/ Language: România / Genre:antique

Dune

Frank Herbert


Frank Herbert

Dune

CARTEA ÎNTÎI

Dune

Începutul este momentul în care trebuie acordată cea mai mare atenţie corectitudinii echilibrelor. Fiecare soră Bene Gesserit ştie lucrul acesta. Iată de ce, atunci cînd începeţi studiul vieţii lui Muad'Dib, aveţi mai întîi grijă să îl plasaţi în timp: s-a născut în cel de-al 57-lea an al Împăratului Padişah Shaddam IV. Apoi, luaţi bine aminte la locul lui Muad'Dib în spaţiu: planeta Arrakis. Nu vă lăsaţi amăgiţi de faptul că a văzut lumina zilei pe Caladan şi că şi-a petrecut primii cincisprezece ani din viaţă acolo. Patria sa veşnică este Arrakisul, planeta cunoscută şi sub numele Dune.

Fragment din "Manualul lui Muad'Dib" de prinţesa Irulan

ÎN SĂPTĂMÎNA dinaintea plecării pe Arrakis, cînd agitaţia ultimelor pregătiri ajunsese aproape de nesuportat, o femeie bătrînă o vizită pe mama lui Paul.

Era o noapte caldă la Castelul Caladan şi străvechiul edificiu, cămin al familiei Atreides timp de douăzeci şi şase de generaţii, era învăluit în răcoarea umedă care preceda întotdeauna schimbarea vremii.

Bătrîna fu introdusă prin uşa dosnică de la capătul galeriei boltite ce ducea la dormitorul lui Paul şi putu să arunce o privire în camera băiatului.

Paul era întins în pat, dar nu dormea. La lumina slabă a unei lămpi cu suspensie, lăsată să plutească deasupra podelei, băiatul desluşi în cadrul uşii silueta înaltă a necunoscutei, în spatele căreia stătea mama sa. Bătrîna părea spectrul unei vrăjitoare ― părul ca o pînză de păianjen încîlcită, chipul umbrit, ochii asemeni unor diamante scînteietoare.

― Nu-i prea mic pentru vîrsta lui, Jessica? întrebă bătrîna. Vocea era răguşită şi zbîrnîitoare, ca un baliset* dezacordat.

* Instrument cu coarde

Mama lui Paul răspunse cu glas catifelat de contralto:

― E lucru ştiut că Atreizii încep să crească tîrziu, Cuvioşia-Ta.

― Am auzit şi eu, spuse bătrîna. Dar are deja cincisprezece ani.

― Da, Cuvioşia-Ta.

― Nu doarme, observă bătrîna şi rîse scurt. Ştrengarul ăsta viclean trage cu urechea. Dar cei de viţă domnească trebuie să fie vicleni. Şi dacă-i într-adevăr Kwisatz Haderach... atunci...

În obscuritatea patului, Paul ţinea ochii întredeschişi, două fante înguste. Ochii bătrînei ― mari şi rotunzi ca ochii unei păsări de noapte ― îl fixau cu intensitate, parcă tot mai mari, mai strălucitori.

― Somn uşor, ştrengar viclean, zise bătrîna. Mîine să mi te scoli în puteri ca să înfrunţi gom jabbarul.

Apoi se întoarse şi ieşi, împingînd-o pe mama lui Paul, închizînd uşa cu o bufnitură surdă.

Paul se întrebă: Ce-i gom jabbarul?

Nici unul dintre evenimentele frămîntate ale ultimelor zile nu i se păruse atît de straniu ca ivirea zgripţuroaicei de adineaori.

Cuvioşia-Ta.

Şi felul în care îi spusese mamei pe nume, "Jessica", de parcă s-ar fi adresat unei servitoare, nu unei Doamne Bene Gesserit, concubina unui duce şi mama moştenitorului ducal.

Să fie gom jabbarul vreunul dintre lucrurile pe care trebuie să le aflu despre Arrakis înainte de-a ajunge acolo! se întrebă.

Murmură pentru sine cuvintele stranii: "Gom jabbar... Kwisatz Haderach..."

Trebuise să înveţe puzderie de lucruri. Arrakis era o lume cu totul diferită de Caladan şi mintea lui Paul era o vîltoare de cunoştinţe noi. Arrakis... Dune... Planeta-deşert...

Explicaţiile i le dăduse Thufir Hawat, Maestrul Asasin al tatălui său: duşmanii lor de moarte, Harkonnenii, stăpîniseră vreme de optzeci de ani Arrakisul, cu statut de semifief, în virtutea unui contract încheiat cu Compania CHOAM pentru exploatarea melanjului, mirodenia geriatrică. Acum, Harkonnenii aveau să plece, urmînd ca planeta să treacă în stăpînirea Casei Atreides, cu statut de fief deplin. La prima vedere, o victorie pentru Ducele Leto. Dar, precizase Hawat, aparenta izbîndă ascundea o primejdie de moarte, pentru că ducele Leto se bucura de popularitate în rîndul Caselor Mari ale Landsraadului.

"Un om popular stîrneşte invidia celor puternici", spusese Hawat.

Arrakis... Dune... Planeta-deşert...

Paul adormi. Visă că se afla într-o cavernă arrakiană, înconjurat de oameni tăcuţi care se mişcau în lumina palidă a unor licurigloburi.

Domnea o atmosferă solemnă, ca într-o catedrală. De undeva îi ajungea la urechi un zgomot abia ghicit ― clipocitul unor picături de apă. Deşi prins în mrejele visului, Paul ştiu că-şi va aminti totul cînd se va trezi. Îşi amintea întotdeauna visele premonitorii.

Visul se spulberă.

Paul se trezi în căldura patului... Gîndurile îl năpădiră iarăşi...

Poate că lumea Castelului Caladan, unde nu avusese parte de tovarăşi de joacă de vîrsta lui, nu merita gînduri triste la despărţire. Doctorul Yueh, învăţătorul lui, îi dăduse de înţeles că pe Arrakis sistemul de clasă al faufrelucilor nu era respectat cu prea multă stricteţe. Planeta adăpostea oameni care trăiau liberi la marginea deşertului, fără caid sau bashar... oameni asemenea mirajelor pustiului: fremenii, care nu figurau în nici un recensămînt al Domeniilor Imperiale.

Arrakis... Dune... Planeta-deşert...

Paul îşi simţi tensiunile lăuntrice, se hotărî să pună în aplicare una din lecţiile pentru minte-şi-trup pe care le învăţase de la mama sa. Trei respiraţii rapide declanşară procesul: trecu în starea de percepţie flotantă... Îşi adaptă conştiinţa. Apoi... dilataţie aortică... evitarea mecanismului neadaptat al conştiinţei... conştiinţa preferenţială... Îmbogăţirea sîngelui şi irigarea rapidă a regiunilor suprasolicitate... Nu se poate obţine hrană-siguranţâ-libertate numai pe baza instinctului... Conştiinţa animală nu depăşeşte momentul, după cum nu recunoaşte posibilitatea dispariţiei victimelor... animalul distruge, fără să producă... plăcerile animale rămîn la nivel senzorial, percepţia le scapă... omul are nevoie de o grilă prin intermediul căreia să observe universul... adaptarea preferenţială a conştiinţei creează o asemenea grilă... perfecţiunea corpului rezultă din concordanţa fluxului nervos şi sanguin, cu înţelegerea profundă a necesităţilor celulare... lucruri/celule/fiinţe... toate sînt trecătoare, toate luptă pentru a dobîndi fluxul permanenţei...

Lecţia se depănă mai departe, şi mai departe, în conştiinţa flotantă...

Cînd lumina galbenă a dimineţii atinse pervazul ferestrei, Paul o simţi prin pleoapele lăsate. Deschise ochii, recunoscu decorul familiar al grinzilor de pe tavanul dormitorului, auzi din nou ecourile vieţii febrile din castel.

Uşa odăii se deschise şi mama sa privi înăuntru. Pe ovalul impasibil al feţei, ochii verzi îl fixau, gravi. Părul ei, de culoarea bronzului vechi, era strîns cu o panglică neagră, trecută peste coroană.

― Văd că eşti treaz, spuse ea. Ai dormit bine?

― Da.

În timp ce îi alegea hainele de pe rafturile dulapului, Paul îi privi silueta înaltă, văzu în poziţia umerilor semnele încordării. Un ochi obişnuit n-ar fi remarcat nimic, dar pe el îl învăţase totul chiar ea, antrenîndu-l după Metoda Bene Gesserit, educîndu-i spiritul de observaţie. Mama se întoarse. Îi întinse o tunică semiprotocolară, cu şoimul roşu ― blazonul Casei Atreides ― brodat deasupra buzunarului de la piept.

― Îmbracă-te repede! Cucernica Maică aşteaptă.

― Mi s-a arătat, odată, în vis. Cine e?

― Fosta mea educatoare de la Şcoala Bene Gesserit. Acum e Dreptvorbitoarea Împăratului. Paul... (Mama şovăi, apoi urmă:) Să-i povesteşti despre visele tale.

― Bine. Datorită ei am obţinut Arrakisul?

― Nu am obţinut Arrakisul.

Jessica scutură praful imaginar de pe o pereche de pantaloni pe care îi atîrnă apoi, împreună cu tunica, pe cuierul de lîngă pat.

― Grăbeşte-te. Să n-o lăsăm pe Cucernica Maică să aştepte!

Paul se ridică în capul oaselor şi îşi strînse genunchii cu braţele.

― Ce-i gom jabbarul? întrebă.

Din nou, deprinderile pe care i le formase tot ea îi dezvăluiră o ezitare aproape imperceptibilă, o trădare infimă a nervilor, în care Paul recunoscu spaima.

Jessica se apropie de fereastră, dădu în lături draperiile, privi o clipă dincolo de lunca rîului, spre muntele Syubi.

― Ai să afli curînd ce-i... gom jabbarul, rosti ea.

Paul desluşi frică în glasul ei şi constatarea îl intrigă.

Jessica spuse fără să-şi întoarcă faţa:

― Cucernica Maică aşteaptă în salonul meu. Grăbeşte-te, te rog.

***

Aşezată într-un jilţ tapiţat, Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam îşi ridică privirea cînd mama şi fiul intrară. De-o parte şi de alta, ferestrele salonului dominau panorama meandrelor sudice ale rîului şi covorul verde al domeniilor familiei Atreides, dar Cucernica Maică ignoră priveliştea. În dimineaţa aceasta îşi simţea vîrsta şi nu prea reuşea să-şi înăbuşe iritarea. Dădu vina pe lipsa de confort a voiajului ca şi pe contactul cu odioasa Ghildă Spaţială şi maşinaţiile ei misterioase. Era însă vorba de o misiune care necesita intervenţia unei Bene-Gesserit-cu-darul-Vederii. Nici măcar Dreptvorbitoarea Împăratului Padişah nu se putea sustrage de la anumite îndatoriri.

Afurisita asta de Jessica! gîndi Cucernica Maică. Măcar de ne-ar fi născut o fată, după cum i s-a poruncit!

Jessica se opri la trei paşi de jilţ şi făcu o plecăciune discretă, abia atingîndu-şi fusta cu mîna stîngă. Paul se înclină scurt, aşa cum îl învăţase maestrul său de dans să salute "cînd rangul persoanei este îndoielnic".

Cucernicei Maici nu-i scăpă amănuntul.

― Un băiat prudent, Jessica.

Jessica îşi lăsă mîna pe umărul lui Paul şi strînse cu putere. Preţ de-o bătaie de inimă, în palmă îi pulsă frica. Apoi îşi regăsi calmul şi spuse:

― Aşa a fost învăţat, Cuvioşia-Ta.

De ce-i e frică? se întrebă Paul.

Bătrîna îl studie cu o singură privire sfredelitoare. Ovalul feţei lui semăna cu al Jessicăi, însă băiatul avea oase puternice. Moştenise de la taică-său, Ducele, părul negru ca pana corbului, dar sprîncenele erau ale bunicului dinspre mamă, cel al cărui nume trebuia să rămînă secret... La fel şi nasul subţire, dispreţuitor... În schimb, ochii verzi aveau căutătura cutezătoare a bătrînului Duce, răposatul bunic din partea tatălui.

Un bărbat care a ştiut într-adevăr să fie cutezător... pînă la moarte, gîndi Cucernica Maică.

― Învăţătura e una, spuse cu voce tare, ingredientul de bază, alta. Vom vedea.

Ochii ei bătrîni o fulgerară pe Jessica.

― Lasă-ne singuri. Îţi recomand să practici meditaţia de liniştire.

Jessica îşi luă mîna de pe umărul lui Paul.

― Cuvioşia-Ta, aş...

― Jessica, ştii că trebuie s-o fac.

Nedumerit, Paul îşi privi mama.

Jessica îşi îndreptă spatele.

― Da... desigur.

Paul îşi întoarse privirea spre Cucernica Maică. Deferenţa şi smerenia pe care mama le arăta bătrînei pledau pentru prudenţă. Dar, din cauza fricii pe care o radia făptura mamei sale, îl cuprinse un sentiment de revoltă amestecată cu nelinişte.

― Paul... (Jessica se opri, respiră adînc.) Paul, încercarea la care vei fi supus... contează foarte mult pentru mine.

― Încercarea? întrebă Paul, privind-o.

― Nu uita că eşti fiul unui Duce, mai spuse Jessica, apoi se răsuci şi, în foşnetul uscat al fustei lungi, ieşi cu paşi repezi din încăpere. Uşa se închise în urma ei.

Paul se întoarse către bătrînă, stăpînindu-şi furia.

― De cînd a ajuns Doamna Jessica să fie expediată ca o servitoare?

Un zîmbet adînci pentru o clipă zbîrciturile din colţurile gurii bătrînei.

― Doamna Jessica, băiete, mi-a fost servitoare vreme de paisprezece ani de şcoală. (Dădu din cap.) Şi încă o servitoare foarte bună. Apropie-te!

Porunca îl şfichiui ca un bici. Paul se pomeni dîndu-i ascultare înainte de a fi apucat să gîndească. A folosit Glasul, îi fulgeră prin minte. Se opri la semnul pe care i-l făcu şi rămase nemişcat, aproape de genunchii bătrînei.

― Priveşte, spuse ea.

Scoase din faldurile rasei sale lungi un cub de metal verde, cu latura de vreo cincisprezece centimetri. Îl roti şi Paul văzu că una din laturi era deschisă ― neagră şi înfricoşător de stranie. În cavitatea neagră a cutiei nu pătrundea lumina.

― Vîră-ţi mîna dreaptă în cutie, porunci bătrîna.

Pe Paul îl săgetă frica. Dădu să se retragă, dar femeia zise:

― Aşa-ţi asculţi mama?

Băiatul îşi ridică privirea către ochii de bufniţă ai bătrînei. Încet, simţind constrîngerea, dar incapabil s-o înlăture, Paul îşi vîrî mîna în cutie. La început, cînd gaura neagră îi înghiţi mîna, simţi doar o senzaţie de răceală, apoi degetele dădură de metal şi mîna îi fu străbătută de furnicături, ca şi cum i-ar fi amorţit brusc.

O expresie de animal de pradă se întipări pe chipul bătrînei. Ridică mîna dreaptă şi o apropie de gîtul lui Paul. Băiatul prinse cu coada ochiului o scînteiere metalică şi vru să-şi mişte capul.

― Stai! se răsti bătrîna.

Glasul, din nou! O privi nemişcat.

― Gom jabbarul e la gîtul tău, vorbi ea. Gom jabbarul, duşmanul suprem. Un ac cu vîrful otrăvit. Nu! Să nu faci nici o mişcare, otrava nu iartă.

Paul îşi simţi gîtlejul uscat, încercă să înghită. Nu izbutea să-şi ia ochii de pe chipul zbîrcit al bătrînei, de la ochii scăpărători, de la gingiile decolorate şi dinţii argintii, de metal, ce scînteiau la fiecare cuvînt pe care-l rostea.

― Un fiu de Duce trebuie să se priceapă la otrăvuri, zise ea. Aşa cer vremurile în care trăim, nu? Le ştii pe toate, fireşte... Musky, otrava pentru băuturi. Aumas, otrava pentru mîncăruri. Otrăvurile rapide, otrăvurile lente şi toată gama de otrăvuri intermediare. Astăzi ai să faci cunoştinţă cu una nouă: gom jabbar. Otrava care nu ucide decît animalele.

Mîndria birui frica lui Paul.

― Insinuezi că fiul unui duce ar fi un animal? şuieră el.

― Insinuez, să zicem, că ai putea fi om, replică bătrîna. Gata! Nu cumva să mai mişti. Sînt bătrînă, dar mîna mea va apuca să-ţi înfigă acul în gît înainte de a putea să-mi scapi.

― Cine eşti? şopti Paul. Cum de-ai reuşit s-o faci pe mama să mă lase singur cu tine? Eşti din neamul lui Harkonnen?

― Harkonnen? Cerule, nu! Acum taci!

Un deget uscat îi atinse gîtul. Paul îşi înăbuşi imboldul involuntar de a sări în lături.

― Bine, zise bătrîna. Ai trecut de prima încercare. Să-ţi spun ce urmează: dacă scoţi mîna din cutie, mori. Asta-i singura regulă. Lasă-ţi mîna în cutie şi vei trăi. Trage-o afară şi vei muri.

Paul respiră adînc, ca să-şi potolească tremurul.

― Un singur strigăt al meu ar fi de-ajuns ca servitorii noştri să năvălească aici şi să mori tu.

― Servitorii nu vor trece de maică-ta, care stă de strajă la uşă. Fii sigur de asta. Maică-ta a supravieţuit aceleiaşi încercări. Acum e rîndul tău. Ar trebui să te simţi mîndru... Se-ntîmplă foarte rar să-i încercăm astfel pe copiii de sex masculin.

Curiozitatea reduse frica lui Paul la un nivel suportabil. În vocea bătrînei auzise, fără îndoială, adevărul. Dacă mama sa stătea într-adevăr de pază la uşă... dacă era într-adevăr vorba de o încercare... Dar, orice-ar fi fost, n-avea scăpare. Era prizonierul mîinii care-i atingea gîtul, prizonierul gom jabbarului. Îşi aminti cuvintele Litaniei împotriva Fricii, incantaţia din ritualul Bene Gesserit pe care o învăţase de la mama sa.

"Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Şi, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămîne doar eu."

Îşi regăsi calmul şi spuse:

― Dă-i drumul, bătrîno!

― Bătrîno! croncăni ea. Nu s-ar spune că-ţi lipseşte curajul. Ei bine, vom vedea, domnişorule! (Se aplecă la urechea lui şi şopti): Vei simţi durere în mîna din cutie. Suferinţă. Dar ia aminte! De-ţi tragi mîna îţi voi străpunge gîtul cu gom jabbarul ― iar moartea va veni la fel de iute ca securea călăului. Retrage-ţi mîna şi gom jabbarul îţi ia viaţa. Ai înţeles?

― Ce-i în cutie?

― Suferinţă.

Furnicăturile din mînă se accentuară. Paul îşi strînse buzele. Ce fel de încercare-i asta? se întrebă. Furnicăturile se transformară în mîncărime.

Bătrîna spuse:

― Ai auzit de animalele care-şi retează cu colţii laba ca să scape din capcană? Un vicleşug demn de un animal. Omul însă trebuie să rămînă în capcană, să îndure suferinţa şi să se prefacă mort, ca să-l nimicească apoi pe cel ce-i ameninţă întreaga specie.

Mîncărimea deveni usturime, apoi arsură uşoară.

― Pentru ce faci asta? întrebă Paul.

― Ca să aflu dacă eşti om. Taci!

Paul îşi încleştă pumnul mîinii stîngi, în timp ce senzaţia de arsură din cealaltă mînă creştea. Creştea încet: căldură peste căldură... peste căldură. Îşi simţi unghiile mîini libere înfigîndu-se în palmă. Încercă să îndoaie degetele de la mîna care luase foc, dar degetele nu voiră să-l asculte.

― Arde! bolborosi.

― Taci!

Durerea începu să-i palpite în susul braţului. Fruntea i se acoperi de sudoare. Fiecare fibră a trupului îi striga să-şi tragă mîna din puţul cu flăcări... dar... gom jabbarul! Fără să-şi mişte capul, trase cu coada ochiului spre acul otrăvit care pîndea în dreptul gîtului. Îşi dădu seama că respiră sacadat, încercă să-şi domolească ritmul respiraţiei, dar nu izbuti.

Suferinţă!

Lumea din jurul lui rămase pustie. Nu mai era nimic, decît mîna care agoniza şi, la cîţiva centimetri de el, chipul brăzdat de riduri care îl sfredelea cu privirea.

Avea buzele atît de uscate, încît nu îndrăznea să le întredeschidă.

Arde! Arde!

I se păru că simte pielea mîinii plesnind, carbonizîndu-se, că sub ea carnea se desprinde şi cade, dezvelind oasele calcinate.

Arsura încetă.

Ca la comanda unui buton, durerea conteni.

Paul îşi simţi braţul drept tremurînd spasmodic şi trupul scăldat în sudoare.

― Ajunge, murmură bătrîna. Kull wahad! Nici un copil de sex feminin n-a rezistat vreodată atîta timp. Cred că voiam să nu izbuteşti. (Se lăsă pe spate şi luă gom jabbarul de la gîtul lui Paul.) Scoate-ţi mîna, tinere om, şi priveşte-o!

Paul îşi înăbuşi un fior dureros, privi golul negru pe care mîna sa părea că nu vrea să-l părăsească. Amintirea proaspătă a suferinţei îi împiedica orice mişcare. Raţiunea îi spunea că avea să scoată din cutie un ciot înnegrit.

― Scoate-o! se răsti bătrîna.

Îşi smulse mîna din cutie şi-o privi înmărmurit. Nici un semn. Carnea nu purta nici o urmă a torturii. Ridică mîna, o răsuci, îndoi degetele.

― Durere prin inducţie nervoasă, explică bătrîna. Nu ne putem îngădui să schilodim fiinţe cu potenţial uman. Ah, ce n-ar da unii să afle secretul cutiei!

Ascunse obiectul sub rasă.

― Dar durerea... rosti Paul.

― Durerea! pufni ea. Un om trebuie să-şi stăpînească fiecare nerv.

Paul simţi durere în mîna stîngă. Îşi descleştă degetele, privi cele patru urme însîngerate lăsate de unghiile care îi muşcaseră palma. Lăsă mîna în jos şi se uită la bătrînă.

― I-ai făcut asta şi mamei?

― Ai cernut vreodată nisip printr-o sită? întrebă ea.

Fulgerarea tangenţială a întrebării ricoşă în mintea lui la un nivel superior al conştiinţei. Nisip printr-o sită. Încuviinţă, dînd din cap.

― Noi, cele din Bene Gesserit, cernem oamenii ca să descoperim fiinţele umane.

Paul ridică mîna dreaptă, reînviind amintirea suferinţei.

― Şi asta-i tot?... Suferinţă! Atîta tot?

― Ţi-am observat reacţia la suferinţă, băiete. Suferinţa nu-i decît axa încercării. Maică-ta te-a învăţat cum observăm noi. Am văzut semnele învăţăturilor ei. Asta e încercarea noastră: criză şi observaţie.

Paul desluşi în glasul ei confirmarea celor rostite şi spuse:

― Adevărat!

Bătrîna îl privi lung. Percepe adevărul! El să fie? Să fie într-adevăr el? Apoi gîndi: "Speranţa întunecă observaţia!" şi îşi înăbuşi emoţia.

― Văd că ştii cînd oamenii cred ceea ce spun.

― Ştiu.

În vocea lui răzbătură armonicile capacităţilor verificate de experienţă şi ea le auzi. Rosti cu glas surd:

― Poate că eşti Kwisatz Haderach. Stai jos, frate mic. Aşează-te aici, la picioarele mele.

― Prefer poziţia în care mă aflu.

― Şi maică-ta a şezut cîndva lîngă mine.

― Eu nu sînt mama.

― Ne cam deteşti, nu-i aşa? (Îşi întoarse capul spre uşă şi strigă:) Jessica!

Uşa se deschise brusc şi mama lui Paul apăru în prag, privind în încăpere cu ochi de cremene. Îşi văzu fiul şi privirea i se îmblînzi. Reuşi să schiţeze un zîmbet.

― Jessica, ai încetat vreodată să mă urăşti? i se adresă bătrîna.

― Te iubesc şi te urăsc deopotrivă, răspunse Jessica. Ura, pentru suferinţa pe care n-am s-o uit niciodată. Dragostea este...

― Este, pur şi simplu, o întrerupse bătrîna, dar glasul îi suna blînd. Poţi rămîne acum, dar să nu vorbeşti. Închide uşa şi ai grijă să nu ne stingherească nimeni.

Jessica intră în cameră, închise uşa şi rămase cu spatele rezemat de ea. Fiul meu trăieşte şi e... fiinţă umană. Ştiam că-i aşa... dar... trăieşte. Acum pot trăi şi eu mai departe. Simţi în spate suprafaţa compactă, reală, a uşii. Întreaga încăpere, cu tot ce se afla în ea, i se păru deodată palpabilă, pătrunzîndu-i simţurile.

Fiul meu trăieşte.

Paul îşi privi mama. A spus adevărul. Ar fi vrut să iasă, să rămînă singur şi să se poată gîndi la tot ce se întîmplase, dar îşi dădu seama că nu va putea pleca decît cînd i se va permite. Bătrîna reuşise să-l subjuge... Amîndouă au spus adevărul. Mama sa fusese supusă aceleiaşi încercări. Toate astea aveau un scop, un ţel. Un ţel cumplit... căci suferinţa şi frica fuseseră şi ele cumplite. Ştia ce erau ţelurile cumplite. Erau ţeluri în calea cărora nu putea sta nimic. Erau ţeluri care-şi aveau propria existenţă, propria necesitate. Simţi că devenise prizonierul unui ţel cumplit. Dar nu ştia care era ţelul acesta cumplit.

― Băiete, spuse bătrîna, poate că într-o zi va trebui să stai şi tu de partea cealaltă a unei uşi. Şi aceea va fi tot o încercare.

Paul îşi privi mîna care trecuse prin suferinţă, apoi se uită la Cucernica Maică. Desluşise în vocea ei ceva necunoscut, o sonoritate pe care încă n-o sesizase la nici un alt glas. Cuvintele ei se conturaseră parcă într-un nimb de lumină. Distincte, materiale. Avu senzaţia că răspunsurile pe care bătrîna i le-ar putea da acum la orice întrebări, ar fi în stare să-l înalţe din lumea lui de carne către ceva mult mai măreţ.

― De ce testaţi fiinţele umane? o întrebă.

― Ca să-i eliberăm pe oameni.

― Să-i eliberaţi?

― Odinioară, oamenii au pus maşinile să gîndească pentru ei, sperînd că astfel se vor elibera. Singurul rezultat a fost că alţi oameni cu maşini i-au înrobit.

― "Să nu-ţi faci maşină după asemănarea minţii omului", cită Paul.

― Da, aceasta a fost deviza Jihadului Butlerian, reprodusă şi în Biblia Catolică Portocalie. Dar Biblia ar fi trebuit să spună: "Să nu-ţi faci maşină care să imite mintea umană". L-ai studiat pe mentatul aflat în slujba voastră?

― Am studiat cu Thufir Hawat.

― Marea Răscoală ne-a luat cîrjele şi a silit mintea umană să se dezvolte. Au luat fiinţă şcoli menite să educe şi să antreneze talentele umane.

― Şcolile Bene Gesserit?*

*Şcoală de educaţie şi antrenament fizic şi mintal rezervată iniţial elevilor de sex feminin.

Ea încuviinţă din cap.

― Au supravieţuit doar două dintre şcolile străvechi: Bene Gesseritul şi Ghilda Spaţială. Ghilda, pare-se, pune accentul mai ales pe matematicile pure. Funcţia Bene Gesseritului este cu totul alta.

― Politica, rosti Paul.

― Kull wahad! exclamă bătrîna.

O fulgeră din ochi pe Jessica.

― Nu i-am spus nimic, Cuvioşia-Ta.

Cucernica Maică se întoarse iarăşi spre Paul.

― Ai ghicit fără să ai la îndemînă prea multe indicii. Aşa este. Politica. Prima şcoală Bene Gesserit a fost întemeiată de persoane care au întrevăzut necesitatea continuităţii problemelor umane. Persoanele acelea şi-au dat seama că o asemenea continuitate nu poate exista decît dacă se separă specia umană de specia animală... prin selecţie artificială.

Pentru Paul, cuvintele Cucernicei Maici îşi pierdură brusc claritatea. Se simţi rănit în ceea ce mama lui numea instinctul său de dreptate. Nu pentru că bătrîna ar fi minţit. Nu încăpea îndoială, credea ce spune. Nu, era ceva mai adînc, ceva legat de ţelul cumplit.

― Dar mama mi-a spus că multe surori Bene Gesserit nu-şi cunosc ascendenţa, zise el.

― Arhivele noastre păstrează evidenţa tuturor liniilor genetice. Maică-ta ştie că se trage sau dintr-un neam Bene Gesserit, sau dintr-un neam acceptat de Bene Gesserit.

― Atunci cum de nu ştie cine-s părinţii ei?

― Unii au voie să ştie... Cei mai mulţi, nu. S-ar putea, de pildă, să se fi urmărit împerecherea ei cu o rudă apropiată, pentru a se consolida dominanta unei anumite însuşiri genetice. Avem multe motive.

Paul simţi iarăşi ofensa adusă dreptăţii.

― Vă asumaţi dreptul la o mulţime de decizii, rosti el.

Cucernica Maică îl ţintui cu privirea, întrebîndu-se: Am desluşit cumva critică în glasul lui?

― Purtăm o povară grea, zise.

Paul simţi că şocul încercării se estompează cu repeziciune. Îşi aţinti privirea în ochii bătrînei şi spuse:

― Zici că s-ar putea să fiu... Kwisatz Haderach. Ce-i asta? Un gom jabbar uman?

― Paul! interveni Jessica. Nu vorbi pe tonul ăsta cu...

― Dă-mi voie, Jessica, o întrerupse bătrîna. Băiete, ai auzit vreodată de drogul Dreptvorbitoarelor?

― E un narcotic care amplifică puterea de a detecta neadevărul, răspunse Paul. Mi-a spus mama.

― Ai asistat vreodată la Transa Adevărului?

Paul clătină din cap.

― Nu.

― Drogul e periculos, dar conferă într-adevăr putere. Sub efectul drogului, Dreptvorbitoarea poate să viziteze multe locuri din memoria ei ― din memoria trupului ei. Noi, Dreptvorbitoarele, cunoaştem multe dintre căile trecutului... dar numai căi feminine. (În glasul bătrînei se strecură o undă de mîhnire.) Există însă un loc în care nici o Dreptvorbitoare nu poate să ajungă. Locul acela ne respinge, ne îngrozeşte. Dar se spune că va veni ziua în care un bărbat îşi va descoperi, în binecuvîntarea drogului... ochiul interior. El va vedea ceea ce n-a văzut încă nici una dintre noi: ambele trecuturi ― cel masculin şi cel feminin.

― Pe bărbatul acesta îl numiţi Kwisatz Haderach?

― Da. Kwisatz Haderach: cel care poate fi în mai multe locuri deodată. Mulţi bărbaţi au încercat drogul... foarte mulţi. Dar nici unul n-a reuşit.

― Au încercat şi au dat greş? Cu toţii?

― O, nu, murmură bătrîna, clătinînd din cap. Au încercat şi au murit.

Încercarea de a-l înţelege pe Muad'Dib fără a-i înţelege duşmanii de moarte, Harkonnenii, este asemenea încercării de a afla Adevărul fără a cunoaşte Minciuna. Este ca încercarea de a vedea Lumina fără a şti ce-i întunericul. Este cu neputinţă.

Fragment din Manualul lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

ERA O LUME, un glob sculptat, cufundat pe jumătate în umbră, rotindu-se sub loviturile domoale ale unei mîini obeze, cu degetele încărcate de inele scînteietoare. Globul se învîrtea pe un suport variabil, lîngă unul din pereţii lipsiţi de ferestre ai încăperii. Ceilalţi pereţi erau un mozaic multicolor de suluri, bobine, benzi şi filme. Lumina venea de la cîteva globuri aurii care pluteau în cîmpuri mobile de suspensie gravitaţională.

În centrul camerei trona o masă de lucru elipsoidală, acoperită cu o placă trandafirie din lemn de elacca pietrificat. În jurul mesei erau orînduite mai multe scaune veriforme cu suspensie, dintre care două ocupate. Într-unul şedea un tînăr negricios de vreo şaisprezece ani, cu faţă rotundă şi ochi apatici. În celălalt, un bărbat subţiratic, mic de statură, cu trăsături efeminate.

Amîndoi aveau privirile aţintite către glob şi omul care îl rotea din umbră.

Un rîs înfundat răsună dintr-acolo. Apoi o voce de bas:

― Iat-o, Piter: cea mai mare capcană de oameni din cîte a cunoscut istoria. Iar Ducele e gata să se vîre de bunăvoie în fălcile ei. Ce zici? Nu-i asta o realizare magnifică a Baronului Vladimir Harkonnen?

― Fără-ndoială, Baroane, încuviinţă bărbatul. Avea o voce de tenor, cu inflexiuni dulci, muzicale.

Mîna masivă se lăsă asupra globului, puse capăt rotaţiei. Acum, cei din cameră putură să contemple suprafaţa nemişcată, putură să-şi dea seama că aveau în faţă unul din obiectele hărăzite doar colecţionarilor bogaţi sau guvernatorilor planetari ai Imperiului. Globul purta pecetea artizanilor imperiali. Meridianele şi paralelele erau marcate cu sîrmă de platină, subţire ca firul de păr. Calotele polare erau încrustaţii vaporoase de diamante cu strălucire lăptoasă.

Mîna buhăită se mişcă, trasînd detaliile suprafeţei.

― Vă invit să priviţi cu atenţie, hurui vocea de bas. Uită-te bine, Piter, şi tu la fel, iubitul meu Feyd-Rautha. Între şaizeci de grade latitudine nordică şi şaptezeci de grade latitudine sudică, doar aceste ondulaţii superbe. Culoarea lor nu vă duce cu gîndul la caramelele cele mai dulci? Nicăieri nici un pic de albastru. Nicăieri lacuri sau rîuri sau mări. Şi aceste drăgălaşe calote polare... Atît de micuţe! Cine n-ar recunoaşte dintr-o privire lumea asta? Arrakis! O lume fără seamăn. Şi locul ideal pentru o victorie fără seamăn.

Un zîmbet flutură pe buzele lui Piter.

― Şi cînd te gîndeşti, Baroane, că Împăratul Padişah consideră că i-a dat Ducelui planeta, cu mirodenia ta cu tot. Uimitor!

― Asta-i o afirmaţie absurdă, hurui Baronul, pe care-ai făcut-o numai ca să-l zăpăceşti pe tînărul Feyd-Rautha. Dar pe nepotul meu nu-i nevoie să-l induci în eroare.

Tînărul cu ochi apatici se foi în scaun, netezi o cută a colantului negru în care era îmbrăcat. Îşi îndreptă brusc poziţia, cînd în uşa din spatele său se auzi o bătaie discretă.

Piter se smulse din scaunul lui, traversă odaia şi crăpă uşa doar cît să ia cilindrul unui mesaj, apoi o închise, desfăşură sulul şi-l parcurse lacom cu privirea. Lăsă să-i scape un chicot, încă unul.

― Ei? îl interpelă Baronul.

― Neghiobul ne-a trimis răspuns, Baroane!

― Parcă a scăpat vreodată un Atreides prilejul de a se grozăvi! exclamă Baronul. Ce zice?

― E cam necuviincios, Baroane. Ţi se adresează cu "Harkonnen". Nici "Sire şi dragă Vere", nici titlu, nimic.

― Harkonnen e un nume frumos, mîrîi Baronul, iar glasul îi trădă nerăbdarea. Şi ce spune drăguţul de Leto?

― Spune aşa: "Refuz propunerea de întrevedere pe care mi-ai transmis-o. Îţi cunosc prea bine perfidia, după cum ţi-o cunoaşte toată lumea".

― Atît?

― Mai zice: "Arta kanlynului are încă admiratori pe cuprinsul Imperiului". Şi semnează: "Ducele Leto de Arrakis". (Piter izbucni în rîs.) De Arrakis! Ei, nu! Asta-i prea de tot!

― Încetează, se răsti Baronul şi rîsul celuilalt amuţi brusc, ca un contact întrerupt. Kanly, va să zică! Cu alte cuvinte, vendetă! Şi foloseşte termenul ăsta arhaic, cu o tradiţie atît de bogată, ca să-mi dea de înţeles că nu-i de glumă.

― Ai făcut gestul păcii, spuse Piter. Formele au fost respectate.

― Vorbeşti mult prea mult pentru un mentat*, Piter, observă Baronul. Şi gîndi: Va trebui să mă descotorosesc de el cît de curînd. Aproape că nu mai e bun de nimic. Îşi privi lung mentatul-asasin, zăbovind asupra amănuntului pe care oricine îl remarca numaidecît: ochii ― fante înguste, complet albastre. Ochi fără pic de alb.

*Oameni educaţi şi antrenaţi pentru dobîndirea şi dezvoltarea unei logici desăvîrşite.

Un rînjet scurt schimonosi chipul lui Piter. O clipă, faţa lui păru o mască. Cu două găuri în locul ochilor.

― Dar... Baroane! N-a existat nicicînd revanşă mai frumoasă. O capodoperă în materie de trădare: să-l obligi pe Leto să lase Caladanul pentru Dune ― ba încă fără nici o şansă de scăpare, dată fiind porunca Împăratului. Ce festă!

― Ai un adevărat flux verbal, Piter, rosti cu voce glacială baronul.

― Pentru că-s fericit, Baroane. În timp ce pe tine... te cam roade invidia.

― Piter!

― Ah, Baroane! Nu e regretabil că n-ai reuşit să ticluieşti de unul singur stratagema asta încîntătoare?

― Într-o bună zi, am să pun să te strîngă de gît, Piter.

― Sînt sigur, Baroane. În fine! Dar nici o faptă bună nu-i zadarnică, aşa-i?

― Ai luat cumva semuta** sau verită, Piter?

** Derivat narcotic secundar obţinut din arderea lemnului elocca.

― Pe Baronul nostru îl miră adevărul spus fără teamă, observă Piter. Faţa i se transformă în caricatura unei măşti încruntate. Aha! Numai că vezi tu, Baroane, eu sînt mentat, aşa că am să ştiu cînd îţi vei trimite călăul. Atîta timp cît îţi mai sînt de folos, vei aştepta. N-ar fi economic să acţionezi prematur, şi pînă una-alta mai pot face cîte ceva. Ştiu că Dune te-a învăţat un lucru înţelept: să nu iroseşti. N-am dreptate, Baroane?

Baronul continuă să-l fixeze în tăcere.

Feyd-Rautha se agită în scaun. Dobitocii ăştia şi ciondăneala lor! gîndi. Unchiu-meu nu-i in stare să discute cu mentatul fără să se ia la harţă. Ce şi-or fi închipuind? Că n-am altă treabă decît să-i ascult cum se ciorovăiesc?

― Feyd, spuse baronul. Cînd te-am poftit aici ţi-am spus s-asculţi şi să înveţi. Înveţi?

― Da, unchiule, răspunse Feyd-Rautha cu voce slugarnică.

― Uneori nu ştiu ce să cred despre Piter, zise Baronul. Eu provoc suferinţă numai din necesitate, pe cînd el... aş putea să jur c-o face din pură plăcere. În ceea ce mă priveşte, mi-e milă de sărmanul Duce Leto. Curînd o să-l lovească şi doctorul Yueh şi... s-a zis cu Atreizii! Sînt sigur că Leto îşi va da seama cine l-a manevrat pe medicul trădător... iar asta va fi lovitura de graţie.

― Atunci de ce nu i-ai cerut doctorului să-i vîre un kindjal* între coaste? întrebă Piter. Zici că ţi-e milă, dar...

* Sabie scurtă, iama uşor încovoiată are două tăişuri.

― Ducele trebuie să fie conştient în momentul în care-i voi pecetlui soarta, îl întrerupse Baronul. Trebuie să afle şi celelalte Case Mari. Asta o să le mai taie elanul. Iar eu o să am loc ca să mă pot mişca mai în voie. Necesitatea-i evidentă, dar aceasta nu înseamnă că-mi face plăcere.

― Ca să te poţi mişca mai în voie, îl persiflă Piter. Împăratul e şi-aşa cu ochii pe tine, Baroane. Te mişti şi-aşa cu prea multă cutezanţă. Într-o zi ai să te trezeşti chiar aici, pe Giedi Prim, c-o legiune imperială de sardaukari şi-atunci s-a zis şi cu Baronul Vladimir Harkonnen!

― Tare ţi-ar plăcea s-apuci ziua aceea, nu-i aşa, Piter? Ce te-ai mai bucura să vezi corpul sardaukarilor prădîndu-mi oraşele şi jefuindu-mi palatul! Nu-ţi lasă gura apă?

― Mă mai întrebi, Baroane? rosti aproape în şoaptă Piter.

― Ar fi trebuit să fii bashar de trupe, zise Baronul. Prea te încîntă sîngele şi suferinţa. Poate că m-am pripit cu făgăduiala prăzilor de pe Arrakis.

Piter făcu cinci paşi curios de mărunţi, se opri exact în spatele lui Feyd-Rautha. Atmosfera din încăpere deveni brusc încordată şi tînărul îşi încruntă neliniştit sprîncenele, răsucindu-şi capul spre Piter.

― Să nu te joci cu Piter, Baroane, mîrîi mentatul. Mi-ai promis-o pe doamna Jessica. Mi-ai promis-o!

― Pentru ce, Piter? întrebă Baronul. Pentru suferinţă?

Piter îl privi fix, prelungind tăcerea.

Feyd-Rautha îşi trase într-o parte scaunul.

― Unchiule, mai ai nevoie de mine? Ai spus că...

― Iubitul meu Feyd-Rautha se impacientează, observă Baronul. Se mişcă în umbră, în preajma globului. Răbdare, Feyd. Apoi se adresă iarăşi mentatului:

― Dar micul Duce, dragă Piter? Ce-ai de spus despre copil? Despre Paul?

― Capcana ţi-l va pune pe tavă, Baroane, mormăi Piter.

― Nu asta te-am întrebat. Dacă nu mă înşeală memoria, ai prevăzut că vrăjitoarea Bene Gesserit îi va face Ducelui o fiică. Te-ai înşelat, nu-i aşa, mentatule?

― Nu mă înşel prea des, Baroane, se apără Piter şi pentru prima dată vocea lui păru temătoare. Recunoaşte-mi măcar meritul ăsta: nu mă înşel prea des. Ştii şi tu că femeile din Bene Gesserit nasc îndeobşte fete. Chiar şi consoarta Împăratului a adus pe lume doar fiice.

― Unchiule, interveni din nou Feyd-Rautha, ai spus să vin ca să aflu ceva important pentru mine şi...

― Grozav nepot am, se văită Baronul. Aspiră la stăpînirea baroniei mele, dar nu-i în stare să se stăpînească nici măcar pe sine. (Se agită în spatele globului, umbră printre, umbre.) Află, Feyd-Rautha Harkonnen, că te-am chemat aici cu speranţa de a-ţi oferi un dram de înţelepciune. L-ai urmărit pe bunul nostru mentat? Ai fi avut cîte ceva de învăţat din această discuţie.

― Dar, unchiule...

― Piter e un mentat deosebit de eficient, nu eşti de-aceeaşi părere, Feyd?

― Ba da, dar...

― Ah! Întocmai: dar! Dar consumă prea multă mirodenie; o savurează ca pe o dulceaţă. Ia uite ce ochi are! Parc-ar fi un salahor arrakian. Daaa... E eficient Piter, dar în acelaşi timp este emotiv şi predispus la ieşiri pătimaşe. Eficient, dar supus greşelii.

Mentatul vorbi cu voce joasă, ursuză:

― M-ai chemat ca să-mi subminezi eficienţa prin critici, Baroane?

― Să-ţi subminez eficienţa? Fii serios, Piter, doar mă cunoşti. Nu doresc decît ca nepotul meu să constate limitele unui mentat.

― Ai hotărît deja să mă înlocuieşti?

― Să te înlocuiesc? Cu cine să te înlocuiesc? Unde-aş putea găsi un alt mentat cu viclenia şi veninul tău?

― Acolo unde m-ai găsit şi pe mine, Baroane.

― Poate că n-ar strica s-o fac, spuse Baronul cu un aer meditativ. Pari cam instabil în ultima vreme. Şi consumi o grămadă de mirodenie.

― Consideri că plăcerile mele sînt prea costisitoare, Baroane? ai ceva de obiectat în privinţa asta?

― Dragă Piter, plăcerile astea te ţin legat de mine. Cum aş putea să obiectez? Nu vreau decît ca nepotul meu să te observe şi să tragă unele concluzii.

― Aşadar, e vorba de o demonstraţie, mîrîi Piter. Ce trebuie să fac? Să dansez? Să-mi etalez diferitele funcţii spre edificarea eminentului Feyd-Rau...

― Exact. E vorba de o demonstraţie. Şi-acum, ţine-ţi gura.

Baronul se întoarse spre Feyd-Rautha. Îi observă buzele groase, răsfrînte ― caracteristica genetică a Harkonnenilor ―, arborînd un zîmbet uşor amuzat.

― Acesta-i un mentat, Feyd, reluă Baronul. A fost instruit şi condiţionat pentru a îndeplini anumite funcţii. A nu se omite însă faptul că mentatul este ambalat într-un corp uman. O carenţă cît se poate de gravă! Uneori chiar cred că strămoşii noştri aveau dreptate cu maşinile lor gînditoare...

― Nişte jucării, pe lîngă mine, bombăni Piter. Chiar şi tu, Baroane, ai putea să întreci maşinile alea.

― Poate, făcu Baronul. În sfîrşit... (Inspiră adînc, rîgîi. Apoi:) Piter, expune-i acum nepotului meu liniile generale ale campaniei noastre împotriva Casei Atreides. Îndeplineşte-ţi, deci, te rog, rolul de mentat.

― Baroane, te-am avertizat că nu e bine să împărtăşeşti asemenea informaţii unei persoane de vîrsta lui. Observaţiile mele...

― Dă-mi voie să hotărăsc eu. Ţi-am dat un ordin, mentatule! Îndeplineşte una dintre diversele tale funcţii.

― Prea bine.

Piter îşi îndreptă spatele şi înţepeni într-o stranie atitudine de demnitate ― ca şi cum şi-ar fi pus altă mască, dar care de această dată îi acoperea tot corpul.

― Peste cîteva zile standard, începu el, întreaga casă a Ducelui Leto se va îmbarca la bordul unui transspaţial al Ghildei cu destinaţia Arrakis; mai exact, oraşul Arrakeen, cu siguranţă considerat preferabil reşedinţei noastre de la Carthag. Mentatul Ducelui, Thufir Hawat, va fi ajuns pe bună dreptate la concluzia că Arrakeenul e mai uşor de apărat.

― Ciuleşte bine urechile, Feyd, interveni Baronul. Fii atent la toate planurile care sînt în interiorul planurilor.

Feyd-Rautha dădu din cap, gîndind: Aşa mai merge. Bătrînul monstru îşi dă, în sfîrşit, în vileag, secretele. Ceea ce-nseamnă că vrea într-adevăr, să-i fiu moştenitor.

― Există mai multe posibilităţi tangenţiale, reluă Piter. Am indicat faptul că întreaga Casă Atreides se va muta pe Arrakis. Cu toate astea, nu trebuie scăpată din vedere nici posibilitatea ca Ducele să se fi înţeles cu Ghilda să-l transporte într-un loc sigur, în afara Sistemului. Există precedente. În împrejurări asemănătoare, unele Case s-au exilat, cu armamentul atomic al familiei şi cu scuturile, dincolo de limitele Imperiului.

― Ducele e prea mîndru ca să facă aşa ceva, comentă Baronul.

― E o posibilitate, insistă Piter. Oricum, pentru noi rezultatul final ar fi acelaşi.

― Nu-i adevărat! mugi Baronul. Vreau să moară şi să-i piară tot neamul!

― Asta-i şi eventualitatea cea mai probabilă. Există unele activităţi după care se poate recunoaşte dacă o Casă intenţionează să ia calea exilului. Ducele nu pare să acţioneze în acest sens.

― Aşa! oftă Baronul. Continuă, Piter.

― La Arrakeen, Ducele şi familia lui vor ocupa Reşedinţa, fosta locuinţă a Contelui Fenring şi a doamnei sale.

― Ambasadorul pe lîngă contrabandişti, rîse Baronul.

― Poftim? făcu Feyd-Rautha.

― Unchiul tău a glumit, îi explică Piter. L-a numit pe Contele Fenring "ambasadorul pe lîngă contrabandişti", făcînd aluzie la interesul Împăratului pentru operaţiile de contrabandă de pe Arrakis.

Feyd-Rautha îşi privi nedumerit unchiul.

― De ce?

― Nu fi obtuz, Feyd! se răsti Baronul. Cum ar putea fi altfel, atîta vreme cît Ghilda Spaţială rămîne efectiv în afara controlului imperial? Cum crezi c-ar mai putea să mişune spionii şi asasinii?

Gura lui Feyd-Rautha schiţă un "Aha!" nerostit.

― La Reşedinţă, continuă Piter, am pus la cale cîteva diversiuni. Va avea loc şi un atentat la viaţa moştenitorului Atreides... E posibil ca atentatul să reuşească.

― Piter, mîrîi Baronul, ai spus...

― Am spus că se pot produce accidente, zise Piter. Tentativa de asasinat trebuie să pară autentică.

― Ah, şi băiatul are un trup atît de tînăr, atît de fraged! rosti Baronul. Fireşte, virtual e şi mai periculos decît tatăl... mai ales după tot ce a învăţat de la vrăjitoarea de maică-sa. Blestemată femeie! Eh, în sfîrşit! Continuă, te rog, Piter.

― Hawat va intui că un agent de-al nostru s-a infiltrat printre ei. Suspectul cel mai evident e doctorul Yueh, care-i într-adevăr unealta noastră. Dar Hawat ştie că doctorul e absolvent al Şcolii Suk şi supus Condiţionării Imperiale ― cu alte cuvinte, un om destul de sigur spre a-l sluji chiar pe Împărat. Condiţionarea Imperială se bucură de o încredere oarbă. Unii susţin chiar că nu poate fi anihilată decît cu preţul vieţii subiectului. Şi totuşi, aşa cum a remarcat cineva odată, cu o pîrghie potrivită poţi urni din loc şi o planetă. Iar noi am găsit pîrghia potrivită pentru a-l urni pe doctor.

― Cum? întrebă Feyd-Rautha, brusc interesat. Subiectul i se părea fascinant. Toată lumea ştia că persoanele supuse Condiţionării Imperiale nu puteau fi corupte prin nici un mijloc.

― Altădată, interveni Baronul. Spune mai departe Piter.

― În locul lui Yueh, continuă mentatul, vom scoate în calea lui Hawat un suspect mult mai interesant. Planul nostru este extrem de îndrăzneţ. Dar tocmai de aceea sîntem siguri că Hawat o va bănui pe ea.

― Ea? rosti mirat Feyd-Rautha.

― Doamna Jessica în persoană, spuse Baronul.

― Nu e sublim? zise Piter. Problema o să-l preocupe în asemenea măsură pe Hawat încît îi va afecta grav funcţiile de mentat. S-ar putea chiar să încerce s-o ucidă. (Se încruntă, adaugă:) Dar nu cred că va izbuti.

― Şi nici tu nu doreşti asta, aşa-i? îl provocă Baronul.

― Nu-mi distrage atenţia, replică Piter. În timp ce Hawat va fi ocupat cu doamna Jessica, îl vom încurca şi mai mult, provocînd tulburări în cîteva garnizoane şi alte diversiuni similare, care vor putea fi însă repede rezolvate. Ducele trebuie lăsat să creadă că a dobîndit un oarecare grad de securitate. Apoi, la momentul potrivit, îi vom da de ştire lui Yueh şi, atacînd cu forţele noastre principale, vom... vom...

― Dă-i drumul, spune-i tot, îl îndemnă Baronul.

― Vom invada planeta, sprijiniţi de două legiuni de sardaukari îmbrăcaţi în uniforme Harkonnen.

― Sardaukari! tresări Feyd-Rautha. Văzu cu ochii minţii imaginea fioroaselor trupe imperiale ― ucigaşii fără milă, soldaţii fanatici ai Împăratului Padişah.

― Sper că-ţi dai seama cîtă încredere îţi acord, Feyd, spuse Baronul. Dacă o singură şoaptă despre afacerea asta ar ajunge la urechile vreunei alte Case Mari, întregul Landsraad s-ar putea coaliza împotriva Casei Imperiale şi s-ar dezlănţui haosul,

― Punctul esenţial e următorul, zise Piter. De vreme ce Casa Harkonnen este folosită pentru a săvîrşi treburile murdare ale Imperiului, ea va beneficia în mod cert de avantaj. Un avantaj periculos, desigur, dar care, manevrat cu precauţie, îi va aduce profituri mai mari decît ale oricăror alte Case din Imperiu.

― Habar n-ai despre ce profituri e vorba, Feyd, spuse Baronul. Nici măcar nu ţi-ar putea trece prin cap. Pentru început... vom obţine un directorat irevocabil în compania CHOAM.

Feyd-Rautha dădu din cap. Profiturile erau totul. Iar CHOAM era cheia profiturilor. Fiecare Casă nobilă scotea din sipeturile Companiei tot ce putea scoate pe durata unui directorat. Directoratele CHOAM reprezentau adevărata măsură a puterii politice din Imperiu, trecînd dintr-o mînă în alta, odată cu modificarea numărului de voturi obţinute în Landsraad, la concurenţă cu Împăratul şi cu susţinătorii acestuia.

― S-ar putea, spuse Piter, ca Ducele Leto să încerce să fugă la neisprăviţii de fremeni de la marginea deşertului. Ori să încerce să-şi trimită doar familia spre acest adăpost imaginar. Dar această uşiţă de salvare e blocată de unul din agenţii Majestăţii Sale ― ecologul planetei. Poate-l mai ţii minte: Kynes.

― Feyd şi-l aminteşte, interveni Baronul. Spune mai departe.

― Nu prea ştii să te-abţii, Baroane, remarcă Piter.

― Spune mai departe, ţi-am poruncit! tună Baronul.

Piter dădu din umeri.

― Dacă totul va reuşi conform planului, spuse, în mai puţin de un an standard Arrakisul va deveni subfieful Casei Harkonnen. Unchiul tău va solicita o dispensă. Planeta va fi condusă de agentul său personal.

― Care va stoarce şi mai multe profituri, rosti Feyd-Rautha.

― Exact, întări Baronul Şi gîndi: Aşa-i şi drept. Noi sîntem cei care-am colonizat Arrakisul... cu excepţia celor cîtorva venetici de fremeni care se ascund la periferia deşertului... şi-a prăpădiţilor de contrabandişti, care sînt prizonierii planetei, întocmai ca şi muncitorii indigeni.

― Iar Casele Mari vor şti că Baronul i-a distrus pe Atreizi, spuse Piter. Vor şti cu siguranţă.

― Vor şti, şuieră Baronul.

― Ce-i mai frumos, adăugă Piter, este că va şti şi Ducele. Adică ştie de-acum, într-un fel. Nu se poate să nu fi mirosit capcana.

― Ştie, ştie, mormăi Baronul şi în glasul lui răzbătu o notă de mîhnire. Dar n-are încotro... Cu atît mai rău pentru el!

Baronul părăsi ungherul de lîngă globul Arrakisului. Ieşind din umbră, silueta sa căpătă proporţii ― imensă, obeză. Cu umflături discrete sub faldurile robei întunecate, în locurile unde trupul mătăhălos era parţial susţinut de dispozitive de suspensie portabile, prinse în hamuri. Cîntărea aproape două sute de kilograme standard, dar picioarele nu-i purtau mai mult de cincizeci.

― Mi-e foame! mugi, mîngîindu-şi cu degetele pline de inele buzele groase şi privindu-l pe Feyd-Rautha cu ochi înecaţi în grăsime. Dă poruncă să ni se aducă ceva de mîncare, dragul meu. Să gustăm ceva înainte de culcare.

Astfel grăit-a Sfînta Alia-a-Cuţitului: "Cucernica Maică trebuie să îmbine puterea de seducţie a unei curtezane cu măreţia sublimă a unei zeiţe virgine şi să păstreze aceste atribute sub tensiune atît timp cît vor dăinui forţele tinereţii sale. Căci, atunci cînd frumuseţea şi tinereţea se vor fi dus, va descoperi că locul intermediar, ocupat odinioară de tensiune, s-a preschimbat într-un izvor de şiretenie şi de iscusinţă".

Fragment din Muad'Dib, comentarii de familie de prinţesa Irulan

― EI, JESSICA, ce-ai de spus în ceea ce te priveşte? întrebă Cucernica Maică.

Asfinţea soarele la Castelul Caladan, în ziua încercării lui Paul. Cele două femei erau singure în salonul Jessicăi. Paul aştepta alături, între pereţii izolaţi acustic ai Camerei de Meditaţie.

Jessica stătea în faţa ferestrelor dinspre sud. Vedea şi nu vedea culorile pe care amurgul le aşternuse peste luncă, peste rîu. Auzi şi nu auzi întrebarea Cucernicei Maici. Se gîndea la o altă încercare, petrecută cu mulţi ani în urmă. Se gîndea la fetiţa plăpîndă, cu părul de culoarea bronzului, cu trupul chinuit de furtunile pubertăţii ― fetiţa care intrase în biroul Cucernicei Maici Gaius Helen Mohiam, Proctor Superior al şcolii Bene Gesserit de pe Wallach IX. Jessica îşi privi mîna dreaptă, îndoi degetele, amintindu-şi durerea, spaima, furia.

― Bietul Paul, şopti ea.

― Te-am întrebat ceva, Jessica.

Tonul era răstit, poruncitor.

― Cum? Oh... Jessica se smulse din trecut, se întoarse către Cucernica Maică, aşezată cu spatele la perete, între cele două ferestre de la apus. Ce-ai vrea să spun?

― Ce-aş vrea să spui? Ce-aş vrea să spui? cîrîi bătrîna şi în vocea ei răzbătu o notă crudă de batjocură.

― Ei da, am născut un fiu! izbucni Jessica. Dar ştia că mînia îi fusese provocată cu bună ştiinţă.

― Ţi s-a poruncit să-i faci lui Atreides doar fiice.

― Dar însemna atît de mult pentru el!

― Iar tu, în trufia ta, ţi-ai închipuit că-l vei zămisli pe Kwisatz Haderach!

Jessica îşi înălţă fruntea.

― Am simţit că ar fi cu putinţă.

― Nu te-ai gîndit decît la dorinţa Ducelui de a avea un fiu! se răsti bătrîna. Dar dorinţele lui n-au nimic de-a face cu asta. Căsătoria unei fiice Atreides cu un moştenitor Harkonnen ar fi astupat breşa. Ai complicat lucrurile în mod iremediabil. Acum s-ar putea să pierdem ambele filiaţii.

― Nu sînteţi infailibile, replică Jessica. Înfruntă privirea aţintită asupra ei.

― Faptul e consumat, mormăi în cele din urmă bătrîna.

― Am jurat că n-o să regret niciodată hotărîrea, spuse Jessica.

― Cîtă nobleţe! o zeflemisi Cucernica Maică. N-o să regreţi! Vom vedea cînd se va pune recompensă pe capul tău şi o să trebuiască să fugi, hăituită de toţi cei dispuşi să vîndă viaţa ta şi viaţa fiului tău.

Jessica păli.

― Nu există nici o alternativă?

― Alternativă? O Bene Gesserit pune asemenea întrebare?

― Nu vreau să ştiu decît ce vezi în viitor, graţie puterilor tale.

― În viitor văd ce-am văzut în trecut. Cunoşti foarte bine problemele noastre, Jessica. Rasa ştie că e vremelnică şi se teme de stagnarea eredităţii sale. Are în sînge pornirea de a-şi amesteca haotic liniile genetice. Imperiul, Compania CHOAM şi Casele Mari nu sînt decît rămăşiţele unor epave tîrîte de furia torentului.

― CHOAM-ul, murmură Jessica. Îmi închipui că s-a şi hotărît cum vor reîmpărţi prăzile de pe Arrakis.

― Ce altceva este CHOAM-ul decît girueta vremurilor în care trăim? Împăratul şi partizanii lui controlează în clipa de faţă 59,65 la sută din voturile Consiliului de administraţie al Companiei. Nu încape îndoială că adulmecă profituri şi, cum le adulmecă şi alţii, puterea lor asupra voturilor va creşte. Aşa se face istoria, fata mea.

― Exact asta-mi trebuie mie acum. O prelegere de istorie!

― Nu fi sarcastică, fetiţo! Ştii la fel de bine ca şi mine ce forţe ne înconjoară. Civilizaţia noastră are trei puncte de sprijin: Curtea Imperială în opoziţie cu Federaţia Caselor Mari ale Landsraadului şi, între ele, Ghilda şi monopolul ei blestemat în transporturile interstelare. În politică, trepiedul este cea mai instabilă structură. Iar sistemul comercial de tip feudal, care întoarce spatele oricărei ştiinţe şi complică absolut totul, nu face altceva decît să înrăutăţească situaţia. Jessica rosti cu amărăciune:

― Epave tîrîte de furia torentului... ca Ducele Leto şi fiul său şi...

― Oh, fă bine şi taci, fato! Ştiai prea bine, cînd ai intrat în jocul ăsta, că va trebui să dansezi pe sîrmă.

― "Sînt Bene Gesserit. Exist doar pentru a servi".

― Adevărat. Şi tot ce mai putem spera acum este să împiedicăm izbucnirea unei conflagraţii generale, ca să salvăm ce se mai poate salva din liniile de sînge esenţiale.

Jessica închise ochii şi simţi apăsarea lacrimilor sub pleoape. Îşi înăbuşi zbuciumul lăuntric şi tremurul muşchilor, se luptă cu respiraţia agitată, cu pulsul care înnebunise, cu transpiraţia din palme.

― O să-mi plătesc greşeala, spuse.

― Şi fiul tău va plăti împreună cu tine!

― O să-l ocrotesc cît voi putea mai bine.

― O să-l ocroteşti! o apostrofă bătrîna. Parcă n-ai şti ce rişti cu asta! Ocroteşte-ţi prea mult fiul, Jessica, şi nu va avea niciodată destulă putere să-şi împlinească destinul ― oricare-ar fi el!

Jessica se întoarse. Dincolo de fereastră se lăsa întunericul.

― E chiar aşa de groaznică planeta aceea, Arrakis? întrebă.

― Este, dar nu cu totul. Missionaria Protectiva a fost acolo şi a mai îmblînzit puţin lucrurile. (Cucernica Maică se ridică şi netezi o cută a veşmîntului negru.) Cheamă băiatul. Curînd trebuie să plec.

― Trebuie?

Vocea bătrînei se înmuie:

― Jessica, fata mea, aş vrea să pot trece în locul tău şi să te scap de chin. Dar fiecare din noi trebuie să-şi urmeze propria cale.

― Ştiu.

― Mi-eşti la fel de dragă ca oricare din fiicele mele, însă nu mi-e îngăduit să-mi nesocotesc datoria.

― Înţeleg... E necesar.

― Ce-ai făcut tu, Jessica, şi pentru ce-ai făcut-o... ştim amîndouă. Dar bunătatea mă obligă să-ţi spun că există puţine şanse ca băiatul tău să devină Totalitatea Bene Gesserit. Să nu-ţi faci prea multe speranţe.

Jessica îşi smuci capul, scuturînd lacrimile din colţurile ochilor. Era un gest de mînie.

― Mă faci să mă simt iarăşi fetiţa de odinioară... răspunzînd la prima ei lecţie. (Îngînă anevoie:) "Oamenii nu trebuie să se supună niciodată animalelor". (Îşi înăbuşi un hohot de plîns şi adăugă cu voce abia auzită:) Am fost atît de singură...

― Ar trebui să fie şi asta o încercare, spuse bătrîna. Oamenii sînt aproape întotdeauna singuri. Acum, cheamă-ţi băiatul. A trăit o zi lungă şi înspăimîntătoare. Dar a avut timp să reflecteze şi să-şi amintească, şi trebuie să-i mai pun cîteva întrebări în legătură cu visele lui.

Jessica dădu din cap, se duse la uşa Camerei de Meditaţie şi o deschise.

― Paul, vino, te rog.

Băiatul ieşi cu îndărătnică încetineală. Îşi privi mama ca pe o străină. Apoi se uită cu ochi bănuitori la Cucernica Maică şi înclină uşor capul, ca şi cînd ar fi salutat un egal. În spate, o auzi pe Jessica închizînd uşa.

― Tinere, zise bătrîna, să revenim la problema aceea a viselor.

― Ce vrei să ştii?

― Visezi în fiecare noapte?

― Nu-ntotdeauna vise demne de reţinut. Îmi amintesc toate visele, dar numai unele merită să fie memorate.

― Cum de ştii să le deosebeşti?

― Ştiu.

Bătrîna îi aruncă o privire Jessicăi, apoi se întoarse din nou spre Paul.

― Ce-ai visat noaptea trecută? Ceva demn de reţinut?

― Da. (Paul închise ochii.) Am visat o cavernă... şi apă... Eram cu o fată ― foarte slabă, cu ochi mari. Ochi cu totul albaştri, fără alb. Îi vorbeam despre tine. Îi povesteam despre vizita Cucernicei Maici la Castelul Caladan.

Paul deschise ochii.

― Şi ceea ce-i povesteai acelei fete ciudate, în legătură cu mine, s-a întîmplat cumva astăzi?

Paul se gîndi o clipă.

― Da. Îi spuneam fetei că ai venit şi m-ai însemnat cu pecetea straniului.

― Pecetea straniului, şopti bătrîna. Din nou, o săgetă cu privirea pe Jessica, înainte de a i se adresa lui Paul: Acum, răspunde-mi cu toată sinceritatea, Paul. Visezi deseori lucruri care, pe urmă, se petrec şi în realitate întocmai cum le-ai visat?

― Da. Iar pe fata aceea am mai visat-o şi înainte.

― Ah! O cunoşti?

― O s-o cunosc.

― Vorbeşte-mi despre ea.

Paul închise iar ochii.

― Stăm într-un fel de firidă, înconjuraţi de stînci. Se lasă noaptea, dar încă-i zăduf şi printre stînci văd petice de nisip. Aşteptăm... ceva... Trebuie să mă întîlnesc cu nişte oameni. Fata se teme, dar încearcă să-şi ascundă teama, iar eu sînt tulburat. Şi ea spune: "Povesteşte-mi despre apele de pe lumea ta de baştină, Usul". (Paul deschise ochii.) Nu-i ciudat? Eu m-am născut pe Caladan. N-am auzit niciodată de vreo planetă numită Usul.

― Se mai întîmplă şi altceva în vis? întrebă Jessica.

― Da, răspunse Paul. Tăcu un moment, apoi: Poate că mie îmi spunea Usul. Abia acum m-am gîndit la asta. (Închise ochii.) Mă roagă să-i povestesc despre apele de aici. Eu o prind de mînă şi-i spun că o să-i recit un poem. I-l recit, dar trebuie să-i explic cuvinte pe care nu le-nţelege ― plajă, brizanţi, alge, pescăruşi...

― Ce poem? întrebă Cucernica Maică.

Paul deschise ochii.

― Una din elegiile lui Gurney Halleck.

În spatele lui, Jessica începu să recite:

"Mi-aduc aminte de fumul sărat

al unui foc de pe plajă

şi de-a pinilor umbră;

deasă, curată... Solidă.

Pescăruşi pe culmea falezei,

pete albe pe verde...

Şi printre pini, o pală de vînt

vine să legene umbra;

aripi întind pescăruşii,

se-nalţă

şi cerul răsună de ţipătul lor.

Apoi aud vîntul

înfiorînd plaja

şi-aud brizanţii...

Şi văd focul nostru

algele prefăcîndu-le-n scrum".

― Da, încuviinţă Paul. Acesta-i poemul.

Bătrîna îl privi lung, apoi spuse:

― Tinere, ca Proctor Bene Gesserit îl caut pe Kwisatz Haderach, bărbatul care-ar putea cu adevărat să fie ca noi. Maică-ta vede în tine posibilitatea aceasta, dar ea vede cu ochii mamei. Posibilitatea o văd şi eu, însă nimic mai mult.

Tăcu şi Paul înţelese că-i aştepta replica. Nu spuse nimic.

― Cum doreşti, rosti ea după o clipă. Există în tine abisuri; de asta nu mă-ndoiesc.

― Pot pleca? întrebă el.

― Nu te interesează ce ţi-ar putea spune Cucernica Maică despre Kwisatz Haderach? i se adresă Jessica.

― A spus că toţi cei care-au încercat au murit.

― Dar te-aş putea ajuta dîndu-ţi cîteva indicii ca să înţelegi de ce n-au izbutit, spuse Cucernica Maică.

Indicii! gîndi Paul. De fapt, nu ştie nimic.

― Mă rog, dă-mi indiciile.

― Şi du-te naibii, nu? (Bătrîna zîmbi strîmb, transformîndu-şi chipul într-un păienjeniş de riduri.) Prea bine: "Stăpîn e cel ce se pleacă".

Paul rămase uimit; îi vorbea despre lucruri atît de elementare ca tensiunea din semnificaţie? Îşi închipuia că mama nu-l învăţase nimic?

― Care-i indiciul? întrebă.

― Nu ne aflăm aici ca să ne jucăm cu vorbele sau să comentăm sensul lor, răspunse Cucernica Maică. Salcia se pleacă în bătaia vîntului, prosperă şi dă naştere altor sălcii, pînă ce numărul lor va înălţa un zid în calea vîntului. Acesta e ţelul salciei.

Paul o privi lung. Spusese ţel şi cuvîntul pătrunsese adînc în el, distilînd iarăşi gîndul acelui ţel cumplit. Îl cuprinse deodată furia pe bătrîna din faţa lui. Zgripţuroaica asta încrezută, care debita platitudini!

― Zici că s-ar putea să fiu acel Kwisatz Haderach, spuse el. Vorbeşti despre mine, dar încă n-ai spus nimic despre ce-am putea face ca să-l ajutăm pe tata. Te-am auzit vorbindu-i mamei. Vorbeşti de parcă tata ar fi mort. Tatăl meu n-a murit!

― Dacă s-ar fi putut face ceva pentru el, am fi făcut-o, murmură bătrîna. Pe tine poate că vom reuşi să te salvăm. Nu-i sigur, dar e posibil. Pentru tatăl tău... nu se mai poate face nimic. Cînd vei fi învăţat să admiţi faptul acesta îţi vei fi însuşit o adevărată lecţie Bene Gesserit.

Paul remarcă şocul pe care cuvintele îl produseră asupra mamei sale. O fulgeră din ochi pe bătrînă. Cum de putea vorbi astfel despre tatăl său? Cum de putea fi atît de sigură? Sufletul îi clocotea de revoltă.

Cucernica Maică se întoarse spre Jessica.

― L-ai învăţat Metoda. Am văzut semnele. Şi eu aş fi făcut la fel dac-aş fi fost în locul tău. Mai ducă-se naibii Regulamentul!

Jessica dădu din cap.

― Dar acum te avertizez, reluă bătrîna. Treci peste ordinea obişnuită a etapelor de antrenare. Pentru propria lui siguranţă, învaţă-l Glasul. A prins deja cîte ceva, dar ştim amîndouă cît de mult îi mai trebuie... şi cît de repede. (Se apropie de Paul, îl ţintui cu privirea.) La revedere, tinere om. Sper să reuşeşti. Iar de nu... noi tot vom izbuti pînă la urmă.

Se întoarse pentru ultima dată către Jessica şi amîndouă schimbară o privire cu înţeles. Apoi Cucernica Maică părăsi încăperea, în foşnetul aspru al robei, fără a mai privi înapoi. Îi şi alungase din gînd pe cei rămaşi înăuntru.

Dar Jessica apucase să vadă lacrimile de pe obrajii zbîrciţi. Iar lacrimile acelea erau mai neliniştitoare decît toate cuvintele, decît toate semnele pe care le schimbaseră în acea zi.

Aţi citit că Muad'Dib nu avea, pe Caladan, tovarăşi de joacă de vîrsta lui. Pericolele erau mult prea mari. Dar Muad'Dib avea minunaţi învăţători şi prieteni. Aşa era Gurney Halleck, soldatul-trubadur, ale cărui balade le veţi cînta pe măsură ce veţi citi din această carte. Aşa era Thufir Hawat, bătrînul mentat şi Maestru Asasin, care băga spaima pînă şi în inima Împăratului Padişah. Aşa erau Duncan Idaho, Maestrul Spadasin din Casa Ginaz, doctorul Wellington Yueh, un nume pătat de trădare, dar strălucitor prin ştiinţă, doamna Jessica, ce-şi educa fiul după Metoda Bene Gesserit şi, desigur, Ducele Leto, ale cărui virtuţi paterne au fost mult timp ignorate.

Fragment din Istoria copilului Muad'Dib de prinţesa Irulan

THUFIR HAWAT se strecură în sala de exerciţiu şi închise fără zgomot uşa. Cîteva clipe rămase nemişcat. Se simţea bătrîn, obosit, bătut de furtuni. Îl durea iarăşi piciorul stîng, rănit pe vremuri, în serviciul bătrînului Duce.

Trei generaţii Atreides, gîndi.

La capătul celălalt al spaţioasei încăperi scăldate în lumina puternică a soarelui de amiază, ce pătrundea prin luminatorul din tavan, îl văzu pe băiat, aşezat cu spatele la uşă, absorbit de hîrtiile şi de hărţile împrăştiate pe masa de lucru.

De cîte ori să-i mai repet să nu stea niciodată cu spatele la o uşă?

Hawat tuşi încetişor. Paul rămase aplecat deasupra mesei.

Un nor trecu prin faţa soarelui. Hawat tuşi încă o dată.

Paul îşi îndreptă spatele şi spuse, fără să se întoarcă:

― Ştiu. Stau cu spatele la uşă.

Înăbuşindu-şi zîmbetul, Hawat traversă încet camera.

Paul nu-şi ridică privirea decît în clipa în care bătrînul se opri la colţul mesei. Pe chipul oacheş şi brăzdat de riduri al mentatului, ochii scînteiau ageri.

― Ţi-am auzit paşii pe coridor, zise Paul. Te-am auzit şi cînd ai deschis uşa.

― Zgomotele pe care le produc eu pot fi imitate.

― Aş recunoaşte deosebirea.

E-n stare, gîndi Hawat. Cu siguranţă că vrăjitoarea de maică-sa îi dă învăţaturi dintre cele mai tainice. Mă-ntreb ce părere are despre treaba asta preţioasa ei şcoală? Poate că tocmai de aceea o vor fi trimis pe bătrîna inspectoare; ca s-o aducă la ordine pe scumpa noastră doamnă Jessica.

Hawat îşi trase un scaun de partea cealaltă a mesei, se aşeză cu faţa la Paul şi la uşă. Făcu lucrul acesta cu vădite intenţii demonstrative, apoi se lăsă pe spate şi-şi plimbă privirea prin încăpere. Sala i se păru deodată bizară, străină. Cea mai mare parte a mobilierului fusese deja expediată pe Arrakis. Mai rămăseseră puţine lucruri: o masă de antrenament, o oglindă pentru exerciţii de scrimă, cu prismele de cristal imobile şi, alături, manechinul ― peticit şi umflat, asemeni unui străvechi pedestraş tăbăcit şi mutilat în războaie.

Ca mine, gîndi Hawat.

― Thufir, la ce te gîndeşti? întrebă Paul.

Hawat îl privi.

― Mă gîndeam că în curînd vom părăsi locul acesta şi, probabil, nu-l vom mai revedea niciodată.

― De-asta eşti trist?

― Trist? Nu, ar fi absurd! Trist este să te desparţi de prieteni. Un domiciliu e doar un domiciliu. (Aruncă o privire spre hărţile de pe masă.) Iar Arrakisul nu-i decît un alt domiciliu.

― Te-a trimis tata să vezi în ce ape mă scald?

Hawat se încruntă ― perspicacitatea băiatului nu contenea să-l uimească. Dădu din cap.

― Ştiu că ai fi preferat să vină el însuşi, dar cred că-ţi dai seama cît e de ocupat. Va veni ceva mai tîrziu.

― Citeam despre furtunile de pe Arrakis.

― Furtunile... Aha!

― Par destul de urîte.

― Urîte? Puţin spus. Furtunile acelea se dezvoltă pe cîte şase-şapte mii de kilometri de şes şi se stîrnesc din te miri ce ― forţa Coriolis, alte furtuni, orice le poate oferi un gram de energie. Ating viteze de şapte sute de kilometri pe oră şi cară cu ele tot ce găsesc în cale: nisip, praf, totul. Rod carnea de pe oase şi prefac oasele-n pulbere.

― De ce nu există control meteorologic?

― Arrakisul ridică probleme deosebite. Preţurile sînt extrem de mari, este nevoie de întreţinere şi multe altele. Ghilda pretinde o sumă exorbitantă pentru controlul prin satelit iar Casa tatălui tău nu-i dintre cele mai avute, băiete. Ştii asta.

― Fremeni * ai văzut vreodată?

* Locuitori ai deşerturilor de pe Arrakis.

Îi zboară gîndurile de colo-colo, astăzi, gîndi Hawat.

― Probabil c-am văzut, răspunse. Nu se deosebesc prea mult de locuitorii din grabene şi doline. Poartă cu toţii mantii lungi, largi. Iar cînd se află în loc închis, put la fel, şi unii, şi alţii. Din cauza îmbrăcăminţii de corp ― a aşa-ziselor "distraie" ―, care recuperează şi regenerează apa din organism.

Paul îşi simţi dintr-o dată cerul gurii uscat şi-şi aminti un vis în care suferea de sete. Înghiţi. Gîndul că lipsa apei îi silea pe oameni să-şi recicleze umiditatea din corp îl făcu să se înfioare.

― Apa e preţioasă acolo, şopti el.

Hawat dădu din cap, gîndind: Cred că am reuşit să-l fac să înţeleagă primejdiile şi ostilitatea planetei. Ar fi o nebunie să ne ducem acolo fără să avem tot timpul în minte vrăjmăşia lumii aceleia.

Paul îşi ridică privirea către tavan. Observă că afară începuse să plouă. Văzu picăturile mari care izbeau metasticla cenuşie a luminatorului.

― Apă, rosti.

― Ai să înveţi să preţuieşti apa, spuse Hawat. Chiar dacă tu, fiul Ducelui, n-o să-i simţi niciodată lipsa, vei vedea peste tot în jurul tău obsesia setei.

Paul îşi umezi buzele cu vîrful limbii. Gîndurile i se întoarseră cu o săptămînă în urmă, la ziua în care fusese pus la încercare de Cucernica Maică. Şi ea îi vorbise despre ravagiile lipsei de apă.

"O să cunoşti Cîmpiile Funebre", spusese ea. "O să cunoşti pustiurile pîrjolite, deşertul în care nu rezistă decît mirodenia şi viermii nisipurilor. Ochii tăi or să-şi întunece culoarea ca să poată suporta văpaia soarelui. O gaură ferită de vînt şi ascunsă vederii va fi un adăpost. Va trebui să mergi purtat de propriile tale picioare ― fără topter, fără maşină, fără animal care să te care în spate."

Paul fusese impresionat mai degrabă de tonul ei ― psalmodiat şi vibrant ― decît de vorbele pe care le rostea.

"Lumea Arrakisului ― spusese ea ― khala, e împărăţia pustiului. Lunile îţi vor fi prietene, soarele duşman."

Paul o simţise pe mama sa părăsindu-şi locul de la uşă, venind lîngă el. Jessica o privise pe Cucernica Maică şi întrebase: "Nu vezi nici o speranţă, Cuvioşia-Ta?"

"Pentru taică-său, nu." Apoi bătrîna îi făcuse semn Jessicăi să tacă şi îşi coborîse privirea spre Paul. "Să nu uiţi niciodată ce-am să-ţi spun acum, băiete: o lume se sprijină pe patru lucruri..." Ridicase patru degete noduroase. "Învăţătura celor înţelepţi, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioşi şi dîrzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic..." Îşi strînsese degetele pumn şi încheiase: "... fără un conducător care cunoaşte arta guvernării. Aceasta să fie ştiinţa ta!"

Trecuse o săptămînă de la vizita Cucernicei Maici. Dar cuvintele pe care le pronunţase îşi vădeau abia în clipa asta întregul înţeles. Acum, stînd în sala de exerciţiu, alături de Thufir Hawat, Paul simţi muşcătura adîncă a fricii. Îşi ridică privirea. Mentatul îl scruta încruntat.

― Ce visai adineaori?

― Ai cunoscut-o pe Cucernica Maică?

― Vrăjitoarea de Dreptvorbitoare de la Curtea Imperială? (Un interes brusc animă ochii lui Hawat.) Am cunoscut-o.

― Ea...

Paul se poticni. Îşi dădu seama că nu-i putea destăinui lui Hawat încercarea la care fusese supus. Inhibiţiile aveau rădăcini adînci.

― Ei? Ce-a făcut?

Paul inspiră adînc, de două ori.

― A spus un lucru. (Închise ochii, redeşteptă cuvintele şi, cînd vorbi, glasul lui împrumută fără voie ceva din tonul bătrînei:) "Tu, Paul Atreides, coborîtor din regi, fiu de Duce, trebuie să înveţi să conduci. E un lucru pe care nu l-a făcut nici unul dintre strămoşii tăi". (Paul deschise ochii.) Vorbele ei m-au înfuriat. I-am spus că tatăl meu guvernează o planetă. Mi-a răspuns: "E pe cale s-o piardă". Atunci i-am spus că tata va primi o planetă şi mai bogată. A răspuns: "O va pierde şi pe aceea." Am vrut să fug la el, să-l avertizez, dar ea a zis că fusese deja avertizat ― de tine, de mama, de mulţi alţii.

― E drept, murmură Hawat.

― Atunci, de ce plecăm?

― Pentru că aşa a poruncit Împăratul. Şi pentru că, în pofida celor spuse de-o vrăjitoare şi-o spioană, există încă speranţe. Ce altceva a mai perorat fîntîna aceea străveche de înţelepciune?

Paul îşi privi pumnul mîinii drepte, încleştat sub tăblia mesei. Încet, sili muşchii să se destindă. Bătrîna... parcă mi-a făcut farmece. Să fie cu putinţă?

― M-a întrebat dacă ştiu ce-nseamnă a conduce. I-am răspuns că înseamnă a comanda. Atunci a zis că va trebui să mă dezbar de multe învăţături greşite.

Aici a nimerit-o destul de bine, observă în sinea lui mentatul. Îi făcu semn lui Paul să continue.

― A mai spus că un conducător trebuie să înveţe să convingă, nu să constrîngă. Că trebuie să dureze cea mai caldă vatră, ca să atragă oamenii cei mai buni.

― Cum şi-o fi-nchipuind că a atras tatăl tău oameni ca Duncan şi Gurney?

Paul ridică din umeri.

― Pe urmă a zis că un bun conducător trebuie să înveţe limba lumii sale, pentru că fiecare lume are limba ei. Am întrebat-o dacă pe Arrakis nu se vorbeşte galach, dar ea a spus că nu la asta s-a referit, ci la limba pietrelor şi-a vieţuitoarelor, limba pe care n-o aud numai urechile. Eu am spus că asta-i ceea ce doctorul Yueh numeşte Misterul Vieţii. Hawat rîse scurt.

― Şi ea cum a reacţionat?

― Cred că şi-a ieşit din sărite. A spus că misterul vieţii nu e o problemă ce se cere rezolvată, ci o realitate care trebuie trăită. Atunci i-am citat Prima Lege a mentatului: "Nici un proces nu poate fi înţeles dacă e întrerupt. Înţelegerea trebuie să însoţească desfăşurarea procesului, trebuie să se contopească şi să se desfăşoare odată cu el". Mi s-a părut că răspunsul a satisfăcut-o.

Parcă i-a mai venit inima la loc, gîndi Hawat. Dar e clar că zgripţuroaica l-a speriat. De ce-o fi făcut asta?

― Thufir, Arrakisul e chiar aşa rău pe cît spunea ea?

― Nimic n-ar putea fi chiar aşa rău, răspunse Hawat şi se sili să zîmbească. Uite... de pildă, fremenii, locuitorii proscrişi ai deşertului. După o primă şi rapidă analiză, îţi pot spune că sînt cu mult mai mulţi decît îşi închipuie Imperiul. Locuiesc oameni acolo, băiete! O mulţime de oameni... (Ridică un deget lung şi subţire la înălţimea ochilor.)... şi oamenii aceia îi urăsc de moarte pe Harkonneni. Dar nu cumva să sufli vreun cuvînt în legătură cu asta. Acum îţi vorbeşte consilierul tatălui tău.

― Tata mi-a povestit odată despre Salusa Secundus. Nu crezi, Thufir, că se aseamănă mult cu Arrakisul? Poate nu sub cele mai rele aspecte, dar se aseamănă.

― Nu cunoaştem nimic despre Salusa Secundus, în clipa de faţă. Ştim doar, într-o oarecare măsură, cum era cu mult timp în urmă... Dar din cîte ştim, da, ai dreptate.

― Fremenii vor fi de partea noastră?

― E o posibilitate. (Hawat se ridică.) Astăzi plec pe Arrakis. Pînă ne vom revedea, să ai grijă de tine. Măcar ca să-i faci pe plac unui moşneag care se mîndreşte cu tine. Bine? Vino-ncoace şi aşează-te cu faţa ia uşă, ca un băiat de treabă. Nu pentru că te-ar paşte vreo primejdie în castelul acesta, dar trebuie să te obişnuieşti aşa.

Paul se sculă şi dădu ocol mesei.

― Pleci azi, deci?

― Azi. Iar voi, mîine. Data viitoare ne vom întîlni pe pămîntul noii tale patrii. (Hawat strînse bicepsul drept al lui Paul şi adăugă:) Braţul cuţitului. Să-l ţii mereu pregătit, auzi? Şi scutul la intensitatea maximă.

Descleştă degetele, bătu uşor cu palma umărul lui Paul, se întoarse şi se îndreptă cu paşi grăbiţi către uşă.

― Thufir!

Hawat se opri în prag şi privi înapoi.

― Să nu stai cu spatele la vreo uşă.

Un surîs lumină faţa ridată.

― N-am s-o fac, băiete. Fii sigur că n-am s-o fac.

Apoi ieşi, închizînd uşor uşa în urma lui.

Paul se aşeză pe scaunul lăsat liber de Hawat, aranjă hîrtiile de pe masă. Încă o zi, gîndi. Îşi plimbă ochii prin încăpere. Plecăm. Gîndul plecării i se păru deodată mai real ca oricînd. Îşi aminti un alt lucru pe care îl spusese bătrîna: că o lume este suma multor elemente ― oamenii, solul, vieţuitoarele, lunile, mareele, sorii ―, suma necunoscută care se numeşte natură; un termen vag, complet lipsit de semnificaţia prezentului. Dar ce înseamnă prezentul? se întrebă.

Uşa se deschise brusc şi un bărbat butucănos şi urît intră clătinîndu-se sub greutatea vrafului de arme pe care-l căra în braţe.

― Ei, Gurney Halleck! exclamă Paul. Eşti noul Maestru Armurier?

Cu o lovitură de călcîi, Halleck trînti uşa.

― Ştiu că ţi-ar fi convenit să vin pentru vreun joc, răspunse el. Îşi făcu ochii roată, observînd că oamenii lui Hawat verificaseră deja locul şi că sala prezenta siguranţă pentru moştenitorul Ducelui. Semnele subtile ale codului lor se zăreau peste tot.

Sub privirea lui Paul, omul se puse din nou în mişcare, îndreptîndu-se cu încărcătura de arme spre masa de antrenament. De umăr îi atîrna nelipsitul baliset, cu multiplectrul strecurat printre cele nouă coarde, la partea de sus a gîtului.

Halleck trînti armele pe masă şi începu să le alinieze: rapiere, pumnale, kindjale, paralizatoare, centuri-scuturi. Apoi se întoarse, zîmbi şi cicatricea lăsată de Şfichiui de viţă neagră îi încreţi obrazul.

― Va să zică nici bună ziua nu-mi dai, împieliţatule, spuse el. Iar lui moş Hawat, ce ghimpe i-ai înfipt în suflet? Pe coridor, a trecut pe lîngă mine de parcă alerga la înmormîntarea duşmanului său de moarte.

Paul surîse. Dintre toţi oamenii tatălui său, Gurney Halleck îi era cel mai drag. Îi cunoştea temperamentul şi stările sufleteşti schimbătoare ― "toanele" lui. Pentru el, Gurney era mai degrabă un prieten decît un mercenar oarecare.

Halleck lăsă să-i alunece balisetul de pe umăr şi începu să-l acordeze.

― Nu doreşti, nu vorbeşti, mormăi.

Paul se ridică şi veni lîngă el.

― Ia spune, Gurney, ne pregătim de muzică în timp ce alţii se pregătesc de luptă?

― Aha! făcu Halleck. Azi îi luam la rost pe cei vîrstnici. Încercă un acord, clătină din cap.

― Unde-i Duncan Idaho? Nu cu el trebuia să am ora de scrimă?

― Duncan conduce al doilea val, pe Arrakis. Va trebui să te mulţumeşti cu amărîtul de Gurney, care tocmai s-a-ntors de pe cîmpul de luptă şi tînjeşte după muzică. (Luă alt acord, îl ascultă şi zîmbi.) Cît despre tine, consiliul a ajuns la concluzia că eşti un luptător prea nevolnic şi că-i mai bine să înveţi lăutăria, ca să nu-ţi iroseşti chiar de tot viaţa.

― Da? Atunci, cîntă-mi ceva. Măcar să fiu sigur ce nu trebuie să fac.

― Ahaa! rîse Gurney şi începu să cînte Galasiencele, în timp ce multiplectrul părea să zboare peste strunele instrumentului.

"Of-of, galasiencele toate

Se dau pentru nestemate,

Iar pe-Arrakis, pentru apă, orice fetişcană!

Dar de vrei să ai norocul

Să dai de-o damă ca focul

Caută pîn-ai să găseşti o caladaniană!"

― Nu-i rău pentru unul care abia ţine plectrul, comentă Paul. Dar dacă te-ar auzi mama cîntînd asemenea măscări în castel, ar pune să se decoreze cu urechile tale zidurile de-afară.

Gurney se trase de urechea stîngă.

― N-ar fi un ornament prea frumos. Arată rău al naibii, după tot ce-au îndurat ascultînd pe la uşi bazaconiile cu care un tînăr cunoscut de-al meu îşi chinuie balisetul.

― Se vede treaba că nu ţi s-a mai presărat de mult nisip în aşternut, replică Paul. Luă repede una din centurile de pe masă şi se încinse cu ea. Atunci, să ne batem!

Halleck făcu ochii mari şi exclamă cu prefăcută mirare:

― Aşa?! Care va să zică tu ai fost puşlamaua! Ei bine, apără-te, domnişorule! Apără-te! (Înşfăcă o rapieră, o răsuci în aer şi răcni:) Vreau răzbunare!

Paul apucă rapiera rămasă, o arcui o dată în mîini şi se postă în aguile, cu un picior înainte, imitînd aerul solemn al doctorului Yueh.

― Ce nătărău şi-a găsit tata să-mi trimită ca să mă-nveţe meşteşugul armelor, declamă el. Gurney Halleck, un ageamiu care nu ţine minte nici prima lecţie a luptei cu scuturi!

Apăsă butonul de activare de pe centură şi simţi imediat, pe frunte şi în lungul spinării, furnicăturile cîmpului defensiv. Zgomotele exterioare, filtrate de scut, se estompară.

― În lupta cu scuturi, reluă el pe un ton didactic, trebuie să fii rapid în apărare şi lent în atac. Singurul scop al atacului este de a dezorienta adversarul, de a-l determina să comită o greşeală fatală. Scutul respinge loviturile iuţi, dar lasă să treacă un kindjal strecurat cu încetineală!

Înălţă rapiera, fandă scurt şi o aduse fulgerător înapoi, pentru a-i imprima numaidecît mişcarea lentă, menită să străpungă cîmpul de forţă al unui scut.

Halleck urmări acţiunea şi nu-şi schimbă poziţia decît în ultima clipă, lăsînd lama cu vîrf bont să-i treacă pe lîngă piept.

― Viteza a fost excelentă, comentă el sec. Dar o contră joasă, cu un şiş, te-ar fi prins complet descoperit.

Înciudat, Paul făcu un pas înapoi.

― Pentru nesocotinţa asta, ar trebui să-ţi învineţesc fundul, îl admonestă Halleck. Scoase din teacă unul din kindjalele de pe masă şi i-l ţinu înaintea ochilor. În mîna unui duşman, cuţitul ăsta ţi-ar putea vărsa sîngele! Eşti un elev bun, mai bun decît oricare altul, dar ţi-am mai atras atenţia că n-ai voie, nici măcar în joacă, să laşi un om cu moartea în mînă să-ţi pătrundă garda.

― Adevăru-i că azi nu prea am poftă, spuse Paul.

― N-ai poftă?! strigă indignat Halleck. Ce-are a face pofta aici? Te baţi cînd trebuie, nu cînd ai poftă! Pofta e pentru călărit sau pentru făcut amor! Ori pentru cîntat la baliset! Nu pentru luptă!

― Regret, Gurney...

― Nu regreţi destul!

Halleck îşi activă la rîndul său scutul şi-şi chirci trupul, cumpănind kindjalul în mîna stîngă întinsă, ridicînd cu dreapta rapiera.

― Şi-acum, fără glumă: apără-te!

Făcu un salt brusc într-o parte, apoi înainte, atacînd năvalnic.

Paul bătu în retragere, pară lovitura. Cele două scuturi se atinseră, respingîndu-se cu o descărcare electrică, şi Paul simţi pe piele furnicătura contactului. Ce l-a apucat? gîndi el. Asta nu mai e joacă! Scutură mîna stîngă şi prinse în palmă mînerul pumnalului care alunecă din teaca fixată la încheietură.

― Aha! făcu Halleck. Simţi că mai ai nevoie de o armă! Trădare? se întrebă Paul. Nu! Gurney nu poate fi trădător.

Îşi continuară duelul prin toată sala, schimbînd lovitură după lovitură ― atac şi paradă, fentă şi contrafentă. Aerul din interiorul scuturilor deveni greu. Era solicitat din plin, iar aerisirea lentă din zonele marginale nu reuşea să-l împrospăteze destul. Cu fiecare nou contact al scuturilor, mirosul de ozon se făcea tot mai puternic.

Paul se retrăgea pas cu pas, dar începu să-şi dirijeze retragerea spre masa de antrenament. Dacă izbutesc să-l atrag lîngă masă, gîndi, am să-i arăt un mic truc. Hai, Gurney, încă un pas!

Halleck făcu pasul.

Paul pară o nouă lovitură în jos, se răsuci, văzu rapiera lui Halleck poticnindu-se în muchia mesei. În clipa următoare, sări în lături, simulă un atac la cap cu rapiera, în timp ce, cu pumnalul din cealaltă mînă, străpunse scutul lui Halleck, în dreptul gîtului. Opri lama la un centimetru de vena jugulară.

― Asta voiai? şuieră el.

― Aruncă o privire în jos, băiete, rosti gîfîind Gurney.

Paul îi dădu ascultare şi văzu kindjalul strecurat pe sub marginea mesei, cu vîrful aproape lipit de pîntecul lui.

― Ne-am fi răpus unul pe altul, spuse Halleck. Dar recunosc că ai luptat ceva mai bine cînd ai văzut că se-ngroaşă gluma. Ai prins poftă, ca să zic aşa.

Rînji lupeşte, şi cicatricea îi boţi obrazul. Paul zise:

― M-ai atacat de parcă... Chiar ai fi fost în stare să faci vărsare de sînge?

Halleck îşi retrase kindjalul şi se îndreptă.

― Dac-ai fi luptat o singură clipă sub posibilităţile tale, da. Îţi lăsam o crestătură de nu mă uitai toată viaţa. Nu vreau să-mi văd elevul preferat, măcelărit de prima lepădătură Harkonnen care-i va ieşi în cale.

Paul îşi dezactivă scutul şi se sprijini de masă ca să-şi tragă sufletul.

― Nu zic că n-am meritat lecţia, Gurney. Dar dacă mă răneai, l-ai fi mîniat pe tata. De ce să plăteşti tu pentru greşelile mele?

― În privinţa asta, greşeala ar fi fost şi a mea. Iar o cicatrice sau două, de pe urma exerciţiilor, nu-s nici o tragedie. Pînă acum ai avut noroc. Cît despre tatăl tău... Ducele m-ar pedepsi doar dacă n-aş scoate din tine un luptător de mîna-ntîi. Greşeam cu adevărat dacă nu-ţi demonstram cît de falsă-i ideea asta cu pofta, care ţi-a căşunat aşa, deodată.

Paul îşi îndreptă poziţia şi vîrî pumnalul în teaca de la încheietură.

― Ceea ce facem noi aici nu-i tocmai joacă, adăugă Halleck.

Paul dădu din cap. Seriozitatea neobişnuită a lui Gurney, atitudinea lui cumpătată, îl impresionaseră. Privi cicatricea stacojie de pe obrazul soldatului şi-şi aminti că fusese lăsată de biciul lui Rabban Bestia, într-una din ocnele de sclavi ale Harkonnenilor, pe Giedi Prim. I se făcu deodată ruşine că se îndoise de Halleck, chiar şi pentru o clipă. Îşi dădu seama că cicatricea aceea era o urmă a suferinţei ― a unei suferinţe la fel de cumplite, poate, ca suferinţa pe care i-o provocase lui Cucernica Maică. Izgoni gîndul; era ca o suflare de gheaţă în universul lor.

― Cred c-aş fi preferat puţină joacă, astăzi, spuse el. De la o vreme, văd peste tot numai figuri grave.

Halleck se întoarse cu spatele, ca să-şi ascundă tumultul sentimentelor. Îşi simţi ochii arzînd. Şi o durere în adîncul fiinţei. O durere ca o cicatrice lăuntrică ― tot ce mai rămăsese dintr-o rană veche, vindecată de timp.

Cît de devreme trebuie să înveţe copilul acesta să fie bărbat, gîndi. Cît de devreme trebuie să citească inscripţia din mintea lui şi să înţeleagă necesitatea brutală a precauţiei care-i dictează: "Fereşte-te de semenii tăi!"

Spuse, fără să se întoarcă:

― Ţi-am simţit pofta de joacă, băiete, şi, crede-mă, nu m-aş fi dat în lături. Dar nu mai avem timp de joacă. Mîine plecăm pe Arrakis. Arrakisul e real. Harkonnenii sînt reali.

Paul îşi atinse fruntea cu lama rapierei.

Întorcîndu-se, Halleck văzu salutul şi încuviinţă cu o înclinare a capului. Apoi arătă spre manechinul de exerciţiu.

― O să ne ocupăm de sincronizare. Vreau să te văd cum îi ţii piept zdrenţărosului ăluia. Am să-l comand de-aici, ca să-ţi supraveghez fiecare mişcare. Şi te previn că azi o să-ncerc cîteva contre noi. E un avertisment pe care nu-l vei auzi niciodată de la un duşman adevărat.

Paul se ridică pe vîrfuri pentru a-şi relaxa muşchii. Înţelegea deodată că viaţa lui era supusă acum unor schimbări rapide şi se simţea cuprins de sobrietate. Veni lîngă manechin, împunse cu vîrful rapierei comutatorul de pe pieptul păpuşii, simţi cîmpul defensiv respingîndu-i lama.

En garde! strigă Halleck, şi manechinul atacă.

Paul îşi activă scutul, pară asaltul şi contraatacă.

Halleck îl urmărea, în timp ce mînuia comenzile. Mintea lui părea împărţită în două: o parte era atentă la exerciţiu, cealaltă rătăcea aiurea.

Sînt un pom fructifer sănătos, îşi spunea. Sînt plin de sentimente sănătoase, de însuşiri sănătoase... fructe numai bune de cules.

Fără să ştie de ce, îi veni în gînd imaginea surorii sale mai mici. Îşi amintea perfect chipul ei de spiriduş. Dar sora lui murise... Într-o casă de plăceri pentru soldaţii Harkonnenilor. Îi plăceau panselele... sau margaretele? Nu-şi mai amintea. Îl mîhnea faptul că nu-şi amintea.

Paul contră un atac lent al manechinului şi aplică un entretisser cu stînga.

Al naibii! se miră Halleck, atent dintr-o dată la manevrele dibace ale băiatului. A studiat şi s-a antrenat de unul singur. Asta nu-i stilul lui Duncan şi nici eu nu l-am învăţat aşa ceva.

Dar gîndul nu făcu decît să-i sporească tristeţea. Uite că mi-a pierit şi mie "pofta", îşi zise. Se pomeni întrebîndu-se dacă lui Paul i se întîmpla vreodată, în toiul nopţii, să tresară speriat la zgomotele din pernă.

"Dacă dorinţele ar fi peşti", murmură, "ne-am azvîrli cu toţii năvoadele".

Era o vorbă a mamei sale, care-i venea în minte ori de cîte ori simţea vălul negru al zilei de mîine. Apoi cugetă la rezonanţa stranie a acestor cuvinte, acum, înaintea plecării pe o planetă care nu cunoscuse niciodată marea sau peştii.

YUEH (yu e), Wellington (wel ing-tun), stdrd 10 082-10191; doctor în medicină al Şcolii Suk (abs. stdrd 10112); căs.: Wanna Marcus, B.G. (stdrd 10 092-10 186?); cunoscut mai ales ca trădătorul Ducelui Leto Atreides. (Cf. Bibliografia, Anexa VII: Condiţionarea Imperială şi art. " Trădarea".)

Fragment din Dicţionarul lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

DEŞI ÎL AUZISE pe doctorul Yueh intrînd în sala de exerciţiu şi-i remarcase mersul cu paşi voit măsuraţi, Paul rămase întins pe masă, cu faţa în jos, în poziţia în care-l lăsase maseuza. Senzaţia de destindere, după antrenamentul cu Gurney Halleck, era delicioasă.

― Văd că te simţi bine, rosti Yueh cu vocea lui calmă şi ascuţită. Paul îşi înălţă capul. Silueta ţeapănă a doctorului era la cîţiva paşi de masă. O măsură dintr-o privire ― costumul negru, mototolit, capul masiv, pătrăţos, buzele roşii şi mustaţa pe oală, diamantul Condiţionării Imperiale tatuat pe frunte. Părul lung şi negru se răsfira pe umărul drept, prins în inelul de argint al Şcolii Suk.

― Vei fi, desigur, încîntat să afli că azi n-o să mai avem timp pentru lecţii, spuse Yueh. Tatăl tău soseşte îndată.

Paul se ridică.

― Am avut însă grijă ca pe durata voiajului spre Arrakis să ai la dispoziţie un proiector şi cîteva lecţii înregistrate.

― Oh!

Paul începu să se îmbrace. Se simţea cuprins de emoţie la gîndul întîlnirii cu tatăl său. Petrecuseră atît de puţin timp împreună de cînd sosise ordinul Împăratului de a prelua fieful Arrakis...

Yueh se îndreptă spre masa de lucru, gîndind: Cît de mult s-a dezvoltat băiatul în ultimele luni. Ce iroseală! Ce tristă iroseală! Apoi îşi aminti: Nu trebuie să şovăi. Ceea ce fac este ca să fiu sigur că fiarele de Harkonneni n-o vor mai chinui pe Wanna mea.

Paul veni lîngă el, încheindu-şi tunica.

― Ce voi avea de studiat în timpul călătoriei?

― Ăăă... formele de viaţă terranoide de pe Arrakis. Se pare că unele dintre ele s-au adaptat foarte bine la condiţiile planetei. Cum, încă nu e prea clar. Cînd vom ajunge acolo, va trebui să iau legătura cu ecologul planetei ― un oarecare doctor Kynes ― şi să particip la cercetările pe care le efectuează.

Şi, imediat, gîndi: Ce tot spun ? Sînt făţarnic pînă şi cu mine însumi.

― Va fi şi ceva în legătură cu fremenii? întrebă Paul.

― Cu fremenii?

Yueh începu să bată cu degetele în masă, apoi, observînd privirea lui Paul, îşi retrase mîna.

― Poate vrei să-mi spui ceva despre toată populaţia Arrakisului, zise Paul.

― Da, cum să nu. Există două mari grupuri distincte. Unul e cel al fremenilor. Celălalt este format din locuitorii din grabene, doline şi albii. Dar am auzit că sînt frecvente căsătoriile mixte. Femeile din albii şi doline preferă soţi fremeni. Bărbaţii caută neveste fremene. Au o zicală: "Lustrul vine de la oraş, iar înţelepciunea din deşert".

― N-ai nişte fotografii?

― Să văd ce pot să-ţi găsesc. În orice caz, ochii sînt caracteristica lor cea mai interesantă. Au ochii albaştri... complet albaştri, fără nici un pic de alb.

― O mutaţie?

― Nu. Fenomenul e provocat de saturaţia cu melanj a compoziţiei sanguine.

― Fremenii trebuie să fie oameni dîrji de vreme ce se încumetă să trăiască la marginea deşertului.

― Asta-i părerea generală. Îşi proslăvesc cuţitele în poeme. Femeile lor sînt la fel de aprige ca bărbaţii. Pînă şi copiii fremenilor sînt violenţi şi periculoşi. Cred că nu ţi se va îngădui să ai de-a face cu ei.

Paul rămase cu privirea aţintită la Yueh. Forţa evocatoare a puţinelor cuvinte în care doctorul schiţase imaginea fremenilor îl captivase. Să-ţi cîştigi ca aliat un asemenea popor!

― Dar viermii? întrebă după o clipă.

― Poftim?

― Aş vrea să aflu mai multe despre viermii de nisip.

― A, sigur. Am o bobină cu un exemplar mic, unul de numai o sută zece metri lungime şi vreo douăzeci şi doi diametru. A fost filmat în nord. Dar martori demni de încredere afirmă că au văzut viermi lungi de peste patru sute de metri şi e de presupus că există specimene şi mai mari.

Privirea lui Paul poposi pe una din hărţile desfăşurate pe masă ― o reprezentare în proiecţie conică a regiunilor septentrionale ale Arrakisului.

― Centura deşertului şi zona polului sud sînt indicate ca nelocuibile. Din cauza viermilor?

― Şi a furtunilor.

― Dar orice ţinut poate fi transformat astfel încît să devină locuibil.

― Da, atunci cînd este economiceşte posibil. Pericolele Arrakisului sînt numeroase şi costisitoare. (Yueh îşi mîngîie colţurile mustăţii.) Trebuie să vină tatăl tău. Înainte de a pleca însă... am un cadou pentru tine. Am dat peste el în timp ce-mi împachetam lucrurile.

Depuse pe masă un obiect negru, paralelipipedic. Nu era mai lung decît prima falangă a degetului mare de la mîna lui Paul. Băiatul se mulţumi să privească. Yueh remarcă faptul şi gîndi: Cît e de prudent!

― Este o Biblie Catolică Portocalie foarte veche, reluă el, o biblie de voiaj pentru cei ce călătoresc în spaţiu. Nu-i bobină, ci o carte adevărată, tipărită pe hîrtie-filament. Are lupă şi sarcină electrostatică proprie. (Luă obiectul în mînă şi continuă, demonstrînd:) Sarcina comprimă arcurile dintre coperte, ţinînd cartea închisă. Apeşi pe margine ― aşa ― iar paginile pe care le-ai ales se resping între ele şi cartea se deschide.

― Ce mică e!

― Şi totuşi are o mie opt sute de pagini. Apeşi pe margine ― aici, aşa ― şi sarcina întoarce pagina citită. Să nu atingi niciodată cu degetele suprafaţa paginii. Foiţa de filament este extrem de fragilă. (închise cartea şi i-o întinse lui Paul.) încearcă şi tu!

În timp ce-l privea cum manevra paginile, gîndi: Îmi salvez conştiinţa. Îi ofer ajutorul religiei înainte de a-l trăda. Aşa o să-mi pot spune că a ajuns el acolo unde eu nu pot ajunge.

― Cartea asta va fi datînd dinaintea apariţiei bobinelor, spuse Paul.

― E foarte veche. Dar acesta trebuie să rămînă secretul nostru, bine? Părinţii tăi ar putea să-l considere un cadou prea valoros pentru vîrsta ta.

Şi gîndi: Cu siguranţă că Jessica s-ar întreba ce motive am avut.

Paul închise cartea şi rămase cu ea în mînă.

― Dar... dacă-i atît de valoroasă...

― Consideră că-i un capriciu de om bătrîn, zise Yueh. Biblia aceasta mi-a fost dăruită şi mie cînd eram foarte tînăr. (Trebuie să-i ademenesc şi mintea, şi interesul material, gîndi, apoi spuse:) Deschide-o la Kalima patru sute şaizeci şi şapte, acolo unde scrie:

"Din apă ia fiinţă orice formă de viaţă". Pagina-i însemnată cu o crestătură uşoară pe muchia copertei.

Paul pipăi coperta şi simţi două crestături. Apăsă pe cea mai puţin pronunţată. Cartea i se deschise în palmă şi lupa alunecă deasupra paginii.

― Citeşte cu voce tare, îl îndemnă Yueh.

Paul îşi umezi buzele şi citi:

― "Gîndiţi-vă că surzii nu pot să audă. Dar, oare nu sîntem şi noi surzi? Ce simţuri ne lipsesc de nu putem vedea şi auzi o altă lume în jurul nostru? Şi ce-i această lume care ne înconjoară şi pe care n-o putem..."

― Încetează! rosti tăios Yueh.

Paul se opri, îl privi lung.

Yueh strînse pleoapele şi luptă să-şi recapete calmul. Prin ce perversitate s-a deschis cartea tocmai la pasajul preferat al Wannei?

Deschise ochii şi întîlni privirea lui Paul.

― Scuză-mă. Era... era pasajul preferat al... defunctei mele soţii. Nu pe acesta voiam să-l citeşti. Îmi trezeşte amintiri... dureroase.

― Sînt două semne, spuse Paul.

Asta era! gîndi Yueh. Wanna şi-a însemnat pasajul. Degetele lui sînt mai sensibile decît ale mele şi au găsit semnul ei. A fost o întîmplare, atîta tot.

― O să vezi că-i o carte interesantă, zise. Conţine mult adevăr istoric, cît şi o bună filosofie practică.

Paul privi cartea minusculă din podul palmei sale. Era atît de mică! Şi totuşi, ascundea un mister. Se întîmplase ceva, atunci cînd citise. Ceva trezise iarăşi gîndul ţelului cumplit.

― Tatăl tău poate veni dintr-o clipă în alta, spuse Yueh. Pune bine cartea. O să citeşti din ea cînd vei avea răgaz.

Paul atinse muchia copertei, aşa cum îi arătase Yueh, şi cartea se închise. O strecură în interiorul tunicii. Vreme de-o clipă, atunci cînd Yueh strigase la el, se temuse că i-o va lua înapoi.

― Îţi mulţumesc pentru cadou, doctore Yueh, rosti el, solemn. Va rămîne secretul nostru. Dacă-ţi pot oferi la rîndul meu vreun dar sau vreo favoare, te rog, nu te sfii să-mi spui.

― Eu... nu doresc nimic, răspunse Yueh.

Şi gîndi: De ce mai stau aici să mă chinui? Şi să-l chinui şi pe sărmanul copil... chiar dacă nu-şi dă încă seama. Oh! Blestemaţi fie cîinii de Harkonneni! De ce m-au ales tocmai pe mine pentru mîrşăvia pe care-au pus-o la cale?

Cum abordăm studiul Ducelui Leto Atreides, tatăl lui Muad'Dib ? Un om de o bunătate fără seamăn şi, in acelaşi timp, de o surprinzătoare răceală. Aşa era Ducele Leto. Totuşi, multe fapte ne deschid calea spre a-l înţelege: dragostea trainică pentru doamna sa Bene Gesserit, visurile pe care şi le-a făurit în legătură cu fiul său, devotamentul cu care l-au slujit oamenii săi. Iată-l, dar: o victimă în capcana Destinului, o figură solitară, a cărei lumină e estompată de strălucirea fiului. Dar oare nu se spune, pe bună dreptate, că fiul nu-i decît extensiunea tatălui?

Fragment din Muad'Dib, comentarii de familie de prinţesa Irulan

PAUL ÎL OBSERVĂ cu atenţie pe tatăl său care-şi făcea intrarea în sala de exerciţiu. Îi zări pe soldaţii din gardă ocupînd poziţii pe coridor; apoi unul dintre ei închise uşa. Ca întotdeauna, Paul avu senzaţia prezenţei tatălui său ― o prezenţă totală.

Ducele era înalt, cu pielea măslinie. Trăsăturile aspre ale feţei lui slabe nu erau îmblînzite decît de privirea adîncă a ochilor cenuşii. Purta o uniformă de lucru, neagră, cu însemnul heraldic al şoimului roşu. O centură-scut argintie, vădind patina unei folosinţe îndelungate, îi încingea talia îngustă.

― Lucrezi intens, fiule? întrebă el.

Se apropie de masă, îşi aruncă ochii peste hîrtiile care-o acopereau, apoi privirea lui dădu ocol încăperii înainte de a se reîntoarce la Paul. Se simţea istovit, împovărat de efortul dureros pe care-l făcea pentru a-şi ascunde oboseala. Va trebui să profit de orice prilej şi să mă odihnesc în timpul călătoriei, gîndi. Pe Arrakis nici vorbă nu va fi de odihnă.

― Nu chiar intens, răspunse Paul. Totu-i atît de...

Ridică din umeri.

― Da. Dar mîine plecăm. O să ne instalăm într-o casă nouă şi-o să lăsăm în urma noastră toate necazurile.

Paul dădu din cap şi-n minte îi năvăliră deodată cuvintele Cucernicei Maici: "Pentru tatăl tău... nu se mai poate face nimic".

― Tată, Arrakisul e chiar atît de periculos cum spun toţi? Ducele se strădui să pară cît mai degajat, se aşeză pe un colţ al mesei, zîmbi. Un întreg discurs i se înfiripă în minte ― un discurs dintre acelea pe care le-ar fi putut folosi pentru a risipi negura din sufletele oamenilor săi, înainte de luptă. Dar cuvintele îi îngheţară pe buze, stăvilite de un singur gînd: Acesta e fiul meu.

― Există pericole, recunoscu el.

― Hawat mi-a spus că avem un plan în legătură cu fremenii, zise Paul. Şi se întrebă: De ce nu-i spun ce-a zis bătrîna? Cum de mi-a pus lacăt la gură?

Ducele observă frămîntarea fiului său.

― Ca de obicei, Hawat vede avantajul principal, spuse el. Dar mai sînt şi altele. De pildă... Combine Honnete Ober Advancer Mercantiles ― Compania CHOAM. Dîndu-mi Arrakisul, Majestatea Sa e obligată să-mi acorde şi un directorat în CHOAM... un avantaj subtil.

― CHOAM-ul deţine controlul mirodeniei.

― Iar Arrakisul şi mirodenia sa ne deschid larg porţile CHOAM-ului. Dar CHOAM-ul nu înseamnă numai melanj.

― Cucernica Maică nu te-a pus în gardă? izbucni Paul deodată. Îşi încleştă pumnii, simţindu-şi palmele ude de transpiraţie. Ce efort făcuse ca să poată rosti întrebarea!

― Mi-a spus Hawat că te-a băgat în sperieţi cu tot felul de avertismente în legătură cu Arrakisul. Nu lăsa temerile unei femei să-ţi întunece judecata. Nici o femeie nu vrea ca acei care-i sînt dragi să-şi pună viaţa-n primejdie. În spatele acelor avertismente se afla persoana mamei tale. Consideră-le drept semnul dragostei ce ne-o poartă.

― Dar ea ştie de fremeni?

― Da. Şi mai ştie şi alte lucruri.

― Ce lucruri?

Adevărul ar putea fi mai rău decît îşi închipuie, gîndi Ducele. Dar şi primejdiile sînt preţioase, dacă eşti învăţat să le înfrunţi. Iar în privinţa asta, fiul meu n-a fost cruţat niciodatăştie ce-nseamnă pericolul. Mai are însă nevoie de plămădeală; e tînăr.

― Puţine sînt bunurile care scapă CHOAM-ului, spuse el. Cherestea, cai, asini, vite, îngrăşăminte naturale, rechini, piei de balenă ― tot felul de mărfuri, de la cele mai prozaice pînă la cele mai exotice... Pînă şi prăpăditul nostru de orez pundi de pe Caladan. CHOAM-ul comercializează orice acceptă să transporte Ghilda, începînd cu obiectele de artă de pe Ecaz şi terminînd cu maşinile de pe Ix şi Richesse. Dar toate astea nu înseamnă nimic pe lîngă melanj. Cu un singur pumn de melanj poţi cumpăra un domeniu pe Tupile. Melanjul nu poate fi obţinut pe cale artificială; trebuie extras din solul Arrakisului. Melanjul e unic, Şi are incontestabile proprietăţi geriatrice.

― Iar de acum înainte va fi sub controlul nostru?

― Într-o oarecare măsură. Important însă e altceva. Gîndeşte-te la mulţimea Caselor care depind de profiturile CHOAM-ului, şi mai gîndeşte-te că majoritatea acestor profituri depinde de un singur produs: mirodenia. Imaginează-ţi ce s-ar întîmpla dacă, dintr-un motiv oarecare, ar scădea producţia de mirodenie.

― Posesorii de stocuri ar da lovitura, spuse Paul. Ceilalţi ar rămîne cu buzele umflate.

Ducele îşi îngădui un răgaz de satisfacţie amară, în timp ce-şi privea fiul şi se gîndea cît de pătrunzătoare, cît de perfect educată fusese remarca lui. Dădu din cap.

― Harkonnenii stochează mirodenii de peste douăzeci de ani, zise el.

― Şi intenţionează să provoace o scădere a producţiei, de care să fii făcut răspunzător tu.

― Vor ca numele Atreides să devină nepopular. Gîndeşte-te la Casele Landsraadului, care văd în mine un fel de lider ― reprezentantul lor neoficial. Închipuie-ţi cum ar reacţiona, dacă m-aş face vinovat de o diminuare considerabilă a cîştigurilor pe care le realizează. La urma urmelor, profitul personal contează mai presus de orice. Ducă-se dracului Marea Convenţie! Nimeni nu poate lăsa pe altul să-l aducă la sapă de lemn! (Un zîmbet sumbru apăru pe buzele ducelui.) Mi-ar întoarce cu toţii spatele. Indiferent ce mi s-ar întîmpla.

― Chiar dac-am fi atacaţi cu arme atomice?

― Nu s-ar ajunge pînă acolo. Nu printr-o sfidare deschisă a Convenţiei. Dar aproape orice altceva... inclusiv pulverizarea de substanţe toxice şi contaminarea solului.

― Atunci, de ce intrăm în capcană?

― Paul, rosti Ducele încruntîndu-se, faptul că ştim de existenţa capcanei reprezintă primul pas spre a o evita. Totul e ca un duel, fiule, dar la o scară mult mai vastă ― o fentă care ascunde o altă fentă, dintr-o altă fentă... aparent, la nesfîrşit. Obiectivul nostru este să descurcăm iţele intrigii. Ştim că Harkonnenii stochează melanj. Următoarea întrebare pe care ne-o punem este; cine mai stochează? Astfel întocmim lista duşmanilor noştri.

― Anume?

― Unele Case despre care ştiam că ne sînt ostile şi altele pe care ni le credeam prietene. Dar deocamdată nu ele trebuie să ne preocupe, ci altcineva, mult mai important: iubitul nostru Împărat Padişah.

Brusc, Paul simţi că i se usucă gîtlejul.

― N-ai putea să convoci Landsraadul şi să dezvălui...

― Ca duşmanul să-şi dea seama că ştim în ce mînă ţine cuţitul? A, nu, Paul. Acum vedem cuţitul. Cine ştie unde va fi în momentul următor? Avertizînd Landsraadul n-am face decît să stîrnim o imensă confuzie. Împăratul ar nega totul. Cine l-ar contrazice? Ne-am alege doar cu un mic răgaz, riscînd totodată să provocăm haosul. Şi dincotro ar veni următorul atac?

― Toate Casele ar putea începe să stocheze mirodenie.

― Inamicul ne-a luat-o înainte: are un avans greu de recuperat.

― Împăratul, murmură Paul. Cu alte cuvinte, sardaukarii.

― Deghizaţi, fără-ndoială, în uniforme Harkonnen. Dar rămînînd aceiaşi soldaţi fanatici.

― Cum ne-ar putea ajuta fremenii contra sardaukarilor?

― Hawat ţi-a vorbit despre Salusa Secundus?

― Planeta-închisoare a Împăratului? Nu.

― Dar dacă-i mai mult decît o planeta-închisoare, Paul? Există o întrebare pe care nu şi-o pune nimeni despre Corpul Imperial al sardaukarilor: de unde provin aceşti soldaţi?

― De pe planeta-închisoare?

― Provin de undeva.

― Dar recrutările pe care Împăratul le impune...

― Asta sîntem îndemnaţi să credem: că nu-s decît acei recruţi, minunat instruiţi încă de tineri. Din cînd în cînd mai scapă cîte o vorbă despre cadrele de instrucţie imperiale, dar echilibrul civilizaţiei noastre rămîne acelaşi: forţele militare ale Caselor Mari din Landsraad pe de o parte, iar pe de cealaltă sardaukarii şi trupele lor de sprijin. Şi trupele lor de sprijin, Paul. Sardaukarii rămîn sardaukari.

― Dar toate referinţele despre Salusa Secundus susţin că-i o lume de iad!

― Fără doar şi poate. Dar dac-ai vrea să formezi oameni duri, puternici, cruzi, ce condiţii de mediu le-ai alege?

― Cum ţi-ai putea asigura loialitatea unor asemenea oameni?

― Există metode verificate: cultivarea sentimentului de superioritate, a misticii legămîntului secret, a spiritului suferinţei comune. Sînt mijloace sigure. Au fost folosite pe multe lumi şi-n multe epoci.

Paul dădu din cap, fără să-şi ia ochii de pe chipul tatălui său. Simţea iminenţa unei revelaţii.

― Acum gîndeşte-te la Arrakis, reluă Ducele. În afara oraşelor şi-a satelor de garnizoană, este o lume tot atît de înspăimîntătoare ca şi Salusa Secundus.

Paul făcu ochii mari.

― Fremenii!

― Sînt baza virtuală a unei armate la fel de puternice şi de periculoase ca sardaukarii. Va fi nevoie de răbdare pentru a-i instrui în secret şi de bani pentru a-i echipa cum se cuvine. Dar fremenii există... iar mirodenia înseamnă bani. Acum ai să înţelegi de ce ne ducem pe Arrakis, deşi ştim că este o capcană.

― Harkonnenii nu cunosc nimic despre fremeni?

― Harkonnenii i-au dispreţuit dintotdeauna. Se amuzau, vînîndu-i ca pe sălbăticiuni. Nici măcar nu şi-au dat vreodată osteneala să afle cîţi sînt. Cunoaştem politica lor faţă de populaţiile planetare: cheltuieli minime pentru a le menţine în viaţă şi a le exploata. (Ducele se răsuci brusc şi fireturile şoimului brodat pe uniformă scînteiară.) Înţelegi?

― Sîntem pe cale să negociem cu fremenii...

― Am trimis o delegaţie condusă de Duncan Idaho. Este un om mîndru şi neîndurător, dar iubeşte adevărul. Cred că fremenii îl vor aprecia. Dacă avem noroc, ne vor judeca după el: Duncan cel drept.

― Duncan cel drept, repetă Paul. Şi Gurney cel dîrz.

― Bine zis, încuviinţă tatăl său.

Iar Paul gîndi: Gurney e dintre cei despre care vorbea Cucernica Maică ― este dintre aceia pe care se sprijină o lume: "... dîrzenia celor bravi".

― Gurney mi-a spus că azi te-ai descurcat bine la scrimă, zise Ducele.

― Mie nu mi-a spus tot aşa, replică Paul.

Tatăl său rîse cu poftă.

― Îmi închipuiam că trebuie să fie zgîrcit cu laudele. Zicea că înţelegi de minune ― sînt cuvintele lui ― diferenţa dintre tăişul unei lame şi vîrful ei.

― Gurney susţine că nu-i artistic să omori cu vîrful. Că trebuie s-o faci cu tăişul.

― Gurney e un romantic, mormăi Ducele. Întorsătura pe care o luase dintr-o dată conversaţia cu fiul său îl tulburase. Tăcu o clipă, apoi spuse: Aş vrea să nu fii niciodată nevoit să omori... dar dacă va fi necesar, s-o faci cum poţi ― cu vîrful sau cu tăişul.

Îşi înălţă ochii spre luminatorul pe care răpăia ploaia.

Paul îi urmări privirea şi se gîndi la atmosfera umedă a Caladanului, la ploaie ― un fenomen inexistent pe Arrakis, după cum relatau sursele pe care le studiase. Apoi, gîndul la cerul de deasupra îl duse mai departe, la spaţiul dintre cele două lumi.

― Sînt chiar aşa de mari navele Ghildei? întrebă.

Ducele îşi coborî privirea spre el.

― Va fi prima ta călătorie în afara planetei... Da, sînt nave mari. Avem de parcurs un drum lung şi vom călători la bordul unui transspaţial, o navă cu adevărat gigantică. Într-un singur ungher din pîntecele ei, vor încăpea toate fregatele şi bunurile noastre. Vom fi doar o fărîmă din încărcătură.

― Şi nu vom avea voie să ieşim din fregatele noastre?

― E o parte din preţul pe care-l plătim Ghildei pentru garantarea securităţii. Dacă lîngă noi s-ar afla nave Harkonnen, n-am avea de ce să ne temem. Harkonnenii n-ar cuteza, nici ei, să-şi pericliteze privilegiile de transport.

― O să stau cu ochii pe ecrane şi-am să încerc să zăresc un ghildar.

― N-ai să reuşeşti. Nici propriii lor agenţi nu-i văd vreodată pe ghildari. Ghilda îşi păzeşte cu aceeaşi străşnicie anonimatul ca şi monopolul. Să nu faci vreun lucru care să ne primejduiască privilegiile de transport, Paul.

― Crezi că se ascund pentru că au suferit mutaţii şi înfăţişarea lor nu mai e... umană?

― Cine ştie? (Ducele dădu din umeri.) Oricum, n-o să lămurim noi misterul. Şi apoi, avem probleme mai importante. Tu, de exemplu.

― Eu?

― Mama a vrut să-ţi spun eu, fiule. Vezi tu... s-ar putea să ai aptitudini de mentat.

Paul îşi privi lung tatăl. O clipă, rămase mut, apoi:

― Mentat? Eu? Dar...

― Hawat crede la fel, fiule. E-adevărat.

― Dar, după cîte ştiu eu, formarea unui mentat trebuie să înceapă din copilărie şi fără a i se dezvălui nimic celui în cauză, pentru a nu-i inhiba primele...

Tăcu brusc. Evenimentele din trecut se concentrară fulgerător în mintea lui, într-o singură ecuaţie.

― Înţeleg, murmură.

― Vine o zi, rosti Ducele, cînd posibilul mentat trebuie să afle ce i s-a ascuns pînă atunci. Ziua în care nu mai poate fi îndrumat şi trebuie să hotărască singur dacă va continua sau va abandona procesul de formare. Unii pot merge mai departe, alţii sînt incapabili. Numai posibilul mentat poate şti asta despre el însuşi.

Paul îşi frecă bărbia. Toate învăţăturile speciale pe care le primise de la Hawat şi de la mama ― mnemotehnica, dirijarea percepţiei şi concentrarea atenţiei, controlul muşchilor şi ascuţirea sensibilităţii, studiul vorbirii şi al nuanţelor vocii ― toate acestea se contopeau, căpătînd acum un înţeles nou.

― Într-o zi vei fi Duce, fiule, spuse tatăl său. Un Duce mentat ar fi într-adevăr o forţă. Poţi hotărî acum... sau mai ai nevoie de timp?

Paul răspunse fără şovăială:

― Voi continua.

― O forţă, într-adevăr, murmură Ducele.

Paul îi privi zîmbetul orgolios şi zîmbetul acela îi răscoli sufletul; pe faţa osoasă a tatălui său, părea rînjetul unei hîrci. Închise ochii şi simţi redeşteptîndu-se în el obsesia ţelului cumplit. Poate că ţelul cumplit e să devin mentat, gîndi.

Dar chiar în timp ce forma acest gînd, noua sa conştiinţă îl respingea.

Procesul Bene Gesserit de implantare a unor legende prin Missionaria Proiectiva a fost deplin fructificat în cazul doamnei Jessica şi al Arrakisului. Însămînţarea universului cunoscut cu o temă profetică destinată protejării personalului B.G. constituie un sistem a cărui ingeniozitate a fost de mult apreciată, dar niciodată nu a existat o potrivire atît de perfectă între persoane şi pregătire, ca pe Arrakis. Legendele profetice se dezvoltaseră aici pînă la adoptarea "etichetelor" specifice (inclusiv titlul de Cucernică Maică, ritualul canto şi respondu, precum şi cea mai mare parte din panoplia propheticus Shari-a). Cît despre doamna Jessica, astăzi este unanim recunoscut faptul că puterile ei latente au fost grav subestimate.

Fragment din Criza arrakiană: Analiză de prinţesa Irulan (Document secret B.G. - Dosarul nr. AR-81088587)

PRETUTINDENI în jurul doamnei Jessica, stivuite în colţuri, răspîndite în mijlocul marelui hol al palatului din Arrakeen, zăceau bunurile împachetate ale familiei: lăzi, cufere, cutii, baloturi ― unele parţial deschise. Iar de afară se auzea zgomotul unui nou transport de pachete, pe care hamalii de pe naveta Ghildei îl descărcau la intrare.

Jessica se afla în centrul holului. Se răsuci încet, plimbîndu-şi privirea peste nişele şi arcadele cufundate în umbră, peste ferestrele adînci şi înguste. Aspectul anacronic al locului amintea de Sala Surorilor de la şcoala Bene Gesserit. Dar sala şcolii i se păruse întotdeauna caldă, primitoare. Aici, totul era piatră rece.

Oare din ce străfunduri ale istoriei scosese arhitectul aceste ziduri cu contraforturi şi draperiile acestea întunecate, se întrebă Jessica. Tavanul se arcuia două etaje mai sus, susţinut de grinzi masive de lemn, al căror transport prin spaţiu, pînă aici, pe Arrakis, costase cu siguranţă o avere. Nici una dintre planetele acestui sistem nu avea copaci din care s-ar fi putut ciopli asemenea grinzi. Doar dacă nu cumva erau din imitaţie de lemn... Dar nu i se păreau imitaţie.

În zilele Vechiului Imperiu, palatul servise drept reşedinţă guvernamentală. Pe vremea aceea se acorda mai puţină importanţă cheltuielilor. Edificiul data dinaintea Harkonnenilor şi a noii lor capitale, Carthag ― un oraş ieftin şi urît, aflat la vreo două sute de kilometri spre nord-est, dincolo de Ţinutul Sfărîmăturilor. Leto dăduse dovadă de înţelepciune alegînd drept sediu administrativ localitatea aceasta. Numele, Arrakeen, era un nume sonor, încărcat de tradiţie. Pe de altă parte, oraşul era mic, deci mai uşor de "sterilizat" şi de apărat.

Din nou, dinspre intrare răzbătură bufnituri de lăzi descărcate. Jessica oftă.

În dreapta, rezemat de un cufăr, se afla tabloul înfăţişîndu-l pe tatăl Ducelui. Sforile ambalajului atîrnau pe ramă ca nişte ornamente zdrenţuite. Mîna stîngă a Jessicăi mai strîngea încă o bucată de sfoară. Lîngă portret era capul împăiat al unui taur negru, montat pe o placă de lemn lustruit. Capul părea o insulă întunecată, într-o mare de hîrtie mototolită. Placa stătea pe podea şi botul lucios al taurului era îndreptat spre tavan, ca şi cînd animalul s-ar fi pregătit să scoată un muget provocator, în această încăpere plină de ecouri.

Jessica se întrebă ce-o mînase să despacheteze mai întîi aceste două obiecte ― capul împăiat şi tabloul. Îşi dădea seama că gestul fusese întrucîtva simbolic. Niciodată din ziua în care negociatorii Ducelui o cumpăraseră de la şcoală, nu se simţise atît de speriată şi de nesigură.

Capul şi tabloul.

Obiectele îi sporeau sentimentul de nelinişte. Se zgribuli, privi din nou ferestrele înguste, înalte. Abia trecuse de amiază, dar la latitudinea aceasta cerul părea sumbru şi rece ― atît de întunecat şi de posomorît, în comparaţie cu azurul Caladanului! Dorul de casă îi răscoli sufletul ca un junghi ascuţit.

Cît de departe eşti, Caladan...

― Ei, iată-ne şi aici!

Era vocea Ducelui Leto.

Jessica se întoarse şi-l văzu ieşind din pasajul boltit care ducea în sala de mese. Uniforma de campanie, neagră, cu şoimul roşu heraldic pe buzunarul de la piept, era şifonată şi plină de praf.

― Credeam că te-ai rătăcit în casa asta hidoasă, spuse el.

― E o casă rece, zise Jessica.

Îi privi silueta înaltă, faţa smeadă care o ducea cu gîndul la livezi de măslini şi un soare auriu răsfrîngîndu-şi razele în ape albastre. Ochii lui cenuşii aveau ceva din fumul unui foc de lemne. Dar chipul era de prădător: prelung, cu muchii ascuţite şi faţete.

I se făcu deodată frică de el. Devenise atît de sălbatic, atît de dur, de cînd hotărîse să se supună poruncii Împăratului...

― Întregul oraş e rece, spuse ea.

― Nu-i decît un tîrg de garnizoană, murdar şi înecat în praf, încuviinţă el. Dar o să-l schimbăm noi. (Îşi plimbă ochii de jur împrejur.) Holul ăsta şi sălile învecinate sînt destinate primirilor oficiale. Adineauri am aruncat o privire prin cîteva apartamente din aripa sudică. Sînt mult mai plăcute.

Se apropie de Jessica şi-i atinse braţul, admirînd în tăcere frumuseţea ei impunătoare, plină de demnitate.

Şi iarăşi se gîndi la obîrşia ei necunoscută. Vreo Casă proscrisă? Vreo dinastie surghiunită? Părea mai maiestuoasă chiar decît membrii familiei imperiale.

Intensitatea privirii lui o făcu pe Jessica să se întoarcă pe jumătate şi să-i dezvăluie profilul. Iar Ducele constată că nu exista nimic deosebit, nimic precis care să definească frumuseţea ei. Sub părul bogat, de culoarea bronzului lustruit, o faţă ovală. Ochii, depărtaţi, verzi şi la fel de senini cum era cerul Caladanului dimineaţa. Nasul mic, gura mare şi generoasă. Trupul frumos, dar cu discreţie; era înaltă, cu linii suple.

Îşi aminti că surorile din şcoală o caracterizaseră drept uscăţivă, după spusele trimişilor săi. Descrierea era rudimentară. Jessica readusese neamului Atreides adevărata frumuseţe princiară. Era fericit că Paul o moştenise.

― Unde-i Paul? întrebă.

― Pe undeva prin casă. Studiază cu Yueh.

― Probabil în aripa de sud. Mi s-a părut că aud glasul lui Yueh, dar n-am avut timp să verific. (Ducele o privi, şovăind.) De fapt, n-am venit decît ca să atîrn cheia Castelului Caladan în sala de mese.

Jessica îşi ţinu răsuflarea, înfrîngîndu-şi imboldul de a se lipi de el. Venise să atîrne cheia... Semnificaţia gestului avea caracter de irevocabilitate. Dar nu era nici momentul, nici locul potrivit pentru a căuta consolare.

― Cînd am sosit, am observat drapelul nostru pe clădire, zise ea.

Ducele îşi aruncă privirea către portretul tatălui său.

― Te pregăteai să-l agăţi. Unde?

― Undeva, aici.

― Nu.

Cuvîntul era net, categoric. Jessica ar fi putut recurge la viclenie pentru a-l convinge pe Duce, însă o discuţie deschisă era inutilă. Totuşi, trebuia să încerce, chiar dacă o făcea doar pentru a-şi aminti ei înseşi că nu vrea să-l înşele.

― Domnia-Ta, dacă ai vrea să...

― Răspunsul meu rămîne nu. Sînt şi-aşa scandalos de indulgent cu tine în multe privinţe, dar asta nu. Vin din sala de mese, care este...

― Domnia-Ta! Te rog...

― Am de ales între digestia ta şi prestigiul meu ancestral, draga mea. Locul acestor obiecte este în sala de mese.

Jessica oftă.

― Bine, Domnia-Ta.

― Poţi să-ţi reiei obiceiul de a lua masa în apartamentele tale ori de cîte ori este posibil. Nu-ţi voi pretinde prezenţa la locul cuvenit, decît în ocazii oficiale.

― Mulţumesc, Domnia-Ta.

― Şi nu mai fi aşa glacială şi ceremonioasă. Bucură-te că nu sîntem căsătoriţi, draga mea, altfel ar fi fost de datoria ta să-mi stai alături la fiecare masă.

Jessica dădu din cap, cu trăsăturile feţei imobile.

― Hawat a instalat deja adulmecătorul de otrăvuri deasupra mesei din sufragerie, reluă Ducele. În camera ta ai să găseşti unul portabil.

― Ai prevăzut această... neînţelegere.

― Draga mea, mă gîndesc şi la confortul tău. Am angajat servitoare. Sînt localnice, dar Hawat le-a verificat ― toate sînt fremene. Va trebui să te descurci cu ele, pînă ce oamenii noştri vor fi terminat cu celelalte treburi pe care le au.

― Există vreun localnic cu adevărat demn de încredere?

― Toţi cei care-i urăsc pe Harkonneni sînt demni de încredere. Pe menajeră s-ar putea chiar să vrei s-o păstrezi: shadouta Mapes.

― Shadouta? Fremenii au titluri?

― Mi s-a spus că înseamnă "fîntînăreasă", un calificativ cu implicaţii deosebite aici. Poate că n-o să ţi se pară chiar tipul servitoarei, deşi Hawat are o părere excelentă despre ea, ţinînd cont de raportul lui Duncan. Amîndoi sînt convinşi că vrea să slujească ― mai precis, că vrea să te slujească pe tine.

― Pe mine?

― Fremenii au aflat că eşti o Bene Gesserit. Circulă o mulţime de legende despre Bene Gesserit pe-aici.

Missionaria Protectiva, gîndi Jessica. Nici o lume nu-i scapă.

― Asta înseamnă că Duncan a reuşit? Fremenii ne vor fi aliaţi?

― Încă nu-i sigur. Duncan e de părere că o bucată de vreme vor doar să ne observe. În orice caz, au acceptat un armistiţiu, făgăduind că nu vor mai ataca satele noastre periferice. Iar ăsta-i un succes mai important decît pare la prima vedere. Hawat mi-a spus că fremenii au fost un spin dureros în coasta Harkonnenilor şi că proporţiile ravagiilor provocate de incursiunile lor erau un secret păzit cu străşnicie. Împăratul n-ar fi stat cu mîinile-n sîn dac-ar fi prins de veste despre slăbiciunea trupelor Harkonnen.

― O menajeră fremenă, rosti îngîndurată Jessica, revenind la subiectul shadoutei Mapes. Cu ochii complet albaştri, fără-ndoială.

― Nu te lăsa înşelată de înfăţişarea acestor oameni. Sînt un popor puternic, cu o vitalitate uimitoare. Cred că-s exact ce ne trebuie.

― E un joc periculos.

― Să nu redeschidem discuţia asta.

Jessica se sili să zîmbească.

― Sîntem definitiv angajaţi, e limpede, spuse ea. Puse în aplicare metoda rapidă de revenire la calm ― cele două respiraţii adînci, gîndul ritual ―, apoi întrebă: Ai vreo dorinţă specială în legătură cu împărţirea camerelor?

― Într-o zi va trebui să mă înveţi şi pe mine cum faci asta, zise Ducele. Cum reuşeşti să-ţi alungi grijile şi să te întorci la chestiuni practice. Trebuie să fie un truc Bene Gesserit.

― E un truc de femeie.

Ducele zîmbi.

― Împărţirea încăperilor, deci. Asigură-te să dispun de un birou spaţios lîngă dormitorul meu. O să am mai mult de furcă, aici, cu hîrţogăria, decît pe Caladan. Şi, bineînţeles, o cameră de gardă. Cred că asta-i tot. Pentru securitatea clădirii să nu-ţi faci nici o grijă. Oamenii lui Hawat au controlat fiecare ungher.

― Sînt convinsă.

Ducele îşi consultă ceasul.

― Vezi să se potrivească toate ceasurile după ora locală a Arrakeenului. Am însărcinat un tehnician cu treaba asta. Trebuie să-şi facă apariţia. (Ridică mîna şi îndreptă o şuviţă de păr de pe fruntea Jessicăi.) Acum trebuie să mă întorc pe terenul de debarcare. Curînd va sosi a doua navetă, cu restul oamenilor.

― N-ar putea să-i întîmpine Hawat, Domnia-Ta? Pari obosit.

― Bunul Thufir e şi mai ocupat decît mine. Ştii că planeta-i plină de uneltirile Harkonnenilor. În plus, trebuie să încerc să reţin cîţiva dintre vînătorii de mirodenie care au experienţă. Schimbarea fiefului le dă dreptul liberei alegeri... şi planetologul, pe care Împăratul şi Landsraadul i-au desemnat Arbitru al Schimbării, nu poate fi cumpărat. A aprobat actul opţiunii. Peste şapte sute de specialişti se pregătesc să se îmbarce pe naveta pentru mirodenie, iar sus îi aşteaptă o navă de marfă a Ghildei.

― Domnia-Ta...

Jessica ezită.

― Ce este?

Nu, gîndi ea. Nu va putea fi convins să renunţe la încercarea de a face din această planetă o lume sigură pentru noi. Şi nu-mi pot folosi "trucurile" împotriva lui.

― La ce oră doreşti să iei cina? întrebă ea.

Nu asta am vrut să-mi spună, gîndi el. Ah, Jessica, de-am putea fi altundeva, oriunde, departe de lumea asta cumplită... Numai noi doi, fără griji.

― O să mănînc pe teren, la popota ofiţerilor, îi răspunse. Nu te aştepta să mă întorc prea devreme. Şi... a, da, am să trimit o maşini de patrulare după Paul. Vreau să asiste la consiliul nostru strategic.

Îşi drese glasul ca şi cînd ar fi vrut să mai spună ceva, apoi, brusc, se întoarse şi ieşi. Dinspre uşa de la intrare, Jessica auzi zgomotul altor lăzi descărcate. Apoi vocea Ducelui, poruncitoare şi trufaşă, cu tonul pe care le vorbea întotdeauna servitorilor cînd se grăbea: "Doamna Jessica e în holul mare. Du-te la ea chiar acum".

Uşa exterioară se trînti.

Jessica se întoarse şi dădu cu ochii de portretul Bătrînului Duce. Fusese pictat de renumitul Albe, la vremea cînd tatăl lui Leto intra în a doua jumătate a vieţii. Artistul îl înfăţişase în costum de matador, cu o capă purpurie aruncată pe braţul stîng. Avea chipul aproape la fel de tînăr ca al lui Leto, cu aceiaşi ochi cenuşii, cu acelaşi aer de pasăre de pradă. Jessica încleştă pumnii de-a lungul trupului şi fulgeră cu privirea tabloul. "Fii blestemat! Blestemat! Blestemat!" şopti ea.

― Ce porunceşti, Vlăstar Nobil?

Era o voce feminină, subţire şi vibrantă.

Jessica se răsuci, văzu o femeie măruntă, cu părul sur, îmbrăcată într-o rochie maronie de servitoare. Arăta la fel de zbîrcită şi de sfrijită ca toţi cei din mulţimea care, în cursul dimineţii, îi salutase pe drumul de la terenul de debarcare către oraş. Toţi băştinaşii pe care-i văzuse pînă acum, gîndi Jessica, arătau ca nişte prune uscate şi păreau subnutriţi. Dar Leto spusese că erau puternici şi plini de vitalitate. Şi ochii lor... Da, desigur, ochii: de un albastru adînc şi întunecat, fără urmă de alb ― ca şi ochii femeii acesteia... tainici, misterioşi. Jessica se sili să nu-i mai privească.

Femeia se înclină scurt, cu gîtul ţeapăn.

― Mi se spune shadouta Mapes, Vlăstar Nobil, rosti ea. Ce porunceşti?

― Poţi să mi te adresezi cu "Doamnă", răspunse Jessica. Nu sînt vlăstar nobil. Sînt concubina legitimă a Ducelui Leto.

Din nou plecăciunea aceea ciudată, şi o privire întrebătoare, furişată pe sub sprîncene.

― Are deci şi o soţie?

― Nu are şi n-a avut. Sînt singura... consoartă a Ducelui, mama moştenitorului său desemnat.

Şi pronunţînd aceste vorbe, Jessica rîse în sinea ei de orgoliul care se ascundea îndărătul lor. Cum spunea Sfîntul Augustin? "Mintea porunceşte trupului şi trupul ascultă.. Mintea îşi porunceşte sieşi şi întîmpină rezistenţă". Da... Întîmpin tot mai multă rezistenţă în ultimul timp. Ar trebui să mă retrag liniştită în mine însămi.

Un strigăt straniu răzbătu din stradă. Strigătul se repetă: "Suu-suu-suk!" Apoi: "Ikhut-eigh! Ikhut-eigh!" Şi iarăşi: "Suu-suu-suk!"

― Ce-i asta? întrebă Jessica. Am mai auzit de cîteva ori strigătul acesta azi-dimineaţă, cînd am intrat în oraş.

― E doar un vînzător de apă, Doamnă. Dar pe Domnia-Ta n-are de ce s-o intereseze. Palatul adăposteşte o cisternă de cincizeci de mii de litri, care-i întotdeauna plină. (Femeia se uită în jos, la rochia ei ponosită.) După cum vezi, Doamnă, nu port distrai* (Rîse scurt.) Şi încă n-am murit!

* îmbrăcăminte de corp confecţionată dintr-un material sandviş menit să regenereze umiditatea corporală.

Jessica şovăi. Ar fi vrut să o întrebe o mulţime de lucruri pe fremenă, să obţină cît mai multe informaţii utile. Dar rînduirea haosului din palat era o treabă mai urgentă. Totuşi, gîndul că pe lumea aceasta apa reprezenta o marcă distinctivă a bogăţiei nu contenea să o tulbure.

― Ducele mi-a spus titlul tău, Shadouta, zise ea. Cunosc cuvîntul. E unul străvechi.

― Ştii limbile vechi, dar? întrebă Mapes şi aşteptă răspunsul cu o încordare ciudată.

― Limbile sînt cea dintîi învăţătură Bene Gesserit, răspunse Jessica. Cunosc bhotani jib şi chakobsa, cunosc toate graiurile de luptă.

Mapes dădu din cap.

Întocmai cum spune legenda.

Şi Jessica se întrebă: De ce mă pretez la bîlciul ăsta? Dar căile Bene Gesserit erau întortocheate şi coercitive.

― Cunosc Descîntecele Negre şi tainele Marii Maici, zise ea. (Citi semnele tot mai uşor de recunoscut din mişcările şi mimica femeii, tresăririle infime care o trădau.) Miseces prejia, continuă ea în dialectul chakobsa. Andral t're pera! Trada cik buscakri miseces perakri...

Mapes făcu un pas înapoi. Părea gata s-o rupă la fugă.

― Ştiu multe lucruri, urmă Jessica. Ştiu că ai adus pe lume copii, că mulţi dintre cei ce ţi-s dragi au pierit, că frica te-a făcut să te ascunzi, că ai comis acte de violenţă şi că vei mai comite. Ştiu multe lucruri.

Mapes spuse cu voce joasă:

― N-am vrut să te jignesc, Doamnă.

― Vorbeşti de legendă şi cauţi răspunsuri. Păzeşte-te de răspunsurile pe care le-ai putea afla. Ştiu că ai venit pregătită de violenţă şi că sub veşmînt ai o armă

― Doamnă, eu...

― Există o şansă infimă să-mi verşi sîngele, dar astfel ai aduce mai multă nenorocire decît îţi închipui în temerile tale cele mai smintite. Să ştii că există lucruri mai cumplite decît moartea... Chiar şi pentru un întreg popor.

― Doamnă! exclamă Mapes şi păru pe punctul de a cădea în genunchi. Arma ţi-a fost trimisă în dar, dacă se dovedeşte că eşti Ea.

― Şi ca să mă ucidă, dacă se dovedeşte că nu sînt, replică Jessica.

Aşteptă, cu aerul de calm aparent care făcea din iniţiaţii Bene Gesserit luptători atît de periculoşi. Acum vom vedea de ce parte înclină balanţa.

Încet, Mapes îşi strecură mîna în corsajul rochiei şi dădu la iveală o teacă de culoare închisă. Din teacă ieşea un mîner negru, cu adîncituri pentru degete. Ţinînd într-o mînă teaca şi apucînd mînerul cu cealaltă, femeia trase afară o lamă de un alb lăptos şi o înălţă. Lama strălucea ca şi cum ar fi luminat dinăuntru. Avea două tăişuri, ca un kindjal, şi vreo douăzeci de centimetri lungime.

― Ştii ce-i acesta, Doamnă?

Pentru Jessica, nu putea fi decît un singur lucru: fabulosul cristai* arrakian, cuţitul pe care nimeni nu putuse să-l scoată vreodată în afara planetei şi despre care se ştia numai din auzite.

* Cuţit sacru al fremenilor.

― E un cristai, răspunse ea.

― Nu rosti cuvîntul cu uşurinţă. Ştii ce înseamnă?

E o întrebate cu tîlc, gîndi Jessica. Şi adevăratul motiv pentru cere fremena voia să ajungă la mine. Trebuia să-mi pună această întrebare. Iar răspunsul meu poate declanşa violentă sau... sau ce? Vrea un răspuns de la mine: semnificaţia unui cuţit. Ei i se spune shadouta în dialectul chakobsa. În chakobsa, cuţit se traduce "făuritorul morţii". Ah, începe să dea semne de nerăbdare. Trebuie să-i răspund. Întîrzierea este la fel de primejdioasă ca un răspuns greşit.

Spuse:

― Un făuritor...

― Aiiiii! strigă Mapes şi exclamaţia ei părea să exprime, în acelaşi timp, durere şi uşurare. Tremura atît de violent, încît lama cuţitului din mîna ei arunca reflexe fulgerătoare în toată sala.

Jessica aşteptă încordată. Voise să spună un făuritor al morţii şi să pronunţe denumirea în vechea limbă, dar acum intraseră în alertă toate simţurile ei perfect antrenate să interpreteze cele mai infime tresăriri ale muşchilor.

Cuvîntul-cheie era... făuritor.

Făuritor? Făuritor.

Totuşi, Mapes continua să ţină cuţitul ca şi cînd ar fi fost gata să-l folosească.

Jessica spuse:

― Credeai că eu, care cunosc tainele Marii Maici, nu ştiu de făuritor?

Mapes lăsă jos braţul în care ţinea arma.

― Doamnă, pentru cine a trăit atîta amar de vreme cu profeţia, clipa revelaţiei e ca o lovitură.

Profeţia... Jessica se gîndi la Shari-a şi la toată panoplia propheticus. O soră Bene Gesserit din Missionaria Protectiva, trimisă cu veacuri în urmă aici, pe Arrakis; moartă demult, desigur, dar cu misiunea îndeplinită: legendele protectoare însămînţate în cultura acestui popor, în aşteptarea zilei cînd aveau să fie de folos unei Bene Gesserit.

Şi ziua aceea venise.

Mapes vîrî cuţitul în teacă şi zise:

― Lama e nestabilizată, Doamnă. Să păstrezi cuţitul asupra Domniei-Tale. Dacă stă mai mult de o săptămîna departe de carne, dintele de shai-hulud începe să se dezintegreze. Ia-l. De-acum îţi aparţine, cît timp vei trăi.

Jessica întinse mîna dreaptă şi, asumîndu-şi un ultim risc, rosti:

― Mapes, ai băgat în teacă lama fără s-o fi udat cu sînge.

Cu un icnet, Mapes dădu drumul tecii în mîna Jessicăi şi-şi deschise larg corsajul rochiei.

― Ia-mi apa vieţii!

Jessica trase lama. Cum scînteia! Apropie vîrful de pieptul fremenei. O frică mai cumplită decît panica din clipa morţii păru să pună stăpînire pe Mapes. Otravă pe vîrful lamei? se întrebă Jessica. Feri vîrful, ridicîndu-l, apăsă scurt cu tăişul deasupra sînului stîng al femeii. O picătură mare de sînge izvorî din rană şi se opri imediat. Coagulare ultrarapidă, gîndi Jessica. O mutaţie pentru păstrarea umidităţii?

Vîrî lama în teacă.

― Încheie-ţi rochia, Mapes.

Tremurînd, fremena se supuse. Ochii ei, lipsiţi de alb, o fixară pe Jessica.

― Eşti a noastră, murmură. Eşti Ea.

Din nou, dinspre intrare se auzi larmă de lăzi descărcate. Iute, Mapes smulse arma din mîna Jessicăi şi i-o îndesă în corsajul rochiei.

― Cel care vede cuţitul acesta trebuie purificat sau ucis! şuieră ea. Ştii asta, Doamnă!

O ştiu acum, gîndi Jessica.

Dar nu intră nimeni în hol. Descărcătorii plecară.

Mapes se linişti.

― Cei nepurificaţi care-au văzut lama unui cristai nu mai pot părăsi vii Arrakisul, zise ea. Să nu uiţi niciodată asta, Doamnă. Ţi s-a încredinţat un cristai. (Tăcu o clipă, respiră adînc, apoi spuse:) Şi acum lucrurile trebuie să-şi urmeze cursul. Nimic nu poate fi grăbit. (Privi roată la mormanele de cutii şi de cufere.) Iar cîtă vreme sîntem aici, avem destule de făcut.

Jessica se codi. "Lucrurile trebuie să-şi urmeze cursul". Era o frază tip din stocul de formule sacre vehiculat de Missionaria Protectiva... "Venirea Cucernicei Maici care vă va elibera".

Dar eu nu sînt Cucernică Maică, gîndi Jessica. Şi imediat: Mare Maică! Pe ASTA au plantat-o aici! Atunci, trebuie să fie o lume oribilă, într-adevăr!

Mapes i se adresă cu dezinvoltură:

― Cu ce să încep, Doamnă?

Instinctul o avertiză pe Jessica să adopte aceeaşi atitudine.

― Cu tabloul acela, portretul Bătrînului Duce... Trebuia atîrnat pe unul din pereţii sălii de mese. Iar pe peretele opus, capul de taur.

Mapes se apropie de trofeu.

― Ce mare trebuie să fi fost animalul cu un asemenea cap, spuse şi, aplecîndu-se, adăugă: Mai întîi trebuie să-l curăţ, nu?

― Nu.

― Dar s-a adunat murdărie pe coarne.

― Nu-i murdărie, Mapes. E sîngele tatălui Ducelui nostru. Coarnele au fost stropite cu un fixativ transparent, la cîteva ore după ce fiara l-a ucis pe Bătrînul Duce.

Mapes îşi îndreptă spatele.

― Cum?"

― Nu-i decît sînge. Sînge vechi, uscat. Cheamă pe cineva să te ajute. Afurisitele astea de obiecte sînt grele.

― Crezi că m-am speriat de sînge? Am trăit în deşert, şi-am văzut destul sînge.

― Cred... c-ai văzut, murmură Jessica.

― Şi, nu o dată, sîngele meu, insistă Mapes. Mai mult decît a curs din zgîrietură pe care mi-ai făcut-o adineaori.

― Ai fi preferat să tai mai adînc?

― O, nu! Apa trupului e prea puţină ca s-o iroseşti degeaba! Ai făcut bine ce-ai făcut.

Şi Jessica, atentă la vorbele şi gesturile fremenei, percepu implicaţiile mai profunde ale expresiei "apa trupului". Din nou, încercă un sentiment apăsător la gîndul valorii apei pe Arrakis.

― Pe ce perete să agăţ tabloul şi pe ce perete capul, Doamnă? Mereu practică, Mapes asta, cugetă Jessica.

― Agaţă-le unde vrei, Mapes. Nu prea contează.

― Am înţeles, Doamnă. (Se aplecă iar şi începu să adune rămăşiţele de ambalaj şi sfoară.) Ai omorît un bătrîn Duce, va să zică? mormăi preocupată.

― Să chem pe cineva să te-ajute? întrebă Jessica.

― Răzbesc eu şi singură, Doamnă.

Da, o să răzbească, gîndi Jessica. E ceea ce o caracterizează pe fremena aceasta: voinţa de a răzbi.

Sub corsaj, simţi contactul rece al tecii cristaiului şi se gîndi la lanţul lung al planurilor Bene Gesserit, care-şi durase o verigă şi aici, pe Arrakis. Datorită acestei verigi depăşise o criză care ar fi putut s-o coste viaţa. "Nimic nu poate fi grăbit", spusese Mapes. Dar tocmai graba şi ritmul năvalnic predominau de cînd sosiseră aici, umplîndu-i sufletul de temeri. Şi nici pavezele ridicate de Missionaria Protectiva, nici minuţiozitatea cu care Hawat inspectase acest morman de pietre suprapuse nu puteau să-i alunge neliniştea.

― După ce termini cu astea, apucă-te să goleşti cuferele, îi spuse fremenei. Unul dintre oamenii de-afară are cheile şi ştie unde-i fiecare lucru. Să-ţi dea cheile şi lista. Dacă mai ai nevoie de ceva, mă găseşti în aripa de sud.

― Bine, Doamnă.

Jessica se îndepărtă. Gîndi: Hawat n-are decît să creadă că locul acesta prezintă siguranţă. Eu însă presimt o ameninţare.

O cuprinse, deodată, dorinţa arzătoare de a-şi vedea fiul. Se îndreptă către porticul arcuit al coridorului ducînd spre sala de mese şi apartamentele familiale. Mergea repede. Din ce în ce mai repede. Aproape că alerga.

În urmă, Mapes încetă o clipă lucrul şi privi silueta care se depărta. "E Ea, într-adevăr", murmură. "Sărmana".

"Yueh! Yueh! Yueh!" sună refrenul. "Un milion de morţi nu-i ajungeau lui Yueh!"

Fragment din Istoria copilului Muad'Dib de prinţesa Irulan

UŞA ERA ÎNTREDESCHISĂ. Jessica pătrunse într-o încăpere cu pereţi galbeni. În stînga, văzu o canapea joasă de piele şi două corpuri de bibliotecă, goale, între care atîrna un burduf de apă, umflat şi plin de praf. În dreapta, de o parte şi de cealaltă a unei uşi, alte corpuri de bibliotecă, goale şi acestea, un birou de pe Caladan şi trei scaune. La capătul opus al camerei, cu faţa la fereastră şi cu spatele la Jessica, stătea doctorul Yueh. Părea cu totul absorbit de priveliştea lumii exterioare.

Jessica făcu încă un pas neauzit.

Observă că haina medicului era şifonată şi că la înălţimea cotului stîng avea urme albe de cretă. Văzută din spate, silueta lui ţeapănă şi descărnată, în veşminte negre, părea o marionetă gata să salte pe sfori mînuite de un păpuşar ascuns. Doar capul părea viu ― un cap masiv, cu părul lung, de culoarea abanosului, prins pe umăr în inelul de argint al Şcolii Suk ―, mişcîndu-se uşor în timp ce urmărea ceva dincolo de fereastră.

Jessica îşi mai roti o dată privirea prin odaie, dar nu descoperi nici un semn al prezenţei fiului ei. Ştia însă că uşa din dreapta dădea într-un mic dormitor care-i plăcuse mult lui Paul.

― Bună ziua, doctore Yueh, spuse ea. Unde e Paul?

Yueh dădu din cap, de parcă ar fi răspuns cuiva aflat de partea cealaltă a geamului. Vorbi cu un aer absent, fără să se întoarcă:

― Băiatul tău e obosit, Jessica. L-am trimis să se odihnească în camera de alături.

Apoi, brusc, tresări şi se întoarse. Colţurile lungi ale mustăţii care-i acopereau buzele roşii tremurau.

― Doamnă, iartă-mă! Mi-erau gîndurile aiurea... N-am vrut să fiu atît de... familiar.

Jessica surîse şi îl linişti cu un gest al mîini. O clipă, se temuse că Yueh va îngenunchea.

― Te rog, Wellington.

― Dar să-ţi pronunţ numele cu atîta... Eu...

― Ne cunoaştem de şase ani. De mult ar fi trebuit să renunţăm la formalisme... în particular.

Yueh schiţă un zîmbet stins, gîndind: Cred că am reuşit. Acum dacă va observa ceva neobişnuit în purtarea mea, va crede că-i din cauza stingherelii. Ştiind răspunsul dinainte, nu va căuta motive mai profunde.

― Eram cu capul în nori, spuse el. Ori de cîte ori mi se întîmplă să... să te compătimesc, mă tem că-n gînd aşa-ţi spun... Jessica.

― Mă compătimeşti? Pentru ce?

Yueh ridică din umeri. Îşi dăduse de multă vreme seama că, spre deosebire de Wanna sa, Jessica nu era înzestrată cu tot darul dreptvorbirii. Cu toate astea, ori de cîte ori era posibil, îşi dădea silinţa să-i spună adevărul. Pentru mai multă siguranţă.

― Ai văzut lumea aceasta... Jessica. (Se poticnise înainte de a-i pronunţa numele, dar continuă repede:) Atît de stearpă, după Caladan. Şi oamenii! Femeile pe lîngă care am trecui azi-dimineaţă, căinîndu-se sub voaluri. Felul în care ne priveau!

Jessica îşi încrucişă braţele. Simţi cristaiul ascuns la piept ― cuţitul cu lama făcută din dintele unui vierme de nisip, dacă era adevărat ce se spunea.

― Normal, rosti ea. Pentru ei sîntem nişte străini ― alţi oameni, alte obiceiuri. Pînă acum i-au cunoscut numai pe Harkonneni. (Privi peste umărul lui, spre fereastră.) La ce te uitai?

Yueh îşi întoarse din nou faţa spre geam.

― La oameni.

Jessica se apropie, îi urmări privirea îndreptată spre faţada casei, în stînga. Acolo, din solul neted, parcă bătătorit, se înălţau douăzeci de palmieri. Un gard de fier forjat îi despărţea de oamenii care treceau pe stradă, înfăşuraţi în mantii largi. Jessica percepu un tremur în aerul din jurul casei ― un scut defensiv ―, în timp ce observa trecătorii, întrebîndu-se de ce Yueh găsea spectacolul atît de captivant.

Brusc, înţelese şi-şi duse instinctiv o mînă la obraz. Felul în care oamenii priveau palmierii! Pe chipuri se citea invidie, ură şi... rar, o urmă de speranţă. Fiecare trecător scruta pomii cu o privire fixă.

― Ştii ce gîndesc? întrebă Yueh.

― Poţi să citeşti gîndurile?

― Gîndurile lor, da. Se uită la palmieri şi gîndesc: "O sută de-ai noştri". Asta gîndesc.

Jessica se încruntă, îl privi nedumerită.

― De ce?

― Pomii aceştia sînt curmali. Un curmal are nevoie de patruzeci de litri de apă pe zi. Un om, doar de opt litri. Un curmal face deci cît cinci oameni. Sînt douăzeci de pomi. O sută de oameni.

― Dar unii privesc cu speranţă.

― Tot ce speră e să cadă cîteva fructe. Numai că nu-i încă timpul lor.

― Privim locul acesta cu un ochi prea critic, spuse Jessica. Există, deopotrivă, şi speranţă şi pericol, aici. Mirodenia ne-ar putea face bogaţi. Cu un tezaur solid, am putea să schimbăm faţa planetei după placul nostru.

Dar în sinea ei, rîse ironic: Pe cine încerc să conving? Rîsul erupse peste toate constrîngerile, izbucni sec, fără veselie.

― Numai securitatea n-am putea s-o cumpărăm, zise ea.

Yueh îşi ascunse faţa. Măcar de i-aş urî pe oamenii aceştia, în loc să-i iubesc! Prin felul de a fi, în multe privinţe, Jessica semăna cu Wanna. Dar chiar acest gînd conţinea implicaţii care nu făceau decît să-i întărească hotărîrea. Cruzimea Harkonnenilor urma căi întortocheate. Poate că Wanna trăia. Trebuia să se convingă.

― Nu-ţi fă griji pentru noi, Wellington, spuse Jessica. Sînt problemele noastre, nu şi ale tale.

Crede că pentru ea mă tem! îşi înghiţi lacrimile. Şi e adevărat. Dar trebuie să-l înfrunt pe diavolul de Baron după ce voi fi săvîrşit crima pe care a ticluit-o, ca să apuc unica şansă de a-l lovi cînd va fi cel mai vulnerabil ― în clipa izbînzii sale. Oftă.

― Crezi că l-ar deranja pe Paul dacă aş intra la el s-arunc o privire? întrebă Jessica.

― Deloc. I-am dat un sedativ.

― Suportă bine schimbarea?

― Doar că-i ceva mai obosit decît de obicei. Şi agitat, dar la cincisprezece ani cine n-ar fi, în împrejurări ca astea?

Se duse la uşa din dreapta şi o deschise. Jessica îl urmă, privi în penumbra din dormitor.

Paul stătea întins pe un pat îngust. Un braţ era ascuns sub pătură, pe celălalt şi-l îndoise deasupra capului. Obloanele ferestrei din apropiere ţeseau pe chipul lui o urzeală de umbră şi lumină.

Jessica examină figura lui Paul, faţa ovală atît de asemănătoare cu a ei. Părul însă, negru ca antracitul şi zbîrlit, era al Ducelui. Gene lungi ascundeau ochii de nuanţa calcarului cenuşiu. Şi Jessica surîse, simţind că temerile o părăsesc. Se pomeni fascinată de ceea ce dezvăluiau caracteristicile genetice ale fizionomiei lui Paul: ochii şi faţa ei, dar, suprapuse, liniile mai pronunţate ale tatălui, prefigurînd bărbatul care avea să ia locul copilului.

Şi-n clipa aceea, Jessica se gîndi că trăsăturile băiatului erau un distilat desăvîrşit, provenit din configuraţii aleatorii ― şiruri nesfîrşite de evenimente şi hazarduri care se contopeau în acest nex. Îi veni să îngenuncheze lîngă pat şi să-şi îmbrăţişeze fiul, dar o inhibă prezenţa lui Yueh. Se retrase, închizînd încet uşa.

Yueh revenise în faţa ferestrei. Nu putuse să suporte felul în care Jessica îşi privea fiul. De ce nu mi-a dăruit Wanna copii? se întrebă. Ca medic ştiu că n-o împiedica nici un motiv fizic. Să fi existat un motiv Bene Gesserit? Să i se fi impus altă menire? Care? Mă iubea, sînt sigur.

Pentru prima dată îi dădu în gînd că poate făcea parte dintr-un plan mai vast şi mai complex decît putea concepe mintea lui.

Jessica veni lîngă el.

― Ce minunat abandon e somnul unui copil, murmură ea.

Yueh răspunse mecanic:

― De-ar putea şi adulţii să se odihnească la fel...

― Da.

― Unde oare-am pierdut asta?

Jessica îi aruncă o privire scurtă. Percepuse tonul ciudat, dar gîndurile-i erau încă la Paul, la rigorile viitoare ale educaţiei sale, la deosebirile care apăruseră în viaţa lui ― o viaţă cu totul diferită de cea pentru care îl pregătiseră.

― Într-adevăr, pierdem ceva, rosti ea.

Privi spre dreapta, colina presărată cu tufe pipernicite, verzi-cenuşii, îndoite de vînt. Aveau frunzele albe de praf şi ramuri chircite, ca nişte gheare. Cerul prea sumbru părea o pată de cerneală deasupra colinei, iar lumina lăptoasă a soarelui arrakian dădea peisajului un reflex argintiu ― ca al lamei cristaiului ascuns în corsaj.

― Ce-ntunecat e cerul, zise ea.

― În parte din cauza lipsei de umiditate.

― Apa! Apa! Oriunde te întorci, aici, n-auzi decît de lipsa apei!

― Preţiosul mister al Arrakisului.

― Dar de ce-i atît de puţină? Roca din zonă e vulcanică. Aş putea să enumăr cel puţin zece surse de energie. Există gheaţă la poli. Se zice că nu se pot fora puţuri în deşert, că furtunile şi mareele de nisip distrug echipamentele înainte de-a putea fi instalate, dacă nu cumva apare între timp un vierme. Oricum, tot nu s-au găsit vreodată urme de apă în zona nisipurilor. Dar misterul, Wellington, adevăratul mister, sînt puţurile care au fost săpate aici , în nord, în doline şi depresiuni. Ai citit despre ele?

― O infiltraţie uşoară la început, apoi nimic.

― Dar tocmai acesta-i misterul, Wellington. Se dă de apă. Apa dispare. Şi nu mai reapare niciodată. Iar dacă se sapă alt puţ alături, rezultatul e acelaşi: o infiltraţie care se volatilizează. N-a fost nimeni curios să afle de ce?

― E, într-adevăr, o curiozitate, admise Yueh. Bănuieşti activitatea unui agent organic, nu? Ar fi apărut în probele de sol.

― Ce să apară? Materie vegetală străină? Sau vreun animal necunoscut? Cine-ar putea să le recunoască? (Privirea Jessicăi se îndreptă din nou către colină.) Apa-i oprită. O absoarbe ceva. Asta bănuiesc.

― Poate că se cunoaşte cauza.

― Harkonnenii au pus lacăt multor surse de informaţie despre Arrakis. Poate-au avut motive s-o suprime şi pe aceasta.

― Ce motive? Şi-apoi, mai e şi umiditatea atmosferică. Destul de scăzută, desigur, dar există. Ea-i principala sursă de apă aici, captată în capcanele de vînt şi-n precipitatoare. De unde provine?

― De la calotele polare?

― Aerul rece conţine prea puţină umiditate, Wellington. Nu, există aici, în spatele vălului aşternut de Harkonneni, lucruri care ar trebui cercetate îndeaproape şi nu toate sînt direct legate de problema mirodeniei.

― Sîntem, într-adevăr, în spatele vălului aşternut de Harkonneni, spuse Yueh. Dar poate că vom... (Tăcu brusc, observînd privirea intensă cu care-l fixa Jessica.) Ce este?

― Felul în care pronunţi "Harkonnen", zise ea. Nici vocea Ducelui nu-i încărcată de atîta venin cînd rosteşte numele detestat. Nu ştiam că ai motive personale să-i urăşti, Wellington.

Mare Maică! gîndi el. I-am trezit bănuielile! Acum va trebui să folosesc toate manevrele pe care le-am învăţat de la Wanna. Nu există decît o singură soluţie: să spun adevărul, atît cît voi putea...

― Nu ştiai că soţia mea, Wanna...

Se poticni, cu glasul sugrumat. Îşi săltă umerii, încercă iar:

― Ei...

Nu reuşi să articuleze mai mult. Simţi cum îl cuprinde panica, strînse din răsputeri pleoapele, luptînd cu chinul din piept. Apoi o mînă îi atinse uşor braţul:

― Iartă-mă, spuse Jessica. N-am vrut să redeschid o rană veche. Şi gîndi: Bestiile! Soţia lui era Bene Gesserit ― urmele învăţăturilor ei sînt uşor de recunoscut. Şi-i limpede că au ucis-o Harkonnenii. Bietul Yueh nu-i decît încă o victimă legată de Atreizi prin acelaşi Cherem al urii.

― Îmi pare rău, zise doctorul. Mi-e peste putinţă să vorbesc despre asta.

Deschise ochii, abandonîndu-se suferinţei lăuntrice. Asta, cel puţin era adevărat.

Jessica îi cercetă chipul: pomeţii ascuţiţi, punctele întunecate ale ochilor migdalaţi, tenul gălbui, mustaţa moale care-i atîrna de-o parte şi de alta a buzelor parcă prea roşii, peste bărbia fină. Ridurile care-i brăzdau obrajii şi fruntea, observă ea, nu erau numai semnul vîrstei, ci şi al suferinţei. O cuprinse un sentiment de profundă afecţiune pentru omul acesta.

― Wellington, îi spuse, îmi pare rău că te-am adus cu noi în locurile acestea pline de primejdii.

― Am venit de bună voie, răspunse el.

Şi asta era adevărat!

― Dar toată planeta e o capcană a Harkonnenilor. Trebuie să-ţi fi dat seama de lucrul ăsta.

― O capcană nu-i destul pentru a-i veni de hac Ducelui Leto.

Şi asta era adevărat!

― Poate c-ar trebui să am mai multă încredere în el, zise Jessica. E un tactician strălucit.

― Am fost dezrădăcinaţi. Acesta-i motivul neliniştilor noastre.

― Şi ce uşor se poate distruge o plantă dezrădăcinată! Mai ales cînd o replantezi într-un sol ostil.

― Sîntem aşa de siguri că solul este ostil?

― Cînd s-a aflat cîţi oameni va adăuga Ducele la cifra populaţiei au izbucnit manifestaţii violente. Şi nu au încetat decît cînd oamenii au văzut că instalăm capcane de vînt şi condensatoare suplimentare.

― Aici există doar atîta apă cîtă-i necesară pentru întreţinerea vieţii umane. Oamenii ştiu că dacă şi mai mulţi vor bea din cantitatea limitată de apă, preţurile vor creşte şi cei mai săraci dintre ei vor pieri. Dar Ducele a rezolvat problema. Şi nu înseamnă că tulburările de care spui sînt manifestarea unei ostilităţi permanente.

― Dar gărzile? insistă ea. Peste tot, gărzi. Şi scuturi. Oriunde te uiţi, dai de reverberaţia lor. Nu aşa am trăit pe Caladan.

― Lasă-i Arrakisului măcar o şansă, Jessica.

Dar ea continuă să privească aprig peisajul de dincolo de fereastră.

― Locul acesta miroase a moarte, Wellington, spuse ea. Hawat a trimis aici o avangardă din cîteva batalioane de agenţi. Santinelele de afară sînt oamenii lui. Cei care ne descarcă bagajele sînt oamenii lui. Sume mari au fost scoase din tezaur, fără să se dea nici o explicaţie. Cuantumul lor înseamnă un singur lucru: mituiri de persoane sus-puse. (Îşi scutură capul şi murmură:) Unde apare Thufir Hawat, urmează moartea şi trădarea.

― Îl ponegreşti.

― Îl ponegresc? Dimpotrivă, îl elogiez. Moartea şi trădarea sînt acum singurele noastre speranţe. Pur şi simplu, nu-mi fac iluzii cu privire la metodele lui Thufir.

― Ar trebui să-ţi găseşti o ocupaţie. Să nu-ţi mai laşi timp pentru asemenea gînduri morbi...

― O ocupaţie!? Dar ce crezi că-mi ia tot timpul, Wellington? Sînt secretara Ducelui. Şi-s destul de ocupată ca să aflu în fiecare zi alte motive de temere... lucruri pe care nici el nu bănuieşte că le cunosc. (Jessica strînse din buze şi continuă aproape şoptit:) Uneori, mă întreb cît au contat studiile mele economice Bene Gesserit atunci cînd m-a ales.

― Ce vrei să spui? întrebă Yueh. Îl surprinsese tonul ei cinic, această amărăciune pe care Jessica nu i-o dezvăluise niciodată pînă atunci.

― Nu crezi, Wellington, că o secretară înrobită prin dragoste e mult mai sigură?

― Nu-i drept ce spui acum, Jessica.

Rostise reproşul spontan. Sentimentele Ducelui pentru concubina sa nu puteau fi puse la îndoială. Era suficient să-l vezi cînd o urmărea cu privirea...

Jessica suspină.

― Ai dreptate. Nu-i drept.

Îşi cuprinse din nou trupul cu braţele, apăsînd în carne teaca cristaiului, amintindu-şi că şi cuţitul acesta era o problemă încă neelucidată.

― Curînd, spuse ea, va curge mult sînge. Harkonnenii nu vor avea odihnă pînă nu-şi vor fi găsit moartea sau nu-l vor fi distrus pe Duce. Baronul nu poate să uite că Leto e înrudit cu familia imperială ― oricît de îndepărtată ar fi înrudirea ―, în vreme ce titlurile Harkonnenilor au ieşit din portofoliul CHOAM-ului. Dar adevărata otravă, veninul care-i impregnează fiecare gînd, e faptul că un Atreides a cerut expulzarea pentru laşitate a unui Harkonnen, după bătălia Corrinului.

― Vechea vrajbă, murmură Yueh. Şi, pentru o clipă, simţi muşcătura acidă a urii. Vechea vrajbă îl prinsese în pînza ei de păianjen şi-o omorîse pe Wanna sau, mai rău, o ferecase în camerele de tortură ale Harkonnenilor, pînă ce soţul ei avea să le îndeplinească porunca. Vechea vrajbă îl prinsese în cursă... Şi toţi oamenii aceştia din jurul lui făceau parte din cursă. Iar ironia soartei voise ca această vrăjmăşie de moarte să erupă tocmai aici, pe Arrakis, unica sursă din univers a melanjului, substanţa care prelungea viaţa, drogul binefăcător pentru sănătate.

― La ce te gîndeşti? îl întrebă Jessica.

― Mă gîndesc că decagramul de mirodenie a ajuns în clipa de faţă la şase sute douăzeci de mii de solari pe piaţa oficială. O avere cu care se pot cumpăra multe...

― Setea de cîştig te atinge chiar şi pe tine, Wellington?

― Nu setea de cîştig.

― Dar ce, atunci?

Yueh dădu din umeri.

― Zădărnicia, răspunse. Apoi îi aruncă Jessicăi o privire piezişă. Îţi mai aminteşti ce gust avea mirodenia, prima oară?

― Un gust asemănător cu al scorţişoarei.

― Dar gustul nu-i niciodată acelaşi. Melanjul e ca viaţa... De fiecare dată îţi arată altă faţă. Unii susţin că produce o reacţie indusă. Organismul, descoperind că substanţa îi face bine, interpretează favorabil aroma ― plăcută, vag euforică. Şi, tot asemenea vieţii, imposibil de sintetizat cu adevărat.

― Cred c-ar fi fost mai înţelept pentru noi s-alegem calea exilului, să ne refugiem dincolo de sfera de influenţă a Imperiului.

Yueh îşi dădu seama că Jessica nu-l ascultase şi cugetă la vorbele ei, întrebîndu-se: Într-adevăr... de ce nu-l va fi determinat pe Leto s-o facă? Virtual, ar putea să-l oblige la orice. Profită de moment ca să schimbe subiectul, mai ales că era vorba de adevăr.

― M-ai considera îndrăzneţ... Jessica, dacă ţi-aş pune o întrebare personală?

Cu un sentiment de nelinişte inexplicabil, Jessica se lipi de pervazul ferestrei.

― Nu, fireşte. Eşti... prietenul meu.

― De ce nu l-ai determinat pe Duce să vă căsătoriţi?

Jessica se răsuci deodată şi-l fulgeră cu privirea.

― De ce nu l-am determinat? Dar...

― Nu trebuia să te întreb, se scuză Yueh.

― Nu, zise ea. Apoi ridică din umeri. Există un bun motiv politic. Atît timp cît Ducele rămîne celibatar, unele Case Mari mai pot spera într-o alianţă. Şi-apoi... (oftă) a manevra oamenii, a-i sili să se supună voinţei tale înseamnă a adopta o atitudine cinică faţă de umanitate. E ceva care degradează totul. Dacă-l determinam să... să facă asta, nu era fapta lui.

― Aşa ar fi spus şi Wanna mea, murmură Yueh.

Şi acesta era alt adevăr! Îşi duse mîna la gură, înghiţi convulsiv. Nu fusese niciodată mai aproape de a vorbi, de a-şi mărturisi rolul ascuns. Vorbi însă Jessica şi momentul se spulberă.

― În afară de asta, Wellington, în Leto există de fapt doi bărbaţi. Pe unul din ei îl iubesc nespus. E plin de farmec, spiritual, delicat... tandru ― tot ce şi-ar putea dori o femeie. Dar celălalt bărbat e... dur, rece, autoritar, egoist ― la fel de aspru şi de tăios ca vîntul iernii. E cel pe care l-a modelat tatăl. (Jessica îşi schimonosi chipul.) De-ar fi murit bătrînul cînd s-a născut Leto!

În tăcerea aşternută, adierea unui ventilator făcu să foşnească draperiile.

Brusc, Jessica inspiră adînc. Apoi zise:

― Leto are dreptate. Încăperile de aici sînt mai plăcute decît cele din restul palatului. (Se întoarse şi-şi plimbă privirile de jur împrejur.) Şi-acum te rog să mă scuzi, Wellington; vreau să văd şi celelalte odăi, ca să ştiu cum să le împart.

Yueh dădu din cap.

― Desigur.

Şi gîndi: Măcar de-ar exista vreo cale să mă sustrag de la ce am făcut...

Jessica îşi lăsă braţele de-a lungul trupului; traversă camera, către culoar. În prag, şovăi o clipă, înainte de a ieşi. Tot timpul cît am vorbit a avut ceva de ascuns, gîndi ea. Ţinea ceva în el. Ca să-mi menajeze sentimentele, fără doar şi poate. Ezită iarăşi, fu pe punctul de a se întoarce, de a-l descoase pe Yueh şi de-al face să-şi dea la iveală secretul. Nu. S-ar simţi ruşinat şi îngrozit la gîndul că poate fi ghicit cu atîta uşurinţă. Ar trebui să am mai multă încredere în prieteni.

S-a remarcat deseori rapiditatea cu care Muad'Dib a învăţat necesităţile Arrakisului. Surorile Bene Gesserit cunosc desigur temeiul acestei rapidităţi. Pentru ceilalţi, putem spune ca Muad'Dib a învăţat repede fiindcă prima sa învăţătură a fost cum să înveţe. Şi prima lecţie a acestei învăţături era încrederea fundamentală că putea să înveţe. Este surprinzător cît de mulţi oameni nu cred că pot să înveţe şi mai ales cît de mulţi cred că este greu să înveţe. Muad'Dib ştia că fiecare experienţă comportă o lecţie.

Fragment din Umanitatea lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

ÎNTINS ÎN PAT, Paul se prefăcea că doarme. Nu-i fusese greu să ascundă în palmă somniferul doctorului Yueh, simulînd că-l înghite. Îşi înăbuşi rîsul. Pînă şi mama îl crezuse adormit. Fusese cît pe ce să sară din pat şi să-i ceară voie să exploreze clădirea, dar îşi dăduse seama că nu-l va lăsa. Domnea încă prea multă nesiguranţă. Nu! Era mai bine-aşa...

Dacă ies fără să-i cer voie, nu voi fi nesocotit un ordin. Şi am să rămîn în casă, unde nu-i nici un pericol.

Trase cu urechea. Mama vorbea cu Yueh în camera cealaltă. Cuvintele lor nu erau desluşite ― ceva în legătură cu mirodenia... cu Harkonnenii. În răstimpuri, tăceau.

Îşi strămută atenţia la tăblia sculptată de la capul patului ― o placă falsă, fixată în perete şi mascînd telecomenzile camerei. Ornamentul înfăţişa un peşte sărind dintr-o apă cu valuri înalte. Ştia că o apăsare pe ochiul peştelui comanda aprinderea lămpilor cu suspensie. Deplasarea unui val punea în funcţiune sistemul de ventilaţie. Un altul regla temperatura.

Fără zgomot, Paul se ridică în capul oaselor. În stînga, lîngă perete, se afla o bibliotecă înaltă. Corpul ei putea fi rotit, descoperind, în zidul din spate, o nişă cu sertare pe una din laturi. Clanţa uşii dinspre coridor întruchipa o manşă de ornitopter*.

* Aeronavă reactivă cu aripi mobile.

S-ar fi zis că încăperea fusese anume concepută pentru a-l ademeni.

Încăperea şi întreaga planetă.

Se gîndi la bobina pe care i-o arătase Yueh: "Arrakis, Staţiunea Experimentală pentru Botanica Deşertului a Maiestăţii Sale Imperiale". Era o bobină veche, dinaintea descoperiri mirodeniei. Nume după nume se perindară în mintea lui Paul, fiecare cu imaginea imprimată de impulsul mnemonic al proiectorului: saguaro, tufa-măgăruşului, curmal, verbină de nisip, primulă de seară, cactus-butoi, livan, scumpie, tufă de creozot... vulpe pitică, şoimul deşertului, şoarece marsupial...

Nume şi imagini. Nume şi imagini din trecutul terestru al omului ― multe dintre ele inexistente astăzi în altă parte a universului decît aici, pe Arrakis.

Atîtea lucruri noi de învăţat despre... mirodenie.

Si viermii nisipurilor.

În camera de alături se închise o uşă. Paul auzi paşii mamei sale pierzîndu-se spre capătul coridorului. Ştia că acum doctorul Yueh îşi va găsi ceva de citit şi nu va părăsi încăperea.

Sosise momentul să pornească în explorare.

Tiptil, se dădu jos din pat şi se îndreptă spre biblioteca pivotantă. Un zgomot în spatele lui îl opri. Se întoarse. Placa de la capătul patului cobora deasupra locului în care stătuse întins cu cîteva clipe mai înainte. Paul încremeni şi imobilitatea îi salvă viaţa.

Din spatele tăbliei apăru un vînător-căutător, nu mai lung de cinci centimetri. Paul îl recunoscu imediat. Era o armă comună de asasinare, pe care orice copil de obîrşie aristocratică învăţa s-o cunoască de la cea mai fragedă vîrstă. Un ac metalic ghidat de la mică distanţă, care se înfigea în carne vie şi-şi croia drum prin sistemul nervos pînă la cel mai apropiat organ vital.

Căutătorul urcă, tăie lateral aerul din odaie şi reveni deasupra patului.

În mintea lui Paul fulgerară instantaneu toate cunoştinţele legate de limitele armei. Cîmpul de suspensie comprimat distorsiona vizibilitatea ochiului de transmisie. Întrucît penumbra din dormitor îngreuna şi mai mult vizarea ţintei; operatorul nu putea să conteze decît pe mişcare. Trebuia să atace tot ce mişca. Centura scutului individual rămăsese pe pat. Scuturile erau vulnerabile la atacul cu laser, dar armele-laser erau scumpe, greu de întreţinut şi prezentau întotdeauna pericolul unei explozii intempestive, în cazul în care fasciculul intersecta un scut activat la intensitatea maximă. Atreizii se bizuiau numai pe scuturile individuale şi pe abilitate.

Ţintuit locului, într-o fixitate aproape catatonică, Paul înţelese că pentru a înfrunta această ameninţare nu-i rămăsese decît abilitatea.

Vînătorul-căutător se înălţă încă o jumătate de metru. Undui în ţesătura de lumină şi umbră aşternută de obloane, sondînd încăperea.

Trebuie să încerc să-l prind, gîndi Paul. Dedesubt e lunecos din cauza cîmpului de suspensie. Va trebui să strîng cu putere.

Acul coborî o jumătate de metru, se abătu la stînga, se roti pe deasupra patului. Bîzîia abia auzit.

Cine îl manevrează! se întrebă Paul. Cineva din apropiere. Aş putea să-l strig pe Yueh, dar l-ar lovi de cum ar deschide uşa.

În spatele lui, uşa dinspre coridor scîrţîi. Apoi se auzi o bătaie uşoară şi uşa se deschise.

Vînătorul ţîşni pe lîngă capul lui Paul, în direcţia mişcării.

Mîna dreaptă a băiatului săgetă lateral şi prinse din zbor maşinăria ucigaşă. Acul vibra şi bîzîia în pumnul strîns, dar muşchii se încleştară cu disperare. Răsucindu-se violent, Paul izbi vîrful armei de metalul uşii. Auzi scrîşnetul ochiului spart şi simţi cum căutătorul îi moare în palmă. Dar nu-i dădu drumul. Voia să fie sigur.

Îşi ridică ochii şi întîlni privirea fixă, albastră, a shadoutei Mapes.

― Tatăl tău a trimis după tine, spuse ea. Escorta aşteaptă în hol.

Paul dădu din cap, fără să-şi ia ochii de la ciudata femeie în rochie cafenie, de servitoare. Femeia se uita acum la obiectul din pumnul lui încleştat.

― Am auzit de asemenea arme, zise ea. M-ar fi ucis, aşa-i?

Paul trebui să înghită ca să poată vorbi.

― Eu... eram ţinta.

― Dar venea către mine.

― Pentru că te mişcai.

Cine-i creatura aceasta? se întrebă.

― Atunci... mi-ai salvat viaţa, spuse femeia.

― Am salvat vieţile amîndurora.

― Dar, lăsîndu-l să mă lovească, puteai profita ca să fugi.

― Cine eşti?

― Shadouta Mapes, menajera.

― Cum de-ai ştiut unde sînt?

― Mi-a spus mama ta. Am întîlnit-o la capătul coridorului, lîngă scara ce duce la camera straniilor. (Femeia arătă cu mîna spre dreapta.) Trimişii tatălui tău te aşteaptă.

Oamenii lui Hawat, gîndi Paul. Trebuie să-l găsim pe cel care-a manevrat arma.

― Du-te la ei, zise. Spune-le că am prins în casă un vînător-căutător şi că trebuie să-i găsească operatorul. Să înconjoare imediat clădirea şi să blocheze toate ieşirile. Mai departe, vor şti ce au de făcut. Atentatorul e în mod cert un străin printre noi.

Şi se întrebă: Să fi fost chiar creatura aceasta? Dar îşi dădu seama imediat că era imposibil. Căutătorul se afla sub control cînd intrase ea.

― Înainte de a-ţi îndeplini vruta, pui de om, spuse Mapes, trebuie să degajez drumul dintre noi. Ai pus pe umerii mei o povară de apă pe care nu ştiu dac-am s-o pot duce. Dar noi, fremenii, ne plătim datoriile ― fie ele negre, sau albe. Avem ştiinţă că printre voi se află un trădător. Cine-i, nu ştim, dar sîntem siguri că el există. Poate că a sa a fost mîna care-a călăuzit acest străpunge-carne...

Paul recepţionă totul în linişte: un trădător. Înainte de-a apuca să vorbească, ciudata femeie îi întoarse spatele şi porni în grabă spre holul de la intrare.

Vru s-o oprească, dar ceva din atitudinea ei îi dădea de-nţeles că femeii nu i-ar fi făcut plăcere. Îi spusese ce ştia şi acum plecase să-i îndeplinească "vruta". Peste cîteva clipe, oamenii lui Hawat aveau să mişune prin toată casa.

În minte îi răsunară alte frînturi din limbajul neobişnuit al femeii: camera straniilor. Privi spre stînga lui, în direcţia pe care i-o indicase. Noi, fremenii. Aşadar era fremenă. Îşi întrerupse o clipă gîndurile, pentru a-şi fixa în memorie trăsăturile chipului ei: faţa zbîrcită ca o prună uscată, pielea brună, ochii albastru-în-albastru, fără alb. Etichetă informaţia: shadouta Mapes.

Apoi, strîngînd în pumn vînătorul distrus, se întoarse în dormitor. Cu stînga, luă de pe pat centura-scut şi-i făcu vînt în jurul mijlocului, strîngîndu-i catarama în vreme ce picioarele îl purtau deja în goană spre capătul din stînga al coridorului.

Shadouta Mapes spusese că mama era într-acolo... O scară... camera straniilor...

Ce a susţinut-o pe doamna Jessica în momentele de grea încercare? Reflectaţi asupra următoarei parabole Bene Gesserit şi poate veţi înţelege: "Orice drum parcurs pînă la capăt duce exact nicăieri. Escaladează muntele doar atît cît să te convingi că e munte. Din vîrful muntelui nu poţi să vezi muntele".

Fragment din Muad'Dib, comentarii de familie de prinţesa Irulan

LA EXTREMITATEA aripii de sud, Jessica descoperi o scară metalică, în spirală, care urca spre o uşă ovală. Privi în jur, apoi, din nou, uşa de sus.

De ce ovală? se întrebă. Ciudată formă pentru interiorul unei case.

Prin ferestrele care mărgineau scara, vedea soarele mare şi alb al Arrakisului coborînd spre asfinţit. Umbre prelungi străbăteau holul. Jessica privi iarăşi scara. Pe treptele de metal, razele oblice reliefau bucăţele de pămînt uscat.

Jessica puse o mînă pe balustradă şi începu să urce. Sub palma ei, metalul balustradei era rece. Ajunse în faţa uşii, se opri şi observă că nu există clanţă, ci doar o adîncitură uşoară în locul în care ea ar fi trebuit să se afle.

Nu poate fi un zăvor cu amprentă, îşi spuse. Un asemenea zăvor cu amprentă trebuie să fie adaptat la forma mîinii şi liniilor palmei unei anumite persoane. Părea, totuşi, un zăvor cu amprentă. Dar existau metode pentru a deschide orice zăvor ― fie el şi cu amprentă ―, după cum învăţase în şcoală.

Se uită peste umăr ca să se asigure că n-o vede nimeni, apoi îşi lipi palma pe adîncitura din uşă. O apăsare uşoară pentru a deforma liniile, o mişcare din încheietură, încă una, o rotire infimă a palmei pe suprafaţa metalului... Zăvorul ţăcăni. Brusc, Jessica îşi retrase mîna, se răsuci, o văzu pe Mapes oprindu-se la baza scării.

― În holul mare sînt nişte oameni care zic că i-a trimis ducele după domnul cel tînăr, spuse Mapes. Au sigiliul ducal şi garda i-a identificat.

Privi iute uşa ovală, apoi iarăşi la Jessica.

E prudentă, gîndi Jessica. Semn bun.

― Îl găseşti într-a cincea cameră de la capătul acesta al coridorului, în dormitorul mic, spuse ea. Dacă nu reuşeşti să-l trezeşti, cheamă-l pe doctorul Yueh din încăperea învecinată. S-ar putea ca Paul să aibă nevoie de o injecţie tonică.

Din nou, Mapes privi pieziş către uşa ovală şi Jessicăi i se păru că desluşeşte pe chipul ei aversiune. Dar pînă s-o întrebe de uşă şi ce se afla în spatele ei, Mapes pornise cu paşi repezi spre coridor.

Hawat a controlat toată casa, gîndi Jessica. Nu poate exista aici cine ştie ce grozăvie.

Împinse uşa. Descoperi o încăpere strîmtă şi, în faţă, altă uşă ovală. În centru celei de-a doua uşi se afla un volan.

O ecluză! constată ea uimită. Privi în jos şi văzu pe podea o tijă de sprijin. Tija purta însemnul personal al lui Hawat. Uşa a fost proptită în poziţie deschisă. Probabil că cineva a doborît din greşeală propteaua, fără să ştie că prima uşă are un zăvor cu amprentă.

Păşi peste pragul înalt.

Ce rost are o ecluză în interiorul casei? se întrebă. Şi se gîndi deodată la creaturi exotice, izolate în încăperi cu climat special.

Climat special!

Părea ceva plauzibil pentru Arrakis, unde pînă şi cele mai rezistente plante străine trebuiau irigate.

Uşa din spatele ei dădu să se închidă singură. O prinse şi-o propti cu tija lăsată de Hawat. Reveni la cealaltă uşă şi abia atunci observă inscripţia discretă, gravată în metal, deasupra volanului. Textul era în galach. Citi:

"O omule! Iată o splendidă parte din Creaţia lui Dumnezeu. Priveşte-o dar, şi învaţă să iubeşti perfecţiunea Prietenului Tău Suprem".

Jessica apăsă cu toată greutatea trupului pe volan. Roata se învîrti spre stînga şi uşa se deschise. O adiere uşoară îi mîngîie obrajii, învolburîndu-i părul. Simţi că inspiră alt aer, mai bogat. Deschise larg uşa şi se pomeni înaintea unui zid de verdeaţă, scăldat în lumină aurie.

Un soare galben? Nu. Sticlă filtrantă!

Trecu pragul şi uşa se închise în urma ei.

"O seră!" şopti ea.

Era înconjurată de plante şi arbuşti, în vase mari, de pămînt ars. Recunoscu o mimoză, un gutui înflorit, o sondagi, o pleniscentă înveşmîntată în flori verzui, un akarso cu dungi verzi şi albe... trandafiri...

Pînă şi trandafiri!

Se aplecă să inspire parfumul unei uriaşe flori roz, apoi se îndepărtă şi-şi plimbă ochii de jur-împrejur.

Un zgomot ritmic îi invada simţurile.

Dădu în lături o perdea deasă de frunze şi privi către mijlocul serei. Văzu o mică fîntînă, cu marginile joase, canelate. Învîrtejindu-se, un arc de apă se răsfira şi cădea răpăind în bazinul de metal.

Jessica se supuse regimului rapid de limpezire a percepţiei şi începu să cerceteze metodic locul. Încăperea părea pătrată, cu latura de vreo zece metri. După poziţia faţă de extremitatea holului şi după uşoarele deosebiri de construcţie, deduse că fusese adăugată pe acoperişul acestei aripi cu mult după terminarea clădirii originale.

Pe latura sudică, se opri în faţa vastei suprafeţe de sticlă filtrantă, se întoarse şi privi în jur. Tot spaţiul era ocupat cu plante exotice de climă umedă. Din masa de verdeaţă răzbătu un foşnet. Jessica se încordă, apoi zări un simplu servok cu mecanism de ceasornic şi braţe pentru stropit. Unul din braţe se înălţă şi pulveriză un voal diafan de stropi, burîndu-i obrajii. Braţul se retrase şi Jessica privi ţinta aspersorului: o ferigă arborescentă.

Era pretutindeni apă în încăperea aceasta. Apă. Pe o planetă unde apa era cea mai preţioasă sevă a vieţii. O risipă atît de flagrantă, încît Jessica simţi că-i îngheaţă ceva în adîncul sufletului.

Privi soarele, prin geamul de sticlă galbenă. Atîrna la orizont, deasupra crestelor ascuţite ale imensului lanţ muntos căruia i se spunea Scutul de Piatră.

Sticlă filtrantă, gîndi ea. Pentru a face acest soare alb mai blînd si mai familiar. Cine să fi construit sera? Leto? I-ar sta-n fire să mă surprindă cu un astfel de cadou, dar timpul a fost prea scurt. Şi a avut de rezolvat probleme mai serioase.

Îşi aminti de raportul care menţiona că multe case din Arrakeen au ecluze la uşi şi la ferestre, pentru păstrarea şi regenerarea umidităţii interioare. Leto susţinuse că pentru a-şi demonstra de la bun început puterea şi bogăţia vor ignora în mod deliberat asemenea precauţii şi nu vor proteja ferestrele şi uşile reşedinţei decît împotriva prafului omniprezent.

Dar această seră era o demonstraţie mai elocventă decît absenţa oricăror ecluze. Jessica se gîndi că acest loc de plăcere conţinea destulă apă ca să asigure traiul pe Arrakis a o mie de persoane... dacă nu mai multe.

Păşi de-a lungul peretelui de sticlă, continuînd să scruteze interiorul. Noua perspectivă îi dezvălui o suprafaţă metalică lîngă fîntînă ― tăblia unei măsuţe pe care se aflau un blocnotes şi un stilograf, parţial mascate de-o frunză ca un evantai. Se apropie de masă, observă semnele lăsate de Hawat, apoi se aplecă asupra mesajului înscris pe blocnotes:

"DOAMNEI JESSICA.

Fie ca locul acesta să-ţi ofere tot atîta plăcere cîtă mi-a dăruit mie. Te rog, îngăduie acestei încăperi să-ţi amintească o lecţie pe care-o ştim de la aceleaşi învăţătoare: apropierea unui lucru dorit înclină la prea multă îngăduinţă. Făgaşul acesta este periculos.

Cu cele mai bune gînduri,

MARGOT, DOAMNĂ FENRING"

Jessica dădu din cap. Ştia de la Leto că fostul reprezentant al Împăratului pe Arrakis fusese Contele Fenring. Dar mesajul camuflat al însemnării, formulate în aşa fel încît să-i dea de înţeles că aceea care-o scrisese era tot Bene Gesserit, îi cerea acum toată atenţia. În treacăt, avu totuşi un gînd amar: Contele s-a căsătorit cu doamna sa. Însă chiar în aceeaşi clipă, începu să caute mesajul ascuns. Trebuia să existe unul. Rîndurile aşternute la vedere conţineau enunţul cifrat pe care orice Bene Gesserit, neconstrînsă de vreo Injoncţiune a Şcolii, era obligată să-l transmită, la nevoie, altei Bene Gesserit: "Făgaşul acesta este periculos".

Jessica pipăi cu vîrfurile degetelor feţele paginii, căutînd micile puncte codificate. Nu găsi nimic. Degetele alunecară pe muchiile blocului. Nimic. Cuprinsă brusc de nelinişte, aşeză blocul aşa cum îl găsise. Să fi fost ceva legat de poziţia lui? Dar Hawat scotocise sera şi nu încăpea îndoială că mutase blocnotesul din loc. Privi frunza ce atîrna deasupra mesei. Frunza! Îşi plimbă un deget pe suprafaţa interioară, pe margini, peste peduncul. Aici era! Degetele descoperiră şirurile de semne minuscule şi le parcurseră dintr-o mişcare:

"O primejdie imediată îi ameninţă pe fiul tău şi pe duce. Unul din dormitoare a fost amenajat ca să-ţi ademenească băiatul. H. l-au înţesat cu capcane mortale detectabile, lăsînd una care-ar putea să scape nedescoperită". Jessica îşi stăpîni pornirea de-a o rupe la fugă spre dormitorul lui Paul; trebuia să afle întregul conţinut al mesajului. Degetele citiră înfrigurate, mai departe: "Nu cunosc precis natura pericolului, dar e ceva în legătură cu un pat. Ducele este ameninţat de trădarea unuia dintre tovarăşii sau locotenenţii săi de încredere. H. plănuiesc să te ofere unui favorit aflat în slujba lor. Iartă-mă că nu-ţi pot spune mai mult. Sursele mele sînt sărace, deoarece Contele nu-i în solda H. În grabă, M.F.".

Jessica lăsă frunza şi dădu să se repeadă spre ieşire. În momentul acela însă, uşa ecluzei se deschise violent şi Paul sări peste prag, strîngînd ceva în pumnul mîinii drepte. Împinse uşa cu umărul, o zări pe mama sa, trecu iute printre frunze pînă la ea, observă fîntîna şi vîrî pumnul încleştat sub jetul de apă.

― Paul! (Jessica îl prinse de umăr, privindu-i fix pumnul.) Ce-ai în mînă?

― Un vînător-căutător. L-am prins în camera mea şi i-am zdrobit capul, dar vreau să fiu sigur. Apa o să-l scurtcircuiteze.

Vorbise cu dezinvoltură, dar Jessica sesizase tensiunea care-l stăpînea.

― Scufundă-l! porunci ea.

Paul se supuse.

― Dă-i drumul. Lasă-l în apă!

El scoase mîna, şi-o scutură de apă, privi acul de metal care zăcea nemişcat pe fundul bazinului. Jessica rupse o ramură şi împinse cu ea ghimpele ucigaş. Era mort. Dădu drumul ramurii în apă şi-şi privi fiul. Ochii lui examinau încăperea şi Jessica recunoscu în intensitatea privirii Metoda Bene Gesserit.

― Locul ăsta poate ascunde orice, spuse el.

― Am motive să consider că-i sigur.

― Şi camera mea ar fi trebuit să fie. Hawat a zis...

― A fost un vînător-căutător, îi aminti ea. Manevrat de cineva aflat în casă. Telecomanda are rază de acţiune limitată. S-ar putea ca obiectul să fi fost introdus după terminarea investigaţiilor lui Hawat.

Dar în acelaşi timp se gîndi la mesajul înscris pe frunză: "... trădarea unuia dintre tovarăşii sau locotenenţii săi de încredere". Dar nu Hawat. O, în nici un caz Hawat.

― Oamenii lui Hawat percheziţionează chiar acum clădirea, spuse Paul. Vînătorul era cît pe ce s-o omoare pe bătrînă care-a venit să mă trezească.

― Shadouta Mapes, murmură Jessica, amintindu-şi discuţia de pe scară. Tatăl tău vrea să asişti la...

― E o treabă care poate să mai aştepte. De ce crezi că locul ăsta prezintă siguranţă?

Jessica îi arătă blocnotesul şi-i explică. Paul păru ceva mai uşurat. Pe ea însă zbuciumul sufletesc n-o părăsi. Un vînător-căutător! gîndi. Maică milostivă! Trebui să apeleze la toate resursele trupului ei antrenat ca să-şi înăbuşe o criză de tremur isteric.

Paul răspunse calm:

― E mîna Harkonnenilor, fireşte. Va trebui să-i distrugem.

În uşa ecluzei se auzi un ropot uşor ― Semnalul de recunoaştere al agenţilor lui Hawat.

― Intră, strigă Paul.

Uşa se deschise şi un bărbat înalt, în uniformă Atreides şi cu insigna lui Hawat pe caschetă, trecu pragul.

― Ah, aici erai, Domnule! spuse el. Menajera m-a îndrumat încoace. (Privirea lui parcurse încăperea.) Am descoperit un tumul în beci. Înăuntru era un individ cu o cutie de comandă pentru căutători.

― Vreau să fiu de faţă la interogatoriu, zise Jessica.

― Îmi pare rău, Doamnă. N-am reuşit să-l prindem viu.

― Şi n-aveţi nici un indiciu ca să-l identificaţi?

― Deocamdată n-am găsit nimic, Doamnă.

― Era un arrakian? întrebă Paul.

Jessica dădu din cap: întrebarea era judicioasă.

― Are înfăţişarea băştinaşilor, răspunse omul. După cum arăta, e de presupus c-a fost ascuns în tumul cu mai bine de-o lună înainte de sosirea noastră. Ieri, cînd am inspectat beciul, pietrele şi mortarul erau intacte. Sînt gata să-mi pun în joc reputaţia pentru asta!

― Nu pune nimerii la îndoială conştiinciozitatea dumitale, spuse Jessica.

― O pun eu, Doamnă. Ar fi trebuit să cercetăm subsolul cu ultrasunete.

― Presupun că o faceţi acum, zise Paul.

― Da, Domnule.

― Daţi-i de ştire tatălui meu că vom întîrzia.

― Imediat, Domnule. (Omul se întoarse spre Jessica.) Ordinele lui Hawat sînt ca în asemenea situaţii domnul cel tînăr să fie pus la adăpost. (Ochii săi cercetară din nou interiorul serei.) Locul acesta-i sigur?

― Am motive să cred că da, răspunse Jessica. A fost inspectat şi de Hawat, şi de mine.

― Atunci am să stau de pază afară, Doamnă, pînă ce mai controlăm o dată clădirea.

Se înclină, îl salută pe Paul cu mîna la caschetă şi ieşi.

Paul rupse cel dintîi tăcerea:

― Poate că n-ar strica să controlăm şi noi clădirea, mai tîrziu. Ochii tăi ar putea să descopere lucruri pe care alţii nu le văd.

― Aripa asta era singurul loc pe care nu-l cercetasem. Am lăsat-o la urmă pentru că...

― Pentru că Hawat s-a ocupat personal de ea.

Jessica îi aruncă o privire scurtă, iscoditoare.

― N-ai încredere în Hawat?

― Ba da... Dar a îmbătrînit... Lucrează prea mult. Ar trebui să-i mai uşurăm povara.

― N-am reuşi decît să-l insultăm şi să-i diminuăm eficienţa. După pe-o să afle ce s-a întîmplat, nici o insectă n-o să mai poată pătrunde în aripa aceasta. Îi va fi ruşine să...

― Trebuie să luăm propriile noastre măsuri.

― Hawat a servit cu cinste trei generaţii Atreides. Merită tot respectul şi toată încrederea noastră... Întreit.

― Cînd faci ceva care nu-i place, tata spune "Bene Gesserit!" de parcă ar înjura.

― Şi ce nu-i place tatălui tău?

― Să-l contrazici.

― Tu nu eşti tatăl tău, Paul.

O s-o îngrijoreze, gîndi el, dar trebuie să-i spun ce mi-a destăinuit acea Mapes despre existenţa unui trădător printre noi.

― Ce-mi ascunzi? întrebă Jessica. Nu aşa te ştiam, Paul.

El ridică din umeri, apoi îi relată discuţia cu Mapes.

Şi Jessica se gîndi iar la mesajul de pe frunză. Se decise deodată. Îi arătă lui Paul frunza şi-i reproduse mesajul.

― Trebuie să-l avertizăm numaidecît pe tata, spuse el. O să-i transmit chiar acum o radiogramă cifrată.

― Nu. Ai s-aştepţi pînă ce vei putea să vorbeşti cu el între patru ochi. Cu cît vor şti mai puţini despre asta, cu atît mai bine.

― Vrei să spui că nu trebuie s-avem încredere în nimeni?

― Mai există o posibilitate. S-ar putea ca mesajul să fi fost anume ticluit pentru a ne alarma. Chiar dacă cei care ni l-au transmis cred că-i adevărat, este posibil ca singurul său scop să fie acela de a ne parveni.

Chipul lui Paul rămase ferm şi întunecat.

― Ca să strecoare în rîndurile noastre neîncrederea şi suspiciunea, zise el. Ca să ne slăbească.

― Trebuie să-i vorbeşti tatălui tău în secret şi să-i atragi atenţia asupra acestui aspect.

― Înţeleg.

Jessica se întoarse către panoul din sticlă filtrantă, privi spre sud-vest, unde apunea soarele Arrakisului ― glob de aur deasupra stîncilor

Paul se apropie.

― Nici eu nu cred că poate fi Hawat, spuse el. Să fie Yueh?

― Yueh nu-i este nici tovarăş, nici locotenent, răspunse ea. Şi pot să te asigur că-i urăşte pe Harkonneni la fel de pătimaş ca noi.

Paul rămase cu privirea la Stîncile din depărtare, gîndind: Şi nu poate fi nici Gurney... sau Duncan. O fi vreunul din sublocotenenţi? Imposibil. Se trag cu toţii din familii care ne-au fost loiale generaţii de-a rîndul... şi din motive întemeiate.

Jessica îşi masă fruntea. Simţi cît de obosită era. Atîtea primejdii, aici! Contemplă peisajul, galben dincolo de geam. La oarecare distanţă de domeniile reşedinţei se întindea un depozit împrejmuit cu ziduri înalte. Foişoare de pază, cocoţate pe picioare lungi, păreau păianjeni pîndind în jurul şirurilor de silozuri pentru mirodenie. Jessica numără cel puţin douăzeci de depozite asemănătoare, silozuri după silozuri, pe toată suprafaţa bazinului, pînă departe, spre poalele Scutului de Piatră.

Încet, soarele coborî sub orizont. Pe cer apărură stelele. Observă una strălucitoare, chiar deasupra orizontului, licărind ritmic. Era ca o vibraţie luminoasă: clip-clip-clip-clip-clip...

Alături, în întuneric, Paul se foi nerăbdător.

Dar Jessica nu-şi desprinse privirea de la acea stea izolată şi strălucitoare. Apoi îşi dădu seama că steaua era prea jos, că licărul venea de fapt de pe una din Stîncile Scutului.

Un semnal!

Încercă să descifreze mesajul, dar era emis într-un cod pe care nu-l cunoştea.

Alte lumini se iviră pe cuprinsul Cîmpiei de la poalele stîncilor: scîntei mici, galbene, presărate în întunericul albastru. Şi una din ele, în stînga, crescu în intensitate şi începu să clipească ― iute de tot: clip-clip-licăr-clip!

Apoi se stinse.

Pe creastă, steaua falsă dispăru brusc.

Semnale... Pe Jessica o copleşiră din nou presimţirile.

De ce folosesc semnale luminoase in interiorul bazinului? De ce nu comunică prin radio?

Răspunsul era evident: radiocomunicaţiile erau acum supravegheate de agenţii Ducelui Leto. Semnalele nu puteau fi decît mesaje schimbate de duşmanii lui, agenţii Harkonnen.

În uşa serei răsună o bătaie uşoară, urmată de vocea omului lui Hawat:

― Totu-i în ordine, Domnule... Doamnă. E timpul să-l conducem pe domnul cel tînăr la tatăl său.

Se spune că Ducele Leto ar fi nesocotit pericolele Arrakisului şi că ar fi căzut în capcană din nesăbuinţă. Dar nu-i de presupus, mai degrabă, că el a trăit vreme atît de îndelungată în prezenţa primejdiei de moarte, încît n-a putut să desluşească o schimbare în intensitatea acestei primejdii? Sau că s-a sacrificat cu bună ştiinţă, pentru ca fiul lui să aibă parte de un trai mai bun? În mod cert, Ducele nu era genul de om uşor de indus în eroare.

Fragment din Muad'Dib, comentarii de familie de prinţesa Irulan

DUCELE LETO ATREIDES stătea sprijinit de parapetul turnului de control al terenului de debarcare de lîngă Arrakeen. La sud, monedă de argint suspendată deasupra orizontului, strălucea prima lună. Sub ea, Stîncile ascuţite ale Scutului de Piatră sclipeau ca nişte sloiuri de gheaţă în opalescenţă prafului. Departe, în stînga, pîlpîiau în pîclă luminile Arrakeenului ― scînteieri galbene... albe... albastre...

Ducele se gîndea la înştiinţările purtînd semnătura sa, care fuseseră difuzate în toate zonele populate ale planetei: "Sublimul nostru Împărat Padişah m-a însărcinat să preiau această planetă şi să pun capăt tuturor disensiunilor".

Formalismul ritual al frazei îi dădea un sentiment de solitudine. Cine să se lase îmbrobodit de această declaraţie pompoasă? În nici un caz fremenii. Şi nici Casele Mici, care controlau comerţul interior al Arrakisului... şi care erau, aproape toate, aservite Harkonnenilor.

Au încercat să ia viaţa fiului meu!

Furia era greu de înăbuşit.

Observă luminile unui vehicul ce se apropia dinspre Arrakeen şi speră să fie maşina de patrulare care trebuia să-l aducă pe Paul.

Întîrzierea i se părea exasperantă, deşi ştia că se datora măsurilor de precauţie ale locotenentului lui Hawat.

Au încercat să ia viaţa fiului meu!

Îşi scutură capul, străduindu-se să alunge gîndurile mînioase. Privi din nou terenul la marginea căruia cinci dintre fregatele sale se înălţau ca tot atîtea santinele monolitice.

Mai bine o întîrziere din exces de precauţie, decît...

Locotenentul era un om de nădejde. Un ofiţer de o loialitate exemplară, propus pentru avansare.

"Sublimul nostru Împărat Padişah..."

De-ar fi putut locuitorii acestui oraş de garnizoană decadent să vadă nota confidenţială a Împăratului către "Nobilul Duce", cu aluziile ei pline de dispreţ la adresa bărbaţilor şi a femeilor care purtau voal: "...dar ce altceva e de aşteptat din partea unor barbari al căror vis cel mai drag este să trăiască în afara securităţii ordonate a faufrelucilor?"

În aceste clipe, Ducele simţea că propriul său vis cel mai drag era de a desfiinţa toate deosebirile de clasă şi de a sfîrşi o dată pentru totdeauna cu ordinea impusă de ameninţarea cu moartea. Îşi înălţă ochii spre stelele care străluceau fără licăr în atmosfera încărcată de praf. În jurul uneia dintre luminiţele acelea se roteşte Caladanul... dar eu nu-mi voi revedea niciodată patria. Simţi deodată dorul de Caladan, ca o durere în coşul pieptului. O durere care părea că nu ia naştere în adîncul trupului său, ci ajunge la el de pe Caladan. Nu, nu reuşea să vadă în pustiul Arrakisului o nouă patrie. Şi se îndoia că va reuşi vreodată.

Trebuie să-mi ascund sentimentele, gîndi. De dragul băiatului. Dacă-i e dat să aibă o patrie, aceasta va fi patria lui. Chiar dacă pentru mine Arrakisul e un iad în care-am ajuns înainte de-a fi murit, el trebuie să găsească aici ceva care să-l însufleţească. Trebuie să existe ceva.

Îl năpădi pe neaşteptate un val de autocompătimire. Dar îl alungă imediat, cu dispreţ şi, în mod straniu, îşi aminti două versuri dintr-un poem pe care Gurney Halleck îl recita adesea:

Simt în plămîni aerul Timpului

Stîrnit de căderea nisipului...

Aici, cel puţin, cugetă el, Gurney avea să găsească nisip din belşug. Deşertul central, care se întindea dincolo de Stîncile argintate de lună, era numai piatră seacă, dune şi praf spulberat de vînt. Un teritoriu necartografiat, arid şi sălbatic, la marginea căruia, şi poate pe ici pe colo şi-n interior, trăiau grupuri răzleţe de fremeni. Dacă exista vreun viitor pentru neamul Atreides, acest viitor nu se putea întemeia decît cu sprijinul fremenilor.

Dacă Harkonnenii nu izbutiseră să-i infesteze şi pe fremeni cu urzelile lor veninoase.

Au încercat să ia viaţa fiului meu!

Un vuiet metalic învălui turnul şi ducele simţi cum parapetul îi vibrează sub mîini. Ecranele de protecţie coborîră şi priveliştea dispăru.

Naveta. E timpul să mă-ntorc la lucru.

Începu să coboare scara către marea sală de adunare, străduindu-se să-şi impună calmul şi să-şi pregătească expresia feţei pentru întîlnirea care urma.

Au încercat să ia viaţa fiului meu!

Cînd ajunse pe ultimele trepte, observă că oamenii începuseră deja să se adune sub domul galben al sălii. Intrau, cu raniţele spaţiale pe umeri, vociferînd şi chiuind ca nişte elevi întorşi din vacanţă.

― Hei! Simţi ce-i sub tălpi? Gravitaţie, amice!

― Cîţi G sînt pe-aici, oameni buni? Mă simt greu al naibii...

― În manual scrie nouă zecimi!

Cuvintele izbucneau de pretutindeni, sporind vacarmul din sală.

― V-aţi uitat bine la gaura asta cînd am coborît? Unde-s prăzile bogate despre care s-a trăncănit atîta?

― Le-au umflat Harkonnenii!

― Mie unul nu-mi trebuie decît un duş fierbinte şi-un pat moale.

― N-ai auzit, blegule? Aici nu există duşuri. O să-ţi freci fundul cu nisip!

― Hei! Lăsaţi gura! Ducele!

Leto pătrunse în sala peste care se aşternuse brusc liniştea.

Gurney Halleck îi ieşi în întîmpinare, ţinînd cu o mînă raniţa aruncată pe umăr şi strîngînd în cealaltă gîtul balisetului. Avea mîini cu degete lungi şi falange groase, care însă ştiau să dea glas celor mai delicate sunete ale coardelor.

Ducele îl privi cu admiraţie pe omul acesta urît şi mătăhălos, ai cărui ochi scînteiau ca nişte cristale de inteligenţă sălbatică. Iată un om care trăia în afara faufrelucilor, deşi se supunea fiecăruia dintre preceptele lor. Cum îi spusese Paul? "Gurney cel dîrz".

Şuviţe rare, de un blond spălăcit, abia reuşeau să acopere craniul lui Halleck. Gura lui mare se lăţise într-un rînjet de satisfacţie şi cicatricea lăsată de biciul de viţă neagră tremura ca şi cînd ar fi fost animată de propria ei viaţă. Toată fiinţa lui emana aerul omului pe care se poate conta, a omului dintr-o bucată. Se înclină înaintea Ducelui.

― Gurney! rosti Leto.

― Domnia-Ta... (Halleck arătă cu balisetul către oamenii din sală.) Aceştia-s ultimii. Aş fi preferat să vin cu primul val, dar...

― Mai sînt cîţiva Harkonneni şi pentru tine, Gurney, spuse Ducele. Vino, avem de vorbit.

― La ordin, Domnia-Ta.

Se retraseră într-o firidă, lîngă un distribuitor automat de apă, în timp ce în marea sală oamenii începură să se foiască nerăbdători. Halleck îşi trînti raniţa într-un colţ, dar păstră balisetul în mînă.

― Cîţi oameni îi poţi ceda lui Hawat? întrebă Ducele.

― Thufir are necazuri, Sire?

― N-a pierdut decît doi agenţi, dar Cercetaşii lui ne-au transmis informaţii excelente despre dispozitivul Harkonnenilor. Dacă ne mişcăm repede, putem cîştiga o marjă de siguranţă, atît cît să respirăm mai în voie. Hawat vrea toţi oamenii de care te poţi dispensa ― oameni care să nu dea înapoi dacă li se va cere să facă uz de cuţit.

― Pot să-i dau trei sute dintre cei mai buni, spuse Halleck. Unde să-i trimit?

― La poarta principală. Hawat a lăsat un agent care-i aşteaptă.

― Să mă ocup chiar acum de asta, Sire?

― Îndată. Mai avem o problemă. Comandantul terenului va invoca un pretext ca să reţină naveta pînă în zori. Transspaţialul care ne-a adus pe noi a plecat mai departe, dar naveta urmează să fie recuperată de o navă de marfă venită să încarce mirodenie.

― Mirodenia noastră, Domnia-Ta?

― A noastră. Dar naveta va lua la bord şi o parte din vînătorii de condiment ai vechiului regim. Au optat să plece în urma schimbării fiefului şi Arbitrul Schimbării şi-a dat acordul. E vorba de vreo opt sute de lucrători calificaţi, Gurney. Înaintea plecării navetei, trebuie să-i convingi pe cîţiva să rămînă cu noi.

― Cît de convingător să fiu, Sire?

― Vreau s-o facă de bunăvoie, Gurney. Avem nevoie de experienţa şi de priceperea lor. Faptul că vor să plece dovedeşte că nu fac parte din maşinaţiile Harkonnenilor. Hawat consideră că printre ei s-ar fi putut strecura şi cîţiva duşmani, dar pentru el orice umbră ascunde un asasin.

― Thufir a descoperit pînă acum unele umbre deosebit de active, Domnia-Ta.

― Iar pe altele nu le-a descoperit. Dar eu cred că infiltrarea unor agenţi printre muncitorii care vor să plece depăşeşte imaginaţia Harkonnenilor.

― Posibil, Sire. Unde sînt oamenii?

― În sala de aşteptare de la subsol. Ţi-aş sugera să cobori la ei, să le înmoi inimile cu un cîntecel sau două şi-abia apoi să te pui pe treabă. Poţi să promiţi posturi de conducere celor care au competenţa necesară. Şi salarii cu douăzeci la sută mai mari decît cele pe care le-au avut sub Harkonneni.

― Numai atît, Sire? Cunosc sistemul de salarizare al Harkonnenilor, dar pentru nişte oameni cu lichidarea în buzunar şi cu dorul de ducă în suflet, Sire... hm, douăzeci de procente nu reprezintă o ofertă prea îmbietoare.

― Atunci fă cum crezi, de la caz la caz, spuse nerăbdător Leto. Nu uita însă că tezaurul nu-i un sac fără fund. În măsura posibilului, limitează-te la cifra pe care ţi-am indicat-o. Ne trebuie mai ales conducători de şenile, meteo-observatori, dunari... oameni cu experienţă în largul nisipurilor.

― Am înţeles, Sire. "Ei vor veni cu toţii la chemarea violenţei: şi înfruntînd vîntul de est, vor înrobi nisipul".

― Emoţionant citat, comentă ducele. Să predai unui locotenent comanda trupelor tale. Spune-i să le facă oamenilor un scurt instructaj despre disciplina apei, apoi să-i cazeze în barăcile de lîngă teren. O să-i îndrume personalul de serviciu. Şi nu uita de oamenii pentru Hawat.

― Trei sute dintre cei mai buni, Sire. (Halleck îşi ridică raniţa.) Unde mă prezint la raport după ce termin treaba?

― Am pus să se amenajeze o sală de consiliu la etaj. Vom ţine acolo şedinţa de stat major. Vreau să stabilim o nouă linie de dispersare planetară, cu blindatele în primul eşalon.

Halleck, care dăduse să plece, se opri. Ochii săi căutară privirea lui Leto.

― Ne putem aştepta la asemenea dificultăţi, Sire? Am înţeles că există aici un Arbitru al Schimbării.

― Luptă deschisă, luptă clandestină, rosti sec ducele. O să mai curgă mult sînge pînă să isprăvim totul.

― "Şi apa luată din rîu se va face pe uscat sînge", cită Halleck.

Ducele oftă.

― Grăbeşte-te, Gurney.

― Gata, Domnia-Ta. (Un rînjet îi încreţi cicatricea.) "Iată, ca un asin sălbatic din deşert, mă-nham din nou la muncă".

Se îndreptă repede spre centrul sălii, zăbovi o clipă ca să dea ordinele necesare, apoi porni mai departe, făcîndu-şi loc printre oameni.

Leto îl urmări cu privirea, clătinînd din cap. Halleck nu contenea să-l uimească. O minte plină de cîntece, de citate şi de fraze împodobite... şi o inimă de asasin, de cum venea vorba de Harkonneni.

Părăsi firida şi se îndreptă fără grabă spre ascensor, traversînd sala în diagonală, răspunzînd la saluturi cu uşoare mişcări ale mîinii. Recunoscînd un om din corpul de propagandă, se opri ca să-i dicteze un mesaj destinat reţelei de radiodifuziune; oamenii care-şi aduseseră nevestele trebuiau informaţi că acestea erau în siguranţă şi anunţaţi unde le puteau găsi; ceilalţi aveau să fie încunoştiinţaţi că, după toate aparenţele, populaţia locală număra mai multe femei decît bărbaţi. Ducele atinse uşor braţul omului de la propagandă, semnalîndu-i astfel că mesajul avea prioritate absolută şi că trebuia difuzat imediat.

Apoi îşi văzu de drum, întorcînd saluturi, zîmbind, schimbînd cîte-o glumă în treacăt.

Un comandant trebuie să pară totdeauna încrezător, gîndi el. Încrederea oamenilor apasă pe umerii săi ca o povară, in timp ce el Înfruntă primejdia, nelăsînd să se vadă nimic.

Răsuflă uşurat cînd pătrunse în ascensor şi privirea sa nu mai întîlni decît suprafaţa neutră a uşilor.

Au încercat să ia viaţa fiului meu!

Deasupra ieşirii terenului de debarcare al Arrakeenului, gravată grosolan, parcă de-un instrument rudimentar, se afla o inscripţie pe care Muad'Dib avea s-o repete deseori. O descoperise in prima noapte petrecută pe Arrakis, cînd oamenii tatălui său îl conduseseră spre postul de comandă ducal ca să asiste la cel dinţii consiliu de stat major. Inscripţia era o invocaţie adresată celor ce părăseau Arrakisul, dar pentru adolescentul abia scăpat din ghearele morţii impactul ei va fi fost cu atît mai sumbru. Ea spunea: "O, voi, cei care ştiţi ce indurăm aici, nu ne uitaţi in rugile voastre".

Fragment din Manualul lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

― TOATĂ TEORIA conflictelor armate se reduce la riscul calculat, spuse Ducele. Dar cînd ajungi să-ţi rişti propria familie, elementul calcul e copleşit de... altceva.

Îşi dădu seama că nu reuşea să-şi stăpînească mînia cum ar fi trebuit şi, întorcîndu-se, începu să se plimbe de colo-colo prin faţa mesei.

Ducele şi Paul erau singuri în sala de consiliu ― o încăpere plină de ecouri, al cărei unic mobilier consta într-o masă lungă, înconjurată de scaune demodate, cu trei picioare, o planşetă pentru hărţi şi un proiector. Paul ocupa unul din scaunele de lîngă planşetă. Îi relatase tatălui său incidentul cu vînătorul-căutător. Îi vorbise şi de faptul că era ameninţat de un trădător.

Ducele se opri în faţa fiului său şi lovi cu pumnul în masă.

Hawat m-a asigurat de securitatea casei!

Paul spuse cu glas şovăielnic:

― Şi eu am fost furios... la început. Şi eu l-am învinuit pe Hawat. Dar atentatul a fost dirijat din afara casei. O acţiune simplă, dibace şi directă. Care-ar fi reuşit, dacă n-aş fi cunoscut ce-am învăţat de la tine şi de la mulţi alţii, inclusiv Hawat.

― Îl aperi?

― Da.

― Îmbătrîneşte. Ăsta-i adevărul. Ar trebui să...

― E înţelept şi are experienţă. De cîte dintre greşelile lui îţi poţi aminti?

― Eu ar trebui să-i iau apărarea, nu tu.

Paul zîmbi.

Leto se aşeză în capul mesei şi-şi lăsă mîna pe mîinile fiului său.

― Te-ai... maturizat în ultimul timp, fiule, spuse el, şi asta nu poate decît să mă bucure. (Îşi retrase mîna şi zîmbi, la rîndul său.) Hawat se va pedepsi singur. Va fi mai mînios pe el însuşi, decît am putea fi noi, amîndoi.

Paul îşi îndreptă privirea spre ferestrele din spatele planşetei cartografice, spre întunericul nopţii. Afară, balustrada terasei reflecta lumina din cameră. Desluşi o mişcare, apoi recunoscu silueta unei santinele în uniformă Atreides. Ochii îi alunecară de la fereastră la peretele alb din spatele tatălui său, la suprafaţa lucioasă a mesei, la pumnii lui încleştaţi.

Uşa din celălalt capăt al sălii se deschise cu violenţă. Thufir Hawat pătrunse în sală. Părea mai bătrîn şi mai zbîrcit ca oricînd. Traversă încăperea şi se opri în poziţie de drepţi în faţa Ducelui.

― Domnia-Ta, se adresă el unui punct aflat deasupra capului lui Leto, adineaori am aflat de greşeala pe care-am comis-o. Întrucît consider că este necesar să-mi prezint demi...

― Ia loc şi încetează cu prostiile, îi tăie vorba Ducele, arătînd cu mîna scaunul din faţa lui Paul. Dacă ai comis o greşeală, este că i-ai supraestimat pe Harkonneni. Minţile lor simple au ticluit o stratagemă simplă. Noi nu ne-am aşteptat la stratageme simple. Iar fiul meu şi-a dat toată osteneala să mă convingă că, dacă a scăpat cu viaţă, asta se datoreşte în bună măsură învăţăturilor tale. Şi în această privinţă, n-ai comis nici o greşeală. (Lovi uşor spătarul scaunului gol.) Ţi-am spus să iei loc!

Hawat se lăsă moale în scaun.

― Dar...

― Nu vreau să mai aud nimic. Consider incidentul încheiat. Avem treburi mai importante. Unde sînt ceilalţi?

― I-am rugat să aştepte afară pînă ce...

― Cheamă-i.

Hawat privi în ochii lui Leto.

― Sire, eu...

― Ştiu cine mi-e cu adevărat prieten, Thufir. Cheamă oamenii înăuntru.

― Am înţeles, Domnia-Ta, răspunse în şoaptă Hawat. Apoi se răsuci în scaun şi strigă spre uşa întredeschisă: Gurney, puteţi intra.

Halleck îşi făcu apariţia în fruntea unui grup numeros. Ofiţerii de stat major aveau chipurile încruntate, grave. Erau însoţiţi de tineri aghiotanţi şi specialişti, care păreau cu toţii plini de ardoare. Începură să se aşeze în jurul mesei, făcînd să răsune sala de zgomotul scaunelor şi răspîndind în aer o aromă discretă de rachag *.

* Stimulent de tip cofeinic.

― Pentru cine doreşte, avem cafea, spuse Ducele.

Îi cuprinse pe toţi cu privirea, gîndind: O echipă bună. Un om ar putea face figură mult mai rea într-un război ca acesta. Aşteptă, în timp ce se servea cafeaua adusă din încăperea alăturată. Nu-i scăpă oboseala întipărită pe unele chipuri.

Brusc, îşi compuse masca de calm şi eficienţă, se ridică în picioare şi le ceru atenţie, ciocănind cu degetul în masă.

― Domnilor, începu el, se pare că civilizaţia noastră s-a obişnuit într-atît cu războaiele de cotropire, încît ţiu ne putem supune nici măcar unui singur ordin al Imperiului fără ca vechile năravuri să nu-şi scoată capul.

Se auziră rîsete discrete şi Paul îşi dădu seama că tatăl său spusese exact lucrul potrivit, folosind exact tonul potrivit, pentru a încălzi atmosfera. Pînă şi urma de oboseală din glasul său fusese corect drămuită.

― Pentru început, cred că n-ar strica să aflăm dacă Thufir mai are ceva de adăugat la raportul său cu privire la fremeni. Thufir?

Hawat îşi înălţă ochii.

― Mai am de analizat unele probleme economice legate de raportul meu general, Sire, dar în momentul de faţă pot să afirm că fremenii par din ce în ce mai mult a fi aliaţii de care avem nevoie. Chiar dacă mai aşteaptă încă, înainte de a ne acorda încredere deplină, atitudinea lor pare sinceră. Ne-au trimis daruri: distraie confecţionate în atelierele lor... hărţi ale unor regiuni de deşert din jurul punctelor fortificate lăsate de Harkonneni... Informaţiile pe care ni le-au furnizat s-au dovedit demne de încredere şi ne-au fost de un folos considerabil în tranzacţiile cu Arbitrul Schimbării. Au mai trimis şi alte lucruri: bijuterii pentru doamna Jessica, alcool de mirodenie, dulciuri, produse medicinale. Oamenii mei le examinează chiar în aceste clipe, dar nu pare a fi vorba de vreun vicleşug.

― Dumitale îţi plac aceşti oameni, Thufir? întrebă unul dintre ofiţeri.

Hawat se întoarse spre el.

― Duncan Idaho spune că sînt demni de admiraţie.

Paul se uită la tatăl său, apoi la Hawat, înainte de a se încumeta să întrebe:

― Ai vreo informaţie nouă despre numărul fremenilor?

Hawat îl privi grav.

― După producţia de alimente şi după diverse alte criterii, Idaho a estimat populaţia complexului subteran pe care l-a vizitat la aproximativ zece mii de oameni. Conducătorul lor spunea că este căpetenia unui sietch de două mii de familii. Avem motive întemeiate să credem că există foarte multe asemenea comunităţi, numite sietchuri. Toate par a fi credincioase unui oarecare Liet.

― Asta-i ceva nou, spuse Leto.

― S-ar putea să greşesc eu, Sire. Anumite aspecte dau de presupus că acest Liet ar putea să fie o zeitate locală.

Un alt ofiţer îşi drese glasul şi întrebă:

― E sigur că fac afaceri cu contrabandiştii?

― O caravană cu marfă de contrabandă a părăsit sietchul în prezenţa lui Idaho. Caravana transporta o cantitate mare de mirodenie. Contrabandiştii foloseau animale de povară şi au menţionat faptul că îi aştepta o călătorie de optsprezece zile.

― După toate aparenţele, contrabandiştii şi-au intensificat activitatea de cînd domneşte dezordinea, spuse Ducele. Trebuie să chibzuim bine problema asta. Sigur, nu-i cazul să ne facem prea multe griji pentru fregatele neautorizate care acţionează în afara planetei. Aşa-i peste tot. Dar nici să le lăsăm să scape cu totul de sub controlul nostru, nu-i bine.

― Ai vreun plan, Sire? întrebă Hawat.

Ducele se uită la Halleck.

― Gurney, vreau să conduci o delegaţie care să ia legătura cu afaceriştii ăştia romantici. Vei fi un fel de ambasador, dacă vrei. Să le spui că sînt dispus să închid ochii la operaţiile lor, atît timp cît vor accepta să-mi plătească o dijmă ducală. Hawat consideră că mitele şi mercenarii de care-au făcut uz pînă acum ca să-şi poată desfăşura activitatea i-au costat de patru ori mai mult.

― Şi dacă povestea asta ajunge la urechile Împăratului? întrebă Halleck. Suveranul ţine cu dinţii de profiturile sale din CHOAM, Domnia-Ta.

Leto zîmbi.

― Vom vira făţiş întreaga dijmă în contul lui Shaddam IV şi-o vom scădea în mod legal din impozitul pentru întreţinerea trupelor de sprijin. Să vedem ce-or să mai zică Harkonnenii! Şi-o să ruinăm astfel şi cîţiva dintre localnicii care s-au îmbuibat pe vremea lor. Adio, şperţuri!

Halleck rînji încîntat.

― Ah, Domnia-Ta, straşnică lovitură! Ce n-aş da să văd mutra baronului cînd va afla vestea!

Ducele se întoarse către Hawat.

― Thufir, ai obţinut registrele de contabilitate pe care spuneai că le-ai putea cumpăra?

― Da, Domnia-Ta. Examinarea lor amănunţită e în curs. Deşi le-am răsfoit doar, pot să formulez o primă estimare.

― S-auzim.

― În trei sute treizeci de zile standard, Harkonnenii realizau aici un beneficiu de zece miliarde de solari.

Un murmur surd făcu ocolul mesei. Pînă şi aghiotanţii mai tineri, care începuseră să dea semne de plictiseală, se îndreptară în scaune şi schimbară priviri uimite.

Halleck rosti cu voce joasă:

― "Căci ei vor înghiţi bogăţiile mării şi comorile ascunse în nisip".

― E limpede, domnilor, spuse Leto. Mai poate fi cineva atît de naiv încît să creadă că Harkonnenii şi-au făcut frumuşel bagajele şi-au lăsat totul baltă, numai pentru că aşa a poruncit Împăratul?

Oamenii dădură glas unui cor de murmure aprobatoare.

― Va trebui să biruim cu tăişul săbiei, conchise Ducele. Se întoarse către Hawat. Dar poate că-i momentul să aflăm cum stăm cu utilajele. Cîte şenilete, combine, fabrici de mirodenie şi echipamente auxiliare ne-au lăsat?

― Întregul parc, după cum menţionează inventarul imperial, contrasemnat de Arbitrul Schimbării, Domnia-Ta, răspunse Hawat şi făcu semn unuia dintre aghiotanţi să-i dea un dosar, pe care apoi îl deschise în faţa lui. Numai că s-a omis să se menţioneze că mai puţin de jumătate din şenilete sînt în stare de funcţionare, că doar circa o treime din. ele dispun de aeroportante care să le transporte la nisipurile cu mirodenie, că... În sfîrşit, tot ce ne-au lăsat Harkonnenii se află într-o stare deplorabilă. O să putem spune că am avut noroc dacă vom izbuti să punem pe picioare jumătate din utilaje, şi un noroc chior dacă un sfert dintre ele vor mai fi în stare de funcţionare peste şase luni.

― Nici nu ne-am aşteptat la altceva, zise Leto. Care sînt cifrele exacte pentru utilajele de bază?

Hawat îşi consultă dosarul.

― Nouă sute treizeci de fabrici-combine, care vor putea să iasă la lucru peste cîteva zile. Şase mii două sute cincizeci de ornitoptere pentru supraveghere, recunoaştere şi observaţii meteorologice... Aeroportante, ceva mai puţin de-o mie.

― N-ar fi mai rentabil să reluăm negocierile cu Ghilda pentru autorizarea unei fregate orbitale ca satelit meteorologic? întrebă Halleck.

Ducele se uită la Hawat.

― Nimic nou în privinţa asta, Thufir?

― Deocamdată va trebui să căutăm alte căi, răspunse mentatul. De fapt, agentul Ghildei nici nu a negociat. N-a făcut altceva decît să-mi dea limpede de înţeles, ca de la mentat la mentat, că preţul depăşeşte posibilităţile noastre şi că va continua să le depăşească oricare-ar fi ele. Trebuie să aflăm de ce, înainte de a redeschide discuţia cu el. Unul dintre aghiotanţii lui Halleck se agită în scaun şi izbucni:

― Asta nu e dreptate!

― Dreptate? Ducele îl fulgeră cu privirea. Cine pretinde dreptate?O să ne facem singuri dreptate. Aici, pe Arrakis. Victorie sau moarte. Regreţi că ne împărtăşeşti soarta, domnule?

Omul îl privi lung, apoi răspunse:

― Nu, Sire... Domnia-Ta nu poţi să refuzi cea mai bogată sursă de venituri din universul nostru... iar eu nu pot decît să te urmez. Îmi cer scuze pentru accesul de furie, dar... (Ofiţerul dădu din umeri.) Pe toţi ne copleşeşte cîteodată amărăciunea.

― Amărăciunea o înţeleg, spuse Ducele. Dar să nu ne plîngem de nedreptate, cît timp avem braţe şi libertatea de a le folosi. Mai sînt şi alţii copleşiţi de amărăciune? Dacă da, să vorbească. Ne-am adunat aici ca între prieteni. Oricine poate să spună ce are pe suflet.

― Eu cred că ceea ce ne roade pe toţi, Sire, zise Halleck, este faptul că n-au apărut voluntari din partea celorlalte Case Mari. Te numesc "Leto cel Drept" şi-ţi făgăduiesc amiciţie eternă... dar numai atîta timp cît asta nu costă pe nimeni nimic.

― Casele Mari nu ştiu încă cine va cîştiga în urma schimbării, spuse Ducele. Cele mai multe s-au îmbogăţit asumîndu-şi riscuri minime. Dar nu le putem blama pentru asta. Nu putem decît să le dispreţuim. (Se întoarse către Hawat.) Dar vorbeam despre utilaje. Vrei să proiectezi cîteva exemple, ca să familiarizăm oamenii cu maşinile?

Hawat încuviinţă din cap şi făcu semn unui aghiotant aflat lîngă proiector.

O imagine solido-tridimensională apăru pe suprafaţa mesei, la mică distanţă de locul în care stătea Ducele. Unii dintre oamenii de la capătul celălalt se ridicară în picioare, ca să vadă mai bine.

Paul se aplecă şi privi cu atenţie maşina. Raportată la înălţimea minusculelor siluete umane din jurul ei, părea să aibă vreo sută douăzeci de metri lungime şi vreo patruzeci de metri lăţime. Semăna cu o insectă lungă, avînd drept membre seturi independente de şenile late.

― Ceea ce vedeţi este o maşină de recoltat, combinată cu o rafinărie de mirodenie, explică Hawat. Am ales una în stare bună, anume pentru proiecţie, E un fel de draglină adusă aici de prima echipă de ecologi imperiali. Maşina mai funcţionează si azi... deşi nu-mi dau seama cum... sau de ce.

― Dacă-i cumva cea supranumită Baba Maria, e o adevărată piesă de muzeu, interveni un aghiotant. Cred că Harkonnenii o foloseau ca loc de pedeapsă şi că-şi ameninţau cu ea muncitorii recalcitranţi: fii cuminte sau ajungi la Baba Maria!

Oamenii rîseră.

Nu însă şi Paul. Toată atenţia sa era concentrată asupra proiecţiei şi a întrebării care i se născuse în minte. Arătă cu degetul imaginea de pe masă şi spuse:

― Thufir, există viermi de nisip destul de mari ca să înghită o maşină ca asta?

În sală se făcu brusc tăcere. Ducele blestemă în gînd, apoi îşi zise: Nu... Trebuie să înfrunte realităţile acestei lumi.

― În mijlocul deşertului trăiesc viermi care-ar putea să înghită această combină dintr-o dată, răspunse Hawat. Dar şi aici, în apropierea Scutului de Piatră, unde se exploatează cea mai mare parte a mirodeniei, există viermi destul de mari ca să rupă în bucăţi o maşină ca asta şi s-o devoreze în tihnă.

― De ce nu se folosesc scuturi? întrebă Paul.

― Raportul lui Idaho precizează că în deşert scuturile sînt periculoase, spuse Hawat. Un simplu scut individual poate să atragă toţi viermii aflaţi la sute de metri de jur-împrejur. Se pare că scuturile le provoacă un fel de frenezie ucigaşă. Aşa susţin fremenii şi n-avem nici un motiv să ne îndoim de spusele lor. Idaho n-a văzut nici o urmă de echipament pentru scuturi în sietch-ul* pe care l-a vizitat.

* "Loc de adunare în caz de primejdie" în fremenă.

― Chiar nici una? întrebă Paul.

― Ar fi destul de greu să se ascundă aşa ceva de către o populaţie care numără cîteva mii de oameni. Idaho a avut acces liber în tot sietchul. N-a observat nici un scut şi n-a descoperit nici un indiciu că fremenii ar folosi scuturi.

― E o enigmă, spuse Ducele.

― În schimb, urmă Hawat, e limpede că Harkonnenii le foloseau din plin. Aveau ateliere de reparaţii în fiecare sat de garnizoană, iar contabilitatea lor înregistrează cheltuieli masive pentru achiziţionarea de scuturi şi piese de schimb.

― Nu cumva fremenii dispun de vreun mijloc de neutralizare a scuturilor? întrebă Paul.

― Puţin probabil, răspunse Hawat. Teoretic ar fi posibil, bineînţeles... cu o contrasarcină statică de dimensiuni kilometrice. Dar e o experienţă pe care n-a putut s-o încerce nimeni pînă în prezent.

― Oricum, am fi aflat de mult, interveni Halleck. Contrabandiştii au legături strînse cu fremenii. Dac-ar fi existat asemenea dispozitive, le-ar fi achiziţionat şi nu s-ar fi sfiit să le comercializeze în afara planetei.

― E totuşi o problemă prea importantă ca s-o lăsăm în suspensie, zise Leto. Thufir, te rog să-i acorzi prioritate. Vreau un răspuns precis.

― E deja în atenţia noastră, Domnia-Ta. (Hawat îşi drese glasul.) Idaho a mai precizat ceva: a spus că nimeni nu s-ar putea înşela asupra atitudinii fremenilor faţă de scuturi... Zicea că le privesc cu amuzament.

Ducele se încruntă.

― Discutam despre utilajele de exploatare, spuse el.

Hawat îi făcu semn aghiotantului de la proiector.

Pe masă, imaginea solidă a combinei fu înlocuită de proiecţia unui aparat de zbor pe lîngă care siluetele oamenilor din jur păreau şi mai mici decît înainte.

― Aceasta-i o aeroportantă, explică Hawat. În linii mari, e un topter uriaş, a cărui singură funcţie este să transporte o combină în zona nisipurilor bogate în mirodenie şi s-o recupereze cînd îşi face apariţia un vierme de nisip. Pentru că întotdeauna apare unul. Recoltarea mirodeniei este, în ultimă instanţă, un proces de instalare rapidă şi retragere rapidă, cu o captură cît mai bogată.

― Perfect adecvat eticii Harkonnenilor, comentă Ducele.

Rîsetele care îi subliniară remarca părură însă crispate şi prea zgomotoase.

Un ornitopter înlocui aeroportantă în focarul proiecţiei.

― Aceste toptere sînt destul de convenţionale, reluă Hawat explicaţiile. Li s-au aplicat însă modificări importante pentru a le mări raza de acţiune şi o grijă deosebită a fost acordată protejării părţilor esenţiale contra nisipului şi a prafului. În general, numai unul din treizeci este echipat cu scut defensiv, urmărindu-se probabil, ca prin înlăturarea greutăţii generatorului să se mărească şi mai mult raza de acţiune.

― Nu-mi place deloc acest dezinteres pentru scuturi, murmură Ducele. Şi gîndi: Acesta să fie secretul Harkonnenilor? Să-nsemne asta că nu vom mai avea nici măcar posibilitatea să fugim la bordul fregatelor noastre dotate cu scuturi, dacă totul se va întoarce împotriva noastră? Îşi scutură violent capul ca să alunge aceste gînduri şi spuse: Să trecem la devizul economic. La cît se va ridica beneficiul nostru?

Hawat scoase un carneţel şi-l răsfoi.

― După evaluarea utilajelor intacte şi a costului diferitelor reparaţii, am întocmit un prim deviz al cheltuielilor de exploatare. Bineînţeles, devizul se bazează pe o cifră sub valoarea reală, care să ne îngăduie un coeficient de siguranţă. (Hawat închise ochii şi continuă în semitransă mentatică:) Sub Harkonneni, cheltuielile de întreţinere, investiţiile şi salariile n-au depăşit niciodată paisprezece la sută. Cu puţin noroc, vom reuşi să le menţinem, pentru început, la treizeci la sută. Luînd în considerare factorii reinvestiţie şi dezvoltare, la care se adaugă cota CHOAM şi cheltuielile militare, beneficiile noastre se vor limita la numai şase sau şapte la sută, pînă în momentul în care vom fi înlocuit utilajele deteriorate. După aceea, vom avea posibilitatea să le ridicăm pînă la doisprezece-cincisprezece la sută, adică la nivelul normal. (Deschise ochii.) Exceptînd cazul în care Domnia-Ta vrea să adopte metodele Harkonnenilor.

― Scopul strădaniilor noastre este edificarea unei baze planetare solide şi permanente, spuse Ducele. Pentru aceasta, majoritatea populaţiei trebuie să fie mulţumită. În special, fremenii...

― În primul rînd, fremenii, întări Hawat.

― Pe Caladan, supremaţia noastră se datora puterii maritime şi celei aeriene. Aici, va trebui să dobîndim ceea ce voi numi puterea deşertului. Încă nu-mi pot da seama dacă asta include sau nu şi puterea aeriană. De aceea vă atrag atenţia asupra lipsei scuturilor de pe toptere. (Clătină din cap.) în bună măsură, Harkonnenii îşi recrutau personalul de bază din afara planetei. Noi nu ne putem permite acest lucru... Fiecare lot de nou-veniţi şi-ar avea cota-parte de provocatori.

― În cazul acesta, va trebui să ne mulţumim cu beneficii mult mai reduse şi cu recolte minore, spuse Hawat. Producţia noastră din primele două sezoane va fi doar o treime din producţia medie a Harkonnenilor.

― Adică exact situaţia pe care am prevăzut-o, conchise Ducele. Va trebui să rezolvăm repede chestiunea fremenilor. Aş vrea să dispun de cinci batalioane complete de trupe fremene înaintea primei revizii contabile a CHOAM-ului.

― Nu-i prea mult timp, Sire, observă Hawat.

― Sîntem în criză de timp, după cum bine ştii. La primul prilej, vor năvăli aici cu sardaukari purtînd uniforma Harkonnenilor. Cîţi crezi că vor debarca, Thufir?

― Cel mult cinci batalioane, Sire, dat fiind preţul Ghildei pentru transporturi militare.

― În cazul acesta, cinci batalioane de fremeni, plus propriile noastre forţe, ar fi de-ajuns. Aşteptaţi să ducem cîţiva prizonieri sardaukari în faţa Consiliului Landsraadului şi-o să vedeţi cum lucrurile vor lua cu totul altă întorsătură ― indiferent de situaţia beneficiilor.

― Vom face tot ce ne stă în putinţă, Sire.

Paul se uită la tatăl său, apoi, din nou, la Hawat. Dintr-o dată, îşi dădu seama de vîrsta înaintată a mentatului. Bătrînul acesta slujise trei generaţii Atreides. Vîrsta. I se citea în strălucirea umedă a ochilor căprui, în obrajii brăzdaţi de riduri şi tăbăciţi de clime exotice, în curbura umerilor, în linia subţire a buzelor acoperite cu petele rubinii ale abuzului de sapho.

Atît de multe depind de un om bătrîn, gîndi Paul.

― De fapt, spuse Ducele, sîntem angajaţi într-un război de asasini, dar care nu şi-a atins încă toată amploarea. Thufir, cum se prezintă dispozitivul Harkonnenilor?

― Am eliminat două sute cincizeci şi nouă dintre oamenii lor de încredere, Domnia-Ta. N-au rămas mai mult de trei celule Harkonnen ― vreo sută de inşi, cu totul.

― Lacheii pe care i-aţi înlăturat deţineau proprietăţi?

― Cei mai mulţi aveau o situaţie înfloritoare, Domnia-Ta; în clasa antreprenorilor.

― Să obţii semnăturile lor, apoi să le contrafaci tuturor, deasupra semnăturilor, certificate de loialitate. Să predai cîte o copie după fiecare certificat Arbitrului Schimbării. Îi vom acuza în mod legal că au rămas pe Arrakis sub falsă loialitate. Le vom confisca toate bunurile, le vom alunga familiile, îi vom lăsa pe drumuri. Bineînţeles, fără a omite să depunem în contul Coroanei cele zece procente cuvenite. Totul, conform legii.

Thufir Hawat zîmbi, dezvelindu-şi dinţii cu pete rubinii.

― O manevră demnă de măreţia Domniei-Tale. Mi-e ruşine că nu mi-a trecut mie prin cap.

Halleck privi încruntat împrejur, surprinse expresia la fel de întunecată de pe faţa lui Paul. Ceilalţi însă zîmbeau şi dădeau din cap, vădit mulţumiţi.

E o greşeală, gîndi Paul. Adversarii vor lupta cu şi mai multă înverşunare, convinşi fiind că n-au nimic de cîştigat dacă se predau. Ştia că de mult nu se mai respectau nici un fel de reguli în kanly*, dar aceasta era o acţiune care îi putea duce la pierzanie, chiar dacă le oferea o victorie.

* "Loc de adunare în caz de primejdie" în fremenă.

― "Şi-am fost străin în ţară străină", murmură Halleck.

Paul îl privi lung, recunoscînd citatul din Biblia CP. şi întrebîndu-se: Oare şi Gurney ar vrea să se pună capăt acestor stratageme întortocheate?

Privirea Ducelui poposi o clipă asupra ferestrelor şi a întunericului de afară, apoi se întoarse spre Halleck.

― Gurney, cîţi dunari ai convins să rămînă cu noi?

― Două sute optzeci şi şase, Sire. Cred că ar trebui să-i acceptăm şi să ne considerăm norocoşi. Toţi au calificări utile.

― Numai aţîţi? (Ducele îşi muşcă buzele.) Bine, atunci dă de ştire că...

Îl întrerupse zgomotul uşii. Duncan Idaho trecu printre santinele, traversă iute sala şi se aplecă pentru a-i vorbi la ureche Ducelui. Leto ridică mîna.

― Vorbeşte tare, Duncan. Sîntem reuniţi în consiliu strategic.

Paul îl privi atent pe Idaho, admirîndu-i din nou mişcările de felină, rapiditatea reflexelor care făceau din el un maestru de scrimă atît de greu de întrecut. În aceeaşi clipă, faţa rotundă şi oacheşă a spadasinului se întoarse spre el; ochii negri, adînciţi în orbite, nu părură să-l recunoască, dar Paul recunoscu masca de seninătate care-i camufla agitaţia lăuntrică.

* Vrăjmăşie declarată oficial sau vendetă.

Idaho îşi plimbă privirea în lungul mesei, apoi spuse:

― Am capturat un grup de mercenari Harkonneni deghizaţi în fremeni. Fremenii trimiseseră deja un curier ca să ne pună în gardă, în cursul atacului, ne-am dat seama că omul lor fusese interceptat de Harkonneni, care-l răniseră grav. A murit în timp ce-l transportam încoace pentru a fi îngrijit de medicii noştri. Pe drum, am observat că omul suferea îngrozitor şi-am oprit ca să văd dacă-l pot ajuta în vreun fel. L-am surprins în momentul în care încerca să arunce ceva. (Idaho îşi întoarse ochii spre Leto.) Un cuţit, Domnia-Ta, un cuţit cum n-ai văzut altul.

― Un cristai? întrebă cineva.

― Fără doar şi poate, răspunse Idaho. Alb-lăptos şi strălucind ca şi cînd ar avea propria-i lumină.

Îşi strecură mîna în interiorul tunicii şi scoase o teacă din care ieşea un mîner negru, cu adîncituri pronunţate.

― Lasă lama în teacă!

Glasul răsunase din direcţia uşii deschise, de la capătul celălalt al sălii. Un glas vibrant, pătrunzător, care îi făcu pe toţi cei dinăuntru să-şi înalţe capetele şi să privească spre uşă.

În prag, în spatele săbiilor încrucişate ale gărzilor, se profila o siluetă înaltă. Trupul omului era în întregime ascuns de o mantie lungă, de culoare brună. Doar ochii i se zăreau între glugă şi voalul negru de sub ea ― ochi albaştri, fără alb.

― Să-l lase să intre, şopti Idaho.

― Lăsaţi omul să treacă, ordonă Ducele.

Santinelele ezitară, apoi îşi retraseră săbiile.

Omul străbătu repede încăperea şi se opri în faţa Ducelui.

― Stilgar, căpetenia sietchului pe care l-am vizitat şi conducătorul celor care ne-au dat de veste despre banda Harkonnenilor, îl prezentă Idaho.

― Fii binevenit, domnule, zise Ducele. De ce să nu scoatem lama din teacă?

Stilgar se uită la Idaho.

― Tu cunoşti rînduielile noastre de onoare şi puritate, rosti el. Ţie-ţi îngădui să vezi lama omului căruia i-ai arătat prietenie. (Privirea lui se întoarse spre ceilalţi.) Dar pe oamenii aceştia nu-i cunosc. Le-ai îngădui să pîngărească o armă onorabilă?

― Sînt Ducele Leto, spuse tatăl lui Paul. Mie îmi permiţi să văd lama?

― Îţi permit să-ţi cîştigi dreptul de-a o scoate din teacă, răspunse Stilgar şi, la auzul murmurului de protest al celor din sală, ridică o mînă fină, străbătută de vene întunecate şi adăugă: Vă reamintesc că ama a aparţinut unui om care vă era prieten.

În tăcerea care urmă, Paul studie omul şi percepu clar aura de putere pe care o emana. Era un conducător. Un conducător fremen.

Unul dintre ofiţerii aflaţi de partea cealaltă a mesei mîrîi:

― Cine-i el, ca să ne spună ce drepturi avem pe Arrakis?

― Se zice că Ducele Leto Atreides guvernează cu consimţămîntul celor guvernaţi, rosti fremenul. De aceea, am să vă spun cum stă treaba cu noi: cei care văd un cristai îşi asumă o anumită responsabilitate. (Aruncă o privire întunecată către Idaho.) Ne aparţin. Nu mai pot părăsi Arrakisul fără consimţămîntul nostru.

Halleck şi alţi cîţiva dădură să se ridice, cu mînia întipărită pe chipuri. Halleck spuse ameninţător:

― Ducele Leto este cel care hotărăşte...

― O clipă, vă rog, interveni Leto şi blîndeţea vocii sale îi reţinu. Nu trebuie să pierd controlul, gîndi el. Se întoarse spre fremen: Domnule, onorez şi respect demnitatea oricărui om care respectă demnitatea mea. Îţi sînt, într-adevăr, îndatorat. Iar eu îmi plătesc întotdeauna datoriile. Dacă datina voastră cere ca arma să rămînă în teacă, atunci acesta e un ordin... pe care-l dau eu. Şi dacă mai există vreo cale ca să-l cinstim cum se cuvine pe omul care a murit în serviciul nostru, te rog să-mi spui.

Fremenul îl privi lung. Apoi, încet, îşi ridică voalul, descoperind un nas subţire şi o gură cu buze pline, într-o barbă de un negru lucitor. În mod deliberat, se aplecă deasupra mesei şi scuipă pe suprafaţa lucioasă.

În clipa în care toţi cei prezenţi fură pe punctul să sară in picioare, vocea lui Idaho tună:

― Staţi!

Şi, în tăcerea încordată care se aşternu, urmă:

― Îţi mulţumim, Stilgar, pentru darul umidităţii din trupul tău. Îl acceptăm în spiritul în care ne-a fost oferit.

Şi Idaho scuipă la rîndul său pe masa din faţa ducelui. Apoi, întorcîndu-se repede către Leto, spuse cu voce joasă:

― Nu uita cît de preţioasă-i apa aici, Sire. A fost un gest de respect.

Leto se lăsă încet în scaun şi surprinse privirea lui Paul, zîmbetul şters de pe chipul fiului său, înainte de a simţi uşoara destindere a atmosferei din sală, pe măsură ce oamenii înţelegeau scena la care asistaseră.

Fremenul privi spre Idaho.

― Ai fost apreciat în sietchul meu, Duncan Idaho. Te leagă vreun jurămînt de credinţă faţă de Ducele tău?

― Îmi cere să intru în slujba lui, Sire, spuse Idaho.

― Acceptă un legămînt dublu? întrebă Leto.

― Doreşti să plec cu el, Sire?

― Doresc să hotărăşti singur ce-ai de făcut, răspunse Leto, dar nu putu să-şi ascundă încordarea din glas.

Idaho îl iscodi cu privirea pe fremen.

― Accepţi condiţia, Stilgar? În anumite cazuri, va trebui să revin pentru a-l sluji şi pe Ducele meu.

― Lupţi bine şi ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă pentru prietenul nostru, spuse Stilgar. Se întoarse spre Leto. Să fie, atunci, astfel: omul Idaho va păstra cristaiul pe care-l are, ca pe un semn al credinţei faţă de noi. Va trebui să se purifice, de bună seamă, după cum cere datina, dar se poate. Va fi fremen şi soldat Atreides. Există un precedent: Liet slujeşte doi stăpîni.

― Duncan? făcu Ducele.

― E clar, Sire.

― Atunci, ne-am înţeles, conchise Leto.

― Apa ta ne aparţine, Duncan Idaho, zise Stilgar. Trupul prietenului nostru va rămîne Ducelui tău. Apa sa e apa Atreizilor. Acesta va fi legămîntul nostru.

Leto oftă şi privi spre Hawat, căutîndu-i ochii. Bătrînul mentat dădu din cap, cu un aer mulţumit.

― O să aştept afară pînă ce Duncan Idaho îşi ia rămas bun de la prietenii săi, spuse Stilgar. Turok era numele prietenului nostru care-a murit. Să vi-l amintiţi cînd va fi să-i eliberaţi spiritul. Sînteţi prietenii lui Turok.

Stilgar porni spre uşă.

― Nu vrei să mai rămîi puţin? întrebă Leto.

Fremenul se întoarse. Îşi trase vălul peste faţă cu o mişcare simplă, potrivind ceva dedesubt. Paul întrezări ceea ce i se păru a fi un tub subţire.

― E vreun motiv să rămîn?

― Ne-ai face o onoare, răspunse Ducele.

― Onoarea îmi cere să fiu prezent în altă parte, zise fremenul.

Îl privi din nou pe Idaho, apoi se întoarse şi ieşi repede printre gărzile de la uşă.

― Dacă şi ceilalţi fremeni sînt ca el, o să ne înţelegem bine, declară Leto.

― E un ins reprezentativ, Sire, rosti cu voce seacă Idaho.

― Cred că ai înţeles cum stau lucrurile, Duncan.

― Sînt ambasadorul Domniei-Tale la fremeni, Sire.

― Vor depinde multe de tine, Duncan. Avem nevoie de cel puţin cinci batalioane de fremeni înainte de intervenţia sardaukarilor.

― N-o să fie uşor, Sire. Fremenii au o fire destul de independentă. (Idaho şovăi.) Mai e ceva, Sire. Unul dintre mercenarii captivi a încercat să fure cristaiul de la prietenul nostru fremen care-a murit. Mercenarul spune că Harkonnenii oferă o recompensă de un milion de solari celui care le va aduce un cristai.

Leto îl privi surprins.

― Ce motive-ar putea avea să dorească atît de mult o armă ca asta?

― Cuţitul e cioplit din dintele unui vierme de nisip; este semnul de recunoaştere al fremenilor, Sire. Cu el, un om cu ochii albaştri ar putea pătrunde în orice sietch de pe Arrakis. Pe mine nu m-ar lăsa în locurile unde nu-s cunoscut. Pentru că nu arăt ca un fremen. Dar...

― Piter de Vries! exclamă Ducele.

― Un om de-o viclenie diabolică, Domnia-Ta, rosti Hawat.

Idaho strecură cristaiul în interiorul tunicii.

― Ai grijă cum păstrezi cuţitul, îl povăţui Ducele.

― Am înţeles, Sire. (Lovi încetişor micul aparat de emisie-recepţie prins la centură.) O să vă dau veşti cît de curînd. Thufir cunoaşte codul meu de apel. Să folosiţi graiul de luptă.

Salută scurt, se întoarse şi părăsi camera. Paşii lui se pierdură spre capătul coridorului. Leto şi Hawat schimbară o privire cu înţeles. Zîmbeau.

― Mai avem multe de făcut, Sire, observă Halleck.

― Iar eu vă reţin, zise Leto.

― Am întocmit raportul asupra bazelor avansate, spuse Hawat. Îl lăsăm pentru altădată, Sire?

― Durează mult?

― Îl pot rezuma, Sire. Printre fremeni umblă vorba că pe Arrakis au fost construite peste două sute de asemenea baze, în perioada Staţiunii Experimentale Botanice. Se presupune că toate au fost lăsate în părăsire, dar există rapoarte care menţionează că mai înainte ar fi fost sigilate.

― Să fie echipamente în interior?

― Aşa susţin rapoartele lui Duncan.

― Unde sînt amplasate? întrebă Halleck.

― Răspunsul fremenilor la această întrebare, zise Hawat, este întotdeauna acelaşi: "Liet ştie".

― Dumnezeu ştie, murmură Leto.

― Poate că nu, Sire, spuse Hawat. Adineaori, acel Stilgar a pronunţat şi el numele. Să se fi referit la o persoană reală?

― Care "slujeşte doi stăpîni", interveni Halleck. Parcă-i un citat dintr-un text religios.

― Iar tu ar trebui să-l cunoşti, zise Ducele.

Halleck zîmbi.

― Dar Arbitrul Schimbării? întrebă Leto. Ecologul imperial, Kynes... El nu ştie unde sînt bazele astea?

― Sire, rosti Hawat, Kynes este omul Împăratului.

― Numai că Împăratul e cam departe, replică Leto. Vreau bazele. Probabil că sînt pline de materiale pe care le-am putea folosi ca să ne reparăm utilajele.

― Sire! Din punct de vedere legal bazele sînt încă fieful Maiestăţii Sale.

― Intemperiile Arrakisului sînt în stare să nimicească orice. Putem da oricînd vina pe ele. Luaţi-l la întrebări pe Kynes şi aflaţi cel puţin dacă bazele există.

― Ar fi periculos să le rechiziţionăm, insistă Hawai. Duncan a fost cît se poate de clar asupra următorului lucru: bazele, sau ceea ce reprezintă ele, au pentru fremeni o semnificaţie profundă. Nu-i exclus ca fremenii să-şi schimbe atitudinea faţă de noi dacă le vom ocupa.

Paul scrută feţele celor prezenţi şi observă încordarea cu care oamenii urmăreau fiecare cuvînt. Păreau adînc tulburaţi de atitudinea tatălui său.

― Ascultă-l, tată, interveni el cu voce joasă. E-adevărat ce spune.

― Sire, reluă Hawat, s-ar putea ca aceste baze să ne ofere materialul necesar pentru repararea utilajelor, dar s-ar putea la fel de bine ca ele să ne fie inaccesibile din motive strategice. Ar fi imprudent să acţionăm pînă nu obţinem mai multe informaţii. Kynes are de partea Imperiului împuternicire de arbitraj. Să nu uităm asta. Iar fremenii îi recunosc autoritatea.

― Procedaţi cu duhul blîndeţii, atunci. Vreau să ştiu doar dacă bazele există.

― Cum doreşti, Sire.

Hawat se aşeză şi-şi lăsă ochii în jos.

― Bun, zise Ducele. Ştim ce ne aşteaptă: muncă. Dar sîntem învăţaţi cu munca. Avem şi oarecare experienţă. Ştim care vor fi recompensele, iar alternativele sînt destul de clare. Fiecare dintre voi îşi cunoaşte sarcinile. (Se uită la Halleck.) Gurney, să rezolvi mai întîi problema contrabandiştilor.

― "Voi porni către rebelii ce sălăşluiesc în pustie", declamă Halleck.

― Într-o zi, o să-l surprind pe omul ăsta fără nici un citat la-ndemînă şi-o să pară gol puşcă, observă Ducele.

Se auziră cîteva rîsete, dar Paul le sesiză efortul.

Tatăl lui se întoarse către Hawat.

― Să instalezi încă un post de comandă pentru contrainformaţii şi transmisiuni la etajul acesta, Thufir. După ce termini, avem de vorbit.

Hawat se ridică şi privi împrejur, ca şi cînd ar fi căutat ajutor. Apoi se întoarse şi-şi îndreptă paşii spre uşă. În zgomotul scaunelor date în lături, ceilalţi îl urmară în grabă, schimbînd priviri încurcate.

Un final confuz, gîndi Paul, urmărind cu privirea oamenii care ieşeau. Pînă atunci, consiliile de stat major se încheiaseră totdeauna într-o atmosferă de decizie. Dar această şedinţă părea că se dezagregase, măcinată de propriile-i insuficienţe şi, în cele din urmă, spulberată de o controversă.

Pentru prima dată, Paul îşi îngădui să se gîndească la posibilitatea reală a unei înfrîngeri ― nu de teamă sau din cauza avertismentelor de felul celor formulate de Cucernica Maică, ci ca pe o concluzie a propriei sale evaluări a situaţiei.

Tata e deznădăjduit, îşi spuse el. Lucrurile nu merg deloc bine pentru noi.

Şi Hawat... Paul îşi aminti reacţiile bătrînului mentat în timpul consfătuirii ― momentele de ezitare, semnele de nervozitate. Hawat nu era în apele lui. Îl frămînta ceva.

― Cred că-i mai bine să-ţi petreci restul nopţii aici, fiule, spuse Ducele. De altfel, curînd o să se crape de ziuă. O anunţ eu pe maică-ta. (Se ridică de la masă, încet, ţeapăn.) Pune cîteva scaune unul lîngă altul şi culcă-te.

― Nu-s prea obosit, tată.

― Cum vrei.

Ducele îşi încleştă mîinile la spate şi începu să se plimbe prin faţa mesei.

Ca un animal în cuşcă, gîndi Paul.

― Ai să discuţi cu Hawat posibilitatea unei trădări? întrebă el.

Ducele se opri dinaintea lui şi, înălţîndu-şi ochii spre ferestrele întunecate, spuse:

― Am discutat de multe ori posibilitatea asta.

― Fremena părea foarte sigură de spusele ei. Iar mesajul pe care mama...

― Am luat măsuri de precauţie. (Privirea Ducelui făcu înconjurul sălii şi Paul observă sticlirea de sălbăticiune încolţită a ochilor.) Rămîi aici. Mă duc să discut cu Thufir problema posturilor de comandă.

Ieşi repede, adresînd un gest de salut santinelelor de la uşă.

Paul privi locul în care stătuse tatăl său şi avu senzaţia clară că spaţiul acela fusese deja gol, înainte ca Ducele să fi părăsit încăperea. Şi iarăşi îi răsunară în minte cuvintele Cucernicei Maici; "Pentru tatăl tău... nu se mai poate face nimic".

În acea primă zi în care Muad'Dib a parcurs străzile Arrakeenului împreună cu familia sa, unii oameni de pe marginea drumului şi-au amintit legendele şi profeţia şi au strigat: "Mahdi!" Dar strigătul lor era mai degrabă întrebare decît afirmaţie, căci încă nu puteau decît spera ca el să fie cel pe care proorocirile îl numeau Lisan al-Gaib, Glasul din Altă Lume. Gîndurile arrakeenilor se îndreptau însăşi către mama sa, deoarece oamenii auziseră că era o Bene Gesserit şi nu se îndoiau că ea se înfăţişa ca un alt Lisan al-Gaib.

Fragment din Manualul lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

DUCELE ÎL GĂSI pe Thufir Hawat singur, în camera de pe colţ, spre care îl îndrumase unul dintre soldaţii de pază. Din încăperea învecinată se auzeau zgomotele oamenilor care instalau echipamentul de radiocomunicaţii. Mentatul se ridică din spatele unei mese înţesate cu hîrtii, în timp ce Ducele examina odaia. Pereţii erau verzi şi unicul mobilier, în afara mesei, consta în trei scaune cu suspensie, de pe spătarele cărora H-ul Harkonnenilor fusese îndepărtat în grabă, lăsînd o pată decolorată.

― Scaunele sînt captură, spuse Hawat, dar nu prezintă nici un pericol. Unde este Paul, Sire?

― L-am lăsat în sala de consiliu. Sper să se poată odihni puţin, în lipsa mea.

Hawat dădu din cap. Apoi se duse Ia uşa deschisă spre încăperea alăturată şi o închise, curmînd larma aparatelor electronice.

― Thufir, spuse Leto, mă preocupă problema stocurilor de mirodenie ale Harkonnenilor şi ale Împăratului.

― Domnia-Ta?

Ducele îşi ţuguie buzele.

― Nişte silozuri nu sînt ceva indestructibil

Hawat vru să spună ceva, dar Leto îl opri cu un gest al mîinii.

― Nu-i vorba de rezervele imperiale, continuă el. În sinea lui, suveranul s-ar bucura dacă Harkonnenii ar avea de suferit. Dar cum s-ar putea plînge Baronul de distrugerea unor stocuri a căror existenţă n-o poate recunoaşte deschis?

Hawat clătină din cap.

― Dispunem de foarte puţini oameni, Sire.

― Ia de la Idaho. Şi poate că nici cîtorva fremeni nu le-ar displace o escapadă în afara planetei. Un raid pe Giedi Prim ar fi o diversiune cu destule avantaje tactice, Thufir.

― Cum doreşti, Domnia-Ta.

Hawat se depărtă cîţiva paşi, iar Ducele, observîndu-i nervozitatea, gîndi: Poate crede că n-am încredere în el. Ştie că am informaţii confidenţiale despre existenţa unor trădători. Mai bine să-l liniştesc chiar acum.

― Thufir, spuse el, întrucît eşti unul dintre puţinii oameni în care pot avea toată încrederea, aş vrea să mai discutăm o problemă. Ştim amîndoi cît de vigilenţi trebuie să fim ca să prevenim infiltrarea unor trădători printre forţele noastre... dar mi s-au adus la cunoştinţă două fapte noi.

Hawat se întoarse şi-l privi fix. Iar Leto îi relată cele spuse de Paul.

Dar, în loc să declanşeze intensa concentrare mentatică, informaţiile părură să sporească agitaţia lui Hawat.

Leto îl iscodi cu privirea, apoi, dintr-o dată, spuse:

― Îmi ascunzi ceva, bătrîne prieten. Ar fi trebuit să-mi dau seama după nervozitatea pe care ai manifestat-o în timpul şedinţei. Ce-i atît de grav încît să nu poată fi dat la iveală într-un consiliu de stat major?

Buzele pătate de sapho ale mentatului se contractară într-o linie subţire din care radiau riduri minuscule. Îşi păstrară aceeaşi rigiditate şi cînd Hawat spuse:

― Domnia-Ta, e o problemă pe care nu ştiu cum s-o abordez.

― Avem destule cicatrice comune, Thufir. Ştii bine că poţi să abordezi orice subiect cu mine.

Hawat îl privi pe Duce în tăcere, gîndind: Aşa-l prefer. Acesta-i omul de onoare care merită tot devotamentul şi toată puterea mea de muncă. De ce trebuie să-l rănesc?

― Ei? făcu Leto.

Hawat ridică din umeri.

― E vorba de un fragment de mesaj. L-am capturat de la un curier Harkonnen. Mesajul era destinat unui agent cu numele Pardee. Avem motive întemeiate să credem că Pardee era şeful reţelei de spionaj a Harkonnenilor la Arrakeen. Mesajul acesta... ar putea avea consecinţe grave... sau deloc.

― Şi care-i conţinutul atît de delicat al acestui mesaj?

― Fragment de mesaj, Domnia-Ta. Era o imprimare pe film minimic, prevăzut cu obişnuita capsulă de distrugere. Am reuşit să oprim acţiunea acidului cu puţin timp înainte de-a apuca să distrugă textul în întregime şi am salvat un fragment. Fragmentul este, totuşi, extrem de semnificativ.

― Ascult.

Hawat îşi frecă buzele.

― Textul sună aşa: "... eto nu va bănui nimic şi cînd lovitura îi va fi aplicată de mîna îndrăgită, doar recunoaşterea ei va fi suficientă ca să-l distrugă". Mesajul purta sigiliul personal al Baronului. Autentificarea am făcut-o eu însumi.

― E limpede pe cine bănuieşti, rosti Ducele, cu glas dintr-o dată glacial.

― Mai curînd mi-aş tăia braţele decît să te rănesc, Domnia-Ta, spuse Hawat. Dar dacă...

― Doamna Jessica, rosti Leto, clocotind de furie. N-ai putut stoarce confirmarea de la acel Pardee?

― Din nefericire, Pardee nu se mai afla printre cei vii, cînd ne-a căzut în mînă curierul. Cît despre acesta din urmă, sînt sigur că nu cunoştea conţinutul mesajului.

― Înţeleg.

Leto îşi scutură capul. Ce stratagemă deplorabilă! Nu-i nimic adevărat, îmi cunosc femeia.

― Domnia-Ta, dacă...

― Nu! este o eroare care...

― Nu putem să ignorăm faptul, Domnia-Ta.

― Trăiesc cu ea de şaisprezece ani! Au existat nenumărate ocazii ca să... Tu însuţi ai verificat şcoala! Ai verificat-o şi pe ea! Hawat murmură abătut:

― Din păcate nu sînt infailibil.

― Îţi spun eu că e cu neputinţă! Harkonnenii vor să distrugă neamul Atreides ― inclusiv pe Paul. Au şi încercat s-o facă. Crezi cumva că o femeie ar putea participa la un complot împotriva propriului copil?

― Poate că nu complotează împotriva copilului ei... Poate că atentatul de ieri n-a fost decît o înscenare iscusită...

― Nu putea fi o înscenare.

― Sire, se zice că nu şi-ar cunoaşte părinţii. Dar dacă-i cunoaşte? Dacă-i orfană, să zicem, din cauza unui Atreides?

― Ar fi acţionat demult! Puţin murky, într-un pahar... sau un stilet, noaptea. Cui i-ar fi fost mai uşor să mă ucidă?

― Harkonnenii vor să te distrugă, Domnia-Ta. Nu urmăresc numai să te ucidă. În kanly există o sumedenie de nuanţe. Aceasta ar putea fi o capodoperă printre vendete.

Umerii Ducelui se gîrboviră. Leto închise ochii şi, dintr-o dată, păru bătrîn şi obosit. Nu se poate, gîndi. Femeia asta şi-a deschis inima înaintea mea.

― Există o cale mai sigură, pentru a mă distruge, decît aceea de a mă face să suspectez femeia iubită?

― E o interpretare la care m-am gîndit şi eu. Totuşi...

Ducele deschise ochii şi-l privi lung pe Hawat. N-are decît s-o bănuiască. Suspiciunea e meseria lui, nu a mea. Dacă mă voi preface că-i dau crezare, poate că alt personaj va comite o imprudenţă.

― Ce propui? întrebă cu glas şoptit.

― Deocamdată, supraveghere permanentă, Domnia-Ta. O vom urmări pas cu pas. Voi avea grijă să se procedeze cu toată discreţia. Idaho ar fi omul ideal pentru o treabă ca asta. Poate că, peste o săptămînă sau două, vom putea să-l rechemăm. Avem un tînăr pe care îl formăm de mai mult timp în trupele lui Idaho şi care ar putea să preia misiunea lui. Tînărul are vocaţie pentru diplomaţie.

― Să nu periclitaţi capul de pod pe care l-am obţinut la fremeni.

― Se-nţelege, Sire.

― Şi Paul?

― Poate c-ar fi bine să-l prevenim pe doctorul Yueh.

Leto îşi întoarse spatele.

― Fă cum crezi.

― Voi fi cît se poate de discret, Domnia-Ta.

Cel puţin pe asta pot să contez, gîndi Leto. Apoi spuse:

― Ies puţin să iau aer. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti pe-aici. Gărzile or să...

― Domnia-Ta, înainte de a pleca aş vrea să citeşti o microbobină. E o primă analiză aproximativă a religiei fremenilor ― raportul pe care mi l-ai cerut.

Ducele se opri, fără să se întoarcă.

― E ceva care nu suferă amînare?

― Nu, Domnia-Ta. Dar ai întrebat ce se striga pe străzile Arrakeenului. Strigătul era "Mahdi!" şi era adresat domnului celui tînăr. Cînd oamenii au...

― Lui Paul?

― Da, Domnia-Ta. Una dintre legendele arrakiene, o profeţie, spune că va veni la ei un conducător, vlăstarul unei Bene Gesserit, care le va arăta calea către adevărata libertate. Unul dintre obişnuitele mituri despre mesia.

― Şi ei cred că Paul este acest... acest...

― Speră doar, Domnia-Ta.

Hawat îi întinse capsula care conţinea microbobină. Ducele o luă şi-i dădu drumul în buzunar.

― Am să mă uit peste ea mai tîrziu.

― Bine, Domnia-Ta.

― Deocamdată vreau să... să mă gîndesc.

― Da, Domnia-Ta.

Ducele inspiră adînc, parcă suspinînd, şi ieşi din cameră. O luă la dreapta, către capătul coridorului. Mergea cu mîinile la spate, ignorînd tot ce se afla în jur. Culoare, scări, terase, holuri... Oameni care îl salutau şi se dădeau la o parte din faţa lui...

Într-un tîrziu, reveni în sala de consiliu, pe care o găsi cufundată în întuneric. Paul dormea pe o masă, acoperit cu pelerina unei santinele şi cu o raniţă sub cap. Încet, Ducele traversă încăperea şi ieşi pe terasa care domina terenul de debarcare. În lumina difuză a lămpilor de pe pistă, o santinelă aflată la colţul terasei îl recunoscu şi luă poziţie de drepţi.

― Pe loc repaus, murmură Leto.

Îşi încleştă mîinile de metalul rece al balustradei.

Peste cuprinsul bazinului, domnea liniştea prevestitoare a zorilor. Ducele îşi înălţă privirea. Sus, stelele erau o maramă presărată cu paiete, aşternută peste cerul negru-albastru. Deasupra orizontului sudic, a doua lună strălucea într-o pîclă diafană de praf. I se păru că astrul îl priveşte cu suspiciune, cinic.

Sub ochii lui, luna coborî în spatele Scutului, poleind Stîncile cu chiciură argintie. În întunericul dintr-o dată mai dens, Leto simţi un fior de frig şi se zgribuli.

Brusc, îl podidi furia.

Harkonnenii m-au hărţuit, şi m-au hăituit, şi m-au încolţit pentru ultima dată. Sînt nişte scîrnăvii cu minţi de temnicerii Dar acum mă aflu aici, şi aici voi rămîne! Un val de tristeţe luă locul mîniei. Va trebui să domnesc cu ochii şi cu ghearele ― ca şoimul printre păsările mai slabe. Fără să-şi dea seama, atinse cu degetele blazonul de pe tunică.

La est se ivi o geană de lumină cenuşie, apoi o opalescenţă sidefie care făcu stelele să pălească. Zorii însufleţiră linia zimţată a orizontului, încet, ca un dangăt prelung de clopot.

Frumuseţea copleşitoare a priveliştii îl tulbură.

Sînt lucruri, gîndi, care nu au asemănare.

Niciodată nu-şi imaginase că pe Arrakis ar putea exista ceva atît de frumos ca acest orizont roşu, învăpăiat, ca purpuriul şi ocrul stîncilor din zare. Dincolo de pistele terenului, unde roua săracă a nopţii dăduse un suflu de viaţă seminţelor grăbite ale Arrakisului, văzu insule mari, de flori roşii şi, printre ele, pete mov... ca nişte urme uriaşe de paşi.

― E o dimineaţă frumoasă, Sire, spuse santinela.

― Da.

Dădu din cap, gîndind: Poate că întreaga planetă va fi odată aşa.

Poate că va deveni o patrie înfloritoare pentru fiul meu. Apoi observă siluetele oamenilor care traversau cîmpurile de flori, măturîndu-le cu unelte ciudate, ca nişte coase. Culegătorii de rouă. Apa! Apa, atît de preţioasă aici, încît nici roua nu trebuia irosită.

Sau poate că va rămîne, mereu, o lume cumplită?

"Nu există, probabil, revelaţie mai zguduitoare decît clipa în care descoperi că tatăl tău este un om... făcut din carne".

Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

― CEEA CE TREBUIE să fac este odios, Paul, spuse Ducele, dar n-am încotro.

Stătea lîngă adulmecătorul de otrăvuri portabil, care fusese adus în sala de consiliu cînd li se servise micul dejun. Senzorii aparatului atîrnau moale deasupra mesei, sugerîndu-i lui Paul imaginea unei stranii insecte moarte.

Privirea Ducelui era aţintită dincolo de ferestre, asupra terenului de debarcare, învăluit în pîcla subţire de praf a dimineţii.

În faţa lui Paul se afla proiectorul cu microbobina despre practicile religioase ale fremenilor. Filmul fusese realizat de unul dintre experţii lui Hawat şi Paul era încă tulburat de referirile la el însuşi.

"Mahdi!"

"Lisan al-Gaib!"

De cum închidea ochii, în minte îi răsunau strigătele mulţimii. Aşadar, asta speră, gîndi. Îşi amintea şi spusele Cucernicei Maici: Kwisatz Haderach. Amintirile redeşteptau în fiinţa lui senzaţia de ţel cumplit, populînd această lume necunoscută cu impresii familiare, pe care nu le putea înţelege.

― Odios, repetă Ducele.

― La ce te referi, tată?

Leto se întoarse şi îşi privi fiul.

― Harkonnenii îşi închipuie că pot să mă tragă pe sfoară, făcîndu-mă să-mi pierd încrederea în persoana mamei tale. Nu-şi dau seama că mai degrabă mi-aş pierde încrederea în mine însumi.

― Nu înţeleg, tată.

Din nou, Leto se întoarse către fereastră. Soarele alb se apropia de cvadrantul său matinal. În lumina lăptoasă, nori mari de praf se deplasau încet spre canioanele ascunse care brăzdau Scutul de Piatră.

Vorbind rar, cu voce scăzută, ca să-şi înăbuşe mînia, Ducele îi povesti lui Paul despre misteriosul fragment de mesaj descoperit de Hawat.

― Tot aşa m-ai putea suspecta şi pe mine, replică Paul.

― Trebuie să-i lăsăm să creadă că au reuşit. Trebuie să-şi închipuie că sînt chiar atît de prost. Totul trebuie să pară veridic. Nici măcar mama n-are voie să ştie.

― Bine, dar... de ce, tată?

― Răspunsul mamei tale nu trebuie să fie un rol. Oh, ştiu, e capabilă să joace minunat teatru... dar depind prea multe de asta. Sper să demasc un trădător. De aceea, este necesar să se creadă că am fost total indus în eroare. Trebuie să-i facem acest rău mamei ca s-o ferim de un rău şi mai mare.

― Pentru ce-mi spui toate astea, tată? Dacă mă voi trăda?

― Pe tine n-or să te urmărească în această afacere, spuse Ducele. Vei păstra secretul. Trebuie. (Se apropie iar de fereastră şi continuă, fără să se întoarcă:) Iar dacă mi se va întîmpla ceva, o să-i poţi spune tu adevărul: că nu m-am îndoit niciodată de ea. Nici măcar o singură clipă. Va trebui să fie încredinţată de lucrul acesta.

Paul recunoscu în cuvintele tatălui său gîndul morţii şi spuse repede:

― Nu ţi se va întîmpla nimic, tată. Ce...

― Taci, fiule.

Paul îi privi lung spatele, desluşi oboseala în poziţia gîtului, în linia umerilor, în încetineala mişcărilor.

― Eşti doar obosit, tată.

― Sînt obosit, într-adevăr, rosti Ducele. Obosit moral. Pesemne că m-a ajuns şi pe mine degenerescenta depresivă a tuturor Caselor Mari. Şi ce puternici am fost odată...!

― Casa noastră nu a degenerat! izbucni Paul, cu neaşteptată mînie.

― Oare?

Ducele îşi întoarse faţa spre fiul său. Avea cearcăne întunecate sub ochii de cremene. Gura lui schiţă o grimasă cinică.

― Ar fi trebuit să mă căsătoresc cu maică-ta, s-o fac Ducesă, spuse el. Dar... celibatul meu mai lasă unor Case speranţa într-o alianţă cu mine prin fiicele lor de măritat. (Dădu din umeri.) Aşa că...

― Mama mi-a explicat situaţia.

― Nimic nu poate să-i ofere unui conducător mai multă loialitate decît impresia de bărbăţie, zise Ducele. Iată de ce încerc să întreţin un aer de bărbăţie.

― Conduci bine, protestă Paul. Guvernezi bine. Oamenii te urmează de bună voie şi te iubesc.

― Am unul dintre cele mai eficiente servicii de propagandă, replică Ducele şi-şi îndreptă iarăşi privirea către bazin. Posibilităţile noastre sînt mai numeroase aici, pe Arrakis, decît ar putea să bănuiască Imperiul. Cu toate acestea, uneori mi se pare că ar fi fost mai bine dac-am fi renunţat, dacă am fi ales calea exilului. Uneori, aş vrea să ne putem cufunda în anonimatul majorităţii, să fim mai puţin expuşi la...

― Tată!

― Da, sînt obosit... Ştiai că folosim reziduul de mirodenie ca materie primă şi că dispunem deja de propria noastră fabrică de peliculă?

― Poftim?

― Nu ne putem permite să ducem lipsă de peliculă pentru filme. Altminteri cum am mai putea să inundăm satele şi oraşele cu informaţiile noastre? Poporul trebuie să ştie ce bine e guvernat. Şi cum să ştie dacă nu-i spunem noi?

― Ar trebui să te odihneşti puţin, spuse Paul.

Din nou, Ducele îşi întoarse ochii spre el.

― Arrakisul mai prezintă un avantaj, despre care mi se pare că nu ţi-am vorbit. Mirodenia e pretutindeni, aici. O respiri, o mănînci în orice. Am descoperit că asta creează un fel de imunitate naturală la unele dintre otrăvurile uzuale din Manualul Asasinilor. Iar imperativul economisirii fiecărei picături de apă impune o supraveghere strictă a întregii producţii alimentare ― culturile de fermenţi, cele hidroponice, chemavitul, absolut tot. Nu putem să ucidem prin otrăvire pături largi ale populaţiei... şi nici noi nu putem fi atacaţi pe această cale. Arrakisul ne redă onestitatea şi moralitatea.

Paul dădu să spună ceva, dar Ducele nu-i lăsă vreme.

― Trebuie să pot împărtăşi cuiva lucrurile acestea, fiul meu. (Oftă, şi privirea sa reveni la peisajul arid din care, acum, florile dispăruseră... strivite de culegătorii de rouă, ofilite de văpaia tot mai puternică a soarelui.) Pe Caladan am stăpînit cu puterea noastră maritimă şi aeriană. Aici, trebuie să luptăm ca să dobîndim puterea asupra deşertului. Aceasta va fi moştenirea ta, Paul. Ce vei face dacă mi se va întîmpla ceva? Nu vei lua calea exilului, ci pe aceea a gherilei ― fuga şi hărţuiala.

Paul vru să răspundă, dar nu găsi cuvintele de care avea nevoie.

Niciodată nu-l văzuse pe tatăl său atît de deprimat.

― Arrakisul nu poate fi păstrat, reluă Ducele, decît cu preţul unor hotărîri care să nu ţină seama de sentimentul demnităţii personale. (Arătă cu mîna dincolo de fereastră, spre steagul verde şi negru al Atreizilor, care atîrna inert pe catargul de la capătul terenului de debarcare.) S-ar putea ca acest stindard onorabil să devină simbolul multor nelegiuiri.

Paul îşi simţi gîtlejul uscat. Cuvintele tatălui său exprimau un sentiment al zădărniciei, un fatalism care-i răscolea sufletul şi-l făcea să simtă un gol în coşul pieptului.

Ducele scoase dintr-un buzunar o tabletă contra oboselii şi-o înghiţi.

― Forţa şi frica, rosti el. Uneltele guvernării. Voi cere să se acorde mai multă atenţie instruirii tale pentru condiţiile gherilei. Ai văzut microbobina... Ei te numesc "Mahdi"... "Lisan al-Gaib"... În ultimă instanţă, te vei folosi şi de asta.

Paul observă că spatele şi umerii tatălui său se îndreptaseră sub efectul rapid al tabletei, dar nu izbuti să-şi alunge din minte cuvintele de teamă şi îndoială pe care le auzise.

― De ce-o fi întîrziind ecologul? mormăi Ducele. I-am spus lui Thufir să-l cheme cît mai devreme.

Tatăl meu, Împăratul Padişah, m-a luat într-o zi de mină, iar eu am simţit imediat, gratie învăţăturilor mamei mele, că era tulburat. M-a condus în Sala Portretelor, la ego-simulacrul Ducelui Leto Atreides. Privindu-l, am observat surprinzătoarea asemănare dintre tatăl meu şi bărbatul din portret ― acelaşi chip prelung rasat, cu trăsături aspre şi ochi reci. "Prinţesă-fiică", mi-a spus tatăl meu, "aş fi vrut să fi fost mai în vîrstă, la vremea cînd acest bărbat s-a apucat să-şi caute o nevastă". Tatăl meu avea pe atunci şaptezeci şi unu de ani şi nu arăta mai bătrîn decît bărbatul din portret; eu nu aveam mai mult de paisprezece ani, dar am înţeles în ziua aceea că tatăl meu îşi dorise în taină un fiu asemenea Ducelui şi că ura necesităţile politice din cauza cărora erau duşmani.

Fragment din În casa tatălui meu de prinţesa Irulan

PRIMA SA ÎNTÎLNIRE cu aceia pe care, aşa cum i se ordonase, trebuia să-i trădeze, avu asupra doctorului Kynes efectul unui şoc. Pe bună dreptate, Kynes se considera un om de ştiinţă pentru care miturile nu erau decît indicii interesante despre rădăcinile unei culturi. Băiatul, însă, părea întruchiparea exactă a imaginii din străvechea profeţie. Avea "ochii iscoditori" şi "aerul de rezervă candidă".

Fireşte, profeţia nu indica prea lămurit dacă Divina Mamă avea să-l aducă pe Mesia odată cu ea sau dacă avea să-l zămislească după venire. Oricum, exista o potrivire stranie între proorocire şi noii veniţi.

Acea primă întîlnire avu loc pe la mijlocul dimineţii, în faţa clădirii administrative a terenului de debarcare de lîngă Arrakeen. În apropiere, un ornitopter fără nici un fel de însemne aştepta zumzăind în surdină, ca o insectă moleşită. Lîngă el, făcea de gardă o santinelă Atreides, cu sabia trasă din teacă şi cu silueta învăluită în aura uşor tremurătoare a unui scut defensiv.

Kynes privi zeflemitor reverberaţia scutului, gîndind: În privinţa asta, Arrakisul le rezervă o surpriză!

Ridică o mînă şi escorta de fremeni care îl însoţea se opri.

Continuă să înainteze singur către intrarea imobilului ― un gang întunecat în zidul de piatră protejat cu un strat de plastic. O clădire monolitică, dar vulnerabilă, gîndi el. Net inferioară oricărei grote.

Observă mişcare în gangul întunecat. Se opri, folosind răgazul ca să-şi îndrepte mantia şi izolaţiile de pe umărul stîng al distraiului.

Uşile de la intrarea clădirii se deschiseră larg. Un grup de soldaţi Atreides înarmaţi pînă-n dinţi ― aveau paralizatoare, săbii şi scuturi ― ieşiră grăbiţi şi se postară în faţa intrării. În urma lor, îşi făcu apariţia un bărbat înalt, cu faţa că de pasăre de pradă, cu pielea oacheşă şi părul negru. Purta o pelerină jubba cu blazonul Atreizilor, dar felul în care o făcea arăta că nu era obişnuit cu veşmîntul. Pelerina i se lipea de pantalonul distraiului, fără să salte liber, uşor, în ritmul paşilor.

Alături de el păşea un tînăr cu părul la fel de negru, dar cu faţa mai rotundă. Kynes îi cunoştea vîrsta şi i se păru cam mic de statură pentru un tînăr de cincisprezece ani. Trupul de adolescent, însă, degaja un ciudat aer de fermitate, de siguranţă, ca şi cum tînărul ar fi avut puterea de a discerne în jurul său şi de a înţelege lucruri nevăzute pentru alţii. Era îmbrăcat la fel ca tatăl său, dar, spre deosebire de acesta, îşi purta pelerina cu o degajare ce dădea impresia că avusese asemenea îmbrăcăminte dintotdeauna.

"Mahdi va cunoaşte lucruri pe care alţii nu pot să le vadă", spunea legenda.

Kynes clătină din cap, mustrîndu-se: Sînt oameni ca toţi oamenii.

Lîngă cei doi, înveşmîntat în aceeaşi ţinută de deşert, venea un om pe care Kynes îl cunoscuse deja: Gurney Halleck. Planetologul trase adînc aer în piept, încercînd să-şi potolească resentimentele pe care i le trezea omul care îl instruise cum să se poarte în prezenţa Ducelui şi a moştenitorului ducal.

"I te poţi adresa Ducelui cu 'Domnia-Ta' sau cu 'Sire'. Este corect şi 'Vlăstar Nobil', dar asta se spune în ocazii cu un caracter mai deosebit. Fiului i te poţi adresa cu 'Domnişorule', sau cu 'Domnia-Ta'. Ducele e un om îngăduitor, dar nu-i plac familiarismele".

Şi Kynes, privind grupul care se apropia, îşi spuse: Vor afla ei curînd cine-i adevăratul stăpîn al Arrakisului. Poruncă să fiu interogat mai toată noaptea de mentatul lor, da ? Poruncă să fac pe ghidul fiindcă vor să inspecteze cum se exploatează mirodenia, da?

Implicaţiile întrebărilor lui Hawat nu-i scăpaseră lui Kynes. Voiau să pună mîna pe bazele imperiale. Şi nu încăpea nici o îndoială că aflaseră despre baze de la Idaho.

Am să-i ordon lui Stilgar să-i trimită Ducelui capul lui Idaho, îşi spuse Kynes.

Grupul Ducelui se afla acum la numai cîţiva paşi de el. Auzi scrîşnetul nisipului sub ghetele lor de deşert.

Kynes se înclină.

― Domnia-Ta, Duce.

Cît timp se apropiaseră de omul care aştepta solitar în apropierea ornitopterului, Leto avusese timp să-l cerceteze pe îndelete: înalt, slab, înveşmîntat ca pentru deşert, într-o mantie lungă, distrai şi ghete cu carîmbul scurt. Gluga mantiei era dată pe spate, cu vălul atîrnînd într-o parte, lăsînd la vedere părul lung, blond-roşcat şi o barbă rară. Sprîncene groase umbreau ochii insondabili, albastru-în-albastru. În jurul orbitelor şi sub ele, pielea obrazului era mai întunecată.

― Aşadar dumneata eşti ecologul, spuse Ducele.

― Pe Arrakis preferăm vechea denumire, Domnia-Ta, răspunse Kynes. Sînt planetolog.

― Cum doreşti, zise Ducele.

Îi aruncă o privire lui Paul.

― Fiule, el este Judecătorul Schimbării, arbitrul oricăror dispute, omul a cărui misiune este să se respecte legile, pînă ce vom prelua complet puterea asupra acestui fief.

Se întoarse spre Kynes:

― Ţi-l prezint pe fiul meu.

― Domnia-Ta, rosti Kynes.

― Eşti fremen? întrebă Paul.

Kynes surîse.

― Am acces liber şi în sietchuri, şi în sate, Domnişorule. Dar sînt supusul Maiestăţii Sale. Sînt planetologul imperial.

Paul dădu din cap, impresionat de aerul de putere al omului din faţa lui. Ceva mai înainte, Halleck i-l arătase pe Kynes de la una din ferestrele situate la etajul clădirii: "Cel escortat de fremeni... Cel care se apropie acum de ornitopter."

Paul îl examinase în grabă cu binoclul, observîndu-i linia dreaptă a gurii, buzele subţiri, fruntea înaltă. Gurney îi şoptise la ureche: Un individ al naibii de ciudat. Şi să-l auzi cum vorbeşte ― cuvinte sacadate, fraze scurte, clare, parcă retezate cu briciul."

În spatele lor, Ducele comentase: "Tipul savantului."

Acum, cînd era la numai cîţiva paşi de el, Paul simţea forţa lui Kynes, impactul pesonalităţii sale. Ca şi cum planetologul ar fi fost o fiinţă cu sînge regal, născută să comande.

― Mi se pare că dumitale trebuie să-ţi mulţumim pentru distraie şi pentru pelerinele astea, spuse Ducele.

― Sper că vă vin bine, Domnia-Ta. Sînt făcute de fremeni şi cei care le-au croit şi-au dat silinţa să le confecţioneze după măsurile date de omul Domniei-Tale, Halleck, aici de faţă.

― Am fost oarecum mirat cînd mi s-a adus la cunoştinţă că nu ne poţi conduce în deşert decît îmbrăcaţi cu hainele astea. Putem lua cu noi o cantitate mare de apă. Nu avem intenţia să zăbovim prea mult şi vom avea o escortă aeriană ― cea de deasupra noastră. E destul de puţin probabil să fim nevoiţi să coborîm pe nisip.

Kynes îl privi lung, cîntărindu-i din ochi trupul ghiftuit de apă. Spuse glacial:

― Pe Arrakis nu există cuvîntul "probabil". Există doar cuvîntul "posibil".

Halleck se zburli:

― Ducelui i te adresezi cu "Domnia-Ta" sau "Sire"!

Leto îl domoli cu un semn al mîinii ― unul din discretele semnale de mînă codificate ― apoi spuse:

― Obiceiurile noastre sînt încă noi pe aici, Gurney. Trebuie să fim îngăduitori.

― Am înţeles, Sire.

― Îţi sîntem îndatoraţi, doctore Kynes, zise Leto. Nu vom uita de straiele acestea şi nici de grija pe care ai arătat-o pentru siguranţa noastră.

Sub imboldul momentului, Paul îşi aminti un pasaj din Biblia C.P., rosti:

― "Darul e binecuvîntarea celui ce dă".

Cuvintele răsunară neaşteptat de tare în aerul nemişcat. Fremenii din escorta lui Kynes, care aşteptau ghemuiţi pe vine în umbra clădirii, săriră în picioare, agitîndu-se şi murmurînd între ei. Unul exclamă:

― Lisan al-Gaib!

Kynes se răsuci pe călcîie, reteză scurt aerul cu mîna, în direcţia cetei de fremeni. Continuînd să murmure, oamenii se retraseră spre colţul clădirii.

― Interesant, comentă Ducele.

Kynes se uită cu asprime la Paul, apoi la Duce.

― Majoritatea locuitorilor din deşert au mintea plină de superstiţii, spuse el. Nu le daţi atenţie. Nu fac nici un rău.

Dar şi ei se gîndi la cuvintele legendei: "Vă vor întîmpina cu Vorbe Sfinte şi vor lua darurile voastre drept binecuvîntare".

Imaginea pe care Leto şi-o făcuse despre Kynes ― bazată în bună parte pe scurtul raport verbal al lui Hawat ("Kynes este rezervat şi suspicios") ― se cristaliză brusc: omul acesta era fremen. Venise însoţit de o escortă de fremeni. Aparent, s-ar fi putut spune că fremenii vroiau doar să verifice dacă erau într-adevăr liberi să circule în zonele urbane, aşa cum li se promisese de puţin timp. Dar escorta aceasta părea mai degrabă o gardă de onoare. Iar Kynes se purta ca un om mîndru, obişnuit cu libertatea, un om ale cărui vorbă şi comportare, relativ umile, se datorau numai suspiciunii faţă de nişte străini. Întrebarea lui Paul fusese oportună şi întemeiată.

Kynes se transformase în băştinaş.

― Nu plecăm, Sire? întrebă Halleck.

Ducele dădu din cap.

― Ba da. Topterul nostru o să-l pilotez eu. Kynes va sta cu mine, în faţă, ca să-mi arate drumul. Tu şi cu Paul vă aşezaţi pe scaunele din spate.

― O clipă, vă rog, interveni Kynes. Cu permisiunea Domniei-Tale Sire, trebuie să verific mai întîi securitatea distraielor pe care le purtaţi.

Ducele vru să spună ceva, dar Kynes i-o luă înainte:

― Mă gîndesc şi la propria-mi piele... Domnia-Ta. Ştiu prea bine cui i s-ar scoate ochii, dacă vi s-ar întîmpla vreun accident, cît timp sînteţi cu mine.

Leto se încruntă, gîndind: Delicată treabă! Dacă refuz, s-ar putea să se simtă jignit. Şi n-am de unde să ştiu cîtă nevoie o să am vreodată de omul ăsta. Dar... să-l las să treacă de scut şi să-mi atingă trupul, cînd ştiu atît de puţine lucruri despre el?

Gîndurile îi goneau nebuneşte, mînate din urmă de necesitatea deciziei.

― Sîntem în mîinile dumitale, se hotărî brusc.

Făcu un pas înainte, îşi desfăcu pelerina. Îl văzu pe Halleck arcuindu-se pe vîrful picioarelor, rămînînd nemişcat, dar gata să intervină.

― Şi te-aş ruga, adăugă, să ai bunătatea de a ne explica şi nouă ce e de fapt costumul ăsta, cu care dumneata eşti, desigur, foarte obişnuit.

― Bine, încuviinţă Kynes.

Pipăi pe sub pelerina Ducelui izolaţiile de pe umeri, vorbind, pe măsură ce verifica straiul.

― Materialul propriu-zis este un microsandviş: un filtru cu eficacitate sporită, dublat de un sistem de schimb de căldură.

Ajustă izolaţiile.

― Stratul care vine în contact cu pielea este poros. Lasă să treacă transpiraţia care a răcorit corpul... prin procesul normal, sau aproape normal, de evaporare. Următoarele două straturi...

Strînse izolaţiile pectorale.

― ... comportă filamente pentru schimbul caloric şi decantoare de sare. Sarea este regenerată.

La semnul ecologului, ducele îşi ridică braţele, zise:

― Foarte interesant.

― Respiră adînc, spuse Kynes.

Ducele se supuse. Kynes cercetă izolaţiile de la subsuori, ajustă una dintre ele.

― Mişcările corpului, continuă el, mai ales respiraţia, şi un oarecare efect osmotic furnizează forţa necesară pompării.

Reveni la izolaţiile pectorale, le slăbi puţin.

― Apa reciclată se adună în nişte buzunare colectoare, de unde se poate sorbi prin tubul acesta, al cărui capăt se află în colierul de la gît.

Ducele îşi trase bărbia, înclinînd capul ca să vadă capătul tubului.

― Eficient şi comod, observă el. Frumoasă concepţie!

Kynes îngenunche, controlă izolaţiile de la picioare.

― Urina şi materiile fecale sînt sterilizate şi prelucrate în căptuşeala de pe coapse.

Se ridică în picioare, pipăi colierul de la gît, extrase un fel de limbă semicirculară.

― În plin deşert, filtrul acesta se trage peste jumătatea de jos a obrazului, iar tubul de sub el se introduce în nări, cu ajutorul acestor două cepuri cu clemă care asigură etanşeitatea. Se inspiră prin filtrul de la gură şi se expiră prin tubul nazal. Cu un distrai fremen în stare perfectă, nu poţi pierde mai mult de un degetar de umezeală pe zi ― chiar dacă te prinde noaptea în Ergul Mare.

― Un degetar pe zi, murmură Ducele.

Kynes apăsă cu degetul pe calota frontală a glugii costumului; spuse:

― Aici s-ar putea să te roadă niţel. Dacă te supără prea tare, te rog să-mi spui. Am să mai strîng puţin marginea glugii.

― Mulţumesc, rosti Ducele, văzîndu-l pe Kynes că se dă un pas înapoi. Îşi mişcă umerii în interiorul costumului, remarcînd imediat că se simţea mai bine. Straiul era mai strîns pe trup, mai puţin iritant.

Kynes se întoarse spre Paul.

― Ei, acum să te vedem şi pe tine, băiete.

E un om de treabă, îşi spuse ducele, dar va trebui să înveţe cum să ni se adreseze.

Paul aşteptă impasibil, în timp ce Kynes îi examina costumul. Avusese o senzaţie bizară cînd îmbrăcase straiul acesta lucios şi alunecos. Fusese perfect conştient că nu mai purtase niciodată pînă atunci un distrai. Cu toate acestea, fiecare gest de ajustare a găicilor aderente de la izolaţii, sub îndrumarea stîngace a lui Gurney, i se păruse natural, instinctiv. Cînd îşi strînsese izolaţiile pectorale, ca să obţină cît mai multă forţă de pompare din mişcarea respiratorie, ştiuse ce anume făcea şi în ce scop. Cînd îşi potrivise colierul de la gît şi marginea glugii, ştiuse că o face ca să evite frecarea.

Kynes se ridică, se dădu înapoi, cu un aer perplex.

― Ai mai purtat vreodată distrai? întrebă.

― E prima oară.

― Atunci, ţi l-a aranjat cineva?

― Nu.

― Ghetele ţi-s strînse mai tare deasupra gleznelor decît dedesubt... Cine ţi-a spus să le strîngi în felul ăsta?

― Nimeni. Aşa... aşa mi s-a părut că trebuie strînse.

― Chiar aşa şi trebuie.

Şi Kynes îşi frecă obrazul, cu gîndul la legendă: "El va cunoaşte tipicurile voastre ca şi cînd s-ar fi născut cu ele."

― Să nu mai pierdem timpul, spuse Ducele.

Arătă către topterul care aştepta, porni înainte, răspunzînd cu o înclinare a capului la salutul santinelei. Urcă în cabină, îşi prinse centura de siguranţă, începu să verifice instrumentele şi comenzile. Aparatul pîrîi cînd ceilalţi urcară, la rîndul lor.

Kynes îşi strînse centura, concentrîndu-şi atenţia la amenajările din interiorul aeronavei ― luxul discret al capitonajelor gri-verzui, confortul scaunului, luciul instrumentelor. Trase cu plăcere în piept aerul curat, răcoros, care inundă cabina cînd uşile fură închise şi ventilatoarele prinseră viaţă, bîzîind discret.

Confort! gîndi. Moleşeală!

― Totu-i în regulă, Sire, anunţă Halleck.

Leto puse contactul aripilor, le simţi ridicîndu-se şi coborînd ― o dată, de două ori. Se înălţară zece metri, apoi Ducele blocă aripile şi acţionă reactoarele posterioare care propulsară aparatul într-o mişcare ascendentă, şuierătoare, pe o pantă abruptă.

― Spre sud-est, dincolo de Scut, zise Kynes. Acolo i-am spus maistrului nisipar să-şi concentreze utilajele.

― Bine.

Ducele stabiliză plafonul de zbor. Celelalte aparate îşi ocupară poziţiile de escortare deasupra lor şi întreaga formaţie viră spre sud-est.

― Concepţia şi realizarea distraielor vădesc o perfecţiune tehnică deosebită, spuse, după cîteva clipe, Ducele.

― Poate că într-o zi vă voi duce să vizitaţi un atelier dintr-un sietch, zise Kynes.

― M-ar interesa, într-adevăr. Dar mi se pare că se fabrică distraie şi în unele oraşe de garnizoană.

― Imitaţii nereuşite. Orice dunar care ţine la viaţă poartă distrai fremen.

― Şi chiar nu se pierde mai mult de-un degetar de apă pe zi?

― Dacă distraiul este bine ajustat, dacă gluga e strînsă cum trebuie şi dacă toate izolaţiile sînt în perfectă stare, cantitatea cea mai mare de apă se pierde prin palmele mîinilor. Cînd nu trebuie să-ţi foloseşti mîinile la vreo treabă mai delicată, poţi purta mănuşi de distrai. Cei mai mulţi dintre fremenii din deşert, însă, preferă să-şi ungă mîinile cu seva extrasă din frunzele tufei de creozot, care are darul de a opri transpiraţia.

Ducele aruncă o privire în jos, spre stînga, la peisajul haotic al Scutului de Piatră ― stînci răvăşite de crevase înguste şi adînci, petece galbene-brune, întretăiate de dungile negre ale faliilor născute din prăbuşiri. Imensul lanţ muntos părea să fi fost azvîrlit din spaţiu şi lăsat pentru totdeauna acolo unde se sfărîmase, izbindu-se de suprafaţa planetei.

Survolară un bazin nu prea adînc, plin cu nisip cenuşiu, ca un rîu izvorît din gura unui canion ce se deschidea către sud. Degete de nisip se prelingeau parcă în interiorul bazinului, conturînd o deltă uscată şi imobilă, înconjurată de roca întunecată.

Kynes se rezemă de spătarul scaunului. Se gîndi la trupurile saturate de apă pe care le simţise sub straiele Atreizilor. Purtau centuri de scut peste pelerine, paralizatoare agăţate la şold, iar la gît, prinse de lănţişoare, radioemiţătoare de mărimea unei monede. Şi Ducele, şi fiul său erau înarmaţi cu cuţite vîrîte în teci prinse de încheietura mîinii, iar tecile i se păruseră destul de uzate. Îşi spuse, nu fără o oarecare doză de admiraţie, că oamenii aceştia erau un amestec ciudat de blîndeţe şi forţă brutală. Aveau o siguranţă şi-un calm pe care nu le observase niciodată la Harkonneni.

― Sper că vei menţiona în raportul pe care-l vei adresa Împăratului, în legătură cu schimbarea fiefului, că noi am respectat legile, nu-i aşa? întrebă Leto. Se uită pieziş către Kynes, apoi din nou înainte.

― Harkonnenii au plecat. Atreizii le-au luat locul.

― Deci totu-i în regulă? insistă Leto.

Zvîcnetul unui muşchi de pe maxilar trădă încordarea de-o clipă a planetologului.

― Ca planetolog şi Judecător al Schimbării, sînt supusul direct al Imperiului... Domnia-Ta.

Ducele rînji sumbru.

― Realitatea, însă, ştim amîndoi care e.

― Îţi reamintesc că activitatea mea se bucură de sprijinul Maiestăţii-Sale.

― Zău? Şi în ce constă această activitate?

În liniştea scurtă care urmă, Paul gîndi: Tata întinde prea mult coarda. Îi aruncă o privire lui Halleck, dar menestrelul-războinic părea absorbit de priveliştea dezolantă de sub ei

Kynes răspunse glacial:

― Te referi, desigur, la activitatea mea de planetolog.

― Desigur.

― În mare, mă ocup de biologia şi de botanica solurilor uscate... ca şi de unele cercetări geologice ― carotaje, analize. Posibilităţile unei planete sînt practic inepuizabile.

― Întreprinzi şi cercetări referitoare la mirodenie?

Kynes se întoarse spre Duce, iar Paul sesiză contracţia muşchilor din obrazul planetologului.

― Curioasă întrebare, Domnia-Ta.

― Nu uita, Kynes, că acum planeta este fieful meu. Şi metodele mele sînt altele decît ale Harkonnenilor. Nu am nimic împotriva studiilor dumitale cu privire la mirodenie, atîta timp cît mă ţii la curent cu ceea ce afli.

Se uită fix la planetolog; adăugă:

― Harkonnenii nu prea încurajau cercetările legate de mirodenie, nu-i aşa?

Kynes îi întoarse privirea, dar nu răspunse.

― Poţi vorbi fără grijă, îl îndemnă Ducele. N-ai de ce să te temi.

― Mda, murmură Kynes. Curtea Imperială e într-adevăr cam departe. Şi gîndi: Ce-şi închipuie cotropitorul ăsta, umflat de apă? Mă crede chiar atît de nătîng încît să mă fac sluga lui?

Ducele emise un rîs scurt, îşi întoarse privirea la direcţia de zbor.

― Remarc o oarecare acreală în tonul dumitale, domnule. Am invadat Arrakisul cu haita noastră de ucigaşi cu chipuri blajine, eh? Şi mai avem pretenţia să recunoaşteţi că sîntem altminteri decît Harkonnenii, nu-i aşa?

― Am citit materialul de propagandă pe care l-aţi răspîndit prin sietchuri şi prin sate, spuse Kynes. "Să dăruim dragostea noastră ilustrului Duce!" Serviciul dumitale de pro...

― Măsoară-ţi cuvintele! lătră brusc Halleck, smulgîndu-se de lîngă geam şi aplecîndu-se ameninţător înainte.

Paul puse o mînă pe braţul lui Halleck.

― Gurney! rosti Ducele, aruncîndu-i o privire peste umăr. Omul acesta a trăit mult timp sub Harkonneni.

Halleck îşi reluă vechea poziţie. Mormăi:

― Mda...

― Omul Domniei-Tale, Hawat, este destul de abil, ― spuse, după o clipă, Kynes. Dar mi-am dat imediat seama ce urmărea.

― Foarte bine, replică Ducele. Eşti de acord să ne deschizi bazele?

― Bazele sînt proprietatea Maiestăţii Sale, răspunse tăios Kynes.

― Şi zac nefolosite.

― Ar putea fi folosite.

― Maiestatea Sa e de aceeaşi părere?

Kynes îl străfulgeră cu privirea.

― Arrakisul ar putea să devină un Eden dacă pe guvernatorii săi i-ar mai interesa şi altceva decît scurmatul după mirodenie!

Nu mi-a răspuns la întrebare, gîndi Ducele, apoi întrebă:

― Cum ar putea deveni un Eden, dacă nu dispune de bani?

― La ce bun banii, dacă nu poţi cumpăra cu ei ajutorul de care ai nevoie? replică planetologul.

Aha! îşi spuse Ducele. Zise repede:

― Vom discuta problema asta altă dată. Am impresia c-am ajuns la marginea Scutului. Continuăm drept înainte?

― Drept înainte, murmură Kynes.

Paul privi pe fereastră. Sub ei, tancurile sfărîmate începuseră să coboare în cute abrupte spre un platou neted, de piatră, mărginit de un prag ca o muchie de cuţit. Dincolo de prag, asemenea unor unghii frumos tăiate, se prelungeau pînă la orizont şiruri continue de dune. Printre ele, departe, se zăreau din loc in loc pete întunecate care nu păreau să fie nisip. Aflorismente stîncoase? În reverberaţia aerului fierbinte, Paul nu le putea distinge prea bine.

― Nu cresc deloc plante, acolo, jos? întrebă el.

― Puţine, răspunse Kynes. Zona biologică de la această latitudine se caracterizează mai ales prin ceea ce noi numim "mici hoţi de apă" ― vieţuitoare adaptate să-şi prade unele altora umezeala, pîndindu-se între ele pentru picăturile de rouă. Anumite regiuni ale deşertului forfotesc de viaţă. Dar toate aceste forme vii au învăţat cum să supravieţuiască în condiţiile vitrege ale mediului. Dacă tu, om, te pomeneşti vreodată acolo, jos, şi nu vrei să mori, trebuie să faci exact ce fac ele.

― Adică să-i furi altuia apa? întrebă Paul.

Ideea i se păruse revoltătoare şi glasul îi trădă tulburarea.

― Se mai întîmplă şi-aşa, rosti Kynes, deşi nu la asta m-am referit. Vezi tu, băiete, clima mea pretinde o atitudine deosebită faţă de apă. Aici nu există secundă în care să nu te gîndeşti la apă. N-ai voie să iroseşti nimic din ceea ce conţine cît de cît umezeală.

"Clima mea..." gîndi Ducele.

― Virează două grade spre sud, Domnia-Ta. La vest e furtună. Ducele dădu din cap. Văzuse şi el tălăzuirea de praf cafeniu. Viră larg, înclinînd topterul pe-o parte, observînd cu coada ochiului reflexul portocaliu-lăptos al prafului, pe aripile aparatelor din escortă, care îi imitau manevra.

― E bine să trecem cît mai departe de ea, zise Kynes.

― Îmi închipui că-i destul de periculos să zbori în nisipul ăla, spuse Paul. E adevărat că poate străpunge metalele cele mai dure?

― La altitudinea asta nu-i nisip, ci praf, explică Kynes. Singurele pericole sînt lipsa vizibilităţii, turbulenţa şi obturarea prizelor de aer.

― Şi chiar o să vedem astăzi o exploatare de mirodenie în lucru?

― Foarte posibil.

Paul tăcu, se rezemă de spătarul scaunului. Îşi folosise întrebările şi hiperpercepţia pentru a efectua ceea ce mama sa numea "înregistrarea" persoanei. Şi-l fixase bine pe Kynes acum ― timbrul vocii, fiecare detaliu al feţei, fiecare detaliu al gesturilor. G cută nefirească pe mîneca stîngă a mantiei planetologului trăda prezenţa unui cuţit într-o teacă prinsă pe braţ. În dreptul taliei, mantia părea mai umflată. Auzise că oamenii deşertului poartă un soi de cingătoare cu buzunare, în care ţin felurite obiecte de strictă necesitate. Poate că asta era explicaţia umflăturilor de sub mantie. În nici un caz nu putea fi vorba de o centură de scut. Mantia era închisă la gît cu o fibulă de cupru pe care era gravată imaginea unui iepure. O altă fibulă, mai mică, purtînd acelaşi desen, atîrna de colţul glugii răsfrînte pe umeri. Alături, Halleck se răsuci, cotrobăi în compartimentul din spate, îşi scoase la iveală balisetul. Kynes aruncă o privire înapoi cînd Halleck începu să-şi acordeze instrumentul, apoi se concentră din nou asupra direcţiei de zbor.

― Ce-ai vrea s-asculţi, Domnişorule? întrebă Halleck.

― Ce vrei tu, Gurney.

Halleck îşi plecă urechea deasupra cutiei de rezonanţă, luă un acord şi începu să cînte încet:

"Părinţii noştri au mîncat mană în deşert,

În ţinutul fierbinte unde se-ncrîncenă vîntu-n vîrtejuri.

Izbăveşte-ne, Doamne, de ţara cea hîdă!

Izbăveşte-ne... o, izbăveşte-ne

De setea şi uscăciunea deşertului."

Kynes îi aruncă Ducelui o privire; spuse:

― Nu călătoreşti cu o escortă prea numeroasă, Domnia-Ta. Toţi oamenii care te însoţesc au mai multe talente?

― Ca Gurney? rîse Ducele. Gurney e unic. Îi apreciez în mod deosebit ochii. Puţine lucruri le scapă.

Planetologul se încruntă.

Halleck, fără să piardă nici o măsură din melodie, improviză mai departe:

"Căci eu sînt ca buha deşertului, o!

Aşa-i! Sînt ca buha deşertului!"

Ducele se aplecă brusc, desprinse un microfon de pe tablou! de bord, îl conectă cu o apăsare a degetului şi spuse:

― Atenţie Escorta Gama! Aici Liderul. Obiect zburător pe direcţia orei nouă, în sectorul B. L-aţi identificat?

― Nu-i decît o pasăre, zise Kynes. Şi adăugă: Ai ochi ageri.

Difuzorul de pe tabloul de bord pîrîi, apoi o voce răspunse:

― Escorta Gama. Am examinat obiectul prin telescop. E o pasăre mare!

Paul privi în direcţia indicată, desluşi un punct întunecat care se mişca intermitent. Îşi dădu seama cît de atent pilota tatăl său... Cu toate simţurile la pîndă.

― Nu ştiam că există păsări atît de mari în largul deşertului, spuse Ducele.

― Trebuie să fie un vultur, răspunse Kynes. Sînt destule vieţuitoare care s-au adaptat la mediul acesta.

Ornitopterul survola acum o cîmpie pustie de piatră. De la înălţimea celor două mii de metri la care zburau, Paul zări dedesubt umbra diformă a navei lor şi, puţin mai înapoi, umbrele aparatelor din escortă. Solul de sub ei părea plat, dar felul în care se contorsionau umbrele dezminţea această impresie.

― A reuşit cineva, vreodată, să parcurgă teafăr deşertul? întrebă Ducele.

Halleck se opri din cîntat. Se aplecă, aşteptînd răspunsul lui Kynes.

― Largul deşertului, nu, spuse Kynes. Au fost însă cîteva cazuri în care unii oameni au izbutit să se salveze din zona secundară. Au supravieţuit traversînd regiunile stîncoase, în care viermii se aventurează rareori.

Atenţia lui Paul fu atrasă deodată de timbrul vocii lui Kynes. Îşi simţi întregul mecanism al percepţiei trecînd în alertă, aşa cum îl deprinsese prin antrenament.

― Ah! exclamă Ducele. Viermii! Trebuie să apuc să văd şi eu unul.

― Poale c-o să vezi unul chiar astăzi, zise Kynes. Unde-i mirodenie, sînt şi viermi.

― Totdeauna? întrebă Halleck.

― Totdeauna.

― Există vreo legătură între vierme şi mirodenie? se interesă Ducele.

Kynes întoarse capul spre el şi Paul observă felul în care îşi ţuguie buzele înainte de a răspunde.

― Viermii apără nisipurile cu mirodenie. Fiecare vierme îşi are... teritoriul său. Cît despre mirodenie... Cine ştie? Specimenele de viermi pe care le-am cercetat ne fac să presupunem existenţa unor complexe schimburi chimice reciproce. Am descoperit urme de acid clorhidric în sistemul vascular, iar în... în alte părţi, acizi mai complecşi. O să-ţi trimit monografia mea, referitoare la subiectul ăsta.

― Şi scuturile sînt într-adevăr neputincioase? întrebă Ducele.

― Scuturile! pufni Kynes. Activează un scut într-o zonă cu viermi şi soarta ţi-e pecetluită! Cum îl simt, viermii nu mai ţin scama de frontierele teritoriale; vin să-l atace de la cele mai mari depărtări, de peste tot. Nimeni n-a supravieţuit vreodată unui asemenea atac.

― Atunci cum le-aţi venit de hac viermilor pe care i-aţi disecat?

― Şocuri electrice de înaltă tensiune aplicate separat fiecărui segment inelar. E singura modalitate pe care o cunoaştem pentru a-i ucide şi a le recupera cadavrele intacte. Exploziile nu fac decît să-i ameţească sau să-i rănească, iar fiecare segment îşi are propria lui viaţă. În afara armamentului atomic, nu cunosc nici un alt mijloc capabil să nimicească un vierme mare în întregime. Sînt incredibil de rezistenţi.

― De ce nu s-a întreprins nimic pentru a-i extermina? întrebă Paul.

― Costă prea mult, răspunse Kynes. Suprafaţa-i prea mare.

Paul se retrase în colţul lui. Simţul adevărului, percepţia nuanţelor din voce îi spuneau că planetologul minţea sau rostea numai jumătăţi de adevăruri. Gîndi: Dacă există vreo legătură între mirodenie şi viermi, exterminarea viermilor ar însemna distrugerea condimentului.

― În curînd, nimeni nu va mai trebui să se teamă de întinderile de nisip, spuse Ducele. Un singur apel, prin intermediul unor emiţătoare de genul celor de la gîtul nostru, va fi suficient pentru a solicita ajutorul echipelor de salvare. Nu peste mult tîmp, toţi nisiparii noştri vor fi dotaţi cu asemenea aparate. Pînă atunci vom pune la punct şi un serviciu special de salvare.

― Lăudabilă iniţiativă, comentă Kynes.

― După tonul cu care-o spui, nu s-ar zice că eşti de acord.

― De ce să nu fiu de acord?! Dimpotrivă! Numai că emiţătoarele n-o să vă fie de cine ştie ce folos. Sarcina electrostatică a furtunilor de nisip ecranează aproape în întregime semnalele radio, iar instalaţiile de emisie-recepţie pot fi oricînd scurtcircuitate. De altfel, s-a încercat deja folosirea lor. Arrakisul nu duce lipsă de echipament tehnic. Şi în afară de asta, cînd te urmăreşte un vierme, n-ai prea mult timp la dispoziţie. De obicei, nu-ţi rămîn decît vreo cincisprezece-douăzeci de minute din clipa în care te-a descoperit.

― Atunci, ce mă sfătuieşti? întrebă Ducele.

― Îmi ceri sfatul... mie?

― Da. Ca planetolog.

― Ai urma un sfat de-al meu?

― Dacă l-aş considera înţelept.

― Foarte bine, Domnia-Ta. Să nu călătoreşti singur.

Pentru o clipă, Ducele îşi abătu atenţia de la comenzi.

― Asta-i tot?

― Asta-i tot. Să nu călătoreşti singur.

― Dar dacă eşti izolat de-o furtună şi silit să cobori? interveni Halleck. Nu se poate face nimic altceva?

Altceva înseamnă o mulţime de lucruri, zise Kynes.

Dumneata ce-ai face? întrebă Paul.

― Kynes se întoarse şi-l sfredeli cu privirea, apoi se adresă Ducelui:

― M-aş îngriji în primul rînd de starea distraiului. Dacă m-aş afla în afara unei zone cu viermi sau printre stînci, aş rămîne în navă. Dacă m-aş afla în nisip deschis, m-aş îndepărta de navă cît aş putea de iute. O distanţă de vreo mie de metri ar fi de-ajuns. Apoi, m-aş ascunde sub mantie. Nava nu i-ar scăpa în nici. un caz unui vierme, eu însă aş putea trece neobservat.

― Şi pe urmă? vru să ştie Halleck.

Kynes dădu din umeri.

― Aş aştepta să plece viermele.

― Atît? întrebă Paul.

― După ce viermele s-a îndepărtat, poţi încerca să te deplasezi la rîndul tău, spuse Kynes. Trebuie să păşeşti uşor, să eviţi tobele de nisip şi bazinele de praf cu maree şi să te îndrepţi către cea mai apropiată zonă stîncoasă. Sînt multe asemenea zone. Numai aşa ai şanse să reuşeşti.

― Tobe de nisip? se miră Halleck.

― O stare naturală de tasare a nisipului, explică Kynes. Cum ai călcat pe suprafaţa sa începe să bubuie. Sunetul atrage imediat viermii.

― Ce sînt bazinele de praf cu maree? se interesă Ducele.

― De-a lungul secolelor, o serie de depresiuni din deşert s-au umplut cu praf. Unele sînt atît de întinse, încît au curenţi, flux şi reflux. Dacă nu ştii să le recunoşti, eşti pierdut. Te înghit instantaneu, ia primul pas greşit.

Halleck se lăsă pe spate, începu să mîngîie din nou strunele balisetului. Apoi, deodată, cîntă:

"O, nu-i mînia pe-ai deşertului zei

Dacă te temi de moarte şi vrei

Primejdiile să..."

Se întrerupse, se aplecă înainte:

― Nor de praf în faţă, Sire.

― Îl văd, Gurney.

― Destinaţia noastră, spuse Kynes.

Paul se înălţă în scaun ca să privească prin parbriz. Văzu un nor galben care se rostogolea aproape de suprafaţa deşertului, la vreo treizeci de kilometri în faţa lor.

― E o fabrică de mirodenie, zise Kynes. A fost coborîtă pe suprafaţă, ceea ce-nseamnă că acum lucrează. Norul este format de nisipul evacuat după separarea centrifugală a mirodeniei. Nu există alt nor de nisip care să i se asemene.

― Sînt nişte toptere deasupra, observă Ducele.

― Da, încuviinţă Kynes. Doi... trei... patru cercetaşi. Pîndesc semnul de vierme.

― Semnul de vierme?

― Un val de nisip mişcător, care se deplasează către şenilă şi care poate fi văzut de departe. Uneori însă, viermii se deplasează la adîncimi prea mari ca să ridice un val şi în cazul acesta semnul este detectat de sondele seismice instalate pe suprafaţa nisipului.

Kynes scrută văzduhul.

― Ar trebui să fie şi-o aripă purtătoare prin preajmă, spuse, dar n-o văd nicăieri.

― Viermii sînt nelipsiţi ― parcă aşa ziceai, nu? întrebă Halleck.

― Nelipsiţi.

Paul se aplecă în faţă, atinse umărul lui Kynes.

― Cît de întinsă-i zona pe care o stăpîneşte un vierme?

Kynes se încruntă. Puştiul nu contenea să pună întrebări de adult.

― Depinde de mărimea viermelui, răspunse.

― Care-s limitele? îl întrebă Ducele.

― Cei mari pot controla pînă la trei sau patru sute de kilometri pătraţi. Cei mici...

Tăcu brusc, căci Ducele acţionase fără veste reactoarele de frînare. Aparatul se poticni scurt şi motoarele amuţiră. Aripile prinseră viaţă, începură să bată aerul. Ducele înscrise topterul într-un viraj larg, menţinîndu-i plafonul, arătă cu mîna stîngă spre est, dincolo de şenilă.

― Nu cumva-i semn de vierme acolo?

Kynes se aplecă prin faţa lui, cercetînd zarea.

Paul şi Halleck se înghesuiră unul într-altul, privind în aceeaşi direcţie şi Paul observă că escorta lor, surprinsă de manevra neaşteptată şi continuîndu-şi cîteva clipe zborul, vira acum strîns înapoi. Combina era tot în faţa lor, la numai vreo trei kilometri distanţă.

În direcţia în care arătase Ducele, crestele semicirculare ale dunelor se prelungeau, umbră după umbră, pînă la orizont ― iar de-a curmezişul lor, străbătîndu-le ca o linie dreaptă ce se pierdea în depărtare, îşi croia drum un deal prelung ― o coamă mişcătoare de nisip. Lui Paul i se păru că ceea ce vedea semăna cu siajul lăsat de un peşte mare, înotînd sus şi atingînd cu spinarea suprafaţa unei ape liniştite.

― E un vierme, spuse Kynes. Unul mare.

Se retrase iute pe scaunul său, înşfăcă microfonul de pe tabloul de bord, schimbă frecvenţa de emisie. Privind cu ochi scînteietori caroiajul hărţii prinse pe role deasupra capetelor lor, vorbi în microfon:

― Atenţie şenila din sectorul Delta Aiax nouă! Semn de vierme. Şenila din Delta Aiax! Semn de vierme. Rog confirmaţi recepţia.

Aşteptă.

Difuzorul de pe tabloul de bord emise o serie de paraziţi, apoi o voce:

― Cine cheamă Delta Aiax nouă? Recepţie.

― Nu se prea omoară cu firea, constată Halleck.

Kynes răspunse în microfon:

― Zbor neînmatriculat ― la nord-vest de voi, distanţa aproximativ trei kilometri. Semnul de vierme e în deplasare pe direcţia voastră. Contact în aproximativ douăzeci şi cinci de minute.

În difuzor se auzi altă voce:

― Aici Centrul de comandă al Cercetaşilor. Confirm observaţia. Rămîneţi pe recepţie pentru estimarea contactului. Urmă o pauză, apoi: Contact peste douăzeci şi şase de minute. Probabilitatea estimării anterioare a fost excelentă. Cine-i la bordul aparatului neînmatriculat? Recepţie.

Halleck îşi desprinse iute centura de siguranţă, se repezi în faţă, între Kynes şi Duce.

― Kynes, asta-i frecvenţa de lucru obişnuită?

― Da, de ce?

― Cine-i pe recepţie?

― Numai echipajele care lucrează în zonă. Pentru evitarea interferenţelor.

Difuzorul pîrîi din nou, apoi vocea care vorbise prima spuse:

― Aici Delta Aiax nouă. În contul cui trecem prima pentru avertisment? Recepţie.

Halleck îi aruncă Ducelui o privire întrebătoare.

Kynes spuse:

― Se acordă o primă în mirodenie celui care semnalează ce! dintîi viermele. Vor să ştie...

― Spune-le cine-a văzut primul semnul de vierme, zise Halleck.

Kynes ezită cîteva secunde, apoi ridică microfonul:

― Treceţi prima pentru avertisment pe numele Ducelui Leto Atreides. Repet: Ducele Leto Atreides. Recepţie.

Parţial distorsionată de un lanţ de descărcări electrostatice, vocea din difuzor replică impasibilă:

― Am înţeles şi vă mulţumim,

― Aşa! Acum spune-le să împartă prima între ei, porunci Halleck. Spune-le că asta-i dorinţa Ducelui.

Kynes trase adînc aer în piept, apoi transmise:

― Ducele doreşte ca prima să fie împărţită membrilor echipajului. Aţi înţeles? Recepţie.

― Am înţeles şi vă mulţumim, sună răspunsul.

Ducele spuse:

― Am uitat să menţionez faptul că Gurney este foarte talentat şi în materie de publicitate.

Kynes îşi întoarse mirat privirea spre Halleck.

― Oamenii vor înţelege astfel că Ducelui nu-i este indiferentă soarta lor, îl lămuri Halleck. Vestea o să se răspîndească. Am emis în banda de frecvenţă a zonei de lucru şi nu cred să ne fi putut intercepta vreunii din agenţii Harkonnenilor.

Îşi ridică privirea spre escorta aeriană, apoi adăugă:

― Oricum, sîntem bine apăraţi. Merita riscul.

Ducele viră în direcţia norului de nisip care se ridica deasupra combinei.

― Ce se va întîmpla acum? întrebă el,

― Pe undeva, prin apropiere, se află un aerotransportor, răspunse Kynes. O să-şi facă apariţia şi-o să ridice şenila.

― Şi dacă n-o să-şi facă apariţia? interveni Halleck. Dacă-i accidentat?

― Atunci veţi pierde un utilaj, rosti impasibil Kynes. Opreşte deasupra şenilei, Domnia-Ta; o să vezi lucruri interesante.

Ducele se încruntă, concentrîndu-se asupra comenzilor. Ornitopterul pătrunse în zona cu turbulenţă de deasupra şenilei.

Paul privi în jos. Monstrul din metal şi plastic, de sub ei, continua să scuipe nisip. Semăna cu un gîndac gigantic, vărgat cu dungi cafenii şi albastre, întinzîndu-şi lateral labe terminate cu şenile late. În botul maşinii, o trompă imensă, cu capătul în formă de pîlnie, rîma într-un nisip închis la culoare.

― După culoare, se pare c-au dat de-un strat bogat, observă Kynes. Vor continua să lucreze pînă în ultimul minut.

Ducele acceleră bătaia aripilor, apoi le blocă brusc. Topterul coborî vertiginos. După cîteva clipe, Ducele acţionă manşa, imprimînd aparatului o mişcare circulară. Nava începu să planeze în cercuri mari deasupra şenilei. Leto îşi ridică ochii, observă mulţumit că escorta îşi păstrase altitudinea iniţială, dînd la rîndul ei ocol zonei, în cerc.

Paul privi o bucată de vreme norul galben, pe care-l scuipau gurile de evacuare ale combinei, apoi îşi mută privirea către deşert, la urma tot mai apropiată a viermelui.

― N-ar trebui să-i auzim chemînd aerotransportorul? întrebă Halleck.

― Comunicaţiile cu aripa se tac de obicei pe altă bandă de frecvenţă, răspunse Kynes.

― N-ar trebui să existe cîte două transportoare pentru fiecare şenilă? întrebă Ducele. După cîte ştiu sînt douăzeci şi şase de oameni în maşina aia; ca să nu mai vorbim de valoarea utilajului.

Kynes spuse:

― N-aveţi destul echip...

O voce mînioasă erupse din difuzor, nelăsîndu-l să-şi termine vorba:

― Vede careva aripa? Nouă nu ne răspunde.

Difuzorul împroşcă un torent de pîrîituri şi ţiuituri înghiţite imediat de un semnal de suprareglare. Urmă o pauză, apoi se auzi din nou prima voce:

― Raportaţi în ordine numerică! Recepţie.

― Aici Centrul de comandă al Cercetaşilor. Cînd am văzut-o ultima oară, aripa plana în cerc, la altitudine mare, pe direcţia nord-vest. Acum nu se mai vede. Terminat.

― Cercetaş unu: nimic. Terminat.

― Cercetaş doi: nimic. Terminat.

― Cercetaş trei: nimic. Terminat.

Tăcere.

Ducele se uită în jos. Umbra aparatului său trecea chiar atunci peste combină.

― N-au decît patru cercetaşi?

― Patru, răspunse Kynes.

― Noi dispunem de cinci aparate. Ale noastre-s mai mari şi-o să poată lua fiecare cîte trei oameni în plus. Cercetaşii lor pot şi ei să mai ia cîte doi.

Paul socoti repede în minte şi spuse:

― Mai rămîn trei.

― De ce nu s-au repartizat cîte două transportoare fiecărei şenile? izbucni mînios Ducele.

― N-aveţi destule echipamente auxiliare, spuse Kynes.

― Un motiv în plus ca să păzim ce avem.

― Unde-o fi dispărut transportorul ăla? murmură Halleck.

― Poate c-a fost silit să coboare undeva, dincolo de linia orizontului, spuse Kynes.

Ducele înhăţă microfonul. Degetul mare îi şovăi deasupra întrerupătorului.

― Cum de nu i-au observat dispariţia?

― Atenţia Cercetaşilor e îndreptată spre sol, explică Kynes. Misiunea lor e detectarea semnului de vierme.

Ducele apăsă pe întrerupător, vorbi în microfon:

― Aici Ducele vostru. Coborîm să îmbarcăm echipajul de pe şenila din Delta Aiax nouă. Ordon tuturor Cercetaşilor să facă acelaşi lucru. Cercetaşii vor ateriza pe latura estică, iar noi pe cea vestică. Terminat.

Se aplecă în faţă, trecu pe banda de frecventă a escortei, repetă acelaşi ordin, îi înapoie microfonul lui Kynes.

Planetologul reveni pe frecvenţa locală şi imediat o voce izbucni în difuzor:

― ... proape o încărcătură completă de mirodenie! Avem aproape o încărcătură completă! Doar n-o s-o lăsăm unui afurisit de vierme! Terminat.

― S-o dea dracului de mirodenie! tună Ducele. Smulse microfonul din mîna lui Kynes, strigă:

― Putem să găsim oricînd o altă zonă cu mirodenie! Avem loc pentru douăzeci şi trei de oameni. Trageţi la sorţi sau decideţi cum vă taie capul cine rămîne. Evacuăm zona. E un ordin!

Trînti microfonul în mîna lui Kynes, mormăi: "Scuză-mă", cînd acesta îşi scutură un deget lovit.

― Cît timp a mai rămas? întrebă Paul

― Nouă minute, răspunse Kynes.

― Nava noastră-i mai puternică decît celelalte, spuse brusc ducele. Dacă decolăm cu reactoarele şi cu aripile la trei sferturi, mai putem lua încă un om.

― Nisipul e moale, îl preveni Kynes.

― Dacă decolăm pe reactoare cu patru oameni în plus la bord, riscăm să rupem aripile, Sire, adăugă Halleck.

― Cu aparatul ăsta, nu, replică Ducele.

Acţionă grăbit comenzile şi topterul începu să coboare către şenilă. Aripile se înălţară brusc, frînară coborîrea, nava alunecă uşor pe nisip, oprindu-se la douăzeci de metri de combină.

Maşina se liniştise, nu mai scuipa nisip. Scotea doar un uruit mecanic, care se auzi şi mai distinct cînd Ducele deschise uşa topterului.

Nările le fură asaltate instantaneu de mirosul de scorţişoară ― greu şi înţepător.

Fîlfîind zgomotos, aparatele Cercetaşilor aterizară de partea cealaltă a şenilei. Dincoace, topterele din escorta Ducelui coborîră la rîndul lor, înşirîndu-se unul în spatele celuilalt, pe nisip.

Paul se uită la combină, observă cît de pitice erau aeronavele pe lîngă ea ― nişte ţînţari în jurul unei rădaşte.

― Gurney, tu şi cu Paul demontaţi scaunele din spate, spuse Ducele.

Replie manual aripile şi le reglă unghiul zăvorîndu-le la trei sferturi, apoi controlă comenzile reactoarelor.

― De ce dracu' nu ies odată din maşina aia?

― Speră încă să se ivească aripa, spuse Kynes. Mai au cîteva minute. Scrută orizontul spre est.

Se întoarseră cu toţii în aceeaşi direcţie. Nu se vedea nici urmă de vierme, dar atmosfera devenise deodată apăsătoare, încărcată. Ameninţătoare.

Ducele luă microfonul, selectă banda de frecvenţă a escortei, spuse:

― Doi dintre voi să-şi demonteze generatoarele scuturilor. Primii doi în ordine numerică. Veţi lua fiecare cîte un om în plus. N-o să abandonăm pe nimeni dihaniei.

Trecu înapoi pe frecvenţa zonei de lucru, se răsti:

― Gata, Delta Aiax nouă! Toată lumea afară! Imediat! E un ordin al Ducelui vostru! În pas alergător, dacă nu vreţi să vă găuresc şenila cu laserele.

Lîngă botul combinei se deschise o trapă; apoi alta în spate şi încă una deasupra. Oamenii începură să sară afară, lăsîndu-se să alunece pe corpul maşinii şi rostogolindu-se în nisip. Ultimul ieşi un bărbat deşirat, îmbrăcat într-un combinezon peticit. Sări pe una din şenile, apoi pe nisip.

Ducele agăţă microfonul la locul lui, ieşi pe aripă şi strigă:

― Cîte doi oameni la fiecare Cercetaş!

Omul în combinezon peticit începu să aleagă grupuri de cîte doi muncitori, împingîndu-i apoi către aeronavele care aşteptau de partea cealaltă.

― Patru inşi aici, strigă Ducele. Alţi patru, la aparatul de colo!

Arătă cu mîna unul dintre topterele escortei, aflat în spatele lui şi

din care soldaţii scoteau chiar în clipa aceea generatorul scutului defensiv.

― Încă patru la aparatul din spate!

Îşi întinse braţul spre cealaltă navă de pe care se demontase generatorul.

― Ceilalţi, cîte trei la fiecare topter! Daţi-i drumul odată, cîrtiţe de nisip ce sînteţi!

Lunganul sfîrşi cu repartizarea oamenilor, începu să alerge anevoie, prin nisip, către topterul Ducelui. Îl urmau ultimii trei muncitori.

― Aud viermele, dar nu-l văd, zise brusc Kynes.

Apoi îl auziră cu foţii ― un hîrşîit abraziv, îndepărtat, dar crescînd cu fiece clipă.

― Ce porcărie! mîrîi Ducele.

În jurul lor, topterele începură să se înalţe, fîlfîind din aripi şi ridicînd nori de praf. Iar Ducele îşi aminti subit de o scenă din junglele planetei sale natale ― năvala inopinată într-un luminiş, fîlfîitul de aripi şi zborul speriat al unor păsări hoitare, surprinse lîngă stîrvul unui bivol sălbatic.

Nisiparii ajunseră lîngă topter, începură să se caţere unul după altul, intrînd în cabină prin spatele Ducelui. Halleck îi ajută, trăgîndu-i înăuntru.

― Daţi-i zor, băieţi, daţi-i zor! şuieră el. Pas alergător!

Paul se înghesui într-un colţ. Simţi mirosul fricii din transpiraţia dunarilor, observă că doi dintre ei aveau colierele distraielor prost ajustate. Îşi înmagazina informaţia în memorie, pentru a şi-o aminti mai tîrziu. Tatăl său va trebui să impună o disciplină mai severă în privinţa distraielor şi a ajustării lor. Nesupravegheaţi, oamenii aveau tendinţa să neglijeze amănunte de importanţă vitală.

Ultimul muncitor pătrunse gîfîind în cabină, bolborosi:

― Viermele! Ne-ajunge! Daţi-i drumul!

Ducele se aşeză încruntîndu-se în scaunul său. Spuse:

― Mai avem încă trei minute pînă la ora estimată pentru contact. Nu-i aşa, Kynes?

Închise uşa, o asigură.

― Cam atît, Domnia-Ta, răspunse planetologul şi gîndi: Un tip cu sînge rece, Ducele ăsta...

― În spate totu-i în ordine, Sire, vesti Halleck.

Ducele dădu din cap, urmări cu privirea decolarea ultimului topter din escortă. Apoi puse contactul, mai privi o dată aripile şi instrumentele, porni motoarele cu reacţie.

Aparatul ţîşni violent, apăsîndu-i brutal pe Duce şi pe Kynes în scaune, comprimîndu-i pe cei din spate. Kynes urmări felul în care Ducele manevra comenzile ― calm, sigur. Topterul urca pieptiş. Leto consultă indicaţiile instrumentelor, privi în stînga şi în dreapta, la aripi.

― Se cam opinteşte, Sire, observă Halleck.

― Sîntem în limitele de toleranţă, replică Ducele. Doar nu-ţi închipui că mi-aş permite riscuri cu asemenea pasageri, Gurney? Ce zici?

Halleck rînji:

― Aşa este, Sire.

Ducele viră larg uşor, survolînd combina.

Paul, înghesuit lîngă geam, privi maşina inertă de sub ei. Semnul de vierme dispăru brusc la vreo patru sute de metri de şenilă. Şi imediat după aceea, nisipul din jurul combinei păru că începe să tălăzuiască.

― Viermele-i acum sub şenilă, spuse Kynes. Veţi vedea un lucru pe care puţini au apucat să-l vadă.

Nisipul din jurul combinei se acoperi brusc cu nori mari de praf. Uriaşa maşină începu să se încline spre dreapta. Şi, în nisipul din partea aceea, se porni dintr-o dată' un vîrtej gigantic. Se învîrtea din ce în ce mai repede. Pe o rază de cîteva sute de metri de jur-împrejur, aerul se umplu de nisip şi de praf.

Apoi îl văzură.

În nisip se căscă o gaură rotundă, imensă. Lumina soarelui fulgeră în spiţele albe, scînteietoare, care o mărgineau. Paul îşi dădu seama că diametrul găurii avea cel puţin de două ori lungimea şenilei. Privi, încremenit, cum fabrica de mirodenie se răstoarnă greoi în hăul acela, într-o avalanşă de praf şi nisip. Şi hăul dispăru.

― Pe toţi zeii, ce namilă! murmură unul dintre oamenii de lîngă Paul.

― Ne-a înghiţit toată truda! mîrîi altul.

― Va plăti cineva pentru asta, spuse Ducele. V-o promit eu.

Paul percepu furia care clocotea dincolo de tonul glacial al vocii tatălui său şi îşi dădu seama că-i împărtăşea mînia. Pierderea aceasta era un act criminal!

În tăcerea care se lăsase, îl auziră pe Kynes murmurînd:

― Binecuvîntat fie Făuritorul şi apa Lui. Binecuvîntată fie venirea şi binecuvîntată fie plecarea Lui. Fie ca trecerea Lui să purifice lumea. Fie ca El să facă să dăinuiască lumea, pentru poporul Lui.

― Ce tot bolboroseşti acolo? întrebă Ducele.

Kynes nu-i răspunse.

Paul se uită pieziş către oamenii îngrămădiţi lîngă el. Priveau înfricoşaţi spatele lui Kynes. Unul din ei şopti:

― Liet!

Kynes se întoarse, se încruntă. Omul se făcu mic.

Un altul începu brusc să tuşească ― o tuse convulsivă, uscată. Îngăimă cu glas gîtuit:

― Blestemata asta de gaură de iad!

Dunarul cel deşirat, care ieşise ultimul din şenilă, îi spuse:

― Calmează-te, Coss. O să tuşeşti şi mai rău.

Apoi se foi între ceilalţi, se aplecă înspre scaunul Ducelui.

― Înălţimea-Ta trebuie să fii Ducele Leto, rosti el îţi mulţumim că ne-ai salvat vieţile. Am fi crăpat cu toţii acolo dacă n-ai fi venit.

― Taci, omule, mormăi Halleck. Lasă-l pe Duce să piloteze.

Paul îl privi cu coada ochiului. Gurney observase şi el zvîcnetele mărunte din colţul fălcii tatălui său. Cînd Ducele se lăsa pradă mîniei, trebuia sa păşeşti în vîrful picioarelor...

Leto începu manevra de redresare din virajul larg de pînă atunci. Se răzgîndi brusc, zărind o nouă mişcare pe suprafaţa nisipului. Viermele se retrăsese în adîncuri, iar acum, nu departe de locul în care se aflase şenila, apăruseră două siluete care se deplasau către nord, îndepărtîndu-se iute de depresiune. Păreau că alunecă pe deasupra nisipului, nelăsînd în spatele lor decît o urmă abia ghicită de praf.

― Cine-s oamenii ăia? tună Ducele.

― Doi prăpădiţi care ne-au rugat să-i luăm cu noi, Înălţimea-Ta, se grăbi să răspundă dunarul cel înalt.

― De ce nu ne-aţi pomenit nimic de ei?

― Şi-au asumat singuri riscul, Înălţimea-Ta.

― Domnia-Ta, interveni Kynes, oamenii aceştia ştiu că nu se poate face mai nimic pentru cei surprinşi în mijlocul deşertului, în împărăţia viermilor.

― Cînd vom ajunge la bază vom trimite un topter după ei! se răsti Ducele.

― Cum doreşti, Domnia-Ta, spuse Kynes. Dar nu prea cred că topterul va mai avea pe cine să salveze cînd va ajunge aici.

― O să-l trimitem totuşi, insistă Ducele.

― Erau chiar lîngă locul în care a ieşit viermele, spuse Paul. Cum de-au scăpat cu viaţă?

― Distanţele sînt înşelătoare, zise Kynes. Din cauza pereţilor înclinaţi ai depresiunii care se formează cînd nisipul astupă gaura.

― Consumăm carburant degeaba, Sire, observă Halleck.

― Ai dreptate, Gurney.

Ducele viră brusc, orientă nava în direcţia Scutului de Piatră. Topterele din escortă îşi abandonară zborul de aşteptare, coborîră alături de ei, ocupînd poziţii de-o parte şi de alta a aparatului ducal.

Paul se gîndi la cuvintele dunarului şi la explicaţiile lui Kynes. Sesizase din nou jumătăţi de adevăruri şi minciuni. Iar oamenii pe care-i zărise, alunecînd parcă pe suprafaţa deşertului, se deplasau cu mişcări atît de sigure!... Nu încăpea îndoială că ştiau cum să meargă ca să nu atragă din nou viermele din adîncurile în care se retrăsese...

Fremeni! îşi spuse Paul. Erau fremeni. Care alţi oameni s-ar putea deplasa pe nisip cu atîta siguranţă? Care alţi oameni ar fi abandonaţi fără remuşcări... cu certitudinea că pentru EI nu e nici o primejdie? EI ştiu cum să trăiască aici! EI ştiu cum să păcălească viermele!

― Ce căutau nişte fremeni într-o combină? întrebă brusc Paul.

Kynes se răsuci în scaun.

Dunarul cel înalt se întoarse spre Paul, îl privi cu ochi holbaţi ― ochi albaştri, fără alb.

― Cine-i puştiul? întrebă el.

Halleck făcu o mişcare scurtă, îşi strecură bustul între dunar şi Paul, spuse:

― "Puştiul" e Paul Atreides, moştenitorul Ducelui.

― De ce zice că erau fremeni în rîşniţa noastră? întrebă omul.

― Pentru că arătau ca nişte fremeni, răspunse Paul.

Kynes pufni dispreţuitor:

― Nu după aparenţe se recunoaşte un fremen!

Se uită la dunar, se răsti:

― Tu! Cine erau oamenii ăia?

― Prietenii unuia dintre lucrători, răspunse dunarul. Nişte cunoscuţi dintr-un sat. Voiau să vadă şi ei nisipurile cu mirodenie.

Kynes îşi întoarse capul, mormăind:

― Fremeni!

Dar în minte îi răsunară din nou cuvintele legendei: "Iar lui Lisan al-Gaib nu i se va putea ascunde nimic."

― Probabil că-s deja morţi, Domnişorule, spuse dunarul. Să nu-i vorbim de rău.

Dar Paul auzise prefăcătoria din glasuri, simţise ameninţarea care îl determinase în mod instinctiv pe Halleck să se aşeze pavăză între el şi dunari.

Spuse cu voce surdă:

― Înfricoşător loc de moarte.

Fără să-şi întoarcă faţa, Kynes zise:

― Cînd Dumnezeu îi soroceşte uneia dintre creaturile Lui să moară într-un loc anume, face în aşa fel încît creatura să se ducă în acel loc mînată de propria ei voinţă.

Leto îi aruncă o privire sfredelitoare.

Iar Kynes, întorcîndu-i privirea, îşi dădu seama că de fapt era profund tulburat de ceea ce constatase în dimineaţa aceea: Ducelui i-a păsat mai mult de soarta oamenilor decît de mirodenie. Şi-a riscat şi viaţa lui, şi viaţa fiului său ca să salveze echipajul şenilei. A renunţat la o combină cît ai clipi din ochi. Iar primejdia care ameninţa permanent viaţa dunarilor i-a stîrnit mînia. Un asemenea conducător ar putea să-şi atragă un devotament fanatic din partea supuşilor. Un asemenea conducător n-ar fi uşor de înfrînt.

În pofida propriei sale voinţe şi a tuturor prejudecăţilor, Kynes se pomeni gîndind: Îmi place Ducele ăsta.

Mărirea e o experienţă trecătoare, lipsită de consistenţă. Mărirea depinde în parte de imaginaţia creatoare de mituri a omului. Cel ce cunoaşte mărirea trebuie să înţeleagă mitul din care face parte. Trebuie să ştie să reflecte lumina care se proiectează asupra sa. Şi trebuie să fie sarcastic. Numai aşa se poate împiedica să se creadă ceea ce îl cred alţii. Numai sarcasmul îi poate îngădui să se mişte liber înlăuntrul fiinţei sale. Fără această însuşire, chiar şi o mărire ocazională îl poate distruge pe om.

Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

ÎN SALA DE MÎNCARE a Reşedinţei din Arrakeen fuseseră aprinse lămpi cu suspensie, menite să alunge întunericul înserării. Lumina lor galbenă scotea în relief capul negru ai taurului cu coarnele însîngerate şi dădea un luciu sumbru portretului în ulei al Bătrînului Duce.

Sub cele două talismane, faţa de masă strălucea albă în reflexele sclipitoare ale veselei şi tacâmurilor de argint ale Atreizilor, aranjate cu grijă pe masa lungă ― mici arhipelaguri de obiecte scînteietoare, lîngă cupele de cristal. Fiecare arhipelag era dispus în faţa cîte unui scaun masiv de lemn. Tradiţionalul candelabru central, însă, nu fusese aprins şi lanţul său răsucit se pierdea în penumbra tavanului, acolo unde era disimulat mecanismul spionului de otrăvuri.

Ducele se oprise în pragul uşii, pentru a verifica pregătirile. Se gîndea la spionul de otrăvuri şi la semnificaţia obiectului în societatea lor.

Toţi sîntem croiţi după acelaşi şablon, îşi spuse. Am putea fi categorisiţi după limbajul pe care-l folosim ― după definiţiile precise şi subtile pe care le-am rezervat mijloacelor mişeleşti de asasinare. Oare în seara asta va încerca cineva să folosească chaumurky otrava pentru băuturi? Sau chaumas otrava pentru mîncăruri?

Scutură din cap.

În dreptul fiecărei farfurii se afla cîte o carafă cu apă. Era destulă apă la masa aceasta, socoti Ducele, cît să ajungă unei familii sărace din Arrakeen vreme de mai bine de-un an.

De-o parte şi de alta a uşii, erau aşezate lavoare mari, ornamentate cu ceramică galbenă şi verde. Fiecare lavoar avea etajera sa cu ştergare. Menajera îi explicase că exista datina ca, pe măsură ce intră în sala de mîncare, oaspeţii să îşi cufunde în mod ceremonios mîinile într-un lavoar, să împrăştie cîteva căuşe de apă pe pardoseală, să-şi usuce mîinile cu un ştergar şi apoi să arunce ştergarul în băltoaca ce se forma lîngă uşă. După ospăţ, apa stoarsă din ştergare era împărţită cerşetorilor care se adunau la intrarea palatului.

O josnicie tipică pentru un fief Harkonnen, gîndi Ducele. Toate înjosirile morale imaginabile. Respiră adînc, simţindu-şi mînia ca pe un nod în stomac.

"De azi înainte datina asta nu va mai exista!" murmură printre buze.

Zări o slujnică ― una din bătrînele smochinite pe care le recomandase menajera ― şovăind în pragul uşii de la bucătărie, la celălalt capăt al sălii. O chemă cu un gest al mîinii. Femeia ieşi din umbră, se apropie în grabă, dînd ocol mesei. Ducele îi privi faţa zbîrcită, ochii albastru-în-albastru.

― Domnia-Ta?

Îi vorbise cu capul plecat, ferindu-şi privirea.

Leto arătă cu mîna:

― Să iei de-aici lavoarele şi ştergarele.

― Dar... Vlăstar Nobil...

Femeia îşi înălţă capul, rămase cu gura întredeschisă.

― Cunosc datina! se răsti Ducele. Ia lavoarele şi du-le în faţa uşii de la intrare. Cît timp vom servi masa aici, înăuntru, să i se dea fiecărui cerşetor cîte o cană plină cu apă. Ai înţeles?

Citi, pe chipul scofîlcit al femeii, sentimente contradictorii: deznădejde, furie...

Intui dintr-o dată că slujnica plănuise, desigur, să vîndă picăturile de apă stoarse din ştergarele călcate în picioare, ca să stoarcă, la rîndul ei, cîţiva gologani de la nenorociţii care veneau la uşă. Poate că şi asta era o datină...

Chipul i se întunecă. Mîrîi:

― Am să pun o santinelă să vegheze la îndeplinirea poruncii.

Se întoarse, porni pe condorul care ducea în holul principal. Prin minte începură să i se perinde subit puzderie de amintiri. Ca bolboroselile unor babe ştirbe. Îşi aminti întinderi de apă sub cerul liber...

Valuri. Cîmpii înverzite. Veri fremătătoare care trecuseră pe lîngă el ca nişte frunze uscate, măturate de vijelie.

Nu-i mai rămăsese nimic din toate astea.

Îmbătrînesc, gîndi. Am simţit atingerea rece a vremelniciei vieţii. Fiorul morţii! Şi de ce? Din cauza rapacităţii unei bătrîne!

În holul mare, o zări pe Jessica în mijlocul unui grup pestriţ, adunat în faţa şemineului. Lemnele pîrîiau, arzînd cu flăcări vii şi aruncînd jocuri pîlpîitoare de lumină portocalie pe giuvaeruri, pe dantelării, pe ţesăturile scumpe. Printre cei strînşi în jurul Jessicăi, recunoscu un fabricant de distraie din Carthag, un importator de aparataj electronic, un furnizor de apă a cărui reşedinţă de vară se afla în apropierea uzinei sale de la polul nord, un reprezentant al Băncii Ghildei (uscăţiv, distant ― deosebit de ceilalţi), un negustor de piese de schimb pentru utilaje de exploatare a mirodeniei, o femeie slabă, cu chipul sever, a cărei agenţie de ghizi pentru turiştii veniţi de pe alte lumi era de fapt un paravan pentru tot felul de operaţii de contrabandă, spionaj şi şantaj.

Majoritatea femeilor din hol păreau să aparţină aceleiaşi categorii tipice ― decorative, mondene, cu un bizar aer de senzualitate amestecată cu o virtute incoruptibilă.

Chiar dacă n-ar fi fost gazdă, Jessica ar fi dominat grupul, observă Leto. Nu purta nici o bijuterie şi se îmbrăcase în culori calde ― o rochie lungă, avînd parcă nuanţa flăcărilor din cămin şi o panglică de culoarea lutului peste părul ca bronzul.

Îşi dădu seama că alesese în mod deliberat aceste veşminte, vrînd parcă să-i reproşeze în mod subtil răceala cu care o tratase în ultima vreme, Jessica ştia că acestea erau nuanţele în care-i plăcea s-o vadă ― că şi-o imagina ca pe un freamăt de culori calde.

În grup, şi parcă totuşi mai retras faţă de ceilalţi, se afla şi Duncan Idaho, în uniformă sclipitoare, cu chipul impasibil, cu părul negru şi creţ pieptănat îngrijit. Fusese rechemat de la fremeni şi îşi luase în primire noua misiune pe care i-o încredinţase Hawat: "Sub pretextul protecţiei, n-o vei slăbi nici o clipă din ochi pe doamna Jessica."

Ducele îşi plimbă privirea prin sală.

Paul era şi el aici, înconjurat de mai mulţi tineri aparţinînd castei richece din Arrakeen, care se gudurau pe lîngă el. Printre aceştia, asistînd rezervaţi la conversaţie, Leto zări trei ofiţeri din Garda Casei. Atenţia Ducelui zăbovi o clipă asupra tinerelor fete. Moştenitorul Ducelui reprezenta, desigur, o partidă frumoasă. Dar Paul trata pe toată lumea la fel ― cu aceeaşi politeţe aristocratică.

O să ştie să-şi poarte titlul, gîndi Ducele. Apoi se înfioră, dîndu-şi seama că şi gîndul acesta era legat de moarte.

Paul îl zări pe tatăl său, în pragul uşii, dar îi ocoli privirea. Se uită la invitaţii din jur, la degetele încărcate de pietre preţioase care strîngeau paharele cu băuturi (şi la privirile aruncate pe furiş minispionilor de otrăvuri montaţi în inele). I se făcu deodată silă de feţele acestea care nu încetau să trăncănească. Nu erau decît nişte măşti nereuşite, acoperind gînduri abjecte ― glasuri ce flecăreau ca să ascundă liniştea asurzitoare din piepturi.

Sînt într-o dispoziţie proastă, gîndi el şi se întrebă cum ar reacţiona Gurney, dacă i-ar spune lucrul acesta.

Ştia motivul stării sale. Nu voise să ia parte la recepţie, dar tatăl său fusese de neînduplecat. "Ai un rang, o poziţie pe care trebuie să ţi-o afirmi. Ai ajuns la vîrsta la care poţi s-o faci. Eşti aproape bărbat."

Îl văzu pe tatăl său părăsind cadrul uşii, examinînd repede încăperea, în timp ce se îndrepta către grupul din jurul mamei sale.

Cînd Leto se apropie de grup, furnizorul de apă tocmai întreba:

― E adevărat că Ducele va introduce controlul meteorologic?

Leto răspunse din spatele industriaşului:

― Încă nu ne ducem chiar atît de departe cu gîndul, stimate Domn.

Omul se întoarse ― o faţă afabilă, cu tenul de culoare închisă.

― Ah, Ducele! exclamă el. Îţi simţeam lipsa, Domnia-Ta.

Leto îi aruncă Jessicăi o privire.

― Am avut puţină treabă.

Apoi i se adresă din nou celuilalt, explicîndu-i ce poruncise în legătură cu lavoarele. Adăugă:

― În ceea ce mă priveşte, am pus capăt acestei datini.

― E un ordin ducal general valabil, Domnia-Ta? întrebă omul.

― Alţii vor face după cum le dictează... ăă... conştiinţa, răspunse Leto.

Se întoarse, căci îl observase pe Kynes apropiindu-se de grup.

Una dintre femei spuse:

― Eu cred că este un gest plin de generozitate. Să oferi apă cerşe...

Cineva sîsîi şi femeia tăcu.

Ducele se uită la Kynes. Observă că planetologul purta o uniformă demodată, de culoare cafenie, cu epoleţii de funcţionar imperial şi cu mica insignă de aur a rangului său scînteind discret la guler.

― Ducele nu-i de acord cu datinile noastre? se auzi glasul mînios al furnizorului de apă.

― Datina asta s-a schimbat, replică Leto.

Răspunse la salutul lui Kynes cu o înclinare a capului, observă privirea încruntată a Jessicăi, gîndi: Nu-i stă bine cînd se încruntă. Dar asta va alimenta zvonurile despre neînţelegerile dintre noi.

― Cu permisiunea Ducelui, reluă industriaşul, aş vrea să mai întreb cîteva lucruri referitoare la datini.

Leto auzi tonul brusc onctuos din glasul omului, remarcă tăcerea încordată a celor din grup, capetele întoarse spre ei ale celorlalţi oaspeţi din hol.

― Nu-i vremea să mergem la masă? interveni Jessica.

― Oaspetele nostru mai are de pus cîteva întrebări, rosti Ducele. Î! privi fix pe furnizorul de apă, observîndu-i faţa rotundă, ochii

bulbucaţi, buzele groase. Îşi aminti poveţele Sui Hawat: "... şi furnizorul acela de apă trebuie supravegheat îndeaproape. Reţine-i numele: Ungar Bewt. Harkonnenii s-au folosit de el, dar n-au reuşit niciodată să-l transforme într-o unealtă ascultătoare."

― Datinile legate de apă sînt captivante, spuse Bewt zîmbitor. Sînt curios ce intenţii ai cu privire la sera palatului. Ai de gînd s-o etalezi în continuare sub nasul localnicilor... Domnia-Ta?

Leto îşi stăpîni furia, se uită lung la omul de lîngă el. Cîntări cu repeziciune situaţia. Provocarea proferată chiar în castelul ducal era o dovadă de cutezanţă, mai ales că acum dispuneau de semnătura lui Bewt pe un contract de loialitate. Era totodată şi o demonstraţie de forţă. Pe Arrakis, apa însemna într-adevăr putere. Dacă, de pildă, s-ar fi minat instalaţiile de producere a apei... gata să sară în aer la un singur semnal... Bewt părea capabil s-o facă. Distrugerea instalaţiilor de apă putea să însemne pieirea Arrakisului. Poate că acesta fusese ciomagul cu care Bewt îi ţinuse la respect pe Harkonneni.

― Domnule, spuse Jessica, Ducele şi cu mine avem alte planuri în legătură cu sera.

Îi surîse lui Leto, apoi continuă:

― Intenţionăm s-o păstrăm, fireşte, dar o vom păstra pentru viitorul acestei lumi. Visul nostru este ca, într-o zi, clima Arrakisului să poată fi astfel schimbată, încît plante precum cele din seră să crească oriunde pe suprafaţa planetei.

Bravo! gîndi Ducele. Să-l lăsăm pe drăguţul nostru furnizor să mai mediteze la treaba asta!

― Interesul dumitale pentru apă şi pentru controlul meteorologic este firesc, spuse el tare. Te-aş sfătui însă să-ţi diversifici investiţiile. Într-o bună zi, apa nu va mai fi o marfă de preţ pe Arrakis.

Şi, în gînd: Hawat trebuie să-şi dubleze eforturile de infiltrare în organizaţia acestui Bewt. Şi trebuie să începem imediat construcţia unor instalaţii de apă auxiliare. Nimeni n-o să mă ţină la respect cu bîta!

Bewt dădu din cap, continuînd să surîdă:

― Un vis demn de laudă, Domnia-Ta.

Se dădu un pas înapoi.

În clipa aceea, Leto observă expresia de pe chipul lui Kynes. Planetologul se uita fix la Jessica. Părea transfigurat ― ca un îndrăgostit... sau ca şi cînd ar fi căzut într-o transă religioasă.

Într-adevăr, de data aceasta gîndurile lui Kynes fuseseră copleşite de cuvintele profeţiei: "Şi ei vor împărtăşi cu voi cel mai scump vis al vostru." I se adresă brusc Jessicăi:

― Aduci calea cea scurtă?

― A, doctorul Kynes! exclamă furnizorul de apă. În seara asta ai renunţat Ia tovărăşia hoardelor de fremeni ca să ne onorezi cu prezenţa? Drăguţ din partea dumitale.

Kynes îi aruncă o privire impasibilă.

― O vorbă din deşert spune că acela care adună prea multă apă ajunge să comită greşeli fatale, rosti el.

― Multe vorbe ciudate se spun prin deşert, replică Bewt, dar glasul îi trăda nesiguranţa.

Jessica trecu lîngă Leto, îşi strecură mîna sub braţul său, folosind răgazul ca să se calmeze. Kynes spusese: "... calea cea scurtă." în limba veche expresia era... "Kwisatz Haderach." Ceilalţi nu păreau să fi remarcat ciudata întrebare a planetologului. Îl văzu pe Kynes aplecîndu-se către o doamnă din grup, ascultînd cine ştie ce remarcă cochetă.

Kwisatz Haderach, gîndi Jessica. Să fi sădit Missionaria Proiectiva şi aici legenda aceasta! Gîndul îi resuscită speranţa tainică pe care o nutrea în legătură cu Paul Ar putea fi Kwisatz Haderach. Ar putea fi.

Reprezentantul Băncii Ghildei se lansase într-o discuţie cu furnizorul de apă şi vocea lui Bewt se ridică la un moment dat deasupra zumzetului general al conversaţiilor reluate de ceilalţi oaspeţi:

― Mulţi au vrut să schimbe faţa Arrakisului.

Ducele observă impactul pe care îl produseră aceste cuvinte asupra lui Kynes. Ecologul tresări vizibil, se retrase brusc de lîngă doamna amatoare de flirturi.

În liniştea care se aşternuse deodată, un soldat în uniformă de majordom tuşi uşor în spatele lui Leto, apoi anunţă:

― Masa poate fi servită, Domnia-Ta.

Ducele îi aruncă Jessicăi o privire întrebătoare.

― Aici se obişnuieşte ca gazdele să-şi urmeze oaspeţii pînă la masă, rosti ea surîzătoare. Schimbăm şi datina asta, Domnia-Ta?

Leto răspunse glacial:

― Pare un obicei frumos. Deocamdată o să-l păstrăm.

Trebuie să menţin impresia că o suspectez de trădare, îşi reaminti el. Se uită pieziş la musafirii care începuseră să treacă pe lîngă ei. Care din voi crede minciuna asta?

Jessica, simţindu-i răceala, începu iarăşi să se frămînte, aşa cum se frămîntase de mai multe ori în cursul săptămînii care trecuse. Se poartă de parcă s-ar lupta cu el însuşi, gîndi ea. Să-l fi iritat faptul că m-am grăbit cu organizarea acestei recepţii? Dar ştie şi el cît de necesară este stabilirea cît mai grabnică a unor contacte intre oamenii noştri şi localnici. Pentru ei sîntem ca nişte părinţi Şi nimic nu poate evidenţia mai bine faptul, decît asemenea recepţii, menite să înlesnească stabilirea unor relaţii de apropiere.

Privind şirul invitaţilor care se perindau prin faţa lor, Leto îşi aminti cum reacţionase Hawat cînd îl informase despre recepţie: "Sire! Îţi interzic!"

Un zîmbet sumbru se întipări pe chipul Ducelui. Hawat fusese cît pe ce să facă o scenă! în cele din urmă, înţelegînd că Ducele nu putea fi convins să renunţe, Hawat clătinase posomorît din cap: "Nu-mi place deloc ce se-ntîmplă, Domnia-Ta. Totul merge prea iute aici pe Arrakis. Nu-i stilul Harkonnenilor. Nu-i deloc stilul lor."

Paul trecu pe lîngă părinţii lui, însoţind o fată mai înaltă cu o jumătate de cap decît el. Îi aruncă o privire ursuză tatălui, apoi încuviinţă cu un aer absent o remarcă a tinerei care-l ţinea de braţ.

― Tatăl fetei e fabricant de distraie, îi şopti Jessica Ducelui. Gurile rele spun că numai un nebun ar fi-n stare să se aventureze-n deşert cu un costum făcut în atelierele lui.

― Cine-i individul cu cicatrice, din faţa lui Paul? întrebă Leto. Nu-mi amintesc de el.

― A fost trecut mai tîrziu pe listă, şopti Jessica. L-a invitat Gurney. E traficant.

― L-a invitat Gurney?

― La cererea mea. Hawat a fost de acord, deşi nu mi s-a părut că era prea entuziasmat. Îl cheamă Tuek, Esmar Tuek. E un om influent printre cei din tagma lui. Îl cunoaşte toată lumea. E invitat mai peste tot.

― Ce caută aici?

― Aceeaşi întrebare şi-o vor pune toţi invitaţii, răspunse Jessica. Simpla prezenţă a lui Tuek va semăna îndoieli şi va trezi suspiciuni. Pe de altă parte, va atrage atenţia şi asupra faptului că eşti pregătit să duci pînă la capăt campania împotriva corupţiei ― chiar cu sprijinul traficanţilor. După cîte mi-am dat seama, asta i-a fost pe plac lui Hawat.

― Nu sînt sigur că mi-e şi mie pe plac.

Îşi înclină capul spre o pereche care trecea pe lîngă ei; observă că nu mai rămăseseră prea mulţi oaspeţi în hol.

― De ce n-ai invitat şi cîţiva fremeni?

― L-am invitat pe Kynes, răspunse ea.

― Da, l-ai invitat pe Kynes, murmură el. Mi-ai mai pregătit şi alte surprize?

Porni împreună cu ea, încheind şirul invitaţilor.

― Restul este conform uzanţelor, spuse Jessica.

Şi gîndi: Dragul meu, nu-ţi dai seama că traficantul ăsta dispune de nave rapide, că poate fi cumpărat? Trebuie să ne păstrăm o portiţă de scăpare de pe Arrakis, dacă ajungem vreodată să fim încolţiţi!

De cum intrară în sala de mîncare, Jessica îşi desprinse braţul, se aşeză pe scaunul la care o condusese Leto. Apoi el se îndreptă spre locul său din capul mesei. Un valet îi ţinu scaunul. Oaspeţii începură să se aşeze. Cîteva clipe, în sală răsună doar foşnetul veşmintelor şi zgomotul scaunelor tîrşîite pe pardoseală. Ducele rămase în picioare. Îşi ridică mîna şi soldaţii în uniforme de valeţi care se agitau în jurul mesei se traseră înapoi, încremenind în poziţie de drepţi.

În încăpere se lăsă o tăcere stingheră.

Din locul unde se afla, Jessica se uită către capul mesei, zări tremurul uşor al gurii lui Leto, observă clocotul furiei în sîngele care-i întunecase obrajii. Ce l-o fi înfuriat? se întrebă. În nici un caz faptul că l-am invitat pe traficant.

― Unii se întreabă, rosti brusc Leto, de ce-am pus capăt datinei lavoarelor. E un act prin care vreau să vă dau tuturor de-nţeles că se vor schimba multe.

O linişte penibilă puse stăpînire pe grupul convivilor.

Îl cred beat, gîndi Jessica.

Leto luă de pe masă carafa cu apă, o înălţă în lumina lămpilor cu suspensie.

― În calitate de Cavaler al Imperiului, spuse el, vreau să rostesc un toast.

Invitaţii îşi ridicară carafele, rămaseră cu privirile aţintite asupra lui. În clipa aceea de linişte, o lampă se deplasă uşor, împinsă de o adiere venită dinspre uşa bucătăriei. Pe chipul de şoim al Ducelui jucară umbre.

― Sînt aici şi voi rămîne aici! tună el.

Carafele dădură să se urnească spre guri, se opriră la jumătatea drumului. Ducele rămăsese cu braţul ridicat.

― Toastul meu este una din devizele atît de dragi inimilor noastre: "Afacerile înseamnă progres! Norocul surîde pretutindeni!"

Sorbi din apă.

Ceilalţi îi imitară, privindu-se nedumeriţi.

― Gurney! strigă Leto.

Dintr-o nişă aflată în spatele Ducelui, glasul lui Halleck răspunse:

― Aici sînt, Domnia-Ta.

― O melodie, Gurney.

Din umbra nişei răzbătură acorduri discrete de baliset, în tonalitate minoră. La semnul Ducelui, valeţii începură să aşeze pe masă platourile cu mîncăruri ― iepure de deşert la grătar, cu sos cepeda, aplomaj sirian, chukka la pahar, cafea cu melanj (răspîndind mirosul pătrunzător de scorţişoară al mirodeniei), pot-à-oie cu vin spumos de Caladan.

Ducele, însă, rămăsese tot în picioare.

În timp ce invitaţii aşteptau, privind cînd platourile aşezate înaintea lor, cînd silueta Ducelui, Leto spuse:

― În vremurile de demult, era de datoria gazdei să-şi distreze oaspeţii cu talentele sale.

Falangele degetelor lui, încleştate pe carafă, se albiră brusc.

― Eu nu ştiu să cînt, dar am să vă recit cuvintele cîntecului lui Gurney. Consideraţi-le ca pe un al doilea toast ― un toast în amintirea tuturor celor care şi-au dat viaţa ca noi să fim astăzi aici.

Mesenii se foiră stînjeniţi.

Jessica îşi cobori pleoapele, privi pe sub gene la invitaţii din imediata ei apropiere ― rubicondul furnizor de apă, soţia lui, lividul şi sobrul reprezentant al Băncii Ghildei (părea o sperietoare de ciori, cu ochii aţintiţi la Leto), masivul Tuek, cu obrazul brăzdat de cicatrice şi cu privirea ochilor săi albastru-în-albastru îndreptată în jos.

― "Aduceţi-v-aminte, prieteni ― de ostile care au pierit demult, aduceţi-v-aminte", declamă ducele. "Oşteni ce cu povara avuţiei şi-a durerii au fost bătuţi de soartă. Şi spiritele lor, acum, al nostru jug de-argint îl poartă. Aduceţi-v-aminte, prieteni ― de ostile care au pierit demult, aduceţi-v-aminte. Un firicel de timp fără iluzii false fost-a fiece oştean. Şi fiece oştean s-a dus, lăsînd a-navuţirii nadă. Aduceţi-v-aminte, prieteni ― de ostile care-au pierit demult, aduceţi-v-aminte. Cînd timpul ce ni-e sorocit se va sfîrşi rînjind viclean... Ne vom fi dus şi noi, lăsînd a-navuţirii nadă."

Ducele rosti ultimul vers cu voce abia auzită. Apoi sorbi îndelung din apă, trîntind carafa pe masă. Picături mari împroşcară pînza albă.

Invitaţii băură stingheriţi, în tăcere.

Ducele înălţă încă o dată carafa. Cu un gest scurt, vărsă pe jos apa care o mai umplea încă pînă la jumătate. Aşteptă, ştiind că ceilalţi trebuiau să-i imite.

Jessica fu prima care îi urmă exemplul.

O clipă, oaspeţii rămaseră încremeniţi, apoi începură să-şi verse carafele. Jessica se uită la Paul, care şedea alături de tatăl său, îl văzu urmărind reacţiile celor din jurul său. Apoi fu ea însăşi fascinată de ceea ce dezvăluia comportarea mesenilor ― mai ales a femeilor. Apa la care trebuiau să renunţe era apă curată, apă bună de băut, nu umezeala ştearsă dintr-un ştergar folosit. Reacţia organică de împotrivire la un asemenea act de risipă se dădea de gol în tremurul mîinilor, în şovăiala mişcărilor, în rîsetele crispate... în efortul violent pe care li-l cerea supunerea din necesitate. Una dintre femei scăpă din mînă carafa, îşi întoarse privirea în partea cealaltă, în timp ce bărbatul de lîngă ea se aplecă s-o ridice.

Kynes însă fu cel care îi reţinu în mod deosebit atenţia. Planetologul ezită un moment, apoi îşi goli carafa într-un recipient ascuns sub tunică. Îi zîmbi Jessicăi, în clipa cînd îi surprinse privirea aţintită asupra lui, apoi îşi înălţă carafa goală, într-un toast mut. Faptul că gestul său fusese observat nu părea să-i fi tulburat cîtuşi de puţin.

Acordurile balisetului, care continuaseră să răsune în încăpere, îşi schimbară brusc tonalitatea minoră, devenind vioaie şi cristaline, că-şi cum Gurney ar fi vrut să însenineze atmosfera.

― Să mîncăm, rosti Ducele şi se lăsă încet pe scaun. E furios şi nesigur, gîndi Jessica. Pierderea combinei l-a afectat mai serios decît era de aşteptat. Trebuie să fie vorba însă şi de altceva, de ceva mult mai grav decît pierderea maşinii. Pare disperat. Îşi luă furculiţa, sperînd ca gestul să-i alunge sentimentul apăsător ce pusese deodată stăpînire pe ea. De ce nu? E disperat.

Cina, începută într-o ambianţă posomorîtă, se învioră încetul cu încetul, pe măsură ce conversaţiile prinseră să se lege. Fabricantul de distraie o felicită pe Jessica pentru talentele bucătarului şi savoarea vinului.

― Amîndouă sînt roadele Caladanului, îi spuse Jessica.

― Delicioasă! exclamă el, gustînd chukka. Absolut delicioasă! Şi nici o fărîmă de melanj! Pînă la urmă ţi se face lehamite de-atîta condiment în toate cele!

Reprezentantul Băncii Ghildei se uită la Kynes, care era aşezat în faţa lui.

― Aud, doctore Kynes, că o nouă şenilă a căzut pradă unui vierme.

― Iute se mai răspîndesc veştile, mormăi Ducele.

― Aşadar, e-adevărat? făcu bancherul, întorcîndu-se către Leto.

― Cred şi eu că-i adevărat! rosti mînios Ducele. Pentru că a dispărut un afurisit de aerotransportor! Iar dispariţia unui asemenea colos nu poate fi lucru curat!

― Cînd a apărut viermele nu exista nici un mijloc de recuperare a şenilei, îi explică Kynes bancherului.

― Nu-i deloc lucru curat! repetă Ducele.

― N-a observat nimeni cînd a dispărut aripa? întrebă bancherul.

― Cercetaşii supraveghează de obicei numai dunele, spuse Kynes. Pe ei îi interesează, în primul rînd, descoperirea semnului de vierme. Echipajul unui aerotransportor se compune din patru oameni: doi piloţi şi doi însoţitori. Dacă unul sau chiar doi din membrii echipajului au fost cumpăraţi de duşmanii Ducelui...

― Ah, înţeleg! exclamă bancherul. Şi dumneata, ca Judecător al Schimbării, ce măsuri ai de gînd să iei?

― Decizia mea trebuie chibzuită în linişte, răspunse planetologul. În nici un caz nu este un subiect pe care să-l discut la masă. Şi gîndi: Scheletul ăsta gălbejit! Ştie că am ordin să ignor acest gen de infracţiuni.

Bancherul surîse, îşi reluă cina. Jessica îşi aminti deodată unul din cursurile pe care le urmase la şcoala Bene Gesserit. Obiectul cursului era spionajul şi contraspionajul. Lector era o Cucernică Maică dolofană, ale cărei chip vesel şi glas vioi contrastau în mod straniu cu subiectul prelegerilor.

"Un lucru demn de reţinut în legătură cu orice şcoală de spionaj şi/sau contraspionaj este similitudinea configuraţiei reacţiilor de bază ale absolvenţilor lor. Orice disciplină închisă îşi lasă amprenta ― configuraţia specifică ― asupra celor care o studiază. Această configuraţie specifică poate fi analizată şi anticipată.

Într-adevăr, configuraţiile, sau modelele motivaţionale, sînt similare la toţi agenţii serviciilor de spionaj. Cu alte cuvinte, anumite tipuri de motivaţii sîn{ similare, chiar dacă şcolile sînt diferite şi scopurile antagoniste. Într-o primă, etapă, veţi învăţa să izolaţi acest element pentru a-l putea supune analizei mai întîi, studiind metodele de investigaţie care evidenţiază orientarea interioară a investigatorilor, apoi, observînd îndeaproape orientarea complexului limbaj-gîndire al celor pe care îi analizaţi. Veţi constata, de pildă, că este foarte simplu să determinaţi limba originară a subiecţilor analizei voastre, observîndu-le, fireşte, inflexiunile vocii şi modul de exprimare."

Şi, în clipa aceea, stînd la masă împreună cu fiu! ei, cu Ducele şi oaspeţii lor şi ascultîndu-i pe reprezentantul Băncii Ghildei, Jessica simţi un fior de gheaţă: omul acesta era un agent al Harkonnenilor. Avea accentul celor de pe Giedi Prim ― camuflat cu dibăcie, dar tot atît de limpede, pentru simţurile ei antrenate, ca şi cînd omul şi-ar fi afişat ostentativ originea.

Nu cumva s-a întors pînă şi Ghilda împotriva Casei Atreides? se întrebă ea. Gîndul i se păru înspăimîntător. Îşi ascunse tulburarea cerînd unui valet să-i aducă un nou tacîm. Continuă să-l asculte pe spion, pîndind alte semne care să-i trădeze intenţiile. Acum va schimba subiectul. Va aborda o temă aparent nevinovată, dar cu substrat ameninţător, îşi spuse. Asta-i metoda lui ― modelul şcolii sale.

Bancherul înghiţi o îmbucătură, sorbi din vin, zîmbi la o remarcă a femeii care stătea în dreapta lui. O vreme, păru să asculte spusele unui bărbat aflat ceva mai departe de el şi care îi explica Ducelui că plantele arrakiene native sînt lipsite de ţepi. Apoi, brusc, i se adresă Jessicăi:

― Mie, aici pe Arrakis, îmi place să privesc zborul păsărilor. Bineînţeles, toate păsările noastre sînt hoitare şi multe din ele trăiesc fără să consume apă, întrucît s-au învăţat să se adape cu sînge.

Fiica fabricantului de distraie, care şedea între Paul şi tatăl ei, de partea cealaltă a mesei, îşi strîmbă chipul ca de păpuşă şi spuse:

― Ei, Susu! Ce-ţi veni să vorbeşti despre lucruri atît de dezgustătoare?

Bancherul zîmbi.

― Mi se spune Susu pentru că sînt consilierul financiar al Sindicatului colportorilor de apă. Şi cum Jessica nu-i răspunse, continuînd doar să-l privească, adăugă: Iar vînzătorii de apă se anunţă strigînd suu-suu-suk!

Imită atît de bine strigătul, încît mai mulţi meseni izbucniră în rîs. Jessica sesizase lăudăroşenia din tonul bancherului, dar nu-i scăpase faptul că fata intervenise în mod deliberat în discuţie. Jucau amîndoi teatru. Fata rostise replica ce trebuia să declanşeze remarca spionului. Îi aruncă o privire piezişă lui Lingar Bewt. Magnatul apei mînca încruntat, fără să-şi ridice ochii din farfurie. Şi Jessica se gîndi că bancherul spusese, de fapt: "Şi eu stăpînesc o parte din sursa esenţială a puterii pe Arrakis ― apa."

Paul detectase prefăcătoria din glasul tovarăşei sale de masă, observase că mama sa urmărea conversaţia cu intensitatea Bene Gesserit. Se hotărî deodată să intervină, să răspundă provocării. Se adresă bancherului:

― Cu alte cuvinte, domnule, păsările de-aici sînt canibale?

― Ciudată întrebare, Domnişorule, răspunse bancherul. N-am spus decît că păsările beau sînge. Asta nu înseamnă că e neapărat vorba de sîngele semenelor lor, nu-i aşa?

― Întrebarea nu a fost ciudată, replică Paul, şi Jessica remarcă în vocea lui inflexiunile corozive ale ripostei, rodul antrenamentelor dirijate de ea. Un om instruit ştie că, pentru orice organism tînăr, concurenţa cu cel mai ridicat potenţial o constituie organismele aparţinînd aceleiaşi specii.

Pescui ostentativ o bucăţică de friptură din farfuria vecinei sale, o vîrî în gură, o înghiţi, urmă:

― Mănîncă din aceeaşi farfurie. Au aceleaşi necesităţi vitale.

Bancherul avu o tresărire mînioasă, privi încruntat spre Duce.

― Să nu faci cumva greşeala de a crede că fiul meu nu-i decît un copil, spuse Ducele şi zîmbi.

Jessica se uită repede la cei din jur. Chipul lui Bewt se înseninase, iar Kynes şi traficantul rînjeau.

― Este, într-adevăr, o legitate ecologică, spuse Kynes, pe care tînărul Domnişor pare c-o înţelege foarte bine. Lupta dintre formele de viaţă este lupta pentru energia disponibilă dintr-un sistem. Sîngele este o sursă eficientă de energie.

Bancherul îşi lăsă jos furculiţa şi mîrîi furios:

― Se spune că şi lepădăturile de fremeni beau sîngele morţilor lor...

Kynes clătină din cap, replică pe un ton didactic:

― Nu sîngele, domnule, apa din trupul unui om aparţine în ultimă instanţă poporului său ― tribului său. Pentru cei ce trăiesc la marginea Marelui Şes aceasta-i o necesitate vitală. Acolo e preţioasă fiecare picătură de apă, şi aproape şaptezeci la sută din corpul omului este apă. Unui mort, oricum, apa aceasta nu-i mai e de folos.

Bancherul îşi lăsă mîinile pe masă, de-o parte şi de alta a farfuriei. Jessica crezu că se va ridica şi va pleca, tunînd şi fulgerînd. În clipa următoare, Kynes se întoarse spre ea:

― Să-mi fie cu iertare, Doamnă, dacă am vorbit lucruri neplăcute la masă, dar vi s-au înfăţişat adevăruri denaturate şi-am considerat necesar să le clarific,

― De cînd tot stai printre fremeni, ţi-ai pierdut orice dram de simţire! scrîşni bancherul.

Kynes se uită căim la el, fixîndu-l faţa lividă, buzele tremurînd de furie.

― Cuvintele dumitale reprezintă o provocare, domnule?

Bancherul încremeni. Înghiţi în sec, apoi rosti sacadat:

― Bineînţeles că nu! Nu mi-aş permite să insult astfel gazdele noastre!

Jessica auzi frica din vocea omului, i-o văzu pe chip, în respiraţie, în palpitaţia unei vene pe tîmplă. Bancherului îi era groază de Kynes!

― Gazdele noastre sînt perfect capabile să hotărască singure dacă trebuie sau nu să se considere insultate, spuse Kynes. Sînt o familie vitează, care ştie Ce-nseamnă să-ţi aperi onoarea. Avem cu toţii dovada cutezanţei lor, în simplul fapt că se află acum... aici... pe Arrakis!

Jessica observă că Leto savura altercaţia. Ceea ce nu se putea spune, însă, despre majoritatea convivilor. Cei mai mulţi şedeau încordaţi, cu mîinile ascunse sub masă, gata să sară la o parte. Singurele excepţii erau Bewt, care zîmbea, vădit încîntat de încurcătura bancherului, şi Tuek, traficantul, care părea că aşteaptă un semn din partea lui Kynes. Cît despre Paul, acesta îl fixa pe planetolog cu o privire admirativă.

― Aştept, rosti Kynes.

― N-am vrut să te insult, bolborosi bancherul. Dacă te-ai simţit insultat, te rog să primeşti scuzele mele.

― De bună voie oferit, de bună voie primit, răspunse Kynes. Îi zîmbi Jessicăi şi îşi reluă cina ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

Jessica observă că traficantul începuse şi el să mănînce. Îşi notă în memorie faptul că omul păruse tot timpul pregătit să sară în ajutorul lui Kynes. Exista un fel de înţelegere între Kynes şi Tuek.

Leto începu să se joace cu furculiţa, privindu-l cu un aer meditativ pe planetolog. Purtarea acestuia indica o schimbare a atitudinii sale faţă de Casa Atreides. Kynes se arătase mult mai rece în cursul scurtei incursiuni pe care o făcuseră în deşert.

Jessica le ceru valeţilor să aducă noi mîncăruri şi băuturi. La masă îşi făcură apariţia platouri cu langues de lapins de garenne ― cu vin roşu şi sos de ciuperci ferment.

Încetul cu încetul, conversaţiile fură reluate, dar Jessica le sesiza încordarea. Oaspeţii păreau agitaţi, iar bancherul mînca într-o tăcere mohorîtă. Kynes l-ar fi ucis fără să şovăie, gîndi ea. Îşi dădea seama că puterea lui Kynes dovedea o atitudine degajată faţă de actul uciderii. Kynes era capabil să ucidă cu uşurinţă şi Jessica bănui că însuşirea aceasta era comună tuturor fremenilor.

Se întoarse către fabricantul de distraie, aflat în stînga ei; spuse:

― Importanţa apei pe Arrakis nu conteneşte să mă uimească.

― Apa e-ntr-adevăr importantă, încuviinţă omul. Ce fel de mîncare-i aceasta? E delicioasă!

― Limbi de iepure sălbatic într-un sos special. O reţetă foarte veche.

― Trebuie să-mi procur şi eu reţeta asta.

Jessica dădu din cap.

― Voi avea grijă să o primeşti.

Kynes se uită la ea, spuse:

― Majoritatea celor ce vin pentru prima dată pe Arrakis subestimează importanţa pe care o are aici apa. Asta pentru că n-au de unde să ştie că pe Arrakis acţionează legea minimului.

Jessica înţelese că planetologul încerca s-o sondeze; răspunse:

― Creşterea este limitată de elementul necesar care există în cantitatea cea mai mică. Şi, natural, condiţia cea mai puţin favorabilă vieţii determină coeficientul de creştere.

― Nu mi s-a întîmplat prea des să cunosc membri ai unei Case Mari care să înţeleagă probleme de planetologie, zise Kynes. Aşa este. Apa este condiţia cea mai puţin favorabilă vieţii pe Arrakis. Dar nu trebuie uitat faptul că însăşi creşterea poate produce condiţii defavorabile, dacă nu este tratată cu extremă prudenţă.

Jessica simţi prezenţa unui mesaj ascuns în cuvintele lui Kynes. Îşi dădu seama că nu reuşeşte să-l descifreze.

― Creşterea, murmură ea. Vrei să spui că pe Arrakis s-ar putea crea un ciclu sistematic ai apeis capabil să întreţină viaţa omenească în condiţii mai favorabile?

― Imposibil! hămăi magnatul apei.

Jessica îşi întoarse capul! spre Bewt.

― Imposibil?

― Imposibil pe Arrakis, întări el. Nu-ţi pleca urechea la spusele unui visător, Doamnă. Îl contrazic toate dovezile ştiinţifice, toate demonstraţiile de laborator.

Kynes se uită la Bewt, iar Jessica observă că, din nou, celelalte discuţii încetaseră şi că toată lumea era atentă la această nouă polemică.

― Demonstraţiile de laborator au tendinţa să ne facă orbi la un fapt foarte simplu, rosti Kynes. Acest fapt este următorul: în cazul despre care discutăm avem de-a face cu fenomene a căror origine a fost şi rămîne mediul exterior ― mediul în care o serie de plante şi animale continuă să ducă o existenţă normală.

― Normală! exclamă zeflemitor Bewt. Nimic nu-i normal pe Arrakis!

― Dimpotrivă. Îl contrazise Kynes. Pe Arrakis s-ar putea crea mai multe puncte de armonizare, în zonele geografice care permit autoîntreţinerea. Pentru asta ar fi suficient să înţelegem limitele planetei şi constrîngerile la care este supusă.

― Aşa ceva nu se va realiza niciodată, spuse Bewt.

La capătul celălalt al mesei, Ducele înţelese brusc cînd anume se produsese schimbarea din atitudinea lui Kynes: în clipa în care Jessica spusese că vor păstra plantele din seră pentru viitorul Arrakisului.

― Concret, ce-ar fi de făcut pentru a se crea acest sistem autonom, doctore Kynes? întrebă Leto.

― Dacă am reuşi să determinăm un procent de trei la sută din plantele verzi de pe Arrakis să formeze compuşi carbonici ca materie nutritivă, am declanşa un sistem ciclic, răspunse Kynes.

― Apa e singura problemă? întrebă Ducele. Simţise înflăcărarea lui Kynes şi constată că îi împărtăşea emoţia.

― Apa eclipsează celelalte probleme. Planeta are mult oxigen, dar îi lipsesc fenomenele concomitente prezenţei acestuia ― viaţă vegetală răspîndită pe scară largă şi surse importante de bioxid de carbon în stare liberă, cum ar fi, de pildă, vulcanii. Pe Arrakis au loc schimburi chimice neobişnuite... şi încă pe suprafeţe foarte întinse.

― Lucrezi la proiecte experimentale? întrebă Ducele.

― Ne-ar trebui o grămadă de timp ca să punem la punct efectul Tansley. Nu s-au efectuat deocamdată decît experienţe de mică amploare, dar, datorită lor, ştiinţa mea dispune acum de o serie de ipoteze de lucru.

― Nu e destulă apă, interveni Bewt. Asta-i singura problemă. Nu e destulă apă!

― Meşterul Bewt este expert în materie de apă, comentă Kynes. Zîmbi, reîncepu să mănînce.

Ducele reteză aerul cu mîna dreaptă.

― Nu! Vreau un răspuns! Există suficientă apă, doctore Kynes?

Kynes rămase cu privirea aţintită la farfuria din faţa sa.

Jessica urmări jocul sentimentelor ce i se oglindeau pe chip. Se ascunde bine, gîndi. Dar ea îl înregistrase pe planetolog. Citi pe faţa lui regretul pentru faptul că se avîntase în această discuţie.

― Există suficientă apă? întrebă din nou Ducele.

― S-ar putea... să existe, răspunse Kynes.

Simulează incertitudinea! gîndi Jessica.

Cu simţul său mai ascuţit pentru adevăr, Paul percepu substratul afirmaţiei, îşi solicită la maximum resursele antrenamentului, pentru a-şi ascunde tulburarea. Există apă suficientă! Dar Kynes nu vrea să se ştie acest lucru.

― Planetologul nostru nutreşte multe visuri interesante, comentă răutăcios Bewt. Visează împreună cu fremenii... la împliniri de profeţii şi la mîntuitori.

În jurul mesei se auziră cîteva rîsete. Jessica şi le notă: traficantul, fiica fabricantului de distraie, Duncan Idaho, femeia cu misterioasa agenţie de ghizi turistici.

Ciudat mai sînt împărţite tensiunile în seara asta, îşi spuse ea. Se petrec prea multe lucruri pe care nu le pot înţelege. Trebuie să-mi găsesc neapărat surse de informare.

Ducele îşi plimbă privirea de la Kynes la Bewt, apoi la Jessica. Simţea o stranie decepţie. I se părea că-i scăpase un lucru de importanţă vitală.

S-ar putea să existe, murmură el.

Kynes spuse repede:

― Poate c-ar trebui să discutăm despre asta altă dată, Domnia-Ta. Sînt prea multe...

Tăcu brusc. Un soldat în uniformă Atreides dăduse buzna pe uşa de serviciu. Omul trecu pe lîngă santinele, se îndreptă grăbit spre Duce, se aplecă la urechea lui, începu să-i vorbească în şoaptă.

Jessica recunoscu însemnele detaşamentului lui Hawat, îşi reprimă îngrijorarea. Se întoarse către soţia fabricantului de distraie ― o femeie plăpîndă, cu părul negru şi trăsături delicate.

― Abia te-ai atins de mîncare, draga mea. Să-ţi comand altceva?

Femeia se uită la bărbatul ei, apoi răspunse timorată:

― Nu prea mi-e foame.

În clipa aceea, Ducele se ridică în picioare şi rosti cu un ton aspru, poruncitor:

― Rămîneţi la locurile dumneavoastră. Va trebui să mă scuzaţi, dar a intervenit ceva care necesită prezenţa mea personală.

Făcu un pas lateral.

― Paul, te rog să fii tu gazdă în locul meu.

Paul se sculă de pe scaun. Vru să-l întrebe pe tatăl său ce se întîmplase, apoi se răzgîndi. Trebuia să-şi păstreze calmul aristocratic, să facă faţă situaţiei cu toată demnitatea. Ocoli colţul mesei şi se aşeză în scaunul tatălui său.

Ducele se întoarse spre nişa în care veghea Halleck. Spuse:

― Gurney, ocupă, te rog, locul lui Paul la masă. Să nu rămînă un număr impar. După ce-o să terminaţi cina, s-ar putea să te chem împreună cu el la postul de comandă de pe terenul de debarcare. Să fiţi pregătiţi.

Halleck îşi făcu apariţia. Era îmbrăcat în uniforma de gală, dar urîţenia trupului său mătăhălos părea nelalocul ei printre veşmintele scînteietoare ale celorlalţi oaspeţi. Îşi rezemă balisetul de perete, se apropie de scaunul eliberat de Paul, se aşeză.

― Vă rog să nu vă alarmaţi, reluă Ducele, dar doresc să nu părăsească nimeni clădirea fără permisiunea corpului de gardă. Atîta timp cît rămîneţi aici, veţi fi în perfectă siguranţă. Vă asigur că vom rezolva cît se poate de repede această mică neplăcere.

Paul sesiză cuvintele codificate din enunţul tatălui său ― gardă-siguranţă-repede. Era vorba de o problemă de securitate, nu de violenţă. Observă că şi mama sa descifrase acelaşi mesaj. Răsuflară amîndoi uşuraţi.

Ducele le adresă tuturor un salut scurt cu capul, se întoarse şi ieşi grăbit pe uşa de serviciu, urmat de soldatul său.

― Vă rog să vă continuaţi cina, rosti Paul. Mi se pare că doctorul Kynes spunea ceva despre apă.

― Nu s-ar putea să reluăm discuţia altă dată? întrebă Kynes.

― Cînd doreşti, răspunse Paul.

Şi Jessica observă, cu un sentiment de mîndrie, atitudinea demnă, maturitatea şi siguranţa de sine a fiului ei.

Bancherul îşi înălţă carafa cu apă, gesticulă cu ea către Bewt:

― Nici unul dintre noi nu-l poate întrece pe meşterul Bewt la vorbe-nflorite. Aşa frumos le brodeşte, de parc-ar aspira la rangul de Casă Mare! Hai, meştere Bewt, închină un toast din partea noastră a tuturor. Poate că ştii vreo cugetare destul de înţeleaptă ca să-i fie pe plac şi puştiului ce trebuie tratat ca un bărbat.

Jessica îşi încleştă pumnii mîinii drepte sub masă. Îl zări pe Halleck schimbînd un semnal de mînă cu Idaho, văzu că santinelele aliniate lîngă pereţi ocupă, cu mişcări discrete, poziţii de luptă.

Bewt îi aruncă o privire veninoasă bancherului.

Paul se uită repede la Halleck, la gărzile gata să intervină, apoi îl ţintui pe bancher cu privirea pînă ce acesta lăsă jos carafa. Spuse, tărăgănat:

― Odată, pe Caladan, am văzut cadavrul unui pescar înecat. Avea...

― Înecat? exclamă fata fabricantului de distraie.

Paul şovăi, apoi continuă:

― Da. Scufundat în apă şi mort prin asfixiere. Înecat.

― Interesantă moarte, murmură fata.

Paul îi adresă un surîs îngheţat, se întoarse din nou către bancher:

― Interesant era altceva la omul acela, şi anume rănile de pe umerii săi. Răni provocate de încălţările ghintuite ale altui pescar. Victima făcuse parte din echipajul unei şalupe ― o navă cu care se călătoreşte pe apă. Şalupa naufragiase... se scufundase sub apă. Un alt pescar, care ajutase la recuperarea cadavrului, spunea că văzuse deseori urme de felul acela. Rănile arătau că, în momentul naufragiului, un alt membru al echipajului încercase să se caţere pe umerii năpăstuitului său tovarăş, ca să ajungă la suprafaţă ― la aer.

― Care-i partea interesantă a întîmplării? întrebă bancherul.

― Remarca tatălui meu, care era de faţă. A spus că gestul înecatului care se caţără pe umerii altuia ca să se salveze este scuzabil... cu excepţia cazului cînd o face în careul ofiţerilor...

Paul aşteptă cîteva clipe, pentru a-i da timp bancherului să înţeleagă ce avea să urmeze, apoi termină:

― Şi, aş adăuga eu, cu excepţia cazului cînd o face la masă.

În sală se aşternu brusc tăcerea.

Asta a fost o imprudenţă, gîndi Jessica. Rangul bancherului i-ar putea permite să-l provoace pe fiul meu la duel. Văzu că Idaho era pregătit să intervină. Santinelele stăteau nemişcate, aşteptîndu-i semnalul. Gurney Halleck era cu ochii pe oamenii din faţa sa.

― Ho-ho-hoooo!

Tuek, traficantul, rîdea în hohote, cu capul dat pe spate.

Pe chipurile mesenilor apărură zîmbete nervoase.

Bewt începu să rînjească.

Bancherul îşi trase scaunul înapoi, îl fulgeră cu privirea pe Paul.

― Cine-i înfruntă pe Atreizi o face pe pielea lui, comentă impasibil Kynes.

― Atreizii obişnuiesc să-şi insulte oaspeţii? mugi bancherul.

Înainte ca Paul să poată răspunde, Jessica se aplecă peste masă şi rosti:

― Domnule!

Iar în gînd: Trebuie să ne lămurim ce urmăreşte această unealtă a Harkonnenilor. Un nou atentat la viaţa lui Paul? Îl mai ajută şi altcineva?

― Fiul meu evocă un tablou şi dumneata îţi vezi în el portretul? întrebă ea. Fascinantă destăinuire.

Îşi strecură pe furiş mîna spre cristaiul a cărui teacă şi-o prinsese deasupra gleznei.

Bancherul îşi întoarse privirea duşmănoasă spre Jessica. Paul îşi trase uşor scaunul mai înapoi, gata să sară dacă va fi nevoie. Recepţionase cuvîntul cifrat: tablou. "Pregăteşte-te pentru violenţă".

Kynes se uită lung la Jessica, apoi îi făcu un semn discret lui Tuek.

Traficantul se sculă brusc în picioare, îşi înălţă carafa.

― Propun un toast! strigă el. Să bem în sănătatea tînărului Paul Atreides, care arată ca un puşti, dar se poartă ca un bărbat.

De ce se amestecă? se întrebă Jessica.

Bancherul îşi strămutase acum privirea la Kynes şi Jessica observă groaza care se întipărise din nou pe chipul agentului.

Oaspeţii începură să răspundă la îndemnul toastului.

Oamenii se supun voinţei lui Kynes, gîndi Jessica. A dat de înţeles că e de partea lui Paul. Care să fie secretul puterii lui? în nici un caz faptul că este Judecător al Schimbării. Funcţia asta e temporară. Şi sînt sigură că nu-i vorba nici de rangul lui de funcţionar imperial.

Îşi retrase mîna de pe mînerul cristalului, îşi înălţă carafa în direcţia lui Kynes. Planetologul îi răspunse cu acelaşi gest.

Numai Paul şi bancherul (Susu! Stupidă poreclă! gîndi Jessica) rămăseseră nemişcaţi. Bancherul continua să se uite ia Kynes. Paul privea fix farfuria dinaintea lui.

Eram stăpîn pe situaţie, gîndi el. De ce s-au amestecat? Privi pe sub sprîncene capetele invitaţilor din faţa sa. Pregăteşte-te de violentă? Din partea cui? Din partea bancherului? În nici un caz.

Halleck spuse fără să se adreseze cuiva anume:

― Într-o societate ca a noastră, oamenii n-ar trebui să se pripească, atunci cînd li se pare că sînt insultaţi. Nu rareori o hotărîre nechibzuită înseamnă curată sinucidere.

O privi pieziş pe fiica fabricantului de distraie, urmă:

― Nu eşti de aceeaşi părere, domnişoară?

― Oh, ba da, ba da, categoric! se grăbi să răspundă fata. Se abuzează tot timpul de violenţă. Mi se face de-a dreptul silă. De cele mai multe ori, nu-i vorba de nici o ofensă şi totuşi mor oameni. Este absurd.

― Este absurd, într-adevăr, întări Halleck.

Jessica sesiză jocul aproape perfect al fetei, gîndi: Gîsculiţa asta nu-i deloc o gîsculiţă. Şi, în clipa aceea, înţelese în ce consta ameninţarea şi-şi dădu seama că înţelesese şi Halleck. Plănuiseră să-l îmbrobodească pe Paul prin intermediul unei femei. Jessica răsuflă uşurată. Fiul ei întrevăzuse probabil cel dintîi manevra ― antrenamentul lui nu-l lăsase să omită acest gambit banal.

― Mi se pare că sînt necesare noi scuze, se adresă Kynes bancherului.

Agentul îi întoarse Jessicăi un surîs chinuit, zise:

― Doamnă, mă tem că am băut peste măsură. S-au servit vinuri tari la masa aceasta, iar eu nu-s prea obişnuit cu asemenea băuturi.

Jessica îi auzi veninul din voce. Răspunse cu amabilitate:

― În relaţiile cu străinii trebuie să priveşti cu îngăduinţă deosebirile de obiceiuri şi educaţie.

― Mulţumesc, Doamnă.

Soţia fabricantului de distraie se aplecă înspre Jessica şi-i spuse:

― Ducele zicea că, rămînînd aici, sîntem în siguranţă. Sper că n-au început noi conflicte armate.

A fost îndrumată să canalizeze conversaţia pe făgaşul ăsta, gîndi Jessica.

― Nu cred că-i vorba de ceva grav, spuse ea. Dar, deocamdată, mai există o serie de probleme care necesită prezenţa personală a Ducelui. Nici o măsură de precauţie nu-i de prisos, atîta timp cît continuă vrăjmăşia dintre Casele Atreides şi Harkonnen. Ducele a jurat kanly. Şi bineînţeles, nu se va lăsa pînă ce nu-i va fi lichidat pe toţi agenţii Harkonnenilor care se mai află pe Arrakis.

Se uită pieziş la reprezentantul Băncii Ghildei, adăugă:

― Iar legile Convenţiei îi îngăduie acest lucru. Apoi, privindu-l pe Kynes: Nu-i aşa, doctore Kynes?

― De bună seamă, răspunse planetologul.

Fabricantul de distraie o înghionti discret pe soţia lui.

Femeia se uită repede la el, spuse:

― Parcă mi s-a făcut şi mie foame. Aş gusta din friptura aceea de pasăre care s-a servit mai înainte.

Jessica îi făcu semn unui valet, apoi se întoarse către bancher:

― Chiar, domnule, vorbeai ceva mai înainte despre păsări şi despre obiceiurile lor. Aflu tot mai multe lucruri interesante în legătură cu Dune. Spune-mi, unde se află locurile cu mirodenii? Vînătorii trebuie să pătrundă adînc înspre centrul deşertului?

― O, nu, Doamnă. Se cunosc foarte puţine lucruri despre centrul deşertului. Şi aproape nimic despre emisfera sudică.

― Există o poveste care spune că în ţinuturile sudice s-ar afla un gigantic Filon-Mamă de mirodenii, interveni Kynes, dar bănuiala mea este că-i doar o plăsmuire şi-un pretext de baladă. Din cînd în cînd, unii vînători mai cutezători pătrund în zonele limitrofe centurii centrale, dar expediţiile acestea sînt extrem de periculoase ― navigaţia-i nesigură şi furtunile-s foarte frecvente. Cu cît se acţionează mai departe de bazele de la poalele Scutului, cu atît devin mai posibile accidentele. Deocamdată, s-a dovedit nerentabil să ne aventurăm prea departe, spre sud. Poate că dac-am dispune de-un satelit meteorologic...

Bewt îşi înălţă capul din farfurie, vorbi cu gura plină, adresîndu-se tuturor:

― Se zice că fremenii pot ajunge acolo, că ei se pot deplasa unde vor, că au descoperit sugători şi sifîntîni chiar şi în emisfera sudică.

― Sugători şi sifintîni? se miră Jessica.

Kynes răspunse repede:

― Vorbe, Doamnă, vorbe. Astea există pe alte planete, dar nu pe Arrakis. Sugătorile sînt locuri în care apa se infiltrează pînă la suprafaţă sau destul de aproape de suprafaţă ca să poată fi descoperită după anumite semne. Sifintîna e tot un fel de sugătoare, din care se poate sorbi apă printr-un tub înfipt în sol... cel puţin aşa se zice.

Nu pare sincer, gîndi Jessica.

De ce minte? se întrebă Paul.

― Foarte interesant, comentă Jessica. Şi gîndi: "Se zice...". Curioase şabloane verbale mai au pe-aici. Măcar de şi-ar da seama cît de revelatoare este exprimarea aceasta pentru credinţa în superstiţii de care nu pot scăpa.

― Am auzit, interveni Paul, că aveţi o zicală: lustrul vine de la oraş, iar înţelepciunea din deşert.

― Arrakisul are multe zicale, spuse enigmatic Kynes.

Jessica se pregătea să formuleze o nouă întrebare, cînd un valet se apropie de ea, se înclină şi îi întinse un bilet. Ea îl despături, recunoscu scrisul Ducelui şi semnele de cod. Citi repede mesajul, apoi se adresă tuturor:

― Sper că vă va face plăcere să aflaţi că Ducele ne trimite veşti îmbucurătoare. Problema pentru care a trebuit să ne părăsească a fost rezolvată. S-a găsit aerotransportorul dispărut. Un agent Harkonnen strecurat printre membrii echipajului i-a silit pe ceilalţi să aterizeze la o bază a traficanţilor, cu speranţa că le va putea vinde acestora aparatul. Şi omul, şi maşina au fost predate trupelor noastre.

Îşi înclină uşor capul către Tuek.

Traficantul îi răspunse cu aceeaşi mişcare.

Jessica împături biletul, şi-l strecură în mînecă.

― Mă bucur că nu s-a ajuns la luptă deschisă, declară bancherul. Populaţia speră din toată inima că Atreizii vor aduce pacea şi prosperitatea.

― Mai ales prosperitatea, rosti Bewt.

― Cred că aşteptaţi cu toţii desertul, spuse senină Jessica. I-am comandat bucătarului nostru o specialitate caladaneză: orez pundi cu cremă dolsa.

― Sună foarte îmbietor, zise fabricantul de distraie. Cum aş putea obţine şi eu reţeta?

― Vei primi orice reţetă doreşti, domnule, răspunse Jessica, înregistrînd omul pentru a discuta despre el cu Hawat. Fabricantul era tipul arivistului meschin şi fricos, care putea fi cumpărat ieftin.

În jurul ei, convivii îşi reluaseră flecăreala: "Ce material drăguţ..." "A comandat o montură la fel de superbă ca şi piatra..." "Poate că vom încerca să sporim producţia în trimestrul următor..."

Jessica se uită la farfuria din faţa ei, reflectînd la pasajul cifrat din mesajul lui Leto: "Harkonnenii au încercat să debarce un transport de lasere. Le-am capturat Asta nu înseamnă însă că n-au reuşit să debarce şi alte transporturi. Şi în orice caz, e o dovadă că nu se prea sinchisesc de scuturi. Luaţi măsuri de precauţie în consecinţă."

Lasere, gîndi Jessica, descumpănită. Fasciculele incandescente de lumină brizantă puteau străpunge orice material cunoscut, neprotejat de un scut defensiv. Faptul că fenomenul de conexiune inversă, la contactul cu scutul, putea să provoace explozia simultană a celor două surse de energie nu-i preocupa pe Harkonneni. De ce? O explozie laser-scut era o variabilă periculoasă; putea fi mai puternică decît orice armă atomică, sau putea provoca doar moartea trăgătorului si a ţintei sale.

Necunoscutele problemei o nelinişteau.

Îl auzi pe Paul spunînd:

― Nu m-am îndoit nici o clipă că vom găsi transportorul. Cînd tatăl meu îşi pune în gînd să rezolve o problemă, o rezolvă. Harkonnenii încep să descopere şi ei acest adevăr.

Se laudă, gîndi Jessica. N-ar trebui să se laude. Cînd urmează să-ţi petreci noaptea ascunzîndu-te sub pămînt, de frica laserelor, n-ai dreptul să te lauzi.

N-avem scăpare ― plătim pentru violenţa strămoşilor noştri.

Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

JESSICA AUZI LARMĂ din holul principal, aprinse lampa de lîngă pat. Ceasul de aici nu fusese potrivit la ora locală şi trebui să scadă mintal douăzeci şi unu de minute, ca să-şi dea seama că era ora două noaptea.

Deşi puternică, larma era confuză.

Să fi declanşat Harkonnenii atacul? se întrebă.

Coborî din pat, se duse la monitor. Pe unul dintre ecrane ii văzu pe Paul, dormind în compartimentul cel mai adînc al beciului, unde i se improvizase în grabă un dormitor. Evident, zgomotul ou ajungea pînă acolo. În camera Ducelui nu era nimeni; patul nu fusese desfăcut. Oare Leto mai era şi acum pe terenul de debarcare?

Jessica rămase nemişcată în mijlocul încăperii, trăgînd cu urechea.

Desluşi o voce care striga cuvinte dezlînate. Apoi o altă voce, care-l chema pe doctorul Yueh. Jessica găsi o mantie, o îmbrăcă, îşi vîrî picioarele în papuci, îşi prinse cristaiul deasupra gleznei.

Din nou, o voce îl strigă pe Yueh.

Jessica îşi încinse mantia la mijloc, ieşi pe coridor. Brusc, o străfulgeră un gînd: Dacă a fost rănit Leto?

Începu să alerge.

Î se păru că nu va mai ajunge niciodată la capătul coridorului. Ieşi de sub arcadă, trecu în goană prin sala de mîncare, se năpusti în pasajul care ducea în. holul principal. Se opri năucă în sala vastă, puternic luminată. Toate lămpile cu suspensie de lîngă pereţi străluceau la intensitatea maximă.

În dreapta ei, chiar în faţa uşii de la intrare, zări doi soldaţi din corpul de gardă, ţinîndu-l de subsuori pe Duncan Idahao, al cărui cap se bălăngănea de colo-colo, cu bărbia în piept. Jessica îi privi încremenită.

Unul dintre soldaţi i se adresă dojenitor iui Idaho:

― Vezi ce-ai făcut? Ai trezit o pe doamna Jessica.

În spatele lor, draperiile grele stăteau umflate, semn că uşa rămăsese deschisă. Nici Ducele, nici Yueh nu se vedeau nicăieri. Ceva mai departe, retrasă, Mapes îl privea cu răceală pe Idaho. Purta o robă cafenie, cu un desen în serpentină pe tiv, iar în picioare avea ghete de deşert cu şireturile desfăcute.

― Bine c-am trezit-o, bolborosi Idaho. Îşi dădu capul pe spate, zbieră: Pe Grumman mi-am muiat întîiaj' dată şabia-n sînge!

Maica Marc! E beat! gîndi Jessica.

Faţa oacheşă şi rotundă a lui Idaho se schimonosi într-o grimasă arţăgoasă. Părul lui creţ, ca blana unui ţap negru, era năclăit de praf. Avea tunica ruptă într-o parte şi, de sub marginile zdrenţuite, îi atîrna un colţ al cămăşii de borangic pe care o purtase Ia cină.

Jessica se apropie de el.

Unul dintre soldaţi o salută, fără a-l slăbi pe Idaho.

― N-am ştiut ce să facem cu el, Doamnă. Vocifera în faţa casei, dar nu voia să intre. Ne-am temut să nu treacă vreun localnic şi să-l vadă în halul ăsta. Ne-ar fi ieşit vorbe.

― De unde vine? întrebă Jessica.

― După cină a condus-o acasă pe una din domnişoare, Doamnă. Din ordinul lui Hawat.

― Ce domnişoară?

― Una din fetişcanele de la agenţia de ghizi. Nu ştii, Doamnă? Se uită cu coada ochiului la Mapes, îşi coborî glasul: Se apelează totdeauna la Idaho pentru supravegherea doamnelor.

Foarte bine! gîndi Jessica. Dar de ce-i beat?

Se încruntă, se întoarse către Mapes.

― Mapes, adu-i un stimulent. Cofeină, dacă se poate. Vezi dacă n-a mai rămas nişte cafea cu melanj.

Idaho îşi înălţă anevoie capul, se uită chiorîş la Jessica, bodogăni:

― Am căsăpit mai mul' de-o sută d'inşi pen' Duce... Da' vreau să ştiu şi io ce caut aici? Su' pămînt nu-i de trăit. Deasupra, nici atît. Ce dracu' de lume mai e ş-asta, ha?

Dinspre coridor se auzi un zgomot. Jessica îşi întoarse capul, îl văzu pe Yueh venind către ei, cu trusa medicală în mîna stîngă. Diamantul tatuat pe fruntea lui se contura mai pregnant ca oricînd.

― Iaca şi dom'Doctor! zbieră Idaho. Ce-i doctore? Ai venit şă-m'pui atele?

Îşi roti ochii înceţoşaţi în direcţia Jessicăi.

― Prost bancu', ă?

Jessica se încruntă, dar nu spuse nimic. Se întrebă: Ce motiv ar putea avea Idaho să se îmbete? Nu cumva a fost drogat?

― Afurisita aia de bere de mir'denie, mormăi Idaho, încercînd să stea drept.

Mapes reveni cu o ceaşcă aburindă în mîini. Se opri nehotărîtă în spatele lui Yueh, se uită la Jessica. Ea îi făcu semn să aştepte. Yueh îşi lăsă jos trusa, o salută pe Jessica, spuse:

― Berea de mirodenie, zici?

― A mai strajnică pileală, bîigui Idaho. Încercă să ia poziţie de drepţi, urlă: Pe Grumman mi-am muiat întîiaj' dată şabia-n sînge! Am tăiat un Harkon... pen' Duce l-am tăiat.

Yueh se întoarse, se uită la ceaşca pe care o ţinea Mapes.

― Ce-i acolo?

― Cofeină, spuse Jessica.

Yueh luă ceaşca, i-o întinse lui Idaho.

― Bea asta, băiete.

― Nu ma' beau nimic.

― Iar eu îţi spun, bea-o!

Capul lui Idaho se bălăngăni în direcţia lui Yueh. Clătinindu-se, spadasinul făcu un pas înainte, tîrîndu-i pe cei doi soldaţi după el.

― M-am săturat pînă-n gît să to' fac pe placu' 'Niversulu-mperial, doctore! Acu' o să mai facem ş' cum vreau io.

― După ce-o să bei asta, spuse Yueh. Nu-i decît cafea.

― O porcărie ca ş' planeta asta! Cu-afurisitu' ei de soare alb. Care decolorează totu'... şi strîmbă toate...

― Bun, acum însă e noapte, îi spuse Yueh răbdător. Fii băiat de treabă şi dă pe gît ceaşca asta. O să te simţi mai bine.

― Nu vreau să mă sim'ai bine!

― Doar n-o să ne petrecem noaptea, tocmindu-ne cu el, interveni Jessica. Şi gîndi: Are nevoie de-un şoc.

― Te poţi retrage, Doamnă, zise Yueh. Am eu grijă de el Jessica îşi scutură capul Făcu un pas înainte, îl lovi cu putere pe Idaho peste faţă.

Spadasinul se dădu înapoi, trăgînd santinelele după el, o fulgeră cu privirea.

― Cum te porţi în casa Ducelui tău? şuieră ea. Smulse ceaşca din mîna lui Yueh, împroşcînd picături de lichid, i-o vîrî sub nas lui Idaho. Bea-o imediat! E un ordin!

Idaho se îndreptă brusc, o privi fix, urît. Apoi vorbi încet, pronunţînd cuvintele răspicat şi atent:

 ― Nu primesc ordine de la o blestemată de spioană a Harkonnenilor.

Yueh se cutremură, se întoarse spre Jessica.

Chipul ei se făcuse livid. Dădu încet din cap. Acum pricepuse totul. Vorbele şi faptele observate în cursul ultimelor zile, vorbele şi faptele al căror înţeles i se păruse trunchiat, căpătaseră deodată semnificaţie. O copleşi o furie aproape insuportabilă. Fu nevoită să-şi solicite toate resursele antrenamentului ei Bene Gesserit ca să-şi regleze pulsul şi să-şi egalizeze respiraţia. Văpaia însă continuă să pîlpîie mocnit în sufletul ei.

Se apelează totdeauna la Idaho pentru supravegherea doamnelor!

Îl săgetă pe Yueh cu privirea. Doctorul îşi lăsă ochii în jos.

― Ştiai? întrebă ea.

― Am... auzit unele vorbe, Doamnă. Dar n-am vrut să-ţi îngreunez povara.

― Hawat! şuieră ea. Să vină imediat la mine Thufir Hawat!

― Doamnă, dar...

― Imediat!

Nu poate fi decît Hawat, gîndi ea. Dacă ar fi provenit din altă sursă, o asemenea bănuia/â ar fi fost respinsă fără regret. Idaho îşi scutură capul, bolborosi:

― Nu mai puteam să-nr ţin gura.

O clipă, Jessica se uită la ceaşca pe care o ţinea în mînă, apoi, brusc, îi azvîrli conţinutul în obrazul lui Idaho.

― Închideţi-l într-una din camerele pentru oaspeţi, din aripa de est, porunci ea. Să doarmă acolo pînă-şi... revine,

Cei doi soldaţi o priviră posomoriţi. Unul dintre ei îngăimă:

― Poate c-ar fi mai bine să-i ducem în altă parte, Doamnă. L-am putea...

― Trebuie să stea aici! se răsti Jessica. I s-a încredinţat o misiune aici! În glas îi răzbătu amărăciunea: Supravegherea doamnelor este specialitatea lui.

Soldatul înghiţi în sec.

― Unde e Ducele? întrebă ea.

― La postul de comandă, Doamnă.

― Hawat e cu el?

― Hawat e în oraş, Doamnă.

― Duceţi-vă după ei şi aduceţi-l aici. Îl aştept în camera mea.

― Doamnă...

― Dacă este nevoie, îl voi chema şi pe Duce, spuse ea. Dar sper să nevoie. N-aş vrea să-l tulbur cu povestea asta.

― Prea bine, Doamnă.

Jessica vîrî ceaşca goală în mîinile lui Mapes, care o privi întrebător cu ochii ei albastru-în-albastru.

― Du-te şi te culcă, Mapes.

― Eşti sigură că nu mai ai nevoie de mine, Doamnă?

Jessica îi adresă un surîs mohorît.

― Sînt sigură.

― Poate că ar fi mai bine să laşi totul pe mîine, Doamnă, interveni Yueh. Ţi-aş putea da un sedativ şi...

― Întoarce-te în apartamentul dumitale şi lasă-mă pe mine să fac ceea ce cred de cuviinţă, rosti ea. Apoi îl bătu încetişor pe braţ, pentru a atenua asprimea poruncii: E mai bine aşa, crede-mă.

Îşi înălţă brusc fruntea, se răsuci şi părăsi holul, îndreptîndu-se către apartamentul ei. Mergea cu spatele drept, cu ochii aţintiţi înainte. Ziduri reci... coridoare... o uşă cunoscută... Apăsă brutal clanţa, intră şi trînti uşa în spatele ei. Rămase nemişcată, privind cu ochi scăpărători ferestrele opacizate de scutul defensiv al camerei. Hawat! Să se fi vîndut Harkonnenilor? Vom vedea.

Se apropie de jilţul de modă veche, tapiţat cu piele de schlag brodată, îl întoarse cu faţa spre uşă. Îşi aduse aminte subit de cristaiul aflat în teaca prinsă deasupra gleznei. Desprinse teaca şi şi-o legă pe antebraţ, încercînd apoi alunecarea armei. Privi încă o dată prin cameră, fixîndu-şi cu precizie în minte, ca măsură de prevedere, poziţia fiecărui obiect: divanul din colţ, scaunele cu spătar drept de lîngă perete, cele două măsuţe joase, ţitera prinsă în suportul ei, lîngă uşa dormitorului.

Lămpile cu suspensie împrăştiau o lumină palidă, trandafirie. Le micşoră şi mai mult intensitatea, apoi se aşeză în jilţ. Bătu încetişor ci degetele in tapiţeria braţelor, mulţumită de masivitatea impunătoare a fotoliului, atît de potrivit pentru ceea ce avea să urmeze.

Acum poate să vină, gîndi ea. Vom vedea ce e de văzut! Şi se pregăti de aşteptare, în stilul Bene Gesserit, acumulînd răbdare, drămuindu-şi forţele.

Mai curînd decît îşi închipuise, în uşă se auzi o bătaie şi, la îndemnul ei, Hawat intră în încăpere.

Jessica îl privi fără să-şi părăsească jilţul, observînd în mişcările Iui prezenţa vibrantă a energiei induse de drog, sesizînd dincolo de paravanul acesta semnele oboselii. Ochii umezi şi bătrîni ai lui Hawat scînteiau. Pielea lui încreţită părea uşor gălbuie în lumina din cameră; pe mîneca braţului drept al mentatului se întindea o pată mare, jilavă.

Jessica simţi mirosul de sînge.

Îi arătă scaunul de lîngă perete, rosti:

― Ia-ţi un scaun şi aşază-te în faţa mea.

Hawat se înclină, făcu precum îi spusese. Toate astea pentru că dobitocul de Idaho s-a îmbătat! gîndi el. Iscodi chipul Jessicăi, întrebîndu-se cum o va scoate la capăt.

― De mult trebuia să lămurim cîteva lucruri în ceea ce ne priveşte, spuse Jessica.

― Care-i necazul, Doamnă? întrebă Hawat, aşezîndu-se şi lăsîndu-şi mîinile pe genunchi.

― Nu fă pe neştiutorul cu mine! se răsti ea. Dacă nu ţi-a spus Yueh pentru ce te-am chemat, atunci ai aflat-o de la vreunul din spionii pe care i-ai pus pe urmele mele. Cel puţin cînd sîntem numai noi doi, putem vorbi fără ascunzişuri...

― Cum doreşti, Doamnă.

― În primul rînd vreau să-mi răspunzi la o întrebare. Eşti, în clipa de faţă, agentul Harkonnenilor?

Hawat se smulse pe jumătate din scaun. Cu faţa neagră de mînie, mîrîi:

― Îndrăzneşti să mă insulţi astfel?

― Stai jos, rosti ea. Ai îndrăznit acelaşi lucru.

Încet, mentatul se lăsă pe scaun.

Iar Jessica, citind semnele de pe chipul pe care îl cunoştea atît de bine, îşi îngădui un suspin de uşurare. Nu e Hawat.

― Acum ştiu că ai rămas credincios Ducelui meu, spuse ea. Şi sînt dispusă să-ţi iert afrontul.

― E ceva de iertat?

Jessica se încruntă, gîndi: Să-mi joc atu-ul? Să-i spun că de cîteva săptămîni o port în mine pe fiica ducelui? Nu... Nici măcar Leto nu ştie încă... Asta n-ar face decît să-i complice existenţa, să-l tulbure, acum cînd trebuie să-l preocupe doar supravieţuirea noastră. Poate mai tîrziu. Mai este timp.

― O Dreptvorbitoare ar putea să rezolve problema asta, spuse cu voce tare, dar din păcate nu avem o Dreptvorbitoare autorizată de Curtea Supremă.

― Aşa este. Nu avem Dreptvorbitoare.

― Să se fi strecurat vreun trădător printre noi? întrebă ea. I-am cercetat cu cea mai mare grijă pe toţi oamenii noştri. Cine-ar putea fi? Gurney nu-i. Nici Duncan. Locotenenţii lor nu ocupă poziţii strategice demne de luat în seamă. Tu nu eşti, Thufir. Paul nu poate fi. Ştiu că nu sînt eu. Cine mai rămîne? Yueh? Să-l chem aici, să-l pun la încercare?

― N-ar avea nici un rost, spuse Hawat. Yueh este condiţionat de înaltul Colegiu. De asta sînt eu absolut sigur.

― Şi în plus, soţia lui, Bene Gesserit, a fost ucisă de Harkonneni, adăuga Jessica.

― Asta era, deci, zise Hawat.

― N-ai remarcat niciodată ura din glasul lui, atunci cînd rosteşte numele Harkonnen?

― Ştii că n-aud asemenea lucruri, murmură Hawai.

― De unde pînă unde a căzut bănuiala asupra mea? întrebă ea Hawat se posomorî.

― Doamnă, mă pui într-o situaţie imposibilă. În primul rînd, îi datorez loialitate. Ducelui.

― Cunosc această loialitate şi de aceea ţi-am spus că sînt dispusă să iert multe.

― Iar eu mă văd silit să-ntreb din nou: e ceva de iertat?

― Remiză?

Bătrînul meritat ridică din umeri.

― Foarte bine, rosti Jessica. Să vorbim atunci despre altceva. Despre Duncan Idaho, luptătorul iscusit ale cărui însuşiri de paznic şi supraveghetor sînt atît de preţuite. În noaptea asta, a băut peste măsură ceva ce se numeşte bere de mirodenie. Mi s-a adus la cunoştinţă că şi alţi oameni de-ai noştri s-au intoxicat cu băutura aceasta. E adevărat?

― Văd că eşti bine informată, Doamnă,

― Sînt. Nu ţi se pare că beţiile astea sînt simptomatice, Thufir?

― Vorbeşti în cimilituri, Doamnă.

― Foloseşte-ţi facultăţile de mentat! se răsti ea. Nu ştii ce-i cu Duncan? Cu ceilalţi? Îţi spun eu, în două vorbe: n-au patrie.

Hawat îşi aţinti degetul către podea.

― Arrakisul e patria lor.

― Arrakisul nu înseamnă nimic pentru ei! Patria lor era Caladanul. Dar noi i-am dezrădăcinat. Au rămas fără patrie. Şi se tem că Ducele le-a înşelat speranţele.

Hawat înţepeni în scaun.

― Dacă vreunul dintre oamenii noştri ar rosti asemenea vorbe, ar fi...

― Încetează, Thufir! E defetist sau trădător medicul care dă diagnosticul corect al unei boli? Nu vreau decît să vindec boala.

― Ducele mi-a încredinţat mie misiunea aceasta.

― Dar nu se poate să nu-ţi dai seama că-i norma! să mă intereseze şi pe mine mersul unei asemenea boli. Şi nu se poate să nu recunoşti că mă pricep şi eu puţin la asemenea lucruri.

Trebuie oare să-i aplic un şoc mai serios! se întrebă. Cred că da... Trebuie să-l smulg cumva din rutină.

― Interesul Domniei-Tale ar putea fi interpretat şi altfel, observă Hawat şi dădu din umeri.

― Aşadar, m-ai osîndit deja?

― Nu, Doamnă. Dar în situaţia în care ne aflăm, nu-mi pot asuma nici un risc. Nici unul.

― O tentativă de asasinare a fiului meu ţi-a scăpat neobservată chiar în casa aceasta, spuse ea. Cine şi-a asumat riscul ăsta? Chipul mentatului se întunecă.

― I-am prezentat Ducelui demisia mea.

― Dar mie mi-ai prezentat-o? Sau lui Paul?

Hawat nu mai reuşi să-şi ascundă mînia. Începu să răsufle repede, cu nările dilatate. Ochii îi scăpărară. Jessica îi văzu tîmplele pulsînd năvalnic.

― Sînt slujitorul Ducelui, spuse el, muşcînd parcă fiecare cuvînt.

― Nu există nici un trădător, zise Jessica. Altundeva-i ameninţarea. Poate că e ceva în legătură cu laserele. Poate că vor încerca să instaleze lasere cu declanşare întîrziată, îndreptate asupra scutului defensiv al clădirii. Poate că...

― Şi cine ar putea dovedi după aceea că n-a fost vorba de o explozie atomică? o întrerupse Hawat. Nu, Doamnă. N-ar risca o asemenea ilegalitate. Radiaţia rămîne. Dovezile sînt greu de înlăturat. Nu. Vor respecta majoritatea legilor. Sînt sigur că există un trădător.

― Zici că eşti slujitorul Ducelui! Ai fi în stare să-l distrugi, încercînd să-l salvezi?

Hawat inspiră adînc, apoi rosti:

― Dacă eşti nevinovată, Doamnă, vei primi scuzele mele cele mai umile.

― Să privim altfel lucrurile, Thufir, zise, după o clipă, Jessica. Oamenii trăiesc cel mai bine atunci cînd fiecare îşi are locul său, cînd fiecare ştie unde i-e locul în orînduiala naturală a lucrurilor. Distruge locul şi distrugi omul. Dintre toţi oamenii care îi sînt devotaţi Ducelui, Thufir, tu şi cu mine sîntem situaţi ideal pentru a ne distruge unul altuia locul. Oare nu i-aş putea şopti şi eu Ducelui, noaptea, că te bănuiesc de trădare? Cînd crezi că ar fi mai receptiv la asemenea şoapte, Thufir? Ce vrei să-ţi spun mai mult de-atît?

― Mă ameninţi? mîrîi el.

― Nu te ameninţ. Nu vreau decît să-ţi atrag atenţia că cineva ne atacă, lovind tocmai în orînduiala esenţială a traiului nostru. E un atac inteligent, diabolic. Îţi propun să respingem acest atac, orînduindu-ne astfel viaţa încît să nu mai existe nici o fisură capabilă să creeze un punct vulnerabil.

― Mă acuzi de insinuarea unor bănuieli neîntemeiate?

― Exact. Neîntemeiate.

― Şi vrei să răspunzi cu propriile-ţi bănuieli?

Tu trăieşti din bănuieli, Thufir, nu eu.

― Te îndoieşti de facultăţile mele?

Jessica oftă.

― Thufir, aş vrea să-ţi analizezi sentimentele personale implicate în povestea asta. Omul natural este un animal lipsit de logică. Logica judecăţilor tale este nenaturală, dar i se îngăduie să se manifeste atîta timp cît are un caracter util. Eşti întruchiparea logicii, Thufir ― eşti mentat. Cu toate acestea, soluţiile problemelor pe care le analizezi tu sînt concepte proiectate, într-un sens cît se poate de real, în afara fiinţei tale. Acolo sînt ele studiate, întoarse pe toate părţile, examinate din toate unghiurile.

― Nu cumva vrei să mă înveţi propria mea meserie? întrebă el, fără a încerca să-şi camufleze dispreţul din glas.

― Înţelegi şi-ţi poţi aplica logica la orice fenomen exterior fiinţei tale, continuă netulburată Jessica. Dar e în firea omului ca atunci cînd este confruntat cu probleme personale să-i vină foarte greu să-şi scoată la iveală gîndurile cele mai intime şi să ie lase explorate de logică. Avem tendinţa să ne împotmolim, să dăm vina pe orice altceva decît pe adevărata problemă, cea care zace în adîncul sufletului nostru şi ne roade.

― Încerci în mod deliberat să-mi subminezi încrederea în aptitudinile mele de mentat, şuieră el. Dacă aş afla că vreunul din oamenii noştri încearcă să saboteze astfel orice altă armă din arsenalul nostru, n-aş ezita să-l denunţ şi să-l distrug.

― Cei mai abili mentaţi au un respect sănătos pentru factorul de eroare din calculul lor, rosti ea.

― N-am pretins niciodată contrariul.

― Atunci, gîndeşte-te la simptomele pe care le-am observat amîndoi: oamenii se îmbată, se ceartă... Trăncănesc vrute şi nevrute despre Arrakis, ignoră cele mai elementare...

― Se plictisesc, asta-i tot, o întrerupse Hawat. Nu încerca să-mi torpilezi raţionamentele, prezentîndu-mi o problemă clară într-o lumină tulbure.

Jessica îl privi lung. Se gîndi ia oamenii Ducelui, care se frămîntau în barăci, într-o atmosferă în care tensiunea se ridicase atît de mult, încît aproape că se simţea miros de izolaţie arsă. Au început să se asemene din ce în ce mai mult cu oamenii din legendele despre vremurile dinaintea Ghildei, îşi spuse ea. Au ajuns ca oamenii rătăcitorului printre stele, Ampoliros. Sătui de bătălii... veşnic căutînd, pregătindu-se veşnic şi veşnic nepregătiţi.

― De ce n-ai apelat niciodată la ajutorul meu în problemele pe care trebuia să le rezolvi pentru Duce? întrebă ea. Te temi să nu-ţi pierzi postul?

Hawat o fulgeră cu privirea.

― Cunosc cîte ceva despre antrenamentul vostru de...

Tăcu brusc, se încruntă.

― De ce te-ai oprit? Dă-i drumul, spuse: de vrăjitoare Bene Gesserit.

― Cunosc cîte ceva despre antrenamentul real din şcolile voastre. L-am observat şi la Paul, dar să nu crezi că mă las prostit de lozinca vehiculată de Bene Gesserit... că existaţi ― chipurile ― numai pentru a servi.

Şocul trebuie să fie dur, gîndi ea. E aproape pregătit să-l primească.

― La consilii mă asculţi respectuos, spuse cu voce tare, dar ţii rareori seamă de părerile mele. De ce?

― Nu am încredere în motivele Bene Gesserit, replică el. N-ai decît să crezi că poţi privi într-un om; n-ai decît să crezi că poţi determina un om să facă exact ceea ce vrei să...

― Thufir, biet nătărău! hohoti ea sumbru.

Hawat îşi încleştă fălcile, îşi lipi spatele de speteaza scaunului.

― Indiferent ce zvonuri ţi-au ajuns la urechi despre şcolile noastre, reluă ea, să ştii că adevărul le întrece. Dacă aş vrea să-l distrug pe Duce... să te distrug pe tine sau pe oricare altul dintre cei aflaţi în preajma mea, nimeni n-ar fi în stare să mă împiedice.

Şi imediat după aceea gîndi: De ce mă las pradă trufiei, rostind asemenea vorbe? Nu aşa am fost învăţată să procedez. Nu aşa trebuie să-l zdruncin.

Hawai îşi furişă mîna sub tunică, pipăi micul proiector de săgeţi otrăvite. Nu poartă scut, gîndi el. S-o fi crezînd chiar aşa de grozavă? I-aş putea face de petrecanie chiar în clipa asta... dar, ahhh, ar fi vai şi-amar dacă m-am înşelat!

Jessica îi observase mişcarea. Spuse:

― Să ne rugăm ca noi doi să n-ajungem niciodată la violenţă.

― Înţeleaptă propunere!

― Boala de care vorbeam însă continuă să se propage. Iată de ce te întreb din nou: nu e mai raţional să presupunem că Harkonnenii au semănat această bănuială ca să ne învrăjbească?

― Pare-se că ajungem iar la remiză, replică sec Hawat.

Ea oftă, îşi spuse: E aproape pregătit.

― Ducele şi cu mine sîntem ca nişte părinţi pentru oamenii noştri, zise. Poziţia...

― Nu eşti soţia Ducelui, o întrerupse Hawat.

Jessica îşi impuse calmul, gîndi: Bună ripostă.

― Dar nici nu va avea altă soţie, replică. Cel puţin atîta timp cît trăiesc eu. Şi, aşa cum am spus, sîntem ca nişte părinţi. Harkonnenii vor să frîngă această rînduială naturală a existenţei noastre, vor să ne tulbure, să ne dezbine, să ne întunece minţile... Ce ţintă li s-ar părea mai ademenitoare?

Hawat intui unde vroia să ajungă Jessica şi sprîncenele i se împreunară deodată într-o cută adîncă.

― Ducele? continuă ea. E o ţintă atrăgătoare, într-adevăr, numai că nimeni altul, în afară poate doar de Paul, nu e mai bine păzit. Eu? Da, fireşte, dar îşi dau seama că o Bene Gesserit nu-i o ţintă uşoară. Şi-apoi există o ţintă mai bună... Un om ale cărui îndatoriri creează, în mod inevitabil, o monstruoasă pată întunecată. Un om pentru care suspiciunea este la fel de naturală ca şi respiraţia. Un om care îşi clădeşte întreaga viaţă pe insinuări şi mister.

Mîna ei dreaptă se destinse ca un arc, către el.

― Tu!

Hawat dădu să sară din scaun.

― Nu ţi-am permis încă să pleci, Thufir!

Cuvintele căzură ca un fulger.

Bătrînul mentat se prăbuşi în scaun. Muşchii îl trădaseră. Instantaneu.

Jessica îl privi cu un zîmbet amar.

― Acum cunoşti ceva despre antrenamentul nostru real, spuse ea.

Hawat îşi simţi gîtlejul arzînd, încercă să înghită. Porunca ei fusese suverană, irezistibilă ― rostită pe un ton şi într-un chip care nu îngăduiau împotrivire. Trupul i se supusese mai înainte ca mintea lui să poată încropi un gînd. Nimic nu i-ar fi putut împiedica reacţia aceasta ― nici logica, nici mînia cea mai turbată... Nimic. Ceea ce făcuse Jessica demonstra o cunoaştere perfectă, intimă, a omului pe care îl putea manevra astfel. Hawat nu şi-ar fi imaginat niciodată posibilitatea unui control atît de total.

― Ţi-am spus mai înainte că ar trebui să ne înţelegem unul pe celălalt, rosti Jessica. De fapt, vroiam să spun că tu ar trebui să mă înţelegi pe mine. Pentru că eu te-am înţeles demult. Şi îţi mai spun o dată că, pentru mine, singura garanţie pe care o oferi este loialitatea ta faţă de Duce.

Hawat o privi lung, îşi umezi buzele cu vîrful limbii.

― Dacă mi-aş fi dorit o marionetă, Ducele s-ar fi căsătorit cu mine, urmă ea. Ar fi putut chiar să rămînă cu impresia că a făcut-o din propria sa voinţă.

Hawat îşi lăsă capul în piept, continuînd s-o privească pe sub gene. Numai un autocontrol sever reuşi să-l facă să se stăpînească să nu cheme garda. Autocontrolul... şi supoziţia că femeia aceasta l-ar putea împiedica. O supoziţie nouă. I se încreţi pielea amintindu-şi felul în care îl dominase. În clipa aceea, cînd trupul îl trădase, Jessica ar fi putut să scoată o armă şi să-l ucidă!

Oare toţi oamenii sînt atît de vulnerabili? se întrebă. Oare oricare dintre noi poate fi manipulat, împotriva voinţei sale, cu atîta uşurinţă? Gîndul îl făcu să se cutremure. Cine i-ar putea sta în cale unei fiinţe cu asemenea putere?

― Ai zărit pentru o clipă pumnul din mănuşa Bene Gesserit, reluă Jessica. Puţini îl văd şi mai rămîn în viaţă. Iar ceea ce am făcut adineaori este relativ simplu. Nu-mi cunoşti întregul arsenal. Să te gîndeşti la asta!

― De ce nu-i nimiceşti pe duşmanii Ducelui? întrebă el.

― Eu să-i nimicesc? replică ea. Ai vrea să fac din Ducele nostru un neputincios, un infirm depinzînd veşnic de mine?

― Dar... cu asemenea putere...

― Puterea e o sabie cu două tăişuri, Thufir. Tu gîndeşti aşa: "Ce uşor i-ar fi să modeleze o armă umană cu care să străpungă inima duşmanului." Este adevărat, Thufir; chiar şi inima ta. Dar ce-aş realiza în felul ăsta? Dacă şi alte Bene Gesserit ar face acelaşi lucru, n-ar deveni întregul Bene Gesserit suspect? Noi nu vrem asta, Thufir. Nu vrem să ne distrugem singure.

Dădu încet din cap, adăugă:

― Este adevărat, Thufir: existăm numai pentru a servi.

― Nu-ţi pot răspunde, îngăimă el. Ştii că nu-ţi pot răspunde!

― Nu vei vorbi nimănui despre ceea ce s-a întîmplat aici, zise ea. Te cunosc, Thufir.

― Doamnă...

Din nou, bătrînul îşi simţi gîtlejul arzînd şi încercă să înghită. Apoi gîndi: Da, e puternică. Dar oare asta nu înseamnă că ar putea fi o unealtă cu atît mai înspăimîntătoare în mîinile Harkonnenilor?

― Ducele poate fi distrus la fel de repede de prieteni, ca şi de duşmani, spuse ea. Nădăjduiesc că acum te vei gîndi mai bine la bănuiala ta şi-o vei abandona.

― Dacă se va dovedi neîntemeiată, replică Hawat.

Dacă, rosti ea ironic.

― Dacă, repetă el.

― Eşti perseverent.

― Prudent... Şi conştient de factorul de eroare.

― Atunci am să te mai întreb un singur lucru: Ce-nseamnă pentru tine faptul că te pomeneşti, legat şi lipsit de apărare, în faţa unei persoane care-şi ţine cuţitul la beregata ta şi că această persoană, în loc să te omoare, te dezleagă şi-ţi dă cuţitul să-l foloseşti aşa cum crezi de cuviinţă?

Se ridică din jilţ, se întoarse cu spatele la el.

― Poţi pleca, Thufir.

Bătrînul mentat se sculă în picioare. Şovăi. Îşi strecură din nou mîna spre arma ascunsă sub tunică. Şi se gîndi deodată la tatăl Ducelui (fusese un bărbat viteaz, în ciuda tuturor defectelor sale), la corrida la care asistase cu mulţi ani în urmă, la taurul negru şi fioros ce se oprise cu capul în pămînt, nemişcat, descumpănit. Bătrînul Duce îşi azvîrlise capa purpurie peste braţ. Apoi se întorsese cu spatele la coarne, în ploaia de aclamaţii a mulţimii.

Sînt taurul... iar ea e matadorul, gîndi Hawat. Îşi retrase mîna de pe patul armei, privi broboanele de sudoare din palmă.

Şi înţelese că, indiferent de întorsătura pe care aveau s-o ia lucrurile pînă la urmă, el n-avea să uite niciodată clipa aceasta şi nici sentimentul de supremă admiraţie pentru doamna Jessica.

Încet, se întoarse şi părăsi încăperea

Iar Jessica îşi desprinse privirea de pe imaginea oglindită în geamul ferestrei, se răsuci, se uită lung la uşa închisă.

"Şi acum să vedem ce-o să se mai întîmple", şopti ea.

Te lupţi cu vise?

Te cerţi cu umbre?

Te mişti ca într-un somn adînc?

Timpul a trecut.

Viaţa ţi s-a luat.

Te-ai amărît cu fleacuri,

Eşti victima nesăbuinţei tale.

Cîntec de jale pentru Jamis în Cîmpia Funebră ― Extras din Cîntecele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan.

DUCELE SE OPRISE să citească biletul la lumina singurei lămpi cu suspensie din vestibulul de la intrarea palatului. Mai erau cîteva ore pînă în zori şi deja simţea oboseala. Mesajul fusese predat santinelelor de un curier fremen, cu cîteva minute înaintea veniri sale de la postul de comandă.

Pe bilet scria: "O coloană de fum ziua, un stîlp de foc noaptea".

Atît.

Ce-ar putea să însemne? se întrebă ducele.

Curierul plecase fără să aştepte răspuns şi înainte de a i se fi putut adresa vreo întrebare. Dispăruse ca o umbră în noapte.

Leto vîrî biletul într-unul din buzunarele tunicii, cu gîndul să i-l arate lui Hawat mai tîrziu. Îşi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe frunte, oftă. Efectul tabletelor tonice începuse să se estompeze. Trecuseră două zile istovitoare din seara recepţiei şi încă şi mai mult timp de cînd nu dormise.

Şi, ca şi cînd problemele militare nu i-ar fi dat destul de furcă, mai intervenise şi convorbirea alarmantă cu Hawat, relatarea întrevederii sale cu Jessica!

S-o trezesc? se întrebă. A cum nu mai are nici un rost să joc teatru. Sau... greşesc?

Numai nenorocitul de Duncan Idaho e de vină!

Clătină din cap. Nu, nu Duncan. Eu sînt de vină. Pentru că nu m-am destăinuit Jessicăi de la bun început. Trebuie să-i spun totul chiar acum, pînă nu se mai întîmplă cine ştie ce blestemăţie.

Hotărîrea păru să-l reconforteze. Părăsi cu paşi repezi vestibulul, traversă holul principal şi pătrunse în coridorul care ducea spre apartamentele familiale.

La intersecţia cu micul culoar de serviciu se opri brusc. De undeva, dinspre capătul culoarului, se auzise un sunet straniu. Ducele îşi duse mîna stîngă la butonul de pe centura scutului, îşi trase cu mîna dreaptă kindjalul. Prezenţa palpabilă a armei avu darul să-l liniştească. Sunetul îl înfiorase.

Cu paşi uşori, începu să înainteze în culoarul îngust, blestemînd lumina insuficientă. Lămpile cu suspensie erau minuscule, aşezate la vreo opt metri una de alta şi reglate la intensitate minimă. Pereţii întunecaţi, din piatră, parcă înghiţeau lumina.

În semiîntunericul din faţa lui, zări o formă neclară, chircită.

Leto şovăi, fu pe punctul de a-şi activa scutul, dar se răzgîndi pentru că asta i-ar fi limitat mişcările, auzul... şi pentru că transportul de lasere pe care îl capturaseră reuşise să-i strecoare în suflet îndoiala.

Se apropie cu precauţie de mogîldeaţă întunecată, văzu că era trupul unui om, un bărbat care zăcea cu faţa în jos pe pardoseala de piatră. Strîngînd cu putere mînerul armei, Leto îl întoarse cu piciorul, se aplecă să-i privească faţa în lumina anemică. Era Tuek, traficantul. Pe piept avea o pată mare, umedă. Punctele negre ale ochilor morţi fixau bezna de deasupra. Leto pipăi pata... Caldă.

Cum de-a murit omul ăsta aici? se întrebă. Cine l-a ucis?

Sunetul dinainte se auzi din nou, mai desluşit. Un geamăt. Venea din faţă şi dintr-o parte, din pasajul către camera centrală în care instalaseră generatorul scuturilor defensive ale clădirii.

Cu mîna pe contactul centurii, cu kindjalul gata să lovească, Ducele trecu peste cadavru, se furişă pe lîngă peretele culoarului şi îşi aruncă privirea după colţ, către camera generatorului.

O altă mogîldeaţă zăcea pe jos, la cîţiva paşi de el şi Leto îşi dădu imediat seama că aceasta era sursa ciudatului sunet. Mogîldeaţă se mişcă, începu să se tîrască spre el, dureros de încet, icnind, bolborosind.

Ducele îşi potoli spasmul subit al fricii, ţîşni spre mijlocul pasajului. Îngenunche lîngă făptura care se tîra. O recunoscu pe Mapes, menajera fremenă ― cu părul atîrnîndu-i peste faţă, cu îmbrăcămintea răvăşită. Lucind posomorît, o pată mare, de culoare închisă, îi acoperea omoplaţii. Leto îi atinse umărul şi femeia se ridică în coate, îşi înălţă bărbia, îşi aţinti asupra lui ochii ca două găuri negre.

― Domnia-Ta, bolborosi ea. Ucis... santinela... trimis... după... Tuek... salveze... doamna... să... Domnia-Ta... aici, nu...

Se prăbuşi, capul i se izbi de pardoseală,

Leto îi căută pulsul la tîmple, Nu simţi nimic. Privi pata de sînge. Cineva o înjunghiase pe Mapes pe ia spate. Cine? Mintea începu să-i alerge nebuneşte, Femeia voise să-i spună că cineva omorîse o santinelă? Şi Tuek... Jessica îl chemase? De ce?

Dădu să se ridice. Un al şaselea simţ îl preveni. Mîna îi fulgeră către butonul de la centură... Prea tîrziu. Un şoc îi aruncă braţul într-o parte. Simţi o uşoară durere în antebraţ, văzu capătul unei săgeţi mici ieşind prin mînecă, îşi dădu seama că paralizia avansa repede în susul braţului. Făcu un efort; cumplit ca să-şi ridice capul şi să privească spre capătul pasajului.

Uşa de la camera generatorului era deschisă şi în pragul ei stătea Yueh. Faţa îi era scăldată în lumina galbenă a unei lămpi cu suspensie, care plătea deasupra uşii. Din camera aflată în spatele lui, nu se auzea nici un zgomot. Generatorul amuţise.

Yueh! gîndi Leto. A sabotat generatorul! Ne-a lăsat descoperiţi!

Yueh porni către el, vîrîndu-şi în buzunar paralizatorul.

Leto constată că mai putea să vorbească, îngăimă:

― Yueh! Cum?

În clipa următoare, paralizia îi atinse picioarele. Alunecă pe pardoseală. Spatele îi rămase lipit de zidul de piatră.

Cu chipul abătut, Yueh se aplecă. Îi atinse fruntea. Ducele simţi atingerea; o atingere îndepărtată... nespus de îndepărtată.

― Drogul din vîrful săgeţii e selectiv, spuse Yueh. Poţi vorbi, dar nu-ţi recomand s-o faci.

Aruncă o privire spre celălalt capăt al pasajului, apoi se aplecă din nou deasupra lui Leto. Smulse săgeata, o azvîrli. Sunetul săgeţii rostogolindu-se pe dalele de piatră ajunse slab şi îndepărtat la urechile Ducelui.

Nu poate fi Yueh, gîndi Leto. E condiţionat.

― Cum? şopti ei,

― Îmi pare rău, dragă Duce, dar există lucruri care depăşesc asta. Îşi atinse diamantul tatuat pe frunte. E straniu şi pentru mine să constat că pot străpunge bariera conştiinţei mele piretice.., dar vreau să ucid un om. Da, vreau într-adevăr lucrul ăsta. Şi nimic nu-mi va putea sta în cale.

Îşi coborî privirea spre Duce,

― O, nu-i vorba de tine, dragul meu Duce. Baronul Harkonnen. Vreau să-l omor pe Baron.

― Pe Ba...

― Taci, taci, te rog, bietul meu Duce. Nu ţi-a mai rămas prea mult timp. Mai ţii minte dintele cu ştift pe care ţi l-am pus după accidentul de la Narcal? Dintele... Trebuie să ţi-l înlocuiesc. Peste cîteva clipe te voi anestezia şi-l voi înlocui.

Îşi desfăcu degetele mîinii, privi ceva aflat în căuşul palmei.

― O copie fidelă, reluă el. Nervul din centru pare perfect autentic. Detectoarele obişnuite nu-l vor depista. Şi nici o inspecţie sumară. Dar dacă muşti mai tare pe dintele ăsta, învelişul se sparge. E suficient să expiri o singură dată cu putere, ca să împrăştii în jurul tău un gaz otrăvitor... Un gaz care ucide fără milă.

Leto se uită fix ia Yueh, văzu privirea aproape dementă a doctorului, sudoarea de deasupra sprîncenelor şi de pe bărbie.

― Oricum erai sortit pieirii, bietul de tine, continuă Yueh. Dar înainte de a muri vei da ochii cu Baronul. El va crede că eşti ameţit de droguri, incapabil de vreun efort supraomenesc, ca să-l ataci. Şi, într-adevăr, vei fi drogat... şi legat. Dar un atac poate lua deseori forme stranii. Iar tu, nu vei uita de dinte. Dintele, Duce Leto Atreides. Ţine minte: dintele!

Bătrînul medic se aplecă mai aproape, apoi mai aproape, pînă ce chipul şi mustaţa lui lungă ocupară cîmpul vizual din ce în ce mai îngust al Ducelui.

― Dintele, şuieră Yueh.

― De ce? şopti Leto.

Yueh se lăsă într-un genunchi, lîngă el,

― Am încheiat cu Baronul un tîrg al lui Shaitan. Trebuie să mă încredinţez că şi-a respectat şi el angajamentul. Cînd îl voi vedea, voi şti. Numai privindu-l în faţă voi şti. Dar n-aş putea ajunge pînă la el fără să plătesc preţul cerut. Iar preţul eşti tu, bietul meu Duce. Prin tine voi ajunge la el şi voi afla. Sărmana mea Wanna m-a învăţat multe lucruri. M-a învăţat să desluşesc adevărul în clipele de mare tensiune. Nu-mi reuşeşte întotdeauna, dar cînd îl voi privi pe Baron... cînd îl voi privi pe Baron voi şti.

Leto încercă să vadă dintele din palma lui Yueh. I se părea că totul era un coşmar. Nu... Nu putea fi adevărat...

Buzele roşii ale medicului se strîmbară într-o grimasă.

― Aş fi făcut chiar eu totul, dar n-am nici o şansă s-ajung atît de aproape de Baron. Nu. Pe mine m-ar ţine la distanţă. Pe cîtă vreme tu... ah! Tu, arma mea iubită! Baronul nu se va putea abţine să nu te privească de-aproape... Ca să te soarbă din ochi, ca să se umfle-n pene...

Leto se pomeni aproape hipnotizat de muşchiul care zvîcnea pe maxilarul lui Yueh la fiecare vorbă.

Medicul se apropie mai mult.

― Iar tu, bunul meu, scumpul meu Duce, să nu uiţi dintele! I-l arătă, ţinîndu-l între degetul mare şi arătător.

― Este singurul lucru care ţi-a mai rămas.

Gura lui Leto schiţă o mişcare lipsită de sunet, apoi:

― Refuz.

― A, nu! Nu trebuie să refuzi. Pentru că în schimbul acestui mic serviciu, am să fac şi eu ceva pentru tine. Am să-ţi salvez fiul şi femeia. Nimeni altcineva n-o poate face. O să-i trimit într-un loc în care nu-i va putea atinge nici un Harkonnen...

― Cum... să-i... salvezi? şopti Leto.

― Lăsînd să se creadă c-au murit, ascunzîndu-i printre oamenii care scot cuţitul numai cînd aud de Harkonneni, care-i urăsc pe Harkonneni într-atît încît ard scaunul pe care a şezut un Harkonnen şi sărează solul pe care a călcat un Harkonnen.

Pipăi maxilarul lui Leto.

― Simţi ceva?

Ducele îşi dădu seama că nu mai putea să răspundă. Simţi ca prin vis că i se trage ceva din deget, văzu mîna lui Yueh plimbîndu-i prin faţa ochilor inelul cu sigiliul ducal.

― Pentru Paul, rosti Yueh. Peste cîteva secunde ai să-ţi pierzi cunoştinţa. La revedere, sărmanul meu Duce. Cînd ne vom revedea, n-o să mai avem timp să stăm de vorbă.

O undă rece, ca o boare îndepărtată, învălui maxilarul lui Leto, urcă în obraji. Culoarul cufundat în umbră se îngustă din ce în ce mai mult, pînă ajunse doar un punct avînd în centru buzele roşii ale lui Yueh.

― Să nu uiţi dintele! şuieră Yueh. Dintele!

Ar trebui să existe o ştiinţă a nemulţumirii. Oamenii au nevoie de suferinţe şi de oprimare ca să-şi dezvolte muşchi psihici.

Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

JESSICA SE TREZI în întuneric. Liniştea din jur i se păru rău prevestitoare. Nu putea înţelege de ce mintea şi trupul îi erau atît de amorţite. Pielea îi transmise furnicături de spaimă de-a lungul nervilor. Vru să se ridice şi să aprindă o lumină, dar ceva îi stăvili hotărîrea. Îşi simţea gura... ciudat.

Bum-bum-bum-bum!

Era un sunet surd, imposibil de localizat în întuneric. Undeva.

Momentul de aşteptare i se păru ticsit de timp, de mişcări mărunte, dese, ca împunsăturile unui ac de cusut.

Apoi începu să-şi simtă trupul, legăturile de la încheieturile mîinilor şi de la glezne, căluşul din gură. Era culcată pe-o parte, cu mîinile legate la spate. Încercă legăturile. Erau din fibră krimskell. Cu cît ar fi tras de ele, cu atît s-ar fi strîns mai tare.

Şi în clipa aceea îşi aminti.

Simţise mişcare în întunericul dormitorului. Ceva umed şi moale o izbise peste faţă, umplîndu-i gura, în tîmp ce mîini necunoscute o imobilizau. Gemuse şi inspirase involuntar, o singură dată. Simţise narcoticul şi în momentul imediat următor îşi pierduse cunoştinţa prăbuşindu-se în hăul negru al spaimei.

S-a întîmplat, gîndi. Cît de uşor i-a venit de hac redutabilei Bene Gesserit! N-a fost nevoie decît de trădare. Hawat a avut dreptate!

Îşi dădu silinţa să nu-şi mişte legăturile.

Nu-i dormitorul meu, îşi spuse. M-au dus în altă parte.

Încet, îşi recompuse calmul interior.

Deveni conştientă de mirosul stătut al propriei ei transpiraţii, îmbibate cu infuzia chimică a fricii.

Unde e Paul? se întrebă. Fiul meu! Ce-au făcut cu el?

Calmul.

Şi-l impuse, folosind practicile străvechi.

Dar spaima îi dădea încă tîrcoale.

Leto? Unde eşti, Leto?

Sesiză o diminuare a beznei din jur. Se conturau umbre. Dimensiunile se separară, deveniră noi săgeţi de percepţie. Alb. O dungă de lumină sub uşă.

Sînt pe podea.

Oameni. Le simţi paşii în vibraţia podelei.

Îşi reprimă din nou obsesia spaimei. Trebuie să rămîn calmă, atentă şi pregătită. Poate că n-o să am decît o singură şansă. Încă o dată, îşi impuse calmul interior.

Bătăile inimii se potoliră, deveniră regulate, ritmice. Numără invers. Am fost inconştientă aproape o oră. Îşi închise ochii, îşi concentră întreaga atenţie la paşii care se apropiau.

Patru inşi.

Percepu deosebirile din umbletul lor.

Trebuie să-i las să creadă că nu mi-am revenit. Îşi destinse trupul pe podeaua rece, îşi testă starea de alertă a simţurilor. Auzi cum se deschide o uşă, simţi prin pleoapele închise intensitatea luminii.

Paşi... mai aproape. Cineva se opri chiar deasupra ei.

― Ştiu că eşti trează, mugi o voce de bas. N-are rost să te prefaci. Jessica deschise ochii.

Deasupra ei se afla Baronul Vladimir Harkonnen. Apoi, recunoscu decorul: compartimentul de beci în care dormise Paul. Îi văzu canapeaua lîngă zid... Goală. Doi soldaţi intrară aducînd lămpi cu suspensie pe care le lăsară în apropierea uşii deschise. Culoarul din spatele uşii era atît de puternic luminat, încît trebui să-şi ferească ochii.

Se uită la Baron. Purta o pelerină galbenă, deformată de suspensiile portabile. Obrajii Iui bucălaţi, de heruvim, păreau două balonaşe sub ochii negri, de păianjen.

― Efectul drogului a fost calculat la secundă, spuse el. Am ştiut exact clipa în care o să-ţi revii.

Să fie cu putinţă? se întrebă ea. Ar fi trebuit să-mi cunoască exact greutatea, metabolismul, toate... Yueh!

― Păcat că nu-ţi pot scoate căluşul, spuse Baronul. Am fi avut ce discuta.

Nu poate fi decît Yueh, gîndi ea. Cum?

Baronul aruncă o privire peste umăr, spre uşă.

― Intră, Piter.

Jessica nu-l mai văzuse niciodată pe omul care intră şi se apropie de Baron, dar ştia cine era: Piter de Vries, asasinul mentat! Îl examină repede ― trăsături de pasăre de pradă, ochi albaştri ca cerneala. Ochi de arrakian. Detaliile infime ale ţinutei şi gesturilor dezminţeau însă această impresie. Iar carnea lui trăda consistenţa apei. Era înalt, zvelt şi avea un aer vag efeminat.

― Mare păcat că nu putem sta de vorbă, draga mea Doamnă Jessica, spuse Baronul. Dar n-am ce face. Îţi cunosc talentele.

Îl privi repede pe mentat.

― Nu-i aşa, Piter?

― Cum zici tu, Baroane.

Glas de tenor. Jessica simţi un fior rece pe şira spinării. Nu auzise niciodată un glas mai îngheţat. Pentru simţurile ei antrenate glasul urlase: Ucigaş!

― Vreau să-i fac o surpriză lui Piter, spuse Baronul. El crede că l-am chemat aici ca să-şi primească răsplata pe tine, Doamnă Jessica. Dar vreau să-i demonstrez ceva: că, de fapt, nu te doreşte cu adevărat.

― Te joci cu mine, Baroane? întrebă Piter şi zîmbi.

Observîndu-i zîmbetul, Jessica se miră că Baronul nu se retrage de lîngă mentat ca din faţa unui şarpe veninos. Apoi se corectă. Baronul nu putea să descifreze zîmbetul acela.

Nu cunoscuse niciodată Antrenamentul.

Baronul îi surise lui Piter, al cărui chip se transformase într-o mască a aşteptării.

― Eu ştiu ce vrea, de fapt, Piter. Piter vrea putere.

― Mi-ai făgăduit-o pe ea, rosti Piter. Vocea de tenor îşi pierduse o parte din rezerva glacială.

Jessica auzi tonalitatea-reper din timbrul vocii, avu o tresărire lăuntrică. Cum de-a putut Baronul să transforme un mentat într-un asemenea animal?

― Te las să alegi, Piter, zise Baronul.

― Ce să aleg?

Baronul pocni din degetele lui grase.

― Femeia asta şi exilul dincolo de hotarele Imperiului sau Ducatul Atreides al Arrakisului, ca să-l guvernezi în numele meu.

Jessica observă privire scormonitoare cu care ochii de păianjen ai Baronului îl scrutau pe Piter.

― Aici ai putea fi Duce, chiar şi fără titlu, supralicita Baronul.

Mi l-au ucis pe Leto? se întrebă Jessica. Şi undeva, în adîncul

sufletului ei, se porni un vaiet mut.

Baronul continuă să-l fixeze pe mentat.

― Reflectează bine, Piter! Pe ea o vrei pentru că a fost femeia unui Duce ― un simbol al puterii ei. E frumoasă, utilă, minunat pregătită pentru rolul ei. Dar un întreg ducat, Piter!... Un ducat este mai mult decît un simbol. E realitatea. Un ducat ţi-ar oferi multe femei... şi nu numai atît;

― Nu cumva glumeşti cu Piter?

Baronul se întoarse cu graţia de dansator pe care i-o confereau suspensiile.

― Să glumesc? Eu? Uiţi ceva! Eu însumi renunţ la băiat. Ai auzit şi tu ce-a spus trădătorul despre educaţia lui. Amîndoi sînt la fel ― şi mama, şi fiul. Moarte curată!

Zîmbi.

― Ei, acum trebuie să plec. O să rămîi cu paznicul pe care l-am pregătit special pentru treaba asta. E cu desăvîrşire surd. Are poruncă să te însoţească pînă la prima escală a drumului tău în exil. Va avea grijă ca femeia să nu-ţi vină de hac înainte de vreme. Nu-ţi va îngădui să-i scoţi căluşul decît după ce veţi fi departe de Arrakis. Dacă te hotărăşti cumva să rămîi... are alt ordin.

― Stai, îl opri Piter. Am ales.

― Aha! rîse Baronul. O hotărîre atît de promptă nu poate să însemne decît un singur lucru.

― Iau Ducatul.

Iar Jessica gîndi: Nu-şi dă seama că Baronul îl minte? Ahh... Cum să-şi dea seama? Piter e un mentat "strîmb".

Privirea Baronului se întoarse spre Jessica.

― Ce zici, nu-i grozav că-l cunosc atît de bine pe Piter? Am pus pariu cu maestrul meu armurier că Piter va prefera această altei nativă. Ha! Ei... acum plec. Aşa e mult mai bine. Mult mai bine, da! Cred că mă înţelegi, Doamnă Jessica... Personal, n-am nimic cu tine. E o necesitate. Şi-i mult mai bine-aşa. Da. Nici nu se poate spune că am poruncit să fii lichidată. Cînd voi fi întrebat ce s-a întîmplat cu tine, voi da liniştit din umeri.

― Atunci, mă ocup eu de restul? întrebă Piter.

― Paznicul îţi stă la dispoziţie, răspunse Baronul. Da, hotărăşte tu ce-i de făcut.

Se uită lung la Piter.

― Da, da. Eu voi rămîne cu mîinile curate. Da. Hotărăşte tu. Eu nu ştiu nimic. După ce-o să plec eu... fă ce vrei. Da. Aşa... ăăă, da... Da. Bun.

Se teme de interogatoriul unei Dreptvorbitoare, gîndi Jessica. Ce Dreptvorbitoare? Ahhh, Cucernica Maică Gaius Helen... fireşte! De vreme ce ştie că va fi supus interogatoriului ei, înseamnă că e la mijloc mîna Împăratului. O, sărmanul meu Leto!

Baronul îi aruncă o ultimă privire Jessicăi, se întoarse şi ieşi. Ea îl urmări din ochi, gîndind: A avut dreptate Cucernica Maică... E un adversar prea puternic.

În beci intrară doi mercenari Harkonnen. Un altul, al cărui chip era o mască de cicatrici oribile, se opri în pragul uşii, cu un laser în mînă.

Surdul, gîndi Jessica, cercetîndu-i chipul desfigurat. Baronul ştie că aş putea folosi Glasul..

Cicatrice se uită la Piter:

― Puştiu-i afară. L-am pus pe-o targă. Ce porunceşti?

Piter se adresă Jessicăi:

― Mă gîndisem să te supun ameninţîndu-ţi fiul, dar încep să-mi dau seama că n-aş fi reuşit. Am lăsat emoţiile să-mi întunece raţiunea. O acţiune nefastă pentru un mentat.

Se uită la cei doi mercenari, întorcîndu-se în aşa fel încît şi surdul să-i vadă buzele.

― Duceţi-i pe amîndoi în deşert, aşa cum ne-a sfătuit trădătorul să facem cu puştiul. Planul e bun. Viermii vor distruge orice dovadă. N-o să le mai găsească nimeni cadavrele.

― Nu vrei să le faci singur de petrecanie? întrebă Cicatrice.

Citeşte pe buze, gîndi Jessica.

― Voi urma exemplul Baronului, spuse Piter. Duceţi-i unde-a spus trădătorul.

Jessica auzi în glasul iui Piter inflexiunile aspre ale autocontrolului mentatic. Gîndi: Şi el se teme de Dreptvorbitoare.

Piter îşi săltă umerii, porni către uşă. În prag, paşii îi şovăiră şi Jessica crezu că se va întoarce s-o mai privească o dată. Dar mentatul părăsi încăperea.

― Ca să spun drept, nici mie nu mi-ar place să dau ochii cu Dreptvorbitoarea după treaba din noaptea asta, mormăi Cicatrice.

― N-ai teamă, spuse unul dintre mercenari. N-o să dea ea de tine, cotoroanţa aia!

Se apropie de capul Jessicăi, se aplecă deasupra ei.

― Decît să stăm la taclale, mai bine s-o luăm din loc şi să ne facem treaba. Apuc-o de picioare şi...

― De ce să nu-i lichidăm chiar aici? întrebă Cicatrice.

― Rămîne mizerie, răspunse celălalt. Doar dacă te amuză să-i strîngi de gît. Eu însă zic să facem treaba ca lumea, curat. Îi crestăm niţel ca s-atragă viermii şi-i lăsăm în nisip. După aia, n-o să mai avem ce curăţa.

― Mda... păi, cam ai dreptate, încuviinţă Cicatrice.

Jessica îi ascultase, pîndind, înregistrînd. Dar căluşul continua să-i împiedice Glasul, iar surdul era o problemă.

Cicatrice îşi vîrî laserul în toc, o apucă de picioare. O ridicară ca pe un sac, o scoaseră pe uşă şi-i făcură vînt pe o targă cu suspensii, în care se mai afla cineva. Cînd o întoarseră ca s-o înghesuie spre mijlocul tărgii, văzu chipul lui Paul. Era legat, dar nu avea căluş. Faţa lui se afla la mai puţin de zece centimetri de a ei. Avea ochii închişi şi respira egal.

E drogat? se întrebă ea.

Mercenarii ridicară targa şi pentru o fracţiune de secundă ochii lui Paul se întredeschiseră. Două fante negre îndreptate spre ea.

Numai să nu-i treacă prin cap să-şi folosească Glasul! se rugă în gînd Jessica. Surdul!

Ochii lui se închiseră.

Paul practicase exerciţiul de respiraţie controlată, ascultînd lucid tot ce se vorbise în beci. Surdul era o problemă, dar Paul îşi stăpînea disperarea. Regimul Bene Gesserit de limpezire a gîndurilor, pe care îl învăţase de la mama sa, îi îngăduise să-şi păstreze calmul. Era pregătit să profite de orice prilej favorabil.

Încă o dată scrută repede, printre gene, chipul mamei sale. Părea nevătămată. Dar îi puseseră căluş.

Se întrebă cine fusese în stare s-o ia prin surprindere. Capturarea lui nu era un mister ― înainte de culcare înghiţise o tabletă prescrisă de Yueh, iar cînd se trezise era legat şi întins pe targa aceasta. Poate că şi ei i se întîmplase acelaşi lucru. Logic gîndind, trădătorul nu putea fi decît Yueh, dar parcă nu-i venea să creadă. Era de neînţeles. Un doctor Suk trădător!

Targa se înclină uşor. Mercenarii îi scoaseră printr-o uşă sub cerul înstelat al nopţii. Una din balizele cu suspensie izbi pragul uşii. Apoi Paul auzi scrîşnetul nisipului sub tălpile oamenilor. Deasupra lui, aripa unui topter eclipsă stelele. Targa fu lăsată jos.

Ochii lui Paul se acomodară repede cu lumina slabă. Îl văzu pe surd deschizînd uşa ornitopterului, aruncînd o privire în interiorul învăluit în lumina verde, difuză, a instrumentelor de pe tabloul de bord.

― Cu topteru' ăsta trebuie să-i ducem? întrebă el şi se întoarse să privească buzele tovarăşului său.

― Trădătorul a zis că ăsta-i singurul echipat pentru deşert, răspunse celălalt.

Cicatrice dădu din cap.

― O chichineaţă de navă de legătură. Afar' de ei nu-ncap mai mult de doi oameni.

― Doi oameni îi de-ajuns, replică cel de-al treilea mercenar, apropiindu-se ca surdul să-i vadă buzele. Ne ocupăm noi de ei, mai departe, Kinet.

― Baronul mi-a poruncit să nu-i slăbesc din ochi, zise Cicatrice.

― Da' ce te faci praf atîta? întrebă mercenarul din spatele tărgii.

― Femeia asta-i vrăjitoare Bene Gesserit. Are puteri ascunse.

― Zău? exclamă mercenarul, ducîndu-şi un pumn la ureche. Una d-alea, care va să zică? Acu-nţeleg.

Tovarăşul lui mîrîi:

― Las' că-n curînd o să fie hrană pentru viermi. Nu s-a născut ea vrăjitoarea aia Bene Gesserit care să-i vină de hac la vreunu' din viermii ăia mari. Îl înghionti pe cel din spatele tărgii. Ce zici, Czigo?

― Aşa-i, încuviinţă omul.

Se aplecă deasupra tărgii, o prinse pe Jessica de subsuori.

― Hai, Kinet. Mergi cu mine dacă vrei cu-adevărat să vezi ce-o să se-ntîmple.

― Mersi de invitaţie, mormăi surdul.

Jessica se simţi ridicată. Umbra aripii alunecă într-o parte... Stelele. Mercenarii o împinseră pe locul din spate, îi controlară frînghiile krimskell, apoi o imobilizară cu una din centurile scaunului. Paul fu înghesuit lîngă ea. În timp ce-l strîngeau cu cealaltă centură, Jessica observă că legăturile lui erau funii obişnuite.

Surdul Kinet se aşeză în faţă. Mercenarul care îl ajutase să ducă targa, Czigo, trecu lîngă el, pe celălalt scaun.

Kinet închise uşa, manevră comenzile. Topterul decolă, clătinîndu-se în bătaia aripilor şi viră către sud, în direcţia Scutului de Piatră. După cîteva clipe, Czigo îşi bătu tovarăşul pe umăr:

― Ce-ar fi să te întorci şi să stai cu ochii pe ei?

― Eşti sigur că ştii drumul? întrebă Kinet, cu ochii la buzele lui.

― Am auzit şi eu ce-a spus trădătorul.

Kinet îşi răsuci scaunul. La lumina stelelor, Jessica văzu lucind în mîna lui laserul. Interiorul cabinei păru să se mai lumineze, pe măsură ce ochii ei se acomodau cu semiobscuritatea, dar chipul desfigurat al surdului rămînea estompat. Jessica încercă pe furiş centura scaunului, constată că nu părea strînsă. Apoi simţi că materialul era mai rugos în porţiunea care-i trecea peste braţul stîng. Îşi dădu imediat seama că în locul acela cureaua era secţionată aproape în întregime! Ar fi putut s-o rupă cu o singură smucitură.

Să ne fi pregătit cineva topterul ca să ne putem salva? se întrebă. Cine? Încet, îşi retrase picioarele legate de lîngă picioarele lui Paul.

― Mare păcat să prăpădeşti o mîndreţe de femeie ca asta, spuse brusc Cicatrice. Ai avut vreodat' d-a face cu una de neam mare?

Se întoarse să-l privească pe pilot.

― Nu toate alea din Bene Gesserit îs de neam mare, răspunse pilotul.

― N-or fi, da' arată toate de parcă-ar fi.

Mă vede destul de bine, gîndi Jessica. Îşi săltă picioarele pe perna scaunului şi se ghemui pe-o parte, privindu-l fix pe Cicatrice.

― Frumoasă foc, pe legea mea, spuse Kinet. Îşi trecu limba peste buze. Zău că-i păcat. Se uită la Czigo.

― Nu cumva te gîndeşti la ce cred eu că te gîndeşti? întrebă pilotul.

― Cine-o să afle? făcu mercenarul. După aia...

Dădu din umeri.

― N-am avut niciodat' d-a face cu cucoane. Cine ştie cînd s-o mai ivi vreo ocazie ca asta...

― Încearcă numai să te atingi de maică-mea! şuieră Paul. Îl fulgeră cu privirea pe surd.

― Hei! rîse pilotul. Căţelandru' a-nceput să Şatre. Noroc că nu poate să muşte.

Jessica gîndi: Paul articulează notele prea acut. Poate c-o să reuşească totuşi.

Cei doi mercenari tăcură.

Nenorociţii! gîndi Jessica, privindu-i şi amintindu-şi cuvintele Baronului. O să-i omoare de cum vor raporta că şi-au îndeplinit misiunea. Baronul nu vrea martori.

Topterul viră larg deasupra versantului sudic al Scutului şi, pentru o clipă, Jessica zări dedesubt o limbă de nisip luminată de lună.

― Cred c-ajunge, spuse pilotul. Trădătorul zicea să-i lăsăm în nisip, cum trecem de Scut.

Înclină botul aparatului înspre dune, coborî rapid în picaj, apoi redresă aproape de suprafaţa deşertului.

Jessica îl văzu pe Paul începînd respiraţia ritmică a exerciţiului de calmare. Fiul ei îşi închise ochii, apoi îi redeschise. Jessica se uită la el neputincioasă. Încă nu stăpîneşte Glasul, gîndi ea. Dacă dă greş...

Cu o hurducătură uşoară, topterul atinse nisipul şi Jessica, privind către nord, spre Scut, observă cum dispare în spatele stîncilor un alt topter.

Cineva ne urmăreşte! gîndi. Cine? Apoi: Cei pe care Baronul i-a pus să-i supravegheze pe aceştia doi. Iar supraveghetorii sînt şi ei supravegheaţi la rîndul lor. De alţii.

Czigo opri motoarele aripilor. Se făcu linişte.

Jessica îşi întoarse capul. Prin parbrizul din spatele surdului, văzu geana plăpîndă de lumină a răsăritului celei de-a doua luni, creasta acoperită parcă de chiciură a unei înălţimi stîncoase, cu terase tăiate de vînt şi de nisip.

Paul îşi drese glasul.

― Ei, Kinet? făcu pilotul.

― Ştiu şi eu ce să zic, Czigo?

Czigo se întoarse, spuse:

― Ah... ia priveşte!

Îşi întinse mîna spre rochia Jessicăi.

― Scoate-i căluşul! porunci Paul.

Jessica simţi cuvintele retezînd aerul. Tonul, timbrul fuseseră excelente ― imperative, tăioase. Doar nota ar fi trebuit să fie o idee mai joasă, deşi chiar şi aşa se încadra destul de bine în spectrul auditiv al mercenarului.

Czigo îşi ridică mîna către fîşia trecută peste gura Jessicăi, trase de nodul de la spate.

― Ia mîna! strigă Kinet.

― Mai tacă-ţi fleanca! se răsti Czigo. E legată.

Desfăcu nodul şi fîşia de pînză căzu. Omul o privi pe Jessica cu ochi strălucitori.

Kinet îl prinse de braţ.

― Ascultă Czigo, ce te-a...

Jessica îşi smuci capul, scuipă căluşul. Îşi acordă glasul pe un ton catifelat, insinuant:

― Domnilor! Nu-i nevoie să vă bateţi pentru mine.

Şi în acelaşi timp se răsuci unduios către Kinet.

Îi văzu pe amîndoi. Încordîndu-se, ştiu că în clipa aceea erau convinşi că trebuie să se bată pentru ea. Nu mai aveau nevoie de alte motive. În minţile lor, se băteau deja pentru ea.

Jessica îşi înălţă capul în lumina instrumentelor, ca să fie sigură că surdul poate să-i vadă buzele, spuse:

― Nu trebuie să vă certaţi.

Cei doi se depărtară şi mai mult unul de celălalt, se priviră pieziş.

― Merită vreo femeie să te baţi pentru ea? urmă Jessica.

Dar chiar cuvintele ei, prezenţa ei, constituiau un îndemn irezistibil.

Paul îşi strînse buzele, silindu-se să nu facă vreun zgomot. Avusese un singur prilej de a-şi folosi Glasul şi reuşise. Acum însă... totul depindea de mama sa, a cărei experienţă o întrecea cu mult pe a lui.

― Mda, făcu surdul. N-are rost să ne batem pentru...

Mîna lui fulgeră către gîtul pilotului. Lovitura fu întîmpinată de o scînteiere metalică ce izbi simultan braţul şi pieptul lui Kinet.

Surdul horcăi, căzu moale pe spate, oprindu-se cu capul în uşa de pe partea lui.

― Credea c-are de-a face c-un ageamiu, mormăi Czigo.

Îşi retrase mîna, dînd la iveală pumnalul. Lama sclipi în lumina lunii.

― Şi-acum căţelandrul, mîrîi el şi se aplecă spre Paul.

― Nu-i nevoie, murmură Jessica.

Czigo şovăi.

― N-ai prefera să cooperez? întrebă Jessica. Lasă-i băiatului o şansă.

Îşi strîmbă colţul gurii într-un surîs trist, după care adăugă:

― Cîtă şansă ar putea avea în nisipul de afară... Oferă-i asta şi... (zîmbi)... n-o să-ţi pară rău.

Czigo se uită în stînga, în dreapta, apoi din nou la Jessica.

― Am auzit destule grozăvii despre pustiul ăsta, zise. Cuţitul ar putea fi o moarte mai blîndă pentru puşti.

― Îţi cer prea mult? pledă Jessica.

― Vrei să mă tragi pe sfoară, bolborosi Czigo.

― Nu vreau să-mi văd fiul murind, replică Jessica. Asta înseamnă că vreau să te trag pe sfoară?

Czigo se dădu înapoi, apăsă cu cotul pe clanţa uşii. Apoi îşi înfipse degetele în tunica lui Paul, îl trase peste scaun, spre cadrul uşii deschise şi îşi pregăti cuţitul.

― Ce-ai să faci, potaie, dacă-ţi tai funia?

― O să fugă spre Stîncile din faţă, spuse Jessica.

― Aşa o să faci, potaie?

Paul răspunse cu voce surdă.

― Da.

Lama coborî, reteză frînghia care-i lega picioarele. Paul simţi mîna înfiptă în ceafa sa, împingîndu-l în jos, către nisip. Se prefăcu că se împiedică de cadrul uşii, se răsuci brusc, ca şi cînd ar fi vrut să-şi regăsească echilibrul, şi lovi năprasnic cu piciorul drept.

Talpa ţinti cu o precizie care spunea multe despre anii îndelungaţi de antrenament ― de parcă singurul scop al antrenamentelor fusese clipa aceasta. Aproape fiecare muşchi din trupul lui contribui la plasarea loviturii. Vîrful piciorului izbi abdomenul lui Czigo exact sub stern, talpa ţîşni în sus cu o putere înspăimîntătoare, peste ficat şi prin diafragmă, strivind ventricolul drept al inimii.

Cu un singur urlet gîtuit, mercenarul se răsturnă pe spate, de-a curmezişul scaunelor. Paul, cu mîinile imobilizate, se prăbuşi în nisip, chircindu-şi trupul pentru a amortiza căderea, aterizînd şi revenind pe picioare într-o mişcare neîntreruptă. Se căţără apoi în cabină, găsi cuţitul şi îl ţinu în dinţi pînă ce mama sa îşi tăie legăturile. Apoi Jessica îi eliberă mîinile.

― Trebuia să mă laşi pe mine, rosti ea. L-aş fi determinat să-mi taie frînghiile. Ai riscat prosteşte.

― Poziţia era bună şi am fructificat-o, replică el.

Jessica auzi controlul ferm din vocea lui, spuse:

― Pe plafonul cabinei e gravat semnul Casei lui Yueh.

Paul privi în sus, văzu simbolul spiralat.

― Să ieşim şi să inspectăm aparatul, spuse ea. Sub scaunul pilotului e un balot. L-am simţit de cum ne-au împins înăuntru.

― O bombă?

― Nu cred... E ceva ciudat în toată povestea asta.

Paul sări pe nisip şi Jessica îl urmă. Apoi se întoarse şi-şi vîrî mîinile sub scaunul din faţă. Picioarele lui Czigo atîrnau ţepene într-o parte. Jessica trase pachetul afară. Pînza era umedă. O udase sîngele pilotului.

Risipă de umezeală, gîndi ea. Apoi, surprinsă, îşi dădu seama că gîndise exact aşa cum gîndeau arrakienii.

Paul privi în jur, văzu ecartamentul stîncos care răsărea din deşert, ca o plajă ce se înalţă din mare ― o faleză cu palisade săpate de vînt. Se întoarse în momentul în care mama sa scotea balotul din topter: o văzu ridicîndu-şi brusc capul, privind încordată peste crestele dunelor, spre Scutul de Piatră. Se uită în aceeaşi direcţie. Un alt topter venea drept spre ei. Înţelese că nu vor avea timp să ascundă cadavrele mercenarilor şi să se salveze.

― Fugi, Paul! ţipă Jessica. Sînt Harkonneni!

Arrakisul te învaţă atitudinea cuţitului ― să retezi ceea ce nu-i întreg şi să spui: "Acum este întreg, pentru că sfîrşeşte aici".

Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

UN OM ÎN UNIFORMĂ Harkonnen apăru brusc la capătul coridorului. Îşi aţinti privirea asupra lui Yueh. Părea să fi înregistrat dintr-o singură aruncătură de ochi cadavrul lui Mapes, trupul întins pe pardoseală al Ducelui şi prezenţa lui Yueh pe culoar. Omul ţinea în mîna dreaptă un laser. Întreaga sa fiinţă emana un aer de brutalitate, duritate şi vigilenţă. Yueh se înfioră.

Sardaukar, gîndi el. Bashar, după înfăţişare. Probabil vreunul dintre oamenii de încredere ai Împăratului, trimis spre a supraveghea totul îndeaproape. Oricare le-ar fi uniforma, îi recunoşti dintr-o mie.

― Eşti Yueh, rosti omul.

Se uită lung la inelul Şcolii Suk, care strîngea părul medicului, apoi la diamantul tatuat pe frunte, întîlni în sfîrşit privirea lui Yueh.

― Yueh, încuviinţă doctorul.

― Poţi fi liniştit, Yueh, zise omul. După ce ai neutralizat scuturile clădirii am intrat fără nici o dificultate. Aici sîntem stăpîni pe situaţie. Ăsta-i Ducele?

― Ducele.

― Mort?

― Inconştient. V-aş sfătui să-l legaţi.

― Tot tu i-ai aranjat şi pe ceilalţi? Arătă cu capul peste umăr.

― Din nefericire, murmură Yueh.

― Din nefericire! rosti batjocoritor sardaukarul.

Se apropie, se uită la Leto.

― Va să zică ăsta-i marele Duce Roşu...

Dacă aş mai fi avut vreo îndoială asupra identităţii acestui om, s-ar fi spulberat acum, gîndi Yueh. Numai Împăratul îi numeşte pe Atreizi, Ducii Roşii.

Sardaukarul se aplecă, smulse blazonul cu şoimul roşu de pe uniforma lui Leto.

― O mică amintire, spuse el. Unde-i inelul cu sigiliul ducal?

― Nu-l are la el, răspunse Yueh.

― Văd şi eu că nu-l are! se răsti sardaukarul.

Yueh înţepeni, înghiţi în sec. Dacă mă iau la întrebări, dacă aduc o Dreptvorbitoare, vor afla de inel, de topterul pe care l-am pregătit... Totul se va duce de rîpă.

― Ducele îşi trimitea uneori inelul cu cîte un curier drept dovadă că ordinul transmis venea direct de la el, se grăbi să explice.

― Afurisită încredere mai avea în curieri, mormăi sardaukarul.

― N