/ Language: România / Genre:Science Fiction

A de la Andromeda

Fred Şi John Elliot

"A de la Andromeda" (titlul original "A for Andromeda" este o novelizare a serialului TV cu acelaşi nume, în şapte episoade, produs de BBC în 1961. Se pare că serialul s-a bucurat de audienţă, deoarece Suvenir Press a contactat BBC în mai 1961 cu propunerea de a realiza un roman SF pe baza scenariului. Romanul a văzut lumina tiparului la Souvenir Press, în februarie 1962. "Mail on Sunday" a apreciat cartea ca fiind "cel mai bun SF" în timp ce "Weekly Science Diary" scria că "este o povestire strălucit scrisă, cu adevărat pasionantă şi cu incitarea suplimentară a rigorii ştiinţifice". În limba română a apărut în anul 1968, la editura Tineretului, traducători Maia Belciu şi Dan Hurmuzescu.

A DE LA ANDROMEDA

Fred Hoyle şi John Elliott

Traducere: Maia Belciu şi Dan Hurmuzescu

I

Ajunşi

Lumina era în scădere, când se apropiară de Boulder­shaw Fell. Automobilul de serviciu luneca pe şoseaua ce lega oraşul Bouldershaw de câmpia mlăştinoasă. Aşezată în spate, lângă Profesor, Judy arunca pe geam priviri încărcate de aş­teptare, dar abia după ce ajunseră în vârful dealului, zăriră radio­telescopul.

Iată-l ivit brusc în faţa lor: trei stâlpi uriaşi, curbaţi la ca­pe­te, se îmbinau într-o boltă triunghiulară, ce se desena întune­ca­tă şi dură pe cerul apusului. În pământ, între coloane, se săpase o cavitate betonată de mărimea unui stadion; deasu­pra, suspendată de boltă – o cupă de metal mai mică, lansând spre sol o lungă antenă. La prima vedere dimensiunile com­ple­xului nu uluiau; păreau pur şi simplu nepotrivite cu pei­sajul. Judy începu să-şi dea seama de imensitatea cons­truc­ţi­ei doar când parcară maşina la picioarele ei. Nu semăna cu nimic din câte văzuse – construcţia era atât de desăvârşit şi de in­tens ea însăşi, cum poate fi numai o sculptură.

Nimic sinistru însă în edificiul înalt şi ciudat – nimic menit să prevestească întâmplările extraordinare şi dezastruoase pe care avea să le stârnească.

Coborâră şi, învăluiţi o clipă într-o adiere lină, priviră spre cei trei piloni enormi, spre reflectorul de metal strălucind dea­su­pra lor, spre cerul palid. Împrejur, câteva clădiri joase şi şi­ruri de antene mărunte erau împrăştiate de-a lungul câmpiei pus­tii, împrejmuită cu un gard de sârmă împletită. Nici un zgo­mot nu se auzea, în afara vântului şi a strigătului pescăruşilor – şi avură senzaţia că marea ureche de metal se încordează să asculte printre stele.

Apoi, Profesorul îi conduse către clădirea principală – o construcţie joasă, cu faţada de piatră, cu o intrare nefinisată şi un drum de acces tăiat de curând. Câţiva oameni montau ta­ble indicatoare şi le vopseau; totul arăta foarte nou, contu­rându-se aspru pe fundalul crestelor unduioase, întunecate, ale dealurilor.

— Acestea sunt tot felul de chiţibuşuri auxiliare – spuse Pro­fesorul, cu un mic gest delicat al mâinii. Aici se află camera principală de control.

Era un om de vreo şaizeci de ani, mărunţel, îngrijit şi sim­pa­tic, ca un medic de familie.

— Uriaş copil! zise Judy.

— Copil? E cea mai mare progenitură a mea. O muncă de ze­ce ani. Îi făcu semn cu ochiul şi micii lui pantofi negri urcară cu paşi mărunţi treptele clădirii de control.

Holul părea neterminat, dar familiar totuşi: ineviatbilul tavan din plăci aglomerate şi inevitabila podea din dale ar­ti­fi­ci­a­le, pereţii de cărămidă vopsiţi simplu, lumină fluorescentă. Un telefon în perete şi o fântână arteziană cu apă de băut; în pereţii laterali se aflau două uşi mici şi nişte uşi duble faţă în faţă cu intrarea. Cam asta era totul. Un sunet slab, şuierător se auzea venind din spatele uşilor duble. Când Profesorul le des­chi­se, şuieratul deveni mai puternic; semăna cu paraziţii radio.

În timp ce treceau prin uşile duble, un om în salopetă ma­ro ieşi pe acolo. Ochii lui întâlniră o clipă pe ai lui Judy, dar când ea mişcă buzele, el îşi întoarse privirea în altă parte.

— Bună seara, Harries – spuse Profesorul.

Încăperea în care intrară era camera de control, centrul Observatorului. În fund, o fereastră dădea spre monumentul gigantic de afară, iar în faţa geamului era un pupitru masiv de me­tal, ca o consolă de orgă, echipat cu tabele posedând bu­toa­ne şi întrerupătoare. Mai mulţi tineri lucrau la pupitru, folosindu-se din când în când de cele două computere1, aşezate în cutii mari de metal2 de o parte şi de alta. Un perete la­te­ral era acoperit cu reproducerile mărite ale unor fotografii luate cu telescopul optic, care înfăţişau roiuri de stele. Două treimi ale celuilalt perete alcătuiau un paravan de sticlă, în spa­tele căruia se zăreau alţi tineri, lucrând la montaj.

— Ceremonia de inaugurare va avea loc aici – zise Pro­fe­so­rul.

— Unde o să spargă ministrul sticla de şampanie, sau o să taie panglica, ori mai ştiu eu ce o să facă?

— La pupitru. O să apese pe un buton la pupitrul de con­trol, ca să-i dea drumul.

— Pentru moment nu funcţionează?

— Nu încă. Facem probele pentru recepţionare.

Judy se oprise lângă uşă, cuprinzând cu ochii încăperea.

Era genul de femeie plăcută, pe care o găseşti mai de­gra­bă frumoasă decât atrăgătoare; avea un ten proaspăt, o faţă vioaie, inteligentă şi o purtare plină de spontaneitate, dar oa­recum neîndemânatică. Putea fi luată drept infirmieră, sau ofi­ţer în serviciile auxiliare, sau pur şi simplu absolventa unei şcoli de fete, unde se învaţă perfect să joci hockey. Mâinile îi erau cam mari, iar ochii adânci, albaştri. Sub braţ purta un teanc de hârtii şi broşuri, pe care le consulta din când în când, ca şi cum ele ar fi fost în stare să-i lămurească tot ce vedea.

— Am putea spune că e cel mai mare radiotelescop din lu­mea întreagă. Profesorul zâmbi fericit, făcând cu privirea ocolul camerei. Desigur că nu e atât de mare ca un in­terfe­ro­me­tru, dar îl poţi dirija. Cu ajutorul micului reflector din vârf, poţi să-i muţi focarul şi să urmăreşti un traseu de pe cer.

— Am înţeles din astea – Judy arătă spre hârtiile ei – că mai sunt şi alte radiotelescoape, care lucrează în acelaşi mod.

— Sunt. Erau şi în ’nouă sute şaizeci, când l-am inaugurat pe acesta – şi au trecut ani de atunci. Nu sunt însă la fel de sensibile ca al nostru.

— Pentru că acesta, al vostru, e mai mare?

— Nu e singurul motiv. Avem un utilaj de recepţie mai bun, ar trebui să ne ofere o mai mare sensibilitate la sunet. Totul e concentrat aici.

El întinse un deget mic şi delicat către camera din spatele peretelui de sticlă.

— Vezi, tot ce se poate prinde de la cele mai multe surse as­tronomice – radiostele de pildă – e un foarte slab semnal electric, amestecat cu diverse tipuri de zgomote – din atmos­feră, din gazele interstelare, cerul mai ştie de unde... poate chiar din cer.

Vorbea cu o voce de tenor, cu intonaţia precisă, la obiect, a medicului discutând despre o răceală. Nu întrezăreai nici sa­tisfacţia realizării, nici suflul fanteziei.

— Puteţi capta surse pe care alţii nu le interceptează? în­trebă Judy.

— Sperăm. Ăsta-i scopul. Dar nu mă întreba cum. Totul a fost creat de o echipă. Îşi privi cu modestie picioruşele: Doc­to­rii Fleming şi Bridger.

— Bridger? Judy îşi ridică, scrutătoare, ochii.

— Fleming este adevăratul creier. John Fleming! strigă el, cu o nuanţă politicoasă, către fundul sălii: John!

Unul dintre tineri se desprinse din grupul de lângă ta­blo­u­rile de control şi veni spre ei. Spuse „Hallo” Profesorului şi nici n-o băgă în seamă pe Judy.

— Ai un moment liber, John? Doctorul Fleming – dom­ni­şo­ara Adamson.

Tânărul o privi pe Judy, apoi strigă spre masa de control:

— Micşorează gălăgia asta afurisită!

— Ce-i asta? întrebă Judy.

Paraziţii se reduseră la un şuierat slab. Tânărul ridică din umeri:

— În mare parte zgomote interstelare. Universul e plin de materie încărcată cu electricitate. Ceea ce recepţionăm e o emisie electrică a acestor încărcături, pe care le percepem în chip de zgomot.

— Muzica de fond a Universului – adăugă Profesorul Reinhart.

— Poţi să ţii minte această expresie, Profesore – spuse tâ­nă­rul, cu un fel de dispreţ prietenesc. Reţine-o pentru in­for­maţiile de presă ale lui Jacko.

— Jacko nu se mai întoarce.

Fleming se arătă cam mirat, şi Judy se încruntă, ca şi cum ar fi rătăcit vreo notă de informaţii.

— Cine? îl întrebă pe Profesor.

— Jackson, predecesorul dumitale. Se întoarse apoi către Fleming: Domnişoara Adamson e noul nostru agent de presă.

Fleming o privi fără plăcere.

— Aşa se întâmplă, vin şi se duc, nu? Ai moştenit „sfera de activitate” a lui Jacko?

— În ce consta ea?

— Scumpă domnişoară, ai s-o descoperi curând.

— O pun la curent cu ce se va petrece joi – spuse Pro­fe­so­rul. Inaugurarea oficială. Se va ocupa de reprezentanţii presei.

Fleming avea o înfăţişare întunecată şi gânditoare. Era mai curând preocupat decât ursuz; părea însă obosit şi amar. Se îndepărtă mormăind, cu accentul greoi al celor din Midland3.

— Desigur – deschiderea oficială! Se vor aprinde luminile colorate. Stelele vor intona Imnul Britanic, într-un cor ce­resc – iar pe mine mă găsiţi la cârciumă.

— Sper că te vom găsi aici, John. Profesorul părea uşor iri­tat. Între timp, poate că ai s-o conduci pe domnişoara Adam­son, să cunoască locurile.

— Numai dacă nu eşti prea ocupat – spuse Judy, cu o vo­ce care trăda o oarecare ostilitate.

Fleming o privi, pentru prima dată cu interes.

— Ce ştii despre asta?

— Foarte puţin până acum. Îşi arătă hârtiile: Mă bizui pe ele.

Fleming se întoarse plictisit cu faţa spre cameră, în­tin­zând într-un gest larg braţul:

— Acesta, doamnelor şi domnilor, este cel mai mare şi mai nou radiotelescop din lume – ca să nu spun: şi cel mai cos­tisitor. Are o putere de rezoluţie de 15 sau 20 de ori mai mare decât orice instalaţie existentă şi este, fireşte, o minune a ştiinţei britanice. Să nu mai vorbim de tehnica inginerească. Elementele mobile – şi arătă prin fereastră – pot fi mânuite în aşa fel încât să poată urmări traiectoria unui corp ceresc. Acum cred că vei putea să le explici orice, nu-i aşa?

— Mulţumesc – răspunse Judy glacială.

Privi spre Profesor, dar acesta părea un pic încurcat doar.

— Îmi pare rău că te-am plictisit, John – spuse.

— Nu face nimic. Mi-a făcut plăcere. Mai poftiţi.

Profesorul îşi îndreptă atenţia, cu o amabilitate pro­fe­si­o­na­lă, spre Judy:

— Am să te conduc chiar eu.

— Doriţi să şi funcţioneze până joi, nu? spuse Fleming. Pentru Excelenţa Sa ministrul.

— Da, John. Crezi că va fi totul în regulă?

— Va părea în regulă. Spectatorii nu vor şti dacă funcţio­nează. Nici ziariştii!

— Aş dori să funcţioneze efectiv.

— Deh!

Fleming se întoarse şi se îndreptă spre masa de control. Judy se aştepta la o izbucnire sau la vreun semn de protest din partea Profesorului, dar acesta se mărgini să dea din cap, ca şi când ar fi confirmat un diagnostic.

— Nu-l poţi zori pe un băiat ca John. O idee se aşteaptă uneori luni de zile... Ani întregi. Merită, dacă e una bună; în cazul lui, de obicei, este. Privi gânditor după John, care se re­trăgea – neglijent, nonşalant, cu părul şi hainele neîngrijite: Depindem de cei tineri. El a conceput întregul proiect de joa­să temperatură şi asta nu-i specialitatea mea.

Schiţă un semn vag spre teancul ei de hârtii:

— Mă tem că l-am cam uzat până la limită.

Suspină, apoi făcură înconjurul clădirii. Îi arătă pe pereţi fotografii ale cerului nocturn, spunându-i numele şi identita­tea marilor radiostele, izvorul cel mai de seamă al sunetelor pe care le auzim în Univers.

— Aceasta – îi explică, arătând spre fotografii – nu e o sin­gură stea; sunt două galaxii întregi care se ciocnesc; şi aici, ui­te o stea care explodează.

— Şi asta?

— Marea Nebuloasă din Andromeda. O numim M 31, ca să ni se pară o autostradă.

— E în constelaţia Andromeda?

— Nu. Este mult, mult mai departe. Este ea însăşi o în­trea­gă galaxie. Foarte complicat totul – nu-i aşa?

Ea se uită la spirala albă, alcătuită din stele, şi aprobă.

— Primiţi vreun semnal de la ea?

— Un şuierat. Aşa cum ai auzit.

Lângă perete era o sferă de perspex4, cu o mică minge neagră în centru, înconjurată de altele albe, asemenea elec­tro­nilor într-o machetă a atomului.

— Sferele lui Jacko. Profesorul zâmbi. Sau – „nebunia lui Jacko”, după cum i se spune. Este un soi de expoziţie a obi­ec­te­lor care orbitează în apropierea Pământului. Toate aceste pie­se albe reprezintă sateliţi, rachete balistice şi aşa mai de­par­te. De fapt, fierărie... Acesta din mijloc închipuie Pământul. Profesorul o dădu la o parte cu atenţie: Seamănă cu o re­cla­mă. Jacko credea că i-ar interesa pe vizitatorii noştri guverna­mentali. Trebuie să urmărim, fireşte, ceea ce se petrece lângă Pământ, dar o asemenea instalaţie e o risipă. Totuşi, militarii ne pretind asta şi nu putem obţine fondurile de care avem ne­voie, dacă nu ciupim ceva din bugetul apărării... Vorbea ca şi când ar fi spus o obrăznicie şi s-ar fi amuzat. Făcu unul din ges­turile sale, cu mâinile-i îngrijite, cuprinzând camera şi obiectul uriaş de afară: Douăzeci şi cinci de milioane, sau chiar mai mult. Atât a costat.

— Există deci un interes de ordin militar?

— Da. Dar instalaţia este a mea – sau, mai bine zis, a Mi­nisterului Ştiinţelor. Nu a ministerului dumneavoastră.

— Acum fac parte din personalul dumneavoastră.

— Nu la cererea mea.

Deveni rigid, aşa cum nu se întâmplase când Fleming fu­se­se nepoliticos; Fleming, la urma urmei, era unul din oame­nii lui.

— Mai ştie cineva de ce mă aflu aici? îl întrebă Judy.

— N-am mai spus nimănui.

Părăsi acest subiect, în timp ce o conducea în altă ca­me­ră, unde îi arătă cu luare-aminte aparatajul de recepţie şi ins­ta­laţiile de transmisie.

— Suntem doar o verigă dintr-un lanţ de observatoare aşezate în jurul globului, şi nu cea mai slabă verigă. Privi în ju­r cu multă satisfacţie, la comutatoarele, firele, plasele şi fe­lu­ri­te­le instalaţii.

— Când am pornit să construim totul nu mă simţeam bă­trân, dar acum mă simt. Îţi vine o idee şi îţi spui: „iată ceea ce tre­bu­ie să facem” – şi ţi se pare că ai şi făcut primul pas. Un pas mic, poate. După aceea începe: proiectare, cercetări, co­mi­tete, construcţii, politică. Un ceas din viaţă aici, o lună colo. Să sperăm că va funcţiona... A, iată-l pe Whelan! El cunoaşte to­tul despre această parte a instalaţiei.

Un tânăr cu faţa lăptoasă şi accent australian îi fu prezen­tat lui Judy şi i se agăţă de mână, ca şi când ar fi regăsit ceva ce pierduse.

— Nu ne-am mai cunoscut cândva?

— Nu cred.

Îl privi candid, cu ochii mari, albaştri, fără a izbuti să-i alun­ge impresia.

— Sunt sigur de asta – insistă el.

Judy se fâstâci şi-şi roti ochii în jur, căutând ajutor. Harries, laborantul, stătea în partea opusă a încăperii; când îl privi, dădu din cap, foarte uşor. Se întoarse iar spre Whelan.

— Mi-e teamă că nu-mi amintesc.

— Poate la Woomera...

Profesorul o conduse înapoi în camera principală de control.

— Cum se numeşte?

— Whelan.

Îşi notă ceva în carnet. Grupul de la masa de control se ri­sipi; rămase doar un tânăr care stătea pe scaunul inginerului de serviciu, controlând tablourile. Profesorul o conduse spre el.

— Hallo, Harvey.

Tânărul îşi înălţă privirea şi se ridică pe jumătate de pe scaun.

— Bună ziua, profesore Reinhart.

Cel puţin era politicos. Judy privi pe geam la piesa masi­vă de aparatură din depărtare, la mlaştina pustie, la cerul purpu­riu închis.

— Cunoşti principiul de funcţionare al acestui obiect? o întrebă Harvey. Orice radioemisie din Univers loveşte cupa şi e reflectată spre antenă, apoi recepţionată şi înregistrată de instalaţia din interior. Arătă prin peretele de sticlă. Judy nu se ui­tă în direcţia aceea, de teamă să nu-l vadă pe Whelan, dar Harvey, pasionat, tenace şi cu voce albă, îi îndreptă curând atenţia spre altceva nou:

— Acest şir de calculatoare stabileşte coordonatele azi­mutale şi elevaţia oricărei surse pe care vrei s-o captezi şi s-o urmăreşti. Există un servo-dispozitiv automat.

În cele din urmă reuşi să ajungă în hol şi să stea un mo­ment de vorbă cu Harries.

— Mută-l pe Whelan – spuse ea.

Îşi lăsase geamantanul la hotel, în oraş, şi plecase cu ma­şi­na la deal, fără să ştie prea bine ce o aştepta. Vizitase des­tu­le complexuri ale serviciului; la multe dintre ele funcţionase ca ofiţer de Siguranţă, de la Fylinglades până la insula Christ­mas. Lucrase cu Harries în tură la Malvern. Nu se simţea spi­oa­nă, şi obligaţia de a da informaţii despre colegii ei i se pă­rea neplăcută. Dar Ministerul de Interne o ceruse – pe ea, sau, ori­cum, pe cineva – care să fie transferat de la serviciul de Si­guranţă al Ministerului Apărării la Ministerul Ştiinţelor – şi o în­sărcinare era o însărcinare. Înainte, oamenii cu care lucra şti­au întotdeauna cu ce se ocupa ea, şi socotea de datoria ei să-i apere. De astă dată însă ei erau consideraţi suspecţi şi ea urma să le fie prezentată delegată pentru relaţiile cu publicul şi presa, având astfel posibilitatea să-şi bage nasul în toate, şi să-i urmărească pe toţi, fără să trezească bănuieli. Reinhart ştia, şi-i displăcea situaţia – ca şi ei însăşi: dar treaba era trea­bă – şi asceasta de aici, după cum i se spusese, era una impor­tan­tă. Putea să-şi joace rolul fără greutate: părea atât de cins­tită, atât de apropiată, o adevărată şi sinceră camaradă. Nu avea decât să aştepte, să asculte şi să înveţe. Ceea ce o tulbu­ra erau chiar oamenii pe care-i întâlnea, care aveau lumea lor şi valorile proprii. Cine era ea ca să-i judece sau să fie parte la judecarea lor? Când Harries dădu aprobator din cap şi porni să execute ce îi ceruse, se dispreţui pe sine, îl dispreţui şi pe el.

Curând după aceea Profesorul plecă şi-i dădu totul în pri­mire lui John Fleming.

— Poate că o laşi la hotelul „The Lion”5, când te întorci la Bouldershaw. Acolo stă.

Ieşiră pe trepe, să-l conducă pe bătrân.

— E foarte simpatic – zise Judy.

Fleming mârâi.

— Dur ca fierul.

Scoase un flacon din buzunar şi bău din el. Api i-l intinse şi ei. Când ea refuză, mai trase o duşcă, şi ea îl observă cum stă­tea în lumina portalului, cu capul aruncat pe spate, mărul lui Adam mişcându-se în sus şi în jos când înghiţea. Era în el ceva ca o încordare dispreată: poate, cum spusese Reinhart, îl stor­seseră până la limită. Dar mai era ceva – lăsa impresia unui di­nam care s-ar autoîncărca în premanenţă.

— Joci popice? Părea că şi-a pierdut indiferenţa de adi­nea­­uri. Poate băutura. E o popicărie la Bouldershaw. Hai cu noi la sporturi rustice.

Ea ezită.

— Ei, haide! N-am să te las la cheremul acestor astro­nomi demenţi.

— Dumneata nu eşti astronom?

­— Să avem iertare! Criogenică, maşini de calcul, iată cu adevărat specialitatea mea, nu aiureala asta de rătăcitori prin văzduh.

Traversară spre mica platformă betonată, unde era par­ca­tă maşina lui. O lumină roşie de semnalizare strălucea în vâr­ful radiotelescopului şi pe cerul întunecat din spatele lui în­cepură să se ivească stele. Unele se zăreau printre imensele arcuri ale pilonilor, de parc-ar fi fost prinse în plasele întinse de oameni. Când ajunseră la maşină, Fleming privi înapoi, şi în sus.

— Cred – spuse el, şi vocea lui nu mai era agresivă, ci liniş­tită, amabilă chiar – cred că s-a ajuns la un stadiu al „desprin­derii” în ştiinţele fizice.

Începu să desfacă husa de pe maşina sa, un mic au­to­mobil de sport, deschis, iar ea trecu pe partea cealaltă.

— Dă-mi voie să-ţi ajut.

Părea că nici n-o bagă în seamă:

— La un moment dat, undeva pe la limita cunoştinţe­lor noastre de acum, vom pătrunde – zbang! – de-a dreptul din­colo. O „străpungere” – de-a dreptul într-un nou domeniu. Şi este posibil să se întâmple asta chiar aici, chiar în problema noas­tră. Împături prelata şi o aşeză la spate. „Filozofia e scrisă în acea vastă carte care stă veşnic deschisă în faţa ochilor noş­tri: Universul.” Cine a scris fraza asta?

— Churchill?

— Churchill! râse el. Galileo! „Cartea e scrisă în limbaj ma­te­ma­tic.” Aşa a spus Galileo! Credeţi că vă poate servi pentru un comunicat de presă?

Îl privi, fără să ştie cum să înţeleagă vorba asta. El îi des­chi­se portiera.

— Hai să mergem.

Drumul cobora spre Lancashire într-o parte şi spre York­shire în cealaltă. Înspre Yorkshire şerpuia printr-o vale lungă, un­de, la câteva mile o dată, se ivea cât o moară veche de că­ră­midă pe râu, până când ajunseră la Bouldershaw. Fleming conducea nebuneşte şi mârâia printre dinţi:

— Sunt sătul până peste cap de ei. Aiureala cu inaugura­rea ministerială; bătrânul Profesor asudând la tabloul de onoa­re; tot ministerul băgându-şi nasul pretutindeni. Totul, într-adevăr, nu-i decât o aparatură de laborator. Fiindcă e ma­re şi costă o avere, devine avut obştesc. Nu-l critic pe bătrân. E teribil de prins în treaba asta. A intrat în joc şi acum trebuie să prezinte rezultate.

— Şi crezi că nu e în stare să le prezinte?

— Nu ştiu.

— Credeam că aparatura e a dumitale!

— A mea şi a lui Dennis Bridger.

— Unde e doctorul Bridger?

— Jos la popicărie, cu un culoar rezervat pentru noi, sper. Şi cu o sticlă.

— Dumneata ai o sticlă.

— La ce foloseşte numai una? E o secetă pe aici...

Pe când coborau drumul cotit şi întunecat începu să-i po­vestească despre Bridger şi despre el însuşi. Ambii fuseseră studenţi la Universitatea din Birmingham şi apoi cercetători la Institutul Cevendish. Fleming era teoretician, Bridger – om practic, matematician şi inginer. Bridger, un savant de carieră, era pornit să facă din specialitatea sa cât mai mult cu putinţă. Fleming, dimpotrivă, era un cercetător pur, care nu dădea doi bani pe altceva decât pe „faptul” ştiinţific. Dar ambii urau sis­temul academic în care se învârteau şi lucrau nedespărţiţi unul de altul. Reinhart îi descoperise cu câţiva ani în urmă şi îi solicitase să colaboreze la noul său radiotelescop. Dat fiind că, după toate probabilităţile, era cel mai distins şi respectat astrofizician din lumea occidentală, un înnăscut conducător de echipă şi descoperitor de talente, îl urmaseră fără ezitare, iar el îi sprijinea şi-i încuraja, purtându-se părinteşte cu ei de-a lungul întortocheatului proces al dezvoltării lor.

Din vorbele lui Fleming, cu tot felul său morocănos de a fi, era uşor de văzut câtă încredere îl lega de acest om cu mult mai vârstinc decât el. Bridger, pe de altă parte, era plictisit şi agitat. Îşi îndeplinise sarcina. Ei îi dăruiseră bătrânului lor to­va­răş, cum îi spunea Fleming fără modestie sau lăudăroşenie, cel mai minunat exemplar de aparatură din lume.

Nu o întrebă nimic pe Judy – şi ea tăcu. O aşteptă în barul de la „Lion” până se întoarse din camera ei. Când ajunseră la popicărie, el se cam întrecuse cu firea. Popicăria era un fost ci­nematograf, aşezat într-o baie de neon şi de proiectoare pe fun­dalul întunecos la bătrânului oraş provincial. Clientela pă­rea să nu vină tocmai din cartierele cu străzi asfaltate. Cei mai mulţi erau tineri. Purtau blue-jeans, jachete scurte, cum se obişnuia prin micile baruri, tunsori marinăreşti şi bluze cu lo­zinci pictate pe ele. Greu ţi-i puteai închipui la ei acasă, în ve­chile locuinţe cu terase de prin văile plicticoase ale York­shire-ului. Glasurile erau înecate într-un val de muzică şi în zgomotul bilelor şi popicelor ce alunecau pe jgheabul de lemn al culoarelor. Erau o jumătate de duzină de culoare, zece popice la un capăt – iar la celălalt un raft cu bile, o masă de marcat, o bancă şi un cvartet de jucători. Când o bilă ajun­gea la celălalt capăt şi răsturna ceva, un sistem automat ridica popicele şi returna bila. În afară de momentul de concentrare atletică al aruncării bilei, jucătorii aveau aerul că nu-i inte­re­sea­ză jo­cul, plimbându-se, vorbind şi bând coca-cola, direct din sticle. Era mai „transatlantic” decât fusese cinema­to­graful, ca şi cum felul de viaţă american ar fi trecut prin ecran şi ar fi pus stăpânire pe public. Dar, după cum remarcă Fleming, iată ce­va ab­solut caracteristic pentru mersul lucrurilor în genere.

Îl găsiră pe Bridger, un om uscăţiv şi numai unghiuri; cam de vârsta lui Fleming, jucând popice cu o fată durdulie într-o bluză de un roşu aprins şi în pantaloni colanţi galben deschis. Îşi trăsese în sus părul şi sânii cât putea ea de mult, faţa îi era fardată ca a unei balerine, iar ea se unduia ca la Hollywood, doar că, atunci când deschidea gura, năvălea tot Yorkshire-ul din ea. Juca popice cu multă supleţe şi, când se întoarse, se re­zemă de Bridger, sugându-şi un deget.

— Au, mi-am julit o bucăţică de piele.

— Asta-i Grace. Lui Bridger parcă-i era cam ruşine cu ea. Pă­rea nervos şi era prematur zbârcit, îmbrăcat demodat, cu nişte haine de sport fără nici un haz, ca un funcţionar de poş­tă sâmbătă dimineaţa. Dădu maşinal mâna cu Judy şi, când ea spuse: „Am auzit de dumneata” îi aruncă o privire fugară, speriată.

— Miss Adamson – spuse Fleming, turnându-i lui Bridger niş­te whisky cu coca-cola. Miss Adamson, noua noastră is­co­di­­to­are de informaţii.

— Care ţi-e celălalt nume, scumpo? întrebă fata.

— Judy.

— N-ai cumva o bucăţică de plasture?

— Ei, cere la casă! spuse Bridger enervat.

— E cineva din echipa voastră? îl întrebă Judy pe Fleming.

— Un „talent local” al lui Dennis. Eu n-am timp.

— Păcat – spuse ea. Dar el păru să nu audă. Mai trase o duşcă şi se îndepărtă, cam pe două cărări, spre popice. Bridger se întoarse către ea, confidenţial:

— Ce aţi auzit despre mine?

— Doar că aţi lucrat cu dr. Fleming!

— Nu-i chiar ce-mi convine mie. Părea supărat; i se mişca vârful nasului ca la un iepure. Aş putea câştiga un salariu înze­cit în industrie.

— Numai atât doriţi?

— De îndată ce combinaţia aceea de pe deal va fi în func­ţiune, am şters-o. Aruncă o privire conspirativă către Fleming şi apoi din nou către ea. Bătrânul John va rămâne, căutând sen­sul mileniului. Şi înainte de a fi găsit ceva, va fi bătrân cu adevărat. Bătrân şi respectat. Şi sărac.

— Şi poate fericit.

— John nu va fi niciodată fericit. Gândeşte prea mult.

— Cine pileşte prea mult? se întoarse Fleming către ei şi îşi mrcă scorul.

— Tu.

— Foarte bine – pilesc prea mult. Frăţioare, trebuie să ai ceva de care să te ţii.

— Şi de ce nu te ţii de balustradă? întrebă Bridger, su­cin­du-şi nasul.

— Uite... Fleming se lăsă să cadă pe bancă lângă ei: Mergi de-a lungul balustradei, şi mai faci un pas, şi deodată nu mai ai de ce să te ţii! Vorbeam despre Galileo. De ce? Fiindcă el re­pre­zintă Renaşterea, el, şi Copernic, şi Leonardo da Vinci. Aşa s-a întâmplat când au spus ei „zbang!” – şi au răsturnat toate ba­lus­tra­de­le şi au fost nevoiţi să stea numai pe propriile lor pi­cioare, în mijlocul unui Univers imens şi neîngrădit.

Se ridică greoi, luând o altă bilă mare de pe raft. Ridică vo­cea peste zgomotul muzicii şi al popicelor.

— Oamenii au înălţat alte balustrade, mereu altele. Dar iată azi o nouă Renaştere. Într-o zi, când nimeni nu va băga de sea­mă, când fiecare va continua să vorbească despre politi­că şi fot­bal şi bani – se aplecă peste Bridger – dintr-o dată toate balus­tradele pe care le cunoaştem vor fi răsturnate – zbang! – iac-aşa.

Făcu o mişcare amplă cu bila şi răsturnă sticlele de coca-cola de pe masa de marcaj...

— Ei! Fii mai atent, zăpăcitule! Bridger sări în picioare şi în­cepu să ridice sticlele şi să şteargă cu batista băutura vărsa­tă. Scuzaţi, vă rog, miss Adamson.

Fleming îşi dădu capul pe spate şi râse.

— Judy, o cheamă Judy – zise el.

Bridger, în genunchi, freca pata de pe fusta lui Judy.

— Mă tem că n-are să mai iasă.

— N-are importanţă.

Judy nu se uita la el, îl privea pe Fleming mirată şi fer­me­ca­tă. Chiar atunci se auzi dintr-un microfon:

— Doctor Fleming – poftiţi la telefon!

Fleming se întoarse după un minut, scuturându-şi capul de parcă ar vrea să şi-l limpezească. Îl sculă pe Bridger de pe bancă:

— Haide, Dennis, băiete. Suntem aşteptaţi.

Harvey şedea singur în camera de control, la un birou, potrivind tonul receptorului. Fereastra din faţa lui era întune­cată ca o tablă neagră şi în cameră domnea o linişte perfectă, afară de un slab gâjâit continuu din difuzor. De afară, nimic decât zgomotul maşinii lui Fleming.

Fleming şi Bridger intrară prin uşile duble şi se opriră cli­pind, orbiţi de lumină. Fleming privi spre Harvey:

— Ce s-a întâmplat?

— Ascultă!

Harvey ridică mâna şi toţi ascultară nemişcaţi.

Printre gâjâiturile, fluierăturile şi fâşâitul difuzorului se dis­tingea o singură notă slabă, întreruptă, dar revenind mereu.

— Codul Morse – spuse Bridger.

— Nu-i în grupuri.

Mai ascultară.

— Scurt şi lung – zise Bridger. Asta-i.

— De unde vine? întrebă Fleming.

— De undeva din Andromeda.

— De când durează?

— Cam de o oră. Acum am trecut de maxim.

— Poţi mişca reflectorul?

— Cred că da.

— Nu suntem autorizaţi să facem asta – spuse Bridger. Nu suntem încă autorizaţi să urmărim probe.

Fleming îl ignoră.

— Personalul servo-instalaţiilor e la posturi? întrebă el.

— Da, dr. Fleming.

— Bine, încearcă să urmăreşti.

— Nu, ascultă, John... Bridger puse, fără succes, o mână pe braţul lui Fleming.

— Poate fi un sputnic sau altceva – spuse Harvey.

— E ceva nou pe sus? Fleming se descotorosi de Bridger.

— Nimic de care să ştiu eu.

— Cineva ar fi putut pune ceva nou pe orbită – începu Bridger, dar Fleming îl întrerupse:

— Dennis... Încearcă să gândească clar: Du-te şi în­re­gis­trea­ză asta pe o bandă, te rog. Fii băiat bun! Apoi imprim-o.

— N-ar fi mai bine să controlăm?

— Controlăm pe urmă.

Fleming păşi cu grijă în hol, se aplecă peste fântâna ar­te­zi­a­nă cu apă de băut şi îşi stropi faţa. Când se întoarse, proas­păt şi strălucitor, deosebit de treaz, îl găsi pe Bridger potrivin­du-şi instalaţia în încăperea cu aparatura lui Harvey te­le­fo­nând inginerului de serviciu. Lumina scăzu o clipă, când se por­niră motoarele electrice. Afară, reflectorul metalic se roti în­cet şi invizibil, mişcările sale compensând rotaţia Pământu­lui. Sunetul difuzorului deveni ceva mai tare.

— Ăsta-i maximul pe care-l poţi obţine?

— Nu-i un semnal foarte puternic.

— Hmm... Fleming deschise un sertar în biroul de control şi pescui un catalog.

— S-au deplasat cumva coordonatele sale galactice?

— Greu de spus. Nu urmăream. Dar nu se poate să se fi mişcat mult.

— Va să zică nu-i în orbită?

— Aş spune că nu. Harvey se aplecă atent asupra apa­ra­te­lor de pe biroul său.

— Ar putea fi vreun dobitoc care să transmită semnale Morse de pe Lună?

— Nu prea sună a Morse şi Luna n-a răsărit încă.

— Sau de pe Marte sau Venus. Sper că nu v-am adus aici la un „prinde orbul scoate-i ochii”.

— Andromeda ziceai?

Harvey dădu din cap. Fleming răsfoia paginile catalogului, citind şi ascultând. Deveni liniştit şi amabil, cum fusese cu Judy în maşină. Acum arăta ca un băieţaş cuminte.

— Îl auzi, deci, într-una?

— Da, doctor Fleming.

Fleming merse la pupitru şi puse contactul la intercom.

— Îl prinzi, Dennis?

— Da – vocea lui Bridger răsună slab.

— Dar n-are nici un înţeles.

— Poate mai spre dimineaţă. Am să încerc să-mi fac o idee despre distanţă.

Fleming întrerupse contactul, şi se întoarse, cu volumul în mână, la hărţile astronomice de pe peretele din spate.

Lucrară câtva timp numai sunetele spaţiale, ca singur zgo­mot în cameră; Fleming controla sursa şi Harvey o urmă­rea cu uriaşul telescop mut de afară.

— Ce părere ai? întrebă Harvey în cele din urmă.

— Cred că vine de la mare distanţă.

După aceea lucrară iarăşi, în tăcere, şi ascultară, şi sem­na­lul continua mereu şi mereu, fără sfârşit.

II

Anunţare

Pe la sfârşitul deceniului şase al secolului nostru, când s-au întâmplat toate acestea, Ministerul Ştiinţelor fusese mu­tat într-o clădire nouă, cu pereţi de sticlă, aproape de White­hall6. Era elegant mobilată şi dotată cu un personal elegant, ca pentru a dovedi că tehnologia e la nivelul artelor, iar subse­cretarul de stat permanent, Michael Osborne, era unul dintre cei mai culţi din mulţimea celor culţi ai personalului. Purta un costum sport la serviciu, dar acesta era cel mai bine croit şi mai clasic dintre costumele de sport. Rareori şedea la imensul său birou, mai des pe unul din fotoliile joase de lângă măsuţa de cafea cu tăblie de marmură.

Se tolănise acolo, decorativ, în dimineaţa de după re­cep­ţi­­o­na­rea mesajelor la Bouldershaw Fell, vorbind cu generalul Charles C. Vandenberg din Armata Aeriană a Statelor Unite. Lu­mina cădea asupră-i, în linii drepte, prin storurile veneţiene.

În timpul acela Anglia era într-un fel cartierul general în­a­in­tat al unei ţări asediate: o regiune constând din Eruopa de Vest şi America de Nord. Presiuni din Est şi din Africa şi Asia în­grămădiseră civilizaţia occidentală într-un colţ al globului, cu un centru destul de sigur în America, la nord de Panama, şi cu Europa de Veste ca avanpost primejduit. Nu că cineva s-ar fi aflat oficial în război cu altcineva; dar sancţiuni economice şi ameninţarea cu bombe şi rachete copleşeau rămăşiţele lu­mii vechi cu o destul de acută stare de alarmă. Linia de legătu­ră peste Atlantic era păstrată aproape în întregime de către ame­ricani, şi garnizoane americane în Marea Britanie şi Ger­ma­nia de Vest se menţineau cu aceeaşi energie disperată ca şi legiunile romane în secolul al III-lea şi al IV-lea.

Protocoalele insistau asupra faptului că Marea Britanie şi ve­cinii săi erau şi acum state suverane, dar în realitate iniţiati­va le scăpa din ce în ce mai mult din mâini. Deşi generalul Vandenberg era denumit în chip modest reprezentantul Co­mi­tetului de Coordonare al Apărării, el era, de fapt, co­man­dan­tul armatei aeriene al unei puteri ocupante prietenoase, dar dominatoare, pentru care această ţară nu însemna decât un pătrat pe un imens joc de şah.

Fost aviator de bombardier, cu ceafă de taur şi cap pă­trat, el încă mai arăta energic şi tânăr la o vârstă mijlocie, fără însă să aibă nimic brutal în maniere.

Vorbeau despre Whelan. O notă despre el flutura în mâna lui Osborne.

— Nu pot să fac nimic acum.

— Există un fel de prioritate.

Osborne se ridică de pe scaun şi-şi chemă secretara la in­tercomul de pe birou.

— Comitetul de Coordonare al Apărării are un punct de fierbere foarte jos – observă Vandenberg.

— Puteţi să le spuneţi că vom avea noi grijă.

Osborne dădu nota secretarei, care intrase:

— Te rog, găseşte pe cineva să se ocupe de asta.

Ea o luă şi puse un teanc de hârtii pe biroul său. Era tâ­nă­ră şi drăguţă şi purta o rochie mai curând de după-amiază: ad­ministraţia făcuse oarecari progrese.

— Hârtiile dumneavoastră pentru Bouldershaw.

— Mulţumesc. Maşina mea e aici?

— Da, domnule Osborne.

El deschise dosarul şi citi.

— Grupul ministerial va sosi la Bouldershaw la orele 15 şi 15 minute şi va fi primit de Profesorul Reinhart.

— Asta e mâine – observă Vandenberg.

— Te duci acolo?

— Mă duc cu o zi mai devreme, ca să-l întâlnesc pe Reinhart. Băgă dosarul în mapa lui. Pot să te duc până la Whitehall?

— Ai face o faptă creştinească.

Erau sătui unul de altul, dar politicoşi, absolut de modă ve­che. Pe când se ridica, Vandenberg întrebă nonşalant:

— Aveţi o dată fixă pentru începerea operaţiilor?

— Nu încă.

— Treaba începe să devină serioasă.

— Stelele pot aştepta.

— Aşteaptă şi Comitetul de Coordonare al Apărării.

Osborne ridică din umeri, cu o nerăbdare sofisticată. Pă­rea un grec discutând cu un roman.

— Reinhart va lucra în scopuri militare, dacă şi când va pu­tea. Aşa a fost înţelegerea.

— Dacă intervine un caz urgent...

— A intervenit un caz urgent.

— Citiţi gazetele?

— De câtăva vreme nu sunt în stare să trec de partea cu in­for­ma­ţii generale.

— Ar trebui să vezi paginile cu ştiri. Dacă va fi un caz grav, vom avea nevoie de toate urechile pe care le putem ciuli de partea asta a Oceanului Atlantic. Vandenberg dădu din cap către pictura reprezentând imaginea unui artist despre ra­di­o­te­le­scop, atârnată pe un perete al biroului: Nu este tocmai o joa­că de copii pentru noi.

— Nu este o joacă de copii nici pentru ei – spuse Osborne.

După ce plecară, Fleming chemă la telefon de la Boul­der­shaw Fell, dar era prea târziu.

Judy sosi la radiotelescop chiar înaintea lui Osborne şi Reinhart, şi avu o discuţie clară cu Harries, în hol.

— Ce-i cu Bridger?

Harries încercă să dea impresia că ar lustrui mânerul unei uşi.

— Două sau trei vizite la un „bookmaker”7 clandestin în Brad­ford. Afară de asta, nimic.

— Ar trebui să-l ţinem sub observaţie.

— Îl ţin eu sub observaţie.

Când Osborne şi Reinhart sosiră, o luară pe Judy cu ei în ca­mera de control. Locul era liniştit şi aproape gol; numai Harvey şedea trebăluind la birou, cu un morman de hârtii, chiş­toace şi ceşti goale în jurul său. Reinhart se răţoi la el:

— Ar trebui să păstrezi locul ăsta curat.

— Vor fi în stare să dirijeze focarul pentru ministru? în­tre­bă Osborne.

— Sper că da. N-am încercat aparatul de urmărire.

Reinhart se învârti împrejur, foarte preocupat, pe când Harvey încerca să-i atragă atenţia.

— Arăţi de parcă nu te-ai fi culcat toată noaptea, Harvey.

— Chiar aşa, domnule. Nici dr. Fleming şi dr. Bridger!

— Vreo încurcătură?

— Nu tocami, domnule. Am urmărit.

— Din a cui dispoziţie?

— A doctorului Fleming. Harvey vorbea fără nici o jenă despre asta: Îl potrivim din nou acum.

— De ce nu ni s-a spus? se întoarse Reinhart către Os­bor­ne şi Judy.

— Ai ştiut ceva?

Judy dădu din cap, că nu.

— Se pare că Fleming îşi face un regulament propriu – observă Osborne.

— Unde e? întrebă Reinhart.

— Pe acolo. Harvey arătă către camera aparaturii: Cu dr. Bridger.

— Roagă-l să-mi acorde un minut.

Pe când Harvey vorbi într-un microfon de pe birou, Reinhart se plimbă în sus şi în jos pe micile sale picioruşe.

— Ce urmăreaţi? întrebă el.

— O sursă din Andromeda.

— M 31?

— Nu M 31, domnule.

— Atunci ce?

— Alt semnal în apropiere. Un semnal întrerupt.

— L-aţi mai auzit înainte?

— Nu, domnule.

Când intră, Fleming era obosit şi neras, treaz, dar de-abia putându-şi stăpâni agitaţia. Ţinea într-o mână un mănunchi de hârtii de la un teleimprimator. De data aceasta, Reinhart nu se mai arătă îngăduitor:

— Trebuie să înţeleg că ai preluat radiotelescopul!

Fleming se opri şi clipi către el.

— Vă cer iertare, domnilor. Nu am avut timp să comple­tez forumularele potrivite în triplu exemplar – se întoarse el că­tre Osborne: Am telefonat la biroul dumneavoastră, dar eraţi plecat.

— Ce aţi făcut? întrebă Reinhart.

Fleming spuse, aruncând hârtiile pe birou, în faţa lor.

— Şi ăsta-i mesajul.

Reinhart îl privi cu curiozitate.

— Vrei să spui: semnalul.

— Am spus mesajul. Puncte şi linii – nu-i aşa, Harvey?

— Aşa părea.

— A continuat toată noaptea – spuse Fleming. Este sub li­nia orizontului acuma, dar putem încerca iarăşi diseară.

Judy privi la Osborne, dar nu primi nici un ajutor din par­tea lui.

— Cum rămâne cu inaugurarea? întrebă ea, timid.

— Ei, la dracu’ cu inaugurarea! se întoarse Fleming către ea. Asta-i ceva serios! Asta-i o voce de la o mie de milioane de mile depărtare!

— O voce?

Propria ei voce suna slab şi ireal.

— I-au trebuit două sute de ani-lumină ca să ajungă la noi. Ministrul poate să aştepte o zi, nu-i aşa?

Reinhart părea că şi-a recăpătat stăpânirea de sine. Privi către Fleming amuzat.

— Dacă nu e cumva un satelit...

Nu e un satelit!

Reinhart trecu spre fundul sălii, către „nebunia lui Jacko”.

— Înainte de a fi prea enervat, John, hai să controlăm toată fierăria asta veche de pe orbită.

— Am controlat.

Reinhart se întoarse către Osborne:

— N-aţi auzit despre vreun corp nou, care să se fi înălţat de curând?

— Nu.

— Uite – spuse Fleming – dacă ar fi un satelit, n-ar fi stat liniştit toată noaptea în mijlocul constelaţiei Andromeda.

— Eşti sigur că nu era Marea Nebuloasă?

— Pe asta am localizat-o separat, nu-i aşa, Harvey?

Harvey dădu aprobator din cap, dar Reinhart încă nu pă­rea convins.

— Poate să fie vreo interferenţă.

— Dar sunt în stare să recunosc un mesaj, când dau de unul! spuse Fleming. În afară de asta, mesajul are ceva ne­mai­în­tâl­nit până acum. Grupurile de puncte şi liniuţe conţin o can­ti­ta­te fantastică de material foarte detaliat, transmis cu o ma­re rapiditate. Va trebui să punem în funcţiune o aparatură spe­cială de recepţie, ca să-l înregistrăm.

Stabili contactul la intercom şi îl chemă pe Bridger să vină din cealaltă cameră, apoi luă hârtiile şi le împinse în mâna lui Reinhart.

— Uită-te la ele!... Zece ani – sau mai mult, de când oamenii au aşteptat asta. Zece secole, dacă-i pe-aşa.

— E inteligibil? întreabă Osborne, cu vocea sa absentă, func­ţionărească, pe un ton tărăgănat.

— Da!

— Îl puteţi descifra?

— Pentru Dumnezeu! Dumneavoastră credeţi că spaţiul cos­mic e populat de „boyscouts”8, care semnalizează în codul Morse?

Bridger intră, palid şi agitat, însă prezenţa lui păru să-l cal­meze pe Fleming. El confirmă raportul lui Fleming.

— Ar putea fi de la un aparat de investigare depărtat, su­ge­ră Osborne.

Fleming îl ingnoră. Judy îşi adună tot curajul:

— Sau altă planetă?...

— Da!

— Marte sau altundeva?

Fleming ridică din umeri:

— Probabil o planetă învârtindu-se în jurul unei stele din Andromeda.

— Şi trimiţându-ne nouă semnale?

Reinhart îi înmână hârtiile lui Osborne:

— E evident o formă coerentă de puncte şi linii.

— Atunci de ce nu a prins-o nimeni altul?

— Pentru că nimeni n-are o asemenea instalaţie. Dacă nu am fi realizat o construcţie formidabilă de circuite, nu am fi prins-o nici acum.

Osborne se aşeză pe un colţ al biroului de control, privind nedumerit la hârtii.

— Dacă vreo fiinţă conştientă încearcă să comunice... Nu, n-are nici un sens.

— E posibil. Reinhart privi în jos, spre degetele sale mici şi delicate, de parcă ar fi preferat să nu vorbească despre aşa ce­va. Dacă sunt alte creaturi...

Fleming îl întrerupse:

— Nu creaturi – o altă gândire. Nu-i nevoie numaidecât să fie nişte „omuleţi verzi”. Nu e deloc nevoie să fie ceva or­ga­nic; numai o inteligenţă.

Judy se cutremură, apoi îşi reveni.

— De ce tremur?

— Pentru acelaşi motiv pentru care tremur şi eu – spuse Fleming.

Osborne ieşi din amorţeala sa:

— Pentru acelaşi motiv pentru care fiecare se va cu­tre­mu­ra dacă este cu adevărat o sursă astronomică.

Ei hotărâră până în cele din urmă să o prindă iarăşi în noap­tea aceea. Mesajul nu se oprise, se pierduse numai, în timp ce ro­taţia Pământului îndepărtase radiotelescopul de zo­na de re­flec­tare. Exista toate şansele că va continua. O dată ce ac­cep­ta­se această posibilitate, Reinhart devenise calm, şi om de afa­ceri. El, Fleming şi Bridger întinseră hârtiile şi le exa­minară.

— Ştiţi ce ar putea fi? zise Fleming. Aritmetică binară.

— Ce-i asta? întrebă Judy.

— Este o aritmetică exprimată în îtregime de cifrele 0 şi 1, în loc de suita de la 1 la 10, curent folosită şi pe care o numim de­cimală. Liniuţa ar putea însemna 0 – şi punctul 1. Sistemul pe care îl întrebuinţăm este arbitrar, dar sistemul binar este de bază; este bazat pe pozitiv şi negativ, da şi nu, punct şi linie; e universal. Se întoarse către ea, cu ochii injectaţi, febrili de tensiune şi agitaţie. „Filozofia este scrisă în limbaj ma­te­ma­tic.” Îţi aminteşti? O dată – zbang!... şi pătrundem dincolo.

— Ar fi mai bine să amânăm inaugurarea – spuse Osbor­ne. Sunt lucruri care nu trebuie să apară în „Curierul mon­den”.

— De ce nu?

Osborne părea mâhnit. Nimic în lumea asta nu mergea chiar aşa de uşor; nimic nu putea fi spus sau făcut fără apro­ba­re. În hâritiile sale, întâmplările de la Bouldershaw Fell erau o părticică dintr-un încâlcit complex de aranjamente – şi în spatele acestora pândea tot ceea ce reprezenta Vandenberg. Totul trebuia cântărit şi chibzuit cu grijă.

— Ce pot să spun presei? îl întrebă Judy.

— Nimic.

— Nimic?

— Suntem o societate secretă sau ceva de acest fel? Fle­ming îi privi cu supărare, însă Osborne reuşi să răspundă ofi­cial şi rezonabil în acelaşi timp.

— Nu poţi răspândi asemenea informaţii nedigerate. Mai sunt alte persoane de consultat, şi afară de asta s-ar produce panică: vase spaţiale, farfurii zburătoare, monştri cu ochi de insectă. Orice idiot din ţară va pretinde că-i vede. Sau poate urmăreşte cineva ceva. Nu trebuie să apară nimic în presă, miss Adamson.

Îl lăsară pe Fleming fierbând, merseră la biroul Profesoru­lui, ca să telefoneze la minister, şi plecară.

La hotelul „The Lion” din Bouldershaw presa începuse deja să sosească în vederea ceremoniei de deschidere. Judy îi pi­lotă pe Reinhard şi Osborne, prin uşa din spate, într-o ca­me­ră unde li se servi o masă cam târzie şi izbutiră să evite fa­lan­ga de corespndenţi ştiinţifici care aşteptau în hol. Între focuri, Osborne întreprinse câteva raiduri la cabina telefonică; se în­torcea, arătând de fiecare dată mai obisit şi mai deprimat.

— Ce-a spus ministrul?

— A spus: „Întreabă-l pe Vandenberg”.

Mâncară nişte friptură încălzită, şi el plecă iar.

— Ce-a spus Vandenberg?

— Ce-ţi închipui că putea să spună? „Nu faceţi nici o de­cla­ra­ţie”.

Judy urma să comunice presei, în dimineaţa următoare, că inaugurarea fusese amânată din cauza unei afecţiuni a con­strucţiei – şi nimic mai mult. Orice altă declaraţie urma să fie făcută la Londra de către Birourile din Fleet Street. Reuşiră să se strecoare afară, neobservaţi, prin uşa din dos.

O jumătate de oră mai târziu, maşina lui Fleming opri în faţă şi el însuşi, obosit şi însetat, dispăru în holul hotelului.

Mesajul fu prins din nou în acea seară. Continuă toată noap­tea şi fu înregistrat consecutiv de Fleming şi Bridger, în ture, nu numai punctele şi liniile auzibile de astă dată, dar şi semnalele de mare viteză. În dimineaţa următoare, Denis Bird­ger porni de unul singur spre Bouldershaw Fell şi Harries îl urmări. După ce-şi lăsă maşina în spaţiul de parcare al primă­riei, Bridger o luă, pe o stradă laterală cu caldarâm, spre par­tea de jos a oraşului. Harries îl urmărea la o distanţă mică. În mantaua lui de ploaie, Harries părea mai degrabă franctiror ir­lan­dez decât cercetător de laborator: era foarte atent să nu fie văzut de Bridger. Harries însuşi, în schimb, nu observă doi oameni stând pe trotuarul opus micii intrări cu firma JAS. OLDROYD, BOOKMANER9. Cum mai era ceva lume prim­pre­jur, doi oameni adânciţi în discuţie nu băteau la ochi.

Bridger intră pe poartă şi pătrunse într-un pasaj strâmt şi întunecos, cu linoleum pe scările care duceau, cu un etaj mai sus, la o uşă de sticlă mată, aproape de piciorul scării. Când în­chi­se uşa exterioară, zgomotul străzii dispăru dintr-o dată, lă­sând pasajul mut ca o criptă. Uşa cu geamul mat purta ace­eaşi inscripţie: Jas. Oldroyd. Spunea de asemenea: Băteţi şi intraţi: ceea ce Bridger şi făcu.

Jas, Oldroyd îţi lua micul dejun, cam târziu, la biroul său. Era în vârstă, avea mâneci suflecate şi un tricou incolor iar când întră Bridger, îşi mânca ochiurile cu o bucată de pâine în­fiptă în furculiţă. Nu mai era nimeni în birou, totuşi odăiţa pă­rea plină, cu o groază de hârtii, telefoane, maşini de calcul, un telex şi un teleimprimator. Mai multe calendare comerciale erau agăţate pe pereţi la diferite luni, dar exista un ceas foar­te exact şi vizibil. Domnul Oldroyd îşi ridică ochii de pe gră­ma­da de gunoaie vechi şi echipament nou şi-l privi un moment pe Bridger.

­— A, dumneata eşti.

Bridger dădu din cap către teleimprimator:

— O.K.?

Domnul Oldroyd îşi vârâ în gură bucata de pâine cu ou, ca un fel de răspuns, şi Bridger se puse pe lucru la telex.

— Cum merg afacerile? întrebă el, în timp ce punea con­tactul şi forma un număr. Suna ca un salut obişnuit între vechi cunoscuţi.

— Cum dă Dumnezeu – spuse Oldroyd. Caii n-au nici un simţ al răspunderii; dacă nu derobează, se târăsc ca nişte au­tobuze nenorocite.

Bridger bătu: Kaufmann telex 21303 Geneva. Apoi îşi dădu seama că în pasajul de afară a început o busculadă. Un singur cap se contură pe panoul de sticlă al uşii. Apoi se auzi un mormăit şi un geamăt şi capul fu tras înapoi de alte siluete mai puţin distincte. Bridger îl privi pe Oldroyd, care părea să nu observase nimic şi tăia şoricul unei bucăţi de costiţă prăji­tă. Se întoarse la telex. Când termină de bătut, ieşi cu pre­ca­u­ţie din pasaj. Nu mai era nimeni. Uşa de la intrare era des­chisă, dar afară, în stradă, nu rămăsese nici un semn că s-ar fi petrecut ceva neobişnuit. Nu stătea nimeni peste drum, nimeni nu spiona de la colţ. O maşină care pleca putea să aibă sau nu de aface cu cele întâmplate.

Dennis Bridger se îndreptă spre parcul de maşini. Pi­cioa­re­le-i tremurau.

Informaţii despre mesaj fură difuzate printr-una din agen­ţiile telegrafice, la timp, pentru ca să apară în gazetele de sea­ră. Până când generalul Vandenberg să-l cheme pe ministrul Şti­inţelor şi să protesteze, o declaraţie guvernamentală fu di­fuzată prin televiziune. Ministrul era plecat. În biroul şefului său, Osborne, împreună cu Vandenberg, urmărea speaker-ul, care vorbea cu convingere pe ecranul din colţul camerei.

Guvernul de atunci era o coaliţie de talente strălucite, dar lipsită de un scop precis, poreclită „Meritocraţii” o strângere de rânduri în vreme de criză: femei şi bărbaţi capabili, fără un alt ţel comun decât acela de a supravieţui. Prim-ministrul era un conservator liberal, ministrul muncii un sindicalist renegat. Oamenii tineri, activi şi ambiţioşi, ca bunăoară ministrul apă­rării, deţineau posturi-cheie, alte posturi fiind ocupate de per­soane mai puţin capabile, dar care făceau o puternică impre­sie asupra publicului cu frazele lor meşteşugite, de exemplu ministrul ştiinţelor. Difernţele de partid nu fuseseră atât pără­site, cât pierdute: poate că venise sfârşitul sistemului guver­nă­rii de către partide în această ţară. Nimănui nu-i păsa de ni­mic, toată naţiunea părea să fie cufundată într-o apatie fără speranţe, în mijlocul unui Univers care scăpase de sub con­tro­lul ei. Câteva rămăşiţe din mişcarea de stânga, îndreptate îm­potriva stării de lucruri existentă, erau răspunzătoare pentru cuvântul „Vichy”10, scris ocazional cu cretă pe zidul din White­hall, dar ăsta era singurul semn vizibil de interes activ. Oa­me­nii îşi vedeau în linişte de viaţa lor şi o tăcere bizară se lăsa asupra treburilor publice. Cineva spusese că era atâta linişte, încât ai fi putut auzi o bombă căzând.

În acest vid explodă vestea mesajului spaţial. Ziarele, de­si­gur, îl înţeleseră complet greşit: „OAMENI DIN SPAŢIU AMENINŢĂ: E OARE UN ATAC?” întrebau ele. Tânărul de pe micul ecran citi în mod conştiincios declaraţia guvernamen­tală:

Guvernul a dezminţit astă-seară în mod energic zvo­nu­rile despre o posibilă invazie din spaţiu. Un purtător de cu­vânt al Ministerului Ştiinţelor a declarat reporterilor: de­şi e adevărat că ceea ce pare a fi un mesaj a fost cules de către noul radiotelescop gigant de la Bouldershaw Fell, nu sunt motive să se creadă că el ar proveni de la o navă spaţială sau de la o planetă apropiată. Dacă într-adevăr semnalul primit reprezintă un mesaj, sursa lui e foarte îndepărtată.

Nu existau explicaţii satisfăcătoare pentru divulgarea se­cre­tu­lui. Reinhart nu ştia nimic şi omul Ministerului Apărării de acolo, Harries, lipsea în mod inexplicabil. Oricum, militarii că­utau victime. Vandenberg aduse două dosare care le des­chise pe masa ministrului:

— „Fleming, dr. John – de la 1960 încoace: anti-NATO, pro-african, participant la marşul de la Aldermaston, nesupu­nere civilă, dezarmament nuclear”. Numiţi asta un om de în­credere?

— E om de ştiinţă, nu candidat pentru un post în poliţie.

— Asta presupune totuşi o răspundere. Iată-l şi pe ce­lă­lalt: „Bridger – Partidul Comunist 1958-1963.” După aceea, în­toar­cere la 180°; începe să lucreze pentru unul din cartelurile internaţionale, dar unul dintre cele mai murdare: INTEL. Ori­cum, v-aţi putea lipsi de el.

— Fleming nu vrea să lucreze fără el.

— Asta arată cum stau lucrurile. Generalul adună dosa­re­le: Aş spune că suntem vulnerabili în această zonă.

— Bine – spuse Osborne obosit şi ridică telefonul mi­nis­trului. Ceru amabil, ca şi cum ar fi comandat flori: Boulder­shaw Fell.

În camera de control mesajul putea fi din nou recepţio­nat. Harvey era în nişa de înregistrare, ocupându-se de benzi, iar Fleming şedea singur la masa de control. Nu aveau perso­nal: Whelan fusese mutat pe neaşteptate şi chiar Harries lip­sea. Bridger se strecura prin colţuri cu un aer certăreţ şi nesi­gur agitându-se mult. În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi se adresă celuilalt:

— Ascultă, John, poate continua aşa la infinit.

— Poate.

Sunetul din stele tot mai răsuna în difuzor.

— Eu am s-o şterg. Fleming ridică ochii spre el: Proiectul e ter­minat. Nu mai am nimic de făcut aici.

— Ba ai de făcut totul aici!

— Prefer să plec.

— Ce-ar putea să fie?

Ascultară o clipă la difuzor. Bridger strâmbă din nas:

— Poate fi orice – aruncă el.

— Eu am o idee despre ce poate fi.

— Şi anume?

— O suită de instrucţiuni.

— Foarte bine, descifrează-le tu.

— Le vom descifra împreună.

În acel moment, Judy îi întrerupse. De la uşă o luă de-a curme­zişul spre ei, cu un aer încordat şi furios, clămpănind cu tocurile ei înalte pe pardoseală, ca un soldat din gardă. De-abia se reţinea să nu izbucnească înainte de a ajunge lângă ei.

— Care din voi a vorbit presei?

Fleming se uită la ea, mirat. Ea se întoarse către Brigder.

— Cineva a dat informaţia – toată informaţia – presei.

Fleming plescăi din limbă dezaprobator. Judy îi aruncă o privire mânioasă şi se întoarse către Bridger.

— Nu a fost Profesorul Reinhart şi n-am fost eu. N-a fost nici Harvey, nici ceilalţi băieţi – ei nu ştiau destul. Aşa că tre­bu­ie să fie

unul din voi.

— „Q.E.D.”11 – spuse Fleming.

Ea îl ignoră:

— Cât v-au plătit, doctor Bridger?

— Eu...

Bridger se opri. Fleming se sculă şi-şi făcu loc între ei.

— E treaba dumitale? o întrebă el.

— Da, eu...

— Ce eşti dumneata?

Îşi băgă obrazul chiar într-al ei şi ea îşi dădu seama că iarăşi mirosea a băutură.

— Eu... – se încurcă – sunt ofiţerul de presă. Am toată răs­punderea. Am primit cea mai grozavă săpuneală din toate timpurile.

— Îmi pare foarte rău – spuse Bridger.

— Asta e tot ce puteţi spune? ridică ea, cam nesigură, vocea.

— Fă-ţi te rog dumitale însăţi un servici – Fleming stătea cu picioarele crăcănate, legănându-se, şi zâmbindu-i cu dis­preţ. Scoat-ţi ghearele din prietenul meu Dennis.

— De ce?

— Pentru că eu le-am spus.

— Dumneata! Făcu un pas înapoi, de parcă ar fi fost păl­mu­ită: Erai beat?

— Da – spuse Fleming şi-i întoarse spatele. Merse până la uşa camerei de înregistrare şi atunci întoarse capul: s-ar fi în­tâmplat la fel dacă nu eram. Când ieşi pe uşă strigă la ea: Şi nu m-au plătit!

Judy rămase pe loc o clipă fără să vadă ori să audă. Difu­zo­rul şuiera şi pârâia, becurile fluorescente luminau puţinul mobilier de acolo. Dincolo de fereastră, arcul telescopului se înălţa pe cerul întunecos. Venise aici abia cu trei seri în urmă, neiniţiată, neimplicată... Îşi dădu seama că Bridger stătea lân­gă ea, oferindu-i o ţigară.

— Vi s-a prăbuşit un idol, miss Adamson?

Ca ofiţer de presă, Judy trebuia să-i raporteze lui Osborne, iar Osborne raportă ministrului său. Nu se ştia nimic des­pre Har­ries şi dispariţia lui nu fusese anunţată. Presa era convinsă că întrega afacere era fie o greşeală, fie o farsă. Du­pă o serie de întâlniri penibile între miniştri, ministrul apărării fu în stare să asigure pe generalul Vandenberg şi pe superiorii săi că în­tâm­plarea nu se va mai repeta: îşi vor lua ei răspunde­rea to­tală. Îl căutau intens pe Harries; Fleming fu convocat la Londra.

Li se păru posibil la început ca Fleming să-l fi acoperit pe Bridger, dar în curând se dovedi că de fapt el povestise totul la beţie, la hotelul „Lion”, reporterului unei agenţii, un oare­ca­re Jenkins. Deşi Bridger îşi prezentase demisia, preavizul îl obli­ga să mai lucreze încă trei luni şi fu lăsat cu întreg com­plexul de la Bouldershaw Fell pe cap. În lipsa lui Fleming, me­sa­jul continua să sosească, şi era imprimat într-un cod de zero şi unu.

Singur Fleming nu părea contaminat de agitaţia din jurul său. Luă toate hârtiile imprimate cu el în tren la Londra şi le studie ore întregi, făcând note şi calcule pe scrisori şi plicuri răzleţe, pe care le găsea prin buzunare. Părea să fie complet neatent la orice altceva. Se îmbrăcă şi mâncă distrat, bău ceva, ardea de emoţie şi preocupare intensă. O ignoră pe Judy şi abia se uită la ziare.

Când ajunse la Ministerul Ştiinţelor, fu condus sus în cabi­netul lui Osborne, care îl aştepta împreună cu Reinhart şi cu un om de vârstă mijlocie, ţeapăn, cu părul sur şi ochi albaştri, ne­răbdători. Osborne se ridică şi îi întinse mâna.

— Doctor Fleming!

Era foarte oficial.

— Aha – spuse Fleming.

— Nu cunoaşteţi pe comandorul de aviaţie Walting, din serviciul de Siguranţă al Ministerului Apărării.

Omul ţeapăn se înclină şi îl privi fără căldură. Fleming se întoarse întrebător spre Reinhart.

— Hallo, John – spuse Reinhart cu o voce înceată, reţi­nu­tă, şi îşi privi încurcat degetele.

— Luaţi loc, doctor Fleming.

Osborne îi indică un scaun izolat, opus celorlalte, dar Fleming, înainte de a se aşeza, privi de la unul la altul, ca şi cum s-ar fi trezit într-un loc neobişnuit.

— Mă aflu în faţa unui tribunal de anchetă?

Urmă o scurtă tăcere. Walting îşi aprinse o ţigară.

— Aţi fost informat că există o barieră de securitate în ceea ce priveşte munca dumneavoastră?

— Ce înseamnă asta?

— Că era secretă.

— Da.

— Atunci de ce...?

— Eu nu sunt de acord să se pună căluş oamenilor de ştiinţă.

— Ia-o încet, John – spuse Reinhart, împăciuitor.

Walting trecu la alt subiect:

— Aţi văzut ziarele?

— Unele dintre ele.

— Jumătate din lume crede că omuleţi verzi cu antene sunt gata să aterizeze în grădinile noastre.

Fleming surâse, simţind terenul mai ferm sub el:

— Credeţi şi dumneavoastră?

— Eu cunosc adevărul.

— Adevărul este ceea ce am relevat presei. Adevărul cu­rat ştiinţific. Cum era să ştiu că el va fi denaturat?

— Nu-i treaba dumitale să te ocupi de asemenea lucruri, doctor Fleming. Osborne se instalase, cu un aer elegant şi re­zonabil, în spatele biroului său: De aceea ţi se spusese să nu te amesteci. Te-am prevenit eu însumi.

— Aşa?

Fleming era deja plictisit.

— A trebuit să trimitem un raport complet Comitetului de Coordonare al Apărării – spuse Walting sever. Şi Prim-Ministrul face o declaraţie Naţiunilor Unite.

— Atunci e în ordine.

— Nu e genul de situaţie în care ne place să fim, dar ni s-a forţat mâna şi trebuia să evităm panica.

— Natural.

— Mâna ne-a fost forţată de dumneata.

— ŞI dumneavoastră vă aşteptaţi să mă târăsc, cerând ier­tare? Fleming începea să fie nu numai plictisit, ci şi furios: Ceea ce fac eu cu descoperirile mele este treaba mea. Sun­tem într-o ţară liberă, nu-i aşa?

— Faci parte dintr-o echipă, John – spuse Reinhart fără a-l privi.

Osborne se aplecă amabil peste birolul său:

— Tot ce ne trebuie, doctor Fleming, este o declaraţie personală.

— La ce ar folosi?

— Orice ar putea reda publicului încrederea ne poate fi de folos.

— În special dacă-l poţi discredita pe informator.

— Aceasta nu-i o treabă personală, John – spuse Reinhart.

— Nu? Atunci pentru ce sunt eu aici? Fleming îi privi supă­rat: Să spun că vorbeam aiurea, după ce am făcut o declaraţie – şi dacă nu vreau?

Reihart îşi studie degetele:

— Mă tem că...

— Mă tem că n-am dat Profesorului Reinhart posibilita­tea să aleagă – spuse Walting.

— Altfel vor să părăseşti echipa – îi spuse Reinhart.

Fleming se ridică şi se gândi un moment, iar ei se aştep­tau la o explozie.

— Bine, e simplu, nu-i aşa? spuse el în cele din urmă, calm.

— Eu nu vreau să te pierd, John. Reinhart schiţă un uşor gest de scuză cu mâinile sale mici.

— Nu, desigur că nu. Numai că mai este un clenci.

— Oh?

— Nu puteţi continua fără mine.

Se aşteptau la aşa ceva:

— Mai sunt şi alţi oameni – afirmă Osborne.

— Dar ei nu ştiu ce e, nu-i aşa?

— Şi dumneata ştii?

Fleming dădu din cap şi zâmbi. Wlating se ridică în scaun, mai ţeapăn.

— Vrei să spui că l-ai descifrat?

— Vreau să spun că ştiu ce este.

— Şi te aştepţi ca noi să credem?

Osborne, evident, nu credea, nici Walting; dar Reinhart în­cepea să fie nesigur:

— Ce este, John?

— Rămân mai departe să lucrez?

— Ce este?

Fleming rânji.

— Este o aparatură de automontare şi nu e de origine uma­nă. Vă voi dovedi.

Băgă mâna în servietă după hârtii.

III

Acceptare

Noul Institut de Electronică era aşezat în cea ce fusese o dată un scuar în timpul Regenţei, acum un spaţiu pentru pietoni, împrejmuit de clădiri înalte din beton şi sticlă, cu faţada de mozaic. Institutul poseda mai multe etaje cu echipament cibernetic, şi – după intervenţii intense – Reinhard fu în măsură să-i obţină lui Fleming o păsurie şi să-l instaleze, pe el şi restul echipei, acolo, având acces la echipa­ment. Lui Bridger, al cărui contract se apropia de sfârşit, i se dă­du o tânără asistentă, numită Christine Flemstad, şi Judy – cu toată sila ei şi a celorlalţi – fu trimisă cu ei.

— Ce rost are un delegat al Ministerului Informaţiilor – întrebă Fleming – dacă suntem atât de blestemat de ultra-se­creţi că ne trebuie o scară ca să ajungem să ne spălăm pro­prii noştri dinţi?

— Se presupune că voi învăţa, dacă mă lăsaţi, aşa încât atunci când totul va fi gata...

— Ai să fii „au fait”12?

— Ai ceva împotrivă?

Judy vorbi precaut, ca şi cum ea, şi nu Fleming, ar fi fost vinovată cu o clipă mai înainte. Se simţea legată de el într-un chip inexplicabil.

Eu să-mi fac griji! spuse Fleming. Cu cât sunt mai multe femei, cu atât mai bine.

Dar, cum declarase şi la Bouldershaw, n-avea timp. Îşi pe­tre­cea toate zilele şi cele mai multe nopţi, transformând enor­ma masă de date de la radiotelescop în cifre comprehensibile. După angajamentul pe care şi-l luase – sau pe care Reinhart şi-l luase pentru dânsul – devenise mai sobru şi-şi intensificase activitatea. Mâna pe Bridger şi pe fată cu o hotărâre fermă şi neîntreruptă şi suporta cu răbdare supravegherea şi discipli­na. Nominal, Reinhart era responsabil şi Fleming îi aducea as­cultător toate rezultatele; dar oamenii Ministerului Apărării nu erau niciodată prea departe şi el reuşi chiar să fie politicos cu Walting, pe care îl numiseră „Aripi de argint”.

Ceilalţi din echipă erau mai puţin fericiţi. Exista o vădită animozitate între Bridger şi Judy. Bridger, în orice caz, era ne­răbdător să se vadă plecat, şi fata, Christine, umbla pe faţă să-i ia locul. Era tânără şi drăguţă, avea ceva din fanatismul lui Fleming, şi o privea deschis pe Judy ca pe o concurentă. Cu prima ocazie deschise lupta.

Scurt timp după ce se mutară de la Bouldershaw, Harries reapăruse. Walting comunică aceasta echipei, cu prilejul une­ia dintre vizitele sale. Harries fusese pândit la bookmaker, legat şi băgat într-o maşină, bătut rău şi azvârlit într-o moară părăsită, unde se zbătuse între viaţă şi moarte. Se târâse pe acolo cu un picior rupt, incapabil să iasă, trăind cu apa care pi­cura de la un robinet, şi cu un pic de ciocolată pe care o avea în buzunar, până când, după trei zile, fusese descoperit de ci­ne­va care vâna şobolani. El nu se mai întoarse la ei şi Walting îi spuse detaliile numai lui Judy. Ea le păstră pentru sine, dar căută s-o tragă de limbă pe Christine despre tot ce era în le­gă­tură cu Bridger.

— De când îl cunoşti?

Erau într-un birou mic din holul principal al cal­cu­la­toa­re­lor. Christine lucra la o masă improvizată, acoperită toată cu teancuri de cartoane perforate pentru maşina de calcul, iar Judy umbla de colo până colo, căutându-şi un loc.

— Sunt una dintre cercetătoarele care au studiat cu el la Cambridge.

Cu toată ascendenţa ei baltică, despre care Judy ştia, Christine vorbea cu accentul oricărei studente de la Universi­ta­tea engleză.

— Îl cunoşti bine?

— Nu. Dacă doreşti să ştii ce referinţe academice avea...

— Mă întrebam numai...

— Ce?

— Dacă s-a purtat vreodată bizar.

— N-am fost nevoită să port o centură de sârmă ghimpată.

— Nu asta voiam să spun.

— Ce voiai să spui?

— Nu ţi-a cerut niciodată să faci ceva clandestin?

— De ce ar fi făcut aşa ceva? Unii dintre noi avem de fă­cut o treabă serioasă.

Judy se duse în sala calculatoarelor şi observă mainile care ţăcăneau şi troncăneau încontinuu. Fiecare maşină îşi avea propriul responsabil: tineri şi tinere cu un aspect neutru, în salopete identice. La mijloc era o masă lungă, unde rezulta­tele provenind de la maşini erau adunate în teancuri de car­toa­ne perforate13, sau suluri de bandă, sau fâşii lungi de hârtie de la teleimprimatoare. Volumul de cifre manipulat era prodi­gi­os, şi totul părea nelegat de trup şi sânge – o întrunire de ma­şini vorbind propriul lor limbaj.

Judy învăţase câte ceva din ce făcea echipa. Mesajul din An­dro­meda continuase multe săptămâni fără a se repeta şi apoi revenise – şi luase totul de la capăt. Acesta le permise să completeze golurile din prima transmisie; dat fiind că Pămân­tul se rotea, ei nu erau în stare să-l recepţioneze decât în ore­le în care emisfera apuseană făcea faţă constelaţiei A; 12 ore din 24 sursa sa cobora sub orizont. Când mesajul reîncepea, ro­taţia Pământului era într-o altă fază, aşa că o parte din pasajele pierdute puteau fi din nou recepţionate; astfel, la sfârşitul celei de-a treia reluări, îl aveau în întregime. Persona­lul de la Bouldershaw Fell continuă să asculte, dar nu desco­peri nicio deviere. Oricare ar fi fost sursa, ea avea un singur lu­cru de spus şi continua să-l spună.

Nici unul din cei interesaţi nu se mai îndoia acum că era vor­ba de un mesaj. Chiar departamentul comandorului de aviaţie Walting se referea la el ca la „emisiunea A”, de parcă sur­sa şi identitatea erau în afara oricărei îndoieli. Lucrul efec­tu­at asupra lui fu catalogat de ei ca „Proiectul A”. Era un mesaj foarte lung, iar punctele şi liniile, o dată rezolvate ma­te­matic, se adunau în grupuri de cifre, lungi de multe milioa­ne. Fără maşinile de calcul ar fi fost necesară o viaţă întreagă pentru a fi convertite în formule normale: chiar şi aşa era ne­vo­ie de luni întregi. Fiecare maşină trebuia instruită cum să ope­reze cu cantitatea de informaţie ce i se dădea şi Judy în­vă­ţă că aceasta se numea „programare”. Un „program” consta dintr-un grup de calcule introduse pe cartoane perforate, ca­re puneau maşina să facă treaba cerută. Grupul de cifre ce tre­buia analizat era apoi introdus, şi maşina dădea răspunsul în câteva secunde. Această operaţie se cerea repetată pentru fiecare punct de vedere nou al fiecărui grup de cifre. Din feri­cire calcu­latoarele mai mici puteau fi întrebuinţate pentru a prepara materialul maşinilor mai mari, şi toate maşinile pose­dau, în afară de elementele pentru înregistrare, control, cal­cul şi exprimare, o rezervă convenabilă de memorie, aşa că răspun­surile noi se puteau baza pe experienţa celor mai vechi.

Reinhart cel mai amabil, îngăduitor, înţelept, plin de tact – fu acela care-i explică cele mai multe detalii lui Judy. Du­pă incidentul de la Bouldershaw Fell, el începu să-i accepte prezenţa cu mai multă amiciţie, şi să-i arate că o simpatiza şi că-i părea rău pentru ea. Deşi adânc şi periculos angrenat în diplomaţia interdepartamentală, pe baza căreia funcţionau cer­cetările, calităţile lui personale de conducător erau eviden­te în acea perioadă. Ştia să-l menţină pe Fleming în ritmul muncii, să ţină autorităţile la respect – şi mai avea timp să as­cul­te ideile şi problemele fiecăruia; şi în tot acest răstimp ră­mânea discret în culise, sărind dintr-o situaţie într-alta ca o pa­săre liniştită, aleasă, foarte inteligentă.

O lua pe Judy de braţ, uneori vorbea cu ea, foarte simplu, despre ceea ce făceau, ca şi cum tot timpul şi toate cunoştin­ţele din lume ar fi ale ei. Când ajungeau cu interpretarea cal­cu­lelor într-un anume punct unde trebuia să-i dea mână liberă lui Fleming, atunci Fleming continua singur. Maşinile de cal­cul, îşi dădu seama Judy, erau prima şi marea dragoste a lui Fleming, şi comunica cu ele printr-un fel de magie intuitivă.

Nu era nimic neobişnuit; avea pur şi simplu o supraome­nească înţelegere curentă a limbajului lor. Înota în matemati­ca binară ca peştele în apă şi făcea prescurtări: pentru a le controla, Bridger şi Christine aveau nevoie de multe ore de calcul solid. Dar niciodată nu-i găseau o greşeală.

Într-o zi tocmai înainte de plecarea lui Bridger, Reihart îi che­mă, pe el şi pe Fleming, la o şedinţă restrânsă, mai lungă decât de obicei, şi la sfârşitul ei se duse drept la minister. A doua zi dimineaţă, Profesorul şi Fleming se întoarseră împre­ună cu Whitehall.

— Ne-am întrunit cu toţii?

Vocea cabalină a lui Osborne necheză prin sala de confe­rinţă. Vreo douăzeci de persoane stăteau în jurul mesei lungi, vorbind în grupuri. Sugative, carnete de note şi creioane fuse­seră aşezate pentru ei pe mahonul lustruit şi, din loc în loc în mijlocul mesei, pe tăvi de argint, se aflau căni de apă şi paha­re. La capăt era o mapă mare cu colţuri de piele, gravată, pentru Şeful cel Mare. Vandenberg şi Walting erau într-un grup, Fleming şi Reinhart într-altul, şi un cerc respectuos de funcţionari în haine cenuşiu-închis stăteau în jurul unei teribile matroane într-o rochie înflorată. Osborne îi examină ca un expert, apoi făcu semn celui mai tânăr din cei îmbrăcaţi în ce­nuşiu-închis, care stătea pe lângă uşă. Tânărul dispăru în cori­dor şi Osborne îşi luă locul în capul mesei.

— Aheeem! necheză el. Ceilalţi trecură la locurile lor; Vandenberg, la invitaţia lui Osborne – la dreapta scaunului prezidenţial. Flaming, întovărăşit de Reinhart, se aşeză cu în­că­păţânare în capătul cel mai îndepărtat. Fu un moment de tăcere, şi apoi se deschise uşa şi James Robert Ratcliff, minis­trul ştiinţelor, intră. Făcu un semn amabil cu mâna către cei doi mai tineri care apucaseră să se ridice („Stai jos, dragă bă­ie­te, stai jos!”) şi-şi luă locul în faţa mapei de piele gravată. Avea un cap mărunt, distins, excesiv de bine îngrijit, faţa şi mâinile sănătoase, albe şi trandafirii. Degetele erau foarte tari, pătrate şi ferme: ţi-l puteai închipui apucând lucrurile cu toată mâna. El zâmbi prietenos adunării.

— Bună dimineaţa, doamnă şi domnilor. Sper că n-am în­târziat.

Cei mai nervoşi dădură din cap şi spuseră:

— Nu.

Ratcliff se întoarse cu un aer uşor seniorial către Vandenberg:

— Cum te simţi, generale?

— Bătrân şi bolnav – spuse Vandenberg, care nu era nici una, nici alta.

Osborne tuşi:

— Să vi-i prezint pe cei adunaţi?

— Vă mulţumesc, văd câteva chipuri noi.

Osborne cunoştea toate numele şi ministrul acorda câte o înclinare graţioasă a capului sau un semn cu mâna fiecăruia. Pri­madona înflorată se dovedi a fi doamna Tate-Allen de la Te­zaur, care reprezenta comitetul de finanţare. Când ajun­seră la Fleming reacţia ministerială se schimbă.

— Ah – Fleming! Fără alte indiscreţii, sper.

Fleming se răsti peste masă la el:

— Mi s-a închis gura, dacă asta-i ce vreţi să spuneţi.

— Asta-i.

Ratcliff zâmbi fermecător şi trecu mai departe, la Walting.

— Vom încerca să nu ne răpim prea mult timpul unul altuia, nu-i aşa?

Îşi ridică frumosul său cap roman şi privi în josul mesei, la Reinhart:

— Aveţi veşti noi, Profesore?

Reinhart tuşi timid în mica sa palmă albă.

— Doctor Fleming, aici prezent, a făcut o analiză.

— Scuzaţi-mă – surâse doamna Tate-Allen – dar nu cred că domnul Newby, aici de faţă, este complet informat.

Domnul Newby era un bărbat mărunt şi slab, care părea obişnuit cu umilinţele.

— Ei bine – spuse Ratcliff – poate că veţi completa infor­maţiile.

Osborne le completă.

— Şi acum?

Douăzeci de perechi de ochi, inclusiv ai ministrului, se în­toarseră către Fleming.

— Ştim ce este – spuse Fleming.

— Bravo! spuse doamna Tate-Allen.

— Ce este?

Fleming privi direct la ministru.

— Este programul unui computer.

— Programul unui computer? Sunteţi absolut sigur?

Fleming aprobă doar din cap. Toţi ceilalţi vorbiră

— Vă rog – spuse Osborne, bătând cu pumnul în masă.

Gălăgia se potoli. Doamna Tate-Allen ridică o mână înmă­nuşată în albastru:

— Mă tem, domnule ministru, că unii dintre noi nu ştiu ce este programul unui computer.

Fleming explică, în timp ce Reinhart şi Osborne se aşeză co­mod şi respirară uşuraţi. Băiatul se purta bine.

— L-aţi încercat într-un computer? întrebă doamna Tate-Allen.

— Am întrebuinţat computere ca să-l descifrăm. N-avem nimic care să-l poată prelua în întregime – bătu cu mâna pe hârtiile din faţa lui. Ar trebui pur şi simplu ceva imens.

— Dacă ai avea acces la un computer mai mare? sugeră Osborne.

— Nu e vorba numai de dimensiune. De fapt, e mai mult decât un program.

— Ce e atunci? întrebă Vandenberg, aşezându-se mai con­fortabil în scaun. Se pregătea pentru o poveste lungă.

— E compus din trei părţi. Fleming îşi aranja hârtiile, ca şi cum asta ar fi clarificat lucrurile. Prima parte e un proiect, sau mai degrabă forma matematică susceptibilă să fie interpreta­tă ca un proiect. Partea a doua e un program propriu-zis, co­dul de ordine14, cum îi zicem noi. A treia parte şi ultima cu­prin­de date – informaţii trimise pentru ca maşina să lucreze asu­pra lor.

— Aş fi încântat dacă mi-aţi permite... Vandenberg întin­se o mână şi hârtiile îi fură trecute lui. Nu spun că aţi fi greşit. Aş dori doar ca oamenii noştri de la „semnale” să vă contro­leze metodologia.

— Chiar vă rog – spuse Fleming. Se lăsă o tăcere respec­tu­oasă, pe când hârtiile fură trecute împrejurul mesei, dar doam­na Tate-Allen crezu, evident, că n-ar strica un comenta­riu.

— Trebuie să spun că este foarte intresant.

— Interesant! Fleming părea gata să explodeze. Reinhart îl atinse cu o mână menită să-l înfrâneze. E lucrul cel mai im­portant care s-a produs vreodată de la evoluţia creierului!

— E în regulă, John – spuse Reinhart. Ministrul trecu pes­te izbucnirea sa.

— Ce vrei să faci mai departe?

— Să construiesc un computer care să mânuiască totul.

— Presupui în mod serios – ministrul vorbea rar, ale­gân­du-şi cuvintele cu grijă, de parc-ar fi fost bomboane dintr-o cutie asortată – că alte fiinţe, din cine ştie ce parte îndepăr­ta­tă a galaxiei, care n-au avut niciodată vreun contact cu noi pâ­nă azi, ne trimit acum tocmai schema şi programul unei anu­me maşini electronice?

— Da – spuse Fleming.

Ministrul vorbi mai departe:

— O maşină pe care se întâmplă s-o avem pe acest Pământ?

— N-avem una.

— Posedăm tipul, dacă nu modelul. E oare posibil?

— E ceea ce s-a întâmplat.

Fleming făcea o impresie îndoielnică asupra adunării. Mai văzuseră adesea aşa ceva; tineri oameni de ştiinţă pasionaţi, încăpăţânaţi şi supărăcioşi, nesuportând procedura comitete­lor, care totuşi trebuiau trataţi cu mare răbdare, fiindcă se în­tâmpla să existe ceva de mare valoare în ei; aceste personali­tăţi oficiale lesne de caricaturizat nu erau nişte proşti; erau obiş­nuiţi să judece oameni şi situaţii. Avea să depindă mult de ce gândeau Vandenberg şi Osborne şi Reinhart. Ratcliff îl con­sultă pe Profesor.

— Matematica e universală – spuse Reinhart. Calculul elec­tro­nic ar putea foarte bine să fie şi el.

— Ar putea fi unica formă de calcul, în ultimă analiză – adăugă Fleming.

Vandenberg ridică ochii de pe hârtii.

— Mă întreb...

— O clipă... – întrerupse Fleming, mesajul se repetă tot timpul. Dacă aveţi o idee mai bună, lucraţi pe ea.

Reinhart privi nedesluşit către Osborne, care urmărea jo­cul, exact ca unul care ar marca scorul la un meci de cricket.

— Nu puteţi întrebuinţa o maşină existentă? întrebă Osborne.

— V-am spus...

— Pare o întrebare destul de rezonabilă – observă blând ministrul.

Fleming se întoarse spre el pătimaş:

— Programul acesta e pur şi simplu enorm. Nu cred că vă daţi seama.

— Explică, te rog, John – spuse Reinhart.

Fleming respiră adânc şi continuă mai calm:

— Dacă vrei ca o maşină de calcul să-ţi joace corect un joc de dame, ea trebuie să fie în stare să accepte un program cam de cinci mii de grupuri de ordine. Dacă vrei să joace şah – şi se poate, eu am jucat şah cu computere – trebuie s-o ali­men­tezi cu aproximativ cincisprezece mii de ordine. Ca să mânuieşti acest material – făcu semn cu mâna spre hârtiile din faţa lui Vandenberg – îţi trebuie un computer care poate pri­mi o mie de milioane sau, mai precis, zeci de mii de miloane de numere, înainte de a putea măcar porni startul asupra da­telor.

În fine avea întreaga asistenţă alături de el; ăsta părea un creier care merita respectat.

— E desigur o treabă să întruneşti atîtea unităţi – spuse Osborne.

Fleming dădu din cap negativ:

— Nu e numai dimensiunea; e nevoie de o nouă concep­ţie. Îşi scormonea mintea după un exemplu sugestiv şi ei aş­teptară cu atenţie, până când găsi unul: Cele mai noi compu­te­re ale noastre lucrează încă în microsecunde. Ăsta ar fi un computer care ar trebui să lucreze în mili-microsecunde: altfel vom fi cu toţii oameni bătrâni, până când o maşină obişnuită ar apuca să prelucreze totalul din vasta cantitate de date. Şi ar avea nevoie, acest nou computer, de o memorie, probabil o memorie de joasă temperatură – măcar de capacitatea creierului omenesc, dar controlată mult mai eficient.

— E ceva dovedit? întrebă Ratcliff.

— Cum vă închipuiţi? Trebuie mai întâi să avem mijloa­cele, ca să putem dovedi. Oricare ar fi raţiunea care a tri­mis acest mesaj, ea ne este cu mult superioară. Nu ştim de ce l-a trimis sau cui. Dar e ceva ce noi n-am putea realiza. Sun­tem de-abia în stadiul de homo sapiens, croindu-ne cu greu un drum. Dacă vrem să interpretăm... – făcu o pauză. Dacă...

— Asta-i teorie, nu-i aşa?

— E analiză.

Ministrul făcu încă o dată apel la Reinhart:

— Crezi că s-ar putea dovedi?

— Eu pot dovedi – zise Fleming.

— Îl întrebam pe Profesor.

— O pot dovedi, creînd un computer care va izbuti el s-o facă – spuse Fleming, netulburat: Asta-i ceea ce intenţionăm.

— Este ceva realizabil?

— Asta-i ceea ce ne cere mesajul.

Ministrul începu să-şi piardă răbdarea. Bătea cu dege­tele-i pătrate în masă.

— Profesore?

Reinhart examină în gând nu atât ce credea el, ci ceea ce avea să spună:

— ...Ar lua mult timp.

— Dar e ceea ce se cere?

— Posibil.

— Voi avea nevoie de cel mai bun computer existent, cu care să lucrez – spuse Fleming, ca şi cum totul ar fi fost apro­bat: Şi de întreaga noastră echipă actuală.

Osborne părea îngrijorat; rezultatul era încă foarte îndo­ilenic pentru oricine era în temă şi ministrul dădea semne că ar fi ofensat.

— Putem face disponibile computerele Universităţilor – spuse el, pe un ton care sugera că ar fi o chestie administrati­vă. Răbdarea lui Fleming se curmă brusc.

— Universitate, ce să zic! Halal! Credeţi că Universităţile au cea mai bună aparatură pentru aceste zile şi vremuri? Arătă peste masă către Vandenberg. Întrebaţi-l pe prietenul dumneavoastră militar unde se află singurul computer onora­bil care există în această ţară.

O mică pauză glacială: adunarea privi la generalul american:

— Voi avea nevoie de o notă asupra acestei chestiuni.

— Nu veţi avea nevoie, pentru că vă spun eu. Este la Cen­trul de Cercetări pentru Rachete de la Thorness.

Vandenberg nu răspunse. Tânărul acesta constituia o pro­ble­mă pentru ministru. Adunarea aştepta, pe când Ratcliff bătea toba pe pielea gravată, şi Osborne calcula scorul, fără prea multe speranţe. Şeful său era fără îndoială impresionat, dar nu convins: Fleming, ca cei mai mulţi oameni sinceri, era un prost avocat; avusese ocazia favorabilă şi, mai mult sau mai puţin, o ratase. Dacă ministrul nu făcea nimic, toată afa­ce­rea avea să rămână o piesă de teorie universitară. Dacă in­tra în acţiune, va trebui să-l convingă nu numai pe ministrul apărării, dar şi Comitetul inter-aliat al lui Vandenberg că efor­tul merită sacrificiul.

Ratcliff îşi luă timp îndeajuns. Îi plăcea să fie aşteptat de oameni.

— Am putea face o cerere – spuse el în cele din urmă. Ar fi o problemă de interes guvernamental.

Echipa nu mai avu nimic de făcut câtăva vreme după în­tru­nire. Reinhart şi Osborne negociau în continuare, pas cu pas, prudent. Fleming însă nu putea merge mai departe. Brid­ger lichida ce îi mai rămăsese, Christine şedea cuminte în bi­rou, controlând şi recontrolând tot drumul pe care-l parcurse­ră deja; dar Fleming întoarse spatele întregii afaceri, şi o luă pe Judy cu el.

— N-are nici un rost să ne învârtim pe aici până ce nu se ho­tărăsc – şi o târa cu el, ca să-l ajute să se înveselească. Nu că i-ar fi făcut curte. Pur şi simplu se bucura s-o aibă alături şi era afec­tuos, un camarad surprinzător de agreabil. Resortul prin­cipal al nemulţumirii sale era, după cum descoperi ea, lip­sa de res­pect faţă de cei cu maniere pompoase şi absurde. Dacă îl stân­jeneau din treburi, era acru şi uneori violent cu ei, so­co­tindu-i buni să servească drept ţintă umorului său incisiv şi amar.

— Britania se scufundă încet în apus – remarcă el, când ea îl întrebă o dată despre starea generală a lucrurilor, şi tre­cu peste asta cu un rânjet. Când ea încercă să-şi ceară scuze pen­tru izbucnirea de la Bouldershaw Fell, el o plesni doar peste spate.

— Iartă şi uită, ăsta sunt eu – zise el şi-i dădu să bea.

Ea răbdă multe pentru a-i face plăcere; el iubea muzica modernă, pe care ea n-o înţelegea, conducea maşina cu mare viteză, ceea ce o speria; şi îi plăcea să vadă „western”-uri – şi asta o speria şi mai mult. Era foarte obosit şi neliniştit. Alergau de la cinematograf la concert, de la concert la plim­bări lungi cu maşina, de la o plimbare lungă la o beţie lungă şi în cele din urmă el era epuizat. Cel puţin părea fericit, dar ea nu era. Se simţea într-o situaţie falsă.

Se duceau doar ocazional la micul birou de la Institut, şi când erau acolo, Fleming flirta cu Christine şi Judy nici măcar n-avea motive să se supere, el nici n-o lua cu adevărat în sea­mă pe Christine, cu toate că era surprinzător de frumoasă. Du­pă cum mărturisise Christine lui Bridger, ea „se îndrăgos­ti­se de creierul lui”, dar nu părea că-i plăcea în mod deosebit să fie mângâiată şi ciupită. Îşi continua munca în mod serios. To­tuşi se interesară cu privire la Thorness.

— Ai fost vreodată acolo, doctor Fleming?

— O dată!

— Cu ce seamănă?

— Distant şi frumos ca dumneata. De asemenea, cu pute­re mare, fără suflet, fără scop – nu ca dumneata.

Se presupunea că, dacă Fleming era autorizat să meargă acolo, îl va însoţi şi ea. Walting îi controlase antecedentele şi le găsise impecabile. Tatăl şi mama Flemstad fugiseră din Litu­ania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi Christine se năs­cuse şi crescuse în Anglia. Părinţii ei fuseseră naturalizaţi cetăţeni englezi înainte de a muri, iar pe ea o supuseră tutu­ror controalelor posibile.

Activităţile lui Dennis Bridger păreau cu mult mai intere­san­te. Pe măsură ce se apropia data plecării sale, primea un număr sporit de telefoane neexplicate de la mare distanţă, care păreau că-l neliniştesc foarte mult, deşi niciodată nu vor­bea despre ele. Într-o dimineaţă, singur în birou cu Judy, avea aerul mai tulburat ca de obicei. Când sună telefonul, el aproa­pe că i-l smulse din mână. Era evident o somaţie; schiţă o scu­ză oarecare şi părăsi biroul. Judy îl observă pe fereastră cum traversează curtea către stradă, unde îl aştepta un automobil foarte impunător.

Când se apropie, portiera se deschise şi ieşi un şofer imens, purtând un fel de uniformă ca pentru un „coupé de ville”15 de prin 1920 – o tunică deschisă, de culoarea muştarului, încheiată în nasturi până sus, pantaloni de călărie şi jambiere lustruite de piele.

— Doctor Bridger?

Purta ochelari închişi şi vorbea cu un accent străin, moale şi imprecis. Maşina era strălucitoare şi monstruos de frumoa­să, ca un avion nou fără aripi. Două antene de radio răsăreau din aripile de la spate, cam la înălţimea unui om – chiar a acestui om. Întreg ansamblul era absurd de supradimensio­nat.

Şoferul ţinea uşa deschisă spre spatele maşinii, pe când Bridger intră. Era aici o banchetă foarte largă, o podea cu un co­vor moale, ferestre albăstrii – şi la extrema cea mai îndepăr­tată a banchetei, un bărbat scurt şi îndesat, cu capul complet chel.

Bărbatul scurt întinse o mână, cu un inel pe ea.

— Sunt Kaufmann.

Şoferul se întoarse la locul său din faţa despărţiturii se sticlă şi porniră.

— N-aveţi nimc împotrivă dacă facem un tur cu maşina?

Nu puteai să te înşeli asupra accentului lui Kaufmann: era neamţ, prosper şi dur.

— Iese prea mult tam-tam, dacă eşti văzut prin localuri.

Se auzi un uşor bâzâit la urechea lui. Ridică un receptor de fildeş, aşezat pe o furcă în faţa lui. Bridger putea să-l vadă pe şofer, vorbind într-un microfon la volan.

— Ja?16 Kaufmann ascultă un moment, apoi se întoarse şi privi prin geamul din spate. Ja. Egon, îmi dau seama. Atunci mergi în cerc, da? Und17 Stuttgart – legătura cu Stuttgart.

Reaşeză telefonul şi se întoarse către Bridger.

— Şoferul meu spune că suntem urmăriţi de un taxi. Brid­ger privi nervos împrejur.

Kaufmann râse, sau cel puţin îşi arătă dinţii:

— Nu trebuie făcut griji. Totdeauna sunt taxiuri în Lon­dra. El va vedea că nu mergem nicăieri. Ce-i important este eu am legătura mea cu Stuttgart.

Deschise o cutie de argint, cu ţigări de foi în miniatură.

— Fumezi?

— Nu, mulţumesc.

— Mi-ai trimis un mesaj telex la Geneva. Kaufmann se ser­vi cu un cigarillo. Acum câteva luni.

— Da.

— De atunci nu auzim de la dumneata.

— Mi-am schimbat părerea. Bridger se agita neliniştit.

— Şi acum vine timpul să ţi-o schimbi înapoi. Am foarte nelămuriţi, ştii, aceste ultime câteva luni. Era grav, dar amabil şi destins. Bridger privi din nou, vinovat, pe geamul din spate.

— Nu-ţi face griji, îţi spun. Luăm noi seama. Apropie un aprinzător de argint cu pietre preţioase de vârful cigarillo-ului şi inhală: A fost într-adevăr un mesaj.

— Da.

— De la o planetă?

— O planetă foarte îndepărtată.

— Undeva în Andromeda?

— Aşa-i.

— Bine, asta-i la o distanţă confortabilă.

— Ce-i asta...? Bridger strâmbă din nas, când simţi fumul de ţigară.

— Despre ce-i vorba? La asta ajung. În America – eram în America atunci – a fost mare emoţie. Toată lumea era tare alar­mată. Şi în Europa, oriunde. Atunci guvernul dumneavoas­tră spune: „Nimic. Nu-i nimic. Vă spunem noi mai târziu”, şi aşa mai departe. Şi lumea uită; trec lunile şi oamenii uită cu încetul. Sunt alte lucruri de care te îngrijorezi. Dar e ceva acolo?

— Oficial – nu.

— Nu, oficial nu-i nimica. Noi am încercat, dar peste tot e un zid surd. Buzele tuturor sunt pecetluite.

— Inclusiv ale mele.

Erau acum cam la jumătate de drum a unui traseu încon­ju­rând Regent’s Park. Bridger îşi privi ceasul.

— Trebuie să mă întorc azi după-amiază.

— Lucraţi pentru Guvernul britanic? Kaufmann părea că poartă o conversaţie politicoasă.

— Fac parte din echipa lor – spuse Bridger.

— Lucrând la mesaj?

— De ce vă interesează?

— Orice lucru important ne interesează. Şi acesta ar pu­tea fi de mare importanţă.

— Ar putea să fie. Ar putea să nu fie.

— Dar continuaţi lucrul? Te rog, nu-ţi lua un aer atât de conspirativ. Nu încerc să te descos.

— Eu nu doresc să mai continui.

— De ce?

— Nu vreau să rămân pe veci în serviciul guvernamental.

Merseră cu maşina în jurul Grădinii Zoologice şi coborâră spre Portland Place. Kaufmann pufăia satisfăcut din ţigara de foi, iar Bridger aştepta. Pe când întoarseră înspre vest în Marylebone, Kaufmann spuse:

— Aţi prefera ceva mai rentabil? Cu noi?

— Aşa mă gândeam -- zise Bridger, clipind înspre pro­pri­ile picioare.

— De când cu micul dumneavoastră scandal de la Boul­der­shaw Fell?

— Ştiaţi despre asta? Bridger îl privi pătrunzător: La Oldroyd?

— Desigur că ştiam.

Era foarte amabil, aproape dulce. Bridger îşi studie din nou ghetele:

— Nu voiam nicio încurcătură.

— N-ar trebui să te laşi impresionat atât de uşor – spuse Kaufmann – totodată nu trebuie ca din cauza dumitale lumea să ne descopere pe noi. Am putea avea alte treburi.

Întoarseră din nou către nord, în susul lui Baker Street.

— Eu cred că ar trebui să rămâie unde eşti – spuse el – doar să ţii contactul cu mine.

— Cât?

Kaufmann căscă ochii mari:

— Vă rog?

— Dacă vreţi să vă mai dau informaţii...

— Într-adevăr, doctor Bridgr – râse Kaufmann. Sunteţi lip­sit de orice fineţe.

Intercomul bâzâi. Kaufmann ridică receptorul.

— Kaufmann. Ja, ja... Ist das Felix?18

Mai făcură două tururi în jurul parcului şi apoi îl lăsară pe Bridger la vreo câteva sute de metri de Institut. Judy îi obser­vă întoarcerea, dar el nu-i spuse nimic. În orice caz n-avea nici un fel de încredere în ea.

O jumătate de oră mai târziu, taxiul care urmărise maşina lui Kaufmann se opri în faţa unei cabine telefonice şi Harries co­borî. Piciorul îi era încă bandajat şi el se mişca greu, dar se con­sidera capabil să lucreze. Plăti şoferului şi şchiopătă până la cabina telefonică. Pe când maşina lui demară, o altă maşină trase în locul ei şi-l aşteptă.

La telefon îi răspunse asistentul lui Wakting, un loco­te­nent plictisit de la un regiment de cavalerie de gardă, Ministe­rul Apărării fiind pe timpul acela, cum se spunea, „integrat”.

— Înţeleg despre ce-i vorba. Ar fi mai bine să treci pe aici şi să raportezi.

Pe când punea receptorul la loc, Walting sosi în birou, grăbit şi preocupat, după o altă întâlnire cu Osborne.

— Trăncăneală, trăncăneală, trăncăneală. Asta-i tot ce fac. Îşi trânti servieta pe un scaun. Ceva nou?

— Harries a comunicat.

— Şi?

Walting se instală la biroul său, o masă severă de metal într-o cameră severă de ciment, cu instrucţiuni contra incen­diu­lui pe uşă. Locotenentul ridică o srprânceană, ca un cava­le­rist exersat.

— Spune că Bridger a fost văzut cu o „Persoană cunoscută”.

— Cine? Poţi să renunţi la jargonul ăsta.

— Kaufmann, domnule.

— Kaufmann?

— INTEL. Oamenii cartelului internaţional.

Walting privi în golul din faţa lui. Existau şi alte carteluri mari cosmopolite, în ciuda tuturor legilor anti-trust şi a admi­nis­traţiei Pieţii Comune. Nu propriu-zis ilegale, dar extrem de puternice, şi în unele cazuri controlau aproape comerţul euro­pean. Într-o vreme când Apusul era expus unui boicot din par­tea uneia sau tuturor ţărilor de care depindea în ceea ce pri­veş­te materiile prime, era de speriat cum de existau atâtea posibilităţi pentru agenţiile comerciale fără scrupule – iar Intel era îndeobşte cunoscut şi urât, tocmai pentru lipsa sa de scrupule. Orice încăpea în mâinile lui era susceptibil să fie vân­dut cu profit în altă capitală, altă dată, când piaţa va fi mai bună.

— Altceva?

— Nu. Au făcut două-trei ture în „gin-palace”19-ul mobil al lui Kaufmann şi apoi au aterizat înapoi la bază.

Walting îşi mângâie barba, potrivind laolaltă, precis şi me­to­dic, diferite fragmente de gânduri.

— Crezi că la Bouldershaw cu asta se ocupa?

— Aşa crede Harries.

— Motivul pentru care Harries a fost umflat şi bătut şi azvârlit?

— În parte.

— Bine, dar astea ar fi ultimele fiinţe pe care le-am dori ames­tecate aici.

O dată cineva intrat pe mâinile Intelului, era extrem de greu de urmărit. Aveau o organizaţie perfect legală la Londra, birouri înregistrate în Elveţia şi sucursale pe cel puţin trei con­tinente. Informaţii alunecau pe firele lor particulare ca argin­tul viu – şi nu se prea putea face mare lucru. Nu existau ordi­ne de percheziţie pentru asemenea operaţii. În timp ce per­cheziţionezi un birou în Picadilly, ceea ce ai pierdut se pre­schim­bă pe mangan sau bauxită, în dosul unei frontiere foar­te ostile. Nu respecta nimic, nimic nu era în siguranţă.

— Presupun că Bridger continuă să le furnizeze mate­rial – spuse el.

— Se presupune că se retrage – îi aminti asistentul său.

— Mă îndoiesc că o va face acum. L-o fi mituit. Suspină. În ori­ce caz obţine tot ce vrea de la Fleming. Sunt legaţi ca o pel­tea!

— Îl crezi pe Fleming amestecat în afacerea asta?

— Ah! Walting îşi împinse scaunul şi abandonă problema. E doar un naiv inocent. El ar spune totul oricui ca să arate cât de independent e. Uite ce s-a întâmplat data trecută. Acum îi vom avea în mijlocul nostru.

— Cum asta?

„Cum asta”? Ar trebui să scrii un manual de conversa­ţie. Se mută în incinta Ministerului Apărării, iată „cum asta”. Toată garnitura lui Fleming, ca să-şi construiască o supermaşi­nă de calcul la staţiunea de Cercetări de Rachete de la Thorness.

— Oh?

— Ăsta-i secret confidenţial absolut.

— Da, domnule. Asistentul părea indiferent, discret. S-a aprobat?

— Va fi. Pot mirosi o prostie, când bate vântul înspre mine. Vandenberg e furios. Aşa sunt toţi Aliaţii, n-am de ce să mă mir. Dar Reinhart e sută la sută pentru, şi Osborne la fel, şi tot aşa ministrul. Va fi şi Guvernul, probabil.

— Atunci nu putem să-i ţinem la distanţă?

— Trebuie să-i punem sub observaţie. În orice caz, să-l păs­trăm pe Harris pentru asta.

— Au personalul lor propriu de siguranţă la Thorness. Armata – adăugă asistentul cu mândrie.

Comandorul strâmbă din nas:

— Harries poate lucra cu ei.

— Harries vrea să iasă din treaba asta.

— De ce?

— Spune că-i sigur că l-au reperat.

— Cum? Iartă-mă. Walting îi adresă un surâs. Cum asta?

— Păi, l-au omorât din bătaie la Bouldershaw. Probabil cre­zând că el urmăreşte ceva mai important.

— Probabil c-o şi face. Unde-i acuma?

— Îi filează. Vine mai târziu să raporteze.

Dar Harries nu raportă nici mai târziu, nici altă dată. Judy şi Fleming găsiră în dimineaţa următoare cadavrul său, sub prelata maşinii lui Fleming.

Judy vomită, apoi se duseră amândoi la circumscripţia de poliţie, şi după ce cadavrul fu luat în primire, ei se întoarseră la birou. Acolo găsiră un mesaj pentru Fleming, prin care era chemat de urgenţă la Ministerul Ştiinţelor. Judy, aşteptând cu Christine, fu interogată de Walting şi se simţi speriată şi neno­rocită. Christine îşi continuă lucrul, oprindu-se numai ca să-i dea lui Judy două aspirine, cu aerul cuiva care împarte carita­tea fără a ţine seama de merit.

Înainte de a pleca la Minister, Fleming o sărutase pe Judy pe obraz. Ea zâmbise tulburată.

— De ce să mi-l fi băgat mie? spuse el.

— Nu ţi l-au băgat dumitale. Mi l-au băgat mie, ca un aver­tisment.

Se duse la toaletă şi iarăşi îi fu rău.

Fleming se întoarse înainte de prânz, plin de avânt şi dol­do­ra de veşti. O trase pe Christine din scaunul ei şi o întoarse spre el.

— A trecut.

— Trecut? Judy rămase trăsnită în cealaltă parte a camerei.

— Autorizaţie în trei exemplare de la superiorii Coman­damen­tu­lui Reactoarelor. Au deschis larg împrejmuirea lor de sârmă ghimpată.

— Thorness? întrebă Christine, dându-l la o parte. Fle­ming se aşeză dintr-o săritură pe masa metalică.

— Suntem autorizaţi în mod graţios să întrebuinţăm ins­ta­laţia frumoasă, a frumoşilor contribuabili, rezervată până acum ca să se joace ei de-a soldaţii.

— Când? întrebă Judy.

Fleming alunecă de pe masă, merse până la ea şi-o luă în braţe.

— Îndată ce vom fi gata. Prioritate pentru „A” la marele computer, luând-o înainte la tot ce se numeşte ridicol „o si­tu­a­ţie de importanţă naţională”. Suntem scutiţi de parada mati­na­lă, ni se vor elibera permise, ni se vor lua amprentele di­gi­ta­le, ni se va spăla creierul şi ni se va căuta în coarne. Şi vom construi minunea tuturor timpurilor! O lăsă pe Judy şi-şi întin­se braţele către Christine: Tu şi cu mine, iubito! Îi vom învăţa noi, nu-i aşa? „E dovedit?” întrebă Majestatea Sa Ministrul. Le vom dovedi: „Să vie cele patru colţuri ale lumii înarmate şi îi vom da gata”. Cum spunea doamna de la clubul de strip-tea­se. Oh – şi „Aripi de Argint” vine să ne dea ordinele de marş.

Începu să cânte „Aripi de argind prin aur”20 şi le invită pe amândouă la un prânz, pe care Judy nu fu în stare să-l înghită. De la Bridger nici un semn.

Walting le făcu o vizită după-amiază, măsurat şi sever, ca un director de liceu. Îi pofti pe toţi trei să şadă şi le ţinu o conferinţă.

— Ce i s-a întâmplat lui Harries a fost o consecinţă a mun­cii sale cu voi.

— Dar nu era decât un laborant.

— Era în Serviciul de Contrainformaţii al Armatei.

— Oh!

Aceasta era o noutate pentru Christine şi Fleming. El reac­ţionă cu un fel de ironie sălbatică.

— A noastră – armata – cum se spune?

— A noastră.

— Încântător.

— Nu vă flataţi cu ideea că se ocupă exclusiv de ce faceţi dum­neavoastră. Nu sunteţi încă atât de importanţi. Fetele şe­deau şi ascultau, pe când Watling îşi îndreptă atenţia numai asupra lui Fleming: Harries probabil c-a descoperit altceva, pe când făcea serviciul de acoperire pentru dumneavoastră.

— De ce să ne acopere, dacă nu suntem importanţi?

— Lumea – lume străină, să zicem – nu ştie dacă e sau nu important. Ei ştiu că se petrece ceva, pentru că ţi-a umblat gu­ra. Poate să fie, sau să nu fie de mare importanţă strategică.

— Ştiţi cine l-a omorât pe Harries? Fleming întreba cu un aer liniştit. Înţelesese poate partea sa de vină în această moarte.

— Da.

— Asta e ceva!

— Ştim şi cine i-a plătit.

— Atunci staţi bine.

— Numai că nu avem voie să ne atingem de ei, din moti­ve diplomatice – spuse Watling.

— Iarăşi încântător.

— Nu este o lume deosebit de încântătoare. Privi împre­jur; îndeplinea o datorie neplăcută. Era un om modest şi lipsit de emfază, căruia nu-i plăcea să pedice: Voi care aţi trăit o via­ţă calmă, liniştită, în laboratoarele voastre, trebuie să înţele­geţi un lucru: sunteţi în Z.O.

— În ce?

Zona de Operaţii. Dacă această idee a dumneavoastră reuşeşte, ne va da nouă ceva mai mare valoare.

— Cui – „nouă”?

— Ţării.

— O, da, desigur.

Walting îl ignoră. Auzise destule despre atitudinea lui Fle­ming faţă de statul britanic.

— Chiar dacă nu merge, va atrage atenţia. Thorness este un loc important şi lumea va face mari eforturi ca să descope­re ce se întâmplă acolo. De aceea vă previn – pe voi toţi. Îi fixă pe rând cu ochii săi ageri, albaştri: Nu mai sunteţi la Universi­ta­te, sunteţi în junglă. Avertismentul meu poate să vă pară o atitudine oficială prăfuită, cu o grămadă de vorbe dulci şi pla­ti­tudini, venind din partea unor politicieni şi funcţionari gu­ver­na­men­tali ca mine – dar e totuşi junglă. Pot să vă asigur de asta. Secrete sunt cumpărate şi vândute, se fură idei, şi une­ori sunt loviţi oameni. Aşa se întâmplă în lume. Vă rog, ţineţi min­te acestea.

După ce pecă, Fleming se întoarse la computer şi Judy se duse până la Whitehall să-şi primească instrucţiunile. Bridger apăru mai târziu, preocupat şi căutându-l pe Fleming.

— Dennis – Fleming ţâşni din hala maşinilor de calcul. Am pornit!

— Pornit?

— Thorness, mare lux!

— A, bine – spuse Bridger simplu.

— Ministrul ştiinţelor a avut un cuvânt mai greu. Omeni­rea e pe punctul de a face un mic pas înainte în junglă, după părerea prietenilor noştri în uniformă. De ce nu-ţi schimbi ho­tărârea? Alătură-te grupului fericit.

— Da, mulţumesc, John. Bridger îşi privea picioarele şi strâm­bă din nas, într-o criză de timiditate. Pentru asta am ve­nit să te văd. Mi-am schimbat hotărârea.

Când Judy ajunse la Osborne, acesta ştia.

IV

Anticipaţie

Nimeni nu se ducea la Thorness să se distreze. Pe calea cea mai rapidă de la Londra făceai douăsprezece ore: cu avio­nul la Aberdeen, apoi cu un Diesel rapid peste Highlands, la Gairloch, pe coasta de vest. Thorness era prima staţie la nord de Gairloch, dar nu se afla nimic acolo decât un mic sat în pă­răsire, coasta sălbatică, stâncoasă şi câmpiile aride. Comple­xul de Cercetări acoperea o peninsulă, care înainta spre larga suprafaţă de apă dintre insula Skye şi insula Lewis, şi era des­păr­ţită înspre uscat de o plasă de sârmă, cu o streaşină de sâr­mă ghimpată. Intrarea era flancată de căsuţe de gardă cu paz­nici, iar gardul şi marginea falezei erau păzite de soldaţi cu câini. De pe faleză se vedeau apele cenuşii ale Atlanticului, o insulă locuită de păsări, şi uneori o şalupă de patrulare a Mari­nei Regale. Totul era verde şi cenuşiu şi înnourat, şi în afara zgomotelor periodice venind dinăuntru, era un loc liniştit.

Ploua, când sosiră Reinhart şi Fleming. O maşină neagră de servici, condusă de o tânără în uniformă verde, îi întâmpi­nă la gară şi îi conduse, stropind în dreapta şi-n stânga, pe dru­mul deschis prin câmpia mlăştinoasă până la porţile bazei. Acolo fură controlaţi de un sergent din regimentul de Highlanders21 din Argyll şi Sutherland, care telefonă directoru­lui să-l anunţe că sunt pe drum.

Birourile principale se aflau într-o clădire lungă, strâmtă, cu un singur etaj, aşezată în mijlocul ţarcului. Deşi era nouă şi modernă ca linie, avea totuşi ceva din aspectul rece, tradiţio­nal al unei cazărmi; dar interiorul biroului directorului era deo­sebit. Podeaua de abanos strălucea, luminile erau mascate de forme albe aerodinamice, ferestrele aveau perdele până jos, hărţile şi tabelele de pe pereţi erau încadrate în rame de lemn lustruit. Masa de lucru a directorului era largă şi frumoasă; un bărbat cu faţa îngustă şi încreţită şedea în spatele mesei; pe o placă mică scria cu litere clare, negre: Dr. F.T.N.Geers.

Îi salută politicos, dar fără entuziasm, şi cu un aer de re­gret evident fals pentru ce trebuia să facă.

— Veţi găsi locul acesta foarte plicticos – spuse, ofe­rindu-le ţigări, din macheta lustruită a unui vârf de rache­tă. Ne cunoaştem din auzite, desigur.

Reinhart şedea precaut pe unul din scaunele pentru vi­zi­ta­­tori, care erau atât de joase, încât de-abia îl putea vedea pe di­rec­tor în spatele biroului său:

— Cred că am corespondat despre testarea rachetelor. Trebuia să se ridice în picioare pentru a vorbi; era limpede că aşa era aranjat mobilierul dinadins. Fleming observă manevra şi surâse.

Fizician ca pregătire, Geers fusese timp de doi ani de zile unul din conducătorii superiori ai proiectărilor Ministerului Apă­rării şi era acum mai mult ofiţer comandant decât om de ştiinţă. Pe undeva, pe sub uniforma supărătoare de militar, se di­simula un cercetător decepţionat, dar tocmai asta îl făcea mai invidios pe munca altora şi mai iritat de cantitatea de mă­runte treburi care cădeau zilnic asupra lui.

— Ar cam fi timpul să vă adăpostiţi munca în spatele sâr­mei ghimpate, după câte aud. Era irascibil, dar capabil; avea planuri gata întocmite pentru ei. Desigur, va fi dificil. Nu pu­tem să vă dăm posibilităţi nelimitate.

— Noi nu cerem... – începu Reinhart.

Fleming îl întrerupse:

— ...Am înţeles că priorităţile au fost stabilite. Geers îi arun­că o privire tăioasă, rece, şi scutură cenuşa într-o scrumi­eră făcută dintr-o garnitură de piston.

— Veţi avea anumite ore rezervate la computerul prin­ci­pal. Veţi avea propriul dumneavoastră bloc de lucru şi locuin­ţe pentru echipa dumneavoastră. Vor fi în interiorul perime­trului nostru şi veţi fi sub supravegherea noastră, dar veţi avea permise şi libertatea să veniţi şi să plecaţi după cum do­riţi. Maiorul Quadring este însărcinat cu securitatea, iar eu am în sarcină toate proiectele de cercetare.

— Nu şi pe ale noastre – spuse Fleming, fără a-l privi pe Reinhart.

— Sarcinile mele sunt mai lumeşti, dar mai imediate. Geers, pe cât era posibil, încerca să-l evite pe Fleming şi se adresa Profesorului. Sarcina dumneavoastră ţine de Ministe­rul Ştiinţelor – e mai idealistă, deşi poate cam hazardată.

Pe unul din colţurile biroului se afla fotografia înrămată a soţiei lui, cu doi copii mici.

— Mă întreb cum se înţeleg – spuse Fleming lui Reinhart, când plecară.

Afară ploaia răpăia într-una. Unul din asistenţii lui Geers îi conduse prin complex, peste iarba udă, de-a lungul cărărilor de ciment, între şiruri de clădiri semănând cu nişte cazemate, pe jumătate îngropate în pământ, până la rampa de lansare de la capătul peninsulei.

Câteva rachete mici stăteau pe postamentele lor, îmbro­bodite în învelitori de nylon, îndreptate spre mare; una mai ma­re era aşezată vertical pe postamentul principal de lansare, părând greoaie şi pământeană, legată de schelăria ei.

— Nu ne ocupăm de ceva cu adevărat măreţ. Tot ce ve­deţi serveşte la intrceptare; o cantitate de ingeniozitate în­gră­mădită într-un spaţiu mic... E, desigur, la nivelul înalt. În mod obişnuit nu încurajăm vizitatorii.

Computerul principal era ceva foarte impresionant, adă­postit într-o mare clădire-laborator. Era de import, american, de trei ori mai mare decât tot ce întrebuinţaseră până atunci. Personalul de serviciu îi dădu lui Fleming un orar, pe care erau marcate şedinţele de lucru la care avea dreptul; păreau destul de prietenoşi, deşi nu deosebit de interesaţi. Mai era şi o clă­di­re goală, cu birouri pentru uzul lor propriu, şi un număr de ca­bane de locuit mici şi golaşe, dar curate şi echipate cu mo­bi­lierul necesar.

Merseră cu pantofii plini de apă până în partea celalaltă, spre zona personalului, şi li se arătă cantina şi clubul persona­lului superior, magazinul, spălătoria şi garajul, cinematograful şi poşta. Complexul era absolut de sine stătător; n-aveai pen­tru ce să ieşi – decât ca să vezi tufe şi cer.

În primele două-trei luni se instală numai unitatea de ba­ză: Fleming, Bridger, Christine, Judy şi câţiva asistenţi mai mă­runţi. Biroul lor era arhiplin cu calcule, planuri, scheme şi pie­se neobişnuite de echipament experimental auxiliar. Fleming şi Bridger ţineau lungi şedinţe nocturne despre circuite elec­tri­ce şi componente electronice, şi încetul cu încetul clădirea se umplu cu alţi şi alţi asistenţi de cercetare şi proiectare, cu de­senatori şi ingineri. În primăvara următoare timpurie, nişte antreprenori din Glasgow apărură pe teren şi încercuiră zona cu pancartele firmei „Macintyre şi Fiii”. Se ridică o clădire pentru noua super-maşină de calcul – după cum era numit co­pilul spiritual al lui Fleming – în interiorul perimetrului, dar de­par­te de restul bazei, şi încărcături de camioane apăreau şi dis­păreau în interior.

Personalul permanent privea totul cu viu, dar detaşat in­te­res, şi continua propriile-i proiecte. Cam în fiecare săptămâ­nă se pornea un vuiet şi o fulgerare de la pistele de lansare, în timp ce alt sfert de milion de lire din banii contribuabilor se înăl­ţa la cer.

Oile şi vitele acestor câmpuri aride şi mlăştinoase se spe­ri­au – dar nu prea tare, apoi, timp de câteva zile se intensifi­ca activitatea în camera de calcul. Încolo, pământul era liniştit şi pur, iar când ploaia înceta – nemaipomenit de frumos.

Membrii mai tineri ai echipei lui Reinhart se împrietenise­ră cu cercetătorii Ministerului Apărării şi cu soldaţii care îi pă­zeau, mâncând şi bând şi mergând în excursii împreună, sau plimbându-se împreună în golf cu mici bărci cu pânză, dar Bridger şi Fleming se plimbau singuri şi erau cunoscuţi ca „ge­menii divini”. Când nu erau fie în clădirea computerului, fie în birouri, stăteau într-una sau cealaltă din cabanele lor, lucrând. Uneori Fleming se încuia cu o problemă şi Bridger lua o barcă cu motor şi un binoclu până la insula păsărilor, Thornholm.

Reinhart acţiona la Londra, făcând vizite periodice, dar mai ales învârtindu-se în orbita Whitehall-ului, luptând să adopte planuri, permise, bugete şi nesfârşite rapoarte cerute de guvern. Primeau relativ repede, cu prea puţine întârzieri, tot ce le trebuia. Osborne, spunea Reinhart cu modestie, era un maestru desăvârşit.

Numai Judy se simţea fără rost. Biroul ei era separat de celelalte, în blocul administrativ principal, şi locuia laolaltă cu cercetătoarele feminine ale Ministerului Apărării. Fleming, deşi perfect amabil, n-avea timp de pierdut cu ea; Bridger şi Christine făceau chiar eforturi ca s-o evite. Ea reuşi să se ţină la curent cu ce se întâmpla, şi permise câtorva ofiţeri ai Arma­tei s-o invite, dar atât. În timpul lungilor seri de iarnă se apucă de tapiserie şi modelaj în lut şi îşi făcu o oarecare reputaţie ar­tistică, dar, de fapt, era doar plictisită.

Fleming îi propuse s-o însoţească în calitate de ghid, când noul computer fu aproape gata. Trăia un soi de îndoială ames­te­ca­tă cu teamă; se putea ca totul să fie greşit – sau maşina putea fi ceva straniu şi de neînchipuit. Părea la prima impresie copleşit de oboseală: îngrozitor de obosit – şi obosit cu dispe­rare. Computerul însuşi era cu adevărat ceva nemaipomenit. Era atât de mare, încât în loc să fie el cel adăpostit într-o clădi­re, camera de control era clădită în interiorul lui.

— Suntem ca Iona în burta balenei – îi spuse, arătând spre plafon: Unitatea de răcire e colo sus – un grup de lichefi­ere cu heliu lichid în jurul miezului.

În interiorul cu uşile duble asigurate contra incendiului se afla un spaţiu cât o sală de bal, cu un perete despărţitor aco­pe­rit până în tavan cu aparatură. Orientat spre acesta, şi cu spatele la uşă, era pupitrul principal de control, cu un fel de pupitru-maşină de scris perfecţionată de o parte, şi o maşină de imprimat de cealaltă. Ambele erau flancate de utilaj, asoci­at pentru înregistrare pe bandă şi perforare de fişe. Luminile principale nu funcţionau încă: la pupitrul de control se afla numai un singur bec şi, atârnate de eşafodajul aparaturii, mai multe lămpi de montaj. Camera, la subsol şi fără ferestre, pă­rea o peşteră misterioasă.

— Tot ce vezi – spuse Fleming, arătând către peretele cu apa­ratură din faţa lor – e unitatea de control. Aceasta este con­sola de introducere.

Îi arătă clapele de teleimprimat, cititorul automat de ban­dă magnetică şi unitatea de fişe perforate.

— „El” era plănuit cu un fel de sistem senzorial-magne­tic, dar noi l-am modificat într-un cititor care transcrie. Mai uşor pentru ochiul omenesc.

El?

Fleming o privi ciudat.

— Îi spun „El”, pentru că îmi dă impresia unei minţi. Aproa­pe o persoană.

Judy trăise atât în preajma lui, încât se obişnuise cu ideea. Ui­tase fiorul care o scuturase la Bouldershaw Fell, când mesa­jul venise prima oară din văzduh. Fuseseră atâtea alarme şi pre­gătiri, încât rezultatul devenise înceţoşat şi, în orice caz, me­sa­jul însuşi fusese redus la coordonate terestre; clădiri şi cir­cuite şi aparatură complicată, făcute de mână omenească. Dar, stând acolo lângă Fleming, care părea nu numai obosit, dar po­se­dat, mânat de un fel de forţă dinafară, era imposibil să nu sim­ţi o putere a întunericului, străină, pândind în încă­pere. Sen­za­ţia o atinse doar şi dispăru. Nu dăinui în creierul ei, aşa cum pă­rea că trăieşte într-al lui, dar el o făcu din nou să se înfioare:

— ...Şi asta este unitatea de emisie – spuse Fleming, care nu păru să observe ce simţise ea. Procesele lui normale de ra­ţionare ţin de aritmetica binară, dar îl facem să le imprime în cea decimală, ca să le putem citi direct.

Peretele cu aparatură din faţă era întrerupt de un panou cu tablouri de evidenţă.

— Ce-i asta? întrebă Judy, arătând un sistem de câteva su­te de minuscule becuri de neon, aşezate în rânduri, între do­uă plăci de metal îmbrăcate cu învelitori, care ieşeau per­pendicular din panou.

— Asta-i tot unitate de control. Lămpile sunt numai o combinaţie, pentru a arăta progresul informaţiei. Ele indică stadiul datelor care trec prin maşină.

— A trecut vreuna, până acum?

— Nu, încă nu.

— Pari sigur că totul va funcţiona.

— Niciodată nu m-am gândit că n-ar funcţiona. Ar fi fără rost din partea lor să trimită ceva care să nu funcţioneze.

Certitudinea din vocea lui nu era numai pur şi simplu aro­ganţă personală; părea a fi altceva, care vorbea prin el.

— Dacă înţelegi bine... – spuse Judy.

— Da, înţeleg. În cea mai mare parte – el flutură o mână către plăcile de metal aşezate în teci: Nu prea ştiu pentru ce sunt prevăzute acestea – terminale electrice, cam cu o mie de volţi între ele, motiv pentru care le-am pus învelitori de sigu­ran­ţă. Erau în proiect, şi probabil că vom învăţa cum să le în­trebuinţăm. Ar putea fi un fel de aparat senzorial.

Iarăşi părea absolut sigur de toate, şi cu totul neimpresi­onat de complexitatea ansamblului. Era ca şi cum creierul său fusese de mult pregătit şi în aşteptare. Judy se gândi cât de în­durerat şi gol trebuie să se simţit înainte vreme omul care, cu un an în urmă, vorbea de „străpungerea Universului”, de „dă­râmarea balustradelor”. Nu că ar fi arătat mai fericit acum. Îşi aminti că Bridger spusese: „John nu va fi fericit nici­o­da­tă”.

Făcură turul camerei şi tot restul i se păru foarte normal, prin comparaţie.

— Iată cum lucrează – spuse Fleming: Teleimprimăm da­tele înăuntru, acesta este sistemul cel mai rapid pe care-l avem. Unitatea de control hotărăşte ce trebuie să facă. Unită­ţile aritmetice execută calculaţiile, apelând la rezerva de me­morie după nevoie, şi introducând noi informaţii în unitatea de memorie – şi răspunsul iese prin maşina de imprimat. Con­ductele principale sunt sub podea, unităţile aritmetice sunt pe pereţi. De fapt, e un sistem foarte convenţional, dar con­venţionalitatea se termină aici. „El” are o viteză şi o capacita­te pe care de-abia ne-o putem închipui.

Era o tăcere desăvârşită în jurul lor. Şiruri strălucitoare de dulapuri de metal stăteau de o parte şi de alta, ascunzându-şi secretele, şi faţa inexpresivă a tabloului de control, îi fixa fă­ră să-i vadă, în lumina slabă. Fleming privea în jur la întâmplare, părând că se integrează ambienţei, după cum părea că face parte din automobilul său, când îl conducea.

— Va arăta mai bine, când va începe să lucreze – spuse el, şi o conduse de jur împrejur, la zona din spatele ramelor de control.

Era o cameră mare, semicirculară, tot atât de slab lu­mi­nată ca şi cealaltă, cu o enormă coloană îmbrăcată în me­tal, ridicându-se din centru.

— Astea sunt adevăratele-i măruntaie: depozitul de me­morie. El deschise un panou din partea de jos a coloanei şi lu­mină cu o lampă de inspecţie interiorul: Iată o trebuşoară dră­guţă, în electronică moleculară, pentru dumneata. Memoria e un miez – şi miezul e păstrat în vid total, la un grad sau două de zero absolut. Aici intervine heliul lichid.

Judy, privind înăuntru, văzu un cub care părea de metal, cam de un metru pătrat, închis într-un tub de sticlă şi împre­su­rat cu conducte de răcire. Fleming vorbea mecanic, de parc-ar fi ţinut un curs:

— Fiecare miez e construit din celule alternante de ma­te­rial conductor şi neconductor, de jumătate de miime grosime, încrucişate ca într-un fagure. Rezultatul e un circuit complet de „da-nu”, pe o părticică de metal pe care abia poţi s-o vezi.

— E asta echivalentul unei celule din creier?

— Dacă vrei.

— Şi câte sunt?

— Miezul e un cub de trei metri. Asta face câteva milioa­ne de milioane – şi sunt şase miezuri.

— E mai mare ca un creier omenesc.

— O, da! Mult mai mare. Şi mai rapid. Şi mai eficace.

El închise panoul-uşă şi nu mai adăugă nimic. Ea în­cercă să-şi închipuie cum va lucra complexul în realitate, dar efortul era tot atât de îndepărtat de ea, ca şi înţelegerea materiei; era prea vast şi necunoscut totul, pentru a putea fi conceput. Îl felicită şi plecă. El se simţi o clipă singur şi tulburat, dar nu fă­cu nicio încercare s-o oprească. Apoi începu iarăşi să contro­leze coloane de cifre.

Denis Bridger nu era la fel de captivat. El îşi ducea munca atent şi morocănos, şi nu făcea nicio tentativă vizibilă de a-şi continua contactul cu Intel. Maiorul Quadring şi oamenii săi de la Securitate erau cu ochii pe el; toţi cei care ieşeau frec­vent pe poarta principală erau controlaţi, pentru ca nu cumva să scoată documente sau alt material clasificat, dar Bridger nu întreprinse absolut nimic care să le stârnească suspiciuni. Singura lui reacţie era vizitarea insulei apropiate Thornholm, de unde se întorcea cu ouă de pescăruşi şi rândunele de mare şi fotografii încântătoare de pufini22. Dispoziţia, dată de Kauf­mann, de a rămâne, nu-l angaja la nimic.

Geers privea întreaga echipă cu suspiciune. Nu făcea nici­odată obstrucţii, dar exista o oarecare ostilitate între ei şi dân­sul. Era clar că dacă experienţa ratează – va fi oarecum sa­tisfăcut. Totuşi, pe măsură ce supercomputerul se desăvâr­şea, interesul personalului şi al superiorilor creştea – şi Geers avu grijă să se identifice cu orice posibilitate de succes. El fu acela care sugeră să se facă o inaugurare festivă, deşi în mod necesar restrânsă, şi Ministerul Ştiinţelor, văduvit de inaugu­ra­rea de la Bouldershaw Fell din anul trecut, se lăsă convins să taie o panglică în Scoţia. Fleming încercă să amâne cât mai mult cu putinţă deschiderea festivă, dar ea fu hotărâtă în cele din urmă pentru o zi din octombrie, când noul computer ur­ma să fie programat şi gata de a-şi primi datele. Generalul Van­denberg şi vreo două duzini de personaje oficiale de la White­hall spuseră secretarelor lor să noteze data în agende.

Judy, în fine, avea ceva de făcut. Chiar dacă presa nu va fi prezentă, trebuiau întocmite tot soiul de aranjamente cu di­fe­ritele ministere, şi prelucrate planuri cu personalul lui Geers, în vederea vizitei. Pe Fleming îl vedea puţin. Când îşi termina lucrul, făcea lungi plimbări singuratice peste pustietăţile bân­tuite de vijelii în această toamnă timpurie.

Cam la o săptămână înainte de inaugurare, Judy văzu un iaht alb ancorat departe în mare. Era un iaht mare, oceanic, aflat la o distanţă considerabilă. Înspre complex era ascuns de insula Thornholm, putea fi văzut numai de mai departe, pe coastă. Judy îl observă într-o după-amiază, pe când se întor­cea pe cărarea din capătul falezei.

În după-amiaza următoare era tot acolo, şi Judy, mer­gând de-a lungul cărării dintre capătul falezei şi tufăriş, avu im­presia că vede strălucirea unei lămpi semnalizând de pe el. Lucrul în sine n-ar fi făcut-o curioasă, dacă n-ar fi auzit în ace­laşi timp sunetul unui motor de automobil dinspre câmpurile mlăştinoase de deasupra ei. Din instinct se piti în spatele unui tufiş de spini, şi aşteptă. Era un motor puternic dar lin, care tor­cea costisitor în mers.

Judy observă că semnalizarea se oprise. Un minut sau două mai târziu, motorul acceleră şi ea putu auzi o maşină ple­când greoi. După ce aceasta parcurse o oarecare distanţă, ea se sculă şi se îndreptă spre capătul cărării. Ajungând în vâr­ful falezei, întâlneai un drum prost de căruţe, şerpuind către interiorul câmpiei, ca să ajungă, pe dealuri, la şoseaua prin­ci­pală din vale. Judy zări o maşină mare, strălucitoare, dispă­rând după prima cotitură în spatele unui pâlc de brazi. Privi lung după ea: avea ceva teribil de familiar.

Nu-i spuse nimic lui Quadring, dar se întoarse acolo în zi­ua următoare. Nu era nici urmă de iaht ori de maşină. Peisa­jul – gol şi tăcut, animat doar de zborul pescăruşilor. În ziua ur­mă­toa­re plouă, şi după aceea fu prea ocupată cu vizita mi­nisterială, ca să mai poată ieşi. Pe la vremea ceaiului, în preziua inaugurării, totul era aranjat – şoferii desemnaţi să pri­mească grupul de vizitatori de la gară, o echipă de aterizare constituită pentru helicopterul ministrului, băuturi şi sandvişuri în biroul directorului, un program al vizitei aprobat de Reinhart şi ceilalţi. Fleming era morocănos şi retras; pe Judy o durea capul.

Soarele ieşi cam pe la patru, aşa că ea îşi puse un windiac şi ieşi. Se plimba pe cărarea de pe faleză, pământul în jurul ei era alunecos, iar departe, în jos, în briza care se înteţea, valu­rile verzi se loveau de stânci şi aruncau dantele de spumă stră­lucitoare în lumina soarelui.

Nu era niciun iaht pe mare, şi nici o maşină în vârful falezei, unde cărarea întâlnea drumeagul; dar se zăreau urme de cauciucuri de curând imprimate, după ploaie. Judy se gân­dea la asta, când deveni conştientă de un alt zgomot îndepăr­tat. De data asta era un motor outboard23, venind dinspre partea opusă a insulei, la câteva mile depărtare. Forţânu-şi ochii în soare, observă minuscula formă depărtată a unei bărci, apărând de după insulă şi luând-o către golful din josul complexului Thorness. Era barca lui Bridger, şi ea putu să va­dă numai o persoană – probabil Bridger – într-însa.

Asta fu tot ce văzu. Apoi auzi un şuierat şi o pocnitură lân­gă ea şi o aşchie de stâncă căzu de pe faleza de deasupra ei. Nu stătu să examineze urma de glonte pe stâncă; o luă pur şi simplu la fugă. Alt glonte şuieră pe-aproape, şi ea se repezi de-a berbeleacul pe cărăruie în jos, şi apoi, ajungând după pri­ma cotitură a falezei, fu în afara bătăii armei. Alergă cât putu mai departe, merse o bucată de drum şi apoi alergă iarăşi. Cu mult înainte de a ajunge la Complex, soarele apuse după nişte nori. Vântul se ridică şi alungă ziua. Se înfioră şi pi­cioarele îi tremurau.

Când trecu pe poarta principală, se simţi mai în siguranţă, dar teribil de singură. Biroul lui Quadring era închis. Nu era ni­meni cu care să poată sta de vorbă şi nu voia să-l întâlnească pe Bridger la cantină. Se întuneca pe când trecea printre lo­cu­inţe şi deodată se trezi în faţa cabanei lui Fleming. Nu mai putu suporta să stea afară nicio clipă. Bătu în uşă şi intră de-a drep­tul. Fleming stătea culcat pe patul său şi asculta o înregistra­re din Webern la un aparat de mare precizie, pe care şi-l amena­ja­­se special pentru sine. Ridicându-şi ochii, o văzu pe Judy stând în pragul uşii, suflând greu, cu faţa îmbujorată, cu părul în dezordine.

— Foarte spectaculos. În beneficiul cui?... Era cam la ju­mă­tatea unei sticle de whisky.

Judy închise uşa în spatele ei.

— John...

— Da, ce-i?

— S-a tras în mine.

— Ptiu! Aşeză paharul şi puse picioarele pe podea.

— S-a tras! Chiar acum, în câmpiile pustii.

— Vrei să spui că s-a fluierat...

— Stăteam în capul falezie, când deodată un glonte a tre­cut aproape de mine şi s-a izbit de stâncă. Am sărit înapoi – şi imediat, un altul.

— Unul din ăştia în cafeniu24, la tragere. Toţi sunt foarte proşti ţintaşi.

Fleming merse la pick-up şi-l întrerupse. Părea foarte echilibrat, foarte treaz, cu tot whisky-ul consumat.

— Nu era nimeni împrejur – spuse Judy – absolut nimeni.

— Atunci nu puteau fi gloanţe. Uite, bea ceva şi calmea­ză-te – scotoci după un pahar pentru ea.

— Erau gloanţe – insistă Judy, aşezându-se pe pat. Cine­va cu o lunetă telescopică.

— Eşti într-adevăr foarte şocată, nu-i aşa? Găsi un pahar, îl umplu pe jumătate şi i-l dădu. De ce ar vrea cineva să tragă în dumneata?

— S-ar găsi motive.

— Ca, de pildă?

Judy privi în jos, în paharul ei:

— Nimic care să aibă sens.

— Ce făceai pe faleză?

— Priveam doar marea.

— Ce era pe mare?

— Barca doctorului Bridger, nimic altceva.

— De ce te interesa atât de mult barca lui Dennis?

— Nu mă interesa.

— Insinuezi că el a tras în dumneata?

— Nu, n-a fost el. Ea se ţinea de marginea patului, pentru a-şi opri tremurul mâinilor. Pot să stau aici puţin? Până trece tremuratul.

— Fă ce-ţi place. Şi bea asta.

Luă o înghiţitură din whisky-ul curat şi îl simţi arzându-i gura şi gâtlejul. Din liniştea de afară se auzi un urlet lung, şi învelişul cabanei se scutură.

— Ce a fost asta?

— Vântul – spuse Fleming urmărind-o.

Ea simţi alcoolul cum alunecă, arzând-o, în stomacul ei:

— Nu-mi place locul ăsta.

— Nici mie – spuse el.

Băură în tăcerea întreruptă numai de vântul care gemea printre clădirile complexului. Dincolo de geam, cerul era aproape întunecat, cu nori zdrenţuiţi împinşi de vânt dinspre ma­re. Îşi lăsă paharul şi-l privi pe Fleming în ochi.

— De ce umblă doctorul Bridger pe insulă?

Niciodată nu se simţise dispusă să-i spună lui Bridger pe numele mic.

— Observă păsările. Ştii foarte bine că se duce să obser­ve păsările.

— În fiecare seară?

— Uite, când sunt complet stors, către sfârşitul zilei, fac o plimbare cu o barcă cu pânze. (Asta era adevărat. Să navi­ghe­ze cu o ambarcaţiune de 14 picioare era una din activităţi­le din timpul liber ale lui Fleming. Nu se plimba foarte des; mer­gea singur, nu prin clubul de vele al bazei.) Nu când sunt cu adevărat stors, ca acum.

El apucă sticla de gât şi rămase încruntat, gândindu-se la Dennis Bridger.

— Merge să urmărească păsările marine.

— Totdeauna pe insulă?

— Acolo sunt ele – spuse el nerăbdător. E o grămadă de ma­terial acolo, ganeţi, guilemoţi, fulmari25. Mai ia puţin din­tr-as­ta.

Îl lăsă să-i mai toarne puţin în pahar. Capul începea să-i vâ­jâie uşor.

— Îmi pare rău c-am dat buzna aşa.

— Nu-ţi fă griji. Îi zbârli în felul său afectuos, camarade­resc, părul, şi aşa destul de încâlcit. Nu-mi displace puţină com­panie în văgăuna asta. În special când e vorba de o fată foarte, foarte drăguţă.

— Nu sunt câtuşi de puţin drăguţă.

— Oh?

— Nu-mi place ceea ce sunt. Judy îşi întoarse privirea de la el, uitându-se iarăşi în pahar. Nu-mi place ce fac.

— Nici mie. Fleming privi peste capul ei pe fereastră: Nici mie nu-mi place ce fac.

— Credeam că erai vârât în treaba asta până în gât?

— Eram, dar acum s-a terminat. Nu ştiu. Am încercat să mă ataşez de asta, dar nu mai pot. Privi spre ea încurcat, nu cum păruse la computer. Poate că dumneata eşti omul ca­re-mi trebuie.

— John...

— Ce?

— Nu avea prea mare încredere în mine.

Fleming rânji:

— Eşti pusă pe ceva necinstit?

— Nu în ceea ce te priveşte pe dumneata.

— Mă bucur s-o aud – spuse el, ridicându-i bărbia cu mâ­na. Ai o faţă cinstită.

Îi sărută fruntea uşor, nu foarte serios.

— Nu. Ea îşi întoarse capul într-o parte. El lăsă mâna să-i cadă, şi se întoarse, ca şi cum atenţia i se mutase spre altceva. Vântul urlă iarăşi.

— Ce ai să faci cu împuşcăturile astea? întrebă el după o pauză.

Ea se cutremură, cu toată căldura dintr-însa, şi el îi puse mâ­na pe umăr.

— Uneori, noaptea – spuse el – stau culcat şi ascult vân­tul şi mă gândesc la fiinţa aceea.

— Care fiinţă?

El dădu din cap în direcţia computerului, noua maşină de cal­culat pe care o făcuse el.

— EA n-are un trup, nu un trup organic care poate respira şi simţi ca al nostru. Dar e un creier mai bun.

— Nu-i o fiinţă. Îl trase pe Fleming în jos, pe pat, astfel că erau aşezaţi unul lângă altul. Se simţi dintr-o dată mult mai bă­trână ca el.

— Noi nu ştim ce este, nu-i aşa? spuse Fleming. Oricine a tri­mis fauimosul mesaj, n-a distribuit un proiect ca acesta în glumă. Ei vor ca noi să facem ceva chiar din străfundul nostru.

— Crezi că ei ştiu despre noi?

— Ei ştiu că fatalmente trebuie să fie alte inteligenţe în Uni­vers. Din întâmplare au dat tocmai peste noi.

Judy îi apucă o mână.

— Nu-i nevoie să continui decât atât cât vrei.

— Sper.

— Tot ce trebuie să faci e să construeşti un computer.

— Cu o capacitate mintală cu mult peste a noastră.

— Ăsta e adevărul adevărat?

— Un om este o maşină de gândit foarte ineficientă.

— Dumneata nu eşti.

— Toţi suntem. Toate computerele bazate pe sisteme bi­ologice sunt ineficiente.

— Îmi convine sistemul biologic – spuse ea. Vorbirea şi pri­virea ei începeau să se aburească. Fleming o strânse în bra­ţe, scurt şi tare ca un urs:

— Eşti doar un ghemotoc doldora de feminitate.

El se ridică, se întinse, căscă, şi aprinse lumina. Simţind o bruscă uşurare a tensiunii, ea se lăsă să cadă înapoi pe pat.

— Ai nevoie de o vacanţă – îi spuse ea, articulând cu­vin­te­le cam cleios.

— Poate.

— Ai muncit luni de zile fără întrerupere până acuma. Lucrul acela. Arătă către fereastră.

— Trebuie să fie gata pentru Măria Sa Ministrul.

— Dacă n-ai mai fi în stare s-o stăpâneşti, ai putea oricând s-o opreşti.

— Am putea oare? Funcţionează de mai bine de o lună. Ştiai asta?

— Nu.

— Am introdus în maşină codul de ordine, astfel încât da­te­le să poată fi înăuntru, în momentul când soseşte lumea bună.

— S-a întâmplat ceva?

— Nimic la început, dar a fost o părticică din codul de ordine pe care am ignorat-o. Aranja lucrurile astfel, încât, pâ­nă dau drumul curentului, primul impuls electric pune progra­mul în lucru: la punctul de pornire ales de ea. Am lăsat asta în mod intenţionat afară din proiect, fiindcă nu voiam să facă to­tul după capul ei, şi „Ea” a fost furioasă.

Judy îl privi cu scepticism.

— Astea-s prostii.

— Foarte bine, a înregistrat tulburare. Fără nici un aver­tis­ment, înainte de a fi început măcar să introducem date, se apu­că să imprime: porţiunea lipsă din cod. Iarăşi, şi iarăşi, so­mân­du-mă s-o introduc. Era foarte supărată. Privi deschis fa­ţa ei neîncrezătoare. Am deconectat pentru un timp, şi apoi am în­ceput s-o alimentez cu date. După asta s-a liniştit. Dar a fost proiectată să înregistreze orice tulburare. Dumnezeu ştie pen­tru ce a mai fost proiectată.

Stătea culcată, privindu-l.

— Vom introduce ultimele date mâine – continuă el. Atunci Dumnezeu ştie ce se va mai întâmpla. Primim un mesaj de la o depărtare de 200 de ani-lumină – crezi că tot ce ne dau e un mic tabel de citire rapidă? Uite, eu nu cred. Nici cei care l-au omorât pe Harries şi au tras în dumneata şi care probabil ne filează, pe Dennis şi pe mine, nu cred.

Ea fu gata să-l întrerupă, dar se răzgândi.

— Îţi aminteşti? întrebă el. Îţi aminteşti că am vorbit des­pre o „străpungere”? O „pătrundere dincolo”?

— Îmi amintesc bine – zâmbi ea.

— Felul de a „pătrunde dincolo” care vine o dată la o mie de ani. Pun rămăşag pe orice.

Se întoarse spre fereastră şi privi afară, pierdut în cine ştie ce speculaţie de neînchipuit.

— Ai putea oricând întreupe.

— Poate. Poate că am putea întrerupe.

Era întuneric beznă afară, ploaia răpăia şi vântul continua să urle.

— E întuneric – spuse el. Trase perdeaua şi se întoarse spre ea, cu aceeaşi privire răvăşită în ochi, pe care ea o mai vă­zuse şi înainte.

— Asta înseamnă că suntem doi speriaţi – spuse ea.

— Te conduc până la cabana dumitale, dacă vrei. Se uită în jos la ea şi zâmbi: Sau ai putea petrece noaptea aici.

V

Atomi

Judy îl părăsi în zori şi se întoarse la cabana ei. Până la amia­­ză sosise primul lot de la Londra şi i se făcuse primirea la can­­ti­nă. Se învârti printre costumele cenuşii, distribuind foi de in­­for­maţii şi simţindu-se proaspătă, vioaie şi fericită. Fleming era la com­puter, operând cu Bridger şi Christine introducerea por­ţi­unilor finale de date. Reinhart şi Osborne se retraseră cu Geers.

Vandenberg, Waltind, doamna Tate-Allen şi credinciosul şi tăcutul Newby, sosiţi cu trenul de ora două, fură întâmpi­naţi de cele două maşini mai bune. Ministrul trebuia să so­seas­că cu helicopterul la ora trei – un capriciu nepotrivit şi pre­ten­ţi­os, peste care ceilalţi trecură fără comentarii.

La acea oră ploaia încetase şi o gardă de onoare era înşi­ra­tă lângă terenul de paradă din mijlocul complexului. Rein­hart şi maiorul Quadring aşteptau şi ei, Quadring în cea mai bună uniformă cu panglici noi la decoraţii. Reinhart purtând o manta de ploaie nenorocită, de plastic.

Ceilalţi, oaspeţi şi gazde, se adunară sub porticul clă­di­rii noului computer şi priveau cu speranţă către cer. Osborne ne­che­za o convresaţie diplomatică.

— Nu cred că ştiaţi că Insulele Britanice se întind atât de departe spre nord, ce ziceţi, generale? Aceasta către Vanden­berg, care se întunecă, dând semne de agitaţie. Ce zici, Geers?

Geers purta o haină nouă şi se înfipse în faţă, fără a ceda lo­cul celorlalţi; să se ştie că el e directorul.

— Au clocit o lebădă sau un boboc urât? îl întrebă doam­na Tate-Allen.

— N-aş putea să spun. Noi avem timp numai pentru par­tea practică.

— Asta nu-i tot practic? întrebă Osborne.

— Obişnuiam să zbor pe aici în timpul războiului – zise Walting.

— Într-adevăr? întrebă Vandenberg fără interes.

— Patrule nord-atlantice, când eram în aviaţia de coastă.

Dar nimeni nu-l auzi; helicopterul sosise. Stătu suspendat ca o pasăre, bătând aerul deasupra terenului de paradă şi apoi se lăsă jos pe picioarele sale hidraulice. Rotoarele se opri­ră. Uşa se deschise. Excelenţa Sa James Ratcliff coborî, gar­da prezentă armele, Quadring salută şi Reinhart schiţă câţi­va paşi înainte, împiedicaţi, pe picioruşele sale delicate, dă­du mâna şi îl duse pe ministru spre grupul adunat sub por­tic. Ratcliff arăta foarte bine şi proaspăt îmbăiat. Dădu mâna cu Geers, surâse şi se hlizi la ceilalţi.

— Ce mai faci, doctore? E foarte amabil din partea dumi­tale că adăposteşti micuţa noastră aparatură aici, la dumnea­ta.

Geers era alt om:

— Foarte onoraţi, domnule, de a avea asemena lucruri – spuse, cu cel mai frumos zâmbet al său: Cercetare pură, între noi, mecanici grosolani.

Osborne şi Reinhart schimbară priviri.

— Să intrăm? întrebă Osborne.

— Da, desigur. Ministrul le zâmbi tuturor: Hallo, Vanden­berg, drăguţ din partea dumitale c-ai venit.

Geers făcu un pas înainte şi apucă clanţa uşii.

— Să deschid? privi întrebător la Reinhart.

— Da – spunse Reinhart.

— E pe aici, domnule ministru – şi Geers îi conduse în­ă­un­tru.

Toate luminile funcţionau acum în încăperea compute­ru­lui, şi Geers făcea onorurile demonstraţiei cu oarecare mân­drie. Reinhart şi Osborne îl lăsară în voie şi Fleming îi observa posomorât de la pupitrul de control. Geers prezentă pe Brid­ger şi pe Chirstine – şi cu totul accidental – pe Fleming.

— Îl cunoaşteţi, domnule ministru, pe dr. Fleming, care l-a proiectat?

— Proiectanţii sunt în constelaţia Andromeda – spuse Fleming.

Ratcliff râse ca de o glumă foarte bună:

— Păi, aţi făcut o treabă teribil de frumoasă! Înţeleg de ce vă trebuiau atâţia bani.

Grupul de vizitatori trecu mai departe. Doamna Tate-Allen era foarte impresionată de lămpile cu neon; oame­nii în haine cenuşii studiară cu uimire şi interes compartimen­tele albastre ale aparaturii, iar Fleming fu obligat să încheie grupul cu Osborne.

— Nu există o afacere mai grozavă ca spectacolul!

— De fapt, e un compliment – spuse Osborne: Ţi-o încre­dinţează dumitale: ştiinţa, investiţia, puterea.

— Sunt cu atât mai nebuni.

Dar Osborne nu fu de acord. După ce ocoliră cilindrul me­moriei, tot grupul se adună în faţa pupitrului de control.

— Ei? spuse Ratcliff.

Fleming culese o foaie de cifre de pe pupitru.

— Acestea – spuse el atât de încet, încât aproape nimeni nu put să-l audă – acestea sunt grupurile finale din datele gă­si­te în mesaj.

Reinhart luă hârtia şi explică în locul lui:

— Acum le vom trece în input26 şi vom porni întreaga maşină.

Trecu foaia Christinei, care şedea la teleimprimator, şi în­ce­pu să bată pe clape. Părea foarte iscusită şi drăguţă: lumea o admiră. Când termină, Fleming şi Bridger manipulară comu­tatoare, apăsară butoane la pupitrul de control şi aşteptară. Ministrul aşteptă. Un bâzâit continuu venea din dosul compu­terului, încolo era tăcere. Cineva tuşi.

— În regulă, Dennis? întrebă Fleming.

Apoi luminile de control începură să sclipească. La înce­put totul merse bine. Se dădură explicaţii: se putea vedea îna­intarea datelor prin maşină: „de îndată ce va fi terminat de cal­culat, va imprima rezultatele pe rola aceea lată de hârtie de acolo...”

Dar nu se întâmplă nimic; o oră mai târziu încă mai aş­tep­tau. La ora cinci, ministrul se urcă în helicopter fără un zâm­bet, se ridică în văzduh şi fu transportat înspre sud. La şase, restul vizitatorilor pelcară cu maşinile la staţie, să prindă tre­nul de seară pentru Aberdeen, însoţiţi de un Reinhart mut şi plouat. La opt, Bridger şi Christine îşi terminară serviciul.

Fleming rămase în camera de control pustie, ascultând murmurul aparatului şi privind panoul care sclipea la nesfâr­şit. De îndată ce putu, Judy veni şi se aşeză lângă el la pupitrul de control. El nu scoase nici o vorbă, nici măcar nu înjură, nu se plânse, şi ei nu-i trecea prin minte nimic potrivit de spus.

Acele ceasornicului din perete se învârtiră până la zece, şi atunci luminile de pe panou nu mai sclipiră. Fleming suspină şi por­ni să se ridice. Judy îi atinse mâneca cu vârful degetelor, ca un fel de consolare. Fleming se întoarse s-o sărute, şi când o fă­cu, imprimatorul de la ieşire începu să clămpăne, prinzând viaţă.

Reinhart se opri peste noapte la Aberdeen, unde avea loc un seminar al Universităţii Scoţiene. Seminarul era doar un pretext, de fapt nu voia să petreacă restul călătoriei faţă în fa­ţă cu lumea politicos condescendentă de la Londra. Singura sa consolare era că întâlnea o veche prietenă, Madeleine Dawnay, profesoară de chimie la Edinbourgh. Era poate cel mai bun biochimist din ţară, foarte capabilă şi de încredere şi – spuneau studenţii ei – plină de tot farmecul unei eprubete cu piele uscată. Vorbiră multă vreme, apoi el se retrase în odaia sa de culcare de la hotel şi începu să se fământe.

Dimineaţa primi o telegramă de la Thorness: FUL DE AŞI CU POPI27. VINO REPEDE. FLEMING. El anulă biletul de avion pen­tru Londra, cumpără alt bilet de tren, şi o porni iarăşi spre nord-vest, luând-o pe Dawnay cu el.

— Ce înseamnă asta? întrebă ea.

— Sper c-a dat cerul şi s-a întâmplat ceva. Afacerea asta blestemată costă câteva milioane şi mă frământam noaptea trecută că era să fiu de râsul Whitehall-ului.

Nu ştu exact de ce o luase şi pe ea. Poate avea nevoie de un sprijin moral. Când telefonă la complex din gara Thorness, ca să ceară o maşină şi încă un permis, îi dădură legătura di­rect cu biroul lui Quadring.

— Blestemaţi oameni de ştiinţă – spuse Quadring aghio­tantului său. Intră şi ies ca la bâlci.

Înhăţă permisul pe care-l scrisese aghiotantul şi o luă pe coridor în jos, spre biroul lui Geers. În mod normal un perso­naj destul de plăcut, dar Judy fusese la el să-i raporteze aface­rea cu împuşcătura şi iată-l încordat şi iritat.

— Mă întreb dacă veţi semna aceasta, domnule? şi puse per­misul pe biroul lui Geers.

— Cine-i?

— Cineva adus de Profesorul Reinhart.

— L-ai verificat?

— De fapt este o „ea”.

— Cum se numeşte? Geers privi în jos spre carton prin ochelarii săi bifocali.

— Profesor Dawnay.

— Dawnay. Madeline Dawnay? Privi cu interes. Nu e cazul să-ţi faci griji din pricina ei. Am fost împreună la Manchester, înainte de a se muta.

Zâmbi amintirii, pe când iscălea permisul. Quadring îşi miş­ca picioarele încurcat.

— Nu-i uşor să-i urmăreşti pe aceşti tipi de la Ministerul Ştiinţelor.

— Câtă vreme stau în bârlogul lor. Geers îi înapoie permisul.

— Dar nu prea stau.

— Cine nu stă?

— Mai întâi Bridger. Iese mult cu barca pe insulă.

— E un observator de păsări28.

— Noi credem că-i altceva. După părerea mea ia do­cu­men­te cu el.

— Hârtii? Geers îl privi pătrunzător, cu o lucire a oche­la­ri­lor: Ai vreo probă?

— Nu.

— Bine, atunci...

— Ar fi posibil să punem să-l percheziţioneze la de­bar­ca­der?

— Presupune că n-ar găsi nimic?

— M-aş mira.

— Şi am arăta destul de ridicoli, nu-i aşa? Geers îşi scoase ochelarii şi se uită cu nelinişte la maior: În schimb, dacă e pornit pe ceva, l-am pune în gardă.

E pornit pe ceva.

— Atunci procură-ţi nişte fapte pe urma cărora să mer­gem mai departe.

— Nu văd cum aş putea.

— Răspunzi de securitatea complexului.

— Da, domnule.

Geers îşi concentră toată atenţia asupra lucrului, pentru un moment.

— Ce-i cu miss Adamson?

Quadring îi relată.

— Nimic de atunci?

— Nimic vizibil, domnule.

— Hm! Închise ochelarii cu zgomot care punea punct ches­tiunii. Dacă te duci spre clădirea computerului, ai putea să-i înmânezi profesorului Dawnay permisul.

— Nu mă duceam.

— Atunci trimite pe cineva, Şi dă-i complimente de la mi­ne. De fapt, dacă termină la o oră rezonabilă, ar putea să trea­că pe la mine la un sherry29.

— Foarte bine, domnule. Quadring se retrase uşurel de la birou.

— Şi Fleming, dacă-i cu ei.

— Bine, domnule.

Ajunse până la uşă: Geers privea visător tavanul, gân­din­du-se la Madeleine Dawnay.

— Aş vrea să facem mai multă cercetare de bază noi înşi­ne. Oboseşti să tot execuţi ordine.

Quadring reuşi să se retragă.

În cele din urmă, Judy fu aceea care luă permisul. Dawnay era în încăperea computerului, Reinhart şi Bridger îi arătau to­tul, în timp ce Christine încerca să-l descopere pe Fleming cu telefonul complexului. Judy înmână permisul şi fu prezentată.

— Relaţii cu publicul? Păi îmi pare bine că lasă şi fetele să fa­că treabă – spuse Dawnay, cu voce repezită, masculină. Pri­vea drept, dar neprietenos, spre toată lumea. Reinhart se cam agita; părea neobişnuit de nervos.

— Ce vrea John?

— Nu ştiu – îi spuse Judy. Cel puţin, nu prea pot să-l pricep.

— Mi-a trimis o telegramă.

După un minut, Fleming intră grăbit:

— Ah, aici eraţi!

Reinhart se repezi la el.

— Ce s-a întâmplat?

— Suntem singuri? întrebă Fleming, privind rece spre Dawnay.

Reinhart făcu prezentările, oarecum iritat, şi se agita de pe un picioruş pe celălalt, pe când ea îl descosea despre com­puter.

— Madeleine e în deplină cunoştinţă de cauză.

— E norocoasă. Aş dori să fiu şi eu. Fleming pescui din bu­zunar o foaie de hârtie împăturită şi o înmână profesorului.

— Ce-i asta?

Reinhart o deschise. Fleming îl observă amuzat, ca un bă­ieţel care-i face o şotie unui adult. Hârtia purta câteva rânduri de cifre bătute la maşină.

— Când a tipărit asta?

— Noaptea trecută, după ce plecaseră cu toţii; doar Judy şi cu mine eram aici.

— Mie nu mi-ai spus nimic – îi reproşă Bridger.

— Plecaseşi şi tu.

Reinhart se încruntă la cifre:

— Au vreun înţeles pentru dumneata?

— Nu o recunoşti?

— N-aş putea spune că da.

— Nu-i distanţierea relativă a nivelurilor de energie în ato­mul de hidrogen?

— Asta este? Reinhart înmână hârtia lui Danwnay.

— Vrei să spui că deodată a scos asta? întrebă Bridger.

— Da. S-ar putea. Dawnay parcurse încet cifrele: Arată frecvenţele relative. Ce lucru extraordinar!

— Întreaga afacere este puţin cam neobişnuită – spuse Fleming.

Dawnay mai parcurse o dată cifrele şi dădu din cap:

— Nu înţeleg.

Judy se întrebă dacă nu cumva era neobişnuit de obtuză.

— E ca şi cum cineva acolo sus – Dawnay arătă către cer – şi-a dat o grămadă de osteneală să ne spună tot ce ştim noi de­­s­pre hidrogen.

— Dacă asta-i într-adevăr totul... – Judy privi la Fleming, care nu spunea nimic.

Madeleine se întoarse spre Reinhart:

— O mică decepţie.

— Nu sunt decepţionat – spuse Fleming liniştit: E un punct de plecare. Întrebarea e: vrem să continuăm?

— Cum puteţi continua?

— Păi, hidrogenul este elementul comun al Universului. De acord? Atunci asta este o foarte simplă informaţie univer­sa­lă. Dacă n-o recunoaştem, n-are niciun rost ca maşina să continue. Dacă da, poate continua cu următoarea întrebare.

— Care întrebare următoare?

— Nu ştiu încă. Dar aceasta, pun rămăşag cu dumneata, este prima mişcare într-un joc lung de întrebări şi răspunsuri.

El luă hârtia din mâna ei şi o dădu Christinei:

— Bagă asta acolo unde se introduc întrebările.

— Chiar aşa? Christine privi de la el la Reinhart.

— Chiar aşa.

Reinhart rămase tăcut, dar i se întâmplase ceva; nu mai era copleşit şi ochii îi erau strălucitori şi atenţi. Ceilalţi formau un grup tăcut şi gânditor, pe când Christine se aşeză la teleim­primatorul de introducere şi Bridger potrivea ordinea pe pu­pi­trul de control.

— Acum – spuse el. Era chiar mai liniştit decât Fleming, şi Judy nu putu să hotărască dacă era gelos sau îi era teamă, sau pur şi simplu, ca şi ceilaţi, încerca să caute o dezlegare.

Christine bătu repede la clape şi computerul zumzăia continuu la spatele panourilor de metal. Părea într-adevăr că există, împresurându-i – masiv, impasibil şi în aşteptare. Dawnay privea la şirurile de compartimente albastre, cu lumi­nile oscilând ritmic – fără teama pe care o simţea Judy, dar cu interes.

— Întrebări şi răspunsuri – crezi asta?

— Dacă ai sta între stele, n-ai putea să ne întrebi de-a drep­tul ce ştim. Dar această „persoană” poate! Fleming in­di­că standurile de control ale maşinii de calculat: Dacă e proiec­tată şi programată ca s-o facă pentru ei!

Dawnay se întoarse iarăşi către Reinhart:

— Dacă dr. Fleming e pe linia justă, aveţi într-adevăr ceva formidabil.

— Fleming are un instinct neobişnuit pentru astea – spu­se Reinhart, observând-o pe Christine.

Până termină de bătut, nu se întâmplă nimic. Bridger se agi­ta cu butoanele pupitrului de control, pe când ceilalţi aş­tep­tau. Fleming părea încurcat.

— Ce s-a întâmplat, Dennis?

— Nu ştiu.

— S-ar putea să fi greşit – spuse Judy.

— Încă nu mi s-a întâmplat.

Pe când vorbea Fleming, lămpile de pe panoul de control începură să sclipească, şi o clipă mai târziu imprimatorul de re­zultate intră în acţiune cu un clămpănit puternic. Se adu­na­ră în jurul lui, observând fâşia lată de hârtie albă mişcându-se pe ruloul său, acoperită cu coloane de cifre.

Unul din compartimentele lungi şi joase din biroul lui Geers era un dulăpior-bar. Directorul aşeză patru pahare dea­supra lui şi scoase o sticlă de gin din raftul de jos.

— Ce face Reinhart şi oamenii lui e teribil de interesant. El purta un costum mai puţin bun, dar îşi arborase manierele sale cele mai bune în onoarea lui Dawnay: Existase un simplu defect, dar acum înţeleg că totul e în regulă.

Dawnay, scufundată într-unul din fotolii, îşi ridică ochii şi prinse privirea lui Reinhart. Geers continuă să vorbească pe când picura „bitter”-ul într-unul din pahare.

— N-avem într-adevăr nimic decât fierărie pe aici, în aceas­tă sălbăticie. Facem o parte din rachetele ţării, desigur, şi intră o grămadă de material complex într-asta, dar n-aş re­greta să mă schimb în nişte haine vechi şi să mă întorc la labo­rator... E bine aşa? Aşeză pe birou, la nivelul urechii lui Dawnay, paharul plin. Piciorul paharului era băgat într-un mic suport de hârtie, ca să nu lase urme pe lustrul biroului.

— Perfect, mulţumesc. Dawnay de-abia putea să-l vadă şi să-l atingă fără să se scoale. Geers băgă mâna în dulăpior du­pă altă sticlă.

— Şi sherry pentru dumneata, Reinhart? (Sherry-ul fu turnat). Ajungi atât de înţepenit în spatele unui birou directo­rial. Noroc... Plăcut să te revăd, Madelaine. Cu ce te-ai ocu­pat?

— ADN30, cromozomi, jocul în jurul originii vieţii.

Dawnay vorbea repezit. Reaşeză paharul pe birou şi aprin­se o ţigară, suflând fumul pe nas ca un bărbat.

— Am intrat într-un fel de impas. Tocmai voiam să plec să mă gândesc, când l-am întâlnit pe Ernest.

— Stai şi gândeşte-te aici. Geers îi oferi un zâmbet ama­bil, pe care apoi şi-l şterse de pe faţă. Unde s-a dus Fleming?

— Va fi aici într-un minut – spuse Reinhart.

— Ai un băiat strălucit, deşi cam greu de mânuit – îl infor­mă Geers. De fapt ai o întreagă echipă cam greu de mânuit, nu-i aşa?

— Dar avem rezultate. Reinhart era netulburat. A început să imprime.

Geers ridică din sprâncene.

— A început într-adevăr? Ce imprimă?

Îi spuseră.

— Foarte bine. Foarte bine, într-adevăr. Şi ce s-a întâm­plat când aţi reintrodus semnele în maşină?

— A ieşit o masă întreagă de cifre.

— Ce semnificaţie au?

— N-avem idee. L-am parcurs doar, dar până acum... Reinhart dădu din umeri.

Fleming intră, după o bătaie în uşă pur formală.

— Ne-aţi invitat?

— Intră, intră – spuse Geers, ca şi cum s-ar fi adresat unui stu­dent valoros, dar neîndemânatic. Însetat?

— Când nu sunt?

Fleming avea cu el colile imprimate. Le azvârli pe birou ca să-şi ia paharul.

— Vreo bucurie? întrebă Reinhart.

— Nici o fărâmă. E ceva în neregulă cu maşina, sau cu noi.

— Asta-i ultima? întrebă Geers, netezind hârtiile şi aple­cându-se peste ele ca să le privească: Veţi avea de făcut o mul­ţime de analize asupra lor, nu-i aşa? Dacă putem să vă aju­tăm cu ceva...

— Ar trebui să fie simplu. Fleming era copleşit şi preocu­pat, ca şi cum ar fi încercat să vadă ceva chiar dincolo de sine însuşi: Sunt sigur c-ar trebui să fie ceva foarte uşor. Ceva ce-am putea recunoaşte.

— Era o porţiune aici... Reinhart luă foile şi trecu prin­tr-în­se­le: Pare vag familiar. Mai uită-te o dată la ele, Madeleine.

Madeleine privi.

— La ce te aştepţi? îl întrebă Geers pe Fleming, pe când turna în pahar.

— Nu ştiu. Încă nu înţeleg jocul.

— Nu v-ar interesa cumva atomul de carbon? Dawnay pri­vi în sus de pe scaunul ei, cu un slab surâs.

— Atomul de carbon?

— Nu-i exprimat în felul în care am face-o noi; dar ar pu­tea fi o descriere a carbonului. Scoase fum pe nas. Asta-i ce vo­iai să spui, Ernest?

Reinhart şi Geers se aplecară din nou peste foi.

— Am cam ruginit, desigur – spuse Geers.

— Dar ar putea fi, nu-i aşa?

— Da, ar putea fi. Mă întreb dacă e şi altceva.

— N-are cum să fie altceva – spuse Fleming. Părea foar­te sigur pe sine şi nu mai era preocupat: Luaţi-o de la început. Gândiţi-vă la povestea cu hidrogenul. Ne întreabă de ce formă de viaţă ţinem. Toate celelalte cifre sunt alte feluri posibile de a crea fiinţe vii. Dar „ei” nu ştiu nimic despre ele, fiindcă viaţa pe acest pământ este bazată pe atomul de carbon.

— Bine, dar asta-i o teorie – spuse Reinhart. Ce facem acum? Se reintroducem cifrele relative la carbon?

— Dacă vrem ca maşina să ştie din ce materie suntem făcuţi. Ea n-are să uite.

— Nu cumva presupuneţi o inteligenţă? spuse Geers, ca­re n-avea timp pentru tot ce era imaginaţie.

— Uite! Fleming se întoarse către el. Mesajul pe care l-am cules făcea două lucruri: întâi – comunica un proiect. Apoi dădea o grămadă de informaţii de bază, pentru a fi introduse în maşina de calcul pe care am construit-o. Noi nu ştiam la în­ce­put ce informaţii erau acelea, dar începem să ştim acum. Cu ce era în programul iniţial, şi cu ce-i spunem noi, maşina poate afla orice doreşte despre noi. Şi poate învăţa să acţioneze în consecinţă. Dacă asta nu-i inteligenţă, eu nu mai ştiu ce-i!

— E o maşină foarte utilă – spuse Dawnay.

Fleming se întoarse către ea:

— Numai pentru că îi lipseşte protoplasma, niciun chimist nu şi-o poate închipui ca pe o agenţie de gândire.

Dawnay strâmbă din nas.

— De ce ţi-e teamă, John? întrebă Reinhart.

— Are un scop. N-a fost pusă aici de glumă. N-a fost pusă aici pentru binele nostru.

— Ai un complex nevrotic în ceea ce o privşete – spuse Dawnay.

— Aşa crezi?

— Ţi s-a stârnit un vânt favorabil; foloseşte-te de el. Dawnay făcu apel la Reinhart: Dacă întrebuinţaţi metoda doctor Fleming şi reintroduceţi formula carbonului, puteţi ob­ţi­ne altceva. Puteţi construi în sus, spre structuri mai compli­cate, şi aveţi o minunată maşină de calcul ca să le prelucreze. Asta-i tot. Aplicaţi-o.

— John? Reinhart se întoarse spre Fleming.

— Nu contaţi pe mine.

— Ai vrea să te ocupi de asta, Madeleine? spuse Profesorul.

— De ce nu dumneata? îl întrebă ea.

— E un pas cam lung de la astronomie la biosinteză. Dacă Universitatea se poate lipsi de dumneata...

— Vă putem primi la noi. Geers, când mişca, mişca rapid: Spuneai că eşti într-un impas.

Dawnay se gândi:

— Ai lucra cu mine, doctor Fleming?

Fleming dădu negativ din cap:

— E ceva care cere mai întâi să chibzuieşti mult. Chiar înainte de a începe.

— Nu sunt de această părere.

— Am mes atât de departe, cât am dorit. Mai departe, de fapt – doar ca să arăt că pot preda marfa promisă. Dar pentru mine drumul se termină aici.

Reinhart deschise gura să vorbescă, dar Fleming se în­toar­se să plece.

— În regulă – spuse Reinhart: Vrei să te ocupi de asta, Madeleine?

Stabiliră restul problemelor după plecarea lui Fleming.

Dawnay se instală în săptămâna care urmă şi se puse pe lucru la computere, cu Bridger şi Christine ajutând-o; Geers se arăta acum plin de entuziasm şi atenţie. Fleming se întoarse la Londra şi Judy nu-l mai văzu deloc; fiind ofiţer în serviciu an­gajat prin jurământ, trebuia să stea unde i se ordonase. Într-un fel, simţea o uşurare, fiind eliberată de relaţiile lor echi­voce. După acea noapte din cabană îl ţinu, pe cât putea, la distanţă, sfâşiată între chemarea îndrăgostitei şi teama de a nu fi luată drept altceva decât era. Cel puţin cât lipsea el nu trebuia să raporteze despre el, ci numai despre Bridger, de ca­re îi păsa mai puţin.

Bridger nu dădea de bănuit nimănui. Judy se ţinu departe de câmpiile mlăştinoase şi patrulele lui Quadring nu găsiră ni­mic. Bridger însuşi deveni din ce în ce mai amărât şi mai re­tras. El lucra cu competenţă, dar fără entuziasm, ocupându-şi timpul liber cu observarea migraţiilor târzii de la cuiburile din Thorholm.

Toamna trecu, înnegurându-se către iarnă. Întors de la Londra, Fleming se puse să verifice întregul mesaj şi toate cal­cule­le lui originale. Înregistrarea semnalului continua la Boul­der­shaw Fell, dar acum era numai o chestiune de obişnu­inţă. Codul rămânea întotdeauna acelaşi; Fleming nu putu să gă­sească în toate lucrările nimic care să-i dea o indicaţie cu pri­vire la temerile sale.

La Thorness, Dawnay făcu progrese serioase.

— Băiatul avea dreptate într-o privinţă – îi spuse lui Reinhart: Povestea asta cu întrebările şi răspunsurile; am in­tro­dus în maşină atomul de carbon şi îndată a început să-mi imprime material despre structura moleculelor de proteină.

Când reintroduse acest material, maşina începu să pună alte întrebări. Oferi formule ale unei varietăţi de diferite struc­turi bazate pe proteine, şi în mod clar voia să i se dea mai multe informaţii despre ele. Dawnay puse pe lucru departa­mentul ei de la Edinbourgh. Împreună, ei introduseră în maşină tot ce ştiau despre formarea celulelor. Pe la Anul Nou, computerul le dădu structura moleculară a hemoglobinei.

— De ce hemoglobina? întrebă Judy, care o urmase la Edinbourgh, încercând să înţeleagă ce se întâmpla.

— Hemoglobina din sânge e cea care duce provizia de electricitate în creier.

— V-a oferit-o ca pe una dintr-o serie de alternative? în­tre­bă Reinhart.

Se întâlniseră toţi trei în locuinţa lui Dawnay, într-una din vechile clădiri cenuşii ale Universităţii, pentru că ea le ceruse să obţină o decizie ministerială.

— Da – spuse ea. Ca până acum. Şi pe aceasta am intro­dus-o din nou.

— Aşa că acum maşina ştie pe ce bază funcţionează cre­ierul nostru.

— Ştie mult mai mult decât atât, în momentul de faţă.

Reinhart îşi mângâie bărbia cu micile lui degete:

— De ce vrea să ştie?

— Eşti sub influenţa lui Fleming, nu-i aşa? spuse Dawnay cu reproş. Nu „vrea” să ştie nimic. Calculează răspunsuri lo­gi­ce din informaţiile pe care i le dăm, şi din ceea ce posedă. pen­tru că e un computer.

— Asta-i oare totul? Judy, din puţinul pe care-l cunoştea, împărtăşea îndoielile lui Reinhart.

— Să încercăm să judecăm lucrurile ştiinţific, nu-i aşa? spu­se Dawnay. Nu mistic.

— Profesore Reinhart, crezi dumneata...?

Reinhart părea jenat:

— Fleming ar putea spune că acest computer vrea să ştie în faţa cărei inteligenţe e pus, ce fel de computere reprezen­tăm noi, cât de mari sunt creierele noastre, cum le alimen­tăm, în ce fel de fiinţe le adăpostim.

— Tânărul Fleming este tulburat psihic, dacă mă întrebaţi pe mine – spuse Dawnay. Făcu un smn cu mâna către rafturile în­cărcate cu teancuri de hârtie: Avem atâtea acum, că de-abia mai putem vedea lumina zilei din pricina lor, dar mi-am făcut o idee despre ce e vorba, şi de aceea te-am chemat. Cred că maşina ne-a dat planul de bază al unei celule vii.

Al cui...?

— Nu că ne-ar fi de vreun folos. Avem această imensă can­titate de cifre. E mult prea complex pentru noi, ca să înţe­legem pe deplin.

— De ce ar fi prea complex?

— Gândeşte-te la dimenisuni! Putem recunoaşte părti­cele răzleţe de structură a cromozomilor – şi aşa mai departe – dar ar cere ani de zile dă analizăm totul.

— Dacă asta vi se cere.

— Ce vrei să spui?

Reinhart îşi mângâie iarăşi bărbia. Degetele sale, observă Judy, avea gropiţe. Era ceva foarte încurajator şi omenesc în el, chiar când îl scoteai din adâncurile teoriilor.

— Vreau să vorbesc cu Fleming şi Osborne – spuse el.

Îi întruni în cele din urmă în biroul lui Osborne. În acel moment avea taote faptele în vârful degetelor şi dorea acţiu­ne. Fleming arăta îmbătrânit şi căzut, ca şi cum un anume re­sort se sfârşise. Faţa îi era puhavă şi ochii injectaţi.

Osborne se rezemă elegant de scaun şi-l ascultă pe Reinhart.

— Profesorul Daenay a venit cu ceea ce pare a fi struc­tu­ra detaliată a cromozomilor unei celule.

— O celulă vie?

— Da. E ceva de n-am cunoscut niciodată până acum: ordinea după care sunt aranjate moleculele de acid nucleic.

— Astfel că aţi putea actualmente crea una?

— Dacă putem întrebuinţa computerul drept control, şi dacă putem face un aparat chimic care să acţioneze conform instrucţiunilor, pe măsură ce apar – de fapt, dacă putem face un sintetizator de ADN31, atunci cred că putem începe să cre­ăm ţesut viu.

— Asta-i ce-au cătutat biologii ani de zile, nu-i aşa?

— Vreţi într-adevăr s-o lăsaţi să facă un organism viu? întebă Fleming.

— Dawnay vrea să încerce – spuse Reinhart – Fleming nu vrea. Ce facem?

— De ce nu vrei? îl întrebă Osborne pe Fleming, foarte de­taşat, ca şi cum ar fi vorba despre ceva de interes secun­dar.

— Pentru că suntem împinşi spre asta printr-un fel de constrângere – spuse Fleming obosit – am spus-o chiar din ziua când am construit lucrul acela blestemat şi nu pot găsi ceva care să mă facă să gândesc altfel. Madeleine îşi închipuie că poţi să-l întrebuinţezi întocmai ca pe o piesă de apartură de laborator; e o veselă optimistă. Dacă vrea să se joace cu sin­teza de ADN, las-o să stea la Universitatea ei şi s-o facă. N-o lăsaţi să întrebuinţeze maşina de calcul. Sau dacă nu pu­teţi face altfel, cel puţin ştergeţi-i mai întâi computerului memoria.

— Reinhart? Osborne se întoarse plictisit către Profesor. Orice impresie i-ar fi făcut Fleming nu o lăsa să se vadă.

— Nu ştiu – spuse Reinhart. Pur şi simplu nu ştiu. Vine de la o inteligenţă străină, dar...

— „Putem scoate oricând fişa?” cită Fleming în locul lui. Uite, am construit-o, ca să demonstrăm conţinutul mesajului. E drept? Asta am şi făcut. Am operat cu maşina ca să-i desco­perim scopul. Acum ştim şi scopul.

— Îl ştim oare?

— Eu îl ştiu. Este o a cincea coloană intelectuală dintr-altă lume, de la o altă formă de existenţă. Are sămânţa vieţii în ea, şi totodată sămânţa distrugerii.

— Ai vreun motiv să spui asta? întrebă Osborne.

— Nu, nici un motiv tangibil.

— Atunci cum putem şti?

— Daţi-i drumul şi vedeţi ce se întâmplă. Dar să nu mai ve­niţi plângând la mine! Fleming se ridică greoi şi porni spre uşă.

VI

Alarmă

Cu toate acestea el se duse la Thorness în primăvară – ca s-o vadă pe Judy, spunea – dar de fapt dintr-o curiozitate mor­bidă. Se ţinu departe de clădirea computerului, dar Judy şi Bridger, fiecare în parte, îi povestiră ce se întâmplase. Dawnay încărcase o nouă aripă, adăugată clădirii, cu aparate com­plicate de laborator, printre care un sintetizator chimic şi un microscop electronic. În afară de Christine, mai avea aici câţiva foşti studenţi de-ai ei, care lucrau la proiect – şi bani câţi îi trebuiau în mod rezonabil. Reinhart şi Osborne laolaltă dobândiseră un sprijin solid.

— Şi ce-i cu dumneata? o întrebă Fleming pe Judy.

Şedeau pe faleză, înăuntrul complexului, deasupra cheiului.

— Eu mă trec cu anotimpurile.

Îi zâmbi cu tandreţe, dar şi cu oboseală. Era şocată de schimbarea din el, de buhăiala şi uzura lui generală, de un anu­me aer de înfrângere deplină, pe care-l respira. Îi era dor să-l ia şi să i se dea. În acelaşi timp voia să-l ţină departe. Să păstreze distanţa de la începutul prieteniei lor – adică cât îi în­găduia rolul ei aici, de care îi era ruşine. Ştia prea multe acum, pentru a mai fi eliberată din serviciu – şi mult prea mult ca să-i poată spună adevărul.

Bridger stătuse la complex, lucrând toată iarna, şi nu fă­cu­se nici o mişcare suspectă; dar maşina lui Kaufmann fusese văzută de câteva ori în vecinătate şi şoferul cel înalt, îmbrăcat ciudat, urmărise sosiri şi plecări din gară şi cel puţin o dată îi telefonase lui Bridger. După aceasta, Bridger păruse mai ne­no­ro­cit ca de obicei şi-şi procurase copii după rezultatele maşinii de calcul pentru uzul său prorpiu. Nu Judy des­co­pe­ri­se asta, ci Quadring. Totuşi nu se întâmplase nimic. Iahtul alb nu reapăruse, şi nici n-ar fi fost de aşteptat într-o iarnă atât de vijelioasă, pe o mare măturată sălbatic de furtuni. Primăvara devreme patrule navale fură împinse mai spre larg şi întărite cu helicoptere, şi iahtul – dacă vreodată avusese vreun ames­tec – fu gonit de acolo. Dar cu cât se întărea securitatea, cu atât creştea valoarea informaţiilor, şi impresia generală prin­tre superiorii lui Judy era că şi riscurile se înmulţeau.

Judy, neavând altă treabă decât să observe, era destul de liberă, ca de obicei, iar lui Quadring îi convenea ca Fleming să fie pus sub observaţie. Astfel că, fiind cu el pe faleză, ea susţi­nea că e fericită să-l vadă, dar în fond se simţea în amară duş­mănie cu sine însăşi.

— Când veţi ţine o conferinţă de presă? fu următoarea lui întrebare.

— Nu ştiu. Anul ăsta, anul viitor, cândva.

— Toate astea ar fi trebuit să fie comunicate publicului de luni de zile.

— Dar dacă-i secret?

— E un secret pentru că le convine politicienilor. De ace­ea treaba a apucat-o pe o cale greşită. O dată ce iei ştiinţa din mâna oamenilor de ştiinţă şi le-o întinzi politicienilor, cauza ei e pierdută. Făcu un semn cu umărul către clădiri: Dacă tot ce-i acolo nu-i oricum pierdut.

— Ce ai de gând să faci? întrebă ea.

El privi valurile care se spărgeau la cincizeci de metri sub ei, apoi se întoarse şi îi surâse, pentru prima oară după multă vreme.

— Am să te iau la plimbare cu barca cu pânze, uite ce am de gând!

Era una din acele false primăveri timpurii care vin uneori pe neaşteptate, la începutul lui martie. Soarele strălucea, o adiere uşoară sufla dinspre sud-vest, şi marea era frumoasă. Fleming presupunea că Judy n-avea nimic altceva de făcut şi ei navigară în fiecare zi cu velele în golf şi de-a lungul coastei, în sus până la Greenstone Point şi în jos până la la gura Gairloch-ului32. Apele erau îngheţate, dar nisipurile calde şi du­pă-amiezile se obişnuiseră să tragă barca la mal în orice gol­fuleţ adăpostit, să meargă prin apă până la mal şi să stea cul­caţi la soare.

După câteva zile, Fleming arăta mai bine. Deveni mai ve­sel şi părea să uite ore de-a rândul norul care-i umbrea min­tea. El îşi dădu bine seama că ea nu mai dorea să facă dra­gos­te cu el şi îşi reluă destul de repede rolul de frate mai mare, afec­tuos şi dominator. Judy îşi ţinea firea şi spera că va fi bine.

Atunci, într-o după-amiază caldă şi strălucitoare, traseră într-un minuscul golfuleţ, pe partea dinspre mare a insulei Thornholm. Stâncile se ridicau chiar în spatele lor şi reflectau peste ei căldura soarelui, în timp ce stăteau culcaţi unul lângă altul pe nisip. Nu vedeau decât cerul albastru de deasupra lor. Nu auzeau decât sunetul greu, lin al valurilor şi chemarea pă­sărilor marine. După un timp, Fleming se aşeză şi-şi scoase sweaterul33 său gros.

— Mai bine ţi l-ai scoate şi tu pe al tău – îi spuse el.

Ea ezită, apoi şi-l trase peste cap şi rămase culcată în şort, simţind briza şi soarele jucându-se pe trupul ei. Fleming n-o bă­gă în seamă la început.

— Asta-i mai agreabil decât computerul. Ea zâmbi cu ochii închişi: Aici vine Bridger?

— Daa...

— Nu e nici o pasăre aici.

— Uite una. Se rostogoli spre ea şi o sărută. Ea stătea cul­ca­tă, fără să-i răspundă şi el se îndepărtă iarăşi, lăsând o mâ­nă pe umărul ei.

— De ce nu iese cu dumneata? întrebă ea.

— Nu vrea să ne deranjeze pe noi.

Ea se încruntă în sus către soare.

— Nu mă place.

— E reciproc, nu-i aşa?

Ea nu răspunse. Mâna lui se lăsă în jos, spre coapsa ei.

— Nu, John...

— Ai iscălit un legământ cu Asociaţia Felelor Cercetaşe? Era supărat, iritat.

— Nu fac pe pudica, numai...

— Numai ce?

— Nu mă cunoşti.

— Dă-o dracului, nu-mi prea dai multe şanse, ce zici?

Ea se ridică brusc şi se uită împrejur. În spatele lor, în stân­că, era o deschizătură.

— Hai în explorare!

— Dacă vrei.

— E o peşteră acolo?

— Da.

— Hai s-o vedem.

— Nu suntem echipaţi cum trebuie.

— Nu eşti prea formalist? Îi surâse şi îşi trase sweaterul, apoi i-l aruncă pe al lui. Ia-l!

— Intră al dracului de adânc în faleză. Ne-ar trebui echi­pa­ment potrivit şi scări de explorare.

— Nu mergem departe.

— O.K. Se ridică în picioare şi-şi înăbuşi proasta dispozi­ţie. Haide.

Peştera se lărgea înăuntru şi apoi se strâmta, cu cât intra mai adânc în stâncă. Solul era nisipos la început şi presărat cu pietre. Când pătrunseră mai adânc, se treziră căţărându-se peste pietroaie. Era rece şi foarte liniştit aici. Fleming aduse o lampă electrică de la barcă şi lumină cu ea pereţii de stâncă din faţa lor. Pete de apă străluceau, prelingându-se din pere­te. După câţiva zeci de metri ajunseră într-o altă încăpere, cu o baltă mare în fund. Judy îngenunchie şi privi în apă.

— E o bucată de coardă aici.

— Ce? Fleming se lăsă pe vine lângă ea şi privi peste mar­gi­nea apei. Un capăt de coardă albă era înodat şi fixat jos sub apă. Fleming trase de ea: era bine întinsă.

— E adâncă? Judy se uită în jos, în raza torţei electrice, dar nu putu să vadă nimic decât întunecime sub suprafaţa apei.

— Ţine, te rog, torţa.

Fleming apucă cu ambele mâini coarda şi trase încet în sus. La capăt era o canistră mare, de tip termos, îngreunată cu pietre. Judy lumină capacul.

— E a lui Dennis! exclamă Fleming.

— A lui Dennis Bridger?

— Da. A cumpărat-o pentru excursii. Are semnul acela în zigzag pe ea.

— De ce s-o fi lăsat? Judy vorbea mai mult cu ea însăşi de­cât cu Fleming.

— Nu ştiu, mai bine întreabă-l pe el.

Judy deschise capacul şi pipăi înăuntru.

— Pentru numele lui Dumnezeu!

— E plină de hârtii. Scoase câteva i le ţinu în lumină. Le re­cu­noşti?

— E materialul nostru. Fleming le privi fără să-şi creadă ochilor. Copii. Mai bine să i le ducem.

— Nu. Judy puse hârtiile înapoi în canistră şi o închise.

— Ce vrei să faci?

— S-o lăsăm unde am găsit-o.

— Dar e absurd.

— Te rog, John, ştiu ce fac.

Luă canistra şi o aruncă înapoi în apă, pe când el privea mo­rocănos, ţinând lampa.

— Ce vrei într-adevăr să faci? o întrebă, dar ea nu răspunse.

Când se întoarse la complex, îl găsiră acolo pe Reinhart. El îl opri pe Fleming în faţa blocului birourilor.

— Poţi să-mi acorzi un minut, John?

— Nu sunt aici.

— Uite, John – Profesorul părea jignit – ne-am înfundat.

— Perfect.

— Madeleine a realizat o sinteză a ADN-ului. S-au format într-adevăr celule.

— Trebuie să fii mândru de ea.

— Celule izolate. Dar nu trăiesc, sau trăiesc numai câteva minute.

— Atunci aveţi noroc. Dacă ar trăi, ar fi sub controlul maşinii.

— Cum?

— Nu ştiu cum. Dar n-ar fi prieteni de-ai noştri.

— O singură celulă nu poate să facă mare pagubă. Judy nu-l mai auzise până acum pe Reinhart pledând deschis. Vino, oricum.

Fleming îşi împinse buza înainte, încăpăţânat.

— Haide, John – Judy se întoarse către el. Sau ţi-e teamă că muşcă?

Fleming ridică din umeri şi se duse cu Profesorul.

Judy merse direct la biroul lui Quadring şi raportă.

— Ah! spuse Quadring. Asta lămureşte lucrurile. Unde-i acum?

Telefonară la computer, dar Bridger tocmai plecase.

— Spune-le băieţilor de la S.I.A.34 să-l găsească şi să-l ur­mărească – spuse Quadring ajutorului său. Dar să nu fie văzuţi.

— Am înţeles, domnule. Ajutorul îşi roti scaunul către ta­be­lul de comenzi.

— Cine-i în patrulă, pe faleză?

— Secţia B, domnule.

— Spune-le să observe cărarea către chei.

— Să-l oprească?

— Nu. Să-l lase să iasă dacă vrea, şi să ne raporteze.

Quadring se întoarse către Judy.

— Prietenul lui i-a telefonat astăzi. Trebuie că-i cere ceva urgent, ca să rişte astfel.

— De ce ar face-o?

— Poate că au o tranzacţie în curs. Am ascultat, desigur. Vorbeau destul de ferit, dar au spus ceva despre „noua cale”.

Judy dădu din umeri. Asta o depăşea. Quadring aşteptă, până când asistentul telefonă caporalului de Siguranţă Ex­ter­nă şi ieşi să predea mesajul său comandantului secţiei B. Apoi o duse pe Judy la o hartă murală.

— „Calea veche” era pe la insulă. Bridger putea lua şi as­cun­de acolo materialul, fără să fie nevoie să-şi înregistreze ie­şi­rile din complex. La nevoie putea fi cules de iaht. Unul din aco­li­ţii lui Kaufmann are probabil un vas oceanic, care poate an­co­ra la mare depărtare şi trimite o barcă la întâlnirea cu Bridger.

— Aceea albă?

— Aceea pe care ai văzut-o.

— Atunci pentru asta... Trecuse o vreme de la împuşcă­tu­rile de pe câmpiile aride, dar acum totul deveni clar, în timp ce privea harta.

— Kaufmann trebuia să aibă pe cineva care să-l informe­ze pe Bridger şi să ţină contactul cu iahtul. El îl folosea pe şo­fer şi acesta – automobilul.

— Şi el a tras în mine?

— Probabil că el. Absolut stupid, dar cred că-şi imagina că ar putea face să dispară corpul sub apă.

Judy simţi că îngheaţă sub sweaterul gros.

— Şi „noua cale”?

— Din pricina vremii şi a noastră, nu mai pot folosi iahtul, aşa că nu mai au cum să ajungă la insulă. Bridger tot o mai în­trebuinţează ca ascunzătoare, după cum aţi descoperit voi, dar va trebui să aducă materialul înapoi şi să-l treacă prin con­tra­bandă pe la poarta principală, ceea ce e mult mai riscant.

Judy privi afară, la înserarea rece care se lăsa după căldu­ra zilei. Acoperişurile joase, pătrate ale clădirilor de cercetare se ridicau negricioase din iarba peninsulei, peste care cădea în­tunericul. Lumina lucea în câteva ferestre ale cabanelor, şi dea­supra lor, imensa arcadă a cerului începea să se şteargă şi să dispară. Pe undeva, într-o încăpere subterană, Dawnay lu­cra – iluminată, dăruită şi inconştientă de consecinţele muncii sale. În altă parte, Fleming discuta cu Reinhart despre viitor. Şi altundeva, singur şi nenorocit, şi poate tremurând de spai­mă ascunsă, Bridger se îmbrăca într-un impermeabil, cu swea­ter pescăresc şi cizme de cauciuc, ca să pornească în noapte.

— Ai face mai bine să îmbraci ceva mai gros – îi spuse Quadring lui Judy. Merg şi eu.

Era cald în laboratorul lui Dawnay. Luminile şi aparatura funcţionau de o săptămână, înăbuşind încetul cu încetul aerul condiţionat.

— Miroase a biolog – spuse Fleming, când el şi cu Rein­hart intrară.

Dawnay se uita prin ocularul unui microscop. Îşi ridică ac­cidental privirea.

— Hallo, dr. Fleming. Vorbea de parcă el plecase numai după o ceaşcă de ceai. Mă tem că seamănă puţin cu o bucătă­rie de vrăjitoare.

— Ai pus ceva la fiert? întrebă Reinhart.

— Tocmai am pregătit un nou lot. Ţi-ar place să stai şi să vezi? Microscopul avea un tub electronic de demonstraţie, ca un ecran de televiziune.

— Poţi urmări acolo, dacă s-ar întâmpla ceva.

— Cultură nouă? întrebă unul din asistenţii ei, potrivind un ac la o seringă hipodermică.

— Ia un pic de acolo, şi ai grijă de temperatura acului dumitale.

Dawnay îi explică lui Fleming în ce consta procedeul ei, pe când asistentul luă o sticlă mică dintr-un refrigerator.

— Facem sinteza cam pe la punctul de îngheţ, şi ele învie la temperatură normală. Părea absolut prietenoasă şi netul­bu­rată de ceea ce gândea Fleming. Asistentul străpunse ca­pa­cul de cauciuc al sticlei cu acul hipodermic şi trase puţin lichid în seringă.

— Ce formă de viaţă au? întrebă Fleming.

— O fâşie foarte mică de protoplasmă, cu un nucleu. Ce-ţi închipui – antene şi capete?

Ea luă seringa, scurse o picătură de fluid pe o lamă şi prin­se lama pe placa de observaţie.

— Cum se poartă?

— Se mişcă un timp, apoi mor. Asta-i necazul. Probabil că n-am găsit încă alimentul potrivit.

Puse ochiul la microscop şi potrivi obiectivul. Pe măsură ce mişca lama sub lentilă, ei vedeau celulele individuale for­mân­du-se – discuri palide cu un centru mai închis – şi înotând pe ecran câteva secunde. Se opreau apoi şi erau în mod evident moarte, în momentul când Dawnay recurse la o mări­re mai mare. Ea scoase lama.

— Să încercăm cu celălalt lot. Se întoarse către ei cu un su­râs obosit: Asta poate dura toată noaptea.

Scurt timp după miezul nopţii Bridger fu văzut părăsin­du-şi cabana. Patrula falezei îl observă luând-o pe cărerea că­tre chei. Nu-l opriră, dar telefonară la camera de gardă, de la un vechi amplasament de tunuri la capătul cărării. Quadring şi Judy li se alăturaseră, în momentul în care Bridger pornise cu bar­ca de la chei. Motorul său „outboard” strănută de două ori, apoi plescăi regulat, îndepărtându-se peste apă. La lumi­na slabă văzură barca trecând peste golf.

— N-aveţi de gând să-l urmăriţi? întrebă Judy.

— Nu. Se va întoarce. Quadring strigă încet santinelele. Fiţi atenţi şi pe cât posibil încercaţi să nu fiţi văzuţi. Poate să du­re­ze vreme îndelungată.

Judy privi spre mare, unde bărcuţa se pierdea printre va­luri.

Luna dispăru mult înainte de răsărit şi, deşi îşi luaseră pal­toane, le era foarte frig.

— De ce nu se întoarce? îl întrebă ea pe Quadring.

— Nu vrea să se întoarcă pe întuneric.

— Dacă ştie că suntem aici?

— Cum să ştie? Aşteaptă numai să se lumineze puţin.

La ora patru santinelele se schimbară. Era încă întuneric. La cinci, primele urme cenuşiu-purpurii începură să apară pe cer. Bucătarul din serviciul de noapte zdrăngăni cu bidoanele de ceai. Lăsă unul la camera de gardă, altul la poarta prin­ci­pa­lă, altul la clădirea computerului.

Dawnay îşi împinse ochelarii în sus pe frunte şi-şi sorbi zgo­motos ceaiul.

— De ce nu te duci să te culci, Madeleine? căscă Reinhart.

— Mă voi duce îndată. Împinse altă lamă sub lentilă. Lân­gă ea pe masă se afla o tavă pe jumătate plină cu lame uza­te; Fleming şedea cocoţat pe un colţ, deazprobator, dar in­trigat.

— Stai. Mişcă lama o secundă. Aici e una.

Pe ecran se văzu formându-se o celulă.

— O duce mai bine ca celelalte – spuse Reinhart.

— Se face destul de mare. Dawnay puse contactul la mărire. Uite, începe să se dividă.

Celula se lungi în doi lobi care se întinseră şi se des­păr­ţiră, şi apoi fiecare lob se rupse iarăşi în noi celule.

— Se reproduce! Dawnay se rezemă de spetează şi ob­ser­vă ecranul. Faţa îi era încreţită de oboseală şi fericire: Am cre­at viaţă. Am făcut într-adevăr o celulă reproducătoare. Uite, merge înainte. Ce zici de asta, doctore Fleming?

Fleming stătea în picioare şi observa cu intensitate ecranul.

— Cum ai s-o opreşti?

— N-am s-o opesc. Vreau să văd ce face.

— Se dezvoltă într-o structură absolut coerentă, observă Reinhart.

Fleming îşi strânse pumnii pe masă:

— Omoar-o!

— Cum? Dawnay îl privi cu o amabilă surprindere.

— Omoar-o cât mai poţi.

— E perfect sub control.

— Este? Uite felul în care creşte. Fleming arătă spre masa de celule, ce se dubla rapid.

— E în regulă. Ai putea creşte o amoebă de dimensiunea Pământului într-o săptămână, dac-ai fi în stare s-o hrăneşti atât de rapid.

— Asta nu-i amoebă.

— E a dracului de asemănătoare.

— Omoar-o! Fleming privi în jur la feţele lor atente, hotă­râte, şi apoi înapoi către ecran. El apucă bidonul greu de ceai şi îl sfărâmă pe placa de observaţie a microscopului. Un ţă­că­nit de metal şi sticlă răsună din camera tăcută. Ecranul muri.

— Tânăr nebun! plânse aproape Dawnay.

— John, ce faci? Reinhart înainta să-l oprească, dar prea târziu. Fleming scose cioburile lamei din microscop, le aruncă pe jos şi răsuci călcâiul pe ele.

— Sunteţi nebuni! Toţi sunteţi nebuni! Toţi – orbi ne­buni... strigă el şi fugi pe uşă.

O luă la goană prin încăperea computerului, de-a lungul co­ridorului de intrare şi mai departe până la poartă. Acolo se opri un minut, suflând greu, iar aerul rece îl izbea în faţă. Să ieşi afară în revărsarea palidă a zilei, după o noapte de con­cen­trare în camera lui Dawnay, era ca şi cum te-ai trezi dintr-un coşmar. Trase aer în piept, adânc, de vreo câteva ori, şi o luă peste iarbă spre peninsulă, încercând să-şi limpezescă plămânii şi creierul.

În depărtare se auzea zgomotul unei bărci.

Îşi schimbă direcţia şi merse cu repeziciune spre locul unde cărarea de pe chei atingea vârful falezei. Zgomotul băr­cii venea tot mai aproape, atrăgându-l ca un magnet, dar în capul falezei se poticni de Quadring, Judy şi doi soldaţi, care stăteau culcaţi în iarbă în aşteptare. Se opri scurt.

— Ce dracu se întâmplă? Privi la ei zăpăcit şi neînţelegând nimic. Quadring se ridică în picioare, cu binoclul agăţat de piept.

— Dă-te înapoi. Pleacă de aici.

Motorul se oprise. Barca aluneca spre chei sub ei. Judy începu să se ridice în picioare, dar Quadring o făcu să stea jos.

— „Pleacă de aici! Pleacă de aici!” Ce dracu pregătiţi cu toţii?

— Stai liniştit – ordonă Quadring. Şi stai mai departe de margine.

— Îl aşteptăm pe Dennis Birdger – spuse Judy.

— Pe Dennis? Era şocat şi înţelegea cu greu ce se întâmplă.

— În locul dumitale aş pleca – îl sfătui Quadring. Afară doar dacă nu vrei să fii martor la arestarea lui Bridger.

— Arestarea lui Bridger? Fleming se răsuci încet de la Quadring înapoi spre Judy, când începu să se dumirească.

— Sunteţi deci cu toţii nebuni!

— Treci înapoi şi stai liniştit – spuse Quadring.

Fleming o luă spre marginea falezei, dar la un semn al lui Quadring cei doi soldaţi îl apucară fiecare de câte un cot şi-l traseră înapoi. El se trezi prins între ei, dezamăgit şi disperat. O sudoare rece îi picura de pe faţă şi n-o vedea decât pe Judy.

— Eşti băgată şi dumneata în afacerea asta?

— Ştii ce am găsit – îi evită ochii.

— Eşti şi dumneata...

— Da – spuse ea şi plecă de acolo, ca să se aşeze lângă Quadring.

Îl lăsară pe Bridger să ajungă chiar până în capul cărării, târând cu greu canistra din peşteră. Când capul îi trecu peste margine, Fleming strigă:

— Dennis!

Unul dintre soldaţi îi înfundă palma pe gură, dar în acel moment Bridger îl văzuse. Înainte ca Quadring să-l poată ajunge, el lăsă să cadă canistra şi fugi.

Pentru un om cu cizme marinăreşti, alerga repede pe că­ra­rea de la marginea falezei. Quadring şi soldaţii răpăiau după el. Fleming alerga după ei, iar Judy după el. Era ca o vâ­nă­toa­re de cerbi în lumina rece a zorilor. Nu vedeau încotro mergea Bridger. El ajunse la capătul peninsulei şi apoi se întoarse şi îşi pierdu echilibrul. Cizmele ude îi alunecară pe iarbă şi căzu dincolo. Cinci secunde mai târziu nu mai era decât un corp sfă­râmat pe stânci, la marginea mării.

Fleming se alătură soldaţilor pe bordul falezei şi privi în jos. Când Judy ajunse în dreptul lui, se întoarse fără a vorbi şi păşi înapoi către complex. Mai avea încă un ciob de lamă în deget. Oprindu-se o clipă, îl trase afară şi apoi plecă mai de­par­te.

VII

Analiză

În vremea aceea Vandenberg îşi stabilise cartierul general aliat într-un adăpost asigurat contra bombelor, sub Ministerul Apărării. Funcţia sa de coordonator crescuse treptat în impor­tanţă, până când devenise director virtual al strategiei aeri­e­ne. Oricât de puţin plăcut i-ar fi fost, guvernul Majestăţii Sale se supuse în faţa unei situaţii internaţionale care se înrăută­ţea din ce în ce: camera de operaţii de lângă biroul său per­so­nal, era dominată de un planiglob, indicând un număr alarmant de sateliţi orbitali de potenţialitate necunoscută. În afară de vehiculele americane şi ruseşti, dintre care unele de­sigur că purtau armament nuclear, se înregistra creşterea con­tinuă a traficului altor puteri. Moralitatea publică se sub­ţia, pe măsură ce oamenii şi maşinile se înălţau mai sus în at­mosferă, şi an după an acordul şubred, în virtutea căruia era de presupus că se controlează atmosfera şi spaţiile de deasu­pra ei se apropia de prăbuşirea în anarhie.

Vandenberg, prin Ministerul Apărării, avea acum un cu­vânt de spus în toate staţiunile experimentale locale, inclusiv Thorness. El îşi exercita funcţiile de conducere cu blândeţe dar hotărâre, şi observa atent ce se petrecea. Când primi ra­por­tul despre moartea lui Bridger, trimise după Osborne.

Poziţia lui Osborne nu mai era ceea ce fuses în primele zile de la Bouldershaw Fell. Nu numai că nu mai reprezenta un minister în ascensiune, dar el şi Ractcliff trebuiau acum să se plece în faţa dorinţelor războinicilor, încercând pe cât pu­teau să-şi păstreze un cuvânt pentru propriile lor interese. Osborne nu era tocmai uşor de scos dintr-ale lui. Stătea în fa­ţa biroului lui Vandenberg, tot atât de suav şi impecabil ca în­tot­dea­u­na.

— Ia loc – Vandenberg îi indică un scaun. Fă-te comod.

Reconstituiră împrejurările morţii lui Bridger, pas cu pas, ca şi cum ar fi jucat şah – generalul cercetând şi Osborne în defensivă, dar fără să nege şi fără să se disculpe.

— Trebuie să admiţi – spuse Vandenberg la sfârşit – că mi­nis­terul dumneavoastră a cam încurcat-o.

— Depinde cum priviţi lucrurile.

Vandenberg îşi împinse scaunul înapoi şi se îndreptă spre harta murală.

— Nu ne putem permite să ne jucăm de-a şcoala, Osborne. Am putea folosi maşina aceea. E construită pe teren militar, cu sprijin militar. Am putea s-o folosim în interes pu­blic.

— Ce dracu crezi că face Reinhart? Osborne îşi ieşi în fine din sărite. Sunt sigur că oamenii dumneavoastră ar vrea să pu­nă mâna pe ea. Sunt sigur că noi toţi vă părem anarhici, fi­ind­că n-avem minţile învăţate cu exerciţiul militar. Ştiu, s-a întâmplat o tragedie. Dar ei fac acolo ceva de o importanţă vitală.

— Şi noi nu?

— Nu poţi să-i frânezi brusc din mers.

— Guvernul dumneavoastră ar spune că putem.

— L-aţi întrebat?

— Nu, dar ar spune.

— Cel puţin – Osborne se calmă din nou – cel puţin lă­sa­ţi-ne să terminăm proiectul de faţă, dacă vă dăm anumite ga­ranţii.

De îndată ce se întoarse în biroul său, îi telefonă lui Reinhart.

— Pentru Dumnezeu, cârpeşte un fel de împăcare cu Geers – îi spuse.

Întâlnirea lui Reinhart cu directorul era deprimant de ai­do­ma cu a lui Osborne cu Vandenberg, dar Reinhart era mai bun strateg ca Geers. După două ore de măcinare trimiseră după Judy.

— Trebuie să întărim securitatea aici, miss Adamson.

— Şi vă aşteptaţi ca eu... – se întrerupse.

Geers o fixă prin ochelari şi ea se întoarse spre Reinhart:

— Poziţia mea aici ar deveni intolerabilă. Toată lumea avea încredere în mine şi acum se dovedeşte că sunt omul Siguranţei.

— Eu am ştiut întotdeauna acest lucru – spuse Reinhart ama­bil. Şi profesorul Dawnay a ghicit. Ea e de acord.

— Dar Fleming nu acceptă.

— Nici nu i se cere s-o facă – spuse Geers.

— M-a acceptat ca reprezentând altceva.

— Toată lumea ştie că aveai o misiune. Reinhart îşi con­templă cu mâhnire degetele. Şi toată lumea o respectă.

Eu n-o respect.

— Vă rog?

Geers îşi scoase ochelarii şi o privi de parcă ea şi-ar fi ieşit din minţi. Judy tremura.

— Am urât-o de la început. Era perfect clar că toţi sunt demni de încredere, în afară de Bridger.

— Chiar şi Fleming?

— Dr. Fleming valorează cât zece din cei pe care i-am în­tâlnit. El are nevoie de protecţie împotriva propriilor sale in­dis­creţii şi am încercat să fac asta. Dar n-am să mai continui să-l spionez.

— Ce spune Fleming? întrebă Reinhart.

— Nu mai vorbeşte cu mine de când...

— Unde e? întrebă Geers.

— Cred că bea.

— Tot de asta se ţine, nu-i aşa? Geers îşi ridică ochii în ta­van, mimând lipsa oricărei speranţe, şi brusc gestul o înfurie pe Judy.

— De ce vă aşteptaţi să se ţină după cele întâmplate? Orce ar fi firesc. Ea se întoarse iarăşi, cu o slabă speranţă, către Reinhart: M-am îndrăgostit teribil de ei toţi. Îi admir.

— Draga mea, nu sunt în situaţia... Reinhart îi evită ochii: E probabil mai bine că lucrurile s-au dat pe faţă.

Judy se trezi stând drepţi în faţa lui Geers.

— Pot fi desărcinată?

— Nu.

— Atunci mi se poate da o altă însărcinare?

— Nu.

— Atunci pot demisiona?

— Nu în timpul unei stări de criză naţională. Ochii lui Geers, observă ea, erau aşezaţi prea aproape unul de altul. Priveau drept spre ea, fără expresie, autoritar: Dacă n-ar fi dosarul dumitale foarte bun, aş spune că nu eşti suficient de matură pentru această treabă. În clipa de faţă însă cred că eşti pur şi simplu prea tulburată de acest mediu, de acest mod de a gândi ştiinţific, în special de o minte atât de în­fier­bân­ta­tă şi iresponsabilă ca a lui Fleming.

— Nu e iresponsabil.

— Nu?

— Nu în ce priveşte lucrurile importante.

— Lucrurile importante în această instituţie sunt modali­tăţile de supravieţuire. Suntem sub o foarte mare presiune.

— Pentru militari, toate lucrările se judecă milităreşte – spu­se Reinhart glacial. Traversă camera şi se uită pe fereas­tră, cu mâinile la spate. E un loc sumbru aici, ştii... Toţi suntem obosiţi.

Câtăva vreme după această izbucnire, Geers se arătă neo­bişnuit de amabil. Făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru Dawnay, aduse în grabă o aparatură nouă ca să înlocuiască pe ace­ea stricată de Fleming şi în genere se identifică cu ceea ce făceau ei. Reinhart luptă din greu să-şi păstreze poziţia şi Judy se întoarse la datorie cu un fel de disperare mocnită. Îşi luă chiar inima-n dinţi şi se duse să-l vadă pe Fleming, dar ca­mera sa era goală, precum şi cele trei sticle de whisky de lân­gă patul său. Cu o singură excepţie, el nu vorbi nimănui în zi­le­le care urmară morţii lui Bridger.

Dawnay se întoarse înapoi la lucru, cu Chirstine, ca să-i ajute la calculele relativ simple cerute de computer. După o săp­tă­mână ei obţinuseră o altă sinteză izbutită, şi o studiau, seara târziu, prin microscopul reparat, când uşa laboratorului fu împinsă la o parte şi Fleming intră, nesigur pe picioare.

Dawnay se îndreptă din spate şi îl privi. Nu purta haină sau cravată, cămaşa îi era mototolită şi murdară, avea o barbă nerasă de şapte zile. Putea fi la un pas de delirium tremens.

— Ce vrei?

Se uită la ea cu o privire sticloasă şi înaintă cu un pas împleticit în cameră.

— Ieşi de aici, te rog.

— Văd că aveţi aparatură nouă – spuse cu voce cleioasă, cu un surâs spasmodic, tâmp.

— Aşa-i. Acum vrei, te rog, să ne laşi?

— Bridger a murit – zâmbi el către ea cu aceeaşi expresie stupidă.

— Ştiu.

— Dumneavoastră continuaţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era greu de înţeles ce spunea: Dar el e mort. N-are să se mai întoarcă.

— Am auzit cu toţii, doctor Fleming.

Se mai împletici cu un pas înainte în încăpere:

— Ce faceţi aici?

— E secret. Vrei, te rog să pleci? Se sculă şi se îndreptă ho­tă­râtă spre el.

El stătea privind-o, zâmbetul dispăruse de pe faţa lui:

— Era cel mai vechi prieten al meu. Era un prost, dar era cel mai...

— Doctor Fleming – spuse ea, liniştită – vrei să pleci, sau chem garda?

O mai privi un moment, de parcă încerca s-o vadă prin ceaţă, apoi înălţă din umeri şi ieşi, târşâindu-şi picioarele. Ea îl urmă până la uşă şi o încuie în urma lui.

— Putea să ne scutească de scena asta – îi spuse Christinei.

Fleming se împletici până la cabană, luă o sticlă de whisky neterminată din birou şi o turnă în chiuvetă. Apoi căzu şi dor­mi douăzeci şi patru de ore. În seara următoare se bărbieri, se îmbăie şi începu să-şi facă bagajele.

Rezultatul noii experienţe progresa fantastic. În câteva ore Dawnay trebui să transfere vietatea de pe lama de mi­cro­s­cop într-o mică baie de nutriţie, iar dimineaţa următoare fu ne­voită s-o mute într-o baie mai mare. „Făptura” continuă să se du­bleze în tot timpul zilei cât dormi Fleming, şi către seară Dawnay făcu apel la Geers, care o preluă cu un aer de proprie­tar şi puse secţia sa de ateliere să construiască un rezervor adânc, încălzit electric, cu o conductă de nutriţie prin picurare în partea deschisă de sus, şi cu o fereastră de inspecţie în mij­lo­cul panoului frontal. Către ziuă, noua creatură fu ridicată de pa­tru asistenţi din baia sa, rămasă prea mică, şi aşezată în rezervor.

În noul mediu crescu cam de mărimea unei oi şi apoi se opri. Părea perfect sănătoasă şi inofensivă, dar nu era prea arătoasă.

Reinhart luă o hotărâre în acea dimineaţă şi merse să vor­bească cu Dawnay. O găsi verificând în laboratorul ei contro­lul de alimentare al rezervorului. El aşteptă fără să vorbească, până ce ea terminase.

— Mai trăieşte?

— Şi încă zdravăn. Afară de faptul că părea palidă şi trasă în jurul gurii şi ochilor, Dawnay nu dădea semne de oboseală: O zi şi jumătate de când fusese doar o picătură pe o lamă; v-am spus că nu există nici un motiv ca un organism să nu creas­că oricât de repede ai dori, dacă poţi băga destulă hrană într-însul.

— Dar s-a oprit din creştere acum? Reinhart se uită cu respect pe ferestruica de control, prin care zări o formă întunecoasă, mişcând în întunericul rezervorului.

— Pare a avea o formă şi o dimensiune pre-determinată – spuse Dawnay, luând un rând de radiografii şi înmuindu-le în loţiunea de developare: Nu prea ai multe de văzut din astea. Nu există formaţie osoasă. Este ca o mare de gelatină, dar are acest ochi şi un fel oarecare de cortex, care arată ca un gan­gli­on nervos foarte complicat.

— Nicio altă trăsătură? Reinhart luă radiografiile şi le privi.

— E posibil să existe şi o încercare rudimentară pentru o pereche de picioare, deşi cu greu ai putea vorbi despre mai mult decât o divizare a ţesutului.

Reinhart lăsă plăcile în jos şi îşi încreţi fruntea:

— Cum se hrăneşte?

— Primeşte hrana prin piele. Trăişete în lichid nutritiv şi-l ab­soar­be direct în celeulele corpului. Foarte simplu, foarte direct.

— Şi computerul?

Dawnay arăta surprinsă:

— De ce întrebi de computer?

— A reacţionat în vreun fel?

— Cum te-ai fi aşteptat să reacţioneze?

— Nu ştiu. Reinhart se încruntă, nerăbdător: A reacţio­nat?

— Nu, a fost cu totul liniştit.

Profesorul merse spre camera de control a computerului şi înapoi, cu capul plecat, privindu-şi vârfurile bine lusturite, lu­cioa­se ale pantofilor. Era dimineaţa devreme şi linişte peste tot. Îşi încleştă mâinile la spate şi vorbi, fără a o privi pe Dawnay:

— Îl vreau pe Fleming înapoi la lucru.

Dawnay nu răspunse îndată, apoi zise:

— Făptura e perfect ţinută sub control.

— Controlul cui?

— Al meu.

Îşi ridică ochii spre ea, cu efort:

— Avem timpul limitat, Medeleine. Oamenii de aici ar vrea să ne vadă plecaţi.

— În mijlocul acestei experienţe?

— Nu. Ministerul s-a luptat pentru asta, dar trebuie să lu­crăm ca o echipă unită şi să demonstrăm rezultate.

— Grozave pretenţii. Astea nu-s rezultate? Dawnay arătă cu un deget scurt şi osos către rezervor: Suntem în miezul ce­lei mai mari realizări a secolului. Creăm viaţă.

— Ştiu, spuse Reinhart, mutându-se de pe un picior pe altul; nu se simţea în largul său. Dar încotro ne duce asta?

— Avem multe de descoperit.

— Şi nu putem risca accidente.

— Voi avea eu grijă.

— Nu trăieşti pe cont propriu, Madeleine. Reinhart vor­bea cu un fel de intensitate liniştită. Suntem cu toţii implicaţi aici.

— Voi avea eu grijă – repetă ea.

— Nu poţi despărţi creatura de originea ei, de computer.

— Desigur că nu pot. Dar Christine înţelege maşina şi con­tez pe ea.

— Ea înţelege matematica de bază, dar există o logică mai înaltă, sau cel puţin aşa cred eu. Numai Fleming o înţelege.

— Nu doresc să-l am aici pe John Fleming bălăbă­nin­du-se, stricându-mi munca şi aparatura.

Vocea lui Dawnay se ridicase. Reinhart o privi liniştit. Era încă încordat, dar animat de acea hotărâre care îl dusese în­tot­deauna departe.

— Nu putem face tot ce ne place. Vorbise atât de brusc, în­cât Dawnay îl privi surprinsă. Sunt responsabil pentru acest program – încă. Şi voi mai fi, atâta vreme cât lucrăm ca o echi­pă şi avem un ţel comun. Asta înseamnă că trebuie să-l avem pe Fleming aici.

— Beat sau treaz?

— Doamne, Madeleine, dacă nu putem avea încredere unul într-altul, în cine să mai avem încredere?

Dawnay era gata să protesteze, apoi se opri:

— În regulă, atâta vreme cât se poartă cumsecade şi-şi vede de treabă.

Reinhart zâmbi:

— Mulţumesc, dragă.

Când părăsi laboratorul, se duse drept la Geers.

— Dar Fleming m-a anunţat că pleacă – spuse Geers. Chiar acum am trimis-o pe miss Adamson la computer, ca să nu ne trezim cu vreo surpriză din partea lui la plecare.

Dar Fleming nu era la computer. Judy stătea în camera de control, ezitând, când Dawnay veni până la ea:

— Hallo. Vrei să-l vezi pe Ciclop?

— De ce l-ai porelcit „Ciclop”?

— Din cauza caracteristicilor sale fizice. Dawnay părea com­plet destinsă. Oare fetele din zilele noastre nu mai ai cul­tu­ră? Hai, vino, e aici înăuntru.

— Trebuie?

— Nu te interesează?

— Da, dar...

Judy se simţea tulburată. Ea nu-şi dăduse seama de pro­grese­le experienţei. În ultimele două zile nu se gândise la ab­so­lut nimic decât la Fleming şi Bridger, şi la situaţia ei dispera­tă, iar imaginea pe care o păstra despre creaţia lui Dawnay era microscopică şi fără relaţie cu viaţa reală. O urmă până în laborator, fără să gândească ori să spere ceva.

Rezervorul o zăpăci puţin. Nu se aşteptase la asta.

— Uită-te înăuntru – o îndemnă Dawnay.

Judy privi înăuntru prin deschizătura de sus a marelui re­zer­vor, cu totul nepregătită pentru ce avea să vadă. Fiinţa adu­cea oarecum cu o meduză lunguiaţă, fără membre sau ten­tacule, dar cu un fel de vagă bifurcare la capăt, şi cu o um­flă­tu­ră – care putea fi un cap – la celălalt. Plutea în lichid – o masă zvâcnitoare, tremurătoare de protoplasmă, suprafaţa îi era verzuie-galbenă, băloasă şi lucioasă. Iar în mijlocul a ceea ce putea fi luat drept cap era înfipt un ochi enorm, fără pleoa­pă şi culoare.

Pe Judy o apucă greaţa, şi apoi panica. Se întoarse, gata să vomite, şi privi spre Dawnay, ca şi cum Dawnay însăşi făcea parte din coşmar, apoi îşi puse mâna strâns la gură şi fugi din cameră.

Fugi drept la cabana lui Fleming, dădu uşa de perete şi intră înăuntru. Fleming îşi îngrămădea ultimele lucruri într-un sac de voiaj, valizele erau făcute şi zăceau pe podea. Privi rece spre ea, cum răsufla anevoie şi tremura, stând în uşă.

— Nu se mai prinde! spuse el.

— John! Abia putea vorbi la început. Capul i se învârtea şi îşi simţea stomacul în gât: – John, trebuie să vii...

— Să vin, unde?

O privi cu o calmă ostilitate. Efectul ultimei săptămâni era încă vizibil, pielea îi era galbenă, avea pungi întunecoase sub ochi, dar era calm şi îngrijit şi, evident, din nou cu totul stăpân pe el. Judy încercă să-şi facă vocea mai liniştită.

— La laborator.

— Pentru dumneata? Avu un rânjet blajin.

— Nu pentru mine. Au făcut ceva groaznic. Un fel de creatură.

— De ce nu spui la S.M.35?

— Te rog! Judy merse până la el; se simţea absolut fără apărare, dar nu-i păsa de ce-i spunea sau îi făcea Fleming. El se întoarse spre valize. Te rog, John! Se întâmplă ceva oribil. Trebuie să-i opreşti.

— Nu-mi spune mie ce să fac sau să nu fac.

— Au realizat această făptură. Această făptură care arată monstruos, cu un singur ochi. Un ochi...

— Asta-i treaba lor. Împinse un sweater vechi în partea de sus a sacului şi trase şireturile ca să-l închidă.

— John, eşti singurul...

El trase sacul de pe pat şi trecu pe lângă ea, ca să-l aşeze în rând cu geamantanele:

— A cui e vina?

Judy respiră adânc.

— Nu eu l-am omorât pe Bridger.

— N-ai fost dumneata? N-ai asmuţit banda dumitale asu­pra lui?

— Am încercat să te previn.

— Ai încercat să mă aiureşti. Ai făcut dragoste cu mine.

— Nu-i adevărat! Numai o dată... Sunt şi eu om. Aveam o însărcinare.

— Aveai o însărcinare scârboasă, şi ai îndeplinit-o admirabil.

— Niciodată nu te-am spionat. Cu Bridger era altceva.

— Doctor Bridger era cel mai vechi prieten al meu şi cel mai bun ajutor.

— Te trăda!

— Trădare! O privi scurt şi apoi se îndepărtă şi începu să caute într-un bufet, printre sticle şi pahare: Pune placa asta într-altă parte. Jumătate din muncă i se datora lui Dennis. Era mun­ca minţii sale şi a minţii mele, nu-ţi aparţinea dumitale sau şefilor dumitale. Dacă Dennis voia să vândă ce era al lui de drept, noroc bun. Era treaba dumitale?

— Ţi-am spus că nu-mi plăcea ce trebuia să fac. Ţi-am spus să n-ai încredere în mine. Crezi că n-am...

Vocea lui Judy tremura, în ciuda eforturilor ei.

— O, termină cu miorlăitul – spuse Fleming. Şi ieşi afară.

— Ies, dacă te duci să vorbeşti cu profesorul Dawnay.

— Plec.

— Nu poţi pleca. Au această făptură oribilă. Judy întinse o mână şi apucă mâneca lui, cu disperare, dar el se scutură de ea şi trecu spre uşă.

— Adio! Suci clanţa şi o deschise.

— Nu poţi părăsi munca acum.

— Adio – spuse el liniştit, aşteptând-o să iasă. Ea se opri un moment, încercând să găsească altceva ca să-l convingă – şi în acea clipă apăru în prag Reinhart.

— Hallo, John. Privi de la unul la altul. Halo miss Adamson.

Ea trecu printre ei, spre ieşire, fără o vorbă, clipind des, ca să nu plângă. Reinhart se întoarse după ea, dar Fleming închise uşa.

— Ştiaţi despre această femeie?

— Da.

Reinhart traversă camera până la pat şi se aşeză pe el. Arăta bătrân şi obosit.

— Aţi fi putut să mă preveniţi! îi spuse Fleming, cu glas acuzator.

— Nu, John, n-aş fi putut.

— Bine. Fleming deschise sertarele şi le închise din nou, ca să se asigura că nu uitase nimic: Puteţi angaja în locul meu pe cineva în care să aveţi încerdere.

Profesorul se uită prin cameră:

— Poţi să îmi dai ceva de băut? Îşi trecu mâna cu micile ei degete peste frunte, ca să se trezească. A doua întrvedere cu Geers nu fusese uşoară. Ce te face să crezi că n-am încredere?

— Nimeni n-are încredere în noi, nu-i aşa? Fleming scotoci printre sticlele părăsite. Nimeni nu ţine seama cât de puţin de ce spunem noi.

— Ţine cont de ce facem.

— Coniac, e bine? Fleming găsi o picătură în fundul unei sticle, şi o scurse într-un pahar. O, da, suntem nişte mecanici foarte utilil. Dar când vine vorna de sensul lucrurilor – de a avea o idee despre ce e vorba – ei nu vor să ştie!

Îi întinse paharul.

— Ai o picătură de apă? întrebă Reinhart.

— Asta se poate... Ei îşi închipuie că le-a bătut vântul în pânze – spuse el, lăsând să curgă apa la robinetul chiuvetei. Şi când spunem că asta-i începutul a ceva mult mai mare, ne tra­tea­ză ca pe nişte criminali nebuni. Asmut câinii de pază asu­pra noastră – sau căţelele de pază.

— Nu-i nevoie să te răzbuni pe fată. Reinhart luă paharul şi bău.

— Nu mă răzbun pe nimeni. Dacă ei nu sunt în stare să va­dă că ceea ce am cules printr-un simplu hazard va schimba vie­ţile noastre, ale tuturor, atunci lasă-i să se descurce ei singuri cum îi taie capul. Cu puţin noroc vor încurca totul, şi nu va ieşi nimic.

— Ceva a şi ieşit.

— Monstrul lui Dawnay?

— Ştii despre asta?

— Este un sub-program, numai o prelungire a maşinii. Fleming se uită cu un aer preocupat într-un bufet gol, dar aten­ţia lui începea să fie prinsă de subiectul discuţiei. Dawnay crede că maşina i-a dat ei puterea să creeze viaţă; dar gre­şeş­te. Maşina şi-a dat sie însăşi puterea.

— Atunci trebuie să rămâi şi s-o controlezi, John.

— Nu-i treaba mea. Trânti uşa bufetului. Doresc să n-o fi început dracului niciodată.

— Dar ai început-o. Ai o răspundere.

— Faţă de cine? Faţă de oamenii care nu mă ascultă?

— Eu te ascult.

— Foarte bine. Se învârtea prin odaie, culegând fleacuri şi aruncându-le în coşul de hârtii. Am să vă spun cu ce aveţi de-a face; şi apoi voi pleca.

— Dacă ai vreo părere constructivă. Băutura readusese puţină putere în vocea lui Reinhart.

— Uitaţi – Fleming veni să se aşeze la capătul patului şi se ple­că peste el, cu mâinile pe spătarul scaunului, lăsându-şi gre­utatea pe braţe şi concentrându-se în sfârşit nu asupra exa­­minării camerei, ci asupra vorbelor sale – toţi sunteţi grăbiţi să întrebaţi: „Ce? Ce am obţinut? Ce rezultă?” Nimeni, în afară de mine, nu întreabă: „De ce?” De ce o inteligenţă străină îşi dă osteneala, la două sute de ani-lumină depărtare, să între­prin­dă toate astea?

— Nu putem răspunde, nu-i aşa?

— Putem deduce.

— Putem ghici.

— În regulă – dacă nu vreţi să gândiţi, până la ultima con­se­cinţă! Fleming se îndreptă şi-şi lăsă braţele să-i cadă în lături.

Reinhart îşi sorbi coniacul şi aşteptă. După un minut, Fle­ming se destinse şi îi surâse, puţin timid.

— Ce diavol bătrân sunteţi!

Se aşeză pe pat, lângă Profesor.

— Este o raţiune logică, oriunde şi oricine o fi. Trimite o se­rie de instrucţiuni, în termeni absoluţi, care subînţeleg o anu­mită tehnologie. Le-am interpretat ca reprezentând un com­puter. De ce? Crezi că şi-au spus: „Iată, aici e o informaţie tehnică interesantă. O vom difuza în restul Universului, ar pu­tea s-o găsească utilă”?

— E evident că dumneata nu crezi asta.

— Pentru că unde-i raţiune este şi voinţă. Şi unde-i voinţă e ambiţie. Presupunând că aceasta ar fi o raţiune care are ten­din­ţe de expansiune...

— E o teorie tot atât de bună ca oricare alta.

— E singura teorie logică! Fleming se plesni cu pumnul peste coapsă. Ce face deci această inteligenţă străină? Trimite un mesaj care poate fi captat şi interpretat şi asupra căruia se poa­te acţiona de către alte inteligenţe. Tehnica pe care o în­tre­buinţăm n-are importanţă, tot astfel cum n-are importanţă ce marcă de aparat de radio cumperi – auzi acelaşi program. Important este să acceptăm programul lor: un program care în­trebuinţează logică matematică, pentru a se adapta condiţi­ilor noastre – sau oricăror alte condiţii, necesare scopului. Ra­ţi­unea lor cunoaşte baza vieţii şi descoperă care este a noas­tră. Descoperă cum lucrează minţile noastre, cum sunt cons­tru­ite trupurile noastre, cum ne dobândim informaţiile – ima­gi­nează în consecinţă sistemul nostru nervos şi organele noas­tre senzoriale. După care înfăptuieşte o creatură cu un trup şi un organ senzorial – un ochi. Are un ochi, nu-i aşa?

— Da.

— E probabil destul de primitivă, dar e totuşi un pas în­a­in­te! Dawnay crede că întrebuinţează maşina aceea, dar de fapt maşina o întrebuinţează pe ea!

— Un pas înainte către ce? întrebă Reinhart pe un ton in­di­ferent.

— Nu ştiu. Un fel de preluare.

— A noastră?

— Asta-i singurul punct de vedere posibil.

Reinhart se ridică şi, traversând încet şi gânditor încăperea, puse paharul său gol între celelalte.

— Nu ştiu, John.

Fleming păru că înţelege incertitudinea lui.

— Primii exploratori trebuie să fi părut destul de inofen­sivi triburilor indigene. Vorbea cu căldură, acum: Bătrâni mi­si­o­­nari amabili, cu căşti coloniale ridicole – dar care au ajuns stă­pânii lor.

— Poate că ai dreptate. Reinhart îi surâse recunoscător, era ca pe vremuri, amândoi gândeau la fel. Pare un fel de mi­si­onar cam bizar.

— Această creatură a lui Dawnay, ce fel de creier are?

Reinhart dădu din umeri şi Fleming continuă:

— Gândeşte ca noi, sau gândeşte ca o maşină?

Dacă gândeşte, într-adevăr.

— Dacă are un ochi, are centri nervoşi – are desigur şi un creier. Ce fel de creier?

— Probabil, de asemenea primitiv.

— De ce? întrebă Fleming. De ce n-ar produce maşina o prelungire a propriei sale inteligenţe: o submaşină de calcul, care funcţionează în acelaşi fel, cu singura deosebire că ţine de un trup organic?

— Ce valoare ar avea?

— Valoarea unui trup organic? O maşină cu simţuri? O ma­şină cu un ochi?

— N-ai să convingi pe nimeni.

— Nu-i nevoie să insişti asupra acestui aspect.

— Va trebui să rămâi, John.

— Pentru ce?

— Ca s-o controlezi. Reinhart vorbi pe şleau: el luase ho­tă­rârea cu câteva ore mai înainte. Fleming dădu din cap ne­ga­tiv.

— Cum aş putea? E mai abilă decât noi.

— Oare?

— Nu vreau să particip în nici un fel.

— Asta i-ar conveni maşinii, după teoria dumitale...

Reinhart ridică jumătate mânia-i mică:

— Sunt gata să te cred.

— Atunci distrugeţi-o. E unicul lucru sigur.

— Vom face şi asta, dacă va fi nevoie – spuse Reinhart şi merse spre uşă, ca şi cum totul ar fi fost aranjat. Fleming se ră­suci după el.

— O veţi face? Credeţi într-adevăr că veţi fi în stare s-o fa­ceţi? Iată ce s-a întâmplat când am încercat s-o opresc: Dawnay m-a dat afară. Şi dacă veţi încerca dumneavoastră, vă vor da afară pe dumneavoastră.

— Şi aşa or să mă dea afară.

Ce vor? întrebă Fleming, de parcă l-ar fi lovit cineva.

— Puterile care ar vrea să ne ştie înlăturaţi din calea lor – spu­se Reinhart. Aşteaptă numai să afle că lichidăm, să ne ia locul.

— De ce, pentru Dumnezeu?

— Ei cred că ştiu mai bine cum să întrebuinţeze maşina. Dar câtă vreme suntem aici, putem tăia contactul. Şi o vom face, dacă va fi nevoie. Privirea lui se plimbă de la faţa tul­bu­ra­tă a lui Fleming la valizele de pe jos: Ai face mai bine să des­pachetezi.

Întâlnirea dintre Fleming şi Dawnay avu loc într-o atmos­fe­ră încărcată, dar nu se întâmplă nimic dramatic. Fleming fu des­tul de liniştit, şi Dawnay îl trată cu un fel de amuzată tole­ranţă.

— Bun venit fiului rătăcitor – spuse ea şi-l conduse la plăs­muirea din rezervor.

Creatura plutea paşnic în mijlocul băii ei hrănitoare; gă­si­se fereastra şi petrecea cea mai mare parte din timp privind afară cu unicul ei ochi imens, fără pleoapă. Fleming o privea fix, dar nu dădu nici un semn că ar fi înregistrat ce vedea.

— Poate comunica?

— Dragul meu băiat! Dawnay vorbea ca şi cum îi făcea pe plac unui foarte tânăr student: De-abia am avut timp să aflăm câte ceva despre ea.

— N-are corzi vocale sau aşa ceva?

— Nu.

— Hm. Fleming se îndreptă şi privi prin partea de sus a rezervorului: Ar putea fi o încecare slabă spre om.

— Un om? Nu arată a om.

Fleming se duse agale până la încăperea computerului, unde Christine observa panoul de control.

— Ceva imprimat?

— Nu. Nimic. Christine părea încurcată. Dar e limpede că ceva se întâmplă.

Lămpile de evidenţă clipeau continuu, părea că maşina lu­cra mai departe de una singură, fără a arăta rezultatele.

În următoarele două sau trei zile nu se întâmplă nimic, apoi Fleming trase un fir magnetic de la maşină în jurul rezer­vo­rului. El nu explică – de fapt nu putea – de ce o făcuse, dar imediat panoul de evidenţă al maşinii de calcul începu să cli­pes­că violent. Christine veni în fugă din laborator.

— Ciclop e teribil de enervat. Se agită puternic în rezer­vo­rul său.

Auzeau din camera alăturată bufniturile şi plescăiturile creaturii şi a lichidului în care plutea. Fleming întrerupse con­tac­tul cu circuitul, şi bufniturile încetară. Când refăceau con­tactul, creatura reacţiona din nou, dar nimic nu apăru încă pe imprimatorul de răspunsuri.

Reinhart veni să vadă cum progresau. El, Dawnay şi Fle­ming parcurseră încă o dată tot ansamblul experienţei; dar nu putură să dezlege nimic.

În ziua următoare, Fleming îi întruni din nou.

— Vreau să încerc o altă experienţă – spuse el.

Se duse până la panoul de evidenţă şi se aşeză cu spatele la el, între cele două terminale misterioase pe care nu le între­buinţase niciodată. După un minut scoase învelişurile de sigu­ran­ţă şi se aşeză din nou între ele. Nu se întâmplă nimic.

— Vrei să stai un moment? îl întebă pe Reinhart şi se dădu la o parte, ca să-l lase pe Profesor să-i ia locul. Bagă de seamă să nu le atingi. Între ele sunt o mie de volţi sau mai mult.

Reinhart stătu absolut linştit, cu capul între terminale şi spatele către panou.

— Simţi ceva?

— O foarte uşoară... – Reinhart făcu o pauză... Un fel de ameţeală.

— Altceva?

— Nimic.

Reinhart se depărtă de computer.

— Acum e bine?

— Da – spuse el. Nu mai simt nimic acum.

Fleming repetă experienţa cu Dawnay, care nu simţi nimic.

— Creierele diferitelor persoane emit cantităţi diferite de descărcări electrice – spuse ea. A mea este evident mai joasă, aşa-i şi a lui Fleming. A dumitale probabil că e mai ridicată, Ernest, fiindcă introduce un flux între terminale. Încearcă dumneata, Christine.

Christine părea speriată.

— E bine – spuse Fleming. Stai cu capul între acestea două, dar nu le atinge, că te frige.

Christine îşi luă locul, unde stătură şi ceilalţi. O clipă păru că nu simte nici un efort, apoi deveni rigidă, ochii i se închi­se­ră şi se prăbuşi. O prinseră şi o traseră într-un scaun, şi Dawnay îi ridică pleoapele ca să-i examineze ochii.

— Nu-i nimic, e numai leşinată.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Reinhart. S-a atins de ceva?

— Nu – spuse Fleming. Totuşi e mai bine să izolez la loc ter­minalele. Aşa şi făcu şi căzu pe gânduri, pe când Dawnay şi Reinhart o trezeau pe Christine, aplecându-i capul în jos şi udând-o cu apă rece.

— Dacă are loc o descărcare regulată între cele două borne terminale şi introduci câmpul electric al unui creier în funcţine...

— Ţine-o aşa – spuse Dawnay cu nerăbdare. Cred că-şi revine.

— Ah, ea va fi O.K.! Fleming privi gânditor la tablou şi la cele două contacte izolate care ieşeau din el. Am să schimb curentul dintre ele, îl voi modula. Creierul va simţi o reacţie; ar putea fi o înregistrare, ar putea lucra în ambele sensuri.

— Despre ce vorbeşti? întrebă Reinhart.

— Vorbesc despre astea! se aprinse Fleming: Cred că ştiu ce reprezintă mijlocul de a introduce şi a extrage informaţii din maşină.

Dawnay părea că se îndoieşte.

— Aceasta e doar o tânără nevrotică. Probabil un mediu bun pentru hipnoză.

— Poate.

Christine se trezi şi clipi:

— Hallo. Le zâmbi vag: Am leşinat?

— Te cred că ai leşinat – spuse Dawnay. S-ar părea că ai o aură electrică remarcabilă.

— Zău?

Reinhart îi dădu un pahar cu apă. Fleming se întoarse spre ea şi rânji.

— Ai făcut ştiinţei un mare serviciu. Dădu din cap către terminale: Ar fi mai bine să te fereşti de spaţiul dintre ele.

Se întoarse către Reinhart.

— Punctul cu adevărat important este că, dacă ai felul potrivit de creier – nu pur şi simplu orice creier omenesc – unul care lucrează în chipul proiectat de maşină adică, atunci stabileşti un contact. Ăsta e modul în care a fost menită să co­munice! Modul nostru de a reintroduce întrebări în chip de răspunsuri e teribil de neîndemânatic. Toată această treabă a maşinilor de imprimat...

— Vrei să spui că poate citi gândurile? întrebă Dawnay, supărată.

— Vreau să spun că două creiere pot comunica pe cale electrică, dacă sunt de acelaşi fel. Dacă îţi iei creatura şi-i bagi capul între aceste două terminale...

— Nu văd cum am putea face asta.

— Dar asta-i ce vrea! De aceea e neastâmpărată – de aceea ambele sunt neastâmpărate. Vor să intre în contact. Cre­atura este în câmpul electromagnetic al maşinii, şi maşina cunoaşte posibilităţile logice ale acestei creaturi. Asta-i ce prelucra ea fără să ne spună.

— Nu poţi să-l scoţi pe Ciclop din baia sa nutritivă – spuse Dawnay. Are să moară.

— Cred că totul a fost prevăzut.

— Ai putea monta un electro-encefalograf – spuse Rein­hart. Tipul care se foloseşte în laboratoarele de neuro­psi­hi­a­trie. Punem o garnitură de contacte electrice pe capul lui Ciclop şi tragem un cablu coaxial de acolo la bornele termi­nale pentru a transmite informaţiile. Trebuie să trecem datele printr-un transformator – altfel îl electrocutează.

— Şi ce rezolvă asta? Dawnay îl privi sceptică.

— Pune computerul în contact cu subinteligenţa lui – spuse Fleming.

— În ce scop?

— În scopul urmărit de maşină. Le întoarse spatele şi um­blă în sus şi în jos prin cameră. Dawnay aşteptă să vorbească Reinhart, dar bătrânul stătea încăpăţânat, încruntându-se spre mâinile sale.

— Te simţi mai bine acum? o întrebă pe Christine.

— Da, mulţumesc.

— Crezi că ai putea monta ceva de felul acesta?

— Cred că da.

— Doctor Fleming vă va ajuta. Nu-i aşa, John?

Fleming stătea în celălalt capăt al încăperii, panourile cu aparatură ridicându-se masiv în spatele lui.

— Dacă doriţi asta cu adevărat – spuse el.

— Cealaltă alternativă – spuse Reinhart, mai mult pentru Dawnay şi pentru el însuşi decât pentru Fleming – este să împachetăm şi să predăm totul. N-avem de ales, nu-i aşa?

VIII

Agonie

Pe cât posibil, Judy se ţinu departe de Fleming, iar când îl întâlnea, el era de obicei cu Christine. Totul se schimbase de când murise Bridger; până şi izbucnirea timpurie a primăverii se curmă curând, coborând un giulgiu cenuşiu de întunecime peste întreaga aşezare, peste Judy însăşi. Judy îşi dădu seama – trăind şi o mai chinuitoare strângere de inimă – că acum Christine începe să ia nu numai locul ei, dar şi pe al lui Dennis Bridger în viaţa lui Fleming; muncea şi gândea împreună cu el – aşa cum ea, Judy, nu ştiuse niciodată s-o facă. Crezu la înce­put că nu va suporta şi, trecând peste capul lui Geers, scrise direct la Whitehall, rugând să fie mutată. Singurul rezultat fu­sese altă lecţie de la Geers:

— Treaba dumitale aici abia a început, miss Adamson.

— Dar afacerea cu Bridger s-a terminat.

— Cu Bridger poate – dar cu „afacerea” nu! El părea să nu realizeze de loc cât era de disperată: Intel a primit destul ca să-şi sporească apetitul, şi acum, că l-au pierdut pe Bridger, vor căuta pe altcineva – poate pe unul dintre prietenii lui.

— Credeţi că dr. Fleming ar putea să trădeze? întrebă ea cu mânie.

— Oricine ar putea, dacă i se permite.

În acea seară Fleming, şi nu Judy, raportă prima mişcare a lui Intel.

El, Christine şi Dawnay găsiseră modalitatea de a fixa plă­ci­le unui encefalograf pe ceea ce părea să fie capul lui Ciclop, şi Christine îl ajutase să le lege prin cablu cu terminalele de înalt voltaj al maşinii de calcul. Ei adăugară un transformator la stelajul de sub tabloul de evidenţă şi trecură circuitul prin el, astfel încât curentul care-l atingea pe Ciclop avea de-abia pu­te­rea unei baterii electrice. Totuşi, efectul fu alarmant. Când se făcu prima conectare, creatura deveni complet rigidă, şi be­curile de control de pe tablou se luminară din plin. După un scurt interval totuşi ambii, atât creatura cât şi computerul, părură a se acomoda; prelucrarea de date continuă ferm, deşi nimic nu ieşi prin maşina de imprimat, şi Ciclop plutea liniştit în rezervorul său, privind prin ferestruică cu unicul său ochi.

Toate acestea duraseră câteva zile şi Christine fusese lă­sa­tă să se ocupe de camera de control şi de laborator, cu dis­po­ziţia de a-i chema pe Dawnay şi Fleming, dacă se întâmplă ceva nou. Dawnay îşi luă un concediu binemeritat, dar Fle­ming vizita din când în când clădirea computerului – pentru control, şi ca s-o vadă pe Christine. O găsea din ce în ce mai în­cor­dată, pe măsură ce treceau zilele, şi pe la sfârşitul săptă­mâ­nii ea devenise atât de nervoasă, încât Fleming, îi şi vorbi des­pre starea ei:

— Uite, ştii, mi-e foarte grozav de frică de toată treaba asta, dar nu ştiam că-ţi era şi dumitale.

— Mie nu-mi e – spuse ea. Erau în camera de control, ur­mărind licărul continuu al luminilor pe tablou. Dar îmi dă un sentiment bizar.

— Ce anume-ţi dă?

— Povestea aceea cu terminalele şi... Ezită şi privi nervos către cealaltă încăpere: Când sunt acolo înăuntru, simt ochiul acela, observându-mă tot timpul.

— Ne observă pe toţi.

— Nu. În special pe mine.

Fleming rânji.

— O, înţeleg. Şi eu mă uit la dumneata.

— Credeam că erai prins aiurea.

Eram. Ridică pe jumătate mâna ca s-o atingă, apoi îşi schimbă părerea şi se îndreptă către uşă. Ai grijă de dum­nea­ta.

Coborî cărarea falezei către plajă, dorind să fie absolut sin­gur şi să se gândească. Era o după-amiază cenuşie, goală, flu­xul se retrăsese şi nisipul se întindea, ca o ardezie cenuşie, mo­notonă, între stâncile de granit. Merse până la malul mării, cu capul aplecat şi mâinile în buzunare, încercând să cugete la ceea ce se petrecea în computer. Se întoarse încet spre te­re­nul stâncos din faţa plajei, prea cufundat în sine pentru a ob­ser­va un om îndesat şi chel, şezând pe un pietroi şi fumând o mică ţigară de foi.

— Un moment domnule, vă rog. Vocea aceasta guturală îl luă prin surprindere.

— Cine eşti dumneata?

Chelul scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept şi i-o întinse.

— Nu ştiu să citesc – spuse Fleming.

Chelul zâmbi:

— Dumneavoastră sunteţi totuşi doctorul Fleming.

— Şi dumneavoastră?

— N-ar avea nici o însemnătate. Chelul îşi cam pierduse suflul.

— Ce doriţi?

— Am venit să mă plimb. Dădu din umeri şi puse cutia înapoi în buzunar. Părea că-şi recapătă suflul. Şi dum­nea­voas­tră veniţi des aici.

— Acesta-i proprietate particulară.

— Nu şi terenul din faţa plajei. În această ţară liberă te­re­nul din faţa plajei e... Dădu din nou din umeri: Numele meu e Kaufmann. Nu vi se pare cunoscut?

— Nu.

— Prietenul dumneavoastră, domnul dr. Bridger...

— Prietenul meu Bridger e mort.

— Ştiu. Am auzit. Kaufmann trase din mica sa ţigară de foi. Foarte trist.

— Îl cunoşteaţi pe dr. Bridger? Întrebă Fleming, uimit şi bănuitor.

— O, da. Fuseserăm asociaţi câtăva vreme.

— Lucraţi pentru...? Începu să se lumineze şi încercă să-şi amitească numele.

— Intel? Da.

Kaufmann zâmbi înspre Fleming şi suflă un mic norişor de fum.

Fleming scoase mâinile din buzunar.

— Pleacă.

— Scuzaţi?

— Dacă nu pleci de pe acest teren particular în cinci mi­nute, am să chem garda.

— Nu, vă rog. Kaufmann părea jignit. A fost o fericită în­tâm­pla­re că v-am întâlnit.

— Tot atât de fericită ca şi pentru Bridger?

— Nimeni n-a fost mai mâhnit decât mine. Era foarte util.

— Şi acum e foarte mort. Fleming privi la ceasul său bră­ţa­ră. Îmi vor trebui cinci minute ca să urc faleza. Când ajung în vârf, voi informa gardienii. Se întoarse să plece, dar Kaufmann îl rechemă.

— Doctor Fleming! Vă ofer o posibilitate mult mai renta­bi­lă să vă petreceţi următoarele cinci minute. Nu vă propun să faceţi nimic clandestin.

— Asta-i straşnic, nu-i aşa? spuse Fleming, păstrând ace­eaşi distanţă.

— Ne gândiserăm mai degrabă că aţi prefera să treceţi din serviciul de Stat la noi, într-un serviciu onorabil. Cred că nu sunteţi prea fericit aici.

— Hai să punem lucrul ăsta la punct „Herr”36 amice! Fle­ming se întoarse şi privi în jos către el: Poate că nu iubesc gu­ver­nul, poate că nu sunt fericit. Dar chiar dacă aş urî şi ma­ţele lor şi aş fi la ultima mea răsuflare, şi n-ar fi nimeni altcineva în lume la care să apelez, aş prefera să cad mort, înainte de a mă adresa dumneavoastră.

Apoi se întoarse şi urcă faleza, fără a privi înapoi.

Se duse drept la biroul lui Geers şi îl găsi pe director dic­tând rapoarte într-un dictafon.

— Ce i-ai spus? întrebă Geers după ce Fleming raportă.

— Să avem iertare! O expresie de scârbă apăru pe faţa lui Fleming. E destul de greu oricum să te ţii departe de copilaşi şi de sugaci; nu văd de ce ne-am da pe mâna rechinilor.

Părăsi biroul, mirându-se de ce se deranjase; dar, de fapt, fu unul dintre puţinele amănunte care pledau în favoarea lui, în timpul lunilor următoare.

Patrulele fură trimise pe plajă. Se trase sârmă ghimpată de pe uscat pe mare, personalul de securitate al lui Quadring tre­cu prin sită regiunea înconjurătoare şi nu se mai auzi nimic des­pre Intel, multă vreme. Experienţa în clădirea compute­ru­lui con­ti­nuă fără vreun rezultat concret, până ce Dawnay se în­toar­se din vacanţă, şi atunci, într-o dimineaţă, computerul de­o­da­tă începu să imprime. Fleming se încuie în cabana sa cu rezul­ta­tul şi, după o muncă de vreo sută de ore, îi telefonă lui Reinhart.

Din ceea ce putuse observa, computerul punea o serie de absolut nouă de întrebări, toate privind aspectul, dimensiu­nile şi funcţiunile corpului. Era posibil, după cum spunea Fle­ming, să reduci orice formă fizică la termeni matematici, şi toc­mai asta se părea că cere maşina.

— De pildă – spuse el către Reinhart şi Dawnay, când se puseră împreună pe lucru – vrea să ştie despre auz. Este aici o gră­madă de material despre frecvenţele auditive, şi în mod evi­dent întreabă cum producem sunetele şi cum le auzim.

— Cum ar putea şti computerul despre vorbire? întrebă Dawnay.

— Pentru că creatura lui ne vede întrebuinţând gura pen­tru a comunica şi urechile pentru a asculta. Toate aceste în­tre­bări sunt puse în urma observaţiilor micului dumneavoas­tră monstru. El poate, probabil, să simtă vibraţiile vorbirii şi acum, că e conectat cu maşina, îi transmite observaţiile.

— Presupui.

— Cum îţi explici altfel acest lucru?

— Nu văd cum se poate analiza toată structura ome­neas­că? spuse Reinhart.

— Nu e nevoie. Computerul continuă să deducă în mod in­teligent, şi tot ce avem de făcut e să reintroducem în ma­şină răspunsurile corecte. E vechiul joc.

Nu pot să-mi dau seama, totuşi, de ce n-a găsit până acum o metodă mai rapidă. Sunt sigur că e în stare s-o facă. Poate creatura n-a corespuns aşteptărilor.

— Vrei să încerci? o întrebă Reinhart pe Dawnay.

— Am să încerc orice – spuse ea.

În timp ce se desfăşura etapa următoare a proiectului, Christine rămase la computer, preluând cele citite şi introdu­când rezultatele. Părea să se afle tot timpul într-o stare de ten­siune nervoasă, dar nu spunea nimic.

—Vrei să treci la o altă muncă? o întrebă Fleming, când fură singuri împreună într-o seară, în clădirea computerului.

— Nu. Mă fascinează.

Fleming îi privi faţa gânditoare şi frumoasă.

El nu mai flirta cu ea, cum obişnuia înainte, când nu era atât de captivată de munca lor, când nu era decât o fată de la­bo­rator. Băgându-şi mâinile în buzunar, el se întoarse şi părăsi clădirea. După ce plecă, ea traversă camera de control spre uşa laboratorului. Îi trebui un efort ca să treacă în camera cu re­zervorul, şi stătu un moment în prag, cu faţa crispată, fă­cân­du-şi curaj. Nu se auzea niciun zgomot, afară de zumzetul continuu de fond al computerului, dar când ajunse în dreptul fe­restruicii din rezervor, creatura începu să se agite, bufnind în pereţii rezervorului şi stropind prin partea deschisă de sus.

— Linişte – spuse cu voce tare. Stai linişită.

Se aplecă mecanic şi se uită înăuntru prin ferestruică; ochiul era acolo, privind-o continuu, dar creatura devenea din ce în ce mai agitată, plesnind în dreapta şi în stânga cu mar­gi­nile trupului ei, ca o meduză. Christine îşi trecu o mână peste frunte; era uşor ameţită din cauza poziţiei aplecate, dar ochiul o ţinea ca hipnotizată. Stătu acolo un lung minut, şi apoi încă unul, devenind incapabilă să gândească; încet, ca din proprie voinţă, mâna ei dreaptă se mişcă de-a lungul la­tu­rii rezervorului în sus, şi degetele ei căutară sârma care ducea la cablul encefalografului. Când atinse sârma, simţi o înţepă­tu­ră, pentru că trecea un slab curent prin ele.

În clipa în care atinse sârma, creatura se linişti. Tot o mai privea fix, dar nu mai mişca. În întreaga clădire domnea tăce­re absolută; nu se auzea nimic, nici acum, în afară de zum­ze­tul computerului. Christine se ridică încet, ca în transă, con­ti­nu­ând să ţină sârma. Îşi trecu degetele de-a lungul ei, până atin­seră învelişul cablului, şi apoi îl apucară, lăsându-l să alu­ne­ce prin golul mâinii. Cablul era prins numai uşor, trecea de la rezervor la peretele laboratorului şi era fixat de acesta cu bucăţi de ban­dă ţintuite în cuie, la interval de câţiva metri. Pe când mâna îşi urma drumul de-a lungul cablului, ea merse ţea­pă­nă până la zid, şi de-a lungul lui spre prag, către încăperea computerului. Ochii îi erau deschişi, dar ficşi, şi fără vedere. Cablul dispărea printr-o deschizătură perforată prin tocul uşii, şi ea păru nedu­me­rită când nu mai putu să-l urmeze. Apoi ridică cealaltă mână şi apucă iarăşi cablul, de cealaltă parte a pragului.

Mâna ei dreaptă căzu, şi ea trecu în încăperea alăturată, ţinând cablul cu stânga. Îşi făcu drum încet, de-a lungul pere­te­lui, până la capătul stelajului cu aparatura de control, respi­rând adânc, agitată de parc-ar fi fost adormită şi tulburată de un vis. În centrul stelajelor cu aparatură, cablul intra în trans­for­mator, sub tabloul de bord. Luminile tabloului clipeau con­ti­nuu, într-un fel de ritm hipnotic, şi ochii ei se opriră pe ele, cum se opriră mai înainte pe ochiul creaturii.

Stătu în faţa tabloului câteva clipe, ca şi cum nu mai era în stare să se mişte; apoi, încet, mâna ei stângă dădu drumul ca­blului. Mâna ei dreaptă se ridică iarăşi, şi cu degetele de la ambele mâini apucă sârmele de înaltă tensiune, care duceau de la transformator până la cele două terminale de lângă capul ei. Aceste sârme erau izolate până la un punct chiar sub terminale, unde miezul lor era dezvelit şi prins de plăcile ieşite în afară. Mâinile i se ridicară de-a lungul lor, centimetru cu cen­ti­metru.

Faţa îi era inexpresivă şi trasă, şi începu să se clatine, ca în ziua în care Fleming o făcuse să stea prima oară între plăcile ter­minale. Mâinile ei ţineau strâns sârmele, degetele ei ridi­cându-se încet de-a lungul lor. Apoi atinse miezul dezgolit.

Totul se întâmplă foarte repede. Corpul ei se răsuci, când în­tregul voltaj trecu printr-însul. Începu să strige, picioarele ei ce­dară, capul îi căzu înapoi şi atârnă de braţele întinse, parcă era crucificată. Lămpile de pe tabloul de evidenţă porniră din plin, luminând faţa ei desfigurată şi o bufnitură tare şi insistentă începu în camera alăturată.

Acestea durară cam zece secunde. Apoi ţipătul ei se curmă scurt, o explozie violentă avu lor la tabloul de si­gu­ran­ţe de deasupra ei, luminile se stinseră, degetele ei se desfăcu­ră de pe sârma dezgolită, şi ea căzu greoi – o grămadă infor­mă – pe podea. Un moment domni liniştea. Creatura termină cu bufniturile şi zumzetul computerului se opri brusc, ca tăiat cu cuţitul. Clopotul de alarmă răsună.

Prima persoană la faţa locului fu Judy, care trecea prin faţa clădirii când se porni alarma de la intrare. Împingând uşa, aler­gă în grabă de-a lungul coridorului până la camera de con­trol. La început nu văzu nimic. Luminile din plafon ardeau în­că, dar pupitrul de control ascundea podeaua din faţa tablou­lui de control. Apoi zări trupul Christinei şi, fugind înainte, în­ge­nunchie lângă el.

— Christine!

Întoarse trupul pe spate. Christine privea în gol şi mâinile îi căzură moi înapoi pe sol: erau negre şi arse până la os. Judy cercetă inima fetei; se oprise.

„O, Doamne!” gândi ea. „De ce trebuie întotdeauna să gă­sesc eu toţi morţii?”

Reinhart se înapoiase de la Londra, când auzi veştile, raportându-i lui Osborne, primi un răspuns diferit de cel pe ca­re-l aştepta; Osborne era desigur îngrijorat, dar prea pre­o­cu­pat de alte lucruri şi privi întâmplarea ca pe o lovitură printre multe altele. Reinhart era întristat, dar şi nelămurit; nu numai Osborne, dar şi toţi ceilalţi pe care îi întâlnea când circula în­co­lo şi încoace prin birourile de la Whitehall, păreau să poarte în gând ceva secret şi apăsător.

Se gândi să meargă la Bouldershaw Fell, pe care nu-l mai vizitase de multă vreme, ca să încerce să scape de sentimen­tul de îngrijorare care-l stăpânea, dar descoperi îndată că ra­diotelescopul fusese pus sub control militar şi era bine izolat de către Siguranţa Ministerului Apărării. Aceasta se petrecu­se, fără ca el să fi fost prevenit, în cursul ultimei săptămâni, când el fusese la Thorness. Era furios că nu l-au consultat şi se duse să-l vadă pe Osborne, dar Osborne era prea ocupat pentru a-i fixa o întâlnire.

Ancheta asupra morţii Christinei şi autopsia urmară peste câteva zile. Profesorul fu cel puţin scutit de sarcina de a da ex­plicaţii unor rude; ambii părinţi erau morţi şi n-avea alte cu­noş­tinţe în ţară. Fleming îi trimisese o scrisoare scurtă şi rece, spunând că nu i se întâmplase nicio pagubă importantă com­puterului şi că el are o „teorie” despre moartea Christinei. Apoi urmă o lungă scrisoare, spunând că circuitul ars fusese reparat şi că maşina de calcul lucra din plin, prelucrând o can­ti­tate fantastică de informaţii în rezerva ei de memorie, dar Fleming nu preciza ce fel de informaţii. Dawnay îi telefonă câ­teva zile mai târziu, spunându-i că maşina de calcul începuse să imprime din nou rezultate. O masă imensă de cifre curgea dintr-însa, şi pe cât puteau spune ea şi cu Fleming, nu erau în­trebări, ci informaţii.

— Avem o grămadă de formule de biosinteză – spuse ea. Fleming bănuieşte că maşina cere o nouă experienţă, şi cred că are dreptate.

— Alţi monştri? întrebă Reinhart la telefon.

— Posibil. Dar e mult mai complicat de data aceasta. Va fi o treabă imensă. Vom avea nevoie de noi ajutoare, şi, mă tem, de alţi bani.

Făcu o nouă încercare de a-l vedea pe Osborne şi fu chemat, spre surprinderea sa, la Ministerul Apărării.

Osborne aştepta în camera lui Vandenberg, când sosi Reinhart. Vandenberg şi Geers erau de asemenea acolo, păreau că discută de câtăva vreme. Servieta lui Geers era des­chi­să pe masă şi o mulţime de hârtii fuseseră extrase din­tr-în­sa şi examinate. Ceva aspru şi neprietenos în atmosfera încăperii îl puse în gardă pe Profesor.

— Luaţi loc – spuse Vandenberg automat – fără a zâmbi. Urmă o scurtă pauză intensă, în care fiecare aştepta să vor­beas­că celălat, apoi adăugă. Aud că aţi mai înregistrat un ca­davru.

— A fost un accident – spuse Reinhart.

— Sigur, sigur. Două accidente.

— Guvernul a primit rezultatele anchetei – spuse Osborne, privind spre covor. Geers tuşi nervos şi începu să-şi adune hârtiile.

— Da? Reinhart privi spre general şi aşteptă.

— Îmi pare rău, Profesore – spuse Vandenberg.

— Pentru ce?

Osborne îl privi în ochi pentru prima dată:

— Trebuie să acceptăm o schimbare de control, o re­or­ga­ni­zare totală.

— De ce?

— Lumea începe să pună întrebări. În curând va descoperi că aveţi această fiinţă vie, asupra căreia experimen­taţi.

— Vorbiţi de R.S.C.A.?37 Fiinţa noastră nu-i un animal. E doar o colecţie de molecule, pe care am alcătuit-o noi înşine.

— Asta nu va satisface forurile.

— Nu putem să ne oprim tocmai la mijloc...

Reinhart privi de la unul la altul, încercând să pătrundă ce era în mintea lor:

— Dawnay şi Fleming tocmai pornesc la o nouă experienţă.

— Ştim asta – spuse Geers, bătând cu degetele în hârtiile pe care le băga în servietă.

— Atunci?

— Îmi pare rău, spuse Vandenberg din nou. Ăsta-i sfârşi­tul drumului dumitale.

— Nu înţeleg.

— Am făcut tot ce-am putut. Osborne se agită încurcat pe scaunul său. Ne-am luptat toţi cât am putut.

— Luptat cu cine?

— Guvernul este foarte hotărât. Osborne părea extrem de grijuliu să evite detalii. Am pierdut procesul, Ernest. A fost dezbătut şi pierdut la un nivel mult mai înalt.

— Şi acum – adăugă Vandenberg – aţi mai înscris un cadavru.

— Asta-i numai o scuză. Reinhart se sculă în picioare, aşa mici cum erau, şi îl înfruntă pe celălalt peste birou: Doriţi să ne înlăturaţi din treaba asta, pentru că vreţi instalaţia. Falsi­fi­caţi orice situaţie.

Vandenberg suspină:

— Aşa stau lucrurile. Nici nu mă aşteptam ca dumnea­voastră să înţelegeţi punctul nostru de vedere.

Geers îşi închise servieta cu un zgomot sec şi arboră un zâmbet uşor.

— Adevărul, Reinhart, e că te vor înapoi la Bouldershaw Fell.

Reinhart îl privi cu dezgust.

— Bouldershaw Fell? Nici nu mă lasă să intru acolo.

Geers privi întrebător la general, care dădu din cap, în semn să continue.

— Guvernul ne-a pus la curent cu probleme confiden­ţiale – spuse el cu un aer important.

— Acesta este un super-secret, înţelegeţi – spuse Van­den­berg.

— Atunci ar fi fost mai bine să nu-mi spuneţi. Reinhart stă­tea ţeapăn, ca un mic animal gata de apărare.

— Va trebui să ştii – spuse Geers. Vei fi angrenat şi dumneata. Guvernul a scos un strigăt de alarmă – un S.O.S. Vă vor pe toţi – lucrând pentru Ministerul Apărării.

— Indiferent ce facem?

— E o hotărâre a Consiliului de Miniştri. Osborne se adre­sa din nou covorului: Am obţinut cele mai bune condiţii posi­bile.

Vandenberg se ridică şi merse până la harta murală:

— Puterile apusene sunt adânc îngrijorate. Şi el evită pri­vi­rea lui Reinhart. Din cauza urmelor pe care le înregistrăm.

— Ce urme?

— În special cu ajutorul propriului dumneavoastră radio­te­lescop. Este singurul din ţară cu o capacitate de definire des­tul de ridicată. Dă de urmele unui mare număr de vehicule pe orbită.

— ...Terestre? Reinhart privi la traiectoriile trasate pe har­tă. Asta-i tot ce vă îngrijorează pe toţi?

— Da. Cineva din cealaltă parte a globului le lansează cu iu­ţeală, continuu, dar ăia sunt în afara bătăii ecranului nostru de pază. Agenţia Spaţială a ONU n-are nicio putere asupra lor, nici Alianţa Apuseană. Nimeni n-are. Geers încheie, strict pen­­tru Reinhart: Aşa că te vor pe dumneata, să te ocupi de asta.

— Dar asta nu-i specialitatea mea. Profesorul stătea ferm în faţa biroului: Eu sunt astronom.

— Ce faceţi acum e specialitatea dumneavoastră? întrebă Vandenberg.

— Decurge dintr-însa, dintr-o sursă astronomică.

— Dar asta-i ceea ce vrea Consiliul de Miniştri – spuse Osborne, pe un ton care nu accepta replică.

— Şi munca la Thorness?

Vandenberg se întoarse spre Profesor:

— Echipa dumneavoastră – ce-a rămas dintr-însa – va răspunde faţă de Geers.

— Geers?

Eu sunt directorul staţiunii.

— Dar nu cunoşti lucruri elementare... Reinhart se abţinu să continue.

— Sunt fizician – spuse Geers. Cel puţin eram. Cred că mă pot pune la curent repede.

Reinhart îl privi dispreţuitor:

— Asta ai dorit tot timpul, nu-i aşa?

— Nu eu am ales! spuse Geers supărat.

— Domnilor! necheză Osborne, dezaprobator.

Vandenberg se întoarse greoi la biroul său:

— Hai să nu facem din asta o problemă personală.

— Şi munca lui Dawnay şi Fleming? întrebă Reinhart.

— Nu-i voi da afară – spuse Geers. Vom avea nevoie şi noi de o parte din timpul computerului, dar asta se poate aranja.

— Dacă mă daţi afară pe mine.

— Nu există nici un fel de blam contra dumitale, Ernest – spuse Osborne. După cum vei vedea din viitoarea listă de onoruri.

— O, dă-o dracului de listă de onoruri! Reinhart îşi înfipse micile sale degete în palme. Ceea ce lucrează Dawnay şi Fleming este cel mai important proiect de cercetări pe care l-am avut vreodată în această ţară. Asta-i tot ce mă intere­sează.

Geers îl privi pătrunzător prin ochelari.

— Vom face tot ce putem pentru el, dacă ştiu că se poarte.

— Vor fi câteva schimbări aici, miss Adamson.

Judy era în biroul lui Geers, împreună cu dr. Hunter, direc­to­rul medical al staţiunii, un bărbat mare şi ciolănos, care ară­ta mai mult a militar decât a medic.

— Profesorul Dawnay va începe o nouă experienţă, dar nu sub direcţia Profesorului Reinhart. Reinhart a fost scos.

— Atinci cine...? lăsă ea întrebarea neterminată. Doctorul Hunter nu-i plăcea şi nu dorea de fel să fie condusă de el.

Eu răspund.

— Dumneata?

Probabil că Hunter era obişnuit cu acest fel de insulte; doar un uşor rânjet apăru pe faţa sa mare, grosolană.

— Desigur, sunt numai un umil medic. Autoritatea supre­mă va fi a doctorului Geers.

— Şi dacă profesorul Dawnay ridică obiecţii?

— Nu ridică. N-o interesează partea organizatorică. Noi tre­buie să punem lucrurile la punct pentru ea. Dr. Geers va avea jurisdicţia finală asupra computerului şi eu îl voi ajuta cu experienţele de resortul biologiei. Cât despre dumneata... – el culese o hârtie de pe biroul directorului – erai detaşată pe lângă Ministerul Ştiinţelor. Uită asta. Eşti din nou la noi. Voi avea nevoie de dumneata pentru securitatea părţii care ne in­te­resează pe noi în această afacere.

— Programul profesorului Dawnay?

— Da. Cred că vom realiza o nouă formă de viaţă.

— O nouă formă de viaţă?

— Îţi taie răsuflarea, aşa-i?

— Ce fel de formă?

— Nu ştim încă, dar când vom afla, va trebui să păstrăm pro­blema pentru noi, nu-i aşa? Se uită la ea într-un fel neru­şinat. Avem privilegiul de a fi moaşe la un mare eveniment.

— Şi dr. Fleming? întrebă ea, prividu-l drept în faţă.

— El rămâne aici mai departe, la cererea Ministerului Şti­in­ţelor, dar nu prea cred că i-au mai rămas multe de făcut.

Fleming şi Dawnay primiră vestea despre îndepărtarea lui Reinhart aproape fără comentarii. Dawnay era în întregime preocupată de ceea ce făcea, iar Fleming – retras şi solitar.

Singura persoană cu care el ar fi putut vorbi era Judy – şi pe ea o evita. Deşi el şi Dawnay lucrau strâns împreună, n-aveau totuşi încredere unul într-altul şi nu discutau nici­oda­tă deschis despre nimic, în afara experienţei propriu-zise. Chiar şi în legătură cu aceasta, îi fu greu s-o convingă de vreo teză de principiu.

— Presupun – spuse ea, pe când stăteau în faţa imprima­torului de rezultate, controlând noi şiraguri de cifre – presu­pun că toate acestea sunt informaţiile pe care Ciclop le-a bă­gat în maşină.

— Parte din astea. Plus ce-a aflat maşina de la Crhistine când a ţintuit-o pe contacte.

— Ce putea să afle?

— Îţi aduci aminte c-am spus că maşina trebuie să aibă şi un fel mai rapid de a primi informaţii despre noi?

— Îmi amintesc că erai nerăbdător.

— Nu numai eu. În acele câteva secunde înainte să sară si­guranţa aş crede că a primit mai multe informaţii fiziologice decât ai putea dumneata să prelucrezi timp de o viaţă.

Dawnay suflă uşor pe nas, cum avea ea obiceiul, şi îl lăsă să-şi urmeze gândurile proprii. El culese o bucată de sârmă izo­lată şi merse la unitatea de control, unde se aşeză în faţa tabloului de evidenţă care sclipea, ţinând unul din capetele dezgolite ale sârmei în fiecare mână. Înălţându-se către una din terminale, atârnă un capăt al sârmei peste ea, apoi, ţinând sârma de partea izolată, apropie încet al doilea capăt de cea­lal­tă terminală.

— Ce vrei să faci? Dawnay traversă repede încăperea că­tre dânsul. Ai s-o scurtcircuitezi.

— Nu cred – spuse Fleming. El atinse terminala cu partea dezgolită a sârmei: Vezi!

Nu se iscă decât o mică scânteie, când cele două suprafe­ţe de metal se întâlniră.

Fleming lăsă să cadă sârma şi rămase câteva secunde gân­ditor. Apoi ridică încet ambele sale mâini către terminal, cum făcuse Christine.

— Dawnay făcu un pas înainte pentru a-l opri:

— Pentru Dumnezeu!

— E în regulă. Fleming atinse cele două terminale deo­da­tă, şi nu se întâmplă nimic. Stătu acolo cu braţele întinse, ţi­nând plăcile de metal, pe când Dawnay îl observa cu un ames­tec de scepticism şi teamă.

— N-am avut destulă moarte?

Maşina a avut. Îşi lăsă braţele în jos. A învăţat. Nu cu­noş­tea efectele voltajului asupra ţesuturilor organice, până ce n-a avut-o pe Christine între terminale. Nici nu ştia că se va au­to­avaria. Dar acum, când ştie, îşi ia precauţii. Dacă încerci să scurcircuitezi aceşti electrozi, va reduce voltajul. Încearcă.

— Nu, mulţumesc. M-am săturat de ideile dumitale originale.

Fleming o privi cu duritate.

— Să ştiţi că n-aveţi de-a face numai cu aparatură. Aveţi de-a face cu un creier, şi încă unul foarte bun.

Cum ea nu răspunse, el plecă.

Cu toată presiunea lucrărilor pentru Ministerul Aprării, Geers găsi timp şi mobilitatea s-o ajute pe Dawnay. Era genul de om care se hrănea cu activitate, ca o lăcustă; să aibă mai multe lucruri sub control – iată ce-i satisfăcea râvna interioară şi înlocuia spiritul creator care-l părăsise. Hotărî să i se pună la dis­poziţie lui Dawnay şi mai multă aparatură, şi mai multe aju­toa­re – şi raporta progresele ei cu mândrie crescândă. „Voi face treabă mai bună ca Reinhart” – gândea.

Blocului computerului îi fu adăugat un nou laborator, ca­re adăpostea o imensă maşină foarte complicată pentru sin­te­za ADN-ului, şi în cursul următoarelor săptămâni fură in­stalate aparate noi, destinate cristalografiei cu raze X, şi uni­tăţi de sinteză chimică pentru a fabrica compuşi de fosfaţi, dioxiriboză, adenină, timină, citozină, tirozină şi alte ingredi­ente necesare pentru a alcătui molecule de ADN, sămânţa vie­ţii. În câteva săptămâni obţinură o spirală ADN de vreo cinci miliarde de formule-cod de nucleotide în construcţie, şi până la sfârşitul anului realizaseră o unitate genetică de cinci­zeci de cromozomi – asemănătoare, dar întrucâtva superioa­ră necesităţii genetice a omului.

La începutul lui februarie, Dawnay raportă apariţia unui embrion viu – în aparenţă omenesc.

Hunter se repezi până la clădirea laboratorului, ca să-l va­dă. Trecu pe lângă Fleming, traversând camera computerului, dar nu-i spuse nimic; Fleming se ocupase de partea sa, după cum promisese, şi nu făcea nici un efort să ajute la probleme­le de biochimie. În laborator, Hunter o găsi pe Dawnay, aple­cată peste un mic cort cu oxigen, înconjurată de aparatură şi de un număr de asistenţi de-ai ei.

— Trăieşte?

— Da. Dawnay se ridică şi îl privi.

— Cu ce seamănă?

— E un copil.

— Un copil de om?

— Aşa aş zice, deşi mă îndoiesc că Fleming va spune la fel. Arboră un zâmbet de satisfacţie. Şi-i o fetiţă.

— Nu-mi vine să cred. Hunter privi în jos, înspre cortul de oxigen. Pot să mă uit?

— Nu-i mare lucru de văzut; abia un ghemotoc învelit.

Sub învelişul de plastic al cortului era ceva care ar fi pu­tut fi omenesc, dar corpul era strâns învelit într-o pătură, şi faţa ascunsă de o mască. Un tub de cauciuc dispărea pe lângă gât, sub pătură.

— Respiră?

— Numai cu ajutor extern. Pulsul şi respiraţia normală. Gre­utatea: trei kilograme. Când am venit prima dată aici, n-aş fi crezut aşa ceva. Se întrerupse deodată, pe neaşteptate, co­ple­şită de emoţie. Continuă apoi, cu vocea mai blândă ca de obicei: S-a înfăptuit toată alchimia fabricării aurului, a fabri­că­rii vieţii. Bătu în tubul de cauciuc şi reluă felul ei repezit, obiş­nu­it de a vorbi: O hrănim intravenos. Aţi putea obiecta că n-are instinctul normal al suptului. Va trebui s-o învăţaţi.

— Ne-aţi dat o sarcină serioasă – spuse Hunter, mişcat, dar deja preocupat de răspunderi formale.

— Am dat viaţă omenească, făcută de fiinţe omeneşti. I-au trebuit naturii două mii de milioane de ani ca să facă o trea­bă ca asta: nouă ne-au trebuit paisprezece luni.

Hunter îşi regăsi manierele medicale moderne:

— Lăsaţi-mă să fiu primul care să vă felicite.

— Te porţi ca la o naştere normală – spuse Dawnay, re­u­şind să strâmbe din nas şi să surâdă în acelaşi timp.

Mica creatură din cort păru să prospere cu hrana sa intra­ve­noasă. Creştea cam cu o jumătate de ţol38 zilnic şi era evi­dent că nu avea să treacă prin fazele copilăriei obişnuite ale unei fiinţe omeneşti. Geers raportă directorului general al cer­cetărilor din Ministerul Apărării că în ritmul actual avea să atin­gă statura umană normală în trei sau patru luni.

Reacţia oficială la întregul eveniment fu un amestec de mândrie şi discreţie. Directorul general trimise după un raport complet şi îl incluse într-o categorie ultrasecretă. Îl trecu mai departe ministrului Apărării, care îl comunică, în rezumat, Prim-ministrului, mirat şi perplex. Consiliul de Miniştri fu in­format în termenii cei mai strict confidenţiali, şi Ratcliff se întoarse în biroul său din Ministerul Ştiinţelor, tulburat şi nesi­gur de ce urma să facă. După o gândire prelungă, îl informă pe Osborne, care îi scrise lui Fleming, cerând un raport inde­pen­dent.

Fleming răspunse laconic: „Omorâţi-o!”

Apoi fu convocat în biroul lui Geers şi rugat să se explice.

— Mi-e greu să cred – spuse Geers, cu ochii îngustaţi în spa­tele ochelarilor – că problema aceasta te priveşte în vreun fel.

Fleming bătu cu pumnul în biroul enorm:

— Sunt sau nu mai sunt membru al echipei?

— Într-un sens eşti.

— Atunci poate că mă veţi asculta. Creatura poate arăta ca o fiinţă omenească, dar nu-i. Este o prelungire, o anexă a maşinii, ca şi cealaltă făptură, doar mai complexă.

— Teoria dumitale e bazată pe ceva?

— E bazată pe logică. Cealaltă ceratură a fost o primă tentativă, o primă încercare de a produce un organism ca al nostru, urmând deci să fie acceptat de noi. Aceasta de acum e o tentativă mai reuşiută, bazată pe mai multă informare. Am lucrat asupra acestei informări, ştiu cât este de bine gândită.

Geers întredeschise puţin ochii.

— Şi după ce am realizat acest miracol, dumneata propui să-l omorâm?

— Dacă nu ştii, n-ai să fii niciodată în stare să ştii. Lumea va începe să se gândească la această ceratură ca la o fiinţă ome­nească. Vor spune că o asasinăm. Ne va stăpâni – maşina ne va stăpâni, cum va voi.

— Şi dacă nu dorim să urmăm sfatul dumitale?

— Atunci ţineţi-o departe de computer.

Geers şezu un moment liniştit, cu ochelarii sclipind. Apoi se ridică, semn că întrevederea luase sfârşit.

— Eşti aici numai detaşat, Fleming, şi asta datorită ama­bi­lităţii ministrului Ştiinţelor. Hotărârea în această problemă îmi re­vine mie, nu dumitale. Vom face ceea ce cred eu că e mai bine – şi o vom face aici.

IX

Accelerare

După patru luni, fata – aşa cum prezise Geers – semăna cu un copil normal. În cea mai mare parte a timpului stătea într-un cort de oxigen, deşi învăţa să respire ca un om, pe pe­ri­oade din ce în ce mai lungi. La sfârşitul primei luni nu se mai hrănea artificial şi se folosea de un biberon. Altminteri, nu se întreprinse nimic pentru a-i stimula mintea, şi ea stătea cul­cată, inertă ca un sugar, privind în tavan. Geers se neliniştea, pe măsură ce creşterea continua, dar făptura se opri la un me­tru şaptezeci, când ajunse o tânără femeie pe deplin dez­voltată.

— Şi încă o tânără femeie de-a dreptul frumoasă – spu­nea Hunter, lingându-şi buzele.

Geers nu permise nimănui – afară de Hunter, Dawnay şi asistenţii lor – s-o vadă. Trimitea zilnic rapoarte confidenţiale la Ministerul Apărării şi fu vizitat de două ori de Directorul Ge­neral al Cercetărilor, cu care întocmi planuri pentru viitorul creaturii. Fură luate precauţii extreme pentru ca existenţa ei să se păstreze secretă; o gardă de zi şi alta de noapte fură aşe­zate lângă computer, iar personalul blocului de laboratoa­re, şi toţi ceilalţi care ştiau, depuseră un jurământ de tăcere. Afară de Reinhart (căriua îi spusese, neoficial, Osborne) şi de câţiva funcţionari superiori şi politicieni de la Londra, nimeni, exceptând echipa de cercetători de la Thorness, nu ştia nimic despre ea.

Fleming, după părerea lui Geers, era elementul cel mai du­bios din tot grupul, şi i se dădură instrucţiuni speciale lui Judy să-l ţină sub observaţie. Ei doi de-abia schimbaseră o vorbă din primăvara trecută. El făcuse o încercare de a-şi cere scuze, prea puţin amabilă şi cu jumătate de gură, dar ea i-o retezase scurt, şi de atunci, când se întâlneau în complex, se ignorau reciproc. Cel puţin, îşi spunea ea, nu-l mai spiona şi pe el; el se separase de cercetările lui Dawnay, sector unde Judy fu­sese repartizată după moartea lui Bridger; aşadar, nu fu­se­se nevoită să se ocupe şi de el. Toate problemele de conştiin­ţă pe care şi le făcea în trecut erau înecate într-un soi de indi­ferenţă apatică. Dar acum era altceva. Concentrându-şi toată vo­inţa, se duse să-l caute la computer, simţindu-şi picioarele ciu­dat de nesigure. Îi arătă instrucţiunile pe care le primise.

— Vrei, te rog să citeşti asta? spuse ea, fără nici un fel de introducere.

Aruncă o privire asupra hârtiei şi i-o înapoie:

— Are antetul Ministerului Apărării – citeşte-o dumneata. Sunt foarte selectiv cu ceea ce ating.

— Sunt preocupaţi de securitatea noii creaturi – spuse ea sec, dând înapoi în faţa agresivităţii lui.

Fleming râse.

— Te amuzi? întrebă ea. Eu trebuie să răspund pentru se­curitatea ei.

— Şi cine răspunde de securitatea dumitale?

— John – faţa lui Judy se înroşi: Suntem oare siliţi să fim mereu de o parte şi de alta a baricadei?

— Aşa s-ar părea, ce zici? Tonul lui şovăia între simpatie şi indiferenţă: Mă tem că nu prea înghit preţioasa dum­nea­voas­tră creatură.

— Nu-i a mea. Îmi fac meseria. Nu-ţi sunt duşmancă.

— Nu. Eşti numai genul de fată pe care toţi o împing în­coa­ce şi încolo. Îşi plimbă prin încăpere o privire dezarmată: O, eu le-am spus părerea mea!

Ea încercă o ultimă tentativă de apropiere:

— A trecut multă vreme de când nu ne-am mai plimbat cu barca.

— Da, multă vreme...

— Suntem aceiaşi.

— Într-o lume diferită. Schiţă o mişcare de parc-ar fi vrut să plece.

— E aceeaşi lume, John.

— O.K.! Explică-le dumneata că lucrurile stau aşa.

Trecu Hunter:

— O scoatem afară.

Fleming, uşurat, n-o mai privi pe Judy.

— Pe cine?

— Fetiţa din cortul de oxigen.

— Avem voie? întrebă Judy.

— Este o împrejurare deosebită. Sărbătorim ieşirea ei în lume.

Hunter îi surâse cu subînţeles, galant, şi trecu în cealaltă cameră. Fleming se uită acru după el.

— Monstru în mărime naturală, oferit ca supliment pentru fiecare cumpărător.

Judy se surprinse râzând. Simţi că erau dintr-o dată cu mult mai apropiaţi.

— Îl detest pe acest om, îşi dă nişte aere...

— Sper că o omoară – spuse Fleming. E probabil un me­dic destul de prost.

Trecură împreună spre laborator. Hunter dirija deschide­rea capătului din fund al cortului cu oxigen, supravegheat de Dawnay. Sub cort era un pat îngust pe rotile; doi asistenţi îl tra­se­ră cu grijă înainte. Ceilalţi stăteau de jur împrejur, pe când patul alunecă afară cu creatura-fată: mai întâi picioarele acoperite cu un cearşaf, apoi corpul, de asemenea acoperit. Era culcată pe spate; când i se văzu faţa, Judy tresări violent. Era o faţă aspră şi frumoasă, cu pomeţii obrajilor proeminenţi şi cu trăsături generoase, de tip baltic. Părul ei lung şi blond se răsfira pe pernă, ochii îi erau închişi şi respira paşnic, ca în somn. Părea o întruchipare purificată, blondă, a Christinei.

— E Christine – şopti Judy – Christine.

— Nu poate fi – spuse Hunter cu bruscheţe.

— Există o asemănare exterioară – admise Dawnay.

Hunter i-o reteză scurt.

— I-am făcut autopsia celeilalte fete. De altfel, aceea era brunetă.

Judy se întoarse către Fleming.

— Să fie asta un soi de farsă cumplită?

El dădu din cap:

— Nu te lăsa înşelată. Nu vă lăsaţi înşelaţi niciunul din voi. Christine e moartă. Christine a reprezentat doar modelul.

O clipă nu vorbi nimeni, în timp ce Dawnay luă pulsul cre­a­turii şi se aplecă să-i privească faţa. Ochii ei se deschiseră şi priviră vag în tavan.

— Ce înseamnă asta? întrebă Judy.

Îşi aminti că o văzuse pe Christine moartă, şi totuşi, făp­tura era absolut asemănătoare cu ea – şi trăia.

— Înseamnă – spuse Fleming, ca şi cum ar fi răspuns tu­tu­ror – că maşina a luat o fiinţă omenească şi a făcut o copie. A greşit unele lucruri, de pildă culoarea părului, dar în general a făcut o treabă destul de bună. Poţi transcrie anatomia uma­nă în cifre, şi asta-i ceea ce a făcut computerul; şi apoi ne-a pus pe noi să le realizăm.

Hunter se uită la Dawnay şi făcu semn asistenţilor să îm­pin­gă patul într-o încăpere învecinată.

— Ne-a dat ce voiam, în orice caz – spuse Dawnay.

— Aşa credeţi? Creierul e cel care contează – trupul n-are nicio importanţă. Nu a creat o fiinţă omenească, a înfăptuit o creatură străină de noi, care arată ca o fiinţă omenească.

— Dr. Geers ne-a expus teoria dumitale – spuse Hunter, trecând mai departe, în urma fetei de pe pat.

Dawnay ezită o clipă, înainte de a-i urma:

— Poate că ai dreptate, şi în cazul acesta va fi cu atât mai interesant.

Fleming se stăpâni cu un efort evident.

— Ce aveţi de gând cu ea?

— O vom educa.

Fleming se întoarse şi ieşi din laborator, revenind în ca­me­ra computerului, cu Judy după el.

— Ce-i rău în asta? întrebă ea. Toţi ceilalţi...

O privi:

— Ori de câte ori o inteligenţă superioară întâlneşte una in­fe­rioară, o distruge. Iată ce-i rău. Epoca fierului a distrus epo­ca pietrei, „feţele palide” i-au învins pe indieni. Ce a rămas din Cartagina, când au terminat romanii cu ea?

— Deci în ultimă instanţă e rău?

— E rău pentru noi.

— De ce ar fi?

— Cei tari sunt întotdeauna fără cruţare cu cei slabi.

Puse o mână nesigură pe mâneca lui:

— Atunci cei slabi ar face mai bine să se unească.

— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta mai devreme – spuse el.

Judy îl cunoştea destul de bine ca să nu insiste; se întoarse la propria ei viaţă, lăsându-l cu frământările şi îndoielile sale.

În anul acela n-a mai fost o primăvară timpurie. Vremea aspră, întunecată, ţinu până la sfârşitul lui aprilie, potrivită cu atmosfera întunecată, neînsorită a complexului. Afară de ex­pe­rienţa lui Dawnay, nimic nu mergea cum trebuie. Persona­lul permanent al lui Geers şi echipele de cercetare pentru rachete lucrau sub tensiune, fără vreun succes efectiv. Se fă­ceau mai multe experimente ca oricând, dar fără rezultate sa­tisfăcătoare. După fiecare încercare ratată, ţesătura cenuşie a norilor dinspre Atlantic se îngrămădea din nou pe promonto­riu, ca şi cum ar fi vrut să arate că nimic nu se va schimba sau îmbunătăţi vreodată.

Numai creatura înflorea, ca o plantă exotică într-o seră. O parte din laboratoarele lui Dawnay fură amenajate în chip de locuinţă pentru fată. Aici era îngrijită şi pregătită pentru rostul ei, ca o prinţesă din poveşti. O numiră Andromeda, după tărâmul ei de origine, şi o învăţară să mănânce şi să bea şi să stea aşezată şi să se mişte. La început învăţă foarte încet să-şi cunoască trupul; n-avea, după cum spunea Dawnay, nici unul din instinctele copilului în creştere, dar curând era lim­pe­de că putea absorbi cunoştinţele cu o iuţeală nemaipomenită. Nu trebuia să i se spună nimic de două ori. O dată ce înţele­gea capacităţile unui lucru, îl stăpânea fără ezitare sau efort.

Aşa s-a întâmplat şi cu vorbitul. La început păru să nu-i sesizeze existenţa, nu ţipase niciodată cum ţipă copiii, şi tre­bu­ia învăţată ca un copil surd, lămurindu-i-se vibraţia corzi­lor vo­cale, şi rostul lor. Dar îndată ce înţelese, învăţă limbajul ar­ti­cu­­lat în ritmul în care i se explica pe silabe. După câteva săp­tă­mâni putea comunica prin limba vorbită.

În câteva săptămâni învăţase, de asemenea, să se mişte ca o fiinţă omenească – puţin cam ţeapănă, ca şi cum corpul ar fi lucrat după instrucţiuni, şi nu după propriile sale dorinţe. Cea mai mare parte a timpului era ţinută în locuinţa ei, deşi în fi­ecare zi, când nu ploua, era scoasă la plimbare pe câmpiile pus­tii, într-o maşină închisă, şi lăsată să umble la aer curat, sub escortă şi în afara vederii vreunor ochi dinăuntrul sau dinafara complexului.

Niciodată nu se plângea, orice i s-ar fi făcut. Accepta con­troalele medicale, învăţătura, supravegherea continuă, ca şi cum n-ar fi avut voinţă sau dorinţe proprii. De fapt, nu arăta nici un fel de emoţii, în afară de foame înainte de masă şi obo­seală la sfârşitul zilei – şi atunci o oboseală fizică, niciodată una mentală. Era întotdeauna amabilă, întotdeauna ascultă­toa­re şi foarte frumoasă. Se purta într-adevăr ca în vis.

Geers şi Dawnay îi prevăzură educaţia într-un ritm care concentra un întreg ciclu universitar, în localul care începu să semene mai degrabă cu clădirea destinată unor cursuri de vară. O dată ce înţelesese bazele aritmeticii elementare, nu mai avu nici o dificultate cu matematicile superioare. Parcă era un computer; trecea prin cifre cu logica rapidă a unui cal­cu­lator, şi nu greşea niciodată. Părea capabilă să ţină minte cele mai complicate progresii, fără o umbră de oboseală. În rest era îndopată cu fapte ca o enciclopedie. Geers şi profe­sorii care erau trimişi la Thorness într-o procesiune fără sfârşit şi impresionant academică – nu ca s-o instruiască direct, căci era ţinută secret, ci ca să-i îndrume pe instructorii ei – puseră bazele unui nivel general de cunoştinţe fără specializare amă­nun­ţită, aşa că la sfârşitul cursului ei de vară – şi al verii, Andromeda ştia teoretic tot atâtea despre lume, cât un ab­solvent de şcoală, inteligent şi receptiv. Îi lipsea însă orice simţ al experienţei umane, orice atitudine spontană. Deşi era sprintenă şi destul de comunicativă, părea că se mişcă şi vor­beşete ca în transă: aceasta era impresia pe care o lăsa, în ul­timă instanţă.

— Ai dreptate – recunoscu Dawnay faţă de Fleming: Ea n-are creier, ci un calculator.

— Nu-i acelaşi lucru?

Fleming privi către fata subţire şi frumoasă, care şedea la masă citind, în ceea ce devenise odaia ei. Era în timpul uneia din rarele lui vizite la Dawnay. Laboratorul fusese transformat într-un apartament, care părea ieşit de-a dreptul dintr-o revis­tă de arhitectură interioară – fata completând decorul.

— Este infailibilă – spuse Dawnay. Nu uită. Nu greşeşte nici­odată. Ştie de pe acum mai mult decât ştiu cei mai mulţi.

Fleming se încruntă:

— Dacă vei continua să bagi informaţii în ea, va şti în cu­rând mai multe decât dumneata.

— Probabil. Persoanele care ne conduc au anumite pla­nuri în legătură cu ea.

Planul lui Geers era destul de evident. Problemele urgen­te ale Centrului de cercetări rămâneau nesoluţionate, cu toa­te că se folosea noul computer. Principala dificultate era că nu ştiau cum să-l întrebuinţeze. Îl luau din mâinile lui Fleming câteva ore pe zi şi reuşeau să obţină o serie de calcule, efec­tu­ate rapid de maşină, dar n-aveau mijloace pentru a-i verifica adevăratul potenţial sau pentru a-i întrebuinţa imensa putere de intelectuală în slujba problemelor care nu erau puse în ter­meni matematici. Dacă – aşa cum socotea Fleming – fiinţa cre­ată cu ajutorul maşinii avea vreo afinitate cu ea, atunci era logic să poată fi utilizată ca un intermediar. Monstrul prim era evident incapabil să comunice computerului vreo cerinţă uma­nă, dar cu fata se schimbau lucrurile. Dacă ea se arăta în stare să devină o curea de transmisie, totul va evolua cum nu se poate mai pasionant.

Ministerul Apărării n-avea nicio obiecţie faţă de această idee, şi deşi Fleming îl preveni pe Osborne – cum îl prevenise pe Geers – acesta nu mai avea nici un cuvând în faţa celor care hotărau în ultimă instanţă. Fleming nu făcea decât să asis­te neputincios şi să observe cum comenzile maşinii erau îndepli­ni­te fără ezitare de persoanele care nu voiau să asculte de el. El însuşi n-avea nimic pe care să se bizuie, decât o pun­te îngus­tă de logică. Dacă greşise, greşise tot raţionamentul chiar de la în­ce­put, şi rostul vieţii create nu era cel bănuit de el. Dar dacă avea dreptate, ei mergeau drept spre un dezastru.

De altfel, era în încăperea computerului, când Geers şi Dawnay aduseră prima oară fata acolo.

— Pentru Dumnezeu!

Privi la Geers şi la Dawnay, într-un ultim apel disperat.

— Ştim cu toţii ce crezi, Fleming – spuse Geers.

— Atunci împiedicaţi-o să intre aici.

— Dacă ai vreo plângere, fă-o la minister.

Se îndreptă spre ieşire.

Dawnay ridică din umeri; i se părea şi ei că Fleming făcea prea mult caz pentru nimic.

Geers ţinu uşa deschisă şi Andromeda intră, escortată de Hunter, care mergea pe lângă ea – şi totuşi uşor în urmă – ca nişte personaje din romanele lui Jane Austin. Andromeda se mişca ţeapănă, dar era pe de-a întregul lucidă, cu faţa calmă, ochii ei cuprinzând totul. Tabloul părea oarcum artificial şi ire­al, ca şi cum grupul s-ar fi pregătit pentru un menuet.

— Aceasta e camera de control a computerului – spuse Geers, pe când fata stătea, privind în jur. Părea un părinte bun, dar sever. Îţi aminteşti că ţi-am vorbit despre el?

— De ce aş fi uitat?

Deşi vorbea lent, articulând cu riguroasă precizie cuvin­te­le, vocea ei, ca şi faţa, era calmă şi atrăgătoare.

Geers o conduse de-a lungul încăperii:

— Aceasta este unitatea în care se introduc întrebările, INPUT-ul. Singurul fel prin care putem da informaţii compute­rului este dactilografierea lor direct aici. Asta ia timp mult.

— Trebuie să ia.

Ea examină clapele cu un fel de interes calm.

— Dacă vrem să comunicăm cu ea – continuă Geers – nu avem decât să selecţionăm câte ceva din rezultate şi să le in­tro­ducem din nou aici.

— E un procedeu foarte greoi – spuse ea încet.

Dawnay veni şi se aşeză de cealaltă parte a fetei:

— Ciclop, din camera alăturată, poate comunica direct, prin cablul coaxial.

— Asta-i ce doriţi să fac eu?

— Vrem să ne lămurim – spuse Geers.

Fata ridică ochii şi-l văzu pe Fleming privind-o fix.

Ea nu-l remarcase până atunci, şi îi întoarse privirea, lipsită de expresie.

— Cine este?

— Doctorul Fleming – spuse Dawnay. El a proiectat com­pu­terul.

Fata merse rigidă până la el şi-i întinse mâna.

— Bună ziua.

Vorbea ca şi cum ar fi repetat o lecţie. Fleming îi ingnoră mâ­na şi continuă s-o privească fix. Ea îi întoarse privirea fără să clipescă şi, după un minut, lăsă braţul să-i cadă.

— Socot că eşti un om inteligent – spuse ea, simplu.

Fleming râse.

— De ce faci asta? întebă ea.

— Ce?

— Râzi – ăsta-i cuvântul?

Fleming dădu din umeri:

— Oamenii râd când sunt fericiţi şi plâng când sunt trişti. Uneori râdem când suntem nefericiţi.

— De ce? Ea continuă să-l privească în faţă. Ce înseamnă fericit sau trist?

— Asta se simte.

— Eu nu le simt.

— Nu. Nici n-ar fi posibil.

— De ce aveţi aceste porniri?

— Pentru că suntem imperfecţi.

Fleming îi întoarse privirea, ca şi cum ar fi provocat-o. Geres se agita, impacientat.

— Lucrează normal, Fleming? Nu-i nimic pe tabloul de ob­ser­vaţie?

— Care-i tabloul de observaţie? întrebă ea, întorcându-se.

Geers i-l arătă şi ea privi la şirurile de becuri neluminate, pe când Gerees şi Dawnay îi explicau întrebuinţarea termina­le­lor.

— Am dori să stai între ele – spuse el.

Ea merse hotărâtă către tablou, şi cum se apropie, lăm­pi­le începură să clipească. Se opri.

— E în ordine – spuse Dawnay.

Geers luă învelişurile izolante de pe terminale şi o pofti pe fa­tă să înainteze, pe când Fleming privea, încordat, fără a spu­ne un cuvânt. Ea merse în silă, cu faţa obosită şi crispată. Când ajun­se la tablou, se opri, cu câte un terminal la câţiva cen­ti­metri de fiecare parte a capului, şi luminile începură să cli­peas­că mai repede. Încăperea era plină de zumzetul com­pu­terului. În­cet, fără a i se fi spus, ea ridică mâinile către terminale.

— Eşti sigur că e neutralizat?

Geers îl privi pe Fleming.

— Se autoneutralizează.

Când mâinile fetei atinseră plăcile de metal, ea se cu­tre­mură. Stătu cu faţa inexpresivă, ca în transă, şi apoi le dădu drumul şi se clătină nesigură. Dawnay şi Geers o susţinură şi o duseră până la un scaun.

— E în ordine? întrebă Geers.

Dawnay dădu afirmativ din cap:

— Dar ia priviţi!

Toate luminile de pe tablou era aprinse şi zumzetul com­pu­terului crescu, mai tare ca înainte.

— Ce s-a întâmplat?

— Vorbeşte cu mine – spuse fata. Ştie despre mine.

— Ce spune? întrebă Dawnay. Ce ştie despre dumneata? Cum vorbeşte?

— Noi... noi comunicăm.

Geers păru surprins:

— În cifre?

— S-ar putea exprima şi în cifre – spuse ea, privind, fără să va­dă, fix înainte. Ar trebui foarte multă vreme pentru a vă ex­plica...

— Şi îi poţi comunca şi dumneata?

Dawnay fu întreruptă de o puternică explozie în camera alăturată. Tabelul de evidenţă se stinse, zumzetul se opri.

— Ce-a fost asta? întrebă Geers.

Fleming se întoarse fără a-i răspunde şi merse rapid spre prima încăpere a laboratorului, unde era adăpostiţi Ciclop şi rezervorul lui. Din fişele de contact de deasupra rezervorului ieşea fum. Când le trase afară, capetele erau înnegrite şi bu­căţi de ţesut carbonizat atârnau de ele. Privi în rezervor şi bu­ze­le i se subţiară.

Dawnay se repezi înăuntru, urmată de Geers.

— Ce i s-a întâmplat?

— A fost electrocutat. Fleming îi flutură sârmele pe sub nas: A fost un nou scurtcircuit şi l-a omorât.

Geers se uită la rezervor şi se retrase, dezgustat.

— Ce ai făcut cu unităţile de control? întrebă el.

Fleming aruncă pe jos resturile carbonizate ale firelor.

— Eu n-am făcut nimic. Computerul ştie să-şi ajusteze voltajele – ştie să ardă ţesuturile – ştie să ucidă.

— Dar de ce? întrebă Geers.

Priviră cu toţii, din instinct, spre uşa camerei compute­ru