/ Language: România / Genre:Prose_contemporary, Love_contemporary, Literature_japanese / Series: Top 10+

Pădurea norvegiană

Haruki Murakami

Romanul *Pădurea norvegiană,* care-şi împrumută titlul de la un hit al formaţiei Beatles, *Norwegian Wood,* are ca fond atmosfera social-politică agitată a anilor ’60. Naraţiunea opune acestui laitmotiv dur momente de o intimitate emoţională răscolitoare. Povestea lui Toru Watanabe urmareşte firul implicaţiilor psihologice născute din dragostea imposibilă pentru iubita prietenului mort. Totul se petrece pe fundalul unor episoade marcate la tot pasul de scene erotice în camere sordide de cămin studenţesc, de afişe şi discuri cu Jim Morrison, Miles Davis sau Bach, de lecturi din clasicii literaturii universale.

PĂDUREA NORVEGIANĂ

HARUKI MURAKAMI

Traducere din japoneză şi note:

Angela Hondru

Capitolul întâi

Aveam treizeci şi şapte de ani şi uriaşul Boeing 747 în care mă aflam se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Hamburg, străbătând plafonul gros de nori. Ploile reci de noiembrie pătrunseseră până în inima pământului, făcându-l să arate mohorât, echipajul de la sol era înfofolit în pelerine de ploaie, pe acoperişul plat al aeroportului era arborat un steag, o reclamă la BMW îţi atrăgea şi ea atenţia – întreg peisajul părea luat dintr-un tablou flamand. „Iar Germania”, gândii eu.

După ce a aterizat avionul, beculeţul ce anunţa „fumatul interzis” s-a stins şi de undeva, din plafon, a început să se reverse o melodie caldă, care mă înfiora ori de câte ori o auzeam: era o variantă orchestrală a Pădurii norvegiene a formaţiei Beatles. Întotdeauna mă înfiora, dar acum am simţit un adevărat şoc.

M-am aplecat puţin în faţă, mi-am prins capul în mâini, ţinându-l bine de parcă îmi era teamă să nu crape şi am rămas aşa, nemişcat. Imediat s-a apropiat o stewardesă nemţoaică şi m-a întrebat în limba engleză dacă mi-e rău. I-am răspuns că mă simt bine, dar am o uşoară ameţeală.

— Sigur nu aveţi probleme?

— Sigur, am răspuns eu. Vă mulţumesc mult. Mi-a zâmbit dulce şi a plecat. Acum se auzea o melodie de-a lui Billy Joel. M-am îndreptat în scaun şi am privit pe fereastră la norii negri ce pluteau deasupra Mării Nordului, gândindu-mă la tot ceea ce am pierdut până acum în viaţă: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit sau au dispărut, senzaţii şi idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.

Motoarele s-au oprit şi pasagerii au început să-şi desfacă centurile de siguranţă şi să-şi ia bagajele şi hainele de sus, timp în care eu mă pierdusem de tot în pajişte. Simţeam mirosul ierbii, adierea vântului, auzeam ciripitul păsărelelor. Se întâmpla în toamna anului 1969 şi urma să împlinesc douăzeci de ani.

Stewardesa a venit iar şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat dacă mă simt bine.

— E totul în ordine, am răspuns eu, zâmbind. M-a cuprins puţin melancolia şi-atât.

— Vă înţeleg, a spus ea. Mi se mai întâmplă şi mie din când în când.

S-a ridicat cu un zâmbet seducător.

— Vă doresc şedere plăcută. Auf Wiedersehen.

Auf Wiedersehen, am răspuns.

Au trecut optsprezece ani de atunci, dar îmi amintesc ziua aceea de pe pajişte cu lux de amănunte. Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curăţaseră praful verii; iarba înaltă se legăna în adierea brizei de octombrie; o fâşie subţire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzaţia că priveliştea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiştea şi a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foşneau şi din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Nici un sunet, nici o fiinţă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roşii, speriate, ţâşnind dinspre mijlocul pajiştii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni.

 Memoria se comportă uneori foarte ciudat. Cât timp am fost pe pajişte, n-am acordat nici o importanţă peisajului sau, mai bine zis, nu am crezut că o să mă impresioneze atât de mult, încât să mi-l reamintesc până în cele mai mici detalii după optsprezece ani. Ca să fiu cinstit, pe vremea aceea nu-mi păsa mie de peisaje nici cât negru sub unghie. Mă gândeam doar la mine, pe urmă la fata frumoasă cu care eram, mă gândeam la noi doi şi apoi iar la mine. Eram la vârsta la care orice vedeam, orice sentiment şi orice gând se întorceau la mine ca un bumerang. Şi ce mă durea pe mine era faptul că mă îndrăgostisem... o dragoste cu complicaţii. Peisajul nu-şi putea găsi nici un locşor în mintea mea la vremea aceea. Şi totuşi, a fost primul lucru pe care mi l-am amintit acum. Mirosul ierbii, vântul puţin cam răcoros, coama muntelui, lătratul câinelui... toate acestea mi-au asaltat brusc memoria. Şi cu câtă claritate! Am acum senzaţia că, dacă întind mâna, le cuprind una câte una. Dar în peisajul acela nu apare nici o siluetă. Nu e absolut nimeni. Nu e nici Naoko, nu sunt nici eu. Unde naiba am dispărut? mă întrebam eu. Cum de s-a întâmplat aşa ceva? Şi totul fusese atât de important pentru mine – Naoko, eu, cel din vremurile acelea, lumea mea de atunci... unde-or fi dispărut toate? Acum nu sunt capabil să văd, măcar cu ochii minţii, chipul lui Naoko. Tot ce mi-a rămas este peisajul lipsit de personaje.

Bineînţeles, după puţin timp pot reface imaginea întreagă a lui Naoko. Încerc să o reconstitui din fragmente: mâna ei mică şi rece; părul drept şi frumos pe care-l mângâiam deseori; lobul rotund şi moale al urechii, cu aluniţa minusculă de sub el; haina din blană de cămilă pe care o purta iarna; obiceiul de a te privi direct în ochi când îţi punea o întrebare; uşorul tremurat al glasului, din când în când, de parcă vorbea de pe vârful unui deal aflat în bătaia vântului. Treptat, mi-a reapărut imaginea întreagă. Mai întâi profilul, şi asta pentru că întotdeauna mergea alături de mine. Deci profilul este cel care-mi apare mai întâi în faţa ochilor. Apoi se întoarce spre mine, îmi zâmbeşte, îşi înclină puţin capul, îmi spune câteva cuvinte şi mă priveşte drept în ochi, de parcă ar vrea să capteze cu privirea umbra unui peştişor prins de vârtejul ochiului de mare.

Am întotdeauna nevoie de timp ca să-mi pot aduce în minte figura lui Naoko. Cu cât trec anii, parcă se lungeşte şi timpul, asemeni unei umbre la amurg. E trist ce spun eu acum, dar e adevărat. La început îmi erau suficiente cinci secunde, apoi zece, apoi treizeci, apoi un minut. Mi-e foarte teamă că, într-o bună zi, întunericul va înghiţi umbra cu totul. Da, cu siguranţă, memoria mea se îndepărtează tot mai mult de locul în care se afla Naoko, de locul în care mă aflam eu însumi cândva. La mine nu se mai întoarce decât peisajul, acea pajişte din octombrie, ca o scenă simbolică dintr-un film. De fiecare dată însă, imaginea e ca un bobârnac: „Hei, trezeşte-te! Eu sunt aici! Trezeşte-te şi gândeşte! Gândeşte şi înţelege o dată de ce sunt aici!” Nu mai simt nici o durere. Nu mă mai apasă nimic. Mi se pare doar că fiecare bobârnac răsună sepulcral. Probabil că şi sunetul acela o să dispară într-o bună zi. În avionul companiei Lufthansa, pe aeroportul din Hamburg, bobârnacele mi s-au părut însă mai lungi şi mai puternice decât de obicei. „Trezeşte-te! înţelege!” De aceea mă apuc să aştern totul pe hârtie. Eu mă număr printre aceia care nu înţeleg până când nu scriu.

 Hai să vedem! Deci, despre ce vorbea Naoko în ziua aceea?

A, da! Fântâna de pe pajişte! Nici măcar nu ştiu dacă exista aşa ceva acolo. Poate era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sumbre. Dar, o dată ce mi-a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să-mi imaginez pajiştea fără fântână. Adevărul este că din ziua aceea nu m-am mai simţit capabil să separ imaginea pajiştii de fântâna pe care, de fapt, nu o văzusem niciodată. Fântâna făcea parte integrantă din pajişte. Pot chiar să o descriu în cele mai mici amănunte. Se afla exact la buza pădurii, unde se termina pajiştea şi era ca o deschizătură neagră în pământ, cu diametrul de aproape un metru, perfect ascunsă de iarba pajiştii. Nu era marcată de vreun gard sau de vreo piatră mai mare, vizibilă. Nu era decât o gaură, o deschizătură în pământ. Pietrele de la gura ei se uzaseră de la vânt şi ploaie şi deveniseră de un alb murdar, iar pe alocuri crăpaseră sau se surpaseră. O şopârlă mică, verde se strecurase într-una dintre crăpături. Chiar dacă te aplecai peste marginea ei şi priveai în jos, nu se vedea nimic. Singurul lucru care îmi era limpede era adâncimea ei înspăimântătoare. Părea de-a dreptul fără fund. Şi apoi întunecimea ei... parcă s-ar fi revărsat în ea tot întunericul lumii, cel mai dens întuneric.

— Este foarte, foarte adâncă, spuse Naoko, alegându-şi cuvintele cu grijă. Uneori vorbea extrem de rar, de parcă îşi căuta fiecare cuvinţel. Zău că e adâncă. Dar nimeni nu ştie exact unde este. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că se află pe undeva pe aici. Când povestea despre fântână, îşi băga ambele mâini în buzunarele hainei şi îmi zâmbea de parcă voia să-şi întărească afirmaţiile printr-un „zău că-i adevărat”.

— Cred că e cumplit de periculos, am spus eu. Există o fântână adâncă, dar nimeni nu ştie unde este. Poţi să cazi în ea şi gata cu tine!

— Bâldâbâc şi gaaaaaaaata!

— Chiar se poate întâmpla aşa ceva?

— Se mai întâmplă uneori. Cam o dată la doi sau la trei ani. Cineva dispare brusc şi nu-l mai găseşte nimeni. Şi atunci cei de pe-aici susţin că persoana respectivă a căzut în fântâna de pe pajişte.

— Nu-i o moarte prea grozavă.

— Nici nu e. Ba mi se pare chiar groaznică, spuse ea, îndepărtând de pe haină un fir de iarbă. Ar fi grozav dacă ţi-ai frânge gâtul şi gata, dar dacă se întâmplă să-ţi rupi doar picioarele, ai încurcat-o. Nu-ţi rămâne decât să ţipi cât te ţin plămânii, dar tot nu te aude nimeni şi nici nu poţi spera să te găsească cineva acolo, iar prin jurul tău mişună miriapozi şi păianjeni şi calci pe oasele putrezite ale celor care şi-au găsit sfârşitul înaintea ta. E întuneric beznă şi umezeală mare. Dacă ridici privirile, vezi un cerc mic-mic de lumină, care arată ca luna în toiul iernii. Şi mori acolo de unul singur, încet-încet.

— Numai când mă gândesc la aşa ceva mi se face pielea de găină, am zis eu. Ar trebui s-o găsească cineva şi s-o îngrădească.

— Da, dar nu e nimeni în stare s-o găsească, aşa că ai grijă să nu te abaţi de la cărare.

— N-am să mă abat!

Naoko şi-a scos mâna stângă din buzunar şi m-a strâns de mână.

— Tu n-ai probleme. Nu e cazul să te îngrijorezi. Chiar dacă umbli cu capul în nori, noaptea, tu n-o să cazi în fântână. Şi atâta vreme cât sunt cu tine, n-am să cad nici eu.

— Niciodată?

— Niciodată!

— De ce eşti atât de sigură?

— Ştiu şi gata, spuse ea, strângându-mă de mână. A mai făcut câţiva paşi fără să scoată un cuvânt şi a continuat: Eu ştiu foarte bine ce înseamnă mâna asta. Nu că aş avea vreun motiv anume, dar simt. De exemplu, când sunt aproape de tine, ca acum, nu mi-e frică deloc. Nici întunericul nu mă sperie, nici nu are ce să mi se întâmple.

— A, păi e simplu. Tot ce ai de făcut este să stai cu mine tot timpul, am spus eu.

— Vorbeşti serios?

— Normal!

Naoko s-a oprit brusc. M-am oprit şi eu. Şi-a pus ambele mâini pe umerii mei şi m-a privit fix în ochi. În pupilele ei se distingea parcă un lichid negru, dens, de forma unui vârtej ciudat. Ochii aceia frumoşi m-au privit îndelung. Apoi, Naoko s-a ridicat pe vârfurile picioarelor şi şi-a apropiat obrazul de al meu. A fost un gest minunat ce mi-a încălzit sufletul şi mi-a făcut inima să-mi stea o clipă.

— Îţi mulţumesc, a spus ea.

— N-ai pentru ce, am răspuns eu.

— Sunt foarte fericită pentru ceea ce ai spus. Zău că sunt, a mărturisit ea cu un zâmbet trist. Dar este absolut imposibil.

— De ce?

— Nu se face. Ar fi îngrozitor. Ar fi...

Naoko n-a mai scos o vorbă şi şi-a văzut de drum. Deoarece am înţeles exact că în mintea ei se învârteau tot felul de gânduri, n-am mai zis nimic şi am mers, tăcut, alături de ea.

— N-ar fi bine nici pentru tine, nici pentru mine, reluă ea după un timp.

— Ce vrei să spui? am întrebat-o eu, calm.

— Mie mi se pare imposibil ca cineva să aibă grijă de altcineva la nesfârşit. Hai să presupunem că ne căsătorim. Tu va trebui să mergi la serviciu, nu? Cât eşti tu la serviciu, cine are grijă de mine? Cine să aibă grijă de mine dacă tu pleci în deplasare? Ce să fac? Să mă cramponez de tine până mor? Unde o să ajungă relaţia noastră? Mai devreme sau mai târziu o să te saturi de mine. O să te întrebi tu însuţi ce s-a ales din viaţa ta. Adică să nu faci altceva decât să mă dădăceşti pe mine? Nu pot să sufăr gândul acesta şi, oricum, problema mea tot nu se rezolvă.

— Bine, dar n-o să ai probleme toată viaţa, am spus eu, bătând-o pe spate. Se vor termina ele o dată şi o dată, iar când se vor termina, vom sta şi ne vom gândi la ce avem de făcut. Sau poate o să am eu nevoie de ajutorul tău. Crezi că putem trăi liniştiţi dacă ne socotim la tot pasul? Dacă tu ai nevoie de mine acum, foarte bine, foloseşte-te de mine. Nu crezi că-i normal? De ce eşti atât de închistată? Relaxează-te! Când eşti tensionată, te gândeşti numai la rele. Dacă îţi relaxezi trupul, ţi se relaxează şi mintea.

— Cum poţi să spui asta? întrebă Naoko pe un ton sec.

Auzindu-i vocea, un semnal de alarmă părea să mă avertizeze că făcusem o greşeală.

— Spune-mi şi mie cum poţi fi atât de dur? întrebă Naoko privind în jos la pământul de sub picioarele ei. Ştiu şi eu că dacă-mi relaxez trupul mi se relaxează şi mintea. Ştiu şi eu atâta lucru, numai că dacă-mi relaxez trupul, se alege praful de mine. Întotdeauna am trăit aşa şi nu ştiu să trăiesc altfel. Dacă mă relaxez, nu îmi mai revin... se alege praful... şi o să-l spulbere vântul. De ce nu pricepi atâta lucru? Cum crezi că poţi avea grijă de mine dacă nici măcar nu înţelegi un fleac ca ăsta?

Nu am mai scos o vorbă.

— Sunt mai derutată decât poţi tu să-ţi imaginezi. Mai întunecată, mai rece, mai confuză... Ia ascultă, de ce te-ai culcat cu mine atunci? De ce nu m-ai lăsat în pace?

Ne plimbam printr-un crâng de pini înspăimântător de liniştit. Sub paşii noştri trosneau micile cadavre ale greierilor care îşi găsiseră sfârşitul la finele verii şi aleea era plină de ele. Mergeam cu nasul în pământ de parcă eram în căutarea unor obiecte pierdute.

— Te rog să mă scuzi, zise Naoko, luându-mă de braţ şi dând din cap de câteva ori. Nu voiam să te jignesc. Te rog să nu pui la inimă ce ţi-am spus. Îmi pare îngrozitor de rău. Te rog să mă ierţi. Eram pur şi simplu supărată pe mine.

— Cred că nu te înţeleg destul de bine. Nu sunt un tip prea isteţ şi-mi ia ceva timp ca să înţeleg anumite lucruri, dar dacă o să am vreodată timp, o să încerc să te înţeleg, o să-mi dau toată silinţa să te înţeleg mai bine decât ar putea-o face oricine altcineva pe lumea asta.

Ne-am oprit, rămânând cu urechile ciulite în tăcerea aceea nelumească. Am rostogolit cu vârful pantofului nişte conuri de pin şi câteva cadavre de greieri, după care am privit la peticul de cer ce se zărea printre ramurile copacilor. Cu mâinile în buzunare, Naoko rămase cu privirea aţintită în gol. Probabil că nu se gândea la nimic special.

— Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?

— Bineînţeles, am răspuns eu.

— Pot să te rog două lucruri?

— Poţi să-ţi pui trei dorinţe. Naoko zîmbi şi dădu din cap.

— Nu, două sunt suficiente, chiar arhisuficiente. Una la mână... Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.

— Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?

— Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine.

— Bineînţeles că n-am să te uit niciodată, am zis eu.

Naoko n-a mai spus nimic şi a luat-o înainte. Lumina toamnei care se strecura printre crengile pinilor dansa pe umerii hainei ei. S-a auzit iar lătratul unui câine, dar de data aceasta mi s-a părut mai aproape. Naoko a sărit peste o movilită de pământ şi a ieşit din crângul de pini, pornind apoi, repede, pe pantă în jos. Eu eram cu doi-trei paşi în urma ei.

— Vino încoace! am strigat eu la ea. Poate dai peste fântână.

Naoko s-a oprit, mi-a zâmbit şi m-a luat de braţ. Restul drumului am mers braţ la braţ.

— Chiar îmi promiţi că n-ai să mă uiţi niciodată? mă întrebă ea, şoptit.

— N-am să te uit, am zis eu. N-am cum să te uit vreodată.

Chiar şi aşa, amintirile s-au mai şters şi am uitat deja o mulţime de lucruri. Când scriu din memorie, ca acum, simt o strângere de inimă. Oare n-am uitat ceea ce era mai important? Dacă în interiorul meu se află o temniţă întunecată în care s-au adunat toate amintirile importante şi se alege praful de ele, acolo?

Da, dar nu am de ales. Trebuie să mă mulţumesc cu ce mi-a mai rămas la îndemână. Trebuie să strâng în mintea mea, clipă de clipă, toate amintirile, aşa imperfecte cum sunt, şi să le aştern pe hârtie. Trebuie să fac tot ce depinde de mine ca să pot continua această carte, chiar dacă o fac cu disperarea unui flămând ce se hrăneşte cu oase. Trebuie să respect promisiunea pe care i-am făcut-o lui Naoko şi nu văd altă soluţie.

Cândva, demult, când mai eram tânăr şi când amintirile îmi erau încă foarte limpezi, am încercat de câteva ori să scriu despre Naoko, dar n-am fost niciodată capabil să aştern pe hârtie măcar un singur rând. Ştiam că dacă am să scriu primul rând, restul avea să curgă de la sine, dar nu m-am simţit în stare. Amintirile erau prea vii şi poate de aceea nu ştiam cu ce să încep. Aveam senzaţia că dacă le cuprind pe toate într-o carte, aceasta va arăta precum o hartă încărcată cu prea multe detalii şi tocmai din pricina aceea va fi greu de înţeles. Dar până la urmă am priceput... acum realizez că tot ceea ce pot să stochez în recipientul care se numeşte carte nu sunt decât amintiri imperfecte, gânduri imperfecte. Şi îmi dau seama că o înţeleg pe Naoko cu atât mai bine, cu cât amintirile legate de ea pălesc mai tare. Şi acum ştiu de ce m-a rugat să nu o uit niciodată. Naoko însăşi era conştientă de faptul că amintirile se vor şterge. De aceea m-a implorat să nu o uit niciodată şi să ţin minte că ea a existat.

Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate acestea pentru că Naoko nici măcar nu m-a iubit.

Capitolul al doilea

Demult, de fapt cu vreo douăzeci de ani în urmă, locuiam la cămin. Aveam optsprezece ani şi tocmai intrasem la facultate. Până atunci nu ştiusem mai nimic despre Tokyo şi era prima oară când stăteam fără părinţi. Îngrijoraţi de soarta mea, părinţii consideraseră că e mai bine pentru mine să locuiesc la cămin. Acolo aveam mesele asigurate, condiţii bune de trai şi se gândeau, probabil, că un tânăr neprihănit de optsprezece ani este mai în siguranţă în felul acesta. Bineînţeles se pusese şi problema banilor, pentru că era mult mai convenabil să stau la cămin decât să închiriez o cameră în oraş. Mobila era asigurată şi singurele lucruri care mă priveau erau aşternutul şi veioza. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi preferat să locuiesc într-un apartament închiriat, care să mă fi scutit de aglomeraţia din cămin, dar ştiind cât cheltuiesc părinţii mei cu taxele la acea universitate particulară, n-am obiectat câtuşi de puţin când s-a pus problema căminului. De fapt, nici nu-mi păsa unde locuiesc.

Căminul era situat în centrul oraşului, pe un platou de pe care se deschidea o privelişte superbă. Campusul cel mare era împrejmuit de un zid de beton, iar la poartă se înălţa un keyaki[1] uriaş, despre care se spunea că atinsese vârsta de o sută cincizeci de ani. Dacă voiai să priveşti cerul stând sub el, din pricina frunzelor dese îţi era imposibil să distingi măcar un firicel de albastru. Cărarea pavată era puţin curbată în preajma copacului şi apoi continua, dreaptă, până în curtea interioară. De ambele părţi ale cărării se aflau, faţă-n faţă, două clădiri din beton, cu câte două etaje fiecare. Numeroasele ferestre îţi lăsau impresia că cele două clădiri arată ca o închisoare sau că închisoarea a fost transformată în cămin. Totuşi, nu era deloc murdar acolo şi nici nu aveai senzaţia de întuneric apăsător. Prin ferestrele deschise se auzeau radiourile, iar perdelele erau de culoare bej ca să nu poată fi decolorate de soare.

Cărarea pavată ducea până în faţa clădirii centrale a căminului, o clădire cu un etaj. Parterul era ocupat de cantină şi de o baie mare, comună, cu toate facilităţile necesare, iar la etaj se aflau săli de cursuri, o sală de şedinţe şi chiar o încăpere pentru oaspeţi a cărei utilitate nu am înţeles-o niciodată. În apropierea clădirii centrale se afla al treilea cămin, care avea şi el două etaje. Grădina interioară era spaţioasă, iar aspersoarele din mijlocul peluzei sclipeau în lumina soarelui şi se învârteau cu regularitate. În spatele clădirii centrale se aflau un teren de baseball, unul de fotbal şi şase terenuri de tenis. Căminul era înzestrat cu tot ce trebuia.

Exista totuşi o singură problemă serioasă. Complexul căminului se afla sub conducerea unei grupări suspecte care avea ca lider un extremist de dreapta şi mie, cel puţin, măsurile luate mi se păreau cam dubioase. Cred că orice student nou îşi putea da seama dacă citea regulamentul căminului. Pe faţă, se proclama „angajarea în educarea tineretului în spiritul înfloririi naţiunii” şi mulţi dintre cei care sprijineau acest „spirit” şi-au adus contribuţia financiară majoră la ridicarea complexului. Nimănui nu îi era însă clar ce se ascundea în spatele acestei demagogii. Nimeni nu ştia exact ce se întâmpla. Unii spuneau că ar fi fost vorba de evaziune fiscală, alţii îl considerau doar un truc publicitar, iar alţii pretindeau că ridicarea căminului nu era decât o fraudă prin care nişte escroci încercau să obţină bani de pe urma unei proprietăţi imobiliare valoroase. Se pare însă că lucrurile erau mult mai complicate. Cineva spunea că scopul fondatorilor a fost înfiinţarea unui club al elitelor. Eu nu ştiu prea multe despre acest club, dar cert este că membrii lui se întruneau de câteva ori pe lună, împreună cu unii dintre fondatori, iar cei care intrau în acest club nu aveau motive de îngrijorare în legătură cu găsirea unui loc de muncă la terminarea facultăţii. Nu ştiu nici acum care dintre supoziţii ar fi adevărată, dar tot ce pot spune este că atmosfera de acolo era destul de „dubioasă”.

Mi-am petrecut doi ani buni (din primăvara anului 1968 până în primăvara anului 1970) în acest cămin „dubios”. Nu îmi dau seama cum am rezistat acolo atâta vreme, deşi pentru studenţi nu avea prea mare importanţă dacă cei de la conducere erau de dreapta sau de stânga, dacă erau şireţi sau ipocriţi.

Fiecare zi la cămin începea cu înălţarea solemnă a steagului. Normal că se cânta şi imnul. Aşa cum nu lipsesc marşurile din ştirile sportive, tot aşa nu se putea înălţa steagul fără să se cânte imnul. Steagul se afla fix în centrul curţii interioare, ca să poată fi zărit de la absolut orice fereastră a celor trei clădiri ale căminului.

De steag răspundea şeful clădirii de est (cea în care mă aflam şi eu). Era un bărbat înalt, cu privirile dure, în jurul vârstei de şaizeci de ani. Părul aspru îi încărunţise pe alocuri, iar pe gâtul ars de soare avea o cicatrice lungă. Se zvonea că absolvise şcoala militară din Nakano, dar nimeni nu ştia cu siguranţă ce hram purta pe-acolo. Lângă el stătea un student care îndeplinea rolul de ajutor de stegar. Nici despre acest student nu se ştia mai nimic. Avea o tunsoare rotundă şi purta întotdeauna uniformă. Nu ştiam nici cum îl cheamă, nici în ce cameră locuieşte. Nu l-am întâlnit niciodată la cantină sau la baie şi nici măcar nu sunt sigur că era student... dar probabil că era din moment ce purta uniformă – şi „Uniformă” i-a devenit în curând şi porecla. Spre deosebire de domnul care absolvise şcoala din Nakano, acesta era scund, rotofei, palid la faţă. Cei doi indivizi ciudaţi răspundeau de înălţarea steagului Hinomoru[2] în fiecare dimineaţă.

La începutul vieţii mele de student căminist, mă sculam special dimineaţa la ora şase ca să privesc acel ritual patriotic. Cei doi apăreau lângă steag exact în momentul când la radio se dădea ora exactă. Uniformă purta, normal, uniformă şi pantofi negri din piele, iar Nakano purta o bluză sau un pulover şi tenişi albi. Uniformă avea cu el o cutie din lemn, pe care o purta ceremonios, iar Nakano ducea un casetofon Sony. Nakano punea casetofonul la baza catargului, iar Uniformă deschidea cutia din care scotea un steag frumos împăturit, îl oferea reverenţios lui Nakano, care îl prindea de frânghia catargului în aşa fel încât să scoată în evidenţă frumuseţea cercului roşu, reprezentând soarele, pe o suprafaţă întinsă de un alb imaculat. Apoi Uniformă apăsa butonul.

Kimigayo[3].

Steagul urca şi urca. Pe la versul „pietricelele să devină pietre”, steagul era pe la jumătatea catargului şi apoi ajungea imediat în vârf. Cei doi stăteau în poziţie de drepţi, cu privirile aţintite la steag. Era o privelişte extraordinară, mai cu seamă în zilele senine, când bătea puţin vântul.

Ritualul de coborâre a steagului, seara, era în mare, acelaşi. Doar gesturile erau inverse. Steagul cobora încet-încet şi intra în cutia de lemn. Peste noapte nu se lăsa niciodată steagul afară.

Eu nu înţelegeam de ce coborau steagul seara. Naţiunea exista şi după lăsarea întunericului şi erau mulţi cei care lucrau toată noaptea: muncitorii din construcţii, şoferii de taxi, animatoarele, pompierii, paznicii de noapte. Mie mi se părea nedrept ca asemenea oameni să nu beneficieze de protecţia steagului. Oare chiar nu avea nici o însemnătate pentru alţii şi numai eu vedeam lucrurile astfel? De fapt, nici pe mine nu mă deranja, la drept vorbind, dar am făcut şi eu o constatare.

Conform regulamentului căminului, studenţii din anii I şi II stăteau câte doi în cameră, iar cei din anii III şi IV aveau camere individuale. Camera pentru două persoane măsura cam şase rogojini[4], mai degrabă lungă decât lată, iar ferestrele erau prevăzute cu cercevele din aluminiu. În dreptul lor se găseau două birouri şi două scaune, dispuse astfel încât ocupanţii camerei să poată învăţa spate-n spate. În partea stângă a uşii se aflau două paturi de campanie. Mobila era solidă şi extrem de simplă, incluzând de fapt doar două dulăpioare, câteva rafturi prinse în perete şi o măsuţă mică pentru cafea. Oricât ai fi fost de generos în aprecieri, tot nu puteai califica un asemenea locşor ca fiind poetic. Pe majoritatea rafturior din camere se găseau radiouri, uscătoare de păr, oale electrice sub presiune, reşouri, cafea instant, pliculeţe cu ceai, zahăr cubic, tigăi şi boluri pentru ramen[5].

Pe pereţi erau prinse cu ace fotografii reprezentând femei sumar îmbrăcate sau afişe furate de la filme pornografice. Un individ avea lipită pe perete o fotografie ce reprezenta doi porci împerechindu-se, iar aceasta era o excepţie printre cele cu femei goale, cântăreţe şi actriţe. Pe rafturi se aflau manuale, dicţionare şi romane.

Pentru că locuiau doar băieţi în cămin, camerele erau înspăimântător de murdare. Cojile mucegăite de mandarine se prinseseră de fundul coşurilor de gunoi; în cutiile de conserve transformate în scrumiere, straturile de mucuri de ţigări atingeau zece centimetri, iar când începeau să ardă mocnit, erau stinse cu cafea sau bere, emanând un miros acru, insuportabil. Bolurile şi farfuriile erau pline de funingine şi de grăsime, iar pe jos erau împrăştiate ambalaje de ramen, cutii goale de bere, conserve sau capace de toate felurile. Nimănui nu-i dădea prin minte să măture şi să arunce murdăria la coşul de gunoi. Orice adiere stârnea adevăraţi nori de praf. Camerele duhneau îngrozitor şi fiecare îşi avea mirosul ei aparte, dar, în mare, el provenea de la transpiraţie, de la mirosul individual şi de la gunoi. Hainele murdare erau aruncate grămadă sub paturi şi cum nimeni nu se gândea să-şi aerisească cu regularitate aşternutul, pernele emanau un miros de transpiraţie care nu părea să mai dispară vreodată. Privind în urmă, mă mir şi acum că toată mizeria de acolo n-a dat naştere unor epidemii devastatoare.

În comparaţie cu ce vă descriam înainte, camera mea era curată ca o încăpere de morgă. Duşumeaua şi ferestrele nu aveau nici o pată, aeriseam aşternutul o dată pe săptămână, creioanele erau la locul lor în suporturi, perdelele erau spălate o dată pe lună, şi asta deoarece colegul meu de cameră era de-a dreptul maniac când era vorba de curăţenie. Nimeni nu mă credea când povesteam că spală până şi perdelele. Cred că nimănui nu-i dăduse prin cap că perdelele se pot spăla şi ele. Toată lumea se gândea, probabil, că aparţin ferestrelor şi atât.

— Individul nu e normal, afirmau cu toţii, catalogându-l ca fiind nazist sau poreclindu-l Cavaleristul.

Nu aveam nici măcar o fotografie indecentă pe pereţi. Singura noastră poză reprezenta un canal din Amsterdam... Când mi-am lipit şi eu un nud pe pereţi, tipul a protestat:

— Eee-u, Watanabe, e-eu nu p-pot s-să s-sup-port aşa c-ceva.

Nudul a dispărut într-o clipă şi locul lui a fost luat de canalul din Amsterdam, dar cum nu ţineam la nud în mod deosebit, n-am făcut scandal.

Cei care intrau în camera noastră se mirau când vedeau o asemenea fotografie pe pereţi şi nu-i înţelegeau rostul.

— Cavaleristul se masturbează privind-o, le spuneam eu în glumă. Glumă-glumă, dar lumea a luat-o în serios şi încă atât de serios, încât ajunsesem şi eu să cred că e adevărat.

Toată lumea mă compătimea că îl am pe Cavalerist coleg de cameră, dar mie nu mi se părea chiar atât de îngrozitor. Mă lăsa în pace atâta vreme cât îmi păstram partea mea curată şi pentru că stăteam cu el, totul era mult mai simplu. El spăla, el aerisea aşternuturile, el arunca gunoiul. Mă adulmeca şi-mi sugera chiar să fac baie dacă eram prea ocupat şi neglijam acest aspect câteva zile. Ba chiar ajunsese să-mi spună când să merg la frizer şi când să-mi tai firele de păr din nas. Singurul lucru care mă deranja era faptul că dădea cu tone de insecticid când apărea un gândac rătăcit, iar eu mă vedeam nevoit să mă retrag în mizeria din vecini.

Cavaleristul urma secţia de geografie a unei facultăţii de stat.

— Ştii, e-eu învăţ h-hă-hărţi, m-a anunţat el când ne-am cunoscut.

— Îţi plac hărţile? l-am întrebat.

— Îhî. După ce termin facultatea, v-vreau să mă angajez la Institutul Naţional de Geografie şi să fac h-hă-hărţi.

Am fost chiar impresionat de visurile şi de ţelurile pe care ţi le poate oferi viaţa. Acesta a fost unul dintre primele lucruri care m-au impresionat când am venit la Tokyo. Da, într-adevăr este nevoie şi de oameni pe care să-i intereseze şi chiar să-i pasioneze hărţile... nu mulţi, dar e nevoie, chiar mare nevoie. Ceea ce mi s-a părut însă ciudat era faptul că un om care se bâlbâia mai ales când rostea cuvântul „hartă” dorea să lucreze chiar la Institutul Naţional de Geografie. Uneori nu se bâlbâia deloc, dar când rostea cuvântul „hartă”, era bâlbâit sută la sută.

— T-t-tu în ce te specializezi? m-a întrebat el.

— Teatru, am zis eu.

— Teatru... adică faci spectacole?

— Nu chiar. Citesc piese de teatru, cercetez... Racine, Ionesco, Shakespeare, chestii de astea.

Mi-a spus că a auzit de Shakespeare, dar de ceilalţi, nu. Nici eu nu ştiam mare lucru despre alţii, dar măcar am auzit de ei la cursuri.

— Îţi plac piesele, nu? a zis el.

— Nu neapărat, am mărturisit eu.

Răspunsul meu l-a nedumerit şi când era nedumerit se bâlbâia şi mai tare. Îmi părea rău că-i făcusem una ca asta.

— Puteam să mă apuc de orice... etnologie, istoria Asiei. S-a întâmplat să aleg teatrul, şi-atât. A fost cea mai convingătoare explicaţie pe care m-am simţit în stare să i-o dau, dar nu l-a satisfăcut.

— Nu pricep, spuse el consternat. Mie îmi plac h-hă-hăr-hărţile şi de aceea învăţ despre h-hă-hăr-hărţi. De aceea am venit special la o universitate din Tokyo şi-i pun pe ai mei să-mi trimită bani. Dar tu... În cazul tău se pare că lucrurile nu stau aşa.

Argumentul lui părea solid. Am renunţat să-i mai explic. Apoi am luat nişte beţe de chibrituri şi am tras la sorţi paturile: el pe cel de sus, eu pe cel de jos.

Purta întotdeauna cămaşă albă, pantaloni negri, pulover bleumarin. Era înalt, cu pomeţi proeminenţi, părul scurt. Când mergea la ore, se îmbrăca în uniformă, iar servieta şi pantofii erau negri. Arăta ca un student tipic de dreapta şi de aceea toţi colegii îi spuneau Cavaleristul, dar bietul de el n-avea absolut nici o legătură cu politica. Spunea că poartă mereu uniformă pentru că e complicat să decidă cu ce să se îmbrace în fiecare zi. Singurele lucruri care îl preocupau erau schimbările geologice care se produceau de-a lungul coastei mării şi noile tuneluri construite pentru linii ferate. Dacă apuca să abordeze asemenea subiecte, se bâlbâia, se ambala şi nu-l mai oprea nimeni o oră-două. Trebuia s-o iau la fugă sau să adorm ca să-l fac să tacă.

Se trezea în fiecare dimineaţă la ora şase cu Kimigayo pe post de ceas deşteptător, aşa că nu se poate spune că ritualul înălţării steagului nu a avut nici un efect asupra lui. Se îmbrăca, mergea la baie, se spăla pe faţă. Îi lua teribil de mult timp să se spele pe faţă, încât ajunsesem să cred că-şi scoate fiecare dinte din gură şi îl spală separat. Când se întorcea în cameră, îşi scutura prosopul de câteva ori, având grijă să nu-i rămână vreo cută şi apoi îl aşeza la uscat pe calorifer, iar periuţa de dinţi şi săpunul le punea la locul lor. Apoi deschidea radioul şi făcea gimnastică.

Eu obişnuiam să citesc seara până târziu şi puteam să dorm dimineaţa liniştit până la ora opt. Chiar dacă el se scula şi începea să-şi târşâie paşii prin cameră şi să facă gimnastică, eu tot mai reuşeam uneori să dorm, şi încă bine. Dar când ajungea la partea cu săriturile, n-aveam cum să nu mă trezesc. Când începea să sară – şi zău că sărea tare sus! –, se cutremura patul ori de câte ori atingea podeaua. Am răbdat trei zile. Mi s-a spus că pentru a rezista la viaţa în comun trebuie să treci cu vederea anumite lucruri. Da, aşa o fi, mi-am zis eu, dar în a patra zi n-am mai rezistat.

— Ia ascultă, nu poţi să faci gimnastica asta pe acoperiş? am zis eu apăsat. Nu pot să dorm când sari în halul ăsta!

— Păi, e şase şi jumătate, zise el uimit de tonul meu.

— Ştiu şi eu că e şase şi jumătate, numai că asta e o oră la care eu vreau să dorm. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar mie aşa îmi prieşte.

— Nu se poate să sar pe acoperiş. Dacă sar pe acoperiş, vecinii de la doi or să bombăne. Sub noi nu e decât o magazie, aşa că nu se supără nimeni.

— Ieşi în curte! Du-te pe pajişte!

— Nici acolo nu se poate. Nu am radio şi apoi am nevoie de priză. Fără radio nu pot face gimnastică.

Avea dreptate. Radioul lui era o vechitură nenorocită fără baterii, iar al meu era un tranzistor portabil, dar nu mergea decât pe ultrascurte. Nu prindeam decât muzică.

— A, mi-a venit o idee! Hai să facem un compromis, am zis eu. N-ai decât să-ţi faci gimnastica de dimineaţă, dar renunţă la partea cu săriturile. Faci prea multă gălăgie! Ce zici?

— Să-sar-sărituri? Ce să-săr-sărituri? întrebă el teribil de uimit.

— Păi, sari în sus şi-n jos.

— Eu nu fac aşa ceva.

Începuse să mă doară capul. Voiam să renunţ, dar m-am gândit că-i mai bine să-mi spun punctul de vedere până la capăt, să-l fac să priceapă ce anume mă deranjează. M-am ridicat, am fredonat melodia de la postul de radio NHK pentru programul de gimnastică ritmică şi am început să sar.

— Uite, despre partea asta e vorba. Vezi că există?

— A, asta? Da, ai dreptate. Nici nu mi-am dat seama.

— Acum înţelegi? l-am întrebat eu aşezându-mă pe marginea patului. Te rog, renunţă la partea cu săriturile şi lasă-mă să dorm. În rest, nu mă deranjează nimic.

— Dar mi-e imposibil, spuse el serios. Nu pot să renunţ la nimic. Fac aceste mişcări în fiecare zi, de zece ani, şi o dată ce le încep, ele merg a-a-au-auto-mat. Dacă sar peste o singură mişcare, se duc t-t-to-toate naibii.

Nu mai aveam replică. Ce puteam să mai spun? Cea mai rapidă cale de a pune capăt calvarului ar fi fost să aştept să plece din cameră şi să-i arunc vechitura aceea de radio pe fereastră, dar ştiam că un asemenea gest ar fi pornit un scandal de nedescris. Cavaleristul era un individ care ţinea la lucrurile lui ca la ochii din cap. Mi-a zâmbit când m-a văzut stând neputincios pe marginea patului şi a încercat să mă consoleze:

— Hai, Watanabe! Ce-ar fi să te scoli şi tu devreme şi să faci gimnastică cu mine?

Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi a plecat la cantină.

 ●

Naoko s-a prăpădit de râs când a auzit că am făcut gimnastică, dimineaţa, împreună cu Cavaleristul. Nu încercasem să o amuz, dar până la urmă am râs şi eu. Chiar nu mai râsesem de mult cu atâta poftă.

Am coborât din tren la staţia Yotsuya şi am luat-o pe digul de lângă gară. Era duminică după-amiază, pe la jumătatea lunii mai. Ploaia încetase până spre prânz şi vântul dinspre sud alungase de tot norii denşi. Frunzele verzi, sclipitoare ale cireşilor se unduiau în bătaia vântului şi lăsau să se reflecte pe ele lumina soarelui. Era cald, ca la început de vară. Lumea îşi ţinea puloverele şi hainele pe umeri sau le ducea în mână. Păreau cu toţii fericiţi în acea duminică însorită. Tinerii care jucau tenis pe terenurile de dincolo de dig îşi scoseseră cămăşile şi rămăseseră în pantaloni scurţi. Doar două călugăriţe, care şedeau pe o bancă, îmbrăcate în uniforma lor de iarnă, nu păreau prea încălzite, deşi păreau că se bucură să pălăvrăgească la soare.

După cincisprezece minute de plimbare am simţit că m-am încins şi mi-am scos cămaşa de bumbac, rămânând în tricou. Naoko şi-a suflecat mânecile bluzei de trening până la cot. Bluza se decolorase probabil de la spălat şi aveam impresia că am mai văzut-o îmbrăcată cu ea, dar nu-mi aminteam exact. Posibil să fi fost doar o impresie, pentru că nu am cum să ţin minte prea multe amănunte din vremea aceea.

— Cum îţi place viaţa în comun? m-a întrebat ea. Te amuză să stai cu atâta lume la un loc?

— Păi, ştiu eu, n-a trecut decât o lună. Nu-i chiar atât de rău, oricum nu insuportabil.

S-a oprit în faţa unei ţâşnitoare şi a băut o gură de apă, s-a şters cu o batistă pe care o scosese din buzunarul pantalonilor şi apoi s-a aplecat şi şi-a legat din nou şireturile de la pantofi.

— Crezi că eu aş suporta o asemenea viaţă?

— Adică viaţa în comun?

— Da, răspunse Naoko.

— Depinde cum iei lucrurile. Sunt o grămadă de nimicuri care te pot deranja: regulamentul căminului, indivizi care fac pe nebunii de nu le ajungi la nas nici cu prăjina, colegul de cameră care face gimnastică dimineaţa la şase şi jumătate, când începe programul de gimnastică la radio. Dar dacă te gândeşti că probleme există peste tot, nu te mai deranjează. Dacă nu ai unde să stai în altă parte, atunci poţi să trăieşti bine şi la cămin.

— Aşa o fi.

Naoko părea că se gândeşte adânc la ceva. M-a privit apoi cercetător de parcă eram un obiect straniu. Abia în clipa aceea am realizat cât sunt de limpezi ochii ei şi mi-a tresărit inima. De fapt, până atunci nu mai avusesem ocazia să o privesc în felul cesta, deoarece era prima oară când ne plimbam amândoi şi când stăteam atât de mult de vorbă.

— Vrei să te muţi şi tu la cămin?

— Nu, dar mă întrebam cum o fi viaţa în comun. Şi... aveam de gând...

Muşcându-şi buzele, Naoko încerca să spună ceva, dar nu reuşea. Apoi oftă şi privi în jos, zicând:

— O, nu mai ştiu. Nu contează.

Aşa s-a terminat conversaţia noastră. Ea mergea în continuare spre est şi eu păşeam puţin în urma ei.

Nu o mai văzusem pe Naoko de aproape un an de zile, timp în care slăbise şi se schimbase mult. Obrajii bucălaţi, care fuseseră o particularitate a ei, erau acum supţi, iar gâtul părea mai firav. Nu vreau să spun că era numai piele şi os sau că părea bolnavă, dar slăbise într-un fel al ei, de parcă se ascunsese într-un loc strâmt şi lung o bună bucată de timp, ca să mi se arate apoi atât de suplă. Era mult mai drăguţă decât mi-o aminteam eu. Am vrut să-i spun asta, dar n-am găsit cuvintele potrivite şi am renunţat.

Nu stabilisem o întâlnire, ci am dat peste Naoko întâmplător în trenul de pe linia Chōō. Ea ieşise din casă cu intenţia de a vedea, singură, un film, iar eu eram decis să dau o raită prin librăriile din Kanda. Nici unul dintre noi nu avea vreo treabă urgentă, aşa că atunci când Naoko a zis să coborâm din tren, am coborât, şi asta se întâmpla chiar la staţia Yotsuya. Când am rămas numai noi doi, am constatat că nu prea aveam ce discuta şi n-am înţeles deloc de ce propusese Naoko să coborâm din tren. De fapt, de la bun început nu am prea avut ce să ne spunem unul altuia.

Când am ieşit din gară, a luat-o înainte fără să scoată un cuvânt, iar eu m-am văzut nevoit să merg în urma ei, la distanţă de vreun metru. Aş fi putut să micşorez distanţa dintre noi, dar ceva mă împiedica parcă, aşa că nu făceam decât să-i privesc spatele şi părul negru, drept. Părul îi era prins cu o agrafă mare, maro şi cînd întorcea puţin capul, îi zăream urechea mică, albă. Din când în când îmi adresa şi câte un cuvânt. Uneori aveam ce să-i răspund, alteori erau vorbe fără noimă sau chiar nu auzeam ce spune, dar se pare că ea nu se sinchisea nici dacă-i răspundeam, nici dacă nu-i răspundeam. Când termina ce avea de spus, îşi vedea mai departe de drum. Eu mă consolam în sinea mea, gândindu-mă că e o zi frumoasă pentru plimbare.

După felul cum mergea, pentru Naoko nu părea însă o simplă plimbare. La Iidabashi a luat-o la dreapta, până la şanţul cu apă ce împrejmuia castelul, a traversat intersecţia de la Jinbocho, a urcat panta de la Ochanomizu şi a ieşit în Hongo. De acolo, a mers pe linia troleibuzului până la Komagome. Mărturisesc că am făcut ceva drum. Când am ajuns la Komagome, soarele apusese deja şi era o seară liniştită de primăvară.

— Unde suntem? întrebă Naoko de parcă era picată din cer.

— Komagome, am spus eu. Nu ştiai? Am ocolit mult.

— De ce-am venit aici?

— Tu ai venit aici. Eu n-am făcut decât să merg în urma ta.

Am intrat într-un restaurant mic de lângă staţie ca să mâncăm nişte tăiţei. Fiindcă-mi era sete, am băut o bere. De când am făcut comanda şi până am terminat de mâncat, nici unul dintre noi nu a scos o vorbă. Fiind obosit de atâta umblat, stăteam pur şi simplu prăbuşit în scaun, iar Naoko îşi ţinea mâinile pe masă, cu gândurile departe. La ştirile de la televizor se anunţa că, fiind duminică, toate parcurile de distracţie erau pline de lume. Şi noi doi n-am făcut nimic decât să venim pe jos de la Yotsuya până la Komagome, gândii eu.

— Eşti în formă, i-am spus eu după ce am terminat de mâncat.

— Te miră?

— Da.

— Poate nu ştiai că în şcoala gimnazială eram alergătoare de fond, adică alergam zece-cincisprezece kilometri. În plus, tatălui meu îi plăcea enorm de mult să urce pe munte, aşa că mă lua şi pe mine în fiecare duminică. Muntele începea în spatele casei noastre... aşa că e normal să am picioare zdravene.

— Dacă mă uit bine la ele, n-aş zice.

— Da, ştiu, răspunse ea. Toată lumea mă consideră fragilă, dar nu trebuie să judeci un om numai după aparenţe, spuse ea, zâmbind.

— Îmi pare rău că trebuie să mărturisesc, dar sunt epuizat.

— Regret nespus că te-am târât după mine toată ziua.

— Îmi pare bine că am avut ocazia să stăm de vorbă. N-am mai făcut-o până acum, numai noi doi... am zis eu, încercând fără succes să-mi amintesc despre ce am vorbit.

Ea se juca cu scrumiera de pe masă.

— Ăăă, dacă vrei... dacă nu te deranjează... dacă poţi... ai vrea să ne mai întâlnim? Ştiu că n-am nici un drept să te rog aşa ceva.

— Cum adică, „drept”? am întrebat eu, uimit. Ce vrei să spui?

Ea s-a înroşit. Poate a surprins-o reacţia mea.

— Nu prea ştiu cum să-ţi explic, încerca Naoko să se scuze. Şi-a suflecat mânecile de la bluza de trening până peste coate şi apoi le-a lăsat iar în jos. Puful de pe braţele ei strălucea auriu în lumina gălbuie din restaurant. Nu voiam să spun chiar „drept”, continuă ea, voiam să-i spun altfel.

Cu coatele pe masă, se uita la calendarul de pe perete de parcă spera să găsească acolo cuvântul potrivit, dar se părea că nu-l găseşte. A oftat adânc, a închis ochii şi a început să se joace cu agrafa din păr.

— Nu mă deranjează, am spus eu. Cred că ştiu ce voiai să spui, dar nici eu nu găsesc cuvântul potrivit.

— Niciodată nu pot să spun ceea ce vreau, continuă Naoko. Mi se cam întâmplă de la o vreme. Încerc să zic ceva, dar nu rostesc decât cuvinte aiurea sau spun exact altceva decât ceea ce intenţionasem. Vreau să o dreg, dar iese şi mai prost, îmi pierd şirul şi uit cu ce am început. Am senzaţia că mă dedublez şi joc leapşa singură. Jumătate din mine o aleargă pe cealaltă jumătate în jurul unui stâlp gros. La fel şi cu vorbele. Cealaltă jumătate ştie ce cuvinte se potrivesc, dar jumătatea de aici nu le prinde.

Naoko ridică ochii şi mă privi.

— Înţelegi ce vreau să spun?

— Mai mult sau mai puţin, toată lumea are senzaţia aceasta, am asigurat-o eu. Fiecare încearcă să spună ceva, dar până la urmă nu reuşeşte să exprime ceea ce simte şi se enervează.

— Nu-i doar asta. Naoko păru dezamăgită de răspunsul meu.

— Oricum, mi-ar face plăcere să ne mai întâlnim. Sunt întotdeauna liber duminica şi plimbarea mi-ar prinde bine.

Am luat trenul pe linia Yamanote şi Naoko a coborât la staţia Shinjuku pentru a trece pe linia 3. Locuia într-un apartament mic, închiriat, în Xokubunji.

— Ia ascultă, s-a schimbat ceva în felul meu de a vorbi? m-a întrebat ea la despărţire.

— Am impresia că s-a schimbat ceva, am zis eu, dar nu-mi dau seama exact ce anume. Ca să fiu sincer, ştiu că ne întâlneam deseori pe vremuri, dar nu ţin minte să fi stat prea mult de vorbă.

— Da, cred că aşa şi e, confirmă ea. Aş putea să-ţi dau un telefon sâmbătă?

— Da, normal. Aştept telefonul tău, i-am zis eu.

Pe Naoko am cunoscut-o în primăvara celui de-al doilea an de liceu. Şi ea era în anul doi şi urma o scoală de elită, aflată sub patronajul unei misiuni creştine. Era atât de rafinată atmosfera din liceul ei, încât erai considerat prost şi lumea te arăta cu degetul dacă învăţai prea mult. Naoko era iubita celui mai bun prieten al meu, Kizuki – prieten în adevăratul sens al cuvântului. Cei doi fuseseră prieteni intimi încă din fragedă pruncie, iar casele lor se aflau la o distanţă nu mai mare de două sute de metri.

Asemeni tuturor perechilor cuplate încă din copilărie, relaţia dintre Naoko şi Kizuki era foarte deschisă şi nu prea căutau să fie doar ei singuri. Se vizitau, luau cina împreună cu familia, jucau mahjong. Ne întâlneam şi noi mereu, iar uneori Naoko mai venea cu câte o colegă de clasă şi mergeam cu toţii la grădina zoologică, la ştrand sau la cinema. Ca să fiu sincer, toate fetele pe care le aducea Naoko erau drăguţe, dar prea rafinate pentru mine şi de aceea mă simţeam mult mai bine în compania colegelor mele, care nu erau deloc cu nasul pe sus. Nu prea pricepeam eu ce e în căpşorul drăgălaşelor pe care le aducea Naoko şi probabil că nici ele nu mă înţelegeau.

După o vreme, Kizuki a încetat să-mi aducă vreo pereche şi ne întâlneam doar noi trei. Poate părea ciudat, dar aşa mă simţeam cel mai bine. Când era şi a patra persoană, atmosfera devenea un pic cam stânjenitoare. Când eram doar noi trei, ne simţeam ca într-o dezbatere televizată: eu eram oaspetele, Kizuki, talentata gazdă, iar Naoko, asistenta lui Kizuki era grozav când se afla în centrul atenţiei. Era uneori sarcastic şi de aceea lumea îl considera arogant, dar adevărul e că era băiat bun şi cinstit. Avea întotdeauna grijă să ni se adreseze şi mie şi lui Naoko, să glumească cu amândoi la fel, astfel încât nici unul dintre noi să nu se simtă în plus. Dacă vreunul dintre noi tăcea prea mult, Kizuki îl provoca şi-l făcea să vorbească. Atunci gândeam că trebuia să-i fie foarte greu, dar pe urmă am observat cu câtă uşurinţă se adapta la orice situaţie şi cu cât tact manevra totul. În plus, avea marele talent de a lua din conversaţia neinteresantă doar părţile interesante, iar în prezenţa lui te simţeai de parcă ai fi fost cel mai grozav om din lume şi de parcă ai fi avut cea mai interesantă viaţă.

Cu toate acestea, nu era deloc sociabil şi, în afara de mine, nu s-a mai împrietenit cu nimeni la şcoală. N-am înţeles niciodată de ce un individ atât de inteligent şi un interlocutor atât de agreabil nu a căutat să-şi valorifice talentele într-un cerc mai larg de cunoştinţe şi se mulţumea doar cu acest trio al nostru. Şi n-am priceput nici de ce m-a ales pe mine ca prieten. Mie îmi plăcea să citesc cărţi singur, să ascult muzică singur, eram un individ obişnuit care nu se remarca prin nimic, aşa că nu ştiu ce l-a determinat pe unul ca el să pună ochii tocmai pe mine, când avea de unde alege. Cu toate acestea, noi doi ne-am înţeles extraordinar de la bun început. Tată lui era un dentist renumit şi ei trăiau pe picior mare.

— N-ai vrea să-ţi prezint şi ţie o fată duminică? a întrebat el de îndată ce ne-am cunoscut. Prietena mea urmează un colegiu de fete şi-ţi aduce şi ţie una drăguţă, dacă vrei.

— De acord, am zis eu.

Aşa am cunoscut-o pe Naoko.

Noi trei petreceam mult timp împreună, dar ori de câte ori pleca Kizuki din cameră, eu şi Naoko nu prea vorbeam. Nu ştiam despre ce să vorbim şi de fapt nici nu exista un subiect comun de discuţie. În loc să vorbim, beam apă, ne jucam cu obiectele de pe masă şi aşteptam să se întoarcă Kizuki ca să urnească conversaţia. Naoko nu prea era vorbăreaţă, iar mie îmi plăcea mai degrabă să ascult decât să vorbesc, aşa că întotdeauna mă simţeam stânjenit când rămâneam doar cu Naoko. Nu vreau să spun că eram incompatibili, dar pur şi simplu nu aveam despre ce vorbi.

M-am întâlnit cu Naoko, singură, doar o dată, la două săptămâni după înmormântarea lui Kizuki. Pentru că aveam de pus la punct nişte lucruri, am stat de vorbă într-o cofetărie, dar după ce am terminat, n-am mai avut ce vorbi. Am încercat să abordez câteva subiecte, dar fără succes, iar dacă Naoko zicea ceva, glasul ei avea ceva tăios. Părea supărată pe mine şi eu nu înţelegeam de ce. Nu ne-am mai văzut până în ziua în care ne-am întâlnit întâmplător pe linia Chōō din Tokyo, un an mai târziu.

Probabil că Naoko era supărată pe mine pentru eu fusesem ultimul care l-a văzut pe Kizuki în viaţă şi poate că ar fi vrut să fie ea cea care să îi spună ultimele cuvinte. Nu ştiu cum să spun, dar parcă o înţeleg. Dacă ar fi fost după mine, aş fi fost de acord să schimbăm rolurile, dar aşa a fost să fie, nu se mai putea schimba nimic.

Fusese o după-amiază frumoasă de mai. Kizuki mi-a propus să chiulim de la ultimele ore şi să mergem să jucăm biliard. Nici pe mine nu mă interesau materiile respective, aşa că am plecat amândoi de la şcoală şi am luat-o încet, pe deal în jos, până la sala de biliard de lângă port. Am jucat patru partide.

După ce am câştigat-o pe prima fără nici un efort Kizuki s-a pus serios pe treabă şi m-a bătut la celelalte trei. Conform obiceiului, eu am fost cel care plătit. În timpul jocurilor n-a făcut nici o glumă ceea ce mi s-a părut teribil de ciudat. După ce-am terminat, am fumat câte o ţigară.

— De ce eşti atât de grav? l-am întrebat eu.

— Pur şi simplu n-aveam chef să pierd astăzi, spuse Kizuki cu un zâmbet satisfăcut.

El a murit în noaptea aceea, în garaj. A tras u furtun de cauciuc de la ţeava de eşapament a maşinii lui, N-360, l-a băgat pe geam, a astupat toate încheieturile cu bandă adezivă şi a turat motorul. Nu am nici cea mai vagă idee în câte ore şi-a dat sufletul. Părinţii lui plecaseră în vizită la o rudă bolnavă, iar când s-au întors şi au deschis garajul, el era deja mort. Radioul mergea, iar sub ştergătorul de parbriz era prinsă o chitanţă de la benzinărie.

Kizuki nu lăsase nici un bilet. Nimeni nu-şi putea imagina motivul care l-a determinat să facă acest pas. Pentru că eu fusesem ultimul care stătuse de vorbă cu el, am fost chemat la poliţie şi a trebuit să dau o declaraţie. I-am spus ofiţerului care se ocupa de acest caz că prietenul meu nu m-a lăsat să înţeleg nici o clipă că ar avea de gând să se sinucidă şi că s-a comportat ca de obicei. Probabil că nu i-am facut o impresie prea bună poliţistului, nici eu, nici Kizuki, de parcă ar fi fost normal ca acela care chiuleşte de la şcoală şi se duce să joace biliard să sfârşească prin a se sinucide. A apărut un articol mic în ziar şi cu aceasta, afacerea s-a încheiat. Părinţii lui Kizuki au dat maşina roşie N-360. O vreme, pe banca lui s-a aflat o floare albă.

În cele zece luni care au trecut de la moartea lui Kizuki şi până la absolvirea liceului, am avut senzaţia că sunt incapabil să îmi găsesc un loc în lumea din jurul meu. M-am împrietenit cu o fată şi m-am culcat cu ea, dar legătura noastră n-a durat mai mult de jumătate de an. Nu mă atrăgea nimic la ea. Am dat examen de admitere la o facultate particulară din Tokyo, una pentru care nu trebuia să învăţ cine ştie cât, deşi nu mă prea atrăgea. Am intrat. Respectiva fată m-a rugat să nu plec la Tokyo, dar eu voiam să scap neapărat de Kobe, să încep o viaţă nouă într-un loc unde nu cunoşteam pe nimeni.

— Deci nu te mai interesează persoana mea de când te-ai culcat cu mine, mi-a zis, plângând.

— Nu-i adevărat, am replicat eu. Îmi doresc să plec din acest oraş.

Nu voia să înţeleagă, aşa că ne-am despărţit. În trenul de Tokyo m-am gândit la toate părţile ei bune, şi la tot ce a fost frumos şi mi-am regretat comportarea, dar oricum nu mai aveam ce să fac. Mi-am propus să o uit.

Singurul lucru pe care trebuia să îl fac o dată ce intram în cămin şi începeam o viaţă nouă era să nu mai iau lucrurile atât de în serios şi să mă detaşez de tot ce nu îmi convenea. Atât şi nimic mai mult. Să uit de mesele verzi de biliard şi de maşinile roşii N-360 şi de florile albe de pe bancă. Să uit de fumul negru, înalt ce ieşea pe coşul crematoriului şi de prespapierul din încăperea în care am fost interogat de poliţie. La început mi s-a părut că reuşesc. Am făcut eforturi uriaşe să uit totul, dar în sufletul meu a rămas un gol uriaş. Şi pe măsură ce trecea timpul, golul căpăta un contur tot mai limpede, un contur pe care pot să-l exprim în cuvinte astfel:

 Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.

 Transpus în cuvinte, pare un clişeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există în prespapier, în mingile roşii şi albe de pe masa de biliard. Noi trăim şi o inspirăm în plămâni ca pe nişte firicele mici de praf.

Până în momentul acela eu înţelesesem moartea ca fiind complet separată şi independenţă de viaţă. Coasa morţii pluteşte deasupra noastră, ştiam, dar la fel de bine ştiam şi că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu şi mai logic adevăr. Viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.

În noaptea în care a murit Kizuki, mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea (respectiv viaţa) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucru acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine.

Încă mai aveam un gol în suflet în primăvara următoare, când am împlinit optsprezece ani. Luptam din răsputeri să nu pun totul la inimă, să nu fiu prea serios. Realizam vag faptul că a fi prea serios şi a te apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea era un adevăr foarte serios, indiferent din ce unghi o priveai. Cu această contradicţie în suflet, mă învârteam într-un cerc vicios din care nu mai vedeam nici o ieşire. Dacă stau şi mă gândesc la zilele acelea, mi se par foarte ciudate. Să fii în floarea vieţii şi totuşi să te învârţi în jurul morţii.

 

Capitolul al treilea

Naoko mi-a telefonat sâmbăta următoare şi duminică ne-am întâlnit. Cred că pot să-i spun chiar rendez-vous, pentru că nu-mi vine în minte un cuvânt mai potrivit.

Ca şi data trecută, ne-am plimbat pe străzi. La un moment dat am intrat într-o cofetărie, am băut cafea, iar ne-am plimbat, seara am luat cina împreună şi ne-am despărţit. Ea a vorbit cu întreruperi, uneori chiar fără noimă, dar se părea că nu o deranjează şi nici eu n-am făcut vreun efort anume ca să menţin o conversaţie. Am discutat despre tot ce ne-a dat prin cap – despre viaţa noastră zilnică, despre facultate –, dar doar frânturi, fără nici o legătură între ele. Despre trecut n-am pomenit nici un cuvânt. În mare, n-am făcut decât să ne plimbăm fără ţintă. Din fericire, Tokyo este un oraş imens şi oricât am fi umblat, nu am fi reuşit să-l parcurgem pe tot.

Ne întâlneam aproape săptămânal şi nu făceam altceva decât să ne plimbăm. Ea mergea înainte şi eu o urmam la câţiva paşi. Naoko avea multe şi variate agrafe şi întotdeauna îşi prindea părul astfel încât urechea dreaptă îi rămânea liberă. Pentru că la vremea aceea îi vedeam mai mult spatele, el este cel pe care mi-l amintesc şi acum mai bine. Ori de câte ori se simţea stânjenită, Naoko se juca cu agrafa. Când se pregătea să spună ceva, îşi tampona mai întâi gura cu batista. Obişnuindu-mă cu ticurile ei, a început să-mi fie dragă.

Naoko urma un colegiu de fete de la periferia oraşului Musashino[6], colegiu renumit pentru predarea limbii engleze. În apropierea apartamentului în care locuia Naoko se afla un canal cu apă limpede şi uneori ne plimbam pe malul lui. Câteodată mă invita în casă şi îmi făcea ceva de mâncare, dar se pare că nici măcar atunci nu realiza că ne aflam doar noi de în încăpere. Era o cameră ordonată, fără lucruri inutile în ea şi doar nişte ciorapi puşi la uscat lângă fereastră trădau faptul că acolo locuieşte o fată. Trăia modest şi simplu, fără prieteni. Cei care o cunoscuseră în anii liceului nu şi-ar fi putut-o imagina astfel. Atunci se îmbrăca cu mult gust şi era înconjurată de foarte mulţi prieteni. Când i-am văzut camera, mi-am dat seama că ea, ca şi mine, s-a înscris la colegiu ca să înceapă o viaţă nouă, departe de toţi cei pe care îi cunoştea.

— Ştii de ce am ales colegiul acesta? m-a întrebai ea, zâmbind. Pentru că nici una dintre fostele colege de liceu n-ar fi venit aici. Lumea se aştepta de la noi să mergem într-un loc mai şic. Înţelegi ce vreau să spun?

Nu pot să afirm că relaţia dintre mine şi Naoko nu avansa deloc. Încetul cu încetul, ea s-a obişnuit cu mine şi eu cu ea. După vacanţa de vară, când a început noul trimestru, Naoko a început să păşească pe stradă alături de mine de parcă era cel mai normal lucru pe care-l făcea. Am tras concluzia că Naoko mă considera acum un prieten, iar mie nu-mi displăcea deloc să merg alături de o fată atât de drăguţă. Am continuat să ne plimbăm prin tot oraşul Tokyo, fără nici o ţintă, urcând pante, traversând râuri şi trecând peste linii ferate. Umblam şi umblam, fără să ştim dinainte unde vom ajunge. Plimbările noastre semănau cu un ritual religios menit să ne vindece spiritele bolnave. Dacă începea să plouă, ne deschideam umbrelele şi ne continuam plimbarea.

A venit toamna şi campusul s-a acoperit de frunze de keyaki.

Am simţit mireasma noului anotimp în prima zi când mi-am îmbrăcat puloverul. Deoarece mi se uzaseră pantofii, mi-am cumpărat alţii, din piele de căprioară.

Nu pot să-mi amintesc despre ce am vorbit cu Naoko atunci. Presupun că nimic special. Evitam să discutăm despre trecut şi doar foarte rar pronunţam numele lui Kizuki. Puteam să stăm faţă-n faţă, la o cofetărie, fără să scoatem o vorbă.

Lui Naoko îi plăcea când îi povesteam despre Cavalerist. Odată, acesta a avut întâlnire cu o fată (o studentă de la geografie, bineînţeles), dar s-a întors la cămin devreme şi era foarte posac. Era prin iunie.

— Ia ascultă, Watanabe, tu ce vorbeşti cu fe-fetele, în general?

Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, dar oricum nu a ales bine omul căruia să-i pună o asemenea întrebare. În iulie, în absenţa Cavaleristului, cineva din cămin a luat de pe perete fotografia ce ilustra canalul din Amsterdam şi a lipit, în schimb, una cu podul Golden Gate din San Francisco. Individul a motivat că vrea să ştie cum reacţionează Cavaleristul la schimbare şi dacă se masturbează şi în prezenţa podului. I-am spus, mai târziu, că i-a plăcut fotografia, ceea ce a determinat pe altcineva să lipească o fotografie care reprezenta un aisberg. De fiecare dată când se schimba poza în absenţa lui, Cavaleristul se enerva.

— C-ci-cin-cine naiba face aşa ceva? a întrebat.

— Habar n-am, dar ce contează? Sunt fotografii frumoase. Ar trebui să fii recunoscător.

— Da, ai dreptate, dar mă deranjează.

Poveştile mele despre Cavalerist o distrau întotdeauna pe Naoko. Râdea rareori şi de aceea, ori de câte ori aveam prilejul, îi mai spuneam câte ceva despre colegul meu de cameră, deşi trebuie să mărturisesc că nu eram foarte încântat că mă foloseam de el în felul acesta ca să o distrez pe Naoko. Era fiul cel mic al unei familii nu prea înstărite şi mi se părea mult prea serios pentru vârsta lui. În plus, întocmirea hărţilor era visul mărunt al unei vieţi mărunte şi nu avea nimeni dreptul să se distreze pe seama lui.

Cu toate acestea, „glumele pe seama Cavaleristului” deveniseră indispensabile pentru locuitorii căminului şi nu aveam cum să le desfiinţez eu. În plus, îmi plăcea grozav să o văd pe Naoko zâmbind, aşa că am continuat să furnizez tuturor poveşti noi despre Cavalerist.

Naoko m-a întrebat o singură dată dacă nu am vreo iubită. I-am povestit despre cea de care mă despărţisem.

— Era drăguţă, am zis. Mi-a făcut plăcere să mă culc cu ea şi îi duc dorul din când în când, dar, ca să fiu cinstit, nu mi-a răscolit mima prea tare. Poate inima mea e de vină, poate sunt un insensibil şi în ea nu încape nimic altceva. Oare sunt incapabil să iubesc?

— N-ai fost niciodată îndrăgostit? a întrebat Naoko.

— Niciodată.

Nu m-a mai întrebat nimic altceva.

La sfârşitul toamnei, când bătea vântul rece, Naoko se lipea uneori de mine în timp ce ne plimbam, îi simţeam respiraţia prin haina groasă, căptuşită, îşi strecura braţul pe sub al meu, îşi băga mâna în buzunarul hainei mele, iar când era foarte frig, se agăţa de braţul meu şi începea să tremure, îi luam gesturile ca atare, fără vreo semnificaţie anume. Eu mă plimbam întotdeauna cu mâinile în buzunare. Pantofii noştri cu tălpi de cauciuc nu scoteau nici un zgomot, cu excepţia momentelor când călcam pe frunze uscate de platan. Când auzeam zgomotele acelea, o căinam pe Naoko în sinea mea. Nu de braţul meu avea ea nevoie, ci de braţul „cuiva”. Nu de căldura mea avea nevoie, ci de căldura „cuiva”. Aveam o senzaţie de culpabilitate când îmi dădeam seama că eu sunt cel care se află în preajma ei.

Pe măsură ce înaintam în iarnă, privirile lui Naoko mi se păreau tot mai limpezi. Era o limpezime transparentă, greu de explicat. Uneori, Naoko îşi fixa privirile asupra mea, aparent fără nici un motiv. Mă scruta până în străfunduri, lăsând impresia că e în căutare de ceva şi în asemenea momente mă simţeam trist şi aveam o senzaţie foarte ciudată.

Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva voia să-mi transmită ceva, ceva ce nu putea rosti în cuvinte, ceva ce nu pricepea chiar înainte de a se transforma în cuvinte, o senzaţie pe care nu şi-o putea explica şi de aceea nu o putea materializa în vorbe. În asemenea momente, ea se juca cu agrafa de păr, îşi tampona colţurile gurii cu batista sau privea în gol. Îmi doream să o iau în braţe când făcea asemenea gesturi, dar ezitam şi, până la urmă, renunţam. Mi-era teamă să nu o jignesc. De aceea, nu făceam altceva decât să ne plimbăm pe străzile oraşului Tokyo, iar Naoko îşi căuta cuvintele în spaţiu.

Colegii de cămin mă tachinau întotdeauna când mă suna Naoko şi când plecam duminica dimineaţa. Presupuneau – şi mi se pare normal – că mi-am găsit o iubită. Nu le-am dat nici o explicaţie şi nici nu simţeam nevoia să mă destăinuiesc, aşa că i-am lăsat să creadă ce le place. Când mă întorceam seara acasă, trebuia să fac faţă unei avalanşe de întrebări stupide: ce poziţii am mai inventat, cum s-a simţit şi ce culoare avea lenjeria ei de corp. Le răspundeam întotdeauna în doi peri, amuzat.

Aşa a mai trecut un an şi am împlinit nouăsprezece. Soarele răsărea şi apunea în fiecare zi, steagul se înălţa şi cobora în fiecare zi. Duminica mă întâlneam cu iubita prietenului meu mort. Nu-mi era prea clar ce fac şi nici nu ştiam ce o să fac mai departe. La facultate, eram capabil să-i înţeleg pe Claudel, Racine, Eisenstein, dar nu mă atrăgeau aproape deloc. Printre colegi nu mi-am făcut prieteni, dar nici faţă de cei de la cămin nu mă simţeam mai apropiat. Aceştia credeau că vreau să mă fac scriitor, pentru că mă vedeau tot timpul citind. Nu mă gândisem să mă fac scriitor. De fapt, nu voiam să mă fac nimic.

Aveam de gând să vorbesc cu Naoko despre senzaţia aceasta, considerând că ea mă poate înţelege cel mai bine, dar n-am reuşit niciodată să-mi găsesc cuvintele potrivite. „Ciudat”, gândii eu. Se pare că m-am molipsit de la Naoko. Cred că-i boală gravă asta cu găsitul cuvintelor.

Sâmbăta seara stăteam în hol, lângă telefon şi aşteptam să mă sune Naoko. Cum cei mai mulţi studenţi erau plecaţi sâmbătă seara, holul era de obicei aproape gol. Obişnuiam să privesc la firicelele de lumină care pluteau în locul acela liniştit, făcând eforturi deosebite să-mi scrutez inima. Ce voiam de fapt? Şi ce voiau alţii de la mine? Nu am găsit nic un răspuns rezonabil. Uneori întindeam mâna încercând să prind firicelele de lumină, dar degetele mele nu se loveau de nimic.

Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să recitesc cărţile favorite. Printre autorii pe care-i iubeam atunci se numărau Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler dar n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin citind asemenea cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima sau scriitori francezi contemporani. Acesta a fost un alt motiv pentru care nu aveam cu cine sta de vorbă şi îmi plăcea să mă închid în lumea mea, cu cărţile mele. Le reciteam şi uneori închideam ochii şi inspiram adânc parfumul pe care-l emanau. Le adulmecam, le mângâiam şi mă simţeam fericit.

La vârsta de optsprezece ani, cartea mea favorita era Centaurul lui John Updike, dar după ce am citit-o de câteva ori, a început să-şi piardă din strălucire şi locul i-a fost luat de romanul Marele Gatsby al lui Fitzgerald.

Marele Gatsby a deţinut locul întâi în sufletul meu multă vreme. Când mi se făcea dor de roman, îl luam de pe raft, îl deschideam la întâmplare şi citeam câteva pasaje. Devenise pur şi simplu un obicei. Nu m-a dezamăgit nici măcar o dată, nu am găsit nici o pagină plictisitoare. Era splendid. Am vrut să le spun şi altora cât e de superb, dar nu-l citise nimeni din jurul meu şi nici nu părea că ar intenţiona cineva să citească Marele Gatsby.

Nu era cel mai înţelept lucru să te apuci să-l recomanzi cuiva pe Scott Fitzgerald în anul 1968, chiar dacă gestul nu era considerat reacţionar.

Când am întâlnit, în sfârşit, pe cineva care citise Marele Gatsby, ne-am împrietenit pe loc. Îl chema Nagasawa şi era student la Facultatea de Drept din cadrul prestigioasei Tōdai[7]. Era cu doi ani mai mare decât mine şi locuia în acelaşi cămin, aşa că ne ştiam doar din vedere. Într-o zi stăteam pe un scaun de la cantină, la soare, şi citeam. Cel care se aşezase lângă mine m-a întrebat ce citesc.

Marele Gatsby, am răspuns.

— Îţi place? m-a întrebat.

— Este a treia oară când îl citesc din scoarţă-n scoarţă. Cu cât îl citesc mai mult, cu atât găsesc mai multe pasaje care mi se par interesante.

„Individul acesta zice că a citit Marele Gatsby de trei ori”, a spus el ca pentru sine. „Ei bine, va fi prietenul meu.”

Şi aşa ne-am împrietenit. Asta se întâmpla în octombrie.

Cu cât îl cunoşteai mai bine pe Nagasawa, cu atât ţi se părea mai ciudat. Cunoscusem şi întâlnisem o mulţime de indivizi ciudaţi în viaţa mea, dar nici unul nu era atât de straniu ca Nagasawa. Era un cititor şi mai împătimit decât mine, dar îşi făcuse o regulă din a nu pune mâna pe cărţi ale autoârilor care nu muriseră cu cel puţin treizeci de ani în urmă.

— Nu mă inspiră decât asemenea autori. Nu că nu aş avea încredere în literatura contemporană, dar nu vreau să-mi pierd timpul cu cărţi care nu au trecut prin botezul timpului. Viaţa e mult prea scurtă.

— Ce fel de cărţi vă plac, domnule Nagasawa?[8] l-am întrebat eu.

— Balzac, Dante, Joseph Conrad, Dickens, răspunse el prompt.

— Nu sunt chiar la modă.

— De aceea îi şi citesc. Dacă am citi doar ce citesc alţii, am ajunge să gândim ca toată lumea. Dar aşa ceva fac doar ţăranii şi cei din topor. Celor din lumea bună le-ar fi jenă să procedeze astfel. Ştii, Watanabe, că în căminul acesta doar noi doi suntem oameni adevăraţi? Restul sunt gunoaie.

M-a luat prin surprindere.

— De unde ştii?

— Pentru că aşa e. Ştiu. Se vede clar că suntem însemnaţi pe frunte. Şi, în plus, am citit amândoi Marele Gatsby.

Mi-am făcut un calcul rapid în minte.

— Da, dar n-au trecut decât douăzeci şi opt de ani de când a murit Scott Fitzgerald.

— Şi ce dacă? Ce contează doi ani? Scott Fitzgerald e un scriitor minunat!

Nimeni din cămin nu ştia că Nagasawa citeşte pe ascuns literatură clasică şi oricum n-ar fi contat chiar dacă ar fi ştiut cineva. Toată lumea îl considera foarte deştept. A intrat la Todai fără nici o problemă, a obţinut rezultate excelente, va da examen pentru a intra în Ministerul de Externe şi va ajunge probabi diplomat. Provine dintr-o familie foarte bună. Tatăl lui este proprietarul unui mare spital din Nagoya, fratele lui a absolvit secţia de Medicină din cadrul universităţii Todai şi într-o bună zi o să preia el activităţile spitalului. Este o familie perfectă. Nagasawa avea întotdeauna mulţi bani în buzunar şi se comporta excelent. Toată lumea îl trata cu respect şi nici măcar şeful căminului nu se încumeta să-i reproşeze ceva. Dacă Nagasawa ruga pe cineva să facă ceva, persoana respectivă făcea tot ce i se cerea.

Se pare că Nagasawa avea darul înnăscut de a atrage lumea, de a-i face pe cei din jur să-l asculte Ştia să discute cu oamenii, să cântărească dintr-o privire situaţia, să dea instrucţiuni precise şi preţioase pe care ceilalţi le luau imediat în consideraţie. Aura de deasupra capului, asemenea unui nimb de înger, stătea parcă mărturie a existenţei lui cu totul speciale. Impunea oricui o teamă respectuoasă. De aceea au fost cu toţii şocaţi când Nagasawa m-a ales pe mine ca prieten, eu care eram un individ absolut obişnuit. Acesta a şi fost motivul pentru care unii, pe care abia îi cunoşteam, mă tratau şi pe mine cu un respect deosebit. Se pare însă că nimeni nu înţelegea de ce beneficiasem tocmai eu de o asemenea alegere, dar explicaţia era foarte simplă: nu-l adulam, aşa cum făceau alţii. Mă interesa mult firea lui ciudată şi complexă, dar niciodată nu m-am arătat interesat de rezultatele pe care le obţinea, de aura lui, de viaţa lui şi probabil că aceasta era o mare noutate pentru el.

În comportament, sărea de la o extremă la alta. Uneori, chiar şi faţă de mine, era extrem de drăguţ, iar alteori, cumplit de maliţios. Putea fi la fel de bine foarte manierat sau foarte necioplit, deborda de optimism sau cădea în butoiul cu melancolie de nu-l mai recunoştea nimeni. Eu îi depistasem de la bun început toate calităţile şi defectele şi eram mirat că nu săreau în ochi şi altora. Individul trăia în propriul lui iad, unul cu totul special.

Eu am reuşit totuşi să-l văd întotdeauna într-o lumină favorabilă. Cea mai mare calitate a lui era cinstea. Nu minţea niciodată şi-şi recunoştea cu seninătate greşelile şi defectele. Nu încerca să ascundă lucrurile care l-ar fi putut pune într-o lumină nefavorabilă. În ceea ce mă priveşte, cu mine se purta fumos şi era foarte săritor. Dacă n-ar fi fost el, nu m-aş fi simţit nici pe departe atât de bine la cămin.

Cu toate acestea, nu mi-am deschis niciodată inima în faţa lui şi, din acest punct de vedere, relaţia mea cu el se afla la polul opus celei pe care o avusesem cu Kizuki. Când l-am văzut prima oară beat, chinuind o fată, mi-am propus să nu-mi deschid inima faţă de Nagasawa indiferent ce se întâmpla.

În cămin circulau câteva legende legate de Nagasawa. Potrivit uneia dintre ele, Nagasawa a mâncat odată trei melci, iar conform alteia, avea un penis mare şi s-a culcat cu mai bine de o sută de fete.

Legenda cu melcii era adevărată. Mi-a povestit el însuşi ce i s-a întâmplat.

— Am înghiţit trei melci.

— De ce naiba ai făcut aşa ceva? l-am întrebat eu.

S-a întâmplat în anul în care m-am mutat la cămin. Erau tot felul de disensiuni între boboci şi studenţii mai mari şi au ţinut din aprilie până prin septembrie. Am început să discut cu studenţii mai mari ca reprezentant al bobocilor. Erau extremişti de dreapta care voiau să pună lucrurile la punct cu săbii de kendo[9], refuzând tratativele. M-am înfuriat şi le-am spus pe şleau să termine o dată cu prostiile, să-mi facă mie ce vor şi să-i lase pe ceilalţi în pace. I-a venit unuia ideea să mă pună să înghit melci, numai ca să le arăt că sunt în stare de orice. Am fost de acord. Ticăloşii au ieşit afară, au căutat melci şi au venit cu trei bucăţi uriaşe. I-am înghiţit şi basta.

— Cum au fost?

— Cum au fost? Nu poate înţelege decât cine a trecut printr-o asemenea experienţă! Maaamă, cum alunecă pe gât şi cum fac poc în stomac! Sunt reeeeeci... şi-ţi rămâne apoi un gust în gură... Numai când îmi aduc aminte şi mă trec fiorii... Era cât pe-aci să-i vomit, dar am făcut eforturi disperate să mă abţin. Dacă i-aş fi vomitat, ar fi trebuit să-i înghit iar şi nu suportam ideea. Simţeam că o să mor, aşa că i-am ţinut bine în mine, pe toţi trei.

— Şi ce s-a întâmplat după ala?

— M-am dus în camera mea şi am băut apă sărată... câtă am suportat. Ce altceva puteam face?

— Da, aşa-i, am aprobat eu.

— De-atunci nu s-a mai luat nimeni de mine. Nici măcar cei din anii mai mari. Nu mai e nimeni în cămin care să fi putut înghiţi trei melci!

— Te cred şi eu că nu e!

Cât despre mărimea penisului, nu mi-a fost greu să aflu. Am fost amândoi la baia comună şi am văzut cu ochii mei. Era într-adevăr mare, dar oricum mi se părea exagerată povestea cu cele o sută de fete cu care se culcase.

— Poate şaptezeci şi cinci, mi-a mărturisit el. Nu mi le amintesc pe toate, dar cu siguranţă au fost cel puţin şaptezeci.

I-am spus că m-am culcat doar cu o singură fată şi Nagasawa mi-a promis că mă ia cu el data viitoare când merge la fete.

Nu l-am crezut, dar s-a ţinut de cuvânt şi zău că a fost simplu. Mult prea simplu după ce m-am ameţit.

Ne-am dus împreună la un bar din Shibuya sau Shinjuku (avea el barurile şi restaurantele favorite), am găsit o pereche de fete (lumea era plină de astfel de perechi), am băut cu ele, am stat de vorbă, ne-am dus la un hotel şi am făcut amor. Nagasawa nu spunea cine ştie ce, dar avea un fel de a vorbi care fermeca fetele, iar acestea se culcau cu el după ce se îmbătau. Cred că erau mândre să se afle în prezenţa unui băiat frumos, amabil şi deştept. Mi se pare teribil de ciudat, dar când eram cu el, parcă reuşeam şi eu să le fascinez. Nagasawa mă îndemna să le vorbesc şi fetele îmi răspundeau cu aceleaşi zâmbete admirative pe care i le adresau şi lui. Totul se datora şarmului pe care-l emana şi-l admiram mult pentru asta. În comparaţie cu el, talentul lui Kizuki de a întreţine o conversaţie îmi părea acum un simplu joc de copii. Diferenţa de ţinută era ca de la cer la pământ, dar, oricât eram de prins în mrejele lui Nagasawa, îmi era dor de Kizuki. Abia acum realizam cât fusese de sincer. El întotdeauna împărţea tot ce ştia cu Naoko şi cu mine, pe când lui Nagasawa, forţa de atracţie pe care o exercita i se părea un simplu joc. Tot în joacă se culca şi cu fetele, neluând niciodată în serios vreo legătură sentimentală.

Nu-mi prea plăcea să mă culc cu fete pe care nu le cunoşteam. Mărturisesc că era o modalitate simplă de a-mi satisface nevoile biologice şi nu mă deranja pentru moment să le îmbrăţişez, dar era cumplită senzaţia de a doua zi dimineaţa. Când mă trzeam mahmur şi o vedeam pe necunoscuta de lângă mine sforăind, mi se făcea greaţă. Camera duhnea a alcool, luminile care sclipeau în jur, patul şi perdelele aveau iz de bordel. Fata se scula, îşi căuta chiloţii şi, în timp ce-şi trăgea ciorapii, îmi spunea: „Sper că ai folosit prezervativ aseară. E cea mai proastă perioadă a mea”. Apoi se aşeza în faţa iglinzii, bombănea că o doare capul şi se enerva pe machiaj, îşi dădea din nou cu ruj şi îşi lipea genele false. Asemenea gesturi îmi displăceau teribil. Aş fi preferat să nu-mi petrec o noapte întreagă cu asemenea fete, dar nu puteam trage semnalul la miezul nopţii, întrerupând aventura (ar fi fost imposibil şi din punct de vedere fizic), aşa că trebuia să rabd până dimineaţa şi să mă întorc la cămin dezamăgit şi scârbit. Soarele sclipea orbitor, aveam gura punga şi capul îmi părea că nu-mi aparţine.

După trei sau patru asemenea experienţe, l-am întrebat pe Nagasawa:

— Nu ţi se pare lipsit de orice haz să te mai culci cu fete necunoscute din moment ce ai deja vreo şaptezeci la activ?

— Dacă ţi se par fără rost asemenea aventuri asta dovedeşte că eşti un individ cu mult bun-simţ Felicitări! Nu ai nimic de câştigat dacă te culci cu femei necunoscute, una după alta. Nu faci decât să te epuizezi fizic şi să-ţi fie silă de tine însuţi. Am şi eu aceeaşi senzaţie.

— Atunci de ce naiba mai continui?

— Mi-e foarte greu să-ţi explic. Ştii ce spunea Dostoievski despre jocurile de noroc, nu? Aşa şi eu. Când te împresoară nenumărate posibilităţi, cel mă greu lucru este să închizi ochii şi să-ţi bagi capul în nisip ca struţul, înţelegi ce vreau să spun?

— Oarecum.

— Păi, vine seara, fetele ies la plimbare în oraş. Apoi merg să bea. Ele par în căutare de ceva şi eu le pot oferi ceea ce caută. E foarte simplu, nu? E ca şi când ai deschide robinetul şi ai bea apă. Pur şi simplu. Până să-ţi dai seama, le-am dat pe spate, şi ele, de fapt, tocmai asta voiau. Aşa ceva înţeleg eu prin „posibilitate” şi posibilităţi sunt peste tot îi jurul tău. Poţi să închizi ochii şi să le ignori? Dacă ai ocazia să foloseşti o asemenea posibilitate, poţi să nu o iei în seamă?

— Eu nu prea ştiu, pentru că nu am fost pus îi asemenea situaţii, i-am spus, zâmbind. N-am nici cea mai vagă idee.

— Într-un anume fel, eşti un fericit.

Poate tocmai pentru că era afemeiat locuia Nagasawa la cămin. Altfel nu-mi explic de ce stătea aici când dispunea de posibilităţi financiare nelimitate. Presupun că tatăl lui l-a forţat să stea cei patru ani de studenţii în cămin, de teamă să nu se ţină numai de prostii o dată ce se trezea în Tokyo. Pe Nagasawa însă nu-l deranjau viaţa de cămin şi cele câteva reguli pe care trebuia să le respecte. El obţinea permisiunea să lipsească din cămin ori de câte ori avea chef şi pleca la vâtoare de fete sau îşi petrecea noaptea acasă la prietena lui. Biletele de favoare erau destul de greu de obţinut, dar pentru el nu constituiau o problemă şi nici pentru mine, atâta vreme cât le solicita el.

Kagasawa avea o iubită de când intrase la facultate. O chema Hatsumi şi era de aceeaşi vârstă cu el. Am întâlnit-o de câteva ori şi mi-a plăcut foarte mult fata. Nu era o frumuseţe care să-ţi taie respiraţia. De fapt, când am cunoscut-o, nu m-a impresionat cu nimic şi chiar mă gândeam cum de n-a reuşit Nagasawa să pună mâna pe o fată mai ca lumea. Stând de vorbă cu ea, a început să-mi placă. Era liniştită, inteligentă, nostimă, atentă cu cei din jur şi se îmbrăca cu foarte mult bun-gust. Îmi plăcea atât de mult, încât mă gândeam că dacă aş avea o prietenă ca ea, nu mi-aş mai pierde nopţile cu tot felul de uşuratice. Şi ea mă plăcea şi s-a străduit din răsputeri să-mi găsească o colegă cu care să mă cupleze şi să ieşim în patru, dar am refuzat-o de lecare dată, nevrând să repet greşeala pe care o făcusem în trecut. Ea urma un colegiu renumit şi erau numai fete de bogătaşi acolo, aşa că era puţin probabil să mă simt bine în prezenţa vreuneia dintre ele şi să fiu capabil să port şi o conversaţie ca lumea.

Hatsumi bănuia că Nagasawa îşi mai face de cap, că se culcă şi cu alte fete, dar nu se plângea. Era îndrăgostită de el până peste urechi şi nu îi reproşa niciodată nimic.

— Eu nu merit o fată ca Hatsumi, mi-a spus Nagasawa odată.

Nici nu o merita, gândii eu.

În iarna aceea mi-am luat o slujbă cu jumătate de normă la un magazin de discuri din Shinjuku. Nu mă plăteau prea grozav, dar munca era simplă păzeam magazinul trei seri pe săptămână – şi în convenea. Puteam să cumpăr şi discuri la preţ redius. De Crăciun, de exemplu, i-am cumpărat lui Naoko discul cu Henry Mancini care conţinea şi melodia ei favorită: Dear Heart.

L-am împachetat eu însumi şi l-am legat cu o fundă roşie. Ea mi-a dat drept cadou o pereche de mănuşi din lână, cu un deget, pe care le tricotase ea însăşi. Degetele erau puţin cam scurte dar mănuşile îmi ţineau de cald.

— A, te rog să mă ierţi. Sunt tare nepricepută spuse ea înroşindu-se.

— Sunt bune, stai liniştită. Uite că-mi vin bine am încercat eu să o conving.

— Cel puţin nu va mai trebui să mergi cu mâinile în buzunare, zise Naoko.

Naoko nu s-a dus la Kobe în vacanţa aceea. Eu trebuit să lucrez la magazin până în ultima zi anului, aşa că am rămas şi eu la Tokyo. Nu aveam nimic interesant de făcut în Kobe şi nici nu exista vreo persoană anume pe care să doresc să o întâlnesc. Deoarece cantina de la cămin era închisă de Anul Nou, m-am dus la Naoko. Am prăjit amândoi mochi[10] şi am preparat zoni[11].

În lunile ianuarie şi februarie 1969 s-au petrecut o sumedenie de lucruri.

La sfârşitul lunii ianuarie, Cavaleristul a căzut la pat cu febră foarte mare, aproape patruzeci de grade şi de aceea a trebuit să contramandez întâlnirea cu Naoko. Pusesem cu greu mâna pe două bilete gratuite la un concert şi o invitasem pe Naoko. Ea abia aştepta să meargă la concert, mai cu seamă că se cânta Simfonia a IV-a de Brahms, pe care o iubea nespus. Din pricina Cavaleristului care se perpelea în pat, gata parcă să-şi dea sufletul, nu m-am îndurat să plec din cămin şi nici n-am găsit alt fraier care să vrea să aibă grijă de el. Am cumpărat gheaţă şi am băgat-o în pungi de plastic pe care i le-am ţinut pe frunte. I-am şters de transpiraţia cu prosoape umede, i-am luat temperatura din oră-n oră şi i-am schimbat cămaşa. Febra nu i-a scăzut deloc în ziua aceea, dar a doua zi dimineaţa a sărit din pat şi s-a apucat de gimnastica lui cretină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi-a luat temperatura şi avea 36 cu 2. Îmi era greu să cred că e o fiinţă normală.

— Ciudat, spuse Cavaleristul. N-am avut febră în viaţa mea.

Mi s-a adresat pe un ton de parcă eu eram de vină că făcuse febră.

— Dar ai avut acum, i-am spus eu înfuriat, arătându-i cele două bilete pe care le pierdusem.

— Bine că erau invitaţii şi n-ai dat bani pe ele! încercă el să mă consoleze.

Îmi venea să-i arunc radioul pe fereastră, dar pentru că mă durea capul, m-am culcat din nou. În luna februarie a nins de câteva ori. Spre sfârşitul lunii, m-am certat cu unul dintre dintr-un an mai mare, care locuia la acelaşi etaj cu mine, şi până la urmă i-am dat un pumn. Individul s-a lovit cu capul de un zid de beton, dar, din fericire, n-a păţit nimic şi Nagasawa a aplanat scandalul. Şeful căminului m-a chemat să-mi atragă atenţia să mă comport civilizat pe viitor. Din momentul acela nu m-am mai simţit bine în cămin. A venit primăvara, anul şcolar s-a terminat[12], dar, din păcate, am pierdut câteva credite, iar rezultatele mele nu au fost prea grozave: majoritatea de C şi doar câţiva B[13]. Naoko a obţinut note mult mai bune şi nu a ratat nici un examen, intrând cu brio în anul II.

S-a dus un an...

Pe la jumătatea lunii aprilie, Naoko a împlinit douăzeci de ani. Eu eram născut în noiembrie, aşa că ea era cu şapte luni mai mare decât mine.

Mi se părea ciudat că Naoko împlineşte douăzeci de ani, vârsta aceasta nu-mi spunea nimic. Eu aveam senzaţia că şi pentru Naoko, şi pentru mine ar fi fost mai bine să ne întoarcem la perioada dintre optsprezece şi nouăsprezece ani. După optsprezece ani venea nouăsprezece ani şi după nouăsprezece ar fi trebuit să vină iar optsprezece... aşa mi-ar fi plăcut, dar Naoko a împlinit douăzeci. Ce să-i faci? Şi eu voi împlini douăzeci la toamnă. Doar Kizuki rămânea al vârsta de şaptesprezece ani.

De ziua lui Naoko a plouat. După ore, am cumpărat un tort de la o cofetărie din apropierea facultăţii, m-am urcat în tren şi m-am dus la ea acasă. Pentru că împlinea o vârstă atât de importantă, voiam să o sărbătorim cumva. Probabil că şi eu mi-aş f dorit acelaşi lucru dacă aş fi fost în locul ei. Era trist să-ţi petreci o asemenea zi de unul singur. Trenul a fost aglomerat şi, pe deasupra, m-a şi zgâlţâit bine aşa că în momentul în care am ajuns la Naoko tortul arăta precum vestigiile Coloseumului. Am reuşit totuşi să înfig în el cele douăzeci de lumânări pe care le adusesem, le-am aprins, am tras perdelele am stins luminile şi atmosfera părea într-adevăr de sărbătoare. Naoko a deschis o sticlă de vin, am băut am mâncat tort şi am luat o cină frugală.

— Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi se pare o prostie să împlineşti douăzeci de ani. Eu nu sunt pregătită. Mă simt tare ciudat... de parcă m-ar împing cineva de la spate.

— Eu mai am şapte luni în faţă, aşa că am timp să mă pregătesc sufleteşte, i-am spus, râzând.

— Ce norocos eşti! Ai doar nouăsprezece ani, zis Naoko cu oarecare regret în glas.

În timpul cinei i-am povestit lui Naoko despre noul pulover al Cavaleristului. Până atunci avusese doar unul bleumarin, de uniformă. Era un mare eveniment că şi-a cumpărat pulover nou. Puloverul în sine era frumos, roşu cu negru, cu o căprioară tricotată pe piept, dar pe el arăta ciudat şi toată lumea pufnea în râs când îl vedea îmbrăcat astfel. E nu înţelegea de ce râde lumea de el.

— Wa-wat-watanabe, de ce râd toţi de mine? Am ceva ciudat? Am vreun semn pe frunte? mă întrebă el când s-a nimerit să stea lângă mine la cantină.

— Nu, nu ai nimic, i-am răspuns, făcând eforturi să nu izbucnesc în râs. Ce pulover frumos ţi-ai luat!

— Mulţumesc, spuse el, cu un zâmbet satisfăcut pe chip.

Lui Naoko i-a plăcut povestea.

— Trebuie să-l cunosc şi eu, să-l întâlnesc măcar iată, zise ea.

— Imposibil, i-am răspuns. Nu o să te poţi stăpâni să nu râzi.

— Crezi?

— Pun pariu. Eu îl văd în fiecare zi şi tot îmi e greu uneori să mă abţin.

După ce-am terminat de mâncat, am strâns masa, ne-am aşezat pe jos, am ascultat muzică şi am băut vinul care mai rămăsese. Ea a băut două pahare până am terminat eu unul.

Naoko a fost neobişnuit de vorbăreaţă în seara aceea. Mi-a vorbit despre copilăria ei, despre şcoală, zespre familie, povestindu-mi totul, până în cele mai mici amănunte. M-a uimit memoria ei. Am stat şi am ascultat, cu senzaţia că ceva nu e totuşi în regulă în felul în care povesteşte. Totul mi s-a părut ciudat, parcă nenatural. Fiecare poveste urma un fir aparte, iar legătura cu următoarea era ciudată. Istorioara A devenea pe nesimţite B, iar B se transforma în C şi a continuat în felul acesta la nesfârşit. La început, am aprobat-o din cap sau mârâiam ceva, dar până la urmă am renunţat. Am pus o placă la pick-up, s-a terminat, am ridicat acul, am pus alta şi când s-au terminat toate, am luat-o de la capăt. Avea doar şase discuri în total. Ciclul a început cu Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band şi s-a sfârşit cu Waltz for Debbie al lui Bill Evans. Ploaia bătea în fereastră. Timpul trecea greu. Naoko continua să vorbească de una singură.

Nenatural în felul de a vorbi al lui Naoko era faptul că îşi căuta cu grijă cuvintele ca să evite anumite lucruri sau nume. Unul dintre acestea era, bineînţeles, Kizuki. Dar nu numai el. Cu toate că-mi era clar că e hotărâtă să ocolească unele subiecte vorbea neîncetat, povestind lucruri plicticoase. Nu o mai auzisem niciodată vorbind cu atâta foc, aşa că am lăsat-o să vorbească.

Când am văzut că s-a făcut ora unsprezece, am început să dau semne de plecare. Naoko vorbise făre încetare timp de patru ore. Îmi era teamă că o să pierd ultimul tren şi nu primisem bilet de voie ca sa lipsesc peste noapte. Am profitat de un moment de tăcere din partea ei şi am intervenit.

— Ar cam fi momentul să plec. Aş vrea să prind ultimul tren, i-am spus eu, uitându-mă la ceas.

Se pare că vorbele mele n-au ajuns la urechile lui Naoko şi chiar dacă au ajuns, nu le-a perceput. A tăcut o clipă şi apoi şi-a văzut iar de poveştile ei. M-am resemnat, căutându-mi o poziţie mai comoda şi am băut vinul care mai rămăsese în cea de a doua sticlă. Socoteam că e mai bine să o las să vorbească şi să spună tot ce are de spus. Am decis să nu mă mai sinchisesc de ultimul tren şi de săritul porţi căminului.

Povestea lui Naoko n-a mai continuat multă vreme. Nici nu mi-am dat seama când s-a oprit din vorbit. Undeva i s-a rupt firul. Parcă ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu putea. Vorbele i s-au evaporat pur şi simplu, probabil din pricina mea. Poate că ceea ce îi spusesem înainte a ajuns în sfârşit la urechile ei şi mesajul a fost decodificat. Timpul necesar pentru a înţelege cuvintele mele i-a răpit energia să-şi continue povestea, energie care o stăpânise atâta vreme. A deschis uşor gura şi m-a privit fix. Arăta ca un aparat care fusese scos din priză în timp ce funcţiona. Ochii i s-au înceţoşat, lăsând impresia că sunt acoperiţi cu o membrană subţire, translucidă.

— Scuză-mă că te-am întrerupt, am spus eu. S-a făcut târziu şi...

O lacrimă mare i s-a desprins din ochi, i-a alunecat în jos pe obraz şi a căzut cu zgomot pe învelitoarea discului. O dată ce prima lacrimă şi-a croit drum, restul s-au revărsat nestăvilite. Naoko şi-a pus ambele palme pe duşumea, s-a aplecat puţin în faţă şi a început să plângă cu sughiţuri, poziţia ei aducând cu cea a unei persoane care pare că-şi dă duhul vomitând. N-am mai văzut în viaţa mea pe cineva plângând în halul acesta. Am întins mâna şi am atins-o, uşor, pe umeri. Umerii ei tremurau ca varga. Am luat-o apoi, instinctiv, în braţe. Cămaşa mi s-a umezit – apoi s-a udat leoarcă – de la lacrimi şi de la respiraţia ei fierbinte. Degetele ei – toate zece – au început brusc să se mişte pe spatele meu. Parcă erau în căutarea unui obiect, a unui „ceva” care fusese întotdeauna acolo. Am ţinut-o doar cu stânga, iar cu dreapta am început să o mângâi pe păr. Era drept şi moale. Aşteptam nemişcat să înceteze cu plânsul. Am tot aşteptat, dar nu se mai oprea.

În noaptea aceea m-am culcat cu Naoko. Nu-mi dau seama nici măcar acum dacă am procedat bine. Au trecut aproape douăzeci de ani şi tot nu ştiu. Poate n-am să ştiu niciodată. Atunci nu prea am avut de ales. Naoko era cumplit de tulburată şi de agitată şi îmi era clar că aşteaptă de la mine un gest care să o liniştească. Am stins lumina şi i-am scos, cât am putut de încet, unul câte unul, toate lucrurile de pe ea. Apoi m-am dezbrăcat şi eu şi am luat-o în braţe. Era o noapte călduţă de aprilie şi nu ne-a fost frig, aşa îmbrăţişaţi. Ne-am mângâiat, pe întuneric, fără să scoatem o vorbă. Am sărutat-o şi i-am cuprins sânii. Ea mi-a luat penisul în mână. Se excitase şi parcă mă invita să intru.

Cu toate acestea, când am intrat, s-a chircit de durere. Am întrebat-o dacă este prima oară când se culcă cu un bărbat şi a dat afirmativ din cap. Nu mai înţelegeam nimic. Crezusem că o făcuse cu Kizuki cât au fost împreună. Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor, uşor, încercând să amân momentul culminant... În cele din urmă, braţele ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată.

După ce s-a sfârşit totul, am întrebat-o pe Naoko de ce nu se culcase cu Kizuki. N-ar fi trebuit să întreb aşa ceva. Nici n-am apucat să-mi termin întrebarea, că şi-a luat braţele de pe mine şi a început plângă înăbuşit. Am scos aşternutul din dulap şi am învelit-o. Am fumat o ţigară, privind pe fereastră ploaia neîntreruptă de aprilie.

Ploaia s-a oprit spre dimineaţă. Naoko dormea cu spatele la mine... sau poate nu dormise deloc. Fie că dormea, fie că era trează, cuvintele dispăruseră de pe buzele ei şi trupul era ţeapăn de parcă îngheţase. Am încercat de câteva ori să-i vorbesc, dar n-am primit nici un răspuns. Am rămas multă vreme cu privirile aţintite pe umerii ei goi, dar până la urmă mi-am pierdut orice speranţă şi m-am decis să mă scol.

Pe jos rămăseseră de cu seară discuri, învelitorile lor, paharele, sticlele goale de vin şi scrumiera. Pe masă trona jumătate din tortul deformat pe care-l adusesem. Privindu-le, aveam senzaţia că timpul s-a oprit în loc. Am luat lucrurile de pe jos şi am băut două pahare de apă de la chiuvetă. Pe birou se aflau un dicţionar şi un tabel cu verbele franţuzeşti. Pe peretele din faţa biroului atârna un calendar alb, neilustrat. Nu era nici o însemnare pe el.

Mi-am luat hainele de pe jos şi m-am îmbrăcat. Pieptul cămăşii era încă umed şi rece. Mirosea a Naoko. Pe carneţelul de pe birou i-am scris: „Aş vrea să stau de vorbă cu tine după ce te linişteşti. Te rog dă-mi un telefon cât mai curând. La mulţi ani!” I-am mai privit o dată umerii, am ieşit din cameră şi arc închis uşa, încet.

A trecut o săptămână fără să primesc nici un telefon. În casa în care locuia Naoko nu avea cine sa mi-o dea la telefon, aşa că duminică dimineaţă am luat trenul spre Kokubunji. Nu am găsit-o, iar numele dispăruse de pe uşă. Ferestrele erau închise şi jaluzelele trase. Proprietarul mi-a spus că Naoko se mutase cu trei zile în urmă, dar habar nu avea unde o apucase.

M-am întors la cămin şi i-am scris o scrisoare lungă pe care i-am trimis-o acasă la părinţi, la Kobe. Mă gândeam că oriunde s-ar fi mutat, părinţii ei îi vor trimite scrisoarea.

I-am mărturisit cinstit ce simţeam. Erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam şi chiar dacă îmi dădeam silinţa, probabil că-mi va trebui mult timp să înţeleg. Am precizat că nu ştiam unde voi fi la vremea la care le voi înţelege, dar acum nu-i pot face nici o promisiune, nu-i pot cere nimic, nu sunt capabil să aştern cuvinte frumoase pe hârtie, în primul şi în primul rând ne cunoaştem prea puţin unul pe celălalt, dar dacă îmi va acorda suficient timp, îmi voi da silinţa să fac în aşa fel încât a doua oară când ne vom întâlni să ne simţim mai bine. I-am scris că vreau să o mai întâlnesc şi să stăm de vorbă pe îndelete. De când l-am pierdut pe Kizuki, n-am mai avut pe nimeni altcineva în faţa căruia să-mi pot deschide inima şi presupuneam că la fel i s-a întâmplat şi ei. Probabil că noi doi aveam nevoie unul de altul mai mult decât ne-am fi imaginat şi poate de aceea relaţia noastră a luat o asemenea întorsătură neplăcută. I-am mărturisit că poate n-ar fi trebuit să fac ceea ce am făcut, dar atunci aşa crezusem de cuviinţă şi, oricum, ceea ce am simţit pentru ea nu mai simţisem niciodată pentru nimeni altcineva. O rugam să-mi răspundă, să-mi scrie orice, numai să ştiu de ea.

Nu am primit nici un răspuns. Ceva se rupsese în mine şi nimic nu a mai putut umple golul. Mă simţit ciudat de uşor, iar sunetele din jur răsunau ca nişte ecouri sparte. Am început să merg cu regularitate la şcoală şi să particip la toate cursurile. Acestea erau plictisitoare, cu colegii nu vorbeam, dar nu aveam altă soluţie. M-am aşezat de bună voie în primul rând, nu scoteam un cuvânt, mâncăm singur, eram tot timpul singur şi m-am lăsat de fumat.

La sfârşitul lunii mai s-a intrat în grevă. Toa lumea era nemulţumită de dezorganizarea din făcultăţi. „Jos cu facultăţile!”, se striga. Bun, jos cu ei îmi ziceam eu. Călcaţi-le în picioare! Faceţi-le bucăţele! Mie nu-mi pasă. Îmi trag şi eu sufletul şi mai fac şi ce-mi place. Sunt pregătit pentru orice şi la nevoie dau şi o mână de ajutor. Hai! Daţi-i drumu!

Din pricina blocadei din campus şi a suspendării cursurilor, am început să lucrez la o agenţie de transport. Stăteam în stânga şoferului[14] şi ajutam la încărcarea şi descărcarea camioanelor. La început mi s-părut foarte greu, mă durea tot trupul, dimineaţa abia reuşeam să mă scol, dar pentru că leafa era bună şi făceam mişcare, nu am renunţat. În plus simţeam că-mi umplu golul din suflet. Lucram cinci zile pe săptămână la agenţia de transport şi trei nopţi pe săptămână păzeam magazinul de discuri. În serile în care nu lucram, stăteam la mine în cameră, beam whisky şi citeam. Cavaleristul nu se atingea de băuturi alcoolice şi nici măcar nu suporta mirosul. De câte ori mă vedea trântit pe pat cu sticla în mână, strâmba din nas şi se văicărea că nu poate învăţa. Mă trimitea întotdeauna să beau afară.

— Ieşi tu! ţipam eu.

— Dar ştii că re-reg-regulamentul nu-ţi permite să b-b-bei în cămin, nu? îmi spunea.

— Ieşi tu! repetam eu.

Când mă vedea nervos, nu mai zicea nimic, dar pentru că apuca să-mi strice dispoziţia, ieşeam pe acoperiş ca să beau acolo, de unul singur.

În iunie, i-am mai scris o scrisoare lungă lui Naoko, trimiţând-o tot la Kobe. Conţinutul era, a linii mari, asemănător cu cel din scrisoarea anterioară. La sfârşit îi scriam că îmi este îngrozitor de greu să tot aştept de la ea scrisori care nu vin şi că nu voiam decât să ştiu dacă am supărat-o cu ceva. În clipa în care am pus scrisoarea la cutie, am avut senzaţia că golul din sufletul meu creşte.

Tot în iunie am ieşit cu Nagasawa la agăţat fete de două ori. A fost foarte simplu. Prima fată a făcu pe nebuna când am ajuns cu ea la hotel şi am vrut să o dezbrac, dar când am scos cartea să citesc şi n-am mai băgat-o în seamă, a venit şi s-a cuibărit lângă mine. Cea de-a doua, după ce-am făcut amor cu ea, a vrut să ştie o mulţime de lucruri despre mine: cu câte fete m-am culcat, de unde sunt, ce facultate urmez, ce fel de muzică îmi place, dacă am romanele lui Osamu Dazai[15], unde mi-ar plăcea să merg dacă aş putea călători, dacă sunt de părere că sfârcurile ei sunt prea mari în comparaţie cu ale fete. I-am răspuns calm la întrebări şi apoi ne-am culcat. A doua zi dimineaţa a vrut să luăm micul dejun împreună şi iar m-a sâcâit cu tot felul de întrebări, după ce că ouăle, pâinea prăjită şi chiftaua de la ceainăria în care am intrat n-aveau nici un gust. M-a întrebat cu ce se ocupa tatăl meu, dacă am avut note bune la liceu, în ce lună m-am născut, dacă am mâncat vreodată broaşte etc. Mă durea capul pur şi simplu, aşa că, de îndată ce-am terminat de mâncat, i-am spus că trebuie să plec la muncă.

— Nu ne mai întâlnim? m-a întrebat ea cu o privire languroasă.

— O să ne mai întâlnim, i-am răspuns, întorcându-i spatele.

Pe drum am ajuns să mă întreb ce naiba fac, ce naiba se întâmplă şi îmi era pur şi simplu silă de mine. N-ar trebui să fac aşa ceva, îmi spuneam, şi totuşi... nu aveam de ales. Trupul meu tânjea după femei, dar ori de câte ori mă culcam cu asemenea fete, mă gândeam la Naoko, la pielea ei albă în întunericul camerei, la suspinele ei, la răpăitul ploii. Şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât simţeam o nevoie mai acută să mă culc cu femei. Îmi luam sticla cu whisky, mergeam pe acoperiş şi de fiecare dată mă întrebam ce se va alege de mine.

La sfârşitul lunii iulie am primit o scrisoare scurtă de la Naoko.

Te rog să mă ierţi că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar încearcă să mă înţelegi. Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin şi să mă simt capabilă să scriu. Am început scrisoarea aceasta de cel puţin zece ori. În vine foarte greu să scriu scrisori.

Încep cu concluzia. Am decis să-mi întrerup studiile un an de zile. Deocamdată aşa am hotărât, dar am o vagă bănuială că nu am să mă mai întorc niciodată la facultate. Poate o să te mire, dar de fapt, cochetez cu ideea aceasta de multă vreme. Am vrut să-ţi spun şi ţie de multe ori, dar nu m-am simţit capabilă să abordez problema, îmi era frică şi să rostesc cuvintele.

Te rog să nu pui lucrurile la suflet. Orice s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat, rezultatul ar fi fost oricum acelaşi. Poate nu-i frumos ce spun eu acum şi n-aş vrea să te jignesc, dar ceea ce vreau sa subliniez este faptul că îmi doresc să nu te consider vinovat pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Mă priveşte pe mine şi numai pe mine. Aproape un an de zile am tot amânat şi-am amânat, şi până la urmă ţie ţi-am creat neplăceri. Gata, s-a terminat! Toate au o limită. După ce am plecat din apartamentul din Kokubunji m-am întors acasă la părinţi, în Kobe şi o vreme am tot mers pe la spital. Doctorul mi-a spus că există un sanatoriu care ar fi foarte bun pentru mine, undeva în munţii din preajma oraşului Kyoto. Nu este vorba, de fapt, de un spital propriu-zis, ci un fel de sanatoriu cu un program mai lejer. Amănunte îţi mai scriu cu alt prilej. Acum nu mă simt în stare. Nu încă. Am nevoie de linişte, trebuie să-mi odihnesc nervii într-un loc izolat de lume.

Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru că ai stat prin preajma mea un an de zile. Te rog să crezi măcar atât dacă altceva nu vrei să crezi. Nu mi-ai făcut nici un rău, eu mi l-am făcut singură. Zău că asta e părerea mea.

Încă nu sunt pregătită să te întâlnesc. Nu că n-aş vrea, dar pur şi simplu nu sunt pregătită. Când o să consider că sunt, îţi voi scrie imediat. Cred că atunci am putea să ne cunoaştem mai bine. Presupun că ăasta ar trebui să facem, să ne cunoaştem mai bine.

La revedere.

Am citit şi recitit scrisoarea de sute de ori şi de câte ori o citeam, simţeam aceeaşi tristeţe profundă care mă învăluia ori de câte ori Naoko mă privea fix în ochi. Nu aveam unde să închid o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine. O simţeam, dar nu avea gură să vorbească.

Îmi petreceam sâmbetele seara în holul căminului. Nu mai speram că va suna telefonul pentru mine, dar nu eram capabil să mă mişc de acolo. Deschideam televizorul şi mă prefăceam că mă uit la meciul de baseball, dar tăiam spaţiul dintre mine şi tlevizor în două, cu gândurile hoinărind, apoi fiecare jumătate iar în două, şi îl fracţionam tot aşa până reuşeam să-l cuprind în mână.

La ora zece închideam televizorul, mă întorceam în cameră şi mă culcam.

Pe la sfârşitul lunii, Cavaleristul mi-a adus un borcan de nes, cu găuri în capac, cu câteva firicele de iarbă şi un pic de apă. În el se afla un licurici. Pentru că era încă lumină, insecta arăta ca un gândăcel de apă negru, dar Cavaleristul a încercat să mă convingă de faptul că era un licurici autentic. Nu aveam nici un motiv să-l contrazic, aşa că l-am lăsat în pace. Licuriciul părea cam adormit, dar cu toate acestea făcea parcă eforturi disperate să se caţere pe creţii alunecoşi ai borcanului şi cădea mereu înapoi.

— L-am găsit în curte.

— În curtea căminului? am întrebat eu, mirat.

— Bineînţeles. Ştii hotelul de a-al-alături? Acolo se practică lansarea licuricilor pentru oaspeţi. Acesta, bietul de el, s-a rătăcit pe la noi, zise Cavaleristul în timp ce-şi îndesa haine şi caiete în sacoşa lui neagră, marca Boston.

Trecuseră deja câteva săptămâni de când începuse vacanţa de vară şi în cămin mai eram doar noi doi. Nu aveam chef să mă întorc acasă, la Kobe, şi de fapt, voiam să-mi continuu şi serviciul, iar Cavaleristul avusese practică. Acum i se terminase practica şi pleca acasă, la Yamanashi.

— Ai putea să-i dai licuriciul prietenei tale. Sunt convins că o să se bucure, a spus el.

— Mulţumesc, i-am răspuns.

Era o tăcere mormântală în cămin. Steagul fusese coborât şi în cantină se vedea lumină. Deoarece nu prea era nimeni prin cămin, mai funcţionau doar becurile de pe partea stângă, dar mirosul de mâncare ajungea până la mine. De data aceasta mirosea a tocană.

Am luat borcanul şi m-am dus pe acoperiş. Nu mai era nici picior de om acolo. Cineva îşi uitase pe frânghia de rufe o cămaşă albă care fâlfâia în bătaie brizei de seară ca o foaie de ceapă. Am urcat pe scara de fier ca să ajung în vârful acoperişului, unde se afla conducta de apă a căminului. Conducta cilindrică mai păstra ceva din căldura acumulată peste zi M-am aşezat pe ea, m-am prins de balustradă şi luna albă, aproape plină, mi-a atras privirile, în dreapta străluceau luminile cartierului Shinjuku, în stânga cele din Ikebukuro. Farurile maşinilor se revărsau îi şuvoaie strălucitoare, iar zumzetul permanent fu, la un moment dat, dominat de un zgomot ce părea că atârnă asemenea unui nor deasupra oraşului.

Licuriciul din borcan sclipea palid. Licuricii pe care-i văzusem ultima oară, de mult, sclipeau puternic în întunericul nopţii de vară şi aceasta era imaginea mea despre licurici.

Licuriciul meu era probabil pe punctul de a-şi da sufletul. Am scuturat borcanul de câteva ori şi licuriciul s-a lovit de pereţi, încercând să zboare, dar sclipirea era tot ştearsă.

Încercam să-mi aduc aminte când am văzut licurici ultima oară. Oare unde naiba s-a întâmplat? Îmi aminteam perfect peisajul, dar nu-mi puteam amint exact locul şi timpul. Aveam în urechi şi acum susurul apei şi parcă vedeam mânerul în formă de sferă, care închidea şi deschidea bătrânul stăvilar. Era totuşi un râu mic pe care iarba de pe mal îl ascundea aproape complet. Era atât de întuneric, încât în clipa în care am stins lanterna, nu mi-am mai văzut nici propriile picioare. Spectacolul ce mi s-a oferit privirilor a fost de-a dreptul feeric: sute de licurici au ţâşnit deasupra apei, sclipind ca o ploaie de scântei.

Am închis ochii şi m-am lăsat furat de valul amintirilor, de acea noapte întunecată. Auzeam vântul mai clar ca oricând. Sufla pe lângă mine, lăsând rarcă dâre strălucitoare în urma lui. Am deschis ochii şi am constatat că noaptea începea să-şi intre pe deplin în drepturi.

Am ridicat capacul borcanului, am scos licuriciul şi l-am pus pe marginea conductei de apă care nu depăşea acolo dimensiunea de trei centimetri. Licurciul nu părea să conştientizeze schimbarea. Pe când s-a împleticit în jurul unui nit, încercând să-l ocolească, şi-a prins un picioruş într-o crustă veche ie vopsea. A pornit apoi spre dreapta şi după ce s-a convins că drumul era blocat, a luat-o înapoi, spre stânga. Până la urmă, cu eforturi disperate, s-a căţărat până în vârful nitului şi a stat chircit acolo de parcă rămăsese fără suflare. Multă vreme nu s-a mişcat deloc.

Cu mâna pe balustradă, am rămas cu privirile aţintite pe licurici, studiindu-l îndeaproape. Nici licuriciul, nici eu nu ne-am mişcat multă vreme. În jurul nostru, doar vântul scutura frunzele de keyaki, în întuneric.

Am aşteptat o veşnicie.

Licuriciul şi-a luat zborul brusc. Şi-a întins aripile ca şi când i-ar fi venit deodată o idee şi a trecut peste balustradă, plutind în beznă. A descris, rapid, cu aripioarele, un arc de cerc care-mi sugera intenţia lui de a aduce timpul înapoi. A planat puţin pe loc de parcă ar fi vrut să vadă linia trasată de aripioare în bătaia vântului şi apoi a zburat spre est.

Urmele sclipirii lăsate de licurici mi-au rămas în suflet încă multă vreme după ce acesta dispăruse. Cu ochii închişi, vedeam încă acea luminiţă palidă a unui suflet pierdut în bezna nopţii.

Am întins mâna de câteva ori, dar n-am atins nimic. Luminiţa pierise undeva, dincolo de vârfurile degetelor mele.

Capitolul al patrulea

În timpul vacanţei de vară, universitatea a chemat trupele de ordine pentru a dărâma baricadele, iar studenţii dinăuntru au fost arestaţi. Nimic deosebit atâta vreme cât toate universităţile se aflau în aceeaşi situaţie. Universitatea noastră nu s-a desfiinţat. Se investise mult capital şi nu avea cum să se dizolve cu una, cu două, numai pentru că nişte student furioşi ar fi cerut lucrul acesta. De fapt, nici măcar studenţii grevişti nu doreau aşa ceva. Ei solicitau doar restructurarea facultăţilor şi luarea de măsuri şi iniţiative care să conducă la o mai bună desfăşurare a activităţii. Pe mine mă lăsau rece iniţiativele lor şi de aceea nu m-a afectat câtuşi de puţin înăbuşirea grevei.

Când m-am dus în septembrie la facultate, mă aşteptam să găsesc numai ruine, dar clădirile erau la locul lor, neatinse. Bibliotecile nu fuseseră jefuite, sălile profesorilor şi clasele fuseseră cruţate de distrugeri, iar birourile administrative studenţeşti scăpaseră de incendieri. Am rămas trăsnit. Ce naiba făcuseră greviştii aceia?

Cursurile s-au reluat, e adevărat, sub supravegherea trupelor de ordine şi cei care au ocupat primele rânduri în amfiteatre au fost chiar conducătorii grevei. S-au aşezat în bănci de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, îşi luau notiţe şi răspundeau „prezent” când se striga catalogul. Mi s-a părut cumplit de straniu: votul greviştilor nu fusese încă anulat şi nici nu s-a anunţat oficial încetarea grevei. Singurul lucru care s-a întâmplat, de fapt, a fost chemarea trupelor de ordine, ceea ce a atras după sine dărâmarea baricadelor, dar greva ar fi trebuit să continue în principiu. Când s-a supus moţiunea adunării, ticăloşii n-au făcut decât să-i denunţe, fără nici o remuşcare, pe studenţii spărgători de grevă, aruncându-le vorbe de ocară şi înscenând chiar şedinţe judiciare. Curios să aflu ce era în capul liderilor, i-am întrebat pe câţiva dintre ei de ce vin la cursuri în loc să continue greva, dar nu au fost capabili să mă lămurească. Nici nu aveau ce să-mi răspundă, să-mi spună. Că le era teamă să nu piardă credite din pricina prezenţei insuficiente la cursuri? Când mă gândesc că tocmai ei ceruseră restructurarea universităţii, mi se face greaţă. Asemenea ticăloşi îşi reglează vocea după cum bate vântul: ba urlă, ba vorbesc în şoaptă.

Unde eşti, Kizuki, ca să vezi în ce lume mizerabilă trăiesc? Asemenea indivizi îşi iau creditele, apoi scot nasul în lume şi pun bazele unei societăţi demne de tot dispreţul.

O vreme am participat la cursuri, refuzând să răspund la apel. Îmi dădeam perfect de bine seama că revolta mea nu va da nici un rezultat, dar simţeam că nu pot proceda altfel. Singurul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost să mă izolez de colegi. Plutea un aer de stânjeneală în clasă când profesorii strigau catalogul şi eu refuzam să răspund, dar puţin îmi păsa. Nimeni nu-mi mai adresa nici un cuvânt şi nici eu nu vorbeam cu nimeni.

În a doua săptămână a lunii septembrie am ajuns la concluzia că educaţia universitară este inutilă şi de aceea am decis să o consider doar o perioadă de luptă cu plictiseala. Deoarece nu mi-am găsit o slujbă atractivă, nu aveam nici un motiv să părăsesc facultatea, aşa că am continuat să merg la cursuri, să-mi petrec timpul liber citind în bibliotecă sau studiind diverse lucruri care mă interesau.

 Cu toate că era pe sfârşite şi cea de a doua săptămână din septembrie, Cavaleristul nu-şi făcuse încă apariţia. Eram pur şi simplu uluit. Nu era el genul de om care să chiulească de la cursuri. Pe biroul şi pe radioul lui se aşternuse un strat subţire de praf. Ceaşca din plastic, periuţa de dinţi, cutia de ceai, insecticidul – toate erau frumos aranjate pe raft.

În lipsa lui am încercat să păstrez curăţenie în cameră, obicei pe care-l deprinsesem în anul şi jumătate cât am stat împreună. Acum că nu era, nu aveam încotro: măturam în fiecare zi, ştergeam ferestrele o dată la trei zile, aeriseam aşternutul o dată pe săptămână şi-l aşteptam cu sufletul la gură să vină şi să-mi spună: „Vai, Watanabe! Ce-ai păţit? Ce frumos e în cameră!”

Cavaleristul n-a mai venit. Într-o bună zi m-am întors de la cursuri şi am constatat că bagajele lui dispăruseră toate şi că eticheta cu numele de pe uşă fusese scoasă. M-am dus la şeful căminului şi l-am întrebat ce s-a întâmplat.

— S-a retras din cămin, mi-a spus el. Vei sta singur o perioadă.

N-am putut scoate de la el motivele dispariţiei Cavaleristului. Era genul de om care nu spunea nimănui nimic şi se părea că cea mai mare bucurie a vieţii lui era aceea de a avea control asupra tuturor lucrurilor.

Aisbergul Cavaleristului a mai rămas o vreme pe perete, dar până la urmă am rupt fotografia şi am înlocuit-o cu unele înfăţişându-i pe Jim Morrison şi Miles Davis, ceea ce făcea camera mai personală. O parte din banii economisiţi i-am cheltuit pe un stereo mic, aşa că serile ascultam muzică şi puteam bea fără să mă bată nimeni la cap. Mă mai gândeam din când în când la Cavalerist, dar îmi plăcea să stau singur.

 ●

Într-o luni dimineaţa, de la ora zece până lai unsprezece şi jumătate, profesorul de la cursul de „Istoria teatrului – II” ne-a vorbit despre Euripide. După curs am luat-o pe jos până la un restaurant din apropierea facultăţii (am făcut cam zece minute) ca să mănânc omletă şi salată. Restaurantul se afla pe o străduţă dosnică (deci era foarte liniştit) şi se făcea omletă bună acolo, cu toate că preţurile erau puţin mai piperate decât la cantina studenţească. Patronul şi soţia lui erau tăcuţi şi mai aveau doar o sngură angajată. Mâncam liniştit si priveam pe fereastră când a intrat un grup de patru persoane, două fete şi doi băieţi, îngrijit îmbrăcaţi. S-au aşezat la masa de lângă uşă, s-au uitat peste meniu, au discutat opţiunile şi, în cele din urmă, unul dintre ei dat comanda.

După câteva clipe am simţit privirile uneia dintre fete aţintite asupra mea. Avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari de soare şi o rochie mini din bumbac. I-am aruncat şi eu o privire, dar, dându-mi seama că nu o cunosc, mi-am văzut mai departe de mâncare. Ea s-a ridicat de la locul ei şi a venit la masa mea.

— Eşti domnul Watanabe, nu? m-a întrebat ea, rezemându-se cu o mână de muchia mesei.

Am ridicat ochii şi am privit-o atent, dar nu-mi aminteam să o mai fi văzut. Era o tipă care se remarca imediat, aşa că dacă aş fi întâlnit-o, ar fi trebuit să îmi amintesc, în plus, nu erau mulţi cei din facultate care mă cunoşteau după nume.

— Te deranjează dacă mă aşez puţin sau aştepţi pe cineva? a întrebat ea.

Am dat din cap, mirat, şi i-am spus:

— Nu aştept pe nimeni. Ia loc, te rog.

Şi-a târât cu zgomot un scaun şi s-a aşezat în faţa mea, privindu-mă prin ochelarii de soare şi coboborându-şi apoi privirile în farfurie.

— Pare grozavă.

— Chiar este. Omletă cu ciuperci şi salată cu mazăre verde.

— Ah, ce păcat! O să cer şi eu aşa ceva data viitoare. Acum am comandat altceva.

— Ce-ai comandat?

— Macaroane gratinate.

— Nici acestea nu-s rele aici, am zis eu. Apropo, te cunosc de undeva? Zău că nu-mi amintesc să ne fi întâlnit.

— Euripide, a răspuns ea pur şi simplu. Electra. „Nici un zeu nu-şi pleacă urechea la durerile mele.” Cursul tocmai s-a terminat, nu?

O priveam uimit. Şi-a scos ochelarii de soare şi, în cele din urmă, am recunoscut-o: un boboc de la „Istoria teatrului – II”. Îşi schimbase complet coafura şi de aceea mi-a fost greu să-mi dau seama cine este.

— O, dar înainte de vacanţă aveai părul lung peste umeri, nu? am întrebat-o eu, ducându-mi mâna cam cu zece centimetri mai jos de umeri.

— Da, ai dreptate. Mi-am făcut permanent în vara aceasta şi îmi stătea oribil, îmi venea să-mi pur capăt zilelor, nu alta! Parcă eram o înecată adusă la mal, cu alge şi iarbă de mare în loc de păr. Dacă tot mă gândeam că ar fi mai bine să mor decât să mă văd în halul în care eram, am decis că pot muri şi fără prea mult păr pe cap, ca un călugăr budist. Ce puţin mi-e mai răcoare, zise ea, mângâindu-şi părul ce nu depăşea lungimea de patru-cinci centimetri şi aruncându-mi un zâmbet fermecător.

— Dar nu-ţi stă rău deloc, i-am spus, luptându-mă mai departe cu omleta. Ia să-ţi văd şi profilul.

A întors capul şi m-a lăsat să-i admir profilul vreo cinci secunde.

— Da, îţi vine foarte bine. Tunsoarea aceasta se potriveşte formei capului tău şi ţi se văd şi urechile cele drăgălaşe.

— Şi eu mă gândeam că mă aranjează o tunsoare de bonz şi de aceea m-am tuns atât de scurt, dar n-a fost băiat căruia să-i plac aşa. Toţi zic că arăt ca o puştancă din şcoala primară sau ca una scăpata dintr-un lagăr de concentrare. De ce le-or fi plăcând băieţilor fetele cu părul lung? Sunt toţi nişte fascişti zău că da. De ce consideră băieţii că fetele cu părul lung sunt mai rafinate, mai dulci, mai feminine? Să ştii că eu cunosc vreo două sute cincizeci de fete cu părul lung, care sunt cumplit de vulgare. Crede-mă că-i aşa!

— Mie îmi placi mai mult aşa, i-am zis eu.

Nu i-am spus-o ca să-i fac un compliment, e chiar consideram că-i stă mai bine tunsă scurt. După câte îmi aminteam, cu părul lung arăta ca o fată drăguţă a cărei figură nu-mi spunea nimic. Cea care stătea acum în faţa mea părea plină de energie, ca un animal mic ce-a venit pe lume o dată cu primăvara. Ochii i se mişcau vioi şi în ei puteam citi veselie, supărare, uimire, disperare. Nu mai văzusem ochi atât de expresivi de foarte multă vreme şi îmi făcea plăcere să-mi pironesc privirile asupra lor.

— Vorbeşti serios? întrebă ea.

Am dat din cap afirmativ, umplându-mi gura cu omletă.

Şi-a pus iar ochelarii de soare pe nas şi m-a privit din dosul lor.

— Nu eşti mincinos, nu?

— Mie îmi place să mă consider om cinstit.

— Ei, hai, lasă!

— Spune-mi şi mie de ce porţi ochelari de soare atât de închişi la culoare?

— Când m-am văzut, brusc, cu părul scurt, m-am simţit teribil de lipsită de apărare, de parcă m-ar fi aruncat cineva, goală puşcă, în mijlocul unei mulţimi imense.

— Aşa mai înţeleg, i-am zis eu, luând din farfurie ultima înghiţitură de omletă.

Tipa mă privea cu deosebit interes.

— Te întorci la masa lor? am întrebat-o eu, arătând spre cele trei persoane cu care venise.

— Păi, am să mă întorc când vine comanda. Te deranjez?

— Nu mă deranjezi deloc, am terminat de mâncat. Cum nu dădea nici un semn că ar vrea să se ducă la masa ei, mi-am comandat o cafea. Proprietăreasa restaurantului a strâns farfuriile goale şi mi-a adus zahăr şi lapte condensat.

— Am şi eu o curiozitate, zise. De ce n-ai răspuns azi la apel? Te cheamă Watanabe, nu? Toru Watanabe.

— Exact.

— Şi de ce n-ai răspuns?

— Pentru că n-am avut chef să răspund astăzi. Şi-a scos iar ochelarii de soare, i-a pus pe masă şi m-a privit fix, de parcă eram un animal rar într-o cuşcă de la grădina zoologică.

— I-auzi! N-ai avut chef azi! Vorbeşti de parcă ai fi Humphry Bogart. Rece, calculat.

— Hai, lasă! Sunt şi eu un om obişnuit, ca oricare altul.

Mi s-a adus cafeaua şi am sorbit o înghiţitură fără să pun zahăr şi lapte.

— Uite la el! O bea amară!

— Pur şi simplu nu-mi plac dulciurile, am spus eu, răbdător. Am impresia că ţi-ai făcut o părere greşită despre mine.

— De ce eşti atât de bronzat?

— Am fost în drumeţie... două săptămâni. Cu rucsacul şi cu sacul de dormit în spinare... De-aia m-am bronzat.

— Pe unde ai umblat?

— De la Kanazawa, am străbătut toată peninsula Noto şi am ajuns până la Niigata.

— Singur?

— Da, am răspuns. Pe ici, pe colo am mai găsit şi ceva companie.

— Companie romantică? Ai făcut cunoştinţă cu fete?

— Romantică? am întrebat eu mirat. M-am convins că nu mă înţelegi. Cum să-şi permită un individ cu barba ţepoasă şi cu rucsacul în spinare să agaţe fete?

— Întotdeauna călătoreşti singur?

— Da.

— Îţi place singurătatea? mă întrebă ea, rezemându-şi bărbia în palmă. Călătoreşti singur, mănânci singur, stai singur în bancă...

— Cred că nimănui nu-i place singurătatea. În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu nu caut să-mi fac prieteni, asta-i tot. Nu vreau să găsesc cu tot dinadinsul dezamăgirea.

— Ia te uită la el! „Nimănui nu-i place singurătatea. Nu vreau să fiu dezamăgit!” se maimuţări ea. Cred că sunt idei tocmai bune pentru o autobiografie.

— Mulţumesc, am răspuns sec.

— Îţi place culoarea verde?

— De ce mă întrebi?

— Pentru că porţi un tricou verde.

— Nu în mod special. Mă îmbrac cu orce.

— „Nu în mod special. Mă îmbrac cu orice” repetă ea din vârful limbii. Zău că-mi place cum vorbeşti. Parcă întinzi, frumos şi neted, tencuiala pe un zid. Ţi-a mai făcut cineva un asemnea compliment?

— Nimeni.

— Mă cheamă Modori [16], dar arăt groaznic în verde. Sunt caraghioasă rău. Parcă aş fi belestemată, nu ţi se pare? Pe sora mea mai mare o cheamă Momoko[17] – copilul-piersică. Nu-i ciudat?

— Îi vine bine culoarea roz?

— Îi stă extraordinar! Parcă s-a născut ca să poarte doar roz! Nu mi se pare drept!

Mâncarea a fost dusă la masa lui Midori şi un individ de-acolo a strigat-o:

— Midori, hai la masă!

Midori s-a întors spre el şi i-a făcut semn cu mâna, asigurându-l că vine imediat.

— Ia ascultă, domnule Watanabe, tu iei notiţe la cursuri?

— Normal că iau.

— Te rog să mă scuzi că îndrăznesc, dar ai putea să mi le împrumuţi şi mie? Am lipist de două ori şi nu ştiu la cine aş putea apela.

— Bineînţeles că ţi le împrumut. Am scos caietul din mapă şi după ce m-am asigurat că nu era scris prin el nimic din ce n-aş fi dorit să vadă şi alţii, i l-am întins lui Midori.

— Îţi mulţumesc. Vii la şcoală poimâine?

— Normal.

— Ne întâlnim la douăsprezece aici. Îţi aduc caietul şi-ţi fac cinste... doar nu-ţi stă mâncarea în gât dacă nu mănânci singur, nu?

— Ce rea eşti! Nu e cazul să-mi faci cinste doar pentru că-ţi împrumut caietul.

— Nu-ţi face probleme. Îmi place să fac cinste. E în ordine? Nu uiţi dacă nu-ţi notezi undeva?

— Nu uit. Poimâine la ora douăsprezece ne întâlnim aici.

Cineva de la masa ei a strigat:

— Hei, Midori! Vino repede! Ţi se răceşte mâncarea!

Midori a ignorat îndemnul şi m-a întrebat:

— Felul acesta de-a vorbi ţi-a fost întotdeauna caracteristic?

— Cred că da, am răspuns. Nici nu mi-am dat seama până acum.

Zău că era prima oară când îmi spunea cineva că am un fel aparte de a vorbi.

Midori căzu parcă pe gânduri câteva secunde apoi se ridică şi se întoarse la masa ei. Când am trecut prin dreptul mesei, Midori mi-a făcut semn cu mâna, dar ceilalţi trei mi-au aruncat doar o privire.

Miercuri la ora douăsprezece, nici urmă de Midori în restaurant. Aveam de gând să beau o bere în aşteptarea ei, dar pentru că restaurantul s-a aglomerat, n-am avut încotro şi a trebuit să-mi comand şi mâncare. Până la urmă, am mâncat singur. Am terminat de mâncat la ora douăsprezece şi treizeci şi cinci de minute, dar Midori tot nu apăruse. Am plătit am ieşit din restaurant, am traversat strada şi m-am aşezat pe o piatră din faţa templului, ca să-mi termin berea, cu speranţa că Midori va veni totuşi. Am aşteptat până la ora unu, după care am renunţat şi m-am întors, resemnat, la facultate. Am citit la bibliotecă până la ora două şi apoi m-am dus la cursul de limba germană.

După ore, m-am dus la secretariat şi am căutat numele lui Midori pe lista celor înscrişi la cursul de „Istoria teatrului – II”.

Singura Midori de pe lista studenţilor era Kobayashi Midori. Am răsfoit apoi dosarul şi am văzut că intrase la facultate în anul 1969. I-am găsit adresa şi numărul de telefon şi mi le-am notat. Locuia în cartierul Toshima. Am intrat într-o cabină telefonică şi am format numărul. A răspuns o voce de bărbat:

— Da, vă rog! Librăria Kobayashi.

Librăria Kobayashi?

— Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj. Aş putea vorbi cu domnişoara Midori?

— Nu, nu este, mi-a răspuns vocea.

— A plecat cumva la facultate?

— Păi... nu cred. Probabil e la spital. Cine o caută, vă rog?

În loc să-i răspund, i-am mulţumit şi am pus receptorul în furcă. Spital? O fi avut vreun accident sau s-a îmbolnăvit? Dar nu mi s-a părut nimic grav în vocea individului care a răspuns la telefon. Nu, nu se poate să fie la spital. Probabil că acesta era obiceiul, să spună că e la spital când nu e acasă sau la facultate, şi asta cu indiferenţa cu care ar spune că s-a dus să cumpere peşte. După ce m-am gândit la diverse posibilităţi, am constatat că e obositor să tot presupui câte ceva, aşa că am renunţat. M-am dus la cămin, m-am întins în pat şi am terminat de citit Lord Jim de Conrad, după care am trecut pe la Nagasawa să-i înapoiez cartea.

Nagasawa tocmai pleca la cantină, aşa că m-am dus şi eu cu el să mâncăm de cină. L-am întrebat cum a fost examenul pentru Ministerul de Externe, deoarece ştiam că în luna august a avut loc a doua sesiune de examene cu grad mare de dificultate.

— Eh, ca de obicei. Nimic deosebit. Dai examen si-l iei. Discuţii în grup, interviuri... ca atunci când vrăjeşti o gagică.

— Deci, a fost uşor. Când afli rezultatele? am întrebat eu.

— La începutul lui octombrie. Dacă reuşesc, fac cinste mare.

— Cine se prezintă la asemenea examene? Indivizi grozavi ca tine?

— Hai, lasă prostiile! Cei mai mulţi sunt idioţi şi iacă nu sunt idioţi, atunci sunt cu siguranţă degeneraţi. Zău că nu mint. Adică nouăzeci şi cinci la sută dintre indivizii care devin birocraţi nu fac nici măcar o para chioară. Abia ştiu să citească.

— Atunci, tu de ce vrei să lucrezi la Ministerul de Externe?

— Din diverse motive, răspunse Nagasawa. Unul ar fi că-mi doresc să lucrez în străinătate, dar mai întâi şi mai întâi vreau să-mi testez capacităţile şi, dacă e să mi le testez, atunci vreau să o fac la cel mai înalt nivel posibil, adică la nivelul naţiunii. Vreau să văd cât de sus pot urca pe scara ierarhică din cadrul acestui sistem birocratic idiot, vreau să-mi încerc forţele, pur şi simplu, înţelegi ce spun?

— Parcă ar fi vorba de un joc.

— Păi chiar este un joc. Nu dau doi bani pe putere şi pe bani. Crede-mă. Poate par un ticălos egoist, dar nu sunt nici egoist, nici interesat, îmi place să ştiu tot, să-mi bag nasul peste tot şi să văd de ce sunt capabil în această cursă dură pentru supravieţuire.

— Deci n-ai idealuri?

— Normal că n-am. Nu ai nevoie de idealuri în viaţă, ai nevoie de fapte, de „fapte standard”.

— Da, dar sunt o mulţime care nu gândesc ca tine, nu? am zis eu.

— Aşa e, dar nu-ţi place felul meu de a fi?

— Nu despre asta e vorba. Nici nu-mi place, nici nu-mi displace. Eu, de exemplu, nu m-aş gândi să intru la Universitatea Todai, n-aş fi capabil să mă culc cu o fată care-mi place ori de câte ori am chef şi nici nu sunt prea vorbăreţ. Nici nu mă admiră lumea, nici iubită n-am. Ce perspective are unul care termină o facultate privată de mâna a doua? Ce se poate face cu o specializare în literatură?

— A, deci vrei să spui că mă invidiezi?

— Nu, nici vorbă. Sunt prea obişnuit cu stilul meu de viaţă ca să îmi doresc să-l schimb. Pe mine nu mă interesează nici Todai, nici Ministerul de Externe. Singurul lucru pentru care te invidiez este că ai o iubită atât de grozavă. Hatsumi este extraordinară.

Nagasawa tăcu şi-şi văzu de mâncare. După ce-a terminat, a zis:

— Ia ascultă, Watanabe. Eu am senzaţia că, peste vreo zece sau poate douăzeci de ani, drumurile noastre se vor încrucişa iar pe undeva.

— Parcă citezi dintr-un roman de Dickens, am răspuns eu, zâmbind.

— Aşa o fi, a zis el, râzând, dar să ştii că presimţirile mele se cam adeveresc.

După cină, am plecat cu Nagasawa la un bar din apropiere ca să bem ceva şi am stat acolo până după ora nouă.

— Spune-mi, Nagasawa, ce înţelegi tu prin „fapte standard”?

— O să râzi dacă-ţi spun.

— Nu râd.

— Păi, hai să zicem că ar însemna să fii „om ales”.

N-am râs, dar era cât pe-aci să cad de pe scaun.

— „Om ales”? Adică ce vrei să spui?

— Ce-ai auzit.

— Ce-nseamnă pentru tine „om ales”? Dacă poţi sâ-mi dai vreo definiţie, aş fi fericit.

— Un „om ales” este cel care nu face ceea ce vrea să facă, ci ceea ce ar trebui să facă.

— Eşti cel mai ciudat individ pe care l-am întâlnit în viaţa mea, am zis eu.

— Eşti cel mai sincer individ pe care l-am întâlnit în viaţa mea, a replicat el. A luat apoi nota de plată de pe masă şi a plătit şi consumaţia mea.

Midori Kobayashi nu şi-a făcut apariţia nici la cursul din lunea următoare. După ce am aruncat o privire prin clasă şi m-am asigurat că nu este, m-am aşezat, ca de obicei, în rândul întâi şi, în aşteptarea profesorului, am început să-i scriu lui Naoko. I-am scris despre călătoriile din vacanţa de vară, despre oraşele prin care am trecut, despre oamenii pe care i-am cunoscut şi am continuat cu gânduri mai personale: „Serile mă gândeam la tine. Acum, că nu ne mai întâlnim, îmi dau seama cât de mult îmi lipseşti. Mă plictisesc îngrozitor la şcoală, dar mi-am impus o autodisciplină, aşa că nu chiulesc de la cursuri şi învăţ serios. De când ai plecat, totul mi se pare fără sens. Aş vrea să ne mai întâlnim şi să stăm de vorbă pe îndelete. Aş dori să te vizitez la sanatoriu şi să te văd câteva ore. Crezi că se poate? Mi-ar plăcea să ne plimbăm unul alături de celălalt, aşa cum obişnuiam. Îmi dau seama că îţi este greu, dar te rog mult scrie-mi măcar câteva rânduri”.

Am scris patru pagini, le-am împăturit şi le-am băgat cu grijă în plic. Pe plic am scris adresa părinţilor ei, cu menţiunea că scrisoarea este pentru Naoko. Profesorul intrase deja în clasă şi când am ridicat privirile, l-am văzut ştergându-şi sudoarea de pe frunte în timp ce făcea prezenţa. Era mic de statură şi abătut. Deoarece avea probleme la mers, se rezema întotdeauna într-un baston din metal. Nu pot să spun că mă amuzau cursurile lui, dar spunea lucruri interesante şi îşi pregătea întotdeauna orele ca lumea. După ce a remarcat că este foarte cald, ne-a vorbit despre deus ex machina în drama lui Euripide şi ne-a explicat apoi prin ce se deosebeşte conceptul de zeu, la acesta, faţă de Eschil şi Sofocle. Vorbea deja de vreo cincisprezece minute, când s-a deschis uşa şi am văzut-o pe Midori intrând în clasă. Purta o cămaşă sport bleumarin, pantaloni bej şi obişnuiţii ei ochelari de soare. Zâmbind, i-a cerut scuze profesorului pentru întârziere şi s-a aşezat lângă mine. A scos apoi un caiet – caietul meu – din geanta pe care o purtase pe umăr şi mi l-a dat. În el am găsit un bileţel: „Scuze pentru miercuri. Eşti supărat?”

Pe la jumătatea cursului, în timp ce profesorul ne schiţa pe tablă o scenă din teatrul grec, uşa amfiteatrului s-a deschis iar şi de data aceasta au intrat doi indivizi cu căşti pe cap. Arătau ca nişte actori de comedie: unul era înalt şi palid, celălalt era scund, cu faţa rotundă şi mai închis la piele. Cel mic purta o barbă lungă, total nepotrivită staturii lui. Cel înalt avea braţele pline de manifeste, iar cel scund s-a adresat profesorului, anunţându-l că ar dori să folosească ultima parte a cursului pentru o dezbatere, sperând în concursul acestuia. De fapt, nu a fost vorba de o rugăminte, ci de un anunţ, deoarece, în completare, a afirmat că lumea se confruntă cu probleme mult mai serioase decât tragedia greacă. Profesorul şi-a dat seama că nu avea ce discuta cu ei şi că oricum ei vor face cum îi va tăia capul, aşa că s-a prins de marginea catedrei, a coborât de pe podium, şi-a luat bastonul şi a ieşit, şchiopătând, din amfiteatru.

În timp ce studentul cel înalt a împărţit manifeste, rotofeiul s-a urcat pe podium şi a început prelegerea. Manifestele erau pline de lozinci scurte şi concise: „împiedicaţi alegerile frauduloase la postul de preşedinte al universităţii”; „Strângeţi rândurile pentru o nouă grevă în campus”; „Zdrobiţi sistemul educaţional imperial”. Mă rog, nu aveam obiecţii în ceea ce privea conţinutul lor, dar nu mi se păreau convingătoare, nu inspirau încredere, nu stârneau interes în nici un fel. Nici discursul rotofeiului n-a rost mai grozav... aceeaşi veche melodie cu alte cuvinte. M-am lămurit imediat – duşmanul numărul unu al indivizilor nu era puterea de stat, ci lipsa de imaginaţie.

— Hai să plecăm! a spus Midori.

Am dat din cap, m-am ridicat şi ne-am îndreptat amândoi spre uşă. Individul cel scund mi-a spus ceva, dar nu am înţeles ce anume. Midori i-a fluturat mâna şi l-a salutat nonşalantă:

— Pa!

După ce-am ieşit din amfiteatru, Midori mi-a zis:

— Te pomeneşti că suntem contrarevoluţionari. Oare or să ne spânzure de stâlpul telegrafic dacă le reuşeşte revoluţia?

— Aş vrea să mâncăm înainte de a ne spânzura, am zis.

— Foarte bine. Vreau să te duc la un restaurant anume, deşi e puţin cam departe. Stai bine cu timpul?

— Da, n-am nimic de făcut până la cursul de la ora două.

Ne-am urcat în autobuz şi Midori m-a dus la un restaurant din apropierea staţiei Yotsuya. Era un restaurant în care se servea prânzul în cutiuţe frumos lăcuite. De îndată ce ne-am aşezat la masă, ni s-au adus două boluri cu supă şi două cutii pătrate, roşii, cu meniul zilei. Zău că a meritat să venim până aici, gândii eu.

— Grozavă mâncare! am zis.

— Şi ieftină! Vin aici din liceu. Vechea mea şcoală este foarte aproape. Erau foarte severi şi trebuia să venim pe furiş ca să mâncăm aici. Erau în stare să te elimine din şcoală dacă te prindeau că mănânci în oraş.

Când îşi scotea ochelarii de soare, Midori părea mult mai somnoroasă decât cu ei pe nas. Avea două ticuri: se juca cu brăţara de la mâna stângă sau se scărpina cu degetul mic la colţurile ochilor.

— Eşti obosită? am întrebat-o.

— Puţin. Nu dorm destul, dar nu te îngrijora, mă simt bine. Îmi pare foarte rău pentru miercuri, dar a intervenit ceva important chiar în dimineaţa respectivă şi n-am avut încotro. Am vrut să sun la restaurant, dar nu mi-am amintit cum se numeşte şi nu-ţi ştiam nici numărul de telefon de acasă. M-ai aşteptat mult?

— Nu-i nimic, eu sunt un individ cu mult timp la dispoziţie.

— Mult?

— Aş vrea să-ţi mai pot da şi ţie din el, ca să te odihneşti.

Midori şi-a sprijinit bărbia în palmă şi mi-a zâmbit dulce.

— Ce drăguţ eşti!

— Nu-s drăguţ, am pur şi simplu timp. Apropo, am sunat la tine acasă atunci şi cineva mi-a spus că te-ai dus la spital. S-a întâmplat ceva?

— Acasă? a spus ea încruntându-se puţin. De unde-ai ştiut numărul?

— L-am căutat în dosarul de la facultate. Oricine poate face asta.

A dat din cap de două-trei ori şi a început iar să se joace cu brăţara.

— Păi da, mie nu mi-a dat prin cap aşa ceva. Puteam să mă gândesc şi eu la soluţia asta. Cât despre spital, o să-ţi spun data viitoare. Acum n-am chef.

— Lasă, lasă! De fapt, nu voiam să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Scuză-mă, te rog.

— Nu, nu-i vorba de asta, dar sunt cam pleoştită... ca o maimuţă în ploaie.

— Nu crezi că ar fi mai bine să te duci acasă şi să tragi un pui de somn?

— Nu chiar acum. Hai să ne plimbăm puţin!

M-a dus până la fostul ei liceu, care se afla la câţiva paşi de staţia Yotsuya.

Trecând pe lângă gară, mi-a venit în minte Naoko... şi nesfârşitele noastre plimbări. De fapt, totul a pornit de la acele plimbări. Mi-am dat seama că dacă nu m-aş fi întâlnit cu ea întâmplător în tren, în acea duminică de mai, viaţa mea ar fi avut cu totul alt curs. Ba nu, mi-am zis în gând, chiar dacă nu m-aş fi întâlnit cu ea, ar fi fost la fel. Ne-am întâlnit întâmplător pentru că aşa a trebuit să fie. Dacă nu ne-am fi întâlnit atunci şi acolo, cu siguranţă ne-am fi întâlnit altă dată, în altă parte. Nu aveam nici un motiv să gândesc astfel, dar aşa simţeam în clipa respectivă.

Ne-am aşezat pe o bancă, în parc, şi priveam clădirea fostei ei şcoli. Iedera împânzise toată clălirea şcolii, iar porumbeii se odihneau pe coama clădirii. Era o construcţie veche, impunătoare, în curtea şcolii se înălţa un stejar bătrân, iar în dreptul lui se vedea o dâră de fum alb. Lumina palidă a verii dădea fumului un aspect ceţos.

— Ştii ce-i cu fumul acela? m-a întrebat Midori, brusc.

— Nu ştiu, am răspuns.

— Ard tampoanele igienice.

— Serios? N-am găsit alt cuvânt mai potrivit drept comentariu.

— Şerveţele igienice, tampoane igienice şi alte prostii de felul ăsta, spuse Midori, zâmbind. Doar e şcoală de fete, nu? Bătrânul îngrijitor le adună de peste tot şi apoi le arde. De la ele vine fumul.

— Oau!

— Păi aşa exclamam şi eu când eram în clasă şi vedeam fumul pe fereastră. Gândeşte-te numai, la gimnaziu şi la liceu sunt în total aproape o mie de fete. Imaginează-ţi că nouă sute sunt deja la ciclu şi cam o cincime, adică aproximativ o sută optzeci de fete, au ciclul cam în acelaşi timp. Deci, în fiecare zi se strâng cam tot atâtea tampoane.

— Aşa o fi. Eu nu mă pricep la asemenea calcule.

— Cam multe, nu? O sută optzeci de tampoane de adunat şl de ars zilnic. Cam cum crezi că se simte cel care se ocupă de ele?

— N-am nici cea mai vagă idee, am spus. Cum puteam să-mi imaginez ce simte bătrânul?

Am continuat amândoi să privim fumul cel alb.

— Eu chiar n-am vrut să urmez şcoala aceasta, a spus Midori. Îmi doream din tot sufletul să merg la o şcoală obişnuită, la un liceu obişnuit, cu oameni obişnuiţi, unde să mă pot relaxa şi distra ca orice adolescent. Părinţii mei au ţinut să urmez o şcoală de elită. Aşa se întâmplă cu cei care au note mari în şcoala primară. Profesorul le bagă părinţilor în cap că un copil cu note mari trebuie să-şi continue studiile la o şcoală renumită. Aşa am aterizat aici. Şase ani de gimnaziu şi de liceu care nu mi-au făcut nici o plăcere[18]. Nu-mi doream decât să scap de şcoală, era singurul lucru la care mă gândeam zilnic. Şi am luat diplomă de merit pentru că nu am întârziat şi nu am lipsit niciodată, îţi dai seama cât de mult am urât locul acesta, nu?

— Nu, nu înţeleg.

— Uram şcoala de-mi venea să mor, dar nu voiam să fiu mai prejos decât colegele mele. Mi-era teamă că dacă mă dau bătută, o să alunec pe pantă-n jos, tot mai jos. Şi când aveam febră, chiar treizeci si nouă de grade, tot mă târâm până la şcoală. Dacă observa vreo profesoară că sunt bolnavă, negam până-n pânzele albe şi spuneam că mă simt absolut perfect. Drept răsplată, am primit cele două diplome despre care ţi-am zis adineauri şi un dicţionar de limba franceză.

De aceea învăţ germană acum. Nu vreau nimic care să-mi amintească de şcoala asta. Te rog să mă crezi că nu glumesc.

— Ce anume ţi-a displăcut atât de mult?

— Ţie ţi-a plăcut şcoala ta?

— Nu neapărat, dar nici n-am urât-o. Eu am urmat o şcoală publică obişnuită, dar nu prea m-a deranjat nimic.

— Păi şcoala aceasta, începu Midori, scărpinâdu-se la coada ochiului cu degetul mic, este o şcoală a elitelor, aproape o mie de fete de origine aleasă şi, pe deasupra, cu note mari. Fete bogate, nu glumă, trebuiau să fie bogate ca să supravieţuiască. Taxe şcolare mari, tot felul de alte taxe, excursii şcolare scumpe. De exemplu, dacă mergeam la Kyoto, poposeam la hanuri tradiţionale dintre cele mai scumpe, la ceremonia ceaiului ni se servea mâncare specială pe tăvi lăcuite, o dată pe an eram duse la hotelul Okura din Tokyo unde se ţin cursuri de bune maniere. După cum vezi, nu este o şcoală obişnuită. Ştii, din cele o sută şaizeci de fete din seria mea, eu eram singura din Toshima. Am avut o dată curiozitatea să aflu unde locuiesc celelalte fete şi m-am uitat în catalog. Am văzut că sunt toate din cartiere de bogătaşi, cum ar fi: Chioda, Minato, Øta, Setaya. A, ba nu, mai era o fată din Kashiwa, prefectura Chiba. M-am împrietenit puţin cu ea. Era tare drăguţă. M-a invitat la ea acasă, dar şi-a cerut scuze că locuieşte foarte departe. M-am dus şi-am rămas mută de uimire când am văzut ce casă şi ce curte are. Am dat ocolul curţii în cincisprezece minute, atât era de mare! Grădina era şi ea superbă şi avea doi câini imenşi care se hrăneau cu carne de vacă. Cu toate acestea, fata se simţea stânjenită că locuieşte în Chiba. Dacă era în întârziere, o aducea până aproape de şcoală un Mercedes Benz. Avea şoferul ei. Şoferul era ca scos din cutie şi purta întotdeauna pălărie şi mănuşi albe. Şi totuşi, fata se simţea complexată. Poţi să crezi aşa ceva?

Am dat din cap.

— Eu eram singura din şcoală care locuia într-un loc ca Kita-Otsuka, în cartierul Toshima. La profesia părinţilor, la mine scria „librar”. Fetele din clasă mă invidiau pentru că, ziceau ele, pot citi orice cărţi doresc. Nu glumesc deloc. Cred că ele se gândeau la o librărie cu şapte etaje, precum Kinokuniya. Nici nu cred că şi-ar fi putut imagina o librărie mică, sărăcăcioasă. Librăria Kobayashi. Biata librărie Kobayashi. Uşa de la intrare scârţâie jalnic şi în faţa ochilor nu-ţi apar decât reviste. Cele mai fidele cumpărătoare sunt gospodinele preocupate de ultimele tehnici în arta amorului. Ele cumpără revista Femeia, care are şi un supliment special, ilustrat, dedicat vieţii sexuale. Probabil că stau la masa din bucătărie şi îl citesc cu zel din scoarţă-n scoarţă şi pun în practică poziţiile studiate când vin soţii lor acasă. Incredibil! Cam ce-o fi în capul unor asemenea femei? Se vând bine şi benzile desenate: Magazine, Sunday, Jamp.

Şi bineînţeles, revistele săptămânale. Deci, mai multe reviste decât cărţi în biata noastră librărie. Sunt şi câteva cărţi broşate, dar nu de calitate: cărţi poliţiste cărţi de aventuri, de dragoste şi alte tâmpenii. Doar asemenea cărţi se vând. Apoi mai sunt cărţile practice cum să câştigi la go, cum să creşti un bonsai, ce cuvântări se rostesc la nunţi, cum se face sex, cum să te laşi de fumat şi altele de felul ăsta. Mai avem şi câteva articole de papetărie lângă casa de marcat: pixuri, creioane, caiete. Asta-i tot. Nu tu Război şi pace, nu tu Fiinţe sexuale[19] sau De veghe în lanul de secară. Aşa arată librăria Kobayashi. Ce naiba e de invidiat aici? Tu mă invidiezi?

— Îmi imaginez cum arată.

— E aşa cum ţi-am spus. Cei din apropiere vin la noi şi cumpără, la cerere le transportăm acasă, avem clienţi vechi, aşa că ne descurcăm onorabil cu banii. Suntem patru şi avem ce mânca, nu avem datorii şi ambele fete suntem studente. Dar atât. Nu ne putem permite absolut nimic în plus. Nu ar fi fost cazul să mă ţină la o asemenea şcoală! A fost îngrozitor! Îi auzeam bombănind de fiecare dată când trebuiau să mai plătească vreo taxă suplimentară şi aveam întotdeauna inima cât un purice când trebuia să ies cu colegele în oraş pentru că mă temeam că nu-mi vor ajunge banii. E cumplit să trăieşti astfel. Voi sunteţi bogaţi?

— Noi? Părinţii mei? Nu sunt nici bogaţi, nici săraci, sunt undeva pe la mijloc. Ştiu că nu le e uşor să mă întreţină la o facultate particulară din Tokyo, dar nu mă au decât pe mine, aşa că nu-i chiar foarte greu. Nu-mi trimit prea mulţi bani lunar şi de aceea trebuie să muncesc şi eu. Avem o căsuţă obişnuită şi o maşină Toyota Corolla.

— Cum e slujba ta?

— Păzesc trei nopţi pe săptămână un magazin de discuri din Shinjuku. E simplu de tot. Nu fac decât să stau şi să păzesc magazinul.

— Nu-mi vine să cred. Uitându-mă la tine, credeam că n-ai avut niciodată greutăţi financiare.

— Da, aşa e. Nu am avut probleme deosebite, dar nici nu ne dau banii afară din casă. Ca toată lumea, nu?

— Ei bine, toate colegele mele erau bogate, a spus Midori punându-şi mâinile pe genunchi. Asta a fost marea mea problemă.

— De acum încolo o să ai multe ocazii să vezi o lume fără asemenea probleme. Poate chiar mai multe decât ţi-ai dori.

— Ştii ce mi-ar plăcea cel mai mult să aud de la un bogătaş?

— Habar n-am.

— Că n-are bani. De exemplu, eu îi propun unei colege să facă ceva şi ea îmi răspunde: „îmi pare rău, dar n-am bani”. Dacă aş fi pusă eu în situaţia respectivă, n-aş putea niciodată spune aşa ceva. Dacă aş spune „nu am bani”, asta ar însemna că realmente nu am. E trist, dar adevărat. E la fel ca şi când o fată drăguţă ar spune: „Nu ies azi din casă pentru că arăt groaznic”. Dacă ar spune aşa ceva o fată urâtă, lumea ar râde de ea cu siguranţă. Cei sase ani au fost un coşmar... până anul trecut.

— O să-i uiţi repede, am încurajat-o eu.

— Sper din tot sufletul. Chiar că m-am mai liniştit de când am intrat la facultate. Sunt foarte mulţi oameni obişnuiţi.

A zâmbit în colţul gurii şi şi-a netezit părul tuns scurt, cu palma.

— Tu munceşti undeva? am întrebat-o eu.

— Da, scriu explicaţii pentru hărţi. Ştii, când cumperi o hartă, e însoţită şi de o broşurică cu tot felul de explicaţii: descrieri ale unor zone, cifra demografică, puncte de interes, ce-ar fi de vizitat, de văzut, vreo legendă mai aparte legată de locul respectiv flori sau păsări specifice zonei. E uşor şi le scriu cât ai zice peşte. Merg la biblioteca din Hibiya, mă documentez şi sunt în stare să scriu lejer o broşurică într-o singură zi. Pentru o asemenea muncă, nu trebuie decât să stăpâneşti nişte mici şiretlicuri şi ei te copleşesc cu oferte.

— Ce fel de şiretlicuri?

— Să scrii ceva ce nu s-a mai scris şi atunci cei de la agenţia de hărţi sunt foarte mulţumiţi, te consideră un mic geniu literar şi-ţi mai trimit de lucru. Nu trebuie să fie cine ştie ce, ajunge şi un fleac, ca de exemplu, atunci când s-a făcut barajul cutare, s-a inundat satul cutare, dar păsărelele îşi amintesc şi-acum de satul acela şi vin în fiecare primăvară să ciripească, vesele, deasupra lacului. Când introduci un asemenea episod, toată lumea se bucură, îţi fură privirile şi este emoţionant. Un om obişnuit care prestează o asemenea muncă nu se străduieşte să afle şi lucruri deosebite, dar eu câştig bani frumoşi pentru ceea ce scriu.

— Dar trebuie să găseşti acele „episoade”.

— E adevărat, a spus Midori plecând puţin capul, dar dacă le cauţi, le găseşti. Şi dacă nu le găseşti, întotdeauna se poate inventa ceva care să nu deranjeze.

— Da, ai dreptate, am spus eu, admirativ.

— Hai, gata cu ale mele!

Deoarece Midori voia şi ea să audă câte ceva despre căminul în care locuiam, i-am povestit despre ridicarea steagului dimineaţa şi despre gimnastica Cavaleristului. Şi pe Midori a distrat-o grozav povestea acestuia, ca de fapt pe oricine altcineva. Mi-a spus că i-ar plăcea mult să vină să vadă cum e la cămin. I-am spus că nu-i nimic amuzant pe-acolo.

— Doar câteva sute de studenţi care locuiesc în nişte camere murdare, beau şi se masturbează.

— Şi tu faci aşa ceva?

— Toată lumea face, am zis eu. Fetele au ciclu, băieţii se masturbează. Toată lumea. Nu există nici o excepţie.

— Chiar şi cei care au iubite?

— Masturbarea n-are nici o legătură cu sexul. De exemplu, studentul de la universitatea Keio, care stă lângă mine, se masturbează înainte de partidele de sex. Susţine că masturbarea îl relaxează.

— Eu nu prea înţeleg asemenea lucruri... am absolvit un colegiu de fete.

— Presupun că în suplimentul revistei Femeianu scrie aşa ceva.

— Chiar că nu scrie, a zis Midori, râzând. Ia ascultă, Watanabe, ai ceva timp duminica asta? Eşti liber?

— Sunt liber în orice duminică până la ora şase după-amiază. Atunci plec la serviciu.

— N-ai vrea să-mi faci o vizită? La librăria Kobayashi. Librăria este închisă, de fapt, dar eu trebuie să stau pe-acolo până spre seară. S-ar putea să primesc un telefon important. Ce-ai zice de o invitaţie la prânz? Fac eu de mâncare.

— Ţi-aş fi chiar recunoscător.

Midori a rupt o foaie din caiet şi mi-a desenat traseul până la ea acasă. Apoi a scos un pix roşu şi a marcat cu un „X” casa respectivă.

— N-ai cum să te rătăceşti. Scrie mare LIBRĂRIA KOBAYASHI. Te aştept pe la douăsprezece cu masa pusă.

I-am mulţumit şi am băgat hârtia în buzunar. I-am spus că vreau să ajung la cursul de limba germană de la ora două. Midori mi-a zis că are nişte treabă, aşa că a luat trenul de la staţia Yotsuya.

 Duminică dimineaţă m-am sculat la ora nouă, m-am bărbierit, mi-am spălat lucrurile şi mi le-am pus la uscat, pe acoperiş. Era o vreme superbă, în aer plutea un iz de început de toamnă. Libelulele zburau speriate prin campus, alungate de plasele copiilor ce porniseră în căutarea lor. Nu era nici o adiere de vânt, aşa că Hinomoru atârna parcă fără vlagă de catarg. Am îmbrăcat o cămaşă proaspăt călcată şi am ieşit în staţie. Duminica dimineaţa, străzile din preajma căminului păreau moarte. Erau practic pustii şi aproape toate magazinele închise. Diversele zgomote răsunau într-o asemenea zi cu o claritate de nedescris. O fată încălţată cu saboţi a traversat strada lăsând în urma ei ecoul fiecărui pas, iar patru-cinci băieţi aruncau cu pietre în nişte cutii de conserve goale pe care le aliniaseră chiar lângă refugiul de tramvai. Am văzut o florărie deschisă, aşa că m-am dus şi am cumpărat nişte narcise. Poate era ciudat să cumperi narcise toamna, dar mie mi-au plăcut întotdeauna.

Singurele pasagere din tramvaiul de duminică dimineaţă erau trei femei în vârstă. S-au uitat la mine şi apoi la flori. Una dintre ele mi-a zâmbit şi i-am zâmbit şi eu. M-am aşezat pe locul din spate şi am privit pe fereastră la casele pe care le lăsam în urmă. Aveam impresia că tramvaiul atinge streşinile caselor. Pe pardoseala unei uscătorii am văzut zece ghivece cu roşii, iar lângă ele, o pisică mare, neagră, întinsă la soare. În curtea altei căsuţe, un copilaş făcea baloane din săpun. De undeva se auzea un cântec de-al lui Ayumi Ishida şi am simţit chiar miros de curry. Tramvaiul şerpuia printre alei intime. Pe traseu s-au mai urcat câţiva pasageri, dar cele trei bătrâne trăncăneau neîncetat.

Am coborât în apropierea staţiei Otsuka şi am mers după harta lui Midori până am ieşit într-o stradă mare. N-am prea avut la ce să mă uit şi magazinele nu mi se păreau deloc prospere. Erau toate vechi şi înăuntru domnea întunericul. La unele dintre ele nici nu se mai distingea scrisul de pe firme. Judecând după vechimea şi stilul lor, zona părea a fi scăpat de raidurile aeriene din timpul războiului şi de aceea clădirile rămăseseră, în mare parte, intacte. Bineînţeles că se vedeau şi clădiri refăcute complet, dar majoritatea fuseseră doar mărite sau reparate pe alocuri şi tocmai aceste cârpeli păreau să dea un aer mai sărăcăcios cartierului decât înseşi clădirile vechi.

Întreaga atmosferă te ducea cu gândul la faptul că majoritatea celor care au locuit aici s-au săturat de maşini, de aerul poluat, de zgomot şi de chiriile mari şi s-au mutat undeva în suburbii, lăsând în urma lor apartamente ieftine, camere pe care întreprinderile le închiriază angajaţilor, magazine ce nu se lasă mutate şi câţiva indivizi ce se cramponează de proprietăţile lor de familie. Totul părea înceţoşat si murdar de parcă ar fi fost învăluit în fum provenit de la ţevile de eşapament.

Am mers pe jos cam zece minute până am ajuns la benzinărie şi acolo am luat-o la dreapta, pe o străduţă cu magazine. Pe la mijlocul ei am văzut firma librăriei Kobayashi. Îmi era clar că nu e o librărie mare, dar, oricum, nu era atât de mică precum mi-o imaginasem eu din poveştile lui Midori. Era o librărie obişnuită de pe o stradă obişnuită. Era la fel ca librăria la care alergam nerăbdător să-mi cumpăr revistele pentru adolescenţi chiar în ziua apariţiei lor. M-a cuprins o uşoară nostalgie când m-am oprit în faţa librăriei lui Midori.

Oblonul din metal era tras complet şi am văzut scris pe el „Săptămânalul Bunshun se vinde joia”. Mai erau cincisprezece minute până la ora douăsprezece, dar nu aveam chef să-mi omor timpul hoinărind prin preajmă cu narcisele în mână, aşa că m-am decis să sun. Am apăsat pe soneria de lângă oblon şi m-am dat doi-trei paşi îndărăt. Am aşteptat vreo cinci secunde, dar nu mi-a răspuns nimeni, în timp ce ezitam dacă să mai sun o dată sau nu, am auzit un geam deschizându-se chiar deasupra capului meu. Am ridicat privirile şi am văzut-o pe Midori făcându-mi semn cu mâna.

— Ridică oblonul şi intră, strigă ea.

— Am ajuns mai devreme. Te rog să mă scuzi.

— Nu-i nimic. Urcă la etaj! Sunt ocupată în clipa asta şi nu pot coborî, zise ea, închizând geamul.

Am ridicat oblonul cam un metru de la pământ şi acesta a scârţâit îngrozitor. M-am strecurat pe sub el şi l-am închis la loc. Înăuntru era întuneric beznă. M-am împiedicat de grămezile de reviste legate, era cât pe-aci să cad de câteva ori, dar până la urmă am reuşit să ajung la scara ce se afla în colţul încăperii. Mi-am scos pantofii şi am urcat la etaj, pe pipăite. Totul în jur era cufundat în întuneric. Camera din capul scărilor părea a fi o cameră de zi şi era mobilată simplu: o canapea şi două fotolii. Era o încăpere mică, slab luminată de o biată dâră de lumină ce-mi amintea de vechile filme poloneze. În partea stângă se afla un mic spaţiu, dedicat probabil depozitării unor lucruri, şi se mai zărea şi o uşă de toaletă. Urcasem scările cu foarte multă grijă şi am respirat uşurat când am văzut că la etaj nu mai trebuia să orbecăi.

— Vino-ncoace! a strigat Midori.

Vocea s-a auzit dinspre partea dreaptă, aşa că acolo era sufrageria, iar la capătul ei, bucătăria. Casa era veche, dar bucătăria părea să fi fost de curând renovată: modulele noi de pe pereţi, bufetul, chiuveta şi robinetele sclipeau pur şi simplu. Midori pregătea ceva, o oală clocotea pe foc şi în aer plutea miros de peşte prăjit.

— E bere în frigider, mi-a spus Midori, întorcându-se spre mine. Ia loc până termin mâncarea. Am scos o cutie de bere şi m-am aşezat la masa din bucătărie. Berea era atât de rece, încât aveam senzaţia că stătuse la frigider jumătate de an. Pe masă se aflau o scrumieră mică, albă, un ziar şi un recipient cu sos de soia. Am mai văzut un pix şi o foaie de hârtie pe care erau notate nişte cifre, păreau a fi nişte socoteli de la cumpărături şi un număr de telefon.

— Termin în zece minute, a spus ea. Mai rezişti?

— Bineînţeles că da.

— Sper să ţi se facă foame ca lumea. E o groază de mâncare.

În timp ce sorbeam berea, o priveam pe Midori, deşi stătea cu spatele la mine. Se mişca cu extrem de multă îndemânare, făcând patru feluri de mâncare în acelaşi timp. A gustat ceva, în următoarea secundă a tocat ceva, apoi a scos altceva din frigider şi a presărat peste mâncarea dintr-un castron, iar în următoarea clipă a şi spălat o oală pe care nu o mai folosea. Parcă era un instrumentist indian care cânta în acelaşi timp la mai multe instrumente de percuţie: clopoţei, tobe, oase de bivol. Fiecare mişcare era precisă, calculată, echilibrată. O priveam admirativ.

— Nu te pot ajuta cu nimic? am întrebat-o eu.

— Mă descurc, răspunse Midori, întorcându-se spre mine şi zâmbindu-mi dulce. Sunt obişnuită să fac totul singură.

Midori purta blugi şi un tricou bleumarin. Pe spatele tricoului era imprimat un măr uriaş. Şoldurile ei erau teribil de înguste. Păreau atât de fragile, de parcă ar fi sărit peste etapa în care acestea se solidifică şi poate tocmai de aici aerul acela care o făcea să arate cu totul altfel decât majoritatea fetelor îmbrăcate în blugi. Lumina ce pătrundea prin fereastra de deasupra chiuvetei îi contura, vag, silueta.

— N-ar fi trebuit să te deranjezi atât de mult, am spus eu.

— Nu e nici un deranj, a spus Midori, fără să se întoarcă spre mine. Ieri am fost prea ocupată şi n-am mai ajuns la cumpărături, aşa că nu fac decât să folosesc ce-am avut prin frigider. Te rog să nu-ţi faci probleme, zău! Şi pe urmă mai e tradiţia familiei Kobayashi la mijloc – trebuie să ne primim oaspeţii cum se cuvine, vrem ca ei să se simtă bine. Mi-a intrat şi mie în sânge obiceiul ăsta, de parcă ar fi un fel de boală. Nu suntem noi oameni speciali şi lumea nu se dă în vânt după noi, dar când avem musafiri, ne place grozav să-i tratăm ca lumea. Toţi suntem aşa. Nu ştiu dacă-i bine sau nu. Uite, tata, de exemplu, nu prea bea, dar în casă există întotdeauna băutură, pentru musafiri. Nu te jena, bea cât îţi pofteşte inima.

— Mulţumesc.

Mi-am adus brusc aminte că am uitat florile jos. Le pusesem deoparte cât mi-am scos pantofii şi am uitat să le mai iau. M-am strecurat la parter şi am găsit cele zece fire albe zăcând în întuneric. Midori a scos un pahar înalt şi îngust din bufet şi a aranjat florile în el.

— Îmi plac mult narcisele, a spus Midori. În liceu am cântat şi eu o dată la o serbare cântecul Şapte narcise, îl ştii?

— Da, bineînţeles.

— Pe atunci exista şi o formaţie în şcoală şi eu cântam la chitară.

Midori a cântat Şapte narcise în timp ce punea mâncarea în farfurii.

Mâncarea lui Midori a fost mai grozavă decât mi-aş fi putut închipui. M-a răsfăţat cu o gamă largă de feluri, toate preparate delicios, având gustul spe cific bucătăriei din zona Kansai[20].

— Sunt grozave! am exclamat eu cu gura plină

— Watanabe, ia spune adevărul. Nu te aşteptai să gătesc atât de bine, nu?

— Cam aşa ceva, am răspuns eu cinstit.

— Eşti din Kansai şi de aceea îţi plac asemenea delicatese, nu? a întrebat ea.

— Să nu-mi spui că le-ai făcut special pentru mine.

— Nu fi caraghios! Nu m-aş deranja eu chiar atât de mult. Nu, noi întotdeauna mâncăm aşa ceva.

— Cine-i din Kansai, mama sau tata?

— Nici unul. Tata e din Tokyo, mama din Fukushima. Nu am nici măcar o singură rudă născută în Kansai. Suntem toţi din Tokyo sau din partea de nord a regiunii Kanto.

— Zău că nu mai înţeleg. Atunci cum poţi să găteşti atât de perfect în maniera celor din Kansai? Te-a învăţat cineva?

— A, e o poveste lungă, spuse ea, luând o înghiţitură de ruladă cu ouă. Mama nu putea suferi gospodăria şi n-a gătit niciodată. Şi pentru că la noi se punea mereu problema afacerilor, tot timpul auzeai: „Astăzi suntem tare ocupaţi, hai să comandăm ceva la restaurantul din colţ” sau „Hai să cumpărăm nişte crochete din carne de la măcelărie”, întotdeauna se întâmpla aşa. Nici când eram mică nu puteam să sufăr să se gătească o oală mare cu mâncare, să zicem curry, şi să mâncăm acelaşi fel trei zile în şir. Aşa că, într-o bună zi, în clasa a noua, m-am hotărât să gătesc eu pentru întreaga familie şi eram decisă să fac lucrul acesta ca lumea. M-am dus la librăria Kinokuniya din Shinjuku, am ales cea mai grozavă carte de bucate, m-am întors cu ea acasă şi am studiat-o din scoarţă-n scoarţă. Am învăţat cum se alege un tocător, cum să ascut un cuţit de bucătărie, cum se dezosează un peşte, cum să fac fulgi de katsobushi[21]. Am învăţat din cartea aceea absolut totul. S-a nimerit ca autorul cărţii să fie din Kansai, aşa că eu am învăţat să fac mâncare specifică zonei Kansai.

— Vrei să spui că ai învăţat din carte cum să faci toate minunile astea? am întrebat eu, uimit.

— Apoi am început să economisesc bani şi să merg la restaurante ca să văd ce gust trebuie să aibă de fapt, mâncarea. Îmi aminteam apoi gustul şi acţionam în consecinţă. Pot să spun că stau bine la capitolul intuiţie, deşi cu logica e mai greu...

— E nemaipomenit că ai ajuns să găteşti atât de bine fără să te fi învăţat cineva.

— N-a fost uşor, a spus Midori oftând, mai cu seamă că eu creşteam într-o casă în care nimeni nu dădea doi bani pe mâncare. Când le spuneam că vreau să cumpăr cuţite şi oale, nu voiau să-mi dea bani. Acum avem de toate, dar zău că nu glumesc când afirm că a fost cumplit de greu să mă înţeleg cu ai mei. Când le arătam cu ce cuţit jalnic trebuia să desfac peştele ca să-l curăţ, îmi spuneau că nu era nevoie să-l curăţ. Văzând că nu ajung la nici un rezultat, am strâns bănuţ cu bănuţ şi am cumpărat cuuţite ca lumea, oale, strecurătoare şi tot ce-mi trebuia. Îţi poţi imagina o fată de cincisprezece ani ciupind câte un bănuţ de ici, de colo pentru a putea cumpăra strecurătoare, tocilă, tigaie pentru tempura atunci când celelalte colege ale ei, cu banii de buzunar, îşi cumpărau rochii şi pantofi? Nu ţi se pare că sunt de compătimit?

Am dat din cap, luând o înghiţitură de supă.

— În primul an de liceu am avut nevoie de o tgaie specială, lungă şi îngustă, pentru rulada cu ouă, ca asta pe care o mâncăm acum şi care se numeşte dashimaki. Cu banii cu care ar fi trebuit să-mi cumpăr un sutien nou, am cumpărat această tigaie şi timp de trei luni m-am descurcat cu un singur sutien. Poţi să crezi? A fost îngrozitor, îl spălam seara şi mă chinuiam să-l usuc pentru a-l putea purta în ziua următoare. Şi dacă nu se usca, era teroare. Nimic nu e mai îngrozitor decât să umbi cu un sutien umed pe tine. De multe ori mi-au dat lacrimile... dar am strâns din dinţi şi am suferit pentru acea tigaie.

— Vai de mine! am spus eu, râzând.

— Ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar trebuie să mărturisesc că m-am simţit uşurată când a murit mama. Bugetul familiei a trecut în mâinile mele şi puteam cumpăra ce doream. Acum am cam tot ce-mi trebuie în materie de ustensile de bucătărie. Tata habar n-are ce avem şi ce nu.

— Când a murit mama ta?

— Acum doi ani. Cancer. Tumoare la creier. A stat în spital un an şi jumătate. A fost îngrozitor. A suferit de la început până la sfârşit. A ajuns să nu mai fie conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei şi a devenit dependentă de medicamente, dar tot nu putea să moară. Până la urmă s-a îndurat cineva de ea şi a murit prin eutanasie. Oricum, e îngrozitor să te chinuieşti să mori. E îngrozitor şi pentru cel care e într-o agonie permanentă, dar şi pentru familie. Am rămas fără nici un ban. O injecţie costa douăzeci de mii de yeni şi avea nevoie şi de supraveghere permanentă, aşa că am stat mai tot timpul cu ea. Nu aveam când să învăţ şi mi-am întrerupt facultatea un an. Ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns... Midori s-a oprit în mijlocul propoziţiei, şi-a pus beţişoarele jos şi a oftat. Cum naiba am ajuns să discutăm lucruri atât de îngrozitoare?

— Toată povestea ta a pornit de la sutien, am zis.

— Da, aşa e. Te rog să mănânci toată porţia aceea de

doshimaki, a zis Midori, cu o expresie solemnă.

Mi-am terminat porţia şi mă simţeam foarte sătul. Midori a mâncat mult mai puţin decât mine.

— Când gătesc, nici nu mai e nevoie să mănânc, a spus ea. Mă satur doar gustând.

Midori a strâns vasele, a şters masa, a adus de undeva un pachet de Marlboro, a băgat o ţigară în gură şi a aprins-o. Apoi a luat în mâini paharul în care pusese narcisele şi le-a privit câteva clipe.

— Cred că stau mai bine aici. Nu le mai mut în vază. Dacă le las aşa, am impresia că tocmai le-am cules eu însămi, de pe malul unei ape, şi le-am băgat în primul recipient care mi-a picat în mână.

— Le-am cules eu de pe malul iazului de lângă staţia Otsuka.

— Ce ciudat eşti! chicoti ea. Când mă uit la faţa ta nici nu-mi vine să cred că poţi fi capabil de glume.

Cu bărbia în palmă, a fumat jumătate din ţigară şi a stins-o în scrumieră. S-a frecat apoi la ochi de parcă i-ar fi intrat fum.

— Să ştii că fetele trebuie să stingă ţigara mai elegant. Tu ai stins-o ca un ciocănar. Nu trebuie să o striveşti cu forţă, apas-o uşor şi răsuceşte-o puţin până se stinge. Atunci nu se mai îndoaie în halul ista. E urât. Şi apoi fetelor nu le stă bine să scoată fum pe nas. Aş vrea să-ţi mai spun ceva. Atunci când iei masă singură cu un bărbat, nu-i frumos să-i vorbeşti despre unicul sutien purtat timp de trei luni de zile. O fată nu face aşa ceva.

— Sunt un ciocănar, spuse Midori, scărpinându-se lângă nas. Nu ştiu cum, dar nu reuşesc niciodată să fiu o delicată. Mă mai prefac câteodată, dar oricum nu-mi reuşeşte. Mai ai şi alte critici la adresa mea?

— Marlboro nu-i o ţigară pentru fete, am zis eu.

— Ce contează ce fumez? Toate miros la fel, a spus ea, răsucind pachetul de ţigări pe toate părţile. M-am apucat de fumat luna trecută... nu că ţineam neapărat să fumez, dar am vrut şi eu să încerc.

— De ce?

Midori şi-a împreunat palmele şi a rămas pe gânduri o vreme.

— Ce contează? Tu oricum nu fumezi, nu?

— M-am lăsat în iunie.

— De ce te-ai lăsat?

— Mă săturasem să rămân fără ţigări în toiul nopţii. Nu pot să sufăr să depind de ceva, chiar dacă acel ceva ar fi ţigările.

— Văd că ştii foarte bine ce vrei.

— Da, probabil, am spus eu. Şi poate tocmai de aceea nu mă prea place lumea... şi nici nu m-a plăcut vreodată.

— Bine, dar dacă mă uit la tine atentă, nici nu am impresia că ai fi dintre aceia care suferă pentru că nu sunt plăcuţi. Pe alţii tocmai lucrul acesta îi înnebuneşte, mormăi ea, cu bărbia în palmă. Îmi place să stau de vorbă cu tine. Eşti atât de diferit de ceilalţi... „Nu pot să sufăr să depind de ceva...” mă maimuţări Midori.

Am ajutat-o să spele vasele. Ea le spăla, eu le ştergeam şi le puneam pe bufet.

— Ai tăi nu sunt acasă astăzi? am întrebat-o.

— Mama e în mormânt. A murit acum doi ani.

— Mi-ai mai spus.

— Sora mea e la întâlnire cu logodnicul ei şi probabil că au plecat undeva cu maşina. El lucrează la o firmă de maşini şi îi plac foarte mult maşinile. Mie nu-mi plac.

Midori tăcea şi spăla vasele. Eu tăceam şi ştergeam vasele.

— Mai e tata, a reluat ea după o vreme.

— Exact, am spus eu.

— A plecat în Uruguay anul trecut în iunie şi e acolo de atunci.

— Uruguay? De ce tocmai în Uruguay?

— Acolo s-a gândit el să se stabilească. Ţi se pare o tâmpenie, nu? Ei bine, un fost coleg de armată are o fermă acolo. Tata ne-a anunţat pe neaşteptate că pleacă. S-a urcat singur în avion şi dus a fost. Am încercat să-l oprim, să-l convingem că nu are rost să meargă într-un asemenea loc, că nu vorbeşte limba, că nici din Tokyo nu a plecat de multe ori, dar n-a luat în seamă sfaturile noastre. L-a şocat foarte tare moartea mamei. S-a smintit de tot şi asta pentru că a iubit-o mult pe mama.

N-am găsit nici o replică. Am rămas cu gura căscată şi cu ochii ţintă la Midori.

— Ştii ce ne-a zis tata, mie şi surorii mele, când a murit mama? „Mai bine mureaţi voi două decât ea.” Am înlemnit când l-am auzit. N-am fost capabile să scoatem o vorbă. Oricât ţi-ar fi de greu, nu se spune aşa ceva, nu? Bine, să zicem că a murit femeia pe care o iubise, partenera lui de viaţă. I-am înţeles amărăciunea, tristeţea, durerea copleşitoare. Mi-a fost milă de el, dar tot nu am înţeles cum a putut să spună fiicelor lui, fetelor pe care le-a crescut, că mai bine ar fi murit ele în locul ei. Nu ţi se pare că a fost mult prea dur, mult prea groaznic pentru noi?

— Asta cam aşa e.

— Asta-i o rană care nu se închide niciodată, spuse Midori dând din cap. De fapt, toţi din familia noastră sunt cam ciudaţi... fiecare e dus puţin cu pluta.

— Aşa se pare, am aprobat-o eu.

— Da, dar nu crezi că e minunat când oamenii se iubesc? Of, Doamne! Să-şi iubească un bărbat atât de mult soţia, încât să le spună fiicelor lui că mai bine ar fi murit ele în locul ei...

— Cred că nu v-a fost uşor, am spus eu.

— Şi apoi ne lasă baltă şi pleacă în Uruguay.

Am tăcut şi am şters mai departe farfuriile. După ce le-am terminat de şters, Midori le-a luat şi le-a băgat în bufet.

— Mai ai veşti de la tatăl tău? am întrebat.

— O vedere şi atât. În martie, în loc de o vedere cu un peisaj, ne-a trimis una cu un măgar. Nu ne-a scris decât prostii: că-i foarte cald, că fructele nu sunt atât de gustoase precum se aşteptase. S-a ţicnit cu siguranţă. Nici măcar nu ştim dacă s-a întâlnit sau nu cu prietenul acela al lui. A, a mai scris că după ce se linişteşte puţin, o să ne cheme şi pe noi. De atunci, nici un rând. Nu ne răspunde nici la scrisori măcar.

— Ce-ai face dacă tatăl tău te-ar chema în Uruguay?

— Probabil că m-aş duce să văd cum e acolo. Nu ţi se pare interesant? Sora mea a spus că nu s-ar duce nici în ruptul capului. Ei nu-i plac lucrurile şi locurile murdare.

— E chiar atât de murdar în Uruguay?

— Habar n-am, dar aşa susţine ea. Zice că drumurile sunt pline de excremente de măgar, că e plin ie muşte scârboase, că de cele mai multe ori toaletele nu funcţionează, că te împiedici la tot pasul de sopârle şi de scorpioni. Cred că a văzut ea vreun film... şi nu poate suferi nici gândacii. Ei nu-i place decât să se plimbe în maşini luxoase prin Shōnan

— Vai de mine!

— Ba nu, eu m-aş duce în Uruguay.

— Cine se ocupă de librărie acum? am întrebat eu

— Sora mea, dar nu poate s-o sufere. Avem un unchi care stă aproape şi ne ajută zilnic. El se ocupa de livrări. Mai dau şi eu o mână de ajutor când am timp. Nu e cine ştie ce de lucru, aşa că ne descurcăm Dacă nu ne-am descurca, am vinde-o probabil.

— Îţi iubeşti tatăl?

— Nu prea, spuse Midori dând din cap.

— Atunci cum poţi să pleci la el, în Uruguay?

— Am încredere în el.

— Încredere?

— Da, nu mă omor după el, dar am încredere în el. Cum să nu am încredere într-un om care îşi părăseşte casa, afacerea, copiii din pricina şocului provocat de moartea soţiei? Înţelegi ce vreau să spun?

Am oftat adânc.

— Uneori am impresia că înţeleg, alteori nu mai înţeleg nimic.

Midori râse şi mă bătu pe umeri.

— Nu contează. Chiar nu contează.

 În după-amiaza aceea de duminică s-au petrecut tot felul de evenimente. A fost o zi tare neobişnuită. A izbucnit un incendiu în apropierea casei lui Midori, l-am privit liniştiţi de la fereastra spălătoriei aflate la mansardă, ne-am şi sărutat. Aşa cum prezint eu lucrurile acum, par chiar ciudate, dar aşa s-au întâmplat ele de fapt.

Ne beam cafeaua de după-masă şi vorbeam despre universitate, când am auzit sirenele maşinilor de pompieri. Se apropiau tot mai mult şi mi se părea că numărul lor creşte. Lumea fugea speriată şi unii ţipau chiar. Midori s-a dus într-o cameră cu vederea la stradă, a deschis fereastra şi a privit în jos. Mi-a spus să aştept un pic şi a dispărut, după care am auzit-o tropăind pe scări, în sus.

Continuam să-mi beau singur cafeaua şi încercam să localizez Uruguayul pe harta minţii. A, Brazilia e aici, Venezuela aici şi Columbia, undeva mai încolo. Nu ştiu de ce, dar nu-mi puteam aminti deloc unde este Uruguayul. Midori a coborât după câteva minute şi mi-a spus să merg cu ea, repede. M-am ridicat şi am urmat-o până la capătul coridorului, după care am urcat pe o scară îngustă şi abruptă până la mansardă. Aceasta se afla la o înălţime mai mare decât casele dimprejur, aşa că de acolo se vedea totul foarte bine. Nori negri de fum se înălţau la vreo trei-patru case mai încolo şi erau purtaţi de vânt spre strada principală. Mirosul de ars se simţea până la noi.

— A, e casa lui Sakamoto, spuse Midori aplecându-se peste balustradă. Pe vremuri făceau uşi şi ferestre, dar s-au lăsat de afaceri.

M-am aplecat şi eu peste balustradă ca să văd mai bine. O clădire cu două etaje ne împiedica să vedem exact ce se întâmplă, dar se pare că veniseră vreo trei sau patru maşini de pompieri. Doar două dintre ele reuşiseră să pătrundă pe aleea îngustă, iar celelalte staţionau pe strada mare, pregătite să intervină la nevoie. Zona era împânzită, ca de obicei, de gură-cască.

— Midori, ar fi mai bine să-ţi strângi lucrurile de valoare şi să le ai pregătite în caz că trebuie să evacuezi clădirea. Vântul bate acum în direcţie opusă, dar nu ştii niciodată cum îşi schimbă direcţia. Şi mai e şi benzinăria aceea aproape... Te ajut eu să-ţi strângi lucrurile.

— Ce lucruri de valoare?

— Oi fi având tu ceva la care ţii, nu? Poate carnetul de conturi, ştampile, certificate de garanţie... şi neapărat banii încasaţi.

— Nu-ţi mai face griji! Eu nu fug de-aici.

— Chiar dacă se întinde incendiul?

— Da, a răspuns Midori. Puţin îmi pasă dacă mor.

Am privit-o în ochi şi ea m-a privit pe mine. Nu-mi dădeam seama dacă vorbeşte serios sau dacă glumeşte. Am mai stat acolo o vreme şi m-am liniştit şi eu.

— Bine, am zis. Am înţeles. Stau cu tine.

— Vrei să spui că murim împreună? întrebă ea. Ochii îi sclipeau.

— A, nu, nici vorbă! Eu o iau la sănătoasa dacă simt că devine periculos. Dacă tu vrei să mori, n-ai decât să mori singură.

— Maaaaamă, ce individ de gheaţă!

— N-am de gând să mor împreună cu tine doar pentru că m-ai invitat la prânz. Poate dacă ar fi fost o cină...

— Ei, hai, lasă... Să vedem cum evoluează lucrurile şi, până una-alta, să cântăm. Dacă se îngroaşă gluma, vedem noi atunci.

— Să cântăm?

Midori a adus două perne de pus pe jos, patru cutii cu bere şi o chitară. Am băut şi am privit fumul negru ridicându-se spre cer. Midori a zdrăngănit ceva la chitară şi a cântat. Am întrebat-o dacă atitudinea ei nu o să-i supere pe vecini. Nu mi se părea cel mai potrivit lucru din lume să stai să priveşti cum se înalţă fumul şi între timp să bei bere şi să cânţi.

— Nu-ţi face probleme. Nouă nu ne prea pasă de ceea ce gândesc vecinii.

A cântat nişte cântece populare pe care le interpretase pe vremuri. Nu puteam să spun că era un talent, dar era clar că-i face plăcere. M-a delectat cu Lemon Tree, Puff, Cinci sute de mile, Unde-au dispărut florile, Michael, vâsleşte la mal. A încercat să mă înveţe cum să o acompaniez, dar când a văzut cât sunt de afon, a renunţat şi a cântat singură, după placul inimii ei. Mi-am văzut mai departe de bere, ascultând-o şi privind focul. Ba se înteţea, ba se domolea. Lumea ţipa şi se dădeau tot felul de comenzi. S-a auzit şi un elicopter... probabil al presei. S-a învârtit de câteva ori deasupra locului cu pricina, a făcut fotografii şi a plecat. Bine-ar fi fost să nu ne fi prins şi pe noi în fotografii, gândii eu. Un poliţist ţipa la cei care căscau gura, ordonându-le să se dea îndărăt. Un copilaş se pierduse de mama lui şi urla cât îl ţineau plămânii. Undeva se spărseseră nişte geamuri. Vântul îşi schimbă brusc direcţia şi scânteile începură să-şi croiască drum spre noi. Cu toate acestea, Midori îşi vedea mai departe, nestingherită, de bere şi de cântece. După ce-a cântat toate cântecele pe care le ştia, m-a anunţat că va interpreta unul compus de ea.

Aş vrea să-ţi fac tocană

Dar n-am cratiţă.

Aş vrea să-ţi împletesc un fular

Dar n-am lână.

Aş vrea să-ţi scriu o poezie

Dar n-am cu ce.

— Se intitulează N-am nimic, m-a anunţat Midori. Erau îngrozitoare şi versurile, şi melodia.

În timp ce ascultam cântecul acela jalnic, mă gândeam cum va sări casa în aer dacă se aprinde şi benzinăria. Obosită de atâta cântat, Midori puse chitara la o parte şi se rezemă de umărul meu, ca o pisică la soare.

— Ti-a plăcut cântecul meu? m-a întrebat ea.

— Unic, original şi foarte potrivit personalităţii tale, am răspuns eu, alegându-mi cu grijă cuvintele de apreciere.

— Mulţumesc. Tema cântecului e „n-am nimic”.

— Mi-am imaginat.

— Ştii, l-am compus când a murit mama, a zis, întorcându-se spre mine.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Păi, nu ţi se pare că nu m-a întristat deloc moartea ei?

— Ba da.

— Nici când a dispărut tata n-am fost tristă.

— Zău?

— Îhî. Nu ţi se pare că sunt groaznică? Ca un sloi de gheaţă...

— Ai avut şi tu motivele tale.

— Da, motivele mele... Lucrurile au fost foarte complicate în casa asta. Ştii, întotdeauna m-am gândit că o să fiu tristă dacă vor muri sau dacă vor pleca şi nu-i voi mai vedea. Dar nu s-a întâmplat aşa. N-am simţit nimic – nici tristeţe, nici amărăciune şi mă gândesc rareori la ei. Uneori, o mai visez pe mama. Apare de undeva, din întuneric, şi-mi reproşează: „îţi pare bine că am murit, nu?” Nu-mi pare bine, dar nu sunt nici foarte tristă. Ca să-ţi spun adevărul, n-am vărsat nici măcar o lacrimă la moartea ei, deşi când mi-a murit pisica, pe vremea când eram copil, am plâns toată noaptea.

De unde atâta fum? gândii eu. Nu se vedeau flăcări şi nici nu mi se părea că focul s-ar extinde, dar se vedea o dâră groasă de fum care şerpuia spre cer. Ciudat, foarte ciudat. Oare ce-ar putea să ardă atâta vreme?

— Nu sunt doar eu de vină, continuă Midori. E adevărat că am şi eu cusururile mele, recunosc, dar dacă indivizii – adică tata şi mama – m-ar fi iubit un pic mai mult, poate aş fi gândit şi eu altfel, poate m-ar fi întristat pierderea lor.

— Nu crezi că te-au iubit suficient?

S-a întors şi m-a privit ţintă. Apoi a dat puternic din cap.

— Undeva între insuficient şi deloc. Am fost întotdeauna avidă după dragoste. Aş fi vrut să pot spune că am fost iubită ca lumea, că m-am săturat de dragoste. Măcar o dată, o singură dată. Dar ei nu mi-au oferit nici un pic de căldură sufletească, nici un pic, înţelegi? Dacă mă guduram pe lângă ei şi le ceream ceva, mă alungau şi ţipau: „Costă prea mult!” Acesta a fost tratamentul de care am avut parte. De aceea, în clasa a cincea sau a şasea primară, am decis să găsesc singură omul care să mă iubească trei sute şaizeci şi cinci de zile din trei sute şaizeci şi cinci.

— Extraordinar! am exclamat eu, admirativ. Şi cu ce s-au soldat căutările tale?

— Aici e problema, a răspuns Midori, privind fumul şi căzând un pic pe gânduri. Am aşteptat prea mult... În căutarea perfecţiunii... de aceea mi-e greu.

— Cauţi dragostea perfectă?

— Nu chiar. Nici vorbă să ţintesc la aşa ceva. Pe mine mă fascinează egoismul. Egoismul perfect. De exemplu, eu îţi spun acum că vreau să mănânc nişte tarte cu căpşune şi tu laşi totul baltă şi dai fuga să-mi cumperi. Te-ntorci cu ele, gâfâind, şi mi le întinzi, dar în clipa aceea eu îţi spun că nu mai am chef de ele şi le arunc pe fereastră. Aşa ceva caut eu.

— Ce legătură are asta cu dragostea? am întrebat eu, teribil de uimit.

— Are. Habar n-ai tu. Sunt momente în viaţa unei fete când asemenea gesturi sunt extrem de importante.

— Adică ce gest? Aruncatul pe fereastră?

— Exact. Şi în clipa aceea aş vrea ca băiatul să-mi spună: „A, am înţeles, Midori. Te rog să mă scuzi. Trebuia să ghicesc că nu o să le mai vrei. Sunt un rahat de măgar, un insensibil. Plec să-ţi iau altceva, ca să mă ierţi. Şarlotă sau plăcintă cu brânză?”

— Şi tu cum ai reacţiona?

— I-aş da toată dragostea mea.

— Eşti absurdă!

— Ei bine, asta înseamnă dragoste în accepţiunea mea. Nimeni nu mă înţelege. Midori şi-a frecat uşor capul de umărul meu. Pentru anumite persoane, dragostea începe de la un fleac, de la un moft... sau nu începe deloc.

— N-am mai cunoscut vreo fată care să aibă asemenea opinii.

— Multă lume e de aceeaşi părere, spuse ea jucându-se cu degetele. Eu nu pot gândi altfel, vorbesc serios, dar măcar sunt cinstită. Niciodată nu mi-a dat prin cap că modul meu de a privi lucrurile diferă de al altora. Când vorbesc serios, toată lumea crede că glumesc sau fac pe nebuna şi atunci mă simt foarte stingherită.

— Şi acum vrei să mori cuprinsă de flăcări?

— Acum e vorba de curiozitate, pur şi simplu.

— Adică ce fel de curiozitate? Vrei să experimentezi nişte flăcări pe pielea ta?

— Nu, spuse Midori. Voiam doar să văd cum reacţionezi. Nu mi-e frică de moartea în sine. Zău că nu. În cazul de faţă, m-ar învălui fumul, mi-aş pierde cunoştinţa şi aş muri cât ai zice peşte. Acest tip de moarte nu mă sperie deloc dacă o compar cu chinurile iadului prin care au trecut mama... şi alte rude. Toate rudele mele au murit din pricina vreunei boli cumplite. E în sânge, presupun. Dura mult până îşi dădeau duhul şi ajungeam chiar să mă întreb dacă mai trăiesc sau au murit, atât de lent era procesul. Şi în urma lor nu rămânea decât durere şi suferinţă.

Midori a luat o ţigară şi a aprins-o.

— Asemenea tipuri de moarte mă sperie... când umbra morţii devorează încet, încet partea vitală şi până să-ţi dai seama, totul în jur se întunecă şi nu mai vezi nimic, iar cei din jur te consideră mai mult mort decât viu. E cumplit. N-aş putea suporta aşa ceva.

 Până la urmă, după încă vreo jumătate de oră, focul a fost stins. Au reuşit să împiedice flăcările să se răspândească şi se pare că n-au existat nici răniţi. Cu excepţia unei maşini de pompieri, celelalte s-au întors la bază şi lumea s-a împrăştiat, ici-colo zărindu-se grupuleţe care comentau evenimentul. O maşină de poliţie, al cărei girofar se învârtea neîncetat, încerca să restabilească traficul. Două ciori, apărute de undeva din văzduh, s-au instalat pe stâlpul de telegraf ca să vadă şi ele ce se întâmplă acolo jos. Midori părea epuizată. Privea în gol, departe. N-a mai scos nici o vorbă.

— Eşti obosită? am întrebat-o eu.

— Nu chiar. Pur şi simplu mă simt fără vlagă şi mi-e capul greu. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.

Am privit-o în ochi şi Midori m-a privit şi ea. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o. A tresărit, apoi s-a relaxat şi a închis ochii. Am rămas aşa cinci-şase secunde. Soarele de început de toamnă i-a aruncat umbra genelor pe obraji şi aceasta părea că tremură puţin. A fost un sărut uşor, dulce, unul care nu depăşea nici o limită. Probabil că n-aş fi sărutat-o pe Midori în ziua aceea dacă nu ne-am fi petrecut după-amiaza pe terasa de la mansardă, dacă n-am fi băut bere, dacă nu am fi privit acoperişurile din jur, care sclipeau în bătaia soarelui, fumul, licuricii. Toate acestea au dus la o apropiere între noi, au ţesut o vrajă care, în subconştientul nostru, doream să nu se destrame. Aşa a fost sărutul nostru – nevinovat şi totuşi nu lipsit de o doză de pericol, ca de altfel toate săruturile.

Midori a rupt tăcerea. M-a luat de mână şi, cu oarecare jenă, mi-a spus că are un prieten. I-am spus că mi se părea normal să fie aşa.

— Tu ai o iubită?

— Da, am răspuns.

— Dar eşti întotdeauna liber duminicile, nu?

— E foarte complicat, am zis.

În clipa aceea am realizat că vraja din după-amiaza de început de toamnă s-a spulberat.

La ora cinci i-am spus că trebuie să plec la serviciu şi am invltat-o să iasă cu mine să luăm o gustare. M-a refuzat, spunându-mi că trebuie să stea acasă să aştepte telefonul despre care îmi vorbise.

— Nu pot să sufăr să stau în casă şi să aştept să sune telefonul. Când rămân singură, am impresia că putrezeşte carnea pe mine. Da, putrezeşte puţin câte puţin, se topeşte şi se transformă într-un lichid verde care se scurge pe pământ şi e absorbit, în urma lui nu mai rămân decât hainele. Asta e senzaţia care pune stăpânire pe mine când stau toată ziua în casă.

— O să-ţi ţin companie şi data viitoare când ai de aşteptat un telefon... atâta vreme cât prânzul e inclus.

— Grozav! O să pun la cale şi un incendiu, pentru desert.

Midori nu şi-a făcut apariţia la cursul de „Istoria teatrului – II” de a doua zi. După curs, m-am dus la cantina studenţească şi am luat prânzul de unul singur. Nu mi-a plăcut deloc. Apoi m-am aşezat la soare şi am privit la ce se întâmpla în jurul meu. Chiar lângă mine, două studente stăteau de vorbă, în picioare. Una dintre ele ţinea la piept o rachetă de tenis cu aceeaşi grijă cu care o mămică şi-ar fi ţinut copilaşul, cealaltă avea braţul plin de cărţi şi un LP cu Leonard Bernstein. Amândouă erau drăguţe şi îmi era clar că le place să trăncănească vrute şi nevrute. Dinspre clădirea clubului studenţesc se auzea o voce de bas care făcea game. Pe ici, pe colo, se vedeau grupuri de câte patru-cinci studenţi care schimbau opinii, râdeau sau ţipau unii la alţii, în parcare, câţiva indivizi se distrau cu rolele, iar un profesor cu o servietă de piele în braţe făcea slalom printre ei, încercând să-i evite, în curtea interioară, o studentă cu coif pe cap, ghemuită la pământ, scria ceva în legătură cu invadarea Asiei de către americani. Era atmosfera obişnuită a pauzei de prânz din campus, dar, privind cu mai multă atenţie, am devenit conştient de un lucru: fiecare, în felul său, părea fericit. Nu ştiu dacă erau chiar fericiţi sau numai îşi afişau fericirea, dar mie mi se păreau fericiţi în acea după-amiază de septembrie şi din această pricină m-am simţit cumplit de singur. Era o senzaţie nouă şi aveam impresia că doar eu eram străin de atmosferă.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, în ce atmosferă am mai reuşit eu să mă integrez în ultimii ani? în nici una. Ultima dată când m-am simţit bine a fost la biliard, cu Kizuki, lângă port. Kizuki a murit în noaptea aceea şi de atunci încoace, între mine şi lume s-a interpus un imens sloi de gheaţă. Ce-a însemnat Kizuki pentru mine? N-am putut niciodată răspunde la această întrebare. Tot ce ştiu – şi e o certitudine – este faptul că moartea lui Kizuki mi-a răpit definitiv o parte din adolescenţă. Ce semnificaţie a avut lucrul acesta sau ce consecinţe urma să aibă, n-am ştiut şi probabil nici n-am să ştiu vreodată.

Am stat multă vreme nemişcat şi am privit atmosfera din campus, m-am uitat la cei care treceau pe-acolo, sperând totodată că o voi vedea şi pe Midori. Ea n-a apărut însă. După pauză m-am dus la bibliotecă să mă pregătesc pentru cursul de germană.

În sâmbăta aceea, după-amiază, a venit la mine în cameră Nagasawa şi mi-a propus să ne petrecem noaptea în oraş. Mi-a promis că va obţine permis şi pentru mine. Am fost de acord să-l însoţesc. Toată săptămâna mă simţisem foarte straniu şi eram dispus să mă culc cu orice fată.

Spre seară am făcut un duş, m-am bărbierit şi m-am îmbrăcat frumos. Am luat cina la cantină cu Nagasawa şi apoi am mers cu autobuzul spre Shinjuku. Ne-am învârtit puţin prin cartierul animat si apoi am intrat într-unul din barurile noastre, decişi să aşteptăm o pereche de fete. De obicei, perechile curgeau gârlă, mai puţin în seara aceea. Am băut whisky cu sifon ca să nu ne ameţim prea rău si am aşteptat aproape două ore. În cele din urmă, au apărut două fete care s-au aşezat la bar şi au comandat gin şi margarita. Nagasawa le-a abordat imediat, dar ele i-au spus că-şi aşteaptă prietenii. Am stat totuşi de vorbă toţi patru până au venit băieţii, după care am rămas iar singuri.

Nagasawa mi-a propus să schimbăm barul, aşa că am ajuns la unul mic, mai retras, unde clienţii erau deja afumaţi, făcând o gălăgie asurzitoare. La masa din colţ am văzut trei fete. Ne-am dus la ele şi am stat toţi cinci de vorbă. Ne-am simţit în formă, eram bine dispuşi, dar când le-a propus Nagasawa să mergem să mai bem şi în altă parte, ele au spus că se grăbesc pentru că se închid porţile căminului. Toate trei locuiau la un cămin de fete. A fost o zi plină de ghinioane. Am mai intrat într-un restaurant, dar nici acolo norocul nu a fost de partea noastră. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar n-am avut parte de fete în seara respectivă.

Pe la ora unsprezece şi jumătate Nagasawa a decis să renunţe, mărturisind că seara a fost un fiasco.

— Îmi pare rău că te-am târât atâta după mine, a spus el.

— Nu-i nimic, îmi pare bine că ţi se mai întâmplă şi ţie să ai parte de asemenea seri, am zis eu.

— Cam o dată pe an, recunoscu el.

Să fiu cinstit, îmi trecuse pofta de sex şi mă săturasem de băut. Prea multă agitaţie în Shinjuku sâmbăta noaptea.

— Ce-ai de gând să faci acum, Watanabe?

— O să intru într-un cinematograf în care rulează filme toată noaptea. N-am mai văzut un film de nu ştiu când.

— Atunci eu merg la Hatsumi, spuse Nagasawa. Te superi?

— Normal că nu. De ce să mă supăr? am spus eu, râzând.

— Dacă vrei, te prezint unei fete care te-ar lăsa să dormi la ea.

— Nu, zău că am chef de nişte filme.

— Te rog să mă ierţi, îmi scot eu pârleala altă dată, spuse el, dispărând în mulţime.

Am intrat într-un fast-food să mănânc un sandviş cu brânză şi să beau o cafea caldă ca să îmi mai revin. Apoi am intrat în cel mai apropiat cinematograf şi am văzut Absolventul.

Nu m-am omorât după film, dar cum nu aveam ce face, am stat şi l-am mai văzut o dată. Am ieşit din cinematograf pe la patru dimineaţa şi am pornit-o pe străzile cartierului Shinjuku în răcoarea dimineţii, gândindu-mă la diverse lucruri.

Când am obosit, am intrat într-o cofetărie, am comandat o cafea şi am citit, în aşteptarea primului tren. N-a trecut mult timp şi localul s-a umplut de alţii ca mine, care aşteptau primele trenuri. Cineva şi-a cerut scuze şi m-a întrebat dacă se poate aşeza la masa mea. Am dat afirmativ din cap. Nu mă interesa cine stătea de partea cealaltă a mesei când citeam.

La masa mea s-au aşezat două fete cam de aceeaşi vârstă cu mine. Nu erau frumoase, dar nici urâte. Erau machiate cu gust, bine îmbrăcate şi nu mi se păreau a fi dintre cele care pleacă la agăţat prin cartierul de distracţii la ora cinci dimineaţa. Probabil că, dintr-un motiv sau altul, pierduseră ultimul tren. Am avut impresia că răsuflă uşurate când le-am permis să stea la masa mea. Eram dichisit, proaspăt bărbierit şi, în plus, citeam Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

Una dintre fete era mai solidă. Purta o canadiană subţire din fâş, cu glugă, de culoare gri şi blugi albi, iar în urechi, cercei mari în formă de scoici. Avea la ea o mapă mare, din vinilin. Cea mică de statură purta ochelari şi era îmbrăcată cu o canadiană albastră peste cămaşa în carouri. I-am observat inelul cu peruzea pentru că avea obiceiul să-şi tot scoată ochelarii şi să-şi apese ochii cu degetele.

Ambele fete au comandat cafea cu lapte şi câte o prăjitură, iar în timp ce mâncau şi beau, discutau în şoaptă. Discuţie serioasă, se pare. Cea mare îşi pleca, din când în când, capul într-o parte, cea mică o dezaproba prin gesturi. Nu auzeam ce spun din cauza muzicii (Marvln Gaye, Bee Gees etc.) care era dată foarte tare, dar mi se părea că cea mare încerca să o consoleze pe cea mică, ce părea supărată sau indispusă. Eu citeam, dar din când în când mai aruncam câte o privire şi în direcţia lor.

Cea mică s-a ridicat brusc, şi-a luat geanta şi s-a dus la toaletă, iar prietena ei a profitat că e singură si a intrat în vorbă cu mine. Am pus cartea deoparte.

— Scuzaţi-mă, vă rog, nu ştiţi unde s-ar mai putea bea la ora aceasta, undeva prin apropiere?

— La ora cinci dimineaţa? am întrebat-o eu extrem de mirat.

— Da...

— La ora cinci şi douăzeci dimineaţa, lumea se duce de obicei acasă pentru a se drege cu un pui de somn.

— Da, ştiu, a răspuns ea jenată, dar prietena mea vrea neapărat să bea ceva. Are nişte probleme.

— Atunci nu vă rămâne decât să vă întoarceţi cuminţi acasă şi să beţi acolo cât poftiţi.

— Da, numai că eu trebuie să iau trenul de şapte şi jumătate spre Nagano.

— În cazul acesta nu aveţi decât să vă cumpăraţi băutură de la un automat şi să găsiţi un loc unde să şedeţi.

— V-aţi supăra dacă v-am ruga să veniţi cu noi? Ştiţi, două fete singure la ora asta...

Multe am mai văzut eu prin Shinjuku, dar niciodată n-am fost invitat de două fete străine la băutură, la ora cinci şi douăzeci de minute dimineaţa. Îmi era greu să le refuz, aşa că am acceptat, pentru că nu eram presat de timp. Am cumpărat câteva sticle de sake şi nişte săratele şi am luat-o spre ieşirea de vest a gării, în căutarea unui loc potrivit pentru banchetul nostru improvizat.

Fetele mi-au spus că s-au împrietenit în perioada în care lucrau, temporar, la o agenţie de turism. Ambele erau absolvente de colegiu şi tocmai se angajaseră definitiv. Cea mică avea un prieten de vreun an de zile, dar a aflat recent că se mai culca cu o fată şi şocul a fost prea puternic pentru ea. Cea mare ar fi trebuit să ia de cu seară trenul spre Nagano, deoarece mergea la nunta fratelui ei, dar în ultimul moment s-a hotărât să-i ţină companie prietenei ei şi să se urce în primul expres din acea dimineaţă de duminică.

— De unde ai aflat că prietenul tău se culcă cu altcineva? am întrebat-o pe cea mică.

— Nu a fost nevoie să aflu, a spus ea, luând nişte înghiţituri de sake şi rupând câteva fire de iarbă. Am deschis uşa şi l-am văzut cu ochii mei.

— Când s-a întâmplat?

— Alaltăieri seara.

— Hmmm. Uşa nu era încuiată?

— Nu.

— De ce n-o fi încuiat uşa? am întrebat.

— De unde naiba să ştiu? răspunse ea, iritată.

— Nu crezi că a fost un şoc pentru ea? întrebă cea mare. Îngrozitor! Îţi dai seama ce e în sufletul ei?

— Nu ştiu ce să zic... poate ar fi bine să stai de vorbă cu prietenul tău şi după aceea să decizi dacă îl ierţi sau nu.

— Nu mă înţelege nimeni, spuse fata, încruntată şi continuă să rupă fire de iarbă.

Dinspre vest apăru un cârd de ciori care trecu peste magazinul Odakys. Se luminase complet şi se apropia plecarea trenului de Nagano, aşa că am dat unui cerşetor băutura care ne rămăsese, fata şi-a cumpărat bilet şi noi am condus-o la tren. După aceea, nu ştiu cum, dar ne-am trezit într-un hotel. Nici unul dintre noi nu avea chef de amor, asta îmi era clar, dar probabil că aventura matinală trebuia să aibă şi ea un final.

După ce am intrat în camera de hotel, eu am fost primul care s-a dezbrăcat. M-am băgat în cadă cu berea în mână şi am continuat să beau de parcă mă cuprinsese disperarea. A intrat şi ea cu mine, procedând la fel, şi ne-am întins apoi, bându-ne berea în tăcere. Nici unuia dintre noi nu-i era somn şi nici nu ne-am ameţit. Fata avea pielea albă şi fină, iar picioarele ei erau chiar frumoase. Când i-am făcut un compliment, a mârâit un „mulţumesc” şi-atât.

După ce ne-am băgat în pat, a devenit cu totul altă persoană. Mi se părea foarte sensibilă şi flecare atingere a degetelor mele o făcea să se răsucească şi să geamă de plăcere. După ce-am pătruns în vaginul ei şi-a înfipt unghiile în spatele meu şi în apropierea orgasmului a strigat un nume de bărbat fix de şaisprezece ori. M-am concentrat asupra numărătorii ca să-mi amân ejacularea. Apoi am adormit amândoi. Când m-am trezit la douăsprezece şi jumătate, ea nu mai era. Nu-mi lăsase nici măcar un bileţel. Pentru că băusem la ore atât de stranii, îmi simţeam capul cumplit de greu. Am făcut un duş ca să mă dezmeticesc, m-am bărbierit şi m-am aşezat, aşa gol cum eram, într-un fotoliu. Am scos un suc din frigider şi, pe când îl beam, mi-am amintit tot ce se întâmplase cu o seară în urmă. Fiecare scenă pe care o revedeam mi se părea ireală, de parcă aş fi privit-o prin câteva rânduri de geamuri, dar totul, absolut totul, mi se întâmplase mie fără doar şi poate. Mărturie stăteau paharele goale de pe masă şi periuţa de dinţi folosită.

Am mâncat ceva de prânz prin Shinjuku şi apoi m-am îndreptat spre o cabină telefonică să văd dacă nu cumva o găsesc pe Midori Kobayashi acasă, singură, în aşteptarea vreunui telefon. Am lăsat telefonul să sune de cincisprezece ori, dar n-a răspuns nimeni. Am mai făcut o încercare după vreo douăzeci de minute, dar rezultatul a fost acelaşi. M-am urcat în autobuz şi m-am întors la cămin. În cutia poştală de la intrare am găsit o scrisoare care fusese expediată expres. Era de la Naoko.

Capitolul al cincilea

Naoko îmi mulţumea pentru scrisoare. Părinţii ei o trimiseseră „aici”, scria ea, şi i-a făcut deosebită plăcere, îmi mărturisea că tocmai era şi ea pe punctul de a-mi scrie.

M-am ridicat şi am deschis fereastra, mi-am scos jacheta şi m-am aşezat pe pat. Auzeam porumbeii gângurind pe o creangă din apropiere. Vântul adia şi mişca perdeaua. Cu cele şapte pagini ale scrisorii în mână, m-am lăsat pradă unui şuvoi de sentimente ce mă asaltau. Aveam impresia că adevărata lume din preajma mea îşi pierduse culoarea după doar câteva rânduri pe care apucasem să le citesc. Am închis ochii şi am încercat să mă reculeg. Am stat aşa o bună perioadă de timp, după care am respirat adânc şi am continuat să citesc.

Au trecut patru luni de când sunt aici. M-am gândit mult la tine în tot acest timp. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mi-am dat seama că nu am fost cinstită faţă de tine. Ar fi trebuit să fiu mai onestă, să mă fi purtat mai frumos cu tine.

Poate că nu mă exprim chiar cum ar trebui. Fetele de vârsta mea nu folosesc niciodată cuvântul „onest”. Fetele tinere, ca mine, nu prea fac deosebire între ceea ce e cinstit şi ceea ce nu e. Puţin le pasă de acest aspect. Ceea ce le interesează este ceea ce e frumos sau ceea ce le face fericite. „Onest” este un cuvânt pe care-l folosesc bărbaţii, de fapt, dar nu pot să nu mi-l asum şi eu acum pentru că simt că mi se potriveşte perfect. Pentru mine, cuvinte ca „frumos” şi „fericit” au devenit mult prea complicate şi de aceea încerc să mă agăţ de alte standarde. Eu vreau să ştiu dacă ceva este „cinstit”, sau „onest”, sau „adevăr universal”.

Oricum, consider că nu am fost onestă faţă de tine. Te-am târât într-un cerc vicios şi probabil te-am rănit profund. Procedând astfel, m-am târât şi pe mine în acelaşi cerc şi m-am rănit. Nu-ţi spun lucrul acesta ca să mă scuz sau să mă justific, ci vreau să ştii că sunt conştientă de tot ce s-a întâmplat. Dacă eu am lăsat o rană deschisă în inima ta, aceea este şi rana mea. Te rog din suflet să nu mă urăşti pentru asta. Sunt o fiinţă cu multe defecte, mult mai multe decât îţi poţi imagina şi tocmai de aceea îmi doresc din tot sufletul să nu-mi porţi pică. Dacă faci aşa ceva, s-a terminat cu mine. Eu nu sunt capabilă, ca tine, să mă închid în carapacea mea şi să aştept să treacă totul. Nu ştiu dacă tu eşti exact cum zic eu acum, dar aşa îmi imaginez eu. Te invidiez pentru asta şi poate tocmai acesta este motivul pentru care te-am târât în acel cerc despre care-ţi vorbeam.

Poate modul în care privesc eu lucrurile este prea analitic, nu? În orice caz, nu pot spune acelaşi lucru despre tratamentul care mi se face aici. După ce stai într-un sanatoriu câteva luni, devii, fără să vrei, mai mult sau mai puţin analitic. „Asta s-a întâmplat din pricină că... aceea are sens... de ce-o fi aşa?.,.” Sunt întrebări pe care ţi le pui inevitabil, dar nu ştiu dacă ele simplifică lumea sau o complică.

În orice caz, toată lumea de aici este de părere că mi-am revenit mult. Şi eu simt lucrul acesta. Este prima oară când mă simt capabilă să mă aştern, liniştită, pe scris. În scrisoarea pe care ţi-am scris-o în iulie, am simţit că scot cu cleştele fiecare cuvinţel (deşi, ca să fiu cinstită, nu îmi amintesc ce ţi-am scris. A fost groaznică?), dar acum cuvintele curg singure pe hârtie. Aerul de aici e curat, m-am izolat de lume, e o linişte desăvârşită, am un program regulat, fac sport. Se pare că de aşa ceva aveam nevoie. Este extraordinar să poţi scrie scrisori! E minunat să simţi nevoia să comunici cu cineva, să te aşezi la birou, să iei stiloul şi să-ţi aşterni gândurile pe hârtie. Normal că atunci când mă apuc de scris, nu reuşesc să cuprind în cuvinte tot ce mi-aş dori, dar nu mă deranjează. Pe mine mă face fericită chiar şi numai dorinţa de a scrie. De aceea îţi scriu acum. Este şapte şi jumătate seara, am mâncat şi tocmai am făcut baie. Este o linişte deplină în jurul meu şi afară e întuneric beznă. Nu se zăreşte nici măcar o dâră de lumină. De obicei văd stelele de la fereastra mea, dar astăzi e înnorat şi nu se vede nici o stea. Cei de aici ştiu foarte multe despre astre şi deseori îmi arată care e Fecioara, care e Săgetătorul. Probabil că nu au ţinut neapărat să le înveţe, dar nu au avut cu ce-şi omorî timpul după apusul soarelui. Ăsta e motivul pentru care ştiu o mulţime de lucruri şi despre păsări, flori, insecte. Când stau de vorbă cu ei, realizez cât am fost de ignorantă, dar nu mă deranjează deloc sentimentul acesta.

Suntem aici cam şaptezeci de pacienţi, iar personalul sanatoriului (doctori, asistente, funcţionari etc.) se ridică la peste douăzeci de persoane. Pentru că spaţiul de care dispune sanatoriul este foarte mare, nu mi se pare că suntem mulţi, ci mai degrabă aş spune că e pustiu. Trăim în sânul naturii şi suntem cu toţii foarte liniştiţi, atât de liniştiţi încât de multe ori am senzaţia că aceasta este lumea obişnuită, cea adevărată. Dar nu e chiar aşa. Noi, cei de-aici, trebuie să respectăm nişte condiţii.

Joc tenis şi baschet. Echipele de baschet sunt formate atât din pacienţi (urăsc din tot sufletul cuvântul acesta, dar nu am de ales), cât şi din personalul sanatoriului. În timpul meciurilor însă, nu mai fac nici o deosebire între cele două categorii. Poate ţi se pare ciudat, dar când îi privesc pe jucători, toţi mi se par la fel de „anormali”.

I-am spus într-o bună zi părerea mea unuia dintre doctori şi a zis că am dreptate. Noi nu ne aflăm aici pentru a ne îndrepta, ci pentru a ne obişnui cu metehnele noastre şi pentru că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lumea este tocmai incapacitatea de a le recunoaşte. Aşa cum fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său. Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce nu merge ca lumea, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta. Normal că el mi-a explicat în cuvinte foarte simple şi aceasta nu este decât una dintre problemele care mă frământă, dar cred că am înţeles ce a vrut să spună. Probabil că nu ne vom putea obişnui niciodată cu metehnele noastre. Incapabili să găsim în noi înşine un locşor pentru durerea sau suferinţa provocată de aceste metehne, venim aici ca să scăpăm de ele. Atâta vreme cât ne aflăm la sanatoriu, nu supărăm şi nu deranjăm pe nimeni şi nici nu ne simţim deranjaţi, pentru că ştim cu toţii că suntem „anormali”. Este o lume cu totul diferită de cea în care am trăit înainte de a veni aici. Cei de acolo nu sunt conştienţi de propriile metehne şi-şi văd de viaţa lor fără probleme, pe când noi, cei din lumea aceasta mică, le etalăm în văzul tuturor, asemenea indienilor care poartă pene pe cap pentru a indica triburile cărora le aparţin. Trăim liniştiţi, fără să ne supărăm unii pe alţii.

În afară de sport, ne ocupăm şi de cultivarea legumelor şi fructelor: roşii, vinete, castraveţi, ceapă, varză, ridichi, pepeni, căpşune şi multe altele. Cultivăm orice şi avem şi sere. Cei de aici sunt foarte pricepuţi şi îşi fac treaba cu multă pasiune. Se documentează, cheamă specialişti cu care stau de vorbă de dimineaţa până seara pentru a afla ce îngrăşăminte să folosească şi să afle părerea lor despre calitatea solului. A început să-mi placă şi mie activitatea asta şi nici nu pot să-ţi spun ce simt când văd fructele şi legumele dând în pârgă. E minunat! Te-ai ocupat vreodată de pepeni? Ştii cum cresc? Ca nişte animale mici la început, şi apoi tot mai mari şi mai mari.

Mâncăm fructe şi legume proaspete în fiecare zi. Normal că ni se dă şi carne şi peşte, dar când trăieşti într-un asemenea loc, simţi tot mai puţin nevoia să mănânci aşa ceva. Legumele sunt atât de gustoase! Mai ieşim uneori în pădure şi culegem ciuperci. Există aici experţi (după cum vezi e plin de experţi la noi!) care ne spun ce e bun de mâncat şi ce nu. De aceea m-am îngrăşat trei kilograme de când am venit la sanatoriu. Datorită sportului şi a meselor regulate, am atins greutatea ideală.

Când nu ne ocupăm de agricultură, ascultăm muzică sau tricotăm. Nu avem televizoare şi radiouri dar avem o bibliotecă bunicică de unde împrumutăm cărţi şi discuri. În colecţia de discuri se găseşte orice, de la simfoniile lui Mahler până la Beatles, şi îmi place să stau în camera mea şi să ascult muzică în tihnă.

Problema cea mai mare este că o dată ce ajungi să trăieşti aici, nu mai ai chef să pleci sau, mai bine zis, îţi este teamă să pleci. Cât ne aflăm aici, suntem calmi şi liniştiţi. Metehnele le luăm ca atare şi chiar avem impresia că ne-am vindecat oarecum, dar nu suntem siguri că, dacă ieşim în lume, vom fi acceptaţi aşa cum suntem.

Doctorul meu spune că a sosit momentul să iau legătura cu „lumea din afară”, vreau să spun cu lumea normală, cu oameni normali. De câte ori îl aud spunând lucrul acesta, nu mă gândesc decât la tine. Ca să fiu cinstită, pe părinţii mei nu prea am chef să-i văd. Sunt prea răvăşiţi din pricina mea şi chiar dacă aş avea puterea să stau de vorbă cu ei, discuţia n-ar face decât să mă răscolească. Pe lângă aceasta, sunt lucruri pe care vreau să le discut cu tine. Nu sunt sigură că o să fiu capabilă să-ţi explic ca lumea, dar sunt lucruri importante şi nu le mai pot evita.

Nu vreau să fiu o povară pentru tine. Nu pot suferi gândul că aş deranja pe cineva, îţi cunosc sentimentele faţă de mine şi sunt fericită, iar acum nu încerc altceva decât să te fac să înţelegi cât de fericită sunt. Tocmai de afecţiune am eu mare nevoie acum. Te rog să mă ierţi dacă te-am necăjit cu ceva în această scrisoare. Aşa cum ţi-am scris şi mai înainte, eu sunt o fiinţă cu mult mai multe defecte decât crezi tu.

De multe ori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă noi doi ne-am fi întâlnit în împrejurări obişnuite şi ne-am fi plăcut reciproc? Dacă eu aş fi fost sănătoasă la minte şi dacă tu ai fi fost normal (bineînţeles că eşti!) şi dacă n-ar fi existat nici un Kizuki... ce s-ar fi întâmplat oare? Ce bine-ar fi dacă n-ar exista „dacă”! Acum nu-mi rămâne altceva decât să fiu cinstită şi deschisă şi sper să-ţi fi putut transmite o parte din sentimentele mele.

Spre deosebire de alte spitale, cei de la sanatoriul acesta pot fi vizitaţi oricând. Trebuie să mă anunţi cu o zi înainte şi poţi veni când doreşti. Putem mânca împreună şi ai unde să stai. Mi-ar face mare plăcere să vii o dată la mine, când îţi convine ţie. Aştept cu nerăbdare să te văd. Îţi pun în plic şi o hartă ca să mă poţi găsi mai uşor. Scuză-mă că ţi-am scris atât de mult.

 Am recitit scrisoarea şi am coborât să-mi iau o Cola. Când m-am întors în cameră, am citit-o încă o dată, apoi am băgat-o la loc în plic şi am pus plicul pe birou. Numele şi adresa mea erau scrise pe plicul acela roz cu caractere mici, un scris frumos, perfect, un scris de fată. M-am aşezat la birou şi am studiat plicul. La adresa destinatarului scria „Căminul Ami”. Ce nume ciudat! O clipă mi-a trecut prin minte că ar putea veni de la franţuzescul ami[22].

După ce am pus scrisoarea în sertarul biroului, m-am schimbat şi am ieşit în oraş. Îmi era teamă că dacă mai stau acasă, o să citesc scrisoarea de zece sau de douăzeci de ori sau Dumnezeu ştie de câte! Am pornit pe străzile oraşului Tokyo, duminică, aşa cum făcusem de multe ori cu Naoko – fără nici o destinaţie şi fără nici un ţel în minte. Mi-am amintit toată scrisoarea, rând cu rând, şi poposeam asupra câte unei propoziţii ca să-i prind mai bine sensul. Când a apus soarele, m-am întors la cămin şi am dat telefon la Căminul Ami. Mi-a răspuns o femeie pe care am întrebat-o dacă o pot vizita pe Naoko a doua zi după-amiază. M-a întrebat cine sunt şi m-a rugat să revin după o jumătate de oră.

După ce am mâncat de cină, am sunat iar şi a răspuns aceeaşi voce. Aveam permisiunea să o vizitez pe Naoko a doua zi. I-am mulţumit şi m-am apucat să-mi fac bagajele, adică să bag în rucsac nişte schimburi şi câteva articole de toaletă. Am pus mâna apoi pe Muntele vrăjit şi pe paharul cu coniac, aşteptând să mi se facă somn. N-am adormit decât după ora unu.

Capitolul al şaselea

Luni dimineaţa m-am trezit la şapte, m-am spălat repede pe faţă, m-am bărbierit şi, fără să iau micul dejun, m-am dus direct la şeful de cămin să-i spun că voi pleca la munte pentru vreo două zile. Se obişnuise cu excursiile mele scurte în timpul liber, aşa că nu s-a arătat deloc surprins. Am luat un tren aglomerat până la gara Tokyo şi acolo mi-am cumpărat bilet, fără locuri, pentru expres. M-am urcat din mers în primul Hikari cu destinaţia Kyoto. Am mâncat un sandviş, am băut o cafea şi am dormit o oră. Am sosit la Kyoto puţin înainte de ora unsprezece. Am urmat instrucţiunile lui Naoko şi am luat mai întâi un autobuz până la staţia Sanjo şi apoi am întrebat, la cap de linie, de unde şi la ce oră pleacă autobuzul numărul şaisprezece. Am aflat că plecarea este la unsprezece şi treizeci şi cinci de minute şi că drumul durează peste o oră. Mi-am cumpărat bilet şi am intrat într-o librărie din apropiere să caut o hartă. M-am aşezat pe un scaun din sala de aşteptare şi am încercat să localizez Căminul Ami. Am constatat că se află chiar în inima muntelui. Autobuzul traversa câteva dealuri înalte, o lua spre nord şi, la cap de linie, drumul se înfunda. Trebuia să cobor la penultima staţie şi de acolo, după cum îmi scria Naoko, mai aveam de urcat pe o potecă de munte cam douăzeci de minute. Nici nu e de mirare că este atâta linişte acolo, gândii eu.

Autobuzul, cu cei aproape douăzeci de pasageri, a luat-o pe malul râului Kamo şi apoi s-a îndreptat spre nordul oraşului Kyoto. Cu cât înaintam spre nord, cu atât peisajul citadin devenea mai pustiu, cedând locul câmpului şi spaţiilor virane. Acoperişurile negre ale caselor şi serele acoperite cu folii de plastic străluceau puternic în lumina soarelui de început de toamnă. Autobuzul a pătruns în munte. Drumul şerpuitor nu-i dădea şoferului răgaz nici măcar să-şi tragă sufletul – trăgea de volan ba la dreapta, ba la stânga. Mie mi se făcuse puţin cam rău şi simţeam în gât cafeaua pe care o băusem dimineaţă. Când am văzut că se mai împuţinează curbele, am respirat uşurat, dar imediat după aceea autobuzul a plonjat într-o pădure deasă de cedri. Copacii bătrâni şi falnici nu lăsau să se strecoare printre ei nici măcar o rază de soare, astfel că o umbră mohorâtă învăluia totul în jur. Am simţit brusc vântul rece care pătrundea prin ferestrele deschise ale autobuzului şi aveam senzaţia că umezeala îmi intră în oase. Drumul prin pădurea de cedri, care mergea paralel cu râul, părea nesfârşit, lăsându-mi sentimentul că întreaga lume fusese îngropată acolo pe vecie. Pădurea s-a terminat până la urmă şi autobuzul a ieşit într-o vale împrejmuită din toate părţile de piscuri. De jur-împrejur erau terenuri cultivate, iar râul de la marginea drumului sclipea frumos, în zare se înălţa o dâră de fum alb. Ici-colo se vedeau rufe întinse la soare şi se auzeau câini lătrând. Stivele de lemne din faţa caselor se înălţau până la streşini şi aproape pe fiecare stivă dormea câte o pisică. Drumul era presărat cu case, dar n-am văzut nici măcar un singur om.

Peisajul se repeta. Autobuzul intra în pădurea de cedri, ieşea din ea, trecea printr-un sat şi apoi intra din nou în pădure. Oprea în fiecare sat ca să coboare cineva, dar nu urca nimeni. La patruzeci de minute de la plecarea din oraş, autobuzul a ajuns pe o culme şi şoferul ne-a anunţat că putem coborî pentru o pauză de cinci-şase minute. Priveliştea care s-a deschis în faţa mea era absolut superbă. Mai rămăsesem doar patru pasageri în autobuz şi am coborât cu toţii ca să ne dezmorţim oasele, să fumăm şi să privim de acolo, de sus, panorama oraşului Kyoto. Şoferul s-a retras puţin ca să facă pipi. Un bărbat bronzat, la vreo cincizeci de ani, care s-a urcat în autobuz cu o cutie mare de carton, legată cu sfoară m-a întrebat dacă am venit până acolo ca să urc pe munte. Pentru a evita şi alte întrebări, i-am răspuns simplu, că asta aveam de gând să fac.

După câteva minute, lângă autobuzul nostru s-a oprit un alt autobuz, care urca din direcţie opusă Cei doi şoferi au stat puţin de vorbă şi apoi s-au întors la autobuzele lor. Pasagerii şi-au reluat locurile şi autobuzele au plecat, fiecare în direcţia lui. Mi-a fost în cele din urmă clar de ce s-a oprit autobuzul nostru acolo: trebuia să aştepte să treacă celălalt autobuz. Când am început să coborâm, drumul s-a îngustat brusc şi ar fi fost imposibil ca ambele autobuze să poată trece în acelaşi timp. Nu era loc suficient nici măcar pentru două maşini mici – una ar fi trebuit să dea înapoi şi să aştepte, cuminte, într-o ieşitură a drumului, pentru a trece cealaltă. Satele erau acum mai mici, iar suprafaţa cultivată nu mai era atât de întinsă. Muntele părea mult mai abrupt. La oprirea autobuzului, câinii, la fel de mulţi ca şi în alte sate, au început să latre care mai de care.

La staţia la care am coborât eu, nu am văzut nici oameni, nici terenuri cultivate, ci doar o plăcuţă pentru staţie, un râuleţ şi o potecă ce urca în munte. Mi-am aruncat rucsacul pe umeri şi am pornit în sus, pe potecă. Pe partea stângă a drumului curgea râuleţul, pe dreapta se întindea un crâng imens. Am urcat poteca încet, cam cincisprezece minute, până am ajuns la o răscruce. Aleea din dreapta era atât de îngustă încât abia încăpea o maşină. Pe panoul de la intrare scria: „Căminul Ami. Intrarea persoanelor străine interzisă”.

Pe drumul ce intra în inima crângului se vedeau urme de roţi. Din când în când, auzeam fâlfâit de aripi şi-l auzeam atât de clar, de parcă sunetul ar fi fost trecut printr-un amplificator. La un moment dat, am distins un zgomot de armă, dar a răsunat înăbuşit, ca şi când ar fi străbătut mai multe filtre.

Când am ieşit din crâng, am văzut un zid alb, din piatră. Nu depăşea înălţimea mea, şi pentru că nu era împrejmuit cu sârmă ghimpată, mi-ar fi fost uşor să-l escaladez. Poarta neagră din fier părea solidă, dar era larg deschisă şi paznicul nu era în gheretă. Lângă poartă se afla o plăcuţă pe care scria, ca şi pe cea dinainte: „Căminul Ami. Intrarea persoanelor străine interzisă”. Ceva mă făcea să cred că, până cu câteva clipe înainte, portarul fusese la datorie. Uitându-mă mai bine, am văzut trei mucuri în scrumieră, ceaiul neterminat, un radio pe raft şi ceasul care bătea, sec. L-am aşteptat puţin pe paznic, dar când am văzut că nu dă nici un semn de viaţă, am apăsat de două sau de trei ori pe ceea ce mi s-a părut că ar trebui să fie o sonerie. Imediat lângă poartă era o parcare în care se aflau un microbuz, o maşină de teren şi un Volvo albastru închis. Parcarea era încăpătoare, pentru vreo treizeci de maşini, dar în momentul acela nu erau acolo decât cele trei.

După două-trei minute şi-a făcut apariţia şi portarul, răsărind din crâng, pe o bicicletă galbenă. Era un bărbat înalt, chel, la vreo şaizeci de ani, îmbrăcat în uniformă bleumarin. Şi-a rezemat bicicleta de gheretă şi şi-a cerut scuze că m-a făcut să aştept. Mai bine se lipsea de „scuze” decât să le arunce, aşa, din vârful limbii. Pe plăcuţa de înmatriculare a bicicletei lui scria 32. I-am spus cum mă cheamă, a pus mâna pe telefon, a repetat numele meu de două ori pentru persoana de la celălalt capăt al firului, a zis „da, da” şi a închis telefonul.

— Mergeţi la clădirea principală, vă rog, şi întrebaţi de doamna doctor Ishida, mi-a spus el. O luaţi pe drumul acesta, printre copaci, până la rond şi de acolo, a doua alee la stânga, înţelegeţi? A doua la stânga de la rond. Când ajungeţi la o clădire veche, cotiţi la dreapta, mai treceţi printr-un crâng şi când ieşiţi din el, se vede o clădire din beton. Aceea e clădirea principală. E simplu, trebuie doar să urmaţi indicatoarele.

Am luat-o pe a doua la stânga după rond, aşa cum mi s-a spus, şi am ajuns la clădirea cea veche. Era foarte interesantă şi mi-am dat imediat seama că aparţinuse, pe vremuri, unor bogătaşi. Grădina era frumos îngrijită şi m-au impresionat felinarele şi pietrele cu forme ciudate. Am cotit la dreapta şi după ce am ieşit din crâng, am văzut o clădire din beton, cu două etaje. Deoarece se afla pe un teren excavat, nu mi s-a părut nimic spectaculos la ea. Fusese proiectată într-un stil simplu, dar trebuie să mărturisesc că lăsa impresia de curăţenie desăvârşită. Intrarea era la etajul întâi. Am urcat scările şi am intrat pe o uşă mare, din sticlă. La recepţie am dat peste o femeie tânără, îmbrăcată în rochie roşie. I-am spus cum mă numesc şi că mi s-a indicat să iau legătura cu doamna doctor Ishida. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe o canapea maro, spunându-mi în şoaptă să aştept acolo. A format un număr de telefon. Eu mi-am scos rucsacul şi m-am cufundat în canapeaua moale, privind în jur. Era un hol curat, plăcut, cu multe plante ornamentale şi picturi abstracte de bun-gust. Duşumeaua lucea de-ţi lua privirile şi-mi vedeam în ea pantofii ca într-o oglindă.

La un moment dat, domnişoara de la recepţie mi-a spus că doamna doctor Ishida vine imediat. I-am mulţumit din cap. Doamne, câtă linişte e aici! gândii eu. Nu se auzea absolut nici un sunet, încât aveai impresia că este ora siestei. Oameni, animale, gândaci, plante – se părea că toţi dorm buştean. Ce după-amiază liniştită!

Nu a trecut mult timp şi am auzit paşi uşori îndreptându-se spre mine. Am văzut o femeie cam între două vârste, cu părul aspru şi scurt. S-a aşezat lângă mine, şi-a pus picior peste picior şi mi-a luat mâna. A dat mâna cu mine, dar între timp a întors-o pe faţă şi pe dos, studiind-o cu atenţie.

— N-ai cântat la nici un instrument muzical, sau cel puţin nu în ultimii ani, au fost primele ei cuvinte.

— Da, aveţi dreptate, am spus eu, foarte uimit.

— Se vede după mâini, spuse ea, râzând.

Mi s-a părut extrem de ciudată. Era plină de riduri. Ridurile erau primele care-ţi atrăgeau privirile şi, cu toate acestea, nu arăta bătrână. Ridurile păreau că-i conferă chiar un aer tânăr acestei femei care depăşise o anumită vârstă. Mie îmi făceau impresia că fac parte din ea, din chipul ei şi că probabil s-a născut cu ele. Când zâmbea, zâmbeau şi ridurile. Când se încrunta, se încruntau şi ridurile. Când nu făcea nici una, nici alta, ridurile se împrăştiau, ironic şi cald, pe toată faţa ei. Avea aproximativ treizeci şi sapte-treizeci şi opt de ani, dar era fermecătoare. Mi-a plăcut de cum am văzut-o.

Părul ei arăta de parcă fusese tuns de o mână nepricepută pentru că, pe alocuri, avea şuviţe ridicate în vârful capului, iar bretonul îi atârna, inegal, pe frunte, dar am recunoscut în sinea mea că tunsoarea o prindea grozav. Purta un halat albastru peste tricoul alb, pantaloni bufanţi şi tenişi în picioare. Era înaltă şi slabă şi nu avea aproape deloc sâni. Strâmba în permanenţă din gură, parcă ironic, dar într-o singură parte, iar colţurile ochilor păreau prinse de o uşoară şi aproape invizibilă convulsie. Părea drăguţă şi destoinică, dar oarecum plictisită de lume şi de viaţă.

M-a privit din cap până-n picioare şi aveam impresia că va scoate, în orice clipă, metrul din buzunar şi mă va măsura.

— Ştii să cânţi la vreun instrument? m-a întrebat.

— Nu, la nici unul, am răspuns.

— Păcat! Ar fi fost interesant să fi ştiut.

— A, da? am zis eu, dar de fapt nu-mi era deloc clar ce urmărea.

A scos o ţigară Seven Stars din pachetul pe care-l ţinea în buzunarul de la piept, a pus-o în gură, a aprins-o şi a început să tragă cu nesaţ din ea.

— Mă gândeam, domnule Watanabe – parcă aşa te cheamă, nu? – că ar fi mai bine să-ţi spun câte ceva despre locul acesta înainte de a te întâlni cu Naoko. De aceea o să stăm puţin de vorbă noi doi mai întâi. Căminul acesta este foarte deosebit de altele şi dacă nu ai măcar nişte cunoştinţe elementare despre el, s-ar putea să te şocheze. Nu-i aşa că nu ştii nimic despre noi?

— Mai nimic.

— Păi, atunci... spuse ea plesnind din degete. Pun pariu că n-ai mâncat şi ţi-e foame.

— Da, aveţi dreptate. Mi-e foarte foame.

— Hai să stăm de vorbă în timp ce mâncăm. Programul s-a terminat, dar ne dau ei ceva dacă îi rugăm.

A luat-o înainte pe coridor, cu paşi repezi şi a coborât la cantina de la parter. Era o încăpere mare ce ar fi putut cuprinde două sute de locuri, dar numai jumătate din ea era folosită, cealaltă parte fiind izolată prin paravane, ca la hotelurile din staţiuni în extrasezon. Am mâncat tocană de cartofi cu tăiţei, salată de legume, pâine şi am băut suc de portocale. Legumele erau extrem de gustoase, exact cum îmi spusese Naoko în scrisoare. Am mâncat absolut tot ce mi se pusese în farfurie.

— Chiar că mănânci cu poftă, mi-a zis ea.

— E minunată mâncarea şi, în plus, n-am mâncat nimic de dimineaţă.

— Dacă îţi face plăcere, mănâncă şi porţia mea. Eu sunt sătulă.

— Dacă nu o vreţi, o mănânc eu.

— Stomacul meu e mic şi nu încape prea mult în el... şi apoi, compensez cu ţigările. Şi-a mai aprins un Seven Stars. A, apropo, spune-mi pe nume. Mă cheamă Reiko. Toată lumea îmi spune aşa.

Reiko părea evident încântată că mănânc şi porţia ei, de care abia se atinsese. O priveam curios cum mesteca o bucată de pâine.

— Naoko este pacienta dumneavoastră? am întrebat eu.

— Pacienta mea? Ce te faci să crezi că sunt doctoriţă? a întrebat ea, extrem de mirată.

— Mi s-a spus să o caut pe Ishida sensei[23].

— A, da. Eu predau muzică aici, la sanatoriu. De aceea îmi spune lumea sensei. Mă rog, fac pe profesoara de muzică. De fapt, şi eu sunt pacientă. Sunt aici de şapte ani. Îi învăţ muzică pe pacienţi şi mai dau o mână de ajutor pe la birouri, aşa că e greu să îţi dai seama dacă sunt pacientă sau fac parte din personalul sanatoriului. Naoko nu ţi-a spus nimic despre mine?

Am dat din cap că nu.

— Ciudat, a spus ea. Sunt colega de cameră a lui Naoko. Îmi place să stau cu ea pentru că putem discuta orice. Vorbim şi despre tine.

— Despre mine?

— Ar trebui să-ţi vorbesc mai întâi despre locul acesta, spuse Reiko, prefăcându-se că nu a auzit întrebarea. Primul lucru pe care trebuie să-l ştii este că nu-i un „spital” obişnuit. Pe scurt, nu este vorba de tratamente, ci mai degrabă de recuperare medicală. E adevărat că avem aici câţiva doctori şi, bineînţeles, ne consultă cam o oră pe zi, dar aş putea spune că mai degrabă ne verifică starea sănătăţii, ne iau temperatura şi alte nimicuri de felul acesta, în nici un caz nu ni se aplică tratamente ca într-un spital obişnuit. Nu există gratii la ferestre şi porţile nu sunt închise niciodată aici. Pacienţii intră de bunăvoie şi pleacă de aici tot aşa. Ca să fim admişi, trebuie să solicităm recuperare. Cei care au nevoie de terapie specială se internează într-un spital specializat. Până aici e clar?

— Să zicem. Dar în ce constă recuperarea? Poate un exemplu concret m-ar ajuta să înţeleg mai bine.

Reiko trase fumul în piept şi bău sucul de portocale care-i rămăsese în pahar.

— Însăşi viaţa pe care o ducem aici are drept scop recuperarea. O viaţă regulată, sport, izolare de lumea din afară, linişte, aer curat. Terenul pe care îl avem la dispoziţie e suficient şi nu avem nevoie de televizor şi de radio. Aş putea spune că suntem ca într-o mare familie aici. Singura problemă este că te costă o căruţă de bani ca să poţi fi admis.

— E chiar atât de scump?

— Ei, nu e chiar exagerat de scump, dar nici ieftin nu e. Să vezi câte avantaje sunt! Avem un imens teren cultivabil, pacienţii sunt puţini, personalul este numeros şi, dacă mă gândesc la mine, eu sunt aici de foarte mult timp. Da, e adevărat, am cam ajuns să fac parte din personal, aşa că sunt scutită de taxă, dar... Vrei o cafea?

I-am spus că vreau. Şi-a stins ţigara, s-a ridicat, s-a dus şi a umplut două ceşti şi a venit cu ele la masă. A pus zahăr în cafeaua ei, a amestecat-o, s-a încruntat şi a băut o înghiţitură.

— Ştii, sanatoriul acesta este o instituţie non-profit, aşa că taxele nu sunt chiar uriaşe. Terenul a fost donat şi s-a înfiinţat un fel de societate pe acţiuni. Până acum vreo douăzeci de ani a fost, consider, casă de vacanţă pentru fostul proprietar. Ai văzut casa cea veche, nu?

— Da, am văzut-o.

— Aceea era singura clădire de pe proprietate. Acolo se făcea recuperare medicală în grup. Aşa a început totul. Fiul fostului proprietar era predispus la o boală psihică şi doctorul îi recomandase terapie în grup. Conform teoriei doctorului, viaţa în grup, la ţară, în condiţii în care pacienţii se ajutau unii pe alţii la munci fizice şi aveau şi un doctor care să-i supravegheze, ajuta la vindecarea mai multor tipur de boli. Au încercat, experienţa a reuşit, afacerea a sporit, sanatoriul a devenit persoană juridică, au extins terenul cultivabil şi au înălţat clădirea principală cu cinci ani în urmă.

— Deci s-au văzut efectele.

— Da, deşi nu chiar în toate cazurile. Sunt unii care nu se mai fac bine, dar şi alţii care nu au putut fi recuperaţi în alte părţi şi şi-au revenit complet aici. Lucrul cel mai minunat este modul în care se ajută unii pe alţii. Fiecare ştie că are o meteahnă şi încearcă să-şi ajute semenul. În alte părţi, din păcate, acest tip de ajutor nu există. Doctorii sunt doctori şi pacienţii sunt pacienţi. Pacientul solicită ajutorul doctorului, iar doctorul i-l dă. Aici, ne ajutăm unii pe alţii şi sufletele noastre se reflectă în ale semenilor ca într-o oglindă. Doctorii sunt prietenii noştri. Ei stau şi ne analizează şi intervin dacă consideră că avem nevoie de ajutor. Uneori însă, au ei nevoie de ajutorul nostru. Se întâmplă, uneori, să fim mai buni decât ei în anumite domenii. De exemplu, eu îl învăţ pe unul dintre doctori să cânte la pian, o altă pacientă o învaţă franceză pe o asistentă. Mulţi dintre pacienţii cu probleme psihice, ca cei de aici, sunt înzestraţi cu talente speciale. Noi toţi suntem egali – pacienţii, personalul sanatoriului şi... tu. Atâta vreme cât eşti aici, eşti de-al nostru, aşa că eu te ajut pe tine şi tu mă ajuţi pe mine. Reiko zâmbi şi mi s-a părut că fiecare rid de pe faţa ei se mişcă. Tu o ajuţi pe Naoko şi Naoko te ajută pe tine.

— Ce-aş putea eu să fac în mod concret?

— Mai întâi trebuie să te gândeşti că eşti dispus să ajuţi pe cineva şi apoi că vrei să te laşi ajutat, în al doilea rînd, trebuie să fii cinstit. Nu minţi, nu prezinţi lucrurile în altă lumină decât sunt ele, nu încerci să ascunzi nimic. Atât e suficient.

— O să încerc, dar spune-mi, te rog, Reiko, de ce eşti aici de şapte ani de zile? De când stăm de vorbă nu mi s-a părut că ar fi ceva în neregulă.

— Ziua mi-e bine, dar cum vine seara încep să vorbesc aiurea şi să mă tăvălesc pe jos, spuse ea, încruntându-se.

— Chiar aşa? am întrebat eu.

— Cum poţi să crezi? întrebă ea, puţin şocată. M-am făcut bine de tot, cel puţin deocamdată. Stau aici pentru că îmi place să ajut lumea să se facă bine, îmi place să predau muzică, să cultiv legume. Îmi place viaţa de aici. Suntem prieteni cu toţii. Ce mi-ar oferi lumea din afară? Am treizeci şi opt de ani şi voi face în curând patruzeci. Eu nu sunt ca Naoko. Pe mine nu mă aşteaptă nimeni „dincolo” şi nici nu am familie care să mă ia în primire. Nu am o meserie ca lumea şi nu prea mai am prieteni. Nici nu mai ştiu ce se întâmplă acolo, în lume. Mai citesc din când în când câte un ziar pe care-l iau de la bibliotecă, dar n-am mai călcat în lume de şapte ani. Nici nu ştiu ce m-aş face dacă aş pleca de aici.

— Dar poate s-ar deschide o lume nouă pentru tine, am zis eu. Poate merită să încerci.

— Ştiu eu, poate ai dreptate, Watanabe, spuse ea, răsucind pe toate părţile bricheta din mână. Am şi eu problemele mele. Poate am să-ţi povestesc cândva, pe îndelete.

Am aprobat-o din cap.

— Naoko s-a făcut mai bine? am întrebat.

— Păi, ştiu eu, credem că da. La început a fost foarte răvăşită şi eram foarte îngrijoraţi din pricina ei, dar s-a liniştit mult şi a ajuns să se poată exprima mai uşor... Eu zic că e pe calea cea bună, dar ar fi fost cazul să înceapă tratamentul mult mai devreme. Simptomele bolii au apărut încă de când a murit prietenul acela al ei, Kizuki. Familia ar fi trebuit să vadă cum stau lucrurile şi să-şi dea seama că ceva nu era în regulă. Apoi au mai fost şi problemele familiale...

— Probleme familiale? am sărit eu.

— Nu ştiai? a întrebat Reiko şi mai surprinsă decât mine.

Am tăcut şi am dat doar din cap.

— Atunci o las mai bine pe Naoko să-ţi spună E pregătită pentru o discuţie deschisă cu tine. Reiko a amestecat iar cafeaua cu linguriţa şi a mai luat o înghiţitură. Mai e ceva ce trebuie să ştii, spuse ea. Conform regulilor de aici, tu şi Naoko nu aveţi voie să rămâneţi singuri nici o clipă. Vizitatorii nu pot sta singuri cu pacienţii. Ei trebuie să fie în permanenţă supravegheaţi, dar în cazul vostru, supraveghetorul sunt eu. Îmi pare rău, dar trebuie să te împaci cu ideea asta, bine?

— Nu mă deranjează, am răspuns eu, zâmbind.

— Te rog să nu te jenezi şi să discuţi orice cu Naoko, să nu te stânjenească prezenţa mea absolut deloc. Ştiu aproape totul despre tine şi Naoko.

— Totul?

— Aproape totul, a spus ea. Ştii, avem aici program de discuţii în grup, aşa că ştim, în mare, totul. În plus, eu şi Naoko discutăm orice, nu prea există secrete între noi.

Am privit-o pe Reiko în timp ce-mi beam cafeaua.

— Ca să fiu cinstit, sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Nici acum nu ştiu dacă ceea ce i-am făcut eu lui Naoko la Tokyo a fost bine sau nu. M-am tot gândit, şi tot nu ştiu ce să cred.

— Nici eu nu ştiu, spuse Reiko. Nici Naoko nu ştie. Va trebui să lămuriţi voi doi problema aceasta, înţelegi ce vreau să spun? Indiferent de ceea ce s-a întâmplat, voi doi puteţi urni lucrurile pe calea cea bună, dar numai dacă vă înţelegeţi sentimentele reciproc. După aceea puteţi să stabiliţi, de comun acord, dacă a fost bine sau nu ceea ce aţi făcut.

Am dat din cap.

— Cred că noi trei ne putem ajuta unul pe altul – tu, Naoko şi eu – dacă dorim lucrul acesta şi dacă suntem cu adevărat oneşti unul faţă de celălalt. Nici nu-ţi dai seama cât e de eficace metoda atunci când se procedează astfel. Cât poţi să rămâi aici, la sanatoriu?

— Aş vrea să fiu înapoi la Tokyo cel târziu poimâine seară. Trebuie să merg şi la slujbă, iar joi am examen la limba germană.

— Bine, spuse ea. Poţi să stai la noi. Nu te costă nimic şi puteţi sta de vorbă cât vă pofteşte sufletul.

— Adică la cine „la noi”?

— La Naoko şi la mine, bineînţeles, a spus Reiko. Avem două camere, iar în sufragerie este o canapea, aşa că ai unde să dormi. Noi ne retragem în dormitor, aşa că nu e cazul să-ţi faci probleme.

— E voie? am întrebat eu. Fetele pot găzdui un bărbat?

— Măi să fie! Doar nu se gândeşte nimeni că o să intri peste noi în toiul nopţii şi o să ne violezi.

— Normal că n-o să fac aşa ceva.

— Deci, nu e nici o problemă. Stai la noi şi o să putem trăncăni pe îndelete. E cel mai comod aşa. Cu siguranţă o să ne cunoaştem şi o să ne înţelegem mai bine. Eu vă pot cânta şi la chitară. Să ştii că mă cam pricep.

— Chiar nu vă deranjez?

Reiko şi-a aprins a treia ţigară Seven Stars, după ce şi-a ţuguiat buzele în stilul ei.

— Am discutat deja cu Naoko problema asta de nenumărate ori. Noi două te invităm, personal, să stai la noi. Nu crezi că ar fi frumos să accepţi, politicos?

— Bineînţeles că accept cu plăcere.

Ridurile de la ochi păreau că se adâncesc când mă aţintea cu privirea.

— E ceva tare ciudat în felul tău de a vorbi, zise Reiko. Să nu-mi spui că vrei să-l imiţi pe protagonistul din romanul De veghe în lanul de secară!

— Nici vorbă! am zis eu, zâmbind.

Reiko mi-a zâmbit şi ea, cu ţigara în gură.

— Pari băiat de treabă, totuşi. Eu citesc omul imediat. Nici nu-i de mirare, după şapte ani, timp în care am văzut o mulţime de lume venind şi plecând. Sunt persoane care îşi pot deschide inima, altele care nu pot. Tu eşti dintre cei care pot. Sau, ca să fiu cinstită, poţi dacă vrei.

— Ce se întâmplă când omul îşi deschide inima?

Cu ţigara între buze, Reiko şi-a împreunat mâinile pe masă, gata-gata să bată din palme.

— Se face bine.

Scrumul i-a căzut pe masă, dar nu s-a sinchisit.

 Împreună cu Reiko am părăsit clădirea principală, am traversat un deal, apoi am trecut pe lângă un bazin, pe lângă nişte terenuri de tenis şi unul de baschet. Pe terenul de tenis se aflau doi bărbaţi – unul slab, între două vârste şi unul gras, mult mai tânăr. Mânuiau rachetele destul de bine, dar mie nu mi se părea că ar fi tenis ceea ce jucau ei. Mai degrabă puteam zice că sunt două persoane pe care le interesează cum reacţionează mingea la loviturile lor. Păreau teribil de concentraţi şi îşi dădeau mingea de la unul la altul cu multă râvnă. Erau leoarcă de sudoare. Tânărul, ce se afla la capătul terenului dinspre noi, a văzut-o pe Reiko şi s-a îndreptat spre ea. Au schimbat două-trei cuvinte, zâmbindu-şi. Lângă teren am văzut un bărbat, fără urmă de expresie pe chip, care tundea iarba cu o maşină mare.

Am mers mai departe, am intrat în crâng, unde se zăreau cincisprezece-douăzeci de căsuţe în stil european, la oarecare distanţă una de alta. În faţa majorităţii caselor se afla câte o bicicletă galbenă, la fel ca aceea pe care îşi făcuse apariţia portarul, la venirea mea. Reiko m-a anunţat că aici stă personalul spitalului împreună cu familiile.

— Nu-i nevoie să mergem în oraş, avem tot ce ne trebuie, zise Reiko din mers. În ceea ce priveşte mâncarea, după cum ţi-am mai spus, avem chiar suficientă. Ouăle le luăm direct din coteţ, avem cărţi, discuri şi terenuri de sport, propriul nostru magazin alimentar şi chiar frizeri, coafeze şi cosmeticiene care vin săptămânal aici. La sfârşit de săptămână ni se proiectează filme. Dacă ne dorim ceva special, rugăm pe cineva din personalul sanatoriului, care iese în oraş, să ne cumpere. Comandăm îmbrăcămintea după cataloage, aşa că nu-i absolut nici o problemă care să ne deranjeze.

— Nu aveţi voie să ieşiţi în oraş? am întrebat-o eu.

— Nu, nu avem voie. Bineînţeles, dacă intervine ceva special, ca de exemplu mersul la dentist sau mai ştiu eu ce urgenţă, atunci se schimbă situaţia, dar regulamentul nu ne permite să ieşim în oraş de capul nostru. Oricine este liber să părăsească locul acesta, dar, o dată plecat, nu se mai poate întoarce aici. E ca şi când ai da foc podurilor peste care ai trecut şi la întoarcere nu le mai găseşti. Nu se poate să pleci în oraş pentru două-trei zile şi apoi să te întorci. De fapt, mi se pare şi normal! Ar fi un du-te vino de nedescris.

Dincolo de copaci începea o pantă lină. La intervale destul de neregulate, de-a lungul pantei se găseau nişte case din lemn, cu un etaj, care mi s-au părut cam ciudate. N-aş putea spune ce anume mi s-a părut straniu la ele, dar aceasta a fost senzaţia pe care mi-au lăsat-o. Dacă ar fi să asemuiesc cu ceva această senzaţie, atunci aş spune că e la fel cu cea lăsată de dorinţa de a picta himere într-un mod cât mai plăcut. Mi-am dat brusc seama că probabil aşa ar fi arătat o versiune animată a picturilor lui Munch, realizată de Walt Disney. Toate casele aveau aceeaşi formă şi culoare, aproape cubice, perfect simetrice, cu uşi mari şi cu numeroase ferestre. Drumul şerpuia printre case asemenea pistelor de la şcolile de şoferi, în faţa fiecărei case se aflau tufişuri cu flori frumos îngrijite, iar la ferestre erau perdele. Nu era ţipenie de om.

— Zona aceasta se cheamă zona C, a spus Reiko. Aici locuiesc femeile. Adică noi! Există zece case, fiecare este împărţită în patru părţi, deci două persoane pentru o parte. Ar putea cuprinde optzeci de persoane în total, dar pentru moment suntem doar treizeci şi două.

— E foarte multă linişte aici! am zis eu.

— La ora aceasta nu e nimeni, mă înştiinţa Reiko. Eu am permisiune specială ca să mă pot mişca în voie, dar ceilalţi sunt toţi la programele lor. Unii fac sport, alţii sunt prin grădină, alţii la terapia în grup, iar alţii, prin pădure, la cules de plante. Fiecare îşi stabileşte programul şi-şi vede cu rigurozitate de el. Hai să vedem ce face oare Naoko acum? Cred că ea urma să lucreze la vopsea şi la tapet. Nu mai ştiu exact. Mai sunt şi asemenea lucruri de făcut din când în când. Până la ora cinci.

Reiko a intrat în clădirea marcată cu „C-7”, a urcat scările din capătul holului şi a deschis uşa din dreapta, care nu era încuiată. Mi-a arătat apartamentul, care era cochet, deşi destul de simplu – cameră de zi, dormitor, bucătărie şi baie. Nu era încărcat cu mobilă sau cu ornamente, dar nici nu era excesiv de sobru. Nu avea nimic special, şi totuşi îmi plăcea, pentru că mă simţeam relaxat, ca şi înainte, când am stat de vorbă cu Reiko. În camera de zi erau o canapea, o masă şi un balansoar, în bucătărie era o altă masă. Pe ambele mese se aflau scrumiere mari. Dormitorul avea două paturi, două birouri şi un dulap în perete, între cele două paturi se găsea o noptieră mică, cu o veioză deasupra şi o carte deschisă cu faţa în jos. În bucătărie era un aragaz electric de aceeaşi culoare cu frigiderul. Dacă voiau să-şi pregătească ceva simplu, acolo, puteau foarte bine.

— Nu avem cadă, dar avem duş. Eu zic că stăm foarte bine, nu? Baia şi spălătoria sunt comune.

— E impresionant! Camera mea de la cămin are doar un tavan şi o fereastră.

— Bine, dar nu ştii cum sunt iernile aici, mi-a spus Reiko, bătându-mă pe umăr şi îndemnându-mă să stau pe canapea. S-a aşezat lângă mine. Sunt lungi şi aspre. Nu vezi decât zăpadă, zăpadă şi iar zăpadă. Umezeala şi frigul îţi pătrund în oase. Ne petrecem iarna curăţând zăpada, în rest, stăm în casă, unde-i cald şi bine, şi ascultăm muzică, stăm de vorbă sau tricotăm. Dacă n-ar fi atât de spaţios apartamentul acesta, ne-am sufoca. O să vezi cum e aici dacă vii la iarnă.

Reiko oftă adânc, de parcă s-ar fi apropiat iarna şi îşi puse mâinile pe genunchi.

— Aici o să dormi tu, spuse ea, bătând uşor canapeaua. Noi ne culcăm în dormitor. Sper că o să-ţi fie bine aici.

— Sunt sigur că o să-mi fie bine.

— Deci, ne-am înţeles! Noi ne întoarcem pe la cinci. Eu şi Naoko avem diverse treburi de făcut până atunci. Ne aştepţi aici? Te deranjează dacă rămâi singur?

— Deloc. O să învăţ la germană.

După ce-a plecat Reiko, m-am întins pe canapea şi am închis ochii. Era linişte şi m-am lăsat furat de gânduri. Brusc, ca din senin, mi-am amintit de o excursie pe care am făcut-o cu Kizuki, cu motocicleta. Mi-am dat seama că şi atunci era toamnă. Oare câţi ani trecuseră? Da, patru ani. Mai persista parcă şi acum mirosul jachetei din piele a lui Kizuki şi îmi răsuna în urechi zgomotul infernal făcut de Yamaha cea roşie de 125 CP. Ne-am dus undeva pe malul mării, departe, şi ne-am întors în aceeaşi seară, epuizaţi. Nu se întâmplase nimic deosebit în excursia aceea, dar mi-o aminteam foarte clar. Vântul aspru de toamnă îmi vâjâia în urechi şi cu toate că mă ţineam strâns de Kizuki, când am ridicat privirile spre cer, am avut senzaţia că o să fiu absorbit în spaţiu.

Am zăcut aşa o bună bucată de vreme, lăsându-mi mintea să hoinărească printre amintiri. Nu ştiu de ce, dar această cameră mă făcea să-mi amintesc secvenţe la care poate nu mă gândisem niciodată. Unele erau plăcute, altele aduceau cu ele o umbră de tristeţe.

Oare cât oi fi stat aşa? Eram atât de absorbit de torentul acela de amintiri (şi nu exagerez deloc dacă-i spun torent, ca unul ce ţâşneşte dintre stânci), încât nici n-am băgat de seamă când a deschis Naoko uşa şi a intrat. Când m-am uitat mai bine, am văzut-o în faţa mea. Am ridicat capul şi am privit-o în ochi. La început am crezut că e doar o imagine născocită de propria mea fantezie, dar era Naoko în carne şi oase.

— Dormeai? m-a întrebat ea în şoaptă.

— Nu, mă gândeam. Ce mai faci? am întrebat-o eu, ridicându-mă.

— Bine, a răspuns ea cu un zâmbet pal, ce părea că vine dintr-o scenă îndepărtată. Nu prea am timp şi n-ar trebui să mă aflu aici, acum. Am întins-o pentru câteva minute, dar trebuie să mă întorc imediat. Nu-ţi displace părul meu?

— Absolut deloc. E drăguţ.

Era pieptănată simplu, ca o şcolăriţă, având părul prins cu o agrafă într-o parte, ca în vremurile de demult, îi venea foarte bine, de parcă ar fi purtat pieptănătura aceea dintotdeauna. Arăta ca o fată frumoasă dintr-o gravură medievală.

— Reiko şi-a dat toată silinţa să mă tundă. Chiar crezi că-mi vine bine aşa?

— Bineînţeles.

— Mama zice că-mi stă groaznic.

A scos agrafa şi a lăsat părul să cadă, l-a netezit cu degetele şi şi-a prins agrafa din nou. Agrafa avea formă de fluture.

— Voiam să te văd înainte de a fi toţi trei împreună. Nu am să-ţi spun ceva deosebit, dar voiam să-ţi văd chipul şi să mă obişnuiesc cu ideea că eşti aici. Dacă n-aş fi procedat aşa, mi-ar fi fost foarte greu. Sunt atât de nesociabilă!

— Te-ai obişnuit un pic?

— Da, un pic, spuse ea, atingându-şi iar agrafa, dar acum trebuie să plec.

— Bine.

— Watanabe, îţi mulţumesc din suflet că ai venit să mă vezi. Sunt foarte fericită. Dacă tu consideri că-i o povară pentru tine să stai cu mine, te rog spune-mi. Acesta e un loc special, cu un sistem special şi sunt persoane care nu se pot acomoda. Dacă simţi lucrul acesta, te rog spune-mi cinstit. N-o să mă supăr. Aici suntem cinstiţi unii faţă de alţii, ne spunem tot felul de lucruri cu inima deschisă.

— Am să-ţi spun dacă e cazul. O să fiu cinstit.

Naoko s-a aşezat pe canapea şi s-a rezemat de mine. Când i-am cuprins umerii, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi şi-a lipit faţa de gâtul meu. A rămas nemişcată o vreme, de parcă ar fi vrut să-mi ia temperatura. Simţeam că-mi bate inima mai tare. După un timp, s-a ridicat fără să spună nimic şi a ieşit din cameră încet, aşa cum intrase.

După ce-a plecat Naoko, m-am întins pe canapea. Nu intenţionam să dorm, dar am adormit. A fost un somn adânc, liniştit, de care nu mai avusesem parte de multă vreme... plin de senzaţia că Naoko e prin apropiere. În bucătărie erau vasele pe care le folosea Naoko, în baie era periuţa de dinţi a lui Naoko, în dormitor era patul în care dormea Naoko. Pentru că am dormit atât de bine, am simţit cum oboseala părăseşte fiecare celulă, fiecare colţişor din trupul meu. Am visat un fluture care dansa în lumina palidă a amurgului.

Când m-am trezit, ceasul meu de mână indica ora patru şi treizeci şi cinci de minute. Lumina îşi schimbase intensitatea, vântul încetase, forma norilor era diferită. Transpirasem în somn, aşa că m-am şters pe faţă cu un prosop mic pe care l-am scos din rucsac şi mi-am pus o cămaşă curată. M-am dus la bucătărie, am băut nişte apă şi am rămas acolo câteva clipe, ca să privesc pe fereastra din faţa chiuvetei. În dreptul ferestrei era fereastra clădirii vecine şi pe dinăuntrul acesteia atârnau, legate cu sfoară, câteva decupaje din hârtie care reprezentau o pasăre, un nor, o vacă, o pisică. Siluetele acestora se distingeau clar, până în cele mai mici detalii, dar fuseseră prinse împreună pentru a reprezenta un întreg. La fel ca atunci când am venit, n-am simţit prezenţa vreunei persoane acolo şi nici nu se auzea vreun sunet. Aveam senzaţia că trăiesc singur printre nişte ruine extrem de bine îngrijite.

 Lumea a început să se întoarcă în zona C imediat după ora cinci. Am privit pe fereastră şi am zărit trei femei trecând pe sub ea. Toate purtau pălării, aşa că nu le vedeam chipul şi nu-mi dădeam seama de vârsta lor, dar după voce nu păreau foarte tinere. Imediat după ce au dat colţul, au mai apărut patru femei din aceeaşi direcţie şi, asemenea grupului de dinainte, au dispărut după acelaşi colţ. Amurgul părea să învăluie totul. De la fereastra sufrageriei se vedeau copacii şi conturul dealurilor. Peste coama lor plutea o dâră de lumină palidă.

Naoko şi Reiko s-au întors împreună la ora cinci şi jumătate. Eu şi Naoko ne-am salutat frumos, de parcă nu ne mai văzusem şi înainte. Părea chiar stânjenită. Reiko a văzut cartea şi m-a întrebat ce citesc. I-am spus că e Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

— Cum ai putut să-ţi aduci o asemenea carte într-un loc ca ăsta? m-a întrebat ea. Avea dreptate, normal.

Reiko a făcut cafea pentru toţi trei. I-am vorbit lui Naoko despre dispariţia bruscă a Cavaleristului şi despre ultima zi în care l-am văzut şi în care mi-a dat licuriciul. Naoko mi-a spus că-i părea rău că a plecat, pentru că i-ar fi plăcut să-i mai vorbesc despre el. Reiko a întrebat cine era Cavaleristul. I-am povestit şi ei câte ceva şi am făcut-o să râdă cu poftă. Poveştile despre Cavalerist smulgeau întotdeauna zâmbete şi înveseleau lumea.

La ora şase ne-am dus la cantina din clădirea principală ca să cinăm. Eu şi Naoko am mâncat peşte prăjit cu salată de crudităţi, legume fierte, orez şi supă. Reiko s-a mulţumit cu o salată din paste şi crudităţi şi o ceaşcă de cafea, însoţită de o ţigară.

— Pe măsură ce îmbătrâneşti, mănânci tot mai puţin, explică ea.

În cantină mai erau vreo douăzeci de persoane. În timp ce mâncam, au mai sosit unii, dar între timp au plecat alţii. Cu excepţia diferenţelor de vârstă, atmosfera era asemănătoare cu cea de la cantina căminului, cu o singură precizare importantă: toată lumea vorbea pe un ton liniştit, nimeni nu striga, nimeni nu vorbea în şoaptă, nimeni nu râdea tare, nimeni nu gesticula, nu ţipau unii la alţii. Am văzut grupuri de trei până la cinci persoane, în fiecare grup vorbea o singură persoană şi ceilalţi ascultau cu interes, iar când persoana respectivă termina de vorbit, locul ei era luat de următoarea. Nu îmi dădeam seama despre ce vorbeau, dar felul cum vorbeau mi-a amintit de partida de tenis pe care o văzusem la prânz. Mă întrebam dacă şi Naoko vorbea la fel când era în grup cu ei. Ciudat, dar pentru o fracţiune de secundă m-a cuprins o senzaţie de singurătate amestecată cu gelozie.

La masa din spatele meu, un bărbat cu un început de chelie, îmbrăcat în alb, cu aer de doctor, încerca să explice tânărului nervos, cu ochelari şi femeii intre două vârste, cu faţă de veveriţă, ce efecte are imponderabilitatea asupra secreţiei sucului gastric. Amândoi îl ascultau, scoţând din când în când câte o exclamaţie, dar cu cât îl auzeam mai mult, cu atât eram mai convins că nu e doctor, deşi purta halat alb.

Nimeni din cantină nu mi-a acordat o atenţie deosebită, nimeni nu m-a privit pe sub sprâncene şi nu eram convins că prezenţa mea fusese măcar băgată în seamă. Cred că li se părea normal să fiu şi eu acolo.

Doar bărbatul în halat alb s-a întors o dată spre mine şi m-a întrebat:

— Cât stai aici?

— Două nopţi, am răspuns. Plec miercuri.

— E frumos aici în această perioadă a anului, dar vino iar la iarnă. Zău că e superb când totul e acoperit de zăpadă.

— S-ar putea ca Naoko să plece înainte de a începe ninsoarea, i-a spus Reiko individului.

— Şi ce dacă, iarna e frumoasă aici, repetă el, cu o figură serioasă.

Eu mă îndoiam din ce în ce mai mult că individul în alb ar fi doctor.

— Despre ce vorbiţi în general? am întrebat-o pe Reiko.

Câteva clipe, am avut impresia că nu a înţeles întrebarea mea.

— Despre ce vorbim? A, nu cine ştie ce, doar despre lucruri obişnuite. Despre ce s-a întâmplat în ziua respectivă, despre cărţile pe care le-am citit, despre vremea de a doua zi... cam atât. Să nu-mi spui că-ţi imaginai că noi, cei de-aici, sărim ca arşi şi ţipăm ceva de soiul: „Mâine o să plouă dacă ursul polar mănâncă stelele în noaptea aceasta!”

— Nu, normal că n-am vrut să spun aşa ceva. Doar mă întrebam ce fel de conversaţii se pot purta.

— E un loc liniştit şi lumea vorbeşte liniştit, spuse Naoko. Făcuse o grămăjoară de oase de peşte în colţul farfuriei şi îşi tampona gura cu o batistă. Nu e nevoie să ridice nimeni vocea aici, nu trebuie să convingi pe nimeni de nimic şi nu trebuie să atragi atenţia nimănui.

— Aşa mi-am şi imaginat, am spus eu.

În timp ce cinam în atmosfera tăcută, am fost surprins să constat că îmi lipsea gălăgia cu care mă obişnuisem. Mi s-a făcut brusc dor de râsete, de strigăte, de trăncăneli. Era exact gălăgia pe care nu am mai putut-o suporta în ultimele luni, dar acum că eram aici, într-o atmosferă de linişte, chiar stranie aş spune, nu mă simţeam relaxat. Atmosfera din cantină semăna cu cea de la un târg de maşini-unelte – un loc în care se adună specialişti interesaţi de un domeniu restrâns de activitate şi care fac schimb de informaţii pe care le înţeleg doar ei.

 După cină, înapoi în camera fetelor, Naoko şi Reiko m-au anunţat că pleacă să facă o baie la baia comună din „zona C” şi mi-au spus să fac un duş la ele în apartament, dacă doresc. După ce-au plecat, m-am dezbrăcat, am făcut duş şi m-am spălat pe cap. Am găsit în biblioteca lor un disc cu Bill Evans şi am vrut să-l ascult în timp ce-mi uscam părul. Mi-am dat imediat seama că era discul pe care i-l pusesem de mai multe ori lui Naoko de ziua ei, în camera ei, în noaptea în care a plâns şi eu am luat-o în braţe. Lucrul acesta s-a întâmplat doar cu şase luni în urmă, dar mie mi se părea că ţine de trecutul îndepărtat, poate din pricină că m-am gândit prea des la asta – atât de des, încât am pierdut pur şi simplu noţiunea timpului.

Lumina lunii era foarte puternică, aşa că am stins lumina şi m-am întins pe canapea, ca să-l ascult pe Bill Evans la pian. Trimiţându-şi razele prin fereastră, luna arunca parcă umbre lungi pe pereţii ce păreau stropiţi cu cerneală neagră, diluată. Am scos din bagaj o ploscă din metal pe care o umplusem cu băutură. Am luat o înghiţitură şi am lăsat lichidul să alunece pe gât în jos, până în stomac, simţind cum se răspândeşte în fiecare colţişor al trupului meu. Am mai luat o gură şi am pus plosca la loc, în rucsac. Mi se părea acum că lumina lunii se leagănă în acordurile muzicii.

Naoko şi Reiko s-au întors de la baie după douăzeci de minute.

— Vai de mine, când am văzut de afară cât este de întuneric în cameră, am crezut că ţi-ai făcut bagajele şi ai plecat la Tokyo! spuse Reiko.

— Nici vorbă, dar n-am mai văzut de mult o lună atât de strălucitoare. Voiam să o privesc cu luminile stinse.

— Ce drăguţ! spuse Naoko. Reiko, nu mai avem lumânări rămase de la ultima pană de curent?

— Cred că mai sunt în sertarul de la bucătărie. Naoko s-a dus la bucătărie, a deschis sertarul bufetului şi a venit cu o lumânare mare. Am aprins-o, am picurat puţină ceară în scrumieră şi am pus lumânarea, dreaptă. Reiko şi-a aprins o ţigară de la flacăra lumânării. Aşa cum stăteam toţi trei în jurul lumânării, învăluiţi în liniştea desăvârşită, aveam impresia că n-am mai rămas decât noi, undeva la capătul lumii. Umbrele nemişcate aruncate de lumina astrului nopţii şi cele unduitoare ale lumânării se reflectau, ca prinse în mreje, pe pereţii albi ai camerei. Eu şi Naoko stăteam pe canapea, unul lângă altul, iar Reiko s-a aşezat pe balansoar, în faţa noastră.

— Ai vrea nişte vin? m-a întrebat Reiko.

— Se poate bea aici? am întrebat eu, surprins.

— Ei, nu chiar, spuse Reiko, uşor jenată, frecându-şi lobul urechii. Sunt totuşi destul de îngăduitori dacă e vorba de vin sau de bere şi dacă nu bem prea mult. Am o cunoştinţă care face parte din personalul spitalului şi care îmi mai cumpără băutură din când în când.

— Mai tragem câte un chef mic, noi două, spuse Naoko cu un aer şugubăţ.

— Bravo vouă! am zis.

Reiko a scos o sticlă de vin alb din frigider, a deschis-o cu tirbuşonul şi a adus trei pahare. Vinul avea un buchet plăcut şi părea natural. După ce s-a terminat discul, Reiko şi-a scos chitara de sub pat şi după ce a acordat-o, privind-o cu ochi drăgăstoşi, a început să interpreteze o fugă de Bach. A mai avut, pe ici, pe colo, mici scăpări, dar a fost un Bach adevărat – cald, personal, interpretat cu mult suflet.

— La chitară am început să cânt aici, spuse Reiko. Nu există piane în camere, bineînţeles. Sunt autodidact şi nu am degete pentru chitară, aşa că n-o să fiu niciodată suficient de bună, dar îmi place mult să cânt la acest instrument. E mic, simplu şi uşor de mânuit... Îl simt ca pe o încăpere mică, intimă.

Reiko a mai interpretat o melodie scurtă de Bach, ceva dintr-o suită. Cu ochii pe flacăra lumânării, sorbind vin şi ascultând Bachul lui Reiko, am simţit cum mă relaxez, treptat. După ce a terminat de cântat Bach, Naoko a rugat-o să cânte un cântec de-al formaţiei Beatles.

— E momentul să cânt la cerere, spuse Reiko, făcându-mi cu ochiul. În fiecare zi îmi cere să-i cânt Beatles, de parcă aş fi sclava ei.

În ciuda protestului aparent, Reiko a cântat Michelle şi a interpretat cântecul minunat.

— E un cântec superb, spuse Reiko. Chiar îmi place mult de tot. A luat o înghiţitură de vin şi a fumat o ţigară. Melodia mă face să mă simt de parcă aş fi pe o pajişte întinsă, sub nişte stropi blânzi de ploaie.

Apoi a interpretat Nowhere Man şi Julia. În timp ce cânta, mai închidea ochii şi dădea din cap. Apoi a luat paharul de vin şi o ţigară.

— Cântă Pădurea norvegiană, te rog, zise Naoko. Reiko s-a dus în bucătărie şi a adus o puşculiţă pentru bani. Era o maneki neko[24]. Naoko a scos din portofel o sută de yeni şi i-a băgat în deschizătura puşculiţei.

— Aşa e regula, zise Naoko. De câte ori îi cer să-mi cânte Pădurea norvegiană, mă costă o sută de yeni. Este melodia mea favorită, aşa că nu mă deranjează să plătesc, îi cer să mi-o cânte când mi se face foarte dor de ea.

— Şi în felul acesta îmi câştig şi eu banii de ţigări.

Reiko şi-a flexat degetele şi a interpretat Pădurea norvegiană. A interpretat-o din tot sufletul, fără să se lase copleşită de sentimentalism. Am scos şi eu din buzunar o monedă de o sută de yeni şi am aruncat-o în puşculiţă.

— Mulţumesc, făcu Reiko, zâmbindu-mi dulce.

— Ciudat, dar uneori mă întristează foarte tare această melodie, a spus Naoko. Nu ştiu cum să spun, dar mă simt de parcă m-aş fi rătăcit prin pădurea adâncă. E frig şi întuneric şi nu vine nimeni să mă salveze. De aceea, Reiko nu o cântă decât atunci când o rog eu.

— Parcă ar fi Casablanca, zise Reiko, râzând. Reiko ne-a interpretat apoi câteva bossa-nova.

Între timp, eu am rămas cu ochii aţintiţi pe Naoko. Mi se părea că e aşa cum îmi scrisese în scrisoare. Arăta mult mai bine, era bronzată, părea mai robustă, poate datorită sportului şi a muncii în aer liber. Ochii ei au rămas aceleaşi două luminiţe sclipitoare, ca şi altădată, iar buzele mici îi tremurau timid, dar aerul general era al unei femei mature – o femeie frumoasă. Asprimea de pe vremuri, care se ascundea undeva în spatele frumuseţii – o asprime ca o lamă subţire de sabie, care-i îngheţa pe cei din preajma ei – cedase treptat locul unor trăsături calme, liniştitoare. M-a impresionat mult această nouă frumuseţe a ei, o frumuseţe aleasă şi eram uimit de faptul că o femeie se poate schimba atât de mult în doar o jumătate de an. Mă atrăgea mai mult ca oricând, dar gândul la ceea ce pierduse ea între timp m-a întristat profund. Frumuseţea aceea, caracteristică pubertăţii, care îşi urma acum cursul firesc de evoluţie, nu se va mai întoarce niciodată.

Naoko voia să ştie cum îmi petreceam zilele şi ce s-a mai întâmplat pe la facultate. I-am povestit despre grevă şi apoi despre Nagasawa. Era prima oară când îi vorbeam despre el. Mi s-a părut extrem de dificil să o fac să înţeleagă personalitatea ciudată a acestui individ, modul lui unic de a privi lucrurile, de a se comporta în societate, dar până la urmă se pare că am reuşit. Nu i-am mărturisit că plecam cu el la agăţat, scoţând în evidenţă doar faptul că era singurul individ din cămin cu care îmi petreceam vremea. Între timp Reiko, cu chitara în braţe, ne-a mai interpretat o dată fuga de Bach, făcând câteva pauze pentru o înghiţitură de vin şi o ţigară.

— Ciudat individ, a remarcat Naoko.

— Este foarte ciudat, am spus eu.

— Dar îţi place, nu?

— Nu ştiu cum să-ţi spun. Nu cred că-mi place pentru că Nagasawa nu face parte din categoria celor care îţi plac sau îţi displac. El nici nu încearcă să se facă plăcut. Din acest punct de vedere, este un tip foarte onest, chiar stoic aş spune şi nu încearcă să păcălească pe nimeni.

— Stoic? Cum poţi să spui aşa ceva când se culcă cu cine-i iese în cale. E chiar straniu, spuse Naoko, râzând. Cu câte fete s-a culcat până acum?

— Probabil că a ajuns la cifra de optzeci, am zis. Dar cu cât creşte numărul, cu atât fiecare act sexual are o semnificaţie tot mai mică pentru el şi impresia mea este că tocmai aşa ceva urmăreşte.

— Şi asta înseamnă că e stoic?

— Din punctul lui de vedere, da.

Naoko a căzut pe gânduri câteva clipe.

— Am impresia că e mult mai bolnav la cap decât mine, spuse ea.

— Şi eu cred la fel, am spus, numai că el e capabil să-şi adune toate metehnele într-un sistem logic. Este sclipitor. Dacă l-ai aduce aici, ar pleca după două zile. S-ar lămuri imediat în legătură cu tot ce se petrece aici. Este tipul de om pe care-l respectă lumea.

— Eu am impresia că sunt proastă, spuse Naoko. Nu înţeleg nimic din ce se petrece aici şi, de fapt, nu mă prea înţeleg nici pe mine.

— Nu ţi se întâmplă lucrul acesta pentru că nu eşti deşteaptă, am spus. Tu eşti o persoană obişnuită. Şi eu am o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Noi doi suntem nişte indivizi cu nimic ieşiţi din comun.

Naoko şi-a ridicat picioarele pe marginea canapelei şi şi-a rezemat bărbia de genunchi.

— Aş vrea să-mi spui mai multe despre tine, a zis ea.

— Sunt un tip comun, dintr-o familie obişnuită, am primit o educaţie normală, am un chip obişnuit, note nici prea mari, nici prea mici şi mă gândesc, de obicei, la lucruri banale.

— Nu Scott Fitzgerald a spus că nu trebuie să ai încredere în indivizii care se pretind a fi obişnuiţi, banali? Şi parcă-ţi plăcea Scott Fitzgerald, nu? Mi-ai împrumutat şi mie cartea, zise Naoko cu un zâmbet răutăcios.

— Ai dreptate, am spus. Dar nu fac deloc pe nebunul. Eu chiar mă consider un tip obişnuit. Găseşti tu ceva la mine care să infirme afirmaţia pe care am făcut-o?

— Bineînţeles că da, spuse Naoko puţin iritată. Chiar nu înţelegi? De ce crezi că m-am culcat cu tine? Doar pentru că eram atât de beată încât m-aş fi putut culca cu oricine?

— Normal că nu cred aşa ceva, m-am apărat eu.

Naoko a tăcut o vreme, privindu-şi fix degetele de la picioare. Negăsind ce să-i spun, am mai luat o înghiţitură de vin.

— Watanabe, tu cu câte fete te-ai culcat? a întrebat Naoko cu voce joasă, de parcă atunci i-ar fi venit în minte întrebarea.

— Opt sau nouă, am răspuns eu cinstit.

Reiko s-a oprit din cântat şi a pus chitara pe genunchi.

— Bine, dar n-ai împlinit nici douăzeci de ani! Ce fel de viaţă destrăbălată duci, mă rog?

Naoko m-a privit cu ochii ei limpezi, fără să scoată vreun cuvânt. I-am povestit lui Reiko despre prima fată cu care m-am culcat şi despre cum s-a terminat relaţia noastră. I-am explicat că mi-a fost imposibil să o iubesc. I-am mai povestit şi aventurile mele sub tutela lui Nagasawa.

— Nu încerc să mă scuz, dar mi-a fost cumplit de greu, i-am spus lui Naoko. Cât ai fost în Tokyo, te vedeam în fiecare săptămână şi stăteam de vorbă cu tine, ştiind foarte bine că singurul pe care l-ai iubit a fost Kizuki. Mi-a fost greu de tot. M-a durut foarte tare. Cred că acesta a şi fost motivul pentru care m-am culcat cu fete pe care nu le cunoşteam.

Naoko a dat din cap de câteva ori, apoi a ridicat ochii şi m-a privit.

— Atunci m-ai întrebat de ce nu mă culcasem cu Kizuki, mai ţii minte? Mai vrei să ştii?

— Cred că ar fi mai bine să ştiu, am spus.

— Şi eu cred la fel. Morţii cu morţii, viii cu viii.

Am dat din cap. Reiko relua mereu acelaşi pasaj dificil, încercând să-l perfecţioneze.

— Eram gata-gata să mă culc cu el, a spus Naoko, desfăcându-şi agrafa şi lăsând părul să-i cadă. S-a jucat puţin cu agrafa în formă de fluture şi apoi a continuat. Bineînţeles, şi el voia să se culce cu mine, aşa că am încercat. Am încercat de multe ori, dar n-a mers. N-am putut şi gata. N-am înţeles nici atunci de ce n-am reuşit şi nu înţeleg nici în ziua de azi. L-am iubit şi nu-mi păsa că-mi pierd virginitatea. Eram în stare de orice pentru el, dar lucrul acesta n-a mers.

Naoko şi-a ridicat părul şi l-a prins iar cu agrafa.

— Nu mă excitam deloc, spuse ea cu voce joasă. Nu mă udam şi de aceea mă durea îngrozitor. Eram prea uscată şi mă durea. Am încercat diverse metode – creme şi alte minuni – dar tot mă durea. Aşa că îi rezolvam problema lui Kizuki cu degetele şi cu gura... Înţelegi?

Am dat din cap în tăcere.

Naoko privi luna prin fereastră. Era acum mai mare şi mai strălucitoare decât înainte.

— Am vrut să închid toată această durere în inima mea şi aş vrea să o pot face şi acum, dar trebuie să vorbesc despre ea. Nu înţeleg şi pace, adică atunci când m-am culcat cu tine eram foarte excitată, nu?

— Îhî.

— M-am excitat din clipa în care ai intrat în apartamentul meu, atunci, de ziua mea. Voiam să mă ţii în braţe. Voiam să mă dezbraci şi să mă atingi peste tot şi să intri în mine. Nu mai simţisem niciodată aşa ceva înainte. Oare de ce? De ce a trebuit să se întâmple aşa ceva? Vreau să spun... pe Kizuki l-am iubit cu-adevărat şi totuşi...

— Pe el l-ai iubit şi pe mine nu. Vrei să ştii de ce te-ai simţit excitată în prezenţa mea, deşi pe mine nu mă iubeai?

— Te rog să mă ierţi, spuse Naoko. Nu vreau să te jignesc, dar trebuie să înţelegi că între mine şi Kizuki a fost o relaţie cu totul specială. Am crescut împreună de la vârsta de trei ani şi eram tot timpul nedespărţiţi, vorbeam despre tot ce ne trecea prin minte şi ne înţelegeam unul pe altul absolut perfect. Prima oară când ne-am sărutat – în clasa a şasea primară – a fost de-a dreptul minunat. Când mi-a venit ciclul, am dat fuga la el şi am plâns ca un copil mic – într-atât eram de apropiaţi. După ce a murit Kizuki, nu am ştiut cum trebuie să mă port cu alţii, n-am ştiut ce înseamnă să iubeşti pe altcineva.

A întins mâna după paharul de vin de pe masă, dar n-a făcut decât să-l dea pe jos, vărsând vinul pe covor. M-am aplecat, l-am luat şi l-am pus iar pe masă. Am întrebat-o dacă mai vrea să bea. Naoko tăcu o clipă şi apoi izbucni în plâns, tremurând toată. Şi-a îngropat faţa în mâini şi a plâns cu sughiţuri, cu aceeaşi violenţă cu care plânsese şi în noaptea aceea când m-am culcat cu ea. Reiko a pus chitara la o parte, s-a aşezat lângă Naoko şi a mângâiaţ-o pe spate. Când a cuprins-o de umeri, Naoko şi-a lipit faţa de pieptul lui Reiko ca un copil.

— Watanabe, te rog să nu te superi pentru propunerea pe care ţi-o fac, dar poate ar fi bine să te duci să te plimbi vreo douăzeci de minute.

Am dat din cap, m-am ridicat şi mi-am tras puloverul peste cămaşă.

— Te rog să mă scuzi, Reiko.

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze, a zis ea făcându-mi cu ochiul. Nu a fost vina ta. Nu te-ngrijora, până te întorci o să fie bine.

Picioarele m-au purtat pe alee în jos, drumul fiind luminat de luna aceea aproape ireală. Apoi am luat-o prin pădure. Din pricina lunii, toate sunetele aveau o reverberaţie ciudată. Sunetul surd al propriilor mei paşi părea să vină din altă direcţie, dar transformat într-un sunet ascuţit, dur, lăsând impresia că cineva umbla pe fundul mării. În spatele meu auzeam din când în când câte un pârâit sau foşnet. Un văl greu atârna deasupra pădurii, de parcă toate animalele nopţii îşi ţineau răsuflarea ca să pot trece eu.

După ce am ieşit din pădure, m-am aşezat în capătul unei pante ca să privesc clădirea în care locuia Naoko. Mi-a fost uşor să-i depistez camera. A trebuit doar să găsesc fereastra la care se zărea o lumină slabă, tremurândă. Am rămas cu ochii aţintiţi pe acea lumină multă vreme şi n-am putut să o asociez decât cu ultima pâlpâire a unui suflet ce se stinge. Am vrut să o cuprind în căuşul mâinilor ca să o ţin în viaţă. Am continuat să o privesc, la fel cum Jay Gatsby privea luminiţa de pe malul opus, noapte de noapte.

 Am pornit înapoi după vreo jumătate de oră. Când m-am apropiat de clădirea fetelor, am auzit-o pe Reiko cântând la chitară. Am luat-o încet pe scări şi am bătut la uşă. Când am intrat, nici urmă de Naoko. Reiko stătea singură pe covor şi cânta la chitară. Mi-a făcut semn cu degetul, spre uşa dormitorului, pentru a mă face să înţeleg că Naoko era acolo. Şi-a pus chitara pe duşumea şi s-a aşezat pe canapea, invitându-mă să stau lângă ea. Am împărţit vinul care mai rămăsese în două pahare.

— Naoko e bine acum, a spus ea, atingându-mi genunchiul. Nu te îngrijora, nu are nevoie decât de puţină odihnă şi se linişteşte. S-a necăjit puţin. Ce-ar fi să ne plimbăm între timp?

— De acord.

Am pornit, alene, pe aleea luminată de felinare. Când am ajuns în apropierea terenurilor de tenis şi de baschet, ne-am aşezat pe o bancă. Ea a luat o minge de baschet portocalie de sub bancă şi a învârtit-o în mâini de câteva ori. M-a întrebat dacă joc tenis. I-am spus că ştiu să joc, dar nu sunt deloc bun.

— Dar baschet? m-a întrebat.

— Nu e punctul meu forte, am zis.

— Bine, dar atunci care e punctul tău forte? mă întrebă Reiko râzând şi etalându-şi astfel ridurile de sub ochi. Bineînţeles, în afară de culcatul cu fetele.

— Nici la asta nu sunt grozav, am spus eu, deranjat oarecum de observaţia ei.

— Glumeam. Hai, nu te supăra! Chiar vreau să ştiu la ce eşti bun.

— La nimic în mod deosebit. Există lucruri pe care îmi place să le fac.

— Ca de exemplu?

— Drumeţiile, înotul, cititul.

— A, deci lucruri pe care le faci singur.

— Cred că da. Nu m-am dat niciodată în vânt după jocuri în grup. Pur şi simplu nu mă atrag.

— Atunci trebuie să vii aici la iarnă. Facem schi fond şi chiar avem de unde alege. Cred că ai fi fericit să te târâi prin zăpadă toată ziua şi să transpiri din pricina efortului.

La lumina felinarului, Reiko şi-a privit mâna dreaptă cu atenţie, de parcă inspecta un instrument muzical antic.

— Naoko face deseori asemenea crize? am întrebat.

— Din când în când, spuse Reiko, uitându-se de data aceasta la mâna stângă. O apucă uneori, se ambalează şi apoi izbucneşte în plâns. Dar e bine, zic eu, pentru că astfel se descarcă. Mai grav este când nu eşti capabil să te descarci astfel, pentru că toate sentimentele negative se adună în tine şi mor acolo. Atunci e foarte grav.

— Am spus ceva ce n-ar fi trebuit să spun?

— Nu, absolut nimic. Nu-ţi face probleme, spune cinstit tot ce ai de spus. E cel mal bun lucru pe care poţi să-l faci. Uneori, adevărul poate fi dureros şi cineva se supără, aşa cum a făcut Naoko, dar până la urmă e cel mai bine aşa. Asta şi trebuie să faci dacă ţi-ai pus în cap să o ajuţi pe Naoko să se vindece. După cum ţi-am spus şi la început, nu trebuie să te gândeşti atât de mult că vrei să o ajuţi, cât mai degrabă că vrei să te restabileşti tu prin a o ajuta pe ea să-şi revină. Aşa se procedează la noi şi de aceea trebuie să fii cinstit şi să spui tot ce-ţi trece prin minte, cel puţin cât timp eşti aici. Nimeni nu-şi deschide inima în lumea de afară, nu?

— Cam aşa e, am aprobat eu.

— În cei şapte ani de când sunt aici, am văzut venind şi plecând o mulţime de oameni, poate chiar prea mulţi, zise Reiko. Doar privindu-i şi-mi dau imediat seama, poate din instinct, dacă se fac bine sau nu. În ceea ce o priveşte pe Naoko însă, nu ştiu ce să zic. Nu pot să anticipez deloc ce se va întâmpla cu ea, nu am nici cea mai vagă idee. Uneori am senzaţia că-şi va reveni sută la sută în luna următoare, alteori, că o va duce aşa ani de zile. De aceea, zău că nu ştiu ce să-ţi spun. Nu pot să-ţi dau decât sfaturi generale: fii cinstit şi încercaţi să vă ajutaţi unul pe altul.

— De ce ţi se pare Naoko un caz atât de complicat?

— Poate pentru că ţin extrem de mult la ea. Cred că emoţiile şi trăirile mele îmi blochează drumul de acces spre starea ei de spirit şi nu pot să apreciez ca lumea situaţia. Să ştii că eu chiar o plac pe Naoko. În afară de aceasta, Naoko mai are o serie de probleme, foarte încâlcite, şi nu reuşim să le descâlcim. Poate că ne-ar trebui foarte mult timp pentru aşa ceva, dar la fel de posibil ar fi ca un ceva să declanşeze resortul blocat şi totul să se limpezească pe loc. Cam aşa stă situaţia şi de aceea îmi este greu să anticipez ce se va întâmpla cu ea.

Reiko a luat din nou mingea de baschet de jos, a învârtit-o în mâini şi a bătut-o de pământ de câteva ori.

— Cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi răbdarea. Iată încă un sfat de care te-aş ruga să ţii seama. Chiar dacă lucrurile sunt complicate, încâlcite şi ai senzaţia că eşti neputincios, că nu poţi face nimic, nu dispera şi nu te înfuria. Nu cumva să-l iei pe „imposibil” în braţe. Orice e posibil, numai că trebuie să te consolezi cu ideea că va dura probabil foarte mult şi trebuie să iei totul uşor, uşor. Crezi că eşti capabil de aşa ceva?

— Pot încerca, am zis.

— S-ar putea să dureze tare mult şi nici atunci nu e sigur că se va face bine. Te-ai gândit la asta?

— Da.

— E cumplit de greu să aştepţi, a spus ea lovind mingea de pământ. Mai ales cei de vârsta ta... mă rog, doar stai şi aştepţi să se facă bine... fără termene, fără să fii sigur de nimic. Crezi că poţi? O iubeşti chiar atât de mult pe Naoko?

— Nu ştiu, am răspuns cinstit. Eu sunt la fel ca Naoko. Nu prea ştiu ce înseamnă dragostea, cu toate că la ea a fost puţin mai altfel. Totuşi, vreau să încerc să fac tot ce depinde de mine. Dacă nu încerc, nici măcar n-am să ştiu încotro s-o apuc. Aşa cum spuneai înainte, eu şi Naoko trebuie să ne salvăm unul pe altul. Ar fi singura noastră scăpare.

— Şi mai ai de gând să te culci cu fete agăţate?

— Şi asta e o problemă care mă frământă, am zis eu. Tu ce părere ai? Doar să aştept şi între timp să mă masturbez? Nu prea ştiu cum e mai bine.

Reiko a pus mingea jos şi m-a bătut pe genunchi.

— Uite, eu nu-ţi spun să nu te mai culci cu fete. Dacă ţie îţi face bine, atunci e în ordine, în fond, e viaţa ta la mijloc şi tu ar trebui să decizi. Vreau să-ţi atrag însă atenţia că nu are rost să-ţi iroseşti forţele pentru ceva care este contra naturii, înţelegi ce vreau să spun? Ar fi mare păcat. Vârsta de nouăsprezece sau de douăzeci de ani este foarte importantă în procesul de maturizare şi dacă acum te abaţi de la ceea ce este normal, o să suferi mai târziu. Crede-mă că e adevărat, aşa că te rog să te gândeşti bine. Dacă vrei să ai grijă de Naoko, atunci ai grijă şi de tine.

I-am promis că o să mă gândesc la tot ce mi-a spus.

— Şi eu am avut douăzeci de ani. E adevărat că de mult. Poţi să crezi?

— Te cred din toată inima.

— Chiar din inimă?

— Chiar, am zis eu, râzând.

— Şi eu am fost destul de drăguţă. Nu chiar atât de drăguţă ca Naoko, dar oricum, drăguţă, şi nu aveam toate ridurile astea.

I-am spus că-mi plac ridurile ei şi mi-a mulţumit.

— Să nu mai spui vreodată unei femei că-ţi plac ridurile ei, a adăugat ea. Mie, în schimb, îmi plac asemenea complimente.

— Bine, o să fiu atent.

A scos o fotografie din portofelul pe care-l ţinea în buzunarul pantalonilor. Era poza colorată a unei fetiţe drăgălaşe, de vreo zece ani, îmbrăcată în costum de schi, cu schiuri în picioare, stând în zăpadă şi pozând frumos.

— Ce zici? Nu-i aşa că e dulce? E fiica mea, a zis Reiko. Mi-a trimis-o pe la începutul anului. E în clasa a patra, parcă.

— Are zâmbetul tău, i-am spus, dându-i fotografia înapoi. Reiko a pus portofelul înapoi în buzunar, şi-a tras puţin nasul şi a mai aprins o ţigară.

— Când eram foarte tânără, voiam să mă fac pianistă, să devin o adevărată profesionistă. Aveam talent, mă aprecia lumea, şi ai mei făceau mare caz din pricina asta. Am câştigat multe concursuri şi aveam notele cele mai mari la conservator. Se punea problema să-mi continuu studiile în Germania după absolvirea conservatorului. Nimic nu întuneca perspectivele mele superbe. Totul mergea perfect, iar când se întâmpla să mă mai blochez, se găsea întotdeauna cineva care mă scotea din încurcătură. Într-o bună zi însă, s-a întâmplat ceva şi totul s-a spulberat. Eram în anul al patrulea la conservator şi mă aştepta un concurs foarte important, aşa că exersam întruna. Deodată, degetul meu mic de la mâna stângă a înţepenit complet. Nu ştiu de ce, dar aşa s-a întâmplat. Am încercat să-l masez, să-l bag în apă caldă, să fac pauză, două-trei zile, dar toate încercările mele au fost zadarnice. M-am speriat şi m-am dus la doctor. M-au văzut mai mulţi doctori, mi-au făcut tot felul de teste, dar nu au găsit nici o soluţie. Susţineau că degetul n-a păţit nimic şi că stăteam bine cu nervii. Nu înţelegeau nici ei de ce nu mi se mai mişcă degetul. Au presupus că trebuie să fie vorba de o problemă psihică şi deci m-am dus şi la psihiatru, dar nici acesta nu înţelegea ce mi se întâmplă. Presupunea că ar fi de vină agitaţia şi emoţiile dinaintea concursului şi mi-a spus să nu mă mai ating de pian o vreme.

Reiko a tras un fum cu nesaţ şi i-a dat drumul în sus. Şi-a plecat apoi capul, de câteva ori, într-o parte.

— Am plecat la bunici, în Izu, ca să mă înzdrăvenesc. Îmi imaginam că acolo o să uit de competiţie şi că o să reuşesc să mă relaxez complet, neatingându-mă de pian timp de două săptămâni şi făcând tot ce-mi dorea sufletul. A fost în zadar. Nu mă gândeam decât la pian. Probabil că degetul meu nu se va mai mişca toată viaţa. Ce mă fac dacă se întâmplă aşa ceva? Ce altceva aş putea să fac? Erau singurele gânduri care mă frământau. Nici nu era de mirare, doar pianul fusese viaţa mea până atunci. Am început să cânt la pian la vârsta de patru ani şi am crescut fără să mă gândesc la altceva decât la pian. Nu am făcut niciodată nimic în casă, de teamă să nu mă lovesc la degete. Toată lumea mă răsfăţa. A lua pianul unei fete care a crescut cu el... ce-i mai rămânea? Nimic, aşa că pac! S-a desprins şurubelul care ţinea tot mecanismul. Mintea mi s-a întunecat... complet.

A aruncat ţigara şi a stins-o cu piciorul, apoi şi-a plecat iar capul de câteva ori.

— Acela a fost sfârşitul visului meu de pianistă. Am stat în spital două luni. Degetul a început să se mişte imediat după ce m-am internat, aşa că m-am putut întoarce la conservator ca să-mi termin studiile, dar din mine dispăruse ceva... o energie preţioasă... se evaporase din interior şi dusă a fost. Doctorul mi-a spus că eram labilă psihic şi că ar fi mai bine să renunţ la visurile pe care mi le făcusem. De aceea, după absolvire, am dat meditaţii acasă. Durerea pe care o simţeam era cumplită, a fost de-a dreptul sfâşietor. Trăiam cu senzaţia că viaţa mea s-a sfârşit. Aveam puţin peste douăzeci de ani şi tot ce fusese mai frumos în viaţă se terminase. Poţi măcar să-ţi imaginezi cât a fost de cumplit? Fusesem înzestrată cu un asemenea har şi m-am trezit într-o bună dimineaţă că nu-l mai aveam. Nu mă mai aplauda nimeni, nu mă mai răsfăţa nimeni, nu îmi mai spunea nimeni cât sunt de minunată. Stăteam toată ziua în casă şi-i învăţam pe copiii din vecini noţiuni elementare de pian. Eram atât de distrusă, încât plângeam toată ziua. Mă durea sufletul când auzeam că o persoană mult mai puţin talentată decât mine a luat locul al doilea la nu ştiu ce concurs sau că ţinea un recital în nu ştiu ce sală de concerte, şi-mi curgeau lacrimile şiroaie.

Părinţii umblau în jurul meu doar în vârful picioarelor de teamă să nu mă supere, dar ştiam foarte bine cât sunt de dezamăgiţi. Fiica lor, de care ei fuseseră atât de mândri, fusese internată într-un spital de boli mintale. Se gândeau că nici măcar nu îmi vor putea găsi un soţ. Întotdeauna simţi şi ştii ce gândesc cei cu care trăieşti şi nu puteam suferi frământările lor. Îmi era frică să ies din casă, aveam impresia că vecinii vorbesc doar despre mine şi... iar pac! Şurubelul a zburat, iţele s-au încurcat... Mi s-a întunecat mintea... de tot. Aveam douăzeci şi patru de ani şi de data aceasta am stat şapte luni la un sanatoriu. Nu era ca aici, nici vorbă, ci un spital de nebuni, cu ziduri înalte şi porţi încuiate, un loc scârbos în care nu exista nici un pian. Nu ştiam ce să mă fac. Tot ce ştiam era că voiam să ies cât mai repede de acolo, aşa că am făcut eforturi disperate să mă vindec repede. Şapte luni... şapte luni de coşmar. Atunci am început să fac riduri.

Reiko zîmbi, trecându-şi limba peste buze.

— Imediat după ce am ieşit din spital, am cunoscut un bărbat şi m-am căsătorit. Era cu un an mai tânăr decât mine, inginer, lucra la o fabrică de avioane şi se număra printre elevii mei. Era un om bun. Nu vorbea mult, dar era cald şi deschis. Lua ore de pian de vreo şase luni când, brusc, m-a cerut de nevastă. Uite-aşa... Într-o bună zi pe când ne beam ceaiul de după lecţie. Poţi să crezi? Nu ne-am întâlnit niciodată în altă parte şi nici nu ne-am ţinut de mână. M-a luat complet prin surprindere. I-am spus că nu mă pot căsători, că-l plac, că îl consider un om drăguţ, dar, din anumite motive, nu mă puteam căsători cu el. A vrut să ştie care erau motivele şi i-am explicat totul, amănunţit, fără să-i ascund nimic. I-am spus că am fost internată de două ori pentru că mă scrântisem. I-am spus absolut totul: care au fost cauzele, starea în care m-am aflat şi posibilitatea să se repete crizele. Mi-a zis că are nevoie de timp ca să se gândească la tot ce i-am spus şi eu l-am încurajat să nu se pripească. Când a venit la lecţie săptămâna urmatoare, mi-a spus că s-a gândit bine şi că mă vrea de nevastă. L-am rugat să aştepte trei luni, timp în care aveam răgazul să ne cunoaştem mai bine şi dacă tot mai dorea să ne căsătorim, urma să discutăm din nou problema.

Ne-am întâlnit o dată pe săptămână timp de trei luni. Am umblat peste tot, am vorbit despre orice şi a ajuns să-mi placă foarte mult. Când eram cu el, simţeam că trăiesc din nou. Mă simţeam extraordinar de liniştită şi eram capabilă să uit de toate nenorocirile care mi se întâmplaseră. „Şi ce dacă nu te-ai făcut pianistă?... Şi ce dacă ai fost internată în spital din pricina unei boli psihice?... Asta nu înseamnă că pui cruce vieţii. Viaţa e plină de lucruri minunate pe care nu le-ai cunoscut.” Îi eram recunoscătoare pentru felul cum îmi vorbea şi pentru modul în care încerca să mă facă să am încredere în mine. După trei luni, iar m-a cerut de nevastă. Atunci i-am spus: „Dacă vrei să te culci cu mine, nu mă deranjează. Nu m-am culcat niciodată cu nimeni, dar îmi place de tine, aşa că dacă doreşti lucrul acesta, îl fac, dar căsătoria e cu totul altceva. Dacă te căsătoreşti cu mine, preiei şi problemele mele şi să ştii că sunt mai multe şi mai grave decât îţi imaginezi”.

Mi-a spus că nu-l deranjează şi că nu vrea doar să se culce cu mine, ci să se căsătorească cu mine, să împartă cu mine toate problemele pe care le purtam singură în sufletul meu. Şi să ştii că aşa şi gândea. Era genul de om care spunea doar ce gândea şi făcea tot ce zicea că face. Am consimţit să mă mărit cu el pentru că nu mai aveam încotro. Ne-am căsătorit după vreo patru luni, cred. S-a certat cu părinţii lui din pricina mea şi a rupt relaţiile cu ei. Făcea parte dintr-o familie veche, ce locuia în partea rurală a insulei Shikoku. Mi-au cercetat cu rigurozitate trecutul, starea sănătăţii şi au aflat că fusesem internată de două ori. Nici nu era de mirare că se opuneau căsătoriei şi de aceea nici nu am făcut nuntă. Ne-am dus la primărie, ne-am înregistrat căsătoria şi am fost în călătorie de nuntă la Hakone, unde am stat două nopţi. Am fost foarte fericiţi. Eu am rămas virgină până în ziua căsătoriei şi aveam douăzeci şi cinci de ani. E incredibil, nu?

Reiko a oftat şi a luat iar mingea de baschet de jos.

— Mi-am imaginat că atâta vreme cât stau cu el o să-mi fie bine, continuă Reiko. În preajma lui, necazurile mă vor ocoli, îmi ziceam. Cel mai important lucru pentru o boală ca a noastră este încrederea. Dacă mă las în mâinile lui, îmi va fi bine. Dacă starea sănătăţii mele se înrăutăţeşte iar, chiar şi numai un pic, adică dacă şurubelul se desprinde, el va observa imediat şi va reuşi să-l pună la loc, cu multă grijă şi răbdare. Astfel, toate firele încâlcite se vor aşeza, fiecare la locul lui. Eram convinsă că dacă mă încred în el, boala nu va mai apărea. Eram atât de fericită! Viaţa era superbă! Aveam senzaţia că m-a scos cineva din marea rece şi furioasă, că m-a înfăşurat într-o pătură şi m-a băgat într-un pat cald. La doi ani după ce ne-am căsătorit s-a născut fetiţa mea şi n-am mai avut timp de nimic. Am şi uitat cu totul de boală. Mă sculam dimineaţa, mă ocupam de gospodărie, vedeam de copil şi îmi hrăneam soţul când ajungea acasă... Făceam acelaşi lucru zi de zi, dar eram fericită. A fost probabil cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Oare cât a ţinut? A, da, până am împlinit treizeci şi unu de ani. Şi apoi, brusc, s-a întâmplat din nou. S-a prăbuşit totul.

Reiko şi-a aprins o ţigară. Vântul se potolise. Fumul se ridica drept în sus şi dispărea în bezna nopţii, în clipa aceea am observat că cerul era plin de stele.

— S-a întâmplat ceva anume? am întrebat-o eu.

— Da, spuse ea, ceva extrem de ciudat, ca şi când mi s-ar fi întins anume o cursă. Şi acum mă trec fiori când îmi amintesc. Reiko şi-a frecat tâmpla cu mâna liberă. Îmi pare rău că te chinui cu toate poveştile mele. Doar ai venit până aici ca s-o vezi pe Naoko!

— Chiar vreau să-mi povesteşti ce s-a întâmplat, dacă nu te deranjează.

— Ei bine, începu Reiko, după ce mi-am dat fetiţa la grădiniţă, am început să cânt iar, nu pentru cineva anume, pentru mine. Am reînceput cu piese scurte de Bach, Mozart, Scarlatti. Normal că după atâţia ani de pauză, m-am reobişnuit destul de greu şi degetele nu se mai mişcau ca pe vremuri. Dar eram fericită. Cântam iar la pian! Când eram cu degetele pe clape, realizam cât de mult iubeam muzica şi cât îmi fusese de dor de pian. E minunat să poţi cânta numai pentru tine!

Ţi-am mai spus că m-am apucat de pian la vârsta de patru ani, dar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu cântasem niciodată numai pentru mine. Întotdeauna mă pregăteam pentru vreun test, exersam sau voiam să impresionez pe cineva. Contează şi asta dacă vrei să stăpâneşti bine un instrument, nu zic, dar după o anumită vârstă, trebuie să începi să cânţi şi numai pentru tine. Asta înseamnă muzică cu-adevărat. A trebuit să trec de vârsta de treizeci şi unu de ani, să mă desprind de cercurile înalte în care mă învârteam ca să realizez lucrul acesta. Îmi trimiteam copilul la şcoală, făceam repede gospodărie, ca să-mi rămână o oră sau două pentru a cânta la pian melodiile îndrăgite. Până aici, toate bune, nu?

Am dat din cap.

— Într-o bună zi a venit la mine o doamnă din apropiere, o persoană pe care o cunoşteam din vedere şi ne salutam. M-a rugat să o învăţ pe fiica ei să cânte la pian. Nu ştiam că are o fată, pentru că, deşi locuiam destul de aproape, nu eram chiar vecine. Mi-a spus că fiica ei a insistat ca ea să vorbească cu mine fiindcă, de câte ori trecea prin faţa casei mele şi mă auzea cântând la pian, se oprea şi mă asculta. Spunea că îi place foarte mult cum cânt. Se pare că fata mă şi văzuse o dată. Era în clasa a doua de gimnaziu şi mai avusese profesoare de pian, dar nu s-a împăcat cu ele şi acum chiar nu avea pe nimeni.

Am refuzat-o. Făcusem pauză mulţi ani şi dacă mă decideam să-mi iau elevi, atunci îmi luam începători, dar mi-ar fi fost imposibil în momentul acela să predau lecţii de pian cuiva care mai învăţase ani de zile. În plus, eram foarte ocupată cu propriul meu copil. Şi mai era ceva, deşi nu i-am spus femeii: e greu să te împaci cu un copil care-şi tot schimbă profesorii. Femeia m-a rugat să-i fac cel puţin hatârul fetei ei şi să o primesc o dată. Era tipul de persoană insistentă şi mi-am dat seama că nu voi scăpa de ea cu una, cu două, aşa că am acceptat să o întâlnesc pe fiica ei, dar doar să o întâlnesc. După trei zile, fata a venit singură la mine. Arăta ca un înger – dulce, frumoasă, de o frumuseţe transparentă. Nu mai văzusem niciodată, dar niciodată, o fată atât de frumoasă. Avea părul lung, negru şi lucios. Era subţirică, avea mâini şi picioare frumoase, ochi sclipitori şi o gură superbă, de parcă i-ar fi desenat-o cineva. Când am văzut cât e de frumoasă, am amuţit. Datorită ei, aşa cum stătea cuminte pe canapea, biata mea cameră de zi mi s-a părut o încăpere de-a dreptul superbă. O priveam cu coada ochiului, pentru că îmi era şi teamă să mă uit direct la ea. Parcă o văd şi acum.

Reiko îşi miji puţin ochii, încercând parcă să şi-o imagineze.

— Am stat la o cafea o oră întreagă şi am vorbit despre o mulţime de lucruri – despre muzică, despre şcoala ei, despre absolut orice. Mi-am dat imediat seama că este foarte deşteaptă şi că ştie să poarte o conversaţie. Avea opinii clare, precise şi era, aş putea spune, chiar înspăimântător de fermecătoare când vorbea. La început nu mi-am dat seama ce e înspăimântător la ea, dar pur şi simplu mi s-a făcut frică. Am realizat că în prezenţa ei nu mai pot judeca lucrurile la rece. Era atât de tânără şi de frumoasă, încât mă simţeam copleşită şi mă consideram un specimen mult inferior ei. Poate nu este o scuză tocmai potrivită, dar îmi ştiam bine metehnele şi n-am uitat prin ce trecusem.

Reiko a dat din cap de câteva ori.

— Dacă aş fi fost frumoasă şi deşteaptă ca ea, aş fi fost probabil o fiinţă mai normală. Ce-şi mai putea dori când avea asemenea calităţi? De ce trebuia să-i chinuie pe cei inferiori dacă toată lumea o aprecia? Oare de ce trebuia să se poarte astfel?

— Ţi-a făcut vreun rău? am întrebat.

— Am să-ţi spun mai întâi că era o mitomană cum nu mi-a mai fost dat să văd. Era bolnavă, pur şi simplu bolnavă. Mereu inventa câte ceva şi în timp ce inventa câte o poveste, ajungea să o creadă şi ea. Scornea apoi tot felul de minciuni care să se potrivească cu poveştile ei. Era atât de isteaţă, încât se afla tot timpul cu un pas înaintea ta şi nu puteai s-o iei prin surprindere. Avea grijă să evite amănuntele care puteau părea ciudate, astfel încât să nu dea nimănui de bănuit, în primul rând, cred că nimeni nu şi-ar fi putut imagina că o fată atât de frumoasă este în stare să mintă chiar şi atunci când vorbea despre lucruri foarte obişnuite. Eu, una, nu mi-am dat seama. Mi-a spus un car de minciuni timp de şase luni şi nu am băgat de seamă. Am fost proastă şi gata.

— Ce fel de minciuni spunea?

— Când spun că minţea tot timpul, apoi crede-mă că aşa era, spuse Reiko, râzând sarcastic. Când cineva spune o minciună, apoi trebuie să mai inventeze o grămadă de alte minciuni ca să se potrivească cu prima. Aceasta e o boală şi se numeşte mitomanie. Când un mitoman spune minciuni, ele sunt, de obicei, nevinovate şi cei mai mulţi îşi dau seama cum stau lucrurile, dar fata aceasta era cu totul ieşită din comun. Ca să se apere, spunea, cu cel mai desăvârşit sânge rece, minciuni jignitoare şi se folosea de absolut orice prilej, îşi alegea cu foarte multă atenţie partenerul pe care avea să-l asalteze cu minciunile ei. În general, nu o minţea pe mama ei sau pe prietenele apropiate, care şi-ar fi dat imediat seama despre ce e vorba, dar dacă trebuia totuşi să facă aşa ceva, avea foarte mare grijă să nu se descopere că minţise. Şi dacă totuşi se descoperea, lacrimile îi inundau obrajii şi implora iertare. Era mare specialistă în aşa ceva. Nimeni nu se putea supăra pe ea.

Nu ştiu nici acum de ce m-a ales pe mine pentru a mă bombarda cu minciunile ei. Mă considera o biată victimă sau un mijloc de salvare? Chiar nu ştiu, deşi nu mai contează acum. Totul s-a terminat, numai că s-a terminat, din păcate, aşa cum vezi.

A urmat o scurtă tăcere.

— Mi-a spus ce-mi zisese, de fapt, şi mama ei, că a fost foarte impresionată de felul în care cântam la pian şi că se oprea în faţa casei mele ca să mă asculte, că mă văzuse de câteva ori pe stradă şi că mă adora. Chiar „adora” a fost cuvântul pe care l-a folosit. Eu m-am înroşit toată, îţi dai seama cum m-am simţit când am auzit că mă adoră o fată frumoasă ca o păpuşă, deşi nu ştiu dacă pot să susţin categoric că minţea atunci, împlinisem treizeci de ani, nu fusesem niciodată atât de frumoasă, deşteaptă şi sclipitoare pe cât era ea, dar probabil că aveam ceva care o atrăgea, ceva care îi lipsea ei. Poate că tocmai acel ceva i-a stârnit interesul... cel puţin aşa cred acum, când privesc în urmă, şi nu-ţi spun toate acestea ca să mă laud.

— Nu, înţeleg, am zis eu.

— Într-o bună zi, a adus nişte partituri şi m-a întrebat dacă poate să-mi cânte ceva. Am lăsat-o şi mi-a cântat o invenţie de Bach. A cântat... interesant, sau mai degrabă aş putea spune că a fost puţin cam stranie interpretarea ei, nu o puteam asemui cu nimic. Nu era şlefuită... pentru că nu urmase şcoli speciale de muzică şi nici nu învăţase sistematic. Era mai degrabă autodidact. Nu avea experienţă şi dacă s-ar fi pus problema admiterii la o şcoală de muzică, ar fi fost cu siguranţă respinsă. Dar, mă rog, mergea. Cam nouăzeci la sută mi s-a părut groaznic, dar mai rămânea un zece la sută care se putea numi muzică. Şi era Bach! A început să mă intereseze şi am vrut să văd exact ce era în capul ei.

Cred că nu trebuie să-ţi spun că lumea e plină de copii care cântă Bach mult mai bine decât ea, poate de douăzeci de ori mai bine, dar majoritatea nu aduc nimic personal, interpretările lor răsunând în gol. Fata asta cânta prost, dar era ceva în interpretarea ei care atrăgea... sau cel puţin pe mine mă atrăgea. De aceea, m-am gândit că poate merita să o ajut să înveţe sistematic. Bine, nu se punea problema să ajungă la o asemenea performanţă încât să devină mare pianistă, dar mă gândeam că poate reuşesc să o transform într-o pianistă fericită, aşa cum fusesem eu... şi încă mai sunt. Speram că o voi face să iubească muzica pentru ea însăşi, să cânte pentru ea însăşi, dar m-am înşelat amarnic. Nu era genul care să dorească să facă ceva pentru propria-i persoană. Era genul de copil care-şi calcula fiecare mişcare, flecare detaliu, numai şi numai ca să-i impresioneze pe alţii. Ştia exact ce are de făcut pentru a-i determina pe cei din jur să o admire şi să o laude, ştia exact cum şi ce trebuie să interpreteze pentru a mă atrage în mrejele ei. Îşi calculase totul, sunt sigură, şi îşi dădea toată silinţa să exerseze, în disperare, pasajele care îmi plăceau mie. Parcă o văd în faţa ochilor.

Chiar şi acum, când ştiu exact ce-i cu ea, consider că interpretarea ei a fost ieşită din comun şi m-ar trece aceiaşi fiori dacă aş auzi-o din nou... deşi îi cunosc toate şiretlicurile, minciunile, defectele. Crede-mă, se întâmplă asemenea lucruri în viaţă.

Reiko şi-a dres glasul şi a tăcut o vreme.

— Deci ai luat-o ca elevă? am întrebat.

— Bineînţeles. O şedinţă pe săptămână, în fiecare sâmbătă dimineaţa, pentru că nu avea şcoală. N-a lipsit niciodată, n-a întârziat niciodată, a fost o elevă ideală. Se pregătea serios de fiecare dată şi după lecţii o serveam cu prăjituri şi stăteam de vorbă.

Reiko s-a uitat brusc la ceas de parcă şi-ar fi amintit ceva.

— Ce-ar fi să ne întoarcem? Sunt puţin îngrijorată din pricina lui Naoko. Doar n-ai uitat de ea, nu?

— Cum să uit? Dar m-a prins povestea ta, am spus eu, râzând.

— Dacă vrei să asculţi continuarea, ţi-o spun mâine. E lungă... prea lungă pentru o singură întrevedere.

— Eşti o adevărată Şeherezadă.

— Dacă ar fi după mine, nu te-ai mai întoarce la Tokyo, spuse ea, râzând.

Ne-am întors pe acelaşi drum pe care venisem. Lumânarea se stinsese şi becul din cameră nu ardea. Uşa de la dormitor era deschisă, veioza aprinsă şi lumina ei palidă se revărsa în camera de zi. Naoko stătea pe întuneric, îşi pusese un halat bleu şi-şi ridicase gulerul. Şedea pe canapea cu genunchii lipiţi de bărbie. Reiko s-a apropiat de ea şi i-a pus mâna pe cap.

— Ţi-e bine, da?

— Da. Te rog să mă scuzi, a spus Naoko cu o voce pierdută. Apoi s-a întors spre mine şi şi-a repetat scuzele. Cred că v-am speriat rău.

— Un pic, am spus eu, zâmbind.

— Vino lângă mine, spuse ea.

După ce m-am aşezat, Naoko s-a rezemat de mine, lipindu-şi gura de urechea mea, de parcă se pregătea să-mi spună un secret. M-a sărutat, gingaş, lângă ureche şi şi-a cerut, în şoaptă, scuze. Apoi a revenit la poziţia în care am găsit-o.

— Uneori nu-mi dau seama ce mi se întâmplă, zise.

— Eu sunt confuz tot timpul, am răspuns.

Naoko a zâmbit şi m-a privit.

— Ştii, aş vrea să-mi spui mai multe despre tine, despre viaţa pe care o duci aici, despre ceea ce faci în fiecare zi, despre oamenii cu care stai de vorbă.

Naoko mi-a povestit despre activităţile ei zilnice. Vorbea oarecum sacadat, dar clar. Se scula la ora şase, lua micul dejun, curăţa colivia păsărilor şi apoi, de cele mai multe ori, lucra la câmp, îngrijind legumele, înainte sau după masa de prânz stătea, de obicei, de vorbă cu doctorul ei sau lua parte la discuţiile în grup. După-amiezele participa la cursurile care o interesau, îşi găsea de lucru pe afară sau făcea sport. Printre cursurile la care se înscrisese se numărau cele de franceză, tricotat, pian, istorie veche.

— Reiko mă învaţă să cânt la pian şi la chitară. Noi, cei de aici, suntem pe rând profesori şi elevi. Cine ştie franceză predă franceză, cine s-a preocupat la viaţa lui de ştiinţe sociale predă istorie, cine se pricepe la tricotat îi învaţă şi pe alţii. E grozavă şcoala de aici! Din păcate, eu nu am ce să-i învăţ.

— Nici eu nu mă pricep la nimic, am spus.

— Aici îmi dau silinţa mai mult decât la facultate, învăţ tot ce se poate învăţa şi chiar îmi place.

— Ce faci după cină?

— Stau de vorbă cu Reiko, citesc, ascult muzică, merg pe la alţii să jucăm ceva... cam aşa îmi petrec serile.

— Eu exersez la chitară şi-mi scriu memoriile, spuse Reiko.

— Memoriile?

— Glumesc, spuse Reiko, râzând. Ne culcam pe la ora zece şi dormim ca nişte bebeluşi. Nu ţi se pare că ducem o viaţă sănătoasă?

M-am uitat la ceas. Era puţin înainte de ora nouă.

— Deci, se apropie ora de culcare, nu?

— Bine, dar azi e o zi specială, aşa că putem sta până mai târziu. Nu ne-am văzut de atâta vreme şi vreau să stăm de vorbă. Hai, spune-mi ceva.

— Mai devreme, cât am stat singur, mi-au venit în minte tot felul de evenimente petrecute demult, îţi aminteşti când te-am vizitat cu Kizuki, la spital? La spitalul de pe malul mării... Cred că eram în anul doi de liceu.

— Da, când m-am operat la piept, spuse Naoko, zâmbind. Normal că-mi amintesc. Aţi venit cu motocicleta şi mi-aţi adus ciocolată. Era topită şi m-am mânjit toată când am mâncat-o. A trecut mult de-atunci...

— Cam aşa e... Parcă seriai o poezie atunci, nu? O poezie lungă...

— Toate fetele scriu poezii la vârsta aia, chicoti Naoko. Dar de ce ţi-ai amintit tocmai de acest episod?

— Nu ştiu. Briza mării, parfumul florilor... mi-au venit brusc în minte. Ia spune-mi, Kizuki venea deseori la tine, la spital?

— La mine, la spital? Aproape deloc şi ne-am certat din pricina asta... mai târziu. A venit o dată singur şi o dată cu tine. Asta a fost tot. Îngrozitor! Prima oară când a venit, a stat ca pe ace vreo zece minute. Mi-a adus portocale, a mormăit ceva de n-am înţeles nimic, mi-a curăţat o portocală, a mai bombănit ceva şi dus a fost. A spus că nu-i plac spitalele. Era tot copil şi gata! Normal, nimănui nu-i plac spitalele, nu? De aceea te şi duci în vizită la cei internaţi, ca să-i faci să uite, măcar un pic, de problemele lor, să-i încurajezi... Dar Kizuki nu vedea lucrurile astfel. Mi-a zis doar să mă fac bine, repede.

— Dar când am fost eu cu el, n-a fost atât de îngrozitor. S-a purtat normal, nu?

— Pentru că erai şi tu de faţă. Întotdeauna se purta normal când erai prin preajmă, încerca să-şi ascundă metehnele. Sunt sigură că ţinea foarte mult la tine şi făcea tot posibilul să-i cunoşti doar părţile bune. Cu mine nu se purta aşa, îşi dădea arama pe faţă şi era cumplit de capricios... ba trăncănea, ba cădea, în următoarele secunde, în butoiul cu melancolie. Aşa a fost de mic copil. A încercat el să se schimbe, dar...

Naoko îşi schimbă poziţia pe canapea.

— A încercat din răsputeri, dar n-a reuşit şi asta îl înfuria şi-l întrista şi mai mult. Avea şi părţi bune, era capabil de atâtea lucruri frumoase, dar n-a reuşit niciodată să găsească încrederea de care avea atâta nevoie. Mereu zicea: „Trebuie să fac aşa, trebuie să mă schimb aici...” Până în ultimul moment. Bietul Kizuki!

— Totuşi, dacă el mi-a arătat doar părţile bune, înseamnă că a reuşit într-un fel. Eu nu i-am cunoscut decât această faţă.

Naoko zâmbi.

— Ce mult s-ar bucura dacă ar auzi asemenea cuvinte. Ai fost unicul lui prieten adevărat.

— Şi Kizuki a fost singurul meu prieten, am spus. N-a mai existat nimeni în viaţa mea, nici înaintea lui, nici după el, pe care să-l fi putut considera prieten.

— De aceea îmi plăcea să fiu cu voi amândoi. Nu-i vedeam decât calităţile. Eram foarte relaxată şi nu mă mai îngrijora nimic atunci când eram toţi trei. Erau momentele mele cele mai fericite, cu toate că nu prea îmi dau seama cum te simţeai tu atunci.

— Iar eu mă întrebam mereu cum priveşti tu situaţia, am zis eu, dând uşor din cap.

— Problema este că o situaţie ca aceea nu avea cum să dureze la nesfârşit. Asemenea cerculeţe perfecte nu se pot menţine o veşnicie. Kizuki ştia lucrul acesta, îl ştiam şi eu, îl ştiai şi tu, nu-i aşa?

Am dat din cap.

— Ca să mărturisesc cinstit, continuă Naoko, îmi plăceau şi părţile lui slabe, îmi plăceau la fel de mult ca şi cele bune. Nu era deloc rău şi meschin. Era slab şi atâta tot. Am încercat să-l conving de lucrul acesta, dar nu m-a crezut. A zis că îl consideram astfel pentru că ne cunoşteam de când aveam trei ani, că îl ştiam prea bine şi că nu eram capabilă să fac vreo deosebire între ce e bun şi ce e rău. Orice-mi spunea, nu mă deranja. Eu l-am iubit tot timpul şi nu m-a interesat niciodată altcineva.

Naoko m-a privit cu un zâmbet trist.

— Şi relaţia dintre noi a fost cam neobişnuită. Aveam senzaţia că suntem legaţi fizic şi dacă se întâmpla să ne despartă ceva, parcă acţiona imediat o forţă gravitaţională care ne unea. Apropierea fizică dintre noi mi s-a părut cel mai normal lucru din lume. Nu a fost nimic deliberat. Ne-am sărutat prima oară la vârsta de doisprezece ani şi am început să ne pipăim la treisprezece. Mergeam în camera lui sau venea el la mine şi îi provocam orgasmul cu mâinile. Nu mi-a dat niciodată prin minte că suntem precoci. Consideram că ceea ce făceam noi era un lucru cât se poate de firesc. Dacă voia să se joace cu sânii sau cu vaginul, nu mă deranja deloc, iar dacă voia să ejaculeze, îl ajutam cu cea mai mare nonşalanţă. Cred că am fi fost amândoi miraţi sau ne-am fi înfuriat dacă ne-ar fi reproşat cineva că nu e bine ceea ce facem, pentru că noi consideram că e bine. Făceam exact ceea ce gândeam noi că trebuie făcut. Ne cunoşteam trupurile reciproc, până în cele mai ascunse colţişoare, de parcă am fi fost unul. Nu am mers mai departe de atât, pentru că îmi era totuşi teamă să nu rămân însărcinată şi nu ştiam ce măsuri de contracepţie să iau. Aşa am crescut eu împreună cu Kizuki, mereu nedespărţiţi şi nu am cunoscut nici complexităţile vieţii sexuale, dar nici frustrările pubertăţii. După cum ţi-am spus şi adineauri, eram complet deschişi unul faţă de celălalt în ceea ce priveşte sexul, înţelegi ce vreau să spun?

— Cred că da.

— Nu suportam să stăm unul fără celălalt. Dacă ar fi trăit Kizuki, sunt sigură că am fi fost tot împreună, că ne-am fi iubit şi am fi devenit, treptat, nefericiţi.

— De ce nefericiţi?

Naoko îşi trecu degetele prin păr de câteva ori. Îşi scosese agrafa şi părul îi cădea pe faţă când îşi pleca fruntea.

— Pentru că ar fi trebuit să restituim lumii ceea ce îi datoram, spuse Naoko, ridicând ochii şi privindu-mă. Nu dusesem o existenţă obişnuită şi nici n-am plătit pentru asta la momentul potrivit. Probabil că ar fi venit scadenţa. De aceea a murit Kizuki aşa cum a murit şi de aceea mă aflu eu aici. Am fost ca doi copii care au trăit, goi, pe o insulă pustie: când ne era foame, culegeam o banană; când ne simţeam singuri, ne aruncam unul în braţele celuilalt şi dormeam liniştiţi. Or, aşa ceva nu durează o veşnicie. Ne-am maturizat repede şi trebuia să intrăm în societate şi de aceea tu ai fost atât de important pentru noi. Tu erai legătura noastră cu lumea din afară şi noi încercam, prin tine, să ne adaptăm cât puteam mai bine. Până la urmă, n-a mers...

Am dat din cap.

— Nu vreau totuşi să crezi că ne foloseam de tine. Kizuki chiar a ţinut la tine foarte mult, dar aşa s-a întâmplat ca tu să fii legătura noastră cu exteriorul. Şi încă mai eşti. Kizuki e mort, dar tu însemni pentru mine acelaşi lucru ca şi pe vremuri: inelul de legătură cu lumea de afară. Aşa cum te-a iubit Kizuki, te iubesc şi eu. N-am avut nici cea mai mică intenţie să te jignim vreodată, dar probabil că am făcut-o. Nu ne-a trecut niciodată prin cap că s-ar putea întâmpla aşa ceva.

Naoko îşi plecă iar privirile şi tăcu.

— N-ai vrea o ceaşcă de cacao? a întrebat Reiko.

— Bună idee, spuse Naoko.

— Dacă nu vă deranjează, eu aş bea nişte coniac din rucsac.

— A, nu ne deranjează, spuse Reiko. Îmi dai şi mie un pic?

— Bineînţeles, am spus, râzând.

Reiko a adus două păhărele şi am dat noroc. A plecat apoi în bucătărie ca să pregătească cacaua.

— N-am putea vorbi despre ceva mai vesel? a întrebat Naoko.

Nu prea aveam nimic vesel la îndemână. Mă gândeam că ar fi fost bine să-l am pe Cavalerist prin preajmă şi atunci aş fi fost capabil să fac să curgă poveştile despre el, poveşti care amuzau pe oricine. Singurul lucru despre care am fost în stare să le vorbesc a fost mizeria din cămin. Mi se făcuse greaţă de asemenea istorioare, dar Naoko şi Reiko s-au tăvălit de râs, pentru că erau lucruri cu totul noi pentru ele. Apoi, Reiko i-a imitat pe câţiva dintre pacienţii de la sanatoriu. Şi asta ne-a amuzat. Naoko a început să caşte pe la ora unsprezece, aşa că Reiko a desfăcut canapeaua, mi-a dat o pernă, cearşafuri şi pături.

— Dacă ţi se face poftă în toiul nopţii să ne violezi, ai grijă să nu ne încurci, spuse Reiko. Cea neridată, din stânga, e Naoko.

— Mincinoaso! Eu dorm în dreapta, spuse Naoko.

— Apropo, am aranjat să fim libere mâine după-amiază, adăugă Reiko. N-aţi vrea să mergem toţi trei la iarbă verde? Ştiu un loc grozav prin apropiere.

— Nemaipomenit! am exclamat eu.

Fetele s-au spălat pe dinţi şi s-au retras în dormitor. Eu mi-am mai turnat nişte coniac, m-am întins pe canapea şi m-am gândit la tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, de dimineaţa până seara. Mi s-a părut o zi tare lungă. Luna nu pălise încă, aşa că strălucirea ei îmi ţinea de urât. Din dormitorul în care dormeau Reiko şi Naoko nu se auzea decât un uşor scârţâit al patului, din când în când. Am închis ochii şi prin faţa lor au început să joace, în întuneric, tot felul de umbre, iar în urechi îmi mai stăruiau acordurile chitarei, încet-încet m-a cuprins somnul. Am visat sălcii. Ambele versante ale muntelui din vis erau mărginite de sălcii. Incredibil de multe sălcii. Vântul bătea destul de puternic, dar nu se unduia nici măcar o crenguţă. Oare de ce? mă întrebam eu. Apoi am văzut că toate crengile erau încărcate cu păsărele. Probabil că ele ţineau crengile sălciilor în echilibru. Am luat un băţ şi l-am aruncat într-o creangă din dreptul meu, în speranţa că voi alunga păsărelele de pe ea şi în felul acesta o voi vedea unduindu-se, dar păsărelele nu şi-au luat zborul, ci s-au transformat în nişte păsărele metalice care au căzut la pământ, cu zgomot.

Când am deschis ochii, mi s-a părut că văd continuarea visului. Luna avea aceeaşi sclipire albă, gingaşă. M-am ridicat fără să vreau ca să caut pe jos păsărelele din metal, dar bineînţeles că ele nu erau acolo. Am văzut-o, în schimb, pe Naoko la picioarele patului, stând nemişcată şi singură, cu ochii aţintiţi pe fereastră. Şedea cu genunchii la gură şi arăta ca un copil orfan. Am întins mâna după ceasul pe care-l pusesem lângă pernă, dar nu era unde ştiam eu că trebuie să fie. După cum bătea lumina în cameră, mi-am imaginat că ar fi ora două sau trei. Mi s-a făcut cumplit de sete, dar m-am hotărât să rămân nemişcat şi să o privesc pe Naoko. Era îmbrăcată în acelaşi halat în care o lăsasem când plecase în dormitor, iar părul îi era prins într-o parte cu agrafa în formă de fluture, scoţând şi mai mult în evidenţă frumuseţea chipului ei în lumina lunii. Ciudat, gândii eu. Parcă îşi scosese agrafa când s-a dus la culcare.

Naoko nu s-a mişcat deloc. Arăta ca un animal mic ce ieşise din cuib atras de lumina lunii. Datorită ei, buzele se conturau chiar exagerat. Părea o umbră vulnerabilă ce vibra cu fiecare bătaie a inimii, de parcă voia să şoptească întunericului cuvinte neauzite.

Îmi înghiţeam saliva în speranţa că-mi domolesc setea, dar sunetele pe care le scoteam răsunau incredibil de tare în tăcerea desăvârşită a nopţii. Ca şi când sunetele ar fi constituit semnalul, Naoko s-a ridicat şi a venit la capul patului. Halatul ei a foşnit uşor. A îngenuncheat lângă perna mea, fixându-mă cu privirile. Am privit-o şi eu, dar ochii ei nu-mi spuneau nimic. Ciudat de transparenţi, arătau ca două ferestre spre lumea de dincolo. Am pătruns în adâncul lor dar n-am descifrat nimic. Feţele noastre se aflau la o distanţă de doar trei centimetri, dar ea mi se părea la o depărtare de ani-lumină.

Am întins mâna şi am încercat să o ating, dar Naoko s-a retras brusc. Am perceput un tremur uşor al buzelor ei şi atât. O clipă mai târziu, a ridicat mâinile şi a început să-şi descheie nasturii. Erau şapte în total. În timp ce priveam degetele subţiri şi frumoase descheind nasturii, unul câte unul, de sus până jos, am avut senzaţia că ceea ce văd este o continuare a visului. Şapte nasturi mici şi albi. După ce i-a descheiat pe toţi, Naoko şi-a aruncat halatul asemenea unei insecte care se leapădă de pielea năpârlită. Nu purta nimic pe sub halat. Doar agrafa sub formă de fluture, pe cap. În pielea goală, a îngenuncheat lângă pat şi m-a privit. Scăldată în lumina blândă a lunii, trupul lui Naoko avea strălucirea uimitoare a unui nou-născut. Când se mişca – deşi mişcările erau aproape imperceptibile – jocul luminii şi al umbrelor pe trupul ei era fascinant. Conturul sânilor, al sfârcurilor, adâncitura buricului, şoldurile, umbrele granuloase aruncate de părul pubian, toate se modelau şi se remodelau uşor, asemenea suprafeţei lacului unduindu-se în bătaia lină a vântului.

Câtă perfecţiune! gândii eu. De când arată Naoko atât de bine? Unde a dispărut trupul pe care l-am ţinut în braţe în noaptea aceea de primăvară?

În noaptea în care o dezbrăcasem uşor şi ea plânsese, trupul ei nu mi se păruse perfect. Sânii erau tari, sfârcurile proeminente, şoldurile ciudat de rigide. Era o fată frumoasă, bineînţeles, iar trupul ei era minunat şi atrăgător. Din punct de vedere fizic, m-a stimulat şi m-a excitat, ducându-mă pe culmile cele mai înalte ale plăcerii, dar în timp ce o sărutam şi o mângâiam, am avut o ciudată senzaţie de imperfecţiune. Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor şi ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le puteam spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtăşeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi. Bineînţeles că nu i-am spus nimic până la urmă, pentru că nu eram convins că o să mă înţeleagă. Am tăcut şi am ţinut-o doar în braţe, strâns, în momentele acelea am simţit în ea ceva rugos, straniu, ceva cu care nu aveam să mă obişnuiesc. Senzaţia m-a făcut să-mi fie dragă Naoko şi orgasmul a fost deosebit de puternic.

Trupul pe care mi-l etala acum Naoko nu semăna deloc cu cel din noaptea aceea. Trecuse probabil prin multe transformări până să renască sub chipul acestei perfecţiuni, scăldată de lumina lunii. Formele durdulii de după moartea lui Kizuki au fost înlocuite de cele ale unei femei mature. Trupul ei era acum atât de frumos, atât de perfect, încât nici nu-mi stârnea pofte sexuale. Priveam doar, uimit, curba superbă a şoldurilor, rotunjimea perfectă a sânilor, silueta suplă, mişcările uşoare ale abdomenului cu fiecare răsuflare şi umbra neagră, pubiană.

Şi-a expus trupul gol, în faţa mea, timp de cinci-şase minute, după care şi-a îmbrăcat iar halatul şi şi-a încheiat toţi nasturii. Apoi s-a ridicat şi a păşit uşor spre dormitor, a deschis încet uşa şi a dispărut înăuntru.

Am rămas nemişcat în pat, mut de uimire, o bună bucată de timp. M-am ridicat şi mi-am recuperat ceasul din locul unde căzuse, l-am îndreptat spre lumina lunii şi am văzut că era ora trei şi patruzeci de minute. M-am dus la bucătărie şi am băut câteva pahare cu apă, apoi m-am băgat iar în pat, dar nu a fost chip să adorm până când primele raze ale soarelui au pătruns în toate ungherele încăperii, topind urmele palide ale lunii. Eram undeva între veghe şi somn când Reiko a venit la mine şi m-a bătut uşor pe obraz, spunându-mi „bună dimineaţa”.

 În timp ce Reiko aranja patul, Naoko a intrat în bucătărie ca să pregătească micul dejun. Mi-a zâmbit şi mi-a spus „bună dimineaţa”. I-am răspuns la salut. O priveam cum pune apa la fiert şi taie nişte felii de pâine, dar nici un gest de-al ei nu trăda ceea ce se întâmplase peste noapte.

— Ai ochii roşii, mi-a spus ea în timp ce-mi turna cafeaua. Ţi-e bine?

— M-am trezit în toiul nopţii şi nu am mai putut adormi.

— Am sforăit? a întrebat Reiko.

— Nu, deloc, am răspuns.

— Ce bine! adăugă Naoko.

— Cât e de politicos! zise Reiko, căscând.

La început am crezut că Naoko făcea pe nevinovata din jenă faţă de Reiko, dar atitudinea ei a rămas neschimbată şi după ce a plecat Reiko din cameră, pentru câteva momente, în ochii ei nu puteam citi absolut nimic.

— Cum ai dormit? am întrebat-o pe Naoko.

— Buştean, răspunse ea, simplu. Purta o agrafă simplă de data aceasta.

Aveam o senzaţie ciudată de neîmplinire, pe care am simţit-o pe tot parcursul mesei, în timp ce-mi ungeam pâinea cu unt sau îmi cojeam oul, o tot priveam pe Naoko în speranţa că voi găsi totuşi un semn cât de mic pe chipul sau în atitudinea ei.

— De ce te uiţi aşa la mine? a întrebat ea.

— Cred că e îndrăgostit, zise Reiko.

— Eşti îndrăgostit? mă întrebă Naoko.

— S-ar putea, am răspuns, zâmbind.

Când cele două au început să mă tachineze şi să facă glume pe seama mea, am renunţat să mă mai gândesc la cele întâmplate peste noapte şi mi-am văzut de pâine şi de cafea.

După micul dejun, Reiko şi Naoko au zis că se duc să hrănească păsările. M-am oferit să merg şi eu cu ele. Au îmbrăcat nişte haine de lucru şi s-au încălţat cu cizme din cauciuc, albe. Colivia era, de fapt, o adevărată „casă” cu păsări, amplasată într-un părculeţ din spatele terenului de tenis. Era înconjurată de straturi de flori, tufişuri şi bănci. Am văzut acolo puişori, porumbei, păuni, papagali şi multe alte păsări. Doi bărbaţi, între patruzeci şi cincizeci de ani, probabil şi ei pacienţi ai sanatoriului, greblau frunzele de pe alei. Reiko şi Naoko s-au îndreptat spre ei ca să-i salute, iar Reiko a reuşit să le mai smulgă un hohot de râs cu o glumă de-a ei. Înfloriseră şi florile numite „cosmos”, iar tufişurile erau extrem de bine îngrijite. Când au văzut-o pe Reiko, păsările au început să ciripească vesel şi s-au dus, cuminţi, la locurile lor.

Fetele au adus din magazia de alături un sac cu grăunţe şi un furtun. Naoko a înşurubat furtunul la un robinet şi a deschis apa. Au intrat amândouă în colivia uriaşă, având grijă să nu iasă nici o pasăre.

Naoko spăla murdăria făcută de păsări, iar Reiko freca pe jos cu o perie aspră. Stropii de apă sclipeau orbitor în lumina soarelui. Păunii zburau agitaţi, de teamă să nu fie stropiţi. Un curcan şi-a înălţat capul şi m-a privit asemenea unui moşneag cu toane, iar un papagal de pe stinghie şi-a exprimat nemulţumirea prin bătăi de aripi şi ţipete ascuţite. Reiko s-a strâmbat la papagal, mieunând ca o pisică, iar acesta s-a furişat într-un colţ, ţipând: „Mulţumesc! Nebuno! Rahatule!”

— Nu ştiu cine l-a învăţat asemenea cuvinte, spuse Naoko, oftând.

— În nici un caz eu, se apără Reiko. Eu n-aş face aşa ceva în ruptul capului. Reiko s-a strâmbat iar la papagal, mieunând, şi acesta tăcu brusc.

— Exemplarul acesta o fi avut, cândva, o altercaţie cu vreo pisică, spuse Reiko, râzând. Altfel nu-mi explic de ce este speriat de moarte de mieunaturi.

După ce au terminat curăţenia, fetele au pus uneltele deoparte şi au început să umple fiecare recipient cu mâncare, împroşcând apa din băltoacele de pe duşumea, curcanul îşi croi drum spre vasul propriu, vârându-şi capul cu totul în el, deşi Naoko încerca să-l necăjească, plesnindu-l uşor peste coadă.

— Faceţi lucrul acesta în fiecare dimineaţă? am întrebat-o pe Naoko.

— Absolut în fiecare dimineaţă. De obicei, treaba aceasta o fac femeile nou-venite, pentru că e uşoară. Vrei să vezi iepurii?

— Bineînţeles.

Coteţul iepurilor era în spatele coliviei uriaşe. Am văzut vreo zece iepuri, dormind în paie. Naoko a măturat, le-a pus mâncare în cutii şi a luat în braţe un pui de iepure, frecându-l de obraz.

— Vezi ce drăgălaş e? zise Naoko, veselă. Apoi mi l-a dat şi mie să-l ţin. Boţul acela mic de carne şi blană s-a lipit de mine, mişcând, caraghios, din urechi.

— Să nu-ţi fie frică! Nu-ţi face nimic! spuse Naoko, mângâindu-i căpşorul cu un deget şi zâmbindu-mi. A fost un zâmbet atât de radios, încât nu am putut să nu zâmbesc şi eu.

Unde o fi Naoko de peste noapte? mă întrebam. Eram absolut sigur că n-a fost vis şi că Naoko cea adevărată s-a dezbrăcat şi mi-a arătat trupul ei gol.

Reiko fluiera, frumos, melodia Proud Mary şi între timp aduna gunoiul, îl băga în saci şi lega sacii la gură. Le-am ajutat să ducă uneltele şi sacii cu grăunţe în magazie.

— Îmi plac grozav dimineţile, spuse Naoko. Parcă totul este proaspăt şi nou. Încep să mă întristez pe la prânz şi nu pot să sufăr apusul soarelui. Trăiesc cu senzaţia aceasta zi de zi.

— Da, şi în timp ce gândeşti astfel, îmbătrâneşti ca şi mine. Te gândeşti că acum e dimineaţă, acum e seară, iar când te trezeşti la realitate, vezi că au trecut anii peste tine.

— Eu am impresia că ţie-ţi place să îmbătrâneşti, spuse Naoko.

— Nu chiar, spuse Reiko. Ceea ce ştiu este că nu mai vreau să fiu tânără.

— De ce nu? am întrebat-o.

— E atât de complicat! răspunse Reiko.

A fluierat iar Proud Mary în timp ce punea mătura şi peria la loc. Apoi a închis magazia cu unelte.

Cele două femei s-au întors acasă, au încălţat nişte tenişi şi au zis că pleacă la câmp.

— Mai bine stai acasă şi citeşti ceva, îmi sugeră Reiko. Nu e prea interesant ce facem acolo şi, în plus, muncim în grupul nostru. Cât ne aştepţi, continuă ea, poţi să ne speli şi lenjeria de corp pe care am lăsat-o lângă chiuvetă.

— Cred că glumeşti, am spus eu, uimit.

— Normal, spuse ea, râzând. Eşti atât de dulce! Nu-i aşa, Naoko?

— Chiar că e dulce, spuse ea.

— Bine, o să învăţ la germană, oftai eu.

— Da, fii cuminte şi învaţă, spuse Reiko. Ne întoarcem înainte de prânz.

Fetele au plecat, chicotind. Am auzit paşi şi multe voci pe sub fereastră.

Am intrat în baie şi m-am mai spălat o dată pe faţă. Apoi mi-am tăiat unghiile cu cleştişorul pe care l-am găsit acolo. Erau destul de puţine lucruri în baia aceea, mai cu seamă că era folosită de două fete. Cu excepţia câtorva sticluţe cu cremă, frumos aranjate, şi a unui tub cu cremă pentru buze, nu mai existau alte cosmetice. După ce am terminat de tăiat unghiile, mi-am mai făcut o cafea şi am băut-o la bucătărie, cu manualul de germană deschis în faţă. Am rămas doar într-un tricou, deoarece în bucătărie bătea soarele şi era cald. În timp ce memoram verbele neregulate din tabel, m-a cuprins o senzaţie cumplit de ciudată: mi se părea că o distanţă incomensurabilă separă verbele nemţeşti neregulate de această bucătărie.

Naoko şi Reiko s-au întors pe la ora unsprezece şi treizeci de minute. Au făcut, pe rând, duş şi s-au schimbat. Am plecat toţi trei la cantină şi după prânz am luat-o spre poarta principală. De data aceasta, portarul era la datorie. Stătea la măsuţa lui şi mânca cu poftă. Probabil că i se adusese prânzul de la cantină. La radioul de pe raft se auzea o melodie populară veche. Ne-a salutat prietenos când ne-am apropiat şi i-am răspuns în acelaşi mod.

Reiko i-a explicat că plecăm la plimbare şi ne întoarcem în vreo trei ore.

— Grozav! a zis el. Aveţi noroc de vreme bună. Nu vă apropiaţi totuşi de drumul de lângă vale, au fost nişte alunecări de teren din pricina ploii torenţiale şi e periculos, în rest, puteţi să vă plimbaţi pe unde vreţi.

Reiko a scris într-un caiet de învoiri numele ei şi al lui Naoko, precum şi data şi ora.

— Distracţie plăcută şi aveţi grijă de voi! spuse portarul.

— Ce om drăguţ! am exclamat eu.

— Ee, are nişte doage stricate, spuse Reiko, arătând cu mâna spre cap.

Avusese totuşi dreptate. Cerul era albastru şi un singur nor alb se agăţase de boltă, arătând ca o dungă trasată de probă pe o pânză. Ne-am plimbat o vreme pe lângă zidul din piatră al Căminului Ami şi apoi am început să urcăm pe o potecă îngustă, unul în urma celuilalt. Reiko era în frunte, Naoko la mijloc, iar eu încheiam plutonul. Reiko umbla cu paşi siguri, ca una care cunoştea fiecare colţişor. Drumul urca pieptiş şi nu prea mai aveam suflu şi pentru vorbe. Naoko era îmbrăcată în blugi albaştri şi cămaşă albă şi îşi ducea haina în mână. Îi priveam părul lung şi drept, legănându-se pe umeri. Din când în când se întorcea şi îmi zâmbea. Poteca urca şi urca ameţitor, dar Reiko nu slăbea deloc pasul. Naoko se ţinea după ea, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Deoarece nu mai urcasem de mult pe munte, îmi pierdusem antrenamentul şi simţeam că mi se taie suflarea.

— Urcaţi deseori pe munte? am întrebat-o pe Naoko.

— Cam o dată pe săptămână, răspunse ea. Ţi se pare greu?

— Un pic.

— Hai că mai avem puţin, spuse Reiko. Am făcut deja două treimi din drum. Doar eşti băiat mare, ce naiba!

— Da, dar nu sunt în formă.

— Dacă te ţii numai de fete, spuse Naoko cu voce joasă.

Am vrut să-i răspund, dar am renunţat, pentru că abia mai respiram. Când şi când, zburau pe lângă noi nişte păsărele roşii, cu moţ caraghios. Siluetele lor se conturau minunat pe fundalul albastru al cerului. Câmpiile din jur erau pline de flori albe, albastre şi galbene, iar albinele bâzâiau întruna. Înaintam, pas cu pas, dar nu mă puteam gândi la nimic din pricina peisajului încântător.

Panta s-a terminat după vreo zece minute de mers şi am intrat pe un platou. Ne-am odihnit puţin, ştergându-ne sudoarea de pe frunte, trăgându-ne suflarea şi bând nişte apă. Reiko a găsit o frunză şi a suflat în ea ca într-un fluier.

Am început să coborâm o potecă înconjurată, pe ambele părţi, de iarbă înaltă. Am mers aşa vreo cincisprezece minute până când am ajuns la primul cătun. Nici urmă de fiinţă umană pe-acolo, iar cele douăsprezece-treisprezece case păreau a fi într-o stare de degradare avansată. Iarba crescuse până la brâu în preajma caselor, iar cuiburile porumbeilor, făcute în găurile din zid, se uscaseră complet. O casă se prăbuşise cu totul, rămânând în picioare doar stâlpii de susţinere, iar altele păreau încă locuibile dacă deschideai uşile. Ne-am strecurat pe aleea dintre casele tăcute, fără viaţă.

— Casele astea erau locuite până acum şapte-opt ani, mă informă Reiko. Acesta era terenul pe care-l lucrau sătenii. Au plecat cu toţii... era prea grea viaţa de aici. Iarna erau complet izolaţi din pricina zăpezii şi nici solul nu e fertil. Au socotit că e mai bine la oraş şi câştigă mai mulţi bani.

— Ce păcat! am exclamat eu. Unele case par chiar locuibile.

— La un moment dat, au încercat nişte hippy să trăiască aici, dar n-au rezistat din pricina iernilor aspre.

Imediat după ce am trecut de sat, am dat peste o zonă împrejmuită ce părea a fi păşune şi se vedeau câţiva cai păscând iarbă. Am luat-o de-a lungul gardului şi am zărit un câine care venea spre noi, în fugă, dând din coadă. S-a apropiat mai întâi de Reiko, s-a ridicat pe labele din spate şi i-a adulmecat faţa, apoi a sărit, jucăuş, pe Naoko. Am fluierat şi a venit la mine, lingându-mi mâna cu limba lui lungă.

— Este câinele care are grijă de păşune, îmi explică Naoko, mângâindu-l pe cap. Cred că se apropie de douăzeci de ani, mai are doar câţiva dinţi şi nu poate mânca lucruri tari. Doarme toată ziua în faţa cafenelei şi o ia la fugă pe alee numai când aude paşi.

Reiko scoase o bucată de brânză din rucsac şi simţindu-i mirosul, câinele se repezi, fericit, la ea.

— Nu o să-l mai vedem pe copilul acesta multă vreme, spuse Reiko, mângâindu-l. Pe la jumătatea lui octombrie, vor încărca vacile şi caii în camioane şi-i vor duce la grajduri, Nu-i lasă să pască decât vara, în perioada în care e deschisă cafeneaua cea mică pentru turişti. E, nu sunt chiar turişti, le-aş zice mai degrabă drumeţi şi nu sunt mai mult de douăzeci pe zi. Ia ascultă, n-ai vrea să bei ceva?

— Grozavă idee!

Câinele ne-a condus la cafenea. Era o căsuţă albă cu o terasă mică, iar de streaşină atârna o firmă ştearsă, sub forma unei ceşti de cafea. Câinele ne-a luat-o înainte, pe scări în sus, şi s-a întins pe terasă, închizând ochii. Ne-am aşezat la o masă şi imediat după aceea a venit la noi o fetişcană cu coadă de cal, îmbrăcată în blugi albi şi cămaşă largă. Le-a salutat pe Reiko şi pe Naoko ca pe nişte vechi şi bune prietene.

Reiko mi-a prezentat-o.

— E prietena lui Naoko.

— Bună ziua! m-a salutat ea.

— Bună ziua! am răspuns.

Cât au stat ele de vorbă, am mângâiat câinele.

Avea gâtul tare, iar când i-am scărpinat locurile noduroase, a închis ochii şi a suspinat de plăcere. Am întrebat-o pe fată cum îl cheamă.

— Pepe, a răspuns ea.

— Pepe! l-am strigat eu, dar câinele nu s-a mişcat.

— Nu prea aude, a zis fata. Trebuie să-i vorbeşti mai tare.

— Pepe! am ţipat eu. Câinele a deschis ochii, s-a mişcat puţin şi mi-a răspuns cu un lătrat scurt.

— Hai, Pepe, dormi, ca să trăieşti mult, îi spuse fata. Pepe s-a întins iar la picioarele mele.

Naoko şi Reiko au cerut două pahare cu lapte cu gheaţă, iar eu am comandat o bere.

— Hai să ascultăm radioul, a spus Reiko.

Fata deschise amplificatorul şi prinse un post FM la radio. Formaţia Blood, Sweat and Tears cânta Spinning Wheel.

— De aceea venim până aici, spuse Reiko, încântată. Nu avem radiouri în camere, aşa că dacă nu venim aici din când în când, habar nu avem ce se mai cântă în lume.

— Locuieşti aici? am întrebat-o pe fată.

— Doamne fereşte! Aş muri de singurătate dacă mi-aş petrece nopţile aici. Cel care are grijă de păşune mă duce seara în oraş şi vin iar dimineaţa. Mi-a arătat o camionetă parcată undeva mai încolo, în faţa biroului său.

— O să înceapă în curând vacanţa cea lungă, nu? întrebă Reiko.

— Da, o să închidem prăvălia, spuse fata.

Reiko i-a oferit o ţigară şi au fumat amândouă.

— O să-ţi simţ lipsa, spuse Reiko.

— Mă întorc anul viitor, în mai, zise fata, râzând.

Cream a cântat la radio White Room, iar după publicitate am auzit Scarborough Fair al lui Simon şi Garfunkel.

— Îmi place grozav, spuse Reiko după ce s-a terminat melodia.

— Eu am văzut filmul.

— Cine joacă?

— Dustin Hoffman, am spus.

— Nu-l ştiu, spuse Reiko, dând tristă din cap. Lumea se schimbă nebuneşte şi eu nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă.

Reiko i-a cerut fetei să-i aducă chitara. Fata a închis radioul şi a adus o chitară veche. Câinele şi-a ridicat capul şi a adulmecat instrumentul.

— Ăsta nu-i de mâncat, îi spuse Reiko.

O briză uşoară, purtând cu ea parfumul florilor şi al ierbii, învălui terasa. Coama muntelui din faţa noastră părea că atinge cerul.

— Parcă ar fi o scenă din Sunetul muzicii, i-am spus eu lui Reiko în timp ce-şi acorda chitara.

— Ce vrei să spui? întrebă ea.

Reiko zdrăngăni puţin la chitară, străduindu-se să găsească primele acorduri din Scarborough Fair. Se pare că era prima dată când interpreta cântecul acesta, dar după câteva încercări mai puţin reuşite, şi-a intrat în ritm şi a cântat excelent. Când a cântat-o a treia oară, a adăugat chiar acorduri personale.

— Am ureche muzicală, nu? întrebă Reiko, întorcându-se spre mine şi făcându-mi cu ochiul. De obicei pot cânta orice, chiar şi fără partitură, cu condiţia să aud un cântec de cel puţin trei ori.

A fredonat toată melodia Scarborough Fair, acompaniindu-se la chitară. Am aplaudat-o toţi trei, iar ea ne-a răspuns cu o elegantă plecăciune a capului.

— Mai demult, am fost răsplătită cu aplauze entuziaste pentru un concert de Mozart, spuse ea.

— Dacă ne cânţi Here Comes the Sun al Beatles-ilor, spuse fata, laptele cu gheaţă e din partea casei.

Reiko i-a făcut un semn de OK cu degetul mare şi a atacat melodia solicitată. Nu avea o voce chiar atât de profundă şi poate era puţin cam asprită de tutun, dar a interpretat melodia foarte frumos. Ascultând-o, în timp ce beam bere şi priveam muntele, chiar aveam senzaţia că soarele o să se arate din nou. Interpretarea mi s-a părut extrem de sensibilă. Reiko a înapoiat chitara şi a spus fetei să deschidă radioul din nou, sugerându-mi să fac o plimbare cu Naoko prin apropiere.

— Eu vreau să ascult radioul şi să stau de vorbă cu ea. Dacă vă întoarceţi pe la ora trei, e tocmai bine.

— Nu te deranjează dacă rămânem singuri atâta vreme? am întrebat eu.

— Păi, conform regulamentului, nu se prea permite, dar... nu sunt eu baba care să vă ţină de mână tot timpul! Vreau şi eu să mă relaxez puţin şi apoi, tu ai bătut atâta drum ca să stai de vorbă cu Naoko şi presupun că aveţi multe de vorbit, spuse Reiko, aprizându-şi o altă ţigară.

— Hai să mergem! spuse Naoko, ridicându-se. M-am ridicat şi eu. Câinele s-a trezit şi a venit după noi o bucată de drum, dar s-a plictisit repede şi s-a întors pe terasă. Am luat-o agale, pe drumul de lângă gard. Din când în când, Naoko mă lua de mână sau de braţ.

— Parcă ne-am întors la vremuri de demult, nu-i aşa? întrebă ea.

— Care vremuri de demult? am reacţionat, râzând. S-a întâmplat în primăvara aceasta şi dacă primăvara aceasta înseamnă „vremuri de demult”, atunci zece ani în urmă ar însemna istorie antică, nu?

— Asta-i senzaţia mea, de istorie antică, spuse Naoko. Te rog să mă scuzi pentru azi-noapte, eram un pachet de nervi. N-ar fi trebuit să fac aşa ceva după ce ai bătut un drum atât de lung pentru mine.

— Nu-i nimic. Dacă poţi scăpa astfel de nervii care pun stăpânire pe tine, foarte bine. E oricum mai înţelept decât să-i ţii închişi în tine. Dă cu ei în mine şi gata! Apoi ne vom înţelege şi mai bine.

— Şi la ce-mi serveşte să mă înţelegi tu pe mine?

— Am impresia că nu ţi-e clar. Nu-i vorba de „la ce-ţi serveşte”. Să zicem că în lume sunt persoane cărora le place să studieze mersul trenurilor cât e ziua de lungă, alţii fac bărcuţe din beţe de chibrit. Cu ce te deranjează pe tine că s-a găsit în lumea asta mare un individ care vrea să te înţeleagă?

— Vrei să spui că ăsta-i un fel de hobby al tău? întrebă ea, amuzată.

— Da, cred că-l putem numi astfel. Nişte oameni mai normali ar zice că e vorba de prietenie sau dragoste, dar dacă tu vrei să-i spui hobby, pe mine nu mă deranjează.

— Ia ascultă, Watanabe! Nu-i aşa că şi tu ai ţinut mult la Kizuki?

— Normal că am ţinut, am răspuns.

— De Reiko îţi place?

— Îmi place mult. E tare drăguţă!

— Cum de-ţi plac numai asemenea oameni, adică vreau să spun oameni ca noi? mă întrebă Naoko. Noi suntem ciudaţi şi un pic scrântiţi şi deoarece nu ştim să înotăm, ne scufundăm treptat. Aşa a fost Kizuki, aşa sunt şi eu, şi Reiko. De ce nu-ţi plac ţie oameni mai normali?

— Pentru că eu nu vă văd astfel, am spus după o clipă de gândire. Eu nu vă consider smintiţi pe nici unul dintre voi. Cei pe care îi văd eu „scrântiţi” sunt acolo, în lumea de afară.

— Nu-i adevărat, noi suntem scrântiţi, spuse Naoko. Îmi dau perfect de bine seama de lucrul acesta.

Ne-am plimbat o vreme fără să mai scoatem nici un cuvânt. Am lăsat gardul ce împrejmuia păşunea în urma noastră şi am dat peste un petec de pajişte înconjurată de copaci. Aveam impresia că e un lac acolo.

— Câteodată mă trezesc foarte speriată în toiul nopţii, spuse Naoko, strângându-mă de braţ. Îmi e teamă că n-am să mă mai fac bine niciodată. Am senzaţia că o să rămân aşa ca acum, că o să-mi petrec restul zilelor la fel ca acum şi o să putrezesc aici. Mă trec fiori şi îmi îngheaţă inima pur şi simplu. E îngrozitor... e atât de rece!

Am cuprins-o pe Naoko de umeri şi am strâns-o în braţe.

— Atunci am impresia că Kizuki întinde mâna după mine, pe întuneric, şi-mi spune că nu mai poate fără mine. Când îl aud, nu ştiu ce să fac.

— Şi ce faci, de fapt?

— Hai, nu mă lua peste picior.

— Bine, tac.

— O rog pe Reiko să mă ia în braţe. O trezesc, mă târăsc spre ea şi o rog să mă ţină strâns. Eu plâng şi ea mă mângâie până ce se topeşte gheaţa şi mă încălzesc. Nu ţi se pare că mă port ciudat?

— Nu, nu e ciudat, dar aş prefera să te strâng eu în braţe, totuşi.

— Atunci, ia-mă în braţe, aici, spuse Naoko. Ne-am aşezat pe iarba uscată a pajiştii şi ne-am îmbrăţişat. Iarba era înaltă, aşa că nu vedeam decât cerul şi norii. Am culcat-o, uşor, în iarbă. Era moale şi caldă şi a întins mâinile să mă mângâie. Ne-am sărutat cu foc.

— Watanabe! Spune-mi ceva! îmi şopti ea la ureche.

— Ce anume?

— Vrei să te culci cu mine?

— Bineînţeles că vreau, am spus.

— Poţi să aştepţi?

— Normal că pot.

— Înainte de a o face din nou, vreau să-mi revin un pic. Vreau să fiu în toate minţile, să fiu mai pe placul tău. Aştepţi până atunci?

— Bineînţeles că aştept.

— S-a întărit?

— Adică talpa?

— Caraghiosule! chicoti Naoko.

— Penisul, vrei să zici? Bineînţeles.

— Eşti drăguţ să renunţi la cuvântul „bineînţeles”?

— Bine, renunţ.

— Suporţi greu?

— Ce anume? am întrebat.

— Erecţia!

— Adică dacă mi-e greu?

— Suferi? întrebă Naoko.

— Depinde din ce unghi priveşti lucrurile.

— Vrei să te ajut să ejaculezi?

— Cu mâna?

— Îhî! Adevărul e că mă înţeapă de când ne-am culcat în iarbă. Mă doare.

M-am îndepărtat puţin de ea.

— E mai bine acum? am întrebat eu.

— Mulţumesc.

— Naoko!

— Ce doreşti?

— Aş vrea să mă ajuţi.

— Bine, spuse ea, cu un zâmbet dulce. A desfăcut fermoarul şi mi-a luat penisul întărit în mână.

— E cald, zise ea.

A început să-şi mişte mâna, dar am oprit-o. I-am desfăcut nasturii de la bluză şi i-am dat jos sutienul. I-am sărutat sfârcurile moi şi roz. A închis ochii şi a început să-şi mişte, uşor, degetele.

— Te pricepi, am spus.

— Fii băiat bun şi taci, zise Naoko.

După ce-am ejaculat, am ţinut-o în braţe şi am sărutat-o din nou. Naoko şi-a pus sutienul şi şi-a încheiat bluza, apoi mi-a tras fermoarul de la pantaloni.

— Acum o să-ţi fie mai uşor să umbli? a întrebat ea.

— Datorită ţie, da.

— Atunci n-ai vrea să facem nişte paşi?

— Ba da, am zis.

Am luat-o peste pajişte, am trecut printr-un crâng şi am ieşit în altă pajişte, în timp ce ne plimbam, Naoko mi-a povestit despre sora ei decedată. Mi-a atras atenţia că nu a prea vorbit nimănui despre ea, dar simţea nevoia să mi se destăinuiască.

— Era cu şase ani mai mare decât mine, aveam firi complet diferite, dar ne înţelegeam totuşi foarte bine. Nu ne-am certat nici măcar o dată, te rog, crede-mă. Datorită diferenţelor dintre noi, nici nu prea aveam motive să ne certăm.

Sora mea mai mare era foarte bună în tot ce făcea. Era prima la învăţătură, prima la sport, era admirată, avea veleităţi de lider, drăguţă, cinstită, băieţii o plăceau, profesorii o îndrăgeau, avea vreo sută de diplome de merit, în orice şcoală există o asemenea fată şi eu nu-ţi spun toate acestea pentru că a fost sora mea. Vreau doar să subliniez că nici una dintre aceste calităţi nu i-a alterat caracterul şi nu a fost niciodată cu nasul pe sus. Nu exista persoană care să nu o placă şi orice i se dădea de făcut făcea cu cea mai mare seriozitate.

De aceea, când am fost mică, am decis ca eu să fiu o fetiţă drăgălaşă şi-atât. Naoko rupse un fir de iarbă şi îl răsuci între degete. Adică, eu am crescut auzindu-i pe toţi cei din jur spunând cât era ea de deşteaptă, cât era de bună la toate, cât era de iubită şi mi-am dat foarte bine seama că nu aveam cum să mă iau la întrecere cu ea. E adevărat că la chip eram puţin mai drăguţă decât sora mea şi de aceea părinţii s-au hotărât să facă din mine o fată atrăgătoare. M-au dat la şcoala aceea, de la bun început. Mă îmbrăcau în rochii de catifea, în bluze cu volănaşe, aveam pantofi de lac în picioare şi m-au dat la balet şi la pian. Toate acestea au făcut-o pe sora mea să mă iubească şi mai mult. Se lăuda cu mine la toată lumea, îmi dădea tot felul de cadouri, mă lua cu ea peste tot, chiar şi la întâlniri. Eram de-a dreptul de invidiat pentru o asemenea soră.

Nimeni nu a înţeles de ce s-a sinucis. La fel ca în cazul lui Kizuki. Şi ea avea şaptesprezece ani, nu a dat niciodată vreun semn de depresie psihică reactivă, în comportamentul ei nu s-a simţit nimic ciudat şi nici nu a lăsat vreun bileţel. Exact la fel, nu?

— Aşa s-ar părea, am spus.

— Toată lumea spunea că a fost prea deşteaptă şi a citit prea multe cărţi. Şi chiar a citit enorm. După ce a murit, am citit şi eu câteva dintre cărţile pe care le citise ea. A fost cumplit de trist. Aveau însemnări pe margine, flori presate între pagini, scrisori de la iubiţi şi de fiecare dată când dădeam peste asemenea lucruri, plângeam. Am plâns tare mult.

Naoko tăcu câteva secunde, răsucind iar firul de iarbă din mână.

— Era genul de om care avea grijă de absolut totul. Nu cerea niciodată sfatul sau ajutorul cuiva, dar nu cred că din mândrie se comporta astfel. Aşa i se părea ei normal. Părinţii mei se obişnuiseră şi au considerat că pot să o lase să decidă singură. Eu îi ceream de multe ori sfatul şi era mereu gata să mă ajute, dar ea nu a solicitat nimănui nimic. Făcea de una singură ceea ce trebuia să facă. Nu se supăra şi nu se enerva niciodată pe nimeni. E adevărat tot ce-ţi spun, nu exagerez cu nimic. Majoritatea fetelor, la ciclu de exemplu, sunt ţâfnoase şi se înfurie pe alţii, dar ei nu i s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Ea nu se înfuria, dar era uneori abătută, cam o dată la două sau trei luni. Se închidea în camera ei şi zăcea în pat, lipsea de la şcoală, nu prea mânca, stătea cu luminile stinse şi privea în gol. Nici măcar atunci nu pot să spun că era prost dispusă. Când mă întorceam de la şcoală, mă chema în camera ei, mă ruga să mă aşez lângă pat şi să-i povestesc ce-am făcut în ziua respectivă, îi povesteam de toate: ce jocuri am jucat cu prietenii, ce-a zis profesoara despre rezultatele de la test şi tot felul de prostii. Asculta cu atenţie fiecare detaliu, făcea comentarii, îmi dădea sfaturi, dar de îndată ce o părăseam – plecam să mă întâlnesc cu prietenele sau la balet –, cădea iar în melancolie. După vreo două zile îşi revenea brusc şi mergea la şcoală. Cred că vreo patru ani a tot avut asemenea stări. La început, părinţii s-au îngrijorat şi au vrut să o ducă la doctor, dar pentru că îşi revenea repede, au socotit că era mal bine să o lase în pace, considerând-o o fată deşteaptă şi fermă pe poziţii.

După ce-a murit, i-am auzit pe părinţi vorbind despre un frate mai mic de-al tatei. Şi el fusese foarte deştept, dar se închisese în casă timp de patru ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci şi unu de ani. Într-o bună zi a plecat de acasă fără să spună nimănui nimic şi s-a aruncat sub roţile trenului. Tata a afirmat că e ceva ereditar şi că sora mea îi moştenea pe cei din familia lui.

În timp ce vorbea, Naoko rupea, automat, pufuşorii de pe firul de iarbă, aruncându-i în aer. După ce n-a mai rămas nici unul, l-a răsucit pe degete.

— Eu am găsit-o pe sora mea moartă, într-o seară ploioasă de noiembrie, continuă ea. Eram în clasa a şasea. M-am întors de la orele de pian la ora şase şi jumătate şi mama pregătea cina. Mi-a spus să o chem pe sora mea la masă. Am urcat la etaj, am bătut la uşa ei şi am strigat că cina e gata, dar n-am primit nici un răspuns. Era linişte desăvârşită în camera ei şi pentru că mi s-a părut ciudat, am mai bătut o dată, am deschis uşa şi am privit înăuntru. Am crezut că doarme, dar nu era în pat. Stătea în picioare la fereastră, privea afară, cu capul plecat într-o parte, de parcă medita profund. Luminile erau stinse şi nu distingeam ce se întâmplă. Am întrebat-o ce face şi i-am spus că masa e gata. În clipa aceea mi s-a părut mai înaltă decât era. Mă întrebam ce naiba face şi mărturisesc că nu mai înţelegeam nimic, era totul atât de ciudat, îşi pusese tocuri? Se urcase pe ceva? M-am apropiat de ea şi eram gata-gata să-i spun două vorbe, când am zărit funia deasupra capului ei. Fusese prinsă de o grindă din tavan... era perfect dreaptă, de parcă trasase cineva o linie cu rigla. Sora mea era îmbrăcată cu o bluză albă – albă ca aceasta pe care o port eu acum – şi o fustă gri, iar vârfurile degetelor de la picioare erau îndreptate în jos, ca ale unei balerine, numai că era un spaţiu de vreo douăzeci de centimetri între vârfurile degetelor şi duşumea. Am observat toate detaliile, i-am privit faţa... Nu aveam cum să nu i-o privesc. Mi-am dat seama că trebuie să cobor şi să-i spun mamei, că trebuie să ţip, dar trupul nu mă asculta, se mişca pur şi simplu fără mine, încercând să o dea jos de pe funie, deşi mintea îmi spunea că trebuie să dau fuga jos. Normal că un copil ca mine nu avea puterea să desfacă funia aceea, aşa că am rămas cu privirile în gol mai bine de cinci-şase minute. A fost un gol total, de parcă murise ceva în mine. Până a venit mama să vadă ce se întâmplă, am rămas acolo, nemişcată, lângă sora mea, în camera aceea rece şi întunecată...

Naoko a dat din cap.

— După aceea n-am mai putut scoate nici un sunet, timp de trei zile. Zăceam pur şi simplu în pat, ca un mort, cu ochii larg deschişi, privind în gol. Nu înţelegeam ce se întâmplă, spuse Naoko lipindu-se de mine. Ţi-am scris şi în scrisoare că am mai multe metehne decât poţi tu să-ţi imaginezi. Boala mea este mai gravă decât crezi, are rădăcini foarte adânci. De aceea aş vrea să-ţi vezi de drumul tău, dacă poţi. Nu mă aştepta. Culcă-te cu ce fete doreşti şi nu te mai gândi la mine. Te rog să faci tot ce-ţi place. Nu vreau să îţi stric viaţa. Nu vreau să mă amestec în viaţa nimănui. Ţi-am mai spus şi înainte, tot ce-mi doresc este să vii să mă vezi din când în când şi să nu mă uiţi niciodată. Este tot ce vreau!

— Dar eu nu-mi doresc doar atât, am zis.

— Îţi iroseşti viaţa din pricina mea.

— Nu irosesc nimic.

— Dar s-ar putea să nu-mi revin niciodată. Tot vrei să aştepţi? Poţi să aştepţi zece ani, douăzeci de ani?

— Eşti prea speriată şi sceptică, am zis. Prea multe gânduri întunecate şi negre... şi forţa celor dispăruţi care acţionează asupra ta... Trebuie să uiţi totul, şi dacă ai să uiţi, sigur te faci bine.

— Dac-aş putea... spuse Naoko, dând din cap.

— Dacă ai pleca de aici, ai vrea să stai cu mine? am întrebat-o. Te-aş proteja, n-ai mai visa urât şi te-aş ţine eu în braţe, în locul lui Reiko, atunci când ţi-e greu.

Naoko se lipi de mine şi mai strâns.

— Ar fi minunat! exclamă ea.

Ne-am întors la cafenea puţin înainte de ora trei. Reiko citea şi asculta la radio un concert pentru pian de Brahms. Mi s-a părut minunat să asculţi un concert de Brahms la marginea unei pajişti unde nu se zărea nici picior de om. Reiko fluiera în ritmul violoncelului.

— Backhaus şi Böhm, spuse ea. Am avut şi eu cândva discul acesta, odată, demult. L-am ascultat până l-am uzat... În sens propriu. Am absorbit toată muzica din el, fiecare notă...

Eu şi Naoko am comandat câte o cafea.

— Aţi reuşit să staţi de vorbă? a întrebat-o Reiko pe Naoko.

— O grămadă, spuse Naoko.

— O să-mi povesteşti tu mai târziu, amănunţit. Şi... cum a fost?

— N-am făcut nimic, spuse Naoko, înroşindu-se.

— Chiar n-aţi făcut nimic? m-a întrebat Reiko şi pe mine.

— N-am făcut.

— Ce plicticoşi sunteţi! spuse Reiko, oarecum nemulţumită.

— Ai dreptate, am zis eu, luând o gură de cafea.

Atmosfera din cantină era aidoma celei din ziua precedentă – aerul, vocile, chipurile. Doar meniul se schimbase. Bărbatul cel chel, îmbrăcat în alb, care vorbise ieri despre influenţa imponderabilităţii asupra sucului gastric, a venit la masa noastră şi ne-a bătut la cap cu relaţia dintre mărimea creierului şi inteligenţă. Până ne-am mâncat feliile de soia prăjită, multe ne-au auzit urechile despre dimensiunea creierului lui Bismarck şi cel al lui Napoleon. Şi-a dat farfuria la o parte, a scos un pix şi nişte hârtie şi ne-a schiţat creieri, începea un desen, renunţa la el, spunând că nu e bun, şi făcea altul. Aşa s-a întâmplat de câteva ori. După ce-a terminat, a băgat cu grijă hârtia care mai rămăsese în buzunarul halatului alb şi pixul în buzunarul de la piept. Avea în buzunarul acela trei pixuri, creioane şi o riglă. După ce a mâncat, mi-a spus ce-mi spusese şi cu o zi înainte:

— Iernile sunt frumoase aici. Să vii neapărat la iarnă.

Apoi a ieşit din cantină.

— Individul e doctor sau pacient? am întrebat-o pe Reiko.

— Tu ce crezi?

— Chiar nu ştiu ce să spun. Oricum, nu pare în toate minţile.

— E doctor, spuse Naoko. Doctorul Miyata.

— Ai dreptate, spuse Reiko. Pun pariu că e cel mai nebun de aici.

— Şi domnul Omura, portarul, e cam nebun, adăugă Naoko.

— Adevărat, zise Reiko, în timp ce se lupta cu porţia de broccoli din farfurie. Când face gimnastică, dimineaţa, ţipă cât îl ţine gura, fără nici un motiv. Are plămâni, nu glumă! înainte de a veni Naoko aici, mai era la birouri domnişoara Kinoshita, care suferea de nevroză şi care a încercat să se sinucidă, iar anul trecut au concediat un asistent medical, pe Tokushima, care intrase în comă alcoolică.

— Am impresia că îi puteţi băga în aceeaşi oală pe pacienţi şi pe angajaţi, am spus.

— Exact, afirmă Reiko, vânturându-şi furculiţa în aer. Văd că ai ajuns să pricepi ce se întâmplă.

— Mă străduiesc.

— Ceea ce ne face să fim normale, spuse Reiko, este faptul că recunoaştem că nu suntem normale.

Ne-am întors în cameră. Eu şi Naoko am jucat cărţi, iar Reiko a cântat Bach la chitară,

— La ce oră pleci mâine? m-a întrebat Reiko, aprinzându-şi o ţigară.

— Imediat după micul dejun, am spus. Autobuzul vine după ora nouă. Doar aşa pot ajunge la slujbă mâine seară.

— Păcat! Ar fi fost bine să mai poţi sta.

— Dacă mai stau mult, o să sfârşesc prin a nu mai pleca de aici, am spus eu, râzând.

— S-ar putea să ai dreptate. Apoi s-a întors spre Naoko. Vai de mine, ar fi trebuit să iau nişte struguri de la domnul Oka. Am uitat complet.

— Vrei să merg cu tine? a întrebat Naoko.

— Ce-ar fi să mi-l dai pe tânărul Watanabe?

— De acord, spuse Naoko.

— Bravo! Hai să ne facem plimbarea de noapte, spuse Reiko, luându-mă de mână. Şi aseară eram foarte aproape de locul cu pricina, în seara asta mergem până la capăt.

— Bine, cum doriţi, spuse Naoko, chicotind.

Era răcoare afară. Reiko purta o jachetă bleu peste cămaşă şi umbla cu mâinile în buzunarele de la blugi. A ridicat privirile spre cer şi a adulmecat aerul, asemenea unui câine.

— Miroase a ploaie, spuse ea.

Am încercat şi eu să adulmec briza, dar mie nu mi se părea că ar mirosi a ploaie, deşi cerul era plin de nori şi luna nu se vedea deloc din pricina lor.

— Cel care stă aici mai mult este capabil să prevadă vremea după mirosul aerului.

Am pătruns în zona împădurită, unde se aflau casele celor ce făceau parte din personalul sanatoriului. Reiko mi-a spus să aştept puţin şi a luat-o spre poarta unei case. A sunat la sonerie. A ieşit o femeie – fără îndoială stăpâna casei – şi a stat de vorbă cu Reiko, în prag, râzând tot timpul. Apoi a intrat în casă şi a ieşit cu o pungă mare de plastic. Reiko i-a mulţumit şi i-a urat noapte bună, înainte de a se întoarce la mine.

— Ia uite! spuse ea, desfăcând punga.

În pungă erau nişte ciorchini mari de struguri.

— Îţi plac strugurii?

— Bineînţeles că-mi plac.

Mi-a dat ciorchinele de deasupra.

— Poţi să mănânci liniştit. Sunt spălaţi. Ne-am văzut de plimbare, mâncând struguri şi scuipând cojile şi seminţele pe jos. Erau proaspeţi şi gustoşi.

— Eu îl învăţ pe fiul lor să cânte la pian şi ei îmi dau câte ceva, din când în când. Vinul pe care l-am băut era de la ei. Uneori îi mai rog să-mi facă şi mie cumpărături din oraş.

— Aş vrea să-ţi continui povestea de ieri, am spus.

— Bine, zise Reiko. Dar dacă o să ne întoarcem târziu, Naoko o să intre la bănuieli.

— Pe răspunderea mea.

— În ordine, dar aş vrea totuşi un acoperiş. E cam răcoare afară, spuse Reiko.

Înainte de a ajunge la terenul de tenis, a luat-o la stânga. Am coborât pe o scară îngustă şi am ajuns la câteva magazii, aliniate una lângă alta. Reiko a deschis uşa celei mai apropiate, a intrat şi a aprins lumina.

— Hai, intră! Nu e mare lucru pe-aici, spuse ea. Magazia era totuşi bine aprovizionată cu schiuri, legături, clăpari, beţe, toate frumos aranjate, iar pe duşumea se aflau diferite ustensile de curăţat zăpada şi saci cu produse chimice folosite la topitul zăpezii.

— Pe vremuri veneam aici să exersez la chitară... când voiam să fiu singură. E plăcut, nu?

Reiko s-a aşezat pe saci şi m-a invitat să stau lângă ea. Am făcut cum mi s-a spus.

— Nu există aerisire. Te deranjează dacă fumez?

— Nu, poţi să fumezi.

— E singurul obicei de care nu mă pot debarasa, spuse ea, încruntată, dar aprinzându-şi ţigara cu evidentă plăcere.

Nu cred că erau mulţi cei cărora le plăcea tutunul aşa cum îi plăcea lui Reiko. Am mâncat struguri, aruncând cojile şi seminţele într-o cutie goală de conserve, care servea drept coş de gunoi.

— Deci, până unde am ajuns cu povestea aseară? a întrebat Reiko.

— Era o noapte întunecată şi furtunoasă şi te căţărai pe o stâncă abruptă ca să ajungi până la cuibul păsării.

— Eşti uimitor! Cum poţi glumi cu faţa asta atât de serioasă? întrebă Reiko, surprinsă. A, cred că îţi povesteam cum îi dădeam fetei lecţii de pian în fiecare sâmbătă dimineaţa.

— Aşa e.

— Dacă împărţim lumea în două grupuri – cei cărora le place să-i înveţe pe alţii şi cei care nu se prea pricep la aşa ceva, eu cu siguranţă aparţin celui dintâi, spuse Reiko. Nu m-am gândit la asta cât am fost tânără şi cred că nici nu voiam să gândesc astfel, dar mi-am dat seama că este aşa după ce am ajuns să mă cunosc mai bine. Îmi place să-i învăţ pe alţii şi chiar sunt bună la aşa ceva.

— Sunt sigur că eşti, am zis.

— Am mai multă răbdare cu alţii decât cu mine şi ştiu foarte bine să scot din fiecare ce are el mai bun. Aşa sunt eu, cu alte cuvinte, sunt acea parte de pe cutia de chibrituri pe care se freacă gămălia de fosfor. Da, dar cred că e mai bine aşa, nu mă deranjează deloc. Oricum, prefer să fiu o cutie de chibrituri de calitatea întâi decât un băţ de chibrit de calitatea a doua. Mi-a fost foarte clar lucrul acesta după ce am început să mă ocup de fată. Îi mai învăţasem şi pe alţii când eram mai tânără, dar numai ca o activitate suplimentară, fără să stau să mă analizez. Abia după ce am început să-i dau ei lecţii de pian, am ajuns să gândesc astfel despre mine. Deci, mă pricep la predat şi, din punctul acesta de vedere, lecţiile au mers strună.

După cum ţi-am spus şi ieri, fata nu era extraordinară când era vorba de tehnica interpretării şi nu se punea problema să devină o pianistă profesionistă, deci îmi permiteam să o iau uşor. În plus, ea urma o şcoală de fete de unde toate absolventele cu rezultate cât de cât bunicele intrau automat la facultate, ceea ce însemna că nu era cazul să dea în brânci cu învăţatul. Şi mama ei m-a rugat să nu fiu prea severă, aşa că nici eu n-am forţat-o. Mi-am dat seama din prima clipă că nu e genul de copil pe care să-l forţezi să facă ceva, că dacă îi cereai să facă ceva, zicea „da”, însă făcea numai ceea ce voia ea. Deci, la început o lăsam să cânte o piesă aşa cum voia, sută la sută în stilul ei. Apoi i-o cântam şi eu, de câteva ori, abordând-o în mai multe feluri. După aceea, o întrebam care interpretare i-a plăcut mai mult. O puneam să cânte din nou aceeaşi piesă şi întotdeauna o interpreta mult mai bine decât prima dată. Îşi dădea singură seama unde greşise.

Reiko oftă, privind capătul ţigării care ardea. Eu mi-am văzut mai departe de struguri, fără să scot nici un cuvânt.

— Simţeam muzica, recunosc, dar fata aceea o simţea mai bine decât mine. Îmi părea rău de timpul pe care îl irosise în van. Dacă ar fi început cu un profesor bun şi ar fi învăţat cum trebuie, ar fi ajuns departe, gândeam eu. Dar mă înşelam, pentru că nu era genul de copil capabil de studiu intens. Există oameni care se nasc cu talente deosebite, dar care nu sunt în stare de eforturi pentru a şi le pune în valoare şi se irosesc în cele din urmă. Am văzut foarte mulţi. La început ţi se par uluitori, pentru că sunt în stare să descifreze la prima vedere o piesă grea şi o interpretează binişor până la capăt, dar nu pot mai mult de atât. De ce? Pentru că nu fac nici un efort în sensul acesta, nu sunt capabili să se autodisciplineze. Le-a intrat în cap, de mici, că sunt talentaţi, au fost admiraţi, răsfăţaţi şi atunci munca li se pare o prostie. Ei exersează o piesă muzicală, să zicem, timp de o săptămână, pe când alţii stau aplecaţi asupra ei trei săptămâni. Profesorilor li se pare că e suficient... şi trec la alta. Şi tot aşa. Ei nu ştiu ce înseamnă să fii bătut la cap de profesor, le lipseşte acel element atât de important în formarea lor – cicăleala. E o adevărată tragedie. Şi eu am avut asemenea porniri, dar profesoara mea a fost extrem de severă şi a trebuit să mi le ţin în frâu.

În orice caz, recunosc că mi-a făcut plăcere să o învăţ. Era ca o maşină sport foarte performantă pe autostradă, pe care nu trebuia decât să o atingi puţin ca să răspundă comenzilor. Poate uneori răspundea chiar prea repede. Şiretlicul de care trebuie să te foloseşti când dai lecţii unor asemenea copii este să nu-i lauzi prea mult. Sunt atât de obişnuiţi cu lauda, încât aceasta nu mai înseamnă nimic pentru ei. Trebuie să ştii să le arunci vorbe bune cu ţârâita şi, pe de altă parte, să nu-i sileşti să facă ceva. Trebuie să aibă impresia că alegerea este a lor, oricare ar fi ea, dar nu trebuie lăsaţi să treacă de la una la alta, ci opriţi din când în când şi puşi să gândească. Cine reuşeşte să procedeze astfel obţine rezultate bune.

Reiko aruncă ţigara pe jos şi o stinse cu piciorul. Apoi respiră adânc, de parcă voia să se liniştească.

— La sfârşitul orelor, beam ceai şi stăteam de vorbă. Uneori îi mai arătam cum se cântă jazz la pian, în stilul lui Bud Powell sau Thelonius Monk, dar de cele mai multe ori vorbeam. Era tare vorbăreaţă şi mă fermeca, pur şi simplu. Ţi-am spus şi ieri că, în general, scornea poveşti, dar mi se păreau interesante. Avea un spirit de observaţie ascuţit, limbaj ales, umor cu carul şi era ironică. Ştia cum să ia omul ca să îl impresioneze şi era conştientă că are asemenea calităţi, pe care încerca să şi le etaleze cu multă măiestrie. Avea darul să te facă să te simţi exact cum dorea ea: supărat, trist, compătimit, descurajat sau fericit. Se juca cu sentimentele omului cu cea mai mare uşurinţă, nu din vreun motiv anume, cât pentru a-şi testa propriile forţe. Bineînţeles că mi-am dat seama de lucrul acesta mult mai târziu. La vremea aceea nici nu mă gândeam la aşa ceva.

Reiko a dat din cap şi a luat şi ea câteva boabe de struguri.

— Fata era bolnavă, spuse Reiko. Era ca un măr putred care le strică şi pe cele bune din jurul lui.

Nimeni nu o poate vindeca şi va muri cu o asemenea boală. Din acest punct de vedere, este de compătimit şi mi-ar fi fost milă de ea dacă nu m-aş fi numărat printre victimele sale. Aş fi considerat-o eu o victimă.

Reiko a mai mâncat câteva boabe de struguri. Aveam impresia că se gândeşte cum să-şi continue povestea.

— Oricum, mi-a făcut plăcere să o am elevă timp de şase luni. E adevărat că uneori mi se păreau cam ciudate sau surprinzătoare poveştile ei, sau chiar mă înspăimântau maliţiozităţile ei, nemotivate şi complet absurde, sau mi se părea prea deşteaptă şi mă întrebam ce-o fi în capul ei. Dar, la urma urmei, îmi ziceam, fiecare are cusururile lui şi nu era treaba mea să o judec. Eu eram doar profesoara ei de pian şi pe mine nu trebuia să mă intereseze decât dacă exersează suficient sau nu. Ca să fiu cinstită, îmi plăcea fata, îmi plăcea mult de tot.

Am fost foarte atentă să nu-i povestesc prea multe despre mine şi cred că am făcut-o din instinct. Mă întreba o grămadă de lucruri – era avidă să ştie cât mai multe – dar eu îi spuneam doar lucruri nesemnificative, nevinovate. I-am povestit câte ceva despre copilărie, despre şcoala pe care am urmat-o şi alte fleacuri. Cu toate insistenţele ei, nu i-am spus nimic din ce n-ar fi trebuit să-i spun. Am subliniat în nenumărate rânduri că sunt o persoană insignifiantă, că am un soţ bun, dar cu nimic ieşit din comun, că am un copil şi o grămadă de treburi gospodăreşti. Ea mă privea fix în ochi şi îmi spunea că mă place foarte mult. Mă treceau fiori de câte ori făcea lucrul acesta, dar tot nu-i spuneam ceea ce nu voiam ca ea să ştie.

Apoi, parcă în luna mai, pe la jumătatea lecţiei de pian mi-a spus că îi este rău. Am văzut că era palidă şi transpirase. Am întrebat-o dacă vrea să întrerupem lecţia şi să plece acasă, dar ea a spus că îşi va reveni dacă va sta puţin întinsă. Am dus-o în dormitor... mai mult în braţe. Canapeaua era prea mică, aşa că singurul loc unde se putea întinde era patul din dormitor. Şi-a cerut scuze că mă deranjează, dar i-am spus să nu-şi facă probleme şi am întrebat-o dacă vrea să bea apă sau altceva. A spus că nu vrea să bea nimic şi că nu-şi dorea decât să stau puţin lângă ea.

După câteva minute m-a rugat, cu o voce sfârşită, să o frec pe spate. Chiar am crezut că îi era rău şi transpira nebuneşte, aşa că am început să o masez. S-a scuzat apoi şi m-a întrebat dacă pot să-i scot sutienul, pentru că o jena. Am făcut ce m-a rugat. Purta o bluză strânsă pe corp, aşa că a trebuit să-i deschei toţi nasturii şi să bag mâna pe sub ea ca să-i desfac sutienul. Avea sâni mult prea mari pentru o fată de treisprezece ani, erau de două ori mai mari decât ai mei şi sutienul ei era unul scump, nu glumă. Bineînţeles că la momentul respectiv nu mi s-a aprins nici un beculeţ şi am continuat să-i masez spatele, ca o proastă. Ea se tot scuza că mă deranjează, cu o voce miorlăită, iar eu îi spuneam să nu se simtă stânjenită.

Reiko a scuturat scrumul pe jos. Mă oprisem din mâncat struguri şi eram numai urechi la povestea ei.

— După o vreme, fata a început să suspine. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat-o eu. „Nimic”, a zis. „Cum nimic? Spune-mi adevărul! am îndemnat-o eu. Ce te supără?” „E, mi se mai întâmplă uneori, spuse ea. Nu ştiu ce să fac, pentru că mă simt singură şi tristă, nu pot vorbi cu nimeni, nimănui nu-i pasă de mine. Mă simt complet neglijată şi intru în astfel de stări. Nu pot dormi nopţile, nu am poftă de mâncare şi nu-mi doresc decât să vină ziua lecţiei de pian.”

Am îndemnat-o să-mi spună tot ce are pe suflet. S-a plâns că are probleme acasă, că nu-şi iubeşte părinţii şi părinţii n-o iubesc, că tatăl ei are o amantă şi dă rareori pe acasă, iar mama ei înnebuneşte din pricina asta şi îşi descarcă nervii pe ea. S-a văitat că mama ei o bate zilnic şi nici nu-i vine să mai meargă acasă. A început să hohotească în toată regula. Cred că şi zeul ei protector ar fi izbucnit în plâns dacă ar fi văzut-o în halul acela. I-am spus că dacă îi este atât de greu să meargă acasă, poate veni la mine oricând. Auzind aceasta, s-a aruncat de gâtul meu şi a spus, patetic: „Vă rog să mă scuzaţi pentru tot deranjul pe care vi-l pricinuiesc. Dacă nu v-aş avea pe dumneavoastră, nu ştiu ce m-aş face. Vă rog să nu-mi întoarceţi spatele. Dacă şi dumneavoastră îmi faceţi aşa ceva, nu mai am la cine să merg”.

Auzind toate acestea, continuă Reiko, nu mi-a rămas decât să-i iau capul în braţe şi să-l mângâi, ca să încerc să o liniştesc. Şi-a încolăcit braţele în jurul meu şi a început să mă mângâie pe spate. Mă simţeam cumplit de straniu şi m-au trecut fiori din creştet până în tălpi. Aşa am ajuns, cu fata aceea frumoasă, descinsă parcă dintr-un tablou, întinsă în pat, îmbrăţişându-ne, şi mâinile ei îmi mângâiau spatele într-un fel incredibil de senzual. Soţul meu era un biet novice pe lângă ea, cred că nu-i ajungea nici la degetul mic. Aveam senzaţia că-mi pierd cumpătul ori de câte ori mă atingea şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit fără bluză, fără sutien şi cu ea mângâindu-mi sânii. Abia atunci mi-am dat seama că era lesbiană în toată puterea cuvântului. Mai cunoscusem una, în liceu, şi îmi ajungea. I-am spus să înceteze.

„Vă implor! Numai puţin! Sunt atât de singură... nu vă mint, vă rog să mă credeţi că sunt atât de singură. Nu vă am decât pe dumneavoastră, vă roooog, nu mă respingeţi!” Mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe sânii ei, nişte sâni frumos croiţi, n-am ce zice. M-au trecut fiori când i-am atins. Nu ştiam ce să mai fac şi tot repetam „nu, nu, nu”, ca o proastă. Eram ca paralizată, nu mă puteam mişca. Pe fata aceea din liceu am reuşit să o resping, dar acum eram neputincioasă. Trupul nu mă mai asculta, pur şi simplu. Mi-a luat şi cealaltă mână cu mâna ei stângă, mi-a pus-o pe piept şi a început să-mi sărute sfârcurile, iar cu dreapta să mă mângâie nebuneşte pe spate, pe burtă, pe coapse. Şi aşa m-am trezit, în propriul meu dormitor, cu perdelele trase, goală puşcă, lăsându-mă mângâiată de o fată de treisprezece ani – nici nu mi-am dat seama când m-a dezbrăcat, când a scos de pe mine toate hainele, una câte una – şi eu mă zvârcoleam de plăcere. Dacă privesc acum în urmă, mi se pare incredibil. A fost o adevărată nebunie, nu crezi? Parcă îmi făcuse farmece.

Reiko se opri ca să mai tragă un fum.

— Să ştii că este prima oară când destăinui unui bărbat această secvenţă din viaţa mea, spuse ea, privindu-mă în ochi. Îţi povestesc aceste tâmpenii pentru că aşa cred de cuviinţă, dar să ştii că nu mi-e chiar uşor.

— Îmi pare rău, am zis eu.

Nu găseam, oricum, altceva mai potrivit de spus.

— A continuat să mă mângâie şi apoi mâna ei dreaptă a alunecat în jos şi m-am trezit cu ea în chiloţi. Eram udă toată. Mi-e ruşine să mărturisesc, dar nu mi se mai întâmplase aşa ceva până atunci şi nici după aceea. Mă considerasem întotdeauna o fiinţă ponderată, deloc avidă de sex şi nu puteam să înţeleg cum de ajunsesem să nu mai ştiu de mine. S-a jucat cu degetele ei subţiri şi moi... mi-e greu să-ţi spun în cuvinte ce s-a întâmplat. Vreau doar să-ţi mărturisesc că era cu totul altă senzaţie decât cea provocată de degetele stângace ale unui bărbat. A fost ceva de nedescris, zău. Simţeam că o să-mi explodeze creierii. Şi totuşi, deşi mi se înceţoşase mintea, îmi dădeam seama că trebuie să pun o dată capăt acelui joc nebunesc. Ştiam că dacă am să continuu, nu mă voi mai putea opri şi pe urmă aveam să port în suflet acel secret teribil şi iar am să înnebunesc. M-am gândit şi la copilul meu. Ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi văzut în halul acela? Fiica mea stătea întotdeauna la părinţii mei sâmbăta, până la ora trei, dar dacă venea mai devreme tocmai atunci? Gândul acesta m-a ajutat să-mi adun toate forţele şi să mă ridic în genunchi, „Încetează! Te rog!” am strigat eu.

Nu s-a lăsat intimidată. Mi-a smuls chiloţii de pe mine şi a început să mă lingă. Nu-l lăsasem nici pe soţul meu să facă aşa ceva pentru că eram o pudică, dar fata aceea de treisprezece ani nu avea nici o jenă. M-am simţit, o vreme, neputincioasă de luptă şi n-am putut să nu ţip de plăcere.

„Termină!”, am ţipat, arzându-i o palmă zdravănă peste obraz. S-a oprit până la urmă şi s-a ridicat în genunchi, privindu-mă în ochi. Amândouă eram goale puşcă, în genunchi, pe pat, uitându-ne una la alta.

Ea avea treisprezece ani, eu treizeci şi unu... dar când mă uitam la trupul acela al ei, mi se părea irezistibil. Imaginea aceea îmi este încă foarte vie în minte. Tot nu-mi vine să cred că rămăsesem cu ochii pironiţi pe trupul unei fete de treisprezece ani. În comparaţie cu ea, eu arătam jalnic de-a dreptul, te rog să mă crezi.

Am tăcut pentru că nu ştiam ce să spun.

— Fata m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat? Nu-i aşa că vă place? Ştiam că o să vă placă de când v-am văzut prima oară. E mai plăcut decât să faci amor cu un bărbat, nu? Ia uitaţi cât sunteţi de udă! Pot să continuu, să fac în aşa fel încât să aveţi senzaţia că vă topiţi de tot. Vreţi, nu-i aşa?” Avea dreptate. M-am simţit mai bine ca oricând şi voiam să se repete, dar nu puteam să îmi permit aşa ceva. „Haideţi, măcar o dată pe săptămână, continuă ea. Doar o dată pe săptămână! Nu spun nimănui, o să fie doar secretul nostru.”

M-am ridicat brusc, mi-am pus halatul de baie pe mine şi i-am spus să plece şi să nu mai calce niciodată în casa mea. M-a privit şi-atât. Ochii ei erau complet inexpresivi, ca şi cum ar fi fost pictaţi pe carton. Nici măcar o clipire. Mărturisesc că nu-i mai văzusem niciodată aşa. După ce m-a privit fix o vreme, şi-a adunat lucrurile fără să scoată un cuvânt şi s-a îmbrăcat cât a putut de încet, punându-şi fiecare articol de îmbrăcăminte pe ea, cu pauze studiate, de parcă făcea o demonstraţie. A intrat apoi în camera în care se afla pianul şi a scos o perie din geantă. Şi-a periat părul, şi-a şters sângele de pe buze cu o batistă, s-a încălţat şi a ieşit, în timp ce pleca, mi-a trântit: „Să ştii că eşti lesbiană. E adevărat. Oricât te-ai feri, tot lesbiană mori”.

— E adevărat? am întrebat-o pe Reiko.

Reiko îşi strânse buzele şi se gândi puţin.

— Păi, este şi nu este. Mărturisesc că m-am simţit mai bine cu ea decât cu soţul meu şi acesta a fost un fapt palpabil. Aveam momente când mă înnebunea şi pe mine întrebarea asta – mi-o puneam şi nu ştiam ce să răspund. Poate chiar eram lesbiană şi nu-mi dădusem seama până atunci. Dar acum nu mai cred aşa, adică nu am asemenea porniri, sau poate le am, dar nu sunt lesbiană în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu simt nici o atracţie fizică faţă de vreo femeie, înţelegi ce vreau să spun?

Am dat din cap că am înţeles.

— Un anume tip de fete tresar când trec pe lângă mine şi eu simt lucrul acesta. Sunt singurele momente când cred că sunt şi eu lesbiană, dar, de exemplu, pe Naoko pot să o ţin în braţe oricât şi nu simt nimic deosebit. Noi umblăm practic goale prin apartament când este cald şi facem baie împreună, uneori dormim chiar sub aceeaşi plapumă... dar nu ni se întâmplă nimic. Eu nu simt absolut nimic şi n-aş putea spune că Naoko nu e frumoasă. De fapt, odată ne-am jucat de-a lesbienele. Vrei să-ţi povestesc?

— Povesteşte-mi.

— După ce i-am spus povestea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie – ştii, noi ne spunem una alteia absolut totul – Naoko a vrut să vadă cum e. Ne-am dezbrăcat şi ea m-a mângâiat, dar n-a mers. Doar m-am gâdilat şi-atât. A fost tare stângace! Credeam atunci că o să mor de râs. Şi acum parcă-mi vine să mă scarpin când mă gândesc cum a fost. În fine, dar cred că vrei să asculţi şi continuarea poveştii cu fata.

— Ca să fiu cinstit, da.

— Păi... spuse Reiko, scărpinându-şi o sprânceană cu vârful degetului... După ce a plecat fata de la mine, m-am prăbuşit pe un scaun şi am rămas cu privirile în gol, neştiind ce să fac. Îmi auzeam inima bătând puternic. Vibram în fiecare colţişor din trupul meu. Braţele şi picioarele mi se păreau ca de plumb, iar gura îmi era uscată de parcă înghiţisem molii. M-am târât până la baie, ştiind că urma să mi se întoarcă copilul. Voiam să spăl toate locurile pe care le-a atins nemernica aceea. M-am frecat cu săpun, de nenumărate ori, şi tot aveam impresia că nu pot scăpa de senzaţia aceea de murdărie cu care am rămas după plecarea fetei. Ştiam că s-ar putea să fie de vină doar imaginaţia mea, dar gândul acesta nu m-a ajutat. În noaptea aceea l-am rugat pe soţul meu să facem dragoste, considerând actul sexual o modalitate de a scăpa de maculare. Normal, nu i-am mărturisit nimic, pentru că n-am putut. I-am spus doar că vreau să mă ia încet, mai încet decât de obicei. Aşa a şi făcut. S-a concentrat pe fiecare detaliu, a avut multă, multă răbdare şi a fost extraordinar. A fost prima oară când mi s-a întâmplat să ating punctul cel mai înalt al excitaţiei. Ştii de ce? Pentru că simţeam încă degetele fetei pe tot trupul meu. Asta a fost. Îmi e cam ruşine că-ţi povestesc asemenea amănunte. I-auzi, să-ţi spun tocmai ţie că am transpirat, că am juisat... zise Reiko, zâmbind. Dar nici descărcarea aceea nu mi-a fost de vreun ajutor. După două sau trei zile mai simţeam încă degetele fetei, iar ultimele ei cuvinte îmi răsunau în urechi ca un ecou de care nu puteam scăpa.

N-a venit la lecţie sâmbăta următoare, în timp ce o aşteptam, inima îmi bătea nebuneşte şi mă întrebam ce aveam de făcut dacă apărea totuşi. Nu mă puteam concentra şi eram incapabilă de vreo decizie. Ea n-a venit, însă. Normal, era mândră şi doar nu-i mersese cu mine până la capăt. N-a venit nici săptămâna următoare, nici după aia şi uite aşa a trecut o lună. Credeam că o să fiu capabilă să uit ce s-a întâmplat, o dată cu trecerea timpului, dar nu uitam. Când eram singură acasă, îi simţeam prezenţa şi nu mă linişteam nicicum. Nu puteam cânta la pian, nu puteam gândi... n-am putut face nimic în luna aceea. Apoi, într-o bună zi, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă... Ori de câte ori plecam de acasă, vecinii se uitau la mine cam ciudat şi aveau o atitudine distantă. Erau la fel de politicoşi ca şi altădată, dar era ceva schimbat în tonul vocii şi în aerul lor. Vecina de alături, care obişnuia să mai îmi facă vizite din când în când, încerca să mă evite şi îmi era foarte clar lucrul acesta. M-am străduit să nu mă las copleşită de astfel de gânduri pentru că ştiam că, de îndată ce observ asemenea amănunte, e gata cu mine, boala se putea declanşa oricând.

Într-o zi m-a vizitat o vecină cu care eram în relaţii destul de apropiate. Aveam aceeaşi vârstă, era fiica unei prietene de-a mamei şi fetele noastre mergeau la aceeaşi grădiniţă. Cum a intrat, m-a întrebat dacă ştiam ce bârfe groaznice circulă pe seama mea. I-am spus că nu ştiam nimic şi am întrebat-o despre ce era vorba. „Nici nu-ţi pot spune, zise ea. E atât de îngrozitor!” Am insistat, şi cu toate împotrivirile ei, până la urmă tot am tras-o de limbă. Eram conştientă de faptul că venise intenţionat ca să-mi spună ce auzise, aşa că nu avea cum să nu-şi dea drumul la gură în cele din urmă. Lumea zicea că sunt lesbiană şi că fusesem internată de mai multe ori în ospicii. Se spunea că am dezbrăcat o elevă de-a mea, că i-am făcut tot felul de lucruri şi când aceasta a încercat să-mi reziste, am plesnit-o atât de tare, încât i s-a umflat faţa. Povestea au croit-o cum le-a convenit şi mă deranja foarte tare, dar ce m-a şocat a fost faptul că se ştia că fusesem internată la nebuni.

Prietena mea încerca să-i convingă pe toţi că mă cunoştea de multă vreme şi că nu puteam face aşa ceva, dar părinţii fetei au crezut-o pe fată şi au răspândit versiunea ei. Când au auzit ce i s-a întâmplat fetei, au făcut investigaţii serioase în ceea ce mă priveşte şi au aflat de problemele mele psihice.

Prietena mea auzise că, într-o zi – era bineînţeles ziua cu pricina –, fata s-a întors acasă, după ora de pian, cu faţa umflată şi cu buza crăpată şi plină de sânge, cu nasturi lipsă la bluză şi cu lenjeria de corp sfâşiată. Poţi să crezi? A făcut toate acestea ca să-şi susţină povestea, bineînţeles, poveste pe care mama ei a trebuit să i-o smulgă cu cleştele. O şi văd pătându-şi bluza cu sânge, rupându-şi nasturii şi breteaua de la sutien, plângând la comandă până i s-au înroşit ochii, zburlindu-şi părul şi deşertând trei vedre de minciuni.

Nu am de ce să învinuiesc lumea că i-a dat crezare. Şi eu aş fi crezut-o pe păpuşica aceea frumoasă cu limbă de diavol, îmi imaginez că a ajuns acasă plângând, că a refuzat să spună imediat ce s-a întâmplat pentru că i se părea prea ruşinos, dar că pe urmă a turuit fără să respire. Normal că lumea a crezut-o pe ea. Şi, colac peste pupăză, era adevărat că fusesem internată la psihiatrie şi era la fel de adevărat că am plesnit-o pe fată cât am putut de tare. Dar cine să mă creadă pe mine? Poate doar soţul meu.

M-am frământat câteva zile dacă să-i spun sau nu soţului meu despre zvonul care circulă pe seama mea, dar când i-am spus, m-a crezut. Mi se părea şi normal. I-am povestit tot ce se întâmplase în ziua aceea – tot ce-mi făcuse fata, toate gesturile ei de lesbiană, dar şi faptul că o plesnisem. Nu i-am putut mărturisi însă ce am simţit, nici nu aveam cum să fac aşa ceva. S-a înfuriat şi a zis că se duce imediat să stea de vorbă cu familia fetei ca să lămurească lucrurile. „Doar eşti căsătorită cu mine şi ai un copil. De ce să spună lumea despre tine că eşti lesbiană? Ce cretini!”

Nu l-am lăsat să se ducă pentru că n-ar fi făcut altceva decât să înrăutăţească lucrurile. Ştiam că fata e bolnavă. Văzusem sute de oameni bolnavi şi ştiam foarte bine cum reacţionează. Fata era putredă pe dinăuntru, era putredă până în cel mai ascuns colţişor al trupului ei. Sub pielea cea frumoasă nu se afla decât o carne putredă. Ştiu că e oribil să spun aşa ceva, dar e adevărat, îmi dădeam foarte bine seama că oamenii nu vor cunoaşte niciodată adevărul în legătură cu ea şi că noi nu aveam şanse de câştig. Era expertă în a manipula sentimentele adulţilor din jurul ei şi nu puteam nicicum dovedi că aveam dreptate. În primul rând, cine şi-ar fi putut imagina că o fată de treisprezece ani era capabilă să se dea la o femeie de peste treizeci de ani? Indiferent ce spuneam noi, ceilalţi credeau tot ce voiau ei să creadă şi, cu cât luptam mai mult, cu atât deveneam mai vulnerabili.

Nu ne rămânea decât să ne mutăm. Dacă mai stăteam în zona aceea, încordarea se înteţea şi iar îmi zbura şurubelul. Deja simţeam că se apropie criza. Trebuia să plecăm undeva departe, unde nu mă cunoştea nimeni. Soţul meu nu era totuşi pregătit de plecare şi nu a realizat cât de critică devenise situaţia. Momentul era cumplit de nepotrivit, pentru că lui îi plăcea ceea ce făcea şi reuşisem să ne mutăm în propria noastră casă, iar fetiţei îi plăcea la grădiniţa aceea. M-a rugat să aştept puţin, argumentând că nu ne putem muta chiar aşa, cu una, cu două, că el nu-şi poate găsi un serviciu cât ai bate din palme, că va trebui să ne vindem casa şi să găsim o altă grădiniţă. Mi-a spus că, în cel mai fericit caz, poate rezolva totul în vreo două luni.

I-am spus că nu puteam aştepta două luni, că situaţia era gravă şi că o perioadă atât de lungă m-ar fi terminat definitiv şi că n-o să-mi mai revin niciodată. „Crede-mă, ştiu ce vorbesc”, am încercat eu să-l conving. Simptomele nu se lăsară aşteptate: îmi ţiuiau urechile, auzeam tot felul de sunete stranii, aveam insomnii. Mi-a sugerat să plec undeva singură, înainte, şi mi-a promis că va veni şi el de îndată ce rezolva toate problemele.

I-am zis că nu vreau să merg nicăieri singură, că nu rezist fără el, că am mare nevoie de el. L-am implorat să nu mă lase singură. M-a luat în braţe şi m-a rugat să mai rezist puţin, măcar o lună, răstimp în care se va ocupa de toate, îşi va părăsi slujba, va vinde casa, va căuta o grădiniţă fetiţei, îşi va găsi o slujbă nouă. Mi-a spus că, dacă toate mergeau bine, avea şansa să preia un post în Australia, dar îmi cerea să mai aştept o lună. „Totul va fi în ordine”, îmi promitea el. N-am mai avut ce să zic. Dacă încercam să mai spun ceva, nu făceam decât să mă izolez şi mai mult.

Reiko oftă şi îşi ridică ochii spre lampa din tavan.

— N-am mai rezistat o lună. Într-o bună zi, s-a desprins din nou şurubelul. Pac! De data aceea a fost îngrozitor. Am luat somnifere şi am dat drumul la gaz. M-am trezit la spital şi nu mi-am mai revenit câteva luni. După ce mi-am revenit puţin şi am fost capabilă să gândesc, l-am rugat pe soţul meu să divorţeze, spunându-i că e cel mai bine pentru el şi pentru fiica noastră. Mi-a spus că nici prin cap nu-i trece să divorţeze de mine. „Putem să o luăm de la capăt”, insista el. „Plecăm toţi trei undeva şi începem o viaţă nouă.”

„E prea târziu”, i-am spus eu. „Totul s-a sfârşit când m-ai rugat să mai aştept o lună. Dacă îţi doreai într-adevăr să o luăm de la capăt, nu trebuia să-mi fi spus aşa ceva atunci. Indiferent unde mergem, indiferent cât de departe ne mutăm, boala mea recidivează. Eu îţi voi cere acelaşi lucru. Te voi face să suferi şi nu mai vreau.”

Am divorţat sau, mai bine zis, eu am cerut divorţul, cu toată împotrivirea lui. El s-a recăsătorit acum doi ani. Îmi pare bine că l-am determinat să mă părăsească. Zău că da. Ştiam că voi rămâne aşa tot restul vieţii şi nu voiam să-l mai implic în problemele mele. Nu mai voiam să forţez pe nimeni să trăiască cu groaza permanentă că eu îmi puteam pierde minţile în orice moment.

Se purtase minunat cu mine, a fost soţul ideal, credincios, puternic, răbdător, o persoană în care puteam avea toată încrederea. A făcut tot ce a depins de el ca să mă însănătoşesc şi eu mi-am dat toată silinţa să mă fac bine, atât de dragul lui, cât şi al fiicei noastre. Şi am crezut că m-am însănătoşit. Din momentul în care m-am măritat, adică timp de şase ani, am fost extrem de fericită. Datorită lui, totul a fost perfect nouăzeci şi nouă la sută, dar a mai rămas acel unu la sută... Pac! Tot ce construisem cu atâta grijă s-a prăbuşit într-o fracţiune de secundă... şi de vină a fost fata aceea.

Reiko a strâns toate mucurile de ţigări de pe jos şi le-a băgat în cutia de conserve.

— A fost îngrozitor, continuă ea. Am clădit totul cu grijă, pas cu pas, şi când s-a prăbuşit, s-a dus totul de râpă cât ai zice peşte.

Reiko s-a ridicat în picioare şi şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor.

— Hai să mergem acasă. E târziu.

Cerul era mai întunecat, norii mai denşi, iar luna nu se vedea deloc. Acum îmi mirosea şi mie a ploaie, dar adulmecam în acelaşi timp parfumul proaspăt al strugurilor pe care îi duceam în mână.

— De aceea nu pot pleca de aici, spuse Reiko. Mi-e teamă să plec şi să mă amestec cu lumea de afară. Mi-e frică să cunosc oameni noi şi să am gânduri noi.

— Te înţeleg foarte bine, am spus. Dar eu cred că poţi, vreau să zic că ai fi capabilă să te descurci acolo, afară.

Reiko zâmbi, dar nu mai spuse nimic.

Naoko stătea pe canapea cu picioarele încrucişate sub ea, cu o carte deschisă şi cu mâna la tâmplă. Lăsa impresia că verifică, cu degetele, fiecare cuvânt în parte şi că vrea să se asigure că tot ce citeşte îi intră în cap. Picăturile de ploaie începură să se audă pe acoperiş. Lumina lămpii o învăluia pe Naoko, plutind în jurul ei asemenea unor particule minuscule de pudră. După lunga discuţie pe care o avusesem cu Reiko, tinereţea lui Naoko m-a frapat pur şi simplu.

— Scuză-ne că am întârziat, spuse Reiko, mângâind-o pe cap.

— V-aţi simţit bine? a întrebat Naoko, ridicând ochii.

— Bineînţeles, spuse Reiko.

— Ce-aţi făcut... amândoi? m-a întrebat Naoko.

— Nu pot să-ţi spun.

Naoko chicoti şi puse cartea deoparte. Apoi, am mâncat toţi trei struguri, pe fundalul picăturilor de ploaie.

— Când plouă astfel, spuse Naoko, am senzaţia că nu mai suntem decât noi pe lumea asta. Aş vrea să plouă tot aşa şi să rămânem toţi trei împreună, pe vecie.

— Şi cât staţi voi îmbrăţişaţi, spuse Reiko, eu să vă fac vânt cu un evantai lung sau să vă cant la chitară, ca o sclavă, nu? Nu-mi convine!

— A, nu, ţi-l dau şi ţie din când în când, spuse Naoko, râzând.

— Parcă sună mai bine aşa, zise Reiko. Hai, să plouă şiroaie!

A plouat cu găleata şi a tunat. După ce am terminat strugurii, Reiko şi-a aprins o ţigară, a scos chitara de sub pat şi a început să cânte, mai întâi Desafinado, Fata din Ipanema, apoi nişte Bacharach şi câteva cântece de-ale lui Lennon şi McCartney. Eu şi Reiko am băut vin, iar după ce s-a terminat, am atacat butelcuţa din rucsacul meu. Atmosfera era intimă, ne-am simţit extraordinar şi am stat de vorbă până târziu. Ajunsesem şi eu să-mi doresc, ca şi Naoko, să nu se mai oprească ploaia.

— Mai vii să mă vezi? m-a întrebat Naoko, privindu-mă fix.

— Normal că vin, am răspuns.

— Şi o să-mi scrii?

— În fiecare săptămână.

— Scrii şi pentru mine câteva rânduri? întrebă Reiko.

— Da, cu mare plăcere.

La ora unsprezece, Reiko a desfăcut canapeaua şi a transformat-o în pat, exact cum procedase şi cu o seară în urmă. Ne-am urat noapte bună, am stins luminile şi ne-am culcat. Neputând să adorm, am scos din rucsac Muntele vrăjit şi o lanternă. Am citit o vreme. Puţin înainte de miezul nopţii, uşa de la dormitor s-a deschis uşor şi Naoko a venit şi s-a cuibărit lângă mine. Nu mai era Naoko din seara precedentă, ci Naoko cea adevărată. Privirile erau normale, mişcările sprintene. Mi-a şoptit la ureche:

— Nu ştiu de ce, dar nu pot să adorm.

— Nici eu, am zis. Am pus cartea la o parte, am stins lanterna, am luat-o în braţe şi am sărutat-o. Bezna nopţii şi sunetul ploii ne învăluiau.

— Ce-ar zice Reiko dacă ne-ar vedea?

— Nu te-ngrijora, doarme tun. Şi când doarme, apoi doarme, nu glumă.

Naoko m-a întrebat apoi:

— Mai vii să mă vezi?

— Vin.

— Chiar dacă eu nu pot face nimic pentru tine?

Am dat din cap. Îi simţeam sânii lipiţi de pieptul meu. Am urmărit cu palma conturul trupului ei, peste halatul de noapte: de la umeri, în jos, pe spate, până la şolduri. Am repetat gestul de câteva ori, încet-încet, încercând să-mi întipăresc în minte moliciunea trupului ei. Am stat îmbrăţişaţi o perioadă de timp, iar apoi Naoko mi-a atins fruntea cu buzele şi s-a dat jos din pat. Halatul de un bleu palid se unduia uşor, în bezna camerei, asemenea unui peşte.

— La revedere! spuse Naoko în şoaptă.

Am adormit, ascultând ploaia.

Dimineaţa mai ploua încă. Era o ploaie frumoasă, de toamnă, aproape insesizabilă, diferită de ploaia torenţială de cu o seară în urmă. Îţi dădeai seama că plouă doar pentru că vedeai încreţiturile de pe suprafaţa bălţilor şi auzeai picăturile clipocind pe streşini. Când m-am trezit, o ceaţă lăptoasă învăluia peisajul, dar, de îndată ce a răsărit soarele, aceasta s-a risipit în bătaia brizei, iar munţii şi dealurile din împrejurimi mi s-au arătat în toată splendoarea lor.

Am luat micul dejun împreună cu fetele, ca în dimineaţa precedentă şi apoi ne-am dus la colivie să vedem de păsări. Naoko şi Reiko purtau pelerine galbene, cu glugă, iar eu am îmbrăcat un pulover peste care mi-am pus o canadiană subţire. Aerul era umed şi rece. Aveam impresia că şi păsările încercau să evite ploaia, deoarece se înghesuiseră toate în spatele coliviei.

— Se face frig când plouă, nu-i aşa? am întrebat-o pe Reiko.

— De-acum, cu fiecare ploaie, o să fie tot mai frig, până va veni zăpada. Norii dinspre Marea Japoniei lasă-n urma lor tone de fulgi de nea când trec pe-aici.

— Ce faceţi cu păsările, iarna?

— Le ducem înăuntru, normal. Ce să facem cu ele, să le îngropăm în zăpadă şi să le scoatem congelate la primăvară? După aceea să le dezgheţăm, să le readucem la viaţă şi să ţipăm: „Hei, toată lumea la masă!” Nu se poate!

Am zgândărit cu degetul plasa de sârmă şi, deranjând papagalul, acesta a dat din aripi şi a ţipat: „Rahat! Mulţumesc! Nebuno!”

— Pe acela aş vrea să-l congelez, spuse Naoko, cu o privire tristă. Chiar cred că o să înnebunesc dacă-l aud în fiecare dimineaţă.

După ce am făcut curat în colivie, ne-am întors acasă. În timp ce-mi făceam bagajele, fetele se pregăteau să plece la câmp. Am plecat împreună şi ne-am despărţit imediat după ce am trecut de terenul de tenis. Ele au luat-o la dreapta şi eu mi-am continuat drumul, drept înainte. Ne-am luat rămas-bun şi le-am promis că voi mai veni. Naoko mi-a zâmbit şi a dispărut după colţ.

Am trecut pe lângă mai mulţi oameni în drum spre poartă şi toţi purtau aceleaşi pelerine galbene, cu glugă, ca Naoko şi Reiko. Toate culorile aveau o nuanţă şi o strălucire aparte în lumina soarelui. Pământul era negru-negru, crengile pinilor de un verde sclipitor, iar oamenii îmbrăcaţi în galben arătau ca nişte duhuri speciale cărora li se permitea să calce pe pământ doar în dimineţile ploioase. Se deplasau în tăcere deplină, ducând cu ei unelte, coşuri şi saci.

Portarul şi-a amintit numele meu, l-a bifat pe lista vizitatorilor şi eu m-am îndreptat spre ieşire.

— Înţeleg că eşti din Tokyo, spuse bătrânul, văzând adresa din registru. Am fost şi eu o dată acolo. Doar o dată. Acolo se mănâncă nişte carne de porc grozavă!

— Da? am întrebat eu, neştiind ce să-i răspund.

— Celelalte mâncăruri din Tokyo nu mi-au plăcut, dar carnea de porc a fost delicioasă. Cred că au crescătorii speciale acolo.

I-am spus că nu ştiu şi că e prima oară când aud de aşa ceva.

— Când aţi fost la Tokyo? l-am întrebat.

— Păi, ştiu eu? zise el, dând din cap. Parcă a fost pe vremea când s-a căsătorit Prinţul Moştenitor. Fiul meu era la Tokyo şi mi-a spus că trebuie să văd şi eu oraşul măcar o dată în viaţă. Atunci am mâncat carne de porc... În 1959.

— A, da, pe vremea aceea trebuie să fi fost bună, am zis.

— Acum nu mai e? a întrebat el.

L-am asigurat că nu ştiam mare lucru despre carnea de porc şi mi s-a părut că răspunsul meu l-a dezamăgit. El ar fi vrut să continuăm conversaţia, dar i-am spus că trebuia să prind autobuzul şi am luat-o spre drum. Deasupra râului mai pluteau nişte pete de nori, dar vântul blând încerca să le ducă spre versantul muntelui din apropiere. Din când în când mă opream, mă întorceam şi oftam, fără un motiv anume. Aveam senzaţia că am păşit pe o planetă unde gravitaţia era alta. A, da, bineînţeles, mi-am zis eu, trist. Am ajuns în lumea de afară.

M-am întors la cămin la ora patru şi jumătate, m-am schimbat şi am plecat imediat la magazinul de discuri din Shinjuku, ca să-mi iau slujba în primire. De la ora şase până la zece şi jumătate am avut grijă de magazin şi am vândut doar câteva discuri, iar, în rest, am privit, absent, pe fereastră, la şuvoiul de lume care se scurgea prin faţa mea, afară. Am văzut familii cu copii, cupluri, beţivi, mafioţi, fete vesele în fuste scurte, hippy cu barbă, animatoare şi multe alte soiuri imposibil de definit. Când puneam un disc cu muzică rock, hoinarii şi hippy se adunau în faţa magazinului şi dansau sau pur şi simplu se aşezau pe jos şi ascultau, dar când îl puneam pe Tony Bennett, dispăreau.

Lângă magazinul la care lucram eu se afla unul ce vindea „jucării pentru adulţi”, unde era prezent în permanenţă un bărbat cam adormit, între două vârste. Nu prea înţelegeam eu ce-i cu prostiile alea, cine pentru cine le cumpără, dar se pare că-i mergea bine afacerea. Pe o alee, în diagonală faţă de magazinul de discuri, am văzut un student vomitând. Probabil băuse prea mult. La centrul de jocuri mecanice de peste drum, bucătarul unui birt din apropiere îşi omora pauza jucând bingo şi toca bani serioşi. Sub streaşină unui magazin care se închisese, am văzut un vagabond, cam negricios la faţă, ghemuindu-se la pământ şi rămânând acolo, nemişcat. O fată rujată, ce părea a fi doar elevă de gimnaziu, a intrat şi m-a rugat să-i pun discul cu melodia Jumping Jack Flash a formaţiei Rolling Stones. Când l-am pus discul, a început să pocnească din degete în ritmul melodiei, să-şi mişte şoldurile şi să danseze prin magazin. Apoi mi-a cerut o ţigară. I-am dat o ţigară de-a patronului pe care a fumat-o cu evidentă plăcere şi, după ce s-a terminat melodia, a plecat fără măcar să-mi mulţumească. La interval de aproximativ cincisprezece minute se auzea sirena ambulanţei sau a maşinii poliţiei. Trei funcţionari beţi, în costum şi cravată, au trecut şi ei prin faţa magazinului, râzând cu poftă ori de câte ori îi strigau unei fete cu părul lung, frumos, dintr-o cabină telefonică: „Maaaamă, ce bucăţică!”

Cu cât priveam mai mult la scenele din jurul meu, cu atât nu mai înţelegeam nimic. Ce naiba se întâmpla? Ce naiba însemnau toate astea?

Patronul s-a întors după cină şi mi-a spus:

— Watanabe! Ştii că alaltăieri seară i-am făcut felul fetei de la buticul ăla?

Ştiam că, nu cu multă vreme în urmă, pusese ochii pe o fată de la un butic din apropiere şi din când în când îi mai ducea cadou câte un disc. L-am felicitat şi el a început să-mi dea o serie de amănunte şi să mă înveţe ce am de făcut dacă voiam să pun mâna pe o fată drăguţă. Părea foarte înântat de sfaturile lui. Mi-a spus că trebuie să-i fac mai întâi cadouri fetei, apoi să o îmbăt şi gata, nimic mai simplu.

Cu mintea mai încâlcită ca oricând, m-am urcat în tren şi m-am întors la cămin. Am tras perdelele, am stins luminile şi m-am întins în pat. Aveam senzaţia că Naoko se va strecura lângă mine în orice moment. Cu ochii închişi, îi simţeam sânii moi, lipiţi de pieptul meu, o auzeam şoptindu-mi ceva şi îi percepeam conturul trupului în mâini. Stând pe întuneric, m-am întors la lumea aceea mică a ei. Mă gândeam la ea, o vedeam goală, ca în noaptea aceea cu lună, mi-o imaginam curăţând colivia şi îngrijind legumele, trupul acela frumos, acoperit de pelerina cea galbenă cu glugă. Mi-am luat penisul în mână şi m-am gândit la Naoko până am ejaculat. Creierii mi s-au mai limpezit puţin, dar tot nu puteam să adorm. Eram epuizat, nu-mi doream decât să dorm şi, cu toate acestea, somnul nu mi se lipea de gene.

M-am ridicat din pat şi m-am dus la fereastră. Am privit în zare şi ochii mi s-au oprit pe catarg. Fără steagul naţional prins de el, parul acela arăta ca un os alb, uriaş, străpungând întunericul nopţii. Oare ce făcea Naoko acum? mă întrebam. Cu siguranţă dormea, dormea adânc în lumea aceea mică şi ciudată a ei. M-am trezit că-i urez, în gând, să aibă somnul lin, fără vise chinuitoare.

Capitolul al şaptelea

La ora de sport de joi dimineaţa, am înotat câteva lungimi în bazinul de cincizeci de metri. Efortul mi-a mai limpezit mintea şi mi-a deschis pofta de mâncare. Am mâncat o porţie mare la masa de prânz şi, în timp ce mă îndreptam spre sala de lectură a Facultăţii de Litere ca să mai studiez ceva, am zărit-o pe Midori Kobayashi. Era cu o studentă mică de statură, ce purta ochelari, dar, când m-a zărit, s-a apropiat singură de mine.

— Unde te duci? m-a întrebat ea.

— La bibliotecă.

— Lasă biblioteca şi hai să mâncăm împreună de prânz!

— Tocmai am mâncat, am zis.

— Şi ce dacă? Mai mănânci o dată.

Până la urmă m-a convins şi am intrat într-un restaurant mic. În timp ce ea a mâncat o porţie de curry, eu am băut o cafea. Purta o cămaşă albă, cu mâneci lungi, şi peste ea avea o vestă galbenă, din lână, cu un peşte mare, tricotat. La gât purta un lănţişor subţire de aur, iar la mână, un ceas Disney. A mâncat cu poftă şi a băut trei pahare de apă.

— Unde-ai dispărut? m-a întrebat Midori. Te-am sunat de nenumărate ori.

— Voiai să-mi spui ceva anume?

— Nimic special, doar te-am sunat.

— Aha.

— Aha... ce? întrebă ea.

— Nimic. Am zis şi eu „aha”... Au mai fost ceva incendii în ultima vreme?

— Nu, dar văd că acela ţi-a plăcut. N-au fost pagube mari, deşi a fost ceva fum, nu glumă. Grozav, nu?

Midori a mai băut un pahar cu apă, a respirat adânc şi m-a privit fix o vreme.

— Hei, ce-ai păţit? m-a întrebat ea. Parcă nu-ţi sunt boii acasă.

— N-am nimic. Am fost şi eu într-o mică excursie şi sunt cam obosit.

— Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie, spuse Midori.

— Zău?

— Ai ore în după-amiaza asta?

— Germană şi religie.

— Poţi să chiuleşti?

— La germană nu, pentru că am test.

— Când se termină?

— La două.

— Bine. Ce-ar fi să vii cu mine în oraş să bem ceva?

— Să bem la ora două? am întrebat eu.

— Ca să-ţi mai schimbi starea de spirit... pari atât de abătut! Hai cu mine ca să-ţi mai transmit un pic de energie! Eu asta aş vrea... să bem ceva şi să-mi mai revin şi eu. Ce zici?

— Bine, hai să mergem! am zis eu, oftând. Te aştept la ora două în faţa clădirii.

După germană, am luat autobuzul şi ne-am dus în Shinjuku. Am intrat într-un bar subteran, undeva în spatele librăriei Kinokuniya. Am început amândoi cu două pahare de vodcă şi apă tonică.

— Vin aici din când în când, spuse ea. Nu se sinchiseşte nimeni că bei ziua-n amiaza mare.

— Obişnuieşti să bei peste zi?

— Câteodată, spuse ea, făcând să răsune cuburile de gheaţă din pahar. Uneori, când mi se pare grea viaţa... vin aici şi beau vodcă şi apă tonică.

— Ţi se pare grea viaţa?

— Da, uneori, spuse Midori. Am şi eu problemele mele.

— Ca de exemplu?

— Familia, prietenii, cicluri menstruale neregulate... prostii de-astea.

— Mai bem câte un pahar? am îndemnat-o eu.

— Bem!

Am făcut semn cu mâna chelnerului şi am mai comandat două pahare de vodcă şi apă tonică.

— Mai ţii minte că m-ai sărutat în duminica aceea? întrebă Midori. M-am tot gândit la gestul tău... a fost grozav!

— Îmi pare bine!

— „Îmi pare bine!” mă maimuţări Midori. Doamne, cât eşti de ciudat!

— Zău?

— Ştii, mă gândeam că ar fi fost grozav ca acela să fi fost primul sărut din viaţa mea. Dacă aş fi capabilă să schimb cursul vieţii, pe cuvânt că aşa l-aş considera şi m-aş gândi la el toată viaţa. Apoi m-aş întreba ce s-o fi întâmplat cu băiatul acela, Watanabe, pe care l-am lăsat să mă sărute pentru prima oară în viaţă, pe terasa de la mansardă... o fi având vreo cincizeci şi opt de ani acum?... N-ar fi grozav?

— Cum să nu! am zis eu, spărgând un fistic.

— Ia ascultă, ce-i cu tine? Pari atât de absent... şi nici măcar nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Probabil că nu m-am obişnuit cu lumea asta, am zis eu după o clipă de gândire. Nu ştiu, dar am senzaţia că lumea nu e cum trebuie. Oamenii, peisajul... totul mi se pare ireal.

Midori şi-a rezemat un cot de bar şi m-a privit fix.

— Parcă am mai întâlnit asta undeva... Într-un cântec de-al lui Jim Morrison. Sunt sigură.

People are strange when you're a stranger[25].

Peace! [26] spuse Midori.

Peace! am zis şi eu.

— Zău că ar trebui să vii cu mine în Uruguay, spuse Midori, stând în continuare rezemată de bar. Dă-i încolo pe toţi – iubită, familie, facultate!

— Nu-i rea ideea, am spus, râzând.

— Nu ţi se pare minunat să scapi de toate şi de toţi şi să te duci undeva unde nu cunoşti pe absolut nimeni? Uneori îmi vine să fac aşa ceva. Chiar mi-aş dori. Dacă m-ai duce cu tine, undeva departe, ţi-aş trânti o grămadă de prunci voinici ca nişte tăuraşi şi am trăi cu toţii fericiţi, alergându-ne şi hârjonindu-ne.

Am râs cu poftă şi mi-am terminat al treilea pahar de vodcă.

— N-ai vrea o grămadă de prunci voinici ca nişte tăuraşi?

— Cum să nu! am zis. Mi-ar plăcea grozav să-i văd cum arată.

— Nu-i nimic dacă nu-i vrei, spuse Midori, în timp ce mânca un fistic. Vezi bine că spun doar prostii la ora asta. Dă-i încolo pe toţi şi hai să plecăm undeva... Ce rost ar avea să mergem în Uruguay? Nu vezi acolo decât rahat de măgar.

— S-ar putea să ai dreptate.

— Rahat de măgar peste tot. Rahat ici, rahat colea... toată lumea asta-i un rahat! Te rog desfă-mi şi mie fisticul ăsta.

M-am chinuit până am reuşit să-l sparg şi să-l curăţ de coajă.

— Da, dar ce grozav a fost în duminica aceea! continuă ea. Sus, pe terasă, privind focul, bând bere, cântând... Nici nu mai ţin minte de când nu m-am mai simţit atât de relaxată. De obicei, mereu am câte ceva de făcut, mereu mi se dă ceva de făcut. Cel puţin, tu mă laşi în pace.

— Păi, eu nu-ţi cer nimic pentru că încă nu te cunosc bine.

— Vrei să spui că dacă m-ai cunoaşte mai bine, te-ai comporta ca toţi ceilalţi?

— Probabil, am zis. Ca să supravieţuieşti în lumea asta, trebuie să-i pui pe alţii la treabă.

— Sunt sigură că tu nu mi-ai face aşa ceva. Eu zic că mă pricep la oameni şi ştiu exact cine profită de altul sau cine se lasă păcălit. Tu nu eşti genul ăsta şi de aceea mă simt atât de bine cu tine. Ai idee cam câţi sunt cei care profită şi cei pe seama cărora se profită? O mulţime! Şi apoi îi auzi lăudându-se că au păcălit pe nu ştiu cine sau se vaită că au fost păcăliţi. Nu pot să sufăr asemenea chestii, dar n-am încotro. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac şi le iau ca atare.

— Cum profiţi tu de alţii şi cum profită ei de tine?

Midori îşi băgă un cub de gheaţă în gură şi începu să-l sugă.

— Ia ascultă, vrei să mă cunoşti mai bine sau nu?

— Oarecum.

— Ascultă-mă! Te-am întrebat dacă vrei să mă cunoşti mai bine sau nu. Ce fel de răspuns e ăsta?

— Da, Midori, aş vrea să te cunosc mai bine.

— Zău?

— Crede-mă!

— Cu riscul de a mă evita apoi?

— Eşti chiar atât de groaznică?

— Păi, oarecum, da, spuse Midori, încruntându-se. Aş mai vrea un pahar.

Am chemat chelnerul şi am mai comandat un rând de vodcă. Până a venit băutura, Midori a stat cu bărbia proptită în palmă şi cu cotul rezemat de bar. Am rămas nemişcat, ascultându-l pe Thelonius Monk cântând Honeysuckle Rose. Mai erau vreo cinci-şase clienţi în restaurant, dar numai noi doi beam alcool. Mirosul puternic de cafea dădea încăperii întunecate un aer intim.

— Eşti liber duminică? mă întrebă Midori.

— Cred că ţi-am mai spus că sunt întotdeauna liber duminicile. Mă rog, după ora şase trebuie să merg la serviciu.

— Atunci ne întâlnim duminica aceasta?

— Da, am spus.

— Vin să te iau de la cămin duminică, bine? Nu prea ştiu la ce oră am să pot...

— Nu contează, te aştept.

— Watanabe! Ştii ce mi-ar plăcea mie să fac acum?

— N-am nici cea mai vagă idee.

— În primul rând, să mă întind pe un pat moale, pufos. Aş vrea să mă simt bine, să beau şi să nu mai văd nici un rahat de măgar în jurul meu Mi-ar plăcea să stai şi tu lângă mine... Şi apoi să-mi scoţi, una câte una, toate hainele... uşooooor de tot, ca o mămică ce-şi dezbracă bebeluşul.

— Hmmmm...

— Eu mă simt bine, sunt cu gândurile departe şi nu-mi dau seama, până la un moment dat, ce se întâmplă. Apoi, brusc, ţip la tine: „Potoleşte-te, Watanabe! îmi place de tine, dar am un prieten. Nu pot să mă culc cu tine, să ştii. Te rog fii cuminte!” Dar tu nu te potoleşti.

— Ba mă potolesc, am zis.

— Ştiu. Nu contează, aşa-mi imaginez eu acum, spuse Midori. Şi-apoi îmi arăţi... chestia aia a ta... mare şi tare. Eu îmi acopăr ochii, ruşinată, dar de văzut am văzut-o o fracţiune de secundă şi-ţi spun: „Potoleşte-te! Nu vreau! Nu se poate să bagi în mine aşa ceva... mare şi tare”.

— Nu e mare, e normală.

— Ei, nu contează, îmi fac şi eu iluzii. Şi apoi tu te întristezi şi eu încerc să te consolez: „Vai, săracul de tine!”

— Şi chiar asta ai vrea să faci acum?

— Da.

— O, Doamne!

Am plecat de la bar după ce am băut, fiecare, câte cinci pahare de vodcă şi apă tonică. Când am vrut să plătesc, Midori mi-a dat peste mână şi a scos din portofel o bancnotă de zece mii de yeni, nou-nouţă.

— Lasă-mă pe mine, spuse ea. Tocmai am încasat nişte bani şi, în plus, eu te-am invitat. Mă rog, dacă eşti un fascist încăpăţânat şi nu-ţi place să-ţi facă cinste o femeie...

— Bine, e în ordine.

— Şi nici măcar nu te-am lăsat să mi-o bagi.

— Pentru că e mare şi tare.

— Ai dreptate, spuse Midori. Pentru că e mare şi tare.

Ameţită de băutură, Midori a făcut un pas greşit şi era cât pe-aci să cădem amândoi pe scări. Stratul de nori care atârnase greu pe cer înainte de a intra noi în restaurant dispăruse şi soarele încălzea, cu razele sale palide, străzile oraşului. Am hoinărit pe străzi o vreme şi apoi Midori mi-a spus că ar vrea să se caţere într-un copac. Din nefericire, nu a găsit nici un copac adecvat prin Shinjuku, iar grădina Gyoen era închisă.

— Păcat! Ador să mă caţăr în copaci, spuse Midori.

Ne-am continuat plimbarea şi am căscat ochii la vitrine. Străzile au început să mi se pară mai reale decât fuseseră înainte.

— Îmi pare bine că te-am întâlnit. Parcă m-am mai obişnuit şi eu un pic cu lumea.

Midori se opri brusc şi mă privi în ochi.

— Aşa mi se pare şi mie. Parcă nu mai priveşti în gol. Ai văzut? îţi face bine să hoinăreşti împreună cu mine.

— Fără îndoială.

Pe la ora cinci şi jumătate, Midori m-a anunţat că trebuie să plece acasă pentru a pregăti cina. I-am spus că eu iau autobuzul spre cămin, dar am condus-o mai întâi pe ea până la staţie.

— Ştii ce-aş vrea acum? mă întrebă Midori.

— N-am nici cea mai vagă idee.

— Aş vrea să ne ia prizonieri nişte piraţi, să ne lase goi puşcă, lipiţi unul de altul şi să ne lege bine.

— De ce să facă aşa ceva? am întrebat eu.

— Piraţi perverşi, spuse ea.

— Tu eşti perversa.

— Apoi să ne încuie în cală, ameninţându-ne: „Vă aruncăm în mare peste o oră. Până atunci, distraţi-vă!”

— Şi?

— Şi noi ne simţim bine timp de o oră, ne rostogolim şi ne hârjonim... aşa legaţi.

— Asta ai vrea tu să faci acum?

— Da.

— O, Doamne! am zis, dând din cap.

Midori a venit să mă ia duminică dimineaţa la ora nouă şi jumătate. Tocmai mă trezisem, aşa că nu apucasem să mă spăl pe faţă. A bătut cineva la uşă şi a strigat: „Hei, Watanabe, scoală-te! Te caută o femeie”. Am coborât în hol şi am văzut-o pe Midori. Purta o fustă de jeans incredibil de scurtă şi şedea pe un scaun, picior peste picior, căscând. Toţi cei care treceau pe acolo în drum spre cantină rămâneau cu ochii pironiţi la picioarele ei. Chiar avea picioare foarte frumoase!

— Am venit prea devreme? întrebă ea. Am impresia că abia te-ai sculat.

— Poţi să mă aştepţi cincisprezece minute? Mă spăl pe faţă şi mă bărbieresc.

— Pot să aştept, numai că toţi indivizii care trec pe aici se chiorăsc la picioarele mele.

— Cam la ce te aşteptai când ţi-ai pus fusta asta scurtă? Doar ştiai că o să intri într-un cămin de băieţi! Mi se pare normal să se uite la tine.

— A, dar stai liniştit. Mi-am pus astăzi şi nişte chiloţi drăgălaşi... roz, cu danteluţă.

— E şi mai grav, am zis eu, oftând. M-am întors în cameră, m-am spălat şi m-am bărbierit cât am putut de repede, am îmbrăcat o cămaşă albastră şi un sacou gri, am coborât şi am ieşit repede, cu Midori, pe poarta căminului. Mă trecuse o transpiraţie rece.

— Ia ascultă, Watanabe, spuse Midori privind spre clădirile căminului, toţi indivizii de aici se masturbează?

— Probabil că da, am spus eu.

— Şi se gândesc la fete când fac aşa ceva?

— Presupun. Mă îndoiesc că se gândeşte cineva la bursa de valori, la conjugarea verbelor sau la Canalul de Suez. Păi, ce să zic, sunt aproape sigur că fiecare se gândeşte la vreo fată când se masturbează.

— Canalul de Suez?

— Ţi-am dat şi eu un exemplu.

— Eu cred că fiecare se gândeşte la o anumită fată, nu?

— N-ai vrea să-l întrebi pe iubitul tău? am zis. De ce trebuie să-ţi explic eu asemenea tâmpenii duminica dimineaţa?

— Eram şi eu curioasă, în plus, dacă-l întreb aşa ceva, se înfurie cumplit. El zice că fetele nu trebuie să pună asemenea întrebări.

— Mi se pare logic.

— Dar eu vreau să ştiu... din pură curiozitate. Indivizii se gândesc la anumite fete când se masturbează?

— Păi... cel puţin eu, da. Despre ceilalţi nu ştiu ce să zic, am spus eu, resemnat.

— Watanabe, te-ai gândit vreodată la mine când ai făcut-o? Spune-mi cinstit, nu mă supăr.

— Ca să spun drept, nu.

— De ce nu? Nu sunt destul de atrăgătoare?

— Nu-i vorba de asta. Eşti atrăgătoare, eşti drăguţă şi ţi se potriveşte grozav stilul ăsta provocator.

— Atunci de ce nu te gândeşti la mine?

— Ei bine, în primul rând te consider prietenă şi nu vreau să te amestec în ciudăţeniile mele sexuale, iar în al doilea rând...

— Ai pe cineva la care te gândeşti.

— Da, cam aşa e.

— Măi, să fie! Eşti manierat şi când e vorba de trivialităţi, spuse Midori. De-aia îmi place de tine. Totuşi, n-ai vrea să-mi acorzi şi mie măcar o singură prezenţă în gândurile tale, atunci când te delectezi cu fanteziile sexuale sau când visezi cu ochii deschişi? Îţi cer lucrul acesta pentru că suntem prieteni. Cui i-aş putea solicita aşa ceva? Nu pot să opresc pe cineva pe stradă şi să-i spun: „Dacă vă masturbaţi în seara aceasta, vă rog să vă gândiţi la mine”. Tocmai pentru că te consider prieten, îţi cer această favoare. Şi apoi să-mi spui cum a fost, adică ce-ai făcut etc.

Am oftat adânc.

— Da, dar ai grijă să nu pătrunzi în mine... suntem doar prieteni, nu? Atâta vreme cât nu intri în mine, poţi să faci ce doreşti şi să gândeşti ce-ţi place.

— Nu ştiu ce să zic. Nu mi s-au mai pus niciodată atâtea condiţii... cam prea multe restricţii, totuşi.

— Vrei doar să te gândeşti la mine?

— Bine, o să mă gândesc.

— Ştii, Watanabe, n-aş vrea să-ţi formezi o impresie greşită despre mine. Nu sunt indecentă, nici frustrată şi nici obsedată. Pur şi simplu mă interesează asemenea probleme. Eu am crescut printre fete la colegiul acela, doar ţi-am mai spus. Vreau să ştiu ce gândesc bărbaţii, cum sunt alcătuite trupurile lor... şi nu din revistele pentru femei, ci prin studii de caz.

— Studii de caz? am mormăit eu, disperat.

— Eu vreau să ştiu orice, să încerc orice, dar prietenul meu nu acceptă nimic. E foarte rezervat, se supără şi mă face obsedată sau nebună. Nu mă lasă nici măcar să i-o sug. Sunt dornică să ştiu tot felul de lucruri.

— Ooooo!

— Ţie îţi displace să ţi-o sugă cineva?

— Nu, deloc.

— Adică vrei să spui că-ţi place?

— Da, cred că da. Dar putem să vorbim despre aşa ceva data viitoare? E o dimineaţă superbă şi chiar nu am chef să o stric cu masturbări şi sex oral. Hai să vorbim despre altceva! Prietenul tău e la aceeaşi universitate cu noi?

— Nu, la alta, bineînţeles. Ne-am cunoscut în liceu, la o activitate de club. Eu eram la un colegiu de fete, el era la o şcoală de băieţi şi ştii cum sunt activităţile astea şcolare comune... Relaţiile dintre noi s-au strâns după terminarea liceului... Watanabe!

— Da?

— Te rog, măcar o dată, spuse ea implorator.

— Bine, o să-ncerc data viitoare, am zis eu, dându-mă bătut.

Am luat trenul spre Ochanomizu. Deoarece nu mâncasem micul dejun, când am schimbat trenul la Shinjuku, mi-am cumpărat un sandviş subţirel din gară. Mi-am luat şi o cafea, care era apă chioară. Trenurile de duminică dimineaţa erau pline de cupluri şi familii cu copii. La un moment dat au urcat în vagon nişte băieţi cu bâte de baseball, îmbrăcaţi în uniformă. Mai erau fete cu fuste scurte, dar nici una ca Midori. Trăgea ea de fustă ca să o lungească, dar câţiva bărbaţi se uitau insistent la coapsele ei. Eu mă simţeam oarecum stânjenit, însă ei nu-i păsa.

— Ştii ce-aş vrea să fac acum? îmi şopti Midori după vreo zece minute de mers cu trenul.

— Habar n-am, dar te rog să nu vorbeşti prostii aici pentru că te poate auzi cineva.

— Păcat! Era o chestie nebună de tot, spuse Midori, dezamăgită.

— Apropo, de ce mergem la Ochanomizu?

— O să vezi.

Din pricina numeroaselor şcoli pregătitoare din preajma staţiei Ochanomizu şi a simulărilor de examene, zona era împânzită de elevi de şcoală gimnazială şi de liceu. Midori s-a avântat în mulţime, ţinând cu o mână cureaua genţii pe care o purta pe umăr, iar cu cealaltă apucându-mă de mână.

— Ia ascultă, Watanabe, poţi să-mi explici şi mie diferenţa dintre subjonctivul prezent şi subjonctivul trecut în limba engleză? mă întrebă ea pe nepusă masă.

— Cred că da.

— Pot atunci să te întreb la ce-ţi serveşte aşa ceva în viaţa de zi cu zi?

— La nimic, am mărturisit. S-ar putea să nu servească unui scop concret, dar îţi dă posibilitatea să înţelegi lucrurile mai sistematic şi să le priveşti logic.

Midori s-a gândit o clipă serios la ceea ce i-am spus.

— Eşti grozav! zise ea. Mie nu mi-ar fi dat niciodată prin cap să privesc astfel problema, întotdeauna am considerat că subjonctivul, calculul diferenţial şi simbolurile chimice sunt complet nefolositoare, o durere de cap în plus, aşa că le-am ignorat cu bună ştiinţă. Acum stau şi mă întreb dacă felul meu de a privi lucrurile n-a fost complet eronat.

— Le-ai ignorat?

— Pentru mine n-au existat, pur şi simplu. Eu habar n-am ce-i ăla sinus şi ce-i cosinus.

— Nu pot să cred! Doar ai absolvit un liceu, nu? Cum naiba ai intrat la facultate?

— Nu fi prost! spuse Midori. Nu trebuie să ştii mare lucru ca să intri la facultate. Ai nevoie doar de puţină intuiţie... şi eu am cu carul. „Alegeţi răspunsul corect din următoarele trei variante.” Aşa sună enunţul şi eu îmi dau seama imediat care e cel corect.

— Eu n-am intuiţia ta, aşa că trebuie să învăţ sistematic, măcar până la un punct... la fel cum îşi adună cioara proviziile în scorbura copacului.

— Şi-ţi serveşte la ceva?

— Nu ştiu, dar probabil că până la un punct lucrurile sunt mai uşoare.

— Dă-mi şi mie un exemplu.

— Gândirea metafizică, să zicem. Apoi stăpânirea unor limbi străine.

— La ce bun?

— Depinde de om. Unora le serveşte, altora nu, dar e vorba de instruire în primul rând şi apoi se pune problema dacă asemenea cunoştinţe sunt folositoare sau nu.

— Hmmm, spuse Midori, oarecum impresionată. M-a luat de mână şi am coborât panta. Ştii ceva, Watanabe? îmi place că ştii să explici.

— Zău?

— Pe cuvânt. Am întrebat multă lume la ce serveşte subjonctivul din engleză şi nimeni n-a fost în stare să-mi explice ca tine. Nici măcar profesorii de limba engleză. Fiecare a reacţionat în felul lui: unii s-au eschivat, alţii s-au supărat, alţii au râs stânjeniţi. Nimeni nu mi-a dat până acum un răspuns cât de cât rezonabil. Dacă aş fi găsit unul ca tine, care să-mi răspundă la întrebare şi să-mi explice, cred că m-ar fi interesat subjonctivul şi pe mine.

— Chiar aşa?

— Tu ai citit Capitalul? m-a întrebat Midori.

— Mda, dar nu în întregime. Aşa cum îl citesc cei mai mulţi...

— L-ai înţeles?

— Unele părţi le-am înţeles, altele nu. Trebuie să ajungi la un sistem de gândire ca să poţi citi Capitalul. Am impresia că înţeleg totuşi, în mare, ce-i marxismul.

— Crezi că un student din anul întâi, care nu are cunoştinţe de bază, înţelege ceva din Capitalul?

— N-are cum să-l înţeleagă dintr-un foc, am zis eu.

— Ştii, când am intrat la facultate, m-am înscris la un club de muzică populară, pentru că voiam să cânt pur şi simplu. Membrii clubului erau nişte snobi şi mă trec fiori şi acum când mă gândesc la ei. Primul lucru pe care i-l spuneau celui care se înscria în club era că trebuie să-l citească pe Marx. „Pentru data viitoare, citiţi de la pagina cutare până la pagina cutare.” A trebuit să le suport toate aberaţiile, să-i ascult cum îmi explică importanţa cântecelor populare pentru societate şi pentru mişcarea radicală... M-am dus acasă şi m-am apucat să-l citesc. Mi-am dat toată silinţa, dar n-am înţeles o iotă. A fost chiar mai rău decât subjonctivul. Am renunţat după trei pagini. M-am prezentat la următoarea întrunire şi le-am spus, ca un copil cuminte, că am citit, dar n-am înţeles nimic. Din clipa aceea m-au tratat ca pe o idioată. Ei susţineau că habar nu aveam ce înseamnă conştiinţa luptei de clasă şi că sunt o paria a societăţii. Vorbesc serios. Şi s-au purtat aşa cu mine pentru că am mărturisit cinstit că nu am înţeles. Nu eşti de părere că au fost oribili?

— Ba da, am zis.

— Şi discuţiile pe care le purtau erau oribile. Foloseau cuvinte pompoase şi pretindeau că înţeleg foarte bine ce se petrece în jurul lor. Eu le puneam întrebări când nu înţelegeam ceva, ca de exemplu: „Ce înseamnă exploatare capitalistă? Are ea cumva legătură cu Compania Indiilor Orientale?” „Ce înseamnă distrugerea legăturii între universităţi şi întreprinderi? Adică nu ai voie să te angajezi la o întreprindere după ce termini facultatea?” Nimeni nu-mi explica nimic. Dimpotrivă, se înfuriau pe mine şi atât. Mă crezi?

— Da.

— Un individ a ţipat la mine: „Chiar nu înţelegi nimic? Ce naiba ai în creierii ăia?” Atâta mi-a trebuit. M-am înfuriat şi i-am spus că recunosc că nu sunt deşteaptă, că fac parte din clasa muncitoare, dar tocmai acestei clase muncitoare i se datorează mersul înainte al lumii, clasa asta care este exploatată... şi că revoluţia nu înseamnă pentru indivizi ca el decât cuvinte sforăitoare pe care oamenii simpli nu le înţeleg. De altceva nu sunt buni. Ce fel de revoluţie este aceasta?! I-am spus că, dacă ar fi după mine, aş face ca lumea asta să fie un loc în care să se trăiască mai bine şi că, dacă există într-adevăr exploataţi, trebuie să se pună capăt unui asemenea sistem. Asta era credinţa mea şi de aceea le puneam întrebări. Aveam dreptate?

— Aveai.

— Ipocriţii naibii! Nu se gândesc decât la cuvinte pline de emfază cu care să le impresioneze pe fetele proaspăt aterizate în facultate, dar, de fapt, nu-i preocupă decât cum să îşi bage mâinile sub fustele lor. Şi când ajung în anul al patrulea, se tund scurt şi îşi caută de lucru la firme ca Mitsubishi, TBS, IBM sau Banca Fuji. Apoi îşi găsesc soţii bune, care nu l-au citit niciodată pe Marx şi care le toarnă copii frumoşi, cărora le dau nume fanteziste. Deci, cine distruge şi ce anume distruge? Nu le-ar fi ruşine! Îmi venea pur şi simplu să plâng, mai cu seamă că şi ceilalţi boboci erau la fel de tâmpiţi, îmi ziceau cu toţii, râzând, să mă prefac că înţeleg chiar dacă nu înţelegeam nimic, îmi spuneau în faţă că sunt proastă că nu aprob tot ce mi se vâră pe gât chiar dacă nu pricep nici o iotă. Mai am poveşti în traistă. Eşti dispus să mai asculţi?

— De ce nu?

— Într-o bună zi au decis să ţină o întrunire politică prelungită şi s-a stabilit ca fiecare fată să aducă douăzeci de găluşte din orez care să se mănânce seara târziu. Zău că nu glumesc. Şi mai aveau tupeul să vorbească despre discriminare sexuală! Eu, care întotdeauna găseam ceva de obiectat, am decis atunci să nu protestez în nici un fel şi să fac cele douăzeci de găluşte solicitate. În mijloc am pus prune murate şi apoi le-am înfăşurat în foiţe de alge de mare. Şi ce crezi că mi-au spus apoi? S-au plâns că cele pe care le-am făcut eu nu aveau decât prune murate în interior şi nici măcar n-am avut bunul-simţ să mai aduc vreun fel de mâncare. Celelalte fete le-au umplut cu felii de somon sau cu icre şi au mai adus şi ruladă de ouă. M-am înfuriat atât de tare, încât n-am fost capabilă să scot o vorbă. Revoluţionari nenorociţi! Îţi dai seama ce preocupări înalte aveau dacă au fost capabili să facă atâta caz pentru nişte găluşte, cu atât mai mult cu cât ştii şi tu că cele umplute cu prune murate sunt considerate de foarte bun-gust. Măgarii nu s-au gândit nici o clipă la bieţii copii indieni care mor de foame.

— Ce s-a întâmplat cu clubul acela? am întrebat-o, râzând.

— Turbam de furie numai când îi vedeam, aşa că i-am părăsit în luna iunie, spuse Midori. Erau nişte prefăcuţi. Trăiau cu frica-n sân ca nu cumva să descopere cineva că nu ştiu o mulţime de lucruri şi se apucau cu toţii să citească aceleaşi cărţi şi să arunce în jurul lor cu aceleaşi cuvinte sforăitoare, ascultau cântecele lui John Coltrane şi admirau, toţi, cu aceeaşi intensitate, filmele lui Pasolini. Asta se cheamă revoluţie?

— Nu prea pot să-ţi răspund la întrebare pentru că n-am văzut o revoluţie adevărată cu ochii mei.

— Dacă asta înseamnă revoluţie, eu n-am nevoie de ea. Probabil că sunt în stare să mă împuşte pentru că am pus prune murate în găluşte şi pe tine să te împuşte pentru că înţelegi subjonctivul.

— Tot ce se poate.

— Te rog să mă crezi că ştiu ce vorbesc. Eu sunt un om simplu. Cu revoluţie sau fără revoluţie, clasa muncitoare merge înainte, pentru omul de rând nimic nu se schimbă. Ce înseamnă, de fapt, revoluţie? Schimbări de nume prin posturile mai înalte, dar fanfaronii aceia nu sunt capabili să înţeleagă nici măcar atâta lucru. Ia ascultă, tu ai văzut vreodată un funcţionar de la garda financiară?

— Niciodată.

— Eu am văzut de multe ori. Dă năvală în casă, fără să bată la uşă şi vine cu întrebări sau observaţii stupide: „Pentru ce e registrul acesta?”, „Văd că vă merg bine afacerile!”, „Acestea de ce le-aţi trecut pe cheltuieli?”, „Aduceţi, în clipa aceasta, toate chitanţierele!” Auzi şi tu, chitanţierele! Noi stăm speriaţi într-un colţ, iar când se apropie ora cinei, trebuie să-l tratăm cu mâncăruri scumpe, comandate la domiciliu. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că tata şi-a plătit întotdeauna taxele, nu a trişat nici măcar o singură dată. Aşa e el, un tip demodat, dar n-ai cum să-l potoleşti pe funcţionar, pentru că el nu face decât să scormonească şi să scormonească. „Venitul e cam mic!” Zău că nu glumesc, Watanabe. Normal că venitul e mic dacă nu avem de unde să mai scoatem! Întotdeauna îmi venea să urlu şi să-l trimit la alţii mai avuţi, la unii care ştiu să facă bani. Crezi că s-ar schimba atitudinea unui individ de la garda financiară dacă ar veni revoluţia?

— Mă îndoiesc profund.

— Atunci de ce să cred în revoluţie? Eu nu vreau să cred decât în dragoste.

Peace, am zis eu.

Peace, zise şi Midori.

— Totuşi, spune-mi şi mie încotro ne îndreptăm.

— Spre spital, spuse ea. Tata e internat şi astăzi e rândul meu să am grijă de el.

— Tatăl tău? am întrebat eu, mirat. Parcă spuneai că-i în Uruguay.

— Te-am minţit, spuse Midori, senină. Şi-a tot dorit să ajungă în Uruguay, dar n-a reuşit niciodată. N-a apucat să plece nici din Tokyo.

— Cum se simte?

— Ca să fiu cinstită, cred că e vorba de zile...

Am mai făcut câţiva paşi fără să scoatem o vorbă.

— Suferă de aceeaşi boală pe care a avut-o şi mama. Tumoare la creier. Poţi să crezi? Acum doi ani a murit mama din pricina asta şi acum, tata... exact la fel.

Fiind duminică, culoarele spitalului universitar erau înţesate de vizitatori, precum şi de pacienţi deplasabili. În aer plutea un miros specific – dezinfectant, miros de urină şi aşternut îmbâcsit, amestecându-se cu parfumul florilor. Asistentele alergau de colo-colo, tocurile lor răsunând sec.

Tatăl lui Midori se afla într-o rezervă cu două paturi, al lui fiind lângă uşă. Lăsa impresia unui animal mic, neputincios. Zăcea pe o parte, fără vlagă, cu braţul stâng atârnând inert la marginea patului, din pricina perfuziei. Era mic şi slab. Îţi imaginai cu uşurinţă că va slăbi şi mai mult. Capul îi era bandajat, iar braţele gălbejite – erau pline de vânătăi – urme lăsate de injecţiile şi perfuziile intravenoase. Ochii, pe jumătate deschişi, injectaţi, priveau fix un punct din spaţiu, dar s-au îndreptat spre noi când am intrat în rezervă. Şi-a aţintit privirile asupra noastră câteva secunde, apoi s-a întors iar la acel punct.

Privindu-i ochii, îţi dădeai seama imediat că nu mai avea mult de trăit. Cu greu mai distingeai urme de viaţă în acel trup vlăguit. Arăta ca o casă dărăpănată, golită complet, care nu mai aştepta decât să fie demolată. În jurul gurii, barba neîngrijită crescuse asemenea buruienilor. A, deci barba mai creştea chiar dacă viaţa era pe cale să se stingă, gândii eu.

Midori l-a salutat pe bărbatul solid, între două vârste, care zăcea în patul de lângă fereastră. Se pare că individul nu putea vorbi, aşa că a dat doar din cap. A tuşit de două-trei ori, a luat câteva înghiţituri de apă din paharul de la capătul patului, s-a întors pe partea cealaltă şi a rămas cu ochii pironiţi pe fereastră. Nu se vedeau decât fire de telegraf, iar pe cer nu se zărea nici măcar un nor.

— Cum te mai simţi, tată? întrebă Midori, apropiindu-şi gura de urechea bătrânului, aproape de tot, ca şi când ar fi făcut o probă de microfon.

Bătrânul îşi mişcă buzele, încercând să spună „nu bine”. Cuvintele păreau asemenea unui jet de aer uscat ce porneşte din gât. „Capul”, continuă el.

— Te doare capul? întrebă Midori.

— Da, răspunse el, incapabil să rostească mai mult de o silabă sau două o dată.

— Nici nu-i de mirare, abia te-au operat. Normal să te doară, îmi pare tare rău, dar încearcă să mai suporţi puţin. Acesta este prietenul meu, Watanabe.

— Îmi pare bine de cunoştinţă, am spus eu. Bătrânul a deschis gura pe jumătate şi a închis-o imediat la loc.

— Şezi acolo, mi-a spus Midori, arătând cu mâna spre un scaun din plastic de la picioarele patului.

M-am aşezat unde mi se spusese. Midori i-a dat tatălui ei să bea puţină apă şi apoi l-a întrebat dacă vrea jeleu de fructe.

— Nu.

— Dar trebuie să mănânci ceva, a insistat Midori.

— Am mâncat, a spus el.

Pe noptiera de lângă pat se aflau o sticlă cu apă, un pahar, o farfurie şi un ceas mic. Midori a scos dintr-o sacoşă de sub masă o pijama şi lenjerie curată, le-a netezit cu mâna şi le-a aşezat în dulăpiorul de lângă uşă. La fundul sacoşei mai erau două grepfruturi, jeleu de fructe şi trei castraveţi.

— Castraveţi? Ce naiba caută aici? întrebă Midori. Doar i-am spus surorii mele la telefon ce să cumpere şi sunt sigură că nu am pomenit de castraveţi.

— O fi înţeles greşit, am încercat eu să o calmez.

— Sigur i-am spus să cumpere kiwi, spuse Midori, pocnind din degete. Chiar dacă a înţeles greşit, putea să-şi pună mintea la contribuţie şi să-şi dea seama că n-au cum să-i facă bine castraveţii. Adică să stea bolnavul şi să ronţăie castraveţi cruzi? Tată, vrei un castravete? îl întrebă Midori.

— Nu, răspunse bătrânul.

Midori s-a aşezat pe marginea patului şi a început să-i povestească bătrânului diverse, punându-l la curent cu ce s-a mai întâmplat pe acasă: s-a stricat televizorul, dar a chemat pe cineva să-l repare, mătuşa lor din Takaido a spus că va veni peste două-trei zile să-l vadă la spital, farmacistul Miyawaki a căzut de pe bicicletă şi multe altele. După fiecare noutate, bătrânul zicea „îhî”.

— Chiar nu vrei să mănânci nimic? îl întrebă Midori.

— Nu vreau nimic, răspunse el.

— Tu vrei un grepfrut, Watanabe?

— Nu, mulţumesc.

După câteva minute, Midori m-a luat cu ea în încăperea în care se afla televizorul. S-a aşezat pe canapea şi a fumat o ţigară. Mai erau acolo trei pacienţi în pijamale, care fumau şi urmăreau o dezbatere politică la televizor.

— Ia uite la moşul ăla cu cârje cum se holbează la picioarele mele! îmi spuse Midori, amuzată. Cel cu ochelari, în pijama albastră.

— Normal că se uită! Dacă ţi-ai pus o fustă atât de scurtă...

— Nu mă deranjează. Or fi săracii plictisiţi şi poate le prinde bine să vadă nişte picioare tinere. Se înzdrăvenesc şi ei mai repede, nu?

— Mă rog, totul e să nu le facă mai rău, am zis eu.

Midori se uita la fumul ţigării ce se ridica drept în sus.

— Ştii, începu Midori, tata nu e om rău. Mă mai înfurii eu uneori pe el, pentru că spune lucruri îngrozitoare, dar e un tip cinstit şi a iubit-o pe mama din tot sufletul. În felul lui, el şi-a trăit viaţa cu toată intensitatea de care a fost capabil. Poate e puţin cam moale şi nu e deloc făcut pentru afaceri... lumea nu-l prea îndrăgeşte, dar e de o mie de ori mai bun decât şmecherii din jurul lui care încearcă să umble cu tot felul de tertipuri. Recunosc că şi eu sunt o fire impulsivă şi de aceea ne-am certat de nenumărate ori, dar el nu-i deloc un om rău.

Midori mi-a luat mâna de parcă ar fi cules ceva de pe jos şi mi-a pus-o pe genunchii ei. Îi atingeam fusta, dar şi coapsele. Mă privi fix în ochi câteva secunde.

— Watanabe, scuză-mă că te-am adus aici, spuse ea. Te deranjează dacă mai stai cu mine?

— Pot să stau până la cinci dacă vrei. Îmi place să fim împreună şi nici nu am altceva mai bun de făcut.

— Cum îţi petreci duminicile, de obicei? mă întrebă Midori.

— Spăl, calc...

— Am impresia că nu prea ai chef să-mi povesteşti despre ea... despre prietena ta, nu? mă întrebă Midori.

— Aşa e. Lucrurile sunt foarte complicate şi nu ştiu dacă aş fi capabil să te fac să înţelegi.

— E în ordine, nu trebuie să-mi explici nimic, spuse Midori, dar te deranjează dacă îţi spun cam ce-mi umblă mie prin minte?

— Nu mă deranjează deloc. Ştiu că ai imaginaţie, aşa că cred că orice îmi spui o să fie interesant.