/ Language: România / Genre:antique

Pandora 1 - Incidentul Iisus

Frank Herbert


Frank Herbert

Bill Ransom

PANDORA

Incidentul Iisus

(Titlul original: The Jesus Incident

Există o poartă spre tărâmul imaginaţiei, prin care trebuie să intri înainte de a deveni conştient. Cheile cu care o deschizi sunt simboluri. Poţi lua idei cu tine, când păşeşti dincolo de poartă, dar trebuie să le treci sub formă de simboluri.

Raja Flattery,

Preot-psihiatru

"TIC."

Un sunet clar, metalic. Îl auzi foarte bine.

Încă o dată: "Tic."

Deschise ochii şi fu răsplătit cu un întuneric deplin, o lipsă totală de semnal... sau senzori care să detecteze energia radiantă.

Sunt orb?

"Tic"

Nu putea localiza cu precizie sursa, dar era dincolo... în afara lui. Simţea aerul rece în gât şi în plămâni. Însă corpul îi era cald. Stătea nemişcat, întins pe o suprafaţă moale. Respira. Ceva îi gâdila nasul, un vag miros de... piper?

"Tic."

Îşi drese vocea:

― E cineva acolo?

Nu primi nici un răspuns. Cuvintele îi răneau gâtul.

Ce caut eu aici?

Materialul moale de sub el se plia după umeri, pentru a-i sprijini ceafa şi capul. Îi înfăşura şoldurile şi picioarele. I se părea ceva cunoscut, îi trezea în minte asocieri îndepărtate, dar nu reuşea să le fixeze, dispăreau repede. Era... oare ce era? Simţea că ar fi trebuit să ştie despre un astfel de material.

În definitiv, eu...

"Tic."

Panica puse ghearele pe el.

Cine sunt eu?

Răspunsul se prelinse încet, ca o picătură topită dintr-un bloc de gheaţă. Toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le ştie se aflau acolo, prizoniere în blocul de gheaţă.

Sunt Raja Flattery.

Gheaţa se topea eliberând o cascadă de amintiri.

Sunt Preot-psihiatru pe "Pământeanul", o Navă a Neantului. Noi... noi...

Unele amintiri rămâneau îngheţate.

Încercă să se ridice, dar fu oprit de curelele aplicate peste piept, braţe şi picioare. Simţi conectori cuplaţi la încheieturile mâinilor.

Sunt într-o celulă de hibernare!

Nu-şi amintea să fi făcut pregătiri pentru hibernare. Probabil că memoria se topea mai încet decât carnea. Interesant. Însă amintirile veneau totuşi. Cele care se prelingeau acum erau reci, şi profund neliniştitoare.

Am ratat.

Baza Lunară mi-a ordonat să distrug nava; putea deveni o ameninţare pentru omenire şi nu trebuia lăsată liberă să hoinărească prin spaţiu. Trebuia să trimit capsula-mesaj înapoi la Baza Lunară... şi să distrug nava pe care ne aflam.

Ceva l-a împiedicat să... ceva...

Îşi aminti despre proiect.

Proiectul Conştiinţa.

El, Raja Flattery, avusese un rol esenţial în acel proiect. Preot-psihiatru. Făcuse parte din echipaj.

Echipajul Ombilical.

Nu zăbovi mult asupra simbolului din această denumire. Echipajul clonat avea sarcini importante. Lon era al doilea lor nume. Lon însemna clon, aşa cum Mac însemna fiul lui. Întreg echipajul era constituit din cloni. Pioni de sacrificiu trimişi departe, într-un spaţiu izolat, să rezolve problema creerii unei conştiinţe artificiale.

Misiune periculoasă. Foarte periculoasă. De-a lungul vremii, conştiinţa artificială se întorsese mereu împotriva creatorilor ei, cu o violenţă feroce. Mulţi pieriseră în agonie, chiar şi dintre cei ne-clonaţi.

Nimeni nu ştie de ce.

Dar directorii proiectului de la Baza Lunară nu vroiau să cedeze. Mereu şi mereu, trimiteau în spaţiu acelaşi echipaj clonat. Trăsăturile fiecăruia apăreau şi dispăreau rapid din mintea lui Flattery, pe măsură ce îşi amintea numele: un Gerrill Timberlake, un John Bickel, un Prue Weygand...

Raja Flattery... Raja Lon Flattery.

Îşi privi faţa într-o oglindă imaginară: păr blond, trăsături aspre... expresie arogantă.

Navele Neantului plecau mereu... Cărau cu ele Coloni clonaţi, bănci de gene în celule de hibernare. Carne ieftină, sacrificată în zone îndepărtate, pentru ca originalele să nu păţească nimic rău. Carne ieftină care să adune informaţii pentru originale. Fiecare nouă expediţie aducea o fărâmă în plus de informaţie pentru echipajul ombilical (mereu la pândă) şi pentru cei închişi în celulele de hibernare...

...Aşa cum sunt eu închis acum.

Coloni, animale, plante... fiecare Navă a Neantului avea la bord tot ceea ce era necesar pentru a crea un nou Pământ. Aceasta era momeala care îi împingea mereu mai departe. Iar nava... dacă nu reuşea să creeze conştiinţa artificială, trebuia distrusă. Baza Lunară ştia că navele şi clonii nu costau aproape nimic în locurile în care materia primă şi energia se găseau din abundenţă. Luna era un astfel de loc.

"Tic."

Cine mă scoate din hibernare?

Şi de ce?

Încercă să-şi extindă sfera de conştienţă în întunericul absolut.

Cine? De ce?

Ştia că nu reuşise să distrugă nava. Aceasta căpătase conştiinţă folosindu-l ca model pe Bickel.

Nu am reuşit să distrug nava. Ceva m-a împiedicat să...

Nava!

Amintirile continuau să i se prelingă în minte. Reuşiseră să creeze o conştiinţă artificială care să conducă nava prin spaţiu... iar aceasta îi propulsase departe, în sistemul Tau Ceti.

Unde nu se aflau planete capabile să adăpostească viaţa umană.

Probele luate de Baza Lunară dovediseră acest lucru, cu mult timp înainte. În sistemul Tau Ceti nu se aflau planete locuibile. Aceasta era una dintre interdicţiile născute în cadrul proiectului. Nici o Navă a Neantului nu avea voie să aleagă drumul spre sanctuarul Tau Ceti. Baza Lunară nu putea permite acest lucru. Ar fi fost prea tentant pentru echipajul clonat. Să ne creăm proprii noştri înlocuitori, să le permitem descendenţilor noştri să descopere Tau Ceti... Şi să lăsăm baltă Proiectul Conştiinţa! Dacă întreg echipajul ar fi fost de acord cu această idee, Preotul-psihiatru era însărcinat să le explice motivele pentru care dorinţa lor era irealizabilă... şi să stea cu degetul pe butonul de distrugere, gata să apese.

Indiferent de rezultat: meci câştigat, pierdut, sau remiză... pe toţi ne aştepta moartea.

Doar Preotul-psihiatru ştia acest lucru. Seriile de Nave ale Neantului şi echipajele lor clonate aveau o singură misiune: să facă rost de informaţii şi să le trimită la Baza Lunară.

Nava.

Desigur, asta era explicaţia. Creaseră şi altceva decât conştiinţă în computer şi în sistemul său asociat, pe care Bickel îl poreclise "Bivolul". Creaseră Nava. Iar Nava se năpustise în spaţiu, cu o viteză uluitoare.

Destinaţia: Tau Ceti.

Computerul primise această comandă. Iar acolo unde nu se afla nici o planetă locuibilă, Nava crease una: o planetă paradisiacă, un Pământ idealizat, ieşit din cele mai frumoase vise ale omenirii. Nava făcuse acest lucru, însă după aceea venise cu o poruncă terifiantă:

"Trebuie să decideţi asupra modului în care Mă veţi Adora!"

Nava îşi asumase calitatea de Dumnezeu sau Satană. Flattery nu era sigur care anume. Însă îi simţise forţa paralizantă, chiar înainte ca porunca să fie repetată.

"Cum Mă veţi Adora? Trebuie să vă hotărâţi!"

Eşec.

Nu aveau cum îndeplini porunca Navei. Însă se puteau teme. Învăţaseră din plin ce era aceea frică.

"Tic."

Acum recunoştea sunetul: temporizatorul de dehibernare măsura perioada rămasă până la instaurarea deplină a vieţii.

Dar cine pornise acest proces?

― Cine este acolo?

Îi răspunseră tăcerea şi întunericul impenetrabil.

Flattery se simţea singur. Un fior rece şi dureros puse stăpânire pe carnea sa, semn că senzaţiile pielii reveneau la normal.

Cineva din echipaj îi prevenise, cu câteva clipe înainte să apese pe butonul care declanşa conştiinţa artificială. Flattery îşi aducea aminte de avertisment, dar nu şi a cui fusese vocea.

"Trebuie să existe un prag al conştiinţei, dincolo de care o fiinţă conştientă îşi asumă însuşiri de Dumnezeu."

Indiferent cine o fi fost, spusese un adevăr.

Cine mă scoate din hibernare, şi de ce?

― Cineva este acolo! Cine este?

Cuvintele îi răneau în continuare gâtlejul, iar mintea nu îi funcţiona perfect... blocul de gheaţă nu se topise complet, împiedicându-l să-şi amintească totul.

― Răspunde! Cine este acolo?

Ştia că era cineva. Simţea o prezenţă cunoscută, familiară. Era prezenţa...

Navei!

― În regulă, Navă! M-am trezit.

― Aşa crezi tu.

Vocea aceea aspră nu avea nimic omenesc în ea. Era mult prea bine controlată. Cea mai uşoară nuanţă, orice inflexiune, orice modulare, inspira o perfecţiune pe care fiinţele umane nu o puteau atinge. Însă îi spunea, o dată în plus, că el, Flattery, se afla la cheremul Navei. O rotiţă neînsemnată în angrenajul acestei Forţe Infinite. Pe care el o ajutase să se lanseze într-un univers incredibil. Odată cu acest gând, în minte i se strecurară spaime trecute şi fu cuprins de frica a ceea ce i-ar putea face Nava ca urmare a neputinţei sale de a o satisface. Imaginile Iadului îl chinuiau insuportabil...

Am ratat... Am ratat... Am ratat...

Sfântul Augustin a ştiut să pună corect întrebarea: libertatea vine din incertitudine, sau din posibilitatea de a alege?" Ţineţi cont că mecanica cuantică garantează incertitudinea.

Raja Flattery,

Cartea Navei

ÎN MOD NORMAL, Morgan Oakes îşi căra frustrările şi furiile din timpul nopţii în lungi plimbări prin coridoarele navei, încotro îl duceau paşii.

De data asta, nu! îşi spuse.

Se aşeză şi sorbi dintr-un pahar cu vin astringent. Amar, dar spăla gustul rămas de pe urma glumei idioate pe care i-o făcuse nava. Îl ceruse, şi îl primise imediat; ţinând cont că traversau o perioadă dificilă cu aprovizionarea, acesta era un semn al puterii sale. Prima sticlă din primul lot. Oare ce vor spune cei de jos când le va ordona să îmbunătăţească vinul?

Într-un gest ale cărui semnificaţii se pierdeau în negura vremurilor, Oakes ridică paharul: Confuzia să pună stăpânire pe tine, Navă!

Vinul era prea aspru. Îl puse deoparte.

Oakes îşi dădea seama ce impresie jalnică făcea, tremurând şi privind fix com-consola de lângă canapeaua preferată. Comandă sistemului de iluminare să ofere o lumină ceva mai puternică.

O dată în plus, nava îl convinsese că programul ei se ducea de râpă. Senilitatea va pune stăpânire pe ea. El era Preotul-psihiatru, iar nava încercase să-l otrăvească! Au fost câţiva care au supt de la ţâţa navei nu des, nu mult, dar se mai întâmplase. Chiar şi el primise o dată favorul acesta, înainte să devină PP; încă îşi mai aducea aminte de gust ― delicios! Aducea puţin cu chestia aia pe care Lewis o crease jos, la sol, şi îi dăduse numele de "potol". O tentativă de a imita elixirul. Scump, potolul ăsta. O extravaganţă. Şi în nici un caz nu e elixir.

Privi ecranul bombat al consolei. Se vedea ca într-o oglindă, doar că imaginea era mult mai mică: un bărbat supraponderal, cu umeri largi, îmbrăcat în salopetă de lucru. Datorită luminii din cameră, salopeta avea o culoare incertă, uşor cenuşie. Trăsăturile feţei erau ferme, autoritare: bărbie puternică, gură largă, nas încovoiat, sprâncene dese, şi un pic de argint pe la tâmple. Duse degetele la tâmple. Reflexia mult micşorată datorată ecranului îi amplifica sentimentul că Nava, prin modul în care se purtase cu el, îl făcuse mic, insignifiant. Reflexia îl punea faţă în faţă cu propriile temeri.

Nu mă las eu păcălit de o maşină blestemată!

Îşi aduse aminte de o altă ocazie când avusese motiv să se teamă. Nava refuzase de multe ori să-i dea să sugă, aşa că era pregătit să înţeleagă noul mesaj. Se oprise împreună cu Jesus Lewis lângă un şir de ţâţe, pe coridor.

Lewis se amuzase pe socoteala lui:

― Nu-ţi mai pierde timpul cu chestii din astea. Nava n-o să ne dea să sugem.

Oakes se enervase:

― Pierderea timpului este unul dintre privilegiile mele. Să nu mai uiţi asta!

Îşi suflecase mâneca şi îşi introdusese braţul gol în receptacol. Senzorul îl zgâriase, încercând să se adapteze braţului. Simţise cum nasul din inox adulmecă o venă potrivită. O înţepătură ca de ţânţar, pentru test, apoi senzorul se retrăsese.

Unele dintre ţâţe scoteau la iveală tuburi pentru supt, însă aceasta fusese programată să umple paharul din spatele unui panou cu elixir, măsurat şi pregătit conform gusturilor şi necesităţilor sale.

Panoul care bloca accesul la pahar se dăduse la o parte!

Oakes zâmbise spre un Lewis cuprins de uluire.

― Bun! îşi aminti Oakes propriile sale vorbe. Nava îşi dă seama, în sfârşit, cine-i şeful aici.

Şi odată cu asta, dăduse pe gât conţinutul.

Oribil!

Trupul îi fusese cuprins de spasme; vomase. Respira în reprize scurte, disperate, iar sudoarea i se prelingea pe salopetă.

Totul se termină la fel de brusc precum începuse. Lewis stătea lângă el, cu o expresie tâmpă şi uimită, privind la mizeria împrăştiată pe jos. Oakes se murdărise şi pe încălţări.

― Ai fost martor, gâfâise Oakes. Ai văzut cum a încercat să mă omoare?

― Calmează-te, Morgan, făcuse Lewis. Probabil că nu este decât o defecţiune. Chem imediat un med-teh pentru tine, şi un robox ca să repare... lucrul ăsta.

― Tu vrei să mă enervezi? Doar ştii foarte bine că sunt medic. N-am nevoie de un med-teh care să se fâţâie în jurul meu.

Oakes se străduia să ţină materialul salopetei cât mai departe de trupul său.

― Atunci hai să ne întoarcem în cabina ta. Să-ţi facem nişte analize şi...

Lewis tăcuse brusc, privind peste umărul lui Oakes.

― Morgan, ai chemat tu o echipă de intervenţie?

Oakes se întoarse ca să vadă ce anume atrăsese atenţia lui Lewis şi văzu una dintre unităţile robox ale navei, o carapace din bronz cu diametrul de un metru, cu tot felul de scule periculoase prinse în braţele telescopice. Înainta pe coridor apropiindu-se de ei, clătinându-se ca beată.

― Nu ţi se pare că e ceva în neregulă cu chestia asta? murmurase Lewis.

― Cred că a fost trimisă aici să ne atace, răspunsese Oakes.

Apoi, apucându-l pe Lewis de braţ:

― Să ne cărăm de-aici... Încet, fără mişcări bruşte.

Se depărtaseră de ţâţe, privind cu atenţie ochiul electronic al roboxului şi braţele cu scule mişcându-se ameninţător.

― Nu se opreşte.

Oakes vorbise în şoaptă şi în voce se făcuseră simţiţi fiori reci de teamă. Roboxul depăşise şirul de ţâţe fără a se opri.

― Cred că ar fi cazul s-o luăm la goană, spusese Lewis.

Îl împinse pe Oakes în faţă, şi alergară printr-un coridor care ducea la Secţia Medicală. Nu priviră înapoi decât după ce se adăpostiseră în cabina lui Oakes.

Ha! făcu Oakes în sinea sa, amintindu-şi. Întâmplarea asta îl speriase până şi pe Lewis. Se grăbise să plece jos, la sol ― pentru a urgenta construcţia Fortului, locul care le va oferi adăpost, izolare şi independenţă faţă de maşina asta blestemată.

Nava ne-a controlat prea mult timp vieţile!

Undeva în gâtlej, Oakes simţea încă gustul amar. Acum, Lewis tăiase posibilitatea de comunicare directă... era incommunicado. Îşi trimitea notele prin curier. Foarte enervant.

Al naibii Lewis!

Oakes aruncă o privire împrejur, prin camera scufundată în penumbră. Nava se afla de partea întunecată a planetei, şi aproape tot echipajul naviga pe mările somnului. Tăcere. Doar din când în când se auzea câte un clic sau un zumzăit al sistemului de climatizare.

Oare când au să înnebunească de tot sistemele Navei?

Nava, îşi aminti el.

Nava era un concept, o teologie falsă, un basm strecurat într-o poveste născocită pe care doar un idiot o putea crede.

Este o minciună prin care controlăm şi suntem controlaţi.

Încercă să se relaxeze cufundându-se în pernele groase. Încă o dată îşi aduse aminte de mesajul pe care lingăii lui Lewis i-l băgaseră pe gât. Era simplu, fără ocolişuri, şi ameninţător.

"Nava ne informează că va trimite la sol (1) un Preot-psihiatru specialist în comunicare. Motivul: respectivul PP va demara un proiect pentru comunicarea cu electroalgele. Nu am alte informaţii despre acest PP, dar trebuie să fie unul nou, din celulele de hibernare."

Oakes mototoli mesajul în mâini.

Comunitatea lor nu putea tolera decât un singur PP. Prin asta, nava îi trimitea încă un mesaj subtil. Poţi fi înlocuit.

Bănuise tot timpul că în rezervele de hibernare ale navei se aflau şi alţi Preoţi-psihiatri. Habar n-avea unde se ascundeau acele rezerve. Nava asta blestemată avea o arhitectură cumplit de încurcată, cu secţiuni secrete şi anexe puse la întâmplare; cu coridoare secrete, care nu duceau nicăieri.

Colonia reuşise să măsoare dimensiunea navei, atunci când aceasta eclipsase unul dintre cei doi sori, navigând pe o orbită de joasă altitudine. Avea cam cincizeci şi opt de kilometri în lungime... Spaţiu suficient. Puteai ascunde aproape orice.

Însă acum avem o planetă sub noi: Pandora.

Planeta!

Privi hârtia mototolită în mână. De ce un mesaj scris? El şi cu Lewis aveau o modalitate secretă de comunicare, infailibilă... singurii doi Navigatori care îşi puteau permite acest lucru. De aceea aveau încredere unul în celălalt.

Chiar am încredere în Lewis?

Pentru a cincea oară de când primise mesajul, Oakes porni modulatorul alfa care activa o pilulă micuţă, fixată undeva în ceafă. Nu se stricase nimic la ea. Simţi unda care făcea legătura între capsula computerului şi nervii săi auditivi. Imaginaţia îi stimula o senzaţie stranie, de ecran gol, de revenire din vis. Undeva la sol, transmisia în bandă îngustă ar fi trebuit să-l prevină pe Lewis că Oakes dorea să-i vorbească. Însă Lewis nu răspundea.

Vreo defecţiune în echipament?

Oakes ştia bine că nu asta era problema. El însuşi implantase cealaltă pilulă în ceafa lui Lewis şi făcuse conexiunile neuronale.

Şi l-am supravegheat pe Lewis în timp ce-mi implanta pilula.

Oare nu cumva şi-a băgat nasul blestemata asta de navă?

Oakes privi împrejur, la schimbările minuţioase pe care le efectuase în cabină. Nava se afla peste tot, desigur. Toate componentele navei se aflau în navă. Totuşi, cabina asta avusese întotdeauna ceva special, deosebit... chiar şi înainte să facă el modificări. Era cabina unui Preot-psihiatru.

Restul echipajului trăia simplu, fără pretenţii. Dormeau în hamace, iar legănările blânde ale navei le aducea somnul. Multe dintre hamace erau prevăzute cu saltele, sau perne, pentru ocaziile când bărbaţii se întâlneau cu femeile. Puteai face dragoste pe ele, te puteai relaxa, scăpând de presiunea cu care coridoarele din plastoţel îţi agresau psihicul făcându-te uneori să simţi că-ţi pierzi suflul.

Reproducerea, totuşi... asta intra sub controlul cel mai strict al Navei. Fiecare Bebeluş Natural trebuia să se nască pe navă, sub supravegherea unei echipe de specialişti în obstetrică ― afurisiţii Natali, cu aerul lor de superioritate. Oare nava le vorbea? Îi hrănea? Nu spuneau niciodată.

Oakes se gândi la creşele de pe navă. Deşi confortabile în raport cu standardele restului cabinelor, nu se asemănau nici pe departe cu cabina sa. Unii preferau foarte mult Catedrala Copacilor ― sub tufişuri umbroase, cu iarbă proaspătă. Oakes zâmbi. Cabina sa, totuşi... era de-a dreptul luxoasă. Femeilor li se tăia răsuflarea când intrau pentru prima oară, remarcând cât era de vastă. Plecând de la cabina unui PP, locuinţa lui Oakes acaparase spaţiul a cinci cabine.

Iar blestemata de navă nu se amestecase niciodată.

Acest loc era un simbol al puterii. Era un afrodisiac care rareori dădea greş. De asemenea, scotea în evidenţă minciuna Navei.

Aceia dintre noi care văd minciuna, controlează. Aceia care nu o văd... nu controlează.

Se simţea un pic ameţit. Efectul vinului pandoran, gândi el. Îi şerpuia prin vene şi fierbea în conştiinţă. Dar nici măcar vinul nu-i putea aduce somnul. La început, aroma sa specială şi căldura confortabilă promiseseră să taie din tăria îndoielilor care-l făceau să cutreiere coridoarele noaptea. Nu dormea decât trei sau patru ore pe ciclu... oare de când dura asta? De annos... annos...

Oakes scutură din cap pentru a-l limpezi şi simţi tremurul fălcilor. Gras. Nu fusese niciodată suplu. Nu fusese niciodată ales pentru reproducere.

Totuşi, Emond Kingston m-a ales pe mine să-i urmez în funcţie. Primul PP din istorie care nu a fost ales de blestemata de navă.

Avea să fie înlocuit de acest nou PP pe care nava hotărâse să-l trimită la sol?

Oftă.

Mai târziu puţin, îşi dădu seama că trupul i se înmuiase şi devenise greu.

Capul este prea mult solicitat, trupul prea neputincios.

Însă nu dusese niciodată lipsă de partenere, când avusese chef. Bătu cu palma pernele de lângă el, amintindu-şi.

Am cincizeci de ani, sunt gras şi rânced, gândi el. Ce-am să fac de-acum încolo?

Substanţa veşnică a universului, lipsită de caracteristici, care impregnează totul... acesta este vidul. Nu este nici obiect, nici simţuri. Este împărăţia iluziilor.

Kerro Panille,

Buddha şi Avata

GRUPUL ERA FORMAT din oameni foarte diferiţi ca înfăţişare. Mergeau greu, târându-şi picioarele prin terenul deşertic, printre movile de culoare neagră. Lumina roşie-portocalie a unui singur soare cădea oblic pe ei, desenând umbre purpurii pe nisipul aspru şi pietre. Rafale de vânt hoinare ridicau ici şi colo coloane de praf; le priveau cu mare atenţie şi suspiciune. Din când în când, le ieşeau în cale plante cu un aspect noduros, îndesat, cu frunze argintii, strălucitoare. Grupul le ocolea cu mare grijă.

Oamenii aceştia prezentau doar vagi asemănări cu strămoşii lor umani. Majoritatea îşi îndreptau atenţia spre un tovarăş înalt, probabil şeful lor, deşi nu mergea în frunte. Avea braţe lungi şi subţiri, de culoare cenuşie, şi o căpăţâna îngustă, împodobită cu o claie blondă, singurele fire de păr de pe trupul său suplu. Ochii aurii se găseau adăpostiţi în două umflături osoase la nivelul tâmplelor; nu avea nas, iar gura era marcată de un mic cerc roşu. Nu se vedeau urechi, însă petele maronii de pe piele marcau locul în care ar fi trebuit să se afle. Braţele se terminau cu mâini subţiri. Fiecare mână avea patru degete, trei cu şase articulaţii şi al patrulea, gros, în partea opusă acestora. Pe pieptul lipsit de păr era tatuat, cu verde, numele Theriex.

Alături de înaltul Theriex mergea împiedicat o siluetă palidă, gheboasă. Capul umflat se sprijinea direct pe trup; nu avea gât. Ochii mici, roşii, nu puteau privi decât în direcţia în care era îndreptat trupul. Lângă ochi, foarte aproape, se afla o gaură umedă care fremăta la fiecare respiraţie. Urechile erau fante deschise jos, în partea laterală a capului. Braţele grase şi moi se terminau cu două labe cărnoase, fără degete. Picioarele erau ca două tuburi: nu aveau nici genunchi, nici labe.

Fiecare avea particularităţile sale. Erau capete cu mulţi ochi, altele cu nici unul. Nări mari, conice, urechi imense, picioare de dansator sau ca nişte buturugi. Erau patruzeci şi unu cu toţii, şi se îngrămădeau, ca o turmă. O masă de carne relativ compactă, în sălbăticia Pandorei. Unii se agăţau de ceilalţi, împiedicându-se şi croindu-şi cu greu drumul prin deşert. Alţii păstrau o oarecare distanţă. Conversaţiile erau rare ― o grohăială, un murmur înăbuşit; din când în când, îi adresau lui Theriex o întrebare plângăcioasă.

― Unde ne putem ascunde, Theriex? Cine să ne primească?

― Dacă am putea ajunge la celălalt ocean..., spuse Theriex. Avata...

― Avata. Da, Avata.

Parcă rosteau o rugăciune. Se auzi o voce puternică:

― Adevăratul Om, Adevăratul Avata.

Apoi o altă voce:

― Ther, spune-ne povestea lui Avata.

Ther nu scoase o vorbă până nu îi auzi pe toţi rugându-se:

― Da, Ther, spune-ne povestea... povestea, povestea...

Theriex ridică mâna subţire, ca o frânghie, cerând tăcere. Apoi începu:

― Când Avata vorbeşte de început, Avata vorbeşte de piatră şi înrudirea cu piatra. Înainte de piatră a fost oceanul, oceanul furios, agitat, şi sferele de lumină care îl făceau să clocotească. Clocotul şi răcirea au făcut să apară lunile: dinţii oceanului furios. Ziua, toate lucrurile se agitau în apa fierbinte, iar noaptea cădeau la fundul oceanului, adunându-se, odihnindu-se.

Theriex avea o voce ascuţită, şuierătoare, care se impunea peste zgomotele paşilor târşiţi. Vorbea într-un ritm straniu, care se potrivea cu mersul lor.

― Astrele şi-au încetinit vârtejul, iar oceanele s-au răcit. Cei câţiva care s-au alăturat au rămas uniţi. Avata ştie asta pentru că aşa este, dar primul cuvânt al lui Avata a fost piatră.

― Piatră, piatră, reluară în cor tovarăşii săi.

― În agitaţie nu exista creştere, spuse Theriex. Înainte de piatră, Avata a obosit, şi Avata era mulţi, şi Avata văzuse doar oceanul.

― Trebuie să găsim oceanul lui Avata...

― Dar să te prinzi de o piatră, spuse Theriex, să te înfăşori strâns în jurul ei şi să stai nemişcat, acesta este un vis nou şi o viaţă nouă... să nu mai fii aruncat de colo-colo, mereu la cheremul neobositei luni. Atunci a avut un punct de sprijin, şi în noua încredere pe care i-a dat-o piatra, a venit spirala puterii, şi aerul, oferit de ocean.

Theriex dădu capul pe spate pentru a privi albastrul metalic al cerului. Merse câţiva paşi fără a scoate o vorbă, apoi reluă:

― Spirala puterii, atingerea! În acea zi, Avata a capturat fulgerul, s-a înfăşurat strâns în jurul pietrei, aşteptând timp de secole în tăcere, întuneric, şi teamă. Apoi, prima scânteie a apărut în noaptea înfricoşătoare: "Piatra!".

Încă o dată, ceilalţi reluară în cor:

― Piatra! Piatra! Piatra!

― Spirala puterii! repetă Theriex. Avata a cunoscut piatra înainte de a se cunoaşte pe Sine; şi a doua scânteie a izbucnit: Eu! Apoi a treia, cea mai puternică dintre toate: Eu! Nu piatra!

― Nu piatra, nu piatra, reluară ceilalţi.

― Originea este mereu cu noi, spuse Theriex, aşa cum este cu ceea ce noi nu suntem. Noi existăm în reflexie. Sinele se cunoaşte prin ceilalţi. Acolo unde nu este decât unul singur, nu este nimic altceva. Din neant nu poate veni reflexia Sinelui; nu vine nimic. Dar pentru Avata a fost piatra, şi din cauză că a fost piatra, ceva s-a întors spre el, şi acel ceva a fost Sinele. Astfel, finitul devine infinit. Unul nu este. Dar noi suntem legaţi unii de alţii în infinit, în substanţa din care se naşte toată materia. Fie ca piatra lui Avata să vă ofere sprijin şi echilibru în oceanul agitat!

Theriex tăcu, şi grupul îşi târî o vreme paşii în linişte, fără ca nimeni să se mai plângă. Totuşi, rafalele de vânt aduceau un miros de acid, şi unul cu simţul mirosului mai dezvoltat îi avertiză:

― Se apropie Tentaculele Nervoase!

Un fior trecu printre ei şi măriră pasul. Cei de la margine scrutau deşertul cu o precauţie sporită.

În fruntea grupului mergea o siluetă acoperită cu blană neagră, având trunchiul lung, picioare scurte, butucănoase, terminate cu labe rotunde şi plate. Braţele erau subţiri şi se mişcau ca nişte şerpi. Mâinile se terminau cu două degete musculoase, lungi şi răsucite, ca şi cum erau destinate a ajunge în tot felul de locuri ciudate. Urechile mari ţâşneau de sub blana rară şi se mişcau în toate direcţiile. Ţeasta plată era acoperită cu o părere de blană neagră. Ochii albaştri, cu pleoape grele, ieşeau mult în afară. Erau sticloşi şi păreau că privesc pierduţi în depărtare.

Deşertul din jurul lor, până la piscurile îndepărtate, zăcea într-o absolută nemişcare. Singurele pete de culoare le dădeau doar bolovanii negri şi plantele cu frunze tari care-şi făceau adaptarea fototropică la schimbarea nuanţelor de culoare împrăştiate de soarele roşu.

Urechile siluetei din fruntea grupului se întinseră deodată, apoi se curbară formând o cupolă îndreptată spre piscurile din faţă.

Din acea direcţie se auzi un strigăt strident, înfiorător. Grupul se opri ca un singur organism, aşteptând cu teamă. Strigătul fusese cumplit de puternic, dacă ajunsese până la ei.

Din grup se auzi o voce aproape isterică:

― Nu avem arme!

― Pietre, spuse Theriex arătând cu braţul spre bolovanii negri din jurul lor.

― Sunt prea mari, nu putem să aruncăm cu ele, explică cineva.

― Pietrele lui Avata, spuse Theriex.

Vocea avea tonul cu care le spusese tovarăşilor săi povestea lui Avata.

― Nu vă apropiaţi de plante, îi preveni cineva.

Avertismentul era inutil. Ştiau cu toţii despre plante ― majoritatea veninoase, capabile să taie carnea moale. Trei pieriseră deja prinşi de plante.

Strigătul acela sfredeli din nou aerul.

― Pietrele, repetă Theriex.

Încet-încet, grupul se împrăştie, îndreptându-se spre bolovani. Se culcară pe suprafaţa lor neagră, ţinându-i strâns în braţe. Majoritatea îşi lipiră feţele de bolovani.

― Îi văd, spuse Theriex. Glugile Nemiloase.

Întoarseră cu toţii privirile spre direcţia în care arăta Theriex.

― Piatra, visul vieţii, spuse Theriex. Să te prinzi de piatră, să te înfăşori strâns în jurul ei, şi să stai nemişcat.

În timp ce vorbea, continua să privească peste întinderea deşertului, la cele nouă forme negre care repezeau înspre ei. Glugile Nemiloase, da, miriapozi, cu glugi în loc de guri. Glugile se retraseră, dezvelind dinţii masivi şi veninoşi. Se deplasau cu o viteză paralizantă.

― Ar fi trebuit să ne încercăm şansele la Fort, împreună cu ceilalţi, zbieră cineva.

― Fii blestemat, Jesus Lewis! strigă un altul. Fii blestemat!

Acestea fură ultimele cuvinte coerente ale grupului; Glugile Nemiloase se năpustiră în viteză asupra siluetelor împrăştiate. Dinţii muşcară, ghearele sfâşiară. Atacul fu distrugător. Glugile se retraseră, Nemiloşii loviră. Victimele nu avură nici o şansă. Unii încercară să fugă, fiind tăiaţi în două. Alţii încercară să alerge în jurul bolovanilor, dar fură atacaţi de doi demoni simultan. Totul se termină în câteva clipe, după care cei nouă Nemiloşi se puseră pe mâncat. Alte creaturi îşi făcură apariţia de după pietre, pentru a lua parte la ospăţ. Plantele din apropiere sugeau lichidul roşu împrăştiat pe sol.

În timp ce Nemiloşii se hrăneau, mişcări imperceptibile schimbară panorama la orizont. Baloane portocalii mari se ridicară din spatele stâncilor, plutind spre Nemiloşi, folosindu-se de curenţii de aer. Târau după ele tentacule lungi şi subţiri, care din când în când atingeau deşertul, stârnind praful. Nemiloşii le văzură, dar nu dădură semne de teamă.

În partea de sus a baloanelor apărură creste unduitoare, folosindu-se de vânt pentru a controla direcţia de înaintare. Acum se auzea un sunet şuierător, precum vântul prin pânzele corăbiilor, însoţit de un zornăit metalic.

Când baloanele portocalii ajunseră la câţiva kilometri depărtare, unul dintre Nemiloşi lătră un avertisment. Privea nu la baloane, ci la un roi de tentacule subţiri aflat undeva la cincizeci de metri de ei. Dinspre ghem venea un puternic miros de acid. Ca unul, cei nouă Nemiloşi se întoarseră şi o rupseră la fugă. Alergând prin deşert, cel care se hrănise cu Theriex scoase un sunet strident, apoi strigă foarte clar:

― Theriex!

O mişcare greşită aleasă la întâmplare în desfăşurarea planului poate schimba complet structura teoretică a jocului.

Cuvintele lui Bickel,

Arhivele Navei

OAKES SE PLIMBA NERVOS prin cabină. Trecuseră câteva ore din ciclul nocturn. Făcuse câteva încercări de a stabili contactul cu Lewis, prin sistemul lor de comunicaţie implantat. Eşec clar!

Să fie ceva în neregulă la Fort?

Lui Oakes nu prea-i venea să creadă. În acea bază de la Dragonul Negru fuseseră folosite cele mai bune materiale. Lewis fusese deosebit de exigent, supraveghease cu mare atenţie construcţia, şi nu lăsase loc pentru nici o eroare. Fortul trebuia să fie impenetrabil la orice agresiune care putea veni de pe Pandora sau din partea Navigatorilor... orice agresiune, cu excepţia...

Oakes se opri, privind ţintă pereţii din plastoţel.

Fortul de pe Pandora chiar îi izola de Navă?

Vinul băut mai devreme începea să-i aducă o stare de relaxare, ştergându-i gustul amar de pe limbă. Cabina asta părea ca o celulă care îl izola faţă de navă. Şi ce dacă nava asta blestemată trimitea un alt PP acolo jos? N-are decât. Oricine ar fi, va primi ceea ce i se cuvine.

Îşi odihni trupul pe o canapea şi încercă să uite ultima umilinţă. Închise ochii şi alunecă într-un semi-vis, înapoi, spre începuturile sale.

Nu chiar. Nu chiar la început.

Exista un hiatus, şi nu-i plăcea să recunoască asta. Erau lucruri pe care nu şi le amintea. Îndoielile încercau, nepoftite, să i se strecoare în suflet. Atenţia îi fu atrasă de semnalul emis prin pilula din ceafă. Trimise un impuls nervos să decupleze contactul.

Lewis n-are decât să mai fiarbă!

Scoase un oftat adânc. Nu... Începutul, nu. Erau lucruri în legătură cu începutul său, pe care documentele nu le dezvăluiau. Nava, cu toată puterea ei de zeu, nu vroia sau nu putea să-i dea lui Morgan Oakes toate amintirile. Iar un PP ar fi trebuit să aibă acces la orice. La orice!

La orice în afară de originea aceea îndepărtată, undeva pe Pământ... pe îndepărtatul Pământ... de mult dispărutul Pământ.

Ştia că avea şase ani atunci când începuseră să i se cristalizeze primele amintiri vizuale. Ştia chiar şi anul... 6001 de la naşterea Divinului Imhotep.

Primăvara. Da, era primăvară, şi trăia în chiar centrul puterii, în Aegipt... În frumosul oraş Heliopolis. De la Graniţele Bretone până la Ţinuturile Indului se întindea pacea Graeco-Romană, hrănită de generozitatea Nilului şi întărită de mercenarii Aegiptului. Doar pe tărâmurile Chinului şi pe continentele de la Est de Chin, dincolo de Marea Nesiană, naţiunile se războiau deschis. Da... primăvară... trăise cu părinţii săi în Heliopolis. Amândoi părinţii erau în misiune. Aflase asta din arhive. Erau cei mai buni geneticieni din Imperiu. Lucrau la un proiect care avea să schimbe complet viaţa tânărului Morgan. Pregăteau o călătorie spre stele. I-au spus-o. Dar mult mai târziu, iar el nu a mai avut posibilitatea să se opună.

Îşi aducea aminte de un bărbat, un negru. Îi făcea plăcere să şi-l închipuie ca pe unul dintre preoţii misterioşi ai Aegiptului, văzuţi în fiecare săptămână la video. Bărbatul trecea în fiecare zi pe lângă casa lor. Unde se ducea, şi de ce mergea mereu într-un singur sens, Morgan n-a aflat niciodată.

Gardul care împrejmuia locuinţa părinţilor săi era mult mai înalt decât bărbatul negru. Era o reţea din oţel dur, care în partea de sus se curba în afară. În fiecare după-amiază, Morgan îl privea trecând şi se întreba cum de ajunsese să capete culoare neagră. Nu şi-a întrebat părinţii, avea ambiţia să afle singur.

Într-o dimineaţă, devreme, tatăl său a spus:

― Soarele se transformă în novă.

Nu a uitat niciodată cuvintele acelea teribile, deşi pe atunci habar n-avea ce însemnau.

― Până acum s-a menţinut calmul, dar Imperiul Roman nu are cum să ascundă căldura. Rugăminţile preoţilor lui Ra nu vor ajuta cu nimic.

Căldură? a strigat mama sa. În căldură poţi trăi, te poţi descurca, dar asta...

A făcut un semn cu mâna spre fereastră:

― ... e ca şi cum am fi la un pas de flăcările iadului.

Deci aşa, gândise el, omul ăsta este negru din cauza soarelui.

Înainte să împlinească zece ani a aflat că omul care trecea pe lângă casa lor era negru din naştere. Totuşi, Morgan se încăpăţâna să le spună colegilor de la creşă că de fapt soarele fusese de vină. Îi plăcea jocul acesta straniu, să spui un neadevăr apoi să-i convingi pe ceilalţi că este adevărat.

Ah, atracţia jocului, chiar şi atunci!

Oakes îşi potrivi perna la spate. De ce-i venise în minte omul negru, tocmai acum? Din cauza unui lucru ciudat, aparent neimportant, dar care l-a tulburat şi i s-a fixat în memorie.

M-a atins.

Oakes nu-şi amintea să fi fost atins până în acel moment decât de părinţii săi. În acea zi fierbinte, stătea afară, pe o treaptă, la adăpostul umbrei oferite de acoperiş; primea în spate curentul de aer trimis de ventilator, plasat în cadrul uşii. Omul a trecut pe lângă casă, ca de obicei, apoi s-a oprit şi s-a întors. Băiatul l-a privit, curios, prin plasa de oţel, iar bărbatul l-a cercetat cu atenţie, ca şi cum atunci l-ar fi observat pentru prima oară.

Oakes îşi aduse aminte că inima i-a tresărit în piept, şi a avut senzaţia că ceva se întinde în el, mult, mult, ca o praştie.

Bărbatul a privit în jur, apoi spre gard. Următorul lucru de care şi-a dat seama Oakes a fost că bărbatul sărise gardul, şi se îndrepta spre el. S-a oprit, a întins o mână şovăielnică, şi a atins obrazul puştiului. Oakes a întins şi el mâna, curios, atingând pielea neagră de pe braţul bărbatului.

― N-ai mai văzut puştani până acum? l-a întrebat el pe bărbatul negru.

Pe faţa neagră a apărut un zâmbet larg.

― Ba da, a spus bărbatul, dar nu ca tine.

Apoi, ca din pământ, a răsărit un soldat de pază şi l-a luat pe bărbat de acolo. Un alt soldat l-a tras pe băiat înăuntru şi l-a chemat pe tată. Îşi aduse aminte ca taică-său se înfuriase rău. Dar cel mai bine îşi amintea ochii aceia holbaţi, privirea uimită a negrului, care de atunci n-a mai trecut niciodată pe lângă casa lor. Oakes s-a simţit important atunci, puternic, ca o fiinţă pe care toată lumea o respectă şi o protejează. Dintotdeauna fusese o persoană ce nu putea fi trecută cu vederea.

De ce-mi vine în minte bărbatul acela?

Avea impresia că de la o vreme, în orele sale de odihnă, nu făcea decât să-şi pună întrebări. Întrebările duceau la alte întrebări, până când ajungea mereu, inevitabil, la singura întrebare pe care ezita să o pună în lumina conştiinţei.

O rosti cu voce tare, o gustă cu limba, ca pe un vin îndelung aşteptat.

― Şi dacă nava asta este Dumnezeu?

Hibernarea umană este faţă de hibernarea animală tot aşa cum este hibernarea animală faţă de starea constantă de veghe. Datorită încetinirii proceselor vieţii, hibernarea se apropie de staza absolută. Este mai aproape de moarte decât de viaţă.

Dicţionarul Ştiinţei,

Ediţia cu nr. 101

RAJA FLATTERY ZĂCEA MUT în celula de hibernare, încercând să-şi stăpânească teroarea.

Nava face cu mine ce vrea.

Valuri opace îi creau confuzie în amintiri, dar ştia câteva lucruri. Aproape că le putea proiecta în întunericul de abanos din jur.

Am fost Preot-psihiatru pe Nava Neantului Pământeanul.

Aveam misiunea să producem inteligenţa artificială. Foarte periculoasă, chestia asta.

Şi au produs... ceva. Acel ceva a fost Nava, o fiinţă cu puteri aparent infinite.

Dumnezeu sau Satană?

Flattery nu ştia. Dar Nava crease o planetă paradisiacă pentru încărcătura sa de cloni, după care introdusese un concept nou: Adorarea Navei. Le-a cerut clonilor umani să decidă asupra modului în care vor Adora Nava.

Un nou eşec.

Poate din cauza că erau cloni, cu toţii? Nu erau decât... "piese de rezervă". Ştiuseră asta încă din primele momente conştiente, în copilărie, pe Baza Lunară.

Un nou val de frică se prăvăli asupra lui.

Trebuie să fiu ferm, îşi spuse Flattery. Orice ar fi puterea asta, Dumnezeu sau Satană, trebuie să găsesc în mine fermitatea, altfel nu voi avea nici o şansă în faţa ei.

― Atâta vreme cât te crezi neajutorat, rămâi neajutorat, chiar dacă eşti ferm, spuse Nava.

― Deci îmi poţi citi chiar şi gândurile.

Să citesc? Cuvântul nu este deloc potrivit.

Vocea Navei venea din întuneric. Îi transmitea o stare de îngrijorare, vagă, ceţoasă, pe care nu o putea pătrunde. De fiecare dată când îi vorbea Nava, se simţea un nimic, un fir de praf. Încercă să lupte împotriva senzaţiei grele de subjugare, dar fiecare gând îi amplifica sentimentul că este prizonier şi dispensabil.

Ce putea face un simplu om împotriva unei puteri ca Nava?

Totuşi, avea câteva întrebări în minte. Ştia că, uneori, Nava răspundea dacă era întrebată.

― De cât timp stau în celula de hibernare?

― Chiar dacă ţi-aş spune, pentru tine nu ar avea nici o semnificaţie.

― Încearcă-mă.

― Te încerc.

― Spune-mi de cât timp stau în celula de hibernare.

Încă nu îi ieşiseră toate cuvintele din gură, când îl cuprinse panica. Nu te adresezi în felul acesta lui Dumnezeu... nici Satanei.

― De ce nu, Raj?

Vocea Navei căpătase o nuanţă de camaraderie, dar modularea fusese atât de precisă, încât simţi cum carnea i se înfioară.

― Din cauză că... din cauză că...

― Din cauza a ceea ce ţi-aş putea face?

― Da.

― Ah, Raj, când ai să te trezeşti?

Sunt treaz.

― Aşa crezi tu, dar nu are importanţă. După modul în care percepi tu timpul, te afli în celula de hibernare de foarte multă vreme.

― De câtă vreme?

Simţea că răspunsul era deosebit de important; trebuia să afle.

― Ar trebui să înţelegi câte ceva despre cicluri, Raj. Pământul şi-a încheiat existenţa. Apoi a fost din nou creat, la Comanda Mea. Mereu şi mereu.

― De mai multe ori... de fiecare dată la fel?

― În cele mai multe cazuri.

Flattery simţi adevărul ineluctabil. În el se născu ţipătul, care îi sfâşie carnea, eliberându-se:

― De ce?

― Nu poţi înţelege.

― Toată durerea şi...

― Şi bucuria, Raj. Nu uita bucuria.

― Dar... Încă o dată, şi încă o dată...

― Aşa cum te delectezi de mai multe ori cu o melodie sau cu înregistrarea holografică a unei piese de teatru, Raj. Aşa cum Baza Lunară relua Proiectul Conştiinţa, obţinând de fiecare dată ceva în plus.

― De ce m-ai scos din hibernare?

― Raj, tu eşti un instrument favorit.

― Dar Bickel...

― Aaah, Bickel! Da, el Mi-a dat geniul lui. A fost cutia neagră prin care aţi ajuns la Mine. Însă prietenia înseamnă ceva mai mult, Raj. Tu eşti prietenul Meu cel mai bun.

― Te-aş fi distrus, Nava, dacă aş fi putut.

― Nu înţelegi ce înseamnă prietenia!

― Deci eu sunt un... instrument. Sunt şi eu o... reluare?

― Nu, Raj. Nu.

Câtă tristeţe în vocea aceea teribilă!

― Instrumentele cântă.

― Şi pentru ce Ţi-aş permite să cânţi prin mine?

― Bine! Foarte bine, Raj!

― Ce răspuns este ăsta?

― Este o confirmare. Eşti, într-adevăr, prietenul Meu cel mai bun. Instrumentul Meu favorit.

― Nu cred că am să înţeleg vreodată chestia asta.

― Probabil din cauză că îţi place piesa.

Flattery pufni; nu reuşise să se abţină.

― Râsul ţi se potriveşte, Raj.

Râsul? Nu-şi amintea să fi râs, poate doar să se fi luat singur în derâdere. Însă acum îşi aducea aminte cum intrase în hibernare. Nu o singură dată, ci de mai multe ori, nici nu îndrăznea să numere. Fuseseră şi alte treziri... alte jocuri... da, alte eşecuri. Sesiza, totuşi, că Nava era amuzată. Ştia că va trebui să dea replica.

― Ce jucăm de data asta?

― Cererea mea a rămas nesatisfăcută, Raj. Oamenii nu se pot hotărî cum să Mă Adore. Din cauza asta, acum nu mai sunt oameni.

Simţi cum fiorul rece pune stăpânire pe trupul său.

― Nu mai sunt... Ce ai făcut?

― Pământul a dispărut în vârtejul cosmic, Raj. Toate Pământurile au dispărut. Este mult de atunci, îţi aminteşti? Acum sunt doar Navigatorii... şi cu tine.

― Eu, un om?

― Tu eşti materialul original.

― Un clon, simplă carne de tun, să fie material original?

― Cam aşa ceva.

― Ce sunt Navigatorii?

― Sunt supravieţuitorii pieselor celor mai recente... diferă un pic faţă de Pământenii pe care ţi-i aminteşti tu.

― Nu sunt oameni?

― Sunt compatibili cu tine.

― În ce sens sunt diferiţi?

― Au experienţe ancestrale asemănătoare cu ale tale, însă au fost aduşi în diferite momente ale dezvoltării lor sociale.

Flattery nu se consideră pe deplin lămurit, dar hotărî să nu insiste... deocamdată. Acum vroia să se agaţe de alt fir.

― Cum adică au fost aduşi?

― Au fost... salvaţi. În fiecare moment, soarele lor urma să se transforme în novă.

― Pentru că aşa ai aranjat Tu?

― Au fost pregătiţi cu cea mai mare atenţie pentru sosirea ta, Raj.

― Cum au fost pregătiţi?

― Au un Preot-psihiatru care îi învaţă să urască. Îl au pe Sy Murdoch care şi-a învăţat bine lecţia. Au o femeie pe nume Hamill a cărei extraordinară putere nu o bănuieşte nimeni. Au un bătrân pe nume Ferry care crede că orice poate fi cumpărat. O au pe Waela, care merită cea mai mare atenţie. Au un tânăr poet, Kerro Panille, şi o au pe Hali Eckel, care crede că îl doreşte pe Kerro. Au cloni pregătiţi pentru îndeletnicirile cele mai stranii. Cunosc foamea, frica, bucuria...

― Şi zici că asta se cheamă pregătire?

― Da. Se cheamă şi implicare.

― Asta vrei de la mine.

― Implicarea. Da.

― Dă-mi un motiv care să mă oblige să merg acolo.

― Într-o problemă ca asta, Eu nu oblig.

Nu era un răspuns edificator, dar Flattery ştia că n-avea ce face, trebuia să îl accepte.

― Deci va trebui să merg. Unde şi cum?

― Jos, sub noi, se află o planetă. Majoritatea Navigatorilor locuiesc acolo... Coloni.

― Şi trebuie să se hotărască în ce mod Te vor Adora?

― Nu ţi-ai pierdut perspicacitatea, Raj.

― Ei cum au hotărât?

― Nu i-am întrebat. Asta, sper, va fi sarcina ta.

Flattery tresări. Ştia jocul ăsta. Refuzul urla în el, plin de furie, gata să iasă afară şi să atragă represaliile cele mai dure ale Navei. Dar era ceva în discuţia asta care îl făcu să ţină gura închisă.

― Ce se întâmplă dacă nu vor reuşi?

― Voi distruge... înregistrarea.

Înfige-ţi călcâiele puternice

Adânc în pământ.

Unde merge pământul?

Kerro Panille,

Poeme Alese

KERRO PANILLE puse capăt ultimei lecţii referitoare la geologia Pandorei, şi decuplă holo-proiectorul. Trecuse binişor de ora celei de-a doua mese, însă nu-i era foame. În micuţa încăpere de studiu, mirosea a aer închis. Asta îl surprinse, dar apoi îşi dădu seama că închisese ermetic poarta secretă prin care se ajungea aici, lăsând aerisirea doar pe seama unui orificiu practicat în podea. M-am aşezat pe gura de aerisire din podea.

Îi veni să râdă. Se ridică în picioare şi se întinse pentru a-şi dezmorţi oasele. Apoi recapitulă ceea ce învăţase. Visuri despre pământ adevărat, mări adevărate, aer adevărat... şi le imaginase de atâtea ori, încât acum se temea ca nu cumva realitatea să îl dezamăgească. Ştia despre sine că nu era un novice în construirea imaginilor în minte... dar realitatea îl dezamăgise de multe ori.

În astfel de momente simţea că nu are numai douăzeci de annos, ci considerabil mai mult. Pentru a se asigura, căută o suprafaţă lucioasă care să-i reflecte trăsăturile feţei. Găsi una pe uşă, lustruită de propria-i mână, la nenumăratele intrări în cabina de studiu.

Da... pielea închisă la culoare îşi păstrase netezimea tinereţii. Firele negre şi tari ale bărbii se curbau în jurul gurii. Era o gură cam mare, trebuia să recunoască. Nasul... ca de pirat. Puţini Navigatori ştiau că demult, cândva, existaseră piraţi.

Totuşi, ochii păreau mai bătrâni. Oricine putea remarca asta.

Nava mi-a făcut-o. Nu... Dădu din cap. Trebuia să fie sincer. Lucrul acesta care există între mine şi Navă... el este motivul pentru care ochii mei par bătrâni.

Fiecare realitate ascundea alte realităţi. Ceea ce făcuse din el un poet îl îndemna să sape sub fiecare suprafaţă, ca un copil care răsfoieşte pagini pline cu hieroglife, deşi ştie că nu va înţelege nimic. Chiar şi atunci când realitatea era de natură să dezamăgească, trebuia să o caute.

Puterea dezamăgirii.

Puterea asta nu avea nimic cu comun frustrarea. În ea se regăseau capacitatea de a te aduna, gândi, şi acţiona din nou, mereu. Îl obliga să se asculte pe sine însuşi, la fel cum îi asculta pe ceilalţi.

Kerro ştia ce gândeau despre el majoritatea Navigatorilor.

Erau convinşi că putea auzi orice conversaţie dintr-o încăpere aglomerată, că nici un gest, oricât de mic, nu-i scăpa. Din când în când era adevărat ce gândeau ei, însă concluziile le păstra pentru sine. Astfel, foarte puţini se simţeau deranjaţi de această însuşire a lui. Nicăieri nu puteai găsi un confident mai bun decât Kerro Panille. Nu dorea decât să asculte, să înveţe. Nu dorea decât ca poemele lui să reflecte ordinea.

Singura care conta cu adevărat era ordinea. Minunata ordine izvorâtă din cea mai profundă inspiraţie. Totuşi... Nava oferea imaginea unei nesfârşite dezordini. Dorise să afle care era forma Navei. Îi ceruse mai demult, să i-o arate. O singură dată. O dorinţă ciudată... se aşteptase la un refuz. Însă Nava îl luase într-un tur vizual, prin senzorii interni, prin ochii echipelor robox pentru intervenţie. Chiar şi prin ochii navetelor care zburau între Navă şi Pandora.

Din exterior, Nava avea un aspect de-a dreptul derutant. Protuberanţe care bălăngăneau aparent fără scop, aripi şi alte suprafeţe asemănătoare. Printre ele străluceau luminiţe. Din când în când se puteau zări oameni la lucru, în spatele diafragmelor punctelor de acces. Grădini hidroponice, îi explicase Nava.

Nava se întindea aproape cincizeci şi opt de kilometri în lungime. Însă avea tot felul de forme bizare, umflate, întortocheate. Destinaţia lor era imposibil de ghicit. Navetele intrau şi ieşeau prin tuburi subţiri, lungi, dispuse aiurea. Spaţiile hidroponice erau îngrămădite unul peste altul, ieşind în afară ca nişte plante sălbatice, născute din spori aberanţi.

Panille ştia că Nava fusese odată netedă şi regulată; o formă de proiectil, cu trei aripi subţiri la mijloc. Aripile se prelungeau mult în spate, formând un tripod pentru aterizare. Acum, după nenumăraţi eoni, forma netedă fusese ascunsă. Era numită "inima", şi putea fi zărită uneori, în trecere... un înveliş gros, cu porţi ermetice, cu hublouri care se loveau de barierele inexpresive ale noii construcţii.

În interiorul Navei, dezordinea era la fel de mare. Senzorii vizuali îi arătau grămezile de vieţi adormite în nişele de hibernare. La cererea lui, Nava îi dăduse coordonatele respective, însă nu-i spuneau nimic. Numere şi glife. Urmărise mişcările agile ale unităţilor robox pe coridoarele unde nu se găsea aer şi afară, pe învelişul exterior. Acolo, în umbra protuberanţelor haotice, privise cum se fac reparaţiile, modificările; privise chiar cum se începe o nouă construcţie.

După aceea se aşezase, dezamăgit. Îşi dăduse seama că Nava spiona totul. Nimic din ce făceau Navigatorii nu putea fi ascuns Navei. Gândul acesta aprinsese un sentiment trecător de revoltă, urmat imediat de o stare de amuzament.

Eu sunt în Navă, al Navei. Într-un sens mai profund, pot spune că sunt Nava.

― Kerro!

Vocea care veni prin com-consola de lângă aparatul holografic îl făcu să tresară. Cum reuşise să-l găsească?

― Da, Hali?

― Unde eşti?

Ahh, nu ea îl găsise, ci un program de căutare.

― Studiez, spuse el.

― Te poţi plimba puţin cu mine? Sunt de-a dreptul sfârşită.

― Unde?

― Ce-ai zice de arboretul de lângă cedri?

― Lasă-mi câteva minute să termin ce am început aici, şi vin să ne întâlnim.

― Sper că nu te deranjez.

Nu-i scăpă sfiala din vocea ei.

― Nu, chiar aveam nevoie de o pauză.

― Ne vedem la ieşirea din Arhive.

Auzi clicul care marca încheierea convorbirii şi rămase cu privirea pierdută în consolă.

De unde ştia că studiez în secţiunea Arhive?

Chiar şi cu un program de căutare, nu putea fi localizat cu precizie.

Sunt chiar atât de predictibil?

Îşi luă agenda de note şi recorderul, ieşind pe uşa. O sigilă, apoi îşi dădu drumul să alunece prin zona în care era stocat software-ul, spre cel mai apropiat culoar. Hali Ekel îl aştepta la intrare, lângă uşa de acces. Îl întâmpină făcându-i semn cu mâna. Un gest plin de nonşalanţă.

― Salut.

Cele mai multe gânduri ale lui nu plecaseră încă din încăperea de studiu. Clipi prosteşte, admirând ― ca de obicei ― frumuseţea perfectă a lui Ekel. În momente ca acesta ― când dădea brusc peste ea, pe neaşteptate, la intrarea în vreun coridor ― rămânea buimăcit.

Trusa medicală de prim ajutor prinsă de şoldul ei nu era de natură să le împiedice apropierea. Ea era med-teh, iar el înţelegea că meseria ei era viaţa şi supravieţuirea.

Întunericul misterios din ochii ei, părul negru şi des, tenul lucios, închis la culoare şi cald al pielii îl atrăgeau mereu, chiar şi într-o încăpere aglomerată. Erau din aceeaşi rasă, Naţiunea Nesiană, selectaţi pentru puterea lor, instinctul de supravieţuire, şi aspiraţia spre stele. Mulţi îi considerau frate şi soră; o greşeală cu atât mai mare cu cât pe navă nu se cunoştea să fi existat vreodată fraţi. Desigur, în celulele de hibernare existau fraţi, dar aceştia nu umblau niciodată împreună.

În spatele ochilor îi străluciră versuri dintr-un poem, unul din multele pe care ea le trezise în el. Poemele acestea le ţinea însă secrete, pentru sine.

Oh, minunată stea întunecată,

Oricât de puţină lumină aş avea, ia-o!

Împleteşte-ţi degetele subţiri cu ale mele.

Simţi curgerea?

Gândul de a înregistra aceste versuri fu devansat de un altul, şi anume că ea nu ar fi avut cum să ajungă aici atât de repede. Prin apropiere nu exista nici o staţie de apel.

― Unde erai când ai luat legătura cu mine?

― În Secţia Medicală.

Privi în lungul coridorului. Secţia Medicală se afla la o distanţă de cel puţin zece minute.

― Dar cum ai...

― Am înregistrat conversaţia şi am programat-o să aibă loc cu o întârziere de zece minute.

― Dar...

― Vezi cât de standard eşti atunci când vorbeşti prin staţie? Eu înregistrez replicile din conversaţia pe care o voi avea cu tine, apoi le transmit. Conversaţia pare foarte normală.

― Dar...

Kerro privi la poarta de acces în magazia de software.

― Aaa, când nimeni nu te poate găsi, este clar că eşti pe acolo, pe undeva.

Hali arătă cu degetul înspre magazia de software.

― Hmm.

O luă de mână şi se îndreptară spre vest.

― De ce eşti atât de îngândurat? îl întrebă ea. Credeam că ai să te amuzi, sau ai să fii surprins, sau... sau ai să râzi, ceva de genul ăsta.

― Îmi pare rău. În ultima vreme, mă deranjează că sunt aşa. Niciodată nu-mi fac timp pentru oameni, niciodată nu găsesc... cuvântul potrivit la momentul potrivit.

― Pentru un poet, mi se pare că eşti prea auto-critic.

― Este mult mai uşor să organizezi personaje pe o pagină sau pe un dispozitiv holografic decât să îţi organizezi propria viaţa. "Propria viaţă"! Oare de ce vorbesc astfel?

Ea îşi strecură braţul în jurul taliei lui, îmbrăţişându-l din mers. Kerro zâmbi. Brusc, ajunseră în Catedrala Copacilor. Erau în plin ciclu diurn, razele soarelui Rega pătrundeau prin filtrele de protecţie. Tot ce era verde căpăta nuanţe calme de albastru. Kerro inspiră adânc aerul oxigenat. Auzi păsări ciripind dincolo de un filtru sonic, în tufişurile dese din stânga. Printre copaci, puteau fi zărite şi alte cupluri. Locul acesta era ideal pentru întâlnirile de dragoste.

Hali îşi scoase trusa medicală, apoi îl trase în jos, lângă ea, la umbra unui cedru. Covorul de iarbă era mătăsos şi cald, aerul umed. Razele soarelui îi orbeau printre ramuri. Se lăsară pe spate, umăr lângă umăr.

― Mmmmmm, făcu Hali arcuindu-se. Miroase atât de frumos!

― Miroase? Cine miroase.

― Haide, termină.

Se întoarse spre el:

― Ştii clar la ce mă refer... la aer, la muşchi, la resturile de mâncare care ţi-au rămas în barbă.

Îşi plimbă mâna peste barba lui, pieptănând cu degetele firele groase.

― Eşti singurul Navigator cu barbă.

― Da, mi s-a spus.

― Îţi place?

― Nu ştiu.

Întinse mâna, plimbându-şi degetul pe conturul unui fir metalic în formă de inel care perfora nara stângă a lui Hali.

― Tradiţiile sunt ciudate. De unde ai inelul ăsta?

― L-a scăpat un robox.

― L-a scăpat? făcu el surprins.

― Da, şi eu m-am mirat. De obicei, nu lasă nimic în urmă. Ăsta repara senzorul exterior al unui centru medical, imediat lângă Secţia Comportamente. Am văzut firul căzând şi l-am ridicat. A fost ca şi cum găsisem o comoară deosebită. Doar Nava ştie ce fac ei cu toate nimicurile pe care le găsesc.

Îl prinse cu mâna pe după gât, sărutându-l. Apoi se trase deodată în lateral.

Kerro se ridică în capul oaselor:

― Îţi mulţumesc, dar...

― De fiecare dată spui: "Îţi mulţumesc, dar..."

Era furioasă, luptându-se să domolească aspectele fizice ale pasiunii fierbinţi ce o cuprinsese.

― Nu sunt pregătit, spuse el simţindu-se parcă vinovat. Nu ştiu de ce, şi te asigur că nu mă joc cu tine. Mereu mă simt atras să mai întârzii un pic, ca şi cum asta mi-ar da sentimentul că ceea ce fac este corect.

― Ce crezi că ar putea fi mai corect? Am fost selectaţi pentru împerechere după ce ne cunoscuserăm de atâta vreme. Nu suntem străini.

Nu-i venea să o privească în ochi.

― Ştiu... oricare două persoane de sex opus de la bordul Navei pot face dragoste, dar...

― Dar!

Hali se răsuci brusc, privind spre baza copacului sub care îşi găsiseră adăpost.

― Am putea fi un cuplu adevărat, am putea face dragoste. Gândeşte-te! Un cuplu din... cât? Două mii? Am putea face chiar şi un copil.

― Nu e ce crezi. Este...

― Şi eşti mereu atât de prins de istorie, de tradiţie, dai exemple despre tipare sociale şi lingvistice. De ce nu vezi că...

Kerro se apropie de ea, îi acoperi gura cu degetele pentru a o face să tacă, apoi o sărută cu blândeţe pe obraz.

― Dragă Hali, pentru că nu pot. Pentru mine, relaţia de cuplu în cadrul Navei va trebui să fie o dăruire atât de profundă încât pur şi simplu să mă pierd în dăruire.

Hali se trase într-o parte, ridicând capul pentru a-l privi. Ochii îi străluceau:

― De unde îţi vin ideile astea?

― Vin din modul meu de viaţă şi din ceea ce învăţ.

― Nava te învaţă?

― Nava nu îmi refuză ceea ce vreau să aflu.

Hali privi posomorâtă la vegetaţia de sub picioare şi spuse încet, de-abia auzit:

― Nava nu ar vorbi cu mine.

― Dacă ştii să pui corect întrebarea, Nava îţi va răspunde întotdeauna, spuse el.

Apoi exprimă un gând pe care-l simţise venind:

― Şi trebuie să ştii să asculţi.

― Mi-ai mai zis asta, dar nu mi-ai explicat cum să fac.

Simţi clar invidia din vocea ei. Hotărî că nu-i putea răspunde decât într-un singur fel.

― Am să-ţi spun o poezie.

Îşi drese glasul şi începu:

Albastrul

ne învaţă ce înseamnă albastru.

Ea se încruntă, concentrându-se asupra vorbelor lui. Apoi dădu din cap.

― Nu te înţeleg, aşa cum nu înţeleg nici Nava. Merg la Adorare; spun rugăciuni; fac ce porunceşte Nava...

Îi aruncă o privire:

― Nu te-am văzut niciodată la Adorare.

― Nava este prietena mea, spuse el.

Curiozitatea reuşi să învingă invidia:

― Ce te învaţă Nava?

― Prea multe lucruri; nu se pot spune aici.

― Spune-mi măcar unul, unul singur!

Kerro dădu din cap:

― Bine. Au existat multe planete şi mulţi oameni. Limbajul şi cronicile istorice pe care le-au ţinut urzesc parcă o ţesătură magică. Cuvintele lor îmi cântă. Nici nu trebuie să înţelegi cuvintele, le auzi cântând.

― Nava îţi dă cuvinte şi tu nu le înţelegi? făcu ea plină de uimire.

― Da, atunci când cer cuvinte originale.

― Dar pentru ce vrei cuvinte pe care nu le înţelegi?

― Pentru a-i învia pe oamenii aceia, pentru a mă face una cu ei. Nu să intru în stăpânirea lor, ci să devin una cu ei, măcar pentru o clipă sau două.

Se întoarse spre ea:

― Nu ţi-ai dorit niciodată să sapi în pământul străvechi, ca să găseşti oameni de a căror existenţă nimeni nu are habar?

― Ce să găsesc? Oase?

― Nu! Inimi, suflete.

Hali dădu încetişor din cap.

― Kerro, nu te înţeleg deloc. Dar te iubesc.

Da, gândi el, iubirea nu are nevoie să înţeleagă. Ea ştie asta, dar refuză să accepte.

Îşi aminti cuvintele unui vechi poem pământean: "Iubirea nu este o consolare, este o lumină." Gândul, poemul despre viaţă, asta este o consolare. Îi voi vorbi despre iubire, gândi el, dar nu acum.

De ce sunteţi voi oamenii atât de dispuşi să căraţi în spate povara trecutului?

Kerro Panille,

Întrebările lui Avata

LUI SY MURDOCH nu-i plăcea deloc să se apropie de perimetrul Coloniei, chiar dacă se afla la adăpostul barierei de crioţel a Laboratorului Unu. Creaturile de pe planeta asta aveau talentul de a penetra impenetrabilul, înfrângând chiar şi apărările cele mai atent pregătite.

Însă Lewis avea nevoie ca un om de încredere să stea la postul acesta de observaţie atunci când aerostatele se vor întâlni pe câmpie, aşa cum era cazul în dimineaţa asta. Era cel mai misterios aspect al comportamentului lor, iar în ultima vreme Lewis cerea răspunsuri... fără îndoială, la întrebări puse de Şef.

Oftă. Când privea afară, la suprafaţa Pandorei, nu mai încăpea nici o îndoială că reprezenta un pericol sigur.

Se scărpină absent la cotul stâng. Privind la lumina de afară, îşi putea vedea imaginea reflectată de plaz: un bărbat masiv cu păr castaniu, ochi albaştri, şi un ten deschis la culoare pe care-l spăla mereu cu mare meticulozitate.

Punctul de supraveghere nu era cel mai bun posibil, nu atât de bun ca posturile din exterior, conduse de cei mai rapizi şi mai buni membri ai Coloniei. Dar Murdoch se ştia foarte competent. Era o persoană indispensabilă, iar acest loc servea scopurilor lui Lewis. Bariera de crioţel, deşi filtra aproape o pătrime din intensitatea luminoasă, restrângea suprafaţa pe care trebuiau să o supravegheze.

Oare ce făceau acolo blestematele de pungi cu gaz?

Murdoch se ghemui în spatele unei camere video montată pe o platformă pivotantă. Degetele sale scurte şi îndesate atinseră comenzile, cerând aparatului să se focalizeze pe aerostate. Mai mult de o sută pluteau deasupra câmpiei, la vreo şase kilometri depărtare.

În grămadă se aflau câţiva monştri impunători, de culoare portocalie. Murdoch alese unul dintre cei mai mari, pentru o observare mai atentă. Explica tot ceea ce vedea, pentru ca vorbele să-i fie înregistrate cu ajutorul unui recorder montat la nivelul gâtului. Aerostatul cel mare părea să aibă cel puţin cincizeci de metri în diametru. Sfera era aplatizată în partea superioară, formând, dacă se putea spune aşa, un fel de bază pentru membrana încreţită cu ajutorul căreia monstrul îşi putea controla direcţia. Tentacule lungi şi subţiri atârnau pe sol. Se încurcaseră într-un bolovan mare pe care-l târau, împrăştiind praf şi pietricele mai mici.

Nu erau nori, iar pe cer strălucea un singur soare. Arunca asupra deşertului o lumină aurie, tăioasă, scoţând în evidenţă orice cută sau contracţie a balonului. Murdoch reuşi să distingă dedesubt un fel de plasă, formată prin întrepătrunderea unor tentacule mai micuţe. Acolo se vânzolea ceva. Nu-şi putea da seama ce anume căra aerostatul, dar cu siguranţă era viu şi încerca să scape.

Celelalte aerostate se aranjară într-o linie curbă, care brăzda deşertul în diagonală faţă de postul de observaţie al lui Murdoch. Aerostatul cel mare ancoră în capătul apropiat. Prizonierul aflat între tentacule continua să se agite cu disperare.

Oare ce capturase blestemata de creatură? În nici un caz nu putea fi vreun Colonist!

Murdoch reglă obiectivul pentru a avea în imagine tot grupul şi văzu că se concentrau asupra unor creaturi, o turmă eterogenă împrăştiată în deşert. Linia de aerostate se îndreptă spre animalele ghemuite, care aşteptau ca hipnotizate. Încercă să le identifice: Glugi Nemiloase, Gheare Năpraznice, Aripi Plate, Fusuri, Burlane, Lipitori... demoni. Toate reprezentau un pericol mortal pentru Colonişti.

Dar, după cum se putea vedea, nu şi pentru aerostate.

Murdoch observă că toate aerostatele purtau bolovani ca balast. Cele din segmentul central al arcului renunţară deodată la bolovani. Pungile săltară uşor şi tentaculele se întinseră spre a apuca demonii ghemuiţi la sol. Creaturile prinse începură să se zbată, dar nu încercară să muşte sau să atace.

În acel moment, aproape toate aerostatele aruncară balastul, ridicându-se în aer. Cele câteva care îşi păstrară balastul se îndepărtară de echipa de vânătoare, aparent în căutarea altor prăzi. Punga monstruoasă pe care Murdoch o studiase puţin mai devreme rămase cu grupul de cercetare. Încă o dată, mări imaginea obiectivului, concentrându-se asupra plasei de tentacule de sub aerostat. Acum nu mai mişca nimic. Brusc, tentaculele se desfăşurară, lăsând prada să cadă.

Murdoch începu să dicteze în recorderul de la gât:

― Animalul cel mare a eliberat prada. Încă nu-mi dau seama ce a fost, dar pare disecată, o masă mare şi neagră de... Dumnezeule! A fost o Glugă Nemiloasă! Aerostatul cel mare avea în plasă o Glugă Nemiloasă!

Rămăşiţele Glugii Nemiloase se prăbuşiră ridicând o trombă de praf.

Aerostatul cel mare coti brusc spre stânga şi balastul său lovi un alt mare bolovan aflat la sol. Ţâşniră scântei. Murdoch zări o săgeată de foc ridicându-se înspre aerostat, care explodă împrăştiind o lumină galbenă şi orbitoare. Peste tot pluteau zdrenţe din pielea portocalie şi nori de praf albastru.

Explozia provocă o agitaţie cumplită în deşert. Celelalte aerostate îşi eliberară prăzile, înălţându-se în aer. Demonii se împrăştiară, unii repezindu-se să prindă rămăşiţele aerostatului explodat. Creaturile mai încete, ca Fusurile, se târau spre zdrenţele de piele portocalie.

După ce totul luă sfârşit, demonii dispărură în fugă sau se îngropară în vizuini, după cum era obiceiul fiecăruia.

Murdoch înregistră toate acestea.

După aceea, cercetă încă o dată deşertul. Aerostatele plecaseră în zbor. Nu mai rămăsese nici un demon. Sigilă postul de observaţie, transmise să vină cineva pentru a-l înlocui, apoi se îndreptă spre Laboratorul Unu şi Grădină. Mergând prin pasajul cel mai sigur, luminat din plin, se gândi la ceea ce văzuse şi înregistrase. Imaginile video vor ajunge la Lewis şi mai târziu la Oakes. Lewis va prelucra observaţiile verbale, adăugând propriile comentarii.

Oare ce am văzut şi înregistrat acolo?

Murdoch se străduia din greu, dar nu reuşea, să înţeleagă comportamentul creaturilor pandorane.

Lewis are dreptate. Ar trebui pur şi simplu să le exterminăm.

Gândindu-se la Lewis, Murdoch îşi aduse aminte de problema urgentă de la Fort. Din cauza ei, Lewis era inaccesibil. Oare cât va mai dura? Poate că Lewis murise. Nimeni nu era imun la pericolele Pandorei... nici măcar Lewis. Dacă murise...

Murdoch încercă să se închipuie învestit cu noi puteri, ridicat la un rang superior... omul lui Oakes. Dar imaginile refuzară sa se formeze.

Şi zeii îşi fac planuri.

Morgan Oakes,

Jurnale

VREME ÎNDELUNGATĂ, Panille rămase în Catedrala Copacilor, întins lângă Hali, privind cum lumina filtrată desena cercuri în aerul de deasupra cedrului. Ştia că Hali se considera jignită şi se întrebă: De ce nu mă simt vinovat? Apoi oftă. Nu avea nici un rost să se prefacă; aşa trebuia el să fie.

Hali vorbi prima, cu o voce înceată, ezitantă.

― Nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?

― Dacă vorbeşti despre un lucru, nu înseamnă neapărat că îl şi schimbi, spuse el. De ce vrei... să reluăm discuţia despre sex?

― Poate doream să fim puţin împreună, nu?

Era gata să dea în lacrimi. Kerro vorbi cu blândeţe, atent să nu o rănească şi mai tare.

― Sunt mereu cu tine, Hali.

O prinse de mână. Vârfurile degetelor se atinseră. El mâna stângă, ea mâna dreaptă.

― Poftim. Ne atingem, nu?

Ea încuviinţă, ca un copil gata să izbucnească.

― Care suntem noi, şi care este materia trupului nostru?

― Nu...

El îşi depărtă vârfurile degetelor cu un centimetru.

― Toţi atomii dintre noi oscilează cu viteze incredibile. Se lovesc unul de altul şi se împrăştie în toate direcţiile.

Agită un deget prin aer, atent să nu o atingă.

― În felul acesta, ating un atom; el se ciocneşte de altul; acela se loveşte de altul, şi tot aşa până când...

Cu o mişcare lină, îi atinse din nou vârfurile degetelor:

― ... până când ne atingem şi nu ne mai despărţim niciodată.

― Astea nu sunt decât cuvinte!

Hali îşi retrase mâna.

― Ştii foarte bine că sunt mai mult decât simple cuvinte, Med-teh Hali Ekel. Noi schimbăm permanent atomi cu universul, cu atmosfera, cu hrana. Schimbăm atomi între noi. Nu ne putem despărţi.

― Dar eu nu vreau orice fel de atomi!

― Posibilităţile tale de alegere sunt mai mari decât crezi, iubită Hali.

Ea îl privi cu coada ochiului.

― Îmi spui astea doar ca să mă bine dispui?

― Nu, vorbesc serios. Ori de câte ori înţeleg ceva îţi spun, nu?

― Crezi?

― Întotdeauna, Hali. Am să compun un poem, ca să-ţi dovedesc.

Îi mângâie uşor inelul de la nas:

― Un poem despre ăsta.

― De ce-mi spui poemele tale? De obicei le ţii pe benzi, sau le stochezi pe cărţile alea ciudate ale tale, pline de hieroglife.

― Este singurul mod în care te-aş putea satisface.

― Bine, spune-mi poemul.

El o atinse pe obraz, lângă inel, şi recită:

Cu inelele delicate ale zeilor

în nasurile noastre

nu putem scurma în grădina lor.

Ea se holbă la el, nedumerită:

― Nu înţeleg.

― Un vechi obicei, pe Pământ. Fermierii băgau inele în râtul porcilor ca să-i împiedice să strice glia. Porcii săpau cu nasul la fel de bine ca şi cu picioarele. Oamenii spuneau că porcii "scurmă".

― Adică mă compari cu o scroafă.

― Asta-i tot ce-ai înţeles din poem?

Ea zâmbi, apoi oftă, mai mult pentru sine decât pentru Kerro.

― Suntem o pereche nemaipomenită... poetul şi scroafa!

El o privi fix, ochi în ochi. Fără să ştie de ce, începură amândoi să chicotească, apoi să râdă tare.

Kerro se lăsă pe spate:

― Ahh, Hali, eşti exact ce îmi trebuie.

― M-am gândit că ai nevoie de un pic de relaxare. Ce studiezi, de eşti aşa retras?

― Am scurmat în "electroalge", spuse el trecându-şi mâna peste păr şi prinzând între degete o rămurică moartă.

― Iarba aia de mare care face atâtea probleme Coloniei? Dar ce te interesează pe tine?

― Mereu sunt surprins când stau să mă gândesc cât de multe mă interesează, dar chestia asta mă atrage în mod deosebit. Algele, sau cel puţin o parte din ele, se pare că sunt conştiente.

― Adică gândesc?

― Mai mult decât atât... probabil mult mai mult.

― De ce nu ni s-a dat de ştire?

― Nu ştiu sigur. Eu am dat din întâmplare peste unele informaţii, după care am început să adun piesele şi să le pun cap la cap. Am găsit un raport făcut de câteva echipe trimise să studieze algele.

― Şi cum ai dat peste raport?

― Ei bine... cred că majoritatea Navigatorilor nu au acces la el. Însă când e vorba de mine, Nava rareori îmi refuză cunoaşterea.

― Tu şi Nava!

― Hali...

― Da, bine. Şi ce se află în raportul ăsta?

― Algele se pare că au un limbaj, transmis prin intermediul luminii, dar deocamdată nu îl putem înţelege. În plus, nu am reuşit să-mi dau seama dacă există în momentul de faţă un proiect care să studieze şi să ia legătura cu algele, ceea ce mi se pare deosebit de suspect.

― Dar n-ai spus că Nava...

― Nava mă trimite la Cartierul General al Coloniei sau la PP, dar nu am primit răspuns la întrebări.

― Nu-mi spui ceva nou. Majoritatea întrebărilor adresate lor nu primesc răspuns.

― Şi tu ai avut probleme cu ei?

― Nu cine ştie ce, dar Secţia Medicală nu a primit nici o explicaţie cu privire la selectarea genelor.

― Selectarea genelor? Foarte interesant.

― Oakes este o persoană ciudată şi foarte retrasă.

― Şi cu altcineva dintre şefi nu ai putut discuta?

― Cu Lewis? făcu ea pe un ton ironic.

Kerro căzu pe gânduri, scărpinându-şi obrazul.

― Electroalgele şi selectarea genelor. Hali, eu nu ştiu nimic despre selectarea genelor... dintotdeauna mi s-a părut ceva dubios. Dar algele...

Hali îl întrerupse, emoţionată:

― Creatura asta ar putea avea suflet... şi ar putea Adora Nava.

― Suflet? Poate. Însă după ca am văzut raportul, m-am gândit: "Da! Din cauza asta ne-a adus Nava pe Pandora."

― Şi dacă Oakes ştie că din cauza electroalgelor suntem noi aici?

Panille nega cu o mişcare a capului.

Hali îl prinse de braţ:

― Gândeşte-te de câte ori Oakes s-a răstit la noi, numindu-ne prizonieri ai Navei. Ne spune adesea că Nava nu ne va lăsa să plecăm. De ce nu ne spune motivul pentru care Nava ne-a adus aici?

― Poate că nu-l ştie.

― Ohh, ba da, îl ştie.

― Bine, şi ce putem face noi?

Hali vorbi înainte să gândească:

― Nu putem face nimic dacă nu mergem jos.

El îşi trase braţul de lângă ea, şi îşi înfipse degetele în pământ.

― Ce ştim noi despre viaţa de-acolo?

― Ce ştim noi despre viaţa de aici?

― Hali, ai merge cu mine în Colonie?

― Ştii că aş merge, dar...

― Atunci hai să cerem...

― Nu mă vor lăsa. Criza de hrană de la sol a atins o fază critică; sunt probleme cu sănătatea. Acum avem mai mult de muncă, tocmai pentru că au trimis jos unii dintre cei mai buni specialişti ai noştri.

― Probabil imaginaţia noastră zămisleşte monştri ce nu există în realitate; totuşi, aş vrea să văd electroalgele cu ochii mei.

Trusa medicală începu să scoată un bâzâit ascuţit. Hali nu se despărţea niciodată de ea. Apăsă tasta de răspuns.

― Hali...

Se auzi un huruit, apoi un ţiuit. Dintr-o dată, totul reveni la normal:

― Scuză-mă că am întrerupt. Sunt Winslow Ferry. Hali, cine este cu tine, Kerro Panille?

Hali îşi stăpâni râsul. Nătărăul ăsta cu ifose nu putea face nici măcar un simplu apel fără să se împiedice de ceva. Kerro era surprins de remarca celuilalt. De unde ştia Ferry că Hali era cu cineva? Îi spionase? Mulţi bănuiau că senzorii şi echipamentele de comunicaţie portabile fuseseră adaptate pentru a spiona, însă aceasta era prima dovadă directă. Luă trusa medicală din mâinile lui Hali.

― Sunt Kerro Panille.

― Aaa, Kerro. Am rugămintea ca până într-o oră să vii în biroul meu. Avem o misiune pentru tine.

― O misiune?

Nu primi răspuns. Celălalt întrerupsese legătura.

― Despre ce crezi că este vorba? îl întrebă Hali.

Kerro rupse o pagină albă din carnetul de notiţe, scrise ceva cu stylusul, apoi arătă cu degetul spre trusa medicală: "Ne spiona conversaţia."

Ea rămase cu ochii pironiţi asupra paginii.

― Nu e ciudat? spuse Kerro. Până acum, n-am mai avut nici o misiune... cu excepţia unor studii pe care mi le-a cerut Nava.

Hali luă stylusul din mâna lui, scriind: "Ai grijă. Dacă ei nu vor să se ştie că iarba de mare gândeşte, s-ar putea să fii în primejdie."

Kerro se ridică în picioare, şterse cuvintele de pe pagină, apoi o puse la loc în carnetul de notiţe.

― Cred că cel mai bine ar fi să mă îndrept spre biroul lui Ferry, să aflu despre ce anume este vorba.

Aproape tot drumul de întoarcere îl parcurseră în tăcere, atenţi mereu la fiecare senzor din cale şi la trusa medicală prinsă de şoldul lui Hali. În apropierea Secţiei Medicale, Hali îl opri.

― Kerro, învaţă-mă să vorbesc cu Nava.

― Nu pot.

― Dar...

― Este ceva care poate fi asemănat cu genotipul, sau cu culoarea. Foarte puţini se bucură de această şansă.

― Decizia aparţine Navei?

― Cam la fel procedezi şi tu, dacă stai să te gândeşti. Răspunzi oricui doreşte să stea de vorbă cu tine?

― Da, ştiu că Nava este foarte ocupată cu...

― Nu cred că are legătură. Nava ori îţi vorbeşte, ori nu.

Hali se gândi puţin, dădu din cap, şi spuse:

― Kerro, tu într-adevăr vorbeşti cu Nava?

Invidia din vocea ei era evidentă.

― Ştii că nu te mint, Hali. De ce vrei să vorbeşti cu Nava?

― Am dorinţa ca Nava să-mi răspundă. Nu să primesc comenzi prin vocodere, ci...

― Te gândeşti la un fel de enciclopedie fără limite?

― Şi la asta, dar nu numai. Nava îţi vorbeşte prin codere?

― Nu prea des.

― Şi cum este atunci când...?

― Este ca o voce foarte clară în capul meu, un pic mai clară decât propria conştiinţă.

― Da?

Părea dezamăgită.

― La ce te aşteptai? Surle şi trâmbiţe?

― Eu nici măcar nu ştiu ce sunet are propria mea conştiinţă!

― Stai şi ascultă.

O mângâie cu un deget pe inelul de la nas, o sărută în grabă, frăţeşte, apoi dispăru printr-o poartă în zona biroului lui Ferry.

Fricoşii sunt adesea posesorii celei mai periculoase dintre puteri. Devin demoni atunci când văd viaţa pulsând peste tot în jurul lor. Văzând puterea dar şi slăbiciunea, ei se concentrează doar asupra slăbiciunii.

Cuvintele Navei

WINSLOW FERRY stătea în biroul slab luminat, fără să-şi dea seama de haosul din jur ― grămezile de benzi şi soft-uri, hainele murdare, cutiile şi sticlele goale, hârtiile mâzgălite. Avusese o zi lungă şi tensionată, iar locul mirosea a urină, vin trezit şi transpiraţie. Întreaga sa atenţie era concentrată asupra ecranului din colţul panoului de comunicaţie. Îşi aplecă faţa umedă de sudoare spre imaginea lui Panille, care mergea prin culoar împreună cu tipa aia mlădioasă şi suculentă, Hali Ekel.

O şuviţă de păr gri îi căzu pe ochiul drept. O dădu la o parte cu mâna brăzdată de vene groase. Ochii săi palizi străluceau în lumina aruncată de instrumente.

Privi cu lăcomie trupul graţios al lui Hali trecând prin porţile care făceau legătura între coridoare. Însă mirosul care îl înconjura aici, în birou, aparţinea lui Rachel. Erau momente când Rachel Demarest îi părea alcătuită doar din oase şi articulaţii, o femeie dură, care a cunoscut multă tăvăleală la viaţa ei. Îşi aduse aminte, amuzat, de gemetele ei pline de extaz. În visele ambiţioase ale lui Rachel intra şi el, pentru că îl dorea, chiar dacă era un sac plin de zbârcituri cenuşii, cu respiraţie urât mirositoare. Rachel îşi dorea puterea, ca şi Ferry de altfel. Erau foarte potriviţi unul pentru altul, şi se păcăleau schimbând informaţii contra băutură, vin contra o noapte petrecută împreună la căldurică. Jocul acesta, trocul pe care-l făceau, îi scutea de neplăcerile unei iubiri capricioase.

În acest moment, Rachel dormea în cabina lui, visându-se Preşedinta unui nou Consiliu care să-i smulgă puterea lui Oakes, să obţină independenţa Coloniei.

Iar Ferry stătea la consolă, pe jumătate beat, visând la Hali Ekel.

Înainte să comute pe alt senzor-spion, prelungi aşteptarea până ce nu mai reuşi să desluşească detaliile coapselor zvelte ale lui Hali, vizibile prin costumul strâmt pe corp. Ce coapse delicioase! Schimbând senzorul pentru a primi o imagine din faţă, uită să schimbe focalizarea. Cei doi se pierdeau într-o ceaţă, şi ajungeau acum la limita de sensibilitate a senzorului. Manevră panicat comenzile, dar îi pierdu.

― La naiba! şopti el.

Mâinile bătrâne, de chirurg, tremurau ca un wihi pus la prăjit.

Atinse ecranul pentru a se calma, apoi îşi plimbă mâna peste imaginea lui Hali care dispărea neclar în umbra Catedralei Copacilor.

― Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, dragii mei!

Vorbea cu voce tare, dar cuvintele îi erau atenuate de dezordinea din jur. Toată lumea ştia pentru ce se duceau cuplurile în Catedrala Copacilor. Verifică să vadă dacă echipamentul holografic era reglat pe poziţia de înregistrare, dacă nivelul sunetului era satisfăcător. Lewis şi Oakes şi-ar dori să vadă asta, iar Ferry estima că va face o copie şi pentru el.

― Bagă-i-o, tinere! Bagă-i-o!

Simţi o efervescenţă plăcută în pântece, intră în erecţie, şi se întrebă dacă n-ar putea trage o fugă până la Rachel Demarest.

"Află ceva despre poetul acela", îi ordonase Lewis. Apoi îi trimisese prin Rachel cinci litri din noul vin Pandoran ― un dar cu dublu efect. Unele dintre sticlele goale zăceau printre modulele învălmăşite ale Biocomputerului. Altă sticlă goală stătea pe podeaua cabinei sale, momentan ocupată de Rachel. Rachel era un clon (unul dintre cei mai buni), şi preţuia vinul mai mult decât pe Ferry. Iar Ferry o preţuia pe Rachel mai mult decât pe Ekel.

Privi atingerile delicate dintre Panille şi Ekel, imaginându-şi că le primeşte sau le dă el însuşi.

Cine ştie, poate cu puţin vin... gândi el. Aruncă o privire lacomă înspre umflăturile costumului ei, acolo unde sfârcurile sânilor făceau presiuni să iasă afară. Îşi dădu frâu liber imaginaţiei, uitând de conversaţia dintre cei doi.

N-are de gând să i-o tragă?

Se părea că nu. Panille nu reacţiona aşa cum se cuvenea. Trebuia să le fi spus mai devreme că Panille are o misiune la sol. Anunţul acesta era întotdeauna un stimulent bun pentru sex. "Draga mea, în curând am să plec jos, la sol. Ştii ce pericole sunt acolo?"

― Hai băiete, curaj, bagă-i-o!

Ar fi vrut s-o vadă pe Hali dezbrăcându-se. Ar fi vrut ca ea să dorească un chirurg bătrân tot aşa cum îl dorea pe Panille, cu aceeaşi înflăcărare oglindită în ochi.

Aruncă o privire spre Panille. Acesta stătea întins, cu faţa în sus.

― Deci vrei să ştii mai multe despre alge, bolborosi el. Foarte bine băiete, ai să afli curând. Iar ţie, Hali...

Mângâie ecranul cu degete lipicioase:

― ... poate că Lewis va avea grijă să ţi se dea o misiune aici, la Clasificare şi Prelucrarea Datelor. Daaa.

Daaa fusese o horcăială printre dinţii îngălbeniţi.

Brusc, conversaţia de pe ecran îl scoase din visuri. Auzise corect, nu încăpea nici o îndoială. Panille îi spusese lui Ekel că algele erau conştiente.

― Blestematule! urlă el spre ecran.

Continuă să-i spioneze, înjurând pe acelaşi ton.

Da, Panille i se confesa lui Hali. Strica totul!

Panille urma să meargă jos. Va fi eliminat. Ferry era sigur că din cauza algelor. Ordinele de la sol fuseseră date de Lewis sau de Oakes. Sosiseră imediat ce îşi dăduseră seama că Panille îşi băgase nasul printre rapoartele referitoare la alge. Panille aflase şi urmărea ceva, dar putea fi oprit. Era discret, nu vorbea mult, şi putea fi înlăturat în linişte. Singurul motiv logic pentru amânarea trimiterii lui pe planetă era probabil ordinul lui Lewis: "Află ceva despre el".

Ei bine... ordinele spuneau că amânarea lua sfârşit dacă Panille începea să vorbească prea mult.

― Da, dar nenorocitul a vorbit cu ea, i-a spus!

Ferry inspiră adânc, încercând să se calmeze. Deschise ultima sticlă de vin, sticla specială pe care i-ar fi oferit-o ― chiar dacă numai în imaginaţie ― lui Ekel. Nu avea nici cheia, nici codul, nici pregătirea necesară pentru a modifica holo-înregistrarea, ştergând orice dovadă că Ekel aflase şi ea despre alge.

Luă o înghiţitură zdravănă, apoi lovi o tastă de apel. Tasta avea codul lui Hali.

― Hali...

Aruncă sticla în celălalt capăt al biroului, cu furie, apoi îşi pierdu echilibrul, căzând peste consolă şi întrerupând legătura. Se redresă, calmându-şi vocea, şi făcu din nou apelul.

― Scuză-mă că am întrerupt. Sunt Winslow Ferry. Hali, cine este cu tine, Kerro Panille?

Ce savuros era gustul numelui ei pe limbă, ce plăcută era atingerea, chiar şi prin cuvinte.

Ea râse de el!

Ferry nu-şi aminti când întrerupsese convorbirea, ordonându-i lui Panille să vină la el în birou. Nu ştia decât că o făcuse.

Hali râsese de el... şi aflase despre alge. Când Lewis o să vadă holo-înregistrarea asta (şi o va face, cu siguranţă), va râde şi el. O făcea foarte adesea.

Dar numai bătrânul Ferry îi face mereu rost de ceea ce are nevoie!

Da... mereu. Când nimeni nu mai reuşea să se descurce, Winslow găsea pe cineva care ştia de cineva care ştia ceva, şi care putea fi cumpărat. Lui Lewis n-o să-i pese prea mult că Hali a râs de un bătrân amărât. O clipă de amuzament, şi cu asta basta, însă îi va păsa mult că a aflat despre alge. Ferry era sigur că Hali va primi o misiune. Însă în nici un caz la Clasificare şi Prelucrarea Datelor.

O birocraţie bună este cel mai perfect instrument de oprimare inventat vreodată.

Jesus Lewis,

Jurnalele lui Oakes

CÂND REGA se ascunse în spatele munţilor din vest, Waela TaoLini se răsuci spre orizontul din sud, pentru a privi sfera roşu-portocalie a lui Alki, la prima apariţie în acest ciclu diurn. Waela stătea de pază în postul de observaţie, plasat într-o zonă stâncoasă. În ultima oră omorâse doar trei demoni, şi se părea că până la sfârşitul misiunii mai avea de verificat doar starea acelei dâre roşiatice, înspre sud, unde cu două cicluri diurne în urmă prăjiseră un roi de Tentacule Nervoase. Locul arăta ca şi cum fusese sterilizat, deşi din direcţia aceea venea un slab miros de acid. Ghearele Năpraznice se aflau deja pe pata roşie, înfulecând Tentaculele. Miriapodele acelea micuţe şi bulboase nu s-ar fi aventurat niciodată prin preajma unui nucleu viu de Tentacule.

Waela stătea de obicei în picioare, atentă. Pe această zonă stâncoasă nu se simţea expusă unui pericol deosebit. Undeva la stânga avea o trapă de intrare în caz de urgenţă, care se continua cu un tobogan. Un senzor deasupra trapei de intrare o supraveghea în permanenţă. În plus, avea la ea un aruncător de flăcări şi un pistol laser. Dar, cel mai important lucru, era sigură pe reflexele ei. Antrenată în condiţiile dure ale Pandorei, putea face faţă oricărui pericol... cu excepţia unui atac în masă.

Invazia Tentaculelor Nervoase fusese oprită.

Waela se aşeză pe vine şi îşi aruncă ochii peste deşertul sudic, spre pantele muntoase din depărtare. Impulsionată din subconştient, privirea ei aluneca spre stânga, dreapta; se ridică în picioare, se roti, repetând procedura. Se mişca permanent, după un tipar aleator.

"Încearcă să priveşti în toate direcţiile, în acelaşi timp." Ăsta era lucrul cel mai important în misiunile de supraveghere.

Costumul galben fosforescent se umezise de transpiraţie. Era înaltă şi zveltă. Ştia că acest lucru constituia un avantaj în mediul Pandoran. În misiunile de patrulare, se înălţa cât putea. Cu alte ocazii, îşi trăgea umerii în jos, încercând să pară mai scundă. Bărbaţilor nu le plăceau femeile mai înalte decât ei. Trebuia să fie mereu atentă la modul în care îşi folosea capacităţile deosebite. Pielea ei se putea modifica într-o paletă largă de culori, de la albastru la portocaliu, în funcţie de starea sufletească. Sistemul acesta nu se afla sub un control conştient. În acest moment, acele părţi din piele expuse vederii aveau o culoare roz-pal, trădând o teamă bine ţinută în frâu. Părul negru fusese tuns scurt, până la nivelul gâtului. Ochii cafenii erau puternic machiaţi. Iar nasul era subţirel şi simpatic, asortându-se cu bărbia lată şi buzele pline.

"Waela, tu eşti parcă încarnarea în formă umană a unui cameleon", îi spusese odată unul dintre prietenii ei. Însă prietenul acela era mort acum, înecat undeva în încâlceala de alge.

Oftă.

― Rrrrrssss!

Se întoarse în direcţia sunetului şi, din reflex, ucise cu pistolul laser două Aripi Plate, creaturi miriapode, lungi de aproximativ zece centimetri. Şi foarte veninoase!

Alki se afla acum la patru diametre deasupra orizontului din sud, lungind umbrele spre nord şi colorând marea îndepărtată dinspre vest cu reflexe purpurii.

Waelei îi plăcea acest post de observaţie, pentru vederea pe care o oferea asupra mării. Era cel mai înalt amplasament legat cu Colonia. Îi spunea simplu: "Vârful".

Un şir de aerostate apăru pe cer, venind dinspre ţărmul mării. Se putea aprecia că erau uriaşe. Ca mulţi alţi Navigatoricolonişti, studiase şi ea cu multă atenţie viaţa de pe această planetă, comparând observaţiile cu rapoartele aflate în Navă. Aerostatele semănau, într-adevăr, cu aeronavele de război portugheze. Erau creaturi mari şi portocalii născute în mare. Folosindu-se de tentaculele negre ca de un stabilizator, aerostatul îşi putea orienta membrana largă din partea de sus a balonului, navigând cu ajutorul vântului. Se mişcau cu o precizie uimitoare, de obicei în grupuri de douăzeci sau mai mulţi. Waela era printre cei care susţineau că aceste creaturi domoale erau înzestrate cu o oarecare inteligenţă.

Aerostatele erau o mare pacoste, într-adevăr. Pluteau cu ajutorul hidrogenului. Acest lucru, conjugat cu frecventele descărcări electrice din atmosfera Pandorei, făcea din aerostate adevărate bombe. La fel ca şi algele, nu erau comestibili. Chiar şi simpla lor atingere declanşa efecte mentale stranii ― isterie şi, uneori, chiar convulsii. Ordinele spuneau clar: trebuiau distruse dacă încercau să se apropie de Colonie.

Sesiză un Fus urcând Vârful târâş, în stânga ei. Era dintre cei mari. Estimă că avea cinci kilograme, la fel cu cel mai mare specimen întâlnit până atunci. Din cauza densităţii mari şi a aspectului bombat, era singura creatură lentă de pe Pandora. Waela nu se grăbi. Orice prilej de studiu al predatorilor pandorani trebuia folosit la maximum. Avea o culoare gri spre negru, la fel ca şi rocile, şi o lungime de aproximativ treizeci de centimetri, fără a lua în considerare coada fusiformă. Primii Colonişti care întâlniseră Fusuri fuseseră prinşi în capcana aburului lipicios împrăştiat de acea coadă.

Waela îşi muşcă buza de jos, privind apropierea Fusului. Nu încăpea nici un dubiu, fusese văzută. Ceaţa lipicioasă aruncată de Fus, asemănătoare unei plase, avea un ciudat efect paralizant. Vietatea prinsă în capcană devenea imobilă, dar rămânea în continuare trează. Fusul, după ce îşi paraliza victima, putea suge viaţa din ea, într-un ritm lent şi agonizant.

― Suficient de aproape, şopti Waela.

Creatura se oprise la cinci metri mai jos, şi încerca să facă o întoarcere, pentru a se putea folosi de coada fusiformă. Aruncătorul de flăcări trimise un jet roşiatic, incinerând Fusul. Rămăşiţele se prăvăliră la vale.

Alki urcase la opt diametre deasupra orizontului. Misiunea era pe sfârşite. I se ordonase să aprecieze dacă activitatea predatorilor mobili era periculoasă. Toţi ştiau motivul pentru care existau misiunile de supraveghere în afara barierelor Coloniei. Fiinţa umană îmbrăcată într-un costum galben fosforescent atrăgea predatorii.

"Suntem trimişi ca momeală", spusese unul dintre prietenii ei.

Waelei nu-i plăceau aceste misiuni, însă era conştientă că într-un asemenea loc, plin de capcane, toţi trebuiau să se expună pericolului în mod egal. Acesta era liantul social al Coloniei. Însă, deşi primea raţii suplimentare de hrană, era împotriva misiunilor de supraveghere.

Din punctul ei de vedere, existau alte primejdii, mult mai importante, şi vedea în această misiune o tentativă periculoasă de a schimba priorităţile Coloniei. Locul ei nu era aici, ea trebuia să studieze algele. Ca unic supravieţuitor al primelor echipe de cercetare, era cea mai potrivită pentru selectarea şi formarea unei noi echipe.

Oare se încearcă renunţarea la cercetarea noastră?

Zvonurile circulau neîngrădite. Nu aveau la dispoziţie suficiente materiale şi energie pentru construirea unor submersibile suficient de rezistente. Nu aveau la dispoziţie dirijabile suficiente. Acestea rămâneau cel mai sigur transport pentru săparea şi amenajarea avanposturilor şi, din cauză că fuseseră construite să semene cu aerostatele, nu primeau atenţie din partea predatorilor. Aerostatele nu erau atacate de demoni.

Da, aceste argumente aveau sens. Proiectul algelor afecta proiectul de cultură acvatică, şi hrana era puţină. Totuşi, ideea exterminării i se părea născută din ignoranţă, şi periculoasă.

Avem nevoie de mai multe informaţii.

Distruse aproape cu nonşalanţă o Glugă Nemiloasă, remarcând că, în ultimele douăzeci de zile, era prima care dădea târcoale Vârfului.

Algele trebuiesc studiate. Trebuie să învăţăm.

Ce aflaseră despre alge, după pierderea atâtor vieţi, şi după nenumărate scufundări frustrante?

Licurici în noaptea mării, le denumise cineva.

Din tulpinile gigantice ale algelor ieşeau noduli, iar aceşti noduli străluceau într-un milion de culori aprinse. Era de acord cu toţi cei care le văzuseră şi apucaseră să facă un raport: nodulii vibrau şi străluceau, creând o simfonie hipnotică. Luminile puteau, doar puteau, fi o formă de comunicare. Se părea că în jocul de lumini exista un scop, se puteau distinge tipare.

Algele cuceriseră toate mările planetei, cu excepţia unor micuţe zone de apă numite "lagune". Pe o planetă cu doar două porţiuni de uscat importante, răspândirea era impresionantă.

Încă o dată, se întoarse la inevitabila întrebare: ce ştiau ei cu adevărat despre alge?

Sunt conştiente, gândesc.

Era sigură de acest lucru. Provocarea o ţinea ca pe jar; nu crezuse că imaginaţia i-ar putea fi stârnită într-o asemenea măsură. Bineînţeles, nu era singura în această situaţie. În Colonie se formaseră două tabere. Iar argumentele în favoarea exterminării nu puteau fi trecute cu vederea.

Algele sunt comestibile?

Nu. Aduceau o stare de dezorientare, de natură halucinogenă. Chimiştii Coloniei se chinuiau încă să descopere cauza acestui efect.

Aici se asemănau cu aerostatele. Substanţa respectivă fusese poreclită "fraggo", deoarece "fragmenta psihicul". Waela îşi spunea că algele trebuiau păstrate pentru studiu, fie şi numai pentru acest motiv.

Încă o dată, fu obligată să ucidă o Glugă Nemiloasă. Silueta neagră şi longilină se rostogoli pe panta Vârfului, împrăştiind peste tot sânge de culoare verde.

Cam mulţi demoni, gândi ea.

Examină atent împrejurimile, încercând să descopere vreo mişcare printre bolovanii de jos. Nimic. Când schimbul ei îşi făcu apariţia prin trapă, o găsi făcând acelaşi lucru. Îl recunoscu imediat pe Scott Burik, care în schimbul de noapte repara dirijabile. Un bărbat mic de înălţime, cu trăsături prematur îmbătrânite; dar era la fel de agil şi priceput ca toţi ceilalţi Colonişti, cercetând deja zona din jur. Waela îi povesti despre cele două Glugi Nemiloase, în timp ce trecea peste sterilizator.

― Odihnă plăcută, îi ură el.

Ea se strecură prin trapă, o auzi trântindu-se, apoi se lăsă să alunece în jos, spre camera de raport, unde notă numărul creaturilor ucise şi făcu un rezumat al ACE ― Activitatea Curentă în Exterior.

Camera de raport avea pereţi galben-pal şi un singur pupitru pentru comunicaţii. Ferestrele lipseau cu desăvârşire. În spatele pupitrului stătea Ary Arenson, un tip blond cu ochi gri, expresie imobilă, ca tăiată în piatră. Toată lumea spunea despre el că lucra pentru Jesus Lewis. Zvonul o făcea pe Waela să îl trateze cu mare atenţie. Oamenii care nu îl plăceau pe Lewis păţeau lucruri dintre cele mai stranii.

Acum era obosită, ca întotdeauna după misiunea de supraveghere: o senzaţie de sfârşeală, de parcă ar fi fost victima unui Fus. Trebuia să răspundă la întrebările de rutină, iar asta o plictisea la culme.

― Da, zona Tentaculelor Nervoase pare sterilizată.

La sfârşit, Arenson îi înmână o bucăţică mică de hârtie maronie, cu sigla Coloniei. Mesajul o făcu să se simtă brusc revigorată. Îl citi dintr-o singură privire:

"Prezintă-te la Hangarul Principal. Echipa de cercetare a algelor va primi o nouă misiune."

În timp ce ea citea, privirea lui Arenson fu atrasă de ceea ce se petrecea pe ecranul monitorului. Pe faţa aparent imobilă apăru un zâmbet chinuit.

― Schimbul tău...

Arătă cu bărbia în sus, spre Vârf:

― ... a păţit-o. O Glugă Nemiloasă i-a mâncat maţele. Stai un pic aici, până trimitem pe cineva în locul sărmanului Burik.

Poezia, la fel ca şi conştiinţa, lasă deoparte elementele nesemnificative.

Raja Flattery,

Arhivele Navei

AVERTISMENTUL NAVEI, cum că acesta putea fi sfârşitul omenirii, îl lăsă pe Flattery cu o senzaţie de gol pe dinăuntru.

Privea fix întunericul din jur, încercând să-şi găsească liniştea. Nava chiar avea de gând să şteargă... Înregistrarea? Ce înţelegea Nava prin înregistrare?

Ultima şansă.

Sentimentul care însoţise acest răspuns îl lămuri pe Flattery că se simţea puternic legat de seminţia sa. Gândul că într-un viitor îndepărtat puteau exista şi alţi oameni care să se bucure de viaţă tot aşa cum se bucurase el... acest gând îl umplea cu o caldă senzaţie de iubire pentru toţi descendenţii săi.

― Vorbeşti serios? Asta este ultima noastră şansă?

― Da, oricât de mult M-ar durea.

Răspunsul Navei nu îl surprinse. Cuvintele ieşeau prin el, sfâşiindu-l:

― Dar de ce nu ne spui chiar Tu cum să... ?

― Raj! De ce vrei să-Mi dai Mie liberul tău arbitru?

― Ai primi?

― Crede-Mă, Raj, sunt locuri unde nici Dumnezeu, nici Omul, nu îndrăznesc să intervină.

― Şi vrei ca eu să merg acolo jos, pe planetă, să le pun întrebările Tale, şi să-i ajut să-Ţi satisfacă cererea?

― Ai face-o?

― Sunt în măsură să refuz?

― Vreau să alegi liber, Raj, nu să te simţi constrâns, sau să laşi decizia pe seama şansei. Accepţi?

Flattery se gândi puţin. Era liber să refuze. De ce nu? Ce datora el acestor... acestor... Navigatori, acestor înregistrări? Însă erau suficient de umani încât să se poată considera înrudit cu ei. Umani. Şi continua să simtă durerea gândindu-se la un univers lipsit de oameni.

O ultimă şansă pentru omenire? Ar putea fi interesant... jocul. Sau ar putea fi una dintre păcălelile Navei.

― Oare nu cumva este o simplă iluzie, Navă?

― Nu. Carnea există pentru a simţi lucrurile pe care trebuie să le simtă. Pentru a se îndoi de orice în afară de asta.

― Eu ori cred totul, ori nu cred nimic.

― Fie. Vrei să joci, în ciuda îndoielilor tale?

― Dar Tu îmi vei spune mai multe despre joc?

― Dacă pui întrebări corecte.

― Ce rol trebuie să joc?

― Aaahhhh...

Un oftat plin de graţie şi beatitudine.

― Tu vei fi exemplul viu al provocării.

Flattery cunoştea rolul ăsta. Exemplul viu al provocării. Îi faci pe oameni să găsească tot ce-i mai bun în ei, calităţi pe care nici măcar nu bănuie că le posedă. Însă unii vor fi distruşi de această încercare. Amintindu-şi de durerea distrugerii, dorea ca deciziile lui să ajute, dar nu îndrăznea să întrebe direct. Poate dacă ar afla mai multe despre planurile Navei...

― Jocul are cumva reguli pe care mi le-ai ascuns? Pe care nu vrei să mi le amintesc?

― Raj!

Jignirea era evidentă. Curgea prin el de parcă trupul îi era o placă găurită sub o cascadă fierbinte. Apoi vocea Navei se îmblânzi:

― Nu îţi fur amintirile, Raj.

― Atunci înseamnă că sunt ceva diferit, un factor nou în acest joc. Ce altceva este diferit?

― Locul examenului posedă un element nou atât de profund încât s-ar putea să nu faci faţă testului, Raj.

Multele implicaţii ale acestui răspuns îl umplură de nedumerire. Deci erau lucruri pe care nici măcar o fiinţă atotputernică nu le cunoştea. Şi Dumnezeu sau Satana puteau învăţa, la rândul lor.

Apoi, Nava îl înfricoşă comentând gândul lui nerostit.

― Dată fiind minunata şi periculoasa condiţie pe care tu o numeşti Timp, puterea poate fi o slăbiciune.

― Şi care este diferenţa profundă care mă va supune testului?

― Va trebui să descoperi singur acest element al jocului.

Flattery înţelese regula jocului: Decizia trebuia să-i aparţină.

Nu trebuia să fie constrângere. Era diferenţa între libera alegere şi şansă. Era diferenţa dintre precizia unei holo-înregistrări şi o piesă nouă, unde domina liberul arbitru. Miza: încă o şansă pentru omenire. Manualul Preotului-psihiatru spunea: "Dumnezeu nu joacă zaruri cu Omul." Evident, cineva se înşelase.

― Foarte bine, Navă. Mă voi aventura în acest joc.

― Excelent! Să ştii, Raj, că zarurile, odată aruncate, nimic din exterior nu le va influenţa căderea.

Modul în care fusese formulată această promisiune i se părea interesant, dar gândi că nu avea rost să caute şi alte implicaţii.

― Unde vom juca? întrebă el.

― Pe această planetă, pe care, dintr-o mică frivolitate, am denumit-o Pandora.

― Cutia Pandorei este deja deschisă, presupun.

― Într-adevăr. Au fost eliberate toate relele care pot aduce nenorocire Omenirii.

― Am acceptat cererea Ta. Acum ce urmează?

În loc de răspuns, Flattery simţi deblocarea lacătelor, şi îndepărtarea elementelor de prindere. Lumina străluci în jurul său şi îşi dădu seama că se afla într-unul dintre laboratoarele de dehibernare. Panica îl cuprinse din nou. Se ridică în picioare şi privi în jur. Trecuse atâta timp şi... şi laboratorul ăsta nu se schimbase deloc. Dar, desigur, Nava era infinită, şi avea o putere nelimitată. Nimic nu era imposibil pentru Ea, nici măcar lucrurile de dincolo de Timp.

Cu o singură excepţie. Nu-i făcuse pe oameni să se decidă asupra modului Adorare.

Dacă dăm greş şi de data asta?

Nava chiar va şterge înregistrarea? Simţea până în măruntaie: Nava îi va şterge. Gata cu omenirea... pentru totdeauna. Nava îşi va vedea de alte distracţii.

Dacă dăm greş, ne vom usca fără a înflori, fără a ne putea trimite sămânţa spre Infinit. Evoluţia omenirii se va opri aici.

M-am schimbat în celula de hibernare? În tot acest timp...

Ieşi din cochilie şi merse până la o oglindă montată pe unul dintre pereţii curbaţi ai laboratorului. Trupul gol era neschimbat faţă de ultima oară când îl văzuse. Faţa îşi păstrase aerul de detaşare ironică, o expresie pe care adesea ceilalţi o credeau calculată. Ochii căprui şi sprâncenele negre ridicate în sus îi fuseseră de ajutor, dar îi făcuseră şi necazuri. Ceva în psihicul oamenilor le spunea că astfel de trăsături aparţineau doar creaturilor superioare. Însă superioritatea putea fi şi o povară insuportabilă.

― Ahhh, ai sesizat un adevăr, şopti Nava.

Flattery înghiţi în sec. Oglinda îi spunea că trupul nu îi îmbătrânise. Timpul? Începea să întrezărească ce anume voise Nava să spună prin "lungime de Timp nesemnificativă". Celulele de hibernare menţineau carnea în stază, la adăpost de scurgerea Timpului. Nici vorbă de îmbătrânire. Dar cu mintea ce se întâmplase? Ce se întâmpla cu acea proiecţie pentru care creierul nu era decât un corespondent fizic? Simţea că ceva se maturizase în conştiinţa sa.

― Sunt pregătit. Cum cobor pe Pandora?

Nava vorbea printr-un vocoder plasat deasupra oglinzii.

― Am pregătit mai multe posibilităţi de transport.

― Deci mă trimiţi pe Pandora. Eu mă duc la ei şi le zic: "Salut, sunt Raja Flattery. Am venit cu nişte probleme nasoale pentru voi."

― Raj, nu-ţi stă deloc bine când eşti obraznic.

― Îţi simt nemulţumirea.

― Ai început deja să regreţi decizia pe care ai luat-o, Raj?

― Îmi mai poţi spune ceva despre problemele existente pe Pandora?

― Problema lor cea mai urgentă este contactul cu o inteligenţa nonumanoidă. Cu electroalgele.

― Periculoase?

― Aşa cred ei. Electroalgele sunt foarte aproape de Infinit, iar oamenii se tem...

― Oamenii se tem de spaţiile deschise, fără limite. Oamenii se tem de propria lor inteligenţă, pentru că şi ea este aproape de Infinit.

― Concluzia ta Mă încântă, Raj!

Flattery se trezi inundat de un val de bucurie. Era atât de masiv şi puternic încât simţi că s-ar fi putut dizolva în el. Ştia că senzaţia aceea nu pornea din el, şi dispariţia ei îl lăsă epuizat, transparent.

Închise ochii, apoi duse palmele către ei, apăsând puternic. Ce lucru îngrozitor fusese bucuria aceea! Pentru că atunci când se sfârşea... atunci când se sfârşea...

― Să nu-mi mai faci asta, decât dacă vrei să mă omori, şopti el.

― Tu alegi.

Cât de îndepărtate şi reci sunaseră vorbele Navei!

― Vreau să fiu om! Asta a fost menirea mea!

― Dacă ăsta este jocul pe care vrei să-l joci...

Flattery sesiză dezamăgirea Navei şi reveni la întrebări.

― Navigatorii au reuşit să comunice cu inteligenţa nonumanoidă, cu electroalgele?

― Nu. Au studiat-o, dar nu o înţeleg.

Flattery îşi îndepărtă mâinile de la ochi.

― Au auzit vreodată de Raja Flattery?

― În istoria pe care le-am predat-o există acest personaj.

― Atunci ar fi mai bine să mă prezint cu un alt nume.

Cugetă câteva momente, apoi spuse:

― Mă voi numi Raja Toma.

― Excelent. Toma pentru îndoielile tale, iar Raja pentru origini.

― Raja Toma, expert în comunicare... cel mai bun prieten al Navei. Pornesc la drum, indiferent dacă sunt sau nu pregătit.

― Da, este un joc. Un joc. Şi... Raj?

― Ce-i?

― Pentru o fiinţă infinită, Timpul aduce plictiseală. Eu nu pot tolera Timpul decât între anumite limite.

― Cât Timp ne dai pentru a ne decide în ce fel vom Adora?

― Vei afla la momentul potrivit. Şi încă un lucru...

― Da?

― Să nu te simţi jignit dacă din când în când am să te numesc Diavolul Meu.

Trecură câteva momente până ce Flattery îşi recăpătă vocea.

― Şi ce pot eu să fac? Mă poţi numi în orice fel doreşti.

― Nu ţi-am cerut decât să nu te simţi jignit.

― Desigur! Iar eu sunt Regele Canute, ordonând mareei să se retragă!

Nu primi nici un răspuns şi se întrebă dacă trebuia să-şi găsească singur drumul spre planeta numită Pandora. Însă Nava îi vorbi:

― Acum te vom îmbrăca într-o costumaţie adecvată, Raj. Navigatorii sunt conduşi de un nou Preot-psihiatru. Îi spun PP, iar atunci când îi supără, îi spun Şeful. Te poţi aştepta ca în curând Şeful să te cheme la el.

Probabil că imobilitatea lucrurilor care ne înconjoară le este impusă lor tocmai de convingerea noastră că ele sunt ceea ce sunt şi nu altceva, şi de imobilitatea concepţiilor în ceea ce le priveşte.

Marcel Proust,

Arhivele Navei

OAKES ÎŞI STUDIE imaginea reflectată în com-consola aflată lângă cotul său. Ecranul curbat făcea ca imaginea să pară diminuată.

Redusă.

Era foarte iritat. Habar n-avea ce îi pregătea nava.

Înghiţi în sec.

Nu ştia cât timp stătuse acolo, hipnotizat de imaginea reflectată. Era în continuare noapte. Pe măsuţa joasă din faţă avea un pahar cu vin pandoran. Nu îl băuse pe tot. Privi în sus, apoi în jur. Cabina sa luxoasă rămăsese un loc slab iluminat, plin de umbre, însă ceva se schimbase. Simţea schimbarea. Ceva... Cineva supraveghea...

Nava refuza să vorbească cu el, îi refuza elixirul. Însă el putea primi mesaje... multe mesaje.

Schimbarea.

Întrebarea aceea nerostită care îi plutea în minte schimbase ceva în atmosfera cabinei. Simţi furnicături pe piele, sângele pulsându-i puternic în regiunea tâmplelor.

Şi dacă programele navei vor înceta să mai funcţioneze?

Imaginea de pe ecranul gol nu îi dădea nici un răspuns. Nu îi arăta decât propriile trăsături, şi începu să se simtă mândru de ceea ce vedea acolo. Nu era gras... nu, nici vorbă. Era un bărbat matur, la jumătatea vieţii. Şeful. Firele argintii de la tâmple îi dădeau demnitate şi importanţă. Şi cu toate că era... plinuţ, pielea rămăsese netedă şi luminoasă, mărturie a grijii pe care o acorda păstrării înfăţişării tinereşti.

Femeilor le plăcea asta.

Şi dacă nava este Nava... dacă este într-adevăr Dumnezeu?

Simţea aer murdar în plămâni, şi îşi dădu seama că respira într-un ritm prea rapid.

Îndoieli.

Blestemata de navă nu avea de gând să răspundă îndoielilor sale. Niciodată nu o făcuse. Nu vroia să vorbească cu el; nu vroia să îl hrănească. Trebuia să se hrănească singur, din grădinile hidroponice. Acestea erau limitate. Cât de mult se putea baza pe ele? Nu era suficientă hrană pentru toată lumea. Gândul acesta îi aduse foamea în măruntaie.

Privi la paharul cu vin, încă neterminat ― chihlimbar închis la culoare. Pe interior, paharul părea uleios. Dedesubt căzuseră câteva picături; o pată pe suprafaţa maronie.

Eu sunt PP-ul.

Un PP trebuia să creadă în Nava. În felul său cinic, bătrânul Kingston insistase asupra acestui lucru.

Eu nu cred.

Din cauza asta fusese trimis pe planetă un nou PP?

Scrâşni din dinţi.

Am să-l omor pe ticălos!

Vorbi cu voce tare, atent la ecourile reflectate de pereţi.

― Ai auzit, Navă? Am să-l omor pe ticălos!

Deşi nu era foarte convins, Oakes se aştepta să primească un răspuns la această blasfemie. Se trezi ţinându-şi răsuflarea, ascultând cu atenţie umbrele din colţurile cabinei.

Cum să verifici că ceva este dumnezeiesc?

Cum să faci deosebirea dintre un fenomen mecanic un fel de şmecherie tehnologică, cu oglinzi ― şi un... un miracol?

Dacă Dumnezeu nu juca zaruri, aşa cum li se spusese mereu Preoţilor-psihiatri, atunci ce juca? Probabil că zarurile erau o chestie mult prea neinteresantă. Ce trebuia să rişti, ce provocare trebuia să lansezi pentru a-l scoate din muţenie sau reverie... din adăpost?

Era o problemă stupefiantă ― să-l provoci pe Dumnezeu la propriul Său joc?

Oakes dădu din cap pentru sine.

Miracolul se află, poate, în joc. Miracolul Conştiinţei? Nu era nici o şmecherie să faci o maşină să se auto-programeze, să se auto-perpetueze. Este adevărat, cu multe dificultăţi, şi costuri inimaginabile...

Nu chiar inimaginabile, se corectă el.

Scutură din cap, pentru a ieşi din starea de semi-reverie.

Dacă oamenii au făcut-o, atunci este imaginabil, tangibil, şi întrucâtva explicabil. Zeii au şi ei lumile lor în care se manifestă.

Întrebarea era: care lumi? Dacă puteai defini lumile acelea, limitele lor, atunci ai putea cunoaşte limitele zeilor. Deci, ce îi limitează? Se gândi la energie. Energia continua să fie o funcţie de masă şi viteză. Chiar şi un zeu trebuia să fie undeva la numitor, depinzând de calitatea acelei mase, de cantitate, de viteză...

Lumea zeilor nu este decât o altă expansiune a limitelor. Chiar dacă puterea noastră de pătrundere este limitată, asta nu înseamnă că infinitul se află "dincolo".

Ca Preot, fusese întotdeauna influenţat de pregătirea de om de ştiinţă şi medic. Ştia că, pentru verificarea corectă a ipotezelor, nu trebuia să limitezi experimentul. Nici să presupui că ceea ce îţi doreşti este obligatoriu adevărat.

Nu informaţiile erau importante, ci doar ceea ce făceai cu ele. Orice rege sau împărat trebuia să ştie lucrul acesta. Până şi maestrul lui de teologie fusese de acord.

"Pune-le pe seama lui Dumnezeu. Este pentru binele lor. Orice miracol, oricât de mic, pune-l pe seama lui Dumnezeu; nu ai nevoie să muţi munţii din loc. Dacă eşti suficient de priceput, oamenii vor muta munţii în locul tău, în numele lui Dumnezeu."

Aaa, da. Astea fuseseră vorbele lui Edmond Kingston, un adevărat Preot-psihiatru, format după cele mai vechi tradiţii ale navei, dar totuşi un cinic.

Oakes oftă din rărunchi. Pe atunci, zilele erau liniştite; domneau toleranţa şi siguranţa. Maşinăria monstruoasă din jurul lor funcţiona ca unsă. Dumnezeu era departe, iar majoritatea Navigatorilor stăteau în celulele de hibernare.

Da, însă asta fusese înainte de Pandora. Kingston a avut ghinion, nava i-a plasat pe orbită în jurul planetei. Sărmanul Edmond a murit la a patra încercare de stabilire a unei baze. Nimic n-a mai rămas din el, nici o urmă, nici o celulă. A intrat în eternitate. Iar Morgan Oakes a fost al doilea Preot cinic care a preluat povara conducerii Navei.

Primul PP care nu a fost ales de nava asta blestemată!

Cu excepţia... da, mai era şi noul PP, îşi aminti el, omul ăsta fără nume, trimis la sol pentru a discuta cu legumele alea nenorocite... cu electroalgele.

Nu va fi succesorul meu!

Un conducător avea la dispoziţie multe modalităţi pentru a trage de timp în favoarea sa. De exemplu, acum întârzia să pună în aplicare cererea navei de a-l trimite jos pe poetul ăla... cum-îl-cheamă... Panille.

Ce interes avea nava să trimită jos un poet? Avea vreo legătură cu noul PP? O picătură de transpiraţie i se scurse pe pleoapa dreaptă, intrându-i în ochi.

Deveni conştient că respira din ce în ce mai greu. Atac de inimă? Se sculă de pe divan. Am nevoie de ajutor. Durerea îi cuprinsese tot pieptul. Blestem! Avea prea multe planuri neterminate. Nu putea părăsi scena în felul ăsta. Nu acum! Se îndreptă împleticindu-se spre uşă, însă elementul de blocare refuză să se învârtă sub degetele sale. Totuşi, aerul era mai rece în zona asta, şi auzi din ce în ce mai distinct un şuierat slab dinspre valva de egalizare a presiunilor, plasată deasupra uşii. Diferenţă de presiune? Cum era posibil? Mediul ambiental era controlat de navă. Oricine ştia asta.

― Ce vrei să faci, monstru mecanic blestemat? şopti el. Încerci să mă omori?

Începea să respire mai uşor. Îşi sprijini capul pe metalul rece al uşii, şi inspiră adânc de câteva ori. Durerea din piept începea să cedeze. Încercă să rotească din nou mecanismul de blocare, şi de data aceasta reuşi. Însă nu deschise uşa. Ştia că simptomele acestea erau specifice asfixiei... sau anxietăţii.

Asfixie?

Deschise uşa şi trase cu ochiul. Culoarul era pustiu, cufundat în lumina slabă de noapte, albastru-violet. Închise brusc uşa, se întoarse spre interiorul cabinei, şi rămase cu privirea pironită în gol.

Alt mesaj din partea navei? Trebuie să plece jos cât mai curând... imediat ce Lewis va fi capabil să îi asigure o şedere lipsită de primejdii.

Lewis, pregăteşte mai repede Fortul!

Oare nava chiar vroia să îl omoare? O putea face fără mari probleme. Va trebui să fie foarte circumspect, foarte atent. Şi va trebui să pregătească un succesor.

Dacă mor, vor rămâne prea multe lucruri neterminate.

Nu pot lăsa pe seama navei alegerea succesorului meu.

Chiar dacă îl omora, blestemata de navă nu trebuia să-l înfrângă.

A trecut multă vreme. Poate că programul original al navei a luat sfârşit.

Şi dacă Pandora era locul unui lung proces de deteriorare? Puii de pasăre erau împinşi puţin câte puţin spre marginea cuibului, câte un milimetru de fiecare dată.

Privirea sa culegea detaliile cabinei: dispozitive de sporire a plăcerii erotice, montate pe pereţi, panouri de comandă, divane opulente...

Cine se va muta aici în locul meu?

Se gândise să-l aleagă pe Lewis, în caz că se dovedea apt. Lewis era foarte bun pentru cercetări de laborator, se descurca de minune. Dar din punct de vedere politic, era cam şters. Un om devotat.

Devotat. Este un vasal, şi face ceea ce i se spune.

Se îndreptă spre divanul său favorit, cu perne moi de culoare cafenie. Se aşeză, îndesându-şi pernele sub şale. Ce-i păsa lui de Lewis? Bucata asta de carne ce-şi spunea Oakes va fi moartă în momentul instalării următorului Preot. Sau poate că se va afla într-o celulă de hibernare, dependentă de sistemele navei. Şi poate că nu e o idee chiar atât de bună să-l tentezi pe Lewis cu prea multă putere. La urma urmelor, moartea era specialitatea lui Jesus Lewis.

"Nu, nu," îi spusese Lewis într-o discuţie particulară, "nu este moarte... eu le dau viaţă. Eu le dau viaţă. Sunt cloni prelucraţi, Doctore, cloni-P. Ţine minte asta. Dacă le dau viaţă, dintr-un motiv oarecare, le dau din viaţa mea."

"Nu vreau să mai aud." Dăduse iritat din mână, făcându-i semn să plece.

"Cum vrei," spusese Lewis, "dar să ştii că asta nu schimbă realitatea. Fac ceea ce trebuie să fac. Şi o fac pentru tine..."

Da, Lewis era un om strălucit. Descoperise noi şi utile metode de manipulare genetică, prin cercetarea electroalgelor, acea specie perfidă a Pandorei. Şi îi costase foarte scump.

Un succesor? Dacă ar fi fost să facă o alegere corectă, dacă ar fi crezut într-adevăr în evoluţia şi în caracterul divin al Navei, dacă ar fi exclus maşinaţiunile politice, la cine s-ar fi oprit?

Legata Hamill.

Numele venise prea repede, luându-i prin surprindere. Ca şi cum nu îl gândise el. Da, era adevărat. Dacă ar fi crezut sincer în Navă, ar fi ales-o pe Legata. Oricine putea ajunge Preot-psihiatru, chiar şi o femeie. Calităţile ei diplomatice nu puteau fi puse la îndoială.

Un mucalit zisese odată că Legata îţi putea spune să te duci în iad, iar tu să aştepţi cu nerăbdare plecarea.

Oakes împinse pernele într-o parte şi se ridică în picioare. Se simţea îndemnat să iasă în culoarele slab luminate... În acel labirint al labirinturilor care pentru ei toţi însemna viaţa: nava.

Oare nava chiar încercase să-l asfixieze? Sau fusese un accident?

Imediat cum vine ciclul diurn, înainte de orice altceva, am să-mi fac un control medical.

Mecanismul de blocare era mai rece decât înainte. Uşa ovală se deschise fără zgomot, lăsând să pătrundă încă o dată lumina albastru-violet de pe culoar.

Navă blestemată!

Ieşi pe culoar. Imediat după primul colţ întâlni câţiva oameni de la Secţia Comportamente. Nu-i luă în seamă. Complexul Biocomputerelor, Laboratorul Vitro, Genetica... toate făceau parte din rutina lui zilnică, nesesizate de conştienţa nocturnă.

Unde mergem în noaptea asta?

Îşi lăsă picioarele să găsească singure drumul; remarcă într-un târziu că plimbarea îl dusese departe, înspre periferie. Se aventurase prin labirinturile navei, rătăcind prin pasaje, sesizând zgomote misterioase şi mirosuri stranii. Niciodată nu ajunsese atât de departe.

Oakes intui că se îndrepta spre un pericol, dar nu se putea opri, deşi neliniştea din el creştea cu fiecare pas. Nava îl putea ucide în orice moment, oriunde s-ar fi aflat în interiorul ei. Conştientiza mereu un lucru: sunt Morgan Oakes, PP. Detractorii îmi spun "Şeful", însă eu sunt singura persoană de aici (cu excepţia, poate, a lui Lewis) care înţelege că nava nu face anumite lucruri.

Suntem doi printre atâţia. Câţi?

Nu se făcuse nici un recensământ. Computerele refuzau să dea informaţii în acest sens, iar încercările de contabilizare manuală dădeau rezultate atât de diferite încât erau inutile.

Încă o maşinaţiune a navei.

Tot o maşinaţiune era şi intenţia de a trimite un poet pe planetă. Acum îşi amintise întregul nume: Kerro Panille. Ce rost avea să trimiţi un poet să cerceteze algele?

Dacă am putea mânca algele fără să suferim efecte hipnotice!

Prea mulţi oameni de hrănit. Prea mulţi.

Oakes estimă că erau zece mii de persoane pe navă, şi încă de zece ori pe atâta la sol (fără a lua în considerare clonii). Însă numărul nu avea importanţă, el era singurul care îşi dădea seama cât de puţin ştiau oamenii lui despre intenţiile şi manevrele navei.

Oamenii lui!

Lui Oakes îi convenea situaţia asta, amintindu-şi comentariul cinic al mentorului său, Edmond Kingston, în care vorbea despre necesitatea de a limita conştiinţa oamenilor: "Iluzia deţinerii cunoaşterii este aproape tot atât de utilă ca şi cunoaşterea însăşi."

Din studiile sale politice, Oakes ştia că acesta fusese cuvântul de ordine pentru politicienii din multe civilizaţii, chiar dacă arhivele navei nu erau întotdeauna clare, şi chiar dacă nu credea pe deplin în versiunea navei despre istorie. Adesea era foarte dificil să faci distincţia între istoria adevărată şi născocirile fanteziei. Dar din vechile lucrări literare şi din faptul că momentele la care fuseseră scrise erau absolut incompatibile ― din unele indicii interioare şi bazându-se pe intuiţie ― Oakes dedusese că existau alte lumi, şi alţi oameni... sau existaseră.

Poate că nava avea nenumărate crime pe conştiinţă. Dacă avea conştiinţă.

Aşa cum Eu sunt creaţia voastră, voi sunteţi creaţia Mea. Voi sunteţi sateliţii Mei iar Eu sunt al vostru. Personajele interpretate de voi sunt personificările Mele. La atingerea Infinitului, fuzionăm în UNUL.

― Raja Flattery,

Cartea Navei

DIN MOMENTUL în care explodase primul bocaport al Fortului, Jesus Lewis se ţinea foarte aproape de garda sa de corp, Illuyank. Hotărârea fusese doar în parte conştientă. Chiar şi în cele mai nefericite împrejurări, Illuyank inspira încredere. Era un bărbat masiv, musculos, cu ten închis la culoare, păr negru buclat, şi o faţă ca tăiată în piatră pe care se distingeau trei dungi tatuate deasupra sprâncenei stângi. Trei dungi ― Illuyank ieşise de trei ori din perimetrul Coloniei, gol puşcă, înarmat doar cu inteligenţă şi rezistenţă fizică, "alergând P-ul" pentru un pariu sau o întâlnire.

Ca să-şi încerce norocul, spuseseră unii. Acum, după ce bocaportul sărise în aer, toţi aveau nevoie de noroc. Unii dintre ei de-abia se treziseră şi încă nu mâncaseră prima masă.

― Clonii au pus mâna pe o puşcă laser! strigă Illuyank.

Ochii săi negri şi limpezi scrutau zona.

― Este periculos. Habar n-au cum să o folosească.

Cei doi stăteau pe un culoar ce făcea legătura între locuinţele clonilor şi un semicerc de trape care duceau spre inima Fortului. În spatele lor se îngrămădise un grup confuz de supravieţuitori. Chiar şi în acest moment de pericol, Lewis ştia ce impresie le făcea celorlalţi. Era un bărbat scund, subţire în toate aspectele ― păr galben spălăcit, subţire şi rar, gură subţire, bărbie îngustă accentuată de o gropiţă adâncă, nas subţire şi ochi întunecaţi, care priveau prin fanta îngustă a pleoapelor, părând să nu reflecte lumina. Lângă el, Illuyank era exact contrariul.

Amândoi încercau să ajungă cu privirea până în inima Fortului.

Amândoi se întrebau dacă inima Fortului era suficient de sigură.

Având în vedere situaţia, Lewis dezactivase pilula de comunicaţie înfundată în ceafa refuzând să răspundă la apelurile insistente ale lui Oakes.

Nu se ştie cine ne poate spiona conversaţia!

În ultima vreme primise unele indicii neliniştitoare cum că linia lor de comunicare privată nu era chiar atât de sigură pe cât speraseră. Până acum, Oakes trebuie să fi primit vestea despre noul PP. Discuţiile despre asta şi despre posibilele intruziuni în sistemul lor privat de comunicare vor trebui să mai aştepte.

Oakes va trebui să aibă răbdare.

La primul semn de pericol, Lewis apăsase un buton de alarmă pentru a-l avertiza pe Murdoch, care se afla în Colonie. Dar nu avea certitudinea că semnalul ajunsese la destinaţie. Nu avusese timp să primească OK-ul. Imediat după aceea întregul Fort trecuse pe energia de avarie. Lewis nu putea şti care sisteme mai funcţionau şi care nu.

Cloni blestemaţi!

Un şuier lung se auzi dinspre locuinţele clonilor. Illuyank se trânti la podea. Ceilalţi fură împroşcaţi cu fragmente din zidul de trecere.

― Spuneai că habar n-au cum să folosească o puşcă laser! strigă Lewis.

Arătă cu degetul spre o gaură largă în perete. Illuyank se ridică în picioare şi îl împinse spre ceilalţi, care se aflau lângă semicercul de trape.

― Tunelul! strigă Illuyank.

Unul dintre supravieţuitori manevră mecanismul şi deschise calea spre un tunel luminat doar de sursele de avarie.

Lewis alerga orbeşte pe urmele lui Illuyank, auzindu-i pe ceilalţi urlând în spate. Illuyank strigă spre el:

― Nu se pricep să o folosească, şi asta îi face periculoşi!

Ajunseră la intersecţia cu un pasaj lateral. Pentru mai multă siguranţă, Illuyank trecu de pasaj aruncându-se la podea şi rostogolindu-se, trăgând o scurtă salvă cu aruncătorul de flăcări.

― Pot distruge orice, oriunde!

Lewis trecu de pasaj privind în jos, şi văzu cu coada ochiului câteva cadavre arzând.

În curând îşi dădu seama încotro se îndrepta Illuyank şi aprecie înţelepciunea deciziei. Făcură la stânga într-un alt pasaj, apoi la dreapta, şi se treziră în coridoarele neterminate din spatele Fortului. Trecură pe lângă faleza din piatră, intrând în micuţa Cameră a Instalaţiilor care dădea înspre plajă. Prin fereastra din plasmasticlă se puteau vedea marea, o parte din interiorul Fortului, şi colţul în care clădirea clonilor se unea cu Fortul.

Câţiva reuşiseră să ţină pasul cu ei. Intrară şi închiseră uşa, activând mecanismul de blocare. Lewis îi trecu repede în revistă ― cincisprezece oameni, din care numai şase făceau parte din echipa iniţială. Ceilalţi, pe care Murdoch îi considerase a fi de încredere, nu fuseseră încă testaţi.

Illuyank se îndreptă spre încâlceala de sisteme de comandă aflate la baza falezei. Pe una dintre plăcuţe ieşea în evidenţă schema Fortului. Se aplecă deasupra ei, studiind-o. Lewis îşi dădu acum seama că Illuyank era singurul supravieţuitor al misiunii lui Kingston, care avusese drept obiectiv zona de mlaştini şi stânci numită Dragonul Negru.

― Aşa a fost şi cu Kingston? întrebă Lewis.

Illuyank trasa un circuit imaginar pe placă, cu degetul său butucănos. Lewis se forţase să-şi păstreze vocea calmă.

― Când oamenii lui au murit, Kingston a început să plângă. S-a ascuns la adăpostul bolovanilor. Dar Tentaculele Nervoase l-au prins repede. I-am prăjit imediat, pe toţi.

I-am prăjit imediat, pe toţi! Lewis tresări, cutremurat de eufemism. Îşi imagină căpăţâna carbonizată a lui Kingston, rânjind grotesc.

― Spune-ne ce să facem.

Spre propria sa surprindere, Lewis îşi controlă foarte bine teama.

― Bun.

Pentru prima oară, Illuyank îl privea drept în ochi.

― Bun. Armele noastre sunt astea, continuă el arătând spre butoanele şi comenzile din jurul lor. De aici, putem controla orice circuit, gaz sau lichid.

Lewis îl prinse de umăr, arătând spre un panou de un metru pătrat, undeva în lateral.

― Da, făcu şovăielnic Illuyank.

― Altfel, suntem orbi, spuse Lewis.

Drept răspuns, Illuyank formă un cod la consola de sub panou. Panoul gol se dădu înapoi, dezvăluind patru mici monitoare.

― Senzori, spuse unul din spatele lor.

― Ochi şi urechi, spuse Lewis fără a-şi lua privirea de pe Illuyank.

Expresia de pe figura bărbatului negru nu se schimbase, însă şopti spre Lewis:

― Va trebui de asemenea să vedem şi să auzim ce le facem ăstora.

Lewis înghiţi în sec şi auzi nişte pocnituri înfundate în uşă.

― Vor să intre! behăi o voce din spate.

Lewis şi Illuyank inspectară monitoarele. Pe unul se vedeau dărâmăturile fostelor cazemate ale clonilor. Cineva mâzgălise pe ziduri cu vopsea galbenă ultimul îndemn la luptă al clonilor: MI-E FOAME ACUM! Pe un monitor alăturat se zărea curtea. O ceată de mutanţi umani ― cloni-P, cu toţii ― căutau peste tot pietre şi bucăţi de sticlă... orice putea fi folosit drept armă.

― Fii cu ochii pe ei, şopti Illuyank. Nu ne pot face nimic rău cu ce au ei la îndemână, însă sângele împrăştiat peste tot va atrage demonii. Perimetrul este plin de breşe. Dacă demonii dau năvală, primele victime vor fi ăştia din curte.

Lewis dădu din cap. Îi auzi pe ceilalţi dându-se aproape, pentru a vedea mai bine.

Încă o dată, se auziră lovituri în uşă.

Lewis îi aruncă lui Illuyank o privire întrebătoare.

― Aruncă cu pietre, răspunse Illuyank. Dacă găsim puşca laser, scăpăm imediat de ei. Între timp, fii cu ochii pe cei din curte. Sângele...

Monitorul din stânga-jos furniza imagini cu cantina clonilor... trape de siguranţă distruse şi deschise larg... agitaţia clonilor din acea zonă... Imaginea pieri deodată.

― A căzut senzorul din cantina clonilor, spuse Lewis.

― Mâncarea îi va ţine acolo o vreme, spuse Illuyank.

Încerca să inspecteze Fortul prin monitorul rămas. Prinse o imagine a curţii, văzută din alt unghi, apoi ruina unei porţiuni din zidul perimetrului, distrusă de o puşcă laser... cloni îmbulzindu-se să pătrundă prin breşă. Lewis îi izgonise afară din Fort, şi asta declanşase revolta.

Trebuie să facem o selecţie, gândi Lewis. Hrana nu ne mai ajunge.

Îşi îndreptă atenţia spre monitorul care prezenta curtea. Da... acolo era mult sânge. Asta îi aduse aminte că şi el era rănit destul de serios. Banda se sintoepidermă oprise hemoragia, dar tăieturile începură să-l doară. Nici una nu era uşoară. Chiar şi Illuyank sângera uşor deasupra urechii, de la o lovitură de piatră.

― Aşa, spuse Illuyank.

În acelaşi timp se auziră din nou bufnete şi agitaţie în preajma uşii. Monitorul pe care-l folosea Illuyank în acest moment arăta imagini de pe culoarul ce pornea din uşă. Era plin cu cloni: trupuri acoperite cu blană, membre de nerecunoscut, capete cu formă ciudată. Imediat lângă uşă, doi dintre clonii cei mai puternici încercau să manevreze un cutter, însă erau împiedicaţi de presiunea celor din spate.

― Cu asta au să intre aici, garantat, spuse cineva. Suntem terminaţi.

Illuyank se întoarse spre ei şi lătră câteva ordine, arătând cu degetul, dând din mână, până când toţi cincisprezece căpătară ceva de făcut în Camera Instalaţiilor ― de manevrat o valvă, de acţionat un buton; nici unul nu rămase fără preocupare.

Lewis apăsă o combinaţie de taste pentru a obţine sunet în monitoare. Se auzi o hărmălaie confuză.

Illuyank făcu semn unui om aflat în partea cealaltă a camerei, la comanda valvelor:

― Umple rezervoarele de apă sărată până la nivelul doi! Vom inunda pasajul exterior.

Omul manevră comenzile, murmurând încet şi urmărind evoluţia situaţiei.

Illuyank îl prinse pe Lewis de cot, arătând spre monitorul care prezenta curtea. Clonii de acolo erau în alertă maximă, atenţi nu la senzor ci la un segment distrus al perimetrului. Dintr-o dată, ca un singur organism, aruncară pietrele şi bucăţile de sticlă, urlând cu disperare. Dispărură cu toţii în fugă.

― Tentacule Nervoase, murmură Illuyank.

Lewis le zări, o învălmăşeală de forme asemănătoare viermilor, de culoare deschisă, apărând pe deasupra dărâmăturilor. Aproape că putea simţi mirosul şi gustul de acid ars. Ordinul veni imediat:

― Etanşează.

― Nu se poate, începu o voce timidă undeva la marginea camerei. Unii dintre oamenii noştri mai sunt încă acolo. Dacă etanşăm... dacă... atunci...

― Atunci vor muri cu toţii, termină Lewis fraza. Perimetrul este plin de breşe. Tentaculele Nervoase sunt în curte. Dacă nu etanşăm, vom muri şi noi. Etanşează!

Se îndreptă spre panoul de comandă a valvelor, şi formă codul. Luminiţele de deasupra panoului indicau închiderea valvei dorite. Îi auzi pe ceilalţi executând ordinele. Vocea lui Illuyank lansă calm o nouă comandă:

― Verificaţi stâlpii exteriori.

Din nou activitate susţinută.

Lewis aruncă o privire spre imaginea curţii. Un clon intrase în zona de acţiune a senzorului, împiedicându-se, urlând şi lovindu-se peste ochi cu cioturile ce ţineau loc de mâini. Căzu şi rămase întins la sol, zvârcolindu-se în agonie. Un abur de umbre îl înghiţi pe loc. Curtea se umplu cu cloni alergând cuprinşi de panică, urmăriţi de creaturi asemănătoare ţiparilor. Cineva vomită într-un colţ al camerei.

― Au ajuns în pasaj, spuse Illuyank.

Arătă spre senzorul care lua imagini din coridorul de lângă uşă. Nivelul apei sărate creştea în pasaj; la suprafaţă plutea o masă de Tentacule Nervoase.

Lewis privi îngrozit spre uşă. Ceea ce se vedea pe monitor se întâmpla imediat în afara camerei!

Apa sărată se oprise mai jos de plafon, însă acoperise cutterul.

Clonii se agitau în apă, acoperiţi de Tentaculele Nervoase. Însă pe suprafaţa apei pluteau şi câteva Tentacule Nervoase. Iar în dreptul cutterului, în spaţiul strâmt de deasupra apei, se formase un norişor de gaz cenuşiu. Tentaculele Nervoase mureau la atingerea gazului.

Lewis îşi simţi mintea sărind de la o idee la alta. Idee: apă sărată. Idee: scurt-circuit electric.

― Clor, şopti el.

Apoi, mai tare:

― Clor!

― Poftim? făcu nedumerit Illuyank.

Lewis arătă spre monitor:

― Clorul ucide Tentaculele Nervoase!

― Ce-i aia clor?

― Un gaz care apare atunci când provoci o descărcare electrică în soluţie sărată de clorură de sodiu.

― Dar...

― Clorul ucide Tentaculele Nervoase!

Lewis privi prin bariera de plaz. Putea zări un colţ din cazematele clonilor şi marea.

― Pompele funcţionează?

Bărbatul de la consola pompelor inspectă afişajele:

― Majoritatea.

― Să vedem unde punem apa de mare, spuse Lewis. Trebuie să transferăm apa de aici într-un container mare, după care să provocăm o descărcare electrică.

― Purificarea apei, spuse Illuyank. Sistemul de purificare a apei. De acolo se poate pompa aproape peste tot.

― Mai aşteaptă puţin, spuse Lewis. Trebuie să atragem cât mai multe Tentacule Nervoase; ca să le putem distruge mai uşor.

Privi evacuarea apei din pasaj, apoi spuse:

― În ordine, hai să scăpăm de ele.

O dată în plus, Illuyank studie schemele, dând ordine peste umăr. Supravieţuitorii din Camera Instalaţiilor se conformară.

Lewis îşi fixă atenţia asupra monitoarelor. Pasajul exterior era calm acum... câţiva cloni-P plutind la suprafaţa apei, şi printre ei multe Tentacule Nervoase moarte. Căută un alt senzor pentru monitorul cantinei, apoi descoperi hala de antrenament, lângă laboratoarele de clonare. Era plină ochi cu cloni-P cuprinşi de panică; printre ei, ici şi colo, câţiva dintre oamenii săi, pe care momentul etanşării îi prinsese afară. Multe dintre figuri nu puteau fi recunoscute, însă culorile uniformelor erau simplu de identificat. Pieriră unul câte unul, scuipând o spumă rozalie. Ultimele lor priviri se îndreptară spre senzor.

Imediat după aceea, dintr-un pasaj deschis îşi făcu apariţia un nor de gaz, de culoare lăptoasă, plutind deasupra scenei, înceţoşând-o.

― Priveşte-le ochii, spuse Illuyank. Dacă nu distrugem toate Tentaculele Nervoase, primul lucru spre care au să se îndrepte vor fi ochii.

În Camera Instalaţiilor se aşternu liniştea; fiecare supravieţuitor îşi asculta răsuflarea. Plăcerea de a fi încă în viaţă îi făcea să transpire. Ochii celor de afară, morţi, îi invita la reflecţii asupra propriului sfârşit.

Lewis se aplecă spre marginea consolei, simţind metalul rece sub degete. Celelalte monitoare arătau gazul lăptos ridicându-se prin Fort. Câţiva senzori video din exteriorul perimetrului supravieţuiseră, furnizând imagini. Gazul se răspândise în afara Fortului, în spaţiul liber. Illuyank cerceta întreaga zonă, comutând de la un senzor la altul.

Cineva din spate scoase un oftat din rărunchi. Lewis îl imită.

― Clor, murmură Illuyank.

― Acum vom putea steriliza toate cuiburile de Tentacule Nervoase, spuse Lewis. Dacă am fi ştiut...

― Ce mod groaznic de a afla! spuse o voce de lângă ei.

― Va fi o aşteptare lungă, spuse un altul.

― Altă cale nu există, spuse Illuyank. Gândeşte-te cât de mult trăieşti dacă aştepţi mereu.

O afirmaţie aproape iluminatoare. Lewis nu se aşteptase la ceva atât de profund din partea lui Illuyank. Dar asta însemna de asemenea că Illuyank va trebui să primească nişte misiuni în Colonie. Văzuse prea multe, înţelesese prea multe. Aşa ceva nu putea fi permis. Însă deocamdată trebuiau să iasă de aici. Iar asta nu se putea face decât trecând prin zonele deschise ale Fortului, contaminate de Tentaculele Nervoase. Clorul va face posibil acest lucru... Însă după o perioadă de timp.

― Îi putem trimite un mesaj lui Murdoch? întrebă Lewis.

― Doar prin transmiţătorul de rezervă, spuse Illuyank.

― Trimite semnalul de avarie. Nimeni să nu apară aici până când nu facem curăţenie. Nu e cazul să vadă şi altcineva ce s-a întâmplat aici...

Lewis îi aruncă lui Illuyank o privire plină de semnificaţii.

Illuyank aprobă cu o mişcare a capului, şi îi dădu lui Lewis exact răspunsul de care avea nevoie:

― Totuşi, cineva trebuie să meargă până la Colonie, să se asigure că au înţeles ordinele.

― Iar tu eşti cel mai potrivit, spuse Lewis. Ai grijă să nu dea ei lămuriri Şefului. Asta cade în sarcina mea.

― În regulă.

― Să le spui exact strictul necesar, nimic mai mult. Şi... cât timp vei fi acolo, plimbă-te prin Colonie. Comportă-te normal. Acceptă misiunile obişnuite...

― Şi voi încerca să aflu dacă a cineva a scăpat vreo vorbă despre toate astea, spuse Illuyank privind monitoarele.

― Bravo. Eşti bun, spuse Lewis.

Apoi, în sinea sa: prea bun.

Aşa cum un tehnician învaţă să se folosească de scule, tu poţi învăţa să te foloseşti de ceilalţi oameni pentru a obţine ceea ce îţi doreşti. Această capacitate se amplifică atunci când poţi crea persoana adecvată scopului dorit.

Morgan Oakes,

Jurnale

LEGATA HAMILL ştia că solul planetei va fi în cele din urmă casa lor permanentă, însă nu îi plăceau misiunile acestea de curier în care o trimitea Oakes. Totuşi, nu putea nega: îi confereau un fel de putere. Paşaportul (adesea o simplă privire din partea santinelei) îi permitea să intre oriunde. Era un braţ al lui Morgan Oakes. Ştia ce vedeau ei atunci când o priveau: o femeie scundă cu piele albă şi părul de abanos, o siluetă plină de feminitate, voluptoasă. Vedeau o femeie dorită de Şef. Din acest motiv, era puternică şi periculoasă.

Fiecare inspecţie a ei crea tensiuni.

De data aceasta trebuia să inspecteze Laboratorul Unu al Coloniei. Totul trebuia înregistrat pe holovideo, pentru ca Oakes să aibă acces la orice informaţie.

"Penetrează," spusese Oakes.

Modul în care pronunţase Oakes "penetrează" îi trezise sentimente erotice.

Nu mai pătrunsese până acum în profunzimea Laboratorului Unu, şi asta îi aţâţa curiozitatea. Lewis avea aici un lingău de încredere, Sy Murdoch. Trebuia să-l întâlnească pe Murdoch. De obicei, Lewis putea fi găsit în preajma laboratorului; aici se putea intra printr-o trapă cu un triplu mecanism de securitate, aflată la capătul unui lung tunel. De data asta, nu. Lewis era incommunicado. Un mod ciudat de a formula realitatea; şi, fără îndoială, Oakes se va enerva foarte tare.

"Află unde este şi ce face!"

Coborî pe planetă cu o navetă. La aterizare, ambii sori străluceau pe cer. Fusese mobilizată o impresionantă forţă de securitate. De la complexul de aterizare, fusese luată pe sus şi îmbrâncită într-un vehicul ce o adusese până la tunel. Personalul Coloniei era grăbit şi iritat ― se auzeau zvonuri că nenumăraţii demoni ai Pandorei le făceau probleme la perimetru.

Tresări, înfiorată. Orice gând la predatorii care populau ţinuturile de dincolo de barierele Coloniei îi dădeau fiori de nelinişte.

După deblocarea ultimului mecanism de siguranţă, fu întâmpinată de însuşi Murdoch, în zona puternic luminată şi agitată aflată la intrarea în laborator. Era un bărbat îndesat, cu ten deschis şi ochi albaştri, păr castaniu tuns scurt. Degete scurte şi butucănoase, unghii tăiate cu grijă. Întotdeauna părea proaspăt spălat.

― Ce s-a mai întâmplat? întrebă el.

Femeii îi plăcu energia concentrată în întrebare. Spunea clar: Avem multă treabă aici. Ce vrea Oakes să ştie? Foarte bine, îi plăcea conversaţia directă:

― Unde-i Lewis?

Murdoch privi în jur pentru a vedea dacă nu cumva trăgea cineva cu urechea. Nu văzu pe nimeni, şi spuse:

― La Fort.

― De ce nu răspunde la apelurile noastre?

― Nu ştiu.

― Care a fost ultimul lui mesaj?

― Codul de avarie. Se opresc toate transporturile. Nici o navetă nu are voie să aterizeze la Fort. Aşteptăm semnalul de liber acces.

Legata absorbi informaţiile ca o sugativă. Avarie. Ce se întâmplase dincolo de ape, la Fort?

― De ce nu a fost informat şi Doctor Oakes?

― Semnalul codat cerea maximă discreţie.

Desigur. Mesajele care purtau această restricţie nu căpătau permisiunea de a fi transmise dinspre Colonie spre Nava. Dar asta se întâmplase cu două cicluri diurne în urmă. Intui încă o restricţie în mesajul de la Fort, o restricţie a lui Lewis de care nu aveau cunoştinţă decât lingăii lui. Era inutil să o caute, dar îi simţea prezenţa.

― N-ai trimis o aeronavă de cercetare?

― Nu.

Şi asta era interzis. Păcat... foarte păcat. Bine, atunci va trebui să continue cu restul îndatoririlor pe care le mai avea.

― Am venit să inspectez laboratorul.

― Ştiu.

Murdoch o studiase cu atenţie. Ordinele transmise de Şef erau foarte clare. Legata trebuia să intre peste tot, cu excepţia Camerei Interzise. Acolo va avea acces mai târziu... ca toţi cei de-aici, de altfel. Era o fiinţă adorabilă: o Venus în miniatură, cu faţă de păpuşă şi ochi verzi. Pe deasupra, după toate aparenţele, era şi deşteaptă.

― Dacă ştii, să-i dăm drumul, spuse ea.

― Pe aici.

O conduse printr-un pasaj aflat între cuve supraetajate, pline cu mătci de cloni. Ajunseră în secţiunea de Micro-Prelucrare.

La început, interesul Legatei era pur intelectual... ştia asta, şi se simţea în siguranţă. La un moment dat, Murdoch chiar îi prinse mâna, conducând-o printre rânduri de containere destinate unor aplicaţii speciale. Murdoch îşi cânta cu atâta înflăcărare rapsodia despre echipamente şi metode încât atingerea lui nu o deranjă. La urma urmelor, era pur clinică. Sau neintenţionată. Oricum, nu pornise din afecţiune; de asta era sigură.

Însă Murdoch cunoştea foarte bine Laboratorul Unu, probabil tot atât de bine ca şi Lewis. Iar ea nu mai intrase atât de adânc în acest laborator.

― ... dar am acceptat toate astea, spunea Murdoch.

Ea nu fusese atentă, se concentrase mai mult asupra unui foetus incomplet, cu proporţii ciudate, plutind în spatele unui ecran din plaz transparent. Spuse, privindu-l pe Murdoch:

― Ce anume ai acceptat? Scuză-mă, eram... adică, sunt atâtea de văzut aici!

― Kilometri de plastoţel, containere şi lichide, pseudo-trupuri, pseudo-minţi...

Murdoch dădu plictisit din mână. Era într-o pasă foarte proastă, iar asta o deranja. Îşi reprimă întrebarea referitoare la foetusul straniu.

― Deci ai acceptat, spuse ea. Şi?

― Noi naştem aici. Concepem oameni, hrănim foetusuri, îi extragem... unii dintre ei îi trimitem pe navă, pentru pregătire... Nu ţi se pare ciudat că nu putem aranja şi naşteri naturale aici, la sol?

― Deciziile Navei sunt motivate, pentru binele...

― ... Navigatorilor de pretutindeni. Ştiu. Am auzit asta tot atât de des ca şi tine. Dar nu Nava a luat hotărârea asta. Nimeni ― nici măcar tu, cel mai bun Inspector Tehnic pe care-l avem, aşa mi s-a spus ― nu poate găsi documentul în care Nava a cerut ca toate naşterile să aibă loc la bordul ei. Nu există un asemenea document.

Fără să-şi dea seama cum, Legata trase concluzia că Murdoch repetase cuvânt cu cuvânt vorbele lui Lewis. Nu era stilul lui Murdoch să vorbească astfel. Şi pentru ce trebuise să audă tocmai ea una ca asta? Sau făcea parte din planurile lui Oakes de a scăpa de Natali, forţa obstetrică de pe navă?

― Noi trebuie să Adorăm Nava, spuse ea. Şi cum poţi Adora mai frumos decât oferindu-i copiii? Este şi foarte logic...

― Da, este logic, fu el de acord. Dar nu este un ordin direct. Şi astfel, mare parte din munca noastră în Laboratorul Unu este restricţionată în mod inutil. De ce? Am putea...

― Pune stăpânire pe această lume? Morgan spune că oricum o puteţi face.

Aşa, îi dăduse ceva să mestece. Morgan, nu Şeful, şi nici Doctor Oakes.

Murdoch dădu drumul mâinii micuţe şi orgoliul îi pieri din obraji.

Ştie că suntem înregistraţi pe holovideo, gândi ea, şi în felul acesta i-am stricat rolul pe care-l juca.

Apoi îi trecu prin minte că Murdoch juca de fapt pentru un alt public: pentru Oakes. Dacă situaţia de la Fort se va dovedi fatală pentru Lewis... da, atunci va fi nevoie de un înlocuitor. Şi-l imagină pe Oakes spionând cu ajutorul vreunui scanner aflat pe navă. Însă îşi dorea ca Murdoch să se mai frământe puţin. Îl prinse de mână şi spuse:

― Aş vrea să văd Grădina.

Vorbele ei fuseseră adevărate doar pe jumătate. Văzuse dosarele pe care Oakes le ţinea încuiate, la adăpost de priviri indiscrete... Întreaga selecţie de cloni-P produşi în diverse scopuri aici, pe planetă ― tot felul de scopuri, după câte îşi putea da seama. Foarte puţini oameni de pe Navă ― cel mult o duzină ― erau la curent cu producerea clonilor. Iar aici, în Colonie, Laboratorul Unu era un complex de sine stătător, separat de restul clădirilor; destinaţia sa era învăluită de mister.

Laboratorul Unu.

Dacă erau întrebaţi ce se petrecea în Laboratorul Unu, oamenii spuneau de obicei: "Doar Nava ştie." Sau începeau să debiteze nişte basme copilăreşti cu genii gheboase încercând să penetreze esenţa vieţii.

Legata ştia că Oakes şi Lewis încurajau misterul şi adesea contribuiau la răspândirea zvonurilor. Ca urmare, acest loc căpătase o aură înspăimântătoare, iar de curând începuseră să se audă pe la colţuri şoapte despre cantitatea disproporţionată de hrană alocată acestui Laborator Unu. Coloniştii, la fel ca şi Navigatorii, îşi închipuiau că încredinţarea unei misiuni aici însemna dispariţia pentru totdeauna. Toţi lucrătorii se mutau în locuinţele complexului şi, cu foarte puţine excepţii, nu se mai întorceau pe navă sau în Colonie.

Aceste gânduri o lăsară cu un sentiment de incertitudine neliniştitoare şi trebui să îşi aducă aminte: Nu am fost repartizată aici. Nu, aşa ceva nu se va întâmpla, atâta timp cât Oakes o dorea despuiată pe canapeaua sa... ca să o penetreze.

Inspiră o porţie zdravănă de aer cald. Ca în toate clădirile Coloniei, temperatura şi umiditatea erau identice cu cele ale Navei. Aici în Laborator, totuşi, carnea ei suferi o înfiorare stranie; i se făcu pielea găină, simţi junghiuri în stomac şi înţepături dureroase acolo unde sfârcurile împungeau costumul. Începu să vorbească repede, pentru a-şi disimula agitaţia lăuntrică.

― Oamenii din echipa ta par atât de bătrâni!

― Mulţi dintre ei au venit aici de la-nceput.

Eschiva din tonul vocii sale nu rămase neremarcată, însă Legata decise să nu forţeze. Mai bine să-l ia cu binişorul.

― Dar... arată mult mai bătrâni. Ce...

― Avem o rată a mortalităţii mai mare decât a Coloniei, o întrerupse Murdoch. Ştiai asta?

Ea dădu din cap. Era o minciună; clar că era o minciună.

― Suntem plasaţi aici, la perimetru, continuă Murdoch. Noi nu beneficiem de protecţia de care se bucură ceilalţi. Tentaculele Nervoase sunt foarte mari şi agresive.

Braţele ei fură parcurse de un fior necontrolat. Tentaculele Nervoase! Dintre toate creaturile Pandorei, cei mai temuţi erau viermii aceia fulgerător de rapizi. Înaintau mâncând încet, agonizant de încet, prin canalele nervoase umane până ajungeau la creier, unde se izolau şi începeau să se reproducă.

― Groaznic, făcu Murdoch observându-i reacţia. Şi, desigur, munca pe care o facem aici... dar cu asta am fost de acord încă de la bun început. Printre ceilalţi oameni de pe planetă, aceştia sunt ca nişte martiri, s-au dedicat muncii pe care o depun.

Legata privi printre câteva containere de plasmasticlă, spre un grup de muncitori dedicaţi ― figuri inexpresive, cu buze subţiri ca aţa. Majoritatea feţelor erau ridate şi obosite, lipsite de culoare. Nimeni nu glumea; nici măcar un hohot nervos nu spărgea monotonia. Nu se auzeau decât clinchetele instrumentelor, zumzetul uneltelor... şi distanţa dureroasă care separa un suflet de altul.

Murdoch îi oferi un zâmbet, prin surprindere:

― Dar vroiai să vezi Grădina.

Se întoarse şi îi făcu semn cu mâna:

― Pe aici.

O conduse printr-un alt sistem de trape, numai că acestea erau duble. Ajunseră într-o zonă ce părea destinată pregătirii tinerilor cloni-P. Erau câţiva pe lângă intrare, însă se traseră repede înapoi la apariţia lui Murdoch.

Le este teamă, gândi Legata.

În capătul îndepărtat al zonei de pregătire se afla o barieră circulară, şi remarcă încă o trapă de intrare.

― Ce-i acolo? întrebă ea arătând cu capul.

― Nu vom putea merge astăzi acolo, spuse Murdoch, din cauză că facem sterilizarea.

― Da? Dar ce este acolo?

― Păi... este centrul Grădinii. Eu îi spun Camera Florilor.

Murdoch se întoarse spre un grup de cloni-P aflaţi în apropiere:

― Uite, aici avem câteva dintre tinerele produse ale Camerei Florilor. Ei...

― Are cumva şi un alt nume? întrebă ea.

Nu îi plăceau răspunsurile lui. Erau prea evazive. Minţea.

Murdoch o privi drept în ochi şi Legata se simţi ameninţată de strălucirea lor agresivă. Se vedeau sentimentele de vinovăţie... conştiinţa murdărită, vinovată.

― Unii o mai numesc Camera Ţipetelor, spuse el.

Camera Ţipetelor?

― Şi nu putem intra?

― Nu... nu astăzi. Poate te programezi pentru altă dată?

Legata reuşi să-şi stăpânească o tresărire. Ce privire avea, ce strălucire posesivă în ochi!

― Am să mă întorc, pentru a-ţi vedea... Camera Florilor, spuse ea. Altă dată.

― Da. Sunt sigur.

De la tine, Avata află despre un mare poet şi filozof care a spus: "Nu vei şti ce înseamnă să fii om până nu întâlneşti o inteligenţă nonumanoidă."

Nici Avata nu ştia cum este să fii Avata.

Adevărat, şi frumos. Dar într-o traducere, se pierde tocmai poezia. De aceea, vă permitem să spuneţi acestui loc Pandora, iar pe noi să ne numiţi Avata. Totuşi, primii dintre semenii voştri ne-au denumit plante. Am explorat în profunzimile istoriei voastre, şi am simţit teamă. Voi înghiţiţi plantele; folosiţi energia acumulată de alţii. Cu voi, ceilalţi pier. Cu Avata, ceilalţi trăiesc. Avata foloseşte mineralele, roca, marea, sorii... şi cu ele întreţine viaţa. Cu roca, Avata calmează marea şi potoleşte turbulenţa moştenită de la rotirea sorilor şi lunilor.

Cunoscându-i pe oameni, Avata îşi aminteşte totul. Este bine să-ţi aminteşti, deci Avata îşi aminteşte. Noi ne hrănim cu istoria noastră, o mâncăm, deci nu se pierde. Suntem o singură limbă şi o singură minte; vârtejul ignoranţei nu ne poate fura unul de lângă celălalt, nu ne poate desprinde din încleştarea cu care am prins roca, nu ne poate desprinde de firmamentul care ţine marea în jurul nostru şi ne spală cu valuri. Totul este aşa cum am vrut noi să facem.

Noi umplem marea şi o calmăm cu trupul nostru. Creaturile apei îşi găsesc refugiu în umbra noastră, se hrănesc în lumina noastră. Respiră elixirul pe care îl eliminăm noi. Se luptă între ele pentru a pune stăpânire pe excreţiile noastre. Ele uită de noi în frământările lor; le privim cum cresc, strălucesc în apa mării ca astrele, şi dispar în depărtarea nopţii.

Marea ne hrăneşte; ne curăţă pe dinăuntru şi pe dinafară şi o primim cu drag. Roca este puterea lui Avata; la fel cum creşte roca, creşte şi adăpostul nostru. Roca este liantul lui Avata, stabilitatea şi sângele. Astfel, Avata impune calmul şi ordinea în mare, domolind spasmele valurilor. Fără Avata, marea îşi strigă furia în rocă şi gheaţă; biciuieşte cu vântul delirului fierbinte. Fără Avata, furia mării va îneca acest glob în întuneric, lăsându-i doar un subţire orizont alb de moarte.

Totul este astfel din cauză că aşa facem noi ― Avata: barometrul vieţii.

Atom lângă atom, până la moleculă; moleculă lângă moleculă, până la lanţ, şi lanţul se înfăşoară în jurul splendorii luminii; apoi celulă lângă celulă, până la blastulă, cili, tentacule. Din nemişcare înfloreşte mişcarea vieţii.

Avata absoarbe misteriosul suflu al mării şi se naşte în lumea norilor şi a munţilor, în lumea în care stelele păşesc cu teamă. Avata pluteşte în înalturi împreună cu suflul mării pentru a găsi ţinutul în care străluceşte scânteia vieţii. Acolo, Avata se dăruie iubirii, apoi revine în mare. Cercul este complet, dar în acelaşi timp neterminat.

Avata hrăneşte şi este hrănit. Avata este adăpostit şi adăposteşte, mănâncă şi este mâncat, iubeşte şi este iubit. Calea lui Avata este creşterea. În creştere se află viaţa. Aşa cum moartea sălăşuieşte în nemişcare, Avata aspiră spre menţinerea creşterii, echilibrarea fluxurilor. Avata trăieşte.

Totul este astfel din cauză că aşa face Avata.

Dacă ştii toate astea despre inteligenţa nonuma-noidă, dar ţi se pare în continuare străină, atunci nu ştii ce înseamnă să fii om.

Kerro Panille,

Avata, Traduceri

Vi se spune Proiectul Conştiinţa, dar adevăratul vostru scop este să exploraţi dincolo de arhetipul omenirii. În mod inevitabil, veţi întreba: conştienţa este oare doar o formă mai specială de halucinaţie? Prin asta, va creşte sau va scădea nivelul conştiinţei? Pericolul scăderii ei este că ajungi la o soluţie militară: eşti obligat să acţionezi.

Misiunea Iniţială a Preotului-psihiatru

de pe Nava Neantului

ÎN PLIMBĂRILE NOCTURNE prin navă, lui Oakes îi plăcea să nu aibă o ţintă anume. Vroia să scape de personalitatea PP-ului. Muncise din greu ca să rămână un simplu nume, atât pe navă cât şi la sol. Puţini îl văzuseră vreodată la faţă, şi majoritatea îndatoririlor sale oficiale erau îndeplinite prin intermediul câtorva lachei de încredere: Adorarea de rutină din capelele coridoarelor, alocarea de alimente pentru cei de la sol şi un minimum de ajutor la multele funcţii pe care nava le executa fără intervenţie umană. Autoritatea unui PP era neînsemnată. Însă el dorea mai mult.

Kingston spusese odată: "Avem prea mult timp neocupat. Nu ne dovedim utili, şi din cauza asta putem da de necaz."

În hoinăreala asta nocturnă, amintirea lui Kingston îl însoţise neobişnuit de mult. Pasajele exterioare, plafoanele şi zidurile coridoarelor erau punctate de senzori: ochi şi urechi. Se înşiruiau în faţă şi în spate ca nişte vectori, lucind slab în lumina albastru-închis a nopţii.

Nici acum nu primise veşti de la Lewis. Foarte enervant! Raportul preliminar al Legatei lăsase prea multe întrebări fără răspuns. Ce făcea Lewis, vroia să dea o lovitură de unul singur? Imposibil! Nu avea curaj pentru o asemenea acţiune. Era eternul maşinist din spatele scenei. Nu putea fi un actor.

Deci, ce anume se întâmplase?

Simţea că este asaltat de prea multe probleme, şi nu ştia dacă le va putea face faţă. Trebuia să-l trimită pe poetul asta, Kerro Panille, la sol. Nu mai putea întârzia mult. Şi noul PP scos din celula de hibernare! Amândoi, poetul şi PP-ul, trebuiau îngrămădiţi în aceeaşi cutie şi supravegheaţi cu mare atenţie. În curând va sosi vremea iniţierii unui proiect de eradicare a algelor. Cei de pe planetă erau deja prea înfometaţi, şi puteau începe oricând să caute ţapi ispăşitori.

Şi incidentul acela tulburător, cu aerul din cabină. Încercase nava să-l asfixieze? Sau să-l otrăvească?

Dădu colţul şi se trezi într-un coridor lung. Pe pereţi erau desenate săgeţi verzi iridescente, spunându-i că se îndepărta de centrul navei. Senzorii din plafon erau ca nişte puncte aliniate, unindu-se în depărtare.

Spre deosebire de alte daţi, acum remarcă activarea fiecărui senzor pe măsură ce se apropia de el. Fiecare ochi mecanic îi urmărea cu exactitate pasul şi, când se apropia de limitele zonei sale de sensibilitate, următorul ochi îşi rotea pupila uriaşă pentru a-l lua în primire. Desigur, aprecia această supraveghere atentă, dar îl călca pe nervi gândul că o posibilă inteligenţă răuvoitoare îl privea din spatele unui scut nevăzut.

Nu auzise niciodată ca un senzor să se defecteze. Dacă încercai să te legi de unul însemna să ai de-a face cu o unitate robox ― un sistem de intervenţie şi protecţie unitar, care nu avea nici un pic de consideraţie faţă de viaţa şi integritatea altor creaturi ― cu excepţia Navei, desigur.

Nu Nava, ci nava!

Atâţia ani de programare, de pregătire... nici măcar el nu scăpase de amprenta lor. Cum să te aştepţi la aşa ceva din partea unora cu voinţă mai slabă, cu mai puţină inteligenţă?

Oftă. Oamenii se schimbau greu. Simţea însă că dacă dovedea suficientă inteligenţă putea transforma orice în avantajul lui. Chiar şi o unealtă periculoasă, cum era Lewis.

Atenţia îi fu atrasă de o altă pereche de senzori, aflaţi de data aceasta în exteriorul Punţilor pentru Docare. Era linişte acolo, şi persista mirosul acela ciudat, datorat nenumăraţilor oameni care dormeau. În timpul nopţii Coloniei (care uneori coincidea cu cea a Navei, dar cel mai adesea nu), nu funcţiona nici măcar linia de transport. Toată industria din timpul zilei era abandonată pe timpul nopţii, când dormeau cu toţii.

Cu excepţia a două locuri, totuşi: întreţinerea vieţii şi agraria.

Oakes se opri, şi cercetă şirul de senzori. Doar el, dintre toţi Navigatorii, era capabil să îi aprecieze la justa valoare. Avea acces la toate mişcările pe care aceştia le înregistrau. Toate detaliile vieţii de pe navă îi stăteau la dispoziţie, îi aparţineau. Şi avusese grijă să echipeze colonia de la sol în mod similar. Vigilenţa navei era şi a lui.

Cu cât ştim mai mult, cu atât suntem mai puternici în opţiunile noastre.

Aşa îi spusese Kingston, în perioada pregătirii.

Am fost un material uman brut, neprelucrat, dar extrem de bun pentru şlefuire!

Kingston fusese aproape un maestru al controlului. Aproape. Iar controlul era o funcţie cu opţiuni decisive. În unele situaţii, Kingston refuzase anumite opţiuni.

Eu nu refuz.

Opţiunile se năşteau din informaţii. Învăţase bine lecţia asta.

Dar cum poţi şti dinainte rezultatul fiecărei opţiuni?

Oakes dădu din cap şi îşi reluă plimbarea. Senzaţia că se îndrepta spre noi primejdii îl apăsa puternic pe piept. Însă doar moartea îl mai putea opri acum. Picioarele îl conduseră spre un pasaj care dădea într-un agrarium. Chiar dacă nu ar fi recunoscut urmele largi ale cărucioarelor ducând spre o trapă automată, mirosul de verde din pasaj era inconfundabil. Trecu de locul unde se opreau urmele, prin trapă, şi se trezi într-un spaţiu slab luminat, uriaş. Imensitatea acestuia aproape că îl înspăimânta.

Şi aici era noapte. Plantele aveau nevoie de un ciclu zi-noapte. Lângă el, spre stânga, se afla un perete luminat din interior, având desenată o hartă pe fond galben. Harta îi arăta locul în care se afla şi cele mai bune trasee de ieşire. Se putea vedea şi agrarium-ul. Cele mai mari extruziuni ale navei erau destinate producerii hranei, însă de mulţi ani nu mai intrase într-unul din aceste lăcaşuri. Nu mai fusese de la prima încercare de colonizare a continentului Dragonul Negru, cu mult înainte de a se forma primul aşezământ întărit al Coloniei pe Ou.

Prima mare greşeală a lui Kingston.

Oakes se apropie de hartă, conştient de mişcările care aveau loc în depărtare, însă mult mai atras de simbolurile sesizate. Nu era pregătit pentru ceea ce îi spunea harta. Agrarium-ul în care intrase era aproape tot atât de spaţios ca şi centrul navei. Se extindea spre exterior ca un evantai, avându-şi rădăcinile în carcasa originală. Costurile ― aprobate de el ― pentru întreţinerea navei şi a Coloniei, căpătau aici o nouă realitate. Nota explicativă din partea de jos a hărţii era ca un semn de exclamare.

În timp ce privea harta, lucrătorii din schimbul de noapte întrerupseră activitatea, pregătindu-se pentru Adorarea de dinaintea mesei. Acţionaseră la unison, fără să primească vreun semn sau comandă. Gesturile şi expresiile lor nu trădau nici un fel de nemulţumire. Se deplasară cu toţii spre locurile de Adorare.

Ei chiar cred! gândi Oakes. Ei chiar cred că nava este Dumnezeu!

Supraveghetorul schimbului conducea ritualul de rugăciuni. Tristeţea îl năpădi dintr-o dată pe Oakes, atât de brusc încât aproape că îi dădură lacrimile. Îi invidia pentru credinţa lor, pentru liniştea pe care le-o dădea ritualul. Lui, ritualul îi provoca o imensă plictiseală.

Supraveghetorul era un bărbat îndesat şi crăcănat, murdar pe mâini şi genunchi. Acum dirija Imnul Creşterii Certe.

― Iată stratul de pământ, spuse el aruncând pe podea o bucăţică de pământ.

― Şi sămânţa adormită în el, răspunse corul ridicând farfuriile şi punându-le apoi din nou jos.

― Iată apa, spuse el lăsând să cadă câteva picături din carafa sa.

― Şi trezirea pe care o aduce cu ea, se ridică vocea corului.

― Iată lumina, spuse el ridicând privirea spre panourile care răspândeau lumina ultravioletă.

― Şi viaţa care înfloreşte datorită ei, spuseră muncitorii ridicând mâinile cu palmele în sus.

― Iată plinătatea bobului şi grosimea frunzei, spuse el luând cu lingura din cazanul comun şi punând conţinutul în farfuria celui din stânga sa.

― Şi sămânţa vieţii plantată în noi, spuseră ei.

Fiecare lucrător lua cu lingura din propria farfurie şi punea conţinutul în farfuria celui din stânga.

― Iată Nava şi hrana dată de Navă, spuse supraveghetorul. Apoi se aşeză.

― Şi bucuria de a o împărţi cu ceilalţi, spuseră ei aşezându-se pentru a mânca.

Oakes plecă de acolo. Nimeni nu-l băgase în seamă.

Bucuria de a împărţi împreună! pufni el. Dacă am fi mai puţini şi am avea mai multă haleală, asta da, ar fi o bucurie!

Merse pe lângă peretele exterior al învelişului navei. La doar câţiva metri depărtare, de cealaltă parte, se afla spaţiul nemărginit. Gândurile îi alergau rapid prin minte.

Agrarium-ul putea hrăni treizeci de mii de oameni. În loc să numere oamenii, putea număra agrarium-urile, şi face apoi socoteala! Ştia că transporturile spre planetă asigurau optzeci la sută din necesităţile Coloniei. Asta era cheia spre aflarea cifrelor adevărate! Cum de nu-şi dăduse seama până acum?

Deşi era mândru de descoperirea făcută, Oakes ştia că nava va împiedica orice încercare în direcţia asta. Blestemata de navă nu vroia să se afle numărul oamenilor pe care îi întreţinea. Bloca orice încercare de recensământ; ascundea celulele de hibernare, şi te zăpăcea cu tot felul de coridoare inutile.

Scotea din hibernare un PP fără nume şi anunţa un nou proiect pe planetă. Proiect asupra căruia el, Oakes, nu mai avea nici o autoritate.

Foarte bine... pe planetă se întâmplau multe accidente. Chiar şi preţiosul PP trimis de Navă se putea întâlni acolo cu fatalitatea.

Nici o nenorocire! Noul PP era probabil un clon. Oakes văzuse arhivele cele mai vechi: Clonii erau accesorii, simplă recuzită. Asta o spusese cineva care semnase cu iniţialele MH. Şi declaraţia avea o foarte pregnantă aură de autoritate. Clonii erau recuzită.

Un cuvânt de lămurire asupra programelor noastre genetice. Atunci când mărim viteza de creştere, ne străduim în acelaşi timp să creem anumite tipuri de decizii. Viteza desparte, crează opţiuni mentale şi consideraţii pe termen lung. Totul devine decizia momentului.

― Jesus Lewis,

Directive privitoare la clonii-P

DUPĂ CE ACOPERISERĂ spărturile din perimetrul Fortului cu dispozitive temporare de etanşare, Lewis supraveghease zilnic modul în care se făcea curăţirea interiorului. Era o muncă lungă şi grea; munceau şi noaptea, folosind lumina de avarie, întregul Fort puţea a clor, atât de puternic încât în anumite porţiuni erau obligaţi să poarte filtre şi echipamente portabile pentru respiraţie.

Dimineaţa spălau curtea de mai multe ori cu clor, înainte de a avea curajul să se apropie de cadavre. Chiar şi aşa, improvizaseră în grabă nişte fălci mecanice, le montaseră pe echipamentul mobil, şi cu ele înlăturau cadavrele.

Peste tot era clor. Inevitabil, se alegeau cu arsuri pe piele, pe îmbrăcăminte, iar asta îngreuna şi mai mult munca.

La Sub-Nivelul Patru, dădură peste o surpriză plăcută: douăzeci şi nouă de cloni plus cinci Naturali, blocaţi într-o magazie, fără lumină. Toţi înfometaţi, însetaţi şi îngroziţi. Magazia adăpostea încărcături de rezervă pentru aruncătoarele de flăcări; Lewis avea astfel posibilitatea ca, la sterilizarea finală, pe lângă clor, să adauge şi focul.

Se miră că cei cinci muncitori nu fuseseră atacaţi de clonii-P. Apoi află că muncitorii dăduseră alarma în momentul atacului Tentaculelor Nervoase şi îi conduseseră pe cloni la adăpost. În timpul acestei lungi izolări, între clonii-P şi Naturali se dezvoltase un sentiment de camaraderie. De altfel, se putea remarca în timpul evacuării ― clonii ajutându-i pe Naturali şi vice versa. Chestia asta era foarte periculoasă. Se folosi de toată fermitatea şi autoritatea pentru a-i separa; clonii fură trimişi la munca dificilă a curăţării terenului din interiorul perimetrului, iar Naturalii primiră sarcinile obişnuite, acelea de supraveghere.

Însă văzu ceva care îl deranjă în mod deosebit: un gardian de încredere, Pattersing, se dădea pe lângă o gingaşă femelă clon-P, provenită din ultimele experienţe. Era înaltă şi făcută după standardele umane, cu piele de culoare cafeniu-deschis, şi ochi mari. Seria respectivă prezenta un defect, având oase fragile, şi Lewis era hotărât să o abandoneze ― numai că acum, femela aceasta era unul dintre puţinele exemplare ale încrucişării între genele umane şi cele Pandorane.

Probabil că Patterson manifesta doar grijă faţă de exemplarele valoroase. Ştia, desigur, cât de fragile erau oasele acestei serii. Da... asta trebuia să fie.

Lewis era satisfăcut să remarce cloni-P mult mai reuşiţi, care includeau material genetic local. Nu va fi nevoie să se treacă iarăşi prin acel program de cercetare lung, lent şi costisitor. Dezastrul de la Fort nu fusese total.

O stare de euforie puse stăpânire pe el. Sterilizaseră Fortul, iar acum aveau o nouă şi eficientă armă împotriva Tentaculelor Nervoase.

― Bine măcar că am rezolvat problema hranei, îi spuse lui Illuyank.

Illuyank îi aruncă o privire lungă, penetrantă. Lui Lewis nu îi plăcu.

― Dacă numărăm şi clonii-P, nu am mai rămas decât cincizeci, spuse Illuyank.

― Dar am salvat tot ceea ce era esenţial în proiect, spuse Lewis.

Prea târziu! Îşi dădu seama că vorbise prea mult. Illuyank era foarte inteligent, se dovedise capabil să tragă concluzii corecte dintr-un minimum de informaţii.

Asta e... Illuyank va pleca în Colonie. Murdoch va avea grijă de el.

― Oamenii trebuiesc înlocuiţi, au nevoie de odihnă, insistă Illuyank.

― Am credinţa că acest test ne-a făcut mai puternici, spuse Lewis.

Apoi îl trimise pe Illuyank să facă o sterilizare completă a Fortului ― fiecare colţişor, fiecare hală, să nu fie omis nici un petic ― cu clor şi/sau foc. Se mişcau încet prin pasaje, prin zonele deschise. Înaintarea lor era marcată de şuierul flăcărilor şi de valurile puternice de apă cu clor. Lewis ordonă o sterilizare finală cu gaz de clor, deschizând toate valvele, toate trapele din Fort. Apoi făcură o ultimă inspecţie generală, cu senzorii video.

Curat. Când totul luă sfârşit, pompară reziduul de clor pe terenul din vecinătatea perimetrului. Norii de clor împânziră stâncile şi dealurile pe lângă care se adăpostiseră clonii după ce fuseseră alungaţi din Fort.

Inevitabil, o parte din clor trecu de faleză şi atinse marea, provocând o retragere violentă a algelor din golf. O haită de aerostate fu trezită din nemişcare. Aerostatele plutiră la distanţă de Fort, deasupra colinelor din jur, spectatori, în timp ce Lewis şi slabele lui ajutoare sterilizau Fortul.

Ceva mai târziu, Lewis intră într-un vehicul blindat pentru a conduce echipa de sterilizare a zonei din exterior, luându-i pe Illuyank ca şofer. La un moment dat, îi ordonă lui Illuyank să oprească şi să închidă vehiculul, pentru a studia şirul de aerostate aflate în depărtare. Totul era ca o scenă, văzută prin bariera groasă de plasmasticlă a camionului. Uriaşele pungi portocalii pluteau într-o linişte deconcertantă. Tentaculele negre şi lungi, încolăcite în jurul stâncilor de pe coline le serveau ca ancore. Formau o linie misterioasă la aproximativ trei kilometri depărtare, umplându-i pe Lewis de teamă şi furie.

― Va trebui să eliminăm creaturile alea blestemate! spuse el. Sunt nişte bombe plutitoare.

― Cred că sunt mai mult decât atât, spuse Illuyank.

Unul dintre clonii supravieţuitori folosi acest moment pentru a se debarasa de raniţa cu clor. Se întoarse cu faţa spre şirul de aerostate, desfăcu larg braţele cioturoase şi strigă cu voce tare:

― Avata! Avata! Avata!

― Luaţi-l pe dementul ăsta de aici şi închideţi-l! ordonă Lewis.

Illuyank transmise ordinul mai departe, prin difuzoarele vehicolului. Doi supraveghetori se grăbiră sa execute ordinul.

Lewis privea mârâind. Avata ― ăsta fusese celălalt strigăt de revoltă al clonilor. Avata şi Ne e foame acum!

Dacă clonul de acolo n-ar fi făcut parte din ultimele încrucişări genetice, foarte valoroase, Lewis ar fi ordonat să fie ucis pe loc. Stupidă creatură!

Îşi spuse că va trebui să impună noi măsuri de precauţie. Reguli mult mai aspre cu privire la comportamentul clonilor. Oakes va trebui şi el implicat în deciziile astea. Vor inspecta Colonia şi Nava ― ca să aducă mai mulţi cloni, mai mulţi muncitori, mai multe gărzi, mai mulţi supraveghetori. Murdoch şi Camera Ţipetelor vor avea mult de lucru. Foarte mult de lucru. Da... ce să-i faci! Grădinăritul fusese întotdeauna o afacere brutală: scoate buruienile, ucide dăunătorii, elimină molimele. Scopul special al Laboratorului Unu era corect formulat: Grădina. Producea flori pentru Pandora.

― Am folosit clor, şi totul pare curat, spuse Illuyank.

― Să ne întoarcem, spuse Lewis.

Apoi:

― Când ajungi în Colonie, ai grijă să nu scapi nici o vorbă despre clor.

― Am înţeles.

Lewis se cufundă în gânduri. Sosise momentul să hotărască ce îi va spune lui Oakes, pentru ca dezastrul ăsta să fie transformat într-o importantă victorie.

Clonii sunt recuzită, şi cu asta-basta!

Morgan Hempstead,

Directorul Bazei Lunare

― MULŢUMESC că ai răspuns invitaţiei mele.

Toma îl privea cu atenţie pe vorbitor. Era surprins: ce senzaţie de pericol stârniseră nişte simple cuvinte! Acesta era Morgan Oakes, Preotul-psihiatru ― PP-ul, Şeful?

Pe Navă era după-amiază. Toma nu ieşise de multă vreme din celula de hibernare, nu se simţea complet treaz şi nici foarte obişnuit cu carnea sa îndelung adormită.

Acum nu mai sunt Raja Flattery. Sunt Raja Toma.

Nu exista nici o breşă în noua lui imagine, mai ales în privinţa asta.

― Ţi-am studiat dosarul, Raja Toma, spuse Oakes.

Toma încuviinţă. Ce minciună! Tensiunea din vocea celuilalt era prea evidentă. Oare Oakes nu-şi dădea seama cât de mult se trăda, mai ales în faţa cuiva cu simţuri bine antrenate? Din câte cuvinte scotea omul ăsta, nu puteai crede nici unul! Era neatent... foarte neatent.

Probabil că nu mai există alţi oameni cu simţuri antrenate pentru a-l testa.

― Am răspuns unei somaţii, nu unei invitaţi, spuse Toma.

Aşa! Cam aşa ar fi răspuns un Raja Toma.

Oakes zâmbi discret şi bătu cu palma un dosar subţire, pe care-l ţinea în poală. Un dosar? Greu de crezut. Toma ştia că era în interesul Navei să ascundă adevărata identitate a actorului din această piesă.

Toma! Sunt Toma! Aruncă o privire în celula unde fusese invitat de Oakes. Într-un târziu îşi dădu seama că pe vremuri fusese o cabină de locuit. Oakes dărâmase nişte pereţi, pentru a o extinde. Apoi, recunoscând un motiv decorativ mistic între două draperii roşii, suferi unul dintre cele mai puternice şocuri de când se trezise.

Asta a fost cabina mea!

Era evident că Nava se extinsese fantastic de mult faţă de zilele când, ca Navă a Neantului, adăpostea doar câteva mii de oameni în hibernare şi un echipaj-ombilical minim. Schimbările remarcate în drumul până la cabina aceasta dădeau de înţeles că în spatele lor se aflau alte schimbări, mai profunde. Ce se întâmplase cu Nava?

Această cabină extinsă dovedea mult prost gust. Spaţiul sugera un lux exagerat şi desfrâu, cu draperii exotice, covoare portocalii groase, şi divane lascive. Cu excepţia unei mici holo-proiecţii aflată în stânga lui Oakes, servosistemele cabinei fuseseră disimulate.

Oakes îi lăsă vizitatorului timp din belşug pentru a studia încăperea. Concomitent, încerca să-şi răspundă la câteva întrebări. Ce intenţie avea Nava cu acest străin misterios? întrebarea era întipărită clar pe figura lui Oakes.

Toma fu atras de proiecţia computerizată, aflată în acel moment în holofocus. Era o proiecţie tri-dimensională, cu ceva foarte familiar: o navă orbitând în jurul unei planete, colorată în verde, portocaliu şi negru. Doar sistemul planetar era necunoscut; avea doi sori şi câţiva sateliţi naturali. Şi, privind evoluţia lentă a navei pe orbită, avu un straniu sentiment de déjà-vu. Se mişca într-o navă aflată în mişcare, într-un univers aflat în mişcare... şi totul se mai întâmplase şi înainte.

Reluare?

Nava spusese că nu, dar... Toma alungă îndoielile, păstrându-le pentru mai târziu. Nu avea nevoie să i se spună că planeta aflată în holofocus era Pandora, iar proiecţia respectivă era versiunea în timp real a poziţiei Navei în sistemul Pandorei. Unele lucruri nu se schimbau; trecerea timpului nu avea efect asupra lor. Bickel studiase cândva o astfel de proiecţie pe Nava Neantului Pământeanul.

Morgan Oakes stătea pe un divan moale, tapiţat cu catifea ruginie, în timp ce Raja Toma rămăsese în picioare. O sugestie grosolană a poziţiei lor într-o ierarhie pe care Toma nu o analizase încă.

― Mi s-a spus că eşti Preot-psihiatru, spuse Oakes.

Apoi, în gândul său: Omul ăsta nu răspunde numelui său într-o manieră obişnuită.

― Da, aceasta a fost pregătirea mea.

― Expert în comunicare?

Toma dădu din umeri.

― Aahhh, da, spuse Oakes încântat de sine. Rămâne să demonstrezi cât de expert eşti. Spune-mi de ce l-ai cerut pe poet.

― Nava l-a cerut pe poet.

― Aşa spui tu.

Oakes tăcu după această provocare.

Toma îşi întoarse din nou privirea spre el. Era masiv-spre-gras, cu ten închis la culoare, şi răspândea un vag miros de parfum. Părul presărat cu fire argintii fusese pieptănat înspre înainte, pentru a ascunde un început de chelie. Nas ascuţit cu nări dilatate, gură subţire înclinată spre o grimasă aspră ce se întindea pe aproape toată lăţimea feţei; bărbie largă cu gropiţă. Ochii de culoare albastru deschis dominau cu autoritate această figură de Navigator care altfel nu avea nimic deosebit. Cercetători, sfredelitori, încercând mereu să penetreze suprafaţa asupra căreia se opreau. Toma văzuse astfel de ochi la oameni care purtau diagnosticul de psihopaţi.

― Eşti mulţumit de ceea ce vezi? întrebă Oakes.

Din nou, Toma dădu din umeri.

Lui Oakes nu-i plăcu acest răspuns.

― Ce-ai văzut la mine de simţi nevoia să mă cercetezi atât de intens?

Toma îl privi ţintă. Caracterul era uşor de recunoscut, iar prenumele spunea aproape totul. Oakes ar fi trebuit să aibă Lon ca nume de mijloc. Dacă ar fi fost un clon şi nu un supravieţuitor "rejucat" salvat de pe o planetă muribundă... da, ăsta ar fi un indiciu interesant despre modul în care Nava desfăşura acest joc mortal. Oakes avea o asemănare mai mult decât întâmplătoare cu Morgan Hempstead, de mult dispărutul director al Bazei Lunare. În plus, mai era şi numele.

― Eram foarte curios să văd cum arată Şeful, spuse Toma.

Găsi un scaun în faţa lui Oakes şi se aşeză fără a mai aştepta invitaţie.

Oakes se încruntă. Ştia cum i se spunea ― şi pe nava, şi la sol ― dar politeţea (şi diplomaţia) impunea ca în această cameră să nu se folosească termenul respectiv. Totuşi, deocamdată să nu grăbim declanşarea conflictului. Acest Raja Toma avea prea multe mistere. Tip aristocratic, cu aerul acela de sunt-mai-bun-ca-tine!

― Şi eu sunt curios să ştiu mai multe despre tine, spuse Oakes.

― Sunt un slujitor al Navei.

― Dar ce anume trebuie să faci?

― Mi s-a spus că aveţi o problemă de comunicare pe Pandora ― ceva în legătură cu o inteligenţă nonumanoidă.

― Ce interesant! Şi ce aptitudini speciale ai pentru a putea rezolva problema?

― Nava gândeşte că eu sunt cel mai potrivit pentru această treabă.

― Nu sunt de acord ca procesele navei să fie denumite gândire. De altfel, cui îi pasă ce părere are un sistem făcut din piese electronice? Eu prefer judecata umană.

Oakes îl privi cu mare atenţie pe Toma. Cum va reacţiona la această blasfemie directă? Cine era în realitate omul ăsta? Nu puteai avea încredere că blestemata de navă va juca corect. Un singur lucru merita crezut: nava nu era un zeu. Era puternică, desigur, dar avea limite ce trebuiau explorate.

― În sfârşit, intenţionez să mă ocup de problemă, spuse Toma.

― Dacă accept eu.

― Asta este între tine şi Navă, spuse Toma. Eu sunt foarte mulţumit să ascult de sugestia Navei.

― Mă simt jignit...

Oakes făcu o pauză, şi se lăsă pe spate înfundându-se în perne:

― ... când te referi la construcţia asta mecanică...

Făcu un gest cu mâna, indicând prezenţa Navei peste tot în jurul lor:

― ... spunându-i Navă. Ştii, implicaţiile...

Lăsă fraza în suspensie.

― Ai scos vreun ordin care să interzică Adorarea Navei? întrebă Toma.

I se părea o idee interesantă. Oare cum ar reacţiona Nava?

― Am făcut unele compromisuri cu monstruozitatea asta fizică pe care oamenii au scăpat-o de sub control, spuse Oakes. Ne tolerăm unul pe altul. Ai un nume interesant, ştiai?

― Familia mea l-a purtat... o perioadă foarte îndelungată.

― Ai familie?

― Mai corect ar trebui spus că am avut o familie.

― Ciudat. Te luasem drept clon.

― Da, iată o chestiune filozofică foarte interesantă, spuse Toma. Oare clonii au familii?

― Eşti clon?

― Ce importanţă are?

― N-are nici o importanţă. Aşa cum văd eu lucrurile, nu eşti decât o altă maşinaţie a navei. Te voi tolera... deocamdată.

Făcu un gest cu mâna, concediindu-l.

Însă Toma nu era pregătit să plece:

― Şi tu ai nume deosebit de interesant.

Oakes se întorsese spre proiecţia holografică de lângă el. Şovăi, privindu-l cu coada ochiului fără a întoarce capul. Gestul spunea clar: Mai eşti încă aici? Însă ochii lui trădau altceva. Îi fusese trezit interesul.

― Da?

― Semeni extraordinar de mult cu Morgan Hempstead, şi am remarcat că ai acelaşi nume.

― Cine a fost Morgan Hempstead?

― Ne-am întrebat adesea dacă directorul Bazei Lunare nu şi-a prevăzut un clon pentru el însuşi. Eşti cumva acel clon?

― Eu nu sunt clon! Şi ce este Baza Lunară?

Toma tăcu din gură, amintindu-şi ce îi spusese Nava. Aceşti supravieţuitori rejucaţi fuseseră aleşi în diferite etape ale evoluţiei umane. Asemănarea, chiar şi în nume, putea fi o coincidenţă. Proveneau dintr-o perioadă de dinaintea călătoriilor spaţiale? Nava era prima lor experienţă în multele dimensiuni ale universului?

― Ţi-am pus o întrebare!

Oakes era furios, şi nici nu încerca să-şi ascundă starea.

― Baza Lunară a fost sediul proiectului care a creat Nava.

― Satelitul Pământului? Pământul meu?

Oakes se împunse cu degetul în piept. Şi începu să se gândească la această revelaţie.

― Nu te-ai întrebat niciodată de unde a apărut Nava? întrebă Toma.

― Ba chiar de foarte multe ori. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Toma îşi amintea acum mai multe din relatările Navei, şi extrase câteva fragmente:

― Unii oameni trebuiau salvaţi. Soarele se transforma în novă. A fost nevoie de un efort gigantic.

― Aşa ni s-a spus şi nouă, dar cu mult mai târziu. Pe mine mă interesează foarte mult cum a putut fi păstrat secretul unei Baze Lunare.

― Dacă pe vapor ai o singură barcă de salvare, ce faci? Le spui tuturor unde se află?

Toma se simţi mândru de această minciună iscusită. Era exact genul de minciună pe care Oakes ar fi crezut-o fără rezerve.

Oakes aprobă în sinea sa:

― Da... desigur.

Aruncă o privire spre com-consolă, apoi se răsuci ca să capete o poziţie cât mai confortabilă. Toma minţea, evident. Interesantă minciună, totuşi. Toată lumea ştia că nava aterizase în Aegypt. Puteau fi două nave? Cine ştie...? Poate că au fost mai multe aterizări.

Toma se ridică în picioare:

― Unde găsesc un mijloc de transport spre Pandora?

― Nu găseşti nicăieri... până nu îmi spui mai multe despre Baza Lunară. Fă-te comod.

Arătă spre scaunul de pe care Toma tocmai se ridicase.

Toma trebui să se supună. Se aşeză pe scaun. Ce urzeală complicată ţesem, gândi el. Adevărul este mult mai simplu. Dar lui Oakes nu i se putea spune adevărul... nu, nu încă. Va trebui găsit momentul ― şi locul ― potrivit pentru ca Nava să-i ia comanda. Navigatorii merseseră foarte departe în jocul acesta al Adorării. Vor trebui scuturaţi bine, înainte să poată conştientiza adevărata cerinţă a Navei.

Toma închise ochii şi se gândi câteva momente, apoi îi deschise, începând să relateze evenimentele de la Baza Lunară aşa cum le cunoştea el. Faptele erau denaturate doar atât cât să dea iluzia că Baza Lunară fusese un proiect despre care Pământul lui Oakes nu ştia nimic.

Oakes îl oprea din când în când, insistând asupra unor anumite detalii.

― Eraţi cloni? Cu toţii?

― Da.

Oakes nu reuşi să-şi ascundă încântarea:

― De ce?

― Era cert faptul că unii dintre noi vor pieri. Clonarea mărea şansele de succes ale proiectului. Erau selectaţi cei mai buni oameni... fiecare grup beneficia de date suplimentare faţă de cel anterior.

― Ăsta era singurul motiv?

― Directivele Bazei Lunare defineau clonii ca fiind recuzită. Puteai face orice cu ei. Cu Naturalii ― oameni născuţi pe cale naturală ― trebuia să te porţi foarte atent.

Oakes rumegă puţin cele auzite, în timp ce un zâmbet fragil îi crăpă faţa. Apoi:

― Continuă.

Toma se conformă, întrebându-se ce găsea Oakes atât de satisfăcător.

Oakes ridică dintr-o dată mâna, oprind relatările. Detaliile mărunte nu prezentau un interes imediat. Imaginea în ansamblul ei îi ajungea, oferindu-i mesajul pe care şi-l dorise. Clonii erau recuzită. Exista un precedent. Iar acum cunoştea numele din spatele acelor iniţiale: MH ― Morgan Hempstead! Se hotărî să caute şi alte puncte slabe la acest Raja Toma.

― Spui că Raja este un nume de familie. Eşti cumva... ăăh... rudă cu acel Raja Flattery menţionat în ceea ce se numeşte istoria noastră?

― Rudă îndepărtată.

Şi Toma gândi: Este adevărat. Suntem rude îndepărtate. Ne desparte timpul. A fost odată un bărbat numit Raja Flattery... dar asta s-a întâmplat într-un alt eon.

Deja se simţea puternic ancorat în identitatea lui Raja Toma. Într-un fel, rolul acesta i se potrivea mai bine decât cel de Flattery.

Dintotdeauna am fost omul care se îndoieşte. Eşecurile mele au fost eşecurile îndoielilor. Oi fi eu provocarea vie a Navei, dar am libertate în alegerea metodelor.

Oakes îşi drese vocea:

― Acest schimb de informaţii mi s-a părut deosebit de edificator şi satisfăcător.

Toma se ridică din nou în picioare. Nu-i plăcea atitudinea acestui om, care credea că oamenii aveau valoare numai în măsura în care îi erau lui folositori.

Morgan. Trebuie să fie un clon al lui Hempstead. Trebuie!

― Acum voi pleca, spuse Toma.

Era suficientă provocarea? Studie figura lui Oakes încercând să descopere un răspuns negativ. Oakes era doar amuzat.

― Da, Raja Lon Toma. Pleacă. Pandora te va întâmpina cu braţele deschise. Probabil că vei supravieţui acestei întâmpinări. .. o vreme.

De-abia mult mai târziu, când aştepta să se îmbarce pe mijlocul de transport ce avea să-l ducă la sol, Toma se întrebă de unde şi cum obţinuse Oakes acele mobile luxoase pentru cabina sa extinsă.

De la Navă?

Mintea cedează, voinţa preia controlul.

Kerro Panille,

Poeme Alese

PANILLE IEŞI NĂUC şi teribil de tulburat din biroul lui Ferry.

Pe planetă!

Ştia care era impresia lui Hali despre bătrânul Ferry: un tâmpit împiedicat; însă bătrânul îşi arătase o cu totul altă faţă. Păruse viclean şi răzbunător, stăpânit de conflicte nerezolvate. Dar chiar şi aşa, mesajul fusese clar.

Plec pe planetă!

Nu avea timp de pierdut ― ordinele îi cereau să se prezinte în mai puţin de o oră la Puntea Cincizeci. Totul era acum subordonat rasului orar al Coloniei. Aici, pe Navă, se aflau în ultimul sfert de zi, însă în Colonie curând vor apare zorile. Navetele Navei făceau tot posibilul pentru a ateriza în primele ore ale dimineţii ― în acea perioadă, aerostatele aveau cea mai slabă activitate.

Aerostate... zori... pământ...

Simple cuvinte, dar îi induceau o stare nouă. Gata cu halele şi coridoarele Navei!

Toate implicaţiile acestei schimbări dădură năvală peste el. Putea vedea şi atinge electroalgele. Putea verifica singur comportamentul acestei inteligenţe nonumanoide.

Dintr-o dată, dori să împartă acest entuziasm cu cineva.

Privi în jur la coridoarele anoste ale Secţiei Medicale ― câţiva med-tehnicieni grăbiţi cu treburi. Nici una dintre figuri nu aparţinea unei fiinţe apropiate sufleteşte.

Silueta lui Hali nu apărea nicăieri printre aceşti trecători impersonali. Nu zărea decât freamătul şi agitaţia proprii Secţiei Medicale.

Se îndreptă spre coridoarele principale. Îl deranja luminăţia puternică. Era într-un contrast dureros cu cea din biroul lui Ferry ― cu dezodinea, cu mirosul de umezeală. Ferry îşi ţinea biroul în prea mult întuneric.

Probabil încearcă să ascundă dezordinea chiar de sine însuşi.

Apoi îi veni ideea că mintea lui Ferry era probabil ca şi biroul ― vagă şi dezordonată.

Un biet bătrân confuz.

La primul coridor principal, Panille făcu la stânga spre cabina sa. Nu avea timp să o caute pe Hali pentru a împărtăşi cu ea sentimentele acestei schimbări neaşteptate. Asta va rămâne pe mai târziu ― la prima revenire pe Navă, pentru odihnă şi recuperare. Atunci va avea considerabil mai multe lucruri de împărtăşit.

În cabină, îşi îndesă lucrurile în valiză. Nu ştia prea bine ce anume trebuia să ia cu el. Habar n-avea când se va întoarce. Recorderul şi casete de rezervă; câteva suveniruri... haine... carneţele şi un stylus de rezervă. Şi reţeaua de argint, desigur. Întinse reţeaua pentru a o examina ― un cadou de la Navă, din argint flexibil, şi suficient de mare pentru a-i acoperi capul.

Zâmbi, împachetând reţeaua şi legând-o cu propriile ei curele. Rareori refuza Nava să-i răspundă la vreo întrebare; refuzul semnala un defect în întrebare. Dar ziua în care primise această reţea fusese memorabilă, având în vedere refuzurile şi răspunsurile evazive.

Curiozitate nestăpânită ― caracteristica esenţială a poetului; Nava ştia, desigur, acest lucru. Fusese la Terminalul de Instructaj, şi întrebase:

― Vorbeşte-mi despre Pandora.

Tăcere.

Nava vroia o întrebare concretă.

― Care este creatura cea mai periculoasă de pe Pandora?

Nava îi arătă imaginea aproximativă a unei siluete umane.

Panille se enervase:

― De ce nu îmi satisfaci curiozitatea?

― Ai fost ales pentru această pregătire mai specială tocmai din cauza curiozităţii tale.

― Nu din cauză că sunt poet?

― De ce ai devenit poet?

Panille îşi aminti cum se holbase la propria imagine reflectată în display-ul monitorului, acolo unde Nava îi dezvăluia simbolurile.

― Cuvintele tale îţi sunt unelte, dar asta nu e deajuns, spusese Nava. De aceea există poeţi.

Panille continuase să se holbeze la imaginea sa, prins de ideea că era o reflecţie, însă suprapusă peste simbolurile Navei. Sunt şi eu un simbol? Înfăţişarea sa era şocantă şi ştia asta: singurul Navigator care purta păr lung şi barbă. Ca de obicei, părul era pieptănat spre spate şi strâns la nivelul cefei cu un inel de aur. Aşa arătau şi imaginile poeţilor prezentaţi în hologramele istorice.

― Navă, Tu scrii poeziile mele?

― Mi-ai pus o întrebare Zen: "Cum ştiu că eu sunt eu?" O întrebare fără sens. Tu, ca poet, ar trebui să ştii.

― Trebuie să fiu sigur că poezia este a mea!

― Chiar crezi că aş încerca să îţi influenţez poezia?

― Trebuie să fiu sigur.

― Foarte bine. Îţi dau un scut care te va izola de Mine. Când îl vei purta, gândurile vor fi doar ale tale.

― Cum pot fi sigur de asta?

― Încearcă.

Reţeaua de argint apăruse prin fanta pneumatică aflată în partea laterală a monitorului. Cu degete tremurânde, Panille deschise cutia rotundă, cercetă conţinutul, şi îşi puse reţeaua pe cap, îndesându-şi sub ea părul negru şi lung. Imediat, simţi o tăcere neobişnuită în cap. La început înfricoşătoare, apoi deosebit de interesantă.

Sunt singur! Cu adevărat singur!

Cuvintele care ieşiseră din el după aceea avuseseră o energie superioară, un ritm a cărui forţă sugestivă îi atinsese pe colegii săi Navigatori, provocându-le efecte ciudate. Unul dintre fizicieni refuzase cu încăpăţânare să-i citească sau să-i asculte poeziile.

― Îmi suceşti minţile! ţipase bătrânul.

Panille chicoti aducându-şi aminte, apoi îndesă pacheţelul argintiu în valiză.

Întrebare Zen?

Scutură din cap; nu avea acum timp pentru astfel de gânduri.

După ce umplu valiza, decise că rezolvase problema bagajelor. Îşi luă valiza şi plecă, străduindu-se să nu privească în urmă. Cabina reprezenta trecutul ― un loc în care parcursese perioade de scris frenetic; în care făcuse adânci şi neliniştitoare incursiuni în propriul sine. Petrecuse multe nopţi albe aici, şi într-o vreme se obişnuise să se plimbe pe coridoare, căutând suflul răcoros al vreunui ventilator. În acea vreme simţise Nava ca deosebit de fierbinte şi necomunicativă.

Însă de fapt eu eram acela; eu eram cel necomunicativ.

Ajuns la Puntea Cincizeci, i se spuse să aştepte într-o nişă fără scaun: un spaţiu micuţ cu pereţi de metal. Nici măcar nu se putea aşeza pe podea. Erau două trape: una prin care intrase, şi cealaltă pe peretele opus. Senzorii video sclipeau, aţintindu-l de deasupra trapelor. Ştia că era supravegheat.

De ce? L-am supărat pe Şef?

Aşteptarea îl umplea de nervi.

De ce mi-au spus să mă prezint urgent aici, dacă mă lasă să aştept?

Era ca în perioada aceea îndepărtată, când mama sa îl dusese la Navigatori. Avea cinci ani. Mama îl dusese de mână, pe scară, până la Recepţia Navei. Atunci habar n-avea ce însemna Nava, însă intuia ce urma să se întâmple cu el, pentru că mama îi explicase cu cea mai mare seriozitate.

Îşi amintea bine acea zi ― o zi de primăvară... peste tot, verdele frunzelor şi miresme de sol umed. Deşi trecuseră multe zile de atunci, nu i se şterseseră din memorie. Purta pe umăr un săculeţ de bumbac cu lucruri pe care mama le împachetase pentru el.

Coborî privirea spre valiza în care îngrămădise lucruri necesare şederii pe planetă. Mult mai rezistentă... mai încăpătoare.

Conţinutul săculeţului de bumbac din acea îndepărtată zi fusese limitat la patru kilograme ― maximum admis la Primire. Cele mai multe erau haine pe care mama le confecţionase singură pentru el. Mai avea şi acum săculeţul de culoarea chihlimbarului... şi patru fotografii primitive ― una cu tatăl pe care nu-l văzuse niciodată în carne şi oase, fiind omorât într-un accident de pescuit. Fusese un bărbat cu părul roşcat, piele închisă la culoare, şi un zâmbet care supravieţuise pentru a-l îmbrăţişa pe fiul său. În altă fotografie era mama, fără zâmbet şi fără vlagă, dar cu nişte ochi încă superbi; în a treia fotografie erau părinţii tatălui său, două figuri încordate care priveau direct în lentilele aparatului; şi o fotografie puţin mai mare, unde era înfăţişat "conacul familiei", un petic de pământ pe un petic de planetă, dispărută cu multă vreme în urmă, când Soarele se transformase în novă.

Nu supravieţuiseră decât fotografiile, îngrămădite laolaltă cu celelalte amintiri în săculeţul chihlimbariu, băgat la rândul lui în valiză. După ce Navigatorii îl aduseseră la viaţă, găsise toate acestea păstrate într-un compartiment al celulei de hibernare.

― Vreau ca fiul meu să trăiască, spusese mama sa dându-l pe mâna Navigatorilor. Aţi refuzat să ne luaţi pe amândoi, ca familie, atunci luaţi-l pe el!

Ameninţarea din vocea ei fusese evidentă. Era disperată, şi cine ştie ce putea face! În acele zile pline de violenţă, erau mulţi oameni disperaţi, şi se întâmplau tot felul de lucruri disperate. Navigatorii păruseră mai degrabă amuzaţi decât speriaţi, dar îl acceptaseră pe tânărul Kerro şi îl trimiseseră la hibernare.

― Kerro a fost numele tatălui meu, spusese ea lungind r-urile. Aşa se pronunţă. Era un amestec de portughez şi samoan, un bărbat superb. Mama mea era slută şi a fugit cu alt bărbat, însă tatăl meu a fost întotdeauna superb. L-a mâncat un rechin.

Panille ştia că şi tatăl său fusese pescar. Îl chema Arlo. Poporul său scăpase fugind din Galia până în Insulele Chin-ului, unde marea îi proteja acum de persecuţie.

Cât de mult a trecut de atunci? se întrebă el.

Ştia că hibernarea oprea timpul cărnii, însă era ceva care continua să meargă mai departe, fără să se oprească... Eternitatea. Aceasta era lumânarea poetului. Cei ce-l făceau acum să aştepte habar n-aveau cum putea regla poetul flacăra lumânării. Ştia că era testat, însă Navigatorii din spatele senzorilor nu cunoşteau testele la care îl supusese deja Nava.

Panille îndulci aşteptarea amintindu-şi un astfel de test. La momentul respectiv, nu ştiuse că era un test; de-abia mai târziu îşi dăduse seama. Avea şaisprezece ani şi era mândru de capacitatea sa de a stârni emoţii cu ajutorul cuvintelor. În cabina secretă din spatele Arhivelor, Panille activase com-consola pentru o şedinţă de studiu ― pentru a-şi explora propria curiozitate.

Conversaţia o începuse Nava, ceea ce era neobişnuit. În mod normal, Nava doar răspundea întrebărilor sale. Primele cuvinte îl făcuseră să tresară.

― Crezi că eşti Dumnezeu, aşa cum au crezut şi alţi poeţi?

Panille stătu puţin pe gânduri.

― Dumnezeu este întregul univers. Eu fac parte din acest univers.

― Un răspuns înţelept. Eşti cel mai înţelept poet din experienţa Mea.

Panille păstră tăcerea, nedumerit şi foarte atent. Ştia că Nava nu oferea niciodată răspunsuri sau laude simple.

Răspunsul Navei fusese, încă o dată, neaşteptat:

― De ce nu porţi reţeaua de argint?

― Acum nu compun poezii.

Apoi, din nou la subiectul iniţial:

― De ce există Dumnezeu?

Răspunsul îi răsări imediat în cap. La fel apăreau multe din versurile poeziilor:

― Pentru informaţii, nu pentru decizii.

― Dumnezeu nu poate lua decizii?

― Dumnezeu este sursa informaţiilor, nu a deciziilor. Deciziile aparţin oamenilor. Dacă Dumnezeu ia o decizie, atunci este o decizie omenească.

Nava se simţise entuziasmată. În orice caz, aşa apreciase Kerro prin prisma a ceea ce sesizase el. Nava îi trimitea informaţiile într-o anumită formă, şi era o formă pe care doar un poet o putea recunoaşte. Fusese antrenat, sensibilizat să pună corect întrebările... chiar şi atunci când se întreba pe sine.

Aşteptând la Puntea Cincizeci, întrebările se ciocniră de el, însă nu îi plăceau unele dintre răspunsurile sugerate.

De ce îl făceau să aştepte? Era o atitudine grosolană. Şi pentru ce avea Colonia nevoie de un poet? Pentru comunicare? Sau temerile lui Hali erau întemeiate?

Trapa din faţă se întredeschise cu un slab şuier, şi o voce strigă la el:

― Grăbeşte-te!

Panille recunoscu vocea şi încercă să nu-şi trădeze surprinderea. Intră într-o cameră de recepţie şi auzi trapa închizându-se ermetic în urma sa. Automat. Şi, desigur, acolo se afla împiedicatul Doctor Winslow Ferry.

În urma recentei analize asupra lui Ferry, Panille încercă să-l privească cu simpatie. Însă era o încercare grea. Camera semăna cu toate celelalte: două trape în pereţii de metal, instrumentele în panouri, fără hublouri. Camera era blocată de o barieră joasă şi de o com-consolă, în spatele căreia stătea Ferry. O altă barieră bloca drumul spre trapa din peretele îndepărtat.

Panille avu impresia că Ferry era prea bătrân pentru ceea ce făcea. Avea ochi apoşi, cenuşii, plini de o falsă plictiseală, obraji buhăiţi... Respiraţia îi duhnea a apă de gură. Iar vocea era plină de viclenie:

― Văd că ţi-ai adus propriul recorder.

Apăsă câteva taste care îl ecranară de la brâu în jos. Apoi privi la valiza de pe umărul lui Panille:

― Ce altceva ai mai luat cu tine?

― Lucruri personale, îmbrăcăminte... câteva amintiri.

― Hrrmmm.

Ferry mai notă ceva apoi spuse:

― Ia să vedem!

Neîncrederea din vocea bătrânului îl şocă pe Panille. Puse valiza pe tejgheaua plată de lângă consolă, apoi îl privi pe Ferry cum îi cotrobăie prin lucruri. Nu-i plăcea deloc că lucrurile personale erau atinse de un străin. După un timp, deveni evident că Ferry căuta obiecte ce puteau servi ca armă. Deci zvonurile erau adevărate! Oamenii din preajma lui Oakes se temeau pentru propria lor piele!

Ferry ridică reţeaua flexibila din argint, legată în curele:

― Ce-i ăsta?

― O folosesc atunci când scriu poezii. Nava mi-a oferit-o.

Ferry o puse cu grijă pe tejghea şi reluă examinarea atentă a bagajelor. Unele piese de îmbrăcăminte le trecea sub o lentilă specială şi studia detaliile cu un scanner ale cărui ecrane împiedicau pe alţii să vadă ceea ce vedea el. Din când în când, mergea la consolă şi nota ceva.

Panille privi spre reţeaua de argint. Ce avea Ferry de gând cu ea? Nu i-o putea confisca!

Ferry vorbi peste umăr, examinând îmbrăcămintea.

― Crezi că nava este Dumnezeu?

Cum adică, "nava"? Vorbele îl surprinseră pe Panille:

― Eu... da.

Îşi aminti de conversaţia pe care o avusese cu Nava pe marginea acestui subiect. Şi acela fusese un test. Nava era Dumnezeu şi Dumnezeu era Nava. Nava putea face lucruri de care carnea muritoare era incapabilă... atâta vreme cât rămânea carne muritoare. Dimensiunile normale ale spaţiului se dizolvau în faţa Navei. Timpul nu supunea Nava nici unor restricţii.

Şi eu sunt Dumnezeu, Doctore Winslow Ferry. Dar nu sunt Nava... Sau sunt? Dar tu, dragă Doctore, ce eşti?

Ştia fără nici un dubiu care era originea întrebării lui Ferry. Caracterul divin al Navei rămânea pentru mulţi o întrebare deschisă. Existase o vreme când Nava fusese navă, desigur. Toţi aflau asta citind istoria. Pe vremuri, Nava fusese un vehicul pentru inteligenţele muritoare. Nava existase în dimensiunile limitate pe care le putea sesiza orice om şi avusese o destinaţie. Avusese şi o perioadă de nebunie şi violenţă. Apoi... nava întâlnise Sfântul Vid, acel rezervor de haos pe care trebuiau să-l înfrunte toate fiinţele.

Istoria Navei era plină de călătorii şi aluzii la o planetă paradisiacă care aştepta ― undeva ― omenirea.

Însă Ferry se dăduse de gol ca făcând parte dintre sceptici, dintre cei care puneau la îndoială istoria prezentată de Navă. Aceste îndoieli prindeau rădăcini, pentru că Nava nu le cenzura. Singura dată când Panille se referise la îndoieli, Nava răspunsese clar şi cu un stil care era de natură a inspira orice poet.

― Care este scopul îndoielilor, Panille?

― Să verifice datele.

― Şi poţi verifica adevărurile istorice cu îndoielile tale?

Avusese nevoie de timp pentru gândire. Panille răspunse după câteva lungi momente:

― Tu eşti singura mea sursă.

― Ţi-am oferit vreodată date false?

― Nu am descoperit nimic fals.

― Asta ţi-a înnăbuşit îndoielile?

― Nu.

― Şi atunci, ce poţi face cu îndoielile?

Răspunsul cerea multă atenţie, şi mai mult timp de gândire:

― Le-am pus deoparte, până când va sosi momentul să le testez.

― Situaţia asta schimbă relaţiile cu Mine?

― Relaţiile se schimbă mereu.

― Aaahhhh, ce mult îmi place compania poeţilor!

Panille fu scos brusc din amintiri. Îşi dădu seama că Ferry i se adresase de mai multe ori.

― Te-am întrebat "Ce-i asta?"

Panille privi obiectul din mâna lui Ferry.

― A fost pieptenul mamei mele.

― Din ce material este făcut?

― Din carapace de broască ţestoasă. Au existat pe Pământ.

Lăcomia sclipea în ochii lui Ferry:

― Habar n-am de aşa ceva.

― Este o amintire de la mama, unul dintre puţinele lucruri care mi-au mai rămas de la ea. Dacă mi-l iei, am să depun Navei o plângere oficială.

Ferry îşi trădă furia imensă. Miji ochii. Mâinile îi tremurau pe piepten. Însă privirea i se îndreptă spre reţeaua de argint. Ştia ce se spunea despre acest poet; vorbea cu nava în liniştea nopţii, iar nava îi răspundea.

Încă o dată, Ferry notă ceva în spatele ecranului com-consolei, apoi rosti una dintre cele mai lungi cuvântări ale sale.

― Vei merge la sol, unde vei lua legătura cu Waela TaoLini. Este exact ceea ce meriţi. Vei găsi o navetă aşteptând la Puntea Cincizeci-B. Te îmbarci în ea. Jos, te întâlneşti cu Waela.

Panille îşi îndesă lucrurile înapoi în valiză, în timp ce Ferry îl privea amuzat. Mi-a luat ceva în timp ce visam cu ochii deschişi? se întrebă Panille. Ar fi preferat ca omul din faţa sa să fie mai degrabă furios decât amuzat, însă nu mai avea cum să scoată totul din valiză pentru a verifica. Nu mai avea cum. Ce s-a întâmplat cu oamenii din preajma lui Oakes? Panille nu mai văzuse vreodată la un Navigator atâta minciună şi lăcomie. Şi mirosul care îi ieşea din gură! Flori moarte. Închise valiza.

― Pleacă, eşti aşteptat, spuse Ferry. Nu mai pierde timpul.

Panille auzi încă o dată trapa deschizându-se în spatele său.

Până la ieşirea din cameră, simţi tot timpul privirea lui Ferry aţintită în spinare.

Waela TaoLini? Nu auzise niciodată de ea. Apoi: Exact ceea ce merit?

Aveţi grijă, căci eu nu am teamă, deci sunt puternic. Voi sta la pândă cu şiretenia unui şarpe, şi voi muşca cu veninul lui. Veţi regreta injuriile pe care mi le adresaţi.

Cuvintele Monstrului lui Frankenstein,

Arhivele Navei

OAKES stătea în umbră, privind înregistrarea holografică. Era nervos şi iritat. Pe unde umbla Lewis?

În spatele său, uşor spre dreapta, stătea în picioare Legata Hamill. Lumina slabă şi difuză a proiectorului le accentua trăsăturile. Amândoi priveau cu încordare acţiunea care se desfăşura în holofocus.

Scena prezenta pasajul principal din spatele Punţii Nouăsprezece, care ducea spre una dintre Catedralele Copacilor. Kerro Panille însoţit de Hali Ekel se îndrepta spre un senzor. Pe fundalul încadrat de capătul pasajului, se putea zări Catedrala Copacilor. Ekel îşi purta trusa medicală pe umăr; cureaua de prindere a trusei o ţinea neglijent în mâna dreaptă. Panille avea un recorder la şold şi o gentuţă din care ieşeau carneţelul şi un stylus. Era îmbrăcat cu o salopetă albă, care îi scotea în evidenţă părul lung şi barba. Părul, legat cu un inel de aur, era pieptănat astfel încât vârful cozii să-i cadă pe piept, în partea stângă. În picioare avea cizme.

Oakes studia cu atenţie fiecare detaliu.

― Ăsta-i tânărul din raportul lui Ferry?

― Da.

Vocea Legatei, plină, de contralto, îi distrase atenţia, şi clipi de câteva ori. Între timp, Panille şi Ekel intraseră în zona de sensibilitate a altui senzor. Unghiul de vedere se modifică.

― Par un pic nervoşi, spuse el. Aş vrea să ştiu ce au scris pe carneţel.

― Cuvinte de dragoste.

― De ce să le scrie când...

― Este poet.

― Dar ea nu este. Mai mult, el rezistă agresiunilor ei sexuale. Chiar că nu-l înţeleg. Pare foarte... pneumatică şi bună la pat.

― Vrei să-l arestăm şi să-i examinăm carneţelul?

― Nu. Trebuie să acţionăm discret, cu multă fineţe. La naiba! Unde este Lewis?

― Nu se poate lua legătura cu el.

― La naiba!

― Asistenţii lui spun că este ocupat cu o problemă deosebită.

Oakes dădu din cap. Problemă deosebită. Acesta era codul lor privat pentru ceva care nu se putea discuta deschis. Nu se ştie cine poate trage cu urechea. Deci pilulele din ceafă nu mai erau imune la spionaj?

Panille şi Ekel se opriseră lângă trapa care ducea de la biroul lui Ferry la Secţia Medicală.

Oakes se strădui să-şi aducă aminte de câte ori îl văzuse pe acest tânăr. Panille nu suscitase prea mult interes până nu dăduse de bănuit că putea vorbi cu nava. Apoi venise acel ordin al navei ca Panille să fie trimis pe planetă!

Ce interes are nava să-l trimită pe planetă?

Un poet! La ce putea fi bun un poet? Oakes era acum sigur: nu credea că Panille vorbea cu nava.

Însă nava, probabil chiar şi acel Raja Toma, îl doreau pe Panille la sol.

De ce?

Întoarse întrebarea pe toate părţile, dar nu găsi nici un răspuns.

― Eşti sigură că cererea referitoare la Panille a venit din partea navei? întrebă el.

― Au trecut şase cicluri diurne de la cerere... şi mie nu mi s-a părut o cerere; mi s-a părut un ordin.

― Însă a venit din partea navei, eşti sigură?

― Foarte sigură.

Iritarea din vocea ei era gata-gata să dea în nesubordonare:

― Am folosit codul tău şi am făcut o verificare completă. Totul e aşa cum îţi spun.

Oakes oftă.

De ce Panille?

Poate că poetul ar fi meritat ceva mai multă atenţie. Era unul dintre Pământenii originari. Trebuie să sap mai adânc în trecutul lui. Aşa am să fac.

Scena din holofocus îi prezenta pe Ekel şi pe Panille despărţindu-se. Panille se întoarse şi-i văzură spatele ― un spate lat şi musculos, aprecie Legata. Îi atrase lui Oakes atenţia asupra acestui lucru.

― Îl găseşti atrăgător, Legata?

― N-am făcut decât să remarc că nu este un prăpădit.

― Mmmm.

Oakes era puternic conştient de mirosul îmbătător ce venea dinspre Legata. Avea un corp superb proporţionat pe care însă nu i-l oferise până acum. Nu-i nimic. Oakes ştia să fie răbdător. Răbdător şi insistent.

Panille intra pe uşa biroului lui Ferry. Oakes lovi o tastă pentru a opri derularea, lăsând lumina aparatului să strălucească în continuare. Nu vroia să mai vadă încă o dată scena aia cu Ferry. Bătrân prost şi împiedicat!

Oakes o privi pe Legata, întorcând cât mai puţin capul. Superbă. Legata îşi punea foarte adesea o mască insipidă, însă Oakes ştia să vadă valoarea constantă a muncii sale. Puţini oameni erau la curent că femeia aceasta avea o forţă terifiantă, de mutant. Sub pielea aceea gingaşă şi caldă se ascundea o musculatură extraordinară. Ideea aceasta îl excita. Era peste tot cunoscută ca o fanatică a istoriei, care adesea se ruga de Arhive să-i dea nişte modele pentru a le transpune în îmbrăcămintea sa. În momentul de faţă, purta o togă scurtă care lăsa expus vederii cea mai mare parte din sânul drept. Materialul subţire şi uşor atârna de vârful sfârcului, gata să cadă. Oakes simţi chiar şi acolo pulsaţia forţei ei.

Îşi bate joc de mine?

― Spune-mi de ce vrea nava să trimită un poet la sol, făcu el.

― Vom aştepta şi vom vedea.

― Să facem nişte presupuneri.

― Ar putea fi un lucru foarte simplu şi sincer ― comunicarea cu electro...

― Nimic din ceea ce face nava nu este simplu şi sincer! Şi mai scuteşte-mă cu termenii ăştia pompoşi. Sunt alge, simple alge. O belea cumplită, pe deasupra.

Legata îşi drese vocea, primul semn de nervozitate pe care Oakes îl sesizase la ea. Îi plăcea asta. Da... În curând va fi pregătită pentru Camera Ţipetelor.

― Mai este acel Toma, spuse ea, poate că el...

Tu nu ai voie să-l întrebi despre Panille.

Legata era uluită:

― Te-au satisfăcut răspunsurile lui?

― Sunt satisfăcut că este prea tare pentru tine, nu ţi-l pot lăsa pe mâna.

― Cred că eşti prea suspicios, spuse ea.

― Cu nava asta, niciodată nu poţi fi prea suspicios. Bănuieşti totul, dar ştii că mai e ceva ce îţi scapă.

― Dar nu sunt decât doi...

― A fost ordinul navei.

Oakes făcu o pauză lungă, timp în care continuă să o privească.

― Aşa ai spus: ordin. E adevărat?

― Da.

― Ai vreun indiciu, oricât de vag, că Toma ― şi nu nava ― ar fi venit cu ideea sta?

― Nu există decât un ordin, cel al Navei, care cere adăugarea acestui... acestui Panille la lista personalului Coloniei.

― De ce ai ezitat la numele lui?

― Am avut un lapsus!

Acum se enervase. Oakes era foarte satisfăcut. Această Legata Hamill avea potenţial. Însă va trebui să o dezveţe de obiceiul ăsta de a spune Navă, în loc de navă.

― Nu-l găseşti atrăgător?

― Nu în mod deosebit.

Dar frământa cu degetele un colţ al togii.

― Şi nu există nici o înregistrare a conversaţiei dintre Toma şi navă?

― Nimic.

― Nu ţi se pare ciudat?

― Ce vrei să spui?

― Toma a venit din celula de hibernare. Cine a dat ordinul? Cine l-a instruit?

― Nu există nici o înregistrare în acest sens.

― Cum de nu există nici o înregistrare a unui eveniment despre care ştim sigur că a avut loc?

Acum teama dădea târcoale pe la marginea furiei:

― Nu ştiu!

― Nu te-am avertizat că trebuie să suspectezi totul?

― Ba da! Mi-ai spus că trebuie să suspectez pe toată lumea!

― Bine... foarte bine.

Oakes se întoarse cu faţa spre holofocus.

― Acum pleacă şi mai caută. Probabil că ţi-a scăpat ceva.

― Ştii cumva ce anume mi-a scăpat?

― Asta tu trebuie să afli, draga mea!

Ascultă foşnetul togii, în timp ce Legata se grăbea să dispară din cameră. O scurtă fulgerare de lumină la deschiderea uşii, apoi din nou penumbră. Plecase.

Oakes renunţă la înregistrare, trecând la ceea ce se petrecea în momentul respectiv, şi desemnă senzorii care să urmărească drumul Legatei. Trecu de la un senzor la altul, privind-o, până ce Legata se aşeză la postul de comandă al Arhivelor, cerând informaţia pe care o dorea. Oakes verifică: ceruse toate mesajele dintre navă şi Pandora, toate datele despre Raja Toma şi Kerro Panille. Nu o uitase nici pe Hali Ekel.

Bine.

Următorul pas al Legatei va fi să se folosească de câţiva dintre oamenii lui Lewis pentru o supraveghere eficientă. Oakes ştia că Legata trecuse o dată prin toate informaţiile Arhivei, însă acum va căuta cu şi mai multă atenţie, căutând coduri sau alte subterfugii. Cel puţin, asta spera el că era intenţia ei. Daca secretul se afla acolo, Legata îl va afla. Trebuia provocată, aţâţată, îmboldită.

Să suspecteze orice şi pe oricine.

Opri holografii şi se încruntă în întuneric. Curând, foarte curând, va pleca pentru totdeauna la sol. Nu se va mai reîntoarce în spaţiul periculos al navei. Pandora era foarte primejdioasă, dar avea nevoie de o vizuină proprie, un sălaş unde să nu fie supravegheat de navă tot timpul, cu o promptitudine terifiantă. Monstrul ăsta mecanic! Ştia că îi urmărea toate mişcările. Asta aş face şi eu.

Unii credeau că influenţa navei se extindea mult dincolo de limitele ei. Dar Fortul va rezolva totul. În caz că Lewis nu îl înşeală. Nu... nici o şansă. Tăcerea asta prelungită a lui Lewis trebuia să aibă drept cauză o problemă internă cu clonii. În caz de dezastru, aveau la dispoziţie canale cu adevărat sigure. Nici unul dintre acestea nu fusese activat. La Fort se petrecea cu totul altceva. Poate că Lewis îmi pregăteşte o surpriză plăcută. Ar fi în firea lui.

Oakes zâmbi în sinea sa, savurând intimitatea acestor gânduri ascunse. Habar n-ai ce planuri am, Monstru Mecanic.

Te-am inclus în planurile mele.

Avea planuri şi pentru Pandora, planuri măreţe. Dar nava nu făcea parte din ele. Alte planuri cu Legata. În curând va trebui să meargă în Camera Ţipetelor. Da. Atunci va avea mai multă încredere în ea.

Nostalgia reprezintă o iluzie interesantă. Prin nostalgie, oamenii îşi doresc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Aici intervine memoria pozitivă. În câteva generaţii, memoria pozitivă tinde să elimine din ce în ce mai mult ceea ce a existat în realitate, remodelând totul spre o esenţă a dorinţelor obsedante.

Cuvintele Navei

PENTRU PRIMA OARĂ, Waela se gândea să refuze o misiune. Nu de frică ― fusese singura care supravieţuise în acele submersibile de cercetare şi considera în continuare că acest proiect trebuie să meargă mai departe, cu orice preţ. Instinctul îi spunea că electroalgele reprezentau factorul cel mai important din viaţa Coloniei. Supravieţuirea.

Am fost acolo jos şi am supravieţuit. Eu ar trebui să conduc noua echipă de cercetare.

Gândul acesta pusese stăpânire pe ea. Se apropia împreună cu Toma de activitatea desfăşurată în jurul noului submersibil. Toma făcea presiuni ca submersibilul să fie terminat cât mai curând.

Bărbatul acesta o îngrijora. La prima vedere, părea un tip destul de drăguţ; dar mai departe... cine ştie? Mintea lui părea să cutreiere aiurea.

De-abia a ieşit din celula de hibernare, nu a acumulat suficientă experienţă pentru a se putea descurca aici.

Se opriră la câţiva metri de perimetrul de lucru. Waela studie forma care lua naştere sub luminile strălucitoare. Toată această energie... toţi aceşti lucrători! Erau ca nişte insecte micuţe căţărate pe un ou uriaş. Încercă să pătrundă sensul acestei construcţii. Avea un anume sens... dar ce rost avea miezul transparent din plaz? Întotdeauna se folosiseră de plasmasticlă în construirea submersibilelor, dar acest miez detaşabil construit în întregime din plaz era o concepţie nouă. Ştia că avea să se facă aglomeraţie acolo, iar acest lucru nu-i prea convenea.

De ce Toma? De ce l-au pus pe el şef?

Îşi aminti plimbarea lor printre clădiri, până la hangarul dirijabilelor. Fusese prea ocupat să-i dea ei ordine, ca să mai vadă umbra unei Glugi Nemiloase năpustindu-se printre santinele. Waela prăjise demonul într-o fracţiune de secundă, trăgând de la şold ― şi imediat începu să tremure dându-şi seama că fusese gata-gata să-şi lase acasă pistolul laser. Perimetrul se presupunea că este sigur, păzit de cele mai bune santinele.

Toma de-abia observase.

― Rapizi drăcuşorii ăştia, spuse el calm. Apropo, din echipa noastră va face parte şi un poet, trimis de Navă.

― Un poet? Dar avem nevoie de...

― Îl vom accepta, pentru că ni-l trimite Nava.

― Dar noi am cerut...

Ştiu ce am cerut!

Dădea impresia că-şi suprimă propriile presimţiri rele.

― Bine, dar avem în continuare nevoie de un inginer de sistem pentru..., începu ea.

― Vreau să-l seduci pe acest poet.

Waelei nu-i venea să creadă că auzise bine.

― Când te superi, pielea ta este un adevărat curcubeu, spuse Toma. Consideră că ai primit o misiune. Am văzut o hologramă a poetului. Este destul de atrăgător în...

― Trupul meu îmi aparţine! spuse ea privindu-l crunt. Şi nimeni... nici tu, nici Oakes, nici Nava, nu îmi spune mie pe cine să las sau nu să pătrundă în trupul meu.

Fu surprinsă să-l vadă cu mâinile ridicate, zâmbind. Îşi dădu seama că aţintise instinctiv pistolul laser între ochii lui. Cu aceeaşi căutătură cruntă, îl coborî băgându-l în teacă.

― Îmi pare rău, spuse ea.

Îşi reluară plimbarea spre hangar.

― Cât de importantă este pentru tine echipa de cercetare a electroalgelor? întrebă el deodată.

Ştia asta foarte bine! Toată lumea o ştia. De când coborâse pe planetă, Toma dăduse dovadă de capacităţi deosebite în descoperirea informaţiilor de importanţă critică.

Înseamnă totul pentru mine.

Toma începu să vorbească. Vroia să afle dacă Panille venise de bună voie. Lucra oare pentru Oakes sau pentru Lewis, pe care oamenii îl menţionau cu atâta frică în glas? Cine? Cine? Îndoieli ― o cascadă de îndoieli.

Dar ca să afle toate astea, ce nevoie avea să-l seducă pe Panille? Răspunsul primit de la Toma nu îi oferi satisfacţie.

― Trebuie să penetrezi dincolo de toate barierele lui Panille, dincolo de toate măştile.

La naiba!

― Cât de important este acest proiect pentru tine? insistă Toma.

― Este vital... nu doar pentru mine, ci pentru întreaga Colonie.

― Bineînţeles că este. Iată de ce trebuie să-l seduci pe poet. Dacă participă ca membru activ al acestei bizare echipe, trebuie să ştim cât mai multe despre el.

― Şi să-l avem cu ceva la mână!

― Altfel nu se poate.

― Cercetează-i dosarele şi află dacă preferă femeile. Nu am de gând să...

― Asta nu este problema mea, şi ştii foarte bine! Dacă vrei să rămâi în echipă, va trebui să execuţi ordinele pe care ţi le dau!

― Nici măcar nu pot pune la îndoială înţelepciunea ordinelor tale?

Nava m-a trimis. Nu există o altă autoritate deasupra ei. Şi pentru ca acest proiect să reuşească, trebuie să aflu nişte lucruri.

Ea nu putea nega intensitatea trăirilor lui, dar...

― Waela, ai dreptate când spui că proiectul este vital. Nu ne putem juca cu timpul tot aşa cum ne jucăm aici cu cuvintele.

― Dar eu n-am nici un cuvânt de spus? N-am nici un drept?

Era gata-gata să dea în lacrimi, dar nu-i păsa.

― Ai un...

― Eu am supravieţuit! I-am privit pe toţi murind! Pe toţi! Asta îmi dă dreptul să îmi exprim părerea despre echipă.

Toma sesizase înroşirea puternică a pielii Waelei. Îi simţea cu intensitate prezenţa. Ce fiinţă promptă şi receptivă! Se simţi încolţit de sentimente pe care nu le mai trăise de foarte mulţi eoni.

Au trecut secole de atunci!

Vorbi cu blândeţe:

― Ne consultăm, şi împărtăşim toate informaţiile pe care le primim. Dar deciziile hotărâtoare sunt ale mele, şi nu se discută. Dacă s-ar fi procedat aşa de la început, proiectul nu s-ar fi aflat acum în faza asta nenorocită.

Waela apăsă câteva taste descuind poarta hangarului şi păşiră înăuntru, în luminile puternice şi activitatea susţinută, în zgomot şi miros de torţe. Waela îi puse o mână pe braţ, oprindu-l. Părea atât de subţire şi vânos!

― Explică-mi şi mie, cum va reuşi misiunea noastră, dacă-l seduc pe poetul ăsta?

― Ţi-am spus. Trebuie să ajungi la esenţa lui.

Waela privi activitatea din hală:

― Crezi că înlocuirea plastoţelului cu plaz...

― Asta nu este singura modificare.

Coborî privirea spre ea:

― Vom ajunge acolo pe calea aerului.

― Ce...

Apoi zări cabluri groase urcând printre panourile de iluminare, sus, în umbrele plafonului hangarului. Acolo se putea distinge o parte dintr-un gigantic dirijabil. Submersibilul urma să fie ataşat de un dirijabil, în locul obişnuitelor nacele blindate.

― Dar de ce...

― Deoarece algele ne-au sugrumat toate submersibilele.

Ea îşi aminti cum scăpase dintr-un submersibil sortit pieirii ― algele agitate de lângă ţărm, capsula de salvare, înotul disperat spre stânci şi miraculosul plonjon al unui dirijabil de patrulare care o smulsese din ghearele vânătorilor.

Ca şi cum îi citise gândurile, Toma spuse:

― Ai văzut tu însăţi. La prima noastră întrunire, ziceai că algele parcă ar fi conştiente.

Sunt conştiente.

― Acele submersibile n-au fost doar deteriorate. Au fost pur şi simplu prinse şi distruse.

Ea se gândi puţin. Toate misiunile pierdute care apucaseră să transmită ceva demonstrau că fuseseră distruse la scurt timp după ce culeseseră câteva eşantioane de alge.

Oare algele au crezut că le atacăm?

Raţionamentul îi spunea că da, era posibil. Dacă algele sunt conştiente... Da, ar avea o matrice senzorială externă care să reacţioneze la durere. Nu era o agitaţie oarbă, ci un răspuns conştient.

Toma vorbi cu o voce plată:

― Algele nu sunt legume insensibile.

― Eu am spus mereu că ar trebui să încercăm să comunicăm cu ele.

― Aşa vom face.

― Şi atunci, ce importanţă are dacă plonjăm de sus sau dacă ne scufundăm pornind de lângă ţărm? Tot acolo ajungem.

― Ne vom scufunda prin lagună.

Toma se apropie de construcţie, aplecându-se pentru a inspecta un şir de suduri.

― Bună treabă, murmură el. Bună treabă.

Sudurile erau aproape invizibile. Când miezul va fi gata, ocupanţii vor avea vizibilitate perfectă în toate direcţiile.

― Lagună? întrebă Waela făcând un pas înapoi.

― Da. Nu aşa aţi numit coloanele acelea verticale de apă deschisă?

― Ba da, dar...

― Vom fi înconjuraţi de alge, practic neajutoraţi dacă vor dori să ne atace. Dar nu ne vom atinge de ele. Submersibilul a fost proiectat astfel încât să redea jocul de lumini al algelor ― să înregistreze succesiunea lor şi să le redea întocmai.

Da, era o idee bună.

― Ne putem apropia de o zonă cu alge fără a intra în contact fizic cu ele, continuă Toma. După cum ai văzut, dacă pornim de pe ţărm, acest lucru este imposibil. Nu există suficient spaţiu între şirurile de alge.

Ea aprobă încet din cap. Avea multe nelămuriri cu privire la acest plan, dar în general îl înţelegea.

― Submersibilele sunt prea puţin manevrabile, spuse el, dar nu avem altceva la dispoziţie. Trebuie să găsim o porţiune de apă liberă suficient de largă, plonjăm în ea, şi ancorăm. Apoi ieşim şi studiem algele.

Părea primejdios, dar posibil. Şi ideea de a reda algelor propriile lumini era deosebită: văzuse ea însăşi acele tipare, uneori repetitive. Oare aşa comunicau algele?

Poate că Toma a fost într-adevăr ales de Navă.

Îl auzi murmurând ceva. Dintre toţi cunoscuţii ei, Toma era singurul care vorbea aproape mereu cu sine însuşi. În mijlocul conversaţiei, începea dintr-o dată să vorbească încet, apoi din nou tare. Nu puteai fi niciodată sigur dacă îşi rostea gândurile sau vorbea cu tine.

― Ce spui?

― Plaz-ul. Nu este tot atât de rezistent ca şi plastoţelul. Trebuie să construim înăuntru o structură de rezistenţă. Spaţiul va fi mai strâmt decât ne-am aşteptat.

Se duse într-un grup de muncitori pentru a discuta cu supraveghetorul lor. O conversaţie înăbuşită, din care nu prindea decât câteva fragmente:

― ... după care, dacă pui câteva grinzi la... şi aş vrea... acolo unde...

Toma se întoarse deodată lângă ea:

― Proiectul meu nu este cel mai bun posibil, dar cred că ne va satisface.

Deci face şi el greşeli, dar nu le ascunde.

Auzise câteva discuţii printre lucrători. Îl admirau pe Toma. Bărbatul acesta avea cunoştinţe în aproape toate domeniile ― sudura plaz-ului, proiectarea comenzilor... Se pricepea la toate.

Dar nu cunoştea perfect nici una?

Simţea că Toma era greu de manevrat: un duşman de temut, un prieten care nu poate fi citit ca o carte deschisă, care te înşeală atunci când are nevoie.

Concluzia aceasta îi crescu tulburarea. Ştia că l-ar putea place pe Toma, însă avea presimţiri rele referitoare la echipă... şi deocamdată nici măcar nu era o echipă.

Iar submersibilul va fi aglomerat, chiar dacă ne vom urca doar trei în el.

Închise ochii.

Să-i spun?

Nu spusese nimănui, nici la raport, nici în conversaţiile amicale. Algele aveau o influenţă neobişnuită asupra ei. Un lucru care s-a întâmplat imediat ce submersibilul a început să se strecoare printre giganticele tulpini şi tentacule: o excitaţie sexuală uneori imposibil de controlat. De fapt, o absurditate. Găsise o modalitate de echilibrare: respiraţii profunde şi dese; însă era o chestie supărătoare şi uneori îi diminua randamentul. Însă când totuşi se întâmpla asta, şocul reuşea să înlăture efectul.

Vechii ei colegi de echipă crezuseră că respiraţiile dese reprezentau o reacţie la teamă, un mod de a trece peste teroarea pe care o simţeau cu toţii. Dar acum erau morţi, cu toţii ― nu mai rămăsese nici unul căruia să i se destăinuie.

Apropierea, influenţa sexuală stranie pe care i-o dădea acest proiect ― necunoscutul din Toma ― toate acestea o frustrau. Se gândise să ia Anti pentru a elimina tensiunile sexuale, dar Anti o moleşeau şi îi încetineau reflexele. Nu îşi putea permite aşa ceva, dacă vroia să trăiască pe această lume.

Toma stătea lângă ea, observând în tăcere cum se muncea la proiect. Aproape că îl vedea făcând remarci mentale despre schimbările necesare. În capul lui se roteau tot felul de mecanisme.

― De ce eu? murmură ea.

― Ce? făcu el.

― De ce eu? De ce să mă ocup tocmai eu de poet?

― Ţi-am spus ce...

― Există femei bine plătite ca să facă exact ce vrei tu...

― Nu vreau să plătesc pe nimeni. Chestia asta ţine de proiect, iar proiectul este vital. Tu ai spus-o. Aşa că îţi vei îndeplini misiunea.

Ea îi întoarse spatele.

Toma oftă. Această Waela TaoLini era o fiinţă extraordinară. Nu îi plăcea deloc că îi ceruse să facă una ca asta, dar era singura în care putea avea încredere. Iar proiectul era vital şi pentru ea. Panille aducea prea multe întrebări fără răspuns. Cuvintele Navei fuseseră simple şi clare: "Va veni un poet...", nu "Am numit un poet..." sau "Am dat unui poet o misiune..."

Va veni...

Pentru cine lucra Panille? întrebări... Dubii... Dubii...

Trebuie să ştiu.

Din modul în care îi curgea sângele în vine, ştia deja că Waela îi va îndeplini ordinele şi că el se va cufunda într-o tristeţe pe care aproape o uitase.

― Prostănacule, se apostrofă el în sinea sa.

― Ce?

Waela se întorsese spre el, şi putea zări pe faţa ei că acceptase misiunea, fiind hotărâtă să o ducă la bun sfârşit.

― Nimic.

Ea îl privi în ochi, apoi spuse:

― Depinde cât de mult îmi place poetul.

Cu aceasta, se întoarse şi părăsi hangarul cu o iuţeală specific pandorană.

Religiile încep acolo unde oamenii caută să influenţeze un zeu. Ţapul ispăşitor şi Mântuitorul Christic provin din aceeaşi veche matriţă ― omul supus unui univers impredictibil (sau rege impredictibil) căutând să scape de vinovăţia care atrage urgia celor atotputernici.

Raja Flattery

Cartea Navei

DIN NOU, pilula de comunicaţie implantată în ceafa lui Oakes se dovedea inutilă. Statice sau mute, imagini răvăşite se suprapuneau peste visele lui din starea de veghe ― nimic altceva. Ar fi vrut să-şi poată băga degetele în ceafa şi să smulgă pilula de acolo.

De ce ordonase Lewis să nu aibă loc nici un contact fizic cu Fortul? Oakes era iritat de propria sa neputinţă de a face prea multă vâlvă. Adevăratul scop al Fortului trebuia să rămână un secret pentru majoritatea Navigatorilor. Despre Fort trebuia să se ştie că este doar o bază pentru explorarea Dragonului Negru. Nu îndrăznea să contramandeze ordinul prin care izolase Fortul. Prea mulţi ar vedea atunci care era adevărata dimensiune a acelui loc.

Lewis nu-mi poate face una ca asta.

Oakes străbătu cu paşi apăsaţi cabina, dorindu-şi să fie şi mai extinsă. Ar fi vrut să-şi poarte frustrările într-o plimbare, dar pe navă era zi, şi ştia că imediat ce va ieşi din acest sanctuar al sau va fi asaltat din toate părţile şi obligat să ia tot felul de decizii. Zvonurile umblau bezmetice prin toată nava. Mulţi îi remarcaseră tulburarea. Situaţia asta nu mai putea continua multă vreme.

M-aş duce chiar eu jos... numai că...

Nu, până nu-mi pregăteşte Lewis venirea, este prea periculos.

Scutură din cap. Se considera prea preţios pentru a-şi risca tocmai acum pielea pe planetă.

La naiba, Lewis! Ai putea să-mi trimiţi totuşi nişte mesaje...

Oakes începuse să creadă din ce în ce mai mult că Lewis fusese implicat într-o urgenţă de gradul zero. Şi anume trădarea! Nu... trebuia totuşi să fie o urgenţă obişnuită. Lewis nu era un conducător. Mai exista şi posibilitatea să fi intervenit o ameninţare majoră chiar din partea planetei.

Pandora.

În multe privinţe, Pandora era un adversar mai imediat şi mai periculos decât nava.

Oakes privi spre holofocusul de lângă canapea. O atingere a butoanelor ar aduce imediat imagini ale planetei. La ce i-ar folosi? Încercase o explorare a ţărmului Dragonului Negru, folosindu-se de senzorii din spaţiu. Erau prea mulţi nori... prea puţine detalii.

Putea identifica golful stâncos în care fusese construit Fortul, putea zări chiar nişte reflexii strălucitoare în timpul ciclului diurn, când pe cer apăreau Alki sau Rega.

Inspiră adânc, pentru a se calma. Nu se va lăsa învins de planeta asta.

Îmi aparţii, Pandora!

Aşa cum îi spusese Legatei, orice era posibil acolo jos. Realitatea putea depăşi imaginaţia.

Îşi examină mâinile, şi începu să-şi frece pielea din dreptul buricului. Era hotărât ca niciodată, în nici o împrejurare, să nu mai muncească pe suprafaţa unei planete. Mai ales dacă planeta îi aparţinea. Era un lucru foarte normal.

Nava m-a obligat să fiu ceea ce sunt.

Oakes simţea că ştie mai bine decât oricine natura proceselor de condiţionare folosite de navă ― diferenţele faţă de ceea ce fuseseră atunci când trăiseră liberi, risipiţi pe suprafaţa Pământului.

Este strivirea oamenilor... prea mulţi oameni strânşi unul lângă altul.

Aglomerarea din navă fusese transferată pe planetă. Acest gen de viaţă cerea adaptări speciale. Toţi Navigatorii se degradaseră astfel până în ultimul hal. Se drogau, jucau la noroc ― riscau totul... chiar şi propriile vieţi. Parcurgeau perimetrul Coloniei în pielea goală, doar cu nişte sandale în picioare. Şi pentru ce? Pentru un pariu! O provocare! Pentru a se ascunde de propriul lor sine. În lungile sale plimbări prin navă, Oakes ştia ce era în mintea celorlalţi. Ca majoritatea Navigatorilor, se putea retrage în adâncurile minţii sale, pentru a putea găsi intimitate, plăcere, pentru a putea trăi.

În aceste vremuri de foamete, capacitatea de izolare îi fusese deosebit de folositoare. Oakes ştia că este... cel mai greu om de pe navă. Ştia că mulţi îl invidiau şi cereau furioşi explicaţii, dar chiar şi aşa, nimeni nu îl privea direct în ochi cu astfel de gânduri pe faţă.

Da, îi cunosc pe oamenii ăştia. Au nevoie de mine.

Sub tutela lui Edmond Kingston, studiase bine latura psihiatrică a specialităţii sale ― grămezi de înregistrări făcute de-a lungul a generaţii întregi... poate chiar eoni. Felul în care nava îi băgase şi îi scosese din hibernare rămăsese însă un secret.

Faptul că nu ştia cât timp trecuse cu adevărat îl deranja pe Oakes. Traducerea înregistrărilor era însoţită de multe anomalii. Scuza cea mai frecventă care se aducea navei era că "Nava încercase să salveze cât mai mulţi oameni posibil." Oakes nu credea aşa ceva. Traducerile sugerau prea multe alte explicaţii. Traduceri? Nava controla chiar şi traducerile. Cereai unui computer să transforme neînţelesul în ceva care să poată fi înţeles. Însă lingviştii arătaseră că printre limbajele descoperite în Arhive se aflau unele care existaseră într-un univers propriu ― fără începuturi, fără continuare.

Ce s-a întâmplat cu oamenii care au moştenit acele bogate limbaje?

Eu nu ştiu nici măcar ce s-a întâmplat cu noi.

Totuşi, amintirile din copilărie îi mai spuneau câte ceva. În comparaţie cu Pământenii adevăraţi luaţi de navă, Navigatorii erau mutanţi ― toţi, cloni şi Naturali deopotrivă. Mutanţi. Mintea celor care se aflau pe navă, într-un spaţiu foarte restrâns, striviţi între Adorare şi panică, devenea un loc în care trebuia să trăieşti foarte repede. Aveau prea puţine proprietăţi despre care puteau spune că sunt ale lor. Navigatorii se obişnuiseră să personalizeze tot ceea ce le oferea nava. Simplitatea funcţională nu era însoţită de obligaţiile şi sensul restricţiilor presupuse de simplitatea arbitrară. Fiecare sculă, fiecare farfurie sau lingură sau beţigaş, fiecare cabină, purta într-o mică măsură semnătura proprietarului.

Cabina mea nu este decât o manifestare mai pregnantă a acestui lucru.

De asemenea, mintea era un adăpost pentru intimitate, un ultim loc în care te puteai odihni, încercând să găseşti un pic de ordine în acest univers bezmetic.

Doar PP-ul era deasupra tuturor acestor lucruri; chiar şi atunci când se implica, era deasupra. Oakes simţea că uneori, oamenii din jurul lui îşi trădau prin comportament cele mai intime gânduri.

Dar Raja Toma? El este tot PP şi m-a studiat cu atenţie... cam în acelaşi mod în care îi studiez eu pe ceilalţi.

Oakes îşi dădu seama că devenise neglijent. De la moartea bătrânului Kingston, se considerase imun la privirile sfredelitoare ale altora, singurul capabil să sesizeze psihicul unui Navigator. Era periculos ca şi altcineva să deţină aceeaşi armă. Încă un motiv pentru care acest Raja Toma trebuia eliminat. Deveni conştient că umblase înainte şi înapoi în cabină ― spre mandală, înapoi la com-consolă, încă o dată spre mandală... Când îşi dădu seama, era în faţa com-consolei. Întinse mâna spre taste şi aduse în holofocus o scenă din Agrarium-ul D-9. Rămase cu privirea aţintită spre grupurile de muncitori, apoi spre lumina albastru-violetă care îi făcea pe aceşti oameni să se deosebească de ceilalţi, să aibă o lume a lor.

Da... dacă ar putea obţine independenţa faţă de navă, ar începe cu hrana şi cultivarea vieţii. Containerele cu axolotl, laboratoarele cu cloni, biocomputerul ― toate nu erau decât jucării ceva mai sofisticate în mâna celor bine hrăniţi, bine adăpostiţi şi bine îmbrăcaţi.

Hrăneşte oamenii şi după aia cere-le virtute.

Fusese o voce veche, dintr-o înregistrare folosită pe vremea pregătirii. O voce înţeleaptă, realistă. Vocea unui supravieţuitor.

Oakes continuă să-i privească pe muncitori. Îngrijeau plantele cu o atenţie desăvârşită, cu un respect deosebit, pe care nu îl sesizase decât la Navigatorii mai bătrâni în timpul Adorării Navei.

Munca acestor lucrători în Agrarium era ca un fel de Adorare.

Adorare!

Era amuzat de gândul că Adorarea se redusese la îngrijirea atentă a unor plante în agrarium. Ce privelişte minunată pentru ochii unui zeu! O ceată de cerşetori smiorcăiţi! Care zeu ar fi stat să-i asculte cerşind? Dacă ar fi fost o urmă de subjugare, supunere... arunci da, ar fi putut înţelege, dar... asta? Asta aducea a cu totul altceva.

Cineva trebuie să fie şeful, iar ceilalţi au nevoie să li se aducă aminte de acest lucru, din când în când. Altfel, cum poţi organiza totul pentru o funcţionare perfectă?

Ceva în el îi spunea că programele navei se deteriorau. Toate probleme erau aruncate pe umerii PP-ului.

Uite la lucrătorii ăia!

Ştia că ei nu aveau timp să-şi facă ordine în propria lor viaţă. Când? După lucru? Trupul era atunci obosit şi mintea învăluită într-un fel de reverie din care erau excluse gândurile pentru binele tuturor.

Binele tuturor ― asta este sarcina mea.

Îi eliberase de chinul deciziilor pentru care nu erau suficient de bine informaţi, nu erau suficient de puternici, şi nici suficient de inteligenţi. PP-ul le făcuse cadou posibilitatea de a pierde timpul, sau a-l folosi după cum vroiau ei, pentru recreere.

Recreere. Re-creere.

Asociaţia de cuvinte îi trecu prin minte ca fulgerul. Re-creerea era acolo unde creau noul, unde toată munca lor devenea realitate, unde trăiau. Privi în jos, spre holofocus, la muncitorii din agrarium. Se simţi dirijorul unei complicate partituri muzicale. Îşi notă în minte să folosească această analogie la următoarea şedinţă generală.

Dirijorul unei simfonii.

Îi plăcea ideea asta. Era hrană pentru minte. Nava avea astfel de gânduri? Dintr-o dată simţi un fel de afinitate cu nava, duşmanul său.

Ce hrană suntem noi, care merităm respect şi atenţie? Ce mană cerească? Ar putea nava...?

Reveria sa fu spulberată de un şuier brusc. Cineva deschisese uşa cabinei.

Cine a îndrăznit....?

Uşa fu trântită de perete şi îşi făcu apariţia Lewis, care o închise la loc, activând mecanismul de siguranţă. Respira greu şi, în loc de obişnuitele haine de lucru maronii, purta acum o salopetă nouă, de culoare verde-închis.

― Lewis!

Oakes era de-a dreptul încântat... apoi se îngrozi. Când Lewis se întoarse cu faţa spre el, văzu că avea numeroşi plasturi aplicaţi în grabă, pentru a acoperi tăieturile şi vânătăile. Şi şchiopăta.

Raţiunea te pregăteşte să intri în curentul şansei şi să-ţi foloseşti voinţa. Te foloseşti de raţiune pentru a modula voinţa. Gândirea este jocul prezentului. Te concentrezi în raţiune, un centru de convecţie pentru curentul în care trecutul pregăteşte viitorul. Este un act de echilibrare.

Kerro Panille,

Argumentările lui Avata

HALI EKEL, mişcându-se cu graţia ei obişnuită şi sigură, sări pentru a prinde bara care o ridica spre trapa din tavan, poartă de acces spre Arhive. Trusa medicală, prinsă cu curele de umăr, i se lovi de coapse. Descoperise cu mai puţin de o oră în urmă că Panille fusese trimis pe planetă. Plecase fără să-şi ia rămas-bun, fără să-i trimită un bileţel... sau un poem.

Nu zic că era obligat s-o facă!

Deschise trapa şi se ridică în mâini, ajungând în tunelul de serviciu.

Refuză să facă dragoste cu mine...

Încercă să dea deoparte gândurile acestea. Însă o durea că plecase fără să o anunţe. Se maturizaseră împreună, în aceeaşi creşă, aveau aceeaşi vârstă (cu diferenţă de câteva zile) şi rămăseseră prieteni. Ea auzise poveştile lui despre Pământ, iar el le auzise pe ale ei. Hali ştia foarte bine care-i erau sentimentele, şi nu se putea înşela. Din punctul ei de vedere, Kerro era cel mai atrăgător mascul de pe Navă.

De ce era întotdeauna atât de distant?

Se ghemui pentru a deschide poarta ovală a tunelului. Tunelul avea un diametru maxim de o sută şaizeci de centimetri, cu opt centimetri mai puţin decât înălţimea ei. Însă Hali se obişnuise cu aceste scurtături foarte puţin cunoscute de ceilalţi.

Doar nu sunt urâtă!

Ştia că salopeta scotea în evidenţă o siluetă feminină superbă. Pielea era închisă la culoare, ochii căprui. Părul negru îl purta tuns scurt, ca toţi tehnicienii. Toţi medicii-tehnicieni îşi dădeau foarte bine seama de avantajele sanitare ale părului tuns scurt. Asta nu însemna că şi-ar fi dorit să-l vadă pe Kerro tuns scurt şi fără barbă. Găsea că aşa este mai sexy. Iar el nu avea de înfruntat probleme medicale.

Poarta Arhivelor era închisă, dar Hali memorase codul de acces şi nu-i trebuiră decât câteva secunde pentru a debloca mecanismul. Nava bâzâi spre ea din interiorul unui senzor video. Tocmai se aplecase şi pătrunsese în sala de soft-uri.

― Hali, ce vrei să faci?

Se opri, uluită. O voce! Toată lumea cunoştea vocea plată, metalică a Navei, modul prin care se realizau contactele necesare, însă aceasta avea ceva diferit... era o voce rezonantă, plină de accente emoţionale. Şi Nava i se adresase folosindu-i numele!

― Ăăăă... vreau o staţie de citire. Întotdeauna există una aici, liberă.

― Te porţi foarte neobişnuit, Hali.

― Am greşit cu ceva?

Degetele ei puternice se străduiau să închidă poarta, apoi ezită, temându-se că jignise Nava.

Însă Nava îi vorbea! Îi vorbea cu adevărat!

― Unii ar crede că acţiunile tale sunt greşite.

― Mă grăbeam. Nimeni nu vrea să-mi spună de ce a fost trimis Kerro pe planetă.

― De ce nu te-ai gândit să Mă întrebi?

― Eram...

Aruncă o privire prin pasajul îngust dintre rafturile rotative cu discuri, spre staţia de citire. Era neocupată, aşa cum se aşteptase.

Însă Nava nu se mulţumi cu răspunsul:

― Eu nu sunt mai departe de tine decât cea mai apropiată com-consolă, sau cel mai apropiat monitor.

Hali aruncă o privire spre sfera portocalie a senzorului video. Era o sferă compactă, o pupilă ciclopică înconjurată de o grilă metalică, prin care ieşea vocea Navei. Nava era supărată pe ea? Controlul perfect al acelei voci cumplite o umplea de fiori.

― Nu M-am supărat pe tine. Nu ţi-am sugerat decât că ar trebui să ai mai multă încredere în Mine. Mă interesează ce se întâmplă cu tine.

― Eu... am încredere în Tine, Navă. Te Ador. Ştii foarte bine asta. Numai că nu mi-am închipuit niciodată că îmi vei vorbi astfel.

― Aşa cum vorbesc cu Kerro Panille? Eşti geloasă, Hali.

Era prea sinceră pentru a nega acest lucru, însă nu reuşi să scoată nici un cuvânt. Dădu din cap.

― Hali, du-te la tastatura aflată în capătul acestui coridor. Mergi cu cursorul roşu până în colţul din dreapta-sus, şi deschide uşa din spatele acelei staţii.

― U...Uşa?

― Vei găsi o cameră ascunsă, cu o altă staţie de studiu, pe care Kerro Panille o folosea adesea. O poţi folosi tu acum.

Uluită şi temătoare, Hali se conformă.

Tastatura, împreună cu întregul birou, alunecară într-o parte, dând la iveală o deschidere. Se aplecă pentru a intra, descoperind o cameră micuţă cu o canapea de culoare galbenă. Lumina verde-palid venea dinspre iluminatoarele disimulate în colţurile camerei. Găsi o consolă spaţioasă cu monitor şi tastatură, şi un holofocus obişnuit pe podea. Cunoştea bine această dotare ― un mic laborator de studiu, despre a cărui existenţă nu ştiuse însă până acum. Era mai mic decât toate celelalte pe care le frecventase.

Auzi uşa închizându-se în urma ei, însă se simţea deosebit de protejată în intimitatea camerei. Kerro o folosise şi el. Nava era preocupată de soarta ei. Nările ei sensibile detectară parfumul inconfundabil al cărnii lui Kerro. Îşi frecă inelul auriu de la nas. În faţa tastaturii se afla un fotoliu rotativ fixat în podea. Se strecură în el.

― Nu, Hali. Întinde-te pe canapea. Aici nu ai nevoie de tastatură.

Vocea Navei venea de pretutindeni. Hali căută să descopere sursa acelei voci formidabil de bine controlate. Nu se vedea nici un senzor video sau monitor.

― Nu te teme, Hali. Camera aceasta se află sub protecţia Mea. Du-te şi întinde-te pe canapea.

Şovăind, Hali făcu întocmai. Canapeaua era acoperită cu un material lucios, pe care îl simţea rece prin pielea gâtului şi mâinilor.

― De ce ai venit aici să cauţi un terminal liber, Hali?

― Vroiam să fac ceva... hotărâtor.

― Îl iubeşti pe Kerro?

― Ştii bine că da.

― Ai tot dreptul să încerci să-i cucereşti iubirea, dar nu prin subterfugii.

― Îl... Îl vreau.

― Accepţi ajutorul Meu?

― Accept orice m-ar putea ajuta.

― Ai acces liber la informaţii, Hali, însă tu singură decizi ce să faci cu ele. Construieşti o viaţă, înţelegi lucrul ăsta?

― Construiesc o viaţă?

Îşi simţea transpiraţia umezind materialul lucios al canapelei.

― Propria ta viaţă. Este a ta... un cadou. Să te porţi frumos cu ea. Să fii fericită cu ea.

― Mă vei uni din nou cu Kerro?

― Numai dacă este bine pentru amândoi.

― Aş fi mult mai fericită cu Kerro. Dar Kerro a plecat pe planetă!

Cuvintele ieşiseră din ea ca un geamăt, şi simţea lacrimi la colţurile ochilor.

― Nu poţi merge şi tu pe planetă?

― Ştii că am responsabilităţi medicale aici!

― Da, Navigatorii trebuie să fie sănătoşi pentru a da hrană Coloniei. Însă eu îţi cer să iei o decizie.

― E nevoie de mine aici!

― Hali, ţi-am cerut să ai încredere în Mine.

Hali clipi spre ecranul gol. Ce formulare ciudată! Cum să nu ai încredere în Navă? Toţi oamenii erau creaturile Navei. Adorarea le marca pentru totdeauna viaţa. Însă simţea că i se cerea o decizie personală.

― Bineînţeles că am încredere în Tine.

― Mă bucur foarte mult, Hali. În schimbul acestei bucurii, am şi eu ceva pentru tine. Vei învăţa despre un bărbat numit Iisus. Din el derivă şi numele de Jesus.

Privi spre ecran. Luminile laboratorului străluciră deodată puternic, făcând să lucească toate suprafeţele metalice. Clipi des, apoi strănută.

Poate că nu Nava mi-a vorbit, gândi ea. Dacă cineva face vreo glumă? Era un gând înfricoşător. Cine ar îndrăzni să se joace astfel?

― Sunt aici, Hali Ekel. Nava îţi vorbeşte.

― Îmi... Îmi citeşti gândurile?

― Păstrează pentru mai târziu întrebarea asta, Hali, dar află că îţi pot citi reacţiile. Tu nu citeşti reacţiile celor din jurul tău?

― Ba da, dar...

― Nu te teme. Nu-ţi vreau răul.

Înghiţi în sec, amintindu-şi ce îi spusese Nava că va trebui să înveţe. Iisus?

― Cine este acest... acest Iisus?

― Pentru a afla asta, va trebui să călătoreşti.

― Să călătoresc? Ce... ce...?

Îşi drese vocea şi se strădui să rămână calmă. Kerro folosise adesea acest laborator, şi nu arătase vreodată că s-ar teme de Navă.

― Unde să călătoresc?

― Nu unde, ci când. Vei cutreiera ceea ce voi oamenii numiţi Timp.

Hali înţelese că Nava îi va prezenta o holo-înregistrare.

― O proiecţie? Ce fel de...?

― Nu acest fel de proiecţie. Pentru această experienţă, tu eşti proiecţia.

― Eu... eu...?

― Este important ca Navigatorii să afle despre Iisus. Te-am ales pe tine pentru această călătorie.

Simţi o strângere în piept, aproape panică:

― Cum...?

― Eu ştiu cum, Hali Ekel, şi la fel ştii şi tu. Răspunde-Mi: cum funcţionează neuronii tăi?

Orice med-teh ştia asta. Vorbi fără să mai stea pe gânduri:

― O cantitate de acetilholemnă încărcată electric ajunge la sinapse unde...

― O cantitate încărcată electric, da. O punte, un scurt-circuit. Tu mereu o iei pe scurtături.

― Dar eu...

― Eu sunt universul, Hali Ekel. Fiecare parte din Mine ― fiecare parte în întregul său ― este universul. Toate sunt ale Mele ― inclusiv scurtăturile.

― Dar trupul meu? Ce va...?

Se opri, blocată de o intensă teamă gândindu-se la trupul preţios pe care-l avea la dispoziţie.

― Voi fi cu tine, Hali Ekel. Acea matrice care eşti tu, este de asemenea parte din univers şi din Mine. Vrei să ştii dacă îţi citesc gândurile?

Ideea i se părea foarte neplăcută, o intruziune în intimitatea ei:

― Chiar mi le citeşti?

― Ekel...

Câtă tristeţe pusese Nava în numele ei.

― Puterile noastre fac parte din acelaşi univers. Gândul tău este gândul Meu. Cum să nu ştiu ceea ce gândeşti?

Hali se strădui să ia o gură de aer. Cuvintele Navei vorbeau despre ceva ce nu putea înţelege încă, însă Adorarea o învăţase să accepte.

― Foarte bine.

― Acum, eşti gata să călătoreşti?

Încercă să înghită, dar îşi simţea gâtlejul uscat. Mintea ei căuta un refuz logic la această propunere. O proiecţie? Cuvintele vorbeau despre un lucru fără substanţă. Nava a spus că ea, Hali Ekel, va fi proiecţia. Ce înspăimântător suna totul!

― De ce... de ce trebuie să călătoresc prin... Timp?

― Prin?

Tonul Navei traducea o mustrare severă.

― Continui să gândeşti Timpul ca o linie, o barieră. Nu te apropii nici pe departe de realitate, dar voi intra în acest joc, dacă astfel te simţi mai în siguranţă.

― Cum este... adică... dacă nu este liniar?

― Dacă vrei, gândeşte-l liniar. Gândeşte-te la el ca la o bandă de computer lungă de mii de metri, nedesfăşurată încă şi înghesuită în acest mic laborator. Te vei putea mişca dintr-un Timp într-altul luând-o pe scurtătură ― sărind peste bucle.

― Dar... dacă trec peste... cum pot ajunge înapoi la...

― Nu vrei să renunţi la acum.

În ciuda spaimei, Hali dori să afle:

― În două locuri în acelaşi Timp?

― Tot Timpul este într-un singur loc, Ekel.

Îşi dădu seama că Nava trecuse subtil, dar ferm, de la personalul şi liniştitorul Hali la Ekel.

― Acum de ce îmi spui Ekel?

― Pentru că simt că asta este linia care crezi că eşti tu. O fac pentru a te ajuta.

― Dar dacă mă duci altundeva...?

― Am sigilat această cameră, Ekel. Vei avea simultan două trupuri, însă separate de un Timp foarte lung şi o mare distanţă.

― Şi le voi cunoaşte pe amândouă... ?

― Vei fi conştientă de un singur trup, dar le vei cunoaşte pe amândouă.

― Foarte bine. Ce trebuie să fac?

― Să stai acolo pe canapea şi să accepţi faptul că îţi voi da un alt trup, în alt Timp.

― Şi...?

― Dacă faci ce-ţi spun Eu, nu te va durea. Vei înţelege limbajul acelui loc; îţi voi da un trup bătrân, un trup de femeie bătrână. Trupurile bătrâne nu sunt atât de ameninţătoare în ochii celorlalţi. Nimeni nu-şi face probleme din cauza unei bătrâne.

Hali încercă să se calmeze. Acceptă. Însă întrebările îi umpleau mintea:

― De ce mă trimiţi la...?

― Să tragi cu urechea, Ekel. Să observi şi să înveţi. Şi indiferent ce vei vedea, încearcă să nu te amesteci. Vei provoca dureri inutile, poate chiar ţie însăţi.

― Doar privesc şi...

― Nu te amesteci. Vei simţi imediat consecinţele, dacă încerci să schimbi realitatea.

Înainte să mai poată pune o altă întrebare, simţi o înţepătură în ceafă; un fior rece i se strecură pe şira spinării. Inima bătea puternic, gata-gata să-i spargă coşul pieptului.

Vocea Navei veni din depărtare:

― Eşti pregătită, Ekel.

Era o comandă, nu o întrebare, însă răspunse, şi propria voce îi răsună în ţeastă.

― Daaaaaaaa...

Mintea este o oglindă a universului.

Vezi imaginile?

Universul nu este oglindă pentru minte.

Nimic acolo, afară,

Nimic aici, înăuntru,

Nu ne arată sinele nostru.

Kerro Panille,

Poeme Alese

WAELA TAOLINI stătea întinsă în camera ei. Trupul îi era obosit, mintea îi era obosită, dar nu putea dormi. Toma nu avea nici un pic de milă. Era un perfecţionist şi toţi trebuiau să i se supună fără a crâcni. Era un fanatic. Rutina de verificare a noului submersibil durase douăzeci şi una de ore. Toma nu era dispus să aştepte sosirea poetului, care se găsea undeva prin Centrul de Pregătire. Nu. Vom folosi tot timpul pe care-l avem la dispoziţie.

Încercă să inspire adânc. Avea un nod dureros în coşul pieptului.

Se întrebă cum de ajunsese Toma la ei. Cum putea fi el de pe Navă? Era îngrijorată: Toma nu cunoştea multe lucruri, pe care alţi Navigatori le ştiau şi-n somn. De exemplu, incidentul cu Gluga Nemiloasă.

Totuşi, trebuie să recunosc că a fost calm.

Ceea ce o surprinsese cu adevărat era faptul că Toma habar n-avea de Joc.

În spatele hangarului dirijabilelor se adunase o mulţime de oameni care-şi terminaseră schimbul. Majoritatea beau ceea ce Navigatorii numeau vin de Fusuri.

― Ce s-a întâmplat? întrebase Toma arătând cu carnetul de notiţe spre grup.

― Jocul, spusese ea din nou surprinsă. Vrei să spui că nu ştii nimic despre Joc?

― Ce Joc? Acolo nu văd decât o ceată de beţivi distrându-se... ciudat, în şedinţele mele de pregătire nu s-a amintit nimic despre băuturile alcoolice.

― Întotdeauna s-au produs băuturi alcoolice în laborator, spusese ea, şi au existat vremuri când aveam la dispoziţie vinuri şi coniac. Însă acum nu ne putem permite să renunţăm la producţia de hrană pentru vin. Totuşi, mai apare câte ceva, şi piaţa este foarte scumpă. Oamenii ăia au renunţat la o parte din raţiile de hrană pentru a căpăta băutură.

― Deci renunţă la hrană în schimbul vinului, care se produce în detrimentul hranei... ca rezultat, au mai puţină hrană. E dreptul lor, nu?

Toma o privise printre ochii mijiţi.

― Da, dar este criză de hrană. Se înfometează. În acest loc, Raja Toma, dacă ţi-e foame devii mai încet în reacţii. Şi dacă ţi se întâmplă asta, atunci mori. Mai mult, poate că din vina ta mai moare şi altcineva.

― Tu bei? întrebase el cu blândeţe.

― Da, spusese ea şi pielea i se colorase în roşu. Dar numai când consider că am timp.

Toma se îndrepta spre grup şi ea se repezise în urma lui, trăgându-l de mânecă pentru a-l opri.

― Mai este ceva.

― Ce?

― Trebuie să fie un număr par de jucători, bărbaţi sau femei. Fiecare îşi cumpără dreptul de a intra în Joc renunţând la o parte din raţiile de hrană. Perechile se fac la alegere, fiecare trage câte un beţişor de wihi dintr-un coşuleţ. Le compară, şi beţişorul cel mai lung câştigă un tur. Beţigaşul cel mai scurt dintr-o pereche este eliminat, astfel încât cei care au tras beţigaşele mai lungi fac din nou perechi. Trag din nou, până rămâne o singură pereche.

― Cum e cu raţiile de hrană?

― La fiecare tur, jucătorii ridică miza. Dacă sunt mulţi, Jocul devine foarte scump.

― Ultima pereche împarte hrana câştigată?

― Nu, mai trag o dată. Cel care trage beţigaşul mai lung câştigă totul.

― Mi se pare cam plictisitor.

― Da.

Waela ezitase, apoi spusese:

― Cel care pierde trebuie să alerge în jurul perimetrului.

Vorbise dintr-o singură răsuflare, fără a clipi măcar.

― Adică aleargă pe afară, în jurul...?

Toma rămăsese cu degetul mare deasupra umărului.

― Da, dădu ea din cap. Aleargă în pielea goală.

― Dar este imposibil... sunt aproape zece kilometri în spaţiu neprotejat...

― Unii reuşesc.

― Dar de ce? Nu din cauza hranei, sunt sigur. Nu stăm chiar atât de rău la capitolul ăsta, nu?

― Nu, nu din cauza hranei. Pentru ca să câştige o slujbă mai bună, sau o locuinţă, sau o altă parteneră. Pentru senzaţie. Pentru şansa de a ieşi afară, de a scăpa puţin de viaţa asta plictisitoare. Cei care trag beţigaşele lungi sunt de fapt pierzătorii. Raţiile de hrană sunt un premiu de consolare. Câştigătorul capătă dreptul de a alerga P-ul.

Toma expirase puternic:

― Ce şanse au?

― Din experienţă, sunt cam cincizeci la sută. Jumătate nu se mai întorc.

― Şi este legal?

Fusese rândul ei să-i arunce o privire întrebătoare:

― Fiecare face ce vrea cu trupul său.

Toma se întorsese să-i privească pe oameni jucând acel... acel joc.

Se făcuseră perechile, trăseseră, se făcuseră din nou perechile, se trăsese din nou, şi aşa mai departe, până se ajunsese la ultima pereche. Un bărbat şi o femeie. Bărbatul nu avea nas. Însă Toma bănuise că respira prin fantele zbârcite cu care era dotată fruntea. Femeia semăna vag cu una pe care o cunoscuse cândva.

Trăseseră, iar femeia se alesese cu băţul mai lung. Grupul începu să se agite vesel şi o ajută să-şi strângă câştigurile. Îi îndesară hrana în centură, în mâneci, pe gulerul costumului. Făcuseră poştă ultima porţie de vin şi se îndreptaseră spre poarta dinspre vest, prin care se ieşea din Colonie.

― Chiar are de gând să iasă? făcuse Toma urmărindu-i cu privirea.

― I-ai remarcat sprânceana dreaptă?

― Da, răspunsese el privind-o, parcă ar fi avut două sprâncene. Şi nasul...

― Erau tatuaje, crestate adânc în piele. Capeţi unul de fiecare dată când alergi P-ul.

― Deci acum este la a treia încercare?

― Da. Şansele lui sunt tot de cincizeci la sută. Dar aici la sol avem o zicală: "Dacă ai mers prima oară, ai flirtat cu moartea. Ai mers a doua oară, trăieşti de două ori. Mergi a treia oară, şi mă vei avea pe mine."

― Foarte frumos!

― E un joc bun.

― L-ai jucat vreodată, TaoLini?

Ea înghiţise cu greu, iar culoarea pielii îi pălise vizibil.

― Nu.

― Un prieten?

Waela aprobase cu un semn al capului.

― Să ne întoarcem la treburile noastre, spusese el.

O condusese apoi la hangar.

Waela îşi aminti aceste schimburi de cuvinte, cu sentimentul ciudat că îi scăpase ceva din răspunsurile lui Toma.

Toma nu oprea lucrul nici măcar pentru Adorare. Cu greu acorda cuiva un pic de timp pentru odihnă şi numai atunci când oboseala îi făcea să nu mai lucreze bine şi să uite coordonatele. În timpul uneia dintre aceste pauze iniţiase o conversaţie stranie. Din cauza ei nu putea dormi ea acum.

Oare ce încerca să-mi spună?

Se aşezaseră în sfera de plaz care avea să le fie adăpost în adâncul mării. Muncitorii îşi continuau activitatea, peste tot în jurul lor. Stăteau atât de aproape unul de celălalt încât trebuiau să respire într-un ritm special, pentru a nu-şi freca în mod dureros coatele. Waela greşise de trei ori la rând formarea codului pentru pornirea procesului de scufundare.

― Ia o pauză.

Tonul lui era acuzator, însă Waela fusese bucuroasă să se prăbuşească în formele scaunului, să scape de toate, recunoscătoare structurii de rezistenţă care o susţinea. Muşchii nu erau obligaţi să suporte acelaşi tratament ca şi structura de rezistenţă.

Vocea lui Toma penetrase deodată în conştienţa ei.

― A fost odată o fată de paisprezece ani. Trăia pe Pământ, într-o fermă de găini.

Eu am trăit într-o fermă de găini, gândise Waela, apoi:

Vorbeşte despre mine!

Deschisese ochii:

― Aşa deci, ţi-ai băgat nasul prin dosarul meu.

― Asta-i meseria mea.

O fată de paisprezece ani într-o fermă de găini. Meseria lui!

Se gândise la fata de odinioară ― copil de emigranţi, muncitori ai pământului. Tehno-ţărani. Celţi din clasa de mijloc.

M-am rupt de asta.

Nu... ca să fie sinceră, de fapt nu se rupsese, ci fugise. Un soare care urma să se transforme în novă însemna destul de puţin pentru o fată de paisprezece ani, o fată al cărei trup se maturizase mult mai devreme în comparaţie cu contemporanii săi.

Am fugit la Navă.

Conversa adesea cu sine, în acest fel. Închisese ochii. Era ca şi cum două persoane îi ocupau conştiinţa în acelaşi timp. Pe una o numise "Evadata", pe cealaltă "Sinceritatea". Evadata se opusese vieţii de Navigator şi avea mereu câte ceva de spus împotriva primejdiilor de la sol.

― De ce am fost aleasă pentru viaţa asta cumplit de riscantă? întrebase Evadata.

― Din câte îmi amintesc eu, te-ai oferit voluntară, răspunsese Sinceritatea.

― Înseamnă că nu aveam creierii cu mine. Dacă aş fi ştiut în ce iad am să intru!

― Ce ştii tu despre Iad? întrebase Sinceritatea.

― Da, trebuie să cunosc mai întâi Iadul, pentru ca să pot înţelege Paradisul. Nu aşa spune PP-ul?

― Te-ai prins cam târziu, ca de obicei.

― La naiba, ştii de ce m-am oferit voluntară!

Vocea Evadatei era plină cu lacrimi.

― Da... din cauză că el a murit. Zece ani împreună şi dintr-o dată... pufff!

― A murit! Atâta tot, nu? "A murit".

― Ce altceva ar mai fi de spus?

Vocea Sincerităţii era calmă, sigură pe ea.

― Eşti la fel de rea ca şi PP-ul. Răspunzi la întrebări punând alte întrebări. Ce a făcut Jim de a meritat una ca asta?

― A încercat să-şi descopere limitele. Le-a descoperit alergând P-ul.

― Dar de ce nu ni se vorbeşte despre asta? Nava, sau PP-ul, ar trebui s-o facă.

― Despre moarte?

Sinceritatea făcuse o pauză.

― Ce ar mai fi de spus? Jim a murit şi tu trăieşti, iar asta contează cel mai mult.

― Oare? Uneori mă întreb... mă întreb ce se va întâmpla cu mine.

― Trăieşti până mori.

Sinceritatea făcuse din nou o pauză, lucru care nu îi era caracteristic, apoi spusese:

― Vei lupta ca să trăieşti. Waela! Waela, trezeşte-te!

Era vocea lui Toma. Deschisese ochii, întorsese capul şi îl privise. Lumina de deasupra lui îl învăluia în raze. Auzea zgomotul pe care-l făceau muncitorii în hangar, lovind metalul. Observase că şi Toma părea epuizat, însă lupta împotriva oboselii.

― Îţi depănam o poveste despre Pământ, spusese el.

― De ce?

― Este important pentru mine. Visele fetei de paisprezece ani erau la fel ca povestea. Mai ai visele alea despre propria ta viaţă?

Pielea ei începuse să lucească, neliniştită. Citeşte minţile?

― Vise? făcuse ea închizând ochii şi oftând. Ce nevoie am de vise? Am munca.

― Îţi ajunge?

― Dacă-mi ajunge? râsese ea. Nu trebuie să-mi fac probleme cu asta. Nava îmi va trimite aici un prinţ, îţi aminteşti?

― Nu huli!

― Nu eu, tu huleşti. De ce trebuie să-l seduc pe poetul ăsta idiot când...

― Nu mai discutăm despre asta. Gata! Pleacă! Renunţă. Nu mai stau să-ţi explic încă o dată.

― Nu renunţ chiar atât de uşor.

― Am remarcat.

― De ce mi-ai studiat dosarul?

― Am vrut să găsesc din nou acea fată. Dacă nu mai are vise, poate că va face o treabă mai bună cu visătorii. Vreau să-i spun ce s-a întâmplat cu visele alea.

― Bine. Ce s-a întâmplat cu ele?

― Le mai are. Le va avea mereu.

Vorbiţi de zei. Foarte bine. Avata va vorbi acum în acest limbaj. Avata spune aşa: conştienţa este darul Speciei-Zeu făcut individului. Conştiinţa este darul Individului-Zeu făcut speciei. În conştiinţă găseşti structura, forma conştienţei, frumuseţea.

Kerro Panille,

Avata, Traduceri

HALI NU SIMŢI în nici un fel trecerea timpului, însă atunci când ecourile propriei voci îşi opriră reverberarea în conştiinţă, descoperi că se privea pe sine. Simţea în continuare micuţul laborator pe care Nava i-l desconspirase în spatele terminalului din Arhive. Şi în laboratorul acela se afla carnea sa. Trupul îi stătea întins pe canapeaua galbenă, iar ea îl privea de sus fără să-şi dea seama cum. Laboratorul era plin de lumină, reflectată de fiecare suprafaţă netedă. Ciudat, ce diferită îi apărea acum, faţă de imaginea cunoscută. Materialul galben şi lucios al canapelei îi accentua culoarea închisă a pielii. Gândi că strălucirea luminii ar fi trebuit în mod normal s-o orbească, însă descoperi că nu o deranja în nici un fel. Acolo unde părul ei negru se oprea sub urechea stângă, avea o aluniţă. Inelul din nas atrăgea lumina şi strălucea în contrast cu pielea. Trupul îi era înconjurat de o aură stranie.

Dori să vorbească, şi preţ de o clipă se întrebă cum să procedeze. Era ca şi cum s-ar fi luptat să se întoarcă în trup. Calmul o inundă dintr-o dată auzind vocea Navei.

― Sunt aici, Ekel.

― Este ca o hibernare?

Nu avea senzaţia că vorbea, însă îşi auzea vocea.

― E ceva mult mai complicat, Ekel. Îţi arăt asta din cauză că trebuie să-ţi aminteşti.

― Îmi voi aminti.

Dintr-o dată, se simţi căzând în întuneric. În prim-planul conştienţei sale se afla promisiunea Navei de a-i oferi un alt trup pentru această experienţă. Un trup de femeie bătrână.

Cum mă voi simţi?

Nu era nici un răspuns. Doar tunelul. Un tunel lung, cald, şi lucrul cel mai tulburător era că nu simţea nici o bătaie de inimă, nici o pulsaţie. Însă undeva în depărtare strălucea o luminiţă. Dincolo de lumină, putea zări coasta unui deal. Crescuse în Navă şi înţelegea coridoarele fără să se gândească la ele; însă când ieşi prin ovalul alb, fu şocată să descopere spaţiul liber!

Totuşi, acum sesiza un puls. În piept. Duse mâna acolo, simţi o ţesătură aspră, şi coborî privirea. Mâna era închisă la culoare, bătrână şi acoperită de riduri.

Asta nu este mâna mea!

Privi împrejur. O zonă muntoasă. Se simţi foarte vulnerabilă. Soarele strălucea, acoperindu-i trupul cu raze aurii, binefăcătoare. Îşi privi picioarele, braţele: un trup îmbătrânit. Ceva mai departe, în vale, erau câţiva oameni.

Vocea Navei îi răsună în minte:

― Vei avea nevoie de timp pentru a te obişnui cu acest trup. Nu te grăbi.

Da... Îşi simţea conştienţa în lentă expansiune, ca un fluid într-o reţea încâlcită, oprindu-se la noduri, apoi depăşindu-le. Avea sandale în picioare; simţea sforile. Încercă doi paşi târşiţi; solul era tare, colţuros. Ţesătura i se freca de glezne: pânză aspră. Simţea cum îi râcâia umerii la fiecare mişcare; era singura piesă de îmbrăcăminte care îi acoperea trupul... Ba nu. Mai avea o bucată de pânză în jurul părului. Ridică mâna şi o atinse. Se întoarse cu faţa spre poalele colinei.

Acolo se adunase o mulţime de câteva sute de oameni... probabil trei sute. Dar nu era sigură.

Avea senzaţia că alergase puternic înainte de a intra în noul trup. Respira cu dificultate. Un miros neplăcut de transpiraţie îi agresa nările.

Acum putea auzi mulţimea: un murmur confuz, continuu, animalic. Se îndreptau încet spre ea, urcând dealul. Înconjuraseră un bărbat care căra pe umeri ceva ce părea a face parte dintr-un copac. Pe măsură ce se apropiau, zări sânge pe faţa lui şi o coroană ciudată deasupra sprâncenelor... semăna cu o bandă adezivă plină de ţepi. Se părea că bărbatul fusese bătut; prin roba sfâşiată se puteau vedea vânătăi şi tăieturi.

Bărbatul era încă la o oarecare distanţă de ea, când îl văzu împiedicându-se şi căzând cu faţa în ţărână. O femeie îmbrăcată cu o robă spălăcită, albastră, se repezi să-l ajute, însă fu izbită şi trimisă înapoi în mulţime de doi tineri cu coifuri crestate şi veste strălucitoare, dure. În mulţime se găseau mulţi ca ei. Doi îl loveau pe bărbatul căzut, îndemnându-l să se ridice în picioare.

Armuri, gândi ea, amintindu-şi de hologramele istorice. Poartă armuri.

Distanţa enormă în timp dintre acest moment şi viaţa ei de pe navă ameninţa să o umple de panică. Navă?

Fii calmă, Ekel. Fii calmă.

Se strădui să inspire adânc, de câteva ori. Aerul pătrundea greu, dureros, în plămânii îmbătrâniţi. Bărbaţii în armură purtau veşminte negre care le ajungeau până la genunchi... sandale grele în picioare, jambiere metalice. Fiecare purta pe umăr o sabie scurtă, băgată în teacă. Mânerul ajungea undeva lângă ureche. Se foloseau de bâte lungi pentru a controla mulţimea... Nu, se corectă ea. Foloseau suliţe, lovind mulţimea cu capetele neascuţite.

Mulţimea se strânsese în cerc, acum nu mai putea zări silueta celui căzut. Urlau şi plângeau... era un conflict pe care nu îl înţelegea.

Unii strigau:

― Ridicaţi-l! Vă rog, ridicaţi-l!

Alţii urlau:

― Să-l lovim! Să-l învăţăm minte pe nemernic!

Deasupra tuturor vocilor se auzi una mai ascuţită:

― Crucificaţi-l aici! Nu mai ajunge sus.

Un şir de bărbaţi în armuri împinse mulţimea înapoi, lăsând lângă cel căzut un bărbat înalt, negru. Negrul privea împrejur, speriat. Dădu să fugă, dar doi soldaţi îi tăiară calea, ameninţându-l cu coada suliţelor. Negrul se retrase lângă bărbatul căzut.

Unul dintre soldaţi agită vârful suliţei înspre negru, strigând ceva ce Hali nu reuşi să înţeleagă. Negrul se aplecă şi luă copacul de pe umerii celui căzut.

Ce se întâmplă aici?

Observă, dar nu te amesteca.

Un cârd de femei jelea în apropiere. Bărbatul căzut se ridică în picioare şi începu să meargă lângă negru, care căra acum copacul. Hali privea cu atenţie cum mulţimea se apropia de ea, căutând vreun indiciu care să îi spună ce anume se petrecea. Evident, ceva tragic. Era important? De ce insistase Nava să fie martoră la această scenă?

Se apropiau. Bărbatul bătut se clătină de câteva ori, apoi se opri brusc lângă bocitoare. Hali văzu că de-abia se mai ţinea pe picioare. Una dintre femei se strecură pe lângă soldaţi şi şterse faţa însângerată a bărbatului cu o bucată de pânză cenuşie. Acesta tuşi în spasme lungi, chinuitoare, ţinându-şi mâna apăsată spre partea stângă a coastelor, şi strâmbându-se de durere la fiecare acces de tuse.

Pregătirea de med-teh puse stăpânire pe Hali. Bărbatul era grav rănit ― în cel mai fericit caz, doar câteva coaste rupte, şi probabil un plămân perforat. Avea sânge în colţul gurii. Vroia să alerge la el, să se folosească de tot ceea ce învăţase pentru a-i alina durerea.

Nu te amesteca!

Prezenţa Navei era aproape palpabilă, ca un zid între ea şi bărbatul rănit.

Linişteşte-te, Ekel.

Nava era în mintea ei.

Strânse puternic pumnii, şi inspiră spasmodic de câteva ori. Cu asta, deveni conştientă de mirosul ce venea dinspre mulţime. Era cea mai dezgustătoare experienţă senzorială pe care o avusese vreodată. Puţeau a stricat, a putred. Nările ei îi raportau o situaţie îngrozitoare. Oare cum puteau supravieţui oamenii ăştia?

Apoi îl auzi pe bărbatul rănit vorbind. Avea voce blândă, şi se adresa femeilor care îi sorbeau în tăcere cuvintele.

― Nu pentru mine să plângeţi, ci pentru copiii voştri.

Hali îl auzi clar. Câtă tandreţe în acea voce!

Unul dintre bărbaţii în armură îl lovi în spate cu coada suliţei, obligându-l să-şi reia mersul împleticit spre vârful colinei. Se apropiau. Negrul târa după el bucata de copac.

Oare ce făceau?

Bărbatul rănit privi înapoi spre grupul de femei care începuse din nou să jelească. Avea o voce puternică, mult mai puternică decât crezuse Hali că era posibil.

― Dacă ei fac aceste lucruri unui copac tânăr, ce vor face unuia uscat?

Întorcând din nou capul, bărbatul rănit prinse privirea lui Hali. Îşi ţinea şi acum mâna în dreptul coastelor. Pe buzele sale, Hali zări spuma roşie caracteristică perforaţiei plămânului.

Navă! Ce vor să-i facă oamenii ăştia?

Observă.

― Ai călătorit mult ca să vezi asta, spuse el.

Nava interveni în starea de uluială care o cuprinsese pe Hali:

― Ţie ţi s-a adresat, Ekel. Răspunde-i, dacă vrei.

Praful ridicat de mulţime o învăluise, şi horcăi de câteva ori înainte să poată răspunde:

― De... de unde ştii de cât de departe vin?

Din gura ei ieşise o voce spartă, de femeie bătrână.

― Eu te văd aşa cum eşti, spuse rănitul.

Unul dintre soldaţi hohoti şi agită suliţa în direcţia ei. O făcuse aproape în joacă.

― Dă-te la o parte, babo! Oi fi venit tu de departe, dar eu te pot trimite şi mai departe.

Camarazii săi râseră, li se păruse o glumă bună.

Hali îşi aminti de cuvintele Navei: Nimeni nu se teme de o bătrână. Rănitul îi strigă:

― Spune-le că s-a săvârşit!

Apoi fu înghiţită de strigătele agitate ale mulţimii şi de praful urât mirositor. Fu cuprinsă de un acces de tuse, încercând să-şi cureţe gâtlejul. Când reuşi, se întoarse să privească după mulţime şi icni: în vârful colinei, doi bărbaţi ridicau o construcţie în formă de cruce, cu două bucăţi de copac asemănătoare celor cărate până la un moment dat de bărbatul rănit.

O breşă în gloată îi permise să-l zărească încă o dată. Acesta se întoarse spre ea şi strigă:

― Dacă cineva înţelege voia lui Dumnezeu, tu trebuie să fii aceea!

Mulţimea îl ascunse din nou privirii ei.

Voia lui Dumnezeu?

Simţi o atingere pe braţ şi tresări speriată. Se întoarse. Lângă ea stătea un tânăr îmbrăcat cu o robă maronie lungă. Respiraţia lui mirosea a canal. Iar vocea era un geamăt onctuos.

― Spune că vii de departe, maică, spuse el şi mirosul respiraţiei o umplu de scârbă. Îl cunoşti?

Privirea din ochii lui Gură-stricată o făcu să-şi dea seama de vulnerabilitatea trupului bătrân care îi adăpostea conştiinţa. Bărbatul ăsta era periculos... foarte periculos. Privirea din ochii lui îi amintea de Oakes. Putea provoca multă durere.

― Ar fi bine să-mi răspunzi, spuse el.

Şi vocea îi era plină de venin.

Voi numiţi Avata "Licurici în noaptea mării". Avata are dubii că acestea ar fi cuvintele potrivite, pentru că Avata vede structura minţii voastre. Avata se mişcă greu pe terenul vostru. Pe măsură ce Avata înaintează, peisajul se schimbă, se contorsionează. Dar Avata a făcut multe astfel de călătorii. Avata este un explorator al acestor peisaje. Iluziile voastre sunt ghizii lui Avata. Suntem legaţi prin mişcare.

Ce este lucrul acesta pe care voi îl numiţi "universul natural'? Este ceva luat de la zeul vostru? Aaa, aţi separat părţile pentru a vedea unicitatea. Pentru creaţiile voastre, nu aveţi nevoie de această separare. Caracterul evaziv al fundalului vostru vă este puterea. Tiparele... aahh, tiparele. Din voi vin forţele care crează albia gândurilor voastre. De ce vă limitaţi gândurile la un fundal atât de sărac?

Există o distincţie între măsurarea şi pregătirea fundalului vostru. Te pregăteşti mereu, spunând: "Voi spune ceva despre..." Însă asta limitează ceea ce ai de spus şi forţează pe cel care ascultă să accepte limitele tale. Atâtea măsurători, limitări şi trimiteri înapoi la un sistem comun aflat într-un fundal simplu şi liniar! Priveşte la tine, Omule! De unde găsesc simţurile tale atâta simplitate?

Dacă arunci o a doua privire fundalului, vezi acelaşi lucru ca şi prima oară? De ce este voinţa ta atât de inflexibilă?

Dincolo de toate sistemele de simboluri se găseşte o afinitate magică între obiect şi asemănare, între fiinţă şi simbol. Este fundamentul limbajului. Cuvântul pentru lucru sau obiect, în majoritatea limbajelor, este legat de cuvântul pentru a spune sau a vorbi şi acestea, la rândul lor, îşi au rădăcina în magie.

― Kerro Panille,

Cânt închinat lui Avata

OAKES AMUŢI, privindu-l pe Lewis care stătea în picioare lângă uşă. În fundal se auzea un bâzâit. Oakes îşi dădu seama că lăsase holofocusul să proiecteze în continuare Agrarium-ul D-9. Da... acolo era plină zi. Lovi cu o mişcare brutală butonul de decuplare.

Lewis făcu un pas înainte. Respira greu. Părul rar, de culoarea paielor, era ciufulit. Îşi deplasa privirea spre stânga, spre dreapta... cercetând camera. Era o mişcare a ochilor caracteristică celor de la sol, îşi spuse Oakes. Pe bărbia îngustă şi despicată a lui Lewis se putea vedea un petic de sintoepidermă aplicat deasupra unei răni. Un alt petic la baza nasului. Gura subţire era strâmbată într-un zâmbet fals.

― Ce s-a întâmplat cu tine?

― Clonii...

Respiraţie adâncă.

― ... s-au revoltat.

― Fortul?

Sabia ascuţită a fricii pătrunse prin Oakes.

― Acum este în regulă.

Lewis traversă şchiopătând cabina, prăbuşindu-se pe un divan.

― Ai pe-aici ceva din sucul ăla special, euforic? Acolo, la Fort, n-a mai rămas nimic, nici măcar o picătură.

Oakes se îndreptă grăbit spre un dulăpior secret, scoase o sticlă de vin pandoran, o deschise, apoi i-o înmână lui Lewis.

Lewis ridică sticla de vin şi dădu pe gât patru înghiţituri mari, pe nerăsuflate. Privi la Oakes prin sticlă. Sărmanul PP părea în formă proastă. Avea cearcăne sub ochi. Nasol.

Pentru Oakes, întreruperea fu binevenită, căci reuşi să-şi recapete sângele rece. Nu îl deranja că-l servise pe Lewis, şi asta dădea efectul dorit, creând impresia că îi păsa de el. Acum era clar că la Fort se întâmplase ceva foarte neplăcut. Aşteptă până ce Lewis puse jos sticla, apoi spuse:

― S-au revoltat?

― Lepădăturile din Camera Ţipetelor, răniţii şi toţi ceilalţi, pur şi simplu nu-i mai puteam întreţine. Nu mai avem hrană destulă. I-am alungat pe toţi afară din Fort.

Oakes încuviinţă. Clonii alungaţi din Fort erau, desigur, condamnaţi la moarte. Demonii Pandorei rezolvau repede şi eficient problema lor... dacă nu cumva întâlneau Tentacule Nervoase sau Fusuri. Urâtă treabă!

Lewis mai luă o înghiţitură zdravănă de vin, apoi:

― Nu ne-am dat seama că zona fusese infestată cu Tentacule Nervoase.

Oakes tresări, scuturat de un fior. Pentru el, Tentaculele Nervoase erau cea mai cumplită oroare pandorană. Îşi imagina creaturile repezi şi subţiri ca nişte fire prinzându-i-se de carne, răvăşindu-i traseele nervoase, invadându-i ochii, viermuind frenetic prin creier. Lunga agonie ce urma unui astfel de atac era bine cunoscută la sol, iar poveştile făcuseră înconjurul navei. Toate creaturile pandorane se temeau de Tentaculele Nervoase. Toate, cu o singură excepţie: electroalgele. Acestea păreau imune.

Când reuşi să-şi controleze vocea, Oakes întrebă:

― Ce s-a întâmplat?

― Când i-am alungat, clonii au început să facă tărăboi, ca de obicei. Ei ştiu, desigur, ce îi aşteaptă afară. Cred că nu ne-am luat toate măsurile de precauţie necesare. Dintr-o dată, au început să urle: "Tentaculele Nervoase!"

― Şi oamenii tăi au alergat fiecare spre un adăpost, cum au putut mai repede.

― Am închis ermetic totul, încercând să descoperim unde se afla roiul de Tentacule.

― Şi?

Lewis privi la sticla pe care o ţinea în mână şi inspiră adânc.

Oakes aşteptă răbdător. Tentaculele Nervoase erau, într-adevăr, oribile; aveau nevoie de trei sau patru minute pentru a termina ceea ce alţi demoni făceau într-o clipă. Dar rezultatul era acelaşi.

Lewis oftă, luă încă o înghiţitură de vin. Acum părea mai calm, ca şi cum prezenţa lui Oakes îi dădea de înţeles că acum se afla, în sfârşit, în siguranţă.

― Au atacat Fortul, spuse Lewis.

― Tentaculele Nervoase?

― Clonii.

― Au atacat? Dar cu ce arme...?

― Cu bolovani, cu propriile lor trupuri. Înainte să-i putem opri, au distrus protecţia conductelor de canalizare. Doi cloni au intrat pe acolo. Erau deja infectaţi.

― Tentacule Nervoase în Fort? făcu Oakes privindu-l îngrozit pe Lewis. Şi ce-ai făcut?

― A fost o învălmăşeală teribilă. Echipa de intervenţie, în majoritate cloni-P, s-a închis în Laboratorul de Acvacultura, dar Tentaculele intraseră deja în conductele de alimentare cu apă. Laboratorul arată ca un abator. Nimeni nu a supravieţuit acolo. Eu m-am izolat în camera de Control, cu cincisprezece ajutoare. Eram curaţi.

― Câţi am pierdut?

― Majoritatea efectivului.

― Clonii?

― Au pierit aproape cu toţii.

Oakes făcu o grimasă.

― De ce nu ai raportat, de ce nu ai cerut ajutor? făcu el lovindu-se cu palma peste pilula din ceafă.

Lewis dădu din cap:

― Am încercat. Dar nu am auzit decât ţiuituri sau o linişte absolută. Apoi a încercat cineva să-mi vorbească, să-mi bage tot felul de imagini în cap.

Imagini în cap!

Era o descriere foarte bună a ceea ce trăise şi Oakes. Canalul lor secret de comunicare fusese penetrat! Cine era vinovatul? Rosti întrebarea cu voce tare.

Lewis ridică din umeri:

― Încă n-am reuşit să aflu.

Oakes duse mâna la gură, pentru a opri cuvintele. Nava? Da, blestemata asta de navă iar se amesteca în treburile lui!

Nu îndrăznea să-şi facă publice suspiciunile. Nava avea pretutindeni ochi şi urechi. Era încolţit şi de alte temeri. Un roi de Tentacule Nervoase trebuia întâmpinat cu focul. Îşi imagină că în interiorul Fortului se găsea acum un munte de cenuşă.

― Şi zici că Fortul este în regulă?

― Curat, sterilizat. Şi mai am o surpriză.

Lewis luă o altă înghiţitură de vin şi zâmbi spre Oakes, savurând expresia de nerăbdare citită pe figura PP-ului. PP-ul putea fi citit atât de uşor!

― Spune mai repede!

Oakes nu făcea nici un efort să-şi ascundă nerăbdarea.

― Clor şi apă puternic clorurată.

― Clor? Vrei să spui că asta ucide Tentaculele Nervoase?

― Am văzut cu ochii mei.

― Chiar atât de simplu? Chiar atât de simplu?

Oakes se gândi la amarul de ani în care trăiseră cu teroarea acestor demoni teribili:

― Apă clorurată zici?

― Foarte puternic clorurată, imposibil de băut. Însă dizolvă Tentaculele Nervoase. Ca un lichid sau ca un gaz, penetrează peste tot. Fortul pute, dar este curat.

― Eşti sigur?

― Sunt aici, nu?

Lewis se bătu cu pumnul în piept şi mai luă o gură de vin. Oakes reacţionase cam ciudat, nu îi prea convenea. Lewis puse sticla jos şi îşi aduse aminte de raportul pe care-l citise în navetă, pe drumul spre navă. Să o trimită pe Legata la Camera Ţipetelor! Ticălosul ăsta nu avea nici un fel de limite? Lewis spera că nu. Aşa putea fi controlat Oakes: prin excesele sale.

― Da, eşti aici, într-adevăr, fu de acord Oakes. Cum ai ghicit... vreau să spun, cum ai descoperit...?

― Cei care am fost în Camera Instalaţiilor am avut la dispoziţie toate comenzile. Am inundat pasajele ca să...

― Dar cum aţi obţinut clorul?

― Am folosit apa de mare. S-a produs un scurt-circuit, în apa de mare a avut loc o reacţie electrolitică generalizată, şi aşa am obţinut clorul. Vedeam totul prin monitoare şi mi-am dat seama că clorul omoară Tentaculele Nervoase.

― Eşti sigur?

― Am văzut cu ochii mei cum se chirceau şi mureau.

Oakes începu să realizeze situaţia. Colonia nu confruntase până acum Tentaculele Nervoase cu clorul. Produsele caustice de la bordul navei aveau un efect foarte slab asupra creaturilor de la sol. Apa potabilă se producea cu filtre şi emisii calorice de la cuptoarele cu laser. Era cea mai ieftină modalitate. Focul avea efect asupra Tentaculelor Nervoase. Colonia folosise mereu focul. Îi veni un alt gând.

― Supravieţuitorii... cum...?

― Au murit toţi, cu excepţia noastră, care am reuşit să ne izolăm înainte de răspândirea infecţiei. Restul a dispărut sub valul de clor şi apă clorurată.

Oakes îşi imagină gazul omorând oameni şi Tentacule Nervoase, apa caustică arzând carnea... Scutură din cap ca să alunge vedeniile.

― Deci spui că Fortul este absolut sigur?

Lewis ridică privirea spre el. Preţiosul Fort! Nimic nu era mai important.

― Mă voi întoarce acolo când se face ziuă.

Oakes îşi dădu seama cu întârziere că ar fi trebuit să se arate mai uman:

― Dar, dragul meu prieten, eşti rănit!

― Nimic important. Dar de acum încolo, unul dintre noi doi va trebui să se afle permanent la Fort.

― De ce?

― Sterilizarea a fost cam drastică şi din cauza asta avem probleme.

― Ce fel de probleme?

― Clonii supravieţuitori, chiar şi unii dintre oamenii noştri... În sfârşit, îţi imaginezi cum a trebuit să curăţ locul. Inevitabil, am avut şi pierderi. Clonii şi câţiva dintre cei mai recalcitranţi oameni ai noştri au...

Ridică din umeri.

― Ce au? Explică-te odată!

― Clonii ne-au trimis câteva petiţii şi unii dintre oamenii noştri au simpatizat cu ei. L-am lăsat pe Murdoch în locul meu, ca să îţi dau personal raportul.

― Cloni? Petiţii? Cum abordezi problema asta?

― La fel cum am tratat şi problema hranei.

Oakes se încrunta.

― Şi... simpatizanţii?

Lewis ridică încă o dată din umeri:

― Când sterilizam zona din jurul Fortului, s-au întors ceilalţi demoni. Întotdeauna ne-au rezolvat problemele. Rapid şi eficient.

Oakes atinse cicatricea de pe ceafă, acolo unde era implantată pilula de comunicaţie.

― Dar după ce... adică, de ce n-ai trimis pe cineva aici, ca să...

― Am rămas acolo până ne-am asigurat că eram curaţi, cu toţii.

― Da... da, sigur. Înţeleg. Bravo.

― Îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă cineva scapă vreo vorbă despre treaba asta?

― Da, ai dreptate.

Oakes îşi spuse că Lewis procedase corect. Ca întotdeauna, de altfel. Aspru, dar eficient.

― Spune-mi şi mie, ce sunt zvonurile astea despre Legata? întrebă Lewis.

Oakes îşi ieşi din fire:

― N-ai nici un drept să-mi conteşti...

― Calmează-te. O trimiţi în Camera Ţipetelor. Vreau să ştiu dacă ne pregătim să o înlocuim.

― Să o înlocuim? Pe Legata? Nu cred.

― Să mă anunţi din timp dacă vreo să o înlocuieşti.

Dar Oakes era încă furios:

― Lewis, îţi dai seama câte vieţi ai irosit?

― Cum altfel aş fi putut stăpâni situaţia? Tu cum ai fi procedat?

Oakes bătu în retragere:

― N-am vrut să te jignesc.

― Bine. Dar acum ştii de ce nu raportez lucrurile astea decât dacă îmi ceri tu, sau dacă nu am altă alternativă.

Oakes nu era de acord cu tonul vocii lui Lewis, însă fu lovit de un gând:

― Unul din noi trebuie să stea tot timpul la Fort? Şi ce se întâmplă cu... cu Colonia?

― Va trebui să-ţi rezolvi repede problemele aici şi să vii jos, ca să conduci Colonia. Altă soluţie nu există. Poţi ţine legătura cu nava prin Legata... dacă va mai fi bună de ceva după trecerea prin Camera Ţipetelor.

Oakes căzu pe gânduri. Să meargă pe planetă, printre demonii ăia îngrozitori? Vizitele periodice pe care le făcea acolo, ca să le amintească tuturor cine era stăpânul, i se păreau cumplite. Auzi idee! Să stea tot timpul în Colonie!

― Din cauza asta te-am întrebat despre Legata, spuse Lewis.

Oakes se potolise. Puse o întrebare care i se părea mult mai importantă:

― Cum stau lucrurile la Colonie?

― E destul de bine acolo, eşti în siguranţă atâta vreme cât rămâi în interior. Poţi face şi incursiuni în afară, dar trebuie să mergi cu un servo sau cu o navetă.

Oakes clipi lung, apoi deschise larg ochii. Raţionamentul lui Lewis era impecabil. În cine să aibă mai multă încredere decât în Lewis?

― Da. Înţeleg.

Privi împrejur. Nu se vedea nici un senzor, dar asta nu-l liniştea deloc. Nava blestemată ştia întotdeauna ce se petrece în interiorul ei.

Va trebui să merg pe planetă.

Situaţia îl obliga. Bineînţeles, Lewis va lua Laboratorul Unu cu el, la Fort. Însă asta nu însemna că problemele la Colonie aveau să se rezolve.

Pe planetă.

Dintotdeauna ştiuse că într-o zi va trebui să părăsească nava. Momentul sosise. Îl obliga situaţia. Era forţat să facă această mişcare, şi se simţea vulnerabil. Iar incidentul ăsta cu Tentaculele Nervoase nu-l liniştea deloc.

Ce dilemă!

Pe măsură ce câştiga din ce în ce mai multă putere şi se folosea de ea, viaţa pe navă devenea din ce în ce mai grea. Însă Pandora era atât periculoasă cât şi necunoscută.

Întotdeauna sperase la o planetă calmă şi sterilizată. Sperase ca Lewis să îi pregătească locul, înainte de a fi obligat să meargă acolo.

Sterilă. Da.

Îl privi pe Lewis. De ce părea atât de sigur pe el? Cu siguranţă, nu spusese totul.

― Mai ai ceva de raportat?

― Noii cloni-P... Au stat într-o cameră izolată şi au scăpat. Sunt curaţi, neprogramaţi şi minunaţi. Pur şi simplu minunaţi.

Lui Oakes nu îi prea venea să creadă. Statisticile arătau clar: un foarte mare procent de cloni o luau razna. Trupul nu are protecţie împotriva bombardamentelor cu raze cosmice. Acestea alterează mesajul genetic din celulele umane. Desigur, Lewis se ocupa cu recuperarea structurii ADN-ului, şi totuşi...

― Nici unul n-a luat-o razna?

― Am folosit celule de electroalge şi am luat ADN-ul lor ca bază pentru modificări.

Îşi frecă nasul cu degetul arătător şi continuă:

― Am reuşit.

― Aşa ai spus şi data trecută.

― Şi data trecută am reuşit. Însă n-am putut rezolva problema raţiilor de hrană...

― N-ai nici unul cu malformaţii?

― Nu. Singura problemă este că maturizarea are loc mult mai rapid. Şi e greu de lucrat cu algele. Oamenii din laborator au mereu halucinaţii şi îmbătrânesc mai curând decât...

― Încă mai iroseşti tehnicieni pentru chestia asta?

― Nu îi irosesc!

Lewis se înfuriase, exact aşa cum se aşteptase Oakes.

― Nu mă interesează decât să meargă totul cum trebuie, Jesus, atâta tot.

― Merge.

― Bine. Cred că tu eşti singurul care te poţi descurca în problema asta, însă eu sunt singura persoană care îţi poate da libertatea să o faci. Care este timpul lor biologic?

Lewis clipi, luat prin surprindere. Ticălosul ăsta secretos punea mereu întrebări neaşteptate. Luă o gură de aer, simţi vinul în organism, rememoră sentimentul de protecţie pe care Nava... nava i-l dăduse întotdeauna...

― Cât durează? insistă Oakes.

― Putem continua cu creşterea clonilor-P ― îmbătrânirea, ca să fiu mai exact ― până la orice vârstă doreşti. Perioada dintre concepţie şi vârsta biologică de cincizeci de ani poate dura cincisprezece divoni.

― În condiţii sigure?

― În cele mai bune condiţii. Perfect adaptaţi pentru programare. Sunt ca nişte copii, până îi vom face... ăăăh... servitorii noştri.

― După aceea vom crea foarte rapid o forţă de muncă pentru refacerea Fortului.

― Da... numai că aici e o problemă. Cei mai mulţi dintre oamenii noştri sunt la curent cu planurile, şi au văzut ce le-am făcut clonilor şi celor care li s-au alăturat. Încep să-şi dea seama că pot fi înlocuiţi.

― Înţeleg, făcu Oakes. De aceea trebuie să stai la Fort.

Îl privi pe Lewis. Era îngrijorat, şi continua să ascundă ceva.

― Spune totul, Lewis, îl îndemnă el.

Lewis se conformă, dar prea prompt. Părea că aşteptase îndemnul, cu răspunsul pregătit.

― Mai avem o problemă cu energia. Dar o rezolvăm.

Tu o rezolvi.

Lewis coborî privirea. Primise răspunsul dorit. Un răspuns corect, desigur. Dar trebuiau să producă mai mult elixir, mai mult potol.

― Îţi dau o sugestie, spuse Oakes. Cine munceşte mult şi din greu nu are timp pentru griji şi comploturi. Acum, că ai rezolvat problema clonilor, pune-ţi oamenii să elimine algele. Vreau o soluţie simplă şi eficientă. Enzime, viruşi, orice... Spune-le să distrugă algele.

Un univers nelimitat ne prezintă nenumărate exemple de acţiuni negândite, adesea capricioase şi ameninţătoare. Misterul lor ne duce cu gândul la zei. Fără puterea zeilor, raţiunea conştientă nu poate explora acest univers, cunoscându-l în întregime; în spatele a ceea ce se explică, trebuie să rămână misterul. Singura raţiune în acest univers este aceea pe care tu, în aroganţa ta ignorantă, o proiectezi asupra universului. În felul acesta, îţi menţii asemănarea cu cei mai primitivi strămoşi ai tăi.

Raja Toma,

Arhivele Navei

ÎMPIETRITĂ DE TEROARE, stând în mirosul cumplit al respiraţiei străinului, Hali se gândi la un răspuns care să o scape de primejdie. Locul acesta în care o proiectase Nava era foarte diferit, şi simţi cum îi creşte sentimentul de neajutorare. Praful ridicat de gloata care îl urma pe omul rănit, mirosurile respingătoare, vocile pline de pasiune, mişcările greoaie sub arşiţa unui singur soare...

― Îl cunoşti?

Omul era insistent.

Hali ar fi dorit să spună că nu îl mai văzuse niciodată până atunci pe bărbatul rănit, însă simţea că nu acesta era adevărul. Bărbatul acela îi era familiar...

De ce mi-a vorbit despre Dumnezeu şi cunoaştere?

Să fi fost un alt Navigator proiectat aici? De ce îi părea atât de familiar? Şi de ce i se adresase direct?

― Mie poţi să-mi spui.

Mirosul respingător era foarte persistent.

― Am făcut un drum lung ca să-l văd.

Vocea cu care o înzestrase Nava era şovăielnică, însă cuvintele spuneau adevărul. Simţea asta în oasele îmbătrânite pe care le împrumutase. Nava nu ar fi minţit-o. Îi spusese: o distanţă foarte mare. Indiferent care o fi fost semnificaţia acestui eveniment, Nava o adusese aici în mod special ca să fie martoră.

― Nu-ţi recunosc accentul, spuse Gură-stricată. Eşti din Sidon?

Ea se luă după gloată şi spuse într-o doară:

― Vin de pe Navă.

Ce intenţii aveau oamenii aceia cu bărbatul rănit?

― Navă? N-am auzit niciodată de locul ăsta. Face parte din Imperiul Roman?

― Nava este departe. Foarte departe.

Ce făceau pe dealul acela? Unii dintre soldaţi luaseră în primire bucata de copac şi o puseseră pe pământ. Nu vedea prea bine ce se întâmpla, din cauza gloatei.

― Atunci de ce spune Iisus că ştii care este vrerea lui Dumnezeu? întrebă Gură-stricată.

Hali tresări, pusă deodată în gardă. Iisus? Nava pronunţase numele acesta. Era numele pe care Nava îl transformase în Jesus. Îl privi pe Gură-stricată, apoi întrebă, cu vocea tremurândă:

― Acel om se numeşte Iisus?

― Ştii tu să aibă vreun alt nume?

O prinse de braţ, strângând-o puternic. Mişcările şi vocea trădau o fiinţă vicleană şi rea.

Nava interveni: Acesta este un spion Roman, un informator. Lucrează pentru oamenii care-l torturează pe Iisus.

― Îl cunoşti? întrebă Gură-stricată.

O smuci de braţ, puternic şi dureros.

― Cred că... acest Iisus este rudă cu Nava, spuse ea.

― Este înrudit... Cum poate cineva să fie înrudit cu un loc?

― Nu este înrudit cu tine, Navă?

Vorbise cu voce tare, fără să gândească.

Ba da.

― Nava spune că este adevărat, răspunse ea.

Gură-stricată luă mâna de pe braţul ei şi se dădu înapoi câţiva paşi, cu buzele strâmbe de furie.

― Nebună! Nu eşti decât o babă nebună! Eşti la fel de nebună ca şi el!

Arătă cu degetul spre vârful dealului unde fusese dus Iisus.

― Vezi ce păţesc nebunii?

Ea îi urmări degetul cu privirea.

Acolo se aflau deja doi bărbaţi. Lemnele fuseseră aranjate în formă de cruce. Cei doi atârnau legaţi de ele. Îşi dădu seama că erau lăsaţi să moară. Asta îl aştepta pe Iisus: moartea!

Înţelegerea acestui fapt o lovi cu violenţă; Hali începu să plângă.

Nava i se strecură în minte: Lacrimile strică acuitatea vizuală. Trebuie să observi.

Îşi şterse ochii cu un colţ al rochiei. Îl văzu pe Gură-stricată urcând dealul şi amestecându-se în mulţime. Se strădui să îl urmeze.

Trebuie să observ!

Bărbaţii în armuri îl dezbrăcară pe Iisus. Rănile ieşiră la vedere ― tăieturi şi vânătăi pe tot trupul. El rămăsese aparent nepăsător. Nu răspunse nici măcar strigătelor de uimire scoase de mulţime la vederea rănilor. Momentul acesta dădea tuturor un sentiment straniu de vulnerabilitate, de parcă fiecare era martor la propria moarte.

Cineva din stânga strigă:

― Este dulgher! Nu-l legaţi!

Din acea parte a mulţimii apărură câteva piroane mari şi grosolane.

Începură să strige:

― Bateţi-l în cuie! Bateţi-l în cuie!

Doi bărbaţi îl sprijiniră pe Iisus, fiecare de câte un braţ. Capul său se legăna uşor dintr-o parte într-alta, apoi căzu cu bărbia în piept. Aruncau cu diferite obiecte în el, dar nu făcea nici o mişcare să se apere. Hali văzu cum îl loveau pietrele... cineva îl scuipă.

Totul era atât de... bizar, în lumina portocalie a soarelui la asfinţit, venind printr-un strat subţire de nori.

Hali clipi pentru a alunga lacrimile din ochi. Nava îi spusese să observe! Foarte bine... Aprecia că stătea la aproximativ şase metri de umărul stâng al lui Iisus. Părea un bărbat vânos, probabil capabil să depună mult efort, însă acum era la capătul puterilor. Pregătirea ei de med-teh îi spunea că Iisus ar putea supravieţui dacă ar primi îngrijirile necesare. Însă avea impresia că el nu dorea îngrijiri, şi că nimic din ceea ce se petrecea acolo nu îl luase prin surprindere. Mai degrabă părea nerăbdător să se termine totul. Probabil că aceasta era reacţia unui animal torturat şi adus în starea în care nu mai avea puterea şi voinţa să fugă sau să lupte.

El ridică încet capul, şi îl întoarse în direcţia ei. Atunci văzu strălucirea care îl înconjura, o aură la fel ca cea pe care o avusese corpul ei atunci când Nava o proiectase în...

Şi el este tot o proiecţie a Navei?

Văzu că bărbaţii în armură duceau o discuţie în contradictoriu. Cel care adusese piroanele le puse în faţa altuia.

Iisus o privea. Văzu în ochii lui un licăr care îi spunea că o recunoaşte... ridicarea sprâncenelor... o urmă de surpriză.

Iisus ştie de unde vii, interveni Nava.

L-ai proiectat şi pe el?

Carnea lui trăieşte aici, ca orice bucată de carne, spuse Nava. Însă carnea nu e totul.

Nu este totul... De asta m-ai adus aici.

Spune, Ekel. Îţi dai seama?

Nerăbdarea Navei era evidentă.

Are un alt trup, în altă parte?

Nu, Ekel. Nu!

Se făcu mică în faţa dezamăgirii Navei, şi se strădui să fie atentă la orice detaliu, cât de mic.

Timpul nu este totul... timpul nu este totul... Apoi avu impresia că înţelege ceva, o semnificaţie a aurei: Nu este limitat de Timp.

Eşti foarte aproape, Ekel.

Nava era mulţumită şi asta o mai linişti, însă nu înlătură tensiunea momentului.

Este ceva în el pe care Timpul nu îl poate stăpâni, gândi ea. Moartea nu îl va elibera!

Îmi oferi o mare satisfacţie, Ekel.

Hali se simţi inundată de bucurie, însă fu repede scoasă din această stare de o poruncă a Navei: Acum! Priveşte asta!

Soldaţii rezolvaseră disputa. Doi îl aruncară pe Iisus la pământ, întinzându-i braţele şi punându-i-le pe lemn.

Un altul luă piroanele şi, folosindu-se de o piatră, începu să bată piroanele în lemn, prin încheieturile lui Iisus.

― Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, să te vedem cum scapi! strigă cineva din mulţime.

Hali auzi râsetele răutăcioase, peste tot în jurul ei. Trebui să-şi ducă mâinile la piept pentru a nu se arunca înainte, în ajutorul lui Iisus. Ce barbarie! Tremura de furie.

Toţi suntem copiii Navei!

Vroia să strige vorbele acestea spre gloată. Era lecţia pe care o învăţase în primele ore de Adorare a Navei. Vorbele Preotului.

Doi soldaţi ridicară bucata de lemn, împreună cu bărbatul bătut în piroane. Acesta gâfâia din greu, la fiecare mişcare făcută. Patru soldaţi, câte doi de fiecare parte, prinseră lemnul în vârful suliţelor, şi îl aşezară pe un stâlp înalt, între două cârlige. Iisus se afla acum între celelalte două victime. Un soldat urcă pe o scară şi fixă lemnul de stâlp, legându-l bine de cârlige. Alţi doi soldaţi se ridicară până la picioarele lui Iisus. Unul le legă cu o sfoară. Celălalt le fixă de stâlp, cu un piron. Lemnul se udase de sângele care şiroia din răni.

Hali trebui să deschidă larg gura, inspirând puternic pentru a nu leşina.

Văzu ochii căprui cuprinşi de agonie, când unul dintre soldaţi îl trase de picior pentru a vedea cât de bine este fixat. Iisus se lăsă să atârne fără vlagă. Leşinase.

De ce îl chinuie astfel? Ce vor de la el?

Hali înaintă prin mulţimea care amuţise deodată, dând din coate cu o forţă surprinzătoare pentru un trup ca al ei. Trebuia să vadă mai de aproape. Trebuia să vadă. Nava îi poruncise să observe. Cu toată forţa pe care o găsise în ea, era greu să te mişti printre oamenii aceia strânşi grămadă. Dintr-o dată îşi dădu seama că mulţimea stătea cu sufletul la gură, de-abia mai respira.

De ce au amuţit cu toţii?

Răspunsul veni brutal, lovind-o parcă peste ochi.

Vor ca Iisus să oprească toate astea cu o forţă secretă, ascunsă în el. Vor un miracol! Aşteaptă un miracol de la el. Vor ca Nava... Dumnezeu să apară din ceruri şi să oprească acest spectacol. Fac lucrul acesta dorind ca o putere divină să îi oprească.

Trecu de alţi doi oameni şi ajunse în cercul interior format de gloată. Acum nu mai avea în faţă decât lemnele în formă de cruce, cele trei trupuri...

Încă l-aş putea salva, gândi ea.

Eu cânt melodia pe care voi trebuie să dansaţi. Vouă vă rămâne libertatea de a improviza. Improvizaţia este ceea ce voi numiţi liber arbitru.

Regulamentul lui Oakes

― VĂ ROG să faceţi linişte.

Oakes se folosi de microfon pentru a domina agitaţia şi vacarmul din sala principală de întruniri a Coloniei. Era o încăpere circulară, trunchiată de un perete în partea de sud, acolo unde se afla platforma. Când nu era folosită pentru întruniri, în sală se repara echipamentul pentru producerea hranei, sau se executau diverse operaţiuni pentru asamblarea nacelelor dirijabilelor. Din această cauză, orice întrunire trebuia anunţată cu cel puţin zece ore înainte, dându-le astfel muncitorilor timp să ia de acolo maşinile şi materialele.

Încă nu îşi revenise după agitaţia venirii aici, la sol. Felul în care percepea timpul fusese dereglat de rotaţia planetei, iar această întrunire fusese aranjată în grabă. Aici, la sol, se apropia ora celei de-a doua mese. Auditoriul va face cu siguranţă presiuni.

Era o oră nepotrivită pentru şedinţă; se spunea ― în şoaptă ― că erau perturbate activităţi importante, însă Murdoch răspândise zvonul că Oakes venise aici pentru a rămâne definitiv. Consecinţele erau clare. Se vor depune eforturi pentru a face din Colonie un loc sigur; Oakes va avea grijă de asta.

Pe platformă, împreună cu Oakes, stăteau Murdoch şi Rachel Demarest. Funcţia lui Murdoch, de director al Laboratorului Unu era bine cunoscută, iar misterul care înconjura activităţile laboratorului făceau din prezenţa sa aici un subiect de maximă curiozitate.

Rachel Demarest avea o cu totul altă poziţie. Oakes se încruntă. Femeia asta aflase prea multe lucruri acţionând ca mesager între Ferry şi planetă.

Zgomotele din sală începeau să amuţească, pe măsură ce participanţii îşi ocupau locurile. Fuseseră aduse scaune portabile, multe construite din plante pandorane. Diversitatea scaunelor îl deranja puternic pe Oakes. Va trebui făcut ceva pentru a standardiza totul.

Îşi plimbă privirea peste adunare, observându-l pe Raja Toma în rândul din faţă. Femeia de lângă Toma era Waela TaoLini, după cum o descrisese Murdoch. Supravieţuise primelor proiecte de cercetare a algelor. Cunoştinţele ei probabil că erau periculoase. Foarte bine... atât ea cât şi poetul vor împărtăşi soarta lui Toma. Gata cu problema asta!

Se afla la sol de aproape două cicluri diurne şi majoritatea timpului o petrecuse pregătind această şedinţă. Lewis şi oamenii lui îi aduseseră multe rapoarte confidenţiale. Murdoch îi fusese de un deosebit ajutor. Îl ajutase la supraveghere. Legata furnizase unele date şi, chiar acum, se afla pe navă culegând alte informaţii.

Oakes era conştient că această şedinţă îi va pune la încercare autoritatea, şi dorea să o înfrunte cu capul sus. Lewis estimase că acolo se aflau aproximativ o mie de oameni. Cea mai mare parte a personalului din Colonie îşi îndeplinea însă sarcinile obişnuite. Supravegherea perimetrului, reparaţiile, construcţiile... toate acestea trebuiau să continue. Nu se admitea nici o întrerupere. Doi paşi înainte, unul înapoi ― aşa era pe Pandora. Oakes ştia totuşi că cei care-l priveau erau delegaţi, împuterniciţi de colegi să voteze în numele lor. Se făcuseră deja nişte alegeri neoficiale, iar aceasta va fi o primă tentativă spre democraţie. Cunoştea pericolele. Democraţia nu găsise niciodată spaţiu de manifestare pe navă. Nici aici, la sol, nu putea fi permisă. Gândul îl necăji, şi simţi cum adrenalina capătă câştig de cauză în faţa celor câteva înghiţituri de vin pe care le luase înaintea şedinţei.

Oamenii ăştia foarte greu îşi găseau locul! Se mişcau tot timpul, formau grupuleţe... Oakes adoptă însă o mască răbdătoare. Sala avea un miros neplăcut... rece, metalic. Iar luminile fuseseră reglate spre o culoare prea verde. Aruncă o privire spre Demarest. Avea o siluetă subţire, cu trăsături şterse, şi un păr de culoare maronie. Se făcea remarcată doar prin comportamentul ei foarte agresiv. Demarest pusese la cale aceste alegeri ― cu voturi prin reprezentanţi. Oakes nu-şi putu ascunde un zâmbet. Lewis spusese că ştia cum să o dezamorseze. Cunoscându-l pe Lewis, Oakes nu insistă să afle mai multe detalii.

Rachel Demarest ieşi în faţă pe platformă. Legându-şi amplificatorul de încheietura mâinii, ridică ambele braţe, agitând palmele. Curios, dar în cameră se instală imediat liniştea.

De ce nu folosise amplificatorul? se întrebă Oakes. Era chiar atât de atehnică?

― Vă mulţumesc că aţi venit, spuse ea.

Avea o voce ascuţită, stridentă.

― Nu vă vom răpi prea mult timp. PP-ul are o copie a cererilor voastre şi a fost de acord să răspundă la ele, punct cu punct.

Cererile voastre! gândi Oakes. Nu cererea mea. O, nu.

Însă dovezile aduse de Lewis şi Murdoch erau evidente. Femeia asta vroia să facă parte din conducerea Coloniei. Şi pronunţase PP pe un ton aproape batjocoritor. Bătălia fusese deci pornită.

Demarest făcu câţiva paşi înapoi, privindu-l. Oakes scoase petiţia dintr-un buzunar interior. Purta un costum alb. Ca din întâmplare, scăpă petiţia din mână. Câteva pagini se răspândiră pe platformă.

― Nu face nimic, spuse el.

Le făcu semn cu mâna celor care se repeziseră să adune paginile.

― Îmi aduc aminte tot ce scrie acolo.

O privire spre Murdoch. Acesta aprobă strategia, cu o uşoară mişcare a capului. Murdoch găsise doua scaune, pe care să stea împreună cu Demarest. Acum se aflau amândoi mult în spatele platformei.

Oakes se aplecă spre auditoriu cu un gest încrezător, zâmbind:

― Puţini ne aflăm astăzi aici, şi cunoaşteţi foarte bine motivul. Pandora nu iartă. Am pierdut cu toţii multe fiinţe iubite în eşecurile de la Dragonul Negru.

Făcu un gest vag, spre vest, acolo unde stâncile Dragonului Negru stăteau ascunse de ceţurile a peste o mie de kilometri de ocean. Oakes ştia că nici unul dintre acele eşecuri nu îi puteau fi puse în cârcă; avusese mare grijă la acest aspect. Iar prezenţa sa permanentă aducea un sentiment de entuziasm aici, în Colonie, pe câmpiile ondulate ale Oului. Senzaţia unui iminent succes contribuise mult la tensiunea din sală. Coloniştii începeau să gândească dincolo de barierele între care fuseseră închişi, îşi uneau dorinţele, îşi proiectau în viitor aspiraţiile personale.

― După cum ştiţi cu toţii, spuse Oakes ridicând amplificatorul la gură pentru a-şi compune o voce cât mai blândă, am sosit aici definitiv, pentru a conduce asaltul final către victorie.

Se auziră câteva aplauze politicoase, mult mai puţine decât se aşteptase. Trebuia să se apuce de treabă: să-şi cumpere oameni, să pună pe picioare câteva organizaţii.

― Să discutăm deci petiţia Demarest, spuse el. Punctul Unu: renunţarea la patrulele formate dintr-un singur om.

Dădu necăjit din cap:

― Aş vrea şi eu să se poată rezolva problema asta. Însă probabil că nu înţelegeţi care este scopul lor. Vrem să obişnuim animalele Pandorei să fugă mâncând pământul atunci când văd un om, chiar şi unul singur!

Fu răsplătit cu o explozie de aplauze.

Oakes aşteptă să se facă linişte, apoi:

― Prin curajul vostru, veţi da copiilor o lume mai bună şi mai sigură. Da, am spus "copiilor". Copiilor voştri. Am intenţia să aduc Natali la sol.

Anunţul fu întâmpinat cu murmure.

― Asta nu se va întâmpla imediat, spuse Oakes, dar se va întâmpla. Acum... Punctul Doi al petiţiei Demarest.

Strânse din buze, încercând să-şi amintească.

― Da. "Nu se va lua nici o decizie importantă referitoare la Colonie fără aprobarea unui Consiliu mandatat de majoritatea Coloniştilor." Am formulat bine, Rachel?

Nu aşteptă răspuns. Privi neglijent la foile împrăştiate pe podea, apoi aruncă o căutătură aspră rândului din faţă.

― Lăsând la o parte caracterul foarte vag al cuvântului "majoritatea" şi conceptul încă neclar de "Consiliu", daţi-mi voie să vă amintesc un lucru pe care-l ştim cu toţii. A durat zece ore până să eliberăm această cameră, în vederea şedinţei. Trebuie să alegem. Fie ţinem această sală liberă, îngreunând producţia, fie acceptăm o întârziere de zece ore până să luăm o decizie importantă. Apropo, prefer să numesc aceste decizii decizii de supravieţuire.

Se întoarse spre marele cronometru al sălii, apoi continuă:

― Au trecut deja peste cincisprezece minute, şi încă nu am terminat.

Oakes îşi drese glasul, oferind audienţei câteva clipe în care să se gândească la ce spusese. Observă câţiva agitându-se, dând semne că ar vrea să comenteze pe marginea acestui subiect. Cu coada ochiului îl văzu pe Murdoch trăgând-o pe Demarest de braţ şi şoptindu-i ceva la ureche, ca din întâmplare, împiedicând-o să spună ceva.

― Punctul Trei, spuse el. Perioade mai mari de odihnă şi recuperare pe navă. Dacă...

― Pe Navă! strigă cineva din mijlocul adunării.

Oakes îl identifică repede, un gardian din echipa de pază a hangarului. Unul dintre susţinătorii lui Demarest.

― Nu nava, ci Nava!

Omul, care se ridicase deja din scaun, fu tras înapoi de un coleg.

― Bine, să discutăm despre asta, spuse Oakes. Sunteţi cu toţii de acord că un Preot-psihiatru are un minimum de experienţă şi vorbeşte în cunoştinţă de cauză.

O privi pe Rachel Demarest care era în continuare în strânsoarea tăcută dar fermă a lui Murdoch. Vreţi să folosiţi titluri? Foarte bine, atunci să le folosim aşa cum se cuvine. Nu PP, ci Preot-psihiatru. Toate tradiţiile NAVEI sunt de partea mea.

― Am să vă explic foarte clar, spuse el întorcându-se spre public. Formăm o comunitate foarte eterogenă. Cei mai mulţi dintre noi par să provină de pe Pământ, unde m-am născut şi eu. Am fost luaţi de navă...

― Nava te-a salvat!

Blestematul acela de gardian nu vroia să tacă din gură:

― Nava te-a salvat! Soarele nostru urma să explodeze!

― Aşa spune nava!

Oakes mări volumul amplificatorului:

― Faptele pot fi interpretate.

― Faptele...

― Ce experienţă avem noi? îl întrerupse Oakes şi reduse apoi volumul. Ce experienţă avem?

Scăzu volumul în continuare:

― Ne-am trezit pe navă împreună cu alţi oameni a căror origine nu este clară... nu este deloc clară. Unii cloni, unii Naturali. Nava ne-a învăţat limbajul ei şi ne-a impus lecţii de istorie. Învăţăm ceea ce vrea nava să ne înveţe. Dar de fapt, care sunt intenţiile ei?

― Blasfemie!

Oakes aşteptă ca agitaţia să se potolească, apoi:

― Nava m-a pregătit ca doctor şi om de ştiinţă. Am învăţat să nu mă bazez decât pe faptele pe care le pot verifica singur. Ce ştiu eu despre Navigatori? Din punct de vedere biologic, ne putem încrucişa. Dar de fapt, tot acest lucru ar putea fi o simplă manipulare genetică...

― Eu îmi cunosc originile! Fiecare îşi cunoaşte originile!

Vorbise Rachel Demarest. Scăpase de Murdoch şi sărise în picioare. Nu se folosea de amplificator, însă îl agita ca pe o nuia apropiindu-se de Oakes.

― Sunt clon, dar...

― Aşa spune nava!

Oakes le aruncase din nou provocarea. Dacă Lewis şi Murdoch îi cunoşteau bine pe Colonişti, însemna că suspiciunea fusese aruncată ca o nadă, exact acolo unde trebuia. La vot se va vedea cât de bine se descurcase.

― Aşa spune nava, repetă Oakes. Nu mă îndoiesc că eşti sinceră; însă mă îngrozeşte credulitatea ta.

Ea se înfurie şi, deşi manevrase de câteva ori aparatul, nu reuşise să obţină amplificarea dorită:

― Aşa interpretezi tu!

Nu se făcea auzită decât în primele rânduri.

Oakes se adresă audienţei pe un ton cât se poate de rezonabil:

― Ea crede că asta este interpretarea mea. Însă nu aş merita să fiu Preot-psihiatru dacă nu v-aş spune că este o interpretare la care ar trebui să vă gândiţi ceva mai mult. Ce ştim noi de fapt? Suntem oare nişte simple experimente genetice cosmice? Nu ştim decât că nava...

Arătă cu degetul mare în sus:

― ... ne-a adus aici şi nu a mai plecat. Ni s-a spus că trebuie să colonizăm această planetă. Nava i-a dat numele de Pandora. Cunoaşteţi legenda Pandorei, pentru că se află în programul educativ al navei. Însă ce ştiţi despre această planetă? Nu puteţi bănui decât că numele i se potriveşte de minune!

Îi lăsă să fiarbă câteva clipe, ştiind că mulţi îi împărtăşeau suspiciunile.

― De patru ori am ratat înfiinţarea unei Colonii pe Dragonul Negru! strigă el. De patru ori!

Lasă-i să se gândească la cei iubiţi şi dispăruţi.

O privi pe Rachel Demarest, care stătea la trei paşi spre stânga. Ochii ei luceau de furie.

― De ce planeta asta şi nu una mai bună? întrebă Oakes. Pandora! Două continente: pământul de sub noi pe care nava l-a numit Oul, şi celălalt, care ne-a ucis fiinţele iubite... Dragonul Negru! Ce altceva ne-a mai dat nava? Ce se mai află pe Pandora? Câteva insule prea mici şi periculoase pentru a ne risca vieţile acolo. Şi un ocean care adăposteşte cea mai primejdioasă formă de viaţă. Să-i mulţumim pentru asta? Credeţi ca merită...?

― Ai promis să citeşti întreaga petiţie! făcu Rachel Demarest.

De data aceasta îşi reglase aparatul la amplificare maximă. Intervenţia ei răni urechile audienţei. Mulţi dădeau semne că ar fi preferat ca ea să tacă.

― Am să ating toate punctele de acolo, Rachel.

Vorbise pe un ton calm şi foarte rezonabil.

― Petiţia ta a fost un instrument foarte util. Sunt de acord că ar trebui ca misiunile să beneficieze de nişte proceduri mai sigure. Faptul că mi-ai atras atenţia asupra acestui punct este de natură să ne întărească. Orice propunere de natură să îmbunătăţească viaţa noastră aici se va bucura de aprobarea mea imediată. Îţi sunt recunoscător pentru asta.

Rachel reuşise, în sfârşit, să regleze corect aparatul de amplificare:

― Ai dat de înţeles că electroalgele ar fi cea mai periculoasă...

― Rachel, am iniţiat deja un proiect care va încerca să determine dacă algele ne pot fi de vreun folos. Directorul acestui proiect şi unul dintre asistenţii săi se află chiar aici, în primul rând.

Oakes arătă cu degetul spre Toma şi Waela. Ceilalţi întoarseră capetele, ridicându-se să vadă mai bine.

― În ciuda primejdiilor, spuse el, care sunt evidente şi deloc neglijabile ― după cum îşi poate da seama oricine, studiind materialele ― am iniţiat acest proiect. Petiţia ta a venit în urma proiectului.

― Şi de ce nu am aflat...?

― Vrei o transparenţă mai mare din partea noastră, a celor care luăm decizii?

― Vrem să ştim dacă avem succes sau nu!

Din nou, îşi reglase aparatul pentru o amplificare prea puternică.

― Mi se pare o dorinţă legitimă, spuse Oakes. Acesta este unul dintre motivele pentru care m-am mutat definitiv aici. Am aici în minte...

Se lovi cu degetul peste frunte:

― ... un plan complet care va transforma Pandora într-o grădină paradisiacă...

― Ar trebui să avem membri în Consiliu...

― Rachel! o întrerupse el. Vrei să ai oameni de-ai tăi în poziţiile cheie? De ce oamenii tăi? Arată-mi ce au realizat până acum!

― Au reuşit să supravieţuiască aici!

Oakes se luptă cu furia care îi dădea târcoale. Primise o lovitură grea. Adică el rămăsese pe navă, la adăpost, în timp ce ea cu prietenii ei înfruntaseră primejdiile Pandorei. Acuzaţia trebuia întâmpinată cu un ton calm.

― Acum am venit, spuse el, şi am intenţia să rămân. Voi sta la dispoziţia voastră ori de câte ori aveţi vreo nelămurire, în ciuda faptului că timpul respectiv ar putea fi folosit mai bine în alte scopuri, utile Coloniei.

― Ne răspunzi astăzi la întrebări?

― Pentru asta am convocat şedinţa.

― Atunci de ce te opui să avem un Consiliu ales care să...

― Se pierde prea mult timp cu dezbaterile, asta-i tot. Nu ne putem permite un asemenea lux. Nu avem timpul necesar. Sunt de acord cu cei care au obiectat împotriva acestei şedinţe, care ne-a sustras de la îndatoriri mult mai importante. De exemplu, nu s-a servit masa a doua. Însă tu ai insistat, Rachel.

― Dar acum ce intenţii ai cu Dragonul Negru?

O întrebare la care audienţa ciuli urechile. Toţi doreau să afle.

― Încercăm să punem pe picioare un nou centru de producere a hranei. Colonia are mare nevoie.

Calm... calm, îşi spuse el. Vocea mea trebuie să fie foarte calmă.

― Pierdem forţă de muncă aici! făcu Rachel Demarest.

― Ne vom folosi de cloni noi, ieşiţi din instalaţiile navei, spuse el. Jesus Lewis se află acum acolo, dirijând operaţiunea. Vă asigur că nu riscăm decât noii cloni, care înţeleg foarte bine ce anume li se cere.

Oakes zâmbi spre Rachel Demarest, amintindu-şi remarca lui Murdoch: ,,N-au să observe câteva minciuni, dacă le pui în faţă nişte adevăruri pe care să le admire."

Întorcându-se spre audienţă, Oakes spuse:

― Însă ne-am cam îndepărtat de la ordinea de zi. Decât să pierdem timpul astfel, mai bine să rezolvăm problemele pe rând.

Anunţul despre încercările făcute cu Dragonul Negru îi fusese totuşi util. Ascultătorii (chiar şi Rachel Demarest) reflectau la toate implicaţiile acestui fapt.

Cineva din dreapta, departe, strigă:

― Cum adică, noii cloni?

Întrebarea sa fu urmată de linişte. Asta însemna că o gândiseră aproape toţi.

― Îl voi lăsa pe Jesus Lewis să vorbească despre asta, la o altă şedinţă. Sunt nişte detalii tehnice într-o problemă care s-a aflat sub controlul său direct. Deocamdată vă pot spune că noii cloni au fost crescuţi şi deprinşi să înfrunte pericolele existente pe Pandora.

Lewis pregătise minciuni subtile şi jumătăţi de adevăr. Răspândirea zvonurilor şi elementele-cheie ale poveştii pregătite pentru Colonie vor avea efectul dorit. Majoritatea vor fi de acord. Întotdeauna era mai bine să ştii că alţii aveau să înfrunte pericolele, scutindu-te pe tine.

― Nu ai răspuns la întrebarea despre odihnă şi recuperare, îl acuză Rachel Demarest.

― Poate că nu îţi dai seama, Rachel, însă programarea pentru odihnă şi recuperare pe navă este problema care ne dă cele mai mari dureri de cap.

― Nu încerca să ne aiureşti spunând că spaţiul pe navă este foarte strict folosit şi nu avem la dispoziţie timp suplimentar.

Rachel ţinea amplificatorul în ambele mâini, îndreptat spre Oakes ca o armă.

― Din nou, sunt uluit de felul limitat în care percepi tu realitatea, spuse Oakes. Nu eşti deloc pregătită să fii învestită cu puterea pe care o ceri.

La acest atac direct, Rachel făcu doi paşi înapoi, privindu-l fix în ochi.

Oakes dădu cu tristeţe din cap:

― Ai aici un prieten curajos, care a pus problema aşa cum ai vrut tu...

Şi Oakes arătă cu degetul spre gardianul respectiv. Acesta avea faţa roşie de furie. (Trebuie să-l luăm în colimator pe ăsta. Cu siguranţă, este un fanatic.)

― ... dar nu este suficient de curajos şi de receptiv ca să înţeleagă toate implicaţiile ieşirilor sale sentimentale.

Asta puse capac. Omul se ridică în picioare, agitând pumnul spre Oakes:

― Eşti un Preot fals! Dacă ascultăm de sfaturile tale, Nava ne va distruge!

― Haide, stai jos!

Oakes reglase aparatul la amplificare maximă pentru a acoperi vocea recalcitrantului. Şocul produs de sunet dădu timp colegilor gardianului să-l tragă înapoi în scaun.

Reglând din nou amplificatorul la un nivel normal, Oakes întrebă:

― Câţi dintre voi v-aţi pus întrebarea care mă frământă pe mine? Este o întrebare foarte firească: De unde vine Adorarea Navei? De la navă. De la nava aia!

Arătă cu degetul înspre tavan:

― Ştiţi cu toţii. Dar nu vă puneţi întrebări. Ca om de ştiinţă, sunt obligat să pun întrebări directe, sincere. Unii dintre voi spuneţi că nava a dorit sa ne salveze ― să facă o faptă bună. Unii dintre voi spuneţi că Adorarea Navei este o reacţie normală, având în vedere faptul că ne-a salvat. Reacţie normală? Dar dacă noi nu suntem de fapt decât nişte porci de aur?

― Care este originea ta, Oakes?

Din nou, Rachel Demarest. Perfect. Chiar dacă ar fi fost programată, nu l-ar fi putut servi mai bine. O întrebare perfectă! Oare nu ştia că Naturalii erau mai mulţi decât clonii, în proporţie de aproape patru la unu? Poate chiar mai mult, cine ştie? Şi chiar adineauri recunoscuse că era clon.

― M-am născut pe Pământ, spuse el.

Încă o dată, coborî vocea. Era calm, foarte calm. O privi în ochi. Apoi se întoarse spre audienţă. Acum adevărul trebuia "coafat" puţin. Nu era nevoie să amintească faptul că Edmond Kingston îl alesese succesor.

― Ştiţi, aproape toţi, care este povestea mea. Am fost luat de navă şi pregătit pentru postul de Preot-psihiatru. Înţelegeţi semnificaţia acestui lucru? Nava m-a pregătit pe mine ca să organizez Adorarea! Nu vi se pare ciudat?

Rachel interveni la timp, în pauza anume lăsată:

― Pare cea mai naturală...

― Naturală?

Oakes dădu frâu liber mâniei, însă era o mânie prefăcută, jucată cu un talent actoricesc deosebit.

― O oglindă şi un recorder puteau face lucrul acesta tot atât de bine ca şi un Preot! Dacă nu ne folosim de liberul arbitru, Adorarea noastră este falsă! Cum putea nava să mă oblige pe mine să fac un asemenea lucru? Nu! Eu cer lămuriri pentru tot ceea ce ne spune nava. Nici măcar nu pun la îndoială. Cer lămuriri! Pun întrebări! Iar unele dintre răspunsuri nu-mi plac deloc.

Era o blasfemie publică, de un curaj inimaginabil. Nimeni nu îndrăznise aşa ceva până atunci! Venind din partea Preorului-psihiatru, putea fi considerată o adevărată revoltă. Oakes aşteptă potolirea spiritelor înainte de a juca ultimul act. Ridică privirea spre cupola care acoperea sala şi urlă:

― De ce nu mă omori acum, pe loc, Navă?

Toată sala îşi ţinu răsuflarea. Oakes se întoarse spre Murdoch, zâmbi, apoi oferi acelaşi zâmbet şi celor din sală. Reduse volumul amplificării la un minimum necesar, cât să se audă până în rândurile cele mai îndepărtate.

― Eu mă supun navei, pentru că este puternică. Ni s-a spus să colonizăm planeta? Foarte bine. Asta facem acum, şi vom reuşi. Însă cine nu-şi dă seama că nava este periculoasă? Aveţi suficientă hrană? De ce ni se reduc raţiile de hrană? Eu nu le reduc. Trimiteţi o delegaţie pe navă, dacă vreţi să verificaţi.

Dădu puternic din cap:

― Nu. Supravieţuirea noastră impune să depindem cât mai puţin de navă. În cele din urmă, să nu mai depindem deloc. Crezi că încerc să te amăgesc cu orarul pe navă, Rachel? Nu! Încerc să vă salvez, eliberându-vă de ea!

Era foarte uşor de citit expresia celor din sală. O fi părând el un om scund, însă era mai curajos decât oricare de acolo. În plus, nu mai risca vieţile lor, ci pe cele ale noilor cloni (oricare ar fi fost ei). Avea să le dea de mâncare. Când le va spune direct: Renunţaţi la mine, sau sprijniţi-mă! Dar scutiţi-mă de rahaturile astea cu democraţia şi Consiliul."... Când le va spune asta, îl vor aclama. Era conducătorul lor viteaz, chiar dacă lupta împotriva Navei. Nimeni altul nu îl putea înlocui.

Însă atât Lewis cât şi Murdoch insistaseră pentru ceva mai multă prudenţă, şi Oakes decise că n-ar fi rău să le urmeze sfatul.

― S-a sugerat să introducem proceduri complicate şi îndelungate în eforturile noastre de supravieţuire, spuse el cu o voce obosită. Cei care au adus aceste sugestii poate că sunt sinceri, însă sigur sunt periculoşi. Reacţiile lente sunt mortale. Trebuie să acţionăm mult mai rapid decât creaturile demoniace din jurul nostru. Nu putem pierde timpul cu şedinţe şi decizii de grup.

Aşa cum preziseseră Lewis şi Murdoch, Rachel, încolţită, încercă un atac la persoană:

― Ce te face să crezi că deciziile tale ne vor salva?

― Suntem în viaţă, iar Colonia prosperă, spuse Oakes. Motivul pentru care mă aflu aici... primul lucru de care mă voi ocupa va fi să pun la punct un program rapid şi eficient pentru creşterea producţiei de hrană.

― Nimeni nu ar putea face...

Eu voi reuşi!

Îşi permise un ton dojenitor, părintesc:

― Ştim cu toţii că nu eu am luat hotărârile care au sfârşit cu moartea fiinţelor iubite la Dragonul Negru. Dacă ar fi trebuit să iau eu decizii, puteţi fi siguri că acum ar fi fost în viaţă, şi ar fi dus-o bine acolo.

― Ce decizii? Vorbeşti despre...

― Nu aş fi irosit atâta energie încercând să înţeleg forme de viaţă care ne ucid! Zona trebuia pur şi simplu sterilizată, dar Edmond Kingston nu a avut curajul să ia o astfel de hotărâre. A plătit cu viaţa această greşeală... dar, împreună cu el, au murit mulţi oameni nevinovaţi.

Rachel însă nu dorea să se recunoască învinsă:

― Cum poţi lupta împotriva unor forme de viaţă pe care nu le înţelegi?

― Le omori, spuse Oakes.

O privi în ochi, şi coborî vocea:

― Foarte simplu. Le ucizi.

Există teamă faţă de infinit, de haosul nestăpânit, de lipsa formei. Însă acest "plan " nelimitat este nesfârşita sursă a ceea ce voi numiţi talent, forţa care alungă frica, creând structură şi forme, creând frumuseţe. Din acest motiv, oamenii talentaţi sunt temuţi. Este înţelept să te temi de necunoscut, însă numai până capeţi curajul să identifici frumuseţea.

Kerro Panille,

Avata, Traduceri

EKEL STĂTEA NEMIŞCATĂ în cercul interior, privind concentrată chinurile celor trei oameni trataţi cu atâta cruzime. Era o scenă de coşmar ― sângele, praful, lumina portocalie care proiecta umbre groteşti asupra condamnaţilor, senzaţia de violenţă latentă ce putea izbucni în fiecare moment...

Sunt un observator, observator, observator...

O durea pieptul când respira. Simţea mirosul sângelui curgând din picioarele perforate ale lui Iisus.

L-aş putea salva. Făcu un pas ezitant spre el.

Nu te amesteca. Porunca Navei o opri. Era în firea ei să se supună. Reflexele condiţionate induse de Adorare erau prea puternice.

Însă va muri acolo, deşi este la fel ca mine!

Nu este ca tine.

Dar este...

Nu, Ekel. Când va sosi momentul potrivit, îşi va aminti cine este şi se va întoarce. Şi tu te vei întoarce. Însă voi doi sunteţi profund diferiţi.

Cine este?

Este Iisus, omul care vorbeşte cu Dumnezeu.

Dar el... adică de ce îl tratează astfel? Ce rău a făcut?

Le-a spus celorlalţi că poate vorbi cu Dumnezeu. Acum, în acest fel, ei încearcă să capete un răspuns de la Dumnezeu. Observă. Nu aşa trebuie procedat.

Dumnezeu? Dar Dumnezeu este Nava şi Nava este Dumnezeu.

Iar Infinitul este Infinit.

De ce nu mă laşi să-l salvez?

Nu-l poţi salva.

Aş putea încerca.

Nu vei reuşi decât să aduci durere trupului bătrân pe care l-ai căpătat. Are deja destule dificultăţi, nu e cazul să-i faci şi tu altele. De ce să-l faci să sufere şi mai mult?

Se gândi că poate şi alte conştiinţe aşteptau undeva să intre în acest trup. Să-l împrumute. Era prima oară când îi venea un asemenea gând. Se simţi răspunzătoare pentru carnea împrumutată. Încercă să-şi îndrepte atenţia în altă parte... să nu mai vadă trupul lui Iisus, cu membrele sângerânde.

Ceilalţi doi condamnaţi începură să se zbată. Hali înţelese cruzimea acestei torturi. După o vreme, aveau să se sufoce. Muşchii pieptului vor obosi. Respiraţia va înceta. Condamnaţii prinşi cu frânghie îşi frecară picioarele pe lemnul stâlpului, încercând să ajungă într-o poziţie mai ridicată... să mai smulgă câteva clipe de viaţă.

Unul dintre soldaţi văzu scena şi râse:

― Uite la hoţii ăia, cum se zbat ca viermii!

Cineva din spatele lui Hali spuse cu răutate:

― Şi acum încearcă să fure... timp!

Unul dintre condamnaţi coborî privirea spre soldat şi murmură:

― Ai fi în stare să-ţi spânzuri propria mamă.

Deschise larg gura, pentru a primi un pic de aer, şi Hali văzu efortul teribil pe care-l făceau muşchii pieptului. Dând aerul afară, întoarse capul spre Iisus:

― Omul ăsta nu a făcut nimic ilegal...

Soldatul îl lovi cu coada suliţei în genunchi. Hoţul cedă, şi începu să se zbată în agonia finală. Iisus tresări şi se întoarse spre el.

― Astăzi vei merge acasă împreună cu mine, spuse el.

Vorbise încet, dar îl auziră aproape toţi. Cuvintele călătoriră din om în om, până spre cei de la margine.

Soldatul râse:

― Rahat!

Ridică suliţa şi zdrobi genunchiul celuilalt hoţ. Acesta se prăbuşi la rândul lui, în spasme.

― Mi-e sete, spuse Iisus.

Soldatul cu suliţa ridică privirea:

― Săracu' de el, îi e sete! Ar trebui să-i dăm ceva bun de băut.

Hali dorea să-şi întoarcă privirea, însă nu reuşi să facă nici o mişcare. De ce se comportau oamenii aceştia ca nişte bestii? Căută în jurul ei un recipient în care să dea suferindului ceva de băut.

Nava o preveni, încă o dată: Nu te amesteca, Ekel! Este o lecţie absolut necesară. Oamenii aceştia trebuie să înveţe cum să trăiască.

Unii începuseră să plece. Spectacolul se terminase. Hali se trezi singură. Mai rămăseseră câteva femei... şi soldaţii în armuri, paznicii acestui chin. Un băiat veni cu un ulcior, pe care îl înmână nemilosului soldat. Hali văzu cum băiatul primeşte o monedă. O prinse între dinţi, strânse tare, apoi dispăru în fugă, fără să arunce o privire condamnaţilor.

Soldatul prinse o cârpă în vârful suliţei, o umezi cu conţinutul ulciorului, şi o ridică până la gura muribundului.

Hali simţi mirosul de acid acetic. Oţet!

Dar Iisus supse cu sete cârpa. Lichidul îi umezise gura plină de sânge. După ce cârpa fu îndepărtată, leşină încă o dată.

Un bătrân din preajma lui Hali strigă:

― Mai bine ar muri înainte de asfinţit. Nu-l putem lăsa aici de Sabat.

― Nici o problemă.

Soldatul scoase cârpa din vârful suliţei. Se întoarse, pregătit să izbească în genunchiul lui Iisus. În acel moment, lumina pieri... Întunericul puse stăpânire pe întreaga scenă. Gloata scoase un vaiet prelung. Hali ridică privirea şi, printre nori, recunoscu o eclipsă parţială.

O tânără se smulse din mulţimea aflată în partea opusă, apucând suliţa soldatului.

― Nu! strigă ea. Lasă-l. Aproape a murit.

― Ce-ţi pasă ţie?

Tânăra ridică privirea spre Iisus, care se zbătea în delir. Apoi se întoarse din nou spre soldat. Stătea cu spatele la colegele ei, şi doar Hali o putea vedea din faţă. Prinse mâna suliţaşului şi i-o conduse între sâni, înăuntrul rochiei. În acel moment, Iisus se arcui şi strigă:

― Tată! Tată! De ce m-ai părăsit?

Un ultim fior îi agită trupul. Deschise ochii, privind-o pe Hali.

― S-a terminat, spuse el.

Se prăbuşi fără vlagă, cu ochii mereu deschişi. Încetă să mai respire.

Tăcerea cumplită fu întreruptă de vaietul unei femei. I se alăturară altele, rupându-şi rochiile. Soldatul scoase mâna dintre sânii tinerei femei.

Hali rămăsese ţintuită locului, privind. Lumina soarelui reveni şi o adiere de vânt îi agită rochia. I se făcu frig. Îi zări pe soldaţi plecând; unul o ţinea de umeri pe tânăra care oprise suliţa. Se întoarse să coboare dealul, incapabilă să mai privească ceva.

Navă?

Da, Ekel?

Evenimentul acesta este relatat în arhive?

Este, pentru cei care întreabă. Voi, cei care aţi crescut la bord, nu aveţi motive să întrebaţi. Mai ales aceia care veniţi din locuri unde această întâmplare nu este cunoscută.

Este adevărat? Chiar în acest moment moare?

Este adevărat. La fel de adevărat ca trupul tău, care te aşteaptă la bord.

I se făcu dor de acel trup. Carnea aceasta bătrână era un vehicul atât de nesatisfăcător! La fiecare pas, simţea cum o dor încheieturile.

Vreau să mă întorc, Navă.

Nu încă.

Dacă Iisus a fost o proiecţie, de ce nu i s-a dezintegrat corpul?

Este susţinut de o imaginaţie activă. Altfel nu se poate. Dacă aş uita de tine care te afli la bord, sau de tine care te afli aici, carnea uitată ar dispărea.

Dar a murit. În ce scop este menţinut intact acel trup?

Supravieţuitorii vor să-l îngroape. Într-o zi se vor întoarce la mormântul său şi îl vor găsi gol. Va fi o minune. Vor spune că s-a întors la viaţă şi a plecat din mormânt.

Serios?

Asta nu face parte din lecţia ta, Ekel.

Dacă aceasta este o lecţie, vreau să ştiu ce se întâmplă cu el!

Aaaahhh, Ekel, vrei atât de mult!

Îmi spui?

Îţi spun doar atât: Cei care-şi vor aminti de el vor cutreiera această lume predicând despre pace şi iubire. Pentru asta vor fi ucişi şi torturaţi. Apoi vor provoca războaie cumplite în numele lui. Evenimente sângeroase, mai rele decât ceea ce ai văzut tu aici.

Hali se opri. Zări câteva clădiri primitive. Poate că acolo s-ar simţi mai în siguranţă. Semănau destul de mult cu... coridoarele Navei, cu pasajele... Însă era foarte nemulţumită: Ce fel de lecţie e asta? La ce-mi foloseşte?

Ekel, semenii tăi nu pot afla ce este pacea până nu se îneacă în violenţă. Va trebui să vă fie ruşine de voi, să treceţi dincolo de furie şi teamă. Va trebui să aflaţi că predicile nu mişcă zeii din loc. Apoi veţi avea nevoie să vă agăţaţi de ceva. Va fi nevoie de mult timp. Este o lecţie grea.

De ce?

În parte, din cauza îndoielilor voastre.

De asta m-ai adus aici? Să-mi înlături îndoielile?

Nu primi nici un răspuns şi se simţi singură, ca şi cum Nava ar fi abandonat-o. Ar face Nava una ca asta?

Navă?

Ce auzi, Ekel?

Ciuli urechile. Auzi paşi grăbiţi. Se întoarse. Un grup de oameni trecu pe lângă ea, venind dinspre deal. Un tânăr rămase în spate, apoi se opri.

― Ai stat acolo mereu, şi nu i-ai zis vreo vorbă de ocară, i se adresă el. Şi tu îl iubeşti?

Hali încuviinţă. Tânărul avea o voce plăcută, irezistibilă. O prinse de mână.

― Mă numesc Ioan. Vrei să ne rugăm împreună, în acest moment de adâncă tristeţe?

Ea încuviinţă şi duse degetul la buze, prefăcându-se că nu poate vorbi.

― Oh, dragă femeie. Dacă el ar fi spus un singur cuvânt, suferinţa ta ar fi dispărut pe loc. A fost un om mare. Îşi băteau joc de el spunându-i "fiul Domnului", dar el nu predica decât frăţia dintre oameni. "Fiul Omului", spunea el. Asta este diferenţa dintre zei şi oameni ― zeii nu-şi omoară copiii. Şi nu se ucid între ei.

Sesiză în vocea şi comportamentul acestui tânăr forţa evenimentului petrecut pe deal. Fu cuprinsă de teamă, însă simţi că această întâlnire era o parte importantă din lecţia pe care trebuia să o înveţe.

Unele lucruri scapă de sub puterea Timpului, gândi ea.

Te poţi întoarce acum la trupul tău de la bord, Ekel, spuse Nava.

Aşteaptă!

Ioan se ruga cu ochii închişi, ţinând-o strâns de mână. Simţi că era de o importanţă vitală să audă cuvintele.

― Doamne, spuse el, ne-am adunat aici în numele tău. Unul cu nesăbuinţa tinereţii, iar celălalt cu infirmitatea bătrâneţii. Aminteşte-ţi de noi, aşa cum şi noi ne amintim de tine. Atâta vreme cât vor exista ochi să citească şi urechi să audă, nu vei fi uitat...

Hali aprecie că vorbele erau directe şi sincere. Atingerea fermă îi aducea plăcere. Pleoapele erau brăzdate de vene subţiri, şi tremurau în timp ce vorbea. Mirosul lui nu o mai deranja, deşi semăna cu al tuturor celor întâlniţi până atunci. Era brunet, ca şi Kerro, dar avea un păr sârmos, sălbatic. Îi încadra faţa netedă, accentuându-i forţa privirii.

L-aş putea iubi!

Ai grijă, Ekel.

Avertismentul Navei o amuză, iar gândul o surprinse. O singură privire la mâna veştedă, acoperită de pete, îi aminti că intrase în alt timp. Conştienţa ei se afla prizonieră într-un trup de bătrână.

― ... Îţi cerem aceasta în numele lui Iisus, termină Ioan.

Dădu drumul mîinii, apoi o bătu pe umăr:

― Nu ar fi bine să fii văzută împreună cu noi.

Ea încuviinţă.

― În curând ne vom aduna din nou, spuse el, într-o casă sau alta, şi vom vorbi mai mult despre Învăţător şi locul în care s-a întors.

Ea îi mulţumi din ochi. Ioan dispăru după colţul unei case.

Vreau să mă întorc acasă, Navă

Un moment de suspendare a conştiinţei şi... din nou, tunelul... apoi luminile orbitoare ale laboratorului. Strălucirea îi rănea ochii, după obscuritatea de până atunci.

Dar ochii aceia nu erau la fel cu aceştia!

Se ridică, simţind agilitatea trupului ei tânăr. Nava se ţinuse de promisiune, şi asta îi dădea o satisfacţie deosebită. Se simţea bine în trupul ei!

Navă?

Spune, Ekel.

Ai spus că voi învăţa despre interferenţele cu Timpul. Am interferat?

Eu am interferat, Ekel. Înţelegi acum care sunt consecinţele?

Îşi aminti de vocea lui Ioan rugându-se, forţa lui interioară ― forţa teribilă declanşată de moartea lui Iisus. Era o forţă necontrolată, capabilă să ducă la bucurie sau la agonie. O forţă care o înspăimânta. Nava interferase şi rezultase această forţă. La ce folosea?

Ce alegi, Ekel?

Bucurie sau agonie ― eu aleg?

Ce alegi, Ekel?

Cum să aleg?

Alegând, învăţând.

Nu vreau să am această putere!

Dar acum o ai.

De ce?

Pentru că ai cerut.

Nu ştiam.

Cam aşa se întâmplă atunci când ceri ― nu ştii.

Vreau bucurie, dar nu ştiu cum să aleg!

Vei şti.

Îşi coborî picioarele de pe canapeaua galbenă, şi merse până la ecranul şi tastatura de la care pornise această experienţă terifiantă. Simţi cum mintea îi îmbătrâneşte... o minte bătrână într-un trup tânăr.

Am cerut; eu am pornit totul... demult, demult, când nu-l doream decât pe Kerro Panille.

Se aşeză în faţa tastaturii şi privi ţintă ecranul. Degetele zburau pe deasupra tastelor. Îi erau familiare, şi totuşi stranii. Le atinseseră şi degetele lui Kerro. Dintr-o dată percepu acest instrument ca pe un scut care ţinea la distanţă experienţele brutale. Nu trebuia să mergi tu însuţi. Maşina aceasta transforma evenimentele înspăimântătoare, făcându-le acceptabile. Inspiră adânc şi formă: ARHIVELE DE ISTORIE ANTICĂ ― IISUS/JESUS.

Însă Nava interveni din nou.

Dacă vrei să trăieşti tu însăţi un anume eveniment, Ekel, nu trebuie decât să ceri.

Gândul îi dădu fiori în tot trupul.

Acesta este trupul meu, şi vreau să stau în el.

Aceasta, Ekel, este o opţiune pe care probabil va trebui să o iei împreună cu altcineva.

Imaginaţia mea era prea exaltată de primul succes ca să mă mai îndoiesc de capacitatea de a da viaţă unui animal atât de complex şi minunat precum omul.

Frankenstein, de Mary Shelley,

Arhivele Navei

― MIE ÎMI PLACE să o numesc Camera Florilor, spuse Murdoch conducând-o pe Rachel Demarest spre trapa de intrare.

Lumina era puternică. Rachel nu aprecia deloc modul în care clonii mai tineri se dădeau înapoi din faţa lui Murdoch. Ea însăşi era un clon, auzise poveştile despre acest loc, şi dorea să oprească, sau să întârzie ceea ce se petrecea aici. Însă nu avea altă şansă de a intra în cercul politic Oakes-Lewis. Murdoch o ţinea strâns de braţ, deasupra cotului. Ştia câtă durere îi putea provoca acest om, dacă ar fi dat semne de ezitare.

Murdoch se opri în faţa trapei şi o privi.

N-o să mai scrie nici o petiţie, gândi el.

Uşoara tentă albăstrie a pielii ei, membrele subţiri şi nervoase, o făceau să pară rece.

― Probabil ne-am putea distra puţin împreună, spuse ea frecându-şi coapsa de el.

Murdoch ar fi vrut... dar clonul ăsta avea pielea albastră!

― Îmi pare rău, dar toţi cei care lucrează aici trebuie să treacă prin asta. Sunt lucruri pe care trebuie să le ştim... lucruri pe care trebuie să le afli şi tu.

Lui Murdoch chiar îi părea rău, amintindu-şi ca prin ceaţă unele lucruri care i se întâmplaseră la iniţierea în Camera Ţipetelor. Erau lucruri pe care nu şi le amintea ― ceea ce nu era bine. Insă ordinele erau ordine.

― Ăsta este locul pe care-l numiţi Camera Ţipetelor?

Vocea ei era ca o şoaptă. Se holba la intrarea din trapă.

― Este Camera Florilor, spuse el. Toţi acei cloni tineri şi minunaţi...

Făcu un gest larg, cuprinzând totul în jur:

― ... toţi vin de aici.

Rachel ar fi dorit să privească înapoi. În spatele camerei se adunaseră nişte fiinţe cu forme foarte ciudate. Aveau culori chiar mai stranii decât ale ei. Însă ceva în comportamentul lui Murdoch o împiedică să întoarcă privirea.

El îi luă mâna şi apăsă palma pe plăcuţa de identificare de lângă trapă.

― Înregistrăm momentul la care ai intrat.

Rachel avu o senzaţie ciudată apăsând senzorul cu palma, de parcă ar fi fost dat cu lipici.

Murdoch zâmbi. Un zâmbet fad. Cu cealaltă mână roti mecanismul de deschidere. Trapa se deschise cu un şuier. Rachel se trezi împinsă înăuntru.

― Du-te.

Auzi trapa închizându-se ermetic în urma ei, însă era atentă la trapa interioară. Când aceasta se deschise larg, Rachel îşi dădu seama că ceea ce luase drept o statuie grotescă era de fapt o creatură vie, dezbrăcată, încadrată de marginile trapei. Şi... obrajii creaturii erau uzi de lacrimi.

― Intră, draga mea.

Vocea era răguşită, poticnită.

Se îndreptă spre el, nehotărâtă, conştientă că Murdoch privea scena prin senzorii din plafon. Camera în care intrase era iluminată de tuburi care răspândeau în întreg spaţiul o lumină roşie, profundă.

Monstrul o luă de braţ şi o trase în cameră. Auzi trapa închizându-se.

Are braţele prea lungi.

― Mă numesc Jessup, spuse el. După ce termini, vino la mine.

Rachel privi împrejur, la un cerc de figuri zâmbitoare ― masculi şi femele. Printre ei se aflau creaturi chiar şi mai groteşti decât Jessup. Zări, chiar în faţa ei, un mascul cu braţe scurte şi cap mare, sferic; avea un falus enorm, în stare de erecţie. Se aplecă să-şi prindă organul în mâini şi îl îndreptă spre ea.

Fiinţele astea sunt reale! gândi ea. Nu trăiesc un coşmar.

Zvonurile auzite nu ajunseseră să descrie acest loc.

― Cloni, şopti Jessup lângă ea de parcă i-ar fi citit gândurile. Toţi sunt cloni. Faptul că au viaţă se datorează lui Jesus Lewis.

Cloni? Ăştia nu sunt cloni; sunt mutanţi.

― Însă clonii sunt oameni, şopti ea.

Cap-bulbucat făcu un pas înainte, ţinând în mână enormul falus îndreptat spre ea.

― Clonii sunt recuzită, spuse Jessup.

Vorbea cu voce fermă, dar punctată de poticneli răguşite:

― Aşa spune Lewis, şi este adevărat. Poţi să-ţi faci o părere despre unii dintre ei.

Jessup dădu să plece, însă ea îl prinse de braţ. Ce carne rece avea!

― Nu... Aşteaptă.

― Da? făcu el grohăind.

― Ce... ce se întâmplă aici?

Jessup aruncă o privire spre cercul care aştepta răbdător.

― Aceştia sunt copii. Simpli copii. N-au decât câteva săptămâni.

― Dar sunt...

― Lewis poate creşte un clon în câteva zile.

― Zile?

Se agăţa de orice prilej pentru a mai întârzia puţin:

― Cum... adică... vreau să spun, energia...

― Mâncăm mult potol aici. Lewis spune că pentru noi au inventat oamenii lui potolul.

Se aplecă spre ea, şoptind:

― Lewis a învăţat nişte şmecherii nemaipomenite de la alge.

Rachel îl examină în amănunt. O faţă prea largă, fără dinţi în gură şi cu pomeţi înalţi, ochi mici, frunte teşită şi bărbie ieşită în afară. Coborî privirea... piept enorm, dar plat... şolduri înguste... picioare subţiri. Era... nu era un el, îşi dădu Rachel seama. Avea ambele sexe. Acum înţelegea mormăitul. O făcea de unul singur... de una singură! Avea nişte muşchi în perineu care băgau...

Se răsuci, căutând cu înfrigurare ceva de spus... Ceva... Orice!

― De ce plângi? spuse în cele din urmă cu o voce prea stridentă.

― Aaah, întotdeauna plâng. Nu are nici o semnificaţie.

Cap-bulbucat mai făcu un pas spre ea şi cercul se deplasă odată cu el.

― A sosit vremea pentru distracţii, spuse Jessup şi o împinse cu brutalitate spre Cap-bulbucat.

Simţi braţele apucând-o, întorcând-o... şi, dintr-o dată, memoria o părăsi. Însă multă vreme avu senzaţia că aude ţipete şi se întrebă dacă nu cumva fuseseră ţipetele ei.

Caracteristica religiei este dependenţa absolută. Ea presupune doi participanţi: unul care cere şi altul care dă. Cel care cere se foloseşte de ritualuri şi rugăciuni în încercarea de a influenţa (controla) pe acela care împarte darurile. Asemănarea dintre această relaţie şi vremurile monarhilor absoluţi nu poate fi trecută cu vederea. Această dependenţă dă deţinătorului acestor două aspecte esenţiale ― al bunurilor rituale şi al purităţii formelor de rugăciune (deci, Preotului) ― o putere care, într-un fel, îl face să se asemene cu cel care împarte darurile.

"Pregătirea Preotului-psihiatru"

Documentele Bazei Lunare

(din Arhivele Navei)

RAJA TOMA mergea cu paşi grăbiţi printr-un pasaj al Coloniei. Waela TaoLini ţinea pasul cu el. Amândoi purtau salopete galbene, ermetice. La guler aveau accesorii pentru prinderea căştilor. Afară răsărea Rega, însă în interior strălucea o lumină aurie care semăna foarte mult cu cea de la bordul navei.

Hrana de la prima masă a acestui ciclu diurn îi căzuse greu la stomac, şi se întrebă din ce cauză. Se adăugase un condiment ciudat în hrană. Ce se întâmpla cu agrarium-urile de la bord? Era oare posibil ― aşa cum sugerase Oakes ― ca Nava să reducă producţia de hrană hidroponică?

Waela tăcea, potrivindu-şi pasul cu al lui. O privi şi descoperi că îl studia. Ochii lor trecură peste un moment prea scurt pentru a fi numit recunoaştere, însă gâtul şi ceafa ei căpătară o culoare portocalie.

Waela privi din nou în faţă. Trebuiau să meargă împreună pentru a testa mecanismul de lansare, noua gondolă submersibilă şi transportorul. Mai întâi vor face o simulare în compartimentul izolat al hangarului. De-abia după aceea vor risca o ieşire în oceanul imprevizibil al Pandorei.

De ce să nu pot spune pur şi simplu nu? se întrebă ea. Nu era obligată să îl abordeze pe poet aşa cum îi ordonase Toma. Existau şi alte soluţii. Apoi se întrebă despre societatea din care prevenise Toma. În ce tipare a fost crescut, de crede că a face dragoste este metoda cea mai eficientă pentru a păcăli violenţa psihicului?

Aşa cum se întâmpla în rarele ocazii când se afla împreună cu alţii, Sinceritatea vorbi: "Bărbaţii cârmuiau, iar femeile reprezentau o clasă subordonată."

Ştia că era adevărat. Prea se potrivea cu comportamentul lui.

Toma vorbea încet cu sine: Sunt Toma. Sunt Toma. Sunt Toma...

Lucrul ciudat cu această incantaţie interioară era că îi crescuse receptivitatea... era mult mai dispus spre îndoieli. Să fi fost din cauza numelui?

Waela nu mai are încredere în mine... În caz că a avut vreodată.

Ce este poetul acesta, şi unde se află?

Întrebările îi luau prea mult timp.

Este un instrument al Navei?

De ce să primească un poet în echipă? Trebuia să fie o piesă esenţială în planurile Navei. Ascunsă, poate... Întortocheată... Însă în mod cert o piesă esenţială. Ar putea fi elementul pe care trebuia să-l descopere singur în acest joc mortal.

Cât timp avem la dispoziţie?

Nava nu juca întotdeuna după reguli considerate "cinstite".

Nu întotdeauna joci corect, Navă, nu-i aşa?

Dacă te referi la imparţialitate, atunci ba da, joc corect. Răspunsul îl luă prin surprindere. Nu se aşteptase ca Nava să-i răspundă.

Aruncă o privire spre Waela... o femeie tăcută. Culoarea ei revenise la rozul obişnuit. Nava vorbise vreodată cu ea?

Vorbesc foarte adesea cu ea, Diavole. Îmi spune Sinceritate.

Surpriza îl făcu pe Toma să păşească greşit.

Ştie că eşti tu?

Nu, nu e conştientă de asta.

Vorbeşti şi cu alţii fără ca ei să-şi dea seama?

Cu mulţi alţii, cu foarte mulţi.

Dădură colţul intrând într-un alt pasaj. Lumina răspândită de o bandă strălucitoare aflată în tavan avea culoarea albastru deschis. Codul culorilor le spunea că acest coridor ducea undeva în exterior. Ochii lui Toma se opriră asupra şoldurilor Waelei. Observă că nu uitase să-şi ia pistolul laser.

Waela întrerupse tăcerea.

― Clonii aceia despre care Oakes spune că sunt folosiţi pe Dragon... ce crezi că sunt?

― Oameni cu reacţii mai rapide.

― Nu am încredere în Lewis.

Toma era de acord cu ea. Lewis era un personaj învăluit de mister... un alter-ego al lui Oakes? Circulau poveşti despre Lewis care sugerau că Nava nu ar fi oprit nimic în cutia Pandorei, după ce îi deschisese capacul.

Ajunseră la trapa de intrare în hangar. Toma şovăi înainte de a da semnalul de intrare. Aruncă o privire prin hubloul transparent, zări diafragma superioară a hangarului ― cea prin care îşi luau zborul dirijabilele ― închisă. Nu-şi puteau permite o întârziere prea mare.

― Ce te frământă, Waela?

Ea îi înfruntă privirea.

― Mă întrebam dacă există cineva în care să pot avea încredere.

Blestemul Pandorei, gândi el, şi se hotărî să îndrepte suspiciunile ei în direcţia lui Oakes.

― De ce nu insistam pentru constituirea unei echipe care să verifice tot ceea ce face Oakes?

― Crezi că ne-ar lăsa?

― Merită să aflăm.

― Am să-i spun lui Rachel, la prima întâlnire.

― Cheam-o după ce ne întoarcem.

― Nu pot. Se află în patrulare, la perimetrul din sud. Am s-o chem în ciclul nocturn.

Fără să ştie precis de ce, Toma se simţi traversat de un fior auzind acestea. Demarest, femeia aia proastă, era în pericol? Dădu din cap. Toţi erau în pericol, în fiecare moment.

Privi din nou prin hublou, la activitatea ce se desfăşura în hangar. Submersibilul era scăldat într-o lumină puternică. Dirijabilul se pierdea în umbră. Muncitorii lucrau cu râvnă. Observă că deschiseseră trapa din podea, pentru a inspecta bazinul de testare. Undele de la suprafaţa apei aruncau reflexii strălucitoare pe suprafaţa inferioară a dirijabilului şi asupra gondolei din plasmasticlă. Aha, da. Acum cuplau submersibilul şi gondola.

Deci Rachel nu se va înapoia decât la noapte. Se întrebă: de ce insista Waela să vorbească de parcă s-ar fi aflat pe Navă?

Ciclu nocturn.

Zilele neregulate ale unei planete cu doi sori nu creau Coloniştilor probleme deosebite. Fuseseră Navigatori, iar Navigatorii aveau deja o referinţă: Ziua şi Noaptea nu erau momente de timp, ci cicluri. Exista aici vreo cheie, ceva care să-l ajute în penetrarea până în inima acestor oameni? Gândise că dacă va reuşi să comunice cu electroalgele, acest lucru îi va conferi un statut aparte.

Tot ceea ce ne poate fi de ajutor se încadrează în ritmul Pandorei.

Dacă aş putea să-i fac pe Colonişti să aibă încredere în mine... dacă ar ridica privirea spre mine... atunci le-aş putea spune ce vrea Nava de la ei. Mă vor crede şi mă vor urma.

Submersibilul de acolo... va fi el cheia? Simboluri persistente. Ce va persista în simbolurile unei vegetaţii inteligente? Era inteligentă. Nu avea nici o îndoială. La fel şi Waela. Însă simbolurile rămâneau un mister.

Licurici în noaptea mării.

Vorbeau una cu alta, pe sub valuri?

Da, vorbim.

Waela arătă spre trapă:

― Care este întârzierea?

― Cuplează noua gondolă cu submersibilul. N-am vrut să distrag pe cineva de la treaba asta.

Încuviinţă, zărind gondola pendulând la locul ei, apoi apăsă butonul.

Imediat, un muncitor îmbrăcat în verde deblocă mecanismul interior şi trapa se deschise larg. O procedură cam înceată, dar zona aceasta era foarte periculoasă. Trapele puteau fi încuiate din ambele părţi ― şi doar din din interior, atunci când diafragma din tavan era deschisă. Tot ceea ce se afla dincolo putea constitui un pericol.

Toma simţi un miros umed, de exterior, care îl irită puternic.

Waela mergea înaintea sa, cu acea mişcare atentă la care Coloniştii nu renunţau niciodată. Întorcea mereu capul, aruncând priviri agere. Costumul palid era acum ca o altă piele a ei.

Toma insistase să li se dea costume noi. Acestea erau aşa cum îşi dorise: ofereau protecţie faţă de temperatura scăzută a mării, eliminând necesitatea de a izola termic gondola. Plasmasticla era un conductor excelent, dacă nu se folosea în straturi duble sau triple. Această decizie le oferise câţiva centimetri în plus de spaţiu în gondolă.

Waela îl pusese într-o situaţie jenantă, atunci când fuseseră să probeze costumele. La fel ca şi la bord, nu existau camere separate pentru îmbrăcat. Ea îl însoţise în cabina de probă. Acest obicei îl cam deranja. Întotdeauna apreciase că e cazul să se întoarcă cu spatele atunci când se îmbrăca ― sau dezbrăca ― în prezenţa unei femei. Spre deosebire de el, Waela fusese foarte directă:

― Raj, ştii că ai o aluniţă foarte nostimă pe fund?

El întorsese prompt capul spre ea, exact în momentul în care îşi trăgea costumul. Zărise sânii şi zona pubiană. Waela ezitase foarte puţin, înainte de a continua mişcarea. Vorbise cu ochii, spunând: Desigur, sunt femeie. Ştiai asta, nu?

Era foarte conştient de feminitatea ei, şi nu putea nega puternica atracţie pe care o simţea faţă de ea. Era clar însă că şi ea îşi dădea seama de acest lucru şi se amuza pe seama lui într-un mod foarte delicat. Probabil din acest motiv se supărase Waela când îi ceruse să-şi folosească farmecele sexuale asupra noului membru din echipă.

Waela avea dreptate. Era o înşelătorie.

Dar dacă Nava ne înşeală pe noi?

Îndoieli... mereu îndoieli. În sinea sa, fusese de acord cu unele lucruri afirmate de Oakes. Pe de altă parte, Waela avea dreptate: "Nu ne putem ajuta unii pe alţii dacă ne înşelăm între noi."

Acea candoare a ei îl atrăgea la fel de mult ca şi chimia prezenţei sale fizice.

Dar eu sunt instigatorul, avocatul diavolului. Eu sunt calul printre pioni.

Şi era conştient că nu avea mult timp la dispoziţie. Nava putea pune capăt jocului în orice moment. Mai exista şi o altă ameninţare: imediat ce situaţia le va permite, Oakes împreună cu oamenii lui vor opri proiectul.

Furia Waelei era evidentă ― o trăda prin mersul ei (un pic prea nefiresc) şi prin modul în care îl studiase adineauri, când credea că el nu va remarca. Însă îl va aborda pe Panille şi îi va pune toate întrebările. Acesta era singurul lucru important.

Păşiră în lumina orbitoare şi agitaţia bancului de probă, unde fusese montat noul submersibil. Toma încă mai simţea furia ei. Waela studia cu foarte mare atenţie această creaţie ieşită din instrucţiunile lui Toma.

Avea formă aerodinamică, uşor alungită. Suporţii pentru montarea pe dirijabil erau dispuşi deasupra, în două rânduri; semănau cu coloana vertebrală a unui monstru antediluvian de pe Pământ. Principiul era relativ simplu. Submersibilul trebuia să poarte globul de plasmasticlă. Doar motoarele de acţionare şi rezervoarele de combustibil erau proiectate astfel încât să reziste la presiunea apei. Suportul avea încă o funcţie importantă: Bulbi luminoşi erau dispuşi în linie pe părţile laterale ale sferei de plasmasticlă ― fiecare bulb având patru centimetri în diametru. Sistemul care comanda aprinderea acestora în diferite secvenţe trecea printr-un program feedback computer-senzor. Ceea ce vedeau ochii-senzori în adâncimile oceanului, aceste lumini puteau reproduce. Codul algelor va fi codul sistemului de lumini laterale. Ritmul algelor va fi ritmul luminilor laterale.

Şeful Departamentului de Construcţii, Hapat Lavu, ieşi să-i întâmpine la marginea zonei luminate. Era un bărbat subţire, energic, complet chel. Puţine detalii scăpau ochilor săi cenuşii; în ciuda unui vocabular acid şi agresiv, care răspândea ocara cu o furie nedisimulată, era unul dintre cei mai apreciaţi Colonişti. Părerea generală era: "Te poţi baza pe Hap."

Încrederea avea mare importanţă la sol, iar Hap Lavu lupta din greu pentru reputaţia sa. Dintre toate echipamentele sale, doar submersibilele nu făcuseră faţă condiţiilor pandorane. Şaisprezece submersibile dispăruseră fără urmă; din patru submersibile apăruseră câţiva supravieţuitori, iar epavele altor trei fuseseră localizate la fundul apei. Toate fuseseră distruse sau defectate de şirurile uriaşe de alge.

Mulţi gândeau la fel ca Lavu:

― Creaturile alea blestemate pot gândi şi sunt ucigaşe.

În scurta perioadă în care lucrase cu el, ajunsese un admirator al lui Toma. Toma luase subcomponentele existente deja şi le rearanjase într-o nouă concepţie. Exista o singură parte a planului în care Lavu nu avea încredere: comunicaţiile şi înregistrarea datelor. Imediat ce îl zări pe Toma, spuse:

― Ar trebui să te gândeşti la ceva mai bun decât racheta-sondă. N-ai să faci nimic cu ea, să ştii.

― Nu, rămânem la varianta asta, spuse Toma.

Ştia ce anume îl deranja pe Lavu. Electroalgele nu numai că acopereau suprafaţa mărilor, însă activitatea lor electrică inducea paraziţi în canalele de comunicaţie ― sonare şi radare. Aerostatele produceau fenomene asemănătoare. Exista vreo legătură între ele? Bruiajul nu părea să se constituie într-un cod; era pur şi simplu o succesiune de semnale aleatoare. Din acest motiv, erau dependenţi de releele de înaltă putere plasate la mică înălţime deasupra apei. Dar chiar şi atunci, un nor de aerostate ridicându-se din mare putea bloca transmisia.

― Va trebui să te ridici la suprafaţă înainte de a putea transmite ceva, spuse Lavu. Dacă mă laşi să adaptez cablul de ancoră ca să...

― Prea multe cabluri au fost legate de submersibil, spuse Toma. Ne-am putea încurca în ele.

― Atunci roagă-te să pot evita interferenţele, ca să-ţi înregistrez mesajele.

Toma încuviinţă. Planul era ca dirijabilul să fie plasat deasupra unei lagune, apoi să fie lansat vertical cablul de ancorare, într-o zonă liberă de alge.

― Vom observa, vom reproduce succesiunea de lumini şi vom căuta să descoperim vreun cod în activitatea lor electrică, spusese el.

Planul avea şanse de reuşită. Câteva submersibile supravieţuiseră scufundărilor, păstrând o distanţă mare faţă de alge. Violenţele nu începeau decât atunci când submersibilele încercau să culeagă câteva specimene de alge.

Cu şanse de reuşită... dar foarte vulnerabil.

Dirijabilul lor avea să plutească la suprafaţă, priponit de cablul de ancorare, aşteptând întoarcerea submersibilului din adâncuri. Existase şi un alt plan, în care se folosea un dirijabil de rezervă. Dar se renunţase la el. Rafalele de vânt erau imprevizibile, şi două dirijabile ancorate în aceeaşi lagună ar fi pus mari probleme de manevrare. Dimensiunile unui dirijabil cereau ca acesta să evolueze într-un spaţiu liber. Procedura standard pentru readucerea lor în hangar era să se prindă cablul pe care acestea îl coborau; apoi erau remorcate, şi aduse jos cu un troliu. Compartimentul central al dirijabilului fusese ranforsat cu trei straturi de celule compartimentate.

Toma inspectă rapid noul submersibil.

Merita riscul? Se simţea ca şi cum ar fi luptat împotriva Navei; însă recompensa era foarte tentantă.

Ai să mă laşi să mor aici, Navă?

Nu primi nici un răspuns, însă Nava spusese că el era acum stăpân pe destinul său. Aceasta era una din regulile jocului.

Dacă algele sunt conştiente şi reuşim să realizăm un contact cu ele, recompensa va fi enormă. Plante inteligente! Cunoşteau Adorarea? Aici ar putea fi cheia pentru îndeplinirea dorinţei Navei.

Nava spunea că algele sunt inteligente, iar acesta ar putea fi un alt element al jocului. Ce să facă? Să se îndoiască?

Dacă Nava spunea adevărul, algele ar putea fi aproape nemuritoare. În afara specimenelor distruse de intervenţia umană, nu văzuseră nicăieri alge moarte.

Trăiau la nesfârşit?

― Refuzi în continuare să fie de faţă un dirijabil de rezervă?

― Cât timp poţi ţine unul aproape de noi? întrebă Toma.

― Ştii foarte bine că asta depinde de condiţiile meteo.

În vocea lui Lavu se făcea simţită nemulţumirea. Atâtea creaţii de-ale sale fuseseră distruse, toate echipate cu cel mai bun echipament pentru supravieţuirea submarină... Răspunsul desigur, era că oceanele Pandorei erau înţesate cu pericole de care ei habar n-aveau. Lavu considera că întregul proiect era ca o provocare pentru el. Nu vroia să se dea la o parte. Nu era o simplă grijă pentru materiale. Lavu vroia să facă şi el parte din echipaj.

― Cum să aflu de ce anume este nevoie, dacă nu merg eu însumi acolo?

― Nu, spuse Toma.

Foarte bine, Navă. Acum vom arunca zarurile.

Diavole, de ce insişti cu formulările astea teatrale?

De data aceasta se aşteptase să primească răspuns.

Pentru că ei nu vor asculta de mine până nu voi fi mai presus decât viaţa.

Viaţa nu poate fi mai presus decât ea însăşi.

Lavu îşi plimbă palma pe suprafaţa submersibilului. Waela veni lângă el. Ascultase conversaţia şoptită dintre Toma şi Lavu.

Ce motivaţie interioară are Toma? se întrebă ea.

Nu cunoştea decât foarte puţine detalii despre el. A ieşit din hibernare şi a fost însărcinat să conducă acest proiect. Nava pusese totul la cale.

De ce?

― Este mai rezistent decât toate celelalte, spuse Lavu crezând că asta ar fi vrut să întrebe Waela. Provoc orice monstru pandoran să îl distrugă.

― Ai rezolvat problema alimentarii Dirijabilului? întrebă Toma.

― Umplerea finală va avea loc afară, spuse Lavu. Am mărit numărul gardienilor la perimetru, din cauză că trapele din tavan vor fi deschise foarte multă vreme.

― Dar submersibilul? întrebă Waela.

― Am montat cabluri de ghidare. Asta-i tot.

Instinctiv, Toma ridică privirea spre diafragma care se deschidea în plafon.

― Totul va fi gata la zero-şase sute, cel mai târziu, spuse Lavu. Aveţi un întreg ciclu nocturn la dispoziţie să vă odihniţi înainte de a porni în misiune. Cine mai merge cu voi?

― În nici un caz tu, Hap, spuse Toma.

― Dar...

― Un individ nou, pe nume Panille, spuse Toma.

― Am auzit. Un ageamiu. Un poet? Este adevărat?

― Un expert în comunicare, spuse Toma.

― Bine, atunci hai să pornim testul, spuse Lavu.

Se întoarse şi făcu un semn cu mâna.

― Rămânem şi noi să vedem, spuse Toma. Ce presiune vei folosi?

― Cinci sute de metri.

Toma o privi pe Waela, care aprobă cu o foarte uşoară înclinare a capului, apoi îşi îndreptă atenţia spre submersibil. Acesta era fixat deasupra, de trei ori mai înalt decât ea. Suportul exterior ascundea totul în afară de partea superioară a sferei de plasmasticlă. Propulsorul de la pupa fusese băgat într-o nişă, şi acoperit cu un scut; asta îi diminua eficienţa, însă îl proteja de alge.

Muncitorii ridicară o scară ― învelită cu burete, pentru a proteja luminile exterioare ― pe care o fixară de peretele submersibilului. Lavu urcă scara, vorbind în acelaşi timp:

― Am instalat un sistem manual pentru trapă, ca să fim siguri că nu o va deschide vreun semnal aleator. De fiecare dată când o deschideţi, va trebui să rotiţi mecanismul cu mâna.

Nici o surpriză până aici, gândi Toma. Fusese ideea Waelei. Existau bănuieli că algele puteau controla semnalele într-un spectru foarte larg, şi că unele dintre submersibilele dispărute primiseră semnale de deschidere a trapelor, sub apă.

Waela urcă după Lavu, lăsându-l pe Toma la urmă. Când Toma ajunse la trapă, ei se aflau deja înăuntru. Se opri să arunce o privire obiectului pe care avea să-l comande. Într-un fel, era o mică Navă a Neantului. Stabilizatoarele erau ca nişte panouri solare. Senzorii exteriori montaţi în toate direcţiile erau ca hublourile Navei Neantului. Şi fiecare punct slab fusese bine întărit.

Sisteme de rezervă în spatele altor sisteme de rezervă.

Se întoarse, pipăi cu piciorul, găsi prima treaptă a scării de acces în interior, şi intră în gondolă. Lavu şi Waela se aflau deja la locurile lor. Lumina de interior era roşie. Waela se aplecase deasupra consolei, verificând instrumentele. Toma îi putea zări profilul, în lumina roşie. Cât de fină şi minunată era linia obrajilor, gândi el. Aproape imediat, îşi înăbuşi un hohot cinic.

Uite că glandele mele funcţionează încă.

Cain s-a ridicat împotriva lui Abel, fratele său, şi l-a omorât. Şi Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: "Unde este Abel, fratele tău?" Iar el a răspuns: "Nu ştiu; nu sunt paznicul fratelui meu." Iar El a spus: "Ce ai făcut? Sângele fratelui tău strigă din pământ spre Mine."

Cartea Creştină a Morţilor,

Arhivele Navei

― TOTUL MERGE BINE PE-AICI? întrebă Legata.

Sy Murdoch stătu pe gânduri înainte de a răspunde, iar Legata avu timp să-l studieze cu atenţie. Dura prea mult. Nu-i plăcea acest bărbat, cu ochi palizi care priveau cu dispreţ tot ceea ce se afla în jurul lor. Luminăţia în laborator era prea puternică, mai ales în această parte a zilei. Tinerii cloni-P se lipeau de perete şi erau evident înfricoşaţi de apariţia lui.

― Ei bine? Nu-mi răspunzi?

― Trebuie să mă gândesc puţin, spuse Murdoch.

Legata strânse buzele. Era a doua vizită la Laboratorul Unu în ultimele trei cicluri diurne. Vizita aceasta nu avea nici un motiv. Oakes se prefăcuse furios că nu penetrase toate secretele laboratorului. Însă ea sesizase falsitatea din jocul lui. Oakes minţea.

De ce o trimisese aici? Lewis putea fi contactat oricând. Ce ştiau ei doi, şi nu-i spuseseră? Legata simţi mânia cuprinzând-o.

Murdoch păşea cu prudenţă. Oakes o trimisese pe Legata în Camera Ţipetelor, "să tatoneze", însă îl avertizase: "Are o forţă teribilă."'

Cât de puternică este? Mai puternică decât mine?

Nu-i venea să creadă. O fiinţă atât de minionă!

― Ţi-am pus o întrebare simplă, făcu Legata fără a-şi mai ascunde mânia.

― O întrebare interesantă, dar deloc simplă. De ce mi-ai pus-o în felul acesta?

― Pentru că am văzut rapoartele primite de Morgan. Faceţi nişte lucruri cam ciudate pe aici.

― Păi... nu prea avem limite, dar asta-i situaţia în cercetarea fundamentală, nu?

Ea îi răspunse cu o privire rece. Murdoch reluă:

― Nu prea avem limite, atâta vreme cât Doctor Oakes are la dispoziţie holoînregistrări şi ştie bine ce se petrece aici.

― Şi noi apărem pe holoînregistrările lui, chiar acum, spuse ea.

― Ştiu.

Legata simţi cum i se încreţeşte pielea. Murdoch spusese "Ştiu" pe un ton foarte straniu. Îşi purta ca un dansator trupul masiv. Ridică bărbia şi Legata zări o cicatrice imediat sub falcă. Nu o remarcase până atunci. Făcuse guşă. Nu se putea spune cu precizie ce vârstă avea. Era probabil clon, deci nu putea preciza nici vârsta lui biologică.

Trebuie să-mi dau seama ce se află sub mască, îşi spuse ea.

Lucrurile pe care le-a făcut Lewis aici...

Privi încă o dată prin cameră. Ceva nu era în regulă. Vedea aparatul holografic obişnuit, com-consola, senzorii, însă locul acesta îi jignea simţurile. Ea făcea parte dintre aceia care ştiau să aprecieze frumuseţea. Nu podoabele, ci frumuseţea. Cele două flori enorme care flancau trapa de intrare... le remarcase şi înainte. Erau roz ca nişte limbi şi petalele se curbau una în alta ca un şir de oglinzi.

Ciudat, gândi ea, florile astea miros a sudoare.

― Hai să mergem mai departe, spuse ea.

― Mai întâi, o formalitate cerută de Doctor Oakes.

Murdoch făcu să apară un senzor dintr-un panou aflat lângă trapă. Părea să fie un cititor standard, pentru identificare, aşa cum erau multe la bordul Navei. Puse mâna pe suprafaţa plană.

Ce formalitate stupidă, toată lumea ştia cine este Legata Hamill.

O senzaţie de usturime urcă dinspre palmă spre umăr şi îşi dădu seama că Murdoch îi spusese ceva. Ce spusese?

― Îmi pare rău... poftim?

Se simţea slăbită şi dezorientată. Ceva...

Văzu că trapa se deschisese, dar nu-şi aminti când anume. Ce i se făcuse?

Murdoch îi puse mâna pe umăr, împingând-o. Trecând prin trapă, avu impresia că aude o voce subţire din centrul uneia dintre flori: Hrăneşte-mă, hrăneşte-mă.

Auzi trapa închizându-se în urma ei, îşi dădu seama că era singură şi trapa interioară se deschidea... Încet... greu. Ce era cu lumina aia roşie? Şi formele acelea mobile...?

Se îndreptă spre trapă.

Ciudat că Murdoch nu o însoţise. Privi siluetele scăldate în lumina roşie. Ohh, da... noii cloni-P. Pe unii îi recunoscuse; citise şi ea rapoartele laboratorului. Erau concepuţi să aibă reacţii la fel de rapide ca şi demonii Pandorei. Exista o problemă cu ajustarea genetică în vederea reacţiilor rapide, şi ar fi dorit să cerceteze mai în amănunt.

Ce anume dorea să vadă?

O voce îi şopti în ureche:

― Mă numesc Jessup. Vino la mine după ce termini.

Cum am intrat aici?

Ceva era în neregulă cu percepţia ei asupra timpului. Înghiţi în sec. Îşi simţi limba groasă şi aspră, frecând cerul gurii.

― Binele şi răul îşi lasă uniformele la intrare.

A spus cineva asta, sau am gândit-o eu?

Oakes spusese: "Pe Pandora, orice este posibil."

De-asta l-am întrebat pe Murdoch... unde este Murdoch?

Cloni monstruoşi o înconjuraseră. Se străduia să se concentreze asupra lor. Ochii nu mai reuşeau să se focalizeze. Cineva o prinse de braţ. Dureros.

Lasă-mă...

Smuci braţul şi auzi un mormăit de uimire. Se petrecuse ceva ciudat cu percepţia ei asupra timpului... nici carnea nu o mai simţea ca de obicei. Avea sânge pe braţe şi se întrebă de ce. Iar trupul... era dezbrăcat. Muşchii se încordau în mod reflex. Se ghemui, în apărare.

Ce mi se întâmplă?

Alte mâini... Mâini aspre. Le răspunse cu o unduire uşoară. Şi auzea foarte clar pe cineva strigând. Ce ciudat că nimeni nu răspundea acelor strigăte!

Oamenii îşi petrec viaţa în labirinturi. Dacă scapă de acolo şi nu găsesc alt labirint, îşi construiesc unul. De unde vine pasiunea aceasta pentru testare?

Kerro Panille,

Întrebări de la Avata

RAJA TOMA se trezi în întuneric şi avu aceeaşi senzaţie ca la trezirea din hibernare. Era dezorientat în întuneric, aşteptând pericole necunoscute. Încet-încet, îşi dădu seama că se afla în camera sa de pe planetă... noaptea. Aruncă o privire spre afişajul luminos de lângă saltea: ora două dimineaţa.

Ce anume m-a trezit?

Camera sa se afla la opt nivele sub suprafaţa Pandorei, un loc de lux, protejat de zgomotul şi pericolele de la suprafaţă prin numeroase pasaje cu cod de culoare, mecanisme de blocare, trape, toboganuri, şi ramificaţii nesfârşite. Cei antrenaţi la bordul Navei nu aveau nici o dificultate în a crea o hartă mentală. Toma era nemulţumit că fusese îngropat la o asemenea adâncime. Dura prea mult să ajungă în locurile unde era nevoie de supravegherea sa atentă.

Laboratorul Unu.

Se urcase în pat întrebându-se despre acel loc secret, sursă a numeroase zvonuri.

"Crează oameni mai rapizi decât demonii."

Ăsta era zvonul cel mai răspândit.

Oakes şi Lewis nu îşi doresc altceva decât monştri care să-i slujească.

Toma auzise afirmaţia asta de la unul dintre noii militanţi, o femeie pătimaşă asociată cu Rachel Demarest.

Se ridică încet, pipăind întunericul din jur.

Ciudat că m-am trezit la ora asta.

Atinse panoul plasat pe peretele de lîngă cap, şi întunericul fu înlocuit de o lumină difuză. Camera era plictisitor de normală: salopeta pusă pe un scaun cu rotile... ghetele... Toate lucrurile la locul lor.

Mă simt ca un Fus afurisit.

Vorbi cu voce tare, frecându-şi faţa. Se hotărî să cheme un servo, puse repede salopeta pe el şi aşteptă puţin. Servo-ul bâzâi la intrare. Toma ieşi într-un pasaj pustiu, luminat de bulbii din tavan. Se aşeză în servo, poruncindu-i să-l ducă sus. Durata călătoriei îl presa, la fel ca şi greutatea construcţiei de deasupra.

Când eram la bordul Navei, n-am simţit niciodată nevoia spaţiilor libere. Probabil că acum devin din ce în ce mai firesc.

Servo-ul scoase un zumzet iritant, plin de frecvenţe subsonice.

Ajunse la punctul de ieşire spre suprafaţă. Aici se afla un mecanism de verificare automată.. Formă codul. Primi un semnal verde: "Acces liber", apoi un semnal galben clipitor, "Condiţia nr.2". Înjură în sinea sa şi se îndreptă spre dulapurile de sub trapa superioară, luând un pistol laser. Ştia că trapa nu se va deschide până nu va lua pistolul. Arma stătea nefiresc în mâna sa. O puse în holster, şi îi simţi greutatea la şold.

― Nu poţi trăi fără armă.

Vorbise încet, însă vocea fu auzită şi luminiţa albastră din postul de verificare se aprinse.

Însă trapa încă nu se deschise. Duse mâna spre mecanismul de deschidere pentru a evita tot procesul automatizat, însă luminiţa din podea clipi spre el: "Scopul acţiunii?"

― Inspecţie, spuse el.

Sistemul prelucră informaţia, apoi deschise trapa.

Toma ieşi din servo şi merse în grabă de-a lungul coridoarelor. Acum ştia sigur motivul pentru care fusese trezit la această oră.

Laboratorul Unu.

Era un mister cu o aromă deosebită.

Ajunse în zona întunecoasă a perimetrului. Trecea din când în când pe lângă un muncitor, sau pe lângă posturile de pază, fiecare cu câte un ocupant înarmat, atent doar la peisajul de noapte.

Hublourile din plasmasticlă arătau că afară străluceau lunile, două la număr, spre orizontul din sud. Noaptea Pandorei era o învălmăşeală de umbre.

Ceva mai departe, pasajul circular cobora spre o cupolă cu un diametru de aproximativ treizeci de metri, în care se aflau mai multe trape. Pasajul spre Laboratorul Unu era indicat de un semn în dreapta: "L-l". Nu făcuse decât doi paşi spre el, când pasajul se deschise şi din el ieşi o femeie, trântind cu violenţă trapa în urma ei. Lumina era difuză, şi venea doar de la cei doi sateliţi naturali, prin panourile transparente de plasmasticlă aflate în partea stângă. Însă mişcările femeii trădau o puternică frământare interioară.

Femeia se repezi spre el, îl apucă de braţ, apoi îl trase spre porţile exterioare cu o forţă care îl surprinse.

― Vino! Am nevoie de tine.

Avea o voce aspră, deosebită. Faţa şi braţele erau pline de zgârieturi şi Toma simţi mirosul inconfundabil al sângelui.

― Ce...

― Nu pune întrebări! spuse ea cu violenţă.

Era o fiinţă minunată.

Îi dădu drumul când ajunseră la zid. Toma zări conturul vag al unei trape de urgenţă care ieşea în spaţiul liber şi periculos al Pandorei. Mâinile ei formau cu frenezie coduri, astfel încât sistemul automat să fie decuplat fără a se declanşa alarma. Îl prinse de încheietura mâinii drepte, conducându-i-o spre mecanismul de deschidere. Câte putere avea!

― Când spun eu, deschizi trapa. Aştepţi douăzeci şi trei de minute, apoi te uiţi după mine, şi mă laşi să intru.

Înainte ca Toma să poată găsi cuvintele de protest, femeia se dezbrăcă de salopetă şi i-o aruncă în braţe. O prinse fără să vrea, cu mâna liberă. Ea se aplecase deja pentru a-şi scoate încălţările şi Toma văzu un corp minunat ― muşchi netezi, perfecţi ― însă pielea îi era brăzdată de fâşii de sintoepidermă.

― Ce-ai păţit?

― Te-am avertizat, nu pune întrebări.

Vorbise fără să ridice privirea şi Toma sesiză forţa fantastică din ea. Periculoasă. Foarte periculoasă. Fără inhibiţii.

― Ai de gând să alergi P-ul, spuse el.

Privi în jur, căutând pe cineva care să-l ajute. Însă în cupolă nu se mai afla nimeni.

― Ai încredere în mine, spuse ea ridicându-se.

― Cum îmi dau seama că au trecut douăzeci şi trei de minute? întrebă el.

Ea se apropie de el şi lovi un panou aflat imediat lângă trapa de urgenţă. Toma auzi zumzetul circuitului automat de supraveghere, apoi o voce bărbătească, groasă:

― La Postul Nouă nu se întâmplă nimic deosebit.

Câteva cifre roşii străluceau pe fondul negru al unui ecran aflat deasupra circuitului vocal: 2:29.

― Trapa, spuse ea.

Toma trebuia să se supună; îi simţise forţa fantastică. Deblocă trapa şi trase. Femeia trecu pe lângă el ca fulgerul, luând-o la dreapta. Corpul ei era ca o ceaţă argintie în lumina de afară. Apoi zări o umbră în urma ei. Ridică arma fără să gândească, şi prăji o Glugă Nemiloasă. Femeia nu se întoarse.

Toma închise trapa. Mâinile îi tremurau.

Alergarea P-ului!

Privi cifrele: 2:29. A spus douăzeci şi trei de minute. Asta înseamnă că se va întoarce la 2:52.

Apoi îşi aduse aminte că perimetrul avea o lungime de aproape zece kilometri.

Este imposibil! Nimeni nu poate alerga zece kilometri în douăzeci şi trei de minute!

Însă ea venise din pasajul ce ducea spre Laboratorul Unu. Despături salopeta. Era plină de sânge. Numele ei fusese cusut pe partea stângă a pieptului: Legata.

Se întrebă dacă era un nume sau un prenume.

Sau un titlu?

Aruncă o privire prin fereastra de plasmasticlă, privind spre stânga, în direcţia din care trebuia ea să apară dacă ar fi reuşit într-adevăr să alerge perimetrul.

Ce să însemne Legata?

Vocea din circuitul de pază îl făcu să tresară:

― O femeie aleargă P-ul. Adineauri a trecut pe lângă Postul Treizeci şi Opt.

― Cine este?

― Nu-mi dau seama, e prea departe.

Toma se ruga să reuşească, ascultând raportul de la fiecare post pe lângă care trecea. Însă ştia că nu avea prea multe şanse. După ce Waela îi povestise despre Joc, căutase în statistici, şi se edificase. Cincizeci la sută... Însă pe timpul zilei. Noaptea nu reuşeau nici măcar unul din cincizeci.

Cronometrul de lângă el se mişca agonizant de încet: 2:48. I se păru că trece o oră până să ajungă la 2:49. Santinele amuţiseră.

De ce nu raportau trecerea ei pe lângă posturile de pază?

Se auzi imediat o voce, ca un răspuns:

― Adineauri a trecut pe lângă Postul Optzeci şi Nouă din Est.

― Cine naiba este?

― E prea departe ca să-mi dau seama.

Toma scoase pistolul laser şi puse o mână pe mecanismul de deschidere. Se spunea că ultimele clipe erau cele mai grele, demonii Pandorei repezindu-se cu toţii asupra alergătorului. Trase cu ochiul afară, în lumina nopţii.

2:50.

Roti mecanismul de deschidere, şi crăpă puţin trapa. Nici o mişcare... Nimic. Nici măcar un demon. Se trezi vorbind pe înfundate:

― Haide, Legata. Haide. Poţi. Nu strica totul tocmai acum!

Ceva străluci în umbrele din stânga. Deschise larg trapa. Iat-o!

Era ca un dans ― sărea, se apleca. Ceva mare şi negru se repezi asupra ei. Toma ochi cu grijă şi prăji încă o Glugă Nemiloasă. Femeia trecu pe lângă el fără să întrerupă ritmul. Mirosea a transpiraţie... o transpiraţie parfumată. Trânti trapa şi o blocă. Imediat după aceea, ceva se izbi cu zgomot de barieră.

Prea târziu, lepădătură!

Se întoarse pentru a o privi intrând din nou prin trapa Laboratorului Unu, cu salopeta în mâini. Femeia îi făcu un semn cu mâna înainte ca trapa să se închidă şuierând în urma ei.

Legata, gândi el. Apoi: Zece klick-uri în douăzeci şi trei de minute!

În circuitul vocal se auzea o conversaţie:

― Ştie cineva cine a fost?

― Nu. Unde a intrat?

― Undeva pe lângă cupola Laboratorului Unu.

― La naiba! Cred că ăsta este recordul absolut!

Toma apăsă pe buton şi vocile amuţiră, însă nu înainte de a auzi o voce spunând:

― Tare-aş vrea să văd pe scumpetea aia alergând după...

Se îndreptă spre trapa Laboratorului Unu, încercă să forţeze mecanismul de deschidere... Acesta refuză să se mişte. Era sigilat.

Toate astea pentru a-şi trage o dungă deasupra sprâncenei?

Nu. Probabil că nu o făcuse doar pentru însemnul unui succes.

Ce făceau acolo, în Laboratorul Unu?

Încercă din nou mecanismul. Nimic. Dădu din cap şi se întoarse încet spre poarta de pază automată, unde chemă un servo. Ajunse din nou în camera sa. Tot drumul, se întrebă:

Ce naiba înseamnă Legata?

Clonul unui clon nu este neapărat necesar să se asemene foarte mult cu originalul, aşa cum nici clonul original nu se aseamănă întotdeauna cu originalul iniţial. Totul depinde de interferenţele între celule, şi de alte elemente care pot interveni pe parcurs. Trecerea timpului aduce întotdeauna elemente noi.

Jesus Lewis,

Noul Manual de Clonare

OAKES OPRI aparatul holografic şi roti scaunul, îndreptându-şi privirea spre desenul de pe perete.

Nu-i plăcea acest loc. Era mai strâmt decât locuinţa sa de pe navă. Aerul avea un miros ciudat. Unii dintre Colonişti nu îl tratau cu tot respectul cuvenit, şi asta îl deranja. Mereu se gândea la spaţiile libere şi neprotejate ale Pandorei.

Faptul că în jurul locuinţei sale se aflau multe straturi de protecţie nu avea prea mare importanţă. Spaţiul liber exista, dincolo.

Deşi îşi adusese mobilele de pe navă, în locul acesta nu se va simţi niciodată la fel de confortabil.

Singura îmbunătăţire era că primejdiile de pe navă ― primejdii pe care nu le cunoştea decât el ― se îndepărtaseră.

Oftă.

Era după-amiaza târziu şi mai avea încă multe treburi de rezolvat. Însă ceea ce văzuse la holovideo îl interesa mai mult.

Un spectacol dintre cele mai nesatisfăcătoare.

Îşi muşcă buza de jos. Nu... Fusese un spectacol mai mult decât nesatisfăcător. Îi dădea un sentiment de... nelinişte.

Se lăsă pe spate încercând să se relaxeze. Înregistrarea holografică a vizitei Legatei în Camera Ţipetelor îl umplea de nelinişte. În ciuda faptului că drogul îi inhibase reacţiile corticale, Legata rezistase. Nimic din ceea ce făcuse în Camera Ţipetelor nu putea fi folosit împotriva ei... cu excepţia... nu. Nu făcuse nimic.

Nimic!

Dacă n-ar fi văzut cu ochii lui... Oare o să-i ceară să vadă înregistrarea? Îşi zise că nu, dar nimic nu era sigur. Nimeni dintre cei care fuseseră acolo nu ceruseră să-şi vadă înregistrările, deşi toţi ştiau că acestea existau.

Legata nu se comportase conform planului. I s-au făcut unele lucruri, dar s-a opus altora. Înregistrarea nu îi oferea nici un element cu care s-o aibă la mână.

Dacă vede înregistrarea, îşi va da seama.

Dar cum putea opri cel mai bun Inspector Tehnic să-şi descopere propria înregistrare holografică?

Să fi fost o greşeală... trimiterea ei în Camera Ţipetelor?

Însă Oakes avea impresia că o cunoaşte totuşi destul de bine. Da. Nu va face nimic împotriva lui decât dacă ar suferi o mare durere. Şi s-ar putea să nu ceară holograma. Poate...

În Camera Ţipetelor, Legata nu căutase nici măcar o singură dată plăcerea. Toate acţiunile ei fuseseră reacţii de apărare contra durerii.

Eu am ordonat să i se producă durere.

Se simţi stingherit.

A fost necesar!

Având un adversar de calibrul navei, trebuia să-şi ia măsuri extreme. Trebuia să exploreze limitele.

Am o justificare.

Legata nici măcar nu ceruse un sedativ după ieşirea din Camera Ţipetelor.

Şi-a pus câteva benzi de sintoepidermă pe răni, şi s-a grăbit să plece. Unde?

S-a întors dezbrăcată, cu salopeta în mâini.

Oakes auzise zvonuri cum că în acel interval de timp cineva ar fi alergat perimetrul. În nici un caz nu putea fi Legata. O coincidenţă, nimic mai mult. Dovada: nu-şi făcuse semn deasupra sprâncenei.

Ce nesăbuire! Să alergi aşa în spaţiul neprotejat!

Ar fi vrut să interzică Jocul, dar Lewis îl avertizase să n-o facă, iar până la urmă fusese de acord. Dacă ar fi interzis Jocul, ar fi însemnat să pună o mulţime de paznici la trapele de ieşire. În plus, Jocul era ca o supapă, ajutând la eliminarea violenţei acumulate în oameni.

Legata să alerge perimetrul?

Nu, în nici un caz!

A naibii femeie! Seara trebuia să se prezinte la lucru, cu toate însemnele fizice ale trecerii prin Camera Ţipetelor aproape dispărute. Privi la notiţele de sub mâna stângă. Ordinele erau adresate chiar ei.

"Verifică posibilele legături dintre răsăritul lui Alki şi creşterea electroalgelor. Pune Laboratorul Unu să scoată doi noi cloni de tip LH. Caută noi informaţii despre dizidenţi ― atenţie sporită la cei care s-au asociat cu Rachel Demarest."

Va respecta Legata ordinele?

Imaginea feţei Legatei i se strecură în minte.

A avut încredere în mine.

Dar chiar avusese încredere în el? De ce să se fi întors la Laboratorul Unu când toate presimţirile ei rele erau atât de evidente? Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Oakes nu şi-ar fi făcut nici o problemă. Însă acum era vorba de Legata. Ea era diferită de toţi ceilalţi şi fusese împinsă prea departe.

Momentul de distracţie.

Nu fusese chiar atât de distractiv pe cât se aşteptase. Îşi aminti prima privire a ei când îşi dăduse seama că fusese trădată... suportând şocul undelor sonice. Sonicele i-au alungat pe cloni; ei se distraseră deja. Dar nici măcar durerea intensă nu o făcuse pe Legata să se mişte din loc. În ciuda sedativelor, putea auzi comenzile lui Murdoch. Sedativele îi fuseseră administrate pentru a-i inhiba voinţa... Însă ea rezistase. Comenzile lui Murdoch îi spuneau ce trebuia să facă, clonul era pregătit, echipamentul pus la punct... dar chiar şi atunci, ar fi trebuit să-şi piardă complet controlul din cauza durerii, pentru a produce clonului o durere asemănătoare. Aproape tot timpul, privirea ei căutase scannerul holografic. După ce îl descoperise, privise direct în el, şi ceea ce se vedea în ochii ei nu îi dădea lui Oakes nici un fel de plăcere.

Nu-şi va aduce aminte. Nimeni nu-şi aduce aminte.

Majoritatea subiecţilor cerşeau milă, ofereau orice, orice, numai să se oprească durerea. Legata se holbase pur şi simplu în scanner. Undeva în ea, era trează, şi ştia că era complet neajutorată, la discreţia lui. Era un proces de modelare. Oakes vroia ca Legata să semene cu toţi ceilalţi. La asta se pricepea destul de bine.

Însă fusese luat pe nepregătite de diferenţa între ea şi ceilalţi. Da, era mult diferită. Ce şoc, să descoperi în cele din urmă această magnifică diferenţă, şi să ştii că ai distrus-o. Distrusese încrederea. Încrederea pe care o avuseseră unul în celălalt dispăruse pentru totdeauna.

Pentru totdeauna.

Niciodată nu va mai avea încredere deplină în el. Da, se va supune... acum cu mai multă promptitudine, probabil. Însă nu va mai avea încredere.

Conştientizarea acestui fapt îi dădu fiori. Era tensionat, neatent. Trebuia să se relaxeze, să se concentreze asupra unui lucru care aducea liniştea.

Nimic nu durează la nesfârşit, gândi el.

Brusc, alunecă în zona lui de somn, însă era un somn bântuit de imaginea peretelui unei camere. Peretele avea forme distorsionate, aducând de departe cu cele din încăperea în care fusese Legata... Camera Ţipetelor.

Iar Pandora era chiar acolo... şi... şi... mâine...

OMULKERRO: "Ascultătorul îşi protejează simţul înţelegerii şi conştiinţa?"

AVATA: "Ahhh, ridici bariere."

OMULKERRO: "Asta numeşti tu iluzia înţelegerii, nu-i aşa?"

AVATA: "Dacă înţelegi, atunci poţi învăţa. Dacă spui că înţelegi, atunci ridici bariere."

OMULKERRO: "Dar îmi amintesc că am înţeles multe lucruri."

AVATA: "Memoria nu înţelege decât prezenţa sau absenţa semnalelor electrice."

OMULKERRO: "Atunci care este combinaţia, sau programul pentru învăţare?"

AVATA: "Acum ai deschis drum liber. Doar programul contează."

OMULKERRO: "Şi care sunt regulile?"

AVATA: "Există reguli care stau la baza fiecărui aspect al vieţii umane? Asta-i întrebarea?"

OMULKERRO: "Se pare că asta-i întrebarea."

AVATA: "Atunci dă răspunsul. Care sunt regulile pentru a fi om?"

OMULKERRO: "Eu te-am întrebat pe tine!"

AVATA: "Dar tu eşti om iar eu sunt Avata."

OMULKERRO: "Bine, atunci care sunt regulile pentru a fi Avata?"

AVATA: "Ahhh, omulkerro, cuprindem în noi atâta cunoaştere, dar nu o cunoaştem."

OMULKERRO: " Vrei să spui că o astfel de cunoaştere nu poate fi redusă la un simplu limbaj."

AVATA: "Limbajul nu poate apare în neant."

OMULKERRO: "Dar noi nu ştim despre ce anume discutăm?"

AVATA: "Folosirea limbajului nu implică doar o simplă recunoaştere a şirurilor de cuvinte. Limbajul şi lumea la care se referă..."

OMULKERRO: "Scenariul piesei."

A VATA: "Scenariul, da. Scenariul jocului şi lumea sa trebuie să se întrepătrundă. Cum poţi crea un cuvânt sau alt simbol pentru fiecare element celular al corpului tău?"

OMULKERRO: "Pot vorbi cu corpul meu."

AVAT A: "Pentru asta, nu ai nevoie de un scenariu."

Kerro Panille,

AVAT A, Jocul: Întrebare şi Răspuns"

Misterul conştiinţei? Date false ― rezultate semnificative.

P. Weygand,

Med-Teh al Navei Neantului

OAKES PRIVEA prin scanner. Santinela se zvârcolea şi urla în agonie. Lumina de seară a lui Alki arunca umbre lungi şi purpurii, care se deformau neîncetat, odată cu salturile şi spasmele omului. Circuitele Activităţii Curente din Exterior reproduceau fidel sunetele, cu o promptitudine înfricoşătoare. Îi dădeau sentimentul că bărbatul acela se putea afla chiar lângă uşa camerei sale, nu la perimetrul dinspre nord, aşa cum indica senzorul.

Urletele se transformară într-un horcăit groaznic, ca o turbină pe cale să se oprească. Urmară convulsii, tresăriri, apoi liniştea.

Oakes nu-şi putea alunga din minte primele ţipete ale santinelei.

Tentacule Nervoase! Tentacule Nervoase!

Oriunde te-ai fi aflat în spaţiul neprotejat al Pandorei, nu aveai scăpare. Colonia era sub un asediu permanent. Iar la Fort... sterilizarea era singura soluţie. Tot ce mişcă trebuie omorât.

Oakes îşi apăsă palmele pe urechi, încercând să estompeze ţipetele. Încet, duse mâinile la comenzile scannerului, privindu-le ca şi cum ele l-ar fi trădat. Căuta prin senzorii ACE ceva care să-i atragă atenţia, la întâmplare. Şi... şi dăduse peste această oroare.

Imaginile continuau să-i joace în minte.

Santinela îşi dusese mâinile la ochi, smulgând ţesuturile pe care Tentaculele Nervoase le găseau atât de suculente. Dar ar fi trebuit să ştie ceea ce ştia orice Colonist, şi anume că nu mai avea scăpare. Dacă Tentaculele Nervoase apucau să intre într-un ţesut nervos, nu puteau fi oprite decât după ce îşi depuneau ouăle în creier.

Numai că această santinelă aflase despre clor. În ultimele sale momente de conştienţă, să fi existat vreo urmă de speranţă? Cu siguranţă, nu. Odată ce Tentaculele Nervoase intraseră în carne, clorul nu mai putea fi folosit.

Pentru Oakes, cel mai oribil aspect al incidentului era că îl cunoştea pe nefericit: Illuyank. Făcea parte din echipa lui Murdoch de la Laboratorul Unu. Şi înainte de asta, fusese cu Lewis la Fort. Illuyank era un supravieţuitor ― alergase de trei ori perimetrul... şi reuşise să se întoarcă, după expediţia fatală a lui Edmond Kingston. Illuyank a venit pe navă pentru a raporta eşecul lui Kingston.

Am ascultat raportul lui.

O mişcare îi atrase atenţia. Înlocuitorul santinelei intrase în raza de acţiune a senzorului (nu foarte aproape de Illuyank!), cu puşca laser pregătită. Era, după standardele Coloniei, un laş de ultimă speţă. Nu fusese în stare să tragă în nefericitul Illuyank. Astfel încât victima Tentaculelor Nervoase cunoscuse cea mai cumplită moarte pe care o putea oferi Pandora.

Înlocuitorul ţinti şi arse trupul lui Illuyank, de la cap până la călcâie. Procedură standard. Prăjeşti totul. Ouăle acelea, cel puţin, nu vor mai da vreodată pui.

Oakes găsi în el puterea de a trece la un alt scanner. Tremura atât de puternic încât nici nu se putea depărta de consolă.

Fusese o scanare de rutină, de genul celor pe care le executase zilnic până atunci. Ce îngrozitor era acest loc!

Ce a făcut nava cu noi?

Pe planetă nu aveai nici un loc de scăpare. Faptul că pe această lume rapidă trebuia să stea protejat de bariere multiple şi sub o supraveghere permanentă nu era de natură a-i aduce liniştea.

Şi nu exista drum de întoarcere. Lewis avea dreptate. Colonia cerea o atenţie constantă. Decizii delicate referitoare la misiunile personalului, furnizarea de hrană şi echipament Fortului... nici una din aceste probleme nu putea fi rezolvată prin canalele de comunicaţie dintre sol şi nava. Pandora impunea acţiuni şi răspunsuri prompte. Lewis nu-şi putea împărţi atenţia între Fort şi Colonie.

Apăsă cu degetul în pilula din ceafa. Acum nu-i mai folosea la nimic. Interferenţele statice de la sol limitau raza de acţiune... iar când scăpau de acest impediment ― nu foarte multă vreme ― semnalele aleatoare auzite dovedeau că secretul lor fusese descoperit.

Sursa acelor semnale probabil că era nava. Nava! Tot nu vroia să renunţe! Încă se mai amesteca în treburile lui. Pilulele de comunicaţie vor trebui scoase cu prima ocazie.

Se aplecă ridicând o sticlă de la podea. Mâna îi tremura încă după incidentul cu Illuyank. Încercă să-şi toarne un pahar şi vărsă majoritatea conţinutului pe consolă. Pata roşie şi lipicioasă îi aminti de sângele care ţâşnise din zonele neacoperite ale santinelei ... din nas... din gură...

Cele trei dungi tatuate deasupra sprâncenei lui Illuyank rămăseseră imprimate ca nişte flăcări în memoria lui Oakes.

La naiba cu locul ăsta!

Apucând paharul cu ambele mâini, sorbi ce mai rămăsese. O înghiţitură mică, dar care îi aduse liniştea în stomac.

Bine măcar că n-am să vomit.

Puse paharul gol pe marginea consolei şi îşi plimbă privirea prin cameră. Nu era suficient de spaţioasă. Tânjea după spaţiul din navă. Însă acolo nu avea unde se retrage... nu putea scăpa din sclavie.

Te vom învinge, Navă!

Bravo!

Nu avea ce căuta în locul ăsta. Coloniştii erau foarte rapizi! Pe navă, nici vorbă de aşa ceva. Oakes ştia că era prea masiv, prea ieşit din formă pentru a face faţă Pandorei. Nu se putea apăra singur. Avea nevoie de protecţie permanentă. Îl măcina faptul că Illuyank fusese unul dintre oamenii destinaţi a face parte din garda sa. Illuyank fusese un supravieţuitor.

Până şi supravieţuitorii mor aici.

Simţea nevoia să iasă din camera asta, să se plimbe pe undeva. Insă când reuşi să se ridice de la consolă, întorcându-se, se confruntă cu un alt perete. Îşi dădu seama că luxul pierdut îl afecta mai puternic decât estimase. Avea nevoie de Fort, din motive fizice şi psihologice, pentru o bază sigură din care să dea comenzi. Cămăruţa asta blestemată era mai largă decât toate celelalte aflate pe Pandora, însă după ce îi instalaseră consola de comandă, echipamentul holografic, şi celelalte accesorii ale unui PP, descoperi că de-abia mai putea să se mişte.

Aici nu am spaţiu nici măcar să respir.

Puse mâna pe mecanismul de deschidere, dorind să facă o plimbare prin coridoare. Însă în momentul în care mâna atinse metalul rece, îşi dădu seama că toate coridoarele duceau spre spaţiul neprotejat. Trapa era încă o bariera pusă în faţa ravagiilor pe care le făcea acest loc.

Vreau să mănânc ceva.

Probabil aş putea-o chema pe Legata... inventez eu un pretext. Legata cea conştiincioasă. Superba Legata. Cât de folositoare îi era... Însă nu-i plăcea schimbarea petrecută acolo, în străfundul ochilor ei. Să-i ceară lui Lewis un înlocuitor? Nu îşi dorea una ca asta.

Am greşit faţă de ea.

Nu putea recunoaşte asta decât în sinea sa. Făcuse o greşeală trimiţând-o pe Legata în Camera Ţipetelor.

A suferit o schimbare.

Acum îi aducea aminte de muncitorii din agrariumul de la bordul navei. Îl impresionase diferenţa dintre acei muncitori şi restul Navigatorilor. Muncitorii din agrarium formau un grup tăcut, mereu ocupat... făceau uneori zgomot, însă în sinea lor erau foarte tăcuţi.

Asta era! Legata devenise tăcută în sine.

Era ca muncitorii din agrarium, serioasă, aproape respectuoasă... fără îndârjirea din Vitro-laboratoare sau de lângă containerele cu axolotl, acolo unde Lewis făcea miracole... Era altceva.

Îşi dădu seama că agrarium-urile erau singurele locuri pe navă unde nu se simţea potrivit. Gândul ăsta îi dădu fiori.

Legata mă face să mă simt nepotrivit aici.

Acum nu mai avea posibilitate de întoarcere. Va trebui să suporte consecinţele. Opţiunile rezultaseră din informaţii. Acţionase pe baza unor informaţii greşite.

Cine mi-a dat informaţia greşită? Lewis?

Care sisteme de comandă erau implicate în furnizarea de informaţii, ducând inevitabil la anumite opţiuni?

Ce întrebare simplă!

O suci pe toate părţile în minte, intuind că intrase pe o pistă vitală. Probabil asta era cheia spre aflarea adevăratei naturi a navei. O cheie, undeva în fluxul de informaţii.

Informaţie-opţiune-acţiune.

Simplu, mereu foarte simplu. Pentru un adevărat om de ştiinţă, complexitatea era întotdeauna suspectă.

Briciul lui Occam taie.

Ce decizii lua nava, şi pe baza căror informaţii? De exemplu, se va opune nava mutării Secţiei Natali pe planetă? Deocamdată nu era posibil, însă ideea unei confruntări deschise îl entuziasma. Tânjea după o astfel de confruntare.

Arată-mi mâinile, monstru mecanic!

Nava poate acţiona fără mâini.

Dar nava putea acţiona fără curiozitate şi fără să lase puncte de reper?

Ca fiinţă inteligentă, Oakes simţea nevoia să-şi satisfacă simţul curiozităţii, să se mişte continuu. Probabil că nu întotdeauna se mişca elegant ― de exemplu, chestiunea referitoare la Legata ― dar trebuia să se mişte... salturi, opriri, starturi... orice. Succesul mişcărilor depindea de inteligenţă şi de informaţiile disponibile.

Am nevoie de informaţii corecte.

Entuziasmul ţâşnea prin toţi porii. Dacă ar avea informaţiile corecte, ar putea dovedi, o dată pentru totdeauna, că nava nu era Dumnezeu? Să pună capăt definitiv pretenţiilor navei?

Ce informaţii avea? Conştiinţa navei? Trebuia să fie conştientă. Dacă ar presupune altceva, ar însemna să facă un pas înapoi... să ia o opţiune greşită. Indiferent de situaţie, nava nu putea fi considerată decât o inteligenţă complexă.

O fiinţă cu adevărat inteligentă făcea adesea mişcări, însă le făcea pe baza unor informaţii de încredere, care fuseseră verificate cumva.

Verificate în număr mare sau pe o perioadă lungă de timp.

Una sau alta.

De cât timp erau testaţi Navigatorii? Într-un univers aleator, rezultatele nu garantau întotdeauna predicţii sigure. Deciziile navei puteau fi prevăzute?

Oakes îşi simţi inima bătând puternic. Datorită acestui joc, se simţea revenind la viaţă. Era ca amorul fizic... dar putea fi mai mult ― cel mai grandios joc din univers.

Dacă mişcările şi deciziile navei puteau fi prevăzute, înseamnă că evenimentele puteau fi grăbite. Va avea soluţia unei victorii rapide şi uşoare asupra Pandorei. Ce mişcare să facă pentru a se folosi de forţa navei pentru a-şi îndeplini propriile scopuri? Dacă avea informaţii corecte, putea supune chiar şi un zeu.

Controlul!

Rugăciunile nu erau decât un scâncet, o smiorcăială... o implorare pentru a obţine controlul. O implorare? O ameninţare?

Navă, dacă nu mă incluzi în Secţia Medicală, atunci renunţ la Adorare!

Cam asta era situaţia cu Adorarea. Zeii, dacă existau, ar fi trebuit să se strice de râs.

Dintr-o dată, gândurile reveniră la moartea lui Illuyank.

La naiba cu locul ăsta!

Ce bine ar fi să mă plimb acum într-un agrarium de la bord... sau într-o Catedrală a Copacilor.

Îşi aminti de o noapte petrecută pe navă, plimbându-se pe lângă gurile de ventilaţie, spre o Catedrală a Copacilor de la periferie. Îşi lipise fruntea de plasmasticla unui hublou, privind neantul de dincolo. Stelele se roteau în jurul propriilor axe de spin; şi ştia foarte bine, în jurul lui. Însă, deşi avea în faţă nenumărate stele, se simţi ca într-o groapă întunecoasă şi îngrozitoare. De cealaltă parte a barierei de plasmasticlă, în fiecare secundă se năşteau galaxii... mureau galaxii. Nu putea scoate nici un strigăt de ajutor. Nici o alinare nu putea supravieţui frigului.

Cine mai era atât de singur în univers?

Nava.

Mintea rostise un lucru neaşteptat. Însă ştia că era un adevăr. În acel moment zări, în plasmasticlă, reflexia propriilor ochi topindu-se în întunericul dintre stele. Îşi aminti că făcuse un pas înapoi, surprins.

Privirea aceea! Aceeaşi expresie!

Aceeaşi expresie fusese pe faţa negrului de pe Pământ, atunci când îl luaseră din grădina casei.

Îşi dădu seama că aceeaşi expresie o zărise şi în ochii Legatei.

În ochii mei... În ochii ei... În ochii negrului din copilărie. ..

Simţindu-se încorsetat de cameră, de toate cercurile concentrice şi barierele Coloniei, ştia cum trupul lui vulnerabil putea fi trădat.

Mă pot trăda singur.

Sau în faţa altora.

Lui Toma?

Navei?

Misterul spaţiului exterior şi al celui interior îl umplea cu uimire şi teamă. Era o slăbiciune şi trebuia înfruntată direct.

Dumnezeu sau, nu, nava era unică. La fel ca şi mine.

Şi dacă... Nava ar fi într-adevăr Dumnezeu?

Îşi trecu limba pe deasupra buzelor. Stătea singur în centrul camerei şi asculta.

Ce ascult? Ce vreau să aud?

Nu putea face mişcări decât după o verificare, forţând schimbarea, bâjbâind în spatele celorlalţi Navigatori. Cheia spre navă se afla în înţelegerea mişcărilor ei. Orice organism se mişca. De ce?

Caută plăcerea, evită durerea.

Hrana era o plăcere. Simţea foamea atacându-i stomacul. Amorul fizic era o plăcere. Unde era Legata acum? Victoria era o plăcere. Asta va trebui să mai aştepte.

Lasă durerea să ceară singură felul în care trebuie acţionat.

Pendulul oscila mereu: plăcere/durere... plăcere/durere. Intensitatea şi perioadele variau; însă oscilaţia, semnificaţia, niciodată.

Ce daruri ar putea tenta un zeu? Ce ghimpe ar putea răni piciorul unui zeu?

Îşi dădu seama ca stătuse mult într-o singură poziţie, cu privirea fixată asupra mandalei de pe perete. Era reproducerea exactă a celei din cabina de pe navă. Legata îi făcuse această copie... O altă copie fusese dusă la Fort. Ce mult şi-ar fi dorit ca Fortul să fie gata! Fără demoni, în siguranţă, ziua şi noaptea. De multe ori visase să iasă în spaţiul liber al Pandorei, sub cei doi sori, şi o rafală uşoară de vânt să-i ciufulească părul. Să meargă cu Legata la braţ, plimbându-se prin grădini spre o mare liniştită.

Dintr-o dată, în minte îi apărură ochii Legatei, înlocuind această viziune idilică. Inspiră adânc, cu privirea fixată asupra mandalei.

Lewis trebuie să distrugă toţi demonii ― algele, totul!

Avu nevoie de un efort fizic pentru a-şi dezlipi privirea de pe mandală1. Se întoarse, făcu trei paşi, se opri... Din nou mandala!

Mandala: un desen foarte complex reprezentând o imagine a universului sau numai anumite lumi subtile, şi totodată o manifestare a Divinului sau a unui aspect al său (n. trad.).

Ce se întâmplă cu mintea mea?

Visa cu ochii deschişi. Îşi lăsase mintea liberă să vagabondeze. Presiunea exercitată de toţi acei demoni aflaţi de cealaltă parte a perimetrului îi dădea sentimentul de vulnerabilitate. Pierduse izolarea de care se bucurase pe navă ― schimbase pericolele navei cu pericolele Pandorei.

Cine ar fi crezut că voi duce dorul navei?

Blestemaţii de Colonişti erau prea brutali, prea rapizi. Credeau că se pot târgui mereu, că pot întrerupe orice. Vorbeau prea repede. Totul trebuia făcut imediat!

Com-consola emise un bâzâit.

Apăsă o tastă. Figura lui Murdoch îl privea din cadrul ecranului. Murdoch începu să vorbească fără a cere permisiunea, fără preambul.

― Ai dat ordin să-l trimit pe Illuyank la...

― Illuyank a murit, spuse Oakes cu o voce ternă.

Savură expresia de surpriză de pe figura lui Murdoch. Ăsta era unul dintre motivele pentru care spiona prin senzori, la întâmplare. Indiferent de ororile pe care le vedeai, informaţia te făcea să pari atotputernic.

― Găseşte pe altcineva pentru echipa de protecţie, spuse Oakes. Ai grijă să fie de încredere.

Întrerupse legătura.

Poftim! Aşa se proceda aici, la sol. Decizii rapide!

Amintirea morţii lui Illuyank îi readuse foamea în stomac. Mâncare. Trebuia să mănânce ceva. Se întoarse... Mandala îi apăru din nou în faţa ochilor.

Va trebui să o luăm mai încet.

Mandala îi juca în faţa ochilor, din desen ieşeau nenumărate figuri groteşti, încolăcindu-se, deformându-se.

Într-un târziu, îşi dădu seama că una dintre figuri era a Rachelei Demarest. Căţea idioată! Camera Ţipetelor o dereglase de-a binelea... Înnebunise. Să alergi afară în felul ăsta! Mulţi văzuseră demonii năpustindu-se asupra ei, aşa că nimeni nu va da vina pe el. Scăpase de o problemă... Însă să alergi afară...

Totul îmi aduce aminte de spaţiul neprotejat!

Va trebui să găsească pe altcineva prin care să-i trimită lui Win Ferry băutura. Bătrânul vroia acum alcool pur, din cereale. Trebuia să-i trimită însă şi un mesaj... nu care cumva să pună vreo întrebare idioată despre femeia Demarest.

Îl dureau mâinile, şi îşi dădu seama că încleştase pumnii.

Încercă să se relaxeze, masându-şi degetele acolo unde începeau durerile. Daca ar lua încă o înghiţitură de vin poate că... Nu!

Câte neplăceri! Şi pentru ce?

Nu exista decât un singur răspuns, răspunsul dat de Lewis de atâtea ori: Pentru această lume.

Victoria le va oferi o lume sigură. Inconştient, atinse mandala cu mâna dreaptă. Ce preţ! Iar Legata ― istoric, Inspector Tehnic, o femeie minunată ― poate că ea va fi regina lui. Oakes îi datora asta. Împărăteasă. Desenă cu degetul linii imaginare pe mandală; un flux de intrigi.

― Politica este viaţa ta, nu a mea, spusese Lewis.

Lewis habar n-avea cât îl costa. Lewis nu-şi dorea decât laboratorul şi siguranţa Fortului:

― Pe mine lasă-mă singur aici. Tu fă-ţi politica ta, cum doreşti.

Formau o echipă nemaipomenită ― unul în faţă, celălalt în spate.

Poate că totuşi puţin vin... ridică sticla şi sorbi din ea. Raja Toma va fi eliminat în curând. Încă o victimă a algelor.

Lewis ar trebui să bea mai mult din acest vin. L-au făcut mai bun.

Sorbi vinul, îl plimbă prin gură, apoi îl dădu pe gât. Sunetul făcut îl deranja întotdeauna pe Lewis.

― Ar trebui să bei şi tu din vinul ăsta, Jesus. Ţi s-ar mai îndulci trăsăturile feţei.

― Nu, mulţumesc.

― Bine, atunci rămâne mai mult pentru mine.

― Pentru tine şi pentru Ferry.

― Nu. Eu sunt singurul stăpân şi decid cum îl împart.

― Avem probleme urgente, spunea mereu Lewis.

Însă urgenţele nu trebuiau tratate în grabă, cu neglijenţă. Îi spusese foarte clar lui Lewis:

― Dacă suntem rezonabili şi liniştiţi în rezolvarea urgenţelor de la Fort, la fel va fi şi soluţia găsită: rezonabilă şi liniştită.

Nu avem nevoie de haos.

Sorbi din vin, cu ochii în mandală. Felul în care se răsuceau liniile acelea... păreau născute chiar din haos. Însă Legata reuşise să descopere regulile ascunse, şi multiplicase de două ori desenul. Desenul. Pandora avea şi ea desenul ei ascuns. Nu trebuia decât să-l descopere. Să dea la o parte straturile disonante, să descopere ordinea.

Vom termina cu algele, cu Tentaculele Nervoase. Clorul. Mult clor. În curând va domni ordinea aici.

Ridică sticla să mai ia o înghiţitură, dar nu mai curse nimic din ea. O lăsă să-i scape din mână şi auzi bufnitura pe podea. Ca la un semnal, com-consola bâzâi din nou.

Iarăşi Murdoch:

― Oamenii lui Demarest cer o altă şedinţă, Doctore.

― Eschivează-te! Ţi-am spus să... eschivează-te.

― Am să încerc.

Murdoch nu părea foarte mulţumit de decizie.

Oakes apăsă de două ori pentru a întrerupe legătura. De câte ori trebuie să dai un ordin în locul ăsta blestemat?

Se concentră din nou asupra mandalei.

― Vom avea ordine aici, foarte curând, spuse el.

Băuse prea mult vin. Era cam ridicol să meargă în clădire în starea aceasta, însă îi plăcea să audă bârfe, chiar dacă el însuşi era subiectul unora dintre ele.

― O să facem ordine pe aici.

Unde e blestemata aia? Legata! Trebuie s-o pun să facă ordine pe aici!

Aşa cum piatra linişteşte marea, Sinele din sine linişteşte universul.

Kerro Panille,

Avata, Traduceri

LEGATA cuplă pilotul automat pentru aterizarea în Fort. Se lăsă pe spate şi privi ţărmul mării trecând pe sub ea. De data aceasta acţiona pe cont propriu. Era târziu după-amiaza şi deocamdată nu avea de-a face cu Oakes sau cu Lewis, nici cu demoni sau cloni. Nu avea altceva de făcut decât să se relaxeze, să privească, şi să respire în voie.

Aerostate!

Le văzuse în holograme, sau de departe, dând târcoale Coloniei, însă acestea pluteau la nici două sute de metri depărtare.

Sunt uriaşe!

Le numără: douăsprezece. Cel mai mare era o dată şi jumătate cât naveta. Pânzele lor portocalii prindeau vântul şi se deplasau la unison, aproape escortând-o. Lumina soarelui reflectată pe pielea lor răspândea curcubee. Îşi ţineau aproape toate tentaculele ridicate; tentaculele mai lungi ― două la număr ― prinseseră bolovani, pe post de balast. Cele mai mari dintre aerostate târau bolovanii prin apă, formând o dâră spumoasă. Schimbau mereu direcţia, prinzând rafalele de vânt. Naveta se încadră pe traiectoria finală de aterizare; zări două mai micuţe desprinzându-se de restul grupului, luând viteză, şi proiectând bolovanii în bariera de plasmasticlă ce înconjura grădina particulară a lui Oakes.

Grădină! O trecură fiori.

Bolovanii nu avură nici un efect asupra plasmasticlei. Chiar şi naveta s-ar fi putut zdrobi de plasmasticlă, darămite bolovanii...

Cele două aerostate dispărură într-o explozie puternică. Legata nu reuşi să vadă nimic timp de câteva clipe. Când îi reveni vederea, era jos, cuplată la trapa de acces. Explozia fusese o diversiune. Celelalte aerostate, enorme, lansau bolovani în bariera de plasmasticlă a Fortului, acolo unde fusese deja slăbită de acţiunea clonilor. Fiecare bolovan smulgea câteva aşchii din barieră. Santinelele ochiră şi traseră. Aerostatele explodară unul câte unul. Cel mai mare dintre ele era atât de aproape de navetă încât explozia sa distruse o parte din turnul de control.

Îşi dau viaţa pentru asta, gândi ea. Sunt fie foarte nesăbuite, fie foarte altruiste.

Câteva zone de teren erau în flăcări. O echipă de intervenţie, acoperită de santinele, se ocupa de stingerea focului. Lewis se afla în veranda locuinţei lui Oakes. O zări şi îi făcu semn cu mâna, din spatele ferestrei de plasmasticlă. De-abia atunci sesiză Legata urmele de explozie pe partea superioară a navetei.

Deschise trapa şi ieşi. Pe drumul spre Fort fu escortată de două santinele. Peste tot plutea un puternic miros de clor.

Bine măcar că nu trebuie să ne temem de Tentaculele Nervoase, gândi ea.

Pe lângă clor, simţi mirosul mării şi observă că linia valurilor se retrăsese cu câţiva metri faţă de marcajul obişnuit. Nisipul umed neacoperit era încălzit de sori şi scotea aburi deşi, care se disipau întâlnind stâncile şi apa mării. Nu-i aruncă nici o privire lui Lewis, decât în momentul în care ajunse la verandă.

― Legata, spuse el întinzându-i mâna, cum te simţi?

Expresia iscoditoare din ochii lui îi dădu toate informaţiile de care avea nevoie.

Deci pentru asta am fost adusă aici, gândi ea. Vrea să-mi aprecieze... utilitatea, înainte de a sosi Oakes.

― Foarte bine, spuse ea. Aerostatele au pus la cale un spectacol grandios. Sau l-ai aranjat chiar tu, în cinstea mea?

― Dacă l-aş fi aranjat eu, nu ne-ar fi costat atât de scump. O conduse înăuntru şi închise trapa.

― Cum staţi cu pagubele?

Lewis o conduse mult în interior, departe de plasmasticlă. Legata vroia să inspecteze terenul şi felul în care decurgeau reparaţiile.

― Se poate repara totul. Vrei ceva de mâncare?

O femeie trecu pe lângă ei. Avea urechi mari, ca nişte evantaie. Era însoţită, ca de obicei, de un individ cu puşca laser.

― Nu, mulţumesc, nu îmi este foame.

Femeia se întoarse auzind răspunsul, şi o privi pe Legata drept în ochi, intens, ca şi cum ar fi dorit să spună ceva; apoi se răsuci rapid şi ieşi. Legata îşi aminti că unul dintre strigătele de revoltă ale clonilor fusese Mi-e foame acum! şi nu se simţi în largul ei.

― Urechile acelea... de ce?

― E în stare să audă o Glugă Nemiloasă de la o sută de metri. Câştigăm astfel un avantaj de o secundă. În plus, îi stă bine, nu crezi?

― Ba da, spuse rece Legata. Foarte bine.

Observă că Lewis încă mai şchiopăta, însă nu-i era milă de el. Deşi era curioasă să afle detalii despre revoltă, nu puse nici o întrebare. Atacă direct, reluând subiectul:

― Dă-mi detalii despre situaţia reparaţiilor.

Lewis renunţă la amabilitate şi abordă aerul lui obişnuit, prozaic:

― Am pierdut mulţi cloni. Dintre cei rămaşi, mai puţin de jumătate sunt apţi de muncă. Primim ajutoare de la Colonie şi de pe navă, însă totul decurge cu mare încetineală. Două dintre hangare sunt rău avariate ― trape lipsă, găuri în perete. Locuinţele clonilor au peretele exterior şi trapele intacte, însă interiorul este distrus. Aşa le trebuie! Să doarmă pe bucăţi de plasmasticlă.

― Dar clădirea asta?

― A suferit nişte avarii în partea din spate, acolo unde locuinţele clonilor se unesc cu magazia. Au intrat în bucătărie, dar i-am închis acolo.

― I-aţi închis?

Lewis feri o clipă privirea. Se frecă la nas, şi Legata îşi aminti de avertismentul lui Oakes: acesta era un semn de nervozitate la Lewis. După câteva clipe, se lămuri că nu avea să primească răspuns. Dădu din cap şi continuă:

― După ce aţi descoperit că clorul ucide Tentaculele Nervoase, cât timp a durat înainte să-l folosiţi asupra oamenilor pe care i-aţi închis?

― Uite ce e, Legata, tu nu ai fost aici. Nu ai văzut ce erau în stare să...

― Cât timp?

O privi drept în ochi, dar nu răspunse.

― Deci i-ai ucis.

― Tentaculele Nervoase i-au ucis.

― Dar ai fi putut ucide Tentaculele Nervoase.

― Atunci clonii ar fi pătruns în interior şi ne-ar fi ucis ei pe noi. Nu ai fost aici. Nu ai trăit aşa ceva. Nu ştii cum este.

― Ba da, cred că ştiu. Arată-mi Grădina lui Morgan.

Avu nevoie de toata stăpânirea de sine pentru a pronunţa cuvântul acela. După evenimentul cu care se confruntase la Colonie, numele Grădină o va urmări întotdeauna. Deşi nu-şi putea aminti ce se întâmplase acolo, o umplea de oroare. Însă îl observă pe Lewis; acesta părea destul de stingherit după ce auzise cuvântul, şi a naibii să fie dacă-i va uşura situaţia!

Lewis era şocat de referirea la Grădină. Şi pentru el însemna tot Camera Ţipetelor. Vedea întrebările formându-se în spatele ochilor lui: Cât de mult ştie? De ce nu se teme? Legata refuza să-şi permită luxul de a se teme. Măcar atâta să vadă şi el. Până nu îşi va aminti tot ceea ce se petrecuse acolo, nu va lăsa pe nimeni să profite de ceea ce i se întâmplase.

― Da, spuse el cu o voce aproape şoptită. Grădina. Te poţi relaxa acolo până soseşte Morgan. Pe aici.

Lewis o conduse prin părţile terminate ale domeniului, intrând într-o construcţie-mamut, săpată direct în piatra muntelui şi după aceea finisată cu plastoţel. Legata se întoarse cu faţa spre intrare, privind peisajul, până departe deasupra mării.

― Această trapă duce spre locuinţa lui Morgan. Sala de studiu, biblioteca şi camera de locuit se află toate reunite în această structură. Dincolo de ele se găsesc sala de întruniri, bucătăria, şi toate celelalte accesorii. Ţi le pot arăta, dacă vrei.

Ea era atentă la pulsaţia valurilor izbindu-se de zid, departe în faţa lor, şi îşi imagină că putea auzi plesnetul şi scrâşnitul apei oprindu-se în bariera de plasmasticlă.

― Legata?

― Da. Adică nu, nu trebuie să mă conduci. Aş vrea să fiu singură.

― Foarte bine, spuse Lewis cu promptitudine. Morgan spune că trebuie să te simţi cât mai bine. Îţi sugerez să iei legătura cu mine înainte de a încerca o plimbare. S-ar putea să ai nevoie de un paznic în zonele ceva mai expuse pericolului. Este încă devreme, iar eu nu plec în Colonie decât după masa a doua. Cheamă-mă, dacă ai nevoie.

Cu aceasta, trapa se închise şi Legata rămase singură.

Privi încă o dată spre mare. Se năpustea mereu, extinzându-şi conştienţa, pipăind limitele.