/ Language: România / Genre:antique

Copiii Dunei

Frank Herbert


FRANK HERBERT

Copiii Dunei

Titlul original: CHILDREN OF DUNE

Învăţăturile lui Muad'Dib au devenit terenul de joc al dogmaticilor, al superstiţioşilor şi al depravaţilor. Ceea ce ne-a învăţat Muad'Dib, este un mod de viaţă echilibrat, o filosofie care îngăduie omului să înfrunte problemele unui univers aflat în permanentă schimbare. Ceea ce ne-a spus el, este că omenirea continuă să evolueze, conform unui proces care nu va lua sfârşit niciodată. Şi ne-a mai spus că această evoluţie se supune unor principii schimbătoare, cunoscute doar de eternitate. Pot, oare, nişte raţionamente denaturate să dispună de o asemenea esenţă?

Cuvinte ale Mentatului Duncan ldaho

O PATĂ DE LUMINĂ APĂRU pe covorul gros, roşu, care acoperea solul stâncos al grotei. S-ar fi zis că lumina nu avea o sursă anume, că exista doar în urzeala roşie din fibră de mirodenie. Era un cerc iscoditor, cu diametrul de vreo doi centimetri, ce se mişca de colo-colo, deformându-se uneori, devenind oval. Întâlnind marginea verde închis a unui culcuş, pata se ridică brusc, se prelinse peste o pătură verde.

Pătura acoperea un copil cu părul roşcat, a cărui faţă vădea încă, în jurul gurii generoase, rotunjimi de prunc ― un chip care n-avea nimic din tradiţionala slăbiciune ascetică a fremenilor, dar nici nu era umflat de apă, ca al celor străini de această lume. Când pata de lumină trecu peste pleoapele închise, copilul tresări. Lumina se stinse.

Acum, nu se mai percepea decât o respiraţie regulată şi, răzbătând slab, de departe, clipocitul liniştitor al picăturilor de apă care cădeau în bazinul capcanei de vânt, sus de tot, deasupra tavernei.

Lumina reveni, un pic mai mare, parcă mai vie. De această dată, i se desluşea sursa, ca şi mişcările ce-o orientau. O siluetă cu glugă se contura în cadrul arcuit al pasajului de la capătul încăperii. Din nou, pata de lumină se prelinse prin cameră, tatonând, căutând. Părea, în acelaşi timp, ameninţătoare, nervoasă, nemulţumită. Evită copilul adormit, poposi o clipă pe grilajul de aerisire dintr-un colţ al tavanului, scotoci printre faldurile draperiilor în auriu şi verde, care mascau pereţii de stâncă.

Apoi, pentru a doua oară, lumina dispăru. Cu un foşnet indiscret, de stofă, silueta se deplasă, se opri lângă unul dintre montanţii arcadei. Din această clipă, orice membru al sietchului Tabr nu s-ar mai fi îndoit că silueta era a lui Stilgar, Naibul, tutorele gemenilor orfani care, într-o zi, aveau să moştenească hlamida tatălui lor, Paul Muad'Dib. Deseori, noaptea, Stilgar venea, astfel, să le inspecteze sălaşul, începând întotdeauna cu odaia Ghanimei, pentru a trece apoi la cea în care dormea Leto, ca să se asigure că nu-i pândea nici o ameninţare.

Sunt bătrân şi prost, gândi Stilgar.

Pipăi suprafaţa rece a proiectorului de lumină înainte de a-l vârî la loc, în gaica de la cingătoare. Deşi îi era necesar, detesta proiectorul. Era un instrument subtil al Imperiului, care putea detecta prezenţa organismelor vii de dimensiuni mari. Până acum, nu dezvăluise decât copiii care-şi făceau somnul în dormitoarele regale.

Stilgar ştia că gândurile şi sentimentele lui erau asemenea luminii dinainte. Nu-şi putea înfrâna o intensă şi năvalnică proiecţie interioară. Acel imbold era controlat de o putere mai presus de el. Îl aducea, mereu, la acel moment în care percepea cumulul de pericol. Aici se afla magnetul care putea atrage toate visurile de mărire ale universului cunoscut. Aici zăceau imense bogăţii temporale, autoritatea seculară şi acel talisman mistic, cel mai puternic dintre toate: divina autenticitate a testamentului religios al lui Muad'Dib. În aceşti doi gemeni, Leto şi sora sa, Ghanima, era concentrată o forţă înfricoşătoare. Cât timp trăiau ei, Muad'Dib, deşi mort, trăia în ei.

Copiii care dormeau aici nu erau doar nişte copii în vârstă de nouă ani. Erau o forţă a naturii, inspirând, deopotrivă, veneraţie şi teamă. Erau copiii lui Paul Atreides, cel care devenise Muad'Dib, Mahdi al tuturor fremenilor. Muad'Dib declanşase o explozie a omenirii ― o explozie care îi proiectase pe fremeni departe de lumea lor, într-un Jihad ce se revărsase peste universul uman asemenea unui enorm şi năprasnic val de putere religioasă, ale cărui amploare şi autoritate omniprezentă îşi lăsaseră amprenta asupra fiecărei planete.

Şi, totuşi, aceşti copii ai lui Muad'Dib sunt făcuţi din carne şi sânge, gîndi Stilgar. Cu două lovituri de cuţit, aş putea să le străpung inimile şi apa lor ar reveni tribului.

Minţea lui înfierbântată se cutremură numai la acest gând: Să-i omori pe copiii lui Muad'Dib!

Dar anii îl făcuseră iscusit în arta introspecţiei. Stilgar cunoştea originea acestui gând înfricoşător. Sorgintea lui nu putea fi decât mâna stângă a damnaţilor şi nu mâna dreaptă a celor ce erau binecuvântaţi. Pentru el, minunatele ayat şi burhan ale vieţii nu mai ascundeau prea multe mistere. Odinioară, fusese mândru că era fremen, că deşertul îi era prieten, că, pentru el, lumea aceasta se numea Dune, nu Arrakis, cum figura pe hărţile astrale ale Imperiului.

Cât de simple erau lucrurile pe vremea când Mântuitorul nostru părea doar un vis, gândi el. Găsindu-l pe Mahdi, am dat frâu liber delirurilor mesianice, care s-au răspândit în tot universul. Fiecare popor subjugat de Jihad visează acum la venirea unui conducător.

Stilgar îşi roti ochii prin dormitorul întunecat.

Dacă, folosindu-mi cristaiul, aş reda libertatea tuturor acestor popoare, ar face din mine mântuitorul lor?

În culcuşul său, Leto se foi, agitat.

Stilgar oftă. Nu apucase să-l cunoască pe bunicul după care i se dăduse numele acestui copil. Dar multă lume considera că de la el moştenise Muad'Dib forţa morală. Ar fi fost cu putinţă ca acel terifiant simţ al corectitudinii să sară, acum, peste o generaţie? Stilgar nu era în stare să răspundă la această întrebare.

Sietch Tabr este al meu, gândi. Aici eu sunt stăpân. Sunt un Naib fremen. Fără mine, n-ar fi existat nici un Muad'Dib. Acum, există aceşti doi copii gemeni... şi, prin Chani, care lor le-a fost mamă iar mie mi-a fost rudă apropiată, în venele lor curge şi sângele meu. Ce-am făcut din universul nostru?

Stilgar nu-şi putea explica de ce-i veneau asemenea gânduri noaptea şi nici de ce se simţea atât de vinovat. Îşi strânse trupul în faldurile mantiei. Realitatea nu semăna deloc cu visul. Deşertul Prieten, care, cândva, se întindea de la un pol la celălalt, era acum redus la jumătate. Imensul paradis înverzit promis de legende nu adusese decât îndoiala. Nu, nu era un vis. Şi, o dată cu lumea sa, se schimbase şi Stilgar. Fosta căpetenie de sietch nu fusese niciodată omul acesta cu raţionamente complexe; Stilgar, cel de odinioară, nu cunoscuse atâtea şi atâtea lucruri ― arta guvernării şi consecinţele profunde ale celor mai mărunte decizii. Cu toate astea, avea senzaţia că toată această ştiinţă, această nouă subtilitate nu erau decât un strat subţire de smalţ, care acoperea un bloc solid şi dens de cunoaştere, ca un miez de fier. Şi spre acest miez mai vechi se îndreptau gândurile sale, răspunzând parcă unei chemări insistente de întoarcere la valori mai curate.

Zgomotele matinale ale sietchului îi întrerupseră şirul gândurilor. Oamenii începeau să se mişte în interiorul cavernei. O adiere uşoară îi atinse obrajii: izolaţiile de la porţi fuseseră îndepărtate, lăsând să pătrundă răcoarea dinaintea zorilor. Iar adierea îi vorbea lui Stilgar. Îi indica ora, dar şi neglijenţa. Locuitorii sietchului nu mai respectau stricta disciplină a apei, pe care o cunoscuseră în vremurile trecute. Şi de ce ar fi respectat-o, când pe această planetă plouase, când pe cer se puteau vedea nori, când opt fremeni fuseseră surprinşi şi omorâţi de o viitură neaşteptată, într-un wadi? Până la acel accident, cuvântul înecat nu existase în limbajul Dunei. Dar Dune nu mai era decât Arrakis... iar dimineaţa aceasta era cea a unei zile însemnate.

Jessica, gândi Stilgar. Mama lui Muad'Dib, bunica gemenilor regali, revine astăzi pe planeta noastră. De ce a hotărât dintr-o dată să pună capăt exilului ei voluntar? De ce vrea să părăsească siguranţa şi confortul Caladanului pentru pericolele Arrakisului?

Şi mai erau lucruri care îl frământau pe Stilgar: ar putea Jessica să ghicească îndoielile lui? Era o vrăjitoare Bene Gesserit, educată în cel mai profund spirit al Comunităţii Surorilor şi, de drept, o Cucernică Maică. Asemenea femei aveau mintea ascuţită şi erau periculoase. I-ar putea cere Doamna Jessica să se arunce în propriul lui cuţit, aşa cum, demult, i se poruncise acelui Umma-Protector al lui Liet-Kynes?

Şi i-aş da ascultare? se întrebă Stilgar.

Încă o întrebare la care nu putea să răspundă. Da, gândurile i se îndreaptă acum spre Liet-Kynes, planetologul care nutrise cel dintâi visul transformării Dunei în lumea înverzită şi primitoare ce era pe cale să devină. Liet-Kynes fusese tatăl lui Chani. Fără el, n-ar fi apărut nici visul, nici Chani, nici gemenii regali. Fragilitatea acestui lanţ îl tulbura pe Stilgar.

Cum de ne-am întâlnit aici? Cum de-am putut să ne amestecăm existenţele şi în ce scop? Este de datoria mea să curm totul? Să distrug această măreaţă alianţă?

Stilgar trebui să recunoască imboldul cumplit pe care-l simţea. Da, putea face această alegere. Putea să renege dragostea şi familia şi să ia o decizie de felul celor pe care un Naib trebuia să le ia în anumite împrejurări: o decizie de moarte pentru binele tribului. Dintr-un anumit punct de vedere, ar fi fost, desigur, un act atroce, o culme a trădării. Să ucizi nişte copii! Dar aceştia nu erau doar "nişte" copii. Aceşti copii ingeraseră melanj, participaseră la orgiile de sietch, vânaseră păstrăvi de nisip în adâncul deşertului şi se jucaseră împreună cu ceilalţi copii fremeni... Aceşti copii îşi aveau locul lor în Consiliul Regal. Deşi la o vârsta atât de fragedă, erau destul de înţelepţi pentru a li se îngădui să participe la şedinţele Consiliului. De fapt, doar carnea lor era tânără. În virtutea experienţei lor, erau bătrâni, dotaţi din naştere cu o vastă memorie genetică, deţinători ai unei înspăimântătoare cunoaşteri care, ca şi în cazul mătuşii lor, Alia, îi deosebea total de ceilalţi oameni.

De nenumărate ori, în nenumărate nopţi, mintea lui Stilgar se învârtise în jurul acestei diferenţe pe care o împărtăşeau gemenii şi mătuşa lor; de nenumărate ori fusese smuls din somn de aceste frământări şi, lăsându-şi visele neterminate, venise aici, în dormitoarele gemenilor. Dar acum, în această clipă, îndoielile lui se precizau. Chiar neputinţa de a lua o decizie era un fel de decizie ― şi ştia asta. Gemenii, aidoma mătuşii lor, deveniseră conştienţi în uter, adunaseră toate amintirile strămoşilor lor. Din cauza mirodeniei, prin intoxicaţia mamelor lor, Doamna Jessica şi Chani. Înainte de a deveni dependentă de mirodenie, Doamna Jessica născuse un fiu, pe Muad'Dib. Alia însă venise pe lume după mirodenie. Retrospectiv, lucrurile erau clare. Nenumăratele generaţii de selecţie Bene Gesserit duseseră la Muad'Dib, dar în planurile Comunităţii nu figurase nicidecum melanjul. Desigur, Surorile cunoşteau această posibilitate, dar se temeau de ea şi o numeau Monstruozitatea. Acesta era aspectul cel mai cutremurător: Monstruozitatea. Cu siguranţă că Surorile aveau motive întemeiate să o numească astfel. Şi, dacă susţineau că Alia era o Monstruozitate, acelaşi lucru era valabil şi în cazul gemenilor, deoarece şi Chani avusese organismul saturat de mirodenie, iar genele ei le completaseră, cumva, pe ale lui Muad'Dib.

Gândurile lui Stilgar începură să fermenteze. Nu încăpea nici o îndoială că aceşti copii îşi depăşeau tatăl. Dar în ce sens? Băiatul susţinea că este tatăl său ― şi o dovedise încă de mic copil, când relatase amintiri ce nu puteau fi decât ale lui Muad'Dib. Mai erau şi alţi strămoşi care aşteptau în acest gigantic spectru de trecuturi ― strămoşi ale căror credinţe şi cutume proiectau primejdii de nebănuit asupra oamenilor vii?

Monstruozităţi, spuneau sfintele vrăjitoare Bene Gesserit. Cu toate astea, Comunitatea râvnea la genofaza acestor copii. Vrăjitoarele aveau nevoie de spermă şi de ovule, dar nu şi de carnea turbulentă care le producea. Acesta să fi fost motivul pentru care revenea acum Doamna Jessica? Cândva, rupsese relaţiile cu Bene Gesseritul pentru a-şi susţine consortul ducal, dar umbla zvonul că, între timp, îşi reluase locul printre Surori.

Aş putea să sfârşesc odată pentru totdeauna cu toate aceste visuri, îşi spuse Stilgar. Ar fi atât de simplu.

Şi, din nou, căzu pradă frământărilor. Putea, într-adevăr, să aleagă această soluţie? Erau copiii lui Muad'Dib răspunzători pentru realitatea care nimicea visurile altora? Nu. Ei nu erau decât lentilele prin care trecea lumina ce dezvăluia noi forme ale universului.

Chinuită, mintea lui Stilgar încercă să se agaţe de credinţele fundamentale ale fremenilor. Porunca lui Dumnezeu va veni; nu încerca s-o grăbeşti. Dumnezeu îţi va arăta calea, cea de la care alţii vor să se abată.

Ceea ce-l tulbura mai mult decât orice era religia lui Muad'Dib. De ce făcuseră din el un zeu? De ce trebuise zeificat un om despre care toată lumea ştia că era făcut din carne? Religia lui Muad'Dib, Elixirul de Aur al Vieţii, crease un monstru birocratic care strivea tot ce era omenesc. Puterea şi Religia deveniseră sinonime, iar încălcarea unei Legi însemna săvârşirea unui Păcat. Punerea la îndoială a hotărârilor Puterii căpăta imediat un iz de blasfemie. Orice răzvrătire atrăgea după sine focul iadului şi judecăţi implacabile.

Dar cei ce luau acele hotărâri erau oameni.

Posomorât, Stilgar dădu din cap, fără a-i observa pe servitorii care tocmai intrau în Anticamera Regală pentru a-şi îndeplini sarcinile matinale.

Pipăi cristaiul prins la centură şi gândurile îi alergară la trecutul pe care-l simboliza această armă. Nu o dată simpatizase cu rebeli ale căror răzmeriţe avortate fuseseră reprimate chiar din ordinul său. Confuzia îi împăienjenea mintea. Ar fi vrut atât de mult să ştie cum s-o înlăture, să se întoarcă la evidenţele pe care le reprezenta acest cuţit. Dar universul n-ar fi făcut cale întoarsă. Era o maşină uriaşă lansată spre vidul cenuşiu al nonexistenţei. Cuţitul său, dacă ar fi adus moartea gemenilor, n-ar fi făcut decât să reverbereze în acest vid, creând noi complicaţii, care, intrând în rezonanţă cu istoria umană, ar fi generat noi tălăzuiri de haos, îndemnând omenirea să încerce alte forme de ordine şi dezordine.

Stilgar suspină, devenind treptat conştient de activităţile dimprejur. Iată, aceşti servitori reprezentau un fel de ordine în jurul copiilor lui Muad'Dib. Treceau de la un moment la altul, înfruntând fiecare necesitate în clipa în care ea se ivea.

Cel mai bine este să fac ca ei, îşi spuse Stilgar. Să înfrunt ce va fi, când va fi. Eu însumi sunt un servitor iar stăpânul meu este Dumnezeu cel Milostiv. Şi îşi cită singur: "Adevărat este că Noi le-am încătuşat grumazul până la bărbie, ca să-şi înalţe capetele; şi am ridicat o stavilă înaintea lor şi o stavilă în spatele lor; şi deasupra lor am aşezat un acoperiş, ca să nu poată vedea".

Aşa glăsuia vechea religie fremenă.

Stilgar dădu din cap, într-o tăcută aprobare. A vedea, a cunoaşte momentul următor, aşa cum putuse să desluşească Muad'Dib viitorul, era o forţă ce se exercita împotriva a ceea ce era omenesc, creând alte locuri pentru decizii. O descătuşare putea să însemne doar un capriciu al lui Dumnezeu, un act a cărui complexitate depăşea înţelegerea omenească.

Mâna lui Stilgar se desprinse de pe mânerul cristaiului. Degetele păreau încă încleştate de amintirea formei lui. Dar lama, care cândva scânteiase în gura deschisă a unui vierme de nisip, rămase în teacă. Fiindcă Stilgar ştia că nu poate s-o scoată pentru a-i sacrifica pe gemeni. Decizia lui era luată. Mai bine să păstreze acea veche virtute pe care o preţuise dintotdeauna: loialitatea. Mai bine complicaţiile pe care puteai crede că le cunoşti, decât cele care sfidau cunoaşterea. Mai bine prezentul, decât viitorul unui vis. Căci visurile puteau fi deşarte şi dureroase: o ştia după gustul amar pe care-l simţea în gură.

Nu! Gata cu visurile!

ÎNTREBARE: "L-ai văzut pe Propovăduitor?"

RĂSPUNS: "Am văzut un vierme de nisip"

ÎNTREBARE:"Ce-i cu viermele de nisip?"

RĂSPUNS: "Ne dă aerul pe care-l respirăm."

ÎNTREBARE: "Atunci, de ce îi distrugem ţinutul?"

RĂSPUNS: "Pentru că Shai-Hulud (viermele zeificat)

a poruncit aşa.

Enigmele Arrakisului de Harq al-Ada

DUPĂ OBICEIUL FREMEN, gemenii Atreides se treziră cu o oră înaintea zorilor. Amândoi, în odăile lor separate, căscară şi se întinseră în aceeaşi clipă. În jurul lor, activităţile matinale ale grotei erau în plină desfăşurare. Dinspre anticameră, îi auzeau pe servitorii care pregăteau micul dejun, o simplă fiertură cu nuci şi curmale amestecate într-un lichid provenit din fermentaţia parţială a mirodeniei. Lumina blândă, galbenă, a licurigloburilor din anticameră pătrundea pe sub arcadele deschise ale dormitoarelor. În această lumină plăpândă, cei doi copii se îmbrăcară repede, fiecare trăgând cu urechea la mişcările celuilalt. După cum se înţeleseseră dinainte, se echipară amândoi cu distraie menite să-i apere de vântul fierbinte şi uscat al deşertului.

Îşi făcură apariţia în anticameră simultan şi observară numaidecât surpriza pe care le-o provocaseră celor prezenţi. Leto purta, peste griul lucios al distraiului, o capă cafenie, tivită cu negru. Capa surorii sale era verde şi, la fel ca a lui, prinsă la gât cu o agrafă de aur ― şoimul Atreizilor, cu ochi de rubin.

Harah, una dintre soţiile lui Stilgar, comentă:

—Văd că v-aţi ales anume hainele, în cinstea bunicii voastre.

Leto îşi luă în tăcere bolul, înainte de a ridica ochii spre faţa smeadă şi ridată a femeii. Clătină încet din cap, apoi spuse:

― De unde ştii că nu ne-am ales hainele în cinstea noastră?

Harah îi susţinu privirea ironică, fără să clipească.

― Ochii mei sunt la fel de albaştri ca şi-ai voştri! replică ea.

Ghanima izbucni în râs. Harah rămânea o adeptă a jocului fremen al cimiliturilor. Printr-o singură propoziţie, spusese: "Nu încerca să mă iei peste picior, băiete. Vei fi având tu sânge regal, dar purtăm, amândoi, stigmatul melanjului: ochi fără alb. Ce fremen are nevoie de podoabă sau de cinste mai mare ca asta?"

Leto zâmbi, legănându-şi capul ca şi când ar fi vrut să-şi exprime regretul.

― Harah dragă, spuse el, dac-ai fi fost un pic mai tânără şi nu i-ai fi aparţinut deja lui Stilgar, te-aş fi luat eu.

Harah acceptă această mică victorie şi le făcu un semn servitorilor să-şi reia îndatoririle în vederea acestei zile importante.

― Să mâncaţi tot, se adresă apoi gemenilor. Astăzi va trebui să fiţi cât mai în formă.

― Vasăzică recunoşti că nu suntem destul de în formă pentru bunica noastră? întrebă Ghanima, cu gura plină.

― Să nu te temi de ea, Ghanima, zise Harah.

Leto mai înghiţi o lingură de fiertură şi-i aruncă femeii o privire iscoditoare. Harah avea acel bun simţ al omului din popor, care-i îngăduia să dibuie al naibii de repede jocul subtilităţilor.

― Crezi că-şi va închipui că ne temem de ea? întrebă el.

― Nu cred. Nu uita că ne-a fost Cucernică Maică. O cunosc destul de bine.

― Cum s-a îmbrăcat Alia? se interesă Ghanima.

― Încă n-am avut ocazia s-o văd, răspunse laconic Harah, îndepărtându-se.

Leto şi Ghanima schimbară o privire plină de înţelesuri pe care le cunoşteau numai ei, apoi se grăbiră să-şi golească bolurile. Câteva clipe mai târziu, ieşeau în marele pasaj central al sietchului.

― Aşadar, de astăzi avem o bunică, rosti Ghanima într-una dintre limbile vechi pe care le moşteniseră în memoria genetică.

― Alia e foarte nervoasă, comentă Leto.

― Cui i-ar face plăcere să renunţe la atâta putere?

Leto râse printre buze, un râs ciudat de matur pentru corpul lui de copil.

― Nu-i vorba numai de asta, spuse el.

― Vor observa oare şi ochii mamei ei ceea ce-am observat noi?

― De ce nu?

― Da... Probabil că de asta se teme Alia.

― Cine cunoaşte mai bine Monstruozitatea, decât Monstruozitatea însăşi?

― S-ar putea să ne şi înşelăm, ştii, observă Ghanima.

― Dar nu ne înşelăm, zise Leto, şi cită din Cartea Azhar a Bene Gesseritului: "Pe bună dreptate şi dintr-o cumplită experienţă numim un pre-născut Monstruozitate. Căci cine poate şti ce personaj blestemat, pierdut în monstruosul nostru trecut, ar putea pune stăpânire pe carnea vie?"

― Cunosc istoria, spuse Ghanima. Dar, dacă-i adevărată, de ce nu suntem şi noi victimele acestui atac lăuntric?

― Poate pentru că părinţii noştri veghează înlăuntrul nostru, răspunse Leto.

― În cazul ăsta, de ce n-o veghează cineva şi pe Alia?

― Nu ştiu. Poate fiindcă unul dintre părinţii ei se mai află printre cei vii. Sau poate că, pur şi simplu, noi suntem încă tineri şi mai puternici. Cine ştie dacă nu cumva, când vom fi mai vârstnici şi mai cinici...

― Va trebui să fim foarte prudenţi cu această bunică, spuse Ghanima.

― Şi să nu discutăm cu ea despre acel Propovăduitor care rătăceşte pe cuprinsul planetei rostind erezii?

― Doar nu crezi cu adevărat că e tatăl nostru!

― N-am nimic de spus în această privinţă, dar Alia se teme de el.

Ghanima scutură cu îndărătnicie din cap.

― Nu pot să cred în aiureala asta cu Monstruozitatea!

― Ai tot atâtea amintiri ca şi mine. Poţi să crezi ce vrei tu să crezi.

― Tu însă crezi că-i fiindcă noi n-am încercat încă transa mirodeniei, ca Alia?

― Exact asta cred.

Tăcură, urmând încet şuvoiul mulţimii care se scurgea prin pasajul central. Era răcoare în Sietch Tabr, dar distraiele ţineau de cald şi gemenii păstraseră glugile condensatoare date pe spate, lăsându-şi descoperit părul roşcat. Chipurile lor, aproape identice, purtau pecetea genelor comune: aceeaşi gură generoasă, aceiaşi ochi mari şi complet albaştri, ai dependenţei de mirodenie.

Leto fu primul care o observă apropiindu-se pe mătuşa lor, Alia.

― Uite-o, rosti el simplu, folosind în semn de avertisment graiul de luptă al Atreizilor.

Când Alia se opri în faţa lor, Ghanima înclină capul şi zise:

Captura de război o salută pe ilustra ei rudă.

Recurgând la acelaşi dialect chakobsa, Ghanima voia să accentueze traducerea numelui ei fremen: Captură de război.

― După cum vezi, dragă mătuşă, spuse Leto, suntem pregătiţi pentru întâlnirea de astăzi cu mama ta.

Alia, singura persoană din întregul anturaj al casei regale care nu se pierdea cu firea la comportamentul adult al celor doi copii, îi fulgeră, pe rând, cu privirea, apoi şuieră:

― Struniţi-vă limba, voi doi!

Părul ei de culoarea bronzului era strâns la spate cu două acverigi de aur. Pe ovalul feţei, expresia încruntată îi transformase gura cărnoasă într-o linie subţire şi făcuse să-i apară riduri mărunte în colţurile ochilor albastru-în-albastru.

― V-am prevenit pe amândoi cum să vă purtaţi astăzi, urmă ea. Motivele le cunoaşteţi la fel de bine ca mine.

― Noi cunoaştem motivele tale, mătuşă, dar s-ar putea ca tu să nu le cunoşti pe-ale noastre, zise Ghanima.

― Ghani! mârâi Alia.

Leto o săgetă cu privirea şi spuse:

― Astăzi, mai mult ca oricând, nu vom admite să facem pe copiii nătângi!

― Nu v-a cerut nimeni aşa ceva, replică Alia. Dar credem că n-ar fi înţelept din partea voastră să-i treziţi mamei mele gânduri periculoase. Irulan e de aceeaşi părere. Cine ştie ce rol va alege Doamna Jessica? În definitiv, e o Bene Gesserit.

Leto îşi scutură capul, întrebându-se: Cum de nu ghiceşte Alia bănuiala noastră? A mers deja prea departe? Scrută cu atenţie subtilele repere genetice care, pe chipul Aliei, trădau prezenţa bunicului ei dinspre mamă. Baronul Vladimir Harkonnen nu fusese un personaj tocmai agreabil. Gândul îl făcu pe Leto să simtă zbuciumul vag al propriei sale nelinişti: Dar e şi strămoşul meu.

― Doamna Jessica a fost educată pentru a domni, rosti el.

Ghanima încuviinţă cu un gest al capului şi întrebă:

― De ce-a ales acest moment pentru a veni înapoi?

Alia se încruntă o clipă, apoi zise:

― Poate doar ca să-şi revadă nepoţii...

Aşa tragi tu nădejde, dragă mătuşă, gândi Ghanima. Dar e al naibii de improbabil.

― Aici nu poate domni, reluă Alia. Are Caladanul. Ar trebui să-i fie de-ajuns.

Adoptând un ton împăciuitor, Ghanima spuse:

― Când tatăl nostru s-a dus să moară în inima deşertului, te-a desemnat Regentă. El...

― Ai de formulat vreo plângere? o întrerupse Alia.

― A fost o alegere judicioasă, interveni Leto, preluând ideea surorii sale. Erai singura persoană care ştia ce-nseamnă să te naşti aşa cum ne-am născut noi.

― Se zvoneşte că mama s-a întors la Comunitate, zise Alia. Şi ştiţi, amândoi, ce crede Bene Gesseritul despre...

― Monstruozitate, completă Leto.

― Da! rosti muşcător Alia.

― Dac-ai fost vrăjitoare odată, vrăjitoare rămâi viaţa toată ― zice-o vorbă, supralicită Ghanima.

Surioară, te aventurezi într-un joc periculos, gândi Leto, dar o susţinu, spunând:

― Bunica noastră a fost o persoană ceva mai simplă decât altele de acelaşi rang. Posezi toate amintirile ei, Alia; cu siguranţă că ştii la ce să te-aştepţi.

― Mai simplă! exclamă Alia, clătinând din cap. Privirea ei parcurse în lung şi-n lat pasajul plin de lume, înainte de a reveni la gemeni. Dacă mama ar fi fost mai puţin complexă, voi doi n-aţi mai fi aici, şi nici eu. Aş fi fost primul ei copil şi nimic din toate astea... (Se întrerupse, cu o mişcare ce era jumătate fior, jumătate ridicare din umeri.) Vă atrag încă o dată atenţia: fiţi cu băgare de seamă la ce faceţi astăzi. (Ridică ochii, privi în lungul pasajului.) Vin gărzile mele.

― Şi rămâi de părere că pentru noi e mai sigur să nu te-nsoţim la spaţioport? întrebă Leto.

― Aşteptaţi aici. Vin eu cu ea.

Leto schimbă o privire cu sora sa, apoi zise:

― Ne-ai spus în repetate rânduri că amintirile pe care le deţinem de la cei dinaintea noastră nu ne vor fi de folos decât când vom fi dobândit destulă experienţă cu propriile noastre trupuri pentru a le conferi realitate. Credem acest lucru. Şi mai credem că sosirea bunicii noastre anunţă schimbări primejdioase.

― Fiţi convinşi, spuse Alia.

Se întoarse şi, încadrată numaidecât de escortă, porni cu paşi repezi spre intrarea principală, unde stăteau în aşteptare ornitopterele.

Ghanima îşi şterse o lacrimă în colţul ochiului drept.

― Apă pentru morţi? şopti Leto, prinzând-o de braţ.

Ea inspiră adânc, o inspiraţie ca un suspin. Îşi observase mătuşa, făcând apel la toate experienţele ancestrale acumulate în ea.

― Transa mirodeniei a dus la asta? întrebă, deşi ştia ce avea să-i răspundă fratele ei.

― Ai vreo ipoteză mai bună?

― Presupun că aşa ar fi... de ce nu i s-a întâmplat acelaşi lucru tatălui nostru... sau chiar bunicii?

Leto îşi studie sora preţ de o clipă.

― Cunoşti răspunsul la fel de bine ca mine. Când au sosit pe Arrakis, personalităţile lor erau deja formate. Transa mirodeniei... mă rog... (Ridică din umeri.) Ei nu se născuseră înlăuntrul acestei lumi pe care o posedau deja strămoşii lor. Alia, în schimb...

― De ce n-a crezut avertismentele Bene Gesseritului? (Ghanima îşi muşcă buza de jos.) Avea la dispoziţie aceleaşi surse de informaţie ca şi noi.

― Surorile o numeau deja Monstruozitate. Pe tine nu te-ar tenta să afli dacă poţi fi mai puternică decât toate acele...

― Nu, nu m-ar tenta!

Ghanima ocoli privirea sfredelitoare a fratelui ei. Se cutremură. Îi era deajuns să-şi consulte memoria genetică pentru a descoperi, reliefându-se cu pregnanţă, avertismentele Comunităţii. Pre-născuţii tindeau în mod vădit să devină adulţi cu porniri malefice. Iar cauza probabilă... Din nou, Ghanima se cutremură.

― Păcat că, printre străbunii noştri, nu sunt şi câţiva prenăscuţi, spuse Leto.

― Poate că sunt.

― Dacă erau, am fi... Ah, da... Vechea întrebare fără răspuns: avem, cu adevărat, acces liber la întregul şir de experienţe al fiecăruia dintre înaintaşii noştri?

După tumultul propriilor sale emoţii, Leto ştia cât de mult o tulburau aceste cuvinte pe sora sa. Era o întrebare la care cugetaseră de nenumărate ori împreună, fără a ajunge la vreo concluzie.

― Va trebui să tergiversăm, şi iar să tergiversăm, ori de câte ori ea ne va incita să încercăm transa, reluă Leto. Trebuie să evităm cu orice preţ o supradoză de mirodenie. Pentru noi, asta e cea mai bună strategie.

― O supradoză ar însemna o cantitate enormă, observă Ghanima.

― Gradul nostru de toleranţă e, probabil destul de ridicat, admise Leto. Se vede după câtă mirodenie absoarbe Alia.

― Mi-e milă de ea. Cât de subtilă şi de perfidă trebuie să fi fost ispita, punând stăpânire pe ea încetul cu încetul, până în clipa în care...

― Da, Alia este o victimă... a Monstruozităţii.

― Dar s-ar putea să ne şi înşelăm.

― Ce-i drept.

― Mereu mă întreb dacă următoarea memorie ancestrală peste care voi da nu va fi cea care...

― Trecutul nu-i mai departe de perna pe care dormi.

― Trebuie să găsim prilejul de a discuta despre asta cu bunica noastră.

― Aşa mă îndeamnă şi pe mine memoria ei dinlăuntru, spuse Leto.

Ghanima îi susţinu privirea, înainte de a conchide:

― Când ştii prea multe nu-i deloc uşor să iei decizii simple.

Sietchul din pragul deşertului

A fost al lui Liet, a fost al lui Kynes,

Apoi al lui Stilgar, al lui Muad'Dib, mai târziu,

Şi, pe urmă, din nou al lui Stilgar.

Rând pe rând, Naibii dorm în deşert,

Dar sietchul dăinuie lângă nisipuri.

Fragment dintr-un cântec fremen

DESPĂRŢINDU-SE DE GEMENI, Alia îşi simţi bătăile năvalnice ale inimii. Pentru câteva secunde fremătătoare, fusese cât pe ce să cedeze unui imbold de-a rămâne cu ei şi a-i implora s-o ajute. Ce slăbiciune prostească! Chiar numai amintirea ei şi îi aşternea în cuget o tăcere alarmantă. S-ar încumeta oare gemenii să recurgă la preştiinţă? Nu se putea să nu fie ispitiţi de acea cale pe care tatăl lor se pierduse, acea transă a mirodeniei, cu viziunile viitorului unduind ca un voal bătaia unui vânt capricios.

De ce nu pot să văd viitorul? se întrebă Alia. De ce, oricât m-aş strădui să-l desluşesc, se fereşte de mine?

Trebuia să facă în aşa fel, încât să încerce şi gemenii, îşi spuse ea. Cumva, puteau fi ademeniţi. Aveau curiozitatea oricărui copil şi, în plus, amintiri care traversau milenii.

Întocmai ca şi mine.

Gărzile deschiseseră izolaţiile de la intrarea principală a sietchului şi se dădură în lături. Alia ieşi pe platforma unde aşteptau ornitopterele. Dinspre deşert bătea un vânt care purta perdele diafane de praf, dar cerul era senin. Trecerea de la strălucirea difuză a licurigloburilor din grotă la lumina zilei o făcu pe Alia să-şi schimbe brusc şirul gândurilor.

De ce se întorcea Doamna Jessica astăzi? Ajunseseră vorbe pe Caladan? Vorbe despre felul în care Regenta era...

― Trebuie să ne grăbim, Doamnă! rosti unul dintre soldaţi, ridicând glasul pentru a acoperi şuierul vântului.

Alia se lăsă ajutată să urce la bordul topterului ei şi-şi prinse centura de siguranţă, în timp ce acelaşi gând continua s-o frământe.

De ce acum?

Când aripile ornitopterului coborâră şi aparatul îşi luă zborul, avu senzaţia fizică a strălucirii şi a puterii ei — dar acestea erau elemente fragile, atât de fragile!

De ce acum, când planurile ei nu erau încă definitivate?

Perdelele de praf se destrămară, depărtându-se, şi, în lumina puternică a soarelui, Alia putu să vadă peisajul în schimbare al planetei: arhipelaguri vaste de vegetaţie, acolo unde, odată, nu existase decât pământ arid.

Fără o viziune a viitorului, pot să eşuez. Oh, de-aş fi în stare să văd cum vedea Paul, aş putea săvârşi adevărate minuni! Pe mine nu m-ar afecta cu nimic amarul viziunilor preştiente.

Simţi dintr-o dată o sete chinuitoare şi un frison îi străbătu trupul. Ar fi vrut atât de mult să se poată descotorosi de putere, să fie asemenea celorlalţi ― oarbă, în siguranţa deplină a beznei, ducând semiexistenţa hipnoidă în care şocul naşterii îi arunca pe cei mai mulţi dintre oameni. Dar nu! Era de obârşie Atreides, născută dintr-o mamă intoxicată cu mirodenie, victima unei percepţii care venea din adâncul veacurilor.

De ce se întoarce mama astăzi?

Însoţită, fără doar şi poate, de Gurney Halleck, acelaşi slujitor devotat, mercenarul loial, slut la chip, deschis la suflet, muzicianul care ştia să cânte la fel de bine acordurile morţii, folosind şişul, ca şi pe cele desfătătoare ale balisetului cu nouă coarde. Se zvonea că devenise amantul Doamnei Jessica. Era un lucru ce rămânea de verificat, căci ar fi putut constitui o pârghie eficientă.

Brusc, Alia nu-şi mai dori să fie ca toţi ceilalţi.

Leto trebuie determinat să accepte transa.

Îşi aminti că-l întrebase pe băiat ce atitudine avea să adopte faţă de Gurney Halleck. Iar Leto, intuind dedesubtul întrebării, îi răspunsese că Halleck era loial "unei greşeli", adăugând: "Avea un adevărat cult pentru... tata".

Infima ezitare nu-i scăpase Aliei. Leto fusese pe punctul de a spune: "Pentru mine". Da, era greu, câteodată, să separi memoria genetică de glasul cărnii vii. Gurney Halleck n-avea să-l ajute pe Leto în această privinţă.

Un zâmbet rece flutură pe buzele Aliei.

După moartea lui Paul, Gurney hotărâse să se întoarcă pe Caladan, împreună cu Doamna Jessica. Revenirea sa pe Arrakis avea să complice multe lucruri. Firele încurcate ale personalităţii lui aveau să se amestece printre iţele existente. Iniţial, îl slujise pe tatăl lui Paul ― şi succesiunea era evidentă: Leto I, Paul, Leto II. Iar, conform planului Bene Gesserit: Jessica, Alia, Ghanima ― ramura secundară. Da, accentuând confuzia identităţilor, Gurney se putea dovedi util.

Ce-ar face dac-ar descoperi că purtăm în noi sângele Harkonnenilor, al acelor Harkonneni pe care-i urăşte atât de amarnic?

Zâmbetul de pe buzele Aliei deveni introspectiv. Gemenii erau, în definitiv, copii. Nişte copii cu nenumăraţi părinţi, care-şi aveau propria memorie şi, în acelaşi timp, memoriile tuturor celorlalţi. De pe platforma de la Sietch Tabr, aveau să observe siajul navetei care-o aducea pe bunica lor. Această dungă de foc, vizibilă pe cer deasupra Bazinului Arrakeen, avea să confere mai multă realitate sosirii Jessicăi, pentru nepoţii ei?

O să mă întrebe despre educaţia lor, gândi Alia. Dacă am grijă să combin cu suficientă chibzuinţă disciplinile prana şi bindu. Îi voi răspunde că gemenii se educă singuri, aşa cum m-am educat şi eu. Şi-am să i-l citez chiar pe nepotul ei: "Printre responsabilităţile guvernării se află şi aplicarea pedepsei... dar numai când o cere victima".

Aliei îi dădu atunci prin minte că, dacă reuşea să o facă pe Doamna Jessica să-şi îndrepte întreaga atenţie spre gemeni, alţii ar fi putut să scape unei examinări mai amănunţite.

Asta se putea face. Leto era, în foarte multe privinţe, la fel ca Paul. Nici nu era de mirare. Putea să fie Paul oricând voia. Chiar şi Ghanima poseda această aptitudine năucitoare.

După cum şi eu pot fi mama sau oricare dintre cei care şi-au împărţit vieţile cu noi.

Alia alungă acest gând, privind pe geam în timp ce topterul survola stâncile Scutului de Piatră. Apoi se întrebă: Oare ce va fi simţit mama părăsind lumea blândă a Caladanului şi securitatea apei, pentru a reveni pe Arrakis, planeta-deşert unde Ducele ei fusese asasinat, iar fiul ei murise ca un martir?

De ce se întorcea Doamna Jessica într-un moment ca acesta?

Alia nu izbutea să desluşească nici un răspuns sigur. Putea să împărtăşească percepţiile unui ego străin dar, când experienţele urmau căi divergente, motivaţiile începeau să difere şi ele. Nucleul deciziilor consta în acţiunile personale ale indivizilor. Pentru pre-născuţi, multi-născuţii Atreides, aceasta rămânea o realitate absolută, o altă formă de naştere: desprinderea totală a fiinţei din carne, a fiinţei cu respiraţie, de matricea din care dobândise conştiinţa multiplă.

Alia nu vedea nimic straniu în faptul că îşi iubea mama şi, în acelaşi timp, o ura. Aceasta era o cerinţă, un echilibru necesar, care excludea vinovăţia şi reproşul. Unde se putea opri iubirea şi ura? I se putea reproşa Bene Gesseritului că stabilise un anumit făgaş pentru Doamna Jessica? Atunci când memoria acoperea milenii, vinovăţia şi reproşul deveneau greu de desluşit. Comunitatea Surorilor încercase să ajungă, prin selecţie genetică, la Kwisatz Haderach, echivalentul masculin al unei Cucernice Maici în deplinătatea forţelor sale... Şi, mai mult, o fiinţă dotată cu o conştiinţă şi o sensibilitate superioare, Kwisatz Haderach, cel care putea fi în mai multe locuri deodată. Doamna Jessica, simplu pion în acest joc genetic, avusese proasta inspiraţie să se îndrăgostească de partenerul care-i fusese desemnat exclusiv în scopuri de reproducere. Dând curs dorinţei Ducelui ei iubit, concepuse un fiu şi nu fiica pe care Bene Gesseritul îi poruncise s-o aducă pe lume ca întâiul născut.

Iar eu, al doilea copil, m-am născut după ce devenise dependentă de mirodenie! Şi acum Surorile mă resping. Acum le e frică de mine! Au şi de ce!...

Paul, mult râvnitul lor Kwisatz Haderach, se născuse cu o viaţă mai devreme. O mică eroare într-un plan de anvergură. Acum, Comunitatea avea de făcut faţă unei alte probleme: Monstruozitatea ― purtătoarea genelor preţioase pe care Bene Gesseritul urmărise să le obţină, preţ de atâtea generaţii.

O umbră trecu pe deasupra ei şi Alia ridică ochii. Escorta aeriană evolua în formaţie de acoperire, în vederea aterizării. Iritată de propriile-i gânduri, Alia scutură cu nervozitate din cap. La ce-i folosea să evoce vechile existenţe şi să le amestece toate greşelile? Tot ce conta era actuala existenţă, o existenţă nouă şi reală.

Duncan Idaho făcuse apel la percepţia sa de mentat, la facultăţile lui de calculator uman, pentru a încerca să răspundă la întrebarea despre motivul revenirii Jessicăi. Concluzia lui era că Jessica venea pentru a prelua gemenii în folosul Comunităţii, întrucât erau, şi ei, purtătorii aceloraşi preţioase gene. Nu era exclus ca Duncan să aibă dreptate. Părea un motiv suficient pentru a o smulge pe Doamna Jessica din autoizolarea de pe Caladan. Dacă aşa-i porunciseră Surorile... La naiba, ce alt motiv ar fi determinat-o să se întoarcă pe această lume care îi provocase atâtea suferinţe?

"Vom vedea", murmură Alia.

În aceeaşi clipă, simţi ornitopterul aterizând pe terasa Citadelei ― o zdruncinătură violentă, care avu darul să-i trezească un presentiment sinistru.

Melanj (me'-lange sau ma, lanj), s.n, etimologie incertă (presupus derivat din vechea limbă franzh terrană): a) amestec pe bază de mirodenii; b) mirodenie de pe planeta Arrakis (Dune), ale cărei proprietăţi geriatrice au fost descoperite de Yanshuph Ashkoko, chimist al Curţii Regale, sub domnia lui Shakkud cel Înţelept; melanjul arrakian, existent numai în nisipurile din inima deşertului de pe Arrakis, este asociat cu viziunile profetice ale lui Paul Muad'Dib (Atreides), primul Mahdi al fremenilor; utilizat, in egală măsură, de Navigatorii Ghildei Spaţiale şi de Comunitatea Bene Gesserit.

Dicţionarul Regal, Ediţia a cincea

ÎN LUMINA ZORILOR, cele două feline uriaşe traversară, cu salturi suple, creasta stâncoasă. Nu porniseră încă la vânătoare; deocamdată doar îşi inspectau teritoriul. Erau tigri Laza, a căror rasă, ameliorată genetic, fusese introdusă pe Salusa Secundus cu opt milenii în urmă. Manipulările genetice suprimaseră anumite trăsături dominante ale tigrului terran, pentru a intensifica altele. Colţii rămăseseră lungi. Capetele erau masive, cu ochi vioi şi inteligenţi. Labele, mai late, spre a uşura deplasarea pe teren accidentat sau nisipos; aveau gheare retractile care atingeau zece centimetri lungime şi ale căror vârfuri erau ascuţite ca briciul, datorită efectului de abraziune al tecilor. Ocrul uniform al blănii îi făcea aproape invizibili pe nisip. Un ultim detaliu îi deosebea radical de strămoşii lor: servostimulatoarele care le fuseseră implantate în creier la scurt timp după naştere. Stimulatoarele îi transformau în marionete ale celui ce poseda emiţătorul.

Era frig şi, când animalele se opriră pentru a scruta terenul, răsuflarea lor se preschimbă în aburi. Acest ţinut de pe Salusa Secundus fusese anume lăsat arid şi sălbatic, pentru a adăposti cei câţiva păstrăvi de nisip aduşi prin contrabandă de pe Arrakis şi abia menţinuţi în viaţă, în iluzia că, într-o zi, monopolul melanjului va putea fi distrus. Peisajul pe care-l contemplau tigrii Laza era punctat de stânci roşietice şi tufe răzleţe, ca nişte pete verzi-argintii în umbrele lungi ale dimineţii.

Cu o tresărire abia perceptibilă, felinele deveniră deodată atente. Încet, ochii lor alunecară spre stânga, apoi capetele li se întoarseră în aceeaşi direcţie. Departe, la poalele crestei, doi copii urcau anevoie prin făgaşul secat al unui torent, ţinându-se de mână. Nu păreau să aibă mai mult de nouă sau zece ani standard. Aveau amândoi părul roşcat şi fiecare purta, peste distrai, o somptuoasă bourka albă având, pe tivul de jos şi pe marginea glugii, motivul capului de şoim al Casei Atreides, brodat cu fir de mărgăritar. Copiii sporovăiau nepăsători, şi vocile lor răzbăteau cu claritate până în locul unde pândeau fiarele. Tigrii cunoşteau acest joc; participaseră la el în mai multe rânduri, dar, deocamdată, rămaseră pasivi, aşteptând semnalul de atac al stimulatoarelor.

Un om îşi făcu apariţia, pe o culme, în spatele lor. Omul rămase nemişcat, observând scena: felinele, copiii. Purta uniforma de campanie a sardaukarilor, gri şi negru, cu însemne de Levenbrech ― aghiotant de Bashar. O curea petrecută pe după gât şi pe sub braţe, ca un ham, îi fixa micul emiţător pe piept, unde comenzile erau, din orice poziţie, la îndemână.

Felinele nu întorseseră capul la apariţia lui. Îl cunoşteau pe acest om după zgomotul mişcărilor şi după miros. Sardaukarul coborî tiptil, aplecat, se opri la doi paşi de fiare, îşi şterse sudoarea de pe frunte. Chiar dacă aerul era rece, urmărirea fusese toridă. Din nou, ochii spălăciţi ai Levenbrechului cercetară scena: felinele, copiii. Cu degetul, împinse sub casca neagră o şuviţă de păr blond şi ud de transpiraţie, apei atinse microfonul implantat în laringe.

― Animalele i-au reperat.

O voce îi răspunse în receptoarele grefate în dosul urechilor.

― Le vedem.

― Acum? întrebă Levenbrechul.

― Ar putea să-i atace fără declanşarea semnalului?

― Sunt pregătite.

― Foarte bine. Să vedem dacă patru şedinţe de condiţionare au fost suficiente.

― Spuneţi-mi când sunteţi gata.

― Oricând.

― Atunci, să-i dăm drumul, rosti Levenbrechul.

Îndepărtă o baretă care proteja un buton roşu din partea dreaptă a emiţătorului, apăsă pe buton. Cei doi tigri erau acum eliberaţi din lesa lor electronică. Omul rămase, totuşi, cu degetul deasupra butonului negru de sub cel roşu, pregătit să oprească fiarele, dacă s-ar fi întors să-l atace. Dar ele nu-i acordară nici o atenţie. Ghemuindu-se, începură să coboare cu mişcări furişate panta, în direcţia copiilor. Labele lor enorme păreau să alunece pe deasupra solului.

Levenbrechul se lăsă pe vine, cu ochii ţintă la tigri. Ştia că undeva, în preajma lui, un transochi camuflat transmitea totul pe ecranul unui monitor secret din Palatul Prinţului.

Brusc, felinele prinseră să alerge în salturi mari, ţâşnind la atac.

Copiii, atenţi la urcuşul anevoios printre stânci, nu sesizară pericolul. Unul dintre ei râse ― un sunet ascuţit, cristalin în liniştea văii. Celălalt se împiedică şi, întorcând capul în momentul în care-şi regăsea echilibrul, văzu animalele. Arătă cu mâna şi exclamă:

― Ia uite!

Amândoi se opriră, miraţi de această întâmplare neaşteptată. Se aflau încă în aceeaşi poziţie în clipa în care tigrii Laza îi doborâră, fiecare fiară câte un copil. Muriră pe loc, nespectaculos, cu şira spinării ruptă instantaneu. Fiarele începură să se hrănească.

― Să-i chem înapoi? întrebă Levenbrechul.

― Lasă-i să termine. Au făcut treabă bună. Nici nu mă îndoiam: sunt o pereche superbă.

― Cea mai bună cu care-am avut de-a face, încuviinţă Levenbrechul.

― E-n regulă. Trimitem un aparat să te ia de acolo. Acum o să întrerupem comunicaţia.

Levenbrechul se ridică în picioare şi se întinse. Evită să privească direct spre versantul din stânga, unde sclipirea unei raze de soare îi dezvăluise prezenta transochiului prin intermediul căruia Basharul aflat departe, în ţinutul înverzit al Capitolului, urmărise felul în care-şi îndeplinise misiunea. Zâmbi mulţumit. Acţiunea de azi avea să-i aducă în mod sigur o avansare. Se şi vedea cu însemnele de Bator pe gulerul uniformei. După asta, aveau să urmeze cele de Burseg... Şi, poate, într-o zi, chiar cele de Bashar. Cei ce slujeau cu vrednicie şi devotament în trupele lui Farad'n, nepotul regretatului Shaddam IV, erau recompensaţi cu avansări generoase. Iar mai târziu, când Prinţul îşi va fi reluat locul cuvenit pe tron, aveau să urmeze recompense şi mai mari. Putea spera să obţină mai mult decât gradul de Bashar. O mulţime de baronii şi de ducate aveau să fie disponibile pe numeroasele lumi ale Imperiului... după ce vor fi fost eliminaţi gemenii Atreides.

Fremenul trebuie să-şi regăsească vechea credinţă, harul său dea forma comunităţi umane. Trebuie să-şi regăsească trecutul, să revină la acea lecţie de supravieţuire pe care a învăţat-o luptând cu Arrakisul. Singura grijă a unui fremen ar trebui să fie aceea de a-şi deschide sufletul la învăţăturile lăuntrice. Lumile Imperiului, Landsraadul şi Confederaţia CHOAM-ului nu au ce învăţături să-i transmită. Ele nu pot decât să-i răpească sufletul.

Propovăduitorul la Arrakeen

NAVETA SPAŢIALA sfârâia şi trosnea din toate încheieturile, după traversarea încinsă a atmosferei şi, de jur-împrejurul Doamnei Jessica, atât cât vedea cu ochii, un ocean uman acoperea întinderea mohorâtă şi plată a spaţioportului. Estimă numărul oamenilor la cel puţin o jumătate de milion, din care doar o treime erau pelerini. Aşteptau cu toţii, într-o linişte mormântală, cu privirile aţintite la platforma din faţa ecluzei de ieşire a navetei, în penumbra căreia Doamna Jessica şi suita ei rămâneau încă ascunse vederii.

Mai erau două ore până la amiază, dar deja aerul de deasupra mulţimii avea acea licărire ceţoasă care anunţa arşiţa.

Jessica îşi netezi părul arămiu, vârstat cu fire argintii, care-i încadra faţa ovală, sub gluga abei de Cucernică Maică. Ştia că n-avea o mină prea bună după această lungă călătorie şi că negrul abei nu era tocmai culoarea care-o avantaja. Dar mai purtase odată veşmântul acesta, aici. Fremenilor nu avea să le scape din vedere semnificaţia mantiei aba. Oftă. Detesta voiajele spaţiale, iar cel pe care tocmai îl încheiase adăugase şi povara amintirilor legate de cealaltă călătorie de la Caladan la Arrakis, atunci când Ducele ei fusese constrâns să preia acest fief, împotriva îndemnului pe care i-l dicta raţiunea.

Încet, privirea ei parcurse marea de oameni, în căutarea amănuntelor semnificative, care nu puteau scăpa simţurilor ei Bene Gesserit. Glugi de distrai, de un gri mohorât: fremeni din inima deşertului. Mantii albe, cu urmele penitenţei pe umeri: pelerini. Ici şi colo, pâlcuri de negustori bogaţi cu capetele descoperite şi îmbrăcaţi în veşminte uşoare, pentru a sublinia astfel dispreţui lor pentru economia de apă. Şi... o delegaţie a Societăţii Credincioşilor, inşi în mantii verzi cu glugi imense, distanţi, închişi în sanctitatea tagmei lor.

Jessica ridică privirea spre cer şi, abia în acel moment, regăsi atmosfera de altădată, din ziua îndepărtată când sosise pe Arrakis cu iubitul ei Duce. Cât timp trecuse de-atunci? Peste douăzeci de ani! Câte bătăi de inimă în acest interval... Se înfioră. În ea, timpul era ca o greutate moartă, ca şi când toţi anii petrecuţi departe de această planetă nu existaseră în realitate.

Iată-mă, încă o dată, în gura dragonului, gândi.

Chiar aici, pe această câmpie, fiul ei îl zdrobise pe Shaddam IV, luându-i Imperiul. O convulsie a istoriei lăsase în cugetele şi credinţele oamenilor amprenta acestui loc.

Jessica auzi foiala nervoasă a însoţitorilor din spatele ei şi oftă din nou. Trebuiau s-o aştepte pe Alia, care, cine ştie din ce motive, întârziase. Abia acum îşi făcea apariţia, în depărtare, cortegiul Aliei, creând un val uman pe măsură ce triunghiul format de Garda Regală deschidea calea prin mijlocul mulţimii.

Încă o dată, Jessica scrută peisajul. Remarcă iarăşi cât de multe schimbări interveniseră. Un balcon de rugăciune fusese adăugat pe tumul de control. Departe, în stânga, la capătul câmpiei, se înălţa colosalul morman de piatră şi plastoţel care fusese fortăreaţa lui Paul, acel "sietch deasupra nisipurilor". Era cel mai gigantic edificiu construit vreodată de mâna omului. Între zidurile sale ar fi încăput uşor oraşe întregi. Acum, adăpostea cel mai puternic guvern al Imperiului, Societatea Credincioşilor, pe care Alia o edificase pe trupul fratelui ei.

Bastionul ăsta trebuie să dispară, gândi Jessica.

Suita Aliei se oprise la baza rampei, în aşteptare. Jessica recunoscu chipul parcă cioplit în piatră al lui Stilgar. Şi... Doamne păzeşte! Da, era chiar Prinţesa Irulan, ascunzându-şi ferocitatea în acelaşi corp seducător, cu marama de aur a părului înfoindu-se brusc sub o adiere hoinară. Irulan părea să nu fi îmbătrânit nici măcar cu o zi! Ce afront! Iar în faţă, în vârful triunghiului... Alia. Ochii ei erau aţintiţi la platforma cufundată în umbră şi Jessica, sondând trăsăturile de o tinereţe aproape neruşinată ale chipului fiicei sale, fu năpădită de un sentiment apăsător. Strânse din buze, în timp ce în urechi îi răsuna tunetul brizanţilor propriei ei existenţe. Zvonul era adevărat! Groaznic! Oribil! Alia apucase pe făgaşul interzis. Orice iniţiată putea citi semnele. Monstruozitatea]

În cele câteva clipe de care avu nevoie pentru a-şi domina emoţiile, Jessica îşi dădu seama că, de fapt, nădăjduise ca zvonul să nu se adeverească.

Dar gemenii? se întrebă imediat. Sunt, şi ei, condamnaţi?

Cu paşi măsuraţi, aşa cum se cuvenea pentru mama unui zeu, ieşi din umbră şi înaintă până la marginea rampei de coborâre. În spatele ei, membrii suitei rămaseră pe loc, după cum le ceruse. Următoarele clipe aveau să fie decisive. Acum, se înfăţişa singură, în văzul imensei mulţimi. Din spate se auzi tusea nervoasă a lui Gurney Halleck. Gurney se opusese: "Fără să porţi măcar un scut defensiv? Pe toţi zeii din adâncuri, femeie! Ţi-ai pierdut minţile!" Dar una dintre calităţile cele mai preţioase ale lui Gurney era simţul uluitor al obedienţei. Spunea întotdeauna ce-avea de spus, dar în cele din urmă se supunea. Aşa cum făcuse şi de această dată.

În momentul în care Jessica se ivi, marea de oameni emise un sunet care aducea cu şuieratul produs de un vierme uriaş. Ea ridică braţele în semnul de binecuvântare cu care preoţimea obişnuise Imperiul. Reacţionând imediat ca un singur şi colosal organism, cu doar câteva zone de şovăială foarte precise, mulţimea îngenunche. Până şi cei din suita oficială puseră un genunchi în pământ.

Dar Jessica înregistrase punctele în care reacţia întârziase şi ştia că alţi ochi, în spatele ei şi printre agenţii săi răspândiţi în mulţime, memoraseră o hartă instantanee cu ajutorul căreia să-i localizeze pe şovăielnici.

În timp ce Jessica stătea nemişcată, cu braţele ridicate, Gurney şi oamenii săi îşi făcură numaidecât apariţia. Trecură cu repeziciune pe lângă ea, coborâră rampa şi, indiferenţi la privirile surprinse ale delegaţiei oficiale, stabiliră contactul cu agenţii care se identificau prin semnale de mână. Sărind peste siluete îngenuncheate, ţâşnind prin intervale înguste, se răspândiră fulgerător în oceanul uman. Câţiva dintre cei pe care-i vizau sesizară primejdia şi încercară sa fugă. Fură primii atinşi: cuţite şi laţuri săgetară prin aer, străpungând, sugrumând. Fugarii căzură. Ceilalţi fură scoşi din mulţime, cu cătuşe la mâini şi la picioare»

În tot acest timp, Jessica rămăsese cu braţele întinse, binecuvântând cu prezenta ei, dominând şi paralizând mulţimea. Putea însă recunoaşte cu uşurinţa semnele zvonurilor care se răspândiseră şi ştia care era cel precumpănitor, căci fusese implantat: "Cucernica Maică se întoarce pentru a-i rări pe cei mai puţin zeloşi. Binecuvântată fie Maica Domnului Nostru!"

Când se termină totul ― câteva trupuri prăvălite pe nisip, prizonierii închişi în beciurile turnului de control ― Jessica lăsă braţele să-i coboare. Nu trecuseră mai mult de trei minute. Ştia că era puţin probabil ca Gurney şi oamenii lui să fi pus mâna pe vreunii dintre organizatorii complotului, cei care reprezentau ameninţarea cea mai serioasă. Aceştia erau indivizi prea ageri şi prudenţi. Dar, printre prizonieri, cu siguranţă că aveau să se numere câteva capturi interesante, după ce vor fi cernuţi neghiobii şi incapabilii.

În clipa în care Jessica lăsă jos braţele, mulţimea se ridică, aclamând.

Ca şi când n-ar fi avut loc nici un incident, Jessica parcurse singură planul înclinat al rampei şi, ocolindu-şi fiica, se opri în faţa lui Stilgar. Barba neagră, care se revărsa peste colierul glugii distraiului ca o deltă stufoasă, era străbătută de şuviţe sure, dar, în privirea ochilor lipsiţi de alb, Jessica regăsi aceeaşi intensitate ca la prima lor întâlnire în deşert. Stilgar ştia ce se petrecuse mai înainte şi era de acord. Ca un adevărat Naib fremen, ca un conducător suprem, capabil de cele mai sângeroase decizii. Primele sale cuvinte fură cât se poate de elocvente:

― Fii binevenită acasă, Doamnă. Acţiunile directe şi eficiente mi-au făcut întotdeauna plăcere.

Jessica îşi îngădui un surâs trecător.

― Dă poruncă să-nchidă portul, Stil. Nu pleacă nimeni până ce nu-i vom fi interogat pe cei prinşi.

― Am şi făcut-o, Doamnă. Am pus la punct tot planul împreună cu trimisul lui Gurney.

― Vasăzică oamenii tăi au fost cei care ne-au ajutat.

― Doar unii dintre ei, Doamnă.

Ea desluşi rezervele nerostite ale Naibului, încuviinţă cu o mişcare a capului.

― M-ai studiat cu destulă osârdie în zilele de demult, Stil.

― După cum ai binevoit să-mi spui odinioară, Doamnă, observându-i înveţi de la supravieţuitori.

În momentul acela Alia făcu un pas înainte şi Stilgar se retrase, lăsând-o pe Jessica faţă în faţă cu fiica ei.

Ştiind că nu avea cum să ascundă ceea ce aflase, Jessica nici nu încercă s-o facă. Alia putea să citească în ea tot ce dorea, ca orice adeptă a Comunităţii Surorilor. Fără-ndoială, că-şi dăduse seama, după comportamentul Jessicăi, ce anume fusese văzut şi interpretat. Erau duşmane. Cât despre atributul "de moarte", acesta nu atingea decât suprafaţa.

Alia optă pentru mânie, care era reacţia cea mai facilă şi mai bine adaptată momentului.

― Cum ţi-ai permis să întreprinzi o acţiune ca asta fără să mă consulţi şi pe mine? întrebă, apropiindu-se şi mai mult de mama ei.

Jessica răspunse cu glas molcom:

― După cum tocmai ai auzit, Gurney nu m-a pus nici pe mine la curent cu întregul plan. S-a considerat că...

― Şi tu, Stilgar! se răsti Alia, întorcându-se către fremen. Cui îi eşti tu loial?

― Jurământul meu de credinţă este faţă de copiii lui Muad'Dib, rosti Stilgar pe un ton aspru. Am eliminat o ameninţare la adresa lor.

― Şi asta n-ar trebui să te umple de bucurie... fiica mea?

Alia clipi, o fulgeră pe mama ei cu privirea, apoi înăbuşi furtuna dezlănţuită în ea şi izbuti chiar să arboreze un zâmbet larg.

― Dar sunt plină de bucurie... mamă.

Şi, spre surprinderea sa, Alia constată că resimţea o bucurie reală, intensă, la această confruntare deschisă cu mama ei. Momentul de care-i fusese frică trecuse şi echilibrul puterii nu părea să se fi modificat în vreun fel.

― Vom discuta mai amănunţit despre asta când vom avea un prilej mai potrivit, zise ea, adresându-se atât Jessicăi cât şi lui Stilgar.

― De bună seamă, încuviinţă Jessica, punând astfel capăt discuţiei şi întorcându-se spre Prinţesa Irulan.

Timp de câteva palpitaţii, Jessica şi Prinţesa se priviră în tăcere, ca două Surori Bene Gesserit care se rupseseră de Comunitate din acelaşi motiv: dragostea... dragostea pentru bărbaţi care, astăzi, nu mai erau printre cei vii. Această Prinţesă îl iubise zadarnic pe Paul, devenind soţia, dar nu şi tovarăşa lui de viaţă. Acum, nu mai trăia decât pentru copiii pe care i-i dăruise lui Paul concubina sa fremenă, Chani.

― Unde-mi sunt nepoţii? întrebă în cele din urmă Jessica.

― La Sietch Tabr.

― Locul acesta era prea periculos pentru ei; înţeleg.

Irulan schiţă un gest de încuviinţare. Observase înfruntarea dintre Jessica şi fiica ei, dar îi dădea interpretarea pentru care o pregătise Alia:' "Jessica a restabilit relaţiile cu Bene Gesseritul şi ştim amândouă că Surorile şi-au făcut planuri în legătură cu copiii lui Paul". Irulan nu fusese niciodată o desăvârşită Bene Gesserit; valoarea ei consta mai mult în faptul că era una dintre fiicele lui Shaddam IV, însă prea orgolioasă pentru a face efortul de a-şi dezvolta aptitudinile. Felul tranşant în care lua poziţie acum, nu făcea câtuşi de puţin cinste educaţiei şi antrenamentului ei.

― Serios, Jessica, rosti ea, ar fi trebuit să fie consultat şi Consiliul Regal. N-ai făcut bine acţionând doar prin...

― Trebuie să cred că nu are nimeni încredere în Stilgar?

Irulan era destul de deşteaptă ca să-şi dea seama că nu se putea răspunde la o asemenea întrebare. Spre marea ei uşurare, delegaţii ecleziastici, incapabili să-şi mai ţină în frâu nerăbdarea, începură să avanseze. Schimbă o privire rapidă cu Alia, gândind: Jessica e la fel de trufaşă şi de sigură pe ea cum a fost totdeauna! Şi, dintr-o dată, îi veni in gând o axiomă Bene Gesserit: "Cei trufaşi nu fac altceva decât să înalţe castele, între zidurile cărora încearcă să-şi ascundă temerile şi îndoielile". Dar putea fi acest lucru valabil şi în ceea ce o privea pe. Jessica? Mai mult ca sigur că nu. Însemna că afişa doar o poză. Dar în ce scop? Era o întrebare care o tulbura pe Irulan.

Zgomotoşi, Preoţii o acaparaseră pe mama lui Muad'Dib. Unii se mulţumeau să-i atingă doar braţele, dar cei mai mulţi făceau plecăciuni adânci şi debitau urări de bun venit. Ultimii ―"cei dintâi vor fi cei de pe urmă" ― fură conducătorii delegaţiei, care, conform rolului ce le era sorocit, se prezentară în faţa Preasfîntei Cucernice Maici pentru a o invita, cu surâsul de circumstanţă, la ceremonia oficială de Purificare ce urma să aibă loc la Citadelă, vechiul fort al lui Paul.

Jessica îi cercetă cu privirea pe cei doi Preoţi şi-i găsi antipatici. Unul se numea Javid. Era tânăr, cu un aer ursuz în pofida obrajilor bucălaţi, şi cu ochii adumbriţi, care nu reuşeau să ascundă pânda suspiciunilor lăuntrice. Celălalt răspundea la numele Zebataleph şi era cel de-al doilea fiu al unui Naib pe care Jessica îl cunoscuse pe vremuri, după cum nu scăpă ocazia să-i amintească. Acesta era uşor de clasificat: un amestec de cruzime şi veselie, cu o barbă blondă încadrând o faţă prelungă, degajând o bizară impresie de trăiri tainice şi profundă cunoaştere. Pentru Jessica nu încăpea îndoială că Javid era cel mai periculos. Un individ ascuns, în acelaşi timp atrăgător şi -nu găsea alt calificativ ― respingător. Vorbea cu un accent ciudat, impregnat de pronunţii arhaice, de parcă s-ar fi tras dintr-o comunitate izolată.

― Spune-mi, Javid, întrebă ea, care ţi-e obârşia?

― Nu-s decât un umil fremen al deşertului, răspunse el, dar minciuna răsuna în fiecare silabă.

Zebataleph interveni cu o deferenţă agresivă, aproape parodică:

― Sunt multe de spus despre zilele de demult, Doamnă. Eu, unul, m-am numărat printre primii care au recunoscut natura sfântă a misiunii fiului Domniei-Tale.

― Dar nu te-ai numărat printre fedaykinii săi.

― Nu, Doamnă. Înclinaţiile mele erau mai degrabă filosofice. Mă pregăteam pentru sacerdoţiu.

Punându-ţi, astfel, pielea la adăpost, gândi Jessica.

― Suntem aşteptaţi la Citadelă, Doamnă, spuse Javid.

Din nou, Jessica percepu ciudăţenia accentului său ca pe o întrebare care cerea neapărat un răspuns.

― Cine ne aşteaptă?

― Soborul Credinţei, toţi cei ce întreţin flacăra vie a numelui şi a faptelor sfântului fiu al Domniei-Tale.

Întorcându-şi privirea, Jessica o surprinse pe Alia zâmbindu-i lui Javid şi întrebă:

― Omul acesta e în slujba ta, fiica mea?

Alia încuviinţă, adăugând:

― Şi hărăzit unor fapte măreţe.

Dar Jessica observă că Javid nu părea deloc încântat de acest elogiu şi hotărî că omul merita atenţia specială a lui Gurney, care tocmai se apropia, însoţit de cinci dintre oamenii lui de încredere. De la distanţă, prin gesturi, îi dădu de ştire că interogatoriul suspecţilor era în curs de desfăşurare. Gurney avea mersul de tăvălug al unui om cu o putere ieşită din comun; privirea lui săgeta când într-o parte, când în alta, şi fiecare muşchi al corpului său răspundea energiei şi supleţei pe care Jessica i le antrenase după manualul prana-bindu Bene Gesserit. Era un colos cu reflexe aproape inumane, un ucigaş care vâra spaima în multă lume, dar Jessica îl îndrăgea şi-l preţuia mai mult decât pe oricare alt bărbat... viu.

Cicatricea lăsată de şfichiul unui bici de viţă neagră se vălurea pe falca lui Gurney, conferindu-i o expresie sinistră, dar un surâs lumină faţa lui când dădu cu ochii de Stilgar.

― Bine lucrat, Stil! rosti el.

Îşi strânseră unul altuia braţele, în semn de efuziune, după vechiul obicei fremen.

― Ceremonia, spuse Javid, atingând uşor umărul Jessicăi.

Ea se retrase un pas, îşi alese cu grijă vorbele pentru puterea controlată a Glasului, cu tonul şi intensitatea astfel controlate, încât să obţină un efect emoţional precis asupra lui Javid şi Zebataleph:

― M-am întors pe Dune ca să-mi văd nepoţii. Trebuie să ne pierdem vremea cu această aiureală popească?

Zebataleph fu şocat. Cu gura căscată, privi alarmat împrejur, încercând să-i repereze pe cei ce vor fi auzit. Aiureală popească! Ce efect ar fi putut avea asemenea cuvinte, pronunţate de mama Mântuitorului lor?

Javid, în schimb, confirmă aprecierea Jessicăi. Gura îi împietri, apoi schiţă un zâmbet. Ochii săi însă nu zâmbiră şi nici nu încercară să-i descopere pe cei ce vor fi putut trage cu urechea. Javid îşi cunoştea oamenii din suită. Se afla deja în posesia unei hărţi auditive pe care figurau toţi cei ce, din acest moment, trebuiau supravegheaţi îndeaproape. Zâmbetul îi pieri brusc, abia după câteva secunde, când îşi dădu seama că se trădase. Dar Javid era bine pregătit: cunoştea puterile de observaţie ale Doamnei Jessica. Înclinându-şi scurt, nervos, capul, validă această cunoaştere.

Într-un fulger mental, Jessica evaluă măsurile posibile. Ar fi fost suficient un subtil semnal de mână pentru ca Gurney să-i facă de petrecanie lui Javid. Pe loc, pentru efect, sau mai târziu, discret, sub aparenţa unui accident.

Tocmai când încercăm să ascundem pornirile noastre cele mai secrete, urlă întreaga noastră fiinţă şi ne trădează, gândi Jessica. De la această dezvăluire pornise educaţia Bene Gesserit pentru a-şi învăţa adeptele să o contracareze şi, totodată, să o folosească pentru a citi în cartea de carne a altora. Astfel, putea citi, în această clipă, că inteligenţa lui Javid reprezenta o valoare, o greutate provizorie pe talerul balanţei. Dacă reuşea să-l câştige, Javid putea deveni veriga care-i lipsea pentru a face legătura cu preoţimea arrakiană. Iar Javid era omul Aliei.

― Suita mea trebuie să rămână modestă, spus ea. Totuşi, ne putem permite să mai primim o persoană. Javid, poţi să ni te alături. Zebataleph, îmi pare rău. Şi, Javid... am să particip la această... la această ceremonie, daca ţii atât de mult.

Javid inspiră adânc şi rosti cu voce scăzută:

— Cum e voia mamei lui Muad'Dib. Se uită, pe rând, la Alia şi la Zebataleph, înainte de a se adresa direct Jessicăi: Sunt mâhnit să întârzii astfel întâlnirea cu nepoţii Domniei-Tale, dar există, ca să zic aşa, raţiuni de stat...

E bine, gândi Jessica. Mai presus de orice, îl interesează afacerile. De îndată ce vom cunoaşte moneda potrivită, îl vom cumpăra. Acum era bucuroasă că Javid insistase în legătură cu preţioasa lui ceremonie. Această victorie avea să-i confere un ascendent asupra egalilor lui, şi amândoi ştiau asta. Acceptarea participării la această Purificare putea fi acontul unor servicii ulterioare.

― Presupun că ne-ai pregătit transportul, spuse ea.

Vă dau cameleonul deşertului, a cărui pricepere de a se contopi cu mediul vă spune tot ce trebuie să ştiţi despre rădăcinile ecologiei şi temelia propriei voastre identităţi.

Cartea Diatribelor, din Cronica lui Hayt

LETO STĂTEA AŞEZAT, cântând la micul baliset pe care Gurney Halleck, un adevărat virtuoz al acestui instrument, i-l trimisese în dar cu ocazia celei de-a cincea aniversări. Trecuseră patru ani de atunci şi Leto, exersând aproape zilnic, dobândise o oarecare iscusinţă, chiar dacă cele două coarde de grave îi mai dădeau încă de furcă. Constatase însă că balisetul era un remediu eficace pentru un anumit gen de frământări, lucra care, de altfel, fusese remarcat de Ghanima. Acum, în amurg, se instalase pe un prag de piatră, la extremitatea sudică a aflorimentului stâncos care adăpostea sietchul Tabr, şi degetele sale mângâiau încetişor strunele.

Ghanima stătea în picioare, în spatele lui. Silueta ei măruntă era imaginea vie a dezaprobării. După ce Stilgar le dăduse de ştire că bunica lor era reţinută la Arrakeen, Ghanima se împotrivise unei escapade în aer liber, mai ales la o oră atât de apropiată de căderea nopţii. Încercând să-şi zorească fratele, întrebă:

― Ei, ce este?

Drept răspuns, el începu altă melodie.

Pentru prima oară de când primise acest dar, Leto era intens conştient de originea instrumentului: acest baliset fusese construit de un maestru lutier de pe Caladan. Memoriile vieţilor existente în el aveau darul să-i picure în suflet o profundă nostalgie pentru planeta de vis unde domnise Casa Atreides. La auzul acestei muzici, îi era de ajuns să înlăture barierele lăuntrice pentru a regăsi amintirile acelor vremuri trecute, când Gurney cânta la baliset pentru protejatul şi prietenul lui, Paul Atreides. Când instrumentul vibra în mâinile sale, ca acum, Leto se simţea din ce în ce mai pătruns de prezenţa fizică a tatălui său. Cânta şi, cu fiecare secundă ce trecea, avea impresia că se contopeşte tot mai mult cu instrumentul. Simţea, înlăuntrul fiinţei sale, o sumă ideală de talente, care exploraseră toate secretele balisetului şi care ghida muşchii lui de copil de nouă ani.

Nerăbdătoare, Ghanima începu să bată din picior,fără a-şi da seama că făcea acest lucru în ritmul muzicii.

Cu o grimasă de concentrare, Leto abandonă melodia familiară şi începu un cântec mai vechi decât oricare dintre cele pe care le cântase vreodată Gurney. Un cântec care fusese străvechi deja pe vremea celei de-a cincea migraţii planetare a fremenilor. Cuvintele reluau un motiv zensunnit şi lui Leto îi veneau în memorie pe măsură ce degetele sale înjghebau o versiune şovăitoare a melodiei.

"Frumuseţea naturii

Conţine o dulce esenţă

Numită de unii... declin.

Prin această sublimă prezenţă

Viaţa reînvie deplin.

Lacrimile tăcute

Sunt apa simţirii:

Ele reînvie

Suferinţa firii...

Despărţirea de acea privire

Căreia moartea îi dă împlinire"

Din spate, vocea Ghanimei se suprapuse ultimului acord:

― Ce vechitură răsuflată! De ce-ai ales tocmai cântecul ăsta?

― Fiindcă se potriveşte.

― Ai de gând să i-l cânţi şi lui Gurney?

― Poate.

― Va spune că-i deprimant şi stupid.

― Ştiu.

Leto întoarse uşor capul şi-şi privi sora. Nu-l surprindea faptul că ea cunoştea cântecul şi cuvintele, dar îl copleşise deodată gândul unicităţii vieţilor lor îngemănate. Dacă vreunul dintre ei ar fi murit, celălalt i-ar fi moştenit conştiinţa, amintirile, fără nici cea mai mică denaturare. Nimic din momentele petrecute împreună nu s-ar fi pierdut. Ţesătura eternă a acestei apropieri insolite îl înfricoşă brusc pe Leto şi-l făcu să-şi ia ochii de la Ghanima. Ştia că în ţesătură existau goluri, iar frica i-o stârnea cel mai recent dintre ele. Simţea că vieţile lor încep să se despartă şi se întrebă: Cum să-i spun despre lucrul acesta care mi s-a întâmplat numai mie!

Privi spre deşert. Umbra se îndesa în spatele brachanelor -înaltele dune migratoare, în formă de semilună, ce unduiau, asemenea valurilor, pe suprafaţa Arrakisului. Aceasta era Kedemul, Deşertul Interior, dar nisipurile sale erau, astăzi, din ce în ce mai rar tulburate de trecerea unui vierme uriaş. Amurgul lăsa dâre însângerate peste crestele dunelor şi, pe alocuri, hotarele dinspre umbră păreau pradă unor incendii mocnite. Un şoim căzu în picaj din cerul stacojiu şi privirea lui Leto îl surprinse în clipa în care înşfăca din zbor o potârniche de stâncă.

Jos, chiar sub locul în care şedea, plantele alcătuiau un covor în nuanţe de verde, străbătut de firul apei unui qanat care, din loc în loc scânteia sub cerul liber, înainte de a dispărea în tunelul unei conducte subterane. Apa provenea de la giganticele bazine colectoare ale capcanelor de vânt instalate în spatele lui, pe cel mai înalt pisc al stâncii. Acolo unde flutura în vânt steagul verde al Atreizilor.

Apa şi culoarea verde.

Noile simboluri ale Arrakisului.

Ceva mai departe, oaza în formă de diamant a unor dune plantate atrase atenţia simţurilor sale de fremen. Ţipătul strident al unei păsări de noapte, undeva, sub faleza, îi amplifică senzaţia că fusese proiectat pe neaşteptate într-un moment din trecutei sălbatic.

Nous avons change tout cela, gândi el, într-una din limbile arhaice pe care el şi Ghanima le foloseau în intimitate. "Noi am schimbat toate astea". Suspină. Oublier, je ne puis. "Nu pot să uit".

Dincolo de oază, în lumina care scădea, putea încă distinge ţinutul pe care fremenii îl numeau "Pustia" ― locul unde nu creştea nimic, locul veşnic sterp. Aşa şi marele plan ecologic era pe cale să schimbe şi asta. Astăzi existau pe Arrakis, zone în care se puteau vedea coline acoperite de catifeaua verde a pădurilor. Păduri pe Dune! Celor din generaţia nouă le venea greu să-şi închipuie că sub ondulaţiile înverzite se aflau dune de nisip. Pentru ochii lor tineri, priveliştea frunzişului des al copacilor n-avea nimic şocant. Dar Leto se pomeni gândind, în această clipă, cu mentalitatea Vechilor Fremeni, bănuitor faţă de orice schimbare, temător faţă de tot ce era nou.

― Copiii zic că nu mai găsesc aproape deloc păstrăvi de nisip la mică adâncime pe-aici, spuse el brusc.

― Şi ce poate să-nsemne asta? întrebă Ghanima pe un ton oarecum iritat.

― Că lucrările încep să se schimbe cu repeziciune.

Din nou, ţipătul păsării răsună sub faleză şi noaptea căzu asupra deşertului aşa cum se repezise şoimul asupra potârnichii. Noaptea îl supunea adesea pe Leto unui adevărat asalt al amintirilor ― de parcă toate vieţile existente în el îşi cereau dreptul. Pe Ghanima, fenomenul acesta n-o tulbura în aceeaşi măsură ca pe el. Cunoştea însă frământările lui şi, acum, Leto îi simţi mâna lăsându-se pe umărul său, cu afecţiune.

Placă un acord furios pe baliset.

Cum putea să-i explice surorii sale ce i se întâmpla?

În capul lui se purtau războaie, vieţi fără număr îşi disputau vechile lor amintiri: accidente violente, aleanuri de dragoste, locuri şi chipuri multicolore... multitudini de dureri înăbuşite şi de bucurii neţărmurite. Auzea elegii închinate primăverii pe planete care nu mai existau de mult, zvon de dansuri în jurul focurilor de tabără, bocete şi chemări, un potop de conversaţii întrepătrunse.

Cel mai greu era de suportat asaltul lor la căderea nopţii, sub cerul liber.

― N-ar fi mai bine să ne-ntoarcem, acum? întrebă Ghanima.

El scutură din cap şi, simţindu-i mişcarea, ea îşi dădu în sfârşit seama că frământările lui erau mai adânci decât îşi închipuise.

De ce vin atât de des să întâmpin noaptea aici? se întrebă el. Nu simţi când Ghanima îşi retrase mâna.

― Ştii de ce te chinui aşa, rosti ea.

Leto percepu reproşul blând din glasul ei. Da, ştia. Răspunsul era acolo, în conştiinţa sa, cât se poate de evident: Pentru că acest mare necunoscut-cunoscut care se află în mine mă poartă ca un val. Trecutul său era un talaz pe care el îl călărea ca şi când s-ar fi aflat pe o planşă de surfing. Avea la dispoziţie amintirile viziunilor preştiente ale tatălui său, care se suprapuneau peste orice altceva şi, totuşi, voia toate acele trecuturi. Le voia. Şi erau atât de periculoase. Ştia fără greş lucrul acesta, acum, cu noul element despre care trebuia să-i vorbească Ghanimei.

Deşertul începu să strălucească în lumina răsăritului Primei Luni. Privirea lui Leto scrută falsa încremenire a undelor de nisip ce se pierdeau în infinit. În stânga lui, la mică distanţă, se profila Slujitorul, un afloriment pe care eroziunea furtunilor de nisip îl redusese la o coamă joasă şi sinuoasă, ca un vierme întunecat traversând dunele. Într-o zi, stânca de sub el avea să fie, şi ea, astfel măcinată iar Sietch Tabr n-avea să mai existe decât în memoria cuiva asemenea lui. Nu se îndoia că va mai fi cineva asemenea lui.

― De ce te uiţi la Slujitor? întrebă Ghanima.

El ridică din umeri. În ciuda ordinelor primite de gărzile lor, el şi Ghanima se duceau deseori la Slujitor. Descoperiseră acolo o ascunzătoare, dar Leto ştia, acum, de ce locul acela exercita o asemenea atracţie asupra lor.

Privi în jos. Sub el, părând mai aproape din cauza întunericului, o fâşie de qanat sclipea sub razele lunii; oglinda apei era vălurită de săgetarea peştilor de pradă cu care fremenii îşi populau toate rezervele de apă pentru a îndepărta păstrăvii de nisip.

― Mă aflu între peşte şi vierme, murmură.

― Poftim?

El repetă, mai tare.

Ghanima duse mâna la gură, brusc năpădită de-o bănuială în legătură cu zbuciumul fratelui ei. Tatăl lor se purtase la fel; era suficient să privească în ea şi să compare.

Leto se cutremură. Amintiri ce-l legau de locuri pe care carnea lui nu le cunoscuse niciodată îi şopteau răspunsuri la întrebări pe care nu le pusese. Un imens ecran interior îi dezvăluia corelaţii, evenimente înlănţuite. Viermele nisipurilor de pe Dune nu putea traversa apa; apa îl otrăvea. Cu toate astea, în erele preistorice Dune cunoscuse apa. Bazinele cu depozite de ghips atestau existenta trecută a lacurilor şi a mărilor. Puţurile forate la mare adâncime dădeau de apă, pe care păstrăvii de nisip o izolau cu repeziciune. La fel de limpede ca şi cum ar fi asistat direct la evenimente, Leto înţelese ce se întâmplase pe această planetă şi fu cuprins de presimţiri negre cu privire la schimbările dezastruoase provocate de intervenţia omului.

Aproape în şoaptă, rosti:

― Ştiu ce s-a întâmplat, Ghanima.

Ea se aplecă mai aproape.

― Ce?

― Păstrăvul de nisip...

Se întrerupse şi ea se miră de ce-l obseda faza haploidă a viermelui de nisip dar nu cuteză să-l întrebe.

― Păstrăvul de nisip, reluă el, a fost adus aici de pe o altă lume. Pe vremea aceea exista apă pe Dune. Păstrăvii au proliferat peste limita la care ecosistemele de atunci le puteau face faţă. Au închistat toată apa de la suprafaţă şi au transformat planeta într-un deşert... Au făcut-o pentru a supravieţui, fiindcă numai o lume suficient de aridă le îngăduia să ajungă în faza de vierme.

― Păstrăvii de nisip?

Ghanima clătină din cap, nu pentru că i-ar fi pus la îndoială cuvintele, ci fiindcă nu voia să sondeze adâncurile de unde proveneau informaţiile lui. Păstrăvii de nisip?'repetă ea în gând. De multe ori, în acest trup ca şi în altele, participase la acel joc al copiilor fremeni, care prindeau păstrăvii de nisip lăsându-i să le acopere mâna ca o mănuşă dintr-o membrană fină, înainte de a-i duce la alambicul morţii pentru a le recupera apa. Îi era greu să-şi imagineze că această creatură măruntă, lipsită de creier, se afla la originea unor evenimente de o asemenea anvergură.

Leto dădu din cap pentru el însuşi. Fremenii ştiuseră dintotdeauna să populeze cu peşti răpitori cisternele lor de apă. În haplofază, păstrăvii de nisip rezistau activ marilor acumulări de apă aflate aproape de suprafaţă; în qanatul de sub locul în care şedea el înotau peşti carnivori. Vectorul vierme putea să suporte apa doar în cantităţi foarte mici ― ca, de pildă, cele prezente în celulele ţesuturilor umane. Confruntate cu un volum mare de apă, complexele sale de prelucrare chimică se detracau, explodau pur şi simplu, generând, în momentul morţii, periculosul concentrat de melanj, supremul drog psihotrop folosit, într-o soluţie foarte diluată, în orgiile de sietch. Concentratul în stare pură îl proiectase pe Paul Muad'Dib dincolo de zidurile Timpului, în abisul de dezintegrare în care nici o fiinţă umană de sex masculin nu se aventurase vreodată.

Ghanima simţi tremurul care scutura trupul fratelui ei.

― Ce-i cu tine? întrebă ea. Ce-ai făcut?

Dar el nu vru să se desprindă de şirul propriilor lui revelaţii.

― Păstrăvii de nisip se împuţinează... Transformarea ecologică a planetei...

― Îi opun rezistenţă, fireşte, zise ea şi, deodată, începu să înţeleagă frica din glasul lui, atrasă pe acelaşi făgaş în pofida voinţei ei.

― Dacă dispar păstrăvii de nisip, dispar şi viermii, spuse el. Trebuie să avertizăm triburile.

― Nu va mai fi mirodenie, murmură Ghanima.

Cuvintele abia dacă evocau punctele de vârf ale pericolului ce ameninţa întregul sistem din cauza intervenţiei oamenilor în milenarele interdependenţe ale mediului Dunei.

― Alia ştie, rosti Leto. Ştie şi-i pare bine.

― Dar nu poţi fi sigur de asta.

― Sunt sigur.

De data aceasta, Ghanima nu mai avu nici o îndoială: ştia ce-l chinuia pe fratele ei şi simţi că-i îngheaţă sângele în vine.

― Dacă ea neagă, triburile n-or să ne creadă, spuse el.

Afirmaţia lui făcea trimitere la problema primordială a existentei for: ce fremen ar fi putut crede în înţelepciunea unui copil de nouă ani? Alia, care, cu fiecare zi ce trecea, se îndepărta tot mai mult şi mai mult de propria ei moştenire lăuntrică, se bizuia pe acest lucra.

― Trebuie să-l convingem pe Stilgar, zise Ghanima.

Dintr-o mişcare, amândoi întoarseră capul spre deşertul scăldat în lumina lunii. Pentru ei, deşertul devenise deodată un loc diferit. Îl transformaseră doar câteva clipe de percepţie intensă. Interacţiunea dintre om şi acest mediu nu li se păruse niciodată mai evidentă. Se simţeau părţi integrante ale unui sistem dinamic cu un echilibru extrem de fragil. Această nouă perspectivă provocase în ei o schimbare de conştiinţă şi o revărsare de observaţii. Aşa cum spusese Liet-Kynes, universul era teatrul unei conversaţii permanente între populaţiile animale. Păstrăvul de nisip le vorbise ca unor animale umane.

― Triburile vor înţelege o ameninţare care vizează apa, spuse Leto.

― Dar nu e ameninţată doar apa. Este o...

Ghanima tăcu brusc, realizând sensul mai profund al cuvintelor lui. Apa era simbolul absolut al puterii pe Arrakis. În esenţa lor, fremenii rămâneau nişte animale specializate, supravieţuitori ai deşertului, experţi ai guvernării în condiţii de tensiune. O dată cu abundenţa apei, în ei avea loc un straniu transfer de simbol, chiar dacă înţelegeau încă vechile necesităţi.

― Vrei să spui, ameninţarea care vizează puterea, îl corectă ea.

― De bună seamă.

― Dar ne vor crede?

― Dacă reuşesc să-şi dea seama, dacă sesizează dezechilibrul.

― Echilibrul, rosti ea, şi repetă cuvintele pronunţate odinioară de tatăl lor: Asta deosebeşte un popor de o gloată.

Vorbele ei treziră din nou în Leto prezenţa tatălui său.

― Economie contra frumuseţe, murmură el. O poveste mai veche decât Saba. (Oftă şi-şi privi sora). Am început să am vise preştiente, Ghani.

Ea avu un geamăt scurt şi adânc.

― Când Stilgar ne-a spus că bunica o să întârzie, urmă el, cunoşteam deja acea clipă. Despre celelalte vise însă... nu-s sigur.

Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, ea scutură din cap.

― Leto... La tata, asta a început mai târziu. Nu crezi că...

― Am visat că eram închis într-o armură şi goneam peste dune. Fusesem la Jacurutu.

― Jacu... Ghanima îşi drese glasul. Legenda aceea străveche!

― Jacurutu există. Ghani! Trebuie să-l găsesc pe omul căruia i se spune Propovăduitorul. Trebuie să-l găsesc şi să vorbesc cu el.

― Crezi că e... tatăl nostru?

― Pune-ţi ţie întrebarea asta.

― Ce-i drept, i s-ar potrivi, admise ea, dar...

― Nu-mi plac lucrurile pe care ştiu că va trebui să le fac. Pentru prima oară, îl înţeleg pe tata.

Ghanima se simţi exclusă din gândurile lui; spuse:

― Probabil că Propovăduitorul nu-i decât un bătrân bigot.

― Mă rog să fie aşa, şopti el. Oh, de-ai şti cum mă rog!

Se aplecă şi, când se ridică în picioare, balisetul din mâna lui emise un sunet stins.

― Aş vrea din tot sufletul să se dovedească a fi doar un Gavriil fără trâmbiţă, rosti.

Rămase nemişcat, cu privirea aţintită la deşertul luminat de lună.

Întorcându-şi ochii în aceeaşi direcţie, Ghanima văzu, la hotarul cel mai îndepărtat al plantaţiilor sietchului, luminiscenţa organică a vegetaţiei în descompunere şi, dincolo de ea, striaţiile nesfârşite ale dunelor. Ţinutul acela era viu. Chiar şi când deşertul dormea, ceva, pe cuprinsul lui, sta de veghe. Era o veghe perceptibilă: Ghanima auzea, dedesubt, animale care se adăpau din qanat. Dezvăluirea lui Leto preschimbase priveliştea nopţii: acesta era un moment palpabil, o clipă în care ieşeau la iveală regularităţile schimbării interminabile, o clipă în care se făcea simţită acea lungă transformare de la trecutul lor terran, ale cărei etape erau, toate, comprimate în memoriile lor.

― De ce Jacurutu? întrebă Ghanima şi tonul ei sec spulberă clipa.

― De ce... nu ştiu. Când Stilgar ne-a povestit prima oară cum au fost omorâţi cei de-acolo şi că locul este tabu, am gândit... ce-ai gândit şi tu. Dar, acum, de acolo vine pericolul... şi de la Propovăduitor.

Ghanima nu comentă, nu-i pretinse să-i dezvăluie mai multe despre visele lui premonitorii, conştientă că, astfel, îi dădea de-nţeles cât de înspăimântată era. Calea aceasta era calea Monstruozităţii, o ştiau amândoi. Cuvântul rămase nerostit, dându-le târcoale, în timp ce Leto o luă înainte, strecurându-se printre stânci, spre intrarea sietchului. Monstruozitatea.

Universul e al lui Dumnezeu. El este un singur lucru, un tot de la care pornind se pot identifica toate separaţiile. Viaţa trecătoare, inclusiv acea viaţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă pe care noi o numim inteligenţă, nu deţine decât un mandat fragil asupra unei părţi oarecare din tot.

Comentariile CT.E.

(Comisia Tălmăcitorilor Ecumenici)

HALLECK, vorbind cu voce tare despre alte subiecte transmitea prin semne adevăratul mesaj. Nu-i plăcea anticamera mică pe care Preoţii i-o puseseră la dispoziţie pentru a-şi prezenta raportul şi care era, cu siguranţă, ticsită de aparate de spionat. Foarte bine! Să încerce să decodeze semnalele discrete ale mâinilor! Atreizii practicaseră acest mod de comunicare din moşi-strămoşi şi nimeni nu fusese în stare să-l descifreze.

Afară se înnoptase. Mica încăpere, lipsită de ferestre, era luminată de licurigloburi plasate în colţurile tavanului.

― Mulţi dintre cei pe care i-am prins erau oamenii Aliei, transmise Halleck, privind-o cu atenţie pe Jessica în timp ce o informa cu voce tare că interogatoriul prizonierilor continua.

― Deci, după cum ai prevăzut, observă Jessica prin câteva semne rapide. Apoi, dând din cap, glăsui: Aştept un raport complet, Gurney, de îndată ce vei crede de cuviinţă.

― Desigur, Doamnă, o încredinţă el, şi degetele lui continuară: Mai e ceva, destul de tulburător: sub influenţa drogurilor puternice, câţiva prizonieri au vorbit despre Jacurutu şi, în momentul în care au pronunţat numele, au murit.

― Un cardio-fuzibil? întrebară degetele Jessicăi. Şi, tare: Ai eliberat dintre prizonieri?

― Câţiva, Doamnă; cei care nu prezentau nici un interes evident. Iar degetele sale semnalizară: Bănuim o posibilă constrângere cardiacă, dar încă nu suntem siguri. Autopsiile sunt în curs. Am considerat însă că trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă povestea asta cu Jacurutu şi-am venit imediat.

― Ca şi Ducele meu, am considerat întotdeauna Jacurutu drept o legendă interesantă, generată, probabil, de un fapt real, comentă neauzit Jessica şi ignoră strângerea de inimă pe care-o resimţea ori de câte ori pomenea despre vechea ei dragoste.

― Alte instrucţiuni? se interesă Halleck cu voce tare.

Jessica îi spuse să se întoarcă la spaţioport şi să revină când va dispune de noi informaţii, dar degetele ei ordonară:

― Reia legăturile cu prietenii tăi contrabandişti. Dacă Jacurutu există, cei de-acolo trăiesc din vânzarea de mirodenie. Şi piaţa lor de desfacere nu poate fi decât contrabanda.

Halleck încuviinţă cu o mişcare scurtă, în vreme ce degetele sale spuneau:

― E o acţiune pe care am şi început-o. Şi, pentru că nu putea să uite experienţa de-o viaţa, adăugă: Fii extrem de prudentă pe-aici, Doamnă! Alia îţi este duşmană şi majoritatea preoţimii este de partea ei.

― Nu şi Javid, replicară degetele Jessicăi. El îi urăşte pe Atreizi. Cred că-i un lucru de care numai un adept ar putea să-şi dea seama, dar, în ceea ce mă priveşte, sunt sigură. Pune ceva la care şi Alia nu ştie.

― Am să mai adaug câţiva oameni la garda personală a Domniei-Tale, rosti Halleck cu voce tare, prefăcându-se că nu vede privirea nemulţumită pe care i-o aruncă Jessica. Sunt sigur că există pericole. Vrei să-ţi petreci noaptea aici?

― Vom merge la Sietch Tabr cât de curând, spuse Jessica.

Şovăi un moment, gata să-i ceară să nu-i mai vâre şi alţi oameni în gardă, dar se abţinu. Era mai bine să se încreadă în instinctul lui Gurney. Destui Atreizi avuseseră prilejul să se convingă de asta, spre satisfacţia sau mâhnirea lui.

― Mai am de participat la o întâlnire cu Şeful Noviciatului, adăugă ea. După asta, voi părăsi cu plăcere locul acesta.

Şi am văzut ridicându-se din nisip altă fiară, care avea două coarne, ca de miel, dar o gură plină de colţi ascuţiţi şi din gură îi ieşeau flăcări, ca din gura unui balaur, iar trupul sclipea şi ardea cu dogoare mare în vreme ce fiara şuiera precum şarpele.

Noua Biblie Catolică Portocalie

ÎŞI SPUNEA SINGUR Propovăduitorul şi mulţi, pe Arrakis, ajunseseră să resimtă o frică grozavă că ar putea fi Muad'Dib, întors în deşert, câtuşi de puţin mort. Muad'Dib mai putea fi încă în viaţă; căci cine-i văzuse trupul? Dar cine văzuse vreodată un trup pe care-l luase deşertul? Totuşi... Muad'Dib? Se puteau detecta unele puncte de comparaţie, deşi nimeni din zilele de demult nu venise vreodată să spună: "Da, acesta era Muad'Dib. Îl recunosc".

Totuşi... Ca şi Muad'Dib, Propovăduitorul era orb iar orbitele şale negre şi cicatrizate s-ar fi putut datora efectelor unui arde-piatră. Vocea sa avea aceeaşi putere de penetraţie, aceeaşi forţă irezistibilă care cerea un răspuns din adâncul fiinţei. Mulţi observaseră asta. Era slab, acest Propovăduitor, cu faţa tăbăcită şi brăzdată de riduri, cu părul cărunt. Dar aşa arătau mulţi dintre cei ce trăiseră în largul deşertului. Dovada o aveai la tot pasul, privind împrejur. Şi mai era un aspect care dădea loc la discuţii: Propovăduitorul avea drept călăuză un tânăr fremen al cărui sietch nu-l cunoştea nimeni şi care, atunci când era întrebat, răspundea că se angajase în slujba Propovăduitorului contra cost. Dar, obiectau unii, Muad'Dib, care cunoştea viitorul, nu avusese niciodată nevoie de-o călăuză, decât în ultima clipă, când îl copleşise durerea. Atunci, da, avusese nevoie de un însoţitor, o ştia toată lumea.

Propovăduitorul îşi făcuse apariţia pe străzile Arrakeenului într-o dimineaţă de iarnă, ţinându-şi o mână brună, străbătută de vine proeminente, pe umărul tinerei sale călăuze. Băiatul, care spunea că se numeşte Assan Tariq, se strecura prin mulţime şi praful cu iz de cremene al aglomeraţiei matinale cu agilitatea celui născut în înghesuiala cavernelor, fără a pierde nici o clipă contactul cu stăpânul său.

Orbul, după cum se putu observa, purta bourka tradiţională peste un distrai cu aspectul inconfundabil al celor confecţionate odinioară doar în sietchurile din inima deşertului. Veşmântul nu semăna nicidecum cu straiele făcute de mântuială care se vedeau în ultima vreme. Tubul nazal, care-i capta umezeala din respiraţie pentru a o conduce spre straturile de reciclare acoperite de bourka, era înfăşurat într-o împletitură măruntă din acea viţă neagră care aproape că dispăruse cu totul în ultimii ani. Masca distraiului, trasă peste partea inferioară a feţei, era plină de pete verzi în locurile unde o rosese nisipul purtat de vânt. Pe scurt, Propovăduitorul era, întru totul, o figură ivită din trecutul Dunei.

În mulţimea aflată deja pe străzi în acea dimineaţă de iarnă, nu puţini fură cei care-l remarcară. Un fremen orb era, ce-i drept, o raritate. Legea fremenă mai cerea şi acum ca orbii să fie lăsaţi în voia lui Shai-Hulud. Deşi mai puţin respectată în aceste vremuri modeme, îmblânzite de apă, litera Legii rămăsese neschimbată din timpurile cele mai vechi. Orbii erau prinosul lui Shai-Hulud. Trebuiau abandonaţi în plin bled, pentru a fi devoraţi de viermii cei mari. Iar când se întâmpla acest lucru ― şi, câteodată, veştile răzbăteau până-n oraşe ― el se petrecea întotdeauna departe, în ţinuturile stăpânite încă de cei mai uriaşi dintre viermi, cei cărora li se spunea Bătrânii Deşertului. Un fremen orb era, aşadar, o curiozitate şi oamenii se opreau pentru: a urmări cu privirea ciudata pereche.

Băiatul părea de vreo paisprezece ani standard. Aparţinea noii generaţii purtătoare de distraie modificate, care lăsau faţa expusă aerului lacom de umiditate. Avea trăsături ascuţite, ochii complet înalbăstriţi de mirodenie, un nas mic şi acel aer de inocenţă care ascundea adesea, la cei foarte tineri, o cunoaştere cinică. Prin contrast, orbul era un memento al unor vremuri aproape uitate ― umbla cu paşi mari, cu vigoarea celui care a petrecut ani îndelungaţi printre nisipuri, purtat doar de propriile-i picioare sau călărind pe spinarea unui vierme capturat. Îşi ţinea capul în poziţia ţeapănă pe care-o adoptă involuntar mai toţi orbii. Capul, acoperit de glugă, se mişca doar când omul trăgea cu urechea la vreun sunet anume.

Straniul cuplu înaintă prin mulţimea tot mai deasă, până la vastele trepte ce urcau, ca un şir lung de terase, spre povârnişul care era Templul Aliei, o replică pe măsură pentru Citadela lui Paul. Propovăduitorul şi tânărul său însoţitor nu se opriră decât când ajunseră la cel de-al treilea palier, unde pelerinii Hajjului aşteptau, ca în fiecare dimineaţă, deschiderea porţilor gigantice de deasupra lor. Erau porţi îndeajuns de mari pentru a înghiţi o întreagă catedrală a uneia dintre religiile vechi. Se considera că, atunci când pelerinul le traversa, sufletul lui era redus la dimensiunea firicelului de praf, astfel încât, după asta, putea să treacă prin urechea unui ac şi să ajungă în împărăţia cerurilor.

Pe marginea celui de-al treilea palier, Propovăduitorul se întoarse şi păru să scruteze mulţimea, privind cu orbitele sale goale puzderia orăşenilor sclivisiţi, unii dintre ei fremeni, cu veşminte care imitau distraiele, dar care nu erau decât cârpe decorative, observând pelerinii, proaspăt debarcaţi de transportoarele Ghildei şi abia aşteptând acest prim pas al devoţiunii, care avea să le asigure locul în paradis.

Palierul era un loc zgomotos. Adepţi ai Spiritului lui Mahdi, în mantii verzi, purtau şoimi vii, dresaţi să emită o "chemare a paradisului". Vânzători ambulanţi îşi lăudau în gura mare produsele alimentare, la concurenţă cu alţi negustori care, pe acelaşi ton strident, propuneau tot felul de mărfuri ― printre altele, Tarotul Dunei, cu ale sale comentarii întregistrate pe filament shiga. Un şarlatan oferea bucăţele de ţesături exotice "garantate a fi fost atinse de mâna lui Muad'Dib însuşi!" Altul avea sticluţe cu apă "autentificată" de la Sietch Tabr, "unde a sălăşluit Muad'Dib". Toate acestea răzbăteau din larma conversaţiilor purtate într-o sută şi mai bine de dialecte derivate din galach, întrepătrunse de sunetele piţigăiate sau guturale caracteristice limbilor extrine ale popoarelor anexate de flamura Sfântului Imperiu. Dansatori-feţe şi pitici de pe suspectele lumi artizane ale Tleilaxului săreau şi se învârteau prin mulţime, în veşminte strălucitoare. Chipuri ascetice se amestecau cu feţe pline, ghiftuite de apă. Miile de picioare care se foiau de colo-colo pe plastoţelul plin de nisip al uriaşelor trepte compuneau un fundal scrâşnitor întregii cacofonii, din care se înălţa, când şi când, tânguiala acută a unei rugăciuni ― "Muaaad'Dib! Muaaad'Dib! Primeşte ruga sufletului meu! Tu, unsul lui Dumnezeu, vino în întâmpinarea sufletului meu! Muaaad'Dib!"

Nu departe de pelerini, doi comedianţi interpretau, pentru câteva monede, populara "Sfadă dintre Armistead şi Leandgrah".

Propovăduitorul înclină capul, trăgând cu urechea.

Comedianţii erau orăşeni între două vârste şi-şi debitau textul cu voci plictisite. Dând ascultare unei porunci scurte, tânăra călăuză îi descrise Propovăduitorului înfăţişarea lor. Erau îmbrăcaţi în mantii descheiate, iar peste trupurile umflate de apă nu catadicsiseră să-şi pună nici măcar o imitaţie de distrai. Assan Tariq găsi lucrul acesta hazliu, dar Propovăduitorul îl dojeni.

Histrionul care juca rolul lui Leandgrah tocmai îşi încheia monologul:

― Vax! Numai o mână conştientă poate apuca universul. Ea este cea care conduce preţiosul tău creier, după cum conduce tot ce vine din creier. Nu vezi ce-ai creat, nu devii conştient, decât după ce mâna şi-a făcut treaba!

Câteva aplauze răzleţe îi răsplătiră truda.

Propovăduitorul adulmecă aerul şi nările sale înregistrară bogăţia olfactivă a locului: esteri degajaţi de distraie prost ajustate, parfumuri de diverse origini, nelipsitul iz de cremene al prafului, exalaţiile nenumăratelor regimuri alimentare exotice, aromele subtile provenite de la tămâierniţele aprinse în Templul Aliei şi care se scurgeau pe deasupra treptelor, duse de curenţi bine dirijaţi. În timp ce Propovăduitorul se lăsa pătruns de atmosfera din preajmă, pe chip i se oglindeau gândurile: Va-să-zică, asta am ajuns, noi, fremenii!

Un eveniment neaşteptat provocă un val de agitaţie în mulţimea de pe palier. În piaţă, la baza treptelor, îşi făcuse apariţia un grup de Dansatori ai Nisipurilor. Erau vreo cincizeci, legaţi unii de alţii cu frânghii de elacca. Nu încăpea nici o îndoială că dansaseră zile în şir, pentru a ajunge la starea de extaz. Aveau gurile înspumate şi împroşcau bale în timp ce se contorsionau şi frământau pământul în ritmul muzicii pe care-o auzeau numai în capul lor. Cel puţin o treime din ei atârnau inconştienţi în frânghii, târâţi încolo şi-ncoace de ceilalţi, ca nişte marionete. Dar una dintre aceste marionete umane îşi recăpătase subit cunoştinţa şi mulţimea părea să ştie ce avea să urmeze.

― Am văzuuuut! zbieră dansatorul abia deşteptat. Am văzuuuut! (Se împotrivi dintr-o dată smucelilor celorlalţi, aruncă priviri rătăcite într-o parte şi-n alta.) Aici, pe locul unde se află oraşul acesta, nu va mai fi decât nisip! Am văzuuuut!

Un enorm hohot de râs zgudui asistenţa. Râdeau până şi noii pelerini.

Pentru Propovăduitor fu picătura care umplu paharul. Ridică ambele braţe şi, cu voce tunătoare ― o voce care, cu siguranţă, comandase călăreţi ai viermilor de nisip ― , strigă:

Linişte!

Fu ca un strigăt de luptă, care făcu să amuţească întreaga mulţime.

Propovăduitorul arătă cu o mână descărnată spre dansatori şi impresia că-i vedea cu adevărat fu izbitoare.

― Nu l-aţi auzit pe omul de colo? Hulitori şi idolatri! Asta sunteţi, cu toţii! Religia lui Muad'Dib nu este Muad'Dib. El o dispreţuieşte, după cum vă dispreţuieşte pe voi! Nisipul va acoperi locul acesta. Nisipul vă va acoperi pe toţi!

Coborî braţele, puse o mână pe umărul călăuzei şi porunci:

― Du-mă de-aici!

Poate că fu din cauza cuvintelor alese de Propovăduitor: El o dispreţuieşte, după cum vă dispreţuieşte pe voi! Poate că fu din cauza tonului pe care fuseseră pronunţate, un ton mai presus de omenesc, un ton vădind stăpânirea deplină a artei Glasului Bene Gesserit, care putea să poruncească doar prin jocul subtil al inflexiunilor. Sau poate nu fu decât atmosfera inerent mistică a acestui loc unde, odată, trăise, umblase şi domnise Muad'Dib. Oricum, cineva ridică glasul din mijlocul mulţimii adunate pe palier şi, cu timbru tremurat, pătruns de emoţie religioasă, strigă spre Propovăduitorul ce se depărta:

― Muad'Dib s-a întors printre noi?

Propovăduitorul se opri, scotoci în punga de sub bourka şi scoase la iveală un obiect pe care doar cei din apropiere îl desluşiră. Era o mână mumificată de deşert, unul dintre acele daruri ironice ale planetei, pe care le descoperea câteodată nisipul şi pe care toată lumea le considera mesaje de la Shai-Hulud. Mâna aceasta nu mai era decât un pumn zbârcit, căruia vântul şi nisipul îi roseseră până la os articulaţiile falangelor.

― Aduc Mâna Domnului, asta-i tot ce aduc! strigă Propovăduitorul. Vorbesc pentru Mâna Domnului. Sunt Propovăduitorul!

Unii înţeleseră că aceea era mâna lui Muad'Dib, că asta voise să le spună Propovăduitorul. Alţii însă rămaseră cu gândul la prezenta lui impunătoare, la acea voce cutremurătoare. Aşa află Arrakisul de el. Dar nu fu ultima oară când îşi făcu auzit glasul.

Se susţine, în mod obişnuit, dragul meu Georad, că experienţa melanjului conferă o mare virtute naturală. Poate că aşa este. Eu însă am îndoieli serioase că fiecare folosire a melanjului ar fi, întotdeauna, aducătoare de virtute. Impresia mea este că unii, sfidându-l pe Dumnezeu, au degradat această folosinţă. Cum ar spune Ecumenul, au desfigurat sufletul. Ei se mulţumesc să ia spuma de la suprafaţa melanjului, crezând că, astfel, au dobândit starea de graţie. Îşi batjocoresc semenii, aduc daune uriaşe sentimentului religios şi deformează, cu rea-voinţă, semnificaţia acestui dar îmbelşugat ― o schilodire ce depăşeşte puterea de refacere a omului. Pentru a fi într-adevăr totuna cu virtutea mirodeniei, nicicum pervertit, deplin onest, un om trebuie să-şi pună de acord faptele şi vorbele. Când acţiunile tale denotă un ansamblu de consecinţe nefaste, trebuie să fii judecat după aceste consecinţe, şi nu după explicaţiile tale. Aşa ar trebui să-l judecăm pe Muad'Dib.

Erezia Pedantă

ERA O CAMERĂ MICĂ, mirosind vag a ozon, cufundată într-o penumbră cenuşie. Singurele surse de lumină erau două licurigloburi reglate la intensitatea minimă şi lucirea metalică, albastră, a ecranului unui monitor de transviziune. Ecranul avea cam un metru lăţime şi doar şaizeci de centimetri în înălţime. Înfăţişa panta aridă a unei văi stâncoase, unde doi tigri Laza se înfruptau din resturile însângerate ale unei prăzi recente. Ceva mai sus, pe un povârniş, veghea un om slab, în uniforma de campanie a sardaukarilbr, cu însemnele de Levenbrech. Pe pieptul lui era fixat un aparat de servocomandă.

În scaunul veriform cu suspensie dinaintea ecranului, şedea o femeie blondă, a cărei vârstă era greu de determinat. Faţa ei avea forma unei inimi şi mâinile sale fine erau încleştate de braţele scaunului. O robă largă, albă, cu tivuri aurii, îi ascundea formele trupului. Cam la un pas în dreapta ei, stătea în picioare un bărbat masiv, cu părul sur tuns deasupra unei feţe pătrate, inexpresive. Uniforma sa, în nuanţe de bronz şi aur, era cea a Aghiotanţilor-Bashari din Corpul Sardaukar al vechiului Imperiu.

Cu ochii la ecran, femeia tuşi uşor şi observă:

― Totul a decurs după cum ai prevăzut, Tyekanik.

― Întocmai, Prinţesă, încuviinţă Aghiotantul-Bashar, cu glas răguşit.

Percepând încordarea din vocea lui, femeia zâmbi, apoi întrebă:

― Spune-mi, Tyekanik, cum i-ar surâde fiului meu perspectiva de a deveni Împăratul Farad'n I?

― Titlul i se potriveşte, Prinţesă.

― Nu asta te-am întrebat.

― S-ar putea să nu aprobe unele dintre demersurile noastre în vederea dobândirii acestui... titlu.

― Aşa deci... (Întoarse capul şi scrută, în semiîntuneric, chipul sardaukarului.) L-ai slujit bine pe tatăl meu. Nu-i vina ta că Atreizii i-au răpit tronul. Dar fără îndoială că această pierdere va fi fost la fel de dureroasă pentru tine ca pentru oricare alt...

― Prinţesa Wensicia vrea să-mi încredinţeze o sarcină mai deosebită? întrebă Tyekanik cu acelaşi glas răguşit, dar pe un ton ceva mai tăios.

― Ai prostul obicei de a mă întrerupe, Tyekanik.

Bărbatul surâse, expunând un şir de dinţi puternici, care sclipiră în lumina ecranului.

― Uneori, rosti el, îmi aminteşti de tatăl Domniei-Tale. Mereu aceste digresiuni pentru a prefaţa o... hmm... misiune delicată.

Ea reveni cu ochii la ecran, ca să-şi ascundă furia.

― Chiar crezi că. aceşti Laza îi vor da fiului meu tronul?

― Este perfect posibil, Prinţesă. Trebuie să recunoşti că bastarzii lui Paul Atreides n-ar fi decât nişte îmbucături fragede pentru fiarele astea. Şi, de îndată ce-i vom fi înlăturat pe gemeni...

Tyekanik ridică din umeri.

― Nepotul lui Shaddam IV va deveni moştenitorul logic al puterii, completă Prinţesa. Cu condiţia să putem înfrânge obiecţiile fremenilor, ale Landsraadului şi ale CHOAM-ului, ca să nu mai Vorbim de Atreizii rămaşi în viaţă, care ar putea...

― Javid m-a asigurat că oamenii lui o pot neutraliza fără probleme pe Alia. Pe Doamna Jessica n-o consider o Atreides. Cine mai rămâne?

― Landsraadul şi CHOAM-ul vor merge pe urma profitului, desigur, admise ea, dar ce facem cu fremenii?

― Îi vom îneca în religia lor închinată lui Muad'Dib!

― Uşor de spus, dar greu de făcut, dragul meu Tyekanik.

― Vasăzică iar ne întoarcem la vechea discuţie.

― Casa Corrino a făcut altele şi mai rele pentru a câştiga puterea.

― Dar a îmbrăţişa această... această religie a lui Mahdi!...

― Fiul meu te respectă.

― Prinţesă, tot ce-mi doresc este să apuc ziua în care Casa Corrino îşi va relua locul ce i se cuvine. Acelaşi lucru şi-l doreşte fiecare sardaukar care a mai rămas aici, pe Salusa. Dar dacă Domnia-Ta...

― Tyekanik! Numele acestei planete este Salusa Secundus! Nu cădea în capcana indolenţei care se răspândeşte pe tot cuprinsul Imperiului nostru. Numele întreg, titlul complet ― atenţie la fiecare amănunt! Acestea sunt atributele care vor face ca sângele Atreizilor să fie înghiţit de nisipurile Arrakisului. Fiecare amănunt, Tyekanik!

Ofiţerul ştia ce urmărea Prinţesa cu această ofensivă. Era una dintre manevrele viclene şi înşelătoare pe care le învăţase de la sora ei, Irulan. Dar simţea că, oricum, pierde teren.

― Ai auzit ce-am spus, Tyekanik?

― Am auzit, Prinţesă.

― Vreau să te converteşti la această religie a lui Muad'Dib.

― Prinţesă, sunt gata să mă arunc în foc pentru Domnia-Ta, dar asta...

― E un ordin, Tyekanik!

El înghiţi cu greutate, privind fix ecranul monitorului. Tigrii Laza terminaseră de devorat prada şi acum, lungiţi pe nisip, îşi făceau toaleta, lingându-şi cu mişcări prelungi labele dinainte.

― Un ordin, Tyekanik! Ai înţeles?

― Am înţeles şi mă voi supune, Prinţesă, răspunse el, fără să schimbe tonul.

Ea oftă adânc.

― Oh, dacă tata ar mai fi fost în viaţă...

― Într-adevăr, Prinţesă.

― Nu încerca să fii ironic, Tyekanik. Ştiu ce aversiune îţi provoacă treaba asta. Dar exemplul tău...

― S-ar putea să nu-l urmeze, Prinţesă.

― O să-l urmeze.

După o clipă de tăcere, ea îndreptă un deget spre ecran.

― Mă gândesc că Levenbrechul acela ar putea fi o problemă.

― O problemă? În ce fel?

― Câţi ştiu despre tigrii ăştia?

― Levenbrechul, care i-a dresat... pilotul navei... Domnia-Ta şi, bineînţeles...

Tyekanik se arătă pe sine.

― Dar cumpărătorii?

― Ei nu ştiu despre ce-i vorba. Ce te frământă, Prinţesă?

― Fiul meu este... să zicem, sensibil.

― Sardaukarii nu trădează niciodată un secret.

― Nici morţii.

Întinzând mâna, Prinţesa apăsă pe un buton roşu de sub ecran.

Imediat, tigrii Laza înălţară capul. Apoi se ridicară şi priviră în sus, în direcţia Levenbrechului. Dintr-un salt, se răsuciră şi începură să urce în goană povârnişul.

Părând destul de calm la început, Levenbrechul apăsă pe un buton de pe consola sa. Mişcările lui erau încă sigure, dar, când văzu că felinele continuau să alerge spre el, îşi pierdu dintr-o dată cumpătul şi degetele lui începură să lovească nebuneşte butoanele. O expresie buimacă i se întipări pe chip şi mâna lui ţâşni spre pumnalul de la şold. Prea târziu. O labă cu gheare ca nişte cuţite îi greblă pieptul şi-l azvârli la pământ. În aceeaşi clipă, celălalt Laza îşi înfipse colţii în ceafa lui şi scutură scurt. Vertebrele cedară.

― Atenţie la fiecare amănunt, rosti Prinţesa.

Se întoarse, tresări violent. Tyekanik îşi scotea pumnalul. Dar îi întinse arma cu mânerul înainte.

― Poate că ai nevoie de cuţitul meu pentru încă un amănunt, spuse el.

― Vâră pumnalul în teacă şi nu mai fă pe nebunul! Bagă de seamă, Tyekanik! Uneori întinzi prea mult...

― Levenbrechul era un om preţios, Prinţesă. Unul dintre cei mai buni oameni ai mei.

― Unul dintre cei mai buni oameni ai mei, îl corectă ea.

El inspiră adânc, tremurat, apoi vârî lama în teacă.

― Şi pilotul navetei? întrebă.

― O să-i aranjăm un accident. Îi vei atrage atenţia să-şi ia toate măsurile de precauţie când va readuce tigrii. Şi, evident, după ce va fi predat pisicuţele noastre oamenilor lui Javid...

Privirea ei lunecă spre pumnalul lui Tyekanik.

― E tot un ordin, Prinţesă?

― Da.

― Şi, după asta, va trebui să mă împiedic şi să cad în propriul meu cuţit sau te vei ocupa personal de acest, ăăă... amănunt?

Cu prefăcută seninătate, dar cu glas apăsat, ea spuse:

― Tyekanik, dacă n-aş fi perfect convinsă că eşti gata să cazi în propriu-ţi pumnal la ordinul meu, nu te-ai afla aici, lângă mine, înarmat.

Din nou, el înghiţi anevoie, cu ochii la ecran. Tigrii începuseră un al doilea ospăţ.

Prinţesa, ignorând spectacolul, continuă să-l privească pe Tyekanik.

― De asemenea, reluă ea, le vei spune cumpărătorilor noştri să nu ne mai aducă alte perechi de copii care corespund descrierii.

― Cum ţi-e voia, Prinţesă.

― Nu mă lua pe tonul ăsta, Tyekanik.

― Prea bine, Prinţesă.

Ea strânse din buze, apoi întrebă:

― Câte perechi de veşminte mai avem?

― Şase seturi: mantii, distraie şi ghete de deşert, toate purtând emblema Atreizilor.

― Materialele-s la fel de scumpe ca ale celor doi? întrebă ea, arătând, spre ecran.

― Cum se cuvin unor capete încoronate, Prinţesă.

― Atenţie la fiecare amănunt. Hainele vor fi trimise pe Arrakis ca daruri pentru verii noştri regali. Daruri din partea fiului meu. Ai înţeles, Tyekanik.

― Perfect, Prinţesă.

― Îndrumă-l să aştearnă câteva cuvinte de circumstanţă. Să menţioneze că trimite această modestă garderobă în semn de devotament faţă de Casa Atreides. Ceva de genul ăsta.

― Şi cu ce ocazie?

― Vreo aniversare sau vreo zi sfântă sau mai ştiu eu ce... Las asta în grija ta. Am încredere în tine, prietene.

El o privi în tăcere.

Chipul ei se înăspri dintr-o dată.

― Doar ştii asta, nu-i aşa? În cine altul aş mai putea avea încredere de când a murit soţul meu?

El strânse din umeri. Dar se gândi cât de mult semăna Prinţesa cu un păianjen. Era de preferat să nu întreţii relaţii prea intime cu ea, după cum bănuia acum că întreţinuse Levenbrechul.

― Şi... Tyekanik... Încă un amănunt.

― Da, Prinţesă.

― Educaţia fiului meu urmăreşte să-l pregătească pentru domnie. Va veni o vreme când va trebui să ia sabia în propriile lui mâini. Tu vei şti când se va întâmpla asta. Vreau să mă informezi neîntârziat.

― Cum porunceşti, Prinţesă.

Ea se lăsă pe spate şi îl privi lung.

― Ştiu că nu mă aprobi, dar asta n-are nici o importanţă pentru mine atâta vreme cât nu uiţi lecţia Levenbrechului.

― Se pricepea la animale, dar nu era indispensabil; am înţeles, Prinţesă.

― Nu asta am vrut să spun!

― Nu? Atunci... nu înţeleg.

― O armată, Tyekanik, este alcătuită din elemente disponibile, perfect înlocuibile. Asta e lecţia Levenbrechului.

― Elemente înlocuibile, rosti el. Inclusiv comandamentul suprem?

― Fără comandament suprem o armată n-are nici o raţiune de-a fi, Tyekanik. Iată de ce vei trece de îndată la religia lui Mahdi şi, în acelaşi timp, vei începe campania de convertire a fiului meu.

― Fără zăbavă, Prinţesă. Presupun însă că nu doreşti să-i restrâng pregătirea vizând celelalte arte marţiale, în favoarea acestei, ăăă... religii...

Ea se ridică din scaun şi trecu pe lângă el, îndreptându-se spre uşă. În prag, se opri şi-i spuse fără să se întoarcă:

― Într-o zi, Tyekanik, ai să-mi pui prea mult răbdarea la încercare.

Apoi ieşi.

Ori abandonăm Teoria Relativităţii, ţinută atâta vreme la loc de cinste, ori încetăm să mai credem în pretenţia de a prezice întotdeauna cu exactitate viitorul. Într-adevăr, cunoaşterea viitorului ridică o sumedenie de întrebări la care nu se poate răspunde conform ipotezelor tradiţionale, decât, în primul rând, proiectând un Observator în afara Timpului şi, în al doilea rând, anulând orice mişcare. Dacă se acceptă Teoria Relativităţii, se poate demonstra că Timpul şi Observatorul trebuie să rămână în repaus unul faţă de celălalt, altminteri apar inexactităţi. Asta pare să spună că nu se poate ajunge la o prezicere exactă a viitorului. Dar, în cazul acesta, cum se explică faptul că atâţia savanţi respectabili continuă să urmărească acest ţel iluzoriu? Şi, în cazul acesta, cum poate fi explicat Muad'Dib?

Conferinţa despre preştiinţă de Harq al-Ada

― TREBUIE SĂ-ŢI SPUN CEVA, zise Jessica, deşi ştiu că asta îţi va reaminti multe experienţe din trecutul nostru comun şi te va expune la riscuri.

Făcu o pauză, pândind reacţia Ghanimei.

Erau singure, tolănite pe perne mari, într-o odaie din Sietch Tabr. Fusese nevoie de multă iscusinţă pentru a aranja această întrevedere şi Jessica nu era deloc sigură că meritul îi revenea în exclusivitate. Ghanima părea să fi prevăzut şi facilitat fiecare iniţiativă a ei.

Trecuseră două ore de când se luminase de ziuă, iar agitaţia primirii şi-a regăsirilor se consumase. Jessica îşi domoli şi-şi regulariză bătăile inimii, apoi îşi concentră atenţia asupra acestei încăperi cu pereţi de stâncă, draperii negre şi perne galbene. Ca să reziste tensiunilor acumulate în ea, pentru prima oară după atâţia ani se pomeni recitându-şi în gând Litania împotriva Fricii, din ritualul Bene Gesserit:

"Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Şi, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu ".

Apoi inspiră adânc, calm.

― Câteodată ajută, zise Ghanima. Mă refer la Litanie.

Jessica închise ochii pentru a ascunde şocul surprizei. De mult nu mai fusese nimeni capabil să citească în ea cu atâta precizie. Constatarea era cu atât mai descumpănitoare, cu cât era provocată de un intelect care se ascundea îndărătul unei măşti de copil.

Dar, cum îşi înfruntase deja frica, Jessica deschise ochii şi descoperi sursa zbuciumului: Mă tem pentru nepoţii mei. Nici unul dintre copii nu vădea stigmatul Monstruozităţii, pe care Alia îl etala pur şi simplu, deşi Leto dădea toate semnele că ar ascunde un secret terifiant. Era motivul pentru care fusese cu dibăcie exclus de la această întâlnire.

Sub imboldul momentului, Jessica lepădă toate măştile emoţionale adânc imprimate, ştiind că i-ar fi fost prea puţin de folos în cazul de faţă şi ar fi împiedicat comunicarea. Nu mai înlăturase aceste paveze niciodată, de la clipele dulci petrecute alături de Ducele ei şi, acum, acţiunea i se păru, în acelaşi timp, alinătoare şi dureroasă. Rămâneau fapte pe care nici un blestem, nici o rugăciune şi nici o litanie nu le puteau şterge din realitate. Fuga de ele n-ar fi lăsat asemenea fapte în urmă. Ele nu puteau fi ignorate. Elemente ale viziunii lui Paul fuseseră reordonate şi timpul îi ajunsese din urmă pe copiii săi. Ei erau un magnet în vid: răul şi toate abuzurile regretabile ale puterii se adunau împrejurul lor.

Ghanima, urmărind jocul emoţiilor pe chipul bunicii ei, fu uimită să constate că Jessica îşi abandonase controlul.

Cu o sincronizare surprinzătoare a mişcărilor, amândouă ridicară capul, se priviră lung, ochi în ochi, sondându-se, şi gândurile lor nerostite se încrucişară.

Jessica: Vreau să-mi vezi frica.

Ghanima: Acum ştiu că mă iubeşti.

Fu o fulgerare de încredere absoluta.

Jessica spuse:

― Tatăl tău mai era încă doar un copil când am chemat pe Caladan o Cucernică Maică pentru a-l testa.

Ghanima dădu din cap. Amintirea acelui episod era extrem de vie în memoria ei.

― Noi, Surorile Bene Gesserit, voiam de pe atunci să ne asigurăm că toţi copiii de a căror evoluţie ne ocupam erau fiinţe umane, nu animale. Fiindcă aspectul exterior nu e întotdeauna revelator.

― Aşa aţi fost educate, rosti Ghanima.

Şi revăzu scena, cu ochii minţii: bătrâna Cucernică Maică Bene Gesserit, Gaius Helen Mohiam, care venise la Castelul Caladan cu gom jabbarul ei otrăvit şi cutia cu durere arzătoare. Mâna lui Paul (mâna Ghanimei, în amintirea pe care o împărtăşea) agonizând în focul din cutie, în timp ce bătrâna îi spunea liniştită că va muri dacă nu va putea suporta suferinţa. Şi moartea din acul ce pândea la gâtul copilului, pe când bătrâna îi dădea, cu voce răguşită şi zbârnâitoare, explicaţia raţională:

"Ai auzit de animalele care-şi retează cu colţii laba ca să scape din capcană. Un vicleşug demn de un animal. Omul însă trebuie să rămână în capcană, să îndure suferinţa şi să se prefacă mort, ca să-l nimicească apoi pe cel ce-i ameninţă întreaga specie".

Ghanima scutură violent capul, încercând să alunge amintirea durerii. Focul! Focul! Lui Paul i se păruse că simte pielea mâinii din cutie plesnind, carbonizându-se, că sub ea carnea se desprindea şi cădea, dezvelind oasele calcinate. Dar totul nu fusese decât un simulacru. Mâna rămăsese nevătămată... iar fruntea Ghanimei, acum, acoperită cu broboane de sudoare.

― Fireşte, tu poţi să-ţi aminteşti asta într-un fel în care eu nu pot, murmură Jessica.

Pentru o clipă, purtată de memorie, Ghanima o văzu pe bunica ei într-o altă lumină: ce putea face această femeie sub imperiul necesităţilor stringente dictate de condiţionarea primordială imprimată de şcolile Bene Gesserit! Un aspect ce ridica noi întrebări în legătură cu întoarcerea ei pe Arrakis.

― O repetare a acestei încercări, cu tine sau cu fratele tău, ar fi, desigur, o prostie, spuse Jessica. Ştiţi amândoi, deja, în ce constă ea. Trebuie deci să presupun că sunteţi fiinţe umane, că nu veţi abuza de puterile pe care le-aţi moştenit.

― Dar nu presupui deloc lucrul acesta, replică Ghanima.

Jessica clipi, îşi dădu seama că pavezele se restabiliseră cu de la sine putere şi, încă o dată, le înlătură, întrebând:

― Crezi în dragostea ce vi-o port?

― Da, răspunse Ghanima, şi ridică mâna în secunda în care Jessica vru să continue. Dar această dragoste nu te-ar împiedica să ne distrugi. O, da, cunosc raţionamentul: "Mai bine ca omul-animal să moară, decât să se reproducă". Mai ales dacă omul-animal poartă numele Atreides.

― Tu, cel puţin, eşti fiinţă umană, rosti precipitat Jessica. Mă încred în instinctul meu.

Ghanima desluşi în cuvintele ei adevărul şi spuse:

― Dar nu eşti sigură şi în ceea ce-l priveşte pe Leto.

― Nu-s.

― Monstruozitatea?

Jessica nu putu decât să dea din cap.

Ghanima zise:

― În orice caz, nu încă. Dar cunoaştem amândoi pericolul. Vedem ce se petrece cu Alia.

Jessica îşi acoperi ochii cu palmele, gândind: Nici măcar dragostea nu nepoate apăra de faptele care ne îngrozesc. Şi ştiu, în acea clipă, că încă îşi mai iubea fiica, în timp ce blestema surd destinul! Alia! O, Alia! Mă doare că trebuie să particip la distrugerea ta.

Ghanima tuşi apăsat

Jessica, luându-şi mâinile de pe ochi, gândi: Oricât aş deplânge-o pe sărmana mea fiică, acum altele sunt mai importante.

― Aşadar, aţi remarcat ce s-a întâmplat cu Alia, rosti ea.

― S-a petrecut sub ochii noştri. N-am putut să facem nimic, deşi am discutat câteva posibilităţi.

― Eşti sigură că fratele tău nu-i atins de acest blestem?

― Sunt sigură.

Fermitatea calmă a afirmaţiei era de netăgăduit. Jessica se văzu nevoită să o accepte.

― Cum se face că voi aţi scăpat?

Ghanima îi expuse teoria pe care o elaborase împreună cu Leto şi conform căreia totul se datora faptului că ei reuşiseră să evite transa mirodeniei, în vreme ce Alia recurgea la ea foarte des. Apoi îi dezvălui Jessicăi visele lui Leto şi planurile pe care le discutaseră ― inclusiv Jacurutu.

Jessica clătină din cap.

― Alia este, totuşi, o Atreides şi asta ridică probleme enorme.

Ghanima ramase tăcută, înţelegând dintr-o dată că Jessica îl mai jelea încă pe Ducele ei ca şi când acesta şi-ar fi găsit sfârşitul doar cu o zi în urmă şi că era gata să-i apere numele şi memoria împotriva oricărei ameninţări. Frânturi de amintiri din viaţa Ducelui se perindară cu repeziciune prin conştiinţa ei, venind să întărească această certitudine, dar s-o şi îmblânzească printr-o reală înţelegere.

― Spune-mi, rosti brusc Jessica, ce-i cu acest Propovăduitor? Am auzit câteva relatări îngrijorătoare, ieri, după afurisita aia de Purificare.

― S-ar putea să fie...

Ghanima tăcu, ridică din umeri.

― Paul?

― Da, dar încă nu l-am văzut, ca să avem confirmarea.

― Javid ia în derâdere zvonul ăsta.

Ghanima şovăi, apoi întrebă:

― Acest... Javid îţi inspiră încredere?

Un zâmbet mohorât apăru pe buzele Jessicăi.

― Nu mai mult decât ţie.

― Leto spune că Javid râde de lucruri care nu sunt de râs.

― Să-l lăsăm pe Javid şi râsul său, spuse Jessica. Dar voi chiar admiteţi ideea că fiul meu mai este încă în viată, că s-a întors sub această înfăţişare?

― Credem c-ar fi cu putinţă. Iar Leto...

Ghanima se întrerupse, simţindu-şi deodată gura uscată, pieptul strâns de menghina fricii brusc amintite. Cu un efort, se sili să depăşească momentul şi-i relată Jessicăi revelaţiile celorlalte vise preştiente ale fratelui ei.

Jessica începu să-şi legene capul dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi fost pradă unei dureri reînviate.

― Leto spune că trebuie să-l găsească pe acest Propovăduitor ca să poată fi sigur.

― Da... De bună seamă. N-ar fi trebuit să plec de aici. A fost o laşitate din partea mea.

― De ce te acuzi? Atinseseşi o limită. Ştiu asta. Ştie şi Leto. Poate că şi Alia.

Jessica duse mâna la gât, masându-l câteva clipe.

― Da, murmură ea, problema Aliei.

― Exercită o stranie atracţie asupra lui Leto, spuse Ghanima. De-asta te-am ajutat să ne putem întâlni între patru ochi. Fratele meu e de acord că, pentru ea, nu mai este nici o speranţă şi, totuşi, face în aşa fel, încât să se afle cât mai des în preajma ei şi... s-o studieze. Este... un lucru foarte tulburător. Ori de câte ori încerc să-i reproşez asta, adoarme. Leto...

― Nu cumva îl droghează?

― Nuuu... (Ghanima scutură din cap.) Dar manifestă această ciudată empatie în ceea ce o priveşte. Şi, în somn, bolboroseşte ades: Jacurutu.

― Iar asta!

Şi Jessica se pomeni relatând ce-i raportase Gurney despre conspiratorii capturaţi la spaţioport.

― Uneori, spuse Ghanima, am impresia că Alia vrea să-l incite pe Leto să încerce să descopere Jacurutu. Am considerat întotdeauna că nu-i decât o legendă. O cunoşti şi tu, presupun.

Jessica se scutură.

― O poveste înfiorătoare, înfiorătoare.

― Ce-i de făcut? întrebă Ghanima. Mi-e frică să caut printre amintirile mele, printre toate vieţile care...

― Ghani! Să nu cumva să faci asta. Rişti să...

― S-ar putea întâmpla fără să risc eu. În fond, ce ştim noi despre ce s-a întâmplat, de fapt, cu Alia?

― Nu! S-ar putea să scapi de această... de această posesie. (Jessica scuipase cuvântul.) Pe de altă parte... Jacurutu, zici? L-am trimis pe Gurney să caute acest loc ― dacă există.

― Dar cum ar putea el să... Ah! Sigur că da: contrabandiştii.

Jessica rămase fără glas în faţa acestui nou exemplu al modului în care mintea Ghanimei conlucra cu ceea ce trebuie că era percepţia lăuntrică a altor conştiinţe. A conştiinţei mele! I se părea mai mult decât straniu faptul că o carne atât de tânără putea să poarte în ea toate amintirile lui Paul cel puţin până în momentul în care sperma lui Paul se despărţise de trecutul lui. Era o intruziune în intimitatea fiinţei, care-i provoca Jessicăi o reacţie de revoltă primitivă. Pentru o clipă, simţi cum se afundă în judecata absolută şi inflexibilă a Bene Gesseritului: Monstruozitatea! Dar nu putea nega ceea ce era înduioşător la această copilă, voinţa ei de a se sacrifica pentru fratele geamăn.

Suntem o singură viaţă îndreptată spre viitorul întunecat, gândi ea. Suntem un singur sânge.

Mai mult ca oricând era pregătită să facă faţă evenimentelor pe care le declanşase împreună cu Gurney Halleck. Trebuia să-l despartă pe Leto de sora sa şi să procedeze cu el după cum insistase Comunitatea Surorilor.

Aud vântul suflând peste întinderea deşertului şi văd lunile unei nopţi de iarnă înălţându-se, asemenea unor nave uriaşe, în spaţiu. Lor, le fac jurământ: voi fi hotărât şi voi face din guvernare o artă; voi echilibra trecutul pe care l-am moştenit şi voi deveni un depozit ideal al amintirilor mele relicve. Voi fi cunoscut pentru bunătatea mea, mai degrabă decât pentru ştiinţa mea. Chipul meu va lumina coridoarele timpului atâta vreme cât vor exista oameni.

Jurământul lui Leto, după Harq al-Ada

ÎNCĂ DE MIC COPIL, Alia Atreides practicase ore în şir transa prana-bindu, pentru a încerca să-şi consolideze propria personalitate în faţa asaltului tuturor celorlalte. Cunoştea problema ― melanjul nu putea fi evitat când trăiai într-un sietch. Era prezent în orice: în alimente, în apă, în aer, până şi în aşternutul în care plângea ea, noaptea. Cunoscuse de timpuriu ritualul orgiei de sietch, în cursul căruia tribul absorbea apa-morţii unui vierme. Prin orgie, fremenii îşi eliberau presiunile acumulate ale propriilor lor memorii genetice şi, în acelaşi timp, se lepădau de aceste memorii. Alia avusese destule ocazii să-şi vadă tovarăşii temporar posedaţi, în timpul orgiei.

Pentru ea însă nu exista nici eliberare, nici lepădare. Ea fusese deplin conştientă deja înainte de a se naşte. Iar această conştienţă îi conferise o percepţie catastrofică a circumstanţelor existenţei ei: ferecată în uter, aflată într-un contact intens, inevitabil, cu persoana tuturor strămoşilor ei şi cu toate identităţile pe care tau-ul mirodeniei le transmisese, de dincolo de moarte, Doamnei Jessica. Înainte de a se naşte, Alia se afla deja în posesia tuturor cunoştinţelor ce se cereau unei Cucernice Maiei Bene Gesserit ― plus multe, foarte multe altele, dobândite de la toţi ceilalţi.

Toate astea implicau recunoaşterea unei cumplite realităţi ― Monstruozitatea. Totalitatea acestei cunoaşteri o şubrezea pe Alia. Un pre-născut n-avea scăpare. Totuşi, luptase împotriva celor mai redutabili dintre strămoşii ei, obţinând, câtva timp, o victorie â la Pyrrhos, ce durase pe toată perioada copilăriei. Îşi dezvoltase o personalitate proprie, care însă n-avea nici o imunitate la ingerinţele nestingherite ale celor ce-şi trăiau vieţile lor, reflectate în ea.

Aşa voi fi şi eu într-o zi, gândea ea. Iar gândul o înfiora. Să se infiltreze, să se ascundă în viaţa unui copil conceput în pântecul ei, invadându-i, ocupându-i conştiinţa pentru a adăuga un cuantum de experienţă.

Frica îi dominase anii copilăriei, apoi pe cei ai pubertăţii. O combătuse de una singură, fără să ceară ajutor. Cine ar fi putut înţelege ajutorul de care avea nevoie? În nici un caz mama ei, care n-ar fi putut să alunge spectrul implacabilului verdict Bene Gesserit: pre-născuţii erau Monstruozităţi.

Apoi venise acea noapte când fratele ei luase, singur, calea deşertului, pentru a-şi căuta moartea oferindu-se lui Shai-Hulud, aşa cum trebuiau să facă fremenii orbi. În cursul aceleiaşi luni, Alia se căsătorise cu maestrul de scrimă al lui Paul, Duncan Idaho, un mentat înviat din morţi de artele tleilaxu. Mama ei plecase pe Caladan. Iar creşterea gemenilor lui Paul fusese încredinţată legal Aliei.

Ca şi Regenţa.

Imperativele responsabilităţii alungaseră vechile spaime şi Alia dăduse frâu liber vieţilor interioare, cerându-le sfatul, recurgând la transa mirodeniei pentru a obţine viziuni care s-o călăuzească.

Criza survenise într-o zi ca atâtea altele, primăvara, în luna lui Laab. Era o dimineaţă senină la Citadela lui Muad'Dib, cu un vânt subţire şi rece care sufla dinspre pol. Alia mai era încă îmbrăcată în galben, culoarea de doliu a soarelui steril. Din ce în ce mai des, în ultimele săptămâni, se făcuse surdă la glasul lăuntric al mamei ei, care lua în derâdere pregătirile pentru Zilele Sfinte al căror punct central urma să fie marea ceremonie de la Templu.

Conştiinţa interioară a Jessicăi se estompase tot mai mult şi mai mult, dispărând, în sfârşit, cu un ultim apel adresat Aliei de a se ocupa, mai bine, de respectarea Legislaţiei Atreides. Noi vieţi începură să-şi ceară, atunci, momentul lor de conştiinţă şi Alia îşi dădu seama că deschisese un puţ fără fund. Chipuri se ridicară din el, ca un nor de lăcuste. Unul dintre ele se impuse, îi atrase atenţia fiindcă era aproape o fiară: bătrânul Baron Vladimir Harkonnen. Cuprinsă de revoltă şi groază, urlase pentru a acoperi vacarmul din ea şi izbutise să obţină o linişte vremelnică.

În acea dimineaţă, Alia îşi făcea obişnuita plimbare dinaintea micului dejun, prin gradina-terasă de pe acoperişul Citadelei. Într-o nouă încercare de a câştiga bătălia lăuntrică, se străduia să-şi concentreze întreaga conştiinţă asupra avertismentului lui Choda către zensunniţi:

"Cine abandonează scara riscă să cadă în sus!"

Dar strălucirea dimineţii pe stâncile Scutului de Piatră îi distrăgea atenţia. Potecile grădinii erau acoperite cu un covor elastic de puf-de-iarbă. Luându-şi privirea de la falezele Scutului, Alia observă acest covor care colectase umiditatea din timpul nopţii în milioane de picături de rouă. O multitudine de scânteieri la trecerea ei. Multitudinea o ameţi. Fiecare scânteiere părea să poarte amprenta unui chip din multitudinea interioară.

Încercă să se concentreze, atunci, la ceea ce reprezenta această iarbă pe care călca. Abundenţa de rouă îi spunea cât de mult avansase transformarea ecologică a Arrakisului. Clima acestor latitudini nordice se încălzea: cantitatea de bioxid de carbon din atmosferă era în creştere. Se gândi la sutele de hectare ce urmau să fie însămânţate în cursul anului viitor, la faptul că era nevoie de trei mii şapte sute de metri cubi de apă pentru a iriga un hectar...

În pofida tuturor eforturilor ei de a-şi îndrepta gândurile spre realitatea înconjurătoare, nu putea să scape de pânda celorlalţi, care, înlăuntru, îi dădeau târcoale ca nişte rechini.

Îşi lipi palmele de tâmple, apăsând cu putere.

În ajun, la ora amurgului, gărzile Templului îi aduseseră la judecată un arestat: Essas Paymon, un individ scund şi negricios care lucra, chipurile, pentru o Casă Mică, Nebiros, specializată în comerţul cu obiecte religioase şi produse decorative de artizanat. În realitate, Paymon se dovedise a fi un spion al CHOAM-ului, având misiunea de a evalua recolta anuală de mirodenie. Alia era pe punctul de a-l trimite la beci, când el protestase energic împotriva "nedreptăţii Atreizilor". Gestul era suficient pentru a-i atrage, pe loc, condamnarea la moarte sub tripodul spânzurătorii, dar cutezanţa lui o surprinsese pe Alia. De pe tronul Judecăţii, i se adresase cu asprime, încercând să-l sperie pentru a-l determina să dezvăluie mai mult decât le mărturisise deja inchizitorilor ei.

― De ce manifestă Corporaţia atât de mult interes pentru recoltele noastre de mirodenie? întrebă ea. Răspunde şi poate că-ţi vom cruţa viaţa.

― Eu nu fac decât să culeg ceva pentru care există o piaţă de desfacere, răspunse Paymon. Nu ştiu ce se întâmplă mai departe cu recolta mea.

― Şi pentru acest câştig mizerabil stânjeneşti planurile noastre regale?

― Regalitatea nu se gândeşte niciodată că am putea avea, şi noi, planurile noastre.

Impresionată de curajul lui desperat, Alia îl întrebă:

― Essas Payraon, ai accepta să lucrezi pentru mine?

Un rânjet se întipări pe faţa lui negricioasă.

― Erai gata să mă trimiţi la moarte fără nici o remuşcare. Ce nouă valoare îmi vei fi descoperit ca să-mi propui târgul ăsta?

― O valoare simplă şi practică. Nu-ţi lipseşte curajul şi-ţi oferi serviciile celui care oferă mai mult. Eu pot să ofer mai mult decât oricine altcineva din Imperiu.

Omul nu se sfii să pretindă o sumă considerabilă pentru serviciile lui, dar Alia râse şi-i propuse o cifră pe care-o considera mai rezonabilă şi care era, oricum, mult superioară câştigurilor lui dinainte.

― În plus, supralicită ea, îţi dăruiesc viaţa, căreia presupun că-i acorzi un preţ inestimabil.

― S-a făcut! exclamă Paymon şi, la un semn al Aliei, se retrase, condus de Maestrul ei de Audienţe, Ziarenko Javid.

La nici o oră după aceea, când Alia se pregătea să părăsească Sala de Judecată, Javid îşi făcu apariţia în grabă pentru a-i raporta că Paymon fusese auzit murmurând cuvintele fatidice din Biblia Catolică Portocalie: "Maleficos non patieris vivere".

"Să nu rabzi ca o vrăjitoare să trăiască", traduse Alia. Vasăzică, asta-i era recunoştinţa! Era unu! dintre cei care unelteau chiar împotriva vieţii ei! Într-o izbucnire de furie cum nu mai cunoscuse niciodată, porunci ca Paymon să fie numaidecât executat iar cadavrul cărat fără zăbavă la alambicul morţii, de la Templu, pentru ca măcar apa lui să fie valorificată în sipetele clerului.

Şi, toată noaptea, chipul negricios al lui Paymon nu-i dăduse pace.

Alia încercase toate stratagemele pentru a alunga imaginea lui obsedantă şi acuzatoare, recitându-şi Bu Ji-ul din cartea Kreos a fremenilor: "Nu se întâmplă nimic! Nu se întâmplă nimic!" dar Paymon continuase s-o chinuie până în zorii acestei zile buimăcitoare, iar acum chipul său se adăugase celor care scânteiau în picăturile de rouă.

O femeie din gardă apăru de după tufa de mimoza care masca uşa terasei şi-o anunţă că micul dejun era servit. Alia oftă. Nu prea avea de ales între infernuri: gălăgia din mintea ei sau gălăgia slujitorilor. Toate erau glasuri fără noimă, dar insistente în pretenţiile lor, zgomote de clepsidră pe care ar fi vrut să le poată stinge cu o lovitură de cuţit.

Fără să-i acorde vreo atenţie femeii, Alia privi din nou către Scutul de Piatră. Pe terenul protejat al domeniului ei, o bahada lăsase o morenă vastă, ca un evantai detritic. Delta de nisip se contura cu claritate în lumina dimineţii. Un profan, îşi spuse Alia, ar fi luat imensul evantai drept albia secată a unui mare râu, când, de fapt, nu era decât locul în care fratele ei spărsese Scutul de Piatră cu armele atomice ale Familiei Atreides, deschizând cale liberă viermilor de nisip care-i purtaseră trapele fremene spre victoria zdrobitoare asupra predecesorului său, Împăratul Shaddam IV. Acum, de partea cealaltă a Scutului de Piatră, un qanat larg era noul obstacol în calea viermilor de nisip. Viermii nu puteau traversa acumulările de apă; apa îi otrăvea.

De-aş putea ridica şi eu un astfel de obstacol înlăuntrul cugetului meu, gândi Alia.

Gândul îi spori senzaţia derutantă a ruperii de realitate.

Viermii de nisip! Viermii de nisip!

Memoria îi etala o colecţie de imagini ale viermelui de nisip ― puternicul Shai-Hulud, demiurgul fremenilor, fiara ucigaşă din adâncurile deşertului şi sursa inestimabilei bogăţii a mirodeniei. Era destul de dificil, gândi Alia, să-ţi reprezinţi evoluţia uriaşilor viermi de nisip pornind de la măruntele făpturi plate şi membranoase care erau păstrăvii de nisip. Şi care semănau atât de mult cu puhoiul celor ce voiau să dea năvală în conştiinţa ei. Păstrăvii de nisip, atunci când se înlănţuiau, strânşi unii într-alţii, pe roca-mamă a planetei, formau adevărate cisterne vii; ei reţineau apa, pentru ca vectorul lor, viermele de nisip, să poată trai. Pentru Alia, analogia era evidentă: unii dintre acei ceilalţi din mintea ei reţineau forţe periculoase, care ar fi putut s-o distrugă.

Din nou, femeia din gardă o chemă la masă, de data aceasta cu o notă de nerăbdare în glas.

Alia se întoarse furioasă şi-i făcu semn să plece.

Femeia se supuse, dar dispăru trântind uşa terasei.

Zgomotul uşii trântite fu ca un semnal: toate vieţile pe care Alia izbutise pînă atunci să le respingă se împrăştiară, etalându-se, într-un hidos val de maree. Fiecare avea o faţă... erau un nor de fete diferite, care-i atacau centrii vizuali. Unele aveau pielea mâncată de lepră, altele erau tăbăcite şi ca pătate de funingine; gurile lor erau romburi îmbăloşate. Puhoiul o copleşi ca un curent irezistibil, care-i cerea să se lase purtată, să se lase înghiţită.

― Nu, gemu ea. Nu... nu... nu...

Fu cât pe ce să se prăbuşească, dar, în clipa în care trupul i se muia, dădu cu mâna de o bancă, la marginea aleii. Încercă să rămână aşezată, însă nu mai avea putere. Se întinse pe plastoţelul rece, continuând să protesteze în şoaptă.

În ea, mareea nu contenea să urce.

Simţea că era acordată la semnalul cel mai slab, era conştientă de risc, dar şi atentă la fiecare exclamaţie a gurilor care zbierau în mintea ei. Toate aceste glasuri îi cerşeau atenţia, într-o cacofonie de: "Eu! Eu!" "Ba eu!" Ştia însă că, dacă le-ar fi dat ascultare, dacă ar fi cedat o singură dată, vreunuia, întreaga ei atenţie, ar fi fost pierdută. Alegând o singură faţă din această mulţime, urmându-i glasul, ar fi devenit prizoniera acelui egocentrism, care-şi împărtăşea existenţa cu a ei.

― De la preştiinţă ţi se trage asta, murmură o voce.

Alia îşi duse mâinile la urechi. Nu sunt preştientă! Transa n-are nici un efect asupra mea!

Dar vocea insistă:

Ar putea să aibă, cu puţin ajutor.

― Nu... nu, icni ea.

Alte voci i se strecurară în minte.

― Eu, Agamemnon, strămoşul tău, cer audienţă!

― Nu, nu...

Apăsarea mâinilor pe urechi era atât de puternică, încât carnea îi răspunse cu fulgere de durere.

Un glas behăitor, de dement, strigă:

― Ce-a ajuns Ovidius? Simplu. John Bartlett redivivus!

Numele n-avea nici o noimă în starea în care se afla. Ar fi vrut să urle la ele pentru a le goni, pentru a goni toate celelalte glasuri, dar nu era în stare să-şi găsească propriul ei glas.

Trimisă înapoi de personalul de serviciu, femeia din gardă se ivi din nou în uşa terasei. Privind de după tufa de mimoză, o văzu pe Alia întinsă pe bancă şi-i spuse, peste umăr, unei însoţitoare din spatele ei:

― Ah, se odihneşte. Ai observat şi tu că n-a prea dormit azi-noapte. Zaha, siesta de dimineaţă, o să-i facă bine.

Alia n-o auzi. Voci isterice îi lălăiau strident în minte: "Păsăroi bătrâni noi suntem, ura, să trăiască!" Ecourile se răsfrânseră în pereţii craniului şi Alia gândi: Mă smintesc! Îmi pierd minţile!

Picioarele ei schiţară câteva mişcări anemice. Îşi spunea că, dacă izbutea să poruncească trupului ei să fugă, avea şanse să scape. Trebuie să scape, altminteri această maree din ea avea s-o acopere cu totul, reducând-o la tăcere şi corupându-i sufletul pentru totdeauna. Dar trupul refuza să-i dea ascultare. Forţele cele mai redutabile ale universului imperial se supuneau oricărui capriciu al ei, dar propriul trup i se împotrivea.

Una dintre vocile interioare emise un râs cavernos şi rosti:

― Dintr-un anumit punct de vedere, copila mea, fiecare incident al creaţiei reprezintă o catastrofă. (Era o voce de bas, ca un muget. Râse din nou, de parcă şi-ar fi bătut joc de propriile-i vorbe.) Copilă dragă, am să te ajut, dar trebuie să mă ajuţi şi tu.

În vacarmul infernal care încerca să acopere vocea de bas, Alia, clănţănind din dinţi, izbuti să îngaime:

― Cine... cine...

O faţă prinse contur în conştiinţa ei. O faţă surâzătoare şi atât de adipoasă, încât ar fi putut să pară o faţă de prunc, de n-ar fi fost sclipirea pofticioasă a ochilor. Alia dădu să se retragă, dar nu se alese decât cu o perspectivă mai largă, care-i dezvălui corpul căruia îi aparţinea faţa ― un corp enorm, înfiorător de obez, înveşmântat într-o roba sub care câteva umflături discrete trădau faptul că toată această osânză trebuise să se susţină parţial pe dispozitive de suspensie portabile.

― După cum vezi, mugi vocea de bas, sunt bunicul tău dinspre mamă. Mă cunoşti. Am fost Baronul Vladimir Harkonnen.

― Eşti... eşti mort! bolborosi Alia.

― Desigur, drăguţo! Mai toţi cei de-aici, din tine, suntem morţi. Dar nici unul nu vrea cu adevărat să te-ajute. Nu pot să te înţeleagă.

― Pleacă! imploră ea. Te rog, pleacă!

― Dar ai nevoie de ajutor, nepoată dragă! protestă Baronul.

Ce înfăţişare ieşită din comun are! gândi ea, observând imaginea Baronului, proiectată pe ecranul pleoapelor ei închise.

 ― Eu vreau într-adevăr să te-ajut, o ispiti el. Ceilalţi de-aici se bat doar ca să pună stăpânire pe conştiinţa ta. Oricare din ei ar fi în stare să te elimine ca să-ţi ia locul. Eu însă... nu vreau decât să am colţişorul meu.

 Din nou, celelalte vieţi ridicară vehement glasul. Din nou, mareea ameninţă s-o înghită şi Alia distinse ţipătul ascuţit al mamei sale. Ea nu-i moartă, îi fulgeră prin gând.

― Linişte! porunci Baronul.

Alia simţi propria-i dorinţă întărind porunca, difuzând-o în toată fiinţa ei.

Tăcerea interioară o învălui ca un duş răcoritor. Loviturile de baros ale inimii se potoliră, redevenind bătăi normale. Vocea Baronului se insinuă, mângâietoare:

― Vezi? Împreună, suntem de neînvins. Ajută-mă, ca să te ajut.

― Ce... ce doreşti? şopti ea.

O expresie meditativă apăru pe faţa buhăită din spatele pleoapelor ei strânse.

― Ahh, scumpa mea nepoată... Nu doresc decât câteva plăceri banale. Îngăduie-mi, când şi când, un moment de contact cu simţurile tale. Nimeni nu va şti nimic, niciodată. Lasă-mă şi pe mine să gust câte puţin din viaţa ta. De pildă; când vei fi în braţele iubitului tău. Nu crezi că-i un preţ cu totul modest?

― D-ta...

― Bun, bun! hohoti gros Baronul. În schimb, scumpă nepoată, eu pot să-ţi fiu de folos în multe privinţe. Pot să te

Îndrum, pot să te ajut cu poveţele. Vei fi invincibilă, atât înlăuntru, cât şi în afară. Vei mătura din calea ta orice obstacol. Istoria va uita de fratele tău şi te va slăvi pe tine. Viitorul va fi al tău.

― Ai să-i... Împiedici... pe ceilalţi să... să mă domine?

― N-or să ne poată rezista! Izolaţi, putem fi copleşiţi. Ascultă.

Baronul tăcu, ştergându-şi imaginea, retrăgându-şi prezenţa. Nici o amintire, nici o faţă, nici o voce străină nu se manifestă.

Alia îşi îngădui un suspin tremurat.

Iar suspinul deschise calea unui gând. Gândul îi pătrunse în conştiinţă ca şi când ar fi emanat de la ea, dar în spatele lui Alia simţi glasuri amuţite.

Bătrânul Baron a fost o bestie. Ţi-a ucis tatăl. A vrut să vă ucidă pe tine şi pe Paul. A şi încercat, dar a dat greş.

Baronul îşi făcu auzit glasul, fără a-şi arăta faţa:

― Bineînţeles că am vrut să te ucid. Nu mi te-ai ridicat în cale? Dar conflictul ăsta s-a încheiat. Tu eşti cea care a învins, copila mea! Tu eşti noul adevăr.

Alia se pomeni dând din cap şi obrazul i se frecă de suprafaţa rugoasă a băncii. Cuvintele Baronului erau juste. Un precept Bene Gesserit confirma justeţea acestor cuvinte: "Scopul unui conflict este de a schimba natura adevărului".

Da, gândi ea, aşa ar vedea Bene Gesseritul problema.

― Cu siguranţă! întări Baronul. Iar eu sunt mort, pe când tu eşti vie. Eu n-am decât o existenţă precară. Nu sunt decât o amintire în cugetul tău. Şi-ţi cer atât de puţin în schimbul preţioaselor sfaturi pe care numai eu ţi le pot oferi.

― Ce sfat mi-ai putea oferi acum? întrebă ea.

― Te frământă verdictul pe care l-ai pronunţat ieri seară. Te întrebi dacă Paymon a rostit într-adevăr vorbele ce ţi-au fost raportate. Te întrebi dacă nu cumva Javid a văzut, în acest Paymon, o ameninţare la adresa propriei sale poziţii. Asta e îndoiala care nu-ţi da pace, aşa-i?

― D-da...

― Iar îndoiala asta se întemeiază pe o observaţie atentă, de bună seamă. Javid are o comportare din ce în ce mai intimă faţă de persoana ta. A remarcat până şi Duncan, nu-i aşa?

― Ştii bine că da.

― Perfect. În cazul acesta, fă din Javid amantul tău şi...

― Nu!

― Îţi faci probleme din cauza lui Duncan? Dar soţul tău e un mistic-mentat. Pe el, actele cărnii nu pot nici să-l emoţioneze, nici să-l rănească. N-ai simţit, uneori, cât de departe este de tine?

― D-dar el...

― Mentatul din Duncan ar înţelege, dacă i-ar fi dat să afle vreodată de procedeul pe care l-ai folosit pentru a-l distruge pe Javid.

― A-l distruge...

― Evident! Poţi să utilizezi unelte periculoase, dar trebuie să te descotoroseşti de ele când devin prea periculoase.

― Dar, atunci... de ce-aş... Vreau să spun...

― Ahh, sfântă naivitate! Din cauza valorii înglobate în lecţie.

― Nu pricep.

― Valorile, draga mea, nu sunt acceptate decât în măsura în care înseamnă succes. Supunerea lui Javid trebuie să fie necondiţionată, acceptarea de către el a autorităţii tale, absolută, iar...

― Morala acestei lecţii îmi scapă...

― Nu fi obtuză, nepoată! Morala trebuie să se bazeze întotdeauna pe eficienţa practică. Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi toate aiurelile astea... O victorie nu-şi are rostul dacă nu reflectă dorinţele tale profunde. Ce, nu-i adevărat că ai admirat virilitatea lui Javid?

Alia îşi înghiţi nodul din gât. Mărturisirea nu-i făcea nici o plăcere, dar era dezarmată în faţa celui care putea trage cu ochiul din interior.

― Ba da.

― Bine! (Cât de jovial răsună cuvântul în capul ei!) Începem să ne-nţelegem. Când va fi la cheremul tău, în pat, convins că el este cel care poate să facă orice din tine, întreabă-l de Paymon. Fă-o pe un ton de glumă, ca şi când ai vrea să faceţi haz împreună. Iar în clipa în care va recunoaşte minciuna, strecoară-i un cristai între coaste. Ahhh... şuvoiul de sânge îţi va aduce o satis...

― Nu! şopti ea şi oroarea o făcu să-şi simtă dintr-o dată gura uscată. Nu... nu... nu...

― Atunci, am s-o fac eu pentru tine. Treaba asta trebuie oricum făcută; recunoaşte. Dacă tu nu reuneşti toate condiţiile, sunt gata să preiau temporar controlul şi...

― Nu!

― Teama ta e atât de transparentă, dragă nepoată... Stăpânirea mea asupra simţurilor tale nici n-ar putea fi altfel decât temporară. Sigur, sunt destui alţii care ar fi capabili să te imite atât de perfect, încât... Dar ştii asta. În cazul meu însă... O, oamenii mi-ar detecta imediat prezenţa. Cunoşti Legea fremenilor în ceea ce-i priveşte pe posedaţi. Te-ar omorî fără nici o ezitare. Da, chiar şi pe tine. Or, ştii bine că nu vreau să se întâmple una ca asta. Am să-ţi rezolv eu problema cu Javid şi, pe urmă, mă voi retrage. Tu trebuie doar să...

― De ce-ar fi ăsta un sfat bun?

― Pentru că te scapă de o unealtă periculoasă. Şi pentru că pecetluieşte, copilă, o relaţie de conlucrare între noi doi, o relaţie în care nu vei avea decât de învăţat lucrări utile pentru judecăţi viitoare, la care...

― De învăţat?

― Fireşte!

Alia îşi acoperi pleoapele cu podul palmelor, încercând să gândească, ştiind că oricare dintre gândurile ei putea fi citit de cel ce pândea înlăuntru, că oricare dintre gândurile emanate de această prezentă străină putea fi luat drept propriul ei gând.

― Te chinui degeaba, rosti cu glas mieros Baronul. Oricum, Paymon ăla era...

― Am comis o greşeală! Eram obosită şi am acţionat pripit. Trebuia să verific cele...

― Ai acţionat foarte bine! Judecăţile tale nu se pot baza pe abstracţii stupide ca acea noţiune de egalitate, de echitate, vehiculată de Atreizi. Asta ţi-a alungat somnul, nu moartea lui Paymon. Decizia ta a fost corectă! Paymon nu era decât o altă unealtă periculoasă. Ai acţionat în vederea menţinerii ordinii în societatea ta. Asta-i justificarea reală a unei judecăţi şi nu absurditatea numită dreptate! Nu există nicăieri dreptate egală. Cei ce încearcă să realizeze un astfel de fals echilibru ameninţă societatea!

Aliei îi făcu plăcere această pledoarie în favoarea sentinţei pe care o dăduse în cazul lui Paymon, dar conceptul imoral pe care se sprijinea argumentaţia Baronului o şocă.

― Pentru Atreizi, dreptatea era... era...

Luă mâinile de pe pleoape, dar rămase cu ochii închişi.

― Toţi judecătorii clerului tău ar trebui să fie avertizaţi în legătură cu această eroare, îşi reluă argumentaţia Baronul. Deciziile trebuie cântărite numai după puterea pe care o au de a menţine ordinea în societate. Nenumărate civilizaţii din trecut au naufragiat pe stâncile dreptăţii şi ale egalităţii. Prostii ca acestea distrug ierarhiile naturale, care sunt mult mai importante. Un individ n-are sens decât prin relaţia pe care o întreţine cu ansamblul societăţii. Dacă această societate nu este logic organizată în straturi, nimeni nu-şi va putea găsi locul, de la cel mai sublim până la cel mai umil. Asta e, nepoată! Trebuie să fii o mamă severă pentru poporul tău. Datoria ta este să menţii ordinea.

― Tot ce-a făcut Paul a fost pentru...

― Fratele tău e mort! A dat greş!

― Ca şi tine!

― Adevărat... Însă, în cazul meu, a fost un accident neprevăzut. Dar hai mai bine să ne ocupăm de acest Javid, după cum ţi-am propus.

Un val de căldură invadă trupul Aliei la acest gând.

― Trebuie să mai chibzuiesc, spuse ea repede.

Şi gândi: Dac-am s-o fac, o voi face doar pentru a-l pune pe Javid la locul lui. Pentru asta, nu-i nevoie să moară. Şi nu-i exclus ca neghiobul să se trădeze... În patul meu.

― Cu cine vorbeşti, Doamnă? întrebă o voce.

Pentru o clipă, buimacă, Alia crezu că era vorba de o nouă intruziune din mulţimea de glasuri interioare, apoi recunoscu vocea şi deschise ochii: Ziarenka Valefor, şefa Corpului de Gardă al Amazoanelor, stătea în faţa băncii, cu o expresie îngrijorată pe faţa ei tăbăcită, de fremenă.

― Vorbesc cu vocile mele interioare, răspunse Alia, ridicându-se.

Se simţea întremată, cu forte proaspete, acum, când înlăuntrul ei se făcuse din nou linişte.

― Vocile interioare... Înţeleg.

Ochii Ziarenkăi scânteiau. Toată lumea ştia că Alia cea Sfântă dispunea de resurse lăuntrice inaccesibile altora.

― Condu-l pe Javid la apartamentele mele, spuse Alia. Am de discutat cu el o problemă urgentă.

― La apartamentele Domniei-Tale, Doamnă?

― Da! În camera mea.

― Cum porunceşte Doamna.

Ziarenka dădu sa plece.

― O clipă, o opri Alia. Domnul Idaho a plecat spre Sietch Tabr?

― Da, Doamnă. A plecat înainte de răsăritul soarelui, după cum a fost voia Domniei-Tale. Doreşti să trimit după...

― Nu. Am să mă descurc şi singură. Dar... Zia... să nu ştie nimeni că l-am convocat pe Javid. Te ocupi personal de asta. Problema e foarte serioasă.

Amazoana duse o mână la cristaiul prins de centură.

― Doamnă, e vreo ameninţare la...

― Da, e o ameninţare şi s-ar putea ca sursa să fie Javid.

― Atunci, Doamna, poate c-ar fi mai bine să nu-l...

― Zia! Crezi că nu-s în stare s-o scot la capăt cu unul ca el?

Un rânjet de lup răsfrânse buzele femeii.

― Iertare, Doamnă. Am să-l conduc numaidecât unde mi-ai poruncit, dar... cu voia Domniei-Tale, voi rămâne de strajă în faţa uşii.

― Numai tu singură, se învoi Alia.

― Da, Doamnă. Am plecat.

Alia dădu încet din cap, în timp ce Ziarenka se îndepărta. Aşadar, gărzile ei nu prea-i aveau la inimă pe Javid. Încă un semn pe răboj împotriva lui. Dar mai era încă preţios ― chiar foarte preţios. Era cheia ei de acces la Jacurutu. Şi, cu Jacurutu... ei bine...

― Poate că ai dreptate, Baroane, murmură ea.

― Vezi bine! grohăi cu veselie vocea din mintea ei. Ahhh! Va fi o plăcere să-ţi fac acest mic serviciu, copila mea, şi ăsta nu-i decât începutul...

Iată câteva iluzii de istorie populară, pe care trebuie să le promoveze o religie înfloritoare: oamenii răi nu reuşesc niciodată; numai vitejii merită binele; cinstea este cea mai bună politică; faptele spun mai mult decât vorbele; virtutea triumfă întotdeauna; o binefacere este propria ei recompensă; orice om rău poate fi readus pe calea cea bună; talismanele religioase apără de posesiunea demonilor; numai femeile înţeleg misterele ancestrale; cei bogaţi sunt condamnaţi la nefericire...

Fragment din Manualul de instrucţie Missionaria Protectiva

― NUMELE MEU E MURIZ, spuse fremenul uscăţiv, cu pielea feţei ca pergamentul.

Şedea pe solul cavernei, în lumina tremurătoare a unui opaiţ cu ulei de mirodenie, care dezvăluia nişte pereţi jilavi şi găurile negre ale câtorva pasaje spre alte grote. De undeva, dinspre ele, răzbătea zgomotul ritmic al unor picături de apă şi, deşi susurul apei era esenţa paradisului fremen, clipocitul acesta nu le făcea nici o plăcere celor şase oameni legaţi fedeleş din faţa lui Muriz. În cavernă plutea mirosul de mucegai al unui alambic al morţii.

Un puşti de vreo paisprezece ani standard ieşi din întunericul unui pasaj şi se opri în stânga lui Muriz. Lama unui cristai răsfrânse palida lumină galbenă a lămpii în clipa în care puştiul ridică mâna şi îndreptă arma, pe rând, către fiecare dintre cei şase prizonieri.

Arătând spre băiat, Muriz spuse:

― Acesta e fiul meu, Assan Tariq, care va fi supus încercării de maturitate.

Muriz îşi drese glasul şi-i privi, unul după altul, pe cei şase captivi care formau un vag semicerc înaintea lui. Aveau mâinile legate la spate şi picioarele imobilizate în poziţie încrucişată, cu frânghii din fibră de mirodenie. Legăturile se terminau într-un laţ trecut peste beregată. Distraiele le fuseseră decupate în jurul gâtului.

Prizonierii susţinură privirea lui Muriz, fără să clipească. Doi dintre ei purtau straie neglijente, de provenienţă străină, caracteristice orăşenilor înstăriţi ai Arrakisului. Aveau pielea mai fină şi mai deschisă la culoare decât tovarăşii lor, ale căror trăsături ascetice şi corpuri descărnate erau ale celor născuţi în deşert.

Muriz le semăna celor din urmă, doar că ochii lui erau mai adânciţi în orbite ― două găuri lipsite de alb, în care nici măcar strălucirea opaiţului nu reuşea să pătrundă. Fiul părea copia încă incompletă a adultului, cu trăsături plate, care nu puteau să ascundă pe de-a-ntregul un freamăt lăuntric.

― Noi, Proscrişii, avem felul nostru de a pune la încercare maturitatea, zise Muriz. Într-o zi, fiul meu va fi judecător în Shuloch. Trebuie să fim siguri că ştie să acţioneze cum trebuie. Judecătorii noştri n-au voie să uite Jacurutu şi ziua deznădejdii noastre. Kralizec, Bătălia Taifun trăiesc în inimile noastre.

Toate acestea fuseseră rostite cu monotonia unui ritual.

Unul dintre orăşeni, cu o figură blajină, se foi, apoi spuse:

― Nu faci bine ţinându-ne legaţi şi ameninţându-ne. Am venit în pace, întru umma.

Muriz dădu din cap.

― Aţi venit în căutarea unei revelaţii personale? Bine: veţi cunoaşte această revelaţie.

Omul dădu să protesteze în continuare:

― Dacă ne...

Cel de lângă el, un fremen al deşertului, izbucni cu mânie:

― Taci, neghiobule! Ăştia sunt hoţii de apă. Sunt cei pe care credeam că i-am exterminat.

― Oh... povestea aceea veche, rosti orăşeanul.

― Jacurutu e mai mult decât o poveste, spuse Muriz. Din nou, arătă către fiul lui. Vi l-am prezentat pe Assan Tariq. Aici, eu sunt arifa, singurul vostru judecător. Fiul meu va învăţa, şi el, cum pot fi recunoscuţi demonii. Vechile datini sunt cele mai bune.

― Păi, tocmai de-asta am venit şi noi în inima deşertului! protestă iar blajinul. Am pornit, după datina străbună, rătăcitori...

― Şi însoţiţi de călăuze plătite, îl întrerupse Muriz arătându-i pe prizonierii cu pielea smeadă. Voiaţi să vă cumpăraţi intrarea în paradis? (Ridică ochii spre fiul său.) Assan, eşti pregătit?

― M-am gândit multă vreme la acea noapte când au venit oamenii care i-au măcelărit pe ai noştri, răspunse Assan şi în glasul lui răzbătu o undă de înfrigurare. Ne sunt datori multă apă.

― Tatăl tău îţi oferă şase dintre ei, spuse Muriz. Apa lor e a noastră. Umbrele lor sunt ale tale, ca să te păzească în vecii vecilor. Ele te vor apăra de demoni. Vor fi sclavele tale când vei trece în alam al-mythal. Ce zici, fiule?

― Îi mulţumesc tatălui meu, rosti Assan şi făcu un pas înainte. Primesc să intru în rândul bărbaţilor Proscrişi. Apa aceasta e apa noastră.

Cu aceste cuvinte, băiatul se apropie de prizonieri. Începu cu primul din stânga, apucându-l de păr şi înfigându-i repede lama cristalului, pe sub bărbie, direct în creier. Procedă cu îndemânare, fără să răspândească mult sânge. Protestă doar orăşeanul cu înfăţişare blajină, care ţipă când băiatul îi înfipse mâna în păr. Ceilalţi îl scuipară pe Assan Tariq după datina veche, ceea ce însemna: "Iată cât preţ pun pe apa mea când mi-o iau nişte animale!"

După ce totul se termină, Muriz bătu o dată din palme. Mai mulţi slujitori se iviră şi începură să care corpurile neînsufleţite la alambicul morţii pentru a le recupera apa.

Muriz se ridică în picioare şi îşi privi fiul care, respirând adânc, se uita la oamenii ce se ocupau de cadavre.

― Acum eşti bărbat, rosti Muriz. Apa duşmanilor noştri va adăpa sclavii. Şi, fiule...

Assan Tariq îi aruncă tatălui său o privire sfredelitoare, în timp ce pe buze i se aşternea un zâmbet subţire.

― Propovăduitorul nu trebuie să ştie nimic despre asta, încheie Muriz.

― Am înţeles, tată.

― Ai procedat bine. Cei care dau peste Shuloch nu trebuie să rămână în viaţă.

― Cum zici tu, tată.

― Ţi s-au încredinţat îndatoriri importante, rosti grav Muriz. Sunt mândru de tine.

Un om sofisticat poate deveni primitiv. Asta înseamnă, de fapt, că omul îşi schimbă modul de viaţă. Vechile valori se modifică, încep să fie legate de peisaj, cu plantele şi animalele sale. Această existenţă nouă cere o cunoaştere practică a acelei reţele complexe de evenimente interdependente căreia i se spune, în genere, natură. Ea cere un anumit respect pentru forţa de inerţie din asemenea sisteme naturale. Când un om dobândeşte această cunoaştere practică şi acest respect, înseamnă ca a devenit "primitiv". Contrariul, fireşte, este la fel de adevărat: primitivul poate să devină sofisticat, dar nu fără a suferi cumplite deteriorări psihice.

Comentariul lui Leto, după Harq al-Ada

― CUM PUTEM să fim siguri? întrebă Ghanima. Este foarte periculos.

― Nu suntem la prima încercare, argumentă Leto.

― S-ar putea ca, de data aceasta, să fie altfel. Dacă...

― E singura cale care mi se deschide. Ştii că n-o putem urma pe cea a mirodeniei.

Ghanima oftă. Nu-i plăcea acest duel verbal, dar era conştientă de necesitatea imperioasă care-l anima pe fratele ei, după cum nu ignora nici teama care era sursa propriilor ei reticenţe. N-aveau decât să se gândească la Alia ca să-şi dea seama de pericolele lumii interioare.

― Ei? o zori Leto.

Ea oftă din nou.

Stăteau, cu picioarele încrucişate , într-unul din refugiile lor, o nişă îngustă care se deschidea în peretele falezei ― locul de unde, adesea, mama şi tatăl lor priviseră împreună apusul de soare peste întinderea bledului. Era la două ore după masa de seară, ceasul la care se ştia că gemenii îşi făceau obişnuitele exerciţii pentru minte şi trup. Astăzi, hotărâseră să-şi exerseze minţile.

― Dacă nu vrei să mă ajuţi, zise Leto, am să încerc singur.

Ghanima ridică ochii spre prelatele negre ale izolaţiilor de umiditate, care atârnau, pe jumătate rulate, sub pragul de sus al nişei. Leto continua să contemple deşertul.

De câtva timp, vorbeau într-o limbă atât de veche, încât până şi numele i se pierduse în negura veacurilor. Astfel, gândurile lor rămâneau tăinuite, îmbrăcând o formă pe care nici un alt om nu putea s-o descifreze. Nici măcar Alia, care se ferea de labirinturile lumii ei interioare, nu dispunea de legăturile mentale care i-ar fi îngăduit să înţeleagă mai mult decât câteva cuvinte izolate.

Leto inspiră adânc. Simţea mirosul greu, de stătut, care domnea în orice sietch fremen şi care persista şi în acest alcov unde nu pătrundea vântul. Dar, cel puţin, aici erau scutiţi de larma difuză şi de căldura umedă din cavernă, ceea ce li se părea, amândurora, o uşurare.

― Sunt de acord că avem nevoie de îndrumare, spuse Ghanima. Dar dacă...

― Ghani! Nu doar de îndrumare avem nevoie. Avem nevoie de protecţie.

― Poate că nu există protecţie.

Se uită spre fratele ei şi întâlni privirea ochilor lui ― ochii vigilenţi ai unei păsări de pradă. Ochii lui dezminţeau expresia calmă a feţei.

― Trebuie să scăpăm de pericolul posesiunii, rosti Leto.

Folosise infinitivul special al vechii limbi, o formă absolut neutră în privinţa diatezei şi-a timpului, dar extrem de activă în conotaţii. Ghanima interpretă corect argumentul lui.

― Mohw' pwium d'mi hish pash moh'm ka, psalmodie ea.

Capturarea sufletului meu e capturarea a o mie de suflete

― Mult mai mult chiar, accentuă Leto.

― Cunoşti pericolele şi, totuşi, persişti.

Era o afirmaţie, nu o întrebare.

― Wabun'k wabunat! replică el.

Înălţându-te, te înalţi!

Opţiunea lui, simţea lucrul acesta, era un imperativ evident. Iar atitudinea cea mai bună era cea activă. Trebuiau să readucă trecutul în prezent pentru a-i permite să se desfăşoare în viitorul lor.

― Muriyat, admise Ghanima cu voce scăzută.

Total trebuie făcut cu dragoste.

― De bună seamă, încuviinţă Leto, subliniindu-şi vorbele cu un gest larg al mâinii. Deci, ne vom consulta aşa cum au făcut-o părinţii noştri.

Ghanima rămase tăcută, luptând cu nodul care i se pusese în gât. Instinctiv, privi către sud, spre marele erg al cărui şir nesfârşit de dune abia se mai zărea în cenuşiul ultimelor licăriri ale zilei. Într-acolo pornise tatăl lor, pe ultimul său drum în deşert.

Leto privea în jos, peste pragul stâncii, la oaza verde a sietchului, de la poalele falezei. Locul era deja cufundat în umbra deasă a crepusculului, dar el îi cunoştea toate formele, toate culorile: inflorescenţe arămii şi aurii, roşii şi galbene, ruginii şi roşcate... până la jaloanele de piatră care delimitau plantaţiile irigate de qanat. Iar dincolo de jaloane, banda îngustă şi urât mirositoare de vegetaţie arrakiană care putrezea, ucisă de plantele străine şi de prea multă apă, formând, acum, o barieră în calea deşertului.

Brusc, Ghanima a spus:

― Sunt gata. Să începem.

― Da, la dracu'! răbufni el, apoi întinse mâna spre braţul ei, ca şi cum ar fi vrut să atenueze violenţa exclamaţiei. Ghani, te rog... cântă-mi cântecul acela. O să-mi fie mai uşor.

Ea se trase mai aproape de el, îi înlănţui cu braţul stâng talia. Inspiră adânc de două ori, îşi drese glasul şi începu să cânte cu voce subţire, cristalină, cuvintele pe care mama ei le cântase, de atâtea ori, tatălui lor:

"Iată, îndeplinesc a ta făgăduinţă

Şi revărs asupră-ţi binecuvântata apă.

Aici, unde vântul nu ajunge, înflori-va viaţa:

Iubitul meu, te-aşteaptă un palat,

Iar toţi vrăjmaşii tăi pieri-vor în neant.

Păşim împreună pe această potecă,

Ce hărăzită ţi-a fost de iubire.

Mi-e atât de uşor să îţi arăt calea

Căci dragostea mea e palatul tău..."

Vocea ei se pierdu în liniştea deşertului, pe care şi o şoaptă putea s-o destrame, iar Leto simţi cum se afundă în covorul gros şi unduitor al amintirilor tatălui său, un covor genetic, aşternut peste trecutul apropiat.

Din această clipă, trebuie să fiu Paul, îşi spuse. Cea de lângă mine nu este Ghani, ci iubita mea Chani, ale cărei sfaturi înţelepte ne-au salvat pe amândoi de atâtea ori.

La rândul ei, Ghanima pătrunse în memoria mamei sale cu o înspăimântătoare uşurinţă, cum, de altfel, fusese sigură că se va întâmpla. Pentru o femeie, lucrul acesta era mult mai uşor ― şi mult mai periculos.

Cu o voce brusc răguşită, Ghanima spuse:

― Priveşte, iubitule!

Prima Lună răsărise şi, în lumina ei rece, văzură un arc de foc portocaliu ce se înălţa în spaţiu. Naveta care o adusese pe Doamna Jessica se întorcea, încărcată cu mirodenie, la flota în staţionare pe orbită.

Din vălmăşagul amintirilor, se iviră atunci fragmente precise de memorie, pe care Leto le percepu ca pe nişte dangăte lungi de clopot. Vreme de o clipă, fu un alt Leto ― Ducele Jessicăi. Imperativul momentului înlătură aceste amintiri, nu însă înainte de a-i da timp să simtă junghiul dragostei şi-al suferinţei.

Trebuie să fiu Paul, îşi reaminti el.

Transformarea se petrecu sub forma unei dualităţi terifiante, ca şi cum Leto ar fi fost un ecran întunecat pe care fusese proiectată brusc imaginea tatălui său. Simţea, în acelaşi timp, carnea sa şi carnea tatălui său, iar licărul deosebirilor dintre ei ameninţa să-l năucească.

― Ajută-mă, tată, şopti el.

Configuraţia identităţilor lor se modifică dintr-o dată şi Leto se pomeni în poziţia unui observator aflat într-un colţ al propriei lui conştiinţe.

― Ultima mea viziune nu s-a împlinit încă, rosti el, şi vocea sa era a lui Paul. Se întoarse spre Ghanima: ştii ce-am văzut...

Ea îşi lipi palma dreaptă de obrazul lui.

― Te-ai dus în deşert ca să mori, iubitul meu? Asta ai făcut?

― Poate că da, dar această viziune... N-ar fi un motiv suficient pentru a rămâne în viaţă?

― Orb?

― Chiar şi orb.

― Dar unde te-ai putea duce?

El respiră adânc, cutremurându-se.

― La Jacurutu.

― Iubitule!

Pe obrajii ei începură să curgă lacrimi.

― Muad'Dib, eroul, trebuie distrus cu desăvârşire, spuse el. Altminteri, copilul acesta nu ne va putea scoate din haos. Poteca de Aur... Nu este o viziune bună.

― E singura viziune posibilă.

― Alia a eşuat deci...

― Pe de-a-ntregul. Cunoşti raportul.

― Mama ta s-a întors prea târziu. (Ghanima dădu din cap şi pe chipul ei de copil se întipări înţelepciunea Chaniei.) N-ar putea să mai existe şi o altă viziune? Poate că, dacă...

― Nu, iubito. Deocamdată, nu. Copilul acesta nu poate încă să scruteze viitorul şi să revină nevătămat.

Din nou, o răsuflare tremurată îi scutură corpul şi observatorul-Leto percepu dorinţa nestăvilită a tatălui său de a redobândi un trup viu, de a putea lua decizii reale, şi... şi dorinţa lui desperată de a repara greşelile trecutului!

― Tată! strigă Leto, şi ecoul propriului său strigăt îi răsună în craniu.

În aceeaşi clipă, simţi un profund act de voinţă: încet, parcă smulgându-se, tatăl său îşi retrăgea prezenţa interioară, redându-i simţurile, eliberându-i muşchii.

― Iubitule! şopti glasul Chaniei şi retragerea încetini. Ce se întâmplă?

― Nu pleca încă, se rugă Leto, iar vocea, deşi gâtuită şi şovăitoare era vocea lui. Chani, trebuie să ne spui: cum putem să evităm... ceea ce i s-a întâmplat Aliei?

Dar răspunsul veni de la Paul-cel-dinlăuntru şi cuvintele sale răsunară în urechea lăuntrică a lui Leto cu ezitări, cu poticneli:

― Nimic... nu-i sigur. Ai... văzut... ce era... cât pe ce... să se întâmple... cu... mine.

― Dar Alia...

― O stăpâneşte blestematul de Baron!

Leto îşi simţi deodată gâtlejul arzând de uscăciune.

― Nu cumva e... sunt cumva...

― El e şi în tine... dar... eu;.. noi nu putem... câteodată fiecare simte... prezenta celuilalt, dar tu...

― Nu poţi să-mi citeşti gândurile? întrebă Leto. N-ai putea să prinzi de veste dacă... el...

― Uneori îţi percep gândurile... dar eu... noi... trăim doar prin... reflexul... conştiinţei tale. Memoria ta ne creează. Pericolul... este... o memorie precisă. Şi... acei dintre noi... acei care iubeau puterea... şi-o ţineau cu orice preţ... aceia pot fi... mai precişi.

― Mai puternici? şopti Leto.

― Mai puternici.

― Cunosc viziunea ta, zise Leto. Decât să-l las pe el să mă posede, mai bine am să te las pe tine.

― Pentru nimic în lume!

Leto dădu încet din cap, înţelegând enorma voinţă de care dăduse dovadă tatăl său pentru a se retrage, dându-şi seama de consecinţele unui eşec. Orice posesiune îl reducea pe cel posedat la starea de Monstruozitate. Recunoaşterea acestui lucru avu darul să-i redea încrederea în propriile lui forţe şi, în acelaşi timp, să-i confere o percepţie anormal de intensă a propriului său trup şi o conştientizare profundă a greşelilor din trecut: ale lui şi ale strămoşilor lui. Slăbiciunile ― acum înţelegea acest lucru ― se datorau incertitudinilor. Pentru o clipă, înlăuntrul lui, tentaţia se război cu frica. Această carne, trupul lui, avea puterea de a transforma melanjul într-o viziune a viitorului. Cu ajutorul mirodeniei, ar fi putut să inhaleze viitorul, să sfâşie vălurile Timpului. Tentaţia era puternică, greu de înlăturat. Îşi încleştă mâinile şi se cufundă în percepţia prana-bindu. Carnea sa respinse tentaţia. Carnea sa purta mesajul pe care Paul îl aflase în sânge. Cei care iscodeau viitorul sperau să extragă din el numerele câştigătoare pentru ziua de mâine. În loc de asta, se pomeneau prinşi în capcana unei vieţi căreia îi cunoşteau dinainte fiecare bătaie de inimă, şi fiecare geamăt de durere. Ultima viziune a lui Paul dezvăluise calea anevoioasă care permitea ieşirea din această capcană şi Leto ştia, acum, că n-avea de ales, decât să urmeze această cale.

― Bucuria vieţii, frumuseţea ei, rosti el, constau în faptul că viaţa poate să-ţi rezerve surprize.

O voce blândă îi murmură la ureche:

― Am cunoscut întotdeauna această frumuseţe.

Leto întoarse capul şi întâlni ochii Ghanimei, care străluceau în lumina lunii. Chani era cea care îl privea.

― Mamă, spuse el, trebuie să te retragi.

― Ahhh, tentaţia! rosti ea şi se aplecă să-l sărute.

El o respinse.

― Ai fi în stare să iei viaţa fiicei tale?

― E atât de uşor... caraghios de uşor.

Cuprins de panică, Leto îşi aminti ce efort de voinţă trebuise să depună personalitatea lăuntrică a tatălui său pentru a abandona carnea. Să se fi pierdut Ghanima în acea lume-a-observatorului din care el privise şi ascultase, aflând de la tatăl său răspunsul pe care-l ceruse?

― Te voi dispreţui, mamă, spuse el.

― Ceilalţi nu mă vor dispreţui. Fii iubitul meu.

― Dacă ţi-aş face pe plac... ştii ce aţi deveni amândouă. Tata te-ar dispreţui.

― Niciodată!

― Ba da!

Cuvintele îi ţâşniră din gâtlej fără voia sa, purtând în ele vechile armonici ale Glasului pe care Paul îl învăţase de la mama sa, vrăjitoarea.

― Nu spune asta! gemu ea.

― Te voi dispreţui!

― Te rog... te rog, nu spune asta.

Leto îşi duse mâna la gât; simţi că muşchii îi aparţineau din nou.

― Te va dispreţui. Îţi va întoarce spatele. Va lua iar calea deşertului.

― Nu... nu...

Ea scutură cu putere din cap.

― Trebuie să pleci, mamă, spuse el.

― Nu... nu...

Dar glasul ei nu mai avea forţa dinainte.

Leto scrută chipul surorii sale. Fiecare fibră a fiecărui muşchi răspundea prin spasme la tumultul din trupul ei.

― Pleacă, şopti el. Pleacă.

― Nuuuu...

El o prinse de braţ, simţi tremurul muşchilor, zvâcnetul tendoanelor. Ea se smuci, încercând să se depărteze, dar el o ţinu strâns, continuând să şoptească:

― Pleacă... pleacă...

Şi, în tot acest timp, nu încetă să se dojenească pentru că o obligase pe Ghanima să se preteze încă o dată la acest joc de-a tata şi mama, pe care-l jucaseră de atâtea ori înainte, dar pe care ea îl refuzase cu îndărătnicie în ultima vreme. Era limpede că femeia se dovedea mai slabă la acest asalt interior. Temerile Bene Gesseritului erau întemeiate.

Orele treceau şi trupul Ghanimei continua să tremure şi să se zvârcolească prada luptei lăuntrice, dar, la un moment dat, Leto auzi vocea surorii sale pledând pentru aceeaşi cauză, adresându-se imaginii care nu voia să cedeze:

― Mamă... te implor!

Şi, deodată:

― Ai văzut-o pe Alia! Vrei să ajungi ce-a ajuns ea?

În cele din urmă, Ghanima se sprijini de umărul lui şi şopti:

― A acceptat. S-a dus.

Ea îi mângâie părul.

― Ghani, îmi pare rău, nespus de rău. N-am să-ţi mai cer niciodată să faci lucrai acesta. Am fost egoist. Iartă-mă.

― N-am nimic de iertat, rosti ea cu glas stins, ca după un enorm efort fizic. Am aflat multe lucruri pe care trebuia să le cunoaştem.

― Ştiu că ţi-a spus multe. O să vorbim mai târziu, când...

― Nu! Vom vorbi acum. Ai avut dreptate.

― Poteca de Aur?

― Blestemata ta Potecă de Aur!

― Logica este inutilă dacă nu-i înarmată cu datele esenţiale. Dar eu...

― Bunica s-a întors pentru a ne orienta educaţia şi a verifica dacă n-am fost... contaminaţi.

― Asta susţine şi Duncan. Nu-i nici o noutate în...

― Calcul elementar, încuviinţă ea pe un ton care-şi regăsise fermitatea.

Se desprinse de Leto şi-şi îndreptă privirea spre deşertul cufundat în liniştea desăvârşită dinaintea zorilor. Această bătălie... acesta cunoaştere îi costase o noapte întreagă. Garda Regală, care stătea de strajă în spatele izolaţiilor de la intrarea nişei, va fi avut de dat multe explicaţii. Leto ordonase să nu fie deranjaţi de nimeni şi de nimic.

― Oamenii învaţă adesea subtilitatea pe măsură ce înaintează în vârstă, spuse Leto. Ce învăţătură putem trage noi din toată această experienţă a vârstei?

― Universul, aşa cum îl vedem noi, nu este niciodată exact adevăratul univers fizic, zise ea. Nu trebuie să vedem în această bunică doar o bunică.

― Ar fi şi periculos, admise el. Dar întrebarea mea se...

― E ceva care depăşeşte subtilitatea, îl întrerupse ea. Trebuie să păstrăm un mijloc, în conştiinţa noastră, pentru a percepe ceea ce nu putem intui dinainte. De-asta... mama mi-a vorbit de mai multe ori despre Jessica. La sfârşit, când am căzut la învoială în privinţa schimbului interior, mi-a spus o grămadă de lucruri.

Ghanima oftă.

Ştim că este bunica noastră, spuse Leto. Ieri ţi-ai petrecut câteva ore bune cu ea. Asta aţi...

― Dacă îngăduim, ceea ce ştim va determina reacţia noastră faţă de ea, replică Ghanima. E lucrul despre care m-a avertizat tot timpul mama. A citat-o pe bunica, la un moment dat, şi... (Puse mâna pe braţul lui Leto.) În mintea mea, ecoul vorbelor ei a răsunat cu glasul bunicii.

― Te-a avertizat tot timpul, murmură Leto.

Gândul i se părea descumpănitor. Oare nu te puteai încrede în nimic pe această lume?

― Cele mai fatale erori se nasc din certitudini permanente, zise Ghanima. Mama mi-a repetat acest citat de nu ştiu câte ori.

― E ceva pur Bene Gesserit.

― Dacă... dacă Jessica s-a reintegrat într-adevăr în Comunitate...

― Ar fi extrem de periculos pentru noi, completă el. În noi curge sângele Kwisatz Haderachului lor ― masculul Bene Gesserit.

― Surorile nu-şi vor abandona obiectivul, spuse ea, dar ne-ar putea abandona pe noi. Şi s-ar putea ca instrumentul să fie bunica noastră.

― Ar mai fi o cale.

― Da... Împerecherea noastră. Dar ele ştiu că genele regresive pot complica problema.

― E un risc pe care-l vor fi discutat.

― Inclusiv cu bunica noastră, fireşte. E o cale care nu-mi place.

― Nici mie.

― Pe de altă parte, n-ar fi pentru prima dată când o linie de sânge regală încearcă să...

― Îmi repugnă, rosti el, cutremurându-se.

Ea îi percepu frisonul, rămase tăcută.

― Puterea, spuse el.

Şi, prin acea stranie alchimie a similitudinilor dintre ei, Ghanima ştiu încotro îl dusese gândul.

― Puterea Kwisatz Haderachului trebuie să eşueze, încuviinţă ea.

― Dacă e folosită aşa cum înţeleg ele, completă Leto.

În clipa aceea, zorii se revărsară asupra deşertului. Simţiră imediat căldura. Culorile explodară în plantaţiile de sub faleză. Frunzele gri-verzi îşi proiectară umbrele ascuţite pe suprafaţa solului. Prima geană de lumină a soarelui argintiu al Dunei se răsfrânse în reflexe aurii şi purpurii peste cuprinsul oazei înverzite de la adăpostul stâncilor.

Leto se ridică, se întinse.

― Poteca de Aur, aşadar, rosti Ghanima, adresându-se deopotrivă lui şi ei înseşi, căci ştia în ce fel ultima viziune a tatălui lor corespundea şi se confunda cu visele lui Leto.

În spatele lor, prelata izolatoare foşni, răzbătu murmur de glasuri.

Leto reveni la străvechea limbă pe care-o folosiseră în cursul serii:

― L'ii ani howr samis sm'kwi owr samit sut.

Aceasta era hotărârea care-şi găsi lăcaş în conştiinţa lor. Traducerea literară era: Ne vom ţine unul altuia companie spre moarte, chiar dacă numai unul se va întoarce să povestească.

La rândul ei, Ghanima se ridică în picioare şi, împreună, trecură pe sub prelata de izolare şi reintrară în sietch, unde gărzile îi încadrară şi îi urmară spre apartamentele lor. Reacţia mulţimii care le făcea loc să treacă părea diferită în dimineaţa aceasta. Oamenii schimbau priviri rapide cu membrii gărzii. Veghea solitară de noapte, deasupra deşertului, era o veche datină a sfinţilor înţelepţi fremeni. Fiecare Umma practicase această formă de veghe. Paul Muad'Dib o făcuse... şi Alia. Acum, iată că începuseră s-o facă şi gemenii.

Leto remarcă diferenţa şi-i atrase atenţia Ghanimei.

― Habar n-au ce-am hotărât pentru ei, comentă ea. Habar n-au.

În aceeaşi limbă secretă, el replică:

― Este necesar ca începutul să fie cu totul neprevăzut.

Ghanima ezită o clipă pentru a-şi formula gândurile. Apoi zise:

― Când va veni vremea, când îl vor jeli pe unul dintre gemeni, va trebui ca totul să fie perfect real ― până la zidirea mormântului. Inima va trebui să urmeze somnul, altfel nu va exista deşteptare.

În limba veche, era un enunţ extrem de complex, care folosea un complement pronominal separat de infinitiv. Sintaxa permitea fiecărei propoziţii interne să se întoarcă asupra ei înseşi şi să dobândească mai multe sensuri diferite, fiecare dintre ele fiind perfect distinct şi bine definit, dar toate rămânând, în mod subtil, interdependente. În parte, ceea ce spusese Ghanima era că, după planul lui Leto, amândoi riscau moartea şi că nu exista nici o deosebire dacă moartea avea să fie reală sau simulată. Schimbarea ce urma să rezulte avea să fie asemănătoare morţii ― ad litteram: "omor funerar". O conotaţie suplimentară îl indica, la modul acuzator, pe cel ce supravieţuia, cerându-i să povestească ― adică: să joace rolul celui viu. Cel mai mic pas greşit ar fi anulat întregul plan şi Poteca de Aur a lui Leto ar fi devenit o fundătură.

― Extrem de delicat, încuviinţă Leto în timp ce dădea în lături draperiile de la intrarea anticamerei spre apartamentele lor.

Activitatea servitorilor dinăuntru nu conteni decât o secundă, cât le trebui gemenilor pentru a traversa încăperea şi a pătrunde în pasajul boltit ce ducea spre apartamentul rezervat Doamnei Jessica.

― Nu eşti Osiris, îi aminti Ghanima fratelui ei.

― Nici nu voi încerca să fiu, replică el.

Ea îl apucă de braţ, silindu-l să se oprească.

― Alia darsatay haunus m'smow, îl preveni.

Leto privi în ochii surorii sale. Într-adevăr, acţiunile Aliei răspândeau un miros respingător, pe care cu siguranţă că-l va fi sesizat şi bunica lor. Îi adresă Ghanimei un surâs admirativ. Sora lui combinase termenii limbii vechi cu superstiţia fremenă pentru a evoca una dintre prevestirile tribale fundamentale. M'smow, mirosul fetid al unei nopţi de vară, era vestitorul morţii provocate de demoni. Iar Isis fusese zeiţa-demon pentru poporul a cărui limbă o vorbeau ei acum.

― Suntem Atreizi şi trebuie să ne păstrăm reputaţia de oameni cutezători, spuse el.

― Aşa că vom lua ce ne trebuie.

― Altminteri am ajunge milogi pe lângă propria noastră Regenţă, întări Leto. Aliei i-ar face cu siguranţă plăcere.

― Dar planul nostru...

Ghanima lăsă fraza în suspensie.

Planul nostru, gândi el. Aşadar, sora sa aderase fără rezerve. Spuse:

― Consider planul nostru asemeni trudei la shaduf.

Ghanima privi peste umăr spre anticamera prin care trecuseră, adulmecând mirosurile grele ale dimineţii, cu izul lor etern început. Îi plăcea cum folosise Leto limbajul lor intim. Truda la shaduf. Era ca o promisiune solemnă. Definise planul lor în termenii unei munci agricole dintre cele mai umile; fertilizare, irigare, plivire, transplantare, emondare ― dar cu implicaţia fremenă că această muncă se desfăşura simultan într-o Altă Lume, unde simboliza cultivarea bogăţiei spirituale.

Ghanima cercetă chipul fratelui ei în timp ce continuau, amândoi, să stea nemişcaţi, şovăitori, în pasajul de stâncă. Îşi dăduse seama, din ce în ce mai limpede, că Leto pleda pe două niveluri: primul, pentru Poteca de Aur din viziunea tatălui lor şi a lui, iar al doilea, pentru ca ea să-i dea mână liberă să-şi ducă la bun sfârşit extrem de periculosul mit al creaţiei pe care îl genera planul. Asta o speria. Exista şi altceva în viziunea lui personală, ceva despre care nu îi vorbise? Era cu putinţă ca Leto să se considere o zeitate potenţială, capabilă să conducă omenirea spre o renaştere? (La aşa tată, aşa fiu!) Cultul lui Muad'Dib se acrise, fermentând în greşelile administrative ale Aliei şi în libertinajul neînfrânat al unei preoţimi militare care încleştase puterea fremenilor. Ceea ce dorea Leto era o regenerare.

Îmi ascunde ceva, gândi ea deodată.

Îşi reaminti ce-i povestise despre visul lui. Era un vis de un realism atât de izbitor, încât putea să-l retrăiască ore în şir după aceea, umblând şi vorbind într-o stare de buimăceală. Visul era întotdeauna acelaşi, spunea el.

"Sunt pe nisip, în lumina aurie a zilei, deşi nu e soare. Apoi îmi dau seama că eu sunt soarele. Lumina mea se împrăştie sub forma unei Poteci de Aur. În clipa în care îmi dau seama de asta, ies afară din mine. Mă întorc, aşteptându-mă să mă văd ca soare. Dar văd altceva: nu sunt soarele, sunt o schiţă rudimentară, un desen de copil, cu zigzaguri ca de fulger în loc de ochi, cu beţe în loc de mâini şi picioare. În mâna stângă însă ţin un sceptru, un sceptru adevărat, cu detalii realiste care n-au nimic de-a face ca mâzgălitura ce-l ţine. Deodată, sceptrul se mişcă şi asta mă înspăimântă. În timp ce sceptrul se mişcă, am impresia că mă trezesc, deşi ştiu că visez mai departe. În clipa aceea, îmi dau seama că pielea mea e acoperită de ceva ― un fel de armură care se mişcă o dată cu pielea mea. Nu pot să văd armura, dar o simt. Şi, atunci, spaima dispare, fiindcă această armură îmi conferă puterea a zece mii de oameni".

În vreme ce Ghanima continua să-l privească, Leto încercă să-şi desprindă braţul din strânsoarea ei, să-şi continue drumul spre apartamentul Jessicăi. Dar Ghanima se opuse.

― Poate că această Potecă de Aur nu-i cu nimic mai bună decât orice altă potecă, spuse ea.

Leto lăsă ochii în jos, spre pardoseala de piatră, simţind îndoielile care puneau din nou stăpânire pe sora sa.

― Trebuie s-o fac, rosti în cele din urmă.

― Alia e posedată, zise ea. Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi cu noi. Poate că s-a şi întâmplat, fără ca noi să ne dăm seama.

― Nu. (El scutura din cap şi înfruntă privirea surorii sale.) Alia a opus rezistenţă. Asta a sporit forţa puterilor ce sălăşluiesc în ea. A fost învinsă de propria ei tărie. Noi însă am cutezat să scormonim înlăuntru, să descoperim limbi vechi şi cunoştinţe pierdute. Noi suntem deja amalgame vii ale vieţilor existente în noi. Nu le opunem rezistenţă. Ne lăsăm purtaţi de ele. Asta am aflat de la tata azi-noapte. Este ceea ce trebuia să aflu.

― Înlăuntrul meu n-a spus nimic din toate astea.

― Tu o ascultai pe mama. Ceea ce noi am...

― Şi era cât pe ce să te pierd.

― Mai e încă la fel de puternică în tine? întrebă el şi pe chip i se întipări teama.

― Da... dar acum cred că mă păzeşte cu dragostea ei. Modul în care ai ştiut să argumentezi a fost excelent. (Şi, cu gândul la imaginea interioară a mamei, Ghanima adăugă:) Mama noastră există acum, pentru mine, în alam al-mythal, cu ceilalţi, dar ea a gustat din fructul infernului. De acum înainte, pot s-o ascult fără teamă. Cât despre ceilalţi...

― Da, încuviinţă Leto. Şi eu l-am ascultat pe tata, dar cred că, de fapt, urmez sfatul bunicului al cărui nume îl port. Poate că tocmai din cauza numelui e mai uşor totul.

― Ai fost sfătuit să-i vorbeşti bunicii despre Poteca de Aur?

Leto aşteaptă să treacă de ei un servitor care ducea, pe o tavă adâncă, micul dejun pregătit pentru Doamna Jessica. Un miros puternic de mirodenie rămase în urma lui.

― Ea trăieşte, deopotrivă, în noi şi în propria ei carne, zise Leto. Poate fi consultată de două ori.

― Nu şi în ceea ce mă priveşte, se împotrivi Ghanima. N-am să mai risc asta încă o dată.

― Atunci, o voi consulta eu.

― Parcă ajunsesem amândoi la concluzia că s-a reintegrat în Comunitate.

― Desigur. A fost o Bene Gesserit la început, a fost ea însăşi la mijloc, a redevenit Bene Gesserit la sfârşit. Dar nu uita că şi în venele ei curge sânge Harkonnen, chiar mai mult decât într-ale noastre, că şi ea a cunoscut o formă a acestei împărtăşiri lăuntrice pe care-o cunoaştem noi.

― O formă cu totul superficială, spuse Ghanima. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.

― Nu cred că voi pomeni de Poteca de Aur.

― S-ar putea s-o fac eu.

― Ghani!

― Nu mai avem nevoie de zei Atreizi! Avem nevoie de spaţiu pentru puţină umanitate!

― Am susţinut eu vreodată contrariul?

― Nu.

Ghanima inspiră adânc şi-şi luă ochii de la el.

Servitorii trăgeau cu urechea din anticameră, înţelegând, după tonul vocilor, că era vorba de o dispută, dar incapabili să priceapă cuvintele străine.

― Trebuie s-o facem, reluă Leto. Dacă nu acţionăm, ne putem arunca de pe-acum în propriile noastre cuţite.

Folosise vechea expresie fremenă care însemna "să ne vărsăm apa în cisterna tribului".

Din nou, Ghanima îi scrută chipul. Nu putea fi decât de acord cu el, dar se simţea prinsă în capcana unei construcţii cu nenumărate ziduri. Ştiau amândoi că, indiferent ce-ar fi făcut, în calea lor se afla şi o zi a ispăşirii. Pentru Ghanima, aceasta era o certitudine pe care o întăreau datele adunate de la celelalte vieţi-memorii, dar, în acest moment, lucrul de care se temea era puterea pe care ea o conferea tuturor acestor psihisme prin faptul că utiliza datele obţinute din experienţa lor. Le simţea pândind-o ca nişte harpii, ca umbrele unor demoni în ambuscadă. Cu excepţia mamei sale, care avusese puterea să pună stăpânire pe carnea ei şi renunţase. Ghanima se simţea încă zdruncinată de pe urma acelei bătălii lăuntrice, pe care ştia că ar fi pierdut-o fără exortaţiile fratelui ei.

Leto pretindea că Poteca de Aur era singura ieşire din această capcană. Trebuia să-l creadă. Chiar dacă îşi dădea seama că-i ascundea ceva din viziunea lui, ştia că avea nevoie de ea, de creativitatea ei, pentru a îmbogăţi pianul.

― Vom fi puşi la încercare, spuse el, conştient de dubiile ei.

― Nu cu mirodenia.

― Poate că şi cu mirodenia. Dar, cu siguranţă, în deşert şi în Încercarea Posesiunii.

― N-ai pomenit niciodată de Încercarea Posesiunii! îl acuză ea. Face parte din visul tău?

Leto înghiţi în sec, blestemându-se că-l luase gura pe dinainte.

― Da, mărturisi el.

― Înseamnă că vom fi... posedaţi?

― Nu.

Ea se gîndi la Încercare, la acel străvechi examen fremen care, cel mai adesea, sfârşea printr-o moarte hidoasă. Aşadar, planul lui Leto conţinea şi alte complexităţi. Avea să-i ducă până la un prag dincolo de care căderea într-o parte sau alta nu mai putea fi suportată de mintea umană, iar această minte să rămână întreagă.

Ştiind încotro o purtau gândurile, Leto spuse:

― Puterea îi atrage pe psihotici. Întotdeauna. E ceea ce trebuie să evităm înlăuntrul nostru.

― Eşti sigur că nu vom fi... posedaţi?

― Nu vom fi, dacă realizăm Poteca de Aur.

Pradă încă îndoielilor, ea zise:

― N-am să-ţi port copiii, Leto.

El clătină din cap, înăbuşind pornirile lăuntrice, şi-i răspunse recurgând la forma de exprimare regală a vechii limbi:

― Soră a mea, te iubesc mai mult decât pe mine însumi, dar nu acesta este obiectul dorinţelor mele.

― Perfect, atunci să revenim la o altă problemă înainte de a intra la bunica noastră. Un cuţit în inima Aliei ar putea rezolva majoritatea dificultăţilor noastre.

― Dacă crezi asta, îţi închipui că putem merge prin noroi fără să lăsăm urme. Şi apoi, când a oferit Alia cuiva un prilej favorabil?

― Umblă tot felul de zvonuri despre acest Javid.

― Dă cumva Duncan semne că i-ar creşte coarne?

Ghanima strânse din umeri.

― O otravă, două otrăvuri, rosti ea.

Era eticheta aplicată în mod obişnuit în uzanţele regale de a cataloga apropiaţii după ameninţarea pe care o puteau prezenta pentru propria-ţi persoană, o caracteristică universală a domnitorilor.

― Trebuie să procedăm cum am spus eu, zise Leto.

― Era mai curat cum am spus eu.

După replica ei, Leto pricepu că Ghanima reuşise, în sfârşit, să-şi înlăture toate îndoielile şi să accepte fără rezerve planul său. Constatarea nu-i aduse însă nici o bucurie. Se pomeni privindu-şi mâinile şi întrebându-se dacă aveau să se murdărească.

Iată ce-a înfăptuit Muad'Dib: a văzut, în rezerva subliminală a fiecărui individ, o bancă inconştientă de amintiri ajungând până la celula primară a genezei noastre comune. Fiecare dintre noi, a spus el, poate să măsoare distanţa care-l separă de această origine comună. Văzând acest lucru şi dezvăluindu-l, el a realizat saltul curajos al deciziei. Muad'Dib şi-a asumat sarcina de a integra memoria genetică în procesul de evaluare al devenirii. Astfel a străpuns vălurile Timpului, făcând din viitor şi trecut unul şi acelaşi lucru. Aceasta a fost creaţia lui Muad'Dib, întruchipat în fiul său şi în fiica sa.

Testamentul Arrakisului de Harq al-Ada

PARCURGÂND ALEILE din grădina palatului regal al bunicului său, Farad'n observa cum i se scurta umbra pe măsură ce soarele Salusei Secundus urca spre zenit. Din când în când, era nevoit să lungească pasul pentru a nu rămâne în urma Basharului înalt care-l însoţea.

― Am îndoieli, Tyekanik, spuse el. Oh, nu neg faptul că tronul prezintă atracţii, dar... (Trase adânc aer în piept.) Mă interesează atât de multe lucruri.

Tyekanik, care tocmai avusese o dispută aprigă cu mama Iui Farad'n, îl privi cu coada ochiului. Prinţul se apropia de cea de-a optsprezecea aniversare şi trupul începuse să i se împlinească, la fel ca şi trăsăturile feţei, parcă mai ferme. Cu fiecare zi ce trecea, avea tot mai puţin din Wensicia şi tot mai mult din bătrânul Shaddam, care preferase să-şi urmărească preocupările personale în dauna responsabilităţilor monarhice.

Lucru care-l costase în cele din urmă tronul, fireşte. Pierduse cu totul simţul autorităţii.

― Trebuie să iei o decizie, Prinţe, zise Tyekanik. Nu încape îndoială că vei avea timp să te ocupi şi de altele, însă...

Farad'n îşi muşcă buza inferioară. Datoria îl obliga să rămână aici şi asta-i dădea un sentiment de frustrare. Dac-ar fi fost după el s-ar fi aflat acum în enclava stâncoasă unde se desfăşurau experienţele cu păstrăvii de nisip. Iată, într-adevăr, un plan cu implicaţii colosale: dacă izbuteau să le smulgă Atreizilor monopolul mirodeniei, orice se putea întâmpla.

― Eşti sigur că aceşti gemeni vor fi... eliminaţi?

― Nimic nu poate fi absolut sigur, Prinţe, dar perspectivele sunt bune.

Farad'n ridică din umeri. Asasinatul rămânea o constantă a vieţii regale. Subtilitatea variantelor de eliminare a personajelor importante se reflecta până şi în limbaj. Cuvinte diferite făceau distincţie între otrava pentru băutură şi cea pentru mâncare. Probabil că gemenii Atreides aveau să fie eliminaţi prin otrăvire. Gândul acesta însă nu-i producea lui Farad'n nici o plăcere. Din câte auzise, gemenii păreau un cuplu demn de tot interesul.

― Va trebui să mergem pe Arrakis? întrebă el.

― E cea mai bună soluţie. Vom putea exercita un maximum de presiune.

Farad'n părea că vrea să evite o anumită întrebare şi Tyekanik se întrebă care putea fi aceasta.

― Mă intrigă ceva, Tyekanik, spuse Farad'n în momentul în care dădeau colţul unei alei şi se apropiau de o fântână împresurată de trandafiri negri uriaşi. În spatele tufelor se auzea ţăcănitul foarfecilor mânuite de nişte grădinari invizibili.

― Anume? îl îmboldi Tyekanik.

― Această... hm, religie pe care-ai îmbrăţişat-o...

― Nu e nimic ciudat în asta, Prinţe, spuse Tyekanik, sperând ca vocea să-i rămână fermă şi convingătoare. Această religie se adresează războinicului din mine. E o religie care se potriveşte unui sardaukar.

Asta, cel puţin, era adevărat, îşi zise el

― Mdaaa... Dar mama pare atât de încântată de ea.

Fire-ar afurisită Wensicia! gândi Tyekanik. L-a făcut să intre la bănuieli.

― Părerea mamei Domniei-Tale nu mă interesează. Religia fiecăruia este treaba lui personală. Poate că vede în asta ceva care-ar putea să-ţi favorizeze ascensiunea la tron.

― Aşa m-am gândit şi eu.

Ah, abil mai e! gândi Tyekanik, apoi spuse:

― Încearcă să te convingi personal ce-i cu această religie; vei înţelege imediat de ce am ales-o.

― Totuşi... Învăţăturile Sui Muad'Dib? În definitiv, era un Atreides.

― Tot ce pot spune este că, deseori, căile Domnului sunt misterioase.

― Înţeleg. Spune-mi, Tyek, pentru ce m-ai invitat la această plimbare tocmai acum? E aproape amiază şi, de obicei, la ora asta eşti prins cu tot felul de însărcinări din partea mamei, în afara palatului.

Tyekanik se opri lângă o bancă de piatră, nu departe de fântână şi de trandafirii uriaşi din spatele ei. Spectacolul jeturilor de apă avea darul să-l calmeze şi rămase cu privirea la el în timp ce spunea:

― Prinţe, am făcut un lucru care s-ar putea să nu fie pe placul mamei Domniei-Tale.

Şi gândi: Dacă va crede asta, stratagema ei blestemată va reuşi. Tyekanik aproape că mai spera ca planul Wensiciei să eşueze. Să-l aducă aici pe afurisitul ăla de Propovăduitor! N-a fost în toate minţile. Şi la ce preţ!

Cum Tyekanik rămase tăcut, parcă în aşteptare, Farad'n întrebă:

― E-n regulă, Tyek, ce-ai făcut?

― Am adus aici un practicant al oniromanţiei, răspunse Basharul.

Prinţul îi aruncă o privire sfredelitoare. Unii dintre sardaukarii mai bătrâni se pretau la jocul interpretării viselor, cu atât mai mult după înfrângerea lor de către "Visătorul Suprem", Muad'Dib. Îşi spuneau că, undeva, în visele lor, ar fi putut regăsi calea care avea să-i conducă din nou la putere şi glorie. Tyekanik însă nu se angajase niciodată în acest joc.

― Nu prea e stilul tău, Tyek, observă Farad'n.

― Atunci, nu-mi rămâne decât să vorbesc cu glasul noii mele religii, spuse Tyekanik, adresându-se fântânii. Pentru a vorbi despre religie, fireşte, riscaseră să-l aducă pe Propovăduitor aici.

― Vorbeşte-mi, atunci, cu glasul acestei religii, zise Farad'n.

― Cum porunceşti, Prinţe.

Tyekanik se întoarse şi-l privi în faţă pe tânărul care era, acum, deţinătorul tuturor visurilor distilate pe calea ce avea s-o urmeze Casa Corrino.

― Biserica şi statul, Prinţe, credinţa şi raţionamentul ştiinţific, mai mult chiar: tradiţia şi progresul ― toate acestea îşi găsesc împăcare în învăţăturile lui Muad'Dib. El a spus că nu există contrarii absolute, decât în credinţa oamenilor şi, uneori, în visele lor. Viitorul poate fi descoperit în trecut şi amândouă fac parte dintr-un întreg.

În pofida îndoielilor pe care nu le putea risipi, Farad'n fu impresionat. Percepuse în vocea lui Tyekanik o notă de sinceritate şovăitoare, ca şi cum sardaukarul ar fi vorbit împotriva unor constrângeri lăuntrice.

― Şi pentru asta mi-ai adus acest... ghicitor în vise?

― Da, Prinţe. Poate că visele Domniei-Tale pătrund în Timp. Îţi regăseşti conştiinţa fiinţei interioare când recunoşti universul ca un întreg coerent. Visele Domniei-Tale... cum să zic...

― Dar nu dau nici o importanţă viselor mele, protestă Farad'n. Mi se par curioase şi-atâta tot. Nu mi-am închipuit niciodată că tu...

― Prinţe, nimic din ceea ce faci nu poate fi lipsit de importanţă.

― Mă flatezi, Tyek. Chiar crezi că omul tău e în stare să pătrundă în inima marilor mistere?

― Cred, Prinţe.

― Atunci, hai să-i facem în ciudă mamei.

― Eşti de acord să-l vezi?

― Evident ― de vreme ce l-ai adus ca s-o contrariezi pe mama.

Mă ia peste picior? se întrebă Tyekanik. Apoi spuse:

― Trebuie să-ţi atrag atenţia că bătrânul poartă o mască. Este o invenţie ixiană care le îngăduie nevăzătorilor să vadă cu pielea.

― E orb?

― Da, Prinţe.

― Ştie cine sunt?

― I-am spus, Prinţe.

― Bine. Să mergem la el.

― Dacă Domnia-Ta binevoieşte să aştepte o clipă, am să-l aduc îndată aici.

Farad'n privi grădina din jurul fântânii şi zâmbi. Era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru această nerozie.

― I-ai spus ce-am visat? întrebă el.

Numai în linii mari, Prinţe. Te va ruga să-i relatezi personal.

― Ah, foarte bine. Am să aştept aici. Du-te şi adu-l.

Farad'n se întoarse cu spatele şi-l auzi pe Tyekanik depărtându-se în grabă. În dosul boscheţilor se întrezărea un grădinar care tundea tufele ― vârful unei bonete cafenii, fulgerarea foarfecelui deasupra frunzelor verzi. Mişcarea era hipnotică.

Povestea asta cu visele e absurdă, gândi Farad'n, Tyek a greşit asumându-şi această iniţiativă fără să mă consulte. Oricum, e ciudata pasiunea asta subită pentru religie, la vârsta lui. Şi, acum, se interesează de vise!

Din spate auzi zgomot de paşi. Mersul hotărât, familiar, al lui Tyekanik şi un umblet mai domol, târşâit. Farad'n se întoarse şi privirea lui se opri asupra oniromantului. Masca ixiană era un fel de voal negru opac, care-i acoperea faţa, de la frunte până sub bărbie. Masca nu avea deschizături pentru ochi. Dac-ar fi fost să te iei după reclama ixienilor, întreaga mască era un mare ochi unic.

Tyekanik se opri la doi paşi de Farad'n, în timp ce bătrânul se apropie la mai puţin de un pas.

― Tălmăcitorul de vise, rosti Tyekanik.

Farad'n înclină scurt din cap.

Bătrânul mascat tuşi surd şi adânc, de parcă ar fi vrut să-şi dreagă glasul de la nivelul stomacului. Farad'n simţi mirosul de mirodenie înăcrită pe care-l degaja mantia lungă, de culoare gri, care-i acoperea trupul.

― Masca aceea chiar face parte din carnea dumitale? întrebă Farad'n, conştient că încerca să întârzie deschiderea discuţiei despre vise.

― Când o port, da, răspunse bătrânul cu un glas în care răzbătea o vibraţie amară şi un infim accent fremen. Visul, spuse apoi. Povesteşte-mi-l.

Farad'n dădu din umeri. De ce nu? Doar pentru asta îl adusese Tyek pe moşneag. Sau nu? Îndoielile îl năpădiră din nou. Întrebă:

― Practici, într-adevăr, oniromanţia?

― Am venit să-ţi interpretez visul, Puternice Domn.

Din nou, Farad'n ridică din umeri. Personajul acesta mascat îl făcea să se simtă nervos. Îi aruncă o privire lui Tyekanik, care stătea nemişcat, cu braţele încrucişate, cu ochii la fântâna înconjurată de trandafiri.

― Visul, insistă bătrânul.

Farad'n respiră adânc şi începu să-şi povestească visul. Pe ură ce povestea, cuvintele îi veneau din ce în ce mai uşor. Vorbi despre apa care curgea la deal, spre izvor, despre lumile care i se învârtejau în cap ca nişte atomi, despre şarpele care se preschimba în vierme de nisip şi exploda într-un nor de praf. Evocarea şarpelui, constată cu surprindere, îl supuse la un efort. Îl inhiba o repulsie îngrozitoare şi asta avu darul să-l înfurie în timp ce vorbea.

Bătrânul rămase tăcut şi impasibil până când Farad'n îşi isprăvi relatarea. Vălul negru a! măştii se mişca uşor, în ritmul respiraţiei sale. Farad'n aşteptă câteva clipe, dar, cum tăcerea se prelungea, sfârşi prin a întreba:

― Ei, n-ai de gând să-mi interpretezi visul?

― L-am interpretat, răspunse bătrânul şi vocea lui părea să vină de la o distanţă enormă.

― Şi?

Farad'n sesiză nota stridentă din propriul său glas, care trăda tensiunea creată de relatarea visului.

Bătrânul continua să tacă.

― Vorbeşte!

De data aceasta, glasul Prinţului fu mânios.

― Am spus că am venit să interpretez, zise bătrânul. N-am spus că-ţi voi împărtăşi interpretarea.

Tyekanik reacţionă brusc, coborând braţele, cu pumnii strânşi, şi mârâind:

― Cum?

― N-am zis că voi dezvălui interpretarea mea, rosti bătrânul.

― Mai vrei bani? întrebă Farad'n.

― N-am cerut plată când am fost adus aici.

Răspunsul avea o demnitate glacială care reuşi să îmblânzească mânia lui Farad'n. Bătrânul era curajos, nimic de zis. Era imposibil să nu ştie că nesupunerea putea să-l coste viaţa.

― Dă-mi voie, Prinţe, interveni Tyekanik în clipa în care Farad'n se pregătea sa vorbească. Apoi, întorcându-se spre bătrân, întrebă: Vrei să ne spui pentru ce refuzi să dezvălui interpretarea dumitale?

― Da, Domniile-Voastre. Visul îmi spune că n-ar avea nici un rost să explic asemenea lucruri.

Farad'n nu se mai putu abţine.

― Vrei să spui că semnificaţia visului mi-e deja cunoscută?

― Poate că ţi-e cunoscută, Domnia-Ta, dar nu la asta m-am referit.

Tyekanik veni lângă Farad'n. Amândoi îl priviră aprig pe bătrân.

― Explică-te! zise sardaukarul.

― Chiar aşa, întări Farad'n.

― Dacă m-aş apuca să vorbesc despre visul acesta, să explorez aspectele legate de apă şi praf, de şerpi şi viermi, să analizez atomii care se învârtesc în capul Domniei-Tale ca şi într-al meu... ah, Puternice Domn, cuvintele mele n-ar putea decât să te zăpăcească şi ai pretinde că n-am înţeles.

― Te temi că vorbele dumitale ar putea să mă mânie?

― Domnia-Ta! Eşti deja mânios.

― N-ai încredere în noi? întrebă Tyekanik.

― Eşti pe-aproape, Domnia-Ta. N-am încredere în Domniile-Voastre pentru că Domniile-Voastre n-aveţi încredere în Domniile-Voastre.

― Întinzi prea mult coarda, mârâi Tyekanik. Unii şi-au găsit moartea pentru insulte mai puţin grave ca asta.

Farad'n încuviinţă:

― Nu ne stârni furia.

― Consecinţele fatale ale furiei celor din Casa Corrino sunt bine cunoscute, Prinţe de Salusa Secundus, spuse bătrânul.

Tyekanik puse o mână liniştitoare pe braţul lui Farad'n.

― Încerci să ne provoci ca să-ţi facem de petrecanie? întrebă el.

Farad'n nu se gândise la asta şi simţi un fior rece la gândul implicaţiilor unei asemenea atitudini. Bătrânul acesta, care-şi spunea Propovăduitorul... era mai mult decât ce părea a fi? Ce consecinţe ar fi putut avea moartea lui? Martirii puteau să devină creaţii periculoase.

― Mă îndoiesc că m-aţi omorî, indiferent ce v-aş spune, replică Propovăduitorul. Cred că-mi cunoşti valoarea, Bashare, şi o va fi bănuind şi Prinţul Domniei-Tale.

― Refuzi categoric să tălmăceşti visul? insistă Tyekanik.

L-am tălmăcit.

Şi nu vrei să dezvălui ce vezi în el?

― Îmi găseşti vină, Domnia-Ta?

― Ce valoare ai putea avea în ceea ce mă priveşte? întrebă Farad'n.

Propovăduitorul ridică mâna dreaptă.

― Ajunge să fac un semn, ca Duncan Idaho să vină la mine şi să-mi dea ascultare.

― Ce mai e şi fanfaronada asta? se miră Farad'n.

Dar Tyekanik clătină din cap, amintindu-şi disputa sa cu Wensicia.

― S-ar putea să aibă dreptate, Prinţe. Propovăduitorul acesta are o mulţime de adepţi pe Dune.

― De ce nu mi-ai spus că vine de acolo? întreba Farad'n.

Înainte ca Tyekanik să poată răspunde, Propovăduitorul se adresă Prinţului:

― Nu trebuie să te simţi vinovat pentru Arrakis, Puternice Domn. Nu eşti decât un produs al epocii Domniei-Tale. E cea mai bună pledoarie pentru un om copleşit de sentimentul culpabilităţii.

― Sentimentul culpabilităţii! exclamă ultragiat Farad'n.

Propovăduitorul se mulţumi să ridice din umeri.

În mod straniu, gestul îl făcu pe Farad'n să treacă brusc de la mânie la amuzament. Izbucni într-un hohot de râs, atrăgându-şi privirea uimită a lui Tyekanik. Apoi spuse:

― Află că-mi placi, Propovăduitorule.

― Plăcerea-i de partea mea, Prinţe, răspunse bătrânul.

Înăbuşindu-şi un chicot, Farad'n zise:

― O să-ţi găsim un apartament, aici, în palat. Vei fi tălmăcitorul meu oficial de vise ― deşi n-ai tălmăcit absolut nimic. Şi vei fi consilierul meu în materie de Dune, E un loc care mă interesează în cea mai mare măsură.

― Asta nu se poate, Prinţe.

Farad'n simţi că mânia începe să-i dea iarăşi târcoale. Ochii săi scânteiară în timp ce fixau masca neagră de pe faţa bătrânului.

― Şi de ce, mă rog, dacă nu ţi-e cu supărare?

― Prinţe, interveni Tyekanik, punând din nou mâna pe braţul lui Farad'n.

― Ce-i, Tyek?

― L-am adus aici printr-un contract încheiat cu Ghilda. Trebuie să se întoarcă pe Dune.

― Sunt chemat înapoi, pe Arrakis, zise Propovăduitorul.

― Cine te cheamă?

― O putere mai mare decât a Domniei-Tale, Prinţe.

Farad'n îi aruncă o privire întrebătoare lui Tyekanik.

― E un spion Atreides?

― Puţin probabil, Prinţe. Alia a pus o recompensă pe capul lui.

― Dacă nu Atreizii, atunci cine te cheamă? i se adresă din nou Farad'n Propovăduitorului,

― O putere mai mare decât a Atreizilor.

Farad'n râse batjocoritor. Toate astea nu erau decât stupidităţi mistice. Cum de se lasă Tyek prostit de asemenea aiureli? Propovăduitorul era chemat! De vreun vis, fără doar şi poate. Ce importanţă puteau avea nişte vise?

― A fost o pierdere de vreme, Tyek, spuse el. Pentru ce m-ai făcut să mă pretez la această... la această farsă?

― Miza a fost dublă, Prinţe. Acest ghicitor în vise mi-a promis că va face din Duncan Idaho agentul Casei Corrino. Tot ce a cerut a fost să te vadă ca să interpreteze visul Domniei-Tale.

Şi Tyekanik adăugă în sinea lui: Sau, cel puţin, asta i-a spus Wensiciei! Noi îndoieli îşi făcură loc în cugetul lui.

― De ce dai atâta importanţă visului meu, bătrâne? întrebă Farad'n.

― Visul Domniei-Tale îmi confirmă că evenimente mari se îndreaptă spre o concluzie logică, răspunse Propovăduitorul. Trebuie să mă întorc cât mai degrabă.

Pe un ton zeflemitor, Farad'n zise:

― Şi vei rămâne impenetrabil, fără să-mi dai măcar o povaţă?

― Poveţele, Prinţe, sunt o marfă periculoasă. Dar am să-mi permit câteva vorbe pe care poţi să le iei drept povaţă sau drept ce vei crede de cuviinţă.

― Te rog.

― Ocârmuirile pot să se înalţe şi să se prăbuşească din motive ce par lipsite de însemnătate, Prinţe. Evenimente mărunte! O ceartă între două femei... direcţia din care bate într-o zi vântul... un strănut, o tuse, lungimea unui veşmânt sau pătrunderea întâmplătoare a unui fir de nisip în ochiul unui curtean. Nu întotdeauna preocupările majore ale miniştrilor imperiali sunt cele care imprimă cursul istoriei, după cum nu predicile preoţilor sunt cele care conduc mâinile Domnului.

Fără să-şi explice de ce, Farad'n se simţi profund tulburat de aceste cuvinte.

Pe Tyekanik însă îl intrigase un singur cuvânt. Pentru ce vorbise Propovăduitorul despre... veşmânt? Gândurile lui Tyekanik se duseseră imediat la veşmintele imperiale trimise gemenilor Atreides şi la tigrii dresaţi să atace. Nu cumva era un avertisment subtil din partea bătrânului? Cât de multe ştia?

― Şi care-i povaţa? întrebă Farad'n.

― Dacă vrei să reuşeşti, spuse Propovăduitorul, trebuie să-ţi reduci strategia la punctul ei de aplicare. Unde se aplică o strategie? Într-un anumit loc şi cu gândul la un anumit popor. Dar chiar şi când te ocupi de fiecare amănunt, tot va exista un detaliu infim şi lipsit de o semnificaţie directă, care îţi va scăpa. Strategia Domniei-Tale, Prinţe, se poate reduce la ambiţiile soţiei unui guvernator regional?

Cu voce glacială, Tyekanik îl întrerupse:

― Ce-i tot dai cu strategia, Propovăduitorule? Ce trebuie să înţeleagă Prinţul din asta?

― E îndemnat să aspire la tron, zise Propovăduitorul. Îi urez noroc, dar îi va trebui mult mai mult decât noroc.

― Astea-s vorbe periculoase, spuse Farad'n. Cum de cutezi să rosteşti asemenea vorbe?

― Ambiţiile tind să nu ţină seama de realităţi, răspunse Propovăduitorul. Cutez să rostesc asemenea vorbe fiindcă te afli la o răscruce. Ai putea să devii cineva. Dar, în momentul de faţă, eşti înconjurat de cei ce nu caută justificări morale, de sfetnici interesaţi doar de strategie. Eşti tânăr, puternic şi dârz, dar îţi lipseşte o anumită educaţie înaltă, gratie căreia caracterul Domniei-Tale ar putea evolua. Şi e păcat, fiindcă suferi de slăbiciuni ale căror dimensiuni le-am descris.

― Ce vrei să spui? întrebă Tyekanik.

― Vorbeşte clar, spuse Farad'n. La ce slăbiciuni te referi?

― Nu te-ai gândit câtuşi de puţin ce fel de societate ţi-ar fi mai prielnică, răspunse Propovăduitorul. Nu iei în considerare speranţele supuşilor Domniei-Tale. Nici măcar forma Imperiului pe care îl urmăreşti nu-i conturată în închipuirile Domniei-Tale. (Îşi întoarse faţa mascată spre Tyekanik.) Ochii voştri sunt aţintiţi spre putere, nu spre foloasele ei subtile şi primejdiile ei. De aceea, viitorul vostru e plin de cele mai evidente necunoscute: certuri între femei, tusete şi zile cu vânt. Cum să creezi o epocă, dacă nu poţi să desluşeşti fiecare detaliu? Forţa minţii nu vă va folosi la nimic. În asta constă slăbiciunea voastră.

Vreme de câteva clipe îndelungate, Farad'n îl observă pe bătrân, cugetând la implicaţiile profunde ale ideilor exprimate de el, la persistenţa unor concepte atât de discreditate. Morala! Obiectivele sociale! Acestea erau mituri, bune de pus alături de credinţă, într-o mişcare ascendentă a evoluţiei.

― Destul cu vorbele, rosti brusc Tyekanik. Ce-i cu preţul despre care ne-am înţeles, Propovăduitorule?

― Duncan Idaho este al vostru, răspunse bătrânul. Aveţi grijă cum îl folosiţi. E un giuvaer inestimabil.

― Oh, avem o misiune pe măsura lui, îl încredinţă Tyekanik, apoi se uită la Farad'n. Ne putem retrage, Prinţe?

— Să-şi ia catrafusele până nu mă răzgândesc, spuse Farad'n şi, fulgerându-l cu privirea, adăugă: Nu-mi place cum te-ai folosit de mine, Tyek!

― Iartă-l, Prinţe, interveni Propovăduitorul. Credinciosul Domniei-Tale Bashar îndeplineşte voia lui Dumnezeu fără să-şi dea seama.

Se înclină scurt, apoi se întoarse şi plecă, urmat în grabă de Tyekanik.

Iar Farad'n, privind siluetele lor ce dispăreau la capătul aleii, gândi: Trebuie să văd ce-i cu religia asta la care s-a convertit Tyek. Şi, cu un zâmbet dezamăgit: Ce mai tălmăcitor de vise! Dar ce contează? Visul meu n-are nici o importanţă.

Şi a avut viziunea unei armuri. Atrium nu era pielea sa şi era mai dură ca plastoţelul. Nimic nu putea pătrunde prin această armură ― nici cuţitul, nici otrava, nici nisipul, nici praful deşertului sau arşiţa sa deshidratantă. Mâna lui dreaptă avea puterea furtunii Coriolis de a cutremura pământul şi a-l preface în praf şi pulbere. Ochii lui erau aţintiţi asupra Potecii de Aur şi în mâna stângă ţinea sceptrul stăpânirii absolute. Iar dincolo de Poteca de Aur, ochii lui vedeau eternitatea şi el ştia că eternitatea era hrana sufletului său şi a cărnii sale nemuritoare.

Heighia, Visul Fratelui Meu, din Cartea Ghanimei

― ÎN CEEA CE MĂ PRIVEŞTE, ar fi mai bine să nu ajung Împărat, spuse Leto. O, nu vreau să zic că am comis greşeala tatălui meu şi că am iscodit viitorul cu ajutorul unui pahar de mirodenie. Vorbesc din punct de vedere strict egoist. Sora mea şi cu mine avem neapărat nevoie de o perioadă de libertate pentru a ne deprinde cu ceea ce suntem.

Tăcu şi o privi întrebător pe Doamna Jessica. Îşi expusese părerea după cum se înţelesese cu Ghanima. Care avea să fie reacţia bunicii lor?

În lumina slabă a licurigloburilor din cameră, Jessica scrută chipul nepotului ei. Erau abia zorii celei de-a doua zile de când sosise la Sietch Tabr şi-i şi parveniseră rapoarte alarmante despre noaptea de veghe a gemenilor. Ce-aveau de gând? Nu dormise deloc bine şi simţea muşcătura acidă a oboselii, care-i cerea să coboare de la hipernivelul la care se menţinuse pentru a face faţă tuturor necesităţilor imperioase ce o solicitaseră după momentul crucial de la spaţioport. Sietchul acesta rămăsese sietchul coşmarurilor ei, dar, afară, deşertul nu mai era cel pe care şi-l amintea. De unde apăruseră toate florile? Aerul din cavernă i se părea prea umed. Iar tineretul, neglijent cu disciplina distraiului.

― Şi ce anume eşti tu, copile, de ai nevoie de timp ca să înveţi despre tine însuţi? întrebă ea.

Leto clătină din cap, încet, conştient de stranietatea acestui gest de adult la trupul unui copil, reamintindu-şi că femeia din faţa lui trebuia menţinută într-o situaţie de dezechilibru.

― În primul rând, spuse el, nu sunt copil. A, sigur... (Îşi atinse pieptul.) Acesta-i un corp de copil, fără-ndoială. Dar eu nu sunt copil.

Jessica îşi muşcă buza superioară, fără să-i pese că-şi dezvăluia tulburarea. Ducele ei, care pierise cu atât de mult timp în urmă pe această planetă blestemată, obişnuia să râdă când îi surprindea acest tic. "Singurul tău răspuns cu adevărat sincer, îmi arată că eşti tulburată şi mă îndeamnă să stăvilesc frământarea acestor buze printr-un sărut".

Iar acum, acest nepot, care purta numele Ducelui ei, îi provocă un şoc şi-o reduse la o tăcere în care nu mai auzea decât bătăile nebune ale inimii ei, doar zâmbind şi spunând.

― Eşti tulburată; îmi dau seama după cum îţi frămânţi buzele.

Jessica se văzu nevoită să apeleze la toate resursele educaţiei sale Bene Gesserit pentru a afişa o impresie de calm.

― Vrei să mă tachinezi?

― Să te tachinez? Nici pomeneală. Nu vreau decât să-ţi fie clar cât de mult ne deosebim. Dă-mi voie să-ţi amintesc de acea orgie de sietch petrecută cu mult timp în urmă, când Bătrâna Cucernică Maică ţi-a transmis toate vieţile ei şi toate amintirile ei. Acordându-se la persoana ta, ţi-a dat acel... acel lung şir de cârnăciori, fiecare cârnăcior fiind o persoană. Ele mai există încă în tine. Aşa că trebuie să ştii câte ceva din ceea ce trăim noi, Ghanima şi cu mine.

― Şi Alia? întrebă ea, încercând să-l testeze.

― N-ai discutat deja despre asta cu Ghanima?

― Acum discut cu tine.

― Foarte bine. Alia a refuzat ce era şi-a devenit ceea ce se temea cel mai mult. Trecutul lăuntric nu poate fi surghiunit în inconştient. Demersul acesta este periculos pentru orice om, dar pentru noi, pre-născuţii, e mai rău decât moartea. Asta-i tot ce am de comentat despre Alia.

― Vasăzică, nu eşti copil...

― Am milioane de ani. Lucrul acesta impune adaptări pe care nici o altă fiinţă umană n-a trebuit să le facă.

Jessica încuviinţă cu o mişcare a capului. Se simţea mai calmă, acum, însă şi mai prudentă decât fusese cu Ghanima. Dar unde era Ghanima? De ce venise Leto de unul singur?

― Ei bine, bunico, i se adresă el brusc, suntem Monstruozităţi sau suntem marea speranţă a Atreizilor?

Jessica ignoră întrebarea.

― Unde e sora ta?

― O reţine pe Alia ca să nu ne deranjeze. E necesar. Dar Ghani nu ţi-ar putea spune nimic în plus faţă de ce ţi-am spus eu. N-ai remarcat asta ieri?

― Ce-am remarcat ieri e treaba mea. La ce bun bălmăjelile astea despre Monstruozitate?

― Bălmăjeli? Nu mă lua cu ipocrizii Bene Gesserit, bunico. Ţi le pot servi înapoi, cuvânt cu cuvânt, extrăgându-le din propriile tale amintiri. Am nevoie de ceva mai mult decât frământarea buzelor.

Jessica scutură din cap, percepând răceala acestei... persoane care avea sângele ei. Resursele de care dispunea Leto erau impresionante. Încercând să se pună la acelaşi diapazon cu el, întrebă:

― Ce ştii despre intenţiile mele?

Leto strâmbă din nas.

― Nu-i nevoie să investighezi dacă am făcut greşeala tatălui meu. N-am privit dincolo de ograda noastră de timp ― cel puţin nu în mod deliberat. Cunoaşterea absolută a viitorului trebuie lăsată la nivelul acelor momente déjà vu de care poate avea parte orice om. Cunosc capcana preştiinţei. Viaţa tatălui meu îmi spune tot ce trebuie să ştiu în această privinţă. Nu, bunico: a cunoaşte cu desăvârşire viitorul înseamnă a rămâne cu desăvârşire prins în capcana sa. Iar timpul se năruie. Prezentul devine viitor. Nu... eu am nevoie de ceva mai multă libertate.

Jessica îşi simţi limba zvâcnind de vorbe ce nu puteau fi rostite. Cum i-ar fi putut da vreun răspuns pe care el să nu-l cunoască deja? Era monstruos! El este eu! El este Leto, cel pe care l-am iubit! Gândul acesta o cutremură. Pentru o clipă, se întrebă dacă acest chip de copil nu s-ar putea transforma spre a readuce la viaţă... Nu!

Leto lasă capul în jos, privindu-şi bunica pe sub sprâncene. Da, putea fi, totuşi, manipulată.

― Când te gândeşti la preştiinţă, reluă el, şi sper că asta ţi se întâmplă rar, probabil că nu te deosebeşti cu nimic de toţi ceilalţi. Cei mai mulţi dintre oameni îşi imaginează ce grozav ar fi să ştie care va fi cursul de mâine pe piaţa pieilor de balenă. Sau dacă vreun Harkonnen va reveni cândva la cârma planetei Giedi Prim. Dar, desigur, noi îi cunoaştem pe Harkonneni fără a avea nevoie să recurgem la preştiinţă, nu-i aşa, bunico?

Jessica refuză să muşte momeala. Bineînţeles că Leto ştia de existenţa blestematului de sânge Harkonnen care-i curgea prin vene.

― Cine e Harkonnen? întrebă el, insinuant. Cine este Rabban Bestia? Oricare dintre noi doi, nu? Dar mă abat de la subiect. Vreau să vorbesc despre mitui popular al preştiinţei: cunoaşterea absolută a viitorului! A tot ce va fi să fie! Ce averi s-ar putea construi ― sau distruge ― cu o asemenea cunoaştere absolută! Aşa gândeşte gloata. Crede că, dacă puţin e bun mult trebuie să fie şi mai bun. Grozav! Dar ce cadou diabolic ar fi să-i oferi cuiva scenariul complet al vieţii sale, cu toate dialogurile şi indicaţiile scenice, până-n secunda morţii. Ce monotonie înfiorătoare! Să retrăieşti, clipă de clipă, până la sfârşitul vieţii, ceea ce ţi-e deja cunoscut. Fără nici o abatere. Ştiind dinainte fiecare reacţie, fiecare cuvinţel, repetând totul întocmai, întruna şi-ntruna şi-ntruna... (Clătină din cap.) Nu... Ignoranţa are avantajele ei. Eu unul mă rog din tot sufletul pentru un univers al surprizelor!

Ascultând această adevărată tiradă, Jessica fu uluită să constate cât de mult semănau ticurile verbale şi intonaţia lui Leto cu ale tatălui său ― ale fiului ei. Ba chiar şi ideile: erau lucruri pe care le-ar fi putut rosti Paul.

― Îmi aminteşti de tatăl tău, spuse ea.

― În mod dureros?

― Întrucâtva, dar este şi liniştitor să constat că el continuă să trăiască în tine.

― Prea puţin înţelegi cum continuă el să trăiască în mine.

Dincolo de intonaţia neutră, Jessica percepu o undă de amărăciune. Înalţă capul şi înfruntă privirea nepotului ei.

― Sau cum trăieşte în mine Ducele tău, urmă Leto. Bunico, Ghanima este tu! Într-o asemenea măsură, încât viaţa ta nu are pentru ea nici un secret până în clipa în care l-ai născut pe tatăl nostru. Şi eu! Ce catalog de amintiri carnale sunt! Câteodată este aproape insuportabil! Ai venit aici să ne judeci? S-o judeci pe Alia? Mai degrabă trebuie să te judecăm noi pe tine!

Jessica se scotoci în căutarea unui răspuns, dar nu găsi nici unul. Ce voia Leto? Pentru ce insista atât asupra deosebirii lui? Căuta cu tot dinadinsul să fie respins? Ajunsese în situaţia Aliei ― Monstruozitate?

― Eşti neliniştită, rosti el.

― Sunt, răspunse ea şi-şi îngădui o ridicare neputincioasă din umeri. Da, sunt neliniştită ― din motive pe care le cunoşti cât se poate de bine. Sunt sigură că ai explorat educaţia mea Bene Gesserit. Ghanima a recunoscut c-a făcut-o. Ştiu că... a făcut-o şi Alia. Cunoaşteţi consecinţele deosebirii voastre.

Leto o privi cu o intensitate tulburătoare.

― Aproximativ, dar n-am luat-o pe calea asta cu tine, replică ei şi ea percepu în vocea lui o urmă din propria ei oboseală. Ştim ce înseamnă frământarea buzelor tale la fel de bine cum o ştia iubitul tău. Putem să ne amintim oricând fiecare şoaptă de dragoste pe care ţi-a murmurat-o vreodată Ducele tău. Fără-ndoială că, din punct de vedere intelectual, ai acceptat de mult asta. Dar te previn că acceptarea intelectuală nu-i de ajuns. Dacă vreunul dintre noi doi devine Monstruozitate, asta poate să se întâmple şi datorită prezenţei tale cu noi! A tatei... sau a mamei! Ori a ducelui tău! Oricare dintre voi este în măsură să ne posede ― şi situaţia noastră ar fi aceeaşi.

Jessica îşi simţi pieptul arzând, ochii umezi.

― Leto...

Se poticni, căci era pentru prima oară când îşi îngăduia să rostească acest nume. Constată că durerea nu era atât de chinuitoare pe cât îşi imaginase şi se sili să continue:

― Ce vrei de la mine?

― Aş vrea s-o învăţ ceva pe bunica mea.

― Ce să mă-nveţi?

― Azi-noapte, Ghani şi cu mine am jucat rolurile mamei şi-al tatălui până la punctul la care era cât pe ce să fim distruşi, dar am aflat multe. Există lucruri ce pot fi cunoscute, dacă sesizezi bine toate condiţiile. Unele acţiuni pot fi prezise. Ei bine, în ceea ce-o priveşte pe Alia... este aproape sigur că pune la cale răpirea ta.

Jessica clipi, şocată de bruscheţea acuzaţiei. Cunoştea, totuşi, stratagema aceasta, la care ea însăşi recursese de multe ori: angajai interlocutorul pe făgaşul unui anumit raţionament, apoi introduceai un element şocant, de pe un făgaş total diferit. Cu o inspiraţie adâncă, îşi redobândi calmul.

― Ştiu ce-a făcut Alia... ce este Alia, dar...

― Bunico, fie-ţi milă de ea. Foloseşte-ţi şi inima, la fel ca inteligenţa. Ai mai făcut-o şi altădată. Reprezinţi o ameninţare iar Alia vrea imperiul doar pentru ea ― sau, cel puţin, asta vrea ceea ce a devenit ea.

― De unde să ştiu că astea nu-s vorbele unei alte Monstruozităţi?

Leto strânse din umeri.

― Aici trebuie să faci apel la inimă. Ghani şi cu mine ştim cum s-a produs căderea ei. Nu-i uşor să te adaptezi la vacarmul mulţimilor interioare. Suprimă-le ego-urile şi vor da năvală, în masă, ori de câte ori vei invoca o memorie. Iar într-o zi... (Se opri, îşi înghiţi nodul din gât.) Într-o zi, careva din haita aceea lăuntrică, unul mai puternic, va hotărî că-i timpul să împărtăşească şi carnea.

― Dar nu există cale de împotrivire? întrebă Jessica, deşi se temea de răspuns.

― Noi credem că s-ar putea să existe... Da. Trebuie să evităm excesul de mirodenie, asta e esenţial. Şi nu trebuie să suprimăm cu totul trecutul. Trebuie să-l folosim, să-l transformăm într-un amalgam. În cele din urmă, trebuie să-i amestecăm pe toţi cei dinlăuntru în noi înşine. Fireşte, în clipa aceea nu vom mai fi chiar cei dintru început... dar nu vom fi posedaţi.

― Ai pomenit de-un complot având drept scop răpirea mea.

― E limpede. Wensicia nutreşte ambiţii pentru fiul ei. Alia le nutreşte pe ale ei însăşi, iar...

― Alia şi Farad'n?

― Asta nu se ştie, dar, în momentul de faţă, Alia şi Wensicia se înscriu pe traiectorii paralele. Wensicia are o soră în anturajul Aliei. Ce poate fi mai simplu decât un mesaj care...

― Ai ştiinţă de un asemenea mesaj?

― Ca şi cum l-aş fi văzut şi i-aş fi citit fiecare cuvânt.

― Dar nu ai văzut un astfel de mesaj.

― Nici n-am nevoie. Mi-e de ajuns să ştiu că toţi Atreizii se află aici, pe Arrakis. Toată apa într-o singură cisternă.

Făcu un gest larg cu mâna, înglobând întreaga planetă.

― Casa Corrino n-ar îndrăzni să ne atace aici!

― Dar dacă ar face-o, Alia n-ar avea decât de profitat.

Ironia din glasul lui o irită pe Jessica.

― N-o să-mi dea mie lecţii tocmai nepotul meu!

― Atunci, fir-ar să fie, femeie, încetează să mă mai consideri nepotul tău! Consideră că sunt Ducele Leto!

Tonul, expresia feţei, până şi mişcarea nervoasă a mâinii fură atât de veridice, încât Jessica amuţi, năucită.

Cu voce seacă, îndepărtată, el adăugă:

― Am încercat să te pregătesc. Măcar atâta lucru să recunoşti.

― De ce-ar plănui Alia răpirea mea?

― Pentru a acuza Casa Corrino, bineînţeles.

― Nu pot să cred una ca asta. Chiar şi din partea ei, ar fi ceva prea... monstruos! Şi prea periculos! Cum ar putea reuşi fără... Nu, nu pot crede aşa ceva!

― Când se va întâmpla, ai să crezi. Ahh, bunico... Ghani şi cu mine n-avem decât să tragem cu urechea la vocile din noi ca să ştim. Simplă măsură de apărare. Altfel cum am putea să ghicim toate greşelile care se comit în jurul nostru?

― Nu accept nici măcar pentru o secundă ideea că răpirea ar putea intra în planul Aliei de...

― Zei din adâncuri! cum e posibil ca o Bene Gesserit să fie atât de mărginită? Întregul Imperiu bănuieşte pentru ce te afli aici. Propagandiştii Wensiciei abia aşteaptă să te discrediteze. Alia nu poate permite să se întâmple asta. Eşecul tău ar putea să însemne o lovitură de moarte pentru Casa Atreides.

― Ce bănuieşte întregul Imperiu?

Pronunţase cuvintele cu cea mai mare răceală, ştiind că nu putea să manipuleze acest non-copil cu nici unul dintre tertipurile Glasului.

― Doamna Jessica pune la cale cuplarea celor doi gemeni! rosti printre dinţi Leto. Asta vrea Comunitatea. Incestul!

Pleoapele Jessicăi se zbătură.

― Un zvon nefondat, zise ea, apoi înghiţi anevoie. Bene Gesseritul nu va tolera ca un asemenea zvon să se răspândească pe cuprinsul Imperiului. Mai avem încă oarece influenţă, nu uita.

― Zvon? Ce zvon? Este clar că aţi lăsat deschisă opţiunea împerecherii noastre. (Scutură din cap în momentul în care ea vru să intervină.) Nu încerca să negi. Lasă-ne să trecem de pubertate locuind în acelaşi cămin, cu tine în acest cămin, şi influenţa voastră n-o să valoreze mai mult decât o cârpă fluturată în faţa unui vierme de nisip.

― Ne crezi chiar atât de neghioabe?

― Ba bine că nu. Surorile nu-s decât o adunătură afurisită de babe zălude, care n-au fost niciodată în stare să gândească mai departe de preţiosul lor program genetic! Dar Ghani şi cu mine ştim de ce pârghie dispun. Poate că voi ne credeţi pe noi neghiobi!

― Pârghie?

― Surorile ştiu că eşti Harkonnen! Figurezi clar în registrele lor de reproducere: Jessica, fiica Tanidiei Neras cu Baronul Vladimir Harkonnen. Iată o informaţie care, divulgată accidental, te-ar putea pune cu botul pe...

― Crezi că Surorile ar fi în stare să se-njosească recurgând la şantaj?

Sunt sigur. Oh, au ambalat totul foarte frumos. Te-au însărcinat să verifici zvonurile care circulă în legătură cu fiica ta. Ţi-au alimentat curiozitatea şi temerile. Au făcut apel la simţul responsabilităţii tale, te-au făcut să te simţi vinovată pentru că ai dat bir cu fugiţii, pe Caladan. Şi ţi-au oferit şansa de a-ţi salva nepoţii.

Jessica nu putu decât să-l privească lung, în tăcere. S-ar fi zis că Leto trăsese cu urechea la fiecare dintre întrevederile furtunoase cu Superioarele ei din fruntea Comunităţii. Se simţea complet subjugată de cuvintele lui şi-şi dădu seama că începe să-l creadă în privinţa planului Aliei de-a o răpi.

― Problema, bunico, reluă el, este că am de luat o decizie dificilă. Trebuie să urmez mistica Atreizilor? Trebuie să trăiesc pentru supuşii mei... şi să mor pentru ei? Sau pot să aleg altă cale ― una care mi-ar da posibilitatea să trăiesc mii de ani?

Involuntar, Jessica se trase înapoi. Vorbind dezinvolt, Leto atinsese un subiect aproape de neconceput pentru Bene Gesserit. Multe Cucernice Maici puteau să aleagă calea aceasta... sau s-o încerce. Manipularea chimiei interne stătea în puterea Surorilor iniţiate. Dar, dacă una singură ar fi optat pentru această cale, mai devreme sau mai târziu ar fi încercat toate. Iar existenţa atâtor femei care nu mai îmbătrânesc ar fi devenit imposibil de ascuns. Această cale le-ar fi adus la distrugere, fără doar şi poate. Omenirea, care-şi ducea traiul ei vremelnic, s-ar fi întors împotriva lor. Nu ― lucrul acesta era de neconceput.

― Nu-mi place direcţia în care-ţi îndrepţi gândurile, spuse ea.

― Nu-mi înţelegi gândurile, replica el. Ghani şi cu mine...(Clătină din cap.) Alia a avut posibilitatea asta şi i-a dat cu piciorul.

― Eşti convins? Le-am informat deja pe Surori că Alia a apucat pe calea de neconceput. Uită-te la ea! N-a îmbătrânit nici măcar cu o zi de când am văzut-o ultima...

― Oh, asta!... (Cu un gest scurt al mâinii, excluse ideea bio-manipulării Bene Gesserit.) Eu vorbesc despre altceva -despre o perfecţiune a fiinţei care depăşeşte cu mult tot ce au realizat vreodată oamenii.

Jessica rămase fără glas, stupefiată de uşurinţa cu care Leto trecuse peste dezvăluirea pe care, la fel de uşor, i-o smulsese. Nu se putea să nu ştie că acel mesaj însemna condamnarea la moarte a Aliei. Şi, totuşi, chiar dacă folosea alţi termeni, Leto nu putea vorbi decât de comiterea aceluiaşi grav delict. Nu era conştient de pericolul vorbelor sale?

― Aştept o explicaţie, rosti ea în cele din urmă.

― Cum? Nu pot nici măcar să încep să-ţi explic, decât dacă ai înţelege că Timpul nu este ceea ce pare a fi. Tata a bănuit acest lucru. S-a aflat în pragul înţelegerii, dar a bătut în retragere. Acum e rândul nostru, al Ghanimei şi al meu.

― Insist să-mi explici, spuse Jessica.

Şi degetele ei apucară strâns acul otrăvit, ascuns sub o cută a robei. Era gom jabbarul, a cărui simplă înţepătură putea să ucidă în câteva secunde. Surorile m-au prevenit că aş putea fi nevoită să-l folosesc, gândi ea. Şi, numai la acest gând, muşchii braţului începură să-i tremure dintr-o dată. Mulţumi providenţei pentru faldurile largi ale veşmântului care-i acoperea trupul.

― Fie, rosti el, cu un suspin. Mai întâi, în legătură cu Timpul: nu există deosebire între zece mii de ani şi un an; nu există diferenţă între o sută de mii de ani şi durata unei bătăi de inimă. Nici o diferenţă. Acesta este primul adevăr în ceea ce priveşte timpul. Iar al doilea adevăr este: întregul univers, cu tot Timpul său, se află în mine.

― Ce mai e şi aiureala asta?

― Vezi? Nu înţelegi. Am să încerc să-ţi explic altfel. (Ridică mâna dreaptă şi gesturile îi însoţiră cuvintele.) Mergem înainte, venim înapoi.

― Cuvintele astea nu explică nimic!

― Exact, încuviinţă el. Există lucruri care nu se pot explica în cuvinte. Trebuie să le asimilezi fără cuvinte. Dar tu nu eşti pregătită pentru o asemenea aventură, după cum nu poţi să mă vezi când mă priveşti.

― Dar... mă uit drept la tine. Şi te văd!

Îl fulgeră din priviri. Formulările lui dezvăluiau cunoaşterea Codicelui Zensunnit, despre care învăţase şi ea în şcolile Bene Gesserit: jocul de cuvinte, menit să-l zăpăcească pe cel ce încearcă să înţeleagă filosofia.

― Se întâmplă lucruri care-ţi scapă de sub control, zise el.

― Şi cum explică asta... această perfecţiune care depăşeşte atât de mult orice altă experienţă umană?

El înclină capul.

― Amânarea bătrâneţii sau a morţii, prin folosirea melanjului sau prin acea ajustare savantă a echilibrului cărnii, de care vă temeţi pe bună dreptate voi, Bene Gesseritul, nu este decât o iluzie de control. Când umbli prin sietch, fie că alergi, fie că mergi la pas, traversezi sietchul. Iar această trecere a timpului este resimţită interior.

― La ce bun toată această jonglerie de cuvinte? Mi-au crescut măselele de minte mestecând asemenea absurdităţi, cu mult înainte de a se fi născut tatăl tău.

― Ţi-au crescut doar măselele.

― Vorbe! Vorbe!

― Ahhh, eşti foarte aproape!

― Ha!

― Bunico?

― Ce-i?

Leto aşteptă câteva clipe lungi, înainte de a rosti:

― Vezi? Încă mai poţi fi tu însăţi. (Îi zâmbi.) Dar nu poţi să vezi dincolo de umbre. Eu sunt aici. (Zâmbi din nou.) Tata s-a apropiat foarte mult de acest prag. Cât a trăit, a trăit, dar când a murit, n-a reuşit să moară.

― Ce vrei să zici?

― Arată-mi trupul lui!

― Crezi că acest Propovăduitor...

― Posibil, dar, chiar şi aşa, nu-i trupul lui.

― N-ai explicat nimic, rosti ea pe un ton acuzator.

― După cum te-am şi prevenit.

― Atunci ce rost...

― Tu ai cerut. Trebuie să ţi se demonstreze. Dar acum să revenim la Alia şi la planul ei de a te răpi ca să...

― Intenţionezi să faci lucrul de neconceput? îl întrerupse ea, strângând şi mai tare gom jabbarul ascuns.

― Vei fi călăul ei? întrebă el cu o blândeţe înşelătoare. Arătă cu degetul spre locul în care ea ascundea acul. Crezi că-ţi va da prilejul să-l foloseşti? Sau crezi că eu ţi-l voi da?

Jessica nu izbuti să-şi înghită nodul din gât.

― Ca să-ţi răspund la întrebare, reluă el, nu intenţionez să fac "lucrul de neconceput". Nu sunt atât de stupid. Dar mă uimeşti. Îndrăzneşti s-o judeci pe Alia. Bineînţeles c-a încălcat sfânta poruncă Bene Gesserit! La ce altceva te-aşteptai? Ai fugit de ea, ai lăsat-o aici pe post de regină, dar fără titlu. Cu toată puterea asta! Iar tu ai întins-o pe Caladan ca să-ţi lingi rănile în braţele lui Gurney. Mă rog, treaba ta. Dar cine eşti tu, ca s-o judeci pe Alia?

― Ascultă, n-am de gând să dis...

― Oh, mai taci!

Dezgustat, îşi luă privirile de la ea. Dar rostise cuvintele folosind Glasul, instrumentul de dominaţie Bene Gesserit, reducând-o pe Jessica la tăcere ca şi când i-ar fi astupat gura cu palma. Şi ea gîndi: Cine altcineva ar şti cum să mă neutralizeze folosind Glasul? Pentru sentimentele ei rănite, era o circumstanţă atenuantă. Se servise în nenumărate rânduri de Glas împotriva altora, dar nu se gândise niciodată că ar putea fi supusă la rândul ei... că ar mai putea fi supusă... ca în anii de şcoală, când...

Leto întoarse din nou capul spre ea.

― Îmi pare rău, zise. Dar, întâmplător, ştiu cât de orbeşte eşti în stare să acţionezi când...

― Orbeşte? Eu?

Afirmaţia lui o ultragia mai mult chiar decât modul desăvârşit în care o subjugase cu Glasul.

― Da, tu, replică el. Orbeşte. Dacă ţi-a mai rămas un dram de onestitate, ar trebui să-ţi recunoşti măcar propriile reacţii. Te strig: "Bunico" şi răspunzi: "Ce-i?" Îţi pun lacăt la limbă. Invoc toate miturile tale Bene Gesserit. Nu-ţi ajunge? Priveşte în tine, aşa cum ai fost învăţată. Măcar atâta lucru poţi face pentru a-ţi...

― Cum îndrăzneşti?! Ce ştii tu despre...

Tăcu brusc. Bineînţeles că ştia!

― Priveşte în tine, ţi-am spus!

Vocea lui era poruncitoare.

Şi, din nou, vocea lui o subjugă. Se pomeni cu simţurile subit paralizate, cu răsuflarea accelerată. Dincolo de ceea ce mai putea să perceapă, se auzea o inimă bătând nebuneşte, un gâfâit... Dintr-o dată, îşi dădu seama că răsuflarea accelerată, inima înnebunită nu erau latente, nu erau ţinute în frâu de controlul ei Bene Gesserit. Cu ochii măriţi de uimire, şocată, îşi simţi propria carne supunându-se altor comenzi. Încet, îşi regăsi echilibrul, dar stupefacţia rămase. Acest non-copil cântase la ea ca la un instrument bine acordat... De-a lungul întregii lor conversaţii.

― Acum, rosti el, ştii cât de profund ai fost condiţionată de scumpele tale Surori Bene Gesserit.

Jessica nu putu decât să dea din cap. Încrederea ei în cuvinte era nimicită. Leto o silise să-şi privească în fată propriul ei univers fizic şi, din această confruntare, ieşise zdruncinată, cu mintea copleşită de o nouă cunoaştere. "Arată-mi trupul lui!" Dar Leto îi arătase propriul ei trup, ca şi când ar fi fost un trup nou născut. Niciodată, din anii de şcoală petrecuţi pe Walach, din zilele îngrozitoare ce precedaseră venirea peţitorilor Ducelui, niciodată, de atunci, nu mai simţise o asemenea incertitudine cutremurătoare faţă de ceea ce-i rezerva viitorul.

― Te vei lăsa răpită, spuse Leto.

― Dar...

― N-avem ce discuta în privinţa asta, o întrerupse el. Trebuie să accepţi. Consideră că-i un ordin al Ducelui tău. Mai târziu, vei înţelege motivul. Ai să întâlneşti un elev deosebit de interesant.

Leto se ridică, dădu din cap.

― Unele acţiuni au sfârşit, dar n-au început, adăugă el. Altele încep, dar nu se sfârşesc. Totul depinde de poziţia în care se află observatorul.

Se întoarse şi părăsi încăperea.

În cea de-a doua anticameră, o întâlni pe Ghanima, care se grăbea spre apartamentele lor. Dând cu ochii de el, se opri şi spuse:

― Alia e ocupată cu Adunarea Credinţei.

Apoi aruncă o privire întrebătoare spre pasajul care ducea la apartamentul Jessicăi.

― A mers, zise Leto.

Atrocitatea este recunoscută ca atare atât de victimă cât şi de cel care o comite, precum şi de top cei ce au cunoştinţă de ea în indiferent ce măsură. Atrocitatea nu are scuze, nici circumstanţe atenuante. Ea nu echilibrează şi nu corectează niciodată trecutul Ea nu face decât să înarmeze viitorul pentru alte atrocităţi. Atrocitatea se perpetuează prin ea însăşi ― o formă barbară de incest. Oricine comite o atrocitate, comite toate atrocităţile viitoare astfel generate.

Apocrifele lui Muad'Dib

CURÂND DUPĂ ORA AMIEZII, când cei mai mulţi pelerini se împrăştiaseră în căutarea unui loc mai umbros sau a vreunei licori răcoritoare, Propovăduitorul pătrunse în marea piaţă de sub Templul Aliei. Mergea, condus de cel care-i ţinea loc de ochi, tânărul Assan Tariq. Într-un buzunar al mantiei sale largi, Propovăduitorul avea încă masca din voal negru pe care-o purtase pe Salusa Secundus. Îl amuza gândul că băiatul şi obrăzarul serveau aceluiaşi scop: camuflajul. Atât timp cât avea nevoie de înlocuitori de ochi, îndoielile rămâneau vii.

Lasă mitul să crească, dar întreţine îndoielile, gândi el.

Nimeni nu trebuia să descopere că masca nu era câtuşi de puţin o invenţie ixiană, ci doar o bucată de cârpă. Mâna lui nu trebuia să părăsească umărul osos al lui Assan Tariq. Dacă o singură dată Propovăduitorul, în pofida orbitelor sale goale, ar fi păşit ca un văzător, toate îndoielile s-ar fi risipit. Iar slaba nădejde pe care-o nutrea s-ar fi spulberat. În fiecare zi se ruga pentru o schimbare, pentru ceva diferit, de care să se împiedice, dar până şi Salusa Secundus fusese doar o biată piatră, căreia îi cunoştea toate aspectele. Nimic nu se schimba, nimic nu putea fi schimbat... deocamdată.

Sub arcade, în faţa prăvăliilor, mulţi erau cei care priveau după orb, observând felul în care-şi întorcea capul, când într-o parte, când în alta, aţintindu-l parcă ba spre o uşă, ba spre un om. Mişcările capului nu erau întotdeauna cele ale unui nevăzător, iar asta mai adăuga câte puţin la mitul care creştea.

Alia îl observa dindărătul unei ferestre înguste, bine mascată printre meterezele Templului. Căuta un semn cât de cât sigur, cu ajutorul căruia să identifice chipul brăzdat de cicatrice. I se raportaseră toate zvonurile. Şi fiecare nou zvon o făcuse să simtă un nou fior de frică.

Crezuse că ordinul ei de întemniţare a Propovăduitorului avea să rămână secret, dar, de curând, şi acesta se întorsese la ea sub formă de zvon. Până şi printre gărzile ei, cineva nu-şi putea ţine gura. Tot ce mai spera acum era ca măcar noile ordine să fie executate şi misteriosul orb să nu fie arestat într-un loc public, în văzul şi auzul tuturor.

Praful urca în aerul fierbinte din piaţă. Tânăra călăuză a Propovăduitorului îşi trăsese voalul mantiei peste nas, lăsând la vedere doar ochii întunecaţi şi o fâşie de frunte. Sub voal se întrezărea conturul unui tub colector al distraiului şi Alia îşi dădu astfel seama că puştiul şi cel pe care îl conducea veniseră din deşert. Unde-şi aveau oare ascunzătoarea, acolo?

Propovăduitorul nu-şi ferea pielea de aerul arzător. Nu-şi ridicase nici măcar obrăzarul distraiului. Mergea cu faţa descoperită în văpaia soarelui care încingea aerul, făcându-l să unduiască vizibil deasupra dalelor ce pavau piaţa.

Pe treptele Templului, un grup de nouă pelerini îşi făcea închinăciunile de plecare. Pe latura umbrită a scuarului se adunaseră vreo cincizeci de credincioşi, majoritatea pelerini, care se supuneau feluritelor penitenţe impuse de Preoţi. Printre cei ce căscau gura la ei se învârteau câţiva curieri şi negustorii care nu făcuseră încă destulă vânzare pentru a-şi strânge tarabele la această oră, cea mai dogoritoare a zilei.

Întocmai ca şi fratele ei, pe care îl surprinsese deseori astfel, Alia era împărţită între cuget şi simţire. Stătea nemişcată în faţa lucarnei secrete, percepând canicula sufocantă de afară, şi tentaţia unui consult lăuntric era ca un murmur ameninţător ce nu voia să-i dea pace, răsunându-i în cap. Baronul era acolo,

Îndatoritor, dar mereu gata să-i exploateze spaimele, când judecata ei raţională se estompa şi lucrurile din jur îşi pierdeau sensul lor de trecut, prezent şi viitor.

Şi dacă acolo, jos, este Paul? se întrebă ea.

― Absurd! exclamă vocea din ea.

Dar rapoartele despre spusele Propovăduitorului nu puteau fi puse la îndoială. Erezii! Se simţea îngrozită numai la gândul că Paul însuşi s-ar fi putut apuca să distrugă tot ce se înălţase pe numele lui.

Şi de ce nu?

Îşi aminti ce declarase în faţa Consiliului, chiar în acea dimineaţă, când o atacase fără milă pe Irulan, care o îndemna insistent să accepte veşmintele trimise în dar de Casa Corrino.

― Toate darurile destinate gemenilor sînt examinate întotdeauna cu de-amănuntul, argumentase Irulan.

― Şi dacă se dovedesc inofensive? se răstise Alia.

Tocmai acesta fusese lucrul cei mai înfricoşător: constatarea că darul nu ascundea nici un fel de ameninţare.

Până la urmă acceptaseră somptuosul cadou şi trecuseră la cealaltă problemă; cooptarea Doamnei Jessica în Consiliu. Alia reuşise să amâne votarea.

Se gândi la asta, în timp ce continua să-l observe pe Propovăduitor.

Ceea ce se întâmpla acum cu Regenţa era ca un substrat al transformărilor la care era supusă planeta. Dune simbolizase odinioară puterea desertului absolut. Fizic, această putere era în descreştere, dar mitui ei creştea vertiginos. Astăzi, nu mai exista decât deşertul-ocean, marele Deşert-Mamă din mijlocul planetei, înconjurat de mărăcinişuri şi pe care fremenii încă îl mai numeau Regina Nopţii. Dincoace de mărăcinişuri începeau domoalele coline înverzite ce se înălţau din nisip. Colinele erau creaţia omului. Toate, până la ultima, fuseseră plantate de oameni care trudiseră asemenea roiurilor de insecte. Iar verdele acestor coline era aproape imposibil de înţeles pentru cel care, ca Alia, crescuse în tradiţia unei lumi a nisipurilor vălurite de umbrele dunelor. În cugetul ei, ca şi în cel al tuturor fremenilor, deşertul-ocean mai ţinea încă Dune într-o menghină care n-avea să-şi slăbească niciodată strânsoarea. Era de ajuns să închidă ochii şi putea să vadă acel deşert.

Dar ochii deschişi spre hotarul deşertului, în ziua de azi, descopereau colinele, ale căror pseudopode verzi, umede, pătrundeau în nisip. Şi totuşi... celălalt deşert rămânea la fel de puternic cum fusese întotdeauna.

Alia scutură din cap, iritată, şi-şi concentră atenţia asupra Propovăduitorului.

Urcase pe prima treaptă a teraselor de sub Templu şi se întorsese spre piaţa aproape pustie. Alia apăsă pe butonul care comanda amplificarea sunetelor de afară. Pentru o clipă, se văzu pe ea însăşi, în acest loc, prizonieră a propriei sale singurătăţi şi o podidi un val de autocompătimire. În cine mai putea să aibă încredere? Crezuse că se poate încrede în Stilgar, dar Stilgar fusese contaminat de orbul acesta.

― Ştii cum numără? o întrebase el. L-am auzit numărând monedele când îşi plătea călăuza. Vorbele lui au sunat straniu în urechile mele de fremen şi cred că ăsta-i un lucru cumplit. Număra: "Shuc, ishcai, qimsa, chuascu, picha, sucta..." şi aşa mai departe. N-am mai auzit pe nimeni numărând astfel de foarte mult timp; din anii deşertului.

Din momentul acela, Alia ştiuse că Stilgar nu va putea să îndeplinească misiunea pe care se gândise să i-o încredinţeze. Şi trebuia să fie la fel de circumspectă cu gărzile ei, care aveau tendinţa să interpreteze cea mai măruntă indicaţie a Regenţei drept ordin imperativ.

Ce căuta aici Propovăduitorul ăsta?

De jur-împrejur, piaţa, la adăpostul balcoanelor şi-al arcadelor, oferea aceeaşi înfăţişare pestriţă. Câţiva puştani păzeau mărfurile etalate pe tarabe, mai mulţi negustori erau încă la post, pândind lipiile de mirodenie care erau moneda de schimb a celor veniţi din provinciile îndepărtate, trăgând cu urechea la zornăitul pungii vreunui pelerin.

Alia continua să privească spatele Propovăduitorului. Părea pregătit să vorbească, dar parcă îl reţinea ceva.

De ce-mi pierd vremea pândind ruina asta de om? se întrebă ea. Această epavă ce trage să moară nu poate să fie "falnica navă" care a fost fratele meu.

Un sentiment de frustrare aproape mânioasă o năpădi pe Alia. Cum putea să afle adevărul despre Propovăduitor, să-l afle cu certitudine, fără să-l afle? Era prinsă într-o capcană. Nu-şi permitea să arate mai mult decât o curiozitate trecătoare faţă de acest eretic.

Irulan pricepuse. Abandonându-şi faimosul echilibru Bene Gesserit, strigase în plin Consiliu:

― Ne-am pierdut puterea de a gândi sănătos despre noi înşine!

Până şi Stilgar fusese şocat.

Javid îi readusese la realitate:

― N-avem timp pentru asemenea fleacuri!

Javid avea dreptate. Ce conta cum gândeau despre ei înşişi? Singura lor grijă trebuia să fie menţinerea puterii Imperiului.

Dar Irulan, regăsindu-şi calmul, fusese şi mai devastatoare:

― Vă spun că am pierdut un element vital. Şi, o dată cu el, ne-am pierdut capacitatea de a lua decizii corecte. Am ajuns să ne repezim la decizii de parcă ne-am repezi la un duşman. Sau, dimpotrivă, să aşteptăm şi iar s-aşteptăm ― ceea ce este o formă de abandon ― lăsându-ne mânaţi de deciziile altora. Am uitat oare că noi suntem cei care-am stabilit acest curs al lucrurilor?

Şi toate astea porniseră de la dezbaterea în legătură cu acceptarea unui cadou din partea Casei Corrino.

Irulan trebuie, să fie înlăturată, hotărî Alia.

Dar ce mai aştepta boşorogul ăla de jos? Zicea că-i propovăduitor! De ce nu propovăduia?

Irulan s-a înşelat în ceea ce priveşte puterea noastră de decizie, îşi spuse Alia. Eu una, pot încă să iau decizii adecvate! O persoană cu putere de decizie pe viaţă şi pe moarte trebuia să ia decizii, altminteri rămânea captivă în capcana pendulului. Paul spusese întotdeauna că staza era cel mai periculos dintre lucrurile care nu sunt naturale. Unica permanenţă constă în fluiditate. Schimbarea era tot ce conta.

Le voi arăta eu schimbarea! gândi Alia.

În clipa aceea, Propovăduitorul ridică braţele, făcând gestul binecuvântării.

Câţiva dintre oamenii aflaţi în piaţă se apropiară şi Alia le remarcă paşii şovăitori. Da, circula şi zvonul că Propovăduitorul stârnise nemulţumirea Aliei. Îşi apropie urechea de difuzorul ixian încastrat în perete, lângă postul ei de observaţie. Percepu murmurul celor din mijlocul pieţei, foşnetul vântului, scrâşnetul tălpilor de nisip.

― Vă aduc patru mesaje! strigă Propovăduitorul.

Vocea lui răsună atât de puternic în difuzor, încât Alia trebui să reducă volumul.

― Fiecare dintre ele se adresează unei persoane anume, urmă Propovăduitorul. Primul mesaj este pentru Alia, suzerana acestui loc. (Întinse braţul drept îndărăt, spre locul de unde privea ea.) Îi aduc un avertisment: Tu, care deţii în pântecele tău secretul perenităţii, ţi-ai vândut viitorul pentru o pungă goală!

Cum îndrăzneşte? gândi ea. Dar cuvintele lui o îngheţară.

― Al doilea mesaj, continuă Propovăduitorul, e pentru Stilgar, Naibul fremen, care crede că poate să preschimbe puterea triburilor în puterea Imperiului. Avertismentul meu pentru tine, Stilgar: Dintre toate creaţiile, cea mai periculoasă este un cod moral rigid. Se va întoarce împotriva ta şi te va duce la surghiun!

A mers prea departe! gândi Alia. Trebuie să trimit gărzile să-l ridice, oricare ar fi consecinţele. Dar mâinile îi rămaseră nemişcate.

Propovăduitorul se răsuci, urcă încă o treaptă şi se întoarse din nou către piaţă. În tot acest timp, mâna lui stângă nu părăsise umărul însoţitorului sau.

― Al treilea ― mesaj este pentru Prinţesa Irulan. Prinţesă! Umilinţa este un lucru care nu se uită. Te sfătuiesc să fugi!

Ce tot spune? se întrebă Alia. Am umilit-o pe Irulan, dar... De ce o sfătuieşte să fugă? Hotărârea am luat-o abia adineaori! Brusc, o trecu un fior de spaimă. Cum de ştia Propovăduitorul?

― Al patrulea mesaj este pentru Duncan Idaho. Duncan! Ai fost învăţat să crezi că loialitatea se cumpără cu loialitate. O, Duncan, nu crede în istorie, căci istoria este impulsionată de orice trece drept ban, Duncan! Ia-ţi coarnele şi fă ce ştii tu mai bine să faci!

Alia îşi muşcă mâna dreaptă. Coarne! Vru să întindă cealaltă mână, să apese pe butonul care ar fi chemat gărzile, dar era ca paralizată.

― Iar acum o să propovăduiesc, rosti Propovăduitorul. Aceasta e o predică a deşertului. O rostesc pentru urechile preoţilor lui Muad'Dib, cei ce practică ecumenismul sabiei. O, voi, apostoli ai destinului vădit! Oare nu ştiţi că destinul vădit are ipostaza sa diavolească? Pretindeţi că vă înflăcărează numai şi faptul de a fi apucat să trăiţi în generaţia binecuvântată a lui Muad'Dib. Dar eu vă spun că l-aţi părăsit pe Muad'Dib. Sanctitatea a înlocuit dragostea în religia voastră! Şi riscaţi să atrageţi asupră-vă răzbunarea deşertului!

Propovăduitorul lăsă capul în jos, ca şi când s-ar fi cufundat în rugă.

Alia se înfioră. Zei din adâncuri! Glasul acesta! Era tocit de anii petrecuţi în nisipurile arzătoare, dar putea fi o rămăşiţă din glasul lui Paul.

Încă o dată, Propovăduitorul înălţă capul. Jos, tot mai mulţi oameni începuseră să se adune, atraşi de spectacolul straniu al acestei figuri ivite din trecut. Vocea Propovăduitorului tună:

― Stă scris! Cei ce se roagă pentru rouă la marginea deşertului vor culege potopul! Puterea raţiunii nu-i va scăpa de ce le este sortit! Raţiunea nu se naşte din orgoliul omului, care poate să nu ştie că a făcut rău. (Propovăduitorul coborî tonul.) S-a spus despre Muad'Dib că a murit de preştiinţă, că l-a ucis cunoaşterea viitorului şi că a trecut din universul realităţii în alam al-mythal. Dar eu vă spun că aceasta este iluzia Maya. Asemenea gânduri nu au realitate de sine stătătoare... Ele nu pot să se desprindă de voi şi să înfăptuiască lucruri reale. Muad'Dib a spus despre el că nu poseda o magie Rihani cu ajutorul căreia să descifreze universul. Nu puneţi la îndoială vorbele lui.

Din nou, Propovăduitorul ridică braţele şi strigă cu glas tunător:

― Îi avertizez pe preoţii lui Muad'Dib! Focul de pe stânci vă va arde! Cei ce învaţă prea bine lecţia amăgirii de sine, de această amăgire vor pieri! Sângele fratelui nu poate fi spălat!

Coborâse braţele şi, condus de tânăra sa călăuză, părăsea piaţa, când Alia izbuti să se smulgă din imobilismul care pusese stăpânire pe ea. Atâta cutezanţă în erezie! Nu putea fi decât Paul. Trebuia să alarmeze gărzile. N-ar fi îndrăznit niciodată să-l atace deschis pe acest Propovăduitor. Ceea ce vedea acum, jos, în piaţă, confirma lucrul acesta. În pofida ereziilor pe care le proferase, nimeni nu încerca să-l oprească pe Propovăduitor. Nici una din gărzile Templului nu se năpusti pe urmele lui. Nici un pelerin nu-i aţinu calea. Propria-i charismă îl proteja pe bătrânul orb! Toţi cei care-l vedeau sau îl auzeau simţeau în puterea lui oglindirea unui har divin.

În arşiţa zilei, Aliei i se făcu dintr-o dată frig. Avu, brusc, senzaţia fizică a precarităţii stăpânirii ei asupra Imperiului. Se agăţă cu ambele mâini de pervazul lucarnei, de parcă ar fi vrut să-şi menţină puterea, gândindu-se la fragilitatea ei. Echilibrul dintre Landsraad, CHOAM şi forţa fremenilor susţinea nucleul puterii, în timp ce Ghilda Spaţială şi Bene Gesseritul continuau să lucreze în tăcere din umbră. Infiltraţiile prohibite ale avansului tehnologic, venind de la frontierele celor mai îndepărtate migraţii umane, rodeau puterea centrală. Produsele autorizate, provenite din atelierele ixiene şi tleilaxu, nu puteau pune stavilă acestei penetraţii. Iar în culise aştepta Farad'n de Corrino, moştenitorul titlurilor şi al pretenţiilor lui Shaddam IV.

Fără fremeni, fără monopolul Casei Atreides asupra mirodeniei geriatrice, stăpânirea Aliei s-ar fi destrămat. Toată puterea s-ar fi evaporat. O simţea deja lunecând. Oamenii aplecau urechea la spusele acestui Propovăduitor. Ar fi fost periculos să-l reducă la tăcere; la fel de periculos pe cât ar fi fost să-l lase să predice mai departe aşa cum făcuse astăzi în faţa Templului ei. Pentru Alia, semnele prevestitoare ale dezastrului care-o pândea erau cât se poate de clare, iar configuraţia problemei i se contura cu limpezime în minte. Comunitatea Surorilor elaborase de mult schema:

"Situaţia unei populaţii numeroase, dominate de o forţă restrânsă dar puternică, este o situaţie comună în universul nostru. Şi cunoaştem condiţiile majore care pot împinge o asemenea populaţie să se ridice împotriva stăpânirii:

Prima: Când masele îşi găsesc un lider. Aceasta este ameninţarea cea mai frecventă la adresa puterii. Puterea trebuie să ţină sub control liderii.

A doua: Când masele devin conştiente de existenţa lanţurilor. Masele trebuie să rămână oarbe şi mute.

A treia: Când masele întrevăd speranţa ruperii lanţurilor. Masele nu trebuie nici măcar să-şi imagineze posibilitatea descătuşării!"

Alia îşi scutură violent capul. Semnele erau evidente în sânul populaţiei. Fiecare raport pe care-l primea de la spionii ei răspândiţi pe tot cuprinsul Imperiului nu făcea decât să-i confirme certitudinile. Neîncetatele bătălii ale Jihadului fremen îşi lăsaseră amprenta pretutindeni. Oriunde ajunsese "ecumenismul sabiei", masele adoptaseră atitudinea unei populaţii subjugate: defensiva, suspiciunea, eschivarea. Orice manifestare a autorităţii ― şi era vorba, în esenţă, de o autoritate religioasă -provoca resentimente. Desigur, afluenţa pelerinilor pe Arrakis continua încă sa fie de ordinul milioanelor şi mulţi erau, probabil, adevăraţi credincioşi, dar, în cea mai mare măsură, pelerinajul avea alte motivaţii decât devoţiunea. Cel mai ades era un fel de asigurare premeditată pentru viitor. Sublinia obedienţa şi permitea, astfel, câştigarea unei forme reale de putere, care putea fi uşor convertită în bunăstare. Hajji-ii care se întorceau de pe Arrakis aveau parte de o nouă autoritate pe lumile lor, de un statut social superior. Hajji-ii ajungeau să ia decizii economice profitabile, în faţa cărora concurenţii lor, care nu catadicsiseră să-şi părăsească lumea de baştină, trebuiau să se dea în lături.

Alia cunoştea populara cimilitură: "Ce vezi în punga goală cu care te-ai întors de pe Dune?" Răspuns: "Ochii lui Muad'Dib" (diamante de foc).

Toate mijloacele tradiţionale de prevenire a nemulţumirilor defilară în mintea Alei: poporul trebuia să înveţe că împotrivirea era întotdeauna pedepsită şi că susţinerea puterii era întotdeauna răsplătită. Forţele imperiale trebuiau deplasate în mod aleatoriu. Principalele personalităţii subordonate puterii imperiale trebuiau să rămână secrete. Fiecare manevră prin care Regenţa urmărea să contracareze un posibil atac cerea o sincronizare delicată, pentru a menţine opoziţia într-o situaţie de dezechilibru.

Să-mi fi pierdut oare simţul coordonării? se întrebă ea.

― Ce rost au speculaţiile astea deşarte? întrebă o voce lăuntrică.

Alia deveni dintr-o data mai calmă. Da, planul Baronului era bun. Elimina ameninţarea Doamnei Jessica şi, în acelaşi timp, discredita Casa Corrino.

Problema Propovăduitorului putea fi rezolvată mai târziu. Înţelegea atitudinea lui: simbolismul era suficient de limpede. Propovăduitorul reprezenta vechiul spirit al speculaţiei neînfrânate, spiritul viu şi activ al ereziei în deşertul ortodoxiei ei. Asta era forţa lui. N-avea nici o importanţă dacă era sau nu Paul... atâta timp cât persista îndoiala. Dar facultăţile Bene Gesserit îi spuneau Aliei că forţa Propovăduitorului conţinea şi cheia slăbiciunii lui.

Propovăduitorul are o fisură pe care o vom descoperi. Voi pune să fie spionat şi supravegheat clipă de clipă. Şi, de îndată ce se va ivi un prilej cât de mic, voi avea grijă să-şi piardă credibilitatea.

N-o să polemizez cu pretenţiile fremenilor la inspiraţie divină în propagarea revelaţiei religioase. Ceea ce mă determină să-i iau în derâdere este pretenţia lor paralelă de revelaţie ideologică. De bună seamă că ridică această dublă pretenţie în nădejdea că le va consolida mandarinatul şi-i va ajuta să dăinuie într-un univers care le suportă din ce în ce mai greu oprimarea. În numele tuturor popoarelor oprimate le adresez fremenilor acest avertisment: oportunismul pe termen scurt eşuează întotdeauna pe termen lung.

Propovăduitorul la Arrakeen

ÎN TOIUL NOPŢII, Leto urcase cu Stilgar pe pragul îngust din vârful aflorimentului stâncos pe care cei din Sietch Tabr îl botezaseră Slujitorul. În lumina descrescătoare a celei de-a Doua Luni, pragul le oferea o vedere panoramică: Scutul de Piatră, cu Muntele Idaho, la nord, Marele Şes la sud şi, la est, valurile dunelor ce se prelungeau spre Lanţul Habbanya. Ultimele perdele de praf ale unei furtuni ascundeau orizontul sudic. Sub razele lunii, crestele Scutului păreau acoperite de chiciură.

Stilgar venise împotriva voinţei sale, cedând în cele din urmă curiozităţii pe care Leto reuşise să i-o trezească. Pentru ce această riscantă traversare a nisipurilor în miez de noapte? Băiatul ameninţase că se va strecura pe ascuns şi va întreprinde incursiunea de unul singur dacă Stilgar refuza să-l însoţească. Ieşirea asta îl neliniştea totuşi pe bătrânul Naib. Două ţinte atât de importante, singure, noaptea!

Leto stătea ghemuit, cu privirea îndreptată spre şesul sudic. Din când în când, se lovea peste genunchi, parcă înciudat.

Stilgar aştepta în tăcere. Era o artă în care excela. Rămăsese în picioare, ia doi paşi de Leto, cu braţele încrucişate pe piept şi mantia înfoindu-se uşor în briza nopţii.

Pentru Leto, traversarea nisipului reprezenta un răspuns la disperarea interioară, o nevoie de a căuta un nou aliniament pentru existenţa sa, într-un conflict surd, în care Ghanima nu mai putea să rişte. Făcuse în aşa fel încât Stilgar să-l însoţească în această excursie fiindcă Stilgar trebuia să cunoască anumite lucruri în perspectiva zilelor viitoare.

Din nou, Leto îşi izbi genunchiul cu pumnul. Era greu de găsit un început! Câteodată, i se părea că nu mai era decât o prelungire a tuturor celorlalte vieţi aflate în el, toate la fel de reale şi de prezente ca şi a lui. În curgerea lor nu exista sfârşit, nu exista împlinire ― nu exista decât un etern început. Dar aceste vieţi puteau fi şi o gloată, vociferând înlăuntrul lui ca şi când el ar fi fost o fereastră unică prin care toţi voiau să privească. Şi în asta consta pericolul care o distrusese pe Alia.

Privi urmele argintate de lună ale furtunii, în depărtare. Cutele dunelor se desfăşurau peste întinderea şesului: grăunţi de silice mărunţiţi de vânturi, îngrămădiţi în valuri ― pietriş, grohotiş, nisip! O dată în plus, se simţi captiv într-unul dintre acele momente încremenite dinaintea zorilor. Timpul îl presa. Venise deja luna Akkad şi în spatele lui zăcea o aşteptare care durase vreme atât de îndelungată ― zile nesfârşite de arşiţă, bântuite de vânturi fierbinţi, nopţi ca aceasta, frământate de rafale şi suflări necurmate dinspre ţinuturile de cuptor ale Bledului Şoimilor. Privi peste umăr, către Scutul de Piatră ― linie frânta pe firmamentul înstelat. Dincolo de zidul acela, în Bazinul de Nord, se afla focarul problemelor sale.

Din nou, îşi întoarse privirile spre deşert. În timp ce scruta întunericul torid, începu să se crape de ziuă. Soarele îşi strecură primele raze printre eşarfele de praf, aşternând franjuri leşioase peste fâşiile roşietice ale furtunii ce se îndepărta. Închizând ochii, Leto încercă să-şi imagineze ivirea acestei zile la Arrakeen şi oraşul îi apăru dintr-o dată în minte, ca un joc de cuburi risipite între lumină şi noile umbre ale zorilor. Deşert... cuburi... deşert... cuburi...

Deschise ochii... şi rămase doar deşertul: o întindere gălbuie de nisipuri frământate de vânt. La poalele fiecărei dune, umbre uleioase se întindeau ca nişte dâre rămase după trecerea nopţii. Ici-colo, dârele se prelingeau unele în altele. Se gândi la noaptea petrecută aici, ghemuit pe acest prag, cu Stilgar alături, frământându-se din cauza tăcerii lui şi a motivelor pentru care-l adusese aici. Câte momente ca acesta va fi petrecut Stilgar alături de scumpul lui Muad'Dib! Îl auzi foindu-se şi acum, scrutând împrejurimile, atent la orice pericol. Stilgar nu se simţea bine în aer liber, la lumina zilei. Era un fremen în cea mai pură tradiţie.

Mintea lui Leto se codea să se desprindă de noapte şi de efortul binefăcător al traversării nisipurilor. De îndată ce ajunseseră aici, între stânci, noaptea îşi reinstaurase încremenirea ei neagră. Înţelegea temerile lui Stilgar faţă de lumina zilei. Bezna era un singur lucru, chiar şi când adăpostea spaime mocnite. Lumina însă putea fi multe lucruri. Spaimele nopţii aveau mirosul lor, sunetele lor de făpturi târâtoare. Noaptea, dimensiunile se detaşau, se amplificau ― ghimpii erau mai ascuţiţi, lamele mai tăioase. Dar spaimele zilei puteau fi şi mai rele.

Stilgar îşi drese glasul.

Leto vorbi fără să se întoarcă:

― Am o problemă foarte serioasă, Stil.

― Mi-am închipuit.

Vocea lui Stilgar fusese gravă şi precaută. Intonaţia copilului semăna tulburător cu a tatălui. Era ceva de magie interzisă, care stârnea în Stilgar o tresărire de repulsie. Fremenii cunoşteau ororile posesiunii. Posedaţii erau pe bună dreptate ucişi iar apa lor împrăştiată pe nisip pentru a nu contamina cisterna tribului. Morţii trebuiau să rămână morţi. Copiii puteau asigura nemurirea părinţilor, dar n-aveau nici un drept să-şi asume o formă exactă din trecut.

― Problema mea, spuse Leto, este că tata a lăsat o mulţime de lucruri neterminate. În special, obiectivul vieţilor noastre. Imperiul nu mai poate continua astfel, Stil, fără ca viaţa umană să aibă un ţel. Vorbesc despre viaţă. Stil. Înţelegi? Despre viaţă, nu despre moarte.

― Cândva, tulburat de-o viziune, tatăl tău mi-a vorbit aproape la fel, spuse Stilgar.

Leto fu tentat să treacă peste această teamă iscoditoare printr-un răspuns dezinvolt. De pildă, să-i propună lui Stilgar să ia amândoi o gustare. Îşi dăduse brusc seama că îi era foarte foame. Ultima masă fusese prânzul din ajun şi Leto insistase să postească peste noapte. Dar... acum simţea un alt fel de foame.

Problema cu viaţa mea este problema acestui loc, gândi Leto. Nu există o creaţie preliminară. Nu fac decât să merg înapoi şi iar înapoi, până ce distanţele încep să se estompeze. Nu pot să văd orizontul; nu pot să văd Lanţul Habbanya. Nu pot găsi locul de obârşie al încercării.

― Nu există substitut pentru preştiinţă, spuse el. Poate că ar trebui să încerc mirodenia...

― Ca să te distrugi cum s-a distrus tatăl tău?

― E o dilemă.

― Tatăl tău mi-a mărturisit odată că a cunoaşte prea exact viitorul înseamnă a deveni prizonierul acelui viitor, fără a mai avea posibilitatea nici unei schimbări.

― Paradoxul ce constituie problema noastră, întări Leto. Preştiinţa e ceva subtil şi puternic. Viitorul devine prezent. A fi văzător în ţara orbilor e o treabă riscantă. Dacă încerci să interpretezi pentru orbi ceea ce vezi, ai tendinţa să uiţi că orbii, prin chiar cecitatea lor, sunt animaţi de o mişcare inerentă. Sunt ca nişte maşini monstruoase, care urmează o traiectorie bine definită. Cu propria lor viteză, cu fixaţiile proprii. Mi-e frică de orbi, Stil. Mi-e frică. Pot atât de uşor să strivească tot ce li se iveşte în cale.

Stilgar privi spre deşert. Zorii de leşie deveniseră zi de oţel.

― Pentru ce m-ai adus aici? întrebă el.

― Pentru că am vrut să vezi locul în care s-ar putea să mor.

Stilgar înţepeni.

― Aşadar, ai avut într-adevăr o viziune!

― Poate că a fost doar un vis.

― Ce căutăm într-un loc atât de periculos? insistă Stilgar, privindu-l aprig pe Leto. Trebuie să plecăm de-aici imediat.

― Nu azi voi muri, Stil.

― Nu? Ce ţi-a înfăţişat viziunea?

― Am văzut trei poteci, răspunse Leto şi în vocea lui se strecură tonul somnolent al amintirii. Unul dintre aceste viitoruri îmi cere s-o ucid pe bunica noastră.

Stilgar aruncă o privire nervoasă spre Sietch Tabr, ca şi când s-ar fi temut că Doamna Jessica putea să-i audă de dincolo de nisipuri.

― De ce? întrebă el.

― Ca să nu pierdem monopolul mirodeniei.

― Nu pricep.

― Nici eu. Dar asta gândesc, în vis, când ridic cuţitul.

― Oh... (Stilgar avea "simţul" cuţitului. Inspiră adânc.) Care-i a doua potecă?

― Căsătoria mea cu Ghani pentru a pecetlui linia de sânge a Atreizilor.

― Puah! exclamă Stilgar, scuturându-se cu dezgust.

― În vremurile de demult era un lucru obişnuit la regi şi regine, zise Leto. Dar Ghani şi cu mine am hotărât să nu facem acest lucru.

― Vă sfătuiesc să rămâneţi la hotărârea voastră! rosti Stilgar pe un ton cu rezonanţe mortale. După Legea fremenă, incestul se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare. Îşi drese glasul şi întrebă: Şi cea de-a treia potecă?

― Sunt chemat să reduc imaginea tatălui meu la proporţii umane.

― A fost prietenul meu, Muad'Dib, murmură Stilgar.

― A fost idolul tău! Trebuie să-l dezidolatrizez.

Stilgar se întoarse cu spatele la deşert, privi spre oaza sietchului său drag, Tabr. Vorbele de acest fel aveau întotdeauna darul să-l tulbure.

Leto percepu mişcarea lui Stilgar după izul de transpiraţie, Trebuia să lupte pentru a nu ceda tentaţiei de a respinge toate subiectele importante. Ar fi putut să discute până la prânz, să treacă de la concret la abstract, să ocolească adevăratele decizii, necesităţile cele mai imperioase. Neîndoios, Casa Corrino era o ameninţare reală la adresa unei existenţe reale ― a lui şi a Ghanimei. Dar tot ce întreprindea el acum trebuia cântărit şi verificat în raport cu necesităţile secrete. Stilgar votase odată în favoarea asasinării lui Farad'n, optând pentru soluţia recurgerii subtile la chaumurky ― otrava care se administra în băuturi. Preferinţa lui Farad'n pentru anumite lichioruri era binecunoscută. Dar un asemenea lucru nu putea fi îngăduit.

― Dac-am să mor aici, Stil, spuse Leto, trebuie să te fereşti de Alia. Nu-ţi mai e prietenă.

― Ce tot baţi câmpii despre moarte şi despre mătuşa ta?

De data asta, Stilgar era furios de-a binelea. S-o omoare pe Doamna Jessica! Să mă feresc de Alia! Să moară aici!

― La porunca ei, oamenii mărunţi pot să-şi schimbe faţa, spuse Leto. Un conducător n-are nevoie să fie profet. Nici asemănător zeilor. Un conducător trebuie doar să fie sensibil. Te-am adus aici ca să clarificăm nevoile Imperiului. Nevoia cea mai imperioasă este o bună guvernare. Asta nu depinde de legi sau de precedente istorice, ci de calităţile personale ale celui ce guvernează.

― Regenţa se achită destul de bine de obligaţiile imperiale, observă Stilgar. Când vei fi major...

Sunt major! Sunt cel mai bătrân de-aici! Tu eşti doar un prunc în comparaţie cu mine. Amintirile mele sunt mai vechi de cincizeci de secole. Deh! Îmi amintesc de vremurile când fremenii se mai aflau încă pe Thurgrod!

― La ce-ţi foloseşte să te joci cu himerele astea? întrebă Stilgar cu voce severă.

Leto dădu din cap. Într-adevăr, la ce-i folosea? De ce să scotocească printre amintirile veacurilor trecute? Problema urgentă erau fremenii de astăzi ― cei mai mulţi, sălbatici doar pe jumătate îmblânziţi, predispuşi să ia în râs nenorocirea celor nevinovaţi.

― Cristaiul se dezintegrează la moartea posesorului său, rosti Leto. Muad'Dib s-a dezintegrat. De ce mai trăiesc fremenii?

Era una dintre neaşteptatele întorsături de gândire care-l descumpăneau atât de mult pe Stilgar. Pentru o clipă, rămase fără glas. Înţelegea cuvintele, dar nu le pricepea sensul.

― Se cere să fiu Împărat, dar eu trebuie să rămân slujitor, spuse Leto. Se uită, peste umăr, la Stilgar. Bunicul meu, al cărui nume îl port, a adăugat o deviză nouă la blazonul său, când a ajuns pe Dune: "Sunt aici şi rămân aici".

― Nu avea de ales, observă Stilgar.

― Foarte bine, Stil. Nici eu nu am de ales. Ar trebui să fiu Împărat în virtutea dreptului meu din naştere, a intelectului meu, a tot ceea ce s-a investit în mine. În plus, ştiu de ce are nevoie Imperiul: de o bună guvernare.

― Titlul de Naib are un înţeles străvechi. Înseamnă "slujitor al sietchului".

― Ţin minte învăţăturile tale, Stil. Pentru a fi bine guvernat, tribul trebuie sa aibă posibilitatea de a alege oameni a căror viaţă să oglindească tot ce se cere de la o guvernare.

Răspunsul lui Stilgar veni din adâncul sufletului său fremen:

― Dacă vei fi la înălţime, vei îmbrăca Mantia Imperială. Mai întâi însă va trebui să dovedeşti că ştii să te porţi ca un domnitor!

În mod cu totul neaşteptat, Leto izbucni în râs. Apoi întrebă:

― Te îndoieşti de sinceritatea mea, Stil?

― Nicidecum.

― De dreptul meu câştigat prin naştere?

― Eşti cine eşti.

― Şi dacă fac ceea ce se aşteaptă de la mine, dau măsura sincerităţii mele, nu?

― Aşa e datina fremenă.

― Înseamnă că nu pot să fac apel la sentimentele mele profunde pentru a-mi călăuzi acţiunile?

― Nu înţeleg ce...

― Dacă acţionez întotdeauna cum se cuvine, indiferent cât mă costă reprimarea propriilor mele dorinţe, înseamnă că arăt de ce sunt în stare.

― Asta-i esenţa stăpânirii de sine, flăcăiaş.

― Flăcăiaş! Leto clătină din cap. Ahhh, Stil, îmi oferi cheia unei etici raţionale a guvernării. Trebuie să fiu statornic şi fiecare dintre acţiunile mele trebuie să fie înrădăcinată în tradiţiile trecutului.

― Aşa se cade.

― Dar trecutul meu merge mai departe decât al tău!

― Ce deosebire...

― Eu nu am persoana întâi singular, Stil. Sunt o persoană multiplă, care posedă amintirea unor tradiţii mai vechi decât îţi închipui. Asta-i povara mea, Stil. Sunt orientat spre trecut. Sunt plin-ochi de o cunoaştere înnăscută, care rezistă noului şi schimbării. Şi totuşi, Muad'Dib a schimbat toate astea.

Cu un gest larg, Leto arătă deşertul şi ţinutul de dincolo de Scutul de Piatră, aflat în spatele lui.

Stilgar se întoarse şi privi spre vasta faleză. Un sat fusese construit chiar sub Scutul de Piatră, după epoca lui Muad'Dib, pentru echipele de planetologi care ajutau la însămânţarea şi împădurirea deşertului. Ochii lui Stilgar rămaseră aţintiţi la acest semn vădit al ingerinţei umane în peisaj. Schimbare? Da. Geometria acestei aşezări omeneşti, realitatea ei erau o ofensă. Stilgar stătu nemişcat, tăcut, nepăsător la mâncărimea grăunţilor de nisip care-l pătrunseseră în distrai. Satul acela era o ofensă la adresa a tot ce fusese această lume. Brusc, Stilgar îşi dori ca o tornadă să se năpustească mugind dinspre dune şi să şteargă satul de pe faţa planetei. Intensitatea trăirii îi lăsă tremurând.

Leto rupse tăcerea.

― Ai observat, Stil, că noile distraie sunt făcute de mântuială? Pierdem prea multă apă.

Stilgar fu cât pe ce să replice: De câte ori n-am spus-o şi eu? Până la urmă însă, se mulţumi să observe:

― Oamenii devin din ce în ce mai dependenţi de pilule.

Leto dădu din cap. Pilulele modificau temperatura corporală, reduceau pierderea de umiditate. Erau mai ieftine şi mai practice decât distraiele. Dar cei ce le foloseau erau confruntaţi cu alte inconveniente, printre care o întârziere a reflexelor şi, câteodată, împăienjenirea vederii.

― De-asta am venit aici? întrebă Stilgar. Ca să discutăm despre calitatea distraielor?

― De ce nu? Din moment ce eviţi subiectul despre care vreau să-ţi vorbesc.

― Pentru ce trebuie să mă feresc de mătuşa ta?

O urmă de mânie răzbătu în glasul lui Stilgar.

― Pentru că speculează vechea reticenţă faţă de schimbări a fremenilor, dar ar fi în stare să aducă schimbări mai cumplite decât poţi tu să-ţi închipui.

― Faci din ţânţar armăsar! Alia e o adevărată fremenă.

― Aha!... Şi un adevărat fremen e ataşat de datinile trecutului iar trecutul meu este un trecut foarte vechi. Stil, dac-ar fi să dau frâu liber acestei tendinţe, aş impune o societate închisă, total dependentă de datinile sacre ale trecutului. Aş controla migraţiile, pentru că ele stimulează idei noi, iar ideile noi sunt o ameninţare îndreptată împotriva întregii structuri a vieţii. Fiecare mică aşezare planetară ar rămâne de capul ei, liberă să-şi urmeze propria ei cale. Şi, în cele din urmă, Imperiul s-ar prăbuşi sub greutatea disparităţilor sale.

Stilgar îşi simţi gâtul uscat. Aceste cuvinte ar fi putut să-i aparţină la fel de bine lui Muad'Dib. Purtau pecetea lui. Erau încărcate de paradox, înfricoşătoare. Dar dacă s-ar fi îngăduit orice fel de schimbare... Clătină din cap.

― Trecutul poate să-ţi arate calea cea bună dacă trăieşti în trecut, Stil, dar împrejurările se schimbă.

Stilgar nu putea decât să accepte acest argument. Da, împrejurările se schimbau. Atunci, ce era de făcut? Se uită peste capul lui Leto, privind deşertul fără să-l vadă. Într-acolo îşi îndreptase paşii Muad'Dib. Pe măsură ce soarele urca, întinderea plată se acoperea de umbre aurii şi purpurii, de pârâiaşe de nisip ce ridicau aburi de praf. Pâcla de pulbere fină care plutea de obicei deasupra Lanţului Habbanya se zărea deja în depărtare, la capătul oceanului de nisip ale cărui valuri imobile se aşterneau, unele după altele, din ce în ce mai mici, până ce ochiul le pierdea şirul. Prin ceaţa străvezie şi tremurătoare a căldurii, Stilgar distingea covorul vegetal de la marginea deşertului. Muad'Dib făcuse ca viaţa să răsară pe acest tărâm sterp. Arămiu, auriu, flori roşii, flori galbene, pete ruginii şi stacojii, frunze verzi-cenuşii, spini şi umbre dese sub tufişuri. Alte umbre păreau să vibreze în aer, ridicate de arşiţa zilei.

Brusc, Stilgar spuse:

― Eu nu-s decât un conducător fremen. Tu eşti fiul unui Duce.

― Fără să ştii ce spui, ai spus-o, rosti Leto.

Stilgar se încruntă. Odată, cu mult timp în urmă, Muad'Dib îl dojenise la fel.

― Îţi aminteşti, nu-i aşa, Stil? Eram lângă Lanţul Habbanya, cu acel căpitan sardaukar ― Aramsham, mai ţii minte? Îşi omorâse prietenul pentru a-şi salva pielea. Te plânseseşi de mai multe ori, în acea zi, că nu era bine să le cruţam viaţa sardaukarilor care ne-au aflat secretele. În cele din urmă ai argumentat că aceştia aveau să dezvăluie, cu siguranţă, tot ce văzuseră şi că trebuiau omorâţi. Şi tatăl meu ţi-a răspuns: "Fără să ştii ce spui, ai spus-o". Iar tu te-ai simţit jignit. I-ai replicat că tu nu eşti decât un simplu conducător fremen. Că Ducii vor fi cunoscând lucruri mai importante.

Stilgar îl privi lung pe Leto. Eram lângă Lanţul Hahbanya! Eram! Acest... acest copil, care nici măcar nu fusese conceput pe atunci, cunoştea întocmai ce se întâmplase în acea zi, cunoştea amănunte pe care nu putea să le ştie decât cineva care fusese de faţă. Era încă o dovadă că gemenii Atreides nu puteau fi judecaţi după criterii obişnuite.

― Şi acum, ascultă-mă cu atenţie, zise Leto. Dacă mor sau dispar în deşert, trebuie să fugi din Sietch Tabr. E un ordin. Trebuie s-o iei cu tine pe Ghani şi...

― Încă nu eşti Ducele meu! Eşti un... un copil!

― Sunt un adult într-un trup de copil, spuse Leto. Arătă cu degetul o despicătură îngustă în stâncă, puţin mai jos de locul în care se aflau. Dacă mor, voi muri în locul acela. Ai să vezi sângele şi, atunci, ai să ştii. O vei lua pe sora mea şi...

― Am să-ţi dublez garda, îi tăie vorba Stilgar. N-ai să mai vii niciodată aici. Iar acum vom părăsi imediat...

― Stil! Nu poţi să mă-mpiedici. Gândeşte-te încă o dată la ce s-a întâmplat lângă Lanţul Habbanya. Mai ţii minte? Şenila de recoltare era acolo, pe nisip şi se apropia un Făuritor mare. Nu exista nici o şansă ca maşina să-i scape viermelui. Tata deplângea pierderea inevitabilă a senilei. Dar Gurney nu se gândea decât la oamenii din cabină, care aveau să piară împreună cu ea. Aminteşte-ţi vorbele lui: "Tatăl tău ar fi regretat mai degrabă faptul de-a nu fi putut salva oamenii". Stil, îţi încredinţez misiunea de a salva vieţi omeneşti. Sunt mai importante decât obiectele. Iar a Ghanimei este mai presus decât toate pentru că, dacă eu dispar, ea rămâne singura speranţă a Atreizilor.

― Nu vreau să mai aud nimic, spuse Stilgar.

Se întoarse şi începu să coboare, din piatră în piatră, spre nisipurile ce despărţeau Slujitorul de oaza sietchului Tabr. Din spate, auzi paşii lui Leto, care îl ajunse din urmă, îl depăşi, apoi, întorcând capul, spuse:

― Ai observat, Stil, ce frumoase sunt fetele tinere anul ăsta?

Viaţa unui singur om, ca şi viaţa unei familii sau cea a unui întreg popor, persistă sub forma memoriei. Poporul meu trebuie să ajungă să considere acest lucru ca făcând parte din procesul său de maturizare. El constituie un organism şi, prin intermediul acestei memorii persistente, acumulează experienţele sale într-un rezervor subliminal. Omenirea speră să poată utiliza acest material, la nevoie, într-un univers schimbător. Dar o mare parte din ceea ce este stocat se poate pierde în acel joc de noroc accidental pe care-l numim "soartă". Iar o altă mare parte poate să nu fie integrată în relaţii evolutive, astfel nefiind evaluată şi activată de acele modificări permanente ale mediului înconjurător care afectează carnea. Specia poate să uite! Aceasta este valoarea deosebită a Kwisatz Haderachului, pe care Bene Gesseritul n-a bănuit-o niciodată: Kwisatz Haderachul nu poate să uite.

Cartea lui Leto, după Harq al-Ada

ÎN MOD INEXPLICABIL, Stilgar fu profund tulburat de remarca aparent frivolă pe care-o făcuse Leto. Cuvintele îi rămaseră întipărite în cuget tot timpul cât traversară strâmtoarea de nisip care-i despărţea de Sietch Tabr, ajungând să i se pară mai importante decât tot ce-i spusese Leto acolo, pe Slujitor.

Erau, într-adevăr, foarte frumoase tinerele Arrakisului, anul acesta. Ca şi tinerii, de altfel. Aveau chipuri senine şi luminoase, îndestulate de apă. Ochii lor priveau în zare, spre depărtări. Umblau cu feţele descoperite, refuzând masca distraiului şi inconfortul tuburilor colectoare. Deseori renunţau până şi la distraie, preferând noile veşminte uşoare care, la fiecare mişcare, lăsau să li se ghicească liniile zvelte ale corpurilor.

Această frumuseţe umană părea să răspundă noii frumuseţi a peisajului. Prin contrast cu vechiul Arrakis, vederea mănunchiurilor de ramuri verzi crescând printre stânci brun-roşcate putea să vrăjească privirea. Iar vechile sietchuri ale civilizaţiei metropolelor-caverne, cu complicatele lor sisteme de izolaţie şi colectoare de umiditate la fiecare intrare, cedau, puţin câte puţin, locul aşezărilor construite la suprafaţă, adesea din cărămizi de chirpici. Chirpici!

De ce am dorit să văd distrus satul acela? se întrebă Stilgar şi se împiedică în nisip.

Ştia că aparţinea unei rase pe cale de dispariţie. Bătrânii fremeni erau consternaţi de risipa care-şi făcea loc pe lumea lor, ca toată acea apă irosită în aer numai şi numai pentru a confecţiona cărămizi. Apa folosită la construirea locuinţei unei singure familii ar fi asigurat supravieţuirea unui întreg sietch timp de un an.

Noile construcţii aveau până şi ferestre transparente, care îngăduiau căldurii soarelui să pătrundă în încăperi şi să deshidrateze mai mult corpurile locatarilor. Iar ferestrele dădeau către exterior. Fremenii puteau să contemple, din casele lor de chirpici, peisajul din jur. Nu mai stăteau strânşi grămadă, închişi într-un sietch. Şi, o dată cu noua vedere, se schimba şi imaginaţia. Stilgar simţea acest lucru. Noua vedere îi unea pe fremeni cu restul universului imperial, le sugera spaţiul neîngrădit. Odinioară fuseseră legaţi de această lume aridă prin robia asprelor sale necesităţi. Nu cunoscuseră orizontul larg de care beneficiau locuitorii celor mai multe planete ale Imperiului.

Stilgar percepea aceste schimbări în contrast cu propriile sale dubii şi temeri. Pe vremuri, rari fuseseră fremenii care îndrăzneau să-şi imagineze că ar putea părăsi vreodată Arrakisul pentru a începe o viaţă nouă pe vreuna dintre lumile bogate în apă. Nu le era îngăduit nici măcar să viseze la evadare.

Privi silueta lui Leto, care mergea înaintea lui. Leto vorbise despre o interdicţie de emigrare. De fapt, asta fusese dintotdeauna realitatea pentru majoritatea celor de pe alte lumi, chiar şi acolo unde visul era tolerat ca o supapă de siguranţă. Dar iobăgia planetară atinsese culmea aici, pe Arrakis. Fremenii se închiseseră în ei înşişi, baricadându-se în minţile lor la fel cum se baricadau în cavernele sietchurilor.

Sensul însuşi al sietchului ― loc de refugiu în vremuri de restrişte ― fusese pervertit, transformat într-un monstruos arest pentru un întreg popor.

Leto avea dreptate: Muad'Dib schimbase toate acestea.

Stilgar se simţea pierdut. Vechile sale principii se năruiau. Această nouă vedere spre exterior îndemna la viaţă, o viaţă care dorea să scape de constrângeri.

"Ce frumoase sunt fetele tinere anul ăsta!"

Vechile datini (datinile mele! recunoscu el) siliseră poporul să ignore orice istorie care nu se referea direct la propriul său destin. Vechii fremeni citiseră istoria prin intermediul cumplitelor lor migraţii, al exodurilor din persecuţie în persecuţie. Vechiul guvern planetar nu făcuse decât să aplice politica dictată de vechiul Imperiu. Înăbuşise creativitatea şi ideea de progres, de evoluţie. Prosperitatea era periculoasă pentru vechiul Imperiu şi pentru cei care-l cârmuiau.

Cu un şoc violent, Stilgar înţelese că aceste elemente erau la fel de periculoase pentru linia pe care o urma Alia.

Din nou, se împiedică şi pierdu alţi câţiva paşi faţă de Leto.

După vechile datini, după vechile religii, nu exista viitor, ci doar un prezent imuabil. Înainte de Muad'Dib, fremenii fuseseră condiţionaţi să creadă în eşec, niciodată în posibilitatea reuşitei. Sigur.. crezuseră în Liet-Kynes, dar planul său acoperea patruzeci de generaţii. Nu fusese o reuşită; fusese un vis, care ― aşa cum Stilgar îşi dădea seama acum ― se închisese, de asemenea, în el însuşi.

Muad'Dib schimbase toate acestea!

În timpul Jihadului, fremenii aflaseră multe despre bătrânul Împărat Padişah Shaddam IV. Cel de-al optzeci şi unulea Padişah din Casa Corrino, care ocupase Tronul Leului de Aur şi domnise asupra acestui Imperiu de lumi fără număr, folosise Arrakisul drept teren de încercare pentru toate politicile pe care intenţiona să le pună în aplicare în restul împărăţiei sale. Guvernatorii planetei care se succedaseră pe Arrakis întreţinuseră un pesimism endemic pentru a-şi menţine puterea. Făcuseră în aşa fel, încât fiecare locuitor al acestei lumi, inclusiv nomazii liberi care erau fremenii, să se deprindă cu nedreptăţile şi problemele de nerezolvat. Oamenii fuseseră învăţaţi să se considere un popor neputincios, pentru care nu exista mântuire.

"Ce frumoase sunt fetele tinere anul ăsta!"

Privindu-l din nou pe Leto, care continua să se depărteze, Stilgar începu să se întrebe cum de izbutise copilul să deszăgăzuiască şuvoiul acestor gânduri doar printr-o remarcă aparent anodină. Din cauza acestei remarci, Stilgar o vedea pe Alia şi-şi vedea propriul rol în cadrul Consiliului într-o lumină cu totul diferită.

Alia se complăcea să declare că vechile obiceiuri cedau teren foarte încet. Stilgar recunoştea în sinea lui că afirmaţia i se păruse întotdeauna oarecum liniştitoare. Schimbarea era periculoasă. Iniţiativa trebuia suprimată. Voinţa individuală trebuia combătută. Ce altă funcţie îndeplinea preoţimea, decât combaterea voinţei individuale?'

Alia repeta întruna că prilejurile de competiţie deschisă trebuiau reduse la limită. Dar asta însemna că ameninţarea recurentă a tehnologiei nu putea servi decât la împilarea popoarelor ― întocmai cum le servise stăpânilor de odinioară. Orice tehnologie autorizată trebuia să fie înrădăcinată într-un ritual. Altminteri... altminteri...

Stilgar se împiedică iarăşi. Ajunsese la qanat şi-l văzu pe Leto aşteptând la marginea livezii de caişi de pe malul apei. Abia atunci îşi dădu seama că mergea prin iarbă necosită.

Iarbă necosită!

În ce să mai cred? se întrebă Stilgar.

Credinţa oricărui fremen din generaţia sa era că individul trebuia să aibă un simţ profund al propriilor limite. Tradiţiile erau, fără doar şi poate, elementul de control cel mai eficient al unei societăţi stabile. Oamenii trebuiau să cunoască hotarele timpului lor, ale societăţii lor, ale teritoriului lor. Sietchul oferea modelul general de gândire ― ce putea fi rău în asta? Sentimentul îngrădirii trebuia să impregneze fiecare opţiune individuală ― trebuiau îngrădite familia, comunitatea şi fiecare acţiune a unei bune guvernări.

Stilgar se opri şi-şi ridică ochii. De sub caişi, Leto îl privea cu un zâmbet pe buze.

Ştie ce vârtej e în capul meu?

Şi bătrânul Naib fremen încercă să se refugieze în catehismul tradiţional al poporului său. Fiecare dintre aspectele vieţii cerea o singură formă, al cărei caracter inerent circular se întemeia pe cunoaşterea secretă, lăuntrică, a ceea ce se poate şi a ceea ce nu se poate. Modelul de viaţă, pentru comunitate, pentru fiecare element al societăţii, mai vaste, care includea şi depăşea vârfurile ocârmuirii ― acest model trebuia să fie sietchul şi replica lui din adâncul nisipurilor: Shai-Hulud. Giganticul vierme de nisip era, de bună seamă, o creatură Înfricoşătoare dar, când simţea o ameninţare, se scufunda, refugiindu-se în adâncuri de nepătruns.

Schimbarea este periculoasă! îşi spuse din nou Stilgar. Uniformitatea şi stabilitatea trebuiau să fie obiectivele oricărei guvernări.

Dar tinerii erau frumoşi.

Şi-şi amintea cuvintele rostite de Muad'Dib când îl detronase pe Shaddam IV: "Nu viaţă lungă Împăratului îi doresc, ci viaţă lungă Imperiului".

Nu tot asta mi-am spus şi eu ? se întrebă Stilgar.

Îşi reluă mersul, îndreptându-se spre intrarea sietchului, în dreapta lui Leto, şi băiatul porni în aceeaşi direcţie, ca să-l intercepteze.

Muad'Dib mai spusese ceva, îşi aminti Stilgar: "Ca şi indivizii, societăţile, guvernele şi civilizaţiile se nasc, cresc, se reproduc şi mor".

Periculoasă sau nu, schimbarea avea să vină. Frumoşii tineri fremeni ştiau asta. O vedeau, când priveau în zare, şi se pregăteau pentru ea.

Stilgar trebui să se oprească. Leto îi aţinea calea.

Băiatul îl sfredeli cu privirea şi spuse:

― Vezi, Stil? Tradiţia nu este călăuza absolută pe care ţi-o închipuiai tu.

Dacă un fremen stă prea mult timp departe de deşert, moare; este ceea ce numim "răul de apă".'

Comentariile lui Stilgar

― ÎMI VINE GREU SĂ-ŢI CER ASTA, spuse. Alia, dar... trebuie să le asigur copiilor lui Paul moştenirea unui imperiu. E singura raţiune de a fi a Regenţei.

Îşi întoarse faţa de la oglinda înaintea căreia se aşezase pentru a-şi termina toaleta de dimineaţă. Se uită ţintă la soţul ei, măsurând impactul cuvintelor pe care le rostise. În momente ca acestea, reacţiile lui Duncan Idaho trebuiau urmărite cu cea mai mare atenţie; nu încăpea nici o îndoială că devenise o fiinţă mult mai subtilă şi mai periculoasă decât fostul maestru spadasin al Casei Atreides. Înfăţişarea sa exterioară rămăsese aceeaşi ― părul negru şi creţ, deasupra feţei creole, cu trăsături aspre ― dar, în cursul anilor ce trecuseră după depăşirea stării de ghola, suferise o metamorfoză interioară.

Ca de atâtea ori înainte, Alia se întrebă ce urme va fi lăsat renaşterea-după-moarte a ghola-ului în eul secret al lui Duncan.

Înainte ca tleilaxu să-şi fi exercitat ştiinţa lor subtilă asupra sa, reacţiile lui Duncan purtaseră pecetea Atreizilor: loialitatea, adeziunea fanatică la codul moral al strămoşilor săi mercenari, iuţeala la mânie şi uşurinţa de redobândire a calmului. Se arătase implacabil în răzbunarea sa împotriva Casei Harkonnen. Şi îşi dăduse viaţa pentru a-l salva pe Paul. Dar tleilaxu îi cumpăraseră cadavrul de la sardaukari şi, în cuvele lor de regenerare, concepuseră un zombi-katrundo: carnea lui Duncan Idaho, fără nici una dintre amintirile lui conştiente. Primise educaţia unui mentat şi fusese oferit în dar ― un calculator uman pentru Paul, un instrument de precizie, prevăzut cu o constrângere hipnotică pentru a-şi asasina posesorul. Carnea lui Duncan Idaho rezistase constrîngerii şi, în urma colosalei tensiuni, trecutul său celular fusese resuscitat.

Alia hotărâse de mult că era periculos ca, în gândurile ei intime, să-l considere a fi Duncan Idaho. Era mai bine să şi-l reprezinte cu numele său de ghola: Hayt. Da, mult mai bine. Şi era esenţial ca el să nu întrevadă nici măcar pentru o clipă prezenţa bătrânului Baron Harkonnen în cugetul ei.

Observând privirea sfredelitoare a Aliei, Idaho se întoarse cu spatele. Dragostea nu putea să-i ascundă schimbările intervenite în ea, după cum nu-i putea opaciza motivaţiile. Ochii de metal, cu faţete, pe care tleilaxu i-i implantaseră lui Idaho, erau de o clarviziune necruţătoare când aveau de descoperit minciuna. Acum îi înfăţişau o fiinţă exultând de bucurie răutăcioasă, o figura aproape masculină, şi priveliştea i se părea insuportabilă.

― De ce-mi întorci spatele? întrebă ea.

― Trebuie să reflectez, spuse el. Doamna Jessica este, totuşi... o Atreides.

― Iar tu eşti loial Casei Atreides, nu mie, se îmbufnă Alia.

― Nu-mi atribui atitudini atât de nestatornice, replică el.

Alia îşi ţuguie buzele. Acţionase prea repede?

Idaho se apropie de lucarna prin care se putea vedea un colţ al pieţei din faţa Templului. Pelerinii începuseră să se adune, urmăriţi de negustorii arrakeenieni, ce dădeau târcoale pe margini ca o haită de carnasieri încercuind o turmă. Privirile lui Idaho fură atrase de un grup mai aparte de vânzători ambulanţi, purtând coşuri din fibră de mirodenie şi urmaţi, la un pas, de mercenari fremeni. Se preumblau prin mulţime cu dezinvoltură.

― Au început să vândă bucăţi de marmură erodată, spuse el, arătând cu degetul. Ştiai? Fixează cioburi de marmură în deşert şi le lasă în bătaia furtunilor de nisip. Uneori piatra ia forme ciudate. O prezintă ca pe o nouă formă de artă, foarte populară: sculptură-de-vânt veritabilă, de pe dune! Am cumpărat şi eu una, săptămâna trecută ― un pom auriu cu cinci ramuri, drăguţ, dar foarte fragil.

― Nu schimba vorba, îl apostrofă Alia.

― N-am schimbat vorba, replică el. Obiectul este frumos, dar nu-i artă. Oamenii creează artă prin propria lor violenţă, prin actul lor de voinţă. (Îşi lăsă mâna dreaptă pe pervazul lucarnei.) Gemenii detestă oraşul ăsta şi mă tem că încep să-nţeleg pentru ce.

― Nu vad legătura, spuse Alia. Răpirea mamei mele nu e o răpire în adevăratul sens al cuvântului. Fiind pe mâna ta, va fi în perfectă siguranţă.

― Oraşul acesta a fost construit de orbi, continuă Idaho. Ştiai că Leto şi Stilgar au părăsit Sietch Tabr, acum o săptămână, şi s-au dus în deşert? Au lipsit toată noaptea.

― Mi s-a raportat. Bibelourile acelea de marmură ― vrei să le interzic vânzarea?

― Ar dăuna comerţului, răspunse el, întorcându-se. Ştii ce mi-a spus Stilgar când l-am întrebat de motivul ieşirii lor? Mi-a spus că Leto voia să comunice cu spiritul lui Muad'Dib.

Alia simţi dintr-o dată frigul panicii şi-şi aţinti privirea la oglindă pentru a se calma. Leto nu s-ar fi aventurat niciodată afară din sietch, noaptea, pentru un motiv atât de absurd. Era vorba de-o conspiraţie?

Idaho duse o mână la ochi ca să obţină imaginea soţiei sale şi spuse:

― Stilgar a adăugat că l-a însoţit pe Leto pentru că el mai crede încă în Muad'Dib.

― Bineînţeles că mai crede!

Idaho râse scurt, sec.

― Spunea că mai crede fiindcă Muad'Dib a fost întotdeauna de partea oamenilor mărunţi.

― Şi tu ce i-ai răspuns? întrebă Alia cu un glas care-i trăda teama.

Idaho luă mâna de la ochi.

― I-am spus: "Ceea ce înseamnă că te numeri printre oamenii mărunţi".

― Duncan! Ăsta-i un joc periculos. Zădărându-l pe acest Naib fremen rişti să trezeşti o fiară care ne poate distruge pe toţi.

― Continuă să creadă în Muad'Dib. Asta este protecţia noastră.

― A mai comentat ceva?

― Că ştie el cine e şi ce are în cap.

― Pricep.

― Nu... Nu cred că pricepi. Chestiile care muşcă au colţi mai lungi decât ai lui Stilgar.

― Nu reuşesc să te înţeleg astăzi, Duncan. Îţi cer să îndeplineşti un lucru foarte important, un lucru vital pentru... Ce sunt divagaţiile astea?

Cât de iritată părea... Idaho se întoarse din nou către lucarnă.

― Când am primit educaţia de mentat... E foarte dificil, Alia, să înţelegi cum funcţionează propria ta minte. Mai întâi înveţi că trebuie să-ţi laşi mintea să funcţioneze singură. Asta-i foarte straniu. Poţi să-ţi încordezi muşchii, să-i exersezi, să-i dezvolţi, dar mintea lucrează cu de la sine putere. Uneori, când ai reuşit să înveţi asta, îţi arată lucruri pe care nu doreşti să le vezi.

― Şi pentru asta ai încercat să-l insulţi pe Stilgar?

― Stilgar nu ştie ce are în cap. Nu-şi cunoaşte mintea. N-o lasă liberă.

― Decât în orgiile mirodeniei.

― Nici măcar atunci. Asta face din el un Naib. E un conducător, care-şi controlează şi-şi limitează reacţiile. Face exact ce se aşteaptă de la el. O dată ce ştii asta, ştii cu adevărat cine-i Stilgar şi poţi să-i măsori lungimea colţilor.

― Aşa e datina fremenă, zise Alia. Ei bine, Duncan, ai de gând să faci ce ţi-am cerut sau nu? Trebuie să fie răpită şi trebuie ca răpirea să pară a fi fost pusă la cale de Casa Corrino.

El rămase tăcut, cântărindu-i tonul şi argumentele cu facultăţile lui de mentat. Acest plan de răpire a doamnei Jessica dezvăluie un sânge rece şi o cruzime ale căror dimensiuni, astfel luate în calcul, îl şocau. Alia era gata să pună în joc viaţa propriei ei mame pentru motivele pe care le expusese până acum? Nu. Alia minţea. Poate că zvonurile despre ea şi Javid erau întemeiate. Gândul acesta îl făcu să simtă un sloi de gheaţă în stomac.

― Eşti singurul în care pot să am încredere, spuse Alia.

― Ştiu.

Ea îi interpretă vorba drept acceptare şi zâmbi imaginii lui din oglindă.

― Ştii, reluă Idaho, mentatul învaţă să considere fiecare fiinţă umană ca pe un lanţ de relaţii.

Alia nu răspunse. Stătea nemişcată, ca surprinsă de-o amintire. Faţa ei era lipsită de orice expresie. Idaho, privind peste umăr, îi observă chipul inexpresiv şi avu un frison. Alia părea să comunice cu voci pe care le auzea numai ea.

― Relaţii, murmură el.

Şi gândi: Omul trebuie să se descotorosească de vechile suferinţe, la fel cum îşi leapădă şarpele pielea, doar pentru a dobândi altele, noi, şi a le accepta limitările. Acelaşi lucru e valabil şi pentru guverne ― inclusiv pentru Regenţă. Vechile guverne sunt ca tot atâtea piei năpârlite. Trebuie să duc la îndeplinire planul acesta, dar nu aşa cum vrea Alia.

Brusc, Alia scutură din umeri şi spuse:

― Leto n-ar trebui să hoinărească aşa, într-un moment ca acesta. O să-l iau la rost.

― Nici însoţit de Stilgar?

― Nici.

Se ridică din faţa oglinzii, se apropie de Idaho şi puse o mână pe braţul lui.

El îşi înăbuşi un nou frison şi reduse această reacţie la o evaluare mentatică. Era ceva, în ea, care îl revolta.

Ceva, în ea.

Nu se putea hotărî s-o privească. Parfumul de melanj al cosmeticelor ei îi umplea nările. Îşi drese glasul.

― Azi, spuse ea, va trebui să examinez eu însămi darurile trimise de Farad'n.

― Veşmintele?

― Da. Nimic din ceea ce face Farad'n nu corespunde aparenţelor. Şi nu trebuie să uităm că Basharul ăla, Tyekanik, e un expert în chaumurky, chaumas şi celelalte subtilităţi ale artei regicidului.

― Preţul puterii, observă Idaho, depărtându-se cîţiva paşi. Dar noi suntem încă mobili, pe când Farad'n nu e.

Ea îi studie profilul parcă dăltuit. Uneori, mecanismele minţii lui erau greu de sondat. Credea că libertatea de acţiune era suficientă pentru a genera puterea militară? La naiba! Existenţa pe Arrakis era de prea mult timp liniştită. Simţurile odinioară ascuţite de pericolele omniprezente puteau să se atrofieze dacă nu erau folosite.

― Da, spuse ea, îi mai avem încă pe fremeni.

― Mobilitatea, repetă el. Nu putem degenera într-o armată de infanterie. Ar fi o nebunie.

Alia fu iritată de tonul lui.

― Farad'n va folosi orice mijloace pentru a ne distruge!

― Ah, tocmai asta e! Iată o formă de iniţiativă, o mobilitate pe care noi n-o aveam pe vremuri. Aveam un cod, codul Casei Atreides. Ne plăteam întotdeauna taxa de trecere şi lăsam inamicului rolul de jefuitor. Această restricţie nu mal rezistă, fireşte. Suntem la fel de mobili şi unii şi alţii ― şi Casa Atreides şi Casa Corrino.

― O îndepărtăm pe mama de putere pentru a o feri de pericol, la fel ca pentru oricare alt motiv, spuse Alia. Trăim tot conform codului!

Idaho o privi lung. Alia cunoştea pericolul incitării unui mentat la calcul. Să nu-şi fi dat seama de rezultatul calculului său? Şi totuşi... Încă o mai iubea. Îşi trecu o mână peste ochi. Părea încă atât de tânără. Doamna Jessica avea dreptate: Alia lăsa într-adevăr impresia că nu îmbătrânise nici măcar cu o zi în toţi aceşti ani petrecuţi împreună. Păstra încă trăsăturile delicate ale mamei ei Bene Gesserit, dar ochii erau Atreides ― iscoditori, imperioşi, dominatori. Şi acum ceva, viclean şi crud, părea să pândească din spatele acestor ochi.

Idaho slujise Casa Atreides prea mulţi ani pentru a nu cunoaşte atât forţele cât şi slăbiciunile familiei. Însă ceea ce percepea acum la Alia era ceva nou. Atreizii puteau fi duplicitari cu duşmanii, dar niciodată cu prietenii sau cu aliaţii şi, în nici un caz cu membrii Familiei. Era ceva înrădăcinat în morala Atreides: tratează-ţi propriul popor cât de bine îţi stă în puteri; arată-i cât de mult se trăieşte mai bine sub cârmuirea Atreizilor. Demonstrează-ţi dragostea faţă de prieteni prin sinceritatea comportării tale. Dar ceea ce Alia cerea acum nu era ceva de origine Atreides. Idaho simţea asta în fiecare fibră a trupului său, în fiece nerv. În momentul acesta, era un detector viu care înregistra atitudinea nouă şi străină a Aliei.

Brusc, senzoriumul său mentatic se conectă la cel mai înalt nivel al percepţiei şi mintea lui trecu în transa de gheaţă în care Timpul nu mai exista; nu exista decât calculul. Ştia ca Alia îşi va da seama ce se petrece cu el, dar n-avea ce face. Se abandonă calculului mentatic.

Calcul: În conştiinţa Aliei, o reflexie a Doamnei Jessica trăia o pseudo-viaţă. Percepea această reflexie la fel de clar ca pe aceea a pre-ghola-ului Duncan Idaho, care rămânea o constantă a propriei sale conştiinţe. Alia poseda această conştiinţă pentru că era o pre-născută. El, Idaho, o dobândise în cuvele de regenerare tleilaxu. Totuşi, Alia respingea această reflexie, punea în primejdie viaţa mamei sale. Deci, Alia nu era în contact cu acea pseudo-Jessica dinlăuntrul ei. Deci, Alia era total posedată de o altă pseudo-viaţă, care le excludea pe toate celelalte.

Posedată!

Alienată!

Monstruozitate!

La modul mentatic, acceptă această concluzie şi trecu la examinarea altor aspecte ale problemei. Toţi Atreizii erau prezenţi pe această singură planetă. Va îndrăzni Casa Corrino să lanseze un atac din spaţiu? Fulgerător, mintea lui Idaho trecu în revistă toate acordurile care puseseră capăt formelor primitive de conflict armat:

Unu: Toate planetele erau vulnerabile la un atac spaţial. Ergo: toate Casele Mari aveau mijloace de represalii/răzbunare plasate în afara planetei. Farad'n era perfect conştient că Atreizii n-ar fi putut omite această precauţie elementară.

Doi: Scuturile energetice constituiau un mijloc de apărare absolut contra proiectilelor şi explozivelor de tip non-atomic şi acesta era principalul motiv al reîntoarcerii la forme de luptă corp la corp. Dar infanteria avea limitele ei. Chiar şi în cazul în care Casa Corrino îşi va fi refăcut Corpul Sardaukar la nivelul premergător bătăliei de la Arrakeen, aceste trupe nu erau pe măsura ferocităţii dezlănţuite a fremenilor.

Trei: Feudalismul planetar se afla în permanenţă expus pericolului din partea unei clase vaste de tehnicieni, dar efectele Jihadului Butlerian temperau încă excesele tehnologice. Ix, Tleilax şi alte câteva lumi răzleţe, îndepărtate, constituiau singura ameninţare în această privinţă, însă aceste planete rămâneau, la rândul lor, vulnerabile în faţa mâniei forţelor reunite din restul Imperiului. Jihadul Butlerian n-avea să fie anihilat. Războiul mecanizat necesita o clasă importantă de tehnocraţi. Imperiul Atreides canalizase această forţă spre alte preocupări. Nici o clasă tehnocrată considerabilă nu scăpa vigilenţei sale. Şi Imperiul rămânea categoric feudal, evident, întrucât aceasta era orânduirea socială optimă pentru răspândirea omenirii, dincolo de frontierele îndepărtate şi sălbatice, spre noi lumi.

Idaho simţi scânteierea percepţiei sale mentatice în clipa în care penetra de la sine datele din memorie, total impermeabile la trecerea timpului. Ajunse la o convingere: Casa Corrino nu va risca un atac atomic ilegal. Îl condusese la această certitudine principala cale de decizie, calculul-fulger, dar, în acelaşi timp, era perfect conştient de elementele care susţineau convingerea: Imperiul stăpânea la fel de multe arme nucleare şi asimilate ca toate Casele Mari la un loc. Cel puţin jumătate dintre Casele Mari ar fi reacţionat fără să stea pe gânduri în cazul în care Casa Corrino ar fi violat Marea Convenţie. Dispozitivul represiv extraplanetar al Atreizilor ar fi fost întărit de o forţă copleşitoare, şi asta fără a se cere cuiva ajutor. Frica ar fi fost de ajuns pentru a ralia Casele Mari. Salusa Secundus şi aliatele sale s-ar fi evaporat în nori incandescenţi. Casa Corrino nu putea să-şi asume riscul unui asemenea holocaust. Era, fără doar şi poate, sinceră subscriind la teza menţinerii în rezervă a armelor nucleare într-un singur scop: apărarea speciei umane în cazul ameninţării venite din partea unei "alte inteligenţe".

Concluziile calculului erau clar conturate, bine reliefate. Nu ascundeau nici o zonă intermediară confuză. Alia optase pentru răpire şi teroare deoarece devenise străină, non-Atreides. Casa Corrino era o ameninţare, dar nu prin ceea ce susţinuse Alia în faţa Consiliului. Alia voia s-o îndepărteze pe Doamna Jessica fiindcă pătrunzătoarea inteligenţă Bene Gesserit a acesteia descoperise ceea ce lui nu-i devenise limpede decât în acest moment.

Idaho se smulse din transa mentatică şi o privi fix pe Alia, care stătea nemişcată în faţa lui, observându-l cu o expresie rece şi calculată.

― N-ai prefera ca Doamna Jessica să fie asasinată? întrebă el.

Preţ de o clipă, desluşi pe chipul ei fulgerarea-străină de bucurie, repede acoperită de o falsă revoltă.

― Duncan!

Da, această Alia-străină prefera matricidul.

― Te temi de mama ta, nu pentru ea, spuse el.

Îi răspunse, fără ca în privirea ei să intervină nici cea mai mică schimbare:

― Bineînţeles că mă tem. A adresat Surorilor rapoarte despre mine.

― Ce vrei să spui?

― Chiar nu ştii care-i cea mai mare tentaţie pentru o Bene Gesserit? (Se apropie iarăşi de el, privindu-l pe sub gene, seducătoare.) Singura mea dorinţă este să rămân puternică şi vigilentă pentru binele gemenilor.

― Ziceai de-o tentaţie, rosti el pe un ton sec, de mentat.

― E ceea ce Surorile ascund cu cea mai mare grijă, lucrul de care se tem cel mai mult. Ceea ce le-a făcut să mă numească Monstruozitate. Ele ştiu că pe mine nu mă pot reţine inhibiţiile lor. Tentaţia... Adică nu, Marea Tentaţie, cum le place lor să sublinieze... Vezi tu, noi, cele ce punem în aplicare învăţăturile Bene Gesserit, putem să influenţăm fenomene ca echilibrul intern al enzimelor din organismul nostru. Lucrul acesta ne poate prelungi tinereţea ― mai mult chiar decât melanjul. Îţi dai seama care-ar fi consecinţele dacă toate iniţiatele Bene Gesserit ar face asta? S-ar observa imediat. Sunt sigură că poţi calcula exactitatea spuselor mele. Melanjul este cel care face din noi ţinta atâtor comploturi. Deţinem controlul unei substanţe care prelungeşte viaţa. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla că Bene Gesseritul deţine controlul unui secret şi mai mare? E limpede! Nici o Cucernică Maică n-ar mai fi în siguranţă. Răpirea şi torturarea adeptelor Bene Gesserit ar deveni o practică obişnuită,

― Ai operat acest echilibru al enzimelor.

Era o afirmaţie şi nu o întrebare.

― Am sfidat Surorile! Rapoartele adresate de mama Surorilor vor face din Comunitatea Bene Gesserit aliatul necondiţionat al Casei Corrino.

Foarte plauzibil, gândi Idaho.

Sondă, totuşi, terenul:

― Oricum, cu siguranţă că Doamna Jessica nu s-ar întoarce împotriva fiicei sale!

― A fost o Bene Gesserit cu mult timp înainte de a fi mama mea. Duncan, a acceptat ca fiul ei, fratele meu, să fie supus la încercarea cu gom jabbarul! Mai mult, chiar ea a cerut acest lucru! Ştiind că s-ar putea ca Paul să nu supravieţuiască! Surorile au avut întotdeauna prea puţină credinţă şi foarte mult pragmatism. Dacă mama ajunge la concluzia că este în interesul Bene Gesseritului, va acţiona împotriva mea.

Idaho dădu din cap. Alia era atât de convingătoare....Şi gândul îl umplu de tristeţe.

― Trebuie să păstrăm iniţiativa, reluă ea. E cea mai bună armă a noastră.

― Gurney Halleck e o problemă, zise el. Va trebui să-l omor pe vechiul meu prieten?

― Gurney îndeplineşte nu ştiu ce misiune de spionaj în deşert, replică ea, deşi ştia că Idaho era în cunoştinţă de cauză N-o să ne deranjeze.

― Foarte ciudat. Guvernatorul Regent al Caladanului în misiune aici, pe Arrakis.

― De ce nu? E amantul ei ― în vis, dacă nu şi-n realitate.

― Da, desigur, rosti el şi se miră că ea nu desluşeşte nesinceritatea din vocea lui.

― Când ai s-o răpeşti?

― E mai bine să nu ştii.

― Da... da, înţeleg. Şi unde o vei duce?

― Unde nu va putea fi găsită. Fii sigură că nu va mai reprezenta o ameninţare pentru tine.

Satisfacţia din ochii Aliei era elocventă.

― Dar unde ai de gând s-o...

― Neştiind, vei putea, răspunde ― la o adică unei Dreptvorbitoare, că nu ştii nimic.

― Ahhh! Ai dreptate, Duncan.

Acum e convinsă că o voi ucide pe Doamna Jessica, îşi spuse el. Rosti repede:

― La revedere, iubirea mea.

Ea nu percepu finalitatea din glasul lui şi chiar îl sărută uşor când trecu pe lângă ea.

Şi, în timp ce cobora prin labirintul de sietch al coridoarelor Templului, Idaho se şterse la ochi. Căci nici ochii tleilaxu nu erau imuni la lacrimi.

Ai iubit Caladanul

Şi i-ai jelit stăpânul pierdut,

Dar durerea ţi-arată

Că amanţii nu pot face uitată

Acea umbră din trecut.

Refren la Bocetul Habbanyei

STILGAR cvadruplă garda gemenilor, deşi ştia că era inutil. Băiatul era întocmai ca bunicul său, Leto Atreides. Toţi cei care-l cunoscuseră pe Duce remarcaseră asta. Avea privirea circumspectă şi era precaut, desigur, dar totul trebuia măsurat în raport cu violenţa latentă, cu înclinaţia către decizii periculoase.

Ghanima semăna mai mult cu maică-sa. Avea părul roşcat al Chaniei, aceiaşi ochi şi un mod calculat de a se adapta la dificultăţi. Spunea, adesea, că nu face decât ce trebuie să facă, dar era gata să-l urmeze pe Leto ori încotro ar fi condus-o.

Şi Leto avea să-i conducă numai înspre pericol.

Lui Stilgar nu-i trecuse nici o clipă prin minte să-i dezvăluie această problemă Aliei. Cu atât mai puţin lui Irulan, care o consulta pe Alia în legătură cu orice fleac. Luând această decizie, îşi dăduse seama că, de fapt, acceptase posibilitatea ca Leto să fi avut dreptate în ceea ce o privea pe Alia.

Alia se foloseşte de oameni cu cruzime şi nepăsare, gândea el. Chiar şi de Duncan. Dacă s-ar întoarce contra mea şi m-ar omorî, pur şi simplu doar s-ar descotorosi de mine.

Până una-alta, garda era întărită iar Stilgar străbătea sietchul ca un spectru înveşmântat în mantie, iscodind totul. În acelaşi timp, nu contenea să-şi frământe mintea cu îndoielile pe care i le plantase Leto. Dacă nu se mai putea avea încredere în tradiţie, de ce stâncă mai era cu putinţă să-şi ancoreze existenţa?

În după-amiaza Adunării de întâmpinare în cinstea Doamnei Jessica, Stilgar o zări pe Ghanima în tovărăşia bunicii ei, la intrarea marii săli de întruniri a sietchului. Era devreme şi Alia încă nu sosise, dar oamenii începeau deja să se strângă şi, pe când pătrundeau în cavernă, aruncau priviri furişe spre copil şi adultă.

Stilgar se retrase în penumbra unui alcov ferit de curgerea mulţimii şi le observa pe Jessica şi Ghanima, fără a putea să le desluşească vorbele în murmurul sălii. Reprezentanţii multor tribun aveau să se adune astăzi, aici, pentru a saluta întoarcerea vechii lor Cucernice Maici. El însă o privea fix pe Ghanima. Şi, mai ales, ochii ei, felul în care păreau să danseze atunci când vorbea! Ochii ei îl fascinau. Ochii aceia albaştri, adânci, calmi, imperioşi şi iscoditori. Şi acea mişcare bruscă a capului, prin care obişnuia să-şi arunce de pe umăr părul lung şi roşcat-auriu. Era Chani. Asemănarea i se părea supranaturală, de parcă ar fi avut înaintea ochilor o fantomă.

Încet, Stilgar păşi mai aproape, se opri într-un alt alcov.

Ghanima avea un fel de a observa pe care Stilgar nu-l putea compara cu al nici unui alt copil ― cu excepţia fratelui ei. Dar unde era Leto? Stilgar scotoci cu privirea culoarul plin de lume. Gărzile sale ar fi dat alarma dacă s-ar fi întâmplat ceva. Scutură din cap. Gemenii ăştia erau o ameninţare la adresa sănătăţii sale mintale. Zi de zi, îi erodau liniştea sufletească. Aproape că ajungea să-i deteste. Orice rude puteau ajunge să se deteste, dar sângele (şi apa preţioasă ce-o conţinea) impunea o stăpânire de sine care depăşea orice alte considerente. Gemenii reprezentau cea mai înaltă responsabilitate a lui Stilgar.

Ghanima şi Jessica erau două siluete pe fondul de lumină chihlimbarie filtrată de atmosfera încărcată de praf din uriaşa grotă aflată în spate. Un reflex de culoarea ruginei contura umerii Ghanimei, aureolându-i părul ori de câte ori se întorcea să privească mulţimea care continua să umple culoarul. Purta noua robă albă.

Pentru ce mi-a inoculat Leto îndoielile astea? se întrebă Stilgar. Nu încăpea îndoială că o făcuse în mod deliberat. Poate că a vrut să împărtăşesc o fărâmă din propria lui experienţă mentală. Stilgar ştia de ce erau diferiţi gemenii, dar, dintotdeauna, se văzuse nevoit să admită că procesele sale de judecată erau incapabile să accepte ceea ce ştia. Pentru el, uterul nu fusese închisoarea unei conştiinţe trezite ― a unei percepţii vii încă din cea de-a doua lună a gestaţiei, după cum se zicea.

Leto îi spusese odată că memoria lui era ca "o hologramă interioară, a cărei formă nu se schimba niciodată, dar care creştea şi se preciza încă din clipa şocului iniţial al acelei treziri".

Pentru prima oară, în timp ce le observa pe Ghanima şi pe Doamna Jessica, Stilgar începu să înţeleagă ce va fi însemnat să trăieşti în hăţişul atâtor memorii, fără putinţă de a te retrage sau a găsi un locşor de refugiu în minte. Confruntat cu o situaţie ca asta, trebuia să integrezi nebunia, să selectezi şi să respingi o multitudine de oferte provenite dintr-un sistem în care răspunsurile se schimbau la fel de rapid ca şi întrebările.

Nu putea să existe tradiţie fixă. Nu puteau exista răspunsuri absolute la întrebări ambigue. Ce are sens? Ceea ce nu are sens. Ce n-are sens? Ceea ce are un sens. Recunoştea modelul. Era cel al vechiului joc fremen al cimiliturilor. Întrebare: "Aducător de moarte şi de viaţă?" Răspuns: "Vântul Coriolis".

De ce vrea Leto să înţeleg asta?'se întrebă Stilgar. Discretele sale investigaţii îi dezvăluiseră că gemenii împărtăşeau acelaşi punct de vedere despre deosebirea lor: o considerau o năpasta. Canalul naşterii nu va fi fost, pentru ei, decât un canal de scurgere, îşi spuse el. Ignoranţa atenuează şocul anumitor experienţe, dar, pentru gemeni, nu exista ignoranţă cu privire la naştere. Cum putea fi o viaţă căreia i se cunoşteau toate elementele care puteau lua o întorsătură proastă? Trebuia să fie un război permanent cu îndoielile. O prăpastie care te despărţea de toate fiinţele apropiate. Şi, atunci, sigur că-ţi putea da în gând să-i faci şi pe alţii să guste ceva din simţămintele tale. Căci prima ta întrebare era: "De ce eu?" O întrebare fără răspuns.

Şi ce m-am întrebat eu însumi? gândi Stilgar, cu un surâs crispat. De ce eu?

Judecându-i pe gemeni în această nouă lumină, înţelegea riscurile de moarte pe care şi le asumau cu trupurile lor nedesăvârşite. Ghanima exprimase totul în câteva cuvinte, când el îi interzisese să mai escaladeze versantul abrupt dinspre vest al falezei de deasupra sietchului Tabr:

― De ce m-aş teme de moarte? Am fost deja acolo... de multe ori.

Cum aş putea pretinde să educ asemenea copii? se întrebă Stilgar. Cum ar putea pretinde oricine altcineva?

În mod ciudat, gândurile Jessicăi urmau un curs similar, în timp ce vorbea cu nepoata ei. Se gândea la dificultatea de a menţine gânduri mature în trupuri imature. Trupul trebuia să înveţe ceea ce mintea cunoştea deja, trebuia să-şi ajusteze răspunsurile şi reflexele. Vechea procedură prana-bindu Bene Gesserit putea fi un ajutor, dar, şi în acest caz, mintea devansa carnea. Gurney avea o sarcină extrem de dificilă în a-i executa ordinele.

― Stilgar ne observă dintr-un alcov, spuse Ghanima.

Jessica nu întoarse capul. Fu însă frapată de ceea ce desluşise în glasul nepoatei sale: Ghanima îl iubea pe bătrânul fremen ca pe-un părinte. Îl provoca, îl necăjea, vorbea despre el cu nepăsare, dar îl iubea. Constatarea o determină să-i considere pe Naib cu alţi ochi şi, astfel, avu o revelaţie gestalt a ceea ce aveau în comun Stilgar şi gemenii. Noul Arrakis nu i se potrivea lui Stilgar. După cum acest nou univers nu li se potrivea nepoţilor ei.

Brusc, îi veni în minte un adagiu Bene Gesserit: "A bănui că eşti muritor, înseamnă a cunoaşte începutul groazei. A afla cu certitudine că eşti muritor, înseamnă a cunoaşte sfârşitul groazei."

Da, moartea nu va fi fost un jug prea apăsător, dar viaţa era un foc mocnit pentru Stilgar şi gemeni. Fiecare dintre ei se confrunta cu o lume nepotrivită şi aspira la alte căi, ale căror variaţii să poată fi explorate fără ameninţarea nici unui pericol. Erau ca nişte copii ai lui Abraham, care învăţau mai multe de la un şoim ce se rotea deasupra nisipurilor decât din toate cărţile scrise vreodată.

Nu mai departe decât azi-dimineaţă, Leto o lăsase perplexă. Se aflau pe malul qanatului de la poalele sietchului iar el spusese:

― Apa ne ţine prinşi în capcana ei, bunico. Am face mai bine să trăim precum praful, căci atunci vântul ar putea să ne înalţe mai sus decât cele mai înalte piscuri ale Scutului de Piatră.

Oricât de familiarizată ar fi fost cu strania maturitate a vorbelor acestor copii, Jessica fusese luată pe nepregătite şi abia dacă reuşise să răspundă:

― Tatăl tău ar fi putut spune asta.

Iar Leto, aruncând în sus un pumn de nisip şi privindu-l cum cade, spusese:

― Da, ar fi putut... Dar tata nu s-a gândit niciodată cât de repede poate apa să readucă la sol tot ce s-a înălţat din el.

Acum, în timp ce aştepta alături de Ghanima, Jessica resimţi din nou şocul acelor cuvinte. Se întoarse, aruncă o privire către mulţimea care continua să se adune, prinse cu coada ochiului silueta întunecată a lui Stilgar la adăpostul alcovului său. Naibul nu era un fremen domestic, învăţat doar să care rămurele la cuib. Stilgar mai era încă şoim. Când se gândea la culoarea roşie, vedea sânge, nu flori.

― Ai amuţit, dintr-o dată, observă Ghanima. Ceva nu-i în regulă?

Jessica scutură din cap.

― Mă gândeam doar la ce mi-a spus Leto azi-dimineaţă.

― Ah, când aţi fost la plantaţii... Ce ţi-a spus?

Jessica revăzu ciudata expresie de înţelepciune adultă ce se întipărise în acea dimineaţă pe chipul nepotului ei. Aceeaşi expresie se întipărise acum pe chipul Ghanimei.

― Şi-a amintit de momentul în care Gurney, după perioada petrecută printre contrabandişti, a revenit sub steagul Atreizilor, răspunse ea.

― Înseamnă că vorbeaţi despre Stilgar.

Jessica nu se întrebă de unde ştia. Gemenii păreau capabili să-şi reconstituie unul altuia gândurile.

― Într-adevăr, încuviinţă ea. Lui Stilgar nu i-a plăcut să-l audă pe Gurney numindu-l pe Paul... Ducele său. Mai târziu, din cauza lui Gurney, au început şi fremenii să-l numească aşa. Gurney nu înceta să spună "Ducele meu".

― Înţeleg, spuse Ghanima. Şi, fireşte, Leto a făcut observaţia că el nu era încă Ducele lui Stilgar.

― Exact.

― Desigur, ţi-ai dat seama ce urmărea cu asta.

― Nu sunt prea sigură, mărturisi Jessica şi faptul o tulbură peste măsură, căci nu avusese impresia că Leto ar fi urmărit ceva anume.

― Încerca să reînvie în tine amintirea tatălui nostru, zise Ghanima. Leto caută tot timpul să-l cunoască pe tata din punctul de vedere al altora, al celor care l-au cunoscut.

― Dar... nu i-ar fi mai uşor să...

― A, sigur, poate să-şi asculte viaţa lăuntrică. Dar nu e acelaşi lucru. Ai vorbit despre el, de bună seamă. Despre tata, vreau să spun. Ai vorbit despre el ca despre fiul tău.

― Da, încuviinţă scurt Jessica şi tăcu.

Avea un sentiment dezagreabil la gândul că aceşti copii puteau s-o facă să reacţioneze după bunul lor plac, să-i extragă amintirile pentru a le examina, să-i exploreze orice emoţie care le trezea interesul. Cum părea să facă Ghanima chiar în momentul acesta!

― Leto a spus ceva anume ca să te tulbure, zise Ghanima.

Jessica trebui să lupte ca să-şi înăbuşe furia şi lucrul acesta o ului.

― Într-adevăr, recunoscu ea.

― Nu-ţi place deloc faptul că-l cunoaşte pe tata aşa cum l-a cunoscut mama noastră şi că o cunoaşte pe mama aşa cum a cunoscut-o tata... Nu-ţi plac, mai ales, implicaţiile ― ceea ce-am putea să aflăm despre tine, de pildă...

― Nu mi-am pus niciodată astfel problema, rosti Jessica pe un ton crispat.

― Ceea ce deranjează, de obicei, este cunoaşterea aspectelor senzuale, urmă netulburată Ghanima. Aşa eşti condiţionată. Ţi-e foarte greu să vezi în noi altceva decât nişte copii Dar nimic din ceea ce au făcut vreodată părinţii noştri în intimitate sau în public, nu ne-ar putea rămâne ascuns.

Vreme de-o clipă, Jessica se pomeni reacţionând la fel cum reacţionase pe malul qanatului, doar că, de data aceasta, reacţia ei se răsfrânse asupra Ghanimei.

― Probabil că ţi-a vorbit despre "senzualitatea debordantă" a Ducelui tău, continuă Ghanima. Uneori, cred că lui Leto i-ar trebui frâu ta gură.

Există oare vreun lucru pe care gemena ăştia să nu-l profaneze? se întrebă Jessica, trecând de la şoc la furie şi la revoltă. Cum îndrăzneau să discute despre senzualitatea lui Leto al ei? Era normal ca un bărbat şi-o femeie care se iubesc să împărtăşească plăcerea trupurilor! Un lucru intim şi, în acelaşi timp, frumos, ca acesta, nu putea fi înjosit într-o conversaţie dezinvoltă dintre un copil şi-un adult.

Un copil şi-un adult!

Brusc, Jessica îşi dădu seama că nici Leto, nici Ghanima nu vorbiseră cu dezinvoltură.

Cum bunica ei continua să tacă, Ghanima spuse:

― Te-am şocat. Îmi cer scuze în numele amândurora. Cum îl cunosc eu pe Leto, ştiu că nici nu i-a trecut prin cap să-şi ceară iertare. Câteodată, când urmăreşte o anumită pistă, uită cât de mult ne deosebim... de tine, de pildă...

Jessica gândi... Şi ăsta-i motivul pentru care faceţi ceea ce faceţi, amândoi. Voi îmi daţi mie lecţii! Apoi se întrebă: Cui altcuiva îi mai daţi lecţii? Lui Stilgar? Lui Duncan?

― Leto încearcă să vadă lucrurile aşa cum le vezi tu, spuse Ghanima. Amintirile nu-s de ajuns. Tocmai când te străduieşti din răsputeri, cel mai adesea dai greş.

Jessica oftă.

Ghanima puse mâna pe braţul ei.

― Multe dintre lucrurile pe care fiul tău nu le-a rostit trebuie spuse, chiar şi ţie. Iartă-ne, dar... te iubea. N-ai ştiut asta?

Jessica întoarse capul ca să-şi ascundă lacrimile.

― Îşi cunoştea spaimele, continuă Ghanima. Ca şi pe cele ale lui Stilgar. Dragul de el... Pentru Stil, tata a fost "Doctorul Fiarelor" iar el n-a fost decât melcul verde ascuns în cochilia sa.

Fredonă tema melodiei la ale cărei cuvinte făcuse aluzie. Iar notele făcură să erupă în mintea Jessicăi întregul text al cântecului.

"O, Doctor al Fiarelor,

Spre cochilia bietului melc verde

Şi-al ei sfios miracol

Ascuns, în aşteptarea morţii,

Tu vii precum un zeu!

Până şi melcii ştiu

Că zeii pot distruge,

Că leacurile dor,

Că paradisul se arată

Printr-o perdea de flăcări.

O, Doctor al Fiarelor,

Sunt omul-melc

Ce-ţi vede ochiul de ciclop

Privind în cochilia mea!

De ce, Muad'Dib? De ce?"

― Din nefericire, spuse Ghanima, tata a lăsat mulţi oameni-melci în universul nostru.

Postulatul conform căruia oamenii trăiesc într-un unives esenţialmente efemer, atunci când este considerat ca precept de lucru, cere ca intelectul să devină un instrument de echilibrare total conştient. Dar intelectul nu poate reacţiona astfel, fără a implica întregul organism. Un asemenea organism ar putea fi recunoscut după comportamentul său fervent şi energic. La fel stau lucrurile în cazul societăţii considerate ca organism. Aici însă avem de-a face cu o veche inerţie. Societăţile sunt mânate de impulsuri vechi, reactive. Ele cer permanenţă. Orice tentativă de a dezvălui universul efemerului trezeşte scheme de respingere, frică, mânie şi deznădejde. Atunci, cum se explică acceptarea preştiinţei? Simplu: cel care-şi dă la iveală viziunile preştiente, întrucât evocă un viitor absolut (permanent), poate fi întâmpinat cu braţele deschise de omenire chiar şi atunci când prezice evenimentele cele mai funeste.

Cartea lui Leto, după Harq al-Ada

― E CA SI CÂND aş lupta pe întuneric, spuse Alia.

Se plimba furioasă prin Sala de Consiliu, de la înaltele draperii argintii care atenuau soarele matinal la ferestrele dinspre Răsărit până la divanele aliniate sub marile panouri decorative de la cealaltă extremitate a încăperii. Tălpile sandalelor ei treceau peste carpete din fibră de mirodenie, plăci de parchet, dale de granat şi, din nou, carpete. În cele din urmă, se opri în dreptul lui Irulan şi Idaho, care şedeau, faţă în faţă, pe divane tapiţate cu piele de balenă cenuşie.

Idaho se codise să părăsească Sietch Tabr, dar Alia transmisese un ordin categoric. Deşi răpirea Jessicăi era acum mai importantă decât oricând, trebuiau să mai aştepte. Alia avea nevoie de facultăţile de mentat ale soţului ei.

― Toate astea sunt croite după acelaşi şablon, rosti ea. Şi miros a complot la cele mai înalte niveluri.

― Poate că nu, opină Irulan, dar, în acelaşi timp, se uită cu un aer întrebător la Idaho.

Alia schiţă o grimasă dispreţuitoare. Cum putea fi Irulan atât de naivă? Dacă nu cumva... Îndreptă o privire pătrunzătoare, scormonitoare către Prinţesă. Irulan purta o mantie aba simplă, neagră, care se potrivea de minune cu umbrele din jurul ochilor ei indigo. Părul blond era adunat într-un coc strâns pe ceafă, accentuându-i slăbiciunea feţei, înăsprită de anii petrecuţi pe Arrakis. Mai păstra ceva din trufia pe care o învăţase la curtea tatălui ei, Shaddam IV, şi Alia îşi spunea deseori că această atitudine orgolioasă putea fi o mască perfectă pentru un conspirator.

Idaho şedea tolănit, îmbrăcat în uniforma negru cu verde a Gărzii Casei Atreides, fără însemne. O predilecţie pe care-o dezaprobau în secret gărzile Aliei, îndeosebi amazoanele, ce arborau cu mândrie însemnele funcţiei lor. De fapt, amazoanelor le displăcea chiar şi prezenţa acestui ghola-spadasin-mentat, cu atât mai mult cu cât era soţul stăpânei lor.

― Vasăzică triburile doresc ca Doamna Jessica să fie reintegrată în Consiliul Regenţei, spuse Idaho. Cum poate asta...

― Cererea lor este unanimă! îl întrerupse Alia, arătând spre foaia de hârtie de mirodenie, gofrată, care se afla pe divanul ocupat de Irulan. Farad'n e una, dar asta... asta pute de la o poştă a alte manevre!

― Ce părere are Stilgar? întrebă Irulan.

― Hârtia poartă şi semnătura lui!

― Dar, dacă şi el...

― Cum ar putea s-o renege pe mama zeului său? replică sarcastică Alia.

Idaho ridică ochii spre ea, gândind: Întinde prea mult coarda cu Irulan! Din nou, se întrebă de ce-l rechemase la Arrakeen, când ştia că era nevoie de el la Sietch Tabr pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de răpire a Jessicăi. Să fi aflat de mesajul pe care i-l trimisese Propovăduitorul? Gândul îl făcu să simtă un gol în stomac. Cum de cunoştea acel cerşetor bigot semnalul secret pe care-l folosea odinioară Paul Atreides pentru a-şi convoca maestrul de scrimă? Idaho ardea de nerăbdare să vadă încheiată această întrunire inutilă pentru a se întoarce să caute răspuns la întrebarea care îl frământa.

― Nu încape nici o îndoială că Propovăduitorul a fost undeva, în afara planetei, reluă Alia. Ghilda n-ar cuteza să ne mintă. Voi pune să fie...

― Prudenţă! rosti Irulan.

― Într-adevăr, trebuie să fii prudentă, interveni şi Idaho. Jumătate din populaţia lumii acesteia este încredinţată că-i... (ridică din umeri)... fratele tău.

Nădăjdui că tonul său fusese destul de dezinvolt. Cum de cunoştea omul ăla semnalul?

Dar dacă-i un curier sau un spion al...

― N-a avut nici un contact cu CHOAM-ul sau cu Casa Corrino, spuse Irulan. Putem fi siguri de...

― Nu putem fi siguri de nimic!

Alia nici măcar nu mai încercă să-şi ascundă dispreţul. Îi întoarse spatele lui Irulan şi-l privi pe Idaho. Duncan ştia pentru ce se afla aici! De ce nu făcea ce avea de făcut? Se afla în Sala de Consiliu pentru că şi Irulan se afla aici. Împrejurarea care adusese o Prinţesă din Casa Corrino sub flamura Atreizilor nu putea fi dată uitării. Cine îşi schimbă o dată jurământul de credinţă, putea să şi-l schimbe şi cu altă ocazie. Puterile de mentat ale lui Duncan trebuiau să descopere fisurile, deviaţiile subtile din comportamentul lui Irulan.

Idaho tresări, îi aruncă o privire Prinţesei. Erau momente în care detesta obligaţiile rigide impuse facultăţilor lui de mentat. Ştia ce gândea Alia. Ştia, cu siguranţă, şi Irulan. Dar această soţie-Prinţesă a lui Paul Muad'Dib ştiuse să depăşească deciziile care făcuseră din ea inferioara Chaniei, concubina regală. Devotamentul ei pentru cei doi gemeni nu putea fi pus la îndoială. Renunţase la familie şi la Bene Gesserit pentru a se consacra Atreizilor.

― Mama e implicată în acest complot! insistă Alia. Ce alt motiv ar fi avut Surorile s-o trimită aici tocmai acum?

― Isteria n-o să ne fie de nici un folos, observă Idaho.

După cum se aşteptase, Alia îi întoarse numaidecât spatele.

Fu bucuros că nu mai trebuia să privească acest chip, pe care îl iubise atât de mult şi care, acum, era deformat de o posesiune străină.

― Părerea mea, rosti Irulan, este că nu se poate avea absolută încredere în Ghildă pentru...

― Ghilda! pufni Alia.

― Nu putem exclude ostilitatea Ghildei sau a Bene Gesseritului, spuse Idaho, dar lor trebuie să le rezervăm o categorie specială ― cea a combatanţilor pasivi. Membrii Ghildei vor rămâne la principiul lor de bază: Niciodată la Guvernare! Ei sunt o excrescenţă parazitară şi ştiu asta. Nu vor face nimic din ceea ce ar risca să omoare organismul care-i ţine în viaţă.

― Modul lor de a defini organismul care-i ţine în viaţă ar putea fi altul decât al nostru, rosti tărăgănat Irulan.

Folosise tonul domol care se apropia cel mai mult, la ea, de ironie şi care voia să spună: "Ai omis ceva, mentatule".

Alia păru descumpănită. Nu se aşteptase la o astfel de intervenţie din partea lui Irulan. O conspiratoare n-ar fi avut nici un interes să atragă atenţia asupra unui asemenea punct de vedere.

― Neîndoios, admise Idaho, dar Ghilda nu va înfrunta făţiş Casa Atreides. Pe de altă parte, Surorile ar putea risca o anumită ruptură politică de natură să...

― Dacă vor acţiona, o vor face prin intermediul unui paravan: o persoană sau un grup de persoane de care să se poată dezice, spuse Irulan. Bene Gesseritul n-a vieţuit atâtea secole fără a cunoaşte valoarea anonimatului. Surorile preferă să rămână în spatele tronului, nu să-l ocupe.

Anonimatul? gândi Alia. Asta să fi fost soluţia pentru care optase Irulan?

― Exact ce-am vrut să spun şi eu despre Ghildă, sublinie Idaho.

Găsea jocul discuţiei şi-al explicaţiilor binevenit. Îi abătea gândurile de la alte probleme.

Alia se apropie de ferestrele însorite. Cunoştea punctul nevralgic al lui Duncan. Era cel al tuturor mentaţilor. Trebuia să se pronunţe. Ceea ce dezvolta în ei o tendinţă de a depinde de absoluturi, de a trasa limite definite. Faptul le era cunoscut, de altfel. Făcea parte din pregătirea lor. Cu toate acestea, continuau să acţioneze în cadrul unor parametri definiţi, autolimitându-se.

Nu trebuia să-l chem de la Sietch Tabr, îşi spuse Alia. Mai bine-o lăsam pe Irulan în seama interogatoriului lui Javid.

― Exact! răsună o voce de bas în interiorul craniului ei.

Taci! Taci! Taci! porunci ea. Intuia, în clipa aceasta, o greşeală periculoasă, căreia însă nu-i putea desluşi forma. Era conştientă doar de pericol. Idaho trebuia s-o ajute să iasă din acest impas. Era un mentat. Mentaţii erau necesari. Calculatoarele umane înlocuiau aparatele mecanice pe care le desfiinţase Jihadul Butlerian. Să nu-ţi faci maşină după asemănarea minţii omului! Dar, acum, Alia ar fi preferat să dispună de o maşină ascultătoare. O maşină n-ar fi suferit de limitele lui Idaho. O maşină nu i-ar fi trezit suspiciuni.

― Un vicleşug într-un vicleşug dintr-un alt vicleşug, răsună vocea tărăgănată a lui Irulan. Cunoaştem cu toţii modelul clasic al atacului contra puterii. Nu-i iau Aliei în nume de rău suspiciunile. E normal să bănuiască pe toată lumea ― inclusiv pe noi. Dar, deocamdată eu zic să ignorăm asta. Principala noastră preocupare trebuie să fie arena primordială a motivaţiilor. Care este cea mai fertilă sursă de pericol pentru Regenţă?

― CHOAM-ul, răspunse Idaho pe un ton neutru, de mentat.

Alia arboră un surâs sumbru. Compania Universală! Combine Honnete Ober Advancer Mercantiles! Dar Casa Atreides era majoritară în CHOAM, cu cincizeci şi unu la sută din acţiuni. Preoţimea lui Muad'Dib poseda o altă parte de cinci la sută, ceea ce implica, practic, consimţământul Caselor Mari la controlul Dunei asupra melanjului. Nu degeaba mirodenia era adesea denumită "moneda secretă". Fără melanj, Navigatorii Ghildei Spaţiale nu puteau pilota transspaţialele. Melanjul declanşa "transa navigaţiei", care le îngăduia să "vadă" ruta transluminică pe care trebuia s-o urmeze nava. Fără melanj şi ranforsarea sistemului imunitar uman pe care-o asigura, speranţa de viată a celor foarte bogaţi ar fi fost diminuată cu cel puţin o pătrime. Chiar şi vasta clasă de mijloc a Imperiului absorbea melanj în cantităţi mai modeste, dar cel puţin o dată pe zi, la una din mese.

Alia însă percepuse sinceritatea mentatului în glasul lui Idaho; era un sunet pe care-l aşteptase cu înfrigurare.

CHOAM! Marea Corporaţie însemna mai mult decât Casa Atreides, mai mult decât Dune, mai mult decât preoţimea sau melanjul. CHOAM-ul însemna viţa neagră, pielea de balenă, filamentul shiga, aparatele şi jocurile ixiene, comerţul cu oameni şi terenuri, Hajjul, produsele provenite din tehnologia semilegală a Tleilaxului; însemna drogurile adictive şi tehnicile medicale; însemna transportul (Ghilda) şi întregul hipercomplex comercial al unui imperiu care îngloba mii de lumi cunoscute, plus alte câteva zeci, care vieţuiau la periferie, tolerate pentru serviciile aduse. Când Idaho spunea "CHOAM-ul", se referea la o efervescenţă permanentă, la un nod de intrigi, la o reţea de forţe pentru care schimbarea celei de-a douăsprezecea zecimale a cuantumului dobânzilor putea duce la schimbarea proprietarului unei întregi planete.

Alia reveni în faţa divanelor pe care şedeau Irulan şi Idaho.

― În legătură cu CHOAM-ul, spuse ea, vă nelinişteşte ceva concret?

― Unele Case continuă să speculeze intens stocurile de mirodenie, răspunse Irulan.

Alia se lovi cu palmele peste coapse, apoi arătă, nervoasă, hârtia de pe divanul lui Irulan.

Pretenţia asta nu vă intrigă deloc, din partea unor...

― E-n regulă! rosti tăios Idaho. Să dăm cărţile pe faţă. Ce-mi ascunzi? Ştii foarte bine că, dacă nu-mi dai toate informaţiile pe care le deţii, nu te poţi aştepta de la mine să funcţionez ca...

― În ultima vreme se semnalează o creştere semnificativă a comerţului cu oameni vizând patru specialităţi distincte, spuse Alia.

Şi, în aceeaşi clipă, se întrebă dacă aceasta era într-adevăr o informaţie inedită pentru cei doi.

― Ce specialităţi? întrebă Irulan.

― Maeştri spadasini, mentaţi "strâmbi" de pe Tleilax, medici condiţionaţi ai Şcolii Suk şi trezorieri contabili ― îndeosebi ultima categorie. De ce acest interes brusc pentru contabilitate?

Întrebarea i-o adresase lui Idaho.

Raţionează ca un mentat! îşi porunci el, spunându-şi că, oricum, era mai bine decât să se frământe în legătură cu ce devenise Alia. Se concentră asupra cuvintelor ei, trecându-le prin filtrul calculului mentatic. Maeştri spadasini? Cândva, purtase şi el acest titlu. Maeştrii spadasini erau, desigur, mai mult decât nişte luptători de elită. Ştiau să repare scuturi energetice, să elaboreze planuri de campanii militare, să organizeze intendenţa armatelor, să improvizeze arme... Mentaţi "strâmbi"? Era limpede că Tleilax nu renunţase nici o clipă la această escrocherie. Fiind el însuşi mentat, Idaho cunoştea precaritatea mincinoasei pretenţii tleilaxu. Casele Mari care cumpărau asemenea mentaţi sperau să-i controleze total. Era imposibil! Până şi Piter de Vries, care-i slujise pe Harkonneni în războiul contra Casei Atreides, reuşise să-şi menţină esenţialul demnităţii, în cele din urmă preferând să-şi rişte viaţa decât să-şi abandoneze integritatea. Doctorii Suk? Condiţionarea la care erau supuşi era considerată garanţia de netăgăduit a loialităţii lor faţă de pacienţii-proprietari. Doctorii Suk costau enorm. O creştere a cererii de medici din Şcoala Suk implica schimburi substanţiale de fonduri.

Idaho compară aceşti factori cu deschiderea pieţei pentru trezorieri contabili.

― Prim calcul, rosti el, indicând astfel că avea siguranţa bine cumpănită de a vorbi despre un fapt bazat pe inducţie. În ultima vreme se înregistrează o creştere a bunăstării Caselor Mici. Unele dintre ele se pregătesc să dobândească statutul de Case Mari. Această sporire a averilor nu poate proveni decât din modificări specifice ale aliniamentelor politice.

― Şi, aşa, ajungem la Landsraad, spuse Alia, exprimându-şi propria convingere.

― Următoarea sesiune a Landsraadului va avea loc abia peste doi ani standard, îi aminti Irulan.

― Dar tranzacţiile politice nu contenesc niciodată, replică Alia. Şi sunt încredinţată că unii dintre semnatarii triburilor acestora... (arătă din nou documentul de lângă Irulan)... aparţin unor Case Mici care şi-au schimbat aliniamentul.

― Poate, comentă Irulan.

― Landsraadul... murmură Alia. Ce paravan mai bun ar putea exista pentru Bene Gesserit? Şi ce agent mai bun ar putea găsi Surorile, decât propria mea mamă? (Se întoarse către Idaho.) Ei,

Duncan?

De ce n-aş continua să raţionez ca mentat? se întrebă el. Înţelegea, acum, direcţia în care se îndreptau bănuielile Aliei. În definitiv, Duncan Idaho fusese, ani de-a rândul, gardianul personal al Doamnei Jessica.

― Duncan? insistă Alia.

― Trebuie investigată cu cea mai mare atenţie orice legislaţie consultativă care ar putea fi pregătită pentru viitoarea sesiune a Landsraadului, răspunse el. Landsraadul ar putea găsi o bază legală pentru a se opune dreptului de veto al Regenţei în privinţa anumitor legiferări ― îndeosebi în ceea ce priveşte reajustarea impozitelor şi conducerea cartelurilor. Mai sunt şi altele, dar....

― Genul ăsta de pariu n-ar fi deloc pragmatic din partea lor. În cazul în care ar adopta această poziţie, observă Irulan.

― Sunt de aceeaşi părere, spuse Alia. Sardaukarii nu mai au colţi iar noi dispunem încă de legiunile noastre fremene.

― Prudenţă, Alia, zise Idaho. Duşmanii noştri abia aşteaptă să ne prezinte sub o înfăţişare monstruoasă. Indiferent de numărul legiunilor de care dispune, puterea călăreşte, în fond, pe suferinţele populaţiei, într-un imperiu atât de dispersat ca acesta.

― Suferinţele populaţiei? se miră Irulan.

― Vrei să spui, suferinţele Caselor Mari, zise Alia.

― Şi câte Case Mari vom avea de înfruntat cu această nouă alianţă? întrebă Idaho. Banii se adună în locuri dintre cele mai stranii!

― La hotare? făcu Irulan.

Idaho ridică din umeri. Nu se putea da răspuns la o asemenea întrebare. Fiecare dintre ei intuia că, într-o bună zi, tleilaxu sau meşteşugarii care se jucau cu tehnologia la periferia Imperiului vor reuşi să anuleze Efectul Holtzmann. Iar, în ziua aceea, scuturile aveau să devină inutile. Echilibrul precar ce menţinea vasalităţile planetare avea să dispară.

Alia respinse această posibilitate.

― Ne vom descurca folosind ce avem, spuse ea. Iar ce avem e convingerea directoratului CHOAM că noi putem să distrugem mirodenia, dacă vom fi siliţi să o facem. Nu-şi vor asuma riscul asta.

― Şi, astfel, ne întoarcem iarăşi la CHOAM, remarcă Irulan,

― Dacă nu cumva, spuse Idaho, cineva a izbutit să reproducă ciclul păstrăv-vierme pe o altă planetă. (Îndreptă o privire meditativă spre Irulan.) Salusa Secundus?

― Contactele mele de-acolo sunt încă demne de încredere, zise Prinţesa. În nici un caz Salusa.

― Atunci, soluţia mea rămâne valabilă, conchise Alia, privindu-l fix pe Idaho. Ne vom descurca folosind ce avem.

E rândul meu la mutare, gândi el şi întrebă:

― Ce rost a avut să mă iei de la o treabă importantă? Te-ai fi putut descurca şi singură.

― Nu mă lua pe tonul ăsta!

Idaho făcu ochii mari. Pentru o clipă, întrezărise străinul pe chipul Aliei şi impresia fusese năucitoare. Se uită la Irulan, dar aceasta nu părea să fi observat ceva ― sau nu lăsa să se vadă.

― N-am nevoie de dăscăleală! adăugă Alia, păstrând încă în glas urma unei furii străine.

Idaho izbuti să afişeze un zâmbet mâhnit, dar simţi o durere surdă în piept.

― Când abordăm problema puterii, interveni Irulan pe tonul ei tărăgănat, nu suntem niciodată prea departe de bogăţie şi toate măştile ei. Paul a fost o mutaţie socială şi, ca atare, nu trebuie să uităm că el a modificat vechiul echilibru al bogăţiei.

― Asemenea mutaţii nu sunt ireversibile, spuse Alia întorcându-le spatele, ca şi când nu şi-ar fi dezvăluit deja cumplita diferenţă. Oriunde s-ar afla bogăţii în Imperiul acesta, ei ştiu.

― Şi mai ştiu, adăugă Irulan, că există trei persoane care ar putea perpetua această mutaţie: gemenii şi...

O arătă pe Alia.

Au înnebunit amândouă? se întrebă Idaho.

― Vor încerca să mă asasineze! rosti cu glas înfundat Alia.

Idaho rămase mut, stupefiat, cu percepţia sa de mentat răvăşită. S-o asasineze pe Alia? De ce? Le-ar fi fost mult mai uşor s-o discrediteze. Puteau s-o rupă de haita fremenilor şi s-o încolţească în voie. Gemenii însă... Ştia că nu se afla în starea de calm mentatic pentru a efectua o astfel de evaluare, dar trebuia să încerce. Trebuia să fie cât mai precis cu putinţă. În acelaşi timp, nu ignora faptul că gândirea precisă conţinea absoluturi neasimilate. Natura nu era precisă. Universul, dacă îl reducea la scara lui, nu era precis: era vag, înceţoşat, tulburat de variaţii şi de mişcări inopinate. Omenirea, luată ca un întreg, trebuia introdusă în acest caicul ca un fenomen natural. Dar tot acest proces de analiză precisă reprezenta o amputare, o retezare a curentului continuu al universului. Trebuia să ajungă la acest curent şi să-l observe în mişcare.

― Am avut dreptate să ne concentrăm asupra CHOAM-ului şi a Landsraadului, spuse Irulan. Iar sugestia lui Duncan ne oferă o primă linie de investigaţie pentru...

― Banii, consideraţi ca o materializare a energiei, nu pot fi separaţi de energia pe care-o exprimă, o întrerupse. Alia. Asta o ştim cu toţii. Dar trebuie să răspundem la trei întrebări concrete: Când? Cu ce arme? Unde?

Gemenii... gemenii! gândi Idaho. Ei sunt în pericol, nu Alia!

― Cine şi cum, nu te interesează? întrebă Irulan.

― Dacă, pe această planetă, Casa Corrino, CHOAM-ul sau orice altă grupare foloseşte instrumente umane, spuse Alia, avem peste şaizeci la sută şanse să le descoperim înainte ca ele să treacă la acţiune. Ştiind când şi unde vor acţiona, dispunem de o pârghie pentru a le contracara. Cum? Asta înseamnă: cu ce arme, nu?

De ce nu-s în stare să vadă ceea ce văd eu? se întrebă Idaho.

― Foarte bine, zise Irulan. Când?

― Când atenţia noastră va fi îndreptată spre altcineva, răspunse Alia.

― Cu ocazia Adunării, observă Irulan, atenţia era îndreptată asupra mamei tale şi nu s-a întâmplat nimic.

― Nu era locul potrivit.

Ce urmăreşte? se întrebă Idaho.

― Atunci... unde?

― Chiar aici, în Citadelă, răspunse Alia, Este locul în care mă simt cel mai în siguranţă, pe teren propriu.

― Cu ce arme?

― Convenţionale. Arme dintre acelea pe care orice fremen ar putea să le albă asupra lui: un cristai otrăvit, un pistol maula, un...

― N-au mai încercat de mult un vânător-căutător, sugeră Irulan.

― Ar fi inoperant în mulţime, spuse Alia. Şi vor avea nevoie de prezenţa mulţimii.

― O armă biologică? întrebă Irulan.

― Un agent infecţios? făcu Alia, fără a-şi disimula îndoiala; cum putea crede Irulan că un agent infecţios ar fi reuşit să străpungă barierele imunologice de care dispunea un Atreides?

― Mă gândeam, mai degrabă, la un animal, explică Irulan. Un mic animal de casă, de pildă, dresat să muşte o anumită victimă ― o muşcătură veninoasă.

― Dihorii de pază ai Casei l-ar depista numaidecât.

― Dar dac-ar fi chiar unul dintre ei?

― Imposibil. Animalele noastre ar respinge orice persoană străină, ar omorî-o. Ştii foarte bine.

― Examinam doar posibilităţile, în speranţa de a...

― O să-mi pun gărzile pe picior de alarmă, spuse Alia.

În momentul în care Alia rosti "gărzile", Idaho îşi acoperi cu mâna ochii tleilaxu, încercând să lupte contra forţei care-l năpădi dintr-o dată. Era Rhajia, mişcarea Infinitului aşa cum o exprimă Viaţa, caliciul latent al cufundării totale în percepţia mentatică, aflat în conştiinţa oricărui mentat. Percepţia lui se desfăşură ca o plasă, acoperind universul, căzând, conturând formele prinse în ochiurile ei. Îi văzu pe gemeni, ghemuiţi în beznă, în timp ce gheare uriaşe spintecau aerul încercând să-i sfâşie.

― Nu, şopti el.

― Ce este? întrebă Alia, privindu-l de parcă ar fi mirat-o faptul că mai era încă în sală.

Idaho luă mâna de la ochi.

― Veşmintele dăruite de Casa Corrino... Au fost trimise gemenilor?

― Bineînţeles, răspunse Irulan. Nu prezentau nici un pericol.

― Nimeni nu va cuteza să-i atace pe gemeni la Sietch Tabr, spuse Alia. Cel puţin nu cât timp se află în grija gărzilor instruite de Stilgar.

Idaho o privi lung. Nu avea nici un element concret pentru a susţine un argument întemeiat pe calcul mentatic, dar era sigur. Era sigur. Ceea ce trăise cu câteva clipe înainte se apropia foarte mult de puterea vizionară a lui Paul. Lui însă, Alia şi Irulan nu i-ar fi dat niciodată crezare.

― Aş vrea să punem în gardă autorităţile portuare, spuse el, pentru a interzice introducerea oricăror animale din exterior.

― Doar nu iei în serios ipoteza lui Irulan! exclamă Alia.

― De ce să nu evităm orice risc?

― Atunci anunţă-i şi pe contrabandişti... În ceea ce mă priveşte, prefer să mă bizui pe dihorii Casei.

Idaho clătină din cap. Ce puteau face dihorii Casei împotriva unor gheare de mărimea celor văzute de el? Dar Alia avea dreptate. Câteva mite la locurile potrivite, acceptul unui Navigator al Ghildei, şi orice loc din Zona Pustie putea deveni un port. Ghilda ar fi refuzat cu siguranţă să figureze în prima linie în cazul unui atac direct împotriva Casei Atreides, dar dacă preţul oferit ar fi fost destul de mare... La naiba, Ghilda putea fi considerată doar ca un fel de barieră geologică, ce făcea un atac dificil, dar nu imposibil. Membrii Ghildei puteau susţine oricând că nu erau decât "o agenţie de transport". De unde să ştie ei cum avea să fie folosită o încărcătură sau alta?

Alia rupse acalmia cu un gest pur fremen: pumnul ridicat, cu degetul mare orizontal. Însoţi gestul cu o exclamaţie tradiţională, care însemna: "Declar Conflict Taifun". Era limpede că se considera drept unica ţintă logică a oricăror asasini şi, prin gestul ei, se ridica împotriva unui univers înţesat de ameninţări încă nedefinite şi făcea cunoscut că va slobozi vântul morţii contra oricui va cuteza s-o atace.

Idaho îşi dădu seama de zădărnicia oricărui protest din partea sa, înţelegând totodată că Alia nu mai avea nici o bănuială în ceea ce îl privea. Avea să-i ceară să se întoarcă la Sietch Tabr ca să-şi ducă la bun sfârşit misiunea lui de răpire a Doamnei Jessica. Pradă unui val de mânie, se ridică de pe divan, gândind: Măcar de-ar fi Alia ţinta! Măcar de-ar cădea victimă unui asasin! Pentru o clipă, mâna lui poposi pe mânerul pumnalului... dar ştia că n-avea puterea s-o facă. Deşi, pentru Alia, ar fi fost mult mai bine să moară ca o martiră, decât să fie discreditată şi hăituită până ce avea să-şi găsească sfârşitul într-un mormânt de nisip.

— Da, rosti Alia, interpretându-i greşit expresia feţei drept îngrijorare pentru soarta ei, cel mai bine este să te întorci cât poţi de repede la Tabr.

Şi gândi: Ce neghiobie să-l suspectez! Duncan este al meu, nu al Jessicăi! Ceea ce o descumpănise, îşi spuse, fusese neaşteptata revendicare a triburilor. Ridică o mână, în semn de rămas bun, când Duncan părăsi încăperea.

Idaho ieşi din Sala de Consiliu năpădit de un sentiment de deznădejde. Nu numai că Alia era orbită de posesiunea străină, dar, cu fiecare criză, părea să-şi piardă şi mai mult minţile. Depăşise deja limita periculoasă: era condamnată. Dar ce se mai putea face pentru gemeni? Pe cine putea spera să convingă? Stilgar? Ce putea face Stilgar mai mult decât ceea ce făcea deja?

Atunci, Doamna Jessica?

Da, trebuia să cerceteze această posibilitate... deşi nu era exclus ca Doamna Jessica să fie deja profund implicată într-un complot cu Surorile Comunităţii ei. Nu-şi făcea nici un fel de iluzii în privinţa fostei concubine Atreides. La ordinul Bene Gesseritului, Jessica ar fi fost în stare de orice. Ar fi fost în stare să se întoarcă până şi împotriva propriilor ei nepoţi.

O bună guvernare nu depinde niciodată de legi, ci de calităţile personale ale celor ce guvernează. Maşinăria guvernamentală este întotdeauna subordonată voinţei celor care-o administrează. De aceea, cel mai important element al artei guvernării este metoda de alegere a conducătorilor.

Lege şi Guvernare, Manualul Ghildei Spaţiale

DE CE VREA ALIA să fiu prezentă la audienţa de dimineaţă? se întrebă Jessica. Reintegrarea mea în Consiliu n-a fost încă votată.

Se afla în anticamera Sălii Mari a Citadelei, o încăpere care ar fi putut trece drept "Sală Mare" pe orice altă lume decât Arrakisul. Sub guvernarea Atreizilor, concentrarea bogăţiei şi a puterii făcuseră să crească neîncetat gigantismul construcţiilor din Arrakeen. Toate temerile Jessicăi păreau să fie întruchipate de încăperea aceasta. Nu-i plăceau nici anticamera, nici mozaicul pardoselii, care reprezenta victoria fiului ei asupra lui Shaddam IV.

Uşa de plastoţel lustruit dinspre Sala Mare îi oglindea imaginea şi Jessica examină semnele timpului pe trăsăturile ei: riduri mărunte îi brăzdau ovalul feţei iar privirea ochilor indigo era mai aprigă. Îşi amintea încă, totuşi, de albul care existase cândva în jurul pupilelor ei albastre. Doar îngrijirile minuţioase ale unui coafor iscusit îi mai menţinea luciul de bronz al părului. Nasul rămăsese mic, gura era tot generoasă iar corpul la fel de zvelt, dar muşchii ― chiar şi cei supuşi antrenamentului Bene Gesserit ― aveau tendinţa de a se lenevi o dată cu trecerea timpului. Unii oameni nu observau nimic şi spuneau: "Nu te-ai schimbat deloc!" Dar educaţia Bene Gesserit era o sabie cu două tăişuri; schimbările infime treceau rareori neobservate de cei astfel educaţi.

Iar absenţa totală a celor mai infime schimbări la Alia nu-i scăpase câtuşi de puţin Jessicăi.

Javid, maestrul de ceremonii al Aliei, aştepta lângă marea uşă, într-o atitudine foarte oficială. Cu obişnuitul zâmbet cinic întipărit pe faţa sa rotundă, părea un djinn înveşmântat în robă. Pentru Jessica, Javid era un paradox: un fremen bine hrănit.

Observând privirea iscoditoare a Jessicăi, Javid ridică din umeri, surâzând cu înţeles. După cum era de aşteptat, şederea lui în anturajul Jessicăi fusese de scurtă durată. Îi ura pe Atreizi, dar era omul Aliei ― şi nu doar la figurat, dacă aplecai urechea la bârfe.

Jessica îi remarcă reacţia şi gândi: Epoca asta e cea a ridicării din umeri. Ştie că mi-au ajuns la urechi toate poveştile care circulă în legătură cu el,  dar puţin îi pasă. Civilizaţia noastră ar putea pieri din motive de indiferenţă cu mult înainte de a cădea pradă unui atac exterior.

Gărzile pe care Gurney i le desemnase înainte de a pleca în căutarea contrabandiştilor nu apreciaseră hotărârea ei de a veni neînsoţită. Dar, în mod ciudat, Jessica se simţea în siguranţă. Dacă i-ar fi venit cuiva ideea de a face din ea o martiră în locul acesta, Alia nu ar fi avut cum să supravieţuiască. Şi nu se putea ca Alia să nu ştie asta.

Văzând că Jessica nu reacţionează la surâsul şi ridicarea lui din umeri, Javid îşi drese glasul. Era un fel de tortură a laringelui ce părea a fi rodul unei practici îndelungate ― un fel de limbaj secret, prin care Javid voia să spună: "Înţelegem amândoi cât de absurd e tot acest fast, Doamnă, dar nu-i minunat până unde poate fi împinsă credinţa oamenilor?"

Minunat! încuviinţă în sinea ei Jessica, dar nimic din expresia feţei sale nu oglindi acest gând.

Anticamera era aproape plină, acum, când toţi petiţionarii şi suplicanţii veniţi dis-de-dimineaţă primiseră de la oamenii lui Javid dreptul de a intra. Uşile exterioare fuseseră închise. Atât petiţionarii cât şi servitorii stăteau la o distantă respectuoasă de Jessica, dar observaseră cu toţii că purta tradiţionala aba neagră a Cucernicelor Maici fremene. Faptul era de natură a suscita destule întrebări. Mai ales că veşmântul nu arbora nici un însemn al preoţimii lui Muad'Dib. Murmurul conversaţiei crescu, în timp ce mulţimea îşi împărţea atenţia între Jessica şi mica uşă laterală prin care Alia trebuia să-şi facă intrarea pentru a conduce pe toată lumea în Sala Mare. Pentru Jessica era limpede că vechea schemă ce definea puterile Regenţei fusese întrucâtva zdruncinată.

Şi asta, doar prin simpla mea venire aici, gândi ea. Dar am venit pentru că m-a invitat fiica mea.

Desluşind semnele de agitaţie, Jessica îşi dădu seama că Alia prelungea în mod deliberat această aşteptare, pentru a permite curenţilor subtili ce se formau să-şi urmeze cursul. Cu siguranţă că observa scena de undeva, dintr-o ascunzătoare. Puţine din vicleniile ei i-ar fi putut scăpa Jessicăi, care, cu fiecare minut ce trecea, se încredinţa tot mai mult că procedase bine acceptând misiunea Surorilor.

― Lucrurile nu mai pot fi lăsate să continue în acest fel, îi declarase conducătoarea delegaţiei Bene Gesserit. Cu siguranţă că semnele declinului nu ţi-au scăpat neobservate. Mai ales dumitale! Ştim pentru ce ne-ai părăsit, dar ştim şi cum ai fost educată. Nimic n-a fost precupeţit pentru formarea dumitale. Eşti expertă în Panoplia Prophetica şi nu se poate să nu ştii în ce moment degradarea unei religii puternice ne ameninţă pe toate.

Cu buzele strânse, Jessica reflectase îndelung în faţa ferestrei, privind primele semne ale primăverii, la Castelul Caladan. Îi displăcea să dea acest curs logic gândurilor ei. Una dintre primele lecţii Bene Gesserit era păstrarea unei atitudini de suspiciune şi îndoială faţă de tot ce se înfăţişa sub masca logicii. Dar şi membrele delegaţiei ştiau acest lucru.

Aerul fusese atât de umed în acea dimineaţă, îşi aminti Jessica, plimbându-şi privirea prin anticamera Aliei. Atât de proaspăt şi umed. Aici, aerul era jilav, parcă impregnat de sudoare şi Jessica, simţind disconfortul pe care i-l provoca, gândi: Mi-am regăsit simţurile fremene. Da, aerul era prea umed în acest sietch-de-la-suprafaţă. Ce făcea Maestrul Distileriilor? Paul n-ar fi îngăduit niciodată atâta neglijenţă.

Îşi dădu seama că Javid, cu faţa lui lucitoare şi aerul său calm şi atent, părea să nu fi observat umiditatea anormală din anticameră. O carenţă gravă pentru un băştinaş arrakian.

Membrele delegaţiei Bene Gesserit o întrebaseră dacă voia dovezi în sprijinul alegaţiilor lor. Mânioasă, le citase din propriile lor manuale:

― Toate dovezile conduc, în mod inevitabil, la afirmaţii ce nu pot fi dovedite! Toate lucrurile sunt cunoscute pentru că vrem să credem în ele!

― Dar am supus aceste probleme analizei unor mentaţi! protestase conducătoarea delegaţiei.

Jessica îi adresase o privire uimită.

― Mă miră că, la rangul pe care-l deţii, nu cunoşti încă limitele mentaţilor.

Abia atunci reprezentantele Comunităţii se destinseseră. Pe cât se părea, totul nu fusese decât un test, la care Jessica reuşise. Surorile se temuseră, desigur, ca Jessica să nu-şi fi pierdut cu totul contactul cu facultăţile de echilibru care constituiau nucleul educaţiei Bene Gesserit.

Îşi concentră brusc atenţia, observând că Javid îşi părăseşte poziţia de lângă uşă pentru a se apropia de ea.

― Doamnă, o salută el, înclinându-se. M-am gândit că poate n-ai aflat de ultima ispravă a Propovăduitorului.

― Primesc rapoarte zilnice despre tot ce se întâmplă aici, spuse Jessica.

Şi gândi: Aşa! Ca să afle şi Alia!

Javid zâmbi.

― Atunci ştii că nu conteneşte cu injuriile la adresa familiei Domniilor-Voastre. Chiar şi aseară a predicat în suburbia de sud şi nimeni n-a cutezat să-l pună la punct. Ştii de ce, fără-ndoială.

― Fiindcă oamenii cred că e fiul meu, care s-a întors printre ei, răspunse Jessica pe un ton plictisit.

― Problema n-a fost încă supusă judecăţii mentatului Duncan Idaho. Poate că n-ar strica s-o facem şi să lămurim odată pentru totdeauna povestea asta.

Jessica gândi: Iată unul care într-adevăr nu cunoaşte limitele mentaţilor, cu toate că se încumetă să-i pună coarne unui mentat ― în vis, dacă nu şi în realitate.

― Mentaţii împărtăşesc imperfecţiunile celor care îi folosesc, spuse ea. Mintea omului, ca şi cea a oricărui animal, este un rezonator. Ea răspunde la rezonanţele mediului înconjurător. Mentatul a învăţat să-şi extindă conştiinţa asupra a nenumărate bucle paralele de cauzalitate şi să extrapoleze, pe baza acestor bucle, o înlănţuire de consecinţe.

Să rumege asta!.

― Cu alte cuvinte, Propovăduitorul nu te deranjează?

Glasul lui Javid devenise dintr-o dată protocolar şi sumbru.

― E un fenomen salutar, spuse Jessica. Nu trebuie stânjenit.

Era limpede că Javid nu se aşteptase la un răspuns atât de tranşant. Încercă să zâmbească, dar nu reuşi. Spuse:

― Bineînţeles dacă insişti, Consiliul bisericii care l-a sacrificat pe fiul Domniei-Tale va face precum ţi-e voia. Dar o explicaţie va trebui, desigur, să...

― Poate vrei să-ţi explic şi cum mă încadrez eu în planurile voastre, îl întrerupse Jessica.

Javid o privi cu atenţie.

― Doamnă, nu văd nici un motiv logic în refuzul Domniei-Tale de a-l recuza pe acest Propovăduitor. Nu poate să fie fiul Domniei-Tale. Îţi adresez o cerere rezonabilă: denunţă-l.

E o înscenare, gândi Jessica. Execută instrucţiunile Aliei.

― Nu, rosti ea.

― Dar profanează numele fiului Domniei-Tale! Propovăduieşte lucruri abominabile, o ponegreşte pe sfânta fiica a Domniei-Tale. Instigă populaţia împotriva noastră. Când e întrebat, cutează să spună că până şi Domnia-Ta eşti pătrunsă de natura răului şi că...

― Destul cu aiurelile! Spune-i Aliei că refuz. De când m-am întors, n-aud decât poveşti despre Propovăduitorul ăsta. A devenit ceva plictisitor.

― Găseşti plictisitor, Doamnă, şi faptul că-n ultima lui predică profanatoare a spus că Domnia-Ta nu vei acţiona împotriva lui? Şi iată că, într-adevăr, Domnia-Ta nu...

― Cu toată natura răului de care sunt pătrunsă, nu-l voi denunţa.

― Nu-i lucru de glumă, Doamnă!

Jessica îl expedie cu un gest iritat.

― Pleacă! rosti ea destul de tare pentru a fi auzită şi de alţii, silindu-l astfel pe Javid să se supună. Ochii lui scăpărau de furie, dar se înclină ţeapăn şi se duse să-şi reia locul de lângă uşă.

Altercaţia, îşi spuse Jessica, se corela perfect cu observaţiile ei anterioare. Când vorbea despre Alia, vocea lui Javid avea, fără tăgadă, inflexiunile răguşite ale unui amant. Zvonurile erau deci întemeiate. Alia îngăduise existenţei sale să degenereze sub orice limită. Şi, pentru prima oară, Jessica fu cuprinsă de bănuiala că Alia acceptase de bunăvoie Monstruozitatea. Să fi fost expresia unei dorinţe perverse de autodistrugere? Căci, fără doar şi poate, Alia acţiona spre propria-i pieire şi nimicirea puterii, născute din învăţăturile fratelui ei.

Vagi semne de nelinişte începură să devină vădite în anticameră. Cei care frecventau mai des acest loc ştiau, desigur, când Alia întârzia prea mult, iar între timp toţi cei prezenţi aflaseră că Jessica îl repezise pe favoritul Aliei.

Jessica oftă. Avea senzaţia că trupul ei pătrunsese în această încăpere, cu sufletul târându-se în urma lui. Mişcările curtenilor erau atât de transparente! Foiala în căutarea persoanelor importante era ca dansul spicelor în bătaia vântului. Obişnuiţii rafinaţi ai Citadelei priveau pe sub sprâncene, situându-şi pragmatic vecinii pe o scară a valorilor în funcţie de importanţă. Nu încăpea nici o îndoială că refuzul cu care-l tratase pe Javid îi dăunase acestuia; puţină lume i se mai adresase din momentul acela. Dar ceilalţi! Ochiul ei exersat desluşea cota valorică a tuturor sateliţilor ce se roteau în jurul celor puternici.

De mine nu cutează să se apropie pentru că sunt periculoasă, gândi Jessica. Au mirosit că Alia se teme de mine.

Îşi plimbă ochii de jur-împrejur şi oamenii îi ocoliră privirea. Erau atât de serioşi în vanitatea for, încât îi veni să urle împotriva justificărilor lor prefabricate pentru o existenţă inutilă. Oh, dacă Propovăduitorul ar fi putut să vadă anticamera în clipa asta!

Frânturi dintr-o conversaţie purtată în apropiere îi atraseră atenţia. Un Preot înalt şi slab se adresa coteriei sale, formată, de buna seamă, din petiţionari aflaţi sub auspiciile lui.

― Adesea sunt nevoit să spun altceva decât ce gândesc, le explica el. Asta se numeşte diplomaţie.

Râsetele care urmară fură prea zgomotoase şi prea brusc curmate: câţiva din grup observaseră că Jessica trăgea cu urechea.

Pe unul ca ăsta, Ducele meu l-ar fi trimis fără preget la dracu-n praznic! gândi Jessica. Nu, nu s-ar putea spune că m-am întors aici prea devreme.

Îşi dădea seama acum că, pe îndepărtatul Caladan, trăise într-o capsulă etanşă, în care nu reuşiseră să pătrundă decât excesele flagrante ale Aliei. Am contribuit din plin la propria-mi existenţă onirică, îşi spuse. Caladanul fusese aidoma acelor fregate de clasa întâi pe care le transportau în calele lor transspaţialele Ghildei şi în care abia dacă se simţeau manevrele cele mai brutale ale marii astronave.

Cât de seducător este să trăieşti în pace, gândi ea

Cu cât descoperea mai mult curtea Aliei, cu atât mai multă simpatie simţea pentru declaraţiile Propovăduitorului care-i fuseseră raportate. Da, Paul ar fi putut rosti astfel de cuvinte văzând ce a devenit împărăţia lui. Şi Jessica se întrebă ce va fi aflat Gurney de la contrabandişti.

Prima ei reacţie la revederea Arrakeenului fusese corectă, îşi dădea seama acum. Când intrase în oraş, întovărăşită de Javid, atenţia îi fusese atrasă de blindajele care înconjurau multe locuinţe, de străzile şi aleile păzite cu străşnicie, de santinelele vigilente plasate în intersecţii, de zidurile înalte şi fundaţiile masive ce indicau existenţa unor adânci adăposturi subterane. Arrakeenul devenise un loc ostil, un oraş iraţional şi făţarnic sub aspectul său aspru.

Brusc, mica uşă laterală a anticamerei se deschise. Un grup compact de preotese-amazoane pătrunse în sală, formând un scut viu în jurul Aliei, păşind cu o semeţie ce evoca o forţă reală şi terifiantă. Alia avea o expresie calmă şi nici o emoţie nu i se oglindi pe chip când întâlni şi susţinu privirea mamei sale. Dar amândouă ştiau că bătălia începuse.

La ordinul lui Javid, uriaşele uşi ale Sălii Mari fură deschise într-o linişte desăvârşită, care lăsa impresia unor formidabile energii ascunse.

Alia se opri lângă mama ei, în timp ce gărzile le încadrau pe amândouă.

― Putem să intrăm, mamă? întrebă ea.

― Ar fi timpul, răspunse Jessica.

Şi, citind bucuria maliţioasă din ochii fiicei sale, gândi: Crede că poate să mă distrugă şi să scape cu bine! E nebună!

Apoi se întrebă dacă nu cumva despre asta voise s-o avertizeze Idaho adresându-i acel mesaj, la care fusese incapabilă să răspundă. Un mesaj atât de enigmatic: "Pericol. Trebuie să te văd". Textul fusese redactat într-o variantă a chakobsei vechi în care cuvântul anume ales pentru a indica pericolul însemna complot.

Va trebui să-i vorbesc de îndată ce mă voi întoarce la Tabr, hotărî Jessica.

Aceasta e aberaţia puterii: în ultimă instanţă este eficace numai într-un univers absolut limitat. Dar lecţia de căpătâi a universului nostru relativist este că lucrurile se schimbă. Orice putere trebuie să înfrunte, întotdeauna, o putere mai mare. Paul Muad'Dib a dat această lecţie sardaukarilor pe Câmpia de la Arrakeen. Descendenţii lui trebuie s-o înveţe acum pe cont propriu.

Propovăduitorul la Arrakeen

PRIMUL PETIŢIONAR al audienţei matinale era un trubadur kadeshian, un pelerin al Hajjului pe care îl uşuraseră de pungă mercenarii din Arrakeen. Nemişcat, pe pardoseala de un verde acvatic a sălii, nu avea deloc aerul ca ar cerşi o favoare.

De la înălţimea platformei cu şase trepte care domina sala, Jessica admira atitudinea netemătoare a trubadurului. Două tronuri identice fuseseră plasate pe platforma pentru mamă şi fiică, dar Jessica remarcase că Alia se aşezase în dreapta, locul care corespundea poziţiei masculine.

Cât despre kadeshian, era limpede că oamenii lui Javid îl admiseseră tocmai pentru calitatea pe care o vădea în clipa aceasta: cutezanţa. Contaseră pe faptul că trubadurul avea să ofere un moment de divertisment curtenilor din Sala Mare. Era singura formă de plată pe care o putea asigura, dat fiind că nu mai avea nici un ban.

După spusele Preotului-Avocat care-i pleda acum cauza, kadeshianului nu-i mai rămăseseră decât hainele de pe el şi balisetul atârnat de-un cordon de piele petrecut peste umăr.

― Susţine că i s-a dat să bea un lichid închis la culoare, zise Avocatul, abia reuşind să-şi ascundă un zâmbet. Cu voia Sfinţiei-Tale, pare-se că băutura aceea l-a lăsat conştient, dar incapabil să reacţioneze când i s-a luat punga.

Jessica îl studie pe trubadur în timp ce Avocatul continua să-şi debiteze pledoaria într-o atitudine de falsă slugărnicie, cu un glas plin de false virtuţi. Kadeshianul era înalt, măsura aproape doi metri. Avea o privire vioaie, care exprima inteligenţă şi umor. După moda de pe planeta sa, purta părul auriu lung până la umeri. Mantia gri a Hajjului nu reuşea să ascundă virilitatea corpului său zvelt, cu pieptul lat şi puternic. Răspundea la numele Tagir Mohandis şi era descendentul unor ingineri-negustori, mândru de strămoşii lui ca şi de el însuşi.

În cele din urmă, Alia întrerupse pledoaria cu un gest al mâinii şi declară fără să se întoarcă:

― În onoarea revenirii sale în mijlocul nostru, Doamna Jessica va pronunţa această primă judecată.

― Mulţumesc, fiica mea, rosti Jessica.

Accentuase ascendenţa pentru a fi auzită de toată lumea. Fiica mea! Aşadar, acest Tagir Mohandis făcea parte din planul lor... Sau era doar o marionetă nevinovată? Oricum, îşi spuse ea, judecata aceasta marca deschiderea ostilităţilor împotriva ei. Atitudinea Aliei o confirma pe deplin.

― Ştii să cânţi bine la instrumentul acela? întrebă ea, arătând balisetul cu nouă coarde care atârna de umărul trubadurului.

― La fel de bine ca marele Gurney Halleck!

Tagir Mohandis răspunse cu voce puternică iar cuvintele sale stârniră în mod vizibil interesul curtenilor,

― Înţeleg că ai nevoie de bani ca să-ţi continui călătoria, spuse Jessica. Unde vrei să te duci?

― Pe Salusa Secundus, la curtea lui Farad'n, răspunse Mohandis. Am auzit că-i plac menestrelii şi trubadurii, că încurajează artele şi, ca în jurul lui înfloreşte o mare renaştere culturală.

Jessica se abţinu s-o privească pe Alia. Ştiuseră, desigur, ce-avea să ceară Mohandis. Dar comedia aceasta o distra. Îşi închipuiseră că nu era în stare să pareze o asemenea lovitură?

― Eşti dispus că cânţi în schimbul cheltuielilor de transport? întrebă ea. Condiţiile mele sunt după datina fremenă. Dacă muzica ta îmi va plăcea, s-ar putea să te reţin aici ca să-mi descreţeşti din când în când fruntea; dacă-mi va ofensa urechile, s-ar putea să te trimit să-ţi câştigi banii de drum în inima deşertului... Dar dacă mi se va părea că felul în care cânţi e tocmai ce-i trebuie lui Farad'n, despre care se spune că-i inamicul Atreizilor, te voi trimite la el, cu binecuvântarea mea. Te învoieşti să cânţi în aceste condiţii, Tagir Mohandis?

Trubadurul îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un râs răsunător. Pletele blonde îi fluturară când luă balisetul în mâini şi începu să-l acordeze cu dibăcie, arătând astfel că accepta învoiala.

Mulţimea din sală dădu să se apropie, dar curtenii şi gărzile ţinură oamenii la distanţă.

Mohandis luă un acord, prelungind sunetul grav al coardelor laterale, conştient de efectul tulburător al vibraţiei lor. Apoi începu să cânte cu glas catifelat, de tenor. Era limpede că improviza, dar o făcea cu atâta iscusinţă, încât Jessica fu subjugată înainte de a se concentra asupra cuvintelor.

"Spui că regreţi acel Caladan minunat

Unde voi, Atreizii, domnit-aţi odat'

Neîncetat...

Dar surghiuniţii trăiesc pe meleaguri străine!

Spui cu mâhnire că un popor crud

Ţi-a vândut visele despre Shai-Hulud

Pe-un prânz zălud...

Iar surghiuniţii trăiesc pe meleaguri străine!

Ai făcut din Arrakis un tărâm schilodit

Unde până şi viermele trece neauzit

Şi ai sfârşit...

Când surghiuniţii trăiesc pe meleaguri străine!

Alia! Ţi se spune Coan-Teen

Spiritul nevăzut, acel chin

Ce..."

Destul! strigă Alia, ridicându-se pe jumătate. Voi porunci să fii...

― Alia!

Jessica se exprimase destul de tare, ajustându-şi vocea atât cât să evite o înfruntare, dar să atragă atenţia asistenţei. Era o stăpânire perfectă a Glasului şi toţi cei care o auziră putură să desluşească în această demonstraţie o putere desăvârşit controlată. Alia se cufundă în jilţul ei, dar Jessica observă că nu dădea nici cel mai mic semn de iritare.

Şi momentul ăsta a fost prevăzut, gândi Jessica. Foarte interesant...

― Această primă judecată îmi aparţine, reaminti Jessica.

― Foarte bine, rosti Alia cu glas abia auzit.

― Consider că Mohandis ar fi un dar cum nu se poate mai potrivit pentru Farad'n, spuse Jessica. Are limba la fel de ascuţită ca lama unui cristai. Sângerarea pe care această limbă o poate administra ar fi sănătoasă şi la curtea noastră, dar prefer s-o aplice Casei Corrino.

Un murmur de ilaritate străbătu sala.

Alia pufni mânioasă:

― Ştii ce nume mi-a dat?

― Nu ţi-a dat nici un nume, fiica mea. N-a făcut altceva decât să repete ce-a auzit, ca atâţia alţii, pe străzi. Acolo ţi se spune Coan-Teen...

― Spiritul feminin al morţii care umblă fără picioare, şuieră Alia.

― Dacă-i îndepărtezi pe cei se spun lucrurilor pe nume, rosti cu blândeţe Jessica, nu-ţi vor mai rămâne decât cei care ştiu ce vrei să auzi. Cred că nimic nu poate fi mai nociv decât să putrezeşti în duhoarea propriilor reflecţii.

Auzi clar exclamaţiile înăbuşite ale celor aflaţi în apropierea platformei.

Îşi concentră atenţia asupra lui Mohandis. Acesta aştepta în tăcere, indiferent. S-ar fi zis că-i era egal ce avea să se hotărască în privinţa lui. Era exact genul de om pe care Ducele ei şi l-ar fi vrut alături de el în momentele dificile: încrezător în propria lui judecată, dar gata să accepte orice îi era hărăzit, chiar şi moartea, fără a-şi blestema soarta. Cum de alesese această cale?

― De ce ai pus în cântecul tău cuvintele acelea? îl întrebă.

El înălţă capul pentru a se face mai bine auzit.

― Se spune că Atreizii ar fi oameni de onoare, lipsiţi de prejudecăţi. M-am gândit să-i pun la încercare şi, dacă va fi cazul, să rămân o vreme în slujba lor, căci asta mi-ar fi lăsat timp să dau de urma celor ce m-au jefuit şi să mă ocup de ei cum se cuvine.

― Îndrăzneşte să ne pună la încercare! mârâi Alia.

― De ce nu? făcu Jessica.

Îi zâmbi trubadurului pentru a-şi arăta bunăvoinţa. Mohandis venise aici doar pentru că i se oferea prilejul unei noi aventuri, al unei călătorii inedite prin universul său. Jessica se simţi îndemnată să-l ia în suita ei, dar reacţia Aliei nu putea prevesti nimic bun pentru curajosul Mohandis. Şi-apoi, mai erau şi unele semne ce arătau că tocmai asta se aştepta de la ea: să ia în slujba ei un chipeş şi viteaz trubadur, după cum îl luase pe viteazul Gurney Halleck. Nu, era mai bine ca Mohandis să fie lăsat să-şi vadă de drum, oricât de supărător ar fi fost gândul de a pierde un asemenea om în favoarea lui Farad'n.

― Va pleca la Farad'n, se pronunţă ea. Să i se dea bani de drum. Să meargă să taie în carnea vie a Casei Corrino şi vom vedea cum va supravieţui.

Alia privi cu încrâncenare pardoseala, înainte de a arbora un zâmbet tardiv.

― Înţelepciunea Doamnei Jessica are întâietate, declară ea şi-i făcu semn lui Mohandis să se retragă.

Treaba asta n-a mers cum a vrut ea, gândi Jessica, dar unele amănunte din atitudinea Aliei îi dădeau de înţeles că trebuia să se aştepte la o încercare mai grea.

Deja, un alt petiţionar era condus în faţă.

Observând reacţia fiicei sale, Jessica fu cuprinsă de îndoieli. Trebuia să ţină seamă de lecţia dată de gemeni. Oricât ar fi fost ea de Monstruozitate, Alia era totuşi o pre-născută. Putea să-şi cunoască mama la fel de bine ca pe ea însăşi. Nu s-ar fi putut înşela în interpretarea reacţiilor ei în episodul cu trubadurul. Pentru ce a înscenat această confruntare? se întrebă Jessica. Pentru a-mi distrage atenţia?

Nu mai avea timp să chibzuiască. Al doilea suplicant aştepta la baza platformei, cu Avocatul său.

Petiţionarul era un fremen, un bătrân cu faţa tăbăcită a celor născuţi în deşert. Nu era prea înalt, dar corpul său uscăţiv şi dishdasha lungă ce se purta de obicei peste un distrai îi confereau o înfăţişare impunătoare. Mantia se armoniza cu faţa prelungă, cu nasul acvilin şi cu privirea intensă a ochilor albastru-în-albastru. Nu purta distrai şi părea stânjenit de acest lucru. Uriaşa Sală de Audienţe i se va fi părut, desigur, ca şi aerul liber care fura preţioasa umiditate a cărnii. Sub gluga pe jumătate dată pe spate a disridashei, purta keffiya, baticul înnodat pe frunte ai Naibilor.

― Sunt Ghadhean al-Fali, se prezentă el, punând un picior pe prima treaptă a platformei pentru a marca astfel superioritatea lui în raport cu restul mulţimii. Am făcut parte din Comandourile Morţii ale lui Muad'Dib şi mă aflu aici pentru o cauză ce priveşte deşertul.

Alia nu se trădă decât printr-o tresărire infimă. Numele lui al-Fali figura printre semnatarii cererii de reintegrare a Jessicăi în Consiliu.

O cauză ce priveşte deşertul! gândi Jessica.

Ghadhean al-Fali vorbise înainte ca Avocatul său să-şi înceapă pledoaria. Prin intermediul acestei simple declaraţii fremene, le atrăsese tuturor atenţia că venise într-o chestiune care privea întreaga lume a Dunei şi că vorbea cu autoritatea unui fedaykin care-şi riscase viaţa alături de Paul Muad'Dib. Jessica se îndoia că aceleaşi lucruri le declarase în faţa lui Javid şi a Avocatului General atunci când îşi prezentase cererea de audienţă. Şi avu numaidecât confirmarea: un reprezentant al Preoţimii îşi făcu loc în grabă din fundul sălii, fluturând eşarfa neagră a dreptului de intervenţie.

― Domniile-Voastre! strigă el. Nu-l ascultaţi pe acest om! A pătruns aici sub o falsă...

În momentul aceia, Jessica, deşi atentă la Preot, prinse cu coada ochiului gestul discret al Aliei. În vechiul grai de luptă al Atreizilor, mâna fiicei sale semnaliza: "Acum!" Fără a aştepta să vadă cui îi era adresat semnalul, reacţionă instinctiv, aruncându-se, cu tron cu tot, spre stânga. Căzu şi se rostogoli departe de jilţ în secunda în care acesta se rupse. Sări în picioare şi, în aceeaşi clipă, auzi ţăcănitul sec al unui pistol maula ― o dată... şi încă o dată. Dar, deja de la primul sunet, o luase din loc. Ceva îi atinse mâneca dreaptă a abei. Se strecură repede în mulţimea petiţionarilor şi a curtenilor din fata platformei, dar avu timp să observe că Alia nu făcuse nici o mişcare.

În mijlocul asistenţei, Jessica se opri. Văzu că Ghadhean al-Fali se aruncase de partea cealaltă a platformei, dar că Avocatul lui rămăsese pe loc.

Totul se petrecuse cu rapiditatea unei ambuscade, dar cei aflaţi în sală ştiau, cu toţii, cum reacţionează cineva cu reflexe antrenate când e luat prin surprindere. Alia şi Avocatul rămăseseră încremeniţi. Demascaţi.

Atenţia Jessicăi fu atrasă de o vânzoleală în mijlocul încăperii. Îşi croi drum printre oameni şi văzu patru petiţionari care îl imobilizaseră pe Preot. Eşarfa neagră zăcea la picioarele sale, lăsând pe jumătate descoperit un pistol maula.

Al-Fali trecu repede pe lângă Jessica, se opri şi se uită mai întâi la pistol, apoi la Preot. Cu un răcnet de furie, ridică fulgerător mâna stângă, cu degetele ţepene, şi aplică o lovitură achag. Degetele ca de piatră izbiră scurt beregata Preotului, care se prăbuşi, sufocat. Fără a arunca o privire victimei sale, bătrânul Naib se întoarse către platformă, cu o expresie mânioasă.

― Dalal-il 'an-nubuwwa! strigă, ducându-şi palmele la frunte, apoi coborându-le. Qadis as-Salaf nu va îngădui să fiu redus la tăcere! Dacă nu-i omor eu pe cei ce încearcă să intervină, îi vor omorî alţii!

Crede că el era ţinta! gândi Jessica. Îşi privi mâneca şi vârî un deget prin gaura lăsată de mica săgeată. Otrăvită, fără-ndoială.

Suplicanţii îi dăduseră drumul Preotului. Acesta agoniza, zvârcolindu-se pe pardoseală, cu laringele zdrobit. Jessica făcu semn către doi curteni speriaţi care se aflau în stânga ei:

― Vreau ea omul ăsta să fie salvat pentru a putea fi interogat. Dacă moare, veţi muri şi voi!

Cum cei doi şovăiau, aruncând priviri nesigure în direcţia platformei, folosi Glasul:

― Mişcaţi-vă!

Oamenii se executară.

Jessica se apropie de al-Fali, spuse repede:

― Nu fi prost, Naibule! Eu eram ţinta, nu tu!

Cei aflaţi în preajmă o auziră. În tăcerea stupefiată care se aşternu brusc, al-Fali îşi aţinti privirea spre platforma cu unul din tronuri răsturnat, rupt, şi celălalt ocupat de Alia, neclintită. Expresia lămurită care i se întipări pe chip ar fi fost uşor de citit chiar şi pentru un novice.

― Fedaykine, rosti Jessica pentru a-i reîmprospăta amintirea vechii legături cu familia ei, noi, cei care-am trecut prin foc şi sabie, ştim să ne acoperim unul altuia spatele.

― Bizuie-te pe mine. Doamnă! răspunse fremenul, înţelegând imediat.

Un geamăt surd în spatele ei o făcu pe Jessica să se răsucească brusc. Al-Fali, printr-o mişcare simetrică, îşi lipi spinarea de-a ei. O femeie înveşmântată în stilul bătător la ochi al fremenilor de la oraş se ridica de lângă Preotul întins pe pardoseală. Cei doi curteni dispăruseră. Fără a arunca măcar o privire spre Jessica, femeia începu, cu voce ascuţită, bocetul străvechi al poporului ei ― chemarea adresată cioclilor de la alambicul morţii spre a veni să ia apa unui trup, pentru cisterna tribului. Bocetul suna cu totul nelalocul lui în gura unei femei astfel înveşmântate. Dar Jessica simţea persistenţa vechilor datini, la fel cum desluşea lipsa de autenticitate a acestei creaturi a oraşului, care îl omorâse pe Preot pentru a fi sigură că nu va vorbi.

De ce şi-a mai dat osteneala s-o facă? se întrebă Jessica. Putea aştepta să moară asfixiat. Fusese un gest disperat, semn al unei spaime profunde.

Alia se aplecă înainte, privind încordată. O femeie zveltă, cu părul împletit în cozile înnodate care erau semnul distinctiv al gărzilor Aliei, trecu pe lângă Jessica, se aplecă deasupra Preotului, apoi, îndreptându-se şi privind spre platformă, rosti:

― E mort.

― Scoateţi-l de-aici! ordonă Alia. Apoi, făcând semn gărzilor care flancau podiumul: Reparaţi tronul Doamnei Jessica!

Vasăzică vei încerca să salvezi aparenţele! gândi Jessica. Îşi închipuia Alia că mai putea să înşele pe cineva? Al-Fali evocase Qadis as-Salaful, prevalându-se de protecţia soborului sfinţilor părinţi din mitologia fremenă. Dar nu o putere supranaturală introdusese pistolul maula în acest loc unde orice armă era strict interzisă. Singura explicaţie era un atentat pus la cale de Javid şi oamenii săi, iar impasibilitatea Aliei în cursul incidentului le arătase clar tuturor că nu era străină de complot.

Bătrânul Naib i se adresă peste umăr Jessicăi:

― Primeşte scuzele mele, Doamnă. Noi, cei din deşert, venim la Domnia-Ta fiindcă eşti ultima noastră nădejde, dar acum înţelegem că mai ai încă nevoie de noi.

― Matricidul nu-i şade bine fiicei mele.

― Triburile vor afla despre asta, promise al-Fali.

― Dacă sunt ultima voastră nădejde, întrebă Jessica, de ce nu mi-aţi vorbit la Adunarea de la Sietch Tabr?

― Stilgar n-ar fi îngăduit.

Ahh, da... Regula Naibilor! gândi Jessica. La Tabr, cuvântul lui Stilgar e lege.

Tronul rupt fusese reparat. Alia îi făcu semn mamei ei să revină pe platformă şi declară:

― Rog pe toţi cei prezenţi să ia notă de moartea Preotului trădător. Cei ce cutează să mă ameninţe mor. (Îi aruncă o privire lui al-Fali.) Mulţumirile mele, Naibule.

― Mulţumiri pentru o greşeală, mormăi fremenul. Se uită cu coada ochiului la Jessica. Ai avut dreptate, Doamnă. Din cauza pripelii mele nu mai ai pe cine interoga.

― Nu uita de cei doi curteni şi de femeia cu veşminte bălţate, fedaykine, şopti iute Jessica. Vreau să fie prinşi şi luaţi la-ntrebări.

― Nici o grijă, Doamnă, o să-i prindem.

― Dacă ieşim vii de-aici. Vino... Trebuie să ne jucăm rolul până la capăt.

― Cum ţi-e voia, Doamnă.

Împreună, se întoarseră spre platformă. Jessica urcă şi-şi reocupă locul alături de Alia iar al-Fali rămase în faţa treptelor, pe poziţia petiţionarului.

― Să continuăm, spuse Alia.

― O clipă, fiica mea. Jessica ridică braţul, vârând un deget prin gaura din mânecă. Atentatul a fost îndreptat împotriva mea. Al doilea proiectil a fost cât pe ce să mă lovească în plin când m-am aruncat la pământ. Vă rog să observaţi cu toţii că pistolul maula nu se mai află unde era. (Arătă cu mâna.) Cine l-a luat?

Nici un răspuns.

― Poate c-ar trebui să-l căutăm, sugeră Jessica.

― Dar e absurd! exclamă Alia. Eu eram cea...

Jessica se întoarse pe jumătate spre fiica ei, îndreptă braţul stâng spre mulţime.

― Cineva din sală are pistolul. Nu te temi deloc că...

― Arma a fost ridicată de una dintre amazoanele mele!

― Atunci, să mi-o aducă.

― Nu se mai află aici.

― Bine se mai brodesc toate.

― Ce vrei să spui?

Jessica îşi îngădui un zâmbet sinistru.

― Ce vreau să spun? Vreau să spun că doi dintre oamenii tăi aveau sarcina să-l salveze pe "Preotul trădător". I-am avertizat că, dacă el moare, vor muri şi ei. Şi vor muri.

― N-am să îngădui!

Jessica se mulţumi să ridice din umeri

Alia arătă spre al-Fali.

― Avem aici un viteaz fedaykin. Discuţia noastră mai poate s-aştepte.

― Poate s-aştepte în veci, replică Jessica, folosind dialectul chakobsa pentru ca vorbele ei să capete un dublu sens, dându-i de înţeles Aliei că nici un argument n-avea să poată împiedica executarea sentinţei pe care o pronunţase ea.

― Vom vedea! rosti Alia şi se întoarse spre al-Fali. Pentru ce te afli aici, Ghadhean al-Fali?

― Pentru a-i vorbi mamei lui Muad'Dib, răspunse Naibul. Câţi au mai rămas dintre fedaykini, fraţii de cruce care l-au slujit odinioară pe fiul ei, au pus mână de la mână ca să-mi pot cumpăra accesul în acest loc, de la paznicii hapsâni care-i feresc pe Atreizi de realităţile Arrakisului.

― Dacă fedaykinii au nevoie de ceva, începu Alia, e de ajuns să...

― Cu mine a vrut să vorbească, o întrerupse Jessica. Spune care ţi-e păsul, fedaykine.

― Aici eu vorbesc în numele Atreizilor! se răsti Alia. Ce anume...

― Să taci, Monstruozitate ucigaşă! porunci cu voce tăioasă Jessica. Ai încercat să-mi iei viaţa, fiica mea! O spun ca să audă toată lumea. Nu poţi să-i omori pe toţi cei din această sală ca să-i amuţeşti pentru totdeauna, ca pe Preotul ăla. Da, Naibul i-a aplicat o lovitură mortală, dar omul putea fi salvat. Şi interogat! Ai avut însă grijă ca asta să nu se întâmple. N-ai decât să protestezi cât vrei, acţiunile tale sunt cele care te învinovăţesc!

Alia încremeni într-o tăcere de gheaţă, cu faţa lividă. Jessica, atentă la jocul complex al emoţiilor reflectat de atitudinea fiicei sale, surprinse o mişcare înspăimântător de familiară a mâinilor ei, o reacţie inconştientă care, cândva, fusese ticul definitoriu al unui duşman de moarte al Atreizilor. Degetele Aliei loveau cu nervozitate în braţele tronului, după un ritm precis: de două ori degetul mic, de trei ori arătătorul, de două ori inelarul, o dată degetul mic, de două ori inelarul... şi de la capăt.

Bătrânul Baron!

Alia sesiză privirea fixă a mamei sale, îşi privi mâna şi degetele încremeniră. Când ridică din nou ochii spre Jessica putu să-i citească pe chip oroarea provocată de neaşteptata dezvăluire. Un surâs diabolic apăru pe buzele Aliei.

― Vasăzică aşa vrei să te răzbuni pe noi, murmura Jessica.

― Ţi-ai pierdut minţile, mamă?

― Era mai bine să mi le fi pierdut, spuse Jessica.

Şi gândi: Ştie că le voi transmite Surorilor confirmarea. Ştie. Şi bănuieşte, probabil, că le voi spune şi fremenihr, silind-o să se supună la încercarea Posesiunii. Nu mă va lăsa să ies vie de-aici.

― Bravul nostru fedaykin aşteaptă în timp ce noi ne certăm, spuse Alia.

Jessica îşi strămută atenţia la bătrânul Naib. Regăsindu-şi deplin controlul, zise:

― Spuneai că ai venit să-mi vorbeşti, Ghadhean.

― Da, Doamnă. Noi, cei care mai locuim în deşert, credem că se întâmplă lucruri cumplite. Micii Făuritori ies din nisip, întocmai cum au prezis cele mai vechi profeţii. Shai-Hulud nu mai e de găsit decât în străfundurile Zonei Pustii. L-am abandonat pe prietenul nostru, deşertul!

Jessica îi aruncă o privire Aliei, care-i făcu semn să continue. Observă mulţimea şi citi aceeaşi anxietate pe toate feţele. Importanţa luptei dintre mamă şi fiică nu scăpase asistenţei, care se întreba, probabil, cum de mai continua audienţa.

― Ghadhean, spuse ea, ce înseamnă povestea asta cu Micii Făuritori şi cu rărirea viermilor de nisip?

― Maică a Umezelii, răspunse el, adresându-i-se cu vechiul ei titlu fremen, am fost preveniţi despre asta în Kitab al-Ibar. Te implorăm. Fă să nu se uite că, de când a murit Muad'Dib, Arrakisul a rămas de izbelişte! Nu putem să abandonăm deşertul.

― Ha! exclamă batjocoritoare Alia. Gloata superstiţioasă din Deşertul Interior se teme de transformarea ecologică. Pentru ăştia...

― Aud ce vrei să spui, Ghadhean, se interpuse Jessica. Dacă dispar viermii, dispare şi mirodenia. Dacă dispare mirodenia, cu ce monedă ne vom mai cumpăra viaţa?

Exclamaţii înăbuşite şi şuşoteli uluite răsunară de la un capăt la altul al uriaşei săli.

Alia ridică scurt din umeri şi spuse pe un ton dispreţuitor:

― Superstiţii absurde!

Al-Fali îşi aţinti mâna dreaptă spre Alia.

― M-am adresat Maicii Umezelii, nu lui Coan-Teen! rosti el.

Alia îşi încleştă degetele de braţele tronului, dar rămase aşezată.

Al-Fali se întoarse spre Jessica.

― Odinioară, acesta a fost ţinutul unde nu creştea nimic Acum cresc plante. Se înmulţesc ca larvele pe o rană. Au fost nori şi a plouat la ecuatorul Dunei! A plouat, Doamnă! O, slăvită mamă a lui Muad'Dib, precum somnul e fratele morţii, la fel e ploaia pentru Centura Dunei. Este moartea noastră, a tuturor!

― Nu facem decât ce ne-au învăţat Liet-Kynes şi Muad'Dib însuşi, protestă Alia. Ce-nseamnă palavrele astea superstiţioase? Respectăm întocmai cuvintele lui Liet-Kynes, care ne-a spus: "Vreau să văd această planetă prinsă într-o plasă de plante verzi". Aşa va fi.

― Iar cu viermii şi mirodenia ce se va întâmpla? întrebă Jessica.

Nişte deşert va mai rămâne, răspunse Alia. Viermii vor supravieţui.

Minte, gândi Jessica. De ce minte?

― Ajută-ne, Maică a Umezelii! se rugă al-Fali.

Cu senzaţia subită a unei duble viziuni, Jessica îşi simţi conştiinţa trezindu-se, propulsată de cuvintele bătrânului Naib. Era inconfundabila adab, memoria revendicativă ce se ivea de la sine. O copleşi brusc, paralizându-i simţurile în timp ce lecţia trecutului i se întipărea în conştiinţă. Jessica era neputincioasă, ca un peşte prins în năvod. Şi totuşi, revendicarea adab, aşa cum o resimţea ea, era un moment al extrem-umanului, unde fiece părticică purta amintirea creaţiei. Fiecare element al memoriei-lecţie era real, dar insubstanţial în perpetua sa schimbare, şi Jessica ştiu că nu fusese niciodată mai aproape de experienţa preştiinţei, aşa cum o cunoscuse fiul ei.

Alia a minţit fiindcă e posedată de un spirit ce urmăreşte distrugerea Atreizilor. Prima distrusă a fost chiar ea. Iar al-Fali a spus adevărul: viermii sunt condamnaţi la pieire dacă nu se modifică actualul curs al transformării ecologice.

Sub presiunea psihică a revelaţiei, Jessica avu o imagine cu încetinitorul a mulţimii şi putu să desluşească toate rolurile. Îi identifică uşor pe cei ce trebuiau să vegheze ca ea să nu părăsească vie această sală. Iar calea pe care trebuia s-o urmeze pentru a le scăpa era ca un traseu luminos în conştiinţa ei ― un moment de confuzie generală, o fentă în urma căreia unul dintre ei avea să se împiedice de altul, grupuri întregi încurcându-se între ele. Dar văzu şi că nu va părăsi Sala Mare decât pentru a cădea în alte mâini. Aliei nu-i păsa dacă avea să facă din mama ei o martiră. Adică nu ― celui care o poseda nu-i păsa...

În această clipă de timp încremenit, Jessica alese o cale pentru a-l salva şi pe bătrânul Naib, ce trebuia trimis ca mesager. Traseul parcurgerii mulţimii era cât se poate de clar. Şi cât se poate de simplu! Adversarii nu erau decât bufoni cu ochii baricadaţi, cu umerii înţepeniţi într-o eternă defensivă. Pe vasta hartă a pardoselii, fiecare poziţie era ca o coliziune atropică, în urma căreia carnea moartă se desprindea, dezvăluind schelete. Trupurile, veşmintele, chipurile defineau infernuri individuale, spaime ascunse, răsuflări tăiate; agrafa strălucitoare a unei bijuterii ţinea loc de armură; gurile erau judecăţi pline de absoluturi îngheţate; arcadele de catedrală ale sprâncenelor întruchipau sentimente religioase elevate pe care tremurul viscerelor le dezminţea.

În toate forţele ce se pregăteau să modeleze Arrakisul, Jessica percepea dezintegrarea. Vocea lui al-Fali fusese ca un semnal distrans în sufletul ei, trezise o fiară care dormea în adâncuri.

Într-o clipită, trecu de la adab la universul mişcării, dar era un univers diferit de cel pe care-l percepuse doar cu o secundă în urmă.

Alia tocmai dădea să spună ceva. Jessica zise:

― Taci!

Apoi rosti cu voce puternică:

― Mulţi se tem că am redevenit adepta, trup şi suflet, a Bene Gesseritului. Dar, încă din acea zi în care, în inima deşertului, fremenii ne-au dăruit viaţa, fiului meu şi mie, eu sunt fremenă! (Şi continuă în limba veche, pentru ca numai cei cărora le erau destinate cuvintele să poată înţelege:) Onsar akhaka zeliman aw maslumen!

Ajută-ţi fratele la nevoie, indiferent că are sau nu are dreptate!

Obţinu numaidecât efectul scontat: în sală avu loc o subtilă schimbare de poziţii. Dar ea continuă, pe un ton de mânie:

― Acest fremen cinstit, Ghadhean al-Fali, a venit aici ca să-mi spună ceea ce ar fi trebuit să-mi dezvăluie alţii. Nimeni nu poate pretinde că nu-i aşa! Transformarea ecologică a devenit o furtună scăpată de sub control!

Confirmările tacite erau evidente în privirile îndreptate spre ea.

― Iar fiica mea se desfată cu asta! urmă Jessica. Mektub al-mellah! Mi-ai tăiat răni în carne şi ai scris în ele cu sare! De ce şi-au găsit Atreizii un cămin pe această planetă? Fiindcă Mohalata era în natura noastră. Pentru Atreizi, guvernarea a fost întotdeauna o asociaţie în scopul apărării unor interese comune: Mohalata, aşa cum au cunoscut-o dintotdeauna fremenii! Şi acum, uitaţi-vă la ea! (Jessica o arătă pe Alia.) Singură, noaptea, se bucură de spectacolul răului pe care l-a făcut! Producţia de mirodenie se va reduce la zero sau, în cel mai bun caz, la o fărâmă din ce-a fost odată! Iar când se va răspândi vestea aceasta...

― Vom avea monopolul celui mai preţios produs din univers! strigă Alia.

― Vom avea monopolul infernului! replică Jessica.

Alia se întoarse spre ea şi i se adresă în guturala chakobsa veche, limbajul secret al Atreizilor:

― Acum ştii, mamă! Credeai că o nepoată a Baronului Harkonnen nu va şti să profite de toate vieţile pe care mi le-ai turnat în conştiinţă înainte chiar de a mă fi născut? Când am ajuns să te blestem pentru ce mi-ai făcut, a fost de ajuns să mă întreb ce-ar fi făcut Baronul. Şi el mi-a răspuns! Înţelegi, căţea Atreides? Mi-a răspuns, mie!

Jessica percepu tot veninul şi avu, astfel, confirmarea deplină a bănuielii sale. Monstruozitatea! Alia fusese nimicită din interior, fusese luată în stăpânire de acel cahueit al răului. Baronul Vladimir Harkonnen. Baronul însuşi era cel care se exprima acum prin glasul Aliei, fără să-i pese că dezvăluia adevărul. Voia ca Jessica să-i vadă răzbunarea şi să priceapă că nimic nu-i mai putea alunga.

Se aşteaptă să rămân năucită, neputincioasă, gândi ea. Şi cu acest gând, se lansă pe calea arătată de adab, strigând:

― Fedaykini, după mine!

Erau şase fedaykini în sală şi, în cele din urmă, cinci izbutiră s-o părăsească împreună cu ea.

Când sunt mai slab ca voi, vă cer libertatea pentru că asta corespunde principiilor voastre; când sunt mai puternic ca voi, vă iau libertatea pentru că asta corespunde principiilor mele.

Cuvintele unui filosof din vechime

(atribuite de Harq al-Ada unui oarecare Louis Veuillot)

LETO SE APLECĂ peste pragul ieşirii secrete a sietchului. Deasupra, atât cât putea cuprinde câmpul lui vizual, se înălţa, drept, peretele falezei. Soarele sfârşitului de după-amiază contura umbre lungi peste striurile verticale ale rocii. Un fluture-schelet dansa când în umbră, când în soare şi, pe întrezărite, aripile sale păreau o dantelă transparentă. Fluturele ― în acest loc ― i se păru lui Leto de o tulburătoare delicateţe.

Direct în fată se afla livada de caişi, unde copiii mai lucrau încă la culesul fructelor căzute. Dincolo de livadă scânteia qanatul.

Gemenii păcăliseră gărzile făcându-se pierduţi într-un grup mare de lucrători care tocmai se întorceau în sietch. După aceea, nu le fusese deloc greu să se strecoare într-un tunel de aerisire şi să ajungă la scara ce ducea spre această ieşire ascunsă. Acum, au le mai rămânea decât să se amestece printre copiii din livadă, să-şi facă drum până la qanat şi să coboare la nivelul apei. Acolo, aveau să se poată mişca o dată cu peştii răpitori care împiedicau păstrăvii de nisip să închidă canalele de irigaţie ale tribului. Pentru fremeni era încă de neconceput ca un om să se expună riscului de a cădea în apă.

Leto ieşi din pasaj. În dreapta şi-n stânga, faleza părea acum orizontală, cât vedeai cu ochii.

Ghanima îl urmă. Purtau amândoi coşuri pentru strânsul fructelor, dar în fiecare coş împletit din fibră de mirodenie era ascuns un pachet închis ermetic: fremkit, pistol maula, cristai... şi noile mantii pe care le trimisese Farad'n.

Unul după altul, pătrunseră în livadă şi se amestecară printre copii. Feţele tuturor erau ascunse de măştile distraielor. Acum nu mai erau decât doi lucrători ca oricare alţii, dar Ghanima avu senzaţia că, din acest moment, existenţa ei părăsea căile cunoscute, se depărta de hotarele sigure. Cât de simplu era acest pas, pasul de la un pericol la altul!

Veşmintele cele noi oferite de Farad'n aveau de jucat un anumit rol, amândoi înţeleseseră asta. Tocmai de aceea, în mod simbolic, Ghanima brodase deviza lor personală, "Împărtăşim", în chakobsa, deasupra capului de şoim care împodobea pieptul mantiilor.

Curând, avea să vină crepusculul şi, dincolo de qanatul ce mărginea pământurile cultivate ale sietchului, avea să se însereze, aşa cum nu se însera decât în puţine locuri din univers: lumina blândă a deşertului în eterna sa solitudine, sentimentul copleşitor că fiecare creatură de pe cuprinsul lui era singură într-un univers nou.

― Am fost văzuţi, şopti Ghanima, aplecându-se să lucreze lângă fratele ei.

― Gărzile?

― Nu... Alţii.

― Bine.

― Trebuie să ne grăbim.

Leto încuviinţă, începând imediat să înainteze printre pomi, depărtându-se de faleză. Gândea cu gândurile tatălui său: În deşert, totul trebuie să fie mobil, altminteri piere. Privind în depărtare, către nisipuri, zări Slujitorul, ca un memento al nevoii de mobilitate. Stâncile erau imobile, rigide în straja lor enigmatică, cedând an de an sub asaltul nisipului purtat de vânt, pierind încetul cu încetul. Într-o zi, Slujitorul avea să dispară, prefăcut în nisip.

Pe când se apropiau de qanat, auziră muzică de la una dintre intrările sietchului situate în înaltul falezei. Era un grup care cânta la instrumente vechi: fluiere cu două găuri, tamburine şi timpane făcute din piei întinse pe tobe din plastic de mirodenie. Nimeni nu se întrebase vreodată de la ce animale de pe această planetă puteau proveni piei de asemenea dimensiuni.

Stilgar o să-şi aducă aminte ce i-am spus despre despicătura din stânca Slujitorului, gândi Leto. Va veni în timpul nopţii, când va fi prea târziu şi va înţelege.

Ajunseseră la qanat. Se strecurară într-un puţ deschis şi coborâră pe scara de inspecţie până la cornişa de serviciu. Interiorul qanatului era întunecos, umed şi rece. Dinspre apă se auzeau plescăiturile provocate de săriturile peştilor răpitori. Păstrăvii de nisip, a căror parte ventrală se înmuia la contactul cu apa pe care încercau să o fure, deveneau victime sigure ale peştilor carnivori. Până şi oamenii trebuiau să se ferească de ferocitatea acestor paznici ai apei.

― Ai grijă, murmură Leto, luând-o înainte pe cornişa alunecoasă. Memoria îi reproducea momente şi locuri pe care carnea sa nu le cunoscuse.

Ghanima îl urmă.

La capătul qanatului, lepădară vechile mantii fremene şi îmbrăcară, peste distraie, mantiile noi. Apoi urcară la suprafaţă printr-un alt puţ de inspecţie. Escaladară repede panta unei prime dune şi coborâră pe versantul opus. Acolo, ascunşi vederii dinspre sietch, îşi vârâră la cingătoare cristaiele şi pistoalele maula şi luară în spate fremkiturile. Muzica nu se mai auzea.

Leto se ridică şi porni printre dune. Ghanima se luă după el, cu mersul aritmic, lipsit de zgomot, al celui învăţat să străbată întinderile de nisip.

Sub creasta fiecărei dune, se îndoiau de mijloc şi treceau repede de partea cealaltă, unde se opreau pentru a privi îndărăt. Nu zăriră însă nici un urmăritor şi ajunseră cu bine la primele stânci.

În umbra stâncilor, dădură ocol Slujitorului şi se căţărară pe un prag care domina deşertul. Culorile serii licăreau pe toată întinderea bledului. Aerul, la apropierea nopţii, avea fragilitatea cristalului fin. Peisajul ce li se înfăţişa ochilor era neînduplecat ― nu se poticnea nicăieri, nu şovăia niciunde. Privirea nu găsea nici un loc în care să poposească atunci când scruta această nemărginire.

E orizontul eternităţii, gândi Leto.

Ghanima se ghemui lângă fratele ei, spunându-şi: Atacul nu va întârzia. Trăgea cu urechea la cel mai infirm sunet, tot corpul ei devenise un singur organ de simţ, a cărui vigilenţă era absolută.

Leto era la fel de atent. Atingea, în această clipă, punctul culminant al tuturor învăţăturilor dobândite de la vieţile cu care o împărtăşea pe a sa. În acest peisaj sălbatic, omul ajungea să depindă total de simţuri, de toate simţurile. Viaţa devenea un tezaur de percepţii înmagazinate, fiecare legată doar de un moment de supravieţuire.

Ghanima escaladă stâncile şi observă, printr-o falie, drumul pe care veniseră. Securitatea sietchului i se părea a fi aparţinut unei alte vieţi, acum, când descoperea formele brune şi purpurii ale falezelor în depărtare. Ultimele raze ale soarelui subliniau franjurile de praf de pe creste. Între sietch şi Slujitor, nu descoperi nici o urmă de viaţă. Reveni lângă Leto.

― Va fi un animal de pradă, spuse el. E calculul meu terţiar.

― Cred că te-ai oprit prea repede cu calculul, zise Ghanima. Nu va fi doar un singur animal. Casa Corrino a învăţat să nu-şi pună toate speranţele într-un singur coş.

Leto încuviinţă din cap.

Avea impresia că mintea îi fusese dintr-o dată îngreunată de multitudinea vieţilor care erau moştenirea diferenţei sale, toate acele vieţi care i se adăugaseră încă înainte de a se naşte, care îl saturau într-atât, încât simţea nevoia să fugă de propria lui conştiinţă. Acea lume lăuntrică era o fiară enormă, care ar fi putut să-l devoreze.

Nervos, se ridică şi urcă până la falia prin care privise Ghanima. Se uită spre stâncile sietchului. Jos, sub faleză, se distingea qanatul, ca o linie între viaţă şi moarte. La marginea oazei erau tufe de salvia cămilei, iarbă grasă, lucernă sălbatică şi iarbă de Gobi. În lumina care scădea, desluşea, ca nişte puncte negre, mişcătoare, păsări venite să ciugulească seminţe. Particulele gramineelor se legănau în bătaia unui vânt ce împingea umbre lungi până către livadă. Mişcarea lor pătrunse în conştiinţa lui Leto. Îşi dădu seama că umbrele ascundeau, în forma lor fluidă, o schimbare mai vastă şi că această schimbare plătea tribut curcubeelor unduitoare de pe cerul încărcat de praf argintiu.

Ce se va întâmpla în locul acesta? se întrebă Leto.

Ştia ce: moartea sau jocul de-a moartea, al cărei obiect va fi el. Ghanima se va întoarce în sietch singură, încredinţată de realitatea morţii lui, pentru că o va fi văzut sau pentru ca se va supune unei profunde constrângeri hipnotice. Va duce vestea asasinării fratelui ei.

Necunoscutele acestui loc nu-i dădeau pace. Ar fi fost atât de uşor să cedeze tentaţiei de a recurge la preştiinţă, de a-şi proiecta conştiinţa spre un viitor absolut, imuabil. Dar scurta viziune a visului său era, şi aşa, destul de rea. Nu putea risca să vadă mai mult.

Se întoarse alături de Ghanima.

― Tot nimic, spuse.

― Fiarele pe care le vor pune pe urmele noastre vor fi mari, zise Ghanima. Poate că vom avea timp să le vedem venind.

― Nu şi dacă vor veni noaptea.

― Curând va fi întuneric.

― Da. E timpul să coborâm la locul nostru.

Arătă stâncile dinspre stânga, mai jos, unde vântul cu nisip săpase o crevasă îngustă în bazalt. Despicătura era destul de largă pentru a-i adăposti, dar prea strâmtă pentru a îngădui pătrunderea unor creaturi mai mari. Leto nu avea nici o tragere de inimă să se retragă în refugiul acela, dar ştia că nu se putea altfel. Era locul pe care i-l indicase lui Stilgar!

― Ar putea reuşi să ne omoare, observă el.

― E riscul pe care trebuie să ni-l asumăm, replică ea. Datoria faţă de tatăl nostru.

― Ştiu.

Este calea cea bună, gândi el. Facem ceea ce trebuie să facem.

Dar ştia cât de periculos era să faci ceea ce trebuia în acest univers. Supravieţuirea lor, acum, cerea adaptare şi vigoare, precum şi înţelegerea limitărilor în fiecare moment. Obiceiurile fremene erau cea mai bună armură de care dispuneau iar ştiinţa Bene Gesserit reprezenta o forţă de păstrat în rezervă. În această clipă, amândoi gândeau ca nişte veterani de război Atreides, fără nici o altă apărare decât acea duritate fremenă, pe care n-o sugerau nici trupurile lor de copii, nici veşmintele de gală.

Leto pipăi mânerul cristaiului cu vârful otrăvit, pe care-l purta la centură, şi, în mod inconştient, Ghanima îi imită gestul.

― Coborâm? întrebă ea.

În clipa în care pronunţa cuvântul întrezări o mişcare, ceva mai jos şi departe, o mişcare pe care distanţa o făcea mai puţin ameninţătoare. Imobilitatea ei bruscă îl alertă pe Leto înainte ca ea să rostească vreo vorbă.

― Tigri, zise el.

― Tigri Laza, îl corectă ea.

― Ne-au văzut.

― Am face mai bine să ne grăbim. Un maula n-ar putea opri creaturi ca acestea. Cu siguranţă c-au fost dresate special.

― Iar în preajmă se află un monitor uman, spuse Leto, luând-o repede înainte, printre stânci.

Ghanima dădu din cap, fără a mai răspunde: trebuia să-şi drămuiască forţele. Dar un om se afla pe undeva, în apropiere, desigur. Tigrii nu puteau fi lăsaţi în voia lor decât în momentul oportun.

Fiarele săreau cu agilitate din stâncă în stâncă, în ultima geană de lumină a zilei. Se orientau după vedere, dar curând avea să se lase noaptea, domeniul creaturilor care se orientau după auz. Ţipătul melodios al unei păsări nocturne se înălţă dintre stâncile Slujitorului ca pentru a anunţa schimbarea. Deja, făpturile întunericului vânau în obscuritatea crevaselor.

Tigrii rămâneau încă vizibili pentru gemenii care alergau. Animalele erau imaginea puterii ― o vădea, la fiecare mişcare, siguranţa unduirii lor aurii.

Leto simţi că venise în acest loc pentru a se elibera de sufletul său. Alerga, încredinţat că el şi Ghanima vor ajunge la timp în adăpostul crevasei, dar privirea lui se întorcea neîncetat, fascinată, spre fiarele ce se apropiau.

Un pas greşit şi suntem pierduţi, gândi.

Gândul avu darul să-i zdruncine încrederea. Începu să alerge şi mai iute.

Voi, Surorile Bene Gesserit, aţi dat activităţii voastre intitulate Panoplia Prophetica denumirea de "Ştiinţă a Religiei". Foarte bine. Eu, căutător al unui alt gen de om de ştiinţă, găsesc această definiţie adecvată. Fireşte, vă elaboraţi propriile mituri, dar la fel fac toate societăţile. Pe voi însă, trebuie să vă avertizez. Acţionaţi întocmai cum atâţia alţi savanţi induşi în eroare au acţionat înaintea voastră. Acţiunile voastre demonstrează că vreţi să luaţi să furaţi ― ceva de la viaţă. E timpul să vi se reamintească un adevăr pe care l-aţi proclamat deseori: nu poţi avea nici un singur lucru fără contrariul său.

Propovăduitorul la Arrakeen:

Mesaj adresat Comunităţii Surorilor

ÎN ORA DINAINTEA ZORILOR, Jessica şedea nemişcată pe o carpetă roasă, din fibră de mirodenie. Pereţii de stâncă goală care-o înconjurau erau cei ai unui sietch străvechi şi sărac, unui dintre primele refugii fremene. Era situat sub creasta Prăpastiei Roşii, la adăpost de vânturile de vest. Al-Fali şi fraţii săi de sânge o conduseseră aici, iar acum aşteptau veşti de la Stilgar. Fedaykinii se arătaseră totuşi prudenţi în problema comunicaţiilor. Stilgar nu trebuia să le cunoască ascunzătoarea.

Fedaykinii ştiau deja că făceau obiectul unui proces-verbal, un raport oficial pentru crime comise contra Imperiului. Versiunea Aliei era că mama ei fusese mituită de inamicii împărăţiei, fără însă a menţiona Bene Gesseritul. Natura tiranică şi arbitrară a puterii ei ieşea astfel la lumină. Rămânea de văzut dacă, aşa cum era încredinţată, controlând Preoţimea îi controla şi pe fremeni.

Mesajul pe care Jessica îl adresase lui Stilgar era simplu şi direct: "Fiica mea este posedată şi trebuie supusă la încercare"'

Frica însă distruge valorile şi era deja clar că destui fremeni preferau să nu dea crezare acestei acuzaţii. Tentativele de a folosi acuzaţia drept paşaport cauzaseră două bătălii în cursul nopţii, dar ornitopterele furate de oamenii lui al-Fali reuşiseră să-i transporte pe fugari până în refugiul precar al sietchului de la Prăpastia Roşie. De aici, încercau încă să intre în legătură cu alţi fedaykini, deşi, pe Arrakis, rămăseseră mai puţin de două sute. Cei mai mulţi ocupau posturi pe tot cuprinsul Imperiului.

Cugetând la toate acestea, Jessica ajunse să se întrebe dacă nu cumva venise în locul în care avea să-şi găsească moartea. Unii fedaykini aşa credeau, dar Comandourile Morţii acceptau cu uşurinţă ideea. Când câţiva dintre tovarăşii săi mai tineri îşi exprimaseră temerile, al-Fali se mulţumise sa surâdă.

― Când Dumnezeu a orânduit ca o creatură să moară într-un anumit loc, face astfel încât dorinţele creaturii s-o mâne în acel loc, spusese bătrânul Naib.

Draperia peticită de la intrare foşni şi al-Fali îşi făcu apariţia. Faţa îngustă şi tăbăcită de vânt a bătrânului părea scofâlcită, cu privirea febrilă. Era limpede că nu-şi îngăduise nici un răgaz de odihnă.

― Vine cineva, rosti el.

― Din partea lui Stilgar?

― Poate.

Naibul coborî ochii spre stânga, după obiceiul vechilor fremeni când veneau cu veşti rele.

― Ce este? întrebă Jessica.

― Tabr ne-a dat de ştire că nepoţii Domniei-Tale nu-s acolo, răspunse el fără să o privească.

― Alia...

― A ordonat ca gemenii să-i fie încredinţaţi, dar Sietch Tabr a comunicat că nu sunt acolo. Asta e tot ce ştim.

― I-a trimis în deşert Stilgar.

― Tot ce se poate, dar se mai ştie şi că el însuşi i-a căutat toată noaptea. Poate că-i un vicleşug de-al lui...

― Nu-i stă în fire una ca asta, spuse Jessica.

Şi gândi: Doar dacă a făcut-o la cererea gemenilor. Dar nici asta nu i se părea probabil. Se miră însă de propria ei reacţie: nu avea de luptat cu nici un sentiment de panică. Temerile ei pentru soarta gemenilor erau temperate de ceea ce îi dezvăluise Ghanima. Ridică ochii spre al-Fali şi văzu că acesta o privea cu o expresie de milă.

― Au plecat în deşert din proprie iniţiativă, spuse ea.

― Singuri? Doi copii?!

Jessica nu se mai obosi să-i explice că acei "doi copii" ştiau, probabil, mai multe despre supravieţuirea în deşert, decât majoritatea fremenilor în viaţă. Gândurile i se îndreptară însă la comportarea ciudată a lui Leto, atunci când insistase ca ea să accepte să fie răpită. Dăduse uitării acea amintire, dar acum îi reveni brusc în minte. Leto îi spusese că ea o să ştie în ce moment va trebui să-i dea ascultare.

― Mesagerul va fi ajuns deja în sietch, spuse al-Fali. Am să-l aduc aici.

Dispăru îndărătul draperiei ponosite. Privirea Jessicăi rămase aţintită asupra perdelei. Era o pânză roşie din fibră de mirodenie, dar peticele erau albastre. Se spunea că acest sietch refuzase să profite de religia lui Muad'Dib, atrăgându-şi astfel ostilitatea Preoţimii Aliei. Cei de aici investiseră tot ce aveau în creşterea unor câini inteligenţi, mari cât poneii, care să fie folosiţi pentru paza copiilor. Dar toţi câinii muriseră. Multă lume credea că fuseseră otrăviţi şi că la mijloc era mâna Preoţilor.

Jessica îşi scutură capul ca să alunge aceste gânduri, recunoscându-le drept ceea ce erau: ghafla "strechea" ce tulbura judecata.

Unde plecaseră copiii? La Jacurutu? Aveau un plan. Au încercat să mă lămurească până la limita a ceea ce gândeau ei că pot să accept, îşi aminti ea. Şi, când ajunseseră la ceea ce considerau ei drept limită, Leto ii ordonase să-i dea ascultare.

El îi ordonase ei!

Leto îşi dăduse seama ce făcea Alia, asta era limpede. Amândoi gemenii pomeniseră de "năpasta" mătuşii lor, chiar şi când îi luaseră apărarea. Alia miza pe justeţea poziţiei sale în cadrul Regenţei. Cererea de a i se încredinţa gemenii confirma acest lucru. Un râs nervos scutură pieptul Jessicăi. Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam îşi permisese, odinioară, să-i explice această greşeală elevei sale, Jessica: "Dacă îţi concentrezi conştiinţa numai asupra justeţei atitudinii tale, pur şi simplu imiţi forţele potrivnice să te înlăture. Este o greşeală foarte frecventă. Până şi eu, învăţătoarea ta, am comis-o".

― Iar eu, eleva ta, am comis-o şi eu, murmură Jessica.

Auzi foşnet de veşminte în pasajul din spatele draperiei. Apoi intrară doi fremeni tineri, dintre cei care li se adăugaseră în cursul nopţii trecute. Amândoi fuseseră vizibil impresionaţi de prezenţa mamei lui Muad'Dib. Jessica îi categorisise imediat: inşi care nu gândeau, gata să se ralieze oricărei puteri pentru identitatea pe care le-o conferea. Fără o imagine reflectată în persoana ei, erau goi pe dinlăuntru şi, prin urmare, periculoşi.

― Al-Fali ne-a trimis să te pregătim, spuse unul dintre ei.

O gheară se înfipse în pieptul Jessicăi, dar glasul ei rămase calm:

― Pentru ce să mă pregătiţi?

― Mesagerul lui Stilgar este Duncan Idaho.

Fără să-şi dea seama ce face, Jessica îşi trase gluga abei pe cap. Duncan? Dar el era unealta Aliei!

Fremenul care vorbise făcu o jumătate de pas înainte.

― Idaho spune că a venit ca să te conducă într-un loc mai sigur, dar al-Fali nu vede cum ar fi cu putinţă una ca asta.

― Pare destul de ciudat, într-adevăr, spuse Jessica. Dar există lucruri şi mai ciudate în universul nostru. Să vină.

Cei doi schimbară o privire scurtă înainte de a-i da ascultare, apoi se retraseră cu atâta grabă, încât adăugară încă o ruptură perdelei uzate.

Câteva clipe mai târziu, Idaho îşi făcu intrarea, urmat de cei doi tineri şi de al-Fali, cu mâna pe mânerul cristaiului. Idaho părea calm. Purta ţinuta de campanie a Gărzilor Casei Atreides, o uniformă care nu se schimbase aproape deloc vreme de paisprezece secole. Arrakisul înlocuise vechea sabie de plastoţel cu mânerul de aur printr-un cristai, dar acesta era un detaliu minor.

― Aud că vrei să mă ajuţi, zise Jessica.

― Oricât ar părea de ciudat, replică el.

― Eşti sigur că nu te-a trimis Alia să mă răpeşti?

Idaho abia dacă ridică din sprâncene. Fu singurul semn al surprizei pe chipul lui. Ochii săi tleilaxu, cu faţete multiple, continuară s-o fixeze cu intensitate.

― Într-adevăr, acesta a fost ordinul ei, rosti el.

Degetele lui al-Fali se albiră pe mânerul cristaiului, dar îl lăsă în teacă.

― Mi-am petrecut mai toată noaptea recapitulând greşelile pe care le-am comis cu fiica mea, spuse Jessica.

― Au fost numeroase, încuviinţă Idaho, şi la cele mai multe am contribuit şi eu.

Jessica observă în momentul acela că maxilarele lui tremurau.

― Era uşor de plecat urechea la argumentele care, în cele din urmă, ne-au separat, spuse ea. Eu voiam să părăsesc planeta asta... Iar tu... tu voiai o fată care ţi se părea o variantă mai tânără a mea.

El îi acceptă vorbele în tăcere.

― Unde-mi sunt nepoţii? întrebă ea cu glas dintr-o dată aspru.

Idaho clipi înainte de a-i răspunde:

― Stilgar crede că au fugit în deşert... ca să se ascundă. Poate că au văzut apropierea acestei crize.

Jessica îi aruncă o privire lui al-Fali, care dădu din cap, recunoscându-i intuiţia corectă de mai înainte.

― Ce face Alia?

― Riscă un război civil.

― Crezi că se va ajunge la asta?

Idaho dădu din umeri.

― Probabil că nu. Trăim vremuri mai blânde. A crescut numărul celor care sunt dispuşi să asculte argumente seducătoare.

― Sunt de aceeaşi părere. Bun, şi atunci: ce se va întâmpla cu nepoţii mei?

― Stilgar o să-i găsească, dacă...

― Înţeleg. (Aşadar totul depindea acum de Gurney Halleck. Jessica se întoarse şi privi peretele de stâncă din stânga ei.) Alia s-a încleştat de putere. (Privirea ei reveni la Idaho.) Pricepi? Când foloseşti puterea, trebuie s-o ţii cât mai uşor. Dacă te încleştezi de ea, te înşfacă şi devii victima ei.

― E ceea ce mi-a spus întotdeauna şi Ducele meu, zise Idaho.

Cumva, Jessica înţelese că se referea la Leto, nu la Paul.

― Dacă accept... să fiu răpită, unde ar urma să fiu dusă?

Idaho o ţintui cu privirea, ca şi când ar fi vrut să vadă ce se ascundea în umbra glugii.

Al-Fali înaintă cu un pas.

― Doamnă, doar nu te gândeşti să...

― Nu-i dreptul meu să-mi hotărăsc singură soarta? întrebă Jessica.

― Dar acest...

Al-Fali arătă cu capul către Idaho.

― Acest om a fost paznicul meu devotat înainte de a se fi născut Alia, înainte de a-şi da viaţa pentru a ne salva pe fiul meu şi pe mine. Atreizii îşi onorează întotdeauna anumite obligaţii.

― Deci, vei merge cu mine? întrebă Idaho.

― Unde vrei s-o duci? interveni al-Fali.

― E mai bine să nu ştii, spuse Jessica.

Naibul se încruntă, dar nu zise nimic. Nehotărârea i se citea pe chip: înţelegea înţelepciunea cuvintelor Jessicăi, dar continua să se îndoiască de loialitatea lui Idaho.

― Şi fedaykinii care m-au ajutat? întrebă Jessica.

― Vor avea tot sprijinul din partea lui Stilgar, dacă reuşesc să ajungă la Tabr, răspunse Idaho.

Jessica se întoarse spre al-Fali.

― Vă ordon să mergeţi acolo, prietene. Stilgar va avea nevoie de fedaykini pentru a-i căuta pe nepoţii mei.

Bătrânul Naib lăsă privirea în jos.

― Vom face precum porunceşte mama lui Muad'Dib.

Încă tot lui Paul îi dă ascultare, gândi Jessica.

― Trebuie să părăsim acest loc cât mai degrabă, zise Idaho. Cu siguranţă că vor ajunge să caute şi aici, şi încă foarte curând.

Jessica se ridică în picioare cu acea graţie fluidă care nu le abandona niciodată cu totul pe adeptele Bene Gesserit, chiar şi când începeau să simtă povara anilor. Iar Jessica simţea această povară acum, după noaptea agitată a fugii. Mintea îi rămânea însă la acea întrevedere tulburătoare pe care o avusese cu nepotul ei. Ce urmărea, de fapt? Îşi scutură capul, prefăcându-se că-şi aranjează gluga, pentru a masca gestul. Era foarte uşor de căzut în capcana subestimării lui Leto. Viaţa în preajma copiilor obişnuiţi nu putea conferi decât o falsă imagine asupra moştenirii psihice de care avuseseră parte gemenii.

Atenţia îi fu brusc atrasă de atitudinea lui Idaho. Stătea nemişcat, cu un picior înaintea celuilalt, poziţia destinsă a pregătirii pentru violenţă ― poziţia pe care o învăţase chiar de la ea. Jessica îi privi repede pe cei doi tineri fremeni, pe al-Fali. Naibul era încă pradă îndoielilor şi tinerii simţeau asta.

― N-am nici o reţinere să-mi încredinţez viaţa în mâinile acestui om, spuse ea, adresându-i-se lui al-Fali. Şi nu-i pentru prima oară.

― Doamnă, obiectă fremenul, problema e că... (Îi aruncă o privire aprigă lui Idaho.) Este soţul lui Coan-Teen!

― A fost instruit şi format de Ducele meu şi de mine.

― Dar e un ghola!

S-ar fi zis că vorbele îi fuseseră smulse.

― Ghola-ul fiului meu, îi reaminti Jessica.

Era prea mult pentru un vechi fedaykin, care odinioară jurase să rămână alături de Muad'Dib până la moarte. Al-Fali oftă, se dădu în lături şi le făcu semn celor doi tineri să ridice draperia.

Jessica se îndreptă spre ieşire, urmată de Idaho. În prag, se opri, se întoarse şi-i spuse Naibului:

― Să te duci la Stilgar. Poţi să ai încredere în el.

― Bine, răspunse al-Fali, dar în glasul lui tot mai răzbătea îndoiala.

Idaho atinse uşor braţul Jessicăi.

― Trebuie să plecăm imediat. Vrei să iei ceva cu Domnia-Ta?

― Doar bunul meu simţ.

― De ce spui asta? Te temi că faci o greşeală?

Ea îi aruncă o privire piezişă.

― Ai fost întotdeauna cel mai bun pilot de topter aflat în slujba noastră, Duncan.

Idaho nu dădu nici un semn că remarca l-ar fi încântat. O luă înainte, urmând exact calea pe care venise. Al-Fali se grăbi s-o urmeze pe Jessica.

― Cum de-ai ştiut că a venit cu un topter? întrebă el.

― Nu poartă distrai, răspunse ea.

Al-Fali păru stupefiat de această simplă deducţie. Dar faptul nu fu suficient pentru a-l reduce la tăcere.

― Mesagerul nostru l-a condus, de la Stilgar, direct aici, spuse el. Nu-i exclus să fi fost văzuţi.

― Aţi fost văzuţi, Duncan? se adresă ea spatelui lui Idaho.

― Nu ştiu de ce mă mai întrebi asta, răspunse el. Am zburat mai jos de crestele dunelor.

Pătrunseră într-un pasaj lateral, apoi, coborând o scară în spirală, ajunseră într-o grotă vastă, puternic luminată de licurigloburi. În faţa peretelui opus scării, ca o insectă gata să-şi deschidă elitrele, se afla un ornitopter. Jessica înţelese că era fals, mascând o deschidere spre deşert. Cu toată sărăcia, sietchul întreţinea încă elementele indispensabile păstrării secretului şi a mobilităţii.

Idaho deschise uşa topterului şi o ajută să ia ioc pe scaunul din dreapta. În timp ce se instala, Jessica observă transpiraţia care-i înroura fruntea sub cârlionţii de păr negru. Brusc, îşi aminti imaginea aceluiaşi chip, năclăit de sânge, într-o cavernă răsunând de zăngănitul armelor. Privirea de oţel a ochilor tleilaxu o smulse acelei amintiri. Nimic nu mai corespundea aparenţelor. Se grăbi să-şi strângă centura de siguranţă.

― A trecut ceva vreme de când n-am mai zburat împreună, Duncan, spuse.

― A trecut multă vreme, răspunse el, în timp ce verifica instrumentele.

Al-Fali şi cei doi tineri aşteptau lângă comenzile peretelui fals, pregătiţi să-l deschidă.

― Crezi că am îndoieli în ceea ce te priveşte? întrebă cu voce domoală Jessica.

Idaho, cu ochii la cadrane, porni turbinele şi urmări deplasarea unui ac indicator. Un zâmbet îi flutură pe buze ― un zâmbet scurt şi aspru, care pieri la fel de iute precum apăruse.

― Eu mai sunt încă o Atreides, spuse Jessica. Alia nu mai e.

― Nu te teme, rosti el printre dinţi. Şi eu îi slujesc încă pe Atreizi.

― Alia nu mai e Atreides, insistă Jessica.

― Nu-i nevoie să-mi aminteşti! scrâşni el. Iar acum taci şi lasă-mă să-mi văd de treabă!

Desperarea care răzbătuse în glasul lui o surprinse: n-avea nimic comun cu Idaho cel de odinioară. Înăbuşindu-şi un nou val de teamă, îl întrebă:

― Unde mergem, Duncan? Acum poţi să-mi spui.

Dar el se mulţumi să-i facă semn cu capul lui al-Fali. Peretele fals coborî, lăsînd să pătrundă în grotă puternica lumină argintie a zilei. Ornitopterul se desprinse de solul cavernei şi, cu aripile vibrând, în vuietul ajutajelor, se înălţă în văzduh. Idaho îndreptă aparatul spre sud-vest, pe direcţia Lanţului Sihaya, care se zărea ca o dungă neagră în depărtare.

― Nu mă judeca prea aspru, Doamnă, spuse el după o clipă.

― Nu te-am judecat aspru din noaptea aceea când ai dat buzna în holul nostru din Arrakeen, vociferând şi duhnind a bere de mirodenie, răspunse ea.

Dar cuvintele lui Idaho nu făcură decât să-i reînvie temerile, îşi relaxă trupul, pregătindu-l pentru completa apărare prana-bindu.

― Îmi amintesc bine de noaptea aceea, zise Idaho. Eram foarte tânăr... fără prea multă experienţă.

― Şi totuşi, cel mai bun spadasin din suita Ducelui meu.

― Nu chiar, Doamnă. Gurney era mai bun decât mine în şase cazuri din zece. (Îi aruncă Jessicăi o privire scurtă.) Unde-i acum?

― În misiune, la ordinul meu.

Idaho dădu din cap.

― Ştii unde mergem? întrebă Jessica.

― Da, Doamnă.

― Atunci, vreau să ştiu şi eu.

― Foarte bine. Am promis să pun la punct un complot credibil împotriva Casei Atreides. Şi, pentru asta, nu există decât o singură cale.

Apăsă pe un buton de pe volanul de pilotaj. Un harnaşament-cocon ţâşni din scaunul Jessicăi, imobilizând-o într-un înveliş moale, dar strâns, care nu-i lăsa liber decât capul.

― Te duc pe Salusa Secundus, spuse Idaho. La Farad'n.

Cu reflex nefiresc, instinctiv, Jessica luptă contra apăsării chingilor din structura coconului. Le simţi strângându-se şi mai tare, răspunzând la mişcările ei, slăbindu-şi strânsoarea doar în clipa în care trupul ei se destinse. Rămase nemişcată, ghicind prezenţa mortală a viţei shiga în ţesătura chingilor.

― Neutralizatorul fibrei shiga e deconectat, o anunţă Idaho, privind drept înainte. Şi nu încerca să mă dai gata cu Glasul. A fost o vreme când mă puteai manipula astfel, dar a trecut mult de-atunci. (O privi cu coada ochiului.) Tleilaxu m-au imunizat contra tertipurilor de soiul ăsta.

― Execuţi ordinele Aliei, care...

― Nu ale Aliei. Îndeplinim vrerea Propovăduitorului. El vrea să-l pregăteşti pe Farad'n aşa cum l-ai pregătit cândva pe... Paul.

Jessica amuţi, amintindu-şi deodată ce îi spusese Leto: că va întâlni un elev deosebit de interesant. Într-un târziu, întrebă:

― Propovăduitorul acela... e fiul meu?

Vocea lui Idaho păru să vină de foarte departe:

― Asta aş vrea să ştiu şi eu.

Universul există pur şi simplu; acesta e singurul mod în care un fedaykin poate să-l privească şi să rămână stăpân pe simţirile sale. Universul nici nu ameninţă, nici nu promite. El conţine lucruri asupra cărora noi nu putem avea nici o înrâurire: căderea unui meteor, erupţia unui zăcământ de premirodenie, îmbătrânirea şi moartea. Acestea sunt realităţi ale universului, pe care trebuie să le înfruntaţi indiferent de ceea ce simţiţi faţă de ele. Sunt realităţi care nu pot fi respinse cu vorbe. Ele vi se vor înfăţişa tot fără vorbe şi atunci, atunci veţi înţelege ce înseamnă "viaţă şi moarte". Şi, înţelegând asta, vă veţi umple de bucurie.

Muad'Dib către fedaykini

― ACESTEA sunt lucrurile pe care le-am pus în mişcare, spuse Wensicia. Şi toate astea le-am făcut pentru tine.

Farad'n nu schiţă nici un gest. Stătea aşezat în faţa mamei sale, în camera ei de zi. Lumina aurie a soarelui matinal îi proiecta umbra pe covorul alb ce acoperea podeaua. Reflectată pe peretele din spate, lumina crea un nimb în coafura Wensiciei. Prinţesa purta obişnuita robă albă, brodată cu aur, de pe vremea regalităţii. Faţa ei în formă de inimă arbora o expresie de calm, dar Farad'n ştia că mama sa îi urmărea fiecare reacţie. Deşi abia luase micul dejun, simţi un gol în stomac.

― Nu eşti de acord? întrebă Wensicia.

― Cu ce-aş putea să nu fiu de acord?

― Ei... cu faptul că nu ţi-am spus nimic până acum,

― O, asta...

Îşi studie mama, încercând să reflecteze la poziţia lui complexă în această problemă. Nu se putea gândi însă decât la un singur lucru: de câtva timp observase că Tyekanik nu-i mai spunea Wensiciei "Prinţesă". Cu ce alt titlu i se adresa? Regină-Mamă?

De ce am această senzaţie a unei pierderi? se întrebă. Ce sunt pe cale să pierd? Răspunsul era evident: traiul lipsit de griji, libertatea de a-şi consacra timpul acelor jocuri ale minţii care îl atrăgeau atât. Dacă acest complot pus la cale de mama sa reuşea, toate astea aveau să fie definitiv pierdute. Noile responsabilităţi aveau să-l acapareze total. Ideea i se păru dintr-o dată inadmisibilă, revoltătoare. Cum îndrăzneau să-şi ia asemenea libertăţi cu timpul lui? Fără ca măcar să-l consulte!

― Dă-i drumul, vorbeşte! îl îmboldi mama sa. Ce nu-ţi convine?

― Ce se va întâmpla dacă planul ăsta eşuează? întrebă el, exprimând primul gând care-i venise în minte.

― Cum să eşueze?

― Nu ştiu... Orice plan poate să eşueze. Care e rolul lui Idaho în toată povestea asta?

― Idaho? De unde până unde acest interes pentru... A, da, misticul ăla pe care Tyek l-a adus aici fără să-mi ceară părerea. A comis o mare greşeală. Misticul a adus vorba despre Idaho, nu-i aşa?

Era o minciună stângace şi Farad'n îşi privi surprins mama. Ştiuse foarte bine despre Propovăduitor!

― Mă interesează pentru că n-am văzut niciodată un ghola, spuse el.

Ea îi acceptă argumentul.

― Lui Idaho îi rezervăm un rol important.

Farad'n tăcu şi începu să-şi roadă buza superioară. Gestul îi aduse aminte Wensiciei de defunctul lui tată. Aşa era şi Dalak deseori: complicat, interiorizat, greu de pătruns. Fusese rudă cu Contele Hasimir Fenring, îşi aminti ea; amândoi avuseseră în ei ceva de dandy combinat cu fanatic. La fel avea să fie şi Farad'n? Începea să regrete că-i ceruse lui Tyekanik să-l iniţieze pe băiat în religia Arrakisului. Cine putea şti care aveau să fie urmările?

― Cum îţi spune Tyek, mai nou? întrebă brusc Farad'n.

― Poftim? făcu Wensicia, surprinsă de această schimbare a subiectului.

― Am observat că nu-ţi mai zice "Prinţesă".

Bună observaţie! gândi ea, întrebându-se de ce constatarea o neliniştea. Crede că Tyek a devenit amantul meu? Absurd! Asta n-ar avea, oricum, nici o importanţă. Atunci, de ce această întrebare?

― Îmi spune "Doamnă" răspunse ea.

― De ce?

― Pentru că aşa se obişnuieşte la toate Casele Mari.

Inclusiv a Atreizilor, gândi Farad'n.

― E mai puţin sugestiv, la o adică, îi explică ea. Unii vor gândi că am renunţat la aspiraţiile noastre legitime.

― Cine ar putea fi atât de prost ca să creadă una ca asta?

Wensicia strânse din buze, renunţând să argumenteze. Era un fleac, dar marile campanii erau alcătuite din nenumărate asemenea fleacuri.

― Doamna Jessica n-ar fi trebuit să plece de pe Caladan, spuse Farad'n.

Ea scutură cu nervozitate din cap. Asta ce mai era? Mintea fiului ei părea să zboare de colo-colo, fără noimă!

― Ce vrei să spui? întrebă ea.

― Că n-ar fi trebuit să se întoarcă pe Arrakis. A fost o greşeală de strategie. Mă-ntreb: n-ar fi fost preferabil să-şi invite nepoţii s-o viziteze pe Caladan?

Are dreptate, îşi spuse Wensicia, mirându-se că nu se gândise şi ea. Trebuia ca Tyek să cerceteze numaidecât treaba asta. Apoi, din nou, scutură din cap. Nu! Ce tot îndruga Farad'n? Nu se putea să nu ştie că Preoţimea n-ar fi acceptat nici în ruptul capului ca amândoi gemenii să fie expuşi riscurilor unei călătorii spaţiale.

I-o spuse şi lui.

― Preoţimea sau Doamna Alia? întrebă el, observând că gândurile mamei sale luaseră cursul pe care-l dorise. Şi simţi o undă de exaltare: jocurile minţii erau unul din apanajele intrigilor politice. De mult îşi pierduse orice interes pentru mintea mamei sale. Era prea uşor de manipulat.

― Crezi că Alia vizează puterea personală? întrebă Wensicia.

El îi ocoli privirea. Bineînţeles că Alia voia puterea numai pentru ea! O confirmau toate rapoartele sosite de pe afurisita aia de planetă. Dar gândurile lui apucară pe alt făgaş.

― Am citit câte ceva despre Planetologul ăla al lor, spuse el. Trebuie să existe pe undeva o explicaţie referitoare la viermii de nisip şi haploizi, numai că...

― Lasă treaba asta în seama altora! spuse Wensicia, începând să-şi piardă răbdarea. Asta-i tot ce ai de comentat despre ceea ce am făcut pentru tine?

― N-aţi făcut nimic pentru mine.

― Ce... ce-ai spus?

― Aţi făcut-o pentru Casa Corrino, iar în clipa de faţă Casa Corrino eşti tu. Eu n-am fost încă învestit.

― Dar ai responsabilităţi! Nu-ţi dai seama câţi oameni îşi pun nădejdea în tine?

Ca şi când cuvintele mamei sale ar fi declanşat un mecanism misterios, Farad'n simţi dintr-o dată povara tuturor speranţelor şi visurilor legate de Casa Corrino.

― Da, spuse el, înţeleg asta, dar găsesc că unele lucruri care se fac în numele meu sunt detestabile.

― Detes... Cum poţi să spui una ca asta? Nu facem decât ceea ce trebuie să facă orice Casă Mare pentru a-şi asigura interesele!

― Zău? Eu cred că aţi mers un pic prea departe. Nu! Nu mă întrerupe. Dacă tot e sa ajung Împărat, ar fi bine să înveţi să m-asculţi. Crezi că nu ştiu să citesc printre rânduri? Cum au fost dresaţi tigrii ăia?

Wensicia rămase fără grai în faţa acestei usturătoare demonstraţii a capacităţilor lui analitice.

― E clar, reluă el. Ei bine, îl voi păstra pe Tyek fiindcă ştiu că tu l-ai obligat să facă toate astea. E un ofiţer bun în aproape orice împrejurare, dar nu va lupta pentru principiile lui personale, decât într-o arenă amicală.

Principiile lui?

― Deosebirea dintre un ofiţer bun şi unul slab constă în tăria de caracter şi... vreo cinci bătăi de inimă. Un bun ofiţer rămâne la principiile sale în orice situaţie.

― Tigrii erau necesari, spuse Wensicia.

― Am să cred asta dacă vor reuşi. Dar nu voi scuza modalitatea găsită pentru a-i dresa. Nu protesta. E clar. Au fost condiţionaţi. Ai spus-o chiar tu.

― Ce ai de gând să faci?

― Am să aştept şi-am să văd. Poate că voi deveni Împărat.

Wensicia îşi duse o mână la piept şi oftă uşurată. Vreme de câteva clipe, fiul ei o înspăimântase. Fusese cât pe ce să creadă că o va denunţa. Principii! Acum însă, îşi dădea seama, era implicat.

Farad'n se ridică, merse până la uşă şi sună servitorii mamei sale. Apoi întoarse capul şi întrebă:

― Am terminat, da?

― Da, răspunse Wensicia şi, în momentul în care el dădea să iasă, adăugă: Unde te duci?

― În bibliotecă. De la o vreme mă pasionează istoria Casei Corrino.

Ieşi, conştient că era definitiv angajat alături de mama sa.

Dracu' s-o ia!

Da, era angajat. Dar, îşi spuse, exista o profundă deosebire emoţională între istoria înregistrată pe filamentul shiga ― istoria pe care o citea cu plăcere ― şi istoria trăită. Această istorie nouă şi vie, care se cristaliza în jurul lui, părea să se afunde într-un viitor ireversibil. Era purtat, acum, de dorinţele tuturor celor ale căror destine îl însoţeau pe al său. Şi găsea straniu faptul că nu putea să-şi înscrie propriile dorinţe în acest curent.

Se spune că Muad'Dib, văzând odată o plantă care încerca să crească între doi bolovani, a îndepărtat unul din ei. Mai târziu, când a observat că planta înflorise, a acoperit-o cu celălalt. "Asta i-a fost soarta", a explicat el.

Comentariile

― ACUM! strigă Ghanima.

Leto, care era cu doi paşi înaintea ei, nu şovăi. Plonjă în deschizătura crevasei şi se târî înainte până când îl înghiţi întunericul. O auzi pe Ghanima aruncându-se pe urma lui, apoi, brusc, se făcu linişte şi vocea ei îi parveni, fără precipitare sau panică:

― Sunt blocată.

Leto se ridică în picioare, ştiind că îşi expunea capul la o lovitură de gheară, se întoarse în despicătura îngustă, se târî înapoi până dădu de mâna întinsă a Ghanimei.

― Mantia, rosti ea. S-a agăţat.

Dinspre deschiderea crăpăturii se auzi zgomot de pietre care se rostogoleau la vale. Leto trase de mâna Ghanimei, dar nu simţi decât o vagă cedare.

De afară răzbătură răsuflări grele, un mârâit.

Leto îşi adună forţele, îşi sprijini şoldurile de stâncă şi smuci din răsputeri de braţul surorii sale. 'Ţesătura pârâi şi Ghanima săltă înspre el. O auzi şuierând printre dinţi, de durere, şi-şi dădu seama că păţise ceva, dar o smuci încă o dată, mai tare. Trupul Ghanimei se desprinse brusc, căzând peste el. Dar erau încă prea aproape de gura crevasei. Leto se răsuci şi, în patru labe, se târî mai înăuntru. Ghanima îl urmă. După răsuflarea şi mişcările ei, înţelese că era rănită. Ajunse în fundul crevasei, se întoarse şi ridică ochii spre capătul strâmtului lor adăpost. Deschiderea se afla la vreo doi metri deasupra lui, plină de stele. O umbră mare le acoperi.

Apoi un mârâit prelung făcu să vibreze aerul din jurul gemenilor. Era un sunet profund, ameninţător, un sunet străvechi: cel al vânătorului care-i vorbeşte prăzii.

― Cât de grav eşti rănită? întrebă Leto, calm.

Exact pe acelaşi ton, ea răspunse:

― Unul dintre ei m-a zgâriat. Distraiul e sfâşiat de-a lungul piciorului stâng. Sângerez.

― Rău?

― O venă. Pot s-o opresc.

― Apasă, spuse el. Nu te mişca. O să mă ocup de prietenii noştri.

― Ai grijă. Sunt mai mari decât mi-am închipuit.

Leto trase cristaiul şi ridică uşor lama deasupra capului. Ştia că tigrul îi căuta, râcâind cu ghearele în interiorul crăpăturii înguste, în care trupul lui nu putea să pătrundă.

Încet, foarte încet, continuă să înalţe cuţitul. Brusc, ceva izbi vârful lamei. Simţi şocul în tot braţul şi fu cât pe ce să scape arma. Un şuvoi de sânge îi şiroi pe mână, stropindu-i faţa şi, în aceeaşi clipă, un răget îi sparse urechile. Stelele redeveniră vizibile. Afară, ceva se zvârcolea şi se rostogolea printre stânci, într-un concert de miorlăituri sălbatice.

Apoi, din nou, stelele dispărură şi se făcu auzit mârâitul vânătorului. Al doilea tigru, nepăsător la soarta tovarăşului său, îi luase locul.

― Sunt încăpăţânaţi, spuse Leto.

― Pe unul l-ai aranjat în mod sigur, zise Ghanima. Ascultă!

Miorlăiturile şi zvârcolelile de afară deveneau tot mai stinse. Al doilea tigru rămânea însă ― masă neagră eclipsând stelele.

Leto vârî cristaiul în teacă şi atinse braţul surorii sale.

― Dă-mi cuţitul tău. Îmi trebuie un vârf nou ca să-i vin de hac şi ăstuilalt.

― Crezi că s-ar putea să aibă şi un al treilea, de rezervă? întrebă ea.

― Nu cred. Tigrii Laza vânează în doi.

― Ca şi noi, zise ea.

― Ca şi noi, încuviinţă el.

Simţi mânerul cristaiului ei strecurându-i-se în palmă şi-şi încleştă degetele. Încă o dată, începu să tatoneze deasupra capului, încet, precaut. Dar lama nu întâlni nimic, nici când Leto ajunse cu mâna ia un nivel la care risca să-şi piardă braţul. Se retrase, cumpănind situaţia.

― Nu dai de el? întrebă Ghanima.

― Se comportă altfel decât celălalt.

― Dar e acolo. Îl simţi?

Leto, cu gâtul uscat, înghiţi anevoie. Un miros fetid, amestecat cu izul de mosc al felinei îi asalta nările. Stelele rămâneau acoperite iar prima fiară tăcuse; otrava de pe lama cristaiului îşi făcuse efectul.

― Cred că va trebui să mă ridic în picioare, spuse el.

― Nu!

― Trebuie să-l asmut ca să-l ajung cu cuţitul.

― Da, dar am căzut de acord că dacă unul din noi poate evita să fie rănit...

― Iar tu eşti rănită, aşa că tu ai să te întorci.

― Dar, dacă te răneşte pe tine mai grav, n-am să te pot părăsi.

― Ai vreo idee mai bună?

― Dă-mi înapoi cuţitul.

― Dar... piciorul tău!

― Pot să mă sprijin în cel teafăr.

― Fiara poate să-ţi smulgă capul eu o singură lovitură de labă. Poate că un maula...

― Dacă cel ce se află în preajmă aude ceva, se va şti că am venit pregătiţi să...

― Nu vreau să-ţi asumi riscul ăsta!

― Cel de afară nu trebuie să ştie că avem pistoale. (Ghanima scutură braţul lui Leto.) Voi fi prudentă, am să ţin capul jos.

Cum el nu-i răspunse, adăugă:

― Ştii doar că eu trebuie să fac asta. Dă-mi cuţitul.

Fără nici o tragere de inimă, Leto pipăi cu mâna liberă, găsi mâna ei şi-i înapoie cristaiul. Era singurul demers logic, dar, în el, logica se războia acum cu emoţia.

O simţi pe Ghanima depărtându-se puţin, auzi foşnetul mantiei ei frecându-se de peretele crevasei. Ea icni uşor şi el îşi dădu seama că se ridicase în picioare. Ai grijă, ai grijă! gândi, încordat, şi aproape că-i veni s-o tragă în jos, să insiste să folosească un pistol maula. Dar atunci, într-adevăr, oricine s-ar fi aflat în apropiere ar fi prins de veste că erau înarmaţi. Mai rău, tigrul ar fi putut să le scape şi ar fi rămas aici, prinşi în capcană, cu o fiară rănită aşteptându-i undeva, printre stânci.

Ghanima inspiră adânc şi-şi sprijini spinarea de peretele stâncii. Trebuie să acţionez rapid, gândi. Ridică vârful cuţitului. Piciorul stâng începu să-i palpite în locul brăzdat de gheare. Simţi crusta de sânge coagulat care astupase rana spărgându-se sub presiunea unui nou şuvoi, cald. Foarte rapid! Toate simţurile ei se cufundară în calmul Bene Gesserit al pregătirii pentru criză, alungându-i din conştiinţă durerea şi orice alte motive de distragere a atenţiei. Felina trebuia obligată să-şi vâre laba! Încet, plimbă lama de-a lungul deschiderii. Unde era afurisitul ăla de animal? Din nou, greblă aerul. Nimic. Tigrul trebuia provocat altfel.

Concentrându-se, adulmecă aerul nopţii. Simţi, în stânga, o răsuflare caldă. Îşi încordă trapul, inspira profund, apoi strigă: "Taqwa!" Era vechiul strigăt de luptă fremen, al cărui sens, dat de vechile legende, era: "Preţul libertăţii!" Odată cu strigătul, hăcui cu lama cristalului peste marginea crevasei. Ghearele îi sfâşiară cotul înainte ca vârful cuţitului să pătrundă în carnea fiarei. Abia dacă avu timp să-şi răsucească încheietura mâinii şi să împungă spre locul în care simţise lovitura, când o durere cumplită îi cuprinse braţul, din cot până la încheietură. Prin agonia durerii, simţi vârful otrăvit al cristalului înfîgându-se în laba fiarei, apoi arma îi fu smulsă din degetele brusc amorţite. Dar, încă o dată, stelele apărură pe cer şi noaptea fu sfâşiată de miorlăiturile unei feline pe moarte. Tigrul se prăbuşea printre stânci, provocând cu spasmele lui avalanşe de pietre. Câteva clipe mai târziu, se făcu linişte,

― Mi-a sfîşiat braţul, spuse Ghanima, încercând să înfăşoare rana cu una dintre fâşiile rupte ale mânecii.

― Grav?

― Cred că da. Nu-mi mai simt mâna.

― Stai să fac puţină lumină şi...

― Nu fără camuflaj!

― O clipă.

Ghanima îl auzi deschizându-şi fremkitul, apoi simţi atingerea lunecoasă a ecranului de noapte pe care Leto i-l trase peste cap şi i-l fixă pe spate, fără însă a-i închide izolaţiile de umiditate.

― Cuţitu-i aici, spuse ea. Îi simt mânerul cu genunchiul

― Lasă cuţitul acum.

El aprinse un mic licuriglob şi Ghanima clipi, orbită. Leto puse globul pe nisip şi-şi înăbuşi un strigăt când îi văzu braţul. O gheară a tigrului deschisese o brazdă lungă, adâncă, pornind din cot şi răsucindu-se până în interiorul încheieturii. Rana descria întocmai mişcarea pe care-o făcuse braţul Ghanimei pentru a întoarce cuţitul spre laba fiarei.

Ghanima privi o singură dată rana, apoi închise ochii şi începu să recite Litania împotriva Fricii.

Leto simţi nevoia să facă acelaşi lucru, dar respinse vacarmul propriilor sale emoţii şi se apucă să panseze braţul. Trebuia să procedeze în aşa fel încât să oprească hemoragia, lăsând totodată impresia că era vorba de o intervenţie improvizată pe care Ghanima o realizase de una singură. O puse să-şi facă singură nodul, cu mâna teafără, ţinând capătul bandajului în dinţi.

― Acum să vedem şi piciorul, spuse el.

Cealaltă rană era mai puţin gravă. Două gheare zgâriaseră superficial glezna. Sângerase însă abundent în interiorul distraiului. Leto curăţă locul cât putu mai bine, pansă rana pe sub materialul costumului, apoi trase veşmântul peste bandaj şi-l izolă.

― A intrat puţin nisip, spuse el. Ai grijă să cureţi rana încă o dată, de cum te întorci.

― Nisip în rănile noastre, rosti ea. Pentru fremeni, asta-i poveste veche.

El reuşi să schiţeze un zâmbet.

Ghanima trase aer în piept şi spuse:

― Am scos-o la capăt.

― Încă nu.

Ea înghiţi, străduindu-se să alunge urmările şocului. Chipul îi era livid în lumina licuriglobului. Da, gândi, acum va trebui să ne grăbim. Cel care a condus tigrii poate să fie încă pe-aproape.

Privindu-şi sora, Leto avu deodată un dureros sentiment de pierdere. Era o durere profundă, care-i răscolea pieptul. El şi Ghanima trebuiau să se despartă acum. În toţi anii care trecuseră de la naşterea lor fuseseră ca o singură persoană. Dar planul lor le cerea acum să treacă printr-o metamorfoză, să devină unici, independenţi, fără ca traiul de zi cu zi să-i mai unească vreodată, cum îi unise până acum.

Leto se refugie în necesitatea practică.

― Uite fremkitul meu, spuse el. Lipsesc bandajele. Cineva ar putea să caute.

― Da.

Schimbară între ei echipamentele.

― Cel cu emiţătorul care-a manevrat tigrii va rămâne încă prin preajmă, reluă Leto. Mai mult ca sigur că va aştepta la qanat, ca să se încredinţeze de soarta noastră.

Ghanima luă pistolul maula de pe fremkit şi-l strecură în centura de sub mantie.

― Mantia mi-e ruptă, observă ea.

― Da... Ascultă, cei care ne caută s-ar putea să apară curând. Nu-i exclus ca printre ei să se afle un trădător. E mai bine să te întorci singură şi discret. Harah te va ascunde.

― O să... o să aflu eu cine-i trădătorul de îndată ce voi ajunge acasă, zise Ghanima.

Îşi privi fratele în ochi, împărtăşind chinuitoarea certitudine că, de acum înainte, aveau să trăiască experienţe diferite, că n-aveau să mai fie niciodată ca o singură fiinţă, împărţind o cunoaştere pe care nimeni altcineva n-o putea înţelege.

― Eu mă voi duce la Jacurutu, spuse Leto.

― Fondak, rosti ea.

El încuviinţă în tăcere. Jacurutu/Fondak... Nu putea fi decât unul şi acelaşi loc. Numai aşa rămăsese ascunsă legendara aşezare. Iniţiativa fusese a contrabandiştilor, fără doar şi poate. Le fusese atât de uşor să schimbe un nume cu altul, acţionând sub acoperirea convenţiei tacite care le îngăduia să existe. Orice familie domnitoare de pe planetă trebuia să dispună de o ieşire de siguranţă în caz de pericol. Şi o mică participare la profiturile contrabandei era suficientă pentru a ţine deschise zăvoarele. La Jacurutu/Fondak traficanţii puseseră stăpânire pe un sietch perfect operaţional şi lipsit de locuitori. Şi camuflaseră Jacurutu lăsându-l în văzul tuturor, la adăpostul tabuului care-i ţinea la distanţă pe fremeni.

― Nici un fremen nu se va gândi să mă caute acolo, spuse Leto. Or să-i întrebe pe contrabandişti, desigur, dar...

― Vom face precum ne-am înţeles, zise Ghanima. Doar că...

― Ştiu.

Auzindu-şi propriul glas, Leto îşi dădu seama că nu făceau altceva decât să mai prelungească puţin aceste ultime momente pe care le trăiau împreună. Un surâs amar îi îmbătrâni chipul cu câţiva ani. Ghanima înţelese că-şi privea fratele prin vălul timpului, că vedea un Leto mai vârstnic, şi lacrimile îi arseră ochii.

― Nu trebuie încă să dai apă morţilor, rosti Leto, atingându-i cu degetele obrazul umed. Mă voi îndepărta destul ca să nu fiu auzit şi voi chema un vierme. (Arătă spre cârligele de Făuritor, pliate şi fixate în curele pe fremkit.) De azi în două zile, înaintea zorilor, voi fi la Jacurutu.

― Să zbori ca vântul, vechiul meu prieten, şopti Ghanima.

― Mă voi întoarce, unica mea prietenă. Nu uita să fii cu ochii în patru când ajungi la qanat.

― Iar tu, alege un vierme bun! îi ură ea, pronunţând tradiţionalele cuvinte fremene de rămas bun.

Cu mâna stângă, stinse licuriglobul, apoi îşi desprinse de pe umeri ecranul de noapte, îl replie şi-l îndesă în fremkit. O clipă mai târziu, îl auzi pe Leto ieşind din crevasă, începând să coboare printre stânci, spre deşert ― zgomote infime, care se transformară curând în tăcere.

Ghanima se pregăti pentru ceea ce avea de făcut. Pentru ea, din această clipă Leto era mort. Trebuia să fie încredinţată de asta. În mintea ei nu trebuia să existe nici Jacurutu, nici gândul că fratele ei va fi plecat în căutarea unui loc pierdut în mitologia fremenă. De acum înainte, nu mai era cu putinţă să se gândească la Leto ca la o fiinţă în viaţă. Trebuia să se autocondiţioneze pentru ca toate reacţiile ei să pornească de la convingerea nestrămutată că fratele ei murise, ucis, în locul acesta, de un tigru Laza. Nu erau mulţi cei care puteau înşela o Dreptvorbitoare, dar ea ştia că era în stare... că trebuia să fie în stare. Vieţile multiple pe care le împărtăşeau ea şi Leto îi învăţaseră calea: un proces hipnotic, care fusese vechi deja pe timpul Reginei din Saba. Dar Ghanima era, poate, ultima fiinţă umană care îşi amintea de Regina din Saba. Profundele constrângeri fuseseră elaborate cu minuţiozitate şi, vreme îndelungată după plecarea lui Leto, Ghanima îşi exersă falsa conştiinţă, construind şi întărind imaginea surorii solitare, a gemenei supravieţuitoare, până când această imagine deveni un întreg credibil. Şi, în timp ce făcea acest lucru, constată că lumea interioară devine tăcută, retrăgându-se treptat din conştiinţa ei. Era un efect secundar la care nu se aşteptase.

Măcar dacă Leto ar fi trăit destul ca să afle asta, gândi ea, şi gândul nu i se păru paradoxal.

Se ridică în picioare şi privi peste buza crevasei, spre deşertul în care tigrul îl târâse pe Leto. Un sunet veni crescând dintr-acolo, un sunet familiar oricărui fremen: sunetul trecerii unui vierme. Deşi viermii deveniseră rari în ţinuturile acestea, iată că venea unul. Poate că zgomotele agoniei primei feline... Da, Leto apucase să ucidă una dintre fiare înainte de a-l răpune cealaltă. Venirea acestui vierme era un simbol straniu. Constrângerea interioară a Ghanimei era atât de profundă, încât ea văzu trei pete întunecate pe suprafaţa nisipului: cei doi tigri şi Leto. Apoi viermele îşi făcu apariţia şi nu se mai văzură decât valurile de nisip stârnite de trecerea lui Shai-Hulud. Fusese un vierme mare, chiar dacă nu uriaş. Şi constrângerea o împiedică pe Ghanima să distingă mica silueta căţărată pe spatele inelat al creaturii.

Luptând cu durerea din suflet, Ghanima închise fremkitul şi se târî afară din ascunzătoare. Cu mâna pe patul pistolului maula, scrută împrejurimile. Nu se vedea nici ţipenie de monitor uman. Escaladă stâncile şi trecu pe celălalt versant al aflorimentului, strecurându-se prin umbrele clarului de lună, oprindu-se la tot pasul pentru a se asigura că n-o pândeşte nici un asasin.

În depărtare, distinse torţe în preajma sietchului, semnele febrilei activităţi de căutare. O pată mare, întunecată, înainta pe nisip, în direcţia Slujitorului. Ghanima alese un traseu cu un ocol mare spre nord, pentru a evita grupul ce se apropia, coborî la poalele stâncii şi porni printre umbrele dintre dune, având grijă să rupă ritmul paşilor, ca să nu atragă un vierme. Încet, se depărta de locul în care Leto îşi găsise moartea. La qanat, îşi spuse, va trebui să fie extrem de atentă. Nimic nu trebuia s-o împiedice să ajungă în sietch pentru a povesti cum pierise fratele ei, salvând-o din ghearele tigrilor.

Guvernele, atunci când durează, tind întotdeauna spre forme aristocratice. Istoria nu cunoaşte nici un guvern care să fi evitat acest proces. Şi, pe măsură ce se dezvoltă aristocraţia, guvernele au din ce în ce mai mult tendinţa de a acţiona exclusiv în interesul clasei conducătoare, indiferent dacă aceasta este o monarhie ereditară, o oligarhie întemeiată pe imperii financiare sau o birocraţie bine fortificată.

Despre politică privită ca fenomen repetitiv,

Manualul de instrucţie Bene Gesserit

― PENTRU ce ne face această ofertă? întrebă Farad'n. Aspectul ăsta e esenţial.

Se afla, împreună cu Basharul Tyekanik, în salonul apartamentului său privat. Wensicia, şezând la oarecare distanţă pe un divan albastru, asista mai degrabă decât participa la această întrevedere. Îşi dădea seama de asta şi era iritată, dar Farad'n se schimbase înfricoşător de mult din acea dimineaţă în care-i dezvăluise planurile lor secrete.

Era sfârşitul după-amiezii la Castelul Corrino şi lumina blândă sublinia impresia de confort şi tihnă a salonului. Camera era plină de rafturi cu cărţi autentice, reproduse pe plastino, şi etajere înţesate de role holografice, nomenclatoare de date, bobine shiga şi amplificatoare mnemonice. Toate semnele arătau că încăperea era frecventată cu asiduitate. Cărţile erau uzate, metalul amplificatoarelor era patinat, colţurile nomenclatoarelor de date erau jerpelite. Nu exista decât un singur divan, dar scaunele ― flotoare senziforme de un confort discret ― erau numeroase.

Farad'n stătea cu spatele la una dintre ferestre. Purta o uniformă simplă de sardaukar, în gri şi negru, a cărei singură ornamentaţie erau ghearele de leu brodate cu fir de aur la colturile gulerului. Alesese să-i primească pa mama sa şi pe Bashar în această odaie în nădejdea de a crea o atmosferă mai destinsă decât ar fi fost cu putinţă într-un cadru mai oficial. Dar neîncetatele "Domnia-Ta" şi "Doamnă" ale lui Tyekanik menţineau distanţele.

― Domnia-Ta, nu cred că ne-ar fi făcut oferta dacă n-ar fi fost în stare s-o onoreze.

― Bineînţeles că nu! interveni Wensicia.

Farad'n se mulţumi să-i arunce o privire pentru a o reduce la tăcere, înainte de a întreba:

― N-am exercitat nici un fel de presiuni asupra lui Idaho? N-am făcut nici o încercare pentru o obţine acest lucru pe baza promisiunii Propovăduitorului?

― Nici una, răspunse Tyekanik.

― Atunci cum de Duncan Idaho, al cărui devotament fanatic faţă de Atreizi este notoriu, se oferă acum să ne-o predea pe Doamna Jessica?

― Zvonurile despre unele tulburări pe Arrakis... se aventură Wensicia.

― Nu-s confirmate, spuse Farad'n. Să-şi fi vârât coada Propovăduitorul?

― Posibil, zise Tyekanik, deşi nu prea văd ce motiv ar fi avut.

― Idaho pretinde că vrea s-o pună la adăpost, spuse Farad'n. Ar fi destul de verosimil, dacă zvonurile...

― Exact, făcu Wensicia.

― Sau ar putea fi vorba doar de un vicleşug, observă Tyekanik.

― Putem să emitem câteva supoziţii şi să le analizăm, zise Farad'n. De pildă: dacă Doamna Alia nu-l mai vede cu ochi buni pe Idaho?

― Asta ar explica totul, opină mama sa, dar el...

― Încă tot n-avem nici o veste de la contrabandişti? o întrerupse Farad'n. De ce nu reuşim să...

― Comunicaţiile sunt totdeauna proaste în acest anotimp, explică Tyekanik, iar măsurile de siguranţă...

― Da, sigur, totuşi... (Farad'n clătină din cap.) Nu, supoziţia asta nu-mi place.

― Nu te grăbi s-o abandonezi, zise Wensicia, Toate vorbele care circulă pe seama Aliei şi-a acelui Preot, nu-i mai ţin minte numele...

― Javid, spuse Farad'n. Dar e limpede că individul ăla...

― A fost o preţioasă sursă de informaţii pentru noi, zise Wensicia.

― Voiam să spun că-i limpede că individul e agent dublu. Nu se poate avea încredere în el. Există prea multe semne...

― Eu n-am remarcat nici unul, se împotrivi Wensicia.

Obtuzitatea mamei sale îl irită brusc pe Farad'n.

― Atunci, crede-mă pe cuvânt, mamă! Semnele există. Am să-ţi explic altă dată.

― Mă tem că trebuie să fiu de acord, rosti Tyekanik.

Wensicia se cufundă într-o tăcere ofensată. Cum îndrăzneau s-o ignore în felul asta? Ca şi când n-ar fi fost decât o muiere fără minte, care nu...

― Să nu uităm că Idaho a fost cândva un ghola, reluă Farad'n. Tleilaxu...

Îi aruncă o privire piezişă lui Tyekanik.

― Vom cerceta aspectul, zise Basharul.

Admira felul în care funcţiona mintea lui Farad'n: era vie, iscoditoare, ascuţită. Da, se putea ca Tleilaxu, redându-i viaţa lui Idaho, să fi plantat în ei un puternic cârlig de undiţă în folosul lor.

― Deşi nu-mi imaginez nici un motiv tleilaxu, adăugă Farad'n.

― O investiţie în şansele noastre, sugeră Tyekanik. O mică asigurare în vederea unor viitoare favoruri, poate?

― As zice, mai degrabă, o investiţie masivă, fu de părere Farad'n.

― Dar periculoasă, rosti Wensicia.

Farad'n se văzu nevoit să-i dea dreptate. Puterile Doamnei Jessica erau vestite pe tot cuprinsul Imperiului. În definitiv, ea fusese cea care-l formase pe Muad'Dib.

― Dacă se află că-i în mâinile noastre, observă Farad'n.

― Da, ar putea fi o sabie cu două tăişuri, admise Tyekanik. Dar nu-i neapărat necesar să se afle.

― Să presupunem că acceptăm oferta, zise Farad'n. Care-i valoarea ei exactă? Putem s-o schimbăm pe ceva mai important?

― Nu făţiş, spuse Wensicia.

― Evident că nu! se răsti Farad'n şi-l privi întrebător pe Tyekanik.

― Asta rămâne de văzut, zise Basharul.

Farad'n dădu din cap.

― Da. Cred că, dacă acceptăm, putem s-o considerăm pe Doamna Jessica drept o sumă de bani depusă în bancă pentru orice eventualitate. La urma urmei, averea nu trebuie cheltuită cu tot dinadinsul pe un lucru anume. Ea rămâne... virtual utilă.

― Va fi o prizonieră extrem de periculoasă, observă Tyekanik.

― Trebuie să avem în vedere şi asta, de bună seamă, încuviinţă Farad'n. Am auzit că talentele ei Bene Gesserit îi permit sa manipuleze o persoană doar printr-o subtilă folosire a vocii...

― Sau a trupului, adăugă Wensicia. Irulan mi-a dezvăluit odată câteva dintre lucrurile pe care le învăţase. E drept că, pe vremea aceea, îi cam plăcea să se laude şi n-ara văzut nici o demonstraţie. Dar este cât se poate de clar că Surorile dispun de mijloace deosebite pentru a-şi atinge scopurile.

― Vrei să spui c-ar încerca să mă seducă? întrebă Farad'n.

Wensicia se mulţumi să ridice din umeri.

― Aş zice că-i un pic cam bătrână pentru aşa ceva, nu credeţi? adăugă Farad'n.

― Cu o Bene Gesserit, nimic nu e sigur, comentă Tyekanik.

Farad'n simţi un frison de excitaţie, cu un iz de frică. Acest joc pentru restaurarea puterii Casei Corrino îl atrăgea şi, în acelaşi timp, îi repugna. Oricât rămânea jocul de fascinant, Farad'n era mai degrabă tentat să se întoarcă la activităţile lui preferate: cercetarea istorică şi ucenicia îndeletnicirilor lui esenţiale de suveran, aici, pe Salusa Secundus. Reconstituirea forţelor Sardaukarului era o operă în sine şi, pentru o sarcină ca aceasta, Tyek rămânea o unealtă solidă. O planetă era, la urma urmelor, o enormă responsabilitate. Dar un Imperiu reprezenta o responsabilitate şi mai mare, mult mai atrăgătoare din punctul de vedere al exercitării puterii. Cu cât citea mai multe despre Paul Atreides/Muad'Dib, cu atât mai fascinat era de diversele foloase ale puterii. Ce izbândă ar fi constituit, pentru moştenitorul lui Shaddam IV şi al Casei Corrino, să poată restitui neamului său Tronul Leului. Voia acest lucru! Îl voia! Şi Farad'n constatase că, repetându-şi cât mai des această litanie, izbutea să depăşească îndoielile trecătoare.

―... şi, bineînţeles, spunea Tyekanik, Bene Gesseritul propăvăduieşte că pacea încurajează agresiunile, provocând astfel războiul. Paradoxul...

― Cum s-a ajuns la subiectul ăsta? întrebă Farad'n, abătându-şi atenţia de la speculaţiile sale interioare.

― Păi... rosti cu blândeţe Wensicia, care observase expresia visătoare a fiului ei, l-am întrebat pe Tyek dacă e la curent cu filosofia care le animă pe Surori.

― Filosofia trebuie abordată în mod ireverenţios, decretă Farad'n, apoi, întorcându-se către Tyekanik: Ca să revenim la oferta lui Idaho, cred că ar fi bine s-o mai examinăm. Tocmai când credem că ştim un anumit lucru este recomandabil să-i analizăm mai profund.

― Aşa vom face, promise Tyekanik.

Aprecia atitudinea prudentă a lui Farad'n, deşi spera ca ea să nu se extindă şi asupra deciziilor cu caracter militar, care cereau iuţeală şi precizie.

Aparent fără vreo legătură cu subiectul, Farad'n întrebă:

― Ştii ce mi se pare cel mai interesant lucru în istoria Arrakisului? Acea cutumă a vechilor fremeni de a ucide fără şovăială pe oricine nu purta un distrai cu gluga sa caracteristică şi uşor de recunoscut.

― De ce te fascinează ideea de distrai? întrebă Tyekanik.

― Vasăzică ai băgat de seamă?

― Cum să nu băgăm de seamă? rosti Wensicia.

Farad'n îi aruncă o privire agasată. De ce se tot vâra-n vorbă? Îl privi din nou pe Tyekanik.

― Distraiul, Tyek, este cheia caracterului acelei planete. Este amprenta Dunei. Oamenii au tendinţa să se concentreze asupra particularităţilor fizice: distraiul păstrează umiditatea corpului, o reciclează prin distilare şi permite supravieţuirea unei lumi ca aceea. Datina fremenă cerea să nu existe decât un singur distrai pentru fiecare membru al unei familii, cu excepţia celor care se ocupau de hrana tribului şi care aveau straie de schimb. Dar vă rog să observaţi... (se întoarse, incluzând-o şi pe mama sa) ...că veşminte care seamănă cu distraiele, fără a fi distraie, au devenit o modă curentă pe tot cuprinsul Imperiului. Pentru că una dintre caracteristicile dominante ale oamenilor este de a-i copia pe cuceritori!

― Ti se pare o informaţie atât de preţioasă? se miră Tyekanik.

― Tyek... Tyek... Fără asemenea informaţii nu se poate guverna. Am spus că distraiul este cheia caracterului lor şi ăsta-i adevărul! E o chestiune de conservatorism. Greşelile pe care le vor comite vor fi greşeli conservatoare.

Tyekanik trase cu coada ochiului la Wensicia, care-şi privea fiul cu sprâncenele încruntate. Acest aspect al caracterului lui Farad'n îl seducea şi-l intriga pe Bashar. În această privinţă, nepotul nu semăna deloc cu bătrânul Shaddam. Acela fusese esenţialmente un sardaukar: un ucigaş militar fără prea multe inhibiţii. Dar Shaddam căzuse victimă Atreizilor, din cauza blestematului de Paul. Ceea cer citise despre Paul Atreides corespundea aspectelor pe care le descoperea acum în comportarea lui Farad'n. Poate că Farad'n şovăia mai puţin decât Atreides în luarea unor decizii brutale, dar aceasta nu era decât rezultatul formaţiei sale de sardaukar.

― Destui oameni au guvernat fără acest gen de informaţii, zise Tyekanik.

Farad'n îl fixă cu privirea câteva clipe, înainte de a răspunde:

― Au guvernat şi au eşuat.

Tyekanik strânse din buze la această aluzie transparentă la eşecul lui Shaddam. Fusese şi eşecul Sardaukarului şi nici unui sardaukar nu-i făcea plăcere să-şi amintească.

― Vezi tu, Tyek, reluă Farad'n, nimeni n-a măsurat niciodată cu adevărat influenţa unei planete asupra inconştientului colectiv al locuitorilor ei. Pentru a-i învinge pe Atreizi, trebuie să înţelegem nu numai Caladanul, ci şi Arrakisul: o planetă blândă şi o alta care este terenul de exerciţiu al deciziilor dificile. Acest mariaj dintre Atreizi şi fremeni a fost un eveniment unic. Trebuie să ştim cum a funcţionat, altminteri nu vom fi capabili nici măcar să-i înfruntăm, darmite să-i învingem.

― Dar ce legătură au toate astea cu oferta lui Idaho? întrebă Wensicia..

Farad'n o privi cu compătimire.

― Vom începe să-i înfrângem prin tensiunile pe care le vom introduce în societatea lor. Tensiunea: iată o armă extrem de puternică. La fel cum e şi absenţa ei, de altfel. N-aţi remarcat câtă osteneală şi-au dat Atreizii să îmblânzească şi să faciliteze lucrurile chiar şi aici, pe Salusa?

Tyekanik încuviinţă cu o mişcare scurtă a capului. În privinţa asta, Farad'n avea perfectă dreptate. Nu trebuia îngăduit ca sardaukarii să devină prea moi. Dar oferta lui Idaho continua să-l contrarieze.

― Poate c-ar fi mai bine să refuzăm, spuse el.

― Încă nu, zise Wensicia. Avem înaintea noastră un întreg spectru de opţiuni posibile. Trebuie să identificăm cât mai multe dintre opţiunile acestui spectru. Fiul meu are dreptate: avem nevoie de informaţii suplimentare.

Farad'n o privi atent, încercând să-i măsoare atât intenţia cât şi semnificaţia vorbelor.

― Dar vom şti, oare, când vom fi trecut de punctul din care nu mai avem altă alegere? întrebă el.

Tyekanik avu un râs acru.

― În ceea ce mă priveşte, sunt de părere că am depăşit de mult punctul de la care nu mai există cale de-ntoarcere.

Farad'n îşi dădu capul pe spate şi emise un hohot puternic de râs.

― Dar avem încă posibilitatea mai multor opţiuni, Tyek!. Important e să ştim când vom fi ajuns la capătul funiei!

În această eră, în care oamenii dispun de mijloace de transport ce pot traversa profunzimile spaţiului în afara timpului sau pot străbate cu repeziciune suprafeţe planetare virtual impracticabile, ideea întreprinderii unor lungi călătorii pe jos pare ciudată. Cu toate acestea, mersul rămâne principalul mijloc de locomoţie pe Arrakis. Faptul este atribuit atât unei alegeri deliberate, cât şi tratamentului brutal pe care această planetă îl rezervă oricărui gen de mecanică. În vicisitudinile Arrakisului, carnea omului rămâne resursa cea mai durabilă şi cea mai sigură pentru Hajj. Conştiinţa implicită a acestui fapt este, poate, ceea ce face din Arrakis oglinda supremă a sufletului.

Ghidul Hajjului

ÎNCET, cu prudenţă, Ghanima se întorcea spre Sietch Tabr, în umbra neagră a dunelor, după ce, ghemuindu-se şi rămânând nemişcată, lăsase să treacă, la sud de ea, ceata pornită în căutarea gemenilor.

Conştiinţa cumplitei realităţi pusese stăpânire pe ea: un vierme luase tigrii şi trupul lui Leto. Leto se dusese; fratele ei geamăn nu mai era. Şi alte pericole o aşteptau încă. Îşi înăbuşi lacrimile şi-şi alimentă mânia. Reacţiona ca o adevărată fremenă. Iar această constatare o bucură.

Înţelegea ceea ce se spunea despre fremeni: că n-ar fi avut conştiinţă, deoarece şi-o pierduseră în setea de răzbunare împotriva celor care-i goniseră de pe o planetă pe alta în cursul lungului lor exod. Era o neghiobie, fireşte. Numai primitivul cel mai înapoiat nu are conştiinţă. Fremenii erau posesorii unei conştiinţe evoluate care era centrată pe propriul lor interes ca popor. Numai în ochii străinilor, păreau nişte brute, după cum străinii le păreau brute fremenilor. Fiecare fremen ştia foarte bine că putea comite un act brutal fără a simţi nici un sentiment de culpabilitate. Culpabilitatea, la fremeni, avea motive diferite de cele ale altor popoare. Ritualurile lor îi eliberau de toate culpabilităţile care, altminteri, i-ar fi putut distruge. În adâncul conştiinţei lor, ştiau că orice infracţiune putea fi atribuită, cel puţin în parte, unor circumstanţe atenuante perfect recunoscute: "eşecul autorităţii" sau "o tendinţă naturală spre rău", comună tuturor oamenilor, sau "ghinionul'', pe care orice fiinţă raţională îl putea identifica drept coliziunea dintre carnea muritoare şi haosul exterior al universului.

În acest context, Ghanima se considera pur fremenă, prelungirea minuţios elaborată a brutalităţii tribale. N-avea nevoie decât de o ţintă, şi aceasta, evident, era Casa Corrino. Abia aştepta să vadă sângele lui Farad'n băltind la picioarele ei.

Nici un duşman n-o aştepta la qanat. Chiar şi Cercetaşii căutau acum altundeva. Trecu apa peste un pod de pământ şi, prin iarba înaltă, începu să se strecoare spre intrarea secretă a sietchului. O lumină se aprinse brusc în faţa ei şi Ghanima se făcu una cu pământul. După câteva clipe, înălţă capul şi privi printre lujerele înalte de lucernă uriaşă. O femeie pătrunsese în pasajul disimulat, venind de afară, şi cineva îşi amintise să pregătească pasajul aşa cum trebuia pregătită orice intrare într-un sietch. În vremurile tulburi, orice nou-venit era întâmpinat într-o lumină puternică, menită să-l orbească până ce gărzile luau o decizie. Dar această lumină nu trebuia niciodată îndreptată către deşert. Cea pe care-o vedea Ghanima arăta că izolaţiile exterioare fuseseră îndepărtate.

Simţi un junghi de amărăciune în fata acestei trădări a securităţii sietchului, a acestei lumini vizibile. Proastele obiceiuri ale "fremenilor cu danteluţe" se răspândeau ca pecinginea!

Lumina continua să proiecteze un evantai de raze pe solul de la poalele falezei. O tânără fată ieşi din tenebrele livezii în plină lumină, cu mişcări oarecum temătoare. Ghanima desluşi, în pasaj, discul strălucitor al unui licuriglob, înconjurat de un halou de insecte. Lumina contura două siluete întunecate: cea a unui bărbat şi a fetei. Se ţineau de mâini, privindu-se în ochi.

Ceva, simţi Ghanima, nu era normal în legătură cu cei doi. Nu erau doi îndrăgostiţi care profitaseră de zarva căutării pentru a se întâlni pe ascuns. Lumina era suspendată deasupra lor şi mai în interiorul pasajului. Îşi vorbeau în acest arc luminos care le proiecta umbrele spre deşert, de unde puteau fi văzute de oricine. Din când în când, bărbatul îşi elibera o mână pentru a face, în lumină, gesturi rapide, furişate, care apoi se dizolvau în umbră.

Sunetele solitare ale creaturilor nopţii umpleau obscuritatea în jurul Ghanimei, dar ea nu le lăsă să-i distragă atenţia.

Ce făceau cei doi aici?

Mişcările bărbatului erau atât de calme, atât de prudente!

Bărbatul se întoarse. Roba fetei reflectă dintr-o dată lumina şi Ghanima desluşi o faţă congestionată, cu un nas roşu şi borcănat. Recunoscând-o, Ghanima îşi reţinu brusc răsuflarea. Palimbasha! Era nepotul unui Naib ai cărui fii căzuseră la datorie în slujba Atreizilor. Când o nouă mişcare făcu să i se întredeschidă mantia, imaginea fu completă. Sub mantie purta o centură iar la centură era prinsă o cutie pe care sclipeau cadrane şi butoane. Un aparat de concepţie tleilaxu sau ixiană, fără doar şi poate. Nu putea fi decât telecomanda cu care fuseseră controlaţi tigrii Laza. Palimbasha... Asta însemna că încă o familie din Naibat trecuse în tabăra Casei Corrino.

Dar cine era fata? N-avea importanţă. O simplă unealtă folosită de Palimbasha.

O cugetare Bene Gesserit îşi făcu loc în mintea Ghanimei: Fiecare planetă îşi are perioada ei şi fiecare viaţă de asemenea.

Şi-l amintea bine pe Palimbasha, acum, când îl privea stând de vorbă cu fata, gesticulând pe furiş, în timp ce emiţătorul îi sclipea la centură. Palimbasha preda matematicile la şcoala sietchului. Era un grobian perfect matematic, care încercase să-l explice pe Muad'Dib prin intermediul matematicii, înainte de a-l cenzura Preoţimea. Avea darul de a înrobi minţile iar procesu! se explica foarte simplu: Palimbasha transmitea cunoştinţe tehnice, fără a transmite valori.

Ar fi trebuit să-l bănuiesc mai de mult, îşi spuse Ghanima. Semnele erau evidente.

Apoi o gheară acidă îi strânse stomacul: Mi-a ucis fratele!.

Îşi impuse calmul. Palimbasha ar fi ucis-o şi pe ea, dacă ar fi încercat să pătrundă în sietch prin intrarea secretă. Acum înţelegea motivul acestei lumini, al acestei expuneri total antifremene a intrării ascunse: Palimbasha şi fata încercau să verifice dacă nu cumva vreuna dintre victime le scăpase.

Probabil că nu le era deloc uşor să aştepte acolo, pradă îndoielilor. Şi acum, după ce văzuse telecomanda, Ghanima îşi explica şi unele dintre gesturile lui Palimbasha. Apăsa, pur şi simplu, cu nervozitate pe unul din butoanele emiţătorului ― un gest de furie.

Prezenţa acestui cuplu îi spunea multe Ghanimei. După toate probabilităţile, fiecare acces în sietch era astfel supravegheat.

Îşi scărpină nasul, în care-i pătrunsese nisip. Rana de la picior continua să-i zvâcnească iar braţul drept, când nu ardea, o durea. Degetele rămâneau amorţite. Dacă avea să fie nevoită să folosească cristaiul, trebuia să se bată cu stânga.

O clipă, se gândi să recurgă la pistolul maula, dar zgomotul său caracteristic ar fi putut să atragă şi atenţia altora, nevăzuţi. Trebuia găsită o altă soluţie.

Din nou, Palimbasha se mişcă în pragul pasajului. Silueta lui se contura clar pe fondul luminos. În timp ce vorbea, fata îşi întoarse ochii spre noaptea de afară. Dădea impresia unei bune pregătiri, a unei vigilenţe antrenate ― ca şi când ar fi ştiut cum să sondeze întunericul, să descifreze umbrele privind doar cu coada ochiului. Aşadar era mai mult decât o simplă unealtă. Făcea parte din conspiraţie.

Ghanima îşi aminti deodată că Palimbasha aspira să devină Kaymakam, guvernator politic în cadrul Regenţei. Era limpede că demersul său se insera într-un plan mai vast. Cu el mai erau, fără-ndoială, mulţi alţii. Chiar şi aici, în Tabr. Ghanima examină elementele problemei astfel puse, apoi încercă s-o analizeze. Dacă izbutea să captureze viu vreunul dintre paznici, aveau să fie neutralizaţi destui alţii.

Suflarea unui mic animal venit să se adape din qanatul aflat în spatele ei îi atrase dintr-o dată atenţia. Sunete naturale şi lucruri naturale. Memoria Ghanimei se aventură dincolo de o stranie barieră de tăcere din mintea ei; descoperi o preoteasă a lui Jowf capturată, în Asiria, de Sennacherib. Amintirile acelei preotese o învăţară pe Ghanima ce avea de făcut. Palimbasha şi tânăra de lângă el nu erau decât nişte adolescenţi, impulsivi şi periculoşi. Nu ştiau nimic despre Jowf, nu cunoşteau nici măcar numele planetei pe care Sennacherib şi preoteasa se făcuseră oale şi ulcele. Ceea ce avea să li întâmple celor doi conspiratori, dac-ar fi fost să li se explice, nu li s-ar fi putut explica decât în termeni legaţi de prezent: totul începea aici şi acum.

Şi totul sfârşea aici şi acum.

Răsucindu-se pe o parte, Ghanima îşi eliberă fremkitul şi scoase din compartimentul ei nisipompa. Îi deşurubă capacul şi extrase filtrul lung dinăuntru. Acum, dispunea de un tub deschis la ambele capete. Alese un ac din trusa de reparaţie, trase cristaiul din teacă şi introduse acul în orificiul pentru otravă din vârful lamei, locul în care se aflase cândva nervul dentar al viermelui de nisip. Braţul rănit îi îngreuna considerabil munca. Cu mişcări domoale şi atente, manevră cu prudentă acul otrăvit în timp ce scotea un mic tampon de fibră de mirodenie din buzunarul kitului. Tija acului se înfipse ferm în tamponul de fibră, formând un proiectil care alunecă perfect în tubul nisipompei.

Având grijă să menţină arma la orizontală, Ghanima începu să se târâie în direcţia luminii, străduindu-se să nu producă nici un foşnet printre tulpinile de lucernă. În timp ce înainta, studia insectele care forfoteau în jurul licuriglobuiui. Da, se aflau şi muşte piume în roiul acela. Erau cunoscute ca mari amatoare de sânge uman. Acul otrăvit avea să treacă neobservat, măturat de un gest reflex la înţepătura unei insecte. Rămânea decizia finală: ce ţintă să lovească, bărbatul sau femeia?

Muris. Numele se ivi dintr-o dată în mintea Ghanimei. Aşa o chema pe fată. Îşi aminti şi câte ceva din cele ce se spuneau despre ea. Era una dintre fetele care-i dădeau târcoale lui Palimbasha la fel cum dădeau acum târcoale lămpii insectele. Era uşor de impresionat, vulnerabilă.

Foarte bine. Palimbasha greşise în alegerea tovarăşei sale pentru această noapte.

Ghanima duse tubul la gură şi, cu amintirea preotesei lui Jowf perfect clară în conştiinţă, ochi cu precizie şi suflă scurt, cu putere.

Palimbasha se plesni peste faţă, scutură o picătură de sânge de pe degete. Acul dispăruse, smuls de mişcarea bruscă a mâinii sale.

Fata îi murmură câteva cuvinte de consolare şi Palimbasha îi răspunse cu un hohot de râs. Încă râdea, când îl lăsară picioarele. Se înclină moale spre fată, care încercă să-l susţină. Se clătina încă sub greutatea moartă din braţele ei, când Ghanima se ivi lângă ea şi-i lipi de şold vârful cristaiului.

Cu voce calmă, îi spuse:

― Nici o mişcare bruscă, Muris. Cuţitul e otrăvit. Poţi să-i dai drumul lui Palimbasha. E mort.

În toate forţele socializante majore veţi găsi o mişcare subiacentă care vizeazăştigarea şi păstrarea puterii prin folosirea cuvintelor. Fenomenul este acelaşi, de la vraci la preot şi până la birocrat. Masele guvernate trebuie condiţionate pentru a accepta cuvintele-putere drept lucruri reale, pentru a confunda sistemul simbolizat cu universul tangibil. În menţinerea unei asemenea structuri a puterii, anumite simboluri sunt ferite de înţelegerea comună, cum ar fi cele ce se referă la manipularea economică sau cele ce definesc interpretarea locală a sănătăţii mintale. Astfel de secrete, legate de simboluri, duc la dezvoltarea unor sublimbaje fragmentare, fiecare dintre ele semnalând faptul că acei care-l folosesc sunt pe cale să acumuleze o formă de putere. Cunoscând acest proces de creare a puterii, aparatul nostru de Securitate Imperială trebuie să fie în permanenţă atent la formarea, sublimbajelor.

Prelegere la Colegiul de Război din Arrakeen

de Prinţesa Irulan

― POATE CĂ-I INUTIL să vi-o spun, zise Farad'n, dar, pentru a evita orice eroare, ţin să vă avertizez că un surdo-mut a primit ordinul să vă ucidă pe amândoi în cazul în care aş da vreun semn de cedare la vrăjitorie.

Nu se aştepta ca Doamna Jessica sau Duncan Idaho să reacţioneze în vreun fel la auzul acestor cuvinte iar tăcerea lor îi confirmă presupunerea.

Alesese cu grijă locul acestui prim contact cu cei doi: vechea Sală de Audienţe a lui Shaddam. Lipsa de grandoare a încăperii era compensată de amenajările exotice. Afară era o după-amiază de iarnă, dar interiorul lipsit de ferestre era scăldat în lumina aurie a unei veşnice zile de vară, simulate de licurigloburi din cel mai pur cristal ixian, dispuse cu iscusinţă.

Veştile sosite de pe Arrakis îl umpleau pe Farad'n de o bucurie calmă. Leto, moştenitorul de parte bărbătească al Atreizilor, era mort, ucis de un tigru-asasin. Ghanima, sora supravieţuitoare, se afla în custodia mătuşii sale, adică ― după părerea generală ― ostatică. Raportul complet explica din plin prezenţa pe Salusa Secundus a lui Idaho şi a Doamnei Jessica. Doreau azil politic. Spionii Corrino relatau despre un armistiţiu incert pe Arrakis. Alia acceptase să se supună unei judecaţi numite "Încercarea Posesiunii", al cărei scop nu era clar definit. Oricum, nu se fixase nici o dată pentru această "încercare" şi doi dintre agenţi erau de părere că nici n-avea să aibă loc vreodată. Un lucru era sigur, în orice caz: se produseseră ciocniri între fremenii din deşert şi forţele militare fremene ale Imperiului, un început de război civil care paralizase temporar guvernul. Bazele lui Stilgar erau acum teren neutru, desemnate ca atare după un schimb de ostatici. Era limpede că Ghanima făcea parte dintre aceşti ostatici, deşi nu era lămurit cum se ajunsese la asta.

Jessica şi Idaho fuseseră aduşi în Sala de Audienţe legaţi fedeleş în scaune eu suspensie. Legăturile din fibră shiga extrem de subţire ar fi tăiat în carne vie la cea mai mică mişcare a prizonierilor. Cei doi soldaţi sardaukari care îi aduseseră se retrăseseră în tăcere, după ce examinaseră încă o dată legăturile.

Avertismentul lui Farad'n fusese, de bună seamă, inutil. Jessica îl remarcase pe surdo-mutul înarmat care stătea nemişcat lângă perete, în dreapta ei. Arma lans-proiectil din mâinile sale era străveche, dar eficientă. Îşi plimbă privirile prin sală. Frunzele late ale rarului arbust-de-fier fuseseră incrustate cu perle-ochi şi împletite pentru a forma arcada centrală a tavanului în formă de dom. Pardoseala era alcătuită din plăci de lemn-diamant în alternanţă cu cochilii de kabuzu, prinse în cadre dreptunghiulare din os de passaquet. Cochiliile fuseseră tăiate cu laserul, apoi şlefuite. Pereţii erau decoraţi cu materiale dure, îmbinate prin presare şi întruchipând cele patru poziţii ale simbolului Leului, revendicat de descendenţii lui Shaddam IV. Leii era făcuţi din aur masiv.

Farad'n hotărâse să rămână în picioare pentru a primi prizonierii. Purta un şort militar şi o vestă uşoară din mătase aurie de elf, fără guler. Arbora o singură podoabă: steaua princiară a familiei regale, prinsă în partea dreaptă a pieptului. Lângă el se afla Basharul Tyekanik, în ţinuta de gală a sardaukarilor ― uniformă de piele şi cizme înalte ― cu un pistol-laser bogat ornamentat vârât într-un toc prins lângă catarama centironului. Tyekanik, al cărui chip colţuros îi era cunoscut Jessicăi din rapoartele Bene Gesserit, stătea la trei paşi în stânga lui Farad'n şi puţin mai înapoi. În spatele lor se vedea un tron din lemn de culoare închisă, instalat direct pe pardoseală, lângă perete.

― Şi acum, i se adresă Farad'n Jessicăi, ai ceva de spus?

― Aş vrea să ştiu pentru ce suntem ţinuţi legaţi în felul acesta, spuse Jessica arătând cu ochii legăturile din fibră shiga.

― Abia acum am primit de pe Arrakis un raport care explică prezenţa voastră aici, zise Farad'n. Poate c-am să vă eliberez imediat. (Zâmbi.) Dacă vreţi...

Se întrerupse, căci mama sa intrase în sală prin Uşa Mare din spatele prizonierilor.

Wensicia trecu pe lângă Jessica şi Idaho fără a le da nici o atenţie şi-i întinse fiului ei un cub-mesaj pe care tocmai îl activase. Farad'n studie latura luminată, privind-o în câteva rânduri pe Jessica. Suprafaţa de lectură se stinse şi el îi înapoie mamei sale obiectul, făcându-i semn să i-l arate şi lui Tyekanik. Apoi se uită la Jessica, încruntat.

După câteva clipe, Wensicia veni să se posteze în dreapta lui Farad'n, ţinând într-o mână cubul stins, parţial mascat de un fald al robei ei albe.

Jessica se uită la Idaho, dar acesta refuză să-i întoarcă privirea.

― Bene Gesseritul e supărat pe mine, spuse Farad'n. Surorile cred că eu sunt răspunzător pentru moartea nepotului tău.

Jessica păstră o expresie impasibilă în timp ce gândea: Aşadar povestea Ghanimei trebuie luată în serios, până ce... Necunoscutele pe care le bănuia nu-i plăceau câtuşi de puţin.

Idaho închise ochii, apoi îi redeschise şi o privi pe Jessica. Aceasta continua să-l fixeze pe Farad'n. Idaho îi relatase despre viziunea sa Rhajia, dar ea nu păruse deloc tulburată. Nu-şi dădea seama cărui fapt i se datora lipsa ei de emoţie. Era încă clar că ştia un lucru pe care nu voia să-l dezvăluie.

― Iată care-i situaţia, rosti Farad'n şi se apucă să explice tot ce aflase despre evenimentele de pe Arrakis, fără a omite nimic, concluzionând: Nepoata ta e nevătămată, dar se pare că-i în mâinile Doamnei Alia. Presupun că asta-ţi convine.