. Nastasia Filippovna remarcă acest lucru nu fără satisfacţie. În seara aceea era deosebit de frumos îmbrăcată şi producea o impresie extraordinară. Luîndu-l pe Mîşkin de braţ, îl conduse în salon. În prag, prinţul se opri deodată şi cu vocea sugrumată de emoţie îi vorbi într-o şoaptă grăbită:

— În dumneata, totul e perfecţiune... chiar şi faptul că eşti slabă şi palidă... Nici n-aş fi putut să mi te închipui altfel decît aşa cum eşti. Doream atît de mult să vin la dumneata... Eu... iartă-mă...

- Nu te scuza, răspunse rîzînd Nastasia Filippovna, altfel rişti să se împrăştie farmecul originalităţii şi al surprizei. Vasăzică, e adevărat ceea ce se spune despre dumneata, că eşti un om ciudat. Aşadar, mă consideri o perfecţiune?

- Da.

- Cu tot spiritul dumitale de observaţie, te înşeli. Chiar astăzi vei avea prilejul să te convingi de contrariul. Şi îl prezentă pe Mîşkin invitaţilor, dintre care o parte îl cunoşteau. Toţki, bineînţeles, găsi un cuvînt amabil pentru nou-venit. Conversaţia, care lîncezea, păru că se înviorează puţin. Toate limbile se dezlegară toţi căpătară bună dispoziţie. Nastasia Filippovna îl pofti pe prinţ să ia loc lîngă dînsa.

- Mai e cazul să ne mirăm oare de venirea prinţului? strigă Ferdîşcenko, a cărui voce le domina pe celelalte. Acum, totul e limpede şi lucrurile vorbesc de la sine!

- Totul e mai mult decît limpede şi lucrurile sînt mai mult decît grăitoare, îi ţinu deodată isonul Ganea, renunţînd la mutismul de pînâ atunci. Îl observ astăzi întruna pe prinţ din momentul cînd, în cabinetul lui Ivan Fcodorovici, portretul Nastasiei Filippovna i-a atras pentru prima oară atenţia. Îmi amintesc foarte bine că încă de-atunci mi-a trecut prin cap un gînd care acum pare a se adeveri pe deplin şi pe care, de altfel, mi l-a confirmat prinţul prin mărturisirea ce mi-a făcut-o.

Toate astea Ganea le rosti pe un ton grav, fără nici o urmă de glumă, aproape morocănos, ceea ce păru destul de ciudat.

- Nu ţi-am făcut nici o mărturisire, vorbi domol prinţul, roşindu-se pînă la urechi, am răspuns numai la o întrebare a dumitale.

- Bravo, bravo! se entuziasma Ferdîşcenko. Cel puţin, e sincer; e şi isteţ, şi sincer!

Toată lumea rîse zgomotos.

- Dar nu mai ţipa aşa, Ferdîşcenko, observă scîrbit, fără să ridice glasul, Ptiţîn.

- Nu bănuiam că ai fi capabil de asemenea prouesses, prinţe, îl ironiza Ivan Feodorovici. Ai întrecut orice aşteptare! Şi eu care te credeam un filosof! Cînd colo, eşti omul care tace şi face!

- Cînd mă uit la prinţ, că s-a înroşit la această glumă nevinovată ca o fată de pension, îmi dau seama că-i un tînăr destoinic, însufleţit de cele mai lăudabile intenţii, rosti neaşteptat sau, mai bine zis, molfăi bătrînul profesor sexagenar, de la care nimeni nu se aşteptase că va deschide gura în seara aceea.

Se stîrni un rîs general. Crezînd, probabil, că a spus cine ştie ce vorbă de duh, bătrînelul se porni, la rîndul lui. să rîdă cu mare poftă, pînă ce, la urmă, se înecă într-un violent acces de tuse. Nastasia Filippovna, căreia, nu se ştie de ce, îi plăcea să se înconjoare cu tot felul de bătrîni şi bătrîne, de cele mai multe ori nişte oameni blajini şi săraci cu duhul, se duse repede la el, îl mîngîie şi-l sărută pe obraji şi-i mai oferi o ceaşcă de ceai. Îi ceru apoi jupînesei să-i aducă o mantilă, în care se înfăşură, poruncind să se mai pună lemne pe foc. La întrebarea cît e ceasul, jupîneasa îi răspunse că e zece şi jumătate.

- Domnilor, am o propunere: să bem şampanie! anunţă deodată Nastasia Filippovna. O am pregătită. Poate că şampania o să vă mai înveselească puţin. Vă rog, fără multe ceremonii.

Invitaţia aceasta, făcută într-o formă atît de naivă, păru cît se poate de ciudată din partea Nastasiei Filippovna; era cunoscută ţinuta deosebit de sobră a seratelor ei în general. Atmosfera şi aşa se mai înviorase puţin, deşi se resimţea o încordare nefirească. Bineînţeles, propunerea de a ciocni un pahar de şampanie n-a fost respinsă; primul se declară de acord generalul; exemplul lui fu urmat de doamna cea dezgheţată, apoi de bătrînul profesor, de Ferdîşcenko şi, în sfîrşit, de toată lumea. Toţki luă şi el o cupă, cu gîndul, probabil, de a nu face opinie separată de exuberanţa puţin obişnuită a oaspeţilor, pe care ar fi vrut s-o tempereze pînă la limitele unei simple voioşii mondene. Numai Ganea nu se atinse de băutură. Cît despre Nastasia Filippovna, ea ţinu să declare că va bea trei cupe cu şampanie. De altfel, felul ei ciudat de a fi în seara aceea, cu mişcări febrile, cu izbucniri neaşteptate şi inexplicabile de rîs nervos alternînd brusc cu momente de îngîndurare şi priviri melancolice părea să ascundă o enigmă. Nu e de mirare că unii fură înclinaţi să creadă că are febră, pentru ca la urmă să-şi dea seama că în realitate erau semnele unei aşteptări înfrigurate a ceva ştiut numai de dînsa, judecînd după gesturile de nerăbdare pe care le lăsa să-i scape şi de faptul că devenea din ce în ce mai distrată.

- Mi se pare că ai un pic de febră? îi spuse doamna cea vioaie.

- Ba chiar o febră în toată legea; de aceea am şi pus mantila asta pe mine, răspunse Nastasia Filippovna, care făcea feţe-feţe, străduindu-se să-şi stăpînească fiorul ce o străbătea din cînd în cînd.

O mişcare de nelinişte se produse printre musafiri.

- N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe gazda noastră să se odihnească? îşi dădu cu părerea Toţki, aruncînd o privire spre Ivan Feodorovici.

- Nu, domnilor! Vă rog să rămîneţi. Am nevoie în mod deosebit de prezenţa dumneavoastră astă-seară, stărui cu un ton grav şi apăsat Nastasia Filippovna.

Şi cum aproape toţi invitaţii aflaseră între timp că în seara aceea urma să fie luată o hotărîre foarte importantă, cuvintele ei li se părură cît se poate de semnificative. Generalul şi Toţki schimbară din nou cîte o privire. Ganea tresări, stăpînindu-şi cu greu neliniştea.

- Hai să jucăm un petit jeu, propuse doamna cea dezgheţată.

- Cunosc un petit jeu admirabil şi foarte original, sări Ferdîşcenko; în orice caz, n-a fost jucat decît o singură dată în lume, cred; din păcate, n-a prins.

- Ce joc anume? întrebă doamna cea dezgheţată.

- Ne adunaserăm într-o zi mai mulţi inşi la o masă prietenească şi, bineînţeles, eram cam ameţiţi. Deodată, cineva face propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi, fără să se scoale de la masă, să povestească ceea ce în străfundul conştiinţei lui i se pare c-ar fi cea mai urîtă faptă din viaţa lui; condiţia esenţială era să spui cu toată sinceritatea adevărul, gol-goluţ, fără să baţi cîmpii.

- Ciudată idee, observă generalul.

- Adevărat, nimic mai ciudat, Excelenţă, dar tocmai aici e tot farmecul.

- Ideea-i ridicolă, zise Toţki; de altfel, n-ar avea decît o singură explicaţie: e un fel de a te lăuda.

- Poate tocmai de asta era şi nevoie, Afanasi Ivanovici.

- La un astfel de joc, îţi vine mai degrabă să plîngi decît să rîzi, remarcă doamna cea dezgheţată.

- E o idee pur şi simplu absurdă, declară Ptiţîn.

- Şi aţi reuşit? întrebă Nastasia Filippovna.

- Tocmai că nu am reuşit; rezultatul a fost deplorabil. Fiecare, bineînţeles, a povestit cîte ceva, mulţi au spus adevărul, ba unii, n-o să mă credeţi, povesteau cu un fel de voluptate; numai că, pînă la urmă, toată lumea s-a simţit ruşinată. Altminteri, a fost destul de nostim şi cu haz, într-un anumit sens, bineînţeles.

- Să ştii că ideea nu e rea! se învioră deodată Nastasia Filippovna. Eu zic să încercăm, domnilor. Adevărul e că nu prea ne distrăm. Dacă fiecare dintre noi ar consimţi să povestească ceva... în acest gen... dacă vrea, bineînţeles; nimeni nu-i obligat; libertate deplină... ei, ce spuneţi? Poate că am rezista pînă la capăt, ai? Cel puţin e ceva foarte original.

- E o idee genială! strigă Ferdîşcenko. De altfel, doamnele se exclud, participă numai bărbaţii; vom trage la sorţi, ca şi atunci! Neapărat! Cine nu vrea cu tot dinadinsul este liber să se abţină, deşi n-ar fi deloc lăudabil! Scrieţi-vă numele pe o bucăţică de hîrtie, domnilor, şi depuneţi-le aici, în pălăria mea; prinţul o să tragă. Jocul nu-i deloc complicat; fiecare va povesti cea mai urîtă faptă din viaţa lui, e cel mai uşor lucru, domnilor! O să vă convingeţi! Dacă cineva va avea o eclipsă subită de memorie, mă însărcinez să-i aduc eu aminte de cîte ceva.

Ideea aceasta genială n-a fost însă pe placul nimănui. Unii se încruntau, alţii zîmbeau ironic, cîţiva ridicară obiecţii, dar fără să insiste prea mult, ca, de pildă, Ivan Feodorovici, care prefera să n-o contrazică pe Nastasia Filippovna, văzînd-o atît de pasionată pentru ideea aceasta stranie. Căci în dorinţele ei, cînd se decidea să manifeste vreuna, fie chiar şi cea mai capricioasă şi absolut inutilă pentru dînsa, Nastasia Filippovna era furtunatoasă şi neîndurătoare. Întocmai aşa se-ntîmplase şi acum; părea foarte surescitată, nu-şi găsea astîmpăr, izbucnea într-un rîs nervos şi isteric, în special cînd Toţki, îngrijorat de starea ei, încercă s-o determine să renunţe. Ochii ei negri scînteiau, două pete roşii îi apărură pe obrajii palizi. Poate expresia de plictiseală şi dezgust de pe feţele unora dintre musafiri îi aţîţa şi mai mult pofta de a le juca un renghi sau, poate, îi plăcea tocmai brutalitatea şi cinismul acestei idei năstruşnice, iar ciţiva erau încredinţaţi că ea urmărea, de fapt, un anume gînd ascuns. Treptat, aproape toţi consimţiră; oricum, era destul de nostim şi interesant, iar pentru unii chiar foarte ademenitor. Ferdîşcenko, mai ales, nu-şi găsea locul de nerăbdare.

- Dar dacă e ceva ce nu se poate povesti... în prezenţa doamnelor? cuteză să întrebe, biruindu-şi timiditatea, tînărul cel tăcut.

- Ei bine, ai să povesteşti altceva; lucruri urîte găseşti totdeauna cîte vrei, îl lămuri Ferdîşcenko, nu fi copil!

- Dar uite, eu, de pildă, nu ştiu care anume dintre faptele mele trebuie s-o consider drept cea mai urîtă, interveni, la rîndul ei, doamna cea dezgheţată.

- Cucoanele sînt scutite să povestească, adică în sensul că nu sînt obligate; dacă totuşi le vine inspiraţia, acceptăm cu recunoştinţă. De asemenea şi bărbaţii, care nu vor cu nici un preţ, sînt scutiţi.

- Dar cum se va putea şti că nu mint? întrebă Ganea, iar dacă vom minţi, tot sensul şi farmecul jocului se pierde. Şi cine va avea curajul să spună adevărul curat? Imposibil să nu spună şi minciuni.

- Chiar şi atunci, perspectiva de a vedea cum minte omul e de ajuns de ispititoare. De altfel, tu, Ganecika, poţi să fii liniştit în privinţa asta, pentru că fapta ta cea mai urîtă este şi aşa arhicunoscută. Dar gîndiţi-vă numai, domnilor, exclamă deodată Ferdîşcenko, într-un fel de extaz, gîndiţi-vă numai cu ce ochi ne vom uita unii la alţii după aceea, mîine, de pildă!

- Dar cum se poate aşa ceva? Nastasia Filippovna, îmi place să cred că nu-i ceva serios? întrebă Toţki cu demnitate.

- Cine se teme de lup nu se duce în pădure! replică ea cu un zîmbet răutăcios.

- Dar, dă-mi voie, domnule Ferdîşcenko, cum poţi dumneata să faci din asta un joc de societate? stărui Toţki din ce în ce mai neliniştit. Te asigur că asemenea lucruri nu izbutesc niciodată; singur ai spus că rîndul trecut a dat greş.

- Cum, a dat greş? N-am povestit eu data trecută cum am furat trei ruble? Uite aşa, m-am apucat şi am povestit.

- Să zicem. Totuşi, n-ai avut posibilitatea să povesteşti totul în aşa fel încît să pară adevărat şi să ţi se dea crezare? Şi Gavrila Ardalionovici are dreptate cînd spune că la cea dintîi notă falsă tot jocul îşi va pierde hazul. Respectarea adevărului în cazul de faţă presupune o lăudăroşenie de prost gust, ceea ce pentru noi ar fi de neconceput şi cu totul deplasat!

— Reţin subtilitatea remarcii şi constat că rafinamentul dumitale, stimate Afanasi Ivanovici, începe să mă impresioneze chiar şi pe mine, strigă Ferdîşcenko. Vedeţi, domnilor, spunînd că n-am putut istorisi furtul meu în aşa fel ca să pară verosimil, Afanasi Ivanovici lasă să se înţeleagă de fapt, într-un mod fin şi delicat, că n-aş fi putut fura (pentru că despre aşa ceva e necuviincios să vorbeşti cu glas tare), deşi, poate, în adîncul sufletului este perfect convins că Ferdîşcenko ar fi fost în stare să comită un furt! Dar să revenim, domnilor, la jocul nostru; bileţelele cu numele dumneavoastră au fost adunate, mi l-ai dat şi dumneata, Afanasi Ivanovici, prin urmare, nimeni nu refuză! Şi acum, prinţe, trage dumneata!

Prinţul băgă mîna în pălărie şi scoase primul nume, care se nimeri să fie al lui Ferdîşcenko; apoi ieşiră pe rînd numele celorlalţi; Ptiţîn - al doilea, generalul - al treilea, Afanasi Ivanovici - al patrulea, prinţul - al cincilea, Ganea - al şaselea ş.a.m.d. Doamnele s-au abţinut.

— O, Doamne, ce ghinion! strigă Ferdîşcenko. Speram ca primul să iasă prinţul şi apoi generalul. Dar, slavă Domnului că cel puţin după mine urmează Ivan Petrovici; tot e ceva, voi avea şi eu o satisfacţie. După cum vedeţi, domnilor, mie îmi revine să dau pildă de generozitate, şi nici nu vă puteţi închipui cît de mult regret în clipa de faţă că sînt un personaj atît de neînsemnat şi cu nimic vrednic de luat în seamă; pînă şi cinul îmi este dintre cele mai neînsemnate din lume; ce importanţă are şi pe cine poate interesa că Ferdîşcenko a făcut o faptă urîtă? Şi care-i, în defintiv, cea mai urîtă faptă pe care am săvîrşit-o? Sînt pus în faţa unui embarras de richesse. Ar fi cazul, poate, să mai povestesc o dată despre furtul acela, ca să-i dovedesc lui Afanasi Ivanovici că poţi fura chiar şi fără să fii hoţ.

— Deocamdată însă îmi dovedeşti, domnule Ferdîşcenko, că un om e în stare să simtă o adevărată voluptate povestindu-şi mîrşăviile fără să fie măcar rugat... Dar, la urma urmei... fă cum vrei, domnule Ferdîşcenko.

- Dar începe odată, Ferdîşcenko. Te-ai apucat să trăncăneşti vrute şi nevrute şi în felul acesta n-ai să mai isprăveşti niciodată! porunci iritată Nastasia Filippovna, dînd semne de nerăbdare.

Toată lumea băgă de seamă că după accesul acela de rîs isteric, ea devenise dintr-o dată morocănoasă şi extrem de irascibilă, ceea ce n-o împiedica să stăruie cu o încăpăţînarc despotică în acest nou capriciu năstruşnic. Afanasi Ivanovici suferea nespus. Îl înfuria pe deasupra şi Ivan Feodorovici, care continua să-şi soarbă şampania, calm şi tacticos, ca şi cum nu se întîmpla nimic neobişnuit, ba poate pregătindu-se sufleteşte să povestească şi el ceva, cînd îi va veni rîndul.

XIV

— Nu sînt un om spiritual, Nastasia Filippovna, şi tocmai de aceea spun uneori vrute şi nevrute! strigă Ferdîşcenko, începîndu-şi istorisirea. Dacă aş avea talentul lui Afanasi Ivanovici sau al lui Ivan Petrovici, aş tăcea şi eu acum întocmai ca Afanasi Ivanovici şi Ivan Petrovici. Prinţe, aş vrea să ştiu părerea dumitale; uite, mie mi se pare că în lumea asta sînt mult mai mulţi hoţi decît oameni cinstiţi, şi că nu există om, cît de cinstit ar fi el, să nu fi furat ceva măcar o dată în viaţă. E părerea mea, de unde nu trebuie neapărat să se tragă concluzia că eu consider că lumea ar fi în întregime compusă din hoţi, cu toate că uneori, zău, tare îmi vine să cred că aşa este. Dumneata ce zici?

— U-uf, că încîlcit mai vorbeşti! se necăji Daria Alekseevna. Şi ce-s bazaconiile astea pe care le spui acum; nu se poate ca toată lumea neapărat să fi furat ceva în viaţă; eu una n-am furat niciodată nimic.

— Bine, să zicem că dumneata n-ai furat niciodată nimic, Daria Alekseevna; să vedem însă ce are de spus prinţul, care uitaţi-vă cum s-a înroşit?

- Mi se pare că dumneata ai spus un adevăr, numai că exagerezi mult, răspunse prinţul, care într-adevăr se făcuse roşu la faţă.

— Dar dumneata personal, prinţe, n-ai furat niciodată?

- Bine, dar e ridicol! Gîndeşte-te ce spui, domnule Ferdîşcenko, interveni generalul.

- Recunoaşte mai bine că, pur şi simplu, atunci cînd a venit momentul s-o faci, ţi-e ruşine să povesteşti, şi acum încerci să-l amesteci şi pe prinţ în pelteaua dumitale, profitînd de faptul că e un om blajin şi paşnic, vorbi răspicat Daria Alekseevna.

— Ferdîşcenko, ori începi odată să povesteşti, ori taci din gură şi vezi-ţi de treabă. Ne faci să ne pierdem răbdarea! îl repezi, vărsîndu-şi năduful, Nastasia Filippovna.

— Îndată, Nastasia Filippovna; căci, dacă prinţul a recunoscut, iar eu consider că răspunsul prinţului echivalează cu o adevărată mărturisire, ce-ar putea spune atunci oricare altul (nu vreau să numesc pe nimeni), dac-ar vrea să fie sincer? În ceea ce mă priveşte, domnilor, mai că n-aş avea cine ştie ce mare lucru de adăugat la ceea ce ştiţi; e o treabă pe cît de simplă, pe atît de murdară şi tîmpită. Dar vă asigur că nu sînt hoţ; iar cum s-a întîmplat că am furat totuşi, nu ştiu nici eu. Acum doi ani, într-o duminică, eram la ţară, la Semion Ivanovici Işcenko. Avea invitaţi la masă. După prinz, bărbaţii au mai rămas la masă, la un pahar de vin. La un moment dat, mi-a venit s-o rog pe Maria Semionovna, fiica amfitrionului nostru, să ne cînte ceva la pian. Trecînd prin odaia de alături, zăresc o bancnotă verde, o hîrtie de trei ruble, pe masa de lucru a Mariei Ivanovna; o scosese, pesemne, pentru cine ştie ce trebuinţă a casei. În odaie, nimeni. Iau hîrtia şi o bag în buzunar. Pentru ce? Nu ştiu. Ce anume m-a făcut s-o iau nu pot să-mi dau seama nici astăzi. M-am întors apoi repede înapoi în sufragerie şi mi-am reluat locul la masă. Am aşteptat cu emoţie să văd ce se va intîmpla; eram destul de agitat şi vorbeam întruna, povesteam anecdote, rîdeam; pe urmă m-am apropiat de cercul cucoanelor. Cam după o jumătate de oră, s-a observat dispariţia bancnotei şi au început să întrebe slujnicele. Bănuiala a căzut pe una dintre ele, Daria. Am manifestat un interes deosebit, luînd parte activă la cercetări; îmi amintesc chiar că, văzînd-o pe Daria zăpăcită de tot am îndemnat-o să mărturisească, asigurînd-o de indulgenţa şi iertarea Mariei Ivanovna, şi toate astea cu multă convingere, în faţa lumii. Toţi mă priveau, iar eu simţeam o plăcere extraordinară la gîndul că în timp ce-i ţineam slujnicii predica asta moralizatoare, bancnota zăcea cuminte în buzunarul meu. Cele trei ruble le-am băut în aceeaşi seară la un restaurant. Am intrat şi am cerut o sticlă de Château-Laffitte; niciodată pînă atunci nu mi se-ntîmplase să comand o sticlă de vin fără să mai iau şi altceva; voiam să scap cît mai repede de banii aceia. De altfel, cine ştie ce mari mustrări de cuget n-am mai simţit nici atunci şi nici mai tîrziu. A doua oară n-aş mai face-o, fireşte; mă veţi crede sau nu, voia dumneavoastră, mi-e totuna. Ei, şi cam asta-i totul.

— Numai că, desigur, nu-i cea mai urîtă faptă a dumitale, spuse Daria Alekseevna în silă.

— E mai curînd un caz psihologic decît o faptă condamnabilă, observă Afanasi lvanovici.

— Şi slujnica? întrebă Nastasia Filippovna, fără să-şi ascundă o puternică pornire de dezgust.

— Servitoarea, bineînţeles, a fost dată afară a doua zi. E o casă cu principii severe.

— Şi ai lăsat să fie concediată?

— Asta-i bună! După dumneata, ar fi trebuit să mă predau pe mîna justiţiei, nu? rînji Ferdîşcenko, întrucîtva contrariat de impresia neplăcută pe care povestea lui o produsese asupra tuturor.

— Ce mîrşăvie! exclamă Nastasia Filippovna.

— Ei, asta-i acum! Nu cumva vreţi ca un om să vă istorisească cea mai urîtă faptă din viaţa lui, iar această faptă să apară totodată şi într-o aureolă de strălucire! Faptele cele mai urîte sînt întotdeauna şi mîrşave, Nastasia Filippovna, şi vom fi îndată lămuriţi în privinţa asta ascultîndu-l pe Ivan Petrovici. De altfel, cîţi nu sînt dintre cei care sînt lustruiţi pe din afară, avînd aparenţă de virtute numai pentru că dispun de caleaşca proprie? Mulţi au caleaşca proprie... Dar prin ce anume mijloace...

Într-un cuvînt, Ferdîşcenko îşi pierdu cu desăvîrşire cumpătul, înfuriindu-se atît de tare, încît întrecu orice măsură; pînă şi faţa i se schimonosi. Oricît de ciudat ar părea, dar nu era exclus că el se aşteptase ca povestirea lui să producă un alt efect. Asemenea „gafe" şi „lăudăroşenii de prost gust", cum spunea Toţki, i se întîmplaseră adesea lui Ferdîşcenko şi se potriveau întru totul cu firea lui.

Nastasia Filippovna tresări de mînie, privindu-l ţintă în ochi; Ferdîşcenko îngheţă de frică şi tăcu mîlc: mersese prea departe!

— N-ar fi mai bine să ne oprim aici? întrebă cu viclenie Afanasi Ivanovici.

— E rîndul meu, dar am să profit de libertatea de a mă abţine şi n-am să povestesc nimic, declară hotărît Ptiţîn.

— Nu vrei?

— Nu pot, Nastasia Filippovna. De altfel, consider că un asemenea joc e absurd.

— Generale, mi se pare că ţi-a venit rîndul, îi spuse Nastasia Filippovna lui Ivan Feodorovici. Dacă refuzi şi dumneata, tot jocul va fi compromis şi o să-mi pară rău, pentru că îmi propusesem să povestesc în sfîrşit şi eu un fapt „din propria-mi viaţă", numai că voiam s-o fac după dumneata şi după Afanasi Ivanovici. Trebuie deci să mă încurajaţi, isprăvi ea zîmbind.

— A! din moment ce faceţi această promisiune, strigă înflăcărat generalul, sînt gata să vă povestesc şi întreaga mea viaţă, dar mărturisesc că, aşteptîndu-mi rîndul, îmi pregătisem în gînd întîmplarea...

— Şi e de ajuns să te uiţi numai la înfăţişarea Excelenţei sale ca să-ţi dai seama cu ce satisfacţie literară şi-a ticluit mica-i istorioară, îndrăzni să observe, oarecum stînjenit, Ferdîşcenko, schiţînd un zîmbet veninos.

Nastasia Filippovna aruncă o privire fugară spre general şi-i veni şi ei să zîmbească. Dar se vedea că amărăciunea şi dezgustul puneau tot mai mult stăpînire pe dînsa. Iar promisiunea ei de a povesti îl alarmă şi mai mult pe Afanasi Ivanovici.

- Mi s-a întîmplat şi mie ca la toată lumea, domnilor, să comit unele fapte nu tocmai elegante, în cursul existenţei mele, începu generalul, dar, ceea ce e mai curios, istoria pe care vreau să v-o povestesc acum, eu însumi o consider ca fiind cea mai urîtă întîmplare din viaţa mea. De atunci au trecut aproape treizeci şi cinci de ani şi nici pînă acum nu pot să scap de un sentiment penibil, ca să zic aşa, ceva care mă rîcîie pe inimă ori de cîte ori mi-aduc aminte de acea întîmplare. De altfel, toată păţania asta, trebuie să vă spun, a fost o mare stupizenie. Eram pe atunci sublocotenent şi-mi omoram zilele într-o unitate oarecare. Ei bine, se ştie ce-i viaţa de sublocotenent: sîngele-ţi fierbe, punga-i goală şi toată gospodăria o duci într-o traistă. Îmi dădură şi o ordonanţă, cu numele de Nikifor, care se apucă plin de zel să se îndeletnicească cu treburile casnice: tîrguia, răzuia, curăţa, cosea, aduna de unde şi cum putea, ba uneori chiar şi şterpelea de ici de colo, îndată ce se ivea ocazia, orice obiect care-mi putea fi de folos în mica mea gospodărie; era un om foarte devotat şi cinstit. Eu, bineînţeles, eram aspru, dar drept. Trebuind să cantonăm cîtva timp într-un orăşel, am fost cartiruit într-un fel de mahala, la o văduvă de sublocotenent în retragere. Bătrînica avea pe puţin optzeci de ani. Locuia într-o casă de lemn, veche, dărăpănată, şi era aşa de nevoiaşă, că nici îngrijitoare nu ţinea. Altădată avusese o familie numeroasă, dar, cu timpul, unii s-au prăpădit, alţii s-au împrăştiat ori au dat-o uitării, iar bărbatul şi-l îngropase cu vreo patruzeci şi cinci de ani în urmă. Ţinuse lîngă ea cu cîţiva ani înainte o nepoată, una gheboasă şi rea ca o vrăjitoare, atît de rea, că într-o zi, cică, o muşcase pe bătrînă de deget. Dar se prăpădi şi nepoata, aşa că de trei ani bătrîna se chinuia singură-singurică. Mă plictiseam în casa ei groaznic; de altfel, era atît de redusă, că nu era chip să scoţi măcar o vorbă de la ea. La urmă, îmi fură un cocoş. Faptul nu prea a fost lămurit nici pînă astăzi, dar nimeni altul nu putea s-o facă. Din pricina acestui cocoş, ne-arn certat şi încă rău de tot; scurt timp după aceea, la cea dintîi cerere a mea, mi s-a dat o altă locuinţă, în celălalt capăt al oraşului, la un negustor bărbos, parcă-l văd şi-acum, tatăl unei foarte numeroase familii. Ne-am mutat cu Nikifor, bucuroşi că am scăpat de baborniţă şi de cocioaba ei. Trei zile mai tîrziu, cînd m-am întors de la exerciţii, Nikifor îmi raportează că adică „rău aţi făcut, înălţimea voastră, că aţi lăsat castronul la gazda cea veche, căci nu mai avem în ce să servim supa". Am rămas, fireşte, uimit: „Cum se poate? Nu înţeleg. Cum de a rămas castronul nostru la vechea gazdă?" Nikifor, surprins, la rîndul său, raportează mai departe că la plecarea noastră gazda n-a vrut să-i dea castronul, pentru motivul că i-aş fi spart o oală de a ei şi chiar eu i-aş fi oferit acest castron ca despăgubire. Ticăloşia asta m-a scos bineînţeles din sărite; sîngele mi se înfierbîntă, sării din loc şi mă dusei glonţ la locuinţa babei. Ajung, ca să spun aşa, furios la culme; mă uit, sta singură ghemuită într-un colţ al tindei, ca şi cum s-ar fi pitit de căldura soarelui, cu obrazul rezemat într-o mînă. Încep s-o iau la rost, că adică „eşti aşa şi pe dincolo..." Ştiţi cît e de bogat vocabularul rus în ocări. Numai că bag de seamă ceva ciudat în înfăţişarea bătrînei: stă aşa, cu ochii holbaţi la mine, nu scoate nici un cuvînt, mă priveşte într-un fel cu totul ciudat şi se tînguie parcă, clătinîndu-se încet. Atunci mă potolesc puţin, o cercetez mai atent, dau s-o descos, nici un răspuns. Am mai stat aşa cîteva clipe, neştiind ce să fac; muştele bîzîiau, soarele scăpata spre asfinţit, linişte de mormînt; în sfîrşit, plec foarte consternat. Aflu pe drum că mă cheamă maiorul, după aceea a trebuit să trec şi pe la companie, încît am ajuns acasă pe-nserate. De cum am intrat, Nikifor al meu sare cu gura: „Ştiţi, înălţimea voastră, că vechea noastră gazdă a dat ortul popii?" „Cînd?" „Chiar în seara asta, acum un ceas şi jumătate". Deci, în timp ce eu o înjuram, ea îşi dădea sufletul. Credeţi-mă, faptul acesta m-a zguduit atît de puternic, că abia am putut să-mi vin în fire. Nu-mi ieşea din minte bătrîna, ba începusem chiar s-o şi visez noaptea. Nu eram deloc superstiţios, şi totuşi, a treia zi, m-am dus la biserică, la înmormîntare. într-un cuvînt, pe măsură ce trece timpul, îmi revine tot mai des în gînd chipul nenorocitei bătrîne. Nu de alta, dar îţi apare în faţă aşa ca o nălucire şi ţi se strînge inima de urît. La urma urmei, mi-am zis eu, de ce să-mi fac atîta sînge rău? în primul rînd, e vorba de o femeie, adică de o fiinţă omenească sau, cum se spune astăzi, pe la noi, de o făptură umană, care, la drept vorbind, şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul. Cîndva avusese şi ea copii, bărbat familie, rude şi, ca să zic aşa, o forfoteală în jurul ei, cu zîmbete si glasuri, şi deodată — basta, scrum s-a ales din toate, de parcă nici n-au fost, iar ea a rămas singură pe lume, ca... o muscă ce poartă povara blestemului milenar. Şi iată, în sfîrşit, a dat Dumnezeu de i-a sosit şi ei veleatul. La asfinţitul soarelui într-o caldă înserare de vară bătrîna mea îşi ia şi ea zborul din lumea aceasta păcătoasă - fireşte, aici nu trebuie să lipsească şi un gînd moralizator - şi iată că în clipa aceea supremă, în loc de lacrimi şi rugăciuni care s-o însoţească în ultima ei călătorie, un sublocotenent fluşturatic, înfipt ţanţoş înaintea ei, cu pumnul în şold, o prohodeşte cu un potop de înjurături ruseşti din cele mai deşucheate; şi toate acestea numai din pricina unui castron. Am greşit, fără îndoială, şi, dacă astăzi, după scurgerea vremii şi în urma schimbărilor ce intervin în firea omului, îmi amintesc de fapta mea de odinioară cu mai mult sîngc rece, ca despre o faptă cu totul străină de mine, de parcă nici n-aş fi săvîrşit-o eu, totuşi şi astăzi încă mai încerc mustrări de cuget. Repet însă că-mi pare ciudat să nu văd de ce să-mi fac reproşuri, pentru că, la urma urmei, n-am fost chiar aşa de vinovat în toată întîmplarea asta; de ce i-o fi venit să moară tocmai în momentul acela? Există, de fapt, şi o justifcare: e vorba de un caz întrucîtva psihologic. Cu toate astea, n-am putut să-mi împac conştiinţa decît luînd asupră-mi, acum cincisprezece ani, întreţinerea a două paturi într-un azil de săraci, pentru ca două femei bătrîne şi bolnave să-şi găsească acolo adăpost şi alinare la sfîrşitul zilelor. Acum mă bate gîndul să le transform în donaţie pe veci, lăsînd în acest scop, prin testament, un capital corespunzător. Asta am vrut să vă mărturisesc. Ei bine, şi o repet, poate că m-am făcut vinovat de multe păcate în viaţă, dar undeva, în străfundurile conştiinţei mele, socot fapta aceasta drept cea mai urîtă dintre toate cîte le-am săvîrşit.

— Departe de a fi cea mai urîtă faptă din viaţa dumitale, Excelenţă, este dimpotrivă una dintre acelea care-ţi face cinste; l-ai dat gata pe Ferdîşcenko, conchise acesta mucalit.

- Într-adevăr, generale, nu-mi închipuiam să ai o inimă aşa de bună; e chiar păcat, spuse în treacăt Nastasia Filippovna.

- Păcat? Dar pentru ce? întrebă rîzînd afabil Ivan Feodorovici, şi cu un aer satisfăcut, sorbi din cupa de şampanie.

Acum îi venise rîndul lui Afanasi Ivanovici, care îşi pregătise şi el o istorioară. Toată lumea era convinsă că nu se va da în lături ca Ivan Petrovici şi, pentru anumite motive, toţi aşteptau cu o curiozitate deosebită povestea lui, trăgînd cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna. Cu multă demnitate, care se armoniza perfect cu înfăţişarea lui impunătoare, Afanasi Ivanovici îşi începu una dintre „drăgălaşele lui istorioare", povestite pe un ton amabil şi plăcut. (Trebuie menţionat de altfel că avea într-adevăr o ţinută impozantă: înalt, trupeş, cu un început de chelie, puţin încărunţit, cu nişte obraji rumeni, cam puhavi şi fleşcăiţi, ce-i drept, şi cu dantură falsă. Se îmbrăca sobru şi elegant, purtînd întodeauna cămăşi fine. Mîinile lui albe şi plinuţe atrăgeau privirile. Un inel, împodobit cu un diamant scump, strălucea la arătătorul mîinii drepte.) În tot timpul cît a durat povestirea lui, Nastasia Filippovna era atît de absorbită, cercetîndu-şi danteluţa care-i împodobea mîneca, şi pe care o ciupea întruna cu două degete ale mîinii stîngi, încît nu avu vreme să ridice măcar o dată ochii către povestitor.

- Ceea ce îmi uşurează cu osebire sarcina, începu Afanasi Ivanovici, este condiţia principală de a nu povesti decît fapta cea mai urîtă din viaţa mea. În cazul acesta, bineînţeles, nu pot sta mult pe gînduri: alegerea e uşoară, numai să te laşi îndemnat de glasul conştiinţei şi de imboldul inimii. Mărturisesc cu amărăciune că printre nenumăratele fapte uşuratice şi poate chiar... nesăbuite din care îmi fac o vină, există una a cărei amintire mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Întîmplarea s-a petrecut acum douăzeci de ani; eram pe atunci la ţară, la Platon Ordînţev, care tocmai fusese ales mareşal al nobilimii şi venise să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în provincie cu tînăra lui nevastă. Se apropia ziua de naştere a Anfisei Alekseevna şi se pregăteau două baluri. Pe vremea aceea făcea furori în lumea bună minunatul roman al lui Dumas-fiul La damme aux cumelias, care, după părerea mea, va râmîne veşnic tînăr şi nemuritor. Toate femeile erau entuziasmate de această carte, cel puţin acelea care o citiseră. Farmecul naraţiunii, caracterizarea

originală a personajului principal, lumea captivantă, supusă unei analize fine pînă în cele mai subtile trăsături, şi, în sfîrşit, toate amănuntele acelea fascinante, presărate în paginile cărţii (ca, de pildă, acela cu privire la împrejurările în care eroina purta cînd buchete de camelii albe, cînd buchete de camelii roşii), într-un cuvînt, toate detaliile acelea pline de încîntare, luate laolaltă, produceau o impresie aproape zguduitoare. Erau la modă cameliile şi fiecare voia să le aibă; florile acestea deveniseră accesoriul obligatoriu al unei toalete de bal; vă întreb acum, cît de lesne puteai să ţi le procuri într-un oraş de provincie, unde toată lumea umbla nebună după camelii? Petea Vorhovskoi era pe atunci îndrăgostit foc de Anfisa Alekseevna. Nu ştiu precis dacă era ceva între ei, adică vreau să spun că nu ştiu dacă el era îndreptăţit să aibă vreo speranţă. Ştiu atît că bietul băiat îşi pierduse capul căutînd să-i procure nişte camelii Anfisei Alekseevna pentru balul ce se anunţase. Se ştia că Sofia Bezpalova şi contesa Soţkaia — o petersburgheză aflată în vizită la soţia guvernatorului - aveau să vină amîndouă cu buchete de camelii albe. Anfisa Alekseevna, vrînd să producă un efect cu totul deosebit, dorea să aibă camelii roşii. Bietul Platon nu mai ştia ce să facă, zadarnic cutreierase tot ţinutul; deh, ca soţ, se angajase să-i găsească aceste flori, ba chiar le şi dibuise într-un loc. Culmea ghinionului însă, i-a luat-o înainte Mîtişceva, Katerina Aleksandrovna; le cumpărase pe toate în ajun; şi unde mai pui că Mîtişceva era o rivală temută pentru Anfisa Alekseevna; aproape în toate cele erau la cuţite. Fireşte, urmară lacrimi, criză de nervi, leşinuri. Platon era distrus. Dacă Petea ar fi izbutit în momentul acela critic să procure de undeva un buchet de camelii roşii, treburile lui sentimentale ar fi putut avansa cu o repeziciune nebănuită - recunoştinţa femeii, în asemenea cazuri, n-are margini. Şi cît a mai alergat, cît s-a zbătut, bietul băiat, dar era o chestiune aproape nerezolvabilă. Vorba ceea: de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Cînd deodată, chiar în ajunul zilei de naştere a Anfisei Alekseevna, cînd urma să dea şi balul, mă întîlnesc cu Petea, pe la unsprezece ceasuri seara, la o vecină de-a lui Ordînţev, la Maria Pctrovna Zubkova. Radia de fericire. „Ce-i cu tine?" îl întreb. „Am găsit, zise, Evrika!" „Ei bine, prietene, m-ai dat gata! Unde? Cum?" „La Ekşaisk (un orăşel situat la douăzeci de verste distanţă, într-un alt district); e acolo un negustor bărbos şi bogat; îl cheamă Trepalov; e însurat, dar n-are copii şi, în locul lor, ţine, împreună cu bătrîna lui, nişte canari; au şi pasiunea florilor; acolo se găsesc camelii." ,Bine, dar n-ai nici o siguranţă; şi dacă n-o să-ţi dea?" Am să-i cad în genunchi, am să mă tîrăsc la picioarele lui şi nu plec pînă nu-mi dă!" „Şi cînd pleci?" „Mîine, la cinci dimineaţa." „Ei, într-un ceas bun!" M-am bucurat sincer pentru bietul băiat. Mă întorc la Ordînţev; trecuse de unu noaptea; mă pregătesc de culcare, cu gîndul mereu la Petea; deodată îmi vine o idee năstruşnică. Zis şi făcut. Mă strecor pe furiş la bucătărie, îl scol pe Saveli vizitiul, îi pun în mînă cincisprezece ruble; „înhamă caii! Într-o jumătate de ceas, trăsura să fie gata!" Nu trecu nici o jumătate de ceas şi trăsura, bineînţeles, mă aştepta la poartă. Anfisa Alekseevna, după cum auzisem, avea migrenă, febră, delir. Mă urc în trăsură şi dus am fost; la cinci ajung la Ekşaisk, trag la un han şi aştept să se facă ziuă; pe la ora şapte mă duc la Trepalov. „Aşa şi pe dincolo, ai camelii? Tăicuţule, bunule, ajută-mă, scapă-mă, uite, te rog în genunchi!" „Nu, nu se poate, n-am de dat!" îmi răspunde negustorul, un bătrîn înalt, cu părul de nea şi faţa aspră. îi cad la picioare, încep să mă rog de el. „Ce faci, flăcăule?" zise el speriat. „E vorba de viaţa unui om!" răcnesc eu. „Ei, dacă-i aşa, ia-le şi Dumnezeu să te ajute!" Numaidecît alesei toate cameliile roşii; avea o seră micuţă — o minune! Bătrînul oftează. îl vedeam că se desparte de ele cu durere. Scot o sută de ruble. „Nu, tăicuţă, nu mă jigni, te rog-" „Atunci, dă-mi voie să te rog, preavenerabile, să dăruieşti suta asta de ruble spitalului din localitate pentru îmbunătăţirea îngrijirii şi hranei." „Aşa da, flăcăule, e o faptă bună, mărinimoasă ţi plăcută lui Dumnezeu; am să-i dau cu bucurie întru pomenirea numelui şi pentru sănătatea dumitale." Mi-a plăcut grozav acest bătrîn rus, ca să zic aşa, rus sadea, de la vraie souche. Fericit de izbîndă, am făcut cale întoarsă, dar am luat-o pe alt drum, ca să nu mă întîlnesc cu Petea. De îndată ce am ajuns, i-am trimis buchetul Anfiseii Alekseevna, ca să-l aibă înaintea ochilor cînd se va trezi.

Vă puteţi închipui cîtă bucurie şi lacrimi de recunoştinţă! Platon care în ajun fusese nenorocit, zdrobit, distrus, plîngea acum fericit în braţele mele. Vai! toţi bărbaţii sînt la fel încă de la crearea căsătoriei legitime! Nu îndrăznesc să mai adaug nimic; mă voi mărgini să spun numai că acest episod puse capăt oricăror speranţe ale bietului Petea. Mă gîndisem chiar că, atunci cînd va afla, va sări la mine să mă omoare şi mi-am luat toate măsurile de prevedere, dar lucrurile luară o întorsătură cu totul neprevăzută: de supărare, Petea căzu într-un leşin, apoi făcu febră mare, iar a doua zi dimineaţa se zbătea în ghearele unei congestii cerebrale. Peste o lună, cînd se restabili, ceru să fie trimis în Caucaz; pe scurt, un adevărat roman! La urmă, a fost omorît în Crimeea. Fratele lui, colonelul Stepan Vorhovskoi, era în vremea aceea comandant de regiment şi s-a distins pe cîmpul de bătălie. Mărturisesc că mulţi ani după aceea am avut deseori mustrări de cuget; de ce, pentru ce a fost nevoie să-i dau lovitura aceasta sărmanului Petea? Hai să zicem, să fi fost cel puţin îndrăgostit. Dar aşa, numai pentru o şotie prostească, dintr-un simplu berbantlîc şi atîta tot! Poate că dacă nu i-aş fi luat buchetul atunci, cine ştie, omul trăia, şi astăzi ar fi fost fericit şi nici nu s-ar fi gîndit vreodată să se ducă să lupte cu turcii.

Afanasi Ivanovici încheiase cu acelaşi ton grav şi plin de demnitate cu care îşi începuse povestirea. Cînd isprăvi, musafirii au putut observa cum ochii Nastasiei Filippovna scînteiară straniu, iar buzele îi tremurară. Toate privirile erau îndreptate spre ei doi.

— L-au păcălit pe Ferdîşcenko! L-au tras pe sfoară! Şi încă cum! se văicărea Ferdîşcenko, înţelegînd că e cazul să spună neapărat şi el ceva.

— Cine ţi-e de vină, dacă nu ştii pe ce lume trăieşti! Uite, învaţă şi dumneata de la cei cu scaun la cap! îi replică aproape triumfătoare Daria Alekseevna. (Era o veche şi devotată prietenă şi confidentă a lui Toţki.)

— Ai dreptate, Afanasi Ivanovici, jocul acesta e din cale-afară de plictisitor şi ar fi cazul să-l încheiem mai repede, spuse Nastasia Filippovna. Povestesc şi eu ce am făgăduit şi pe urmă să jucăm mai bine cărţi.

- Dar mai întîi istorioara promisă! o susţinu generalul cu însufleţire.

- Prinţe, i se adresă pe neaşteptate Nastasia Filippovna lui Mîşkin aceşti doi vechi prieteni ai mei, generalul şi Afanasi Ivanovici, mă tot îndeamnă să mă mărit. Care-i părerea dumitale, dă-mi un sfat; să mă mărit sau nu? Am să fac aşa cum vei spune dumneata.

Afanasi Ivanovici îngălbeni, generalul rămase încremenit; toţi ridicară capetele, făcînd ochii mari. Sîngele îngheţă în vinele lui Ganea.

- Cu... cu cine? întrebă prinţul abia desluşit.

- Cu Gavrila Ardalionovici Ivolghin, răspunse Nastasia Filippovna tare şi răspicat.

Cîteva secunde se aşternu o linişte desăvîrşită; prinţul făcea sforţări vădite să spună ceva, ca şi cum o greutate teribilă îi apăsa pieptul.

- N-nu... Să nu te măriţi! îngăimă el în sfîrşit, răsuflînd din greu.

- Aşa va fi! Gavrila Ardalionovici! i se adresă autoritar şi solemn Nastasia Filippovna. Ai auzit cum a hotărît prinţul? Acesta e şi răspunsul meu; şi acum, să isprăvim o dată pentru totdeauna cu această chestiune.

- Nastasia Filippovna! o dojeni cu glas tremurător Afanasi Ivanovici.

- Nastasia Filippovna! rosti şi generalul pe un ton grav şi convingător, deşi părea vădit alarmat.

O mişcare generală de nelinişte şi emoţie se produse în rîndul invitaţilor.

- Dar ce s-a întîmplat, domnilor? urmă ea, privindu-i parcă a mirare pe cei din jur. Pentru ce această emoţie? De v-aţi vedea acum în oglindă!

- Dar adu-ţi aminte, Nastasia Filippovna, bîigui consternat Toţki, te-ai legat prin cuvînt, ai făgăduit... absolut nesilită de nimeni, şi ai fi putut să cruţi cel puţin... îmi este penibil... şi mă exprim greu şi... fără îndoială, sînt tulburat, dar... într-un cuvînt, astăzi... într-un astfel de moment, şi în faţa... lumii - să rezolvi o chestiune atît de serioasă, o chestiune de onoare şi de inimă... de care depinde...

— Nu te înţeleg, Afanasi Ivanovici, dumneata, într-adevăr, vorbeşti cam încîlcit... Ce înseamnă cuvintele acestea „în faţa lumii"? Oare nu sîntem într-un cerc de prieteni din cei mai intimi? Ş-apoi, de ce vorbeşti de „joc"? Voiam, într-adevăr, să vă povestesc o istorie; ei bine, iată, v-am spus-o; nu vă place? Şi de ce găseşti că nu-i serios? Ai auzit doar, i-am spus prinţului: „Am să fac aşa cum vei spune dumneata!" Dac-ar fi spus da, mi-aş fi dat imediat consimţămîntul; dar a spus nu, şi am refuzat. În clipa aceea, toată viaţa mea atîrna de un fir de păr; ce vrei mai serios?

— Dar, bine, ce amestec are prinţul aici? Şi ce reprezintă, la urma urmei, prinţul pentru dumneata? mormăi generalul, care abia putu să-şi stăpînească indignarea, văzînd că se dă atîta importanţă părerii lui Mîşkin.

— Iată ce este prinţul pentru mine: e primul om, din cîţi am cunoscut pînă acum, în al cărui devotament sincer simt că mă pot încrede cu adevărat. A crezut în mine de la cea dintîi privire şi de aceea cred şi eu în el.

— Nu-mi rămîne decît să-i aduc mulţumiri Nastasiei Filippovna pentru extrema delicateţe cu care a... procedat faţă de mine, putu să articuleze în sfîrşit Ganea, cu glas tremurător, gura crispată şi faţa albă ca varul. Fără îndoială că aşa şi trebuia să se-ntîmple... Dar... prinţul... Prinţul, în toată afacerea asta...

— Vrea să pună mîna pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, nu-i aşa? îl întrerupse Nastasia Filippovna. Asta ai vrut să spui? Nu tăgădui, sînt sigură că la asta te-ai gîndit! Afanasi Ivanovici, am uitat să adaug: păstrează-ţi cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble şi să ştii că-ţi redau libertatea fără nici o răscumpărare. Ajunge! E timpul să respiri şi dumneata mai liber! Doar nu e glumă: nouă ani şi trei luni! De mîine totul va merge pe un nou făgaş, iar astăzi e ziua mea, şi sînt absolut liberă şi independentă pentru prima oară în întreaga-mi viaţă! Generale, ia-ţi şi dumneata colierul înapoi, dă-i-l nevestei dumitale, iată-l; iar mîine părăsesc şi acest apartament, prin urmare, de acum încolo, domnilor, nu vom mai avea serate! Apoi se ridică hotărîtă să se retragă.

- Nastasia Filippovna! Nastasia Filippovna! se auzi din toate părţile. Cu toţii se repeziră către tînăra femeie, înghesuindu-se în jurul ei şi ascultînd cu emoţie cuvintele-i înfrigurate; nimeni nu înţelegea ce anume se întîmplă; se produse o agitaţie şi o învălmăşeală generală. Deodată, clopoţelul de la uşa de intrare zbîmîi, smucit cu violenţă, ca şi atunci, la Ganea acasă.

- Aha! Iată şi deznodămîntul! În sfîrşit! E unsprezece şi jumătate! strigă Nastasia Filippovna. Vă rog să luaţi loc, domnilor, se apropie deznodămîntul!

Spunînd acestea, se aşeză cea dintîi. Un zîmbet straniu îi flutura pe buze. Amuţise, stînd într-o aşteptare înfrigurată şi privind ţintă spre uşă.

- Rogojin, cu cele o sută de mii de ruble, fără îndoială, îşi zise în şoaptă Ptiţîn.

Intră camerista Katia cu un aer speriat:

- Dumnezeule sfinte, ce-i acolo, Nastasia Filippovna! Au năvălit vreo zece oameni, toţi beţi, au dat buzna în antreu şi vor să-i las înăuntru; cică, e Rogojin, şi dumneavoastră ştiţi despre ce este vorba.

- Bine, Katia, introdu-i imediat pe toţi.

- Chiar pe toţi, Nastasia Filippovna? Dar sînt într-un hal făr'de hal! Să-i vedeţi numai!

- Lasă-i să intre, Katia, toţi pînă la unul, nu-ţi fie frică; de altfel, chiar dacă ai încerca să-i împiedici, tot au să intre. Auzi ce tărăboi fac, ca şi azi-dimineaţă! Domnilor, continuă ea, adresîndu-se musafirilor, vă indispune poate că primesc asemenea vizitatori în prezenţa dumneavoastră. Regret mult şi vă cer scuze, dar altă soluţie nu există şi tare aş vrea să consimţiţi cu toţii a fi martorii acestui deznodămînt; de altfel, veţi proceda cum veţi crede de cuviinţă...

Invitaţii nu conteneau să şuşotească între ei, schimbînd priviri nedumerite; dar nu încăpea îndoială că toate acestea fuseseră puse la cale dinainte şi că pe Nastasia Filippovna, care, de bună seamă, îşi pierduse minţile, tot n-aveai cum s-o scoţi dintr-ale ei în momentul de faţă. Toţi erau grozav de curioşi să vadă ce va urma. De altfel, nici nu prea era cazul să fie îngrijoraţi. Nu se aflau printre ei decît două doamne: Daria Alekseevna şi necunoscuta aceea frumoasă şi tăcută. Cea dintîi mai văzuse multe în viaţa ei şi nu se pierdea cu firea aşa cu una cu două. Cea de-a doua n-avea cum să înţeleagă despre ce era vorba. Era o străină, o nemţoaică, şi nu ştia nici o iotă ruseşte; pe deasupra, se pare că pe cît era de frumoasă, pe atît era de proastă. Devenise un obicei în anumite cercuri s-o invite, fie chiar şi numai pentru desfătarea ochiului oaspeţilor, fiindcă era decorativă în toaleta ei somptuoasă şi cu pieptănătura ca de expoziţie, întocmai cum unii împrumută de pe la vecini, pentru serate, un tablou sau un vas de preţ, o statuie sau orice alt obiect de artă. Cît despre bărbaţi, Ptiţîn, de pildă, era prieten cu Rogojin; Ferdîşcenko se simţea ca peştele în apă; Ganecika nu putea să-şi vină încă în fire, deşi simţea vag cum o putere de nebiruit îl îndeamnă să rămînă pînă la capăt ţintuit la stîlpul infamiei. Bătrînul profesor nu pricepea nimic şi, văzînd agitaţia din jur şi neliniştea extraordinară a Nastasiei Filippovna, tremura de frică, mai-mai să plîngă; dar moşneguţul ar fi preferat să moară decît s-o părăsească într-un asemenea moment pe Nastasia Filippovna, pe care-o adora ca pe o nepoată adevărată. Cît îl priveşte pe Afanasi Ivanovici, toată aventura aceasta era, desigur, compromiţătoare pentru demnitatea lui, dată fiind mai ales întorsătura nebunească pe care-o luase; cum toate acestea însă îl priveau direct, nu putea să plece înainte de a fi lămurit lucrurile definitiv, cu atît mai mult cu cît două trei vorbe pe care le scăpase în treacăt Nastasia Filippovna îl puseseră pe gîn-duri. De aceea hotărî să rămînă pînă la capăt, adoptînd o atitudine de simplu spectator, singura potrivită de aici înainte pentru demnitatea lui. Numai generalul Epancin, jignit peste măsură de felul ostentativ şi oarecum scandalos cu care îi fusese înapoiat cadoul, putea desigur să fie şi mai supărat de toate excentricităţile acestea, iar apariţia neaşteptată a lui Rogojin venea să pună capac la toate; un om ca el făcuse oricum o concesie prea mare acceptînd să ia loc alături de Ptiţîn şi Ferdîşcenko; ceea ce săvîrşise însă sub imboldul pasiunii putea fi învins, la urma urmei, de sentimentul datoriei, al conştiinţei rangului său social şi de respectul faţă de sine însuşi, astfel încît prezenţa lui Rogojin şi a companiei lui în societatea Excelenţei sale îi repugna cu totul.

— Ah, generale, îl întrerupse Nastasia Filippovna chiar de la primele cuvinte, mi-au ieşit din cap toate astea! Dar fii sigur că prevăzusem o asemenea eventualitate. Dacă e într-adevăr aşa de jignitor pentru dumneata, nu mai insist să rămîi, cu toate că aş fi dorit mult ca tocmai dumneata să fii de faţă în momentul acesta. În tot cazul, îţi sînt recunoscătoare pentru vizita dumitale şi pentru frumoasa dumitale atenţie, dar dacă totuşi ţi-e frică...

-Nici un cuvînt mai mult, Nastasia Filippovna! strigă generalul într-un avînt de generozitate cavalerească. Cui spui toate astea? Numai din devotament, şi tot aş rămîne lîngă dumneata, iar dacă vreun pericol... De altfel, mărturisesc, curiozitatea mea e aţîţată în cel mai înalt grad. Mă temeam numai ca nu cumva ăştia să strice covoarele sau să spargă ceva... După părerea mea, n-ar trebui să-i primeşti deloc, Nastasia Filippovna!

- Rogojin în persoană! anunţă Ferdîşcenko.

— Ce crezi, Afanasi Ivanovici? apucă să-i şoptească în grabă generalul lui Toţki. Nu cumva a înnebunit? Vorbesc la propriu, în sensul adevărat al cuvîntului, în accepţia lui medicală. Ce zici?

- Ţi-am mai spus că dintotdeauna avea ciudăţenii, se eschivă cu dibăcie de la un răspuns direct Afanasi Ivanovici.

- Şi dacă ţii seama şi de starea asta a ei febrilă... Ceata lui Rogojin era aproape în aceeaşi formaţie ca şi în dimineaţa acelei zile, la Ganea; i se adăugase numai un bătrînel deşucheat, fost cîndva redactor al unei dubioase gazete de scandal şi despre care circula o anecdotă, cum că şi-ar fi amanetat dantura falsă, montată în aur, pentru băutură, precum şi un fost sublocotenent, a cărui înfăţişare lăsa să se ghicească în el un concurent serios şi un rival al individului cu pumnii zdraveni; nimeni din ceata lui Rogojin nu-l cunoştea; fusese cules de pe partea însorită a bulevardului Nevski Prospekt, unde oprea trecătorii, solicitînd, în stilul lui Marlinski, să-l ajute cu bani, sub pretextul curios că în timpurile lui de glorie dădea şi el cîte cincisprezece ruble dintr-o dată celor care-i cereau de pomană. De cum se cunoscuseră, cei doi concurenţi resimţiră o puternică aversiune reciprocă. Domnul cu pumnii zdraveni se considera jignit de admiterea „pomanagiului" în ceata lor şi, cum era în general tăcut din fire, se mărginea să scoată din cînd în cînd cîte un mormăit de urs, uitîndu-se cu dispreţ suveran la „pomanagiu" cînd acesta, fiind un om manierat şi cu simţ diplomatic, încerca „să se dea bine" pe lîngă el. După înfăţişare, sublocotenentul părea să fie dintre aceia care „la treabă" izbutesc mai multe prin dibăcie şi pricepere decît prin forţă fizică; unde mai pui că era şi mai mic de statură în comparaţie cu domnul cel bătăuş. Foarte delicat, pe ocolite, evitînd orice discuţie în contradictoriu, dar fudulindu-se teribil, făcu de mai multe ori aluzie la avantajele şi superioritatea boxului englezesc; într-un cuvînt, se arăta un fervent admirator al Apusului. La auzul cuvîntului „box", domnul cel atletic schiţă un zîmbet dispreţuitor de om ofensat şi, fără a-i face onoarea unei încăierări directe, la rîndul său ca din întîmplare, îi vînturase de cîteva ori pe sub nas un atribut eminamente naţional - un pumn enorm, noduros, acoperit cu un fel de puf roşcat — şi pentru toată lumea fu limpede că dacă acest atribut eminamente naţional s-ar abate asupra cuiva, l-ar face una cu pămîntul.

Beat „criţă" nu era nici unul datorită străduinţelor lui Rogojin care, preocupat de vizita pe care urma să i-o facă Nastasiei Filippovna, luase încă de dimineaţă toate măsurile pentru a tempera zelul „sugativ" al partenerilor săi. El însuşi izbuti să se dezmeticească din ameţeala băuturii, în schimb umbla buimac de pe urma tuturor impresiilor acelei zile zbuciumate cum n-a mai fost alta în viata lui. Un singur gînd îl urmărea ca o obsesie de fiece clipă. Pentru înfăptuirea lui se zbătuse de la ora cinci după-amiază şi pînă la unsprezece seara, pradă neliniştii şi îndoielii, tratînd cu tot felul de cămătari, ca de-alde Biskup şi Kinder, care înnebuniseră aproape, alergînd să-i împlinească vrerea. Pînă la urmă, cele o sută de mii de ruble, bani gheaţă, la care Nastasia Filippovna făcuse în treacăt o aluzie vagă şi ironică, fură procurate, deşi cu o dobîndă atît de exorbitantă, că pînă şi Biskup, ruşinat, nu îndrăznea să vorbească cu Kinder despre asta decît în şoaptă.

Ca şi în dimineaţa acelei zile, Rogojin păşea în frunte, urmat de ceilalţi care, deşi pătrunşi de conştiinţa unei anume superiorităţi, nu puteau să-şi înfrîngă un sentiment de teamă. Mai cu seamă, şi numai Dumnezeu ştie de ce, îi intimida Nastasia Filippovna. Unii dintre ei erau chiar convinşi că vor fi neapărat „zvîrliţi pe scară-n jos". Printre aceştia se afla şi elegantul, irezistibilul Zaliojev. Dar ceilalţi, cu deosebire domnul cu pumnii zdraveni, fără a o arăta pe faţă, nutreau pentru Nastasia Filippovna cel mai mare dispreţ, amestecat cu ură, şi de aceea au venit la ea ca la asediul unei cetăţi duşmane. Totuşi, luxul primelor două odăi le impuse, fără voie, un respect şi un fel de teamă; erau acolo atîtea lucruri noi pentru ei, mobile rare, tablouri, o statuie mare a zeiţei Venus şi cîte şi mai cîte! Toate astea, bineînţeles, nu-i împiedicară să se înghesuie cu o curiozitate de bădărani pînă în salon, după şeful lor; de cum îl zăriră însă pe generalul Epancin printre oaspeţii Nastasiei Filippovna, domnul cu pumnii zdraveni, „pomanagiul" şi încă vreo doi-trei s-au simţit la început atît de intimidaţi, încît începură să se dea puţin cîte puţin îndărăt pînă se retraseră în odaia de alături. Singur Lebedev, printre alţi cîţiva mai îndrăzneţi, părea cel mai hotărît şi mergea aproape cot la cot cu Rogojin, conştient fiind de ceea ce va să zică un milion patru sute de mii de ruble capital lichid şi o sută de mii bani peşin pe care-i aducea plocon acum, imediat. Trebuie menţionat că toţi, chiar şi Lebedev, nu aveau o idee desluşită despre limitele puterii lor, şi nu ştiau în ce măsură le era sau nu îngăduit totul. Lebedev, de pildă, era gata să jure uneori că absolut totul le este îngăduit; în unele momente, în schimb, simţea un vag îndemn de a-şi aduce aminte, pentru orice eventualitate, şi de unele articole din codul penal, mai ales de cele încurajatoare şi liniştitoare.

Cu totul alta a fost impresia pe care a produs-o salonul Nastasiei Filippovna asupra lui Rogojin. De cum se ridică draperia şi o zări pe Nastasia Filippovna, el nu mai ştiu de nimeni şi de nimic, la fel ca şi în dimineaţa aceea, ba şi mai mult poate. Păli brusc şi rămase o clipă neclintit; se putea ghici cît de năvalnic îi bate inima. Sfios, pierdut, privi cîteva clipe fără a-şi putea lua ochii de la Nastasia Filippovna, apoi, deodată, ca scos din minţi, se îndreptă împleticindu-se spre masă; în drum se împiedică de scaunul lui Ptiţîn, călcînd apoi cu cizmele lui murdare dantela superbei rochii pe care o purta frumoasa nemţoaică; dar nici nu băgă de seamă, nici nu-şi ceru scuze. Ajuns lîngă masă, depuse un obiect straniu, pe care îl ţinea cu amîndouă mîinilc de cînd intrase în salon. Era un pachet mare, învelit cu grijă într-un număr din Birjevîie vedomosti şi strîns legat din toate părţile cu o sfoară din acelea cu care se leagă căpăţînile de zahăr. Rămase după aceea pironit locului, cu braţele atîrnîndu-i de-a lungul trupului, ca şi cum şi-ar fi aşteptat sentinţa. Purta acelaşi costum, numai că acum mai avea la gît un fular nou de mătase, de un roşu aprins combinat cu verde, pe care stătea înfiptă o agrafă cu un briliant enorm, reprezentînd un cărăbuş, iar pe degetul murdar al mîinii drepte un inel masiv cu briliante. Lebedev se oprise la vreo trei paşi de masă. Katia şi Paşa, cameristele Nastasiei Filippovna, veniră şi ele în mare grabă şi acum stăteau pitite după draperiile pe jumătate trase, privind cu ochii holbaţi de spaimă şi nedumerire.

- Ce-i asta? întrebă Nastasia Filippovna, examinîndu-l cu atenţie şi curiozitate pe Rogojin şi arătînd cu ochii „obiectul".

— Suta de mii de ruble, răspunse el cu glasul sugrumat.

- Aşa. Te-ai ţinut, vasăzică, de cuvînt! Ce om! Şezi, te rog, aici, ne scaunul acesta; poate că mai tîrziu o să am ceva să-ţi spun. Cine sînt oamenii aceştia care te însoţesc? Tot cei de adineauri? Ei bine, spune-le să intre şi să ia loc. Uite, pe canapeaua de colo sau pe aceasta de aici. Poftim şi aceste două fotolii... Dar ce-i cu ei, parcă n-ar voi să intre?

Într-adevăr, cîţiva dintre însoţitorii lui Rogojin, intimidaţi, bătuseră în retragere şi aşteptau în odaia vecină; o parte din ei au rămas în salon şi acum, la invitaţia Nastasiei Filippovna, începură să se aşeze, care unde putea, căutînd să fie cît mai departe de masă, mai mult prin colţuri, unde să poată sta neobservaţi, în timp ce alţii îşi reveneau din buimăceală, recăpătîndu-şi destul de repede curajul. Rogojin se aşeză şi el pe scaunul ce-i fusese indicat, dar, cîteva clipe după aceea, se ridică şi rămase în picioare în tot timpul scenei ce a urmat. Încetul cu încetul i-a cercetat pe rînd cu privirea pe toţi musafirii. Cînd dădu cu ochii de Ganea, un zîmbet înveninat i se aşternu pe faţă şi murmură ca pentru sine: „Uite-l şi pe ăsta!" Prezenţa generalului şi a lui Afanasi Ivanovici îl lăsă aproape rece. Zărindu-l însă pe Mîşkin alături de Nastasia Filippovna, uimirea-i fu aşa de mare, încît, fără voie, ochii îi rămaseră mult timp aţintiţi asupra acestuia; părea că nu este deloc în stare să-şi explice prezenţa prinţului acolo. De altfel, făcea uneori impresia unui om cu conştiinţa rătăcită, cuprins de delir. Pe lîngă zguduirile din această zi, noaptea precedentă o petrecuse în tren, ceea ce înseamnă că nu dormise aproape patruzeci şi opt de ore.

- Sînt o sută de mii de ruble, domnilor, aici în pachetul acesta murdar, spuse Nastasia Filippovna, adresîndu-se celor de faţă cu un fel de sfidare plină de neastîmpăr. Mai devreme zbierase ca un smintit că-mi aduce seara o sută de mii de ruble şi-l tot aşteptam să apară. Venise să mă cumpere dumnealui şi se tîrguia ca la mezat; a început cu optsprezece mii de ruble, a săltat apoi dintr-o dată la patruzeci de mii şi la urmă iată şi suta de mii întreagă. Orice s-ar zice, s-a ţinut de cuvînt! Dar priviţi-l ce palid e!... Toate acestea s-au petrecut în dimineaţa asta, la Ganecika acasă; mă dusesem să-i fac o vizită mamei lui, să cunosc viitoarea mea familie; dar acolo, soră-sa mi-a strigat în faţă: „Oare nu se găseşte nimeni aici care s-o dea afară pe dezmăţata asta?" şi l-a scuipat pe frate-său, pe Ganecika drept în obraz. E o fată cu caracter!

— Nastasia Filippovna! făcu generalul cu dojana. Începuse să înţeleagă întrucîtva, în felul său, situaţia.

— Ce-i, generale? Nu-i frumos, nu-i aşa? la să isprăvim cu farsa asta! Că am avut lojă la Teatrul Francez şi am stat acolo în chip de virtute inaccesibilă, şi timp de cinci ani fugeam ca o sălbatică de toţi cei care umblau după mine, făcînd pe inocenta, ei bine - toate astea n-au fost decît o prostie, un moft! lată că, după cinci ani de viaţă virtuoasă, a venit el, şi chiar aici, în faţa tuturor, îmi trînteşte pe masă un plocon de o sută de mii de ruble şi, fără îndoială, m-aşteaptă şi o troică la poartă. Atît preţuiesc eu în ochii lui — o sută de mii de ruble! Ganecika, văd că tot mai eşti supărat pe mine! Dar cum de te-ai putut gîndi o clipă măcar să mă introduci în familia ta? Pe una ca mine, care se înhăitează cu Rogojin! Îţi aminteşti ce a spus prinţul adineauri?

— Nu asta am vrut să spun. Dumneata nu eşti o astfel de femeie! Departe de a te coborî pînă la Rogojin! îngăimă prinţul cu glas tremurător.

— Ajunge, Nastasia Filippovna, măicuţă, ajunge, porumbiţo, zău! n-o mai rabdă inima pe Daria Alekseevna. Dacă ţi s-a făcut lehamite de ei, de ce să le cauţi în coarne! Nici nu-mi vine a crede că te-ai putea duce după unul ca ăsta, chiar şi pentru o sută de mii de ruble! Ce-i drept, suta de mii e o sumă! Nu-i de lepădat! Dar n-ai decît să pui mîna pe bani, iar pe dumnealui trimite-l la plimbare, altceva nici nu merită unu' ca el; ehei, să fi fost în locul tău, cum îi mai făceam vînt!... N-aş ezita o clipă!...

Se înfuriase rău de tot Daria Alekseevna rostind aceste cuvinte. Era o femeie tare bună la suflet şi simţitoare, nevoie mare.

— Nu te necăji, Daria Alekseevna, răspunse zîmbind Nastasia Filippovna, i-am spus-o doar aşa, fără supărare. N-am de ce să-i port pică. Într-adevăr, nu ştiu nici ce nebuneală m-apucase, c-am vrut să intru într-o familie onorabilă! Am cunoscut-o pe mama lui şi i-am sărutat mîna. Şi dacă adineauri, la voi, mi-am cam bătut joc de tine, Ganecika, am făcut-o într-adins, ca să mă conving pentru cea din urmă oară de ce eşti tu în stare. Şi tare m-ai minunat, zău asa! La multe m-aş fi aşteptat, dar la asta nu! Şi cum de ai putut să te gîndeşti măcar să mă iei de nevastă, ştiind că în ajunul căsătoriei tale generalul îmi dăruieşte un asemenea colier scump de perle, iar eu îl primesc! Dar Rogojin? Păi, ăsta, în propria ta casă, de faţă cu mama şi cu sora ta, a vrut să mă cumpere, stînd la tocmeală, şi totuşi asta nu te-a împiedicat să vii după aceea să-mi ceri mîna! Ba, erai gata s-o aduci şi pe soră-ta! Să fi avut dreptate Rogojin, spunînd despre tine că, pentru trei ruble, ai fi în stare să te tîrăşti în patru labe tocmai pînă la Vasilievski Ostrov?

- Se duce tîrîş, îl cunosc eu! întări Rogojin încet, dar cu un aer de profundă convingere.

- Hai să zicem, dacă erai muritor de foame, treacă-meargă; dar, după cîte ştiu, ai o leafă destul de frumuşică. Şi cu toate astea nu numai că te-ai pretat la afacerea asta ruşinoasă, dar, cînd te gîndeşti, pe deasupra, că erai cît pe ce să te însori cu o fiinţă nesuferită (căci ştiu bine că mă urăşti!). Acum m-am convins şi eu că pentru bani un asemenea om ar fi în stare să bage şi cuţitul în tine! I-a cuprins pe toţi o lăcomie, încît se dau în vînt după bani ca nişte apucaţi. Vezi cîte un ţînc, nici nu i s-a uscat laptele pe buze, şi dă din coate să ajungă cămătar. Ar fi în stare să înfăşoare briciul în mătase şi să-i taie beregata şi celui mai bun prieten al său ca unui berbec, furişîndu-se pe la spate, aşa cum am citit undeva, nu de mult. Ce mai... eşti un mare neruşinat! Şi eu sînt o neruşinată, dar tu m-ai întrecut. Cît despre curtezanul cu buchetele, nici n-am cuvinte...

- Cum poţi, cum poţi să vorbeşti aşa, Nastasia Filippovna! strigă, plesnindu-şi palmele, generalul, sincer dezolat. Dumneata, totdeauna aşa de delicată, care judecai atît de frumos! Şi deodată, ce limbaj! Ce expresii!

— Generale, acum sînt ameţită şi vreau să petrec, rîse deodată Nastasia Filippovna. Azi e ziua mea, sărbătoarea mea, triumful meu, îl aşteptam de mult. Daria Alekseevna, îl vezi pe amatorul acesta de flori, Monsieur aux camelias, uite-l cum stă acolo şi-şi rîde de noi...

— Nu rîd, Nastasia Filippovna, ci doar ascult cu cea mai mare atenţie, replică Toţki cu demnitate.

— Ei bine, pentru ce, în loc să-i redau libertatea, l-am chinuit cinci ani de-a rîndul? Merita el asta? E aşa cum îl arată firea şi altfel nu poate fi... Ba, e încredinţat poate că-i datorez şi recunoştinţă: m-a învăţat omul, m-a întreţinut ca pe o contesă, a cheltuit o avere cu mine; încă în provincie căuta să mă mărite cu un om destoinic, iar aici mi l-a găsit pe Ganecika; şi ce crezi, de cinci ani am încetat să mai trăiesc cu el şi în tot acest timp am continuat să primesc bani de la el, pentru că socoteam că-i dreptul meu! Dar o luasem pe calea cea greşită! Tu spui: ia suta de mii de ruble şi trimite-l la plimbare, dacă ţi s-a făcut lehamite. E adevărat că mi-e lehamite... Puteam să mă mărit de multă vreme, şi nu cu unul ca Ganecika, dar gîndul acesta mă scîrbea. Şi la ce bun mi-am irosit cinci ani din viaţă, hrănindu-mi sufletul cu fiere? Şi totuşi, ai să mă crezi ori nu, acum patru ani mă întrebam cîteodată dacă n-ar fi mai bine să mă mărit cu Afanasi Ivanovici al meu. Din răutate mă gîndeam pe atunci la asta; în vremea aceea, cîte nu-mi treceau prin cap! Şi puteam să-l oblig! Chiar el îmi trăgea clopotele şi-mi dădea a înţelege. Nu mă crezi? Ştiu bine că nu era sincer, mă minţea, dar e aşa de pofticios, că se lasă uşor cînd e vorba să-şi facă mendrele. Pe urmă, mulţumesc lui Dumnezeu, m-am gîndit că nici măcar atîta ură nu merită! Şi deodată aşa m-am scîrbit de el, încît chiar dacă mă cerea în căsătorie, îl refuzam. Cinci ani am jucat farsa asta! Decît aşa, mai bine s-ajung o femeie de stradă, căci acolo mi-e locul! Ori să-mi fac de cap plecînd cu Rogojin, ori, de mîine chiar, mă fac spălătoreasă! Căci nimic din ceea ce-i pe mine nu-i al meu; cînd o fi să plec — am să-i arunc în obraz totul, îi las pînă şi ultima zdreanţă, iar cînd n-am să mai am nimic, cine o să mă mai vrea? Ia întreabă-l pe Ganea, mă ia el atunci de nevastă? Nici chiar Ferdîşcenko nu m-ar lua!...

- Ferdîşcenko poate că nu te-ar lua, Nastasia Filippovna, sînt un om sincer, interveni Ferdîşcenko, în schimb, prinţul te-ar lua sigur! Dumneata stai şi te tot văicăreşti, dar mai bine te-ai uita o clipă la prinţ! îl observ de mult...

- E adevărat? îl întrebă ea pe Mîşkin.

- Adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă.

- Şi m-ai lua aşa cum sînt, săracă de tot?

- Te-aş lua oricum, Nastasia Filippovna...

- Altă comedie! murmură generalul. Era de prevăzut!

Prinţul fixă o privire tristă, gravă şi pătrunzătoare pe chipul Nastasiei Filippovna, în timp ce ea continua să-l examineze.

- Poftim, s-a găsit cine! spuse deodată, adresîndu-i-se din nou Dariei Alckseevna. Nu mă îndoiesc că i-a venit aşa, din bunătatea inimii, îl cunosc. Uite, mi-am şi găsit un binefăcător! Dar cine ştie, o fi poate adevărat ce se spune despre el că e... într-o doagă. Şi din ce ai să trăieşti, mă rog, dacă eşti atît de îndrăgostit, că ai fi în stare, tu, un prinţ de sînge, să mă iei de nevastă din mîinile lui Rogojin?

- Te iau curată şi cinstită, Nastasia Filippovna, şi nu din mîinile lui Rogojin, răspunse prinţul.

- Cum adică, eu şi cinstită?

- Da, dumneata.

- Ei, asta e ceva... ca în romane; nişte aiureli din vremuri apuse, dragă prinţe; acum lumea s-a deşteptat şi bazaconiile astea nu mai prind! Şi-apoi, cum poţi să te gîndeşti la însurătoare, cînd dumneata însuţi ai avea nevoie de o dădacă!

Prinţul se ridică şi cu un glas sfios şi tremurător, avînd însă aerul unui om pe deplin convins de ceea ce spune, rosti apăsat:

- Poate că ai dreptate, Nastasia Filippovna, eu nu mă pricep la nimic, nu cunosc nimic, dar... socot că dumneata îmi vei face onoarea şi nu eu dumitale. Eu... nu sînt nimic, pe cînd dumneata ai cunoscut suferinţa şi ai ieşit neîntinată din astfel de infern. Asta înseamnă mult. N-ai de ce să te simţi dezonorată şi să pleci cu

Rogojin. Eşti prea întărîtată acum... l-ai înapoiat şaptezeci de mii de ruble domnului Toţki şi spui că pleci şi-i laşi totul, totul. Care de aici ar fi în stare să facă la fel? Eu... Nastasia Filippovna... te iubesc. Aş muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna. N-aş permite nimănui să spună un singur cuvînt rău despre dumneata, Nastasia Filippovna... Dacă o să fim săraci, am să muncesc, Nastasia Filippovna... La auzul acestor cuvinte ale prinţului, Ferdîşcenko şi Lebedev chicotiră iar generalul îşi drese glasul, tuşind pe-nfundate. Ptiţîn şi Toţki nu se putură opri să nu zîmbească, străduindu-se s-o facă cît mai discret. Ceilalţi rămaseră pur şi simplu cu gurile căscate.

- ... Şi, cine ştie, poate că nici n-o să fim aşa de săraci, ci dimpotrivă, foarte bogaţi, Nastasia Filippovna, continuă prinţul cu aceeaşi voce sfioasă. De altfel, nu ştiu încă nimic sigur, şi-mi pare rău că de cînd am sosit, în cursul zilei de azi, n-am putut afla ceva mai precis, dar am primit în Elveţia o scrisoare de la Moscova, din partea unui domn, pe nume Salazkin, care îmi face cunoscut că e posibil să intru în posesia unei moşteniri foarte importante. lată scrisoarea.

Şi la aceste cuvinte, prinţul scoase o scrisoare din buzunar.

- Nu cumva aiurează? mormăi generalul. E o adevărată casă de nebuni!

Urmă o clipă de tăcere.

- Ai spus, mi se pare, prinţe, că scrisoarea e de la Salazkin? întrebă Ptiţîn. E un om foarte cunoscut în anumite cercuri, are reputaţia unui om de afaceri cît se poate de serios şi priceput şi, dacă această comunicare vine chiar de la el, poţi într-adevăr să-i dai deplină crezare. Din fericire, cunosc scrisul lui Salazkin întrucît am avut, nu de mult, nişte afaceri cu el... Dacă mi-ai da voie să-mi arunc ochii pe această scrisoare, aş putea să-ţi spun cu precizie dacă e scrisă de el.

Fără nici un cuvînt, prinţul, cu o mînâ tremurîndă, îi întinse scrisoarea lui Ptiţîn.

- la staţi, cum vine asta? sări deodată generalul, uitîndu-se la ceilalţi ca un om scos din minţi. Cu adevărat, e vorba de o moştenire?

Toate privirile se îndreptară spre Ptiţîn, care citea scrisoarea. O nouă întîmplare senzaţională venea să aţîţe curiozitatea tuturor. Ferdîşcenko nu-şi mai găsea astîmpăr; Rogojin, nedumerit, îşi plimba privirea din ce în ce mai neliniştită, uitîndu-se înspăimîntat cînd la prinţ, cînd la Ptiţîn. Daria Alekseevna, în aşteptare, stătea ca pe ghimpi. Pînă şi Lebedev îşi pierdu răbdarea şi, părăsindu-şi colţul, se postă în spatele lui Ptiţîn, încercînd să parcurgă din ochi scrisoarea, peste umărul acestuia, cu mutra unui om care se teme să nu se trezească deodată cu un ghiont în spate.

XVI

— E o chestiune sigură, declară în sfîrşit Ptiţîn, împăturind scrisoarea şi înapoind-o prinţului. Primeşti, fără nici o bătaie de cap, pe baza unui testament indiscutabil al mătuşii dumitale, un foarte însemnat capital.

- Cu neputinţă! izbucni generalul, explodînd parcă. Toţi rămaseră din nou cu gura căscată.

Ptiţîn explică, adresîndu-i-se în special lui Ivan Feodorovici, că o mătuşă de-a prinţului, pe care el n-a cunoscut-o, de altfel, niciodată personal, murise cu cinci luni în urmă; defuncta, sora cea mai mare a mamei prinţului, era fata unui negustor, pe nume Papuşin, care, după ce a dat faliment, a murit în mizerie la Moscova. În schimb, fratele mai mare al acestui Papuşin, mort şi el de curînd, fusese un negustor cu renume datorită averii sale. Acum un an îi pierduse rînd pe rînd, la interval de o lună, pe cei doi fii ai săi, şi bătrînul fusese aşa de zdrobit de această nenorocire, încît în scurtă vreme după aceea se prăpădi şi ei. Era văduv, şi toată averea lui trecu unei nepoate - mătuşa prinţului, o femeie foarte săracă, trăind din mila altora. În momentul cînd îi veni moştenirea lui Papuşin, mătuşa aceasta, suferindă de dropică, era pe patul de moarte, dar amintindu-şi de prinţul Mîşkin, îl însărcina de îndată pe Salazkin să-l caute şi, între timp, a mai apucat să-şi facă şi testamentul. Cum se vede, nici prinţul şi nici doctorul la care a locuit în Elveţia n-au mai aşteptat o înştiinţare oficială sau informaţii suplimentare şi, după primirea scrisorii lui Salazkin, prinţul se hotărî să vină personal.

— Nu pot să-ţi spun decît atît, încheie Ptiţîn, adresîndu-i-se prinţului, că drepturile dumitale asupra moştenirii par să fie pe deplin legale şi incontestabile, iar în ceea ce-l priveşte pe Salazkin poţi să fii încredinţat că tot ce ţi-a scris el este sută-n sută exact. Felicitările mele, prinţe! Nu este exclus ca toată moştenirea să se ridice cam pînă la un milion şi jumătate de ruble, dacă nu şi mai mult, dat fiind că Papuşin a fost un negustor foarte bogat.

— Ptii, ce noroc pe capul celui din urmă prinţ din neamul Mîşkinilor! zbieră Ferdîşcenko.

— Urra! făcu şi Lebedev cu vocea lui răguşită de beţivan.

— Şi eu care l-am împrumutat azi-dimineaţă cu douăzeci şi cinci de ruble, sărăcuţul de el, ha, ha, ha! Curată fantasmagorie! se minună generalul care nu reuşea să-şi revină din buimăceală. Ei, dacă-i aşa, să-ţi prezint felicitări! Omagiile mele! Şi, ridicîndu-se de la locul lui, se duse să-l îmbrăţişeze pe prinţ.

După el au început să se ridice şi ceilalţi, înghesuindu-se în jurul lui Mîşkin. Apărură în salon chiar şi aceia dintre însoţitorii lui Rogojin care rămăseseră în camera vecină. Se iscă un adevărat vacarm, în care se amestecau crîmpeie de vorbe, exclamaţii, ba se auziră şi glasuri care cereau şampanie; cu toţii se agitau, se înghesuiau într-o zăpăceală de nedescris. De Nastasia Filippovna, toată lumea aproape că uitase în acel moment, deşi ea era gazda şi organizase această serată. Dar îndată după aceea şi-au amintit cu toţii că prinţul, chiar acum, în faţa lor, o ceruse propriu-zis în căsătorie. Toată tărăşenia din seara aceea se dovedea a fi înzecit mai aiurită şi mai teribilă de cum păruse la început. Uimit la culme, Toţki ridica mereu din umeri; singur el mai rămăsese pe scaun, pe cînd toţi ceilalţi se îmbulzeau care mai de care în jurul mesei. Cu toţii fură de acord mai tîrziu că exact în momentul acela Nastasia Filippovna începu să dea semne vădite de sminteală. Rămăsese pironită pe scaun, plimbîndu-şi o vreme ochii prin salon şi uitîndu-se la fiecare din cei de faţă cu o privire stranie, uimită, fără să înţeleagă ce anume se petrece, şi străduindu-se zadarnic să se dumerească. Apoi se întoarse brusc către prinţ şi, încruntîndu-şi sprîncenele ameninţător, îl examina cu atenţie; pentru o clipită poate i se năzărise că totul nu a fost decît un joc, o glumă, dar înfăţişarea prinţului, felul cum o privea îi spulberă orice îndoială. Deveni gînditoare, pe urmă zîmbi iar, fără a-şi da seama probabil pentru ce anume...

- E adevărat aşadar, voi fi prinţesă! murmură ea ca pentru sine cu o nuanţă de ironie şi, întîlnind din întîmplare privirea Dariei Alekseevna, izbucni în rîs. Ce deznodămînt neaşteptat!... Nu-mi închipuiam... Dar de ce staţi în picioare, domnilor? Vă rog, luaţi loc, felicitaţi-mă pentru logodna mea cu prinţul! Mi se pare că cineva a dorit şampanie; Ferdîşcenko, du-te şi porunceşte să vină mai repede şampania. Katia, Paşa, adăugă ea deodată, zărindu-şi cameristele în uşă, veniţi încoace; ştiţi că mă mărit? Cu un prinţ; are un milion şi jumătate; e prinţul Mîşkin şi mă ia de soţie!

- Să fie cu noroc, măicuţă, era şi timpul! Nu lăsa să-ţi scape prilejul! strigă Daria Alekseevna, profund zguduită de cele întîmplate.

- Stai lîngă mine, prinţe, urmă Nastasia Filippovna, uite aşa; a, iată că a venit şi şampania! Aştept să-mi prezentaţi omagiile dumneavoastră, domnilor!

- Ura! strigară mai multe glasuri. Mulţi, şi printre ei aproape toţi acoliţii lui Rogojin, se înghesuiră în jurul tăvilor cu şampanie. Dar cu toate că vociferau care mai de care şi erau gata să-şi dea drumul şi mai mult, unii dintre ei au simţit chiar şi în atmosfera aceea plină de ciudăţenii şi zăpăceală generală că decorul se schimbă. Alţii, dezorientaţi şi neîncrezători, aşteptau să vadă ce o să se mai întîmple. Cei mai mulţi însă schimbau păreri pe şoptite, socotind că nu-i nimic neobişnuit în toată afacerea asta, că s-au mai văzut prinţi căsătorindu-se cu te miri cine, ba unii chiar şi cu ţigănci-cîntăreţe de prin localuri. În ce-l priveşte pe Rogojin, acesta stătea buimac şi privea înjur, cu faţa schimonosită, pe care încremenise un zîmbet plin de nedumerire.

— Gîndeşte-te ce faci, prinţe dragă; vino-ţi în fire, omule! şopti îngrozit generalul, apropiindu-se de prinţ şi trăgîndu-l de mînecă pe furiş.

Nastasia Filippovna observă mişcarea şi izbucni în hohote de rîs.

— Nu, generale! De-acum sînt şi eu o prinţesă, ai auzit? Prinţul nu va îngădui să fiu insultată! Afanasi Ivanovici, de ce nu-mi prezinţi felicitări? Acum, peste tot, am să stau în rînd cu nevasta dumitale; nu e rău să ai un astfel de soţ, ce zici? Are un milion şi jumătate, e prinţ şi, pe lîngă toate, se spune că e şi idiot; ce poate fi mai bine? Abia acum începe pentru mine o viaţă nouă! Ai întîrziat, Rogojin! la-ţi pachetul; eu mă mărit cu prinţul şi voi fi mai bogată decît tine.

De-abia acum Rogojin izbuti să-şi dea seama de ceea ce se petrece. O suferinţă de neînchipuit i se întipări pe obraz. Frîngîndu-şi mîinile de disperare, scoase un geamăt din piept.

— Lasă-te păgubaş! răcni el către prinţ. Cuvintele lui stîrniră un haz general.

— Nu cumva ai vrea să se lase păgubaş de dragul tău? îl ironiza Daria Alekseevna cu un aer triumfător. Atîta ştii: să trînteşti banii pe masă, mitocan ce eşti! Prinţul o ia de nevastă, auzi? Iar tu ai venit aici să-ţi faci mendrele.

— O iau eu! Mă însor chiar acum, în clipa asta! Dau tot ce am...

— Uită-te la el! A venit beat de la crîşmă, ar trebui dat pe uşă afară! se înverşuna Daria Alekseevna în culmea indignării.

Rîsetele se înteţiră.

— Auzi, prinţe, zise Nastasia Filippovna, adresîndu-i-se lui Mîşkin, auzi cum se tocmeşte un bădăran pentru logodnica ta?

— El e beat acum, rosti prinţul. Te iubeşte mult.

— Şi n-are să-ţi crape obrazul de ruşine, mai tîrziu, că te-ai însurat cu una care era cît pe ce să fugă cu Rogojin?

- Aveai febră în momentul acela, şi acum ai febră, şi parcă ai fi în delir.

— Şi n-ai să te simţi ruşinat cînd ţi se va spune că nevastă-ta a fost ţiitoarea lui Toţki?

— Nu, n-am să mă simt ruşinat... Doar nu din voia dumitale ai ajuns la Toţki.

— Şi n-ai să-mi scoţi ochii niciodată cu asta?

— Nu, niciodată!

— Ia seama, nu jura pentru toată viaţa!

— Nastasia Filippovna, rosti prinţul domol, cu blîndeţe şi compasiune în glas, ţi-am spus adineauri că m-aş simţi onorat dacă mi-ai acorda mîna şi că prin asta nu eu, ci dumneata mi-ai face o mare cinste. Ai zîmbit atunci şi am auzit şi rîsetele celor din jur. Poate m-am exprimat într-un fel caraghios sau poate că am fost ridicol; dar mi s-a părut întotdeauna că... ştiu ce înseamnă onoarea şi sînt sigur că am spus un lucru adevărat. Adineauri voiai să porneşti pe drumul pierzaniei, fără putinţă de întoarcere, şi niciodată nu ţi-ai fi iertat asta, deşi nu ai nici o vină. E cu neputinţă ca viaţa dumitale să fie distrusă pentru totdeauna. Şi dacă Rogojin a venit aici, iar Gavrila Ardalionovici a vrut să te amăgească, ce rost are să vorbeşti mereu despre asta? Ceea ce ai făcut dumneata, o repet, puţini oameni ar fi în stare să facă, şi dacă ai vrut să pleci cu Rogojin, n-a fost decît o criză, ai fost descumpănită, suferindă. De altfel, criza aceasta nu ţi-a trecut de tot nici acum şi ar fi mai bine să te culci. Cu Rogojin n-ai fi putut sta în nici un caz, şi a doua zi chiar ai fi preferat să te faci spălătoreasă decît să rămîi cu el. Ai o fire mîndră, Nastasia Filippovna, dar poate că eşti atît de nefericită, încît te crezi vinovată cu adevărat. Ai nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filippovna. Eu te voi îngriji. Adineauri ţi-am văzut portretul şi am avut impresia că regăsesc în el trăsături cunoscute. Şi mi s-a părut ca mă chemai de mult... Eu... te voi respecta toată viaţa, Nastasia Filippovna, încheie prinţul brusc, revenindu-şi parcă şi roşind la gîndul că se destăinuia astfel în prezenţa unor oameni care nu vor fi niciodată în stare să-l înţeleagă.

Ptiţîn îşi lăsase din decenţă capul în jos şi se uita în podea, în timp ce Toţki cugeta: „O fi el idiot, dar ştie că prin linguşire reuşeşti mai uşor să-ţi atingi scopul; ce ţi-e şi cu firea omului!"

Prinţul observă că, din colţul său, Ganea îl fixa cu ochi scînteietori, ca şi cum ar fi vrut sâ-l prefacă în scrum.

- Ce om de treabă! spuse tare Daria Alekseevna înduioşată.

- Un om cu carte, dar pierdut iremediabil! murmură generalul. Toţki îşi luă pălăria cu gîndul să plece neobservat. Se înţelesese din ochi cu generalul să iasă împreună.

- Îţi mulţumesc, prinţe! Nimeni pînă acum nu mi-a vorbit aşa, spuse Nastasia Filippovna. Toţi îmi dădeau tîrcoale ca să mă cumpere şi nici un om cumsecade nu m-a cerut în căsătorie. Ai auzit, Afanasi Ivanovici? Cum ţi se pare tot ce mi-a spus prinţul? Aproape necuviincios, nu-i aşa?... Rogojin! Aşteaptă, nu pleca. De altfel, văd că nici nu eşti prea grăbit. Se prea poate să merg totuşi cu tine. Încotro voiai să mă duci?

- La Ekaterinhof, raportă scurt, din colţul său, Lebedev. Rogojin tresări, se uită cu ochi mari la Nastasia Filippovna de parcă nu-i venea să creadă. Părea cu totul năuc, ca şi cum ar fi primit o lovitură zdravănă de măciucă în cap.

- Dar ce-ţi veni, soro? Precis că te-a apucat iar criza; ai înnebunit? strigă speriată Daria Alekseevna.

- Nu cumva ai crezut că-i serios? sări din loc Nastasia Filippovna, hohotind. Cum ţi-ai putut închipui că aş fi în stare să distrug viaţa acestui prunc nevinovat? Aşa ceva i-ar sta bine lui Afanasi Ivanovici, care se pricepe să oblăduiască fiinţe nevinovate! Să mergem, Rogojin! Da' unde-i pachetul? Chiar dacă vrei să te însori cu mine, banii totuşi să mi-i laşi. Nu se ştie, poate că nici nu mă mărit cu tine. Ce-ai crezut, că dacă mi-ai propus să mă iei de nevastă, pachetul îţi rămîne ţie? Nu se prinde! Sînt şi eu o neobrăzată! Am fost ţiitoarea lui Toţki... Prinţe! Perechea potrivită pentru tine ar fi Aglaia Epancina, nu Nastasia Filippovna; dacă m-ai lua, Ferdîşcenko te-ar arăta cu degetul! Ştiu, nu-ţi pasă de asta; dar mi-e teamă că am să te nenorocesc şi, mai devreme sau mai tîrziu, tot nu scap de dojenile tale! Cît despre marea cinste pe care, chipurile, ţi-aş face-o, întreabă-l pe Toţki, e în măsură să te lămurească. Iar tu, Ganecika, să-ţi iei gîndul de la Aglaia Epancina, ştii asta? Dacă nu te tocmeai cu ea, se ducea cu siguranţă după tine! Aşa sînteţi voi, bărbaţii: fie că-i o femeie destrăbălată, fie că-i una cinstită, pentru voi totuna-i şi uite că ai dat greş... Ce-ai rămas aşa, cu gura căscată, generale?

— Sodomă. Asta-i adevărată Sodomă! repeta generalul, dînd din umeri. Între timp se ridicase de pe canapea.

Toată lumea era din nou în picioare. Nastasia Filippovna părea că-şi pierduse cu adevărat minţile.

-Nu, nu se poate! gemu prinţul, frîngîndu-şi mîinile.

— Ba bine că nu! Ai luat cumva în serios tot ce ţi-am spus? Am şi eu poate mîndria mea, aşa dezmăţată cum sînt! Adineauri spuneai că-s perfecţiunea întruchipată; frumoasă perfecţiune, n-am ce zice, care numai pentru a se fuduli că a călcat în picioare un milion şi un titlu de prinţesă se cufundă într-o viaţă de desfrîu! Ce fel de soţie aş putea să-ţi fiu, după toate astea? Afanasi Ivanovici, ai văzut cum am azvîrlit un milion pe fereastră? Şi dumneata, care erai sigur că mă fericeşti cu Ganecika şi cu cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble ale dumitale! Păstrează-ţi banii, Afanasi Ivanovici (să te fi ridicat cel puţin pînă la suta de mii; Rogojin a fost mai galant!). Dar pe Ganecika îl voi răsplăti eu, mi-a venit o idee. Acum însă vreau să petrec, doar sînt o femeie pierdută! Zece ani am stat în temniţă, acum m-a ajuns şi pe mine norocul! Ce mai aştepţi, Rogojin? Haide!

— Haidem! zbieră Rogojin ca un smintit. Hei, voi de-acolo... aduceţi vin... pentru toată lumea! Iu-hu-hu!

— Vin... vin... Vreau să beau, să petrec. Va fi şi muzică?

— Da, da, o să fie! Nu te apropia! răcni din nou Rogojin ca ieşit din minţi, văzînd că Daria Alekseevna se îndrepta spre Nastasia Filippovna. E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!

Se sufoca de fericire; se învîrtea în jurul Nastasiei Filippovna, strigînd tuturor: „Nu vă apropiaţi!" Toată ceata lui se înghesuise acum în salon. Unii beau, alţii strigau şi rîdeau; toţi erau foarte veseli şi nu mai simţeau nici cea mai mică jenă. Ferdîşcenko sonda terenul, să vadă de nu e chip cumva să se oploşească pe lîngă ei. Generalul şi Toţki dădură din nou să plece. Ganea era şi el cu pălăria în mînă, dar rămase locului, nemişcat şi mut, ca şi cum nu se putea smulge de la spectacolul ce-l avea înaintea ochilor.

- Nu vă apropiaţi! răcnea Rogojin.

- Dar ce te-a apucat de zbieri aşa? îl domolea rîzînd Nastasia Filippovna. Sînt încă stăpînă aici, la mine acasă şi, dacă vreau, te pot da pe uşă afară. Nu ţi-am luat încă banii, sînt tot acolo, pe masă; adă pachetul! Pachetul conţine o sută de mii de ruble, zici? Ce scîrnăvie! Ce-i, Daria Alekseevna? Făceam mai bine să-l nenorocesc pe dînsul? (îl arată pe prinţ.) Însurătoare îi trebuia lui? Mai degrabă ar avea nevoie de o dădacă; lasă că o să facă generalul pe dădaca; ia te uită ce se mai învîrteşte în jurul lui! Priveşte, prinţe, logodnica ta a luat bani de la altul, pentru că e o tîrfă, şi tu voiai să te însori cu ea? Dar de ce plîngi? Ţi-e aşa de greu? Haide, rîzi, fii vesel ca mine, îi dădea mereu pe acelaşi ton Nastasia Filippovna, în timp ce pe obraji i se prelingeau două lacrimi mari. Lasă-te în voia vremii — totul va trece! Mai bine să te răzgîndeşti acum decît mai tîrziu... Dar ce v-aţi apucat acum să bociţi cu toţii? Uite, şi Katia plînge! Nu trebuie, Raţia dragă! N-am să vă las fără ajutor, nici pe tine şi nici pe Paşa; am şi dat dispoziţiile trebuincioase; iar acum, rămîneţi cu bine! O fată cinstită ca tine a fost pusă să mă servească pe mine, o destrăbălată! Aşa-i mai bine, prinţe, crede-mă, aşa-i mai bine; mai tîrziu m-ai fi dispreţuit şi n-am fi fost fericiţi! Nu te jura, tot n-am să te cred! Şi pe urmă, oricum, ar fi fost o mare nerozie!... Mai bine să ne luăm rămas-bun ca doi prieteni, căci, de fapt, eu sînt o visătoare, şi îţi închipui ce ar fi ieşit! Parcă eu n-am visat să te întîlnesc odată şi odată? Ai dreptate, de mult visez la asta; încă de pe atunci, în cei cinci ani cît am stat singură-singurică la conacul lui, la ţară; de multe ori mă luam cu gîndul şi îmi închipuiam că un om întocmai ca tine, bun, cinstit, frumos şi chiar la fel de neajutorat, îmi iese deodată în cale şi-mi spune: „N-ai nici o vină, Nastasia Filippovna, iar eu te ador!" Să înnebuneşti, nu alta, de atîta frumuseţe... şi deodată se înfiinţa ăsta; în fiecare an îşi petrecea două luni la ţară, pe urmă pleca, lăsîndu-mă pîngărită, înjosită, batjocorită, încît de o mie de ori am vrut să-mi fac seama, să mă arunc în lac, dar am fost laşă, n-am avut destulă tărie să mă hotărăsc; acum însă... Rogojin, eşti gata?

- Gata. Nu vă apropiaţi!

- Gata! Gata! se auziră mai multe glasuri.

- Troicile cu zurgălăi ne aşteaptă! Nastasia Filippovna luă pachetul în mînă.

- Ganka, mă ispiteşte un gînd: să te despăgubesc; pentru ce ai pierde chiar totul?! Rogojin, e adevărat că pentru trei ruble s-ar tîrî în patru labe pînă la Vasilievski Ostrov?

- Aşa este!

- Ei bine, ascultă, Ganea, vreau să-ţi mai admir o dată sufleţelul; m-ai chinuit de ajuns în aceste trei luni, acum e rîndul meu. Vezi pachetul ăsta? Sînt aici o sută de mii de ruble! Uite, îl arunc îndată în focul din cămin, toţi cei de faţă vor fi martori... în clipa cînd va fi cuprins de flăcări, du-te şi scoate-l din vîlvătaie, dar cu mîinile goale, fără mănuşi, cu mînecile suflecate. Dacă faci asta, pachetul e al tău şi toţi banii îţi aparţin. Ai să te frigi puţintel la degeţele, dar face, e vorba de o sută de mii de ruble, gîndeşte-te! întinzi mîna şi cît ai clipi l-ai şi scos, nu-i mare lucru! Iar eu îţi voi admira sufleţelul, cum te îndeamnă să te bagi în flăcări după banii mei. Toată lumea e martoră că pachetul va fi al tău. Iar dacă nu-l scoţi, o să-l mistuie flăcările, o să ardă, căci nu voi îngădui nimănui altuia să se atingă de el. Daţi-vă cu toţii la o parte! Banii aceştia îmi aparţin! Rogojin mi-i dă ca să petrec o noapte cu el. Nu-i aşa că banii sînt ai mei, Rogojin?

- Ai tăi, bucuria mea! Ai tăi, crăiaso!

- Ei bine, daţi-vă la o parte, fac ce vreau, să nu mă împiedicaţi! Ferdîşcenko, aţîţă focul!

- Nastasia Filippovna, nu mă ajută puterile, răspunse acesta năuc.

- U-uf! făcu tînăra femeie cu dispreţ şi, apucînd cleştele-vătrai răscoli doi tăciuni încinşi ce pîlpîiau încă, apoi zvîrli pachetul în focul abia izbucnit.

Un strigăt general umplu salonul; cîţiva îşi făcură chiar semnul crucii.

— A înnebunit! A înnebunit! se auzea din toate părţile.

— Oare... n-ar trebui... s-o legăm? îi spuse încet generalul lui Ptiţîn. Sau să trimitem după... căci e nebună! Nu-i aşa că-i nebună? ... Asta-i nebunie curată!

— N-nu, poate că nu-i tocmai nebunie, răspunse Ptiţîn care, tremurînd şi alb ca varul, nu era în stare să-şi desprindă ochii de la pachetul ce începea să se aprindă.

— E nebună! Nu-i aşa că nu-i în toate minţile? o ţinea una şi bună generalul, agăţîndu-se acum de Toţki.

— Ţi-am spus doar că e o femeie excentrică, murmură Afanasi Ivanovici, făcînd şi el feţe-feţe.

— Şi cînd te gîndeşti că e vorba de o sută de mii de ruble, nu glumă!...

— Doamne, Doamne! se auzea din toate părţile. Toţi se îmbulzeau în jurul căminului, curioşi să vadă cu ochii lor, şi nu-şi puteau stăpîni strigătele de uimire... Cîţiva se urcară pe scaune, ca să privească pe deasupra capetelor. Daria Alekseevna, înspăimîntată, se refugie în odaia de alături şi vorbea acum în şoapte întretăiate cu Paşa şi Katia. Nemţoaica cea frumoasă o şi luase din loc.

— Măiculiţă! Suflet milostiv! Stăpînă atotputernică! strigă Lebedev, căzînd în genunchi înaintea Nastasiei Filippovna, cu braţele întinse spre cămin. O sută de mii de ruble! O sută de mii! Le-am văzut, pachetul a fost făcut sub ochii mei! Măiculiţă! Zînă bună! Îndură-te! Porunceşte-mi să mă vîr în cămin, intru cu totul, bag în foc capul meu înălbit de griji... O soţie bolnavă, neputincioasa, treisprezece copii orfani în casă, tatăl îngropat săptămîna trecută, un om care moare de foame. Nastasia Filippovna!

Şi, ţiptnd ca din gură de şarpe se şi tîrî spre cămin.

- Înapoi! strigă Nastasia Filippovna, îmbrîncindu-l la o parte. Daţi-vă la o parte cu toţii! Ganea, ce mai stai? Lasă ruşinea la o parte! Hai, du-te de-ţi ia pachetul! E norocul tău!

Dar bietul Ganea suportase prea multe în ziua aceea pentru a fi în stare să mai reziste şi la aceste ultime şi neaşteptate încercări. Toţi se dădură la o parte, lăsîndu-l faţă-n faţă cu Nastasia Filippovna. Se aflau la trei paşi unul de altul. În picioare, Nastasia Filippovna aştepta, şi privirea ei scînteietoare nu-l slăbea deloc pe Ganea. Acesta, în frac, înmănuşat, cu pălăria în mînă, stătea înaintea ei fără să spună un cuvînt şi, cu braţele încrucişate, privea focul. Un zîmbet de om smintit rătăcea pe chipul său livid. E drept, nu putea, nu era în stare să-şi întoarcă ochii de la foc, de la pachetul atins de flăcări, dar ceva nou părea că începe să-i pîlpîie în suflet; s-ar fi zis că jurase să suporte pînă la sfîrşit acest supliciu; stătea pironit locului, întocmai ca o stană de piatră şi, după cîteva clipe, toată lumea înţelese că nu se va duce să scoată pachetul din foc, că nu vrea să-l scoată şi că va lăsa să ardă suta de mii de ruble.

- Bagă de seamă, dacă-l laşi să ardă, nu mai scapi de batjocură şi de gura lor, îi strigă Nastasia Filippovna, şi sînt sigură că după asta ai să te spînzuri. Nu glumesc deloc!

Flăcările ce se ridicaseră la început între cei doi tăciuni încinşi păreau mai întîi că se vor stinge sub greutatea pachetului. Nu se mai văzu decît o pară mică, albăstruie, care mai pîlpîia la capătul tăciunelui de dedesubt. Dar iată că o limbă roşiatică, subţire şi prelungă linse pachetul, focul se agăţă alergînd în sus pe margini şi, deodată, pachetul fu cuprins în întregime de flăcări şi o vîlvătaie se înalţă deasupra lui. Un strigăt izbucni din toate piepturile.

-Nastasia Filippovna, îndură-te, măiculiţă! se tînguia Lebedev, repezindu-se din nou spre foc, dar Rogojin îl dădu la o parte, îmbrîncindu-l cu piciorul.

Rogojin nu-şi mai putea lua privirea de la Nastasia Filippovna. Fascinat, o sorbea din ochi. Era în al nouălea cer.

- Crăiasă, adevărată crăiasă! repeta el întruna, adresîndu-se la fereală celor din dreapta şi din stînga sa. E de-a noastră, aşa sîntem noi, cei din tagma noastră! strigă el în neştire. Aţi văzut, şnapanilor? Straşnic! Care dintre voi ar fi în stare să facă aşa ceva, ai? Prinţul observa toată scena în tăcere şi cu un aer îndurerat.

— Îl scot cu dinţii pentru o mie de ruble numai, se oferi deznădăjduit Ferdîşcenko.

— Parcă ce, eu n-aş putea să-l scot cu dinţii? se scandaliza scrîşnind aprig din dinţi, domnul cu pumnii zdraveni, postat în spatele celorlalţi; apoi, apucat, se vede, de un adevărat acces de exasperare, zbieră: La naiba! Arde! O să ardă totul, n-auziţi?

— Arde! arde! strigau acum toţi într-un glas, înghesuindu-se buluc mai aproape de cămin.

— Ganea, nu te mai codi; te îndemn pentru ultima oară!

— Dar sari odată! urlă Ferdîşcenko, scos din minţi; apoi, nemaiştiind ce face, se repezi şi-l trase pe Ganea de mînecă: Bagă-te, fandositule! Arde, nu-nţelegi! A-ah, afurisitul!

Ganea îl îmbrînci pe Ferdîşcenko, se întoarse şi se îndreptă spre uşă; dar n-apucă să facă nici doi paşi, se clătină şi se prăbuşi ca străfulgerat pe podea.

— A leşinat! strigară ceilalţi.

— Ai milă, măiculiţă, că scrum se alege din ei! gemu Lebcdev.

— Or să ardă aşa, degeaba! urlau ceilalţi.

— Katia, Paşa, unde sînteţi? Repede - apă, spirt! strigă Nastasia Filippovna, aruncîndu-şi ochii spre Ganea, care zăcea cu faţa-n jos; apucă apoi cleştele şi trase pachetul din cămin.

Aproape în întregime învelişul de hîrtie fusese pîrjolit, dar se văzu numaidecît că tot conţinutul rămăsese intact. Teancul de bancnote fusese înfăşurat într-un ziar din trei file şi banii erau neatinşi. Toată lumea răsuflă uşurată.

— Doar o singură miişoară dacă a fost puţin atinsă, restul a scăpat, constată cu înduioşare Lebedev.

— Întreaga sumă îi aparţine! Tot pachetul e al lui! Aţi auzit, domnilor? anunţă cu glas tare Nastasia Filippovna, depunînd pachetul alături de Ganea. Nu s-a băgat să-l scoată, s-a ţinut dîrz. Înseamnă că simţul de demnitate e mai tare la el decît lăcomia de bani. Nu-i nimic, o să-şi vină în fire! Altfel, m-ar fi înjunghiat poate... uite că începe să-şi revină. Generale, Ivan Petrovici, Daria Alekseevna, Katia, Paşa, Rogojin, aţi auzit? Pachetul e al lui, al lui Ganea. l-l dau drept despăgubire... Pentru ce anume, n-are importanţă. Să-i spuneţi. Să-l găsească lîngă el cînd s-o trezi... Să mergem, Rogojin! Adio, prinţe, pentru prima oară am întîlnit un om adevărat! Adio, Afanasi Ivanovici, merci!

Toată ceata lui Rogojin porni acum lărmuind în alai spre ieşire, în urma şefului lor şi a Nastasiei Filippovna. În antreu, slujnicele îi ţinură blana; bucătăreasa Marfa veni în fugă de la bucătărie. Nastasia Filippovna le sărută pe toate.

- Cum se poate, coniţă, să ne părăseşti pentru totdeauna? Şi pe noi cui ne laşi? Unde vrei să te duci? Tocmai acum, într-o zi ca asta? întrebau servitoarele, plîngînd şi sărutîndu-i mîinile.

- Mă duc să fac trotuarul, Katia, ai auzit, acolo-i locul meu, iar de nu, mă fac spălătoreasă! Mi-ajunge cît am stat cu Afanasi Ivanovici! Salută-l din partea mea şi să mă iertaţi dacă vreodată, la supărare, v-am necăjit cu ceva...

Prinţul alergă şi el spre ieşire, în timp ce Rogojin şi însoţitorii lui se instalau în cele patru sănii cu zurgălăi trase la scară. Generalul izbuti să-l ajungă din urmă, pe trepte.

- Ce ai de gînd să faci, prinţe, vino-ţi în fire, omule! încercă el să-l oprească, luîndu-l de braţ. Las-o, frate! Nu vezi cum e? îţi vorbesc ca un părinte...

Prinţul îl privi fără să-i spună un cuvînt, se desprinse şi coborî treptele în fugă.

Generalul Epancin ajunse la poartă tocmai în momentul cînd alaiul de troici se puse în mişcare şi avu astfel prilejul să vadă cum prinţul sări în cea dintîi trăsură ce-i ieşi în cale, strigîndu-i birjarului să mîne spre Ekaterinhof, pe urmele alaiului. în acelaşi moment, o trăsurică elegantă, înhămată cu un cal sur de rasă, trase în faţa scării, şi generalul porni, ducînd cu el acasă şiragul de perle pe care avusese grijă să şi-l ia, în timp ce în minte-i începeau să-i încolţească noi speranţe şi tot felul de proiecte. În noianul acestor proiecte răsări de vreo două ori şi imaginea seducătoare a Nastasiei Filippovna, făcîndu-l să suspine din rărunchi:

— Păcat de ea! într-adevăr, mare păcat! O femeie pierdută! O smintită... Cît despre prinţ, dată fiind schimbarea situaţiei, îi trebuie altfel de soţie; acum, Nastasia Filippovna chiar că nu i se potriveşte deloc...

Cam în acelaşi sens răsunară şi cuvintele pline de înţelepciune şi de judecată matură pe care le schimbară alţi doi dintre invitaţii Nastasiei Filippovna, şi care găsiseră cu cale să facă o mică plimbare pe jos.

— Ştii, Afanasi lvanovici, cam aşa se pare că se întîmplă la japonezi, observă Ivan Petrovici Ptiţîn. La ei, cică, cel ofensat se duce la ofensatorul său şi-i spune: „M-ai ofensat, de aceea am să-mi spintec pîntecele de faţă cu tine", resimţind, pesemne, o satisfacţie extraordinară de pe urma unei asemenea răzbunări. Ciudate firi şi caractere mai există pe lumea asta, Afanasi lvanovici!

— Vasăzică găseşti aici o anumită asemănare de situaţii? răspunse Toţki zîmbind. Hm, da! Nimic de zis, o comparaţie cît se poate de originală şi... cu tîlc. Dar ai văzut şi dumneata, scumpe Ivan Petrovici, că în ce mă priveşte, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă; cred că vei fi de acord că nu mi se poate pretinde imposibilul? Ai să recunoşti de asemenea că în femeia asta stă ascunsă o comoară de calităţi rare... strălucite. Adineauri, am vrut chiar să-i spun, dacă mi-aş fi putut permite în mijlocul vacarmului aceluia nebunesc, să-i arăt, drept răspuns la reproşurile ei, că ea însăşi, aşa cum o vedeam cu toţii, e cea mai bună justificare a purtării mele. Într-adevăr, cine nu şi-ar fi pierdut capul... uneori punînd la bătaie chiar totul, pentru o asemenea femeie? Ai văzut, necioplitul acela de Rogojin cum i-a pus pe masă o sută de mii de ruble?! Să zicem că tot ce s-a petrecut în seara asta a fost aberant, romanţios, lipsit de decenţă; în schimb, cîtă extravaganţă şi originalitate. Spune şi dumneata, n-am dreptate? Dumnezeule, ce nu s-ar fi putut face cu un astfel de caracter şi o asemenea frumuseţe! Zadarnice au fost, se vede, toate strădaniile şi ostenelile, toată învăţătura şi toată educaţia ce i s-au dat! Nimic nu s-a ales din ele. Totul s-a irosit în vînt. Un diamant neşlefuit! - am mai spus-o de atîtea ori...

Şi Afanasi Ivanovici scoase un oftat adînc.

PARTEA A DOUA

Două zile după ciudata întîmplare de la serata Nastasiei Filippovna, cu care se încheie prima parte a istorisirii noastre, prinţul Mîşkin se grăbi să plece la Moscova pentru a intra în posesia moştenirii ce-i venise atît de neaşteptat. Se spunea pe atunci că şi alte cauze ar mai fi determinat această plecare grabnică; dar nu dispunem decît de prea puţine informaţii asupra acestui punct, ca şi asupra peripeţiilor prinţului la Moscova sau, mai exact, în timpul celor şase luni cît a lipsit din Petersburg. Chiar şi cei care, din anumite motive, nu erau indiferenţi faţă de soarta lui n-au primit în acest răstimp nici o ştire de la dînsul. Unele zvonuri, ce-i drept, mai ajungeau din cînd în cînd la urechile lor, dar pe lîngă faptul că apăreau aproape toate deosebit de stranii, mai erau şi foarte contradictorii, bătîndu-se adesea cap în cap. Cel mai mult, bineînţeles, se interesau de prinţ membrii familiei Epancin, deşi, la plecare, nici nu avusese timp să-şi ia rămas-bun de la ei. Este adevărat că generalul se întîlnise între timp cu el de vreo două-trei ori pentru a discuta împreună nişte chestiuni importante; dar dacă Ivan Feodorovici personal ţinuse să se întîlnească cu prinţul, el nu găsi totuşi cu cale să împărtăşească lucrul acesta şi familiei sale. Şi, în general, la început, adică aproape o lună întreagă după plecarea lui Mîşkin, printr-o înţelegere tacită a familiei, rămăsese hotărît să nu se mai vorbească de el. Singură Lizaveta Prokofievna fu aceea care ţinu să declare încă din primul moment „că se înşelase groaznic asupra prinţului"; pentru ca, două sau trei zile după aceea, să adauge, dar de data aceasta în termeni generali, fără a indica vreun nume, că

„trăsătura cea mai importantă din viaţa ei a fost aceea de a se fi înşelat mereu în aprecierea oamenilor". În sfîrşit, zece zile mai tîrziu, bosumflîndu-se pentru ceva pe fiicele ei, conchise sentenţios: „Destul am greşit în aprecierile mele; de azi înainte, s-a terminat!". E cazul să menţionăm totodată că în casa lor, pentru multă vreme după aceea, se instaura o atmosferă deprimantă, de nelinişte şj încordare, de suspiciuni şi nemulţumiri reciproce cu greu stăpînite; toată lumea umbla posomorită, încruntată. Generalul era ocupat cu afacerile lui zi şi noapte; rareori se întîmplase să fie atît de activ şi de absorbit de treburi, mai ales în cadrul serviciului. Acasă, printre ai lui, nu apărea decît foarte rar şi pentru cîteva minute doar. Cît despre domnişoarele Epancin, ele, fireşte, nu şi-au exprimat nici o părere cu glas tare. Nu era exclus faptul ca nici atunci cînd rămîneau singure, să nu-şi destăinuie chiar totul una alteia. Firi mîndre şi orgolioase, preferau cîteodată să păstreze o anumită rezervă chiar şi între ele; de altfel, se înţelegeau nu numai de la primul cuvînt, ci de la cea dintîi privire, încît, de multe ori, discuţiile lungi nu-şi mai aveau rostul.

Un singur lucru n-ar fi scăpat totuşi unui observator din afară, dacă s-ar fi întîmplat să fie acolo vreunul: că, judecind după datele de mai sus, puţine cîte erau, prinţul lăsase totuşi în casa Epancinilor o impresie puternică, deşi nu-i vizitase decît o singură dată şi numai în treacăt. Poate că era efectul unei curiozităţi fireşti şi explicabile faţă de unele ieşiri excentrice şi peripeţii ciudate ale acestuia. Oricum ar fi fost, o asemenea impresie exista.

Încetul cu încetul, chiar şi zvonurile răspîndite în oraş deveniră din ce în ce mai confuze şi curînd se topiră în negura uitării. Se vorbea, ce-i drept, de un prinţişor cam prostănac (nimeni nu putea să-i precizeze numele), care, moştenind deodată o avere uriaşă, se însurase cu o franţuzoaică în trecere, renumită dansatoare de cancan de la Chateau des Fleurs. Alţii spuneau că moştenirea o primise un general, iar pe celebra dansatoare franţuzoaică o luase de nevastă un negustor rus, putred de bogat, despre care se spunea că la nunta lui, numai aşa ca să se dea mare şi fiind beat criţă, arsese la flacăra unei luminări fantastica sumă de şapte sute de mii de

Ruble, în bonuri de stat ale ultimului împrumut. Toate zvonurile astea se potoliră însă curînd, căci între timp interveniră şi alte evenimente. Aşa, de pildă, ceata lui Rogojin, în care se găseau oameni în măsură să dea oarecare lămuriri, plecă toată la Moscova, urrnîndu-şi căpetenia, exact la o săptămînă după cheful monstru pe care-l făcuseră la Gara Ekaterinhof, de faţă fiind şi Nastasia Filippovna. După cum spuneau gurile rele, ea dispăruse chiar a doua zi; o credeau refugiată la Moscova, presupunere ce părea să se confirme prin plecarea bruscă a lui Rogojin acolo.

Se vehiculară de asemenea zvonuri şi pe socoteala lui Gavrila Ardalionovici Ivolghin, care era şi el destul de cunoscut în anumite cercuri. Dar o împrejurare veni să curme acele zvonuri: tînărul căzu greu bolnav şi nu a mai fost văzut nicăieri în societate şi nici chiar la slujbă. Boala îl ţintuise la pat timp de o lună încheiată, iar cînd se însănătoşi, îşi dădu demisia de la societatea pe acţiuni şi postul lui de secretar fu ocupat de un altul. Nu se mai duse nici la generalul Epancin, aşa că şi aici apăru un alt funcţionar. Duşmanii lui Gavrila Ardalionovici ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că nu mai îndrăznea să se arate undeva, într-atît era de ruşinat de ce i se întîmplase. Totuşi, boala lui nu numai că n-a fost o prefăcătorie, ci avusese şi urmări destul de grave; tînărul devenise ipohondru, posac, irascibil. În aceeaşi iarnă, Varvara Ardalionovna se mărită cu Ptiţîn; toţi cunoscuţii lor îşi explicau această căsătorie prin faptul că Ganea, renunţînd la ocupaţiile lui, nu mai avea cum să-şi întreţină familia, ba chiar el însuşi avea nevoie de ajutor şi îngrijire.

În paranteză fie spus, în casa generalului Epancin nu se mai vorbea deloc de Gavrila Ardalionovici, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Şi totuşi, şi acolo, toată lumea auzise (surprinzător de repede chiar) despre un fapt cu totul remarcabil în privinţa lui: după noaptea aceea fatală de la Nastasia Filippovna, atît de dureroasă pentru el, Ganea, ajuns acasă, nu se culcă, ci aşteptă cu o înfrigurată nerăbdare întoarcerea prinţului. Acesta, plecat şi el la Ekaterinhof, se întoarse abia la ora şase dimineaţa. Atunci Ganea veni în odaia lui Mîşkin şi depuse pe masă pachetul de bancnote pîrjolit pe care Nastasia Filippovna i-l făcuse cadou, în timp ce el zăcea leşinat. Îl rugă stăruitor pe prinţ să i-l înapoieze Nastasiei Filippovna de îndată ce se va ivi prilejul. Ganea intrase la prinţ stăpînit de resentimente puternice, de ură şi dezolare; dar după schimbul de cuvinte pe care-l avu chiar de la început cu prinţul, rămase în odaia acestuia mai bine de două ceasuri, în care timp plînse amarnic. Se despărţiră prieteni.

Ştirea aceasta, pe care toată familia generalului o aflase, era perfect exactă, după cum s-a şi adeverit mai tîrziu. Desigur, trebuie să pară destul de ciudat că asemenea ştiri s-au putut răspîndi şi cunoaşte atît de repede; aşa, de pildă, tot ce se petrecuse la Nastasia Filippovna ajunse chiar a doua zi la urechile doamnelor Epancin şi încă în cele mai mici amănunte. Cît despre zvonurile privitoare la Gavrila Ardalionovici, s-ar fi putut presupune că au fost transmise de Varvara Ardalionovna, care începuse de la o vreme încoace să le viziteze destul de des pe surorile Epancin; ba reuşise chiar să stabilească, în scurt timp, legături mai strînse, cu ele spre marea mirare a Lizavetei Prokofievna. Dar cu toate că Varia socoti de cuviinţă să caute prietenia domnişoarelor Epancin, greu se poate presupune că le-ar fi vorbit despre fratele ei. Era, în felul ei, o femeie mîndră, ceea ce n-o împiedicase să se introducă într-o casă de unde fratele ei fusese, ca să zicem aşa, dat afară. Înainte vreme, deşi se cunoşteau de mult, rareori se-ntîmpla să se întîlnească. De altfel şi acum Varia nu apărea aproape niciodată în salon, ci urca pe scara de serviciu, ca şi cum ar fi intrat întîmplător, fiind în trecere pe acolo. Lizaveta Prokofievna nu prea o înghiţea, cu toate că avea multă stimă pentru Nina Aleksandrovna, mama Varvarei Ardalionovna. Surprinsă, scandalizată, generăleasa nu mai putea de indignare, considerînd această prietenie ca un nou capriciu şi o manifestare de independenţă din partea fiicelor ei, „care nici nu mai ştiu ce să născocească pentru a-i face în ciudă"; între timp însă, Varvara Ardalionovna îşi continuase vizitele în casa lor atît înainte cît şi după căsătoria ei.

Cam la o lună după plecarea prinţului, doamna Epancina primi o scrisoare de la bătrîna prinţesă Belokonskaia, care cu două săptămîni înainte se dusese să-şi vadă fiica cea mare măritată la Moscova, şi se putea presupune că această scrisoare produsese o putemică impresie asupra generalesei. Cu toate că nu împărtăşise nimic din conţinutul acelei scrisori nici fiicelor şi nici lui Ivan Feodorovici, nu putea să treacă pentru nimeni neobservat faptul că dintr-o dată deveni foarte neliniştită, agitată chiar, iar pe de altă narte foarte comunicativă cu fetele ei, deschizînd mereu vorba despre tot felul de subiecte străine de preocupările lor de pînă atunci; era vădit că dorea să se destăinuiască, dar, nu se ştie din ce motive, se mai stăpînea încă. În ziua cînd primi scrisoarea, se arătă deosebit de prietenoasă şi bună cu toată lumea, iar pe Aglaia şi pe Adelaida le îmbrăţişa duios, recunoscîndu-şi o oarecare vină faţă de ele; dar despre ce anume vină era vorba, nici una, nici cealaltă nu s-au putut dumeri. Pînă şi faţă de Ivan Feodorovici, pe care o lună întreagă îl ţinuse în dizgraţie, pînă şi faţă de el părea că începe să se îmbuneze. Bineînţeles, a doua zi se necăji şi se mînie foc pentru slăbiciunea de a se fi arătat atît de sentimentală în ajun, încît pînă la masă reuşi iarăşi să se certe cu toată lumea; dar, spre seară, cerul se însenină din nou. În general, în tot cursul săptămînii aceleia, se arătă destul de bine dispusă, ceea ce nu i se mai întîmplase cam de mult.

N-a trecut o săptâmînă, şi o altă scrisoare sosi de la prinţesa Belokonskaia. De data aceasta, generăleasa se hotărî să vorbească. Pe un ton solemn, declară că „bătrîna Belokonskaia" (cînd vorbea de prinţesă, n-o numea decît aşa) îi comunică ştiri foarte îmbucurătoare despre acel... „original, despre prinţul Mîşkin, adică!" Bătrîna îl căutase la Moscova, se informase asupra lui şi aflase lucruri foarte bune; apoi, prinţul îi făcu vizita de rigoare şi, se vede treaba, lăsase o impresie deosebită, de vreme ce ea l-a invitat s-o viziteze zilnic, la amiază, între orele unu şi două, şi că într-adevăr prinţul vine la ea în fiecare zi şi pînă acum n-a reuşit s-o plictisească", încheie generăleasa, adăugind că „bătrîna" l-a introdus pe prinţ în două-trei case onorabile. „Foarte bine face că nu trăieşte ca un huhurez şi nu se intimidează ca un prost!" Domnişoarele, ascultînd toate acestea, remarcară îndată că mămica lor le cam ascundea multe lucruri din scrisoare, asupra cărora ele au fost puse poate la

curent de Varvara Ardalionovna, care putea şti şi, desigur, aflase tot ce ştia Ptiţîn despre prinţ şi de şederea lui la Moscova. De altfel Ptiţîn, pare-se, era într-adevăr în măsură să fie mai bine informat decît oricare altul. Era un om tăcut din fire şi discret în chestiunile de afaceri; Variei însă, fără îndoială, nu-i ascundea nimic. Un motiv în plus pentru generăleasă de a o socoti şi mai nesuferită.

În tot cazul, gheaţa fusese spartă şi se putea vorbi acum cu glas tare despre prinţ. Pe de altă parte, împrejurarea aceasta scoase la iveală încă o dată impresia puternică şi interesul extraordinar pe care prinţul îl deşteptase la toţi membrii familiei Epancin. Generăleasa rămase chiar surprinsă de impresia pe care au produs-o asupra fiicelor ei noutăţile de la Moscova. Iar domnişoarele, la rîndul lor, se minunară de această stranie nepotrivire dintre vorbele şi purtarea mamei lor, care, pe de o parte, declarase aşa de solemn că „trăsătura cea mai caracteristică din viaţa ei a fost aceea de a se fi înşelat în aprecierea oamenilor", iar pe de altă parte o solicitase pe „influenta" prinţesă Belokonskaia să-şi îndrepte atenţia binevoitoare asupra prinţului şi făcuse asta, probabil, cu preţul multor rugăminţi şi implorări, căci „bătrîna", în anumite privinţe, nu se lăsa uşor înduplecată.

De îndată ce gheaţa fu spartă şi se simţi în atmosferă un suflu nou, prinse glas şi generalul, care, la rîndul lui, se grăbi să comunice tot ce ştia. Se constată cu acest prilej că şi pe el îl preocupase mult chestiunea. Lămuririle pe care le aduse el se refereau aproape exclusiv la „aspectul material, practic al problemei". A reieşit astfel că, acţionînd numai şi numai în interesul prinţului, generalul a însărcinat doi domni de încredere şi destul de influenţi în felul lor la Moscova să-l supravegheze pe prinţ şi în special pe împuternicitul acestuia, Salazkin. Tot ce se spunea de moştenire sau „ca să zic aşa, faptul în sine" s-a adeverit pe deplin; numai că zvonurile publice îi cam exageraseră valoarea. Averea şi afacerile lui Papuşin erau destul de încurcate; lăsase datorii, se iviră cîţiva pretendenţi care, la rîndul lor, revendicau succesiunea; mai mult, nevoind să ţină seama de nici un sfat, prinţul se dovedise lipsit de orice simţ

practic. De bună seamă, el, generalul, îi dorea „reuşită şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, spor în toate"; îi plăcea s-o declare acum, cînd gheaţa tăcerii" se spărsese, „cu toată sinceritatea", căci „băiatul acesta, deşi e cam trăsnit", merita totuşi pe deplin să fie încurajat. Dar şi în împrejurarea aceasta prinţul a făcut destule nerozii: se prezentaseră, de pildă, unii creditori ai defunctului negustor pe bază de acte discutabile sau chiar fără nici un temei juridic, ba alţii, aflînd ce fel de om este prinţul, nu aduceau nici un fel de acte în sprijinul pretenţiilor lor. Şi totuşi, prinţul îi satisfăcuse pe toţi, deşi prietenii lui îl preveniseră că nici unul dintre reclamanţii aceştia nu-şi pot dovedi drepturile; el însă a socotit de cuviinţă să procedeze aşa numai pentru că unii dintre ei păreau să fi fost într-adevăr prejudiciaţi.

Generăleasa observă la rîndul ei că şi bătrîna Belokonskaia îi scrisese în acelaşi sens şi că ,,e o prostie din partea lui, iar prostia n-are leac", adăugă ea tăios, deşi după faţa ei se vedea cît era de mulţumită de comportarea acestui „nerod". În cele din urmă, generalul băgă de seamă că nevasta lui se interesa de prinţ de parcă ar fi fost propriul ei fiu, şi că prea o copleşeşte pe Aglaia cu tot felul de drăgălăşenii. Toate acestea îl determinară pe general să adopte atitudinea şi aerul grav al omului preocupat de rezolvarea unor afaceri destul de importante.

Dar acest interludiu plăcut nu ţinu mult. După două săptămîni, interveni din nou o schimbare bruscă; din nou Lizaveta Prokofievna se îmbufna, şi generalul, după ce ridică de mai multe ori, nedumerit, din umeri, fu nevoit să se supună iarăşi unui nou regim al „tăcerii de gheaţă". Fapt e că generalul primise, cu două săptămîni in urmă, pe căi lăturalnice, o ştire destul de laconică şi oarecum confuză, în orice caz însă absolut sigură, cum că Nastasia Filippovna, după ce fugise la Moscova, fusese descoperită de Rogojin; apoi dispărută din nou şi din nou regăsită, îi dăduse în cele din urmă cuvîntul să se mărite cu el. Şi iată că după două săptămîni, Excelenţa sa primeşte neaşteptat vestea că Nastasia Filippovna dispăruse pentru a treia oară, pare-se chiar în ziua nunţii, şi de atunci se ascunde undeva prin provincie; în acelaşi timp însă dispăruse din Moscova şi prinţul Mîşkin, lăsîndu-şi toate afacerile în seama lui Salazkin; „a plecat cu dînsa ori a pornit pe urmele ei — nu se ştie dar e ceva la mijloc", conchise generalul. Lizaveta Prokofievna, la rîndul ei, primise şi ea unele veşti neplăcute. În cele din urmă, timp de două luni după plecarea prinţului, aproape că nu s-a mai vorbit de el nimic la Petersburg şi de atunci „gheaţa tăcerii" nu se mai spărsese în casa familiei Epancin. Totuşi, Varvara Ardalionovna continua regulat, ca şi înainte, să le viziteze pe surorile Epancin.

Ca încheiere, în ce priveşte toate ştirile şi zvonurile acestea, trebuie să mai adăugăm de asemeni că spre primăvară surveniră atîtea schimbări şi perturbări în sînul familiei Epancin, încît era exclus ca prinţul să nu fie uitat, mai ales că el personal nu le-a mai dat, voit poate, nici un semn de viaţă. În cursul iernii s-au decis în sfîrşit să petreacă vara în străinătate, urmînd să plece Lizaveta Prokofievna şi fetele; generalul, bineînţeles, n-avea vreme de pierdut pentru „asemenea distracţii deşarte". Hotărîrea aceasta a fost luată la stăruinţele repetate ale domnişoarelor; ele erau încredinţate că părinţii nu voiau să le ducă în străinătate numai pentru că se gîndeau mereu la măritişul lor şi erau tot timpul preocupaţi să le găsească partide potrivite. Se prea poate ca acum să-şi fi zis şi părinţii că gineri se găsesc pretutindeni şi că, departe de a strica, o călătorie în străinătate, în timpul verii, ar putea, dimpotrivă, „să fie chiar de folos". în treacăt trebuie amintit că proiectul de căsătorie dintre Toţki şi fiica lor cea mare, Aleksandra Ivanovna, a trebuit să fie definitiv abandonat şi că din partea lui Afanasi lvanovici nici n-a mai urmat o cerere oficială în acest sens. Totul se făcu oarecum de la sine, fără prea multe discuţii şi fără fricţiuni în familie. De la plecarea prinţului, prin aceeaşi înţelegere tacită din partea ambelor părţi, în jurul acestei chestiuni se aşternu o tăcere absolută. Era şi asta una dintre pricinile care au contribuit la starea de spirit apăsătoare ce pusese stăpînire pe membrii familiei Epancin, cu toate că generăleasa ţinu să declare pe loc că e nespus de bucuroasă şi poate să-şi facă „cruce cu amîndouă mîinile" că toate s-au întîmplat aşa cum s-au întîmplat. Generalul, ajuns iar în dizgraţie, deşi îşi dădea seama că are şi el partea lui de vină, a fost multă vreme mîhnit; îl regreta pe Afanasi Ivanovici. „Ce avere şi ce om destoinic!" Curînd, generalul auzi că Afanasi Ivanovici căzuse în mrejele unei frumoase franţuzoaice din societatea înaltă, o marchiză legitimistă aflată în vizită la Petersburg, că intenţionează să se căsătorească cu ea şi că, după aceea, o va urma la Paris, iar de acolo undeva, în Bretania. „L-a dat gata franţuzoaica! E un om pierdut", conchise generalul.

Pregătirile pentru plecarea în străinătate a doamnelor Epancin erau în toi cînd o împrejurare neaşteptată veni să le răstoarne toate planurile şi, spre marea satisfacţie a părinţilor, proiectul a trebuit să fie amînat. La Petersburg sosi, venind din Moscova, un oarecare prinţ Ş., om cu situaţie, cunoscut de altfel prin nenumăratele sale calităţi. Era unul dintre acei cinstiţi şi modeşti pionieri ai progresului, cum s-au văzut apărînd în anii din urmă, care doresc sincer să se facă utili, lucrează fără preget şi se disting printr-o facultate extrem de preţioasă, aceea de a găsi mereu ceva de întreprins. Fără a căuta să iasă în evidenţă, fără a se amesteca în luptele violente şi sterile dintre diverse partide politice, fără să se creadă o personalitate de prim rang, prinţul îşi dădea foarte bine seama de nevoile epocii contemporane. Deţinuse un timp o slujbă destul de bună, apoi se angajase într-o activitate intensă în cadrul zemstvei. Pe lîngă aceasta, mai colabora, în calitate de membru corespondent, la publicaţiile mai multor societăţi ştiinţifice ruseşti. Împreună cu un prieten tehnician, datorită cercetărilor şi documentărilor făcute, contribuise la îmbunătăţirea deosebit de avantajoasă a proiectului de traseu al uneia dintre cele mai importante linii ferate. Era de vreo treizeci şi cinci de ani şi făcea parte din protipendadă; poseda şi o avere „frumuşică şi indiscutabilă", cum se exprimase generalul, care avusese prilejul să-l întîlnească şi să-l cunoască pe acest prinţ la conte, şeful său ierarhic, în legătură cu o afacere destul de importantă. La rîndul lui, prinţul, din anumite considerente, nu evita contactul cu „oamenii de afaceri" ruşi. Prin forţa lucrurilor, foarte curînd, nou-venitul făcu cunoştinţă şi cu familia Epancin. Adelaida Ivanovna, sora cea mijlocie, îl impresionă destul de puternic. Spre sfîrşitul iernii, făcu cuvenita cerere în căsătorie. Pretendentul fu pe placul Adelaidei, la fel cîştigă şi simpatia Lizavetei Prokofievna. Generalul era în culmea fericirii. Călătoria în străinătate a trebuit să fie, bineînţeles, amînată, iar nunta a fost hotărîtă pentru începutul primăverii.

De altfel, Lizaveta Prokofievna şi celelalte două fete ar fi putut pleca pe la mijlocul ori pe la sfîrşitul verii, pentru o lună-două în străinătate, ca să-şi mai alunge tristeţea despărţirii de sora mijlocie Adelaida. Dar se mai ivise ceva neprevăzut: la sfîrşitul primăverii (căsătoria Adelaidei fusese amînată pînă pe la mijlocul verii), prinţul Ş. introduse la Epancini o rudă îndepărtată de a lui, pe un oarecare Evgheni Pavlovici R., cu care întreţinea de altfel relaţii foarte strînse. Era un tînăr de vreo douăzeci şi opt de ani, cu rangul de aghiotant la curtea imperială, frumos ca un cadru, de neam, spiritual, strălucitor, „om cu principii moderne", „foarte instruit" şi, unde mai pui, posesor al unei averi fantastice. În privinţa acestui ultim punct, generalul, ca de obicei, avea unele rezerve. Se informase: „într-adevăr, se pare că posedă avere, dar chestiunea mai trebuia verificată". Bătrîna Belokonskaia scrisese de la Moscova, recomandîndu-l în termenii cei mai călduroşi pe acest tînăr aghiotant, „om de viitor". Exista totuşi şi un punct negru: îşi cîştigase o faimă puţin cam dubioasă de pe urma cîtorva aventuri galante şi „victorii" uşoare asupra unor inimi zdrobite. De cum o văzu pe Aglaia, deveni un musafir nelipsit în casa Epancinilor. E drept, nimic nu fusese încă spus, nici chiar pe ocolite; totuşi, părinţii căzură de acord că nu era momentul potrivit pentru o călătorie în străinătate tocmai acum. Poate numai Aglaia era de altă părere.

Toate acestea se întîrnplară cu puţin înainte de a fi reintrat eroul nostru în scenă. Judecînd după aparenţe, bietul Mîşkin fusese între timp cu desăvîrşire dat uitării la Petersburg. Dacă ar fi apărut acum deodată în mijlocul cunoştinţelor sale, s-ar fi simţit ca un om căzut din cer. Şi totuşi găsim că este cazul, înainte de a încheia aceasta lungă introducere, să mai relatăm cititorului încă un fapt care ar putea eventual să-l intereseze.

Kolea Ivolghin, imediat după plecarea prinţului, îşi continuă o vreme felul obişnuit de viaţă, adică se ducea la liceu, îl vizita pe prietenul său Ippolit, îl supraveghea pe general şi îi dădea ajutor Variei la treburile gospodăriei, îndeplinind diferite comisioane, între timp, chiriaşii se făcură nevăzuţi unul după altul; trei zile după scena de la Nastasia Filippovna, Ferdîşcenko dispăru fără veste şi nu se mai auzi nimic despre dînsul; s-a vînturat la un moment dat un zvon cum că se dedase cu totul beţiei, dar zvonul n-a fost confirmat. Prinţul, după cum se ştie, plecase la Moscova, aşa că odăile rămaseră goale. Mai tîrziu, cînd Varia se mărită, Nina Aleksandrovna şi Ganea se mutară împreună cu dînsa la Ptiţîn, în cartierul Izmailovski Polk. Cît îl priveşte pe generalul Ivolghin, i se întîmplă ceva cu totul neaşteptat: prietena lui, căpităneasa, pentru care iscălise, în diferite rînduri, poliţe în valoare de două mii de ruble, îl băgă la puşcărie, fără nici o jenă, pentru aceste datorii. Felul acesta de lichidare a conturilor căzu ca o năpastă pe capul sărmanului Ardalion Aleksandrovici, adevărată „victimă a încrederii sale nemărginite în nobleţea inimii omeneşti, în general vorbind". Luîndu-şi obiceiul comod de a semna cu uşurinţă poliţe şi trate, generalului nici prin minte nu i-a trecut că aceste hîrtii i-ar putea pricinui vreun neajuns. Credea că toate se aranjează de la sine. Cînd colo, se înşelase. „Şi zici, să mai ai după asta încredere in oameni", vocifera el indignat, stînd la un pahar de vin cu noii săi prieteni din casa lui Tarasov şi povestindu-le peripeţii care de care mai năstruşnice în legătură cu asediul cetăţii Kars şi cu soldatul înviat din morţi. De altfel se deprinsese destul de repede cu noua lui situaţie. Ptiţîn şi Varia susţineau că acolo era de fapt locul cel mai potrivit pentru el; Ganea le împărtăşea părerea. Singură, biata Nina Aleksandrovna piîngea în ascuns (lucru neobişnuit, care îi mira pe cei din jur) şi, cu toate că era mereu suferindă, se ducea să-l vadă pe deţinut cît mai des cu putinţă.

Dar de la „păţania generalului", cum spunea Kolea, şi, mai ales, după căsătoria surorii sale, rămas de capul lui, băiatul o cam luase razna şi în ultimul timp aproape că nu mai dădea pe acasă nici măcar noaptea. Se spunea că legase multe cunoştinţe noi; mai mult, devenise un nelipsit vizitator al închisorii datornicilor. De altfel, Nina Aleksandrovna nici nu ar fi putut să se descurce acolo fără el, iar acasă era lăsat cu totul în voia lui. Varia, care altădată îl ţinuse din scurt şi-l muştruluise atît, nu-l mai întreba acum, nici măcar din curiozitate, unde şi cum îşi petrece timpul; iar Ganea, spre suprinderea tuturor celorlalţi membri ai familiei, intra tot mai des în vorbă cu fratele său mai mic, ba uneori, cu toată ipohondria lui stătea ore întregi la discuţie cu el, ca un prieten, ceea ce nu se prea întîmpla înainte vreme. Altădată, Ganea, bărbat în toată firea, împlinise douăzeci şi şapte de ani, nu catadicsea să-i acorde lui Kolea, fratele său mezin, un puşti de cincisprezece ani, nici pic de atenţie; era foarte sever cu el şi îi îndemna şi pe ceilalţi ai casei să se poarte la fel, şi la tot pasul îl ameninţa că-i „rupe urechile", ceea ce îl scotea pe Kolea din sărite şi-l aducea „la capătul răbdării omeneşti". S-ar fi zis că acum Ganea avea chiar nevoie de fratele său mai mic. Acesta, la rîndu-i, impresionat de faptul că Ganea refuzase suta de mii de ruble dăruită de Nastasia Filippovna, era gata să-i ierte multe păcate.

Trecură trei luni de la plecarea prinţului, cînd la urechile familiei Ivolghin ajunse ştirea că în răstimp Kolea făcuse cunoştinţă cu familia Epancin şi că era foarte bine primit de domnişoare. Vestea o adusese, fireşte, Varia; de altfel, Kolea n-o rugase pe sora lui să-l introducă acolo, ci se „descurcase singur". încetul cu încetul, Epancinii îl îndrăgiră. La început, generăleasa îl ţinu la distanţă, tratîndu-l cu răceală, dar curînd deveni binevoitoare, pentru că „era sincer şi deschis şi nu obişnuia să linguşească". Şi, într-adevăr, Kolea nu umbla cu linguşiri; ştiuse să se situeze faţă de noii lui prieteni pe un picior de egalitate, asigurîndu-şi o anumită independenţă: chiar dacă-i citea uneori generălesei cărţi şi ziare, o făcea numai pentru că era din fire îndatoritor. De vreo două ori, totuşi, se certă grozav cu Lizaveta Prokofievna, declarîndu-i că este o tirană şi că n-are să-i mai calce pragul niciodată. Prima oară, cearta se iscă în jurul „problemei feminine", iar a doua oară într-o discuţie cu privire la anotimpul cel mai potrivit pentru prinderea scatiilor. Oricît de ciudat ar părea, însă a treia zi după ceartă, generăleasa îi trimisese un bileţel printr-un servitor, rugîndu-l să vină neapărat la ei. Fără să facă nazuri, Kolea se prezentă imediat. Singură Aglaia se arătase, nu se ştie de ce, chiar din capul locului, foarte distantă faţă de el şi-l trata de sus; se-ntîmplă însă ca tocmai ea să se trezească din partea lui cu o surpriză care o uimi nespus. Într-o zi, Kolea, se folosi de un moment cînd se aflau singuri şi-i întinse o scrisoare, mărginindu-se să-i spună că a fost rugat să i-o înmîneze personal. Aglaia îl măsură încruntată pe „puştiul acesta încrezut", dar n-apucă să-i spună nimic, căci băiatul se retrase îndată. Ea desfăcu scrisoarea şi citi următoarele:

Cîndva m-ai onorat cu încrederea dumitale. Poate azi m-ai dat cu totul uitării. Cum se face că-ţi scriu? Nu ştiu nici eu; dar n-am putut rezista dorinţei de a-ţi reaminti dumitale şi numai dumitale de existenţa mea. De multe ori am avut nevoie de voi tustrele, dar dintre toate nu te vedeam decît pe dumneata. Am nevoie de dumneata, foarte mare nevoie. În ceea ce mă priveşte, n-aş avea nimic să-ţi scriu, nimic să-ţi povestesc. De altfel, nici nu era în intenţia mea; atit doar că aş dori mult de tot să te ştiu fericită. Eşti fericită? Iată tot ce voiam să-ţi spun.

Cu sentimente frăţeşti

pr. L. Mîşkin.

Isprăvind de citit acest bileţel scurt şi cam incoerent, Aglaia se îmbujora la faţă şi rămase pe gînduri. Nu ne-ar fi uşor să redăm cursul ideilor ei. Între altele, se întrebă numaidecît: „E cazul oare să arăt scrisoarea cuiva?" Se simţea cam ruşinată. În cele din urmă, cu un zîmbet oarecum straniu şi ironic, vîrî biletul în sertarul măsuţei. A doua zi îl scoase şi îl puse într-o carte groasă, aşa cum proceda de obicei cu hîrtiile pe care voia să le aibă la îndemînă. Abia după o săptămînă, constată întîmplător că acea carte era: Don Quijote de la Mancha. Aglaia pufni în rîs fără să ştie de ce.

N-am putea spune de asemenea dacă tînăra fată îi mai arătă vreuneia dintre surori scrisorica aceasta.

Dar încă în timp ce o citea, îi veni deodată în gînd o întrebare: „Cum se poate ca prinţul să şi-l aleagă pe acest băieţandru încrezut şi fanfaron drept confident pentru corespondenţa lui? Să fie singurul om de încredere pe care îl are aici?" Deşi afişînd un dispreţ total, fata nu s-a putut abţine de a-i lua interogatoriul lui Kolea. De obicei extrem de susceptibil, Kolea nu dădu, de data asta, nici cea mai mică atenţie tonului ei jignitor; ci declară scurt şi destul de rece că într-adevăr, pentru orice eventualitate, îi dăduse prinţului adresa lui în momentul plecării acestuia din Petersburg, oferindu-i serviciile sale, dar că aceasta era prima însărcinare şi prima comunicare scrisă din partea prinţului şi, drept dovadă, îi întinse biletul adresat lui personal cu acest prilej. Fără nici o jenă, Aglaia luă biletul şi citi următoarele:

Dragă Kolea, fii aşa de bun şi transmite biletul închis şi alăturat aici Aglaiei Ivanovna. Cu bine.

Cu prietenie, al dumitale, pr. L. Mîşkin

- E ridicol să-ţi alegi drept confident un puşti, rosti Aglaia pe un ton jignitor, înapoindu-i biletul lui Kolea; apoi ieşi dispreţuitoare din odaie.

Era prea mult pentru Kolea! Mai ales că-i ceruse lui Ganea, anume pentru întrevederea aceasta, un fular verde, nou-nouţ, fără să-i dea vreo explicaţie. Se simţi profund jignit.

Era în primele zile ale lunii iunie şi de o săptămînă capitala se bucura de o vreme excepţional de frumoasă. Cum familia Epancin avea la Pavlovsk o splendidă vilă proprie, Lizaveta Prokofievna hotărî dintr-o dată plecarea la vilă şi, după două zile de pregătiri febrile, întreaga familie se instala la Pavlovsk.

A doua sau a treia zi după plecarea Epancinilor, sosi de la Moscova, cu trenul de dimineaţă, prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin. În gară nu-l aştepta nimeni; totuşi, la coborîrea din vagon, i se păru că a zărit, în mulţimea ce se îmbulzea în jurul călătorilor, scînteind doi ochi arzători care îl săgetară cu o căutătură ciudată. Privi mai atent ca să vadă cui aparţineau ochii aceia, dar nu-i găsi. A fost o simplă nălucire, de bună seamă, şi totuşi rămase cu o senzaţie neplăcută. De altfel, prinţul era şi aşa destul de trist şi de îngîndurat şi părea copleşit de griji apăsătoare.

Birjarul îl duse la un hotel de mîna a treia, nu departe de Liteinaia. După ce se instala în două odăiţe întunecoase şi sărăcăcios mobilate, prinţul se spălă, îşi schimbă hainele şi se grăbi să iasă, avînd aerul unui om care se teme să nu întîrzie la o întîlnire.

Dacă vreunul dintre cei care l-au cunoscut cu şase luni în urmă, la Petersburg, l-ar fi zărit în momentul acela, ar fi constatat, fără îndoială, o schimbare foarte avantajoasă în exteriorul lui. Şi totuşi, poate că nu era tocmai aşa. Numai ţinuta îi era cu totul alta: purta acum haine confecţionate de un croitor bun, la Moscova, care totuşi aveau un cusur; prea erau făcute după ultima modă (cum se întîmplă cu hainele lucrate de croitori conştiincioşi, dar nu prea talentaţi, mai ales atunci cînd clientul nu manifestă prea mare interes în această privinţă), încît un om dispus să se amuze cercetîndu-l mai atent pe prinţ ar fi găsit, de bună seamă, motive să rîdă. Dar cîte nu i se par de rîs unui om pornit pe zeflemea!

Prinţul luă o trăsură şi-i spuse birjarului să-l ducă în Peski. Pe una dintre străzile Rojdestvenski, el se opri în faţa unei căsuţe de lemn. Spre surprinderea lui, căsuţa era frumoasă, curată, bine întreţinută, cu grădiniţă de flori împrejur. Ferestrele dinspre stradă erau deschise, lăsînd să se audă o avalanşă de cuvinte rostite cu glas tare, aproape nişte strigăte, ca şi cum cineva citea cu glas tare sau ţinea un discurs; glasul era întrerupt din cînd în cînd de rîsete zgomotoase. Prinţul intră în curte, urcă treptele cerdacului şi bătu la uşă. O bucătăreasă, cu mînecile suflecate, veni să-i deschidă. Vizitatorul întrebă de domnul Lebedev.

- Uite-l colo, răspunse ea, arătînd cu degetul spre „salon".

Odaia aceasta, cu pereţii tapetaţi în albastru-închis, era mobilată convenabil şi chiar cu oarecare pretenţie, adică avea o masă rotundă, o canapea, o pendulă de bronz, o oglindă îngustă, dreptunghiulară, rezemată între cele două ferestre, şi o mică lustră de cristal, suspendată de tavan cu un lanţ de bronz. Domnul Lebedev stătea în picioare în mijlocul odăii, cu spatele spre uşă. Era fără haină, îmbrăcat ca de vară, numai în vestă, perora şi se bătea cu mîna în piept. Auditorii lui erau: un băiat de cincisprezece ani cu faţa rîzătoare şi deşteaptă, care ţinea o carte în mînă, o fată de douăzeci de ani îmbrăcată în doliu, cu un prunc în braţe, o fetiţă de treisprezece ani, şi ea în rochiţă de doliu, care rîdea în hohote cu gura pînă la urechi, şi, în sfîrşit, un tînăr de douăzeci de ani, destul de chipeş, culcat pe o canapea; avea o faţă smeadă, ochi mari, negri, părul lung şi des, precum şi tuleie mai răsărite, cu pretenţie de barbişon şi favoriţi. Se pare că acesta din urmă îl întrerupea mereu pe orator contrazicîndu-l, ceea ce stîrnea, se vede, hazul zgomotos al celorlalţi.

— Lukian Timofeici, n-auzi, Lukian Timofeici? Ia, uită-te încoa'! Ei, dar parcă are cine să mă audă!

Şi făcînd un gest a lehamite, bucătăreasa plecă roşie de mînie.

Lebedev întoarse capul şi, zărindu-l pe prinţ, rămase cîtva timp înmărmurit; pe urmă se repezi spre el, arborînd un zîmbet servil, dar, înainte de a se apropia de musafir, uimirea îl ţintui locului; avu totuşi puterea să exclame:

— Ex-ex-excelentissime prinţ!

Deodată, ca şi cum nu şi-ar fi venit încă în fire, se întoarse şi, pe negîndite, se năpusti asupra fetei în doliu, cea cu copilul în braţe; mişcarea a fost aşa de bruscă, încît ea se dădu puţin îndărăt, dar aici Lebedev se întoarse pe loc spre fetiţa de treisprezece ani, care, în picioare pe pragul odăii vecine, nu se mai oprea din rîs. Fetiţa scoase un ţipăt şi o zbughi la bucătărie. Lebedev continuă să se burzuluiască, bătînd din picior în urma ei, dar, dînd cu ochii de prinţ, care-l privea mirat, se simţi obligat să spună în chip de lămurire:

- Pentru... mai mult respect, he, he, he!

- Nu e nevoie... încercă să protesteze prinţul.

- Îndată, îndată, îndată... într-o clipită!

Şi Lebedev dispăru din odaie. Prinţul îi privi cu mirare pe toţi; pe fata în doliu, pe băiat şi pe tînărul întins pe canapea; toţi trei se prăpădeau de rîs. Prinţul rîse şi el.

- S-a dus să-şi pună redingota, spuse băiatul.

- îmi pare rău... am crezut că... începu prinţul. Spuneţi-mi, e cumva...

- Crezi că-i beat? strigă tînărul întins pe canapea. Nu! N-a băut decît trei sau patru păhărele, hai să zicem cinci, dar ce are a face? Aşa-i rînduiala lui.

Prinţul se întoarse către cel care vorbea, dar tînăra fată interveni şi, cu o expresie de sinceritate naivă pe chipu-i drăgălaş, lămuri:

- Nu bea niciodată mult dimineaţa; dac-ai venit cu vreo treabă, vorbeşte-i acum; e momentul cel mai potrivit. Cînd se întoarce seara, e ameţit de-a binelea; şi atunci mai mult plînge şi ne citeşte din Sfînta Scriptură, pentru că nu sînt nici cinci săptămîni de cînd am pierdut-o pe mama.

- Bănuiesc că a şters-o ca să mai cîştige timp; îi vine pesemne greu să-ţi răspundă dintr-o dată, spuse rîzînd tînărul de pe canapea. Pun rămăşag că are de gînd să-ţi joace un renghi şi în clipa aceasta chibzuieşte cum să-l ticluiască mai bine.

Lebedev apăru îmbrăcat în redingotă.

- Nu sînt nici cinci săptămîni! Nici cinci săptămîni! se smiorcăi el, clipind des şi trăgînd din buzunar o batistă ca să-şi şteargă lacrimile. Am rămas orfani!

- Dar de ce ţi-ai pus haina asta ponosită? întrebă fata. Ai chiar aici, în dosul uşii, o redingotă nou-nouţă; n-ai găsit-o?

- Taci, gaiţo! strigă la ea Lebedev. U-uf, tu! făcu el, bătînd din picioare. Dar de data aceasta, izbucnirea tatălui îi stîrni doar rîsul.

- Nu mă sperii. Eu nu sînt Tania şi n-am să fug. Pe Liubocika însă, parcă văd că o trezeşti şi o să aibă iarăşi crampe... Ce ţipi aşa?

- Ferească sfîntul! Puşchea pe limbă-ţi!... se sperie deodată Lebedev şi, repezindu-se spre copilul care dormea în braţele fiicei sale, făcu deasupră-i, de cîteva ori, împungînd aerul şi cu o mutră speriată, semnul crucii. Păzeşte-o, Doamne! Apără şi o ocroteşte! Pruncul acesta este fetiţa mea, Liubov, continuă el, adresîndu-se prinţului; e născută din căsătorie legitimă de răposata nevastă-mea Elena, moartă la facere. Iar gaiţa asta e fiica mea, Vera, în doliu.. Şi acesta, acesta, oh! acesta...

— Ei, ce te-ai oprit? strigă tînărul. Haide, zi-i înainte, nu te sfii!

— Alteţă! strigă deodată Lebedev ca un apucat. Ai citit în ziare despre asasinarea membrilor familiei Jemarin?

— Da, răspunse prinţul oarecum surprins.

— Ei bine, iată-l pe adevăratul asasin al familiei Jemarin; el e, chiar el!

- Ce spui?! se minună prinţul.

- E un fel simbolic de a vorbi; e al doilea viitor asasin al unei alte familii Jemarin, dacă va mai exista eventual. Pentru asta se pregăteşte...

Toţi izbucniră în hohote de rîs. Prinţului îi trecu prin cap că poate, într-adevăr, Lebedev se ţine de şotii şi se maimuţăreşte înadins pentru că presimte cam ce întrebări i se vor pune şi, neştiind ce să răspundă, încearcă să mai cîştige timp.

- E un răzvrătit! Un conspirator! vocifera Lebedev ca un apucat. Ei bine, cum aş putea, cum aş avea dreptul să-l consider pe individul acesta, un om aşa de rău de gură, un destrăbălat, un astfel de netrebnic, să-l consider drept propriul meu nepot, fiul unic al defunctei mele surori Anisia?

- Dar taci odată, că eşti beat! Închipuieşte-ţi, prinţe, i-a trăsnit acum să se apuce de avocatură, umblă pe la diferite instanţe judecătoreşti cu fel de fel de procese şi face exerciţii de oratorie ţinînd acasă copiilor discursuri. Acum vreo cinci zile a pledat înaintea unui complet al judecătorilor de pace. Şi pe cine crezi că a apărat? Nu pe femeia bătrînă, prădată de cinci sute de ruble - toată averea ei - de un hrăpăreţ cămătar, cu toate că biata femeie îl rugase, îl implorase s-o ajute, s-o apere; nu pe victima nenorocită, ci chiar pe spoliator, pe cămătarul Zeidler, pentru că acesta i-a făgăduit cincizeci de ruble.

- Cincizeci de ruble, dacă obţin cîştig de cauză şi numai cinci ruble în cazul cînd pierd, preciza Lebedev pe un ton redevenit brusc calm şi potolit, ca şi cum n-ar fi răcnit cu cîteva clipe înainte.

- Ei, şi a dat greş, bineînţeles; cu justiţia de azi nu mai merge ca altădată; s-a făcut pur şi simplu de rîs. Totuşi, el personal a rămas foarte mulţumit, se pare, de felul cum s-a prezentat; „Gîndiţi-vă, zice, domnilor judecători, cu dreptate şi fără părtinire, gîndiţi-vă că un biet bătrîn, olog, trăind dintr-o muncă onorabilă, este lipsit de ultima lui bucată de pîine; amintiţi-vă de cuvintele înţelepte ale legiuitorului: «Clemenţa să domnească în tribunale»". Şi, mă crezi, nu e zi de la Dumnezeu să nu ne spună în fiecare dimineaţă pledoaria, repetînd-o cuvînt cu cuvînt, exact aşa cum a rostit-o la proces; chiar şi acum, înainte de a intra dumneata, ne-a pus s-o ascultăm pentru a cincea oară, atît de mult îi place. Şi o spune cu atîta pasiune, încît se vede cît colo ce încîntat e de sine însuşi. Acum se pregăteşte să mai pledeze într-un alt proces. Dumneata eşti prinţul Mîşkin, dacă nu mă înşel? Kolea mi-a vorbit mult despre dumneata şi susţine că n-a întîlnit om mai inteligent pe lume...

- Şi e foarte adevărat! Nu există! Nu există un om mai inteligent pe lume! se grăbi să-i ţină isonul Lebedev.

- Dumnealui, în orice caz, nu e sincer, să n-ai nici o îndoială. Kolea o spune pentru că te iubeşte, iar ăsta pentru că vrea să te linguşească; în ce mă priveşte, n-am deloc intenţia să te linguşesc; fii sigur de asta. Se pare însă că ai mult bun-simţ. Ei bine, fii judecător între mine şi dînsul. Ce zici, vrei să-l luăm pe prinţ ca arbitru? se adresă el unchiului său. Sînt chiar mulţumit, prinţe, că întîmplarea te-a adus aici.

- Vreau! strigă hotărît Lebedev şi aruncă fără voie o privire asupra celorlalţi, care începură să se adune din nou în odaie.

- Dar ce neînţelegere aveţi? întrebă prinţul şi faţa i se schimonosi dureros.

Simţi cum îl încearcă o puternică durere de cap, la care se adaugă conştiinţa tot mai clară că Lebedev face un joc, căutînd să amîne cît mai mult explicaţia la care se aştepta.

- lată despre ce-i vorba. Sînt nepotul lui, aici a spus adevărul deşi, de obicei, minte la orice pas. Nu mi-am terminat studiile universitare, dar vreau să le termin şi o voi face, pentru că am voinţă. Pînă atunci însă, ca să pot trăi, vreau să ocup un post de douăzeci şi cinci de ruble la calea ferată. Recunosc că el m-a ajutat de vreo două-trei ori pînă acum, că am avut nişte bani, douăzeci de ruble, dar i-am pierdut la cărţi. Într-adevăr, prinţe, am fost atît de laş, atît de nemernic, că i-am pierdut la joc!

- Şi cu cine a jucat? Cu un şnapan, care nici nu merita să i se plătească! strigă Lebedev.

- De acord, e un şnapan, dar trebuia totuşi să-i plătesc, urmă tînărul. Că este un ticălos, sînt şi eu convins şi pot s-o dovedesc oricînd, şi nu pentru că te-a snopit în bătaie. E vorba, prinţe, de un ofiţer reformat din fosta bandă a lui Rogojin, care predă boxul; ei toţi umblă acum fără căpătîi, după ce i-a alungat şeful. Dar, ce-i mai rău, ştiam că-i un nemernic, un şarlatan, un pungaş, şi totuşi m-am aşezat cu el la joc, riscînd şi ultima rublă; mă gîndeam: dacă pierd, mă duc la unchiul Lukian, mă rog frumos de el, îi fac o plecăciune şi n-are să mă refuze. E o josnicie, recunosc, curată josnicie! O ticăloşie premeditată!

- Exact, o ticăloşie premeditată! repetă după el şi Lebedev.

- Stai, nu te bucura încă! strigă nepotul enervat. Uite-l cum jubilează. Am venit la dînsul, prinţe, şi i-am mărturisit totul, fără să mă cruţ cîtuşi de puţin; mi-am făcut un proces de conştiinţă, nu m-am menajat şi n-am ezitat deloc în alegerea termenilor prin care mi-am calificat purtarea. Cred că am procedat corect, nu? Cei de faţă îmi sînt martori, şi totuşi, ca să ocup postul de care vă spuneam, am neapărată nevoie să mă înţolesc puţin; aşa zdrenţuit cum sînt, prea semăn a cerşetor. Uitaţi-vă la ghetele mele! Mi-e imposibil să mă prezint la post în halul ăsta, iar dacă nu mă prezint la termenul fixat, altul îmi ocupă locul şi rămîn iarăşi de izbelişte căci cine ştie cînd se mai iveşte un prilej ca ăsta. Acum cer pentru ultima oară cincisprezece ruble şi mă oblig să nu mai apelez niciodată la bunăvoinţa lui şi, în plus, promit să-i restitui în trei luni întreaga datorie, pînă la ultima copeică. Am să mă ţin de cuvînt. Ştiu să mă mulţumesc cu pîine şi cvas luni de-a rîndul, pentru că am voinţă. Leafa mea, pe trei luni, va fi de şaptezeci şi cinci de ruble; cu ceea ce-i mai datorez dinainte, ar face în total treizeci şi cinci de ruble datorie; aşadar, voi avea cu ce sâ-i plătesc. Mă rog, sâ-mi ceară, dacă vrea, orice dobîndă. Ce, nu mă cunoaşte? întreabă-l, prinţe: banii pe care mi i-a împrumutat cu alte ocazii nu i-am dat înapoi? Atunci, pentru ce se încăpăţînează atît? E supărat pe mine pentru că i-am plătit locotenentului ăluia; alte motive n-are! Ca să vezi ce fel de om e: nici el nu profită, dar nici altul să nu se bucure!

- Şi nu mai pleacă odată! izbucni Lebedev. S-a întins, după cum îl vezi, pe canapea, şi nici gînd să plece.

- Cred că ţi-am spus-o destul de limpede: nu plec de-aici pînă ce nu-mi dai ce ţi-am cerut. De ce zîmbeşti, prinţe? Se pare că nu-mi dai dreptate.

- Nu zîmbesc, dar găsesc că, într-adevăr, nu prea ai dreptate, răspunse acesta oarecum în silă.

- Vorbeşte deschis, spune fără înconjur că n-am deloc dreptate. Pentru ce acest „nu prea"?

- Dacă vrei, îţi spun că n-ai deloc dreptate.

- Dacă vreau! Asta-i nostim! Crezi oare că nu-mi dau seama că pretenţiile mele sînt cam lipsite de bun-simţ, că banii îi aparţin lui, că este liber să facă ce vrea şi că procedeul meu seamănă puţin cu o încercare de a-i silui voinţa? Dar dumneata, prinţe... nu cunoşti viaţa. Dacă nu le dai ăstora o lecţie, nu se învaţă minte. Trebuie să-i dădăcim. Intenţiile mele sînt absolut cinstite; conştiinţa îmi spune că n-am să-l fac să piardă nimic, îi voi înapoia capitalul cu dobîndă. Va avea şi o satisfacţie morală: să mă vadă umilit. Ce mai vrea aşadar? Ce justificare poate avea existenţa lui, dacă nu aduce vreun folos? Căci, la drept vorbind, ce mare ispravă face el? Ba nu, zău, uită-te puţin ce face. Întreabă-l cum se poartă cu alţii şi cum înşală oamenii. În ce fel şi-a cîştigat casa asta? Îmi pun capul că şi pe dumneata a apucat să te înşele, ba şi-a făcut planul cum să te mai înşele şi de aici încolo! Zîmbeşti, văd că nu-ţi vine să crezi, aşa-i?

— Mi se pare că toate astea nu prea au a face cu chestiunea dumitale, observă prinţul.

— E a treia zi de cînd, uite, zac aici şi, crede-mă, cîte nu mi-au fost date să văd şi să aud! strigă înainte tînărul fără să-l mai asculte pe prinţ. Închipuieşte-ţi că pe îngerul acesta, fata asta, acum orfană care e verişoara mea primară şi fiica lui, o bănuieşte şi în fiecare noapte caută dacă nu-i ascuns vreun drăguţ în odaia ei! Vine şi în camera asta, în vîrful picioarelor, şi se uită sub canapea. Aproape că s-a scrîntit de atîta bănuială, neîncredere şi suspiciune de adevărat maniac; în fiecare colţ vede numai hoţi. Noaptea, sare mereu din pat şi de şapte ori cel puţin controlează dacă ferestrele şi uşile sînt bine zăvorite, se uită pînă şi în sobă. în faţa instanţelor judecătoreşti, ia apărarea escrocilor şi şarlatanilor, iar noaptea se scoală să se închine uite aici, în salonul ăsta; cade în genunchi, face mătănii, izbind cu fruntea în duşumea, uneori cîte o jumătate de ceas neîntrerupt, şi pentru cine nu se roagă numai, pe cine nu pomeneşte în rugăciunile lui de beţiv?! S-a rugat pentru odihna sufletului contesei Du Barry, l-am auzit chiar eu, de altfel, l-a auzit şi Kolea; s-a scrîntit de-a binelea.

— Îl vezi, îl auzi cum îşi bate joc de mine, prinţe! strigă Lebedev înroşindu-se, şi de data aceasta pierzîndu-şi cumpătul. Dar dumnealui nu ştie sau poate că nu vrea să ştie că acest beţivan şi netrebnic, mincinos şi ticălos, cum îi place să-mi spună, poate că ar merita respectul lui, fie chiar şi numai pentru faptul că pe dumnealui, deşteptul şi spiritualul, atunci cînd s-a născut, l-am înfăşat în scutece şi l-am spălat în copaie, căci soră-mea Anisia, rămasă văduvă, se zbătea în cea mai neagră mizerie; şi eu, care eram tot aşa de sărac ca şi ea, am stat de veghe nopţi întregi la căpătîiul bolnavilor — al mamei şi al copilului. Furam de la portar lemne ca să le încălzesc odaia, îi cîntam micuţului şi băteam din palme ca să-l ogoiesc, în timp ce-mi ghiorăiau maţele de foame, şi uite aşa l-am scăpat din ghearei morţii şi l-am dădăcit ca să crească mare şi să-şi bată joc de mine acum! Şi ce mare crimă dacă mi s-a năzărit şi mie o dată să mă rog pentru odihna sufletului contesei Du Barry, ce te priveşte asta? Eu, prinţe, acum trei zile am citit, pentru prima dată în viaţa mea,

biografia acestei femei într-un dicţionar istoric. Ştii tu cine a fost această Du Barry? Spune, ştii sau nu?

- Păi, sigur, numai tu ştii, nu-i aşa? mormăi tînărul, voind să fie ironic, dar vădit încurcat.

- Era o contesă care, ieşită din mocirlă, a domnit şi a guvernat ca o regină şi căreia o mare împărăteasă i-a scris cu mîna ei o scrisoare în care i se adresa: ma cousine! La ceremonia lever du roi (ştii tu ce era lever du roi, neisprăvitule?), un cardinal, nunţiul papal, s-a oferit să-i pună ciorapii de mătase; un personaj atît de înalt şi atît de sfînt a socotit asta ca o onoare pentru el! Ştiai tu asta? După mutra ta, văd că nu ştiai! Şi ce moarte a avut? Răspunde, dacă ştii!

- Termină odată! Mă plictiseşti.

- Ei bine, după toate onorurile acestea, după ce a domnit aproape ca o regină, a fost dusă, tîrîtă la ghilotină de călăul Samson; n-a avut nici o vină, dar trebuia sacrificată pentru satisfacerea mitocănimii pariziene; nu putea să înţeleagă, sărmana, ce se întîmplă cu dînsa, atît de mare îi era spaima. Cînd Samson i-a aplecat capul şi a îmbrîncit-o sub cuţitul ghilotinei, ceilalţi se prăpădeau de rîs; ea însă începu să strige: Encore un moment, monsieur le hourreau, encore un moment! adică: „O clipă, numai o clipă, aşteaptă, domnule călău!" Ei bine, pentru clipita aceasta, Dumnezeu o va ierta poate, căci un mai mare supliciu pentru sufletul omenesc nici nu e de închipuit măcar. Tu ştii ce înseamnă cuvîntul acesta supliciu? E tocmai starea sufletească nenorocită în care s-a aflat ea. Ei, şi cînd am citit eu despre strigătul contesei implorînd răgazul de o clipită, mi s-a strîns inima ca într-un cleşte. Şi ce-ţi pasă ţie, vierme ce eşti, că, făcîndu-mi rugăciunea de seară, m-am gîndit să implor mizericordia divină pentru o mare păcătoasă? Dacă am făcut-o, e ca nimeni, poate, de cînd a murit ea, nu i-a acordat o pioasă amintire. Şi pe cealaltă lume i-ar fi plăcut, poate, să simtă că s-a găsit pe pămînt un păcătos ca şi dînsa, care, o dată cel puţin, s-a gîndit să se roage şi pentru odihna sufletului ei. De ce rîzi? Nu crezi,nu?

- Dar ce ştii tu? De altfel, nici n-ai spus tot adevărul; dacă mi-ai scultat rugăciunea, trebuia să ştii că nu m-am rugat numai pentru contesa Du Barry, ci am spus aşa: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitei, roabei tale, marea păcătoasă ce a fost contesa Du Barry şi pe toate deopotrivă ei"; asta e cu totul altceva, căci există multe păcătoase ca ea şi numeroase sînt victimele destinului schimbător care în viaţă au suferit loviturile sorţii, şi acum, pe cealaltă lume îndură chinuri şi gem şi aşteaptă; m-am rugat atunci şi pentru tine, şi pentru cei deopotrivă ţie, nesimţiţi şi cruzi, dacă vrei să ştii, de vreme ce ai avut neobrăzarea să tragi cu urechea, ca să afli pentru ce anume mă rog...

— Bine, destul, poţi să te rogi pentru cine vrei, naiba să te ia, şi nu mai face atîta gură! îl întrerupse nepotul cu ciudă. Nici nu ştiai, prinţe, că avem în faţa noastră un erudit! adăugă el cu un zîmbet jenat. De la o vreme încoace citeşte mereu cărţi şi memorii de acest gen.

— Unchiul dumitale, totuşi... nu-i deloc un om lipsit de simţire, obiectă cu vădit efort prinţul. Tînărul acesta îi devenea din ce în ce mai antipatic.

— Să nu te apuci cumva să-l lauzi, că-şi ia nasul la purtare. Atît aşteaptă. Priveşte cum îşi duce mîna la inimă şi, cu gura pînă la urechi, nu mai poate de fericire, într-atît îl încîntă cuvintele dumitale. Poate că nu-i lipsit de simţire, mă rog, dar e un şarlatan, iată nenorocirea. Ş-apoi, bea de stinge şi e zăpăcit ca toţi cei care au darul beţiei. Îşi iubeşte copiii, recunosc, o respecta pe mătuşă-mea, răposata lui nevastă... Şi pe mine mă iubeşte, ba în testamentul lui mi-a lăsat şi mie o parte.

— N-am să-ţi las nimic! strigă înverşunat Lebedev.

— Ascultă, Lebedev, începu pe un ton hotărît prinţul, întorcîndu-şi cu dezgust privirea de la tînărul obraznic, ştiu din experienţă că, atunci cînd vrei, eşti om de treabă... N-am timp de pierdut, şi dacă... lartă-mă, care-ţi este numele? Am uitat.

— Ti-Ti-Timofei.

— Şi mai cum?

— Lukianovici.

Toată lumea din odaie pufni în rîs.

- Minte! strigă nepotul. Pînă şi aici a minţit! Prinţe, nu-l cheamă Timofei Lukianovici, ci Lukian Timofeevici. la spune acum, de ce ai minţit? Ori Lukian, ori Timofei, nu-i totuna pentru tine? Şi ce importanţă poate avea asta pentru prinţ? Minte, numai fiindcă minciuna i-a intrat în sînge, crede-mă!

- Chiar e adevărat? întrebă nerăbdător prinţul.

- Într-adevăr, mă cheamă Lukian Timofeevici, recunoscu ruşinat Lebedev şi, plin de umilinţă, îşi plecă ochii, ducîndu-şi din nou mîna la inimă.

- Atunci ce rost avea să-mi spui altfel, ah, Dumnezeule!

- Din autoînduioşare, şopti Lebedev, plecîndu-şi capul cu un aer din ce în ce mai umilit.

- Vai, Lukian Timofeevici, parcă asta-i autoînduioşare! Eh, dac-aş şti numai unde să-l găsesc pe Kolea acum! zise prinţul, dînd să plece.

- Îţi spun eu unde-i Kolea, se oferi tînărul.

- Nu, nu, nu! se împotrivi Lebedev, fîstîcindu-se ca un om prins cu ocaua mică.

- Kolea astă-noapte a dormit aici, iar de dimineaţă a pornit în căutarea generalului, pe care, Dumnezeu ştie de ce, prinţe, l-ai ajutat să iasă din puşcărie. Ieri, generalul promisese că vine să doarmă şi el la noi, şi n-a venit. E mai mult ca sigur că a rămas peste noapte la hotelul „Vesî", aici, în apropiere. Încît Kolea trebuie să fie cu el, dacă nu s-a dus cumva la Pavlovsk, la Epancini. Avea bani, şi voia să se ducă acolo încă de ieri. Aşadar, nu poate fi decît la „Balanţa" ori la Pavlovsk.

- La Pavlovsk, la Pavlovsk!... Iar noi, să trecem în grădiniţă... să luăm o cafeluţă...

Şi Lebedev îl apucă de braţ şi aproape că-l tîrî pe prinţ afară din odaie. Traversară curtea şi intrară într-o grădiniţă încîntătoare, unde, datorită timpului frumos, toţi copacii înfrunziseră. Lebedev îl pofti pe Mîşkin să ia loc pe o bancă de lemn vopsită în verde, înaintea unei mese fixe de aceeaşi culoare, iar el se aşeză în faţa lui. După un minut, într-adevăr, li se servi şi cafeaua. Prinţul n-o refuză. Lebedev, cu o expresie slugarnică, nu-şi lua ochii de pe faţa lui, gata parcă să-i împlinească orice dorinţă.

— Nici nu mi-aş fi închipuit că ai o gospodărioară atît de frumoasă, spuse prinţul, care părea că se gîndeşte aiurea.

— Or-orfani, începu Lebedev, schimonosindu-şi faţa, dar se întrerupse numaidecît.

Prinţul privea distrat înaintea lui şi, desigur, uitase de întrebare. Mai trecu un minut; Lebedev aştepta, cu ochii aţintiţi mereu spre musafir.

— Aşadar? întrebă prinţul, smulgîndu-se parcă din îngîndurarea lui. A, da! Dumneata, Lebedev, ştii foarte bine despre ce e vorba; am venit în urma scrisorii pe care mi-ai trimis-o. Vorbeşte.

Lebedev se fîstîci iar, vru să spună ceva, dar nu putu scoate decît nişte sunete nedesluşite. Prinţul aştepta cu un zîmbet trist pe buze.

— Te înţeleg foarte bine, Lukian Timofeevici. Nu te aşteptai, probabil, să mă vezi aici. Ţi-ai închipuit că nu-mi voi părăsi bîrlogul la cea dintîi înştiinţare a dumitale şi mi-ai scris ca să te achiţi de o îndatorire pe care ai socotit că o ai. Eu însă am venit, după cum vezi. Ei, haide, nu căuta să mă induci în eroare. încetează de a mai sluji la doi stăpîni. Rogojin e aici de trei săptămîni, ştiu tot. Ai izbutit să i-o mai vinzi, ca şi rîndul trecut, sau nu încă? Spune drept.

— Singur a descoperit-o; chiar el singur, bestia.

— Nu-l mai înjura; ce-i drept, a procedat cam urît cu dumneata...

— M-a bătut, m-a stîlcit în bătăi! se tîngui cu amărăciune Lebedev. La Moscova, a asmuţit un cîine asupră-mi, un cîine de vînătoare, care m-a fugărit de-a lungul străzii. O căţea teribilă.

— Mă crezi un copil, un naiv, Lebedev. Hai, spune-mi, e adevărat că ea l-a părăsit la Moscova?

— Adevărat, adevărat! Şi de data asta, tot în momentul cînd se pregătea s-o ducă la cununie. El număra minutele ce mai rămăseseră pînă să pornească alaiul, cînd ea a şters-o, fără veste, la Petersburg. S-a prezentat direct la mine: „Scapă-mă, Lukian, găseşte-mi un adăpost şi să nu-i sufli un cuvînt prinţului..." Se temea de dumneata, prinţe, şi mai abitir decît de el, şi tocmai aici e marea înţelepciune!

Şi la aceste cuvinte, Lebedev făcu o mutră şireată,ducîndu-şi degetul la frunte.

- Şi acum iar ai mijlocit întîlnirea lor, nu-i aşa?

- Excelentissime prinţ, cum aş fi putut... cum aş fi putut împiedica această întîlnire?

- Bine, să lăsăm astea acum, aflu eu totul pe altă cale. Spune-mi numai unde se află în momentul de faţă? La dînsul?

- A, nu! Nici gînd! Stă singură. ,,Sînt liberă", zice, şi susţine întruna, morţiş, că e absolut liberă. Ştii, prinţe, stăruie mult asupra acestui lucru. Stă tot acolo, în cartierul Peterburgskaia Storona, la cumnată-mea, după cum ţi-am scris.

- Şi acuma-i tot acolo?

- Acolo, dacă nu cumva s-a dus la Pavlovsk, pe vremea asta frumoasă, la vila Dariei Alekseevna. „Sînt liberă de tot", zice. Chiar ieri i se lăuda grozav lui Nikolai Ardalionovici că e liberă şi independentă. Semn rău, adăugă rînjind Lebedev.

- Kolea se duce des s-o vadă?

- E un zăpăcit băiatul ăsta, de neînţeles şi prea din cale-afară gură-spartă.

- De mult nu te-ai mai dus pe la dînsa?

- Mă duc în fiecare zi, în fiecare zi.

- Vasăzică ai fost şi ieri?

- N-nu; n-am fost de trei zile.

- Ce păcat că eşti cam afumat, Lebedev! Altfel, te-aş fi întrebat ceva.

- Vai de mine! Se poate? O picătură n-am pus în gură. Lebedev se făcu ochi şi urechi.

- Spune-mi cum era cînd ai văzut-o ultima oară?

- U-un suflet care caută...

- Care caută?

- Mereu parcă e într-o necontenită căutare, ca şi cum ar fi pierdut ceva. În ce priveşte căsătoria proiectată, pînă şi gîndul o scîrbeşte şi orice aluzie o ia drept jignire personală. De Rogojin nu-i pasă nici cît de o coajă de nucă, nici gînd nu are; ba nu, mă înşel se gîndeşte la el, însă cu teamă, cu groază; nici nu îngăduie să i se pomenească numele în prezenţa ei. Se întîlnesc numai de nevoie şi el simte asta! Nu-i a bine!... Ea n-are astîmpăr, e batjocoritoare rea de gură şi înverşunată foc...

- Rea de gură şi înverşunată?

- E aşa de irascibilă, că data trecută era cît pe ce să mă ia la păruială numai pentru un cuvinţel. Am izbutit s-o potolesc aducînd vorba şi citindu-i din Apocalipsă.

- Cum aşa? întrebă prinţul, crezînd că l-a înşelat auzul.

- Da, da, citindu-i Apocalipsă. E o femeie cu multă fantezie, he, he! şi am mai observat că are o predilecţie deosebită pentru subiecte serioase, fie chiar şi cu totul străine de ea. Ţine la mine, ţine foarte mult şi se simte chiar măgulită cînd vin să mai discut cu dînsa. Da, da. Iar eu sînt tare în tălmăcirea Apocalipsei, căci mă îndeletnicesc cu asta de cincisprezece ani. A fost de acord cu mine că sîntem în epoca prefigurată acolo prin al treilea cal, armăsarul cel negru, şi prin călăreţul care ţine în mînă o cumpănă, căci în veacul nostru totul se bizuie pe balanţă şi pe contracte, toţi oamenii urmăresc numai dreptul lor: ,,O măsură de grîu pentru un dinar şi trei măsuri de orz pentru un dinar..." Pe deasupra, mai vor să-şi păstreze şi spiritul liber, şi o inimă curată, şi trupul sănătos, şi toate darurile cereşti laolată. Dar, bizuindu-se numai pe drepturi, oamenii nu vor izbuti să şi le păstreze, iar la urmă va veni calul cel fără de culoare, şi cu el odată aceea ce poartă numele de Moarte, pe urmă din toate se va alege iadul... Despre asta vorbim noi ori de cîte ori ne adunăm şi trebuie să spun că are asupra ei un efect grozav.

- Dar dumneata personal crezi în lucrurile astea? întrebă prinţul, aruncînd o privire ciudată asupra interlocutorului său.

- Cred şi le tălmăcesc. Căci sărac sînt şi gol, un atom în vîrtejul lumii. Cine-i acordă lui Lebedev vreo consideraţie? Fiecare caută să-şi bată joc de el şi oricine dă în el cu piciorul. Pe cînd aici, după cum se tălmăceşte în Apocalipsă, sînt deopotrivă cu orice potentat. Căci mare e forţa inteligenţei! Aici ea îşi spune cuvîntul şi am văzut în faţă-mi un potentat, tremurînd în fotoliul său... zguduit fiind de puterea inteligenţei. Acum doi ani, în săptămîna patimilor, Excelenţa sa Nil Alekseevici - la al cărui departament eram slujbaş - auzind de mine, mă cheamă anume prin Piotr Zaharîci în cabinetul său. „E adevărat, mă întreabă el cînd am rămas singuri, că eşti magistru în ale antihristului?" Şi nu i-am ascuns: „Da, zic, eu sînt acela" şi mă apucai pe dată să-i tălmăcesc viziunea alegorică încîlcită, fără a îmblînzi culorile întunecate ale tabloului înfricoşător, ci, dimpotrivă, îngroşîndu-le dinadins, ba am mai adăugat şi cifre, i-am dovedit prin calcule. La început zîmbea, dar cifrele şi asemănările îl făcură să tremure. M-a rugat să închid cartea şi să plec, apoi mi-a fixat o gratificaţie de Paşti, iar în Săptămîna luminată a dat ortul popii.

- Ce spui?!

- Precum am zis. A căzut din trăsură, într-o după-amiază... s-a lovit la tîmplă şi a murit pe loc, ca un prunc, ca un prunc nevinovat. Avea şaptezeci şi trei de ani bătuţi pe muchie, nişte obraji rumeni, părul alb, veşnic parfumat, şi zîmbea întruna, ca un copilaş. Piotr Zaharîci îşi aminti atunci: „I-ai prezis-o".

Prinţul se ridică. Lebedev fu mirat, dezamăgit chiar, văzînd că Mîşkin se pregătea să plece.

- Ai devenit cam prea nepăsător, prinţe, he, he! îndrăzni să-şi spună gîndul Lebedev, păstrînd aceeaşi expresie slugarnică pe faţă.

- Nu prea mă simt bine, mi-e capul greu, desigur din pricina călătoriei, răspunse prinţul încruntîndu-se.

- De ce nu pleci pentru un timp undeva, la o vilă din împrejurimi? încercă să aducă vorba de departe Lebedev.

Prinţul rămase pe gînduri.

- Uite, şi eu mă mut afară din oraş, cu toţi ai mei, peste vreo trei zile. E mai sănătos şi pentru nou-născut; între timp oi cîrpi pe ici pe colo şi căsuţa asta. Mă gîndesc să plecăm la Pavlovsk.

- Cum, şi dumneata tot la Pavlovsk te duci? întrebă prinţul într-o oară. Cum vine asta, toată lumea de aici pleacă la Pavlovsk? Şi zici că ai acolo o vilă proprie?

- Nu se duce chiar toată lumea la Pavlovsk. În ceea ce mă priveşte, Ivan Petrovici Ptiţîn mi-a cedat una dintre vilele lui cumpărată pe nimica toată. Poziţie frumoasă, pe deal, verdeaţă multă, viaţa-i destul de ieftină, lume bună, muzică; de aceea, toţi dau năvală acolo. Eu, de fapt, am să mă instalez în pavilionul din fundul curţii, iar vila propriu-zisă...

- Ai închiriat-o?

— Nu-n-nu. Nu... tocmai...

- Închiriază-mi-o mie, propuse deodată prinţul.

Se pare că aici voia să ajungă şi Lebedev. Cu cîteva clipe înainte îi încolţise în minte ideea aceasta. Şi, de fapt, nu mai avea nevoie de chiriaş, căci primise o ofertă sigură şi fusese anunţat personal de ofertant că e aproape hotărît să ocupe vila. Lebedev însă ştia perfect de bine că, în realitate, acel „aproape" echivala cu „mai mult decît sigur". Dar, într-o clipită, îşi făcu în gînd socoteala că ar fi mult mai interesant şi mai cu folos să i-o dea cu chirie prinţului, profitînd de faptul că răspunsul primului ofertant nu era absolut categoric. Îl ispiti această nouă şi neprevăzută întorsătură a lucrurilor, aţîţîndu-i imaginaţia. Iată de ce propunerea prinţului îl entuziasma peste măsură şi, cînd acesta se interesă de preţ, Lebedev dădu din mîini, voind parcă să spună că-i o chestiune cu totul lipsită de importanţă.

— Bine, cum vrei; am să mă interesez eu; nu vei fi în pagubă. Amîndoi se îndreptară spre ieşirea din grădină.

— Aş putea... aş putea... dacă doreşti, preaonorate prinţ, aş putea să-ţi comunic, asupra aceleiaşi chestiuni, cîteva lucruri foarte interesante, bolborosi Lebedev, nemaiştiind de bucurie cum să-i fie pe plac prinţului.

Mîşkin se opri.

— Şi Daria Alekseevna are o vilişoară la Pavlovsk.

- Ei şi?

— Iar binecunoscuta persoană e prietenă cu dînsa şi, de bună seamă, intenţionează s-o viziteze destul de des la Pavlovsk. Cu un anumit scop.

- Adică?

— În altă ordine de idei, Aglaia Ivanovna...

— Lasă asta, Lebedev! îl întrerupse prinţul cu un sentiment penibil ca şi cum l-ar fi atins într-un punct dureros. E... cu totul altceva. Spune mai bine cînd eşti hotărît să pleci. Pentru mine, cu cît mai curînd, cu atît mai bine, căci am tras la hotel...

Prinşi în discuţie, ieşiră în grădină şi, fără să mai intre în casă, străbătură curticica, apropiindu-se de portiţă.

— În cazul acesta, n-ar fi mai bine, propuse grăbit Lebedev, să te muţi de la hotel la mine chiar astăzi, iar poimîine să plecăm cu toţii la Pavlovsk?

— Să văd, răspunse prinţul gînditor şi ieşi pe poartă. Lebedev privi în urma lui mirat. Îl surprinse aerul distrat al prinţului, care, plecînd, nu şi-a luat rămas-bun, nu i-a spus un cuvînt şi nu l-a salutat măcar cu un gest din cap, ceea ce nu se potrivea cîtuşi de puţin cu firea şi obişnuita politeţe a lui Mîşkin.

III

Se făcuse aproape ora douăsprezece. Mîşkin ştia că singurul membru al familiei Epancin pe care l-ar fi putut găsi acum în oraş, fără a fi totuşi sigur de asta, era generalul, reţinut de serviciu la Petersburg. Dacă avea norocul să-l vadă pe Ivan Feodorovici, poate ca acesta l-ar lua cu el, chiar în după amiaza-aceea, la Pavlovsk; dar mai era o vizită pe care prinţul ţinea mult s-o facă în dimineaţa aceea. Cu riscul de a pierde întîlnirea cu generalul şi de a fi nevoit sa amîne pe a doua zi plecarea la Pavlovsk, se hotărî să se ducă în căutarea casei care-l interesa atît.

Vizita aceasta prezenta pentru el, într-o privinţă, anumite riscuri. Şovăia, neştiind cum e mai bine să procedeze. Casa, pe cît ştia, era situată în strada Gorohovaia, nu departe de Sadovaia; în cele din urmă porni într-acolo, în speranţa că pe drum se va decide într-un fel sau altul.

Ajungînd în centru, prinţul îşi dădu seama cu mirare că pe măsură ce se apropie de locul unde se întretaie străzile Gorohovaia si Sadovaia îl cuprinde o tulburare neobişnuită; nici nu se aştepta ca inima să-i bată cu atîta putere. O clădire îi atrase atenţia încă de la distanţă, poate fiindcă avea o înfăţişare ciudată, şi abia mai tîrziu prinţul îşi aminti că în momentul acela îl străfulgerase gîndul: „Asta trebuie să fie". Cuprins de curiozitate se apropie de clădire ca să-şi verifice presupunerea; simţea că i-ar fi, nu ştia nici el de ce, foarte neplăcut să constate că a ghicit bine. Era o casă mare, mohorîtă, de culoare verde-cenuşie, cu trei caturi şi fără vreun stil arhitectonic definit.

Cîteva clădiri de acest fel, puţine la număr, e adevărat, zidite la sfîrşitul veacului trecut, rămăseseră neschimbate tocmai pe străzile acestea ale Petersburgului (oraşul în care totul se schimbă vertiginos). Solid construite, ele se disting prin grosimea zidurilor şi printr-un număr foarte redus de ferestre, aşezate la distanţă mare una de alta. Catul de jos adăposteşte de cele mai multe ori dugheana vreunui zaraf, iar geamurile sînt zăbrelite. Scapetul-zaraf ocupă de obicei un apartament deasupra prăvăliei. Aspectul exterior ca şi interiorul acestor case este rece şi neospitalier, totul aici pare ursuz şi neîncrezător, ca şi cum ar sta mereu la pîndă; dar de unde anume vine această impresie, judecînd numai după înfăţişarea casei, ar fi greu de explicat. Stilul, contururile arhitecturale îşi au, desigur, tainele lor. Casele acestea sînt mai toate locuite aproape exclusiv de mari negustori.

În momentul cînd se apropie de poarta principală, prinţul văzu o tăbliţă pe care era scris: Proprietatea lui Rogojin - membru de vază al tagmei negustoreşti.

Învingîndu-şi şovăielile, Mîşkin se strecură pe uşa cu geamlîc care se trînti zgomotos în urma lui şi începu să urce treptele scării principale care ducea la etaj. Era o scară oribilă, de piatra, întunecoasă şi cu pereţii vopsiţi în roşu. Prinţul ştia că Rogojin ocupă cu mama şi cu fratele lui tot etajul întîi al acestei case mohorîte. Servitorul care veni să-i deschidă îl conduse, fără să-i mai anunţe, printr-un şir întreg de încăperi; străbătură astfel mai întîi o sală de primire cu pereţi de marmură, cu parchet de stejar şi mobilă greoaie, în stilul anilor '20, pe urmă un labirint întreg de odăi mici şi întortocheate, trebuind mereu să urce sau să coboare cîteva trepte, şi, în sfîrşit, bătură la o uşă pe care le-o deschise chiar Parfion Semionîci. Dînd cu ochii de prinţ, acesta păli şi rămase un timp stană de piatră, cu privirea fixă, înspăimîntată şi cu gura crispată într-un zîmbet plin de nedumerire, ca şi cum vizita lui Mîşkin ar fi fost realmente o imposibilitate, o apariţie fantomatică. Deşi prinţul se aşteptase să-l vadă surprins, simţi totuşi cum îl cuprinde consternarea.

- Parfion, poate că am ales un moment nepotrivit, pot să plec, spuse el încurcat.

- Nu, nu, e foarte potrivit, foarte potrivit! răspunse Rogojin, venindu-şi în fire. Intră, te rog!

Se tutuiau. La Moscova se văzuseră des, uneori ceasuri întregi, ba au fost şi cîteva momente în întîlnirile lor care se întipăriseră adînc în sufletul fiecăruia. De atunci însă trecuseră mai bine de trei luni, şi acum se revedeau din nou.

Paloarea şi tremurul convulsiv mai zăboveau pe faţa descompusă a lui Rogojin, care cu toate că îşi poftise musafirul înăuntru părea încurcat, pradă unei tulburări extraordinare. În timp ce îl conducea pe nou-venit spre fotoliu, poftindu-l să ia loc lîngă masă, acesta se întoarse din întîmplare spre Rogojin şi surprinse în privirea lui o expresie cu totul neobişnuită, pe cît de grea, pe atît de ciudată, şi care îl făcu pe Mîşkin să se oprească nedumerit. O amintire recentă, sumbră şi apăsătoare îi stărui în minte. În picioare, nemişcat, privi cîtva timp drept în ochii lui Rogojin, care, din primul moment, sclipiră cu licăriri stranii. în cele din urmă, Parfion Semionîci schiţă un zîmbet la fel de tulburat şi buimac.

- De ce mă priveşti aşa? murmură el. Ia loc! Prinţul se aşeză.

- Parfion, zise acesta, te rog să-mi spui drept, ştiai ori nu ştiai că am să vin astăzi la Petersburg?

- Eram aproape sigur că ai să vii, răspunse Rogojin, şi văd că nu m-am înşelat, adăugă el cu un zîmbet înveninat de data aceasta Dar cum puteam să ştiu că pici tocmai azi?

Tonul tăios şi răstit cu care-şi rostise Rogojin întrebarea îl uimi şi mai mult pe prinţ.

— Şi chiar dac-ai fi ştiut că vin tocmai azi, ce rost are să te enervezi aşa? spuse încet şi cu blîndeţe prinţul.

- Îmi dau seama că n-a fost o vorbă aruncată la întîmplare. Dar nu înţeleg tîlcul întrebării tale.

- Adineauri, coborînd din vagon, am surprins o privire exact ca aceea cu care m-ai fixat chiar acum pe la spate.

— Hm! Şi a cui era privirea aceea, mă rog? mormăi Rogojin bănuitor.

Prinţul avu impresia că vorbele lui îl făcură pe Rogojin să tresară în momentul acela.

- Nu ştiu; încep să cred că mi s-a năzărit; în ultima vreme am din ce în ce mai des tot felul de năluciri. Trebuie să-ţi mărturisesc, Parfion, că încep să am aproape aceleaşi senzaţii pe care le-am avut şi acum cinci ani, cînd îmi veneau crizele.

— De, se poate să ţi se fi năzărit, eu nu ştiu nimic... îngăimă Rogojin.

Zîmbetul prietenos şi binevoitor care se ivise pe faţa lui distona cu expresia ochilor şi cu întreaga lui figură pînditoare, ca şi cum zîmbetul acela s-ar fi dezarticulat, frînt în două, iar toate străduinţele sale de a-l reînchega rămîneau zadarnice.

— Ai de gînd să te întorci înapoi, în străinătate? întrebă el şi adăugă numaidecît: îţi mai aduci aminte cum am călătorit împreuna în tren, toamna trecută, de la Pskov la Petersburg? Erai într-o pelerină şi cu nişte ghetre, ţii minte?

Şi Rogojin izbucni într-un rîs plin de răutate, bucuros parcă să şi-o dea în vileag.

— Rămîi definitiv în locuinţa asta? se interesă prinţul, plimbîndu-şi privirea prin cabinet.

- Bineînţeles, sînt doar acasă la mine. Unde vrei să stau?

- Nu ne-am mai văzut de mult. Am auzit spunîndu-se pe socoteala ta asemenea lucruri, încît nici nu-mi venea să cred că era vorba de tine.

- Gura lumii slobodă, se eschivă sec Rogojin.

- Totuşi ţi-ai concediat toată banda, stai închis în casă şi nu te mai ţii de năzdrăvănii. E mare lucru. Casa e a ta ori o aveţi în coproprietate?

- E a maică-mii. Dînsa ocupă încăperile din fund, separate de apartamentul meu printr-un coridor.

- Şi fratele tău unde stă?

- Fratele meu, Semion Semionîci, locuieşte în pavilionul din curte.

- E căsătorit?

- Văduv. De ce ţii să ştii toate astea?

Prinţul îl privi fără să răspundă; cum era absorbit de gînduri, poate că nici nu auzise întrebarea. Rogojin nu mai stărui nici el şi rămase în aşteptare. Între ei se aşternură cîteva clipe de tăcere.

- Venind încoace adineauri, ţi-am recunoscut casa de departe, spuse prinţul într-un tîrziu.

- Cum asta?

- Nu ştiu. înfăţişarea casei voastre poartă pecetea întregii familii, amprenta vieţii Rogojinilor de-a lungul mai multor generaţii; dar dacă m-ai întreba cum am ajuns la concluzia asta, n-aş fi în stare să-ţi explic. Mai ştii, o fi şi asta o năzărire. Fapt e că mă cuprinde groaza cînd mă gîndesc că încep să capăt obsesii. Înainte nici nu mi-aş fi putut închipui înfăţişarea casei în care locuieşti; de îndată ce am zărit-o însă, mi-am şi spus: „Exact aşa trebuie să arate casa lui!"

- Ca să vezi! bîigui Rogojin schiţînd un zîmbet şters, neizbutind să descifreze bine sensul reflecţiei confuze a prinţului. Casa aceasta a construit-o bunicul meu, explică el, şi de atunci a locuit în ea o familie de scapeţi, pe nume Hludiakov; stau şi acum la noi, cu chirie.

- E tare mohorîtă. Sumbră casă ai, observă prinţul, rotindu-şi încă o dată privirea prin încăpere.

Era o cameră mare, înaltă, întunecoasă, ticsită cu tot felul de mobile, în cea mai mare parte mese de scris enorme, dulapuri pline de condici, registre şi diverse hîrţoage. O canapea largă, de marochin roşu, îi servea probabil de pat lui Rogojin. Pe masa lîngă care gazda îl poftise să ia loc, prinţul zări două-trei cărţi; printre ele un volum din Istoria lui Soloviev fusese lăsat deschis, avînd un semn de carte între pagini. Pe pereţi atîrnau în rame aurite cîteva tablouri în ulei, atît de înnegrite de timp, încît cu greu se putea desluşi ce anume reprezentau. Un portret în mărime naturală îi atrase atenţia prinţului; înfăţişa un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-o redingotă lungă, de croială nemţească, purtînd la gît două decoraţii, cu o barbă încărunţită, scurtă şi rară, cu chipul galben şi brăzdat de cute adînci, cu o privire bănuitoare de om ascuns şi chinuit sufleteşte.

- E tatăl tău? întrebă prinţul.

- Exact; în toată măreţia lui, răspunse cu un zîmbet silit Rogojin, gata parcă să trîntească vreo glumă grosolană pe seama defunctului său părinte.

- Se ţinea de secta celor de credinţă veche?

- Nu, se ducea la biserică; dar, ce-i drept, îl auzeam de multe ori spunînd că vechea credinţă e mai bună. Pe scapeţi îi avea la inimă. Aici era cabinetul lui. Pentru ce m-ai întrebat dacă era de credinţă veche?

- Nunta o faci aici?

- D-da, aici, răspunse Rogojin, tresărind la auzul acestei întrebări neaşteptate.

- Va fi în curînd?

- Ştii că nu depinde de mine.

- Parfion, nu sînt duşmanul tău şi nu vreau să-ţi stau în cale. Îţi repet acum, aşa cum ţi-am mai spus-o şi altă dată, într-o împrejurare asemănătoare. Cînd te pregăteai de căsătorie la Moscova, nu eu te-am împiedicat, ştii foarte bine. Prima dată, ea singură a fugit aproape de la cununie şi a venit la mine, rugîndu-mă s-o „scap" de tine. Sînt propriile ei cuvinte. Pe urmă a fugit şi de la mine. Tu ai regăsit-o şi în momentul cînd trebuia s-o duci la altar, a fugit iarăşi să se ascundă aici, la Petersburg, după cîte am auzit. E adevărat? Cel puţin, aşa mi-a scris Lebedev. Iată pentru ce am venit. Cît despre împăcarea voastră, am aflat abia ieri, în tren, de la unul dintre foştii tăi prieteni, Zaliojev, dacă ţii neapărat să ştii. În ce mă priveşte, veneam la Petersburg cu un scop precis: s-o conving să plece în străinătate ca să se trateze; e foarte bolnavă şi trupeşte, şi sufleteşte, dar mai ales sufleteşte, şi, după părerea mea, are nevoie de multă îngrijire. N-aveam de gînd s-o însoţesc, voiam numai s-o conving, să-i aranjez plecarea şi atît. Îţi vorbesc cît se poate de sincer. Dacă e adevărat însă că între timp v-aţi împăcat din nou, nici nu mă mai arăt în ochii ei şi nici la tine n-am să mai vin vreodată. Ştii foarte bine că nu caut să te amăgesc şi că am fost întotdeauna sincer cu tine. Niciodată nu ţi-am ascuns gîndurile mele în privinţa asta şi întotdeauna am susţinut că o căsătorie cu tine ar fi fatală pentru ea. Ca şi pentru tine, de altfel... ba poate mai mult pentru tine. Aş fi foarte mulţumit să aflu că v-aţi despărţit din nou, dar personal nu voi face nimic ca să contribui la asta. Fii dar pe pace şi nu mă bănui. De altfel, ştii prea bine că nu ţi-am fost niciodată rival în adevăratul sens al cuvîntului, chiar şi atunci cînd ea te-a părăsit ca să vină la mine. Tu rîzi; ştiu ce te face să rîzi. Da, da, am stat acolo separat şi chiar în localităţi diferite; tu eşti absolut convins de asta, fiindcă ştii perfect de bine că este aşa. Ţi-am mai explicat că ţin la ea „nu din dragoste, ci din milă". Cred că e o definiţie care nu poate lăsa nici un dubiu. Mi-ai spus atunci că ai înţeles sensul acestor cuvinte ale mele. Aşa să fie oare? Le-ai înţeles cu adevărat? Nici nu-ţi dai seama cu cîtă duşmănie mă priveşti! Am venit să te liniştesc, să te împac, pentru că şi tu îmi eşti drag. Te iubesc şi ţin la tine mult, Parfion. Şi acum plec şi nu voi mai reveni niciodată. Rămîi cu bine.

Prinţul se ridică.

- Mai stai cu mine, spuse încet Parfion fără să se mişte din locul lui, sprijinindu-şi capul cu mîna dreaptă, nu te-am văzut de mult.

Mîşkin se aşeză din nou. Şi iarăşi tăcură un timp.

- Cînd nu te văd, cînd nu te am în faţa mea, Lev Nikolaevici simt îndată împotriva ta o cumplită înverşunare. În aceste trei luni cît nu te-am văzut, crede-mă, n-a fost o clipă ca să nu te urăsc. Aş fi fost în stare, zău, să-ţi dau şi otravă, de s-ar fi putut cumva. Pînă acolo am ajuns. Dar acum, nu-i nici un sfert de oră de cînd eşti cu mine şi toată ura mi-a dispărut; îmi eşti la fel de scump ca şi înainte. Mai stai un pic cu mine...

- Cînd sînt cu tine, îmi dai crezare, dar cum plec de lîngă tine îţi pierzi încrederea şi începi să mă bănuieşti din nou. Semeni cu tatăl tău! răspunse Mîşkin cu un zîmbet prietenesc, silindu-se să nu-şi trădeze sentimentele.

- Mă încred în glasul tău cînd sîntem împreună. Înţeleg bine că nu putem fi puşi pe aceeaşi treaptă noi amîndoi, eu şi cu tine...

- Pentru ce ai adăugat asta? Şi, uite, iar te-ai tulburat, spuse prinţul, uitîndu-se uimit la Rogojin.

- În privinţa asta, frăţioare, se pare că părerea noastră nu mai contează, răspunse acesta, altceva hotărăşte. Nici dragostea noastră nu e la fel, ne deosebim în toate, continuă el cu glas scăzut şi după un minut de tăcere: dragostea ta e o dragoste de milă. Drept să-ţi spun, eu nu simt nici un fel de milă pentru dînsa. De altfel şi ea, sînt convins, nu simte pentru mine decît ură. În fiecare noapte o văd în vis cum îşi bate joc de mine cu altul şi, de fapt, ce să ne furăm căciula, aşa şi este. E vorba să ne cununăm curînd, dar văd că de mine nici nu-i pasă, ca şi cum şi-ar schimba pantofii sau mănuşile. Mă crezi? N-am mai văzut-o de cinci zile, pentru că nu îndrăznesc să mă prezint în faţa ei. „Pentru ce-ai venit?" o să mă întrebe. Cîte n-a trebuit să îndur de la dînsa, cum şi-a mai bătut joc...

- Cum adică să înduri? Ce vorbeşti?

- Parcă nu ştii cum stau lucrurile. N-ai fost tu acela cu care a fugit, părăsindu-mă chiar ,,în ziua cununiei", cum te-ai exprimat chiar adineauri?

- Dar tu ştii că nu e cazul...

- Nu m-a făcut de rîs şi la Moscova cu un ofiţer, cu Zerntiujnikov? Ştiu precis că şi-a bătut joc de mine, şi asta după ce a fixat ea însăşi ziua cununiei.

— Cu neputinţă! strigă prinţul.

— Ştiu precis, întări cu convingere Rogojin. Vrei să spui că ea nu este la fel cu altele? Ce înseamnă, adică, vorba asta că nu este la fel cu altele?! Mofturi! Cu tine, poate, nu se va arăta astfel şi s-ar îngrozi ea însăşi la un asemenea gînd, dar cu mine se poartă întocmai ca şi cum ar fi din alea. Te asigur. Mă tratează ca pe o cîrpă. Aventura cu Keller, ofiţerul acela care se îndeletnicea cu boxul, a pus-o la cale anume şi numai ca să-şi bată joc de mine... Dar nici nu ştii cîte mi-a mai făcut la Moscova! Şi ce de-a bănet am cheltuit...

— Atunci... cum te mai poţi însura? Ce-ai să faci după aceea? întrebă prinţul îngrozit.

Rogojin se uită la prinţ cu o privire grea, înfricoşătoare, şi nu răspunse nimic.

— Azi se împlinesc cinci zile de cînd n-am mai fost la dînsa, urmă el după un minut de tăcere. Mi-e frică să nu mă dea afară. „Sînt încă stăpînă pe mine, zice, dacă vreau, te alung pentru totdeauna şi plec în străinătate" (de altfel, de la dînsa ştiu că are de gînd să plece în străinătate, observă el parcă în treacăt, privind cu înţeles drept în ochii prinţului); cîteodată, într-adevăr, se vede că vrea numai să mă sperie şi nu ştiu de ce tot îi vine să rîdă cînd mă priveşte. Alteori mă priveşte încruntată, stă bosumflată şi nu scoate un cuvînt; uite de asta mă tem. Chibzuind în toate felurile, mi-am zis să nu mă mai duc la ea cu mîna goală; ei bine, m-a primit în focuri de zeflemea, iar la urmă s-a şi înfuriat. l-am adus un şal, cum poate n-a mai văzut, cu toate că a dus o viaţă de lux; i l-a dăruit cameristei Katka. Iar de cununie, nici nu mă mai încumet să deschid vorba! Ce fel de mire oi fi eu, cînd nu îndrăznesc nici măcar să-mi vizitez logodnica? Şi uite, stau aici, închis între patru pereţi, iar cînd nu mai pot suporta, pornesc înnebunit din casă şi umblu disperat pe strada ei, strecurîndu-mă pe furiş prin faţa casei ori stau ascuns pe după colţuri. Într-o zi am stat aşa de strajă în dreptul porţii ei pînă aproape s-a crăpat de ziuă; căzusem pe atunci la bănuială. M-a zărit, pesemne, prin fereastră. ,,Ce-ai fi făcut, zice, dacă aveai dovada că te înşel?" N-am mai fost în stare să mă stăpînesc şi i-am răspuns: „Ştii şi tu, ce să-ţi mai spun."

- Ce ştie, adică?

- Deh! parcă eu unul ştiu ce anume! răbufni cu un rîs răutăcios Rogojin. La Moscova, am urmărit-o tot timpul, dar n-am prins-o cu nimeni. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi îi spun: „Mi-ai făgăduit să te cununi cu mine. Ai să intri într-o familie cinstită, dar tu ştii cine-mi eşti? Asta eşti..." aşa şi pe dincolo, şi i-am spus-o pe şleau

- I-ai spus aşa?

- Da.

- Şi?

- După toate astea, zice, poate că nici ca lacheu nu te-aş lua la mine, necum să-ţi fiu de nevastă; aşa să ştii! „Dar nici eu nu plec aşa, cu una cu două, de aici. O singură moarte are omul, zic, fie ce-o fi!" „Atunci, zice, îl chem îndată pe Keller şi-i spun să te ia de guler şi să te dea afară." Cînd am auzit vorba asta, m-am repezit la dînsa şi am snopit-o în bătaie.

- Nu se poate! strigă prinţul.

- Crede-mă, aşa a fost, rosti Rogojin cu glasul stins, dar cu ochii numai văpăi. O zi şi o noapte, şi încă o zi, am stat fără să mă mişc din odaia ei, fără să dorm, fără să mănînc, fără să beau; am stat şi în genunchi în faţa ei. „Chiar de-aş şti că mor şi tot nu plec, pînă nu mă ierţi; iar dacă pui să mă dea afară — mă înec; pentru că, ce mă fac eu fără tine?" Toată ziua aceea, a fost ca o smintită; ba plîngea, ba zicea că bagă cuţitul în mine, ba mă împroşca cu insulte, l-a chemat pe Zaliojev, pe Keller, pe Zemtiujnikov şi pe alţii; mă arăta cu degetul şi-şi bătea joc de mine în faţa tuturor. „Să mergem, zice, domnilor, cu toţii la teatru. N-are decît să rămînă aici. dacă nu vrea să plece; doar nu-s legată de dînsul. Am să spun sa-ţi aducă un ceai, Parfion Semionîci, ţi-o fi foame, că doar n-ai mîncat nimic astăzi." Se întoarse singură de la teatru. „Sînt nişte fricoşi, nişte laşi, începu ea, se tem de tine, şi pe mine vor să mă sperie. „Nu pleacă el aşa cu una cu două, zic ci, ba e în stare să te şi înjunghie." „Iar eu, uite, mă duc la culcare şi nici măcar nu pun zăvor la uşa dormitorului; ca să ştii cîtă frică am de tine! Ca s-o ştii şi să vezi cu ochii tăi! Ai băut ceaiul?" „Nu, am răspuns eu, şi nici nu-l beau." „Vrei să faci pe grozavul, dar să ştii că nu te prinde deloc." Şi făcu întocmai cum spuse: nu-şi încuie uşa peste noapte. A doua zi, cînd ieşi din dormitorul ei, îmi zise rîzînd: „Ce, ai înnebunit? Vrei să mori de foame?" „Să mă ierţi", zic. „Nu vreau să te iert şi nu te iau, ţi-am mai spus. Şi ai stat aşa, toată noaptea, în fotoliul ăsta, fără să închizi un ochi?" „Da, n-am dormit deloc." Tare deştept mai eşti! Te pomeneşti că iar refuzi să bei un ceai şi să mănînci?" „Ţi-am spus, nu iau nimic în gură pînă nu-mi spui că m-ai iertat!" ,,Dac-ai şti numai ce bine îţi şade cu încăpăţînarea asta, zice, îţi lipsea cum îi lipseşte chelului tichia de mărgăritar! îţi închipui cumva că mă sperii? Tare-mi pasă mie că ai să stai flămînd. N-ai decît să nu mănînci, atîta pagubă!" Se supără foc, dar îi trecu repede şi iar porni să-şi bată joc de mine. Şi m-am mirat grozav atunci că nu-mi purta deloc pică. Şi totuşi nu e dintre acelea care să uite repede răul ce i s-a făcut. Altora nu le-ar trece uşor cu vederea. Mi-a venit atunci în gînd că mă dispreţuieşte într-atît, încît nici ură nu binevoieşte să-mi poarte. Şi, crede-mă, ăsta e adevărul. „Ştii, mă întreabă ea, cine-i papa de la Roma?" „Am auzit", răspund eu. „Mi se pare că nu prea ai învăţat istoria universală, Parfion Semionîci?" „Eu n-am învăţat, zic, nimic." „Să-ţi dau atunci să citeşti ceva. Un papă d-ăştia s-a supărat pe un împărat, şi acela, înainte de a căpăta iertare, a trebuit să stea trei zile fără să bea, fără să mănînce, desculţ şi îngenuncheat în faţa porţilor palatului papal. În timpul celor trei zile cît acest împărat a stat în genunchi, ce gînduri crezi că l-au frămîntat? Ce jurăminte şi-o fi făcut în sinea lui?... Dar stai, să-ţi citesc chiar eu povestea asta!" Alergă după carte. „E scrisă în versuri", zice şi începe să-mi citească nişte poezii, în care se spunea cum împăratul umilit jură să se răzbune pe acel papă. "Oare nu ţi-a plăcut deloc ce ţi-am citit, Parfion Semionîci?" „Tot ce-ai citit e foarte adevărat", i-am răspuns eu. „Aha! găseşti aşadar că-i adevărat; înseamnă că şi tu, acum, îţi faci aceeaşi socoteală: lasă că-i plătesc eu toate astea cînd s-o mărita cu mine; i le plătesc cu vîrf şi îndesat!" „Nu ştiu, zic, poate că într-adevăr ăsta mi-i gîndul!” „Cum adică nu ştii?" „Uite aşa, zic, nu ştiu, nu la asta mă gîndesc acum." „Şi la ce te gîndeşti, mă rog?" „Uite, zic, cînd te ridici de la locul tău, cînd treci pe lîngă mine, te privesc şi te urmăresc din ochi; aud foşnetul rochiei tale şi inima-mi tresaltă în piept; iar după ce părăseşti odaia, îmi amintesc orice vorbă spusă de tine, şi cu ce glas, şi ce anume ai spus; iar în noaptea asta nu m-am gîndit chiar la nimic; am tot ascultat cum respiri, cum te-ai mişcat de vreo două ori în somn..." „Te pomeneşti că nici la faptul că m-ai bătut nu te-ai mai gîndit sau poate c-ai şi uitat?" îmi spunea ea rîzînd. „Ba poate că mă gîndesc, nu ştiu nici eu." „Şi dacă nu te iert şi refuz să mă mărit cu tine?" „Ţi-am spus, mă înec", „Cine ştie, poate înainte de a face asta, m-ai omorî întîi pe mine..." Spunînd aceste vorbe, căzu pe gînduri. Pe urmă se supără şi părăsi odaia. Un ceas după aceea o văd revenind tare întunecată la faţă. „Uite ce este, Parfion Semionîci, îmi zise, m-am hotărît, te iau, dar nu pentru că m-aş teme de tine, ci pentru că oricum nu mai am zile. Cine va putea spune ce şi cum e mai bine!? Stai colea, îţi aduce îndată masa. Şi să ştii că, dacă mă mărit cu tine, am să-ţi fiu o soţie credincioasă, de asta să n-ai grijă şi nici o îndoială." Se opri o clipită, pe urmă adăugă: „Îmi pare bine totuşi că n-ai suflet de slugoi, m-am convins de asta; şi cu care crezusem la început că eşti sută-n sută o fire de lacheu". Şi chiar pe loc stabili ca însăşi ziua cununiei noastre, ca peste o săptămînă să dispară neaşteptat fugind de mine la Petersburg şi cerîndu-i adăpost lui Lebedev. Cînd am regăsit-o aici, mi-a spus: „Să ştii că n-am renunţat definitiv la gîndul să mă mărit cu tine; vreau numai să mai aştept cît mi-o fi pofta, pentru că mai sînt încă stăpînă pe mine. Mai aşteaptă şi tu, dacă vrei". Şi uite asta se petrece cu noi acuma... Tu ce crezi de toate astea, Lev Nikolaevici?

- Dar tu ce gîndeşti? îi întoarse prinţul întrebarea, privindu-l cu tristeţe pe Rogojin.

- Parcă sînt în stare să gîndesc?! lăsă să-i scape acesta chinuit. Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar tăcu, copleşit de o nesfîrşita durere.

Prinţul se ridică, hotărît să plece.

- Oricum ar fi, eu n-am să-ţi stau în cale, spuse el, încet. pierdut, ca şi cum ar fi răspuns unui gînd al său ascuns, şi ştiut numai de dînsul.

- Un lucru nu înţeleg eu, să mă tai! se aprinse deodată Rogojin şi ochii îi scînteiară. Cum de te lasă inima să mi-o cedezi atît de uşor cînd încă mai alaltăieri tînjeai după dînsa şi te chinuiai amarnic! Sau poate că n-o mai iubeşti? Dar atunci ce zor nevoie aveai să alergi în goana mare la Petersburg? De mila ei? (Şi un zîmbet răutăcios îi schimonosi din nou faţa.) He, he!

- Crezi că te mint? întrebă prinţul.

- Ba eu te cred, dar nu mă dumeresc deloc. Mi se pare că mila ta e mai pîrdalnică decît dragostea mea!

Faţa i se aprinse de o pornire răutăcioasă care se cerea descărcată.

- Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfîrşeşte la tine dragostea şi unde începe ura, zise prinţul surîzînd, iar de va trece dragostea, va fi jalea şi mai mare. Asta s-o ştii de la mine, dragă Parfion! Şi tare mă tem că...

- Că am să împlînt cuţitul în ea? Prinţul tresări înfiorat.

- Ai s-o urăşti groaznic pentru toată dragostea ta de astăzi, pentru toate chinurile pe care le înduri acum. Mai mult ca orice mă surprinde însă că ea consimte totuşi să se mărite cu tine. Ieri, cînd am auzit de asta, nu-mi venea să cred şi am simţit o apăsare grea pe suflet. De două ori pînă acum s-a lepădat de tine şi a fugit chiar în momentul cînd urma s-o duci la cununie, înseamnă că presimte ea ceva!... De ce te-o fi acceptînd iarăşi? Pentru banii tăi? E absurd. De altfel, cu felul tău de a cheltui, cred că nu ţi-a mai rămas cine ştie cît. Să fie oare numai din dorinţa de a se mărita? Ar fi putut doar să facă şi altă alegere. Oricare altul ar fi de preferat, căci te pomeneşti c-ai fi în stare s-o înjunghii într-o zi, şi lucrul acesta a ajuns să-l înţeleagă şi ea prea bine. O atrage cumva tăria dragostei tale. Tot ce se poate... Am auzit că sînt femei care ţin să fie iubite în felul acesta... numai că...

Prinţul se opri fără să-şi termine fraza, furat de gînduri.

- Pentru ce ai surîs din nou uitîndu-te la portretul lui taică-meu? întrebă Rogojin, care urmărea cu atenţie încordată cele mai mici, cele mai fugare schimbări pe chipul prinţului.

— Pentru ce am surîs? Mi-a venit în gînd că, dacă nu te lovea năpasta aceasta, dacă nu intervenea dragostea asta nefericită, ai fi devenit întocmai ca şi tatăl tău; şi poate că în cel mai scurt timp te-ai fi zăvorit în casa asta, cu o soţie tăcută şi supusă, aspru şi zgîrcit la vorbă, ursuz şi neîncrezător în oameni, fără măcar să simţi nevoia de a sta cu cineva de vorbă, mulţumindu-te să strîngi bani străin de toţi şi de toate. Cel mult, şi asta poate abia la bătrîneţe, ai fi găsit vreun cuvînt de laudă pentru cărţile cele vechi şi te-ai fi însufleţit puţin tălmăcind puterea ascunsă în semnul crucii cu două degete....

— Îţi baţi joc de mine. Dar să ştii că acelaşi lucru, aproape cuvînt cu cuvînt, mi l-a spus şi ea deunăzi cînd s-a oprit în faţa acestui portret! Curios, cum aţi ajuns să vă potriviţi în toate...

— Cum, a şi fost la tine? întrebă prinţul intrigat.

— A fost. A privit îndelung portretul şi m-a descusut apoi, întrebîndu-mă despre răposatul taică-meu. „Uite, exact aşa ai fi ajuns şi tu, îmi spuse ea la sfîrşit cu un surîs pe buze; tu, Parfion Scmionîci, ai pasiuni puternice, patimi care te-ar duce direct la ocnă, în Siberia, dacă n-ai avea şi deşteptăciune, căci eşti tare deştept." (Mă crezi? întocmai aşa a spus. Pentru prima oară auzeam o asemenea vorbă de la ea!) „Mai bine te-ai lăsa de mofturile şi năzdrăvăniile tale şi, cum eşti un om fără carte, te-ai apuca să strîngi bani; te-ai aşeza, ca şi tatăl tău, în casa asta cu scapeţii tăi; poate, la sfîrşit, te-ai converti şi tu la credinţa lor; şi ţi-ai îndrăgi într-atît bănişorii, că ai face curînd nu două milioane, ci zece, chit că în cele din urma ai muri de foame pe sacii tăi cu aur, căci aşa eşti tu, în orice pui pasiune, toate le faci cu patimă." Exact aşa mi-a spus, îţi repet aproape vorbă cu vorbă. Nu se mai întîmplase înainte vreodată să-mi vorbească în acest fel. De obicei nu-mi vorbeşte decît de fleacuri sau mă ia peste picior; de altfel, şi de data aceasta o începuse tot în glumă şi în bătaie de joc; pînâ la urmă însă, chipul se întunecă: a cercetat toate încăperile şi tot timpul părea că o înspăimîntă ceva - „Schimb totul aici, zic eu, transform complet locuinţa asta sau poate e mai bine să cumpăr altă casă şi să stăm acolo după cununie!" „Nici să nu te gîndeşti, zice, nu schimbi nimic, o să stăm aici, cum este. Vreau să trăiesc lîngă măicuţa ta, zice, cînd îţi voi fi evastă." O dusei la mama; s-a purtat cu mult respect, ca o fiică Hevărată. Maică-mea şi înainte, iată, mai bine de doi ani, era cu mintea cam zdruncinată (e bolnavă rău), iar de la moartea tatii a dat în mintea copiilor; nu scoate o vorbă, au lăsat-o picioarele şi numai cum vede că intră cineva, dă din cap în semn de bineţe; de nu-i dai să mănînce şi trei zile ar sta fără să bage de seamă, l-am luat mîna dreaptă şi i-am unit degetele. „Binecuvînteaz-o, măicuţă, zic, merge după mine cu cununie." Iar ea sărută mîna mamei cu atîta simţire şi-mi spune apoi: „Se vede că multe a suferit în viaţă maică-ta". Cînd a zărit pe masă cartea asta: „Ia te uită, te-ai apucat să citeşti Istoria Rusiei?" zice. (Chiar ea mă îndemnase într-o zi, la Moscova: „Ar trebui să te mai instruieşti şi tu puţin; citeşte măcar Istoria Rusiei de Soloviov, că tare mai eşti întunecat la minte.) Bine faci, încuviinţă ea, citeşte-o. Dacă vrei, îţi fac o listă de cărţi pe care să le citeşti în primul rînd". Niciodată, niciodată pînă atunci nu-mi vorbise aşa, încît rămăsei uluit; pentru prima oară am respirat şi eu ca un om viu.

- Mă bucură foarte mult ceea ce-mi spui, Parfion, zise prinţul cu sinceritate. Cine ştie? Poate că va da Dumnezeu şi o să vă înţelegeţi.

- Nu mai cred în aşa ceva! strigă Rogojin cu durere în glas.

- Ascultă, Parfion, se poate oare, dacă o iubeşti atît, să nu vrei să-i cîştigi respectul? Şi dacă ai dori-o din toată inima, se poate să nu nădăjduieşti? Adineauri am spus că nu pricep de ce se mărită cu tine. Şi cu toate că nu pot să dezleg misterul, un lucru rămîne totuşi neîndoios pentru mine, că trebuie să fie la mijloc un motiv temeinic, dictat de raţiune. De dragostea ta ea nu se îndoieşte. Probabil că nu se îndoieşte că ai anumite calităţi sufleteşti. Nici nu s-ar putea să fie altfel! Ceea ce mi-ai povestit acum îmi întăreşte părerea. Chiar tu singur ai spus că a ştiut să-ţi vorbească cu totul altfel decît îţi vorbise şi de cum te tratase pînă atunci. Eşti bănuitor, din pricina asta ai exagerat tot ce ţi s-a părut rău la ea. Sînt sigur că ea te preţuieşte mai mult decît îţi închipui tu. Altminteri,ar însemna că, măritîndu-se cu tine, ea, în mod conştient, se aruncă în bulboană sau în vîrful jungherului, ştiind că o aşteaptă o moarte sigură. Crezi că e cu putinţă aşa ceva? Cine se duce de bună voie la moarte prin înec sau înjunghiere?

Cu un zîmbet amar, Parfion ascultă pînă la sfîrşit argumentarea înflăcărată a prinţului. Convingerea lui părea nestrămutată.

- Ce privire întunecată ai în clipa asta, Parfion, cînd te uiţi la mine! lăsă să-i scape prinţul sub povara unui sentiment apăsător.

- Vasăzică, bulboana sau jungherul! îngăimă în cele din urmă Rogojin. Păi, tocmai de aceea se şi mărită cu mine, că se aşteaptă să piară de mîna mea! Într-adevăr, prinţe, se poate să nu fi ghicit pînă acum care e miezul lucrurilor?

- Nu te înţeleg.

- Deh! Cine ştie, poate că într-adevăr nu înţelege omul, he, he! Nu degeaba se spune că... eşti cam... aiurit. Pe un altul îl iubeşte ea, pricepe! Aşa cum o iubesc eu pe dînsa, ea îl iubeşte pe celălalt. Şi cine-i acela pe care îl iubeşte, ştii? Tu eşti acela! Ce, n-ai ştiut?

- Eu?

- Da. Dragostea ei pentru tine a început din seara aceea, cînd am fost la onomastica ei. Numai că şi-a vîrît în cap că nu-i este îngăduit să se mărite cu tine, pentru că te-ar expune la rîs şi batjocură şi ţi-ar distruge viaţa. „Se ştie doar cine sînt", zicea ea. Şi acum repetă mereu acelaşi lucru. Mi-a spus-o chiar ea, pe faţă, fără înconjur. Se teme să nu te nenorocească şi să te facă de rîsul lumii; cu mine însă crede că ar putea să se mărite fără să aibă asemenea scrupule, iată cum mă respectă, reţine bine.

- Şi atunci cum îţi explici că te părăsise ca să vină la mine, iar...de la mine...

- De la tine s-a reîntors iarăşi la mine! Ehei! Cînd şi-a băgat ea ceva în cap, nu-i mai scoţi nici cu cleştele. Acum e parcă într-o continuă stare de delir. Ba îmi strigă: ,,Mă mărit cu tine, ca şi cum m-aş arunca într-o bulboană. Grăbeşte căsătoria!" Mă zoreşte, fixează ziua cununiei, iar cînd se apropie ziua stabilită, începe să dea dărăt, o cuprinde spaima sau îi vin alte năzbîtii în cap; Dumnezeu o mai înţeleagă, ai văzut-o şi tu; plînge, rîde, îşi frînge mîinile. Şi atunci, ce să ne mai mirăm că a fugit de la tine? A făcut-o pentru că şi-a dat seama ce mult te iubeşte. A fost peste puterile ei să mai rămînă la tine. Uite, spuneai adineauri că am alergat atunci prin toată Moscova pînă am găsit-o; greşeşti amarnic - ea singură a venit la mine. „Fixează ziua cununiei, zice, eu sînt gata!" şi deodată: „Vreau şampanie! Să mergem la ţigani!" Dacă nu existam eu, de mult s-ar fi aruncat în apă, te asigur. Poate că tocmai de aceea nu se îneacă, pentru că lîngă mine vede un sfîrşit şi mai cumplit decît fundul apei. De ciudă, de necaz se mărită cu mine... şi dacă o să mă ia, să ştii că numai de ciudă are s-o facă.

- Atunci cum poţi tu... cum poţi! strigă prinţul şi se opri, uitîndu-se îngrozit la Rogojin.

- Ei, hai, isprăveşte-ţi gîndul, adăugă acesta rînjind; vrei să-ţi spun eu ce gînduri îţi trec acum prin cap? Tu judeci aşa: „Cum e posibil să se mărite ea acum cu el? Cum se poate îngădui aşa ceva?" Ce mai vorbă, parcă nu ştiu eu ce-i în capul tău acum...

- Nu pentru asta am venit aici, Parfion, ţi-am spus doar, altul mi-a fost gîndul...

- Bine, să zicem că altceva te-a adus aici şi că altul ţi-a fost gîndul, dar acum, nici vorbă că la asta te gîndeşti, he, he! Ei hai, ajunge! Ce te-ai tulburat aşa? E cu putinţă să nu fi ştiut nimic pînă acum? Mă uimeşti!

- Toate astea îţi vin din pricina geloziei, Parfion, eşti bolnav, şi de aceea exagerezi totul fără limite... îngăimâ prinţul, pradă unui zbucium extraordinar. Reculege-te puţin!

- Lasă asta, mormăi Parfion şi, smulgînd din mîinile prinţului un cuţitaş pe care acesta îl luase de pe masă, de lîngă carte, îl puse iute la locul lui.

- Bănuiam eu c-aşa o să fie, parcă aveam o presimţire... cînd am ajuns la Petersburg, urmă prinţul, şi n-am vrut să vin aici. Voiam să-mi smulg din inimă, să uit tot ce se petrecuse aici! Acum, rămîi cu bine... Dar ce ai?

În timp ce vorbea, fără să-şi dea seama, prinţul luase din nou cuţitaşul de pe masă şi din nou Rogojin i-l smulse din mîini şi îl aruncă la loc. Era un cuţitaş destul de obişnuit, cu minerul din corn de cerb şi lama lungă cam de vreo cincisprezece centimetri.

Vâzînd că insistenţa cu care îi smulsese din mînă acest cuţit atrage în mod deosebit atenţia prinţului, Rogojin îl apucă cu o ciudă plină de venin, îl puse între filele cărţii, pe care o aruncă apoi pe o altă masă.

— Îl foloseşti pentru tăiat filele, probabil? întrebă prinţul cu acelaşi aer distrat, absorbit parcă de o puternică îngîndurare.

— Da, pentru tăiat filele ...

— E un cuţit de grădinar, dacă nu mă înşel?

— Exact. Şi ce, cu un cuţit de grădinar nu se pot tăia foile unei cărţi?

— Dar e... e absolut nou.

— Ei şi ce dacă-i nou? Adică n-am dreptul să cumpăr un cuţit nou? izbucni în cele din urmă Rogojin ca un apucat, nemaiputîndu-şi stăpîni enervarea ce creştea cu fiecare cuvînt.

Prinţul tresări şi se uită ţintă în ochii lui Rogojin.

— Dar ce-i cu noi?! începu el deodată să rîdă, revenindu-şi brusc din îngîndurare. lartă-mă, prietene; cînd mi-e capul greu ca acum şi mai am pe deasupra şi simptomele bolii care mă încearcă... devin foarte, foarte distrat şi ridicol. Nu asta voiam să te întreb... Venisem cu totul pentru altceva... Dar, uite, că nu-mi mai amintesc ce anume am vrut să-ţi spun. Rămîi cu bine...

— Nu pe acolo, spuse Rogojin...

— Am uitat!

— Pe aici, pe aici, te conduc eu.

Străbătură aceleaşi odăi prin care prinţul trecuse mai adineauri. Rogojin mergea înainte, prinţul îl urma. Intrară în salonul cel mare. Aici, pe pereţi atîrnau mai multe tablouri - portrete de episcopi şi peisaje, în care cu greu se putea desluşi ceva. Deasupra uşii ce ducea în odaia alăturată era prins un tablou de nişte dimensiuni destul de ciudate: lat de aproape doi metri şi numai de vreo treizeci de centimetri înălţime. Pe pînză era înfăţişat Mîntuitorul scoborît de pe cruce. Prinţul îl cuprinse într-o privire fugară, şi-i licări prin minte o vagă amintire, dar nu mai întîrzie în faţa tabloului, ci dădu să iasă cît mai repede, îndreptîndu-se spre uşă. Voia să scape de atmosfera apăsătoare a acestei case mohorîte. Dar Rogojin se opri în faţa pînzei.

- Uite, vezi, toate tablourile astea, zise el, au fost cumpărate de răposatul taică-meu cu preţul derizoriu de o rublă sau două la diferite licitaţii; îi plăcea să facă asemenea cumpărături. Un cunoscător venise într-o zi să le vadă şi zicea că toate sînt nişte mîzgălituri, afară de ăsta de deasupra uşii, care a fost plătit tot cu două ruble, dar, cică, nu-i mîzgălitură. Pe cînd trăia tata, cineva i-a oferit pe el trei sute cincizeci de ruble, iar Saveliev Ivan Dmitrici, un negustor care se prăpădeşte după asemenea lucruri, îi dădea patru sute, ba aud că săptămîna trecută i s-au oferit fratelui meu Semion Semionîci cinci sutare. L-am păstrat pentru mine.

- E... e o copie după Hans Holbein, spuse prinţul după ce examina tabloul, şi, după cît pot judeca, fără a mă pretinde mare cunoscător, e o copie excelentă. Am văzut originalul în străinătate şi nu pot să-l uit... Dar... ce ai?

Într-adevăr, fără să se mai ocupe de tablou, Rogojin o luă brusc din loc, pornind înainte. Desigur, felul acesta distrat şi repezit de comportare a lui Rogojin se putea explica întrucîtva prin acea stare ciudată de extremă surescitare de care părea să fie stăpînit în acele momente; şi totuşi, prinţul rămase surprins şi contrariat de această întrerupere bruscă a conversaţiei, pe care n-o începuse el, precum şi de faptul că Rogojin nici nu-i răspunse la întrebare.

- Ascultă, Lev Nikolaevici, de mult voiam să te întreb: tu crezi în Dumnezeu sau nu crezi? reluă tot atît de neaşteptat Rogojin, după ce făcu cîţiva paşi.

- Ce întrebare ciudată şi... cum te uiţi! exclamă fără voie prinţul.

- Îmi place să privesc tabloul acesta, murmură Rogojin după un moment de tăcere, uitînd parcă iarăşi de întrebarea lui.

- Tabloul acesta? strigă prinţul, lovit deodată de un gînd neaşteptat. Tocmai tabloul acesta! Păi, eu cred că privind tabloul acesta, unii ar putea mai degrabă să-şi piardă credinţa decît să se întărească în ea!

- Mai ştii, poate că se pierde cu adevărat, fu de acord Rogojin, spre surprinderea interlocutorului său.

Ajunseseră la uşa de ieşire.

- Cum! zise prinţul, oprindu-se brusc. Ce vorbeşti? Eu am spus-o aproape în glumă, pe cînd tu văd că o iei chiar în serios! Şi ce-i cu întrebarea asta, dacă cred sau nu în Dumnezeu?

- Am zis şi eu aşa, într-o doară. De altfel, voiam mai de mult să te întreb. Astăzi, foarte multă lume şi-a pierdut credinţa. O fi adevărat oare (că doar ai umblat prin străinătate) ce mi-a spus cineva la beţie, că la noi în Rusia sînt mai mulţi necredincioşi decît în orice altă ţară? „Nouă ne vine mult mai uşor în privinţa asta, pentru că am mers, zice, mult mai departe decît ei..."

Rogojin puse această întrebare cu un zîmbet veninos pe buze, apoi deschise brusc uşa şi, cu mîna pe clanţă, aşteptă ca prinţul să iasă. Mirat, acesta păşi peste prag. Rogojin îl urmă pe scară şi închise uşa. Amîndoi se opriră faţă în faţă şi statură aşa o bucată de vreme cu aerul unor oameni care au uitat unde au ajuns şi ce au de făcut.

- Aşadar, rămîi cu bine, spuse prinţul, întinzîndu-i mîna lui Rogojin.

- Cu bine, răspunse celălalt şi strînse cu putere, dar ca un automat, mîna ce-i fusese întinsă.

Prinţul coborî o treaptă, apoi se opri locului.

- În ce priveşte credinţa, începu el zîmbind (nu voia să-l lase, probabil, fără un răspuns pe Rogojin şi totodată însufleţindu-se sub impulsul unei amintiri subite), în ce priveşte credinţa, săptămîna trecută, în decurs de două zile, mi-a fost dat să am patru mărturii diferite. Într-o dimineaţă, călătorind cu trenul pe o nouă linie ferată, am făcut cunoştinţă în compartiment cu domnul S. şi am discutat cu el vreo patru ceasuri. Am auzit vorbindu-se mult despre acest om; era cunoscut mai ales ca un ateu convins. E într-adevăr foarte cult şi instruit şi eram bucuros că am prilejul să mă întreţin cu un adevărat om de ştiinţă. Unde mai pui că e un om extrem de bine crescut, şi îmi vorbea întocmai ca unui egal în cunoştinţe şi cultură. El nu crede în Dumnezeu. Ceea ce m-a surprins însă, în tot timpul conversaţiei noastre, e că tot ce spunea el părea cu totul altceva decît obiectul discuţiei, şi m-a surprins mai ales pentru că şi înainte, ori de cîte ori mi se întîmpla să stau de vorbă cu necredincioşii sau să le citesc cărţile, am avut impresia întotdeauna că ceea ce spun ei şi ceea ce scriu în cărţile lor e cu totul altceva, nu atinge miezul chestiunii, deşi în aparenţă ai fi zis că e tocmai ceea ce trebuie. I-am şi spus-o atunci lui S., dar se vede că n-am ştiut să-i explic sau m-am exprimat prea confuz, căci n-a priceput nimic... Seara am poposit într-un oraş, capitală de judeţ. În hotelul unde am tras se făptuise peste noapte o crimă şi toată lumea nu vorbea decît despre acest eveniment. Doi ţărani mai în vîrstă, oameni în toată firea, care nu erau nici măcar beţi şi care se cunoşteau de mult, ba se pare că erau şi buni prieteni, după ce îşi băură ceaiul, se duseră să se culce într-o cămăruţă pe care o luaseră pentru amîndoi. Unul dintre ei observase de două zile la tovarăşul său un ceas de argint, cu o bentiţă galbenă de mărgele în chip de lănţişor şi de care nu ştiuse nimic pînă atunci. Omul acesta nu era un hoţ, ba se zice că era cinstit şi ca stare materială nu putea fi socotit un ţăran sărac. Dar ceasul îi plăcu şi-i ispiti atît de mult, că în cele din urmă nu se putu stăpîni, luă un cuţit şi cînd prietenul lui se întoarse cu spatele, se apropie de el, ridică ochii spre cer, îşi făcu semnul crucii şi înălţînd în gînd o rugă fierbinte: ,,Iartă-mă, Doamne Isuse Hristoase, pe mine Păcătosul!", îl înjunghie dintr-o singură lovitură, ca pe un berbec, după care îi luă ceasul.

Rogojin izbucni într-un hohot de rîs nebun. Părea destul de ciudat rîsul acesta zgomotos la un om care pînă atunci fusese tot timpul într-o stare de extremă depresiune sufletească.

— Ei, uite, asta mi-a plăcut grozav! Aşa ceva înţeleg şi eu! strigă el cu un rîs convulsiv, aproape sufocîndu-se; unul nu crede deloc în Dumnezeu, iar celălalt crede pînă într-atît, că îşi face rugăciunea chiar şi atunci cînd împlîntă jungherul în oameni! Nu, aşa ceva, frăţioare, nu se poate născoci! Ha-ha-ha! E straşnic!...

— În dimineaţa următoare m-am dus să mă plimb prin oraş, urmă prinţul de îndată ce veselia lui Rogojin se mai potoli, deşi rîsul îi mai schimonosea buzele într-un tremur convulsiv; mergînd pe trotuarul de lemn, îmi iese în cale un soldat zdrenţăros. Mă opreşte: „Nu cumperi, boierule, crucea asta de argint, ţi-o dau pentru douăzeci de copeici; e de argint curat!" Avea în mînă o cruce de formă bizantină, cu opt capete, pe care o scosese desigur de la gît; era legată cu un şnuruleţ albastru ponosit. Dar se vedea cît colo că era o cruce de cositor. Am scos din buzunar o monedă de douăzeci de copeici şi i-am dat-o soldatului, iar crucea mi-am pus-o chiar atunci la gît; mulţumirea de a fi păcălit un boier nătîng i se citea pe faţă şi sînt convins că s-a dus numaidecît să-şi cheltuiască banii pe băutură. Pe atunci încă mă aflam sub năvala puternică a primelor impresii din patrie, căci îmi dădeam seama că altădată nu înţelegeam nimic din viaţa Rusiei, creşteam ca un nevolnic, iar în timpul celor cinci ani cît am stat în străinătate nu-mi reveneau în memorie decît nişte amintiri vagi şi fantomatice. Mi-am continuat drumul, hotărît în gînd să nu mă grăbesc a-l condamna pe acest vînzător de credinţă. Dumnezeu ştie ce zace în inimile astea slabe de beţivi. Cam peste un ceas, pe cînd mă întorceam la hotel, întîlnesc o ţărancă cu un prunc în braţe. Femeia era încă tînără, copilul să fi avut vreo şase săptămîni. Tocmai atunci copilul îi zîmbise, după spusa ei, pentru prima oară de cînd venise pe lume. O văd deodată pe ţărancă făcîndu-şi semnul crucii cu multă evlavie. „Ce s-a-ntîmplat, nevestico?" o întreb. Pe atunci voiam să aflu cît mai multe şi la orice puneam întrebări. „Uite aşa, zice, după cum se bucură o mamă cînd îşi vede pentru prima dată pruncul zîmbind, tot aşa se bucură şi Dumnezeu, sus în cer, cînd vede un păcătos înălţînd spre el o rugă pornită din inimă." În aceste cuvinte simple, o femeie din popor a exprimat o idee atît de profundă, atît de subtilă şi cu adevărat religioasă; o idee în care se cuprinde tot fondul creştinismului, cu alte cuvinte, ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevărat părinte şi care se bucură pentru un om aşa cum un tată se bucură pentru propriul său copil! Acesta este fundamentul învăţăturii lui Hristos! O simplă femeie de la ţară. E drept, era mamă... şi, cine ştie, poate chiar nevasta acelui soldat. Ascultă, Parfion, m-ai întrebat adineauri — iată răspunsul meu: conţinutul sentimentului religios, în esenţa lui, scapă oricăror consideraţii şi raţionamente şi nu poate fi ştirbit de nici o abatere, de nici o crimă, de nici un fel de ateism; este aici ceva care rămîne şi care va rămîne mereu în afara tuturor acestor elemente, ceva pe lîngă care se vor învîrti mereu, bîjbîind şi lunecînd, tot felul de atei, vorbind mereu despre cu totul altceva, întrucît mereu le va scăpa miezul însuşi, ca ceva ce depăşeşte înţelegerea lor. Important este însă că, mai curînd sau mai bine decît la oricare altul, acest lucru se poate observa în sufletul unui rus, asta ca o concluzie a mea personală. Este una dintre cele dintîi convingeri ferme cu care m-am ales din contactul meu direct cu Rusia noastră. E un tărîm imens de activitate aici, Parfion! E mult de făcut aici, în lumea noastră rusească, crede-mă. Adu-ţi aminte de întîlnirile şi de discuţiile pe care le-am avut împreună într-o vreme, la Moscova... Şi n-am voit deloc să mă întorc aici acum! Şi cu tine speram să mă întîlnesc în cu totul alte împrejurări! Şi... dar ce să mai vorbim acum!... Rămîi cu bine! Dumnezeu să te aibă în paza lui!

Se întoarse şi porni, coborînd treptele.

— Lev Nikolaevici, strigă Parfion de sus cînd prinţul ajunse jos, crucea pe care ai cumpărat-o de la soldat o ai la tine?

- Da, o port la piept.

- Arată-mi-o!

Altă ciudăţenie! Prinţul stătu un pic pe gînduri, apoi urcă trep. tele înapoi şi-i arătă crucea fără s-o scoată de la gît.

— Dă-mi-o mie, spuse Rogojin.

— Pentru ce? Ziceai că nu...

Prinţul n-ar fi vrut să se despartă de această cruce.

— Am s-o port eu, iar ţie ţi-o dau pe a mea, s-o porţi tu.

— Vrei să facem schimb de cruciuliţe? Fie şi aşa, Parfion, dacă e vorba de asta — sînt fericit să ne înfrăţim!

Prinţul îşi scoase crucea de cositor de la gît, iar Parfion pe a lui de aur şi făcură schimbul. Rogojin rămase mut. Cu multă surprindere şi cu durere în suflet, prinţul observă că neîncrederea de pînă atunci şi surîsul amar, aproape ironic, nu se şterseseră de pe faţa fratelui său de cruce, în orice caz erau clipe cînd această neîncredere se vădea destul de limpede. Apoi Rogojin luă, tot fără să spună vreun cuvînt, mîna lui Mîşkin şi cîtva timp păru că stă pe gînduri; pe urmă îl trase deodată după el şi, cu o şoaptă abia perceptibilă, îl îmbie cu un „Vino". Străbătură palierul scării de la primul cat şi sunară la o uşă ce dădea în partea opusă celei de unde ieşiseră. N-avură mult de aşteptat. O femeie bătrînă, gîrbovită, îmbrăcată în negru şi legată la cap cu o broboadă, veni să deschidă uşa şi, văzîndu-l pe Rogojin, făcu o plecăciune adîncă. El o întrebă ceva, dar, fără să-i aştepte răspunsul, îl conduse pe prinţ înăuntru. Şi aici se perindă un şir de odăi întunecoase, de o curăţenie ciudată, glacială, aranjate rigid cu mobilier bătrînesc, îmbrăcat cu huse de un alb imaculat. Fără a se anunţa, Rogojin îl introduse pe prinţ într-un fel de salonaş, despărţit în două printr-un perete subţire din lemn de mahon, avînd pe ambele părţi cîte o uşă, în spatele căruia se găsea, probabil, un dormitor. Într-un colţ al salonaşului, lîngă sobă, stătea în fotoliu o bătrînă, puţintică la trup şi care se ţinea încă destul de bine: obrazul ei era rotund şi plăcut la vedere, arăta destul de sănătos; doar părul îl avea alb şi-ţi dădeai seama de la cea dintîi privire că ajunsese în mintea copiilor. Îmbrăcată cu o rochie de lînă neagră, purta la gît un bariz mare de aceeaşi culoare, iar pe cap o bonetă albă, foarte curată, legată cu panglici negre. Picioarele i se sprijineau pe un scăunaş. Lîngă dînsa împletea cu andrele, tăcută, o altă bătrînică, mai în vîrstă, îmbrăcată tot în doliu şi cu o bonetă albă pe cap - vreo femeie oploşită pe lîngă casă. Cu siguranţă că tot timpul şi-l petreceau împreună fără să schimbe o vorbă. Prima bătrînă, de îndată ce-i văzu intrînd, le zîmbi şi dădu de cîteva ori bucuroasă din cap în semn de bun-venit.

— Măicuţă, spuse Rogojin după ce-i sărută mîna, iată-l pe bunul meu prieten, prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin; am făcut schimb de cruciuliţe; cît am stat la Moscova, mi-a fost ca un frate şi mi-a făcut mult bine. Binecuvîntează-l, mamă, ca şi cum ai binecuvînta un fiu. Dă-mi mîna, măicuţă, să-ţi unesc degetele...

Dar înainte ca Parfion să-i apuce mîna, bătrîna ridică împreună cele trei degete şi, de trei ori, făcu cu evlavie semnul crucii asupra prinţului, după care mai dădu o dată din cap, privindu-l cu multă duioşie.

- Acum să mergem, Lev Nikolaevici, spuse Rogojin, pentru asta te-am adus aici...

Cînd ajunseră iarăşi pe scară, el mai adăugă:

— Ai văzut? Nu înţelege nimic din ce i se spune şi nici acum n-a înţeles ce i-am vorbit eu şi uite că te-a binecuvîntat; înseamnă că aceasta i-a fost vrerea... Acum, să ne luăm rămas-bun, e timpul să ne vedem fiecare de treburile noastre.

Şi cu aceste cuvinte deschise uşa spre apartamentul lui.

- Lasă-mă cel puţin să te îmbrăţişez înainte de a ne despărţi, om ciudat ce eşti! strigă prinţul cu o caldă dojana în ochi şi-i întinse braţele.

Parfion le ridică pe ale lui, dar aproape imediat le lăsă să-i cadă. Rămase nemişcat, ferindu-şi ochii de privirea prinţului. Nu se simţea în stare să-l îmbrăţişeze.

- Vezi bine! Chiar dacă te-am făcut să-mi dai crucea ta, pentru un ceasornic însă tot n-am să te înjunghii! bolborosi el abia desluşit, izbucnind apoi într-un rîs ciudat. Dar în aceeaşi clipă, o schimbare neaşteptată se produse în el: o paloare de moarte îi acoperi faţa, buzele începură să-i tremure şi ochii i se aprinseră.

Ridicînd braţele, îl strînsc pe prinţ cu putere la pieptul lui şi-i spuse cu glasul sugrumat de emoţie:

- Ei bine, ia-o, dacă aşa vrea soarta! A ta să fie! Ţi-o cedez! Să-l ţii minte pe Rogojin!

Şi, părăsindu-l pe prinţ, Rogojin intră grăbit în locuinţa lui fără să se mai uite înapoi şi trase cu zgomot uşa după el.

Prinţul ajunse tîrziu la Epancin, abia pe la două şi jumătate, şi nu-l mai găsi pe general acasă. Lăsîndu-şi cartea de vizită, hotărî să-l caute pe Kolea la hotelul „Balanţa" şi eventual, dacă nu l-ar găsi acolo, să-i lase un bileţel. La „Balanţa" i s-a spus că Nikolai Ardalionovici a ieşit de dimineaţă, dar a lăsat vorbă, pentru cazul cînd cineva ar întreba de dînsul, că se va întoarce pe la ora trei. Dacă însă pînă la trei şi jumătate nu se va întoarce, înseamnă că a plecat la Pavlovsk, la vila generălesei Epancina, şi că deci va lua masa acolo. Prinţul hotărî să-l aştepte şi cu acest prilej să îmbuce ceva.

Pînă la trei şi jumătate, Kolea nu se întoarse şi nici la patru. Prinţul ieşi din hotel şi porni în neştire pe stradă, fără să se întrebe încotro anume merge. La începutul verii se-ntîmplă uneori la Petersburg să se statornicească, pentru foarte scurtă vreme de altfel, un timp minunat, cu zile însorite, calde, senine. Se nimerise tocmai să fie una dintre aceste zile rare. Cîtva timp prinţul rătăci fără nici un ţel. Nu cunoştea bine oraşul. Uneori se oprea la cîte o răscruce. în faţa unor clădiri, într-o piaţă, pe un pod; la un moment dat intra într-o cofetărie, ca să mai răsufle puţin. Cîteodată se apuca să cerceteze cu multă curiozitate trecătorii, dar de cele mai multe ori nu dădea nici o atenţie nimănui şi nici nu băga de seamă pe unde umblă. Trăia clipe grele, de mare nelinişte şi de încordare chinuitoare, şi instinctiv căuta singurătatea. Simţea nevoia să fie singur şi de a se lăsa în voia acestui supliciu moral, rămînînd absolut pasiv la toate, fără a mai căuta vreo soluţie sau ieşire. Refuza cu dezgust să rezolve avalanşa de nedumeriri care-i dădeau năvală în suflet, înecîndu-i întreaga fiinţă. „În definitiv, ce vină am eu în toate astea?" mormăi el ca pentru sine, aproape fără să-şi dea seama de înţelesul cuvintelor sale.

Pe la ora şase se pomeni păşind pe peronul gării de unde pornea linia de cale ferată Petersburg - Ţarskoie Selo. Singurătatea îi deveni insuportabilă. Un nou imbold îi încălzi deodată inima şi pentru o clipă risipi cu lumina-i sclipitoare bezna în care tînjea şi se zbătea sufletul lui chinuit. Scoase un bilet pentru Pavlovsk şi aşteptă cu nerăbdare momentul plecării. Dar, fără îndoială, ceva îl urmărea, ceva real şi nu o nălucire fantastică, cum poate ar fi fost dispus s-o creadă de la început. În momentul cînd trebuia să urce în vagon, aruncă deodată biletul pe care-l cumpărase şi părăsi în grabă gara, adîncit în gînduri. Cîtva timp după aceea, în stradă, parcă îşi aduse aminte de ceva, ca şi cînd s-ar fi dumerit brusc asupra unui lucru deosebit de straniu, ce de prea multă vreme îl obseda. Avu conştiinţa subită a unei preocupări care-l obsedase de mult timp, dar de care nu-şi dăduse seama pînă atunci; de vreo cîteva ceasuri, încă la „Balanţa" sau poate înainte de a fi ajuns acolo, se pomeni deodată că începe să caute ceva cu privirea înjur. Pe urmă uita de asta un timp oarecare, o jumătate de oră sau mai mult, ca după aceea să privească iarăşi neliniştit şi iscoditor în toate părţile.

În clipa în care îşi dădu seama de preocuparea aceasta bolnăvicioasă, pînă atunci absolut inconştientă, şi care de atîta timp se încuibase în el, în memoria lui se deşteptă brusc şi o altă amintire, ce i se păru acum extrem de interesantă; îşi aminti anume că-n momentul cînd observase că tot caută ceva împrejurul lui, stătea pe trotuar, în faţa vitrinei unei prăvălii, şi cerceta cu multă atenţie şi curiozitate mărfurile expuse în vitrină. O dorinţă nestăvilită îl îndemna acum să verifice numaidecît: stătuse el cu adevărat, mai adineauri (poate să fi trecut doar cinci minute de atunci), în faţa ferestrei acelei prăvălii sau i se năzărise numai? Să nu fie vreo confuzie la mijloc! Exista în realitate acea prăvălie cu mărfurile văzute în vitrină sau nu? Pentru că, într-adevăr, arc astăzi o stare deosebit de bolnăvicioasă, asemănătoare aceleia care preceda altă dată crizele lui de epilepsie. Ştia că în perioada premergătoare acestor momente devenea extrem de distrat şi că adesea confunda lucrurile şi persoanele atunci cînd nu izbutea să şi le fixeze mai cu atenţie. Dar mai avea un motiv pentru care ar fi vrut în mod special să se convingă dacă într-adevăr se oprise sau nu în faţa prăvăliei - printre obiectele expuse în vitrină era unul pe care îl cercetase în mod deosebit şi-l evaluase chiar la preţul de şaizeci de copeici, lucru de care-şi aducea perfect de bine aminte cu toată tulburarea şi dezordinea în idei. Prin urmare, dacă prăvălia aceasta exista cu adevărat şi dacă obiectul cu pricina se află în vitrină printre articolele expuse, înseamnă că tocmai acest obiect îl determinase să se oprească. Înseamnă că obiectul acesta prezenta pentru el un interes atît de mare, încît îi atrăsese atenţia chiar şi într-un asemenea moment de cumplită confuzie sufletească în care se afla atunci cînd a părăsit gara. Mergea fixînd cu o privire chinuită vitrinele din partea dreaptă a trotuarului şi inima-i bătea puternic de emoţie şi nerăbdare. Dar iată şi prăvălia, a găsit-o în sfîrşit! Se depărtase de ea cu vreo cinci sute de paşi, cînd i-a venit ideea să se întoarcă. Iată şi obiectul acela de şaizeci de copeici. ,,Ei, da, fireşte, nu face mai mult de şaizeci de copeici!" îşi spuse prinţul zărindu-l şi începu sâ rîdă. Dar rîsul lui avea ceva isteric în el; simţi o apăsare grea pe suflet. Îşi aduse aminte foarte precis acum că exact în locul acesta, stînd în faţa acestei vitrine, se întorsese brusc şi atunci, ca mai adineauri, a surprins asupra sa ochii lui Rogojin. Încredinţîndu-se deci că nu se înşelase (lucru de care, de altfel, fusese convins şi înainte de această verificare), se depărta în grabă de prăvălie. Toate acestea se cereau neapărat gîndite şi cît mai repede; îi era limpede acum că nici ceea ce i se întîmplase în gară n-a fost o năzărire, ci un fapt absolut real şi de bună seamă strîns legat de starea lui de nelinişte anterioară. Dar şi de data aceasta un dezgust lăuntric, groaznic şi de neînfrînt îl covîrşi, făcîndu-l să renunţe de a mai reflecta; nu mai era în stare să cugete la cele petrecute şi gîndurile lui se îndreptară cu totul în altă parte.

Se gîndea mai ales la faptul că în momentele de accentuare a bolii imediat premergătoare crizei de epilepsie (în cazul cînd aceasta se producea în stare de veghe), exista un grad de încordare maximă, cînd în starea lui de totală descurajare, de adîncă depresiune sufletească, interveneau brusc cîteva clipe în cursul cărora creierul parcă i se înflăcăra fulgerător şi toate resorturile lui vitale, încordîndu-se cu o forţă extraordinară, se declanşau într-un formidabil elan de trăire. Senzaţia vieţii, a conştiinţei de sine căpătau o intensitate aproape înzecită în clipele acelea cu intermitenţe de fulger. O claritate extraordinară îi lumina mintea şi inima. Toate fră-mîntările, tot zbuciumul, toate îndoielile lui păreau că se împrăştie dintr-o dată, topindu-se într-o armonie desăvîrşită, într-o linişte senină plină de bucurii şi speranţe, de supremă înţelepciune şi de o conştiinţă deplină a finalităţii. Dar momentele acestea de luciditate, sclipirile acestea nu erau decît presentimentul secundei finale (niciodată nu dura mai mult de o secundă), cu care se anunţa atacul propriu-zis. Secunda aceea era, desigur, insuportabilă. Meditînd mai tîrziu, după criză, asupra acestui moment culminant, prinţul îşi spunea adesea că, de fapt, toate aceste clipe fulgerătoare şi sclipiri de supremă autopercepere senzitivă şi de intensă conştiinţă de sine şi deci şi de „trăire superioară" nu sînt altceva decît simptome de boală, tulburări ale stării normale, iar dacă este aşa, nu mai poate fi vorba de o trăire superioară, ci, dimpotrivă, de una de ordin cu totul inferior; şi totuşi, ajunse în cele din urmă la o concluzie paradoxală: „în definitiv, ce importanţă are că e o stare de boală? hotărî el în sfîrşit. Ce-mi pasă mie că este o tensiune anormală, de vreme ce rezultatul, minutul acela de trăire, evocat şi analizat apoi în stare normală, după acces, se dovedeşte a fi în cel mai înalt grad armonie şi frumuseţe, oferă o senzaţie euforică, nemaiîncercată şi nebănuită pînă atunci, o senzaţie de plenitudine, de echilibru, de împăcare, senzaţia contopirii, într-un elan extatic de rugă, cu cea mai sublimă sinteză a vieţii?" Această formulare nebuloasă, i se părea totuşi îndeajuns de explicită, atît doar că-i exprima deocamdată prea slab gîndul. În ce priveşte însă faptul că toate astea ar fi într-adevăr „frumuseţe şi rugă", că ar fi chiar „sinteză sublimă a vieţii", nu putea avea nici cea mai mică îndoială, nici să admită măcar posibilitate unei îndoieli. Căci părea exclus ca viziunea acelui moment să fi fost numai o halucinaţie provocată de haşiş, de opiu sau alcool care umilesc raţiunea şi stîlcesc sufletul, nălucire cu totul anormală şi aberantă. Despre asta putea să-şi dea seama foarte bine după ce trecea criza. Clipele acelea nu erau decît o activitate extraordinar de intensă a conştiinţei de sine, dacă ar fi să definim această stare cît mai scurt — conştiinţă de sine, şi totodată cea mai nemijlocită atotpercepere senzorială. Dacă în secunda aceea, adică în ultima clipă conştientă dinaintea accesului, apuca să-şi spună lămurit şi în deplină cunoştinţă de cauză: „Da, pentru clipa aceasta, merită să-ţi dai viaţa!", fără îndoială că singură această clipă preţuia cît o viată întreagă. De altfel, aspectul dialectic al concluziei sale nu-l preocupa cîtuşi de puţin: prostraţia, destrămarea sufletească, idiotizarea apăreau ca o urmare evidentă a acestor „clipe sublime". Nu s-ar fi încumetat, de bună seamă, să-şi susţină punctul de vedere într-o eventuală discuţie teoretică. Îşi dădea seama că această concluzie la care a ajuns, cu alte cuvinte, ceea ce gîndea el despre minutul acela, conţinea desigur o eroare şi totuşi realitatea senzaţiei încercate îi punea cugetul la grea încercare. Ce poate fi mai de netăgăduit decît realitatea faptului însuşi? Căci faptul în sine se petrecuse; în timpul secundei aceleia, el apucase doar să-şi spună că prin fericirea nemăsurată pe care o simţise din plin, secunda aceasta putea să preţuiască cît o viaţă întreagă. „În momentul acela, cum îi spunea el într-o zi lui Rogojin în timpul nenumăratelor întîlniri de la Moscova, în momentul acela se pare că încep să pătrund semnificaţia extraordinară a cuvîntului, potrivit căruia: timpul nu mai merge. Mă gîndesc, adăugă el zîmbind, că este o secundă aidoma aceleia în care nici nu apucase să se verse apa din ulciorul răsturnat de epilepticul Mahomed, în timp ce acesta izbutise să cuprindă într-o privire toate locaşurile lui Allah." Da, da, la Moscova stătuse de multe ori de vorbă cu Rogojin şi acesta n-a fost singurul subiect a conversaţiilor lui intime. „Rogojin a mărturisit adineauri că i-a fost atunci ca un frate; şi a spus-o azi pentru prima oară",a conchis prinţul în gînd.

Medita la toate astea stînd pe o bancă, sub un copac, în Letnîi. Era pe la şapte seara. Parcul rămăsese pustiu; o umbră întunecoasă învălui pentru un moment soarele în asfinţit. Căldura înăbuşitoare prevestea furtună. Era ceva ispititor în dispoziţia aceasta contemplativă în care se complăcea acum. Se crampona, prin noianul de amintiri şi raţionamente, de orice obiect din afară, şi asta îl distrăgea; se străduia din răsputeri să uite ceva, ceva prezent si esenţial, dar, la cea dintîi privire aruncată în jur, îi revenea de îndată acelaşi gînd sumbru, un gînd chinuitor, ca o obsesie, de care ar fi vrut să scape. Îşi aminti la un moment dat că mai adineauri, mîncînd la restaurant, discutase cu chelnerul despre un asasinat foarte ciudat, întîmplat de curînd şi care stîrnise o mare vîlvă. Dar de-abia îşi aminti de asta şi un nou impuls lăuntric schimbă brusc cursul gîndurilor lui.

O dorinţă extraordinară, nestăpînită, un fel de tentaţie de neînvins îi încleşta deodată voinţa. Se ridică de pe bancă, părăsi grădina şi porni automat spre cartierul Peterburgskaia Storona. Mai înainte, pe cheiul Nevei, îl rugase pe un trecător să-i arate în ce parte vine cartierul acesta de dincolo de Neva. Omul i-a explicat cum să ajungă acolo; dar atunci el renunţase să se mai ducă. De altfel, ştia că n-avea rost să mai meargă astăzi acolo. Adresa o avea de mult şi putea găsi uşor locuinţa rudei lui Lebedev, dar era aproape sigur că nu o va găsi acasă. „A plecat cu siguranţă la Pavlovsk; altfel, Kolea mi-ar fi lăsat o vorbă la «Balanţa», cum ne învoiserăm." De aceea, nu pentru a o vedea pe dînsa se ducea acum acolo, fireşte. O curiozitate bolnăvicioasă, chinuitoare, îl îmboldea acum, ca o tentaţie. Căci un gînd, o idee subită şi cu totul nouă, îi încolţi în minte...

Pentru el însă era prea de ajuns faptul că pornise şi, mai ales, că ştia unde se duce; peste puţin timp mergea absorbit de gînduri, fără să mai observe pe unde trece. Cugetînd mai departe la ,,ideea lui subită", îi reveni deodată senzaţia de silă, de apăsare insuportabilă.

Cu o dureroasă încordare a atenţiei, observa tot ce i se ivea înaintea ochilor, privea cerul, Neva. Intră la un moment dat în vorbă cu un copilaş întîlnit în drum. Poate că şi starea lui premergătoare crizei de epilepsie se intensifica din ce în ce mai mult. Se pare că furtuna, care se simţea de mult în văzduh, se apropia ameninţător. Cînd şi cînd se auzeau răbufnind tunete îndepărtate. Aerul devenise înăbuşitor...

Dar iată că acum începu să-i revină în minte, precum revine uneori, ca o obsesie absurdă, un laitmotiv muzical plicticos, chipul nepotului lui Lebedev, pe care-l văzuse mai devreme. Mai ciudat însă era faptul că-i apărea sub înfăţişarea ucigaşului de care amintise Lebedev prezentîndu-i-l pe acest nepot al său. Într-adevăr, citise şi el, nu de mult, despre acest asasinat. De altfel, de la întoarcerea lui în Rusia, citise şi auzise povestindu-se numeroase cazuri de acest fel, iar în ultimul timp urmărea cu multă perseverenţă acest aspect din viaţa ţării. Chiar şi astăzi, intrînd în vorbă cu chelnerul care-i servise masa la prînz, a arătat un interes deosebit, stăruind să afle cît mai multe amănunte despre acest asasinat al Jemarinilor. Îşi aduse aminte acum că omul se declarase de acord cu el în privinţa acestui caz. Îşi mai aminti şi de figura chelnerului; nu era prost deloc, cu scaun la cap şi măsurat la vorbă, dar, la drept vorbind, „numai Dumnezeu ştie ce fel de om este. E greu să pătrunzi în sufletul unor oameni necunoscuţi, într-o ţară pe care abia începi s-o cunoşti". Şi totuşi, începuse să creadă cu toată tăria în însuşirile minunate ale sufletului rusesc. „O, cîte lucruri noi, cu totul nebănuite, neaşteptate şi nemaiauzite aflase el în timpul acestor şase luni! Dar sufletul altuia e o taină greu de pătruns; tot astfel şi sufletul rus e o enigmă, pentru multă lume - o enigmă de nepătruns. Iată el, de pildă, de atîta vreme se află în relaţii strînse cu Rogojin, relaţii de prietenie, raporturi frăţeşti — şi totuşi, ar putea oare să susţină că-l cunoaşte pe Rogojin? Şi cînd te gîndeşti ce haos, ce dezlănţuire neînfrînată şi cîtă ticăloşie există uneori în tot ce se petrece în jurul lui! Şi ce individ respingător, înfumurat şi plin de sine mai e şi nepotul acesta al lui Lebedev! Dar ce-i cu mine? (îşi continuă prinţul reflecţiile.) Parcă el este acela care a ucis cele şase fiinţe? Mi se pare că încep să le cam încurc... Ciudat. Simt că-mi vîjîie capul... Dar ce faţă simpatică şi fermecătoare avea fata cea mai mare a lui Lebedev, aceea care ţinea copilul în braţe, ce expresie de nevinovăţie aproape copilărească şi ce rîs cristalin! E ciudat că uitase aproape cu desăvîrşire acest chip şi nu-şi adusese minte de el decît abia acum. Şi Lebedev, care se râţoieşte la ai lui bătînd din picior, deşi, probabil, îi adoră pe toţi. Dar ceea ce-i şi mai neîndoielnic, aşa cum doi ori doi fac patru, e că acest Lebedev îşi adoră nepotul!

Dar ce i-o fi venit deodată să-i judece pe toţi cu atîta neîndurare? Şi tocmai el, care i-a văzut astăzi pentru prima oară, tocmai el să pronunţe o sentinţă atît de categorică? lată, Lebedev, de pildă, nu-i apăruse astăzi ca o adevărată enigmă? Se aştepta el oare să descopere un astfel de om în Lebedev? Parcă aşa îl cunoscuse şi şi-i închipuise pe Lebedev pînă acum? Lebedev şi contesa Du Barry - Dumnezeule! Totuşi, dacă Rogojin va ucide, cel puţin o va face cu mai multă socoteală. Un instrument comandat anume, după un desen conceput dinainte, şi şase persoane răpuse în stare de delir! Parcă Rogojin ar avea un instrument comandat dinainte, după un anumit desen... el are... dar ce... e un lucru hotărît că Rogojin va ucide neapărat?!" tresări deodată prinţul. „Nu e oare o crimă, o josnicie din partea mea să-mi treacă măcar prin minte asemenea presupuneri!" exclamă el, şi sîngele îi năvăli în obraz de ruşine. De uimire rămăsese încremenit în mijlocul drumului. I se perindară deodată, în închipuire, toate întîmplările din ziua aceea; momentele trăite adineauri în gara Pavlovski şi, mai înainte, în gara Nikolaevski; şi întrebarea pe care i-o pusese lui Rogojin pe faţă cu privire la ochii aceia; şi crucea lui Rogojin pe care o purta acum la piept; şi binecuvîntarea bătrînei sale mame, la care îl dusese ţinîndu-l de mînă, şi, în sfîrşit, îmbrăţişarea aceea înfrigurată de pe scară şi acea renunţare supremă a lui Rogojin - iar acum, după toate astea, să se surprindă căutînd mereu ceva împrejur, şi această prăvăiie, şi acest obiect... ce josnicie! Şi după toate cele petrecute, e în stare să se ducă acolo cu un „scop anumit", mînat de „o idee nouă, subită"!

Cuprins de disperare şi de o suferinţă sfîşietoare, prinţul voi să ajungă cît mai degrabă în camera lui de la hotel; se întoarse din mers şi porni înapoi; dar după un minut se opri, mai chibzui puţin, şi reluă drumul iniţial.

De altfel, ajunsese de mult în cartierul Peterburgskaia Storona şi era aproape de casa cu pricina; acum doar nu se mai ducea acolo cu scopul de adineauri, cu acea „idee neaşteptată". Şi nici nu se putea să fie altfel! Da, e limpede că-i revine boala; în privinţa asta nu mai avea nici o îndoială; şi nu era exclus ca accesul să survină chiar astăzi. Apropierea crizei explica totul; şi această întunecare a mintii şi ivirea ,,ideii" care îl obseda. Dar acum întunericul s-a destrămat, demonul e alungat, îndoielile s-au risipit, în inimă i s-a revărsat o nespusă bucurie! Doar n-o mai văzuse pe ea de atîta timp, trebuie s-o vadă negreşit, şi... ar fi vrut să-l întîlnească pe Rogojin acum; l-ar fi luat de braţ şi ar fi mers împreună... Inima lui e curată; parcă ar putea fi rivalul lui Rogojin? Mîine se va duce chiar el să-i spună lui Rogojin că a văzut-o; pentru ce altceva venise cu atîta grabă la Petersburg, cum zicea adineauri şi Rogojin, dacă nu pentru a o vedea pe dînsa? Poate totuşi o va găsi acasă, nu-i deloc sigur că a plecat la Pavlovsk.

Da, totul între ei trebuie să fie limpezit, ca să se înţeleagă dintr-o singură privire, să nu mai existe asemenea renunţări chinuite şi pătimaşe ca aceea a lui Rogojin de adineauri, ca totul să se petreacă deschis, liber... înălţător. Oare sufletul lui Rogojin este incapabil de asemenea elanuri, nu rîvneşte spre lumină? Zice că o iubeşte într-altfel, că nu-i animat de compasiune, că „nu simte nici un fel de milă". E drept că după aceea a mai adăugat: „Mila ta e poate mai pîrdalnică decît dragostea mea". E cert că se ponegreşte degeaba. Hm!... Rogojin s-a apucat să citească o carte! Dar însuşi faptul acesta nu-i un semn de „milă" sau, cel puţin, un început de „milă"? Numai simpla prezenţă a acestei cărţi nu dovedeşte oare că îşi dă foarte bine seama de caracterul raporturilor sale cu dînsa? Dar mărturisirile lui de adineauri? Nu, nu. Aici e ceva mult mai adînc decit o simplă pasiune? Parcă faţa ei e din acelea care pot să insufle numai iubirea pătimaşă? Şi cum ar putea, mai ales acum. chipul acesta să inspire patima? Cînd, de fapt, vederea lui provoacă mai mult suferinţă şi un sentiment de nemărginită milă care îţi răscoleşte sufletul, cînd... Şi amintirea vie a acestui chip chinuit făcu să se strîngă de o durere sfîşietoare inima prinţului.

Da, sfîşietoare! Îşi aminti cît suferise nu de mult, cînd a început să observe pentru prima oară la ea semnele nebuniei. Simţise că era gata să-l cuprindă deznădejdea. Şi cum de a putut s-o lase să plece atunci de la el ca să fugă la Rogojin? Ar fi trebuit să alerge după ea, în loc s-aştepte ştiri despre fugară. Dar... e cu putinţă oare ca Rogojin să nu-şi fi dat încă seama că e nebună? Hm... Rogojin vede peste tot numai porniri pătimaşe! Şi ce gelozie absurdă! Ce a vrut să spună adineauri cu presupunerea aceea a lui? (Aici prinţul simţi deodată că roşeşte şi un fior ciudat făcu să-i tresalte inima.)

Dar ce rost are acum să-şi mai aducă aminte de toate astea? Amîndoi sînt deopotrivă de nebuni, şi ea, şi Rogojin. În ce-l priveşte pe el personal - ar fi absurd, aproape crud şi neomenos din parte-i, să se lase pradă unei iubiri pătimaşe pentru această femeie. Da, da! Rogojin se ponegreşte degeaba; căci are o inimă generoasă, capabilă şi de suferinţă, şi de compătimire. Cînd va afla tot adevărul şi cînd se va convinge cît este de plîns această făptură cu mintea zdruncinată, aproape dementă - nu-i va ierta el oare atunci tot ce se petrecuse, toate suferinţele pe care le-a îndurat din pricina ei? Nu-i va deveni oare slujitor supus, frate, prieten, ocrotitor? Înţelegerea plină de compasiune îl va lumina şi-i va îndruma paşii. Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate. O, cît de vinovat se simte el în faţa lui Rogojin. Vina lui nu are iertare şi îl dezonorează. Aşadar, nu „sufletul rusesc este o enigmă de nepătruns", ci propriul lui suflet rătăceşte în beznă, dacă a fost în stare să-şi închipuie o asemenea monstruozitate? Pentru cîteva cuvinte calde şi sincere, pornite din adîncul inimii, pe care i le-a spus la Moscova, Rogojin îl socoate drept un frate, iar el... Dar toate astea nu sînt decît efectul bolii, al unei stări halucinante. Totul se va lămuri în curînd!... Cu ce aer întunecat a spus Rogojin adineauri că-şi „pierde credinţa"! Omul acesta suferă probabil groaznic. Zice că-i place „să privească acel tablou"; şi, de fapt, o face nu pentru că realmente îi place tabloul, ci pentru că simte o nevoie organică de a-l privi. Rogojin nu-i numai un suflet pasionat; e şi om de acţiune totuşi, un luptător; vrea să-şi recîştige prin luptă credinţa rătăcită. În momentul de faţă, el resimte atît de dureros, atît de chinuitor lipsa unei credinţe. Are nevoie de ea ca de aer, ca de apă!... Da! Omul are nevoie să creadă în ceva! Să creadă în cineva! Şi ce curios e totuşi tabloul acela al lui Holbein! Dar iată şi strada! Asta trebuie să fie casa; exact - numărul 16, ,,proprietatea secretarei de colegiu Filisova". Aici! Prinţul sună şi întrebă de Nastasia Filippovna.

Îi răspunse chiar stăpîna casei că Nastasia Filippovna e plecată de dimineaţă la Pavlovsk, la Daria Alekseevna, „şi se poate întîmpla să rămînă acolo cîteva zile chiar". Filisova era o femeie de vreo patruzeci de ani, scundă, cu o faţă ascuţită şi ochi vioi, iar privirea-i şireată avea în ea ceva iscoditor. La întrebarea ei cum îl cheamă, pusă cu un aer misterios, prinţul mai întîi nu-i răspunse nimic, apoi se răzgîndi şi, întorcîndu-se din drum, o rugă stăruitor să-i comunice Nastasiei Filippovna că a căutat-o prinţul Mîşkin. Femeia îl ascultă cu atenţie încordată şi faţa ei, luînd o expresie de complicitate, părea că spune: „Nici o grijă, am înţeles prea bine". Se vedea că numele prinţului produse asupra ei o impresie dintre cele mai puternice. Acesta o fixă cîteva clipe cu privirea pierdută, apoi se întoarse brusc şi porni spre hotelul la care a trăsese. Acum însă arăta cu totul altfel de cum era în momentul cînd sunase la poarta cumnatei lui Lebedev. În el se produse iarăşi, fulgerător, o schimbare extraordinară; păşea clătinîndu-se, palid la faţă, pradă unui zbucium chinuitor, genunchii îi tremurau şi un zîmbet vag, pierdut, rătăcea pe buzele-i învineţite; ,,ideea lui subită" s-a confirmat brusc, dovedindu-se a fi o realitate... Şi iată-l din nou subjugat demonului său!

Să fi fost într-adevăr o confirmare? Era ceva din domeniul realului? Pentru ce acest tremur, această sudoare rece şi înfrigurare de beznă în suflet? Oare pentru că zărise chiar acum, din nou, ochii aceia? Dar nu părăsise el Grădina de vară anume ca să-i vadă! Doar în asta consta „ideea lui subită"! Simţise o dorinţă nestăpînită să vadă numaidecît „ochii de adineauri", pentru a se convinge definitiv că-i va întîlni negreşit acolo, lîngă casa aceea. A fost dorinţa lui arzătoare care îl împinsese să facă acest drum, şi atunci de ce l-a surprins, l-a zguduit într-atît faptul de a-i fi zărit aievea în locul acesta? Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la asta! Ei da, erau exact aceiaşi ochi (că erau exact aceiaşi nu mai încăpea acum nici o îndoială), care-l săgetaseră din mulţime, pe peronul gării Nikolaevski, în dimineaţa aceasta, în momentul cînd cobora din trenul de Moscova; aceiaşi (dar absolut aceiaşi!) pe care cu cîteva ceasuri mai tîrziu, la Rogojin, în timp ce se aşeza pe scaun, îi surprinse pe la spate ţintuiţi asupra lui. Rogojin negase atunci! ,,Şi-ai cui erau ochii aceia, mă rog?" a întrebat el cu un surîs crispat şi înfiorător de rece. Iată de ce, la gara liniei locale spre Ţarskoie Selo - cînd era gata să se urce în vagon ca să meargă la Aglaia, ivindu-i-se din nou ochii aceştia pentru a treia oară în acea zi, prinţul avu o dorinţă arzătoare să se îndrepte spre Rogojin şi să-i spună tocmai lui „ai cui erau ochii aceia"! Dar fugi în neştire din gară şi nu-şi veni în fire decît în faţa prăvăliei aceleia de cuţite, cînd se surprinse preţăluind la şaizeci de copeici un obiect cu mînerul din corn de cerb. Un demon straniu, înspăimîntător, pusese definitiv stăpînire pe el şi nu-l mai lăsa în pace. Şi în timp ce prinţul, cu gîndurile rătăcite, şedea în Grădina de vară pe bancă, sub un tei, demonul acesta îi şopti că dacă Rogojin se înverşunează de dimineaţă să-l spioneze şi să-l pîndească la orice pas, văzînd că el n-a luat trenul pentru Pavlovsk (o descoperire, desigur zguduitoare pentru dînsul), se va duce cu siguranţă şi poate de-a dreptul acolo, la casa aceea din Peterburgskaia Storona, ca să-l pîndească pe el, Mîşkin, care în dimineaţa asta chiar i-a dat cuvîntul de onoare că nu va încerca „s-o mai vadă" şi că, de fapt, „nu pentru asta venise la Petersburg". Şi iată-l smucindu-se febril de pe bancă şi pornind grăbit spre casa aceea; de ce atunci să se mire că îl întîlneşte acolo pe Rogojin? Avea în faţa lui un om nefericit, cufundat într-o neagră disperare, pe deplin explicabilă însă. Şi omul acesta atît de nenorocit nici măcar nu căuta să se mai ascundă. Da, mai adineauri Rogojin negase, minţise, dar la gară aproape că renunţase să se mai scundă. Mai degrabă se putea spune că el, prinţul, încerca să se eschiveze. Iar acum îl găsea pe Rogojin postat în faţa casei acesta, la vreo cincizeci de paşi distanţă, pe celălalt trotuar, aşteptînd cu braţele încrucişate. Nu putea să-şi închipuie că rămîne nevăzut şi părea că se aşezase acolo anume ca să fie zărit. Stătea ca un acuzator, ca un judecător, şi nu ca... Şi nu ca cine, adică?

Dar pentru ce, în loc să se îndrepte spre dînsul, el, prinţul, o luă din loc, prefăcîndu-se că nu-l vede, cu toate că privirile lor se încrucişară. (Da, ochii lor s-au întîlnit! Şi ei s-au privit o clipă.) Nu se gîndise chiar el, cu puţin înainte, să-l ia de braţ şi să se ducă împreună acolo? Nu-şi propusese el să meargă a doua zi să-i spună că a fost la dînsa? Oare adineauri, ajuns aproape la jumătatea drumului, nu învinsese demonul din el, simţind cum sufletul i se umple de o bucurie neaşteptată? Dar poate că, într-adevăr, era ceva în Rogojin, în chipul lui de astăzi, adică în comportarea, în vorba, în gesturile şi în privirile lui, ceva de natură să îndreptăţească înspăimîntătoarele presimţiri ale prinţului şi odioasele insinuări ale demonului său? Ceva ce sare în ochi dintr-o dată, dar e greu de analizat şi de redat, ceva ce nu poate fi explicat şi justificat logic, şi care totuşi, în pofida acestei greutăţi şi imposibilităţi, produce o impresie puternică, absolut închegată, transformîndu-se fără voie într-o certitudine...

Adică ce fel de certitudine? (O, cît îl făcea să sufere pe prinţ monstruozitatea, caracterul "umilitor" al acestei certitudini, al acestui „presentiment josnic", şi cît îşi reproşa el acest lucru!) „Spune, dacă poţi, ce fel de certitudine? îşi repeta el neîncetat cu un accent de imputare şi sfidare. Formulează-ţi tot gîndul, cutează să ţi-l exprimi limpede, precis, fără înconjur! Sînt un mizerabil! repeta el exasperat şi roşu de ruşine. Cu ce ochi aş mai putea eu să mă uit la acest om de azi înainte! A, ce cumplită zi, Dumnezeule! Ce coşmar!"

Şi a fost un moment, către sfîrşitul acestui drum lung şi chinuitor de întoarcere din cartierul Peterburgskaia Storona, cînd prinţul simţi deodată o dorinţă irezistibilă de a se duce imediat la Rogojin şi, aşteptîndu-i reîntoarcerea, să-l îmbrăţişeze apoi scăldat în lacrimi de ruşine şi să-i spună totul, punînd capăt o dată pentru totdeauna acestei situaţii. Cu aceste gînduri, se pomeni deodată în faţa hotelului. Cît îi displăcuse chiar de la început hotelul acesta, coridoarele lui, clădirea în întregime, camera pe care o ocupa! De mai multe ori, în timpul zilei, se gîndise cu dezgust că va trebui să se întoarcă acolo... „Dar ce am, de am ajuns ca o femeie isterică, să cred astăzi în tot felul de presentimente!" se gîndi el batjocoritor şi enervat, oprindu-se în faţa porţii. Un nou val de ruşine copleşitoare, de disperare aproape, îl ţintui locului chiar în momentul cînd trebuia să păşească pe poartă. Aşa se întîmplă uneori cu oamenii loviţi neaşteptat de o amintire insuportabilă, legată de un sentiment puternic de ruşine: se opri brusc în loc, pentru un moment. „Da, sînt un om fără inimă, un laş!" repetă el posomorit şi dădu să intre, dar... se opri din nou.

Sub bolta acelei porţi, unde nu pătrundea prea multă lumină, acum era întuneric beznă; norul negru de furtună care între timp învăluise cerul, înghiţind ultimele reflexe ale înserării, acum, în momentul cînd prinţul ajunse în faţa clădirii, se revărsă într-o ploaie torenţială. În clipa cînd dădu să pătrundă sub bolta porţii şi apoi se opri brusc în loc, prinţul se afla exact la intrarea în gang. Şi deodată zări profilîndu-se în semiîntuneric, mai în fund, chiar în faţa scării ce duce în interiorul hotelului, silueta unui om. Omul acesta părea că stă la pîndă, făcîndu-se nevăzut în aceeaşi clipă. Prinţul n-avu cum să-l cerceteze şi, fără îndoială, n-ar fi putut spune cu siguranţă cine era. De altfel, era atît de firesc ca la intrarea unui hotel să fie un continuu du-te-vino. Cu toate acestea, prinţul avu sentimentul deplin al unei certitudini nestrămutate de a-l fi recunoscut pe omul acesta şi că nu putea fi altul decît Rogojin. În aceeaşi clipă, se năpusti pe scară în urmărirea lui. Inima i se strînse dureros. „Acum se va lămuri totul!" îşi zise el cu o stranie convingere.

Scara pe care se repezi Mîşkin ducea spre coridoarele parterului şi ale primului etaj, de-a lungul cărora erau înşirate camerele hotelului. Ca în toate casele de construcţie veche, o scară de piatră, îngustă şi întunecoasă, urca în spirală împrejurul unui stîlp de piatră, rotund şi gros. La primul palier de cotitură, stîlpul acesta prezenta o adîncitură, un fel de nişă, lată cam de un pas şi ceva mai mult în adîncime, atît cît să încapă un om. Cu tot întunericul, ajungînd pe palier, prinţul îşi dădu seama imediat că cineva era ascuns în acea adîncitură. Simţi însă un îndemn lăuntric să treacă fără a-şi întoarce privirea într-acolo. Făcuse chiar un pas înainte cînd, nemaiputînd rezista, întoarse capul.

Cei doi ochi de adineauri, exact aceiaşi, se încrucişară deodată cu privirea lui. Omul care se ascundea în nişă făcu şi el un pas în afară. O clipă, amîndoi rămaseră faţă-n faţă, aşa de apropiaţi, încît se atingeau aproape. Deodată, prinţul îl apucă pe celălalt de umeri şi-l întoarse cu faţa mai spre lumină, ca să-l vadă mai bine.

Un fulger se aprinse în ochii lui Rogojin şi o furie turbată îi schimonosi chipul într-un zîmbet înfricoşător. Mîna lui dreaptă se ridică, învîrtind un obiect lucios în întuneric; prinţul nici nu se gîndi să-l împiedice; atît doar îi rămase în minte că strigase:

— Parfion, nu pot să cred!...

Pe urmă, i se păru deodată că zăbranicul întunecimii dinaintea lui se despică în două şi o neobişnuită lumină lăuntrică i se revărsă în suflet. Clipa aceasta dură o jumătate de secundă doar; totuşi, în conştiinţa lui se întipări limpede începutul declanşării, cel dintîi sunet al urletului aceluia îngrozitor, care, fără voia lui, ţîşni afară sfîşiindu-i pieptul şi pe care nicicum n-ar fi fost în stare să-l oprească. Pe urmă, conştiinţa i se stinse brusc şi totul dispăru în beznă.

Îl lovise o criză de epilepsie, boală care părea că-l părăsise de mult. Se ştie că accesele de epilepsie, de aşa-zisa boală ren, survin fulgerător. Cît ai clipi din ochi, faţa se crispează groaznic şi mai ales privirea devine înspăimîntătoare. Trupul e apucat de convulsii şi spasme ce contorsionează toţi muşchii feţei. Din piept izbucneşte un urlet înfricoşător, neînchipuit de oribil, care nu poate fi asemuit cu nimic: parcă dispare din el tot ce-i omenesc, şi un observator n-ar fi în stare, în orice caz i-ar veni greu să-şi imagineze şi să admită, auzind aceste urlete, că sînt scoase de omul pe care-l are în faţa lui. S-ar putea crede mai degrabă că provin de la altă fiinţă, care se găseşte înăuntrul acelui nenorocit. Mulţi îşi descriu impresia cam în felul acesta; cert este însă că foarte mulţi, la vederea unui om cuprins de un acces de epilepsie, trec prin momente insuportabile de cea mai cumplită spaimă, cu un substrat aproape mistic- este de presupus că o asemenea senzaţie fulgerătoare de spaimă, împletită cu toate celelalte impresii înfricoşătoare ale momentului, îl făcu pe Rogojin să încremenească pe loc, imobilizîndu-i braţul înarrnat, ceea ce îl salvă pe prinţ de lovitura inevitabilă a cuţitului care se abătea asupra lui. În aceeaşi clipă, prinţul se clătină şi se prăbuşi ţeapăn şi, rostogolindu-se pe treptele de piatră ale scării, se lovi puternic la ceafă. Fără a înţelege ce se întîmplă, Rogojin se repezi pe scară în jos, ocoli trupul întins al nenorocitului şi, aproape înnebunit de groază, fugi afară din hotel.

Zguduit de convulsii, trupul bolnavului alunecă peste cele cincisprezece trepte pînă la capătul de jos al scării. Curînd, după vreo cinci minute, fu descoperit zăcînd acolo şi o mare mulţime se adună în jurul lui. Băltoaca de sînge de sub capul lui stîrni nedumeriri şi bănuieli: să fi fost un simplu accident sau era la mijloc o crimă? În scurt timp, unii ghiciră semnele epilepsiei; cineva din personalul hotelului îl recunoscu în epileptic pe călătorul sosit de curînd la hotel. Lucrurile se lămuriră şi luară la urmă o întorsătură favorabilă datorită unui concurs fericit de împrejurări, survenit între timp.

Kolea Ivolghin, în loc să vină la ora patru la „Balanţa", aşa cum i-a fost promisiunea, plecase totuşi la Pavlovsk; dintr-un imbold inexplicabil şi cu totul neprevăzut, refuză invitaţia generălesei Epancina de a „lua masa" cu ei şi se întoarse la Petersburg. Ajuns aici pe la ora şapte seara se duse direct la „Balanţa". Biletul lăsat de prinţ îl înştiinţa de sosirea lui în oraş şi de aceea fugi imediat la adresa indicată acolo. Aflînd la hotel că prinţul ieşise, Kolea coborî la bufet, unde, în aşteptare, îşi trecu timpul bînd ceai şi ascultînd muzica. Întîmplâtor auzi vorbindu-se înjur că cineva a fost lovit de o criză de epilepsie şi, mînat de un presentiment, se repezi îndată la tocul cu pricina, unde îl recunoscu pe prinţ. Imediat fură luate toate măsurile. Prinţul fu transportat în camera lui. Cu toate că îşi venise în fire, multă vreme după aceea n-a mai fost în stare să-şi recapete deplina cunoştinţă. Chemat în grabă, doctorul examina rănile de la cap şi prescrise comprese, declarînd că leziunile nu prezentau nici o primejdie. Iar peste o oră, cînd prinţul începu să-şi dea bine seama de tot ce se întîmplă în jurul său, Kolea îl urcă într-o trăsură şi îl transportă de la hotel la Lebedev. Săritor, acesta îl primi pe bolnav cu multă însufleţire şi temeneli reverenţioase. Pentru a-i fi cît mai de folos prinţului, căută să grăbească plecarea la vilă şi, într-adevăr, chiar a treia zi, toţi, în frunte cu capul familiei, fură instalaţi la Pavlovsk.

Vila lui Lebedev nu era cine ştie ce mare, dar de ajuns de încăpătoare şi chiar arătoasă. Mai ales partea destinată pentru chiriaşi fusese mobilată şi înfrumuseţată cu multă grijă. Pe terasa destul de spaţioasă din faţa intrării principale, cît şi pe treptele scării largi de piatră, se înşiruiau de o parte şi de cealaltă nişte lăzi de lemn, vopsite în verde, cu arbuşti de tot felul: portocali, lămîi şi iasomie, ceea ce, după socoteala lui Lebedev, dădea vilei un aspect îmbietor şi un farmec deosebit. Găsise la cumpărarea vilei cîţiva dintre aceşti arbuşti pe terasă şi fu atît de încîntat de efectul pe care-l produceau, încît se grăbi să mai cumpere şi alte asemenea exemplare de arbuşti la o licitaţie. Cînd toţi copăceii achiziţionaţi fură în sfîrşit transportaţi la vilă şi aranjaţi pe terasă, Lebedev coborî în ziua aceea de vreo cîteva ori treptele scării ca să-şi admire proprietatea din stradă şi de fiecare dată urca, în gînd, preţul pe care îşi propusese să-l ceară viitorului chiriaş.

În starea de marasm, de tristeţe şi de epuizare fizică în care se găsea prinţul, vila aceasta îi plăcu mult. De altfel, în ziua mutării la Pavlovsk, adică a treia zi după criză, prinţul arăta aproape ca un om sănătos, deşi lăuntric nu se simţea încă restabilit. Era fericit să vadă în preajma lui toate chipurile acestea care timp de trei zile îl înconjuraseră cu atîta grijă şi atenţie; pe Kolea, care în tot timpul acesta a stat aproape nedezlipit la căpătîiul lui, întreaga familie a lui Lebedev (în afară de nepot, care dispăruse din casă) şi chiar Lebedev. Cu multă plăcere chiar, a primit vizita generalului Ivolghin, care-i vizitase o dată şi în oraş. În ziua sosirii la Pavlovsk, către seară, în jurul lui se adunară pe terasă mai multe cunoştinţe: primul se prezentă Ganea, pe care prinţul îl recunoscu greu, atît de schimbat şi de slăbit era. Pe urmă veniră Varia şi Ptiţîn, aflaţi şi ei în vilegiatură la Pavlovsk. Cît despre generalul Ivolghin, acesta era aproape nelipsit din casa lui Lebedev şi se pare că a şi venit o dată cu ei la Pavlovsk. Lebedev se străduia, pe cît se putea, să nu-l lase să vină prea des la prinţ şi-l ţinea mereu lîngă dînsul; îi vorbea în termeni prieteneşti; probabil se cunoşteau de mult. Prinţul băgă de seamă că în timpul acestor trei zile ei se angajau uneori în dispute lungi şi aprinse; îi auzea adesea strigînd atunci cînd discutau în contradictoriu pe teme savante, ceea ce se pare că-i pricinuia o mare plăcere lui Lebedev. Se putea crede că prezenţa generalului îi era pur şi simplu necesară. Lebedev începu să aplice aceleaşi măsuri de prevedere în legătură cu prinţul şi faţă de propria-i familie chiar din ziua sosirii la Pavlovsk; sub pretext că prinţul nu trebuie deranjat pentru că are nevoie de odihnă, nu lăsa pe nimeni dintre ai lui să intre la Mîşkin, bătea din picior, repezindu-se la copiii lui şi alungîndu-i, chiar şi pe Vera cu pruncul în braţe, la cea dintîi bănuială că vor să se ducă pe terasă, unde se afla prinţul, cu toată rugămintea acestuia de a nu îndepărta pe nimeni.

- În primul rînd, nu vor mai avea nici un respect, dacă le dai atîta nas; şi în al doilea rînd, e chiar necuviincios din partea lor... declară el, răspunzînd la o întrebare directă a prinţului.

- Dar pentru ce? căuta să-l convingă prinţul. Crede-mă că toate aceste măsuri de ocrotire şi pază mă supără grozav. Mă plictisesc stînd singur, ţi-am mai apus-o de atîtea ori, şi tot sîsîitul şi umblatul acesta în vîrful picioarelor, vînturarea la nesfirşit a mîinilor în semn de oprelişte pentru cei ce vor să vină la mine mă indispun şi mai mult.

Era o aluzie la faptul că Lebedev, cu toate că-i îndepărta pe toţi cei ai casei pe motiv că bolnavul are nevoie de linişte, intra aproape în fiecare minut în odaia prinţului şi de fiecare dată, vîrîndu-şi capul prin uşa întredeschisă, străbătea odaia din priviri, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că prinţul era acolo, că nu fugise; pe urmă, umblînd în vîrful picioarelor, Lebedev se apropia tiptil de fotoliul chiriaşului său, pe care această apariţie bruscă îl speria uneori. Mereu întreba dacă prinţul n-are nevoie de ceva, iar cînd acesta îi spunea în cele din urmă să-l lase în pace, Lebedev se întorcea supus şi, îndreptîndu-se tot în vîrful picioarelor spre uşă, dădea din mîini, ca şi cum ar fi spus că intrase aşa, într-o doară, că n-are să sufle o vorbă, că pleacă numaidecît şi nu se mai întoarce, ceea ce nu-l împiedica să apară din nou, după zece minute sau cel mult un sfert de ceas. Kolea, care avea oricînd acces liber la prinţ, îi pricinuia prin asta lui Lebedev o mare amărăciune, ba uneori şi indignarea. Kolea observă că Lebedev obişnuia să rămînă cîte o jumătate de ceas la uşa prinţului, trăgînd cu urechea la cele ce vorbeau ei amîndoi şi, bineînţeles, îi aduse prinţului la cunoştinţă acest lucru.

— Vasăzică te crezi stăpînul meu, de mă ţii aşa sub cheie! protestă Mîşkin. Cel puţin cînd sînt în vilegiatură vreau să mă mişc în voie şi te asigur că voi primi pe cine vreau şi mă voi duce oriunde-mi va plăcea.

- Dar se înţelege, se înţelege, dădu Lebedev din mîini în semn de liniştire.

Prinţul îl măsură cu privirea din cap pînă-n picioare:

- la spune, Lukian Timofeevici, ţi-ai mutat cumva aici dulăpiorul acela pe care-l aveai în iatacul dumitale, desupra căpătîiului?

- Nu, l-am lăsat acolo.

- Cum de te-ai îndurat?

— A fost imposibil, ar fi trebuit să stric peretele... E fixat bine.

— Te pomeneşti că ai şi aici unul la fel?

— Am unul mai bun, mai bun; nici n-aş fi cumpărat vila altfel.

— Aşa-a. Dar ia spune pe cine n-ai lăsat să intre aici adineauri. Acum o oră.

- Pe... pe general. Într-adevăr, nu l-am lăsat, şi nici nu se cade să vină la dumneata. Prinţe, pe omul acesta îl stimez mult; e... un om remarcabil, nu crezi? Ei bine, ai să te convingi; şi totuşi, ai face mult mai bine, excelentissime prinţ, să nu-l primeşti.

- Şi de ce, mă rog, dacă îmi este îngăduit să te întreb? Uite, şi de ce umbli în vîrful picioarelor şi de ce te apropii întotdeau-de mine ca şi cum ai vrea să-mi şopteşti mereu un secret la ureche?

- Sînt un om de nimic, de nimic, ştiu bine, declară pe neaşteptate Lebedev, bătîndu-se umil cu pumnul în piept, dar cred că generalul ar fi un musafir prea ospitalier pentru dumneata.

- Cum adică prea ospitalier?

- Uite aşa. Mai întîi intenţionează să se mute la mine; asta încă n-ar fi nimic, dar se ambiţionează cu orice preţ să descopere fel de fel de grade de rudenie. Ne-am socotit pînă acum de vreo cîteva ori cu neamurile şi a reieşit că sîntem cuscri. Şi dumneata eşti, după mamă, un nepot de văr de-al lui, lucru pe care, chiar ieri, încerca să mi-l demonstreze. Iar dacă eşti nepotul lui, înseamnă, excclentissime prinţ, că şi noi amîndoi sîntem neamuri. Şi asta încă n-ar fi nimic, ia, o mică slăbiciune acolo, dar chiar adineauri încerca să mă convingă că toată viaţa lui, de cînd a fost numit în gradul de sublocotenent şi pînă la unsprezece iunie anul trecut, a avut în fiecare zi la masă la el cel puţin două sute de persoane. A reieşit la sfîrşit că musafirii nici nu se mai sculau de la masă: luau dejunul, cina şi ceaiul cincisprezece ceasuri în şir şi aşa vreo treizeci de ani la rînd, fără nici o întrerupere, decît doar pentru a se schimba faţa de masă. Cînd pleca unul, imediat îi lua locul altul, încît în zilele de sărbătoare se adunau la el pînă la trei sute de musafiri; iar în ziua aniversării unui mileniu de la întemeierea Rusiei a avut la masă peste şapte sute de oameni. Ca să vezi cît de ospitalier este. Şi cînd auzi de-alde astea, fără să vrei, începi să te simţi îngrijorat; e cam periculos să primeşti oameni de-ăştia prea ospitalieri. Şi atunci, m-am gindit, nu cumva ne-ar fi, dumitale şi mie, prea împovărător un asemenea iubitor de ospeţe?

- Şi eu eram convins că eşti în cele mai bune raporturi cu dînsul.

- Ne înţelegem ca doi fraţi; în rest - mă amuză grozav; las' să fim şi cuscri, ce strică, ba chiar mă şi onorează. Cu toate cele două sute de persoane şi a mia aniversare a imperiului rusesc, găsesc că e un om remarcabil. Vorbesc foarte sincer. Adineauri, prinţe, ai amintit ceva despre secrete, că, adică, apropiindu-mă de dumneat călcam atît de încet de parcă aş fi avut să-ţi spun un secret; ei bine fără să-ţi dai seama ai ghicit, într-adevăr am să-ţi comunic un secret: o anumită persoană mi-a dat de ştire că doreşte mult să aibă o întrevedere între patru ochi cu dumneata.

— Dar de ce între patru ochi? Nu-i nevoie. Mă voi duce chiar astăzi la dînsa.

— Nu, nu, dădu din mîini Lebedev, şi nu că s-ar teme de ceea ce crezi dumneata. Şi, fiindcă veni vorba, descreieratul acela vine în fiecare zi să se informeze de sănătatea dumitale, ştiai asta?

— Observ că de la o vreme încoace nu-i mai spui altfel decît descreierat; asta îmi dă de bănuit.

- Nu e cazul să ai bănuieli de nici un fel, se apără grăbit Lebedev; am vrut să spun doar că acea persoană nu se teme de el, ci de altcineva.

- Dar de cine, spune mai repede, stărui nerăbdător prinţul,văzînd strîmbăturile misterioase ale interlocutorului său.

- Întocmai ăsta-i secretul. Şi Lebedev zîmbi.

— Secretul cui?

— Al dumitale. Chiar dumneata mi-ai interzis, excelentissime prinţ, să-ţi amintesc măcar... murmură Lebedev, fericit că aţîţase în cel mai înalt grad curiozitatea prinţului. Se teme de Aglaia Ivanovna.

Prinţul încruntă sprîncenele şi tăcu un minut.

- Să ştii, Lebedev, că voi fi nevoit să părăsesc vila dumitale, spuse el deodată. Unde-s Gavrila Ardalionovici şi Ptiţînii? La dumneata? Şi pe ei i-ai împiedicat să intre?

- Las' c-or să vină, vin neapărat. Şi generalul după ei. Voi deschide toate uşile şi voi chema pe toată lumea, chiar şi pe fetele mele, pe toată lumea, pe toţi, îndată, numaidecît, îngăimă speriat Lebedev, dînd din mîini şi alergînd de la o uşă la alta.

În momentul acela apăru pe terasă, venind din stradă, Kolea şi anunţă că în urma lui vine un grup de musafiri: Lizaveta Prokofievna cu cele trei fiice ale ei.

— Să-i mai las să intre şi pe Ptiţîni, şi pe Gavrila Ardalionovici? Dar pe general să-l las să intre? se agită Lebedev, surprins de această nouă vizită.

— De ce nu? Pe oricine vrea să mă vadă. Am impresia, Lebedev, că nu prea ai înţeles bine felul meu de a fi şi de a mă purta cu oamenii; şi chiar de la început ai luat-o pe un drum greşit. N-am nici un motiv să mă feresc sau să mă ascund de cineva, îl lămuri prinţul, înveselit de-a binelea.

Văzîndu-l că rîde, Lebedev crezu de cuviinţă să-i urmeze exemplul. Cu toată tulburarea de care părea cuprins, se vedea că vizita ce se anunţa îi procura o satisfacţie extraordinară.

Ştirea adusă de Kolea se adeveri foarte curînd; o luase numai cu cîţiva paşi înaintea doamnelor Epancin ca să-l prevină pe Mîşkin, încît imediat apărură şi musafirii, venind din două părţi: prin terasă - doamnele Epancin, iar din interior soţii Ptiţîn, Ganea şi generalul Ivolghin.

Familia Epancin aflase abia atunci, de la Kolea, despre boala prinţului şi de faptul că el se instalase la Pavlovsk. Pînă atunci, generăleasa era într-o mare nedumerire. Cu două zile înainte, generalul îşi anunţă familia că prinţul trecuse pe la ei, la Petersburg, lăsîndu-şi cartea de vizită; această veste avu darul s-o convingă pe doamna Epancina că Mîşkin nu va întîrzia să-i viziteze la Pavlovsk. Zadarnic obiectaseră domnişoarele că nu trebuia pusă mare nădejde pe graba unui om care n-a dat un semn de viaţă timp de şase luni şi care, în definitiv, putea fi reţinut la Petersburg de treburi, căci o fi avînd şi el treburile lui! În schimb, generăleasa era gata să facă prinsoare că prinţul va sosi a doua zi negreşit, adăugînd că oricum „va fi prea tîrziu". A doua zi îl aşteptă toată dimineaţa, apoi la masa de prînz, în sfîrşit către seară şi abia cînd se înnopta, Lizaveta Prokofievna îşi pierdu răbdarea, căutînd prilej de ceartă cu toată lumea, fără să pomenească, bineînţeles, de adevăratul motiv al supărării sale. Nu se mai rosti nici un cuvînt în privinţa prinţului toată ziua următoare. Iar cînd Aglaia, în timpul mesei, lăsă să-i scape imprudent cum că maman e supărată pentru că nu vine prinţul, iar generalul se grăbi să remarce că „nu era vina lui", Lizaveta Prokofievna se ridică îndată şi părăsi ostentativ sufrageria. În sfîrşit, abia către seară sosi Kolea şi le povesti tot ce aflase despre păţaniile prinţului. Bineînţeles, pentru generăleasă fu un prilej de mare satisfacţie, întrucît presupunerile se adevereau în bună parte - totuşi Kolea trebui să înghită o mustrare zdravănă: „Ba se învîrte pe aici zile întregi, de nu mai e chip să te descotoroseşti de el, ba dispare aşa din senin fără să lase o vorbă, necum să ne mai onoreze cu prezenţa lui". Kolea era cît pe-aci să se zbîrlească şi el, mai ales pentru expresia „nu mai e chip să te descotoroseşti de el", dar îşi amînă răfuiala pentru altă dată, şi dacă expresia ar fi fost ceva mai puţin jignitoare, poate că ar fi trecut peste ea, într-atît îl încîntaseră tulburarea şi neliniştea Lizavetei Prokofievna din pricina bolii prinţului. Ea stărui mult să fie trimis neîntîrziat cineva la Petersburg, ca să aducă cu primul tren un medic celebru, dar fetele se opuseră, ceea ce nu le împiedică s-o urmeze pe maman cînd aceasta hotărî pe loc să-l viziteze pe bolnav.

- E pe patul de moarte, se agita Lizaveta Prokofievna, iar noi, aici, ne mai gîndim la etichetă! Este el un prieten al casei sau nu?

- Dar nici aşa, hodoronc-tronc, să ne înfiinţăm în casa omului nu prea se cade, încercă s-o potolească Aglaia.

- Mă rog, n-ai decît să nu mergi. De altfel, ar fi chiar mai bine să rămîi acasă; dacă soseşte Evgheni Pavlovici, n-are cine să-l primească.

Numai atît i-a trebuit Aglaiei să audă, ca să pornească imediat după ceilalţi, ceea ce era decisă de altfel să facă chiar de la început. Prinţul Ş., care se întreţinea cu Adelaida, la propunerea tinerei fete, consimţi bucuros să însoţească doamnele. încă de la început, de cînd cunoscuse familia Epancin şi auzise vorbindu-se de prinţ, manifestase un interes viu şi dorinţa să-l revadă. Căci se pare că-l cunoscuse undeva, cu vreo trei luni în urmă, şi chiar locuiseră împreună timp de două săptămîni într-un orăşel. Prinţul Ş. le povestise şi o sumedenie de lucruri interesante despre prinţ, vorbind de el cu multă simpatie, încît ocazia de a vizita o veche cunostinţă era cît se poate de binevenită. Generalul Ivan Feodorovici lipsea în momentul acela de acasă, iar Evghcni Pavlovici întîrzia şi el să sosească.

De la vila Epancinilor la aceea a lui Lebedev nu erau mai mult de trei sute de paşi. Prima impresie neplăcută pe care o avu Lizaveta Prokofievna intrînd la prinţ a fost surpriza de a-l vedea înconjurat de o întreagă societate, fără să mai vorbim că printre aceşti vizitatori erau vreo două-trei persoane pe care, hotărît lucru, nu putea să le sufere. Dar o surpriză şi mai mare a fost aceea de a găsi în locul unui om ţintuit pe patul morţii, cum se aşteptase, un tînăr surîzător, îmbrăcat elegant, care se îndreptase în întîmpinarea lor şi care, judecînd după înfăţişare, era perfect sănătos. Se opri nedumerită, spre deplina satisfacţie a lui Kolea, care, fără îndoială, ar fi putut foarte bine s-o lămurească încă înainte de a fi plecat de acasă că nu era vorba de nici un muribund şi nici de patul morţii, dar n-a făcut-o dintr-o dorinţă răutăcioasă de a o vedea mîniată, pusă într-o situaţie caraghioasă atunci cînd va constata că bunul ei prieten, prinţul Mîşkin, e perfect sănătos. Kolea avu chiar obrăznicia să-i mărturisească cu glas tare toate acestea pentru a o zădărî şi mai mult pe Lizaveta Prokofievna, cu care, în ciuda relaţiilor lor de prietenie, era într-o continuă ciondăneală.

- Mai aşteaptă puţin, dragul meu, nu te pripi; rîde mai bine cine rîde la urmă! îi spuse ea ameninţătoare, luînd loc într-un fotoliu pe care i-l oferise prinţul.

Lebedev, Ptiţîn şi generalul Ivolghin se grăbiră să le ofere scaune domnişoarelor. Generalul îi oferi un scaun Aglaiei. Lebedev împinse unul în faţa prinţului Ş., făcînd-o de aşa manieră, încît şi din încovoierea mai accentuată a şirei spinării să se vadă cît de mare îi este respectul. Varia, ca de obicei, schimbă în şoaptă cuvinte călduroase de salut cu domnişoarele Epancin.

- Adevărat, prinţe, credeam că te găsesc în pat, într-atît exagerasem lucrurile de frică şi, pentru ce aş minţi, mi s-a făcut ciudă de la început văzîndu-ţi faţa radioasă, dar, ţi-o jur, asta n-a ţinut decît o clipă, n-avusesem încă timp să mă gîndesc. Cînd apuc să judec puţin, vorbesc şi mă port cu mai multă înţelepciune; cred că şi cu dumneata se-ntîmplă la fel. În realitate, nu m-aş fi bucurat mai mult de însănătoşirea propriului meu fiu, dac-aş fi avut unul cum mă bucur că te văd teafăr. Şi dacă n-ai să-mi dai crezare, ruşinea va fi a dumitale şi nu a mea. Dar obrăznicătura asta de băiat îşi permite să-şi bată joc de mine. Mi se pare că l-ai luat sub protecţia dumitale; de aceea ţin să te previn că într-o bună zi mă voi lipsi, fii sigur, de onoarea şi de plăcerea de a-l mai cunoaşte.

- Dar ce vină am eu? se răţoi Kolea. În zadar v-aş fi spus că prinţul s-a însănătoşit, totuna, n-aţi fi vrut să mă credeţi, pentru că era mult mai interesant să vi-l închipuiţi zăcînd pe patul de moarte.

- Cît ai de gînd să rămîi aici? îl întrebă Lizaveta Prokofievna pe prinţ.

- Toată vara, poate chiar mai mult.

- Sper că ai venit singur? Nu cumva te-ai însurat?

- Nu, nu sînt însurat, răspunse prinţul, zîmbind de naivitatea împunsăturii.

- De ce zîmbeşti? Tot ce se poate întîmpla. Te-am întrebat despre asta în legătură cu vila; pentru ce n-ai venit să stai la noi? Avem o aripă întreagă care nu-i ocupată. De altfel, cum ţi-o fi vrerea. A cui e vila asta? ăsta-i proprietarul? ăsta? insistă ea, coborînd glasul şi făcînd semn cu capul spre Lebedev. Ce are de se tot strîmbă?

În momentul acela, Vera, care ţinea, ca de obicei, copilul în braţe, apăru pe terasă. Lebedev, care se tot învîrtea printre scaune neştiind cum să-şi justifice prezenţa, pentru că nu dorea în ruptul capului să se retragă, de îndată ce o văzu, se năpusti la ea vînturîndu-şi braţele ca s-o alunge de pe terasă; mai mult decît atît, pierzîndu-şi stăpînirea de sine, începu să bată din picioare.

- Ce-i cu el? E nebun? întrebă generăleasa mirată.

- Nu, vedeţi că e...

- E beat, poate? Societatea în care te complaci cam lasă de dorit, adăugă ea după ce-şi roti privirea şi asupra celorlalţi vizitatori. Dar ce fată drăguţă! Cine este?

- E Vera Lukianovna, fiica acestui Lebedev.

- Ah... E foarte drăguţă. Vreau s-o cunosc.

Între timp, Lebedev, care auzise cuvintele de laudă ale Lizavetei Prokofievna, o şi trăgea de mînă pe fiică-sa, ca s-o prezinte generălesei.

- Orfani, nişte bieţi orfani! se văicărea el pe un ton plîngăreţ, apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna. Şi acest prunc nevinovat e tot orfan; e sora ei, fiica mea Liubov, născută din căsătorie legitimă cu răposata nevastă-mea Elena, care acum şase săptămîni a murit la facere prin voinţa Domnului... da-a... îi ţine loc de mamă, cu toate că nu-i decît soră şi nimic mai mult decît soră... nimic mai mult, nimic mai mult...

- Iar dumneata, domnule, să mă ierţi, nu eşti decît un nătîng şi nimic mai mult... Şi acum, destul, pricepi de bună seamă şi singur... reteză generăleasa cu o indignare abia stăpînită.

- Aşa este, întocmai! răspunse el, înclinîndu-se cu cel mai mare respect.

- Domnule Lebedev, se spune că ştii să tălmăceşti Apocalipsa, e adevărat? întrebă Aglaia.

- E foarte adevărat... de cincisprezece ani mă ocup...

- Am auzit despre dumneata. S-a scris şi în ziare, dacă nu mă înşel!

- Ba nu, era vorba de un alt tălmăcitor, dar acela a murit, şi acum am rămas eu în locul lui, lămuri Lebedev, nemaiputînd de fericire.

- Sîntem vecini şi ţi-aş fi îndatorată dacă într-una din zile ai veni să-mi explici Apocalipsa. Am citit-o, dar n-am înţeles nimic.

- Mă simt obligat să vă previn, Aglaia Ivanovna, că toate astea sunt pură şarlatanie, vă rog să mă credeţi, se amestecă neaşteptat generalul Ivolghin, care stătea ca pe ghimpi şi pîndea nerăbdător prliejul să intre în vorbă; apoi, aşezîndu-se lîngă Aglaia Ivanovna, continuă: Fără îndoială, viaţa în vilegiatură îşi are metehnele şi plăcerile ei şi, desigur, primirea unui impostor atît de original ca să-l auzi tălmăcind Apocalipsa este o fantezie ca oricare alta, ba aş spune chiar o fantezie cu totul aparte, care denotă o inteligentă remarcabilă, dar... se pare că mă priviţi cu mirare? Generalul Ivolghin, am onoarea să mă prezint. Cînd eraţi micuţă, v-am purtat în braţe, Aglaia Ivanovna.

— Încîntată. Le cunosc pe Varvara Ardalionovna şi pe Nina Aleksandrovna, îngînă Aglaia, care se străduia să nu pufnească în rîs.

Lizaveta Prokofievna simţi cum sîngele-i năvăleşte în obraz. Ceva ce de mult mocnise în inima ei îşi cerea dreptul de a răzbi la suprafaţă. Nu-l putea suferi pe generalul Ivolghin, pe care-l cunoscuse altădată, dar cu care, de foarte multă vreme, încetase orice relaţii.

— Minţi, domnul meu, minţi ca de obicei. Niciodată n-ai purtat-o în braţe! i-o reteză ea, clocotind de indignare.

— Ai uitat, maman; mi-aduc aminte şi eu că m-a purtat în braţe cînd eram micuţă, declară pe neaşteptate Aglaia. Locuiam pe atunci la Tver şi aveam şase ani. Îmi aduc aminte că mi-a făcut un arc şi o săgeată, m-a învăţat să trag şi-am omorît un porumbel. Vă mai amintiţi de porumbelul pe care l-am omorît împreună?

— Iar mie mi-a adus un coif de carton şi o sabie de lemn, mi-aduc aminte şi eu! exclamă Adelaida.

— Şi eu îmi amintesc, întări la rîndul ei şi Aleksandra. V-aţi certat atunci din cauza porumbelului rănit şi aţi fost puse amîndouă la colţ; Adelaida aşa a stat la colţ, cu coiful şi cu sabia ei.

Generalul i-a spus Aglaiei aşa, într-o doară, că o ţinuse în braţe, ca să intre în vorbă şi numai pentru că în felul acesta obişnuia el sa înceapă conversaţia cu orice persoană tînără cu care făcea cunoştinţă. De data aceasta însă, întîmplarea făcu să spună adevărul, un adevăr pe care el însuşi îl uitase de mult. De aceea, cînd Aglaia îşi aminti de porumbelul pe care-l omorîseră amîndoi, memoria bătrînului se lumină deodată şi, cum se întîmplă adesea la bătrîneţe, toate amănuntele acestui fapt, petrecut într-un trecut îndepărtat, îi răsăriră vii în minte. Ar fi greu de spus ce anume din amintirile acestea a putut să-l emoţioneze atît de puternic pe bietul general, puţin ameţit, după cum îi era obiceiul, dar fără îndoială că bătrînul, brusc, fu profund înduioşat.

- Îmi amintesc, ţin minte tot! strigă el. Aveam pe atunci gradul de căpitan. Erai aşa de micuţă, aşa de drăguţă! Nina Aleksandrovna... Ganea... Veneam în casă... eram primit... Ivan Feodorovici...

- Şi uite unde-ai ajuns acum! îi luă vorba din gură generăleasa. înseamnă că nu ţi-ai înecat de tot în băutură bunele sentimente, de vreme ce o amintire ca asta a putut să te readucă la simţire omenească! I-ai făcut soţiei tale o viaţă de chin. În loc să fii o călăuză pentru copiii tăi, ai ajuns să stai la puşcărie pentru datorii. Pleacă de aici, domnul meu, du-te de te ascunde undeva, după vreo uşă, într-un colţ, şi varsă lacrimi amare; adu-ţi aminte de vremea cînd erai om de treabă şi poate bunul Dumnezeu te va ierta. Du-te, du-te, îţi vorbesc serios. Nu există un mijloc mai bun de îndreptare decît să te gîndeşti cu pocăinţă la cele ce-ai săvîrşit.

De fapt nici nu era nevoie să i se atragă atenţia că primise o admonestare serioasă; ca tot omul căzut în patima beţiei, generalul era foarte simţitor şi, ca toţi cei pe care băutura i-a tras la fund, retrăia cu multă durere şi amărăciune amintirile unui trecut fericit. Se ridică umil şi se îndreptă spre uşă, ceea ce o dezarmă imediat pe Lizaveta Prokofievna căreia i se făcu deodată milă de el.

- Ardalion Aleksandrovici, drăguţule, strigă ea în urmă-i, mai stai un pic, păcătoşi sîntem cu toţii; cînd ai să-ţi mai uşurezi conştiinţa, să treci pe la mine, să stăm puţintel de vorbă, să ne mai aducem aminte de trecut. Eu sînt poate de o sută de ori mai păcătoasă decît tine; ei, şi acum pleacă sănătos, du-te, ce mai stai... se reculese ea, de teamă că bătrînul Ivolghin ar fi în stare să se întoarcă.

- Poate că-i mai bine să-l laşi singur acum, îl opri prinţul pe Kolea, care se şi repezise pe urmele tatălui său. Altminteri te pomeneşti că peste un minut se va răzgîndi, şi s-a dus tot farmecul acestei clipe.

- E adevărat, lasă-l în pace; ai să te duci la el peste o jumătate de ceas, hotărî Lizaveta Prokofievna.

- Iată ce-nseamnă să i se spună omului măcar o singură dată în viaţă adevărul; l-a răscolit pînă la lacrimi! îndrăzni să-şi dea cu părerea Lebedev.

- Las' că nici tu, domnul meu, se pare că nu te laşi mai prejos dacă ceea ce-am auzit e adevărat, îl repezi fără cruţare Lizaveta Prokofievna.

Raporturile între musafirii adunaţi în momentul acela la prinţ începură treptat să se contureze. Prinţul, bineînţeles, îşi dădu seama imediat şi fu în măsură să aprecieze în toată valoarea prietenia pe care i-o arătau generăleasa şi fiicele ei şi ţinu să declare că şi el, cu puţin înainte de vizita lor, avea de gînd să vină să le vadă, neţinînd seama nici de boală şi nici de ora destul de tîrzie. Lizaveta Prokofievna, cercetîndu-i cu privirea pe toţi cei adunaţi la el, îi răspunse că nimic nu l-ar împiedica să-şi pună în aplicare proiectul chiar acum. Ptiţîn, ca de obicei politicos şi rezervat, nu întîrzie să se retragă, plecînd spre pavilionul lui Lebedev şi îndemnîndu-l şi pe acesta să facă la fel. Lebedev promise că vine numaidecît; Varia, care între timp se întreţinuse cu fetele Epancin, rămase pe loc; atît ea, cît şi fratele ei erau foarte mulţumiţi de plecarea tatălui lor; curînd după aceea, Ganea urmă şi el exemplul lui Ptiţîn. în timpul celor cîteva minute pe care le petrecu pe terasă în prezenţa doamnelor Epancin, avusese o atitudine rezervată, dar demnă, şi nu s-a tulburat deloc de privirile încruntate ale Lizavetei Prokofievna, care, în două rînduri, îl măsură din cap pînă-n picioare. Într-adevăr, cei care-l cunoscuseră altădată puteau să-şi dea seama că în felul de a fi al lui Ganea se produsese o mare schimbare, ceea ce îi plăcu mult Aglaiei.

- Persoana care a ieşit acum e Gavrila Ardalionovici, nu-i aşa? întrebă ea deodată, aşa cum îi plăcea uneori să intervină brusc în conversaţia altora, aruncînd o vorbă neaşteptată, spusă tare şi răspicat, fără a se adresa cuiva anume.

- Da, răspunse prinţul.

- E aproape de nerecunoscut. S-a schimbat mult de tot şi... vădit e o schimbare în bine, adăugă Aglaia.

- Mă bucur pentru el, spuse prinţul.

- A fost foarte bolnav, explică Varia cu compătimire în glas, care-i trăda o ascunsă bucurie.

— Adică ce schimbare în bine vezi tu la el? întrebă nedumerită Lizaveta Prokofievna cu o nuanţă de mînie şi chiar de spaimă în glas. Ce-ţi veni? Nici o schimbare în bine. Ce anume găseşti încîntător la el?

— Ce poate fi mai încîntător decît „cavalerul sărman"! strigă Kolea deodată, adăpostit după scaunul Lizavetei Prokofievna.

— La asta subscriu şi eu, spuse prinţul Ş. rîzînd.

— Sînt de aceeaşi părere, declară solemn Adelaida.

— Ce „cavaler sărman"? întrebă generăleasa, uitîndu-se pe rînd, cu ciudă şi nedumerire, la cei trei care vorbiseră; dar, băgînd de seamă că Aglaia se îmbujora la faţă, adăugă cu năduf: Vreo prostie de-a voastră, desigur! Ce-i cu acest „cavaler sărman", mă rog?

— Doar nu-i întîia oară că puştiul ăsta, protejatul dumitale, denaturează şi răstălmăceşte cuvintele altora! răspunse Aglaia cu o indignare dispreţuitoare.

De fiecare dată cînd i se-ntîmpla Aglaiei să aibă asemenea izbucniri de mînie (şi i se-ntîmpla cam des), aproape întotdeauna, în ciuda expresiei aparent grave şi pline de aprigă hotărîre, chipul ei înfuriat trăda în acelaşi timp atîta naivitate copilărească, de şcolăriţă răsfăţată, încît cei din jur cu greu îşi puteau stăpîni rîsul, spre exasperarea fetei, care nu înţelegea de ce rîd ceilalţi şi „cum pot, cum îndrăznesc ei să rîdă?" La fel şi de data aceasta, izbucniră în rîs surorile ei, prinţul Ş., ba chiar şi prinţul Lev Nikolaevici zîmbi, roşind fără voie; cît despre Kolea, în culmea mulţumirii, rîdea cu hohote. Ca rezultat, Aglaia se înciuda şi mai tare, ceea ce o făcu să pară şi mai frumoasă. Îi stătea bine ori de cîte ori se tulbura pentru ceva, dar mai ales cînd se necăjea pentru această tulburare.

— De cîte ori n-a răstălmăcit dumnealui chiar şi vorbele dumitale, adăugă ea, adresîndu-se mamei sale.

— Dar eu mă refer la o exclamaţie a dumitale, nu se dădu bătut Kolea. Acum o lună, răsfoind Don Quijote, ai exclamat că nu-i nimeni mai încîntător decît „cavalerul sărman"! Nu ştiu la cine te-ai gîndit atunci: la Don Quijote, la Evgheni Pavlîci sau la altcineva, în orice caz te gîndeai la cineva anume şi ai vorbit mult, mult...

— Mi se pare că te cam întreci cu gluma, drăguţule, în presupunerile tale, îl întrerupse înciudată Lizaveta Prokofievna.

— Toată lumea a vorbit atunci, nu numai eu, continuă netulburat Kolea, toată lumea a vorbit şi mai vorbeşte şi acum, îi dădea el înainte cu gura. Uite, chiar şi acum, prinţul Ş., Adelaida Ivanovna şi ceilalţi s-au declarat pentru „cavalerul sărman"; prin urmare, „cavalerul sărman" există, sînt convins că există şi cred că numai din cauza Adelaidei Ivanovna n-am putut afla pînă acum cine este acel „cavaler sărman".

— Asta-i bună! Ce vină am eu? se apără rîzînd Adelaida.

— Vina dumitale e că n-ai vrut să-i faci de petrecanie! Aglaia Ivanovna te-a rugat doar atunci să schiţezi portretul „cavalerului sărman" şi ţi l-a descris, sugerînd şi subiectul tabloului, aşa cum îl concepuse ea; îţi mai aminteşti subiectul? N-ai vrut...

— Dar cum era să-i fac portretul? Pe cine aş fi zugrăvit? Aşa cum mi l-a descris Aglaia, acest „cavaler sărman"...

Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz...

Ce chip aş fi putut concepe? Ce să zugrăvesc - o reţea de oţel? Un anonim?

— Nu pricep nimic; despre ce vizieră vorbiţi? se enervă generăleasa, care începuse să înţeleagă foarte bine cam cine era subînţeles prin numele acesta (de bună seamă că ceilalţi ştiau de mult persoana vizată) de „cavaler sărman". Dar ceea ce puse vîrf la toate şi o făcu să explodeze era faptul că la un moment dat observă ca prinţul Lev Nikolaeviei se ruşina şi se înroşi ca un băieţandru.

- N-o să isprăviţi odată cu această nerozie sau aveţi de gînd s-o ţineti aşa la infinit? Îmi explicaţi sau nu ce-i cu acest „cavaler sărman", un secret atît de grozav, că nu-i chip să-l aflăm şi noi?

Un nou val de rîsete a fost singurul răspuns pe care-l primi generăleasa.

- E vorba pur şi simplu de o foarte curioasă poezie rusească despre un „cavaler sărman", interveni în sfîrşit prinţul Ş., voind să aplaneze lucrurile şi să schimbe subiectul. Un fragment fără început şi fără sfîrşit. Acum o lună, într-o după-amiază, eram adunaţi cu toţii şi, ca de obicei, rîdeam şi căutam un subiect pentru viitorul tablou al Adelaidei Ivanovna. După cum ştiţi, problema aceasta constituie de multă vreme o preocupare continuă a familiei. Cu această ocazie s-a propus ca subiect figura „cavalerului sărman"; cine anume l-a sugerat nu-mi mai aduc aminte...

- Aglaia Ivanovna! strigă Kolea.

- Poate, nu tăgăduiesc, numai că nu-mi mai amintesc, urmă prinţul Ş. Unii au făcut haz de acest subiect, considerîndu-l pur şi simplu ridicol, alţii l-au găsit extrem de interesant, dar cu toţii au fost de părere că pentru a-l înfăţişa pe „cavalerul sărman" trebuie căutată o figură potrivită care să servească drept model; s-au trecut în revistă toate figurile cunoştinţelor noastre, dar nici una nu se potrivea şi lucrurile s-au oprit aici; asta-i tot; nu înţeleg pentru ce i-a trebuit lui Nikolai Ardalionovici să mai aducă vorba de asta? Ceea ce a avut haz şi era nimerit atunci nu se mai potriveşte şi nu prezintă nici un interes acum.

- Pentru că ascunde, probabil, o nouă prostie răutăcioasă şi jignitoare, i-o reteză cu asprime Lizaveta Prokofievna.

- Nu-i nici o prostie, ci dimpotrivă, numai stima cea mai profundă, declară Aglaia cu totul neaşteptat şi pe un ton grav şi plin de importanţă.

Aglaia, între timp, îşi recăpătase calmul, izbutind să-şi învingă tulburarea. Mai mult, judecînd după expresia feţei şi a ochilor ei, se putea crede că este chiar bucuroasă de întorsătura neaşteptată pe care o luase gluma şi că toată schimbarea asta se produsese la dînsa exact din momentul cînd tulburarea crescîndâ a prinţului devenise prea bătătoare la ochi.

— Ba rîd ca nişte smintiţi, ba, te miri de ce şi de unde, proclamă cea mai profundă stimă! Aţi căpiat? Ce fel de stimă? Răspunde imediat, ce ţi s-a năzărit de ai început să îndrugi aşa, din senin despre nu ştiu ce fel de stimă profundă?

— Stima cea mai profundă, continuă pe acelaşi ton grav şi impunător Aglaia, răspunzînd la întrebarea mînioasă a mamei sale pentru că în versurile acestea este descris un om capabil, în primul rînd, să aibă un ideal, în al doilea, făurindu-şi un ideal, să creadă în el cu toată puterea fiinţei lui, iar crezînd în el să i se dăruiască în întregime, închinîndu-i fără preget întreaga-i viaţă. Cam rar se poate întîlni aşa ceva în epoca noastră. În versurile acelea nu ni se spune care era anume idealul „cavalerului sărman", dar reiese limpede că e vorba de un chip atît de luminos, o adevărată „întruchipare a frumuseţii pure", încît înamoratul cavaler s-a simţit îndemnat să-şi lege la gît un şirag de mătănii în loc de eşarfă. E drept că mai apare acolo şi o deviză cam enigmatică, gravată pe scutul său prin trei litere, N.F.B...

- A.M.D., rectifică Kolea.

- Iar mie îmi place să spun N.F.B. şi aşa am să spun, îl întrerupse tăios şi cu ciudă Aglaia. În tot cazul, un lucru e limpede, că oricine ar fi fost doamna lui, orice ar fi făcut, amănuntul acesta nu-l interesa cîtuşi de puţin pe sărmanul cavaler. Era de ajuns că o alesese şi se încrezuse în „frumuseţea ei pură" pentru a i se închina de-a pururi; tocmai aici e meritul lui mare, că declarîndu-se o dată pentru totdeauna spadasinul ei, restul nu mai avea nici o importanţa pentru el, chiar dacă ar fi ajuns pe urmă o hoaţă; era dator să creadă în ea mai departe şi să lupte pentru frumuseţea ei neprihănită. Poetul a vrut, se pare, să reunească într-un singur chip neasemuit semnificaţia uriaşă a iubirii platonice proprie cavalerismului medieval, întruchipată în dragostea sublimă a unui cavaler „fără teamă şi fără prihană"; bineînţeles, toate acestea sînt de domeniul idealului, dar la „cavalerul sărman", sentimentul acesta a atins gradul cel mai înalt, ajungînd pînă la ascetism; trebuie să recunoaştem că facultatea de a iubi astfel este extrem de grăitoare şi de semnificativă, şi a avea asemenea sentimente oglindesc o trăsătură de caracter de mare profunzime şi, dintr-un anumit punct de vedere, foarte lăudabilă chiar, vădind un suflet nobil, fără a mai fi nevoie să ne gîndim la Don Quijote. „Cavalerul sărman" e acelaşi Don Quijote, dar un Don Quijote grav, nu comic. La început nu-l înţelesesem şi am rîs de el, dar acum îl iubesc pe „cavalerul sărman" şi, mai ales, respect isprăvile lui cavalereşti.

Aşa sfîrşi Aglaia şi, observînd-o, era greu de spus dacă vorbea serios sau glumea.

- O fi vorba de vreun nerod şi de isprăvile lui aşijderea! decise generăleasa. De altfel şi dumneata, domnişoară, văd că te-ai cam întrecut cu vorba, un întreg discurs; nu-ţi şade bine deloc! În tot cazul, nu se cade din partea ta, nu e îngăduit. Şi care sînt, mă rog, versurile acelea? Recită-le, probabil că le ştii pe de rost! Vreau să le aud numaidecît. Niciodată n-am putut suferi versurile şi văd că presimţirea nu m-a înşelat. Rogu-te, prinţe, pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să rezişti pînă la capăt; se vede treaba, soarta noastră e să răbdăm împreună, adăugă ea, adresîndu-se lui Lev Nikolaevici. Părea indignată la culme.

Prinţul Lev Nikolaevici voi să spună ceva, dar din cauza tulburării nu era în stare să scoată un cuvînt. În schimb Aglaia, care-şi permisese atîtea în „discursul" ei, nu se arăta deloc contrariată, ci, dimpotrivă, părea cît se poate de mulţumită. S-ar fi spus că se pregătise dinainte să recite versurile acestea şi că aştepta numai să ne invitată. Se ridică imediat, serioasă şi gravă, păşi în mijlocul terasei şi se opri cu faţa înspre fotoliul în care şedea prinţul. Toată lumea o privea cu mirare şi aproape toţi - prinţul Ş., surorile, mama ei - urmăreau cu nelinişte scena, consternaţi oarecum de aceasta nouă şotie care ameninţa să depăşească limitele îngăduite.

Vedea însă că Aglaiei îi plăcea tocmai această gravitate solemnă caare se pregătea să înceapă recitarea versurilor.

Lizaveta Prokofievna era gata-gata s-o trimită la locul ei, dar în momentul cînd Aglaia începu să declame balada cu pricina, doi musafiri neaşteptaţi, discutînd tare, urcară treptele terasei, venind dinspre stradă. Era generalul Ivan Feodorovici Epancin însoţit de un tînăr cu o înfăţişare distinsă. Apariţia lor stîrni un oarecare freamăt şi o vie mişcare printre musafiri.

VII

Tînărul de vreo douăzeci şi opt de ani care-l însoţea pe general era înalt, bine făcut, cu o faţă frumoasă şi inteligentă; ochii lui mari, negri, străluceau de spirit şi de ironie. Aglaia, fără să-i arunce măcar o privire, continua să recite versurile, lăsînd să se vadă că se uită numai la prinţ şi că nu i se adresează decît lui. Prinţul nu mai avu nici o îndoială că toate astea ea le făcea intenţionat. Sosirea celor doi oaspeţi însă îi permise să scape de situaţia extrem de penibilă în care se afla. Zărindu-i, se ridică pe jumătate şi îi adresă de departe un salut amabil generalului, făcîndu-i semn să nu întrerupă recitarea; pe urmă trecu în spatele fotoliului său şi, rezemîndu-se cu braţul stîng de spetează, continuă să asculte urmarea baladei într-o poziţie oarecum mai comodă şi, ca să zicem aşa, mai puţin „ridicolă" decît aşezat într-un fotoliu. La rîndul ei, Lizaveta Prokofievna îi invită printr-un gest imperios pe noii vizitatori să se oprească. Atenţia prinţului, de altfel, se îndreptă imediat asupra persoanei care-l însoţea pe general, deoarece bănuia că tînărul acesta este Evgheni Pavlovici Radomski, de care auzise vorbindu-se mult, şi la care se gîndise nu o dată pînă atunci. Îl deruta însă haina civilă a nou-venitului; Evgheni Pavlovici era militar. Cît timp ţinu recitarea versurilor, musafirului cel nou îi flutura pe buze un surîs ironic, ca şi cum ar fi auzit şi el de „cavalerul sărman".

„Nu este exclus să fi născocit chiar el toată povestea asta!" trecu prin gînd lui Mîşkin.

Cu totul altceva se petrecu între timp cu Aglaia. Poza artificială şi aerul afectat pe care le arborase în momentul cînd se pregăti să recite făcură loc pe nesimţite unei atitudini pline de seriozitate şi înţelegere faţă de ideea poetului; Aglaia se arătă atît de pătrunsă de sensul şi tonul poeziei, accentua fiecare cuvînt cu atîta convingere, încît nu numai că izbuti către sfîrşit să captiveze atenţia tuturor, ci chiar să şi justifice într-o oarecare măsură gravitatea exagerată cu care păşise adineauri în mijlocul terasei. Acum se putea crede că toată atitudinea ei de pînă atunci n-a fost decît expresia naivă a unui respect nemărginit pentru conţinutul şi semnificaţia adîncă a versurilor pe care voia să le transmită auditoriului. Ochii ei străluceau, şi în două rînduri un fior de exaltare pasionată străbătu chipul ei minunat. Poezia suna astfel:

Fost-a un voinic cu fală. Zis: sărmanul cavaler.

Suflet drept şi faţă pală, Un viteaz în za de fier.

Şi-i fu dată-o soartă-amară, Căci, se spune că-ntr-o zi,

O vedenie fugară A Iui inimă-ndrăgi.

Şi de-atunci, dintr-o scînteie, Doru-I arse în văpăi,

De atunci nici o femeie Nu priviră ochii săi.

Îşi legă mătănii sfinte Peste gulerul de-atlaz,

Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz...

Plin de dragoste şi vise.

Gata fiind de orişice.

Pe-al său scut cu sînge scrise

Trei însemne — A.M.D.

Şi-n pustia Palestinei Călărindu-şi calul pag,

Cînd în luptă paladinii Invocau un nume drag,

în crunt iureş de oţele. Beat de sînge musulman,

Sanda Roşa, Iumen coeli! Striga el cu glas avan.

Reîntors din bătălie în castelul său străbun,

Trist, cu inimă pustie. Se sfîrşi, curînd, nebun.

Mai tîrziu, amintindu-şi cu consternare de toată scena aceasta, prinţul a fost multă vreme chinuit de o întrebare de nedezlegat pentru el: cum a putut ea să îmbine un sentiment atît de autentic, atît de frumos cu o glumă atît de răutăcioasă şi perfidă? În privinţa intenţiei de a-l înţepa şi a-şi bate joc de el, prinţul nu avea nici o îndoială şi pe bună dreptate: Aglaia, recitind versurile, îşi permisese să înlocuiască literele A.M.D. cu N.F.B. Era sigur că auzise bine (ulterior avu prilejul să se convingă că nu se înşelase). În tot cazul, gluma Aglaiei - căci era o glumă, deşi cam răutăcioasă şi nesăbuită, fusese premeditată. De o lună toţi vorbeau (şi rîdeau) de „cavalerul sărman". Şi totuşi, oricît s-a străduit mai tîrziu prinţul să reconstituie în memorie întreaga scenă, reieşea că în loc să pronunţe cu un ton ironic literele acestea, în loc să le accentueze pentru ca să facă să reiasă sensul lor ascuns, Aglaia le pronunţă dimpotrivă cu o seriozitate atît de gravă, cu o simplitate aşa de naturală şi nevinovată, încît se putea crede că aceste litere figurau cu adevărat în text. Şi la această constatare prinţul îşi simţi inima zvîcnind ca de o împunsătură dureroasă. Lizaveta Prokofievna nu remarcă bineînţeles substituirea iniţialelor şi nici aluzia n-o sesiza. Greneralul Ivan Feodorovici a înţeles doar atît, că se declamau nişte versuri. Printre auditori, mulţi au simţit cu surprindere aluzia, dar s-au făcut că nu bagă de seamă. Cît despre Evgheni Pavlovici (prinţul ar fi putut pune rămăşag), acesta nu numai că a înţeles totul, dar a căutat chiar s-o arate: prea elocvent era zîmbetul lui batjocoritor.

- Ce minunăţie! exclamă generăleasa transportată de admiraţie de îndată ce Aglaia isprăvi. Ale cui sînt versurile acestea?

- Puşkin le-a scris, maman. Vai, nu ne face de rîs, mai mare ruşinea! se scandaliza Adelaida.

- Ba, drept să spun, mă mir cum de nu m-am prostit de tot în anturajul vostru, replică cu acreală Lizaveta Prokofievna. Ce ruşine! De îndată ce ajungem acasă, să-mi prezentaţi versurile acestea ale lui Puşkin!

- Mi se pare că nici nu-l avem acasă pe Puşkin.

- Doar vreo două volume, ferfeniţite, care zac pe undeva din timpuri imemoriale, lămuri Aleksandra.

- Trimiteţi numaidecît pe cineva la oraş să cumpere cartea, să plece Feodor sau Aleksei cu primul tren, mai bine Aleksei. Iar tu, Aglaie, vino puţin încoace! Sărută-mă, ai recitat foarte frumos poezia; dacă ai spus-o fără gînd ascuns, din toată inima şi cu sinceritate, atunci eşti de compătimit, adăugă generăleasa cu voce scăzută, iar dacă ai ales-o cu un gînd anume, ca să-ţi baţi joc de el, află că nu te aprob, şi în cazul acesta era mult mai bine să n-o fi recitat deloc. Pricepi! Şi acum, du-te, domnişoară, mai vorbim noi în privinţa asta; am stat cam mult, e timpul să plecăm.

Între timp, prinţul se duse să-l salute pe general, prilej cu care acesta i-l prezentă pe Evgheni Pavlovici Radomski.

- L-am cules din drum, ca să spun aşa; chiar acum a sosit cu trenul; aflînd că merg la Pavlovsk şi că toţi ai noştri sînt aici...

- Aflînd că şi dumneata eşti aici, îl întrerupse Evgheni Pavlovici, şi cum de multă vreme îmi propusesem să caut, nu numai cunoştinţa, dar şi prietenia dumitale, n-am vrut să pierd prilejul. Se pare că eşti suferind? Abia acum am aflat...

- Înzdrăvenit şi încîntat să te cunosc; am auzit mult şi chiar am vorbit despre dumneata cu prinţul Ş., răspunse Lev Nikolaevici întinzîndu-i mîna.

După acest schimb de amabilităţi, cei doi îşi strînseră mîna si se uitară lung unul în ochii celuilalt. Conversaţia deveni în curînd generală. Prinţul băgă de seamă (înregistra acum cu o sensibilitate extraordinară chiar şi unele lucruri care în mod normal scapă unei observaţii obişnuite) că haina civilă a lui Evgheni Pavlovici atrage în cel mai înalt grad atenţia şi uimirea tuturor, aşa încît toate celelalte impresii de pînă atunci păliră deodată şi pentru moment fură uitate. Ai fi zis că schimbarea aceasta de ţinută constituia un fapt de o gravitate excepţională. Adelaida şi Aleksandra, nedumerite, îl chestionau pe Evgheni Pavlovici. Prinţul Ş., rudă cu nou-venitul, dădea semne de nelinişte şi îngrijorare; cît despre general, acesta părea tulburat peste măsură. Numai Aglaia se mulţumi să arunce o privire plină de curiozitate, dar absolut calmă, asupra lui Evgheni Pavlovici, ca şi cum ar fi vrut numai să compare dacă-i sta mai bine îmbrăcat civil, după care întoarse cu indiferenţă capul, ingnorîndu-l cu desăvîrşire. Lizaveta Prokofievna nu-i adresă nici ea vreun cuvînt, deşi poate că era şi ea cam tulburată. Prinţul avu impresia că ea nu prea îl are la inimă pe Evgheni Pavlovici.

- M-a uimit! M-a dat gata! repeta întruna Ivan Feodorovici, asaltat de întrebări. Nu-mi venea să cred ochilor cînd l-am întîlnit adineauri, la Petersburg. Şi ce-i veni aşa deodată? Nu înţeleg! Că doar el era acela care tuna şi fulgera, susţinînd că nu trebuie să sărim peste cal.

După cum reieşea din discuţii, Evgheni Pavlovici îşi anunţase mai de mult intenţia de a demisiona, dar, ori de cîte ori aborda acest subiect, o făcea pe un ton mai mult glumeţ, aşa încît nimeni nu-l lua în serios. De altfel, obişnuia să discute chiar şi despre lucrurile cele mai grave pe acelaşi ton glumeţ, încît nu se putea şti cînd vorbeşte serios şi cînd glumeşte, mai cu seamă atunci cînd el însuşi voia să nu fie înţeles.

- E ceva provizoriu, am demisionat doar pentru cîteva luni. ce mult pentru un an, făcea haz Radomski.

- Dar nu era cazul deloc, pe cît cunosc situaţia dumitale, protesta agitat generalul.

- Dar moşiile? Chiar dumneata mă sfatuiai să le mai vizitez din cînd în cînd; ş-apoi, vreau şi eu să fac o plimbare în străinătate...

Curînd discuţia alunecă spre alte subiecte, fără însă ca neliniştea şi îngrijorarea cu totul deosebite să se fi împrăştiat, şi prinţul, observator atent la tot ce se petrecea în jurul lui, putu să constate că emoţia provocată de un fapt în aparenţă atît de neînsemnat era cam prea neobişnuită, ceea ce dovedea că aici se ascunde ceva ce-i

scăpa lui.

- Aşadar, „cavalerul sărman" a apărut din nou pe firmament? întrebă Evgheni Pavlovici, apropiindu-se de Aglaia.

Spre surprinderea prinţului, ea îl măsură pe Radomski cu o privire întrebătoare şi chiar nedumerită, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că nici nu putea fi vorba între ei de „cavalerul sărman" şi că nu înţelege rostul întrebării.

- Dar e tîrziu, e prea tîrziu la ora asta să trimiteţi pe cineva la oraş să caute un volum de Puşkin, e prea tîrziu, se războia Kolea cu Lizaveta Prokofievna. De o mie de ori v-o repet: e prea tîrziu!

- Da, într-adevăr, e prea tîrziu acum şi cred că toate prăvăliile s-au închis, se amestecă şi aici Evgheni Pavlovici, depărtîndu-se în grabă de Aglaia. A trecut de ora opt, adăugă el, uitîndu-se la ceas.

- Am aşteptat atîta pînă acum, încît ar fi cazul să avem răbdare pînă mîine, strecură la rîndul ei Adelaida.

- De altfel, adăugă Kolea, nici nu se cuvine, e indecent ca nişte oameni din înalta societate să manifeste atîta interes pentru literatură. Întrebaţi-l pe Evgheni Pavlovici. Nu, e mai onorabil să te preocupe docarul galben cu roţi roşii.

- Iar ai început să vorbeşti cu fraze luate din cărţi, Kolea, remarcă Adelaida.

- Nici nu-i în stare să vorbească altfel, interveni Evgheni Pavlovici; împrumută expresii şi fraze întregi din articole de critică literară. De mult am plăcerea să cunosc felul de a se exprima al lui Nikolai Ardalionovici. De data aceasta însă, n-a vorbit cu fraze luate din cărţi. Nikolai Ardalionovici face cu siguranţă aluzie la docarul meu galben cu roţi roşii. Numai că între timp l-am schimbat - ai rămas în urmă cu evenimentele, prietene.

Prinţul fusese atent la ceea ce spunea Radomski... Avu impresia că acesta se ţine cu multă demnitate, că este modest şi spiritual; dar mai cu seamă aprecie faptul că-l trata pe Kolea ca de la egal la egal, răspunzîndu-i simplu şi prietenos la toate tachinările.

- Ce-i asta? o întrebă Lizaveta Prokofievna pe Vera, fiica lui Lebedev, care apăru în faţa ei, ţinînd în braţe cîteva volume de format mare, foarte frumos legate şi aproape noi.

- E Puşkin, răspunse Vera. Puşkin al nostru, adăugă ea. Tata mi-a poruncit să vi le aduc.

- Cum aşa? Cum vine asta? se minună Lizaveta Prokofievna.

— Nu în dar, nu! N-aş îndrăzni să-mi permit aşa ceva! sări Lebedev de după umărul fiicei sale. Vi-l ofer în cost. Este Puşkin al nostru, al familiei, ediţia lui Annenkov, în prezent epuizată. Îl cedez la preţ oficial. Îl ofer cu veneraţie Excelenţei voastre ca să-l cumpăraţi şi să vă potoliţi astfel nobila nerăbdare a celor mai nobile sentimente literare ce vă însufleţesc.

— A! dacă vrei să-l vinzi, foarte bine, nu pot decît să-ţi mulţumesc. N-ai să fii în pierdere, nu te teme; numai nu te mai izmeni atîta, domnule! Am auzit vorbindu-se de dumneata, se spune că citeşti mult şi cunoşti o grămadă de lucruri, o să stăm într-o zi de vorbă; vrei să-mi aduci chiar dumneata cărţile acestea acasă?

— Cu veneraţie şi... respect! făcu strîmbîndu-se Lebedev, încîntat la culme şi cît pe ce să smulgă cărţile din mîinile fiicei lui.

- Să mi le aduci cu sau fără veneraţie, numai să nu mi le împrăştii pe drum. Dar cu o condiţie, adăugă Lizaveta Prokofievna, scrutîndu-l cu privirea, numai pînă la uşă, n-am de gînd să te primesc astăzi. Pe fiica ta Vera poţi s-o trimiţi chiar şi acum. daca vrei; îmi place mult.

— De ce nu spui de vizitatorii care aşteaptă afară? îl dojeni nerăbdătoare Vera pe tatăl său. Chiar dacă nu-i anunţi, ei tot au sa intre, au şi început să facă gură. Lev Nikolaevici, continuă ea - adresîndu-se prinţului, care se şi pregătise să-şi însoţească musafirele şi era cu pălăria în mînă, sînt patru inşi dincolo care aşteaptă He mult sâ-i primiţi şi fac gălăgie, dar tata nu-i lasă să intre.

- Nişte musafiri? întrebă prinţul.

- Cică au treabă cu dumneavoastră; dar aşa cum arată, dacă nu-i lăsăm să între acum, ar fi în stare să vă oprească-n drum. E mai bine să-i primiţi, Lev Nikolaevici, după aceea la faceţi vînt. Gavrila Ardalionovici şi Ptiţîn se zbat acolo ca să-i potolească, iar ei nici nu vor s-audă măcar.

- E fiul lui Pavlişcev! Fiul lui Pavlişcev! N-ar trebui, n-ar trebui să-i lăsăm! se agită Lebedev dînd din mîini. Nu merită să stai de vorbă cu ei; nici n-ar fi de demnitatea dumitale, excelentissime prinţ, să te cobori pînă la ei. Crede-mă. Nu merită...

- Fiul lui Pavlişcev! Dumnezeule! strigă prinţul consternat. Ştiu... ştiu... dar... îl însărcinasem pe Gavrila Ardalionovici să se ocupe de chestiunea asta. Chiar adineauri îmi spunea că...

În momentul acela apăru pe terasă şi Gavrila Ardalionovici, urmat de Ptiţîn. Din odaia alăturată se auzi mare larmă; vocea sonoră a generalului Ivolghin părea că vrea să acopere glasurile celorlalţi; Kolea se repezi într-acolo.

- Foarte interesant! observă tare Evgheni Pavlovici. „Aşadar, ştie despre ce-i vorba!" gîndi prinţul.

- Care fiu al Iui Pavlişcev? De unde şi pînă unde?... întreba nedumerit generalul Epancin, plimbîndu-şi de la unul la altul privirea întrebătoare şi în cele din urmă înţelese fără greutate că era singurul care nu cunoştea această nouă istorie.

Într-adevăr, toţi păreau cuprinşi de emoţie şi nerăbdare. Prinţul nu înţelegea cum o chestiune pur personală a lui putea să deştepte atît interes din partea tuturor.

- Ar fi foarte bine ca dumneata să tranşezi personal şi chiar acum toată afacerea asta, spuse Aglaia, apropiindu-se de el cu un aer deosebit de grav, iar nouă să ne dai voie să-ţi fim martori. Vor te compromită, prinţe; e momentul să-ţi aperi drepturile cu toată străşnicia şi mă bucur de pe acum pentru dumneata.

- Şi eu doresc să se pună capăt o dată pentru totdeauna acestei înscenări mîrşave! strigă generăleasa. Fii cu băgare de seamă, prinţe, şi nu-i cruţa deloc! Mi-au împuiat capul cu afacerea asta şi mult sînge rău mi-am făcut din pricina dumitale. Dar sînt curioasă să-i văd. Lasă-i să intre, iar noi mai rămînem. Aglaia a avut o idee bună. Dumneata ştii despre ce este vorba, prinţe? i se adresă ea prinţului Ş.

- Am auzit, fireşte; chiar la dumneavoastră în casă. Şi tare aş vrea să-i văd şi eu pe tinerii aceştia, răspunse prinţul Ş.

- Ăştia-s nişte nihilişti, nu-i aşa?

- Nu, nu sînt tocmai nihilişti, se amestecă în vorbă Lebedev, făcînd un pas înainte, în timp ce tot corpul îi tremura de emoţie, ăştia sînt şi mai şi; după cum spune nepotu-meu, i-au întrecut pînă şi pe nihilişti. Şi degeaba credeţi, Excelenţă, că prezenţa dumneavoastră îi va intimida. Nu prea se lasă ei intimidaţi cu una cu două. Printre nihilişti întîlneşti uneori şi oameni instruiţi, savanţi chiar; or, aceştia merg mult mai departe în sensul că urmăresc ceva precis, sînt în primul rînd oameni de acţiune. De fapt, e un fel de consecinţă a nihilismului, dar nu prin influenţa lui nemijlocită, ci mai mult din auzite, indirect; ei nici nu umblă să se manifeste prin vreun articolaş de gazetă sau aşa ceva, ci caută să se afirme direct prin fapte; aici nu mai e vorba că „un oarecare Puşkin" e socotit stupid sau că Rusia trebuie dezmembrată. Nu, nu, dumnealor, dacă le-a intrat ceva în cap, consideră că au tot dreptul să meargă pînă-n pînzele albe şi să nu dea înapoi de la nici un obstacol, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie să trimită pe lumea cealaltă opt, zece sau mai multe persoane. De aceea nu te-aş sfătui, prinţe...

Dar prinţul se şi îndreptase spre uşă, în întîmpinarea noilor vizitatori.

- Îi calomniezi, Lebedev, spuse el zîmbind. Te-a indispus purtarea nepotului dumitale. Să nu-l credeţi, Lizaveta Prokoftevna. Vă asigur că alde Gorski şi Danilov nu sînt dccît excepţii, iar aceştia... pur şi simplu... au apucat pe o cale greşită... Numai că n-aş vrea să-i primesc aici, în prezenţa tuturor. Scuză-mă, Lizaveta Prokofievna, îi voi introduce ca să-i vedeţi, şi pe urmă trec cu ei alături. Poftiţi, domnilor!

Îl neliniştea de fapt un alt gînd, care ameninţa să devină o bsesie chinuitoare. I se păru cam ciudată coincidenţa aceasta; nu cumva cineva potrivise intenţionat lucrurile astfel, încît oamenii aceştia să se prezinte exact în momentul cînd avea el în vizită cîţiva musafiri, tocmai cu scopul de a-l compromite şi pentru a obţine astfel cîştig de cauză?

Dar îşi reproşa cu amărăciune această „monstruoasă şi perversă bănuială". Ar fi murit poate de ruşine dacă cineva ar fi putut citi în sufletul lui un astfel de gînd şi, în clipa cînd apărură noii lui vizitatori, era gata să se considere, cu toată sinceritatea, că dintre toţi cei adunaţi în juru-i el era cel mai de dispreţuit din punct de vedere moral.

Intrară patru tineri, urmaţi de generalul Ivolghin, înfierbîntat la culme şi pornit pe harţă. Din cauza surescitării îl lovise probabil o criză subită de elocinţă. „Acesta ţine cu mine în orice caz!" îşi spuse prinţul cu un zîmbet trist. Kolea se strecură şi el împreună cu tot grupul; îi vorbea aprins lui Ippolit, care făcea şi el parte din grup şi-l asculta cu un surîs ironic în colţul gurii.

Prinţul le oferi scaune noilor sosiţi. Toţi patru erau aşa de tineri (păreau să nu fi atins nici vîrsta majoratului), încît pe oricine l-ar fi cuprins nedumerirea de toată zarva produsă, de importanţa ce li se dădea şi mai ales de ceremonialul primirii lor. Ivan Feodorovici Epancin, de pildă, care nu ştia şi nu înţelegea nimic „din afacerea asta nouă", se indignă la vederea acestor copilandri şi ar fi protestat cu siguranţă într-un mod oarecare, dacă nu l-ar fi intrigat ciudata pasiune cu care soţia lui se interesa de afacerile personale ale prinţului. Hotărî totuşi să rămînă, şi nu atît din curiozitate, cît mai ales din bunătatea inimii, socotind că prezenţa lui ar putea fi utilă şi că, in orice caz, îi va impresiona pe adversarii prinţului. Dar plecăciunea pe care i-o făcu de departe generalul Ivolghin îl irită din nou; Ivan Feodorovici încruntă sprîncenele şi se hotărî să nu scoată un cuvînt.

De altfel, printre tinerii aceştia se găsea şi unul de vreo treizeci de ani, fostul ofiţer devenit boxer, care făcuse parte din ceata lui Rogojin şi care altădată dădea „cîte cincisprezece ruble de pomană cerşetorilor". Se putea ghici că îi însoţea pe ceilalţi pentru a le da curaj, ca un adevărat prieten ce era, iar la nevoie şi pentru un ajutor mai consistent. Personajul principal din grup, adică acela care trecea drept „fiul lui Pavlişcev", cu toate că se prezentase sub numele de Antip Burdovski, părea un tînăr de vreo douăzeci şi doi de ani blond, slab, de statură mai mult înaltă decît potrivită. Îmbrăcat sărăcăcios, chiar neglijent, avea mînecile surtucului slinoase pînă la luciu, iar vesta lui, uzată şi închisă pînă în gît, nu lăsa să se vadă vreo urmă de cămaşă; un fular murdar de mătase neagră îi învălătucea ca o funie gîtul; avea mîinile nespălate şi obrazul foarte bubos. Privirea-i cu o expresie de naivitate impertinentă, dacă se poate spune aşa, se armoniza perfect cu faţa lipsită de orice reflexe de cugetare, de ironie sau emoţie, exprimînd doar mulţumirea de sine tîmpă a omului îmbătat de conştiinţa dreptului său nelimitat, care culmina cu o nevoie ciudată de a fi şi de a se simţi întotdeauna nedreptăţit. Vorbea agitat, grăbindu-se şi înghiţind silabele, de parcă ar fi fost gîngav sau străin, deşi era rus sadea.

Îl însoţea nepotul lui Lebedev, pe care cititorul a avut prilejul să-l cunoască mai înainte, şi Ippolit. Acesta din urmă, un june de vreo şaptesprezece, cel mult optsprezece ani, avea o faţă inteligentă, păstrînd continuu o expresie de iritare, în care ghiceai pecetea unei boli ce nu iartă. Era slab ca un schelet, de o paloare galben-verzuie, ochii îi scînteiau febril şi două pete roşii îi acopereau obrajii. Tuşea întruna. După fiecare cuvînt, aproape după fiecare respiraţie, din pieptul lui ieşea un fel de horcăit şuierat. Se vedea cît colo că-l macină ftizia şi încă într-un stadiu foarte avansat. Ai fi zis că nu are de trăit mai mult de două-trei săptămîni. Sfîrşit de oboseală, el se lăsă să cadă pe scaun înaintea celorlalţi, care la început se simţiră puţin stînjeniţi. Dar, renunţînd la orice ceremonii, îşi reluară îndată obişnuitul aer de importanţă, de teamă probabil să nu-şi diminueze demnitatea, ceea ce nu prea concorda cu reputaţia lor de oameni care dispreţuiesc falsitatea convenienţelor sociale, orice fel de prejudecăţi mondene, într-un cuvînt, sfidează absolut totul şi nu admit decît propriile lor concepţii.

- Antip Burdovski, se bîlbîi precipitîndu-se ,,fiul lui Pavlişcev".

- Vladimir Doktorenko! îşi anunţă numele clar şi răspicat, ba şi cu o nuanţă de orgoliu, nepotul lui Lebedev, voind parcă să sublinieze cît de mîndru e că se numeşte Doktorenko şi nu altfel.

- Keller! bombăni fostul ofiţer.

- Ippolit Terentiev! răsună strident glasul schelălăit al ultimului dintre vizitatori.

În sfîrşit, toţi luară loc pe scaunele înşiruite în faţa prinţului, pe urmă toţi se încruntară deodată şi, pentru mai mult curaj, îşi trecură şepcile dintr-o mînă în alta. Se vedea că fiecare s-a pregătit să vorbească şi totuşi tăceau cu toţii, într-o aşteptare încordată, agresivi şi sfidători, voind a spune parcă: „Ehei, nenişorule, cu noi n-o să-ţi meargă cu una cu două, pe noi nu ne duci de nas!" Era limpede că la cel dintîi cuvînt rostit de orişicine, şi-ar fi dat cu toţii drumul, sărind cu gura care mai de care, întărîtîndu-se şi întrerupîndu-se unii pe alţii.

VIII

— Mărturisesc, domnilor, că nu mă aşteptam la această vizită, începu prinţul; am fost bolnav pînă mai ieri, însă chestiunea dumitale (se întoarse el către Antip Burdovski) i-am încredinţat-o lui Gavrila Ardalionovici Ivolghin încă de-acum o lună, lucru despre care te-am înştiinţat la timp. De altfel, nu mă eschivez de la o explicaţie personală, numai că momentul e cam nepotrivit... la o asemenea oră... de aceea propun să trecem în odaia de alături,dacă discuţia nu va ţine prea mult, bineînţeles... După cum vedeţi, acum sunt nişte prieteni la mine în vizită şi vă rog să mă credeţi...

- Prieteni... mă rog, cît poftiţi, dar daţi-mi voie, întrerupse deodată pe un ton hotărît, fără însă a ridica deocamdată glasul, nepotul lui Lebedev, daţi-ne voie să vă declarăm că aţi fi putut proceda mai politicos cu noi şi să nu ne faceţi să aşteptăm două ceasuri în antreu...

- Desigur... şi cu... astea-s maniere de prinţ? Şi asta... dumneata, vasăzică, te consideri un fel de general! Dar eu nu sînt servitorul dumitale! Şi, şi eu... se bîlbîia Antip Burdovski, cuprins de o emoţie teribilă; buzele-i tremurau, glasul trăda o profundă jignire, vorbele îi ţîşneau din gură cu stropi de salivă, de parcă s-ar fi spart un zăgaz şi puhoaiele i s-ar fi revărsat într-o cascadă de vorbe încîlcite, aşa fel că după primele zece cuvinte nu se mai putu înţelege nimic din toată peroraţia lui.

- Ce vreţi, maniere de prinţ! izbucni strident, cu o voce spartă Ippolit.

- Dacă mi se întîmpla aşa ceva mie, mormăi boxerul, adică dacă chestiunea m-ar fi privit direct şi personal, vreau să spun, ca un om de onoare ce sînt, ei bine, în locul lui Burdovski... eu...

- Credeţi-mă, domnilor, că abia de cîteva clipe am aflat că sînteţi aici, îi asigură încă o dată prinţul.

- Nu ne temem de prietenii dumitale, prinţe, oricine ar fi ei, pentru că sîntem în dreptul nostru! declară nepotul lui Lebedev.

- Cu ce drept, totuşi, dacă ne este permis să întrebăm, ţipă iarăşi Ippolit, înfierbîntat la culme, cu ce drept supui chestiunea lui Burdovski judecăţii prietenilor dumitale? Dar poate că pe noi nu ne interesează părerea dumnealor; e limpede ce importanţă poate să aibă pentru noi judecata prietenilor dumitale!...

- Mă rog, dacă domnul Burdovski nu doreşte să discute aici, izbuti în sfîrşit să strecoare un cuvînt şi prinţul, uimit de un asemenea început neaşteptat, n-avem decît să trecem în camera de alături, aşa cum v-am mai propus; repet încă o dată că abia acum ani aflat de venirea dumneavoastră...

- Dar n-ai nici un drept, n-ai nici un drept!... prietenii dumitale... Asta-i!... se agită iarăşi Burdovski, aruncînd priviri bănuitoare şi sălbatice înjur şi pe măsură ce i se părea că este din ce in ce mai ameninţat, mai încolţit, se înfierbînta mai mult. Nici un drept! mai izbuti el să articuleze, apoi se opri brusc, rămînînd nemişcat şi mut, cu trupul aplecat înainte şi holbînd la prinţ ochii lui miopi şi bulbucaţi, împînziţi cu nenumătate vinişoare roşii. La aceasta, mirarea prinţului fu aşa de mare, încît amuţi şi el, uitîndu-se la rîndu-i cu ochii holbaţi la Burdovski.

— Lev Nikolaevici! i se adresă Lizaveta Prokofievna. la citeşte asta îndată, chiar acum; te priveşte direct pe dumneata şi e în legătură cu afacerea asta.

Cu un gest hotărît îi întinse o foaie umoristică săptămînală, indicîndu-i cu degetul articolul cu pricina. În momentul cînd vizitatorii aceştia neaşteptaţi îşi făceau apariţia, Lebedev, care căuta să cîştige cu orice preţ bunăvoinţa generălesei, răsărise lîngă ea şi, fără să spună o vorbă, scosese ziarul din buzunar şi-l pusese în faţa ei, arătîndu-i o coloană însemnată cu creionul. Rîndurile pe care Lizaveta Prokofievna avusese timpul să le parcurgă o uimiseră şi o tulburaseră nespus.

— N-ar fi mai bine să nu citesc cu glas tare? îngăimă buimăcit prinţul. Aş prefera să citesc singur... mai tîrziu...

— Atunci citeşte tu mai bine, chiar acum şi cu glas tare! se întoarse Lizaveta Prokofievna către Kolea, smulgînd ziarul din mîinile prinţului, care abia apucase să-l atingă. Citeşte tare, s-audă toată lumea.

Fire impulsivă şi pasionată, Lizaveta Prokofievna proceda uneori cam pripit, fără să se mai gîndească la urmări. Ivan Feodorovici se foi, cuprins de nelinişte. Şi în timp ce toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi şi aşteptau cu nedumerire, Kolea desfăcu ziarui şi începu să citească pasajul pe care Lebedev se grăbi să i-l arate, plin de zel:

Proletari şi odrasle de sînge albastru. O întîmplare de jaf printre nenumăratele tîlhârii din ziua de azi şi din toate zilele! Progres! Reformă! Dreptate!

Se petrec lucruri ciudate în sfînta noastră Rusie, cum se obişnuieşte să i se spună, în veacul nostru de reforme şi de afaceri veroase, în evul acesta de afirmare a naţiunilor, cînd sutele de milioane iau in fiecare an drumul străinătăţii, secolul stimulării industriei şi imobilizării braţelor de muncă ele, etc, n-ai cum să le înşiri pe toate şi de aceea, domnilor, să trecem direct la fapte. S-a întîmplat o istorie cam ciudată, în care este implicat unul dintre vlăstarele defunctei noastre aristocraţii (de profundis!), unul dintre acele vlăstare ai cărui strămoşi s-au ruinat definitiv la ruletă iar părinţii au fost nevoiţi să îmbrăţişeze cariera militară, de obicei ca simpli iuncheri sau locotenenţi, sfîrşind în majoritatea cazurilor pe banca acuzaţilor pentru mînuirea uşuratică a banilor publici, iar copiii acestora ori ies nişte idioţi, aidoma eroului povestirii noastre, ori sînt implicaţi în felurite fapte penale, pentru care, de regulă, juraţii îi achită spre obştească pilduire şi îndreptare; ori, în sfîrşit, se fac de pomină prin una din acele manifestări scandaloase care uimesc publicul şi adaugă o nouă pată de ruşine asupra epocii noastre şi aşa îndeajuns de compromise. Acum şase luni, cu alte cuvinte iarna trecută, odrasla noastră de sînge albastru se întorcea în Rusia, cu ghetre la picioare după moda străină şi tremurînd de frig într-o pelerină subţire. Venea din Elveţia, unde fusese supus unui tratament special contra idioţiei (sic!). Trebuie să recunoaştem că norocul l-a favorizat, căci, fără a mai vorbi de interesanta lui boală, al cărei leac şi l-a găsit în Elveţia (Cum se poate oare lecui cineva de idioţie? Ce părere aveţi despre asta?!!), în cazul lui s-a adeverit vechea zicală rusească, după care norocul trage la un anumit soi de oameni! ca să nu le mai zicem pe nume. Judecaţi şi dumneavoastră: rămas orfan încă din faşă de ambii părinţi - în treacăt fie zis, tată-său fusese locotenent în armată şi a murit în timp ce se afla în arest pentru faptul de a fi făcut praf la cărţi toţi banii companiei sau poate chiar şi pentru că întrecuse măsura în aplicarea bătăii cu vergele faţă de un subaltern al său (amintiţi-vă timpurile de atunci, domnilor!) - domnişorul nostru a fost crescut graţie mărinimiei unui foarte bogat moşier rus. Boierul acesta, pe care-l vom numi P., era pe timpurile acelea de aur stăpîn a patru mii de suflete (suflete de iobagi!). Ce-o mai fi însemnînd şi asta, înţelegeţi ceva, domnilor! Eu unul nu înţeleg; trebuie căutat în dicţionar sensul acestei expresii, căci vorba poetului:

«Deşi prea veche nu e amintita întîmplare,/ Dar totuşi azi aproape nu-ţi vine să mai dai crezare!» Boierul nostru făcea parte, după cîte se pare, dintre trîntorii şi paraziţii ruşi care-şi petrec în străinătate existenţa lor trîndavă, stînd vara la băi, iar iarna tocîndu-şi bănuţii în sume fabuloase în Paris. Se poate afirma cu toată certitudinea că în buzinutrul patronului de la Château des fleurs se scurgea (ce baftă pe el!) cel puţin o treime din veniturile pe care le aduceau iobagii stăpînului lor. Oricum ar fi fost, fluşturaticul pierde-vară P. îl crescu pe cuconaşul nostru ca pe un prinţ, cu guvernori şi guvernante (drăguţe, se-nţelege) pe care le aducea de la Paris. Dar aristocraticul orfan, ultima mlădiţă a nobilei familii, era idiot. Guvernantele recrutate de la Château des fleurs n-au avut ce-i face şi, ajuns la vîrsta de douăzeci de ani, elevul lor nu ştia să vorbească nici limbi străine şi nici măcar ruseşte. Acest din urmă păcat însă e oarecum scuzabil. La sfîrşit, căpăţîna rusească de stăpîn de iobagi a lui P. fu subit străluminată de o idee năstruşnică: în Elveţia se pricepeau să scoată dintr-un idiot un om deştept. De altfel, fantezia aceasta nu era lipsită de logica ei: parazit şi proprietar de meserie, el trebuia negreşit să-şi închipuie că, dacă ai bani, poţi cumpăra orice pe piaţă, chiar şi inteligenţă, mai cu seamă în Elveţia. Tratamentul, încredinţat unui celebru profesor elveţian, ţinu cinci ani, înghiţind mii de ruble: idiotul, fireşte, n-a devenit inteligent, e de prisos s-o mai spunem, în schimb, vorbind cu indulgenţă, începu oarecum să semene a om. Într-o zi însă, P. moare subit, fără să lase, bineînţeles, nici un fel de testament. Afacerile, cum se întîmplă de obicei, îi rămăseseră foarte încurcate. Se iviră o mulţime de moştenitori lacomi, cărora nici nu le pasa de ultimele vlăstare aristocratice care prin oblăduirea defunctului se tratau în Elveţia de idioţie ereditară. Oricît de cretin era vlăstarul nostru, îl ajută totuşi capul să-şi ducă profesorul de nas şi vreme de doi ani, cică, ascunzîndu-i moartea binefăcătorului său, s-a putut bucura de tratament gratuit. Dar profesorul nu se lăsă mai prejos, fiind şi el un pungaş şi jumătate: văzînd în cele din urmă că nu mai primeşte bani, speriat în special de pantagruelica poftă de mîncare a pacientului său, îi puse în picioare o pereche de ghetre ponosite, îl milui cu o pelerină care nu-i mai era de trebuinţă şi-l expedie nach Russland într-un vagon de clasa a treia. Ducă-se pe pustie, să nu-i mai vadă în Elveţia! S-ar fi putut crede că fericirea i-a întors spatele eroului nostru. Da' de unde! Fortuna, care omoară prin foamete gubernii întregi, îşi revarsă dintr-o dată toate harurile asupra puiului de aristocrat, ca ,, Nourul" lui Krîlov, care trece peste ţarinile uscate ca să se reverse deasupra oceanului. (chiar în momentul cînd ajunge el la Petersburg, moare la Moscova o rudă de-a mamei sale (care provenea, bineînţeles, dintr-o familie de mari negustori), un bătrîn negustor, fără urmaşi, un raskolnic bărbos, lăsînd o moştenire de mai multe milioane, sumă rotunjoară, în bani lichizi (unde e norocul acela să ne răsfeţe şi pe noi cititorule!) şi toate în favoarea odraslei cu sînge albastru în vine care se tratase de idioţie într-o casă de sănătate din Elveţia! Ce schimbare de decor! În jurul baronului nostru cu ghetre, căruia i se aprinseră la un moment dat călcîiele după o frumoasă şi celebră curtezană, se adună deodată o mulţime de prieteni (s-au descoperii chiar şi rude) şi mai cu deosebire un roi de tinere fete din lumea selectă, dornice să contracteze o căsătorie legitimă; se putea, într-adevăr, visa o partidă mai avantajoasă? Mă rog: aristocrat, milionar, idiot - toate calităţile la un loc! Un astfel de bărbat nu găseşti chiar de ai căuta cu luminarea, şi nici după comandă nu ţi-l confecţionează nimeni!...

— Asta-i... Asta-i prea de tot! strigă Ivan Feodorovici indignat la culme.

— Opreşte-te Kolea! se rugă prinţul cu voce sugrumată. Din toate părţile se auziră exclamaţii.

— Să citească! Să citească mai departe! porunci Lizaveta Prokofievna, care de-abia reuşea să se stâpînească. Prinţe, dacă-l opreşti să citească, ne certăm pentru totdeauna!

Vrînd-nevrînd, Kolea a trebuit să continue; tulburat de emoţie, roşu la faţă, el citi mai departe:

Dar în timp ce proaspătul nostru milionar plutea, ca să zicem aşa, în al nouălea cer, interveni un fapt cu totul neaşteptat. Într-o bună zi se prezentă la dînsul un om cu o înfăţişare calmă şi severă, modest, dar distins. Cu o ţinută politicoasă şi demnă, în cuvinte cumpănite şi pline de înţelepciune şi adevăr, vizitatorul, în care se putea ghici imediat un spirit progresist, expune pe scurt motivul vizitei sale: e avocat, i-a fost încredinţat cazul litigios al unui tînăr şi vine din partea clientului său. Tînărul acesta este de fapt fiul lui P., deşi poartă alt nume. în tinereţe, afemeiatul P. a sedus o tînără fată, săracă şi cinstită, din personalul lui de serviciu; fata, deşi era iobagă, primise o educaţie după moda europeană (cum vedeţi, aşadar, şi aici se amestecară drepturile senioriale ale fostei iobăgii)- Cînd inerentele urinări ale acestei legături deveniră prea bătătoare la ochi, el se grăbi s-o mărite cu un om modest, dar cu caracter nobil, care de multă vreme o iubea pe această tînără. La început i-a ajutat băneşte pe tinerii căsătoriţi. Curînd însă ajutorul i-a fost respins de bărbatul care, pe lîngă că era un om de caracter, avea şi o slujbă destul de bună. Încetul cu încetul, nepăsătorul boier uită de fata pe care o sedusese şi de copilul rezultat din relaţiile lor; pe urmă, după cum se ştie, muri fără să lase testament. Fiul lui P., născut după căsătoria mamei lui, găsi un adevărat tată în omul generos al cărui nume îl poartă. Dar acesta murind, orfanului i-a revenit greaua povară de a se întreţine singur pe el şi pe mama suferindă şi şchioapă. Lăsîndu-şi mama undeva, într-o gubernie îndepărtată, el plecă în capitală şi, printr-o muncă sîrguincioasă, dînd lecţii copiilor de negustori, îşi asigură mijloace care i-au permis întîi să urmeze liceul, iar apoi să frecventeze nişte cursuri practice, ţinînd seama de ţelurile lui viitoare. Dar ce poţi cîştiga dînd lecţii plătite cu zece copeici ora pe la casele de negustori, cînd trebuie să întreţii pe deasupra şi o mamă bolnavă şi infirmă, încît nici moartea ei acolo departe în gubernie aproape că nu i-a uşurat existenţa. Acum se pune întrebarea: Ce atitudine ar fi trebuit să adopte, de fapt, odrasla noastră aristocratică? Fără îndoială, cititorule, tu îţi închipui că şi-a spus: ,,Toată viaţa mea am fost copleşit de binefacerile lui P.; acesta a cheltuit mii de ruble ca să mă crească, să-mi dea guvernante, să mă ţină în Elveţia, într-o casă de sănătate, ca să mă lecuiască de idioţie. Acum, iată cu eu dispun de milioane, iar fiul lui P., acest tînăr de caracter, cu nimic vinovat de greşelile unui tată uşuratic şi uituc, se istoveşte dînd lecţii pentru cîteva copeici. Tot ceea ce s-a făcut pentru mine ar fi trebuit, de fapt, să se facă pentru el. Sumele enorme care s-au cheltuit în interesul meu, în fond, nu erau ale mele. Numai printr-o greşeală a norocului orb, am putut beneficia de ele; i se cuveneau de fapt fiului lui P. El trebuia să profite şi nu eu, de care P. s-a interesat doar dintr-un simplu capriciu, uitînd de obligaţiile lui de părinte; ca om cu adevărat nobil, delicat şi drept, ar trebui să cedez jumătate din moştenirea pe care o capăt fiului binefăcătorului meu; dar pentru că sînt înainte de toate un om calculat iar pe de altă parte fiindcă înţeleg că afacerea aceasta n-are un temei juridic, nu voi renunţa la jumătate din milioanele mele. Totuşi, ar fi prea meschin şi ruşinos din partea mea (boiernaşul uitase că n-ar fi fost nici convenabil pentru el) ducă nu i-aş înapoia fiului Iui P. cel puţin zece mii de ruble pe care tatăl său le-a cheltuit ca să mă vindec de idioţie. E o chestiune de conştiinţă şi de dreptate! În definitiv, ce aş fi devenit eu dacă P. nu s-ar fi ocupat de educaţia mea şi dacă, în loc să se ocupe de mine, s-ar fi îngrijit de fiul său? "

Dar nu, domnilor! Iată că odraslele noastre nobile nu judecă astfel. Oricît s-a străduit avocatul, care din pură prietenie pentru tînăr şi aproape fără voia acestuia se însărcinase să-i apere interesele, oricît a încercat să-i demonstreze fostului pacient al casei de sănătate elveţiene, invocînd toate consideraţiile de cinste, onoare, dreptate şi chiar de cel mai practic şi elementar calcul, acesta rămase neclintit. Şi asta încă n-ar fi nimic, căci ce-i într-adevăr de neiertat şi ceea ce nici o boală, oricît de originală ar fi ea, n-ar putea scuza, e că milionarul acesta, de-abia ieşit din ghetrele profesorului său, nici n-a fost măcar în stare să priceapă că nobilul tînăr, care se omoară dînd lecţii, nu-i cere pomană şi nici ajutor, ci dreptul şi bunul său, deşi din punct de vedere juridic n-ar putea s-o dovedească şi că, de fapt, nu era o cerere formală din partea lui, ci numai o intervenţie binevoitoare a prietenilor săi. Cu un aer trufaş şi plin de mulţumire că are acum posibilitatea de a-i strivi nepedepsit pe oameni cu milioanele lui, progenitura aceasta de sînge albastru scoate galanton din portofelul său un bilet de cincizeci de ruble şi-l trimite nobilului tînăr ca o pomană umilitoare. Nici nu vă vine să credeţi, nu-i aşa, domnilor? Sinteţi indignaţi, scandalizaţi, cuprinşi de revoltă, şi cu toate astea întocmai aşa a procedat! Bineînţeles, banii i-au fost imediat restituiţi sau, mai bine zis, i-au fost zvîrliţi în obraz. Şi cum rămîne totuşi cu această chestiune a noastră? Nefiind de resortul justiţiei, nu rămîne decît s-o supunem judecăţii opiniei publice!O aducem şi cunoştinţa publicului, garantînd exactitatea faptelor. Se zice că un prea bine cunoscut umorist de la noi, aflînd de acest caz, ar fi ticluit pe loc o epigramă admirabilă, demnă să ocupe loc nu numai în cronica moravurilor provinciale, dar şi a celor din capitală:

În mantaua căpătată de la Schneider, ani de-a rînd

Liova mendrele-şi făcuse, Vremea în zadar pierzînd.

Moştenindu-şi milionul, El în ghetre. precum ştiţi,

Ruga-şi spune în ruseşte... Iar studenţii-s pungăşiţi."

Isprăvind de citit, Kolea trecu repede gazeta prinţului şi, fără a rosti un cuvînt, se ghemui într-un colţ, acoperindu-şi faţa cu mîinile. Un copleşitor sentiment de ruşine îl cuprinsese; sufletul său neviciat de copil, nedeprins cu mocirla vieţii, era zguduit peste măsură. I se părea că se întîmplase ceva nemaipomenit de grav, o catastrofă neaşteptată, care a distrus totul, şi că el este cauza celor întîmplate, fie numai pentru faptul de a fi citit cu glas tare pamfletul acela dezgustător.

Un sentiment asemănător păreau că încearcă şi toţi ceilalţi.

Domnişoarele erau vizibil şocate, ruşinate. Lizaveta Prokofievna îşi stăpînea cu greu clocotul de mînie şi în sinea ei poate chiar regreta amarnic că se amestecase în afacerea asta. Prinţul era într-o stare cum se întîmplă adesea în asemenea cazuri cu oamenii din cale-afară de sfioşi: i se făcu atît de ruşine pentru omul care a putut să scrie asemenea lucruri, atît de ruşine pentru musafirii lui, încît în primul moment nici nu îndrăzni să-i privească. Ptiţîn, Varia, Ganea, chiar şi Lebedev — se simţeau jenaţi cu toţii. Lucru şi mai curios însă, atît Ippolit, cît şi „fiul lui Pavlişcev" păreau şi ei cam surprinşi, iar nemulţumirea nepotului lui Lebedev era evidentă. Singur boxerul şedea plin de importanţă şi perfect calm, răsucindu-şi mustaţa, şi dacă avea privirea plecată în jos, nu era de ruşine, ci mai degrabă dintr-o subită modestie şi dintr-un sentiment de triumf prea evident. Nu încăpea nici o îndoială că articolul îi plăcuse grozav.

- Asta e prea din cale-afară! mormăi lvan Feodorovici. Parcă s-au adunat cincizeci de lachei ca să compună mîrşăvia asta.

- Dă-ă-mi voie să te întreb, domnul meu, cum îţi îngădui să faci asemenea presupuneri insultătoare? se burzului, tremurînd din tot corpul, Ippolit.

— Asta, asta, asta pentru un om cu sufletul nobil... trebuie să recunoşti, generale, că, dacă e vorba de un om nobil, este o adevărată insultă! bombăni boxerul, care la rîndul său, se simţi dator să spună ceva, răsucindu-şi mustăţile şi dînd din umeri.

— Mai întîi că eu nu sînt pentru dumneata ,,domnul meu" şi apoi, n-am de gînd să-ţi dau dumitale nici un fel de explicaţie răspunse cu vehemenţă Ivan Feodorovici; apoi, fără să mai adauge un cuvînt, se ridică şi se îndreptă spre scara terasei, râmînînd în picioare pe prima treaptă, cu spatele întors spre public; era îndignat de faptul că Lizaveta Prokofievna nu se gîndise nici acum să se ridice şi să plece.

— Domnilor, vă rog, domnilor, dar daţi-mi voie, în sfîrşit, să vorbesc şi eu! strigă îndurerat prinţul. Vă rog să vorbim în aşa fel ca să ne putem înţelege. Eu... nimic, domnilor despre articol, fie; numai că tot ce s-a scris acolo nu-i adevărat, totul e fals de la un capăt la altul; spun asta pentru că şi dumneavoastră o ştiţi; e o ruşine. De aceea nici nu-mi vine a crede că unul dintre dumneavoastră ar fi putut să scrie aşa ceva.

- N-am ştiut nimic de existenţa acestui articol pînă-n clipa de faţă, declară Ippolit, şi nu-l aprob deloc.

— Cu toate că ştiam că era scris, dar... nici eu n-aş fi sfătuit să fie publicat, deoarece e prematur, spuse la rîndul său nepotul lui Lebedev.

- Eu am ştiut, dar e dreptul meu... eu.. începu să se bîlbîie iar „fiul lui Pavlişcev".

— Cum! Chiar dumneata ai scris asta? întrebă prinţul, privindu-l cu mirare pe Burdovski. Nu e cu putinţă!

- Am putea totuşi să vă contestăm dreptul de a pune astfel de întrebări, observă nepotul lui Lebedev.

- M-a mirat numai faptul că domnul Burdovski a putut... dar, în sfîrşit, iată ce voiam să spun: din moment ce aţi dat publicităţii acesta, tipărind articolul în presă, pentru ce v-aţi formalizat dineauri atît, cînd am început să vorbesc în faţa prietenilor mei?

- În sfîrşit! murmură Lizaveta Prokofievna, clocotind de mînie.

- De altfel, dumneata, prinţe, n-ar trebui să uiţi, se amestecă în vorbă, pierzîndu-şi răbdarea, Lebedev, că dacă ai acceptat să-i primeşti şi să-i asculţi, e numai din bunăvoinţa şi... neasemuita bunătate a inimii dumitale generoase; căci n-aveau dreptul la nici o pretenţie, cu atît mai mult că ai încredinţat afacerea lui Gavrila Ardalionovici, şi asta tot dintr-un exces de bunăvoinţă. Îmi permit să-ţi mai aduc aminte, excelentissime prinţ, că avînd în momentul de faţă prieteni în casă, o societate selectă, nu poţi sacrifica astfel de musafiri pentru domnii aceştia, şi că depinde numai de dumneata ca să-i dăm pe toţi afară, imediat. Mie, ca stăpîn al casei, mi-ar face chiar cea mai mare plăcere să le fac vînt...

- Foarte bine! aprobă cu voce tunătoare tocmai din fundul încăperii generalul Ivolghin.

- Ajunge, Lebedev, destul, destul... începu prinţul, dar o explozie de strigăte de indignare îi acoperi vorbele.

- Ba să avem iertare, prinţe, acum nu se mai poate spune că-i destul! strigă nepotul lui Lebedev, al cărui glas le acoperi pe toate celelalte. Acum trebuie pusă chestiunea pe şleau, cu toată claritatea, căci se pare că nu e prea înţeleasă. Văd că au intervenit aici elemente de şicană juridică, şi pe temeiul lor sîntem ameninţaţi să fim daţi afară! Dar bine, prinţe, ne crezi aşa de proşti, ca să nu înţelegem că această chestiune nu-i deloc juridică şi că, privind-o din punct de vedere legal, n-avem dreptul să-ţi pretindem nici o ieţeaie! Adevărul e că noi ştim prea bine că dreptul stabilit de legile în vigoare e împotriva noastră, dar mai ştim în acelaşi timp că avem de partea noastră un drept al omeniei, dreptul natural, dreptul bunului-simţ şi al conştiinţei, şi chiar dacă acest drept nu este înscris în nici una dintre legile putrede ale mizerabilelor coduri omeneşti, un om înzestrat cu bun-simţ, un om cinstit şi de bună-credinţă trebuie să rămînă cinstit şi om de omenie chiar şi atunci cînd este vorba de unele cazuri neinserate în coduri. lată de ce am venit aici fără teama de a fi daţi afară (cum aţi binevoit să ne ameninţaţi, adineauri), numai pentru că pretindem şi nu cerşim pentru că am călcat regulile bunei-cuviinţe, venind la o oră atît de tîrzie (cu toate că nu era deloc tîrziu cînd am ajuns aici, dar ne-aţi făcut să aşteptăm în antreu); şi dacă, după cum spuneam, am intrat fără să ne temem, e numai pentru că eram siguri că vom găsi în dumneata un om cu bun-simţ, vreau să spun un om de onoare şi de conştiinţă. Da, ăsta-i adevărul, nu ne-am prezentat ploconindu-ne umili, n-am intrat ca nişte solicitatori care apelează la mila dumitale sau ca nişte pomanagii, ci am intrat cu capul sus, ca nişte oameni liberi, care, repet, nu se milogesc, ci pretind categoric (aţi auzit, noi nu cerşim, ci pretindem; notaţi bine asta!). Te întrebăm fără ocol şi cu toată demnitatea: crezi că ai dreptate în chestiunea Burdovski? Recunoşti că Pavlişcev te-a umplut de binefaceri şi poate chiar te-a scăpat de la moarte? Dacă recunoşti (ceea ce pare absolut evident), nu crezi că este cazul, sau nu ţi se pare că ar fi echitabil acum, cînd dispui de milioane, să-l despăgubeşti la rîndul dumitale pe nefericitul urmaş al lui Pavlişcev, cu toate că poartă numele de Burdovski? Da sau nu? Dacă spui da, cu alte cuvinte, dacă ai ceea ce voi numiţi în limbajul vostru onoare şi conştiinţă, iar în concepţia noastră nu sînt decît bunul-simţ şi raţiunea, atunci dă satisfacţie pretenţiei noastre şi cu asta am terminat. Dă-ne satisfacţie fără rugăminţi şi fără mulţumiri din partea noastră; să nu te aştepţi la aşa ceva, pentru că nu e vorba să faci ceva pentru noi, ci pentru triumful dreptăţii. Dacă refuzi să ne satisfaci, cu alte cuvinte, dacă răspunzi nu, ne vom retrage îndată considerînd afacerea ca şi încheiată. Dar îţi vom spune verde în faţă, în prezenţa tuturor persoanelor de aici, că eşti un om cu orizontul îngust şi mintea încuiată; că de aici încolo n-ai nici obrazul şi nici dreptul să te numeşti om de onoare şi de conştiinţă, pentru că dreptul acesta vrei să ţi-l procuri cu un preţ prea ieftin. Am terminat. Aşa se prezintă chestiunea. Şi acum poţi să ne scoţi pe uşă afară, dacă-ţi dă mîna. Ai tot dreptul s-o faci, că doar eşti la dumneata acasă şi puterea e de partea dumitale. Dar să nu uiţi un lucru, că noi nu cerşim, ci pretindem. Nu cerşim, ci pretindem!

Rostind aceste cuvinte cu multă emfază, nepotul lui Lebedev se opri.

- Nu cerşim, ci pretindem, pretindem, pretindem!... îi ţinu isonul şi Burdovski, devenind roşu ca racul.

După ce nepotul lui Lebedev tăcu, printre musafiri se produse oarecare rumoare; se auziră chiar şi voci de protest, cu toate că, în afară de Lebedev, din ce în ce mai agitat, de parcă l-ar fi cuprins frigurile, toţi ceilalţi păreau că evită să se amestece în această afacere. (Lucru curios însă, Lebedev, care, bineînţeles, era de partea prinţului, părea totuşi mîndru de elocinţa nepotului său; căci numai acesta putea fi tîlcul privirii lui extrem de satisfăcute pe care o plimbă pe feţele celor de faţă.)

- Eu cred, începu prinţul cu o voce sugrumată, eu aşa cred, domnule Doktorenko, că într-o anumită măsură dumneata ai perfectă dreptate, ba aş putea spune chiar că ai dreptate în cea mai mare măsură şi aş fi cu totul de părerea dumitale, dacă n-ar lipsi ceva din afirmaţiile dumitale. Ce anume ai omis nu mă simt în stare şi nici n-aş şti să precizez, dar pentru ca aceste afirmaţii să fie pe deplin echitabile şi adevărate le lipseşte, desigur, ceva ce-mi scapă momentan. Dar să lăsăm asta şi să revenim la chestiunea noastră. Spuneţi-mi, domnilor, pentru ce aţi publicat articolul acesta? Totul nu e decît o calomnie crasă şi în concluzie, domnilor, socot că aţi comis o mare mîrşăvie.

- Daţi-mi voie!...

- Domnule!...

- Dar asta-i... asta-i... asta-i... se auziră exclamaţii din rîndurile musafirilor indignaţi la culme.

- În privinţa articolului, replică Ippolit cu glasul lui strident, v-am mai spus că nici eu, nici ceilalţi nu-l aprobăm! lată cine l-a scris, adăugă el, arătîndu-l pe boxer, care stătea alături de dînsul, şi l-a scris necuviincios şi agramat, în stilul său de cazarmagiu incorigibil. E un imbecil dublat de un afacerist, recunosc şi nu mă dau în lături să i-o spun oricînd în faţă. Şi totuşi, într-o oarecare măsură, are şi el dreptate: publicitatea este dreptul legitim al fiecăruia şi, prin urmare, şi al lui Burdovski. Iar pentru tîmpeniile lui să răspundă el singur. Cît despre protestul pe care l-am formulat adineauri, în numele tuturor, împotriva prezenţei prietenilor dumitale, cred că e nevoie să vă explic, domnilor, că am protestat numai pentru a afirma sus şi tare dreptul nostru, căci în realitate doream chiar să asiste şi martori; adineauri, înainte de a intra aici, eram toţi patru de acord asupra acestui punct. Oricine ar fi aceşti martori, fie chiar şi prietenii dumitale, ei nu vor putea să nu recunoască dreptul lui Burdovski (avînd în vedere că acest drept este absolut evident şi de o exactitate matematică), şi poate tocmai de aceea este preferabil ca martorii aceştia să fie amicii dumitale; cu atît mai evident are să reiasă adevărul.

- Aşa e, am fost de acord asupra punctului acestuia, întări nepotul lui Lebedev.

- Dar dacă este aşa, dacă asta era dorinţa dumneavoastră, pentru ce adineauri aţi făcut atîta tărăboi? întrebă prinţul mirat.

- Cît despre articol, prinţe, găsi prilejul să-şi plaseze cuvîntul şi Keller, însufleţindu-se teribil şi cu un aer de satisfacţie (probabil că la aceasta contribuia în mare măsură şi prezenţa doamnelor), cît despre articol, mă recunosc a fi autorul, cu toate că am fost criticat, cum aţi auzit şi dumneavoastră, de prietenul meu suferind, căruia din pricina şubredei lui sănătăţi m-am obişnuit să-i trec multe cu vederea. Eu am scris articolul şi l-am publicat, sub formă de corespondenţă, în ziarul unui bun prieten al meu. Numai versurile nu-mi aparţin şi au fost compuse de un celebru umorist. Lui Burdovski i-am citit textul gata redactat, însă nu în întregime, şi el m-a autorizat să-l public imediat, deşi cred că veţi fi cu toţii de acord că puteam să-l public şi fără să-i cer consimţămîntul. Publicitatea este un drept al tuturor, nobil şi salutar. Sper că dumneata, prinţe, eşti îndeajuns de progresist pentru a nu contesta...

- Nu contest nimic, dar spune şi dumneata dacă articolul acesta nu este...

- Prea tare, vrei să spui? Bine, dar aici intervin interesele superioare ale societăţii, cred că eşti de acord cu asta, şi apoi cum e cu putinţă oare să treci sub tăcere un fapt aşa de strigător la cer? Cu atît mai rău pentru cei vinovaţi, dar binele societăţii înainte de toate. Cît despre unele inexactităţi, unele hiperbole, ca să spun aşa, înţelegi şi dumneata că ceea ce interesează în primul rînd este scopul, iniţiativa; important este exemplul binefăcător pe care-l oferă, restul se poate clarifica mai tîrziu; şi, la urma urmei, aici contează si construcţia, stilul, aspectul umoristic, ca să zic aşa, şi, în sfîrşit, toată lumea scrie în felul acesta, nu eşti de acord? Ha, ha, ha!

- Dar aţi apucat pe o cale cu totul greşită, vă asigur, domnilor! strigă prinţul. Aţi publicat articolul, presupunînd că nu voi consimţi în nici un caz să-i dau satisfacţie domnului Burdovski; deci, cu scopul de a mă intimida şi într-un anumit fel de a vă răzbuna. Dar de unde ştiţi, poate că sînt hotărît să-l satisfac pe Burdovski. Uite, vă declar acum, fără înconjur, în faţa întregii asistenţe, că-l voi satisface.

- lată, în sfîrşit, o vorbă inteligentă şi nobilă, rostită de cel mai inteligent şi generos om, proclamă boxerul.

-Dumnezeule! strigă fără voie Lizaveta Prokofievna.

- Nemaipomenit! mormăi generalul.

- Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie să vă explic cum stau de fapt lucrurile, imploră prin�