M-am uitat îndelung la foaia cu scriere necunoscută și m-a cuprins treptat presentimentul a ceva extraordinar, superba senzație a necunoscutului nemărginit, familiară oricui a făcut vreo mare descoperire. Uitându-mă la sculptor, am văzut că era cu ochii la mine; cu buzele întredeschise, mă privea atent, cu o expresie de copil pe față.

– Pricepeți ceva, tovarășe profesor? m-a întrebat îngrijorat Leontiev.

– Nu pricep nimic, desigur, i-am răspuns, dar sper să pricep după ce îmi veți fi dat dumneavoastră explicații.

– O, e aceeași înlănțuire de viziuni. Vă amintiți că v-am telefonat și v-am vorbit despre interiorul clădirii, în timpul convorbirii cu dumneavoastră mi-am dat seama că e atelierul unui sculptor sau o școală de arte plastice. Această nouă legătură cu visul meu m-a uluit și m-am grăbit să mă reîntorc la halucinațiile mele, văzând acum în ele o anumită linie, un sens pe care, probabil, trebuia să-l ghicesc.

M-am lăsat iar și iar pradă viziunilor mele, amplificându-le și concentrându-mă așa cum mi-ați spus dumneavoastră, dar imaginile care se perindaseră mai înainte prin fața mea se estompau nu știu cum, deveneau nedeslușite. Cum venea clipa apariției unor viziuni clare și îndelungi, îndată reapărea sala din clădirea albă, atelierul de sculptură. N-am putut vedea nimic mai mult și începusem să disper. Nu aveam senzația aceea de cerc închis a amintirii despre care mi-ați vorbit dumneavoastră.

Deodată am băgat de seamă că o parte a camerei devenea tot mai distinctă cu fiecare viziune și am înțeles că trebuia să caut continuarea imaginilor mintale numai în interiorul atelierului de sculptură; viziunile mele nu mergeau mai departe. Oricât mă străduiam eu, ca să zic așa, să depășesc limitele atelierului, nu puteam să văd nimic altceva.

Dar deslușeam tot mai bine partea din dreapta a peretelui din fața grilajului, acolo unde era un geam larg și scund cu ogivă. Viziunea dispărea și apărea iar, și de fiecare dată observam tot mai multe detalii.

În stânga, pe fondul pinilor și al cerului ce se vedea prin arcadă, se profila o mică statuie, cât o jumătate de om, lucrată din fildeș. Mă sileam s-o examinez, dar ea nu devenea mai clară, ci, dimpotrivă, se estompa. Tot așa s-a estompat și un nou detaliu, care la început se vedea mai distinct decât statuia: o cadă de baie, joasă și lungă, din piatră cenușie, plină vârf cu un lichid de culoare închisă, în cadă se vedeau vag contururile unei sculpturi, aș zice ale unui corp gol, cufundat în ea. Dar și acest detaliu s-a estompat, și lângă cadă a apărut o masă cu tăblia groasă din piatră. În mijlocul mesei se afla o placă pătrată de aramă, netedă, fără nici un fel de ornamente, acoperita numai cu niște semne, iar dinaintea ei – un pumnal negru și o cupă albastră de sticlă.

Placa aceasta sau, mai bine zis, foaia de aramă devenea tot mai distinctă, și până la urmă toată viziunea s-a concentrat asupra ei. Vedeam deslușit suprafața ei bătând în verde, cu semnele săpate în ea. Fară a înțelege nimic, am intuit totuși că aici se încheie seria de imagini mintale, se împreunează capetele lanțului de viziuni, cum ziceți dumneavoastră. În prada unei neliniști inexplicabile, m-am apucat să desenez semnele de pe placa de aramă. Vedeți, am făcut mai multe încercări. Și degetele lui mlădioase au desfăcut un teanc întreg de hârtii. Viziunea dispărea și uneori nu mai revenea ore întregi, dar eu am stat răbdător până am putut să reproduc ceea ce țineți dumneavoastră în mână. Acum nu mai văd nimic, sunt obosit, nu-mi mai pasă... Dar nu pot cu nici un chip să adorm; mă încearcă o teamă vagă să nu greșesc. Înainte am simțit foarte violent că toate astea sunt ale mele – sculpturile, statuia din fildeș, acum însă nu mai înțeleg nimic. Ce înseamnă toate acestea, tovarășe profesor?

– Luați un somnifer, i-am zis, bâlbâindu-mă din pricina emoției puternice. L-am pregătit pentru cazul când veți fi întrecut măsura cu viziunile dumneavoastră. Veți adormi; este tot ce vă trebuie acum. Eu am să iau cu mine inscripția și până seara ne vom face o idee despre ceea ce înseamnă toate acestea. Într-adevăr, halucinațiile dumneavoastră au ajuns la capăt. Nu înțeleg încă totul, dar bănuiesc că v-ați amintit tocmai ceea ce era necesar să vă amintiți... Mă pune în încurcătură numai scrierea asta bizară și cu totul surprinzătoare... Vă întreb încă o dată, de unde aveți siguranța că viziunile dumneavoastră reprezintă Elada?

– Tovarășe profesor, nu pot să vă spun de unde, dar sunt sigur că am văzut Elada, sau mai bine zis o părticică clin ea.

– Mda. Încercați să adormiți. După aceea – jos cu storurile astea, dragul meu, vă veți reîntoarce la viață! Gata, gata! am pus eu capăt întrebărilor ce stăruiau pe buzele artistului și am ieșit grăbit, ducând cu mine misterioasa inscripție.

„Încă puțină răbdare, îmi ziceam mergând spre tramvai, și totul se va rezolva. Ori e o inscripție smulsă din adâncurile trecutului, cu un conținut important, ori e... aiureală curată. Nu, nu pare să fie aiureală. Unele semne se repetă des, grupurile cu număr inegal de semne sunt despărțite de intervale, deasupra se pare că e titlul. Deci, dacă sculptorul e sigur că e vorba de Elada, trebuie să mă adresez unui elinist. Cine e cel mai mare specialist în materie din Moscova?” mi-am continuat eu reflecțiile, dar nu mi-am putut aminti de nimeni. Odată ajuns acasă, făcând apel la un ghid al cercetătorilor științifici, la un calendar al Academiei și la telefonul detestat am aflat omul de care aveam nevoie. Am avut noroc: după numai vreo patruzeci de minute fumam în cabinetul lui, în timp ce savantul își ațintise ochii pe foaia de hârtie cu semnele acelea misterioase.

– De unde ați luat asta, sau mai bine zis de unde ați copiat-o?! a exclamat elinistul, sfredelindu-mă cu ochii lui mici, strânși într-o căutătură bănuitoare.

– Am să vă spun totul fără să vă ascund nimic, dar mai întâi, pentru numele lui Dumnezeu, lămuriți-mă ce-i asta?

Savantul a răsuflat o dată adânc, nerăbdător, s-a aplecat iar deasupra foii de hârtie și a vorbit. Vorbea cu o voce egală, fără intonații:

– Fragmentul adus de dumneavoastră e scris în așa zisa scriere cipriotă, în alfabet silabic, de la dreapta la stânga. adică în sistemul cel mai vechi pentru Elada. Seamănă cu dialectul eolian al elinei vechi și de aceea mi-e greu să vă traduc repede tot fragmentul. Titlul – da, interesant! – e compus din trei cuvinte: sus – malakter elephantos, dedesubt – zitos. Primele două cuvinte semnifică literal înmoitor de fildeș, iar în sens figurat – sculptor în fildeș. Expresia noastră „maestru” are aceeași rădăcină. Zitos înseamnă un lichid necunoscut, o soluție pentru înmuierea fildeșului. Știți, cred, că în Elada antică, sculptorii cunoșteau secretul înmuierii fildeșului, făcându-l ca ceara și modelând astfel din el sculpturi de o mare perfecțiune, care, după ce se întăreau, se prefăceau iar în fildeș. Acest secret a fost pierdut și până în prezent nimeni...

– O, drace, am înțeles! am țipat eu, sărind în sus, dar, văzând fața speriată și nedumerită a savantului, m-am potolit și m-am grăbit să adaug: Vă rog să mă iertați, dar ceea ce spuneți dumneavoastră e foarte important pentru mine, mai bine zis pentru un pacient de-al meu. N-ați putea să-mi traduceți imediat, măcar în linii generale, conținutul textului următor?

Elinistul a ridicat din umeri și nu mi-a răspuns. Am văzut totuși că ochii lui alergau de-a lungul rândurilor, și m-am silit să încremenesc în fotoliu, stăpânindu-mi tulburarea și bucuria cumplită. După câteva minute, care mi s-au părut foarte lungi, savantul a zis:

– Din câte îmi dau eu seama, fără o documentare specială, aici e notată o rețetă chimică, dar denumirile substanțelor vor trebui tălmăcite mai târziu. E vorba aici de apă de mare, apoi de un praf de etacen, de nu știu ce ulei al lui Poseidon și așa mai departe. Probabil că e rețeta soluției de care v-am vorbit adineauri. E ceva foarte important, a conchis elinistul pe un ton, după părerea mea, sec față de semnificația cuvintelor rostite. Oricum, însă, totul se limpezise.

Pe placa de aramă, în cazul nostru pe foaia de hârtie, era notată rețeta unei soluții pentru înmuierea fildeșului. Artistul și-a amintit-o, în sfârșit, după zeci de generații, și acum el va putea, într-adevăr, să facă statuia Irinei modelând-o pur și simplu!

Savantul mă privea cu un aer de așteptare. M-am ridicat triumfător și, plimbându-mă înainte și înapoi prin cabinet, i-am spus povestea pacientului meu. Când am sfârșit, expresia de uluire și neîncredere de pe fața elinistului a dispărut cu desăvârșire. Ochii mici se îmbunaseră și se umeziseră poate chiar prea mult. N-am apucat bine să-mi iau rămas bun, că savantul a și prins să scotocească prin dulapurile de cărți, scoțând de acolo un tom după altul. Liniștit de făgăduiala că textul de pe foaia de hârtie va fi tradus cât mai repede cu putință, m-am îndreptat spre ușă, dar m-am oprit la jumătatea drumului, amintindu-mi de cele ce-mi spusese sculptorul despre aranjamentul interior al clădirii albe.

– Ce rost puteau să fi avut pumnalul și cupa albastră de sticlă de lângă placa de pe masă?

– Dacă tot am pornit pe calea ipotezelor, de ce nu ne-am gândi că rețeta soluției „zitos” era comunicată numai unor maeștri aleși, sub prestare de jurământ și sub amenințarea cu moartea pentru dezvăluirea tainei? în cazul acesta, pumnalul și cupa cu otravă sunt atributele obișnuite ale ritualului inițierii practicat de milenii. În memoria secolelor, din acest ritual s-au păstrat numai elementele principale...

Nici în liniștea obișnuită a cabinetului meu, senzația de calm și fericire a rațiunii învingătoare nu mă părăsea. Dar nerăbdarea m-a silit să-i telefonez îndată lui Leontiev. Tulburat, mi-a răspuns scurt:

– Vin imediat!

În seara aceea mi s-a întipărit foarte viu în memorie fața istovită a lui Leontiev, cu umbrele pronunțate în lumina lămpii de pe birou, și cu ochii lui încordați la maximum și cu luciri triumfătoare.

– Care va să zică eu am descoperit, adică nu, mi-am amintit secretul pierdut al vechilor maeștri! a exclamat artistul, nevenindu-i încă să creadă. Cum oare?

I-am spus că știința nu dispune încă de date precise, dar probabil că în generațiile precedente ale strămoșilor săi au fost maeștri care cunoșteau acest secret. Munca îndelungată și importanța vitală pe care o prezenta această rețetă au făcut ca în memoria unuia din strămoși să se formeze niște legături foarte trainice, destul de puternice pentru a fi transmise în mecanismul eredității. Aceste legături, ținute ascunse în adâncul memoriei lui personale, au reapărut la Leontiev. În felul acesta, în cazul dat apare miraculos un singur lucru: splendida coincidență ce a făcut ca acest lanț al memoriei antice să apară la el, care a devenit sculptor ca și strămoșii săi și pentru care secretul elin prezenta atâta importanță. Dorința uriașă de a crea o statuie a Irinei, voința și încordarea tuturor forțelor l-au ajutat să scoată din subconștient imagini ale memoriei vizuale străvechi. Fără a înțelege, el simțea totuși că știe ceva, și știe tocmai ceea ce îi e atât de necesar.

Sculptorul mi-a ascultat sfârșitul lămuririlor cu un aer distrat, dând mereu din cap și parcă voind să mă facă să înțeleg că a priceput totul. Abia am sfârșit, că m-a și întrebat:

– Așadar, atunci când savantul acela va sfârși traducerea, eu voi avea rețeta soluției? Sunteți absolut sigur, tovarășe profesor?

Mi-e greu să redau bucuria și emoția artistului după răspunsul meu afirmativ.

– Gândiți-vă, acum am să-mi împlinesc visul, am să-mi ating țelul și cu o singură mână... Și degetele lui lungi s-au pus în mișcare, parcă modelând materialul acela miraculos – fildeșul moale. Acum, mâine... vocea a început să-i tremure. Și asta mi-ați dat-o dumneavoastră, tovarășe profesor, știința dumneavoastră...

Artistul a sărit în picioare, m-a apucat de mână, gata să se arunce la pieptul meu, așa cum dă copilul să se lipească de părintele său, dar, rușinat de acest impuls, s-a întors și s-a așezat lângă birou, lăsându-și capul pe mâna zdravănă. Umerii îi tresăltau ușor. Am ieșit în camera de alături, tulburat eu însumi până-n adâncul sufletului, și m-am așezat discret, trăgând într-una din țigară...

Zilele treceau una după alta. A trecut primăvara, a trecut vara și a venit pe nesimțite toamna. Surmenat (vârsta se făcea simțită!), stăteam acasă, ușor indispus. Când nici nu mă așteptam, au venit la mine doi tineri. L-am recunoscut pe Leontiev și am ghicit că persoana care-l însoțea era Irina. Mâna artistului atârna ca și mai înainte în eșarfă, dar el era acum cu totul alt om. Rareori mi-a fost dat să văd un chip care să exprime atâta seninătate și bunătate. Despre Irina voi spune numai că merita iubirea artistului și toată osteneala noastră în căutarea secretului elin.

Irina m-a sărutat din toată inima, uitându-se în ochii mei fără a rosti o vorbă. Și mărturisesc că recunoștința aceasta mută m-a mișcat mai mult decât mii de ditirambe.

Emoționat, Leontiev mi-a spus că statuia e gata și că ei o dedică științei și mie, ca o ofrandă făcută de cel salvat salvatorului său, de sentiment – rațiunii. Am văzut statuia. Nu încerc s-o descriu. Ca anatomist, am văzut în ea acea perfecțiune supremă pe care cu toții o veți califica drept frumusețe. Dragostea autorului a imprimat acestui corp perfect o mișcare plină de avânt, vecină cu zborul.

Sever Gansovski

Mișa Peorîșkin și Antilumea

Până în prezent, știința nu e în stare să explice așa-zisul „fenomen de la Kratovo”.

Pe scurt, iată cum s-au petrecut lucrurile.

La 1 august anul curent, la orele două noaptea, în regiunea stației de cale ferată Kratovo, situată la 40 kilometri de Moscova, a apărut pe cer o coloană de lumină irizată, cu reflexe opalescente. Coloana a luminat aproximativ trei ore, după care s-a stins. Lată de vreo trei sute de metri, coloana avea capătul de jos la un kilometru, cel mult un kilometru și jumătate deasupra pământului, în vreme ce capătul de sus pătrundea în ionosferă la o altitudine de 80-90 kilometri (la un moment dat, peste capătul de sus al coloanei a trecut un nor argintiu, ceea ce permite să se determine înălțimea ei aproximativă).

Câteva persoane din Ramenskoe și Jukovskoe au văzut fenomenul. Pe toți i-a surprins faptul că lumina nu s-a stins încetul cu încetul, ci brusc, ca și când cineva ar fi întors un comutator.

O fotografie a coloanei, realizată de tânărul fotoamator Felix Protivopolojnîi, a fost publicată în revista „Tehnika-molodioji”. În legătură cu aceasta s-au emis diferite ipoteze științifice. Cei mai mulți adepți îi are ipoteza care presupune că în atmosfera terestra a pătruns un flux de particule cu sarcină electrică, venite din direcția Soarelui.

Nimeni nu știe însă că atunci, în august, pentru prima oară în istoria omenirii, au intrat în contact cu noi locuitorii unei alte lumi; că această întâlnire permite să se tragă următoarele, concluzii extrem de interesante și de o foarte mare importanță:

a) omenirea nu s-a maturizat încă suficient pentru un contact larg cu reprezentanții altor lumi;

b) contrar părerii unor oameni de știință, cum și a autorilor de povestiri științifico-fantastice, oamenii nu trebuie în nici un caz să se teamă de realizarea unor contacte de acest fel. Este cu neputință ca din Cosmos să vină pe Pământ niște dușmani. Pot veni numai prieteni. Și asta deoarece asemenea acțiuni pot fi întreprinse numai de niște ființe al căror grad înalt de dezvoltare exclude prin el însuși posibilitatea antagonismului cu alte ființe raționale.

Deocamdată însă, acest lucru nu-l știe nimeni. Nimeni în afară de Mișa Peorîșkin și de cunoscuții săi cei mai intimi. Lui Mișa Peorîșkin (cel puțin așa spune el) i-a revenit cinstea de a fi fost primul om care a intrat în contact cu niște ființe aparținând unei civilizații extraterestre.

Dar mai întâi câteva cuvinte despre Mișa. ‘ Mișa este fotoreporter la ziarul nostru. Cititorii au reținut desigur numeroase clișee semnate de el: „Un nou magazin alimentar pe strada Păcii”, „Nina Rîvina, artistă amatoare de la uzina Raza”, „La Moscova a venit iarna”, „La Moscova a venit primăvara” și așa mai departe.

Mișa lucrează la ziar de mult. Studii nu prea are – numai șapte clase. E însă un om muncitor, și redacția îl apreciază. Tabieturile lui Mișa sunt din cele mai modeste. Seara îi place să stea la televizor. Duminica e amator de o partidă de domino cu vecinii. Nu s-ar putea spune că a citit mult. Totuși Mișa e abonat la revista „Sovetskoe foto” și-i place mult să frunzărească tomurile Marii enciclopedii sovietice.

Nu ia parte la disputele dintre „fizicieni și poeți”, frecvente în redacție. Și, în general, nu-i plac „discuțiile savante”. E destul să aduci vorba în prezența lui despre neorealismul italian, că pe față îi apare îndată o expresie de îngrijorare; se bate cu palmele peste buzunare, răscolește hârtiile de pe birou și zicând: „Unde oi fi băgat șpalturile?” iese zorit...

Cam asta-i tot ce se poate spune despre Mișa Peorîșkin... E căsătorit, și soția lui știe să gătească bine borș ucrainean. Fetița lui, în vârstă de zece ani, învață la școala de muzică. Băiatul, Kolea, învață la școala tehnică și e un aeromodelist pasionat...

Și încă ceva: Mișa are o memorie formidabilă. Un hâtru bun de glume, un bulevardist, care de altminteri n-a rămas multă vreme în colectivul nostru, a zis o dată despre Peorîșkin așa: „O memorie uluitoare, ajungând până la prostie”. Mișa nu s-a supărat, pentru că în general el nu se supără niciodată.

Dar, oricum ar fi, are o memorie excelentă, și numai datorită ei a reținut toate amănuntele extraordinarei întâmplări din noaptea de 31 iulie spre 1 august.

Adeseori, când descrii niște evenimente mari, ești nevoit să vorbești și despre unele amănunte mai mărunte, care, deși neînsemnate, însoțesc faptul principal și important, dându-i un anumit colorit.

În cazul de față, amănuntul însoțitor este următorul: în ziua din ajunul apariției coloanei de lumină, Mișa n-a îndeplinit sarcina dată de redactorul-șef și, din cauza lui, s-a întârziat predarea materialului pentru numărul respectiv.

Încă cu o săptămână înainte de 1 august, unul din redactori a scris un mare articol despre buna amenajare a curții unuia din blocurile noi de pe strada Iaroslavskaia 2. Mișa a fotografiat de câteva ori curtea, după care a dat clișeele la retușat. Dar aici treaba s-a poticnit. Retușorul s-a dovedit a fi un om neconștiincios: a promis să aducă clișeele sâmbătă și nu le-a adus. Trebuie spus că Mișa a stăruit să se dea clișeele acestui retușor și nu altuia, deși secretarul general de redacție, Piotr Ivanovici Tehminimum, nu prea avea încredere în el.

Spre seară a devenit limpede că nu mai avea nici un rost să-l aștepte pe retușor cu clișeele. Atunci Mișa s-a hotărât să dea o fugă până la Kratovo, unde avea negativele, să facă alte copii și să le aducă până intră numărul în mașină. A luat trenul electric, a străbătut în fugă cei doi kilometri de la gară până acasă și a constatat că odaia în care stătea el vara cu familia era încuiată. Pe ușă era prins un bilețel prin care nevastă-sa îl încunoștința că a plecat cu copiii la «unica, pentru că era ziua ei de naștere, iar cheia i-a dat-o intendentului. Mișa s-a repezit la vila vecină, dar intendentul lipsea și, judecând după starea de spirit a neveste-si, numai la bibliotecă nu era el dus.

(În general, vilele noastre au ghinion cu intendenții. În doi ani, acesta e al doilea intendent. Și toți suferă de același viciu: se pasionează după produsele industriei de băuturi spirtoase.)

Mișa s-a așezat pe parmaclâcul cerdacului, în așteptarea intendentului. Era disperat. (Am uitat să amintim că Mișa ține tare mult la părerea pe care o au despre el șefii săi. Așa ceva i se întâmpla pentru prima oară în vreo zece ani.)

A trecut o oră, pe urmă alta și încă una... Acum clișeele n-ar mai fi putut să intre în număr, chiar dacă Mișa le-ar fi avut în mână gata copiate. Așa stând lucrurile, s-a dus la gară și a telefonat de la oficiul poștal să nu fie așteptat și să se pună în pagină un material de rezervă. (Mișa n-a îndrăznit să vorbească cu secretarul general de redacție, care tocmai era de serviciu, ci a cerut corectura, rugându-i pe cei de acolo să-i transmită mesajul.) Revenind la vilă, a dat în sfârșit de intendent, a primit cheia și, cu totul indispus, s-a apucat de negative, deși acum nu mai era nici un zor. Se făcuse ora unu din noapte.

În apropiere, la vilele editurii „Molodaia gvardia” s-au mai auzit o vreme niște plăci de patefon. Apoi o voce de femeie, aparținând probabil vreunei redactoare obosite, a cerut să se facă liniște. Vocile tinere de acolo au sporovăit câteva minute, după care tineretul s-a împrăștiat și s-a făcut liniște.

Mișa a dizolvat revelatorul și fixatorul, a aprins becul roșu și s-a pus pe lucru.

Era o noapte caldă și înmiresmată. Mirosea a fân proaspăt (în grădină erau câteva căpițe).

Mișa făcu o copie, apoi alta... Pe urmă simți un fel de neliniște. Deodată i se păru că aerul din cameră e înăbușitor. Se alarmă de-a binelea. Pe spate i se scurse un firicel de sudoare.

Deschise larg fereastra. Dar senzația de zăpușeală stăruia și starea de îngrijorare ce-l cuprinsese creștea mereu. Se gândi că poate vine furtuna, dar deasupra grădinii cerul era senin.

Deodată, toate geamurile vilei zdrăngăniră și paharul de pe masă scoase un țiuit. Șocul se repetă. Geamurile zdrăngăneau ca înainte de cutremur.

Neliniștea lui Mișa sporea. Simțea aproape fizicește că ceva plutește în aer. Își aduse aminte de front și de clipa de așteptare în momentul când în apropiere a căzut o bombă, când te-a orbit lumina exploziei, dar bubuitul și schijele n-au ajuns încă la tine și corpul ți se zgribulește, simțind primejdia morții.

Părea că în aer atârnă o notă mult prea joasă ca să poată fi auzită, dar care face timpanul să vibreze. Și nota asta părea gata-gata să se facă auzită, să te asurzească, ba chiar să te izbească și să te trântească la pământ.

În momentul acela Mișa își aruncă întâmplător ochii la ceasul din perete și văzu că era două fără două minute. (Amintim că primii care au observat coloana de lumină au văzut-o la ora două.)

Senzația aceea chinuitoare creștea. Mișa se surprinse aruncând pe jos creionul pe care-l ținea în mână, frângându-și degetele și stăpânindu-se anevoie să nu țipe.

Așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată. Se ridică fără să știe el singur de ce, coborî repede scara și ieși în grădină.

Aici senzația chinuitoare dispăru deodată, dar Mișa văzu ceva neobișnuit.

La zece pași de el, deasupra unui pâlc de brăduleți, dănțuia și se rotea o pată mare de lumină irizată. Altă pată asemănătoare se vedea lângă leagăn. Întorcând capul, Mișa mai văzu una pe acoperișul casei, lângă geamul lui.

La început își zise că are halucinații. Dar petele erau mult prea distincte și compacte. Prin ele nu se vedea nimic și lumina lor se transmitea puțin și lucrurilor din jur.

Mișa vru să se apropie de prima pată, dar își dădu seama că nu poate face nici un pas. Picioarele și mâinile nu i se supuneau.

Atunci simți Vocea.

Zicem înadins „simți” și nu „auzi”. Mai târziu Mișa a putut cu mare greutate să explice în ce fel Cineva dintr-o altă lume a vorbit cu el. Acest Cineva nu avea nici ochi, nici corp, și cu atât mai puțin un aparat vocal, dar cu toate acestea Mișa și acel Cineva au vorbit. Și încă au vorbit într-o manieră foarte degajată.

Pe scurt, lui Mișa i-a venit un gând. Dar el își dădea seama că nu era gândul lui. Nu era o creație a propriului său creier. Ceva străin s-a folosit de creierul lui și l-a silit să gândească așa:

„Nu-ți fie teamă. Nu te amenință nimic”, îndată apoi Mișa s-a gândit (el și nu altcineva): „Ce-i asta?”

Și iarăși i-a venit un gând:

„Asta e Antilumea. Noi facem o experiență gigantică. A doua oară. Intrăm în contact cu lumea voastră. Să nu-ți fie teamă. N-o să-ți facem nici un rău”.

– Nici nu mi-e teamă, zise Mișa cu glasul răgușit. De ce m-aș teme?

În realitate se speriase de-a binelea. Își zise că delirează. Vru să se întoarcă și să se mai uite o dată la cea de-a treia pată, dar nu se putu urni. Ceva îl țintuise locului.

Vocea îi răsună iar în creier. Era însă o voce imaterială – fără timbru, fără sonoritate:

„Imediat o să-ți dăm posibilitatea să te deplasezi. Scuză-ne”.

Mișa își reveni din starea de înțepeneală. Își răsuci nesigur gâtul, ridică o mână și o lăsă în jos. Apoi întoarse capul și apucă să vadă cea de-a treia pată alunecând de pe acoperiș și intrând pe geamul deschis în camera lui.

– Cred că delirez, zise cu glas tare. Tremura tot. Și îndată auzi în creier Vocea:

„Nu, acesta nu e delir. Dumneata ești în contact cu Antilumea. Este pentru a doua oară când facem o experiență colosală. Prima oară am făcut-o acum aproximativ un milion de ani. Pe-atunci, pe planeta voastră nu exista încă materie rațională”.

„Nu, nu, delirez, își zise Mișa. E clar: m-a dat gata Koșkin. (Așa-l cheamă pe retușorul care n-a adus clișeele.)

Mișa se frecă pe frunte și porni spre casă, cu gândul s-o trezească pe nevastă-sa. Dar numaidecât își dădu seama că ea lipsea.

Gândi iar:

„Regretăm mult că te-am deranjat, dar n-aveam încotro. Fii pe pace, n-ai să mai ai senzații neplăcute”.

Iarăși nu gândea el, ci altcineva. Își dădea foarte limpede seama când gândea el și când îl silea altceva să gândească.

Se uită la cer și zise disperat:

– Spuneți-mi, ați putea să mi dovediți cumva că nu delirez? Să faceți ceva?

Primi răspunsul în propriul său creier:

„Mă rog. Am putea, bunăoară, să te ridicăm în aer. Vrei?”

N-apucă să răspundă, că văzu iarba și cărarea fugindu-i de sub picioare și se pomeni suspendat în aer. Cei câțiva mesteceni mari se vedeau de aici ca niște tufișuri. Vila rămăsese și ea dedesubt și Mișa băgă de seamă fără să vrea că deasupra camerei vecinei sale șindrila putrezise pe o mare porțiune și se desprinsese de acoperiș.

Nici n-apucă să se sperie de-adevăratelea, căci în clipa următoare pământul se apropie cu repeziciune de picioarele lui și Mișa se văzu tot acolo unde era adineauri.

„Te-ai convins?” auzi în creier.

În jur grădina era cufundată în noapte. Copacii își întindeau crengile negre. La vila cu etaj a editurii „Molodaia gvardia” mai ardea lumina într-un gemuleț de sub streașină. Pe cer sclipeau stelele și se așternea Calea Laptelui.

– M-am convins, spuse Mișa.

Era uluit. I se muiaseră picioarele. Făcu câțiva pași și se lăsă pe banca de lângă movila de nisip din care copiii făceau peste zi cozonaci.

O vreme Vocea rămase tăcută. Apoi alt gând îl sfredeli pe Mișa:

„Dacă n-ai nimic împotrivă, am vrea să-ți cercetăm locuința. Ne dai voie?”

– Mă rog, dați-i drumul.

Primele două pete se smulseră în același timp de pe locurile lor și zburară spre geamul camerei lui Mișa, unde se afla deja cea de-a treia pată. Mișa le petrecu din ochi.

Încetul cu încetul, se gândi că, dacă nu delirează și Antilumea a intrat într-adevăr în contact cu noi, e ceva grozav, își zise că petele luminoase nu sunt altceva decât oamenii din Antilume.

Dar auzi în creier:

„Nu. Ele nu sunt ființe vii. Sunt doar niște manifestări ale mele”.

– Dar e grozav! făcu Mișa. Începuse să se obișnuiască. E formidabil!

„Ce e „formidabil”? întrebă Vocea.

– Antilumea... Și în general... „Ce în general?”

– Faptul că ați venit. Că ați ajuns la noi.

„Da, se învoi Vocea. E un eveniment colosal. Voiam de mult să intrăm în contact cu voi.”

Apoi Mișa Peorîșkin și reprezentantul Antilumii se angajară într-o conversație care a durat aproape o oră. În vremea asta petele de lumină umblau prin camera lui Mișa, zburau prin jurul casei și, din când în când, se apropiau de el. Mișa însă se obișnuise cu ele, așa că nu-l mai stinghereau.

Mișa întrebă întâi și-ntâi cum se face că întrebările și răspunsurile Vocii i se înfățișează sub forma propriilor sale gânduri.

Vocea îi răspunse că ea are un aparat (sau un dispozitiv) care codifică sub formă de curenți ceea ce vrea să-i spună lui Mișa, introducând apoi acești curenți în creierul lui. Totodată Vocea mărturisi că nu cunoaște nici limba rusă și nici vreo altă limbă din cele vorbite pe Pământ.

Mai târziu, Mișa spunea că Vocea i-a explicat grozav de bine cum se face treaba asta și i-a demonstrat că dacă ar fi dat de un francez, ar fi vorbit cu el franțuzește, iar dacă ar fi întâlnit un neamț, ar fi vorbit cu el nemțește. Mișa a înțeles explicația și a reținut-o timp de vreo cincisprezece-douăzeci de minute, dar apoi a încercat s-o repete și și-a dat seama că n-o mai înțelege.

Pe urmă Mișa s-a gândit îngrijorat că dacă reprezentanții Antilumii au ajuns la noi înainte de a ajunge noi la ei, înseamnă că sunt mai puternici din punct de vedere al tehnicii și că, dacă ar vrea, ar putea să ne facă vreun rău.

La care Vocea i-a răspuns:

„Nu. E cu neputință”.

– De ce? întrebă Mișa.

„Pentru că voi sunteți reprezentanți ai materiei raționale”, zise acel Cineva.

– Ei și?

„Păi pentru că sunteți ființe înzestrate cu rațiune...”

Discutară destul de mult pe tema asta, și din această discuție Vocea trase și ea unele concluzii. Întrebă:

„Care va să zică, la voi, pe Pământ, există grupări vrăjmașe de ființe raționale?”

– Da, recunoscu Mișa. Deocamdată. Dar în scurtă vreme n-o să mai fie așa. O să ne unim cu toții.

Apoi Mișa întrebă dacă Antilumea va ține acum o legătură mai strânsă cu Pământul.

„Da, răspunse Vocea. Dar atâta vreme cât vă mai dușmăniți, e mai greu. Când vă veți uni, atunci va fi altceva.”

Între timp, petele de lumină continuau să zboare pe deasupra vilei și prin camera lui Mișa. Din când în când se mai uita la ele.

Surprinzând, pare-se, un gând nerostit de-al lui Mișa, Vocea îi spuse că petele culeg și transmit în Antilume informații despre oameni. Așa, bunăoară, ele au și transmis conținutul tuturor cărților din dulap (erau manualele fiului și câteva cărți de beletristică de-ale lui Mișa), au stabilit din ce materiale e făcut aparatul de fotografiat (ceea ce va da o imagine despre metalurgia terestră), au analizat mostrele de hrană din farfurii, etcetera, etcetera... După asta discuția lâncezi.

Mișa se uită la ceasul de la mână. Era trei fără zece. (Notăm că pe o rază de cinci până la opt kilometri, câțiva oameni admirau deja de aproape o oră coloana de lumină.)

Mișa simțea că trebuie să-i întrebe ceva pe reprezentanții Antilumii, dar nu-i venea în minte ce să întrebe. Era cam obosit. Din politețe, ținea capul mereu întors spre portiță, adică așa cum îl ținea când auzise prima oară Vocea, din care pricină începuse să-l doară gâtul. Ar fi vrut să-și aprindă o țigară, dar îi era teamă că, dacă se va duce la el în cameră, Vocea și-ar putea închipui că el nu dorește să mai continue discuția.

N-apucă să ducă la capăt acest gând, că și primi răspunsul:

„Te rog. Dacă ai nevoie, du-te în cameră. Putem sta de vorbă și așa”.

Mișa urcă la el. Tustrele petele se foiau prin încăpere: una lângă pat, alta în dulap, alta pe masă, lângă aparatul de mărit. Se sperie ca nu cumva să-i voaleze hârtia fotografică și dădu din mână. Pata se îndepărtă ele lângă aparat.

Revenit în grădină, Mișa își aprinse o țigară. Se gândi că dacă niște ființe din Antilume au venit aici, pe Pământ, ar putea să-l ia puțin și pe el pe nava lor. Ar fi multe lucruri interesante de văzut.

Tuși și zise în aer:

– Ce-ar fi să mă luați la voi? Măcar pentru vreun sfert de oră.

O vreme nu primi nici un răspuns, apoi în creier îi apăru acest gând (nu era al lui):

„Asta se poate. Dar n-ai vedea nimic. Ai înceta să mai fii dumneata însuți”.

– De ce?

„Pentru că ești un coloid.”

– Cine? Eu?

„Da, dumneata. Toate ființele vii de pe planeta voastră sunt coloizi, îl lămuri Vocea. La voi, tot ce e viu reprezintă niște soluții coloidale de diferite densități și structuri. Ce, nu-i așa?”

– Mm... hm... Tot ce se poate. Mișa înghiți în sec. Își aminti că a auzit la școală ceva de felul ăsta la orele de biologie. Cam așa!

„Ei bine, urmă Vocea, întrucât ești un coloid, ai putea fi lichefiat și introdus bunăoară prin gaura de la broasca ușii dumitale. Așa e și cu Antilumea. Am putea să te luăm la noi, dar atunci ai înceta să mai exiști în calitatea în care exiști acum. Pricepi?”

– Da, zise Mișa. După care se grăbi să adauge: în cazul ăsta, desigur, nu-i nevoie.

„Ți-ai destrăma structura coloidală.”

– Da, da. Am înțeles. Dacă nu se poate, nu se poate... Rămaseră o vreme tăcuți. Apoi Mișa întrebă:

– Spune-mi, cum ați ajuns voi aici? Vouă vă e permis? Asta nu vă destramă structura?

Primi îndată un răspuns care-l lăsă perplex: „Noi n-am ajuns nicăieri, zise Vocea. Ne aflăm la noi, în Antilume”.

– Cum adică în Antilume? făcu mirat Mișa. Care va să zică, acum nu ești aici? Dumneata, cel cu care vorbesc...

„Nu, auzi în cap. Noi nu ne aflăm pe Pământ. Suntem la noi, la centrul științific, în laborator. Stăm și ne uităm la aparate.”

– Așadar, n-ați venit în zbor din altă parte?

„Nu, n-am venit, spuse Vocea. Tocmai asta e că n-am venit de nicăieri. Nici n-aveam de unde să venim, pentru că ne aflăm și așa aici. Pe noi ne desparte de voi altceva decât spațiul. Noi suntem o altă formă a materiei, încă necunoscută vouă. Înțelegi? Noi stăm în alt rând. Existăm paralel cu voi, dar în alt rând. Iar acum am răzbit la voi, am aflat lumea voastră. Pricepi?”

– Pricep, răspunse gânditor Mișa. Dumneata mă vezi?

„Nu, nu te văd, pentru că n-am ochi.”

După asta, acel Cineva începu să-i vorbească lui Mișa despre Antilume. l-a spus că e o lume minunată, deși locuitorii ei nu au senzația luminii, așa cum o au, de pildă, oamenii. Că acolo câmpurile magnetice formează peisaje surprinzătoare. Că acolo e și zi, și noapte, dar într-alt fel, și că atunci când urcă pe boltă Soarele lor (Mișa n-a înțeles dacă ei au alt Soare, sau e tot Soarele nostru), câmpul lui de forță trasează distinct alte câmpuri, cu care intră în corelații complexe, că atunci când se face noapte, lumea lor devine mai puțin distinctă.

Dar Mișa nu-l mai asculta cu aceeași atenție. Iarăși începuse să i se pară că toate astea sunt un delir și că așa ceva poate nici nu există. Silindu-se să alunge gândurile străine, Mișa își zise că de mult n-a mai stat treaz atât de târziu. Căscă nervos.

Vocea amuți și rămase tăcută câteva secunde.

La răsărit, cerul începuse să pălească. Bezna neagră a nopții se destrăma, făcând loc unei lumini difuze. Copacii și vilele învecinate deveniseră parcă ireale. Aerul se răcorise simțitor.

Apoi Mișa simți iarăși zăpușeala pe care o simțise atunci în cameră. Deodată geamurile vilei zdrăngăniră. Mișa fu furnicat din creștet până-n tălpi.

Și iar se făcu auzită Vocea:

„Cam asta-i tot. Am făcut ceea ce ne-am propus. Am cules un material colosal. Îți mulțumim mult că ne-ai ajutat în această experiență extraordinară. Vom aduce la cunoștință acest mare eveniment tuturor lumilor raționale cu care am intrat până acum în legătură. Peste puțin vor stabili un contact permanent cu voi și alte civilizații. Adio! Încheiem experiența. Adio!”

Vocea începuse distinct, dar slăbea puțin câte puțin. În același timp, hora câmpurilor energetice din jurul lui Mișa se întețea tot mai mult.

Câteva secunde fu atent la aceste senzații, apoi își dădu seama că experiența se sfârșește.

Sări de pe bancă și strigă:

– Hei, stați puțin!

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Vocea. Tensiunea din aer slăbise.

– Stați puțin, zise Mișa mai calm. Nu se poate să plecați așa! Cine o să mă creadă în caz că povestesc? Trebuie să lăsați vreo mărturie. Faceți ceva.

„O mărturie?” întrebă Vocea.

– Da.

– „Nu se poate, auzi Mișa în creier. Știi, e mai bine ca întâlnirea asta să rămână între noi. Nu știam că pe planeta voastră mai sunt grupări vrăjmașe. De obicei nu se procedează așa. De obicei se așteaptă ca populația uneia sau alteia dintre lumi să se unească. Suntem totuși dispuși să facem ceva pentru dumneata personal.”

– Atunci faceți, se învoi Mișa., „Ce?” întrebă Vocea. „ Ce anume?”

Această a doua parte a peripețiilor lui Mișa s-ar putea să li se pară unora neverosimilă. Dar pentru cei care urmăresc dezvoltarea actuală a fizicii, zborul lui Mișa la Moscova și chiar propunerile Vocii în legătură cu automobilul și cu pianul nu vor apărea de loc surprinzătoare. Posibilitatea transformării energiei în materie a fost deja fundamentată și de știința noastră terestră. Ea își are obârșia în teoria lui Einstein, care a denumit sugestiv materia „energie răcită”.

Dar să luăm lucrurile la rând.

Atunci când Vocea l-a întrebat pe Mișa ce-ar vrea el, Mișa s-a informat la rându-i asupra posibilităților Antilumii. Pot ei, bunăoară, să facă ceva material? Vocea i-a răspuns că pot, că, trimițând pe Pământ fascicule de energie, ei pot să facă aici orice lucrare și să creeze orice corp material. Dar totodată posibilitățile lor sunt oarecum limitate. Lor le stă în putere – și Vocea a subliniat acest lucru – să ducă la îndeplinire numai vreo rugăminte personală a lui Mișa. Ceva care să nu lezeze interesele altor oameni. Aceasta e o regulă pentru contactele cu planetele a căror populație nu constituie încă un tot unitar. În caz contrar ar fi posibile unele abuzuri, s-ar produce o imixtiune în drepturile suverane ale locuitorilor uneia sau alteia dintre lumile raționale. Pe scurt, Mișa putea să ceară ceva personal.

– Personal? repetă Mișa. „Da, personal”, întări Vocea.

Mișa rămase pe gânduri. Apoi se ridică și făcu câțiva pași înainte și înapoi în lungul băncii. Acum credea în existența Vocii și se gândea ce să ceară ca să nu se păcălească.

„Poate ai mai vrea un rând de haine? sugeră Vocea. Noi putem materializa un costum identic cu cel care se află în șifonierul din cameră.”

– Și trebuie să fie neapărat ceva personal?”Neapărat.”

Mișa se mai gândi o clipă (se făcuse alb la față) apoi spuse:

– Bine. Am înțeles. Secați Sahara. „Cum?”

– Secați Sahara.

Din pricina încordării nervoase a zis „secați” în loc de „irigați”. Dar se corectă numaidecât:

– Vreau să zic – irigați. Faceți să fie apă în Sahara.

„În Sahara?” întrebă Vocea.

– Da, în Sahara. Mișa simțea că reprezentanții Antilumii nu prea mai aveau timp și începu să se grăbească și el. Avem noi un deșert în Africa. N-are pic de apă.

Cei din Antilume rămaseră o vreme tăcuți, apoi Vocea spuse că Mișa probabil n-a înțeles cum stau lucrurile. Ei nu pot să întreprindă acțiuni care ar schimba destinele unor mari grupuri de populație. Cei din Antilume nu au dreptul să facă acest lucru. Și apoi cum să aducă apă în Sahara? Dacă, de pildă, ar vărsa acolo apă din Marea Mediterană, s-ar putea să se înece cineva. De altminteri, astfel de lucruri nu se fac în doi timpi și trei mișcări. Oare Mișa nu știe ce e aia „personal”?

– Știu, știu, făcu nerăbdător Mișa. Ce s-o mai lungim? E clar.

Căzu iar pe gânduri și apoi zise:

– Atunci distrugeți Cordilierii Australieni. Desființați-i. Și se și grăbi să-i lămurească, spunându-le că Cordilierii Australieni sunt un uriaș lanț de munți care se întinde de-a lungul întregului țărm răsăritean al Australiei și barează drumul vânturilor umede ce bat spre continent. (Citise despre asta în enciclopedie.)

De data aceasta tăcerea celor din Antilume se prelungi destul de mult, după care Vocea întrebă pe un ton rigid:

„Ai dumneata personal nevoie de asta? Munții aceștia te deranjează pe dumneata personal?”

– Da, pe mine personal, răspunse ferm Mișa. Dar se sperie numaidecât, temându-se ca nu cumva Vocea să-l întrebe dacă a fost vreodată în Australia. Firește că nu fusese niciodată, iar de mințit n-ar fi vrut să mintă.

Vocea, însă, îl întrebă altceva:

„Cum înțelegi dumneata noțiunea de „personal”? Ce înseamnă asta?”

Ei bine, Mișa nu știa ce înseamnă cuvântul ,,personal”. Toată viața el și-a închipuit că personal e ceea ce dorește el mai mult ca orice. În timpul războiului, bunăoară, dorea ca războiul să se termine cât mai repede. Apoi a dorit să se lichideze cât mai degrabă ruina economică. Iar mai târziu – să se construiască tot mai repede case. Toate acestea erau dorințele lui personale și, stimulat de ele, a luptat pe front foarte sârguincios, apoi a plecat, trimis de ziar, să construiască uzine electrice în colhozuri și a săpat pământul, făcând multe ore de muncă voluntară. Acum îl preocupa faptul că în Sahara nu e apă, că o parte colosală din teritoriul Uniunii Sovietice e acoperită de ghețurile eterne, că între Anglia și Franța nu s-a săpat încă un tunel submarin, că numărul abonaților la ziarul nostru crește mai încet decât ar fi de dorit și că problemele energiei mareelor nu sunt încă tratate la nivelul cuvenit...

,,Spune-mi, îl întrerupse Vocea, oare n-ai vrea dumneata, de exemplu, să-ți facem un automobil, identic cu cel din grădina vecină?”

Pentru o clipă, Mișa văzu cu ochii minții o „Volga” nou-nouță cu radiatorul sclipitor, dar își dădu îndată seama că nu va putea înscrie la serviciul circulației un automobil a cărui proveniență n-ar fi putut s-o dovedească.

„Dar un pian?”

Pianul n-avea unde să-l pună. Stătea cu familia într-o singură cameră, în Serpuhovka. „Poate un apartament?”

Dar nici asta nu-l interesa, pentru că aștepta de la o zi la alta să i se repartizeze o locuință de la serviciu.

Respinseră amândoi o ofertă după alta, și puțin câte puțin ieși la iveală că Mișa nu avea nevoie de nimic. De fapt, avea el nevoie de foarte multe. Nu i-ar fi stricat să aibă un automobil, și o vilă, și un costum nou, și o blană pentru soție, și chiar un spor la salariu, dar toate acestea ar fi vrut să le obțină singur.

Până la urmă Mișa își săltă capul și întrebă dacă reprezentanții Antilumii ar putea să-l transporte imediat la Moscova. Pentru vreo cinci minute. Ar fi vrut să vadă ce-a făcut redacția cu numărul de ziar din ziua aceea.

„Mă rog”, zise Vocea.

Și în aceeași clipă grădina fugi de sub picioarele lui Mișa și el se pomeni la o înălțime colosală. Dedesubtul lui se perindau acoperișurile vilelor, dreptunghiurile și pătratele întunecate ale grădinilor, în vreme ce firul dublu al căii ferate se pierdea în depărtare.

Începură să-i țiuie urechile, vântul i se vârî pe sub haină și pe sub cămașă, și-i cuprinse pieptul și spatele gol într-o îmbrățișare rece.

Așa cum spune Mișa, a ajuns la Moscova în vreo cincisprezece minute. Dar n-a savurat zborul acesta și n-a văzut mare lucru dedesubtul lui, pentru că imediat au început să-i lăcrimeze ochii din pricina rezistenței aerului. La început și-a înfipt degetele în pulpanele hainei, gândindu-se cine știe de ce că asta-i oferă mai multă siguranță. Mai târziu a dat drumul la haină și și-a lipit mâinile pe piept, ca să se mai încălzească.

„Și acum încotro?” întrebă după un răstimp Vocea.

Zborul se încetini. Mișa deschise ochii și se văzu suspendat deasupra străzii Gorki, în apropiere de Poșta centrală. Înghețat bocnă, ceru să fie coborât, puse picioarele pe pământ și aruncă o privire în jur.

La ora asta dinainte de revărsatul zorilor, strada Gorki avea un aspect ciudat și neobișnuit. Cerul era încă negru, asfaltul era luminat de felinare, în vitrine ardeau luminile. Deși era o noapte senină, pe trotuar și pe caldarâm se deslușeau băltoace care se zvântau. Mișa își dădu seama că pe-aici trecuseră de curând autostropitorile.

La început i se păru că în jur nu e țipenie de om. Dar uitându-se mai bine și obișnuindu-se cu întunericul, desluși ceva mai departe mai mulți măturători cu șorțuri albe proaspăt spălate, două mașini de gunoi, iar în fața unui magazin de brânzeturi – mașina-turn de depanare a Serviciului de tramvaie și troleibuze. Aproape de tot, la vreo cinci pași de el, stăteau două siluete. Una din ele, judecând după vorbirea-i guturală, care ajungea până la urechile lui Mișa, aparținea unui străin. Cealaltă, într-o hăinuță scurtă bleumarin, cu mustăcioară, era a unui compatriot. Individul cu mustăcioară vâra zorit sub haină ceva înfășurat într-un ziar.

Văzându-l pe Mișa, apărut tam-nesam, cele două siluete se despărțiră speriate.

Mișa se gândi dacă n-ar fi cazul să vadă cu ce se îndeletnicesc cele două siluete, dar atunci îl observă și pe cel de-al treilea personaj al micii scene. Dinspre Teatrul „Ermolova” venea către cei doi comercianți un locotenent de miliție. Locotenentul avea privirea atât de stăruitor ațintită asupra individului cu mustăcioară, încât Mișa înțelese îndată că orice intervenție din afară ar fi de prisos.

Un pic încălzit, îi rugă pe reprezentanții Antilumii să-l ridice iar în aer și indicându-le direcția, o porni în zbor la mică înălțime, trecând peste Ohotnîi Riad și peste Piața Dzerjinski.

E foarte regretabil, desigur, că Mișa n-a dat pe la redacție în noaptea asta bogată în întâmplări. Dacă, bunăoară, ar fi intrat pe geamul secției de construcții (secția se află la etajul trei), și s-ar fi arătat dinaintea șefului secției, venerabilul Piotr Petrovici, autenticitatea celor întâmplate nu mai putea fi pusă la îndoială.

Fapt e însă că Mișa Peorîșkin n-a dat pe la redacție. S-a învârtit numai prin aer, în fața geamurilor ei, timp de trei sau cinci minute.

Așa cum spune el, Mișa l-a văzut pe Piotr Petrovici stând la birou, cufundat în lectura unei pagini de ziar proaspăt ieșită de sub tipar. Capul lui inteligent, cu un început de chelie, reflecta lumina lămpii înalte de birou. Într-adevăr, ulterior s-a stabilit că Piotr Petrovici ședea la acea ora exact în poziția descrisă de Mișa și citea un articol foarte bine documentat despre curățenia din curți, cu un titlu izbitor, deși nu tocmai reușit: „Să trăim și să facem curățenie”.

După spusele lui Mișa, el a venit până la pervazul geamului, care era deschis, și era gata să pășească înăuntru, dar în momentul acela ușa s-a dat de perete și în cabinet a intrat valvârtej, agitând niște file, Piotr Ivanovici Tehminimum.

S-a stabilit, de asemenea, că în noaptea aceea Piotr Ivanovici a dat de câteva ori buzna la secția de construcții, cerând ca articolul despre curățenia din curți să fie scurtat: întâi cu cinci rânduri, apoi cu alte zece, iar ultima oară – cu cincisprezece.

Oricum o fi fost, văzându-l pe secretarul general de redacție, Mișa și-a amintit îndată de pocinogul pe care l-a făcut el redacției cu clișeele lui, și inima i s-a făcut cât un purice. Sprijinindu-se cu mâna de zid, și-a făcut vânt și a cerut să fie dus îndărăt la Kratovo.

Fu dus fără nici un alt incident la vilă și coborât în grădină exact în locul de unde se ridicase. În timpul zborului, și Mișa, și acel Cineva din Antilume n-au schimbat o vorbă. Mișa pentru că era foarte obosit, celălalt pare-se din aceeași pricină.

Când Mișa a pus picioarele pe pământ lângă vila noastră, Vocea, i-a mulțumit încă o dată pentru amabilitatea arătată în timpul experienței și i-a spus că, făcând cunoștință îndeaproape cu Mișa și mai ales cu concepția lui despre noțiunea de „personal”, ei, cei din Antilume, au ajuns la concluzia că momentul când pe Pământ nu vor mai exista grupări și clase vrăjmașe e mult mai apropiat decât li s-a părut lor la început. Ceea ce înseamnă că nu mai e departe vremea când se vor stabili contacte regulate și cu alte lumi raționale, cu care oamenii se vor consulta, dându-și ajutor reciproc.

Auzind cuvântul „ajutor”, Mișa s-a înviorat pentru ultima oară și a strigat după cei care plecau, întrebându-i dacă reprezentanții Antilumii ar putea măcar să construiască un pod peste Strâmtoarea Messina între Sicilia și Italia propriu-zisă. (Tocmai discutase de curând cu băiatul lut că un astfel de pod ar scuti enorm din forțele de producție ale italienilor.)

„Nu”, i-a răspuns Vocea.

– Atunci înlocuiți măcar șindrila de pe acoperiș! a exclamat Mișa. Și-a adus aminte de șindrila putrezită pe care a văzut-o când s-a ridicat prima oară în aer și că vecina se plângea nu demult că plouă prin tavan.

„Bine”, a răspuns acel Cineva, parcă de departe, și acesta a fost ultimul cuvânt străin care s-a făcut auzit în creierul lui Mișa.

După asta totul s-a petrecut la fel ca și cu trei ore mai înainte. În grădină s-a iscat o notă neauzită și geamurile au început să zdrăngăne. Mișa a simțit un fel de zăpușeală, în jur s-au stârnit câmpuri de forță invizibile. Zăpușeala sporea cu fiecare clipă. Mișa parcă avea mușchii zdrobiți, și un fel de vătămătură urca din burtă spre piept.

Simțind o durere în tot corpul, a făcut câțiva pași nesiguri spre casă, apoi a căzut și s-a chircit în iarbă. Sunetul acela neauzit sporea în intensitate. Mișa a avut iar impresia că dintr-o clipă în alta îl va izbi un val teribil.

Dar în momentul următor s-a produs o destindere. Geamurile nu mai zdrăngăneau, zăpușeala scăzuse, durerea din corp contenise.

Mișa s-a ridicat de la mijloc, a tras de câteva ori adânc aer în piept, apoi s-a sculat în picioare, a urcat clătinându-se sus la el și s-a trântit în pat, sfârșit de puteri.

Era ora cinci dimineața, ora când, așa cum au relatat martorii oculari, a dispărut brusc coloana de lumină de la Kratovo.

Cam asta-i tot ce spune Mișa Peorîșkin despre întâlnirea lui cu locuitorii unei alte lumi.

În ce măsură sunt faptele autentice?

Să lăsăm deocamdată această chestiune deschisă și să vorbim despre altceva. Oricâte îndoieli ar isca întâmplarea de mai sus, ea ne pune totuși pe gânduri.

Într-adevăr, noi ne închipuim, îndeobște, Infinitul Universului ca pe o posibilitate de a zbura la infinit în orice direcție de la Pământ. E nu știu cum firesc să uităm că Universul e infinit și nemărginit nu numai în larg, ci și în adâncime. Dar este oare just un asemenea punct de vedere unilateral?

De ce, într-adevăr, noi socotim că cei care vor descoperi alte lumi raționale și vor face și alte descoperiri din cele mai de necrezut vor fi cosmonauții care vor pătrunde în colțurile cele mai îndepărtate ale Galaxiei? De ce nu ne gândim că ni s-ar putea înfățișa lucruri nu mai puțin surprinzătoare și cercetând materia infinită în adâncime? Aici, pe Pământ, în laboratoarele oamenilor de știință.

Oare la timpul său, „micile animale”, pe care Leeuwenhoek le-a văzut în „microscopium”-ul construit de el, nu au dat peste cap toate reprezentările noastre despre lume? Putem oare afirma că primul contact cu microcosmosul a fost un eveniment de mai mici proporții decât, bunăoară, descoperirea inelelor lui Saturn? Și, în sfârșit, este oare exclusă posibilitatea ca primul salut dintr-o altă lume rațională să vină pe Pământ nu printr-o radiogramă de la bordul unei rachete cu mai multe trepte, ci prin oscilația acului unuia din cele mai ingenioase aparate de mare precizie de la Dubna?

În al doilea rând, întâmplarea cu Mișa Peorîșkin ne face să ne gândim în ce măsură lumea noastră de azi e gata pentru o întâlnire cu alte ființe raționale.

Să presupunem pentru un moment că pe Pământ au poposit deja solii unei civilizații extraterestre. Să presupunem că asta s-a petrecut, de pildă, în Evul Mediu, în epoca cruciadelor. Cu cine i-am fi sfătuit noi să intre în contact, cui să se alăture? Cavalerilor care au dat foc populației Nikeei, Tarsului și Antiohiei, sau sultanilor sclavagiști din dinastia Seldiucizilor? N-ar fi fost oare mai logic pentru vizitatorii aceia să caute a-și ascunde vizita și să se retragă până la venirea unor vremuri mai bune?

Dar de ce să vorbim despre Evul Mediu? Cum stau lucrurile în zilele noastre? Ce ar face omenirea dacă ar descinde azi pe Pământ reprezentanții unei alte lumi? Dacă aceștia ar descinde și și-ar oferi ajutorul pentru alimentarea cu apă a Saharei, oare nu se vor ridica împotriva unui astfel de plan cei care au nevoie de Sahara ca poligon pentru experimentarea armei atomice? Oare orice plan rezonabil din punct de vedere al omenirii muncitoare nu va fi luat în furci de cei care nu muncesc, dar mai stăpânesc încă uriașe teritorii de pe planeta noastră?

Din acest punct de vedere, nu este câtuși de puțin exclus ca ochii cuiva, atenți și blânzi, să urmărească de mult planeta noastră, ca să fi poposit deja cândva la noi vizitatori dintr-o altă lume, care așteaptă să poată intra, în sfârșit, în tratative cu omenirea nedivizată în clase. Și dacă e așa, stabilirea de contacte cu alte lumi poate fi o chestiune nu numai a succeselor noastre științifice, dar și a progresului social. Prima zi când comunismul va cuprinde întreg Pământul ar putea fi și ziua când vom primi prima telegramă de felicitări de la alte mari civilizații. Dar să revenim la Mișa Peorîșkin.

În mediul științific va stârni probabil discuții aprinse întrebarea de ce Vocea s-a dat drept un reprezentant al Antilumii. Se știe că atingerea unei particule de antisubstanță cu substanța nu poate decât să provoace o explozie foarte puternică. Se poate însă să fi fost altceva decât Antilumea, ceva care nu are o denumire în limba noastră, și Vocea a folosit acest cuvânt pentru că era nevoită să se limiteze la reprezentările lui Mișa.

Nu este exclus, de asemenea, să fie pusă sub semnul îndoielii toată întâmplarea în ansamblu. Se vor găsi, evident, sceptici care vor spune că și Vocea, și zborul la Moscova n-au fost decât un vis al lui Mișa, indispus cum era el după eșecul cu clișeele. Mă rog, să zicem că-i așa.

Dar șindrila?

Șindrila-nouă, care a apărut pe acoperiș în locul celei vechi, putrezite?

Nu e un secret că la două zile după noaptea aceea, Mișa s-a urcat el singur pe acoperiș și a constatat că locul putrezit a fost reparat. Nu e un secret că acum nu mâi plouă prin acoperiș.

În legătură cu acestea nu vom trece sub tăcere faptul că în redacție s-a emis și a căpătat o oarecare răspândire ipoteza că acoperișul l-ar fi reparat intendentul. Noi însă declarăm că oricine îl cunoaște cât de cât pe fostul nostru intendent va califica această teorie nu numai ca antiștiințifică, dar și dăunătoare.

Pe scurt, să așteptăm. Noi, cei de la ziar, înclinăm să credem că în noaptea de 31 iulie spre 1 august, modestul nostru amic Mișa Peorîșkin a vorbit într-adevăr cu reprezentanții unei alte lumi.

Ghennadi Gor

Băiatul

1

Gherman Ivanovici a venit în clasă cu un teanc de caiete. Luând unul din ele, spuse cu vocea lui dintotdeauna, slabă și obosită:

– Dacă Gromov n-are nimic împotrivă, vă voi citi lucrarea lui de acasă. Merită toată atenția.

Și a început să citească. Citea foarte frumos și noi am simțit îndată că era vorba de ceva ieșit din comun și din cale-afară de ciudat. Era vorba despre un băiat care s-a pierdut în spațiul rece al Universului. Băiatul nu știa că s-a pierdut. Pentru el totul a început acolo, în drum, în mișcarea aceea necontenită, și el însuși tot acolo a începui să existe. A început? Omul se gândește rar la începutul său. Pentru el nu există început, după cum, de fapt, nu există nici sfârșit.

Băiatul s-a născut în zbor, printre stele, și nava cosmică – o reproducere în miniatură a planetei părăsite – cu care nu s-au putut obișnui în zece ani adulții: mama și tatăl lui, ca și însoțitorii lor, pentru el era ceva în care se simțea în elementul său, cum ar fi pentru noi bunăoară curtea școlii.

Undeva în adâncurile Universului au rămas pădurile dese, cu miros cald de cetină și ozon, râurile albastre, casele pline de voioșie și larmă, șoselele lungi. Toate acestea, băiatul le vedea pe ecran, dar pentru el erau frânturi de vise. Poate că în realitate nici nu existau.

Tovarășii lui de drum se sileau să-i demonstreze că totuși există aievea, și cel mai bine reușea s-o facă muzicianul visător. Ascultându-i muzica, băiatul simțea pădurile și râurile, casele și șoselele de pe planeta îndepărtată pe care expediția a părăsit-o cu mult înainte de a se fi născut el. Și atunci îi venea să întindă mâinile și să atingă lumea de pe ecran, atât de deosebită de viața de la bordul navei, dar chiar dacă mâinile lui s-ar fi întins pe o distanță de milioane de kilometri, tot n-ar fi ajuns până la pădurile și râurile, casele și șoselele acelea – atât de departe erau toate câte le vedea.

Totuși existau. Asta o spunea muzica, o spunea ecranul și o întăreau cunoștințele lui, pentru că băiatul din nava pornită spre o țintă îndepărtată mai și învăța.

Îl meditau toți – și părinții, și ceilalți adulți, printre care și comandantul, întotdeauna ocupat, întotdeauna frământat de griji. Aparatele cu memorie artificială păstrau cu grijă și-i dăruiau din belșug băiatului cunoștințe despre trecut. Dar lui i se părea uneori că ar da toate cunoștințele astea în schimbul unei singure ore petrecute în pădure, pe malul unui râuleț cu apa repede. Despre pădure și despre malul râulețului îi vorbea muzica. Muzicianul tânjea și el după meleagurile natale și nu căuta să-și ascundă dorul. Avea tot dreptul, pentru că era muzician, era un visător, și tristețea lui nu-i stingherea pe tovarășii săi de drum, ba chiar îi ajuta să trăiască și să muncească.

Băiatul învăța. N-avea colegi, vedea copii numai pe ecran, așa cum vedea râurile și pădurile. N-avea cu cine să se joace, decât cu robotul, o jucărie amuzantă, făcută special pentru el. Dar robotul era mult prea grav și serios. .Și monoton.

Câteodată băiatul alerga prin navă (putea să alerge, pentru că avea ghete cu tălpi gravitaționale). Ar fi vrut să facă ștrengării, să se joace de-a v-ați ascunselea. Și atunci robotul se ținea șontâc-șontâc după el, îngrijorat, cu brațele rășchirate; îi era teamă, bietul de el. ca băiatul să nu se lovească de vreun aparat.

Băiatul se întreba cum or fi fiind copiii. Ar fi vrut să-i vadă în vis, dar nu visa niciodată copii. Îl visa numai pe robot; de altminteri, poate că robotul semăna oarecum cu un copil, așa cum semăna și cu băiatul.

Băiatul îi întreba despre copii pe adulții întotdeauna duioși și atenți, întreba și mașinile atotștiutoare, dar nimeni nu putea să-i spună ceva ca lumea, convingător. Nici oamenii mari. Nici mașinile. Nici ecranul. Nici măcar muzica. Copiii se aflau mult prea departe, acolo unde se aflau și râurile, și copacii, și norii ce se oglindeau în apă. Oamenii mari uitaseră, de bună seamă, că au fost și ei cândva copii. Ori poate că nu voiau să-i amintească băiatului de copilăria lor, pentru că ei și-au petrecut-o altundeva decât la bordul unei nave cosmice ce se prăvale în hăul negru, înghețat.

Dar băiatul nu se gândea prea des la hăul acesta. Nava reprezenta pentru el o întreagă lume, și în lumea asta erau cotloane interzise, unde adulții nu-l lăsau pe băiat, făgăduindu-i de fiecare dată că au să-l lase atunci când are să crească mare.

Să crească mare? Expresia asta îl speria și-l bucura cu înțelesul ei un pic bizar și surprinzător. Pentru că în navă, afară de el, nu creștea nimeni; toți apucaseră să crească la ei acasă, pe planeta lor, cu mult înainte de plecare. Numai el singur creștea și se schimba cu repeziciune, și toți băgau de seamă asta cu o ușoară mâhnire, ca un semn al scurgerii implacabile a timpului, și mai implacabila aici, în navă, decât acasă, pe planeta lor. Da, băiatul se schimba, și mai avea încă să crească și să se schimbe mult până să se facă mare.

Încotro zbura nava și pentru ce? Băiatul simțea instinctiv că celor mari nu le place să răspundă la aceste întrebări și de aceea nu-i întreba pe ei, ci se întreba pe el însuși, întrebările astea nu erau interzise, dar ele conțineau multe lucruri neclare și discutabile. Nava trebuia să transporte expediția pe una din planetele din regiunea Stelei Mari, pentru a vedea dacă acolo există ființe înzestrate cu rațiune. O parte din echipaj considera că există, alții se îndoiau. Băiatul se cam îndoia și el, poate pentru că printre cei ce se îndoiau se număra și tatăl său. Băiatul își iubea tatăl mai mult ca orice pe lume, mai mult chiar decât pe muzician, deși nu-și putea explica de ce-l iubește. Pe fața tatălui său stăruia întotdeauna un tic nervos; dar chiar și așa, fața asta îi plăcea băiatului.

În ochii tatălui apărea uneori o lucire bizară, și băiatul știa că, spre deosebire de mulți alții, tatăl lui nu știe și nu vrea să-și ascundă nerăbdarea, dorința pătimașă de a ajunge mai repede la planeta din regiunea Stelei Mari. Băiatul îi ierta această nerăbdare, pentru că îi ghicea motivele. Tatăl băiatului era geolog și își pierdea o prea mare parte din viață în așteptare, în navă, unde nu-și putea pune în aplicare cunoștințele și munca. De ani de zile tânjea după munca pe care o îndrăgise. Mama băiatului, specialistă în păduri și copaci, își petrecea și ea anii într-o așteptare chinuitoare. Spera probabil să găsească pe planetă păduri neobișnuit de mari și dese, cu arbori necunoscuți, care așteaptă de secole să li se dea un nume și să li se stabilească specia. Pentru că se putea ca pe planetă să nu existe ființe raționale.

Era de-a dreptul uimitor că aproape totul avea o denumire, și ca să dai un nume la ceva încă nenumit, trebuia să străbați milioane de milioane de kilometri într-un răstimp de zeci de ani. Băiatul trăia printre nume și denumiri, înțelesese demult și se obișnuise cu faptul că numele și denumirile le ușurau părinților și tovarășilor săi de drum contactul între ei, ca și contactul cu lucrurile. Ce-ar fi fost dacă nu existau nume și denumiri? Băiatul se și temea să-și închipuie una ca asta. Până și hăul nesfârșit de dincolo de pereții navei avea o denumire: i se spunea „vid”. Ce denumire scurtă! Așa, pustiul acesta i se părea băiatului mai puțin pustiu și un pic mai puțin înspăimântător.

Da, băiatul trăia printre lucruri și fenomene care aveau toate un nume. Dar, dintre toate ființele de la bordul navei, el singur poate că n-ar fi avut nevoie să poarte un nume. Toți îi spuneau „băiatule”, până și maică-sa, și taică-său.

– Băiatule! îl strigau tovarășii de călătorie.

– Băiatule, îi spunea robotul-jucărie.

Din partea unui obiect neînsuflețit era, desigur, oarecum o familiaritate. Dar băiatul nu se supăra. La urma urmei, robotul nu era stăpân pe cuvintele sale, ci le rostea potrivit unui program.

– Băiatule, îl întrebau cei mari, cum ți-ai petrecut ziua de azi?

Și fețele li se luminau, făcând să dispară expresia de îngrijorare, ceea ce el nu putea să nu bage de seamă. De ce? Cine știe?! Poate și pentru că, uitându-se la băiat, ei își revedeau copilăria. Numai comandantul navei nu se lumina la față când dădea ochi cu băiatul; rămânea la fel de sever și de preocupat ca întotdeauna. Băiatul îl înțelegea și-i aproba conduita. Comandantul nu-și îngăduia să se lase purtat de gânduri în trecut, și în felul acesta să-și îndulcească șederea aici. Cruțându-i pe alții, el nu se cruța niciodată pe sine, gândindu-se necontenit la răspunderea cu care era împovărat.

Comandantul se retrăgea la aparatele și la ajutoarele sale. Iar băiatul rămânea acolo unde-l surprindea interesul pentru lucruri, fenomene sau pentru tovarășii săi de drum. Necontenit ceva îi stârnea interesul, așa că, de fapt, el era întotdeauna ocupat cu ceva.

– Băiatule! îl strigau oamenii.

Îl strigau și lucrurile, chiar și acele lucruri care nu știau nici să vorbească, nici să gândească. Și băiatul le răspundea.

2

În acest loc al povestirii, Gherman Ivanovici se opri și lăsă caietul jos.

– Și mai departe? întrebă unul dintre elevi.

– Mai departe... răspunse Gherman Ivanovici, schimbându-și vocea și redevenind cel dinainte de începerea lecturii – un profesor ca toți profesorii, bătrân și obosit. Mai departe nu mai e nimic. Gromov a pus punct. Să sperăm că va scrie continuarea. Deocamdată povestirea nu are sfârșit.

Profesorul redevenise cel dintotdeauna, deși adineauri ni se păruse un artist. Mult mai mult decât atât, ni se părea a fi un fel de mijlocitor care îi ajuta pe elevi să înțeleagă teribila lume a navei, care zbura de atâția ani prin vid, și pe băiatul ce trăia în lumea asta bizară.

Gherman Ivanovici clătină din cap și se uită în colțul de lângă geam unde ședea Gromov, invitându-ne vădit să ne amintim că adevăratul mijlocitor nu era el, Gherman Ivanovici, ci Gromov.

Și toți ne-am amintit de Gromov, deși în timpul lecturii uitasem de el cu toții. Pe Gromov și pe noi toți ne pusese în umbră băiatul care ne captivase atenția prin vocea lui Gherman Ivanovici. Acum băiatul dispăruse, și dinaintea noastră ședea Gromov, care se făcea că n-are nici în clin nici în mânecă cu băiatul. Pe fața lui stăruia o expresie circumspectă, și se uita la noi ca și cum s-ar fi așteptat la vreo festă. Dar, pe cinstea mea, nimeni n-avea de gând să-i joace vreun renghi. Și dacă e s-o spunem de-adevărat, ei bine, el singur și l-a jucat scriind o lucrare așa de ciudată.

De ce a făcut asta? Nu știam, așa cum nu știau nici ceilalți și nici nu puteau să-și închipuie. Ciudat e că a scris în lucrarea sa nu despre el și nu despre cunoscuții săi, așa cum am scris noi toți, ci despre nu știu ce băiat ieșit din comun, de pe o altă planetă.

Acum, când se făcuse liniște, Gromov se simțea probabil jenat, și, în felul acesta, fără să vrea, ne silea să ne simțim jenați și noi toți ceilalți, inclusiv Gherman Ivanovici. Ședea în colțul lui de lângă geam, dar se părea că e undeva departe, la o depărtare de milioane de kilometri, împreună cu ciudatul lui băiat.

Altul poate, dar Gromov n-ar fi trebuit să scrie despre băiatul acesta. El era fiul unui cunoscut savant arheolog, ceea ce știa toată lumea. Toți știau, de asemenea, că, cu câțiva ani în urmă, tatăl lui Gromov a făcut nu știu ce mare descoperire. A găsit niște obiecte misterioase, care au stârnit o vie discuție. Într-un ziar de seară și în două-trei reviste au apărut câteva articolașe în care se arăta că tatăl lui Gromov ar fi descoperit urmele unor vizitatori de pe alte planete. Apoi revistele, cine știe de ce, n-au mai scris nimic despre asta, așa cum n-au mai scris nimic nici despre omul zăpezilor, în jurul căruia la început se făcuse atâta vâlvă. Și la școală s-a zvonit că nimic din toate acestea nu s-a confirmat – nici povestea cu vizitatorii de pe alte planete, nici cea cu omul zăpezilor. Și când te gândești că începusem să credem că omul zăpezilor ar exista cu adevărat. Așa că, ne-a părut tare rău la toți să ne despărțim de el.

Nimeni dintre noi n-ar fi vrut să fie în locul lui Gromov atunci când revistele au încetat brusc să mai scrie despre descoperirile arheologice ale tatălui său. De aceea, de față cu Gromov, noi căutam să nu discutăm pe teme de arheologie, dându-ne seama că el n-avea nici o vină. Nici tatăl lui Gromov nu era vinovat că nu știu ce ziarist nerăbdător s-a grăbit să tragă clopotele în legătură cu chestiunile astea discutabile, în loc să aștepte cuminte până ce oamenii de știință vor ajunge la o concluzie competentă.

Gromov suferea, desigur, se ferea de ceilalți, acasă se întorcea întotdeauna singur și nu invita pe nimeni dintre băieți la el, afară de mine și de Vlasov. Dar Vlasov era un molâu, și, de timid ce era, se bâlbâia mereu, cât despre mine, Gromov pur și simplu s-ar fi simțit jenat să nu mă invite. Eu stăteam vizavi de el și odată am spart un geam de la locuința lui; asta s-a întâmplat înainte ca tatăl său să fi făcut descoperirea aceea. Gromov se temea că dacă nu mă va invita, aș putea să-mi închipui că o face din pricina geamului. Era un geam scump, gros, ca de vitrină.

Dacă nu-l punem la socoteală pe Vlasov, care era atât de timid, încât într-o casă străină se temea și să se uite în jurul său, singur eu din toată clasa cunoșteam bine locuința lui Gromov. Era un apartament mare, în stil vechi, în care stăruia întotdeauna un miros ciudat, care nu-mi era cunoscut nici mie, nici lui Vlasov. Pe un dulap stăteau câteva cranii galbene și cafenii, cu niște cifre însemnate pe ele, iar într-un perete atârna un idol de lemn, care își holba la toți ochii albi și crunți, făcuți, așa cum mi-a spus Gromov, din obsidian.

Nici Gromov și nici .tatăl său nu te pofteau în cabinet. De fiecare dată mă uitam curios la ușa cabinetului, zicându-mi în sinea mea că după ușa asta se află, probabil, tot soiul de rarități, ba chiar și obiectele care au provocat discuțiile acelea aprinse ale specialiștilor. În adâncul sufletului regretam mult că ziariștii au amuțit așa tam-nesam și nu mai scriau despre descoperirile făcute de tatăl lui Gromov. Nu știu de ce aș fi vrut tare mult ca tatăl lui Gromov să-i biruie pe toți adversarii săi și să dovedească că are dreptate. Băieții mi-au spus că eu nu țin la adevăr, ci prețuiesc mai mult amorul propriu și orgoliul, pentru că sunt prieten cu Gromov. Dar nu-i adevărat – eu țineam mult la adevăr și aș fi vrut un singur lucru: ca adevărul să fie extraordinar și interesant. Și așa pe lume sunt prea multe adevăruri banale și neinteresante.

Pe urmă Gromov a încetat deodată să mă mai invite. Nu-l mai invita la el nici. pe Vlasov. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat (de fapt l-am întrebat numai eu, pentru că Vlasov stătea și clipea fâstâcit din ochi), Gromov ne-a răspuns:

– Știți, suntem în renovare.

– Și mult o să dureze renovarea asta?

Gromov s-a uitat într-un chip ciudat la Vlasov, pe urmă la mine, și a răspuns încet, abia auzit. Nici mie și nici molâului de Vlasov nu ne-a plăcut de loc răspunsul lui.

– Mult, a zis Gromov. Se fac reparații aproape capitale. Ne-a dat de înțeles într-o manieră politicoasă că nu mai avem ce căuta la el.

Eu mi-am zis că asta e din pricina geamului și m-am supărat. Vlasov însă a încercat să găsească altă explicație, mai rezonabilă.

– Asta, a zis el, cred că pornește nu de la Gromov, ci de la taică-său. În casă sunt niște valori misterioase.

– Și ce, o să-i furăm noi valorile?

– Nu-i vorba de asta. Tatăl lui Gromov are nevoie de liniște. Omul lucrează. Și probabil că mai există și alte motive întemeiate.

M-am uitat mirat la omul ăsta timid. Se vede că ținea tare mult la Gromov, dacă nu s-a simțit jignit și lua apărarea tatălui său.

Totuși ideea lui Vlasov în legătură cu motivele întemeiate aproape că m-a convins. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, altfel nici nu putea să fie. Munca unui arheolog trebuie ocrotită, ferită de ochi străini, dacă sunt la mijloc obiecte care au stârnit îndoielile specialiștilor. Argumentul acesta a începui chiar să-mi placă; nu-mi plăcea doar faptul că ochii străini erau tocmai ochii noștri.

Pe scurt, mai că m-am alăturat și eu punctului de vedere al lui Vlasov, am uitat de geamul spart și socoteam că și alții au uitat de el de mult. Odată, în scuarul unde băteam mingea, l-am întrebat pe Gromov:

– Ei, cum merge renovarea? Și Gromov mi-a răspuns:

– Mai durează.

De fapt nici nu mă așteptam la alt răspuns. Trecuseră numai trei luni de când contemplasem ultima oară craniile numerotate, ușa cabinetului misterios și ochii de obsidian ai idolului de lemn. Aș fi vrut tare mult să-l mai vizitez pe Gromov măcar o dată, dar îmi dădeam seama că până una-alta lucrul acesta era cu neputință. Trebuia să aștept.

Dacă nu mă-nșel, am amintit mai înainte că colegilor mei de clasă le plăcea să vorbească despre adevăr. Unul din ei, Mișka Drovodelov, repeta mereu niște cuvinte pe care le citise nu știu unde.

– Platon, spunea el, apropiindu-se cu un aer grav de mine ori de Vlasov, Platon, tu-mi ești prieten, dar adevărul mi-e mai scump.

Era ceva de efect. Dar eu știam mai bine ca oricine că el nu prea făcea casă bună cu adevărul. Pentru că, dacă ar fi ținut la adevăr, n-ar fi căpătat doiuri.

Eu însă țineam la adevăr, pe cinstea mea! Eram convins că arheologul Gromov, și datorită lui și fecioru-su un pic, ținea la adevăr, dar nu se grăbea cu el, de teamă să nu stârnească obiecțiile specialiștilor, și se pregătea cu migală ca să prezinte dovezi incontestabile.

Ei bine, tocmai în acea vreme a scris Gromov lucrarea aceea pe temă liberă despre băiat.

Clasa stătea cuminte, sub impresia povestirii. Gromov tăcea. Era o liniște stranie, apăsătoare, ca așteptarea a ceva neîmplinit. Pentru că povestirea se întrerupsese în locul cel mai interesant...

Apoi a sunat de ieșire și toți ne-am pus în mișcare. Deodată Drovodelov sări în sus, se apropie de Gromov și holbându-se la el, urlă în gura mare:

– Gromov, tu-mi ești prieten, dar adevărul mi-e mai scump!

Mi-am zis că acum povestea băiatului n-o să mai fie scrisă până la capăt: prostul ăsta de Drovodelov a stricat totul. Într-adevăr, povestirea a rămas fără sfârșit, dar eu i-am auzit totuși urmarea. Ce e drept, asta s-a întâmplat mai târziu, după vacanța de vară.

3

În timpul vacanței de vară nu m-am văzut niciodată cu Gromov. El a plecat la Komarovo, în tabăra de pionieri a Academiei de științe, eu la Molodiojnoe, în tabăra uzinei unde lucrează tatăl meu. Desigur, aș fi putut să-l întâlnesc întâmplător, pentru că Molodiojnoe nu era chiar așa departe de Komarovo. Dar toată vara nu m-am văzut cu nici unul din băieții noștri, afară de Drovodelov, care era în aceeași tabără cu mine. Mama lui era magazioner, așa că el nu stătea cu noi, ci cu maică-sa, într-o atenansă a personalului de serviciu. Dar ne vedeam în fiecare zi.

În dimineața când am sosit, el a venit fuga la mine și, luând un aer grav, a zis:

– Platon, tu-mi ești prieten, dar adevărul... Sărindu-mi țandăra, l-am apucat de gulerul cămășii și am țipat la el:

– Dacă îmi mai vorbești o dată de Platon și de adevăr, te-nvăț eu minte, chiar cu riscul de a fi dat afară din tabără!

Uitase, pesemne, ce impresie au făcut vorbele lui asupra lui Gromov și a noastră a tuturor după lectura povestirii.

Drovodelov s-a supărat foc și chiar i-au dat lacrimile. Mi-a zis:

– Dă-mi drumul! În primul rând, aceste cuvinte nu-mi aparțin mie, ci lui Socrate. Or el era un gânditor. Iar în al doilea rând... Dă-mi drumul! Vezi că nu ești în stradă, ești într-o tabără de pionieri.

– De data asta te las, i-am zis, dar să nu te mai aud vorbind de adevăr.

Și chiar că și-a băgat mințile-n cap și a încetat să mai vorbească despre adevăr și despre Platon, care, așa cum spunea el, îi era prieten, cu toate că a trăit cu două mii de ani în urmă. Nu mi-a iertat însă amenințarea. Vedeam asta după fața maică-si ori de câte ori mă întâlneam cu ea. Pe fața ei sta scris totul: și despre adevăr, și despre Platon, și despre gestul meu când era să-i smulg lui fecioru-su gulerul de la cămașă. Altfel avea o față foarte plăcută, mare și plină, și chiar simpatică, atât că exprima mult prea multe simțăminte.

Da, Drovodelov nu mai pomenea de adevăr. Era și asta ceva. Am observat de mult că atunci când un om nu prea deștept rostește vorbe cuminți spuse de altcineva, vorbele acestea se prostesc și ele, cu toate că cel care le rostește nu adaugă nimic de la el. De ce oare? Nu știu. Dar destul despre Drovodelov. În tabără ni s-a făcut la toți lehamite de el. Veșnic se tocmea, cerșea câte ceva, bârfea echipa de fotbal împotriva căreia juca. Până la urmă a fost lăsat pe tușă, în calitate de spectator. În loc să-și facă autocritica, a dat vina pe mine.

– Halal coleg! se văicărea.

Nu știu de ce, dar asta m-a mișcat, așa că m-am rugat de băieți să nu-l arunce la lada cu gunoi.

Nu-mi arde mie să vorbesc despre Drovodelov, pe cinstea mea că nu-mi arde de loc, pentru că nu e un om prea interesant. Dar, ca un făcut, nu pot să nu vorbesc despre el. În ziua aceea despre care am să vorbesc mai jos, Drovodelov s-a apropiat de mine, mi-a dat o palmă peste umăr și a zis:

– Ieri am fost cu mama la oraș.

– Ei și?

– Am noutăți!

– Ce fel?

– Gromov se mută la altă școală.

– De ce?

– Li se dă o nouă locuință. Au și primit repartiția. Doar n-o să vină tocmai din Ciornaia Recika în Vasilievski Ostrov.

– Nu se poate ca din pricina locuinței să vrea el să părăsească clasa, am zis eu, simțind însă că argumentul meu nu era câtuși de puțin convingător.

Drovodelov s-a uitat la mine și deodată fața lui a început să semene cu a maică-si,

– Găsești că trebuie să te prefere pe tine locuinței?

– Dacă alde Gromov ar fi vrut să se mute, nu se apucau ei să facă reparații capitale.

– Va să zică nu mă crezi?

– Nu te cred.

– Ce, tu nu știi că eu spun întotdeauna numai adevărul? Da, Drovodelov se socotea un om al adevărului. Acum doi ani el a venit la noi la școală de undeva din Baburin și se lăuda la toți că maică-sa e cel mai bun inginer din Leningrad și că lucrează la Uzina metalurgică, în secția de turbine cu aburi. Dar pe urmă s-a aflat că ea lucrează iarna la un chioșc de bere, iar vara e magazioner în taberele de pionieri. Ca să nu-l punem pe Drovodelov într-o situație jenantă, de fiecare dată când venea vorba despre turbinele cu aburi, schimbam tema discuției. Molâul acela de Vlasov și-a dat cu părerea cum că mama lui Drovodelov a fost într-adevăr cândva inginer, dar că și-a pierdut calificarea și și-a schimbat profesia.

Dar destul despre mama lui Drovodelov! Destul!

Vestea despre Gromov m-a mâhnit mult. După cum se știe, soarta nu prea îi răsfață pe școlari. Oameni interesanți, cu un trecut sau un prezent enigmatic, întâlnești mai des în cărți decât în școală. Or Gromov îmi atrăsese de mult atenția, nu numai datorită descoperirilor făcute de tatăl său, dar și ca personalitate de sine stătătoare.

Dacă mi s-ar cere să descriu aspectul exterior și caracterul lui Gromov, mă îndoiesc că aș reuși s-o fac. Avea o înfățișare din cele mai comune, dacă nu punem la socoteală șuvița de păr cărunt de deasupra urechii stângi. Gromov a încărunțit deîndată ce a venit pe lume, încă înainte de a se fi deprins să aibă emoții și să șuiere. Șuvița de păr cărunt și ochelarii cu ramă verzuie dădeau feței sale o expresie gravă și chiar o anumită prestanță. Nu știu care din băieți i-a zis „academicianul”, dar porecla nu s-a prins. De el nu se prindea nimic: nici noroiul, nici praful, nici vorbele rele și pizmașe. Avea el ceva ce-l făcea să semene cu băiatul despre care a scris în compunerea aceea. În timp ce Gherman Ivanovici citea lucrarea lui, eu mi l-am închipuit pe băiatul acela cu o șuviță de par cărunt deasupra urechii stângi, ca la Gromov, cu toate că în povestire nu se pomenea nimic de șuviță. Am băgat de seamă mai demult că atunci când citești o nuvelă, o povestire sau un poem, întotdeauna cauți la erou vreo asemănare cu careva dintre cunoscuții tăi. Mi-aduc aminte că atunci când am citit pentru prima oară celebrul poem al lui Pușkin, am priceput îndată cu cine seamănă Evgheni Oneghin. Seamănă grozav cu un tânăr frumos și fercheș pe care l-am văzut odată pe bulevardul Nevsky, lângă cafeneaua „Sever”. Stătea cu un picior înainte, într-un pantalon strimt, și pe fața lui scria că s-a plictisit de toate pe lume și că nu știe ce să facă.

Da, acum sunt convins că Gromov semăna cu băiatul acela care s-a născut într-o navă cosmică. Și asta nu numai din pricina șuviței de păr cărunt, ci și pentru că Gromov știa foarte multe. Nimeni din școală nu știa atâtea câte știa Gromov. Dar el n-a fost niciodată primul din clasă. Ceea ce știa el nu avea nimic comun cu programa analitică. Așa bunăoară, el știa de undeva, ba încă absolut precis, ce mărime avea creierul unui plesiozaur mort cu milioane de ani în urmă. Asta n-o știa nici chiar Ivan Stepanovici, profesorul de biologie. Dar noi nu puteam să înțelegem la ce foloseau toate cunoștințele astea, de vreme ce ele nu erau cuprinse în manuale și în programa analitică. Cu excepția lui Gherman Ivanovici, profesorii nu prea puneau preț pe cunoștințele astea. Ar fi stupid să ne închipuim că ei prețuiau numai ceea ce era cuprins în manuale și în programa analitică; pur și simplu, având experiența vieții, își dădeau seama că lui Gromov nu i-ar fi fost de cine știe ce folos în viața și în activitatea lui viitoare să cunoască mărimea creierului unui plesiozaur și că noi trebuie să cunoaștem bine ceea ce întâlnim la fiecare pas. Pentru că e îndoielnic ca el, sau noi, sau oricine altcineva să întâlnim vreodată un plesiozaur.

Nu m-am putut stăpâni și odată i-am și spus toate astea lui Gromov, de față cu Vlasov și cu Drovodelov, care era prezent ca întotdeauna. Drovodelov a izbucnit într-un râs cu totul nelalocul său. Gromov s-a uitat la mine cu o privire ironică, și, fără a rosti o vorbă, a scos din servietă o tăietură din ziar și ne-a întins-o. Am citit și am făcut ochii mari. În tăietura din ziar se spunea că, cu câteva zile în urmă, într-unui din lacurile Scoției a fost găsit un plesiozaur viu.

La ora de biologie i-am arătat decupajul lui Ivan Stepanovici, și, nu știu de ce, el s-a simțit stânjenit, fiind pare-se nemulțumit de această descoperire. La sfârșitul orei ne-a spus:

– Cu asta nu se câștigă nimic. Apoi, după un răstimp: Și nici nu se pierde.

Vorbele acestea ni s-au părut atunci tot atât de enigmatice ca și descoperirea plesiozaurului.

Dar cred că am vorbit destul despre plesiozaur. Și așa plesiozaurul e bine cunoscut tuturor. Dar Gromov știa multe lucruri despre care în manualele noastre nu era nici pomeneală. El știa, bunăoară, despre apă lucruri pe care nu le știa nimeni dintre noi. Și despre gheață știa ceea ce nu știa, cred, nici profesoara de chimie, Vera Nikolaevna. O dată, la ora de chimie, el a zis că gheața nu e un corp solid, așa cum își închipuie mulți.

– Dar ce e? l-am întrebat noi.

Se numesc corpuri solide acele substanțe ale căror particule formează o structură regulată, o rețea cristalină.

Mi-am adus aminte de sticlă, mi-am adus aminte că sticla e atât de dură, încât se taie cu diamantul, și i-am pus lui Gromov o întrebare perfidă.

– Dar sticla, l-ara întrebat, e un corp solid ori nu?

– Nu, mi-a răspuns Gromov. Sticla e un lichid de o înaltă vâscozitate, răcit.

Vera Nikolaevna nu lua parte la această discuție. Atunci când intram în domeniul chimiei și al fizicii, era mai bine să nu ne punem cu Gromov. Nimeni nu știa de unde își lua el informațiile, și era greu să-l verificăm.

Cei mai buni elevi știau și ei multe, frecventau diverse cercuri de la Palatul pionierilor și urmăreau ultimele noutăți. Dar, ca să folosim expresia aceea a lui Ivan Stepa-novici, care ne-a căzut cu tronc la inimă, de la cunoștințele acestea nu se câștiga nimic și nu se pierdea nimic. Cu Gromov era altceva. Cunoștințele pe care le avea făceau din el alt om. Ce vreau să zic cu asta? Voi încerca să explic. Cât tăcea, Gromov era un elev ca mulți alții, ca noi toți. Dar era destul să deschidă gura, ca să se schimbe cu totul. Devenea mult mai inteligent, superior unui elev de rând, și părea că acesta e el cel adevărat, numai că, până una-alta, o ascunde.

Când răspundea la o întrebare a profesorului, Gromov nu se pripea niciodată, așa cum făceau premianții și fruntașii la învățătură. Dimpotrivă, răspundea domol, ca și când încă n-ar fi știut răspunsul cel bun și s-ar fi sfătuit muțește cu cineva dinăuntrul lui.

Ce-aș mai putea spune despre Gromov? Cred că nimic, deocamdată. Când are să se mute în Ciornaia Recika și are să se transfere la altă școală, atuncea da, poate că am să pot spune mai multe. Pentru că atâta vreme cât omul stă zi de zi cu tine în aceeași clasă, cu șuvița lui căruntă și cu bărbia despicată, și câtă vreme îl vezi zilnic cum scrie păcănind cu creta în tablă, sau citește un număr nou din „Znaniesila”, e greu să spui ceva interesant despre el. Dar poate că Gromov nici n-o să se mute în Ciornaia Recika, și Drovodelov a scornit toate astea așa, ca să spună și ol o noutate...

4

Când au început cursurile și am intrat în clasă, nu prea speram să-l văd pe Gromov. Dar el ședea liniștit la locul său de lângă geam, și, ca să nu piardă vremea degeaba, citea nu știu ce carte.

L-am salutat și pe urmă, ca și când mi-aș fi pierdut controlul, l-am întrebat, așa, tam-nesam:

– Ei. ce mai face băiatul? O să avem urmarea? Credeam că Gromov va lăsa întrebarea să-i treacă pe lângă urechi, dar el mi-a răspuns, și încă, se pare, cu toată plăcerea:

– Caietul e la Gherman Ivanovici. În timpul verii am reușit să mai găsesc unele materiale despre el.

– Bine, dar băiatul acesta e o ficțiune, tu ai scris o fantezie, o poveste...

Gromov s-a uitat la mine și mi-a răspuns cu o întrebare:

– Ești sigur?

– Dar tu? Ce, tu nu ești sigur?

Gromov a râs și a spus niște vorbe al căror sens, oricât m-am străduit eu, n-am putut să-l înțeleg:

– Nu importă dacă cineva e sigur ori ba. Totul e mult mai complicat.

Am vrut să-l mai întreb ceva, dar n-am mai apucat, pentru că a venit Drovodelov și s-a așezat lângă mine. Iar de față cu Drovodelov nu voiam să vorbesc despre băiat. Drovodelov ar fi intervenit neapărat și s-ar fi pornit cu întrebările, pentru că îi plăcea întotdeauna să-și vâre nasul unde nu-i fierbe oala.

– Am o noutate, mi-a spus încet Drovodelov, aplecându-se înspre mine ca să nu-l audă Gromov. După lecții, Gherman Ivanovici o să ne citească urmarea despre băiat. O aiureală, nu? Da, niște scorneli. Oare o să trebuiască să ascultăm aiureala asta?

Vorbea foarte încet, dar mie mi-era totuși teamă să nu-l audă cumva Gromov,care se apucase iar să citească.

Drovodelov nu s-a înșelat. După sfârșitul orelor, Gherman Ivanovici a citit continuarea povestirii. De data aceasta a citit mult mai prost.

Nava cosmică își urma zborul. Băiatul și-a dat examenele și își petrecea vacanța tot aici, la bordul navei. Vacanța de vară, sau de iarnă? Asta n-are importanță. În navă nu era nici vară, nici iarnă. Cine l-a examinat? Oricine nu s-a lenevit s-o facă, începând cu comandantul și sfârșind cu bucătarul-farmacist. Cei mai severi și mai cusurgii examinatori au fost mașinile de memorizare. Una din ele i-a pus băiatului o întrebare al naibii de parșivă.

– Spune-mi, băiatule, l-a întrebat ea cu o voce frumoasă de bărbat, în ce an a fost inventată roata?

Băiatul n-a știut să răspundă. În gând, a trecut în revistă toate datele descoperirilor și invențiilor importante, dar despre roată nu și-a amintit nimic.

Mașina a așteptat îndelung răspunsul, pe urmă a zis, de data asta cu o voce de femeie:

– Nu te mai osteni degeaba! Nimeni nu știe când s-a inventat roata, nici chiar eu. La epoca aceea, locuitorii planetei noastre nu aveau încă noțiunea datelor calendaristice.

Poate că mașina n-ar fi trebuit să-i pună băiatului o întrebare la care nu există răspuns. Și încă să-și mai și schimbe vocea. Pentru că băiatul avea și așa destule emoții. La toate celelalte întrebări a răspuns fără greșeală.

A venit vacanța și băiatul a uitat numaidecât de întrebarea aceea păcătoasă. Era mai fericit decât toți din navă, pentru că el aici s-a născut, și despre toate celelalte știa numai din auzite. Spre deosebire de ceilalți, el nu avea pe planeta îndepărtată vreo cunoștință căreia să-i ducă dorul. Toți cunoscuții lui erau aici, în preajmă. Aici era nu numai prezentul lui, dar și trecutul, cât despre viitor, despre el nu putea decât să facă presupuneri. Viitorul depindea de teoria probabilităților și de planeta aceea necunoscută spre care zburau ei. Despre planeta asta se vorbea mult în navă. Fiecare și-o închipuia, se pare, după gustul său. Unii socoteau că acolo trăiesc ființe super-raționale și civilizate, alții considerau că pe planetă nu le-a venit încă rândul ființelor înzestrate cu rațiune și că ea e populată numai cu reptile. Băiatul avea și el ipoteza lui. El era încredințat că planeta e populată cu copii. În adâncul inimii își dădea seama că lucrul acesta e cu neputință. Dar ar fi vrut tare mult să vadă copii înainte de a deveni matur și de a îmbătrâni. Băiatul nu împărtășea nimănui ipoteza sa, pentru că îi era teamă de logica rece și necruțătoare a adulților, care aveau să-i demonstreze, așa cum se demonstrează o teoremă, că visul lui nu se poate împlini.

După ani îndelungați de zbor fără oprire, în navă se statornicise un ritm de viață aparte. Ritmul acesta le ușura existența tuturor membrilor expediției și echipajului, așa că ei aproape nici nu simțeau că numai pereții navei îi despart de hăul rece și înfiorător.

Acest ritm, așa cum a aflat băiatul, avea și el o denumire: se numea cotidian. Oricât se gândea băiatul, el nu putea cu nici un chip să pătrundă înțelesul adevărat al acestui cuvânt, cu toate că alte cuvinte și denumiri le înțelegea îndată și fără greutate. Simțea că acest cuvânt ascundea în el ceva grozav de însemnat și chiar misterios. Poate că oamenii mari s-au înțeles între ei, deîndată ce s-au îmbarcat în navă, să nu se gândească de loc la hăul nesfârșit, apoi a apărut ritmul acesta, care i-a distras de la gândurile îngrijorătoare, așa cum te distrage somnul sau munca.

La bordul navei cosmice erau reprezentate aproape toate profesiile. Se afla aici și un filozof. El căuta să tălmăcească tot ce se întâmpla și, cu ajutorul gândirii, făcea ordinea cuvenită în noianul de întâmplări.

Odată, întâlnindu-l pe filozof în secția mașinilor logice, băiatul și-a luat inima-n dinți și l-a întrebat ce este cotidianul.

Filozoful i-a zâmbit cu blândețe.

– Cotidianul, a zis el, este un șir de obișnuințe pe care noi nici nu le luăm în seamă, așa cum nu luăm în seamă hainele cu care suntem îmbrăcați. Dar e destul să ne dezbrăcăm și să ieșim afară pe ger...

Filozoful a amuțit brusc, amintindu-și că vorbește cu băiatul și nu cu un adult.

A zâmbit încă o dată și a plecat.

Băiatul n-a mai pus întrebări. Căuta să nu se gândească la asta. Și-a zis că cotidianul există numai pentru adulți, iar la copii nu există și nici nu poate să existe, într-adevăr, băiatului totul i se părea nou și neobișnuit, chiar și ceea ce văzuse de multe ori.

Îi vedea pe toți muncind, făcând calcule, inventând sau studiind! Intra prin laboratoare. Peste tot era binevenit, dar mai ales, cine știe de ce, acolo unde se făceau cercetări asupra celor mai complexe fenomene, de pildă în laboratorul de biologie submoleculară. Poate din pricină că cercetătorii cufundați în studierea unor lucruri nevăzute și necunoscute, .sesizate numai de aparate din cele mai complexe, pierdeau ore întregi legătura cu lumea înconjurătoare, și băiatul li se înfățișa ca un sol al acestei lumi minunate, apariția lui amintindu-le de ea.

Apoi băiatul pleca, și în laborator se tăcea liniște. Dar toți știau că băiatul e undeva alături, pentru că, deși nava era marc, aici totul era alături, totul era aproape. Jar băiatul, ieșind din laborator, se gândea intens la lumea sub-moleculară, și gândul i se avânta acum nu dincolo de pereții navei, în nemărginirea Universului, ci în microcosmosul infinit. Și atunci el se închipuia nesfârșit de mare, alcătuit dintr-o mulțime de lumi.

În orele libere, unii dintre membrii expediției jucau șah. Stând în spatele câte unuia din jucători, băiatul se uita la tablă și făcea presupuneri asupra mutării următoare. Cel mai prost juca muzicianul. Pierdea întotdeauna, cu oricine ar fi jucat – cu mașinile sau cu parteneri vii. Pierzând, se necăjea amarnic, dar nu se putea stăpâni să nu joace. Băiatul se necăjea văzându-l că pierde mereu.

După ce pierdea o partidă, muzicianul se retrăgea în cabina sa ca să compună muzică. Odată l-a luat cu el în cabină pe băiat și a pus picupul, pentru ca băiatul să asculte o melodie nouă.

Băiatul asculta, și sunetele se revărsau diafane și luminoase. Era ceva ca clinchetul țurțurilor de gheață lovindu-se unii de alții, era ca și când ar fi cântat apa, aci susurând, aci vuind și prăvălindu-se peste bolovani.

Încetul cu încetul băiatul își închipui o planetă necunoscută, cu o mulțime de râuri, râulețe și pârâiașe. Apa îngâna un cântec minunat.

Și deodată simți că dacă cântecul exista deja, încă nu exista urechea și rațiunea care să-l audă și să-l înțeleagă. Pe planetă nu le venise încă rândul ființelor înzestrate cu rațiune... Da, pe planeta aceea despre care vorbea muzica.

Sunetele se revărsau într-una, diafane și luminoase. Și băiatului i se părea că râurile și pâraiele de apă și țurțurii de gheață sunt aici, alături de el – atât de limpede și de frumoasă era melodia.

Apoi s-a făcut liniște. Tăceau amândoi – și compozitorul, și băiatul. Dar băiatul era totuși băiat și nu putea să tacă multă vreme,

– Vorbește-mi, te rog, îl rugă pe muzician.

– Despre ce?

– Tot despre aia, zise băiatul abia auzit.

Și muzicianul a înțeles ce-l roagă băiatul și a început să-i vorbească despre planeta pe care s-a născut și unde și-a petrecut tinerețea. Era un bun muzician, dar un prost povestitor; se încurca des și repeta unul. și același lucru.

S-a născut în pădure, la poalele unui munte pe creștetul căruia era un lac. Din pragul căsuței părintelui său, custode la o rezervație naturală, pornea o potecuță care pătrundea șerpuind în pădure și se pierdea în desiș.

Dar afară de potecuță, de copaci și de muntele cu un lac în creștet, spunea muzicianul, mai era și altceva, ce se numea necesitate. Când viitorul muzician a mai crescut, a trebuit să se despartă de potecuță, de pârâiaș, de munte și de lacul aflat sus pe creștetul lui, lângă un nor albastru. O mașină iute ca fulgerul l-a dus la oraș. Și în oraș era bine. Dar acolo nu era muntele cu lac în creștet. Viața i-a răpit viitorului muzician muntele și lacul acela. Dar el nu s-a lăsat cuprins de disperare, pentru că și-a dat seama încă de pe-atunci că viața e alcătuită nu numai din câștiguri, ci și din pierderi.

– Și ce-ai dobândit tu? l-a întrebat băiatul.

– Am dobândit experiența, i-a răspuns muzicianul.

– Dar ai dat în schimbul ei muntele și lacul.

– Poate am să mă mai întorc vreodată la muntele acela, a zis gânditor compozitorul.

– Când?

– Pot eu să știu? Mai întâi trebuie să vizităm planeta aceea misterioasă. Apoi vom mai pierde încă mulți ani cu drumul de întoarcere. Iar viața e scurtă...

Muzicianul a tăcut deodată și pe fața lui a apărut 6 umbră de îngrijorare. Omul acesta era omul cel mai lipsit de griji din toată nava. Dar acum semăna și el cu ceilalți. Și băiatul și-a zis pentru întâia oară că distanța pe care trebuie s-o străbată nava se măsoară nu cu spațiul și cu timpul, ci cu viața. Era ceva extraordinar... Anii treceau, și chiar dacă muzicianul avea să mai revadă vreodată muntele copilăriei, asta avea să se întâmple abia atunci când el va fi tare bătrân. Dar se putea ca el nici să nu mai apuce ziua aceea.

Vrând să-i spună ceva plăcut și să-i mai ogoiască dorul după lacul de pe creștetul muntelui, băiatul zise:

– Dacă n-ai să vezi tu muntele, poate am să-l văd eu. Am să-l salut din partea ta.

Un răstimp au rămas tăcuți. Se simțeau stânjeniți amândoi. Pe urmă băiatul s-a gândit că muzicianul nu i-a spus totul. Nu i-a spus ceea ce era mai important, și asta era bine. Băiatul știa că pe muzician l-a părăsit femeia iubită, ca să se ducă după altul. Și chiar dacă ea avea să se căiască pentru ceea ce a făcut, nu se mai putea îndrepta nimic; compozitorul se afla acum mult prea departe de ea și avea să se întoarcă acasă bătrân.

La bordul navei era un singur om bătrân – tehnicianul calculator-șef, specialistul în grija căruia se aflau mașinile de calcul. Toți știau că el nu se va mai reîntoarce acasă, pentru că era prea bătrân. Dar el se ținea tare. Bucătarul-farmacist, care nu prea stătea bine cu sănătatea, a zis odată, cu invidie în glas, că bătrânul acesta o să trăiască mai mult ca toți, chiar și decât băiatul, și dacă îi e dat cuiva să se întoarcă acasă, apoi acela va fi el.

Băiatul se tot uita pe furiș la bătrân. Ei doi aveau ceva comun. Bătrânul era mai în vârstă decât toți, băiatul era mai mic ca toți ceilalți.

A fost cândva copil bătrânul acesta? Trebuie să fi fost, căci n-a îmbătrânit deodată. Când îl întâlnea pe băiat, bătrânul îl întreba uimit:

– Tu de unde ai apărut, băiatule?

Băiatul își dădea seama că bătrânul glumea. Dar era oare cazul să spună unul și același lucru de fiecare dată? Și bătrânul se uita la băiatul acesta care nu avea trecut, pe când el avea aproape atâta cât era înregistrat în memoria mașinilor păstrătoare de informații și de fapte. Cam cu doi ani în urmă, bătrânul a surprins o mașină comițând o inexactitate, și multă vreme toți făceau haz amintindu-și de întâmplarea asta.

Uitându-se la bătrân, băiatul auzea trecutul. Trecutul trăia în bătrân, în ochii lui cu priviri aspre pe sub sprâncenele cărunte. Trecutul se păstra în el ca în memoria mașinilor. Dar tăcea, stăpânit de sentimentul propriei demnități. Pentru că bătrânul nu era o mașină de memorizare, gata să răspundă oricui la orice întrebare superficială. Trecutul care sălășluia în bătrân era și el cu totul altul, nu ca cel din memoria aparatelor de informare. Mașinile țineau minte diferite date, fapte, evenimente și întâmplări. Bătrânul, laolaltă cu toate aceste fapte și întâmplări, își mai amintea și de el, și de alții.

E ciudat că tocmai de bătrân și-a amintit băiatul în noaptea aceea când hăul era cât pe ce să înghită nava. Dar despre asta – despre hău, despre navă și despre băiat – vom vorbi mai departe.

– Asta-i tot, zise Gherman Ivanovici, parcă mâhnit și parcă bucuros, și închise caietul. Să așteptăm continuarea.

Toți tăceau. Chiar și premianții și deștepții cărora le plăcea să pună întrebări. Numai Drovodelov nu se putu stăpâni și, aplecându-se spre mine, zise:

– Aiureală! Ce aiureală! A început să mă doară capul de atâta aiureală. Ce-i cu bătrânul ăsta, sau cu lacul ăla din creștetul muntelui? Ce-i cu el acolo?

Simțeam și eu că povestirii îi lipsea ceva. Gromov se lăsase furat de mașinile de informare și de bătrân, și se abătuse de la firul povestirii. Va trebui să i-o spun.

5

Desigur, Drovodelov n-avea dreptate când spunea că povestirea despre băiatul acela e o aiureală și o plictiseală curată. Dar mie începutul mi-a plăcut mai mult decât continuarea. Mă așteptam, ca de altfel și toți ceilalți, că băiatul va săvârși vreun act de eroism. Dar așa ceva nu s-a întâmplat. În povestire totul se desfășura mult prea banal și obositor de încet, așa cum se scurge timpul înainte de examene, și abia spre sfârșit s-a întâmplat ceva. Dar ce anume nu se știa. Deci Drovodelov avea oarecum dreptate. Dar din partea lui Gromov asta era o greșeală. Nu se poate să le dai prilej celor de soiul lui Drovodelov să se laude cu dreptatea lor. Dar destul despre Drovodelov. Cu atât mai mult cu cât el a lipsit apoi o săptămână, fiind plecat cu maică-sa la niște neamuri la Luga.

Gromov se arăta zgârcit la vorbă și la toate întrebările cu privire la băiat, răspundea scurt:

– Ce vină am eu? Nu eu am zburat cu nava aceea. Dorofeev, cel mai bun elev din clasă, s-a apropiat de el și l-a întrebat zâmbind prin ce e, la urma urmei, remarcabil băiatul.

Gromov i-a răspuns:

– E remarcabil prin aceea că s-a născut în spațiul cosmic, unde se nasc numai stelele. Tu unde te-ai născut?

– Eu m-am născut în cartierul Vasilievski Ostrov, la spitalul „Otto”.

– Și ce zici, l-a întrebat Gromov, e vreo deosebire între spitalul „Otto” și punctul acela din spațiu unde s-a născut băiatul?

Dorofeev a ridicat din umeri și a răspuns că el nu vede o deosebire prea mare. Și răspunzând așa, s-a uitat la noi de sus.

Gromov însă nu se uita niciodată de sus la cineva; n-a făcut-o nici chiar atunci când ziarele au scris despre descoperirile tatălui său. Dar după ce au încetat să mai scrie, Gromov părea cam plouat. Acum ne uitam și noi la el așa ca și când între comportarea lui și soarta tuturor descoperirilor s-ar fi întins un firicel și firicelul acesta s-a rupt. De altminteri, toate astea erau tulburi. Dar de când a început el să scrie povestirea despre băiat, firicelul acesta a apărut din nou, întinzându-se între noi, el și descoperirile acelea despre care nu mai scriau ziarele. Era tare subțire firicelul acesta și invizibil, dar îl simțeam aproape toți. Unii ar fi vrut chiar să-l rupă, mai cu seamă Drovodelov. Firicelul îl încurca; de, așa era el. Orice putea fi tăiat sau rupt îl încurca. O dată a tăiat firul de la un telefon public și a adus receptorul în clasă. L-am întrebat:

– Ce, te încurca receptorul?

– Ba nu, mă ajuta, a zis el.

– Dar te-ai gândit câți oameni și-au pierdut timpul din pricina ta?

– Puțin îmi pasă mie de asta, a zis el; de-aia există timpul, ca să fie pierdut.

Când s-a întors de la Luga, Drovodelov s-a apucat iar de năzdrăvăniile lui. Ai fi putut crede că povestirea despre băiat îi tulburase viața. Venea în clasă, se așeza în bancă și, întinzându-și picioroangele, cerea să i se explice dacă este posibil ca într-o navă cosmică să se nască un băiat și să trăiască atâția ani, zburând nu se știe unde.

I se răspundea:

– Ca ipoteză, e posibil.

– Bine, asta mai pot s-o admit, se învoia el, dar de ce se află în navă un filozof, un bătrân și un compozitor? Ce, fără ei nu se poate?

Și noi îi răspundeam:

– Desigur, se poate și fără ei. Dar cu ei e totuși mai bine. Unul compune muzică, altul își deapănă amintirile, altul luptă cu forța gândirii sale împotriva prejudecăților și a superstițiilor.

– Perfect, nu se lăsa Drovodelov. Deci un compozitor, un filozof, un bătrân și pe deasupra un băiat, care putea tot așa de bine să lipsească. Dar acum hai să socotim câtă energie, hrană, oxigen, medicamente și alte lucruri necesare s-au consumat în navă; Pentru că nava se afla în zbor de mulți ani.

– Poate se mai află și acum. Doar nu cunoaștem încă sfârșitul povestirii...

– Hai să socotim.

Și zicând acestea, luă creionul și o foaie de hârtie și se apucă să socotească. Firește, aștepta să i ne alăturăm și noi. El nu prea era tare la socoteli și putea lesne să greșească. Dar nimeni dintre noi n-avea de gând să facă o asemenea contabilitate și să socotească cât a mâncat, cât a băut și cât aer a respirat băiatul. N-are decât să mănânce, să bea și să respire sănătos! Dar vezi, asta nu-i dădea pace lui Drovodelov, așa că lua creionul și se apuca iar de socotelile lui.

Făceam și noi calcule, dar cu totul de altă natură. Calculam ce dimensiuni trebuia să aibă nava ca să transporte tot ce era necesar pentru o călătorie atât de îndelungată. Îl tot întrebam pe Gromov câte ființe erau la bordul navei, câte mașini, ce energie folosea nava – fotonică, atomică sau vreo energie legată de folosirea forțelor antigravitaționale? în ce raporturi era nava cu timpul? Suferea influența obișnuitului paradox al lui Einstein, sau a spațiului-zero, despre care au scris nu o dată autorii de povestiri fantastice?

Cu privire la spațiul-zero purtam discuții mari. Nimeni nu putea să înțeleagă ca lumea ce-i asta. Cel mai bun elev, Dorofeev, a zis că e o noțiune despre care, deocamdată, au noțiuni numai autorii de povestiri fantastice. Atunci l-am luat la întrebări pe Gromov și el ne-a spus că nici nu putea fi vorba de spațiul-zero; băiatul trăia într-o lume tridimensională, perfect reală, și se deplasa cu o viteză apropiată de viteza luminii.

Acum să revenim la firicelul pe care voia atâta de mult să-l rupă Drovodelov. Îl simțeam cu toții, firicelul acela. Nu știu ce legătură ciudată – nu telefonică, nici telegrafică, nici prin radio, nici cuantică, ci pur psihică, aș zice – ne punea în contact cu băiatul acela care se afla poate în trecut, poate în viitor, undeva într-un punct necunoscut din Univers.

Am citit că mijloacele de comunicații nu au fost încă suficient studiate. Într-adevăr, există, așa cum susțin unii oameni de știință, câmpul-psi, a cărui esență fizică e încă necunoscută. Băiatul din Cosmos devenise real și pătrunsese temeinic în viața noastră. Ca să înțelegem mediul în care se afla băiatul, am început să urmărim noutățile din domeniul științei și tehnicii. Parcă eram cuprinși de friguri. Ba unul din noi, Leonid Staroverțev și-a făcut o cartotecă, notând pe fișe orice eveniment din știință și tehnică. Obișnuia să poarte fișele cu el, prin buzunare. Strângând din ochii miopi, își consulta fișele în timpul orelor. Câte găseai în fișele astea! Era vorba aici și despre stelele supernove, și despre acizii nucleici, și despre memoria genetică automată a păsărilor, și despre acele animale raționale care sunt delfinii, și despre limba străvechiului popor maya, și despre albine și furnici, insecte sociabile, care comunică între ele exclusiv cu ajutorul ultrasunetelor.

Staroverțev ședea în fața mea. Uitându-mă peste umărul lui, puteam să-mi îmbogățesc și eu cunoștințele. Odată l-am întrebat:

– Ai ceva despre omul zăpezilor?

– Nu. Fișa asta am lăsat-o încă necompletată.

– Păi de ce? l-am întrebat.

– Pentru că aștept ca știința să rezolve problema, încă aflată în discuție.

M-a cuprins un sentiment ciudat, auzind cuvintele acestea reci. Va să zică nici fișa în care trebuiau să fie notate descoperirile lui Gromov-senior n-a fost completată și așteaptă ca știința să rezolve problema.

6

Gromov venea cu regularitate la ore. Se vede treaba că părinții lui amânaseră mutarea în casa cea nouă din Ciornaia Recika din motive independente de voința lor. Poate că constructorii încă nu și-au îndeplinit angajamentele și n-au isprăvit blocul la termen, ori poate că comisia de recepție s-a dovedit a fi prea pretențioasă și n-a vrut să facă recepția, constatând vreo crăpătură în tavan și rebutând totodată și zugrăveala. Eu unul n-aveam nici o pretenție față de constructori și de comisie; tare nu-mi venea să mă despart de Gromov și să tai firicelul acela despre care am vorbit.

Gromov venea și pleca. Ședea la locul său de lângă geam, și atunci când voiam să mă uit la el, mă făceam că privesc afară. Geamul era mare, larg, luminos; de cealaltă parte a geamului, dedesubt, se afla strada, cu copacii ei și cu oamenii de pe trotuare. Vizavi era altă casă, și avea și ea un geam, și la geamul acela ședea o babă grasă care mânca prune și scuipa sâmburii direct pe trotuar Uitându-te la ca, ai fi putut crede că așa își duce va viața, fără a se depărta o clipă de la geam.

Uitându-mă pe geam, mă gândeam că băiatul habar n-avea ce sunt alea geamuri (de unde geamuri la nava blindată?), și lui îi ținea loc de geam ecranul, care, firește, nu putea să înlocuiască pe de-a-ntregul un geam. Și mă mai gândeam că geamul e un lucru minunat, că datorită lui peretele parcă nici n-ar exista și poți vedea până hăt departe, cerul și norii, copacii și baba care mănâncă prune. L-am întrebat de aceea pe Staroverțev dacă în fișele lui nu scrie ceva despre geamuri; bunăoară în ce secol sau în ce mileniu a apărut primul geam.

Întrebarea mea l-a cam descumpănit. Mi-a răspuns că fișa cu tema asta a rămas necompletată.

– De ce? l-am întrebat.

– Pentru că geamul e o inovație din epocile îndepărtate, mi-a răspuns el. Or eu trec în fișe numai ceea ce are vreo legătură cu viitorul.

– Și ce, în viitor n-au să existe geamuri?

– Au să existe, dar altfel de geamuri. Așa bunăoară, ai să vezi pe geam nu o frizerie și nu un atelier de cizmărie, ci o parte a Universului. Uite așa geamuri au să existe, cred eu.

Gromov era atent la discuția noastră, dar n-a zis nimic. După privirea lui am înțeles că chestiunea geamurilor i-a stârnit interesul. El însă n-a intervenit, din delicatețe. Gromov n-avea nevoie să scotocească prin fișe și prin ghiduri ca să răspundă la întrebarea în ce secol sau mileniu omul a făcut prima fereastră în perete. Nu se putea ca el să nu știe ceva despre asta.

Pe mine chestiunea mă rodea rău, totuși, m-am abținut și nu l-am întrebat pe Gromov. Tot din delicatețe. Pe unii îi supăra faptul că Gromov știe multe, mai cu seamă pe aceia care nu puteau să-l controleze și trebuiau să-l creadă pe cuvânt. Băieții erau de părere că Staroverțev îl cam invidia și că voia să-l ajungă cu ajutorul fișelor sale. La el acasă, pe toate mesele stăteau cutii cu fișe din astea, ca la mai știu eu ce profesor care nu se încrede în enciclopedie și nici în propria sa memorie. Cu toate acestea, Staroverțev încă n-a izbutit nu numai să-l ajungă pe Gromov, dar nici măcar să se apropie de el. Băieții ne-au întrebat, pe mine și pe Vlasov, dacă Gromov are și el acasă cutii cu fișe. Dar eu n-am văzut la el nici o fișă și nici o cutie, afară doar de o lădiță în care mama lui punea vara flori. Fără să vrea, toți au ajuns la concluzia că Gromov avea o memorie formidabilă.

Nu știu dacă e memoria la mijloc sau altceva, dar atunci când Gromov răspundea la întrebările profesorilor, se în-tâmpla ceva extraordinar cu lumea; totul în jur se schimba, ne schimbam și noi, și chiar și profesorul. Ni se părea la toți că există un fir invizibil care-l unește pe Gromov cu Luna, cu atomul, cu fundul oceanului, cu intelectul furnicii sau al albinei, cu Napoleon sau cu Aristotel. Aristotel și Napoleon, albinele și atomul, Luna sau fundul oceanului parcă intrau în contact cu noi. Și Gromov era mandatarul lor.

Gromov răspundea numai atunci când era întrebat. Nu obișnuia să ridice mâna ca să se remarce și să arate că știe mai mult decât toți. Nu știu de ce, profesorii îl întrebau și ei rar, și, curios lucru, unele din răspunsurile lui îi puneau în încurcătură, cu toate că îi bucurau. Lucrul cel mai extraordinar și nu prea clar era acela că Gromov dispunea de tot atâta timp ca și noi ceilalți și nu se eschiva de la nimic: făcea sport, juca șah și se mai îndeletnicea și cu altele. Poate că dormea mult mai puțin decât noi și învăța noaptea, silindu-se să afle și să memoreze cât mai multe? Nu știu, dar mă îndoiesc. Asta n-ar fi fost pe placul părinților săi și i-ar fi dăunat sănătății. Unul din colegi a emis chiar ipoteza că băiatul din povestire ar exista în realitate și că el l-ar ajuta pe Gromov cu sfaturile lui. Mulți au râs de ipoteza asta, ba Staroverțev a și întrebat:

– Și de câte milioane de ani există el?

Ipoteza a găsit însă și susținători. Cel mai bun elev din clasă, Dorofeev, a zis că s-ar putea ca tatăl lui Gromov să fi găsit o copie informativă a băiatului. Despre astfel de copii s-a scris nu o dată în romanele fantastice. Pe scurt, Gromov avea de-a face nu cu băiatul în persoană, ci cu o copie a lui. Lumea interioară a băiatului fusese înregistrată cu ajutorul unui cod, iar dublura băiatului se afla în casa lui Gromov, pe când originalul a dispărut demult, supus legii implacabile a distrugerii.

Mie ipoteza asta mi s-a părut tare naivă. Și apoi tatăl-lui Gromov ar fi intrat de bună seamă în conflict cu etica, ascunzând științei și societății copia informativă a băiatului numai de dragul succeselor școlare ale fiului său. Asta era prima concluzie contra. Mai erau și multe altele. De unde, bunăoară, putea să știe copia băiatului ceva despre Napoleon și despre multe altele, care poate că nici n-au existat pe planeta aceea? Rațiunea și logica se împotriveau în fel și chip, dar mai tari decât ele erau sentimentele și dorința de a fi martor și participant la niște evenimente extraordinare. Uneori mă gândeam, reproșându-mi inconsecvența: Și dacă băiatul lui Gromov există totuși? Nu chiar în realitate, ci numai așa, ca o copie. Să presupunem că da. Dar unde se află această copie? În cabinetul tatălui lui Gromov? Să zicem. Și ce, copia stă acolo și din când în când discută cu Gromov pe diferite teme științifice?

Dar să lăsăm fantezia și să ne întoarcem la realitate. Realitatea era din cele mai banale. Eu m-am îmbolnăvit de anghină și am stat câteva zile în pat. În timpul acesta m-a vizitat Staroverțev. De teamă să nu se molipsească, ședea în celălalt ungher al camerei căreia, în virtutea automatismului, tata și mama continuau să-i spună camera copiilor. Ședea și se tot uita la fișele lui, și din când în când nota ceva în ele, ca și cum ar fi uitat că mai exist și eu,

– Ai putea să faci treaba asta acasă sau la bibliotecă, i-am zis.

– Dacă m-aș afla acasă sau la bibliotecă, n-aș fi aici, la tine.

– De acord, dar de vreme ce ești aici, la mine, barem bagă-ți fișele în buzunar. Poți să te lipsești de ele măcar un moment?

– Țin foarte mult la timpul meu,

– N-ai decât să ții; te privește.

– Nu numai pe mine; te privește și pe tine. Eu țin la timpul meu nu pentru mine, ci pentru alții.

– Pentru alții? N-ai putea să fii ceva mai concret? Nu cumva ții la timpul tău pentru Drovodelov?...

– Pentru Drovodelov? Nu, mi-a răspuns distrat Staroverțev. Drovodelov – știi? – a tăiat și a adus în clasă...

– Iarăși receptorul telefonului?

– Nu, o coadă de vulpe. Zice că a tăiat-o în grădina zoologică de la o vulpe vie. Minte. Coada miroase a naftalină...

– Și astea-s toate noutățile? l-am întrebat. Staroverțev s-a supărat nu știu de ce, ba de emoție a scăpat câteva fișe pe jos.

– Pe mine să nu mă întrebi de noutăți. Eu disprețuiesc toate chestiile astea. Le disprețuiesc!

– Păi de ce?

– Le disprețuiesc! Noutățile sunt simple bârfeli. Aia a spus-o academicianul Vernadski. Scrie în biografia lui.

Supărat foc, a plecat fără să mai ridice fișele căzute pe jos. Eu unul nu mă simțeam cu nimic vinovat.

M-am dat jos din pat și am ridicat fișele lui Staroverțev. Pe una din ele scria despre Catedrala Notre-Dame din Paris, pe alta despre molecula ATT și despre legăturile de hidrogen, iar pe a treia despre copia informativă a băiatului. Nu-mi venea să-mi cred ochilor.

Cel mai bun elev din clasă, Dorofeev, avusese dreptate.

În fișă se pomenea de o știre din ziar cu privire la descoperirea făcută de arheologul Gromov și de copia unui băiat de pe o altă planetă, copie care a stat îngropată în pământ din perioada jurasică.

Citeam și reciteam fișa asta, și mâna îmi tremura. Pe urmă m-am culcat în pat, am aprins lumina și iar m-am apucat s-o citesc. În conștiința mea, două voci discutau în contradictoriu. Una spunea că toate astea sunt niște aiureli și că Staroverțev a completat înadins fișa asta cu cele auzite de la Dorofeev și a aruncat-o aici ca să-și râdă de mine. Dar cealaltă voce susținea că pentru Staroverțev, o fișă era ceva mult prea sacru ca s-o strice. Cele două voci sporovăiau într-una, iar eu, ca un arbitru, ascultam argumentele lor, neștiind încă pe care din ele să-l iau drept bun.

Vocile aduceau sute de argumente „pro” și „contra”. Pe urmă una din voci a început să precumpănească, aceea care judeca sănătos și logic, ca profesorul nostru de matematică, Mark Semionovici. Mi l-am închipuit numaidecât pe Mark Semionovici cu creta într-o mână și cu cârpa udă în cealaltă, și numerele de pe tablă, și vocea lui întotdeauna cu o nuanță de îndoială, chiar și atunci când nu exista nici un dubiu.

Vocea aceasta, vocea lui Mark Semionovici ședea în mine și făcea tot soiul de presupuneri.

„Să zicem, spunea ea, adresându-se tuturor și fiecăruia în parte, să zicem că existența copiei băiatului nu este cunoscută și s-o însemnăm cu x. Atunci ne întrebăm de ce, adică Staroverțev, s-a grăbit să completeze o fișă pe care a ținut-o atâta timp necompletată? Să zicem că Staroverțev...”

Vocea cu o nuanță de îndoială mă convingea de ceva de care nu era greu să mă convingă. Staroverțev nu era dintre aceia care să se țină de glume. Deci? Deci în răstimpul cât am stat eu la pat, luându-mi mereu temperatura și înghițind pastile peste pastile, în ziare a apărut o știre despre copia băiatului.

Am chemat-o pe mama, care era în sufragerie, și am rugat-o să-mi aducă ziarele.

– Azi e luni, a zis mama, și ziarele nu apar. Ziarul de ieri l-am luat să învelesc în el pantofii când i-am dus la reparat.

7

Am format numărul de telefon și auzind o voce groasă de bărbat, am zis:

– Aș vrea să vorbesc cu Staroverțev.

– La telefon, mi-a răspuns vocea.

Tulburat cum eram, în primul moment, nici nu mi-am dat seama că era tatăl lui Staroverțev și m-am mirat auzindu-l pe colegul meu vorbind cu o voce așa de groasă, străină.

– La telefon Staroverțev, a repetat vocea, iritată.

– Vreau să vorbesc cu fiul dumneavoastră.

– Fiul meu a fost internat ieri la spital, mi-a răspuns vocea. O criză de apendicită.

Și zicând acestea, a pus receptorul în furcă. L-am pus și eu. Și s-a făcut liniște.,

Toate pe lumea asta s-au înțeles să mă împiedice să dezleg misterul. Stăteam lungit în pat, înghițeam pastile, beam ceai cu lămâie și așteptam să vină medicul de la policlinica raională .

Și medicul a venit. Era o doctoriță, o femeie bătrână și necăjită. S-a apucat să mă mustre pentru că liftul nu funcționa bine. Rândul trecut, când a urcat la noi la etajul cinci, ușa liftului s-a închis perfid în urma ei și nu voia cu nici un chip să se deschidă; a trebuit să strige ca să-l cheme pe mecanicul de serviciu și a pierdut patruzeci de minute stând în lift. Azi, de teamă să nu piardă vremea, s-a ferit să ia liftul și a urcat pe jos, fără a apela la mijloacele tehnice. A certat-o pe mama pe chestia liftului și i-a cerut o linguriță, iar mie mi-a poruncit să deschid gura. Pe urmă a zis că trebuie să mai stau în pat cel puțin două zile și a plecat.

Două zile... Am stat în pat două zile și m-am gândit. Mă gândeam la copia băiatului, pe care, dacă ar fi să-i dau crezare fișei lui Staroverțev, a găsit-o tatăl lui Gromov. Din perioada jurasică, adică din acea perioadă, când pe Pământ trăiau saurienii, și până în zilele noastre au trecut multe milioane de ani. Deci copia a stat îngropată în pământ și a așteptat răbdătoare până au apărut ființe înzestrate cu rațiune capabile să-i înțeleagă limba și să comunice cu ea.

Aș fi vrut să aflu mai multe despre perioada jurasică și am rugat-o pe mama să-mi aducă cursul de paleontologie după care a învățat fratele meu mai mare când era student. Mama n-a găsit cursul și mi-a adus „Paleontologia vertebratelor”.

Aici am aflat un lucru ciudat, care pur și simplu m-a zguduit. Ei bine, în perioada jurasică a trăit un dinozaur care avea picioarele din față mici, cu o funcție evidentă de apucare; animalul n-avea dinți. Acest dinozaur mic s-a specializat în furtul ouălor de la dinozaurii mai mari.

Autorul cărții emitea ipoteza că din această reptilă, cu un sistem nervos surprinzător de mobil, au provenit mamiferele, și deci și oamenii.

Mi-am zis că, existând o copie informativă a băiatului, s-ar putea verifica dacă ipoteza aceasta e justă sau nu. Mie unuia nu mi se părea tocmai justă.

După două zile, venind la școală, mi-am propus să-i arăt lui Gromov fișa pe care a uitat-o la mine Staroverțev.

Mă simțeam așa ca și când îmi fugea pământul de sub picioare și mă prăvăleam într-o prăpastie, dar nu puteam să fac nimic, pentru că dorința de a dezlega misterul era mai tare ca mine.

Profitând de un moment când Drovodelov lipsea din clasă, am scos din buzunar fișa și i-am întins-o lui Gromov fără a spune o vorbă.

Nu-mi luam ochii de la fața lui Gromov, inima îmi bătea cu putere, mă lua când cu cald, când cu frig, și îmi venea să cred că a recidivat anghina. Se întâmplă uneori.

Momentul acela mi s-a părut mai lung decât o oră. Pe urmă Gromov mi-a înapoiat fișa și m-a întrebat calm:

– Ei și? Ce te miră?

– Cum ce? i-am răspuns. Ce, chestia cu copia băiatului s-a confirmat?

– S-a confirmat.

– El citează un ziar. Ce. s-a scris în ziare despre asta?

– Nu. Staroverțev a aflat de la mine. Citează ziarul ca să fie mai convingător. Nu voia să se refere la o persoană particulară. Or eu sunt persoană particulară.

Soneria a pus capăt convorbirii noastre. În clasă a intrat Mark Semionovici. Profesorul a desenat pe tablă un triunghi echilateral, și cu vocea aceea în care stăruia mereu o nuanță de îndoială s-a apucat să ne demonstreze o teoremă. Lovind cu creta în tablă, ne demonstra teorema în așa fel, ca și când nici el n-ar fi crezut în demonstrații. Desigur, de vină era intonația aceea care nu corespundea concluziilor logice ce decurgeau din demonstrații.

Gândul mi-a fugit aiurea și nu-l ascultam pe Mark Semionovici. În loc de teoremă mă gândeam la dinozaurul care fura ouă de la contemporanii lui mai mari. Nu se poate, îmi ziceam, ca din găinarul ăsta să fi provenit toate mamiferele, și deci și oamenii. Nu-mi convenea de loc să am un asemenea strămoș. Or adevărul se putea stabili numai cu ajutorul băiatului a cărui copie informativă o găsise tatăl lui Gromov.

Numai băiatul putea să dezmintă această ipoteză dubioasă, pentru că el a poposit pe Pământ încă în perioada jurasică.

Când mă gândeam că această copie a băiatului există și că pot să aflu amănunte de la Gromov deîndată ce se va sfârși ora, mă treceau toate nădușelile. Mi-am zis că doctorița, de teama acelei ticăloase uși de la lift, m-a făcut să mă dau jos din pat prea devreme. Pentru asta nu puteam decât să-i fiu recunoscător. Nu aveam dreptul să pierd nici o clipă. Iar clipele treceau, și Mark Semionovici își continua explicațiile, uitându-se mirat la triunghiul de pe tablă și parcă îndoindu-se de ceva ce nu mai putea fi nicicum pus la îndoială.

M-am gândit că el se îndoiește de o teoremă și de demonstrațiile ei elaborate de Pitagora sau de Euclid, pe când eu stau și nu mă îndoiesc de existența copiei băiatului numai pentru că am încredere în fișă și în Gromov.

Apoi a sunat de ieșire. Mark Semionovici a șters cu cârpa triunghiul și demonstrațiile sale și a plecat la cancelarie. Am dat și eu să mă apropii de Gromov, dar aici se și afla Drovodelov. Stătea lângă el, ținând în mână o foaie de hârtie, acoperită toată cu cifre mărunte. Mi-am zis că e vreo problemă pe care Drovodelov n-a putut-o rezolva, dar m-am lămurit îndată. Pe foaia de hârtie pe care Drovodelov i-a întins-o lui Gromov erau notate niște calcule din care se vedea cât a mâncat, a băut și a respirat băiatul, aflându-se atâta vreme în zbor. Drovodelov îi întindea hârtia asta lui Gromov cu aerul cu care, cred eu, îți întinde ospătarul socoteala la restaurant, așteptând plata.

Gromov a dat din mână ca și cum ar fi vrut să spună că nu dorește să ia socoteala asta. Dar Drovodelov stărui, ce-rând nu știu ce și ținându-se scai de el.

Am înțeles că în ziua asta nefastă n-am să pot sta de vorbă cu Gromov. Drovodelov n-avea să-l lase în pace.

În drum spre casă, mă gândeam la firicelul acela care unea mamiferele de reptile prin intermediul dinozaurului cu picioarele din față având funcții de apucare, și îmi ziceam că, dacă dinozaurul acela ar fi murit, pe Pământ n-ar fi apărut mamiferele și n-aș fi apărut nici eu.

Mă gândeam la asta și în conștiința mea iar s-au pus pe sporovăială cele două voci. Una din ele era de acord cu ipoteza provenienței mamiferelor, cealaltă o contesta.

Când am intrat în bloc și am vrut să chem liftul, am constatat că liftul era defect. Becul de control nu s-a aprins. Am urcat la primul etaj și am încercat să deschid ușa liftului, dar ea nu s-a deschis. Înăuntru stătea cineva și aștepta ajutor din afară.

– Cine-i acolo? am întrebat.

– Eu, mi-a răspuns o voce supărată de femeie. După voce am recunoscut-o imediat pe doctorița de la policlinica raională.

– Dar nu v-am mai chemat, i-am zis. Eu m-am făcut bine.

– Nu la voi veneam; la etajul trei. La familia Novotelov. Apel de urgență.

– Bine, am zis, aveți puțintică răbdare. Urc la mine și chem mecanicul.

Am luat-o repede în sus pe scară, fără să mă mai gândesc nici la băiat, nici la dinozauri. Mă gândeam de ce oare liftul merge bine când urc eu, și maică-mea, și toți locatarii și cunoscuții lor, dar e destul să intre în el un doctor, că se apucă să facă fițe. Mă gândeam la asta, și la teoria probabilităților, și la teoria jocurilor de noroc. Pe urmă mi-am amintit iar de băiat.

8

Drovodelov a izbutit totuși să-i vâre lui Gromov pe gât socoteala aia a lui. Când am intrat în clasă, l-am găsit pe Gromov cu hârtia asta ticăloasă în mână. Drovodelov stătea lângă el și zâmbea. Iar a trebuit să amân discuția. Pe urmă însă, Drovodelov a plecat cu hârtia lui și atunci m-am apropiat de Gromov.

– N-aș putea, l-am întrebat, să văd copia băiatului? Am de lămurit o chestiune.

Toată fraza asta a sunat foarte stupid și aiurea. Fusese smulsă prostește din contextul reflecțiilor ce se desfășurau în mintea mea.

– Ce fel de întrebare e asta? a zis Gromov calm și parcă impasibil.

I-am spus de dinozaur și de extremitățile lui anterioare cu funcții de apucare, și de mamifere, cărora mă îndoiesc să le placă ipoteza care leagă originea lor de animalul acela dubios.

– Și ce, a zis Gromov, vrei să întrebi despre asta copia băiatului?

– Vreau, i-am răspuns.

– Atunci o să trebuiască să mai aștepți.

– De ce?

– Pentru că nu ești singurul care vrei să-l întrebi ceva. Asta-i una. În al doilea rând, tatăl meu și colaboratorii săi se frământă de mult ca să descifreze și să înțeleagă limba în care gândea și vorbea băiatul...

Aici însă convorbirea noastră s-a întrerupt iar. A început lecția. Așteptam recreația, ca să continui discuția. Lecția părea să nu se mai termine... În sfârșit a sunat de ieșire și atunci l-am întrebat pe Gromov:

– Nu s-ar putea totuși să-l văd?

– Pe cine?

– î-î... copia aia.

– Imposibil. Se află la Institutul de arheologie și acolo accesul e interzis tuturor, cu excepția cercetătorilor de la laborator.

– Dar tu ai văzut-o?

– Dă-mi voie să las întrebarea asta fără răspuns. M-am supărat ca atunci când mi-a făcut aluzia aceea în

legătură cu renovarea. Din cuvintele lui răzbea o vădită neîncredere.

După expresia de pe fața mea, Gromov și-a dat seama că m-am supărat. Stânjenit pare-se, m-a întrebat:

– De ce nu mai vii pe la mine?

– Dar la voi se fac reparații...

– Reparațiile s-au terminat de mult. Vino mâine seară. Am să fiu acasă.

A mai vrut să spună ceva, dar n-a apucat; în clasă a intrat profesoara de istorie. Era venită la noi la școală de curând, încă nu ne cunoștea și nici nu bănuia că Gromov știe atât de multe.

Deschizând catalogul, a zis un nume la întâmplare:

– Gromov!

Gromov se ridică și profesoara îi puse o întrebare despre societatea primitivă și despre altceva încă și mai străvechi.

Mă uitam la fața ei în timp ce Gromov răspundea. Expresia de pe fața profesoarei se schimba într-una, încât puteai să vezi pe chipul ei o întreagă gamă de simțăminte și de emoții.

Gromov răspundea cum numai el singur știa să răspundă din toată școala, ori poate și din tot cartierul. Aveam cu toții impresia că nu răspunde el, ci oamenii care au trăit în epoca aceea îndepărtată; însăși epoca, însăși faptele și evenimentele de atunci răspundeau cu vocea stăpânită a lui Gromov, ce se revărsa ca o înlănțuire de reflecții.

Mi-am zis că tot așa de calm și gânditor va răspunde probabil și băiatul prin copia sa, dacă i se va descifra limba.

Nu știu la ce se gândea profesoara ascultând cum răspunde Gromov la întrebările ei. Stătea tăcută, dar fața ei vorbea fără cuvinte, schimbându-și mereu expresia.

Pe urmă Gromov s-a așezat și profesoara s-a ridicat de pe scaun. Era, se pare, atât de fâstâcită, încât a uitat cum îl cheamă.

– Tu ești Molniev? zise. Dar nimeni din clasă n-a râs, nici chiar Drovodelov. Atât era momentul acela de încordat.

– Pe mine mă cheamă Gromov, nu Molniev¹, a zis calm Gromov.

– Îți mulțumesc, a spus profesoara. Nu știu de ce a zis asta foarte încet, așa de încet, încât nici n-au auzit-o toți.

Pe urmă a stat un minut întreg tăcută, până ce pe fața ei a apărut aceeași expresie cu care a intrat în clasă. Se pare că a făcut un efort de voință ca să se calmeze și să-și revină la starea obișnuită în care profesorului îi e mai ușor să continue ora. N-a mai scos pe nimeni la tablă, ci a început să le vorbească ea – calm, pe un ton obișnuit, așa cum se și cuvenea.

Ne vorbea despre trecutul îndepărtat. Dar acesta era cu totul alt trecut decât cel despre care ne vorbise Gromov. Ce s-a întâmplat? N-aș putea să explic. Trecutul acela despre care vorbea ea n-avea nimic de-a face cu noi. Mi-am zis că nici noi n-aveam nimic de-a face cu el. Dar profesoara gândea altfel decât mine. Vorbea teribil de calm, ca în manual, ba chiar și mai calm, și foarte metodic, așa probabil cum a fost învățată să țină o lecție pentru ca noi s-o putem înțelege mai bine.

Gromov ședea la geam și părea că ascultă cu atenție. Eu vedeam pe geam cerul și norii. Gromov însă cred că vedea și trecătorii de pe trotuar, și o vedea și pe baba care mânca prune și scuipa sâmburii. Eu mă gândeam că în trecutul despre care ne vorbea profesoara cea nouă nu exista nici geamul acesta, nici trotuarul cu trecători, nici baba care mânca prune ori spărgea cu fierul de călcat nuci pe pervazul geamului. Și pentru că nimic din toate astea n-a existat în trecut, trecutul devenea și mai ciudat, și mai rece, și cu totul neconvingător, așa cum reieșea el din cele ce spunea profesoara.

9

Iat-o, ușa asta capitonată cu postav, cu o cutie albastră pentru ziare și scrisori.

Sun. Nu vine nimeni să deschidă. Poate că nu e nimeni acasă.

Mai sun o dată. Îmi deschide Gromov, firește nu tatăl, ci fiul.

– Intră îmi zice și mă conduce în antreu.

– N-am mai fost de mult pe-aici, zic. Părinții tăi sunt acasă?

– Mama e acasă, tata e la institut. De ce mă întrebi?

– Așa... Spune-mi, mai aveți idolul acela cu ochi de obsidian?

– Îl mai avem. Ai să-l vezi îndată. Pune paltonul aici. Pe Staroverțev l-ai mai văzut?

– Ași! Zilele astea i-au tăiat apendicita.

– Nu apendicita, ci apendicele. Acum e în convalescență și s-a apucat iar de fișele lui. Mi-a și trimis un mic chestionar. De ce stai? Intră.

Am luat-o spre fosta cameră a copiilor, unde stătea Gromov. Trecând prin sufragerie, am văzut ochii transparenți ai idolului de lemn și silueta lui plăpândă, cu mâinile subțiri și picioarele ușor încovoiate.

– Ce fel de chestionar?

– Sucit om mai e și Staroverțev ăsta! Pune niște întrebări la care ar putea să răspundă numai băiatul sau copia lui. Ba încă cere să-i răspund în scris și imediat.

– Ai să-i răspunzi?

Gromov s-a uitat la mine mirat și n-a zis nimic.

Atunci l-am întrebat:

– Ai continuarea despre băiat?

– O am undeva, dacă nu s-o fi pierdut caietul. La noi s-au făcut reparații. Dar de ce mă-ntrebi?

– Citește-mi și mie.

– Nu, n-am chef. Iartă-mă, dar nu-s de loc dispus. Și apoi mie nu-mi place să citesc cu glas tare.

– Hai, citește-mi, am stăruit. Te rog, citește...

Mi s-a făcut scârbă de cuvintele pe care le rosteam și de vocea cu care mă rugam de el, ca și când nu l-aș fi rugat eu, ci Drovodelov. Totuși am continuat să mă milogesc. Prea eram dornic să aud ceva despre băiat înainte de a se fi descifrat codul lui, ceea ce avea să mai întârzie destul de mult.

– Hai, citește-mi; ce te costă?

– Nu, a zis hotărât Gromov. N-am să citesc. Dacă vrei, pun picupul și o să ascultăm o melodie compusă de un compozitor care... La tata în cabinet e un disc. Dar bagă de seamă, să nu spui la nimeni...

S-a dus în cabinet și s-a întors îndată, ținând cu grijă în mână un disc. Apoi a pus picupul ca să ascult o melodie pe care a compus-o un compozitor cu milioane și milioane de ani înainte de a fi apărut pe Pământ rațiunea și urechea omenească.

Ascultam. Sunetele se revărsau diafane și luminoase. Era ca și când se loveau între ei țurțurii de gheață, ca și când ar fi cântat apa, aici susurând, aici vuind și prăvălindu-se peste bolovani. Deslușeam bătând omenește inima neomenească a unui muzician care, trecând peste legile timpului și ale spațiului, părea că se află printre noi.

Sunetele se revărsau unind ceea ce nu putea fi unit, ele erau aici, cu toate că visul care le-a dat naștere s-a aflat nespus de departe de noi.

În povestirea lui Gromov, băiatul era cel care a știut să vină în mijlocul nostru. Acesta era băiatul, pătruns tot de copilărie, deși copilăria lui dura de milioane de ani și încă nu se sfârșise.

La bordul navei i se spunea: băiatul. Și el tot așa își zicea.

Eu și cu Gromov eram și noi încă niște băieți, dar copilăria noastră avea să se sfârșească curând. Copilăria lui însă dura la nesfârșit, contopindu-se cu sunetele melodiei pe care o ascultam eu acum.

Când s-a terminat melodia, am întrebat ceva ce poate n-ar fi trebuit să întreb:

– Spune-mi, tatăl tău a găsit înregistrată melodia asta împreună cu copia informativă?

– Da’ de unde! A compus-o un prieten de-al tatei, membru al Uniunii compozitorilor. La rugămintea mea.

Mă uitam la Gromov și cred că fața mea își schimba expresia așa cum și-o schimba și fața noii noastre profesoare de istorie. Se pare că lui Gromov i s-a făcut milă de mine și îi era ciudă că a spus ceea ce a spus, pentru că m-a întrebat:

– Ce, tu ai fi vrut s-o fi scris muzicianul acela care era prieten cu băiatul?

– Da, i-am răspuns cu glasul stins.

– Dar muzica e foarte frumoasă. Ți-a plăcut?

– Da. Dar mi-ar li plăcut și mai mult dacă ar fi compus-o acela, atunci...

– Când încă nu exista rațiunea și urechea omenească?

– Da.

– Bine, dar tu îți imaginezi cum era atunci Pământul?

– Mai înainte nu-mi imaginam..., Acum mi l-am imaginat, când am auzit melodia asta. Tu ți-l imaginezi?

– De ce să mi-l imaginez? a zis încet Gromov. Nu numai că mi-l imaginez, dar îl și cunosc.

– De unde?

– Dă-mi voie să nu răspund la această întrebare.

10

I-am dat voie. I-am dat voie să nu-mi răspundă la întrebare.

Am plecat pur și simplu. Mi-am pus paltonul și am plecat. Nu puteam să mă mai milogesc de el.

Cred însă că nu oricine ar fi plecat, să fi fost în locul meu, fără a afla adevărul. Un cercetător sau un mare savant l-ar fi dat încolo de amor propriu și, de dragul științei, ar fi rămas.

Eu însă am plecat. E drept că asta nu m-a consolat de loc. Noaptea aproape că n-am închis un ochi.

A doua zi, în clasă s-a petrecut o chestie neplăcută. Nu știu de ce îi zic neplăcută. Dar fie și așa. Iată ce s-a întâmplat.

În locul bătrânului nostru profesor de biologie, care a ieșit la pensie, ne-a venit un profesor nou, foarte tânăr. Cu profesorul cel bătrân, lucrurile ar fi trecut neluate în seamă; pe el nu-l surprindea nimic.

Profesorul cel nou i-a pus o întrebare lui Gromov. Și Gromov, firește, a răspuns. N-ar fi fost nimic că Gromov a răspuns nu după programa analitică, dar vezi că el știa ceea ce nu știa și nu putea să știe nimeni. Și profesorul cel nou a înțeles asta. Am văzut-o după ochii lui. Așa ochi n-am mai văzut nicăieri, nici la cinematograf, nici la teatru. Părea că pe fața lui n-a mai rămas nimic în afară de ochi. Iar ochii lui exprimau totul: entuziasmul și groaza, nedumerirea și mânia, disperarea și bucuria, și încă ceva ce n-aș putea reda în cuvinte.

Mi-am zis că s-a îmbolnăvit sau și-a ieșit din minți. A început să umble încoace și încolo prin clasă, dintr-un colț în altul, ca și cum ar fi uitat de noi.

A umblat așa vreo cinci minute.

Pe urmă s-a apropiat de Gromov.

I-a zis ceva, dar așa de încet și nedeslușit, încât n-am înțeles nimic. Numai după răspunsul lui Gromov mi-am dat seama despre ce era vorba.

Era vorba despre niște animale care au dispărut cu milioane de ani în urmă. Că Gromov a vorbit despre ele documentat, sugestiv și prea concret, asta n-ar fi fost nimic. Dar i-a scăpat un cuvânt pe care n-ar fi trebuit în nici un caz să-l pronunțe dacă voia să păstreze taina. Când profesorul a obiectat nu știu ce, el i-a zis:

– Dumneavoastră știți asta din cursul de paleontologie, dar eu îmi amintesc...

Și s-a apucat să trântească un amănunt după altul. Părea că nu-i mai pasă de nimic: nici de secretul acela, nici de profesor, nici de cei mai buni elevi din clasă. Și a folosit iar această expresie: „îmi amintesc”... Profesorul a înlemnit, nemaifiind în stare să scoată o vorbă.

Mie mi s-a făcut milă de profesor, și încă și mai mult de Gromov. Am strigat:

– L-a luat gura pe dinainte!

Profesorul s-a agățat de cuvintele mele, așa cum te agăți de un fir de pai, și a reușit cu chiu cu vai să ducă lecția la bun sfârșit. Gromov s-a calmat și el.

Eram al naibii de bucuros că datorită inventivității mele i-am ajutat să iasă dintr-o situație dificilă.

Dar atunci a sărit și Drovodelov, cu fața numai zâmbet.

– Platon! a strigat el în gura mare. Platon, tu mi-ești prieten, dar adevărul mi-e mai scump!

11

Eram tare supărat pe Drovoledov pentru ieșirea asta a lui. Băieții erau și ei supărați. Dar adevărul, desigur, nu era supărat.

Profesorul cel nou s-a îmbolnăvit. S-a învârtit de o congestie pulmonară. Aud că de la spitalul din Kuibîșev i-a trimis o scrisoare lui Gromov. Nimeni din clasă nu cunoaște conținutul scrisorii, nici chiar Drovodelov. Dar Staroverțev a văzut plicul pe banca lui Gromov, și după adresa expeditorului și-a dat seama cine și de unde îi scria.

Nu știu de ce înclin să cred că profesorul îi explica lui Gromov starea lui și-i arăta de ce s-a emoționat așa de tare la ora aceea. Or nu era de loc cazul să-i dea toate explicațiile astea. Nu știu dacă în scrisoare era ceva despre adevăr.

Eu unul, însă, mă gândeam la adevăr ori de câte ori îl vedeam pe Gromov. Pe urmă Gromov a încetat și el să mai vină la școală.

S-a zvonit că se mută, dar nu în Ciornaia Recika, ci în orășelul academic din apropiere de Novosibirsk. Tocmai avuseseră loc alegeri la Academia de Științe și taică-său fusese ales membru-corespondent al filialei din Siberia a Academiei. Or dacă te-au ales, vrei nu vrei, trebuie să pleci. Așa mi-a spus un coleg al cărui tată a fost și el propus membru-corespondent, dar n-a fost ales.

Ei bine, atunci mi-am adus iar aminte de adevăr. Mi-am dat seama că Gromov va pleca în curând, iar Novosibirskul e departe, și așa n-am să aflu nimic despre băiat până nu va apare ceva în ziare. Trebuia neapărat să mă văd cu Gromov înainte de plecarea lui. Îl tot așteptam să vină la școală, dar el nu venea. Poate că își făcuse deja formele la școală și aștepta ca taică-său să dea serviciul în primire.

Noul profesor de biologie s-a făcut bine și a ieșit din spital. În clasă era puțin nervos, părea un pic stânjenit, și din când în când își arunca ochii la locul gol de lângă geam, unde mai înainte stătuse Gromov. Și atunci în ochii lui apărea o expresie ciudată, ca și când el ar fi văzut acolo ceva ce ceilalți nu vedeau.

Mă uitam și eu într-acolo și vedeam locul gol și geamul. De cealaltă parte a geamului era strada, cu pietonii de pe trotuare și cu geamul de vizavi, la care ședea o babă grasă, mâncând prune și spărgând cu fierul de călcat nuci pe pervazul geamului.

Dar profesorul vedea acolo altceva, și asta o mărturiseau ochii lui. Poate că ochilor săi li se înfățișa un tablou viu și impresionant al Pământului din vremuri îndepărtate, al Pământului înainte de apariția omului și a mamiferelor, așa cum l-a zugrăvit atunci Gromov.

În drum spre casă, am auzit niște pași în urma mea și am înțeles că cineva se ține după mine. Am întors capul. Era profesorul cel nou.

M-a ajuns din urmă și un timp a mers alături de mine. Pe urmă m-a întrebat:

– Ce părere ai dumneata despre Gromov?

– Gromov se mută la Novosibirsk, am zis. O să stea în orășelul academic. E acolo o școală pentru matematicienii și fizicienii de talent. Probabil că și el o să intre la școala aceea.

– Crezi că el are nevoie de școala asta?

– Toți ar vrea să intre acolo, am răspuns eu, dar nu e primit oricine. Sunt primiți numai cei talentați. Și Gromov va fi primit numaidecât.

– Nici eu nu mă îndoiesc că va fi primit, a zis profesorul. Mă întreb însă dacă mai are nevoie să facă școala medie. Gromov știe mult prea multe.

– Da, m-am învoit eu. Știe multe, mult prea multe chiar și pentru cel mai bun elev.

Profesorul s-a înviorat la față. Aplecându-se spre mine, m-a întrebat pe un ton confidențial:

– De unde știe el toate astea?

– Foarte simplu, am răspuns eu. Tatăl său are o bună bibliotecă.

– Crezi? a zis profesorul. Și după vocea lui mi-am dat seama că nu prea a rămas mulțumit de răspunsul meu. Dar ce și-o fi închipuit atunci când a pus întrebarea? Și-o fi închipuit, poate, că am să-i spun tot ce știu și presupun în legătură cu băiatul? Prea multe ar vrea dumnealui!

Profesorul a mai făcut câțiva pași nesiguri, apoi a zis:

– Rămâi sănătos. Și a luat-o pe Strada a cincea.

Eu m-am felicitat în gând că nu i-am răspuns la întrebare. Pe urmă m-am gândit că, la urma urmei, ce i-aș fi putut răspunde? Pentru că nici eu nu știam de unde își culegea Gromov cunoștințele.

Ajuns acasă, am luat din raft o carte pe care am primit-o cadou de ziua mea de naștere și m-am apucat s-o citesc.

Cartea era intitulată: „Vreau să știu tot”. Titlul mi-a plăcut, deși mi s-a părut oarecum inexact. Ce, parcă poți să știi tot? Nu, cred că nu poți să știi chiar tot. Altfel, cartea era destul de bună. Instructivă. Cam în genul fișelor pe care le făcea Staroverțev.

Am citit ce-am citit, pe urmă am început să mă plictisesc. M-am dus la geam și m-am uitat afară. Ningea. Din pricina zăpezii, strada părea nou-nouță, proaspătă, parcă abia atunci ar fi apărut. Nu știu de ce, m-am simțit deodată admirabil, cu toate că nu locuiam într-o navă cosmică ce zbura cine știe unde, ci într-o casă ca multe altele, de mult nereparată. Casa asta n-o amenința nimic – nici o întâlnire cu vreun meteorit, nici alte primejdii de soiul acesta. Ea nu putea să se abată de la direcție și să se rătăcească în Universul nemărginit. Totul era cât se poate de obișnuit. Jos, pe partea cealaltă a străzii, vedeam brutăria cu firma ei străveche, pe care era desenat un covrig, și atelierul de croitorie care avea în vitrină un cetățean de ceară îmbrăcat într-un costum cam larg, și cabina telefonică, aceea de unde a luat Drovodelov receptorul. Am simțit nu știu cum o mare bucurie și o nespusă plăcere, ca și când a doua zi avea să înceapă o sărbătoare lungă-lungă. Pe urmă, însă, privirea mi-a căzut pe peronul casei unde stătea Gromov. Bucuria și plăcerea de adineauri parcă le-a suflat vântul. Și cu toate că era un peron obișnuit de la o casă ca multe altele, aparținând întreprinderii de locuințe și localuri, mie mi se părea că în dosul ușii aceleia începe o altă lume, o lume plină de surprize și de mistere. Stăteam la geam și mă întrebam care din lumile astea două o fi mai bună: lumea asta cu brutăria, cu atelierul de croitorie și cu cabina telefonică, ori lumea aceea unde în loc de atelier de croitorie și te-fon public zboară meteoriți?

Atunci mi-am adus aminte de băiat. Mă gândeam că el n-avea de ales. Pentru el a făcut alegere soarta, El s-a născut într-o navă în zbor. Și pe urma a zburat într-una. Iar dincolo de peretele compartimentului unde dormea băiatul nu era un atelier de croitorie, ci ceva care se numește vid.

M-am simțit nu știu cum stânjenit, ca și cum mi-aș fi împărtășit gândurile unei săli pline de oameni. Apoi mi-am pus paltonul și un minut mai târziu stăteam în fața ușii aceleia.

Stăteam și nu mă puteam hotărî să pun degetul pe butonul soneriei. În clipa când m-am hotărât, ușa s-a deschis singură. Ieșea tatăl lui Gromov. Era cu paltonul pe el; pleca undeva.

– E acasă, mi-a zis. Intră.

Am făcut un pas. În momentul când am făcut acest pas, nu bănuim ce consecințe va avea el. Gromov părea bucuros să mă vadă.

– Intră, mi-a zis. Scoate-ți paltonul. Noi am și împachetat lucrurile.

Nu știu de ce mi-o fi vorbit de lucruri, care erau într-adevăr împachetate.

Trecând prin sufragerie, m-am uitat la perete. Dar idolul nu mai era acolo. Stătea jos pe podea, lângă un geamantan, cu picioarele lui subțiri încovoiate.

Atunci mi-am dat deodată seama că alde Gromov se mută. Până în momentul când am văzut idolul pe jos, lângă geamantan, încă mă îndoiam.

Când am intrat în camera copiilor și ne-am așezat, Gromov m-a întrebat:

– Ai venit numai așa, sau ai vreo treabă cu mine?

– Am o treabă, i-am zis.

Gromov a amuțit pe dată. Nici eu nu îndrăzneam să-i spun cu ce treabă am venit.