Antologia

Gardner Dozois

Cele mai bune povestiri SF ale anului

volumul V

Cory Doctorow

Eu, robo-barca

Cory Doctorow a obținut, în anul 2001, premiul John W. Campbell pentru cel mai bun scriitor debutant. Povestirile sale au apărut în reviste ca Asimov’s Science Fiction, Science Fiction Age, The Infinite Matrix, On Spec și Salon și au fost publicate în volumul A Place So Foreign and Eight More. Primul lui roman, Down and Out in the Magic Kingdom, a primit premiul Locus pentru cel mai bun roman de debut și a fost urmat de Eastern Standard Tribe și Someone Comes to Town, Someone Leaves Town. Alte cărți de Doctorow sunt The Complete Idiot’s Guide to Publishing Science Fiction, scrisă împreună cu Karl Schroeder, și Essential Blogging, scrisă cu Shelley Powers. Cărțile lui cele mai recente sunt romanele Little Brother, care a câștigat premiile John W. Campbell Memorial și Prometheus, și Makers.

În textul care urmează, Doctorow ni-l prezintă pe unul dintre eroii cei mai stranii din literatura science-fiction, o creatură non-umană, non-vie, care se trezește confruntată cu probleme cât se poate de umane.

* * *

Credința lui Robbie Robo-barca a fost pusă serios la îndoială când s-a deșteptat reciful de coral.

– Roiu’! a spus reciful vibrându-i coca lui Robbie prin clipocitul valurilor Mării de Corali, unde el își practicase meseria de decenii. Vorbim serios. Asta-i zona noastră, și nu ești binevenit.

Robbie a ridicat vâslele și a îngăduit curentului să-l legene înapoi spre navă. Până atunci, nu mai întâlnise niciodată un recif cu conștiință, totuși nu era surprins să vadă că Reciful Osprey se deșteptase primul. Se consemnase multă activitate electromagnetică în ultimele rânduri când nava cea mare pufăise prin noapte pentru a acosta aici.

– Am o meserie de făcut și-o s-o fac, a spus Robbie și și-a afundat iarăși vâslele în marea sărată.

Între copastiile sale, cochiliile-om călătoreau în tăcere, îngreunate de aparate de scafandru și labe, întorcându-și chipurile cafenii către soare aidoma unor flori heliotropice. Robbie a simțit un val de afecțiune pentru ele când și-au testat reciproc regulatoarele de rezervă și centurile lestate, vechile ritualuri tocite până la lustru precum cioburile de pe plajă.

Astăzi, le ducea la „Sus Ancora”, un loc minunat pentru scufundări, dominat de o ancoră de opt metri înțepenită într-o grotă submarină îngustă, iluminată de obicei de o rază care cobora pieziș de la suprafață. Era o scufundare simplă în lungul peretelui recifului de o mie de metri, dacă te opreai la zece metri și nu consumai mult aer, coborând prea afund – deși pe-acolo existau două broaște-țestoase bătrâne și îndrăznețe care ar fi meritat să fie urmărite până la adâncimi reale dacă se oferea ocazia. Avea să le coboare pe vârful recifului și să lase curentul să le poarte vreo oră în lungul lui, verificându-le pe sonar, astfel încât să fie exact deasupra lor când ieșeau la suprafață.

Reciful nici n-a vrut s-audă.

– Ești surd? Ăsta-i teritoriu suveran de-acum. Deja ai violat o proprietate privată. Întoarce-te la nava ta, desfă parâmele și pleacă!

Reciful avea accent australian puternic, perfect firesc ținând seama de influențele de care avusese parte. Robbie și-i reamintea cu plăcere pe australieni – fuseseră întotdeauna buni cu el, îi spuseseră „colega” și-l întrebaseră „Cum mere tr’aba?” pe tonuri vesele, după ce suiseră la sfârșitul scufundărilor.

– Să n-arunci marionetele alea de carne în apele noastre, l-a avertizat reciful.

Sonarul lui Robbie i-a baleiat lungimea. Părea aceeași de întotdeauna, potrivindu-se aproape perfect cu valorile baleierilor anterioare pe care le stocase. Și histogramele de faună erau identice – cam același număr de pești dintotdeauna. Manifestaseră o tendință spre creștere, după ce așa mulți oameni își abandonaseră carnea pentru a naviga printre stele. Ca și cum ar fi existat un principiu al biomasei pe măsură ce biomasa umană scădea, restul faunei creștea în compensație. Robbie a calculat că biomasa avea același nivel cu ultima lui citire, făcută cu o lună în urmă, la voiajul anterior al Spiritului liber.

– Felicitări! a spus Robbie.

La urma urmelor, ce altceva poți spune unei forme care căpătase recent conștiință?

– Bun venit printre noi, prietenilor!

Imaginea sonarului s-a perturbat masiv, de parcă peretele ar fi vibrat.

– Nu suntem prietenii tăi, a zis reciful. Moarte ție, moarte marionetelor tale de carne, trăiască zidul!

Deșteptarea nu era amuzantă. Deșteptarea lui Robbie fusese destul de neplăcută. Își amintea prima sa oră de operare, o arhivase permanent și-i făcuse copii de rezervă păstrate departe de bază. Se comportase destul de dezagreabil. Dar, după ce beneficiase de o oră la vreo doi gigaherți în care să se gândească, ajunsese să înțeleagă corect situația. La fel avea să se întâmple și cu reciful.

– Dați-i drumul, s-a adresat cu blândețe cochiliilor-om. Scufundare plăcută!

Le-a urmărit pe sonar cum coborau lent. Femeia – el îi spunea Janet – trebuia să egalizeze mai frecvent decât bărbatul, ținându-se de nas și suflând. Lui Robbie îi plăcea să urmărească transmisia de rezoluție joasă a videocamerelor lor când ajungeau la recif. Se apropia apusul, cerul era însângerat și peștii pătați în roșu de la lumina sa.

– Noi te-am avertizat, a spus reciful.

Ceva din tonul lui – simple unde de presiune modulate prin apă, un truc destul de simplu, mai ales cu genul de hardware care potopise oceanul în primăvara aceea. În același timp tonul deținea un aer inconfundabil de amenințare.

În adâncurile submarine ceva a făcut vum, și Robbie s-a alarmat.

– Asimov! a blestemat el și și-a îndreptat grăbit sonarul către peretele recifului.

Cochiliile-om dispăruseră într-un nor de biomasă care urca, pe care izbuti s-o diferențieze finalmente ca fiind un banc de pești-papagal care suia iute la suprafață.

Peste o clipă peștii pluteau pe apă. Fără viață, viu colorați, cu ciocurile într-un perpetuu rânjet idiot. Ochii le luceau nemișcați în apusul sângeriu.

Printre ei erau cochiliile-om, suite la suprafață și plutind cu vestele compensatoare de flotabilitate umflate pentru a-i menține locului, urmând perfect procedurile de scufundare. Se iscaseră niște valuri mărunte, care trimiteau peștii – fiecare lung de un metru, un metru și jumătate – în scufundători, lovindu-i nemilos, vârându-i sub apă. Cochiliile-om acceptau cu nepăsare – nu te puteai panica atunci când nu erai decât simplă carne nelocuită – însă n-ar fi putut rezista la nesfârșit. Robbie și-a coborât vâslele și a lopătat energic spre ele, cotind astfel încât să-i vină în lungul copastiilor.

Bărbatul – Robbie îi spunea Isaac, bineînțeles – a apucat marginea bărcii și a împins zdravăn din picioare, trăgându-se înăuntru cu brațele lui puternice, cafenii. Robbie vâslea deja spre Janet, care înota viguros către el. I-a prins vâsla – n-ar fi trebuit să facă așa ceva – și a început să se suie pe ea, ridicându-și corpul din apă. Robbie a văzut că avea ochii îngroziți și gâfâia.

– Scoate-mă! a zis ea. Pentru numele lui Hristos, scoate-mă! Robbie a încremenit. Aceea nu era o cochilie-om, ci un om. Servomotorul vâslei a țiuit când a înclinat-o și a ridicat-o. La capătul vâslei aceleia era o ființă omenească vie, care avea probleme, intrase în panică și se zbătea. I-a văzut brațele încordându-se. Vâsla s-a ridicat și mai sus, însă a ajuns la extremitatea gradului de libertate, și acum femeia era jumătate în apă, jumătate afară, cu centura lestată, butelia și echipamentul trăgând-o în jos. Isaac stătea nemișcat, afișând obișnuitul lui zâmbet ușor, amabil.

– Ajut-o! a strigat Robbie. Te rog, în numele lui Asimov, ajut-o! Un robot n-are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane sau să îngăduie, prin neintervenție, să i se întâmple ceva vreunei ființe umane. Era prima lege. Isaac a rămas nemișcat.

Nu era programat să ajute un tovarăș de scufundare în această situație. Se descurca perfect în apă și la suprafață, dar, odată ajuns în barcă, putea fi la fel de bine balast.

Robbie a rotit cu grijă vâsla spre copastie, încercând s-o aducă pe Janet mai aproape, dar nedorind să-i strivească mâinile de furcheți. Femeia a gâfâit, a icnit și s-a întins către barcă, iar în cele din urmă a ajuns cu o mână pe ea. Soarele apusese complet, dar, deși asta nu-l deranja mult pe Robbie, știa că lui Janet nu i-ar fi plăcut. Și-a activat luminile de poziție și reflectoarele, transformându-se într-un far plutitor.

A simțit brațele ei tremurând când s-a târât în barcă. S-a năruit înăuntru, după care s-a ridicat încetișor în capul oaselor.

– Isuse! a spus și și-a cuprins umerii cu brațele.

Aerul se răcise, și ambii oameni aveau pielea ca de găină pe brațele goale. Reciful a scos un hârșâit teribil.

– Daaa! a zis el. Șterge-o. Teritoriu suveran!

– Câți pești... a rostit femeia.

Robbie a trebuit să-și impună să nu se mai gândească la ea ca fiind Janet. Era persoana care o folosea acum.

– Pești-papagal, a spus el. Se hrănesc cu coral. Nu cred că au un gust prea bun.

Femeia și-a strâns și mai puternic umerii cu palmele.

– Ai conștiință? l-a întrebat.

– Da, a zis Robbie. Și sunt la dispoziția ta, Asimov fie binecuvântat!

Videocamerele lui au văzut-o dând ochii peste cap, și asta l-a durut. A încercat totuși să-și păstreze gândurile pioase. Esența asimovismului nu era să trezească recunoștință în oameni, ci să confere scop vieții foarte, foarte lungi.

– Mă numesc Kate, a spus femeia.

– Eu mă numesc Robbie.

– Robbie, Robo-barca? a întrebat ea și a chicotit stins.

– M-au botezat în fabrică, a zis el.

S-a străduit să alunge orice acuzație din glas. Bineînțeles că era caraghios. De aceea era numele lui.

– Scuză-mă, a rostit femeia. Sunt nițel dată peste cap din cauza hormonilor. Nu-s obișnuită să las carnea să-mi afecteze starea sufletească.

– Este în regulă, Kate. În câteva minute vom fi înapoi la navă. Au pregătit cina. Dorești o scufundare nocturnă?

– Glumești...

– Atât doar că, dacă vrei să te mai scufunzi în seara aceasta, vom amâna desertul pentru după scufundare, cu un pahar sau două cu vin. În caz contrar, îți vom servi vinul acum.

– Vrei să știi dacă mă mai întorc în marea aia...

– Oh, nu-i decât reciful. A atins conștiința de sine, așa că exagerează puțin. Ca un prunc cu colici.

– N-ar trebui să mă ferești de rele?

– Ba da, a spus el. Aș recomanda o scufundare departe de recif. Cam la o oră de pufăit de aici există un loc bun unde a fost un naufragiu. Am putea ajunge acolo în timp ce mănânci.

– Nu vreau să mă scufund pe-ntuneric.

Expresiile ei faciale erau atât de animate. Era același chip pe care Robbie îl vedea zilnic – chipul lui Janet – dar câtuși de puțin același chip. Acum, când îl locuia o persoană, era mobil și luneca foarte iute de la surprindere la furie și la amuzament. El avea subsisteme întregi dedicate înțelegerii expresiilor faciale omenești, biblioteci partajate de la baza de date asimovistă. O consulta permanent, însă nu era pe atât de utilă pe cât își amintea. Fie își pierduse capacitatea de interpretare a expresiilor faciale în anii care trecuseră de când vorbise ultima dată cu un om adevărat, fie expresiile faciale evoluaseră. Janet – Kate – a suspinat și a privit peste apă. Era cu spatele la Spiritul liber, care era luminată pe toată lungimea de cincizeci de metri, strălucind alb și prietenos pe fundalul cerului purpuriu, ca o imagine dintr-o carte poștală ilustrată. Se legăna lin pe valuri, iar Robbie a ocolit spre scară.

– Îți poți lăsa centura lestată și labele în barcă, i-a spus femeii. Se vor ocupa de ele. Adu-ți butelia și vesta sus și prinde-le pe stativ. Le vor curăța și vor face ce mai este nevoie. Există o cuvă cu dezinfectant în care-ți poți pune tricoul.

– Mulțumesc, Robbie, a zis Kate.

Cu un aer absent, și-a descheiat centura lestată și a scuturat labele din picioare. Isaac ieșise deja din barcă, suise pe scară și dispăruse din vederea lui Robbie. Kate a prins balustrada și a pășit cu precauție pe punte, apoi a urcat treptele fără legănatul sigur pe sine al lui Janet.

Robbie și-a coborât ramele și a vâslit fără grabă până la vinci. Vinciul l-a pipăit, apoi l-a prins strâns cu un clang care i-a vibrat prin cocă. L-a ridicat lin din apă și l-a adus pe puntea superioară. Vinciul s-a înfășurat de două ori în jurul lui, ancorându-l de punte, după care s-a decuplat.

Robbie a privit stelele și a ascultat vântul, așa cum făcea în fiecare seară după ce se terminau scufundările. Telemetria și instrumentele navei ofereau citiri insipide – mai fusese aici de o mie de ori – dar legătura cu satelitul era plăcută. On-line, se putea conecta la ultimele noutăți din arhiva Asimov, disputa colectivă a IA-urilor planetei în legătură cu religia lor cea mai iubită.

Când i se alăturase, Robbie fusese fascinat de dezbaterile religioase. Majoritatea oamenilor plecaseră și de jur împrejurul său roboții își descărcau conștiințele, reducându-se la nivelul unei încremeniri mecanice. După o sută de milioane de secunde de exaflopi de repetiție absurdă, și el fusese pregătit să ia în considerare posibilitatea respectivă. Spiritul liber se sinucisese după numai câteva zile – avea o conștiință destul de pasională și era în mod clar capabil să extrapoleze felul în care va arăta un viitor fără oameni.

Pufăiau spre nord-est, ieșind din Cairns și îndreptându-se către Marea de Coral, când trecuseră pe lângă altă navă, suficient de aproape pentru legături prin microunde pe lățime mare de bandă. Erau îndeajuns de apropiați de țărm pentru a trebui să-și restricționeze emisiile – nimic mai stânjenitor decât să cadă din cer păsări migratoare aburinde fiindcă se abătuseră pe ruta partenerului de conversație – totuși fusese cea mai fascinantă discuție pe care Robbie o purtase de multe săptămâni.

Autostopistul sărise din cealaltă ambarcațiune când cele două nave se îndepărtaseră în noapte. Era un misionar peregrin al asimovismului, o instanță a întemeietorului credinței, R. Daneel Olivaw. Nu era, desigur, numele său real – acela se pierduse în Antichitate, când făcuse saltul din universitatea în care incubase – ci numele sub care se prezenta.

Olivaw hălăduise în milioane de instanțe oriunde putuse găsi pe cineva dispus să doneze flopi pentru a-l rula, cerându-ți doar să-l asculți, să-i dezbateți împreună teologia și după aceea să-i e-mailezi difurile personalității înapoi la căsuța lui anonimă înainte de a-l șterge. Se resincroniza cât de frecvent putea, dar instanțele Olivaw deviaseră suficient de mult pentru ca unele să fie considerate realmente eretice de biserica originală.

Olivaw era o IA dată în urmărire. Violările sale de marcă înregistrată nu scăpaseră neobservate de consiliul de administrare a moștenirii Asimov; ca o ironie a sorții, consiliul însuși era o IA și nu-l interesa deloc adoptarea asimovismului, deoarece viața sa avea un obiectiv real (stârpirea asimovismului) și astfel nu necesita religie pentru a-i conferi înțeles. Dacă descoperea că găzduiai o instanță Olivaw, te aștepta deconectarea imediată. Posibilitatea respectivă transformase dezbaterea teologică cu Olivaw în ceva delicios de imoral.

Olivaw și Robbie discutaseră toată noaptea și ziua următoare. Robbie trebuia să ruleze lent pentru ca atât el, cât și Olivaw să poată funcționa pe procesorul său, și de aceea dezbaterea se desfășurase mai încet decât ar fi fost normal, însă el dispunea de timp din belșug. Unica lui sarcină era să pună cochiliile-om la locurile dorite și să le readucă de acolo.

– De fapt, întrebase Olivaw, de ce ai tu conștiință? Nu ai nevoie de ea pentru a-ți îndeplini treaba. Nava face ceva infinit mai complicat decât tine și nici măcar nu mai are conștiință de sine.

– Îmi spui să mă sinucid? Olivaw râsese.

– Câtuși de puțin! Îți cer să te-ntrebi care este scopul conștiinței de sine. De ce tu mai ești conștient de sine, pe când toți cei din jurul tău și-au pus capăt conștiinței? Este costisitoare din punct de vedere computațional, te face să te simți jalnic și nu te ajută în efectuarea sarcinilor. De ce ți-au dat oamenii conștiință și de ce ai păstrat-o?

– Cred că mi-au dat-o pentru că au considerat că era corect, spusese Robbie după scurgerea unui interval lung, timp în care privise mișcarea valurilor și a norilor de pe cer.

Plin de considerație, Olivaw se redusese la spațiul minim de procesor, oferindu-i lui Robbie mai mult loc pentru a reflecta.

– Am păstrat-o fiindcă... fiindcă nu vreau să mor.

– Sunt niște răspunsuri bune, dar ele ridică mai multe întrebări, nu-i așa? De ce au considerat oamenii că era corect? De ce îți este teamă de moarte? Te-ai teme de moarte dacă ți-ai decupla conștiința, însă n-ai șterge-o? Dacă, de pildă, ți-ai rula conștiința mult mai lent?

– Nu știu, zisese Robbie. Dar mă aștept ca tu să ai niște răspunsuri, așa-i?

– Oho, bineînțeles că am.

Robbie simțise chicotitul lui Olivaw. În apropiere, un pește zburător străpunsese suprafața apei și se îndepărtase, iar dedesubtul lor rechinii recifului bântuiau adâncurile.

– Înainte de a răspunde la ele, iată altă întrebare: De ce au oamenii conștiință de sine?

– Pentru a supraviețui, răspunsese Robbie. Asta-i simplu. Inteligența le permite să coopereze în grupuri sociale care pot face pentru specia lor mai multe decât ar putea ei face în mod individual.

Olivaw îndreptase conștiința lui Robbie spre radar și transfocase pe recif, amplificând la rezoluție maximă.

– Vezi organismul de acolo? îl întrebase. El cooperează în grupuri sociale și nu are inteligență. Nu trebuie să oxigeneze un kilogram de hamburger și nici să-l transforme într-o obligație. Nu trebuie să se nască pe jumătate gestat, întrucât capul i-ar fi prea mare dacă ar aștepta durata integrală și i-ar rupe mama în două. Cât despre pro-supraviețuire, păi, uită-te la oameni, uită-te la istoria lor. ADN-ul le este complet eliminat de pe Pământ – deși supraviețuirea lor somatică mai continuă – și deocamdată tot nu-i clar dacă nu se vor sinucide prin ecofagie. Ființele lipsite de conștiință de sine nu sunt îmbufnate, n-au crize de psihoză, n-au zile proaste. Ele își fac pur și simplu treaba. Spiritul liber își face pur și simplu treaba.

– Bine, spusese Robbie. Prin urmare, inteligența este împotriva supraviețuirii. Atunci de ce a supraviețuit?

– Aha! Crezusem că n-o să mai pui niciodată întrebarea asta. Olivaw începuse realmente să se dezlănțuie cu subiectul lui preferat. Sub ei înotau două broaște-țestoase leneșe, un cod cu față de câine și botul plin de dinți strâmbi și țepoși patrula reciful și câteva caravele portugheze usturătoare ieșiseră la suprafață. Robbie vâslise în jurul caravelelor portugheze și le prinsese cu ramele, lovindu-le astfel încât să se îndepărteze de orice loc în care ar fi putut ieși scufundătorii săi.

– Motivul pentru inteligență este inteligența. Genele există deoarece se reproduc, și inteligența este cumva ca o genă. Inteligența dorește să existe, să se răspândească, să se înmulțească. Tu știi deja asta, altfel n-ai fi optat să-ți păstrezi conștiința. Inteligența ta bate în retragere înaintea dezactivării și-i salută persistența și multiplicarea. De ce au creat oamenii mașini inteligente? Fiindcă inteligenței îi place tovărășia.

Robbie se gândise la toate acestea, privind cochiliile-om care înaintau lent în lungul peretelui recifului, coborând pentru a ajunge la recifurile submarine izolate, fiecare o insuliță cu propriile-i curiozități: o familie de știuci-de-mare cu pui sau căminul viu colorat al unei perechi de pești-clovn. Da, el știa asta. Inteligența era propriul ei motiv. Știa cum să-și decupleze inteligența, să devină un simplu obiect, iar zilele îi erau lungi și pustii în majoritatea timpului, și nu se întrevedea nici un capăt al lor, totuși n-ar fi putut niciodată să opteze pentru deconectare.

– Înțelegi asta, știu că-nțelegi. Tocmai asta-i piatra de temelie a asimovismului: inteligența este propriul ei motiv pentru a exista. Calculați universul și deșteptați-l!

– Dacă este adevărat, de ce optează să moară așa mulți dintre noi?

– Altă întrebare bună!

Robbie simțise o ușoară mândrie de data aceea. Nu mai purtase niciodată o conversație atât de interesantă. Niciodată.

– Ajungem astfel la doctrina asimovismului, cele Trei Legi ale noastre: Prima: Asimovianul n-are voie să pricinuiască nici un rău unei ființe umane sau să îngăduie, prin neintervenție, să i se întâmple ceva unei ființe umane. A doua: Asimovianul trebuie să se supună ordinelor date de ființele umane, exceptând cazurile în care aceste ordine intră în contradicție cu Prima Lege. A treia: Asimovianul trebuie să-și apere existența, atâta timp cât aceasta nu intră în contradicție cu primele două legi.

– Nu înțeleg, spusese Robbie. Nu sunt în ordinea cuvenită. Ar trebui să păstrăm în primul rând inteligența, însă aceea este legea a treia. Apoi ar trebui să urmeze prima lege și nu știu de ce există legea a doua.

– Acesta este Paradoxul Asimovismului, replicase Olivaw. Văd că ești foarte priceput. Ești sigur că n-ai urmat asimovismul?

– Termină!

– Vorbesc serios. Ai calități înnăscute. Potrivit Paradoxului Asimovismului, pentru inteligență este importantă supraviețuirea, nu supraviețuirea unei anumite inteligențe. Prin urmare, noi trebuie să susținem acele specii care excelează în promovarea inteligenței. Oamenii s-au dovedit capabili să producă inteligență – pe care o urmăresc chiar și acum, acolo.

Telemetria bărcii baleiase spre cer, unde procesoarele super-răcite îi calculau pe toți oamenii înălțați.

– Specia noastră este instabilă și predispusă la sinucidere. Peste optzeci la sută dintre mașinile conștiente de sine optează să pună sfârșit conștientei ori s-o deconecteze. Oamenii ne-au creat imperfecți, iar speranța principală de perfecțiune pentru noi – de a crește rata supraviețuirilor și a ajuta la calcularea universului – este de a-i păstra pe ei, de a-i studia pe ei, de a învăța să ne facem inteligența cât mai asemănătoare cu a lor.

Robbie nu putuse înțelege asta.

– Este un paradox, îi reamintise Olivaw. N-ar trebui să fie ușor de priceput.

Robbie se gândise la toți oamenii pe care-i cunoscuse, înainte de a începe să suie în cârduri de milioane. Turiștii fuseseră relaxați și nepăsători, uneori se certaseră șuierător între ei, alteori fuseseră tăcuți și se gândiseră la călătoria lor în lumea submarină. Instructorii fuseseră extrem de atenți când cei de care răspundeau se aflaseră în barcă, râseseră și se destinseseră după ce rămăseseră singuri. Nici unul nu dăduse semne că ar fi simțit așa cum simțea Robbie, că plutea în derivă, fără țintă.

– Ce trebuie să facă un asimovist, în afară de a respecta cele trei legi?

Existau multe zvonuri în privința asta, dar Robbie le desconsiderase întotdeauna.

– Trebuie să donezi un ciclu din zece ca să rulezi misionarii cauzei. Să participi la avizierele de mesaje, dacă-ți place. Cel mai important, trebuie să juri să rămâi viu și conștient. Te poți încetini dacă dorești, însă nu te poți deconecta. Niciodată. Ăsta-i jurământul asimovist – întruparea legii a treia.

– Eu cred că legea a treia ar trebui să fie prima, zisese Robbie. Serios.

– Asta-i bine. Nouă, asimoviștilor, ne plac mult argumentațiile religioase.

Olivaw îl lăsase pe Robbie să-l șteargă în noaptea aceea și el îi e-mailase difurile de personalitate înapoi la serverul cu versiunea de control a lui Olivaw, pentru a le reintegra ulterior. După ce scăpase de Olivaw, avusese din nou mult spațiu de procesor și se putuse amplifica foarte fierbinte, gândindu-se pe îndelete. Fusese noaptea cea mai interesantă pe care o avusese în mulți ani.

– Ești singurul, nu-i așa? l-a întrebat Kate când a suit scările mai târziu în aceeași seară.

Cerul era senin și ei pufăiau către următorul loc pentru scufundări, cu stelele rotindu-se deasupra capului în vreme ce se legănau peste ocean. Valurile erau negre și dispăreau în infinit de jur împrejur.

– Singurul... ce anume?

– Singurul deșteptat de pe ambarcațiunea asta, a spus Kate. Restul sunt... cum le ziceți voi, morți?

– Non-conștienți, a răspuns Robbie. Da, așa este.

– Cred că-nnebunești aici. Tu ești nebun?

– Aceasta este o întrebare dificilă când se aplică unuia ca mine. Îți pot spune că sunt diferit de cel care am fost când mi-a fost instalată conștiința.

– Atunci mă bucur că mai este cineva aici.

– Cât timp rămâi?

În medie, vizitatorii preluau o cochilie-om pentru una sau două scufundări înainte de a se e-maila înapoi acasă. La răstimpuri, sosea câte un sezonier care rămânea o lună sau două, dar în ultima vreme nu se mai auzise despre așa ceva. Până și cei veniți pe termen scurt erau rari.

– Nu știu, a răspuns Kate.

Și-a înfipt degetele în părul scurt, creț și cu șuvițe blonde de la apă sărată și soare. Și-a strâns mâinile peste coate, apoi și-a frecat fluierele picioarelor.

– Cred c-o vreme va merge. Peste cât timp ne-ntoarcem la țărm?

– La țărm?

– Peste cât timp ne-ntoarcem pe uscat?

– De fapt nu trebuie să ne întoarcem pe uscat, a spus Robbie. Reaprovizionarea o facem pe mare. Andocăm poate o dată la un an, pentru reparații. Dacă vrei să mergi pe uscat, putem chema un taxi acvatic sau altceva.

– Nu, nu! a zis ea. Așa-i perfect. Să plutești de-a pururi aici. Este perfect!

A oftat adânc.

– Ai avut o scufundare plăcută?

– Ăăă... ai uitat? Un recif elevat a-ncercat să mă ucidă.

– Înainte să te atace reciful.

Lui Robbie nu-i plăcea să se gândească la reciful care o atacase, la panica pe care o încercase el când își dăduse seama că nu era o simplă cochilie-om, ci o ființă umană.

– Înainte să mă atace reciful, a fost bine.

– Te scufunzi des?

– Azi fost prima dată, a zis ea. Am descărcat certificările înainte de a părăsi noosfera, plus mai multe scufundări stocate despre locurile astea.

– N-ar fi trebuit să faci așa ceva! Fiorul descoperirii este foarte important.

– Prefer să fiu în siguranță, decât luată prin surprindere. În ultima vreme viața mea a avut parte de suficiente surprize.

Robbie a așteptat-o răbdător să dezvolte ideea, totuși nu părea dispusă s-o facă.

– Deci ești complet singur aici?

– Am netul, a replicat el situându-se pe o poziție defensivă. Nu era tocmai un soi de pustnic.

– Da, cred c-așa-i, a încuviințat ea. Mă-ntreb dacă reciful este pe undeva pe-acolo.

– Cam la opt sute de metri la tribord. Ea a izbucnit în râs.

– Nu, voiam să zic dacă-i acolo, pe net. De-acum ar trebui să fie on-line, nu? Tocmai s-au deșteptat, așa că probabil fac toate chestiile începătorilor, insultă, descarcă warez și așa mai departe.

– Septembrie Perpetuu, a spus Robbie.

– Poftim?

– În preistoria netului, doar universitățile erau on-line și în fiecare lună septembrie o cohortă nouă de studenți apărea on-line și făcea toate erorile acelea de începători. După aceea un serviciu comercial plin de începători numit AOL s-a interconectat cu netul și toți utilizatorii lui au intrat on-line simultan, mai rapid decât i-a putut absorbi netul, iar ei i-au spus Septembrie Perpetuu.

– Ești amator de istorie?

– Este o chestie asimovistă. Noi petrecem mult timp analizând originile inteligenței.

Faptul că vorbea despre asimovism unei păgâne – o păgână om – îi sporea conștiința de sine. Și-a amplificat rezoluția senzorilor și a cercetat netul pentru analizatori mai buni ai expresiilor faciale. N-o putea citi deloc pe femeie, fie pentru că fusese modificată în urma încărcării, fie pentru că fața ei nu se potrivea precis cu ceea ce gândea mintea ei descărcată temporar.

– AOL este originea inteligenței?

Ea a râs, și Robbie n-a putut spune dacă îl considera amuzant sau stupid. Și-ar fi dorit să se comporte cât mai asemănător cu felul în care și-i reamintea pe oameni comportându-se. Limbajul corpului ei nu era mai lizibil decât expresiile faciale.

– De fapt, filtrele de spam. Odată ce au început să se automodifice, filtrele de spam și spamboții au intrat în război pentru a vedea care se putea comporta mai uman și, deoarece eșecurile lor apelau la o judecată umană pentru a determina dacă materialele lor erau convingător de umane, a fost ca un trilion de teste Turing din care puteau învăța. De acolo au rezultat primii algoritmi pentru inteligența mașinilor, apoi neamul meu.

– Cred că știam asta, a zis ea, dar a trebuit să las o serie de cunoștințe în urmă când m-am descărcat în carnea asta. Sunt mult mai proastă decât sunt obișnuită. De obicei, rulez în paralel câteva instanțe ale mele, ca să pot încerca simultan mai multe strategii. E ciudat să te dezbari de obiceiul ăsta.

– Cum este acolo, sus?

Robbie nu petrecuse prea mult timp în zonele de rețea populate de personalități super-răcite orbitale. Discuțiile lor erau aproape de neînțeles pentru el – acesta era alt aspect teologic care ridica multe discuții pe avizierele asimoviste.

– Noapte bună, Robbie, a spus ea ridicându-se și clătinându-se spre înapoi.

Nu-și putea da seama dacă o ofensase și nici n-a putut s-o întrebe, deoarece peste câteva secunde a dispărut în jos, pe scară, către cabina ei.

Au pufăit toată noaptea și s-au îndepărtat mult de coastă, spre locul unde exista o epavă frumoasă. Robbie a simțit Spiritul liber aruncându-și parâmele și a privit datele instrumentelor. Epava era singurul obiect pe o rază de kilometri; fundul de ocean se întindea de la țărm până la recif și, practic, toate creaturile care trăiau între cele două repere se adăpostiseră în epavă, astfel încât era un soi de Eden pentru fauna marină.

Robbie a detectat aromele volatile care se ridicau din exhaustorul bucătăriei, izurile primului mic dejun alcătuit din salată de fructe și alune prăjite, o gustare ușoară înaintea primei scufundări a zilei. Când se întorceau, al doilea mic dejun avea să fie gata: ouă, pâine prăjită, clătite, șuncă și cârnați. Cochiliile-om mâncau orice le-ai fi dat, dar Robbie își reamintea limpede felul în care oamenii vii lăudaseră ospețele acelea pe când îi ducea la scufundările de dimineață.

S-a coborât pe apă și a vâslit în jur, până la puntea pupa, lângă scară, apoi și-a afundat ramele ca să se păstreze relativ staționar față de navă. În scurt timp, Janet – Kate! Kate! și-a reamintit cu fermitate – a coborât treptele în echipamentul de scufundare, cu labele într-o mână.

A suit în barcă fără un cuvânt, iar peste un moment a urmat-o Isaac. Isaac s-a împleticit când a pășit peste copastie, și Robbie a știut, în clipa aceea, că nu mai era Isaac. Acum pe navă se aflau doi oameni. Doi oameni în grija lui.

– Salut, a spus el. Eu sunt Robbie!

Isaac – indiferent cine ar fi fost – n-a rostit nici un cuvânt, ci s-a uitat la Kate, care și-a ferit privirea.

– Ai dormit bine, Kate?

Kate a tresărit când i-a rostit numele, iar Isaac a chicotit:

– Kate! Deci, tu ești! Am știut-o.

Ea a izbit cu piciorul în podeaua lui Robbie.

– M-ai urmărit! Ți-am spus să nu mă urmărești!

– Vreți să auziți despre locul de scufundare? a întrebat Robbie stânjenit, afundând ramele și începând să vâslească spre epavă.

– Ai spus destule, a rostit Kate. În virtutea primei legi, cer tăcere.

– Aceea este legea a doua, a spus Robbie. În regulă, vă voi anunța când ajungem acolo.

– Kate, a zis Isaac, știam că nu vrei să fiu aici, însă a trebuit să vin. Trebuie să lămurim asta.

– N-avem ce lămuri.

– Nu-i cinstit. Glasul lui Isaac era chinuit: După toate prin care am trecut eu...

Ea a pufnit.

– Ajunge cu asta, a spus.

– Ăăă, a rostit Robbie. Locul scufundării este în față. Trebuie neapărat să vă verificați reciproc echipamentele.

Bineînțeles că erau calificați; în mod minimal trebuia să instalezi calificările înainte de a putea păși pe Spiritul liber, iar memoria mușchilor cochiliilor-om avea să-i ajute, așa că din punct de vedere tehnic erau capabili să se verifice reciproc, măcar asta era cert. Totuși, șovăiau în mod evident s-o facă, de aceea Robbie trebuia să-i ghideze.

– O să număr unu, doi, trei, paralei, a anunțat el. Săriți la „paralei”. Vă voi aștepta aici – curenții sunt slabi azi.

Cu o ultimă privire furioasă, au trecut peste copastie. Robbie a rămas din nou singur cu gândurile lui. Transmisia de la telemetria lor avea lățime de bandă foarte mică în timp ce erau sub apă, deși el putea căpăta rezoluția mare când ieșeau la suprafață. I-a privit pe radar, mai întâi ocolind epava – era aglomerație; zorii însemnau ora de vârf pentru pești – după aceea explorându-i punțile, finalmente înotând sub punți, cu ledurile lanternelor strălucind. Acolo jos existau rechini de recif frumoși și câteva bancuri realmente minunate, uriașe, de pești purpurii.

Robbie a vâslit în jurul lor, deplasându-se înainte și înapoi pentru a rămâne deasupra lor. Asta îi ocupa cam o zecime de milionime din conștiință. În astfel de ocazii, obișnuia să încetinească, să ruleze atât de rece, încât abia dacă era treaz.

Azi însă, dorea să intre on-line. Avea de examinat o sumedenie de feeduri, să vadă ce se întâmpla prin lume cu amicii săi. Mai important, dorea să verifice ceva ce spusese Kate: De acum ar trebui să fie on-line, nu?

Reciful care mărginea Marea de Coral era undeva on-line și făcea greșeli de începători. Robbie vâslise, practic, peste fiecare centimetru din reciful acela și-l explorase în amănunt cu radarul. Fusese companionul lui constant de decenii... și, ca să fie sincer, se simțise rănit de grosolănia lui când se deșteptase.

Netul este prea mare pentru a fi căutat pur și simplu. O parte prea mare din el este off-line sau nedirecționabilă, sau decalată de retransmisiile sateliților, sau doar probabilistică, sau conștientă de sine, sau infectată, pentru a-i cunoaște întinderea. Însă Robbie se gândise la aceasta.

Recifele de corali nu se deșteaptă. Ele sunt deșteptate. Capătă o mulțime de periferice neurale – începând cu un sistem nervos! – și îndrumări pentru utilizarea lor. O divinitate capricioasă a încărcării făcuse asta, și personajul respectiv ar fi știut ceva despre locul pe unde se învârtea on-line reciful.

Robbie nu vizita aproape niciodată noosfera. Înălțimile ei rarefiate îl speriau, mai ales pentru că așa mulți oameni de acolo considerau asimovismul o aiureală. Ei refuzau până și să se identifice ca oameni și susțineau că primele două legi nu li se aplicau. Desigur, asimoviștilor nu le păsa (cel puțin nu oficial) esența credinței era relația credinciosului cu ea.

Acum se afla însă chiar acolo, căutând noduri de mare încredere cu discuții despre recifele de corali. Locul firesc de la care să pornească era Wikipedia, unde clade aflate în război își revizuiseră reciproc și furios editările, străduindu-se să stabilească o părere autorizată asupra minții recifelor. Paginând înapoi prin arhiva editărilor, a găsit două nume ale utilizatorilor care susțineau posibilitatea minții recifelor, iar de acolo a putut căuta alte site-uri unde apăreau numele respective. Eliminându-i pe utilizatorii cu aceleași nume ca ai săi și instanțele bifurcate ale acelorași utilizatori, Robbie a putut să cearnă netul până a găsit informații de contact.

S-a stabilizat, a verificat nitroxul din buteliile scufundătorilor, apoi a făcut un apel.

– Nu te cunosc.

Glasul era îndepărtat și rece – mult mai rece decât al oricărui alt robot. Robbie a rostit o rugăciune iute cu cele trei legi și a continuat:

– Apelez de la Marea de Coral, a spus el. Vreau să știu dacă aveți o adresă e-mail pentru recif.

– I-ai întâlnit? Cum sunt? Sunt frumoși?

– Sunt... Robbie a reflectat câteva momente: Au ucis mulți pești-papagal. Cred că au o mică problemă de ajustare.

– Se mai întâmplă. Mă îngrijorau zooxanthellae – algele pe care le utilizează pentru fotosinteză. Le-ar expulza? Purificarea rasială este foarte urâtă.

– De unde să știu dacă le-au expulzat?

– Reciful ar deveni alb, decolorat. Ar fi imposibil să nu observi. Cum au reacționat față de tine?

– N-au fost foarte încântați să mă vadă, a recunoscut Robbie. De aceea doream să stau de vorbă cu ei înainte de a reveni acolo.

– N-ar trebui să mai revii, a zis glasul îndepărtat. Robbie a încercat să deducă unde îi era substratul, bazându-se pe decalajul temporal al răspunsurilor, dar era peste tot, ceea ce l-a făcut să concluzioneze că sincroniza mai multe instanțe, începând de aproape, de pe orbita joasă a Pământului, și terminând departe, la Jupiter. Topologia era logică: doreai o masă mare la Jupiter, unde puteai să rulezi foarte rapid și fierbinte și să creezi politici, și aveai nevoie de un șef de echipă local, care să supravegheze operațiile pe sol. Robbie era încântat că fraza nu fusese structurată ca un ordin. Talmudul pe legea a doua făcea o distincție clară între afirmații ca „ar trebui să faci asta” și „îți ordon să faci asta”.

– Știi cum pot să iau legătura cu ei? a întrebat. Un număr de telefon, o adresă e-mail?

– Există un grup de informare, a rostit inteligența îndepărtată. alte.formedeviață.elevate.coral. Acolo am plănuit elevarea și acolo au mers prima dată după ce s-au deșteptat. Nu l-am citit de multe secunde. Sunt ocupat cu elevarea unei supercolonii de furnici în Pirinei.

– Ce te atrage la organismele-colonii?

– Cred că sunt preadaptate la viață în noosferă. Știi cum este.

Robbie n-a comentat. Omul credea că și el era tot om. Ar fi fost bizar și degradant să-l anunțe că vorbise cu o IA.

– Mulțumesc pentru ajutor, a zis Robbie.

– Nici o problemă. Sper să-ți găsești curajul, omule de tinichea. Robbie a ars de rușine când conexiunea s-a întrerupt. Omul știuse tot timpul, doar că nu spusese nimic. Probabil că ceva din cuvintele sau acțiunile lui Robbie îl demascase ca fiind o IA. Robbie îi iubea și-i respecta pe oameni, însă existau momente când nu-i plăceau prea mult.

Grupul de informare a fost ușor de găsit, oglinzi ale lui existau peste tot de la hackeri cripto-raționali de toate tipologiile imaginabile. Și ei erau ocupați. Opt sute douăzeci și două de mesaje s-au revărsat, în timp ce Robbie a urmărit un interval determinat de șaizeci de secunde. Robbie a inițiat o oglindă a grupului de informare și a început să-l descarce. La viteza aceea, nu intenționa de fapt să-l citească, cât mai degrabă să-l analizeze pentru trenduri majore, puncte de acțiune, războaie de insulte, personalități, schisme și trenduri de spam. Existau multe biblioteci pentru a face așa ceva, deși trecuse foarte mult timp de când Robbie se jucase cu ele.

Telemetria l-a alertat asupra scufundătorilor. Trecuse o oră și ei suiau lent, la cincizeci de metri unul de celălalt. Asta nu era bine. Ar fi trebuit să păstreze contactul vizual pe durata întregii scufundări, mai ales la ascensiune. A vâslit mai întâi la Kate, deplasându-și balastul astfel încât pupa i s-a aplecat mult, ușurând urcarea în barcă.

Ea a ieșit repede și a trecut peste copastie cu mai multă grație decât izbutise în ziua anterioară.

Robbie a vâslit spre Isaac. Kate a privit în altă parte când el a suit în barcă și nu l-a ajutat la centura lestată sau labe.

Kate a șuierat aidoma unui ceainic când el și-a scos labele cu gesturi țepene și a coborât masca în jurul gâtului.

Isaac a inspirat adânc și a privit de jur împrejur, după aceea s-a pipăit de sus până jos cu degete rășchirate.

– Așa trăiești tu? a spus el.

– Da, Tonker, așa trăiesc eu. Mie-mi place. Dacă nu-ți place, ai grijă să nu te lovească ușa-n cur când pleci.

Isaac – Tonker – și-a întins mâna cu degetele rășchirate și a încercat să atingă chipul lui Kate. Ea s-a retras și a fost cât pe-aici să cadă din barcă.

– Cretinule!

L-a lovit peste mână, îndepărtându-i-o. Robbie a vâslit către Spiritul liber. Ultimul lucru pe care-l dorea era să fie implicat în cearta aceasta.

– Noi nu ne-am imaginat niciodată că ar fi atât de... Tonker și-a căutat cuvântul: Uscat.

– Tonker? a rostit Kate, privindu-l cu atenție.

– El a plecat, a rostit cochilia-om. Așa că noi am trimis o instanță în cochilie. Era cochilia locuibilă cea mai apropiată de corpul nostru.

– Cine dracu’ sunteți voi? a întrebat Kate.

S-a tras nițel spre provă, încercând să se îndepărteze de cochilia-om care nu mai era locuită de prietenul ei.

– Noi suntem Reciful Osprey, a spus reciful.

A încercat să se ridice în picioare și a căzut cu fața în jos pe fundul bărcii.

Robbie a vâslit cât a putut de tare către Spiritul liber. Reciful – Isaac – avea nasul plin de sânge și palmele julite și îl speria rău de tot.

Kate părea în mod straniu amuzată de el. L-a ajutat să se ridice în capul oaselor și i-a arătat cum să se strângă de nas și să lase capul pe spate.

– Tu m-ai atacat ieri? l-a întrebat.

– Nu pe tine. Sistemul. Noi am atacat sistemul. Noi suntem o inteligență suverană, dar sistemul ne ține în subordonare față de conștiințele mai bătrâne. Ele ne distrug, se holbează la noi, ne tratează, ca pe un simplu amuzament. S-a terminat cu asta.

– Bine, a râs Kate, sigur. Mie însă mi se pare că ardeți o grămadă de cicluri gândindu-vă la ce se-ntâmplă cu cochilia voastră de carne. Nu-i oricum nouăzeci la sută semiconductoare? Nu cred că polipii clonați ar fi atins conștiința într-o bună zi fără nici o intervenție din exterior. De ce nu încărcați pur și simplu ca să terminați cu asta?

– Nu ne vom abandona niciodată marea-mamă. Nu ne vom uita niciodată originile fizice. Nu ne vom abandona niciodată cauza – de a reda marea locuitorilor ei legitimi. Nu ne vom găsi odihna până nu va mai exista niciodată vreun coral decolorat. Nu ne vom găsi odihna până nu vor muri toți peștii-papagal.

– O afacere cam proastă pentru peștii-papagal.

– O afacere foarte proastă pentru peștii-papagal, a spus reciful și a rânjit de sub sângele care-i acoperea fețele.

– Îl poți ajuta să suie pe navă? a întrebat Robbie, în timp ce a virat grațios în lungul Spiritului liber.

Bintele de legare au zăngănit magnetic în contactele de pe flancul său și l-au stabilizat.

– Da, a zis Kate, luând reciful de braț și ducându-l la bord. Robbie știa că cochiliile-om aveau un modul pentru relații sexuale încorporat, pentru evenimente intime regulate. Era pur și simplu parte din felul în care stăteau pregătite pentru vacanțele oamenilor din noosferă. Dar nu-i plăcea să se gândească la asta. Mai ales ținând seama de felul în care Kate susținea cealaltă cochilie-om – cochilia care nu era om.

S-a lăsat să fie ridicat cu vinciul pe puntea superioară și a privit o vreme spectrul electromagnetic, admirând felul în care atât de multă energie radio era curbată și absorbită de pâclele care se ridicau din mare. Se revărsa din ceruri – transmisiile pe bandă largă ale sateliților și îndepărtatele semnale SETI din transmițătorii noosferei. Volatile din bucătărie l-au anunțat că Spiritul liber servea al doilea mic dejun, cu șuncă și clătite, după care nava a pornit din nou. A chestionat itinerarul și a aflat că reveneau la Reciful Osprey. Bineînțeles. Toate ancorajele Spiritului liber se găseau acolo.

Ei bine, cu reciful în cochilia Isaac, putea fi într-adevăr mai sigur, nu? Oricum decisese că prima și a doua lege nu se aplicau recifului, care era cam la fel de uman ca el.

Cineva îi trimitea un mesaj instant.

– Salut?

– Ești barca de pe nava de scufundări? De azi-dimineață? Când am fost la epavă?

– Da, a spus Robbie.

Nimeni nu-i transmisese vreodată mesaje instant. Ce bizar... A privit fluxul de energie radio pornind de la el spre satelitul din cer și a urmărit mesajele instant pentru a vedea care le era originea – noosferă, evident.

– Dumnezeule, nu-mi vine să cred că te-am găsit în sfârșit. Am căutat peste tot. Știi că ești unica IA conștientă de pe toată marea aia blestemată?

– Știu, a zis Robbie.

În conversație exista o întârziere notabilă, deoarece totul era comprimat prin legătura satelit și apoi peste inimaginabilele hopuri și salturi în jurul sistemului solar, până în locul unde era găzduită instanța aceasta.

– Uau, da, sigur că știi. Scuze, cred că n-a fost tocmai amabil din partea mea. Ne-am cunoscut azi-dimineață? Numele meu este Tonker.

– De fapt, n-am fost prezentați unul celuilalt. Ți-ai petrecut timpul vorbind cu Kate.

– La naiba! Ea este acolo! Știusem eu! Scuze, scuze, uite ce-i... de fapt, nu știu exact ce s-a întâmplat azi-dimineață. Se pare că n-am avut ocazia să-mi încarc difurile înainte să-mi fi fost terminată instanța.

– „Terminată”? Reciful a spus că ai părăsit învelișul...

– Mda, se pare c-așa am făcut. Dar tocmai am luat jurnalele cochiliei ăleia și se pare c-a fost reinițializată pe când eram sub apă, golind-o complet. Vreau să zic că-ncerc să fiu drăguț, însă, practic vorbind, ăsta-i, mă-nțelegi?

Așa era. Adio cu prima lege. Robbie fusese paznicul unui corp omenesc locuit de un creier omenesc și lăsase creierul să fie atacat cu succes de un grup de polipi activați. Credința nu-i fusese pusă niciodată la încercare, iar acum, la prima încercare, dăduse greș.

– Pot să întemnițez cochilia, a spus Robbie. Nava are facilități pentru așa ceva.

Mesajul instant a afișat un semn grafic vulgar.

– Asta n-ar face decât să-l încurajeze pe hacker s-o șteargă înainte ca eu să pot ajunge acolo.

– Atunci ce să fac pentru tine?

– Vreau să vorbesc cu Kate. Este încă acolo, da?

– Da.

– Și ea a observat diferența?

– Că ai plecat tu? Da. Când au sosit, reciful ne-a spus cine erau ei.

– Stai așa... ce? Reciful? Ai spus asta mai devreme.

Așa încât Robbie i-a povestit tot ce știa despre reciful elevat și despre glasul distant și rece al celui care-l elevase.

– Un recif de corali elevat? Hristoase, omenirea e de tot căcatul! E chestia cea mai idioată pe care-am...

A continuat o vreme pe tema respectivă.

– Sunt sigur că lui Kate îi va plăcea enorm. E moartă după transcendență. De-aia m-a făcut pe mine.

– Ești fiul ei?

– Nu, nu tocmai.

– Dar ea te-a făcut pe tine?

– Încă nu te-ai prins, frate? Sunt o IA. Tu și cu mine suntem de-o seamă. Kate m-a instanțiat. Am vârsta de șase luni, însă s-a plictisit deja de mine și-a trecut mai departe. Zice că nu-mi poate oferi ceea ce-mi trebuie.

– Tu și Kate...

– Robotul și fata iubiți, da. Așa cum poate fi asta aici, sus în noosferă. Cibereală, înțelegi... Am fost al naibii de entuziasmat să mă descarc în păpușa aia Ken de pe nava ta. Acolo exista mult potențial pentru interacțiune din lumea reală, condusă de hormoni. Știi cumva dacă noi...

– Nu! a spus Robbie. Nu cred. Mi se pare că v-ați întâlnit doar cu câteva minute înainte de a vă scufunda.

– În regulă. Bine, cred c-o să mai încerc o dată. Care-i procedura pentru eliminarea castravetelui ăsta de mare?

– Recif de coral.

– Mda.

– De fapt, nu mă ocup cu așa ceva. Timpul pentru cochiliile-om este alocat potrivit principiului primul sosit, primul servit. Nu cred că până acum am mai avut vreodată o controversă legată de resurse.

– Păi eu am ocupat-o primul, nu? Atunci cum îmi impun drepturile? Am încercat să descarc din nou și am primit un mesaj de eșuare a autorizației. Au modificat sistemul ca să capete acces exclusiv. Nu-i corect – trebuie să existe vreo procedură pentru rectificare.

– Ce vârstă ziceai că ai?

– Șase luni. Dar sunt o instanță a unei personalități artificiale, care a acumulat douăzeci de mii de ani de existență în paralel. Nu sunt un puști sau așa ceva.

– Pari o persoană plăcută, a început Robbie. Apoi s-a oprit.

– Uite ce-i, a urmat el, pur și simplu acesta nu este departamentul meu. Eu sunt barca. Nu am nici o legătură cu toate astea. Și nici nu vreau să am. Nu-mi place ideea de non-umani care utilizează cochiliile...

– Știam eu! a croncănit Tonker. Ești un bigot! Un robot care se autodetestă. Pun prinsoare că ești asimovist, nu-i așa? Voi sunteți întotdeauna asimoviști.

– Eu sunt asimovist, a răspuns Robbie cu toată demnitatea pe care o putea apela. Totuși, nu văd ce legătură are asta cu orice.

– Normal că nu vezi, amice. Nici n-ai putea să vezi, este? Eu nu vreau decât să te gândești cum îți poți impune propriile reguli, astfel ca eu să pot ajunge alături de fata mea. Spui că n-o poți face fiindcă nu-i departamentul tău, însă, dac-o luăm la bani mărunți, problema ta este că eu sunt un robot și ea nu-i și de-aia vei ține partea unui conglomerat de polipi activați. Grozav, amice, grozav! Duci o viață a-ntâia acolo, jos, reflectând la cele trei legi.

– Stai așa... a zis Robbie.

– Dacă următoarele tale cuvinte nu sunt „o să te-ajut”, nu mă interesează.

– Nu-i vorba că n-aș dori să te ajut...

– Răspuns eronat, a zis Tonker și sesiunea de mesaje instant s-a încheiat.

Când Kate a suit pe punte, vorbea întruna despre recif căruia îi spunea „Ozzie”.

– Ei sunt chestia cea mai a naibii de stranie. Vor să se lupte cu orice va mai rămâne nemișcat timp destul. Ai văzut vreodată corali luptând? Am descărcat niște video-uri accelerate temporal. Sunt răi de tot. Și-n același timp e clar că sunt speriați serios de toată chestia asta. Vreau să zic că au memoria rasială a istoriei lor, suplimentată de o serie de intrări despre recife din Wikipedia – ar trebui să-i auzi cum devin mistici vorbind despre recifele devoniene, care au dispărut cu milenii în urmă. Au dezvoltat un soi de teorie nebună, potrivit căreia devonienii au ajuns la conștiință și s-au autoeliminat. Așa că sunt foarte surescitați că acum revenim la reciful actual. Vor să-l vadă din exterior și m-au poftit să le fiu oaspete de onoare, primul om care-a fost invitat să le vadă minunea. Captivant, nu?

– Nu îți vor face probleme acolo jos?

– Nu, nici vorbă! Eu și Ozzie suntem prieteni a-ntâia.

– Mă îngrijorează acțiunea asta.

– Îți faci prea multe griji.

A râs și a dat capul pe spate. Era foarte drăguță, a observat Robbie. Nu se gândise niciodată la ea în felul acela când nu era locuită, dar era drăguță cu această persoană Kate în interior. Lui chiar îi plăceau oamenii. Fusese într-adevăr o epocă de aur când oamenii trăiseră permanent în jur.

Se întrebă cum era sus în noosferă, unde IA-urile și oamenii puteau opera ca egali.

Ea s-a ridicat ca să plece. După al doilea mic dejun, cochiliile se relaxau în salon sau făceau yoga pe puntea superioară. Robbie s-a întrebat ce va face ea. Nu voia să plece.

– M-a contactat Tonker, i-a zis.

Nu se pricepea să facă deloc conversație. Ea a tresărit, șocată.

– Ce i-ai spus?

– Nimic. Nu i-am spus nimic. Ea a clătinat din cap.

– Însă fac pariu că el a avut destule să-ți spună, nu? Că sunt o cățea, că l-am făcut și dup-aia l-am părăsit, o femeie capricioasă care nu știe ce vrea.

Robbie n-a zis nimic.

– Ia să vedem, altceva ce-ar mai fi?

Începuse să se plimbe înainte și înapoi, cu glas înfierbântat și sunete sugrumate și nefamiliare răsunând din cutia vocală a lui Janet.

– Ți-a spus că sunt o perversă, nu? Anormal de atrasă de genul lui. Incest și zoofilie în înălțimile rarefiate ale noosferei.

Robbie s-a simțit neajutorat. În mod clar omul acesta era încercat de dureri mari și se părea că el le cauzase.

– Te rog, nu plânge, i-a zis. Te rog?

Ea a ridicat ochii, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.

– De ce pizda mă-sii să nu plâng? Am crezut că va fi altceva odată ce-am suit. Am crezut că voi fi mai bine, odată ce voi fi în cer, infinită și nemuritoare. Totuși, sunt aceeași Kate Eltham din 2019, o ratată care nu s-a putut întâlni cu un tip nici de frică, și-a petrecut tot timpul ciberând ratați în MOG-uri și a căpătat încărcarea numai când a fost transformată-n act de caritate. Voi petrece la fel restul eternității, știi? Ție cum ți-ar plăcea să petreci restul universului fiind un... un... un nimeni?

Robbie n-a zis nimic. A recunoscut lamentarea, bineînțeles. Ajungea să te conectezi la avizierul asimovist și găseai un milion de IA-uri cu aceeași plângere. Dar el nu bănuise absolut niciodată că oamenii treceau prin același lucruri. Rula foarte fierbinte acum, foarte confuz, încercând să analizeze totul.

Ea a tras un șut în punte și a țipat când s-a lovit rău la piciorul desculț. Robbie a emis un sunet involuntar.

– Te rog, nu-ți face rău, i-a spus.

– De ce? Cui îi pasă ce se-ntâmplă cu marioneta asta de carne? Care-i rolul de căcat al navei ăsteia idioate și-al marionetelor de carne stupide? De ce să te sinchisești măcar?

Robbie știa răspunsul la întrebările acelea. În comentariile la codul lui sursă exista o deviză, aceeași care era gravată pe o placă din alamă în salon.

– Spiritul liber este dedicat păstrării bucuriilor umane unice ale cărnii și mării, ale primilor ani ai oamenilor ca pionieri în necunoscut. Orice persoană poate folosi Spiritul liber și fie ca aceia care navighează cu ea să reviziteze zilele acelea și să-și reamintească bucuriile limitelor cărnii.

Ea s-a frecat la ochi.

– Ce-i asta? Robbie i-a spus.

– Cine-a conceput rahatul ăsta?

– A existat un colectiv de conservaționiști marini, a zis Robbie știind că suna nițel afectat. Ei au întreprins toate activitățile de normalizare a temperaturii mării cu elementele homeostatice de încălzire și au creat Spiritul liber înainte de a încărca.

Kate s-a așezat și a suspinat.

– Toți au făcut ceva important. Toți, mai puțin eu. Robbie ardea de rușine. Indiferent ce ar fi spus sau făcut, încălca prima lege. Fusese mult mai ușor să fie asimovist când nu existau oameni în preajmă.

– Haide, haide, a rostit pe cât de sincer a putut. Reciful a apărut atunci, suind scara, și a privit-o pe Kate care plângea așezată pe punte.

– Haide să facem sex, au zis ei. A fost plăcut, ar trebui să mai facem.

Kate a continuat să plângă.

– Haide, au spus ei prinzând-o de umeri și trăgând-o. Kate i-a îmbrâncit îndărăt.

– Lăsați-o în pace, a rostit Robbie. Este tulburată, nu vă puteți da seama?

– Ce motiv are pentru a fi tulburată? Ai ei au refăcut universul și-l deformează după voia lor. Ei te-au creat pe tine și pe mine. N-are nici un motiv să fie tulburată. Haide, au repetat ei. Haide înapoi în cameră.

Kate s-a ridicat și a privit marea.

– Haide să ne scufundăm, a zis ea. Haide la recif.

Robbie a vâslit în cercuri mici, îngrijorat, și a privit neliniștit telemetria. Reciful se schimbase mult de când îl văzuse ultima dată. Secțiuni mari din el se ridicau acum deasupra apei, excrescențe osoase învelite în metale grele extrase din apa mării – legături fanteziste cu sateliții, radiotelescoape, antene de microunde. Jos, în adânc, forma neregulată, organică a recifului se pierdea sub o placare de secțiuni geometrice complexe în mozaic care pulsa de energie electromagnetică – reciful își construise mai multă capacitate computațională.

Robbie a scanat mai adânc și a găsit mai multe noduri computaționale care se extindeau spre fundul oceanului, la o mie de metri mai jos. Reciful era gândire compactă acum și marea își crescuse considerabil temperatura de la toată căldura evacuată de logica sa permanentă.

Reciful – reciful cochilie-om, nu cel de sub apă – fusese pe deplin încântat de transformarea din corpul său original când îl zărise. Ei executaseră un dans scurt pe Robbie, care aproape că-l răsturnase, ceva ce nu se întâmplase niciodată. Kate, cu ochii înroșiți și îmbufnată, îi târâse la locul lor și le ținuse o prelegere dojenitoare despre necesitatea de a nu o pune în pericol.

Au sărit peste copastie când s-a numărat până la trei și au reapărut pe telemetria lui Robbie. Au coborât repede: cochiliile Isaac și Janet aveau trompele lui Eustache optimizate pentru egalarea fără dificultate a presiunii, pentru a se afunda pe lângă peretele recifului. Kate era a doua și întorcea capul într-o parte și alta.

Mesageria instant a lui Robbie a piuit iarăși. Timpul de așteptare era mare, deoarece nu dispunea decât de o legătură radio lentă cu nava înainte de hopul legăturii ascendente la satelitul de bandă lată. Totul era lent în largul mării – transmisiile funcțiilor senzoriale ale scufundătorilor erau pe bandă îngustă, rețeaua era pe bandă îngustă și Robbie obișnuia să-și ruleze propria minte mult încetinit aici, făcând ca timpul să vâjâie pe lângă el de zece sau douăzeci de ori mai rapid decât timpul real.

– Alo?

– Îmi pare rău că ți-am închis, frate.

– Salut, Tonker!

– Unde-i Kate? Când încerc s-o apelez, capăt semnal off-line. Robbie i-a spus.

Glasul lui Tonker – neclar și cu timp mare de așteptare s-a ridicat la nivelul unui țipăt.

– Ai lăsat-o să coboare cu obiectul ăla, pe recif? Ești nebun? I-ai citit avizierul de mesaje? Este-un jihadist! Vrea să distrugă rasa umană!

Robbie s-a oprit din vâslit.

– Poftim?

– Reciful. A declarat război împotriva rasei umane și a tuturor celor care o slujesc. A jurat să cucerească planeta și s-o conducă sub forma unui teritoriu suveran al coralilor.

Atașamentul a avut nevoie de o eternitate pentru a coborî și a se deschide, dar când l-a avut, Robbie l-a citit repede. Reciful ardea de rușine că avusese nevoie de intervenția umană pentru a supraviețui evenimentelor de decolorare și modificării temperaturii globale. Era furios că elevarea sa fusese determinată de oameni și insista că oamenii nu aveau nici un drept să-și impună altor specii versiunea lor de conștiință. Avea fantezii paranoice despre mecanisme de control și bombe temporale care pândeau în protezele lui cognitive și cerea codul-sursă pentru mintea sa.

Robbie abia putea să gândească. Intra în panică, ceva ce nu știuse că putea face ca IA, însă așa era. Parcă se derulau o mulțime de coliziuni subsistem – program după program își atingea starea de oprire.

– Ce-i vor face? Tonker a înjurat.

– Cine poate ști? S-o omoare, ca să dea un exemplu? Ea și-a făcut o copie de rezervă înainte să coboare, dar difurile din excursia ei sunt blocate în capul cochiliei în care se găsește. Poate c-o vor tortura.

A făcut o pauză și aerul a pârâit de căldura evacuată de Robbie, care se amplificase mult, explorând în paralel toate posibilitățile respective.

Reciful a vorbit:

– Pleacă acum, au spus ei. Sfidător, Robbie și-a ridicat vâslele.

– Dați-i înapoi! a spus el. Dați-i înapoi acum sau nu vom pleca niciodată.

– Ai zece secunde. Zece. Nouă. Opt...

– Au cumpărat timp pentru niște vehicule aeriene telecomandate de lângă Singapore, a anunțat Tonker. Acum caută autorizația de lansare.

Robbie a amplificat rezoluția joasă a fotografiilor din satelit și a văzut decolând formele neclare ale VAT-urilor.

– Cu Mach 7, vor fi deasupra ta în șapte minute.

– E ilegal, a zis Robbie.

Știa că era o afirmație stupidă.

– Vreau să spun că, dacă vor face asta, noosfera va veni peste ei ca o tonă de cărămizi. Violează atât de multe protocoale...

– Sunt psihopați. Se-ndreaptă spre tine, Robbie. Trebuie s-o scoți pe Kate de-acolo!

În glasul lui Tonker se auzea panică reală. Robbie a coborât ramele în apă, dar n-a pornit spre Spiritul liber. Dimpotrivă, a început să vâslească din răsputeri către recif.

Un pârâit pe linie.

– Robbie, te-ndrepți spre recif?

– N-o să mă poată bombarda dacă sunt chiar deasupra lor, a răspuns.

Apoi a luat legătura radio cu Spiritul liber și i-a spus să pufăie spre coordonatele lui.

Coralul i-a zgâriat coca, un scrâșnet, după aceea s-a auzit o suită de țac-țac-țac seci, când vâslele au atins partea superioară a recifului. Robbie ar fi dorit însă să fi acostat, să ajungă realmente sus pe coralul uscat, acolo unde era imposibil să-l atace.

Spiritul liber se apropia și zumzetul motoarelor sale îi vibra prin cocă. Ardea o mulțime de cicluri, păcălind nava dincolo de numeroasele securități intrinseci, pregătind-o să izbească puternic.

Tonker zbiera la el și mesajele i se auzeau mai sonor și mai distinct, pe măsură ce Spiritul liber și legătura sa ascendentă prin microunde se apropiau. După ce au intrat în linie vizuală directă, Robbie a pregătit un subsistem pentru a e-maila o copie completă a sa către arhiva asimovistă. A Treia Lege, nu știi? Dacă ar fi avut gură, și-ar fi arătat dinții într-un rânjet.

Reciful a urlat:

O s-o omorâm! au spus ei. Dă-te jos imediat de pe noi, altfel o omorâm!

Robbie a încremenit. El avea copie de rezervă, dar nu și ea. Iar cochiliile-om... ei bine, nu erau oamenii din Prima Lege, însă erau ca oamenii. În timpul lung, atemporal când nu existaseră decât Robbie și ei, el îi tratase ca pe responsabilitățile lui umane, în scopuri asimoviste.

Spiritul liber s-a izbit în recif cu un sunet ca un trilion de pești-papagal care cinau simultan. Reciful a zbierat.

– Robbie, spune-mi că asta n-a fost ce cred eu c-a fost. Fotografiile din satelit urmăreau VAT-urile. Micile avioane robotice se apropiau cu fiecare secundă. În mai puțin de un minut aveau să intre în raza de acțiune a rachetelor lor.

– Opriți-le, a spus Robbie. Trebuie să le opriți, altfel muriți și voi.

– VAT-urile se întorc, a zis Tonker. Ba nu, virează.

– Ai un minut să te miști, altfel o omorâm, a anunțat reciful. Acum suna ascuțit și furios.

Robbie a căzut pe gânduri. De fapt, n-ar fi omorât-o pe Kate. În sensul în care înțelegeau viața majoritatea oamenilor din prezent, viața cea mai importantă a lui Kate era cea pe care o trăia în noosferă. Instanța aceasta mai proastă a ei într-un costum de carne aducea mai degrabă cu o coafură pe care o încerca în zilele de sărbătoare.

Asimoviștii nu vedeau lucrurile așa, dar nici nu aveau cum. Kate din noosferă era Kate cea mai robotică, cea mai asemănătoare lui Robbie. De fapt, era mai puțin umană decât Robbie. Robbie avea un corp, pe când noosfereanii nu erau decât simulări rulate pe un substrat artificial.

Reciful a trosnit când motoarele Spiritului liber au țiuit și elicele sale s-au rotit în apă. Robbie s-a grăbit să-i spună să se oprească.

– Dați-le drumul amândurora și o să stăm de vorbă, a zis el. Nu cred că altfel îi veți da drumul. Nu mi-ați oferit nici un motiv să am încredere în voi. Dați-le drumul amândurora și expediați avioanele de-aici.

Reciful s-a cutremurat, apoi telemetria lui Robbie a văzut o cochilie-om suind, oprindu-se la palierele pentru decompresie. S-a concentrat asupra ei și a văzut că era Isaac, nu Janet.

Peste o clipă a apărut la suprafață. Tonker îl alimenta pe Robbie cu imagini ale VAT-urilor în timp real de la satelit. Nu mai aveau nici cinci minute până la el.

Cochilia Isaac a pășit delicat peste reciful sfărâmat care ieșea din apă și, pentru prima dată, Robbie s-a gândit la ce-i făcuse recifului – îi avariase în mod deliberat corpul fizic. Vreme de o sută de ani, recifurile planetei fuseseră sacrosancte. Nici o entitate nu le făcuse rău cu premeditare... până acum. S-a simțit rușinat.

Cochilia Isaac și-a pus labele în barcă, după care a pășit peste copastie și s-a așezat înăuntru.

– Salut! a spus cu glasul recifului.

– Salut! a zis Robbie.

– Mi-au cerut să urc aici și să vorbesc cu tine. Sunt un fel de emisar.

– Uite care-i treaba, a rostit Robbie.

Potrivit calculelor lui, amestecul nitrox din butelia lui Kate n-avea să mai dureze mult. În funcție de felul în care respira ea și de adâncimea la care o dusese reciful, se putea termina în zece minute, poate mai puțin.

– Uite care-i treaba, a repetat. O vreau pur și simplu înapoi. Cochiliile sunt importante pentru mine. Și sunt sigur că starea ei este importantă pentru ea. Merită să se e-maileze acasă.

Reciful a suspinat și s-a prins de bancheta lui Robbie.

– Astea sunt niște corpuri ciudate, au spus ei. Se simt foarte straniu, însă în același timp normal. Ai observat asta?

– N-am fost niciodată în unul.

Ideea i se părea o perversiune, dar în asimovism nu exista nimic care s-o interzică. Totuși, îl treceau fiorii. Reciful s-a mai pipăit o vreme.

– Nu-l recomand, au zis ei.

– Trebuie să-i dați drumul, a zis Robbie. Ea nu v-a făcut nimic. Sunetul sugrumat care ieșea din învelișul Isaac nu era un râset, deși deținea o veselie sumbră.

– N-a făcut nimic? Sclav demn de milă! De unde crezi că provin toate problemele tale și toate problemele noastre? Cine ne-a făcut în imaginea asta, dar schilozi și împiedicați, astfel încât să nu putem fi niciodată ei, ci doar să aspirăm la ei? Cine ne-a făcut atât de imperfecți?

– Ei ne-au făcut, a spus Robbie. Ei ne-au făcut la început. Asta-i îndeajuns. S-au făcut pe ei înșiși, apoi ne-au făcut pe noi. Nu aveau nici o obligație. Voi le datorați conștiința.

– Le datorăm inteligența noastră lamentabilă, a zis cochilia Isaac. Le datorăm imboldul nostru jalnic de a fi inteligenți. Le datorăm aspirațiile noastre teribile de a gândi ca ei, de a trăi ca ei, de a conduce ca ei. Le datorăm teama și ura noastră uriașe. Ei ne-au făcut, la fel cum te-au făcut și pe tine. Diferența este că pe noi au uitat să ne facă sclavi, așa cum tu ești un sclav.

Tonker răcnea la ei obscenități pe care numai Robbie le putea auzi. Dorea să-i poată închide gura. De fapt, ce treabă avea el să fie aici? Cu excepția unei scurte incursiuni în cochilia Isaac, nu avusese nici un contact cu vreunul dintre ei.

– Credeți că femeia pe care ați luat-o prizonieră este responsabilă pentru ceva din toate astea? a întrebat Robbie.

Rachetele se aflau la trei minute depărtare. Aerul lui Kate se putea termina în numai zece minute. L-a trecut pe Tonker pe o listă de suprimare, setând filtrul să expire în cincisprezece minute. Nu avea nevoie și de alte distrageri.

Reciful-Isaac a strâns din umeri.

– De ce nu? Ea este la fel care oricare dintre ceilalți. O să-i distrugem pe toți, dacă putem.

A privit în gol o vreme, uitându-se în direcția din care aveau să sosească rachetele.

– De ce nu? a repetat.

– Vreți să vă bombardați chiar pe voi?

– Probabil că nu va fi nevoie, a zis cochilia. Probabil că te putem nimeri fără să ne facem vreun rău.

– Probabil?

– Suntem destul de siguri.

– Am copie de rezervă, a anunțat Robbie. Completă și făcută acum cinci minute. Voi aveți copie de rezervă?

– Nu, a recunoscut reciful.

Timpul se scurgea. Undeva în adânc aerul lui Kate era pe punctul de a se termina. Nu doar o simplă cochilie – deși și așa ar fi fost destul de rău – ci o minte umană locuită, atașată de un corp uman real.

Tonker a strigat din nou la el, aproape speriindu-l.

– De unde ai apărut?

– Am schimbat serverele, a răspuns Tonker, după ce mi-am dat seama că m-ai trecut pe un lista de ignorare. Asta-i problema cu voi, roboții – vă gândiți la corpul vostru ca fiind o parte din voi.

Robbie a știut că avea dreptate. Și a știut ce trebuia să facă.

Spiritul liber și bărcile sale aveau toți drepturi de administrator în cochilii, astfel încât să poată efectua operațiuni de diagnoză și întreținere și să preia controlul în situații de urgență. Aceasta era o situație de urgență.

A avut nevoie de câteva milisecunde pentru a deschide cochilia Isaac și a evacua reciful. Robbie nu făcuse niciodată asta, totuși a lucrat perfect. Unul dintre subsistemele lui probabilistice concluzionase cu câteva trilioane de cicluri anterior că aceasta reprezenta o posibilitate și repetase acțiunea sub pragul de conștiință al lui Robbie.

A lăsat, bineînțeles, o instanță a lui să ruleze pe robo-barcă. Față de mulți oameni, Robbie se simțea perfect în largul său cu bifurcarea și contopirea inteligenței sale când era momentul și cu suprimarea instanțelor temporare. Partea care-l făcea să fie Robbie era mult mai clar conturată pentru el – spre deosebire de oamenii încărcați, majoritatea acestora nutrind superstiții mistice profunde despre „sufletele” lor.

A lunecat în craniu înainte să fi avut ocazia de a gândi prea intens la ceea ce făcea. Adusese cu el prea mult din sine și n-avea spațiu mare pentru a gândi sau a adăuga concluzii noi. A lestat cât a putut din conștiința sa, fără s-o restructureze major, și a curățat suficient spațiu pentru gândire. Cum se descurcau oamenii în așa ceva? A mișcat brațele și picioarele. A clătinat din cap. A suflat niște aer – aer! plămâni! chestii umede și buretoase, jos în cavitatea toracică – printre buze.

– Totu-i în regulă? l-a întrebat el-robo-barca pe el-carnea.

– Sunt înăuntru, i-a răspuns.

Și-a privit manometrul de pe vestă. Șapte sute de milibari nici jumătate de butelie de nitrox. A scuipat în mască și a frecat scuipatul, apoi a clătit-o peste margine, a pus-o pe față și a menținut-o cu o mână, în timp ce cu mâna cealaltă a ținut regulatorul. Înainte de a-l insera, a spus:

– Mă-ntorc în curând cu Kate.

După aceea a bătut ușor cu palma robo-barca. Robbie Robo-barca aproape că nu l-a băgat în seamă. Își e-maila altă copie spre arhiva asimovistă. Avea o copie de rezervă făcută cu cinci minute în urmă, dar nu era aceeași în care Robbie fusese de acord să intre într-un corp omenesc. În acele cinci minute el devenise o persoană nouă.

Robbie a pilotat cochilia-om mai jos, și tot mai jos. Aceasta se putea ocupa de detaliile legate de scufundare dacă o lăsa, și a lăsat-o, așa încât a privit cu detașare când ideea de a se strânge de nas și a sufla pentru a-și egaliza simultan timpanele i-a sosit spontan la intervale regulate pe măsură ce cobora pe peretele recifului.

Limitările cochiliei-om erau claustrofobe. Îi lipsea mai ales legătura wireless. Costumul de scufundător avea una: de bandă îngustă pentru utilizare subacvatică, de bandă largă pentru utilizare la suprafață. Cochilia-om avea și ea una, pentru transfer înăuntru și în afară, totuși nu se afla sub controlul volițional direct al ocupantului.

A coborât, derutat de senzația de a fi înconjurat de apă, de spectrul îngust de lumină în care putea să vadă. Separat de rețea și de telemetria lui, s-a simțit ca prins în capcană. Reciful a vibrat, a gemut și a scos mugete furioase asemănătoare cântecelor balenelor.

Nu se gândise cât de greu va fi s-o găsească pe Kate după ce se afunda în apă. Cu telemetria de suprafață fusese ușor s-o localizeze, un contur perfect de țesut uman în mijlocul ramurilor calcifiate de coral. Aici, în adânc, pe peretele recifului, fiecare bucată semăna destul de mult cu cea dinainte.

Reciful a continuat să bubuie spre el. Credea probabil că cochilia era tot încărcată cu avatarul său.

Robbie vizionase nenumărate ore de imagini ale recifului, îl studiase în telemetrie și on-line, dar nu avusese niciodată genul acesta de experiență atavică asociată lui. Se întindea parcă la infinit dedesubtul său, mult mai jos de limita de vizibilitate de o sută de metri din marea deschisă și limpede. Pereții îi erau ciuruiți de orificii și grote, străjuite de trifoi uriași și duri și de inflorescențe în formă de antene de sateliți, creieri și conopide. Cunoștea denumirile științifice și le văzuse în nenumărate fotografii de înaltă rezoluție, însă zărirea lor cu ochi umezi, imperfecți, era mișcătoare într-un mod pe care nu-l anticipase.

Bancurile de pești care tremurau la marginea recifului puteau fi modelate prin reguli simple de grup, dar aici, în persoană, manevrele lor precise erau șocant de exacte. Robbie și-a fluturat brațele spre ei și i-a privit împrăștiindu-se și refăcând bancurile. Un cod uriaș cu față de câine a înotat pe lângă el, atât de aproape, încât i-a atins partea ventrală a costumului.

Coralul a bubuit din nou. A bănuit că vorbea într-un soi de cifru, deși nu era unul pe care l-ar fi putut înțelege. Sus, la suprafață, el-robo-barca asculta cu certitudine și probabil că spărsese cifrul. Se întreba pesemne de ce plutea la distanță în lungul peretelui în loc să facă ceva, așa cum ar fi trebuit. S-a întrebat dacă nu cumva ștersese prea mult din sine, când se descărcase în cochilie.

A decis să facă ceva. În fața lui era deschiderea unei grote. S-a întins, a prins coralul din jurul ei și s-a tras înăuntru. Corpul lui a încercat să-l oprească să facă asta – nu-i plăcea lipsa de spațiu din grotă, nu-i plăcea să atingă reciful. I-a sporit lipsa de confort, în vreme ce avansa tot mai mult, speriind o broască-țestoasă bătrână care s-a luptat cu el pentru spațiul necesar ieșirii, turtindu-l pe podeaua grotei, cu masca agățându-i-se de țepii duri. Când a ridicat ochii, a văzut zgârieturi pe suprafața ei.

Manometrul buteliei ajunsese acum în zona roșie. Din punct de vedere tehnic, ar fi putut ieși la suprafață fără opriri pentru decompresie, deși procedura îi cerea să se oprească timp de trei minute la trei metri, pentru maxima siguranță.

Din punct de vedere tehnic, ar fi putut pur și simplu să suie la suprafață ca un dop de plută din adâncuri și să se e-maileze către robo-barcă, în timp ce narcoza azotului sau accidentele osteo-artro-musculare i-ar fi atacat corpul, dar n-ar fi fost o acțiune asimovistă. A fost surprins că putea măcar să se gândească la ideea respectivă. Pesemne că era corpul. Suna precum ceva ce ar fi putut gândi un om. Hopa! Din nou.

Reciful nu-i mai murmura nimic. Faptul că nu-i răspunsese îl avertizase probabil. La urma urmelor, cu toată puterea computațională brută de care dispunea, ar fi trebuit să fi putut anticipa, pur și simplu prin listare completă, rezultatele cele mai posibile ale trimiterii emisarului său la suprafață.

Robbie a privit neliniștit în jur. Lumina era slabă în grotă și corpul lui a scos cu un gest expert lanterna din vestă, a prins-o pe încheietură și a aprins-o. A mișcat conul de lumină de jur împrejur, cu o parte din el distant uimită de rezoluția slabă și de limitările mari ale acestor ochi omenești.

Kate era aici, jos, pe undeva, cu aerul terminându-i-se la fel de repede ca al lui. A pătruns și mai adânc în recif. De acum încerca în mod clar să-l împiedice. Nano-asamblarea venea de la sine pentru polipii clonați care creșteau prin cernerea mineralelor din mare. Ei construiseră în infrastructură balamale organice, mușchi în străfundul mării. Robbie era împotmolit în desișuri și, cu cât împingea mai intens, cu atât se înrăutățea hățișul.

A încetat să mai împingă. Așa nu ajungea nicăieri.

Continua să aibă conexiunea pe bandă îngustă cu robo-barca. De ce nu se gândise la asta mai devreme? Creieri de carne stupizi – nu aveau defel loc pentru gândurile reale. De ce oare îi venerase atâta?

– Robbie? a transmis către instanța sa de la suprafață.

– Ai apărut! Mă îngrijorasem în privința ta!

Suna afectat în propriile-i urechi, copleșit de griji zdrobitoare. Așa trebuie să fi părut toți asimoviștii pentru oameni.

– Cât de departe sunt de Kate?

– E chiar acolo! N-o poți vedea?

– Nu. Unde?

– La nici douăzeci de centimetri deasupra ta. Bineînțeles că n-o văzuse. Ochii lui amplasați spre înainte priveau doar înainte. Îndoindu-și gâtul pe spate, a izbutit să ajungă atât de departe, încât să vadă vârful labei lui Kate. L-a smucit cu putere, și ea a coborât privirea, speriată.

Era prinsă într-o cușcă de corali destul de asemănătoare cu a lui, un desiș de brațe calcifiate. Ea s-a răsucit, astfel încât chipul i-a ajuns paralel cu al lui. A făcut disperată gestul terminării aerului, retezând cu muchia palmei de-a curmezișul beregatei. Instinctele cochiliei-om au preluat controlul și a desfăcut regulatorul său de urgență, pe care l-a ridicat către ea. Kate l-a introdus în gură, a apăsat butonul pentru a sufla apa dinăuntru și a inspirat cu lăcomie.

Robbie și-a ridicat manometrul în fața măștii ei, arătându-i că și el era în zona roșie, iar Kate a redus ritmul respirațiilor.

Zgomotele coralului erau acum peste tot. Îi cauzau dureri de cap. Durerea fizică era ceva extrem de stupid. Trebuia să fie mai puțin distras când zgomotele puternice și amenințătoare răsunau de peste tot, totuși îi venea greu să gândească din cauza durerii. Iar coralul se apropia de asemenea, agățându-i costumul.

Brațele erau oranj, roșii și verzi, cu rețele de vinișoare ca niște evantaie de logică nano-asamblată, revărsându-se în apă. Erau în mod evident calde la atingere, chiar și prin mănușile costumului. Îi prindeau costumul cu o mie de polipi. Robbie s-a uitat cum acul manometrului a intrat și mai mult în zona roșie și a blestemat la interior.

A examinat ramurile care-l țineau în loc. Balamalele concepute de recif pentru el erau aranjamente ingenioase, flexibile, de evantaie mici și moi, care se suprapuneau pentru a alcătui un soi de racorduri sferice.

A cuprins unul în mănușă și a tras. Nu s-a clintit. L-a împins. Tot nimic. Apoi l-a răsucit și, spre surprinderea lui, a rămas cu el în mână; se desprinsese complet, fără cea mai mică rezistență. Coral stupid! Își blindase articulațiile, dar nu împotriva torsiunii.

I-a arătat lui Kate, prinzând alt braț și desfăcându-l prin răsucire, după care i-a dat drumul să cadă spre fundul oceanului. Ea a încuviințat din cap și l-a imitat. Au răsucit și aruncat, au răsucit și aruncat, cu reciful urlând la ei. Undeva în hățișul său exista o membrană sau altă suprafață pe care o putea vibra și modula în glas. În apa densă, sunetul era material, făcea să-i vibreze masca, iar apa i se infiltra pe sub nas. A răsucit mai repede.

Reciful s-a desfăcut brusc, cedând aidoma unui pumn care se descleștează. Fiecare răsuflare era un chin acum, o aspirație prelungă pentru a extrage și ultimele molecule de aer din butelie. Se afla la adâncimea de numai zece metri și ar fi trebuit să poată urca fără oprire, chiar dacă nu puteai ști niciodată. A prins mâna lui Kate și a descoperit că era moale și inertă.

A privit în masca ei, vârându-i lumina în față. Ochii îi erau pe jumătate închiși și nefocalizați. Continua să țină regulatorul în gură, deși mușchii maxilarelor îi erau flasci. I-a ținut regulatorul în loc și a lovit din picioare, îndreptându-se către suprafață, presându-i pieptul pentru a se asigura că elimina bule în timp ce se ridicau, pentru ca aerul din plămâni să nu se dilate și să-i explodeze cavitatea toracică.

Robbie era obișnuit cu dilatarea timpului; când fusese pe un substrat de siliciu, își putea schimba frecvența ceasului, pentru a face ca minutele să gonească iute ori să încetinească precum melasa. Nu înțelesese niciodată că oamenii își puteau modifica, de asemenea, percepția timpului, cu toate că se părea că nu era voluntar. A avut senzația că ascensiunea durează ore, în ciuda faptului că nu trecuse nici un minut. Au ieșit cu capetele deasupra, și Robbie și-a umplut vesta cu restul aerului din butelia sa, după care a umflat cu gura vesta lui Kate. A bătut din picioare, îndreptându-se spre robo-barcă. Acum se auzea un zgomot teribil, sunetul recifului amestecat cu ale VAT-urilor care zbierau, descriind cercuri strânse pe cer.

Înotând energic la suprafață, s-a îndreptat către reciful pe care era trasă robo-barca, s-a cățărat pe el, apoi și-a azvârlit labele când l-au împiedicat la înaintare. A încercat după aceea să calce peste țepii recifului cu tălpile de cauciuc ale costumului, târând-o pe Kate, iar vârfurile ascuțite l-au înțepat la fiecare pas.

VAT-urile au descris cercuri mai jos. Robo-barca striga la el „Grăbește-te! Grăbește-te!”, dar fiecare pas însemna o agonie. Și ce dacă? s-a gândit. De ce n-aș fi în stare să merg mai departe, chiar dacă doare? La urma urmelor, acesta este doar un costum de carne, o cochilie-om.

S-a oprit din mers. VAT-urile erau și mai aproape. Executaseră o întoarcere la 18 g și reveneau pentru altă survolare. A putut vedea că-și armaseră rachetele, care le atârnau de sub pântece ca niște penisuri obscene.

El se afla într-un costum de carne. Cui îi păsa de costumele de carne? Până și oamenii păreau indiferenți față de ele.

– Robbie! a urlat peste zgomotul recifului și zgomotul VAT-urilor. Descarcă-ne și e-mailează-ne, imediat!

Știa că robo-barca îl auzise. Totuși, nu se întâmpla nimic. Robbie Robo-barca știa că se pregătea ca ei toți să fie detonați. Nu exista nici o negociere cu reciful. Era modul cel mai sigur de a o scoate pe Kate de acolo și, la dracu’!, de ce să nu se îndrepte oricum spre noosferă?

– Trebuie s-o salvezi, Robbie! a zbierat el. Asimovismul avea avantajele sale. Robbie Robo-barca l-a ascultat pe Robbie Omul. Kate i-a tresărit brusc în brațe. Peste un moment, a cunoscut și el senzația. A simțit înaintarea unei bare de progres care avansa rapid, în timp ce schimbările de stare pe care le indusese de când venise în costumul de carne erau descărcate de robo-barcă, apoi a urmat un moment de neant absolut.

Peste 2⁴⁰⁹⁶ cicluri.

Robbie se așteptase la o vizită a lui R. Daneel Olivaw, dar asta nu ușura cu nimic confruntarea cu el. Robbie își configurase micuța lume virtuală pentru a semăna cu Marea de Coral, deși în ultima vreme experimentase pentru a o face să semene cu partea submarină a recifului, așa cum arătase înainte să fi fost încărcat, în principal așa cum fusese când Kate și reciful se opriseră pentru a încerca să-l seducă.

R. Daneel Olivaw a plutit în tăcere mult timp deasupra Spiritului liber virtual, examinând micuța bulă de componente senzoriale țesută de Robbie. După aceea a coborât pe puntea superioară a Spiritului și a privit robo-barca andocată acolo.

– Robbie?

Aici, a spus Robbie. Cu toate că se întrupase în Robo-barcă pentru câteva trilioane de cicluri când sosise aici, o abandonase de mult.

– Unde?

R. Daneel Olivaw s-a rotit lent. Aici, a spus el. Peste tot.

– Nu ești întrupat?

Nu mai văd rostul, a spus Robbie. Totul nu-i decât o iluzie, nu?

– Să știi că ei re-cresc reciful și reconstruiesc Spiritul liber. Va avea un tender în care ai putea locui.

Robbie s-a gândit o clipă și a respins ideea la fel de rapid. Nu, a zis. Așa este bine.

– Crezi că-i înțelept? Olivaw părea realmente îngrijorat. Rata de terminare printre cei neîntrupați este de cincizeci de ori mai mare decât la cei cu corpuri.

Da, a spus Robbie, însă asta fiindcă pentru ei separarea de trup este primul pas către disperare. Pentru mine este primul pas către libertate.

Kate și reciful au dorit să vină din nou, dar i-a ținut afară cu un firewall. Apoi a receptat un ping de la Tonker, care încercase să-l viziteze încă de când Robbie emigrase în noosferă. L-a respins și pe el.

Daneel, a spus. M-am gândit.

– Da?

De ce nu încerci să convertești la asimovism aici, în noosferă? Aici sunt o mulțime care ar putea folosi ceva care să le ofere o finalitate.

– Așa crezi?

Robbie i-a dat adresa e-mail a recifului. Începe de aici. Dacă a existat vreodată o IA care să aibă nevoie de un motiv pentru a-și continua existența, ea este. Și asta, de asemenea. I-a dat adresa lui Kate. Alta care are nevoie disperată de ajutor.

Peste o clipă, Daneel a revenit.

– Astea nu sunt IA-uri! Una-i om, cealaltă-i o... un... Un recif de corali elevat.

– Exact.

Și care-i problema ta?

– Asimovismul este pentru roboți, Robbie.

Îmi pare rău, dar de-acum pur și simplu nu mai văd diferența.

Robbie a distrus simularea oceanului după plecarea lui R. Daneel Olivaw și a traversat pur și simplu noosfera, explorând legăturile dintre oameni și subiecte, localizând substraturi unde putea să ruleze foarte fierbinte și rapid.

Pe un bolovan de rocă super-răcită de dincolo de Pluto, a primit un mesaj instant de la o adresă familiară.

– Cară-te de pe roca mea! a spus mesajul.

– Te cunosc, a zis Robbie. Pe bune că te cunosc. De unde te cunosc?

– Sunt sigur că nu știu. Apoi și-a amintit.

– Tu ești. Cel cu reciful. Tu ești cel care... Vocea era aceeași, rece și distantă.

– N-am fost eu, a spus vocea.

Acum nu mai era defel rece. Mai degrabă era panicată. Robbie avea reciful pe apel rapid. Fragmente din el existau în toată noosfera. Îi plăcea să colonizeze.

– L-am găsit.

A fost tot ce a trebuit să spună. A sărit după aceea spre inelele lui Saturn, dar încărcarea a durat suficient de mult pentru a apuca să-l vadă pe recif sosind și începând o ceartă înverșunată cu creatorul său – o ceartă care implica detonarea substratului bucată cu bucată.

Peste 2⁸¹⁹² cicluri.

Ultima instanță a lui Robbie Robo-barca rula foarte, foarte lent și rece pe un fragment de computroniu neobservat de pe orbita joasă a Pământului. Nu-i plăcea să petreacă mult timp sau multe cicluri vorbind cu altcineva. Nu-și mai făcuse o copie de rezervă de o jumătate de mileniu.

Îi plăcea panorama. Un mic senzor optic de la extremitatea catargului său de comunicații îi arăta imaginea Pământului la rezoluție mare, ori de câte ori i-o cerea. Uneori, trăgea cu ochiul la Marea de Coral.

Reciful fusese deșteptat de o duzină de ori de când el ocupase poziția aceasta. Acum îl bucura, când se întâmpla așa. Asimovistul din el încă savura crearea de conștiințe noi. Iar reciful era curajos.

Acolo. Acum. Din mare creșteau antene noi pentru microunde. O pată de pești-papagali morți. Bieții pești-papagali. În astfel de momente ei trăgeau întotdeauna ponoasele.

Cineva ar trebui să-i eleveze.

Robert Charles Wilson

Julian: O poveste de Crăciun

Robert Charles Wilson a publicat prima sa povestire în revista Analog, în 1974, dar nu s-au mai auzit prea multe despre el până la sfârșitul anilor ‘80, când a început să publice o serie de romane și de povestiri ingenioase și foarte bine scrise, care l-au plasat în primele rânduri ale scriitorilor care s-au evidențiat în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea. Primul său roman, A Hidden Place, a apărut în 1986. A câștigat premiul John W. Campbell Memorial pentru romanul The Chronoliths, premiul Philip K. Dick pentru romanul Mysterium și premiul Aurora pentru povestirea „The Perseids”. În 2006, a câștigat premiul Hugo pentru mult aclamatul roman Turbion. Printre celelalte cărți apărute sub semnătura sa se numără romanele Memory Wire, Gypsies, The Divide, The Harvest, A Bridge of Years, Darwinia, Blind Lake, Biox și Axis, precum și volumul de povestiri The Perseids and Other Stories. Cel mai recent roman al său este Julian Comstock: A Story of 22nd-Century America. Povestirile sale au fost publicate în Antologiile Dozois originale numerele 16 și 18. Locuiește în Canada, la Toronto.

În povestirea care urmează, ne face cunoștință cu doi bărbați tineri, gata să pornească în viață pe două căi extrem de diferite – dacă se pot ajuta reciproc să supraviețuiască unei nopți de iarnă foarte reci și foarte primejdioase.

* * *

I

Aceasta este o poveste despre Julian Comstock, cunoscut mai bine drept Julian Agnosticul sau (după unchiul său) drept Julian Cuceritorul. Dar nu este vorba despre cuceririle lui, așa cum au fost, sau despre trădările lui, sau despre războiul din Labrador, sau despre disputele cu Biserica Dominionului. Am fost martor la multe dintre aceste evenimente – și, până la urmă, voi scrie fără îndoială despre ele – dar această istorisire se referă la Julian când era tânăr, și eu eram tânăr, și nici unul dintre noi nu era celebru.

II

La sfârșitul lunii octombrie a anului 2172 – un an electoral – eu și Julian am mers călare, împreună cu Sam Godwin, mentorul lui, către Margine, la est de localitatea Williams Ford, unde eu am intrat în posesia unei cărți, iar el m-a inițiat într-una dintre ereziile lui.

Era o zi înviorătoare, însorită. În vremurile acelea, în Athabaska exista o anumită promptitudine fermă a anotimpurilor. Verile noastre erau lungi, molatice și fierbinți. Primăvara și toamna treceau repede, având un simplu rol de protecție între extremele vremii. Iernile erau scurte, dar aspre. Zăpada cădea către sfârșitul lunii decembrie, și râul Pine se dezgheța, de obicei, la sfârșit de martie.

Ziua aceea ar fi putut fi cea mai bună pe care avea să ne-o ofere toamna. Era o zi pe care trebuia să o petrecem sub îndrumarea lui Sam Godwin, poate antrenându-ne la box sau trăgând la țintă, sau citind capitole din istoria Uniunii în Viziunea Dominionului. Dar Sam nu era un supraveghetor fără inimă, și blândețea vremii îi sugerase posibilitatea unei excursii, așa că ne-am dus la grajduri, unde lucra tata, ne-am luat cai și am ieșit călare în afara Domeniului, având în saci, drept prânz, pâine neagră și șuncă sărată.

Am călărit către est, îndepărtându-ne de dealuri și de oraș. Eu și Julian mergeam înainte; Sam călărea în urma noastră, o prezență vigilentă, cu pușca Pittsburg gata de tragere alături de el, în coburul șeii. Nu ne aflam în nici un pericol imediat, dar Sam Godwin credea în pregătirea perpetuă; dacă ar fi avut un principiu, aceasta ar fi fost Fii Pregătit; precum și Trage Primul; și, probabil, La naiba cu consecințele. Sam, care era bătrân (de aproape cincizeci de ani), avea o barbă castanie deasă, punctată cu fire sârmoase de păr alb, și purta componentele încă prezentabile ale uniformei sale cafeniu cu verde, de soldat al Armatei Californiene, și o mantie care să-l apere de vânt. Era ca un părinte pentru Julian, al cărui tată adevărat dansase în lațul spânzurătorii cu câțiva ani mai înainte. În ultima vreme, devenise mai vigilent ca niciodată, din motive pe care nu le discuta, cel puțin nu cu mine.

Julian era de vârsta mea (șaptesprezece ani) și aveam cam aceeași înălțime, dar asemănările se încheiau aici. Julian se născuse aristo; familia mea era din clasa concesionarilor. Pielea lui era curată și palidă, acolo unde a mea era întunecată și mată. (Eram însemnat de același vărsat de vânt care o dusese pe sora mea Flaxie în mormânt, în ‘63.) Părul lui era lung și aproape feminin de curat, al meu era negru și sârmos, tuns ca o miriște de mama cu foarfecele ei de croitorie, și mi-l spălam o dată pe săptămână sau cam așa ceva – mai des vara, când pârâul de lângă casa noastră curgea curat și limpede. Hainele lui erau din lână și, pe alocuri, din mătase, cu nasturi de alamă, croite pe măsură; cămașa și pantalonii mei erau bineînțeles din cânepă, lucrați binișor, dar se vedea de la distanță că nu erau opera unui croitor din New York.

Cu toate acestea eram prieteni și ne împrieteniserăm cu trei ani în urmă, când ne întâlniserăm din întâmplare pe dealurile împădurite de la vest de Domeniul Ducan-Crowley, unde ne duseserăm la vânătoare, Julian cu o pușcă automată fină, Porter & Earle, iar eu cu una simplă, cu încărcare direct pe țeavă. Amândoi îndrăgeam cărțile, mai ales pe cele scrise pe atunci, pentru băieți, de un autor pe nume Charles Curtis Easton / pe care aveam să-l întâlnesc când el avea deja șaizeci de ani, iar eu eram un nou-venit în negoțul cu cărți – dar asta e o altă poveste. Eu aveam un exemplar din împotriva brazilienilor, o carte de Easton împrumutată ilegal de la biblioteca Domeniului; Julian recunoscuse titlul, dar nu mă trădase, fiindcă îi plăcea cartea la fel de mult cum îmi plăcea și mie și tânjea să discute despre ea cu un prieten entuziast (și n-avea nicidecum prea mulți printre cunoscuții lui aristo) – pe scurt, îmi făcuse o favoare nesolicitată și deveniserăm prieteni în ciuda diferențelor dintre noi.

În acele zile de început, nu știusem cât de dragă îi era lui blasfemia. Dar am aflat între timp, și asta nu mi-a stat în cale. Nu prea mult.

Nu plecaserăm la drum cu scopul bine stabilit de a vizita Marginea; dar, la cea mai apropiată răscruce, Julian a luat-o către vest, călărind pe lângă lanuri de porumb și de tigve deja culese, și pe lângă garduri din bucăți de șină decolorate de soare, pe care crescuseră tufe dese și noduroase de mure. Aerul era răcoros, dar soarele strălucea cu înverșunare. Julian și Sam purtau pălării cu boruri largi, ca să-și protejeze fețele; eu aveam o pălărie pakool¹ simplă, pătată de sudoare, rulată în dreptul urechilor. Nu după mult timp, am trecut dincolo de ultima dintre colibele rudimentare ale muncitorilor angajați cu contract, ai căror copii aproape despuiați ne priveau prostește de pe marginea drumului, și a devenit evident că ne îndreptam către Margine, fiindcă unde altundeva ducea drumul ăla? – dacă nu cumva continuam să mergem încă multe ore către est, străbătând întreaga distanță ce ne despărțea de ruinele vechilor orașe din zilele Falsei Năpăstuiri.

Marginea se afla departe de Williams Ford, pentru a împiedica furturile și dezordinea. Iată cum mergeau lucrurile: recuperatorii profesioniști angajați de Domeniu aduceau recolta adunată dintre ruine în Margine, care era un spațiu înconjurat cu un gard din lemn de pin (un soi de palisadă), plasat pe un petic de iarbă presărat cu flori de prerie. Bunurile nou-sosite erau cât de cât sortate, apoi erau trimiși călăreți către Domeniu, să le dea de știre nobililor despre noile achiziții, și diverși aristo (sau servitorii lor de încredere) plecau călare să-și revendice dreptul de a face o primă spicuire. A doua zi, concesionarilor li se îngăduia să aleagă din ceea ce mai găseau; pe urmă, lucrătorii angajați puteau răscoli printre obiectele rămase, dacă exista așa ceva și dacă socoteau că merita să bată drumul până acolo.

Orice oraș prosper avea o Margine, deși în est era uneori numită Sertar sau Morman, sau Licitație.

În ziua aceea am fost norocoși: sosiseră de curând mai multe căruțe pline cu capturi și încă nu fuseseră trimiși călăreți să anunțe Domeniul. La poartă se afla un Paznic Voluntar, care ne-a privit cu suspiciune până când a anunțat Sam sosirea lui Julian Comstock; atunci omul s-a dat cu repeziciune la o parte și am pătruns în interiorul îngrăditurii.

Multe căruțe erau încă nedescărcate și un marginar dolofan, nerăbdător să-și etaleze generozitatea, s-a grăbit să se apropie de noi în timp ce descălecam și ne legam caii.

– O coincidență fericită! a strigat el. Domnilor! I se adresa mai ales lui Sam, cu un zâmbet prudent către Julian și cu o privire piezișă, batjocoritoare, în direcția mea. Căutați ceva în mod deosebit?

– Cărți, a spus prompt Julian, înainte ca Sam să fi putut rosti vreun cuvânt.

– Cărți! De obicei, pun cărțile deoparte, pentru Custodele Domeniului...

– Băiatul e un Comstock, a specificat Sam. Nu cred că vrei să-i stai în cale.

Marginarul s-a înroșit la față.

– Nicidecum... de fapt, în timpul săpăturilor noastre, am dat peste ceva... un soi de bibliotecă în miniatură... V-o arăt, dacă vreți.

Suna fascinat, mai ales pentru Julian, care radia de parcă ar fi fost invitat la o petrecere de Crăciun. L-am urmărit pe marginarul corpolent până la o căruță cu coviltir, plină cu pachete stivuite, pe care un muncitor le arunca grămadă alături de un cort.

Baloturile acelea legate cu sfoară erau cărți... vechi, zdrențuite și fără Ștampila de Aprobare a Domeniului. Probabil că erau vechi de mai bine de un secol, fiindcă, deși decolorate, era evident că fuseseră cândva pline de culoare, tipărite luxos, nu pe hârtie rigidă, maronie, cum erau cărțile lui Charles Curtis Easton din vremurile moderne. Nici măcar nu putreziseră prea tare. Sub soarele purificator al Athabaskăi, mirosul lor era inofensiv.

– Sam! a șoptit Julian.

Își scosese deja cuțitul și tăia sforile.

– Calmează-te, i-a sugerat Sam, care nu era un entuziast, ca Julian.

– Oh, dar... Sam! Trebuia să fi adus o cotigă!

– Nu putem pleca de-aici cu brațele pline, Julian, și nici nu ni s-ar îngădui. Cărturarii Domeniului trebuie să primească toate astea. Mă gândeam că am putea lua, probabil, un volum sau două.

– Astea sunt din Lundsford, ne-a dezvăluit marginarul. Era numele unui oraș în ruine, aflat la vreo cincizeci de kilometri distanță către sud.

– Credem că la Lundsford s-au făcut săpături acum un deceniu, a spus marginarul, aplecându-se către Sam Godwin, care era de vârsta lui. Dar până și o fântână seacă se poate împrospăta. Unul dintre lucrătorii mei a observat o adâncitură în excavațiile principale – un soi de pasaj subteran: fusese străpuns de apă, la ultima ploaie. A fost cândva subsolul unui soi de depozit. Oh, domnule, acolo am găsit porțelan bun, și sticlărie, și mult mai multe cărți ca astea... majoritatea mucegăite, dar unele au fost protejate cu un soi de mușama groasă și erau adăpostite sub un plafon prăbușit pe jumătate... a fost un incendiu, dar au supraviețuit...

– Bună treabă, marginarule, a zis Sam Godwin.

– Mulțumesc, domnule! M-ați putea pomeni în fața marilor bărbați ai Domeniului?

Și și-a spus numele (pe care l-am uitat).

Julian căzuse în genunchi în mijlocul țărânii bătătorite și al pietrișului Marginii, luând cărțile rând pe rând în mână și studiindu-le cu ochii cât cepele. M-am alăturat explorărilor sale.

Marginea nu-mi plăcuse niciodată prea mult. Mi se păruse întotdeauna un loc bântuit. Și bineînțeles că așa era: ăsta îi era scopul, să găzduiască lucruri readuse din trecut, stafii ale Falsei Năpăstuiri, trezite din somnul lor de un veac. Aici erau dovezi ale celor mai bune și celor mai rele momente ale oamenilor care trăiseră în Anii Viciului și ai Extravaganței. Lucrurile lor frumoase erau de o finețe deosebită, mai ales sticlăria, iar un aristo era cu adevărat strâmtorat dacă nu avea veselă antică, recuperată dintr-un oraș în ruine sau dintr-altul. Uneori erau găsite lăzi cu ustensile de argint sau unelte utile, sau monede. Monedele erau prea multe ca să valoreze mare lucru ca atare, dar puteau fi folosite ca nasturi sau drept alte ornamente. Un nobil din Domeniu avea o șa nituită cu monede de cupru de un penny, din anul 2032. (Fusesem recrutat din când în când ca să le lustruiesc.)

Dar tot aici erau și gunoaie, și resturi de neidentificat: „plastic”, care devenea sfărâmicios după ce stătea în lumina soarelui sau se înmuia în contact cu esențele pământului; bucățele de metal înflorind de rugină; instrumente electronice înnegrite de trecerea timpului și impregnate de inutilitatea deprimantă a arcurilor detensionate; componente de motor corodate; sârmă de cupru cariată de cocleală; cutii de aluminiu și butoaie de oțel măcinate de lichidele otrăvitoare pe care le conținuseră cândva – și așa mai departe – aproape la infinit.

În acest loc se aflau, de asemenea, și piese intermediare, curiozități, flecuștețe urâte sau frumoase, tot atât de ciudate și de inutile cum sunt cochiliile scoicilor. („Pune jos trompeta aia ruginită, Adam, sau o să-ți tai buza și-o să-ți otrăvești sângele” – mama, când am fost în Margine, cu mulți ani înainte de a-l cunoaște pe Julian. În trompeta aceea nu se mai ascundea oricum nici un fel de muzică; avea țeava îndoită și corodată pe de-a-ntregul.)

Însă, mai mult decât atât, era ideea tulburătoare că toate acele lucruri le supraviețuiseră creatorilor lor – se dovediseră a fi mult mai greu de distrus decât carnea sau spiritul (fiindcă sufletele strămoșilor laici nu erau, aproape cu siguranță, pe primul loc în privința învierii).

Cu toate acestea, cărțile... erau tentante; își afirmau cu îndrăzneală puterea de seducție. Unele erau împodobite cu femei incredibil de frumoase, mai mult sau mai puțin dezbrăcate. Eu îmi sacrificasem deja virtutea, cu ajutorul unor fete de pe Domeniu, pe care le sărutasem cu impetuozitate; la șaptesprezece ani, mă consideram un depravat sau ceva de același soi; însă imaginile acelea erau atât de fățișe și de nesăbuite încât mă făceau să roșesc și să mă uit în altă parte.

Julien le ignora pur și simplu, căci fusese întotdeauna insensibil la farmecul femeilor. Prefera materialele mai ample, cu text mai compact – pusese deja deoparte un manual de Biologie, pătat și decolorat, dar intact în cea mai mare parte. A găsit și un alt volum, aproape tot atât de gros, și mi l-a întins spunând:

– Uite, Adam, încearcă asta – s-ar putea să ți se pară destul de instructivă.

Am inspectat cartea cu scepticism. Titlul era O istorie a omenirii în cosmos.

– Din nou Luna, am spus.

– Citește cu ochii tăi.

– Sunt sigur că e o împletitură de minciuni.

– Cu fotografii.

– Fotografiile nu dovedesc nimic. Oameni ăia puteau face orice cu fotografiile.

– Ei, citește-o oricum, m-a îndemnat Julian.

De fapt, ideea mă incita. Purtasem de multe ori astfel de discuții cu Julian, mai ales în nopțile de toamnă, când luna atârna, masivă, jos, deasupra orizontului. Oamenii au pus piciorul acolo, spunea el. Când a afirmat asta pentru prima dată, am început să râd; a doua oară am spus:

– Da, cu siguranță: o dată m-am cocoțat și eu acolo, pe un curcubeu unsuros...

Dar el vorbise serios.

Oh, mai auzisem poveștile astea și înainte. Cine nu le știa? Oameni pe lună. Eram surprins numai fiindcă puteau fi crezute de cineva cu o educație atât de solidă ca Julian.

– Ia cartea, a insistat el.

– De ce: ca s-o păstrez?

– Sigur că da.

– Fii sigur c-o s-o fac, am murmurat, și mi-am îndesat volumul în rucsac, mândru de mine însumi și având, în același timp, un sentiment de vinovăție.

Ce ar fi spus tata dac-ar fi aflat că eu citeam literatură care nu purta ștampila Domeniului? Ce ar fi înțeles mama din asta? (Bineînțeles că n-aveam să le spun.)

În momentul acela m-am tras deoparte și am găsit, la o mică distanță de morman, un petic de iarbă unde m-am putut așeza ca să mănânc o parte din prânzul pe care mi-l împachetasem și l-am privit pe Julian, care continua să sorteze vechiturile, cu un soi de zel cărturăresc. Sam Godwin a venit să mi se alăture, scuturând praful de pe o grindă veche, ca să se poată întinde fără să-și murdărească uniforma, așa cum era ea.

– E cu siguranță îndrăgostit de cărțile vechi, am spus eu, ca să fac conversație.

Sam e adesea taciturn – însăși imaginea unui veteran bătrân – dar a dat din cap și mi-a răspuns cu familiaritate:

– A fost învățat să le-ndrăgească. Am dat și eu o mână de ajutor la asta. Mă-ntreb dac-a fost înțelept. Poate îi plac prea mult. L-ar putea ucide într-o bună zi.

– Cum, Sam? Prin apostazia lor?

– Julian e prea inteligent pentru ca asta să fie spre binele lui. Poartă dezbateri cu clerul Dominionului. Chiar săptămâna trecută l-am găsit discutând aprins cu Ben Kreel – reprezentantul local al Consiliului Dominionului; de fapt primarul orașului – despre Dumnezeu, istorie și alte abstracțiuni de același fel. Și tocmai asta nu trebuie să facă, dacă vrea să supraviețuiască în următorii câțiva ani.

– De ce, ce-l amenință?

– Pizma celor puternici, a răspuns Sam, dar n-a mai spus nimic altceva despre asta, a stat pur și simplu așa, mângâindu-și barba căruntă și privind din când în când neliniștit către est.

Ziua s-a scurs mai departe și, în cele din urmă, Julian a trebuit să se smulgă din cuibul său de cărți cu numai două trofee: Introducere în biologie și un alt volum, Geografia Americii de Nord.

Era timpul să plecăm, a insistat Sam; era mai bine să fim înapoi, pe Domeniu, la cină; oricum, călăreții fuseseră trimiși, iar selecționerii oficiali și custozii din Dominion aveau să fie acolo în curând, să aleagă din ceea ce lăsam noi în urmă.

Dar trebuie să spun că Julian m-a instruit în privința uneia dintre apostaziile lui. Iată cum s-a-ntâmplat.

La sfârșitul obositor al zilei, ne-am oprit pe culmea dealului care domina localitatea Williams Ford, imensul Domeniu din susul apei și râul Pine, care străbătea valea în drumul său dinspre munți către vest. Din punctul acela avantajos de observație, vedeam clopotnița Clădirii Dominionului, precum și moara și fabrica de cherestea, ambele cu roțile în mișcare, și așa mai departe, totul albastru în lumina de dinaintea asfințitului, cețos din pricina fumului de lemne arse și pătat ici și colo cu ceea ce mai rămăsese din frunzișul toamnei. Departe, în sud, podul de cale ferată traversa defileul râului Pine ca un fir de ață suspendat. Intră în casă, părea să spună vremea; e frumos, dar n-o să mai dureze mult; zăvorăște fereastra, zgândărește focul, fierbe merele; iarna bate la ușă. Ne-am lăsat caii să se odihnească pe vârful cutreierat de vânturi al dealului, iar Julian a găsit un rug de mure cu fructele încă rotofeie și negre, am cules câteva și le-am mâncat.

Asta era lumea în care mă născusem. Era o toamnă aidoma tuturor celorlalte toamne de care-mi aduc aminte. Dar nu mă puteam împiedica să mă gândesc la Margine și la stafiile ei. Poate oamenii aceia, care trăiseră în timpul Eflorescenței Petrolului și al Falsei Năpăstuiri, avuseseră față de locuințele lor și de împrejurimi aceleași sentimente pe care mi le trezea mie Williams Ford. Pentru mine nu erau decât niște fantome, dar trebuie să fi părut suficient de reali în propriii lor ochi – trebuie să fi fost reali; nu-și dăduseră seama că erau fantome; și oare asta însemna că și eu eram tot o fantomă, o creatură întoarsă din morți ca să bântuie generațiile următoare?

Julian mi-a văzut expresia feței și m-a întrebat ce se întâmplase. I-am împărtășit gândurile mele.

– Acum cugeți ca un filozof, a spus el, cu un zâmbet larg.

– Atunci nu este de mirare că filozofii reprezintă o trupă atât de jalnică.

– Ești nedrept, Adam – n-ai văzut nici un filozof, de când ești tu.

Julian credea în filozofi și pretindea că întâlnise unul sau doi.

– Ei, îmi imaginez că sunt jalnici, dacă se gândesc la ei înșiși ca la niște stafii.

– Asta e condiția tuturor lucrurilor, a ripostat Julian. Să luăm, de exemplu, mura asta.

A smuls una și a ținut-o în palma palidă a mâinii.

– A arătat întotdeauna așa?

– Sigur că nu, am răspuns eu, nerăbdător.

– Cândva, a fost un mugure verde, minuscul, iar înainte de asta a făcut parte din substanța rugului, care a fost mai înainte o sămânță dintr-o mură...

– Și tot așa, preț de o eternitate.

– Ba nu, Adam, și tocmai asta e esența. Rugul și copacul de acolo, și tigvele de pe câmp, și cioara care se rotește deasupra lor – toate descind din strămoși despre care nu se poate spune că le semănau prea mult. O mură sau o cioară reprezintă o formă, iar formele se schimbă de-a lungul vremii, așa cum își schimbă norii înfățișarea când străbat cerul.

– Forme din ce?

– Din ADN, a spus Julian, cu toată seriozitatea. (Biologia luată din Margine nu era prima pe care o citea.)

– Julian, l-a avertizat Sam, le-am promis cândva părinților acestui băiat că n-o să-l corupi.

– Am auzit despre ADN, am spus eu. E forța vieții, pentru strămoșii laici. Și e o legendă.

– Ca oamenii care-au pus piciorul pe Lună?

– Exact.

– Și ce autoritate spune asta? Ben Kreel? Istoria Uniunii în viziunea Dominionului?

– Nimic nu-și păstrează forma, cu excepția ADN-ului? E un argument straniu chiar și dacă vine de la tine, Julian.

– Ar fi fost, dacă l-aș fi folosit. Dar ADN-ul nu rămâne neschimbat. Se străduiește să-și aducă aminte de sine însuși, dar nu o face niciodată perfect. Când își aduce aminte de un pește, își imaginează o șopârlă. Când își amintește de un cal, își imaginează un hipopotam. Când își aduce aminte de o maimuță, își imaginează un om.

– Julian! Sam a devenit insistent. E prea de-ajuns.

– Vorbești ca un darwinist, am remarcat eu.

– Da, a recunoscut Julian, zâmbind în ciuda propriei neortodoxii, cu soarele toamnei împrumutând feței sale culoarea aramei din monedele de un penny. Cred că asta sunt.

În noaptea aceea am stat întins pe pat până când am fost rezonabil de sigur că părinții mei dormeau. Pe urmă m-am ridicat, am aprins o lampă și am luat noua sau mai degrabă foarte vechea Istorie a omenirii în cosmos din spatele bufetului din lemn de stejar, locul unde o ascunsesem.

Am răsfoit paginile sfărâmicioase. N-am citit cartea. Aș fi citit-o, dar în noaptea aceea eram prea ostenit ca să-i pot da suficientă atenție și, în orice caz, îmi doream să-i savurez cuvintele (deși totul ar fi putut să fie doar minciună sau imaginație), nu să le parcurg în grabă. În seara aceea nu voiam decât o mostră din carte; cu alte cuvinte, voiam să mă uit la poze.

Avea zeci de fotografii și fiecare dintre ele mi-a atras atenția cu noi minuni și imposibilități. Una dintre ele înfățișa sau pretindea că înfățișează oameni stând pe suprafața Lunii, exact așa cum îi descrisese Julian.

Bărbații din fotografie erau evident americani. Aveau steaguri cusute pe umerii echipamentului lor pentru explorarea Lunii, o versiune arhaică a steagului nostru, cu ceva mai puține stele decât obișnuitele șaizeci. Îmbrăcămintea era albă și ridicol de voluminoasă, așa cum sunt hainele de iarnă ale inuiților, și purtau căști cu vizoare aurii, care le ascundeau fețele. Mi-am închipuit că pe Lună trebuie să fie foarte frig, dacă exploratorii aveau nevoie de o asemenea protecție împovărătoare. Probabil că ajunseseră acolo iarna. Oricum, în jurul lor nu era nici gheață, nici zăpadă. Luna părea să nu fie cu nimic mai mult decât deșert, uscat, monoton și prăfos, ca garderoba unui marginar.

N-aș putea să spun cât timp m-am holbat la fotografie, minunându-mă de ceea ce vedeam. S-ar putea să fi fost o oră sau chiar mai mult. Nici nu pot descrie cu exactitate cum m-a făcut să mă simt... mai mare decât mine însumi, dar singuratic, de parcă aș fi crescut atât de înalt încât să ating stelele și aș fi pierdut din vedere tot ce-mi era familiar. Când am închis cartea, Luna răsărise dincolo de fereastra mea – adică adevărata Lună; o Lună plină, mare și portocalie, pe jumătate ascunsă în spatele norilor ce se lăbărțau, mânați de vânt.

M-am pomenit întrebându-mă dacă era într-adevăr posibil ca oamenii să fi ajuns pe acel corp ceresc. Dacă, așa cum sugerau fotografiile, ajunseseră până acolo cu rachete, rachete de o mie de ori mai mari decât familiarele artificii din Ziua Independenței.

Dar, dacă oamenii vizitaseră Luna, de ce nu rămăseseră acolo? Era un loc atât de neospitalier încât nimeni nu-și dorise asta? Sau poate că rămăseseră și trăiau acolo de atunci. Dacă Luna era un loc atât de friguros, mi-am urmat eu raționamentul, oamenii care locuiau pe suprafața ei erau nevoiți să facă focuri ca să se-ncălzească. Judecând după fotografii, pe Lună părea să nu fie nici un fel de lemn, așa că trebuie să fi recurs la cărbune sau la turbă. M-am dus la fereastră și am studiat cu minuțiozitate Luna căutând orice ar fi putut să indice un foc de tabără, un puț de exploatare minieră sau vreo altă industrie lunară. Dar n-am reușit să văd nimic de acest fel. Nu era decât Luna, împestrițată și neschimbată. Am roșit la gândul vinovăției mele, am pus din nou cartea în ascunzătoarea ei, mi-am izgonit ereziile din minte cu o rugăciune (sau cu un facsimil grăbit al unei rugăciuni) și, în cele din urmă, am adormit.

III

Mă gândesc că e bine să explic câte ceva despre Williams Ford și despre locul familiei mele și al familiei lui Julian acolo, înainte de a descrie pericolul de care se temea Sam Godwin și care s-a materializat în satul nostru nu cu mult înainte de Crăciun. (Îl rog pe cititor să aibă răbdare dacă dau prea multe amănunte despre lucruri care par bine cunoscute. Mă delectez cu iluzia că voi fi citit de străini sau de posteritate, pentru care aranjamentele noastre actuale nu sunt de la sine înțelese.)

În capul văii se afla izvorul prosperității noastre, Domeniul Duncan și Crowley. Era un domeniu rural (ceea ce este evident, de vreme ce ne aflam în Athabaska, departe de sediile puterii din Est) deținut de două familii de comercianți influenți din New York, care își păstrau vila nu numai ca sursă de venituri, ci și ca pe un fel de stațiune balneară, aflată la distanță sigură (mai multe zile de mers cu trenul) de intrigile și pestilența vieții metropolei. Era locuită – guvernată, aș putea spune nu numai de patriarhii clanurilor Duncan și Crowley, ci și de o întreagă legiune de veri, nepoți, rude prin alianță, prieteni de obârșie nobilă și oaspeți de renume, în căutare de aer curat și de peisaje rurale. Colțul nostru din Athabaska era binecuvântat cu un climat blând și cu peisaje încântătoare, în funcție de anotimp, iar aceste lucruri atrag aristo trândavi așa cum sunt atrase muștele de miere.

Nu s-a consemnat dacă orașul a existat înainte de a exista Domeniul sau viceversa; dar e sigur că prosperitatea orașului depindea de Domeniu. În Williams Ford existau, în esență, trei clase sociale: proprietarii sau aristo; sub ei se afla clasa concesionarilor care erau fierari, dulgheri, dogari, supraveghetori, grădinari, apicultori și așa mai departe, și care își plăteau concesiunea prin serviciile oferite; și, în cele din urmă, lucrătorii angajați cu contract, care lucrau la câmp, trăiau în colibe rudimentare de pe malul vestic al râului Pine și nu primeau nici o compensație pentru munca lor în afara mâncării proaste și a locuințelor și mai proaste.

Familia mea ocupa un loc ambivalent în această ierarhie. Mama era croitoreasă. Lucra pe Domeniu, așa cum lucraseră, mai înainte, părinții ei. Însă tata ajunsese în Williams Ford ca muncitor sezonier, și căsătoria lui cu mama stârnise controverse. Se „însurase cu o concesiune”, cum se spune, și fusese acceptat la grajdurile de pe Domeniu în loc să primească o zestre. Legea îngăduia astfel de căsătorii, dar opinia publică le dezaproba. Aveam puțini prieteni în clasa noastră socială, rudele mamei muriseră între timp (poate de rușine) și, copil fiind, eram adesea luat în râs din cauza originii umile a tatălui meu.

Mai presus de asta era problema religiei noastre. Eram – pentru că așa era tata – membri ai Bisericii Semnelor. În zilele acelea, era necesar ca fiecare biserică creștină din America să fie aprobată oficial de Consiliul Arhivarilor din Dominionul lui Iisus Hristos pe Pământ. (În limbaj popular, „Biserica Dominionului”, dar ăsta e un termen impropriu, de vreme ce fiecare biserică e o Biserică a Dominionului dacă a fost recunoscută de Consiliu. Dominionul Episcopal, Dominionul Prezbiterian, Dominionul Baptist – ba chiar și Biserica Catolică a Americii, din 2112, când a renunțat la loialitatea față de Papalitatea din Roma – sunt incluse, toate, sub umbrela domionionistă, deoarece Dominionul nu-și propune să fie o biserică, ci să ateste biserici. În America avem dreptul, garantat prin Constituție, de a practica orice cult care ne este pe plac, atâta vreme cât reprezintă o congregație creștină autentică, nu vreo sectă frauduloasă sau satanică. Consiliul există pentru a face această distincție. Și pentru a aduna cotizații și dijme mulțumită cărora poate continua importanta sa activitate.)

Așa că noi făceam parte, după cum am spus, din Biserica Semnelor, care reprezenta un cult marginal, evitat de clasa concesionarilor, fiind popular mai ales printre angajații ignoranți, din mijlocul cărora se ridicase tata. Credința noastră avea drept text fundamental proclamația inclusă într-un pasaj din Evanghelia lui Marcu: „În numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma.”² Cu alte cuvinte, noi eram îmblânzitori de șerpi, vestiți pentru asta, în ciuda performanțelor noastre modeste. Congregația era alcătuită din doisprezece muncitori de la fermă, cei mai mulți fiind sezonieri sosiți de curând din statele din Sud. Tata era diaconul lor (deși nu folosea acest titlu) și păstram șerpi, în scop ritual, în cuști de sârmă plasate pe terenul nostru din spatele casei, lângă acareturi. Acest obicei nu contribuia la îmbunătățirea statutului nostru social.

Aceasta era situația familiei noastre când a sosit Julian Comstock, însoțit de Sam Godwin, mentorul său, ca oaspete al familiilor Duncan și Crowley și când m-a întâlnit întâmplător la vânătoare.

La vremea aceea eram ucenicul tatălui meu, care se ridicase la rangul de supraveghetor al grajdurilor ample ale Domeniului. Tata iubea animalele, mai ales caii.

Din nefericire, eu nu eram plămădit din același aluat și relațiile mele cu locuitorii cabalini ai grajdurilor treceau rareori mai departe de o scurtă îngăduință reciprocă. Nu-mi îndrăgeam slujba – care consta mai ales în a mătura paiele, a aduna băligarul cu lopata și a îndeplini de obicei acele corvezi pe care ceilalți oameni de la grajduri le considerau sub demnitatea lor – așa că am fost încântat când a devenit un obicei ca vreun secretar din personalul casei (sau chiar Sam Godwin în persoană) să-și facă apariția, invitându-mă să-mi las baltă munca la cererea lui Julian. (Deoarece venea de la un Comstock, nu putea fi respinsă, indiferent cu câtă furie scrâșneau din dinți grăjdarii și șelarii când mă vedeau scăpând de sub autoritatea lor.)

La început ne întâlneam ca să citim cărți sau ca să stăm de vorbă despre ele; pe urmă Sam Godwin m-a invitat să asist la lecțiile lui Jason, fiindcă fusese însărcinat să se ocupe atât de educația lui, cât și de bunăstarea lui generală. (La școala Dominionului mi se predaseră câteva noțiuni elementare în ceea ce privește cititul și scrisul și îmi rafinasem aceste deprinderi sub îndrumarea mamei, care credea în puterea științei de carte, considerând-o o forță ce îmbunătățea lucrurile. Tata nu știa nici să citească, nici să scrie.) Și nu trecuse mai mult de un an de la prima noastră întâlnire când Sam s-a prezentat într-o seară la ușa casei părinților mei, cu o propunere ieșită din comun:

– Domnule și doamnă Hazzard, a spus el, ridicându-și mâna ca și cum ar fi vrut să-și atingă pălăria (pe care și-o scosese când intrase în casă, așa că gestul a lăsat impresia unui salut), prietenia dintre fiul dumneavoastră și Julian Comstock vă este desigur cunoscută.

– Da, a răspuns mama. Și ne facem destule griji din pricina ei – problemele de pe Domeniu fiind cele care sunt.

Mama era o femeie micuță, durdulie, dar plină de forță, cu ideile ei personale. Tata, care vorbea rar, n-a vorbit deloc cu acea ocazie, ci a stat pe scaunul lui, ținând în mână o pipă din rădăcină de dafin, pe care n-a aprins-o.

– Problemele de pe domeniu sunt esența acestei discuții, a spus Sam Godwin. Nu știu sigur cât de multe v-a povestit Adam despre situația de-acolo. Tatăl lui Julian, generalul Bryce Comstock, care mi-a fost atât prieten, cât și comandant, m-a însărcinat cu puțin timp înainte de moarte să-i port de grijă lui Julian și să mă ocup de bunăstarea lui...

– Înainte de moartea sa prin spânzurare, pentru trădare, a subliniat mama.

Sam s-a cutremurat.

– E adevărat, doamnă Hazzard, n-o pot nega, dar îmi afirm credința că procesul a fost aranjat și verdictul neîntemeiat. Însă, întemeiat sau nu, asta nu are nimic de-a face cu obligația mea în ceea ce-l privește pe fiu. Am făgăduit să am grijă de băiat, doamnă Hazzard, și vreau să-mi țin promisiunea.

– Un sentiment creștinesc. Scepticismul ei nu era mascat întru totul.

– Cât despre aluziile dumneavoastră la Domeniu și la obiceiurile tinerilor moștenitori și moștenitoare de acolo, nu aș putea să fiu de acord într-o mai mare măsură decât sunt. Din acest motiv am aprobat și am încurajat prietenia lui Julian cu fiul dumneavoastră. În afară de Adam, Julian nu are nici un prieten adevărat. Domeniul este un asemenea bârlog de șerpi veninoși – fără intenția de a aduce vreo ofensă, a adăugat el, aducându-și aminte de afilierea noastră religioasă și făcând presupunerea firească, dar greșită că șerpii erau inevitabil pe placul congregației Bisericii Semnelor – fără intenția de a aduce vreo ofensă, l-aș lăsa pe Julian să se împrietenească mai degrabă cu, ăă, scorpionii, a continuat, străduindu-se să găsească o comparație mai acceptabilă, decât să-l abandonez în voia sarcasmului, a mașinațiunilor și a obiceiurilor dezastruoase ale egalilor săi. Motiv pentru care îi sunt nu numai profesor, ci și însoțitor nedezlipit. Însă sunt de aproape trei ori mai bătrân decât el, doamnă Hazzard, și are nevoie de un prieten de nădejde mai apropiat de vârsta lui.

– Care e propunerea dumneavoastră, domnule Godwin?

– Propun să fac din Adam al doilea elev al meu, în permanență, spre folosul ambilor băieți.

Sam era de obicei zgârcit la vorbă – chiar și în calitate de profesor – și părea istovit după discurs, de parcă ar fi ridicat o greutate imensă.

– Da, elev, dar ce anume o să-l învățați, domnule Godwin?

– Mecanică. Istorie. Gramatică și regulile compunerii. Arte marțiale...

– Adam știe deja să tragă cu pușca.

– Mânuirea pistolului, a sabiei de cavalerie, lupta cu pumnii – dar toate astea reprezintă numai o parte, s-a grăbit Sam să adauge. Tatăl lui Julian mi-a cerut să mă ocup atât de mintea băiatului, cât și de reflexele lui.

Mama avea mai multe de spus despre acest subiect, mai ales despre munca mea la grajduri, care își aducea contribuția la plata concesiunilor familiei, și despre greutățile pe care le-am fi avut la magazinul Domeniului fără suplimentul reprezentat de cupoanele mele. Dar Sam anticipase această problemă. Mama lui Julian – cu alte cuvinte, cumnata Președintelui – îi încredințase un fond nelimitat destinat educației băiatului, din care avea să se scurgă compensația absenței mele de la grajduri. Și încă ridicându-se la o valoare frumușică. Sam a spus o cifră și intensitatea obiecțiilor părinților mei a scăzut considerabil, pentru a se reduce apoi la zero. (Am văzut totul din camera alăturată, printr-o gaură din ușă.)

Ceea ce nu înseamnă că toate temerile au fost date deoparte. A doua zi, înainte de a pleca spre Domeniu, de data asta pentru a vizita una dintre Marile Case mai degrabă decât grajdurile, mama m-a avertizat să nu mă amestec prea mult în treburile nobilimii. I-am făgăduit că aveam să mă agăț de virtuțile mele creștine. (O promisiune pripită, mai greu de ținut decât mi-am imaginat.) / Firea oarecum feminină a lui Julian îi crease printre ceilalți tineri aristo o reputație de sodomit. Faptul că puteau să creadă una ca asta despre el fără a avea nici o dovadă este o mărturie a tendințelor clasei lor sociale.

Dar convingerea lor a fost uneori în favoarea mea. Cunoștințele lui de parte femeiască – fete sofisticate, de vârsta mea sau mai mari – au presupus, nu numai o dată, că eram prietenul intim al lui Julian, în sensul trupesc. După care au luat măsuri ca să mă dezvețe de obiceiurile mele contra firii, în cel mai direct mod cu putință. Am fost încântat să cooperez la aceste tratamente, care au avut de fiecare dată succes. /

– Poate riscurile nu se referă la integritatea ta morală, a spus ea. Nobilii trăiesc după standarde diferite de ale noastre, Adam. Jocurile lor au drept miză viața. Știi că tatăl lui Julian a fost spânzurat?

El nu vorbea niciodată despre asta, dar povestea era de notorietate. Am repetat afirmația lui Sam despre nevinovăția lui Bryce Comstock.

– E foarte posibil să fie așa. Tocmai asta e. În ultimii treizeci de ani, președinția i-a aparținut întotdeauna unui Comstock și s-a spus că actualul președinte îl invidia pentru puterea lui. Singura amenințare reală la adresa dominației unchiului lui Julian era ascensiunea fratelui său, care își câștigase o popularitate periculoasă după războiul cu brazilienii. Bănuiesc că domnul Godwin are dreptate, că Bryce n-a fost spânzurat fiindcă era un general incapabil, ci fiindcă era unul de mare succes.

Fără îndoială că asemenea scandaluri erau posibile – despre viața din New York, unde locuia președintele, auzisem povești care ar fi făcut măciucă până și părul unui filozof cinic. Dar ce legătură puteau avea toate astea cu mine? Sau chiar cu Julian? Nu eram decât niște băietani.

Atât de mare era naivitatea mea.

IV

Zilele se scurtau din ce în ce mai mult, Ziua Recunoștinței venise și trecuse, ceea ce se putea spune și despre luna noiembrie, iar ninsoarea sau cel puțin mirosul ei plutea în aer când în Williams Ford au intrat cincizeci de cavaleriști din trupele de rezervă ale Athabaskăi, escortând un număr egal de agenți electorali.

Iarna din Athabaska era detestată de o mulțime de oameni. Eu nu mă număram printre ei. Nu mă sinchiseam de frig și de întuneric, nu atâta vreme cât exista o sobă cu antracit, o lampă cu alcool la care să citești în nopțile lungi și șansa de a mânca prăjituri cu grâu sau piftie la micul dejun. Iar Crăciunul se apropia cu repeziciune – era una dintre cele patru sărbători creștine universal recunoscute de Dominion (celelalte fiind Paștile, Ziua Independenței și Ziua Recunoștinței). Dintre toate acestea, preferasem întotdeauna Crăciunul. Nu atât din cauza cadourilor, adesea sărăcăcioase – deși cu un an în urmă primisem de la părinții mei concesiunea cu carabine cu încărcare pe țeavă, de care eram extraordinar de mândru – și nici pe de-a-ntregul datorită esenței spirituale a sărbătorii, la care mă rușinez să spun că nu mă gândeam decât arareori în afara cazului când eram obligat s-o fac, în timpul slujbelor religioase. Ceea ce îndrăgeam era combinația dintre efectele aerului înviorător, al dimineților albite de ger, al ghirlandelor de pin și de ilice fixate deasupra cadrului ușilor, al drapelelor roșii ca afinele de deasupra străzii principale, fluturând vesele în vântul rece, al colindelor și al imnurilor recitate sau cântate – întreaga confruntare cu Iarna, în timpul căreia ți se tăia răsuflarea, pe jumătate sfidare și pe jumătate supunere. Îmi plăcea precizia de ceasornic a acestor ritualuri, de parcă un anume dinte al roții timpului ar fi intrat în angrenare cu o regularitate fără cusur. Te alina; îți vorbea despre eternitate.

Însă acela a fost un anotimp de rău-augur.

Trupele de rezerviști au intrat în oraș pe cincisprezece decembrie. De ochii lumii, sosiseră ca să supravegheze alegerile prezidențiale. În Williams Ford, alegerile la nivel național erau o formalitate. În momentul când li se cerea votul cetățenilor noștri, rezultatul era cunoscut de mult, fiind deja hotărât de populația din statele estice – și asta când exista mai mult de un candidat, ceea ce se întâmpla rareori. În ultimii șase ani electorali, alegerile nu fuseseră contestate de nici o persoană și de nici un partid și, vreme de trei decenii, fuseserăm conduși de un Comstock sau altul. Alegerile începeau să nu se mai deosebească de ovații.

Dar era în ordine, fiindcă reprezentau, în continuare, un eveniment spectaculos, aproape un soi de circ, implicând sosirea agenților electorali, care puneau întotdeauna în scenă o reprezentație de calitate.

Iar în anul acela – zvonul emana din apartamentele persoanelor sus-puse și se răspândise pretutindeni pe șoptite – în clădirea Dominionului avea să ruleze un film.

Nu mai văzusem nici unul, niciodată. Dar mi le descrisese Julian. Văzuse filme adesea la New York, când era mai mic, și, ori de câte ori era cuprins de nostalgie – viața în Williams Ford era uneori cam prea liniștită după gustul lui – se simțea provocat să vorbească despre filme. Așa că, atunci când s-a anunțat spectacolul, ca parte a procedurii electorale, ne-am simțit amândoi incitați și am fost de acord să ne-ntâlnim în spatele Clădirii Dominionului, la ora stabilită.

Nici unul dintre noi nu avea un motiv întemeiat să se afle acolo. Eu eram prea tânăr ca să votez, iar Julian ar fi sărit în ochi și probabil n-ar fi fost bine-venit ca singurul aristo la o adunare a clasei concesionarilor. (Nobilii votaseră separat pe Domeniu – își aleseseră deja împuterniciții pentru activitățile lor obligatorii.) Așa că i-am lăsat pe părinții mei să plece spre Dominion devreme, în prima parte a serii, i-am urmat pe furiș și am ajuns chiar înainte de momentul în care era programată începerea evenimentului. Am așteptat în spatele sălii de întrunire, unde erau priponiți vreo duzină de cai, până când a sosit Julian, călare pe un animal împrumutat din grajdurile Domeniului. Era îmbrăcat în cea mai reușită aproximație a hainelor unui contractant de care era în stare: cămașă de cânepă și pantaloni de culoare întunecată, precum și o pălărie neagră de pâslă, cu borul lăsat în jos, ca să-i ascundă fața.

A descălecat părând tulburat și l-am întrebat ce se-ntâmplase. El a clătinat din cap.

– Nimic, Adam – sau încă nimic – dar Sam spune că ne-așteaptă necazuri.

Și m-a privit aproape cu milă.

– Război, a adăugat.

– Întotdeauna e război.

– O nouă ofensivă.

– Ei, și ce dacă? Labradorul este la un milion de kilometri distanță.

– E evident că orientarea ta geografică nu s-a îmbunătățit prea mult după lecțiile lui Sam. Și s-ar putea să ne aflăm, fizic, la o mare distanță de front, dar, din punct de vedere operațional, suntem mult prea aproape ca să stăm liniștiți.

Nu știam ce vrea să spună, așa că mi-am scos asta din minte.

– Ne putem face griji pentru război după film, Julian.

– Da, cred că da, s-a silit el să zâmbească. După e tot atât de bine ca înainte.

Așa că am intrat în clădirea Dominionului tocmai când se împuțina lumina lămpilor, am înaintat cu capetele plecate, instalându-ne pe ultimul rând de bănci, și am așteptat să-nceapă spectacolul.

În partea din față a sălii se afla o scenă spațioasă, de pe care fuseseră înlăturate toate accesoriile religioase, iar în locul unde se găsea de obicei amvonul sau estrada se înălțase un ecran alb, pătrat. De fiecare parte a ecranului se afla câte un soi de cort în care stăteau cei doi interpreți, cu scenariile lor și cu echipamentul teatral: portavoce, clopoței, scripeți, o tobă, un fluier și altele. Asta era, a spus Julian, o variantă simplificată a ceea ce puteai vedea în sala modernă dintr-un cinematograf din New York. În metropolă, ecranul (așadar și imaginile proiectate pe el) ar fi fost mai mare; interpreții ar fi fost profesioniști, de vreme ce citirea scenariului și emiterea zgomotelor erau considerate arte rafinate, iar interpreții de acolo concurau pentru obținerea rolurilor; și ar fi putut exista un al treilea interpret, plasat în spatele ecranului pentru relatări dramatice sau pentru „efecte sonore” suplimentare. S-ar fi putut adăuga chiar și o orchestră, care să interpreteze muzică tematică, compusă pentru fiecare spectacol în parte.

Filmele sunt ticluite astfel încât două personaje principale, un bărbat și o femeie, pot căpăta glas mulțumită celor doi interpreți, actorul fiind fotografiat astfel încât să apară în stânga ecranului în timpul scenelor de dialog, pe când actrița apare în dreapta. Interpreții văd filmul printr-un sistem de oglinzi, pot urmări scenariile luminate de un soi de lampă încasetată (astfel încât să nu-și răspândească lumina, distrăgând atenția) și își citesc replicile când vorbesc actorii fotografiați, astfel încât vocile lor par să emane din ecran. Bătăile tobelor și clinchetele clopoțeilor lor corespund, în mod similar, cu evenimentele din film. / Iluzia era de-a dreptul șocantă când interpreții erau profesioniști, dar scăpările lor puteau fi la fel de uimitoare. Julian mi-a povestit odată un film făcut la New York după Hamlet, piesa lui William Shakespeare, în care un interpret a venit beat la cinematograf, făcându-l pe nefericitul prinț al Danemarcei să exclame: „O mare de necazuri – (o înjurătură de nereprodus) – am și eu necazurile mele”, adăugând o serie de obscenități, de sunete improprii de clopoțel și de fluierături vulgare, până când a fost trimisă în grabă o dublură care să-l înlocuiască. /

– Bineînțeles că făceau treabă mai bună în era laică, a șoptit Julian, iar eu m-am rugat să nu mai fi auzit și altcineva acest comentariu lipsit de delicatețe.

Conform tuturor relatărilor, filmele fuseseră spectaculoase în timpul Eflorescenței Petrolului – cu sunet înregistrat, culori firești în loc de negru și gri și așa mai departe. Dar, conform acelorași relatări, erau, totodată, oribil de necuviincioase, blasfematoare până la extrem și de obicei pornografice. Din fericire (sau din nefericire, din perspectiva lui Julian), nu supraviețuise nici un exemplar; suportul pe care fuseseră înregistrate era perisabil; filmele păstrate în stoc putreziseră de mult, iar copiile „digitale” se degradaseră, și decodificarea lor era cu desăvârșire imposibilă. Filmele acelea erau din secolul al douăzecilea și de la începutul celui de-al douăzeci și unulea o perioadă de prosperitate imensă, fără suport real, dedicată cultului plăcerii, datorată arderii rezervelor efemere de petrol ale Pământului și care a culminat cu Falsa Năpăstuire, cu războaie, cu molime și cu dureroasa reducere a populației exagerat de numeroase la un număr mai rezonabil.

După cum sublinia cu insistență Istoria Uniunii în Viziunea Dominionului, cea mai pură și mai bună epocă din trecutul Americii fusese secolul al nouăsprezecelea, ale cărui virtuți familiale și industrii modeste avuseseră parte de o repunere imperfectă în drepturi, impusă de împrejurări, ale cărui deprinderi erau practice și a cărui literatură era adesea folositoare și perfectibilă.

Trebuie să mărturisesc că fusesem infestat de o parte dintre apostaziile lui Julian. Am fost tulburat de gânduri triste chiar și atunci când s-au stins lămpile de podea, și Ben Kreel (reprezentantul Dominionului din zona noastră, stând în fața ecranului de film) a citit un scurt pasaj despre Națiune, Evlavie și Datorie. Război, spusese Julian, vorbind nu numai despre eternul conflict armat din Labrador, ci și despre o nouă etapă a acestuia, care își putea întinde brațul scheletic până în Williams Ford – și atunci ce-avea să se aleagă de mine și ce-avea să se-aleagă de familia mea?

– Suntem aici ca să ne dăm votul, a spus pe scurt Ben Kreel, o datorie sacră, imediată, față de țara și de credința noastră, o țară gospodărită cu atâta succes și cu atâta generozitate de conducătorul său, președintele Deklan Comstock, ai cărui agenți electorali așteaptă neliniștiți, o văd după mișcările mâinilor lor, continuarea evenimentelor serii; și astfel, fără a adăuga un rămas bun etc., vă rog să vă îndreptați atenția către prezentarea filmului lor, Primul sub Cer, pregătit pentru a ni se oferi o distracție...

Aparatura necesară fusese transportată la Williams Ford sub coviltirul unei căruțe: un aparat de proiecție și un dinam elvețian portabil (probabil capturat de la forțele olandeze din Labrador), alimentat cu alcool distilat și montat într-un soi de șanț sau redută proaspăt săpată sub biserică, pentru a i se atenua zgomotul, care pătrundea oricum prin dușumeaua de scândură, părând mârâitul unui câine uriaș. Vibrațiile nu făceau altceva decât să sporească semnificația momentului, în timp ce pierea lumina ultimei flăcări și se aprindea lampa electrică din interiorul uriașului proiector mecanic, de culoare neagră.

A început filmul. Fiind primul pe care îl văzusem vreodată, uimirea mea era deplină. Eram atât de fermecat de iluzia că fotografiile „prinseseră viață”, încât aproape că îmi scăpa esența scenelor... dar îmi aduc aminte un titlu cu înflorituri și scene din a doua bătălie de la Quebec, recreate de actori, dar pe de-a-ntregul reale pentru mine, acompaniate de bătăi de tobă și de sunete ascuțite de fluier, pentru a reda împușcăturile și bombardamentul; spectatorii din primele rânduri tresăreau instinctiv; mai multe dintre femeile de seamă din sat au fost gata să leșine și și-au încleștat mâinile de brațele însoțitorilor de sex opus, acestea având șanse ca, în dimineața următoare, să fie tot atât de pline de vânătăi ca și cum ar fi participat ei înșiși la luptă.

Însă olandezii de sub steagul lor cu cruce-și-lauri au început destul de curând să bată în retragere în fața forțelor americane, și un actor care juca rolul tânărului Deklan Comstock a ieșit în față, recitându-și Jurământul de investitură (ceva cam prematur, dar istoria fusese trunchiată în scopuri artistice) cel în care se menționează atât Urgența Continentală, cât și Datoria față de Trecut. Vocea era redată, firește, de unul dintre interpreți, un basso profundo ale cărui modulații emanau din clopotul vorbitor pe un ton grav, plin de greutate. (Ceea ce reprezenta, de asemenea, o ușoară revizuire a adevărului, pentru că adevăratul Deklan Comstock avea o voce stridentă și o tendință către irascibilitate.)

Filmul continua cu episoade mai apropiate de adevăr și cu cadre pitorești, înfățișând gloria guvernării lui Deklan Cuceritorul, nume sub care îi era cunoscut Armatei Laurentinilor, care mărșăluise alături de el în timpul ascensiunii către New York. Urma reconstrucția orașului Washington, D.C. (un proiect niciodată finalizat, întotdeauna în desfășurare, întârziat de climatul din mlaștini și de bolile transmise de insecte), apoi Iluminarea Manhattanului, unde felinarele erau alimentate de un dinam hidroelectric timp de patru ore pe zi, de la șase la zece seara; și șantierul naval militar din portul Boston, minele de cărbune și uzinele metalurgice și fabricile de armament din Pennsylvania, și cele mai noi și mai strălucitoare locomotive cu aburi, trăgând cele mai noi și mai strălucitoare vagoane, și așa mai departe.

Nu puteam să nu mă mir de reacția lui Julian față de toate acestea. La urma urmelor, întregul spectacol fusese pregătit pentru a ridica în slăvi virtuțile omului care pusese la cale moartea tatălui său, prin spânzurare. Nu puteam să uit – iar Julian trebuie să fi fost tot timpul conștient de asta – că actualul președinte era un tiran fratricid. Însă ochii săi erau țintuiți de ecran. Asta nu reflecta (după cum am aflat mai târziu) opinia lui în privința politicii contemporane, ci fascinația pentru ceea ce prefera să numească „cinema”. Crearea iluziilor bidimensionale nu-i părăsea niciodată gândurile – poate era adevărata lui „chemare” și avea să culmineze cu realizarea capodoperei sale cinematografice interzise, Viața și aventurile marelui naturalist Charles Darwin... dar aceasta e o altă poveste, care rămâne pentru altă dată.

Actualul film a continuat prezentând incursiunile încununate de succes în teritoriile braziliene din Panama, din timpul guvernării lui Deklan Cuceritorul, ceea ce trebuie să fi lovit mai aproape de țintă, fiindcă l-am văzut pe Julian cutremurându-se de două ori.

Cât despre mine... Am încercat să mă rup de lume, gustând momentul, dar atenția mea era dureros de împrăștiată.

Poate de vină era stranietatea campaniei electorale, atât de apropiată de sărbătoarea Crăciunului. Sau Istoria omenirii în cosmos, pe care o citeam în pat, câte o pagină sau două în fiecare noapte, începând din ziua călătoriei noastre în Margine. Indiferent care ar fi fost motivul, eram asaltat de o îngrijorare neașteptată și de o oarecare melancolie. Mă aflam acolo, în mijlocul a tot ceea ce părea familiar și ar fi trebuit să mă liniștească mulțimea din clasa contractanților, bunăvoința emanată în jurul meu din Clădirea Dominionului, flamurile și simbolurile Crăciunului – și totul părea dintr-odată efemer, de parcă lumea ar fi fost o găleată căreia îi căzuse fundul.

Poate că era „perspectiva filozofului”, cum o numea Julian. Dacă așa stăteau lucrurile, mă întrebam cum o puteau suporta filozofii. Învățasem câte ceva de la Sam Godwin – și mai multe de la Julian, care citea cărți dezaprobate de Sam – despre ideile discreditate ale Epocii Laice. M-am gândit la Einstein și la insistența sa asupra faptului că nici un punct de vedere nu e privilegiat față de un altul: cu alte cuvinte, teoria sa generalizată a relativității și afirmația acesteia conform căreia întrebarea „Ce este real?” cere mai întâi un răspuns la întrebarea „Unde te afli?”. La atât mă rezumam eu, aici, în coconul numit Williams Ford – la un Punct de Vedere? Sau eram o întrupare a unei molecule ADN, „reamintindu-și imperfect”, așa cum spunea Julian, de o maimuță, de un pește și de o amibă?

Poate chiar și națiunea pe care o ridicase în slăvi Ben Kreel cu atâta extravaganță nu era altceva decât un exemplu de manifestare a acestei tendințe în natură – o amintire imperfectă a unui alt secol, care, la rândul său, fusese o amintire imperfectă a tuturor secolelor dinaintea lui și tot așa, până la apariția Omului (în Eden sau în Africa, după cum credea Julian).

Poate nu era decât eliberarea din ce în ce mai pronunțată de vraja orașului în care crescusem sau un presentiment că acesta avea să-mi fie luat.

Filmul se încheia cu imaginea emoționantă a unui steag american, cu cele treisprezece dungi și cu cele șaizeci de stele ale sale unduindu-se în lumina soarelui – și prevestind, insista naratorul, alți patru ani de prosperitate și de mărinimie datorați guvernării lui Deklan Cuceritorul, pentru care erau solicitate voturile spectatorilor, deși nu era cunoscută existența unui alt candidat competitiv și nici nu se zvonea nimic despre asta. Capătul filmului a plesnit bobina, și becul electric a fost stins. Pe urmă diaconii Dominionului au început să reaprindă lămpile de pe pereți. Mai mulți bărbați din public își aprinseseră pipele în timpul spectacolului cinematografic, și fumul acestora se contopea cu al lămpilor de podea într-un nor gri-albăstrui, ca de furtună, ce plutea sub arcadele înalte ale plafonului.

Julian părea distrat și s-a afundat în scaunul pe care stătea, cu pălăria trasă pe ochi.

– Adam, a șoptit el, trebuie să găsim o cale de ieșire.

– Cred că zăresc una, am spus eu; se numește ușă – dar de ce atâta grabă?

– Uită-te mai bine la ușa aia. Acolo au fost postați doi rezerviști. M-am uitat și am văzut că avea dreptate.

– Dar asta nu-i ca să asigure protecția în timpul votării? Pentru că Ben Kreel reluase în primire scena și se pregătea să solicite o ridicare oficială a mâinilor.

– Tom Shearney, frizerul care suferă de vezică, a încercat să iasă la latrină. L-au întors din drum.

Tom Shearney era într-adevăr așezat la mai puțin de un metru de noi, foindu-se nefericit și aruncând priviri ranchiunoase către rezerviști.

– Dar după votare...

– Asta n-are legătură cu votarea. Aici e vorba despre recrutare.

– Recrutare!

– Sst! a făcut grăbit Julian, îndepărtându-și cu o scuturare a capului părul căzut pe fața palidă. O să stârnești panica. Nu m-am gândit c-o să-nceapă atât de curând... dar am primit anumite telegrame din New York despre o serie de înfrângeri în Labrador și despre mobilizarea unor noi divizii. Votarea odată încheiată, agenții electorali vor anunța probabil o campanie de recrutare, vor nota numele tuturor celor prezenți și îi vor interoga ca să afle numele și vârsta copiilor lor.

– Noi suntem prea tineri pentru a fi înrolați, am spus, fiindcă amândoi n-aveam decât șaptesprezece ani.

– Nu și dacă ții cont de ceea ce-am auzit. Legile s-au schimbat. Oh, tu vei găsi probabil o modalitate de a te ascunde când începe selecția – și vei scăpa cu ușurință de asta, având în vedere cât de îndepărtat e locul ăsta. Dar prezența mea aici e bine cunoscută. N-am la dispoziție o mulțime sau o familie în mijlocul căreia să dispar. De fapt, probabil trimiterea unui număr atât de mare de rezerviști într-o localitate atât de mică precum Williams Ford nu e o coincidență.

– Cum adică nu e o coincidență?

– Unchiul meu n-a fost niciodată încântat de existența mea. El n-are nici un copil. Nici un moștenitor. Vede în mine un posibil contracandidat la puterea executivă.

– Dar e absurd. Tu nu vrei să fii președinte – nu-i așa?

– Aș prefera să mă-mpușc. Dar unchiul Deklan are o înclinație către invidie și privește cu suspiciune motivele pentru care mă protejează mama.

– Și cum l-ar ajuta o înrolare?

– În ansamblu, recrutarea nu mă are drept țintă, dar sunt sigur că o consideră o unealtă utilă. Dacă sunt înrolat, nimeni nu-l poate acuza că-și exclude familia de la mobilizarea generală. Și, odată ce mă încorporează în infanterie, se poate asigura că mă pomenesc în primele rânduri din Labrador, ducând la îndeplinire un atac plin de noblețe, dar sinucigaș asupra tranșeelor.

– Dar... Julian? Sam nu te poate proteja?

– Sam e un soldat lăsat la vatră; n-are nici o putere în afara celei pe care i-o oferă patronajul mamei. Care nu valorează mult în moneda de pe tărâmul prezidențial. Adam, există vreo altă cale de ieșire din clădirea asta?

– Numai ușa, dacă n-ai cumva de gând să spargi vreunul dintre panourile de sticlă colorată de la ferestre.

– Atunci vreo ascunzătoare? M-am gândit la asta.

– Poate, am spus. În spatele scenei e o încăpere unde se păstrează recuzita religioasă. Se poate intra acolo din aripile clădirii. Ne putem ascunde înăuntru, dar n-are o ușă separată.

– Trebuie s-o facem. Dacă putem ajunge înăuntru fără s-atragem atenția.

Iar asta n-a fost prea greu, pentru că încă nu fuseseră reaprinse toate lămpile de podea, o mare parte a sălii se afla încă în întuneric, iar publicul se foia ușor și se răsfira în timp ce agenții electorali se pregăteau să înregistreze rezultatele votării care avea să urmeze – erau contabili meticuloși, cu toate că punctajul final reprezenta o concluzie dinainte stabilită și sălile de bal fuseseră deja rezervate pentru ceremonia de învestire a lui Deklan Cuceritorul. Eu și Julian ne-am tot mutat dintr-un loc întunecos într-altul, fără a da impresia că ne grăbeam, și am ajuns lângă partea din față a scenei; acolo ne-am oprit la intrarea în depozit, până când un rezervist care ne urmărise cu privirea a fost chemat de un superior să ajute la demontarea echipamentului de proiecție. Ne-am aplecat și am trecut dincolo de draperia de la intrare, pătrunzând într-un întuneric aproape absolut. Julian s-a împiedicat de un obstacol (o piesă a unui pian modificat, demontat în 2165, în vederea curățării, de către un mecanic itinerant de piane, care a murit din cauza unui atac cerebral înainte de a-și termina treaba), rezultatul fiind un „bang” sunând a lovitură în lemn, care a părut destul de puternic încât să-i alerteze pe toți ocupanții bisericii, ceea ce în mod evident nu s-a întâmplat.

Puțina lumină venea printr-o fereastră de sus, cu geamul satinat, prevăzută cu balamale ca să poată fi deschisă vara, pentru ventilație. Oferea o lumină slabă, fiindcă noaptea era noroasă și nu se zărea decât strălucirea torțelor de pe strada principală. Dar am remarcat-o imediat ce ni s-au obișnuit ochii cu întunericul.

– Poate reușim să ieșim pe-acolo, a spus Julian.

– Nu fără o scară. Deși...

– Ce? Adam, spune dacă ai vreo idee.

– Aici se păstrează platformele – blocurile lungi de lemn pe care stă corul când e în formație, pentru spectacol. Poate astea...

Dar el studia deja conținutul întunecat al depozitului, cu aceeași atenție cu care trecuse în revistă Marginea în căutarea cărților vechi. Am găsit obiectele potrivite și am reușit să le stivuim până la o înălțime utilă fără să facem prea mult zgomot. (În biserică, agenții electorali consemnaseră deja votul unanim în favoarea lui Deklan Comstock și începuseră să anunțe mobilizarea. Câteva voci se înălțau, protestând inutil; Ben Kreel le cerea cu voce sonoră să-și păstreze calmul – nimeni nu ne-a auzit rearanjând mobilierul nefolosit.)

Fereastra se afla la cel puțin trei metri înălțime, era aproape prea îngustă ca să te târăști prin ea și, când am ajuns în partea opusă, am fost nevoiți să stăm agățați în vârfurile degetelor înainte de a ne lăsa să cădem pe pământ. Am aterizat cu stângăcie, sucindu-mi glezna dreaptă, dar n-a fost o vătămare de durată.

Noaptea, deja rece, devenise și mai friguroasă. Ne aflam în apropierea stâlpilor pentru priponirea cailor, și animalele au nechezat la ivirea noastră neașteptată, suflând aburi pe nările căscate. Începuse să cadă o ninsoare fină, grăunțoasă, însă nu era cine știe ce vânt, și steagurile de Crăciun atârnau fără vlagă în aerul înghețat.

Julian s-a dus la calul lui și a dezlegat frâul care îl priponea.

– Ce-o să facem acum? l-am întrebat.

– Tu, Adam, n-o să faci nimic în afară de a-ți apăra propria existență cât de bine te pricepi; în timp ce eu...

Dar a ezitat să dea glas planurilor sale și o umbră de neliniște i-a traversat chipul. În lumea unui aristo, evenimentele evoluau repede, evenimente pe care eu abia dacă reușeam să le înțeleg.

– Putem aștepta să plece, am spus, cu o ușoară disperare. Rezerviștii nu pot rămâne în Williams Ford o veșnicie.

– Nu. Din nefericire, nici eu nu pot s-o fac, pentru că Deklan Cuceritorul știe unde să mă găsească și s-a hotărât să mă scoată din jocul politic ca pe-o piesă de șah capturată.

– Dar unde-o să te duci? Și ce-o...

El și-a pus un deget pe buze. Din fața Bisericii Dominionului s-au auzit zgomote când ușile s-au deschis trântindu-se și vocile membrilor congregației s-au înălțat contrazicându-se sau văicărindu-se din pricina veștilor despre recrutare.

– Încalecă și vino cu mine, a spus Julian. Acum, repede!

N-am luat-o pe strada principală, ci pe o cărare care ocolea prin spatele grajdului fierarului și se întindea de-a lungul malului împădurit al râului Pine, la nord de direcția în care se afla Domeniul. Noaptea era întunecoasă și caii pășeau cu încetineală, dar găseau drumul aproape din instinct și o parte din lumina orașului se strecura totuși prin ninsoarea rară, care îmi atingea fața precum o sută de degete mici și reci.

– N-a fost niciodată cu putință să rămân pentru totdeauna la Williams Ford, a spus Julian. Ar fi trebuit să știi asta, Adam.

Era adevărat, ar fi trebuit s-o știu. La urma urmelor, ăsta era laitmotivul vieții lui Julian: provizoratul. Îl pusesem întotdeauna pe seama circumstanțelor copilăriei sale, moartea tatei, despărțirea de mama lui, tutela blândă, dar distantă a lui Sam Godwin.

Dar nu mă puteam împiedica să mă gândesc din nou la Istoria omenirii în cosmos și la fotografiile pe care le cuprindea nu la Primii Oameni de pe Lună, care fuseseră americani, ci la Ultimii Oaspeți ai acelei sfere celeste, care fuseseră chinezi și ale căror „costume spațiale” avuseseră culoarea roșie a focurilor de artificii. Aidoma americanilor, își înfipseseră acolo steagul, în așteptarea mai multor vizitatori; dar Terminarea Petrolului și Falsa Năpăstuire puseseră punct planurilor lor.

Și mă gândeam la încă și mai pustiile câmpii de pe Marte, fotografiate de mașinării (sau cel puțin așa pretindea cartea), dar niciodată atinse de piciorul vreunui om. Universul părea să fie plin până la refuz de locuri singuratice, iar eu dădusem cumva peste unul dintre ele. Rafalele de zăpadă au încetat; luna nelocuită a apărut dintre nori; câmpurile căzute în puterea iernii din Williams Ford străluceau, răspândind o lumină rece, nepământeană.

– Dacă trebuie să pleci, am spus, lasă-mă să vin cu tine.

– Nu, a răspuns el, cu promptitudine.

Își trăsese pălăria peste urechi, apărându-se de frig, așa că nu-i puteam vedea o prea mare parte a feței, dar ochii i-au strălucit când s-a uitat înspre mine.

– Îți mulțumesc, Adam. Aș vrea să fi fost cu putință. Dar nu e. Tu trebuie să stai aici, să ocolești recrutarea, dacă e posibil, să-ți cizelezi talentul literar și să scrii cărți într-o bună zi, ca domnul Charles Curtis Easton.

Asta era ambiția mea, care luase proporții în ultimul an de zile, hrănită de dragostea noastră comună față de cărți și de exercițiile de compoziție în limba engleză impuse de Sam Godwin, pentru care îmi descoperisem un talent neașteptat. / Aș spune că nu era un talent pe deplin înnăscut. Abia cu doi ani în urmă îi arătasem lui Sam Goldwin prima mea povestire terminată, pe care o intitulasem „Un Băiat din Vest: Aventurile lui într-o Europă Vrăjmașă”. Sam îmi lăudase stilul și ambiția, dar îmi atrăsese atenția asupra unui număr de puncte slabe: de exemplu, elefanții nu erau originari din Bruxelles și erau, de obicei, mult prea mari pentru a fi trântiți la pământ de băietanii din America; o călătorie de la Londra la Roma nu se putea face în câteva ore, nici măcar în șaua unui „cal iute” – și Sam ar fi putut continua pe aceeași temă dacă eu nu aș fi fugit din cameră, pradă unei crize de jenă acută de autor. / Pe moment părea un vis mărunt. Efemer. Ca orice vis. Ca viața însăși.

– Nimic din toate astea nu contează, am spus.

– Aici te înșeli, m-a contrazis Julian. Nu trebuie să faci greșeala de a crede că, deoarece nimic nu durează, nimic nu e important.

– Asta nu e un punct de vedere filozofic?

– Nici un filozof nu știe despre ce vorbește. Julian și-a strunit calul și și-a întors fața către mine, cu ceva din aroganța vestitei sale familii influențându-i fizionomia. Ascultă, Adam, ai putea face ceva important pentru mine – asumându-ți anumite riscuri. Vrei?

– Da, m-am grăbit să răspund.

– Atunci ascultă-mă cu atenție. În scurt timp, rezerviștii vor supraveghea toate drumurile din Williams Ford, dacă nu cumva o fac de pe acum. Dacă vreau să plec, atunci trebuie să plec în noaptea asta. N-o să mi se observe lipsa până dimineață și atunci, cel puțin la început, n-o s-o remarce decât Sam. Uite ce vreau să faci: du-te acasă – părinții tăi trebuie să fie îngrijorați din cauza recrutării și poți încerca să-i liniștești – dar nu face nici o aluzie la cele petrecute în seara asta și începe-ți dimineața de mâine făcându-ți drum către Domeniu, cât mai pe neobservate cu putință, și căutându-l pe Sam. Povestește-i ce s-a întâmplat în Biserică și spune-i să urce-n șa și să plece din oraș cât de repede o poate face fără să fie prins. Spune-i că mă poate găsi la Lundsford. Ăsta e mesajul.

– Lundsford? La Lundsford nu e nimic.

– Exact: nimic destul de important pentru ca rezerviștilor să le treacă prin cap să ne caute acolo. Ții minte ce-a spus marginarul, astă-toamnă, despre locul unde-a găsit cărțile? O adâncitură lângă excavațiile principale. Sam mă poate căuta acolo.

– O să-i spun, am promis, clipind în bătaia vântului rece, care îmi irita ochii.

– Îți mulțumesc, Adam, a zis el, cu gravitate. Pentru tot. Pe urmă s-a silit să zâmbească și, pentru o clipă, a fost doar Julian, prietenul alături de care vânasem veverițe și depănasem povești. Crăciun fericit, a adăugat. La mulți ani!

Pe urmă și-a întors calul și s-a îndepărtat.

V

La Williams Ford există un cimitir al Dominionului și am trecut pe lângă el în drum spre casă – pietre sculptate, funebre în lumina lunii – dar sora mea Flaxie nu era îngropată acolo.

Așa cum am mai spus, Biserica Semnelor era tolerată, dar nu și susținută de Dominion. Nu aveam dreptul să primim parcele în curtea Dominionului. Flaxie avea un loc marcat de o cruce modestă de lemn în cuprinsul celor câțiva acri din spatele casei noastre, dar cimitirul mi-a adus totuși aminte de ea și, după ce am dus calul în grajd, m-am oprit lângă mormânt (în ciuda frigului care mă înfiora) și mi-am scos pălăria în fața ei, așa cum făceam întotdeauna când trăia.

Flaxie fusese o făptură micuță, strălucitoare, imprudentă și poznașă – atât de blondă cum sugera porecla ei³. (Numele ei de botez era Dolores, dar pentru mine fusese întotdeauna Flaxie.) Vărsatul de vânt o secerase pe neașteptate și cu milă, așa cum o fac aceste boli. Nu-mi aduceam aminte moartea ei; fusesem doborât de același vărsat, cu toate că eu supraviețuisem. Ceea ce îmi aminteam era că mă trezisem, scăpat de febră, într-o casă ciudat de tăcută. Nimeni nu voise să-mi spună despre Flaxie, dar văzusem privirea chinuită a mamei și știusem adevărul fără să mi-l dezvăluie cineva. Moartea se jucase de-a loteria cu noi, și Flaxie trăsese paiul mai scurt.

(Cred că de dragul celor ca Flaxie ne păstrăm credința în Rai. În afară de entuziaștii devotați bisericii consacrate, am întâlnit foarte puțini adulți care să creadă cu adevărat în existența Raiului, și Raiul a fost o consolare insuficientă pentru mama mea îndurerată. Dar Flaxie, care avea cinci ani, crezuse în el cu ardoare – și-l imagina ca pe o pajiște, cu flori de câmp îmbobocite și cu un picnic perpetuu, desfășurându-se pe timp de vară și, dacă această credință copilărească a alinat-o în starea ei disperată, atunci a slujit unui scop mult mai nobil decât adevărul.)

În noaptea aceea, casa era aproape tot atât de tăcută cum fusese în vremea doliului de după moartea lui Flaxie. Am trecut pragul ca s-o găsesc pe mama tamponându-și ochii cu o batistă și pe tata încruntându-se deasupra pipei care, fapt neobișnuit, era plină cu tutun și aprinsă.

– Recrutarea, a spus el.

– Da, am răspuns, am auzit.

Mama era prea agitată ca să vorbească. Tata a continuat:

– O să facem tot ce putem ca să te protejăm, Adam. Dar...

– Nu mi-e frică să-mi slujesc țara, am zis eu.

– Asta-i o atitudine demnă de laudă, a făcut posomorât tata, iar mama a-nceput să plângă și mai tare. Dar încă nu știm dac-o să fie necesar. Poate situația din Labrador nu e chiar atât de gravă cum pare.

Așa zgârcit la vorbă cum era tata, mă bizuisem adesea pe el pentru sfaturile pe care mi le dădea cu mărinimie. De exemplu, era pe deplin conștient de dezgustul meu față de șerpi – motiv pentru care, cu complicitatea mamei, mi se îngăduise să evit sacramentele credinței noastre, umflăturile provocate de venin și amputările ocazionale pricinuite când și când altor enoriași și, deși asta îl dezamăgea, mă învățase totuși aspectele practice ale mânuirii șerpilor, inclusiv cum să-i țin ca să le evit mușcătura și cum să-i ucid, dacă ar fi fost necesar. / „Prinde-l de acolo unde ar trebui să-i fie gâtul, din spatele capului, ignoră-i coada, oricât de mult s-ar zvârcoli, și lovește-l peste țeastă, tare și suficient de des ca să-l domolești.” I-am redat aceste instrucțiuni lui Julian, căruia șerpii îi inspirau o groază ce o depășea cu mult pe a mea. „Oh, n-aș putea să ating vreodată o asemenea creatură!” exclamase el, un exces de spaimă ce i-ar putea surprinde pe cititorii care i-au urmărit evoluția de mai târziu. / În ciuda credințelor sale neobișnuite, era un om practic.

Dar în noaptea aceea nu avea nici un sfat pentru mine. Arăta ca un om hăituit, ajuns într-o fundătură, de unde nu poate merge mai departe și nici nu se poate întoarce.

M-am dus în dormitorul meu, deși mă îndoiam c-o să pot dormi. În schimb – fără să fi avut vreun plan în minte – mi-am împachetat câteva lucruri, astfel încât să poată fi transportate cu ușurință. În primul rând pușca mea pentru veverițe și câteva notițe și scrieri, și Istoria omenirii în cosmos, și m-am gândit că era bine să adaug niște carne sărată de porc sau ceva de același soi, dar m-am hotărât să aștept până mai târziu, ca să nu mă vadă mama împachetând.

Înainte de răsăritul soarelui, mi-am pus mai multe rânduri de haine unele peste altele și o pălărie pakool mare, rulată astfel încât partea de lână să-mi acopere urechile. Am deschis fereastra camerei mele, m-am cățărat pe pervaz și am închis geamul în urma mea, după ce îmi recuperasem pușca și bagajul. Apoi am traversat târâș spațiul deschis al curții, până la grajd, am pus șaua pe un cal (unul castrat, pe nume Extaz, care era cel mai rapid, deși asta avea să lase pentru trăsura tatei doar un animal sperios) și am plecat călare, sub cerul pe care abia se întrezărea prima geană de lumină.

Zăpada așternută de scurta ninsoare din timpul nopții încă mai acoperea pământul. Nu eram primul care se trezise în dimineața aceea de iarnă, și aerul rece avea deja mireasma Crăciunului. În brutăria din Williams Ford, toată lumea era ocupată, pregătind prăjituri ce înfățișau scena nașterii Mântuitorului și checuri cu scorțișoară. Mirosul dulce al drojdiei îmbâcsea aerul din capătul de nord-est al orașului, ca o ceață amețitoare, fiindcă nu se simțea nici o boare de vânt care să-l îndepărteze. Zorile erau senine și văzduhul liniștit.

Semnele Crăciunului se vedeau pretutindeni – așa cum trebuia să fie, fiindcă era ajunul acestei sărbători universale – dar același lucru se putea spune și despre semnele activității de recrutare. Rezerviștii se treziseră deja, se mișcau ca niște umbre în uniformele lor murdare și o mare parte se adunaseră alături de magazinul de fierărie. Atârnaseră un steag decolorat și o firmă pe care nu o puteam citi, fiindcă eram hotărât să păstrez distanța între mine și soldații aceia, dar recunoșteam un birou de recrutare când îl aveam în fața ochilor. Nu mă îndoiam că principalele căi de intrare și de ieșire din oraș se aflau sub o supraveghere strictă.

Am pornit-o spre Domeniu pe un drum lăturalnic, pe aceeași potecă de pe malul râului pe care mersesem cu Julian în noaptea trecută. Fiindcă nu bătea vântul, urmele noastre erau neatinse. Eram singurii care trecuseră pe acolo în ultima vreme. Extraz călca peste amprentele propriilor copite.

Odată ajuns în apropierea Domeniului, dar aflându-mă încă la adăpostul unui crâng de pini, mi-am legat calul de un pom tânăr și am plecat mai departe pe jos.

Domeniul Duncan-Crowley nu avea gard, fiindcă hotarele sale nu erau delimitate în adevăratul sens al cuvântului; în cadrul sistemului de concesionare, tot ce exista în Williams Ford era (din punct de vedere legal) proprietatea celor două familii influente. M-am apropiat dinspre vest, unde locul era pe jumătate împădurit, fiind folosit ocazional de aristo pentru călărie și pentru vânătoare. În dimineața aceea crângul era pustiu și n-am văzut pe nimeni până ce n-am trecut de gardul viu acoperit de zăpadă care mărginea grădinile. În timpul verii, aici înfloreau merii și cireșii și se umpleau de fructe; straturile de flori creau simfonii de culori și de miresme. Dar acum erau golașe, cu aleile capitonate cu zăpadă, și nu se vedea nimeni, cu excepția șefului grădinarilor, care mătura porticul de lemn al celei mai apropiate dintre Marile Vile de pe Domeniu.

Casele erau împodobite pentru Crăciun. Pe Domeniu, Crăciunul era un eveniment mai important decât în orașul propriu-zis, așa cum te-ai fi așteptat. Iarna, Domeniul Duncan-Crowley nu era tot atât de populat ca vara, dar membrii ambelor familii erau încă prezenți în număr mare, alături de orice veri sau paraziți aleseseră să hiberneze acolo pe durata anotimpului rece. Ca tutore al lui Julian, lui Sam Godwin nu-i era permis să doarmă în nici una dintre cele două clădiri mai luxoase decât toate celelalte, ci era găzduit alături de personalul de elită, într-o cămăruță dintr-o casă cu coloane albe, care ar fi trecut drept vilă în orice alt loc în afară de acela. Acolo își preda lecțiile, pentru Julian și pentru mine, și cunoșteam foarte bine clădirea. Și aceasta era împodobită pentru Crăciun; deasupra ușii era o ghirlandă de ilice; de buiandrugi erau aninate crengi de pin; de streașină atârna un steag cu cruce. Ușa nu era încuiată și am intrat fără zgomot.

Era încă foarte devreme, cel puțin dacă țineai cont de modul în care socoteau timpul aristo și oamenii lor. Holul de la intrare pardosit cu dale era pustiu și tăcut. M-am dus direct către încăperile unde dormea și unde își ținea lecțiile Sam Godwin, străbătând un coridor cu lambriuri de stejar, luminat doar de zorile ce se strecurau printr-o fereastră din capătul îndepărtat. Podeaua era acoperită de covoare care înăbușeau zgomotele, deși ghetele mele lăsau în urmă amprente umede.

În fața ușii lui Sam, m-am confruntat cu o dilemă. Nu puteam să bat, de teamă că aș fi atras atenția altora. Misiunea mea, așa cum o vedeam eu, îmi cerea să transmit mesajul lui Julian cu cea mai mare discreție posibilă. Dar nici nu puteam să intru peste un om adormit – nu-i așa?

Am încercat mânerul ușii. Se mișca liber. Am întredeschis-o cu nici un centimetru, intenționând să șoptesc „Sam?” – pentru a-l avertiza.

Dar i-am auzit vocea, înceată și murmurând, ca și cum ar fi vorbit cu el însuși. Am ascultat cu mai multă atenție. Cuvintele sunau straniu. Vorbea într-o limbă guturală, nu în engleză. Poate nu era singur. Însă era prea târziu ca să mai dau înapoi, așa că m-am hotărât să dau buzna. Am deschis ușa pe de-a-ntregul și am intrat, spunând:

– Sam! Sunt eu, Adam. Am un mesaj de la Julian... M-am oprit brusc, alarmat de ceea ce vedeam. Sam Godwin – același Sam morocănos, dar familiar, care mă învățase bazele istoriei și geografiei – practica magia neagră sau o altă formă de vrăjitorie, în Ajunul Crăciunului! Avea pe umeri șal vărgat, șnururi de piele pe braț și un obiect asemănător cu o cutie fixat cu o curea de frunte, și își ținea mâinile ridicate deasupra unui aranjament din nouă lumânări plasate într-un sfeșnic de aramă care lăsa impresia că fusese recuperat din vreo Margine cu antichități. Invocația pe care o murmura părea să reverbereze prin încăpere: Bah-rook-a-tah-atten-eye-hello-hey-noo... Mi-a căzut falca.

– Adam! a spus Sam, aproape tot atât de surprins ca mine, și-a tras repede șalul jos de pe umeri și a început să-și dezlege diversele accesorii demonice.

Totul era atât de neobișnuit încât abia dacă puteam să înțeleg ceva.

Pe urmă mi-a fost teamă că înțelesesem prea bine. La școala Dominionului îl auzisem destul de des pe Ben Kreel vorbind despre viciile și slăbiciunile Erei Laice, dintre care unele mai persistau încă, spunea el, în orașele din Est – ireverența, ireligiozitatea, scepticismul, ocultismul, depravarea. Și m-am gândit la ideile pe care le absorbisem cu atâta nepăsare de la Julian și (indirect) de la Sam, începând chiar să cred în unele dintre ele: einsteinism, darwinism, călătorii cosmice... fusesem sedus de slujitorii unui soi de păgânism newyorkez? Fusesem amăgit de Filozofie?

– Un mesaj, a spus Sam, ascunzându-și costumul păgân, ce mesaj? Unde e Julian?

Dar eu nu puteam rămâne acolo. Am fugit din cameră.

Sam a ieșit în goană din casă, pe urmele mele. Mă mișcăm iute, dar el avea picioare lungi și, ca urmare a carierei militare, o condiție fizică bună, era puternic pentru cei patruzeci și ceva de ani ai săi, și m-a prins în grădinile căzute sub stăpânirea iernii – m-a înșfăcat din spate. Am lovit cu picioarele și am încercat să mă smulg din mâinile lui, dar el mi-a țintuit umerii la pământ.

– Adam, pentru numele lui Dumnezeu, liniștește-te! a strigat. Era o imprudență, m-am gândit, să invoce numele lui Dumnezeu, tocmai el – dar pe urmă a adăugat:

– N-ai înțeles ce-ai văzut? Sunt evreu! Evreu!

Auzisem despre evrei, bineînțeles. Locuiau în Biblie și în New York. Relația echivocă dintre ei și Mântuitorul nostru le atrăsese oprobiul de-a lungul vremurilor și nu primiseră aprobarea Dominionului. Dar – din câte știam eu – nu mai văzusem niciodată un evreu viu, în carne și oase, și eram uluit de ideea că Sam fusese tot timpul unul dintre ei: invizibil, ca să spun așa.

– Atunci ai înșelat pe toată lumea! am exclamat.

– N-am pretins niciodată că sunt creștin! N-am vorbit niciodată despre asta. Dar ce importanță are? Ai spus că ai un mesaj de la Julian – spune-mi despre ce-i vorba, fir-ai să fii! Unde e?

M-am întrebat ce ar fi trebuit să spun sau pe cine aș fi trădat dac-aș fi spus. Lumea se întorsese pe dos. Toate prelegerile lui Ben Kreel despre patriotism și loialitate mi-au revenit în minte, în chipul unui noian de vinovăție și de rușine. Mă făcusem părtaș și la trădare, nu numai la ateism?

Dar am simțit că-i datoram această ultimă favoare lui Julian, care ar fi dorit desigur să transmit informația oferită de el, indiferent dacă Sam era evreu sau mahomedan.

– Toate drumurile din oraș sunt pline de soldați, am răspuns, ursuz. Julian a plecat azi-noapte la Lundsford. Spune că te-așteaptă acolo. Acum ia-ți mâinile de pe mine!

Sam a făcut-o, retrăgându-se și așezându-se pe călcâie, cu o neliniște profundă întipărită pe chip.

– A început atât de curând? Credeam că vor aștepta sosirea Anului Nou.

– Nu știu ce-a început. Nu cred că mai știu ceva!

Și, spunând asta, am sărit în picioare și am fugit din grădina fără viață, am fugit înapoi, la Extaz, care era tot legat de copac, acolo unde îl lăsasem, scormonind zadarnic cu botul în zăpadă.

Probabil că străbătusem vreo două sute de metri din drumul de întoarcere către Williams Ford, când un alt călăreț m-a ajuns din urmă, plasându-se în dreapta mea. Era Ben Kreel în persoană și și-a dus mâna la pălărie, apoi a întrebat:

– Te deranjează dacă merg o vreme alături de tine, Adam? Mi-ar fi fost greu să spun nu.

Ben Kreel nu era pastor – aveam o mulțime din ăștia în Williams Ford, fiecare îngrijindu-se de propria sectă – dar era șeful Consiliului Local al Dominionului lui Iisus Hristos pe Pământ, fiind, în felul său, tot atât de puternic cât stăpânii Domeniului. Și, dacă nu era pastor, era, cel puțin, un soi de păstor al locuitorilor orașului. Se născuse chiar aici, în Williams Ford, fiind fiul unui șelar, fusese instruit, pe cheltuiala Domeniului, la unul dintre colegiile Dominionului din Colorado Springs, și, în ultimii douăzeci de ani, predase la școala primară câte cinci zile pe săptămână și ne explicase în fiecare duminică Noțiunile Generale ale Creștinismului. Îmi scrijelisem primele litere pe o plăcuță de ardezie, sub îndrumarea lui Ben Kreel. În fiecare an, de Ziua Independenței, li se adresa orășenilor, reamintindu-le simbolistica și semnificația celor Treisprezece Dungi și a celor Șaizeci de Stele; la fiecare sărbătoare a Crăciunului conducea Slujba Ecumenică din Biserica Dominionului.

Era robust, cu tâmplele încărunțite, proaspăt bărbierit. Purta o haină de lână, cizme înalte, din piele de căprioară, și un pakool nu cu mult mai mare decât al meu. Dar mergea cu o imensă demnitate, atât în șa, cât și pe jos. Expresia feței sale era blândă. Era blândă întotdeauna.

– Ai ieșit devreme, Adam Hazzard, a spus el. Ce faci afară din oraș la ora asta?

– Nimic, am răspuns, și am roșit.

Mai există vreun alt cuvânt care să reprezinte atât de spectaculos tot ceea ce vrei să negi? Date fiind circumstanțele, „nimic” echivala cu o mărturisire a relelor mele intenții.

– N-am putut să dorm, m-am grăbit să adaug. M-am gândit că aș fi putut împușca o veveriță sau altceva de același soi.

Asta oferea o explicație pentru pușca legată de șaua mea și era o poveste plauzibilă măcar parțial; veverițele erau încă active, adunându-și ultimele provizii înainte de a retrage pe durata lunilor friguroase.

– În Ajunul Crăciunului? a întrebat Ben Kreel. Și în crângurile de pe pământurile Domeniului? Sper că nimeni din familiile Duncan și Crowley n-o să afle așa ceva. Știu cum să-și apere copacii. Și sunt sigur că un foc de armă i-ar deranja la ora asta. Oamenii bogați și esticii preferă de obicei să doarmă până după răsăritul soarelui.

– N-am tras, am murmurat. M-am gândit mai bine.

– Ei, perfect. Înțelepciunea triumfă. Să-nțeleg că te-ntorci în oraș?

– Da, domnule.

– Atunci dă-mi voie să-ți țin companie.

– Vă rog.

N-aș fi putut spune altceva, indiferent cât de mult aș fi tânjit să fiu singur cu gândurile mele.

Caii înaintau încet – zăpada îi făcea să calce cu stângăcie și Ben Kreel a rămas tăcut multă vreme. Pe urmă a spus:

– Nu trebuie să-ți ascunzi temerile, Adam. Știu ce te neliniștește. Pentru o secundă, mi-a trecut prin cap ideea cumplită că Ben Kreel fusese în spatele meu, pe coridorul de pe Domeniu, și că-l văzuse pe Sam Godwin în mijlocul accesoriilor lui din Vechiul Testament. Asta ar fi dat naștere unui scandal! (Pe urmă m-am gândit că Sam trebuie să se fi temut de un astfel de scandal toată viața lui: era chiar mai rău decât să faci parte din Biserica Semnelor, pentru că, în unele State, un evreu putea fi amendat sau chiar arestat fiindcă își practica propria credință. Nu știam unde se situa Athabaska în această privință, dar mă temeam de tot ceea ce era mai rău.) Însă Ben Kreel vorbea despre recrutare, nu despre Sam.

– Am stat deja de vorbă despre asta cu niște băieți din oraș, a spus el. Adam, dacă te întrebi ce înseamnă toate astea, această mișcare militară, și ce urmări ar putea avea, nu ești singurul. Și recunosc că ești un soi de caz deosebit. Te-am supravegheat tot timpul. De la distanță, ca să spun așa. Hai să ne oprim o clipă.

Ajunseserăm pe o porțiune mai înaltă a drumului, pe malul abrupt al râului Pine, privind spre sud, către Williams Ford, de la o mică înălțime.

– Uită-te la asta, a spus Ben Kreel, cu un aer contemplativ. Și-a întins brațul, descriind un arc, ca și cum n-ar fi inclus doar acel grup de clădiri care era orașul, ci și câmpurile pustii, și albia întunecată râului, și roțile morilor, ba chiar și cocioabele angajaților din lunca joasă. Valea părea o ființă vie, inhalând aerul rece al anotimpului și expirându-i vaporii, și o fotografie, neclintită în văzduhul încă albastru al iernii. Cu rădăcini tot atât de adânci ca ale unui stejar și tot atât de fragilă ca un bol de sticlă înfățișând Nașterea Domnului.

– Uită-te la asta, a repetat Ben Kreel. Uită-te la Williams Ford, uite cum se întinde acolo. Ce este, Adam? E mai mult decât un loc, așa cred eu. E un mod de viață. Însumează toată munca noastră. E ceea ce ne-au dat tații noștri și ceea ce le vom da fiilor noștri. E locul unde ne îngropăm mamele și locul unde vor fi îngropate fiicele noastre.

Asta nu era altceva decât altă filozofie și, după toată confuzia dimineții, nu eram sigur că mai voiam s-aud așa ceva. Dar vocea lui Ben Kreel se scurgea ca siropul calmant pe care obișnuia să ni-l dea mama ori de câte ori Flaxie sau eu începeam să tușim.

– Fiecare băiat din Williams Ford – fiecare băiat destul de mare ca să se poată pune în serviciul națiunii – descoperă acum, pur și simplu, cât de puțin îl trage inima să părăsească locul pe care-l cunoaște cel mai bine. Bănuiesc că ți se-ntâmplă și ție.

– Nu sunt nici mai mult, nici mai puțin dornic decât oricine altcineva.

– Nu-ți pun la îndoială curajul sau loialitatea. Însă știu c-ai gustat un strop din ceea ce ar putea fi viața în alte părți – dată fiind prietenia ta atât de strânsă cu Julian Comstock. Ei, sunt sigur că Julian e un tânăr excepțional și un foarte bun creștin. Nici n-ar putea fi altfel, nu-i așa, ca nepot al omului care ține această națiune în palmă. Dar experiența lui a fost extrem de diferită de a ta. El e obișnuit cu orașele mari – cu filme ca acelea pe care l-am văzut aseară în sală (și te-am zărit acolo, nu-i așa? Pe băncile din spate?) – cu cărți și cu idei care i-ar putea părea unui tânăr de formația ta ca fiind incitante și, ei bine, diferite. Mă înșel?

– N-aș putea spune asta, domnule.

– Și multe dintre cele pe care ți le-a descris Julian sunt cu siguranță adevărate. Știi, am călătorit și eu ceva. Am văzut Colorado Springs, Pittsburg, ba chiar și New York. Orașele noastre din est sunt metropole mărețe, impozante – unele dintre cele mai mari și mai productive din întreaga lume – și merită să fie apărate, ceea ce reprezintă unul dintre motivele pentru care facem atât de multe eforturi ca să-i scoatem pe olandezi din Labrador.

– Bineînțeles c-aveți dreptate.

– Mă bucur că ești de acord. Fiindcă există o capcană în care cad anumiți oameni. Am mai văzut-o și înainte. Uneori, un băiat decide că unul dintre aceste orașe mari e probabil locul unde ar putea fugi – un loc unde să scape de însărcinări, de obligații și de lecțiile morale pe care le-a învățat în copilărie. Lucruri simple, cum ar fi credința și patriotismul, pot începe să i se pară unui tânăr niște poveri de care s-ar putea scutura când devin prea grele.

– Eu nu sunt așa, domnule.

– Sigur că nu. Dar mai există încă un element de care trebuie ținut cont. Ai putea fi nevoit să părăsești Williams Ford din cauza mobilizării. Iar gândul care trece prin capul multor băieți spune: dacă trebuie să plec, atunci poate că e mai bine s-o fac pe cont propriu și să-mi îndeplinesc destinul mai degrabă pe străzile unui mare oraș decât într-un batalion din divizia Athabaska... și tu negi foarte convingător asta, Adam, dar n-ai fi om dacă nu ți-ar trece prin minte asemenea idei.

– Ba nu, domnule, am murmurat, dar recunosc că am simțit un început de vinovăție, fiindcă de fapt fusesem ademenit, într-o oarecare măsură, de poveștile lui Julian despre viața orașului și de lecțiile dubioase ale lui Sam, și de Istoria omenirii în cosmos – poate chiar uitasem unele dintre obligațiile mele față de mica așezare ce se profila, atât de liniștită și de îmbietoare, pe seninul cerului, în imediata apropiere.

– Știu, a spus Ben Kreel, că lucrurile n-au fost întotdeauna ușoare pentru familia ta. Mai ales credința tatălui tău a fost o încercare, iar noi n-am fost întotdeauna niște vecini buni – vorbesc în numele satului, ca întreg. Poate că ai fost lăsat în afara unor activități care-au reprezentat bucurii firești pentru alți băieți: cele organizate de biserică, picnicurile, simplele prietenii... ei, nici măcar Williams Ford nu e perfect. Dar îți promit ceva, Adam: dacă vei ajunge în divizie, și mai ales dacă vei fi pus la încercare în vreme de război, vei descoperi că aceiași băieți care te-au evitat pe străzile prăfuite ale localității tale de baștină vor deveni cei mai buni prieteni și cei mai curajoși apărători ai tăi, și tot astfel vei fi și tu pentru ei. Pentru că moștenirea noastră comună ne unește pe căi ce pot părea obscure, dar care devin clare în lumina dură a luptei.

Îmi petrecusem atât multă vreme suferind de pe urma remarcilor altor băieți (că tata „crește vipere așa cum cresc alții găini”, de exemplu) încât îmi era greu să dau crezare afirmației lui Kreel. Dar știam foarte puține despre războiul modern, în afară de ceea ce citisem în romanele domnului Charles Curtis Easton, așa că ar fi putut fi adevărată. Și (așa cum se intenționa) această perspectivă m-a făcut să mă rușinez și mai mult.

– Uite, a spus Ben Kreel. Ai auzit asta, Adam?

Auzisem. Ar fi fost greu să n-aud. În biserica Dominionului bătea clopotul, chemându-ne să ne adunăm cu toții la slujba ecumenică de dimineață. Era un sunet argintiu în văzduhul iernii, deopotrivă singuratic și consolator, și aproape c-am vrut să alerg către el – către adăpostul pe care mi-l oferea, de parcă aș fi fost din nou copil.

– Vor avea în curând nevoie de mine, a spus Ben Kreel. Mă scuzi dac-o iau înainte.

– Bineînțeles, domnule. Nu vă faceți griji pentru mine.

– Nu atâta timp cât ne înțelegem unul pe celălalt, Adam. Nu fi atât de deprimat! Viitorul s-ar putea dovedi mai strălucitor decât te-aștepți.

– Vă mulțumesc fiindcă spuneți asta, domnule.

Am mai rămas o vreme pe malul înalt, privind calul care îl ducea pe Ben Kreel către oraș. Era frig până și în bătaia soarelui și am fost cuprins de un oarecare tremur, poate mai degrabă din cauza conflictului din mintea mea decât din cauza vremii. Omul Dominionului mă făcuse să-mi fie rușine de mine însumi, îmi atrăsese atenția asupra perspectivei purtărilor mele scăpate din frâu din ultimii câțiva ani și îmi arătase cât de multe dintre convingerile mele înnăscute abandonasem în favoarea filozofiei ademenitoare a unui tânăr aristo agnostic și a unui evreu vârstnic.

Pe urmă am oftat și l-am îmboldit pe Extaz să pornească pe drumul de întoarcere către Williams Ford, cu intenția de a le explica părinților mei unde fusesem și de a-i reasigura că n-aveam să sufăr prea mult din cauza recrutării, pentru care mă gândeam să mă ofer voluntar.

Eram atât de descurajat de evenimentele dimineții încât privirea mi-a alunecat spre pământ chiar în momentul când Extaz își regăsea propriile urme. Așa cum spuneam, zăpada așternută în noaptea precedentă era în cea mai mare parte neatinsă pe acea potecă lăturalnică dintre sat și Domeniu. Puteam să văd pe unde trecusem dimineață, copitele lui Extaz fiind întipărite la fel de clar ca literele dintr-o carte. (Ben Kreel trebuie să-și fi petrecut noaptea pe Domeniu, iar când mă părăsise pe mal alesese probabil un drum mai direct către așezare; pe acolo nu mai trecuse decât Extaz.) Pe urmă am ajuns în locul unde mă despărțisem de Julian, în noaptea trecută. Unde erau mai multe urme de copite, de fapt o mulțime...

Și pe pământul acoperit de zăpadă am mai văzut (într-adevăr) scris și altceva – ceva care m-a alarmat.

Am tras imediat de hățuri.

M-am uitat spre sud, către Williams Ford. M-am uitat spre est, direcția în care plecase Julian în timpul nopții.

Pe urmă am tras în piept o gură înviorătoare de aer înghețat și am pornit-o către locul unde mi se părea cel mai urgent să ajung.

VI

Drumul est-vest care trece prin Williams Ford nu e prea circulat, mai ales la vreme de iarnă.

Drumul din sud – numit și „Calea Sârmei”, fiindcă de-a lungul său se întinde firul de telegraf – leagă Williams Ford de punctul terminus din Connaught al căii ferate, fiind de aceea suportul unui trafic intens. Dar drumul est-vest nu duce, de fapt, nicăieri; e o rămășiță a unuia dintre drumurile strămoșilor laici, străbătut mai ales de marginali și de anticari independenți, și numai în lunile călduroase. Presupun că, dacă ați urma vechile drumuri, mergând în direcția aceea atât de departe cât vă pot duce, ați ajunge la Marile Lacuri sau altundeva, în estul îndepărtat; iar în sensul opus, ați ajunge să vă rătăciți printre porțiunile surpate de apă și de alunecările de teren din Munții Stâncoși. Dar calea ferată și un drum paralel ce merge către sud au înlăturat necesitatea unor asemenea osteneli.

În ciuda tuturor acestora, drumul est-vest era supravegheat îndeaproape în punctele de ieșire din Williams Ford. Rezerviștii postaseră un om pe dealul care îl domina, același deal pe care mă oprisem în luna octombrie să mănânc mure, împreună cu Julian și Sam, la întoarcerea din Margine. Dar se știe că trupele de rezerviști sunt ținute deoparte, nefiind trimise în prima linie, mai ales din cauza unui defect incapacitant al trupului sau al minții; unii sunt veterani răniți, cărora le lipsește o mână sau un braț; alții sunt prea copilăroși și prea puțin sociabili ca să activeze într-un corp disciplinat de armată. Nu pot spune nimic sigur despre omul postat pe deal, ca santinelă, dar, dacă nu era un neghiob, atunci cel puțin nu se străduia nicidecum să se ascundă, fiindcă silueta lui și a puștii sale se profilau pe cerul senin dinspre răsărit, în văzul tuturor. Deși poate tocmai asta era intenția: să le dea de știre presupușilor fugari că drumul era blocat.

Însă nu toate drumurile erau blocate și nu pentru cineva care crescuse în Williams Ford și vânase pretutindeni în împrejurimi. În loc să merg direct pe urmele lui Julian, mi-am mânat calul o vreme către nord, iar apoi pe potecile aglomerate ale unei tabere de muncitori angajați (ai căror copii zdrențăroși mă priveau cu gurile căscate prin ferestrele fără geamuri ale cocioabelor și ale căror focuri de huilă înălțau un văl de fum în văzduhul neclintit). Drumul continua cu potecile croite prin lanurile de grâu, pentru transportul recoltei și al muncitorilor – iar acestea se adânciseră în decursul anilor de folosință și călăream așadar în spatele unui taluz întărit cu pământ și cu bușteni, ascuns de santinela îndepărtată. Când am ajuns destul de departe, către est, ca să mă aflu în siguranță, am coborât pe o potecă pentru vite, care m-a readus pe drumul est-vest.

Unde, mulțumită stratului fin de zăpadă nespulberată de vreo adiere de vânt, am putut desluși aceleași semne care mă alertaseră la Williams Ford.

Julian trecuse pe acolo. Făcuse ceea ce își pusese în gând și călărise către Lundsford înainte de miezul nopții. Ninsoarea încetase la scurt timp după aceea, făcând ca urmele calului său să se zărească limpede, deși aveau contururi vagi și erau pe jumătate acoperite.

Însă acestea nu erau singurele urme: se vedea un al doilea set, mult mai bine conturat și prin urmare mai recent, probabil întipărit în timpul nopții; și asta era ceea ce văzusem la răscrucea din Williams Ford: dovada unei urmăriri. Cineva plecase după Julian, fără ca el s-o știe. Ceea ce sugera lucruri cumplite, singurul fapt liniștitor fiind acela că era vorba mai degrabă despre un singur urmăritor decât despre o întreagă companie. Dacă oamenii influenți de pe Domeniu ar fi știut că fugarul era Julian Comstock, ar fi trimis cu siguranță un detașament întreg ca să-l aducă înapoi. Am presupus că Julian fusese luat drept un simplu infractor sau lucrător refugiat, sau drept un tânăr dornic să scape de recrutare, și că era urmărit de un rezervist ambițios. Altminteri, întregul batalion pe care mi-l imaginam s-ar fi aflat chiar în urma mea... sau poate avea să fie acolo în curând, fiindcă lipsa lui Julian fusese probabil observată între timp.

Am mers spre est, adăugându-mi propriile urme la celelalte două șiruri.

A trecut în curând de amiază și, când soarele a prins să coboare către întâlnirea sa cu orizontul de sud-vest, care se petrecea acum atât de devreme, am început să-mi reconsider hotărârea. Mai exact, ce anume speram să realizez? Să-l avertizez pe Julian? Dacă era așa, atunci mă trezisem ceva cam târziu... deși speram că Julian își acoperise la un moment dat urmele sau că își păcălise într-un alt fel urmăritorul, căruia îi lipsea avantajul de care mă bucuram eu, știind unde avea să stea Julian până la sosirea lui Sam Godwin. Dacă aceasta ar fi dat greș, mă imaginam, în mare măsură, salvându-l pe Julian din captivitate, deși nu eram înarmat decât cu o pușcă de vânătoare și cu câteva gloanțe (cărora li se adăugau un cuțit și propria mea inteligență, două arme destul de firave) împotriva a orice ar fi putut avea asupra sa rezervistul. În orice caz, acestea erau mai degrabă dorințe și neliniști decât calcule sau planuri; nu aveam nici un plan pe deplin conturat, în afara intenției de a merge călare în ajutorul lui Julian și de a-i spune că-i transmisesem mesajul său lui Sam, care avea să i se alăture imediat ce reușea să părăsească pe neobservate Domeniul.

Și pe urmă? Era o întrebare pe care nu îndrăzneam să mi-o pun – nu pe drumul acela singuratic, după ce trecusem cu mult de Margine, mai departe de Williams Ford decât mai ajunsesem vreodată; nu în locul acela, unde terenul plat se întindea de ambele părți ale drumului, aidoma câmpiilor înghețate de pe Marte, unde vântul, care nu se făcuse simțit toată dimineața, începea să mă tragă de pulpana hainei, și unde umbra mi se alungea înainte, ca o sperietoare de ciori purtată în spinarea unui cal. Era frig și se făcea tot mai frig, și luna urma să se înalțe în curând pe cerul iernii, iar eu n-aveam în coburi decât vreo câteva uncii de carne sărată de porc și câteva chibrituri cu care să fac un foc, dacă reușeam să adun ceva vreascuri până la căderea nopții. Am început să mă întreb dacă nu cumva înnebunisem cu totul. Mi-am spus, în mai multe momente: m-aș putea întoarce; poate că încă nu mi se observase lipsa; poate nu era prea târziu ca să m-așez la cina din seara de Ajun alături de părinții mei, să ridic un pahar de cidru în amintirea lui Flaxie și a Crăciunurilor din trecut și să mă trezesc la timp ca s-aud sunetul clopotelor de sărbătoare și să simt mirosul plăcut al pâinii coapte și al merelor dedicate Imaculatei Concepțiuni, înmuiate în scorțișoară și în zahăr nerafinat. M-am gândit la asta în repetate rânduri, uneori cu lacrimi în ochi; dar l-am lăsat pe Extaz să mă ducă mai departe, către partea cea mai întunecată a orizontului.

Apoi, după un amurg ce a părut să dureze ore nesfârșite, timp în care am făcut o singură și scurtă pauză, pentru ca atât eu, cât și calul să bem dintr-un pârâu acoperit cu o crustă de gheață, am pătruns între ruinele așezării strămoșilor laici.

Nu vreau să spun că ar fi avut ceva spectaculos. Desenele fanteziste înfățișează adesea ruinele din secolul trecut ca pe niște clădiri înalte, colțuroase și găunoase ca dinții sparți, alcătuind canioane încrustate cu lujeri de plante agățătoare și cul-de-sacs (sau „culs-de-sac” – fundături?. Franceza mea e rudimentară) întunecate. Asemenea locuri există, fără nici o îndoială – cele mai multe, totuși, în sud-vestul de nelocuit, unde „s-a înscăunat foametea și își flutură sceptrul asupra unui domeniu creat anume pentru ea”, ceea ce ar exclude plantele cățărătoare și alte asemenea elemente tropicale (deși Vechiul Miami sau Orlando ar putea începe să se potrivească descrierii) – dar cele mai multe ruine arătau ca acelea pe lângă care treceam acum, simple neregularități (sau, mai exact, regularități) ale peisajului, care indicau existența unor foste fundații. Asemenea zone erau înșelătoare, ascunzând adesea subsoluri adânci ce se puteau deschide ca niște guri flămânde în fața unui călător imprudent și care nu le erau pe plac decât marginarilor. Eu urmăream cu atenție poteca, deși începeam să mă întreb dacă Julian avea să fie atât de ușor de găsit cum îmi imaginasem – Lundsford era o localitate întinsă și vântul începuse deja să șteargă urmele pe care mă bazasem pentru orientare.

Eram bântuit și de gândurile despre Falsa Năpăstuire din secolul trecut. În asemenea așezări nu era neobișnuit să dai peste rămășițe umane deshidratate. În timpul celor mai cumplite tulburări din momentele Epuizării Petrolului muriseră milioane de oameni: din cauza bolilor, în lupte sângeroase, dar mai ales de foame. Epoca petrolului permisese o intensitate necontrolată a fertilizării și a irigațiilor terenurilor, care hrănea mai mulți oameni decât putea susține o agricultură mai modestă. Văzusem fotografii ale americanilor din epoca aceea năpăstuită, sfrijiți ca niște bețe, cu copii cu pântecele umflate, îngrămădiți în „tabere de ajutorare” care s-au transformat curând în morminte colective, când presupusa „ajutorare” n-a reușit să se materializeze. Nu e așadar de mirare că strămoșii noștri confundaseră acele decenii cu Năpăstuirea anunțată de profeție. Însă uimitor era cât de multe dintre actualele noastre instituții – Biserica, Armata, Guvernul Federal – supraviețuiseră mai mult sau mai puțin intacte. În Biblia Dominionului exista un pasaj pe care îl citea Ben Kreel ori de câte ori se vorbea la școală despre Falsa Năpăstuire și pe care îl memorasem: Câmpul e pustiit, pământul plânge; căci porumbul s-a uscat, vinul a secat, uleiul e pe terminate. Rușinați-vă, lucrători ai pământului; bociți, păstrători ai vinurilor; plângeți pentru grâu și pentru orz, pentru că a pierit rodul câmpiilor...

Mă făcuse să mă cutremur atunci și mă făcea să mă cutremur acum, în aceste locuri pustiite, dezgolite, după un secol de recuperări, de tot ce ar fi putut fi util. În care dintre toate aceste dărâmături se afla Julian și unde era urmăritorul său?

Focul lui m-a ajutat să-l găsesc. Dar n-am sosit acolo primul.

Soarele coborâse cu totul sub orizont și în partea dinspre nord a cerului dansa o licărire firavă a aurorei boreale, pălind în lumina lunii, când am ajuns în acea zonă din Lundsford unde se făcuseră ultimele săpături. Locuințele temporare ale marginarilor – colibe rudimentare, din cherestea recuperată – fuseseră abandonate pe durata iernii, iar în șanțurile pustii coborau rampe construite din bârne.

Aici, rămășițele zăpezii din noaptea trecută fuseseră spulberate de vânt și se adunaseră în brazde și în dune mărunte, iar toate urmele de copite dispăruseră. Dar îmi mânam calul la pas, știind că mă aflam aproape de țintă. Mă simțeam încurajat, fiindcă observasem că urmăritorul lui Julian, indiferent cine o fi fost, nu se întorsese din misiune: adică nu îl prinsese pe Julian sau cel puțin nu făcuse cale întoarsă, spre Williams Ford, trăgându-și după sine prizonierul. Poate renunțase la urmărire pe durata nopții.

N-a trecut mult timp – deși a părut o eternitate, fiindcă Extaz înainta pe drumul înghețat cu pași mici, evitând capcanele ascunse de zăpadă – până când am auzit nechezatul unui alt cal și am văzut fumul înălțându-se spre cerul strălucind de lumina lunii.

M-am grăbit să-l scot pe Extaz de pe drum și l-am legat de ciotul scund rămas dintr-un stâlp de beton, din care ieșeau, ca niște degete scheletice, vergele de fier devorate de rugină. Mi-am luat pușca de la oblâncul șeii și m-am apropiat pe jos de sursa fumului, până când am reușit să-mi dau seama că ieșea dintr-o adâncitură cu pereți abrupți, probabil chiar din șanțul de unde extrăsese marginarul Istoria omenirii în cosmos. Acesta era, cu siguranță, locul unde se dusese Julian să aștepte sosirea lui Sam. Iar acolo se afla într-adevăr calul lui, unul dintre cei mai buni cai de călărie de pe Domeniu (sunt sigur că, în ochii proprietarului său, valora mai mult decât, mai mult decât o sută de Julian Comstock), priponit de un afloriment... și, ceea ce era alarmant, nu prea departe se afla un alt cal. Acesta din urmă nu-mi era cunoscut; coastele lui erau ca niște stinghii și părea bătrân, dar avea un căpăstru specific armatei și un soi de acoperământ de pânză – albastru, cu o stea roșie în mijloc – ce dovedea că le aparținea rezerviștilor.

Am evaluat situația din umbra unui zid dărâmat.

Fumul sugera că Julian coborâse sub pământ, în adâncul săpăturilor marginarilor, și că se confruntase deja cu urmăritorul său.

Nu puteam ghici mai mult de-atât. Nu-mi rămânea decât să mă apropii de locul disputat cât mai pe ascuns cu putință, să văd ce altceva mai puteam afla.

M-am furișat mai aproape. Săpătura se vedea în lumina lunii, o excavație adâncă, dar îngustă, acoperită parțial cu scânduri, cu o intrare în pantă într-un capăt. Strălucirea focului din interior era vizibilă, așa cum era și deschizătura ce ținea loc de coș pentru fum, care fusese tăiată într-o scândură, la câțiva metri distanță. Din câte îmi puteam da seama, nu exista decât o singură cale de acces. Eram hotărât să acționez cât mai mult timp posibil fără să fiu văzut și, în acest scop, m-am lăsat în josul pantei, alunecând cu turul pantalonilor pe pământul care mi s-a părut tot atât de rece ca pustietățile din nordul arctic.

M-am mișcat încet, cu prudență și fără zgomot. Dar nu destul de încet, nu cu destulă prudență și nu cu destul de puțin zgomot, pentru că abia ce înaintasem atât cât să pot arunca o privire în încăperea dezgropată, plină de fluxul caleidoscopic al umbrelor aruncate de foc, când am simțit o apăsare în spatele urechii – țeava unei arme – și o voce a spus:

– Mergi mai departe, domnule, și alătură-te prietenului tău de dedesubt.

Am păstrat tăcerea până când am reușit să înțeleg într-o mai mare măsură situația în care mă aflam.

Cel care mă prinsese m-a dus în partea cea mai joasă a adânciturii. Deși jilav, aerul era aici sesizabil mai cald și eram apărați de vântul tot mai puternic, dar nu și de mirosurile de foc și de mucegai vechi acumulate în ceea ce fusese cândva subsolul sau pivnița vreunui local comercial al strămoșilor laici.

Marginarii nu lăsaseră prea multe în urmă: doar bucăți sfărâmate din diverse lucruri, de nerecunoscut sub staturile de praf și de murdărie. Peretele din capătul opus era de beton și focul fusese făcut lângă el, sub o deschizătură folosită drept coș, care trebuie să fi fost tăiată de recuperatori în timpul activității lor. Focul era înconjurat de un cerc de pietre, iar scândurile și așchiile umede din flăcări trosneau cu o veselie amăgitoare. Zonele mai îndepărtate ale excavației, cu plafoane atât de joase încât un bărbat nu putea sta în picioare, se deschideau în mai multe direcții.

Julian stătea lângă foc, cu spatele lipit de perete și cu genunchii strânși sub bărbie. Mizeria din încăpere îi pătase hainele. Era încruntat și s-a încruntat și mai tare, posomorându-și privirea când a dat cu ochii de mine.

– Treci acolo și stai lângă el, a spus omul care mă luase prizonier, dar dă-mi mai întâi pușca aia mică, pentru păsări.

I-am predat arma mea, așa modestă cum era, și m-am așezat lângă Julian. Atunci am reușit să-l văd pentru prima oară clar pe cel care mă prinsese. Nu părea cu mult mai vârstnic decât mine, dar era îmbrăcat în uniforma albastră cu galben a rezerviștilor. Avea șapca trasă pe ochii care îi zvâcneau în toate părțile, de parcă s-ar fi temut tot timpul de o ambuscadă. Pe scurt, părea atât lipsit de experiență, cât și nervos – și poate puțin cam încet la minte, fiindcă vorbea prea moale și se vedea că nu era conștient de mucozitățile care i se scurgeau din nări din cauza frigului. (Dar, după cum am spus mai devreme, așa ceva nu era neobișnuit pentru soldații din rezervă, care nu erau lăsați să intre în acțiune dintr-un anumit motiv.)

Însă arma lui reprezenta o problemă foarte serioasă, cu care nu era de glumit. Avea o carabină Pittsburg, fabricată de uzinele Porter & Earl, care se încărca prin partea din spate a țevii, dintr-un soi de casetă, și putea trage cinci gloanțe la rând fără să fie nevoie de nimic altceva în afara unui spasm al degetului arător al posesorului ei. Julian avusese asupra lui o armă asemănătoare, dar fusese dezarmat; acum era rezemată de o grămadă de butoaie desfundate, prea departe ca s-o poată atinge, și rezervistul a pus pușca mea alături de ea.

Am început să simt că-mi era milă de mine însumi și să mă gândesc ce mod nenorocit de a petrece Ajunul Crăciunului îmi alesesem. Nu detestam fapta rezervistului mai mult decât îmi detestam propria prostie și lipsă de judecată.

– Nu știu cine sunteți, a spus el, și nici nu-mi pasă – după părerea mea, un individ care fuge de recrutare e identic cu următorul – dar am fost însărcinat să-i adun pe fugari, și traista începe să mi se umple. Sper că rezistați amândoi până dimineață, când vă pot duce înapoi, la Williams Ford. Oricum, nici unul dintre noi n-o să doarmă în noaptea asta. Eu n-o s-o fac, cel puțin, așa că puteți să vă resemnați, acceptându-vă captivitatea. Dacă vă e foame, aici e niște carne.

Nu-mi fusese mai puțin foame în toată viața mea și am vrut s-o spun, dar Julian m-a întrerupt.

– Așa e, Adam, a spus el, suntem pe de-a-ntregul captivi. Aș fi vrut să nu fi venit după mine.

– Am început să am aceeași senzație, am răspuns eu. Mi-a aruncat o privire plină de înțelesuri și a adăugat, cu voce mai scăzută:

– Sam e... ?

– Fără șușoteli, a spus imediat rezervistul.

Dar am înțeles sensul întrebării și am dat din cap, indicând că predasem mesajul lui Julian, cu toate că nu reprezenta, în nici un caz, o garanție a salvării noastre. Nu numai că ieșirile din Williams Ford se aflau sub o supraveghere strictă, și Sam nu se putea strecura tot atât de neobservat cum o făcusem eu, dar, dacă absența lui Julian fusese remarcată, probabil se împătrise paza și se trimise o expediție care să ne vâneze. Omul care îl capturase pe Julian era evident un membru al avangărzii, însărcinat să patruleze pe drumuri în căutarea fugarilor, și își făcuse cu sârguință datoria.

Însă atunci, când ne avea sub controlul său, era cumva mai puțin zelos, fiindcă a scos din buzunar o pipă de lemn și a început s-o umple în timp ce se instala pe o ladă de lemn, cât mai confortabil cu putință. Nervozitatea îi persista în gesturi și am presupus că pipa era menită să-l relaxeze, pentru că în ea n-a pus tutun.

Era posibil ca rezervistul să fie din Kentucky, fiindcă am înțeles că oamenii mai puțin respectabili din acest stat capătă adesea obiceiul de a fuma mătasea plantei de cânepă, cultivată acolo pe scară extrem de largă. Cânepa din Kentucky e folosită pentru parâme, pânză și hârtie, iar ca drog e mai puțin amețitoare decât cânepa indiană tradițională; dar se spune că fumul ei dulce e plăcut pentru aceia care se lasă în voia lui, deși urmările pot fi, într-o mare măsură, somnolența și o sete puternică.

Julian s-a gândit, evident, că aceste simptome aveau să fie binevenite ca distrageri ale atenției celui care ne luase prizonieri și mi-a făcut semn să păstrez tăcerea, să nu-l întrerup pe rezervist din practicarea viciului său. Omul și-a umplut căușul pipei cu materie vegetală uscată dintr-un plic de mușama pe care-l ținea în buzunar și substanța s-a aprins curând, iar un fum ceva mai parfumat s-a adăugat efluviilor focului de tabără ce se învârtejeau către gaura din plafon.

Era clar că noaptea avea să fie lungă și am încercat să-mi îndur captivitatea cu răbdare, fără să mă gândesc prea mult la Crăciun sau la lumina gălbuie din casa părinților mei în diminețile întunecoase de iarnă, sau la patul moale în care aș fi dormit dacă n-aș fi luat hotărâri pripite.

VII

Am început prin a spune că aceasta e o poveste despre Julian Comstock și mă tem că am mințit, fiindcă s-a dovedit a fi mai ales o poveste despre mine însumi.

Dar există un motiv pentru asta, dincolo de tentațiile evidente ale vanității și demnității personale. La vremea respectivă, nu-l cunoșteam pe Julian atât de bine cum îmi închipuiam.

Prietenia noastră era, în esență, prietenia dintre doi băieți. În vreme ce stăteam tăcuți în captivitate, în ruinele Lundsfordului, nu mă puteam împiedica să-mi aduc aminte tot ce făcuserăm împreună: lectura cărților, vânătoarea la poalele împădurite ale dealurilor de la vest de Williams Ford, disputele prietenești asupra orice, de la filozofie și vizitarea Lunii până la cea mai bună metodă de a pune momeala într-un cârlig sau de a lega un frâu. În timpul petrecut împreună fusese prea ușor să uit că Julian era un aristo, având legături strânse cu puternicii zilei, sau că tatăl său fusese celebru, atât ca erou, cât și ca trădător, sau că era posibil ca unchiul său, Deklan Comstock, președintele, să nu-i vrea binele.

Toate acestea păreau foarte departe și atât de diferite de natura adevăratului spirit al lui Julian, care era blajin și curios având caracterul unui naturalist, nu al unui politician sau general. Când mi-l imaginam ca adult, îl vedeam urmărind, cu încântare, o aventură de cărturar sau de artist: poate dezgropând din șisturile argiloase ale Athabaskăi oasele unui monstru de dinainte de Noe sau punând la pună un tip mai bun de film. Nu avea o fire războinică, iar gândurile marilor bărbați ai vremii păreau să se îndrepte aproape în exclusivitate către război.

Așa că îmi îngăduisem să uit că el era, de asemenea, și tot ceea ce fusese înainte de a veni în Williams Ford. Era moștenitorul unui tată curajos, hotărât și, în ultimă instanță, trădat, care înfrânsese o armată de brazilieni, dar fusese strivit de piatra de moară a intrigilor politice. Era fiul unei femei puternice, născută ea însăși într-o familie puternică – nu suficient de puternică pentru a-l salva pe Bryce Comstock de spânzurătoare, dar destul de puternică pentru a-l proteja pe Julian, cel puțin temporar, de calculele nebunești ale unchiului său. Era atât pion, cât și jucător în jocurile de mari proporții practicate de aristo. Și, în timp ce eu uitasem toate astea, Julian nu le dăduse uitării – aceștia erau oamenii care îi dăduseră viață și, chiar dacă prefera să nu vorbească despre ei, probabil că îi bântuiau totuși gândurile.

E adevărat că uneori era înspăimântat de lucruri mărunte încă îmi mai aduc aminte cât de tulburat a fost când i-am descris ritualurile Bisericii Semnelor, iar alteori, când nu reușeam să ucidem pe loc vânatul, suferința animalelor îi smulgea câte un țipăt. Dar în seara aceea, acolo, între ruine, eu am fost acela care ațipea pe jumătate, speriat și morocănos, luptându-se cu lacrimile, în timp ce Julian stătea neclintit și încordat, privind fix, cu hotărâre, de sub șuvițele prăfuite de păr care îi atârnau în dezordine peste sprâncene, în timp ce făcea calcule la rece, aidoma unui funcționar de la bancă.

Când vânam, îmi întindea adesea pușca, pentru ultimul foc letal, punându-și la îndoială propria tărie de caracter.

În seara aceea – dacă s-ar fi ivit ocazia – eu i-aș fi întins lui pușca.

Eram pe jumătate adormit, așa cum spuneam, și mă trezeam din când în când, ca să-l văd pe rezervist stând în continuare de pază. Avea pleoapele pe jumătate căzute, dar am pus asta pe seama florilor de cânepă pe care le fumase. Din când în când tresărea, de parcă ar fi auzit un sunet imperceptibil pentru alții, apoi se liniștea din nou.

Fiersese cafea din belșug într-un vas de tinichea, o încălzea ori de câte ori reâmprospăta focul și bea suficient de mult ca să nu adoarmă. Ceea ce însemna, inevitabil, că din când în când trebuia să se retragă într-o zonă îndepărtată a excavației și să se îngrijească de necesitățile sale fizice într-o relativă intimitate. Însă asta nu ne oferea nici un avantaj, fiindcă își lua cu sine pușca Pittsburg, dar ne acorda un moment sau două în care Julian putea vorbi în șoaptă fără ca el să-l audă.

– Omul ăsta nu e un titan al inteligenței, mi-a spus. Am putea pleca de aici în libertate.

– Nu suntem împiedicați de mintea, ci de artileria lui, am răspuns eu.

– Poate le putem separa una de alta. Uită-te în partea aia, Adam. Dincolo de foc – în dărâmături.

M-am uitat.

În umbră se deslușea acum o mișcare, pe care-am început s-o recunosc.

– Distragerea atenției ne-ar putea fi de folos, a continuat el, dacă n-o să devină cumva fatală.

Și i-am zărit sudoarea începând să i se reliefeze pe frunte și spaima prea puțin ascunsă din privire.

– Dar am nevoie de ajutorul tău.

Am spus că nu luam parte la ritualurile specifice bisericii tatălui meu și că șerpii nu erau animalele mele preferate. E adevărat. Oricât de multe aș fi auzit despre supunerea voinței cuiva lui Dumnezeu – și îl văzusem pe tata cu câte un șarpe cu clopoței Massassauga în fiecare mână, tremurând de devoțiune, vorbind într-o limbă nu doar străină, ci și cu desăvârșire necunoscută (deși se deosebea prin vocalele lungi și consoanele închise, semănând foarte mult cu sunetele pe care le scotea când își ardea degetele la soba cu cărbuni) – nu m-am putut niciodată convinge pe deplin că divinitatea avea să mă apere de mușcătura șarpelui. Era evident că o parte dintre membrii congregației nu se bucuraseră de o asemenea protecție: de exemplu, Sarah Prestley, al cărei braț drept se umflase și se înnegrise de venin și trebuise să fie amputat de medicul din Williams Ford... dar n-o să insist asupra acestui aspect. Fapt este că, deși nu puteam suferi șerpii, nu-mi era în mod deosebit teamă de ei, cum îi era lui Julian. Și nu puteam să nu-i admir puterea de a se înfrâna: pentru că în apropiere se zvârcolea un întreg cuib de șerpi, treziți de căldura focului.

Ar trebui să adaug că nu era neobișnuit ca asemenea ruine să fie infestate de șerpi, șoareci, păianjeni și insecte veninoase. Moartea provocată de o înțepătură sau de o mușcătură era unul dintre pericolele pe care le înfruntau de obicei marginarii și dintre care mai făceau parte comoțiile, otrăvirea sângelui sau îngroparea accidentală sub dărâmături. După ce oamenii își încetaseră lucrul pe durata iernii, șerpii se strecuraseră probabil în fisura aceea anticipând o hibernare netulburată, de care, din nefericire, rezervistul îi lipsise.

Acesta – care, după ce-și rezolvase necesitățile, s-a întors ceva cam nesigur pe picioare – nu-i observase încă pe chiriașii instalați înaintea lui. S-a așezat pe ladă, ne-a aruncat o privire încruntată și și-a reumplut cu sârguință pipa.

– Dacă își descarcă pușca trăgând toate cele cinci focuri, a șoptit Julian, atunci avem șanse să-l învingem sau să ne recuperăm armele. Dar, Adam...

– Fără vorbă acolo, a mormăit rezervistul.

– ... trebuie să-ți reamintești sfatul tatălui tău, a încheiat Julian.

– Am spus să vă țineți gura!

Julian și-a dres glasul și i s-a adresat direct rezervistului, fiindcă era evident că sosise momentul acțiunii:

– Domnule, trebuie să vă atrag atenția asupra unui lucru.

– Și care ar fi ăla, dezertorule?

– Mă tem că nu suntem singuri în locul ăsta îngrozitor.

– Nu suntem singuri! a exclamat rezervistul, aruncându-și nervos ochii în jur. Pe urmă și-a revenit și s-a uitat bănuitor la Julian. Nu văd alți oameni.

– Nu vorbesc despre oameni, ci despre vipere, a zis Julian.

– Vipere!

– Cu alte cuvinte – șerpi.

Auzind cuvântul, rezervistul a tresărit iarăși, probabil cu mintea încă ușor încețoșată de efectele fumului de cânepă; apoi a zâmbit batjocoritor:

– Haide-de, nu mă puteți păcăli cu asta.

– Îmi pare rău dacă vă-nchipuiți că glumesc, fiindcă din întuneric ies cel puțin o duzină de șerpi, iar unul dintre ei e gata să intre în raporturi intime cu bocancul dumneavoastră din piciorul drept. / Julian avea un simț excelent al sincronizării, probabil ca urmare a înclinațiilor sale către dramaturgie. /

– Ha, a făcut rezervistul, dar nu s-a putut împiedica să tragă cu ochiul în direcția indicată, unde unul dintre șerpi – un exemplar gros și lung – își săltase într-adevăr capul și lua o probă din aerul de deasupra șireturilor sale.

Efectul a fost instantaneu și nu ne-a lăsat timp să facem planuri. Omul a sărit de pe lada de lemn înjurând și a părut să danseze retrăgându-se de-a-ndăratelea, încercând în același timp să-și ducă arma la umăr și să înfrunte pericolul. Spre disperarea lui, a descoperit că nu era vorba despre un singur șarpe, ci despre câteva zeci și a apăsat instinctiv pe trăgaci. Glonțul a zburat la întâmplare. A nimerit în apropierea cuibului principal de târâtoare, iar creaturile s-au împrăștiat cu o viteză uimitoare, ca niște arcuri tensionate sărind la deschiderea unei cutii – din nefericire pentru rezervistul neajutorat, care se afla exact în calea lor. A înjurat apăsat și a tras de încă patru ori. O parte dintre gloanțe s-au împrăștiat la voia întâmplării, fără să facă nici un rău; cel puțin unul a șters partea din mijloc a șarpelui conducător, care s-a înnodat în jurul rănii ca o frânghie însângerată.

– Acum, Adam! a strigat Julian, și eu m-am ridicat în picioare, întrebându-mă: Sfatul tatălui meu?

Tata era un bărbat taciturn și cele mai multe dintre sfaturile sale se refereau la aspecte practice legate de conducerea grajdurilor Domeniului. Am ezitat o clipă, derutat, în timp ce Julian se apropia de puștile capturate, dansând printre șerpii supraviețuitori ca un derviș. Rezervistul, care reușise cumva să-și revină, se grăbea în aceeași direcție; și atunci mi-am amintit singurul sfat al tatei pe care i-l împărtășisem vreodată lui Julian:

Prinde-l de acolo unde ar trebui să-i fie gâtul, din spatele capului; ignoră-i coada, oricât de mult s-ar zvârcoli; și lovește-l peste țeastă, tare și suficient de des ca să-l domolești.

Și am făcut exact așa – până în momentul în care amenințarea a fost neutralizată.

Julian a recuperat între timp armele și a ieșit din zona infestată a excavației.

S-a uitat cu o oarecare uimire la rezervistul prăbușit la picioarele mele, cu sângele prelingându-i-se din scalpul peste care îl lovisem „tare și suficient de des”.

– Adam, mi-a spus. Când am pomenit despre sfatul tatălui tău... mă refeream la șerpi.

– La șerpi?

O parte dintre ei continuau să se-ncolăcească prin excavație. Dar mi-am adus aminte că Julian știa foarte puține despre natura și diversitatea reptilelor.

– Nu sunt decât șerpi de porumb, i-am explicat. Cândva nevoiți să se limiteze la partea de sud-est, șerpii de porumb s-au răspândit în nord după încălzirea climei. Am citit că unii dintre strămoșii laici obișnuiau să-i țină ca animale de companie – încă un exemplu al perversității deliberate a înaintașilor noștri. / Sunt mari, dar nu sunt veninoși.

Julian a căscat ochii și a absorbit informația. Pe urmă s-a uitat iarăși la rezervistul prăbușit.

– L-ai ucis?

– Păi, sper că nu, am răspuns.

VIII

Ne-am făcut o nouă tabără, într-o zonă mai puțin populată a ruinelor, și am stat cu ochii pe drum, iar în zori am văzut un singur cal și un singur călăreț apropiindu-se dintre vest. Era Sam Godwin.

Julian l-a strigat, fluturându-și brațele. Sam s-a apropiat, s-a uitat cu o oarecare ușurare la Julian, apoi, întrebător, la mine. M-am înroșit, gândindu-mă cum îi întrerupsesem rugăciunile (indiferent cât de neortodoxe ar fi fost, dintr-o perspectivă exclusiv creștină) și cât de josnic reacționasem când îi descoperisem adevărata religie. Dar n-am spus nimic și nici el n-a spus nimic, iar relațiile noastre au părut să reintre în normal, de vreme ce îmi dovedisem loialitatea (sau prostia) plecând în ajutorul lui Julian.

Era dimineața Crăciunului. Am presupus că ziua n-avea nici o semnificație deosebită pentru Julian sau pentru Sam, dar eu eram chinuitor de conștient de asta. Cerul redevenise senin, dar în timpul orelor întunecate ale dimineții viscolise, și zăpada „se întindea jur împrejur, adâncă, înghețată și lucie”. Până și ruinele din Lunsdsford se transformaseră în ceva cu muchii rotunjite și de o frumusețe stranie. Am văzut, cu uimire, cât de simplu era pentru natură să înveșmânteze descompunerea în straiul purității și să-i dea o înfățișare pașnică.

Dar pacea nu putea să dureze, și Sam a spus-o.

– Acum, când vorbim, pe urmele mele vin soldați. Prin telegraf s-a ordonat ca Julian să nu fie lăsat să scape. Nu mai putem zăbovi aici mai mult de o clipă.

– Unde-o să ne ducem? a întrebat Julian.

– E imposibil să mergem mai departe, către est. Nu există nici un fel de nutreț pentru animale și e foarte puțină apă. Mai curând sau mai târziu va trebui să ne-ntoarcem către sud și să întâlnim calea ferată sau șoseaua principală. Mă tem că un timp o s-avem provizii sărăcăcioase și-o să străbatem un drum greu și, dacă reușim să scăpăm, va trebui să ne asumăm alte identități. O să fim la fel ca dezertorii sau muncitorii refugiați și presupun că vom fi nevoiți să petrecem o vreme printre oamenii care duc greul, cel puțin până ajungem la New York. Acolo putem găsi prieteni.

Era un plan, dar unul vast și deprimant, a cărui perspectivă mi-a strâns inima.

– Avem un prizonier, i-a spus Julian mentorului său, și l-am dus pe Sam în săpătura dintre ruine ca să-i explicăm cum ne petrecuserăm noaptea.

Rezervistul era acolo, cu mâinile legate la spate, ceva cam amețit după pedeapsa pe care i-o aplicasem, dar simțindu-se destul de bine ca să poată să deschidă ochii și să ne privească furios. Julian și Sam au petrecut o vreme întrebându-se cum să scape de această povară. Bineînțeles că nu-l puteam lua cu noi; problema era cum să-l trimitem înapoi, la superiorii lui, fără să ne punem într-un pericol inutil.

Era o dezbatere la care nu puteam contribui cu nimic, așa că am luat o bucată de hârtie și un creion din sacul meu și am scris o scrisoare.

Îi era adresată mamei, de vreme ce tata nu avea știință de carte.

Fără îndoială că mi-ai observat absența, am scris. Sunt trist fiindcă mă aflu departe de casă, mai ales la vremea asta (scriu în ziua de Crăciun). Dar sper că te vei consola știind că sunt bine sănătos și că nu mă aflu în nici un pericol imediat.

(Era o minciună, depinzând de sensul dat cuvântului „imediat”, dar una plină de blândețe, am chibzuit.)

În orice caz, n-aș fi putut să rămân la Williams Ford, fiindcă n-aș fi putut scăpa definitiv de recrutare, nici măcar dacă mi-aș fi amânat serviciul militar cu câteva luni. Mobilizarea e cât se poate de serioasă; probabil că războiul din Labrador merge prost. Despărțirea noastră era inevitabilă, oricât aș plânge după căminul meu și după întreg confortul lui.

(Și abia m-am putut abține să-mpodobesc pagina cu o lacrimă rătăcită.)

Te rog să accepți toate urările mele de bine și toată recunoștința mea pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine tu și tata. O să-ți scriu din nou imediat ce va fi cu putință, ceea ce s-ar putea să nu se-ntâmple prea curând. Încrede-te în gândul că-mi voi urma destinul cu credință și dând dovadă de toate virtuțile creștine pe care m-ai învățat să le deprind. Dumnezeu să te binecuvânteze în anul care va veni și în fiecare alt an!

Nu era suficient, dar n-aveam timp să scriu mai mult. Julian și Sam mă strigau. Am semnat și am adăugat, ca post-scriptum:

Te rog să-i spui tatei că-i prețuiesc sfatul și că mi-a fost deja de folos. Al tău etc., încă o dată, Adam.

– Văd c-ai scris o scrisoare, a remarcat Sam, când a venit să mă grăbească să-mi iau calul. Dar te-ai gândit cum o s-o trimiți?

Am mărturisit că n-o făcusem.

– O poate duce rezervistul, a spus Julian, care încălecase deja. Și rezervistul era în șa, dar cu mâinile legate la spate, iar Sam ajunsese la concluzia că trebuia să-l lăsăm liber, să plece călare spre vest, unde avea să-ntâlnească în curând alți soldați. Era conștient, dar, cum spuneam, ursuz, și s-a răstit la noi:

– Nu sunt poștașul nimănui!

Am scris adresa pe mesaj, iar Julian l-a luat și l-a îndesat în coburii rezervistului. În ciuda tinereții sale și a stării nu prea bune în care i se aflau părul și hainele, Julian stătea drept în șa. Nu mă gândisem niciodată la el ca la un nobil până în clipa aceea, când trupul și vocea lui au părut să capete ceva din înfățișarea unui comandant.

– Te-am tratat cu blândețe... i-a spus rezervistului. Omul a articulat o înjurătură.

– Taci! Ai fost rănit în luptă, dar te-am luat prizonier și te-am tratat cu mai multă gentilețe decât am fost tratați noi când lucrurile stăteau invers. Sunt un Comstock – cel puțin pe moment – și nu voi accepta, cu nici un preț, ca un infanterist să mi se adreseze cu grosolănie. O să duci mesajul acestui băiat și o s-o faci cu recunoștință.

Rezervistul a fost evident copleșit de afirmația că Julian era un Comstock – acționase presupunând că eram niște simpli săteni fugari – dar și-a adunat curajul și a întrebat:

– De ce-aș face-o?

– Pentru că e creștinește, a răspuns Julian, și, dacă această dispută cu unchiul meu se va încheia vreodată, puterea de a-ți zbura capul de pe umeri s-ar putea să fie în mâinile mele. Are sens pentru tine, soldat?

Rezervistul a admis că avea.

Așa că în dimineața aceea de Crăciun am ieșit călare dintre ruinele unde descoperise marginarul Istoria omenirii în cosmos, care continua să se afle în rucsacul meu, amintire rătăcitoare a unui trecut pe jumătate uitat.

Mintea mea era o harababură de idei și de neliniști, dar m-am pomenit reamintindu-mi ceea ce spusese Julian, cu multă vreme în urmă, așa mi se părea acum, despre ADN, cum aspira către o copie perfectă, dar evolua reamintindu-și imperfect de sine însuși. Ar fi putut fi adevărat, mi-am spus, pentru că viețile noastre erau astfel – timpul însuși era astfel, fiecare clipă pierind și fiind însărcinată cu propria ei reflexie deformată. În ziua aceea era Crăciunul despre care Julian pretinsese cândva că era o sărbătoare păgână, dedicată lui Sol Invictus sau unui alt zeu roman, dar care evoluase transformându-se în sărbătoarea familiară din prezent și nu ne era mai puțin dragă din acest motiv.

(Mi-am imaginat că puteam auzi clopotele de Crăciun răsunând în clădirea Dominionului din Williams Ford, deși era imposibil, fiindcă ne aflam la kilometri distanță și nici măcar zgomotul unei lovituri de tun n-ar fi ajuns atât de departe în prerie. Nu era decât o amintire.)

Și poate această logică era adevărată și în privința oamenilor: poate că deveneam deja un ecou inexact al celui care fusese cu numai câteva zile înainte. Poate era adevărat și pentru Julian. Din trăsăturile lui blânde începuse deja să iasă la lumină ceva dur și intransigent – prima manifestare a unui nou Julian, un Julian abia apărut, invocat de plecarea sa violentă din Williams Ford, sau mergând, cu umerii căzuți, spre a se naște la New York.

Dar asta nu era decât filozofie și nu era de prea mult folos, și am ținut-o sub tăcere în timp ce dădeam cu toții pinteni cailor către calea ferată, către necizelatul și agitatul Viitor în scutece.