/ Language: România / Genre:antique

Canonicatul Dune

Frank Herbert


Frank Herbert

Canonicatul Dune

Titlul original: CHAPTER HOUSE DUNE

Cei ce doresc să repete trecutul trebuie să controleze predarea istoriei.

Coda Bene Gesserit

CÂND PRUNCUL GHOLA ieşi din prima cuvă axlotl a Bene Gesseritului, Maica Superioara Darwi Odrade organiză o mică agapă, pentru a sărbători în mod discret evenimentul, în sufrageria ei din vârful celui mai înalt edificiu al Sectorului Central. Zorii abia mijiseră şi celelalte două membre ale Consiliului, Tamalane şi Bellonda, dădeau senine de nerăbdare din cauza acestei convocări neaşteptate, cu toate că Odrade ceruse ca micul dejun să fie pregătit de bucătăreasa ei personală.

― Nu-i e dat oricui să asiste la naşterea propriului său tată, glumise Odrade când cele două Cucernice Maici se plânseseră că timpul lor era prea preţios pentru a fi "irosit cu astfel de fleacuri".

Doar bătrâna Tamalane avusese o expresie de amuzament ironic. Bellonda îşi păstrase impasibilă figura adipoasă, ceea ce, la ea, era cel mai adesea echivalentul unei încruntături.

Să fi fost cu putinţă, se întreba Odrade, ca Bell să nu-şi fi exorcizat încă resentimentul faţă de relativa opulenţă în care trăia Maica Superioară? Apartamentul lui Odrade purta marca distinctivă a poziţiei sale în cadrul Comunităţii, dar era o distincţie care evidenţia mai degrabă obligaţiile ei, decât vreo intenţie de înălţare deasupra celorlalte Surori. Mica sufragerie îi îngăduia să-şi consulte colaboratoarele în timpul mesei.

Bellonda, în mod vizibil abia aşteptând să plece, nu înceta să arunce priviri piezişe în jurul ei. Toate eforturile depuse pentru a-i străpunge carapacea de răceală distantă se dovediseră zadarnice.

― Mi s-a părut cu adevărat straniu să ţin bebeluşul acela în braţe, spunându-mi: "E tatăl meu", zise Odrade.

― Am priceput foarte bine de prima dată!

Bellonda vorbise cu o voce aproape ca de bariton, care-i urca din stomac într-o bolboroseală prelungă, de parcă fiecare cuvânt i-ar fi provocat o vagă indigestie.

Înţelegea totuşi sensul butadelor lui Odrade. Bătrânul Bashar Miles Teg fusese, într-adevăr, tatăl Maicii Superioare şi Odrade însăşi culesese sub unghiile ei cele câteva celule destinate, în ipoteza că Bene Gesseritul avea să stăpânească într-o zi tehnica secretă a cuvelor tleilaxu, să permită producerea acestui nou ghola. Bellonda însă ar fi preferat să fie expulzată cu surle şi tobe din Bene Gesserit, decât să subscrie la părerea lui Odrade despre echipamentele vitale ale Comunităţii Surorilor.

― Găsesc treaba asta cu totul frivolă în actualele împrejurări, spuse Bellonda. Turbatele alea ne vânează pretutindeni cu intenţia de a ne extermina şi ţie îţi arde de celebrări!

Cu un oarecare efort, Odrade izbuti să rostească pe un ton blând:

― Dacă Onoratele Matres ne descoperă înainte de-a fi pregătite să le înfruntăm, asta se va întâmpla, poate, datorită faptului că n-am ştiut să ne păstrăm moralul.

Privirea cu care o ţintui Bellonda era plină de acuzaţii frustrante: Femeile acelea cumplite au nimicit deja şaisprezece dintre planetele noastre!

Odrade ştia că era eronat ca acele planete să fie considerate drept posesiuni Bene Gesserit. Confederaţia dezlânată de guverne planetare reunite după Epoca Foametei şi după Dispersie depindea în mare măsură de Comunitatea Surorilor, pentru serviciile vitale şi securitatea comunicaţiilor pe care aceasta le asigura, dar vechile facţiuni persistau: CHOAM-ul, Ghilda Spaţială, Tleilaxul, vestigiile răzleţe ale preoţimii Zeului Fracţionat şi chiar grupuscule înrudite cu Păstrăvăresele sau numeroase mişcări schismatice. Zeul Fracţionat lăsase moştenire omenirii un imperiu fracţionat, ale cărui componente deveniseră dintr-o dată aleatorii din cauza atacurilor furibunde ale Onoratelor Matres din Dispersie. Iar Bene Gesseritul ― încă interesat de menţinerea majorităţii acestor vechi forme ― constituia, fireşte, ţinta principală a acestor atacuri.

Gândurile lui Bellonda nu se abăteau niciodată prea mult de la ameninţarea reprezentată de Onoratele Matres. Era o slăbiciune care-o îngrijora pe Odrade. Nu o dată se gândise s-o înlocuiască pe Bellonda, însă facţiuni existau în ziua de azi până şi în interiorul Bene Gesseritului iar Bell poseda calităţi de organizatoare pe care nimeni nu le putea tăgădui. Arhivele nu funcţionaseră niciodată mai eficient decât sub conducerea ei.

Aşa cum făcea deseori, Bellonda, chiar şi fără a recurge la cuvinte, reuşise să îndrepte atenţia Maicii Superioare asupra Furiilor care le urmăreau cu o perseverenţă feroce. Faptul fu de natură să tulbure atmosfera de izbândă calmă pe care Odrade nădăjduise s-o instaureze în această dimineaţă.

Se sili să se gândească la noul ghola. Teg! Dacă memoria sa originală putea să fie restabilită, Comunitatea Surorilor avea să dispună din nou de cel mai strălucit Bashar care o slujise vreodată. Un Bashar mentat! Un geniu militar ale cărui fapte de vitejie alimentau deja miturile Vechiului Imperiu.

Dar chiar dacă-l obţineau pe Miles Teg, avea să fie el îndeajuns pentru a face faţă acestor femei reîntoarse din Dispersie?

Pe toţi zeii care-ar putea să existe, Onoratele Matres nu trebuie să ne găsească! Nu încă!

Teg reprezenta prea multe necunoscute şi posibilităţi tulburătoare. Perioada dinaintea morţii sale în catastrofa Dunei era înconjurată de mister. A săvârşit ceva, pe Gammu, care a dezlănţuit furia turbată a Onoratelor Matres. Rezistenţa sa, plătită cu viaţa pe Dune, nu-i de ajuns pentru a explica o reacţie atât de violentă din partea lor.

Circulau tot felul de zvonuri, relatări care n-aveau nici cap, nici coadă, despre ultimele sale zile petrecute pe Gammu, înaintea distrugerii Dunei. Se mişca atât de repede, încât nu putea fi văzut cu ochiul liber! Fusese într-adevăr în stare să facă acest lucru? Vreo altă rezultantă eratică datorată genelor Atreides? O mutaţie? Sau doar încă o fabulaţie de adăugat la legenda lui Teg? Comunitatea Surorilor trebuia să stabilească adevărul cât mai curând cu putinţă.

O acolită aduse trei mic-dejunuri pe care Surorile le înfulecară la repezeală, ca şi cum această întrerupere trebuia depăşită tară zăbavă din pricina pericolului pe care-l dezvolta fiecare minut pierdut.

Chiar şi după plecarea lor, Odrade rămase sub impresia temerilor nerostite ale Bellondei.

Şi ale mele.

Se ridică şi se apropie de fereastra largă ce domina acoperişurile mai joase şi o parte din livezile şi păşunile care împrejmuiau Sectorul Central. Primăvara nu se sfârşise încă, dar fructele începeau deja să se împlinească pe crengile pomilor. Semnul renaşterii. Un nou Teg s-a născut astăzi! Nici un simţământ de entuziasm nu însoţea însă acest gând. De obicei, priveliştea avea asupra ei un efect tonifiant. Nu şi în dimineaţa aceasta.

Care sunt adevăratele mele forţe? Care sunt faptele pe care pot să mă bizui?

Resursele de care dispunea o Maică Superioară erau considerabile: loialitatea absolută a Surorilor care-o slujeau, forţe armate sub comanda unui Bashar format la şcoala lui Teg (dar aflat în clipa de faţă departe, cu o mare parte a trupelor sale, pentru a păzi planeta-şcoală Lampadas), meseriaşi şi tehnicieni, spioni şi agenţi răspândiţi pe tot cuprinsul Vechiului Imperiu, cohorte de muncitori de tot felul care căutau protecţia Comunităţii Surorilor împotriva Onoratelor Matres şi, desigur, toate Cucernicele Maici, cu Celelalte Memorii ale lor ce ajungeau până în zorii vieţii.

Fără nici o trufie, Odrade ştia că reprezenta culmea a ceea ce însemna puterea unei Cucernice Maici. Dacă amintirile ei personale nu-i furnizau informaţiile dorite, existau alte persoane în jurul ei care erau în măsură să umple golurile. Fără a mai pune la socoteală datele păstrate în memoria maşinilor, faţă de care însă recunoştea că avea o neîncredere înnăscută.

Era adesea tentată să exploreze acele alte vieţi pe care le purta în propria-i memorie şi ale căror meandre subterane ar fi fost, poate, capabile să-i ofere soluţii strălucite pentru orice dificultăţi. Riscul însă era prea mare! Te puteai pierde cu orele printre Celelalte Memorii, pradă fascinaţiei pe care-o exercita mulţimea tipurilor umane întâlnite. Era mai bine să respecţi echilibrul profund al acestei memorii secunde şi să recurgi la ea, sau s-o laşi să se manifeste de la sine, doar în caz de necesitate. Conştiinţa, acesta era pivotul identităţii şi singurul reazem sigur pe care se bizuia Odrade.

Strania metaforă mentatică a lui Duncan Idaho îi era adesea de ajutor:

Percepţia sinelui: oglinzi, faţă în faţă, care traversează universul, captând în trecerea lor imagini reflectate la nesfârşit. Infinitul văzut din unghiul finitului, analogul conştiinţei purtând părticelele percepute ale nemărginirii.

Odrade nu auzise niciodată cuvinte care să exprime mai îndeaproape percepţiile ei neformulate. Idaho numea asta "complexitate specializată".

"Culegem, asamblăm şi reflectăm, fiecare dintre noi, în cadrul sistemului nostru de ordine", spunea el.

Ceea ce corespundea, în fapt, punctului de vedere al Bene Gesseritului că oamenii erau o formă de viaţă menită de evoluţie să creeze ordine.

Dar prin ce ne ajută asta să luptăm împotriva acestor creaturi ale dezordinii care ne vânează? Cărei ramuri a evoluţiei îi aparţin ele? Să fie evoluţia doar un alt nume atribuit lui Dumnezeu?

Surorile ei ar fi luat în râs asemenea "speculaţii vane".

Şi totuşi... răspunsurile existau, poate, în Celelalte Memorii.

Ahhh, ce ispită!

Cât de mult ar fi vrut să-şi proiecteze eul, asediat de pretutindeni, în identităţi din trecut, pentru a simţi cum se trăia pe atunci. Dar pericolele imediate ale unei asemenea tentaţii o îngheţau. Simţea Celelalte Memorii înghesuindu-se la hotarele percepţiilor sale. "Iată, aşa era!" "Nu! Mai degrabă aşa!" Ce lacome erau... Trebuia să alegi şi să triezi, animând pe nesimţite trecutul. Dar nu tocmai acesta era obiectul conştiinţei, esenţa însăşi a faptului de a exista?

Să selecţionezi din trecut şi să compari cu prezentul. Să înveţi consecinţele.

Acesta era punctul de vedere al Bene Gesseritului asupra istoriei. Străvechile cuvinte ale lui Santayana răsunau în vieţile tuturor Surorilor: Cei ce nu pot să-şi amintească trecutul sunt condamnaţi să-l repete.

Clădirile înseşi ale Sectorului Central, cel mai puternic dintre toate aşezămintele Bene Gesseritului, oglindeau această atitudine, oriîncotro şi-ar fi îndreptat Odrade privirile. Uziformul, acesta era conceptul de căpetenie. Nici un centru de activitate Bene Gesserit nu era lăsat să devină nefuncţional, rămânând neschimbat de dragul nostalgiei. Comunitatea Surorilor n-avea nevoie de arheologi. Cucernicele Maici întrupau istoria.

Încet (mult mai încet ca de obicei), priveliştea contemplată din înaltul ferestrei îşi produse asupra ei efectul liniştitor. Ceea ce-i raportau ochii era ordinea Bene Gesserit.

Dar Onoratele Matres puteau pune capăt acestei ordini dintr-o clipă în alta. Situaţia Comunităţii era mult mai rea decât pe vremea când fusese supusă de Tiran. Odrade detesta multe dintre deciziile pe care se vedea silită să le ia în ultimul timp. Biroul ei era un loc mai puţin plăcut din cauza acţiunilor ce se hotărau aici.

Să abandonăm Citadela Bene Gesserit de pe Palma?

Sugestia figura în raportul cotidian al lui Bellonda care o aştepta în această dimineaţă pe masa de lucru. Odrade îl adnotă cu un singur cuvânt. Da.

Trebuie să abandonăm Palma deoarece atacul Onoratelor Matres este iminent, iar noi nu suntem în măsură nici s-o apărăm, nici s-o evacuam.

O mie o sută de Cucernice Maici, şi doar Parcele ştiau câte acolite, postulante şi altele, aveau să-şi găsească moartea sau ceva şi mai rău din cauza acestui singur cuvânt. Fără a mai vorbi de toate "vieţile obişnuite" care existau la umbra Bene Gesseritului.

Povara unor asemenea decizii îi pricinuia lui Odrade un nou soi de oboseală. O oboseală a sufletului? Dar exista oare un asemenea lucru ca sufletul? Oboseala profundă pe care-o simţea se situa la un nivel unde conştiinţa n-avea acces. Obosită, obosită, obosită.

Până şi Bellonda dădea semne de oboseală, deşi climatul de violenţă era pentru ea o adevărată desfătare. Singură Tamalane părea mai presus de toate astea, însă Odrade nu se lăsa amăgită. Tam atinsese vârsta contemplaţiei superioare, care le aştepta pe toate Surorile dacă supravieţuiau destul timp. Nimic altceva nu mai conta atunci, decât observarea şi judecarea. Nimic nu mai era formulat altfel decât prin câte-o expresie fugară pe trăsăturile brăzdate de riduri. Tamalane vorbea foarte puţin în ultima vreme. Remarcile ei erau atât de laconice, încât deveneau aproape ridicole: "Mai cumpăraţi non-nave... Informaţi-o pe Sheeana... Studiaţi dosarul Idaho... Întrebaţi-o pe Murbella..." Uneori nu lăsa să se audă decât mormăieli, de parcă s-ar fi temut că vorbele ar putea s-o trădeze.

Şi în tot acest timp, Furiile le vânau, răscolind spaţiul în căutarea oricărui indiciu care să le permită descoperirea coordonatelor Planetei Canonicatului.

În gândurile ei cele mai tainice, Odrade îşi imagina non-navele Onoratelor Matres ca pe nişte corăbii de corsari străbătând mările infinite dintre stele. Nu arborau pavilionul negru cu cap de mort şi oase încrucişate, dar asta nu însemna că simbolul nu era prezent. Şi nu exista nimic romantic în motivaţiile lor. Ucide şi jefuieşte! Adună-ţi bogăţiile din sângele altora. Secătuieşte-le energiile şi mână-ţi non-navele ucigaşe pe căi lubrifiate cu sânge.

Şi nu-şi dădeau seama că aveau să se înece în lubrifiant roşu dacă se încăpăţânau să continue pe acest făgaş.

Cu siguranţă că trebuie să existe oameni încrâncenaţi de mânie, acolo, în acea Dispersie în care îşi au obârşia Onoratele Matres. Oameni care vor fi trăind toată viaţa cu o singură idee: să le facă de petrecanie!

Nimic nu era mai periculos decât un univers în care unor asemenea idei li se îngăduia să circule fără oprelişti. Civilizaţiile demne de acest nume aveau grijă ca astfel de idei să nu dobândească energie, ba chiar să nici nu aibă prilejul de a lua naştere. Iar când lucrul se producea totuşi, din întâmplare sau dintr-un accident, ele erau degrabă deviate, înainte de-a apuca să capete o forţă de inerţie prea mare.

Odrade era realmente uimită de faptul că Onoratele Matres nu vedeau acest lucru, sau, dacă-l vedeau, că nu-i dădeau importanţă.

"Isterice infatuate", le calificase într-o zi Tamalane.

"Xenofobe", o contrazisese Bellonda, mereu predispusă să corecteze pe toată lumea, ca şi cum poziţia ei în fruntea Arhivelor îi îngăduia o mai bună înţelegere a realităţii.

Amândouă aveau dreptate, considera Odrade. Onoratele Matres se comportau ca nişte isterice pentru care orice străin era un duşman. Singurele persoane cărora păreau să le acorde încredere era bărbaţii pe care-i subjugau sexual, dar şi această încredere era limitată. Erau nevoite să se asigure întruna, după cum susţinea Murbella (singura noastră Onorată Mater prizonieră), că priza lor rămânea suficient de fermă.

"Câteodată, la mânie, ucid pe câte unul doar pentru a le servi drept exemplu celorlalţi", explicase Murbella, iar cuvintele ei impuseseră întrebarea: Vor să facă şi din noi un exemplu? "Priviţi! Iată ce păţesc cei ce cutează să ni se împotrivească!"

"Le-aţi iritat", spusese Murbella. "Şi, o dată iritate, nu se vor lăsa până ce nu vă vor fi nimicit. "

Moarte străinilor!

O reacţie ciudat de primitivă. O slăbiciune, dacă ştim s-o exploatăm, îşi spunea Odrade.

Xenofobia ― împinsă până la limita ridicolului?

Foarte posibil.

Odrade lovi cu pumnul în tăblia biroului, conştientă că gestul avea să fie observat şi înregistrat de Surorile care exercitau o supraveghere constantă a comportamentului Maicii Superioare. Apoi vorbi cu voce tare, pentru omniprezenţii ochi com şi câinii de pază din spatele lor:

― N-o să aşteptăm la nesfârşit în enclave, pe poziţii defensive! Am devenit la fel de grase ca Bellonda (n-are decât să se supere!) închipuindu-ne că am creat o societate intangibilă şi structuri trainice.

Făcu ochii roată prin încăperea atât de familiară.

― Locul ăsta este unul dintre punctele noastre slabe!

Se reaşeză la birou gândindu-se (ca şi cum n-ar fi avut alte griji!) la necesităţile comunitare şi arhitecturale ale Bene Gesseritului. Şi de ce nu? Era una dintre prerogativele Maicii Superioare!

Aşezămintele Comunităţii Surorilor se dezvoltau rareori la întâmplare. Chiar şi când se implantau pe structuri preexistente (cum fusese cazul vechii Citadele Harkonnen de pe Gammu), o făceau cu intenţia de a renova totul. Aveau nevoie de pneumotuburi pentru expedierea mesajelor şi a pachetelor de mici dimensiuni, de linii optice şi de proiectoare duradiante pentru transmiterea criptogramelor. Surorile se considerau experte în arta protejării comunicaţiilor. Misivele importante erau încredinţate unor curiere acolite sau unor Cucernice Maici, pregătite să se autodistrugă mai degrabă decât să trădeze încrederea superioarelor lor.

Putea să vadă cu ochii minţii, dincolo de fereastra ei, dincolo de această planetă, superba reţea Bene Gesserit, perfect organizată şi dotată, unde fiecare Soră reprezenta o verigă umană solidară cu celelalte. Când era vorba de supravieţuirea Comunităţii, exista un nucleu indestructibil de loialitate. Chiar dacă se mai semnalau excepţii, câteodată spectaculoase (ca Doamna Jessica, bunica Tiranului), ele nu erau decât temporare. În mai toate cazurile, lucrurile reintrau repede în ordine.

Dar toate astea deveniseră un şablon Bene Gesserit. O slăbiciune.

Odrade nu se ferea să recunoască în sinea ei că împărtăşea întru totul temerile Bellondei. Dar să fiu afurisită dacă am să le las să întunece orice bucurie de a trăi! Asta ar fi însemnat să facă exact lucrul pe care-l doreau acele Onorate Matres însetate de sânge.

― Vigoarea noastră vitală e ceea ce vor de la noi Furiile, rosti ea, ridicând privirea spre minusculii ochi com din tavan.

Ca sălbaticii din epocile primitive, care devorau inima duşmanilor lor. Ei bine... le vom da de mâncare! Pe săturate. Şi va fi prea târziu când îşi vor da seama că nu pot digera ce-au înghiţit!

În afara învăţăturilor preliminare, destinate formării postulantelor şi acolitelor, Bene Gesseritul nu obişnuia să facă prea mult uz de poveţe metaforice. Odrade însă avea propriile ei parabole.

Cineva trebuie să ţină coarnele plugului.

Surâse în sinea ei, în timp ce se apleca asupra lucrărilor de pe birou, mult mai înviorată. Camera de lucru, Comunitatea Surorilor, acestea îi erau grădina. O grădină unde trebuia să smulgă buruienile, să pună răsaduri. Şi îngrăşământ. Nu trebuie uitat îngrăşământul.

Când m-am angajat să călăuzesc omenirea pe Poteca mea de Aur, i-am făgăduit o lecţie pe care să n-o uite nici în mormânt. Cunosc un model adânc înrădăcinat, căruia oamenii îi neagă existenţa, cu toate că-l confirmă prin faptele lor. Ei spun că doresc securitatea şi liniştea, starea de lucruri pe care o numesc pace. Dar chiar în vreme ce susţin asta, seamănă germenii dezordinii şi-ai violenţei.

Leto II, Împăratul-Zeu

VASĂZICĂ, mă numeşte Regina-Păianjen!

Preaonorata Mater se lăsă pe spate în jilţul masiv, amplasat pe o estradă înaltă. Pieptul ei ofilit tresări, scuturat de un hohot de râs mut.

Ştie ce-o aşteaptă când o voi prinde în pânza mea! O să-i sug sângele până la ultima picătură, asta am să fac!

Măruntă, cu trăsături şterse, animate de zvâcnete nervoase ale muşchilor, coborî ochii spre pardoseala scăldată în lumina ce pătrundea prin tavanul translucid al sălii de audienţe. O Cucernică Maică Bene Gesserit zăcea răstignită pe dalele galbene, imobilizată cu legături din fibră shiga. Prizoniera nu încerca să facă nici o mişcare. Astfel folosite, filamentele shiga erau cum nu se poate mai potrivite. I-ar reteza braţele într-o clipită!

Sala în care trona era demnă de o Preaonorată Mater, atât prin dimensiunile ei, cât şi prin faptul că fusese luată cu forţa din stăpânirea altora. Cu o suprafaţă de trei sute de metri pătraţi, fusese concepută pentru întrunirile Navigatorilor Ghildei ce aveau loc pe această planetă, numită Joncţiune, unde fiecare Navigator se prezenta într-o cuvă monstruoasă. Prizoniera de pe pardoseala galbenă era un firicel de praf pierdut în imensitate.

Bicisnica asta s-a arătat prea bucuroasă să-mi dezvăluie cum mă numeşte aşa-zisa ei Superioară!

Era, totuşi, o dimineaţă încântătoare, îşi spunea Preaonorată Mater. Păcat doar că tortura şi sondele mentale nu dădeau nici un rezultat cu vrăjitoarele astea. Cum puteai să schingiuieşti pe cineva care era în măsură să aleagă moartea în orice moment? Şi care nu şovăia s-o facă! Pe deasupra, cunoşteau şi mijloace pentru a suprima durerea. Pline de resurse, aceste primitive.

Iar asta mai era şi îndopată cu shere! Drogul ăsta blestemat avea puterea de a deteriora un creier la contactul sondelor înainte ca acestea să poată extrage ceva.

Preaonorată Mater îi făcu semn uneia dintre aghiotantele ei, care o înghionti cu piciorul pe Cucernica Maică răstignită, apoi, la un alt semn, îi slăbi un pic legăturile shiga pentru a-i permite un minimum de mişcare.

― Cum te cheamă, fetiţo? întrebă Preaonorată Mater, cu un glas pe care vârsta şi falsa solicitudine îl făceau să sune ca un raşpel.

― Mă cheamă Sabanda.

O voce tinerească şi limpede, câtuşi de puţin afectată de caznele interogatoriilor.

― Ţi-ar plăcea să ne vezi capturând un amărât de mascul şi înrobindu-l, Sabanda?

Sabanda ştia ce trebuie să răspundă. Fusese instruită, ca toate celelalte.

― Prefer să mor.

Rostise cuvintele cu tot calmul, aţintindu-şi privirea spre faţa zbârcită, cu tenul de culoarea unei rădăcini uscate şi rămase prea mult timp în bătaia soarelui. Acele stranii puncte portocalii care jucau în ochii Preaonoratei Mater erau semnul furiei. Aşa-i spuseseră Instructoarele.

Roba descheiată, roşu-aurie, ornamentată cu dragoni negri pe faldurile atârnând peste genunchi, şi colantul roşu de sub ea nu făceau decât să accentueze jigăreala trupului pe care-l acopereau.

Preaonorata Mater nu-şi schimbă câtuşi de puţin expresia în timp ce, ca în atâtea alte rânduri, le invectiva în gând pe vrăjitoarele Bene Gesserit: Fir-aţi toate blestemate!

― Cu ce te ocupai pe planeta aia mizerabilă unde te-am capturat? întrebă ea.

― Îi învăţam carte pe copii.

― Mă tem că n-am mai lăsat nici unul viu pe-acolo.

Acum de ce zâmbeşte? Ca să mă provoace, evident!

― Îi învăţai pe copii s-o adore pe vrăjitoarea Sheeana?

― De ce i-aş fi învăţat să adore o Soră de-a noastră? Sheeanei nu i-ar plăcea asta.

― Nu i-ar plăcea... Vrei să spui că a înviat din morţi şi că o cunoşti?

― Oare doar pe cei vii îi cunoaştem?

Ce clară şi netemătoare era vocea tinerei vrăjitoare! Posedau un autocontrol remarcabil, dar nici măcar asta n-avea să le salveze. Ciudat, totuşi, cum putea să persiste acest cult al Sheeanei. Trebuia extirpat, fireşte, anihilat în aceeaşi manieră în care vrăjitoarele însele erau anihilate încetul cu încetul.

Preaonorata Mater ridică degetul mic al mâinii drepte. O aghiotantă care aştepta se apropie de prizonieră cu un injector. Poate că acest nou drog era cel care avea să dezlege limba vrăjitoarelor. Poate nu. Oricum, nu prea conta.

Sabanda schiţă o grimasă când injectorul îi atinse gâtul. Muri în câteva secunde. Servitorii scoaseră cadavrul din sală. Aveau să-l dea de mâncare Fiutarilor captivi. Nu că Fiutarii ar fi fost de cine ştie ce folos. Nu se reproduceau în captivitate, nu dădeau ascultare nici celor mai simple ordine. Rămâneau posaci, inerţi.

"Unde Îngrijitorii?" întreba uneori câte unul. Gurile lor umanoide nu erau în stare să pronunţe decât vorbe fără noimă. Totuşi, Fiutarii puteau furniza şi unele plăceri. Iar captivitatea lor avea meritul de a demonstra că erau vulnerabili. Întocmai ca şi aceste vrăjitoare primitive.

Până la urmă vom găsi ascunzătoarea vrăjitoarelor. Nu-i decât o chestiune de timp.

Persoana capabilă să ia un lucru banal şi obişnuit pentru a-l prezenta într-o nouă lumină are darul de a înspăimânta. Nu vrem ca ideile noastre să fie schimbate. Ne simţim ameninţaţi de asemenea tentative. "Ştiu deja tot ce-i important de ştiut!" spunem noi. Apoi apare Schimbătorul şi răstoarnă toate vechile noastre idei.

Maestrul Zensufi

LUI MILES TEG îi plăcea să se joace în livezile care înconjurau Sectorul Central. Odrade îl dusese pentru prima oară acolo când abia învăţase să meargă. Una dintre cele mai timpurii amintiri ale lui: avea doar doi ani şi ştia deja că era un ghola, deşi nu înţelegea pe de-a-ntregul semnificaţia acestui cuvânt.

― Nu eşti un copil ca oricare altul, îi spusese Odrade. Te-am făcut din celule preluate de la un om foarte bătrân.

Cu toate că era un copil precoce iar cuvintele ei i se păruseră vag tulburătoare, fusese mai interesat, pe atunci, să se zbenguie pe sub pomi, în iarba deasă a verii.

Mai târziu, acelei prime zile petrecute în livadă i se adăugară altele, dimpreună cu tot mai multe impresii despre Odrade şi celelalte Surori care se ocupau de educaţia lui. Destul de repede, îşi dădu seama că Odrade găsea în aceste excursii aceeaşi desfătare ca şi el.

Într-o după-amiază, pe când avea patru ani, el îi mărturisi:

― Primăvara e anotimpul meu preferat.

― Şi al meu.

La vârsta de şapte ani, când începuse deja să facă dovada strălucitelor capacităţi mentale şi a memoriei holografice care îndemnaseră Comunitatea Surorilor să încredinţeze responsabilităţi atât de mari precedentei sale încarnări, simţi deodată în aceste livezi ceva nelămurit, care-l răscolea până în adâncul fiinţei.

A fost prima sa percepţie reală a faptului că purta în el amintiri pe care nu reuşea să le rememoreze. Profund tulburat, s-a întors către Odrade, a cărei siluetă se contura aureolată de lumina soarelui de după-amiază, şi a spus:

― Există lucruri de care nu-mi pot aminti!

― Într-o zi, ai să ţi le aminteşti, a răspuns ea.

Chipul ei rămăsese nedesluşit, în umbră, iar cuvintele păruseră să vină dintr-un loc cufundat în beznă, aflat atât înlăuntrul lui cât şi în realitatea din jur.

În acel an începu să studieze viaţa Basharului Miles Teg, ale cărui celule generaseră noua sa viaţă. Odrade îi dăduse o explicaţie sumară, arătându-şi unghiile:

― I-am zgâriat uşor pielea de pe ceafă. Câteva celule au fost de ajuns pentru a-ţi da viaţă.

Livezile emanau ceva de o intensitate aparte în anul acela. Fructele erau mai mari şi mai cărnoase, albinele păreau cuprinse de frenezie.

― Din cauza deşertului care se extinde acolo, în regiunile sudice, îi spuse Odrade, care-l ţinea de mână în timp ce se plimbau pe sub merii încărcaţi, în roua încă proaspătă a dimineţii.

Teg privi printre arbori, spre sud, hipnotizat pentru o clipă de lumina cernută prin frunzişul des. Învăţase despre deşert şi avea impresia că-i simte prezenţa apăsătoare până în acest loc.

― Pomii simt că li se apropie sfârşitul, continuă Odrade. Viaţa se reproduce cu mai multă vigoare când este ameninţată.

― Aerul e foarte uscat. Trebuie să fie tot din cauza deşertului.

― Vezi ce multe frunze au îngălbenit şi s-au încreţit pe margini? A trebuit să irigăm din greu anul ăsta.

Ceea ce-i plăcea la Odrade era că nu-i vorbea niciodată ca unui copil. I se adresa aproape ca de la egal la egal. Văzu frunzele galbene cu marginile răsucite. Deşertul le pricinuia asta.

În mijlocul livezii, se opriră şi ascultară o bucată de vreme păsările şi insectele. Albine aflate la lucru în trifoiul păşunii învecinate veniră în inspecţie, dar el era marcat cu feromoni, asemenea tuturor celor care circulau liber pe Planeta Canonicatului. Bâzâiră în jurul lui, identificară marcajul şi se duseră să-şi vadă mai departe de florile lor.

Mere. Odrade arătă cu degetul către vest. Piersici. Privirea lui urmări direcţia în care indica ea. Da, şi cireşe, la est, dincolo de păşune. Zări picăturile de răşină care îmbroboneau ramurile.

Seminţe şi răsaduri fuseseră aduse aici de primele non-nave cu vreo mie cinci sute de ani în urmă, spunea ea, şi fuseseră plantate cu cea mai mare grijă.

Teg îşi imagina mâini care scormoneau pământul, apoi îl tasau uşor în jurul mlădiţelor; îşi închipuia sistemul laborios de irigaţii, împrejmuirile menite să reţină vitele pe păşunile din jurul primelor plantaţii şi construcţii ale Canonicatului.

La vremea aceea începuse deja să înveţe despre uriaşul vierme de nisip pe care Comunitatea Surorilor îl salvase de pe Rakis. Moartea acelui vierme dusese la apariţia unor creaturi care se numeau păstrăvi de nisip. Păstrăvii de nisip făceau să crească deşertul. O parte a acestei istorii conţinea relatări despre încarnarea sa anterioară, un om căruia i se spunea "Basharul". Un mare comandant de oşti, care murise când nişte femei înspăimântătoare, numite Onorate Matres, distruseseră Rakisul.

Teg găsea aceste studii deopotrivă fascinante şi tulburătoare. Simţea înlăuntrul lui goluri, locuri în care ar fi trebuit să existe amintiri. Aceste goluri îl strigau în vise. Iar câteodată, când cădea în reverie, i se arătau chipuri. Aproape că auzea şi cuvinte. Şi i se întâmpla deseori să cunoască denumirile unor lucruri înainte de-a le fi învăţat de la cineva. Îndeosebi denumiri de arme.

Curând, deveni conştient că în jurul lui se petreceau evenimente grave. Toată această planetă avea să devină un deşert, iar asta se întâmpla deoarece Onoratele Matres voiau să le omoare pe femeile Bene Gesserit care-l creşteau.

Cucernicele Maici din preajma lui îi inspirau deseori teamă, cu robele lor negre, feţele veşnic severe şi ochii albastru-în-albastru, fără nici un pic de alb. Mirodenia cauza asta, spuneau ele.

Odrade era singura care-i arăta ceea ce i se părea lui a fi o afecţiune adevărată, iar Odrade era o persoană foarte importantă. Toată lumea îi spunea Maică Superioară. Aşa trebuia să-i spună şi el, în afara cazurilor când se plimbau, numai ei doi, prin livezi. Atunci avea voie să-i spună doar Maică sau Mamă.

În cel de-al nouălea an, în cursul unei promenade matinale cam pe la vremea culesului, după ce trecuseră de cea de-a treia creastă din livada de meri aflată la nord de Sectorul Central, dădură de-o mică depresiune lipsită de arbori, dar invadată de o vegetaţie luxuriantă alcătuită din tot felul de plante. Odrade puse mâna pe umărul lui şi-l făcu să se oprească într-un loc de unde se vedea un şir de pietre plate, negre, care formau o potecă şerpuită prin hăţişul de verdeaţă şi flori mărunte. Maica Superioară era într-o dispoziţie neobişnuită. I-o desluşi în glas.

― Noţiunea de proprietate e o chestiune interesantă, rosti ea. Noi posedăm această planetă sau ea ne posedă pe noi?

― Îmi place cum miroase aici, spuse el.

Ea luă mâna de pe umărul lui şi-l împinse uşurel înainte.

― Aici am plantat pentru nas, Miles. Plante aromatice. Observă-le cu atenţie şi caută să citeşti despre ele când te vei duce în bibliotecă. Oh! Poţi să le calci fără teamă, adăugă ea când el dădu să ocolească o tulpină care-i stătea în cale.

El puse talpa pe mlădiţă verde, culcând-o la pământ. Numaidecât, un parfum înţepător îi urcă în nări.

― Au fost plantate anume pentru a fi călcate şi lăsate să-şi împrăştie miresmele, zise Odrade. Presupun că Instructoarele te-au învăţat despre nostalgie. Ţi-au spus că nostalgia poate fi deseori provocată de o senzaţie olfactivă?

― Da, Mamă, răspunse el. Apoi, întorcându-se să privească planta pe care o strivise, adăugă: Asta-i rozmarin.

― De unde ştii?

Vocea ei se însufleţise brusc.

El ridică din umeri.

― Ştiu, pur şi simplu.

Odrade păru mulţumită.

― S-ar putea să fie o amintire originală.

În timp ce continuau să se plimbe pe poteca înmiresmată, Odrade rosti cu glas din nou îngândurat:

― Fiecare planetă posedă propriul ei caracter, peste care desenăm motive ale Vechiului Pământ. Uneori, nu ne iese decât o schiţă aproximativă; aici însă, cred că am reuşit perfect.

Îngenunche şi rupse o rămurea dintr-o plantă de un verde crud. O strivi între degete, apoi o apropie de nasul lui, spunând:

― Salvie.

El ştia că era salvie, dar n-ar fi putut spune cum de ştia.

― I-am simţit mirosul şi în mâncare. E ca melanjul?

― Dă gust mai bun, dar nu acţionează asupra conştiinţei, răspunse ea, apoi se ridică în picioare şi-l privi din înaltul staturii, ei. Observă bine locul acesta, Miles, Lumile noastre ancestrale au dispărut, dar aici am recuperat o părticică din originile noastre.

El avu sentimentul că Odrade era pe cale să-l înveţe ceva important. O întrebă:

― De ce voiai să ştii, adineaori, dacă planeta asta ne posedă?

― Comunitatea Surorilor consideră că noi suntem intendentele acestor ţinuturi. Ştii ce este un intendent?

― Ca Roitiro, tatăl prietenului meu, Yorgi. Yorgi spune că sora lui mai mare va deveni într-o zi intendenta plantaţiilor lor.

― Aşa este. Ocupăm anumite planete de mai mult timp decât oricare alţii despre care avem ştiinţă, dar nu suntem decât intendente.

― Dacă Planeta Canonicatului nu vă aparţine, cui îi aparţine?

― Poate că nimănui. Întrebarea mea este: în ce fel şi-au pus amprenta una asupra celeilalte Comunitatea Surorilor noastre şi această planetă?

El ridică ochii spre chipul maicii, apoi îi coborî, privindu-şi mâinile. Canonicatul era pe cale să-şi pună amprenta asupra lui chiar în acest moment?

― Cele mai multe amprente se află în adâncul fiinţei noastre, rosti ea, prinzându-l de mână. Să mergem.

Părăsiră vâlceaua cu plante aromatice şi începură să urce către domeniul lui Roitiro, în vreme ce Odrade continua să-i vorbească.

― Comunitatea Surorilor creează rareori grădini botanice. Grădinile trebuie să ofere mai mult decât o desfătare pentru văz şi miros.

― Hrană?

― Exact. Rolul lor principal este de a ne oferi mijloace de subzistenţă. Plantele ne hrănesc. Cele pe care le-ai văzut adineaori sunt destinate bucătăriilor noastre.

Teg simţea cum cuvintele ei se strecurau înlăuntrul lui, instalându-se printre golurile din memorie. Intuia existenţa unei planificări care acoperea secole: copaci pentru înlocuirea grinzilor de construcţii şi consolidarea digurilor, plante pentru a împiedica eroziunea malurilor de râuri şi lacuri, plante pentru a proteja straturile solului contra acţiunii ploilor şi a vântului, plante pentru a menţine falezele mărilor şi chiar plante subacvatice pentru a asigura locuri prielnice reproducerii peştilor. Bene Gesseritul se gândea până şi la arbori care să ofere umbră şi adăpost sau, pur şi simplu, să proiecteze umbre interesante pe peluzele parcurilor.

― Copacii şi plantele sunt în centrul tuturor relaţiilor noastre simbiotice, spuse Odrade.

― Simbiotice?

Era un cuvânt nou pentru el.

Ea îi oferi explicaţia pornind de la un lucru cu care el era deja familiarizat: culesul ciupercilor.

― Ciupercile nu cresc decât în tovărăşia unor rădăcini primitoare. Fiecare dintre ele întreţine o relaţie de simbioză cu o anumită plantă. Ambele specii au de profitat de pe urma acestei relaţii, fiecare luând de la cealaltă ceva de care are nevoie.

Odrade continuă să dezvolte subiectul şi, la un moment dat, el, plictisit de dăscăleală, lovi cu piciorul într-un smoc de iarbă. Observă imediat privirea ei dezaprobatoare. Făcuse ceva ce nu trebuia. De ce era îngăduit să calce pe anumite plante iar pe altele nu?

― Miles! Iarba împiedică vântul să care humusul în locuri unde n-ar servi la nimic, ca, de pildă, albiile râurilor.

El recunoscu tonul. Era o dojană. Lăsă ochii în jos, spre iarba pe care-o năpăstuise.

― Ierburile acestea, reluă Odrade, sunt hrana vitelor noastre. Cu seminţele unora dintre ele ne hrănim şi noi, în pâine şi alte alimente. Alte ierburi devin stuf şi trestii, care servesc drept paravânt.

Ştia toate astea! Încercând s-o distragă, repetă, stâlcind în mod intenţionat cuvântul:

― Paravan?

Ea nu zâmbi şi el înţelese că se înşelase crezând că putea s-o păcălească. Resemnat, ascultă mai departe lecţia.

― Când deşertul va ajunge până aici, îi explică ea, viţa de vie, ale cărei rădăcini pivotante puteau pătrunde în sol până la o adâncime de câteva sute de metri, avea să fie, probabil, ultima plantă învinsă. Pomii fructiferi din livezi aveau să moară primii.

― De ce trebuie să moară?

― Ca să lase loc unor forme de viaţă mai importante.

― Viermii de nisip şi melanjul.

Observă mulţumirea ei după ce arătase că ştie despre relaţia dintre viermii de nisip şi mirodenia de care avea nevoie Bene Gesseritul pentru a supravieţui. Nu prea înţelegea cum funcţiona această relaţie, dar şi-o imagina ca pe un cerc: Viermi de nisip, păstrăvi de nisip, melanj şi, din nou, de la capăt. Iar Bene Gesseritul lua ceea ce-i era necesar din acest cerc.

Sătul, totuşi, de atâta învăţătură, întrebă:

― De vreme ce toate aceste plante vor muri oricum, ce rost mai are să scotocesc în bibliotecă şi să le învăţ numele?

― Fiindcă eşti fiinţă umană şi oamenii au, adânc înrădăcinată în ei, dorinţa de a clasifica, de a aplica o etichetă fiecărui lucru.

― Şi de ce trebuie să dăm nume lucrurilor?

― Pentru că în felul acesta putem revendica drepturi asupra celor pe care le numim. Ne asumăm un drept de proprietate care însă uneori poate fi înşelător şi periculos.

Revenea, deci, la noţiunea de proprietate.

― Lacul meu, planeta mea, strada mea, urmă Odrade. Eticheta mea, pentru totdeauna. Dar eticheta pe care-o aplici unui loc sau unui lucru s-ar putea să nu dureze nici măcar cât propria ta viaţă, decât, poate, sub forma unui os pe care ţi-l aruncă un cuceritor amabil... sau sub cea a unui sunet de care îţi aminteşti cu groază.

― Dune, rosti el.

― Eşti ager!

― Onoratele Matres au nimicit Dune.

― Şi ne vor nimici şi pe noi dacă ne găsesc.

― Nu dacă eu voi deveni Basharul vostru!

Cuvintele îi ieşiseră pe negândite, dar, o dată pronunţate, avu sentimentul ca ar fi putut să conţină o doză de adevăr. Documentele din bibliotecă spuneau că Basharul vâra spaima în inamici doar făcându-şi apariţia pe un câmp de bătălie.

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Odrade spuse:

― Basharul Teg era la fel de faimos pentru talentul lui de a crea situaţii în care bătălia nu mai era necesară.

― Dar s-a bătut cu toţi inamicii voştri.

― Nu uita Dune, Miles. Acolo şi-a găsit moartea.

― Ştiu.

― Instructoarele ţi-au cerut deja să studiezi despre Caladan?

― Da. Se numeşte Dan în istoriile mele.

― Etichete, Miles. Numele sunt jaloane interesante, dar cei mai mulţi oameni nu-s în stare să stabilească şi alte legături. Istoria e cam plictisitoare, nu-i aşa? Numele... mijloace comode pentru a-i desemna pe alţii, utile mai ales între cei de-un fel cu tine, nu?

― Eşti şi tu de-un fel cu mine?

Era o întrebare care îl frământa, dar pe care nu şi-o pusese niciodată până acum în aceşti termeni.

― Suntem Atreizi, tu şi cu mine. Să-ţi aminteşti asta când vei relua studiul Caladanului.

Pe drumul de întoarcere, prin livezi şi păşuni, până la dâmbul de unde se putea admira panorama Sectorului Central, Teg văzu marele complex administrativ şi spaţiile verzi dimprejur cu o sensibilitate nouă. Păstră însă impresia doar pentru el, în timp ce coborau pe drumeagul mărginit de garduri spre arcada unde începea Strada Întâi.

"Un giuvaer viu", spunea Odrade despre Sectorul Central.

Când trecu pe sub bolta de la intrare, el ridică ochii spre numele străzii, gravat în limba galach cu graţioasele caractere cursive ale caligrafiei Bene Gesserit. Toate clădirile şi străzile Sectorului Central erau indicate în această scriere ornamentală.

Privind structurile din jurul lui, fântâna arteziană din scuarul aflat în faţă, detaliile elegante ale arhitecturii, avu sentimentul unei profunde experienţe umane. Bene Gesseritul imprimase acestui loc o semnificaţie subtilă, pe care el nu izbutea încă s-o descifreze în întregime. Lucruri spicuite din materiile de studiu sau în cursul plimbărilor prin livezi, lucruri uneori simple, alteori complicate, îi apăreau acum sub un alt unghi. Era o manifestare a capacităţilor sale latente de mentat, dar el nu ştia asta. Simţea doar că memoria lui fidelă strămutase şi reorganizase o serie de relaţii. Se opri brusc şi privi înapoi, în direcţia din care veniseră. Livezile, dincolo de arcada de la capătul străzii acoperite. Totul era în relaţie. Apele uzate ale Sectorului Central serveau la fabricarea metanului şi a îngrăşămintelor (vizitase uzina însoţit de o Instructoare). Metanul alimenta pompe şi o parte din instalaţiile frigotehnice.

― La ce te uiţi, Miles?

Teg nu ştiu ce răspuns să dea. Dar îşi aminti brusc de o după-amiază de toamnă, când Odrade îl luase într-o plimbare cu topterul pe deasupra Sectorului Central, pentru a-i vorbi despre aceste relaţii şi a-i da o "vedere de ansamblu". Pe atunci nu fuseseră decât vorbe, dar acum vorbele căpătaseră înţeles.

"Am vrut să creăm ceva cât mai apropiat de un cerc ecologic închis", îi explicase ea la bordul topterului. "Sateliţii Controlului Meteo coordonează totul şi reglează debitele."

― Pentru ce priveşti spre livadă, Miles?

Vocea ei era plină de imperative în faţa cărora el nu avea nici o apărare.

― În ornitopter, ai spus că-i frumos, dar periculos.

Nu făcuseră decât un singur zbor cu topterul, împreună. Odrade înţelese imediat la ce se referea. Cercul ecologic.

El se întoarse şi ridică, ochii spre ea, aşteptând.

― Un spaţiu închis, spuse ea. Cât de tentant este să ridicăm ziduri înalte şi să împiedicăm pătrunderea oricărei schimbări. Să putrezim aici, în confortul mulţumirii de sine.

Cuvintele ei avură darul să-l tulbure. Avea impresia că le mai auzise... altundeva, rostite de o altă femeie care-l ţinea de mână.

― Îngrădirile de orice fel sunt cel mai fertil teren pentru cultivarea urii faţă de tot ce vine din exterior, reluă ea. Numai că recolta este întotdeauna amară.

Nu erau tocmai aceleaşi cuvinte, dar era aceeaşi lecţie.

Porni încet mai departe, alături de ea, simţindu-şi umedă mâna din mâna ei.

― De ce eşti atât de tăcut, Miles?

― Sunteţi cultivatoare, zise el. Asta e, de fapt, ocupaţia voastră, în Bene Gesserit.

Odrade înţelese numaidecât ce se întâmplase. Formaţia lui de mentat ieşea la iveală, fără ca el să-şi dea seama. Era mai bine să nu exploreze aspectul acesta, pentru moment.

― Ne interesează, într-adevăr, tot ce creşte, Miles, spuse ea. E o dovadă de perspicacitate din partea ta ca ai observat asta.

Când se despărţiră, ea pentru a se întoarce în turnul ei, el pentru a se îndrepta spre camera lui din sectorul şcolar, Odrade spuse:

― Am să le recomand Instructoarelor tale să pună mai mult accent pe utilizările subtile ale energiei.

El îi interpretă greşit vorbele:

― Mă antrenez deja cu lasere. Toată lumea spune că mă descurc foarte bine.

― Am auzit. Dar există arme pe care nu le poţi ţine în mâini. Nu le poţi ţine decât în minte.

Regulile stricte înalţă fortificaţii la adăpostul cărora minţile înguste creează satrapii. Stare de lucruri periculoasă când totul merge bine, dezastruoasă în momente de criză.

Coda Bene Gesserit

ÎNTUNERIC DE NEPĂTRUNS în dormitorul Preaonoratei Mater. Logno, Mare Doamnă şi primă-aghiotantă a Preaînaltei, intră din coridorul neluminat, după cum i se ordonase, şi, dând de beznă, se înfioră. Aceste întâlniri în cea mai deplină obscuritate o îngrozeau şi ştia că asta făcea deliciul Preaonoratei Mater. Dar nu putea fi singurul motiv pentru lipsa luminii. Se temea Preaonorată Mater de un atentat? Multe Preaînalte fuseseră detronate în pat. Nu... nu era doar asta, deşi probabil că faptul era luat în considerare la alegerea cadrului.

Mârâieli şi gemete în întuneric.

Unele Onorate Matres se hlizeau şi spuneau că Preaînalta se încumeta să ia la pat câte-un Fiutar. Logno nu credea c-ar fi fost imposibil. Această Preaonorată Mater era foarte cutezătoare. Nu fusese ea cea care salvase mai multe Arme din catastrofa Dispersiei? Totuşi... Fiutari? Surorile ştiau că Fiutarii nu puteau fi subjugaţi prin sex. Cel puţin, nu prin sex cu fiinţe umane. Poate că exista vreun alt mijloc pe care-l cunoşteau Duşmanii cu Multe Feţe, cine ştie?

În dormitor plutea un miros de blană udă. Logno închise uşa în spatele ei şi aşteptă. Preaonoratei Mater nu-i plăcea să fie întreruptă, indiferent ce va fi făcut ea acolo, la adăpostul întunericului.

Dar mi-a îngăduit s-o numesc Dama.

Un nou geamăt, apoi:

― Aşează-te pe podea, Logno. Da, acolo, în faţa uşii.

Chiar mă vede sau doar ghiceşte?

Logno nu cuteză s-o pună la încercare.

Otravă. Aşa o să-i vin de hac într-o zi. E prudentă, dar i se poate distrage atenţia.

Chiar dacă celelalte Surori strâmbau din nas, otrava era acceptată ca instrument de succesiune... cu condiţia ca succesoarea să posede şi alte mijloace pentru a se menţine la putere.

― Logno, ixienii ăia cu care ai vorbit astăzi... Ce părere au despre Armă?

― Nu înţeleg natura ei, Dama. Iar eu nu le-am dat nici o explicaţie.

― Fireşte că nu.

― Ai să propui din nou ca Arma şi încărcătura să fie reunite?

― Mă iei peste picior, Logno?

― Dama! Nici nu mi-ar putea trece prin cap una ca asta.

― Sper.

Linişte. Logno îşi dădu seama că reflectau, amândouă, la aceeaşi problemă. Doar trei sute de exemplare ale Armei supravieţuiseră catastrofei. Fiecare piesă putea fi folosită doar o singură dată, şi numai în cazul în care Consiliul (care deţinea Încărcătura) era de acord s-o armeze. Preaonorata Mater, care avea controlul Armei propriu-zise, nu dispunea decât de jumătate din puterea ei înspăimântătoare. Arma fără încărcătură era doar un mic tub negru care putea fi ţinut într-o mână. Cu Încărcătura, putea disemina o moarte fulgerătoare, fără a vărsa nici o picătură de sânge, în limita scurtei sale raze de acţiune.

― Cei cu Multe Feţe..., mormăi Preaonorata Mater.

Logno dădu din cap în direcţia beznei din care venise mormăitul.

Poate că mă vede. La urma urmei, nu ştiu ce altceva va mai fi putut să salveze sau ce-i vor fi putut furniza ixienii.

Cei cu Multe Fete, fir-ar ei blestemaţi în vecii vecilor, cauzaseră catastrofa. Ei şi Fiutarii lor! Cu câtă uşurinţă puseseră mâna pe toate Armele, în afară de cele trei sute! Puterile lor

erau înfricoşătoare.

Trebuie să ne înarmăm cum se cuvine înainte de a ne întoarce la luptă. Dama are dreptate.

― Planeta aia... Buzzell, se auzi din nou glasul Preaonoratei Mater. Eşti sigură că nu-i apărată?

― N-a fost detectat nici un sistem defensiv. Contrabandiştii spun ca nu-i apărată.

― Dar e atât de bogată în gemone!

― Aici, în Vechiul Imperiu, nimeni nu prea se încumetă să le atace pe vrăjitoare.

― Nu pot să cred că nu-s decât câţiva pe planeta aia! Trebuie să fie vreun soi de capcană.

― E o ipoteză de luat în considerare, Dama.

― N-am încredere în contrabandişti, Logno. Pune să mai fie marcaţi câţiva şi verifică încă o dată cum stau lucrurile pe Buzzell. Or fi ele slabe, vrăjitoarele, dar proaste cu siguranţă nu-s.

― Da, Dama.

― Spune-le ixienilor că vom fi foarte nemulţumite dacă nu vor fi în stare să reproducă Arma.

― Dar fără Încărcătură, Dama...

― O să ne ocupăm de asta când va fi cazul. Şi acum, du-te.

Logno auzi un "Daaaaa!" înfundat în clipa în care ieşea. Până şi obscuritatea culoarului i se păru primitoare după bezna apăsătoare din dormitor, şi se grăbi spre lumină.

Avem tendinţa de a deveni aidoma celor mai răi dintre duşmanii noştri.

Coda Bene Gesserit

IARĂŞI IMAGINI ACVATICE!

Suntem pe cale să transformăm toată afurisita asta de planetă într-un deşert, iar eu am viziuni acvatice!

Odrade şedea în biroul ei, înconjurată de obişnuitul tumult al dimineţii, şi o simţea pe Copila Mării plutind pe valuri care o purtau şi-o rostogoleau în toate părţile. Valurile aveau culoarea sângelui. Copila Mării aflată înlăuntrul ei anticipa momente sângeroase.

Ştia care era obârşia acestor imagini: epoca dinaintea celei în care Cucernicele Maici începuseră să-i dirijeze viaţa; copilăria petrecută în casa minunată de pe ţărmul mării, pe Gammu. În pofida grijilor imediate, nu-şi putu împiedica un zâmbet. Stridiile preparate de Tata. Tocana de stridii... care rămânea şi azi mâncarea ei preferată.

Din toată copilăria ei, cel mai bine îşi amintea de incursiunile în mare. Când plutea, ceva părea să comunice direct cu esenţa fiinţei sale. Legănatul valurilor, sentimentul existenţei unor orizonturi nemărginite, cu stranii locuri necunoscute aflate chiar dincolo de hotarele curbe ale unei lumi acvatice, palpitanta senzaţie de pericol inerentă însăşi materiei care-o purta... toate astea se combinau pentru a o încredinţa că era o Copilă a Mării.

Şi Tata era mai calm în acea ambianţă. Iar Mama Sibia, cu părul fluturând în bătaia vântului, era mai fericită. Un simţământ de echilibru radios emana încă dinspre acele timpuri, ca un mesaj liniştitor, exprimat într-un limbaj mai vechi decât cele mai vechi amintiri oferite de Celelalte Memorii. Aici este locul meu. Acesta e mediul meu. Sunt o Copilă a Mării.

Concepţia ei personală despre sănătatea mentală provenea din acea epocă. Aptitudinea de a-ţi menţine echilibrul în ape necunoscute. Capacitatea de a-ţi păstra eul cel mai profund în ciuda valurilor neaşteptate.

Mama Sibia îl insuflase această facultate lui Odrade cu mult înainte ca Surorile Bene Gesserit să vină după "vlăstarul Atreides" ce-i fusese încredinţat spre tăinuire. Mama Sibia, care era doar o mamă adoptivă, o învăţase pe Odrade să se iubească pe sine.

Într-o societate Bene Gesserit unde orice formă de dragoste era suspectă, acesta rămânea secretul cel mai preţios al lui Odrade.

În adâncul fiinţei mele, sunt fericită cu mine însămi. Nu mă tem de singurătate. Deşi, la drept vorbind, nici o Cucernică Maică nu era cu adevărat singură după ce Agonia Mirodeniei făcea să se reverse în ea Celelalte Memorii.

Dar Mama Sibia şi, da, şi Tata, acţionând in loco parentis pentru Bene Gesserit, îi transmiseseră o forţă profundă celei lăsate sub ocrotirea lor în cursul acelor ani de tăinuire. Cucernicelor Maici nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să amplifice acea forţă.

Instructoarele încercaseră să extirpe "dorinţa intensă de afinităţi personale" a lui Odrade, dar în cele din urmă eşuaseră. Fără a avea cu adevărat certitudinea eşecului lor, însă rămânând suspicioase, sfârşiseră prin a o trimite pe Al Dhanab ― o lume în mod intenţionat menţinută în condiţii ce aminteau de tot ce era mai rău pe Salusa Secundus -, pentru a fi formată într-un mediu natural care reprezenta, în sine, o permanentă ordalie. O planetă mai aprigă decât Dune, în multe privinţe: faleze înalte şi canioane aride, vânturi fierbinţi şi furtuni îngheţate, uscăciune şi umiditate excesive. Comunitatea Surorilor o considera locul ideal  pentru oţelirea celor meniţi să supravieţuiască pe Dune. Dar nimic din toate acestea nu reuşise să ştirbească nucleul secret al lui Odrade. Copila Mării rămăsese intactă.

Şi ea este cea care mă pune în gardă acum.

Era un avertisment preştient?

Posedase dintotdeauna această fărâmă de talent, acest infim freamăt lăuntric care vestea că un pericol iminent ameninţa Comunitatea Surorilor. Genele Atreides îşi făceau simţită prezenţa. Ameninţarea viza Canonicatul? Nu... Durerea pe care n-o putea localiza cu precizie spunea că alţii erau în pericol. Alţii, dar importanţi.

Lampadas? Fărâma ei de talent nu putea da răspuns.

Maestrele Geneticiene se străduiseră să suprime periculoasa facultate a preştiinţei din linia Atreides, dar nu obţinuseră decât un succes limitat. "Nu ne putem asuma riscul de a crea un nou Kwisatz Haderach!" Surorile ştiau de existenţa acestei particularităţi la Maica lor Superioară, însă cea dinaintea ei, Taraza, preconizase "utilizarea precaută a acestui talent" în interesul Comunităţii Surorilor. Taraza era de părere că preştiinţa lui Odrade se manifesta selectiv în prezenţa unui pericol care ameninţa Bene Gesseritul.

Odrade împărtăşea această părere. Existau momente în care, fără voia ei, întrezărea ameninţări. Le întrezărea, doar. Şi, mai nou, visa.

Era un vis ce revenea des şi care-i lăsa o cumplită impresie de realitate, ca şi cum toate simţurile ei ar fi fost acordate la caracterul imediat al lucrurilor ce se petreceau în mintea ei. Visa că era pe cale să traverseze o prăpastie, păşind pe o frânghie întinsă, şi cineva (nu îndrăznea să se întoarcă pentru a vedea cine) venea din spatele ei, cu un topor, să taie frânghia. Simţea, sub tălpile goale, fibra aspră din care era împletită coarda. Simţea suflul unui vânt rece, aducând miros de ars. Şi era sigură că toporul se apropie!

Fiecare pas periculos mobiliza întreaga ei energie. Un pas! Încă unul! Şi încă unul! Frânghia se legăna deasupra abisului şi ea înainta cu braţele întinse, luptând pentru a-şi păstra echilibrul.

Dacă eu cad, cade şi Comunitatea Surorilor!

Bene Gesseritul ar fi sfârşit în fundul prăpastiei de sub frânghia întinsă. Ca orice organism viu, şi Comunitatea Surorilor trebuia să piară cândva. O Cucernică Maică nu ar fi cutezat să nege acest lucru.

Dar nu aşa. Nu prăbuşindu-ne pentru că frânghia a fost tăiată. Nu trebuie să îngăduim ca frânghia să fie tăiată! Trebuie să traversez prăpastia înainte ca toporul să cadă. "Trebuie! Trebuie!"

Visul sfârşea, întotdeauna, în acest punct, cu propria ei voce răsunându-i încă în urechi când se trezea, în dormitor, cu trupul rece ca gheaţa. Nici o picătură de sudoare. Chiar şi în chinurile unui coşmar, restricţiile Bene Gesserit nu îngăduiau excese inutile.

Corpul n-are nevoie să transpire? Corpul nu va transpira.

Stând în biroul ei şi amintindu-şi visul, Odrade simţea din plin profunzimea realităţii reprezentate de metafora precarei frânghii.

Firicelul de aţă pe care port în echilibru soarta Comunităţii Surorilor mele.

Copila Mării simţea, şi ea, apropierea coşmarului şi reacţiona cu imagini de ape însângerate. Avertisment lugubru, peste care nu se putea trece cu uşurinţă. Lui Odrade îi venea să sară în picioare şi să strige: "Răspândiţi-vă care-ncotro, mioarele mele! Fugiţi! Fugiţi!"

Ce şoc le-ar fi provocat câinilor de pază!

Îndatoririle îi cereau unei Maici Superioare să înfrunte cu bărbăţie temerile ei interioare şi să acţioneze ca şi cum nimic nu ar fi avut importantă în afara deciziilor oficiale pe care trebuia să le ia. Mai ales, fără panică! Nu că vreuna dintre deciziile ei imediate ar fi fost de natură a nu crea probleme, în vremurile acestea. Dar calmul era absolut necesar.

Unele mioare fugeau deja care-ncotro, dispărând în necunoscut. Sub forma vieţilor împărtăşite în Celelalte Memorii. Restul mioarelor, de aici, din Canonicat, aveau să ştie când trebuia s-o rupă la fugă. Când vom fi descoperite. Comportamentul lor avea să fie dictat, atunci, de necesităţile momentului. Singurul lucru care conta cu adevărat era superba lor pregătire. O pregătire în care se putea pune toată nădejdea.

Fiecare celulă Bene Gesserit, indiferent de destinaţia ei finală, primise aceeaşi condiţionare ca şi cea din Canonicat: mai degrabă distrugerea totală, decât supunerea. Flăcările urlătoare ar fi înghiţit trupuri şi documente preţioase. Tot ce-ar mai fi găsit un cuceritor ar fi fost o ruină nefolositoare, înecată în cenuşă.

Unele Surori din Canonicat aveau să scape, desigur. Dar fuga în momentul atacului... ce zădărnicie! Oricum, Surorile care deţineau posturi-cheie îşi împărtăşiseră deja Celelalte Memorii. Ca măsură de precauţie. Maica Superioară însă nu o făcuse. Chestiune de moral!

Unde s-ar fi putut fugi? Cine avea şanse să scape şi cine putea fi capturat? Acestea erau adevăratele întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă o capturau pe Sheeana, acolo, la marginea noului deşert, unde aştepta apariţia viermilor de nisip care poate că n-aveau să existe nicicând? Sheeana plus viermii de nisip: o redutabilă forţă religioasă, pe care Onoratele Matres ar fi ştiut, poate, s-o exploateze. Dar dacă Onoratele Matres îl capturau pe ghola-ul Idaho sau pe ghola-ul Teg? Pentru Bene Gesserit n-ar mai fi existat niciodată ascunzătoare, dacă vreuna dintre aceste posibilităţi devenea reală.

Dacă... dacă...

Furia frustrării îi spunea: "Ar fi trebuit să-l ucidem pe Idaho în clipa în care a ajuns la noi! N-ar fi trebuit să creăm niciodată ghola-ul Teg!"

Doar membrele Consiliului, asistentele ei cele mai apropiate şi o parte din câinii de pază îi împărtăşeau temerile. Se mulţumeau însă să emită rezerve. Nici una dintre ele nu era cu adevărat sigură în privinţa celor doi ghola, nici măcar după ce minaseră non-nava, pentru a o putea arunca în orice clipă pradă flăcărilor urlătoare.

În acele ultime ore dinaintea sacrificiului său eroic, fusese oare Teg într-adevăr capabil să vadă invizibilul, inclusiv non-navele?

Cum de-a ştiut unde să ne aştepte, acolo, în deşertul Dunei?

Iar dacă Teg putuse să facă un asemenea lucru, periculos de înzestratul Duncan Idaho, cu nenumăratele generaţii de gene Atreides (şi altele, necunoscute) acumulate, ar fi putut, şi el, să-şi descopere într-o zi un talent similar.

Mi s-ar putea întâmpla chiar şi mie!

Cu un şoc subit, Odrade îşi dădu seama, pentru prima oară, că Tamalane şi Bellonda îşi priveau Maica Superioară cu aceleaşi temeri cu care ea însăşi îi privea pe cei doi ghola.

Simplul fapt de a şti cu certitudine că aşa ceva era cu putinţă ― că o fiinţă umană putea dobândi sensibilitatea de a detecta non-navele şi celelalte sisteme de protecţie bazate pe acelaşi principiu ― ar fi fost suficient pentru a le destabiliza universul. O asemenea bombă le-ar fi pus pe fugă, fără doar şi poate, pe Onoratele Matres. Universul era plin de descendenţi ai lui Idaho, în libertate. Chiar dacă susţinuse întotdeauna că nu era "armăsarul de prăsilă al afurisitelor de vrăjitoare", Idaho le făcuse de nenumărate ori acest serviciu.

Închipuindu-şi, de fiecare dată, că acţiona pe cont propriu. Şi poate că aşa şi făcea.

Orice descendent din linia principală a Atreizilor ar fi putut avea acest talent despre care Consiliul bănuia că înflorise în Teg.

Unde zburau lunile, anii? Fără a mai pomeni zilele. Vremea culesului se apropia din nou şi Comunitatea Surorilor rămânea în aceeaşi cumplită dilemă. Era deja trecut de mijlocul dimineţii, observă dintr-o dată Odrade. Zgomotele şi mirosurile Sectorului Central reveniră în prim-planul percepţiilor ei. Paşi răsunând pe coridor. Miros de varză călită şi friptură de pui urcând dinspre bucătăria cantinei. Totul normal.

Dar ce însemna cuvântul normal pentru cineva care trăia cu imagini acvatice până şi în orele de lucru? Copila Mării nu putea să uite Gammu-ul, mirosurile de acolo, substanţa algelor marine adusă de briză, ozonul şi belşugul de oxigen pe care-l adăuga fiecărei guri de aer pe care o inspirai, splendida libertate a tuturor celor din jurul tău, vizibilă până şi în felul lor de a merge şi de-a vorbi. Conversaţiile de pe ţărmul mării căpătau o profunzime căreia ea nu izbutise niciodată să-i dea de capăt. Până şi simplul taifas dobândea o dimensiune submarină, o elocvenţă oceanică purtată de fluenţa unor curenţi invizibili.

Odrade simţi brusc nevoia imperioasă de a-şi readuce în cuget propriul ei trup plutind în apele mării din copilărie. Trebuia să regăsească forţa pe care o avusese atunci, să recapete tăria pe care o dobândise în acea epocă a inocenţei. Cu faţa în jos, în apa sărată, ţinându-şi respiraţia cât mai mult îi stătea în puteri, plutea într-un prezent marin care îi alunga toate grijile. Chintesenţa terapeuticii antistres. Un calm desăvârşit o învălui.

Plutesc, deci exist.

Copila Mării avertiza şi Copila Mării întrema. Fără a admite asta vreo clipă, Odrade avusese o nevoie disperată de întremare.

În seara precedentă, îşi observase propriul chip oglindit într-unul din geamurile camerei ei de lucru şi fusese frapată de modul în care vârsta şi responsabilităţile, combinate cu oboseala, îi scofâlciseră obrajii şi-i coborâseră colturile gurii. Buzele senzuale erau mai subţiri, rotunjimile dulci ale fetei, mai alungite. Doar ochii albastru-în-albastru străluceau cu intensitatea obişnuită, iar trupul rămăsese înalt şi atletic.

Mânată de un imbold subit, formă simbolul de apel şi contemplă proiecţia ce-şi făcu apariţia deasupra tăbliei biroului: non-nava imobilizată la sol, pe Platforma de pe spaţioportul Canonicatului. Masă gigantică de maşinării misterioase, separată de Timp, care, în cursul anilor de semiletargie, crease în pista plată o vastă zonă depresionară de care părea sudată. În acest bloc inert, toate sistemele ticăiau doar atât cât era necesar pentru a-l ţine ascuns de căutătorii preştienţi, îndeosebi de Navigatorii Ghildei, cărora le-ar fi făcut o plăcere deosebită să vândă Bene Gesseritul oricui oferea mai mult.

De ce simţise nevoia să proiecteze imaginea non-navei tocmai acum?

Din cauza celor trei persoane întemniţate acolo: Scytale, ultimul Maestru tleilaxu în. viaţă, Murbella şi Duncan Idaho, perechea legată prin sex, prizonieră, în aceeaşi măsură, a acestei capcane mutuale ca şi a non-navei.

Nimic simplu, nici de-o parte, nici de cealaltă.

Existau rareori explicaţii simple pentru întreprinderile majore ale Bene Gesseritului. Iar non-nava, cu conţinutul ei reprezentând un pericol de moarte, nu putea fi încadrata decât în categoria întreprinderilor de o maximă importanţă. Şi costisitoare. Extrem de costisitoare, chiar dacă funcţiona în regim de aşteptare.

Apariţia tendinţei de drămuire parcimonioasă a tuturor cheltuielilor din Canonicat denota o serioasă criză de energie. Era una dintre grijile care-o frământau pe Bellonda. I se auzea în glas, chiar şi când se străduia să fie cât mai obiectivă îi stătea în putinţă: "Am redus costurile la minimum, nu mai avem de unde tăia!" Toate Surorile ştiau că, mai nou, Contabilitatea era cu ochii pe ele, criticând cu asprime orice pierderi care afectau vitalitatea Comunităţii.

În clipa aceea, Bellonda dădu buzna în birou, fără să se fi anunţat, cu un rulou de hârtie-cristal riduliană sub braţul stâng. Păşea de parcă ar fi avut ceva cu podeaua, călcând ca şi cum ar fi vrut să-i spună: "Na! Na asta! Şi asta!" Bătea podeaua pentru vina de a se afla sub picioarele ei.

Odrade simţi o strângere de inimă când văzu privirea lui Bell. Sulul de cristal ridulian ateriză cu o pocnitură seacă pe suprafaţa biroului.

― Lampadas! rosti Bellonda cu un glas în care răzbătea o durere cumplită.

Odrade nu avu nevoie să deschidă ruloul. Apele însângerate ale Copilei Mării au devenit realitate.

― Supravieţuitori? întrebă cu voce stinsă.

― Nici unul.

Bellonda se lăsă să cadă în caniscaunul ce-i era rezervat în faţa biroului Maicii Superioare. Tamalane intră o clipă mai târziu şi se aşeză lîngă Bellonda. Amândouă păreau năucite.

Nici un supravieţuitor.

Odrade îşi îngădui un fior lent, care-i parcurse trupul, din piept până în tălpi. Nu-i păsa că lasă să se vadă o reacţie atât de revelatoare. Încăperea aceasta fusese martora altora şi mai rele, în prezenţa unor Surori.

― Cine-a trimis raportul?

― Ne-a parvenit prin intermediul agenţilor noştri din CHOAM, cu reperul de recunoaştere. Sursa e, fără doar şi poate, Rabinul.

Odrade nu găsi nici o replică. Îşi aruncă ochii spre fereastra mare, din spatele celor două consiliere, şi văzu, jucând în bătaia vântului, fulgi rari de nea. Da, vestea asta era pe potriva iernii ce-şi aduna forţele acolo, afară.

Surorile din Canonicat erau nemulţumite de această subită venire a iernii. Necesităţile forţaseră Controlul Meteo să provoace o scădere precipitată a temperaturii. Fără o trecere treptată de la vară la iarnă, fără nici o consideraţie pentru plantele obligate, acum, să intre într-o hibernare prematură. În fiecare noapte, temperatura scădea cu câte trei-patru grade. Într-o săptămână, sau chiar mai puţin, totul avea să încremenească într-un ger aparent interminabil.

Un ger pe măsura veştii despre Lampadas.

Una dintre consecinţele acestei schimbări meteorologice era ceaţa. O văzu destrămându-se în timp ce scurta ninsoare înceta. Vreme extrem de capricioasă şi derutantă. Punctul de condensare se situa foarte aproape de temperatura aerului iar ceaţa se strecura înspre locurile care păstrau umiditatea. Urca de la sol în şuviţe ca borangicul, ce pluteau prin livezile desfrunzite asemenea unui gaz toxic.

Nici un singur supravieţuitor?

Bellonda clătină capul dintr-o parte în alta drept răspuns la întrebarea mută a lui Odrade.

Lampadas... o perlă în şiragul de planete ale Comunităţii Surorilor. Sediul celei mai preţioase şcoli a lor. Acum, un alt glob fără viaţă, acoperit de cenuşă şi magmă solidificată. Şi Basharul Alef Burzmali, cu garnizoana sa de elită... Morţi, cu toţii?

― Morţi, cu toţii, rosti Bellonda, ca un ecou al gândurilor Maicii Superioare.

Burzmali, discipolul preferat al bătrânului Bashar Miles Teg, pierdut pentru totdeauna. Şi fără să se fi câştigat nimic. Lampadas... faimoasa bibliotecă, profesoarele eminente, studentele sclipitoare... totul pierise.

― Şi Lucilla? întrebă Odrade.

Cucernica Maică Lucilla, vicecancelara Lampadasului, avea instrucţiuni precise să părăsească planeta la primul semn de pericol, luând cu ea maximum de vieţi condamnate pe care le putea absorbi în memoria secundă.

― Informatorii noştri au spus că a murit toată lumea, insistă Bellonda.

Era un semnal glacial pentru toate Surorile Bene Gesserit încă în viaţă: S-ar putea să urmaţi voi la rând!

Cum era cu putinţă ca o societate umană, orice societate umană, să fie nepăsătoare la asemenea excese de brutalitate? se întrebă Odrade. Încercă să-şi imagineze felul în care fusese anunţată ştirea, la micul dejun, în vreo bază a Onoratelor Matres: "Am distrus încă o planetă Bene Gesserit. Vreo zece miliarde de morţi, pare-se. Asta trebuie să fie a şasea pe luna asta, nu? Vrei să-mi dai şi mie frişca, te rog, dragă?"

Cu ochii aproape îngheţaţi de oroare, Odrade luă raportul de pe birou şi-l parcurse sumar.

Vine de la Rabin, nu încape nici o îndoială.

Înfăşură din nou sulul şi-l puse încet pe birou, apoi îşi privi consilierele.

Bellonda... bătrână, grasă şi rubicondă. Arhivista-mentat purta de câtva timp ochelari pentru a citi, fără să se sinchisească de ceea ce dezvăluia despre ea acest amănunt. Sub privirea ei, Bellonda îşi arătă dinţii tociţi, într-o grimasă care spunea mai mult decât orice cuvinte. Observase reacţia Maicii Superioare şi nu-i plăcea. Probabil că Bell avea să pledeze încă o dată pentru trecerea la represalii cu aceeaşi monedă. Era de aşteptat din partea cuiva cu reputaţia unei răutăţi înnăscute. Avea nevoie să fie repusă mereu pe modul mentatic, în care putea să judece un pic mai analitic.

În felul ei, Bell are dreptate, îşi spuse Odrade. Dar n-o să-i placă deloc ce mi-am pus eu în gând. Trebuie să fiu foarte atentă la ceea ce voi spune acum. E încă prea devreme ca să-mi dezvălui planul.

― Există circumstanţe în care barbaria nu poate fi contracarată decât prin barbarie, declară ea. Dar trebuie să cântărim lucrurile cu grijă.

Aşa! Asta va dezamorsa explozia lui Bell.

Tamalane se foi uşor în scaun. Odrade o privi pe mai bătrâna Cucernică Maică. Tam afişa obişnuita ei mască de răbdare critică. Cu părul ei alb ca neaua deasupra feţei înguste, era întruchiparea înţelepciunii bătrâneşti.

Odrade însă desluşea, prin această mască, extrema severitate cu care judeca Tam, atitudinea care arăta că era nemulţumită de tot ce vedea şi auzea.

În ciuda vârstei înaintate, Tamalane dădea o impresie de soliditate osoasă, în total contrast cu moliciunea etalată de corpul Bellondei. Tam îşi păstrase silueta şi se străduise să-şi menţină un tonus muscular cât mai bun cu putinţă. Dar în privirea ei se citea ceva care dezminţea aparenţele. Primele semne ale retragerii. Lentul reflux al vieţii. Oh, nu-şi pierduse facultăţile de observaţie, desigur, însă era limpede ca procesul final se declanşase. Faimoasa inteligenţă a lui Tamalane se transformase într-un soi de perspicacitate întemeiată mai cu seamă pe observaţii şi decizii din trecut decât pe ceea ce putea vedea în prezent.

Trebuie să pregătim pe cineva care s-o înlocuiască. Cred că Sheeana ar fi cea mai potrivită. Sheeana reprezintă un pericol pentru noi, ce-i drept, dar are calităţi promiţătoare. Şi caracterul ei s-a călit pe Dune.

Odrade se concentră asupra sprâncenelor zburlite ale lui Tamalane. Aveau tendinţa de a-i atârna peste pleoape, ca pentru a-i ascunde privirea.

Da, e cea mai bună alegere. Sheeana în locul lui Tamalane.

Cunoscând problemele complicate cu care se confruntau, Tam avea să se încline în faţa acestei decizii. În momentul în care avea să i-o aducă la cunoştinţă, Odrade ştia că va fi suficient să îndrepte atenţia lui Tam spre extrema gravitate a situaţiei în care se aflau.

Dar o să-i simt lipsa, fir-ar să fie!

Nu puteţi înţelege istoria dacă nu înţelegeţi modul în care conducătorii de oameni, liderii, se inserează în curenţii ei. Pentru a-şi perpetua rolul conducător, orice lider are nevoie de cei ce rămân în afară, de outsideri. Examinaţi cu atenţie domnia mea. Eu am fost, în acelaşi timp, lider şi outsider. Să nu credeţi că am creat doar un Stat-Biserică. Acesta a fost rolul meu de lider, şi am copiat modele istorice. Artele barbare din epoca mea mă înfăţişează ca outsider. Forma poetică preferată? Epopeea. Idealul dramatic cel mai popular? Eroismul. Dansul? În mod tragic abandonat. Toate acestea n-au fost decât stimulente menite a-i face pe oameni să simtă ce le-am răpit. Şi ce le-am răpit? Dreptul de a-şi alege un rol în istorie.

Leto II (Tiranul).

În tălmăcirea lui Vether Bebe

AM SĂ MOR! gândea Lucilla.

Vă implor, scumpele mele Surori, nu lăsaţi ca asta să se întâmple înainte de-a fi apucat să predau preţioasa povară pe care o port în minte!

Surori!

Noţiunea de Familie era rareori menţionată în interiorul Bene Gesseritului, dar ea exista. În sensul genetic, Surorile erau într-adevăr înrudite. Iar graţie Celorlalte Memorii, cel mai adesea ştiau şi în ce fel. N-aveau nevoie să folosească termeni ca "mătuşă" sau "verişoară de-a doua". Vedeau înrudirea aşa cum îşi vede un ţesător pânza. Ştiau cum se împleteau urzeala şi bătătura pentru a crea ţesătura. Un termen mai potrivit decât cel de "familie". Ţesătura Bene Gesserit era cea care constituia Comunitatea Surorilor, dar străvechiul instinct al familiei alcătuia urzeala.

În clipa aceasta însă, Lucilla se gândea la Surorile ei doar ca la Familie. Iar Familia avea absolută nevoie de ceea ce deţinea ea.

Am fost neghioabă să-mi caut refugiu pe Gammu!

Dar non-nava ei avariată nu se putuse târî mai departe. Onoratele Matres făcuseră dovada unei extravaganţe diabolice! Ura pe care-o implica asta o făcea să se înfioare.

Împânziseră toate căile de salvare din jurul Lampadasului cu capcane mortale, semănând întregul perimetru al pliurilor spaţiale cu non-globuri minuscule conţinând, fiecare, un proiector de câmp şi un laser cu declanşare la simplu contact. De îndată ce fasciculul laser atingea generatorul Holtzman din non-glob, o reacţie în lanţ elibera energia nucleară. Bzzz în câmpul capcanei, şi o explozie nimicitoare te învăluia în cea mai deplină linişte! Costisitor, dar eficace! Un număr suficient de asemenea explozii, şi până şi-o navă-gigant a Ghildei ar fi sfârşit sub forma unei epave schilodite în derivă în vidul spaţial. Sistemele de analiză defensivă ale navei ei nu înţeleseseră natura capcanei decât când era prea târziu, dar Lucilla considera că avusese, oricum, noroc.

Nu acelaşi lucru şi-l mai spunea acum, când privea pe fereastra de la etajul întâi al acestei clădiri de pe terenul unei ferme izolate de pe Gammu, în care se refugiase. Fereastra era deschisă şi briza după-amiezei aducea inevitabilele miasme bituminoase ce caracterizau planeta ― ceva greţos din fumul vreunui foc care ardea pe undeva pe-aproape. Harkonnenii îşi lăsaseră duhoarea de ulei rânced atât de adânc îngropată în solul acestei lumi, încât poate că n-avea să dispară nicicând.

Contactul ei local era un doctor Suk pensionar, dar Lucilla ştia că reprezenta mult mai mult, ceva atât de secret, încât doar câteva Cucernice Maici Bene Gesserit erau la curent. Genul acesta de informaţie se încadra într-o categorie cu totul specială: Secrete despre care nu vorbim nici măcar între noi, deoarece ar putea să ne dăuneze. Secrete pe care nu le transmitem de la Soră la Soră în procesul de Împărtăşire a vieţilor, deoarece nu există o cale deschisă. Secrete pe care nu îndrăznim să le cunoaştem, decât când este strict necesar. Lucilla descoperise totul în urma unei observaţii voalate a lui Odrade.

"Ştii un lucru interesant în legătură cu Gammu? Mmmmm... exista acolo o întreagă societate constituită în temeiul unui regim alimentar sacru. O cutumă introdusă de imigranţi care n-au fost niciodată pe de-a-ntregul asimilaţi. Îşi au cercul lor, descurajează căsătoriile mixte, chestii de-astea. Alimentează tot ce e de natură a crea mituri, fireşte: bârfe, zvonuri. Lucruri care nu fac decât să-i izoleze şi mai mult. Adică tocmai ce vor ei. "

Lucilla auzise cândva despre o societate străveche care corespundea destul de bine acestei descrieri. Lucrul o intrigă. Societatea de care ştia ea era considerată a fi dispărut curând după cea de-a Doua Migraţie Interstelară. Scotoceala judicioasă prin Arhive îi stimulă şi mai mult curiozitatea. Un stil de viaţă aparte, ritualuri religioase învăluite în mister, sfeşnice cu şapte şi nouă braţe, respectarea anumitor zile sfinte, când nu era îngăduit să se lucreze... Şi nu numai pe Gammu!

Într-o dimineaţă, profitând de o acalmie neobişnuită, Lucilla intrase în biroul Maicii Superioare pentru a-şi pune la încercare "proiecţia intuitivă", care, chiar dacă nu era la fel de sigură ca echivalentul ei mentatic, constituia mai mult decât o simplă teorie.

― Bănuiesc că intenţionezi să-mi încredinţezi o nouă misiune, îi spuse ea lui Odrade.

― Am constatat că ai petrecut o grămadă de timp ia Arhive, în ultima vreme.

― Mi s-a părut o ocupaţie profitabilă în actualele împrejurări.

― Vreo concluzie?

― O ipoteză.

Societatea aceea secretă de pe Gammu... Sunt evrei, nu-i aşa?

― S-ar putea să ai nevoie de nişte informaţii speciale, având în vedere locul unde te vom trimite, rosti Odrade pe un ton de conversaţie.

Lucilla se aşeză în caniscaunul lui Bellonda fără a aştepta să fie invitată.

Odrade luă un stilou şi scrise ceva pe o foaie de hârtie pe care i-o întinse apoi Lucillei în aşa fel încât s-o ferească de câmpul vizual al ochilor com.

Sesizând manevra, Lucilla se aplecă deasupra mesajului, ascunzându-i cu capul.

"Ipoteza ta e corectă. Va trebui să accepţi moartea, mai degrabă decât să dezvălui acest secret. Este preţul cooperării lor. Un semn de mare încredere. "

Lucilla rupse mesajul în bucăţele.

Odrade se întoarse şi, după ce folosi sistemele de identificare oculară şi palmară, deschise un panou mural din spatele biroului ei. Scoase un mic cristal ridulian şi i-l înmână Lucillei. Obiectul era călduţ, dar Lucilla simţi un fior de gheaţă. Ce putea fi atât de secret?

Odrade ridică ecranul de izolare de sub tăblia biroului şi-l roti în poziţia de lucru.

Cu o mână tremurătoare, Lucilla introduse cristalul în locaşul lui şi trase ecranul deasupra capului. Numaidecât, cuvinte se formară în mintea ei, însoţite de senzaţia auditivă a unui accent arhaic, tratat pentru a deveni inteligibil:

"Poporul asupra căruia ţi-a fost atrasă atenţia este poporul evreu. Cu mii de secole în urmă, evreii s-au văzut nevoiţi să ia o decizie cu caracter defensiv. Singura soluţie în faţa unor pogromuri care se repetau în mod sistematic era de a dispărea cu totul de pe scena publică. Călătoria spaţială făcea acest lucru nu numai posibil, ci şi atrăgător. S-au ascuns pe nenumărate planete ― propria lor variantă a Dispersiei ― şi este aproape sigur că posedă lumi pe care nu locuiesc decât cei din neamul lor. Asta nu înseamnă că au abandonat tradiţiile milenare, în care excelau mai ales din motive legate de supravieţuire. Vechea religie dăinuie încă, în mod cert, chiar dacă sub o formă oarecum alterată. Este destul de probabil că un rabin din vremurile de demult nu s-ar simţi deloc nelalocul lui în faţa sfeşnicului menorah de Sabat dintr-o casă evreiască din epoca voastră. Sunt însă atât de pătrunşi de simţul secretului, încât aţi putea lucra o viaţă întreagă alături de un evreu, fără a bănui absolut nimic. Ei numesc asta «clandestinitate totală», deşi sunt perfect conştienţi de pericolele unei asemenea situaţii. "

Lucilla considera faptul incontestabil. Un lucru atât de secret nu putea fi perceput decât ca extrem de periculos de oricine ar fi avut o bănuială cât de mică. Altminteri de ce l-ar ţine secret, eh? Răspunde dacă poţi!

Cristalul continuă să-şi reverse dezvăluirile în spiritul ei conştient:

"La cel mai mic pericol de-a fi descoperiţi, au o reacţie standard: «Suntem în căutarea rădăcinilor noastre religioase. Din dorinţa de a reînvia ce este mai bun din trecutul nostru. »" Lucilla cunoştea stratagema aceasta. Veşnic apăreau "resurecţionişti ţicniţi". Artificiul era de natură să domolească aproape orice curiozitate. "Cine, ăia? A, altă adunătură de resurecţionişti. "

"Această acoperire (continua cristalul) nu a avut succes în ceea ce ne priveşte. Noi dispuneam de propria noastră moştenire iudaică bine documentată, precum şi de un fond de Alte Memorii, unde puteam descoperi adevăratele motive ale acestei clandestinităţi. Nu am considerat însă necesar să modificăm situaţia, până ce eu, Maică Superioară pe timpul Bătăliei Corrinului şi după aceea (Vremuri imemoriale, într-adevăr!), mi-am dat seama că Ordinul nostru avea nevoie de o societate secretă, o organizaţie capabilă să răspundă la eventualele noastre solicitări de sprijin. "

Lucilla simţi o undă de scepticism. Solicitări?

Maica Superioară din vremurile de demult anticipase reacţiile sceptice:

"Din când în când, ni se întâmplă să le adresăm cereri pe care nu pot să le evite. Dar şi ei ne solicită, la rândul lor. "

Lucilla avu senzaţia că se scufundă în mistica acestei organizaţii clandestine, care era mai mult decât ultrasecretă. Întrebările stângace pe care le pusese la Arhive fuseseră tratate, în majoritatea cazurilor, cu refuz. "Evreii? Ce-i aia? A, da... o sectă străveche. Caută singură. N-avem timp de pierdut cu cercetări inutile în domeniul religiilor. "

Cristalul mai avea ceva de împărtăşit:

"Evreii sunt amuzaţi şi, uneori, exasperaţi de ceea ce ei consideră a fi încercările noastre de a-i copia. Dosarele noastre genetice, în care linia feminină constituie cheia grilelor de împerechere, li se par a fi de inspiraţie iudaică. Nu eşti evreu, decât dacă ai o mamă evreică. "

Cristalul ajunse la încheiere:

"Nu vom da uitării Diaspora. Dar păstrarea secretului ei angajează onoarea noastră cea mai profundă. "

Lucilla îndepărtă ecranul de deasupra capului.

― Eşti persoana ideală pentru o misiune extrem de delicată pe Lampadas, spusese Odrade în timp ce punea cristalul la loc, în ascunzătoarea lui.

Toate astea aparţin trecutului, unui trecut care are toate şansele să fie deja mort. Iată unde m-a adus "misiunea delicată " a lui Odrade!

De la fereastra ei, Lucilla observă că un transportor lung intrase în vasta curte a fermei. Dedesubt se iscă dintr-o dată o activitate febrilă. Lucrători veneau din toate părţile, remorcând pe suspensii lăzi mari cu legume, pe care le încărcau din mers în vehiculul ce traversa încet curtea. Aerul se umplu de mirosul înţepător al sevei din tijele proaspăt retezate.

Lucilla nu se retrase de la fereastră. Gazda ei îi furnizase veşminte obişnuite prin partea locului: o rochie lungă dintr-un postav de un cenuşiu mohorât şi un batic albastru aprins pentru a-şi acoperi părul roşcat. Important era să nu facă nimic care să atragă atenţia asupra ei. Văzu că mai erau femei care se opriseră să privească operaţiile de încărcare. Prezenţa ei la această fereastră putea fi pusă în seama curiozităţii.

Maşina din curte era un transportor de mare tonaj, ale cărui suspensii trudeau deja sub greutatea lăzilor stivuite în secţiunile sale articulate. Conductorul stătea în picioare în cabina transparentă din faţă, cu mâinile pe manşa de direcţie şi ochii aţintiţi drept înainte. Ţinea picioarele depărtate, spatele proptit în panoul oblic de reazem şi şoldul stâng lipit de levierul de propulsie. Era un bărbat masiv, cu tenul închis la culoare, faţa brăzdată de cute adânci şi părul sur. Corpul său părea o extensie a maşinii, pe care o conducea cu mişcări lente, ponderale. Privirea lui se abătu pentru o clipă către Lucilla, în timp ce vehiculul trecea prin faţa ferestrei, apoi reveni la aleea largă ce ducea spre rampa mare de încărcare pe care-o delimita un grup de clădiri aflate ceva mai departe.

Face corp comun cu maşina lui, gândi ea. Era o dovadă grăitoare a modului în care fiinţa umană se adapta la activităţile sale. Lucilla intuia, în acest fenomen, o sursă de slăbiciune. Dacă te adaptai prea îndeaproape la un anumit lucru, celelalte capacităţi ţi se atrofiau. Devenim ceea ce facem.

Se închipui, deodată, pe ea însăşi în chip de conductoare a unei maşini grele, asemeni bărbatului din cabina acesteia.

Enormul vehicul trecu încet de fereastra ei şi părăsi curtea fără ca maşinistul să-i mai fi aruncat vreo privire Lucillei. O văzuse o dată. De ce s-ar fi uitat şi a doua oară?

Gazdele ei luaseră o hotărâre înţeleaptă alegând acest loc pentru a o ascunde, îşi spuse ea. Era o zonă puţin populată, cu muncitori demni de încredere în aşezările din apropiere, şi ferită de riscul unor priviri indiscrete. Munca grea amorţea curiozitatea. Lucilla remarcase numaidecât specificul regiunii când fusese condusă aici. Se apropia înserarea şi, deja, oamenii se întorceau cu paşi grei la casele lor. Puteai evalua întotdeauna gradul de urbanizare a unei regiuni după ora mai mult sau mai puţin târzie la care încetau activităţile. Dacă oamenii se culcau o dată cu găinile, era vorba de un habitat diluat. Existenţa unei activităţi nocturne însemna, de obicei, că oamenii erau mai nervoşi, frământaţi de ideea că vecinii lor aveau alte ocupaţii şi vibrau prea aproape de ei.

Ce m-o fi adus în starea asta de introspecţie?

Încă de la prima retragere a Comunităţii Surorilor, înainte de a se dezlănţui cele mai violente atacuri ale Onoratelor Matres, Lucilla întâmpinase dificultăţi în acceptarea ideii că "cineva de acolo, din spaţiu, ne vânează cu intenţia de a ne extermina".

Pogrom! Acesta fusese cuvântul pe care-l folosise Rabinul în acea dimineaţă, înainte de a pleca să vadă "ce pot să fac pentru dumneavoastră".

Lucilla era conştientă că Rabinul alesese acest cuvânt în virtutea unei lungi şi amare tradiţii, dar niciodată, de la prima ei experienţă pe Gammu, înaintea pogromului, nu mai avusese atât de pregnant impresia că era prizoniera unor circumstanţe care scăpau controlului ei.

Şi atunci am fost tot fugară.

Situaţia prezentă a Comunităţii Surorilor nu era prea diferită de cea pe care o îndurase sub jugul Tiranului, cu excepţia faptului că, în mod evident (din punct de vedere retrospectiv), Împăratul-Zeu nu avusese niciodată intenţia de a desfiinţa Bene Gesseritul, ci doar de a-l supune. Şi-l supusese!

Unde-o fi afurisitul de Rabin?

Era un bărbat trupeş, viguros, purtând ochelari rotunzi, de modă veche. Faţa sa lată, arsă de soare, avea foarte puţine riduri, în ciuda vârstei care i se citea în glas şi-n mişcări. Ochelarii atrăgeau atenţia asupra ochilor căprui, cufundaţi în orbite, care priveau cu o intensitate neobişnuită.

― Onoratele Matres! exclamase el (chiar aici, în această odaie cu pereţii goi, de la etajul clădirii) când ea îi explicase situaţia dificilă în care se afla. Aoleu! Aoleu! N-o să fie deloc uşor.

Lucilla se aşteptase la o asemenea reacţie, dar o surprinsese să constate că el îşi dădea seama de asta.

― Pe Gammu se află un Navigator al Ghildei care participă la investigaţiile legate de persoana dumneavoastră, îi spusese el. E un Edric. Foarte puternic, după câte am auzit.

― Am în vene sângele Sionei. Nu poate să mă vadă.

― Nici pe mine sau pe vreunul dintre ai mei, şi din acelaşi motiv. Noi, evreii, suntem obişnuiţi să ne adaptăm la tot felul de imperative, ştiţi dumneavoastră.

― Edricul ăla e praf în ochi, spusese ea. Nu poate face mai nimic.

― Totuşi, n-au pregetat să-l aducă. Mă tem că nu există nici o modalitate sigură de a vă ajuta să părăsiţi planeta.

― Atunci, ce-i de făcut?

― Vom vedea. Oamenii mei nu-s tocmai neputincioşi, înţelegeţi?

Lucilla percepuse în vocea lui dorinţa sinceră de a face ceva pentru ea. Îl ascultase în timp ce-i vorbea liniştit despre posibilitatea de a opune rezistenţă la artificiile sexuale ale Onoratelor Matres, "dar procedând fără ostentaţie, pentru a nu le stârni furia".

― Am să mă duc să şoptesc pe la câteva urechi, încheiase el. În mod destul de ciudat, cuvintele lui avuseseră darul s-o liniştească. Adesea, contactul cu profesiile medicale sau paramedicale avea ceva glacial de distant, chiar crud. Pe de altă parte, o liniştea şi cunoaşterea faptului că doctorii Suk erau condiţionaţi să răspundă prompt la nevoile oamenilor, cu toată înţelegerea şi solicitudinea (exceptând situaţiile critice, când aceste considerente puteau ceda repede locul altora).

Îşi canaliză eforturile în vederea restabilirii calmului, concentrându-se la mantra pe care o dobândise în cursul iniţierilor Bene Gesserit în moartea personală.

Dacă va fi să mor, trebuie să transmit mai departe o lecţie transcendentală. Trebuie să părăsesc lumea aceasta cu seninătate.

Gândul o ajută întrucâtva, dar simţea încă un tremur lăuntric. Rabinul lipsea de prea mult timp. Ceva nu era în regulă. Am greşit acordându-i încredere?

În ciuda simţământului din ce în ce mai pregnant că era condamnată, Lucilla îşi impuse, în timp ce trecea din nou în revistă întâlnirea ei cu Rabinul, să se transpună în starea de receptivitate naivă practicată de Bene Gesserit. Instructoarele ei numiseră asta "inocenţa care însoţeşte în mod firesc lipsa de experienţă şi care este adesea confundată cu ignoranţa". În această stare de receptivitate, totul se scurgea fără oprelişti. Era ceva foarte apropiat de procedeele mentatice. Informaţiile pătrundeau fără împotrivirea vreunei prejudecăţi. "Eşti o oglindă în care se reflectă universul. Această reflecţie reprezintă toate trăirile tale. Simţurile tale proiectează imagini. Apar ipoteze. Importante, chiar şi când sunt greşite. Este singurul caz când cumulul mai multor impresii eronate poate produce elemente de decizie fiabile. "

"Suntem slujitorii dumneavoastră cu dragă inimă", o asigurase Rabinul.

Declaraţia era de natură a alarma orice Cucernică Maică.

Explicaţiile oferite de cristalul lui Odrade deveneau dintr-o dată nepotrivite. Problema se pune, aproape întotdeauna, sub aspectul profitului. Recunoştea că era un punct de vedere cinic, dar o vastă experienţă îl confirma. Toate încercările de a extirpa această pornire din comportamentul uman se sfărâmau, întotdeauna, de recifurile punerii în aplicare. Orânduirile socialiste şi comuniste nu făcuseră decât să schimbe natura monedei cu care se măsura profitul. În acele gigantice birocraţii administrative moneda era puterea.

Oricum, îşi spunea Lucilla, semnele exterioare rămâneau mereu aceleaşi. Bunăoară, vasta fermă a acestui Rabin! Refugiul, la bătrâneţe, al unui doctor Suk? Apucase să vadă câte ceva din ceea ce se afla îndărătul acestei exploatări agricole: o vilă somptuoasă, o armată de servitori. Şi fără-ndoială că asta nu era tot. Indiferent de sistem, avantajele rămâneau veşnic aceleaşi: mâncăruri alese, femei frumoase, călătorii după pofta inimii, case de vacanţă...

Toate astea devin de-a dreptul plictisitoare după ce ai avut ocazia să le constaţi de-atâtea ori de câte ori le-am constatat noi.

Îşi dădea seama că mintea ei începea să intre în panică, dar se simţea incapabilă s-o împiedice.

Supravieţuirea. La baza oricărei constrângeri vitale se află întotdeauna supravieţuirea. Iar eu reprezint un pericol pentru supravieţuirea Rabinului şi-a apropiaţilor lui.

Rabinul se ploconise în faţa ei. Totdeauna să ne ferim de cei ce vin să se ploconească, să se gudure pe lângă presupusa noastră putere. Ce flatant, să ai la dispoziţia ta cohorte de servi, nerăbdători să-ţi satisfacă orice dorinţă! Dar şi ce debilitant!

Exact greşeala Onoratelor Matres.

De ce-o fi întârziind Rabinul?

Voia să vadă cât de mult putea lua pe Cucernica Maică Lucilla?

O uşă se trânti cu putere la parter, făcând să se cutremure podeaua sub picioarele ei. Auzi paşi ce urcau în grabă pe scări. Ce primitivi rămăseseră aceşti oameni! Scări! Se răsuci în clipa în care se deschidea uşa. Rabinul intră, aducând cu el un miros pătrunzător de melanj. Făcu doi paşi, apoi se opri şi-o privi, încercând să-i evalueze starea de spirit.

― Iertaţi-mi întârzierea, stimată doamnă. Am fost convocat pe neaşteptate pentru o audiere la Edric, Navigatorul Ghildei.

Asta explica mirosul de mirodenie. Navigatorii rămâneau veşnic cufundaţi în gazul portocaliu al melanjului, cu trăsăturile adesea voalate de vaporii unduitori. Lucilla putea să şi-l reprezinte mental pe acel Edric, cu gura lui mică, în formă de V, şi nasul hidos, ca o clapă de buzunar. Pe faţa enormă, cu tâmple care pulsau, a unui Navigator, gura şi nasul păreau minuscule. Lucillei nu-i era greu să-şi imagineze cât de ameninţat se va fi simţit Rabinul în timp ce asculta hârâitul monoton al vocii Navigatorului, pe care sistemul automat de traducere simultană îl reda într-o galach impersonală.

― Ce voia?

― Pe dumneavoastră.

― A reuşit să...

― Nu are nici o certitudine, dar sunt sigur că ne bănuieşte. Oricum, bănuieşte pe toată lumea.

― Te-au urmărit?

― N-ar avea de ce. Pot să mă găsească oricând vor.

― Ce-o să facem?

Lucilla îşi dădu seama că vorbea prea tare, cu voce prea precipitată.

― Stimată doamnă...

Rabinul înaintă încă trei paşi şi ea văzu transpiraţia care-i îmbrobonea fruntea şi nasul. Frica. Lucilla îi simţi mirosul.

― Ei, ce este?

― Aspectul economic din spatele activităţii Onoratelor Matres... Ni se pare destul de interesant.

Cuvintele lui avură darul să-i cristalizeze temerile. Eram sigură! E pe cale să mă vândă!

― După cum dumneavoastră, Cucernicele Maici, ştiţi foarte bine, în sistemele economice există întotdeauna lacune.

― Şi? făcu ea pe un ton extrem de circumspect.

― Suprimarea incompletă a comerţului cu un produs oarecare duce, întotdeauna, la creşterea profiturilor realizate de comercianţi, mai cu seamă în cazul marilor distribuitori. (Vocea lui era alarmant de şovăitoare. ) Iată de ce este aberant să-ţi închipui că poţi împiedica circulaţia unor narcotice indezirabile, blocându-le la frontiere.

Ce încerca să-i spună? Cuvintele lui exprimau lucruri elementare, pe care le cunoşteau până şi acolitele. Beneficiile sporite, astfel realizate, serveau la cumpărarea unor căi sigure de trecere a frontierelor pe sub nasul paznicilor, ba chiar la cumpărarea paznicilor înşişi.

A cumpărat funcţionari de-ai Onoratelor Matres? Doar nu-şi închipuie că ar putea face asta fără a-şi asuma nici un risc.

Aşteptă în timp ce el îşi orânduia gândurile. Era limpede că încerca să găsească o formulare despre care să fie încredinţat că avea cele mai multe şanse de-a o convinge.

Pentru ce voise să-i atragă atenţia asupra pazei de la frontiere? O făcuse intenţionat, nu încăpea îndoială. Toţi paznicii aveau oricând pregătită o scuză pentru a-şi trăda superiorii, fireşte. "Dacă n-o fac eu, o va face altcineva. "

Lucilla se încumetă să spere.

Rabinul îşi drese glasul. Se părea că găsise cuvintele potrivite şi le pusese în ordine.

― Nu cred că există vreo posibilitate să scăpaţi cu viaţă de pe Gammu.

Lucilla nu se aşteptase la o condamnare atât de brutală.

― Dar eu...

― Informaţiile pe care le deţineţi, asta-i altă poveste.

Aşadar, iată unde bătea aluzia lui la frontiere şi paznici!

― Nu înţelegeţi, Rabbi. Informaţiile cu pricina nu constau în câteva vorbe şi câteva puneri în gardă. (Îşi împunse fruntea cu degetul. ) Aici se află o mulţime de vieţi preţioase, de experienţe unice, de cunoştinţe atât de vitale, încât...

― Ahhh, eu înţeleg, stimată doamnă. Problema e că dumneavoastră nu înţelegeţi.

Mereu aceste trimiteri la înţelegere!

― Pe onoarea dumneavoastră mă bizui eu în momentul de faţă, reluă el.

Ah, da! Legendara noastră onestitate, corectitudinea Bene Gesserit, din clipa în care ne-am angajat cuvântul!

― Ştiţi bine că mai degrabă aş alege să mor, decât să vă trădez, spuse ea.

El îşi depărtă braţele într-un gest de neputinţă.

― În privinţa asta n-am nici cea mai mică îndoială, stimată doamnă. Numai că nu-i vorba de trădare, ci de-un secret pe care, până acum, nu l-am dezvăluit Comunităţii dumneavoastră.

― Ce tot încerci să-mi spui?

Lucilla vorbise pe un ton poruncitor, aproape la limita Glasului (pe care i se recomandase să nu-l folosească asupra acestor evrei).

― Trebuie să-mi faceţi o promisiune. Trebuie să-mi daţi cuvântul dumneavoastră că nu vă veţi întoarce împotriva noastră din cauza a ceea ce vă voi dezvălui. Trebuie să-mi făgăduiţi că veţi accepta soluţia pe care-o propun pentru dilema în care ne aflăm.

― Aşa, orbeşte?

― Doar pentru că vi-o cer eu, şi vă asigur că este singura modalitate de a ne onora angajamentul faţă de Comunitatea dumneavoastră.

Lucilla îl fulgeră cu privirea, încercând să străpungă bariera pe care el o pusese între ei. Putea să-i citească reacţiile de suprafaţă, nu însă şi misterul din spatele atitudinii lui neaşteptate.

Rabinul aşteptă ca redutabila femeie din faţa lui să ia o hotărâre. Se simţea întotdeauna intimidat în prezenţa unei Cucernice Maici. Ştia ce decizie era obligată să ia şi îi era milă de ea. Vedea şi că-i citea mila din privire. Femeile acestea ştiau atât de mult şi, totuşi, atât de puţin. Puterile lor erau evidente. Iar cunoaşterea lor despre Israelul Secret era atât de periculoasă!

Totuşi, avem o datorie faţă de ele. Chiar dacă femeia asta nu face parte dintre Aleşi, o datorie este o datorie. Onoarea este onoare. Adevărul e adevăr.

Bene Gesseritul ajutase de multe ori Israelul Secret la ceasuri de restrişte. Un pogrom era ceva care nu avea nevoie de prea multe explicaţii pentru a fi înţeles de poporul său. Noţiunea de pogrom era adânc întipărită în psihismul Israelului Secret. Şi, graţie Indicibilului, poporul ales n-avea să uite niciodată. După cum nu putea să ierte.

Amintirea neîncetat reîmprospătată printr-un ritual zilnic (şi periodic întărită prin împărtăşanii colective) proiecta un halo incandescent asupra lucrului pe care Rabinul ştia că-l avea de făcut. Sărmana femeie! Şi ea era prinsă în capcana amintirii şi-a împrejurărilor.

În acelaşi cazan! Şi ea, şi noi!

― Aveţi cuvântul meu, rosti brusc Lucilla.

Rabinul se întoarse spre uşa pe care intrase şi o deschise. O femeie între două vârste, înveşmântată într-o rochie lungă, cafenie, stătea în prag. Păşi în cameră când Rabinul îi făcu semn să intre. Părul ei, de culoarea lemnului vechi de epavă, era înnodat într-un coc, pe ceafă. Faţa era scofâlcită şi ridată, cu tenul de nuanţa unei migdale uscate. Iar ochii... Complet albaştri! Şi duritatea de oţel din privire...

― Ea e Rebecca, o fiică a poporului nostru, spuse Rabinul. După cum vedeţi, a făcut un lucru foarte periculos.

― Agonia..., murmură Lucilla.

― Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă şi, de atunci, ne slujeşte cu credinţă. Acum, vă va sluji şi pe dumneavoastră.

Lucilla trebuia să fie absolut sigură.

― Poţi să împărtăşeşti? întrebă ea.

― N-am făcut-o niciodată, doamnă, dar ştiu ce înseamnă.

În timp ce vorbea, Rebecca se apropie de Lucilla până ce trupurile lor aproape că se atinseră. Cele două femei îşi aplecară capetele, lipindu-şi frunţile. Apoi ridicară mâinile şi se prinseră reciproc de umeri.

În momentul în care psihismele lor realizară joncţiunea, Lucilla proiectă un gând imperios: Toate astea trebuie să ajungă neapărat la Surorile mele!

Vă promit, stimată doamnă.

Nu putea exista înşelătorie în această fuziune totală a minţilor, în această ultimă clipă de abandon, declanşată de certitudinea unei morţi iminente sau de otrava esenţei de mirodenie pe care vechii fremeni o numiseră, cu drept cuvânt, "moartea cea mică". Lucilla avea deplină încredere în promisiunea Rebeccăi. Această Cucernică Maică "sălbatică" a evreilor chezăşuia cu propria ei viaţă. Dar mai era ceva! Lucilla îşi înăbuşi o exclamaţie când avu confirmarea. Rabinul o vânduse, cu adevărat, Onoratelor Matres. Conductorul transportorului fusese unul dintre agenţii lor, venit să verifice dacă la fermă se afla într-adevăr o femeie cu semnalmentele lui Lucilla.

Sinceritatea Rebeccăi nu-i lăsă nici o speranţă:

Era singura posibilitate de a ne salva şi de a ne păstra credibilitatea.

Acesta era, aşadar, motivul pentru care Rabinul îi atrăsese atenţia asupra paznicilor şi a mijlocitorilor de putere!

Ingenioasă soluţie, într-adevăr. Iar eu sunt obligată să o accept, după cum el nu s-a îndoit nici o clipă.

Nu se poate mânui o marionetă cu o singură sfoară.

Biciul zensunnit

CUCERNICA MAICĂ SHEEANA stătea în faţa bancului ei de sculptură, cu fiecare mână vârâtă într-un modelator cu gheare plumburii arătând ca o mănuşă exotică. De aproape o oră, senziplazul negru era pe cale să capete formă pe soclu, iar ea se simţea tot mai aproape de creaţia ce sta să se materializeze, izvodind dintr-un loc sălbatic aflat undeva înlăuntrul ei. Intensitatea acestei forţe creatoare îi provoca fiori în tot trupul şi se mira că persoanele care treceau prin holul din dreapta nu-i remarcau tremurul. Fereastra dinspre nord a atelierului lăsa să pătrundă, din spatele ei, o lumină cernită, pe când cea orientată spre vest era învăluită în strălucirea portocalie a soarelui care asfinţea deasupra deşertului.

Prester, adjuncta ei principală, aici, la Staţiunea de Observaţie a Deşertului, se oprise în prag cu câteva minute mai inainte, dar restul personalului ştia că era mai bine să n-o întrerupă când se cufunda în această activitate.

Dându-se un pas înapoi, Sheeana îndepărtă cu dosul mâinii o şuviţă de păr castaniu cu reflexe roşcate care-i căzuse pe frunte. Plazul negru din faţa sa era ca o provocare, cu planurile lui curbe şi drepte aproape de forma pe care-o simţea înlăuntrul ei.

Vin să lucrez aici ori de câte ori mă copleşesc temerile, gândi ea.

Gândul acesta ameninţa să-i stăvilească şuvoiul creator şi ea îşi dublă eforturile pentru a termina sculptura. Mâinile înmănuşate în modelatoare reîncepură să mângâie plazul, în timp ce forma neagră unduia sub fiecare atingere ca un val mânat încolo şi-ncoace de-un vânt nebun.

Lumina ferestrei de la nord se estompă şi plafonierele compensară automat, difuzând, la capătul atelierului, o strălucire palidă, galben-cenuşie. Dar nu mai era aceeaşi. Nu mai era deloc aceeaşi!

Sheeana făcu din nou un pas înapoi pentru a-şi privi opera. Se-apropia... dar încă tot nu era ce voia ea. Forma dinlăuntrul ei era aproape tangibilă. Nu cerea decât să se nască. Dar plazul nu era bun. Cu o lovitură furioasă a mâinii drepte, îl transformă într-o masă de materie neagră, diformă.

La dracu'!

Se descotorosi de modelatoare, azvârlindu-le pe raftul de lângă banc. Orizontul ce se zărea prin fereastra de la apus mai păstra încă o fâşie portocalie. Dar culoarea era pe cale să dispară la fel de repede cum îşi simţea ea dispărând elanul creator.

Se apropie de geam tocmai la timp pentru a vedea întorcându-se ultimele echipe de cercetare. Luminile de poziţie ale ornitopterelor care veneau la aterizare păreau nişte licurici traversând cerul spre sud, unde o pistă provizorie fusese amenajată în faţa lentei, dar implacabilei înaintări a dunelor. După coborârea domoală şi ordonată a aeronavelor, îşi dădu seama că nu descoperiseră nici o urmă a vreunei erupţii de mirodenie, nici vreun alt semn care să indice că viermii de nisip erau în sfârşit pe cale să renască din păstrăvii de nisip implantaţi aici.

Sunt păstoriţa unei turme care poate că nu va exista niciodată.

Geamul îi reda o imagine întunecată a propriului ei chip. Vedea urmele lăsate de Agonia Mirodeniei. Fetiţa plăpândă, cu pielea brună, de pe Dune, devenise o femeie înaltă, cu un aer mai degrabă sever. Dar părul castaniu se încăpăţâna şi acum să scape din cocul care-l strângea pe ceafă, iar în ochii ei albastru-în-albastru Sheeana vedea un licăr sălbatic. Un licăr pe care-l vedeau şi alţii. Asta era problema, sursa unora dintre temerile ei.

Se părea că nimic nu putea opri Missionaria din preparativele legate de "Sheeana noastră".

Dacă uriaşii viermi de nisip îşi făceau apariţia ― dacă se întorcea Shai-Hulud! -, Missionaria Protectiva Bene Gesserit avea de gând s-o propulseze în avanscena unei omeniri pregătite pe nesimţite s-o întâmpine cu adoraţie religioasă. Mitul devenit realitate... Întocmai ca sculptura aceea din spatele ei, căreia ea încerca să-i confere o realitate.

Sfânta Sheeana! Împăratul-Zeu este robul ei! Priviţi cum i se supun viermii sacri! Leto s-a întors printre noi!

Ar fi avut asta vreo influenţă asupra Onoratelor Matres? Probabil. Nu-l venerau ele pe Tiran, cel puţin în aparenţă, sub numele Guldur?

N-ar fi mers, totuşi, până la a deveni adeptele "Sfintei Sheeana", decât, poate, în privinţa reuşitelor sexuale. Sheeana era perfect conştientă că propria ei conduită sexuală, provocatoare chiar şi după criteriile Bene Gesseritului, reprezenta o formă de protest împotriva acestui rol pe care încerca să i-l impună Missionaria. Scuza ei cum că nu făcea decât să-i perfecţioneze pe masculii iniţiaţi de Duncan Idaho în utilizarea tehnicilor de înrobire sexuală nu era, de fapt, decât atât... o scuză.

Bellonda are deja bănuieli.

Cu puterile ei de mentat, Bell era un pericol constant pentru toate Surorile care se abăteau de la normă. Tocmai din acest motiv ocupa un loc atât de important în ierarhia Consiliului Suprem al Comunităţii.

Sheeana plecă de la fereastră şi se trânti pe pătura în nuanţe de portocaliu şi ocru care-i acoperea patul. Pe peretele din faţa ei, un desen mare, în negru şi alb, reprezenta un vierme uriaş înălţat pe segmentele frontale, dominând o minusculă silueta umană.

Aşa erau, şi poate că nu vor mai fi niciodată. Ce-am vrut să spun cu desenul ăsta? Dacă aş şti, poate că aş fi în stare să realizez şi sculptura în plaz.

Îşi asumase mari riscuri punând la punct, împreună cu Duncan, un limbaj al mâinilor pentru a putea comunica în secret. Dar existau lucruri pe care Comunitatea nu trebuia să le ştie. Nu încă.

S-ar putea să existe o cale de evadare. Pentru noi doi.

Dar unde-ar fi putut să se ducă? Universul era asediat de Onoratele Matres şi de alte forţe. Era un univers de planete răzleţite, populate, în cea mai mare parte, de oameni care doreau să-şi ducă viaţa în pace, acceptând conducerea Bene Gesseritului în unele cazuri, suferind sub jugul Onoratelor Matres în multe altele, dar aspirând, pretutindeni, să se guverneze singuri cât mai bine le-ar sta în putinţă. Eternul vis al democraţiei. Dar existau, întotdeauna, factori necunoscuţi. Şi, întotdeauna, lecţia dată de Onoratele Matres! După indiciile obţinute de la Murbella, la obârşia Onoratelor Matres se aflaseră Păstrăvărese şi Cucernice Maici in extremis. Ce ironie! Democraţia Păstrăvăreselor transformată în autocraţia Onoratelor Matres. Indiciile erau prea numeroase pentru a nu fi luate în seamă. Dar de ce recurseseră la constrângerile inconştiente, prin intermediul sondelor T, al inducţiei celulare şi al tehnicilor sexuale?

Unde s-ar putea găsi o piaţă pentru talentele unor fugari?

Universul nu mai poseda doar o singură bursă de schimb. Exista un soi de reţea subterană, extrem de labilă, bazată pe vechi compromisuri şi acorduri temporare.

"Ca o haină veche, cu marginile zdrenţuite şi găuri peticite", spusese odată Odrade.

Reţeaua comercială bine închegată a CHOAM-ului din Vechiul Imperiu nu mai exista. Acum nu mai erau decât frânturi jalnice, menţinute prin legături cu totul precare. Oamenii tratau această peticeală cu dispreţ, evocând cu nostalgie vremurile bune de altădată.

Ce fel de univers ne-ar accepta doar ca refugiaţi, şi nu ca pe Sheeana cea Sfântă însoţită de consortul ei?

Chiar dacă Duncan nu-i era câtuşi de puţin consort. Aceasta însă fusese intenţia iniţială a Bene Gesseritului: "S-o legăm pe Sheeana de Duncan. Noi îl controlăm pe el iar el va putea s-o controleze pe ea"..

Murbella dăduse peste cap acest plan. Cu atât mai bine. pentru noi doi. Cine are nevoie de-o fixaţie sexuală? Dar Sheeana era nevoită să recunoască faptul că nutrea sentimente destul de confuze faţă de Duncan Idaho. Limbajul mâinilor, atingerile întâmplătoare... Şi ce-i vor putea spune lui Odrade când îi va lua la întrebări? Nu dacă, ci când.

"Vorbim despre modul în care Duncan şi Murbella ar putea să scape din temniţa ta, Maică Superioară. Vorbim despre altă cale de a restabili amintirile lui Teg. Vorbim despre propria noastră rebeliune secretă împotriva Bene Gesseritului. Da, Darwi Odrade! Vechea ta elevă s-a răzvrătit contra ta!"

Sheeana admitea că avea simţăminte neclare şi în ceea ce-o privea pe Murbella.

Onorata Mater captivă era un obiect de studiu fascinant... şi amuzant, câteodată. De pildă, versurile acelea de doi bani pe care le afişase în glumă pe un perete din sala de mese a acolitelor, de la bordul non-navei:

Alo, Doamne! Ce minune,

Am şi eu o rugăciune.

De nu ţi-e cu supărare,

Aş vrea să-i dai ascultare.

Chip cioplit, pe raftul meu,

Eşti chiar tu sau sunt doar eu?

Orice-ar fi, ruga mea dreaptă

Este să mă ţii deşteaptă.

Să m-ajuţi să nu fac rău,

Că-i şi-n interesul tău

Să dăm pildă de ardoare

Smeritelor Instructoare.

Poţi s-o faci din har divin,

Cum se face-oţet din vin.

Fă-o cum ţi-o place ţie,

Dar să-mi folosească mie.

Confruntarea ulterioară cu Odrade, înregistrată de nelipsiţii ochi com, fusese o scenă delicioasă. Vocea lui Odrade, neobişnuit de stridentă:

"Murbella, e opera ta?"

"Mă tem că da. " Fără pic de căinţă.

"Te temi că da?" La fel de stridentă.

"De ce nu?" Cu insolenţă.

"Le iei în bătaie de joc pe Surorile noastre din Missionaria! Nu protesta. Asta ţi-a fost intenţia. "

"Adevărul e că-şi dau prea multe aere!"

Sheeana nu putea decât să simpatizeze cu Murbella în timp ce reflecta la acea confruntare. Revolta Murbellei era un simptom. Ce lucruri fermentează în interior până în clipa în care eşti silit să le bagi de seamă?

Şi eu am luptat exact la fel împotriva veşnicei discipline, " care te va oţeli spre binele tău, copilă ".

Cum fusese Murbella în copilărie? Ce presiuni o modelaseră? Viaţa era întotdeauna o reacţie la presiuni. Unii cedau tentaţiilor facile şi erau modelaţi de ele. Feţe buhăite, pori înroşiţi de excese. Bacchus îi privea galeş. Viciul îşi punea amprenta pe trăsăturile lor. Cucernicele Maici ştiau toate astea graţie unei capacităţi de observaţie milenare. Suntem modelaţi de presiuni, indiferent că le rezistăm ori nu. Presiuni şi reacţii -asta era viaţa. Iar eu creez noi presiuni prin sfidările mele secrete.

Dată fiind starea de alertă permanentă în care se afla în prezent Comunitatea Surorilor, schimburile de semne şi gesturi secrete cu Duncan erau, probabil, inutile.

Întorcând uşor capul, Sheeana privi grămada informă de plaz negru de pe bancul de sculptură.

Eu însă n-am să renunţ. O să-mi modelez existenţa aşa cum cred eu de cuviinţă! O să-mi creez propria mea viaţă! Puţin îmi pasă de Bene Gesserit!

Dar am să pierd respectul Surorilor mele.

Exista ceva prin excelenţă respectuos în maniera în care erau forţate să se conformeze tiparului antic al Bene Gesseritului. Era un tipar pe care-l păstrau din trecutul lor cel mai îndepărtat, scoţându-l cu regularitate la iveală pentru a-l lustrui şi a-i aduce reparaţiile pe care timpul le impunea tuturor creaţiilor umane. Iar tiparul continua să existe şi astăzi, făcând obiectul unei veneraţii tacite.

Astfel, suntem Cucernice Maici, şi nici o judecată n-ar putea tăgădui asta.

Sheeana înţelese în clipa aceea că va fi nevoită să pună la încercare până la ultima limită acel tipar antic, probabil până ce îl va sparge. Iar acea formă de plaz negru, care căuta să se întruchipeze din locul sălbatic aflat înlăuntrul ei, era doar un element a ceea ce avea ea de făcut. Că se numea răzvrătire sau oricum altcumva, forţa pe care-o simţea în fiinţa ei nu putea fi negată.

Mărginiţi-vă la un simplu rol de observator şi veţi pierde în mod sistematic sensul însuşi al existenţei voastre. Idealul poate fi definit astfel: trăiţi cât vă stă in putinţă mai bine. Viaţa este un joc ale cărui reguli le învăţaţi avântăndu-vă în el şi jucându-l până în pânzele albe. Altminteri, veţi fi luaţi pe nepregătite, veţi fi mereu surprinşi de întorsăturile neaşteptate. Spectatorii pasivi se văicăresc, plângându-se că norocul îi ocoleşte întotdeauna. Refuză să vadă că o bună parte a acestui noroc ar putea s-o creeze ei înşişi.

Darwi Odrade

― AI STUDIAT ultima înregistrare cu Idaho a ochilor com? întrebă Bellonda.

― Mai târziu! Mai târziu!

Odrade îşi dădea seama că o sâcâia foamea şi că acesta era motivul răspunsului repezit pe care-l dăduse la întrebarea pertinentă pusă de Bell.

Constrângerile o îngrădeau tot mai mult pe Maica Superioară în ultima vreme. Încercase întotdeauna să facă faţă îndatoririlor ei în modul cel mai deschis cu putinţă. Cu cât evantaiul lucrurilor de care se interesa personal era mai larg, cu atât mai sigură putea fi că va obţine informaţii utilizabile. Simţurile se ascuţeau prin folosinţă. Ceea ce urmărea, în sfera ei de interes, era substanţa. Ca un vânător în căutarea unei prăzi îndestulătoare pentru a potoli o foame profundă.

Zilele însă deveniseră aproape toate asemănătoare acestei dimineţi. Obiceiul ei de a face inspecţii inopinate era bine cunoscut, dar acum trebuia să rămână prizoniera acestor patru pereţi. Era necesar să poată fi găsită în orice clipă. Şi nu doar să fie găsită, ci să poată transmite ea însăşi, pe moment, un mesaj sau un ordin personal.

Timpul, mai ales, reprezenta o constrângere.

E o cursă contra cronometru, fir-ar să fie, dar trebuie săştig. Trebuie!

Sheeana spusese odată:

"De bine, de rău, ne croim drum pe zile de împrumut. "

Foarte poetic! Dar nu de cine ştie ce ajutor în faţa unor cerinţe pragmatice. Trebuia să fie Dispersate cât mai multe celule Bene Gesserit cu putinţă înainte de a cădea toporul. Nimic altceva nu avea o asemenea prioritate. Ţesătura Bene Gesserit era pe cale de a fi sfâşiată, împrăştiată în cele patru vânturi, spre destinaţii pe care nimeni de pe Planeta Canonicatului nu le cunoştea. Uneori, lui Odrade i se părea că vede zdrenţe ce dispăreau în non-nave cu calele pline de păstrăvi de nisip, cu tradiţiile, învăţăturile şi memoriile Bene Gesseritului drept călăuze. Dar Comunitatea Surorilor mai făcuse o dată asta, în epoca de demult a primei Dispersii, şi nimeni nu se mai întorsese, nimeni nu trimisese măcar un mesaj. Se întorseseră doar Onoratele Matres. Iar dacă ele fuseseră vreodată Bene Gesserit, acum nu mai erau decât o cumplită denaturare, o hoardă pradă unei orbiri sinucigaşe.

Ne vom redobândi vreodată integritatea?

Odrade privi lucrările care-o aşteptau pe birou. Liste, iarăşi liste. Cine va pleca şi cine va rămâne? Abia dacă avea răgaz să-şi tragă sufletul. Cealaltă Memorie a predecesoarei sale, Taraza, avea tot mai mult dreptate să-şi aroge un aer de genul: " Ţi-am spus eu! Vezi prin ce-a trebuit să trec? "

Şi eu, care mă întrebam cândva dacă nu exista la vârf mai mult spaţiu pentru a respira în voie.

Poate că exista mai mult spaţiu la vârf (cum îi plăcea ei să le spună acolitelor), dar rareori exista suficient timp pentru a profita de el.

Când se gândea la populaţia non-Bene Gesserit, în bună parte pasivă, aflată "acolo, afară", Odrade era cuprinsă uneori de invidie. Mulţimile acelea puteau, cel puţin, să-şi păstreze iluziile. Ce alinare! Să te amăgeşti că vei trăi veşnic, că mâine va fi mai bine, că zeii din ceruri veghează binevoitori asupra destinului tău.

Se smulse din reverie cu o senzaţie de silă faţă de ea însăşi. Ochiul lucid era preferabil, orice-ar fi fost de văzut.

― Am studiat ultima înregistrare cu Idaho, spuse ea, uitându-se la Bellonda, care aştepta răbdătoare de partea cealaltă a biroului.

― Are instincte interesante, zise Bellonda.

Odrade nu răspunse. Puţine lucruri scăpau ochilor com cu care era înţesată non-nava. Teoria Consiliului cu privire la ghola-ul Idaho devenea, pe zi ce trecea, tot mai puţin o teorie şi tot mai mult o convingere. Ce cantitate de amintiri din vieţile succesive ale lui Duncan Idaho purta în el acest ghola?

― Tam a emis îndoieli în privinţa copiilor lor, reluă Bellonda. Au talente periculoase?

Întrebarea era de aşteptat. Cei trei copii pe care Murbella îi avusese cu Idaho la bordul non-navei fuseseră mutaţi imediat după naştere şi puşi sub observaţie. Dezvoltarea lor era urmărită cu cea mai mare atenţie. Posedau acea extraordinară viteză de reacţie de care dădeau dovadă Onoratele Matres? Era încă prea devreme pentru a da un răspuns. După spusele Murbellei, particularitatea aceasta nu apărea decât la vârsta pubertăţii.

Onorata Mater prizonieră acceptase să i se ia copiii cu o resemnare mânioasă. Idaho, în schimb, aproape că nu avusese nici o reacţie. Ciudat. Exista în el ceva care-i oferea o vedere mai largă asupra procreaţiei? O vedere apropiată de cea a Comunităţii Surorilor?

"Alt nenorocit de program genetic Bene Gesserit", comentase el cu sarcasm.

Odrade se lăsă din nou în voia gândurilor. Putea fi interpretată comportarea lui Idaho drept atitudine Bene Gesserit? Comunitatea Surorilor susţinea că legăturile emoţionale erau vestigii străvechi, importante, la vremea lor, pentru supravieţuirea speciei umane, dar în prezent inutile pentru planurile Bene Gesseritului.

Instincte.

Lucruri care veneau cu ovulul şi sperma. Adesea vitale, vehemente: "Specia e cea care-ţi vorbeşte, nerodule!"

Dragostea... progeniturile... dorinţele de tot felul... Atâtea şi-atâtea motivaţii inconştiente care impuneau comportamente specifice. Era periculos să intervii în aceste domenii. Maestrele Geneticiene, chiar dacă o făceau, ştiau asta. Consiliul dezbătea cu regularitate problema şi recomanda cea mai mare vigilenţă în privinţa consecinţelor posibile.

― Ai studiat înregistrarea. Ăsta-i singurul răspuns la care am dreptul? întrebă Bellonda cu o voce de-a dreptul plângăreaţă pentru ea.

Înregistrarea ochilor com căreia Bell îi acorda atâta importanţă reda o discuţie pe care Idaho o începuse iscodind-o pe Murbella despre tehnicile de aservire sexuală folosite de Onoratele Matres. De ce? Talentele lui Idaho în acelaşi domeniu îşi aveau obârşia în condiţionarea tleilaxu impusă celulelor sale în cuva axlotl. La baza lor se afla un implant inconştient asimilabil instinctelor, dar rezultatul nu se deosebea cu nimic de efectul obţinut de Onoratele Matres: un extaz amplificat până la punctul în care elimina cu totul raţiunea şi făcea victima dependentă de sursa acestei "recompense".

Murbella nu întinsese prea mult vorba pe tema talentelor ei. Era limpede că păstra o furie reziduală la gândul că fusese subjugată de Idaho prin intermediul aceloraşi tehnici pe care învăţase ea să le pună în aplicare.

― Murbella se blochează când Idaho aduce în discuţie motivaţiile ei, spuse Bellonda.

Da, am observat şi eu asta.

"Aş putea să te omor şi o ştii foarte bine!" declarase Murbella.

Înregistrarea îi înfăţişa în pat, în dormitorul Murbellei de la bordul non-navei, după ce tocmai îşi potoliseră dependenţa reciprocă. Sudoarea lucea pe trupurile lor goale. Murbella zăcea pe spate, cu un ştergar albastru pe frunte şi ochii verzi pironiţi în tavan, unde se aflau ochii com. Părea că-şi priveşte ţintă observatoarele. Punctuleţe portocalii îi jucau pe cornee. Semne de furie, datorate reziduurilor lăsate în organismul ei de surogatul de mirodenie folosit de Onoratele Matres. Între timp, trecuse la melanj, iar substituirea se petrecuse fără simptome de incompatibilitate.

Idaho stătea întins lângă ea, cu părul negru, zburlit, încadrându-i faţa şi contrastând puternic cu albul pernei. Ţinea ochii închişi, dar pleoapele fremătau. Era slab. Nu mânca destul, în ciuda bucatelor ispititoare pe care i le trimitea bucătăreasa personală a lui Odrade. Pomeţii săi înalţi se conturau cu pregnanţă. Faţa i se scofâlcise în cursul anilor de detenţie.

Ameninţarea Murbellei era justificată de capacităţile ei fizice, Odrade nu se îndoia de asta, însă, din punct de vedere psihologic, n-avea nici un temei.

Să-şi ucidă iubitul? Puţin probabil!

Bellonda nutrea cam aceleaşi gânduri.

― Ce-a urmărit cu demonstraţia rapidităţii ei fizice? Nu-i pentru prima oară când vedem asta.

― Ştie c-o observăm.

Ochii com o arătau pe Murbella sfidându-şi oboseala de după actul sexual şi sărind brusc din pat, pentru ca apoi, cu o mişcare fulgerătoare (mult mai rapidă decât orice performanţă Bene Gesserit realizată vreodată), să izbească scurt cu piciorul drept, oprind lovitura la un milimetru de capul lui Idaho.

În clipa în care ea sărise din pat, Idaho deschisese ochii şi o privise fără pic de teamă, fără să se clintească.

Lovitura aceea! Fatală, dacă şi-ar fi atins ţinta.

Era de ajuns să vezi aşa ceva o singură dată ca să te temi pentru tot restul vieţii. Murbella acţiona fără a recurge la cortexul cerebral. Ca la insecte, atacul ei era declanşat de sistemul nervos direct la nivel muscular.

"Vezi?" rostise Murbella, coborând piciorul şi fixându-l pe Idaho cu o privire aprigă.

Idaho se mulţumise să zâmbească.

Privind înregistrarea, Odrade îşi reaminti că Bene Gesseritul avea deja trei copii născuţi de Murbella ― trei fete. Maestrele Geneticiene nu-şi ascundeau entuziasmul. Cu timpul, Cucernice Maici provenite din linia aceasta ar fi putut ajunge să egaleze aptitudinile Onoratelor Matres.

Cu timpul... pe care probabil că nu-l vom avea.

Împărtăşea, totuşi, entuziasmul Maestrelor Geneticiene. Viteza aceea! Combinată cu resursele prana-bindu de care dispuneau Surorile Bene Gesserit graţie antrenamentului lor neuromuscular intensiv, deschidea perspective greu de formulat în cuvinte.

― Pentru noi a făcut-o, nu pentru el, spuse Bellonda. Odrade nu era chiar atât de sigură. Pe Murbella o irita supravegherea constantă la care era supusă, dar ajunsese să se acomodeze cu ea. Multe dintre acţiunile ei ignorau în mod vădit prezenţa observatoarelor din spatele ochilor com. Înregistrarea o înfăţişa reluându-şi locul în pat, lângă Idaho.

― Am restrâns accesul la această înregistrare, zise Bellonda. Unele acolite încep să fie tulburate.

Odrade dădu din cap. Dependenţa sexuală. Acest aspect al strategiei Onoratelor Matres provoca unde perturbatoare în Bene Gesserit, mai ales printre acolite. Foarte simptomatic. Şi mai toate Surorile din Canonicat ştiau că doar Cucernica Maică Sheeana cuteza să practice unele dintre aceste tehnici, în pofida temerii generale că asemenea practici ar fi putut slăbi Comunitatea.

"Nu trebuie să devenim Onorate Matres!" Bell repeta asta tot timpul. Dar Sheeana reprezintă un important factor de control. Ea ne învaţă o sumedenie de lucruri despre Murbella.

Într-o după-amiază, prinzând-o pe Murbella singură şi în mod vizibil destinsă în locuinţa ei de la bordul non-navei, Odrade încercase o întrebare directă:

"Înainte de Idaho, n-a fost nici una dintre voi tentată să... mă rog, ca să zic aşa, «să se prindă în joc»?"

Murbella sărise ca arsă, ofensată şi furioasă:

"Cu Idaho a fost un accident!"

Exact acelaşi gen de furie cu care a reacţionat la întrebările lui Idaho.

Cu gândul la acel episod, Odrade se aplecă deasupra biroului şi activă proiectorul, lăsând să se deruleze încă o dată înregistrarea.

― Uite cum se înfurie, comentă Bellonda. E clar că-i vorba de o constrângere indusă prin hipnotransă pentru a nu răspunde la asemenea întrebări. Sunt gata să-mi pun la bătaie reputaţia pe chestia asta.

― Ne vom lămuri după Agonia Mirodeniei, spuse Odrade.

― Dacă va ajunge să treacă prin ea!

― Hipnotransă e considerată a fi unul dintre secretele noastre.

Bellonda sesiză implicaţia evidentă. Nici una dintre Surorile care au luat calea primei Dispersii nu s-au mai întors la noi.

Era scris cu litere de-o şchioapă în minţile lor: "Renegate Bene Gesserit au dat naştere Onoratelor Matres?" Multe indicii coroborau această ipoteză. Dar, în cazul ăsta, de ce recurgeau la aservirea sexuală a masculilor? Confuzele explicaţii istorice oferite de Murbella nu erau satisfăcătoare. Toate aspectele acestei afaceri se împotriveau preceptelor susţinute de Bene Gesserit.

― Trebuie să aflăm, insistă Bellonda. Bruma de informaţii pe care-o avem este mai mult decât îngrijorătoare.

Odrade recunoscu natura neliniştii ei. Cât de mult era momeală în acest talent special? Foarte mult, gândea ea. Acolitele se plângeau că li se întâmpla tot mai des să viseze că deveneau Onorate Matres. Bellonda avea dreptate să fie îngrijorată.

Creând sau stârnind asemenea forţe neînfrânate, puteai genera fantezii erotice de o enormă complexitate. Puteai să manipulezi populaţii întregi exploatându-le dorinţele, obsesiile şi fantasmele sexuale.

Aceasta e înspăimântătoarea putere pe care Onoratele Matres îndrăznesc s-o folosească.

Era de ajuns să se ştie că posedau cheia unui extaz fără seamăn şi bătălia era pe jumătate câştigată. Simpla promisiune a paradisului însemna începutul capitulării. Cele aflate la nivelul Murbellei, în acea altă Comunitate a Surorilor, poate că nu înţelegeau exact despre ce era vorba, dar cele ce se găseau la vârf... Era oare cu putinţă să folosească pur şi simplu aceste forţe fără să le pese sau chiar fără să fie conştiente de încărcătura lor mai profundă?

Dacă aşa stau lucrurile, cum de s-au lăsat primele noastre Dispersate atrase în acest impas?

Puţin mai devreme, Bellonda expusese ipoteza ei:

O Onorată Mater în faţa unei Cucernice Maici capturate în cursul acelei prime Dispersii: "Bine-ai venit, Cucernică Maică. Am vrea să asişti la o mică demonstraţie a puterilor noastre. " Interludiu sexual, urmat de o prezentare a rapidităţii fizice. Apoi... suprimarea melanjului şi injectarea substituentului pe bază de adrenalină, cu adăugarea unui hipnodrog. În cursul ipoteticei transe consecutive, Cucernica Maică era impregnată sexual.

Asta, în directă legătură cu agonia selectivă provocată de suprimarea melanjului (sugera Bell), putea determina victima să-şi renege originile.

Parcele să ne aibă în pază! Toate Onoratele Matres să fi fost, la origine, Cucernice Maici? Am îndrăzni să verificăm această ipoteză pe noi însene? Ce-am putea afla în privinţa asta de la perechea din non-navă?

Două surse de informaţie cruciale se aflau de atâta timp sub supravegherea atentă a Comunităţii Surorilor, dar cheia rămânea încă de găsit.

Femeia şi bărbatul nu doar parteneri pentru reproducere, nu doar sprijin şi mângâiere unul pentru altul, ci şi altceva. Se adăugase ceva nou. Miza fusese ridicată.

În proiecţia de deasupra biroului, Murbella spuse ceva care captă întreaga atenţie a Maicii Superioare.

"Noi, Onoratele Matres, ne-am făcut-o singure! Nu putem da vina pe nimeni altcineva. "

― Ai auzit ce-a spus? întrebă Bellonda.

Odrade scutură din cap cu un aer agasat. Voia să se concentreze în linişte asupra acestui schimb de replici.

"Nu acelaşi lucru l-ai putea spune şi în ceea ce mă priveşte", obiectă Idaho.

"Asta-i o scuză în van", replică Murbella. "Nu fiindcă ai fost condiţionat de tleilaxu s-o prinzi în laţ pe prima Impregnatoare cu care ai fi avut de-a face... "

"Şi s-o ucid", preciză Idaho. "Asta îi interesa pe ei. "

"Dar tu nici măcar n-ai încercat să mă ucizi. Nu-i vorbă că nici n-ai fi putut s-o faci. "

"Pentru că tocmai atunci... "

Idaho se întrerupse brusc, aruncând o privire involuntară ochilor com care înregistrau totul.

― Ce-avea de gând să zică? se repezi Bellonda. Trebuie să aflăm!

Dar Odrade continuă să urmărească scena în tăcere. Murbella dădu dovadă de o intuiţie surprinzătoare.

"Crezi că m-ai prins din cauza unui accident independent de voinţa ta?"

"Exact. "

"Dar eu îmi dau seama că există ceva în tine care acceptă tot ce s-a întâmplat! Nu te-ai lăsat doar în voia acelei condiţionări. Ai mers mai departe, până la limita posibilităţilor tale. "

Privirea lui Idaho se voală sub efectul unei meditaţii introspective. Dădu capul pe spate, îndreptându-şi umerii.

― Asta-i o atitudine de mentat! sări iarăşi Bellonda.

Toate analistele lui Odrade sugeraseră deja acest lucru, dar rămânea de obţinut o mărturisire de la Idaho. Dacă era mentat, de ce ascundea asta?

Din cauza celorlalte lucruri pe care le-ar implica acest fapt. Se teme de noi, şi pe bună dreptate.

Murbella rosti pe un ton sarcastic:

"Ai improvizat pornind de la ceea ce au implantat în tine tleilaxu. Ai adus îmbunătăţiri. Ceva aflat înlăuntrul tău, o părticică din tine, n-a avut nimic împotrivă!"

― Ăsta e modul ei de a-şi rezolva propriul complex de culpabilitate, declară Bellonda. E nevoită să creadă asta, altminteri n-ar putea accepta ideea că Idaho a fost în stare să o seducă.

Odrade îşi ţuguie buzele. Proiecţia arăta o expresie de amuzament pe chipul lui Idaho.

"Poate că a fost la fel pentru amândoi", spuse el.

"Nu poţi să dai vina pe tleilaxu şi nici eu pe Onoratele Matres. "

Tamalane intră în clipa aceea în biroul lui Odrade şi se instală în caniscaunul de lângă Bellonda.

― Văd că v-a reţinut şi vouă atenţia, rosti ea arătând spre proiecţie.

Odrade dezactivă proiectorul.

― Am făcut o inspecţie la cuvele axlotl, spuse Tamalane. Afurisitul de Scytale ne-a ascuns informaţii vitale.

― Sper că nu-i vorba de defecte la primul nostru ghola, zise Bellonda.

― Nimic din ceea ce ar putea descoperi medicii noştri Suk. Odrade interveni cu voce domoală:

― E normal ca Scytale să-şi fi păstrat în rezervă câteva monede de schimb.

Ambele părţi întreţineau aceeaşi ficţiune: Scytale se achita faţă de Bene Gesserit pentru că-l salvase de Onoratele Matres şi-i oferise adăpost pe Planeta Canonicatului. Dar toate Cucernicele Maici care-l studiaseră îndeaproape ştiau că altceva îl motiva pe ultimul Maestru tleilaxu.

Dibaci, foarte dibaci, Bene Tleilaxul. Mult mai dibaci decât îl bănuiam noi. Ce festă cruntă ne-a jucat cu faimoasele sale cuve axlotl! Până şi cuvântul "cuvă". Alt vicleşug. Noi ne imaginam rezervoare pline cu lichid amniotic la temperatură constantă, înconjurate de instalaţii complexe menite să reproducă (în mod subtil, discret şi perfect controlabil) condiţiile de funcţionare ale uterului. Existau cuve, ce-i drept. Dar ce conţineau ele!

Soluţia tleilaxu era cât se poate de simplă: modelul original. Natura pusese deja la punct un sistem excelent de-a lungul eonilor. Tot ce-i mai rămânea de făcut Bene Tleilaxului era să-şi adauge propriul sistem de control şi propriul procedeu de copiere a informaţiilor stocate în celulă.

"Graiul lui Dumnezeu", îi spunea Scytale. Mai potrivit ar fi fost graiul lui Shaitan.

Retroacţiune. Celula îşi dirija propriul uter. În fond, asta era, mai mult sau mai puţin, ceea ce făcea şi un ovul fecundat. Tleilaxu se mulţumiseră să perfecţioneze procesul.

Odrade lăsă să-i scape un suspin, ceea ce-i atrase numaidecât priviri sfredelitoare din partea celor două consiliere. Maica Superioară pradă unor noi frământări?

Dezvăluirile lui Scytale mă frământă. Şi ceea ce ne-au pricinuit acele dezvăluiri. Oh, cât de oripilate am fost, la început, de o asemenea "degradare"! Dar justificările n-au întârziat să apară. Şi ştiam foarte bine că erau doar justificări!

"Dacă nu există altă cale... Dacă numai aşa putem crea ghola-ii de care avem cu atâta disperare nevoie... Probabil că se vor găsi voluntare... " Şi se găsiseră! Voluntare!

― Eşti cu gândurile aiurea! mârâi Tamalane. Se întoarse către Bellonda şi dădu să spună ceva, dar se răzgândi.

Expresia Bellondei devenise blândă şi afabilă, ceea ce, la ea, denota adesea o dispoziţie dintre cele mai sumbre. Când vorbi, vocea ei abia dacă fu o şoaptă guturală:

― Recomand cu toată tăria eliminarea lui Idaho. Cât despre acel monstru tleilaxu...

― Eliminarea? făcu Tamalane. Ce va să zică eufemismul ăsta?

― Uciderea lui, dacă asta vrei să auzi! Iar tleilaxul ar trebui să fie supus tuturor mijloacelor de persuasiune de care...

― Încetaţi, amândouă! ordonă Odrade.

Preţ de o clipă, îşi prinse fruntea în palme, apoi, aruncându-şi privirea spre bovindou, văzu ploaia îngheţată de afară. Controlul Meteo călca iarăşi pe de lături. Era greu să-i găseşti vină, dar nimic nu era mai detestat de o fiinţă umană decât imprevizibilul. " Vrem condiţii naturale!" Orice va fi însemnat asta.

Cînd o năpădeau asemenea gânduri, Odrade tânjea după o existenţă limitată la activităţile ordonate care-i plăceau cel mai mult. De pildă, plimbările ocazionale prin livezi. Erau o încântare, indiferent de anotimp. Sau o seară tihnită, într-un cerc de prieteni, împărtăşind deliciile unei conversaţii interesante cu cei pentru care simţea un pic de căldură. Afecţiune? Da. Maica Superioară se încumeta la multe, inclusiv la a-şi iubi prietenii. Şi mâncărurile bune, cu băuturi alese care să le agrementeze savoarea. Le dorea şi pe acestea. Ce plăceri puteau rezerva senzaţiile gustative! Şi după aceea... da, după aceea, un pat cald, cu un partener sensibil la trebuinţele ei, la fel cum ar fi fost ea atentă la ale lui.

Cea mai mare parte a acestor lucruri nu era cu putinţă, fireşte. Responsabilităţile! Ce cuvânt monstruos. Ce apăsător.

― Începe să-mi fie foame, rosti ea. Cer să ni se servească masa aici?

Bellonda şi Tamalane o priviră lung.

― Nu-i decât unsprezece şi jumătate, se plânse Tamalane.

― Da sau nu? insistă Odrade.

Cele două consiliere schimbară o privire scurtă.

― Cum doreşti, spuse Bellonda.

Exista o zicală în Bene Gesserit (şi Odrade o ştia), cum că totul merge mai bine în Comunitate când stomacul Maicii Superioare este îndestulat. Asta făcuse să se încline balanţa.

Odrade activă intercomul bucătăriei personale.

― Un prânz pentru trei persoane, Duana. Ceva deosebit. La alegerea ta.

Piesa de rezistenţă a dejunului, când le fu servit, se dovedi a fi un preparat după care Odrade se dădea în vânt: ghiveci cu carne de viţel. Duana ştia să dozeze de minune ingredientele, mai ales rozmarinul, iar legumele erau fierte exact cât trebuia. Excelent.

Odrade savură fiecare îmbucătură. Bellonda şi Tamalane se căzniră să facă faţă corvezii, înghiţind fără nici o tragere de inimă, lingură după lingură.

Poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care eu sunt Maică Superioară şi nu ele.

În timp ce o acolită debarasa masa, Odrade puse una dintre întrebările ei preferate:

― Ce se mai bârfeşte prin sălile comune şi printre acolite?

Îşi amintea de vremurile când era ea însăşi acolită şi pândea fiecare vorbă a colegelor mai vârstnice. Se aştepta să audă mari adevăruri, dar cel mai adesea avea parte doar de bârfe mărunte despre Sora X sau problemele Instructoarei Y. Totuşi, din când în când se mai întâmpla să se ridice câte-o barieră şi să răzbată informaţii interesante.

― Prea multe acolite se arată doritoare să ia calea noii noastre Dispersii, spuse Tamalane cu vocea ei aspră. Povestea cu şobolanii şi corabia care se scufundă, aş zice.

― A crescut şi interesul pentru Arhive în ultima vreme, spuse Bellonda. Surori suspicioase vin să verifice dacă amprenta genetică a Sionei este suficient de pregnantă la cutare sau cutare acolită.

Odrade găsi amănuntul interesant. Străbuna lor Atreides comună din epoca Tiranului, Siona Ibn Fuad al-Seyefa Atreides, transmisese descendenţilor ei acea particularitate graţie căreia nu puteau fi detectaţi de investigatorii preştienţi.

Toată lumea care circula în voie pe Planeta Canonicatului poseda această imunitate ancestrală.

― Suficient de pregnantă? repetă Odrade. Se îndoiesc că acolitele respective sunt protejate?

― Vor să se reasigure, mormăi Bellonda. Dar, fiindcă tot a venit vorba, să revenim la Idaho. Are amprenta genetică şi, totuşi, nu-i apărat. Treaba asta mă îngrijorează. De ce unele dintre celulele lui nu posedă marca Sionei? Ce i-au făcut tleilaxu?

― Duncan e conştient de pericol şi nu are porniri sinucigaşe, spuse Odrade.

― N-avem de unde şti ce-i el de fapt, se plânse Bellonda.

― Probabil, un mentat, interveni Tamalane. Şi ştim foarte bine ce ar putea să însemne asta.

― Înţeleg pentru ce o păstrăm pe Murbella, zise Bellonda. Deţine informaţii preţioase. Dar Idaho şi Scytale...

― Ajunge! izbucni Odrade. Câinii de pază latră câteodată prea mult!

Bellonda acceptă dojana cu un aer înţepat. Câinii de pază. Era expresia Bene Gesserit care le desemna pe Surorile însărcinate să supravegheze în permanenţă tot ce se petrecea în Canonicat, pentru ca nimeni să nu apuce pe căi greşite. Greu de suportat pentru acolite, dar ceva obişnuit în viaţa Cucernicelor Maici.

Odrade îi explicase asta Murbellei într-o zi, pe când se aflau singure într-unul din saloanele cu pereţi cenuşii ale non-navei. Stăteau în picioare, faţă în faţă, ochi în ochi. O conversaţie degajată, aproape intimă. Exceptând, desigur, faptul de a se şti sub observaţia ochilor com dimprejur.

― Câinii de pază...., rostise Odrade, răspunzând unei întrebări puse de Murbella. Asta înseamnă că fiecare dintre noi e musca sâcâitoare a celorlalte. Nu înţelege însă mai mult decât vreau să spun. Rareori ne sâcâim. De obicei, e de ajuns un singur cuvânt.

Murbella, cu o strâmbătură de dezgust pe faţa ei ovală, cu ochii ei verzi plini de concentrare, crezuse, în mod evident, că Maica Superioară se referea la vreo formulă consacrată pe care Surorile o foloseau atunci când era nevoie.

― Ce cuvânt?

― Ei drăcie! Orice cuvânt! Cel care ni se pare potrivit pe moment. E ca un reflex reciproc. Avem în comun acest "tic", spre binele nostru. Nu ne plângem, fiindcă ne ajută să rămânem mereu vigilente faţă de noi însene.

― Şi, dacă devin Cucernică Maică, o să mă spionaţi şi pe mine?

― Toate avem nevoie de câini de pază. Am fi mai slabe dacă nu i-am avea.

― Găsesc că e opresiv.

― Noi nu.

― Şi respingător, adăugase Murbella, aruncând o privire spre obiectivele minuscule care sclipeau în tavan. Ca blestemaţii ăştia de ochi com.

― Avem grijă de-ai noştri, Murbella. Când vei deveni Bene Gesserit, vei putea fi sigură că o să fii bine îngrijită pentru tot restul vieţii tale.

― O nişă confortabilă, rostise cu ironie Murbella.

― Câtuşi de puţin, replicase cu voce liniştită Odrade. Vei avea de trudit toată viaţa. Va trebui să te achiţi faţă de Bene Gesserit până la limitele capacităţilor tale.

― Câinii de pază!

― Suntem mereu atente unele cu altele. Acelea dintre noi care ocupă posturi importante pot adopta o atitudine autoritară sau familiară, dar numai sub impulsul momentului şi din motive cântărite cu grijă.

― Însă fără manifestări de căldură sau de tandreţe, nu?

― Asta-i regula.

― Ataşament, poate, dar niciodată dragoste?

― Ţi-am spus care-i regula.

Odrade desluşise limpede reacţia Murbellei pe chipul ei: "E clar! Îmi vor cere să renunţ la Duncan!"

― Aşadar, dragostea nu există în Bene Gesserit, rostise Murbella.

Vocea ei fusese plină de tristeţe. Însemna că mai erau speranţe pentru ea, îşi spusese Odrade.

― Dragostea există, dar Surorile mele o tratează ca pe o aberaţie.

― Cu alte cuvinte, ceea ce simt eu pentru Duncan este o aberaţie?

― Şi Surorile se vor strădui s-o trateze.

― S-o trateze! Sărmană handicapată care are nevoie de reeducare terapeutică!

― Dragostea este considerată ca un semn de degradare la Surori.

― Văd şi la dumneata semne de degradare!

Ca şi cum i-ar fi urmărit gândurile, Bellonda o smulse pe Odrade din reverie, spunând:

― Acea Onorată Mater nu se va angaja niciodată alături de noi! (Îşi şterse o picătură de sos care-i rămăsese în colţul gurii. ) Ne pierdem vremea încercând s-o convertim.

Cel puţin, Bell n-o mai numeşte pe Murbella " târfă ", cugetă Odrade. E deja un progres.

Toate guvernele sunt confruntate cu o problemă cronică: puterea exercită o mare atracţie asupra naturilor patologice. Nu atât că puterea corupe, dar ea îi fascinează pe indivizii coruptibili. Aceştia au tendinţa de a se îmbăta cu violenţă, ceea ce creează rapid condiţiile unei obişnuinţe ireversibile.

Missionaria Protectiva

Text QIV (dicto)

REBECCA stătea în genunchi pe pardoseala galbenă, după cum i se poruncise, fără a îndrăzni să ridice privirea către Preaonorata Mater care trona, inaccesibilă şi periculoasă, pe podiumul ei. De două ore, aştepta, aproape in centrul imensei săli, în timp ce Preaonorata Mater şi anturajul ei luau masa, servite de slujnice smerite. Rebecca observase atitudinea de ploconire a servitoarelor şi se străduia s-o imite.

Orbitele o dureau încă de pe urma transplantului de globi oculari pe care Rabinul i-l impusese cu mai puţin de o lună în urmă. Ochii ei aveau acum irisul albastru şi sclerotica albă, fără nimic care ar fi putut să trădeze Agonia Mirodeniei prin care trecuse cândva. Era o protecţie vremelnică. În decurs de un an, noii ochi aveau să devină total albaştri.

Durerea oculară era însă problema care-o preocupa cel mai puţin. Un implant organic îi instila doze precise de melanj, ascunzându-i dependenţa. Dar rezerva era calibrată pentru a dura şaizeci de zile. Dacă Onoratele Matres o deţineau mai mult, starea de lipsă avea s-o cufunde într-o agonie pe lângă care cea a mirodeniei avea să pară blândă. Pericolul cel mai apropiat îl reprezenta shere-ul instilat împreună cu mirodenia. Dacă femeile acestea îl detectau, cu siguranţă că aveau să intre la bănuieli.

Deocamdată totul merge bine. Ai răbdare.

Era vocea Celorlalte Memorii. Cele de pe Lampadas. Vocea răsuna molcom în mintea ei. Avea intonaţiile lui Lucilla, dar Rebecca nu putea fi absolut sigură.

Vocea îi devenise familiară în cursul lunilor ce urmaseră Împărtăşirii. I se prezentase drept "purtătoarea de cuvânt a Mohalatei tale".

Târfele astea nu pot rivaliza cu ştiinţa noastră. Nu uita acest lucru şi ai curaj.

Această Prezenţă Interioară a Altora, care nu-i distrăgea câtuşi de puţin atenţia de la ceea ce se întâmpla în jurul ei, o umpluse, la început, de uimire şi teamă. Noi numim asta Flux Simultan, spusese vocea lăuntrică. Fluxul Simultan îţi sporeşte capacităţile de percepţie. Când Rebecca încercase să-i explice faptul Rabinului, acesta reacţionase cu mânie.

― Ai fost pângărită de gânduri necurate!

Se aflau în biroul lui, la o oră târzie din noapte. "Furând timp de la zilele ce ne-au fost hărăzite", cum obişnuia el să spună. Încăperea se afla la subsol şi avea pereţii acoperiţi cu rafturi pline de cărţi vechi, cristale riduliene şi suluri de pergament. Locul era protejat contra sondelor de cele mai bune dispozitive ixiene, pe care specialiştii poporului său le îmbunătăţiseră şi mai mult.

Rebeccăi îi era îngăduit, în asemenea ocazii, să şadă lângă biroul lui, în timp ce el stătea, lăsat pe spate, într-un vechi scaun cu spetează. Un licuriglob plasat la mică înălţime îşi proiecta lumina galbenă pe faţa lui bărboasă, făcând să sclipească lentilele ochelarilor pe care-i purta aproape ca pe un însemn al funcţiei sale.

Rebecca se prefăcuse descumpănită.

― Dar ai spus că aveam datoria să salvăm acest tezaur de pe Lampadas. Bene Gesseritul n-a avut o atitudine onorabilă fată de noi?

Văzu umbra de nelinişte din privirea lui.

― L-ai auzit pe Levi vorbind ieri despre întrebările care se pun aici. Pentru ce a venit vrăjitoarea Bene Gesserit la noi? Asta vor să ştie.

― Versiunea noastră asupra faptelor este coerentă şi credibilă, protestă Rebecca. Surorile ne-au învăţat metode pe care nici măcar Dreptvorbitorii nu le pot desluşi.

― Nu ştiu... nu ştiu, făcu Rabinul clătinând posomorât din cap. Ce-i minciună? Ce-i adevăr? Nu cumva ne condamnăm cu propria noastră gură?

― Pogromul, Rabbi! Trebuie să opunem rezistenţă pogromului.

De obicei, asta avea darul să-l întărească în hotărârile lui.

― Cazacii! Da, ai dreptate, fiica mea. Au existat cazaci în toate epocile şi nu suntem singurii care le-am simţit cnuturile şi săbiile pe când răvăşeau satele, cu ura şi măcelul în suflet.

Era ciudat, îşi spunea Rebecca în sinea ei, cum reuşea să dea impresia că vorbea de evenimente recente, la care asistase cu ochii lui. Să nu iertăm niciodată, să nu uităm niciodată. Lidice fusese ieri. Ce lucru puternic era acesta în memoria Israelului Secret! Pogromul! Aproape la fel de puternic, în continuitatea sa, ca aceste prezenţe Bene Gesserit din conştiinţa ei. Aproape. Asta nu-i era pe plac Rabinului.

― Mă tem că ne-ai fost răpită, rosti el. În ce bucluc te-am băgat? Ce-am făcut? Şi toate astea, în numele onoarei!

Întoarse ochii spre instrumentele care, pe un perete al odăii, măsurau acumularea nocturnă a energiei produse de, eolienele cu ax vertical răspândite de jur-împrejurul fermei. Cadranele arătau că, acolo, sus, maşinile îşi vedeau de treabă, înmagazinând cota de energie pentru a doua zi. Acesta era un dar al Bene Gesseritului: neatârnarea de Ix. Independenţa. Ce cuvânt cu rezonanţe aparte...

Fără a se uita la Rebecca, zise:

― Mi-a fost dintotdeauna greu să accept povestea asta cu Celelalte Memorii. Memoria ar trebui să fie un izvor de înţelepciune, dar nu este. Totul stă în felul cum ştim să ne orânduim amintirile şi să ne punem în aplicare cunoştinţele.

Se întoarse pentru a o privi, cu propriu-i chip retrăgându-se în umbră.

― Ce spune cea dinlăuntrul tău, cea despre care crezi că-i Lucilla?

Rebecca îşi dădu seama că Rabinul rostea cu plăcere numele Luciii ei. Dacă Lucilla putea vorbi prin intermediul unei fiice a Israelului Secret, însemna că trăia încă şi nu fusese trădată.

Lăsând ochii în jos, Rebecca răspunse:

― Spune că aceste imagini, voci şi senzaţii lăuntrice pot veni la chemarea noastră sau pot interveni cu de la sine putere, din necesitate.

― Necesitate, da! Şi ce altceva poate fi asta, decât expresia simţurilor unor fiinţe care au fost, poate, acolo unde tu n-ar fi trebuit să fii şi au făcut, poate, lucruri ce ţie nu ţi-ar fi fost îngăduite?

Alte trupuri, alte memorii, gândi Rebecca. Acum, după ce cunoscuse această experienţă, era încredinţată că n-ar mai fi putut s-o abandoneze niciodată de bună voie. Poate că am devenit, într-adevăr, o Bene Gesserit. De asta îi este lui teamă, fireşte.

― Am să-ţi spun un lucru, zise Rabinul. Această "îmbinare fundamentală de conştiinţe vii", cum o numesc ele, nu înseamnă nimic, dacă nu eşti capabilă să vezi în ce fel propriile tale decizii te leagă, ca nişte fire, de vieţile altora.

― Să ne vedem propriile noastre acţiuni în reacţiile celorlalţi. Da, asta-i şi optica Surorilor.

― Cea a înţelepciunii. Şi ce spune doamna aceea că urmăresc ele?

― Să influenţeze maturizarea omenirii.

― Mmmmm... Consideră, deci, că evenimentele nu se situează în afara influenţei lor, ci doar în afara simţurilor lor. Asta-i aproape înţelept. Dar în ceea ce priveşte maturitatea... ahh, Rebecca! Ne amestecăm în ceva care ne depăşeşte pe toţi? Au oamenii dreptul să stabilească limite naturii lui Iahve? Cred că Leto II a înţeles asta. Pe când doamna aceea din tine o neagă.

― Ea spune că Leto II a fost un tiran detestabil.

― Poate, dar au existat tirani înţelepţi înaintea lui şi, cu siguranţă, vor mai exista.

― Ele îl numesc Shaitan.

― A avut, într-adevăr, puterile lui Satan. În privinţa asta, împărtăşesc teama lor. Era nu atât preştient, cât... ciment. Făcea să încremenească tot ce vedea.

― Aşa spune şi ea. Dar adaugă că el a păstrat Graal-ul lor.

― Şi aici, sunt aproape înţelepte.

Rabinul oftă din rărunchi şi, din nou, îşi aruncă ochii spre cadranele din perete.

Energie pentru ziua de mâine.

Reveni cu privirea la Rebecca. Era schimbată. Nu se putea împiedica să nu observe asta. Devenise aidoma celor din Bene Gesserit. Lucru uşor de înţeles. Avea mintea plină de acele prezenţe de pe Lampadas. Dar acestea nu erau porci din ţinutul Gadarenilor, care să poată fi azvârliţi în mare dimpreună cu duhurile necurate.

Iar eu nu sunt un nou Isus.

― Lucrul ăsta pe care zici că ţi l-au spus ele despre Maica Superioară Odrade... că i se întâmplă adesea să-şi blesteme Arhivistele, cu Arhivele lor cu tot... e ciudat! Nu sunt Arhivele asemenea cărţilor în care ne păstrăm noi înţelepciunea?

― Atunci, sunt eu o Arhivistă, Rabbi?

Întrebarea ei era descumpănitoare, dar, în acelaşi timp, lămurea problema. Rabinul zâmbi.

― Am să-ţi mărturisesc, fiica mea, că simt o oarecare simpatie pentru această Odrade. Există întotdeauna ceva supărător la toţi arhivarii.

― Asta-i înţelepciune, Rabbi?

Cu câtă sfioşenie avusese grijă să formuleze întrebarea!

― Este, fiica mea, crede-mă. Arhivarii şi-au dat dintotdeauna silinţa să suprime până şi cele mai infime pretenţii de judecată. Cuvânt cu cuvânt. Ce aroganţă!

― Cum fac pentru a şti ce cuvinte trebuie să folosească ei înşişi, Rabbi?

― Ahhh! Văd că un pic de înţelepciune s-a prins şi de tine, fiica mea. Dar aceste Bene Gesserit n-au dobândit încă adevărata înţelepciune şi asta din pricină că Graal-ul lor o împiedică.

Rebecca îi citea intenţiile pe chip. Încearcă să mă înarmeze cu îndoieli în privinţa acestor vieţi pe care le port în mine.

― Dă-mi voie să-ţi spun un lucru în legătură cu Bene Gesseritul, rosti el.

Dar, în momentul acela, nu-i veni în minte nimic. Nici un cuvânt, nici o povaţă înţeleaptă. De ani de zile nu i se mai intâmplase una ca asta. Nu-i rămânea decât o singură cale: să vorbească din inimă.

― Poate că Surorile Bene Gesserit s-au aflat de prea multă vreme pe drumul Damascului fără să fi avut parte de o iluminare, Rebecca. Le aud de mult timp spunând că acţionează pentru binele omenirii. Nu ştiu de ce, dar nu văd asta la ele, şi cred că n-o vedea nici Tiranul.

Când ea dădu să răspundă, el o opri cu un gest al mâinii.

― Maturizarea omenirii? O omenire mai coaptă, adică? Acesta e Graal-ul lor? Fructul cel mai potrivit pentru a fi cules şi mâncat nu este fructul copt?

Stând în genunchi pe pardoseala imensei săli de pe planeta Joncţiune, Rebecca îşi amintea de aceste cuvinte punându-le în legătură nu cu vieţile pe care le purta înlăuntrul ei, ci cu acţiunile celor care o capturaseră.

Preaonorata Mater terminase de mâncat. Îşi şterse mâinile pe rochia unei servitoare.

― Să se apropie, rosti apoi.

O durere ascuţită străpunse umărul stâng al Rebeccăi, făcând-o să se împleticească în faţă, pe genunchi. Cea care se numea Logno se furişase cu paşi de felină în spatele ei şi-i înfipsese în carne o ţepuşă ascuţita.

Râsete răsunară în toată sala.

Rebecca se ridică anevoie şi, ferindu-se pe cât putea de vârful ascuţit care-o urmărea, ajunse până în dreptul primei trepte a podiumului Preaonoratei Mater, unde ţepuşa o făcu să se oprească.

― În genunchi! porunci Logno, punctându-şi ordinul cu o nouă împunsătură.

Rebecca se supuse, cu ochii aţintiţi la treptele din faţa ei. Dalele galbene erau pline de fisuri mărunte. Cumva, defectele materialului avură darul s-o îmbărbăteze.

― Dă-i pace, Logno, spuse Preaonorata Mater. Vreau să aud răspunsuri, nu urlete. Apoi, către Rebecca: Uită-te la mine, femeie!

Rebecca ridică ochii şi privi chipul morţii. Ce faţă întru nimic remarcabilă pentru a conţine o asemenea ameninţare... Cu trăsături atât de... de şterse. Aproape lipsite de expresie. Şi silueta atât de plăpândă. Dar toate astea nu făceau decât să sporească senzaţia de pericol care-o încerca pe Rebecca. Ce puteri trebuie că avea această femeie pirpirie pentru a domni asupra unor fiinţe atât de cumplite!

― Ştii pentru ce te afli aici? întrebă Preaonorata Mater.

Cu cel mai slugarnic ton, Rebecca răspunse:

― Mi s-a spus, Preaonorata Mater, că doriţi informaţii despre ştiinţa Dreptvorbirii şi despre alte lucruri legate de Gammu.

― Ai fost femeia unui Dreptvorbitor!

Era o acuzaţie.

― Care acum e mort, Preaonorata Mater.

― Nu, Logno!

Cuvintele fuseseră adresate aghiotantei, care dăduse să se repeadă cu ţepuşa.

― Amărâta asta nu cunoaşte uzanţele noastre, reluă Preaonorata Mater. Dă-te mai încolo, Logno, ca să fiu sigură că n-o să mă deranjezi cu excesele tale de zel. Cât despre tine, lepădătură, strigă ea deodată, n-ai să deschizi gura decât ca să răspunzi la întrebările mele sau când o să-ţi poruncesc eu!

Rebecca se făcu mică.

În capul ei, vocea lăuntrică şopti: A fost ceva foarte apropiat de Glas. Fii pregătită.

― Le cunoşti pe cele care-şi zic Bene Gesserit? întrebă Preaonorata Mater.

Ei, asta-i!

― Toată lumea le cunoaşte pe vrăjitoare, Preaonorata Mater.

― Ce ştii despre ele?

Vasăzică de-asta m-au adus aici.

― Numai lucruri din auzite, Preaonorata Mater.

― Sunt curajoase?

― Se spune că încearcă întotdeauna să evite riscurile, Preaonorata Mater.

Eşti demnă de noi, Rebecca. Aşa trebuie luate târfele astea. Orice bilă se rostogoleşte la vale prin jgheabul spre care e îndreptată. Sunt încredinţate că ne deteşti.

― Sunt bogate? întrebă Preaonorata Mater.

― Cred că vrăjitoarele sunt nişte sărăntoace în comparaţie cu dumneavoastră, Preaonorata Mater.

― De ce spui asta? Nu-mi răspunde doar ca să-mi faci pe plac!

― Dar, Preaonorata Mater, şi-ar putea permite vrăjitoarele să trimită o navă gigantică de pe Gammu până aici doar ca să mă transporte pe mine? În plus, unde-s ele acum? Se ascund de dumneavoastră.

― Chiar aşa, unde sunt? întrebă Preaonorata Mater.

Rebecca ridică din umeri.

― Erai pe Gammu când cel pe care-l numeau Bashar a scăpat cu fuga? reluă interogatoriul Preaonorata Mater.

Ştie că erai acolo.

― Eram, Preaonorata Mater. Şi-am auzit toate poveştile care-au circulat. Dar nu cred nimic.

― Tu să crezi ce-ţi spunem noi să crezi, netrebnico! Ce poveşti ai auzit?

― Că se mişca atât de iute, încât nu putea fi văzut cu ochiul liber. Că a omorât o mulţime de... oameni, lovind doar cu mâinile. Că a furat o non-navă şi a fugit în Dispersie.

― Poţi să crezi că a dat bir cu fugiţii, neisprăvito!

Uite-o cum îşi dă în vileag frica! Nu poate să-şi împiedice tremurul.

― Spune ce ştii despre Dreptvorbire, porunci Preaonorata Mater.

― Eu nu înţeleg Dreptvorbirea, Preaonorata Mater. Ştiu doar ce spunea despre asta soţul meu, Sholem. Pot să vă repet cuvintele lui, dacă doriţi.

Preaonorata Mater chibzui câteva clipe, privind dintr-o parte în alta la aghiotantele şi consilierele ei, care începeau să dea semne de plictiseală. De ce n-o omora odată pe netrebnica asta?

Rebecca, desluşind violenţa din privirile cu care o fulgerau ochii portocalii, se retrase în ea însăşi. Se gândi la bărbatul ei, cu numele său de alint, Shoel, şi, dintr-o dată, cuvintele lui îi aduseră mângâiere. Manifestase "vocaţia" încă de mic copil. Unii o numeau instinct, dar Shoel nu folosise niciodată acest termen. "Încrede-te în simţul tău visceral. Asta îmi spuneau mereu instructorii mei. "

Era o expresie atât de prozaică, încât, spunea el, îi dezarma pe toţi cei care veneau în căutarea unui "mister ezoteric".

"Nu e nici un secret", îi explicase Shoel. "Nu-i vorba decât de muncă asiduă şi de antrenament, ca pentru orice altceva. Trebuie să-ţi exersezi aşa-zisa «percepţie a infinitului», capacitatea de a detecta variaţii extrem de mici în reacţiile umane. "

Rebecca putea să vadă, în clipa aceasta, asemenea reacţii infime la cele care o fulgerau cu privirea din înaltul estradei.

Îmi vor moartea. De ce?

Vocea interioară se grăbi s-o liniştească.

Celei care comandă îi place să-şi etaleze puterea asupra celorlalte. N-o să facă în nici un caz ceea ce vor ele, ci tocmai contrarul.

― Preaonorată Mater, îşi luă inima în dinţi Rebecca, sunteţi atât de bogată şi de puternică. Nu mi-aţi putea găsi şi mie un loc printre slugile dumneavoastră, pentru a vă fi de folos?

― Vrei să intri în slujba mea?

Ce rânjet de fiară!

― Aş fi cum nu se poate mai fericită, Preaonorată Mater.

― Nu sunt aici ca să te fac fericită.

Logno făcu un pas spre Rebecca.

― Atunci fă-ne pe noi fericite, Dama. Lasă-ne să ne distrăm puţin cu...

― Linişte!

Ahhh, ce greşeală! Să-i spună pe nume, aici, de faţă cu celelalte.

Logno se dădu îndărăt şi fu cât pe ce să scape din mână fierul de îmboldit.

Preaonorată Mater îşi aţinti ochii portocalii asupra Rebeccăi.

― Te vei întoarce la traiul tău mizerabil de pe Gammu, lepădătură. N-am să te omor. Ar însemna să-ţi acord o favoare. Acum, după ce-ai văzut ce ţi-am fi putut oferi aici, du-te şi trăieşte în lipsă.

― Preaonorată Mater! protestă Logno. Avem bănuieli cu privire la...

― Iar eu am bănuieli cu privire la tine, Logno. Expediaz-o înapoi, teafără! Ai înţeles? Crezi că nu suntem în stare s-o găsim dacă o să mai avem vreodată nevoie de ea?

― Nu, Preaonorată Mater.

― O să fim cu ochii pe tine, lepădătură! încheie Preaonorata Mater.

Momeală! Vrea să te folosească drept nadă pentru a captura un vânat mai mare. Interesant. Scorpia asta are cap şi ştie să-l folosească, în pofida firii ei violente. Vasăzică aşa a ajuns la putere.

Pe toată durata călătoriei de întoarcere pe Gammu, închisă într-o cabină urât mirositoare de pe o navă care aparţinuse cândva Ghildei, Rebecca se gândi la situaţia precară în care se afla. De bună seamă că târfele nu se aşteptau ca ea să se înşele în privinţa intenţiilor lor. Sau... mai ştii? Erau atât de obişnuite ca oamenii să se târască în faţa lor, să se umilească...

Se desfată cu asta.

Îşi dădu seama că această remarcă se datora atât unui piculeţ din talentul de Dreptvorbitor al lui Shoel, cât şi povăţuitoarelor de pe Lampadas.

― Poţi să acumulezi o mulţime de observaţii mărunte, pe care le simţi, chiar dacă ele nu trec niciodată adevăratul prag al conştiinţei, spusese Shoel. Acest cumul de observaţii îţi comunică lucruri, însă nu în vreun limbaj propriu-zis. Limbajul nu e câtuşi de puţin necesar.

Rebeccăi i se păruse a fi unul dintre lucrurile cele mai stranii pe care le auzise vreodată. Dar asta fusese înainte de Agonia Mirodeniei. Se aflau în pat, încurajaţi de întuneric şi de atingerea trupurilor lor goale. Făcuseră altceva decât să vorbească, dar pe urmă împărtăşiseră şi cuvinte.

― Limbajul e un obstacol, spunea Shoel. Ceea ce ţi se cere, ca Dreptvorbitor, este să înveţi să-ţi interpretezi propriile reacţii. Uneori poţi găsi cuvinte pentru a le descrie... alteori, nu.

― Nici un fel de cuvinte? Nici măcar pentru a formula întrebări?

― Vrei cuvinte? Am să-ţi dau câteva. Încredere. Credinţă. Adevăr. Cinste. Ce zici de ele?

― Sunt cuvinte frumoase, Shoel.

― Dar care nu-şi ating ţinta. Nu trebuie să te bizui pe ele.

― Atunci, tu pe ce te bizui?

― Pe reacţiile mele lăuntrice. Urmăresc ce se petrece în mine însumi, nu în persoana din faţa mea. Ştiu întotdeauna când cineva minte, fiindcă îmi vine să-i întorc spatele.

― Vasăzică ăsta ţi-e secretul!

Îi împunse uşor braţul gol.

― Alţii procedează în mod diferit. Am cunoscut pe cineva care zicea că ştie să recunoască un mincinos fiindcă simte nevoia să-l ia de braţ şi să se plimbe cu el pentru a-l consola. Poate că ţi se pare un lucru lipsit de noimă, dar te asigur că aşa este.

― Mi se pare foarte înţelept, Shoel.

Vorbise dragostea din ea. De fapt, nu prea înţelegea ce voia el să zică.

― Scumpa mea, rosti el legănându-i drăgăstos capul pe braţ, Dreptvorbitorii posedă un Simţ al Adevărului care, o dată ce a fost deşteptat, rămâne tot timpul treaz. Te rog, nu-mi spune că-s înţelept când în tine vorbeşte dragostea.

― Iartă-mă, Shoel. (Îi plăcea cum miroase braţul lui şi-şi îngropă mai adânc faţa, gâdilându-i cu genele. ) Dar aş vrea atât de mult să ştiu şi eu tot ce ştii tu.

El îi ridică uşurel capul într-o poziţie mai confortabilă.

― Ştii ce-mi spunea mereu instructorul meu din Treapta a Treia? "Nu trebuie să ştii nimic! Învaţă să fii total naiv. "

Ea rămase uimită.

― Chiar nimic?

― Trebuie să abordezi totul cu mintea ca o tăbliţă curată. Nimic pe dinafară, nimic pe dinăuntru. Ceea ce trebuie să se înscrie se va înscrie de la sine.

Ea începu să priceapă.

― Fără nici o interferenţă.

― Întocmai. Trebuie să ai inocenţa primitivă a sălbaticului de la origini, să fii de o candoare desăvârşită, până în clipa în care recazi în stadiul ultim al sofisticării. Lucrul ăsta se întâmplă fără a-ţi da seama, ca să zic aşa.

― Iată, într-adevăr, ceva înţelept, Shoel. Sunt sigură că ai fost elevul lor cel mai bun, cel mai ager şi...

― Consideram că totul nu era decât o aiureală incomensurabilă.

― Nu se poate!

― Până în ziua în care am resimţit un infim freamăt lăuntric. Nu era un spasm muscular sau ceva care-ar fi putut să fie observat de vreo altă persoană. Era doar un... doar un freamăt.

― Unde?

― N-aş putea spune. Dar instructorul din Treapta a Patra ne pregătise. "Când veţi simţi lucrul ăsta, puneţi mâna pe el cu cea mai mare delicateţe, cu toată blândeţea. " Unul dintre elevi a crezut că vorbea la propriu, că se referea la mâinile noastre adevărate. Ce-am mai râs de el!

― Asta n-a fost frumos din partea voastră.

Îi mângâie obrazul, simţind sub degete ţepii bărbii lui negre ce începea să crească. Era târziu, dar ei nu-i venea somnul.

― N-a fost prea frumos, într-adevăr. Dar când freamătul s-a ivit, l-am recunoscut imediat. Am fost însă şi surprins, fiindcă am înţeles, recunoscându-i, că el existase în mine tot timpul. Era familiar. Era freamătul intuiţiei mele de Dreptvorbitor, Simţul Adevărului.

Rebeccăi i se păru că simte şi ea, vibrând înlăuntrul ei, Simţul Adevărului. Vocea lui Shoel, parcă fascinată, stârnise ceva în fiinţa ei.

― De atunci, lucrul acela îmi aparţine, reluă el. Îmi aparţine şi-i aparţin. N-am mai putea fi despărţiţi.

― Ce lucru minunat trebuie să fie!

Cu respect şi un pic de invidie în glas.

― Nu chiar! Detest o bună parte din ceea ce-mi oferă. Când vezi unii oameni în felul acesta e ca şi cum i-ai vedea evisceraţi, cu maţele scoase.

― Dezgustător!

― Da, dar există şi compensaţii, iubita mea. Alţi oameni sunt asemenea unor flori frumoase pe care ţi le întinde un copil. Inocenţa. Propria mea inocentă intră atunci în rezonanţă şi talentul meu de Dreptvorbitor devine şi mai puternic. E ceea ce mi se întâmplă cu tine, dragostea mea.

Non-nava Onoratelor Matres ajunse deasupra Gammu-ului. O debarcară pe Rebecca la capătul Platformei de Aterizare, cu naveta care evacua gunoiul. O lăsară lângă conteinerele cu resturi şi excremente, dar nu-i pasă.

Sunt acasă! Sunt acasă şi Lampadasul supravieţuieşte.

Însă Rabinul nu-i împărtăşi entuziasmul.

Se aflau din nou în biroul lui, dar Rebecca se simţea acum mult mai familiarizată cu Celelalte Memorii, mult mai încrezătoare. El observă asta numaidecât.

― Semeni cu ele mai mult ca oricând! Ai în tine ceva necurat.

― Rabbi, avem cu toţii strămoşi necuraţi. Mă socotesc norocoasă că îi cunosc pe unii dintre ai mei.

― Cum? Ce tot spui?

― Descinderii cu toţii din oameni care au săvârşit lucruri oribile, Rabbi. Nu ne place să ne gândim că au existat barbari printre străbunii noştri, dar au existat.

― Ce vorbe-s astea?

― Cucernicele Maici şi-i amintesc pe toţi, Rabbi. Nu uita că învingătorii sunt cei ce creează rasa. Înţelegi?

― Nu te-am auzit niciodată vorbind cu atâta cutezanţă. Ce s-a întâmplat cu tine, fiica mea?

― Am supravieţuit, ştiind că victoria se obţine uneori cu un preţ moral.

― Ce înseamnă asta? Astea-s vorbe ticăloase.

― Ticăloase? Barbarie nu-i nici măcar termenul potrivit pentru a descrie unele dintre ticăloşiile comise de strămoşii noştri. Strămoşii noştri ai tuturor, Rabbi.

Rebecca văzu că îl rănise şi simţi cruzimea propriilor ei cuvinte, dar nu se putu opri. Cum ar fi putut Rabinul să nu recunoască adevărul spuselor ei? Era un om de onoare.

Îşi îmblânzi glasul, dar cuvintele tăiară şi mai adânc în carne vie.

― Rabbi, dacă ai cunoaşte unele dintre lucrurile pe care Celelalte Memorii m-au obligat pe mine să le cunosc, ai începe să cauţi noi termeni pentru a descrie ticăloşia. Unele lucruri săvârşite de strămoşii noştri depăşesc cele mai cumplite etichetări pe care ţi le-ai putea închipui.

― Rebecca... Rebecca... ştiu că necesităţile...

― Nu căuta scuze în "necesităţile vremurilor"! Ca Rabin, ştii mai bine decât mine cum se pune problema. Când ne-a lipsit nouă simţul moral? Numai că, uneori, nu vrem să ascultăm.

Rabinul îşi prinse faţa în mâini, legănându-se înainte şi înapoi în scaunul lui vechi, care lăsă să se audă un scârţâit lugubru.

― Rabbi, întotdeauna te-am iubit şi te-am respectat. Pentru dumneata, am înfruntat Agonia Mirodeniei. De dragul dumitale, le-am primit pe cele de pe Lampadas. Nu nega ceea ce am avut de învăţat din toate astea.

El lăsă mâinile jos.

― Nu neg, fiica mea. Dar îngăduie-mi suferinţa.

― Dintre toate lucrurile pe care le-am aflat, Rabbi, cel căruia trebuie să-i fac faţă în viitorul apropiat, şi fără zăbavă, este că nu există nevinovaţi.

― Rebecca!

― Vinovat poate că nu este cel mai nimerit termen, Rabbi, dar strămoşii noştri au făcut lucruri pentru care trebuie să se plătească.

― Asta înţeleg, Rebecca. E un bilanţ care...

― Nu-mi spune că înţelegi când ştiu foarte bine că nu înţelegi, rosti Rebecca ridicându-se şi privindu-l sever. Nu-i vorba de un registru de conturi pe care poţi să-l îndrepţi. Cât de departe ai putea să te întorci înapoi?

― Rebecca, sunt Rabinul tău. Nu trebuie să vorbeşti aşa, mai cu seamă când mi te adresezi mie.

― Cu cât te întorci mai mult în trecut, Rabbi, cu atât mai cumplite sunt atrocităţile şi cu atât mai ridicat este preţul de plătit. Dumneata nu poţi să te întorci prea mult înapoi, însă eu sunt silită s-o fac.

Se întoarse şi ieşi din birou, ignorând glasul lui rugător şi durerea cu care îi pronunţa numele. În timp ce închidea uşa, ii auzi gemând:

― Ce am făcut, Doamne Dumnezeule? Israel, ajut-o!

Scrierea istoriei este, în bună parte, un proces de diversiune. Majoritatea relatărilor istorice abat atenţia de la influenţele secrete care s-au exercitat asupra evenimentelor importante.

Basharul Teg

CÂND ERA LĂSAT să-şi vadă de ale lui, Idaho profita deseori pentru a explora non-nava care-i servea drept închisoare. Rămâneau încă atâtea de văzut şi de învăţat pe acest artefact ixian. Era o adevărată peşteră a comorilor.

Întrerupându-şi plimbarea nervoasă prin camerele apartamentului său, Idaho îşi aţinti privirea asupra minusculilor ochi com încorporaţi în suprafaţa strălucitoare a cadrului unei uşi. Era observat în permanenţă. Avea senzaţia curioasă de a se vedea pe el însuşi prin aceşti ochi indiscreţi. Oare ce gândeau Surorile în timp ce-l priveau? Voinicul copil-ghola din Citadela de mult dispărută de pe Gammu devenise un bărbat zvelt, cu pielea smeadă şi părul negru. Părul era mai lung decât fusese când Idaho urcase la bordul acestei non-nave, în zilele ce precedaseră distrugerea Dunei.

Ochii Bene Gesserit erau capabili să vadă prin came. Era sigur că Surorile bănuiau că avea puteri de mentat şi se temea de interpretarea pe care ar fi putut s-o dea ele acestui lucru. Cum putea nădăjdui un mentat să le ascundă adevărul la nesfârşit unor Cucernice Maici? Absurd! Ştia că-i atribuiau deja talentul de Dreptvorbitor.

Fluturând mâna în direcţia ochilor com, declară:

― N-am stare. Cred c-o să explorez un pic.

Pe Bellonda o exaspera când el adopta această atitudine zeflemitoare faţă de sistemul de supraveghere. Nu-i plăcea nici când hălăduia prin navă. Şi nu încerca să-i ascundă asta. Ori de câte ori se pomenea faţă în faţă cu ea, îi citea întrebarea mută întipărită pe chipul încruntat: "Caută o cale de evadare?"

Exact asta fac, Bell, dar nu aşa cum îţi închipui tu.

Non-nava îi fixa limite obligatorii: câmpul de forţă exterior, pe care nu-l putea traversa, anumite săli ale maşinilor în care sistemele de propulsie (i se spusese) fuseseră scoase temporar din funcţiune, sectoarele rezervate gărzilor (pe unele le putea observa, dar accesul îi era interzis), arsenalul şi depozitul de arme, sectorul rezervat prizonierului tleilaxu, Scytale. Pe Scytale îl întâlnea din când în când în dreptul câte unei bariere şi atunci se priveau lung unul pe celălalt din spatele câmpului de forţă insonorizant care le delimita teritoriile. În plus, mai era şi bariera informaţiilor ― secţiuni întregi din Arhivele navei ce nu voiau să-i răspundă la întrebări şi răspunsuri pe care i le refuzau temnicerele lui.

Înlăuntrul acestor limite, îi rămânea o viaţă întreagă în care să vadă şi să înveţe lucruri. O viaţă pe care-o putea estima, în mod rezonabil, la vreo trei sute de ani standard.

Dacă nu ne găsesc Onoratele Matres.

Idaho se considera drept vânatul principal al Onoratelor Matres. Voiau să pună gheara pe el mai mult decât voiau să pună gheara pe femeile din Canonicat. Nu-şi făcea iluzii în legătură cu soarta pe care i-o rezervau. Ştiau că era aici. Bărbaţii pe care el îi instruia în tehnicile de aservire sexuală şi care erau trimişi să le dea de furcă Onoratelor Matres reprezentau, pentru ele, o sursă constantă de iritare.

Când Surorile aveau să afle că era mentat, îşi vor da seama numaidecât că poseda mai multe amintiri decât cele ale unei singure vieţi de ghola. Originalul nu era înzestrat cu acest talent. Aveau să bănuiască în el un potenţial Kwisatz Haderach. Din cauza asta se apucaseră deja să-i raţionalizeze melanjul. Nu încăpea îndoială că erau terorizate de gândul că ar putea repeta greşeala pe care o comiseseră cu Paul Atreides şi cu Tiranul de fîu-său. Trei mii cinci sute de ani de robie!

În relaţiile sale cu Murbella însă, avea nevoie de toate facultăţile iui de mentat. Aborda fiecare întâlnire cu ea fără a se aştepta să obţină răspunsuri, nici pe moment, nici ulterior. Era un mod de abordare specific mentaţilor: concentrarea asupra întrebărilor. Mentaţii acumulau întrebări aşa cum alţii aveau tendinţa să acumuleze răspunsuri. Întrebările îşi creau propriile lor configuraţii şi propriile lor sisteme. Asta dădea naştere formelor cele mai importante. Îţi priveai universul prin intermediul unor modele ce se creaseră de la sine, alcătuite din imagini, cuvinte şi denumiri (provizorii, desigur), totul amestecat într-un fascicul de impulsuri senzoriale, care se reflecta în aceste construcţii interioare la fel cum se răsfrânge lumina proiectată asupra unei suprafeţe strălucitoare.

Primul instructor mentat al lui Idaho elaborase o configuraţie temporară de cuvinte pentru a descrie această construcţie fragilă: "Urmăreşte cele mai infime mişcări semnificative de pe ecranul tău interior. "

De la acel prim pas şovăitor în universul puterilor mentatice, Idaho putea urmări evoluţia, în observaţiile sale, a propriei lui sensibilităţi la schimbări, felul în care devenea mentat.

Bellonda era încercarea lui cea mai grea. Se temea de privirea ei pătrunzătoare şi de întrebările ei incisive. Mentat contra mentat. Riposta la atacurile ei făcând uz de blândeţe, de reţinere şi de răbdare. De data asta ce mai urmăreşti?

Ca şi când n-ar fi ştiut ce.

Purta răbdarea ca pe o mască. Dar teama îi venea în mod natural şi nu se sfia s-o arate. Nici Bellonda nu ascundea faptul că-i dorea moartea.

Idaho accepta ideea că, în curând, observatoarele sale aveau să-şi dea seama că nu exista decât o singură sursă posibilă pentru talentele la care era obligat să recurgă.

Adevărata forţă a unui mentat consta în acea construcţie mentală căreia instructorii îi spuneau "marea sinteză". Ea cerea o răbdare pe care non-mentaţii nici măcar nu şi-o imaginau cu putinţă. Şcolile de mentaţi o defineau drept perseverenţă.

Trebuia să fii ca un vânător de urme din epoca primitivă, capabil să descifrezi semne minuscule, modificări infime ale mediului, pentru a vedea unde duc. În acelaşi timp, trebuia să rămâi deschis la mişcările ample dimprejurul şi dinlăuntrul tău. Toate acestea concurau la producerea stării de "receptivitate naivă", care era atitudinea de bază a unui mentat, înrudită cu cea a Dreptvorbitorilor, dar mult mai cuprinzătoare.

"Eşti deschis la orice ar putea universul să facă", spunea primul său instructor. "Mintea ta nu-i un calculator. E un instrument de decizie cuplat la tot ce-i pot oferi simţurile tale. "

Idaho îşi dădea seama întotdeauna când simţurile lui Bellonda erau deschise. Stătea nemişcată, cu privirea uşor pierdută, şi el ştia, în momentul acela, că puţine idei preconcepute îşi mai găseau loc în mintea ei. Apărarea lui se baza pe defectul ei principal: deschiderea simţurilor pretindea o formă de idealism care-i era străină Bellondei. Cucernica Maică nu punea întrebările cele mai pertinente, fapt care, pe el, nu contenea să-l mire. Se folosea Odrade de un mentat imperfect?

Eu caut întrebările care formează cele mai bune imagini.

Făcând asta, nu aveai niciodată sentimentul că ai fi deosebit de abil, că ai poseda Formula de natură să furnizeze Soluţia. Dimpotrivă, rămâneai receptiv la noi întrebări şi la noi configuraţii. Trebuia să încerci şi să reîncerci, să modelezi şi să remodelezi neîncetat. Un proces constant, niciodată curmat, niciodată satisfăcut. Era pavana ta personală, similară cu cea a altor mentaţi, dar unică prin aceea că se baza pe mişcări şi paşi care-ţi erau proprii doar ţie.

"Nimeni nu e niciodată cu desăvârşire mentat. Iată de ce numim ceea ce facem «Căutarea fără Sfârşit». " Aceste cuvinte ale instructorilor rămăseseră adânc întipărite în conştiinţa Iui.

Pe măsură ce acumulase observaţii despre Bellonda, ajunsese să aprecieze mai bine una dintre opiniile exprimate de Marii Maeştri Mentaţi cu care studiase: "Cucernicele Maici n-au fost şi nu vor fi niciodată mentaţi străluciţi. "

Într-adevăr, nici o Bene Gesserit nu părea capabilă să se desprindă cu totul de acea legătură absolută pe care o contracta în Agonia Mirodeniei: loialitatea faţă de Comunitatea Surorilor.

Instructorii săi îl avertizaseră să se ferească de absoluturi. Acestea creau defecte grave la un mentat.

"Tot ce faci, tot ce spui şi ce simţi ţine de empirism. Nu există deducţie finală. Nimic nu se opreşte până ce nu moare cu totul, şi poate că nici atunci, pentru că fiecare viaţă dă naştere unui şir de unde neîntrerupt. Inducţia se repercutează în tine ca un ecou şi te sensibilizează la maximum. Deducţia îţi dă iluzia absoluturilor. Nu te teme să răstorni adevărul şi să-l faci ţăndări!"

Când întrebările Bellondei se refereau la relaţiile lui cu Murbella, percepea la ea vagi reacţii emoţionale. Amuzament? Invidie? Admitea, în definitiv, posibilitatea unei reacţii de amuzament (şi, de ce nu, invidie?) faţă de constrângerile acestei relaţii de dependenţă sexuală reciprocă. Să fie chiar atât de puternic extazul?

Îşi reluă plimbarea nervoasă dintr-o odaie în alta simţindu-se, în mod bizar, dislocat, ca şi cum abia sosise aici şi nu accepta încă ideea că aceasta era locuinţa sa.

E o reacţie prea subiectivă.

În cursul anilor de detenţie, locul acesta sfârşise prin a căpăta aspectul unui domiciliu stabil. Era bârlogul lui, apartamentul fostului ofiţer comercial: încăperi spaţioase, cu pereţii uşor curbaţi ― un dormitor, un birou-bibliotecă, un salon, o sală de baie în ceramică verde, dotată cu dublu sistem de spălare (cu apă şi sec), şi o lungă sală de antrenament, pe care-o împărţea cu Murbella pentru exerciţiile fizice.

Toate camerele purtau acum marca indubitabilă a prezenţei lui: de pildă, modul în care scaunul acela pliant era plasat într-un anumit unghi faţă de consola şi proiectorul ce făceau legătura cu Sistemele navei, sau cristalele riduliene împrăştiate pe măsuţa aceea joasă, ori acea pată brună de pe birou ― urma de neşters lăsată de un pahar pe care-l răsturnase.

Pătrunse în dormitor. Lumina era mai slabă aici. Darul lui de a identifica instantaneu familiarul se adeverea şi pentru mirosuri. Îl simţi pe cel cu iz de salivă al aşternutului ― rămăşiţă a coliziunii sexuale din noaptea trecută.

Da, coliziune e cuvântul potrivit.

Aerul din non-navă ― filtrat, reciclat şi parfumat ― îi făcea deseori lehamite. Nici o deschidere a labirintului non-navei spre exterior nu rămânea prea mult timp neobturată. Câteodată, i se întâmpla să stea nemişcat, adulmecând, în nădejdea de a simţi o urmă cât de mică de aer care să nu fi fost condiţionat la cerinţele închisorii sale.

Ieşind din apartament, parcurse încet coridorul, pătrunse în tubul de coborâre de la capătul lui şi descinse la nivelul inferior al non-navei.

Ce se întâmplă, de fapt, în acea lume aflată afară, sub cerul liber?

Frânturile de informaţii pe care Odrade i le oferea despre evenimentele în curs de desfăşurare îl umpleau de aprehensiune şi îi dădeau sentimentul că era prins în capcană.

N-avem unde fugi! Am făcut bine împărtăşindu-i Sheeanei temerile mele? Murbella mă ia în râs. "Am să te apăr eu, iubitule. Mie, Onoratele Matres nu-mi vor face nici un rău. " Alt vis amăgitor.

Dar Sheeana... cu câtă uşurinţă şi-a însuşit limbajul mâinilor şi spiritul acestei conspiraţii. Conspiraţie? Nu... Mă îndoiesc că vreo Cucernică Maică ar ajunge să acţioneze împotriva Surorilor ei. Până şi Doamna Jessica s-a reîntors la ele în cele din urmă. Dar eu nu-i cer Sheeanei să acţioneze contra Comunităţii Surorilor, ci doar să ne protejeze de nebunia Murbellei.

Enormele puteri ale Furiilor nu lăsau de prevăzut decât distrugerea totală. Pentru un mentat, era suficient să ia în considerare violenţa lor nimicitoare. Dar asta nu era totul. Apariţia lor evoca posibilitatea existenţei unor forţe misterioase acolo, în Dispersie. Ce erau acei Fiutari despre care Odrade vorbea cu atâta dezinvoltură? Jumătate oameni, jumătate fiare? Asta fusese presupunerea Lucillei. Şi unde-i Lucilla?

Se trezi pe neaşteptate în cala mare, imensul hangar de un kilometru lungime în care fusese transportat ultimul vierme uriaş de pe Dune, când îl aduseseră pe Planeta Canonicatului. Locul, mirosind încă a nisip şi a mirodenie, îi dădea nostalgia unor vremuri îndepărtate, de mult apuse. Ştia de ce venea atât de des în cala mare, uneori fără măcar să-şi dea seama încotro îl purtau paşii, cum i se întâmplase şi acum. Era, în acelaşi timp, atras şi respins de locul acesta. Iluzia unui spaţiu nemărginit, cu urme de praf, de nisip şi de mirodenie, îi amintea de libertatea sa pierdută. Dar mai era şi-altceva. Ceva ce se întâmpla, întotdeauna, numai aici.

Mi se va întâmpla şi astăzi?

Fără veste, pierdea orice percepţie a faptului că se afla în cala mare. Vedea, brusc, o plasă cu ochiuri scânteietoare, sub un cer plumburiu. Ştia, totuşi, în clipa în care survenea viziunea, că nu vedea cu adevărat o plasă. Mintea sa era cea care traducea ceea ce simţurile sale nu puteau să interpreteze.

O plasă scânteietoare unduindu-se ca o auroră boreală infinită.

Apoi plasa se destrăma şi el vedea două fiinţe: un bărbat şi o femeie. Cât de obişnuită şi, în acelaşi timp, extraordinară era înfăţişarea lor! Un bunic şi-o bunică, purtând haine antice: salopetă cu bretele şi platcă, bărbatul; rochie lungă şi basma, femeia. Lucrau într-o grădină de flori! Idaho era sigur că nu putea fi vorba de o simplă halucinaţie.

Văd asta, dar, de fapt, nu asta se află în faţa ochilor mei.

Bărbatul şi femeia sfârşeau întotdeauna prin a-i remarca prezenţa. Iar el le auzea vocile.

"Iar e aici, Marty", spunea bărbatul, atrăgându-i femeii atenţia asupra lui Idaho.

"Cum de poate răzbate cu privirea?" se mirase odată cea care se numea Marty. "Mi se pare cu neputinţă. "

"E diluat aproape până la limită, cred. Mă întreb dacă-i conştient de pericol. "

Pericol. Era cuvântul care-l smulgea întotdeauna din viziune.

― Cum de nu eşti la consola ta, azi?

Vreme de-o clipă, Idaho crezu că era viziunea-vocea acelei femei stranii, apoi îşi dădu seama că era Odrade. Glasul venise chiar din spatele lui. Se răsuci brusc şi observă că omisese să închidă uşa etanşă. Maica Superioară îl urmărise până în cală, mergând tiptil şi evitând grăunţii răzleţi de nisip care ar fi putut să scrâşnească sub tălpi şi să-i trădeze apropierea.

Părea obosită şi nerăbdătoare.

Ce-o face să creadă că ar fi trebuit să fiu la consolă?

Ca şi cum ar fi răspuns întrebării din gândul lui, ea spuse:

― Te găsesc aproape mereu în faţa consolei, în ultima vreme. Ce anume cauţi, Duncan?

El scutură din cap fără să spună nimic.

De ce am această subită senzaţie de pericol?

Era un simţământ care-l încerca rareori în compania lui Odrade. Îşi amintea, totuşi, câteva prilejuri asemănătoare. Ca atunci când ea privise îndelung şi cu un aer bănuitor mâinile lui aflate în câmpul consolei.

Se tem de ceea ce fac la consolă. Am lăsat să se desluşească setea de date a unui mentat? Vor fi ghicit că mi-am ascuns acolo eul meu cel mai profund?

― N-am dreptul la nici un pic de intimitate? întrebă el pe un ton mânios şi agresiv.

Ea clătină încet din cap, ca pentru a-i spune: "Mă aşteptam la o replică mai abilă. "

― Ea doua dumitale vizită pe ziua de azi, făcu el acuzator.

― Trebuie să-ţi mărturisesc că arăţi bine, Duncan.

Iarăşi ocolişuri.

― Asta zic câinii dumitale de pază?

― Nu fi meschin. Am venit să stau de vorbă cu Murbella. Ea mi-a spus că trebuie să fii aici.

― Ştii, presupun, că iar e însărcinată.

Pentru ce îi spusese asta? Ca s-o îmbuneze?

― Desigur, şi vă suntem recunoscătoare. Dar eu am coborât ca să-ţi spun că Sheeana vrea din nou să te viziteze.

De ce simte Odrade nevoia să mă anunţe asta?

Cuvintele ei îi readuseră în minte imaginea fetiţei sălbatice de pe Dune, care devenise Cucernică Maică desăvârşită (cea mai tânără din câte existaseră vreodată, după cum se spunea). Sheeana, confidenta lui, care, acolo, la marginea deşertului, veghea asupra ultimului mare vierme de nisip. Reuşise acesta, în sfârşit, să se perpetueze? Dar de ce o interesa pe Odrade vizita Sheeanei?

― Sheeana vrea să discute cu tine despre Tiran, spuse Odrade.

Văzu surpriza pe care i-o provocase.

― Ce aş mai putea adăuga eu la ceea ce Sheeana ştie deja despre Leto II? întrebă el. E o Cucernică Maică.

― I-ai cunoscut îndeaproape pe Atreizi.

Aaaaa! Pe mentat îl vânează.

― Dar ai zis că vrea să discute de Leto. Nu ştiu dacă el ar mai putea fi considerat Atreides.

― Oh, ba da. Redus la esenţă mai mult decât oricine dinaintea lui, dar fiind, totuşi, unul dintre noi.

Unul dintre noi! Îi amintea că era, şi ea, Atreides. Un mod de a evoca eterna datorie pe care-o avea el faţă de familie!

― E părerea dumitale.

― Ce-ar fi să-ncetăm jocul ăsta stupid?

El înţepeni, brusc alarmat. Ştia că ea îi observase reacţia. Cucernicele Maici erau afurisit de abile observatoare. O privi fără a îndrăzni să scoată vreo vorbă, conştient că până şi asta îi spunea lui Odrade prea mult.

― Suntem încredinţate că-ţi aminteşti mai mult decât o singură viaţă de ghola, rosti in cele din urmă Odrade. Apoi, văzând că el tot nu răspunde: Ce naiba, Duncan! Fii rezonabil. Eşti mentat?

După felul în care-i vorbise, pe un ton jumătate întrebător, jumătate acuzator, el înţelese că nu mai era cazul să se ascundă. Fu aproape o uşurare.

― Şi dac-aş fi?

― Tleilaxu au amestecat celulele mai multor ghola Idaho când te-au conceput.

Ghola-ul Idaho! Refuza să se recunoască în acea abstracţie.

― De ce a devenit Leto dintr-o dată atât de important pentru voi? întrebă el, dându-şi prea bine seama de mărturisirea conţinută în întrebare.

― Viermele nostru s-a transformat în păstrăvi de nisip.

― Care cresc şi se reproduc?

― Aşa se pare.

― Dacă n-o să faceţi nimic pentru a-i împiedica sau elimina, vor transforma Planeta Canonicatului într-o nouă Dune.

― Ai calculat asta, nu-i aşa?

― Împreună cu Leto.

― Aşadar, ai amintirile mai multor vieţi. Fascinant. Asta te face, întrucâtva, asemănător nouă.

Cât de fixă era privirea ei!

― Mai degrabă foarte diferit, aş zice.

Trebuie s-o abat de pe făgaşul ăsta!

― Ai dobândit amintirile în cursul primului tău contact cu Murbella?

Cine să fi ghicit? Lucilla? Ea a fost de faţă şi s-ar putea să fi avut bănuieli, pe care le-a împărtăşit apoi Surorilor ei. Trebuia să spargă numaidecât acest abces mortal.

― Nu sunt un nou Kwisatz Haderach!

― Nu?

Obiectivitatea ei studiată i se păru lui Idaho un act deliberat de cruzime.

― Ştii bine că nu!

Acum lupta pentru a-şi apăra viaţa şi ştia asta. Lupta nu atât cu Odrade, cât cu cele care urmăreau şi analizau înregistrările ochilor com.

― Vorbeşte-mi un pic de amintirile vieţilor tale în serie.

Era un ordin al Maicii Superioare. N-avea cum să-l evite.

― Cunosc acele... vieţi, ca şi cum ar fi una singură.

― Cumulul acesta ar putea fi foarte preţios pentru noi, Duncan. Îţi aminteşti şi de cuvele axlotl?

Întrebarea ei îi propulsă gândurile spre viziunile înceţoşate care-l făcuseră mereu să-şi imagineze lucruri stranii despre tleilaxu ― mase de carne umană, întrevăzute de ochii imperfecţi ai unui nou-născut, imagini neclare şi disparate evocând, cu insistenţa unei cvasiamintiri, emergenţa la viaţă prin canalele naşterii. Cum puteau toate astea să se acordeze cu noţiunea de cuvă?

― Scytale ne-a furnizat cunoştinţele necesare fabricării propriului nostru sistem de cuve axlotl, reluă Odrade.

Sistem? Interesant cuvânt.

― Asta înseamnă că stăpâniţi şi tehnica de producere a mirodeniei?

― Scytale ne cere pentru asta mai mult decât suntem dispuse să dăm. Dar, cu timpul, va veni şi mirodenia, într-un fel sau altul.

Odrade, auzindu-şi propriile cuvinte pronunţate cu voce fermă, se întrebă daca el era capabil să perceapă incertitudinea. Un timp pe care poate că n-o să-l avem.

― Surorile pe care le trimiteţi în noua Dispersie sunt condamnate, rosti el, oferindu-i o mostră a perspicacităţii lui de mentat. Sunteţi obligate să le aprovizionaţi din rezervele voastre de mirodenie iar cantităţile pe care le pot lua cu ele sunt, în mod necesar, limitate.

― Dispersatele noastre dispun de tehnologia axlotl şi de păstrăvi de nisip.

Idaho rămase fără grai, stupefiat de perspectiva unui număr incalculabil de planete Dune răspândindu-se într-un univers infinit.

― Vor sfârşi prin a rezolva problema melanjului graţie cuvelor sau viermilor, ori, poate, amândurora, zise Odrade.

De data aceasta era convinsă de adevărul spuselor ei. Era o concluzie statistică. Unul dintre grupurile de Cucernice Maici Dispersate trebuia să reuşească.

― Cuvele, murmură Idaho. Câteodată îmi vin... vise stranii în legătură cu ele.

Fusese cât pe ce să spună "gânduri" în loc de "vise".

― Nu mă miră, rosti ea.

Îl informă, pe scurt, despre modul de încorporare în sistem a cărnii femeieşti.

― Şi pentru fabricarea mirodeniei?

― Credem că da.

― Dezgustător!

― Asta-i o atitudine puerilă, îl dojeni ea.

În momente ca acestea, Idaho o detesta peste poate. Odată, îi reproşase felul în care Cucernicele Maici se ţineau departe de "curentul comun al emoţiilor umane" şi ea îi dăduse exact acelaşi răspuns.

Atitudine puerilă!

― Pentru care, cred, nu există leac, replică el. Este unul dintre defectele ruşinoase ale caracterului meu.

― Ai de gând să dezbaţi cu mine o chestiune de moralitate? I se păru că distinge mânie în glasul ei.

― Nici măcar una de etică. Funcţionăm conform unor reguli diferite.

― Regulile sunt adesea o scuză pentru a ignora compasiunea.

― Aud, cumva, ecoul stins al unei conştiinţe la o Cucernică Maică?

― Ar fi jalnic. Surorile mele m-ar surghiuni fără milă dacă ar crede că mă las guvernată de conştiinţă.

― Poţi fi îmboldită, dar nu guvernată.

― Aşa mai merge, Duncan! Te prefer când reacţionezi făţiş ca mentat.

― N-am nici o încredere în preferinţele dumitale.

Ea izbucni în râs.

― Exact ca Bell!

El o privi năuc, cufundat de râsul ei în viziunea subită a căii prin care putea să scape din închisoarea sa, să se elibereze definitiv de manipulările constante ale Bene Gesseritului şi să-şi trăiască în sfârşit propria sa viaţă. Calea de scăpare nu se afla în tehnologie, ci în imperfecţiunile Surorilor. Absoluturile cu care credeau ele că-l împresurau şi-l ţineau prizonier ― asta era calea de evadare!

Iar Sheeana ştie! E momeala pe care mi-o vântură de atâta timp pe sub nas.

Văzând că Idaho se încăpăţâna să tacă, Odrade spuse:

― Vorbeşte-mi despre acele alte vieţi.

― Eroare. Pentru mine nu-s decât o singură viaţă neîntreruptă.

― Neîntreruptă de moarte?

El lăsă răspunsul să se formeze în linişte. În seriile memoriilor sale, morţile erau la fel de instructive ca vieţile. De câte ori fusese ucis doar de Leto însuşi!

― Moartea nu-mi întrerupe amintirile, răspunse.

― Ciudată formă de nemurire. Ştii, presupun, că Maeştrii tleilaxu se recreau în serie. În cazul tău, însă... ce vor fi sperat să obţină, amestecând diferiţi ghola într-un singur trup?

― Întreabă-l pe Scytale.

― Bell era sigură că eşti mentat. Va fi încântată.

― N-aş crede.

― Voi avea eu grijă să fie. Cerule! Am atâtea întrebări să-ţi pun, încât nu ştiu de unde să încep.

Îl privi lung, strângându-şi bărbia în mâna stângă.

Întrebări?

Propriile sale interogaţii mentatice se revărsau în mintea lui Idaho fără ca el să depună vreun efort conştient pentru a le ordona. Îşi pusese de atâtea ori aceste întrebări, încât acum începeau să formeze configuraţii aproape familiare.

Ce urmăreau tleilaxu cu mine?

Nu putuseră să utilizeze, pentru a realiza prezenta sa încarnare, celule ale tuturor ghola-ilor care îl precedaseră. Şi totuşi... poseda toate amintirile lor. Ce legătură cosmică reunea toate acele vieţi în acest sine unic? Asta să fi fost cheia viziunilor stranii care puneau stăpânire pe el când cobora în cala mare? În mintea lui se formau imagini incomplete: corpul său cufundat într-un lichid cald, hrănit de tuburi, masat de maşini, sondat şi interogat de cercetători tleilaxu. Percepea răspunsuri şoptite de fiecare alter ego semiadormit. Cuvintele n-aveau nici o noimă. Era ca şi cum ar fi ascultat o limbă străină ieşind de pe propriile lui buze, dar ştia că era doar obişnuita galach.

Amploarea pe care o percepea în câmpul de acţiune tleilaxu îl înspăimânta. Tleilaxu interveneau în dimensiuni cosmice unde nimeni, cu excepţia Bene Gesseritului, nu îndrăznise să se aventureze vreodată. Faptul că Bene Tleilaxul făcea acest lucru din motive strict egoiste nu-i diminua cu nimic cutezanţa. Reîncarnările la nesfârşit ale Maeştrilor tleilaxu erau o recompensă care merita riscul.

Dansatori-Feţe aserviţi, capabili să copieze orice fiinţă, orice psihism. Măreţia visului tleilaxu era la fel de copleşitoare ca realizările Bene Gesseritului.

― Scytale recunoaşte că are amintiri care datează din epoca lui Muad'Dib, spuse Odrade. Ar fi interesant să le compari cu ale tale, într-o zi.

― Genul ăsta de dobândire a nemuririi reprezintă o fantastică monedă de schimb. Nu crezi că le-ar putea propune un târg Onoratelor Matres?

― Nu-i exclus. Dar acum, hai! Să ne întoarcem în apartamentul tău.

În camera lui, îi făcu semn să ia loc în faţa consolei şi el se întrebă dacă urmărea să-i mai smulgă şi alte secrete. Dar ea se aplecă peste umărul său pentru a manevra comenzile. Proiectorul de deasupra făcu să apară imaginea unui deşert ale cărui dune se vălureau până la orizont.

― Planeta Canonicatului, rosti ea. O centură lată, de-o parte şi de alta a ecuatorului.

Înflăcărarea puse brusc stăpânire pe Idaho.

― Păstrăvi de nisip, spuneai. Dar există şi viermi noi?

― Sheeana crede că-şi vor face apariţia curând.

― Au nevoie de mari cantităţi de mirodenie drept catalizator. -Am investit o bună parte din rezervele noastre în acest deşert. Leto e cel care ţi-a spus de catalizator, nu-i aşa? Ce alte amintiri mai ai despre el?

― M-a ucis de atâtea ori, încât mi se încrâncenă carnea când mă gândesc la asta.

Odrade avea arhivele de la Dar-es-Balat, de pe Dune, pentru a-i confirma faptul.

― Te-a ucis el însuşi, da, ştiu. Te rebuta, pur şi simplu, când considera că nu mai eşti bun de nimic?

― În unele dintre vieţile mele corespundeam aşteptărilor sale şi mă lăsa să mor de moarte naturală.

― Şi Poteca lui de Aur merita osteneala?

Noi nu putem înţelege Poteca de Aur, nici fermentaţiile misterioase care au cauzat apariţia ei.

Rosti gândul cu voce tare.

― Interesantă formulare, comentă Odrade. Mentatul consideră că mileniile Tiranului au reprezentat un proces de fermentaţie?

― Care a erupt în Dispersie.

― Cauzată şi de Epoca Foametei.

― Crezi că el n-a prevăzut foametea?

Ea nu răspunse, redusă la tăcere de punctul său de vedere mentatic. Poteca de Aur... "Erupţia" omenirii în univers. O omenire care să nu mai fie niciodată închisă pe o planetă sau alta, supusă unui singur destin. Nici un alt prilej ca toate ouăle să se afle în acelaşi coş!

― Leto considera întreaga umanitate ca pe un organism unic, spuse el.

― Dar ne-a înrolat în visul lui fără a ne cere părerea.

― Aşa aţi făcut întotdeauna, voi, Atreizii.

Voi, Atreizii!

― Aşadar, consideri că ţi-ai plătit datoria faţă de noi?

― N-am spus asta.

― Poţi să evaluezi dilema mea din clipa de faţă, mentatule?

― De cât timp îşi fac treaba păstrăvii de nisip?

― De peste opt ani standard.

― În ce ritm creşte desertul nostru?

Deşertul nostru! Odrade arătă spre proiecţie.

― E de trei ori mai mare decât a fost înainte de păstrăvi.

― Atât de repede?!

― Sheeana se aşteaptă să vadă apărând viermi mici în orice moment.

― Nu obişnuiesc să iasă la suprafaţă decât după ce ating în jur de doi metri.

― Aşa spune şi ea.

Idaho vorbi pe un ton meditativ:

― Fiecare cu perla sa de conştiinţă reprezentând "visul fără sfârşit" al lui Leto.

― Aşa a zis el şi nu avea obiceiul să mintă în legătură cu asemenea lucruri.

― Minciunile lui erau mai subtile. Ca ale unei Cucernice Maici.

― Ne acuzi de minciună?

― De ce vrea să mă vadă Sheeana?

― Ah, voi, mentaţii! Credeţi întotdeauna că întrebările voastre sunt răspunsuri. (Odrade îşi scutură capul cu prefăcută exasperare. ) Sheeana trebuie să afle cât mai multe lucruri cu putinţă despre Tiran ca obiect de veneraţie religioasă.

― Zei din adâncuri! De ce?

― Cultul Sheeanei s-a răspândit. Se întinde acum în tot Vechiul Imperiu şi chiar în afara lui, propagat de preoţii supravieţuitori de pe Rakis.

― De pe Dune, o corectă el. Nu te mai gândi la planeta aceea ca la Arrakis sau Rakis. Îţi înceţoşează mintea.

Ea acceptă observaţia fără nici un comentariu. Remarcase că Idaho era acum pe modul mentatic şi aşteptă cu răbdare.

― Sheeana le vorbea viermilor de nisip de pe Dune, reluă el. Viermii îi dădeau ascultare. (Întâlni privirea ei întrebătoare. ) Iarăşi vechile voastre şmecherii cu Missionaria Protectiva, nu?

― Tiranul e cunoscut în Dispersie sub numele Dur şi Guldur, rosti ea, alimentând "receptivitatea naivă" a mentatului.

― Vreţi să-i încredinţaţi Sheeanei o misiune periculoasă. Ea ştie?

― Ştie, iar tu ai putea face lucrurile mai puţin periculoase pentru ea.

― Atunci deschideţi-mi băncile voastre de date.

― Fără restricţii?

Îşi imagina deja reacţia lui Bell.

El dădu afirmativ din cap, fără a îndrăzni să spere că ea ar fi putut accepta. O fi bănuind cu câtă disperare doresc asta? Era ca o durere în locul unde păstra cunoaşterea modului în care ar fi putut evada. Acces nestânjenit la Informaţii! Ea va crede că sunt în căutarea unei iluzii de libertate.

― Vei fi mentatul meu, Duncan?

― Am altă alegere?

― Voi pune cererea ta în discuţia Consiliului şi-ţi voi face cunoscut răspunsul nostru.

Se întredeschide uşa libertăţii?

― Va trebui să mă forţez să gândesc ca o Onorată Mater, spuse el cu voce tare, pledând la adresa ochilor com şi a câinilor de pază care aveau să-i examineze cererea.

― Cine ar putea s-o facă mai bine decât cel ce trăieşte cu Murbella? replică Odrade.

Corupţia îmbracă deghizări infinite.

Thu-zen tleilaxu

ELE NU POT ŞTI ce gândesc eu şi nici ce sunt capabil să fac, îşi spunea Scytale. Dreptvorbitoarele lor nu citesc nimic în mine.

Era cel puţin un lucru pe care-l salvase de la dezastru: arta disimulării, învăţată de la Dansatorii-Feţe ultraperfecţionaţi.

Scytale se deplasa ca o umbră prin sectorul non-navei care-i era rezervat, observând, catalogând, măsurând. Fiecare dintre privirile sale aprecia persoane sau tocuri, cu o acuitate exersată să detecteze punctele slabe.

Maeştrii tleilaxu ştiuseră dintotdeauna că, într-o zi, Dumnezeu le-ar putea impune o încercare menită să le măsoare credinţa.

Foarte bine! gândea Scytale. Venise momentul ca el să treacă prin această încercare. Bene Gesseritul, care pretindea că împărtăşeşte Marea Credinţă, minţea. Vrăjitoarele erau impure. Iar el nu mai avea pe nimeni care să-l purifice la întoarcerea de pe tărâmuri străine. Fusese aruncat în universul powindah, vânat de târfele din Dispersie, făcut prizonier de slujitoarele lui Shaitan. Dar nici una dintre aceste creaturi ale răului nu cunoştea adevărata măsură a resurselor lui. Nici una nu bănuia felul în care Dumnezeu putea încă să îl ajute la această ananghie.

Mă purific în faţa Ta, Doamne!

Când femeile lui Shaitan îl smulseseră din ghearele târfelor, promiţându-i adăpost şi "sprijinul lor neprecupeţit", ştiuse că minţeau.

Cu cât e mai grea încercarea, cu atât mai puternică e credinţa mea.

Puţin mai înainte, îl observase, prin reverberaţia unei bariere, pe Duncan Idaho, care făcea o plimbare matinală pe coridorul cel lung. Câmpul de forţă era insonorizant, dar Scytale văzuse mişcarea buzelor lui Idaho şi desluşise blestemul.

N-ai decât să mă blestemi, ghola, dar noi te-am făcut şi încă s-ar mai putea să ne serveşti.

Dumnezeu introdusese un Accident Sacru în planurile tleilaxu legate de acest ghola, însă scopurile lui Dumnezeu erau întotdeauna mai vaste decât ale oamenilor. Credincioşii erau cei nevoiţi să se insereze în planurile lui Dumnezeu şi nu invers.

Scytale pornea la această încercare reafirmându-şi angajamentul său sfânt. Lucrul se făcea fără ajutorul cuvintelor, în străvechea manieră s'tori proprie Bene Tleilaxului. "Pentru a ajunge la s'tori nu este nevoie de înţelegere. S'tori există independent de cuvinte. Există chiar şi dacă nu are nume. "

Magia lui Dumnezeu era singura sa speranţă. Scytale simţea asta în adâncul sufletului. Încă de când era cel mai tânăr Maestru din cel mai înalt kehl ştiuse, de la bun început, că avea să fie ales pentru această încercare supremă. Certitudinea aceasta reprezenta una dintre marile lui forţe şi era de ajuns să se uite într-o oglindă pentru a avea confirmarea.

Dumnezeu m-a creat pentru a-i înşela pe powindahi!

Corpul său prizărit, ca de copil, era învelit într-o piele cenuşie ai cărei pigmenţi metalici blocau acţiunea sondelor cu baleiaj. Statura lui de gnom avea darul de a distrage atenţia celor care-l priveau şi de a ascunde puterile acumulate în încarnările sale de ghola în serie. Numai femeile Bene Gesseritului posedau amintiri mai vechi decât ale lui, dar pe ele le călăuzea răul.

Scytale îşi frecă pieptul, amintindu-şi de ceea ce era ascuns acolo cu asemenea iscusinţă, încât nici măcar o cicatrice nu marca locul. Toţi Maeştrii purtaseră această formidabilă resursă: o capsulă anentropică în care se păstrau celulele regeneratoare ale unei mulţimi. Maeştri ai kehlului central, Dansatori-Feţe, specialişti în tot felul de tehnici, şi alţii, de care Scytale ştia că femeile lui Shaitan ar fi fost extrem de interesate. Dar nu numai ele! Mulţi powindahi ar fi fost interesaţi, dacă ar fi ştiut. În acea capsulă se aflau Paul Atreides şi iubita lui, Chani, ale căror câteva celule fuseseră găsite (cu preţul câtor eforturi!) în obiecte de îmbrăcăminte aparţinând decedaţilor. Tot acolo se afla primul Duncan Idaho, originalul, precum şi alţi favoriţi ai Atreizilor: mentatul Thufir Hawat, Gurney Halleck, Naibul fremen Stilgar... Destui virtuali sclavi şi servitori pentru a popula un întreg univers tleilaxu.

Dar perlele perlelor din capsula anentropică, cei care făceau să i se taie răsuflarea la gândul că ar putea într-o zi să le dea viaţă, erau Dansatorii-Feţe din ultima generaţie, polimorfii absolut perfecţi, capabili să reproducă întocmai psihismul victimelor lor, capabili să le inducă în eroare până şi pe vrăjitoarele Bene Gesserit. Nici măcar shere-ul nu putea să împiedice capturarea unui psihism de către aceşti Dansatori perfecţi.

Capsula aceea reprezenta marele său atu. Nimeni nu trebuia să afle de existenţa ei. Deocamdată, Scytale se mulţumea să înregistreze punctele slabe din jurul lui.

Existau destule carenţe în apărările non-navei pentru a se declara mulţumit. În cursul vieţilor sale în serie, colecţionase talente aşa cum alţi Maeştri colecţionau nimicuri nostime. Îl consideraseră întotdeauna prea serios, dar acum găsise locul şi momentul revanşei.

Studiul Bene Gesseritului îl atrăsese dintotdeauna. De-a lungul mileniilor, acumulase un bagaj impresionant de cunoştinţe despre vrăjitoare. Ştia că ansamblul conţinea şi destule mituri şi informaţii false, însă încrederea în ţelurile superioare ale lui Dumnezeu îl asigura că toate aceste cunoştinţe aveau să servească, în ultimă instanţă, Marea Credinţă, oricare ar fi fost rigorile Încercării Sfinte.

Intitulase o parte a catalogului său Bene Gesserit: "Aspecte tipice", după frecventa remarcă: "Asta-i ceva tipic Bene Gesserit!"

Aspectele tipice îl fascinau.

Una dintre atitudinile tipice ale vrăjitoarelor Bene Gesserit era de a tolera la alţii un comportament grosier, dar nu ameninţător, pe care nu i-ar fi acceptat niciodată la ele însele.

"Criteriile Bene Gesseritului sunt mai elevate. "

Scytale auzise această frază în repetate rânduri, inclusiv din gura unora dintre tovarăşii lui dispăruţi.

"Avem darul de a ne vedea aşa cum ne văd alţii", spusese la un moment dat Odrade.

Scytale indusese declaraţia la rubrica aspectelor tipice, dar cuvintele ei nu se acordau cu Marea Credinţă. Numai Dumnezeu avea puterea de a-i vedea pe oameni aşa cum erau! Lăudăroşenia lui Odrade suna a aroganţă nemăsurată.

"Ele nu recurg la minciuni obişnuite. Adesea, adevărul le serveşte mai bine. "

Meditase de multe ori la asta. Maica Superioară însăşi menţiona faptul ca pe o regulă a Bene Gesseritului. Cert era însă că vrăjitoarele păreau să aibă o concepţie cinică despre adevăr. Odrade îndrăznise să pretindă că era un punct de vedere zensunnit. "Al cui adevăr? Modificat în ce fel? În ce context?"

I-o spusese chiar cu o zi înainte, în apartamentul lui din non-navă. Îi ceruse să vină ca să poarte cu ea "o discuţie în legătură cu unele probleme de interes reciproc", eufemismul folosit de el pentru "negociere". Erau singuri, cu excepţia ochilor com şi a Surorilor vigilente care intrau şi ieşeau, în răstimpuri, sub diferite pretexte.

Locuinţa sa era destul de confortabilă: trei camere cu pereţii dintr-un plaz de un verde odihnitor, un pat moale, scaune şi fotolii pe măsura staturii sale pitice.

Non-nava era de fabricaţie ixiană şi Scytale avea convingerea că temnicerele lui nu bănuiau cât de multe ştia el despre acest gen de tehnologie. La fel de multe ca şi ixienii. Era înconjurat de maşinile lor, dar nu văzuse niciodată vreunul prin preajmă. De altminteri, se îndoia că exista măcar un singur ixian pe Planeta Canonicatului. Vrăjitoarele aveau faima că executau ele însele lucrările de întreţinere.

Odrade intrase cu paşi măsuraţi şi i se adresase cu voce domoală, observându-l cu atenţie.

Nu sunt impulsive. Şi asta se spunea deseori.

Se interesase dacă nu-i lipsea nimic, ca şi cum ar fi fost cu adevărat preocupată de confortul lui. El îşi rotise ochii de jur-împrejurul salonului.

― Nu văd ixieni, spusese.

Strângând nemulţumită din buze, ea replicase:

― Ca să-mi spui asta mi-ai cerut o întrevedere?

Bineînţeles că nu, vrăjitoareo! Nu fac decât să practic arta diversiunii. Nu te-ai aştepta să menţionez lucruri pe care vreau să le ţin secrete. Atunci, de ce ţi-aş atrage atenţia asupra ixienilor, când ştiu că e cu neputinţă ca străini periculoşi să circule în deplină libertate pe planeta voastră blestemată? Ahhh, faimoasele legături pe care Tleilaxul le-a menţinut vreme atât de îndelungată cu Ixul. O ştii prea bine! Nu o dată i-aţi pedepsit exemplar pe ixieni pentru asta.

Tehnocraţii de pe Ix ezitau, fără doar şi poate, să contrarieze Bene Gesseritul, îşi spunea Scytale, dar probabil că şi mai mult se temeau de mânia Onoratelor Matres. Existenţa unor schimburi comerciale secrete era atestată de prezenţa acestei non-nave. Preţul însă era probabil astronomic, iar tratativele extrem de dificile. Târfele din Dispersie erau insuportabile. De bună seamă că aveau şi ele nevoie de ixieni, iar aceştia le sfidau pe ascuns încheind înţelegeri cu Bene Gesseritul. Dar marja era îngustă şi posibilităţile de trădare numeroase.

Gândurile acestea erau de natură să-l încurajeze în negociere. Odrade, într-o dispoziţie arţăgoasă, îl descumpănise în mai multe rânduri cu tăceri prelungite, în timpul cărora îl fixa cu privirea în maniera atât de tulburătoare a Bene Gesseritului.

Miza era mare. Nici mai mult, nici mai puţin decât supravieţuirea fiecăreia dintre cele două părţi, plus, ca întotdeauna, mărunţişuri ca hegemonia, dominaţia universului uman, perpetuarea propriului mod de viaţă ca model universal.

Îmi trebuie doar o mică deschidere, pe care s-o pot lărgi mai apoi, gândea Scytale. Doar propriii mei Dansatori-Feţe, care să-mi dea ascultare doar mie.

― Nu-ţi cer mare lucru, spusese el cu voce tare. Pentru confortul meu personal, aş dori să am propriii mei servitori.

Odrade continuase să-l privească în modul acela apăsător al Bene Gesseritului, care dădea întotdeauna impresia că străpunge toate măştile şi pătrunde până în adâncul sufletului.

Dar eu am măşti pe care tu nu le-ai străpuns, vrăjitoareo.

Îşi dădea seama că îl găsea respingător, după felul în care privirea ei fixa, rând pe rând, fiecare trăsătură a chipului său. Ştia exact ce gândea ea: Un cap de elf cu o fată îngustă, ochi neastâmpăraţi, moţ în frunte. Şi, privind mai jos: O gură minusculă, dinţi ascuţiţi, canini lungi.

Scytale era conştient că evoca o figură ivită din mitologiile cele mai neliniştitoare ale rasei umane. Odrade pesemne se întreba: "Pentru ce au ales tleilaxu această înfăţişare aparte, când măiestria lor în materie de genetică le-ar fi îngăduit să-şi ia una mult mai impresionantă?"

Tocmai pentru că te deranjează, gunoi powindah!

Şi, imediat, îi veni în gând un alt aspect tipic: "Bene Gesseritul rareori lasă în urmă gunoi. "

Scytale văzuse, totuşi, gunoiul rămas în urma multor acţiuni întreprinse de Bene Gesserit.

Ceea ce s-a întâmplat cu Dune, de pildă! Transformată în cenuşă numai fiindcă femeile lui Shaitan au ales acel pământ sfânt pentru a le sfida pe târfe. Până şi descendenţii Profetului nostru şi-au găsit sfârşitul. Nimic nu a supravieţuit!

Iar la propriile lui pierderi abia dacă îndrăznea să se gândească. Nici o planetă tleilaxu nu scăpase de soarta Dunei. Tot din cauza Bene Gesseritului!

Cel mai îngrozitor era că trebuia să le suporte toleranţa, ca un refugiat care nu-l mai avea decât pe Dumnezeu pentru a-l susţine.

O întrebase pe Odrade despre "gunoiul lăsat" pe Dune.

― Asta nu se întâmplă decât când suntem nevoite să recurgem la măsuri extreme.

― De-asta aţi atras violenţa târfelor acelea?

Odrade refuzase să discute mai departe subiectul.

Unul dintre tovarăşii dispăruţi ai lui Scytale spusese cândva: "Urma Bene Gesseritului este o linie dreaptă. Vrăjitoarele par complicate, dar când te uiţi mai îndeaproape vezi că totul se limpezeşte. "

Tovarăşul acela pierise, la fel ca şi ceilalţi, masacrat de târfe. Nu mai supravieţuia decât sub forma câtorva celule în interiorul capsulei anentropice. Îndeajuns pentru a recupera înţelepciunea unui Maestru mort!

Odrade voia mai multe informaţii tehnice despre cuvele axlotl. Ohhh, cu câtă şiretenie îşi formula întrebările!

Fiecare dintre ei îşi negocia supravieţuirea, şi cel mai mic avantaj obţinut avea o greutate imensă. Ce primise el în schimbul informaţiilor drămuite pe care le furnizase cu privire la tehnologia cuvelor? Odrade îl scotea din când în când din non-navă. Dar ce conta asta? Pentru el, întreaga planetă era o închisoare. Unde s-ar fi putut duce fără ca vrăjitoarele să-l găsească?

În ce fel îşi foloseau ele cuvele axlotl? Nici măcar asta nu ştia sigur, atât de dibace erau minciunile lor.

Greşise oferindu-le chiar şi acele informaţii limitate? îşi dădea seama acum că le dezvăluise mult mai mult decât simplele date biotehnice la care credea că se mărginise. Era limpede că deduseseră adevărul despre forma de nemurire limitată pe care o dobândeau Maeştrii graţie ghola-ilor de schimb concepuţi în cuve. Şi asta se pierduse! Îi venea să urle de furie şi de ciudă.

Întrebări... mereu întrebări, ale căror motive sunt mai mult decât evidente.

Eluda întrebările ei cu argumente prolixe despre "nevoia mea de a dispune de câţiva servitori polimorfi şi de o consolă personală legată la Sistemele non-navei".

Ea rămânea în mod viclean neînduplecată, punând mereu alte întrebări despre cuve, dând de înţeles că "dacă am cunoaşte metoda de producere a melanjului în cuvele noastre, am putea fi îndemnate să adoptăm o atitudine mai generoasă faţă de oaspetele nostru".

Cuvele noastre! Oaspetele nostru!

Femeile astea erau ca un zid de plastoţel. Nu, nici vorbă să obţină o cuvă axlotl pentru uzul său personal. Toată acea putere tleilaxu se volatilizase. Era un gând plin de autocompătimire şi jale. Se îmbărbătă spunându-şi că, de bună seamă, Dumnezeu voia să-i pună la încercare rezistenţa. Vrăjitoarele îşi închipuie că m-au închis în capcana lor. Totuşi, restricţiile pe care i le impuneau erau greu de îndurat. Nu i se îngăduiau servitori polimorfi? Foarte bine. Avea să-şi caute alţi servitori. Nu Dansatori-Feţe.

Ori de câte ori se gândea la Dansatorii-Feţe pierduţi, la sclavii lui mimetici, Scytale simţea cea mai adâncă durere de care avusese parte în vieţile lui multiple.

Blestemate fie aceste femei care pretind că împărtăşesc Marea Credinţă! Acolite şi Cucernice Maici omniprezente, dând tot timpul târcoale. Spioane! Şi ochi com, pretutindeni! Insuportabil!

La sosirea sa în Canonicat, crezuse că sesizează la temnicerele lui un soi de timiditate, de rezervă care se intensifica atunci când el încerca să se intereseze de funcţionarea ordinii lor. Mai târziu, înţelesese că acesta era modul lor de a se închide în cerc, de a se întoarce toate deodată spre exterior la cea mai mică ameninţare.

Ce-i al nostru-i al nostru. Altcineva n-are voie să intre!

Scytale desluşea în asta o atitudine părintească, un punct de vedere matern asupra omenirii. "Fiţi cuminţi sau veţi fi pedepsiţi!" Iar pedepsele Bene Gesserit erau, fără doar şi poate, de evitat.

În timp ce Odrade continua să ceară mai mult decât ar fi fost el dispus să dea, Scytale îşi concentră atenţia asupra altui aspect tipic legat de femeile Bene Gesserit:

Sunt incapabile să iubească.

N-avea nici o îndoială asupra veridicităţii acestei judecăţi; dar, în privinţa asta, se vedea nevoit să le dea dreptate vrăjitoarelor. Nici dragostea, nici ura nu erau pe de-a-ntregul raţionale. Pentru el, asemenea sentimente erau ca nişte gheizere negre ce întunecau aerul dimprejur, împroşcând în ţâşnirea lor primitivă oameni care nu bănuiau nimic.

Cât poate să trăncănească femeia asta!

O privea, fără a asculta cu adevărat. Care erau punctele lor slabe? Era o slăbiciune faptul că evitau muzica? Se temeau de influenţa ei subtilă asupra emoţiilor? Aversiunea lor părea ferm condiţionată, dar condiţionarea nu era chiar întotdeauna eficientă. În cursul numeroaselor sale vieţi, cunoscuse vrăjitoare care dădeau impresia că gustau muzica. Când o întrebă pe Odrade, aceasta se înfierbântă dintr-o dată şi el o bănui că juca teatru pentru a-l induce în eroare.

― Nu ne putem permite să ne lăsăm distrase!

― Nu vi se întâmplă să reînviaţi în memoria voastră mari interpretări muzicale? Am auzit că în vremurile de demult...

― Ce rost ar avea o muzică interpretată la instrumente pe care aproape nimeni nu le mai cunoaşte?

― Ah! Şi ce instrumente ar fi acelea?

― Unde s-ar mai găsi, în ziua de azi, un pian? (Cu acelaşi ton de falsă mânie. ) Un instrument îngrozitor de greu de acordat şi încă şi mai greu de folosit.

Ce frumos protestează.

― N-am auzit niciodată de... cum i-ai zis? Pian? Seamănă cu balisetul?

― Un văr îndepărtat. Pianul însă nu putea fi acordat decât conform unei tonalităţi aproximative. O idiosincrazie a instrumentului.

― De ce dai drept exemplu acest... pian?

― Pentru că uneori mi se întâmplă să-i deplâng dispariţia. Crearea perfecţiunii din imperfecţiune este, la urma urmei, suprema formă a artei.

Crearea perfecţiunii din imperfecţiune! Încerca să-i distragă atenţia cu pilde zensunnite, pentru a alimenta iluzia că vrăjitoarele împărtăşeau Marea Credinţă. Fusese de multe ori avertizat în legătură cu această particularitate a manevrelor Bene Gesserit. Vrăjitoarele abordau totul dintr-un unghi oblic, dezvăluind doar în ultima clipă ce urmăreau cu adevărat. Numai că, în cazul de faţă, el ştia foarte bine care era ţinta negocierii. Odrade voia să-i stoarcă toate informaţiile fără a-i da nimic în schimb. Şi totuşi... Cât de ispititoare erau cuvintele ei...

Scytale resimţea o profundă suspiciune. Tot ce-i spunea se potrivea prea frumos cu pretenţia ei cum că Bene Gesseritul nu urmăreşte decât perfecţionarea societăţii umane. Credea că putea să-i dea lecţii! Alt aspect tipic: "Se consideră învăţătoare. "

Când îşi exprimă îndoiala asupra acestei pretenţii, ea răspunse:

― Fireşte că urmărim crearea unor presiuni în societăţile pe care le influenţăm. O facem pentru a putea dirija aceste presiuni.

― Găsesc că e o contradicţie, opină el.

― Dar, Maestre Scytale, este o schemă extrem de răspândită! Guvernele o folosesc adesea pentru a suscita mişcări violente împotriva unor ţinte anume alese. Aţi făcut-o voi înşivă! Şi uite unde v-a dus.

Îndrăzneşte să susţină că tleilaxu sunt ei înşişi răspunzători pentru nenorocirea care s-a abătut asupra lor!

― Mergem pe calea arătată de Marele Vestitor, rosti ea, folosind termenul Islamiyatului pentru a-l desemna pe Profetul Leto II.

Deşi cuvintele aveau o rezonanţă străină pe buzele ei, Scytale avu un şoc. Odrade ştia în ce măsură îl venerau toţi tleilaxu pe Profet.

Dar le-am auzit pe femeile astea minţindu-l Tiran!

Continuând în limbajul Islamiyatului, ea întrebă:

― Nu a fost telul Lui acela de a abate violenţa, dând tuturor o lecţie preţioasă?

Nu cumva ia în râs Marea Convenţie?

― Iată de ce l-am acceptat, urmă Odrade revenind la galach. Nu juca după regulile noastre, dar urmărea aceleaşi obiective ca noi.

Avea îndrăzneala să spună că ea era cea care-l accepta pe Profet!

Nu-i răspunse la provocare, deşi aceasta era uriaşă. Delicată problemă, concepţia pe care-o aveau Cucernicele Maici despre ele însele şi acţiunile lor. Scytale bănuia că-şi ajustau în permanenţă această concepţie, având grijă să nu se abată niciodată prea mult într-o direcţie sau alta. Nici ură de sine, nici dragoste de sine. Încredere însă, da. O exasperantă încredere în sine. Dar asta nu cerea nici ură, nici dragoste. Doar un cap limpede, ale cărui judecăţi să poată fi revizuite în orice moment, întocmai cum pretindea Odrade. Aprecierile laudative erau probabil o raritate în Bene Gesserit. O treabă bine făcută? Evident, la ce altceva te-ai fi aşteptat?

"Instrucţia Bene Gesserit întăreşte caracterul. " Era aspectul tipic cel mai des citat de Înţelepciunea Populară.

Încercă să deschidă o discuţie cu ea pe această temă:

― Condiţionarea Onoratelor Matres nu este comparabilă cu a voastră? Să ne gândim la Murbella!

― Generalităţi vrei să auzi, Scytale?

Percepuse cumva amuzament în glasul ei?

― O coliziune între două sisteme de condiţionare. Nu este ăsta cel mai bun mod de a considera această înfruntare? se încumetă el să întrebe.

― Pe care-o va câştiga cel mai puternic, fireşte.

De data aceasta, sarcasmul ei nu lăsa loc de îndoială. Nu aşa se întâmplă întotdeauna? replică el fără a reuşi să-şi înfrâneze prea bine mânia.

― Chiar trebuie ca o Bene Gesserit să-i reamintească unui tleilaxu că există arme subtile? N-aţi practicat voi înşivă, vreme îndelungată, arta disimulării? Simulând slăbiciuni care vă înşelau inamicii şi-i făceau să cadă în capcanele voastre? Vulnerabilitatea poate fi creată.

Trebuia să-mi închipui! E la curent cu strategia milenară a Tleilaxului, menită să creeze imaginea unei stupidităţi aberante.

― Vasăzică aşa contaţi să le veniţi de hac inamicelor noastre?

― Avem intenţia să le aplicăm o pedeapsă severă, Scytale. Ce atitudine de hotărâre implacabilă!

Noile lucruri pe care le aflase despre Bene Gesserit îl umpleau de presimţiri rele.

Odrade, care îl invitase apoi la o plimbare (urmărită pas cu pas de câteva Instructoare vânjoase) în frigul hibernal ce domnea în afara non-navei la acea oră a după-amiezei, se opri să privească o mică procesiune ce venea din direcţia Sectorului Central. Erau cinci femei Bene Gesserit, două dintre ele acolite, uşor de recunoscut după robele lor cu tiv alb, dar celelalte înveşmântate într-un gri mohorât pe care Scytale îl vedea pentru prima oară. Împingeau un cărucior pe rotile spre una dintre livezi. Un vânt îngheţat sufla asupra lor. Câteva frunze uscate zburară, smulse de pe crengile negre. Pe cărucior se afla un balot lung, învelit în pânză albă. Un trup? După formă şi dimensiuni, aşa s-ar fi zis.

Când puse întrebarea, Odrade îi oferi un expozeu asupra practicilor funerare ale Bene Gesseritului.

Înhumarea unui corp neînsufleţit se făcea întotdeauna cu discreţia expeditivă pe care-o observau chiar atunci. Nici o Cucernică Maică nu avea parte de un discurs funebru, nici una nu dorise vreodată o ceremonie inutilă. Nu continua memoria fiecăreia să trăiască în Surorile ei?

Scytale dădu să protesteze împotriva lipsei de cuviinţă a unor asemenea uzanţe, dar Odrade îi tăie vorba.

― Dat fiind că fenomenul morţii există, toate legăturile din timpul vieţii nu pot fi decât vremelnice! Noi modificăm această situaţie, într-o oarecare măsură, prin Celelalte Memorii. Voi aţi făcut ceva similar, Scytale. Iar acum adăugăm unele dintre talentele voastre la tolba noastră cu şiretlicuri. Oh, da! Aşa considerăm noi acest gen de informaţii. Ele nu fac decât să modifice vag configuraţia totală.

― O practică ireverenţioasă!

― Nu e nimic ireverenţios. Trupurile se întorc în ţărână, unde, cel puţin, vor putea servi drept îngrăşământ.

Şi Odrade continuă să comenteze scena ce se desfăşura sub ochii lor, fără a-i mai lăsa şansa altor proteste.

Procedura era întotdeauna cea la care asista el acum, îi explică. Un mare sfredel mecanic era adus în livadă, unde fora o gaură de dimensiunile potrivite. Corpul, înfăşurat într-o pânză ieftină, era îngropat în poziţie verticală şi deasupra lui se planta un pom fructifer. Livezile erau parcelate iar într-un colţ al fiecărei parcele un cenotaf indica amplasamentul mormintelor. 1-1 arătă pe cel mai apropiat, un obelisc verde de vreo trei metri înălţime,

― Cred că locul unde sapă groapa e C-21, spuse ea privind sfredelul care începuse să lucreze în timp ce membrele echipei funerare aşteptau, sprijinite de cărucior. Acest trup va sluji la fertilizarea unui măr.

Voioşia din glasul ei era de-a dreptul profanatoare!

În vreme ce sfredelul, care îşi terminase treaba, se retrăgea şi căruciorul era înclinat, lăsând corpul să alunece în groapă, Odrade începu să fredoneze încetişor.

Scytale o privi uimit.

― Spuneai că Bene Gesseritul evită muzica.

― A! Nu-i decât un cântecel vechi.

Bene Gesseritul rămânea o enigmă şi, acum mai mult ca oricând, Scytale vedea şubrezenia aspectelor tipice. Cum puteai negocia cu persoane ale căror scheme de gândire nu se conformau nici unui model acceptabil? Exact în clipa în care credeai că le-ai înţeles, îţi scăpau printre degete şi apucau într-o altă direcţie. Erau atipice! Eforturile pe care le făcea pentru a le înţelege dădeau peste cap noţiunea sa despre ordine. Era sigur că nu obţinuse nimic real în cursul tuturor negocierilor purtate cu ele. Doar un pic mai multă libertate, care, de fapt, nu era decât o iluzie. Această vrăjitoare cu faţa ca un sloi de gheaţă nu-i acordase nimic din ceea ce voia el cu adevărat. Era chinuitor să încerce să reunească toate frânturile de informaţii pe care le poseda despre Bene Gesserit. De pildă, pretenţia lor că se lipseau aproape cu totul de infrastructură birocratică şi de un sistem de păstrare a dosarelor. Cu excepţia Arhivelor lui Bellonda, desigur. Dar ori de câte ori aducea el vorba de asta, Odrade exclama: "Ferească-ne Cerul!" sau altceva de felul acesta.

― Chiar nu înţeleg, rosti el deodată, cum vă descurcaţi fără documente oficiale şi funcţionari care să le ţină la zi.

Era cu adevărat nedumerit.

― Dacă e ceva de făcut, facem. Înmormântarea unei Surori? (Ea arătă spre locul unde lopeţile intraseră deja în acţiune, tasând pământul deasupra mormântului. ) Se petrece după cum vezi, şi există întotdeauna cineva care se ocupă de asta. Fiecare ştie ce are de făcut.

― Dar cine... cine are în sarcină corvezile insalubre ca...

― Nu există corvezi insalubre! Asta face parte din educaţia noastră. Muncile de acest fel sunt, de obicei, supravegheate de Surori ratate şi executate de acolite.

― Şi nu se... vreau să zic, nu consideră că e degradant? Surori ratate, spui... şi acolite... Asta aduce mai degrabă a pedeapsă, decât...

― Pedeapsă! Vino-ţi în fire, Scytale. Nu ştii decât una şi bună? (Întinse din nou braţul în direcţia echipei funerare. ) O dată terminată ucenicia, fiecare dintre noi acceptă cu dragă inimă orice sarcină i se încredinţează.

― Şi totul fără nici o... ierarhie birocratică?

― Nu suntem proaste!

Din nou, el nu reuşi să priceapă, dar ea dădu răspuns nedumeririi lui mute:

― Nu se poate să nu ştii că, în mod inevitabil, birocraţiile se transformă în aristocraţii vorace de îndată ce ating o poziţie de putere.

Scytale nu prea vedea legătura. Unde voia să ajungă Odrade?

Cum el rămase tăcut, ea spuse:

― Onoratele Matres etalează toate stigmatele birocraţiei. Funcţii de Miniştri în cutare domenii, funcţii de Înalte Consiliere în cutare altele. O mână de conducătoare puternice la vârf şi o armată de funcţionare la bază. Se lasă deja în voia poftelor juvenile. Exact ca nişte animale de pradă lacome, nu se preocupă nici o clipă de problemele create de exterminarea prăzii. Corelaţia însă e strânsă: redu turma care te hrăneşte şi, curând, propriile tale structuri se vor prăbuşi.

Lui Scytale îi venea greu să creadă că vrăjitoarele vedeau într-adevăr astfel situaţia Onoratelor Matres şi dădu glas îndoielii sale.

― Dacă vei trăi destul, Scytale, vei vedea într-o zi cuvintele mele devenind realitate. Vei auzi urletele de furie ale acelor femei nesăbuite în faţa necesităţii de a se restrânge. Vor face eforturi disperate pentru a scoate maximum de la prăzile lor. Vor încerca să captureze mai multe! Să stoarcă mai tare! Procesul va fi accelerat până la distrugerea lor. Părerea lui Idaho este că au intrat deja în acest stadiu de retroliză.

Părerea ghola-ului? Înseamnă că-l foloseşte ca mentat!

― De unde-ţi vin toate ideile astea? Cu siguranţă că nu de la ghola-ul vostru.

Continuaţi să credeţi că-i al vostru!

― Idaho n-a făcut decât să confirme deducţiile noastre. Atenţia ne-a fost atrasă de un exemplu oferit de Celelalte Memorii.

― Ahh!

Aluziile astea la Celelalte Memorii îl intrigau de fiecare dată. Spuneau vrăjitoarele adevărul? Ce-i drept, amintirile propriilor sale vieţi multiple aveau o valoare inestimabilă. Îi ceru lui Odrade o explicaţie mai amplă.

― Ne-am amintit de relaţia care a existat cândva între un animal numit "iepure cu tălpici" şi prădătorul său, o felină numită "linx". Populaţia felină evolua mereu în funcţie de cea a iepurilor, până în momentul în care supraconsumul a provocat o perioadă de foamete la prădători, a cărei consecinţă a fost un grav fenomen de retroliză.

― Interesant acest termen ― "retroliză".

― Descrie destul de bine soarta pe care le-o rezervăm Onoratelor Matres.

Când discuţia lor luă sfârşit (fără ca el să se fi ales cu vreun avantaj), Scytale se pomeni mai descumpănit ca oricând. Care erau adevăratele intenţii ale Bene Gesseritului? Blestemata asta de vrăjitoare! Nu putea să se încreadă în nimic din tot ce-i spunea.

Întors în sectorul său din non-navă, rămase vreme îndelungată în faţa barierei energetice dinspre coridorul cel lung pe unde treceau deseori Idaho şi Murbella când se duceau la sala de antrenament. Ştia că aceasta trebuie să se afle în spatele uşii mari de la capătul culoarului, pentru că ori de câte ori îi văzuse ieşind de acolo erau transpiraţi şi răsuflau greu.

Dar nici unul dintre ceilalţi doi prizonieri nu-şi făcu apariţia, deşi se fâţâi prin preajma barierei mai bine de-o oră.

Odrade foloseşte ghola-ul ca mentat! Asta înseamnă că i-a oferit acces la un terminal legat la Sistemele navei. Nu i-ar putea refuza mentatului ei acest gen de date. Trebuie neapărat să născocesc ceva pentru a stabili un contact secret cu Idaho. M-aş putea folosi, la o adică, de limbajul fluierăturilor pe care-l imprimăm în mintea tuturor ghola-ilor noştri. Iar cu vrăjitoarele nu trebuie să mă arăt prea nerăbdător. Eventual, să fac vreo concesie minoră în negocierile noastre. Să mă plâng că apartamentul meu e înăbuşitor. Şi-au dat seama, oricum, că suport greu detenţia.

Educaţia nu e un substituent al inteligenţei. Această însuşire vagă nu poate fi decât parţial definită de aptitudinea de a rezolva enigme. Doar prin crearea de noi enigme, reflectând ceea ce vă comunică simţurile, puteţi completa definiţia.

Text mentatic nr. 1 (dicto)

LUCILLA fu adusă înaintea Preaonoratei Mater într-o cuşcă cilindrică pe rotile. O cuşcă în interiorul unei cuşti. O plasă de filament shiga o imobiliza pe Lucilla în centrul cuştii.

― Sunt Preaonorata Mater, se prezentă femeia care trona pe masivul jilţ negru (o femeie măruntă, îmbrăcată într-un colant roşu cu auriu, notă Lucilla). Cuşca e pentru a te proteja în cazul în care ţi-ar da în gând să foloseşti Glasul. Noi suntem imunizate. Imunitatea noastră se manifestă sub forma unui reflex. Acela de a ucide. Câteva dintre voi şi-au găsit moartea în felul acesta. Cunoaştem Glasul şi-l folosim. Să nu uiţi asta când îţi voi da drumul din cuşcă.

Vântură o mână în direcţia servitorilor care aduseseră cuşca.

― Gata! Plecaţi!

Lucilla făcu ochii roată prin încăpere. Fără ferestre, aproape pătrată, luminată de câteva licurigloburi în registrul argintiu.

Pereţii erau de un verde crud. Decorul tipic pentru un interogatoriu. Camera se afla undeva la înălţime. Cuşca ei fusese transportată, cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă, printr-un tub agrav.

Un panou din spatele Preaonoratei Mater culisă brusc lateral şi o altă cuşcă, mai mică, alunecă în odaie purtată de un mecanism invizibil. Cuşca era pătrată şi în ea stătea în picioare ceea ce lui Lucilla i se păru la început a fi un bărbat gol, până ce creatura se întoarse şi-şi aţinti ochii spre ea.

Un Fiutar! Faţă lată, canini lungi şi ascuţiţi.

― Freacă spate, spuse Fiutarul.

― Da, drăguţule. O să te frec pe spate puţin mai târziu.

― Dă mâncare, zise Fiutarul fixând-o pe Lucilla cu o privire feroce.

― Mai târziu, puiule.

Fiutarul continuă s-o fixeze pe Lucilla.

― Tu Îngrijitoare? întrebă.

― Nu, drăguţule, nu e Îngrijitoare!

― Dă mâncare, insistă Fiutarul.

― Mai târziu, am spus! Deocamdată stai jos şi toarce-mi un pic.

Fiutarul se aşeză pe vine şi începu să emită un mârâit surd, din fundul gâtlejului.

― Nu-i aşa că-s adorabili când torc? întrebă Preaonorata Mater, dar era limpede că nu aştepta răspuns.

Prezenţa Fiutarului o intriga pe Lucilla. Menirea acestor creaturi era de a vâna şi ucide Onorate Matres. Ce-i drept, se afla într-o cuşcă.

― Unde I-aţi capturat? întrebă Lucilla.

― Pe Gammu.

Nu-şi dădea seama ce dezvăluise.

Iar noi ne aflăm pe Joncţiune, gândi Lucilla. Recunoscuse planeta, în seara precedentă, printr-un hublou al navetei.

Fiutarul conteni din tors.

― Mâncare, mormăi.

Lucilla ar fi vrut, şi ea, ceva de mâncare. Nu î se dăduse nimic de trei zile şi era silită să-şi neutralizeze tot timpul junghiuri de foame. Sorbituri mici de apă dintr-o litrugeană care i se lăsase în cuşcă o ajutaseră într-o oarecare măsură, dar recipientul era acum aproape gol. Când ceruse de mâncare, servitorii care o aduseseră aici făcuseră haz şi-i spuseseră: "Fiutarii preferă carnea slabă!"

Ceea ce-o chinuia cel mai mult însă era absenţa melanjului. În dimineaţa aceasta simţise primele dureri provocate de lipsă.

Curând, va trebui să-mi pun capăt zilelor.

Mulţimea de pe Lampadas o implora să mai rabde. Fii dârză! Dacă acea Cucernică Maică sălbatică nu reuşeşte?

Regina-Păianjen. Aşa-i spune Odrade acestei femei.

Preaonorata Mater o studia mângâindu-şi bărbia. Era o bărbie aproape inexistentă. La o faţă lipsită de trăsături pozitive, cele negative atrăgeau atenţia.

― Până la urmă veţi pierde, ştii asta, spuse brusc Preaonorata Mater.

― Fluieri pe întuneric, replică Lucilla şi, cum avu parte de o privire nedumerită, trebui să explice expresia.

Preaonorata Mater o ascultă cu un aer politicos. Ce interesant.

― Oricare dintre aghiotantele mele te-ar fi ucis pe loc pentru ceea ce-ai spus. E unul dintre motivele pentru care suntem singure în odaia asta. Aş fi curioasă să ştiu ce te-a îndemnat să faci o asemenea remarcă.

Lucilla îşi aruncă privirea spre Fiutarul ghemuit.

― Fiutarii n-au apărut peste noapte. Au fost creaţi genetic, pornind de la specii animale sălbatice, cu un anumit scop.

― Bagă de seamă!

Flăcări portocalii jucară în ochii Preaonoratei Mater.

― Au fost necesare generaţii de încercări pentru a se ajunge la forma lor actuală, continuă netulburată Lucilla.

― Noi îi vânăm de plăcere!

― Dar şi vânătorul este vânat.

Preaonorata Mater sări în picioare, cu ochii înecaţi în portocaliu. Fiutarul începu să se agite şi să scâncească. Reacţia lui avu darul s-o calmeze pe femeie, care se reaşeză încet în jilţul ei. Flutură o mână spre cuşca Fiutarului.

― E-n regulă, puiule. Ai să primeşti de mâncare curând şi pe urmă o să te scarpin pe spate.

Fiutarul reîncepu să toarcă.

― Crezi, deci, că am ajuns aici ca refugiate, spuse Preaonorata Mater. E clar! Nu încerca să negi.

― Şi viermii, când îi calci, înalţă capul să te muşte.

― Ce viermi? Te referi la monştrii ăia pe care i-am distrus pe Rakis?

Era atât de tentant s-o provoace pe această Onorată Mater pentru a suscita o reacţie fatală. Suficient asmuţită, ar fi ucis fără preget.

Soră, te rugăm! imploră mulţimea de pe Lampadas. Mai rabdă un pic.

Credeţi că mai pot scăpa cu viaţă de-aici?

Asta le făcu să amuţească, în afara unui protest anemic: Aminteşte-ţi... suntem păpuşa din vechime... de şapte ori răsturnată, de opt ori ridicată. Cuvintele erau însoţite de o imagine în care se legăna o mică păpuşă roşie, cu o faţă de Buddha surâzător şi cu mâinile împreunate pe un pântece umflat.

― Te gândeşti la urmaşii Împăratului-Zeu, spuse Lucilla. Eu însă mă gândeam la altceva.

Preaonorata Mater îşi acordă un răgaz lung de chibzuinţă. Portocaliul dispăru încetul cu încetul din ochii ei.

Vrea să se joace puţin cu mine, gândi Lucilla. Intenţionează să mă omoare şi să mă dea de mâncare Fiutarului ei.

Dar gândeşte-te la informaţiile tactice de care am putea profita noi dacă scăpăm!

Noi! Însă justeţea argumentului nu putea fi tăgăduită. Când cuşca ei fusese scoasă din navetă mai era încă lumină. Căile de acces spre bârlogul Reginei-Păianjen fuseseră concepute spre a îngreuna cât mai mult trecerea, dar concepţia acestor apărări o amuzase pe Lucilla. Total desuetă. Din loc în loc, pasaje îngustate, cu turele de observaţie ieşind din pământ ca nişte ciuperci de un gri tern, amplasate strategic în miceliul lor. În punctele critice, viraje în ac de păr, imposibil de negociat în viteză de către un vehicul de sol.

Lucilla îşi amintea că Teg menţionase aceste detalii în raportul său referitor la Joncţiune. Era suficient să intervii cu armament greu sau să forţezi aceste instalaţii rudimentare pe o altă cale, şi toate elementele sistemului defensiv ar fi fost izolate. Existau între ele tunele de legătură, fireşte, dar acestea puteau fi anihilate cu mijloace explozive. O dată separate, rupte de sursele de alimentare, punctele de apărare ar fi căzut unul câte unul. Gata cu energia preţioasă care vă parvine prin cabluri, capete seci! Singurul lucru realizat de Onoratele Matres era aparenţa exterioară a securităţii. Pentru liniştire! Apărătorii lor iroseau cantităţi enorme de energie doar pentru a le da acestor femei o falsă impresie de siguranţă.

Şi coridoarele! Nu uita coridoarele!

Da, coridoarele din interiorul acestei clădiri gigantice aveau dimensiuni colosale, pentru a permite deplasarea uriaşelor cuve în care Navigatorii Ghildei erau nevoiţi să rămână când se aflau la sol. De-o parte şi de alta, la baza pereţilor, se înşirau guri de ventilaţie menite să aspire şi să recicleze scurgerile de gaz de melanj. Lucilla putea să-şi imagineze vuietul cu care se deschideau şi se închideau enormele uşi etanşe de pe aceste coridoare. Ghildarii nu păreau să se sinchisească niciodată de zgomote. Cablurile de alimentare pentru suspensii mobile erau ca nişte groşi şerpi negri târându-se de-a lungul culoarelor şi pătrunzând în fiecare încăpere pe care-o zărise Lucilla. Navigatorii nu puteau fi împiedicaţi să-şi vâre nasul oriunde voiau.

Multe persoane pe care le văzuse pe acele coridoare purtau un pulsoghid. Chiar şi Onoratele Matres. Însemna că era uşor să te rătăceşti în locul acesta. Şi totul se afla sub acelaşi acoperiş enorm, cu turnurile lui falice. Probabil că noile rezidente erau încântate de această particularitate. Interiorul era perfect izolat de condiţiile aspre ale unui mediu înconjurător unde, oricum, nici una dintre personalităţile de aici nu ieşea, decât pentru a ucide sau pentru a se distra privind traiul şi truda sclavilor. Mai peste tot însă, Lucilla observase semne de uzură care vădeau o reducere la minimum a cheltuielilor de întreţinere. N-au schimbat mare lucru. Informaţiile lui Teg despre instalaţiile de la sol sunt încă valabile.

Vezi cât de preţioase ar putea fi observaţiile tale?

Preaonorata Mater îşi abandonă reveria.

― S-ar putea să te las în viaţă. Cu condiţia să-mi satisfaci cât de cât curiozitatea.

― De unde ştii că nu voi răspunde curiozităţii tale servindu-ţi un morman de rahat?

Vulgaritatea o amuză pe Preaonorata Mater. Aproape că pufni în râs. După toate aparenţele, nimeni n-o pusese în gardă în privinţa situaţiilor în care Cucernicele Maici recurgeau la vulgarităţi. Motivaţiile lor în asemenea cazuri erau dintre cele mai grave.

Să nu folosesc Glasul, nu? Crede că asta-i singura mea resursă?

Preaonorata Mater spusese şi reacţionase îndeajuns pentru a-i oferi oricărei Cucernice Maici o pârghie sigură cu care să acţioneze asupra ei. Semnalele corpului şi-ale limbajului transmiteau întotdeauna mai multe informaţii decât erau necesare pentru o judecată corectă. Rămâneau, în mod inevitabil, date excedentare ce trebuiau triate.

― Ne găseşti atrăgătoare? întrebă Preaonorata Mater.

Ciudată întrebare.

― Cei din Dispersie posedă, cu toţii, o anumită putere de atracţie, răspunse Lucilla. (S-o las să creadă că am cunoscut o mulţime, inclusiv dintre inamicii ei. ) Aveţi un farmec exotic, ceva ciudat şi neobişnuit.

― Şi performanţele noastre sexuale?

― Sunt celebre, fireşte. Învăluite, pentru unii, într-o aureolă de senzualitate şi magnetism.

― Dar nu şi pentru dumneata.

Atac-o la bărbie!

Era o sugestie din partea Lampadasului. De ce nu?

― Îţi observam bărbia, Preaonorata Mater.

― Zău?

Părea surprinsă.

― E limpede că ţi-ai păstrat bărbia de fetită şi cred că ai motive să te mândreşti cu această reminiscenţă din copilărie.

Nu-i deloc încântată, dar nu ştie cum să reacţioneze. Să mai lovim o dată la bărbie.

― Aş pune rămăşag că amanţii îţi sărută deseori bărbia, spuse cu voce tare.

Furioasă, acum, dar tot incapabilă să-şi exteriorizeze simţământul. Hai, ameninţă-mă! Avertizează-mă să nu folosesc Glasul!

― Sărut bărbie, rosti brusc Fiutarul.

― Am spus mai târziu, dragă. Şi-acum ţineţi gura!

Îşi varsă năduful pe bietul animal.

― Dar cred că vrei să-mi pui nişte întrebări, reluă Lucilla cu vocea ei cea mai suavă.

Încă un avertisment, pentru cineva care ar fi fost în stare să-l perceapă. Sunt una dintre acelea care toarnă sirop peste tot. " Vai, ce bine-mi pare să vă văd! Şi ce casă superbă aveţi! Dar e formidabil că aţi obţinut-o atât de ieftin! De uşor. De repede. De... " Înlocuiţi punctele cu adverbul dorit.

Preaonorata Mater avu nevoie de câteva clipe pentru a-şi regăsi cumpătul. Simţea că fusese pusă într-o poziţie dezavantajoasă, dar nu-şi dădea seama în ce fel. În cele din urmă arboră un zâmbet enigmatic şi spuse:

― Ţi-am promis c-o să-ţi dau drumul din cuşcă.

Apăsă pe ceva aflat sub braţul jilţului şi o secţiune a cuştii cilindrice se retrase, luând cu ea plasa de filament shiga. În acelaşi timp, un taburet se ridică dintr-o trapă din podea, la mai puţin de un metru în faţa ei.

Lucilla ieşi din cuşcă şi se aşeză pe taburet, cu genunchii aproape atingându-i pe ai inchizitoarei sale.

Picioarele. Nu uita că ucid cu picioarele.

Îndoi şi dezdoi degetele mâinilor de câteva ori, dându-şi seama că stătuse cu pumnii strânşi. Afurisite tensiuni!

― Presupun că ţi-e foame şi sete, spuse Preaonorata Mater. Apăsă în alt loc de sub braţul jilţului. Lângă Lucilla se înălţă un platou pe care se aflau o farfurie, o lingură şi un pahar plin ochi cu un lichid roşu.

Îşi etalează jucăriile.

Lucilla luă paharul.

Otravă? Atenţie!

Gustă lichidul cu vârful limbii. Stimceai cu melanj! Mi-e foame.

Repuse paharul gol pe platou. Stimulentul îi lăsase pe limbă un gust pronunţat de melanj. Ce urmăreşte? Să mă cucerească? Simţea deja efectul binefăcător al mirodeniei. Farfuria conţinea fasole într-un sos picant. Mâncă totul, după ce analizase prima înghiţitură pentru a detecta eventuale adaosuri indezirabile. Sosul era preparat cu puţin usturoi. Preţ de o clipă, îi fulgerară prin minte informaţii oferite de Celelalte Memorii: ingredient culinar foarte apreciat, mijloc de combatere a vampirilor, remediu eficient contra balonării.

― Cum ţi se pare bucătăria noastră?

Lucilla îşi şterse buzele.

― Excelentă. Complimentele mele pentru alegerea bucătarului. (Nu lăuda niciodată bucătarul dintr-o casă particulară. Bucătarul poate fi înlocuit. Gazda însă, nu. ) Ştie să dozeze perfect usturoiul.

― Am studiat o parte din documentele bibliotecii recuperate de pe Lampadas. (Jubila: Vezi ce-aţi pierdut?) N-am găsit decât puţine lucruri demne de interes în tot acel talmeş-balmeş.

Vrea să fii bibliotecară? Lucilla aşteptă în tăcere.

― Unele dintre consilierele mele sunt de părere Că ar putea exista, totuşi, indicii asupra locului unde se află cuibul vostru de vrăjitoare sau, cel puţin, asupra unui mijloc de a vă nimici mai repede. Dar ce de limbi străine!

Are nevoie de o traducătoare? Întreab-o de-a dreptul!

― Ce anume te interesează?

― Mai nimic. Pe cine-ar putea interesa, de pildă, cronicile Jihadului Butlerian?

― Şi ei distrugeau biblioteci.

― Nu încerca să mă ironizezi!

E mai deşteaptă decât credeam. Continuă cum ai început.

― Mi s-a părut că eu fac obiectul unei ironii.

― Ascultă aici, vrăjitoareo! Îţi închipui că trebuie să lupţi fără milă pentru a-ţi apăra cuibul, dar te asigur că habar n-ai ce înseamnă cu adevărat să fii fără milă.

― Cred că încă tot nu mi-ai spus în ce fel ţi-aş putea satisface curiozitatea.

― Ştiinţa voastră e ceea ce ne interesează, vrăjitoareo! (Coborî tonul. ) Să fim rezonabile. Cu ajutorul vostru, am putea realiza visuri utopice.

Şi v-aţi putea zdrobi toţi duşmanii, şi-aţi putea avea întruna orgasm.

― Crezi că ştiinţa deţine cheile utopiei?

― Şi ale unei mai bune organizări a activităţilor noastre.

Nu uita: birocraţia promovează conformismul... Mai bine zis, promovează "stupiditatea fatală" la rangul de religie.

― Paradox, Preaonorată Mater. Ştiinţa trebuie să fie inovatoare. Ea aduce schimbări. Este motivul pentru care ştiinţa şi birocraţia se află neîncetat în război.

Îşi cunoaşte oare propriile rădăcini?

― Dar gândeşte-te la puterea pe care o reprezintă! Gândeşte-te la ceea ce am putea controla!

Nu, nu le cunoaşte.

Concepţiile Onoratelor Matres despre "control" o uimeau pe Lucilla. Ele îşi "controlau" universul, nu i se integrau în mod echilibrat. Priveau spre exterior, niciodată spre interior. Nu-şi antrenau simţurile pentru a percepe subtilităţile propriilor lor reacţii, ci muşchii, pentru a produce mai multă energie (forţă, putere) menită să răstoarne tot ce considerau a fi un obstacol. Femeile astea erau oarbe?

Văzând că Lucilla nu spune nimic, Preaonorata Mater reluă:

― Am găsit în biblioteca aia o mulţime de date despre Bene Tleilax, vrăjitoareo. Aţi colaborat cu Tleilaxu la mai multe proiecte: descoperirea unui mijloc de anulare a invizibilităţii non-navelor, elucidarea secretelor celulei vii, manipulările prin intermediul faimoasei voastre Missionaria Protectiva... şi ceva care se numeşte "Graiul lui Dumnezeu".

Lucilla schiţă un surâs. Se temeau, cumva, de existenţa, cine ştie pe unde, a unui adevărat Dumnezeu?

Fă-i o mică demonstraţie! Fii sinceră.

― N-am colaborat la nimic cu Tleilaxu. Analistele dumitale au interpretat greşit documentele peste care-au dat. Nu-ţi place să fii ironizată? Ce părere crezi c-ar avea Dumnezeu despre asta? Implantăm religii protectoare care să ne ajute la atingerea scopurilor noastre. Asta e funcţia îndeplinită de Missionaria. Tleilaxu n-au decât o singură religie.

― Organizaţi religiile?

― Nu tocmai. Abordarea organizatorică a religiei este întotdeauna apologetică. Noi nu facem apologie.

― Începi să mă plictiseşti. De ce am găsit atât de puţine informaţii despre Împăratul-Zeu?

Aha!

― Poate fiindcă atacatorii voştri au distrus restul.

― Aaaa! Recunoşti, deci, că persoana lui vă interesează.

Ca şi pe voi, Doamnă Păianjen!

― Mi-aş fi închipuit, Preaonorata Mater, că Leto II şi Poteca sa de Aur constituie obiect de studiu în centrele voastre academice.

Asta a fost o cruzime!

― Noi n-avem centre academice!

― Găsesc surprinzător interesul pe care-l manifestaţi pentru el.

― Simplă curiozitate, atâta tot.

Sigur că da! Şi Fiutarul ăla a căzut din cer!

― Noi numim Poteca lui de Aur "vânătoarea de hârtie". A împrăştiat hârtii în cele patru vânturi, spunând: "Vedeţi? Iată încotro veţi merge. " Asta a fost Dispersia.

― Unii preferă să-i spună Căutarea.

― Era într-adevăr capabil să prezică viitorul nostru? Asta vă interesează?

Drept în mijlocul ţintei!

Preaonorata Mater tuşi în dosul mâinii.

― Noi credem că Muad'Dib a făcut un viitor, pe care Leto II l-a desfăcut.

― Dar dac-aş ştii ce...

― Te rog, Preaonorata Mater! Cei care cer oracolului să le prezică viitorul nu vor să cunoască, de fapt, decât locul unde-i ascunsă comoara.

― Evident!

― Adică e suficient să-ţi cunoşti tot viitorul pentru ca nimic să nu te mai poată lua prin surprindere niciodată, nu?

― Categoric.

― Înseamnă că nu vrei viitorul, vrei prezentul prelungit la nesfârşit.

― N-aş putea spune asta mai bine.

― Şi ziceai că te plictisesc.

― Poftim?

Atenţie la portocaliul din ochii ei!

― Niciodată, nici cea mai mică surpriză? Ce-ar putea fi mai plictisitor?

― Aaaa... Oh! Dar nu asta am vrut să spun.

― În cazul ăsta, mă tem că nu înţeleg ce doreşti, Preaonorata Mater.

― Nu-i nimic. O să reluăm mâine discuţia.

O păsuire!

Preaonorata Mater se ridică.

― Treci înapoi în cuşcă.

― Mâncare? făcu plângăreţ Fiutarul.

― O să-ţi dau să mănânci ceva delicios după ce coborâm, puiule. Şi pe urmă am să te frec pe spate.

Lucilla intră în cuşcă. Preaonorata Mater îi aruncă înăuntru o pernă de pe jilţul ei.

― Protejează-te cu asta contra plasei de shiga. Vezi ce bună pot să fiu?

Uşa cuştii se închise cu un ţăcănit.

Fiutarul şi cuşca lui alunecară înapoi în perete şi panoul mural reveni la locul său.

― Devin teribil de nervoşi când sunt flămânzi, spuse Preaonorata Mater.

Deschise uşa camerei şi, după ce se întoarse şi o privi un moment pe Lucilla, adăugă:

― N-o să te deranjeze nimeni. Numai eu pot să intru aici.

Multe lucruri pe care le facem în mod firesc devin dificile din clipa în care încercăm să le intelectualizăm. Se poate întâmpla ca, acumulând cunoştinţe despre un anumit subiect, să devenim total ignoranţi.

Text mentatic nr. 2 (dicto)

DIN CÂND ÎN CÂND, Odrade se ducea să cineze cu acolitele şi Supraveghetoarele-Instructoare care se ocupau de ele şi care erau un fel de prim-gardieni ai acestei închisori mentale din care multe n-aveau să fie eliberate niciodată.

Gândurile şi reacţiile acolitelor informau subconştientul Maicii Superioare despre felul în care funcţiona Casa Canonicatului. Stările lor de spirit şi intuiţiile lor erau un barometru mai sigur decât cel al Cucernicelor Maici. Surorile desăvârşite se pricepeau de minune să se facă nevăzute când se simţeau dezavantajate. Nu încercau să ascundă nimic esenţial, însă oricare dintre ele putea face o plimbare prin livezi sau putea închide o uşă pentru a se sustrage privirii atente a câinilor de pază.

Nu şi acolitele.

Timpii morţi dispăruseră aproape cu totul din Sectorul Central în ultima vreme. Până şi sălile de mese erau veşnic pline, indiferent de oră. Se lucra în schimburi. Unei Cucernice Maici nu-i era greu să-şi modifice ritmul circadian în funcţie de orarele impuse. Odrade însă nu-şi putea irosi energia în astfel de ajustări. La ora mesei de seară, se opri în pragul Refectoriului Acolitelor şi observă liniştea care se aşternu dintr-o dată.

Chiar şi felul în care acolitele duceau mâncarea la gură spunea câte ceva despre fiecare dintre ele. Unde poposeau ochii în timp ce beţigaşele de mâncat se îndreptau către buze? Una înhăţa iute din farfurie şi mesteca repede înainte de a înghiţi convulsiv? Trebuia supravegheată. O frământau gânduri periculoase. Dar cealaltă, care, cu un aer preocupat, examina fiecare îmbucătură ca şi când s-ar fi întrebat cum ascundeau otrava într-un asemenea terci? Privirea ei denota o minte iscoditoare. De testat, în vederea avansării într-un post unde era nevoie de mai multă sensibilitate.

Odrade intră în sală.

Pardoseala era o uriaşă tablă de şah, cu dale mari din plaz negru şi alb, practic nedeteriorabile. Acolitele spuneau că modelul era folosit de Cucernicele Maici pentru a le manevra pe ele ca pe nişte pioni: "Pe asta o punem aici, pe cealaltă dincolo, iar pe astea pe linia de mijloc. Jocul poate să-nceapă. Câştigătoarea ia tot. "

Odrade se duse să se aşeze în colţul unei mese mari de lângă ferestrele ce dădeau spre vest. Acolitele îi făcură în mod discret loc.

Sala aceasta făcea parte din aripa cea mai veche a Casei Canonicatului. Tavanul lăsa la vedere enorme grinzi din lemn, vopsite în negru mat, având, fiecare, vreo douăzeci şi cinci de metri lungime, fără nici o îmbinare. Undeva, pe Planeta Canonicatului, exista o plantaţie de stejari selecţionaţi genetic şi întreţinuţi cu grijă, ce înălţau spre cer trunchiuri de cel puţin treizeci de metri, complet lipsite de crengi şi cu grosimea la bază de peste doi metri. Copacii fuseseră plantaţi pe vremea când se construise această sală, pentru a servi la înlocuirea grinzilor pe măsură ce vârsta avea să le şubrezească. Grinzile ar fi trebuit să reziste o mie nouă sute de ani standard.

Ce grijă aveau acolitele din jur s-o observe pe Maica Superioară fără a da impresia că se uită la ea!

Odrade întoarse capul şi privi, pe fereastră, soarele care asfinţea. Iarăşi praf. Colbul venit din deşert învăpăia astrul, făcându-l să pâlpâie asemenea unui tăciune îndepărtat, gata să izbucnească dintr-o clipă în alta într-o vâlvătaie de necontrolat.

Odrade îşi înăbuşi un suspin. Gânduri ca acesta nu făceau decât să-i reînvie coşmarul. Prăpastia... frânghia întinsă. Ştia că, dacă ar fi închis ochii, ar fi simţit cum se balansează pe coardă. Cea care-o urmărea, cu toporul, era şi mai aproape!

Acolitele care mâncau în apropierea ei se foiau cu nervozitate, ca şi cum i-ar fi perceput tulburarea. Poate c-o percepeau. Odrade auzi foşnetul robelor şi sunetul o smulse din viziunea ei de coşmar. Devenise sensibilă la o nouă componentă sonoră a Sectorului Central. Un scrâşnet ce însoţea acţiunile cele mai banale ― ca deplasarea unui scaun, adineaori, în spatele ei... sau deschiderea, acum, a uşii de la bucătărie. Un scrâşnet aspru, ca de nisip. Echipele de curăţenie se plângeau tot timpul de nisipul şi "afurisitul de praf care se strecurau pretutindeni.

Odrade contemplă, dincolo de fereastră, sursa acestei iritări: vântul din sud. O perdea de pâclă opacă, de o nuanţă între ocru şi brun, acoperea orizontul. După trecerea vântului, o pulbere fină se depunea peste tot, de la versanţii expuşi ai colinelor până în cele mai mici unghere ale clădirilor. Avea un miros de cremene, ceva alcalin care irita nările.

Coborî ochii spre masă în timp ce una dintre acolitele de serviciu depunea în faţa ei mâncarea de cină.

Îi făcea plăcere această schimbare de la mesele expeditive pe care le lua în biroul sau în sufrageria ei. Când mânca singură acolo sus, acolitele o serveau şi debarasau cu o discreţie atât de eficace, încât uneori era surprinsă să constate că totul se şi terminase. Aici însă mesele se desfăşurau în zgomotul conversaţiilor. Sus, doar bucătăreasa ei, Duana, venea câteodată s-o cicălească: "Nu mâncaţi destul. " Cel mai adesea, Odrade ţinea seamă de aceste dojeni. Câinii de pază îşi aveau utilitatea lor.

În seara aceasta, cina consta dintr-o tocană de limorc cu soia şi melasă, asezonată cu un pic de melanj, lămâie şi busuioc. Mai era şi fasole verde, fiartă al dente cu ardei. Ca băutură, must de struguri negri. Duse la gură o bucată apetisantă de carne şi o găsi acceptabilă, un pic prea fiartă pentru gustul ei. Bucătăresele care găteau pentru acolite nu greşiseră mult.

Atunci, de ce am senzaţia că am luat deja nenumărate mese ca aceasta?

Înghiţi, şi hipersimţul ei gustativ identifică o serie de adaosuri. Mâncarea aceasta nu era destinată doar refacerii rezervelor de energie ale Maicii Superioare. Cineva de la bucătărie ceruse lista ei de nutriţie pentru ziua în curs şi modificase raţia în consecinţă.

Alimentaţia e o capcană, gândi ea. O dependenţă în plus. Nu-i plăcea deloc acest mod de a încorpora pe ascuns în mâncare tot felul de ingrediente "spre binele persoanelor în cauză". Responsabilele bucătăriilor ştiau, bineînţeles, că o Cucernică Maică era capabilă să identifice toate ingredientele şi să-şi modifice metabolismul între anumite limite. De bună seamă că o observau chiar şi în clipa de faţă, întrebându-se cum avea să judece Maica Superioară meniul din seara aceasta.

În timp ce mânca, Odrade le asculta pe vecinele ei. Nici una dintre ele nu încerca să-şi impună prezenta în faţa Maicii Superioare, nici fizic, nici verbal. Rumoarea din sală redevenise aproape aceeaşi ca înainte de intrarea ei. Limbile neastâmpărate îşi domoleau uşor ritmul de fiecare dată când îşi făcea ea apariţia, apoi discuţiile se reluau, dar pe un ton mai scăzut.

O întrebare mută frământa toate minţile curioase din jurul ei: De ce se află aici astă-seară?

Odrade percepea respectul tăcut şi temător cu care unele dintre comesene o priveau pe furiş. Era o reacţie de care Maica Superioară profita câteodată. O smerenie de un fel cu totul aparte. Acolitele şopteau între ele (după cum raportau Instructoarele): "O are pe Taraza. " Se refereau la faptul că Odrade poseda la gradul întâi memoria defunctei Maici Superioare care o precedase. Cele două reprezentau un cuplu istoric, obiect de studiu obligatoriu pentru postulante.

Dar şi Tar. Deja, o legendă.

Până şi Bellonda (draga şi ferocea Bell) o aborda pieziş pe Odrade din cauza asta. Fără atacuri frontale, fără vehemenţa în acuzaţiile ei critice. Taraza avea faima de a fi salvat Comunitatea Surorilor. Asta făcea să amuţească multe voci potrivnice. Taraza proclamase că Onoratele Matres erau esenţialmente barbare şi că violenţa lor, deşi greu de deviat pe de-a-ntregul, putea fi canalizată în acţiuni sângeroase. Evenimentele confirmaseră, în mai mare sau mai mică măsură, acest punct de vedere.

Dar numai până la un anumit punct, Tar. Nici una dintre noi n-a prevăzut amploarea violenţei lor.

Clasica fluturare de capă roşie a lui Taraza (ce putea fi mai potrivit decât această imagine din tauromahie?) le împinsese pe Onoratele Matres la acte de o asemenea barbarie, încât universul era acum plin de potenţiali apărători ai victimelor flagelului pe care-l reprezentau.

Dar apărarea noastră? Ce-am făcut eu pentru a o asigura?

Nu că planurile lor defensive ar fi fost inadecvate. Dar ele puteau fi oricând depăşite de evenimente.

Desigur, asta am şi urmărit, în parte. Trebuie să ne purificăm pentru a fi pregătite de un efort suprem.

Bellonda întâmpinase ideea cu un rânjet batjocoritor. "Ca să ne dăm duhul? Pentru asta trebuie să ne purificăm?"

Reacţiile Bellondei aveau să fie ambivalenţe în clipa în care avea să descopere ce plănuia Maica Superioară. Ferocea Bellonda avea să aplaude. Mentatul Bellonda avea să pledeze pentru aşteptarea "unui moment mai prielnic".

Dar eu am să-mi urmăresc ideea până la capăt, în ciuda a ceea ce vor fi gândind Surorile mele.

Şi erau numeroase Surorile care vedeau în Odrade Maica Superioară cea mai stranie pe care o acceptaseră vreodată. Înălţată la această demnitate mai mult cu mâna stângă decât cu cea dreaptă.

Taraza la gradul întâi. Pentru că eu am fost lângă tine când ai murit, Tar. Nimeni altcineva nu era acolo pentru a culege psihismul tău. Avansare accidentală?

Multe o dezaprobau pe Odrade. Dar când opoziţiile se concretizau, ele se loveau întotdeauna de zidul acelei prezenţe de gradul întâi. "Taraza, cea mai bună Maică Superioară din întreaga noastră istorie. "

Ce ironie! Prezenţa Interioară a lui Taraza era prima care lua în râs acest lucru, întrebând: De ce nu le vorbeşti despre greşelile mele, Dar? Mai cu seamă despre felul în care te-am subestimat?

Odrade mestecă îngândurată o bucată de carne.

Sunt în întârziere cu vizita la Sheeana. E necesar să fac deplasarea la deşertul din sud, şi asta cât mai degrabă. Trebuie s-o pregătesc pe Sheeana pentru a lua locul lui Tam.

Modificările peisajului ocupau un loc preponderent în gândurile lui Odrade. Peste cincisprezece secole de ocupaţie Bene Gesserit pe Planeta Canonicatului. Semnele noastre se văd pretutindeni. Nu numai în plantaţiile speciale sau în vii şi livezi. Psihicul colectiv al planetei va fi fost profund zdruncinat la vederea tuturor acestor schimbări survenite pe teritoriul său familiar.

Acolita care şedea alături de Odrade îşi drese uşor glasul. Avea de gând să se adreseze Maicii Superioare? Era un lucru care se întâmpla rareori. Dar tânăra continuă să mănânce, fără să spună nimic.

Gândurile lui Odrade se întoarseră la proiectata călătorie spre deşert. Sheeana nu trebuia să afle nimic înainte de vreme. Trebuie să mă asigur mai întâi că este, într-adevăr, cea de care avem nevoie. Şi, pentru asta, Sheeana avea de dat răspuns la câteva întrebări.

Odrade ştia ce avea să observe cu prilejul fiecărui popas de inspecţie din cursul călătoriei. La Surori, la fel ca şi la animale şi plante, în tot ceea ce constituia fundaţia însăşi a Canonicatului, avea să vadă schimbări mai mult sau mai puţin subtile sau evidente, lucruri de natură să tulbure legendara seninătate a Maicii Superioare. Până şi Murbella, care nu ieşise niciodată din non-navă, percepea aceste schimbări.

Chiar în acea dimineaţă, Murbella, aşezată cu spatele la consola ei, ascultase cu reînnoită atenţie explicaţiile pe care i le dădea Odrade, stând în picioare în faţa ei. Onorata Mater captivă manifesta o nervozitate ciudată iar vocea îi trăda îndoiala şi nehotărârea.

― Vrei să spui că totul e trecător, Maică Superioară?

― E o certitudine confirmată de Celelalte Memorii. Nici o planetă, nici un continent sau ocean, nici o părticică de uscat sau de mare nu există veşnic.

― Ce concepţie morbidă!

Respingea ideea cu toată fiinţa ei.

― Oriunde ne-am afla, nu suntem decât intendente.

― E un punct de vedere care nu serveşte la nimic.

Şovăia. Se întreba de ce alesese Maica Superioară acest moment pentru a-i spune astfel de lucruri.

― În tine vorbesc acum Onoratele Matres. Ţi-au inoculat visele lor lacome, Murbella.

― Asta-i părerea dumitale! Resentimentul era evident.

― Onoratele Matres îşi închipuie că pot cumpăra securitatea veşnică: pentru început, o mică planetă, cu o populaţie supusă.

Murbella făcu o strâmbătură.

― Dar, curând, şi alte planete! rosti tăios Odrade. Apoi altele şi altele. Tot mai multe! Ăsta-i motivul pentru care se întorc în forţă.

― Proastă alegere, acest Vechi Imperiu.

― Excelent, Murbella! Începi să gândeşti ca una dintre noi.

― Ceea ce face din mine un dublu zerol

― Nici laie, nici bălaie, ci doar tu însăţi, adică? Dar, chiar şi aşa, nu eşti decât o intendentă. Bagă de seamă, Murbella! Te înşeli amarnic dacă-ţi închipui că posezi ceva. E ca şi cum ai păşi pe nisipuri mişcătoare.

Murbella o fixa cu o încruntătură perplexă. Trebuia făcut ceva în legătură cu acest mod de a-şi lăsa toate emoţiile să i se oglindească pe chip. Nu era prea grav aici, dar poate că, într-o zi...

― Deci, nu se poate poseda nimic cu adevărat. Bun. Ei şi?

Plină de înverşunare.

― Unele dintre cuvintele pe care le rosteşti sunt cele potrivite, dar cred că încă nu ai descoperit în tine locul în care poţi dăinui până la sfârşitul zilelor tale.

― Până ce un inamic mă va găsi şi-mi va face de petrecanie? Amprenta Onoratelor Matres e tenace! Dar felul în care i-a vorbit noaptea trecută lui Duncan mă face să cred că e pregătită. Am impresia că tabloul lui Van Gogh este cel care a sensibilizat-o. I-am perceput-o în glas. Va trebui să revăd înregistrarea aceea.

― Cine să-ţi facă de petrecanie, Murbella?

― Nu veţi putea rezista niciodată unui atac al Onoratelor Matres!

― Ţi-am expus deja esenţa chestiunii în legătură cu asta. Nici un loc nu poate fi considerat sigur pentru eternitate.

― Încă una din blestematele voastre de lecţii inutile!

În Refectoriul Acolitelor, Odrade îşi aminti că nu-şi găsise timp să revadă acea înregistrare prin ochi com a discuţiei dintre Duncan şi Murbella. Aproape că-i scăpă un suspin, pe care-l transformă în ultima clipă într-o tuse uşoară. Nu era bine ca tinerele să remarce vreun semn de tulburare la Maica Superioară.

În deşert, la Sheeana! Un tur de inspecţie, de îndată ce-mi voi putea face timp. Timp!

Din nou, acolita de lângă ea îşi drese discret vocea. Odrade îi aruncă o privire piezişă. Păr blond, rochie neagră, scurtă, cu tivuri albe. Ciclul Mediu, Treapta a Treia. Nici o mişcare a capului înspre Odrade, nici o căutătură cu coada ochiului.

Iată ce voi găsi pe tot parcursul turului meu de inspecţie. Temeri. Iar în natură, lucruri care se văd totdeauna când oamenii intră în criză de timp: de pildă, copaci rămaşi netăiaţi pentru că tăietorii de lemne au plecat ― înrolaţi cu forţa în Dispersia noastră... unii, poate, deja în mormânt, alţii, dispăruţi în locuri neştiute de nimeni, dacă nu cumva robi. Voi vedea, în drumul meu, fantezii arhitecturale devenite atracţii tocmai fiindcă, prin plecarea constructorilor, au rămas neterminate? Nu, nu cred. Nu prea gustăm noi fanteziile.

Celelalte Memorii conţineau exemple de ceea ce i-ar fi plăcut ei să găsească: vechi construcţii, devenite parcă mai frumoase prin faptul că fuseseră lăsate baltă... din cauza falimentului unui constructor sau, poate, a furiei unui proprietar împotriva amantei sale... Unele lucruri căpătau, din asemenea pricini, un aspect neaşteptat şi interesant. Ziduri vechi, vechi ruine... Sculpturi ale timpului.

Ce-ar zice Bell dacă aş pune să se construiască un pavilion fantezist în livada mea preferată?

Acolita de lângă Odrade murmură:

― Maică Superioară?

Excelent! Rareori reuşesc să-şi ia inima-n dinţi.

― Da?

Vorbise aproape în şoaptă. Sper să fie vorba de ceva important. Acolita o auzise?

Da, o auzise.

― Îmi permit să vă deranjez, Maică Superioară, fiindcă e vorba de o problemă urgentă şi fiindcă ştiu cât de mult vă interesează livezile.

Splendid! Acolita avea picioare butucănoase, dar atributul acesta nu se extindea şi la mintea ei. Odrade o privi fără a spune nimic.

― Sunt cea care se ocupă de întocmirea hărţii pentru dormitorul dumneavoastră, Maică Superioară.

Era, deci, o recrută demnă de încredere, dintre cele cărora li se încredinţau lucrări destinate Maicii Superioare. Şi mai bine.

― Şi voi avea curând harta?

― În două zile, Maică Superioară. Mai am puţin de lucru la şabloanele de suprapunere care îmi vor îngădui să actualizez zilnic înaintarea deşertului.

Odrade încuviinţă cu o scurtă mişcare a capului. Precizase asta în instrucţiunile iniţiale: o acolită însărcinată cu actualizarea zilnică a hărţii. Odrade voia ca, în fiecare dimineaţă, la trezire, imaginaţia să-i fie stimulată de schimbările pe care avea să le observe pe hartă, voia ca acesta să fie primul lucru de care să ia cunoştinţă când deschidea ochii.

― Am lăsat un raport în biroul dumneavoastră azi-dimineaţă, Maică Superioară. De la Administraţia Livezilor. Poate că nu l-aţi văzut.

Odrade văzuse doar antetul. Venise cu întârziere de la şedinţa de antrenament fizic şi se grăbise să ajungă la Murbella. Atâtea lucruri depindeau de Murbella!

― Plantaţiile din jurul Sectorului Central trebuie abandonate dacă nu se iau de urgenţă măsuri speciale de protecţie, spuse acolita. Aceasta-i concluzia raportului.

― Redă-l, te rog, cuvânt cu cuvânt.

Soarele asfinţi şi luminile din sală se aprinseră în timp ce Odrade o asculta pe acolită. Raportul era concis, aproape sec, cu o notă mustrătoare pe care Odrade o atribui fără şovăire lui Bellonda. Nu exista nici o semnătură din partea Arhivelor, dar avertismentele Controlului Meteo treceau în mod obligatoriu prin Arhive şi acolita preluase câţiva termeni specifici.

Încheindu-şi raportul, tânăra aşteptă în tăcere.

Ce răspuns o să dau? Livezile, păşunile şi viile nu erau doar o protecţie împotriva intruziunilor şi un element ce înfrumuseţa peisajul. Ele susţineau moralul Canonicatului şi cămările sale.

Susţin moralul meu.

Cu câtă răbdare aştepta acolita! Bucle aurii încadrau o faţă rotundă, cu o înfăţişare plăcută, chiar dacă gura era puţintel prea mare. Nu-şi terminase mâncarea din farfurie. Stătea cu mâinile încrucişate în poală, părând a spune: Sunt aici pentru a vă sluji, Maică Superioară.

În timp ce Odrade îşi compunea în minte răspunsul, o amintire se impuse brusc conştiinţei sale, într-un flux simultan care amesteca un vechi incident cu percepţiile ei imediate. Revăzu una dintre primele lecţii de pilotaj pe ornitopter. Două eleve-acolite, cu un instructor, la ora amiezii, deasupra ţinuturilor mlăştinoase de pe Lampadas. Fusese obligată să facă echipă cu acolita cea mai ineptă pe care o recrutase vreodată Comunitatea Surorilor. Fără doar şi poate, o opţiune genetică. Maestrele Geneticiene aveau nevoie de ea din cauza unui caracter pe care voiau să-l transmită progeniturilor. În nici un caz inteligenţa sau echilibrul afectiv! Odrade nu-i uitase numele: Linchine.

Linchine zbierase la instructorul lor:

― Am să-l fac eu să zboare cum trebuie pe topterul ăsta afurisit!

Şi în tot acest timp, cerul se rotea dimpreună cu pădurea şi bălţile peste care zburau, ameţindu-le. Exact asta era impresia: că noi stăm pe loc, în vreme ce lumea întreagă se mişcă. Iar Linchine făcea greşeală după greşeală. La fiecare dintre iniţiativele ei, giraţiile se înrăutăţeau.

În cele din urmă, instructorul neutralizase comenzile postului ei de pilotaj şi stabilizase aparatul. Abia după ce totul reintrase în ordine îşi făcuse auzit glasul:

― N-ai să reuşeşti niciodată să pilotezi chestia asta, domniţă. Niciodată! Nu ai reflexele necesare. La cei de felul dumitale, antrenamentele trebuie începute înainte de vârsta pubertăţii.

― Nu-i adevărat! Fac eu să zboare afurisenia asta!

Smucea cu ambele mâini comenzile inutilizabile.

― Las-o moartă, domniţă. Ai să rămâi la sol!

Odrade începuse să respire mai liniştită, dându-şi seama că ştiuse de la bun început că Linchine ar fi putut să-i omoare.

Răsucindu-se către Odrade, care stătea pe locul din spate, Linchine ţipase:

― Spune-i tu! Spune-i că trebuie să se supună unei Bene Gesserit!

Făcea apel la solidaritatea lui Odrade, care, fiind cu câţiva ani mai în vârstă, dispunea deja de o oarecare autoritate.

Odrade rămăsese tăcută, cu figura impasibilă.

"Tăcerea este adesea tot ce-i mai bine de spus", scrisese cu săpun o glumeaţă Bene Gesserit pe o oglindă din spălător. Odrade găsise că era o povaţă bună, atât cu acea ocazie, cât şi mai târziu.

Revenind la necesităţile acolitei care şedea alături de ea în sala de mese, Odrade se întrebă de ce i se impusese spontan acea amintire de demult. Asemenea lucruri se întâmplau rareori fără rost. În orice caz, nu tăcerea e recomandată acum. Gluma, poate? Da! Acesta era mesajul. Umorul lui Odrade (manifestat ceva mai târziu) o învăţase pe Linchine ceva despre ea însăşi. Umorul în condiţii de stres.

Îi zâmbi acolitei de lângă ea.

― Ţi-ar plăcea să fii cal?

― Poftim?

Întrebarea o surprinsese, dar asta n-o împiedică să răspundă la zâmbetul Maicii Superioare. Era un zâmbet care n-avea nimic alarmant. Părea mai degrabă cald. Toată lumea spunea că Maica Superioară îngăduia afecţiunea.

― Nu înţelegi, fireşte, spuse Odrade.

― Nu, Maică Superioară.

Tot zâmbitoare şi răbdătoare.

Odrade îşi lăsă privirea să zăbovească pe trăsăturile tinerei acolite. Ochii sinilii, încă neatinşi de albastrul uniform al Agoniei Mirodeniei. O gură aproape ca a lui Bell, mai puţin răutatea. Impresie de forţă şi de inteligenţă pe care te puteai bizui. Cu siguranţă că s-ar fi priceput să anticipeze necesităţile unei Maici Superioare. Dovadă, harta care i se încredinţase spre realizare şi raportul referitor la livezi. Desigur, sensibilă. Pe măsura inteligenţei ei superioare. Probabil că n-avea să ajungă chiar până la vârf, dar avea să ocupe întotdeauna poziţii-cheie, unde calităţile ei puteau fi puse în valoare.

De ce m-am aşezat tocmai lângă ea?

Cu prilejul vizitelor ei în refectorii, i se întâmpla deseori să-şi aleagă anume vecina de masă. De obicei, dintre acolite. Contactul cu ele era atât de instructiv! Din când în când, câte-un raport îşi croia drum până în biroul Maicii Superioare: observaţiile personale ale unei Instructoare despre o acolită sau alta. Câteodată însă, Odrade îşi alegea locul din sala de mese fără a-şi putea explica motivul.

Ca în cazul de faţă. De ce tocmai fata aceasta?

Se întâmpla rareori ca o conversaţie la masă să se înfiripeze altminteri decât din iniţiativa Maicii Superioare. Discuţia începea de regulă de o manieră banală, pentru a căpăta, treptat, o tentă mai personală. Anturajul trăgea, avid, cu urechea.

În astfel de împrejurări, Odrade afişa o seninătate aproape religioasă, care avea darul de a le linişti pe tinerele mai emotive. Acolitele erau... simple acolite, pe când Maica Superioară trecea drept vrăjitoarea supremă. Nervozitatea lor era firească.

Odrade surprinse o şoaptă, în spatele ei: "În seara asta a luat-o pe Streggi în colimator. "

În colimator... Expresia nu se schimbase de pe vremea când Odrade însăşi era acolită. Aşadar, tânăra aceasta se numea Streggi.

Deocamdată, să facem abstracţie de acest lucru. Numele au o încărcătură magică.

― Cum ţi se pare mâncarea din seara asta? întrebă Odrade.

― Acceptabilă, Maică Superioară.

Se străduiau întotdeauna să nu exprime păreri false, dar Streggi era puţin dezorientată de aceste schimbări bruşte în conversaţie.

― Au fiert prea mult carnea, spuse Odrade.

― Cu atâtea guri de hrănit, cum ar putea să mulţumească pe toată lumea, Maică Superioară?

Spune ce gândeşte, şi spune bine.

― Îţi tremură mâna stângă, observă Odrade.

― Sunt puţin emoţionată din cauza dumneavoastră, Maică Superioară. Şi vin de ia o şedinţă de antrenament. N-a fost prea uşor, astăzi.

Odrade analiză tremurul.

― Eşti la exerciţiile de hiperextensie verticală a braţelor.

― Erau dureroase şi pe vremea dumneavoastră, Maică

Superioară?

În acea epocă preistorică?

― La fel ca în ziua de azi. Se învaţă mult prin durere, îmi spuneau Instructoarele.

Asta mai destinse un pic atmosfera. O experienţă comună... dăscăleala Instructoarelor...

― În privinţa cailor, Maică Superioară, mărturisesc că tot nu am înţeles, zise Streggi privind în farfurie. Asta nu pare a fi carne de cal. Sunt sigură că am...

Odrade izbucni într-un hohot de râs care-i atrase o mulţime de priviri uluite. Puse o mână pe braţul lui Streggi şi-şi reduse râsul la un surâs blând.

― Îţi mulţumesc, draga mea. Sunt ani de când nu m-a mai făcut cineva să râd cu atâta poftă. Sper să nu fie decât începutul unei lungi şi agreabile tovărăşii.

― Sunt onorată, Maică Superioară, dar nu...

― Am să-ţi explic de ce te-am întrebat dacă vrei să fii cal ― o glumă fără nici o intenţie umilitoare. Vreau să porţi pe umeri un băieţel, pentru a-i îngădui să se deplaseze mai repede decât l-ar putea duce picioarele lui mititele.

― Voi face precum vă e voia, Maică Superioară.

Fără obiecţii, fără alte întrebări. Întrebările existau, fireşte, însă răspunsurile aveau să vină la timpul lor şi Streggi ştia asta. Magia timpului.

Retrăgându-şi mâna, Odrade întrebă:

― Cum te cheamă?

― Streggi, Maică Superioară. Aloana Streggi.

― Fii liniştită, Streggi. O să mă ocup de livezi. Avem nevoie de ele pentru moral, ca şi pentru hrană. Prezintă-te chiar în seara asta la Repartizări. Spune-le că vreau ca mâine dimineaţă la şase să fii în biroul meu.

― Voi fi, Maică Superioară. Am să continui lucrul la harta dumneavoastră?

Odrade se ridicase să plece.

― Deocamdată, da, Streggi. Dar cere-le celor de la Repartizări să desemneze o altă acolită, pe care o vei pregăti să-ţi preia sarcina. Curând, vei avea prea multe de făcut ca să mai ai timp de hartă.

― Mulţumesc, Maică Superioară. Deşertul avansează cu mare repeziciune.

Cuvintele ei îi dădură lui Odrade un sentiment de satisfacţie, risipind norii care-i întunecaseră cea mai mare parte a zilei. Ciclul repornise, sub impulsul acelor forte subterane cărora li se aplicau denumiri ca "viaţă" şi "dragoste" şi alte etichete inutile.

Aşa se învârte roata. Astfel renaşte totul. Prin magie. Ce vrăji malefice ar putea abate atenţia de la un asemenea miracol?

Ajunsă în biroul ei, transmise un ordin Controlului Meteo, apoi reduse la tăcere toate aparatele şi se duse în faţa bovindoului. Casa Canonicatului licărea vag roşiatic în noapte din cauza reflexiei luminilor de la sol în plafonul jos al norilor. Fenomenul conferea zidurilor şi acoperişurilor un aer romantic pe care Odrade se grăbi să-l respingă cu toată tăria.

Romantic? Nu era nimic romantic în ceea ce făcuse cu câteva minute mai înainte în Refectoriul Acolitelor.

Până la urmă am făcut pasul. M-am angajat. Acum, Duncan va trebui să restabilească amintirile Basharului nostru. O sarcină cum nu se poate mai delicată.

Continuă să privească în noapte, străduindu-se să reprime nodurile pe care le simţea în stomac.

Nu numai că mă angajez, dar angajez împreună cu mine tot ce a mai rămas din Comunitatea Surorilor mele. Aşadar, asta-i senzaţia, Tar.

Asta-i senzaţia, iar planul tău e afurisit de întortocheat.

Avea să plouă în noaptea aceasta. Odrade o simţea în aerul care pătrundea prin ventilatoarele din jurul ferestrei. N-avea nevoie să citească buletinul meteo. Oricum, o făcea rareori în ultima vreme. La ce-ar fi servit? Dar raportul lui Streggi conţinea un avertisment serios.

Ploile se făcuseră tot mai rare şi erau mai degrabă bine venite. Multe Surori ieşeau să se plimbe prin ploaie, în ciuda temperaturii scăzute. Exista ceva melancolic în această reacţie. Fiecare ploaie pe care-o vedeau le trezea aceeaşi întrebare: Asta e ultima?

Cei de la Meteo realizau fapte eroice pentru a ţine uscat desertul în expansiune şi a iriga totodată zonele de cultură. Odrade nu ştia cum făcuseră ca să provoace ploaia pe care o comandase ea. Curând însă n-aveau să mai poată executa asemenea ordine, chiar dacă erau date de Maica Superioară.

Deşertul va triumfa, deoarece acesta este impulsul pe care i l-am dat noi.

Deschise batanţii centrali ai ferestrei. Vântul, la nivelul acesta, se potolise. Doar norii mai alergau pe cer. Straturile înalte ale atmosferei erau agitate. Domnea, parcă, un fel de pripeală în aer. Temperatura scăzuse considerabil. Vasăzică aşa construiseră această aversă. Închise fereastra. Nu simţea dorinţa să iasă. Maica Superioară nu avea timp să se joace de-a ultima ploaie. Câte o ploaie, o dată. Era suficient. Iar acolo, în sud, deşertul îşi continua înaintarea lui implacabilă.

Pe el, cel puţin, putem să-l supraveghem şi să-l urmărim pe o hartă. Dar acea Furie din spatele meu, acea figură de coşmar care mă urmăreşte cu toporul? Ce hartă mi-ar putea spune unde se află ea în noaptea aceasta?

Religia (emulaţia adultului de către copil) este închisoarea unor mitologii apuse: conjecturi, acceptări secrete ale unei încrederi pasive în univers, luări de poziţie vizând în esenţă puterea personală ― totul amestecat cu frânturi de cunoaştere. Şi, întotdeauna, cu o poruncă tacită: "Să nu întrebi!", Noi încălcăm zilnic această poruncă, deoarece ne-am propus să înhămăm imaginaţia umană la creativitatea noastră cea mai profundă.

Crezul Bene Gesserit

MURBELLA ŞEDEA, singură, cu picioarele încrucişate sub ea, pe podeaua sălii de antrenamente. Trupul îi tremura, în urma eforturilor la care îl supusese. Maica Superioară petrecuse aici aproape o oră în această după-amiază. Şi, cum se întâmpla deseori în împrejurări similare, Murbella avea impresia că fusese abandonată în mijlocul unui vis provocat de o stare febrilă.

Cuvintele rostite de Odrade înainte de plecare răsunau încă în vis:

― Cea mai dură lecţie pe care o are de învăţat o acolită este că trebuie să se depăşească întotdeauna. Capacităţile tale te pot duce mai departe decât îţi imaginezi. Ca atare, nu îţi imagina nimic. Depăşeşte limita!

Ce aş putea să răspund? Că am fost condiţionată să trişez?

Cumva, Odrade o determinase să evoce comportamentele-tip din copilărie şi educaţia Onoratelor Matres.

Am învăţat să înşel încă de mic copil. Cum să simulez o trebuinţă, ca să mi se acorde atenţie.

Comportamentul trişorului implica multe asemenea "tehnici". Cu cât înaintase în vârstă, cu atât mai uşor îi fusese să trişeze. Învăţase repede ce voiau de la ea "oamenii mari" care-o înconjurau. Regurgitam orice, la comandă. Asta se numea "educaţie". De ce erau învăţăturile Bene Gesseritului atât de radical diferite?

― Nu-ţi cer să fii cinstită cu mine, spusese Odrade. Fii cinstită cu tine însăţi.

Murbella era pe cale să piardă nădejdea că va putea să extirpe vreodată toată înşelătoria acumulată în trecutul ei.

Şi de ce-aş face-o?

Trişa iar, chiar când gândea asta!

― Fir-ai afurisită, Odrade!

Abia după ce cuvintele ieşiseră îşi dădu seama că vorbise cu voce tare. Porni să ducă mâna la gură, apoi curmă gestul. "Schimbă asta ceva?" spunea febra care o stăpânea.

― Învăţământul de tip birocratic înăbuşă sensibilitatea şi curiozitatea copilului, îi explicase Odrade. Tinerilor li se taie elanul. Nu sunt lăsaţi niciodată să-şi cunoască toate capacităţile; asta ar putea să provoace schimbări. Se petrec ore întregi în comisii speciale, discutându-se cum trebuie procedat cu elevii supradotaţi. În schimb, nu se acordă nici un minut observării modului în care profesorii conformişti se simt ameninţaţi de apariţia tinerelor talente şi fac tot ce pot ca să le anihileze, mânaţi de o dorinţă profundă de a se simţi superiori şi în siguranţă într-un mediu imuabil.

Despre Onoratele Matres vorbea.

Profesori conformişti?

Asta era: în spatele faţadei lor de înţeleaptă seninătate, Surorile Bene Gesserit erau nişte nonconformiste. Adesea, dădeau lecţii fără a urmări în mod intenţionat acest lucru.

Pe toţi zeii! Vreau să fiu şi eu ca ele!

Gândul îi provocă un şoc care-o făcu să sară în picioare şi să se lanseze într-o serie de exerciţii pentru articulaţiile mâinilor şi-ale braţelor.

Conştientizarea era mai profundă ca oricând. Nu voia să dezamăgească asemenea profesori. Sinceritate şi onestitate. Toate acolitele auzeau asta. "Uneltele de bază ale uceniciei", spunea Odrade.

Furată de gânduri, Murbella făcu o mişcare greşită şi căzu, lovindu-se zdravăn la umăr. Se ridica, frecându-şi contuzia.

La început, crezuse că declaraţia solemnă a Bene Gesseritului trebuie să fie o minciună.

Sunt atât de sinceră cu voi, încât mă văd obligată să vă mărturisesc onestitatea mea absolută.

Dar acţiunile veneau să confirme afirmaţia lor. Vocea lui Odrade persista în visul febril: "Aşa trebuie să judeci. "

Aveau ceva în psihismul lor, în memoria lor şi în echilibrul lor intelectual, ceva ce nici o Onorată Mater nu posedase vreodată. Gândul acesta o făcea să se simtă mică. Sunt atât de predispusă la corupţie! Era ca o pată de pecingine în gândurile ei cuprinse de febră.

Dar sunt talentată! Trebuia să fii talentată ca să devii Onorată Mater.

Mă consider încă Onorată Mater?

Surorile Bene Gesserit ştiau că nu se angajase pe de-a-ntregul alături de ele.

Care dintre talentele mele le-or fi interesând? În nici un caz cele în materie de înşelăciune.

"Sunt şi faptele pe măsura cuvintelor? Asta dă coeficientul tău de încredere. Să nu te mărgineşti niciodată la cuvinte. "

Murbella îşi lipi mâinile de urechi. Taci din gură, Odrade!

"Cum face o Dreptvorbitoare distincţie între simpla sinceritate şi o judecată mai profund adevărată?"

Murbella lăsă mâinile în jos. Poate că sunt într-adevăr bolnavă. Făcu ochii roată prin sală. Nu era nimeni. Şi totuşi, auzea vocea lui Odrade.

"Dacă reuşeşti să te convingi în mod sincer pe tine însăţi, poţi să îndrugi orice baliverne (excelent arhaism; caută-l în dicţionar), poţi să spui verzi şi uscate, şi vei fi crezută. Dar nu de vreuna dintre Dreptvorbitoarele noastre. "

Umerii Murbellei se încovoiară. Începu să umble fără ţintă în jurul sălii. Nu exista nici un loc în care să scape?

"Caută consecinţele, Murbella. Aşa vei da de urma lucrurilor care funcţionează. Asta-i esenţa tuturor adevărurilor noastre atât de faimoase. "

Pragmatism?

Idaho intră în clipa aceea în sală şi reacţionă imediat văzându-i privirea rătăcită.

― Ce-i cu tine?

― Cred că-s bolnavă. Bolnavă cu adevărat. Credeam că mi-a făcut ceva Odrade, dar...

O prinse în momentul în care cădea.

― Repede! Daţi-ne ajutor!

Pentru prima oară, era bucuros de prezenţa ochilor com. În mai puţin de-un minut, o doctoriţă Suk îşi făcu apariţia. Se aplecă deasupra Murbellei care era întinsă pe podea, cu capul sprijinit de Idaho.

Examenul dură doar câteva clipe. Doctoriţa Suk, o Cucernică Maică în vârstă, cu părul cărunt şi tradiţionalul tatuaj rombic în mijlocul frunţii, îşi îndreptă trupul şi spuse:

― E surmenată. Nu încearcă să-şi descopere limitele, le depăşeşte. O vom pune să reia cursul de sensibilizare înainte de-a o lăsa să meargă mai departe. Trimit imediat Instructoarele.

Seara, Odrade o găsi pe Murbella în Sala Instructoarelor. Stătea întinsă pe un pat, cu spatele proptit de o pernă mare. Două Instructoare îi testau, rând pe rând, reflexele musculare. Odrade le făcu un semn scurt şi ele o lăsară singură cu Murbella.

― Am vrut să nu mai complic lucrurile, spuse Murbella. Sinceritate şi onestitate.

― Dorinţa de a evita complicaţiile duce adesea la crearea lor, zise Odrade.

Se aşeză pe un scaun de lângă pat şi lăsă o mână pe braţul Murbellei. Simţi tremurul muşchilor sub degetele ei.

― Avem o vorbă pe-aici: "Cuvintele-s lente, sentimentele sunt mai iuţi", reluă ea, retrăgându-şi mâna. Ce fel de decizie ai luat?

― Îmi dai voie să iau decizii?

― Lasă ironiile. (Odrade ridică mâna pentru a preveni o întrerupere. ) N-am luat suficient în considerare condiţionarea ta anterioară. Onoratele Matres te-au făcut practic incapabilă să iei decizii. E ceva tipic pentru societăţile însetate de putere. Inoculează oamenilor tendinţa de â tergiversa la nesfârşit. "Deciziile au consecinţe supărătoare!" Propovăduirea eschivării.

― Care-i legătura cu colapsul meu? (Înciudată. )

― Murbella! Cazurile cele mai grave ale maladiei pe care-am descris-o sunt aproape disperate. Nu-s în stare să ia nici un fel de decizii sau le amână întruna, până în ultima clipă, când se reped asupra lor ca nişte animale încolţite.

― Mi-ai spus să depăşesc limita! (Aproape tânguindu-se. )

― A ta, Murbella. Nu a mea. Nici a lui Bell, sau a oricui altcuiva. Numai a ta.

― Am decis să devin ca voi. (Cu glas abia auzit. )

― Minunat! Dar eu n-am încercat niciodată să mă omor. Cu atât mai puţin când eram gravidă!

Murbella nu se putu împiedica să schiţeze un zâmbet.

Odrade se ridică.

― Culcă-te. Mâine vei începe o serie de lecţii speciale prin care te vom învăţa să împleteşti luarea deciziilor cu perceperea propriilor tale limite. Nu uita ce ţi-am spus nu demult. Avem grijă de-ai noştri.

― Eu sunt de-a voastră? (Aproape în şoaptă. )

― Din clipa în care ai rostit jurământul în faţa Instructoarelor.

Odrade stinse lumina când ieşi. Murbella o auzi spunând cuiva, înainte ca uşa să se închidă:

― N-o mai sâcâiţi. Are nevoie de odihnă.

Murbella închise ochii. Visul febril o părăsise, dar propria ei memorie îi luase locul. "Sunt o Bene Gesserit. Exist doar pentru a servi. "

Se auzea pe ea însăşi spunându-le Instructoarelor aceste cuvinte, însă amintirea ei le conferea o greutate care nu existase în momentul în care le pronunţase.

Ştiau că eram cinică.

Ce li se putea ascunde unor asemenea femei?

I se păru că simte mâna pe care o Instructoare o pusese pe fruntea ei şi auzi cuvintele care, până în clipa aceasta, nu avuseseră, pentru ea, nici o noimă.

Stau drepţi în prezenţa sacră a omenescului. Ca şi mine acum, vei sta şi tu într-o zi. Mă rog prezenţei tale ca asta să se împlinească. Viitorul să rămână incert, căci el este pânza pe care pictăm dorinţele noastre. Astfel, condiţia umană se află în faţa unei veşnice tabula rasa. Nu posedăm nimic mai mult decât acest moment în care ne consacrăm neîncetat prezenţei sacre pe care-o împărtăşim şi-o creăm.

Conformism şi nonconformism, deopotrivă. Murbella îşi dădu seama că nu fusese pregătită, nici fizic, nici moral, pentru acest moment. Lacrimi i se rostogoliră pe obraji.

Legile prohibitive au tendinţa de a întări ceea ce ar vrea să interzică. Este punctul sensibil de care toate profesiile juridice din istorie s-au slujit pentru a-şi asigura stabilitatea funcţiei.

Coda Bene Gesserit

ÎN CURSUL neobositelor sale inspecţii prin Sectorul Central (mai puţin frecvente în ultima vreme, dar mult mai exigente tocmai din acest motiv), Odrade era în căutarea oricăror semne de delăsare, mai ales în domeniile de mare responsabilitate unde lucrurile păreau să funcţioneze prea bine.

Mai-marea câinilor de pază avea o vorbă: "Arătaţi-mi un sector unde totul merge ca pe roate şi vă voi arăta pe cineva care încearcă să ascundă greşeli. O corabie adevărată se clatină. "

O spunea deseori iar cuvintele ei deveniseră un laitmotiv folosit de Surori (şi chiar de unele acolite) când venea vorba de Maica Superioară.

"0 corabie adevărată se clatină. " (Râsete înfundate. )

În dimineaţa aceasta, Bellonda o însoţea pe Odrade în turul ei de inspecţie, abţinându-se să observe că "o dată pe lună" devenise "o dată la două luni"... Şi asta în cel mai bun caz. Prezenta inspecţie avea o întârziere de şapte zile faţă de data prevăzută. Bell voia să profite de ocazie pentru a reitera avertismentele în legătură cu Idaho. De asta o târâse după ea pe Tamalane, deşi Tam ar fi trebuit să le inspecteze la ora aceasta pe Instructoare.

Două contra una? se întreba Odrade. Era aproape sigură că nici Bell, nici Tam nu bănuiau ce intenţii avea ea. Deşi, până la urmă, totul avea să iasă la iveală, aşa cum se întâmplase cu planul lui Taraza.

La momentul potrivit, nu-i aşa, Tar?

Parcurgeau cu paşi mari coridoarele, în foşnetul pripit al robelor lor negre, fără însă a scăpa nimic din ochi. Totul le era familiar, desigur, dar asta nu le împiedica să pândească orice aspect inedit. Odrade îşi purta minicomul agăţat de umărul stâng, ca lestul deplasat al unui scafandru.

Nu trebuie să faci nici doi paşi fără un mijloc de comunicaţie la îndemână, în ziua de azi.

În culisele oricărui centru Bene Gesserit se afla toată infrastructura necesară funcţionării sale: spital, bucătării, morgă, serviciu de salubritate, instalaţii de reciclare (legate de salubritate şi de canalizare), transporturi şi comunicaţii, aprovizionare, săli de antrenament şi de educaţie fizică, săli de cursuri pentru postulante şi acolite, locuinţe pentru toată lumea, săli de şedinţe, laboratoare, şi multe altele. Personalul se schimba deseori, din cauza Dispersiei şi a permanentei rotaţii a responsabilităţilor, conform criteriilor subtile specifice Bene Gesseritului. Dar exista întotdeauna un loc şi o ocupaţie pentru fiecare.

În timp ce inspectau repede sector după sector, Odrade la vorbea însoţitoarelor sale despre Dispersia Comunităţii Surorilor, fără a încerca să-şi ascundă temerile în legătură cu "atomizarea" la care era supusă marea familie a Bene Gesseritului.

― Mi-e greu să-mi imaginez o omenire în expansiune într-un univers nemărginit, spuse Tamalane. Posibilităţile sunt atât de...

― E jocul numerelor infinite, zise Odrade călcând pe deasupra unei spărturi în pardoseală. Asta trebuie reparată. Adevărul e că jucăm acest joc al infinitului din momentul în care am învăţat să traversăm pliurile spaţiale.

― Nu e un joc! făcu Bellonda cu voce posacă.

Odrade îi înţelegea sentimentele. N-am întâlnit niciodată vidul absolut. Mereu, doar alte şi alte galaxii. Tam are dreptate. Perspectiva Potecii de Aur e demoralizantă.

Explorările din trecut furnizaseră Bene Gesseritului doar o pârghie statistică asupra problemei şi nimic altceva. Atâtea planete locuibile într-o configuraţie dată, plus atâtea care puteau fi terraformate.

― Ce va fi evoluând acolo? întrebă Tamalane.

Era o întrebare la care nici una dintre ele nu putea să răspundă. Dacă întrebai ce ar putea genera Infinitul, singurul răspuns cu putinţă era: "Orice. "

Orice... Bun sau rău; dumnezeiesc sau diavolesc.

― Şi dacă Onoratele Matres fug de... ceva? întrebă Odrade. Nu vi se pare o ipoteză interesantă?

― Speculaţiile de felul ăsta sunt inutile, mârâi Bellonda. Nu ştim nici măcar dacă pliurile ne introduc într-un singur univers sau în mai multe... Ori poate chiar într-un număr infinit de bule aflate într-un veşnic proces de expansiune şi colaps.

― Să fi ştiut Tiranul mai mult ca noi despre toate astea? întrebă Tamalane.

Se opriră, în timp ce Odrade îşi arunca privirea într-o sală în care cinci acolite din Ciclul Superior şi o Instructoare studiau o proiecţie despre stocurile de melanj la nivel regional. Cristalul ce conţinea informaţiile executa un dans complicat în interiorul proiectorului, ţopăind pe fasciculul său ca o minge în vârful jetului de apă al unei fântâni arteziene. Observând concluziile, Odrade se retrase, cu sprâncenele încruntate. Tam şi Bell nu-i remarcară expresia.

Va trebui să restrângem accesul la datele referitoare la melanj. Sunt prea deprimante pentru moralul tuturor.

Administraţia! Totul depindea, în ultimă instanţă, de Maica Superioară. Era suficient să delegi prea des puterile doar unora şi aceloraşi persoane pentru a cădea în birocraţie.

Odrade ştia că se bizuia un pic prea mult pe simţul ei lăuntric al administraţiei. Un sistem frecvent testat şi revizuit de către Surori, care nu făcea apel la automatizare decât când era absolut necesar. "Maşinăria", cum îi spuneau ele. Până să devină Cucernice Maici, dobândeau, toate, o anumită sensibilitate la această "maşinărie", iar ulterior aveau tendinţa de a recurge la ea fără a-şi face probleme. În asta consta pericolul. Odrade pretindea permanent îmbunătăţiri (oricât de mici) pentru a introduce schimbări în activităţile lor. Aleatoriul! Absenţa unor scheme absolute, pe care alţii le-ar fi putut depista şi folosi împotriva Comunităţii. Un individ poate că n-ar fi remarcat asemenea schimbări pe durata vieţii sale, dar, pe termen lung, diferenţele erau în mod indubitabil măsurabile.

Odrade şi însoţitoarele ei ajunseră la nivelul străzii, pe artera principală a Sectorului Central. Surorile numeau această magistrală "Calea Aspră", o glumă care făcea aluzie la regimul dur de antrenament a cărui denumire populară era "Calea aspră a Bene Gesseritului".

Calea Aspră se întindea, dreaptă ca un fascicul laser, din piaţa situată la baza turnului lui Odrade până la periferiile meridionale ale zonei urbane ― aproape doisprezece kilometri mărginiţi de clădiri având înălţimi diferite. Cele mai joase prezentau particularitatea comună de a fi suficient de solide pentru a permite supraetajările.

Odrade făcu semn unui transportor descoperit care avea locuri libere. Urcară şi se instalară într-un colţ unde puteau să-şi continue discuţia. Faţadele clădirilor de pe Calea Aspră aveau un farmec desuet, îşi spunea Odrade. Imobile ca acestea, cu înalte ferestre dreptunghiulare din plaz izolant, străjuiseră "căile" Bene Gesserit pe durata unei bune părţi din istoria Comunităţii Surorilor. Mijlocul bulevardului era străbătut de un şir de ulmi selecţionaţi genetic pentru înălţimea lor şi profilul îngust al coroanei. Păsări îşi făcuseră cuiburi în frunzişul des şi dimineaţa era colorată de strălucirea intermitentă a penajelor roşii şi portocalii ― granguri şi cinteze-tangara.

Suntem în mod periculos condiţionate să preferăm acest decor familiar?

În timp ce coborau din transportor la intersecţia cu Şirul Beţivei, Odrade se gândi la modul curios în care umorul Bene Gesserit ieşea la iveală în denumiri. Un umor al străzii? Şirul Beţivei fusese numit astfel deoarece una dintre clădiri, a cărei fundaţie cedase uşor, era puţin înclinată, dând o caraghioasă impresie de ebrietate. Singura din tot şirul care nu era în rând cu celelalte.

Ca Maica Superioară. Numai că ele încă nu ştiu asta.

Minicomul ei bâzâi când dădură colţul pe Strada Turnurilor.

― Maică Superioară?

Vocea lui Streggi. Fără să se oprească, Odrade semnală că era pe recepţie.

― Aţi cerut un raport referitor la Murbella. Centrul Medical Suk spune că e aptă să înceapă cursurile prevăzute.

― Atunci să înceapă.

Continuară pe Strada Turnurilor. Odrade aruncă o privire scurtă caselor cu un singur etaj situate de o parte şi de cealaltă. La una dintre ele se lucra pentru a i se adăuga doua etaje. Într-o zi, poate că aici aveau să se înalţe doar edificii înalte iar poanta actualei glume (atâta câtă era) avea să-şi piardă obiectul.

Părerea generală era că atribuirea de nume străzilor răspundea doar unei necesităţi pur practice şi că, în definitiv, se putea face haz de ceea ce reprezenta, pentru Comunitatea Surorilor, un subiect delicat.

Odrade se opri brusc în mijlocul trotuarului aglomerat şi se întoarse spre tovarăşele ei.

― Ce-aţi zice dacă aş propune să dăm străzilor şi clădirilor importante numele unora dintre Surorile noastre dispărute?

― Ţi se năzăresc tot felul de aiureli astăzi! o apostrofa Bellonda.

― Nu-s dispărute, spuse Tamalane.

Odrade porni mai departe. Se aşteptase ia aceste reacţii. Aproape că auzea ce gândea Tam: Le purtăm înlăuntrul nostru pe " dispărute ", în Celelalte Memorii!

Odrade nu voia să discute despre asta în stradă, dar considera că ideea ei nu era lipsită de temei. Unele Surori mureau fără a putea face Împărtăşirea. Liniile memoriale majore se păstrau, fireşte, însă câte un fir se pierdea la moartea unei purtătoare. Aşa se întâmplase cu Schwangyu, din Citadela Gammu, care fusese ucisă în cursul unui atac al Onoratelor Matres. Numeroase memorii rămâneau, totuşi, depozitare ale calităţilor... şi complexităţilor ei. Ar fi fost greu de spus dacă greşelile lui Schwangyu erau mai bogate în învăţăminte decât succesele ei.

Bellonda iuţi pasul pentru a ajunge în dreptul lui Odrade pe o porţiune a trotuarului relativ pustie.

― Trebuie să vorbim despre Idaho. E mentat, desigur, dar, în măsura în care a păstrat amintirile tuturor vieţilor sale multiple, poate fi extrem de periculos.

Tocmai treceau prin faţa unei morgi. Mirosul puternic al antisepticelor ajungea până în stradă. Uşa în arcadă rămăsese deschisă.

― Cine-a murit? întrebă Odrade, ignorând nerăbdarea lui Bellonda.

― O Instructoare din Secţia a Patra şi un grădinar care lucra la întreţinerea livezilor, răspunse Tamalane.

Tam era întotdeauna la curent cu lucruri de felul ăsta.

Bellonda nu încercă să-şi ascundă iritarea văzându-se astfel ignorată.

― Ce-ar fi să nu ocoliţi subiectul?

― Ce subiect? întrebă Odrade cu toată blândeţea.

Ieşiră pe esplanada meridională şi Odrade se opri în spatele parapetului din piatră pentru a privi panorama plantaţiilor ― vii şi livezi, întinzându-se până la orizont. Lumina dimineţii avea o tentă pâcloasă, cu totul diferită de ceţurile diafane create de umiditate.

― Ştii bine ce subiect! se încăpăţână Bellonda.

Odrade continuă să privească peisajul, sprijinindu-se de parapet şi simţind suprafaţa rece a pietrei. Avea impresia că pâcla îşi schimbase deja culoarea. Razele soarelui străbăteau praful formând un spectru de difuzare diferit. Lumina era mai cristalină, mai definită. Absorbţia era alta. Nimbul, mai îngust. Praful şi nisipul din aer se strecurau în cele mai mici fisuri, asemenea apei, dar scârţâitul şi scrâşnetul le trădau natura. Ca în insistenţa lui Bell. Lipsă de lubrefiere.

― Asta-i lumina deşertului, rosti Odrade, arătând cu degetul.

― Nu te mai eschiva, spuse Bellonda.

Odrade preferă să nu răspundă. Lumina pâcloasă era o imagine clasică, dar nu dădea acea impresie liniştitoare pe care i-o confereau pictorii din vechime în pânzele lor înfăţişând dimineţi ceţoase.

Tamalane veni lângă Odrade.

― O lumină de-o frumuseţe aparte, murmură ea.

Tonul glasului ei spunea că Celelalte Memorii îi sugerau comparaţii similare cu ale lui Odrade.

De vreme ce aşa am fost condiţionate să căutăm frumuseţea...

Dar ceva aflat în adâncul fiinţei sale îi şoptea lui Odrade că nu aceasta era frumuseţea după care tânjea ea.

Colinele joase care se unduiau până în zare, sub ochii ei, fuseseră cândva de un verde strălucitor. Astăzi erau bântuite de uscăciune, de parcă pământul fusese golit de sânge şi măruntaie în maniera în care egiptenii antici îşi preparau morţii -deshidrataţi, reduşi la esenţa materiei, conservaţi pentru eternitate.

Deşertul în rolul de maestru al morţii, înfăşând pământul în natron, îmbălsămând minunata noastră planetă, cu toate giuvaerurile ei ascunse.

Bellonda se încăpăţâna să rămână în spatele ei, mârâind şi scuturând din cap, refuzând să vadă ce avea să devină planeta lor.

Odrade aproape că se cutremură sub impactul subit al unui flux simultan. Se revăzu pe ea însăşi explorând ruinele sietchului Tabr, descoperind cadavrele mumificate de deşert ale jefuitorilor de mirodenie rămaşi în locurile în care fuseseră ucişi.

Ce este Sietch Tabr acum? O masă de magmă solidificată, fără nimic care să amintească de istoria sa glorioasă. Onoratele Matres sunt ucigaşe ale istoriei.

― Dacă refuzi să-l elimini pe Idaho, atunci mă opun categoric să-l foloseşti ca mentat.

Agasantă mai era Bell asta! întorcându-se şi privind-o, Odrade îşi spuse că Bellonda îşi arăta vârsta mai mult ca oricând. Chiar şi în momentul de fată purta pe nas ochelari de citire. Ochelarii îi măreau ochii, dându-i o înfăţişare de peşte cu globi oculari proeminenţi. Faptul că recurgea la lentile în locul unor proteze discrete spunea totul despre ea. Afişa un soi de vanitate pe dos care proclama: "Sunt mai puternică decât aparatele de care-ar avea nevoie simţurile mele deficitare. "

Bellonda fu în mod vădit iritată de privirea Maicii Superioare.

― De ce te holbezi la mine?

Odrade, subit conştientă de o slăbiciune a Consiliului ei, îşi strămută atenţia la Tamalane. Cartilajele nu-şi încetau niciodată creşterea şi asta explica de ce urechile, nasul şi bărbia lui Tam deveniseră impozante. Unele Cucernice Maici corectau acest fenomen acţionând asupra metabolismului lor sau recurgând periodic la chirurgia estetică. Tam refuza să se încline în faţa unor asemenea futilităţi. "Sunt aşa cum sunt şi cu asta, basta. "

Consilierele mele sunt prea bătrâne. Iar eu... eu ar trebui să fiu mai tânără şi mai puternică pentru a putea purta o asemenea povară pe umerii mei. Dar... fir-ar să fie, nu-i momentul să mă autocompătimesc!

Nu exista decât un singur pericol suprem: acţiunea îndreptată împotriva supravieţuirii Bene Gesseritului.

― Duncan e un mentat strălucit, rosti ea, vorbind cu toată autoritatea poziţiei sale. Dar nu am obiceiul să folosesc pe nimeni dincolo de capacităţile sale.

Bellonda rămase tăcută. Ştia care erau punctele slabe ale unui mentat.

Mentaţii! gândi Odrade. Erau adevărate Arhive ambulante, dar, când aveai cel mai mult trebuinţă de răspunsurile lor, îţi serveau întrebări.

― Nu de un alt mentat am nevoie, spuse ea, ci de un inovator.

Văzând că Bellonda continua să tacă, adăugă:

― Îi eliberez mintea, nu corpul.

― Insist pentru efectuarea unei analize temeinice înainte de a-i da acces liber la toate sursele noastre de date!

Ţinând cont de poziţiile pe care se situa de obicei Bellonda, propunerea era mai degrabă moderată. Dar Odrade nu-i acorda încredere. Detesta acele interminabile şedinţe de analiză, în cursul cărora se pritoceau la nesfârşit rapoartele Arhivelor. Bellonda le adora. Bellonda, cu meticulozitatea ei de Arhivistă şi cu explorările ei plictisitoare prin labirinturile unor detalii lipsite de însemnătate! Cui îi păsa că o Cucernică Maică sau alta prefera fulgii de ovăz cu lapte smântânit sau cu lapte nefiert?

Odrade îi întoarse spatele Bellondei şi privi cerul dinspre sud. Praf! N-am face altceva decât să cernem şi mai mult praf prin sită! Bellonda ar fi tronat flancată de asistentele ei. Numai când se gândea la asta, Odrade simţea cum o cuprinde lehamitea.

― N-o să efectuăm nici o analiză.

Vorbise ceva mai tăios decât intenţionase.

― Am, totuşi, punctul meu de vedere, replică Bellonda pe un ton vexat.

Punctul de vedere? Oare nu suntem decât ferestre senzoriale dând spre acelaşi univers, dar având, fiecare, punctul ei de vedere particular?

Instinctele... Amintirile de tot felul... Chiar şi Arhivele. Nimic din toate astea nu era convingător în sine, decât de o manieră impusă din afară. Nimic nu avea suficientă greutate, atâta timp cât nu era formulat de o conştiinţă vie. Dar persoana (oricine ar fi fost ea) care dădea formularea făcea, totodată, să se încline balanţa într-o parte sau alta. Orice ordine este arbitrară! De ce cutare sistem de date şi nu cutare altul? Fiecare Cucernică Maică ştia că evenimentele aveau loc în propriul lor flux, în propriul lor mediu relativ. Pentru ce o Cucernică Maică mentat nu putea să-şi întemeieze acţiunile pe această cunoaştere?

― Refuzi orice sfat?

Tamalane era cea care vorbise. Trecea de partea lui Bell?

― Când am refuzat eu vreun sfat? replică Odrade lăsând să-i răzbată în glas indignarea. Refuz însă un nou carusel arhivistic pus în mişcare de Bell.

Bellonda sări ca arsă:

― Deci, în realitate...

― Bell! Nu-mi vorbi mie de realitate!

Să se perpelească un pic pe tema asta! Cucernica Maică şi mentatul din ea!

Nu există realitate. Nu există decât ordinea pe care noi o impunem tuturor lucrurilor.

Era unul dintre aforismele esenţiale ale Bene Gesseritului.

Existau momente (ca în cazul de fată) când Odrade ar fi dorit să trăiască în vremurile de demult. Să fie o matroană romană, pe timpul lungii pax a aristocraţilor, sau o doamnă răsfăţată din epoca victoriană. Dar era prinsă în capcana timpului şi-a împrejurărilor.

Prinsă în capcană pentru totdeauna?

Trebuie să privesc în faţă această posibilitate. Comunitatea Surorilor nu avea, poate, decât un viitor de clandestinitate veşnic ameninţată, viitorul unei organizaţii secrete mereu persecutate.

Iar aici, în Canonicat, poate că nu ni se va îngădui decât o singură greşeală.

― M-am săturat de inspecţia asta!

Odrade chemă un transportor privat şi le conduse rapid înapoi, în biroul ei.

Ce vom face dacă Furiile ajung până aici?

Fiecare dintre ele avea micul ei scenariu, mica ei piesă într-un act, plină de reacţii anticipate. Dar o Cucernică Maică era suficient de realistă pentru a şti că asemenea planuri puteau fi mai degrabă un impediment decât un ajutor.

În interiorul biroului, lumina dimineţii scălda totul într-o strălucire crudă şi revelatoare. Odrade se afundă în fotoliul ei şi aşteptă ca Tamalane şi Bellonda să-şi ocupe locurile obişnuite.

Gata cu afurisitele şedinţe de analiză! Avea realmente nevoie de ceva mai bun decât datele Arhivelor, ceva mai bun decât tot ce avuseseră posibilitatea să folosească până acum. Inspiraţie. Odrade îşi masă coapsele, simţind tremurul muşchilor. Nu dormise bine de nu mai ştia câte zile. Turul de inspecţie îi lăsase un amar sentiment de zădărnicie.

O singură greşeală ar putea să însemne sfârşitul nostru al tuturor, iar eu sunt pe cale să angajez Comunitatea în mod ireversibil.

Sunt prea întortocheată?

Consilierele ei erau împotriva soluţiilor întortocheate. Ele susţineau că Bene Gesseritul trebuia să acţioneze cu siguranţă şi fermitate, călcând pe un teren cunoscut dinainte. Tot ce făceau era în cumpănă cu dezastrul care le aştepta la cel mai mic pas greşit.

Iar eu păşesc pe frânghia întinsă deasupra prăpastiei.

Le rămânea timp să experimenteze, să testeze mai multe soluţii posibile? Toate Surorile participau la acest joc. Bell şi Tam filtrau un şuvoi neîntrerupt de sugestii, dar nimic mai eficient decât Dispersia lor atomizată.

― Trebuie să fim gata să-l ucidem pe Idaho la cel mai mic semn care ar arăta că e un Kwisatz Haderach, spuse Bellonda.

― N-aveţi nimic de lucru? Ia plecaţi de-aici, amândouă!

În timp ce ele se ridicau, biroul i se păru dintr-o dată străin lui Odrade. Ce nu era în regulă? Bellonda o privea cu o expresie crâncenă de dezaprobare. Tamalane părea mai circumspectă decât ar fi fost cu putinţă să fie.

Ce nu-i în regulă cu încăperea asta?

Camera în care lucra ar fi putut să fie recunoscută drept ceea ce era chiar şi de oameni din epoca prespaţială. De ce părea atât de străină? O masă de lucru era o masă de lucru iar scaunele ocupau locuri fireşti. Bell şi Tam preferau caniscaunele. Obiectele acestea, ce-i drept, ar fi putut să i se pară bizare omului antic din Celelalte Memorii, care, bănuia ea, era pe cale să-i influenţeze percepţia. Cristalele riduliene scânteiau, poate, în mod straniu, emiţându-şi lumina intermitentă. Mesajele ce dansau deasupra biroului erau, poate, surprinzătoare. Instrumentele ei de lucru puteau părea ireale în ochii unui om din vechime care i-ar fi împărtăşit percepţiile.

Dar eu sunt cea căreia i s-au părut străine aceste lucruri.

― Nu te simţi bine, Dar? întrebă Tamalane cu solicitudine.

Odrade îi făcu semn să plece, dar nici una dintre cele două femei nu se clinti.

În mintea ei se petreceau lucruri care nu puteau fi puse în seama lungilor ore de lucru şi a odihnei insuficiente. Nu era pentru prima oară când avea senzaţia că lucra într-un loc insolit. Noaptea trecută, de pildă, în timp ce lua o gustare frugală pe această masă, a cărei suprafaţă era înţesată cu ordine de funcţiuni, ca şi acum, se pomenise rămânând nemişcată, cu privirea pierdută la mormanul de lucru neterminat.

Ce Surori puteau fi retrase din ce posturi pentru a fi trimise în această îngrozitoare Dispersie? Ce era de făcut pentru a spori şansele de supravieţuire a puţinilor păstrăvi de nisip pe care Surorile Dispersate îi luau cu ele? Ce cantitate de melanj trebuia să li se aloce la plecare? Era bine să mai aştepte un pic înainte de a trimite un nou contingent de Surori în necunoscut? Să aştepte, în eventualitatea că Scytale putea fi totuşi convins să le dezvăluie secretul producerii mirodeniei în cuvele axlotl?

Odrade îşi aminti în clipa aceea că sentimentul de înstrăinare pusese stăpânire pe ea în timp ce muşca dintr-un sandviş. Îl privise fix, apoi îl Întredeschisese uşor. Ce naiba mănânc? Ficat de pui cu ceapă, între două felii din cea mai bună pâine care se cocea în Casa Canonicatului.

Punerea sub semnul întrebării a propriilor ei obişnuinţe făcea parte din senzaţia de alienare.

― Pari bolnavă, spuse Bellonda.

― Doar obosită, minţi Odrade. (Ştiau că minţea, dar ar fi îndrăznit vreuna dintre ele s-o contrazică?) Cred că şi voi două sunteţi la fel de obosite, adăugă ea cu afecţiune în glas.

Bell îşi arătă numaidecât nemulţumirea.

― Dai un exemplu rău!

― Cine? Eu?

Nota zeflemitoare nu-i scăpă lui Bell.

― Ştii foarte bine la ce mă refer!

― Manifestările tale de afecţiune, întări Tamalane.

― Chiar şi fată de Bell.

― N-am nevoie de afecţiunea ta afurisită! E deplasată.

― Numai dacă aş lăsa-o să-mi guverneze deciziile, Bell.

Numai în acest caz.

Vocea Bellondei deveni un murmur răguşit:

― Unele consideră că eşti o romantică periculoasă, Dar. Ştii la ce ar putea duce asta.

― La a-mi ralia Surorile pentru o altă cauză decât cea a supravieţuirii noastre. Asta vrei să spui?

― Câteodată îmi dai dureri de cap, Dar!

― Am datoria şi dreptul să-ţi dau dureri de cap. Când nu te doare capul, devii neglijentă. Afecţiunea te deranjează, nu însă şi ura.

― Îmi cunosc defectele.

N-ai putea să fii Cucernică Maică şi să nu le cunoşti.

Biroul redevenise un loc familiar, dar acum Odrade cunoştea una dintre sursele straniei sale senzaţii. Considera locul acesta ca făcând parte dintr-o istorie deja veche. Îl vedea aşa cum ar fi putut să şi-l imagineze după ce el va fi dispărut de mult. Aşa cum, în mod cert, avea să se întâmple dacă planul ei reuşea. Ştia ce avea de făcut acum. Venise momentul să dezvăluie prima etapă.

Prudenţă!

Da, Tar. Sunt la fel de prudentă cum ai fost tu.

Tam şi Bell vor fi fost ele bătrâne, dar minţile lor se dovedeau încă agere atunci când necesităţile o cereau. Odrade îşi aţinti privirea la Bellonda.

― Schemele, Bell, rosti ea. A noastră constă în a nu răspunde la violenţă prin violenţă. (Ridică mâna pentru a o împiedica pe Bellonda s-o întrerupă. ) Da, violenţa nu face decât să genereze şi mai multă violenţă, iar amplitudinea pendulului creşte până când cei violenţi sunt zdrobiţi.

― Ce-ai de gând? întrebă Tamalane.

― Poate că ar trebui să facem ceva pentru a asmuţi şi mai mult fiara.

― Nu putem risca una ca asta. Nu încă.

― Dar nu putem risca nici să aşteptăm prosteşte aici ca ele să ne descopere. Lampadas şi celelalte catastrofe ne indică destul de limpede ce se va întâmpla când vor veni. Şi spun când, nu dacă vor veni.

În timp ce vorbea, Odrade simţea prezenţa prăpastiei de sub picioarele ei şi pe cea a făpturii de coşmar care se apropia tot mai mult cu toporul. Ar fi vrut să se cufunde în viziune, să se întoarcă pentru a o identifica pe cea care le hăituia, dar nu îndrăznea. Aceasta fusese greşeala pe care o comisese Kwisatz Haderachul.

Nu vezi acel viitor, îl creezi.

Tamalane ţinea totuşi să ştie de ce ridicase Odrade această problemă.

― Te-ai răzgândit, Dar?

― Ghola-ul nostru Teg are zece ani.

― E mult prea tânăr pentru a încerca să-i restabilim memoria originală, spuse Bellonda.

― De ce l-am recreat pe Teg dacă nu pentru violenţă? întrebă Odrade, Da, ştiu! se grăbi să adauge când Tam dădu să obiecteze. Teg nu a recurs întotdeauna la violenţă pentru a rezolva problemele noastre. Paşnicul Bashar era capabil să respingă un inamic doar prin cuvinte rezonabile.

Tamalane vorbi cu un aer îngândurat:

― Dar tu crezi că Onoratele Matres ar putea să refuze orice negociere.

― Dacă nu reuşim să le aducem la exasperare.

― Am impresia că ne propui să acţionăm prea repede, rosti Bellonda.

Se putea conta întotdeauna ca Bell să ajungă la o concluzie mentatică.

Odrade inspiră adânc şi coborî ochii asupra mesei de lucru. Momentul sosise, în cele din urmă. Încă din acea dimineaţă, când scosese pruncul ghola din "cuva" sa obscenă, simţise acest moment care-o aştepta. Ştiuse, încă de pe atunci, că-l va proiecta pe acest ghola în creuzetul evenimentelor înainte de a-i veni vremea. Şi asta în pofida legăturii de sânge care exista între ea şi el.

Strecurând o mână sub tăblia biroului, Odrade activă un fascicul de apel. Cele două consiliere aşteptau în tăcere. Ştiau că era pe punctul de a spune ceva important. Dacă exista un lucru de care o Maică Superioară putea fi sigură, acela era că Surorile o ascultau întotdeauna cu cea mai mare atenţie, cu o intensitate ce i s-ar fi părut măgulitoare cuiva mai predispus decât o Cucernică Maică Bene Gesserit la simple satisfacţii de amor-propriu.

― Politica, rosti Odrade.

Tam şi Bell aproape că luară poziţie de drepţi! Era un cuvânt încărcat de semnificaţii. Când te angajai în politica Bene Gesserit, făcând apel la toate resursele tale pentru a ajunge la vârf, deveneai prizoniera responsabilităţilor. Te înhămai la obligaţii şi decizii care te legau de vieţile tuturor celor ce depindeau de tine. Asta era, de fapt, ceea ce le menţinea pe Surori indisolubil legate de Maica lor Superioară. Acest unic cuvânt le spunea consilierelor şi câinilor de pază că Prima Între Egale luase o hotărâre.

Auziră zgomotul uşor al cuiva care se oprise pe culoar, în faţa uşii. Odrade apăsă pe o plăcuţă albă din colţul mesei de lucru şi uşa se deschise. Streggi stătea nemişcată în prag, aşteptând ordinele Maicii Superioare.

― Poţi să-l aduci, spuse Odrade.

― Am înţeles, Maică Superioară.

Aproape nici o emoţie în glasul ei. O acolită foarte promiţătoare, această Streggi.

Fata se făcu nevăzută şi, câteva clipe mai târziu, intră ţinându-l de mână pe Miles Teg. Băiatul avea părul blond, cu şuviţe mai închise la culoare, care arătau că avea să devină brun o dată cu înaintarea în vârstă. Faţa lui era îngustă iar nasul începea să capete profilul acvilin caracteristic bărbaţilor din neamul Atreides. Ochii albaştri se mişcau cu vioiciune de colo-colo, examinând încăperea şi persoanele cu o curiozitate atentă.

― Rămâi pe culoar, te rog, Streggi.

Odrade aşteptă să se închidă uşa. Băiatul stătea nemişcat, privind-o pe Odrade fără a da vreun semn de nerăbdare.

― Ghola-ul Miles Teg, rosti Odrade. Miles, cred că le mai ţii minte pe Tamalane şi Bellonda.

Băiatul le gratifică pe cele două Cucernice Maici cu o privire fugară, dar rămase tăcut, fără a părea câtuşi de puţin impresionat de intensitatea cu care îl examinau.

Tamalane se încruntă. Nu fusese de acord, de la bun început, să i se spună acestui copil ghola. Ghola-ii erau creaţi din celule prelevate de la un cadavru. Băiatul acesta era un clon, exact ca şi Scytale.

― Am să-l instalez în non-navă, cu Duncan şi Murbella, spuse Odrade. Cine ar putea fi mai calificat decât Duncan pentru a-i restabili lui Miles memoria originală?

― Şi cu bună dreptate, încuviinţă Bellonda.

Nu dădu glas obiecţiilor ei, dar Odrade ştia că avea s-o facă după plecarea băiatului. E încă prea tânăr!

― Ce vrea să spună, cu bună dreptate? întrebă Teg.

Avea o voce subţire, uşor piţigăiată.

― Când Basharul era pe Gammu, i-a redeşteptat lui Duncan Idaho amintirile originale.

― E într-adevăr dureros?

― Pentru Duncan a fost.

Există decizii care trebuie luate fără cruţare.

Iată de ce multora le era greu să accepte faptul că puteau lua propriile lor decizii, îşi spunea Odrade. Un lucru pe care nu mai era nevoie să i-l explice Murbellei.

Cum să amortizez şocul?

Existau cazuri în care n-aveai cum să-l amortizezi; cazuri în care soluţia cea mai caritabilă era să smulgi pansamentul dintr-o singură smucitură, cu preţul unei clipe de durere atroce.

― Şi poate acest... acest Duncan Idaho să-mi redea, într-adevăr, amintirile din... dinainte?

― Poate, şi o va face.

― Nu cumva ne pripim? interveni Tamalane.

― Am studiat cariera Basharului, spuse Teg. A fost un mare conducător militar şi-un mentat.

― Iar tu eşti foarte mândru de asta, nu? făcu Bell, transferându-şi nemulţumirea asupra băiatului.

― Nu în mod deosebit, răspunse el, susţinându-i privirea fără să clipească. Mă gândesc la el ca şi cum ar fi altcineva. Cineva demn de interes, totuşi.

― Altcineva..., murmură Bellonda. O privi pe Odrade fără a-şi disimula pe de-a-ntregul dezaprobarea. Îl iniţiezi în Învăţătura Profundă!

― Aşa cum a făcut, cândva, mama sa biologică.

― Îmi voi aminti şi de ea? întrebă Teg.

Odrade îi adresă un zâmbet complice ― un zâmbet pe care-l schimbaseră deseori în cursul plimbărilor lor prin livezi.

― Îţi vei aminti.

― Totul?

― Absolut totul. Soţia ta, copiii, bătăliile... Totul.

― Spune-i să plece! zise Bellonda.

Băiatul surâse, dar se uită la Odrade, aşteptând cuvântul ei.

― E-n regulă, Miles, zise Odrade. Spune-i lui Streggi să te conducă la noua ta locuinţă din non-navă. Voi veni şi eu mai târziu ca să te prezint lui Duncan.

― Pot să mă duc călare pe umerii lui Streggi?

― Întreab-o pe ea.

Mânat de-o pornire spontană, Teg se repezi la Odrade, sări pe vârful picioarelor şi o sărută pe obraz.

― Sper că mama mea adevărată îţi semăna.

Odrade îl bătu pe umăr.

― Îmi semăna foarte mult. Şi-acum fugi.

După ce uşa se închise în spatele lui, Tamalane se întoarse către Odrade:

― Nu i-ai spus că eşti fiica lui.

― Încă nu.

― O să-i spună Idaho?

― Dacă va fi cazul.

Pe Bellonda n-o preocupau asemenea mărunţişuri.

― Ce planuri ai, Dar?

Răspunsul i-l dădu Tamalane:

― O forţă de represalii, sub comanda Basharului nostru mental E limpede.

A înghiţit momeala!

― Aşa e? întrebă Bellonda, bănuitoare.

Odrade le privi pe amândouă cu gravitate.

― Teg a fost cel mai bun strateg pe care l-am avut vreodată. Dacă există cineva în măsură să le pedepsească pe inamicele noastre...

― Am face bine să începem producerea unui al doilea de pe acum, zise Tamalane.

― Nu-mi place influenţa pe care Murbella ar putea s-o aibă asupra lui, spuse Bellonda.

― Idaho va accepta să coopereze? întrebă Tamalane.

― Idaho va face ceea ce îi va cere o Atreides să facă.

Odrade pusese în acesta cuvinte mai multă încredere decât simţea în realitate, dar ele dezvăluiseră dintr-o dată, în cugetul ei, o altă sursă a simţământului de înstrăinare.

Văd Cucernicele Maici aşa cum le vede Murbella! Sunt capabilă să gândesc aşa cum gândeşte cel puţin una dintre Onoratele Matres!

Noi nu predăm istoria; recreăm experienţa. Urmărim lanţul consecinţelor - urmele fiarei în pădurea ei. Priviţi dincolo de cuvintele noastre şi veţi vedea întreaga întindere a unui comportament social pe care nici un istoric n-a reuşit să-l întrevadă vreodată.

Panoplia Propheticus Bene Gesserit

SCYTALE fluiera în timp ce se preumbla pe coridorul din faţa apartamentului său, făcându-şi obişnuita plimbare de după-amiază. Măsura coridorul de la un capăt la celălalt. Fluierând.

Să se obişnuiască să mă audă fluierând.

În timp ce fluiera, îngâna în minte un cântecel: "Sperma tleilaxu nu vorbeşte. " Repeta acest refren întruna şi-ntruna. Nimeni nu putea să folosească celulele lui pentru a umple golul genetic şi a-i fura secretele.

Nu vor avea nimic dacă nu-mi dau nimic în schimb.

Odrade îi făcuse o scurtă vizită puţin mai devreme, "în dram spre Murbella". Menţiona des numele Onoratei Mater captive, în discuţiile lor. O făcea cu un anumit scop, dar Scytale n-avea idee care putea fi acesta. Ameninţare? Nu era exclus. Avea el să afle, până la urmă.

― Sper că nu ţi-e frică, spusese Odrade.

Stăteau amândoi lângă distribuitor, în timp ce el aştepta să-i sosească prânzul. Meniul nu era niciodată tocmai pe gustul său, însă îl considera acceptabil. Astăzi comandase fructe de mare. Dar nu ştia sub ce formă aveau să-i fie servite.

― Frică? De voi? Ah, stimată Maică Superioară! Dar eu reprezint o adevărată comoară pentru voi, viu. De ce mi-ar fi frică?

― Consiliul meu îşi rezervă răspunsul la ultimele dumitale cereri.

Mă aşteptam la asta.

― E o greşeală să mă obstrucţionaţi astfel, spuse el. Asta vă limitează opţiunile. Vă slăbeşte.

Chibzuise vreme de câteva zile pentru a-şi pregăti aceste cuvinte. Aşteptă să le observe efectul.

― Totul depinde de modul în care foloseşti o unealtă, Maestre Scytale, răspunse Odrade. Unele unelte se rup dacă nu sunt folosite cum trebuie.

Vrăjitoare afurisită!

Zâmbi, totuşi, dezvelindu-şi caninii ascuţiţi.

― Vreţi să mă supuneţi la o încercare distructivă, Maică Superioară?

Odrade ripostă cu una dintre rarele ei remarce spirituale:

― Chiar îţi închipui că am intenţia să te călesc? Ce anume încerci să negociezi în clipa asta, Scytale?

Vasăzică nu mai sunt Maestre Scytale. E cazul să-i mai aplic o lovitură cu latul sabiei!

― Vă dispersaţi Surorile, în nădejdea că unele dintre ele vor scăpa de dezastru. Care sunt consecinţele economice ale acestei reacţii isterice?

Consecinţele! Ele vorbesc tot timpul de consecinţe.

― Încercăm să câştigăm timp, Scytale.

Pe un ton cât se poate de grav.

Scytale îşi luă un aer îngândurat, ca şi cum ar fi cugetat la cuvintele ei. Ochii com îi observau. Nu trebuia să uite asta! Aspectele economice, vrăjitoareo! Ce cumpărăm şi ce vindem? Ungherul ăsta de lângă distribuitor nu i se părea defel un loc propice pentru a negocia. Proastă gestiune economică. Trebuia ca activitatea tranzacţiilor, şedinţele pregătitoare şi strategice, să se desfăşoare în spatele uşilor închise, în încăperi situate la niveluri superioare, cu ferestre a căror privelişte să nu distragă atenţia de la afacerile ce se tratau.

Amintirile numeroaselor sale vieţi în serie însă nu erau de acord cu această idee.

Necesitatea este cea care primează întotdeauna. Oamenii îşi încheie tranzacţiile comerciale oriunde le stă în putinţă ― pe puntea unui iaht, în aglomeraţia unei străzi pline de funcţionari grăbiţi, în vastele săli ale Burselor tradiţionale, unde informaţiile sunt afişate la înălţime, pentru a fi văzute de toată lumea.

Strategiile pregătitoare erau, poate, stabilite în birourile de la etajele superioare, dar rezultatul lor se afişa la fel ca şi cotaţiile Bursei: în văzul lumii.

Aşa că ochii corn n-aveau decât să privească.

― Ce-aveţi de gând în ceea ce mă priveşte, Maică Superioară?

― Să te ţinem în viaţă şi în cea mai bună formă.

Prudenţă, acum. Prudenţă!

― Dar fără a-mi acorda mai multă libertate.

― Scytale! Vorbeşti de consecinţe economice şi, în acelaşi timp, ai vrea să obţii ceva pe degeaba?

― E important pentru voi să rămân în formă?

― Fii convins!

― N-am nici o încredere în intenţiile voastre.

Distribuitorul alese acea clipă pentru a-i servi prânzul: peste alb într-un sos înmiresmat. Un pahar înalt plin cu apă având o vagă aromă de melanj. Salată verde. Au vrut să mă răsfeţe, astăzi. Deja, îi lăsa gura apă.

― Îţi doresc poftă bună, Maestre Scytale. Mâncarea nu conţine nimic care ţi-ar putea dăuna. Nu-i asta o dovadă de bună credinţă?

Cum el nu răspunse, Odrade adăugă:

― Ce-are a face încrederea cu negocierile noastre?

La ce joc se pretează acum? se întrebă Scytale. Apoi, cu voce tare:

― Îmi dezvălui intenţiile dumitale în legătură cu Onoratele Matres, dar nu-mi spui ce planuri ai cu mine.

Îşi dădu seama că tonul lui era plângăreţ. Inevitabil.

― Intenţionez să le fac pe Onoratele Matres conştiente de caracterul lor muritor.

― Exact ce faci şi cu mine!

Desluşea, cumva, un licăr de satisfacţie. În ochii ei?

― Scytale... (Cu câtă blândeţe în glas!) Cei cărora li se atrage atenţia în felul acesta ascultă cu adevărat. Ascultă, şi aud. (Îşi aruncă ochii spre tava lui. ) Mai doreşti ceva în mod special?

El îşi sumeţi cât putu trupul scund.

― Un păhărel cu ceva stimulent. Mă ajută să-mi limpezesc gândurile.

― Desigur. Voi avea grijă să ţi se trimită numaidecât.

Odrade îşi strămută atenţia la restul camerei de zi a apartamentului. Scytale îi urmări privirea care se plimba de jur-împrejur, zăbovind asupra fiecărui obiect.

Toate-s la locul lor, vrăjitoareo. Nu sunt un animal lâncezind în bârlogul lui. Lucrurile mele sunt orânduite metodic, ca să le pot găsi fără a sta pe gânduri. Da, sunt câteva stim-uri lângă fotoliul ăla. Ei şi? Folosesc stim-uri. Dar mă feresc de alcool. Ai băgat de seamă?

Băutura stimulentă, când apăru pe platoul distribuitorului, avea gustul amar al unei plante pe care n-o identifică decât după un efort de memorie. Casmin. Un tonifiant sanguin modificat genetic, din farmacopeea planetei Gammu.

Voise Odrade să-i amintească de Gammu? Vrăjitoarele astea erau atât de întortocheate!

Îl luase peste picior când adusese vorba de aspectele economice. I se păru că simte încă înţepătura ironiei ei în timp ce făcea stânga-împrejur la capătul coridorului şi revenea cu paşi repezi în direcţia apartamentului său. Ce mortar menţinuse, de fapt, coerenţa Vechiului Imperiu? Existaseră mulţi factori, de mai mică sau mai mare importanţă, dar, mai toţi, economici. Legături considerate, adesea, de utilitate pur practică. Şi ce-i împiedicase să se şteargă unii pe alţii de pe harta universului, cu lovituri nucleare? Marea Convenţie, desigur. "Distruge o planetă şi toate celelalte se vor uni pentru a te distruge. "

Se opri în faţa uşii sale, străfulgerat de-un gând subit.

Asta era? Dar cum ar fi putut să fie îndeajuns doar ideea de represalii pentru a le opri pe acele lacome femei powindah? Să fi fost vorba, în ultimă instanţă, de un mortar pe bază de acorduri inviolabile? Blamul celor de-acelaşi rang? Dar dacă aceştia ajungeau să accepte orice ticăloşie? Fiecare devenea liber să facă absolut ce voia. Şi asta explica multe lucruri în privinţa Onoratelor Matres, fără îndoială.

Tânjea după o chilie sagra în care să-şi poată deschide sufletul.

Yaghistul nu mai există! Sunt ultimul Maşeic?

Simţea un gol în coşul pieptului. Abia reuşea să respire. Poate că ar fi fost mai bine să negocieze deschis cu femeile lui Shaitan.

Nu! Shaitan însuşi e cel care mă ispiteşte astfel!

Ceva mai liniştit, intră în apartament.

Trebuie să le fac să plătească. Să plătească scump. Scump, scump, scump. Fiecare scump corespundea unui pas spre fotoliul său. Când se aşeză, mâna dreaptă i se întinse automat după un ştim. Curând, îşi simţi mintea înviorându-se, cu gândurile defilând într-o minunată înlănţuire.

Vrăjitoarele habar n-au cât de bine cunosc nava ixiană. Totul se află aici, în capul meu.

Îşi petrecu următoarea oră hotărând în ce fel va înregistra aceste momente pentru ziua în care avea să le explice alor săi cum izbutise să biruie forţele powindah. Cu ajutorul lui Dumnezeu!

Aveau să fie cuvinte măreţe, încărcate de dramatismul şi tensiunile aprigei sale ordalii. La urma urmei, întotdeauna învingătorii sunt cei ce scriu istoria.

Se spune că o Maică Superioară nu poate trata nimic cu indiferenţă. Aforism fără prea mare însemnătate pentru cine nu-i sesizează adevărata semnificaţie. Sunt slujitoarea tuturor Surorilor mele. Ele îşi observă permanent slujitoarea, cu o privire critică. Deşi nu are prea mult timp pentru generalităţi sau mărunţişuri, Maica Superioară trebuie să dea dovadă, în orice împrejurare, de un comportament inspirat, altminteri existând riscul ca un profund sentiment de nelinişte să pătrundă până în cele mai îndepărtate unghere ale Comunităţii.

Darwi Odrade

O PARTE a ceea ce Odrade numea "slujitoarea din mine" o însoţea în această dimineaţă pe când parcurgea coridoarele Casei Canonicatului. Alesese asta drept exerciţiu fizic pentru a nu pierde timp preţios în sala de antrenament. Slujitoare, da, dar nemulţumită! Nu-i plăcea deloc ce vedea.

Suntem prea strâns legate de dificultăţile noastre, aproape incapabile să facem deosebire între micile probleme şi cele mari.

Ce se întâmplase cu conştiinţa lor?

Deşi multă lume nega acest lucru, Odrade ştia că exista o conştiinţă Bene Gesserit. Numai că ea fusese deviată şi apoi remodelată sub o formă care nu era uşor de recunoscut.

Îi era silă să se gândească la asta. Deciziile luate în numele supravieţuirii, Missionaria şi interminabilele ei argumentaţii iezuite ― toate astea se abăteau de la un obiectiv care pretindea mult mai multă judecată umană. Tiranul, la vremea lui, o ştiuse perfect.

A fi uman, asta era problema. Dar înainte de a putea fi uman, trebuia să simţi în mod visceral acest lucru.

Nu exista un răspuns rece, clinic! Totul se rezuma la o simplitate înşelătoare, a cărei natură complexă ieşea la iveală când voiai s-o pui în aplicare.

Ca mine, în clipa asta.

Priveai înlăuntrul tău şi descopereai cine şi ce credeai tu că eşti. Nimic nu putea înlocui această introspecţie.

Aşadar, ce sunt eu?

"Cine pune această întrebare?" Era o împunsătură glumeaţă din partea Celorlalte Memorii.

Odrade izbucni într-un râs sonor şi o Instructoare care trecea pe lângă ea, Cucernica Maică Praska, îi aruncă o privire uimită. Odrade îi făcu un semn amical cu mâna şi spuse:

― E minunat să fii în viaţă. Nu uita asta.

Praska schiţă un zâmbet nesigur înainte de a-şi vedea mai departe de drum.

Deci, cine întreabă: Ce sunt eu?

O întrebare periculoasă. Punând-o, se plasa într-un univers unde nimic nu era pe de-a-ntregul uman. Nimic nu corespundea lucrului nedefinit pe care-l căuta ea. În jurul ei nu erau decât paiaţe, animale sălbatice şi marionete care reacţionau la manevrele unor sfori ascunse. Simţea sforile care-i comandau ei însăşi mişcările.

Apucă pe coridorul la capătul căruia se afla liftubul către apartamentul ei.

Sfori. Ce mai exista în afara oului, când acesta ieşea? Vorbim cu dezinvoltură de " spiritul primei deşteptări". Dar ce eram eu, de fapt, înainte ca presiunile vieţii să-mi dea formă?

Nu era suficient să cauţi ceva "natural". "Nobilul sălbatic" nu era de nici un folos. Căzuse destui din aceştia în cursul existenţei sale. Sforile care-i făceau să se mişte nu puteau scăpa privirii unei Bene Gesserit.

Simţea înlăuntrul ei prezenţa conducătorului de joc. Foarte pregnantă, astăzi. Era o forţă pe care, uneori, izbutea s-o ignore sau s-o evite. Conducătorul jocului spunea: "Fortifică-ţi talentele. Nu te lăsa doar purtată de curent. Înoată! Foloseşte-te de el sau abandonează-l!"

Cu o senzaţie sufocantă, aproape de panică, îşi dădu seama că abia îşi păstrase umanitatea, că fusese pe punctul de a o pierde.

Am vrut prea mult să gândesc ca o Onorată Mater! Să manevrez şi să manipulez pe oricine puteam. Şi asta... În numele supravieţuirii Bene Gesseritului!

Bell pretindea că nu există limită dincolo de care Surorile ar fi refuzat să se aventureze pentru a apăra Bene Gesseritul. Lăudăroşenia ei conţinea o fărâmă de adevăr, dar era adevărul oricărei lăudăroşenii. În realitate, existau anumite lucruri pe care nici o Cucernică Maică n-ar fi acceptat să le facă, chiar dacă de asta ar fi depins supravieţuirea Comunităţii.

De pildă, blocarea Potecii de Aur a Tiranului.

Supravieţuirea omenirii avea întâietate faţă de cea a Comunităţii Surorilor.

Altminteri, Graal-ul nostru, maturizarea umanităţii, nu înseamnă nimic.

Dar ce pericole comporta exercitarea rolului conducător în cadrul unei specii atât de doritoare să i se dicteze tot ce avea de făcut! Cât de neştiutori erau oamenii despre ceea ce creau prin această nevoie a lor! Conducătorii comiteau greşeli. Iar aceste greşeli, amplificate de numărul celor supuşi, care urmau fără a pune întrebări, duceau, în mod inevitabil, la catastrofe.

Sindromul lemingilor.

Surorile ei erau îndreptăţite să o supravegheze îndeaproape. Trebuia ca toate guvernele să fie considerate suspecte atâta timp cât rămâneau la putere, inclusiv cel al Comunităţii Surorilor.

Nu vă încredeţi în nici o ocârmuire! Nici măcar în a mea!

Sunt supravegheată chiar şi în clipa aceasta. Puţine lucruri le scapă Surorilor mele. Vor cunoaşte planul meu la momentul potrivit.

Înfruntarea realităţii imensei puteri pe care o avea asupra Comunităţii Surorilor cerea din partea ei un permanent efort de purificare mentală. Nu am căutat să dobândesc această putere. Mi-a fost pusă în braţe. Şi, imediat, gândi: Puterea îi atrage pe indivizii coruptibili. Toţi cei care-o urmăresc trebuie suspectaţi. Ştia că existau toate şansele ca asemenea indivizi să fie deja corupţi până în măduva oaselor şi irecuperabili.

Îşi notă în minte să înregistreze o Coda pentru Arhive. (Iar Bell să transpire un pic citind-o!) "Ar trebui să încredinţăm responsabilităţile puterii numai celor care sunt reticente la ideea de-a o deţine, şi numai în condiţii de natură a le spori această reticentă. "

O descriere perfectă a Bene Gesseritului!

― Te simţi bine, Dar? (Era vocea lui Bellonda, care tocmai ieşea din liftub. ) Arăţi... ciudat.

― Mă gândeam la ceva ce am de făcut. Pleci?

Bellonda o privi lung în timp ce schimbau locurile. Câmpul de forţă al liftubului o înhăţă pe Odrade, sustrăgând-o acelei priviri prea iscoditoare.

Intrând în birou, îşi văzu masa de lucru plină de dosare pe care colaboratoarele ei le considerau numai de competenţa ei.

Politica..., îşi aminti, în timp ce se aşeza şi se pregătea să se apuce de lucru. Tam şi Bell auziseră clar ce le spusese nu de mult, dar nu aveau decât o vagă idee despre ceea ce urma să li se ceară să sprijine. Se arătau îngrijorate şi tot mai circumspecte.

După cum şi trebuie să fie.

Aproape că nu exista problemă care să nu aibă şi o componentă politică, îşi spunea Odrade. Pe măsură ce pasiunile se exaltau, forţele politice erau împinse tot mai mult în prim-plan, ceea ce punea eticheta "minciună!" vechiului mit al "separaţiei dintre Biserică şi Stat". Nu exista nimic mai sensibil la izbucniri pătimaşe decât religia.

Nu degeaba ne ferim de sentimente.

Nu de toate sentimentele, fireşte. Numai de cele cărora nu puteai să le scapi în momente de necesitate: dragostea, ura. Câte-o mică izbucnire de furie putea fi îngăduită, din când în când, dar trebuia ţinută din scurt. Asta era convingerea Bene Gesseritului. Total aberant!

Poteca de Aur a Tiranului făcea ca greşelile lor să nu mai poată fi tolerate. Poteca de Aur lăsa Bene Gesseritul într-o veşnică stagnare. Nu se putea sluji Infinitul!

Întrebarea pe care-o punea neîncetat Bell n-avea răspuns. "Ce voia el, de fapt, să facem?" La ce acţiuni ne-a incitat prin manipulările lui? (Aşa cum i-am manipulat noi pe alţii!)

De ce să cauţi o semnificaţie acolo unde nu există nici una? Cine ar apuca pe o potecă despre care ştie că nu duce niciunde?

Poteca de Aur! O cale trasată înlăuntrul unei imaginaţii unice. Infinitul nu-i nicăieri! Iar intelectul finit se împotrivea. Aici îşi găseau mentaţii proiecţiile lor instabile, care generau întotdeauna mai multe întrebări decât răspunsuri. Era Graal-ul gol al celor care, cu nasul lipit de un cerc fără sfârşit, căutau "răspunsul unic la toate cele".

Căutând, de fapt, propriul lor gen de Dumnezeu.

Dar i-ar fi fost greu să le găsească vină pentru asta. Mintea umană se dădea înapoi din faţa infinitului. Vidul!. Alchimiştii din toate epocile erau ca nişte telali cotrobăind prin grămezi de boarfe şi mormăind: "Trebuie să existe o ordine în toate astea. Dacă sunt destul de perseverent, cu siguranţă că am s-o descopăr. "

Şi, tot timpul, singura ordine existentă era cea creată de ei înşişi.

Ahhh, Tirane! Ai fost un măscărici. Tu ai văzut totul. Ai spus: O să creez eu o ordine pe care s-o urmaţi. Iată poteca. O vedeţi? Nu... nu într-acolo trebuie să priviţi. Aceea e calea Împăratului-fără-haine. (a cărui goliciune n-o văd decât copiii şi nebunii). Uitaţi-vă numai încotro vă arăt eu. Asta-i Poteca mea de Aur. Nu-i aşa că i-am găsit o denumire pe cinste? Altceva nu există şi nici nu va exista vreodată.

Da, Tirane, n-ai fost decât un bufon. Tot ce ne-ai arătat este reciclarea la nesfârşit a celulelor provenite din acel bulgăre de tină, izolat şi pierdut, din trecutul nostru comun.

Tu ştiai că universul uman n-ar putea fi niciodată altceva decât un conglomerat de comunităţi abia menţinute de mortarul precar al Dispersiei. Tradiţia unei obârşii comune atât de îndepărtate în trecutul nostru, încât imaginile transmise de descendenţi nu pot fi decât deformate. Cucernicele Maici deţin originalul, dar noi nu putem sili oamenii să-l accepte în pofida voinţei lor. Vezi, Tirane? Noi ţi-am recepţionat mesajul: "Lăsaţi-i să vină ei să se roage de voi! Atunci, şi numai atunci... "

Acesta-i singurul motiv pentru care ne-ai cruţat, bastard Atreides! De-asta am eu de lucru acum.

În ciuda pericolului pe care-l reprezenta asta pentru propriul ei simţ al umanităţii, ştia că va continua să se vâre tot mai mult în pielea Onoratelor Matres.

Trebuie să gândesc cum gândesc, ele.

Era eterna problemă a vânătorului şi a prăzii. Nu tocmai căutarea acului în carul cu fan. Mai degrabă, urmărirea unei piste pe un teren presărat cu elemente familiare şi nefamiliare. Vicleşugurile Bene Gesseritului aveau grijă ca familiarul să le pricinuiască Onoratelor Matres cel puţin tot atâtea dificultăţi ca nefamiliarul.

Dar ele? Ce au făcut ele în ceea ce ne priveşte?

Comunicaţiile interplanetare jucau în favoarea celor vânaţi. Limitate, de milenii, din motive economice. Prea puţin utilizate, în afara unui cerc de comercianţi şi indivizi importanţi. Important însemnând ceea ce însemnase întotdeauna: bogat, puternic. Bancheri, demnitari, diplomaţi. Militari. Eticheta "important" se aplica multor categorii profesionale: mijlocitori, artişti, cadre medicale, tehnicieni calificaţi, spioni, specialişti de tot felul. Lucrurile nu se schimbaseră prea mult, în fond, din epoca Maeştrilor Masoni de pe Vechea Terra. Deosebirile constau mai cu seamă în număr, calitate şi nivel de sofisticare. Dar limitele erau vizibile pentru cei ce ştiau să vadă, aşa cum fuseseră din toate timpurile.

Odrade considera că era important să treacă din când în când în revistă aceste lucruri, în căutarea unor defecte.

Majoritatea covârşitoare a oamenilor legaţi de planetele lor vorbea despre "tăcerea spaţiului", dând de înţeles prin aceasta că nu-şi puteau permite costul unor asemenea călătorii sau comunicaţii. Cei mai mulţi îşi dădeau seama că ştirile care le parveneau de dincolo de bariere erau deformate spre a servi anumitor interese particulare. Aşa fusese întotdeauna.

Pe o planetă, terenul şi necesitatea evitării unor tipuri de radiaţii revelatoare dictau natura sistemelor de comunicaţii utilizate: tuburi, mesageri, linii optice, neurovectori şi o sumedenie de permutaţii. Secretul şi codarea erau indispensabile, nu numai de la o planetă la alta, ci şi pe suprafaţa fiecăreia dintre ele.

Odrade considera că aceasta era o reţea la care Onoratele Matres puteau să se conecteze dacă găseau un punct de intrare. Furiile erau nevoite să înceapă prin a decoda sistemul. Dar unde puteau da de începutul unei urme care să le conducă spre Planeta Canonicatului?

Non-navele indetectabile, maşinile ixiene şi Navigatorii Ghildei contribuiau, în egală măsură, la menţinerea barierei de tăcere dintre planete, mai puţin în ceea ce-i privea pe putinii privilegiaţi. Important era să nu li se dea Furiilor nici un punct de pornire!

În aceste condiţii, nu mică fu surpriza când o Cucernică Maică destul de în vârstă, venind de pe o planetă disciplinară a Bene Gesseritului, se prezentă la biroul Maicii Superioare cu puţin înaintea pauzei de prânz. Arhivele o identificau astfel: Numele: Dortujla. Obiect al unei măsuri speciale de deportare, cu ani în urmă, pentru o infracţiune de neiertat. Memoria spunea că fusese vorba de un fel de poveste de dragoste. Odrade nu solicită amănunte, dar câteva fură totuşi afişate. (Bellonda se băga iarăşi pe fir!) La vremea respectivă, nota Odrade, decizia de deportare a acestei Dortujla stârnise oarece vâlvă din cauza eforturilor zadarnice ale iubitului ei de a împiedica despărţirea.

Odrade îşi amintea de unele comentarii care însoţiseră căderea în dizgraţie a lui Dortujla. "Crima Jessicăi!" Multe informaţii preţioase se puteau culege din bârfe. Unde naiba fusese expulzată Dortujla? N-are a face! Nu asta era important acum. Important era: Pentru ce a venit aici? De ce s-a încumetat să facă această călătorie, dându-le celor ce ne vânează posibilitatea să-i ia urma şi să ajungă la noi?

Odrade îi puse întrebarea lui Streggi când acolita veni să-i anunţe sosirea Cucernicei Maici surghiunite. Streggi nu ştia mare lucru.

― Spune că tot ce are de comunicat e numai pentru urechile dumneavoastră, Maică Superioară.

― Numai pentru urechile mele?

Odrade aproape că pufni în râs, gândindu-se la modul în care erau urmărite (supravegheate era un termen mai adecvat) toate acţiunile ei.

― Şi această Dortujla n-a spus nimănui pentru ce se află aici?

― Cele care m-au autorizat să vă deranjez, Maică Superioară, au hotărât că e mai bine să staţi dumneavoastră de vorbă cu ea.

Odrade îşi ţuguie buzele. Faptul că această Cucernică Maică ostracizată reuşise să ajungă până la Maica Superioară îi stârnise curiozitatea. Cu puţină perseverenţă, orice Soră putea trece de barierele obişnuite. Dar în cazul de faţă nu fusese vorba de barierele obişnuite. Motivele care-o determinaseră pe Dortujla să vină pe Planeta Canonicatului fuseseră deja expuse altora, care, luând la cunoştinţă, dăduseră autorizaţiile necesare.

Era limpede că Dortujla nu recursese la obişnuitele artificii Bene Gesserit pentru a-şi convinge Surorile. Asta i-ar fi atras un refuz imediat. Nu era timp de fleacuri! Aşadar, respectase ierarhia Comandamentului, ceea ce spunea totul despre grija cu care pregătise această vizită. Oricare-ar fi fost mesajul pe care îl aducea, un alt mesaj era conţinut în el.

― Să intre.

Dortujla îmbătrânise discret pe planeta ei aflată cine ştie pe unde. Trecerea anilor nu se dezvăluia decât în ridurile fine din jurul gurii. Gluga robei îi ascundea părul, dar ochii ce priveau de sub ea erau strălucitori şi vioi.

― Ce cauţi aici?

Tonul lui Odrade spunea: "Ai tot interesul să fie vorba de ceva al dracului de important. "

Relatarea lui Dortujla fu cât se poate de simplă şi fără înflorituri. Ea şi alte trei Cucernice Maici din anturajul ei avuseseră un contact direct cu un grup de Fiutari veniţi din Dispersie. Aceştia se prezentaseră la postul lui Dortujla pentru a-i cere să transmită un mesaj către Casa Canonicatului. Dortujla preciză că analizase cererea cu Simţul Adevărului, vrând să-i dea astfel de înţeles că unele talente existau şi pe planetele uitate de lume. Stabilind sinceritatea mesajului, şi având acordul Surorilor ei, Dortujla acţionase de urgenţă, fără a neglija măsurile de precauţie. "Cu toată discreţia, la bordul propriei noastre non-nave", după cum se exprimă ea. Nava, explică, era una mică, de tipul celor folosite de contrabandişti şi "putând fi pilotată de o singură persoană. "

Conţinutul mesajului propriu-zis era fascinant. Fiutarii doreau să încheie cu Bene Gesseritul o alianţă îndreptată împotriva Onoratelor Matres. Ce forţă reprezentau aceşti Fiutari, era greu de determinat, după părerea lui Dortujla. "Au refuzat să răspundă când le-am pus întrebarea. "

Odrade auzise multe despre Fiutari. Ucigaşi de Onorate Matres? Existau motive demne de crezare, însă capacităţile reale ale Fiutarilor păreau destul de derutante, mai ales conform rapoartelor de pe Gammu.

― Câţi erau în grupul acela?

― Şaisprezece Fiutari şi patru Îngrijitori. Aşa îşi spun ei: Îngrijitori. Şi susţin că Onoratele Matres posedă o armă periculoasă pe care n-o pot folosi decât o singură dată.

― Ai pomenit doar de Fiutari. Cine sunt aceşti Îngrijitori? Şi ce-i cu povestea asta despre o armă secretă?

― Am preferat să nu-i menţionez până acum. Au o înfăţişare umană, ţinând cont de variabilele observate în Dispersie. Erau trei bărbaţi şi o femeie. Cât despre armă, au refuzat să spună mai mult

― Ai zis înfăţişare umană?

― Exact, Maică Superioară. În mod destul de ciudat, prima mea impresie a fost că aveam de-a face cu Dansatori-Feţe. Dar nici unul dintre criterii nu corespundea. Feromonii, negativ. Atitudinile, expresiile... totul, absolut negativ.

― Doar acea primă impresie?

― Pe care nu pot s-o explic.

― Şi Fiutarii?

― Corespundeau întocmai descrierilor. Umani ca aspect exterior, însă cu un aer de ferocitate inconfundabil. De origine felină, aş zice.

― Asta a fost şi concluzia altora.

― Sunt capabili să vorbească, dar într-o galach foarte rudimentară. Formulări scurte, de genul: "Când mâncare?... Tu doamnă drăguţă... Vreau scărpinat cap... Aşez aici?" Păreau să se supună fără crâcnire Îngrijitorilor, însă şi fără a se teme de ei. De fapt, am avut impresia că, reciproc, între Fiutari şi Îngrijitori exista un fel de simpatie şi respect.

― Cunoscând riscurile, pentru ce ai crezut de cuviinţă că acest mesaj era suficient de important pentru a ne fi transmis imediat?

― Indivizii aceştia vin din Dispersie. Propunerea lor de alianţă constituie, pentru noi, o deschidere spre lumile în care îşi au originea Onoratele Matres.

― I-ai întrebat despre ele, fireşte. Şi despre ceea ce se întâmplă în Dispersie.

― Nici un răspuns.

Faptul concret, exprimat cât se poate de clar. Nu i se putea reproşa nimic acestei Surori surghiunite, Oricare-ar fi fost norul care-i umbrea trecutul. Erau indicate, totuşi, câteva întrebări suplimentare. Odrade le puse şi ascultă cu atenţie răspunsurile, privind gura care se deschidea şi se închidea asemenea unui fruct veşted, roz pe dinafară, roşu închis pe dinăuntru.

Ceva, în cariera lui Dortujla ― anii îndelungaţi de penitenţă, poate -, o îmblânzise, lăsând însă intact miezul de duritate Bene Gesserit. Se exprima cu o reţinere naturală. Gesturile ei aveau o fluiditate domoală. O privea pe Odrade cu un aer plin de solicitudine. (Iată defectul pe care îl condamnaseră Surorile ei: înfrânarea cinismului Bene Gesserit. )

Dortujla o interesa în cel mai înalt grad pe Odrade. Vorbea ca de la Soră la Soră iar în spatele cuvintelor ei se ghicea o minte ascuţită şi bine echilibrată ― o minte oţelită de potrivniciile anilor petrecuţi în acel post disciplinar. Făcea, acum, tot ce putea pentru a-şi răscumpăra greşeala din tinereţe. Fără a încerca să pozeze în victimă a marginalizării, ruptă de evenimentele actualităţii. Relatarea ei se reducea la esenţă. Voia să se ştie că era perfect conştientă de necesităţi. Se înclina în faţa deciziilor Maicii Superioare şi a circumspecţiei sale în privinţa riscurilor acestei vizite, dar considera în continuare că "trebuia ca aceste informaţii să vă fie aduse la cunoştinţă".

― Sunt convinsă că nu-i vorba de-o capcană.

Atitudinea lui Dortujla era fără cusur. Privirea directă, expresia ochilor şi a feţei controlată cum se cuvine, dar fără nici cea mai mică urmă de disimulare. Orice Soră a ei putea să citească prin această mască pentru a ajunge la o evaluare corectă. Dortujla era mânată de urgenţa situaţiei. Se purtase, cândva, ca o neghioabă, dar nu mai era neghioabă.

Cum se numea planeta pe care fusese trimisă?

Proiectorul de pe birou îi furniză prompt informaţia: Buzzell.

Numele o puse pe Odrade în alertă. Buzzell! Degetele ei dansară în câmpul consolei şi amintirile îi fură confirmate. Planeta Buzzell... acoperită aproape în întregime de apă, un ocean. Climă rece. Foarte rece. Insule aride şi neproductive, nici una de dimensiuni superioare celor ale unei non-nave mari. Iniţial, Buzzell fusese considerată de Bene Gesserit doar ca un loc de pedeapsă. Exemplu concret: "Bagă de seamă, fetiţo, sau ai să sfârşeşti pe Buzzell. " Odrade îşi aminti, atunci, de cealaltă cheie: gemonele. Buzzell era lumea pe care reuşiseră să aclimatizeze creatura marină monopedă, numită cholister, a cărei carapace producea magnificele excrescenţe ce constituiau unele dintre cele mai preţioase giuvaeruri din univers.

Gemonele.

Dortujla purta una, vizibilă în deschizătura de la gât a robei. Lumina din cameră îi conferea elegante reflexe schimbătoare mergând de la mov până la cel mai profund verde marin. Era ceva mai mare decât un glob ocular uman şi părea etalată ca o declaraţie de avere personală. Probabil că asemenea podoabe nu însemnau mare lucru pe Buzzell. Puteau fi culese pe toate plajele.

Gemonele. Asta spunea multe. La ordinul Bene Gesseritului, Dortujla încheia tranzacţii frecvente cu traficanţii. (Dovadă, non-nava aflată în posesia ei. ) Pe terenul acesta, trebuia înaintat cu precauţie. Oricare ar fi fost tonul acestei discuţii de la Soră la Soră, rămâneau totuşi Maica Superioară şi o Cucernică Maică de pe o planetă disciplinară.

Contrabanda... O infracţiune majoră în ochii Onoratelor Matres şi a tuturor celor care, asemenea lor, erau incapabili să admită imposibilitatea, în anumite cazuri, a impunerii legii. Descoperirea pliurilor spaţiale nu tulburase cu nimic activitatea contrabandiştilor. Dimpotrivă, mai degrabă le facilita operaţiile-fulger. La bordul unor non-nave de dimensiuni reduse... Cât de reduse? Era o lacună în cunoştinţele lui Odrade, pe care Arhivele o completară numaidecât: "Diametrul minim,. 140 metri. "

Dimensiuni foarte mici, aşadar. Gemonele constituiau o marfă extrem de atrăgătoare. Pliurile spaţiale erau o barieră economică critică: cum calculai valoarea unei încărcături utile în funcţie de masă şi de volum? Puteai cheltui sume enorme în solari pentru a transporta mărfuri grele. Gemonele, prin urmare, erau un chilipir pentru traficanţi. Ele prezentau un interes deosebit şi pentru Onoratele Matres. Simplă chestiune de economie? O piaţă largă exista în permanenţă. La fel de atractivă pentru contrabandişti ca şi melanjul, acum, când Ghilda îl comercializa cu atâta dezinvoltură. Timp de milenii, Ghilda stocase mirodenie în nenumărate locuri şi poseda (fără doar şi poate) enorme rezerve secrete.

Îşi închipuie că-şi pot cumpăra imunitatea de la Onoratele Matres! Dar aici exista ceva care, considera ea, putea fi întors în avantajul Bene Gesseritului.

În furia lor turbată, Onoratele Matres distruseseră Dune, singura sursă naturală cunoscută a melanjului. Tot fără a se gândi la consecinţe (şi asta chiar că era ciudat), îi exterminaseră pe tleilaxu, ale căror cuve axlotl inundau cu mirodenie Vechiul Imperiu.

Noi însă posedăm creaturi capabile să recreeze Dune. Şi în mâinile noastre se află poate singurul Maestru tleilaxu rămas în viaţă. Iar ferecat în creierul lui, secretul transformării cuvelor axlotl într-un corn al abundenţei melanjului. Dacă îl convingem pe Scytale să ni-l dezvăluie.

Problema imediată însă era Dortujla. Femeia îşi exprima ideile cu o concizie care-i făcea cinste. Îngrijitorii şi Fiutarii lor, spunea ea, erau tulburaţi de ceva despre care refuzau să vorbească. Dortujla procedase în mod înţelept abţinându-se să încerce asupra lor metodele de convingere Bene Gesserit. Nu se putea şti care ar fi fost reacţia unor inşi din Dispersie. Dar ce anume îi tulbura?

― Poate o altă ameninţare decât cea a Onoratelor Matres, sugeră Dortujla.

Nu se aventură mai departe cu speculaţiile, dar posibilitatea nu era exclusă şi trebuia luată în considerare.

― Esenţialul e că susţin că vor o alianţă cu noi, spuse Odrade.

"Cauză comună în confruntarea cu o problemă comună", după cum se exprimaseră Îngrijitorii. Dar, în ciuda Simţului Adevărului, Dortujla era de părere că oferta lor trebuia examinată cu circumspecţie.

De ce aleseseră tocmai Buzzell pentru acest prim contact? Fiindcă Onoratele Matres nu reperaseră încă această planetă sau fiindcă o considerau nedemnă de furia lor distrugătoare?

― Puţin probabil, opină Dortujla.

Odrade era de aceeaşi părere. Dortujla, oricât de sordidă va fi fost poziţia ei iniţială, controla în prezent resurse apreciabile şi, lucra mult mai important, era o Cucernică Maică dispunând de o non-navă care putea s-o ducă la Maica Superioară. Dortujla cunoştea coordonatele Planetei Canonicatului. Dar asta nu le era de nici un folos Furiilor, desigur. Ele ştiau că orice Cucernică Maică s-ar fi omorât mai degrabă decât să trădeze acest secret.

Problemele generau probleme. Dar, mai întâi, o mică şuetă ca între Surori. Dortujla va şti, cu siguranţă, să interpreteze corect motivaţiile Maicii Superioare. Odrade orientă conversaţia spre chestiuni personale.

Totul merse bine. Dortujla era, în mod vizibil, amuzată, dar dispusă să se preteze la joc.

Cucernicele Maici plasate în posturi izolate aveau tendinţa să-şi găsească ceea ce Surorile din Canonicat numeau "ocupaţii paralele". Într-o epocă mai îndepărtată, asemenea îndeletniciri erau numite hobby-mi, însă atenţia ce li se acorda devenea deseori excesivă. Odrade considera majoritatea acestor "pasiuni" plictisitoare, dar găsi semnificativ faptul că Dortujla o numea pe a ei hobby.

Colecţionează monede vechi!

― Ce fel?

― Am două piese de argint din Grecia Antică şi un obol de aur în stare perfectă.

― Veritabile?

― Categoric.

Voia să spună că folosise Celelalte Memorii pentru a stabili fără tăgadă autenticitatea monedelor. Fascinant. Îşi exersa talentele de o manieră care-o fortifica, inclusiv în privinţa hobby-ului ei. Făcând să coincidă istoria interioară cu cea exterioară.

― Toate astea sunt foarte interesante, Maică Superioară, declară în cele din urmă Dortujla. Vă sunt recunoscătoare pentru felul în care îmi daţi de înţeles că suntem încă Surori şi văd în interesul dumneavoastră pentru pictura veche un hobby asemănător cu al meu. Dar ştim foarte bine, amândouă, pentru ce mi-am asumat riscul să vin aici.

― Contrabandiştii?

― De bună seamă. Nu se poate ca Onoratele Matres să fi trecut cu vederea prezenţa mea pe Buzzell. Contrabandiştii obişnuiesc să vândă celui care oferă mai mult. Prin urmare, trebuie să presupunem că n-au pregetat să profite de informaţiile preţioase pe care le deţineau despre Buzzell, gemone şi prezenţa pe planetă a unei Cucernice Maici, cu aparatul ei administrativ. Să nu uităm că Îngrijitorii au ştiut să mă găsească.

La naiba! gândi Odrade. De o asemenea consilieră aş avea nevoie alături de mine. Mă întreb câte comori ca aceasta zac îngropate cine ştie pe unde, îndepărtate din motive meschine. De ce ne privăm atât de des de unele dintre Surorile noastre cele mai talentate? E o veche slăbiciune pe care Comunitatea n-a reuşit încă să o exorcizeze.

― Cred că, în clipa de faţă, deţinem o informaţie preţioasă cu privire la Onoratele Matres, spuse Dortujla.

Nu era nevoie de o înclinare a capului în semn de încuviinţare. Acesta era motivul principal care o adusese pe Dortujla în Canonicat. Furiile dezlănţuite se năpustiseră asupra Vechiului Imperiu, masacrând şi pârjolind în tot locul unde bănuiau prezenţa unei comunităţi Bene Gesserit. De Buzzell însă nu se atinseseră, deşi era imposibil să nu-i cunoască existenţa şi coordonatele.

― De ce? întrebă Odrade, dând glas gândului care le frământa pe amândouă.

― Să nu pricinuieşti niciodată stricăciuni propriului tău cuib, răspunse Dortujla.

― Crezi că s-au şi infiltrat pe Buzzell?

― Încă nu.

― Dar crezi că vor să cucerească planeta.

― Proiecţie primară.

Odrade o privi lung. Vasăzică Dortujla mai avea un hobby în afară de numismatică! Scotocea prin Celelalte Memorii în căutarea unor talente pe care le dezgropa şi le perfecţiona în folosul ei. La urma urmei, cine ar fi putut s-o blameze? Timpul trebuie că se scurgea chinuitor de încet pe Buzzell.

― E rezultatul unui calcul mentatic, rosti cu voce vădit acuzatoare Odrade.

― Da, Maică Superioară.

Foarte umilă. Cucernicele Maici aveau voie să-şi exploreze în acest fel Celelalte Memorii doar cu autorizaţia specială a Casei Canonicatului şi, în acest caz, numai cu ajutorul şi sub supravegherea altor Surori. Dortujla rămăsese, aşadar, o rebelă. Dădea curs propriilor ei dorinţe aşa cum făcuse şi cu amantul ei interzis. Perfect! Bene Gesseritul avea nevoie de asemenea rebele.

― Vor să pună mâna pe Buzzell intact, spuse Dortujla.

― O planetă-ocean?

― Ar fi o lume cât se poate de convenabilă pentru slugi amfibii. Nu Fiutarii sau îngrijitorii. Pe aceştia i-am studiat în amănunţime.

Indiciile sugerau un posibil plan al Onoratelor Matres de a înfiinţa o colonie de slujitori-sclavi, eventual amfibii, care să fie folosiţi pentru recoltarea gemonelor. Onoratele Matres ar fi putut să obţină sclavi amfibii. Tehnicile care serviseră pentru producerea Fiutarilor puteau crea, probabil, multe alte forme de viaţă inteligentă.

― Sclavii sunt factori de dezechilibru periculoşi, zise Odrade.

Dortujla manifestă primul ei semn de emoţie intensă ― cel al unei aversiuni profunde, care o făcu să-şi strângă buzele într-o linie subţire.

Era o schemă pe care Bene Gesseritul o repertoriase de mult: eşecul inevitabil al oricărei forme de sclavie sau de aservire. Se crea, astfel, un rezervor de ură. Duşmani implacabili. Cine nu avea nici o speranţă de a-i extermina pe toţi aceşti duşmani nu se putea încumeta nici măcar să încerce. Orice efort era temperat de certitudinea că asuprirea nu făcea decât să întărească duşmanul. Asupriţii rămâneau încredinţaţi că avea să vină şi ziua lor, şi Cerul să-i ajute pe asupritori când avea să vină acea zi. O sabie cu două tăişuri. Întotdeauna, cei oprimaţi învăţau de la opresori şi-i copiau. Când se întorcea roata, scena era pregătită pentru o nouă repriză de violenţe şi răzbunări ― cu rolurile inversate. Apoi rolurile se inversau iarăşi, şi iarăşi, la nesfârşit.

― Oare nu se vor maturiza niciodată? murmură Odrade. Dortujla nu avea nici un răspuns; avea doar o sugestie

practică:

― Trebuie să mă întorc pe Buzzell.

Odrade chibzui. Încă o dată, Cucernica Maică ostracizată i-o lua înainte Maicii Superioare. Oricât de neplăcută era hotărârea, ştiau, amândouă, că era cea mai bună pe care-o puteau lua. Fiutarii şi îngrijitorii aveau să revină. Mai important, .dat fiind că era vorba de o planetă la care râvneau Onoratele Matres; existau toate şansele ca aceşti vizitatori din Dispersie să fi fost deja observaţi. Onoratele Matres aveau să fie obligate să acţioneze, iar reacţia lor putea să dezvăluie lucruri noi despre ele.

― Fireşte, ele cred că Buzzell este momeala unei capcane, spuse Odrade.

― Aş putea face să se răspândească informaţia că am fost surghiunită de Surorile mele. E uşor de verificat.

― Te propui drept momeală?

― Maică Superioară, dacă ar putea fi ademenite să poarte tratative?

― Cu noi?

Ce idee senzaţională!

― Ştiu că istoria lor nu-i tocmai cea a unor negocieri rezonabile. Totuşi...

― E o sugestie strălucită! Dar să facem ca treaba să fie şi mai ispititoare. Să le dăm de înţeles că am ajuns la convingerea că trebuie să negociez cu ele capitularea Bene Gesseritului.

― Maică Superioară!

― N-am nici cea mai mică intenţie de capitulare, bineînţeles. Dar ce mijloc mai bun avem pentru a le determina să parlamenteze?

― Buzzell nu este un loc potrivit pentru o întâlnire. Amenajările noastre sunt foarte modeste.

― Onoratele Matres dispun de o bază solidă pe Joncţiune. Dacă ele ar propune această planetă drept loc de întâlnire, te-ai putea lăsa convinsă? .

― Ar fi necesară o pregătire minuţioasă, Maică Superioară. Extrem de minuţioasă, întări Odrade, apoi degetele ei

dansară în câmpul consolei. Da, astă-seară, rosti ea, răspunzând unei întrebări vizuale şi, imediat după aceea, i se adresă din nou lui Dortujla: Aş vrea să te prezint Consiliului meu şi altor câteva persoane înainte de plecarea dumitale. Îţi vom da toate instrucţiunile în amănunţime, dar ai de pe acum asigurarea mea personală că vei fi însărcinată cu o misiune oficială. Esenţialul este să obţii de la ele o întâlnire pe Joncţiune. Şi... sper să-ţi dai seama cât de mult îmi displace să mă folosesc astfel de dumneata drept momeală.

Văzând că Dortujla cade pe gânduri, fără a răspunde nimic, Odrade adăugă:

― S-ar putea ca ele să refuze orice tratative şi să te lichideze. Cu toate astea, eşti cea mai bună momeală de care dispunem.

Dortujla demonstră că mai avea încă simţul umorului:

― Adevărul e că nici pe mine nu prea mă încântă ideea de a mă bălăbăni în vârful unui cârlig, Maică Superioară. Aşa că v-aş ruga să ţineţi strâns băţul undiţei.

Se ridică şi, privind biroul încărcat al lui Odrade, adăugă:

― Aveţi atâta de lucru, şi mă tem că v-am reţinut şi prea mult peste ora prânzului.

― Vom lua masa aici, împreună, Soră dragă. Pentru moment, eşti mai importantă decât orice altceva.

Orice stat este o abstracţie.

Octun Politicus

Arhivele B.G.

LUCILLA îşi repeta întruna că nu trebuia să se lase înşelată de caracterul familiar al acestei încăperi cu pereţii de un verde crud şi al prezenţei regulate a Preaonoratei Mater. Aceasta era Joncţiunea, fortăreaţa celor ce urmăreau nimicirea Bene Gesseritului. Acesta era inamicul. Iar aceasta era cea de-a şaptesprezecea zi.

Infailibilul orologiu mental ce se pornise în momentul Agoniei Mirodeniei îi spunea că organismul ei se adaptase la ritmurile circadiene ale planetei. Se trezise în zori. Nu se ştia când avea să capete de mâncare. Onoratele Matres nu-i acordau decât o singură masă pe zi.

Şi, mereu, Fiutarul acela în cuşca lui. Un mod de a i se reaminti: Amândoi, închişi în cuşti. Aşa procedăm noi cu fiarele periculoase. Chiar dacă le mai lăsăm din când în când să iasă ca să-şi dezmorţească picioarele şi să ne procure plăceri, după aceea trebuie să se întoarcă în cuşcă.

În mâncare, o cantitate minimă de melanj. Nu din economie, la bogăţia în care se scăldau ele. Mai degrabă pentru a-i da de înţeles "ce ai putea avea dacă te-ai arăta rezonabilă".

Când va veni, astăzi?

Apariţiile Preaonoratei Mater nu aveau un orar stabil. Pentru a dezorienta prizoniera? Probabil. Pe de altă parte, programul unei comandante supreme era, desigur, destul de încărcat. Ca atare, îsi vizita periculosul animal favorit pe apucate, între două ocupaţii oficiale.

Periculoasă poate că sunt, Doamnă Păianjen, dar nu sunt animalul tău favorit.

Lucilla simţea în jurul ei prezenţa multor dispozitive de supraveghere, şi nu doar vizuală. Sonde care explorau de la distanţă carnea, căutând arme ascunse, examinând funcţionarea organelor. Are vreun implant dubios? Vreo proteză încorporată pe cale chirurgicală în organism?

N-am de nici unele, Doamnă Păianjen. Noi ne bizuim doar pe lucrurile cu care ne-a înzestrat natura la naştere.

Lucilla era conştientă de cel mai apropiat mare pericol care-o pândea, şi anume sentimentul c-ar putea să nu fie la înălţimea prezentei situaţii. Temnicerele ei o menţineau într-o poziţie cumplit de dezavantajoasă, dar nu izbutiseră să-i distrugă capacităţile Bene Gesserit. Era capabilă, încă, să-şi curme funcţiile vitale printr-un simplu efort de voinţă, înainte ca shere-ul din organismul ei să-şi fi pierdut eficacitatea până la punctul de-a o aduce în pragul trădării. Dispunea încă de toate facultăţile ei mintale... şi de mulţimea de pe Lampadas.

Trapa din perete se deschise şi cuşca în care era închis Fiutarul alunecă în cameră. Regina-Păianjen era, deci, pe drum. Anunţându-şi sosirea printr-o ameninţare, ca de obicei.

Dar foarte devreme, azi. N-a venit niciodată atât de devreme.

― Bună dimineaţa, Fiutarule, rosti Lucilla cu o inflexiune voioasă.

Fiutarul îşi îndreptă ochii spre ea, dar nu vorbi.

― Îmi închipui că urăşti cuşca aia.

― Nu place cuşca.

Lucilla constatase deja că aceste creaturi posedau un anumit vocabular activ, dar nu reuşise încă să-i determine întinderea.

― Presupun că şi pe tine te înfometează. Ţi-ar plăcea să mă primeşti de mâncare?

― Ivlâncare.

Cu o vădită notă de interes.

― Aş vrea să pot fi îngrijitoarea ta.

― Tu îngrijitoare?

― Dacă aş fi, mi-ai da ascultare?

Jilţul masiv al Reginei-Păianjen se înălţă încet din locaşul său de sub pardoseală. Ea încă nu-şi făcu apariţia, dar nu încăpea îndoială că asculta "conversaţia".

Fiutarul o scruta pe Lucilla cu o intensitate neobişnuită.

― Îngrijitorii te ţin în cuşcă, flămând?

― Îngrijitorii?

Intonaţia era net interogativă.

― Vreau s-o ucizi pe Preaonorata Mater.

Asta n-avea să le. surprindă.

― Să ucid Dama!

― Şi s-o mănânci.

― Dama otravă.

Cu un aer deprimat.

Oho! Iată o informaţie interesantă!

― Nu e otravă. Carnea ei e la fel ca a mea.

Fiutarul se apropie de marginea cuştii. Cu mâna stângă îşi răsfrânse buza de jos, descoperind o cicatrice roşie, cu aspectul unei arsuri.

― De la otravă, rosti el, apoi lăsă mâna jos.

Cum i-o fi făcut-o? Nu simţise la ea nici un miros de otravă. Doar cel de carne umană plus izul drogului pe bază de adrenalină care le provoca Onoratelor Matres colorarea ochilor în portocaliu atunci când se mâniau... precum şi celelalte reacţii, dezvăluite de Murbella. Sentimentul unei superiorităţi absolute.

Până unde mergea capacitatea de înţelegere a unui Fiutar?

― Era o otravă amară? întrebă ea.

Fiutarul se strâmbă şi scuipă.

Gest mai rapid şi mai grăitor decât vorbele.

― O urăşti pe Dama?

Fiutarul îşi arătă caninii.

― Ţi-e frică de ea?

Un zâmbet.

― Atunci, de ce n-o ucizi?

― Tu nu îngrijitoare.

Deci, trebuie ca un îngrijitor să le dea ordinul de-a ucide! Preaonorata Mater intră în odaie şi se duse să se aşeze în jilţul ei.

Lucilla îsi acordă din nou glasul pe tonul voios:

― Bună dimineaţa, Dama.

― Nu ţi-am dat voie să-mi spui aşa.

Cu voce scăzută, şi un început de licăr portocaliu în ochi.

― Am conversat puţin cu Fiutarul.

― Ştiu. (Licărul portocaliu se intensifică.) Şi dacă mi l-ai răzgâiat... ,

― Dar, Dama...

― Să nu-mi mai spui aşa!

Sări din jilţ, cu ochii aruncând flăcări portocalii.

― Te rog să iei loc, spuse Lucilla. Nu aşa se conduce un interogatoriu. (O armă periculoasă, sarcasmul...) Ieri ai spus că vrei să continuăm discuţia noastră pe teme politice.

― De unde ştii că a fost ieri?

Se reaşezase, dar ochii îi ardeau încă.

― Toate Surorile Bene Gesserit au această aptitudine. Simţim ritmurile oricărei planete după câteva zile petrecute pe suprafaţa ei.

― Straniu talent.

—O poate face oricine. Nu-i decât o chestiune de sensibilizare.

― Aş putea învăţa s-o fac şi eu?

Portocaliul începea să se estompeze.

― Am spus oricine. Eşti tot o fiinţă umană, nu?

O întrebare care nu a primit încă un răspuns definitiv.

― De ce spuneai că voi, vrăjitoarele, n-aveţi guvern? Preferă să schimbe subiectul. Aptitudinile noastre speciale o neliniştesc.

― Nu asta am spus. Am spus că nu avem o formă tradiţională de guvern.

― Nici măcar un cod social?

― Nu există cod social care să poată face faţă tuturor necesităţilor. Ceea ce constituie o crimă într-un tip de societate poate fi o obligaţie morală într-altul.

― Toate societăţile au un guvern.

Portocaliul dispăruse cu totul. De ce-o fi interesând-o într-atât subiectul ăsta?

― Societăţile au politica. Ţi-am explicat asta ieri: politica este arta de a părea sincer şi total deschis în timp ce disimulezi cât mai multe lucruri cu putinţă.

― Vasăzică voi, vrăjitoarele, disimulaţi tot timpul.

― N-am zis asta. Când pronunţăm cuvântul "politica", e pentru a ne pune în gardă Surorile.

― Nu te cred. Oamenii creează întotdeauna o formă sau alta de...

― Înţelegere?

― E un cuvânt la fel de bun ca oricare altul!

Dar s-ar părea c-o înfurie!

Văzând că Lucilla nu se grăbea să mai adauge ceva, Preaonorata Mater se aplecă în fată.

― Acum eşti pe cale să disimulezi ceva!

― Nu-i dreptul meu să-ţi ascund lucruri care v-ar putea ajuta să ne înfrângeţi?

Să vedem cum va reacţiona la nada asta apetisantă!

― Ştiam eu!

Preaonorata Mater se lăsă pe spate, cu un aer satisfăcut.

― Pe de altă parte, zise Lucilla, de ce nu ţi-aş spune? Eşti încredinţată că nişele puterii au existat dintotdeauna pentru a fi umplute şi nu vezi ce arată asta despre Comunitatea Surorilor mele.

― Oh, lămureşte-mă tu, rogu-te!

Cam chinuită, ironia ei.

― Dumneata crezi că totul se conformează unor instincte datând din epoca tribală şi chiar dinaintea ei. Căpeteniile şi Sfatul Bătrânilor. Maica Misterelor şi Conciliabulul de Taină. Şi înainte de asta, Bărbatul Puternic (sau Femeia) care avea grijă ca toată lumea să aibă ce mânca şi să fie apărată prin focul aprins la intrarea cavernei.

― E de înţeles.

Oare?

― Oh, sunt de acord. Evoluţia formelor e destul de clar stabilită.

― Evoluţia, vrăjitoareo! Ca treptele unei scări.

Evoluţia... Vezi cum se repede la cuvintele-cheie?

― E o forţă care poate fi controlată întorcând-o asupra ei însăşi.

Controlată! Uite cum i-ai stârnit interesul. Adoră cuvântul ăsta.

― Aşadar, fabricaţi şi voi legi, ca toată lumea!

― Reguli, să zicem. Dar nu-s, toate astea, vremelnice?

― Evident. Extrem de interesată.

― Şi totuşi, urmă Lucilla, societatea voastră este administrată de birocrate care ştiu foarte bine că nu poate exista nici cea mai mică urmă de imaginaţie în ceea ce fac.

― Şi asta-i aşa important?

E nedumerită. Uite-o cum se încruntă.

― Doar pentru dumneata, Onorată Mater.

― Preaonorată Mater! Ce susceptibilă el

― De ce nu-mi permiţi să-ţi spun Dama?

― Nu suntem intime.

― Fiutarul face parte dintre intimii dumitale?

― Nu mai schimba vorba!

― Vreau spălat dinţi, făcu Fiutarul.

― Gura!

Foc şi pară, de-a binelea!

Fiutarul se lăsă pe vine, dar fără să pară intimidat.

Preaonorata Mater îşi întoarse ochii portocalii spre Lucilla.

― Ce-i cu birocraţii?

― N-au loc de manevră pentru că aşa se îngraşă superiorii lor. Pentru cine nu vede diferenţa dintre reguli şi legi, şi unele şi celelalte au forţa legii.

― Eu nu văd diferenţa. Nu-şi dă seama ce dezvăluie.

― Legile perpetuează mitul schimbării impuse cu forţa. Un viitor luminos va fi construit prin aplicarea cutărei sau cutărei legi. Legile impun viitorul. Regulile, probabil, impun trecutul.

― Probabil?

Alt cuvânt care nu-i place.

― În ambele cazuri, acţiunea e iluzorie. Ca atunci când o comisie este însărcinată cu studierea şi soluţionarea unei probleme. Cu cât comisia va avea mai mulţi membri, cu atât va fi mai îngreunată rezolvarea problemei, din cauza tuturor ideilor lor preconcepute.

Atenţie! Se gândeşte serios la ceea ce-i spui, raportându-se la situaţia ei.

Lucilla îşi modulă glasul pe tonul cel mai rezonabil:

― Trăiţi în funcţie de un trecut hiperbolizat şi încercaţi să înţelegeţi un viitor pe care nu-l recunoaşteţi.

― Noi nu credem în preştiinţă.

Nu-i adevărat, ea crede! Din fericire! E singurul motiv pentru care ne lasă încă în viaţă.

― Ascultă-mă, te rog, Dama. Există întotdeauna un dezechilibru când te închizi într-un cerc strâmt de legi.

Fii cu băgare de seamă! N-a tresărit când i-ai spus Dama. Jilţul scârţâi când Preaonorata Mater îşi schimbă brusc poziţia.

― Dar legile sunt necesare!

― Necesare? Iată, într-adevăr, o idee periculoasă.

― Cum aşa?

Uşurel. Se simte ameninţată.

― Aceste reguli şi legi aşa-zis necesare te împiedică să te adaptezi. În mod inevitabil, totul sfârşeşte prin a se nărui. Ca în cazul bancherilor, care cred că pot cumpăra viitorul. "Puterea pe timpul vieţii mele! Ducă-se dracului urmaşii mei!"

― Ce fac urmaşii mei pentru mine?

Nu-i spune! Priveşte-o. Reacţia ei e cea a nebuniei obişnuite. Mai dă-i o mostră.

― Onoratele Matres şi-au făcut debutul ca teroriste. În primul rând birocrate, v-aţi ales cu bună ştiinţă, drept armă, teroarea.

― Când ai o armă în mână, trebuie s-o foloseşti. Dar e adevărat că am fost rebele. De ce "teroriste"? E o noţiune care evocă prea mult haosul.

Îi place cuvântul ăsta, "haos". Defineşte totul din exterior. Nici măcar nu întreabă cum de le cunoşti originile. Acceptă talentele noastre " misterioase ".

― Nu ţi se pare ciudat, Dama... (Nici o reacţie; poţi să continui)... faptul că toţi rebelii ajung să se conformeze unor şabloane vechi de îndată ce dobândesc victoria? Nu-i atât vorba de o capcană în calea tuturor guvernelor, cât de-un miraj care-i aşteaptă pe cei ce ajung la putere.

― Ha! Şi eu care credeam c-o să-mi spui ceva nou. Cunosc refrenul: “Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut.”

― Greşit, Dama. E ceva mai subtil şi, în acelaşi timp, mult mai insidios. Puterea exercită o mare atracţie asupra naturilor coruptibile.

― Îndrăzneşti să mă acuzi de corupţie?

Atenţie la ochi!

― Eu? Să te acuz? Singura persoană care-ar putea face asta eşti dumneata însăţi. Eu nu fac altceva decât să-ţi prezint opinia Bene Gesseritului.

― Fără a-mi spune nimic nou!

― Şi totuşi, noi avem convingerea că, deasupra oricăror legi, există o moralitate, care trebuie să stea de strajă pentru a împiedica introducerea oricăror reguli imuabile.

Ai folosit ambele cuvinte în aceeaşi frază şi nici măcar n-a băgat de seamă.

― Puterea triumfă întotdeauna, vrăjitoareo. Asta e legea.

― Iar guvernele care se menţin destul de mult timp în umbra acestui precept ajung să fie impregnate de corupţie.

― Moralitatea voastră!

Nu se prea pricepe la ironii, mai ales când e în defensivă.

― Am încercat realmente să te ajut, Dama. Legile sunt periculoase pentru toată lumea ― vinovaţi şi nevinovaţi, deopotrivă. Indiferent dacă te consideri puternic sau lipsit de apărare. Legile nu au, în ele şi despre ele, nici un fel de înţelegere umană.

― Înţelegerea umană e ceva care nu există!

lată şi răspunsul la întrebarea noastră. Nu sunt umane. Adresează-te subconştientului ei. Calea e larg deschisă.

― Legile cer întotdeauna să fie interpretate. Cel care se priponeşte de lege nu vrea să lase nici o şansă compasiunii. Nici o marjă de manevră. "Legea e lege!"

― Aşa si este!

Iarăşi în defensivă.

― E altă idee foarte periculoasă, îndeosebi pentru nevinovaţi. Oamenii o ştiu instinctiv şi detestă asemenea legi. Fac tot soiul de lucruri mărunte, adesea în mod inconştient, pentru a torpila "legea" şi pe cei care se ocupă cu astfel de nerozii.

― Cum îndrăzneşti să le numeşti nerozii?

Ridicându-se pe jumătate din jilţ, apoi cufundându-se iarăşi în el.

― Fiindcă sunt. Iar legea, personificată de toţi cei al căror mijloc de subzistenţă îl reprezintă, se burzuluieşte când aude cuvinte ca ale mele.

― Pe bună dreptate, vrăjitoareo! Dar nu-ţi porunceşte să taci.

― "Mai multe legi!" ziceţi voi. "Ne trebuie mai multe legi!" Şi creaţi, astfel, noi instrumente de noncompasiune. Întâmplător, creaţi şi noi slujbe pentru cei ce se hrănesc de pe urma sistemului.

― Aşa a fost şi aşa va fi întotdeauna.

― Iarăşi greşeşti. E un rondo. Merge ce merge, până când loveşte persoana sau grupul care nu trebuie. Şi atunci se dezlănţuie anarhia. Haosul. (Ai văzut cum a tresărit?) Rebeli, terorişti, explozii tot mai dese de violenţă sălbatică. Jihadul! Şi totul, pentru că s-a creat ceva nonuman.

Şi-a dus mâna la bărbie. Ai grijă!

― Cum de ne-am abătut într-atâta de la subiectul politicii, vrăjitoareo? Asta ţi-a fost intenţia?

― Nu ne-am abătut nici o zecime de milimetru.

― Presupun că acum ai să-mi spui că voi, vrăjitoarele,

practicaţi o formă de democraţie.

― Cu o vigilenţă pe care nici nu poţi să ţi-o închipui.

― Pune-mă la încercare.

Crede că îi vei dezvălui un secret. N-o dezamăgi.

― Democraţia prezintă neajunsul că poate fi abătută de la calea cea dreaptă prin scoaterea unor ţapi ispăşitori în faţa electoratului. Jos bogătaşii, jos hrăpăreţii, criminalii, conducătorii stupizi şi aşa mai departe, la nesfârşit.

― Împărtăşiţi convingerile noastre.

Cerule! Cu câtă ardoare doreşte să fim ca ele!

― Zici că aţi fost birocrate care s-au răzvrătit. Cunoşti punctul slab. O birocraţie supraponderală la vârf şi la care electoratul nu poate ajunge se extinde în mod sistematic până la limita de energie a sistemului. Fură această energie de la bătrâni, de la pensionari, de la oricine. Şi mai cu seamă de la cei care alcătuiesc ceea ce s-a numit cândva clasa de mijloc, deoarece de acolo provine cea mai mare parte a energiei disponibile.

― Vă consideraţi ca aparţinând... clasei de mijloc?

― Nu ne considerăm ca aparţinând nici unei categorii fixe. Dar Celelalte Memorii ne arată metehnele birocraţiei. Presupun că aveţi o formă oarecare de serviciu public pentru "clasele inferioare".

― Avem grijă de-ai noştri.

Ce ecou neplăcut!

― Atunci ştiţi cum diluează asta exprimarea opţiunilor. Simptomul principal: oamenii nu votează. Instinctul le spune că e inutil.

― Democraţia este, oricum, o idee stupidă.

― Suntem de aceeaşi părere. Promovează demagogia. O boală la care sunt predispuse toate sistemele electorale. Şi totuşi, demagogii sunt uşor de identificat. Vorbesc ca şi cum ar predica din amvon, cu gesturi teatrale şi folosind cuvinte ce vibrează de fervoare religioasă şi sinceră devoţiune divină.

O umflă râsul!

― Sinceritatea fără nimic în spatele ei cere mult antrenament, Dama. Genul ăsta de antrenament e întotdeauna detectabil.

― De Dreptvorbitoarele voastre?

Vezi cum se apleacă în faţă? Iar am agăţat-o.

― De oricine îşi dă osteneala să înveţe semnele. Redundanţa. Strădaniile de a menţine atenţie asupra cuvintelor. Nu trebuie acordată niciodată atenţie cuvintelor. Trebuie observat ce face vorbitorul. În felul acesta, i se pot afla motivaţiile.

― Vasăzică, de fapt, n-aveţi democraţie.

Dezvăluie-mi şi alte secrete ale Bene Gesseritului!

― Ba da.

― Păi, parcă ai spus că...

― Dar o păzim cu cea mai mare grijă, fiind tot timpul cu ochii în patru la pericolele pe care ţi le-am descris. Pericolele sunt mari, însă şi satisfacţiile sunt pe măsură.

― Ştii ce m-ai făcut să-nţeleg? Că sunteţi o adunătură de neghioabe!

― Ea doamnă drăguţă! interveni Fiutarul.

― Ţine-ţi gura sau te trimit înapoi la turmă!

― Tu nu drăguţă, Dama.

― Vezi ce-ai făcut, vrăjitoareo? Mi l-ai stricat!

― Presupun că mai ai şi alţii.

Ohh! Ia te uită ce zâmbet!

Lucilla reproduse exact acelaşi zâmbet, reglându-şi respiraţia după cea a Preaonoratei Mater, ca pentru a-i spune: Vezi cat de mult semănăm? Bineînţeles că am încercat să-ţi fac rău. N-ai fi făcut acelaşi lucru, în locul meu?

― Deci ştiţi cum să procedaţi pentru ca o democraţie să funcţioneze exact cum vreţi voi.

Cu o expresie de satisfacţie răutăcioasă.

― Tehnica e destul de subtilă, dar nu dificilă. Ajunge să creezi un sistem în care majoritatea oamenilor să fie nemulţumiţi, în mod vag sau profund.

Aşa vede ea lucrurile. Uite cum dă din cap la fiecare vorbă a ta.

Lucilla continuă în ritmul încuviinţărilor din cap ale Preaonoratei Mater:

― Asta contribuie la acumularea şi propagarea unor sentimente de ură şi dorinţă de răzbunare. După care, tot ce ai de făcut e să furnizezi ţinte pentru această ură, în funcţie de necesităţi.

― Simplă tactică de diversiune.

― I-aş zice, mai degrabă, de distragere a atenţiei. Nu le lăsa timp să pună întrebări. Îngroapă-ţi greşelile în noi şi noi legi. Trafic de iluzii. Tactică de matador.

― Exact! Bine zis!

E încântată. Dă-i înainte cu matadorul.

― Agită frumuşel capa. Ei se reped cu capul înainte şi rămân năuci când nu dau de matador în spatele ei. Asta zăpăceşte electoratul întocmai cum îl zăpăceşte pe taur. La următoarele alegeri, şi mai puţini oameni îşi vor folosi în mod inteligent votul.

― Tocmai asta şi urmărim!

Urmărim! Oare îşi dă seama ce spune?

― Apoi, critică apatia electorală. Fă-i să se simtă vinovaţi. Menţine-i într-o permanentă stare de abrutizare. Dă-le mâncare. Dă-le distracţii. Dar fără să exagerezi!

― Oh, nu! Nu trebuie exagerat niciodată.

― Fă-i să priceapă că foamea-i pândeşte după colţ dacă nu stau frumuşel în banca lor. Fă-i să întrezărească neplăcerile care-i aşteaptă pe cei ce fac valuri pentru a clătina corabia.

Mulţumesc, Maică Superioară. E o metaforă cum nu se poate mai potrivită.

― Şi nu lăsaţi taurul să doboare din când în când câte-un matador?

― Ba cum să nu. "Trosc! Pe ăsta I-am aranjat!" Apoi aştepţi să se potolească râsul.

― Ştiam eu că nu îngăduiţi voi democraţia.

― De ce nu vrei să mă crezi?

Atenţie! Te joci cu focul!

― Pentru că aţi fi obligate să permiteţi alegeri libere, să aveţi juraţi şi judecători şi...

― Avem Instructoarele. Un fel de Juriu General.

Acum ai descumpănit-o de-a binelea.

― Dar fără legi... sau reguli, sau cum vrei să le zici?

― Nu ţi-am spus că facem distincţie? Regulile ― pentru trecut. Legile ― pentru viitor.

― Dar, într-un fel sau altul, le impuneţi anumite limite acestor... acestor Instructoare!

― Pot lua orice decizie doresc. Aşa cum şi trebuie să funcţioneze un juriu. Ducă-se dracului legea!

― Asta-i o idee extrem de derutantă.

Chiar că-i derutată. Uite-o cum priveşte în gol.

― Prima regulă a democraţiei noastre e următoarea: nici o lege nu trebuie să impună restricţii unui juriu. Asemenea legi sunt stupide. E uimitor cât de proşti pot fi oamenii când acţionează în grupuri mici, preocupate doar de interesele lor.

― Cu alte cuvinte, mă faci proastă!

Atenţie la portocaliu!

― Se pare că există o lege a naturii care spune că e aproape imposibil ca un grup autonom să acţioneze în mod inspirat.

― Inspirat! Ştiam eu!

E un zâmbet periculos. Ai grijă!

― Adică intrând în armonie cu forţele vitale, ajustându-ţi acţiunile în aşa fel, încât viaţa să-şi poată urma cursul.

― Cu maximum de fericire pentru cât mai mulţi oameni, fireşte.

Iute! Ne-am arătat prea isteţe! Schimbă subiectul!

― E un element pe care Tiranul a omis să-l includă în Poteca lui de Aur. N-a luat în considerare fericirea omenirii, ci doar supravieţuirea ei.

Ţi-am spus să schimbi subiectul! Uită-te la ea! E turbată de furie!

Preaonorata Mater coborî mâna care-i acoperea bărbia.

― Şi eu care voiam să-ţi propun să ni te alături, să fac din tine una de-a noastră. Să te eliberez.

Abate-i gândul de la asta! Repede!

― Să nu vorbeşti! porunci Preaonorata Mater. Nici să nu deschizi gura!

S-a terminat!

― I-ai da ajutor lui Logno sau vreuneia dintre celelalte, ca să-mi ia locul! (Se uită la Fiutarul ghemuit.) Mâncare, puiule?

― Nu mâncare doamna drăguţă.

― Atunci am să arunc hoitul ei turmei!

― Preaonorata Mater...

― Ţi-am spus să nu vorbeşti! Şi-ai îndrăznit să-mi zici Dama!

Preaonorata Mater sări fulgerător din jilţ. Uşa cuştii lui Lucilla se deschise brusc, izbindu-se de perete. Lucilla încercă să se ferească, dar plasa de filament shiga îi împiedică mişcarea. Nu văzu lovitura de picior care-i zdrobi tâmpla.

În clipa morţii, percepţiile Lucillei fură invadate de un urlet de furie ― cel al mulţimii de pe Lampadas care-şi elibera emoţiile ferecate vreme de nenumărate generaţii.

Unii nu participă niciodată la nimic. Viaţa li se întâmplă pur şi simplu. Se menţin printr-o stăruinţă mai mult sau mai puţin tâmpă şi rezistă cu furie sau violenţă la orice i-ar putea smulge din înverşunatele lor iluzii de securitate.

Alma Mavis Taraza

ÎNAINTE ŞI ÎNAPOI, înapoi şi înainte, cât fusese ziua de lungă, Odrade făcuse să se perinde înregistrările ochilor corn, căutând ceva ― neliniştită, nehotărâtă. Mai întâi îl urmărise pe Scytale, apoi pe tânărul Teg, aflat tot acolo, cu Duncan şi Murbella. În cele din urmă, se postase în faţa ferestrei, cu privirea pierdută, gândindu-se la ultimul raport pe care Burzmali îl expediase de pe Lampadas.

Peste cât timp puteau încerca să restabilească memoria Basharului? Avea să le dea ascultare ghola-ul când va fi în posesia amintirilor sale originale?

De ce n-a mai dat nici un semn de viaţă Rabinul? E cazul să iniţiem procedura Extremis Progressiva, împărtăşind între noi cât de mult va fi cu putinţă?

Efectul asupra moralului ar fi fost devastator.

Înregistrările continuau să se proiecteze deasupra biroului în timp ce asistentele şi colaboratoarele ei intrau şi ieşeau necontenit. Întreruperi inevitabile. O semnătură aici. O aprobare dincoace. Trebuie diminuată alocaţia de melanj a cutărui grup?

Bellonda era de faţă, aşezată în caniscaunul ei de lângă birou. Renunţase s-o mai întrebe pe Odrade ce anume căuta, mulţumindu-se s-o privească fix, neîndurătoare.

Discutaseră despre riscul resuscitării influenţei nefaste a Tiranului în cazul apariţiei unor noi populaţii de viermi de nisip în Dispersie. Acel "vis fără sfârşit" conţinut în fiecare urmaş al viermelui o îngrijora încă pe Bell. Dar numai şi datele demografice arătau că influenţa Tiranului asupra destinului omenirii încetase.

Ceva mai înainte, Tamalane intrase pentru a-i cere o informaţie lui Bellonda. Aceasta, cu capul plin de recentele statistici elaborate de Arhive, se lansase într-o diatribă pe tema mişcărilor migratorii ale Bene Gesseritului şi a consecinţelor lor asupra stării resurselor Comunităţii.

Odrade continuă să privească pe fereastră în timp ce se lăsa înserarea. Întunericul se înstăpânea aproape pe nesimţite. Când se înnopta de-a binelea, Odrade zări luminiţe în depărtare. Casele de pe plantaţii. Ştia că luminile fuseseră aprinse cu mult înainte, dar avea senzaţia ciudată că noaptea era cea care le crease. Ici şi colo, unele se stingeau în vreme ce oamenii se deplasau în locuinţele lor.

Unde nu-i nimeni, nu e nevoie de lumină. Energia nu trebuie risipită.

Licăririle îi reţinură câteva clipe atenţia. Variaţie a vechii întrebări despre copacul care cade în pădure. Face el zgomot dacă nu-i nimeni să-l audă? Odrade era dintre cei ce spuneau că vibraţiile existau, indiferent dacă erau sau nu înregistrate de un sistem senzorial.

Există, oare, sisteme senzoriale secrete care urmăresc Dispersia noastră? Ce tehnici şi invenţii noi vor fi folosind Primii Dispersaţi?

Bellonda socoti că lăsase tăcerea să se prelungească îndeajuns.

― Dar! Emiţi semnale neliniştitoare pentru întregul Canonicat.

Odrade acceptă remarca fără comentariu.

― Oricare ţi-ar fi intenţiile, ele sunt interpretate drept nehotărâre, urmă Bellonda. (Cât de abătut îi era glasul!) Grupuri importante au ridicat problema înlocuirii tale. Instructoarele au cerut să se supună la vot.

― Numai Instructoarele?

― Dar! E adevărat că, deunăzi, i-ai făcut semn cu mâna lui Praska, spunându-i că e minunat să fîi în viaţă?

― Da.

― Ce ai făcut, practic, până acum?

― Am reevaluat situaţia. Încă tot nici o veste de la Dortujla?

― Ai întrebat asta de cel puţin zece ori pe ziua de azi! făcu Bellonda. Apoi, arătând spre biroul lui Odrade: Te tot întorci la ultimul raport pe care ni l-a trimis Burzmali de pe Lampadas. Ne-a scăpat ceva din vedere?

― De ce se cramponează inamicele noastre de Gammu? Vreau răspunsul tău de mentat.

― Datele pe care le posed sunt insuficiente, şi ştii asta! -Fără a fi mentat, Burzmali ne-a schiţat un tablou impresionant al evenimentelor, Bell. Dar îmi spun că, în definitiv, a fost cel mai bun discipol al Basharului şi că era normal să posede unele dintre însuşirile maestrului său.

― Vorbeşte pe şleau, Dar. Ce anume vezi în raportul lui Burzmali?

― Umple un gol. Nu în întregime, dar... Mă intrigă modul în care se referă întruna la Gammu. Multe forţe economice au stabilit legături puternice pe Gammu. De ce n-au retezat inamicele noastre aceste legături?

― Pentru că activează ele însele în acelaşi sistem, evident.

― Şi dacă am lansa un atac hotărâtor împotriva Gammu-ului?

― Nimeni nu e dispus la afaceri într-un mediu periculos. Asta vrei să spui?

― În parte.

― Majoritatea forţelor care aderă la acel sistem economic ar căuta să se stabilească altundeva. Pe o altă planetă, cu o altă populaţie supusă.

― Pentru ce?

― Pentru ca previziunile lor să poată fi mai sigure. Bineînţeles, ar avea grijă să-şi întărească apărările.

― Alianţa aceea, a cărei existenţă o presupunem noi, Bell, şi-ar înzeci eforturile pentru a ne găsi şi a ne distruge.

― Cu siguranţă.

Comentariul laconic al Bellondei sili gândurile lui Odrade să se întoarcă spre exterior. Privi, în zare, munţii înzăpeziţi care sclipeau în lumina stelelor. Oare dintr-acolo aveau să apară navele inamice?

Impactul unui asemenea gând ar fi putut să deprime un psihism mai puţin puternic. Dar Odrade nu avea nevoie de Litania împotriva Fricii pentru a-şi păstra mintea limpede. Cunoştea o formulă mai simplă.

Înfruntă-ţi spaimele sau ţi se vor căţăra în spinare.

Atitudinea ei era tranşantă. Lucrurile cele mai terifiante din univers îşi aveau obârşia în mintea omului. Coşmarul (calul alb al dispariţiei Bene Gesseritului) avea o formă deopotrivă mitologică şi reală. Furia care venea cu toporul putea lovi, la fel de bine, carnea sau mintea. De terorile mentale însă nu se putea fugi.

Înfruntă-le, deci!

Ce înfrunta ea, în întunericul acesta? Nu Furia fără faţă, care o urmărea cu toporul, nu prăbuşirea în prăpastia necunoscută (ambele, vizibile fărâmei ei de talent), ci realele Onorate Matres şi eventualii lor aliaţi.

Iar eu nu pot îndrăzni să folosesc nici măcar picul de preştiinţă de care sunt capabilă, pentru a ne călăuzi. Dacă aş face-o, aş risca să blochez viitorul nostru într-o formă imuabilă. Este ceea ce au făcut Muad'Dib şi fiul său, Tiranul, iar Tiranului i-au trebuit treizeci şi cinci de secole pentru a ne scoate la liman.

Lumini în mişcare nu prea departe îi atraseră atenţia. Horticultori care lucrau încă, la această oră târzie. Continuând să emondeze livezile, ca şi cum venerabilii pomi fructiferi aveau să dăinuie o veşnicie. Ventilatoarele aduceau un miros vag de fum de la focurile în care ardeau ramurile tăiate. Mereu atenţi la asemenea amănunte, grădinarii Bene Gesseritului. Nu lăsau niciodată prin preajmă ramuri uscate care să atragă paraziţi ce ar fi putut ataca apoi arborii vii. Totul, curat şi îngrijit. Totul, plănuit dinainte. Habitatul trebuie păstrat. Momentul prezent face parte din eternitate.

Nu trebuie lăsate prin preajmă ramuri uscate?

Era Gamrau o ramură uscată?

― Ce găseşti atât de fascinant la livezile astea? vru să ştie Bellonda.

Odrade răspunse fără să se întoarcă:

― Mă întremează.

Cu doar două seri în urmă se plimbase prin locurile acelea. Aerul era rece şi înviorător, iar deasupra solului plutea o pâclă subţire. Sub tălpile ei, frunzele căzute foşneau şi lăsau să răzbată un uşor miros de compost din locurile unde rarele ploi găsiseră adâncituri în care apa stagnase la cald. Un miros de smârcuri, mai degrabă plăcut. Fermenţii obişnuiţi ai vieţii, chiar şi la acest umil nivel. Deasupra, crengile desfrunzite se profilau, scheletice, pe cerul înstelat. Cam deprimant, la drept vorbind, în comparaţie cu primăvara sau cu vremea culesului. Dar minunat prin ceea ce sugera despre fluiditatea mişcării. Viaţa, din nou în repaus, aşteptând clipa în care va reintra în acţiune.

― Nu te preocupă deloc problema Instructoarelor? întrebă Bellonda.

― Cum crezi că vor vota, Bell?

― La limită.

― Li se vor ralia şi altele?

― Deciziile tale stârnesc îngrijorare, Dar. Consecinţele.

Bell se pricepea de minune să transmită o mulţime de date în puţine cuvinte. Majoritatea deciziilor Bene Gesserit treceau printr-un triplu labirint: eficacitatea, consecinţele şi (punct vital) cine-va-putea-executa-ordinele. Trebuia ca persoanele şi acţiunile să fie îngemănate cu cea mai mare grijă, şi cu cea mai mare atenţie la detalii. Lucrul acesta exercita o influenţă covârşitoare asupra eficacităţii, care, la rândul ei, guverna consecinţele. O Maică Superioară competentă putea străbate în câteva secunde aceste labirinturi ale deciziei. Sectorul Central era cuprins, atunci, de înflăcărare. Ochii străluceau. Vestea se răspândea cu repeziciune: "A acţionat fără şovăială." Asta dădea încredere acolitelor şi elevelor. Cucernicele Maici (şi îndeosebi Instructoarele) însă aşteptau pentru a fi în măsură să evalueze consecinţele.

Odrade se adresă atât propriei sale reflexii din geamul ferestrei cât şi Bellondei:

― Până şi Maica Superioară trebuie să poată face lucrurile pe îndelete.

― Dar ce te frământă atât?

― Vrei ca totul să meargă mai repede, Bell?

Bellonda se lăsă pe spate în caniscaunul ei ca şi cum ar fi împins-o Odrade.

― Răbdarea nu-i deloc lucru uşor în vremurile acestea, reluă. Dar alegerea momentului potrivit îmi influenţează opţiunile.

― Ce ai de gând să faci cu noul nostru Teg? Asta-i întrebarea la care trebuie să răspunzi.

― Dacă inamicele noastre ar fi silite să se retragă de pe Gammu, unde s-ar duce, Bell?

― Vrei să le ataci pe Gammu?

― Doar să le îmboldesc niţel.

Bellonda rosti cu voce scăzută:

― Nu crezi că ai pune paie pe un foc periculos?

― Ne trebuie o nouă pârghie de negociere.

― Onoratele Matres nu negociază!

― Dar cred că aliaţii lor, da. S-ar refugia oare... să zicem, pe Joncţiune?

― Ce-i atât de interesant pe Joncţiune?

― Onoratele Matres şi-au stabilit acolo o bază solidă. Iar iubitul nostru Bashar păstra un adevărat dosar mnemonic al acestei planete în adorabilul său cap de mentat.

― Ohhhhh...

Era, în egală măsură, un oftat şi o exclamaţie.

Tamalane intră în clipa aceea şi rămase pe loc, fără să spună nimic, până când Odrade şi Bellonda se întoarseră către ea.

― Instructoarele o susţin pe Maica Superioară, rosti Tamalane şi ridică un deget descărnat. Cu o majoritate de un vot!

Odrade oftă. Apoi:

― Spune-mi, Tam, Instructoarea căreia i-am vorbit pe culoar, Praska, ea cum a votat?

― În favoarea ta.

Odrade îi adresă un surâs scurt lui Bellonda.

― Trimiteţi spioni şi agenţi, Bell. Trebuie să le îmboldim pe Furii să accepte o întâmine cu noi pe Joncţiune.

Până mâine dimineaţă, Bell va fi dedus tot planul meu.

După ce Bellonda şi Tamalane plecară, discutând între ele cu voce scăzută şi cu un aer îngrijorat, Odrade părăsi, şi ea, biroul, apucând pe micul culoar ce ducea spre apartamentul ei.

Pe culoar patrulau, ca de obicei, acolitele şi Cucernicele Maici din garda sa personală. Câteva acolite îi zâmbiră. Rezultatul votului Instructoarelor le ajunsese deja la urechi. Încă o criză fusese depăşită.

Traversând salonul, Odrade intră în micul ei dormitor şi se întinse, îmbrăcată, în pat. Un singur licuriglob scălda odaia într-o palidă lumină galbenă. Privirea lui Odrade alunecă de la harta deşertului la tabloul lui Van Gogh, atârnat, în cadrul său protector, pe peretele de la capătul patului.

Colibe la Cordeville.

O hartă mai bună decât cea care înfăţişează înaintarea deşertului, gândi ea. Continuă să-mi aminteşti, Vincent, de unde vin şi ce aş mai putea încă să fac.

Ziua aceasta o storsese de vlagă. Depăşise pragul epuizării, ajungând în faza în care mintea se învârte în cerc, urmărindu-se pe ea însăşi.

Responsabilităţile!

Simţea cum o îngrădeau şi ştia că putea să fie extrem de dezagreabilă atunci când se vedea asaltată de îndatoriri, silită să-şi cheltuiască energia doar pentru a menţine aparenţa unui comportament calm. Faptul nu i-a scăpat neobservat lui Bell. Ceea ce se întâmpla era, pur şi simplu, înnebunitor. Comunitatea Surorilor era blocată la fiecare ieşire, aproape incapabilă să acţioneze.

Odrade închise ochii şi încercă să plăsmuiască imaginea unei Onorate Mater supreme, căreia să i se poată adresa. Bătrână... Îmbibată de putere. Vănjoasă. Degajând o impresie de forţă şi de rapiditate fulgerătoare a reacţiilor. Lipsită de faţă, imaginea astfel vizualizată rămase în mintea ei.

Formând cuvinte în gând, Odrade îi vorbi Onoratei Mater fără chip:

"Ne e greu să vă lăsăm să comiteţi propriile voastre greşeli. Pedagogii au avut întotdeauna această problemă. Da, ne considerăm pedagogi. Învăţăturile noastre însă nu se adresează într-atât indivizilor, cât speciei. Oferim lecţii întregii omeniri. Şi dacă, în noi, îl vezi pe Tiran, nu te înşeli."

Imaginea din mintea ei nu dădu nici un răspuns.

Cum să-şi predea nişte învăţători lecţiile dacă nu puteau ieşi din ascunzătoare? Burzmali murise, ghola-ul Teg era, încă, o cantitate necunoscută. Odrade simţea presiuni invizibile convergând spre Canonicat. Nu era de mirare că Instructoarele trecuseră la vot. O pânză de păianjen împresura Comunitatea Surorilor. Firele ei le ţineau strâns. Şi undeva, într-un colţ al acestei pânze, o Onorată Mater supremă, fără chip, stătea la pândă.

Regina-Păianjen.

Prezenţa ei era dezvăluită de acţiunile creaturilor sale. Era îndeajuns ca un fir-capcană să tremure şi cohorte de războinice se năpusteau asupra victimelor prinse în plasă, lovind cu o violenţă dementă, la fel de nepăsătoare faţă de numărul acelora dintre ele care piereau ca şi faţă de numărul celor pe care îi masacrau.

Cea care conducea totul era Regina-Păianjen.

Corespunde ea normelor noastre de echilibru mintal? La ce pericole înspăimântătoare am expus-o pe Dortujla?

Onoratele Matres se situau dincolo de simpla megalomanie, în comparaţie cu ele, Tiranul părea un pirat ridicol. Leto II, cel puţin, ştiuse ceea ce ştia şi Bene Gesseritul: cum să-ţi menţii echilibrul pe vârful sabiei, ştiind că puteai fi înjunghiat mortal la cea mai mică mişcare greşită. Preţul pe care trebuie să-l plăteşti când pui mâna pe o asemenea putere. Ignorând acest destin implacabil, Onoratele Matres ciopârţeau şi sfârtecau în jurul lor, ca un uriaş aflat în chinurile unei cumplite crize de isterie.

Nimic şi nimeni nu li se împotrivise niciodată cu vreo şansă de izbânda şi de aceea hotărâseră acum să riposteze cu o furie oarbă, nimicitoare. O isterie voluntară şi deliberată.

Pentru că l-am lăsat pe Basharul nostru să-şi irosească forţele derizorii, pe Dune, într-o apărare sinucigaşă? Cine ştie câte Onorate Matres a omorât? Ca şi Burzmali, în ultimele clipe ale Lampadasului. Cu siguranţă că Furiile i-au simţit muşcătura. Ca să nu mai vorbim de masculii antrenaţi de Idaho, pe care i-am trimis mai peste tot să răspândească tehnicile de înrobire sexuală ale Onoratelor Matres. Făcându-le cunoscute bărbaţilor!

Erau acestea motive suficiente pentru a explica furia lor turbată? Poate că da. Dar ce era cu poveştile despre ceea ce se întâmplase pe Gammu? Făcuse Teg dovada unui nou talent care le îngrozise pe Onoratele Matres?

Dacă restabilim memoria Basharului, va trebui să-l supraveghem cu cea mai mare grijă.

O non-navă avea să fie îndeajuns pentru a-l reţine?

Ce continua să provoace reacţia violentă a Onoratelor Matres? Erau însetate de sânge. Celor de felul lor nu trebuia să li se aducă niciodată veşti rele. Nu era de mirare că trupele lor aveau o comportare smintită. Nu rareori, când cei puternici erau cuprinşi de frică, îi osândeau la moarte pe aducătorii de vesti rele. Trebuia ca asemenea solii să fie evitate. Mai bine să mori în luptă.

Trupele Reginei-Păianjen depăşeau limitele trufiei. Le depăşeau cu mult. Dar nu puteau fi blamate. Ar fi fost ca şi cum i-ai ii reproşat unei vaci că mănâncă iarbă. Vaca ar fi fost îndreptăţită să-şi întoarcă spre tine ochii visători, ca pentru a întreba: "Nu asta e ceea ce am de făcut?"

Dar, de vreme ce bănuiam consecinţele, de ce le-am provocat pe aceste femei? Noi nu suntem dintre cei ce lovesc cu băţul în ceva rotund, cenuşiu, pentru a constata apoi că era vorba de-un cuib de viespi. Noi am ştiut ce lovim. Acesta a fost planul lui Taraza şi nici una dintre noi nu l-apus la îndoială.

Comunitatea Surorilor înfrunta un inamic a cărui politică deliberată era violenţa isterică. "Vom face praf şi pulbere totul în calea noastră, fie ce-o fi!"

Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Onoratele Matres sufereau o înfrângere dureroasă? În ce s-ar fi transformat isteria lor?

Mi-e şi frică să mă gândesc.

Se putea încumeta Comunitatea Surorilor să aţâţe un asemenea foc?

Trebuie!

Regina-Păianjen avea să-şi înzecească eforturile pentru a localiza Planeta Canonicatul. Escalada violenţei avea să atingă un nivel şi mai respingător. Şi pe urmă? Ar fi început Onoratele Matres să bănuiască pe toată lumea că simpatiza cu Bene Gesseritul? Ar fi fost cu putinţă să nu se întoarcă şi împotriva propriilor lor aliaţi? Aveau de gând să rămână singure într-un univers golit de orice altă formă de viaţă inteligentă? Probabil că nici nu se gândiseră vreodată la o asemenea posibilitate.

Cum arăţi tu, Regină-Păianjen? Cum gândeşti?

Murbella spunea că n-o cunoştea pe comandanta supremă, că nu le cunoştea nici măcar pe superioarele ei din Ordinul lui Horfnu. Oferise.însă o descriere interesantă a locuinţei uneia dintre superioare. O informaţie instructivă. Ce înţelege cineva prin "căminul" său? De ce lucruri se înconjoară în viaţa de zi cu zi?

Cei mai mulţi dintre noi îşi aleg un anturaj şi-un decor de natură să le oglindească imaginea.

"M-a condus acolo una dintre servitoarele ei personale", povestise Murbella. "Voia să-şi dea importanţă, să-mi demonstreze că avea acces la sanctuar. Încăperile destinate primirilor oficiale erau curate şi ordonate, dar în celelalte camere totul era vraişte ― obiecte de îmbrăcăminte lăsate să zacă în locurile unde fuseseră dezbrăcate; borcănase cu cremă şi cosmetice fără capac; patul nefăcut; pe podea, farfurii cu resturi de mâncare uscate... Am întrebat de ce nu făcea ordine în harababura aia. Mi-a spus că nu era treaba ei. Cea care se ocupa de curăţenie avea voie să intre doar înainte de căderea nopţii."

Vulgarităţi secrete.

Mintea acelei femei va fi fost pe potriva dezordinii în care trăia.

Odrade deschise brusc ochii. Privi din nou tabloul de Van Gogh. Eu l-am ales. Adăuga, lungii desfăşurări a istoriei umane, tensiuni pe care Celelalte Memorii nu le puteau comunica.

Mi-ai transmis un mesaj, Vincent. Şi, datorită ţie, nu-mi voi tăia urechea, nici nu voi expedia inutile scrisori de dragoste unor persoane indiferente. Cel puţin atâta pot face pentru a-ţi aduce omagiul meu.

Micul dormitor avea un miros familiar ― mireasma vag înţepătoare de garoafe roşii. Era parfumul preferat al lui Odrade. Acolitele aflate în serviciul ei aveau grijă să menţină acest fundal olfactiv.

Din nou, închise ochii şi gândurile i se întoarseră instantaneu la Regina-Păianjen. I-ar fi zis că exerciţiul conferea o altă dimensiune acelei femei fără chip.

Murbella spunea că o Onorată Mater aflată într-un post de comandă n-avea decât să dea ordin pentru a obţine orice voia.

"Orice?"

Murbella menţionase câteva exemple tipice: parteneri sexuali cu diformităţi obscene, dulciuri care făceau greaţă, orgii emoţionale declanşate de spectacole de o extraordinară violenţă.

"Caută mereu extremele."

Rapoarte primite de la informatori şi agenţi secreţi confirmaseră relatările aproape admirative ale Murbellei.

"Toată lumea spune că sunt făcute pentru a domni."

Femeile astea şi-au avut obârşia într-o birocraţie autocratică.

Existau numeroase dovezi. Murbella vorbea despre lecţii de istorie din care învăţase că primele Onorate Matres între-prinseseră cercetări pentru găsirea mijloacelor de a-şi asigura o dominaţie sexuală asupra populaţiilor pe care le controlau, "atunci când povara impozitelor devenea prea ameninţătoare pentru supuşii lor".

Făcute pentru a domni?

Odrade n-avea deloc impresia că Onoratele Matres erau preocupate de menţinerea unui asemenea privilegiu. Nu. Ele socoteau că acesta era un drept al lor, inalienabil. Nici nu se punea în discuţie! Ele nu luau niciodată decizii greşite. Nu erau nevoite să ţină cont de nici un fel de consecinţe. Nu existau consecinţe.

Odrade se ridică brusc din pat. Găsise, în sfârşit, inspiraţia pe care-o căuta.

Nu există greşeli.

Pentru a crede una ca asta, Onoratele Matres trebuie că posedau un grad incredibil de inconştienţă. Şi doar un dram de conştienţa, întrezărind vag un univers tumultuos, pe care-l creau ele însele.

Excelent!

Odrade o chemă pe acolita de serviciu, o fată din Ciclul întâi, căreia îi ceru să-i aducă un ceai cu melanj conţinând un stimulent periculos, care avea s-o ajute să amâne nevoia de somn pe care-o resimţea fizic. Cu un anumit preţ, desigur.

Acolita ezită înainte de a-i da ascultare. Reveni, o clipă mai târziu, cu o cană aburindă pe o tăviţă.

Odrade ajunsese de mult la concluzia că, preparat cu apa rece de izvor din Canonicat, ceaiul cu melanj căpăta un gust cu efecte benefice asupra psihismului ei. Stimulentul amar îl văduvi însă de acel gust înviorător şi faptul o irită. Cele care-o observau aveau să dea de veste. Se frământă. Iar se frământă. Aveau să ceară Instructoarele o nouă supunere la vot?

Bău încet, pentru a da timp substanţei să-şi facă efectul.

Condamnata refuză ultima cină. Soarbe un ceai.

Lăsă jos cana goală şi ceru să i se aducă haine groase.

― Mă duc să dau o raită prin livadă.

Acolita de serviciu nu făcu nici un comentariu. Toată lumea ştia că obişnuia să iasă la plimbare chiar şi în toiul nopţii.

Câteva minute mai târziu se afla pe drumeagul îngust, străjuit de garduri, care ducea spre livada ei preferată. Îşi lumina calea cu ajutorul unui miniglob prins cu un şnur scurt de umărul drept. Câteva vaci negre se apropiară, curioase, de gardul pe lângă care trecea. Le privi boturile umede, simţi mirosul pătrunzător de lucernă din aburul respiraţiei lor şi se opri. Vitele adulmecară şi, recunoscând feromonii care-i slujeau drept permis de liberă trecere, se apucară din nou să mănânce din nutreţul îngrămădit de păstori nu departe de gard.

Întorcându-le spatele, Odrade îşi îndreptă privirea spre pomii desfrunziţi de pe partea opusă păşunii. Miniglobul proiecta un cerc de lumină galbenă care accentua contrastele iernii.

Puţini erau cei care înţelegeau de ce o atrăgea locul acesta. Nu doar pentru că frământările ei îsi găseau alinare aici ― chiar şi în plină iarnă, cu pojghiţa de gheaţă pârâind sub tălpile ei. Livada asta era un răgaz de linişte scump plătită între două furtuni. Stinse globul şi-şi lăsă paşii să urmeze drumul familiar, în întuneric. Din când în când, ridica ochii spre stelele ce licăreau deasupra crengilor despuiate. Furtunile. Simţea apropierea unei furtuni pe care nici un meteorolog n-ar fi putut s-o prevadă. Furtunile zămislesc furtuni. Furia zămisleşte furie. Răzbunarea zămisleşte răzbunare. Războaiele zămislesc războaie.

Bătrânul Bashar fusese un maestru în arta de a sparge aceste cercuri. Avea să dovedească şi ghola-ul său acelaşi talent?

Era un pariu atât de periculos!

Odrade îşi întoarse privirea spre locul în care se aflau vacile ― masă întunecată, mişcătoare, şi aburi urcând în lumina stelelor. Vitele se strânseseră unele în altele pentru a-şi ţine cald şi Odrade auzi zgomotul familiar pe care-l făceau rumegând. Trebuie să merg în deşertul din sud. Să discut între patru ochi cu Sheeana. Păstrăvii de nisip se înmulţesc. De ce nu apar viermii de nisip?

Se adresă cu voce tare vacilor din spatele gardului:

― Mâncaţi-vă iarba. Asta-i ceea ce aveţi de făcut.

Se gândi că, dacă vreun câine de pază dintre cei care-o spionau i-ar fi auzit remarca, ar fi avut serios de furcă pentru a da explicaţii.

Dar în această noapte am văzut până în inima inamicelor noastre. Şi mi-e milă de ele.

Pentru a cunoaşte bine un lucru, trebuie să-i cunoşti limitele. Numai după ce vei fi depăşit normele sale de toleranţă îi vei afla adevărata natură.

Pravila Amtal

Nu te bizui doar pe teorie când ţi-e în joc viaţa.

Comentariu Bene Gesserit

DUNCAN IDAHO stătea aproape în centrul sălii de antrenament a non-navei, la trei paşi de copilul-ghola. Erau înconjuraţi de aparate de exerciţiu complexe ― maşini istovitoare şi, deseori, periculoase.

Copilul avea un aer admirativ şi încrezător în dimineaţa aceasta.

Oare îl înţeleg mai bine fiindcă şi eu sunt un ghola? Discutabil. Copilul acesta a fost crescut după criterii cu mult diferite de cele pe care Bene Gesseritul le-a preconizat în cazul meu. Preconizat! Este exact termenul potrivit.

Comunitatea Surorilor recrease, în toată măsura posibilului, condiţiile în care se desfăşurase copilăria originală a lui Miles Teg. Până la prezenţa unui tovarăş de joacă, mai mic şi care îl adora, în locul fratelui de mult dispărut. Fără a o uita pe Odrade, care-i dădea Învăţătura Profundă, întocmai cum făcuse mama biologică a lui Teg!

Idaho se gândea deseori la bătrânul Bashar ale cărui celule îngăduiseră conceperea acestui copil. Un bărbat chibzuit, plin de poveţe demne de luat în seamă. Lui Idaho nu-i era greu să-şi amintească atitudinile şi vorbele lui.

"Un adevărat războinic îşi înţelege adesea mai bine duşmanii decât îşi înţelege prietenii. E o capcană periculoasă, prin aceea că înţelegerea tinde, în mod firesc, să te conducă la simpatie, dacă nu ştii s-o orientezi cum se cuvine. "

Greu de imaginat că spiritul care concepuse aceste cuvinte exista undeva, în stare latentă, în copilul din faţa lui. Basharul ştiuse să pătrundă atât de adânc în miezul lucrurilor când îi dăduse lui Idaho acele învăţături despre simpatie, în zilele de demult ale Citadelei Gammu!

Simpatia faţă de inamic ― o slăbiciune care afectează, în egală măsură, forţele poliţieneşti şi cele armate. Nu există nimic mai periculos decât simpatia inconştientă care te îndeamnă să-ţi laşi inamicul nevătămat, pentru că el reprezintă justificarea propriei tale existenţe.

― Domnule?

Cum ar fi putut glăsciorul acesta subţire să dobândească intonaţia impunătoare a bătrânului Bashar?

― Ce-i?

― De ce staţi şi mă priviţi fără să spuneţi nimic?

― Ştiai că Surorile îl supranumiseră pe Bashar "Anii de încredere"?

― Da, domnule. Am studiat povestea vieţii sale.

Aveau să-i spună acestuia "Lunile de încredere"? De ce voia Odrade să i se restabilească atât de repede memoria originală?

― Din cauza Basharului, a trebuit ca întreaga Comunitate a Surorilor să scotocească în Celelalte Memorii pentru a-şi revizui punctul de vedere asupra istoriei. Ţi-au spus asta?

― Nu, domnule. E foarte important să cunosc aceste lucruri? Maica Superioară a spus că vă veţi ocupa de antrenamentul meu fizic.

― Îmi amintesc că-ţi plăcea "marinăreasca" daniană, un rachiu excelent.

― Sunt prea tânăr ca să-mi placă băuturile alcoolice, domnule.

― Ai fost mentat. Ştii ce înseamnă asta?

― Voi şti când o să-mi restabiliţi amintirile, presupun.

Fără respectuosul "domnule", de data asta. Profesorului i se atrăgea atenţia că avea de îndeplinit o sarcină şi că aceste digresiuni erau indezirabile.

Idaho zâmbi, şi copilul îi întoarse zâmbetul cu un aer poznaş. Un puşti adorabil. Uşor de îndrăgit.

― Fii cu băgare de seamă, spusese Odrade. E fermecător.

Idaho îşi aminti de instructajul pe care i-l făcuse Maica Superioară înainte de a aduce copilul la bordul non-navei.

― În măsura în care fiecare individ nu este răspunzător, în ultimă instanţă, decât în faţa propriului său eu, spusese Odrade, formarea acestui eu pretinde o atenţie şi o meticulozitate cu totul deosebite.

― Chiar şi în cazul unui ghola? întrebase el.

Se aflau, în seara aceea, în salonul apartamentului său, împreună cu Murbella, care-i asculta captivată.

― Îşi va aminti tot ce-l înveţi.

― Cu alte cuvinte, s-ar putea aduce unele modificări originalului.

― Atenţie, Duncan! Maltratează un copil impresionabil, învaţă-l să nu aibă încredere în nimeni, şi vei confecţiona un sinucigaş. Că va fi un sinucigaş lent sau unul rapid nu schimbă cu nimic lucrurile.

― Uiţi că l-am cunoscut destul de bine pe Bashar?

― Iar tu, Duncan, uiţi cum era înainte de a ţi se restabili memoria?

― Ştiam că Basharul va fi în stare s-o facă şi vedeam în el salvatorul meu.

― Aşa te consideră şi el, acum. E un fel de încredere cu totul aparte.

― Voi fi cinstit cu el.

― S-ar putea să crezi că acţionezi cu deplină onestitate, dar eu te sfătuiesc să-ţi examinezi bine motivele ori de câte ori vei fi pus în faţa încrederii lui în tine.

― Şi dacă fac vreo greşeală?

― O vom îndrepta, de va fi cu putinţă.

Odrade aruncase o privire scurtă spre ochii com.

― Ştiu c-o să ne supravegheaţi tot timpul!

― Nu te sinchisi de asta. Nu încerc să te inhibez, ci doar să te fac să fii cu luare-aminte. Şi nu uita că Bene Gesseritul cunoaşte metode eficiente de vindecare.

― Voi fi prudent.

― Îţi aminteşti, poate, că Basharul e cel ce a zis: "Ferocitatea pe care-o arătăm vrăjmaşilor noştri este întotdeauna temperată de lecţia pe care nădăjduim să le-o dăm. "

― Nu mă pot gândi la el ca la un vrăjmaş. Basharul a fost unul dintre cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut.

― Perfect. Ţi-l las în grijă.

Şi iată copilul aici, în mijlocul sălii de antrenament, pe cale să-şi piardă răbdarea în faţa şovăielilor instructorului său.

― Domnule, statul acesta degeaba face parte din lecţie? Ştiu că, uneori...

― Stai liniştit.

Teg luă dintr-o dată poziţie de drepţi. Nimeni nu-l învăţase asta. Era ceva provenit din memoria sa originală. Idaho se simţi brusc fascinat de această părticică din personalitatea Basharului pe care-o întrevăzuse.

Odrade ştia că aşa o să mă agaţe!

Trebuia să nu subestimezi niciodată puterea de persuasiune a Bene Gesseritului. Riscai să te pomeneşti făcând pentru el lucruri despre care habar n-aveai că erau premeditate. Subtile şi afurisite femei! Existau însă şi compensaţii, fireşte. Trăiai timpuri interesante, cum zicea vechiul blestem/binecuvântare. Una peste alta, Idaho prefera timpurile interesante. Chiar şi pe cele de acum.

Inspiră adânc.

― Restabilirea memoriei originale va fi dureroasă ― fizic şi psihic. Sub anumite aspecte, durerile psihice sunt cele mai rele. Trebuie să te pregătesc pentru asta.

Băiatul rămase în poziţie de drepţi, fără să spună nimic.

― Pentru început, vom lucra fără arme. Imaginează-ţi că ţii în mâna dreaptă o sabie. E vorba de o variantă combinativă a celor "cinci poziţii". Fiecare reacţie se naşte înainte de a fi necesară. Lasă braţele să-ţi atârne de-a lungul corpului şi destinde-te.

Idaho trecu în spatele lui Teg, îi apucă antebraţul drept şi-i arătă primele mişcări.

― Fiecare atac e o pană plutind pe un drum infinit. Când pana se apropie, trebuie deviată, apoi îndepărtată. Riposta pe care o dai trebuie să fie ca o suflare ce alungă pana.

Idaho făcu un pas lateral şi-l observă pe Teg în timp ce acesta repeta mişcările, corectându-l din când în când cu câte o lovitură scurtă în muşchiul care greşea.

― Corpul tău e cel care trebuie să înveţe, răspunse el sec când Teg îl întrebă pentru ce făcea asta.

În cursul unei pauze, Teg vru să ştie ce înţelegea Idaho prin "dureri psihice".

― În jurul amintirilor tale originale există o mulţime de ziduri impuse de ghola. La momentul potrivit, unele dintre aceste amintiri se vor revărsa năvalnic. Nu toate vor fi amintiri plăcute.

― Maica Superioară spune că Basharul a fost cel care v-a restabilit dumneavoastră amintirile.

― Pe toţi zeii din adâncuri, băiete! De ce te încăpăţânezi să spui "Basharul"? Basharul ăla ai fost tu!

― Dar eu încă nu simt asta.

― Cazul tău e un pic mai special. În mod obişnuit, pentru ca un ghola să-şi regăsească memoria originală, trebuie să-şi amintească mai întâi clipa morţii. Dar celulele din care ai fost creat tu nu poartă această amintire.

― Deşi... Basharul e mort.

― "Basharul"! Da, e mort. Trebuie să te pătrunzi de această idee, să simţi asta acolo unde te doare cel mai tare, şi să înţelegi că Basharul eşti tu.

― Chiar aţi putea să-mi redaţi acele amintiri?

― Dacă ai să poţi suporta durerea. Ştii ce-am spus eu când tu mi-ai redat amintirile? Ţi-am spus: "Atreides... Sunteţi cu toţii afurisit de aceiaşi!"

― Mă... uraţi?

― Da. Iar ţie ţi-era silă de tine pentru ceea ce îmi făcuseşi. Poţi să-ţi dai seama, acum, cam ce am eu de făcut?

― Da, domnule.

Cu voce abia auzită.

― Maica Superioară spune că nu trebuie să-ţi înşel încrederea... Deşi tu ai înşelat-o pe a mea.

― Dar v-am restabilit amintirile, nu-i aşa?

― Vezi ce uşor e să vorbeşti de Bashar la persoana întâi? Ai fost şocat. Şi... da, mi-ai restabilit amintirile.

― E tot ceea ce doresc şi eu.

― Aşa crezi.

― Mama... Maica Superioară mi-a spus că sunteţi mentat. Nu va ajuta faptul că... am fost şi eu mentat?

― În mod logic, da. Însă noi, mentaţii, avem o vorbă: logica e oarbă. Şi suntem conştienţi că o anumită logică poate să te arunce din cuibul tău direct în haos.

― Ştiu ce înseamnă haosul!

Foarte mândru de el.

― E părerea ta.

― Şi am încredere în dumneavoastră!

― Ascultă-mă bine! Noi suntem slujitori ai Bene Gesseritului. Iar Cucernicele Maici nu şi-au întemeiat Ordinul pe încredere.

― Nu trebuie să am încredere în Ma... Maica Superioară?

― Doar între anumite limite, pe care vei învăţa tu singur să le evaluezi. Până atunci însă, dă-mi voie să te previn că Bene Gesseritul funcţionează în cadrul unui sistem de neîncredere organizată. Te-au învăţat despre democraţie?

― Da, domnule. E vorba de dreptul de a vota pentru...

― E vorba de dreptul de a privi cu neîncredere pe oricine are putere asupra ta! Surorile ştiu foarte bine asta. Nu te încrede prea mult.

― Deci, n-ar trebui să mă încred nici în dumneavoastră?

― Singurul lucru în care poţi să te încrezi în ceea ce mă priveşte este că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-ţi restabili memoria originală.

― Atunci, nu-mi pasă cât de dureros va fi. (Ridică privirea spre ochii com, cu o expresie care arăta că ştie la ce serveau. ) Nu le supără că spuneţi lucrurile astea despre ele?

― Simţămintele lor nu-l pot interesa pe un mentat, decât în măsura în care reprezintă date.

― Adică... fapte?

― Faptele sunt fragile. Un mentat riscă să se încurce în ele. Prea multe date fiabile. E ca în diplomaţie. Ai nevoie de câteva minciuni sănătoase ca să-ţi elaborezi proiecţiile.

― Sunt puţin... derutat.

Şovăise înainte de a pronunţa cuvântul, nu foarte sigur că asta era ceea ce voia să spună.

― Aşa i-am spus şi eu, odată, Maicii Superioare, zise Idaho. Mi-a răspuns: "E vina mea, am procedat greşit. "

― Nu trebuie să mă... derutaţi intenţionat?

― Doar dacă ai avea ceva de învăţat din asta, răspunse Idaho. Apoi, văzând că Teg continua să-l privească nedumerit, adăugă: am să-ţi spun o poveste.

Teg se aşeză numaidecât pe podea ― gest ce dezvăluia faptul că Odrade folosea des aceeaşi tehnică. Perfect. Băiatul era deja receptiv.

― Într-una din vieţile mele am avut un câine care detesta moluştele comestibile, începu Idaho.

― Am mâncat şi eu moluşte. Aduse de la mare.

― Da... Deci, câinele meu detesta moluştele pentru că o lighioană dintr-asta avusese îndrăzneala să-l scuipe în ochi. Şi-l usturase. Mai rău însă era că scuipătura ţâşnise dintr-o nevinovată gaură din nisip. Nici urmă de molusca la vedere.

― Ce-a făcut câinele dumneavoastră? se interesă Teg, aplecându-se înainte, cu bărbia în pumn.

― A dezgropat acea moluscă insolentă şi mi-a adus-o în dinţi. (Idaho arboră un rânjet. ) Morala numărul unu: "Nu lăsa niciodată necunoscutul să te scuipe în ochi. "

Teg izbucni în râs şi bătu din palme.

― Dar să privim lucrurile şi din punctul de vedere al câinelui, urmă Idaho. Morala numărul doi: "Înşfacă-l pe cel ce te scuipă! Şi, în plus, ce glorioasă recompensă: Stăpânul e încântat!"

― A mai dezgropat câinele dumneavoastră şi alte moluşte?

― Ori de câte ori mergeam pe plajă. Pornea mârâind la vânătoare de moluşte, pe care, apoi, Stăpânul le făcea să dispară... şi să reapară doar sub forma unor cochilii goale înlăuntrul cărora mai aderau câteva fâşiuţe de carne.

― Tot ce mai rămânea după ce le mâncaţi dumneavoastră.

― Priveşte şi asta din punctul de vedere al câinelui.

Agresoarele îşi primesc pedeapsa dreaptă, el a găsit mijlocul de a descotorosi lumea sa de lighioane supărătoare, iar Stăpânul e mulţumit de el.

Teg îşi demonstră isteţimea:

― Surorile ne consideră câini?

― Într-un fel, da. Să nu uiţi niciodată asta. Iar când o să te întorci în camera ta, caută definiţia cuvântului "lezmaiestate". Te va ajuta să înţelegi relaţia care există între noi şi Stăpânele noastre.

Teg privi din nou ochii corn, apoi se uită la Idaho, dar nu spuse nimic.

Idaho îşi strămută atenţia spre uşa din spatele lui Teg.

― Povestea asta am spus-o şi pentru tine, zise.

Teg sări în picioare şi se întoarse, aşteptându-se să dea cu ochii de Maica Superioară. Dar nu era decât Murbella. Stătea lângă uşă, rezemată de perete.

― Nu cred că Bell va fi încântată să te audă vorbind astfel despre Comunitatea Surorilor, spuse ea.

― Odrade mi-a dat mână liberă, replică Idaho. Apoi, întorcându-se către Teg: Am pierdut destul timp cu poveşti. Să vedem dacă trupul tău a învăţat ceva.

O ciudată senzaţie de excitare pusese stăpânire pe Murbella în clipa în care intrase în sala de antrenament şi-l văzuse pe Duncan în tovărăşia copilului. Îl privise o bucată de vreme, conştientă că îl vedea într-o nouă lumină, apropiată de cea a Bene Gesseritului. Instructajul Maicii Superioare ieşea la iveală în sinceritatea cu care Duncan i se adresa lui Teg. Extrem de stranie senzaţie, această nouă percepţie a lucrurilor. De parcă se depărtase cu încă un pas uriaş de fostele ei tovarăşe. Dar, în acelaşi timp, avea impresia copleşitoare a unei pierderi iremediabile.

Începea să regrete lucruri bizare din viata pe care o dusese înainte. În nici un caz vânarea, pe străzi, a altor şi altor masculi meniţi să îngroaşe rândurile celor subjugaţi de Onoratele Matres. Puterea conferită de înrobirea sexuală îşi pierduse savoarea în urma învăţăturilor Bene Gesserit şi a relaţiei cu Duncan. Ceea ce regreta era un singur element al acelei puteri: sentimentul apartenenţei la o forţă căreia nimic nu-i putea sta în cale.

Era un fenomen deopotrivă abstract şi concret. Nu cuceririle repetate, ci acea certitudine a unei izbânzi ineluctabile, conferită, în parte, de drogul pe care-l împărtăşea cu celelalte Onorate Matres. Pe măsură ce nevoia de acel drog slăbea, prin înlocuirea lui cu melanjul, Murbella vedea vechea ei dependenţă sub un unghi diferit. Chimistele Bene Gesserit, care descoperiseră substanţa înrudită cu adrenalina analizând probe din sângele ei, i-o puteau pune la dispoziţie dacă i-ar fi simţit lipsa. Dar n-o simţea. Altceva îi lipsea ei în mod chinuitor. Nu masculii subjugaţi, ci dinamica relaţiei lor. Ceva dinlăuntrul ei îi spunea că asta se terminase pentru totdeauna. N-avea să mai cunoască nimic asemănător. Noile cunoştinţe pe care le dobândise îi transformaseră trecutul.

În dimineaţa aceasta se plimbase de colo-colo pe coridoarele dintre apartamentul ei şi sala de antrenament, vrând să vină să vadă cum se descurca Duncan cu băiatul, dar temându-se că prezenţa ei ar fi putut să importuneze. I se întâmpla deseori, în ultima vreme, să rătăcească astfel pe culoare după şedinţele şovăitoare în tovărăşia Cucernicelor Maici însărcinate cu instruirea ei. În asemenea momente, gândurile legate de Onoratele Matres nu-i dădeau pace.

Îi era cu neputinţă să scape de această senzaţie de pierdere. I se părea a fi un gol atât de imens, încât se întreba dacă va exista vreodată ceva care să-l poată umple. Era o senzaţie mai rea decât aceea de a şti că îmbătrâneşti. Bătrâneţea îi oferea unei Onorate Mater compensaţii. În acea Comunitate, puterea avea tendinţa de a creşte proporţional cu vârsta. Nu, ceea ce simţea ea era o pierdere totală.

Am suferit o înfrângere.

Onoratele Matres nu se gândeau niciodată la înfrângere. Murbella se simţea silită s-o facă. Ştia că se întâmpla, câteodată, ca inamicii să ucidă Onorate Matres. Acei inamici plăteau întotdeauna. Asta era legea. Planete întregi carbonizate, pentru a pedepsi un singur vinovat.

Murbella nu ignora faptul că Onoratele Matres vânau Planeta Canonicatului. Din perspectiva vechilor ei loialităţi, era conştientă că ar fi trebuit să le dea ajutor. Dar aspectul cel mai chinuitor al înfrângerii ei era că nu voia ca Bene Gesseritul să plătească preţul ştiut.

Bene Gesseritul e prea preţios.

Extrem de preţios şi pentru Onoratele Matres. Dar Murbella se îndoia că vreo altă Onorată Mater în afară de ea bănuia măcar acest lucru.

Vanitatea.

Acesta era verdictul pe care-l dădea fostelor ei Surori. Şi mie însămi, când eram ca ele. O trufie înspăimântătoare. Generată de starea de subjugare în care se aflaseră vreme de generaţii înainte de a ajunge la putere. Murbella încercase s-o facă pe Odrade să înţeleagă acest lucru, citându-i pasaje din istoria predată de Onoratele Matres.

― Sclavii ajung stăpâni fioroşi, comentase Odrade.

Era o schemă clasică în cazul Onoratelor Matres, îşi dădea seama acum Murbella. O acceptase cândva, dar astăzi o respingea din motive pe care nu le putea explica pe de-a-ntregul.

M-am maturizat. Ar fi copilăresc din partea mea să mai gândesc ca odinioară.

Duncan întrerupsese din nou şedinţa de exerciţii. Ca şi elevul lui, era lac de sudoare. Stăteau amândoi gâfâind, domolindu-şi încet respiraţia, schimbând priviri ciudate. Un aer de complicitate? Copilul dădea o stranie impresie de maturitate.

Murbella îşi aminti un comentariu al lui Odrade: "Maturitatea îşi impune propriile comportamente. Una dintre învăţăturile noastre este de a face aceste imperative accesibile conştiinţei. De a modifica instinctele. "

Pe mine m-au modificat deja şi mă vor modifica şi mai mult.

Vedea acelaşi proces la lucru în comportamentul lui Duncan faţă de copilul-ghola.

― E o activitate care creează numeroase tensiuni în societăţile supuse influenţei noastre, explicase Odrade. Asta ne obligă fa reajustări permanente, la adaptări.

Dar cum s-ar putea adapta ele la fostele mele Surori?

Odrade răspunsese cu o imperturbabilitate caracteristică, atunci când Murbella pusese întrebarea cu voce tare:

― Suntem în măsură să facem faţă oricăror necesităţi majore de adaptare mulţumită experienţei noastre din trecut. Situaţia a fost identică pe timpul domniei Tiranului.

Necesităţi majore de adaptare?

Duncan îi vorbea cu voce joasă copilului. Murbella ciuli urechea.

― Zici c-ai studiat istoria lui Muad'Dib? Bun. Tu eşti un Atreides, şi asta implică slăbiciuni.

― Adică greşeli, domnule?

― Exact! Să nu alegi niciodată o anumită cale doar pentru că îţi oferă prilejul unei acţiuni spectaculoase.

― Aşa mi-am găsit moartea?

A reuşit să-l facă să vorbească despre vechea sa individualitate la persoana întâi.

― Asta ai să judeci tu singur, băiete. Dar să ştii că a fost slăbiciunea dintotdeauna a Atreizilor. Isprăvile senzaţionale, gesturile dramatice. Să mori străpuns de coarnele unui taur uriaş, cum a făcut bunicul lui Muad'Dib. Un spectacol impresionant pentru supuşii săi. Despre care s-a vorbit generaţii în şir! Şi despre care încă se mai vorbeşte, după atâta amar de vreme.

― Maica Superioară mi-a povestit despre asta.

― Probabil că ţi-a povestit şi mama ta biologică.

Băiatul tresări, apoi rosti cu glas emoţionat:

― Am o senzaţie ciudată când spuneţi "mama biologică".

― Senzaţiile ciudate-s una, lecţia asta e altceva. Eu îţi vorbesc despre un fenomen căruia i s-a aplicat o etichetă ce dăinuie şi astăzi: Gestul Alatrid. Iniţial a fost "â la Atreides", dar era prea greu de pronunţat.

Din nou, copilul atinse acel miez de conştiinţă matură ce părea să existe în el.

― Chiar şi viaţa unui câine are preţul ei.

Murbella îşi ţinu răsuflarea, întrezărind deodată cum avea să fie: o minte de adult într-un trup de copil. Tulburător.

― Mama ta biologică a fost Janet Roxbrough, din ilustrul neam Roxbrough de pe Lernaeus, spuse Idaho. O Cucernică Maică Bene Gesserit. Tatăl tău se numea Loschy Teg şi era reprezentant comercial al CHOAM-ului. Peste câteva minute am să-ţi arăt un holostat înfăţişând casa Basharului, de pe Lernaeus. Vreau să păstrezi holostatul şi să-l studiezi cu atenţie. Să te gândeşti că acea casă e locul pe care-l îndrăgeşti cel mai mult.

Teg dădu din cap, dar expresia feţei sale spunea că se temea.

Era cu putinţă ca marele strateg-mentat să fi cunoscut teama? Murbella scutură din cap. Avea o cunoaştere abstractă despre ceea ce era pe cale să facă Duncan, dar nu se îndoia că existau lacune în cele ce i se relataseră. Era o experienţă pe care ea probabil n-avea s-o cunoască niciodată. Oare ce simţeai când te trezeai la o nouă viaţă, cu toate amintirile unei alte existente? Ceva cu totul diferit de Celelalte Memorii ale Cucernicelor Maici, bănuia ea.

"Spiritul primei deşteptări. " Aşa îi spunea Idaho. "Deşteptarea Eului Veritabil. Am avut senzaţia că mă scufund dintr-o dată într-un univers magic. Percepţiile mele au fost un cerc, apoi un glob. Formele arbitrare au devenit tranzitorii. Masa mea nu mai era o masă. Pe urmă am căzut în transă. Totul, în jurul meu, pâlpâia. Nimic nu era real. Iar când asta a trecut, am rămas cu impresia că pierdusem singura realitate adevărată. Masa mea redevenise o masă. "

Murbella studiase manualul Bene Gesserit intitulat "Instrucţiuni pentru deşteptarea amintirilor originale ale unui ghola. " Duncan se abătea de la acele instrucţiuni. De ce?

Idaho lăsă copilul şi se apropie de ea.

― Trebuie să vorbesc cu Sheeana, rosti el în timp ce se îndrepta către uşă. Nu se poate să nu existe o cale mai bună.

Adesea, comprehensiunea facilă e un reflex comparabil cu cel al genunchiului şi constituie forma cea mai periculoasă de înţelegere. Ea cade ca un ecran opac şi vă anihilează capacitatea de a învăţa. Sistemul juridic al precedentelor funcţionează în acelaşi mod, făcând să nimeriţi la tot pasul în fundături. Luaţi, deci, aminte! Nu înţelegeţi niciodată nimic. Orice percepere a realităţii nu poate fi decât temporară.

Fix mentatic (adacto)

IDAHO, aşezat singur la consola sa, dădu peste o informaţie pe care o stocase în Sistemele non-navei în cursul primelor sale zile de recluziune şi, dintr-o dată, se pomeni basculat (termenul avea să-i vină în gând mai târziu) în atitudinile şi percepţiile senzoriale din acea perioadă. Nu mai era după-amiaza unei zile frustrante la bordul non-navei. Se afla din nou acolo, întinzându-se, cumva, între atunci şi acum, cam în acelaşi fel în care seriile vieţilor sale de ghola legau prezenta încarnare de naşterea sa dintâi.

Imediat, văzu ceea ce ajunsese să numească "plasa", precum şi cuplul în vârstă a cărui imagine era definită de linii întrepătrunse, trupurile fiind vizibile printr-o reverberaţie de fire scânteietoare ― verzi, albastre, aurii, şi un argintiu atât de strălucitor, încât făcea să-l doară ochii.

Simţea, la aceşti oameni, o stabilitate aproape divină, dar şi ceva cât se poate de comun. Obişnuit, acesta era cuvântul care-i venea în minte. În spatele lor se unduiau, spectacol de-acum familiar, peluzele unei vaste grădini, presărate cu tufe de flori (trandafiri, parcă) şi arbori înalţi.

Cei doi bătrâni îi întorceau privirea cu o intensitate care-i dădea lui Idaho impresia că stătea despuiat în fata lor. Viziunea căpătase o putere sporită! Nu mai era limitata la cala mare, asemenea unui magnet cu o forţă irezistibilă care-l atrăgea acolo jos atât de frecvent, încât, fără doar şi poate, îi alarma pe câinii de pază.

Să fie un nou Kwisatz Haderach?

Exista, în Bene Gesserit, un anumit nivel de suspiciune faţă de el, care, dacă ar fi crescut, ar fi putut să-i aducă o condamnare la moarte. Îl supravegheau chiar şi în momentul acesta! Îşi puneau întrebări, făceau tot felul de speculaţii neliniştite. Cu toate acestea, nu putea să abandoneze viziunea.

Pentru ce perechea aceasta în vârstă i se părea atât de cunoscută? Aparţinea trecutului său? Făcea parte din familia lui?

Degeaba scotocea în memoria sa de mentat. Nu găsea nimic de natură să alimenteze asemenea presupuneri. Fetele celor doi erau rotunde, cu bărbii mici. Cute de grăsime sub fălci. Ochi ce păreau negri. Culoarea era întunecată de plasă. Femeia purta o rochie lungă, albastru cu verde, care nu lăsa să i se vadă nici vârful picioarelor. Un şorţ alb, plin de pete verzi, îi acoperea rochia, de la pieptul amplu până sub talie. De găicile şorţului atârnau unelte de grădinărit. Ţinea în mâna stângă o lopăţică. Părul ei era sur. Şuviţe scăpate de sub basmaua verde care îl ascundea se legănau în dreptul ochilor, subliniind ridurile de expresie ce le prelungeau colţurile. Avea exact aerul unei... bunici.

Bărbatul i se potrivea întru totul, de parcă ar fi fost creaţia unui acelaşi artist. O salopetă cu bretele şi platcă deasupra unei burţi rotofeie. Capul descoperit. Aceiaşi ochi negri, cu reflexe scânteietoare. Păr aspru, cărunt, tuns perie.

Chipul său avea cea mai blajină expresie pe care o văzuse vreodată Idaho. Cute zâmbitoare îi înălţau colţurile gurii. În mâna stângă ţinea o săpăligă iar în palma deschisă a mâinii drepte legăna ceva ce părea a fi o bilă de metal. Bila emise deodată un fluierat strident, care-l făcu pe Idaho să-şi astupe urechile cu mâinile. Gestul lui însă nu puse stavilă sunetului. Acesta scăzu treptat şi pieri de la sine. Idaho coborî mâinile.

Fete liniştitoare.

Gândul acesta îi trezi brusc suspiciuni, căci acum identificase impresia de familiaritate a celor doi.

Semănau destul de mult cu nişte Dansatori-Feţe. Până şi nasurile cârne.

Se aplecă în faţă, dar viziunea îşi păstră distanţa.

― Dansatori-Feţe, murmură el.

Plasa şi cei doi bătrâni dispărură.

În locul lor se ivi Murbella, într-un colant de antrenament, negru lucios. Idaho fu nevoit să întindă mâna şi s-o atingă pentru a se convinge că era ea, în carne şi oase.

― Duncan, ce-i cu tine? Eşti scăldat în sudoare.

― Cred că... blestemaţii de tleilaxu au implantat ceva în mine. Îmi tot apar nişte... cred că-s Dansatori-Feţe. Se... uită la mine, iar acum câteva clipe... un fluierat. Dureros.

Murbella înălţă capul spre ochii com, dar nu păru îngrijorată. Era un lucru pe care Surorile puteau să-l afle fără ca asta să prezinte vreun pericol imediat... decât, eventual, pentru Scytale.

Se ghemui lângă Idaho şi puse o mână pe braţul său.

― Ceva implantat în corpul tău pe când se afla în cuve?

― Nu!

― Dar ai spus că...

― Corpul meu nu-i doar o valiză nouă pentru actuala călătorie. Conţine toată chimia şi toată substanţa pe care le-ar fi posedat în trecut. Mintea mea e cea care s-a schimbat.

Cuvintele lui o îngrijorară. Cunoştea suspiciunea cu care privea Bene Gesseritul talentele erotice.

― Afurisitul de Scytale! murmură ea.

― O să aflu eu ce-i, spuse Idaho.

Închise ochii şi-o auzi pe Murbella ridicându-se. Mâna ei se desprinse de braţul lui.

― Poate că n-ar trebui să faci asta, Duncan.

Vocea ei părea să vină de departe.

Memoria... Unde şi-au ascuns secretul? În celulele mele originale?

Până în clipa aceasta, îşi considerase întotdeauna memoria ca pe o unealtă mentatică. Putea să evoce propriile sale imagini, pornind de la momente din trecut când se aflase în faţa unei oglinzi. O privire de aproape, pentru a examina un rid de bătrâneţe. O privire spre o femeie din spatele lui ― două feţe în oglindă, iar pe a lui, o mulţime de întrebări.

Toate acele figuri... O succesiune de măşti, aspecte diverse ale acestei persoane pe care-o numea eu. Trăsături uşor discordante. Păr câteodată cărunt, câteodată de un negru de caracul, ca în prezenta sa viaţă. Chip uneori vesel, alteori grav şi introspectiv, în căutarea unei seninătăţi cu care să poată face faţă unei noi zile. Undeva, înlăuntrul a toate acestea, se afla o conştiinţă care observa şi delibera. Cineva care lua decizii. Aici interveniseră tleilaxu.

Idaho îşi simţea inima bătând cu putere şi ştia, astfel, că pericolul era prezent. Fusese condiţionat să simtă asemenea lucruri... dar nu de tleilaxu. Aşa se născuse.

Asta e ceea ce înseamnă să fii viu.

Nimic din amintirile celorlalte vieţi ale sale, nimic din ce îi făcuseră tleilaxu nu schimba nici măcar o fărâmă din conştiinţa lui profundă.

Redeschise ochii. Murbella stătea încă lângă el, dar expresia chipului ei era voalată.

Vasăzică aşa va arăta când va fi Cucernică Maică.

Nu-i plăcea deloc această schimbare din ea.

― Ce se întâmplă dacă Bene Gesseritul eşuează? întrebă el. Văzând că ea nu-i răspunde, dădu încet din cap.

Da. Asta-i cea mai rea supoziţie. Comunitatea Surorilor sfârşind în rigola istoriei. Iar tu nu doreşti asta, iubita mea. I-o citi pe faţă în clipa în care ea se întoarse şi părăsi camera. Dând capul pe spate şi privind ochii com, Idaho spuse:

― Dar! Trebuie să-ţi vorbesc, Dar.

Nici unul dintre aparatele care-l împresurau nu răspunse. Nici nu se aştepta să-i răspundă. Ştia însă că-i putea vorbi lui Odrade şi că va trebui ca ea să-l asculte.

― Am abordat problema noastră din direcţia opusă, zise el, imaginându-şi bâzâitul aferat al înregistratoarelor care-i transferau spusele în cristalele riduliene. Am reuşit să pătrund în minţile Onoratelor Matres. Ştiu că am reuşit. Murbella e în rezonanţă.

Asta avea să le pună în stare de alertă. El poseda propria sa Onorată Mater. Dar poseda nu era termenul potrivit. Nu o poseda pe Murbella. Nici măcar în pat. Ea şi el se posedau reciproc. Se completau unul pe celălalt, la fel cum păreau să se completeze cei doi bătrâni din viziunea sa. Asta vedea, de fapt? Doi soţi în vârstă, antrenaţi sexual de Onoratele Matres?

― Acum sunt pe cale să examinez o altă problemă, continuă el. Cum poate fi înfrânt Bene Gesseritul.

Asta era aruncarea mănuşii.

― Episoade, rosti el, ştiind că era un cuvânt pe care Odrade îl folosea cu plăcere. Aşa trebuie să considerăm ce ni se întâmplă în clipa de faţă. Episoade mărunte, fără importanţă. Până şi presupunerile cele mai negre trebuie văzute în acest context. Dispersia posedă o măreţie care face să pară lipsit de însemnătate tot ce putem realiza noi.

Aşa! Asta avea să le demonstreze Surorilor valoarea lui. Şi să le pună pe Onoratele Matres într-o perspectivă mai bună. Se reîntorseseră aici, în Vechiul Imperiu. Alt fapt lipsit de însemnătate. Odrade avea să înţeleagă acest lucru. Bell avea s-o facă să înţeleagă.

Undeva, acolo, în Universul Infinit, un juriu îşi dăduse verdictul împotriva Onoratelor Matres. Legea şi administratorii ei nu se pronunţaseră în favoarea Furiilor. Idaho bănuia că viziunea lui arătase doi dintre juraţi. Şi dacă erau, într-adevăr, Dansatori-Feţe, nu erau ai lui Scytale. Cei doi din spatele plasei scânteietoare nu-şi aparţineau decât lor.

Multe erori grave de guvernare sunt pricinuite de teama de a realiza schimbări interne radicale, chiar şi când necesitatea lor este clar percepută.

Darwi Odrade

PENTRU ODRADE, primul melanj al dimineţii era întotdeauna diferit de celelalte. Organismul ei reacţiona ca un înfometat care se aruncă asupra unui fruct dulce. Urma, apoi, lenta, penetranta şi dureroasa reîntremare a energiilor.

Aceasta era latura îngrozitoare a dependenţei de melanj.

Stătea la fereastra dormitorului ei, aşteptând ca efectul să ia sfârşit. Controlul Meteo, observă ea, izbutise din nou să provoace o ploaie în zori. Peisajul era proaspăt spălat, învăluit într-un abur romantic ce estompa toate contururile, reducându-le la esenţe, ca pe nişte vechi amintiri. Deschise fereastra. Un aer rece şi umed o izbi în faţă, drapând în jurul ei aduceri aminte, ca atunci când îmbraci un veşmânt familiar.

Inspiră adânc. Mirosurile de după ploaie! Îşi amintea de lucrurile esenţiale ale vieţii, amplificate şi şlefuite de apa ce şiroia din cer, dar ploile de acum erau altfel. Lăsau în urmă un iz de cremene pe care-l simţea până şi pe limbă. Şi nu-i plăcea asta. Mesajul, departe de a fi purificator, evoca o viată înverşunată, care voia să curme şi să ferece orice ploaie. Ploile acestea nu mai alinau, nu mai erau aducătoare de belşug. Ele anunţau inevitabilitatea schimbării.

Odrade închise fereastra. Numaidecât, regăsi mirosurile familiare ale apartamentului ei, dominate de acea persistentă aromă a shere-ului pe care-l distilau implanturile obligatorii pentru toate persoanele ce cunoşteau coordonatele spaţiale ale Planetei Canonicatului. O auzi pe Streggi intrând, apoi foşnetele reperelor pe care le muta pentru a pune la zi harta deşertului.

Mişcările lui Streggi aveau sunetul eficienţei. Câteva săptămâni de colaborare strânsă confirmaseră prima impresie a lui Odrade despre tânăra acolită. O fată de nădejde. Poate nu strălucită, dar extrem de sensibilă la trebuinţele Maicii Superioare. Era de ajuns să vezi calmul cu care se deplasa. Să transfere sensibilitatea lui Streggi la nevoile tânărului Teg, şi aveau să obţină înălţimea şi. mobilitatea care-i lipseau copilului-ghola. Un cal? Mult mai mult.

Procesul de asimilare a melanjului în organismul lui Odrade atinse punctul culminant şi începu să descrească. Reflecţia lui Streggi în geamul ferestrei o arăta stând nemişcată, în aşteptarea instrucţiunilor. Acolita ştia că aceste momente erau rezervate mirodeniei. În stadiul în care se afla, probabil aştepta cu nerăbdare ziua în care avea să cunoască şi ea această misterioasă revigorare.

Îi doresc succes.

Cele mai multe Cucernice Maici, urmând învăţătura pe care-o primiseră, se gândeau rareori la mirodenie ca la un drog ce crea dependenţă. Odrade însă privea realitatea în faţă. Absorbeai în fiecare zi mirodenia, în funcţie de cerinţele organismului, conform unei practici îndelungate, începute de timpuriu. Dozele erau minime. Doar atât cât să stimuleze sistemul metabolic, pentru a-i permite să funcţioneze la randamentul optim. Exigenţele biologice se angrenau mai uşor graţie melanjului. Mâncarea avea gust mai bun. Dacă nu intervenea un accident sau o agresiune fatală, trăiai mai mult decât ţi-ar fi fost dat să trăieşti fără el. Dar te făcea dependent.

Cu energiile refăcute, Odrade clipi şi se concentră asupra lui Streggi. Curiozitatea faţă de acest lung ritual matinal i se citea cu uşurinţă pe faţă. Adresându-se reflexiei lui Streggi din geamul ferestrei, Odrade întrebă:

― Ai învăţat despre starea de lipsă a melanjului?

― Da, Maică Superioară.

În pofida recomandărilor de a menţine cât mai puţin trează conştiinţa dependenţei de melanj, era o preocupare ce n-o părăsea aproape nici o clipă pe Odrade, făcând-o să simtă un cumul de resentiment. Condiţionarea ei de acolită (consolidată de Agonia Mirodeniei) fusese, încetul cu încetul, erodată de Celelalte Memorii şi de trecerea timpului. Pentru ea, vechiul avertisment: "Starea de lipsă te privează de o necesitate vitală şi, dacă survine la o vârstă înaintată, te poate ucide" nu mai însemna, azi, mare lucru.

― Starea de lipsă are o semnificaţie deosebită în cazul meu, spuse ea. Mă număr printre cele pentru care doza de dimineaţă e dureroasă. Ai învăţat, desigur, că se mai întâmplă şi-aşa.

― Îmi pare rău, Maică Superioară.

― Odrade se apropie de hartă. Înfăţişa o fâşie lungă de deşert înaintând către nord şi o lărgire pronunţată a ţinuturilor aride la sud-est de Sectorul Central, unde se afla postul de observaţie al Sheeanei. Întorcându-se către Streggi, Odrade observă că acolita o privea cu un nou interes.

Tulburată de gândurile despre faţa întunecată a melanjului!

― Caracterul unic al mirodeniei e prea puţin subliniat în epoca noastră, zise Odrade. Toate drogurile pe care oamenii le-au încercat în trecut aveau un punct comun. Toate, cu excepţia melanjului. Scurtau viaţa şi provocau suferinţă.

― Ni s-a spus asta, Maică Superioară.

― Dar probabil nu vi s-a spus şi că un act de guvernare ar putea fi deformat de frământările noastre în legătură cu Onoratele Matres. Există o aviditate de energie în toate sistemele de guvernământ ― da, chiar şi în al nostru -, care ne poate proiecta direct într-o cumplită capcană. Dacă vei rămâne în serviciul meu, vei simţi asta în adâncul fiinţei tale, fiindcă ai să mă vezi suferind în fiecare dimineaţă. Lasă-te pătrunsă de această idee, de apropierea acestei capcane mortale. Nu trebuie ca voi să deveniţi simple furnizoare de droguri, prizoniere ale unui angrenaj ce înlocuieşte, nepăsător, viaţa cu moartea, cum fac Onoratele Matres. Şi mai ţine minte un lucru: drogurile acceptabile pot fi taxate pentru a plăti salarii, altminteri nu vor folosi decât pentru a da de lucru unor funcţionari indiferenţi. Streggi era nedumerită.

― Dar melanjul ne prelungeşte viaţa, ne îmbunătăţeşte sănătatea şi stimulează dorinţele noastre de...

Se întrerupse, văzând expresia severă a lui Odrade.

Cuvinte preluate direct din Manualul Acolitei!

― Mai e şi cealaltă faţă, Streggi, cea pe care o vezi în mine. Manualul Acolitei nu minte, însă melanjul este un drog iar noi suntem dependente, de el.

― Ştiu că nu are doar efecte benefice pentru toată lumea, Maică Superioară. Dar aţi spus că Onoratele Matres nu-l folosesc.

― Substituentul pe care îl întrebuinţează ele înlocuieşte melanjul cu prea puţine avantaje în afara aceluia că evită suferinţele şi moartea în cazul stării de lipsă. Creează însă o dependenţă paralelă.

― Şi prizoniera?

― Murbella îl folosea, dar acum a trecut pe melanj. Cele două substanţe sunt interschimbabile. Interesant, nu-i aşa?

― Presupun... că asta ne va ajuta să aflăm mai multe despre ele. Dar am observat, Maică Superioară, că dumneavoastră nu le numiţi niciodată târfe.

― Aşa cum le spun acolitele? Ahhh, Streggi!... Bellonda a exercitat asupra voastră o influenţă nefastă. Ştiu să recunosc acest gen de presiuni. (Şi, cum Streggi dădu să protesteze, Odrade adăugă: ) Acolitele simt ameninţarea. Ele privesc spre Casa Canonicatului şi văd în ea fortăreaţa care le va adăposti în noaptea lungă a târfelor.

― Cam aşa ceva, Maică Superioară.

Foarte şovăitoare.

― Streggi, planeta asta nu-i decât un refugiu vremelnic, cum au mai fost şi altele. Astăzi vom călători către sud şi vei avea ocazia să înţelegi acest lucru. Caut-o pe Tamalane, te rog, şi spune-i să aranjeze totul, aşa cum am discutat, în vederea vizitei la Sheeana. Dar nu vorbi cu nimeni altcineva despre asta.

― Am înţeles, Maică Superioară. Înseamnă că vă voi însoţi?

― Vreau să te am lângă mine. Spune-i celei pe care o instruieşti că de acum înainte se va ocupa ea de hartă.

În timp ce Streggi ieşea, gândurile lui Odrade se îndreptară spre Sheeana şi Idaho.

Încearcă să comunice unul cu celălalt.

Studiul înregistrărilor efectuate de ochii com arăta că schimbaseră în mai multe rânduri semne din mână, având grijă să-şi mascheze cu corpul mişcările. Procedeul ducea cu gândul la vechiul "grai de luptă" al Atreizilor. Odrade recunoscuse unele semne, dar nu destule pentru a determina conţinutul mesajelor pe care şi le transmiteau cei doi. Bellonda voise să-i ceară imediat explicaţii Sheeanei. "Au secrete!" Odrade fusese mai prudentă. "Să-i mai lăsăm un pic. Poate că va ieşi la iveală ceva interesant. "

Ce urmăreşte Sheeana?

Pentru că ceea ce urmărea Duncan era, în mod cert, în legătură cu Teg. Suscitarea durerii necesare pentru ca Teg să-şi redobândească memoria originală era o sarcină care nu-l încânta câtuşi de puţin pe Duncan.

Odrade îşi dăduse seama de asta în ajun, când îl întrerupsese din activitatea lui la consolă.

"Vii cam târziu, Dar. " Fără a-şi lua ochii de la ce va fi făcut el acolo. Târziu? Abia se înserase.

De câţiva ani buni, îi spunea deseori Dar. Era modul lui de-a o provoca, pentru a-i aminti cât îl contraria această existenţă în colivie. Faptul o irita mai ales pe Bellonda, care tuna şi fulgera împotriva "familiarismelor lui afurisite". Lui Bellonda îi spunea "Bell", fireşte. Duncan nu se zgârcea la împunsături.

Cu gândul la el, Odrade zăbovi câteva clipe înainte de a intra în birou. Duncan lovise cu pumnul în pupitrul de lângă consolă. "Trebuie să existe o cale mai bună pentru Teg!"

O cale mai bună? La ce se gândeşte?

Un zgomot uşor la capătul culoarului, dincolo de uşa camerei ei de lucru, o smulse din meditaţie. Streggi, care se întorcea de la Tamalane. O văzu intrând în postul de gardă al acolitelor.

Ca să-i transmită ordinul meu celei care o va înlocui la hartă.

Un vraf de dosare provenind de la Arhive aştepta pe biroul ei. Bellonda! Odrade privi lung teancul de documente. Oricât s-ar fi străduit să-şi delege puterile, exista întotdeauna acest reziduu organizat pe care consilierele ei insistau să-l considere exclusiv de competenţa Maicii Superioare. Cea mai mare parte a acestui nou lot consta în cereri de "sugestii şi analize" din partea lui Bellonda.

Odrade atinse o clapă de pe consola ei.

― Bell!

Vocea unei funcţionare de la Arhive răspunse numaidecât:

― Da, Maică Superioară?

― Trimite-o la mine pe Bell! Să se prezinte aici cât de iute vor putea s-o care picioarele ei de grăsană!

Nu trecu mai mult de-un minut. Bellonda se opri în faţa biroului cu aerul unei acolite care a fost pedepsit