/ Language: România / Genre:antique

Robotii si imperiul

Isaac Asimov


Robotii şi Imperiul

Isaac Asimov

PARTEA ÎNTÂI

AURORA

l. URMAŞUL

Gladia pipăi şezlongul de grădină să se asigure că nu e prea umed, apoi se aşeză. O atingere a comenzilor îl reglă astfel încât să-i permită să stea pe jumătate întinsă, o alta activă câmpul diamagnetic dându-i, ca întotdeauna, senzaţia de relaxare absolută. Şi de ce nu? La urma urmei, plutea la un centimetru deasupra materialului şezlongului. Era o noapte caldă şi plăcută, foarte potrivită pentru planeta Aurora ― proaspătă şi luminată de stele.

Cuprinsă de tristeţe, cercetă cu atenţie micile şi nenumăratele scânteieri ce punctau cerul formând desene, scânteieri cu atât mai intense cu cât dăduse ordin ca luminile din locuinţa ei să fie reduse.

Cum se făcea, se întrebă, că nu învăţase niciodată numele stelelor şi nu ştiuse niciodată care era una şi care alta, în toate cele douăzeci şi trei de decade ale vieţii sale. Una dintre ele era steaua în jurul căreia se învârtea Solaria, planeta ei natală, steaua la care, în primele trei decade ale vieţii, se gândise ca la un simplu "soare".

Gladia se numise cândva Gladia Solaria. Asta era pe vremea când venise pe Aurora, cu douăzeci de decade în urmă ― două sute de Ani Galactici Standard ― iar numele era un mod nu tocmai prietenos de a-i scoate în evidenţă obârşia străină. Acum o lună se împliniseră două sute de ani de la sosirea ei aici, eveniment pe care nu-l sărbătorise, pentru că nu dorea să se gândească la acele zile. Înainte de asta, pe Solaria, fusese Gladia... Delmarre. Se agită neliniştită. Aproape că uitase de acel nume. Oare pentru că trecuse atâta timp? Sau doar pentru că se străduise să uite? În toţi aceşti ani nu regretase Solaria, nu-i dusese niciodată dorul.

Şi totuşi, acum?

Era, oare, pentru că acum, dintr-o dată, descoperea că îi supravieţuise? Solaria pierise ― o relicvă istorică ― şi ea continua să trăiască... Din cauza asta îi simţea acum lipsa?

Îşi încreţi sprâncenele. Nu, nu-i simţea lipsa, decise categoric. Nu tânjea după ea şi nici nu dorea să se întoarcă acolo. Era doar durerea caracteristică pentru ceva care însemnase atât de mult pentru ea ― chiar dacă distrugător ― şi care pierise.

Solaria! Ultima dintre Lumile Spaţiului care fusese colonizată şi transformată în cămin pentru omenire. Şi drept urmare, probabil datorită unei legi misterioase a simetriei, era şi prima care murea?!

Prima? Asta însemna că avea să-i urmeze o a doua şi o a treia şi aşa mai departe?

Gladia simţi cum tristeţea i se adânceşte. Unii credeau că există, într-adevăr, o asemenea implicare. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, Aurora, de multă vreme patria ei adoptivă, pentru că fusese prima Lume colonizată din Spaţiu, ar fi trebuit, după aceeaşi lege a simetriei, să fie ultima dintre cele cincizeci care să moară. Deci putea dura, chiar în cel mai rău caz, mai mult decât îndelungata ei viaţă şi, dacă ar fi aşa, ar trebui să fie destul.

Căută din nou stelele cu privirea, dar în zadar. Era imposibil să-şi dea seama care dintre acele puncte luminoase nedesluşite e soarele Splariei. Îşi închipui că trebuia să fie unul dintre cele mai luminoase, dar chiar şi dintr-acestea erau cu sutele.

Îşi ridică braţul şi făcu un gest pe care numai ea îl ştia drept "gestul pentru Daneel". Faptul că era întuneric n-avea importanţă.

Robotul Daneel Olivaw fu lângă ea aproape imediat. Oricine l-ar fi cunoscut cu mai bine de douăzeci de decade înainte, când fusese proiectat de Han Fastolfe, n-ar fi observat nici o schimbare la el. Faţa lată, cu pomeţii înalţi, părul arămiu scurt, pieptănat pe spate, ochii albaştri, corpul înalt, bine legat şi perfect uman păreau la fel de tinere şi la fel de lipsite de vreo emoţie ca întotdeauna.

― Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Gladia? întrebă el cu voce egală.

― Da, Daneel. Care dintre aceste stele e soarele Solariei?

Daneel nu privi în sus. Zise:

― Nici una, doamnă Gladia. În această perioadă a anului soarele Solariei nu răsare până la 03:20.

― Zău?

Gladia fu dezamăgită. Îşi închipuise că orice stea care ar fi interesat-o trebuia să fie vizibilă, ori de câte ori avea ea chef să se uite. Bineînţeles că răsăreau şi apuneau la ore diferite. Măcar atâta lucru ştia şi ea.

― Deci m-am uitat în gol.

― După reacţiile oamenilor, zise Daneel ca şi cum ar fi vrut s-o consoleze, îmi dau seama că stelele sunt frumoase, indiferent dacă una dintre ele e vizibilă sau nu.

― Nu te contrazic, spuse Gladia mâhnită şi îşi reglă şezlongul în poziţie verticală cu un pocnet al degetelor. Se ridică:

― Aş fi vrut, totuşi, să văd soarele Solariei... dar nu într-atât încât să stau aici până la 03:20.

― Chiar dacă aţi vrea să faceţi asta, zise Daneel, v-ar trebui lentile uriaşe.

― Lentile uriaşe?

― Nu prea e vizibil cu ochiul liber, doamnă Gladia.

― Din ce în ce mai rău!

Îşi frecă mâinile de pantaloni:

― Ar fi trebuit să te întreb mai întâi, Daneel.

Cine ar fi cunoscut-o pe Gladia cu douăzeci de decade în urmă, când venise pentru prima dată pe Aurora, ar fi observat că se schimbase. Spre deosebire de Daneel, ea era un simplu om. Avea tot 155 cm înălţime, cu aproape zece centimetri sub înălţimea ideală pentru o femeie din Spaţiu. Îşi păstrase cu grijă silueta subţire şi pe corpul ei nu se vedea nici urmă de flascitate sau înţepeneală. Totuşi avea câteva fire albe, iar la ochi se zăreau riduri fine şi o umbră de puf pe piele. Putea foarte bine să mai trăiască zece sau douăsprezece decade, dar nu încăpea nici o îndoială că nu mai era tânără. Asta însă n-o deranja.

Întrebă:

― Poţi identifica toate stelele, Daneel?

― Le ştiu pe cele vizibile cu ochiul liber, doamnă Gladia.

― Şi ştii când răsar şi când apun în orice zi din an?

― Da, doamnă Gladia.

― Şi alte amănunte despre ele?

― Da, doamnă Gladia. Dr. Fastolfe mi-a cerut odată să adun date astronomice, astfel încât să le aibă la îndemână fără să fie nevoie să-şi consulte calculatorul. Spunea că e mai plăcut să-mi ceară mie să i le spun decât calculatorului.

Apoi, ca şi cum ar fi anticipat următoarea întrebare:

― Nu mi-a explicat care era motivul.

Gladia ridică braţul stâng şi făcu gestul cuvenit. Casa se lumină imediat. În lumina blândă care ajungea acum la ea înregistra automat siluetele câtorva roboţi, ca nişte umbre, dar nu le dădu atenţie. În orice locuinţă bine gospodărită existau întotdeauna roboţi la îndemâna fiinţelor umane, atât pentru pază cât şi pentru servire.

Gladia aruncă o ultimă privire fugară spre cerul pe care acum stelele păliseră în lumina difuză. O trecu un fior uşor. Fusese o exaltare. La ce i-ar fi folosit dacă ar fi văzut soarele acelei Lumi acum pierdute, un punct şters între atâtea altele? Ar putea la fel de bine să aleagă un punct la întâmplare, să-şi spună că e soarele Solariei şi să se uite la el.

Îşi îndreptă atenţia spre R. Daneel. O aştepta răbdător, cu chipul aproape în întregime în umbră.

Se pomeni gândindu-se din nou cât de puţin se schimbase el de când îl văzuse sosind la locuinţa dr. Fastolfe, cu atâta timp în urmă. Suportase reparaţii, desigur. Ştia asta, dar era un gând pe care îl lăsă la o parte. Făcea parte din sensibilitatea generală ce rămăsese valabilă şi pentru fiinţele umane. Locuitorii Spaţiului se puteau lăuda cu sănătatea lor de fier şi cu o durată a vieţii între treizeci şi patruzeci de decade, dar nu erau cu totul imuni la ravagiile vârstei. Un femur al Gladiei avea articulaţia şoldului din titan-silicon. Degetul mare de la mâna stângă era în întregime artificial, deşi nimeni nu-şi putea da seama de asta fără un control minuţios, ultrasonic. Până şi câţiva nervi îi fuseseră reînnoiţi. Asemenea lucruri erau posibile pentru oricare locuitor de vârsta ei al Spaţiului, în oricare dintre cele cincizeci de Lumi (nu, patruzeci şi nouă, pentru că acum Solaria nu mai putea fi luată în calcul).

Totuşi, să se facă vreo aluzie la asemenea lucruri însemna o neruşinare deosebită. Dosarele medicale în cauză, care trebuiau să existe, de vreme ce putea fi necesar un tratament ulterior, nu erau niciodată dezvăluite, sub nici un motiv. Chirurgii, ale căror venituri erau mult mai mari decât ale Preşedintelui, erau plătiţi atât de bine pentru că, de fapt, erau ostracizaţi din societatea civilizată. La urma urmei, ei ştiau.

Totul făcea parte din ideea fixă a locuitorilor Spaţiului de a trăi mult, de a nu recunoaşte că bătrâneţea există, însă Gladia nu pierdea timp cu analiza cauzelor. O stânjenea peste măsură să se gândească la ea însăşi din acest punct de vedere. Dacă ar fi avut o hartă tridimensională personală cu toate protezele şi reparaţiile marcate cu roşu pe fondul cenuşiu al propriei persoane, ce rozalie ar fi părut de la distanţă! Cel puţin aşa îşi imagina. Oricum, creierul îi era încă întreg şi teafăr şi, atâta vreme cât lucrurile stăteau aşa, ea era întreagă şi teafără, orice s-ar fi întâmplat cu restul corpului.

Fapt care o făcu să revină la Daneel. Deşi îl cunoştea de douăzeci de decade, de-abia de un an era al ei. Când Fastolfe murise (sfârşitul poate că îi fusese grăbit de disperare), lăsase totul moştenire oraşului Eos, ceea ce era un fapt destul de obişnuit. Îi lăsase totuşi Gladiei două obiecte (în afara faptului că îi confirmase proprietatea asupra locuinţei cu roboţi şi cu celelalte bunuri, împreună cu terenurile aferente acesteia). Unul dintre obiecte era Daneel.

Gladia întrebă:

― Ţii minte tot ce ţi-ai introdus în memorie timp de douăzeci de decade, Daneel?

― Cred că da, doamnă Gladia, răspunse Daneel cu seriozitate. Mai bine zis, dacă aş uita un lucru, nu l-aş şti, pentru că ar fi uitat şi nu mi-aş reaminti că l-am memorat vreodată.

― Asta n-are nici un sens, făcu Gladia. Ţi-ai putea aminti că-l ştii, dar pe moment n-ai fi în stare să te gândeşti la el. De multe ori mi-a stat ceva pe limbă, ca să spun aşa, dar nu mi-am putut aminti.

― Nu înţeleg, doamnă Gladia, zise Daneel. Dacă aş şti ceva, cu siguranţă că mi-ar fi la îndemână când mi-ar trebui.

― Recuperare perfectă?

Mergeau încet spre casă.

― Doar recuperare, doamnă. Aşa sunt proiectat.

― Pentru câtă vreme încă?

― Nu înţeleg, doamnă.

― Vreau să spun, cât îţi va rezista creierul? Cu peste douăzeci de decade de amintiri acumulate, cât mai poate continua?

― Nu ştiu, doamnă. Deocamdată nu simt nici o dificultate.

― S-ar putea... până ce vei descoperi dintr-o dată că nu-ţi mai aminteşti.

Daneel păru să se gândească o clipă:

― S-ar putea, doamnă.

― Ştii, Daneel, nu toate amintirile tale sunt la fel de importante.

― Nu pot face o distincţie între ele, doamnă.

― Pot alţii. Ar fi perfect posibil să ţi se spele creierul şi apoi, sub control, să fie reîncărcat doar cu amintirile importante... să zicem cu zece la sută din toate. Atunci ai mai funcţiona câteva secole în plus. Repetând acest tratament, ai putea funcţiona la infinit. Sigur că e o procedură costisitoare, dar nu sunt împotriva ei. Ai merita-o.

― Mi s-ar cere părerea în legătură cu această problemă, doamnă? Aş fi întrebat dacă sunt de acord cu un astfel de tratament?

― Bineînţeles. Nu ţi-aş putea ordona într-o atare situaţie. Ar însemna să trădez încrederea doctorului Fastolfe.

― Mulţumesc, doamnă. În acest caz, trebuie să vă spun că nu m-aş supune niciodată de bunăvoie unei asemenea proceduri, dacă n-aş descoperi eu însumi că mi-am pierdut efectiv capacitatea de a memora.

Ajunseseră la uşă şi Gladia se opri. Sincer uimită, întrebă:

― De ce nu, Daneel?

Daneel răspunse cu voce scăzută:

― Sunt amintiri pe care nu vreau să risc să le pierd, doamnă, din neglijenţa sau nepriceperea celor care efectuează tratamentul.

― Ca, de pildă, răsăritul şi apusul stelelor? lartă-mă, Daneel, glumeam. La ce amintiri te refereai?

― Doamnă, zise Daneel cu vocea şi mai scăzută, mă refer la amintirile despre partenerul meu de pe vremuri, pământeanul Elijah Baley.

Gladia rămase înmărmurită, aşa că Daneel fu cel care luă, în cele din urmă, iniţiativa de a face semn uşii să se deschidă.

2

Robotul Giskard Reventlov aştepta în sufragerie, iar Gladia îl întâmpină cu aceeaşi senzaţie de jenă pe care o încerca întotdeauna când dădea ochii cu el. În comparaţie cu Daneel, era primitiv. Era clar un robot: metalic, cu o faţă ce n-avea nimic omenesc în expresie, cu ochii strălucind, de un roşu spălăcit, care se vedeau şi în întuneric. În timp ce Daneel purta haine, Giskard purta doar o iluzie de veşminte, însă una artistică, dat fiind că i le proiectase chiar Gladia.

― Da, Giskard, spuse ea.

― Bună seara, doamnă Gladia, zise Giskard, plecându-şi uşor capul.

Gladia îşi aminti cuvintele lui Elijah Baley de odinioară, ca o şoaptă în străfundurile creierului:

― Daneel va avea grijă de tine. Îţi va fi prieten şi protector şi trebuie să-i fii şi tu prietenă... de dragul meu. Dar Giskard e cel pe care vreau să-l asculţi. El să-ţi fie sfătuitorul.

Gladia se încruntase:

― De ce el? Nu cred că-mi place.

― Nu-ţi cer să-ţi placă. Îţi cer să ai încredere în el.

Şi nu spusese de ce.

Gladia încercase să aibă încredere în robotul Giskard, dar era bucuroasă că nu trebuia să se străduiască să-l placă. Avea ceva care o făcea să se înfioare.

Atât Daneel, cât şi Giskard făcuseră efectiv parte din locuinţa ei multe decade la rând, timp în care Fastolfe fusese proprietarul titular. De fapt, de-abia pe patul de moarte îi transferase Fastolfe proprietatea. Giskard era cel de-al doilea obiect, după Daneel, pe care Fastolfe îl lăsase Gladiei.

Ea îi spusese bătrânului:

― Daneel ajunge, Han. Sunt sigură că fiicei tale, Vasilia, i-ar plăcea să-l aibă pe Giskard.

Fastolfe stătea tăcut în pat, cu ochii închişi, părând mai împăcat decât îl văzuse ea vreodată. Nu răspunsese imediat, şi pentru o clipă crezuse că se stinsese lin de tot, fără ca ea să observe. Îl strânsese tare de mână, iar el deschisese ochii şi şoptise:

― Nu-mi pasă nici un pic de fiicele mele biologice, Gladia. Timp de două secole n-am avut decât o fiică adevărată, şi aceea ai fost tu, Gladia. Vreau să-l ai tu pe Giskard. E valoros.

― De ce e valoros?

― Nu ştiu, dar am considerat întotdeauna că prezenţa lui e reconfortantă. Păstrează-I pentru totdeauna, Gladia. Promite-mi.

― Îţi promit, spusese ea.

Apoi el deschisese ochii pentru ultima oară şi, cu un ultim efort, spusese cu o voce aproape normală:

― Te iubesc, Gladia, fiica mea.

― Te iubesc, Han, tatăl meu, spusese şi Gladia.

Acelea fuseseră ultimele cuvinte rostite de el. Gladia se pomenise ţinând de mână un mort şi mult timp nu se putuse hotărî să plece.

Aşa că Giskard era al ei. Şi totuşi o stânjenea, dar nu-şi dădea seama de ce.

― Ei bine, Giskard, zise ea, am încercat să zăresc Solaria pe cer, printre stele, dar Daneel spune că nu va fi vizibilă până la 03:20 şi că atunci voi avea nevoie de lentile uriaşe. Ştiai acest lucru?

― Nu, doamnă.

― Să aştept până la ora aceea? Ce părere ai?

― Doamnă Gladia, cred că mai bine v-aţi duce la culcare.

Gladia se înfurie:

― Zău? Şi dacă vreau să rămân trează?

― E numai o părere, doamnă, dar mâine aveţi o zi grea şi veţi regreta, cu siguranţă, că n-aţi dormit destul, dacă nu vă duceţi la culcare.

Gladia se încruntă:

― De ce voi avea mâine o zi grea, Giskard? Nu ştiu să m-aştepte vreun lucru greu de făcut.

― Aveţi o întâlnire, doamnă, răspunse Giskard, cu un anume Levular Mandamus.

― Am? Când a fost stabilită?

― Acum o oră. A fotofonat şi mi-am permis...

Tu ţi-ai permis? El cine e?

― Este membru al Institutului de Robotică, doamnă.

― Deci e un subaltern al lui Kelden Amadiro.

― Da, doamnă.

― Înţelege, Giskard, că nu mă interesează nici un pic să-l văd pe acest Mandamus sau pe oricine are vreo legătură cu broasca râioasă de Amadiro. Aşa că, dacă ţi-ai permis să programezi o întâlnire cu el în numele meu, mai permite-ţi chiar acum să-i telefonezi din nou şi s-o anulezi.

― Dacă îmi confirmaţi că e un ordin, doamnă, şi emiteţi acest ordin cât se poate de categoric, voi încerca să-l ascult. S-ar putea însă să nu fiu capabil. Vedeţi, după părerea mea vă veţi face rău singură dacă anulaţi întâlnirea, iar eu nu îmi pot permite să vi se întâmple vreun rău dintr-o acţiune de-a mea.

― S-ar putea ca părerea ta să fie greşită, Giskard. Cine este acest om pe care dacă nu-l văd, voi avea de suferit? Faptul că e membru al Institutului de Robotică nu-l ridică deloc în ochii mei.

Gladia îşi dădea perfect seama că îşi vărsa amarul pe Giskard fără vreun motiv anume. O mâhnise vestea abandonării Solariei şi o stânjenise ignoranţa sa, ce o făcuse să caute Solaria pe un cer pe care nu se găsea.

Sigur că Daneel fusese cel ale cărui cunoştinţe îi scoseseră atât de clar în evidenţă lacunele, şi totuşi nu la el se răstise ea... numai că Daneel semăna cu un om, aşa că automat Gladia îl trata ca atare.. Aspectul era totul. Giskard arăta ca un robot, aşadar puteai uşor să bănuieşti că nu are sentimente pe care să i le răneşti.

Şi, ca să fim sinceri, Giskard nu reacţiona deloc la toanele Gladiei. (Nici Daneel n-ar fi reacţionat, la o adică.) Vorbi:

― Am spus despre dr. Mandamus că e membru al Institutului de Robotică, dar poate că e mai mult de atât. De câţiva ani încoace e mâna dreaptă a doctorului Amadiro. Asta îl face important şi nu e cazul să fie ignorat. Nu e bine să-l supărăm pe dr. Mandamus, doamnă.

― Chiar aşa, Giskard? Nu-mi pasă deloc de Mandamus, iar de Amadiro nici atât. Presupun că-ţi aduci aminte cum Amadiro, pe vremea când eu, el şi Lumea noastră eram tineri, a făcut tot posibilul să demonstreze că dr. Fastolfe e un criminal şi că doar printr-o minune maşinaţiile lui au eşuat.

― Mi-aduc bine aminte, doamnă.

― Mă bucur! Mă temeam să nu fi uitat ce s-a întâmplat acum douăzeci de decade. În tot acest timp n-am avut nici o legătură cu Amadiro sau cu altcineva din preajma lui şi am de gând să fac la fel şi de-acum înainte. Nu-mi pasă ce rău mi-aş putea face sau care ar fi consecinţele. Nu mă voi întâlni cu acest doctor oricine-ar-fi-el şi, pe viitor, te rog să nu planifici întâlniri în numele meu fără să mă întrebi sau, cel puţin, fără să explici faptul că asemenea întâlniri trebuie să fie aprobate de mine.

― Da, doamnă, zise Giskard, dar îmi daţi voie...

― Nu, nu-ţi dau, spuse Gladia şi se îndepărtă de lângă el.

Se lăsă tăcere, iar ea făcu câţiva paşi. Apoi se auzi vocea calmă a lui Giskard:

― Doamnă, trebuie să vă cer să aveţi încredere în mine. Gladia se opri. Oare de ce a folosit expresia asta?

Auzi din nou vocea din trecut: "Nu-ţi cer să-ţi placă de el. Îţi cer să ai încredere în el."

Îşi strânse buzele şi se încruntă. Fără tragere de inimă, nedorind s-o facă, se întoarse.

― Ei bine, zise fără amabilitate, ce vrei să-mi spui, Giskard?

― Doar că atâta timp cât a trăit dr. Fastolfe, doamnă, pe Aurora şi pe toate Lumile din Spaţiu au predominat ideile lui. Drept urmare, oamenilor de pe Pământ li s-a permis să migreze liber spre diverse planete din Galaxie, iar Lumile colonizate ― aşa cum le numim în prezent ― au prosperat. Totuşi, dr. Fastolfe este mort acum, iar succesorilor lui le lipseşte prestigiul său. Dr. Amadiro şi-a păstrat intacte părerile sale contra Pământului şi se prea poate ca ele să triumfe acum şi să se treacă la o politică hotărâtă împotriva Pământului şi Lumilor colonizate.

― Şi atunci, Giskard, ce pot face eu?

― Puteţi să vă întâlniţi cu dr. Mandamus şi să aflaţi de ce e atât de nerăbdător să vă vadă, doamnă. Vă asigur că a insistat cât a putut ca întâlnirea să aibă loc foarte devreme. A cerut să vă întâlnească la 08:00.

― Giskard, nu primesc niciodată pe nimeni înainte de amiază.

― I-am explicat asta, doamnă. Am interpretat nerăbdarea lui de a vă întâlni la micul dejun, în ciuda explicaţiei mele, drept măsură a disperării. M-am gândit că e important să aflăm de ce este atât de disperat.

― Şi dacă eu nu-l primesc, atunci crezi, nu-i aşa, că asta-mi va dăuna personal? Nu te întreb dacă va dăuna Pământului sau Coloniştilor sau ştiu eu cui. Îmi va dăuna mie!

― Doamnă, ar putea dăuna posibilităţii Pământului şi a Coloniştilor de a continua colonizarea Galaxiei. Acest vis a încolţit în mintea detectivului Elijah Baley cu peste douăzeci de decade în urmă. Răul făcut Pământului va deveni astfel o profanare a memoriei sale. Greşesc oare dacă spun că orice ofensă adusă memoriei lui aţi simţi-o ca pe o ofensă personală?

Gladia era descumpănită. Pentru a doua oară în decurs de o oră, Elijah Baley fusese adus în discuţie. El pierise de mult ― fiind Pământean, cu viaţa scurtă, murise cu peste şaisprezece decade în urmă ― totuşi simpla menţionare a numelui său continua să-i dea fiori chiar şi acum.

Întrebă:

― Cum de au devenit lucrurile atât de serioase, dintr-o dată?

― Nu e dintr-o dată, doamnă. De douăzeci de decade, oamenii de pe Pământ şi cei de pe Lumile din Spaţiu au urmat căi paralele şi au fost împiedicaţi să intre în conflict datorită politicii înţelepte a doctorului Fastolfe. Totuşi, întotdeauna a existat o puternică mişcare de opoziţie, căreia dr. Fastolfe a trebuit să-i facă faţă tot timpul. Acum, când el a murit, opoziţia este mult mai puternică. Abandonarea Solariei a făcut să crească puterea fostei opoziţii, care poate deveni în curând forţa politică dominantă.

― De ce?

― Există indicii neîndoielnice, doamnă, că forţa Spaţiului scade şi probabil mulţi locuitori ai Aurorei simt că trebuie întreprinsă o acţiune energică ― acum ori niciodată.

― Şi tu crezi că dacă eu îl primesc pe omul ăsta, voi juca un rol important în prevenirea acestor mişcări politice?

― Chiar aşa, doamnă.

Gladia tăcu o clipă şi-şi aminti din nou, deşi nemulţumită, că-i promisese cândva lui Elijah Baley să aibă încredere în Giskard. Spuse:

― Păi, nu vreau şi nici nu cred să-i fie cuiva de folos faptul că eu mă întâlnesc cu individul ăsta... dar, fie, îl voi primi.

3

Gladia dormea şi casa era întunecată ― după standardele umane. Era totuşi plină de viaţă, de forfotă şi mişcare, pentru că roboţii aveau mult de lucru ― şi ei se descurcau cu infraroşii.

Locuinţa trebuia dereticată după dezordinea inevitabilă unei zile de activitate. Trebuia făcută aprovizionarea, evacuat gunoiul, curăţate, lustruite sau aranjate obiectele, verificate aparatele, la care se adăuga serviciul de pază permanent.

Nu existau lacăte sau uşi; nu erau necesare. Pe Aurora nu aveau loc acţiuni violente de nici un fel, nici împotriva oamenilor, nici împotriva proprietăţii. Aşa ceva era imposibil, de vreme ce fiecare locuinţă şi orice fiinţă umană erau păzite de roboţi tot timpul. Asta se ştia bine şi se considera de la sine înţeles.

Preţul pentru această pace era că paznicii roboţi trebuiau să rămână în permanenţă la faţa locului. Nu erau niciodată folosiţi ― dar asta numai pentru că erau întotdeauna prezenţi.

Giskard şi Daneel, ale căror capacităţi erau mai dezvoltate decât ale celorlalţi roboţi din casă, nu aveau sarcini speciale, dacă nu se considera sarcină specială aceea de a răspunde de funcţionarea normală a celorlalţi roboţi. La 03:00 îşi terminaseră rondul pe pajişte şi în zona împădurită, ca să se asigure că toţi paznicii din afară îşi îndeplinesc îndatoririle aşa cum se cuvine şi că nu sunt probleme. Se întâlniră la graniţa de sud a moşiei şi discutară un timp într-un limbaj prescurtat şi esopic. Se înţelegeau bine, având atâtea decade de comunicare între ei, şi nu aveau nevoie de toate figurile de stil ale vorbirii umane.

Daneel spuse într-o şoaptă neauzită:

― Nori. Nevăzută.

Dacă Daneel ar fi vorbit pentru urechi omeneşti, ar fi spus:

― După cum vezi, prietene Giskard, cerul s-a acoperit de nori. Dacă doamna Gladia ar fi aşteptat să vadă Solaria, oricum n-ar fi reuşit.

Iar replica lui Giskard: "Prevăzut. Mai degrabă, întrevedere", era echivalentul pentru:

― Aşa s-a prevăzut şi în buletinul meteorologic, prietene Daneel, şi ar fi putut folosi drept scuză pentru a o face pe doamna Gladia să se culce devreme. Totuşi, mie mi s-a părut mai important să abordez direct problema şi s-o conving să aprobe această întrevedere despre care ţi-am vorbit deja.

― Mie mi se pare, prietene Giskard, că motivul principal pentru care poate ţi s-a părut greu s-o convingi este acela că a supărat-o abandonarea Solariei. Am fost acolo cândva cu partenerul Elijah, când doamna Gladia era încă Solariană şi locuia pe planetă.

― Mi-am dat întotdeauna seama, zise Giskard, că doamna Gladia nu a fost fericită pe planeta ei natală, că şi-a părăsit bucuroasă lumea şi că, la acea dată, nu avea nici o intenţie să revină. Şi totuşi sunt de acord cu tine, pare să fie supărată de faptul că istoria Solariei a ajuns la sfârşit.

― Eu nu înţeleg această reacţie a doamnei Gladia, spuse Daneel, dar de multe ori reacţiile umane par să nu derive în mod logic din evenimente.

― De aceea e greu să-ţi dai seama, uneori, ce-i face şi ce nu-i face rău unei fiinţe umane.

Giskard ar fi spus asta oftând, chiar oftând supărat, dacă ar fi fost om. Aşa cum stăteau lucrurile, el emise doar o apreciere, lipsită de emoţie, a unei situaţii dificile.

― Este unul dintre motivele pentru care mie mi se pare că sunt incomplete sau insuficiente cele Trei Legi ale Roboticii.

― Ai mai spus asta, prietene Giskarcl, iar eu am încercat să cred la fel şi n-am reuşit.

Giskard tăcu un timp, apoi zise:

― Din punct de vedere intelectual, îmi dau seama că Legile trebuie să fie incomplete sau insuficiente, dar, când încerc să cred asta, dau greş pentru că şi eu sunt îngrădit de ele. Şi totuşi, dacă nu aş fi îngrădit de ele, sunt sigur că aş crede în insuficienţa lor.

― Acesta este un paradox pe care nu-l pot înţelege.

― Nici eu nu pot, totuşi sunt silit să-l exprim. Uneori simt chiar că sunt pe cale să descopăr din ce punct de vedere sunt incomplete sau insuficiente cele Trei Legi, ca în discuţia cu doamna Gladia din seara asta. Ea m-a întrebat cum i-ar putea dăuna ei personal nerespectarea întâlnirii, şi nu cum ar putea asta face rău în general; nu am fost în stare să răspund, pentru că nu mă aflam în sfera celor Trei Legi.

― Ai dat un răspuns perfect, prietene Giskard. Răul făcut memoriei partenerului Elijah ar fi afectat-o profund pe doamna Gladia.

― A fost cel mai bun răspuns în cadrul celor Trei Legi. Dar nu a fost cel mai bun răspuns posibil.

― Care era cel mai bun răspuns posibil?

― Nu ştiu, de vreme ce nu mă pot exprima în cuvinte sau măcar în concepte, atâta timp cât sunt îngrădit de cele Trei Legi.

― Nu există nimic în afara Legilor, zise Daneel.

― Dacă aş fi om, spuse Giskard, aş vedea dincolo de Legi şi cred, prietene Daneel, că tu vei fi în stare să vezi dincolo de ele mai curând decât mine.

― Eu?

― Da, prietene Daneel. De mult cred că, deşi robot, tu gândeşti extraordinar de asemănător cu o fiinţă umană.

― Nu se cuvine să crezi asta, zise Daneel încet, ca şi cum l-ar fi durut. Crezi aşa ceva pentru că eşti în stare să pătrunzi în mintea omului. Asta te tulbură şi te-ar putea distruge până la urmă. Ăsta e un gând care mă mâhneşte. Dacă te poţi abţine să citeşti în minţi mai mult decât trebuie, atunci abţine-te.

Giskard se îndepărtă:

― Nu mă pot abţine, prietene Daneel. Nu vreau să mă abţin. Îmi pare rău că pot face atât de puţin, din cauza celor Trei Legi. Nu pot cerceta îndeajuns, deoarece mi-e teamă să nu produc vreun rău. Nu pot influenţa direct, deoarece mi-e teamă să nu fac rău.

― Totuşi ai influenţat-o foarte categoric pe doamna Gladia, prietene Giskard.

― Nu chiar. Poate că i-am modificat gândirea şi am făcut-o să accepte întrevederea fără probleme, dar mintea omenească este atât de complexă, încât nu îndrăznesc să fac prea multe. Aproape fiecare influenţă pe care o exercit va avea efecte secundare, de a căror natură nu pot fi sigur şi care pot dăuna.

― Totuşi, i-ai făcut ceva doamnei Gladia.

― N-a fost nevoie. Cuvântul "încredere" o afectează şi o face mai influenţabilă. Am observat acest lucru în trecut, dar folosesc extrem de atent cuvântul, pentru că folosirea în exces îi va scădea, fără îndoială, efectul. Nu înţeleg de ce, dar pur şi simplu nu pot găsi o soluţie.

― Pentru că nu-ţi permit cele Trei Legi?

Ochii lui Giskard părură să-şi intensifice strălucirea întunecată:

― Da. De fiecare dată, cele Trei Legi îmi stau în cale. Nu le pot modifica ― pentru că ele mă împiedică, totuşi ştiu că trebuie să le modific, pentru că presimt apropierea unei catastrofe.

― Ai mai spus asta, prietene Giskard, dar nu ai explicat natura catastrofei.

― Pentru că nu o cunosc. Este vorba despre duşmănia tot mai mare dintre Aurora şi Pământ, dar nu pot şti ce rol va avea aceasta în catastrofa actuală.

― Nu s-ar putea ca, la urma urmei, să nu fie nici o catastrofă?

― Nu cred. Am remarcat în jurul anumitor persoane oficiale de pe Aurora pe care le-am întâlnit o aură a catastrofei ― a aşteptării triumfului. Nu pot descrie mai precis asta şi nici nu pot să fac cercetări mai amănunţite pentru a da o descriere mai potrivită, deoarece nu-mi vor permite cele Trei Legi. Motivul pentru care întâlnirea cu Mandamus trebuie să aibă loc mâine este de fapt altul. Voi avea ocazia să-i studiez mintea.

― Şi dacă nu i-o poţi studia cu folos?

Deşi vocea lui Giskard era incapabilă să manifeste emoţie în sens uman, în cuvintele lui se simţea disperarea. Spuse:

―Atunci, voi fi neajutorat. Nu pot decât să respect Legile. Ce altceva pot face?

Iar Daneel răspunse încet şi posomorât:

― Nimic.

4

Gladia intră în sufrageria ei la ora 08:15, hotărâtă cu tot dinadinsul ― şi cu puţină ciudă ― să-1 lase pe Mandamus (acum îi reţinuse în silă numele) s-o aştepte. Îşi dăduse multă osteneală să-şi îmbunătăţească înfăţişarea şi (pentru prima oară după mulţi ani) se simţea prost din cauza firelor de păr cărunte, dorindu-şi să fi stăpânit practica auroriană, ajunsă aproape universală, de control asupra machiajului. La urma urmei, dacă arăta cât mai atrăgătoare şi tânără cu putinţă, îl punea pe acest protejat al lui Amadiro într-un şi mai mare dezavantaj.

Era întru totul pregătită să-i displacă bărbatului încă de la prima vedere şi era deprimant de conştientă că el putea fi tânăr şi atrăgător, că un chip însorit se putea deschide într-un zâmbet strălucitor la apariţia ei, că ea se putea trezi cu părere de rău atrasă de el.

Drept urmare, când îl văzu se simţi uşurată. Era tânăr, da, şi probabil că încă nu împlinise prima jumătate de secol, dar nu profitase prea mult de acest lucru. Era înalt ― poate avea 185 de centimetri în înălţime, aprecie ea ― dar prea slab. Asta îl făcea să pară fusiform. Părul lui avea o nuanţă prea închisă pentru un Aurorian, ochii erau de un castaniu cam şters, faţa prea lungă, buzele prea subţiri, gura prea mare, înfăţişarea insuficient de atrăgătoare. Dar ceea ce-i răpea cu adevărat aspectul tineresc era expresia excesiv de afectată, Je serioasă.

Într-o străfulgerare, Gladia îşi aminti romanele istorice atât de răspândite pe Aurora (romane care descriau invariabil Pământul primitiv ― ceea ce era ciudat pentru o lume care-i ura din ce în ce mai mult pe pământeni) şi se gândi: "Iată imaginea unui puritan." Se simţi uşurată şi aproape zâmbi. Puritanii erau de obicei înfăţişaţi ca fiind grosolani şi, fie că Mandamus acesta era unul dintre ei, fie că nu, îi convenea să-i considere astfel. Dar când vorbi, Gladia fu dezamăgită, pentru că vocea îi era moale şi extrem de muzicală. (Ar fi trebuit să vorbească pe nas ca să îndeplinească întocmai condiţiile stereotipiei.)

― Doamna Gremionis?

Ea îi întinse o mână, cu un zâmbet extrem de condescendent:

― Domnule Mandamus. Te rog să-mi spui Gladia. Aşa face toată lumea.

― Ştiu că vă folosiţi numele în profesie...

― Îi folosesc în orice mod. Iar căsătoria mea s-a sfârşit, într-un mod prietenesc, acum câteva decade.

― Cred că a durat mult timp.

― Foarte mult timp. A fost o mare reuşită, dar chiar şi marile reuşite 1 ajung la un sfârşit firesc.

― Ah, făcu Mandamus sentenţios. A continua şi după ce s-a sfârşit poate foarte bine să transforme reuşita într-un eşec.

Gladia încuviinţă din cap şi spuse, cu o urmă de zâmbet:

― Sunteţi foarte înţelept la o vârstă aşa de... Dar să trecem în sufragerie. Micul dejun este gata şi v-am reţinut cu siguranţă destul de mult.

Doar când Mandamus veni lângă ea şi îşi potrivi paşii după ai lei îi observă Gladia pe cei doi roboţi ce-l însoţeau. Era aproape de neconceput ca un Aurorian să meargă undeva fără o suită de roboţi, dar atâta timp cât roboţii stăteau nemişcaţi, nu impresionau în vreun fel privirea Aurorienilor. Gladia, privindu-i iute, văzu că erau modele recente, evident scumpe. Îmbrăcămintea lor falsă era minuţios lucrată şi, deşi nu era proiectată de Gladia, era de calitate superioară. Femeia fu nevoită să recunoască acest lucru, deşi cu strângere de inimă. Într-o zi trebuia să afle cine o proiectase, pentru că nu recunoştea stilul şi poate că era pe cale să aibă un competitor nou şi extraordinar. Se pomeni că admiră faptul că stilul pseudo-îmbrăcăminţii era clar acelaşi pentru ambii roboţi, rămânând totuşi distinct individual pentru fiecare. NulI puteai lua pe unul drept celălalt. Mandamus îi prinse privirea iute şi-i interpretă expresia cu o precizie dezarmantă. (E inteligent, se gândi Gladia dezamăgită.) Spuse:

― Proiectul exterior pentru roboţii mei a fost realizat de un tânăr de la Institut, care încă nu şi-a făcut un nume. Dar îşi va face, nu credeţi?

― Absolut, zise Gladia.

Gladia nu se aştepta la nici o discuţie de afaceri până la terminarea micului dejun. Ar fi fost culmea nepoliteţei să se vorbească despre altceva în afară de lucruri mărunte în timpul mesei, şi ea îşi dădu seama că Mandamus nu prea ştia să discute fleacuri. Amintiră de vreme, bineînţeles. Recenta aversă de ploaie, care acum din fericire trecuse, fu şi ea pomenită, la fel prognozele pentru anotimpul uscat care trebuia să vină. Urma exprimarea aproape obligatorie a admiraţiei pentru locuinţa gazdei, iar Gladia o primi cu o modestie falsă. Nu făcu nimic să reducă jena bărbatului, ci îl lăsă să caute neajutorat subiecte.

După un timp, ochii lui căzură asupra lui Daneel, care stătea liniştit şi nemişcat în nişa lui din perete, iar Mandamus reuşi să-şi înfrângă indiferenţa Auroriană şi să-l observe.

― Ah, făcu el, este chiar vestitul R. Daneel Olivaw. Absolut de neconfundat. Un exemplar foarte deosebit.

― Într-adevăr deosebit.

― Este al dvs. acum, nu-i aşa? Prin testamentul lui Fastolfe?

― Prin testamentul doctorului Fastolfe, da, zise Gladia, accentuând, uşor.

― Mi se pare foarte ciudat că încercarea Institutului de a fabrica roboţi cu aspect uman a eşuat în felul acesta. V-aţi gândit vreodată la asta?

― Am auzit şi eu, zise Gladia cu precauţie. (Oare la asta voia să ajungă el?) Nu prea mi-am bătut capul mult timp gândindu-mă la acest lucru.

― Sociologii tot mai încearcă să înţeleagă. Desigur, noi la Institut n-am reuşit niciodată să trecem peste această dezamăgire. Părea o realizare firească. Unii dintre noi cred că Fa... dr. Fastolfe a avut o oarecare legătură cu eşecul.

(A evitat să repete greşeala, se gândi Gladia. Îşi îngustă ochii şi deveni duşmănoasă, fiindcă îşi închipui că bărbatul venise la ea ca să-l incrimineze pe dragul şi bunul Han.)

Vorbi tăios:

― Oricine crede aşa ceva este un prost. Dacă dumneata crezi asta, n-o să-mi schimb părerea de dragul dumitale.

― Eu nu sunt dintre aceia care gândesc aşa, mai ales pentru că nu înţeleg ce ar fi putut face dr. Fastolfe ca să provoace un fiasco.

― De ce trebuia să fi făcut cineva, ceva? Este vorba că nu i-a vrut lumea. Un robot care arată ca un bărbat concurează cu un bărbat şi unul care arată ca o femeie concurează cu o femeie ― şi încă prea mult ca să fie o plăcere. Aurorienii n-au dorit concurenţa. Nu e nevoie să căutăm în altă parte.

― Concurenţă sexuală? întrebă Mandamus calm.

O clipă privirea Gladiei o înfruntă pe a lui. Ştia el ceva despre iubirea ei pentru robotul Jander, cu mult, mult timp în urmă? Şi dacă da, avea vreo importanţă?

Nimic în expresia lui nu arăta că se gândise la altceva în afară de sensul exact al cuvintelor.

În cele din urmă, Gladia spuse:

― Concurenţă de orice fel. Dacă dr. Han Fastolfe a contribuit în vreun fel la aceasta, a fost pentru că şi-a proiectat roboţii într-un mod prea uman, dar numai aşa era posibil.

― Eu cred că într-adevăr v-aţi gândit la problemă, zise Mandamus. Necazul e că sociologii consideră că această teamă de concurenţă din partea unui tip de roboţi prea umani este o explicaţie prea simplă. Singură e insuficientă şi nu există nici o dovadă a unui alt motiv important de aversiune.

― Sociologia nu e o ştiinţă exactă, zise Gladia.

― Totuşi, nu e nici inexactă.

Gladia ridică din umeri.

După o pauză, Mandamus zise:

― Oricum, ne împiedică să organizăm cum se cuvine expediţiile de colonizare. Fără roboţi cu aspect uman care să deschidă drumul...

Micul dejun încă nu se terminase, dar pentru Gladia era clar că Mandamus nu mai putea ocoli problemele importante. Spuse:

― Ne-am fi putut duce singuri.

De data asta, Mandamus fu cel care ridică din umeri:

Prea greu. În plus, barbarii de pe Pământ, cu durata lor de viaţă

scurtă, cu permisiunea doctorului Fastolfe al dumitale s-au răspândit pe

fiecare planetă posibilă, ca o invazie de gândaci.

― Mai sunt o grămadă de planete disponibile. Milioane. Şi dacă ei pot face asta...

― Bineînţeles că ei pot, zise Mandamus înviorat brusc. Costă vieţi, dar ce înseamnă vieţile pentru ei? Aproximativ o decadă pierdută, asta-i tot, şi ei sunt miliarde. Dacă vreun milion moare în timpul colonizării, cine observă, cui îi pasă? Lor, nu.

― Sunt sigură că le pasă.

― Prostii. Vieţile noastre sunt mai lungi şi deci mai valoroase şi bineînţeles că suntem mai atenţi cu ele.

― Aşa că stăm aici şi nu facem nimic altceva decât să-i îngrădim pe Pământeni, pentru că doresc să-şi rişte vieţile şi pentru că, prin urmare, s-ar părea că vor moşteni Galaxia.

Gladia nu-şi dădea seama că este într-atât de părtinitoare faţă de Colonişti, dar avea chef să-l contrazică pe Mandamus şi, în timp ce vorbea, nu se putea împiedica să nu simtă că tot ceea ce începuse ca o simplă contradicţie căpătase un sens şi că îi exprima foarte bine starea de spirit. Pe lângă asta, îl auzise pe Fastolfe spunând aceleaşi lucruri în ultimii lui ani de descurajare.

La un semn al Gladiei, masa fu strânsă repede. Micul dejun ar fi putut continua, dar conversaţia şi dispoziţia deveniseră nepotrivite pentru o masă civilizată.

Reveniră în camera de zi. Roboţii lui Mandamus îi urmară, iar Daneel şi Giskard făcură la fel, fiecare intrând în câte o nişă. (Mandamus încă nu l-a remarcat pe Giskard, se gândi Gladia, dar de ce-ar fi făcut-o? Giskard era foarte demodat şi chiar primitiv; nu făcea absolut nici o impresie, în comparaţie cu exemplarele frumoase ale lui Mandamus.)

Gladia se aşeză şi-şi puse picior peste picior, foarte conştientă că partea de jos a pantalonilor ei largi scotea în evidenţă aspectul încă tânăr al picioarelor.

― Pot să ştiu motivul pentru care ai dorit să mă vezi, dr. Mandamus? întrebă ea, nedorind să mai tărăgăneze.

Ei răspunse:

― Am obiceiul să mestec gumă medicinală după ce mănânc, ca stimulent al digestiei. Îmi dai voie?

Gladia zise, înţepată:

― Mi-ar distrage atenţia.

(Faptul că nu putea mesteca l-ar fi putut dezavantaja. În plus, se gândi Gladia cu decenţă, la vârsta lui n-ar trebui să aibă nevoie de stimulente pentru digestie.)

Mandamus scosese deja pe jumătate un pacheţel din buzunarul de la piept la hainei. Îl împinse înapoi, fără să-şi arate dezamăgirea, şi murmură:

― Desigur.

― Întrebam, dr. Mandamus, de motivul pentru care ai dorit să mă vezi.

― De fapt, sunt două motive, doamnă Gladia. Unul este personal şi celălalt e o problemă de stat. Te supăra dacă discut întâi problema personală?

― Sinceră să fiu, dr. Mandamus, mi-e greu să-mi închipui ce problemă personală ar putea fi între noi. Lucrezi la Institutul de Robotică, nu-i aşa?

― Da.

― Şi eşti apropiat de Amadiro, mi s-a spus.

― Am onoarea să lucrez cu doctorul Amadiro, zise el, accentuând uşor.

(Mi-o plăteşte, se gândi Gladia, dar nu i-o înghit.)

― Amadiro şi cu mine, spuse ea, am avut ocazia să ne întâlnim acum douăzeci de decade şi a fost extrem de neplăcut. N-am mai avut nici un prilej să-l văd de atunci. Nici cu dumneata, ca apropiat al lui, nu m-aş fi întâlnit dacă nu m-aş fi lăsat convinsă că întrevederea ar putea fi importantă. Oricum, problemele personale nu vor face această întrevedere câtuşi de puţin importantă pentru mine. Deci, trecem la problemele de stat?

Mandamus îşi coborî privirea şi o roşeaţă slabă, care ar fi putut fi din cauza stingherelii, i se ridică în obraji:

― Atunci, să mă prezint din nou. Sunt Levular Mandamus, descendentul dumitale de gradul al cincilea. Sunt stră-stră-stră-nepotul lui Santirix şi al Gladiei Gremionis. Adică dumneata eşti stră-stră-stră-bunica mea.

Gladia clipi repede, încercând să nu pară atât de uluită pe cât se simţea de fapt (şi nu prea reuşi). Sigur că avea urmaşi, şi de ce n-ar fi fost bărbatul acela unul dintre ei?

― Eşti sigur?

― Foarte sigur. Am pus să se facă o cercetare genealogică. La urma urmei, cândva s-ar putea să vreau copii, şi înainte de asta o asemenea cercetare ar fi obligatorie. Dacă te interesează, între noi schema este M-F-F-M.

― Eşti fiul fiicei fiicei fiului meu?

― Da.

Gladia nu mai ceru amănunte. Avusese un fiu şi o fiică. Fusese o mamă perfectă, dar la timpul potrivit copiii începuseră să aibă vieţi independente. În ceea ce-i priveşte pe urmaşii acelui fiu şi ai acelei fiice, respectând întocmai moda din Spaţiu, nu întrebase niciodată nimic şi nu-i păsa. Dacă întâlnise unul dintre ei, era suficient de Auroriană ca totuşi să nu-i pese. Gândul o linişti complet. Se lăsă din nou pe scaun şi se relaxă.

― Foarte bine, spuse. Eşti urmaşul meu de gradul al cincilea. Dacă asta e problema personală pe care doreşti s-o discuţi, e lipsită de importanţă.

― Înţeleg perfect, străbunico. De fapt, nu genealogia mea este ceea ce vreau eu să discut, ea este doar începutul. Înţelegi, dr. Amadiro ştie despre această înrudire. Cel puţin aşa cred.

― Zău? Cum aşa?

― Cred că studiază pe ascuns genealogia tuturor celor care vin să lucreze la Institut.

― Dar de ce?

― Ca să afle exact ceea ce a aflat în cazul meu. Nu e un om încrezător.

― Nu înţeleg. Dacă eşti urmaşul meu de gradul al cincilea, de ce ar avea asta mai multă importanţă pentru el decât are pentru mine?

Mandamus îşi frecă bărbia cu dosul mâinii drepte, gânditor.

― Antipatia lui pentru dumneata nu e deloc mai mică decât antipatia dumitale pentru el, doamnă Gladia. Dacă ai fi refuzat să mă primeşti din cauza lui, m-ar fi refuzat şi el pe mine, mai ales din cauza dumitale. Ar putea fi şi mai rău dacă aş fi urmaş al doctorului Fastolfe, dar nu cu mult.

Gladia se îndreptă, ţeapănă, pe scaunul ei. Nările îi fremătară şi ea vorbi cu glas reţinut:

― Ce aştepţi de la mine, atunci? Nu pot declara că nu-mi eşti urmaş. Să dau un anunţ la hiperviziune că îmi eşti absolut indiferent şi că te dezmoştenesc? Asta l-ar mulţumi pe Amadiro al dumitale? Dacă da, trebuie să te anunţ că n-o voi face. Nu voi face nimic pentru a-l mulţumi pe acest om. Dacă asta înseamnă că te va concedia şi îţi va distruge cariera pentru că nu e de acord cu legăturile dumitale genetice, te vei învăţa minte să te asociezi cu o persoană mai sănătoasă şi mai puţin vicioasă.

― Nu mă va concedia, doamnă Gladia. Sunt prea valoros pentru el, dacă-mi ierţi lipsa de modestie. Totuşi, sper să-i urmez cândva la conducerea Institutului şi sunt aproape sigur că nu va îngădui asta atâta vreme cât mă suspectează de o ascendenţă mai rea decât aceea a dumitale.

― Îşi închipuie că bietul Santirix e mai rău decât mine?

― Deloc.

Mandamus se înroşi şi înghiţi în sec, dar vocea îi rămase egală şi fermă.

― Nu vreau să fiu mojic, doamnă, dar sunt dator faţă de mine să aflu adevărul.

― Ce adevăr?

― Sunt urmaşul dumitale de gradul al cincilea. Asta e clar în dosarele genealogice. Dar e posibil să fiu urmaşul de gradul al cincilea nu al lui Santirix Gremionis, ci al Pământeanului Elijah Baley?

Gladia se sculă brusc în picioare, de parcă ar fi săltat-o câmpul de forţă unidimensional al unui păpuşar. Nu-şi dădea seama că se ridicase. Era a treia oară în douăsprezece ore când se pomenea numele acelui Pământean de demult ― şi de către trei persoane diferite.

Vocea părea să nu fie a ei:

― Ce vrei să spui?

El răspunse, ridicându-se la rândul lui şi trăgându-se uşor înapoi:

― Mie mi se pare destul de clar. Fiul dumitale, stră-stră-bunicul meu, s-a născut dintr-un contact sexual al dumitale cu Pământeanul Elijah Baley? A fost Elijah Baley tatăl fiului dumitale? Nu ştiu cum să mă exprim mai clar.

― Cum îndrăzneşti să sugerezi aşa ceva? Sau măcar să gândeşti?

― Îndrăznesc, pentru că de asta depinde cariera mea. Dacă răspunsul e da, cariera mea profesională poate fi foarte rapid ruinată. Vreau un nu, dar un nu neargumentat nu-mi va fi de nici un folos. Trebuie ca, la timpul cuvenit să-i pot prezenta dovezi doctorului Amadiro şi să-i arăt că dezaprobarea genealogiei mele trebuie să aibă drept cauză doar persoana dumitale. La urma urmei, pentru mine e clar că antipatia aceasta faţă de dumneata ― şi chiar faţă de dr. Fastolfe ― este nimic, absolut nimic în comparaţie cu incredibila forţă cu care îl detestă pe Pământeanul Elijah Baley. Nu e vorba numai despre viaţa lui scurtă, deşi gândul de a fi moştenit gene barbare m-ar tulbura îngrozitor. Cred că dacă i-aş aduce dovezi că sunt urmaşul unui Pământean care nu a fost Elijah Baley, ar ierta asta. Dar gândul la Elijah Baley ― şi numai la el ― e cel care îl înnebuneşte. Nu ştiu de ce.

Repetarea numelui lui Elijah aproape că-l înviase din nou pe acesta pentru Gladia. Respira şuierat şi profund şi revăzu cu bucurie cea mai frumoasă amintire a vieţii ei.

― Ştiu de ce, spuse. Pentru că Elijah, împotriva tuturor, cu toţi Aurorienii împotriva lui, a reuşit totuşi să-l distrugă pe Amadiro în clipa în care el credea că are succesul în mână. Elijah a făcut asta doar prin curaj şi inteligenţă. Amadiro îşi întâlnise superiorul în persoana unui Pământean pe care îl umilise cu nepăsare, şi ce-ar putea face, prin urmare, decât să-l urască inutil? Elijah a murit de mai bine de şaisprezece decade şi Amadiro tot nu poate uita, nu poate ierta, nu poate slăbi lanţurile care-l leagă în ura şi amintirea acelui om mort. Şi n-am să-i dau voie lui Amadiro să uite ― sau să nu mai urască ― atâta timp cât asta îi otrăveşte fiecare clipă a vieţii.

Mandamus zise:

― Văd că ai motive să-i doreşti răul doctorului Amadiro, dar ce motiv ai să-mi doreşti mie răul? Dacă-i îngădui doctorului Amadiro să creadă că sunt urmaş al lui Elijah Baley, va avea plăcerea să mă distrugă. De ce să-i oferi inutil această plăcere, dacă nu sunt un asemenea urmaş? Deci, dă-mi dovada că sunt urmaşul dumitale şi al lui Santirix Gremionis, sau al dumitale şi al oricui în afară de Elijah Baley.

― Prostule! Idiotule! De ce-ţi trebuie dovezi de la mine? Du-te la dosarele istorice. Vei găsi ziua exactă în care Elijah Baley a fost pe Aurora. Vei găsi ziua exactă în care l-am născut pe fiul meu, Darrel. Vei afla că Darrel a fost conceput la mai bine de cinci ani după ce Elijah a plecat de pe Aurora. Vei afla şi că Elijah nu s-a mai întors pe Aurora. Păi, crezi că am fost gravidă timp de cinci ani? Că am purtat un făt în pântecele meu timp de cinci Ani Galactici Standard?

― Cunosc aceste informaţii, doamnă. Şi nu cred că ai purtat un făt vreme de cinci ani.

― Atunci de ce vii la mine?

― Pentru că e vorba de mai mult. Ştiu ― şi îmi închipui că dr. Amadiro ştie prea bine ― că, deşi Pământeanul Elijah Baley, aşa cum spui, nu s-a mai întors vreodată pe suprafaţa Aurorei, s-a aflat odată pe o navă ce a staţionat pe orbită lângă Aurora o zi şi ceva. Ştiu ― şi îmi închipui că dr. Amadiro ştie prea bine ― că, deşi Pământeanul n-a părăsit nava ca să meargă pe Aurora, dumneata ai plecat de pe Aurora ca să te duci pe navă. Că ai rămas pe navă aproape o zi şi că asta s-a întâmplat la aproape cinci ani după ce Pământeanul fusese pe suprafaţa Aurorei ― de fapt, cam la data la care a fost conceput fiul dumitale.

Gladia simţi cum faţa i se goleşte de sânge în timp ce asculta vocea calmă a celuilalt. În jurul ei camera se întunecă şi ea se clătină. Simţi cum o îmbrăţişează braţe blânde şi puternice şi ştiu că sunt ale lui Daneel. Se simţi aşezată uşor pe scaun. Auzi vocea lui Mandamus, venind parcă de la mare depărtare:

― Nu e adevărat, doamnă?

Bineînţeles că era adevărat.

2. STRĂMOŞUL

5

AMINTIREA!

E întotdeauna cu tine, desigur, dar de obicei rămâne latentă. Şi apoi, câteodată, după ce primeşte exact impulsul de care are nevoie, iese brusc la suprafaţă, clară, violentă, strălucitoare şi vie.

Era din nou tânără, mai tânără decât omul din faţa ei; destul de tânără ca să simtă tragedia şi dragostea, pierderea oricărui interes pentru viaţă ajungând la apogeu odată cu moartea primului bărbat pe care îl considerase "soţ". (Nu, nici acum nu-i va pronunţa numele, nici măcar în gând.)

Mai aproape de viaţa ei de atunci erau lunile pline de emoţie alături de cel de-al doilea ― care nu era bărbat ― pe care-l definise cu acest cuvânt. Jander, robotul cu înfăţişare umană, îi fusese dăruit şi ea îl acaparase cu totul până când, la fel ca primul ei soţ, el murise pe neaşteptate.

Şi apoi, în sfârşit, a fost Elijah Baley, care nu i-a fost niciodată soţ, pe care-l întâlnise numai de două ori în doi ani, de fiecare dată câteva ore în câteva zile. Elijah, căruia îi atinsese o dată obrazul cu mâna neînmănuşată, aprinzându-se; pe care-l ţinuse apoi în braţe, gol, izbucnind în sfârşit cu pasiune.

Şi pe urmă un al treilea soţ, cu care a trăit mulţumită şi liniştită, plătind pentru absenţa suferinţei cu absenţa gloriei şi cumpărând cu uitare bine strunită faptul că trăia din nou. Până într-o zi, când (nu era sigură de ziua care îi întrerupsese şirul anilor de apatie netulburată) Han Fastolfe, cerând permisiunea să o viziteze, venise de la locuinţa iui învecinată.

Gladia îl privise puţin îngrijorată, pentru că el era un om prea ocupat ca să facă vizite. Trecuseră doar cinci ani de la criza care făcuse din Han conducătorul politic al Aurorei. Era Preşedintele planetei nu numai cu numele şi adevăratul conducător al tuturor Lumilor din Spaţiu. Avea prea puţin timp să fie fiinţă umană. Acei ani lăsaseră urme ― şi au lăsat în continuare până ce el muri, trist, considerându-se un ratat, deşi nu pierduse niciodată vreo luptă. Kelden Amadiro, care fusese înfrânt, continua să trăiască, verde, drept dovadă că victoria poate fi cea mai mare pedeapsă. Cu toate acestea, Fastolfe continua să fie blând la vorbă şi răbdător, fără să se plângă, dar chiar şi Gladia, aşa apolitică şi lipsită de interes faţă de maşinaţiile nesfârşite ale puterii cum era, ştia că el îşi menţinea controlul asupra Aurorei doar printr-un efort continuu şi susţinut, care îl secătuia de tot ceea ce ar fi făcut ca viaţa să merite trăită, şi că nu se abătea de la asta ― ori era constrâns să nu se abată -doar din cauza a ceea ce considera el binele ― al cui bine? Al Aurorei? Al locuitorilor Spaţiului? Pur şi simplu o noţiune vagă de Bine idealizat? Nu ştia. Se abţinu să întrebe.

Dar asta era la numai cinci ani după criză. Fastolfe dădea încă impresia unui bărbat tânăr şi plin de speranţe, iar chipul lui lipsit de frumuseţe putea încă zâmbi.

― Am un mesaj pentru tine, Gladia, zise el.

― Sper că unul plăcut, spuse ea cu amabilitate.

Îl adusese şi pe Daneel cu el. Faptul că ea îl putea privi pe Daneel cu simpatie sinceră şi fără pic de durere, chiar dacă era copia până în cele mai mici amănunte a lui Jander al ei, mort, era un semn că vechile răni se vindecaseră. Îi putea vorbi, chiar dacă el răspundea cu o voce foarte asemănătoare cu a lui Jander. Cinci ani cicatrizaseră rana şi amorţiseră durerea.

― Aşa cred, zise Fastolfe, zâmbind cu blândeţe. E de la un prieten vechi.

― Ce bine că am prieteni vechi, spuse ea, încercând să nu fie batjocoritoare.

― De la Elijah Baley.

Cei cinci ani dispărură şi ea simţi suferinţa psihică şi durerea amintirii reînviate.

― E sănătos? întrebă cu glasul gâtuit pe jumătate, după un minut de tăcere împietrită.

― Foarte sănătos. Mai mult, e în apropiere.

― În apropiere? Pe Aurora?

― Pe orbită în jurul Aurorei. Ştie că nu ar avea voie să asolizeze, chiar dacă mi-aş folosi întreaga influenţă, sau îmi închipui că ştie. Ar vrea să te vadă, Gladia. A luat legătura cu mine fiindcă ştie că pot aranja să-i vizitezi nava. Cred că voi reuşi atâta lucru ― dar numai dacă tu vrei. Vrei?

― Eu... nu ştiu. M-ai luat prea repede.

― Chiar şi pentru un impuls?

Aşteptă, apoi întrebă:

― Sincer, Gladia, cum îţi merge cu Santirix?

Ea îl privi speriată, de parcă n-ar fi înţeles de ce schimbase subiectul, apoi înţelese. Răspunse:

― Ne înţelegem bine.

― Eşti fericită?

― Nu sunt... nefericită.

― Nu prea seamănă a entuziasm.

― Cât poate dura entuziasmul, chiar dacă ar fi fost vreodată entuziasm?

― Aveţi de gând să faceţi copii cândva?

― Da, zise.

― Te gândeşti la o schimbare în starea civilă?

Dădu din cap cu hotărâre:

― Încă nu.

― Atunci, dragă Gladia, dacă vrei un sfat de la un om destul de obosit, care se simte neplăcut de bătrân... refuză invitaţia. Îmi aduc aminte puţinul pe care mi l-ai povestit după ce Baley a plecat de pe Aurora şi drept să-ţi spun, din asta am dedus mai multe decât, poate, îţi închipui. Dacă te întâlneşti cu el, s-ar putea să fii dezamăgită, să nu retrăieşti strălucirea blândă a amintirii, sau, în loc de dezamăgire, ar putea fi şi mai rău, pentru că s-ar distruge un echilibru destul de fragil, pe care nu-l vei mai reface.

Gladia, care se gândise şi ea, vag, la acelaşi lucru, consideră că propunerea nu trebuia decât exprimată pentru a putea fi respinsă. Spuse:

― Nu, Han, trebuie să-l văd, dar mi-e teamă s-o fac singură. Vrei să vii cu mine?

Fastolfe zâmbi obosit:

― N-am fost invitat, Gladia. Şi chiar dacă aş fi fost, oricum aş fi fost obligat să refuz. Se pune problema unui vot important în Consiliu. Probleme de stat, ştii, de la care nu am voie să lipsesc.

― Bietul Han!

― Da, într-adevăr, bietul de mine. Dar nu te poţi duce singură. Din câte cunosc, nu ştii să pilotezi o navă.

― Ah! Păi, m-am gândit că mă va duce o...

― Navă comercială? scutură Fastolfe din cap. Absolut imposibil. Ca tu să vizitezi făţiş o navă de pe Pământ aflată pe orbită, ceea ce ar fi inevitabil dacă ai folosi o navă comercială, ar trebui un permis special Şi ar dura câteva săptămâni. Dacă nu vrei să mergi, Gladia, nu înseamnă neapărat că nu vrei să-l vezi. Dacă actele şi formalităţile necesare ar dura săptămâni, sunt sigur că el nu poate aştepta atât de mult.

― Dar chiar vreau să-l văd,zise Gladia, acum decisă.

― În cazul ăsta poţi lua nava mea spaţială, iar Daneel te poate duce acolo. Ştie să mânuiască foarte bine comenzile şi e la fel de nerăbdător să-l vadă pe Baley ca şi tine. Pur şi simplu nu vom raporta călătoria.

― Dar vei avea necazuri, Han.

― Poate că n-o să afle nimeni... sau se vor preface că n-au aflat. Şi dacă îmi va face probleme cineva, va trebui să mă descurc.

Gladia îşi lăsă capul în jos, gândindu-se o clipă, apoi zise:

― Dacă nu te superi, voi fi egoistă şi-ţi voi da ocazia să ai necazuri, Han. Vreau să merg.

― Atunci, du-te.

5a

Era o navă mică, mai mică decât îşi închipuise Gladia; într-un fel plăcută, dar în alt fel înspăimântătoare. De fapt, era destul de mică pentru a fi lipsită complet de pseudogravitaţie ― iar senzaţia de absenţă a greutăţii, care o îndemna să facă exerciţii amuzante de gimnastică, îi amintea în permanenţă că se află într-un mediu anormal.

Era o locuitoare a Spaţiului. Existau peste cinci miliarde de locuitori ai Spaţiului răspândiţi pe mai mult de cincizeci de Lumi, toţi mândri de numele lor. Şi totuşi, câţi dintre cei ce îşi spuneau locuitori ai Spaţiului erau într-adevăr călători în spaţiu? Foarte puţini. Poate că optzeci la sută dintre ei nu-şi părăsiseră niciodată Lumea pe care se născuseră. Chiar şi din cei douăzeci la sută care rămâneau, unii abia dacă trecuseră prin spaţiu de două sau trei ori.

Se gândi mohorâtă că nici ea nu era o locuitoare a Spaţiului în sensul propriu al cuvântului. O dată (doar o dată!) călătorise prin Spaţiu ― şi atunci de pe Solaria pe Aurora, cu şapte ani în urmă. Acum intra în Spaţiu a doua oară, pe o navă particulară mică, pentru o scurtă călătorie, numai până dincolo de atmosferă, nişte amărâţi de o sută de mii de kilometri, cu încă o persoană ― nici măcar persoană ― drept însoţitor.

Privi din nou spre Daneel, aflat în cabina mică a pilotului. Vedea doar o parte din el, aşa cum stătea la pupitrul de comandă. Nu fusese niciodată nicăieri doar cu un singur robot la îndemână. Întotdeauna avusese sute... mii... la dispoziţia ei pe Solaria. Pe Aurora existau, de obicei, câteva duzini.

Aici nu era decât unul.

Îl strigă:

― Daneel!

El nu-şi luă ochii de pe comenzi:

― Da, doamnă Gladia?

― Te bucuri că-l vei revedea pe Elijah Baley?

― Nu ştiu, doamnă Gladia, cum să-mi descriu cel mai bine starea interioară. Poate că e totuna cu ceea ce o fiinţă umană ar descrie ca bucurie.

― Dar trebuie să simţi ceva.

― Simt că pot lua hotărârile mai repede decât de obicei; reacţiile mele par mai rapide; mişcările mele cer mai puţin efort. Aş putea interpreta toate astea ca pe o senzaţie de bine. Cel puţin am auzit fiinţe umane folosind acest cuvânt şi cred că el descrie ceva similar cu senzaţiile pe care le încerc eu acum.

― Dar dacă aş spune că vreau să-l văd singură? întrebă Gladia.

― Atunci, aşa va fi.

― Chiar dacă ar însemna să nu-l vezi?

― Da, doamnă.

― Nu te-ai simţi dezamăgit? Adică n-ai avea o senzaţie opusă celei de bine? Ai lua hotărâri mai încet, reacţiile ţi-ar fi mai lente, mişcările ţi-ar cere mai mult efort şi aşa mai departe?

― Nu, doamnă Gladia, pentru că aş avea o senzaţie de bine îndeplinindu-vă ordinele.

― Senzaţia ta de plăcere înseamnă a Treia Lege, iar îndeplinirea ordinelor mele înseamnă a Doua Lege, iar a Doua Lege are întâietate. Aşae?

― Da, doamnă.

Gladia se lupta cu propria-i curiozitate. Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să pună unui robot obişnuit întrebări de felul acesta. Robotul e o maşinărie. Dar ea nu se putea gândi la Daneel ca la o maşinărie, aşa cum cu cinci ani în urmă nu se putuse gândi la Jander ca la o maşinărie. Jander însemnase însă pasiunea mistuitoare ― care pierise o dată cu Jander însuşi. În ciuda totalei asemănări cu celălalt, Daneel nu putea reaprinde flacăra. Cu el îşi putea permite să fie curioasă.

― Nu te deranjează, Daneel, întrebă, să fii atât de îngrădit de Legi?

― Nu-mi pot imagina altceva, doamnă.

― Toată viaţa am fost îngrădită de forţa de gravitaţie, chiar şi în timpul călătoriei mele anterioare cu o navă, dar îmi pot închipui cum e să nu fii îngrădit de ea. Şi de fapt nu sunt îngrădită de ea.

― Şi asta vă bucură, doamnă?

― Într-un fel, da.

― Uneori, doamnă, când mă gândesc că fiinţele umane nu sunt îngrădite de Legi, mă simt jenat.

― De ce, Daneel? Ai încercat vreodată să-ţi explici de ce gândul la anarhie te face să te simţi stingherit?

Daneel tăcu o clipă, apoi spuse:

― Am încercat, doamnă, dar cred că ar trebui să mă gândesc la astfel de lucruri doar în legătură cu scurtele ocazii în care am fost împreună cu partenerul Elijah. El avea un fel...

― Da, ştiu, zise ea. Se îndoia de orice. Era cuprins de un neastâmpăr care-l făcea să pună tot timpul fel de fel de întrebări.

― Aşa s-ar zice. Iar eu încerc să fiu ca el şi să-mi pun întrebări. Aşa că m-am întrebat ce înseamnă Anarhie şi mi-am dat seama că nu reuşesc să-mi închipui ― cu rezerva că poate asta ar însemna să fiu om, ceea ce m-a făcut să mă simt nefericit. Şi m-am întrebat, aşa cum m-aţi întrebat şi dvs., de ce m-a făcut să mă simt nefericit.

― Şi ce ţi-ai răspuns?

― După mult timp, răspunse Daneel, mi-a fost clar că toate cele Trei Legi guvernează modul în care se comportă conexiunile mele pozitronice. Întotdeauna, indiferent de stimul, Legile limitează direcţia şi intensitatea fluxului pozitronic de-a lungul acestor conexiuni, aşa că eu ştiu oricând ce trebuie să fac. Şi totuşi, nivelul de cunoştinţe nu este întotdeauna acelaşi. Există momente când ceea ce trebuie să fac este mai puţin presant. Am observat că ori de câte ori potenţialul pozitronic este mai scăzut, nesiguranţa deciziei creşte; şi cu cât sunt mai nesigur, cu atât mă simt mai rău. Faptul de a opta pentru o acţiune într-o milisecundă în loc de o nanosecundă îmi produce o senzaţie pe care nu doresc s-o prelungesc. Ce-ar fi, deci ― m-am gândit eu, doamnă ― dacă aş fi cu totul lipsit de Legi, aşa cum sunt oamenii? Ce-ar fi dacă n-aş putea lua o hotărâre clară în privinţa reacţiei la anumite condiţii date? Ar fi de nesuportat şi nu mă gândesc la asta de bunăvoie.

― Şi totuşi o faci, Daneel, zise Gladia. Acum te gândeşti la asta.

― Doar pentru că am fost asociat cu partenerul Elijah, doamnă. L-am urmărit în condiţii în care el nu era în stare, temporar, să ia o hotărâre, din cauza problemelor încurcate ce îl preocupau. Drept urmare, era evident într-o stare proastă, iar eu mă simţeam rău în locul lui, pentru că nu puteam face nimic să-i uşurez situaţia. Se prea poate ca eu să fi sesizat doar o mică parte din ceea ce simţea el atunci. Dacă aş fi sesizat mai mult şi aş fi înţeles mai bine urmările incapacităţii lui de a se hotărî, s-ar fi putut să...

Ezită.

― Să încetezi să funcţionezi? Să fii dezactivat? întrebă Gladia, gândindu-se cu durere la Jander.

― Da, doamnă. Probabil că incapacitatea mea de a înţelege este un dispozitiv de protecţie împotriva deteriorării creierului meu pozitronic. Şi totuşi am observat că, oricât de greu i-ar fi fost să suporte nesiguranţa, partenerul Elijah continua să facă eforturi pentru a-şi rezolva problemele. Pentru asta îl admiram foarte mult.

― Deci eşti capabil de admiraţie, nu-i aşa?

Daneel vorbi cu seriozitate:

― Folosesc cuvântul aşa cum i-am auzit pe oameni folosindu-l. Nu cunosc un termen potrivit pentru a exprima reacţia produsă în interiorul meu de astfel de acţiuni ale partenerului Elijah.

Gladia încuviinţă din cap, apoi spuse:

― Şi totuşi există legi care guvernează şi reacţiile umane: anumite instincte, impulsuri, învăţăminte.

― Aşa crede prietenul Giskard, doamnă.

― Da?

― Dar le găseşte prea complicate pentru a fi analizate. Se întreabă dacă nu cumva ar putea fi perfecţionat, cândva, un sistem matematic de analiză a comportării umane şi de a deriva ― de aici ― Legi incontestabile care să exprime normele acestei comportări.

― Mă îndoiesc, zise Gladia.

― Nici prietenul Giskard nu e optimist. El crede că va trece mult timp până ce va fi perfecţionat un asemenea sistem.

Foarte mult timp, aş zice.

― Şi acum, spuse Daneel, ne apropiem de nava pământeană şi trebuie să efectuăm procedurile de joncţiune, care nu sunt simple.

5b

Gladiei i se păru că a durat mai mult joncţiunea decât pătrunderea pe orbita navei de pe Pământ. Daneel rămase calm în tot acest timp ― dar el nu putea fi altfel ― şi o asigură că toate navele oamenilor se pot cupla între ele, indiferent de mărime sau fabricaţie.

― Ca şi fiinţele umane, zise Gladia cu un zâmbet forţat, dar Daneel nu reacţionă la asta.

El se concentră asupra reglajelor fine ce trebuiau efectuate. Poate că manevra era întotdeauna posibilă, dar nu întotdeauna uşoară, după cum părea.

Gladia se simţea tot mai stânjenită. Pământenii trăiau puţin şi îmbătrâneau repede. Trecuseră cinci ani de când îl văzuse pe Elijah. Oare cât o fi îmbătrânit? Cum o fi arătând? Va putea să nu se arate şocată sau îngrozită de schimbare?

Oricum ar arăta, va fi tot Eltjah cel faţă de care nu ştia cum să-şi exprime recunoştinţa. Despre asta era vorba? Recunoştinţă?

Observă că avea mâinile aşa de strâns împreunate, încât o dureau braţele. Trebui să facă un efort ca să se relaxeze.

Îşi dădu seama când se termină joncţiunea. Nava de pe Pământ era destul de mare ca să aibă un generator de câmp pseudogravitaţional şi, în clipa cuplării, câmpul se extinse, cuprinzând şi mica navă. Urmă un uşor efect de rotaţie, încât direcţia înspre podea deveni dintr-o dată "jos", iar Gladia avu senzaţia de cădere însoţită de greaţă. Din pricina impactului îşi îndoi genunchii într-o parte şi se sprijini de perete. Se îndreptă destul de greu şi fu supărată pe ea însăşi că nu prevăzuse schimbarea şi nu fusese pregătită.

Daneel spuse, fără să fie nevoie:

― Ne-am cuplat, doamnă Gladia. Partenerul Elijah cere permisiunea să vină la bord.

― Desigur, Daneel.

Se auzi un zbârnâit şi o parte a peretelui glisa. Intră o siluetă aplecată, iar peretele se lipi la loc. Silueta se îndreptă şi Gladia şopti: "Elijah!", simţindu-se copleşită de bucurie şi uşurare. I se păru că părul lui e mai cărunt, dar în rest era Elijah. Nu exista nici o altă schimbare vizibilă, de fapt nu părea că îmbătrânise. El îi zâmbi şi păru, o clipă, că o soarbe din ochi. Apoi ridică un deget ca şi cum ar fi spus "Aşteaptă" şi se îndreptă spre Daneel.

― Daneel!

Îl îmbrăţişă pe robot şi-l bătu pe umeri:

― Nu te-ai schimbat. Pe Jehova! Tu nu te schimbi, oricât am trăi noi.

― Partenere Elijah. Îmi pare bine să te văd.

― Îmi place să mi se spună din nou "partener" şi aş vrea să fie aşa. Este a cincea oară când te văd, dar e prima dată când n-am nici o problemă de rezolvat. Nici măcar nu mai sunt detectiv. Mi-am dat demisia şi acum sunt un imigrant spre una dintre Lumile noi... Spune-mi, Daneel, de ce n-ai venit cu dr. Fastolfe când a vizitat el Pământul, acum trei ani?

― Aşa a hotărât dr. Fastolfe. El a decis să-l ia pe Giskard.

― Am fost dezamăgit, Daneel.

― Mi-ar fi plăcut să te văd, partenere Elijah, dar dr. Fastolfe mi-a spus, după aceea, că excursia a fost foarte reuşită, aşa că probabil hotărârea lui a fost cea corectă.

― Într-adevăr a fost reuşită, Daneel. Înainte de vizită, conducerea Pământului şovăia dacă să colaboreze sau nu în legătură cu colonizarea, dar acum întreaga planetă pulsează şi se agită şi oamenii doresc să plece cu milioanele. Nu avem nave în care să încapă toţi -chiar dacă ne ajută Aurorienii ― şi nu avem destule Lumi care să-i primească pe toţi, pentru că fiecare Lume trebuie adaptată. Nici una nu primeşte o comunitate umană neschimbată. Cea spre care merg eu este săracă în oxigen şi va trebui să locuim o generaţie în oraşe sub cupole, timp în care vegetaţia adusă de pe Pământ se va dezvolta pe planetă.

Îşi întoarse, din ce în ce mai des, ochii spre Gladia, care stătea acolo zâmbind.

Daneel spuse:

― Era de aşteptat. Din câte ştiu despre istoria omului, şi Lumile din Spaţiu au trecut printr-o perioadă de adaptare.

― Cu siguranţă! Şi datorită acestei experienţe, acum procesul se poate desfăşura mai repede. ...Dar n-ai vrea să mai rămâi în cabina pilotului un timp, Daneel? Trebuie să vorbesc cu Gladia.

― Bineînţeles, partenere Elijah.

Daneel trecu pe sub pragul arcuit al cabinei pilotului, iar Baley o privi întrebător pe Gladia făcând un semn lateral cu mâna. Înţelegând perfect, ea înainta şi atinse contactul care glisă silenţios peretele despărţitor peste prag. Rămaseră, practic, singuri.

Baley întinse mâinile:

― Gladia!

I le prinse într-ale ei, fără să se gândească că nu poartă mănuşi. Spuse:

― Dacă Daneel ar fi rămas cu noi, nu ne-ar fi deranjat.

― Fizic, nu. Dar psihic ne-ar fi deranjat.

Baley zâmbi cu tristeţe şi zise:

― Iartă-mă, Gladia. A trebuit să vorbesc mai întâi cu Daneel.

― Pe el îl cunoşti mai demult, zise ea cu blândeţe. El are întâietate.

― Nu are... dar e lipsit de apărare. Dacă tu te superi pe mine, Gladia, îmi poţi da un pumn în ochi, însă Daneel nu poate. Eu pot să nu-l bag în seamă, să-i spun să plece, să-l tratez ca pe un robot, iar el ar fi silit să se supună şi ar fi acelaşi partener credincios şi răbdător.

― Adevărul e că este robot, Elijah.

― Pentru mine niciodată, Gladia. Mintea mea ştie că el e robot şi că nu are sentimente omeneşti, dar inima mea îl consideră om şi trebuie să mă port cu el ca atare, l-aş cere doctorului Fastolfe să mă lase să-l iau pe Daneel cu mine, dar în noile Lumi ale Coloniştilor nu are voie să pătrundă nici un robot.

― Dar te-ai gândit să mă iei pe mine, Elijah?

― Nici locuitorii Spaţiului nu au voie.

― Se pare că voi, Pământenii, sunteţi la fel de greu accesibili ca şi noi, locuitorii Spaţiului.

Elijah încuviinţă mâhnit:

― Nebunie de ambele părţi. Dar chiar dacă aş fi cu mintea întreagă, tot nu te-aş lua. N-ai suporta viaţa de acolo şi nu sunt convins că mecanismele tale imunologice ar rezista cum se cuvine. Mă tem că sau ai muri repede din cauza unei mici infecţii, sau ai trăi prea mult şi ai vedea cum moare generaţia noastră... Iartă-mă, Gladia.

― Pentru ce, dragă Elijah?

― Pentru... asta.

Întinse mâinile spre ea, cu palmele în sus:

― Pentru că am cerut să te văd.

― Dar mă bucur că ai făcut-o. Şi eu vroiam să te văd.

― Ştiu, spuse el. Voiam să nu te văd, dar gândul că mă aflu în Spaţiu fără să mă opresc în dreptul Aurorei mă sfâşia. Şi totuşi nu serveşte la nimic, Gladia. Înseamnă un alt rămas-bun sfâşietor. De aceea nu ţi-am scris niciodată, de aceea n-am încercat niciodată să te caut pe hipe-runde. Probabil ca te-ai mirat.

― Nu chiar. Sunt de acord cu tine că n-avea nici un rost. Ar fi fost doar infinit mai insuportabil. Şi totuşi ţi-am scris de multe ori.

― Mi-ai scris? N-am primit niciodată nici o scrisoare.

― N-am trimis nici una. După ce le-am scris, le-am rupt.

― Dar de ce?

― Pentru că nici o scrisoare nu poate fi trimisă de pe Aurora pe Pământ, Elijah, fără să treacă prin mâinile cenzurii, iar eu nu ţi-am scris nici una pe care s-o poată vedea cenzorii. Dacă mi-ai fi trimis vreo scrisoare, te asigur că n-ar fi ajuns la mine, oricât de nevinovată ar fi fost. M-am gândit că ăsta e motivul pentru care n-am primit nimic. Acum, când ştiu că ţi-ai dat seama de situaţie, sunt extraordinar de fericită că n-ai fost atât de nesăbuit încât să încerci să iei legătura cu mine. N-ai fi înţeles de ce nu ţi-aş fi răspuns.

Baley o fixă cu privirea:

― Cum se face că te văd acum?

― Trebuie să-ţi spun că nu e legal. Mă folosesc de nava particulară a doctorului Fastolfe, aşa că am trecut de paza orbitală fără să fiu somată. Dacă această navă n-ar fi fost a doctorului Fastolfe, aş fi fost oprită şi trimisă înapoi. Credeam că ai înţeles şi acest lucru, că de aceea ai luat legătura cu dr. Fastolfe şi n-ai încercat să mă cauţi direct.

― N-am înţeles nimic. Stau şi mă mir de dubla ignoranţă care m-a salvat. Triplă ignoranţă, pentru că nu-ţi ştiam codul corect pe hiperunde pentru a te găsi direct şi n-am îndrăznit să înfrunt greutatea de a încerca să aflu codul pe Pământ. N-aş fi putut s-o fac confidenţial şi erau deja destule comentarii în toată Galaxia despre tine şi despre mine, mulţumită acelei drame neghioabe de pe hiperunde, pe care au dat-o şi pe subunde după evenimentele de pe Solaria. Altfel, îţi dau cuvântul, aş fi încercat. Însă aveam codul doctorului Fastolfe şi, cum m-am aflat pe orbită în jurul Aurorei, l-am căutat imediat.

― Suntem aici, şi doar asta contează până la urmă.

Se aşeză pe marginea cuşetei şi îi întinse mâinile. Baley i le luă şi încercă să se aşeze pe un taburet pe care-l trăsese cu un picior, dar ea îl trase cu insistenţă spre cuşetă, aşa că el i se aşeză alături.

― Cum o mai duci, Gladia? întrebă cu stângăcie.

― Destul de bine. Şi tu, Elijah?

― Îmbătrânesc. Tocmai am împlinit cincizeci de ani, acum trei săptămâni.

― Cincizeci nu e...

Se opri.

― Pentru un Pământean e mult. Noi trăim puţin, ştii doar.

― Chiar şi pentru un Pământean, cincizeci nu e mult. Nu te-ai schimbat.

― Eşti drăguţă că-mi spui asta, dar îmi dau seama că scârţâielile s-au înmulţit. Gladia...

― Da, Elijah?

― Trebuie să te întreb. Tu şi Santirix Gremionis v-aţi...

Gladia zâmbi şi încuviinţă:

― Este soţul meu. Ţi-am urmat sfatul.

― Şi a ieşit bine?

― Destul de bine. Viaţa e plăcută.

 ―Bun. Sper să dureze.

― Nimic nu durează secole, Elijah, dar poate dura câţiva ani, poate chiar decade.

― Aveţi vreun copil?

― Încă nu. Dar ce mai face familia ta? Fiul tău? Soţia ta?

― Bentley s-a mutat la Colonizări acum doi ani. De fapt, îl voi însoţi. Este funcţionar superior pe planeta pe care o conduc. Are douăzeci şi patru de ani şi este, deja, respectat.

Lui Baley îi sclipeau ochii:

― Cred că va trebui să-i vorbesc cu "înălţimea Voastră". În public, cel puţin.

― Grozav. Şi doamna Baley? E cu tine?

― Jessie? Nu. Nu vrea să plece de pe Pământ. I-am spus că vom locui sub cupole mult timp, aşa că de fapt nu va fi prea mare diferenţă faţă de Pământ. E de modă veche, bineînţeles. Poate cu timpul îşi va schimba, totuşi, concepţia. O să fac planeta cât mai confortabilă cu putinţă şi, de îndată ce voi avea un cămin, o să-l rog pe Bentley să meargă pe Pământ şi s-o aducă. Atunci poate că se va simţi destul de singură ca să dorească să vină. Vom vedea.

― Dar între timp eşti singur.

― Pe navă sunt încă o mie de imigranţi, aşa că nu sunt chiar singur. ―Oricum, sunt de cealaltă parte a peretelui navei. Şi eu sunt singură. Fără să vrea, Baley aruncă o privire iute înspre cabina pilotului, iar

Gladia spuse:

― Cu excepţia lui Daneel, desigur, care se află dincolo de această uşă şi care este robot, oricât de mult l-ai considera tu persoană... Şi sunt sigură că n-ai cerut să mă vezi doar ca să vorbim despre familiile noastre.

Chipul lui Baley deveni serios, aproape îngrijorat:

― Nu-ţi pot cere...

― Atunci, îţi cer eu. Această cuşetă n-a fost proiectată chiar pentru activităţi sexuale, dar sper că eşti gata să rişti să cazi din ea.

― Gladia, nu pot să neg că... ― spuse Baley nehotărât.

― Oh, Elijah, nu începe cu o dizertaţie care să-ţi satisfacă nevoia ta de moralitate Pământeană. Eu mă ofer ţie după obiceiul Aurorian. Ai tot dreptul să refuzi şi eu n-am nici unul să te întreb de ce o faci... Numai că eu voi contesta refuzul cu toată puterea. Am hotărât că dreptul de a refuza aparţine doar Aurorienilor. Nu-I voi accepta din partea unui Pământean.

Baley oftă:

― Nu mai sunt Pământean, Gladia.

― Cu atât mai puţin o să-l accept de la un nenorocit de imigrant care se îndreaptă spre o planetă primitivă, unde va trebui să se adăpostească sub o cupolă... Elijah, am avut prea puţin timp şi avem prea puţin timp şi acum, şi poate că n-o să te mai văd niciodată, întâlnirea asta este atât de neaşteptată, încât ar însemna o crimă cosmică să nu profităm de ea.

― Gladia, chiar vrei un om bătrân?

― Elijah, chiar vrei să te rog?

― Dar mi-e ruşine.

― Atunci închide ochii.

― Vreau să spun de mine însumi... de corpul meu hodorogit.

― Atunci, suferă. Părerea ta prostească despre tine n-are nici o legătură cu mine.

Îl îmbrăţişă, iar rochia i se desfăcu şi căzu de pe ea.

5c

Gladia îşi dădea seama de mai multe lucruri în acelaşi timp.

Îşi dădea seama de minunea neschimbării, pentru că Elijah era aşa cum şi-l amintea ea. Cei cinci ani care trecuseră nu schimbaseră lucrurile. Ea nu trăise cu o pasiune deşartă, sporită de amintire. El rămăsese Elijah.

Îşi mai dădea seama însă şi de o mulţime de deosebiri. Devenise tot mai convinsă că Santirix Gremionis, fără să aibă un defect anume pe care ea să-l poată defini, era plin de defecte. Santirix era afectuos, blând, raţional, destul de inteligent ― şi banal. De ce era banal, nu-şi dădea seama, dar nimic din ceea ce făcea sau spunea el nu o tulbura aşa cum o tulbura Baley, chiar când nu făcea sau nu spunea nimic. Baley era mai în vârstă, mult mai în vârstă din punct de vedere fiziologic, mai puţin chipeş decât Santirix şi, în plus, Baley avea aerul imposibil de definit al descompunerii ― aura îmbătrânirii rapide şi a vieţii scurte pe care trebuie s-o suporte Pământenii. Şi totuşi...

Îşi dădea seama de absurditatea bărbaţilor, de faptul că Elijah se apropia de ea ezitând, total incapabil să aprecieze efectul pe care-l avea asupra ei.

Îşi dădea seama de detaşarea lui, pentru că el vorbise mai întâi cu Daneel, care trebuia să fie ultimul şi nu primul. Pământenii se temeau de roboţi şi-i urau şi totuşi Elijah, ştiind foarte bine că Daneel era robot, îl trata ca pe o persoană. Pe de altă parte, locuitorii Spaţiului, care îi iubeau pe roboţi şi nu se simţeau deloc bine fără ei, nu-i considerau niciodată altceva decât maşini.

Îşi dădea seama mai ales de scurgerea timpului. Ştia că se scursese- ră exact trei ore şi douăzeci şi cinci de minute de când Elijah intrase în nava mică a lui Han Fastolfe şi ştia că nu trebuie să mai treacă prea mult timp. Cu cât ea stătea mai mult departe de suprafaţa Aurorei şi nava lui Baley era pe orbită, cu atât era mai posibil să observe cineva ― sau, dacă se observase deja, ceea ce părea aproape sigur, era cu atât mai posibil să devină cineva curios şi să vină să cerceteze. Iar atunci Fastolfe ar fi dat de bucluc.

Baley intră din cabina pilotului şi privi spre Gladia cu tristeţe:

― Acum trebuie să plec, Gladia.

― Ştiu.

― Daneel va avea grijă de tine. Va fi prietenul şi protectorul tău şi tu trebuie să-i fii prietenă... de dragul meu. Dar Giskard e cel de care vreau să asculţi. El să te sfătuiască.

Gladia se încruntă:

― De ce Giskard? Nu cred că-mi place.

― Nu-ţi cer să-ţi placă. Îţi cer să ai încredere în el.

― Dar de ce, Elijah?

― Nu-ţi pot spune. În privinţa asta trebuie să ai încredere şi în mine.

Se priviră şi nu-şi mai spuseră nimic. Părea că tăcerea a oprit timpul în loc, că le-a dat voie să prindă secundele şi să le ţină nemişcate.

Însă nu putea dura prea mult. Baley spuse:

― Nu regreţi...?

Gladia şopti:

― Cum să regret... când s-ar putea să nu te mai văd vreodată?

Baley dădu să răspundă, dar ea îşi lipi pumnul mic de gura lui:

― Nu minţi degeaba. S-ar putea să nu te mai văd vreodată.

Şi nu l-a mai văzut. Niciodată!

6

Îndurerată, se simţi adusă din nou în prezent prin şirul de ani pierduţi.

Nu l-a mai văzut, se gândi. Niciodată!

Atâta timp se ferise de amărăciunea dulceagă, şi acum se scufundase în ea ― era mai degrabă amar decât dulce ― pentru că îl văzuse pe acest individ, pe acest Mandamus... pentru că o rugase Giskard şi pentru că era silită să se încreadă în Giskard. Era ultima lui dorinţă.

Se concentră asupra prezentului. (Cât timp trecuse?)

Mandamus o privi cu răceală. Spuse:

― După reacţia dumitale, doamnă Gladia, îmi dau seama că este adevărat. Nici n-ai fi putut s-o spui mai clar decât atât.

― Ce este adevărat? Despre ce vorbeşti?

― Că te-ai întâlnit cu Pământeanul Elijah Baley la cinci ani după vizita lui pe Aurora. Nava lui s-a aflat pe orbita din jurul Aurorei; te-ai dus să-l vezi şi ai stat cu el aproximativ timpul în care l-aţi conceput pe fiul dumitale.

― Ce dovadă ai?

― Doamnă, n-a fost tocmai un secret. Nava Pământeanului a fost detectată pe orbită. Nava lui Fastolfe a fost detectată în zbor. A fost supravegheată la cuplare. Nu Fastolfe se afla la bordul navei, aşa că s-a presupus că erai dumneata. Influenţa doctorului Fastolfe era de ajuns ca faptul să nu se înregistreze.

― Nu este înregistrat, deci nu există nici o dovadă.

― Cu toate acestea, dr. Amadiro şi-a petrecut ultimele două treimi din viaţă urmărind mişcările doctorului Fastolfe cu ochii celui care urăşte. Au existat întotdeauna persoane oficiale în guvern devotate trup şi suflet politicii dr. Amadiro, de rezervare a Galaxiei pentru locuitorii Spaţiului, şi acestea îi raportează discret tot ce îşi închipuie ele că i-ar face lui plăcere să ştie. Dr. Amadiro a aflat de mica dumitale escapadă de îndată ce aceasta a avut loc.

― Tot nu e o dovadă. Cuvântul neconfirmat al unei persoane oficiale lipsite de importanţă, care linguşeşte pe cineva, n-are nici o valoare. Amadiro n-a întreprins nimic pentru că până şi el ştia că n-are nici o dovadă.

― Nici o dovadă cu care să acuze pe cineva fie şi de ofensă; nici o dovadă cu care să-l poată necăji pe Fastolfe; dar o dovadă suficientă pentru a mă suspecta pe mine că sunt urmaş al lui Baley şi pentru a-mi prejudicia astfel cariera.

Gladia vorbi cu amărăciune:

―Ai putea să nu te mai agiţi. Fiul meu este fiul lui Santirix Gremionis, Aurorian get-beget, iar dumneata eşti urmaşul acestui fiu al lui Gremionis.

― Convinge-mă, doamnă. Nu cer nimic altceva. Convinge-mă că ai petrecut ore în şir singură cu Pământeanul şi că, în acest timp, aţi stat de vorbă ― poate despre politică ― aţi discutat despre vremurile de altădată şi despre prietenii comuni... aţi povestit snoave... şi nu v-aţi atins unul de celălalt. Convinge-mă.

― Ce am făcut noi nu contează, aşa că scuteşte-mă de sarcasmul dumitale. La data la care l-am văzut eram deja gravidă cu soţul meu de atunci. Purtam un făt de trei luni, un făt Aurorian.

― O poţi dovedi?

― De ce-ar trebui să dovedesc? Data de naştere a fiului meu este înregistrată şi Amadiro trebuie să ştie data la care l-am vizitat pe Pământean.

― Atunci i s-a spus, după cum am arătat, dar au trecut aproape douăzeci de decade şi el nu mai ţine minte exact. Vizita n-a fost înregistrată şi nu se pot face referiri la ea. Mă tem că dr. Amadiro preferă să creadă că ai fost cu Pământeanul cu nouă luni înainte de naşterea fiului dumitale.

― Şase luni.

― Dovediţi-o.

― Ai cuvântul meu.

― Nu ajunge.

― Ei bine, atunci... DaneeI, tu ai fost cu mine. Când l-am văzut pe Elijah Baley?

― Doamnă Gladia, era cu o sută şaptezeci şi trei de zile înainte de naşterea fiului dvs.

―Ceea ce înseamnă chiar mai puţin de şase luni înainte de naştere, zise Gladia.

― Nu ajunge, spuse Mandamus.

Gladia îşi ridică bărbia:

― Memoria lui Daneel este perfectă, ceea ce poate fi demonstrat cu uşurinţă, iar mărturia unui robot are valoare de dovadă în tribunalele de pe Aurora.

― Asta nu este şi nu va fi o problemă pentru tribunal, iar memoria lui Daneel nu înseamnă nimic pentru dr. Amadiro. Daneel a fost construit de Fastolfe şi întreţinut de Fastolfe aproape două secole. Nu putem şti ce modificări s-au făcut sau cum a fost instruit Daneel să se comporte în problemele legate de dr. Amadiro.

― Atunci gândeşte-te, omule. Pământenii se deosebesc foarte mult de noi din punct de vedere genetic. De fapt, suntem specii diferite. Nu ne putem fecunda reciproc.

― Nu s-a dovedit.

― Ei bine, atunci există dosarele genetice. Al lui Darrel există, al lui Santirix există. Compară-le. Dacă fostul meu soţ n-ar fi tatăl lui, diferenţele genetice ar fi de netăgăduit.

― Dosarele genetice nu pot fi văzute de oricine. Ştii asta.

― Amadiro nu e chiar aşa de sensibil la consideraţii. Are destulă influenţă pentru a le vedea ilegal... Sau îi este teamă că ipotezele lui vor fi spulberate?

― Oricare ar fi motivul, doamnă, el nu va încălca dreptul unui Auro-rian la intimitate.

Gladia spuse:

― Ei, atunci du-te în spaţiu şi îneacă-te în vid. Dacă Amadiro al dumitale refuză să se lase convins, asta nu e treaba mea. Dumneata cel puţin ar trebui să fii convins şi e problema dumitale să-l convingi şi pe Amadiro. Dacă nu poţi şi cariera dumitale nu se împlineşte aşa cum ţi-ar plăcea, fii sigur că nu mă interesează absojut deloc.

― Nu mă surprinde. Nu mă aştept la altceva. În plus eu sunt convins. Speram doar că-mi vei da un material cu care să-l conving pe dr. Amadiro. Nu mi-ai dat.

Gladia dădu din umeri cu dispreţ.

― Voi folosi alte metode atunci, zise Mandamus.

― Mă bucur că le ai, spuse Gladia cu răceală.

Mandamus vorbi cu glasul scăzut, de parcă nu şi-ar fi dat seama că se mai află cineva de faţă:

― Aşa sunt eu. Mai am metodele drastice.

― Bun. Îţi sugerez să încerci sâ-l şantajezi pe Amadiro. Probabil că sunt destule lucruri pentru care să fie şantajat.

Mandamus ridică ochii, încruntându-se brusc:

― Nu fi proastă!

Gladia zise:

― Acum poţi pleca. Cred că te-am suportat destul. Afară din locuinţa mea!

Mandamus îşi ridică mâinile:

― Stai! Ţi-am spus de la început că voiam să te văd din două motive ― unul personal şi unul problemă de stat. Am consumat prea mult timp cu primul, dar trebuie să solicit cinci minute pentru a-l discuta pe cel de-al doilea.

― Mai mult de cinci minute nu-ţi acord.

― Mai doreşte cineva să te vadă. Un Pământean ― sau cel puţin urv membru al uneia dintre Lumile colonizate, urmaş al Pământenilor.

― Spune-i ― zise Gladia ― că pe Aurora nu au voie să vină nici Pământenii, nici urmaşii lor Colonişti şi alungă-l. De ce trebuie să-l văd?

― Din păcate, doamnă, în ultimele două secole balanţa puterii s-a dezechilibrat cumva. Aceşti Pământeni au mai multe Lumi decât noi... şi au fost întotdeauna mult mai numeroşi. Au mai multe nave, chiar dacă nu atât de sofisticate ca ale noastre, şi din cauza vieţii scurte şi a fertilităţii lor sunt, după câte s-ar părea, mult mai pregătiţi să moară decât suntem noi.

― Asta n-o mai cred.

Mandamus zâmbi forţat:

― De ce nu? Opt decade înseamnă mai puţin decât patruzeci. Oricum, trebuie să ne purtăm politicos cu ei ― mult mai politicos decât am făcut-o în zilele lui Elijah Baley. Dacă te încălzeşte cu ceva, politica lui Fastolfe a creat această situaţie.

― Apropo, pentru cine vorbeşti? Amadiro e cel care trebuie acum să fie politicos cu Coloniştii?

― Nu. De fapt, e Consiliul.

― Eşti purtătorul de cuvânt al Consiliului?

― Nu oficial, dar mi s-a cerut să te informez... neoficial.

― Şi dacă-l văd pe acest Colonist, ce se întâmplă? De ce vrea el să mă vadă?

― Asta n-o ştim, doamnă. Ne bizuim pe dumneata că ne vei spune. Trebuie să-l vezi, să afli ce vrea şi să ne raportezi.

― Despre cine vorbeşti? Cui să-i raportez?

― După cum am spus, Consiliului. Colonistul va veni aici, la locuinţa dumitale, în seara asta.

― Pari să pretinzi că n-am altă soluţie decât să accept să devin informator.

Mandamus se ridică în picioare, evident cu misiunea încheiată:

― Nu vei fi "informator". Nu datorezi nimic acestui Colonist. Raportezi doar guvernului dumitale, aşa cum oricare cetăţean cinstit de pe Aurora ar trebui să fie dispus ― chiar nerăbdător ― s-o facă. Doar nu vrei să creadă Consiliul că obârşia Solariană scade cumva patriotismul faţă de Aurora.

― Domnule, sunt Auroriană de mai bine de patru ori vârsta dumitale.

― Desigur, dar te-ai născut şi ai fost educată pe Solaria. Eşti un caz rar, o Auroriană de origine străină, şi asta e greu de uitat. Este evident, de vreme ce Colonistul doreşte să te vadă pe dumneata şi nu pe altcineva de pe Aurora, tocmai pentru că te-ai născut pe Solaria.

― De unde ştii?

― E o presupunere firească. El te numeşte "femeia de pe Solaria". Suntem curioşi de ce asta ar însemna ceva pentru el ― acum, când Solaria nu mai există.

― Întreabă-l.

― Preferăm să te întrebăm pe tine... după ce-l întrebi pe el. Acum trebuie să-ţi cer voie să plec şi să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate.

Gladia încuviinţă cu asprime:

― Îţi dau voie să pleci cu bucurie mai mare decât cea cu care ţi-am oferit ospitalitatea.

Mandamus păşi spre holul care ducea la intrarea principală, urmat îndeaproape de roboţii lui.

Se opri exact înainte de a ieşi din cameră, se întoarse şi spuse:

― Era cât pe ce să uit...

― Da?

― Colonistul care doreşte să te vadă are un nume de familie care, printr-o ciudată coincidenţă, este Baley.

3. CRIZA

7

Daneel şi Giskard, cu politeţe de roboţi, îi conduseră pe Mandamus şi pe roboţii lui dincolo de terenurile aferente locuinţei. Apoi, pentru că se aflau afară, făcură turul locului, se asigurară că până şi cei mai neînsemnaţi roboţi erau la locurile lor şi înregistrară vremea (noroasă şi ceva mai rece decât de obicei în acest anotimp).

Daneel spuse:

― Dr. Mandamus a recunoscut că Lumile Colonizate sunt acum mai puternice decât Lumile din Spaţiu. Nu mă aşteptam la aşa ceva din partea lui.

― Nici eu, zise Giskard. Eram sigur că în comparaţie cu locuitorii Spaţiului, coloniştii vor deveni mai puternici, pentru că Elijah Baley a prevăzut asta cu multe decade în urmă, dar nu puteam stabili când va deveni evident acest fapt pentru Consiliul Aurorei. Aveam impresia că inerţia socială va menţine convingerea fermă a Consiliului referitoare la superioritatea celor din Spaţiu mult timp după dispariţia acesteia, dar nu puteam calcula cât timp vor continua să se mintă singuri.

― Sunt uimit că partenerul Elijah a prevăzut totul de atâta vreme.

― Fiinţele umane au un mod de a se gândi la fiinţele umane pe care noi nu-l avem.

Dacă Giskard ar fi fost om, poate că remarca ar fi fost făcută cu regret sau invidie, dar fiind robot, era doar adevărată.

Continuă:

― Am încercat să capăt măcar unele cunoştinţe, dacă nu chiar modul de a gândi, citind istoria în amănunţime. Cu siguranţă undeva, în lunga poveste a evenimentelor omenirii, trebuie să fie îngropate Legile Umanităţii care sunt echivalentul celor Trei Legi ale Roboticii.

― Doamna Gladia mi-a spus odată că asta e o speranţă irealizabilă, zise Daneel.

― Aşa o fi, prietene Daneel, fiindcă, deşi am impresia că trebuie să existe asemenea Legi ale Umanităţii, eu nu le pot găsi. Orice generalizare încerc să fac, oricât de amplă şi de simplă, apar numeroase excepţii. Şi totuşi, dacă ar exista asemenea Legi şi dacă eu le-aş putea găsi, aş înţelege mai bine fiinţele umane şi aş fi mai sigur că respect cele Trei Legi cum trebuie.

― De vreme ce partenerul Elijah înţelegea fiinţele umane, înseamnă că ştia ceva de Legile Umanităţii.

― Se prea poate. Dar el ştia asta prin ceva ce fiinţele umane numesc intuiţie, cuvânt pe care nu-l înţeleg şi care defineşte o noţiune despre care nu ştiu nimic. Probabil că depăşeşte raţiunea, iar eu nu am la îndemână decât raţiune.

7a

Raţiunea şi memoria!

Memorie care nu funcţiona după modelul uman, bineînţeles. Îi lipseau imperfecţiunea, neclaritatea, plusurile şi minusurile dictate de dorinţe şi de interesul personal, ca să nu mai vorbim despre şovăieli, lacune şi întoarceri în timp care pot transforma memoria în visări ce durează ore întregi. Era memorie de robot, care înregistrează întâmplările exact aşa cum au loc, doar că într-o manieră mult mai rapidă. Secundele se deapănă în nanosecunde, astfel încât zilele şi întâmplările pot fi retrăite la fel de repede cât ar dura o pauză imperceptibilă într-o conversaţie.

Aşa cum făcuse de nenumărate ori până atunci, Giskard retrăi acea vizită pe Pământ, căutând mereu să înţeleagă iscusinţa de a prevedea viitorul pe care o avea uneori Elijah Baley, dar nereuşind niciodată.

Pământul!

Fastolfe venise pe Pământ într-o navă Auroriană de război, cu un efectiv complet de pasageri, atât oameni cât şi roboţi. Totuşi, ajuns pe orbită, doar Fastolfe se urcă în modulul pentru aterizare. Mecanismul imunologic îi fusese stimulat prin injecţii, iar el purta nelipsitele mănuşi, haine de protecţie, lentile de contact şi filtre nazale. Drept urmare se simţea în siguranţă, dar nici un alt Aurorian nu dorea să facă parte din delegaţie. Fastolfe ridicase din umeri, pentru că i se părea (după cum îi explică mai târziu lui Giskard) că ar fi fost mai binevenit dacă venea singur. O delegaţie mai numeroasă le-ar fi reamintit cu neplăcere Pământenilor zilele grele (pentru ei) de altădată, când cei din Spaţiu aveau o bază permanentă pe Pământ şi dominau categoric lumea.

Totuşi, Fastolfe l-a luat cu el pe Giskard. Ar fi fost de neînchipuit, chiar şi pentru Fastolfe, să sosească fără nici un robot. Dacă ar fi venit cu mai mult de unul, i-ar fi încrâncenat pe Pământenii (tot mai porniţi împotriva roboţilor) pe care el spera să-i vadă şi cu care avea de gând să negocieze.

Bineînţeles că mai întâi avea să-l întâlnească pe Baley, care urma să-i servească drept legătură între Pământ şi locuitorii săi. Acesta era motivul formal pentru întâlnire. Motivul real era că Fastolfe dorea foarte mult să-l revadă pe Baley; cu siguranţă îi era peste măsură de îndatorat.

(Că Giskard voia să-l vadă pe Baley şi că el intensificase cu subtilitate în creierul lui Fastolfe emoţia şi imboldul de a-l lua cu el, Fastolfe n-avea de unde şti ― nici măcar nu bănuia.)

Baley îi aştepta la aterizare însoţit de un mic grup de persoane oficiale de pe Pământ, aşa că timpul care urmă se scurse anost, cu runde de politeţe şi protocol. Trecură câteva ore până ce Baley şi Fastolfe să rămână singuri, şi ar fi putut trece mai multe dacă Giskard nu ar fi intervenit, tăcut şi neobservat, influenţând mintea celor mai importante dintre persoanele oficiale, care erau şi ele clar plictisite, (întotdeauna era prudent şi se limita doar la accentuarea unei emoţii deja existente. Asta nu dăuna aproape niciodată.)

Baley şi Fastolfe stăteau într-un separeu care, de obicei, era disponibil numai pentru înaltele oficialităţi din guvern. Felurile de mâncare se alegeau de pe un meniu computerizat şi erau aduse de transportoare computerizate.

Fastolfe zâmbi:

― Foarte modern, spuse, dar aceste transportoare nu sunt altceva decât roboţi specializaţi. Mă surprinde că îi folosesc şi Pământenii. Cu siguranţă nu sunt fabricaţi de cei din Spaţiu.

― Nu, nu sunt, zise Baley cu seriozitate. Băştinaşi, ca să spun aşa. Se folosesc doar în înalta societate şi acum e prima oară când am şi eu ocazia să încerc. Şi, probabil, ultima.

― Poate vei fi ales cândva într-o funcţie mare şi te vei folosi zilnic de lucrurile astea.

― Niciodată, zise Baley.

Farfuriile erau aşezate în faţa fiecărei persoane, iar transportorul era îndeajuns de sofisticat ca să îl ignore pe Giskard, care stătea nepăsător în spatele scaunului lui Fastolfe.

Baley mancă o vreme în tăcere, apoi vorbi cu oarecare timiditate:

― Îmi pare bine să te revăd, dr. Fastolfe.

― Plăcerea e şi de partea mea. N-am uitat că acum doi ani, când ai fost pe Aurora, ai reuşit să înlături bănuiala ce plana asupra mea, cum că am distrus robotul Jander, şi să dejoci planurile adversarului meu mult prea încrezător în sine, bunul Amadiro.

― Şi acum mă înfior când îmi amintesc, zise Baley. Salutări şi ţie, Giskard. Sper că nu m-ai uitat.

― Asta ar fi imposibil, domnule, spuse Giskard.

― Bun! Ei bine, doctore, sper că situaţia politică de pe Aurora continuă să fie favorabilă. După ştirile de aici, aşa s-ar părea, dar n-am încredere în analiza problemelor de pe Aurora făcută de Pământeni.

― Deocamdată, ai putea să ai încredere. Partidul meu deţine controlul în Consiliu. Amadiro întreţine o opoziţie înverşunată, dar cred că vor trece mulţi ani până ce oamenii lui îşi vor reveni după lovitura pe care le-ai dat-o. Dar cum îţi mai merge, dumitale şi Pământului?

― Destul de bine. Spune-mi, dr. Fastolfe ― Baley îşi crispă faţa, parcă jenat ― l-ai adus pe Daneel cu dumneata?

― Îmi pare rău, Baley, zise Fastolfe încet. L-am adus, dar l-am lăsat pe navă. M-am gândit că n-ar fi politic să fiu însoţit de un robot care seamănă aşa de bine cu un om. Cum Pământenii au devenit atât de porniţi împotriva roboţilor, m-am gândit că un robot cu aspect uman li s-ar părea o provocare.

Baley suspină:

― Înţeleg.

Fastolfe întrebă:

― E adevărat că guvernul vostru are de gând să interzică folosirea roboţilor în oraşe?

― Cred că se va ajunge în curând la asta, dar după o perioadă de amânare, desigur, pentru a reduce la minimum pierderile financiare şi neajunsurile. Folosirea roboţilor va fi limitată la sate, unde e nevoie de ei pentru agricultură şi minerit. Bineînţeles că şi acolo vor fi scoşi din uz până la urmă, pentru că planul este să nu existe nici un robot în noile Lumi.

― Fiindcă ai pomenit de noile Lumi, fiul dumitale a plecat, deja, de pe Pământ?

― Da, acum câteva luni. Ne-a anunţat că a ajuns cu bine pe o nouă planetă împreună cu câteva sute de Colonişti, cum îşi spun ei. Planeta are vegetaţie proprie şi o atmosferă săracă în oxigen. Se pare că, în timp, poate deveni foarte asemănătoare cu cea a Pământului. Deocamdată au fost construite nişte cupole, au fost anunţaţi alţi Colonişti şi toată lumea este foarte implicată în adaptarea planetei. Scrisorile lui Bentley şi contactele ocazionale pe hiperunde sunt foarte optimiste, dar asta n-o împiedică pe mama lui să-i simtă îngrozitor lipsa.

― Şi dumneata vei merge acolo, Baley?

― Nu sunt sigur că ideea mea despre fericire se reduce la viaţa trăită într-o lume străină sub o cupolă, dr. Fastolfe ― nu am tinereţea şi entuziasmul lui Bentley ― dar cred că tot va trebui să merg peste doi sau trei ani. Oricum, am anunţat, deja, Departamentul despre intenţia mea de a emigra.

― Cred că sunt foarte supăraţi din cauza asta.

― Nici un pic. Ei spun că da, dar sunt bucuroşi să scape de mine. Sunt prea cunoscut.

― Şi cum reacţionează guvernul Pământului la aceasta campanie de expansiune în Galaxie?

― Cu iritare. Practic nu o interzice, dar nu cooperează deloc. Continuă să creadă că locuitorii Spaţiului se opun şi că vor face ceva neplăcut ca s-o oprească.

― Inerţie socială, spuse Fastolfe. Ne judecă după comportamentul nostru din anii trecuţi. Doar am arătat clar că acum încurajăm colonizarea unor planete de către Pământ şi că intenţionăm şi noi să colonizăm alte planete.

― Atunci sper că vei explica asta guvernului dumitale... Dar, dr. Fastolfe, altă întrebare, mai puţin importantă. Ce mai face...

Şi aici se bloca.

― Gladia? întrebă Fastolfe, ascunzându-şi amuzamentul. Ai uitat cum o cheamă?

― Nu, nu. Am ezitat doar să... să...

― E sănătoasă, zise Fastolfe, şi trăieşte bine. Mi-a cerut să-ţi amintesc de ea, dar nu cred că ai nevoie de stimulente pentru asta.

― Faptul că e de origine Solariană nu e folosit împotriva ei, sper.

― Nu, şi nici rolul ei în demascarea doctorului Amadiro. Mai degrabă invers. Te asigur că am grijă de ea. Şi totuşi n-am să-ţi dau voie să schimbi vorba, Baley. Dacă oficialităţile de pe Pământ continuă să se opună imigraţiei şi expansiunii? Procesul va continua, în ciuda opoziţiei?

― Probabil, zise Baley, dar nu e sigur. În general, există printre Pământeni o opoziţie serioasă. E greu s-o rupem cu uriaşele oraşe subpământene care sunt căminele noastre.

― Matricea voastră.

― Sau matricea noastră, dacă vrei. Să porneşti spre noi lumi şi să fii nevoit să trăieşti decade întregi cu cele mai primitive instalaţii, să nu ştii toată viaţa ce-i confortul... e greu. Uneori, când mă gândesc la asta, mă hotărăsc să nu plec ― mai ales după o noapte de nesomn. De o sută de ori m-am hotărât să nu plec şi poate că într-o zi voi rămâne la hotărârea asta. Şi dacă mie, care, într-un fel, am stat la baza ideii, mi-e greu, cine altcineva ar vrea să plece de bunăvoie şi nesilit? Fără încurajarea guvernului sau ― ca să fiu brutal de sincer ― fără un şut în fundul populaţiei, aplicat de către guvern, întregul proiect poate eşua.

Fastolfe încuviinţă:

― Voi încerca să conving guvernul dumitale. Dar dacă nu reuşesc?

Baley răspunse încet:

― Dacă nu reuşeşti ― şi deci oamenii noştri nu reuşesc ― rămâne o singură soluţie. Chiar locuitorii Spaţiului trebuie să colonizeze Galaxia. Treaba trebuie făcută.

― Şi dumneata vei fi mulţumit să-i vezi pe cei din Spaţiu extinzându-se şi împânzind Galaxia, în timp ce Pământenii rămân pe mica lor planetă?

― N-o să fiu deloc mulţumit, dar va fi mai bine decât acum, fără colonizare din nici o parte. Cu multe secole în urmă, Pământenii au plecat în masă spre stele, s-au stabilit pe câteva planete, care acum sunt denumite Lumile din Spaţiu, şi de acolo au continuat să colonizeze alte planete. Cu toate acestea, a trecut multă vreme de când atât locuitorii Spaţiului, cât şi pământenii au reuşit să colonizeze şi să întemeieze noi Lumi. Nu trebuie îngăduit ca timpul să treacă fără noi colonizări.

― De acord. Dar din ce cauză doreşti expansiunea, Baley?

― Simt că fără o expansiune de orice fel, omenirea nu poate avansa. Nu neapărat o expansiune geografică, dar ăsta e cel mai bun mod de a încuraja şi altfel de expansiuni. Dacă cea geografică nu se întreprinde cu preţul vieţii altor fiinţe inteligente, dacă există spaţii libere în care să ne extindem ― de ce nu? În asemenea împrejurări, a ne opune expansiunii înseamnă a asigura declinul.

― Deci, dumneata vezi aceste alternative? Expansiune şi dezvoltare? Nonexpansiune şi declin?

― Da, aşa cred. Aşadar, dacă Pământul se opune expansiunii, cei din Spaţiu trebuie să fie de acord cu ea. Umanitatea, fie prin Pământeni, fie prin locuitorii Spaţiului, trebuie să se extindă. Mi-ar plăcea să-i văd pe Pământeni asumându-şi sarcina dar, dacă ei dau greş, expansiunea celor din Spaţiu e mai bună decât nimic. O alternativă sau cealaltă.

― Şi dacă unii se extind, iar ceilalţi nu?

― Atunci societatea în expansiune va deveni tot mai puternică, iar cealaltă tot mai slabă.

― Eşti sigur de asta?

― Cred că e inevitabil.

Fastolfe dădu din cap în semn de încuviinţare:

― De fapt, sunt de acord. De aceea încerc să conving ambele părţi, şi Pământenii şi locuitorii din Spaţiu să se extindă şi să se dezvolte. Aceasta este o a treia soluţie şi cred că e cea mai bună.

7b

Memoria lui Giskard trecu în revistă zilele care urmară: mulţimi incredibile de oameni mişcându-se neîncetat în fluxuri şi vârtejuri, trenuri expres în care se urcau şi din care coborau, conferinţe fără sfârşit cu o mulţime de oficialităţi ― o aglomerare de minţi.

Mai ales o aglomerare de minţi.

O grămadă atât de mare de minţi, încât Giskard nu le putea individualiza. Minţi care se amestecau şi se întrepătrundeau într-o masă cenuşie imensă, pulsând, din care se puteau detecta numai sclipiri periodice de bănuială şi ură care ieşeau la iveală ori de câte ori cineva din mulţime se oprea să-J privească. Doar când Fastolfe a purtat tratative cu câţiva oficiali a avut Giskard de-a face cu minţi individuale şi asta a contat cel mai mult.

Memoria se opri la o dată din apropierea sfârşitului şederii pe Pământ, când Giskard a putut, în sfârşit, să fie singur cu Baley un timp. Giskard regla puţin câteva minţi, pentru a se asigura că nu vor fi întrerupţi o perioadă.

Baley vorbi pe un ton de scuză:

― Nu te-am neglijat, Giskard. Pur şi simplu n-am avut ocazia să fim singuri. Nu am aşa un rang înalt pe Pământ ca să-mi pot planifica venirile şi plecările.

― Desigur că am înţeles asta, domnule, dar acum vom fi împreună un timp.

― Bun. Dr. Fastolfe mi-a spus că Gladia se descurcă bine. Poate o spune din amabilitate, ştiind că asta vreau să aud. Totuşi, îţi ordon să fii sincer. Gladia chiar o duce bine?

― Dr. Fastolfe v-a spus adevărul, domnule.

― Şi sper că ţii minte rugămintea mea, când ne-am văzut ultima oară pe Aurora, s-o păzeşti pe Gladia şi s-o fereşti de rele.

― Prietenul Daneel şi cu mine, domnule, ţinem amândoi minte rugămintea dvs. Am aranjat astfel încât, atunci când dr. Fastolfe nu va mai fi în viaţă, atât eu, cât şi prietenul Daneel să aparţinem de locuinţa doamnei Gladia. Atunci o vom putea feri de rele chiar mai bine.

― Asta, zise Baley cu tristeţe, va fi după ce voi mur eu.

― Înţeleg, domnule, şi îmi pare rău.

― Da, dar nu e nimic de făcut: şi va veni o criză ― sau ar putea veni -chiar înainte de asta, deşi tot după moartea mea.

― La ce vă gândiţi, domnule? Despre ce criză e vorba?

― Giskard, e o criză care poate izbucni pentru că dr. Fastolfe este o persoană surprinzător de convingătoare. Altfel spus, există un alt factor asociat cu el care îndeplineşte sarcina.

― Adică, domnule?

― Fiecare persoană oficială cu care dr. Fastolfe s-a întâlnit şi a negociat pare să fie acum în favoarea emigrării. Înainte nu erau pentru sau, dacă erau, o făceau cu multe rezerve. Şi odată ce conducătorii care influenţează părerile sunt pentru, cu siguranţă vor urma alţii. Se va extinde ca o epidemie.

― Nu asta doriţi, domnule?

― Ba da, numai că aproape îmi depăşeşte aşteptările. Ne vom răspândi în Galaxie ― dar dacă locuitorii Spaţiului n-o vor face?

― De ce n-ar face-o?

― Nu ştiu. E o presupunere, o posibilitate. Dacă n-o fac?

― Pământul şi Lumile pe care populaţia lui le vor coloniza vor deveni mai puternice, judecând după cele ce mi-aţi spus.

― Iar cei din Spaţiu vor deveni mai slabi. Totuşi va exista o perioadă în care aceştia vor rămâne mai puternici decât Pământenii şi Coloniştii, chiar dacă, treptat, această deosebire va dispărea. Până la urmă locuitorii Spaţiului vor deveni, inevitabil, conştienţi de pericolul crescând reprezentat de Pământeni. Atunci Lumile din Spaţiu vor hotărî, cu siguranţă, că Pământul şi Coloniştii trebuie opriţi până nu e prea târziu şi vor avea impresia că trebuie luate măsuri drastice. Aceea va fi o perioadă de criză ce va determina întreaga istorie viitoare a fiinţelor umane.

― Înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule.

Baley rămase tăcut o clipă, gândindu-se, apoi vorbi în şoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit:

― Cine îţi cunoaşte capacităţile?

― Dintre fiinţele umane, doar dvs... şi dvs. nu puteţi spune altora.

― Ştiu bine că nu pot. Vorba e, totuşi, că tu, nu Fastolfe, ai pus la cale stratagema prin care orice persoană cu care ai venit în contact să propună emigrarea. Şi ai aranjat ca Fastolfe să te ia pe tine pe Pământ cu el, şi nu pe Daneel. Tu erai important şi Daneel n-ar fi însemnat decât o distragere.

Giskard spuse:

― M-am gândit că trebuie redus la minimum personalul, ca să evit îngreunarea sarcinii mele agasând Pământenii. Regret, domnule, absenţa lui Daneel. Înţeleg foarte bine dezamăgirea dvs. că nu-l puteţi saluta personal.

Baley dădu din cap:

― Ei bine... Înţeleg că aşa trebuie şi mă bizui pe tine că-i vei explica lui Daneel că mi-a fost dor de el. Oricum, rămân la ideea mea. Dacă Pământul se angajează într-o politică de colonizare şi dacă cei din Spaţiu sunt lăsaţi în urmă în cursa pentru expansiune, răspunderea pentru asta ― şi deci pentru criza care va izbucni inevitabil ― va fi a ta. De aceea, trebuie să consideri că eşti în continuare răspunzător să-ţi foloseşti capacităţile pentru a apăra Pământul, atunci când se va declanşa criza.

― Voi face tot ce pot, domnule.

― Şi dacă tu reuşeşti asta, Amadiro ― sau urmaşii lui ― se vor răzbuna pe Gladia. Nu trebuie să uiţi s-o aperi şi pe ea.

― Daneel şi cu mine nu vom uita.

― Mulţumesc, Giskard.

Şi se despărţiră.

Când Giskard, urmându-l pe Fastolfe, intră în modul ca să-şi înceapă călătoria spre Aurora, îl mai văzu o dată pe Baley. De data asta nu mai avu ocazia să-i vorbească.

Baley făcu semn cu mâna şi rosti fără să fie auzit:

― Nu uita!

Giskard înţelese cuvintele şi, în plus, emoţia de dincolo de ele.

După aceea Giskard nu-l mai văzu pe Baley. Niciodată.

8

Giskard nu putuse niciodată să treacă în revistă imaginile clare ale voiajului pe Pământ fără să fie urmate de cele ale vizitei hotărâtoare la Amadiro, la Institutul de Robotică. Întâlnirea nu fusese uşor de aranjat. Amadiro, marcat mult de amărăciunea înfrângerii, nu dorise să-şi sporească umilinţa mergând la locuinţa lui Fastolfe.

― Păi atunci, îi spusese Fastolfe lui Gjskard, îmi pot permite să fiu mărinimos în victorie. Voi merge eu la el. În plus, trebuie să-l văd.

Fastolfe era membru al Institutului de Robotică de când Baley făcuse posibilă zdrobirea lui Amadiro şi a ambiţiilor lui politice. În schimb, Fastolfe predase Institutului toate datele pentru construirea şi întreţinerea roboţilor cu aspect uman. Fuseseră fabricaţi câţiva şi apoi proiectul se încheiase, iar Fastolfe se supărase.

La început, Fastolfe avusese intenţia să vină la Institut fără nici un robot însoţitor. Ar fi intrat singur, fără apărare şi (ca să spunem aşa) gol, în ceea ce era, încă, fortăreaţa din tabăra duşmanului. Ar fi fost un semn de umilinţă şi încredere, dar în acelaşi timp unul de deplină stăpânire de sine şi Amadiro ar fi înţeles asta. Fastolfe, complet singur, şi-ar fi demonstrat siguranţa că Amadiro, cu toate resursele Institutului la îndemână, n-ar fi îndrăznit să-şi atingă singurul duşman care îi venea, fără grijă şi fără protecţie, în dreptul pumnului. Şi totuşi, până la urmă Fastolfe, fără să ştie prea bine de ce, hotărâse să fie însoţit de Giskard. Amadiro părea să fi slăbit puţin de când îl văzuse Fastolfe ultima oară, dar era încă un bărbat remarcabil: înalt şi robust. Îi lipsea acel zâmbet de încredere în sine care îi fusese cândva caracteristic şi, când încercă să-l arboreze la intrarea lui Fastolfe, pe buze îi apăru mai degrabă un rânjet, care se stinse lăsând loc unei nemulţumiri sumbre.

― Ei, Kelden, zise Fastolfe, permiţându-şi să i se adreseze pe numele mic, nu ne vedem prea des, în ciuda faptului că suntem colegi de patru ani.

― Hai să nu afişăm o falsă amabilitate, Fastolfe, mormăi Amadiro vădit enervat, şi adresează-mi-te cu Amadiro. Nu suntem colegi decât cu numele şi nu-mi ascund credinţa ― de fapt nu mi-am ascuns-o niciodată ― că politica ta externă înseamnă pentru noi sinucidere.

Erau de faţă trei dintre roboţii lui Amadiro, mari şi strălucitori, iar Fastolfe îi studie cu atenţie, înălţându-şi sprâncenele:

― Eşti bine apărat, Amadiro, împotriva unui om paşnic însoţit de un singur robot.

― Nu te vor ataca, Fastolfe, după cum bine ştii. Dar de ce l-ai adus pe Giskard? De ce nu pe capodopera ta, Daneel?

― Daneel s-ar afla în siguranţă în apropierea ta?

― Consider asta drept o glumă. Nu mai am nevoie de Daneel. Ne construim propriii roboţi cu aspect uman.

― Pe baza proiectului meu.

― Cu îmbunătăţiri.

― Şi totuşi nu-i folosiţi. De aceea am venit să te văd. Ştiu că funcţia mea în'Institut e doar onorifică şi că nu-mi e dorită nici măcar prezenţa, darămite părerile şi sfaturile. Totuşi, ca membru al Institutului trebuie să protestez împotriva eşecului în folosirea roboţilor cu aspect uman.

― Cum doreşti să-i folosim?

― Intenţia a fost de a-i pune pe roboţii cu înfăţişare umană să facă accesibile noi Lumi, în care locuitorii Spaţiului să poată emigra în cele din urmă, după ce acele Lumi ar fi fost adaptate şi făcute absolut locuibile, nu-i aşa?

― Dar asta a fost ceva la care te-ai opus, Fastolfe, nu-i adevărat?

― Da, m-am opus, răspunse Fastolfe. Voiam ca locuitorii Spaţiului înşişi să emigreze spre Lumi noi şi să le adapteze singuri. Totuşi, aşa ceva nu se petrece şi probabil că nu se va întâmpla vreodată. Atunci, să-i trimitem pe roboţii cu înfăţişare umană. Ar fi mai bine decât nimic.

― Toate propunerile nu duc la nimic, atâta vreme cât părerile tale predomină în Consiliu, Fastolfe. Locuitorii din Spaţiu nu vor călători spre Lumi sălbatice şi neadaptate şi se pare că nici nu agreează roboţii cu aspect uman.

― Nu prea le-aî dat locuitorilor Spaţiului ocazia să le placă. Pământenii încep să colonizeze planete noi ― chiar şi dintre cele sălbatice şi neadaptate. Şi o fac fără ajutorul roboţilor.

― Cunoşti foarte bine diferenţele dintre Pământeni şi noi. Există opt miliarde de Pământeni, plus o mulţime de Colonişti.

― Şi există cinci miliarde şi jumătate de locuitori ai Spaţiului.

― Cifrele nu reprezintă singura diferenţă, zise Amadiro cu amărăciune. Se înmulţesc precum insectele.

― Nu-i adevărat. Populaţia Pământului a rămas aceeaşi de secole.

― Pericolul e altul. Dacă ei îşi pun tot sufletul în emigrare, pot da naştere uşor la încă o sută şaizeci de milioane pe an şi această cifră va creşte pe măsură ce se vor popula noile Lumi.

― Noi avem capacitatea biologică de a da naştere la o sută de milioane pe an.

― Dar nu şi capacitatea sociologică. Noi trăim mult şi nu dorim să fim înlocuiţi prea repede.

― Îi putem trimite pe cei tineri spre alte Lumi.

― Nu vor pleca. Noi ne apreciem organismele, care sunt puternice, sănătoase şi capabile să supravieţuiască astfel aproape patruzeci de decade. Pământenii nu dau doi bani pe organismele lor, care se uzează în mai puţin de zece decade şi care sunt copleşite de boli şi bătrâneţe chiar mai repede. Pentru ei nu contează dacă trimit milioane pe an spre mizerie sigură şi spre o probabilă moarte. De fapt, nici măcar victimele n-au nevoie să se teamă de mizerie şi moarte, pentru că, întreb, ce altceva au pe Pământ? Pământenii care emigrează fug din lumea lor pestilenţială, ştiind bine că mai rău de-atât nu se poate. Noi, pe de altă parte, ne apreciem planetele bine adaptate şi confortabile şi nu am renunţa uşor la ele.

Fastolfe suspină şi zise:

― Am auzit prea des toate aceste argumente... Îmi dai voie să subliniez simplul fapt că Aurora a fost, la început, o lume sălbatică şi informă, care a trebuit transformată într-una acceptabilă şi că aşa s-a petrecut cu fiecare Lume din Spaţiu?

Amadiro spuse:

― Şi eu am auzit toate argumentele taie până la saturaţie, dar n-am să mă ostenesc să răspund la ele. Poate că Aurora o fi fost primitivă la început, când am colonizat-o, dar ea a fost colonizată de Pământeni... iar celelalte Lumi din Spaţiu, dacă n-au fost colonizate de Pământeni, au fost colonizate de cei din Spaţiu, care încă nu se dezbăraseră de apucăturile lor de pe Pământ. Timpurile nu mai sunt potrivite pentru aşa ceva. Ce se putea face atunci, nu se mai poate acum.

Amadiro îşi ridică un colţ al gurii schiţând un rânjet şi continuă:

― Nu, Fastolfe, ceea ce a reuşit politica ta a fost numai să înceapă formarea unei Galaxii care va fi populată doar de Pământeni, în timp ce locuitorii Spaţiului sunt obligaţi să îmbătrânească şi să decadă. Poţi vedea lucrul ăsta petrecându-se chiar acum. Faimoasa ta călătorie pe Pământ, acum doi ani, a fost punctul culminant. Într-un fel, i-ai trădat pe ai tăi când i-ai încurajat pe acei semi-oameni să înceapă expansiunea. În numai doi ani, există cel puţin câţiva Pământeni în fiecare dintre cele douăzeci şi patru de Lumi, la care se adaugă constant alţii.

― Nu exagera, zise Fastolfe. Nici una dintre acele Lumi colonizate nu este, deocamdată, cu adevărat propice pentru a putea fi ocupată de oameni şi nici nu va fi încă multe decade. Se pare că nu vor supravieţui toate şi, pe măsură ce sunt ocupate Lumile mai apropiate, şansele de a coloniza Lumile mai îndepărtate scad, aşa că iureşul iniţial se va domoli. Am încurajat expansiunea lor pentru că mă bazam şi pe a noastră. Mai putem încă să ţinem pasul cu ei dacă ne străduim şi, într-o concurenţă cinstită, putem popula Galaxia împreună.

― Nu, spuse Amadiro. Ceea ce ai tu în minte este una dintre cele mai distructive politici, un idealism prostesc. Expansiunea este unilaterală şi va rămâne aşa, orice ai face. Oamenii de pe Pământ roiesc nestânjeniţi şi va trebui să-i oprim până nu devin prea puternici pentru noi.

― Cum propui să realizăm asta? Avem un tratat de prietenie cu Pământul, în care precizăm în mod special că suntem de acord să nu-i împiedicăm expansiunea în Spaţiu atâta vreme cât nu atinge nici o planetă aflată mai aproape de douăzeci de ani-lumină faţă de o Lume din Spaţiu. S-a conformat în mod conştiincios acestei condiţii.

― Toată lumea cunoaşte tratatul, spuse Amadiro. Însă toată lumea mai ştie şi faptul că nici un tratat nu se mai respectă, odată ce începe să acţioneze împotriva intereselor naţionale ale celui mai puternic semnatar. Nu dau doi bani pe acel tratat.

― Eu dau. Va fi respectat.

Amadiro dădu din cap:

― Ai o încredere care mă emoţionează. Cum va fi respectat după ce nu vei mai avea puterea?

― Deocamdată nu intenţionez să cedez puterea.

― Pe măsură ce Pământul şi Coloniştii lui devin mai puternici, locuitorii Spaţiului vor începe să se teamă şi după aceea nu vei mai rămâne mult timp la conducere.

Fastolfe zise:

― Iar dacă tu rupi tratatul, distrugi Lumile colonizate şi le închizi Pământenilor uşa în nas, cei din Spaţiu vor emigra şi vor popula Galaxia?

― Poate că nu. Dar dacă noi decidem să n-o facem, dacă hotărâm că ne e bine aşa cum suntem, ce importanţă mai are?

― În acest caz, Galaxia nu va deveni un imperiu al omului.

― Ei şi, ce-o să fie?

― Locuitorii Spaţiului se vor minimaliza pe ei înşişi şi vor degenera, chiar dacă Pământul va fi ţinut în captivitate şi va degenera şi el.

― Ăsta e trucul cu care vine partidul tău, Fastolfe. Nu există nici o dovadă palpabilă că s-ar întâmpla aşa ceva. Şi chiar dacă se va întâmpla, va fi alegerea noastră. Cel puţin nu-i vom vedea pe barbarii cu viaţă scurtă moştenind Galaxia.

― Vorbeşti serios, Amadiro, când spui că ai vrea să vezi cum piere civilizaţia Spaţiului, dacă aşa poţi împiedica expansiunea Pământului? întrebă Fastolfe.

― Nu mă gândesc la moartea noastră, Fastolfe, dar dacă se va întâmpla ce e mai rău, atunci da, pentru mine propria noastră moarte este mai puţin de temut decât triumful unor fiinţe subumane cu viaţă scurtă şi ciuruite de boli.

― Din care noi ne tragem.

― Şi cu care nu mai suntem înrudiţi genetic, de fapt. Oare suntem viermi, pentru că acum nu ştiu câte miliarde de ani printre strămoşii noştri se aflau viermi?

Fastolfe, cu buzele strânse, se ridică să plece. Amadiro, încruntat, nu făcu nici un gest să-l oprească.

9

Daneel nu avea cum să spună, în mod direct, că Giskard se lăsase furat de amintiri. Pe de o parte, expresia lui Giskard nu se schimba, iar pe de alta, el nu era furat de amintiri aşa ca oamenii. Nu-i lua foarte mult timp. În plus, procesul mental care-l făcuse pe Giskard să-şi amintească de trecut îl determinase pe Daneel să se gândească la aceleaşi întâmplări din acel trecut, aşa cum i le repovestise Giskard cu mult timp în urmă.

Conversaţia lor se desfăşură fără vreo pauză neobişnuită, dar într-un mod absolut original, de parcă fiecare s-ar fi gândit la trecut pentru amândoi.

Daneel spuse:

― S-ar părea, prietene Giskard, că, de vreme ce oamenii de pe Aurora recunosc acum că sunt mai slabi decât Pământul şi decât numeroasele Lumi colonizate, criza pe care a prevăzut-o Elijah Baley a trecut cu bine.

― Aşa s-ar părea, prietene Daneel.

― Tu te-ai străduit să înfăptuieşti asta.

― Aşa e. Am ţinut Consiliul la cheremul lui Fastolfe. Am făcut tot ce-am putut ca să-i modelez pe cei care, la rândul lor, au modelat opinia publică.

― Şi totuşi sunt neliniştit. Giskard zise:

― Eu am fost neliniştit de-a lungul fiecărei etape a procesului, deşi m-am căznit să nu fac rău nimănui. Am luat legătura ― mental ― cu mai multe fiinţe umane care n-aveau nevoie decât de un impuls minim. Pe Pământ a trebuit doar să măresc teama de represalii şi să-i aleg în special pe cei la care teama exista deja. Am rupt un fir care era oricum destrămat şi pe punctul de a se rupe. Pe Aurora a fost invers. Politicienii de aici ezitau să se dedice unei politici care i-ar putea scoate din lumea lor confortabilă, iar eu doar am întărit ideea şi am exagerat-o. Şi aşa am intrat într-o încurcătură permanentă ― chiar dacă nu prea accentuată.

― De ce? Ai încurajat expansiunea Pământului şi ai descurajat-o pe cea a locuitorilor Spaţiului. Cu siguranţă că aşa trebuie să fie.

― Cum trebuie să fie? Crezi, prietene Daneel, că un Pământean e mai important decât un locuitor al Spaţiului, chiar dacă amândoi sunt fiinţe umane?

― Există deosebiri. Elijah Baley ar fi vrut mai degrabă să-i vadă pe Pământenii lui învinşi, decât să ştie Galaxia nepopulată. Dr. Amadiro ar vrea mai degrabă să-i vadă degenerând şi pe Pământeni, şi pe locuitorii Sp ţiului, decât să ştie Pământul în expansiune. Cel dintâi priveşte cu speranţă spre triumful oricui, cel de-al doilea e mulţumit dacă nu vede pe nimeni triumfând. N-ar trebui să-l alegem pe cel dintâi, prietene Giskard?

― Ba da, prietene Daneel. Aşa s-ar părea. Şi totuşi, cât de mult te influenţează sentimentele pe care le ai pentru valoarea partenerului tău de odinioară, Elijah Baley?

Daneel răspunse:

― Cinstesc amintirea partenerului Elijah, iar Pământenii sunt oamenii lui.

― Văd asta. De multe decade tot spun că tu ai tendinţa să gândeşti ca o fiinţă umană, prietene Daneel, dar mă întreb dacă ăsta e într-adevăr un compliment. Şi totuşi, chiar dacă ai tendinţa să gândeşti ca o fiinţă umană, nu eşti fiinţă umană şi, până la urmă, te supui celor Trei Legi. Nu ai voie să faci rău unei fiinţe umane, fie că acea fiinţă umană este un Pământean sau un locuitor al Spaţiului.

― Există momente, prietene Giskard, când trebuie să alegi între două fiinţe umane. Ni s-au dat ordine speciale s-o apărăm pe doamna Gladia. S-ar putea ca vreodată să fiu obligat să fac rău unei fiinţe umane ca s-o apăr pe doamna Gladia şi cred că situaţiile fiind similare, aş fi gata să fac rău unui locuitor al Spaţiului ca să pot proteja un Pământean.

― Aşa crezi tu. Dar în realitate va trebui să te laşi condus de anumite împrejurări, iţi vei da seama că nu poţi generaliza, zise Giskard. Cu mine e la fel. În campania mea de încurajare a Pământului şi de descurajare a Aurorei am făcut tot posibilul ca dr. Fastolfe să nu poată convinge guvernul Aurorei să susţină politica de emigrare şi, astfel, să instaleze în Galaxie două puteri expansioniste. N-a fost greu să-mi dau seama că acea latură a eforturilor lui nu ducea la nimic. Asta trebuie să-l fi copleşit de disperare şi poate că i-a grăbit sfârşitul. Am simţit-o în mintea lui şi a fost dureros. Şi totuşi, prietene Daneel...

Giskard se opri, iar Daneel întrebă:

― Da?

― Dacă nu procedam aşa cum am făcut-o, posibilitatea de expansiune a Pământului ar fi fost mult redusă, fără să se îmbunătăţească cine ştie ce acţiunile Aurorei în acest sens. Deci dr. Fastolfe ar fi fost înfrânt în ambele sensuri ― Pământul şi Aurora ― şi, în plus, ar fi fost înlăturat de la putere de dr. Amadiro. Sentimentul de frustrare i-ar fi fost şi mai puternic. Dr. Fastolfe era cel căruia, pe timpul vieţii lui, îi datoram cea mai mare credinţă şi am ales acea desfăşurare a evenimentelor care îl deprima cel mai puţin, fără să dăuneze prea mult celorlalte persoane cu care aveam de-a face. Dacă dr. Fastolfe a fost permanent tulburat de neputinţa de a-i convinge pe Aurorieni ― şi, în general, pe locuitorii Spaţiului ― să se extindă pe noi planete, cel puţin a fost încântat de activitatea Pământenilor ce emigrau.

― Nu i-ai fi putut încuraja atât pe Pământeni, cât şi pe Aurorieni, prietene Giskard, şi astfel dr. Fastolfe să fi fost mulţumit în ambele privinţe?

― Bineînţeles că m-am gândit la asta, prietene Daneel. Am analizat posibilitatea şi am hotărât că n-ar fi fost de ajuns. Îi puteam încuraja pe Pământeni să emigreze printr-o schimbare prea puţin importantă, care n-ar fi dăunat nimănui. Dacă aş fi încercat acelaşi lucru cu Aurorienii, ar fi însemnat o schimbare prea drastică, ce i-ar fi lezat. Prima Lege împiedica asta.

― Păcat.

― Aşa e. Gândeşte-te ce s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi schimbat complet ideea fixă a doctorului Amadiro. Şi totuşi, cum să-i fi modificat hotărârea fermă de a se opune doctorului' Fastolfe? Ar fi semănat mult cu încercarea de a-i forţa capul să facă o întoarcere de o sută optzeci de grade. O întoarcere atât de completă, fie a capului, fie a conţinutului său de idei, cred că ar fi ucis cu eficienţă egală. Preţul puterii mele, prietene Daneel, continuă Giskard, este dilema imensă în care mă aflu'tot timpul. Prima Lege a Roboticii, care interzice să faci rău unei fiinţe umane, se referă de obicei la vătămările fizice vizibile, pe care le vede toată lumea şi pe care le putem aprecia cu uşurinţă. Eu unul sunt, totuşi, conştient de emoţiile umane şi de înclinaţiile minţii, aşa că ştiu mai multe moduri subtile de a vătăma, fără să le pot înţelege în totalitate. De multe ori sunt silit să acţionez fără o siguranţă reală şi asta îmi solicită întruna circuitele. Şi totuşi simt că am procedat bine. l-am făcut pe cei din Spaţiu să treacă de punctul de criză. Aurora e conştientă de forţa crescândă a Coloniştilor şi acum va fi silită să evite un conflict. Trebuie să admită că e prea târziu pentru revanşă şi în privinţa asta ne-am ţinut promisiunea faţă de Elijah Baley. Am lansat Pământul în cursa pentru popularea Galaxiei şi înfiinţarea unui Imperiu Galactic.

În acest moment al discuţiei erau chiar pe drumul de întoarcere către casa Gladiei; dar Daneel se opri şi apăsarea uşoară a mâinii lui pe umărul lui Giskard îl făcu şi pe acesta să se oprească.

Daneel spuse:

― Tabloul pe care-l prezinţi e atrăgător. L-ar face pe partenerul Elijah mândru de noi dacă, aşa cum spui, noi am realizat asta. "Roboţii şi Imperiul", ar spune Elijah şi poate că m-ar bate pe umăr... Şi totuşi, după cum am spus, sunt neliniştit, prietene Giskard.

― În legătură cu ce, prietene Daneel?

― Nu pot să nu mă întreb dacă am depăşit într-adevăr criza de care partenerul Elijah vorbea cu atâtea decade în urmă. De fapt, este prea târziu pentru revanşa celor din Spaţiu?

― De ce ai aceste îndoieli, prietene Daneel?

― Purtarea doctorului Mandamus în timpul discuţiei lui cu doamna Gladia m-a determinat să gândesc aşa.

Giskard îl fixă câteva clipe pe Daneel şi, în liniştea care se lăsă, auziră frunzele foşnind în vântul rece. Norii se risipeau, iar soarele urma să răsară în curând. Conversaţia lor, telegrafică, durase puţin timp şi ei ştiau că Gladia încă nu era îngrijorată de absenţa lor.

Giskard întrebă:

― Ce anume din discuţie te-a neliniştit?

Daneel răspunse:

― De patru ori am avut ocazia să observ cum rezolva Elijah Baley o problemă încurcată. De fiecare dată am băgat de seamă felul în care reuşea să ajungă la concluzii utile pornind de la informaţii puţine şi chiar eronate. De atunci încerc întotdeauna, în limitele mele, să gândesc ca el.

― Mi se pare, prietene Daneel, că ai procedat bine în această privinţă. Am spus eu că ai tendinţa să gândeşti ca o fiinţă umană.

― Atunci ai observat că dr. Mandamus a avut două probleme de discutat cu doamna Gladia. El însuşi a subliniat asta. Una a fost problema propriei lui descendenţe, dacă e sau nu urmaşul lui Elijah Baley. A doua a fost cerinţa ca doamna Gladia să întâlnească un Colonist şi, după aceea, să raporteze. Dintre ele, cea de-a doua poate fi considerată o problemă care ar interesa Consiliul. Cea dintâi ar fi o problemă importantă numai pentru el însuşi.

Giskard spuse:

― Dr. Mandamus a prezentat problema ascendenţei lui ca fiind importantă şi pentru dr. Amadiro.

― Atunci e o problemă personală care prezintă importanţă pentru doi oameni, prietene Giskard. Şi tot nu este o problemă importantă pentru Consiliu şi, deci, pentru întreaga planetă.

― Continuă, prietene Daneel.

― Cu toate acestea, problema de stat, aşa cum a numit-o însuşi dr. Mandamus, a fost abordată a doua, de parcă ideea i-ar fi venit mai târziu, şi s-a descotorosit de ea imediat. Într-adevăr, nu părea ceva care să necesite o vizită personală. Putea fi rezolvată cu ajutorul imaginii holografice de oricare funcţionar din Consiliu. Pe de altă parte, dr. Mandamus a tratat mai întâi problema propriei lui ascendenţe, a discutat-o în amănunt; acesta era un lucru care putea fi rezolvat doar de el şi de nimeni altcineva.

― Ce concluzie tragi, prietene Daneel?

― Cred că problema cu Colonistul a fost însuşită de Mandamus ca pretext pentru o convorbire personală cu doamna Gladia, ca să-şi poată discuta problema personală. Problema ascendenţei, şi nu altceva, era cea care îl interesa de fapt... Există vreun mod în care să poată fi argumentată această concluzie, prietene Giskard?

Soarele Aurorei încă nu se ivise dintre nori şi ochii lui Giskard străluceau vizibil. El spuse:

― Tensiunea din mintea doctorului Mandamus a fost, într-adevăr, mult mai puternică în prima parte a întrevederii decât în a doua. Asta ar putea fi o confirmare, prietene Daneel.

― Atunci trebuie să ne punem întrebarea de ce problema ascendenţei doctorului Mandamus ar fi atât de importantă pentru el.

― Dr. Mandamus a explicat asta, spuse Giskard. Doar demonstrând că nu e descendent al lui Elijah Baley îi este deschisă calea spre avansare. Dr, Amadiro, de a cărui bunăvoinţă depinde, ar fi absolut împotriva lui dacă ar fi urmaş al domnului Baley.

― Aşa a zis el, prietene Giskard, dar ceea ce s-a petrecut în timpul întrevederii demonstrează contrariul.

― De ce spui asta? Te rog să continui să gândeşti ca o fiinţă umană, prietene Daneel. Consider că e instructiv.

― Mulţumesc, prietene Giskard, răspunse Daneel cu seriozitate. Ai observat că nici o declaraţie făcută de doamna Gladia referitoare la imposibilitatea ca dr. Mandamus să fie urmaş al partenerului Elijah, n-a fost considerată convingătoare? De fiecare dată, dr. Mandamus a spus că dr. Amadiro nu va accepta declaraţia.

― Da, şi ce deduci de aici?

― Mi se pare că dr. Mandamus era atât de convins că dr. Amadiro nu va accepta nici un argument împotriva descendenţei acestuia din Elijah Baley, încât îţi vine să te întrebi de ce s-a mai ostenit s-o întrebe pe doamna Gladia. E clar că ştia asta de la început, aşa că ar fi fost inutil s-o mai facă.

― Poate, prietene Daneel, dar e numai o speculaţie. Poţi găsi un motiv posibil pentru atitudinea lui?

― Pot. Cred că s-a interesat de ascendenţa lui nu ca să-l convingă pe implacabilul dr. Amadiro, ci pentru a se convinge pe sine însuşi.

― În acest caz, de ce ar fi pomenit de dr. Amadiro? De ce n-a spus pur şi simplu "Vreau să ştiu"?

Pe chipul lui Daneel se schiţă un zâmbet, o schimbare de expresie de care celălalt robot ar fi fost incapabil.

― Dacă i-ar fi spus doamnei Gladia "Vreau să ştiu", ea i-ar fi răspuns cu siguranţă că nu e treaba lui, iar el n-ar fi aflat nimic. Oricum, doamna Gladia e tot atât de pornită împotriva doctorului Amadiro pe cât e pornit dr. Amadiro împotriva lui Elijah Baley. E cert că pe doamna Gladia ar supăra-o orice părere referitoare la ea susţinută cu îndârjire de dr. Amadiro. Ar fi furioasă, chiar dacă aceasta ar conţine mai mult sau mai puţin adevăr; cu atât mai mult dacă ar fi absolut falsă, cum e în acest caz. S-ar căzni să-i demonstreze doctorului Amadiro că se înşală şi ar prezenta orice dovadă necesară, cât de mică, pentru a-şi atinge scopul.

― Astfel, asigurarea dispreţuitoare a doctorului Mandamus că fiecare dovadă e insuficientă, n-a reuşit decât s-o înfurie mai tare pe doamna Gladia şi a dus-o la dezvăluiri ulterioare. Strategia doctorului Mandamus a fost aleasă pentru a se asigura că va afla totul de la ea şi, până la urmă, el a fost convins că nu are un strămoş Pământean; cel puţin nu cu douăzeci de decade în urmă. Cred că sentimentele lui Amadiro în această privinţă nu prea intrau în discuţie. Giskard spuse:

― Prietene Daneel, acesta este un punct de vedere interesant, dar nu pare bine argumentat. Cum putem şti că nu e decât o bănuială din partea noastră?

― Nu ţi se pare, prietene Giskard, răspunse Daneel, că în momentul în care dr. Mandamus şi-a terminat ancheta referitoare la strămoşul lui, fără să fi obţinut suficiente dovezi pentru dr. Amadiro, ar fi trebuit să fie evident deprimat şi descurajat? După cum a declarat chiar el, asta ar fi însemnat că n-are nici o şansă de avansare şi nu va obţine niciodată postul de conducător al Institutului de Robotică. Şi totuşi, mie mi-a făcut impresia că nu era nici pe departe deprimat, ci mai degrabă încântat. Eu judec numai după aparenţe, dar tu ştii mai bine. Spune-mi, prietene Giskard, care a fost atitudinea lui mentală la încheierea acestei părţi din conversaţia cu doamna Gladia?

― Dacă stau să mă gândesc, nu era numai încântat, ci şi triumfător, prietene Daneel. Ai dreptate. Acum, că ţi-ai explicat procesul de gândire, acea senzaţie de triumf pe care am detectat-o subliniază net corectitudinea raţionamentului tău. De fapt acum, după ce ai lămurit totul, mă simt în inferioritate pentru că n-am fost şi eu în stare să înţeleg singur.

― Asta, prietene Giskard, a fost de multe ori reacţia mea la raţionamentele lui Elijah Baley. Faptul că am fost capabil să duc la bun sfârşit un asemenea raţionament poate fi, în parte, din cauza puternicului stimul pe care-l constituie criza actuală. Mă sileşte să gândesc mai logic.

― Te subestimezi, prietene Daneel. De multă vreme gândeşti logic. Dar de ce vorbeşti de criza actuală? Opreşte-te puţin şi explică-mi. Cum se ajunge, pornind de la sentimentul de triumf al doctorului Mandamus datorat faptului că nu e urmaşul domnului Baley, la criza de care spui?

Daneel răspunse:

― Poate că dr. Mandamus ne-a dezamăgit cu declaraţiile lui referitoare la dr. Amadiro, dar ar fi corect să presupunem că e oricum adevărat faptul că tânjeşte după avansare; că are ambiţia să devină conducătorul Institutului. Nu-i aşa, prietene Giskard?

Giskard tăcu o clipă, de parcă s-ar fi gândit, apoi spuse:

― Eu nu am căutat ambiţia. Eu i-am studiat mintea fără un scop anume şi n-am observat decât manifestări superficiale. Şi totuşi, ar fi putut exista sclipiri de ambiţie când vorbea de avansare. Nu am temeiuri puternice ca să fiu de acord cu tine, prietene Daneel, dar n-am nici un motiv ca să nu fiu de acord.

― Deci să admitem că dr. Mandamus este un om ambiţios şi să vedem unde ajungem cu asta. De acord?

― De acord.

― Atunci, n-ar fi posibil ca sentimentul lui de triumf, odată ce s-a convins că nu e urmaşul partenerului Elijah, să rezulte din faptul că şi-a dat seama că îşi poate împlini ambiţia? Totuşi lucrurile nu stau aşa, pentru că e nevoie de confirmarea doctorului Amadiro, de vreme ce am căzut de acord că ideea fixă a fost un pretext pentru dr. Mandamus. Acum, ambiţia îi poate fi satisfăcută dintr-un alt motiv.

― Care-ar fi acela?

― Nici unul care să reiasă cu claritate. Dar pot sugera unul, ca o simplă speculaţie. Dacă dr. Mandamus ştie ceva sau poate să facă ceva care să-l conducă spre un succes uriaş? Unul care ar face cu siguranţă din el următorul conducător? Aminteşte-ţi că, în încheierea discuţiei despre originea sa, dr. Mandamus a spus: "Mai am metodele drastice." Să presupunem că e adevărat, dar că ar folosi acele metode numai dacă nu ar fi urmaşul partenerului Elijah. Încântarea ce l-a cuprins după ce a fost convins de originea lui ar izvorî, aşadar, din faptul că acum poate să folosească acele metode şi astfel să-şi asigure o avansare remarcabilă.

― Dar care sunt "metodele drastice", prietene Daneel? Daneel vorbi cu seriozitate:

― Trebuie să speculăm în continuare. Ştim că dr. Amadiro nu vrea altceva decât să înfrângă Pământul şi să-l' oblige să revină la situaţia anterioară, de subordonare faţă de Lumile din Spaţiu. Dacă dr. Mandamus cunoaşte o cale pentru a realiza asta, bineînţeles că va obţine orice de la dr. Amadiro, chiar şi garanţia succesiunii la conducere. Şi totuşi, poate că dr. Mandamus ar ezita să cauzeze înfrângerea şi umilirea Pământului, dacă s-ar simţi înrudit cu populaţia lui. Descendenţa din Elijah Baley de pe Pământ l-ar inhiba. Negarea acestei descendenţe îi dă libertate de acţiune şi asta îl face să jubileze.

― Vrei să spui că dr. Mandamus e un om cu conştiinţă? întrebă Giskard.

― Conştiinţă?

― E un cuvânt pe care-l folosesc uneori oamenii. Am observat că se referă la o persoană care aderă la reguli de comportare ce o silesc să acţioneze într-un mod care contravine propriului interes imediat. Dacă dr. Mandamus îşi dă seama că nu poate avansa pe seama celor cu care se înrudeşte de departe, îmi închipui că e un om cu conştiinţă. M-am gândit mult la lucrurile astea, prietene Daneel, pentru că ele par să implice faptul că fiinţele umane au într-adevăr Legi care le guvernează comportarea, cel puţin în unele cazuri.

― Şi poţi să-ţi dai seama dacă dr. Mandamus e, într-adevăr, un om cu conştiinţă?

― Din studierea emoţiilor lui? Nu, n-am fost atent la aşa ceva, dar dacă analiza ta e corectă, ar rezulta lucrul acesta. Şi totuşi, pe de altă parte, dacă începem să-l bănuim că are conştiinţă şi privim în urmă, putem ajunge la alte concluzii. Dacă dr. Mandamus ar crede că are un Pământean printre strămoşii de acum nouăsprezece decade şi jumătate, poate s-ar simţi obligat, împotriva conştiinţei lui, să întreprindă o acţiune de înfrângere a Pământului, ca să scape de stigmatul unei asemenea origini. Dacă n-ar avea o astfel de obârşie, n-ar fi constrâns să acţioneze împotriva Pământului, iar conştiinţa l-ar îndemna să lase Pământul în pace.

Daneel spuse:

― Nu, prietene Giskard, situaţia n-ar fi asta. Oricât de uşurat s-ar simţi el că nu trebuie să acţioneze cu violenţă împotriva Pământului, n-ar avea cum să-l mulţumească pe dr. Amadiro şi să-şi grăbească avansarea. Ţinând seama de firea lui ambiţioasă, n-ar avea sentimentul de triumf pe care l-ai detectat atât de clar.

― Înţeleg. Atunci tragem concluzia că dr. Mandamus posedă o metodă de înfrângere a Pământului.

― Da. Şi dacă e adevărat, atunci criza prevăzută de partenerul Elijah n-a trecut deloc cu bine, ci există încă.

Giskard spuse gânditor:

― Dar n-am răspuns la întrebarea-cheie, prietene Daneel. De ce natură e criza? Care e pericolul mortal? Poţi deduce şi asta?

― Asta nu pot, prietene Giskard. Am mers cât de departe am putut. Poate că partenerul Elijah ar fi mers mai departe, dacă ar fi trăit, dar eu nu sunt în stare. Aici trebuie să mă las în seama ta, prietene Giskard.

― În seama mea? Cum?

― Tu poţi studia mintea doctorului Mandamus, ceea. ce eu nu pot, cum nici altcineva nu poate. Poţi afla natura crizei.

― Mă tem că nu, prietene Daneel. Dacă aş trăi alături de o fiinţă umană o perioadă mai mare de timp, aşa cum am trăit cândva cu dr. Fastolfe sau cum trăiesc cu doamna Gladia, puţin câte puţin, unul câte unul, aş ridica vălurile minţii, aş desface nodul încurcat încetul cu încetul şi aş afla multe, fără să fac rău cuiva. Dacă aş încerca acelaşi lucru cu dr. Mandamus, după o singură întâlnire scurtă sau după o sută de întâlniri scurte, n-aş realiza nimic. Emoţiile sunt uşor vizibile, gândurile nu. Dacă m-aş încăpăţâna să mă grăbesc, forţând lucrurile, sigur i-aş dăuna ― şi asta n-o pot face.

― Şi totuşi, soarta a miliarde de oameni de pe Pământ şi a altor miliarde din restul Galaxiei poate depinde de asta.

Poate depinde. E o ipoteză. Vătămarea unei fiinţe umane e o realitate. Gândeşte-te că poate dr. Mandamus e singurul care cunoaşte natura crizei şi Ti poate pune capăt. Nu şi-ar folosi cunoştinţele sau abilitatea pentru a-l forţa pe dr. Amadiro să-i ofere conducerea, dacă acesta ar putea-o afla din altă sursă.

― Adevărat, zise Daneel. E foarte posibil să fie aşa.

― În acest caz, prietene Daneel, nu e nevoie să cunoaştem natura crizei. Dacă dr. Mandamus ar fi împiedicat să-i spună doctorului Amadiro ― sau altcuiva ― tot ce ştie, criza nu va avea loc.

― Altcineva ar putea descoperi ceea ce ştie acum dr. Mandamus.

― Bineînţeles, dar nu ştim când va fi asta. Probabil vom avea timp să cercetăm în continuare şi să descoperim mai multe ― şi să fim mai bine pregătiţi pentru a avea chiar noi un rol important.

― Atunci e bine.

― Dacă dr. Mandamus trebuie împiedicat, asta se poate face vătămându-i mintea până la un punct în care nu mai este eficientă... sau distrugându-i viaţa de tot. Eu singur am capacitatea de a-i vătăma mintea aşa cum se cuvine, dar n-o pot face. Oricum, unul dintre noi îl poate ucide. Şi nici asta n-o pot face. Tu poţi, prietene Daneel?

Urmă o pauză, apoi Daneel şopti, în sfârşit:

― Nu pot. Ştii doar. Giskard întrebă încet:

― Chiar dacă ştii că e în joc viitorul a miliarde de oameni de pe Pământ şi de aiurea?

― Nu-i pot face rău doctorului Mandamus.

― Nici eu. Aşa că rămânem cu siguranţa iminenţei unei crize periculoase care se apropie, dar o criză căreia noi nu-i cunoaştem natura şi nici n-o putem afla, în faţa căreia suntem, prin urmare, neajutoraţi.

Se priviră în tăcere, fără ca pe feţele lor să se poată citi ceva, dar cu un aer de disperare care, într-un fel, îi copleşea.

4. ALT URMAŞ

10

După întrevederea enervantă cu Mandamus, Gladia încercase să se relaxeze, şi o făcuse cu aşa o intensitate, că se asemăna cu somnul morţii. Îşi întunecase toate ferestrele din dormitor, reglase temperatura la o adiere blândă şi caldă, cu foşnet difuz de frunze şi, din când în când, cu triluri îndepărtate de păsări. Adăugase la acestea zgomotul făcut de valuri care se sparg de ţărm undeva la distanţă şi în aer un uşor, dar inconfundabil, iz sărat de mare. Nu folosise la nimic. În minte i se derula întruna ceea ce fusese ― şi ceea ce urma să se întâmple. De ce flecărise atâta cu Mandamus? Ce-I interesa pe el ― şi pe Amadiro, de altfel -dacă ea îl vizitase sau nu pe Elijah pe Orbită şi dacă ― sau când -avusese sau nu un copil cu el sau cu alt bărbat?

O descumpănise pretenţia lui Mandamus în legătură cu obârşia lui, asta era. Într-o societate în care nimănui nu-i păsa de origine sau relaţii de rudenie, cu excepţia cazurilor medico-geneîice, menţionarea lor bruscă într-o conversaţie era jenantă. La fel şi trimiterile repetate (dar accidentale) la Elijah.

Acum mai venea şi Colonistul ăsta. Nu era Pământean. Era sigură că nu se născuse pe Pământ şi era foarte posibil să nu-l fi vizitat niciodată. Probabil că poporul lui trăia de generaţii pe o planetă străină, de care ea nu auzise niciodată. Se gândi că, astfel, devenea un locuitor al Spaţiului. Aceştia proveneau tot din Pământeni ― cu secole în urmă ― dar ce importanţă avea? Sigur că locuitorii Spaţiului trăiau mult, iar aceşti Colonişti trăiau probabil puţin, dar cât de mult contează asta? Până şi un locuitor al Spaţiului poate muri prematur din cauza vreunui accident neprevăzut; cândva auzise de unul care murise de moarte bună înainte să împlinească şaizeci de ani. Atunci de ce să nu se gândească la următorul vizitator ca la un locuitor al Spaţiului, cu un accent neobişnuit?

Totuşi nu era chiar aşa de uşor. Fără îndoială că însuşi Colonistul nu se considera locuitor al Spaţiului. Nu contează ce eşti, contează ce simţi că eşti. Aşa că trebuia să-l considere Colonist, iar nu locuitor al Spaţiului.

Şi, oricum, nu erau toate fiinţe umane, indiferent cum le numeai ― locuitori ai Spaţiului, Colonişti, Aurorieni, Pământeni? Dovadă că roboţii nu făceau rău nici uneia dintre ele. Daneel ar fi sărit la fel de repede şi în apărarea celui mai ignorant dintre Pământeni, dar şi a Preşedintelui Consiliului de pe Aurora şi asta însemna...

Simţea cum pluteşte, de fapt cum se relaxează într-un somn superficial, când, deodată, îi veni în minte un gând stăruitor.

De ce numele colonistului era Baley?

Mintea ei îşi recapătă agerimea şi se zbătu să iasă din meandrele comode ale uitării, care o învăluiseră cu totul.

De ce Baley?

Poate că era doar un nume obişnuit printre Colonişti. La urma urmei, Elijah fusese cel care făcuse ca totul să devină realitate şi probabil că pentru ei era un erou ca şi... ca şi... Nu se putea gândi la un erou similar pentru Aurorieni. Cine condusese prima expediţie care ajunsese pe Aurora? Cine supraveghease adaptarea planetei sălbatice şi aproape fără viaţă care fusese iniţial Aurora? Nu ştia.

Oare ignoranţa ei provenea din faptul că fusese educată pe Solaria sau Aurorienii, pur şi simplu, nu aveau un erou fondator? De fapt, prima expediţie spre Aurora fusese alcătuită doar din Pământeni. De abia în generaţiile următoare, a căror medie de viaţă crescuse datorită însuşirii unei bioinginerii sofisticate, Pământenii deveniseră Aurorieni. Şi apoi, de ce ar dori Aurorienii să-i transforme în eroi pe predecesorii lor dispreţuiţi?

Dar Coloniştii i-ar putea transforma pe Pământeni în eroi. Poate că încă nu s-au schimbat. Până la urmă poate că se vor schimba, şi atunci Elijah va fi uitat cu un sentiment de jenă, dar până atunci... Asta trebuie să fie. Probabil că o jumătate dintre Coloniştii în viaţă se numesc Baley. Bietul Elijah! Toţi se înghesuie pe umerii şi în umbra lui. Bietul Elijah... dragul de Elijah.

Şi adormi de-adevăratelea.

11

Somnul îi fu prea zbuciumat ca să-i redea liniştea, nemaivorbind de buna dispoziţie. Se încruntă fără să-şi dea seama ― şi dacă s-ar fi văzut în oglindă, ar fi surprins-o înfăţişarea ei maturizată.

Daneel, pentru care Gladia era o fiinţă umană, indiferent de vârstă, înfăţişare sau dispoziţie, spuse:

― Doamnă...

Gladia îl întrerupse, înfiorându-se uşor:

― A venit Colonistul?

Privi spre panglica ceasului mural şi apoi făcu un gest rapid la care Daneel reacţionă imediat, reglând o temperatură mai ridicată. (Fusese o zi rece şi urma o seară şi mai rece.)

Daneel răspunse:

― A venit, doamnă.

― Unde l-ai condus?

― În camera cea mare pentru oaspeţi, doamnă. Giskard e cu el şi roboţii casnici sunt toţi prin apropiere.

― Sper că vor avea atâta minte ca să-l întrebe ce vrea să mănânce. Nu cunosc bucătăria Coloniştilor. Şi sper că vor încerca să-i îndeplinească dorinţele cu chibzuinţă.

― Sunt sigur, doamnă, că Giskard va şti cum să rezolve problema.

Şi Gladia era sigură, dar se mulţumi să pufnească pe nas. Mai bine zis ar fi semănat cu aşa ceva dacă Gladia ar fi fost genul de persoană care să pufăie. Ea nu se considera astfel.

― Bănuiesc, spuse, că a stat în carantina de rigoare înainte de a primi încuviinţarea pentru asolizare.

― Altfel ar fi de neconceput, doamnă.

― Cu toate acestea, zise ea, îmi voi pune mănuşile şi filtrul nazal.

Ieşi din dormitor, conştientă că în jurul ei se aflau roboţii de serviciu, şi făcu semnul potrivit care urma să-i aducă o pereche nouă de mănuşi şi un filtru nou. Fiecare locuinţă avea propriul cod de semne şi fiecare locatar învăţa aceste semne, deprinzându-se să le facă atât repede, cât şi pe neobservate. Un robot trebuia să îndeplinească aceste ordine discrete ale stăpânilor oameni de parcă le-ar fi citit gândurile; şi deci un robot nu putea îndeplini ordinele unei fiinţe umane din afara locuinţei dacă nu erau rostite cu atenţie. Nimic nu umilea mai mult pe locatarul unei case decât un robot care ezita în îndeplinirea unui ordin sau, mai rău, îl îndeplinea incorect. Asta însemna că fiinţa umană greşise un semn ― sau că robotul o făcuse. Gladia ştia că fiinţa umană era cea care greşea de obicei, dar lucrul ăsta nu era recunoscut de fapt niciodată. Robotul era cel care era predat pentru analiza inutilă a reacţiei sau vândut fără nici o justificare. Gladia simţise întotdeauna că nu trebuie să cadă în capcana eului rănit, dar dacă în clipa aceea nu şi-ar fi primit mănuşile şi filtrul nazal, ar fi...

Nu mai avu nevoie să-şi termine gândul. Cel mai apropiat robot îi aduse ce dorea, corect şi repede. Gladia îşi potrivi filtrul şi fornăi puţin ca să se asigure că e bine pus (nu avea chef să rişte contactarea vreunei boli contagioase care să fi rezistat la tratamentul minuţios din timpul carantinei). Întrebă:

― Cum arată, Daneel?

― De înălţime şi dimensiuni obişnuite, doamnă, răspunse Daneel.

― Mă refer la chipul lui.

(Era o prostie să întrebe. Dacă ar fi semănat cât de cât cu Elijah Baley, Daneel ar fi observat la fel de repede ca şi ea şi ar fi pomenit de asta.)

― E greu de spus, doamnă. Nu se vede bine.

― Ce înseamnă asta? Cred că nu e mascat, Daneel.

― Într-un fel este, doamnă. Faţa îi este acoperită de păr.

― Păr?

Se pomeni râzând.

― Vrei să spui, după moda hiperproducţiilor istorice? Bărbi? Făcu gesturi mici, arătând un smoc de păr pe bărbie şi altul sub nas.

― Ceva mai mult decât atât, doamnă. Jumătate din faţă îi este acoperită.

Gladia îşi deschise larg ochii şi, pentru prima oară, simţi un imbold să-l vadă. Cum arată o faţă cu păr peste tot? Bărbaţii de pe Aurora ― şi în general cei din Spaţiu ― aveau foarte puţin păr pe faţă, şi acela era definitiv înlăturat încă din adolescenţă sau chiar din copilărie. Uneori buza superioară rămânea neatinsă. Gladia îşi aminti că soţul ei, Santirix Gremionis, avusese, înainte de căsătorie, o dungă subţire de păr sub nas. El îi spunea mustaţă. Semăna cu o sprânceană greşit amplasată şi având o formă incorectă şi, de îndată ce se consolase să-l accepte ca soţ, insistase ca el să se depileze. Bărbatul se conformase fără să crâcnească şi ea se întreba acum, pentru prima oară, dacă lui îi păruse rău. Se gândi că-l observase uneori, în primii ani, punându-şi un deget pe buza superioară. Ea considerase asta un tic nervos şi o dorinţă nelămurită dar de-abia acum se gândi că el căuta o mustaţă care dispăruse pentru totdeauna.

Oare cum arată un bărbat cu mustaţă pe toată faţa? Seamănă cu un urs? Cum e la pipăit? Ce-ar fi să aibă şi femeile păr din ăsta? Îşi închipui un bărbat şi o femeie încercând să se sărute şi găsindu-şi cu greu gura unul celuilalt. Consideră că e un gând caraghios, dar nepericulos, şi izbucni în râs. Simţi cum îi dispare nervozitatea şi cum, de fapt, abia aşteaptă să-l vadă pe monstru.

La urma urmei, n-avea de ce să se teamă de el, chiar dacă era la fel de sălbatic în comportament cum era ca înfăţişare. Nu avea un robot personal ― Coloniştii erau obligaţi să aibă o societate fără roboţi ― iar ea va fi înconjurată de o duzină. Monstrul va fi imobilizat într-o fracţiune de secundă dacă va încerca un cât de mic gest suspect... sau dacă va ridica glasul cu mânie.

Spuse, într-o dispoziţie perfectă:

― Du-mă la el, Daneel.

12

Monstrul se ridică. Spuse ceva care sună cam aşa:

― Bona zioa, domnamhea.

Ea înţelese imediat "bună ziua", dar îi trebui o clipă să traducă ultimul cuvânt cu "doamna mea". Răspunse distrată:

― Bună ziua.

Îşi aminti cât de greu îi fusese să înţeleagă pronunţia Galacticii standard de pe Aurora în acele zile îndepărtate când venise pe planetă de pe Solaria, o femeie tânără şi înspăimântată.

Accentul monstrului era ciudat, sau suna ciudat numai pentru că urechea ei nu era obişnuită cu el? Elijah, îşi aminti, părea să articuleze puţin diferit sunetele "k" şi "p", dar altfel vorbea destul de bine. Trecuseră totuşi nouăsprezece decade şi jumătate, iar acest Colonist nu era de pe Pământ. În izolare limba suferise schimbări.

Dar pe Gladia o interesa prea puţin graiul. Atenţia îi era îndreptată spre barba lui. Nu semăna nici un pic cu barba pe care o purtau actorii în dramele istorice. Acelea păreau întotdeauna nişte smocuri aruncate ici şi colo, lipicioase şi lucioase.

Barba Colonistului era altfel. Îi acoperea uniform obrajii şi bărbia, era deasă şi abundentă. Era de un castaniu închis, ceva mai deschisă la culoare şi mai ondulată decât părul de pe cap şi avea o lungime de cel puţin cinci centimetri. Nu-i acoperea toată faţa, ceea ce era destul de decepţionant. Fruntea rămânea complet liberă (cu excepţia sprâncenelor), ca şi nasul şi zona de sub ochi.

Buza superioară era tot neacoperită, dar umbrită, de parcă începea să-i crească mustaţa. La fel şi zona de sub buza inferioară, dar cu o umbră mai puţin marcată, accentuată doar la mijloc. Fiindcă avea ambele buze degajate, pentru Gladia era clar că n-ar fi fost nici o greutate să-l sărute.

Ştiind că nu e politicos să se holbeze, totuşi holbându-se, spuse:

― Mi se pare că ţi-ai îndepărtat părul din jurul buzelor.

― Da, doamna mea.

― De ce, dacă-mi dai voie să întreb?

― Puteţi întreba. Din motive de igienă. Nu vreau să mi se lipească mâncarea de firele de păr.

― Te razi, nu-i aşa? Văd că iar creşte.

― Folosesc un laser pentru faţă. Durează cincisprezece secunde, dimineaţa.

― De ce nu te depilezi şi să termini cu ea?

― Poate voi dori să-l las din nou să crească.

― De ce?

― Poate din raţiuni estetice?

De data asta Gladia nu înţelese cuvântul. Pronunţia lui semănase cu "acidic" sau poate "acetic". Întrebă:

― Poftim?

Colonistul spuse:

― S-ar putea să mă plictisesc de felul în care arăt acum şi să-mi las din nou părui să crească pe buza superioară. Există femei cărora le place, ştiţi, ― Colonistul încercă să facă pe modestul, fără să reuşească ― mustaţa mea e foarte frumoasă când creşte.

Ea zise brusc, înţelegând cuvântul:

― "Estetice", vrei să spui.

Colonistul râse, arătându-şi dinţii albi şi frumoşi, şi spuse:

― Şi dvs. vorbiţi ciudat, doamna mea.

Gladia încercă să pară arogantă, dar se topi într-un zâmbet. Pronunţarea corectă era o problemă de consens local. Spuse:

― Să mă auzi pe mine cu accentul Solarian ― când se întâmplă. Eu aş fi zis "din raiţuni esteitice".

Litera "r" se rostogoli fără sfârşit.

― Am fost în locuri unde se vorbeşte în felul ăsta. Sună barbar. Iar "r"-urile sale se rostogoleau fenomenal.

Gladia chicoti:

― Pronunţi cu vârful limbii. Trebuie s-o faci cu marginile ei. Doar un Solarian ştie să pronunţe corect.

― Poate mă învăţaţi şi pe mine. Un Neguţător ca mine, care merge pretutindeni, aude tot felul de transformări lingvistice.

Încercă din nou să rostogolească "r"-urile din penultimul cuvânt, chicoti uşor şi tuşi.

― Vezi? Îţi încâlceşti amigdalele şi n-o să ţi le mai descurci niciodată.

Ea se tot uita la barba lui şi nu-şi mai putu înfrânge curiozitatea. Întinse mâna s-o atingă. Colonistul tresări şi făcu un salt înapoi, însă, dându-şi seama de intenţia ei, se linişti. Mâna Gladiei, înmănuşată aproape invizibil, se aşeză uşoară pe obrazul lui stâng. Plasticul subţire care-i acoperea degetele nu-i altera simţul pipăitului, aşa că ea îşi dădu seama că părul e moale şi elastic.

― E frumoasă, zise, vădit surprinsă.

― Universal admirată, completă colonistul.

― Dar n-o să stau toată ziua aici să te tratez cu grosolănie, spuse ea.

Ignorând previzibilul "în ceea ce mă priveşte, nu mă deranjează", continuă:

― Le-ai spus roboţilor mei ce ai vrea să mănânci?

― Doamna mea, le-am spus ce vă spun şi dvs. acum ― ce se găseşte. În ultimul an am fost pe zeci de planete şi fiecare are propriul regim alimentar. Un Neguţător învaţă să mănânce orice lucru care nu e toxic. Prefer o mâncare Auroriană în schimbul oricărei imitaţii de pe Lumea lui Baley pe care aţi încerca-o.

― Lumea lui Baley? întrebă Gladia iute, încruntându-se.

― Botezată după conducătorul primei expediţii pe planetă ― sau pe oricare dintre planetele Coloniştilor, de altfel. Ben Baley.

― Fiul lui Elijah Baley?

― Da, zise Colonistul şi schimbă imediat subiectul.

Se privi pe sine şi întrebă cu o urmă de arţag:

― Cum reuşiţi să suportaţi hainele astea ― lunecoase şi bufante? Aş fi bucuros să mă îmbrac din nou cu ale mele.

― Sunt sigură că vei avea ocazia s-o faci, foarte curând. Dar deocamdată te rog să prânzeşti cu mine... Apropo, mi s-a spus că te numeşti Baley, ca şi planeta dumitale.

― Nu-i deloc surprinzător. E cel mai onorat nume de pe planetă, fireşte. Eu sunt Diigii Baley.

Intraseră în sufragerie, Giskard precedându-i şi Daneel urmându-i, fiecare îndreptându-se spre nişa lui din perete. Alţi roboţi se aflau deja în nişele lor şi doi dintre ei se grăbiră să servească masa. Camera strălucea însorită, pereţii erau împânziţi de ornamente, masa fusese aranjată şi mâncarea mirosea îmbietor.

Colonistul adulmecă aromele şi respiră plin de încântare:

― Nu cred că voi avea vreo problemă cu mâncarea Auroriană... Unde doriţi să mă aşez, doamna mea?

Un robot spuse imediat:

― Vă rog să vă aşezaţi aici, domnule.

Colonistul se aşeză şi apoi luă loc şi Gladia, îndatoririle de gazdă fiind îndeplinite.

― Diigii? întrebă ea. Nu cunosc particularităţile denumirilor din lumea dumitale, aşa că iartă-mă dacă îţi pun o întrebare îndrăzneaţă. Diigii nu e mai degrabă un nume de femeie?

― Deloc, zise Colonistul cam înţepat. De fapt, nu e un nume, sunt două iniţiale. A patra şi a şaptea literă din alfabet.

― O, făcu Gladia lămurită, D.G. Baley. Şi ce înseamnă iniţialele, dacă nu sunt prea curioasă?

― Nu sunteţi. Iată-l pe "D", cu siguranţă, zise el, arătând cu degetul spre o nişă o plăcută in perete, şi cred că el este "G". Îşi îndreptă degetul spre altă nişă.

― Nu se poate, spuse Gladia abia auzit.

― Ba da. Mă numesc Daneel Giskard Baley. În fiecare generaţie din familia mea a existat cel puţin un Daneel sau un Giskard. Am fost ultimul dintre cei şase copii, dar primul băiat. Mama s-a gândit că ajunge şi a compensat faptul de a avea un singur fiu dându-mi ambele nume. Aşa am devenit Daneel Giskard Baley, iar povara dublă a fost prea mare pentru mine. Prefer să fiu D.G. şi aş fi onorat dacă mi-aţi spune aşa.

Zâmbi cu amabilitate:

― Sunt primul care poartă ambele nume şi sunt şi primul care vede extraordinarele originale.

― Dar de ce aceste nume?

― A fost ideea Strămoşului Elijah, după cum se povesteşte în familie. El a avut onoarea de a-şi boteza nepoţii şi l-a numit pe cel mai mare Daneel, iar cel de-al doilea a fost Giskard. A ţinut morţiş la numele astea şi aşa s-a instaurat tradiţia.

― Şi fiicele?

― Numele tradiţional de la o generaţie la alta e Jezebel ― Jessie. Soţia lui Elijah, ştiţi?

― Ştiu.

― Nu există nici o...

Se opri şi-şi îndreptă atenţia spre felul de mâncare ce i se pusese în faţă:

― Dacă m-aş afla în Lumea lui Baley, aş spune că asta e o friptură de porc înăbuşită în sos de arahide.

― De fapt e o mâncare din legume, D.G. Voiai să spui că nu există nici o Gladia în familie.

― Nu există, zise D.G. calm. O explicaţie este că Jessie ― prima Jessie ― s-ar fi opus, dar eu nu sunt de acord cu asta. Soţia lui Elijah, Strămoaşa, n-a venit niciodată pe Lumea lui Baley, ştiţi, n-a plecat niciodată de pe Pământ. Cum să se fi opus? Nu, pentru mine e clar că Strămoşul nu voia altă Gladia. Fără imitaţii, fără copii, fără amăgiri. O singură Gladia. Unică... A cerut să nu mai existe nici alt Elijah.

Gladia mânca fără poftă.

― Cred că Strămoşul dumitale şi-a petrecut ultimii ani din viaţă încercând să fie tot atât de lipsit de emoţii ca şi Daneel. Totuşi, avea romantismul în sânge. Ar fi putut îngădui alţi Elijahi şi alte Gladii. Sigur că nu m-aş fi supărat şi cred că n-ar fi supărat-o nici pe soţia lui.

Râse cu timiditate.

D.G. spuse:

― Toate astea par cumva ireale. Strămoşul face parte, practic, din preistorie; a murit acum o sută şaizeci şi patru de ani. Eu sunt urmaşul lui din a şaptea generaţie şi cu toate astea iată-mă aici, stând cu o femeie care l-a cunoscut când era foarte tânăr.

― Nu prea l-am cunoscut, zise Gladia, fixându-şi farfuria. L-am văzut destul de puţin timp, în trei ocazii separate, de-a lungul a şapte ani.

― Ştiu. Fiul Strămoşului, Ben, a scris o biografie a acestuia, care e una dintre operele literare clasice pe Lumea lui Baley. Chiar şi eu am citit-o.

― Zău? Eu n-am citit-o. Nici nu ştiam că există. Ce... ce spune despre mine?

D.G. părea să se amuze:

― Nici un lucru cu care să nu fiţi de acord. Sunteţi descrisă foarte bine. Dar să lăsăm asta. Ce mă uimeşte pe mine e că suntem împreună acum, după şapte generaţii. Ce vârstă aveţi, doamna mea? E voie să vă întreb?

― Nu ştiu dacă e voie, dar nu mă deranjează. În ani galactici standard am două sute treizeci şi trei de ani. Mai mult de douăzeci şi trei de decade.

― Arătaţi de parcă n-aţi avea mai mult de patruzeci de ani. Strămoşul a murit la şaptezeci şi nouă, bătrân. Eu am treizeci şi nouă şi când voi muri, dvs. Încă veţi trăi.

― Dacă evit moartea prin accidente.

― Şi probabil că veţi mai trăi cinci decade după aceea.

― Mă invidiezi, D.G.? întrebă Gladia cu puţină amărăciune în glas. Mă invidiezi pentru că i-am supravieţuit lui Elijah încă şaisprezece decade şi pentru că sunt condamnată să-i supravieţuiesc, poate, încă zece decade?

― Sigur că vă invidiez, veni răspunsul serios. De ce nu ? N-aş avea nimic împotrivă să trăiesc câteva secole, dacă n-aş da un exemplu prost celor de pe Lumea lui Baley. În general, n-aş vrea ca ei să trăiască atât de mult. Ritmul avansării istorice şi intelectuale ar încetini prea mult. Cei din înalta societate ar fi prea mult timp la putere. Lumea lui Baley s-ar îneca în conservatorism şi ar decădea ― cum s-a întâmplat cu Lumea dvs.

Gladia îşi ridică bărbia mică:

― Află că Aurora se descurcă foarte bine.

― Vorbesc de Lumea dvs., Solaria.

Gladia ezită, apoi vorbi cu hotărâre:

― Solaria nu e Lumea mea.

D.G. zise:

― Sper să fie. Am venit să vă văd deoarece cred că Solaria e Lumea dvs.

― Dacă de asta ai venit să mă vezi, îţi pierzi timpul, tinere.

― V-aţi născut pe Solaria, nu-i aşa, şi aţi trăit un timp acolo?

― Am trăit acolo primele trei decade... vreo optime din viaţă.

― Asta face să fiţi suficient de Solariană pentru a mă ajuta într-o problemă foarte importantă.

― Nu sunt Solariană, în ciuda acestei aşa-zise probleme importante.

― E vorba de război şi pace ― dacă asta vi se pare important. Lumile din Spaţiu sunt gata să se lupte cu cele colonizate şi va fi rău pentru noi toţi dacă se va ajunge la asta. Şi depinde de dvs., doamna mea, să preveniţi războiul şi să asiguraţi pacea.

13

Masa se terminase (fusese ceva frugal), iar Gladia se pomeni că-l priveşte pe D.G. cu o furie rece.

În ultimele douăzeci de decade trăise liniştită, desprinsă de complicaţiile vieţii. Aproape că uitase de nefericirea de pe Solaria şi de greutăţile ei de a se acomoda pe Aurora. Reuşise să îngroape destul de adânc agonia a două crime şi extazul a două iubiri ciudate ― cu un robot şi un Pământean ― şi să treacă peste toate cu bine. Sfârşise prin a avea o căsnicie lungă şi liniştită, cu doi copii, şi prin a lucra în domeniul artei aplicate în modă. Copiii plecaseră, apoi soţul ei, şi în curând putea chiar să se pensioneze. Atunci avea să rămână singură cu roboţii, mulţumită ― sau mai degrabă resemnată ― că viaţa i se scurge încet şi fără evenimente spre un sfârşit liniştit ce va apărea la timpul potrivit, un sfârşit atât de blând, încât s-ar putea să nici nu-şi dea seama când va veni. Asta îşi dorea.

Apoi... Ce se întâmplase? Începuse cu o noapte în urmă, când privise zadarnic cerul plin de stele ca să vadă soarele Solariei, care nu se afla pe cer şi nici n-ar fi fost vizibil. Era ca şi cum această căutare prostească a unui trecut ― trecut care ar fi trebuit să rămână mort ― ar fi spart zidul de răceală pe care ea şi-l ridicase de jur împrejur.

Mai întâi numele lui Elijah Baley, cea mai dureroasă, dar plăcută amintire dintre cele pe care le înlăturase cu atâta grijă, ieşise la iveală iar şi iar, repetându-se neîndurător.

Apoi fusese obligată să stea de vorbă cu un bărbat care credea ― în mod eronat ― că ar putea fi urmaşul lui Elijah la a cincea generaţie, şi acum cu un alt bărbat care era, într-adevăr, un urmaş la a şaptea generaţie. În cele din urmă, acum i se încredinţau probleme şi răspunderi similare cu cele care-l necăjiseră şi pe Elijah de multe ori. Se transforma cumva în Elijah, fără să aibă talentul şi înverşunarea lui de a-şi îndeplini cu orice preţ datoria?

Ce făcuse să merite aşa ceva?

Simţea cum furia îi piere sub o revărsare de autocompătimire. Se simţea nedreptăţită. Nimeni n-avea dreptul să-i arunce în spate răspunderi împotriva propriei voinţe.

Spuse, ridicând vocea:

― De ce insişti că sunt Solariană, când eu îţi spun că nu sunt?

D.G. nu păru tulburat de răceala ce apăru în glasul ei. Ţinea încă în mână şerveţelul moale care i se dăduse la sfârşitul mesei. Fusese umed şi fierbinte ― nu prea fierbinte ― şi el o imitase pe Gladia, ştergându-şi cu grijă mâinile şi gura. Apoi îl împăturise şi-şi ştersese barba. Acum şerveţelul se fărâma şi se zbârcea.

― Presupun că va dispărea, spuse.

― Aşa este.

Gladia îşi pusese şerveţelul în locaşul lui de pe masă. Era nepoliticos să-l ţină în mână şi doar evidenta lipsă de obişnuinţă a lui D.G. cu manierele civilizate putea fi considerată o scuză.

― Unii cred că poluează atmosfera, dar există un curent uşor care duce reziduurile în sus şi le captează în filtre. Nu cred că vom avea necazuri... Dar ignori întrebarea mea, domnule.

D.G. făcu ghem ceea ce mai rămăsese din şerveţel şi îl puse pe braţul scaunului. Un robot, ca răspuns la gestul iute şi discret al Gladiei, îl luă de acolo.

― N-am de gând să ignor întrebarea dvs., doamna mea, zise D.G. Nu încerc să vă oblig să fiţi Solariană. Subliniez doar că v-aţi născut pe Solaria şi v-aţi petrecut acolo primele decade, deci pe bună dreptate aţi putea fi considerată Solariană, cel puţin într-un fel... Ştiţi că Solaria a fost părăsită?

― Da, am auzit.

― Simţiţi ceva în legătură cu asta?

― Sunt Auroriană, şi încă de douăzeci de decade.

― Asta e non sequitur.{1}

― Ce?!

Nu distinse absolut nimic din ultimul cuvânt.

― N-are nici o legătură cu întrebarea mea.

― Non sequitur, adică. Nu ai spus clar...

D.G. zâmbi:

― Foarte bine. Eu vă întreb dacă simţiţi ceva în legătură cu pieirea Solariei, iar dvs. Îmi spuneţi că sunteţi Auroriană. Susţineţi că ăsta e un un răspuns? Chiar şi o Auroriană prin naştere ar putea suferi la moartea unei Lumi surori. Dvs. cum vă simţiţi?

Gladia răspunse cu răceală:

― Nu contează. De ce te interesează?

― Să vă explic. Noi ― Neguţătorii din Lumile colonizate ― suntem interesaţi pentru că se pot face afaceri, se pot obţine profituri şi se poate câştiga o Lume. Solaria e deja teraformată; e o Lume confortabilă; se pare că dvs., cei din Spaţiu, nu mai aveţi nevoie de ea şi nici n-o mai doriţi. De ce n-am coloniza-o noi?

― Pentru că nu-i a voastră.

― Doamnă, e a dvs., de obiectaţi? Are Aurora mai multe drepturi asupra ei decât Lumea lui Baley? Nu putem presupune că o Lume pustie aparţine oricui doreşte s-o colonizeze?

― Aţi colonizat-o?

― Nu... pentru că nu-i pustie.

― Vrei să spui că Solarienii n-au plecat cu toţii? zise Gladia repede.

Zâmbetul lui D.G. reveni şi se lăţi într-un rânjet:

― Vă emoţionează gândul... Chiar dacă sunteţi Auroriană.

Chipul Gladiei se schimonosi imediat, încruntându-se:

― Răspunde-mi la întrebare.

D.G. dădu din umeri:

― Mai erau doar vreo cinci mii de Solarieni pe planetă înainte de a fi abandonată, după cele mai sigure aprecieri ale noastre. Populaţia scăzuse de mulţi ani. Dar chiar şi cincii mii... Putem fi siguri că au plecat toţi? Oricum, nu asta e problema. Chiar dacă ar fi plecat toţi Solarienii, planeta n-ar fi pustie. Pe ea există cam două sute de milioane de roboţi sau mai mult, roboţi fără stăpân, unii dintre ei fiind cei mai modernizaţi din Galaxie. Probabil că Solarienii care au plecat au luat cu ei câţiva roboţi ― e greu să-ţi imaginezi locuitorii Spaţiului descurcându-se altfel.

(Privi zâmbind la roboţii din nişe.)

― Oricum, n-ar fi putut lua fiecare câte patruzeci de mii de roboţi.

Gladia zise:

― Păi, de vreme ce Lumile voastre, colonizate, sunt atât de lipsite de roboţi şi doresc să rămână aşa, cred că nu puteţi coloniza Solaria.

― Aşa e. Nu putem până ce nu pleacă roboţii, şi aici începe rolul Neguţătorilor ca mine.

― În ce fel?

― Nu vrem o societate cu roboţi, dar nu ne deranjează să venim în contact cu ei şi să negociem afaceri. Nu avem teama superstiţioasă de obiectele neînsufleţite. Ştim doar că o societate cu roboţi e sortită declinului. Locuitorii Spaţiului au avut grijă să ne dea un exemplu foarte clar. Aşa că nu vrem să trăim intoxicaţi cu roboţi, în schimb dorim foarte mult să-i vindem locuitorilor Spaţiului pentru o sumă substanţială... dacă ei vor fi atât de nebuni să dorească o astfel de societate.

― Crezi că locuitorii Spaţiului îi vor cumpăra?

― Sunt sigur că o vor face. Vor fi încântaţi de tipurile sofisticate pe care le produc Solarienii. Se ştie că au fost cei mai buni proiectanţi de roboţi din Galaxie, chiar dacă se spune că răposatul dr. Fastolfe ar fi fost neîntrecut în domeniu, în ciuda faptului că era Aurorian... În afară de asta, chiar dacă am pretinde o sumă importantă, aceasta tot va fi muit sub valoarea roboţilor. Vor profita atât locuitorii Spaţiului, cât şi Neguţătorii ― secretul afacerilor încununate de succes.

― Locuitorii Spaţiului nu vor cumpăra roboţi de la Colonişti, zise Gladia cu evident dispreţ.

D.G. avea un fel anume, de Neguţător, de a ignora asemenea fleacuri ca mânia sau dispreţul. Importantă era afacerea.

― Sigur că vor cumpăra, rosti el. Să li se ofere roboţi avansaţi la jumătate de preţ şi ei să refuze? Când se fac afaceri, aţi fi surprinsă cât de neimportante devin problemele ideologice.

― Cred că dumneata vei fi cel surprins. Încearcă să-ţi vinzi roboţii şi vei vedea.

― De-aş putea, doamna mea... Să încerc să-i vând, adică. N-am nici unul la îndemână.

― De ce nu?

― Pentru că n-a fost luat nici unul. Două nave comerciale au coborât separat pe Solaria, fiecare cu o capacitate de depozitare de circa douăzeci şi cinci de roboţi. Dacă ar fi reuşit, ar fi fost urmate de flote comerciale întregi şi îndrăznesc să afirm că am fi continuat afacerile decade întregi... şi apoi am fi colonizat planeta.

― Dar n-au reuşit. De ce?

― Pentru că ambele nave au fost distruse la suprafaţa planetei şi, după câte ne dăm seama, toţi membrii echipajului au murit.

― Defecţiuni de utilizare?

― Imposibil. Amândouă au asolizat cu bine; nu au fost deteriorate. Ultimele rapoarte din partea lor au fost că se apropie locuitorii Spaţiului ― nu ştim dacă erau Solarieni sau locuitori ai altor Lumi din Spaţiu. Presupunem doar că locuitorii Spaţiului au atacat fără să someze.

― Nu se poate.

― Oare?

― Sigur că nu se poate. Ce motiv ar avea?

― Să ne ţină departe de planetă, aş spune eu.

― Dacă ar fi dorit asta, zise Gladia, n-ar fi trebuit decât să-i anunţe că planeta e ocupată.

― Poate că li s-a părut mai plăcut să omoare câţiva Colonişti. Cel puţin aşa cred mulţi oameni de-ai noştri şi problema trebuie rezolvată urgent trimiţând nişte nave de război pe Solaria şi înfiinţând o bază militară pe planetă.

― Asta ar fi periculos.

― Bineînţeles. Ar putea duce la război. Unii extremişti de la noi atât aşteaptă. Poate că şi unii locuitori ai Spaţiului doresc asta şi au distrus cele două nave doar ca să provoace ostilităţi.

Gladia era uimită. Nu existaseră deloc relaţii încordate între locuitorii Spaţiului şi Colonişti în nici unul dintre noile programe. Spuse:

― Sunt sigură că problema poate fi discutată. Oamenii dumitale s-au adresat Federaţiei Spaţiale?

― Un organism absolut lipsit de importanţă, dar au făcut-o. Ne-am adresat şi Consiliului de pe Aurora.

― Şi?

― Locuitorii Spaţiului neagă totul. Susţin că profiturile posibile în comerţul cu roboţii de pe Solaria sunt atât de mari, încât Neguţătorii, pe care-i interesează numai banii ― de parcă pe ei nu i-ar interesa ― ar lupta între ei pentru asta. De fapt, vor să ne facă să credem că navele s-au distrus una pe cealaltă, fiecare sperând să monopolizeze comerţul pentru planetele lor.

― Înseamnă că cele două nave erau din Lumi diferite?

― Da.

― Atunci, nu crezi că într-adevăr s-ar putea să fi avut loc o luptă între ele?

― Nu prea cred, dar admit că e posibil. Nu au existat conflicte făţişe între Lumile colonizate, dar au fost câteva dispute destul de înverşunate. Toate au fost rezolvate, prin arbitraj, de către Pământ. Totuşi, este adevărat că Lumile colonizate s-ar putea dezbina la strâmtoare, dacă ar fi în joc o afacere de multe miliarde, lată de ce războiul nu e o idee prea bună pentru noi şi de ce trebuie să facem ceva ca să descurajăm capetele înfierbântate. Aici începe rolul nostru.

Al nostru!

― Dvs. şi cu mine. Mi s-a cerut să merg pe Solaria şi să aflu ― dacă pot ― ce s-a întâmplat în realitate. Voi lua o navă ― înarmată, dar nu cu armament greu.

― Şi dumneata poţi fi distrus.

― Tot ce se poate. Dar cel puţin nava mea nu va fi luată prin surprindere. În plus, eu nu sunt unul dintre acei eroi de hiperproducţii şi m-am gândit la ce pot face pentru a reduce şansele de distrugere. Mi-am dat seama că unul dintre dezavantajele pătrunderii Coloniştilor pe Solaria este necunoaşterea planetei. Atunci ar fi bine să luăm pe cineva care o cunoaşte ― pe scurt, un Solarian.

― Adică, vrei să mă iei pe mine?

― Chiar aşa, doamna mea.

― De ce pe mine?

― Am crezut că înţelegeţi fără explicaţii, doamna mea. Nu ştiu unde au plecat acei Solarieni care au părăsit planeta. Dacă au rămas Solarieni pe planetă, e posibil să fie duşmani. Nu se cunosc locuitori ai Spaţiului născuţi pe Solaria care să trăiască pe altă planetă ― cu excepţia dvs. Pentru mine sunteţi singura Solariană disponibilă ― singura din toată Galaxia. De aceea am nevoie de dvs. şi de aceea trebuie să veniţi.

― Te înşeli, Colonistule. Dacă eu sunt singura disponibilă pentru dumneata, atunci n-ai pe nimeni la dispoziţie. N-am de gând să vin cu dumneata şi nu mă poţi constrânge în nici un fel ― absolut în nici un fel ― să vin cu dumneata. Sunt înconjurată de roboţii mei. Fă un pas înspre mine şi vei fi imediat imobilizat... şi dacă te opui, vei fi lovit.

― N-am de gând să vă forţez. Trebuie să veniţi de bunăvoie şi ar trebui s-o faceţi. E vorba să prevenim războiul.

― Asta e treaba guvernelor noastre. Refuz să am vreun amestec. Sunt cetăţean particular.

― Datoraţi asta Lumii dvs. În caz de război am suferi şi noi, şi Aurora.

― Nu sunt unul dintre acei eroi de hiperproducţii, nu mai mult decât dumneata.

― Atunci, mi-o datoraţi mie.

― Eşti nebun. Nu-ţi datorez nimic.

D.G. zâmbi forţat:

― Mie, ca individ, nu-mi datoraţi nimic. Îmi datoraţi foarte mult în calitate de urmaş al lui Elijah Baley.

Gladia îngheţă şi rămase mult timp cu privirea aţintită asupra monstrului cu barbă. Cum de uitase cine era el? În cele din urmă îngăimă:

― Nu.

― Ba da, zise.D.G. cu putere. De două ori, Strămoşul a făcut pentru dvs. mai mult decât v-aţi putea revanşa. El nu mai e aici să-şi ceară datoria ― sau măcar o mică parte din ea. Eu moştenesc dreptul de a o face.

Gladia zise, disperată:

― Dar cu ce te pot ajuta, dacă vin cu dumneata?

― Vedem noi. Veniţi?

Gladia voia cu înverşunare să se opună, dar oare pentru asta reapăruse numele lui Elijah de atâtea ori în ultimele douăzeci şi patru de ore? Pentru ca această cerere imposibilă să fie făcută în numele lui şi să-i fie imposibil să refuze?

― La ce bun? întrebă ea. Consiliul nu-mi va da voie să plec cu dumneata. Nu va admite ca o Auroriană să fie luată pe o navă colonistă.

― Doamna mea, vă aflaţi pe Aurora de douăzeci de decade, deci vă închipuiţi că băştinaşii vă consideră Auroriană. Nu e adevărat. Pentru ei sunteţi tot Solariană. Vă vor permite să plecaţi.

― Nu-i adevărat, zise Gladia, cu inima bătând să-i spargă pieptul; pielea de pe braţe i se încreţi.

El avea dreptate. Se gândi la Amadiro, care bineînţeles că n-ar considera-o altceva decât o Solariană. Cu toate acestea repetă, încercând să se convingă singură:

― Nu-mi vor da voie.

― Ba da, replică D.G. N-a venit la dvs. cineva din Consiliul local, să vă ceară să mă primiţi?

Ea răspunse şovăind:

― Mi-a cerut doar să raportez discuţia pe care am avut-o. Şi aşa voi face.

― Dacă ei vor ca dvs. să mă spionaţi aici, în propria casă, doamna mea, vor considera că e şi mai util pentru ei să mă spionaţi pe Solaria.

Aşteptă un răspuns şi pentru că nu primi nici unul spuse, cu o urmă de oboseală în glas:

― Doamna mea, dacă refuzaţi, nu vă voi obliga, pentru că nici nu voi avea nevoie. Ei vă vor obliga. Dar eu nu doresc aşa ceva. Strămoşul n-ar dori aşa ceva, dacă ar fi aici. El ar dori să veniţi cu mine din recunoştinţă faţă de el şi nu din alt motiv... Doamna mea, Strămoşul a lucrat pentru dvs. În condiţii extrem de grele. Nu doriţi să faceţi şi dvs. ceva în amintirea lui?

Inima Giadiei tresări. Ştia că nu se mai putea împotrivi. Zise:

― Fără roboţi nu merg nicăieri.

― Nici nu m-aş gândi că aţi face-o.

D.G. rânjea din nou.

― De ce să nu-i luăm pe cei doi tizi ai mei? Aveţi nevoie de mai mulţi?

Gladia privi înspre Daneel, dar el stătea nemişcat. Privi spre Giskard ― la fel. Apoi i se păru că, o clipă doar, el îşi mişcă foarte uşor capul -în sus şi-n jos. Trebuia să aibă încredere în el.

Spuse:

― Ei bine, atunci voi veni cu dumneata. N-am nevoie decât de aceşti doi roboţi.

PARTEA A DOUA

SOLARIA

5. LUMEA PĂRĂSITĂ

14

Pentru a cincea oară în viaţă Gladia se afla pe o navă spaţială. Nu-şi amintea cu exactitate, aşa dintr-o dată, cât timp trecuse de când ea şi Santirix călătoriseră împreună spre Euterpe, ale cărei păduri inundate erau considerate de toată lumea fără pereche, mai ales sub strălucirea romantică a satelitului său luminos, Nestemata.

Pădurea inundată fusese, într-adevăr, luxuriantă şi verde, cu copacii plantaţi cu atenţie în şiruri drepte şi cu vieţuitoarele alese cu grijă, astfel încât să ofere culoare şi încântare, evitându-le totodată pe cele veninoase sau respingătoare.

Satelitul, având o sută cincizeci de kilometri în diametru, era destul de aproape de Euterpe ca să strălucească precum un punct de lumină scânteietor. Era atât de aproape de planetă, încât putea fi văzut alunecând pe cer de la est la vest, întrecând în viteză rotaţia lentă a acesteia. Strălucea spre amiază, când se înălţa şi pălea pe măsură ce cobora din nou spre orizont. În prima noapte îl urmăreai fascinat, în a doua mai puţin fascinat, şi cu o vagă nemulţumire în cea de-a treia -presupunând că în acele nopţi cerul era senin, ceea ce de obicei nu se întâmpla. Ea observase că Euterpienii băştinaşi nu se uitau niciodată la ej, deşi îl lăudau din răsputeri turiştilor, bineînţeles.

În ansamblu, Gladiei îi plăcuse destul de mult excursia, dar ceea ce îşi amintea cel mai bine era bucuria revenirii pe Aurora şi hotărârea de a nu mai călători vreodată, cu excepţia cazurilor de forţă majoră. (Dacă se gândea, asta fusese cu cel puţin opt decade în urmă.) O vreme trăise cu teama neexprimată că soţul ei va insista să mai facă o excursie, dar el nu mai pomenise niciodată despre aşa ceva. Pe atunci se gândea că poate el a ajuns la aceeaşi hotărâre ca a ei, temându-se să nu îi vină ei ideea să călătorească.

Nu era ceva neobişnuit în dorinţa lor de a evita călătoriile. În general, Aurorienii ― ca, de altfel, toţi locuitorii Spaţiului -înclinau spre sedentarism. Lumile lor, locuinţele lor erau prea confortabile. La urma urmei, ce putea fi mai plăcut decât să aibă grijă de tine propriii roboţi care îţi cunosc fiecare semn şi, de altfel, îţi cunosc obiceiurile şi dorinţele chiar fără să le rosteşti? Se agită neliniştită. La ce se referise D.G. când vorbise despre declinul unei societăţi robotizate?

Dar acum era din nou în spaţiu, după atâta vreme. Şi încă pe o navă Pământeană. Nu o văzuse prea bine, dar puţinul zărit o nelinişti grozav. Totul părea alcătuit numai din linii drepte, unghiuri ascuţite şi suprafeţe netede. În mod vădit fusese îndepărtat tot ce nu era util, de parcă numai ceea ce era legat de funcţionalitate trebuia să existe. Chiar dacă ea nu ştia prea bine ce anume era funcţional la fiecare obiect de pe navă, simţea că aşa trebuie, că nimic n-avea voie să intervină în alegerea celui mai scurt drum între două puncte.

Pe orice obiect Aurorian (şi am putea spune pe tot ceea ce era din Spaţiu, chiar dacă Aurora era cea mai avansată în această privinţă), totul exista numai în straturi. Funcţionalitatea se afla dedesubt ― nu se putea să lipsească de tot, cu excepţia ornamentelor propriu-zise ― dar peste ea se afla întotdeauna ceva care să satisfacă ochii şi simţurile în general; şi peste asta, ceva care să satisfacă spiritul. Ce bine era! Sau însemna o asemenea exuberanţă a creativităţii umane, încât locuitorii Spaţiului nu mai puteau trăi cu un univers neîmpodobit ― şi asta era rău? Oare viitorul trebuia să aparţină acestor geometri "de aici până acolo"? Sau asta însemna doar că încă nu aflaseră Coloniştii dulceaţa vieţii? Dar dacă viaţa avea atâta dulceaţă, de ce găsise ea aşa puţină?

Nu prea avea nimic altceva de făcut la bordul navei decât să-şi pună, iar şi iar, astfel de întrebări. D.G., acest sălbatic urmaş al lui Elijah, i le băgase în cap, odată cu presupunerea lui imperturbabilă că Lumile din Spaţiu mureau, chiar dacă el văzuse în timpul celei mai scurte şederi pe Aurora (cu siguranţă că ar fi trebuit să vadă) că totul în jur era ancorat în bunăstare şi siguranţă. Încercase să fugă de propriile ei gânduri uitându-se la holofilmele cu care se aprovizionase şi urmărind cu o curiozitate moderată imaginile ce licăreau şi se mişcau pe suprafaţa de proiecţie, în timp ce filmul de aventuri (toate erau filme de aventuri) trecea iute de la o întâmplare la alta, acordând puţin timp pentru discuţii şi nici un pic pentru reflecţii ― sau măcar pentru amuzament. Foarte asemănător cu nişte piese de mobilier.

D.G. apăru când ea era în toiul unui tom, cu adevărat atentă. Nu o surprinse. Roboţii care păzeau uşa îi semnalaseră din timp venirea şi nu i-ar fi îngăduit să intre dacă ea nu l-ar fi putut primi. Daneel îl însoţi înăuntru.

― Ce mai faceţi? întrebă D.G.

Apoi, pentru că ea atinse un contact şi imaginile păliră, tremurară şi dispărură, continuă:

― Nu trebuie să închideţi. Mă uit şi eu cu dvs.

― Nu-i nevoie, zise ea. M-am plictisit.

― Vă simţiţi bine?

― Nu prea. Sunt... izolată.

― Îmi pare rău! Dar şi eu am fost izolat pe Aurora. N-au îngăduit nici unuia dintre oamenii mei să vină cu mine.

― Te răzbuni?

― Deloc. Pe de o parte, v-am îngăduit să vă alegeţi doi roboţi care să vă însoţească. Pe de alta, nu eu, ci oamenii mei sunt cei care vă constrâng la asta. Nu le plac nici roboţii, nici locuitorii Spaţiului... Dar de ce vă supăraţi? Izolarea asta nu reduce teama dvs. de infecţii?

Ochii Gladiei erau dispreţuitori, dar vocea îi sună obosită:

― Mă întreb dacă nu sunt prea bătrână ca să mă tem de infecţii. În multe privinţe consider că am trăit destul. Şi apoi, am mănuşile, filtrele nazale şi ― dacă trebuie ― masca. În afară de asta, mă îndoiesc că te vei deranja să mă atingi.

― Nici altcineva n-o va face, zise D.G., cu un accent brusc de furie în glas, în timp ce îşi ducea o mână înspre obiectul de pe şoldul drept.

Ochii ei urmăriră mişcarea.

― Ce-i asta? întrebă.

D.G. zâmbi şi barba păru să-i strălucească în lumină. Printre firele castanii existau şi câteva roşcate.

― O armă, răspunse, şi trase de ea.

O ţinu de un mâner modelat care se încovoia deasupra mâinii, dând impresia că forţa încleştării lui o deforma. În faţă, în dreptul Gladiei, se întindea un cilindru subţire de vreo cincisprezece centimetri. Nu avea nici o fantă vizibilă.

― Asta ucide oameni?

Gladia întinse o mână înspre ea. D.G. o dădu repede la o parte:

― Să nu vă întindeţi niciodată după arma cuiva, doamna mea. E mai rău decât proasta creştere, pentru că fiecare Colonist e antrenat să reacţioneze cu violenţă la o astfel de mişcare şi vă puteţi răni.

Gladia, cu ochii mari, îşi retrase mâna şi apoi le duse pe amândouă la spate. Spuse:

― Nu mă ameninţa. Daneel nu are simţul umorului în privinţa asta. Pe Aurora nimeni nu e suficient de sălbatic să poarte arme.

― Păi, făcu D.G. fără să-l impresioneze adjectivul, noi n-avem roboţi care să ne apere... Şi asta nu-i o armă care ucide. Într-un fel, e mai rău. Emite un fel de vibraţii capabile să stimuleze acele terminaţii nervoase care recepţionează senzaţia de durere. Doare mai rău decât vă puteţi imagina. Nimeni n-ar suporta asta a doua oară de bunăvoie şi cine poartă o asemenea armă arareori este nevoit s-o folosească. Noi ii spunem bici neuronic.

Gladia se încruntă:

― Dezgustător! Noi avem roboţi, dar ei nu rănesc niciodată pe nimeni, cu excepţia cazurilor inevitabile ― şi atunci extrem de uşor.

D.G. dădu din umeri:

― Pare foarte civilizat, dar un pic de durere ― chiar acută ― e mai bună decât decăderea spirituală provocată de roboţi. Şi apoi, o armă neuronică nu ucide, oamenii dvs. Însă au pe navele lor spaţiale arme care pot aduce numai moarte şi distrugere.

― Asta pentru că am purtat de timpuriu războaie în decursul istoriei, când moştenirea noastră de pe Pământ era încă predominantă, dar acum ştim mai multe.

― Aţi folosit acele arme pe Pământ chiar şi după ce se presupunea că ştiţi mai multe.

― Asta-i... începu ea şi închise gura de parcă ar fi înghiţit ce avea de gând să spună.

D.G. Încuviinţă:

― Ştiu. Voiaţi să spuneţi "Asta-i altceva". Gândiţi-vă la asta, doamna mea, mai trebuie să vă surprindă faptul că echipajului meu nu-i plac locuitorii Spaţiului? Sau mie?... Dar dvs. Îmi veţi fi utilă, doamna mea, şi n-o să mă las influenţat de emoţii.

― În ce fel îţi voi fi utilă?

― Sunteţi Solariană.

― Spui întruna asta. Au trecut peste douăzeci de decade. Nu ştiu cum arată Solaria acum. Nu ştiu nimic despre ea. Cum arăta Lumea lui Baley acum douăzeci de decade?

― Acum douăzeci de decade nu exista, Solaria însă da, şi pun pariu; că vă veţi aminti ceva folositor.

Se ridică, îşi înclină scurt capul într-un gest de politeţe batjocoritoare şi ieşi.

15

Gladia rămase un timp într-o tăcere apăsătoare, apoi spuse:

― N-a fost deloc politicos, nu-i aşa?

Daneel zise:

― Doamnă Gladia, Colonistul este în mod clar nervos. Merge spre o planetă pe care două nave ca a sa au fost distruse şi echipajele lor ucise. Se va afla în mare pericol, atât el cât şi echipajul său.

― Tu aperi întotdeauna orice fiinţă umană, Daneel, zise Gladia supărată. Pericolul există şi pentru mine, şi nu îl înfrunt de bună voie, dar pe mine asta nu mă obligă să fiu nepoliticoasă.

Daneel nu răspunse.

Gladia spuse:

― Ei bine, poate că mă obligă. Am fost cam nepoliticoasă, nu-i aşa?

― Nu cred că îi pasă Colonistului, zise Daneel. V-aş putea sugera, doamnă, să vă pregătiţi pentru culcare? E destul de târziu.

― Foarte bine. Mă voi pregăti de culcare, dar nu cred că voi fi suficient de relaxată pentru a dormi, Daneel.

― Prietenul Giskard mă asigură că veţi fi, doamnă, şi el are de obicei dreptate când e vorba de astfel de lucruri.

Şi ea, într-adevăr, dormi.

16

Daneel şi Giskard stăteau în întunericul din cabina Gladiei. Giskard spuse:

― Va dormi buştean, prietene Daneel, şi îi trebuie odihnă. Are de înfruntat o călătorie periculoasă.

― Mi se pare, prietene Giskard, zise Daneel, că tu ai influenţat-o în legătură cu plecarea. Presupun că ai avut un motiv.

― Prietene Daneel, ştim atât de puţine despre natura crizei cu care se confruntă acum Galaxia, încât nu putem refuza cu bună ştiinţă o acţiune care ne-ar îmbogăţi cunoştinţele. Trebuie să ştim ce se petrece pe Solaria şi singurul mod de a o face e să mergem acolo... iar singurul mod de a merge este să aranjăm ca doamna Gladia să meargă. Cât despre influenţarea ei, aproape că n-a fost necesară. În ciuda declaraţiilor ei categorice, era nerăbdătoare să plece. O copleşea dorinţa de a vedea Solaria. Simţea o durere care n-ar fi încetat până ce nu s-ar fi dus acolo.

― Dacă spui tu, aşa este, totuşi ceva e ciudat. N-a explicat ea de atâtea ori că viaţa pe Solaria i-a fost nefericită, că a adoptat definitiv Aurora şi că nu mai doreşte să plece vreodată pe planeta ei natală?

― Da, era şi asta. Era foarte clar în mintea ei. Atât emoţiile, cât şi sentimentele existau împreună şi simultan. Am observat frecvent acest lucru în minţile oamenilor: două emoţii opuse, prezente simultan.

― Aşa ceva nu pare logic, prietene Giskard.

― Sunt de acord, şi tot ce pot să spun e că fiinţele umane nu sunt oricând sau în orice privinţă logice. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care sunt atât de greu de înţeles legile ce guvernează comportarea oamenilor... În cazul doamnei Gladia, mi-am dat seama, când şi când, că o mistuia dorul după Solaria. De obicei era foarte bine ascuns, mascat de antipatia mult mai puternică pe care o avea pentru planetă. Totuşi, când a sosit vestea că Solaria a fost părăsită de populaţia ei, sentimentele i s-au schimbat.

― De ce? Ce-avea de-a face abandonarea cu experienţele din tinereţe care i-au sădit antipatia în suflet? Sau, după ce şi-a reprimat dorul pentru planetă în decadele când ea găzduia o societate activă, de ce ar uita de această reprimare acum, când Solaria a devenit o planetă părăsită şi ar tânji din nou după o Lume care acum trebuie să-i fie extrem de străină?

― Nu ştiu să-ţi explic, prietene Daneel, deoarece, cu cât acumulez mai multe cunoştinţe din lumea omenească, cu atât mai disperat mă simt pentru că nu sunt în stare s-o înţeleg. Nu e chiar o plăcere desăvârşită să pătrunzi într-o minte, şi de multe ori îţi invidiez simplitatea controlului comportării, rezultată din incapacitatea ta de a vedea dincolo de aparenţe.

Daneel insistă:

― Ai încercat o explicaţie, prietene Giskard?

― Cred că se simte tristă pentru planeta pustie. A plecat de pe ea acum douăzeci de decade.

― A fost alungată.

― Ei acum i se pare că a fost o dezertare şi îmi închipui că o încearcă gândul dureros că a dat un exemplu; că n-ar mai fi plecat nimeni dacă ea n-ar fi plecat, iar planeta ar fi şi acum populată şi prosperă. Pentru că nu-i pot citi gândurile, bâjbâi, căutându-i emoţiile din trecut.

― Dar ea n-ar fi putut da un exemplu, prietene Giskard. De vreme ce au trecut douăzeci de decade de când a plecat, nu poate exista nici o legătură verificabilă între cauzele evenimentelor de atunci şi ale celor de acum.

― Aşa e, dar fiinţele umane găsesc uneori un soi de plăcere în întreţinerea unor emoţii dureroase, în faptul de a se acuza fără motiv sau chiar împotriva oricărei raţiuni. Oricum, doamna Gladia a simţit atât de acut dorul de a reveni, încât m-am gândit că trebuie să înlătur efectul inhibitor care nu-i dădea voie să dorească plecarea. A fost foarte simplu. Şi chiar dacă mi-am dat seama că pentru ea e necesar să plece, de vreme ce asta însemna să ne ia şi pe noi, am vaga impresie că dezavantajele ar putea fi mai mari decât avantajele.

― În ce fel, prietene Giskard?

― Consiliul a dorit ca doamna Gladia să-l însoţească pe Colonist, şi poate că a făcut asta pentru ca doamna Gladia să lipsească de pe Aurora într-o perioadă crucială, când se pregăteşte înfrângerea Pământului şi a Lumilor colonizate.

Daneel păru să cântărească fraza. Oricum, vorbi numai după o pauză evidentă:

― La ce-ar servi, după părerea ta, absenţa doamnei Gladia?

― Nu pot să-mi dau seama, prietene Daneel. Vreau părerea ta.

― Nu m-am gândit la problemă.

― Gândeşte-te acum.

Dacă Giskard ar fi fost om. replica aceasta ar fi fost luată drept un ordin. Urmă o pauză şi mai lungă, apoi Daneel spuse:

― Prietene Giskard, până în clipa în care acel dr. Mandamus a apărut în locuinţa doamnei Gladia, ea nu arătase niciodată vreun interes faţă de afacerile internaţionale. Era prietenă cu dr. Fastolfe şi Elijah Baley, dar prietenia asta avea motive personale şi nu o bază ideologică. De altfel, amândoi au plecat dintre noi acum. Dr. Amadiro îi este antipatic şi el îi întoarce antipatia, dar şi asta e o problemă personală. Antipatia durează de două secole şi nici unul dintre ei n-a luat vreo măsură concretă, ci fiecare se încăpăţânează să menţină această situaţie. Dr. Amadiro, care este acum cea mai influentă persoană din Consiliu, n-ar avea nici un motiv să se teamă de doamna Gladia sau să se deranjeze pentru a o înlătura.

Giskard spuse:

― Uiţi faptul că, îndepărtând-o pe doamna Gladia, ne îndepărtează şi pe noi. Probabil că vrea să fie absolut sigur că doamna Gladia nu pleacă fără noi, aşa că poate noi suntem cei pe care îi consideră periculoşi.

― În decursul existenţei noastre, prietene Giskard, n-am lăsat niciodată să se creadă că l-am pune în pericol pe dr. Amadiro. Ce motiv are să se teamă de noi? Nu ştie nimic despre capacităţile tale sau cum te-ai folosit de ele. Atunci de ce s-ar osteni să ne îndepărteze un timp de pe Aurora?

― Un timp, prietene Daneel? De ce crezi că el se gândeşte la o îndepărtare temporară? Poate că ştie mai multe decât Colonistul despre necazul de pe Solaria şi mai ştie că şi Colonistul, şi echipajul lui, vor fi cu siguranţă distruşi ― şi doamna Gladia, şi tu, şi eu, toţi. Poate distrugerea navei Colonistului e principalul lui ţel, dar se gândeşte ca moartea prietenei doctorului Fastolfe şi a roboţilor doctorului Fastolfe să fie un supliment.

Daneel spuse:

― Sigur că n-ar putea risca un război cu Lumile colonizate, pentru că asta se va întâmpla dacă nava Colonistului e distrusă, şi simpla plăcere de a ne distruge pe noi, dacă o pui la socoteală, n-ar merita riscul.

― N-ar fi posibil, prietene Daneel, ca războiul să fie exact ceea ce are dr. Amadiro în gând? Ca acesta să nu implice nici un risc, după părerea lui, astfel încât faptul de a scăpa de noi, în acelaşi timp, să-i sporească plăcerea, fără să mărească un risc, de fapt inexistent?

Daneel răspunse calm:

― Prietene Giskard, aşa ceva este lipsit de raţiune. În orice război care ar avea loc în condiţiile actuale, Coloniştii ar învinge. Sunt mai bine pregătiţi din punct de vedere psihologic pentru rigorile războiului. Sunt mai izolaţi şi, deci, pot aplica mai bine tactica de asalt. Au foarte puţin de pierdut pe Lumile lor relativ primitive, comparativ cu locuitorii Spaţiului care au mult de pierdut; gândeşte-te la confortul şi organizarea ce există pe Lumile lor. În cazul în care Coloniştii ar fi dispuşi să facă schimb între distrugerea uneia dintre Lumile lor şi distrugerea unei Lumi a locuitorilor din Spaţiu, aceştia din urmă ar trebui să se predea imediat.

― Dar crezi că un asemenea război s-ar purta "în condiţiile actuale"? Dacă locuitorii Spaţiului au o armă care poate fi folosită pentru a-i înfrânge repede pe Colonişti? Nu s-ar putea ca asta să fie criza cu care ne confruntăm acum?

― În acest caz, prietene Giskard, victoria s-ar obţine mai bine şi mai eficient printr-un atac surpriză. De ce să se căznească să instige la un război, pe care Coloniştii l-ar putea începe cu un raid ― surpriză pe planetele din Spaţiu, care ar provoca daune considerabile?

― Poate că locuitorii Spaţiului au nevoie să testeze arma, iar testarea înseamnă chiar distrugerea câtorva nave pe Solaria.

― Locuitorii Spaţiului au fost foarte neinspiraţi dacă n-au descoperit o metodă de testare care să nu ducă la divulgarea noii arme.

Acum era rândul lui Giskard să se gândească:

― Foarte bine, prietene Daneel, atunci cum îţi explici călătoria în care am pornit? Cum îţi explici dorinţa Consiliului ― chiar nerăbdarea ― ca noi să-l însoţim pe Colonist? Colonistul a spus că i se va ordona Gladiei să plece şi într-adevăr aşa a fost.

― Nu m-am gândit la asta, prietene Giskard.

― Atunci, gândeşte-te acum.

Din nou semăna cu un ordin.

― Aşa voi face, zise DaneeI.

Se lăsă o tăcere care se prelungi, dar Giskard nu scoase nici un cuvânt şi nu făcu nici un semn care să arate că e nerăbdător şi aşteaptă. În cele din urmă DaneeI vorbi încet, de parcă şi-ar fi croit cu greu drumul prin căile întortocheate ale gândului:

― Eu nu cred că Lumea lui Baley ― sau oricare dintre Lumile colonizate ― are vreun drept să-şi însuşească roboţii de pe Solaria. Chiar dacă Solarienii au plecat sau, poate, au murit, Solaria rămâne o lume a Spaţiului de sine stătătoare, chiar şi neocupată. Sunt sigur că aşa ar gândi celelalte patruzeci şi nouă de lumi din Spaţiu. Mai ales Aurora ar gândi aşa ― dacă ar controla situaţia.

Giskard ţinu seama de asta:

― Acum vrei să spui, prietene DaneeI, că distrugerea celor două nave Coloniste a fost modul prin care locuitorii Spaţiului şi-au impus dreptul de proprietate asupra Solariei?

― Nu, răspunse DaneeI, lucrurile n-ar sta aşa dacă Aurora, puterea conducătoare din Spaţiu, ar controla situaţia. Pur şi simplu Aurora ar fi anunţat că accesul pe Solaria, pustie sau nu, este interzis navelor Coloniştilor şi ar fi ameninţat cu represalii împotriva planetelor acestora dacă vreo navă Colonistă ar fi intrat în sistemul planetar Solarian. Şi ar mai fi instalat şi o barieră de nave şi posturi cu senzori în jurul acelui sistem planetar. N-a existat nici măcar o somaţie, o acţiune de felul ăsta, prietene Giskard. Atunci, de ce să distrugi nave care oricum ar fi putut fi foarte uşor ţinute departe de planetă?

― Dar navele au fost distruse, prietene DaneeI. Vei folosi drept explicaţie lipsa de logică a minţii omeneşti?

― Doar dacă trebuie. Să ne gândim o clipă la această distrugere. Ce urmări ar avea? Căpitanul unei nave Coloniste se apropie de Aurora, cere permisiunea să discute situaţia cu Consiliul, insistă să ia cu el un cetăţean Aurorian ca să cerceteze evenimentele de pe Solaria, iar Consiliul e de acord în toate privinţele. Dacă distrugerea navelor fără un avertisment prealabil este o acţiune prea dură pentru Aurora, capitularea cu atâta laşitate în faţa căpitanului Colonist este, dimpotrivă, o acţiune prea umilă. În loc să caute motiv de război, Aurora, cedând, pare să fie gata de orice pentru evitarea unei astfel de confruntări.

― Da, spuse Giskard. Înţeleg că e şi acesta un posibil mod de a interpreta evenimentele. Dar mai departe?

― Mi se pare, zise Daneel, că Lumile din Spaţiu nu sunt chiar atât de neputincioase încât să fie nevoite să recurgă la asemenea slugărnicie. Şi chiar de-ar fi aşa, mândria unei supremaţii de secole le-ar împiedica s-o facă. Probabil că altceva stă la baza acestei acţiuni, nu slăbiciunea. Am arătat că nu pot instiga în mod deliberat la război, deci e mult mai probabil că trag de timp.

― În ce scop, prietene Daneel?

― Vor să-i distrugă pe Colonişti, dar nu sunt încă pregătite. Îi dau acestui Colonist ce vrea, ca să evite un război până ce vor fi pregătiţi să poarte unul în condiţiile puse de ei. Sunt surprins doar că nu s-au oferit să trimită cu el o navă de război Aurorianâ. Dacă analiza asta e corectă ― şi eu cred că este ― e imposibil ca Aurora să aibă vreo legătură cu incidentele de pe Solaria. Nu se poate deda la mici înţepături, care n-ar face decât să-i alerteze pe Colonişti înainte ca ea să fie pregătită cu arma devastatoare.

― Atunci, cum explici aceste înţepături, cum le numeşti tu, prietene Daneel?

― Probabil vom afla când vom coborî pe Solaria. Poate că Aurora e la fel de curioasă cum suntem noi sau Coloniştii şi poate că acesta este un alt motiv pentru care ei au cooperat cu căpitanul până la a-i permite doamnei Gladia să-l însoţească.

Acum fu rândul lui Giskard să tacă. În cele din urmă spuse:

― Şi care e această devastare misterioasă pe care o plănuieşte?

― Mai înainte am pomenit de o criză provocată de planul locuitorilor Spaţiului de a înfrânge Pământul, dar am vorbit de Pământ în general, gândindu-mă la Pământeni împreună cu urmaşii lor din Lumile Colonis-tului. Oricum, dacă am chibzui serios la pregătirea unei lovituri devastatoare, care le va permite locuitorilor Spaţiului să-şi înfrângă fulgerător duşmanii, ne-am putea limpezi ideile. Astfel, ei nu pot planifica o lovitură asupra unei Lumi colonizate. Luate separat, Lumile colonizate sunt neesenţiale, iar celelalte planete vor întoarce imediat lovitura. Nu pot nici să planifice o lovitură asupra câtorva sau a tuturor Lumilor colonizate. Sunt prea multe şi prea risipite în spaţiu. E posibil să nu reuşească toate loviturile şi acele Lumi colonizate care vor supravieţui vor devasta, de disperare, Lumile Spaţiului.

― Deci crezi, prietene Daneel, că va fi o lovitură chiar asupra Pământului.

― Da, prietene Giskard. Pe Pământ se află majoritatea fiinţelor, umane cu viaţă scurtă; este sursa veşnică de emigranţi spre Lumile colonizate şi principala materie primă pentru fondarea altora; este căminul adorat al tuturor Coloniştilor. Dacă Pământul ar fi cumva distrus, s-ar putea ca mişcarea de colonizare să nu-şi mai revină niciodată.

― Dar Lumile colonizate nu s-ar răzbuna la fel de puternic şi violent, aşa cum ar face dacă ar fi distrusă una dintre ele? Mie mi se pare inevitabil.

― Şi mie, prietene Giskard. Totuşi am impresia că, dacă Lumile Spaţiului nu şi-au pierdut minţile, lovitura va trebui să fie subtilă, astfel încât să pară că nu ele sunt răspunzătoare.

― De ce nu o astfel de lovitură subtilă împotriva Lumilor colonizate, care deţin mare parte a potenţialului actual de război al Pământenilor?

― Fie pentru că locuitorii Spaţiului îşi dau seama că o lovitură împotriva Pământului ar fi devastatoare mai mult din punct de vedere psihologic, fie pentru că lovitura este de aşa natură încât va avea efect numai asupra Pământului şi nu asupra Lumilor colonizate. Cred că e mai plauzibilă a doua variantă, de vreme ce Pământul este o singură Lume şi are o societate care nu seamănă cu nici o altă Lume colonizată sau din Spaţiu.

― Deci, pentru a încheia, prietene Daneel, ajungi la concluzia că locuitorii Spaţiului pregătesc o lovitură subtilă împotriva Pământului, distrugându-l fără să lase vreo dovadă că ei au fost cauza, lovitură care nu va avea efect asupra nici unei alte Lumi, şi că încă nu sunt gata pentru a o da.

― Da, prietene Giskard, dar ar putea fi gata în curând şi, odată ce vor fi gata, vor trebui să lovească imediat. Orice întârziere va spori şansa unei scurgeri de informaţii care-i va da în vileag.

― Prietene Daneel, este foarte lăudabil că putem să deducem toate astea din puţinele indicii pe care le avem. Acum vorbeşte-mi despre natura loviturii. Ce anume au de gând locuitorii Spaţiului?

― Am ajuns până aici, prietene Giskard, pe un teren foarte nesigur, fără să ştim dacă raţionamentul meu este în totalitate corect. Dar chiar presupunând că este, nu pot merge mai departe. Mă tem că nu ştiu şi nu-mi pot imagina care ar fi natura loviturii.

Giskard spuse:

― Dar nu putem lua măsurile cuvenite pentru a contracara lovitura şi a rezolva criza până nu ştim care va fi natura ei. Dacă trebuie să aşteptăm până ce lovitura se dezvăluie singură prin rezultate, va fi prea târziu să mai facem ceva.

― Dacă există vreun locuitor al Spaţiului care cunoaşte natura evenimentului ce va veni, acesta trebuie să fie Amadiro, zise Daneel. Nu-l poţi obliga pe Amadiro s-o anunţe în public şi astfel să-i alerteze pe Colonişti, făcând-o inutilă?

― Nu pot face asta, prietene Daneel, fără să-i distrug efectiv mintea. Nu cred să rezist destul de mult ca să-l determin să facă anunţul. Nu pot face aşa ceva.

― Atunci, zise Daneel, ne putem consola cu gândul că raţionamentul meu e greşit şi că nu se pregăteşte nici o lovitură împotriva Pământului.

― Nu, spuse Giskard. Presimt că ai dreptate şi că trebuie să aşteptăm, pur şi simplu, neajutoraţi.

17

Gladia aşteptă, cu o presimţire aproape dureroasă, sfârşitul Saltului final. Atunci se vor afla destul de aproape de Solaria ca să poată să-i distingă soarele de formă discoidală. Va fi doar un disc, bineînţeles, un cerculeţ de lumină, diminuată până acolo încât să H poţi privi fără să mijeşti ochii, după ce acea lumină a fost trecută printr-un filtru potrivit.

Aspectul lui nu era unic. Toate stelele care deţineau printre planetele lor una locuibilă în sens uman aveau o listă lungă de condiţii obligatorii, care sfârşeau prin a le face să semene una cu cealaltă. Toate erau stele simple ― nu cu mult mai mari sau mai mici decât soarele ce strălucea pe Pământ ― fiecare din acestea fiind nici prea activă, nici prea bătrână, nici prea liniştită, nici prea tânără, nici prea fierbinte, nici prea rece, nici prea neobişnuită din punct de vedere al compoziţiei. Toate aveau pete solare, străluciri şi proeminenţe, şi toate erau aproape la fel pentru privitor. Era nevoie de spectroscopii solare minuţioase pentru a desluşi amănuntele care făceau din fiecare stea un unicat.

Cu toate acestea, când Gladia se pomeni fixând cu privirea un cerc de lumină ce nu se deosebea cu absolut nimic altceva de orice alt cerc de lumină, simţi că i se umplu ochii de lacrimi. Când locuise pe Solaria nu se gândise deloc la soare; acesta nu era decât sursa eternă de lumină şi căldură, ce răsărea şi apunea în acelaşi ritm. Când plecase de pe Solaria, urmărise acel soare dispărând în spatele ei cu un sentiment de uşurare. N-avea nicio amintire plăcută în legătură cu el.

... Şi totuşi plângea în tăcere. Îi era ruşine că este atât de afectată fără să-şi poată explica motivul, dar asta n-o împiedica să plângă.

Făcu un efort să se liniştească atunci când zări semnalul luminos. Probabil că la uşă se afla D.G.; nimeni altcineva nu se apropia de cabina ei.

Daneel întrebă:

― Poate să intre, doamnă? Păreţi emoţionată.

― Da, sunt emoţionată, Daneel, dar lasă-l să intre. Îmi închipui că nu va fi o surpriză pentru el.

Şi totuşi era. Pentru că el intră cu un zâmbet pe faţa bărboasă şi acel'zâmbet dispăru aproape imediat. Făcu un pas înapoi şi spuse încet:

― Revin mai târziu.

― Stai! zise Gladia tăios. Nu-i nimic. O reacţie prostească de o clipă.

Trase aer pe nas şi-şi şterse ochii furioasă:

― De ce ai venit?

― Voiam să discut cu dvs. despre Solaria. Dacă reuşim o microreglare, vom asoliza mâine. Dacă n-aveţi chef de discuţie acum...

― Am foarte mare chef. Am o întrebare pentru dumneata. De ce a fost nevoie de trei Salturi ca să ajungem aici? Un Salt ar fi fost de ajuns. Unul a fost de ajuns când am fost dusă de pe Solaria pe Aurora, acum douăzeci de decade. Sunt sigură că tehnica voiajelor spaţiale n-a regresat de atunci.

Pe faţa lui D.G. reapăru rânjetul:

― Acţiune de evitare. Dacă ne-a urmărit o navă Auroriană, am vrut s-o... derutez, ca să spun aşa.

― De ce ne-ar urmări vreuna?

― A fost doar un gând, doamna mea. Consiliul a fost puţin cam prea doritor să ne ajute, după cum mi s-a părut. A sugerat să fim însoţiţi de o navă Auroriană în expediţia spre Solaria.

― Păi ar fi putut să fie de folos, nu-i aşa?

― Probabil ― dacă aş fi foarte sigur că în spatele întregii afaceri nu se află Aurora. Am spus clar Consiliului că mă voi descurca fără, mai bine zis ― îşi îndreptă un deget spre Gladia ― numai cu dvs. Totuşi, n-ar fi posibil să fi trimis Consiliul o navă să mă însoţească şi împotriva voinţei mele ― să zicem, din simplă bunătate? Ei bine, eu nu vreau aşa ceva; mă aşteaptă destule necazuri şi fără să fie nevoie să privesc nervos peste umăr în fiecare clipă. Aşa că le-am îngreunat urmărirea... Ce ştiţi despre Solaria, doamna mea?

― Nu ţi-am tot spus? Nimici Au trecut douăzeci de decade.

― Staţi, doamnă, mă refer la psihologia Solarienilor. Asta nu s-ar fi putut schimba în numai douăzeci de decade... Spuneţi-mi de ce şi-au părăsit planeta.

― Se spune, aşa cum am auzit, zise Gladia calmă, că populaţia ei a scăzut constant. Se pare că e de vină o combinaţie între decese premature şi foarte puţine naşteri.

― Găsiţi că e normal?

― Sigur că da. Întotdeauna au fost naşteri puţine.

Chipul i se schimonosi când îşi aminti:

― Obiceiul Solarian face dificilă fecundarea, fie ea naturală, artificială sau ectogenă.

― N-aţi avut nici un copil, doamnă?

― Nu pe Solaria.

― Şi moartea prematură?

― E doar o presupunere. Cred că a fost provocată de sentimentul de eşec. Era clar că pe Solaria lucrurile nu mergeau bine, chiar dacă Solarienii puseseră mult suflet în transformarea Lumii lor într-o societate ideală ― nu doar una care să fie mai bună decât orice a avut Pământul vreodată, ci mai aproape de perfecţiune decât oricare altă Lume din Spaţiu.

― Vreţi să spuneţi că Solaria se stingea din cauza zdrobirii inimii colective a poporului ei?

― Dacă vrei să ridiculizezi totul, zise Gladia nemulţumită.

D.G. dădu din umeri:

― Aşa reiese din ce spuneţi dvs. Dar chiar au plecat? Unde s-au dus? Cum trăiesc?

― Nu ştiu.

― Dar, doamnă Gladia, se ştie că Solarienii sunt obişnuiţi cu întinderi enorme de teren, lucrate de multe mii de roboţi, astfel încât fiecare Solarian rămâne într-o izolare aproape totală. Dacă părăsesc Solaria, unde se duc să găsească o societate care să-i satisfacă în sensul ăsta? De fapt, au plecat pe o altă planetă din Spaţiu?

― Nu, după câte ştiu eu. Dar ei nu-mi fac mie confidenţe.

― Să-şi fi găsit o Lume nouă? Dacă da, e una sălbatică şi teraformarea va dura mult. Sunt pregătiţi pentru asta?

Gladia dădu din cap:

― Nu ştiu.

― Poate că, de fapt, n-au plecat.

― Am înţeles că pe Solaria există toate dovezile că e pustie.

― Ce dovezi sunt astea?

― Orice comunicare interplanetară a încetat. Toate radiaţiile de pe planetă, cu excepţia celor provenite de la funcţionarea roboţilor sau datorate cauzelor naturale, au încetat.

― De unde ştiţi?

― Din emisiunile informative ale Aurorei.

― A! Emisiunile informative! Şi dacă minte cineva?

― Ce scop ar avea o asemenea minciună? Gladia se încruntă la gândul ăsta.

― Ca nava noastră să fie ademenită pe planetă şi distrusă?

― E ridicol, D.G.

Vocea ei deveni mai tăioasă:

― Ce ar câştiga locuitorii Spaţiului dacă ar distruge două nave comerciale printr-un subterfugiu atât de elaborat?

― Ceva a distrus două nave ale Coloniştilor pe o planetă considerată pustie. Cum explicaţi asta?

― Nu ştiu. Cred că mergem pe Solaria ca să găsim o explicaţie. D.G. o privi cu seriozitate:

― M-aţi putea conduce pe partea de planetă care vă aparţinea când locuiaţi pe Solaria?

― Proprietatea mea?

Îl privi la rândul ei, uimită.

― N-aţi vrea s-o revedeţi? Inima Gladiei tresări de bucurie:

― Ba da, dar de ce tocmai acolo?

― Cele două nave care au fost distruse au asolizat în puncte total diferite pe planetă, totuşi ambele au fost distruse extrem de repede. Deşi în orice punct poate exista un pericol de moarte, am impresia că la dvs. e mai mic decât în altă parte.

― De ce?

― Pentru că ne-ar putea ajuta roboţii. Dvs. Îi cunoaşteţi, nu-i aşa? Presupun că mai există după douăzeci de decade. Daneel şi Giskard mai rezistă. Şi cei care existau când locuiaţi pe proprietatea dvs. vă mai ţin minte, nu-i aşa? Vă vor trata ca pe o stăpână şi vor şti ce datorie au faţă de dvs., chiar mai mult decât ceea ce datorează fiinţelor umane obişnuite.

― Existau zece mii de roboţi pe proprietatea mea, zise Gladia. Ştiam din vedere vreo trei duzini. Pe cei mai mulţi nu i-am văzut niciodată şi poate că nici ei pe mine. Ştii, roboţii folosiţi în agricultură nu sunt foarte evoluaţi, cum nu sunt nici cei forestieri sau minieri. Roboţii casnici mă mai ţin minte ― doar dacă n-au fost vânduţi sau transferaţi de când am plecat. Apoi se mai întâmplă şi accidente, iar unii roboţi nu rezistă zece decade. În afară de asta, orice ai crede despre memoria roboţilor, memoria umană joacă feste şi s-ar putea să nu-mi amintesc de nici unul dintre ei.

― Chiar şi aşa, zise D.G., mă puteţi dirija înspre proprietatea dvs.?

― În funcţie de latitudine şi longitudine? Nu.

― Am hărţi ale Solariei. V-ar ajuta?

― Poate doar aproximativ. Se află în partea centrală a continentului nordic Heliona.

― Atunci când ne apropiem, vă puteţi folosi de puncte de reper pentru o mai mare precizie... dacă zburăm aproape de suprafaţa Solariei?

― Deasupra ţărmurilor şi a râurilor, adică?

― Da.

Credea pot.

― Bun! între timp, vedeţi dacă vă amintiţi numele şi înfăţişarea vreunui robot de-al dvs. Asta poate însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte.

18

D.G. Baley părea altă persoană când era cu echipajul lui. Zâmbetul larg nu se mai vedea şi nici uşoara indiferenţă în faţa pericolului. Stătea pe scaun, studiind cu atenţie hărţile, iar pe chip i se citea o concentrare intensă.

Dacă femeia are dreptate, rosti el, proprietatea e localizată aproape exact şi dacă vom zbura, vom ajunge la ea repede.

― Pierdere de energie, căpitane, bombăni secundul Jamin Oser.

Era înalt şi avea o barbă mare, ca şi D.G. Barba era de culoare roşcată, la fel şi sprâncenele ce se arcuiau deasupra ochilor albaştri şi strălucitori. Părea destul de bătrân, dar dădea impresia că bătrâneţea se datorează experienţei, nu vârstei în sine.

― N-am încotro, zise D.G. Dacă aveam antigravitaţia pe care ne-o tot promit de o veşnicie tehnicienii, ar fi fost altfel.

Privi din nou harta şi continuă:

― Ea spune că e de-a lungul acestui râu, la vreo şaizeci de kilometri în amonte faţă de confluenţa cu râul acela mai mare. Dacă are dreptate.

― Vă îndoiţi întruna, spuse Chandrus Nadirhaba, pe al cărui ecuson scria că e pilot şi răspunzător pentru aterizarea la punct fix ― sau, oricum, la punctul indicat. Pielea lui măslinie şi mustaţa lucioasă îi accentuau forţa bărbătească a chipului.

― Ea îşi reaminteşte de un loc pe care nu l-a mai văzut de douăzeci de decade, zise D.G. Tu ce detalii ţi-ai mai aminti despre un loc pe care nu l-ai văzut de numai trei decade? Nu e robot. Poate a uitat.

― Atunci, ce rost a mai avut s-o aducem? mormăi Oser. Şi pe celălalt, şi robotul? Deranjează echipajul şi asta nu prea-mi place.

D.G. privi în sus, încreţindu-şi sprâncenele, care se uniră. Vorbi cu voce scăzută:

― Pe nava asta nu contează ce nu-ţi place ţie sau ce nu-i place echipajului, domnule. Eu sunt răspunzător şi eu hotărăsc. Suntem toţi sortiţi morţii în şase ore de la asolizare, dacă femeia asta nu ne poate salva.

Nadirhaba spuse cu răceală:

― Dacă murim, murim. N-am fi Neguţători dacă n-am şti că moartea neprevăzută e reversul profiturilor mari. Şi pentru misiunea asta suntem toţi voluntari. Oricum, nu strică să ştim de unde ni se trage moartea, căpitane. Dacă aţi înţeles acest lucru, de ce-l ţineţi secret?

― Nu e un secret. Se crede că Solarienii au plecat, dar să presupunem că vreo două sute au rămas liniştiţi în urmă, doar să păzească locurile, ca să spunem aşa.

― Şi ce pot face ei împotriva unei nave înarmate, căpitane? Au o armă secretă?

― Nu chiar secretă. Solaria este plină de roboţi. Asta-i singurul motiv pentru care navele Coloniştilor au coborât pe planetă. Fiecare Solarian rămas poate avea un milion de roboţi la dispoziţie. O armată uriaşă.

Eban Kalaya răspundea de comunicaţii. Încă nu vorbise, conştient că e cel mai tânăr şi părând marcat de faptul că e singurul dintre cei patru ofiţeri fără nici un fir de păr pe faţă. Acum îşi permise o remarcă:

― Roboţii, zise, nu pot vătăma o fiinţă umană.

― Aşa ni s-a spus, făcu D.G. sec, dar ce ştim noi despre roboţi? Tot ce ştim e că două nave au fost distruse şi vreo sută de fiinţe umane ― buni Colonişti ― au fost ucise în două locuri extrem de îndepărtate unui de celălalt, pe o planetă înţesată de roboţi. Cum altfel s-ar fi putut întâmpla asta, dacă nu din cauza roboţilor? Nu ştim ce fel de ordine poate da un Solarian roboţilor sau prin ce şmecherie aşa-zisa Primă Lege a Roboticii ar putea fi ocolită.

― Aşa că noi, continuă el, trebuie să facem un ocol. După cât ne dăm seama din rapoartele care au ajuns la noi de la celelalte nave înainte de a fi distruse, toţi bărbaţii de la bordul navei au debarcat la asolizare. Doar era o lume părăsită şi voiau să-şi dezmorţească picioarele, să respire aer curat şi mai ales să examineze cu atenţie roboţii pe care veniseră să-i ia. Navele lor erau fără apărare şi ei au fost luaţi pe nepregătite în momentul atacului. De data asta nu se va întâmpla aşa. Eu cobor, iar voi, ceilalţi, rămâneţi la bordul navei sau în imediata ei apropiere.

Ochii negri ai lui Nadirhaba exprimau dezaprobarea:

― De ce dumneata, căpitane? Dacă ai nevoie de cineva pe post de momeală, poţi folosi pe oricine altcineva.

― Îţi apreciez gândul, pilotule, zise D.G., dar nu voi fi singur. Cu mine vin femeia din Spaţiu şi însoţitorii ei. Ea e cea mai importantă. Poate va recunoaşte pe unii dintre roboţi; oricum, poate că unii o recunosc pe ea. Sper că, deşi roboţilor li s-o fi dat ordin să ne atace, pe ea n-o vor ataca.

― Adică o să-şi amintească de Bătrâna Don'şoară şi o să-i cadă în genunchi, făcu Nadirhaba sec.

― Şi aşa, dacă vrei. De asta am adus-o şi de asta coborâm pe proprietatea ei. Şi trebuie să merg eu pentru că sunt singurul care o cunoaşte ― într-un fel ― şi e necesar să mă asigur că va fi cuminte. Dacă vom supravieţui folosind-o drept scut şi, astfel, aflând exact cu ce ne confruntăm, putem continua pe cont propriu. Nu vom mai avea nevoie de ea.

― Şi pe urmă ce facem cu ea? întrebă Oser. O aruncăm în Spaţiu?

D.G. mârâi:

― O ducem înapoi pe Aurora!

― Mă simt obligat să vă spun, căpitane, zise Oser, că echipajul consideră această călătorie nechibzuită şi inutilă. Oamenii sunt de părere că o putem lăsa pur şi simplu pe planeta asta afurisită. De aici a venit, de fapt.

― Da, făcu D.G. lată şi ziua, nu-i aşa, când primeşti ordine de la echipaj.

― Sunt sigur că nu se va întâmpla aşa, spuse Oser, dar echipajul are propriile păreri şi un echipaj nemulţumit înseamnă o călătorie periculoasă.

6. ECHIPAJUL

19

Gladia stătea pe pământul Solariei. Adulmeca mirosul vegetaţiei -nu erau chiar la fel cu miresmele de pe Aurora ― şi, dintr-o dată, golul de douăzeci de decade dispăru.

Ştia că nimic nu poate readuce în memorie asociaţiile de idei mai bine decât aromele. Nici imaginile, nici sunetele. Unda aceea parfumată, unică îi readuse în minte copilăria ― libertatea de a alerga haihui, cu o duzină de roboţi urmărind-o atenţi, emoţia de a vedea, la răstimpuri, alţi copii, când se oprea, privea cu sfială, se apropiau unul de celălalt cu jumătăţi de pas, îşi întindeau mâinile şi, apoi, vocea unui robot ce spunea: "Destul, domnişoară Gladia", după care era luată de acolo, cum privea peste umăr la celălalt copil, de care se ocupau alţi roboţi de serviciu.

Îşi aminti de ziua când i se spusese că doar prin holovizionare va vedea altă fiinţă umană. Vizionare, i se explicase, nu vedere. Roboţii spuseseră "vedere" de parcă ar fi fost un cuvânt pe care n-aveau voie să-l rostească tare, ci doar în şoaptă. Numai pe ei îi putea vedea, dar ei nu erau oameni. La început nu era chiar aşa rău. Imaginile cu care putea sta de vorbă erau tridimensionale, se mişcau. Puteau vorbi, alerga, făceau "tumbe", dacă doreau ― dar nu le putea pipăi. Şi apoi i se spusese că avea voie să vadă în realitate o persoană pe care o vizionase de multe ori şi care-i plăcuse. Era un bărbat matur, ceva mai în vârstă decât ea, deşi părea tânăr, ca toată lumea de pe Solaria. Avea voie să-l vadă în continuare ― dacă dorea ― de câte ori era nevoie.

Ea dorise. Îşi aminti totul cum a fost ― cu exactitate ― în acea primă zi. N-aveau glas să-şi vorbească. S-au învârtit unul în jurul celuilalt, fiindu-le teamă să se atingă... Dar era vorba de căsătorie. Apoi s-au reîntâlnit ― s-au văzut, nu s-au vizionat ― pentru că era vorba de căsătorie. Până la urmă s-au atins. Trebuiau s-o facă. Fusese cea mai emoţionantă zi din viaţa ei ― până ce s-a întâmplat.

Furioasă, Gladia îşi întrerupse gândurile. La ce bun să continue? Ea atât de caldă şi nerăbdătoare, bărbatul atât de rece şi distant. El continua să fie rece. Când venea s-o vadă, la intervale fixe, pentru ritualul care ar fi putut (sau nu) s-o fecundeze, o făcea cu o repulsie atât de vădită, încât în curând Gladia îşi dori ca el să uite să mai vină. Era însă un om cu simţul datoriei şi nu uita niciodată. Apoi, după ani lungi de nefericire, îl găsise mort, cu capul sfărâmat, iar ea fusese singura suspectă posibilă. Elijah Baley o salvase atunci şi ea fusese luată de pe Solaria şi trimisă pe Aurora.

Acum se întorsese, adulmecând Solaria. Nimic altceva nu-i era familiar. Casa din depărtare nu semăna câtuşi de puţin cu ce-şi amintea ea. În douăzeci de decade fusese modificată, dărâmată, reconstruită. Nu se putea obişnui nici cu pământul.

Se pomeni că se trage înapoi, ca să atingă nava Colonistă ce o adusese pe această Lume ce păstra mireasma căminului, dar care de altfel nu-i era cămin ― doar să atingă ceva, un lucru cu care era obişnuită. Daneel, care stătea lângă ea în umbra navei, întrebă:

― Vedeţi roboţii, doamnă Gladia?

Era un grup la vreo sută de metri depărtare, printre pomii dintr-o livadă. Stăteau nemişcaţi, privind cu seriozitate, iar finisajul din metal cenuşiu, bine lustruit, despre care Gladia îşi aminti că e specific roboţilor Solarieni, strălucea în soare.

Răspunse:

― Îi văd, Daneel.

― Recunoaşteţi ceva la ei, doamnă?

― Deloc. Par să fie modele noi. Nu-mi amintesc de ei şi sunt sigură că nici ei nu-şi amintesc de mine. Dacă D.G. spera să iasă ceva din presupusa familiaritate cu roboţii de pe proprietatea mea, va fi dezamăgit.

― Nu par să facă ceva, doamnă, zise Giskard.

― E de înţeles, încuviinţă Gladia. Suntem intruşi şi au venit să ne urmărească şi să dea raportul cu privire la noi, în conformitate cu ordinele primite. Acum nu mai au cui raporta, aşa că observă doar. Fără alte ordine cred că nu vor face mai mult de-atât, dar nici nu se vor retrage.

Daneel spuse:

― Ar fi bine, doamnă Gladia, să ne întoarcem în cabinele noastre de la bordul navei. Căpitanul supraveghează, cred, instalarea liniei defensive şi încă nu e pregătit pentru explorări. Cred că n-o să-i placă faptul că aţi plecat fără aprobarea lui specială.

― N-am de gând să aştept până să păşesc pe propria-mi planetă doar ca să-i fiu pe plac, zise Gladia cu dispreţ.

― Înţeleg, dar câţiva membri ai echipajului lucrează în împrejurimi şi cred că unii au observat că sunteţi aici.

― Şi se apropie, zise Giskard. Dacă doriţi să evitaţi infecţiile...

― Sunt pregătită, spuse Gladia. Filtre nazale şi mănuşi.

Gladia nu înţelegea rostul construcţiilor ce se ridicau pe terenul plat din jurul navei. Cea mai mare parte a echipajului, absorbită de acestea, nu o văzuse pe Gladia şi pe cei doi însoţitori ai ei, ce stăteau la umbră. (Pe acea parte a Solariei era anotimpul cald, care avea tendinţa să devină şi mai cald ― iar uneori mai rece ― decât pe Aurora, pentru că ziua Solariană era cu aproape şase ore mai lungă decât cea Auroriană.)

Oamenii din echipaj ce se apropiau erau cinci la număr, iar unul dintre ei, cel mai înalt şi solid, o arătă cu degetul pe Gladia. Ceilalţi patru priviră, rămaseră un timp pe loc de parcă ar fi fost doar curioşi, apoi, la un gest al celui dintâi, continuară să se apropie, îndreptându-se chiar înspre cei trei de pe Aurora. Gladia îi urmări în tăcere, cu sprâncenele ridicate în semn de dispreţ. Daneel şi Giskard aşteptară nemişcaţi.

Giskard îi spuse încet lui Daneel:

― Nu ştiu unde este căpitanul. Nu-i zăresc printre oamenii din echipaj, unde ar trebui să se afle.

― Ne retragem? întrebă Daneel cu glas tare.

― Ar fi ruşinos, spuse Gladia. Asta e planeta mea.

Rămase pe loc, iar cei cinci membri ai echipajului se apropiară mai muft, fără grabă. Munciseră, muncă fizică grea (ca roboţii, se gândi femeia batjocoritor) şi transpiraseră. Gladia simţi mirosul care venea dinspre ei. Asta ar fi trebuit s-o facă să plece, mai repede decât ameninţările, dar continuă să stea pe loc. Era sigură că filtrele nazale diminuau mirosul.

Bărbatul cel solid se apropie mai mult decât ceilalţi. Avea pielea bronzată. Braţele lui goale străluceau de transpiraţie şi avea o musculatură splendidă. Părea să aibă treizeci de ani (atât cât putea Gladia să aprecieze vârsta acestor fiinţe cu viaţă scurtă) şi, dacă ar fi fost spălat şi îmbrăcat cum se cuvine, ar fi fost destul de prezentabil.

― Deci dvs. sunteţi doamna din Spaţiu, de pe Aurora, pe care o ducem cu nava noastră? întrebă el.

Vorbea încet, încercând în mod evident să confere o spoială aristocratică galacticei lui. Bineînţeles că nu reuşea, aşa că vorbea ca un Colonist ― chiar mai necizelat decât D.G.

Gladia spuse, stabilindu-şi drepturile teritoriale:

― Eu sunt de pe Solaria, Colonistule, şi se opri încurcată.

Petrecuse atâta timp gândindu-se la Solaria, încât acum cele douăzeci de decade dispăruseră şi ea vorbise cu un accent Solarian sadea. Literele "a" şi "r" erau mai pronunţate, în timp ce cuvântul "eu" suna îngrozitor, ca "io". Vorbi din nou, mai încet, pe un ton mai puţin autoritar, dar în care se simţea clar accentul Universităţii de pe Aurora ― standardul pentru pronunţia galactică pe toate lumile din Spaţiu:

― Eu sunt de pe Solaria, Colonistule.

Colonistul râse şi se întoarse către ceilalţi:

― Vorbeşte ea cântător, dar trebuia să încerce. Nu-i aşa, băieţi?

Râseră şi ceilalţi, iar unul strigă:

― Nu te opri, Niss. Poate că învăţăm toţi să vorbim păsăreasca din Spaţiu.

Îşi puse o mână în şold, cât putu el de elegant, iar pe cealaltă o lăsă moale. Niss zise, încă zâmbind:

― Tăceţi din gură, toţi.

Se făcu linişte imediat. El se întoarse din nou spre Gladia:

― Eu sunt Berto Niss, navigator de rangul întâi. Şi numele dvs., domniţă?

Gladia nu îndrăzni să mai vorbească. Niss spuse:

― Eu sunt politicos, domniţă. Vorbesc precum un domn. Ca un locuitor al Spaţiului. Ştiu că dvs. sunteţi destul de bătrână ca să-mi fiţi străbunică. Câţi ani aveţi, domniţă?

― Patru sute, ţipă un membru al echipajului din spatele lui Niss, dar nu arată.

― Nu arată nici de o sută, zise altul.

― Pare bună să-i tragem niţel clopotele, spuse un al treilea, şi cred că de mult n-a mai făcut-o. Întreab-o dacă nu vrea, Niss. Fii politicos şi întreab-o dacă putem face cu schimbul.

Gladia se înroşi de furie, iar Daneel spuse:

― Navigator de rangul întâi Niss, însoţitorii dumitale o jignesc pe doamna Gladia. Nu doriţi să vă retrageţi?

Niss se întoarse ca să-l privească pe Daneel, pe care până atunci îl ignorase cu totul. Zâmbetul de pe chip i se şterse şi zise:

― Uite ce-i. Domniţa asta este intangibilă. Aşa a spus căpitanul. N-o s-o deranjăm. Doar puţină trăncăneală inofensivă. Lucrul ăla de acolo e un robot. Noi n-o să-l deranjăm şi el nu poate să ne facă rău. Cunoaştem cele Trei Legi ale Roboticii. Noi îi ordonăm să stea departe de noi, înţelegi? Dar tu eşti un locuitor al Spaţiului şi căpitanul nu ne-a dat nici un ordin în ceea ce te priveşte. Aşa că ― îl fixă cu degetul ― nu te băga şi nu te amesteca, pentru că o să-ţi umplem pielea fină de vânătăi şi s-ar putea să plângi.

Daneel nu spuse nimic. Niss dădu din cap a încuviinţare:

― Bun. Îmi place să văd oameni destul de deştepţi ca să nu înceapă un lucru pe care nu-l pot termina.

Se întoarse înspre Gladia:

― Acum, domniţă din Spaţiu, vă vom lăsa în pace, deoarece căpitanul nu doreşte să fiţi deranjată. Dacă vreunul dintre cei de faţă a făcut o remarcă negândită, se mai întâmplă. Ne dăm mâna şi să fim prieteni ― locuitor al Spaţiului, Colonist, care-i diferenţa?

Întinse o mână înspre Gladia, care se trase înapoi îngrozită. Daneel întinse şi el o mână, printr-o mişcare prea iute pentru a fi observată, şi-l prinse pe Niss de încheietură:

― Navigator de rangul întâi Niss, vorbi el liniştit, nu încerca s-o atingi pe doamna.

Niss îşi privi mâna, apoi se uită la degetele care-l strângeau de încheietură. Zise, mârâind ameninţător:

― Cât număr până la trei, să-mi dai drumul.

Daneel îşi retrase mâna. Spuse:

― Trebuie să fac aşa cum îmi cereţi, deoarece nu doresc să vă rănesc, dar trebuie s-o apăr pe doamna... şi dacă ea nu doreşte să fie atinsă, aşa cum cred, aş putea fi silit să vă provoc durere. Vă rog să primiţi asigurările mele că va fi cât mai redusă posibil.

Un membru al echipajului strigă vesel:

― Arată-i tu lui, Niss. E un palavragiu.

― Uite ce e, locuitor al Spaţiului, zise Niss, de două ori ţi-am spus să nu te amesteci şi m-ai atins o dată. Acum îţi spun a treia oară şi ultima. Fă o mişcare, spune un cuvânt şi te fac bucăţi. Domniţa asta o să dea mâna cu noi prieteneşte, asta-i tot. Pe urmă plecăm toţi. E bine?

Gladia vorbi încet, înăbuşit:

― Nu vreau să pună mâna pe mine. Fă ce trebuie.

Daneel spuse:

― Domnule, cu tot respectul cuvenit, doamna nu vrea să fie atinsă. Trebuie să vă cer ― tuturor ― să plecaţi.

Niss zâmbi şi îşi mişcă uriaşa mână, de parcă ar fi vrut să-l înlăture pe Daneel, şi încă dur. Braţul stâng al acestuia se mişcă brusc şi, din nou, Niss se trezi ţinut de încheietură.

― Vă rog să plecaţi, domnule, zise Daneel.

Niss continua să-şi arate dinţii, dar nu mai zâmbea. Îşi ridică braţul cu violenţă. Mâna încleştată a lui Daneel se ridică puţin, încet, apoi se opri. Pe faţă nu i se citea nici un pic de încordare. Mâna îi coborî, trăgând de braţul navigatorului, apoi, cu o întoarcere rapidă, i-l răsuci lipindu-i-l de spatele lat şi ţinându-l acolo. Niss, care se pomeni pe neaşteptate cu spatele la Daneel, îşi ridică deasupra capului celălalt braţ, bâjbâind după gâtul adversarului. Cealaltă încheietură îi fu apucată şi trasă în jos mai repede decât ar fi crezut şi Niss icni, vădit nenorocit.

Ceilalţi patru membri ai echipajului, care priviseră aşteptând nerăbdători sfârşitul, rămaseră pe loc, nemişcaţi, tăcuţi, cu gurile deschise. Niss, privind înspre ei, gemu:

― Ajutaţi-mă!

Daneel spuse:

― Nu vă vor ajuta, domnule, deoarece pedeapsa căpitanului va fi şi mai aspră dacă vor încerca. Acum trebuie să vă cer să-mi daţi asigurări că n-o veţi mai deranja pe doamna Gladia şi că veţi pleca în linişte, toţi. Altfel, regret foarte mult, navigator de rangul întâi, va trebui să vă scot braţele din articulaţii.

În timp ce vorbea, îşi înteţi apăsarea pe ambele încheieturi ale lui Niss, iar acesta scoase un geamăt înăbuşit.

― Scuzele mele, domnule, zise Daneel, dar am primit cele mai stricte ordine. Îmi puteţi da asigurările?

Niss lovi cu picioarele în spate, cuprins brusc de răutate, dar cu mult înainte ca bocancul lui greu să izbească ceva, Daneel se trase într-o parte şi-l dezechilibră. Niss căzu greoi cu faţa în jos.

― Îmi puteţi da asigurările, domnule? întrebă Daneel şi trase uşor de cele două încheieturi, astfel încât braţele lui Niss se ridicară puţin de pe spate.

Niss urlă şi vorbi aproape incoerent:

― Mă las păgubaş. Dă-mi drumul.

Daneel îi dădu imediat drumul şi făcu un pas înapoi. Încet şi gemând, navigatorul se rostogoli, mişcându-şi uşor braţele şi răsucindu-şi încheieturile, cu faţa contorsionată. Apoi, când mâna dreaptă îi ajunse lângă tocul armei pe care o purta încercă, neîndemânatic, să o scoată. Piciorul lui Daneel îl calcă pe mână şi i-o ţintui la pământ.

― Nu faceţi asta, domnule, pentru că aş putea fi silit să rup unul sau mai multe oscioare din mâna dvs.

Se aplecă şi scoase blasterul lui Niss din toc:

― Acum sculaţi-vă.

― Ei bine, domnule Niss, se auzi alt glas, fă cum ţi se spune şi ridică-te.

D.G. Baley stătea lângă ei, cu barba zburlită, cu faţa uşor congestionată, dar vocea îi era periculos de calmă.

― Voi patru, zise el, daţi-mi armele, unul câte unul. Haideţi. Mai repejor. Unu... doi... trei... patru. Acum rămâneţi în poziţie de drepţi. Domnule ― către Daneel ― daţi-mi arma din mâna dvs. Bun. Cinci. Şi acum, domnule Niss, drepţi.

Puse blasterele pe pământ, lângă el. Niss încremeni în poziţie de drepţi, cu ochii injectaţi, cu faţa schimonosită. Era clar că-l durea.

― Ar vrea cineva, întrebă D.G., să-mi spună despre ce e vorba?

― Căpitane, zise Daneel repede, domnul Niss şi cu mine ne-am hârjonit puţin. Nimeni n-a fost rănit.

― Totuşi, făcu D.G., domnul Niss pare puţin şifonat.

― Nu e ceva de durată, căpitane, zise Daneel.

― Înţeleg. Ei bine, vom reveni mai târziu la asta. Doamnă-se răsuci pe călcâie ca să i se adreseze Gladiei ― nu-mi amintesc să vă fi dat voie să ieşiţi din navă. Vă veţi întoarce imediat în cabină, cu cei doi însoţitori ai dvs. Eu sunt căpitan aici şi nu suntem pe Aurora. Faceţi cum vă spun!

Daneel puse o mână pe umărul Gladiei, împăciuitor. Ea îşi ridică bărbia, dar se întoarse şi intră în navă, cu Daneel într-o parte şi cu Giskard în spate. Apoi D.G. se întoarse înspre echipaj:

― Voi cinci, spuse el cu vocea la fel de calmă, veniţi cu mine. Vom lămuri lucrurile.

Făcu semn unui aghiotant să ia armele şi să le ducă de acolo.

20

D.G. îi privea încruntat pe cei cinci. Se afla în cabina lui, singura parte din rîavă care beneficia de un oarecare lux.

Spuse, arătându-i pe rând cu degetul:

― Acum iată cum vom proceda. Tu să-mi spui exact ce s-a întâmplat, cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Când termini, fu să-mi spui ce a fost greşit sau s-a omis. Apoi tu la fel, apoi tu, şi pe urmă ajung la tine, Niss. Cred că aţi fost toţi indisciplinaţi, că aţi făcut toţi ceva neobişnuit de prostesc, care v-a costat pe toţi, dar mai ales pe tine, Niss, o umilinţă considerabilă. Dacă în versiunea ta va apărea că n-ai făcut nimic rău şi n-ai fost deloc umilit, voi şti că minţi, mai ales că femeia din Spaţiu îmi va spune cu siguranţă ce s-a întâmplat- şi am de gând să cred tot ce-mi va spune. O minciună va înrăutăţi situaţia voastră mai mult decât tot ce aţi făcut în realitate. Acum, mârâi el, începeţi!

Primul membru al echipajului se bâlbâi povestind în mare grabă, apoi al doilea, corectând şi completând pe ici-colo, apoi al treilea şi al patrulea. D.G. ascultă expunerea cu chipul împietrit, apoi îi făcu semn lui Berto Niss să treacă într-o parte. Le vorbi celorlalţi patru:

― Şi în timp ce Niss stătea cu faţa în noroi, stâlcită de locuitorul Spaţiului, voi patru ce făceaţi? Priveaţi? Vă era teamă să mişcaţi? Toţi patru? Împotriva unui singur om?

Unul dintre ei rupse tăcerea şi vorbi:

― Totul s-a petrecut prea repede, căpitane. Tocmai voiam să ne apropiem, când s-a terminat.

― Şi ce eraţi pregătiţi să faceţi în cazul în care aţi fi reuşit, până la urmă, să vă mişcaţi?

― Păi, aveam de gând să-l luăm pe străinul din Spaţiu de pe colegul nostru.

― Credeţi că aţi fi putut?

De data asta nimeni nu mai scoase o vorbă. D.G. se aplecă înspre ei:

― Uite cum stau lucrurile. N-aveaţi permisiunea să vă amestecaţi cu străinii, aşa că sunteţi penalizaţi cu leafa pe o săptămână, fiecare. Şi acum să lămurim ceva. Dacă spuneţi cuiva ce s-a întâmplat -echipajului sau cuiva dinafară, acum sau altădată, la beţie sau treji -veţi fi degradaţi până la rangul de navigator ucenic. Nu contează care dintre voi vorbeşte, toţi veţi fi degradaţi, aşa că staţi cu ochii unul pe celălalt. Acum treceţi la treburile care vă revin şi, dacă mai am de-a face cu voi în timpul acestei călătorii, dacă mai încălcaţi regulamentul, fie şi un pic, ajungeţi la închisoare.

Cei patru ieşiră plouaţi, spăşiţi, cu buzele strânse. Niss rămase. Pe faţă i se întindea o vânătaie şi era clar că-l dureau braţele. D.G. Îl privi într-o tăcere prevestitoare de rău, în timp ce Niss se uita la stânga, la dreapta, la picioare, oriunde numai la căpitan nu. De-abia când ochii lui, încercând să se eschiveze, prinseră privirea fioroasă a căpitanului, D.G. spuse:

― Ei bine, eşti foarte chipeş acum, când te-ai tamponat cu un fătălău din Spaţiu, pe jumătate cât tine. Data viitoare mai bine să te ascunzi când apare vreunul.

― Da, căpitane, zise Niss nenorocit.

― Ca să nu mai lungim vorba, Niss, m-ai auzit sau nu spunând, înainte de a pleca de pe Aurora, că femeia din Spaţiu şi însoţitorii ei nu trebuie cu nici un chip deranjaţi sau întrebaţi ceva?

― Căpitane, voiam doar un "Ce mai faci" politicos. Eram curioşi să aruncăm o privire mai de aproape. N-am avut intenţii rele.

― N-aţi avut intenţii rele? Aţi întrebat-o câţi ani are. Asta vă interesa pe voi?

― Eram curioşi. Voiam să ştim.

― Unul dintre voi a făcut o aluzie sexuală.

― Nu eu, căpitane.

― Altcineva? V-aţi cerut scuze?

― Unei locuitoare din Spaţiu? păru Niss îngrozit.

― Sigur. Îmi încălcaţi ordinele.

― N-am avut intenţii rele, se încăpăţână Niss.

― N-aţi avut intenţii rele cu bărbatul?

― El a pus primul mâna pe mine, căpitane.

― Ştiu că a pus-o. De ce?

― Pentru că îmi dădea ordine.

― Şi tu n-ai suportat?

― Dvs. aţi fi suportat, căpitane?

― Bine, atunci. N-ai suportat. Ai căzut. Drept în nas. Asta cum s-a-ntâmplat?

― Nu prea ştiu, căpitane. A fost iute. Ca un film rulat cu repeziciune. Şi are o mână puternică, ca o menghină.

― Într-adevăr, zise D.G. Ce credeai, prostule? Este menghină.

― Poftim, căpitane?

― Niss, chiar nu ştii povestea lui Elijah Baley?

Niss îşi frecă o ureche, jenat:

― Ştiu că vă e stră-nu-ştiu-ce-bunic, căpitane.

― Da, asta o ştie oricine, după numele meu. Ai vizionat vreodată povestea vieţii lui?

― Eu nu prea vizionez, căpitane. Nu istorie.

Dădu din umeri şi, în timp ce o făcea, tresări şi vru să-şi frece un umăr. Apoi hotărî că n-are destul curaj pentru asta.

― Ai auzit vreodată de R. Daneel Olivaw? Niss îşi încreţi sprâncenele, unindu-le:

― Era prietenul lui Elijah Baley?

― Da, era. Deci, ştii ceva. Ştii ce înseamnă "R" de la R. Daneel Olivaw?

― Înseamnă "Robot", aşa-i? Era un prieten robot. În vremea aceea erau roboţi pe Pământ.

― Erau, Niss, şi mai sunt. Dar Daneel nu era un simplu robot. Era un robot din Spaţiu care arăta ca un om din Spaţiu. Gândeşte-te, Niss.

Ochii lui Niss se măriră, faţa i se înroşi de-a binelea:

― Adică locuitorul Spaţiului era ro...

― Era R. Daneel Olivaw.

― Dar, căpitane, asta s-a petrecut acum două sute de ani.

― Da, şi femeia din Spaţiu era o prietenă deosebită a Strămoşului meu Elijah. Trăieşte de două sute treizeci şi trei de ani, dacă vrei să ştii, şi crezi că un robot nu poate face la fel? Ai încercat să te lupţi cu un robot, prostovanule!

― De ce n-a spus aşa? întrebă Niss extrem de indignat.

― De ce-ar fi făcut-o? L-ai întrebat? Uite, Niss. Ai auzit ce le-am spus celorlalţi, să nu povestească asta nimănui. E valabil şi pentru tine, ba chiar mai mult. Ei sunt doar membri ai echipajului, dar eu te aveam în vedere pentru şef de echipaj. Te aveam în vedere. Dacă vei răspunde de echipaj, va trebui să ai şi minte, nu numai muşchi. Aşa că acum va fi mai greu pentru tine, fiindcă va trebui să dovedeşti că ai minte, împotriva convingerii mele ferme că n-ai.

― Căpitane, eu...

― Nu vorbi. Ascultă. Dacă povestea asta răsuflă în afară, cei patru vorfi ucenici navigatori, dar tu nu vei fi nimic. Nu te vei mai urca niciodată la bordul unei nave. Mc; o navă nu te va lua, ţi-o promit. Nici în echipaj, nici ca pasager. Întreabă-te ce bani poţi să faci pe Lumea lui Baley, şi cum. Aşa se va întâmpla dacă vorbeşti despre asta, sau dacă mai ai de-a face cu femeia din Spaţiu în vreun fel, sau chiar dacă te uiţi la ea mai mult de jumătate de secundă ― sau la cei doi roboţi ai ei. Şi vei avea grijă ca nimeni din echipaj să n-o jignească, nici un pic. Eşti răspunzător... Şi eşti penalizat cu leafa pe două săptămâni.

― Dar, căpitane, scânci Niss, ceilalţi...

― De la ceilalţi am mai puţine pretenţii, Niss, aşa că i-am penalizat cu mai puţin. Pleacă de aici.

21

D.G. se juca absent cu fotocubul care se afla întotdeauna pe biroul lui. De fiecare dată când îl întorcea, acesta se albea, apoi se lumina când stătea pe una dintre feţe. Când se lumina, se putea vedea imaginea tridimensională, zâmbitoare, a unui cap de femeie. Printre membrii echipajului circula zvonul că pe fiecare dintre cele şase feţe apărea altă femeie. Zvonul era adevărat.

Jamin Oser urmărea apariţia şi dispariţia imaginilor strălucitoare absolut fără interes. Acum, cînd nava era asigurată ― atât cât se putea ― împotriva vreunui atac de orice fel, era timpul să se gîndească la următorul pas. Totuşi, D.G. aborda problema de departe ― sau poate că n-o aborda deloc. Spuse:

― Bineînţeles că a fost vina femeii.

Oser dădu din umeri şi-şi trecu o mână prin barbă, de parcă ar fi vrut să se asigure că el, cel puţin, nu e femeie. Spre deosebire de D.G., buza superioară a lui Oser era acoperită de un păr la fel de stufos.

― Se pare că faptul de a se afla pe planeta ei natală i-a şters orice gând de discreţie, spuse D.G. A părăsit nava, chiar dacă o rugasem să n-o facă.

― I-aţi fi putut ordona să n-o facă.

― Nu ştiu dacă ar fi ajutat. E o aristocrată răsfăţată, obişnuită să facă doar ce vrea ea şi să dea ordine roboţilor din jur. În afară de asta, am de gînd să mă folosesc de ea şi vreau să coopereze, nu să fie supărată. Şi în plus... a fost prietena Strămoşului.

― Şi mai e în viaţă, dădu Oser din cap. Ţi se face pielea de găină. O femeie foarte, foarte bătrână.

― Ştiu, dar arată foarte tânără. Încă atrăgătoare. Şi cu nasul pe sus. N-a vrut să se retragă la apariţia echipajului, n-a vrut să dea mâna cu nici unul dintre ei... Ei bine, s-a terminat.

― Totuşi, căpitane, a fost bine să-i spuneţi lui Niss că a atacat un robot?

― Trebuia! Trebuia, Oser. Dacă ar fi crezut că a fost bătut şi umilit faţă de patru colegi de un locuitor efeminat al Spaţiului, pe jumătate cât el, nu ne-ar mai fi fost de nici un folos, niciodată. Ar fi fost dărâmat de tot. Şi noi nu vrem să se întâmple ceva care să răspândească zvonul că locuitorii Spaţiului ― că oamenii din Spaţiu ― sunt supraoameni. De aceea le-am ordonat atât de strict să nu vorbească despre asta. Niss nu-i va scăpa din ochi pe nici unul ― şi dacă povestea răsuflă, se va afla şi că locuitorul Spaţiului era un robot... Dar cred că toată povestea a avut o parte bună.

― Care, căpitane? întrebă Oser.

― M-a făcut să mă gândesc la roboţi. Cât de mult îi cunoaştem noi? Cât de mult ştii tu?

Oser dădu din umeri:

― Căpitane, nu e un lucru la care să mă gândesc prea mult.

― Sau un lucru la care să se gândească altcineva. Cel puţin, nu un Colonist. Ştim că locuitorii Spaţiului au roboţi, depind de ei, nu merg nicăieri fără ei, nu pot face nimic fără ei, se lasă în seama lor, iar noi suntem siguri că degenerează din cauza lor. Ştim că pe Pământ s-au aflat, cândva, roboţi aduşi forţat de cei din Spaţiu, că dispar treptat de pe Pământ şi că nu mai există deloc în oraşele de pe Pământ, doar la ţară. Ştim că Lumile colonizate nu-i doresc şi nu-i vor dori niciunde ― la oraş sau la ţară. Aşa că niciodată Coloniştii nu-i întâlnesc în Lumile lor, iar pe Pământ foarte rar.

(Vocea lui avea o inflexiune foarte ciudată de fiecare dată când rostea "Pământ", de parcă puteai auzi iniţiala cu majusculă, de parcă se auzeau cuvintele "cămin" şi "mamă" şoptite în acelaşi timp.)

― Ce altceva ştim?

― Există cele Trei Legi ale Roboticii, zise Oser.

― Corect.

D.G. dădu fotocubul la o parte şi se aplecă înainte:

― Mai ales Prima Lege: "Un robot nu are voie să facă rău unei fiinţe omeneşti sau, prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă rău." Da? Ei bine, nu te baza pe asta. Nu înseamnă mare lucru. Ne simţim cu toţii absolut în siguranţă faţă de roboţi din cauza asta şi e bine dacă asta ne dă încredere, dar nu o falsă încredere. R. Daneel l-a rănit pe Niss şi nu i-a păsat nici un pic, cu sau fără Prima Lege.

― O apăra pe...

― Exact. Şi dacă trebuie să comparăm prejudiciile? Trebuia să-l rănească pe Niss, sau să permită stăpânei din Spaţiu să i se facă vreun rău? Bineînţeles că ea are prioritate.

― Mi se pare firesc.

― Sigur că este firesc. Iar aici suntem pe o planetă a roboţilor, unde sunt vreo două sute de milioane. Ce ordine li s-au dat? Cum apreciază ei deosebirea dintre diferitele rele? Cum putem fi siguri că nici unul dintre ei nu ne va atinge? Ceva de pe planeta asta a distrus, deja, două nave.

Oser spuse, şovăind:

― Acest R. Daneel e un robot neobişnuit, pare mai om decât noi. Probabil că nu putem generaliza pornind de la el. Celălalt robot, cum îl cheamă...

― Giskard. E uşor de ţinut minte. Pe mine mă cheamă Daneel Giskard.

― Mă gândesc la dvs. în calitate de căpitan, căpitane. Oricum, acest R. Giskard a stat nemişcat şi n-a făcut nimic. Pare robot şi se poartă ca atare. Sunt o grămadă de roboţi aici, pe Solaria, care ne urmăresc chiar acum şi nici ei nu fac nimic. Doar ne privesc.

― Şi dacă există nişte roboţi speciali, care ne pot face rău?

― Cred că suntem pregătiţi pentru ei.

Acum suntem. De aceea incidentul cu Daneel şi Niss a fost un lucru bun. Noi credeam că putem avea necazuri doar dacă mai sunt Solarieni pe aici. Poate nu mai sunt. Poate au plecat. Poate că roboţii ― sau măcar nişte roboţi special proiectaţi ― sunt periculoşi. Şi dacă doamna Gladia îşi poate mobiliza roboţii în locul ăsta ― a fost moşia ei ― şi să-i facă să ne apere, pe ea şi pe noi, poate reuşim să neutralizăm ce a rămas în urma lor.

― E ea în stare de asta? întrebă Oser.

― Vom vedea, răspunse D.G.

22

― Mulţumesc, Daneel, zise Gladia. Te-ai descurcat bine.

Totuşi chipul îi era încruntat. Buzele îi erau strânse şi lipsite de culoare, obrajii palizi. Apoi vorbi pe un ton mai scăzut:

― Aş vrea să nu fi venit.

― E o dorinţă inutilă, doamnă Gladia, zise Giskard. Prietenul Daneel şi cu mine vom rămâne la uşa cabinei, ca să ne asigurăm că nu veţi mai fi deranjată.

Culoarul era gol şi rămase aşa, dar Daneel şi Giskard reuşiră să vorbească în intensităţi de unde sonore sub pragul uman de percepţie, schimbând idei în felul lor prescurtat şi condensat.

Giskard spuse:

― Doamna Gladia a luat o hotărâre lipsită de înţelepciune când a refuzat să se retragă. Asta-i clar.

― Presupun, prietene Giskard, zise Daneel, că a fost imposibil s-o faci să-şi schimbe hotărârea.

― A fost prea categorică, prietene Daneel, şi luată prea repede. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Niss, Colonistul. Atât curiozitatea lui faţă de doamna Gladia, cât şi dispreţul şi enervarea faţă de tine erau prea puternice pentru a le rezolva fără o serioasă vătămare mentală. Pe ceilalţi patru i-am putut manevra, l-am putut împiedica să intervină. Uimirea lor când au văzut ce bine te descurci cu Niss, i-a îngheţat pur şi simplu, iar eu a trebuit doar să accentuez uşor această senzaţie.

― Am avut noroc, prietene Giskard. Dacă cei patru i s-ar fi alăturat domnului Niss, ar fi trebuit să fac o alegere grea, silind-o pe doamna Gladia să se retragă umilită sau să rănesc grav pe unul sau doi dintre Colonişti, ca să-i sperii pe ceilalţi. Cred că aş fi ales prima variantă, dar şi asta mi-ar fi provocat o indispoziţie serioasă.

― Te simţi bine, prietene Daneel?

― Foarte bine. Vătămarea domnului Niss a fost minimă.

― Fizic, da, prietene Daneel. Totuşi, psihic a fost mult umilit, ceea ce pentru el e mai rău decât vătămarea fizică. Pentru că am simţit asta, n-aş fi fost în stare să fac ceea ce tu ai făcut cu atâta uşurinţă. Şi totuşi, prietene Daneel...

― Da, prietene Giskard?

― Sunt îngrijorat în privinţa viitorului. Pe Aurora, de-a lungul decadelor mele de existenţă, am putut să lucrez pe îndelete, să aştept ocaziile de a influenţa uşor minţile, fără să fac rău; să accentuez ceea ce exista deja acolo, să slăbesc ceea era deja atenuat, să forţez uşor în direcţia impulsului existent. Acum, totuşi, intrăm într-o perioadă de criză în care emoţiile vor fi mai puternice, hotărârile vor fi luate repede şi evenimentele ne vor depăşi. Dacă vreau să fiu de vreun folos, va trebui să acţionez repede, iar cele Trei Legi ale Roboţilor mă împiedică s-o fac. E nevoie de timp pentru a cântări subtilităţile diverselor daune fizice şi morale. Dacă aş fi fost singur cu doamna Gladia când s-a apropiat Colonistul, nu ştiu cum aş fi putut reacţiona ca să nu provoc daune serioase doamnei Gladia, unuia sau mai multor Colonişti, mie însumi... sau poate tuturor celor implicaţi.

― Ce e de făcut, prietene Giskard? întrebă DaneeI.

― Deoarece e imposibil de modificat cele Trei Legi, prietene DaneeI, din nou trebuie să ajungem la concluzia că nu putem face altceva decât să aşteptăm eşecul.

7. SUPRAVEGHETOAREA

23

Pe Solaria era dimineaţă. În depărtare se afla clădirea care ar fi putut să fie locuinţa Gladiei. Cele douăzeci de decade dispărură şi Aurora Ti păru un vis îndepărtat care nu se petrecuse niciodată. Se întoarse către D.G., care îşi strângea centura peste îmbrăcămintea subţire de exterior, o centură de care atârnau două arme. Pe şoldul stâng avea biciul neuronic, pe cel drept un obiect mai scurt şi mai voluminos, pe care ea îl bănuia a fi un blaster.

― Mergem spre casă? întrebă.

― S-ar putea, zise D.G. distrat.

Îşi controla pe rând fiecare armă, ţinând-o în dreptul urechilor, de parcă ar fi ascultat un bâzâit slab, care să-l asigure că arma funcţionează.

― Doar noi patru?

Ea îşi întoarse automat privirea spre fiecare în parte: D.G., Daneel...

― Unde e Giskard, Daneel? întrebă.

Daneel răspunse:

― S-a gândit, doamnă Gladia, că ar fi mai înţelept să acţioneze ca avangardă. Ca robot, ar putea trece neobservat de ceilalţi roboţi... şi dacă ar fi ceva în neregulă, ne-ar putea preveni. Oricum, ne putem dispensa mai uşor de el decât de dvs. sau de căpitan.

―Gândire sănătoasă de robot, zise D.G. mohorât. E totuna. Haideţi, acum plecăm.

― Doar noi trei? întrebă Gladia gânditoare. Ca să fiu cinstită, îmi lipseşte capacitatea de robot a lui Giskard ca să accept sacrificiul.

― Nimeni nu e de neînlocuit, doamnă Gladia, zise D.G. Două nave au fost distruse, toţi membrii fiecărui echipaj au fost ucişi fără deosebire. Aici nu suntem deloc în siguranţă dacă suntem mulţi.

― Nu mă faci să mă simt mai bine, D.G.

― Atunci o să încerc altfel. Primele nave nu erau pregătite. Nava noastră este. Şi eu sunt pregătit.

Se lovi cu palmele peste şolduri:

― Şi dumneata ai un robot care s-a dovedit a fi un apărător eficient. Mai mult, chiar dumneata eşti cea mai bună armă a noastră. Ştii cum să comanzi roboţilor să facă aşa cum vrei şi asta poate fi vital. Eşti singura dintre noi capabilă de aşa ceva. Celelalte nave n-au avut pe cineva de talia dumitale. Deci, să mergem.

Porniră. Gladia constată, după un timp:

― Nu ne îndreptăm spre casă.

― Nu, încă nu. Mai întâi mergem spre un grup de roboţi. Sper că îi vezi.

― Da, îi văd, însă ei nu fac nimic.

― Nu, nu fac. Erau mult mai mulţi roboţi aici când am aterizat prima oară. Majoritatea au plecat, dar aceştia rămân. De ce?

― Dacă-i întrebăm, ne vor spune.

Dumneata îi vei întreba, doamnă Gladia.

― Îţi vor răspunde la fel de prompt ca şi mie, D.G. Suntem deopotrivă oameni.

D.G. se opri brusc şi odată cu el se opriră şi cei doi. Se întoarse către Gladia şi zise, zâmbind:

― Draga mea doamnă Gladia, deopotrivă oameni? Un locuitor al Spaţiului şi un Colonist. Ce te-a apucat?

― Suntem deopotrivă oameni pentru un robot, făcu ea tăios. Şi te rog nu te juca. Nici eu nu m-am jucat cu strămoşul dumitale de-a locuitoarea Spaţiului faţă-n faţă cu un Pământean.

Zâmbetul lui D.G. dispăru:

― Aşa e. Scuzele mele, doamna mea. Voi încerca să-mi controlez spiritul de batjocură pentru că, la urma urmei, pe planeta asta suntem aliaţi.

După o clipă adăugă:

― Acum, doamnă, ceea ce vreau de la dumneata este să afli ce ordine li s-au dat roboţilor ― dacă li s-a dat vreunul; dacă există vreun robot care ar putea, din întâmplare, să te cunoască; dacă există vreo fiinţă umană pe moşie sau pe planetă; sau orice altceva îţi dă în gând să întrebi. Nu cred că sunt periculoşi; ei sunt roboţi şi dumneata eşti om; nu-ţi pot face vreun rău. Ca să fiu sincer, adăugă el, amintindu-şi, Daneel al dumitale l-a cam bruscat pe Niss, dar asta s-a întâmplat în împrejurări care nu se regăsesc aici. Şi Daneel poate merge cu dumneata.

Daneel vorbi plin de respect:

― O voi însoţi oricum pe doamna Gladia, căpitane. Ăsta mi-e rolul.

― Îmi închipui că e şi rolul lui Giskard, spuse D.G., şi totuşi el a şters-o.

― Cu un scop pe care l-a convenit cu mine, căpitane, şi în legătură cu care am căzut de acord că e un mod esenţial de a o proteja pe doamna Gladia.

― Foarte bine. Voi doi luaţi-o înainte. Vă acopăr eu.

Îşi trase arma de pe şoldul drept:

― Dacă strig "Jos", aruncaţi-vă la pământ imediat. Chestia asta nu face favoritisme.

― Te rog să n-o foloseşti decât ca pe o soluţie extremă, D.G., zise Gladia. Nu prea vei avea ocazia, împotriva roboţilor. Hai, Daneel.

Porni, păşind iute şi hotărât spre grupul de vreo duzină de roboţi care stăteau chiar în faţa unui şir de tufe joase, iar soarele dimineţii se reflecta din loc în loc pe carcasele lor, lucioase.

24

Roboţii nici nu se retraseră, nici nu înaintară. Rămaseră liniştiţi, pe loc. Gladia îi numără. Unsprezece la vedere, dar puteau fi şi alţii, nevăzuţi. Erau proiectaţi după moda de pe Solaria. Foarte lustruiţi. Foarte netezi. Fără iluzia îmbrăcămintei şi fără prea mult realism. Păreau o abstracţie matematică a corpului uman, fără să fie doi la fel. Gladia avu sentimentul că nu sunt deloc flexibili şi complecşi, cum erau roboţii de pe Aurora, ci simpli, adaptaţi pentru anumite sarcini.

Se opri la vreo patru metri depărtare de ei şi simţi cum Daneel o imită, rămânând la mai puţin de un metru în spate. Era destul de aproape ca să intervină imediat la nevoie, dar destul de departe ca să arate în mod clar că ea e conducătoarea. Era sigură că roboţii din faţa ei îl vedeau pe Daneel ca pe o fiinţă umană, dar mai ştia şi că Daneel era prea conştient de starea lui de robot ca să-şi închipuie că alţi roboţi s-ar putea înşela.

― Care dintre voi vrea să stea de vorbă cu mine? întrebă Gladia.

Urmă o perioadă scurtă de linişte, de parcă ar fi avut loc o conferinţă fără cuvinte. Apoi un robot păşi înainte:

― Doamnă, eu voi sta de vorbă.

― Ai un nume?

― Nu, doamnă. Am numai un număr de serie.

― De când eşti în funcţiune?

― Sunt în funcţiune de douăzeci şi nouă de ani, doamnă.

― Există cineva în acest grup care funcţionează de mai mult timp?

― Nu, doamnă. De aceea vorbesc eu pentru ceilalţi.

― Câţi roboţi sunt folosiţi pe această moşie?

― Nu cunosc cifra exactă, doamnă.

― Cu aproximaţie.

― Poate zece mii, doamnă.

― E vreunul în funcţiune de peste douăzeci de decade?

― Printre roboţii agricoli ar putea fi vreunul, doamnă.

― Dar roboţii din casă?

― Ei nu sunt de mult timp în funcţiune, doamnă. Stăpânii preferă roboţi de tip nou.

Gladia încuviinţă, se întoarse înspre Daneel şi zise:

― E logic. Aşa era şi pe vremea mea.

Se întoarse din nou spre robot:

― Cui aparţine această moşie?

― Este moşia Zoberlon, doamnă.

― De când aparţine familiei Zoberlon?

― Dinainte de a intra eu în funcţiune, doamnă. Nu ştiu cu cât timp înainte, dar informaţia poate fi obţinută.

― Cui a aparţinut înainte de a fi cumpărată de familia Zoberlon?

― Nu ştiu, doamnă, dar informaţia poate fi obţinută.

― Ai auzit vreodată de familia Delmarre?

― Nu, doamnă.

Gladia se întoarse înspre Daneel şi zise cu tristeţe:

― Încerc să ajung undeva cu robotul, puţin câte puţin, aşa cum ar fi făcut, cândva, Elijah, dar nu cred că mă pricep s-o fac cum trebuie.

― Dimpotrivă, doamnă Gladia, spuse Daneel cu seriozitate, mie mi se pare că aţi aflat multe. S-ar putea ca nici un robot de pe moşia asta, cu excepţia câtorva dintre cei agricoli, să nu vă recunoască. Pe vremea dvs. aţi întâlnit vreun robot agricol?

Gladia clătină din cap:

― Niciodată! Nu-mi amintesc să fi văzut vreunul dintre ei, nici măcar de la distanţă.

― Atunci e clar că nu sunteţi cunoscută pe această moşie.

― Întocmai. Iar bietul D.G. ne-a adus aici degeaba. Dacă s-a aşteptat la ceva bun din partea mea, a dat greş.

― întotdeauna e folositor să cunoaştem adevărul, doamnă. În acest caz, era mai folositor dacă eraţi cunoscută, dar să nu ştim dacă sunteţi sau nu cunoscută aici este şi mai puţin folositor. Dar nu mai sunt şi alte probleme despre care aţi putea obţine informaţii?

― Ba da, să vedem...

Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi spuse încet:

― E ciudat. Când vorbesc cu aceşti roboţi, folosesc un pronunţat accent Solarian, totuşi cu tine nu vorbesc aşa.

― Nu e surprinzător, doamnă Gladia. Roboţii vorbesc astfel pentru că sunt Solarieni. Asta vă aduce aminte de tinereţe şi vorbiţi automat ca atunci. Totuşi, reveniţi în prezent de îndată ce vă adresaţi mie, pentru că eu fac parte din lumea dvs. actuală.

Pe chipul Gladiei apăru un zâmbet timid, iar ea spuse:

― Gândeşti din ce în ce mai mult ca o fiinţă umană, Daneel.

Reveni la roboţi, dându-şi foarte bine seama de liniştea din jur. Cerul era de un albastru limpede, cu excepţia unei linii subţiri de nori ce se zărea înspre vest, la orizont (indicând faptul că după-amia- ză s-ar putea înnora). Se auzeau frunzele foşnind uşor în vânt, un bâzâit de insecte, o pasăre singuratică ciripind. Nici un sunet care să provină de la fiinţe umane. Poate că erau mulţi roboţi în jur, dar munceau în tăcere. Nu exista freamătul însufleţit al fiinţelor umane cu care se obişnuise pe Aurora (cu greu, la început).

Dar acum, când se întorsese pe Solaria, găsea că liniştea e minunată. Nu fusese chiar atât de rău pe Solaria. Trebuia s-o recunoască.

Îl întrebă repede pe robot, cu o nuanţă de constrângere în glas:

― Unde sunt stăpânii tăi?

Era oricum inutil să încerce să grăbească sau să alerteze un robot, ori să-l ia prin surprindere. Acesta răspunse netulburat:

― Au plecat, doamnă.

― Unde au plecat?

― Nu ştiu, doamnă. Nu mi s-a spus.

― Care dintre voi ştie?

Se lăsă o tăcere absolută.

Gladia întrebă:

― Există vreun robot pe moşia asta care să ştie?

― Nu am cunoştinţă de nici unul, doamnă.

― Stăpânii au luat roboţi cu ei?

― Da, doamnă.

― Şi totuşi pe voi nu v-au luat. De ce aţi rămas aici?

― Ca să ne facem treaba, doamnă.

― Dar voi staţi aici şi nu faceţi nimic. Asta-i treabă?

― Păzim moşia de străini, doamnă.

― Aşa ca noi?

― Da, doamnă.

― Dar noi suntem aici şi voi tot nu faceţi nimic. De ce?

― Observăm, doamnă. Nu avem alte ordine.

― Aţi raportat observaţiile voastre?

― Da, doamnă.

― Cui?

― Supraveghetorului, doamnă.

― Unde e supraveghetorul?

― În casă, doamnă.

― Mda.

Gladia se întoarse şi păşi iute spre D.G. Daneel o urmă.

― Ei bine? făcu D.G.

Avea ambele arme pregătite, dar le puse înapoi în tocurile lor de îndată ce se întoarseră cei doi.

Gladia dădu din cap:

― Nimic. Nici un robot nu mă cunoaşte. Sunt sigură că nici un robot nu ştie unde au plecat Solarienii. Dar raportează unui supraveghetor.

― Un supraveghetor?

― Pe Aurora şi pe alte planete din Spaţiu, pe moşiile mari, cu mulţi roboţi, supraveghetorul este un om a cărui obligaţie este să organizeze şi să conducă grupurile de roboţi lucrători pe câmp, în mine şi în întreprinderile industriale.

― Atunci, există Solarieni care au rămas aici.

Gladia dădu din cap:

― Solaria este o excepţie. Numărul de roboţi faţă de cel al fiinţelor umane a fost întotdeauna atât de mare, încât nu exista obiceiul ca un bărbat sau o femeie să fie angajat pentru a supraveghea roboţii. Această treabă era făcută de un alt robot, unul special programat.

― Atunci există un robot în acea casă ― D.G. arătă cu capul ― care e superior acestora şi care ar putea fi întrebat cu folos.

― Poate, dar nu sunt sigură că e bine să încercăm să intrăm în casă.

― E doar un alt robot, zise D.G. batjocoritor.

― Casa poate fi minată.

― Câmpul ăsta poate fi minat.

Gladia spuse:

― Ar fi mai bine să trimitem unul dintre roboţi în casă, să-i spună supraveghetorului că fiinţe umane doresc să-i vorbească.

― Nu mai e nevoie, zise D.G. Se pare că s-a şi făcut asta. Supraveghetorul se apropie şi nu e nici robot, nici un "el". Ceea ce văd eu e o femeie-om.

Gladia privi uimită. Spre ei venea repede o femeie înaltă, bine făcută şi extrem de atrăgătoare. Chiar de la distanţă, nu exista nici o îndoială cu privire la sexul ei.

25

D.G. zâmbi larg. Parcă se înălţase puţin, îndreptându-şi umerii şi trăgându-i înapoi. Işi duse o mână înspre barbă, de parcă ar fi vrut să se asigure că e netedă şi moale. Gladia îl privi dezaprobator. Spuse:

― Aceea nu e o femeie Solariană.

― De unde ştii? întrebă D.G.

― Nici o femeie Solariană nu şi-ar permite să se lase văzută atât de liber de fiinţe umane. Văzută, nu vizionată.

― Ştiu deosebirea, doamna mea. Totuşi, dumneata îmi permiţi să te văd.

― De peste douăzeci de decade trăiesc pe Aurora. Chiar şi aşa, mai am ceva Solarian în fire ca să nu apar în faţa celorlalţi astfel.

― Are ce arăta, doamnă. Aş spune că e mai înaltă decât mine şi frumoasă ca un apus de soare.

Supraveghetoarea se oprise la douăzeci de metri faţă de ei, iar roboţii se traseră într-o parte, astfel încât nici unul nu rămase între femeie şi cei trei de pe navă.

― Obiceiurile se pot schimba în douăzeci de decade, spuse D.G.

― Nu unul atât de înrădăcinat precum repulsia Solariană faţă de contactul uman, zise Gladia tăios. Nici în două sute de decade.

Trecuse din nou la vorbirea nazală de pe Solaria.

― Cred că subapreciezi maleabilitatea socială. Totuşi, Solariană sau nu, presupun că e locuitoare a Spaţiului ― şi dacă mai sunt alte locuitoare ale Spaţiului ca asta, eu unul sunt pentru coexistenţă paşnică.

Privirea Gladiei deveni şi mai dezaprobatoare:

― Ei bine, ai de gând să te holbezi în felul ăsta încă o oră sau două? Nu vrei să-i pun nişte întrebări femeii?

D.G. tresări şi se întoarse către Gladia vădit enervat:

― Dumneata pune întrebări roboţilor, aşa cum ai făcut. Eu pun întrebări fiinţelor umane.

― Mai ales femeilor, presupun.

― N-aş vrea să mă laud, dar...

― N-am cunoscut nici un bărbat care să nu se laude în legătură cu acest subiect.

Daneel interveni:

― Nu cred că femeia va mai aştepta. Dacă vrei să iei iniţiativa, căpitane, apropie-te de ea acum. Te voi urma, aşa cum am făcut cu doamna Gladia.

― Nu prea am nevoie de protecţie, zise D.G. tăios.

― Eşti o fiinţă umană, iar eu nu am voie ca, prin inactivitate, să permit să ţi se întâmple vreun rău.

D.G. păşi înainte sprinten, Daneel îl urmă. Gladia, nedorind să rămână singură în spate, înaintă puţin temătoare.

Supraveghetoarea privea în tăcere. Purta o haină fără cute, albă, care-i ajungea până la jumătatea coapsei şi era strânsă cu un cordon în talie. Avea un decolteu adânc tăiat şi ispititor, iar prin materialul subţire i se vedeau bine sfârcurile sânilor. Nu părea să mai poarte alt- ceva în afară de o pereche de pantofi. Când D.G. se opri, între ei era o distanţă de un metru. Vedea pielea ei fără cusur, pomeţii înalţi, ochii depărtaţi şi puţin oblici, expresia feţei senină.

― Doamnă, zise D.G., vorbind cât putea mai aproape de limbajul aristocratic de pe Aurora, am plăcerea să mă adresez supraveghetoarei acestei moşii?

Femeia ascultă o clipă, apoi spuse, cu un accent atât de neaoş Solarian, încât păru aproape caraghios, ieşind din gura ei perfect conturată:

― Tu nu eşti fiinţă umană.

Apoi acţionă atât de repede încât Gladia, aflată la vreo zece metri depărtare, nu văzu clar ce se întâmplă. Văzu doar o agitaţie confuză şi apoi îl zări pe D.G. zăcând nemişcat pe spate, în timp ce femeia stătea în picioare, cu câte o armă de-a lui în fiecare mână.

26

Ceea ce a uimit-o cel mai mult pe Gladia, în acea clipă de zăpăceală, a fost faptul că Daneel nu acţionase nici ca să prevină, nici ca să apere. Dar chiar în momentul în care îi venise gândul ăsta era prea târziu, pentru că Daneel prinsese, deja, încheietura stângă a femeii şi o răsucea, spunând: "Aruncă imediat aceste arme" cu un glas atât de categoric, cum nu-l mai auzise vorbind vreodată. Era de neconceput ca el să se adreseze astfel unei fiinţe umane.

Femeia vorbi la fel de categoric, pe un ton înalt:

― Tu nu eşti fiinţă umană.

Îşi ridică mâna dreaptă şi trase cu arma pe care o ţinea. Pe corpul lui Daneel pâlpâi un licăr slab, iar Gladia, incapabilă să scoată vreun sunet în starea de şoc în care se afla, simţi cum i se întunecă vederea. Nu leşinase niciodată în viaţă, dar ăsta părea să fie un început.

Daneel nu se dizolvă, nici nu se auzi vreo explozie. Gladia îşi dădu seama că Daneel prinsese cu prudenţă braţul care ţinea blasterul. Celălalt braţ ţinea biciul neuronic, şi acesta se descărcase în plin ― şi de aproape asupra lui Daneel. Dacă ar fi fost om, stimularea puternică a terminaţiilor lui nervoase l-ar fi putut ucide, sau l-ar fi lăsat invalid pe viaţă. Cu toate acestea, el era robot, oricât de uman ar fi părut, iar echivalentul lui pentru sistemul nervos nu reacţiona la armă. Daneel apucă acum celălalt braţ, silindu-l să se ridice. Spuse din nou:

― Aruncă aceste arme, sau îţi scot fiecare braţ din încheietură.

― Zău? făcu femeia.

Îşi încordă braţele şi, pentru o clipă, Daneel se pomeni ridicat de la pământ. Acesta îşi balansă picioarele înapoi, pe urmă înainte, ca un pendul, folosindu-se de articulaţiile braţelor ca de un pivot. O lovi cu putere pe femeie şi amândoi căzură greu la pământ.

Gladia, fără să-şi exprime gândul, îşi dădu seama că, deşi femeia părea la fel de umană ca Daneel, nu era deloc om. Devenind brusc Solariană, se simţi copleşită de furie, furie că un robot îşi foloseşte forţa împotriva unei fiinţe umane. Probabil că îşi dăduse cumva seama ce era Daneel, dar cum îndrăznea să-l lovească pe D.G.? Se repezi înainte, ţipând. Nu i se întâmplase niciodată să se teamă de un robot doar pentru că doborâse un bărbat puternic dintr-o lovitură şi se bătea cu un robot şi mai puternic până ce unul dintre ei avea să cedeze.

― Cum îndrăzneşti? ― ţipă ea cu un accent Solarian atât de marcat, încât îi irită propriul auz; dar cum altfel să vorbeşti cu un robot de pe Solaria? ― Cum îndrăzneşti, fato! Încetează imediat orice rezistenţă.

Muşchii femeii părură să se relaxeze total şi simultan, de parcă un curent electric ar fi fost întrerupt brusc. Ochii ei frumoşi o priviră pe Gladia fără nici un licăr de uimire. Spuse cu glas nedesluşit şi ezitant:

― Mă scuzaţi, doamnă.

Daneel se sculase, privind atent la femeia întinsă pe iarbă. D.G., stăpânindu-şi un geamăt, se căznea să se ridice. Daneel se aplecă după arme, dar Gladia îl îndepărtă furioasă.

― Dă-mi armele alea, fato, zise ea.

― Da, doamnă, zise femeia.

Gladia le înşfacă, luă încet blasterul şi i-l întinse lui Daneel:

― Distruge-o când se iveşte prilejul, Daneel. E un ordin.

Îi întinse lui D.G. biciul neuronic şi spuse:

― Arma asta e inutilă aici, cu excepţia cazurilor când e folosită împotriva mea şi a dumitale. Totul e-n ordine?

― Nu, nu e-n ordine, bombăni D.G., frecându-şi un şold. Adică, ea e robot?

― Crezi că o femeie te-ar fi putut azvârli în felul ăsta?

― Nici una pe care s-o fi cunoscut vreodată. Am spus eu că pe Solaria ar putea exista roboţi speciali, programaţi să fie periculoşi.

― Bineînţeles, zise Gladia fără pic de blândeţe, dar când ai văzut ceva ce semăna cu idealul dumitale de femeie frumoasă, ai uitat.

― Da, e uşor să faci pe deşteptul la sfârşit.

Gladia pufni şi se întoarse din nou spre robot:

― Cum te cheamă, fato?

― Mă numesc Landaree, doamnă.

― Ridică-te, Landaree.

Landaree se ridică la fel de repede ca şi Daneel ― de parcă ar fi fost pe arcuri. Părea că lupta cu Daneel n-o vătămase câtuşi de puţin.

― De ce, împotriva Primei Legi, ai atacat aceste fiinţe umane? întrebă Gladia.

― Doamnă, răspunse Landaree categoric, acestea nu sunt fiinţe umane.

― Şi vrei să spui că nici eu nu sunt fiinţă umană?

― Nu, doamnă, dvs. sunteţi fiinţă umană.

― Atunci, în calitate de fiinţă umană, îţi spun că aceşti doi bărbaţi sunt fiinţe umane... Mă auzi?

― Doamnă, zise Landaree ceva mai blând, acestea nu sunt fiinţe umane.

― Ba sunt fiinţe umane, pentru că ţi-o spun eu. Nu ai voie să le ataci sau să le faci vreun rău.

Landaree tăcu. Vocea Gladiei devenea şi mai Solariană când avea o tonalitate mai ridicată.

― Doamnă, zise Landaree, acestea nu sunt fiinţe umane.

Daneel îi spuse încet Gladiei:

― Doamnă, i s-au dat ordine atât de stricte, încât nu le puteţi contramanda cu uşurinţă.

― Vedem noi, zise Gladia, respirând iute.

Landaree privi în jur. În cele câteva minute cât durase lupta, grupul de roboţi se apropiase de Gladia şi de însoţitorii ei. În spate se aflau doi roboţi care, conchise Gladia, nu făceau parte din grup şi cărau împreună, cu oarecare dificultate, un dispozitiv foarte masiv. Landaree le făcu un semn şi ei înaintară ceva mai repede.

― Roboţi, opriţi-vă! ţipă Gladia.

Ei se opriră. Landaree zise:

― Doamnă, eu îmi fac datoria. Îndeplinesc instrucţiunile primite.

― Datoria ta, fato, spuse Gladia, este să te supui ordinelor mele.

― Nu mi se poate ordona să nu mă supun instrucţiunilor mele! zise Landaree.

― Daneel, distruge-o! spuse Gladia.

Mai târziu doar, Gladia îşi putu da seama ce se întâmplase. Ca timp, reacţia lui Daneel era mult mai rapidă decât a unei fiinţe umane, iar el ştia că înfruntă un robot, faţă de care cele Trei Legi nu interziceau violenţa. Totuşi, ea părea atât de umană, încât până şi faptul că ştia precis că e robot nu-i anula complet inhibiţia. Îndeplini ordinul mai încet decât ar fi trebuit.

Landaree, a cărei concepţie despre "fiinţa umană" nu era, evident, similară cu cea pe care o folosea Daneel, nu se intimida de înfăţişarea lui şi lovi mai repede. Puse mâna pe blaster şi cei doi se luptară din nou.

D.G. întoarse biciul neuronic cu vârful înainte şi se apropie în fugă. O lovi drept în cap, dar asupra robotului nu avea nici un efect, iar piciorul ei îl trimise împleticindu-se înapoi.

― Robot! Opreşte-te! zise Gladia, ridicându-şi mâinile cu pumnii încleştaţi.

Landaree strigă cu voce de stentor:

―Voi, toţi! La mine! Cei doi aşa-zişi bărbaţi nu sunt fiinţe umane. Distrugeţi-i, fără să faceţi vreun rău femeii.

Dacă Daneel putea fi inhibat de o aparenţă umană, acelaşi lucru era valabil, cu mult mai multă intensitate, pentru roboţii Solarieni simpli, care înaintară încet şi cu intermitenţe.

― Opriţi-vă! ţipă Gladia.

Roboţii se opriră, dar ordinul nu avu nici un efect asupra lui Landaree. Daneel apucă repede blasterul, dar ceda treptat sub încleştarea evident mai puternică a lui Landaree. Buimăcită, Gladia privi în jur, sperând parcă să găsească pe undeva o armă. D.G. încerca să-şi manevreze emiţătorul radio. Mârâi:

― S-a stricat. Cred că am căzut pe el.

― Ce facem?

― Va trebui să ne întoarcem pe navă. Repede.

― Atunci, fugi, zise Gladia. Nu-l pot părăsi pe Daneel.

Se întoarse cu faţa spre roboţii care se luptau şi ţipă din răsputeri:

― Landaree, opreşte-te! Landaree, opreşte-te!

― Nu trebuie să mă opresc, doamnă, spuse Landaree. Am primit indicaţii precise.

Îl forţă pe Daneel să-şi desfacă degetele şi apucă din nou blasterul. Gladia se aruncă în faţa lui Daneel:

― Nu trebuie să faci rău acestei fiinţe umane.

― Doamnă, zise Landaree, îndreptând blasterul spre Gladia fără şovăire. Staţi în faţa cuiva care seamănă cu o fiinţă umană, dar nu e fiinţă umană. Am primit indicaţii să distrug asemenea apariţii. Apoi, ridicând puţin glasul: Voi, cei doi hamali, spre navă!

Cei doi roboţi, cărând dispozitivul masiv între ei, îşi reluară înaintarea.

― Roboţi, opriţi-vă! ţipă Gladia, iar înaintarea încetă.

Roboţii stăteau pe loc tremurând, de parcă ar fi vrut să înainteze fără s-o poată face. Gladia spuse:

― Nu poţi să-l distrugi pe prietenul meu om, Daneel, fără să mă distrugi pe mine ― şi chiar tu ai recunoscut că sunt fiinţă umană şi, deci, nu trebuie să mi se facă vreun rău.

Daneel vorbi încet:

― Doamna mea, nu trebuie să vă faceţi rău dvs. încercând să mă apăraţi.

― N-are rost, doamnă, spuse Landaree. Vă pot îndepărta uşor din locul în care staţi acum şi, apoi, să distrug fiinţa neumană din spatele dvs. Pentru că asta vă poate vătăma, vă cer, cu tot respectul, să vă îndepărtaţi de bunăvoie din locul în care staţi acum.

― Trebuie, doamna mea, zise Daneel.

― Nu, Daneel. Voi rămâne aici. Cât timp mă dă ea pe mine la o parte, tu fugi!

― Nu pot fugi mai repede decât fasciculul unui blaster ― şi dacă încerc să fug, ea va trage prin dvs., dacă n-are altă alegere. Probabil că într-atât de ferme sunt indicaţiile primite. Regret, doamna mea, că asta vă va produce nefericire.

Şi Daneel o ridică pe Gladia care se zbătea şi o împinse uşor într-o parte. Degetul lui Landaree se afla pe contact, dar nu mai efectua apăsarea. Ea rămase nemişcată. Gladia, care căzuse, se ridică în picioare. Prudent, D.G., care rămăsese pe loc în timpul ultimelor schimburi de replici, se apropie de Landaree. Foarte calm, Daneel se întinse şi-i luă acesteia blasterul dintre degetele ce nu opuseră rezistenţă.

― Cred, spuse el, că robotul acesta este definitiv dezactivat.

O împinse uşor şi ea se prăbuşi ţeapănă, cu picioarele, trunchiul şi capul aproape în aceeaşi poziţie pe care o avuseseră când stătea în picioare. Braţul îi era tot îndoit, mâna ţinea un blaster invizibil, iar degetul apăsa pe un contact inexistent.

Printre copacii aflaţi într-o parte a câmpului pe care se desfăşurase drama se apropia Giskard, faţa lui de robot nearătând nici un semn de curiozitate, în ciuda cuvintelor:

― Ce s-a întâmplat în absenţa mea?

27

Întoarcerea spre navă a fost destul de lipsită de glorie. Acum, când nebunia spaimei şi a luptei se terminase, Gladia se simţea înfierbântată şi supărată. D.G. şchiopăta chinuit şi toţi înaintau încet, în parte din cauza lui şi în parte pentru că cei doi roboţi Solarieni tot mai cărau instrumentul lor masiv, cocoşându-se sub greutatea lui.

D.G. îi privi peste umăr:

― Acum, când supraveghetoarea a ieşit din funcţiune, îmi ascultă ordinele.

Gladia vorbi printre dinţi:

― De ce n-ai fugit până la urmă, ca să aduci ajutoare? De ce ai stat să te uiţi fără rost?

― Păi, făcu D.G., încercând să mimeze o voioşie care ar fi fost reală dacă s-ar fi simţit mai bine, deoarece dumneata ai refuzat să-l părăseşti pe Daneel, am cam ezitat să fac pe laşul, prin comparaţie.

― Prostule! Eram în siguranţă. Ea nu mi-ar fi făcut mie vreun rău.

Daneel spuse:

― Doamnă, îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, dar cred că ar fi făcut-o, pentru că dorinţa ei de a mă distruge devenea mai puternică.

Gladia se întoarse iritată spre el:

― Şi ce deştept ai fost tu, când m-ai dat la o parte. Voiai să fii distrus?

― Da, doamnă, mai degrabă decât să văd că vi se face vreun rău. Nereuşita mea de a opri robotul, din cauza inhibiţiei provocate de aspectul ei uman, a demonstrat, în orice caz, o limită a utilităţii mele faţă de dvs.

― Chiar şi aşa, zise Gladia, ea ar fi ezitat să tragă în mine, pentru că sunt om, un timp suficient de lung ca tu să fi luat blasterul.

― Nu puteam risca viaţa dvs., doamnă, bazându-mă pe ceva atât de nesigur ca ezitarea ei, spuse Daneel.

― Şi tu, spuse Gladia, fără să dea vreun semn că l-ar fi auzit pe Daneel şi întorcându-se din nou înspre D.G., mai întâi şi mai întâi n-ar fi trebuit să aduci blasterul.

D.G. zise, încruntându-se:

― Doamnă, ţin seama de faptul că am fost, toţi, la un pas de moarte. Pentru roboţi nu contează, iar eu m-am obişnuit cumva cu pericolul. Totuşi, pentru dumneata asta a fost o noutate neplăcută şi, prin urmare, acum te porţi copilăreşte. Te iert... Dar te rog să mă asculţi. N-aveam cum să ştiu că blasterul îmi va fi luat atât de uşor. Dacă n-aş fi luat arma, supraveghetoarea m-ar fi omorât cu mâinile goale, la fel de repede şi de eficient cum ar fi făcut-o cu blasterul. N-avea rost nici să fug, ca să răspund şi la ceea ce mi-ai spus anterior. N-aş fi scăpat de blaster. Acum, te rog să continui, dacă trebuie totuşi să te descarci, dar n-am de gând să mă mai cert cu dumneata.

Gladia privi de la D.G. la Daneel şi înapoi şi spuse încet:

― Cred că sunt nedreaptă. Foarte bine, gata cu explicaţiile.

Ajunseseră la navă. La vederea lor, membrii echipajului ieşiră toţi afară. Gladia observă că erau înarmaţi.

D.G. îi făcu semn secundului său să vină:

― Oser, presupun că vezi obiectul pe care îl duc cei doi roboţi.

― Da, domnule.

― Ei bine, pune-i să-l ducă la bord. Să-l pună în camera de siguranţă şi să-l lase acolo. Apoi trebuie să încui camera de siguranţă şi închisă să rămână.

Se întoarse, apoi reveni după o clipă:

― Şi, Oser, de îndată ce terminaţi, ne pregătim să decolăm din nou.

― Căpitane, păstrăm şi roboţii? întrebă Oser.

― Nu. Sunt prea simplu proiectaţi ca să valoreze ceva şi, în împrejurările de faţă, dacă i-am lua, am da naştere la consecinţe nedorite. Dispozitivul pe care-l duc e mult mai valoros decât ei.

Giskard privi cum dispozitivul era cărat încet şi cu multă atenţie pe navă.

― Căpitane, spuse el, cred că ăsta e un obiect periculos.

― Şi eu am impresia asta, zise D.G. Cred că nava ar fi fost distrusă imediat după distrugerea noastră.

― Lucrul ăla? întrebă Gladia. Ce este?

― Nu sunt sigur, dar cred că este un amplificator nuclear. Am văzut modele experimentale pe Lumea lui Baley şi acesta pare un fel de frate mai mare.

― Ce este un amplificator nuclear?

― După cum sugerează numele, doamnă Gladia, este un dispozitiv care amplifică fuziunea nucleară.

― Cum face asta?

D.G. dădu din umeri:

― Nu sunt fizician, doamna mea. Este vorba de un fascicol de particule W care facilitează interacţiunea slabă. Asta-i tot ce ştiu.

― Ce efect are?

― Păi, să presupunem că nava se alimentează cu energie proprie, ca acum, de exemplu. Există mici cantităţi de protoni, derivaţi din sursa noastră de energie cu hidrogen, care sunt foarte fierbinţi şi fuzionează ca să producă energie. În mod constant se încălzeşte o altă cantitate de hidrogen care produce protoni liberi şi aceştia, când sunt suficient de fierbinţi, fuzionează şi ei ca să menţină acea energie. Dacă fascicolul de particule W de la amplificatorul nuclear loveşte protonii care fuzionează, aceştia fuzionează mai repede şi eliberează mai multă căldură. Această căldură produce protoni şi îi face să fuzioneze mai repede decât ar trebui, iar fuziunea lor produce şi mai multă căldură, care accelerează cercul vicios. Într-o fracţiune de secundă fuzionează suficient combustibil ca să formeze o fărâmă de bombă termonucleară şi să vaporizeze nava cu tot ce se află pe ea.

Gladia păru speriată:

― De ce nu ia foc totul? De ce nu explodează toată planeta?

― Nu cred că există acest pericol, doamnă. Protonii trebuie să fie foarte fierbinţi şi să fuzioneze. Protonii reci sunt incapabili să fuzioneze şi, chiar dacă tendinţa este intensificată la maximum cu un asemenea dispozitiv, tot nu ajunge ca să permită fuziunea. Cel puţin asta am aflat dintr-o carte pe care am citit-o cândva. Şi, după câte ştiu, nu e vorba decât de hidrogen. Chiar în cazul protonilor ultrafierbinţi, căldura produsă nu creşte peste măsură. Temperatura scade odată cu depărtarea de fascicolul amplificatorului, astfel încât poate avea loc doar o fuziune limitată. Bineînţeles, suficientă ca să distrugă nava, dar nici nu se pune problema aruncării în aer a oceanelor bogate în hidrogen, de exemplu, chiar dacă o parte a oceanului ar fi ultraîncălzită ― şi cu siguranţă nu dacă ar fi rece.

― Dar dacă aparatul se declanşează din întâmplare în camera unde este depozitat?

― Nu cred că poate fi pornit.

D.G. Îşi desfăcu un pumn, arătând un cub cu latura de doi centimetri, din metal lustruit.

― Din puţinul pe care-l cunosc despre asemenea lucruri, acesta este un activator, iar amplificatorul nuclear nu poate face nimic fără el.

― Eşti sigur?

― Nu pe de-a-ntregul, dar va trebui pur şi simplu să riscăm, fiindcă vreau să duc acest obiect pe Lumea lui Baley. Acum, să urcăm la bord.

Gladia şi cei doi roboţi ai ei urcară pasarela şi intrară în navă. D.G. Îi urmă şi avu o scurtă conversaţie cu unul dintre oamenii lui. Apoi îi spuse Gladiei, dând semne de oboseală:

― Ne va lua vreo două ore să urcăm toate dispozitivele la bord şi să ne pregătim de decolare, şi fiecare clipă sporeşte pericolul.

― Pericolul?

― Doar nu crezi că înspăimântătoarea femeie robot e singura de acest fel care poate exista pe Solaria. Sau că amplificatorul nuclear pe care l-am capturat e singurul de acest fel. Cred că va dura destul până ce alţi roboţi cu aspect uman şi alte amplificatoare nucleare să ajungă aici ― poate mult timp ― dar nu trebuie să contăm pe asta. Şi între timp, doamnă, să mergem în cabina dumitale şi să discutăm nişte afaceri necesare.

― Care-ar fi aceste afaceri necesare, căpitane?

― Ei bine, răspunse D.G., făcându-i semn s-o ia înainte, având în vedere faptul că aş fi putut deveni victimă prin trădare, cred că voi conduce un tribunal neoficial.

28

După ce se aşeză, gemând puternic, D.G. spuse:

― Ceea ce, într-adevăr, vreau este un duş fierbinte, o frecţie, o masă bună şi puţin somn, dar astea toate vor trebui să aştepte până ce decolăm de pe planetă. Şi în cazul dumitale va trebui să aşteptăm, doamnă. Totuşi, unele lucruri nu vor aştepta... Întrebarea mea este aceasta: unde erai dumneata, Giskard, în timp ce noi toţi eram confruntaţi cu un pericol considerabil?

Giskard răspunse:

― Căpitane, mie nu mi s-a părut că roboţii ar reprezenta vreun pericol, fiindcă au fost lăsaţi singuri pe planetă. În plus, Daneel a rămas cu dvs.

Daneel spuse:

― Căpitane, ne-am înţeles ca Giskard să meargă în recunoaştere şi eu să rămân cu doamna Gladia şi cu dumneata.

― V-aţi înţeles voi doi, nu-i aşa? întrebă D.G. A mai fost întrebat cineva?

― Nu, căpitane, zise Giskard.

― Dacă erai sigur că roboţii sunt inofensivi, Giskard, cum explici faptul că două nave au fost distruse?

― Am avut impresia, căpitane, că trebuie să fi rămas fiinţe umane pe planetă, dar că fac tot posibilul să nu fie văzute de voi. Am vrut să aflu unde sunt şi ce fac. Le căutam, acoperind terenul cât de repede puteam. Am întrebat roboţii pe care i-am întâlnit.

― Ai găsit vreo fiinţă umană?

― Nu, căpitane.

― Ai cercetat casa din care a ieşit supraveghetoarea?

― Nu, căpitane, dar eram sigur că în ea nu se află nici o fiinţă umană. Şi acum sunt sigur.

― În ea se afla supraveghetoarea.

― Da, căpitane, dar supraveghetoarea era robot.

― Un robot periculos.

― Spre regretul meu, căpitane, nu mi-am dat seama de asta.

― Simţi regretul, nu-i aşa?

― Este o exprimare pe care am ales-o ca să descriu efectul asupra circuitelor mele pozitronice. Este o aproximare neprelucrată a termenului pe care se pare că-l folosesc fiinţele umane, căpitane.

― Cum de nu ţi-ai dat seama că un robot poate fi periculos?

― Conform celor Trei Legi ale Roboticii...

― Opreşte-te, căpitane, interveni Gladia. Giskard ştie doar ce e programat să ştie. Nici un robot nu este periculos pentru o fiinţă umană, dacă nu se dă o luptă mortală între fiinţele umane, ca robotul să fie nevoit s-o oprească. Într-o asemenea luptă, fără îndoială că Daneel şi Giskard ne-ar fi apărat vătămându-i pe ceilalţi cât mai puţin posibil.

― Chiar aşa?

D.G. se ciupi de rădăcina nasului.

― Daneel într-adevăr ne-a apărat. Ne luptam cu roboţi, nu cu fiinţe umane, aşa că nu avea nici o problemă să decidă pe cine apără şi până la ce limită. Şi totuşi, el a avut un uimitor insucces, ţinând seama de faptul că cele Trei Legi nu-l împiedică să facă rău roboţilor. Giskard s-a retras, revenind exact când totul se terminase. E posibil ca între roboţi să existe un curent de compasiune? E posibil ca roboţii, când apără fiinţele umane împotriva roboţilor, să simtă în vreun fel ceea ce Giskard numeşte "regret" pentru că sunt obligaţi s-o facă şi să dea greş ― sau să lipsească...

― Nu! izbucni Gladia cu putere.

― Nu? făcu D.G. Ei bine, nu pretind că sunt expert în robotică. Dumneata eşti, doamnă Gladia?

― Nu sunt robotician, zise Gladia, dar am trăit toată viaţa cu roboţi. Ceea ce sugerezi dumneata este ridicol. Daneel era gata să-şi dea viaţa pentru mine, iar Giskard ar fi făcut la fel.

― Orice robot ar fi făcut-o?

― Desigur.

― Şi totuşi această supraveghetoare, această Landaree, era pregătită să mă atace şi să mă distrugă. Să presupunem că, într-un mod misterios, a simţit că Daneel, în ciuda aparenţelor, e la fel de robot ca şi ea ― în ciuda aparenţelor ― şi că nu a avut nici un fel de reţinere când a fost vorba să-l distrugă. Dar cum se face că m-a atacat pe mine, când e clar că eu sunt fiinţă umană? A avut ezitări în faţa dumitale, recunoscând că eşti om, dar nu în faţa mea. Cum poate un robot să facă discriminări între noi doi? Poate că nu era chiar robot?

― Era robot, zise Gladia. Sigur că era. Dar... adevărul e că nu ştiu de ce s-a purtat aşa. N-am mai auzit de aşa ceva. Presupun doar că Solarienii, învăţând să construiască roboţi cu aspect uman, i-au proiectat fără protecţia celor Trei Legi, cu toate că aş fi jurat că Solarienii ― toţi locuitorii Spaţiului ― ar fi ultimii care să procedeze astfel. Solarienii sunt atât de copleşiţi de roboţii lor, încât depind complet de ei ― mult mai mult decât oricare dintre ceilalţi locuitori ai Spaţiului ― şi de aceea se tem mai mult de ei. În toţi roboţii de pe Solaria au fost încorporate subordonarea şi chiar puţină prostie. Cele Trei Legi erau mai puternice pe Solaria decât în oricare altă parte, nu mai slabe. Şi totuşi nu-mi pot explica altfel purtarea lui Landaree decât presupunând că Prima Lege a fost...

― Scuzaţi-mă, doamnă Gladia, că intervin, zise Daneel. Îmi acordaţi permisiunea de a încerca o explicaţie pentru comportarea supraveghetoarei?

― Cred că e nevoie, spuse D.G. batjocoritor. Doar un robot înţelege alt robot.

― Domnule, zise Daneel, dacă n-o înţelegem pe supraveghetoare, s-ar putea să nu fim în stare să luăm măsuri eficiente în viitor faţă de pericolul de pe Solaria. Cred că am o explicaţie pentru comportarea ei.

― Dă-i drumul, spuse D.G.

― Supraveghetoarea, zise Daneel, nu a luat măsuri imediate împotriva noastră. A stat şi ne-a urmărit un timp, parcă neştiind cum să procedeze. Când dumneata, căpitane, te-ai apropiat şi i te-ai adresat, ea a declarat că nu eşti om şi te-a atacat imediat. Când am intervenit eu şi am strigat că ea e robot, ea a declarat că eu nu sunt om şi m-a atacat imediat şi pe mine. Când doamna Gladia a înaintat, totuşi, ţipând la ea, supraveghetoarea a recunoscut-o ca fiind om şi, un timp, s-a lăsat dominată.

― Da, îmi amintesc toate astea, Daneel. Dar ce înseamnă?

― Am impresia, căpitane, că se poate modifica fundamental comportarea unui robot, fără să te atingi de cele Trei Legi, cu condiţia ca, de exemplu, să modifici definiţia unei fiinţe umane. La urma urmei, o fiinţă umană nu e decât ceea ce este definită să fie.

― Chiar aşa? Ce consideri tu că este o fiinţă umană?

Daneel nu era impresionat de prezenţa sau absenţa sarcasmului. Spuse:

― Am fost construit cu o descriere amănunţită a aspectului şi comportării fiinţelor umane, căpitane. Orice se potriveşte cu această descriere este, pentru mine, o fiinţă umană. Astfel, dumneata ai aspectul şi comportarea, în timp ce supraveghetoarea avea aspectul, dar nu comportarea. Pe de altă parte, pentru supraveghetoare însuşirea fundamentală a unei fiinţe umane era vorbirea, căpitane. Accentul Solarian este unul aparte şi pentru supraveghetoare ceea ce arăta ca o fiinţă umană era definit ca fiinţă umană doar dacă vorbea ca un Solarian. Se pare că orice arăta ca o fiinţă umană, dar nu vorbea cu accent Solarian, trebuia să fie distrus fără şovăire, ca şi orice navă care ar fi purtat asemenea fiinţe.

D.G. vorbi gânditor:

― S-ar putea să ai dreptate.

― Ai accent de Colonist, căpitane, la fel de deosebit, în felul lui, ca şi cel Solarian, dar cele două sunt extrem de diferite. De îndată ce ai vorbit, pentru supraveghetoare te-ai autodefinit ca nefiind om, iar ea a declarat acest lucru şi a atacat.

― Şi tu vorbeşti cu accent Aurorian şi ai fost, de asemenea, atacat.

― Da, căpitane, dar doamna Gladia vorbeşte cu un accent Solarian autentic, astfel încât a fost recunoscută ca fiind om.

D.G. chibzui în tăcere un timp, apoi spuse:

― Această programare a lor este periculoasă, chiar şi pentru cei care se folosesc de ea. Dacă un locuitor al Solariei, dintr-un motiv oarecare, se adresează unui astfel de robot într-un mod pe care acesta din urmă nu-l consideră a fi accent Solarian autentic, acel locuitor al Solariei va fi atacat imediat. Dacă aş fi Solarian, mi-ar fi teamă să mă apropii de un asemenea robot. Chiar efortul meu de a vorbi Solariana pură ar duce la respingerea şi uciderea mea.

― Sunt de acord, căpitane, şi îmi închipui că ăsta e motivul pentru care cei ce fabrică roboţi nu limitează, de obicei, definiţia unei fiinţe umane, ci o lasă cât mai cuprinzătoare cu putinţă. Totuşi, Solarienii au plecat de pe planetă. S-ar părea că faptul că roboţii supraveghetori au această programare periculoasă este cel mai bun semn că Solarienii au plecat într-adevăr şi nu sunt aici să înfrunte pericolul. Solarienii, s-ar zice, sunt preocupaţi doar ca oricine nu e Solarian să nu aibă voie să pună piciorul pe planetă.

― Nici măcar alţi locuitori ai Spaţiului?

― Cred, căpitane, că ar fi greu de definit în aşa fel o fiinţă umană încât să includă zecile de accente diferite din Spaţiu şi să excludă zecile de accente diferite ale Coloniştilor. Restrângerea definiţiei doar la accentul Solarian distinctiv este şi aşa destul de grea.

― Eşti foarte inteligent, Daneel, zise D.G. Eu nu sunt de acord cu roboţii; desigur, n-am nimic cu ei în sine, ci cu influenţa nefastă asupra societăţii. Şi totuşi, cu un robot ca tine alături, aşa cum ai fost cândva alături de Strămoş...

Gladia îl întrerupse:

― Mă tem că nu, D.G., Daneel nu va fi niciodată făcut cadou, nici vândut, nici luat cu forţa.

D.G. îşi ridică o mână, zâmbind a negaţie:

― Visam doar, doamnă Gladia. Te asigur că legile de pe Lumea lui Baley ar face de neconceput faptul ca eu să am un robot.

― Îmi dai voie, căpitane, să adaug câteva cuvinte? întrebă Giskard brusc.

D.G. spuse:

― A, robotul care a reuşit să evite acţiunea şi care s-a întors când totul se terminase cu bine.

― Regret că lucrurile par să stea aşa cum ai declarat. Cu toate acestea, căpitane, îmi dai voie să adaug câteva cuvinte?

― Ei bine, dă-i drumul.

― S-ar părea, căpitane, că hotărârea dumitale de a o lua pe doamna Gladia cu dumneata în această expediţie a avut rezultate foarte bune. Dacă ea n-ar fi fost de faţă şi te-ai fi aventurat în explorare doar cu membri ai echipajului navei, aţi fi fost toţi ucişi repede şi nava distrusă. Doar capacitatea doamnei Gladia de a vorbi ca un locuitor al Solariei şi curajul ei de a o înfrunta pe supraveghetoare a schimbat rezultatul.

― Nu chiar, spuse D.G., pentru că am fi fost toţi distruşi, poate chiar şi doamna Gladia, dacă nu s-ar fi întâmplat ca supraveghetoarea să fie brusc inactivată.

― Nu a fost întâmplător, căpitane, zise Giskard, şi este foarte puţin probabil ca vreun robot să fie dezactivat spontan. Trebuie să existe un motiv pentru această dezactivare şi pot sugera o posibilitate. Doamna Gladia i-a ordonat de câteva ori robotului să se oprească, după cum mi-a spus prietenul Daneel, dar instrucţiunile după care funcţiona supraveghetoarea erau mult mai puternice. Cu toate acestea, acţiunile doamnei Gladia au dus la slăbirea hotărârii supraveghetoarei, căpitane. Faptul că doamna Gladia era, fără îndoială, o fiinţă umană chiar şi după definiţia supraveghetoarei, şi că acţiona în aşa fel încât s-o provoace pe supraveghetoare să-i facă un rău ― chiar s-o ucidă ― a slăbit-o şi mai mult. Astfel, în clipa decisivă, cele două cerinţe contrare ― de a distruge fiinţele neumane şi de a se abţine să vatăme fiinţele umane ― s-au echilibrat şi robotul a îngheţat, incapabil să mai reacţioneze. Circuitele s-au ars.

Gladia îşi împreună sprâncenele într-o încruntare uimită:

― Dar... începu ea şi apoi se opri.

Giskard continuă:

― Mă gândesc că ar fi bine să informezi oamenii din echipaj despre asta. Ar putea îndepărta neîncrederea lor faţă de doamna Gladia, dacă le explici şi subliniezi ce au însemnat iniţiativa şi curajul ei pentru fiecare dintre ei în parte, de vreme ce au rămas în viaţă. De asemenea, le-ar forma o părere excelentă despre propria dumitale intuiţie, fiindcă ai insistat ca ea să se afle la bord, poate chiar împotriva sfaturilor propriilor dumitale ofiţeri.

D.G. slobozi un hohot de râs:

― Doamnă Gladia, înţeleg acum de ce nu vrei să te desparţi de aceşti roboţi. Nu numai că sunt la fel de inteligenţi ca fiinţele umane, dar sunt exact la fel de vicleni. Te felicit pentru că-i ai... Şi acum, dacă nu vă supăraţi, trebuie să grăbesc echipajul. Nu vreau să stau pe Solaria nici o clipă mai mult decât trebuie. Şi vă promit că nu veţi mai fi deranjaţi ore întregi. Ştiu că aveţi nevoie de refacere şi odihnă, la fel ca şi mine.

După ce plecă, Gladia rămase o vreme gânditoare, apoi se întoarse către Giskard şi-i vorbi în Auroriana obişnuită, o versiune convenţională a limbii galactice standard, larg răspândită pe Aurora şi greu de înţeles pentru cineva care nu era Aurorian:

― Giskard, ce înseamnă toată prostia asta despre arderea circuitelor?

― Doamnă, răspunse Giskard, am avansat-o doar ca pe o posibilitate şi nimic altceva. M-am gândit că e bine să subliniez rolul dvs. în distrugerea supraveghetoarei.

― Dar cum îţi închipui că el va crede că un robot se poate arde aşa de uşor?

― Se pricepe foarte puţin la roboţi, doamnă. O fi făcând el comerţ cu ei, dar vine de pe o lume care nu-i foloseşte.

― Dar eu ştiu multe despre ei, şi tu la fel. Supraveghetoarea n-a dat nici un semn că ar avea circuitele oscilante, nu a avut nici o dezechilibrare, nici o tremurătură, nici o dificultate de comportament. Pur şi simplu s-a oprit.

Giskard spuse:

― Doamnă, pentru că nu cunoaştem exact indicaţiile cu care a fost proiectată supraveghetoarea, va trebui să ne mulţumim cu ignoranţa în ceea ce priveşte motivul care stă în spatele acestei dezactivări.

Gladia dădu din cap:

― Cu toate acestea, este uimitor.

PARTEA A TREIA

LUMEA LUI BALEY

8. LUMEA COLONISTULUI

29

Nava lui D.G. se afla din nou în spaţiu, înconjurată de imuabilitatea veşnică a vidului nesfârşit. Pentru Gladia, care nu-şi revenise complet după tensiunea provocată de gândul că s-ar putea ivi pe neaşteptate o altă supraveghetoare ― cu un alt amplificator, nu era destul de repede. Faptul că ar fi fost o moarte rapidă, dacă s-ar fi întâmplat, o moarte pe nesimţite, nu o mângâia prea mult. Încordarea strica ceea ce altfel ar fi fost un duş bun, alături de diferite alte mijloace de recâştigare a liniştii.

De-abia după decolarea propriu-zisă, după ce se auzi bâzâitul moale, îndepărtat, al jeturilor protonice, se linişti ca să adoarmă. Ciudat, se gândi ea, în timp ce conştiinţa începuse să i se estompeze, că se simţea mai în siguranţă în spaţiu decât pe planeta tinereţii ei, că pleca a doua oară de pe Solaria chiar şi mai bucuroasă decât o făcuse prima oară. Dar Solaria nu mai era lumea tinereţii ei. Era o planetă fără nimic omenesc, păzită de parodii diforme ale umanităţii, roboţi cu aspect uman care îşi bătuseră joc de bunul Daneel şi de înţeleptul Giskard.

Până la urmă adormi şi Daneel şi Giskard putură, din nou, să-şi vorbească, în timp ce stăteau de pază.

Daneel zise:

― Prietene Giskard, sunt foarte sigur că tu eşti cel care a distrus-o pe supraveghetoare.

― Era clar că altă soluţie nu exista, prietene Daneel. A fost o simplă întâmplare că am sosit la timp, pentru că eram ocupat în totalitate să caut fiinţe umane şi n-am găsit nici una. Şi nici n-aş fi înţeles ce se întâmplă, dacă n-ar fi fost furia şi disperarea doamnei Gladia. Pe acestea le-am simţit de la distanţă şi de aceea m-am grăbit să ajung la faţa locului ― exact la timp. În această privinţă, doamna Gladia a salvat într-adevăr situaţia, cel puţin în ceea ce priveşte viaţa căpitanului şi a ta. Cred că, totuşi, aş fi salvat nava, chiar dacă aş fi sosit prea târziu să vă salvez pe voi.

Se opri o clipă şi apoi adăugă:

― Aş fi considerat extrem de neplăcut, prietene Daneel, dacă aş fi ajuns prea târziu să te salvez.

― Mulţumesc, prietene Giskard, zise Daneel pe un ton serios şi convenţional. Mă bucur că nu te-a intimidat aspectul uman al supraveghetoarei. Asta mi-a încetinit reacţiile, aşa cum aspectul meu le-a încetinit pe ale ei.

― Prietene Daneel, aspectul ei fizic nu însemna nimic pentru mine, fiindcă mi-am dat seama de schema ei de gândire. Felul ei de a gândi era atât de limitat şi de diferit de toată gama tipurilor umane, încât n-am avut nevoie de vreun efort prea mare ca s-o identific cu precizie. Era atât de evident că nu e om, încât am acţionat imediat. De fapt, nu mi-am dat seama de acţiunea mea până ce n-am înfăptuit-o.

― M-am gândit eu, prietene Giskard, dar am vrut să-mi confirmi, ca să nu interpretez greşit. Atunci, să presupun că nu te simţi deloc tulburat pentru că ai ucis ceea ce părea a fi o fiinţă umană?

― Nu, de vreme ce era robot.

― Eu am impresia că, dacă aş fi reuşit s-o distrug, aş fi suferit o obstrucţie a fluxului pozitronic liber, indiferent cât de bine am înţeles că era robot.

― Nu se poate face abstracţie de înfăţişarea umană, prietene Daneel, când e singura după care se poate aprecia direct. Imaginea e prioritară gândului, deducţiei. Numai pentru că i-am putut studia structura mentală şi m-am concentrat asupra ei am putut face abstracţie de aspectul ei fizic.

― Judecând după structura ei mentală, cum crezi că s-ar fi simţit supraveghetoarea dacă ne-ar fi distrus?

― I se dăduseră indicaţii extrem de precise, aşa că în circuitele ei nu exista nici o îndoială că tu şi căpitanul nu eraţi oameni, după definiţia ei.

― Dar ar fi putut-o distruge şi pe doamna Gladia.

― De asta nu putem fi siguri, prietene Daneel.

― Dacă ar fi făcut aşa ceva, prietene Giskard, ar fi supravieţuit? Ce poţi spune?

Giskard tăcu multă vreme.

― Am avut timp insuficient ca să-i studiez tiparul gândirii. Nu ştiu ce reacţie ar fi avut dacă ar fi ucis-o pe doamna Gladia.

― Dacă mă pun în locul supraveghetoarei ― vocea lui Daneel tremură şi scăzu în intensitate ― cred că aş putea ucide o fiinţă umană ca să salvez viaţa altei fiinţe umane, pe care, dintr-un motiv oarecare, ar fi necesar s-o salvez. Cu toate acestea, acţiunea ar fi grea şi dăunătoare. Să ucid o fiinţă umană doar ca să distrug ceva ce mie mi se pare că nu e om, ar fi de neconceput.

― Ea a ameninţat doar. Nu şi-a dus ameninţarea până la capăt.

― Ar fi făcut-o, prietene Giskard?

― De unde să ştim, dacă nu cunoaştem felul indicaţiilor pe care Ie-a primit?

― Crezi că aceste instrucţiuni ar fi putut nesocoti întru totul Prima Lege?

Giskard spuse:

― Văd că toată discuţia a avut drept scop numai această problemă. Te sfătuiesc să nu mergi mai departe.

Daneel se încăpăţâna:

― Mă voi exprima prin fraze condiţionale, prietene Giskard. Cu siguranţă că ceea ce nu poate fi exprimat ca real, poate fi exprimat sub formă de presupunere. Dacă indicaţiile puteau fi limitate prin definiţii şi condiţii, dacă indicaţiile puteau fi explicate suficient de riguros, ar fi posibil să ucizi o fiinţă umană pentru un scop mai puţin copleşitor decât salvarea vieţii unei alte fiinţe umane?

― Nu ştiu, dar cred că s-ar putea, răspunse Giskard fără vigoare.

― Dar atunci, dacă bănuiala ta ar fi corectă, ar însemna că se poate neutraliza Prima Lege în anumite condiţii. Prima Lege, în acest caz, şi deci cu siguranţă şi celelalte Legi, s-ar putea modifica până la desfiinţare. Legile, chiar Prima Lege, n-ar mai fi ceva absolut, ci orice ar considera cei care proiectează roboţi.

Giskard spuse:

― E destul, prietene Daneel. Nu merge mai departe.

― Mai e un pas, prietene Giskard. Partenerul Elijah ar fi făcut şi acest pas.

― Era fiinţă umană. Putea s-o facă.

― Trebuie să încerc. Dacă Legile Roboticii ― chiar Prima Lege ― nu sunt absolute şi dacă fiinţele umane le pot modifica, n-ar fi posibil ca, poate, în anumite condiţii, noi înşine să le mod...

Se opri.

Giskard zise încet:

― Nu merge mai departe.

Daneel spuse, o uşoară ezitare voalându-i glasul:

― Nu merg mai departe.

Multă vreme fu linişte. Cu greu se risipiră disonanţele din circuitele pozitronice ale fiecăruia dintre ei.

În cele din urmă, Daneel vorbi:

― Mi-a venit altă idee. Supraveghetoarea era periculoasă nu numai din cauza indicaţiilor pe care le primise, ci şi din pricina înfăţişării ei. Ne-a blocat, pe mine şi pe căpitan, şi putea induce în eroare fiinţele umane în general, aşa cum şi eu, fără să vreau, l-am păcălit pe navigatorul de rangul întâi, Niss. E clar că, la început, nu şi-a dat seama că sunt robot.

― Şi ce reiese de aici, prietene Daneel?

― Pe Aurora, la Institutul de Robotică, s-au construit câţiva roboţi cu înfăţişare umană sub conducerea doctorului Amadiro, după ce s-au obţinut proiectele de la dr. Fastolfe.

― Asta se ştie.

― Ce s-a întâmplat cu acei roboţi cu aspect uman?

― Proiectul a eşuat.

― Asta se ştie, spuse Daneel la rândul lui. Dar nu dă răspuns la întrebare. Ce s-a întâmplat cu acei roboţi cu aspect uman?

― Se presupune că au fost distruşi.

― Nu e neapărat nevoie ca o asemenea presupunere să fie corectă. Au fost ei într-adevăr distruşi?

― Aşa ar fi fost înţelept. Ce altceva să faci cu nişte rebuturi?

― De unde ştim că roboţii cu aspect uman au fost nişte rebuturi, exceptând faptul că au fost retraşi?

― Nu ajunge, dacă au fost retraşi şi distruşi?

― N-am spus "şi distruşi", prietene Giskard. Asta e mai mult decât ştim. Ştim doar că au fost retraşi.

― Dar ce altceva ar fi fost, dacă nu erau rebuturi?

― Şi dacă nu erau rebuturi, n-ar putea exista alt motiv pentru care să fi fost retraşi?

― Nu-mi imaginez nici unul, prietene Daneel.

― Mai gândeşte-te, prietene Giskard. Ţine minte că vorbim acum de roboţii cu aspect uman despre care, credem, ar putea fi periculoşi chiar din cauza naturii lor umane. În discuţia anterioară noi am presupus că pe Aurora se pregăteşte un plan pentru înfrângerea Coloniştilor ― drastică, sigură şi totală. Am tras concluzia că planul acesta este îndreptat asupra Pământului. Am dreptate până aici?

― Da, prietene Daneel.

― Atunci, nu s-ar putea ca în centrul acestui plan să se afle dr. Amadiro? În ultimele douăzeci de decade, antipatia lui faţă de Pământ a fost evidentă. Şi dacă dr. Amadiro a construit mai mulţi roboţi cu aspect uman, unde au fost trimişi aceştia, dacă nu s-au mai văzut? Nu uita că dacă roboticienii de pe Solaria pot denatura cele Trei Legi, şi cei de pe Aurora pot face la fel.

― Sugerezi, prietene Daneel, că roboţii cu aspect uman au fost trimişi pe Pământ?

― Exact. Ca să-i înşele pe Pământeni prin aspectul lor uman şi să facă posibilă ceea ce dr. Amadiro intenţionează să fie lovitura lui contra Pământului.

― Nu ai nici o dovadă pentru asta.

― Şi totuşi, e posibil. Gândeşte-te singur la etapele argumentării.

― Dacă ar fi aşa, ar trebui să mergem pe Pământ. Ar trebui să fim acolo şi să prevenim cumva dezastrul.

― Da, aşa e.

― Dar nu putem merge dacă nu merge doamna Gladia, iar asta e puţin probabil.

― Dacă-l poţi influenţa pe căpitan să ducă nava asta pe Pământ, doamna Gladia n-ar avea altă alegere decât să meargă şi ea.

― Nu pot fără să-l vatăm, zise Giskard. Este ferm hotărât să meargă pe propria lui planetă, Lumea lui Baley. Trebuie să-i influenţăm călătoria spre Pământ ― dacă putem ― după ce termină ce are de gând să facă pe Lumea lui Baley.

― După aceea poate fi prea târziu.

― N-am încotro. Nu trebuie să fac rău unei fiinţe umane.

― Dacă e prea târziu, prietene Giskard, gândeşte-te ce ar însemna asta.

― Nu mă pot gândi ce înseamnă asta. Ştiu doar că nu pot face rău unei fiinţe umane.

― Atunci, Prima Lege e insuficientă şi noi trebuie...

Nu putu continua şi ambii roboţi se cufundară într-o tăcere neputincioasă.

30

Lumea lui Baley se zărea încet, pe măsură ce nava se apropia de ea. Gladia o privea cu atenţie din cabina ei: pentru prima oară vedea o planetă a Coloniştilor.

Când D.G. o anunţase, protestase faţă de această întrerupere, dar el dăduse din umeri râzând:

― Ce vrei, doamna mea? Trebuie să duc arma asta de la oamenii dumitale ― accentuase uşor pe "dumitale" ― la oamenii mei. Şi trebuie să le şi dau raportul.

Gladia vorbi cu răceală:

― Permisiunea să mă duci pe Solaria ţi-a fost acordată de Consiliul Aurorei, cu condiţia să mă duci înapoi.

― De fapt, nu e aşa, doamna mea. Poate a fost o înţelegere neoficială în privinţa asta, dar nu există nimic scris. Nici o înţelegere oficială.

― O înţelegere neoficială m-ar obliga pe mine ― sau pe orice om civilizat, D.G.

― Sunt sigur, doamnă Gladia, dar noi, Neguţătorii, trăim din bani şi din semnături scrise pe documente legale. Niciodată, în nici un caz, n-aş încălca un contract scris sau n-aş refuza să fac un lucru pentru care ani fost plătit.

Gladia îşi înălţă bărbia:

― Asta e cumva o aluzie la faptul că trebuie să te plătesc, dacă vreau să mă duci acasă?

― Doamnă!

― Haida-de, D.G. Nu face pe indignatul cu mine. Dacă trebuie să fiu prizonieră pe planeta dumitale, zi aşa şi spune-mi de ce. Să ştiu exact cum stau.

― Nu eşti şi nu vei fi prizoniera mea. De fapt, voi respecta această înţelegere nescrisă. Te voi duce acasă ― până la urmă. Oricum, mai întâi trebuie să merg pe Lumea lui Baley şi dumneata trebuie să vii cu mine.

― De ce trebuie să vin cu dumneata?

― Oamenii de pe planeta mea vor dori să te cunoască. Eşti eroina de pe Solaria. Nu-i poţi lipsi de şansa de a te aclama până ce vor răguşi. În afară de asta, ai fost bună prietenă cu Strămoşul.

― Ce ştiu ei ― sau cred că ştiu ― despre asta? întrebă Gladia tăios.

D.G. rânji:

― Nimic jignitor, te asigur. Eşti o legendă, iar legendele depăşesc realitatea ― deşi, recunosc, pentru o legendă ar fi uşor să te întreacă, doamna mea ― şi sunt mult mai nobile. În mod obişnuit, nu te-aş dori pe planetă, pentru că nu te-ai ridica la înălţimea legendei. Nu eşti destul de înaltă, destul de frumoasă, destul de impunătoare. Dar când se va afla povestea de pe Solaria, vei întruni brusc toate condiţiile. De fapt, s-ar putea să nu te lase să pleci. Ţine minte că vorbim despre Lumea lui Baley, planeta pe care povestea Strămoşului este luată mai în serios decât pe oricare alta ― şi dumneata faci parte din poveste.

― N-o să te foloseşti de asta ca să mă ţii în închisoare.

― Îţi promit că n-o voi face. Şi-ţi promit că te voi duce acasă ― când voi putea.

Cumva Gladia nu mai era chiar atât de indignată cât simţea că e îndreptăţită să fie. Voia, totuşi, să vadă cum arată o planetă colonizată şi, la urma urmei, asta era chiar lumea lui Elijah Baley. O întemeiase fiul lui. Elijah însuşi îşi petrecuse aici ultimele decade. Pe Lumea lui Baley erau urmele lui ― numele planetei, urmaşii lui, legenda lui. Aşa că privi planeta ― şi se gândi la Elijah.

31

Nu zări mare lucru şi se simţi dezamăgită. Nu erau multe de văzut prin pătura de nori ce acoperea planeta. Din relativ mica ei experienţă de călătoare prin spaţiu, avea impresia că pătura de nori e mai groasă decât de obicei pentru planetele locuite. Asolizarea urma în câteva ore şi...

Becul de avertizare pâlpâi şi Gladia se grăbi să apese pe butonul AŞTEAPTĂ, ca răspuns. După câteva clipe, apăsă pe INTRĂ.

Intră D.G., zâmbind.

― E un moment nepotrivit, doamna mea?

― Nu chiar, zise Gladia. Nu trebuie decât să-mi pun mănuşile şi filtrele nazale. Cred că ar trebui să le port tot timpul, dar au devenit plictisitoare şi, într-un fel, a început să mă preocupe mai puţin infecţia.

― Obişnuinţa naşte dispreţul, doamna mea.

― Să nu-i spunem dispreţ, zise Gladia, pomenindu-se că zâmbeşte.

― Mulţumesc, spuse D.G. Vom ateriza în curând, doamnă, şi ţi-am adus o pelerină, sterilizată cu grijă şi amplasată în acest sac din material plastic, aşa că n-a mai fost atinsă de mâini de Colonist. Trebuie doar s-o porţi. N-o să ai nici o problemă şi o să vezi că acoperă totul, în afară de nas şi ochi.

― Doar pentru mine, D.G.?

― Nu, nu, doamna mea. Toţi purtăm aşa ceva când ieşim afară în perioada asta a anului. În capitala noastră e iarnă acum şi e frig. Trăim pe o planetă destul de rece ― pătură groasă de nori, precipitaţii multe, adesea ninge.

― Chiar şi în regiunile tropicale?

― Nu, acolo în general este cald şi uscat. Populaţia s-a concentrat totuşi în regiunile mai reci. Ne cam place aşa. Este înviorător şi mobilizator. Mările, care au fost populate cu forme de viaţă de pe Pământ, sunt bogate, aşa că peştii şi alte fiinţe s-au înmulţit din abundenţă. Prin urmare, chiar dacă pământul arabil este puţin şi nu vom fi niciodată grânarul Galaxiei, hrana nu lipseşte. Verile sunt scurte, dar foarte fierbinţi, şi atunci plajele sunt foarte aglomerate, deşi s-ar putea să le consideri neinteresante, pentru că avem o interdicţie categorică în privinţa nudismului.

― Pare să fie o climă deosebită.

― E vorba de distribuţia uscatului şi a apei, o orbită planetară ceva mai excentrică decât de obicei şi alte câteva lucruri. Sincer să fiu, nu mă deranjează.

Ridică din umeri:

― Nu e domeniul meu de interes.

― Eşti Neguţător. Îmi închipui că lipseşti mult de pe planetă.

― Aşa e, dar nu m-am făcut Neguţător ca să fug de pe ea. Îmi place aici. Şi totuşi, poate că mi-ar plăcea mai puţin dacă aş sta mai multă vreme. Dacă o luăm aşa, condiţiile aspre de pe Lumea lui Baley au un scop important. Încurajează comerţul. De pe Lumea lui Baley pleacă oameni care cutreieră mările pentru hrană şi e o oarecare asemănare între a naviga pe mări şi a naviga prin spaţiu. Aş spune că o treime din toţi Neguţătorii care frecventează căile spaţiale sunt de pe Lumea lui Baley.

― Pari pe jumătate nebun, D.G., zise Gladia.

― Zău? Chiar în clipa asta eu gândesc despre mine că sunt într-o dispoziţie bună. Am motive să fiu. Şi dumneata ai motive să fii.

― Oh?

― E clar, nu-i aşa? Am scăpat cu viaţă de pe Solaria. Ştim exact în ce constă pericolul Solarian. Am pus stăpânire pe o armă neobişnuită care ar trebui să se afle în atenţia armatei noastre. Iar dumneata vei fi eroina Lumii lui Baley. Persoanele oficiale de pe planetă cunosc, deja mersul evenimentelor şi sunt nerăbdătoare să te întâmpine. De aceea eşti eroina de pe această navă. Aproape fiecare om de la bord s-a oferit să-ţi aducă pelerina aceasta. Toţi vor să vină mai aproape şi să se scalde în aura dumitale, ca să spun aşa.

― Ce schimbare, făcu Gladia sec.

― Categoric. Niss ― omul din echipaj pe care Daneel al dumitale l-a pedepsit...

― Îmi amintesc bine, D.G.

― E nerăbdător să-şi ceară scuze. Şi să-i aducă pe cei patru colegi ai lui, ca să-şi ceară şi ei scuze. Şi să-l pocnească, de faţă cu dumneata, pe acela dintre ei care a vorbit ce nu trebuie. Nu e un om rău, doamna mea.

― Sunt convinsă că nu e. Asigură-l că e iertat şi incidentul uitat. Şi dacă dumneata aranjezi lucrurile, eu voi... voi da mâna cu el şi poate şi cu alţii, înainte de a debarca. Dar nu trebuie să-i laşi să se înghesuie în jurul meu.

― Înţeleg, dar nu-ţi pot garanta că n-o să fie ceva înghesuială în Baleytown ― asta e capitala Lumii lui Baley. N-ai cum să-i împiedici pe unii oficiali din guvern să încerce dobândirea de avantaje politice din faptul de a fi văzuţi cu dumneata, în timp ce zâmbesc şi fac plecăciuni.

― Pe Jehova! Cum ar fi spus Strămoşul dumitale.

― Să nu spui asta după ce aterizăm, doamnă. Este o expresie rezervată pentru el. Dacă o rosteşte oricine altcineva, e considerat de prost gust. Vor fi discursuri şi zâmbete şi tot felul de formalităţi fără rost. Îmi pare rău, doamna mea.

Ea rosti gânditoare:

― M-aş descurca fără astea, dar presupun că n-am cum le împiedica.

― Nici gând, doamna mea.

― Cât timp va dura totul?

― Până ce se plictiseşte lumea. Poate câteva zile, dar intervalul poate varia.

― Şi cât timp vom rămâne pe planetă?

― Până ce mă plictisesc eu. Îmi pare rău, doamna mea, dar am multe de făcut ― locuri de mers, prieteni de văzut...

― Femei cu care să faci dragoste.

― Vai de slăbiciunea morală umană, zise D.G., zâmbind larg.

― Faci de toate, dar nu te plângi.

― O slăbiciune: nu mă pot plânge.

Gladia zâmbi:

― Nu eşti chiar întreg la minte, nu-i aşa?

― N-am pretins niciodată că aş fi. Dar, lăsând asta la o parte, trebuie să ţin seama şi de unele lucruri plicticoase, ca de exemplu faptul că ofiţerii mei şi echipajul ar dori să-şi vadă familiile şi prietenii lor, să doarmă pe săturate şi să se distreze puţin cu ce le oferă planeta. Şi, dacă ţii seama de sentimentele obiectelor neînsufleţite, nava va trebui reparată, curăţată, reîncărcată şi reaprovizionată. Nimicuri de felul ăsta.

― Cât timp vor dura toate aceste nimicuri?

― Poate câteva luni. Cine ştie?

― Şi ce voi face eu între timp?

― Poţi vizita planeta noastră, poţi să-ţi lărgeşti orizontul.

― par planeta voastră nu este tocmai locul de joacă al Galaxiei.

― Întru totul adevărat, dar vom încerca să-ţi păstrăm interesul treaz.

Îşi privi ceasul:

― Încă un avertisment, doamna mea. Nu-ţi pomeni vârsta.

― Ce motiv aş avea s-o fac?

― S-ar putea ivi o referire întâmplătoare. Vei fi rugată să rosteşti câteva cuvinte şi ai putea spune, de exemplu: "În cele peste douăzeci şi trei de decade de viaţă, n-am fost niciodată mai fericită să cunosc pe cineva decât sunt acum să-i cunosc pe oamenii de pe Lumea lui Baley". Dacă vei fi tentată să rosteşti ceva asemănător acestei fraze de început, stăpâneşte-te.

― Aşa voi face. Oricum, nu am nici o intenţie să mă dedau la hiperbole. Dar, la o adică, de ce nu?

― Pur şi simplu pentru că e mai bine ca ei să nu-ţi cunoască vârsta.

― Dar ei îmi cunosc vârsta, nu-i aşa? Ştiu că am fost prietena Stră-moşului dumitale şi ştiu cu cât timp în urmă a trăit. Sau ei trăiesc cu impresia ― îl privi pieziş ― că sunt o urmaşă îndepărtată a acelei Gladia?

― Nu, nu, ştiu cine eşti şi ştiu câţi ani ai, dar o ştiu doar cu mintea ― se bătu cu degetele peste frunte ― şi puţină lume are minţi care gândesc, aşa cum poate ai observat.

― Da, am observat. Chiar şi pe Aurora.

― Asta-i bine. N-aş vrea să fie Coloniştii deosebiţi în privinţa asta. Păi, atunci, arăţi ca la ― se opri, prudent ― patruzeci, poate patruzeci şi cinci, iar ei te vor accepta ca atare, din burtă, unde se află localizat mecanismul de gândire al oamenilor obişnuiţi. Dacă nu aduci vorba de vârsta dumitale reală.

― Chiar are vreo importanţă?

― Tu ce crezi? Uite, un Colonist obişnuit chiar nu vrea roboţi. Nu-i plac deloc roboţii, nu-i doreşte deloc. În privinţa asta suntem mulţumiţi că ne deosebim de cei din Spaţiu. Cu viaţa lungă e altceva. Patruzeci de decade este considerabil mai mult decât zece.

― De fapt, puţini dintre noi ajung la vârsta de patruzeci de decade.

― Şi puţini dintre noi ajung, de fapt, la vârsta de zece decade. Noi propovăduim avantajul vieţii scurte ― calitate faţă de cantitate, evoluţie accelerată, o planetă care se schimbă continuu ― dar nimic nu-i face mai fericiţi pe oameni în privinţa celor zece decade dacă îşi pot imagina că ar putea trăi patruzeci, aşa că de la un punct, propaganda reacţionează ca un bici pe spate şi e cel mai bine să nu pomeneşti de asta. După cum îţi poţi da seama, ei nu văd prea des locuitori ai Spaţiului, aşa că nu au prilejul să scrâşnească din dinţi fiindcă aceştia arată tineri şi viguroşi, chiar dacă sunt de două ori mai bătrâni decât cel mai bătrân Colonist care a trăit vreodată. Vor vedea asta la dumneata şi dacă se vor gândi, faptul îi va deranja.

Gladia spuse cu amărăciune:

― N-ai vrea să le ţin un discurs şi să le spun exact ce înseamnă patruzeci de decade? Să le spun câţi ani supravieţuieşte cineva speranţei de la început, ca să nu mai vorbesc de prieteni şi cunoştinţe. Să le vorbesc despre copiii şi familia care nu au nici un rost; despre nesfârşitul du-te-vino al soţilor, unul după altul, despre amestecul confuz de legături întâmplătoare dintre două căsătorii şi din timpul căsniciei; despre venirea unui timp când ai văzut tot ce voiai să vezi şi ai auzit tot ce voiai să auzi şi ţi se pare imposibil să mai ai gânduri noi, despre felul în care uiţi ce înseamnă emoţia şi descoperirea şi afli în fiecare an că plictiseala poate deveni mult mai puternică?

― Oamenii de pe Lumea lui Baley nu vor crede aşa ceva. Nu ştiu dacă eu cred. Asta simt toţi locuitorii Spaţiului, sau ai inventat totul?

― Sunt sigură doar de ceea ce simt eu, dar i-am observat pe alţii cum decad pe măsură ce înaintează în vârstă; am văzut cum devin tot mai acri şi ambiţiile lor tot mai meschine; şi cum îi cuprinde nepăsarea.

D.G. îşi strânse buzele şi deveni serios.

― Rata sinuciderilor este mare printre cei din Spaţiu? N-am auzit niciodată că ar fi aşa.

― De fapt, este zero.

― Dar asta nu se potriveşte cu ceea ce spui.

― Gândeşte-te! Suntem înconjuraţi de roboţi care sunt destinaţi să ne ţină în viaţă. Este imposibil să ne sinucidem, când roboţii noştri, extrem de atenţi şi de activi, sunt veşnic în preajma noastră. Nu cred că vreunul dintre noi s-ar gândi vreodată să încerce. Eu însămi nici n-aş visa aşa ceva, fie şi numai pentru că n-aş suporta să mă gândesc ce-ar însemna asta pentru toţi roboţii mei de acasă, mai ales pentru Daneel şi Giskard.

― Ei nu sunt vii, de fapt, ştii? Nu au sentimente.

Gladia dădu din cap:

― Vorbeşti aşa numai pentru că n-ai trăit niciodată cu ei. Oricum, cred că supraapreciezi dorinţa de viaţă lungă la poporul dumitale. Dumneata îmi cunoşti vârsta, dumneata vezi cum arăt, şi totuşi asta nu te deranjează.

― Fiindcă sunt convins că Lumile din Spaţiu trebuie să degenereze şi să moară, că Lumile colonizate sunt, de fapt, speranţa pentru viitorul omenirii şi că însuşirea noastră de a trăi puţin este cea care îl asigură. După ce am ascultat ceea ce tocmai ai spus, presupunând că e adevărat, sunt şi mai încredinţat de asta.

― Nu fi prea sigur. Se pot ivi propriile voastre probleme de nerezolvat ― dacă nu le aveli deja.

― Fără îndoială că este posibil, doamna mea, dar acum trebuie să te părăsesc. Nava navighează paralel cu coasta, pentru asolizare, iar eu trebuie să mă holbez într-un mod cât mai inteligent la computerul care conduce operaţia, altfel nimeni nu va crede că sunt căpitan.

Ieşi, iar ea rămase un timp cu gândurile duse, posomorâtă, în vreme ce trăgea cu degetele de folia de plastic ce acoperea pelerina.

Pe Aurora ajunsese la un oarecare echilibru, la un mod de a permite vieţii să treacă în linişte. Prânz după prânz, zi după zi, anotimp după anotimp, toate trecuseră şi liniştea aproape că o izolase de aşteptarea lipsită de perspectivă a ultimei aventuri care mai exista, cea finală, a morţii.

Iar acum fusese pe Solaria şi trezise amintirile unei copilării ce trecuse demult, într-o lume ce trecuse demult, astfel încât liniştea fusese sfărâmată ― poate pentru totdeauna ― şi ea se găsea expusă fără apărare la grozăvia vieţii ce continua. Ce putea înlocui liniştea pierdută?

Observă ochii lui Giskard, cu strălucirea lor ştearsă, îndreptaţi asupra ei şi spuse:

― Ajută-mă să ies din încurcătură, Giskard.

32

Era frig. Cerul era acoperit de nori cenuşii şi în aer strălucea o ninsoare foarte slabă. Fulgi mici se învolburau uşor în vânt şi, dincolo de aerodrom, Gladia văzu troiene.

Din loc în loc se adunaseră grupuri mari de oameni, pe care barierele îi împiedicau să vină prea aproape. Toţi purtau pelerine de diverse tipuri şi culori şi toţi păreau umflaţi în partea de sus, transformând omenirea într-o aglomeraţie de obiecte informe cu ochi. Câţiva aveau vizoare care le străluceau transparente pe chipuri.

Gladia îşi apăsă mâna înmănuşată pe faţă. Cu excepţia nasului, îi era destul de cald. Pelerina făcea mai mult decât s-o izoleze; părea să emită căldură proprie. Privi în spate. Daneel şi Giskard erau aproape, fiecare dintre ei purtând câte o pelerină.

La început protestase:

― Nu au nevoie de pelerine. Nu simt frigul.

― Sunt sigur că nu-l simt, spusese D.G., dar spui că nu mergi nicăieri fără ei, iar noi nu ne-am simţi bine dacă Daneel s-ar expune frigului. Ar părea contra naturii. Nici nu dorim să stârnim duşmănia arătând prea făţiş că dumneata ai roboţi.

― Trebuie să ştie că am roboţi cu mine, iar faţa lui Giskard îl va trăda ― chiar şi cu pelerină.

― S-ar putea, zise D.G., dar sunt şanse să nu se gândească la asta dacă nu sunt siliţi s-o facă ― aşa că să nu-i silim.

Acum D.G. Ti făcu semn să se urce într-o maşină de teren cu acoperişul şi părţile laterale transparente.

― Vor dori să te vadă în timpul călătoriei, doamna mea, spuse el zâmbind.

Gladia se aşeză într-o parte, iar D.G. În cealaltă.

― Sunt co-erou, zise el.

― Ţii la asta?

― O, da. Înseamnă o primă pentru echipajul meu şi o posibilă avansare pentru mine. Nu dispreţuiesc aşa ceva.

Daneel şi Giskard intrară şi se aşezară pe bancheta aflată vizavi de cele două fiinţe umane. Daneel stătea în faţa Gladiei; Giskard stătea în faţa lui D.G.

Înaintea lor era o maşină de teren netransparentă, iar în spatele lor vreo duzină de alte vehicule. Dinspre mulţimea adunată grămadă răsunau ovaţii şi se vedea o pădure de braţe ridicate. D.G. zâmbi, ridică o mână în semn de răspuns şi o îndemnă pe Gladia să facă la fel. Ea dădu din mână, de formă. În maşină era cald şi nasul i se dezgheţase.

Spuse:

― Geamurile astea au o strălucire cam neplăcută. Nu poate fi îndepărtată?

― Fără îndoială, dar nu o vom face, zise D.G. Este un câmp de forţă reglat discret. Aceia de afară sunt oameni entuziaşti şi, chiar dacă au fost percheziţionaţi, se poate să fi reuşit cineva să ascundă o armă şi nu vrem să fii rănită.

― Adică ar putea cineva să încerce să mă omoare?

(Ochii lui Daneel scrutau cu atenţie mulţimea dintr-o parte a maşinii; ai lui Giskard, pe cealaltă parte.)

― E foarte puţin probabil, doamna mea, dar eşti o locuitoare a Spaţiului, iar Coloniştilor nu le plac cei din Spaţiu. Câţiva s-ar putea să-i urască cu atâta intensitate, încât să nu vadă altceva în dumneata decât o Spaţială. Dar nu te teme. Chiar dacă cineva ar încerca ― ceea ce, după cum spuneam, este puţin probabil ― nu va reuşi.

Şirul de maşini se puse în mişcare, toate deodată şi foarte încet. Gladia se ridică pe jumătate, uimită. În faţa compartimentului în care se aflau ei nu se găsea nimeni.

― Cine conduce? întrebă ea.

― Maşinile sunt în întregime computerizate, zise D.G. Să înţeleg că maşinile celor din Spaţiu nu sunt?

― Noi avem roboţi care le conduc.

D.G. continuă să facă semne cu mâna, iar Gladia îl imită automat.

― Noi nu avem, zise el.

― Dar un computer este în esenţă acelaşi lucru cu un robot.

― Un computer nu arată ca un om şi trece neobservat. Oricare ar fi asemănările tehnologice, sunt Lumi deosebite din punct de vedere psihologic.

Gladia privi peisajul şi-l găsi apăsător de arid. Chiar admiţând că era iarnă, era ceva dezolant în tufişurile stinghere, fără frunze şi în copacii rari, a căror înfăţişare pipernicită şi tristă accentua moartea ce părea să înşface totul.

Observându-i tristeţea şi corelând-o cu privirile pe care ea le arunca ici şi colo, D.G. spuse:

― Acum nu e cine ştie ce, doamna mea. Dar vara nu arată rău. Sunt câmpii înverzite, livezi, lanuri de cereale...

― Păduri?

― Nu prea avem păduri. Suntem o planetă în dezvoltare, care încă se modelează. De fapt, avem puţin peste un secol şi jumătate. Prima etapă a constat în cultivarea loturilor personale, pentru primii Colonişti, folosind seminţe importate. Apoi am populat oceanul cu peşti şi tot felul de nevertebrate, dându-ne toată silinţa să stabilim o ecologie de sine stătătoare. Acesta e un proces foarte uşor de îndeplinit-în cazul în care compoziţia chimică a oceanului este cea corespunzătoare. În caz contrar, planeta nu este locuibilă fără modificări chimice de anvergură şi aşa ceva nu s-a încercat de fapt niciodată, deşi există o mulţime de planuri pentru procedee de acest fel. Până la urmă încercăm să facem pământul fertil, ceea ce este întotdeauna greu şi de durată.

― Toate planetele Coloniştilor au urmat această cale?

― O urmează. Nici una nu a terminat încă. Lumea lui Baley este cea mai veche şi nici noi n-am terminat. După vreo alte două secole, planetele Coloniştilor vor fi îmbelşugate şi pline de viaţă ― pe pământ ca şi pe mare ― deşi la acea dată vor fi multe Lumi mai noi care îşi vor croi drumul de-a lungul diferitelor etape preliminare. Sunt sigur că Lumile din Spaţiu au trecut prin acelaşi proces.

― Cu multe secole în urmă ― şi mai puţin obositor, cred. Noi aveam roboţi care ne ajutau.

― Ne vom descurca, zise D.G. scurt.

― Dar cum rămâne cu viaţa naturală ― plantele şi animalele care s-au dezvoltat pe această planetă înainte de sosirea fiinţelor umane?

D.G. dădu din umeri:

― Nesemnificativă. Lucruri mici, slabe. Bineînţeles că oamenii de ştiinţă sunt interesaţi, astfel încât viaţa indigenă încă mai există în acvarii speciale, în grădini botanice şi grădini zoologice. Există cursuri de apă lăturalnice şi întinderi considerabile de pământ care, încă, nu au fost transformate. Mai există forme indigene de viaţă în sălbăticie.

― Dar aceste întinderi virgine vor fi, până la urmă, transformate toate.

― Aşa sperăm.

― Nu credeţi că planeta aparţine, de fapt, acestor lucruri nesemnificative, mici şi slabe?

― Nu. Nu sunt chiar aşa de sentimental. Planeta şi întregul Univers aparţin inteligenţei. Locuitorii Spaţiului sunt de acord cu asta. Unde este viaţa indigenă de pe Solaria? Sau de pe Aurora?

Şirul de maşini, care se deplasase şerpuitor de la aerodrom, ajunse acum într-o zonă plană, pavată, unde se zăreau câteva clădiri joase în formă de cupolă.

― Piaţa capitalei, zise D.G. Încet. Aici este centrul oficial al planetei. Birourile guvernamentale sunt amplasate aici, Congresul Planetar se întruneşte aici, aici se află Adunarea Executivă şi aşa mai departe.

― Îmi pare rău, D.G., dar nu e foarte impresionant. Mi se par nişte clădiri mici şi neinteresante.

D.G. zâmbi:

― Dumneata vezi doar un acoperiş, doamna mea. Clădirile în sine sunt amplasate subteran ― toate fiind interconectate. De fapt, e un complex unic, şi încă se mai construieşte. Ştii, e un oraş în oraş. Acesta, împreună cu zonele rezidenţiale din jur, alcătuiesc Baleytown.

― Aveţi de gând să amplasaţi totul subteran, până la urmă? Întregul oraş? întreaga Lume?

― Da, majoritatea dintre noi avem în intenţie o Lume subterană.

― Înţeleg că pe Pământ sunt Oraşe subterane.

― Chiar aşa, doamna mea. Aşa-numitele Caverne de Oţel.

― Deci le imitaţi pe acelea?

― Nu e chiar o simplă imitaţie. Venim cu ideile noastre şi... Ne apropiem de capătul drumului, doamna mea, şi dintr-o clipă în alta ni se va cere să ieşim. În locul dumitale mi-aş ţine strâns marginile pelerinei. Vântul care şuieră în Piaţă în timpul iernii este legendar.

Gladia se supuse, pipăind după marginile pelerinei şi încercând să le unească.

― Zici că nu e o simplă imitaţie.

― Nu. Ne proiectăm subteranele având în vedere clima. Deoarece clima la noi este în întregime mai aspră decât cea de pe Pământ, sunt necesare nişte modificări în arhitectură. Construit cum se cuvine, aproape că nu e nevoie de energie pentru a menţine complexul cald iarna şi răcoros vara. Într-un fel, ne încălzim pe timp de iarnă folosind căldura înmagazinată vara anterioară şi ne răcorim vara cu gerul din iama care a trecut.

― Dar ventilaţia?

― Asta consumă ceva din rezerve, dar nu tot. Funcţionează, doamna mea, şi cândva vom avea structurile Pământului. Asta, bineînţeles, este ambiţia supremă ― să facem din Lumea lui Baley o copie a Pământului.

― N-am ştiut că Pământul este atât de grozav încât să trezească dorinţa de imitaţie, zise Gladia încet.

D.G. o săgetă cu privirea:

― Nu face glume de felul ăsta, doamna mea, cât timp te afli printre Colonişti ― nici măcar cu mine. Pământul nu e un obiect de glumă.

― Îmi pare rău, D.G., zise Gladia. N-am vrut să jignesc.

― N-ai ştiut. Dar acum ştii. Haide, să ieşim.

Uşa laterală a maşinii culisă fără zgomot, deschizându-se, iar D.G. se răsuci pe locul lui şi coborî. Apoi îi întinse o mână Gladiei ca s-o ajute şi spuse:

― Ştii, te vei adresa Congresului Planetar, şi fiecare persoană oficială din guvern care se poate înghesui în sală, o va face.

Gladia, care întinsese o mână către D.G. şi care simţea deja ― dureros ― vântul rece pe faţă, se trase brusc înapoi:

― Trebuie să vorbesc? Asta nu mi s-a spus.

D.G. păru surprins:

― Am crezut că e de la sine înţeles.

― Ei bine, eu n-am crezut. Şi nu pot vorbi. N-am făcut niciodată aşa ceva.

― Trebuie. Nu e nimic înfricoşător. E vorba doar să spui câteva cuvinte după nişte discursuri lungi şi plictisitoare de bun venit.

― Dar ce pot spune oare?

― Nimic caraghios, te asigur. Doar pace şi iubire şi bla-bla. Acordă-le jumătate de minut. Dacă vrei, o să-ţi mâzgălesc ceva pe hârtie.

Şi Gladia ieşi din maşină, iar roboţii o urmară. I se învârtea capul.

9. DISCURSUL

33

Când intrară în clădire, îşi scoaseră pelerinele şi le înmânară însoţitorilor lor. Daneel şi Giskard le scoaseră şi ei pe ale lor, iar însoţitorii îi aruncară priviri piezişe acestuia din urmă, apropiindu-se de el cu binişorul.

Gladia îşi potrivi nervoasă filtrele nazale. Niciodată până atunci nu se mai aflase în prezenţa unei aglomeraţii de fiinţe umane cu viaţă scurtă ― în parte având viaţa scurtă pentru că purtau în corpurile lor infecţii cronice şi hoarde de paraziţi (aşa i se spusese întotdeauna).

Şopti:

― O să-mi recapăt pelerina?

― N-o vei purta pe a altcuiva, zise D.G. Vor fi păstrate cu grijă şi sterilizate cu radiaţii.

Gladia privi cu grijă în jur. Parcă simţea că până şi contactul optic ar putea fi periculos.

― Cine sunt aceşti oameni?

Arătă spre câteva persoane ce purtau haine de culori strălucitoare şi care erau evident înarmate.

― Gărzile, doamnă, spuse D.G.

― Chiar şi aici? într-o clădire guvernamentală?

― Categoric. Iar când ne vom afla pe platformă, un câmp de forţă ne va despărţi de public.

― Nu aveţi încredere în propria Adunare legislativă?

D.G. zâmbi pe jumătate:

― Nu tocmai. Asta este încă o planetă neîmblânzită, iar noi nu avem roboţi care să ne supravegheze. Şi pe urmă avem partide minoritare; îi avem pe şoimii de război.

― Ce sunt şoimii de război?

Majoritatea celor de pe Lumea lui Baley îşi scoseseră pelerinele şi acum consumau băuturi. În aer se auzea murmurul conversaţiilor şi mulţi o priveau pe Gladia, dar nimeni nu veni să-i vorbească. Pentru ea era clar că în jurul ei se formase o barieră. D.G. Îi observă privirea şi o interpretă corect.

― Li s-a spus, zise el, că ai aprecia dacă s-ar crea puţin spaţiu în jurul dumitale. Cred că ei înţeleg că ţi-e teamă de infecţii.

― Sper să nu considere asta ca pe o insultă.

― Poate, dar ai cu dumneata ceva care este clar un robot şi majoritatea celor de pe planetă nu doresc acest fel de infecţie. Mai ales şoimii de război.

― Nu mi-ai spus ce sunt ei.

― Îţi voi spune dacă va fi timp. Dumneata, eu şi ceilalţi de pe platformă vom pleca peste puţină vreme. Majoritatea Coloniştilor cred că, în timp, Galaxia va fi a lor, că locuitorii Spaţiului nu pot şi nu vor să se ia la întrecere în cursa pentru expansiune. Dar ştim şi că acest lucru va dura. Noi nu vom apuca să-l vedem. Probabil că nici copiii noştri. După câte ne dăm seama, va dura o mie de ani. Şoimii de război nu vor să aştepte. Ei vor să reglementeze totul acum.

― Vor război?

― Ei nu spun chiar aşa. Şi nu-şi spun şoimi de război. Aşa îi numesc oamenii cu scaun la cap. Ei îşi spun Luptătorii pentru supremaţia Pământului. La urma urmei, e greu să te cerţi cu oameni care proclamă că sunt pentru supremaţia Pământului. Toţi suntem pentru asta, dar cei mai mulţi dintre noi nu ne aşteptăm să se întâmple mâine şi nu ne supărăm groaznic pentru că nu-i aşa.

― Şi aceşti şoimi de război mă pot ataca? Fizic?

D.G. îi făcu semn să înainteze.

― Cred că trebuie să plecăm, doamnă. Ne aliniază. Nu, nu cred că vei fi chiar atacată, dar întotdeauna e bine să fie omul prevăzător.

Când D.G. îi arătă locul în rând, Gladia se trase înapoi.

― Nu fără Daneel şi Giskard, D.G. Ştii că nu merg nicăieri fără ei. Nici măcar pe platformă. Nu după ce mi-ai spus despre şoimii de război.

― Ceri prea multe, doamna mea.

― Dimpotrivă, D.G. Nu cer nimic. Du-mă chiar acum acasă... cu roboţii mei.

Gladia urmări încordată cum D.G. se apropie de un grup de persoane oficiale. Făcu o plecăciune pe jumătate, cu braţele încrucişate. Era ceea ce Gladia bănuia a fi un gest de respect al unui locuitor de pe Lumea lui Baley. Nu auzea ce spune D.G., dar prin minte îi trecu un gând dureros şi aproape involuntar. Dacă ar încerca s-o despartă cineva de roboţi, împotriva voinţei ei, cu siguranţă că Daneel şi Giskard şi-ar da toată silinţa să împiedice acest lucru. Ar reacţiona prea repede şi precis ca să rănească, într-adevăr, pe cineva ― dar gărzile şi-ar folosi imediat armele. Va trebui să împiedice asta cu orice preţ ― să mintă că se desparte de bună voie de Daneel şi Giskard şi să le ceară s-o aştepte în spate. Cum să facă? Niciodată în viaţa ei nu stătuse fără roboţi. Cum să se simtă în siguranţă fără ei? Şi totuşi, cum să rezolve dilema? D.G. se întoarse:

― Statutul dumitale de eroină, doamna mea, este o monedă folositoare în tranzacţii. Şi bineînţeles că eu sunt un tip convingător. Roboţii pot merge cu dumneata. Vor sta pe platformă în spatele dumitale, dar nu vor fi luminaţi de reflector. Şi, de dragul Strămoşului, doamna mea, nu atrage atenţia asupra lor. Nici măcar nu-i privi.

Gladia oftă uşurată:

― Eşti un băiat bun, D.G., zise ea cu voce tremurată. Îţi mulţumesc.

Se aşeză lângă cel din capătul rândului, D.G. la stânga ei, Daneel şi Giskard în spatele ei, iar în urma lor, un şir lung de oficialităţi de ambele sexe.

O Colonistă, purtând un baston ce părea a fi simbolul funcţiei, după ce inspectă cu grijă rândul, dădu din cap a încuviinţare, merse din capătul rândului, apoi porni. Toată lumea o urmă. Gladia îşi dădu seama că se aude o muzică în ritm de marş, simplu şi cam repetat, şi se întrebă dacă trebuie cumva să meargă într-un fel anume. (Obiceiurile diferă la infinit şi fără raţiune de la planetă la planetă, îşi spuse.) Privind cu coada ochiului, observă că D.G. mergea cu paşi mărunţi, cu indiferenţă. Aproape că se gârbovise. Îşi ţuguie buzele în semn de dezaprobare şi păşi ritmic, cu capul sus şi spatele drept. În lipsa indicaţiilor, avea de gând să păşească aşa cum voia ea.

Se urcară pe o scenă şi imediat, din nişte nişe ascunse în podea, se ridicară scaune. Rândul se rupse, dar D.G. o prinse uşor de mânecă, iar ea îl urmă. Cei doi roboţi veniră după ea. Se opri în faţa scaunului pe care i-l arătă D.G. în tăcere. Muzica se auzi mai tare, dar lumina nu mai era la fel de strălucitoare ca la început. Şi apoi, după o aşteptare ce păru aproape interminabilă, simţi cum D.G. o apasă uşor în jos. Se aşeză şi toţi făcură acelaşi lucru.

Simţea licărul slab ai perdelei câmpului de forţă şi, dincolo de aceasta, observă un public alcătuit din câteva mii de oameni. Toate scaunele erau ocupate, într-un amfiteatru înalt. Toţi erau îmbrăcaţi în haine de culori şterse, maro şi negru, şi bărbaţii şi femeile la fel (după câte îşi dădea ea seama.) Gărzile de pază stăteau în picioare, în spaţiile dintre rânduri, în uniformele lor verzi şi purpurii. Fără îndoială că aceste culori făceau ca să fie imediat recunoscute. (Deşi, se gândi Gladia, îi transformau şi în ţinte imediate.)

Se întoarse către D.G. şi spuse încet:

― Voi, cei de aici, aveţi o Adunare Legislativă imensă.

D.G. dădu uşor din umeri:

― Cred că e prezentă toată lumea din aparatul guvernamental, plus prieteni şi invitaţi. Un tribut plătit popularităţii dumitale, doamna mea.

Ea aruncă o privire publicului de la dreapta la stânga şi înapoi şi încercă să-i zărească pe Daneel şi Giskard cu coada ochiului ― doar ca să se asigure că sunt acolo. Apoi se gândi, răzvrătită, că nu se întâmplă nimic dacă aruncă o privire rapidă şi îşi întoarse capul cu bună ştiinţă. Erau acolo. Dar îl observă şi pe D.G. cum îşi dă ochii peste cap, exasperat.

Tresări brusc, de îndată ce lumina unui reflector căzu pe una dintre persoanele de pe scenă, în timp ce restul sălii se întunecă într-o irealitate confuză. Persoana luminată de reflector se ridică şi începu să vorbească. Nu vorbea nemaipomenit de tare, dar Gladia simţi o foarte uşoară reverberaţie ricoşând din pereţi. "Trebuie că pătrunde în fiecare colţişor al amfiteatrului", se gândi ea. Era oare vreo formă de amplificare cu ajutorul unui dispozitiv atât de discret încât nu-l vedea, sau era vorba de configuraţia acustică deosebită a sălii? Nu ştia, dar se lăsă în voia speculaţiilor, fiindcă o scuteau, un timp, de obligaţia de a asculta ce se spune.

La un moment dat auzi rostindu-se încet "Quackenbush"{2} dintr-un punct nedeterminat din public. Dacă n-ar fi fost acustica perfectă (dacă ăsta era motivul), probabil că ar fi trecut neauzit. Cuvântul nu însemna nimic pentru ea, dar, după râsetele înăbuşite ce străbătură sala, bănui că e ceva vulgar. Zgomotele încetară singure aproape imediat şi Gladia admiră liniştea profundă care urmă. Poate fiindcă încăperea avea o acustică atât de perfectă încât se auzea orice sunet, publicul trebuia să păstreze liniştea, altfel zgomotul şi confuzia ar fi fost de nesuportat. Apoi, o dată ce se stabili tradiţia liniştii, iar zgomotele din public deveniră interzise, nu se mai concepea altceva decât linişte. Cu excepţia cazurilor când imboldul de a rosti "Quackenbush" devenea irezistibil, presupuse ea.

Gladia îşi dădu seama că i se înceţoşează gândurile şi i se închid ochii. Tresări cu o smucitură uşoară. Oamenii de pe planetă încercau să o cinstească şi, dacă ea adormea în timpul festivităţilor, cu siguranţă că gestul ar fi considerat o insultă de neimaginat. Încercă să rămână trează ascultând, dar asta părea să o adoarmă mai tare. Îşi încleştă fălcile şi respiră adânc.

Vorbiră pe rând trei persoane oficiale, apoi Gladia tresări puternic (Oare chiar aţipise, în ciuda eforturilor pe care le făcuse ― cu mii de perechi de ochi aţintiţi asupra ei?) când lumina reflectorului căzu chiar în stânga ei şi D.G. se ridică să vorbească, stând în picioare în faţa scaunului. Părea foarte relaxat, cu degetele vârâte sub centură.

― Bărbaţi şi femei de pe Lumea lui Baley, începu el. Oficialităţi, legislatori, onoraţi conducători şi concetăţeni de pe planetă, aţi auzit câte ceva din cele petrecute pe Solaria. Ştiţi că am avut un succes total. Ştiţi că doamna Gladia de pe Aurora a contribuit la acest succes. Acum e timpul să vă înfăţişez unele amănunte, vouă şi tuturor concetăţenilor de pe planetă care ne urmăresc prin hiperviziune.

Începu să descrie întâmplările într-o formă modificată, iar pe Gladia o amuză felul acestor modificări. Bărbatul trecu uşor peste propriul lui eşec în faţa unui robot cu aspect uman. Numele lui Giskard nu fu pomenit deloc; rolul lui Daneel fu minimalizat, iar cel al Gladiei puternic subliniat. Incidentul deveni un duel între două femei ― Gladia şi Landaree ― din care avură câştig de cauză curajul şi autoritatea Gladiei.

În cele din urmă, D.G. spuse:

― Şi acum doamna Gladia, Solariană prin naştere, Auroriană prin cetăţenie, dar de pe Lumea lui Baley prin fapte...

(Aici izbucniră aplauze puternice, cele mai răsunătoare pe care le auzise Gladia până atunci, ceilalţi vorbitori bucurându-se doar de o primire călduţă.)

D.G. îşi ridică mâinile cerând tăcere, care veni imediat. Apoi încheie:

― ...vi se va adresa acum.

Gladia se trezi cu reflectorul asupra ei şi se răsuci înspre D.G., cuprinsă brusc de panică. În urechi îi răsunau aplauze, şi până şi D.G. Îşi lovea palmele. La adăpostul aplauzelor, se aplecă spre ea şi îi şopti:

― Îi iubeşti pe toţi, vrei pace şi, pentru că nu faci parte din Adunarea legislativă, nu eşti obişnuită să vorbeşti mult fără să spui nimic. Spui asta, apoi te aşezi.

Ea îl privi fără să înţeleagă, mult prea nervoasă ca să-l fi auzit. Se ridică şi se pomeni în faţa unor şiruri nesfârşite de oameni.

34

Gladia se simţi foarte mică (de fapt, nu era pentru prima oară) pe scenă. Bărbaţii de acolo erau toţi mai înalţi decât ea, la fel şi celelalte trei femei. Simţea că, deşi ei şedeau, iar ea stătea în picioare, tot o dominau. Cât priveşte publicul, care aştepta acum într-o linişte aproape ameninţătoare, cei care îl alcătuiau o întreceau, era sigură, în orice dimensiune. Trase adânc aer în piept şi spuse:

― Prieteni...

Dar nu ieşi decât un fluierat subţire şi fără vlagă. Îşi drese vocea (cu un sunet ce i se păru tunător) şi încercă din nou:

― Prieteni!

De data asta cuvântul avu o oarecare normalitate.

― Voi toţi sunteţi urmaşii Pământenilor, fiecare dintre voi. Eu sunt urmaşa Pământenilor. Nu există fiinţe umane, nicăieri pe toate planetele locuite ― fie ele din Spaţiu, ale Coloniştilor sau chiar Pământul ― care să nu fie Pământene prin naştere sau prin descendenţă. Toate celelalte deosebiri dispar în faţa acestui adevăr imens.

Privi iute în stânga, spre D.G., şi văzu că zâmbeşte foarte uşor şi că îi tremură o pleoapă, ca şi când era gata să clipească. Continuă:

― Asta ar trebui să ne conducă în fiecare gând şi în fiecare faptă. Vă mulţumesc tuturor că mă consideraţi o fiinţă umană asemeni vouă şi pentru că m-aţi primit printre voi, fără să ţineţi seama de vreo clasificare în care poate că aţi fi fost tentaţi să mă încadraţi. Pentru asta, şi cu speranţa că va veni curând ziua când şaisprezece miliarde de fiinţe umane, trăind în iubire şi pace, nu se vor considera mai mult de atât ― nici mai puţin ― vă consider nu numai prieteni, ci rude.

Asupra ei se revărsară aplauze tunătoare, iar Gladia închise ochii pe jumătate, uşurată. Rămase în picioare cât durară acestea, dându-şi seama după ele că vorbise bine şi destul. Când începură să slăbească, zâmbi, se înclină la dreapta şi la stânga şi dădu să se aşeze.

Apoi se auzi un glas din public:

― De ce nu vorbeşti în limba Solariană?

Încremeni la jumătatea drumului spre scaun şi privi speriată la D.G. El dădu uşor din cap şi spuse neauzit:

― Nu-i da nici o atenţie.

Îi făcu un semn cât mai discret cu putinţă să stea jos.

Ea îl privi o clipă sau două, apoi îşi dădu seama ce spectacol dizgraţios prezenta, cu fundul bombat în mişcarea neterminată de a se aşeza. Se îndreptă imediat şi flutură un zâmbet către public, întorcându-şi încet capul dintr-o parte în alta. Pentru prima oară observă nişte obiecte în fundul sălii, ale căror lentile strălucitoare o urmăreau.

Bineînţeles! D.G. pomenise de faptul că ceremonia urma să fie transmisă pe hiperunde. Şi totuşi, acum părea să nu mai aibă importanţă. Vorbise şi fusese aplaudată şi stătuse în faţa unui public pe care îl vedea, dreaptă şi fără să fie nervoasă. Ce mai conta publicul nevăzut?

Spuse, încă zâmbind:

― Consider că e o întrebare prietenească. Vreţi să vă arăt ce ştiu. Câţi dintre voi doriţi să vorbesc precum o Solariană? Nu ezitaţi. Ridicaţi mâna dreaptă.

Se ridicară câteva mâini.

Gladia zise:

― Robotul cu înfăţişare umană de pe Solaria m-a auzit vorbind Solariana. Până la urmă, asta l-a înfrânt. Haideţi ― să-i văd pe toţi cei ce ar dori o demonstraţie.

Se ridicară mai multe mâini şi, într-o clipă, sala deveni o mare de mâini ridicate. Gladia simţi cum o mână o trage de cracul pantalonului şi o dădu la o parte cu o mişcare iute.

― Foarte bine. Acum puteţi lăsa mâinile jos, rudelor. Aţi văzut că eu acum vorbesc galactica standard, care este şi limba voastră. Cu toate acestea, o vorbesc aşa cum ar face un Aurorian şi ştiu că voi toţi mă înţelegeţi, chiar dacă modul în care pronunţ vă poate amuza, iar cuvintele pe care le aleg vă uimesc uneori. Veţi observa că vorbesc cu suişuri şi coborâşuri ― de parcă aş cânta. Asta pare întotdeauna caraghios pentru cineva care nu e Aurorian, chiar şi pentru alţi locuitori ai Spaţiului. Pe de altă parte, dacă trec la vorbirea Solariană, aşa cum o şi fac, veţi observa imediat că încetează cântalul şi că vorbesc gutural, cu "r"-uri carrre nu scad vrrreodată în intensitate ― mai ales dacă nu există nicăierrri vrrreun "rrr" prrrintrrre vocale.

Din sală se auzi un hohot general de râs, pe care Gladia îl întâmpină cu o expresie serioasă pe chip. În cele din urmă îşi ridică braţele şi făcu o mişcare scurtă în jos şi în lateral, iar râsul încetă.

― Totuşi, zise ea, probabil că nu mă voi mai întoarce vreodată pe Solaria, aşa că nu voi mai avea ocazia să vorbesc dialectul Solarian. Iar bunul căpitan Baley ― se întoarse şi se înclină pe jumătate în direcţia lui, observând că are fruntea transpirată ― mă anunţă că nu se ştie când mă voi întoarce pe Aurora, aşa că s-ar putea să renunţ şi la dialectul Aurorian. Singura mea alegere va fi atunci să vorbesc dialectul de pe Lumea lui Baley, pe care voi începe imediat să-l exersez.

Îşi vârî degetele de la fiecare mână sub o centură invizibilă, îşi împinse pieptul înainte, lăsă bărbia în jos, arboră zâmbetul firesc al lui D.G. şi spuse, încercând să vorbească baritonal:

― Bărbaţi şi femei de pe Lumea lui Baley, persoane oficiale, legislatori, onoraţi conducători şi concetăţeni de pe planetă ― şi aici ar trebui să intre toată lumea, poate, cu excepţia conducătorilor dezonoraţi.

Îşi dădu toată silinţa să includă ocluzivele glotale şi-l pronunţă cu grijă pe "o" de la "onoraţi" şi "dezonoraţi", aproape suspinând. De data asta râsetele fură mai puternice şi mai îndelungate, iar Gladia îşi îngădui să zâmbească şi să aştepte liniştită, în timp ce acestea continuau. La urma urmei, ea îi convingea să râdă de ei înşişi.

Şi când lucrurile se liniştiră din nou, spuse simplu, într-o versiune neexagerată a dialectului Aurorian:

― Fiecare dialect este amuzant ― sau deosebit ― pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu el, şi asta tinde să împartă oamenii în grupuri separate ― şi adesea reciproc duşmănoase. Totuşi, dialectele nu sunt decât graiuri vorbite. În locul acestora, voi şi oricare altă fiinţă umană de pe orice planetă locuită ar trebui să ascultaţi graiul inimii ― şi pentru acesta nu există dialecte. Acest grai ― numai dacă-l vom asculta ― sună la fel pentru noi toţi.

Asta era. Era gata să se aşeze din nou, dar răsună altă întrebare. De data asta era glasul unei femei:

― Câţi ani ai?

D.G. mârâi scăzut printre dinţi:

― Stai jos, doamnă! Fă-te că n-ai auzit întrebarea.

Gladia se întoarse către D.G. Acesta se ridicase pe jumătate. Ceilalţi de pe scenă, după câte îşi dădea ea seama în întunericul din afara luminii reflectorului, se aplecau înspre ea nervoşi.

Reveni cu faţa la public şi strigă cu glas răsunător:

― Cei de pe scenă vor să stau jos. Câţi dintre voi doresc să stau jos? Văd că tăceţi. Câţi vreţi să stau în picioare şi să răspund cinstit la întrebare?

Se auziră aplauze puternice şi strigăte de "Răspunde! Răspunde"

Gladia spuse:

― Vocea poporului! Îmi pare rău, D.G. şi voi ceilalţi, dar sunt nevoită să vorbesc.

Privi în sus spre reflector, cu ochii pe jumătate închişi, ţipând:

― Nu ştiu cine manevrează luminile, dar luminaţi sala şi stingeţi reflectorul. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu camerele de luat vederi de pe hiperunde. Asiguraţi-vă doar că sunetul este bun. Nimănui n-o să-i pese dacă o să stau în întuneric, atâta vreme cât o să fiu auzită. Aşa este?

― Aşa este! veni răspunsul pe mai multe voci.

Apoi:

― Lumină! Lumină!

Cineva de pe scenă făcu un semn într-o doară şi publicul fu scăldat în lumină.

― Mult mai bine, zise Gladia. Acum vă pot vedea pe toţi, rudele mele. Aş vrea mai ales s-o văd pe femeia care a pus întrebarea, cea care vrea să ştie câţi ani am. Mi-ar plăcea să-i vorbesc direct. Nu fi temătoare sau timidă. Dacă ai curajul să pui întrebarea, ar trebui să ai curajul s-o faci pe faţă.

Aşteptă şi, în cele din urmă, se ridică o femeie la mijlocul sălii. Avea părul negru strâns la spate, pielea măslinie iar hainele, strâmte ca să-i sublinieze silueta zveltă, erau în nuanţe de maro închis.

Vorbi cam strident:

― Nu mi-e teamă să mă ridic. Şi nu mă tem să pun din nou întrebarea. Câţi ani ai?

Gladia o privi calmaşi se pomeni că întâmpină cu plăcere confruntarea. (Cum se putea? În primele trei decade de viaţă fusese pregătită cu grijă să considere intolerabilă prezenţa reală a oricărei fiinţe umane. Acum uite-o ― stând în faţa câtorva mii fără ca măcar să tremure. Era puţin uimită şi pe de-a-ntregul mulţumită.)

Zise:

― Te rog să rămâi în picioare, doamnă, şi hai să stăm de vorbă. Cum să măsurăm vârsta? În ani scurşi de ia naştere?

Femeia răspunse liniştită:

― Mă numesc Sindra Lambid. Sunt membră a Adunării legislative şi deci unul dintre "legiuitorii" şi "onoraţii conducători" ai căpitanului Baley. În orice caz, sper că "onorat".

(Se auzi un freamăt de râs, iar publicul păru şi mai bine dispus.)

― Ca să răspund la întrebarea dumitale, cred că definiţia obişnuită a vârstei unei persoane este numărul de ani galactici standard scurşi de la naştere. Astfel, eu am cincizeci şi patru de ani. Câţi ani ai dumneata? Ce-ar fi să ne dai o cifră?

― Aşa voi face. De la naşterea mea au venit şi s-au dus două sute treizeci şi trei de ani galactici standard, deci am peste douăzeci şi trei de decade ― sau ceva mai mult decât de patru ori vârsta dumitale.

Gladia se îndreptă şi ştiu că silueta ei mică şi subţire privită în lumina difuză o făcea să pară extraordinar de copilăroasă în clipa aceea. Dinspre public se auzi un murmur şi din stânga ei ceva ca un mârâit. O ocheadă în acea direcţie îi arătă că D.G. Îşi ţinea mâna la frunte.

Gladia zise:

― Dar acesta este un mod absolut pasiv de a măsura scurgerea timpului. Este o măsură cantitativă, ce nu ţine seama de calitate. Viaţa mea s-a scurs în linişte, unii ar spune că a fost plictisitoare. Am trăit într-o ordine dinainte stabilită, protejată de orice întâmplare neplăcută de un sistem social bine pus la punct, care nu lăsa loc nici pentru schimbări, nici pentru experimente, şi de roboţii mei, care stăteau între mine şi orice nenorocire. Doar de două ori în viaţă am avut parte de emoţii, şi în ambele a fost vorba de o tragedie. Când aveam treizeci şi trei de ani, mai tânără ca vârstă decât mulţi dintre voi, cei care mă ascultaţi acum, a fost o perioadă ― nu prea lungă ― când asupra mea a planat acuzaţia de crimă. Doi ani mai târziu a urmat altă perioadă ― nu lungă ― în care am fost implicată în altă crimă. În ambele împrejurări, detectivul Elijah Baley a fost alături de mine. Cred că majoritatea dintre voi ― sau poate că voi toţi ― cunoaşteţi povestea, aşa cum a fost relatată în scris de fiul lui Elijah Baley. Acum ar trebui să adaug o a treia ocazie, fiindcă în luna aceasta am înfruntat multe emoţii, culminând cu faptul că mi s-a cerut să mă ridic în picioare în faţa voastră, a tuturor, lucru absolut diferit de orice am făcut vreodată în lunga mea viaţă. Şi trebuie să recunosc, doar bunătatea voastră şi amabilitatea cu care m-aţi primit fac acest lucru posibil. Comparaţi, fiecare dintre voi, toate astea cu propriile voastre vieţi. Sunteţi deschizători de drumuri şi trăiţi pe o planetă ce este, ea însăşi, o deschizătoare de drumuri. Planeta asta se dezvoltă în timpul vieţii voastre şi va continua să se dezvolte. Planeta asta încă nu este îmblânzită şi fiecare zi este ― şi trebuie să fie ― o aventură. Clima însăşi este o aventură. Mai întâi e frig, apoi arşiţă, apoi iar frig. Este un climat cu vânturi multe, furtuni şi schimbări bruşte. Într-o lume care se schimbă încet sau deloc, oricând te poţi culca pe o ureche şi lăsa timpul să treacă. Mulţi locuitori al Lumii lui Baley sunt Neguţători sau pot alege să fie Neguţători, şi atunci îşi petrec timpul colindând prin spaţiu. Şi dacă planeta aceasta va fi vreodată îmblânzită, mulţi dintre locuitorii ei pot alege să-şi transfere domeniul de activitate pe altă planetă, mai puţin dezvoltată, sau se pot alătura unei expediţii ce va găsi o planetă locuibilă, pe care fiinţele umane încă n-au păşit, aducându-şi contribuţia la modelarea şi fertilizarea ei, făcând-o propice pentru a fi locuită de om. Măsuraţi durata vieţii în evenimente şi fapte, realizări şi emoţii, şi atunci eu sunt un copil, mai tânără decât oricare dintre voi. Numărui mare de ani n-a făcut decât să mă plictisească şi să mă blazeze; pe voi numărul mai mic de ani vă îmbogăţeşte şi vă stimulează. Aşa că mai spune-mi o dată, doamnă Lambid, câţi ani ai?

Lambid zâmbi:

― Cincizeci şi patru de ani buni, doamnă Gladia.

Se aşeză şi din nou răsunară aplauzele. La adăpostul lor, D.Q. Întrebă răguşit:

― Doamnă Gladia, cine te-a învăţat să manevrezi astfel un public?

― Nimeni, îi şopti ea răspunsul. Până acum n-am mai încercat.

― Dar las-o baltă cât mai poţi. Persoana care se ridică acum în picioare este conducătorul şoimilor de război. Nu e nevoie să-l înfrunţi. Spune că eşti obosită şi stai jos. Îl vom aborda chiar noi pe bătrânul Bistervan.

― Dar nu sunt obosită, zise Gladia. Mă simt foarte bine.

Cel care o privea acum din capătul din dreapta al sălii, dar destul de aproape de scenă, era un bărbat înalt, solid, cu sprâncene albe şi stufoase umbrindu-i ochii. Părul rărit îi era tot alb, iar hainele erau negre şi sobre, îmblânzite de câte o vipuşcă albă coborând pe fiecare mânecă şi crac de pantalon, de parcă i-ar fi trasat corpului său limite stricte.

Vocea îi era profundă şi muzicală.

― Mă numesc, zise el, Tomas Bistervan şi mulţi mă ştiu drept Bătrânul, mai ales, cred eu, pentru că aşa ar vrea ei să fiu şi să nu mai am mult de trăit. Nu ştiu cum să mă adresez dumitale, fiindcă se pare că nu ai un nume de familie şi fiindcă nu te cunosc destul de bine ca să folosesc numele ce ţi s-a dat. Sincer să fiu, nu vreau să te cunosc chiar atât de bine. Se pare că ai salvat o navă de pe Lumea lui Baley pe planeta dumitale, de capcanele şi pericolele urzite de poporul dumitale, iar noi îţi mulţumim pentru asta. În schimb, ne-ai servit nişte prostii cucernice despre prietenie şi rudenie. Curată ipocrizie! Când s-a simţit poporul dumitale neam cu noi? Când au simţit cei din Spaţiu că au vreo legătură cu Pământul şi cu oamenii lui? Sigur că voi, cei din Spaţiu, sunteţi urmaşi ai Pământenilor. Noi nu uităm asta. Nici nu uităm că voi aţi uitat. Vreme de mai bine de douăzeci de decade, cei din Spaţiu au controlat Galaxia şi i-au tratat pe Pământeni ca pe nişte animale demne de dispreţ, cu viaţă scurtă şi bolnave. Acum, când noi devenim puternici, dumneata ne întinzi mâna prieteniei, dar mâna asta e înmănuşată, aşa cum sunt mâinile dumitale. Încerci să ţii minte să nu strâmbi din nas la noi, dar nasul, chiar dacă nu-l strâmbi, are filtre în el. Aşa e? Am dreptate?

Gladia îşi întinse mâinile.

― Poate, zise ea, că publicul din această sală ― şi mai mult, publicul din afara sălii, care mă vede pe hiperunde ― nu-şi dă seama că port mănuşi. Nu sunt vizibile, dar există. Nu neg asta. Şi am filtre nazale care filtrează praful şi microorganismele fără să deranjeze prea mult respiraţia. Şi am grijă să-mi dau cu spray în gât, periodic. Şi poate că mă spăl ceva mai mult decât ar trebui. Nu neg nimic din toate astea. Dar astea sunt defectele mele, nu ale voastre. Sistemul meu imunologic nu este puternic. Viaţa mea a fost prea confortabilă şi am fost puţin expusă. Asta nu a fost alegerea mea cu bună ştiinţă, dar trebuie să plătesc pentru ea. Dacă oricare dintre voi ar fi în situaţia mea nefericită, ce ar face? În special ce-ai face dumneata, domnule Bistervan?

Bistervan răspunse posomorât:

― Aş face la fel ca dumneata şi aş considera că este un semn de slăbiciune, un semn că nu sunt aptă şi adaptată pentru viaţă şi că ar trebui, deci, să las loc pentru cei care sunt puternici. Femeie, nu ne vorbi nouă de rudenie. Nu-mi eşti nici un fel de rudă. Eşti dintre aceia care ne-au persecutat şi au încercat să ne distrugă când erau puternici şi care vin smiorcăindu-se la noi când sunt slabi.

În sală se simţi o agitaţie ― şi categoric nu era una prietenoasă ― dar Bistervan rămase hotărât în picioare.

― Ţineţi minte răul pe care l-am făcut când eram puternici? întrebă Gladia încet.

― Nu te teme că vom uita, răspunse Bistervan. Este în gândul nostru în fiecare zi.

― Bun! Pentru că acum ştiţi ce să evitaţi. Aţi învăţat că nu e bine când cel puternic îl asupreşte pe cel slab. Deci, când se va întoarce roata şi voi veţi fi puternici, iar noi slabi, nu ne veţi asupri.

― A, da. Am auzit argumentul ăsta. Când eraţi voi puternici, nu auziserăţi de moralitate, dar acum când sunteţi slabi, o predicaţi sincer.

― Aşadar, în cazul vostru, când eraţi slabi, ştiaţi totul despre moralitate şi eraţi îngroziţi de comportarea celui puternic ― iar acum, când sunteţi puternici, uitaţi de moralitate. Sunt sigură că e mai bine să afle cel imoral despre moralitate la necaz, decât să uite cel moral de ea la bine.

― Vom da înapoi ce am primit, zise Bistervan, ridicându-şi pumnii încleştaţi.

― Ar trebui să daţi ceea ce v-ar fi plăcut să primiţi, spuse Gladia, întinzându-şi mâinile ca într-o îmbrăţişare. De vreme ce fiecare se gândeşte la o anumită nedreptate din trecut pe care trebuie s-o răzbune, din ceea ce spui dumneata, prietene, reiese că e bine să-l oprime cel puternic pe cel slab. Şi când spui asta, le dai dreptate locuitorilor de odinioară ai Spaţiului şi deci n-ar trebui să te plângi de prezent. Eu spun că noi am greşit în trecut când am practicat oprimarea şi că va fi la fel de greşit dacă voi o veţi practica în viitor. Din nefericire nu putem schimba trecutul, dar putem totuşi hotărî cum va fi viitorul.

Gladia se opri. Pentru că Bistervan nu răspunse imediat, ea strigă:

― Câţi dintre voi doresc o nouă Galaxie, nu vechea şi reaua Galaxie repetată la infinit?

Începură aplauzele, dar Bistervan îşi aruncă braţele în sus şi strigă cu glas de stentor:

― Staţi! Staţi! Nu fiţi proşti! Opriţi-vă!

Încet-încet se făcu linişte, iar Bistervan spuse:

― Vă închipuiţi că femeia asta crede ce spune? Vă închipuiţi că locuitorii Spaţiului ne doresc vreun bine? Ei tot mai cred că sunt puternici, tot ne mai dispreţuiesc şi au de gând să ne distrugă ― dacă nu-i distrugem noi întâi. Femeia asta vine aici şi noi, ca nişte proşti, o primim şi facem mare caz de ea. Ei bine, puneţi-i vorbele la încercare. Să ceară oricare dintre voi permisiunea să viziteze o planetă din Spaţiu, să vadă dacă poate. Sau, dacă aveţi o planetă în urma voastră şi puteţi face uz de ameninţări, cum a făcut căpitanul Baley, astfel încât să vi se permită să aterizaţi pe planeta din Spaţiu, cum veţi fi trataţi? întrebaţi-l pe căpitan dacă a fost tratat ca o rudă. Femeia asta e o ipocrită, în ciuda tuturor vorbelor ei ― nu, din cauza lor. Ele sunt dovada grăitoare a ipocriziei sale. Se plânge şi se vaită în legătură cu sistemul ei imunologic necorespunzător şi spune că trebuie să se protejeze faţă de pericolul infecţiei. Bineînţeles că nu face asta fiindcă ne-ar crede murdari şi infecţi. Cred că nu i-a trecut prin cap aşa ceva! Se plânge în legătura cu viaţa ei pasivă, protejată împotriva neplăcerilor şi a nenorocirilor de o societate prea bine pusă la punct şi de o grămadă de roboţi prea ocupaţi. Cât trebuie să urască aşa ceva! Dar ce pericol o paşte aici? Ce nenorocire simte că se va abate asupra ei pe planeta noastră? Şi totuşi a adus doi roboţi cu ea. În sala asta noi ne întrunim ca s-o cinstim şi să facem mare caz de ea, totuşi ea şi i-a adus pe cei doi roboţi chiar şi aici. Ei sunt pe platformă cu ea. Acum, când încăperea este luminată în întregime, îi puteţi vedea. Unul este o imitaţie a unei fiinţe umane şi se numeşte R. Daneel Olivaw. Celălalt este un robot adevărat, cu structură metalică evidentă, şi se numeşte R. Giskard Reventlov. Salutaţi-i, locuitori ai Lumii lui Baley. Ei sunt rudele acestei femei.

― Şah-mat! mormăi D.G.

― Încă nu, zise Gladia.

Cei din public aveau gâturile întinse, de parcă îi apucase brusc sughiţul pe toţi, iar cuvântul "Roboţi" trecu de-a lungul şi de-a latul sălii în mii de respiraţii întretăiate.

― Îi puteţi vedea fără probleme, răsună vocea Gladiei. Daneel, Giskard, ridicaţi-vă în picioare.

Cei doi roboţi se ridicară imediat în spatele ei.

― Staţi lângă mine, de-o parte şi de alta, ca să nu împiedic vederea cu corpul meu. Oricum, nici nu sunt prea mare pentru aşa ceva. Acum, să vă explic nişte lucruri. Aceşti doi roboţi nu au venit cu mine ca să mă servească. Da, mă ajută în administrarea locuinţei mele de pe Aurora, împreună cu alţi cincizeci şi unu de roboţi, iar eu nu fac singură ceea ce vreau să facă un robot. Aşa se obişnuieşte pe planeta pe care trăiesc eu. Roboţii diferă din punct de vedere al complexităţii, abilităţii şi inteligenţei, iar aceştia doi sunt foarte apreciaţi în această privinţă. Dintre toţi roboţii, mai ales Daneel este, după părerea mea, cel a cărui inteligenţă se apropie cel mai mult de a omului, acolo unde comparaţia este posibilă, l-am adus doar pe Daneel şi pe Giskard cu mine, dar ei nu-mi fac cine ştie ce servicii. Dacă vreţi să ştiţi, mă îmbrac singură, mă spăl singură, mă folosesc singură de tacâmuri când mănânc şi merg la plimbare fără să fiu dusă pe sus. Dacă îi folosesc pentru protecţie? Nu. Ei mă apără, da, însă apără la fel de bine pe oricine are nevoie de protecţie. Pe Solaria, doar cu puţin timp în urmă, Daneel şi-a dat toată silinţa să-l apere pe căpitanul Baley şi era gata să-şi dea viaţa pentru mine. Fără el, nava n-ar fi putut fi salvată. Şi bineînţeles că n-am nevoie de protecţie pe platforma asta. La urma urmei, există un câmp de forţă de-a lungul scenei care oferă suficientă protecţie. Nu l-am solicitat eu, dar el există şi-mi furnizează toată protecţia de care am nevoie. Atunci de ce sunt roboţii mei aici, cu mine? Aceiadintre voi ce cunosc povestea lui Elijah Baley, care a eliberat Pământul de suzeranitatea celor din Spaţiu, care a iniţiat noua politică de colonizare şi al cărui fiu a condus prima fiinţă umană spre Lumea lui Baley ― altfel de ce s-ar numi astfel? ―, ştiu că Elijah Baley a lucrat cu Daneel cu mult înainte de a mă cunoaşte pe mine. A lucrat cu el pe Pământ, pe Solaria şi pe Aurora, la fiecare dintre cazurile lui celebre. Pentru Daneel, Elijah Baley a fost întotdeauna "partenerul Elijah". Nu ştiu dacă apare acest lucru în biografia lui, dar mă puteţi crede liniştiţi pe cuvânt. Şi deşi Elijah Baley, ca Pământean, a început printr-o neîncredere puternică în Daneel, între ei s-a cimentat o prietenie. Când Elijah Baley era pe moarte, aici, pe această planetă, cu mai bine de şaisprezece decade în urmă, când nu exista decât o aglomeraţie de case prefabricate înconjurate de poteci, n-a fost fiul lui cel ce a stat cu el în ultimele clipe. Nici eu n-am fost. (Timp de o clipă perfidă crezu că vocea n-o să-i rămână fermă.)

― A trimis după Daneel şi a rămas în viaţă până la sosirea lui. Da, este a doua vizită a lui Daneel pe această planetă. Eu am fost cu el, dar am rămas pe orbită.

(Ţine-te bine!)

― Daneel a fost cel ce a coborât, singur, Daneel a fost cel ce i-a ascultat ultimele cuvinte. Ei bine, asta nu înseamnă nimic pentru voi?

Ridică mult glasul şi-şi agită pumnii strânşi în aer:

― Trebuie să vă spun toate astea? Nu le cunoaşteţi deja? Iată-l pe robotul pe care Elijah Baley l-a iubit. Da, l-a iubit. Am vrut să-l văd pe Elijah înainte să moară, să-mi iau rămas bun de la el; dar el l-a vrut pe Daneel ― şi acesta este Daneel. Acesta este chiar el. Iar celălalt este Giskard, care l-a cunoscut pe Elijah doar pe Aurora, dar care a reuşit să-i salveze viaţa acolo. Fără aceşti doi roboţi, Elijah Baley nu şi-ar fi atins scopul. Planetele din Spaţiu ar avea încă supremaţia, Lumile colonizate n-ar exista şi nici unul dintre voi nu v-aţi afla aici. Eu ştiu asta. Voi ştiţi asta. Mă întreb dacă domnul Tomas Bistervan ştie asta. Daneel şi Giskard sunt nume onorate pe această planetă. Sunt folosite în mod obişnuit de urmaşii lui Elijah Baley, la cererea lui. Am sosit pe o navă al cărei căpitan se numeşte Daneel Giskard Baley. Mă întreb câţi dintre cei pe care îi privesc în clipa asta ― în persoană sau prin hiperunde -poartă numele lui Daneel sau al lui Giskard? Ei bine, aceşti roboţi din spatele meu sunt cei ale căror nume le celebraţi. Şi trebuie ca ei să fie arătaţi cu degetul de Tomas Bistervan?

Murmurul crescând din sală devenea tot mai tare şi Gladia îşi ridică braţele implorator:

― O clipă. O clipă. Lăsaţi-mă să termin. Nu v-am spus de ce i-am adus pe aceşti doi roboţi.

Imediat se făcu linişte.

― Aceşti doi roboţi, zise Gladia, nu l-au uitat niciodată pe Elijah Baley, aşa cum nu l-am uitat nici eu. Decadele care au trecut nu au şters câtuşi de puţin amintirea lui. Când am fost gata să păşesc pe nava căpitanului Baley, când am ştiut că s-ar putea să vizitez Lumea lui Baley, cum să fi refuzat să-i iau pe Daneel şi pe Giskard cu mine? Ei voiau să vadă planeta pe care Elijah Baley a făcut-o posibilă, planeta pe care şi-a petrecut bătrâneţea şi pe care a murit. Da, sunt roboţi, dar sunt roboţi inteligenţi care l-au slujit pe Elijah Baley bine şi cu credinţă. Nu e destul să respecţi toate fiinţele umane; trebuie să respecţi toate fiinţele inteligente. Aşa că i-am adus aici.

Apoi, cu un strigăt final care cerea un răspuns:

Am făcut rău?

Îşi primi răspunsul. Un strigăt enorm de "Nu!" răsună în întreaga încăpere şi toată lumea, bărbaţi sau femei, se ridicase în picioare, bătând din palme, tropăind, vociferând, ţipând ― iar... şi iar... şi iar.

Gladia îi privi zâmbind şi, pentru că zgomotul nu se sfârşea, deveni conştientă de două lucruri. Primul, era udă toată de transpiraţie. Al doilea, era mai fericită decât oricând în viaţă.

Parcă toată viaţa aşteptase această clipă ― clipa în care ea, crescută în izolare, afla în sfârşit, după douăzeci şi trei de decade, că putea înfrunta mulţimile, manevrându-le şi supunându-le după plac.

Ascultă răspunsul neobosit şi zgomotos ― iar... şi iar... şi iar...

35

Mult timp după aceea ― nu-şi dădea seama cât ― Gladia îşi reveni, în fine. Mai întâi fusese un zgomot continuu, îmbulzeala oamenilor de pază care o mânau prin mulţime, intrarea în tunele fără sfârşit ce păreau să se cufunde mai adânc, tot mai adânc în pământ. Pierduse legătura cu D.G. şi nu ştia sigur dacă Daneel şi Giskard erau în siguranţă, cu ea. Voia să întrebe de ei, dar o înconjura numai lume fără chipuri. Se gândi vag că roboţii trebuiau să fie cu ea, fiindcă ei s-ar opune despărţirii, iar ea ar auzi scandalul, dacă s-ar face vreo încercare.

Când ajunse, în sfârşit, într-o încăpere, cei doi roboţi erau acolo, cu ea. Nu ştia bine unde se află, dar camera era foarte mare şi curată. Nu era mare lucru, în comparaţie cu casa ei de pe Aurora, dar pe lângă cabina de pe navă era chiar luxoasă.

― Veţi fi în siguranţă aici, doamnă, zise ultimul dintre cei din gardă când ieşi. Dacă aveţi nevoie de ceva, anunţaţi-ne.

Îi arătă un dispozitiv pe o măsuţă lângă pat. Ea se uită la acesta, dar când se întoarse să întrebe ce este şi cum funcţionează, garda ieşise. Ei bine, se gândi, mă descurc eu.

― Giskard, zise ea obosită, află care dintre aceste uşi duce la baie şi află cum funcţionează duşul. Ceea ce trebuie să fac în clipa asta e un duş.

Se aşeză uşurel, conştientă că e udă şi nedorind să păteze scaunul cu transpiraţia ei. Începu să simtă dureri din cauza rigidităţii nefireşti a poziţiei ei, când intră Giskard.

― Doamnă, duşul funcţionează, zise el, iar temperatura este reglată. Există o materie solidă despre care cred că e săpun şi un fel de material primitiv de şters, împreună cu diferite alte articole care ar putea fi folositoare.

― Îţi mulţumesc, Giskard, zise Gladia, dându-şi seama că, în ciuda declaraţiilor pompoase că roboţi ca Giskard nu îndeplineau servicii de slugă, tocmai asta îi ceruse ea să facă. Dar împrejurările nu sunt întotdeauna aceleaşi...

I se părea că, dacă niciodată nu simţise nevoia unui duş mai abitir decât acum, nici nu savurase vreunul mai mult. Rămase sub el mai mult decât trebuia şi când termină, nici nu-i trecu prin cap să se întrebe dacă prosoapele fuseseră cumva sterilizate cu radiaţii decât după ce se şterse ― şi atunci era prea târziu.

Scotoci după obiectele pe care Giskard le scosese pentru ea -pudră, deodorant, pieptene, pastă de dinţi, uscător pentru păr ― dar nu găsi nimic să-i servească drept perie de dinţi. Până la urmă renunţă şi-şi folosi degetul, lucru care o nemulţumi total. Nu exista nici perie pentru păr şi asta era, de asemenea, nemulţumitor. Curaţi pieptenul cu săpun înainte de a-l folosi, totuşi renunţă la el. Găsi ceva de îmbrăcat care părea potrivit pentru a fi purtat în pat. Mirosea a curat, dar era mult prea larg, hotărî ea.

Daneel vorbi încet:

― Doamnă, căpitanul vrea să ştie dacă vă poate vedea.

― Cred că da, zise Gladia, încă scotocind după o cămaşă de noapte. Să intre.

D.G. arăta obosit şi chiar palid, dar când ea se întoarse să-l salute, zâmbi ostenit şi spuse:

― E greu de crezut că dumneata ai peste douăzeci şi trei de decade.

― Cum? În chestia asta?

― Ajută. E semitransparentă. Sau nu ştiai?

Ea privi nesigură în jos, la cămaşa de noapte, apoi spuse:

― Bun, dacă asta te amuză, dar eu trăiesc, totuşi, de două secole şi o treime.

― Nimeni n-ar zice, când se uită la dumneata. Trebuie să fi fost foarte frumoasă în tinereţe.

― Nu mi s-a spus niciodată aşa ceva, D.G. Întotdeauna am crezut că pot aspira cel mult la un farmec potolit. În orice caz, cum folosesc obiectul ăsta?

― Cutia telefonică? Atinge doar pata din partea dreaptă şi te va întreba cineva dacă vrei ceva şi apoi poţi continua.

― Bun. O să am nevoie de o perie de dinţi, o perie pentru păr şi haine.

― Voi avea grijă să primeşti peria de dinţi şi peria pentru păr. În privinţa hainelor, s-a prevăzut şi asta. Ai un sac cu haine în dulap. Vei vedea că are în el tot ce e mai modern pe Lumea lui Baley, dar bineînţeles că s-ar putea să nu-ţi placă. Şi nu garantez că sunt măsura dumitale. Cele mai multe femei de pe Lumea lui Baley sunt mai înalte decât dumneata şi, cu siguranţă, mai late şi mai robuste. Dar nu contează. Cred că vei sta închisă un timp.

― De ce?

― Ei bine, doamna mea. Se pare că ai ţinut un discurs în seara asta şi, după câte îmi amintesc, n-ai vrut să stai jos, deşi nu o dată ţi-am sugerat s-o faci.

― Mie mi s-a părut un succes, D.G.

― A fost. A fost un succes răsunător.

D.G. zâmbi larg, îşi scărpină barba pe partea dreaptă, de parcă şi-ar fi chibzuit foarte atent spusele.

― Totuşi, succesul are şi părţile lui rele. În clipa asta, aş spune că eşti cea mai cunoscută persoană de pe Lumea lui Baley şi fiecare locuitor al planetei vrea să te vadă şi să te atingă. Dacă te-am scoate undeva, oriunde, ar însemna o răscoală pe loc. Cei puţin să se liniştească lucrurile. Nu putem şti cât va dura asta. Pe urmă, i-ai făcut până şi pe şoimii de război să te aclame, dar în lumina rece a zilei, când hipnoza şi isteria se risipesc, vor fi furioşi. Dacă bătrânul Bistervan nu s-a gândit să te omoare chiar imediat după ce ai vorbit, atunci până mâine cu siguranţă că va considera ambiţia vieţii lui să te ucidă prin tortură lentă. Şi mai sunt şi oamenii din partidul lui, care ar putea încerca să-l constrângă pe Bătrân să-şi satisfacă neînsemnatul lui capriciu. De aceea te afli aici, doamna mea. De aceea camera asta, podeaua, întregul hotel sunt supravegheate de nu ştiu câte plutoane de oameni de gardă, printre care sper să nu existe ascunşi şoimi de război. Şi pentru că am colaborat atât de strâns cu dumneata în acest joc de-a eroul şi eroina, sunt închis aici şi eu, şi nu pot pleca.

― O, făcu Gladia indiferentă. Îmi pare foarte rău. Deci, nu-ţi poţi vedea familia.

D.G. dădu din umeri:

― Neguţătorii nu prea au o familie adevărată.

― Atunci, prietena.

― Va supravieţui. Probabil mai bine decât mine.

O privi gânditor pe Gladia.

Ea îi spuse, hotărâtă:

― Nici să nu-ţi treacă prin cap, căpitane.

D.G. Îşi înălţă sprâncenele:

― Nu pot fi împiedicat să mă gândesc, dar nu voi face nimic, doamnă.

― Cât timp crezi că voi sta aici? întrebă Gladia. Serios.

― Depinde de Directorat.

― Directorat?

― Comitetul nostru executiv format din cinci membri, doamnă. Cinci oameni-îşi ridică o mână cu degetele desfăcute-fiecare cu un mandat de cinci ani, dar nu aleşi toţi simultan, ci câte unul, în fiecare an succesiv. În felul acesta, anual are loc o înlocuire, plus alegeri speciale în caz de moarte sau incompetenţă. Acest fapt oferă continuitate şi reduce pericolul deciziei luate de către o singură persoană. Mai înseamnă şi că fiecare hotărâre trebuie explicată şi că durează, uneori, mai mult decât ne putem permite.

― Cred, zise Gladia, că dacă unul din cei cinci ar fi un individ hotărât şi puternic...

― Ca să-şi poată impune părerile celorlalţi. Asfel de situaţii s-au petrecut cândva, dar acum nu e atunci ― dacă înţelegi ce vreau să spun. Directorul Şef este Genovus Pandaral. Nu e nimic rău în ceea ce-l priveşte, dar e nehotărât ― şi uneori e acelaşi lucru. Am vorbit cu el ca să permită roboţilor dumitale să stea pe scenă cu noi şi s-a dovedit a fi o idee proastă. Zero la unu pentru noi amândoi.

― Dar de ce a fost o idee proastă? Lumea a fost încântată.

Prea încântată, doamnă. Noi doream ca dumneata să fii mica noastră eroină din Spaţiu şi să ne ajuţi să nu înfierbântăm opinia publică, astfel încât să nu începem un război prematur. Ai vorbit foarte bine despre longevitate; i-ai făcut să le pară bine că trăiesc puţin. Dar pe urmă i-ai făcut să le placă roboţii, şi noi nu vrem asta. În privinţa asta, nu suntem atât de entuziasmaţi că publicul salută noţiunea de rudenie cu cei din Spaţiu.

― Nu vreţi un război prematur, dar nu vreţi nici o pace prematură. Despre asta e vorba?

― Foarte bine exprimat, doamnă.

― Atunci, ce vreţi?

― Vrem Galaxia, întreaga Galaxie. Vrem să colonizăm şi să populăm fiecare planetă locuibilă şi să înfiinţăm nimic altceva decât un Imperiu Galactic. Şi nu vrem să intervină cei din Spaţiu. Ei pot rămâne pe propriile lor planete, să trăiască în pace aşa cum le place, dar nu trebuie să intervină.

― Dar atunci îi veţi claustra pe cele cincizeci de planete ale lor, aşa cum noi i-am claustrat pe Pământeni pe Pământ atâţia ani în şir. Aceeaşi veche nedreptate. Eşti la fel de rău ca Bistervan.

― Situaţiile sunt diferite. Pământenii au fost claustraţi în ciuda potenţialului lor expansiv. Voi, cei din Spaţiu, nu aveţi un asemenea potenţial. Voi aţi ales calea longevităţii şi roboţii, iar potenţialul a dispărut. Nici măcar nu mai aveţi cincizeci de planete. Solaria a fost abandonată. Vor urma şi celelalte, în timp. Coloniştii n-au nici un interes să-i împingă pe cei din Spaţiu pe calea dispariţiei, dar de ce să intervenim în alegerea lor voluntară? Discursul dumitale a avut tendinţa s-o facă.

― Mă bucur. Ce credeai că voi spune?

― Ţi-am explicat. Pace şi iubire şi stai jos. Ai fi putut termina într-un minut.

― Nu-mi vine să cred că te-ai aşteptat la ceva atât de prostesc din partea mea, zise Gladia supărată. Drept cine m-ai luat?

― Drept ceea ce te-ai dat chiar dumneata ― cineva înspăimântat de moarte de ideea de a vorbi. De unde să ştim că eşti o nebună care poate, într-o jumătate de oră, să-i convingă pe locuitorii Lumii lui Baley să ovaţioneze ceea ce noi, de ani în şir, îi convingem să huiduiască? Dar vorbind nu ajungem nicăieri.

Se ridică greoi în picioare.

― Vreau să fac şi eu un duş şi mai bine aş dormi peste noapte ― dacă voi putea. Pe mâine.

― Dar când aflăm ce va decide Directoratul cu privire la mine?

― Când vor afla ei, ceea ce s-ar putea să nu fie prea curând. Noapte bună, doamnă.

36

― Am făcut o descoperire, zise Giskard fără urmă de emoţie în glas. Am făcut-o fiindcă, pentru prima oară în viaţa mea, m-am aflat în faţa a mii de fiinţe umane. Dacă asta s-ar fi întâmplat acum două secole, aş fi făcut descoperirea atunci. Dacă nu m-aş fi aflat niciodată în faţa atâtor oameni deodată, atunci n-aş fi făcut niciodată descoperirea. Gândeşte-te, deci, câte puncte vitale aş putea atinge cu uşurinţă, dar n-am făcut-o niciodată şi niciodată n-o voi face, pur şi simplu pentru că nu mă voi întâlni niciodată cu condiţiile necesare pentru asta. Rămân ignorant, cu excepţia cazurilor în care mă ajută circumstanţele, iar eu nu mă pot baza pe circumstanţe.

Daneelspuse:

― N-am crezut, prietene Giskard, că doamna Gladia, cu modul ei de viaţă confirmat de mult, ar putea înfrunta mii de oameni cu calm. N-am crezut că e în stare să vorbească. Când s-a dovedit că poate, am presupus că ai intervenit tu şi că ai descoperit că se poate face asta fără vreun prejudiciu. Asta era descoperirea ta?

― Prietene Daneel, zise Giskard, de fapt tot ce am îndrăznit să fac, a fost să slăbesc foarte puţine tensiuni inhibitorii, atâta cât să-i permită să spună câteva cuvinte şi să fie auzită.

― Dar a făcut mult mai mult de-atât.

― După această reglare microscopică, m-am îndreptat spre multitudinea de minţi pe care le aveam în faţă în sală. Niciodată n-am avut de-a face cu atât de multe, ca şi doamna Gladia, şi am fost luat prin surprindere, ca şi ea. Mai întâi am descoperit că nu pot face nimic cu vastul angrenaj mental ce se abătuse asupra mea. M-am simţit neajutorat. Iar apoi am observat mici atitudini prietenoase, curiozităţi, interese ― nu le pot descrie în cuvinte ― cu o nuanţă de simpatie pentru doamna Gladia. M-am jucat cu ceea ce am descoperit că avea această nuanţă de simpatie, intensificându-le şi accentuându-le numai puţin. Voiam o mică reacţie în favoarea doamnei Gladia, care ar fi putut-o încuraja, care ar fi făcut inutilă tentaţia mea de a interveni în mintea ei. Asta a fost tot ce am făcut. Nu ştiu câte fire de culoare potrivită am mânuit. Nu multe.

― Şi atunci, prietene Giskard?

― Am aflat, prietene Daneel, că am început ceva ce era autocatalitic. Fiecare fir pe care îl strângeam strângea un fir învecinat de acelaşi fel, iar acestea două împreună strângeau alte câteva din preajmă. N-a mai fost nevoie să fac nimic. Mici agitaţii, mici sunete şi mici priviri care păreau să fie de acord cu ceea ce spunea doamna Gladia i-au încurajat şi pe ceilalţi. Apoi am descoperit ceva şi mai ciudat. Toate aceste minore semne de aprobare, pe care le-am putut detecta numai fiindcă, pentru mine minţile erau accesibile, trebuie să le fi detectat şi doamna Gladia într-un fel, deoarece din mintea ei au dispărut alte inhibiţii fără să le fi atins eu. Ea a început să vorbească mai repede, cu mai multă încredere, iar publicul a reacţionat mai bine ca niciodată ― fără ca eu să fac ceva. Iar ia sfârşit a fost isterie, o furtună de tunete şi fulgere mentale atât de puternice, încât a trebuit să-mi închid mintea în faţa lor, altfel mi-ar fi supraîncărcat circuitele. Niciodată, în toată existenţa mea, n-am mai pomenit ceva asemănător, şi n-a început cu mai multe modificări provocate de mine în acea mulţime decât cele pe care le provocam, în trecut, la o mână de oameni. De fapt, cred că efectul s-a difuzat dincolo de publicul sensibil la influenţa mea ― la marele public de pe hiperunde.

― Nu înţeleg cum se poate aşa ceva, prietene Giskard, zise Daneel.

― Nici eu, prietene Daneel. Nu sunt om. Nu încerc direct posesia unei minţi omeneşti cu toate complicaţiile şi contradicţiile ei, aşa că nu înţeleg mecanismele la care reacţionează acestea. Dar se pare că mulţimile sunt mult mai uşor de manevrat decât indivizii. E un paradox. E nevoie de mai mult efort pentru a deplasa o greutate mai mare decât una mai mică. E nevoie de mai mult efort pentru a contracara o energie mai mare decât una mai mică. Distanţa mai mare se parcurge într-un timp mai îndelungat decât distanţa mai mică. Atunci de ce mai mulţi oameni ar fi mai uşor de influenţat decât mai puţini? Tu gândeşti ca o fiinţă umană, prietene Daneel. Poţi explica?

Daneel răspunse:

― Tu însuţi, prietene Giskard, ai spus că a fost un efect autocatalitic, că a fost vorba de molipsire. O singură scânteie poate sfârşi prin a arde o pădure.

Giskard se opri şi păru cufundat în gânduri. Apoi spuse:

― Nu e nici un motiv de molipsire în afară de emoţie. Doamna Gladia a ales argumentele pe care Ie-a simţit că vor influenţa sentimentele publicului. N-a încercat să se gândească la ele. Atunci, poate că mulţimea, cu cât e mai numeroasă, cu atât e mai uşor de influenţat cu ajutorul emoţiilor, şi nu al raţiunii. Deoarece emoţiile sunt puţine, iar elementele raţionale multe, mai uşor poate fi prevăzută comportarea unei mulţimi decât a unei singure persoane. Iar asta înseamnă, în schimb, că, dacă pot fi emise legi ce dau posibilitatea să fie prevăzut mersul istoriei, trebuie să avem de-a face cu populaţii numeroase, cu cât mai numeroase cu atât mai bine. Asta ar putea fi chiar Prima Lege a Psihoistoriei, cheia pentru studiul "umanisticii". Şi totuşi...

― Da?

― Mă intrigă că mi-a luat atâta timp să înţeleg asta, numai pentru că nu sunt fiinţă umană. Poate că o fiinţă umană şi-ar înţelege instinctiv propria minte, destul de bine ca să ştie cum să influenţeze altele asemănătoare cu a ei. Doamna Gladia, fără nici o experienţă în discuţia cu mase mari de oameni, s-a descurcat de minune. Mult mai bine ar fi dacă am avea cu noi pe cineva ca Elijah Baley. Prietene Daneel, nu te gândeşti la el?

― Poţi vedea imaginea lui în mintea mea? întrebă Daneel. E surprinzător, prietene Giskard.

― Nu-I văd pe el, prietene Daneel. Nu-ţi pot recepţiona gândurile. Dar simt emoţii şi dispoziţii sufleteşti ― iar mintea ta are o configuraţie care, din experienţa trecutului, ştiu că e asociată cu Elijah Baley.

― Doamna Gladia a menţionat faptul că am fost ultimul care l-a văzut pe partenerul Elijah în viaţă, aşa că revăd din nou în memorie acel moment. Mă gândesc din nou la ce-a spus el.

― De ce, prietene Daneel?

― Caut înţelesul. Simt că e foarte important.

― Cum ar putea avea alt înţeles ceea ce a spus el, dincolo de semnificaţia cuvintelor? Dacă ar fi existat vreun înţeles ascuns, Elijah Baley l-ar fi dat pe faţă.

― Poate că nici partenerul Elijah însuşi nu şi-a dat seama de înţelesul celor pe care le spunea, zise Daneel încet.

10. DUPĂ DISCURS

37

Amintirea!

Se afla în mintea lui Daneel ca o cutie închisă, plină cu amănunte infinite, întotdeauna la îndemână pentru uzul personal. La unele fragmente revenea des pentru informaţiile pe care le conţineau, însă doar câteva erau rechemate pur şi simplu pentru că Daneel voia să le simtă fineţea. Cele mai multe dintre acestea erau cele care îl includeau pe Eiijah Baley.

Cu multe decade în urmă, Daneel venise pe Lumea lui Baley când Eiijah Baley trăia încă. Doamna Gladia venise cu el dar, după ce intraseră pe orbita din jurul planetei, venise Bentley Baley să-i întâlnească, pe nava lui mică, şi fusese adus la bord. Pe vremea aceea, era un bărbat destul de ursuz, de vârstă mijlocie.

O privise pe Gladia cu ochi vag duşmănoşi şi spusese:

― Nu-l puteţi vedea, doamnă.

Iar Gladia, care plânsese, întrebase:

― De ce?

― El nu doreşte asta, doamnă, iar eu trebuie să-i respect dorinţele.

― Nu pot crede aşa ceva, domnule Baley.

― Am o notă scrisă de mână şi o înregistrare vorbită, doamnă. Nu ştiu dacă îi recunoaşteţi scrisul ori vocea, dar aveţi cuvântul meu de onoare că sunt ale lui şi că asupra lui nu s-a exercitat nici o presiune pentru a le emite.

Ea intrase în cabina ei să citească şi să asculte singură. Apoi ieşise ― arătând distrusă ― dar reuşise să spună cu hotărâre:

― Daneel, trebuie să mergi singur să-l vezi. Este dorinţa lui. Dar trebuie să-mi raportezi tot ce s-a făcut şi s-a vorbit.

― Da, doamnă, spusese Daneel.

Daneel se duse pe nava lui Bentley, iar bărbatul îi spuse:

― Roboţii nu au voie pe această planetă, Daneel, dar în cazul tău se face o excepţie, pentru că e dorinţa tatălui meu şi pentru că el este extrem de respectat aici. Nu am nimic personal cu tine, înţelegi, dar prezenţa ta aici trebuie să fie absolut limitată. Vei fi dus direct la tatăl meu. După ce el va termina cu tine, vei fi adus imediat înapoi pe orbită. Înţelegi?

― Înţeleg, domnule. Cum se simte tatăl dvs.?

― E pe moarte, zise Bentley, poate în mod conştient brutal.

― Înţeleg şi asta, spuse Daneel cu vocea tremurându-i evident, nu din cauza emoţiei, ci fiindcă ideea morţii unei fiinţe umane, chiar dacă inevitabilă, îi tuibura circuitele pozitronice. Vreau să spun, cât mai are înainte de a muri?

― Ar fi trebuit să moară acum câtva timp. Mai e în viaţă pentru că refuză să se ducă înainte de a te vedea.

Asolizară. Era o planetă mare, dar partea locuită era mică şi sărăcăcioasă. Era o zi noroasă şi plouase de curând. Străzile largi şi drepte erau pustii, de parcă populaţia de acolo nu avea chef să se adune ca să se uite la un robot.

Maşina de teren îi purtă prin pustietate şi îi aduse la o casă ceva mai mare şi mai impozantă decât celelalte. Intrară împreună. În dreptul unei uşi interioare, Bentley se opri:

― Tatăl meu este înăuntru, zise el cu tristeţe. Trebuie să intri singur. Nu vrea să vin cu tine. Intră. S-ar putea să nu-l recunoşti.

Daneel intră în întunericul camerei. Ochii i se obişnuiră repede şi desluşi un corp acoperit de un cearşaf, aşezat în interiorul unui cocon transparent, vizibil doar datorită strălucirii iui slabe. Lumina din cameră spori puţin şi Daneel văzu bine chipul.

Bentley avusese dreptate. Daneel nu zări nimic din partenerul lui de odinioară. Ochii erau închişi, iar Daneel avu impresia că vede un cadavru. Nu văzuse niciodată o fiinţă umană moartă şi, când îi veni deodată gândul ăsta, se clătină şi i se păru că nu-l ţin picioarele. Dar ochii bătrânului se deschiseră şi Daneel îşi recăpătă echilibrul, deşi continuă totuşi să simtă o slăbiciune neobişnuită.

Ochii îl priviră şi un zâmbet mic şi slab arcui buzele palide şi crăpate.

― Daneel. Vechiul meu prieten, Daneel.

În acea şoaptă era amintirea vagă a vocii lui Baley. De sub cearşaf se ridică încet un braţ, iar lui Daneel i se păru că îl recunoaşte totuşi pe Elijah.

― Partenere Elijah, zise el încet.

― Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc pentru că ai venit.

― Pentru mine era important să vin, partenere Elijah.

― Mi-a fost teamă că n-o să te lase. Ei ― ceilalţi ― te consideră un robot.

Sunt robot.

― Pentru mine nu, Daneel. Nu te-ai schimbat, nu-i aşa? Nu te văd prea bine, dar mi se pare că eşti exact aşa cum te ţin minte. Când te-am văzut ultima oară? Acum douăzeci şi nouă de ani?

― Da, şi în tot timpul ăsta nu m-am schimbat, aşa că, vezi, sunt robot.

― Dar eu m-am schimbat, şi încă mult. N-ar fi trebuit să te las să mă vezi în halul ăsta, dar n-am putut rezista dorinţei de a te vedea încă o dată.

Vocea lui Baley părea să fi devenit ceva mai puternică, de parcă ar fi întărit-o vederea lui Daneel.

― Îmi pare bine să te văd, partenere Elijah, oricât de mult te-ai schimbat.

― Şi Gladia? Ce mai face?

― Este bine. A venit cu mine.

― Nu este...

În glas i se simţi un licăr de teamă, pe când încerca să privească în jur.

― Nu este pe planetă, dar se află pe orbită. I s-a explicat că nu doreai s-o vezi... şi a înţeles.

― Nu-i adevărat. Vreau s-o văd, dar am putut rezista tentaţiei. Nu s-a schimbat, nu-i aşa?

― Arată la fel ca ultima oară când ai văzut-o.

― Bun. ...Dar n-o puteam lăsa să mă vadă aşa. Nu suportam ca asta să-i fie ultima amintire despre mine. Cu tine e altceva.

― Pentru că sunt robot, partenere Elijah.

― Încetează cu asta, se răsti muribundul. Pentru mine n-ai fi însemnat mai mult dacă erai om, Daneel.

Zăcu în tăcere un timp, apoi spuse:

― În toţi anii ăştia n-am chemat-o niciodată pe hiperunde, nu i-am scris niciodată. Nu-mi puteam permite să mă amestec în viaţa ei... E încă măritată cu Gremionis?

― Da, domnule.

― Şi e fericită?

― Nu-mi pot da seama. Nu se poartă într-un mod care ar putea fi considerat nefericire.

― Copii?

― Cei doi autorizaţi.

― Nu s-a supărat că nu am comunicat?

― Cred că ţi-a înţeles motivele.

― Mă... pomeneşte vreodată?

― Aproape niciodată, dar părerea lui Giskard e că se gândeşte adesea la dumneata.

― Ce mai face Giskard?

― Funcţionează bine ― în felul pe care îl cunoşti.

― Deci, ştii despre capacităţile lui.

― Mi-a povestit, partenere Elijah.

Din nou Baley zăcu în tăcere. Apoi se agită şi spuse:

― Daneel, am vrut să vii din dorinţa egoistă de a te vedea, de a vedea cu ochii mei că nu te-ai schimbat, că amintirea zilelor mari din viaţa mea încă există, că mă ţii minte şi că vei continua să-ţi aminteşti de mine. ...Dar mai vreau să-ţi spun ceva. Voi muri în curând, Daneel, şi ştiu că vestea ar fi ajuns la tine. Chiar dacă n-ai fi fost aici, chiar dacă erai pe Aurora, ai fi aflat. Moartea mea se va afla în Galaxie.

Pieptul i se înălţă într-un râs slab şi mic:

― Cine ar fi crezut-o cândva?

Spuse:

― Bineînţeles că ar fi auzit şi Gladia, dar ea ştie că trebuie să mor şi va accepta asta, oricât de trist ar fi. Mă temeam de efectul pe care l-ar fi avut asupra ta, pentru că eşti ― aşa cum insişti, iar eu neg ― robot. De dragul vremurilor de odinioară, ai putea simţi că e obligatoriu pentru tine să mă împiedici să mor, şi pentru că nu vei fi în stare s-o faci, te-ar putea afecta definitiv. Să discutăm, deci, despre asta.

Vocea lui Baley devenea tot mai slabă. Deşi Daneel stătea nemişcat, în mod neobişnuit pe chipul lui se citea emoţia. Era o expresie de îngrijorare şi supărare. Baley avea ochii închişi şi n-o putea vedea.

― Moartea mea, Daneel, spuse el, nu e importantă. Nici o moarte a unui individ, fiinţă umană, nu e importantă. Cel care moare îşi lasă în urmă realizările şi ele nu mor în totalitate. Nu mor în totalitate cât timp există omenire. ...înţelegi ce vreau să spun?

― Da, partenere Elijah, spuse Daneel.

― Munca fiecărui individ contribuie la un întreg şi astfel devine o parte nemuritoare a întregului. Acel întreg de vieţi omeneşti ― trecute, prezente şi viitoare ― formează o ţesătură care există de multe zeci de mii de ani şi devine din ce în ce mai complicată şi mai frumoasă cu timpul. Până şi cei din Spaţiu sunt o parte din ţesătură, sporindu-i şi ei complexitatea şi frumuseţea. Viaţa unui individ este un fir din ţesătură, şi ce înseamnă un fir în comparaţie cu întregul? Daneel, gândeşte-te la ţesătură şi nu te lăsa afectat de deşirarea unui singur fir. Există atât de multe alte fire, toate valoroase, fiecare contribuind la...

Baley se opri, dar Daneel aşteptă cu răbdare. Bărbatul deschise ochii şi se încruntă uşor, privindu-l.

― Tot aici eşti? E timpul să pleci. Ţi-am spus ce am avut de spus.

― Nu vreau să plec, partenere Elijah.

― Trebuie. Nu mă mai pot opune morţii. Sunt obosit ― extraordinar de obosit. Vreau să mor. E timpul.

― Nu am voie să aştept cât eşti în viaţă?

― Nu vreau. Dacă mor în timp ce tu mă urmăreşti, te-ar putea afecta destul de rău, în ciuda celor ce ţi-am spus. Acum pleacă. E un... un ordin. Îţi dau voie să fii robot dacă vrei, dar, în cazul ăsta, trebuie să te supui ordinelor mele. Orice-ai face, nu-mi poţi salva viaţa, aşa că nimic nu contravine celei de-a Doua Legi. Pleacă!

Baley îl ţintui cu un deget tremurând şi spuse:

― Rămas bun, prietene DaneeI.

DaneeI se întoarse încet, îndeplinind ordinul cu o dificultate fără precedent.

― Rămas bun, partenere...

Se opri, apoi vorbi uşor răguşit:

― Rămas bun, prietene Elijah.

Bentley îl întâmpină pe DaneeI în camera învecinată:

― Mai trăieşte?

― Trăia când am ieşit eu.

Bentley intră şi ieşi aproape imediat:

― Acum nu mai trăieşte. Te-a văzut şi pe urmă ― gata.

Daneel îşi dădu seama că trebuie să se rezeme de perete. Trecu un timp până ce se putu ţine pe picioare.

Bentley îl aşteptă, cu ochii duşi, apoi se întoarseră împreună la nava cea mică şi reveniră pe orbită, unde aştepta Gladia.

Întrebă la rândul ei dacă Elijah mai trăia, iar când îi spuseră cu blândeţe că nu, se întoarse cu ochii uscaţi şi intră în cabina ei ca să plângă.

37a

DaneeI îşi continuă gândul de parcă amintirea vie a morţii lui Baley, în toate amănuntele ei, nu ar fi intervenit pentru o clipă.

― Şi totuşi, acum s-ar putea să înţeleg ceva mai mult din ce spunea partenerul Elijah, în lumina discursului doamnei Gladia.

― În ce fel?

― Încă nu sunt sigur. E foarte greu să te gândeşti în sensul în care încerc eu să mă gândesc.

― Voi aştepta cât timp va trebui, zise Giskard.

38

Genovus Pandaral era înalt, totuşi nu foarte bătrân, cu toată claia lui de păr alb care, împreună cu perciunii albi şi zburliţi, îi dădeau un aer de demnitate şi distincţie. Faptul că arăta ca un conducător îl ajutase să promoveze în armată dar, aşa cum ştia el foarte bine, înfăţişarea îi era mult mai impunătoare decât firea. O dată ce fusese ales în Directorat, trecuse foarte repede peste entuziasmul de la început. Era depăşit de sarcini şi, an după an, când avansa automat un grad, îşi dădea mai bine seama de asta. Acum era Director Şef.

Să fii tocmai Director Şef!

Pe vremuri, nu însemna nimic să fii conducător. Pe timpul lui Nephi Morler, cu opt decade în urmă, acel Morler despre care şi copiii de şcoală ştiau că a fost cel mai mare dintre toţi Directorii, nu însemnase nimic. Ce era Lumea lui Baley pe atunci? O planetă mică, câteva ferme, o mână de oraşe îngrămădite de-a lungul căilor naturale de acces. Populaţia totală nu depăşea cinci milioane şi cele mai importante exporturi erau lâna neprelucrată şi ceva titan. Locuitorii Spaţiului îi ignoraseră total, sub influenţa mai mult sau mai puţin benignă a lui Han Fastolfe de pe Aurora, iar viaţa era simplă. Oamenii puteau călători oricând înapoi pe Pământ ― dacă voiau să se culturalizeze sau să simtă tehnologia ― şi exista un flux continuu de Pământeni imigranţi. Populaţia imensă a Pământului era inepuizabilă.

Atunci, de ce să nu fi fost Morler un Director mare? Nu avusese nimic de făcut.

Iar în viitor va fi din nou uşor să conduci. Pentru că locuitorii Spaţiului continuau să degenereze (orice copil ştia asta, că trebuie să piară în contradicţiile societăţii lor ― deşi Pandaral se întreba, uneori, dacă lucrurile stăteau chiar aşa) şi, deoarece Coloniştii continuau să crească în număr şi putere, avea să vină, în curând, vremea când se va trăi din nou în siguranţă. Coloniştii vor trăi în pace şi-şi vor dezvolta la maximum propria tehnologie. Pe măsură ce Lumea lui Baley se popula, îşi însuşea proporţiile şi metodele unui alt Pământ, aşa cum făceau toate planetele, în timp ce din loc în loc apăreau altele noi, tot mai multe, alcătuind, în cele din urmă, viitorul Imperiu Galactic. Şi cu siguranţă Lumea lui Baley, fiind cea mai veche şi cea mai populată dintre toate planetele, va avea întotdeauna un loc de cinste în acel Imperiu, sub conducerea blândă şi continuă a Mamei Pământ.

Dar Pandaral nu fusese Director în trecut. Nici în viitor. Era acum.

Han Fastolfe murise, însă Kelden Amadiro trăia. Amadiro se opusese ca Pământului să i se îngăduie să trimită Colonişti cu douăzeci de decade în urmă şi acum trăia ca să le facă necazuri. Cei din Spaţiu erau încă prea puternici ca să nu se ţină seama de ei; Coloniştii nu erau încă destul de puternici să avanseze cu încredere. Într-un fel, Coloniştii trebuiau să se ţină departe de locuitorii Spaţiului, până ce balanţa s-ar fi echilibrat suficient. Şi sarcina de a-i menţine pe cei din Spaţiu liniştiţi şi pe Colonişti hotărâţi şi totodată cu capul pe umeri cădea în grija lui Pandaral ― mai mult decât în a altcuiva ― şi era o sarcină care nici nu-i plăcea şi pe care nici n-o dorea.

Acum era dimineaţă, o dimineaţă rece şi cenuşie cu mai multă zăpadă ― deşi asta nu era o surpriză ― iar el îşi croi singur drumul spre hotel. Nu dorea nici o suită.

Gărzile, în număr mare, luară poziţie de drepţi, iar el le făcu un semn obosit. Îl întrebă pe căpitanul gărzilor, când acesta îi veni în întâmpinare:

― Vreun necaz, căpitane?

― Nici unul, domnule Director. Totul e bine.

Pandaral încuviinţă.

― Ce cameră i s-a dat lui Baley?... Ah... Şi femeia din Spaţiu şi roboţii ei sunt sub strictă supraveghere? Bun.

Trecu mai departe. În mare, D.G. se comportase bine. Solaria, abandonată, putea fi folosită de Neguţători ca sursă aproape inepuizabilă de roboţi şi ca sursă de profituri mari ― deşi profiturile nu trebuiau considerate echivalentul firesc al securităţii planetei, se gândi Pandaral morocănos. Dar era mai bine ca Solaria, explozibil cu aspect inofensiv, să fie lăsată în pace. Nu merita un război. D.G. făcuse bine că plecase imediat. Şi că luase amplificatorul nuclear cu el. Până acum, asemenea dispozitive erau atât de masive, încât nu puteau fi folosite decât în instalaţii uriaşe şi scumpe, proiectate pentru a distruge nave invadatoare ― dar nici acestea nu depăşiseră stadiul de plan. Erau prea scumpe. Variantele mai mici şi mai ieftine erau absolut necesare, aşa că D.G. avea dreptate când spunea că era mult mai important să aducă acasă un amplificator de pe Solaria decât toţi roboţii de pe acea planetă. Acest amplificator i-ar fi putut ajuta enorm pe savanţii de pe Lumea lui Baley.

Şi totuşi, dacă o planetă din Spaţiu putea avea un amplificator portabil, de ce să nu aibă şi celelalte? De ce nu şi Aurora? Dacă aceste arme se micşorau într-atât încât să încapă pe nave de război, o flotă a celor din Spaţiu putea distruge fără probleme oricât de multe nave ale Coloniştilor. Cât de evoluaţi erau în această privinţă? Şi cât de repede putea progresa Lumea lui Baley în aceeaşi direcţie cu ajutorul amplificatorului pe care-l adusese D.G.?

Bătu la uşa camerei lui D.G., apoi intră fără să mai aştepte răspuns şi se aşeză fără să aştepte invitaţie. Existau unele avantaje în faptul de a fi Director Şef.

D.G. îşi scoase capul din baie şi vorbi prin prosopul cu care îşi ştergea părul:

― Mi-ar fi plăcut s-o întâmpin pe Excelenţa voastră directorială cu respectul cuvenit, dar sunt în dezavantaj, deoarece mă aflu în situaţia extrem de penibilă de a fi ieşit chiar acum de sub duş.

― Mai taci din gură, zise Pandaral indispus.

De obicei îi plăcea vioiciunea nestăvilită a lui D.G., dar nu acum. Într-un fel, nu-l înţelegea pe D.G. Era un Baley, un urmaş în linie dreaptă al marelui Elijah şi al întemeietorului, Bentley. Asta făcea ca D.G. să fie îndreptăţit să ia postul de director, mai ales că avea genul de bonomie care plăcea publicului. Şi totuşi el alesese să fie Neguţător, ceea ce însemna o viaţă grea ― şi periculoasă. Te putea îmbogăţi, dar mult mai probabil putea să te ucidă sau, mai rău, să te îmbătrânească înainte de vreme. În plus, viaţa de Neguţător a lui D.G. Îl ţinea departe de Lumea lui Baley luni întregi, într-o vreme când Pandaral ar fi preferat sfaturile sale în locul celor ale majorităţii conducătorilor de departamente. Nu-ţi dădeai întotdeauna seama când e serios D.G. dar, trecând peste asta, merita să-l asculţi.

Pandaral vorbi apăsat:

― Nu cred că discursul acestei femei a fost cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla.

D.G., aproape îmbrăcat, dădu din umeri:

― Cine ar fi prevăzut asta?

― Tu ai fi putut s-o faci. Trebuia să-i fi studiat cu atenţie obiceiurile ― dacă te-ai hotărât s-o iei.

― I-am studiat obiceiurile, domnule Director. A petrecut peste trei decade pe Solaria. Pe Solaria s-a format şi a trăit acolo înconjurată numai de roboţi. A văzut fiinţe umane doar în holograme, cu excepţia soţului ei ― iar el n-o vizita prea des. S-a adaptat greu pe Aurora şi chiar şi acolo a trăit mai ales cu roboţi. Niciodată, în douăzeci şi trei de decade, n-a văzut mai mult de douăzeci de oameni la un loc, darămite patru mii. Am presupus că nu va fi în stare să rostească mai mult de câteva cuvinte ― nici atât. N-aveam de unde şti că e o agitatoare de mulţimi.

― Ai fi putut-o opri, când ai aflat că este. Stăteai chiar în dreapta ei.

― Voiaţi o răscoală? Oamenii o ascultau cu plăcere. Ştiţi bine că aşa e. Dacă aş fi obligat-o să tacă, ar fi dat buzna pe scenă. De fapt, domnule Director, dvs. n-aţi încercat s-o opriţi.

Pandaral îşi drese vocea:

― M-am gândit la asta, dar de fiecare dată când mă uitam în spate prindeam privirea robotului ei ― cel care seamănă cu un robot.

― Giskard. Da, şi ce-i cu asta? El nu v-ar fi făcut vreun rău.

― Ştiu. Totuşi mă enerva şi cumva mă descuraja.

― Ei bine, nu mai contează, domnule Director, zise D.G.

Acum era îmbrăcat complet şi îi arătă celuilalt tava cu micul dejun.

― Cafeaua e caldă încă. Serviţi-vă cu chifle şi dulceaţă, dacă doriţi. ...O să treacă. Nu cred că publicul va fi, într-adevăr, copleşit de dragoste pentru cei din Spaţiu ca să ne strice politica. Ne-ar putea fi chiar de folos. Dacă aud cei din Spaţiu despre asta, partidul lui Fastolfe s-ar putea întări. O fi murit Fastolfe, dar partidul lui n-a murit ― încă ― iar noi trebuie să încurajăm politica lor moderată.

― Lucrul la care mă gândesc eu, zise Pandaral, este Congresul tuturor Coloniştilor, care va fi peste cinci luni. Va trebui să ascult nenumărate aluzii usturătoare despre calmarea celor de pe Lumea lui Baley şi despre faptul că îi iubesc pe cei din Spaţiu. Ascultă-mă pe mine, adăugă el posomorât, cu cât e planeta mai mică, cu atât e mai plină de şoimi de război.

― Atunci, spuneţi-le şi lor asta, zise D.G. Purtaţi-vă ca un om de stat în public, dar când îi luaţi de-o parte priviţi-i drept în ochi ― neoficial ― şi spuneţi-le că pe Lumea lui Baley există libertate de exprimare şi că vrem ca lucrurile să rămână astfel. Spuneţi-le că Lumea lui Baley are aceleaşi interese ca şi Pământul, dar că, dacă vreo planetă doreşte să-şi dovedească marele devotament faţă de Pământ declarând război celor din Spaţiu, Lumea lui Baley o va urmări cu interes, dar nimic altceva. Asta ar trebui să-i amuţească.

― O, nu, făcu Pandaral alarmat. O remarcă de felul ăsta ar răsufla. Ar crea o atmosferă imposibilă.

D.G. spuse:

― Aveţi dreptate, ceea ce e mare păcat. Dar gândiţi şi nu lăsaţi capetele alea mici cu gură mare să vă domine.

Pandaral oftă:

― Cred că ne vom descurca, dar seara trecută ne-a zădărnicit planurile şi n-am putut termina pe un ton optimist. Asta e ceea ce într-adevăr regret.

― Ce ton optimist?

― Când ai plecat de pe Aurora pe Solaria, zise Pandaral, pe Solaria au mers şi două nave Auroriene. N-ai ştiut?

― Nu, dar e ceva la care m-am aşteptat, zise D.G. cu indiferenţă. De aceea m-am deranjat să merg pe Solaria pe o cale lăturalnică.

― Una dintre navele Auroriene a asolizat pe Solaria, la mii de kilometri depărtare de voi ― aşa că nu s-a prea ostenit să vă ţină sub observaţie ― iar a doua a rămas pe orbită.

― Normal. Aşa aş fi făcut şi eu dacă aş fi avut o a doua navă la dispoziţie.

― Nava Auroriană care a aterizat a fost distrusă în câteva ore. Nava de pe orbită a raportat întâmplarea şi i s-a ordonat să se întoarcă. ...O staţie de recepţie a Neguţătorilor a interceptat raportul şi ni l-a trimis.

― Raportul era decodificat?

― Sigur că nu, dar era transmis într-unul dintre codurile pe care le-am descifrat.

D.G. dădu gânditor din cap, apoi spuse:

― Foarte interesant. Înseamnă că n-au avut pe nimeni care să vorbească limba Solariană.

― Evident, zise Pandaral cu seriozitate. Dacă nimeni nu află unde au plecat Solarienii, femeia asta a ta este singura Solariană disponibilă din Galaxie.

― Iar ei m-au lăsat s-o iau, nu-i aşa? E greu pentru Aurorieni.

― În orice caz, aseară aveam de gând să anunţ distrugerea navei Auroriene. La drept vorbind ― nu-i nici o bucurie. Totuşi, i-ar fi impulsionat pe toţi Coloniştii din Galaxie. Vreau să spun, noi am scăpat, iar Aurorienii nu.

― Noi aveam o Solariană, zise D.G. sec. Aurorienii n-aveau.

― Foarte bine. Asta ar fi făcut ca tu şi femeia să apăreţi într-o lumină bună. ...Dar n-a ieşit nimic. După cele spuse de femeie, orice altceva ar fi fost o discrepanţă, chiar şi vestea despre distrugerea unei nave de război Auroriene.

― Ca să nu mai vorbim, spuse D.G., de faptul că, de îndată ce toată lumea ar fi terminat cu aplauzele pentru rudenie şi iubire, ar fi fost deplasat ― pentru următoarea jumătate de oră, oricum ― să aplaude moartea câtorva sute de rude de pe Aurora.

― Cred că da. Aşa că am pierdut o lovitură psihologică extraordinară.

D.G. se încruntă:

― Lăsaţi-o baltă, domnule Director. Oricând puteţi rezolva cu propaganda, altădată, la un timp mai potrivit. Important este ce înseamnă asta. O navă Auroriană a fost aruncată în aer. Asta înseamnă că ei nu se aşteptau să fie folosit un amplificator nuclear. Celeilalte nave i s-a ordonat să plece şi asta înseamnă că nu era echipată cu un dispozitiv de protecţie împotriva acestuia ― şi poate că nici n-au un sistem de protecţie. Aş deduce de aici că amplificatorul portabil ― sau semiportabil, oricum ― este o realizare strict Solariană şi nu una a Spaţiului în general. Asta este o veste bună pentru noi ― dacă e adevărată. Deocamdată să nu ne îngrijorăm pentru aspectele minore ale propagandei, ci să ne concentrăm asupra obţinerii cât mai multor informaţii pe care le putem stoarce din acest amplificator. Vrem să-i întrecem pe cei din Spaţiu în privinţa asta... dacă se poate.

Pandaral ronţăi o chiflă şi spuse:

― Poate că ai dreptate. Dar în cazul ăsta, cum intercalăm cealaltă veste?

― Care cealaltă veste? întrebă D.G. Domnule Director, aveţi de gând să-mi oferiţi toate informaţiile de care am nevoie pentru o conversaţie inteligentă, sau intenţionaţi să le lansaţi una câte una, ca eu să sar după ele?

― Nu te supăra, D.G. N-are rost să stau de vorbă cu tine dacă nu-mi pot permite să fiu neoficial. Ştii ce înseamnă o şedinţă la Directorat? Vrei postul meu? Poţi să-l iei, să ştii.

― Nu, mulţumesc, nu-mi trebuie. Ceea ce vreau este cealaltă veste a dvs..

― Avem un mesaj de pe Aurora. Un mesaj adevărat. Au catadicsit să comunice direct cu noi, în loc să ni-l trimită prin intermediul Pământului.

― Atunci, am putea considera că este un mesaj important pentru ei. Ce doresc?

― O vor înapoi pe femeia de pe Solaria.

― Deci e clar că ştiu că nava noastră a scăpat de pe Solaria şi s-a întors pe Lumea lui Baiey. Au şi ei staţiile lor de interceptare şi trag cu urechea la comunicările noastre, aşa cum şi noi tragem cu urechea la ale lor.

― Categoric, zise Pandaral extrem de iritat. Ne descifrează codurile la fel de repede cum le descifrăm şi noi pe ale lor. Impresia mea este că ar trebui să ajungem la o înţelegere, să trimitem mesaje necifrate şi unii, şi alţii. Nu ne-ar strica nici unuia.

― Au spus de ce vor femeia?

― Sigur că nu. Cei din Spaţiu nu dau explicaţii; ei dau ordine.

― Au aflat exact ce a rezolvat femeia pe Solaria? Fiindcă este singura persoană care vorbeşte Solariană autentică, o vor ca să cureţe planeta de supraveghetori?

― Nu ştiu cum ar fi putut afla, D.G. Noi am explicat rolul ei de-abia aseară. Mesajul de pe Aurora s-a primit cu mult timp înainte. ...Dar nu contează de ce o vor. Întrebarea este: ce facem? Dacă nu le-o dăm înapoi, am putea avea o criză cu Aurora, pe care n-o doresc. Dacă Ie-o dăm, celor de pe Lumea lui Baley li se va părea ciudat, iar bătrânul Bistervan va avea o zi plină de evenimente, timp în care va sublinia că îi servim pe cei din Spaţiu.

Se priviră, apoi D.G. spuse încet:

― Va trebui s-o dăm înapoi. La urma urmei, este locuitoare a Spaţiului şi cetăţean al Aurorei. N-o putem ţine împotriva voinţei Aurorei, fiindcă vom expune riscului pe fiecare Neguţător care se aventurează cu afaceri în teritoriile Spaţiului. Dar o voi duce eu înapoi, domnule Director, iar dvs. puteţi da vina pe mine. Spuneţi că pentru a o duce pe Solaria mi s-a pus condiţia s-o aduc înapoi pe Aurora, ceea ce de fapt este adevărat, chiar dacă n-a existat o înţelegere scrisă, şi că eu sunt om de cuvânt şi am considerat că trebuie să respect înţelegerea. ...Şi poate jeşim în avantaj.

― În ce fel?

― Va trebui să mă gândesc. Dar dacă o s-o fac, domnule Director, nava mea va trebui reutilată pe cheltuiala planetei. Iar oamenilor mei le va trebui un spor de sănătate. ...Haideţi, domnule Director, doar renunţă la permisiile lor.

39

Ţinând seama de faptul că nu intenţionase să mai pună piciorul pe navă cel puţin trei luni, D.G. părea extrem de bine dispus.

Şi, ţinând seama de faptul că Gladia avea o cabină mai mare şi mai luxoasă decât cea dinainte, părea mai degrabă prost dispusă.

― De ce toate astea? întrebă ea.

― Calul de dar se caută la dinţi? întrebă D.G.

― Întreb doar. De ce?

― Pentru că, doamna mea, eşti o eroină de categoria întâi, şi când nava a fost reutilată, locul ăsta a fost împopoţonat pentru dumneata.

― Împopoţonat?

― Aşa vine vorba. Împodobit, dacă vrei.

― Spaţiul ăsta n-a fost creat acum. Cine l-a pierdut?

― De fapt, a fost locuinţa membrilor echipajului, dar ei au insistat, ştii. Eşti scumpa lor. De fapt, Niss... Îţi aminteşti de Niss?

― Bineînţeles.

― Vrea să-l iei pe el în locul lui Daneel. Spune că lui Daneel nu-i place slujba şi că îşi cere întruna iertare faţă de victime. Niss spune că el va distruge pe oricine te va necăji cât de puţin, că o să-i facă plăcere şi n-o să-şi ceară niciodată scuze.

Gladia zâmbi:

― Spune-i că am în vedere oferta lui şi că mi-ar face plăcere să dau mâna cu el, dacă asta se poate aranja. N-am avut ocazia s-o fac înainte de a asoliza pe Lumea lui Baley.

― Sper că vei purta mănuşile când vei da mâna.

― Bineînţeles, dar mă întreb dacă este chiar necesar. Nici măcar nu mi-a curs nasul de când am plecat de pe Aurora. Probabil că injecţiile pe care le-am făcut mi-au întărit de minune sistemul imunologic.

Privi din nou în jurul ei:

― Aţi făcut până şi nişe în perete pentru Daneel şi Giskard. E foarte drăguţ din partea ta, D.G.

― Doamnă, zise D.G., ne dăm toată silinţa să-ţi facem pe plac şi suntem încântaţi că eşti mulţumită.

― Destul de ciudat ― Gladia părea ea însăşi uimită de ceea ce avea de gând să spună ― dar nu sunt chiar mulţumită. Nu sunt sigură că vreau să plec de pe planeta voastră.

― Nu? Frig, zăpadă, plictiseală, mulţimi primitive şi nesfârşite care te salută de pretutindeni. Ce te poate atrage aici?

― Nu mulţimile care mă salută, se înroşi Gladia.

― Mă voi preface că te cred, doamnă.

Nu e asta. E ceva cu totul diferit. Eu... eu n-am făcut niciodată nimic. M-am distrat în diverse moduri banale, am lucrat în domeniul colorării câmpului de forţă şi la proiectarea învelişului exterior al roboţilor. Am făcut dragoste, am fost soţie şi mamă şi... şi nu m-am remarcat în nimic din toate acestea. Dacă aş muri deodată sau dacă nu m-aş fi născut niciodată, nimeni şi nimic n-ar fi afectat ― poate cu excepţia câtorva prieteni apropiaţi. Acum e altceva.

― Da?

În glasul lui D.G. nu era nici cea mai mică zeflemea.

― Da! zise Gladia. Pot influenţa oamenii. Pot alege o cauză şi mi-o pot însuşi. Am ales o cauză. Vreau să împiedic războiul. Vreau ca Universul să fie populat de cei din Spaţiu şi de Colonişti deopotrivă. Vreau ca fiecare grupare să-şi păstreze particularităţile, dar să le accepte de bună voie şi pe ale celorlalţi. Vreau să muncesc atât de mult pentru asta încât, după moartea mea, istoria să se schimbe datorită mie, iar oamenii să spună: "Lucrurile n-ar fi mers atât de bine dacă n-ar fi fost ea."

Se întoarse către D.G. cu chipul strălucitor:

― Ştii ce mult contează să ai şansa de a fi cineva, după ce două secole şi o treime ai fost nimeni; să afli că viaţa pe care ai crezut-o atât de pustie conţine totuşi ceva, ceva minunat; să fii fericit multă, multă vreme, după ce ai renunţat la orice speranţă de fericire?

― Nu trebuie să stai pe Lumea lui Baley, doamna mea, ca să ai toate astea.

D.G. părea cumva descumpănit.

― Nu le voi avea pe Aurora. Pe Aurora sunt doar o imigrantă de pe Solaria. Pe o planetă colonistă sunt o locuitoare a Spaţiului ― ceva aparte.

― Şi totuşi de câteva ori ― şi încă destul de energic ― ai declarat că vrei să te întorci pe Aurora.

― Cu câtva timp în urmă, da ― dar acum nu mai vorbesc aşa, D.G. Acum chiar că nu mai vreau.

― Ne-ar influenţa foarte mult acest lucru, numai că Aurora te vrea. Aşa ne-a spus.

Gladia era evident uimită:

― Mă vrea?

― Un mesaj oficial de la Preşedintele Consiliului de pe Aurora ne spune că da, zise D.G. cu blândeţe. Ne-ar face plăcere să te păstrăm, dar Directorii au hotărât că nu merită să riscăm o criză interstelară ţinându-te aici. Nu sunt sigur că le împărtăşesc părerea, dar ei au hotărât.

― De ce m-ar vrea? se încruntă Gladia. Locuiesc pe Aurora de peste douăzeci de decade şi nu mi s-a părut niciodată că sunt dorită. ...Stai! Crezi că mă consideră acum singurul mijloc de a opri supraveghetorii de pe Solaria?

― M-am gândit la asta, doamna mea.

― N-o voi face. Era cât pe ce să fiu învinsă de supraveghetoarea aceea şi poate că niciodată nu voi fi în stare să repet ce am făcut atunci. Ştiu că n-o voi face. ...În afară de asta, de ce au ei nevoie să coboare pe planetă? Pot distruge supraveghetorii de la distanţă, acum când ştiu despre ce e vorba.

― De fapt, zise D.G., mesajul care cere întoarcerea dumitale a fost trimis cu mult timp înainte ca ei să fi aflat despre conflictul nostru cu supraveghetoarea. Trebuie că te vor pentru altceva.

― Oh.

Păru abătută. Apoi se aprinse din nou:

― Nu-mi pasă ce altceva. Nu vreau să mă întorc. Am munca mea aici şi am de gând s-o continui.

D.G. se ridică:

― Mă bucur că te aud vorbind aşa, doamnă Gladia. Speram să simţi astfel. Îţi promit că-mi voi da toată silinţa să te iau cu mine când vom pleca de pe Aurora. Însă acum trebuie să merg pe Aurora şi dumneata trebuie să vii cu mine.

40

Gladia urmări Lumea lui Baley în timp ce se îndepărta, cu emoţii total diferite de cele cu care o urmărise la venire. Era exact aceeaşi planetă rece, cenuşie, sărăcăcioasă de la început, dar mai avea căldura şi viaţa oamenilor. Acestea erau adevărate.

Solaria, Aurora, celelalte Lumi din Spaţiu pe care ea le vizitase sau le vizionase pe hiperunde, toate păreau populate cu oameni ireali -gazoşi. Acesta era cuvântul ― gazoşi. Indiferent cât de puţine erau fiinţele umane ce trăiau pe o planetă din Spaţiu, acestea se răspândeau şi umpleau planeta la fel ca moleculele unui gaz ce se răspândesc pentru a umple un rezervor. Părea că locuitorii Spaţiului se respingeau reciproc. Şi chiar că o făceau, se gândi ea cu tristeţe. Cei din Spaţiu o respinseseră întotdeauna. Pe Solaria fusese educată să simtă o repulsie extraordinară, dar chiar pe Aurora, când avusese experienţe sexuale cu nemiluita, partea cea mai neplăcută era apropierea pe care acestea o făceau necesară.

Cu excepţia ― cu excepţia lui Baley. ...Dar el nu era din Spaţiu.

Lumea lui Baley nu era aşa. Probabil că nici o planetă a Coloniştilor nu era aşa. Coloniştii erau strâns uniţi, lăsând în urma lor întinse zone pustii drept preţ al unirii ― pustii până ce le ocupa populaţia ce creştea ca număr. O planetă a Coloniştilor era o lume a oamenilor uniţi, o lume cu pietricele şi bolovani, nu cu oameni gazoşi.

De ce era aşa? Poate că din cauza roboţilor! Ei reduceau dependenţa oamenilor faţă de oameni. Ei umpleau spaţiile dintre aceştia. Erau stratul izolator care micşora atracţia firească pe care oamenii o aveau unii faţă de alţii, astfel încât întregul sistem se descompunea în fragmente. Asta trebuia să fie. Nicăieri nu erau mai mulţi roboţi decât pe Solaria, iar acolo efectul izolator fusese atât de uriaş, încât moleculele de gaz care erau fiinţele umane deveniseră total inerte, fără să mai interacţioneze aproape deloc. (Unde plecaseră Solarienii, se întrebă ea din nou, şi cum trăiau?)

Un motiv îl constituia şi durata lungă a vieţii. Cum să te ataşezi emoţional de cineva fără să ţi se acrească pe măsură ce trec atâtea decade; sau, dacă moare cineva, cum să suporte celălalt pierderea timp de mai multe decade? Învăţai atunci să nu te ataşezi emoţional, ci să te retragi, să te izolezi. Pe de altă parte, fiinţele umane, dacă trăiau puţin, nu se puteau sătura de fascinaţia vieţii. În timp ce generaţiile treceau repede una după alta, mingea fascinaţiei ricoşa de la unul la celălalt fără să atingă vreodată pământul.

Cât de puţin timp trecuse de când îi spusese ea lui D.G. că nu mai avea nimic de făcut sau de învăţat, că încercase de toate şi se gândise la toate, că trebuia să trăiască plictisită la maximum? Şi nu ştia şi nici măcar nu visa, în timp ce vorbea, despre mulţimi de oameni, una după alta; să vorbească în faţa atâtora, încât păreau o mare de capete; să ie audă reacţia, nu în cuvinte, ci în sunete fără cuvinte; să se amestece printre ei, să simtă ca ei, să devină un organism uriaş. Nu numai că nu încercase niciodată aşa ceva, dar nici nu visase că ar putea încerca aşa ceva. Cât de multe nu ştia încă, în ciuda vieţii ei îndelungate? Ce lucruri mai existau, pe care ea nici nu şi le putea închipui şi pe care să le încerce?

Daneel zise cu blândeţe:

― Doamnă Gladia, cred că semnalizează căpitanul că vrea să intre. Gladia tresări:

― Să intre, atunci.

D.G. pătrunse cu sprâncenele ridicate:

― M-am liniştit. M-am gândit că poate nu eşti acasă.

Gladia zâmbi:

― Într-un fel, nu eram. Eram pierdută în gânduri. Mi se întâmplă uneori.

― Eşti norocoasă, zise D.G. Gândurile mele nu sunt niciodată destul de mari ca să mă pierd în ele. Te-ai răzgândit în legătură cu vizitarea Aurorei, doamnă?

― Nu, nu m-am răzgândit. Iar unul dintre gândurile în care mă pierdusem era că încă n-am habar de ce trebuie să mergi şi tu pe Aurora. Nu doar ca să mă duci pe mine înapoi. Orice remorcher spaţial ar fi putut face asta.

― Pot să mă aşez, doamnă?

― Da, sigur. Asta se subînţelege, căpitane. Aş vrea să încetezi să mă tratezi ca pe o aristocrată. Începe să mă plictisească. Şi dacă e un mod ironic de a sublinia că sunt o locuitoare a Spaţiului, atunci e mai mult decât plictisitor. De fapt, aproape că aş vrea să-mi spui Gladia.

― Se pare că eşti nerăbdătoare să te descotoroseşti de identitatea ta spaţială, Gladia, zise D.G., aşezându-se şi punând picior peste picior.

― Aş vrea să uit diferenţele minore.

― Minore? Nu atâta vreme cât trăieşti de patru ori mai mult decât mine.

― Ciudat, dar m-am gândit la asta mai degrabă ca la un dezavantaj pentru cei din Spaţiu. ...În cât timp ajungem pe Aurora?

― Fără ocoluri de data asta. Câteva zile ca să ne îndepărtăm suficient de soarele nostru, să putem face un salt prin hiperspaţiu care ne va duce la alte câteva zile distanţă de Aurora şi gata.

― Şi de ce trebuie să mergi tu pe Aurora, D.G.?

― Aş putea spune că din simplă politeţe, dar de fapt aş vrea să am ocazia să-i explic Preşedintelui vostru ― sau chiar unuia dintre subordonaţii lui ― exact ce s-a întâmplat pe Solaria.

― Ei nu ştiu ce s-a întâmplat?

― În mare, ştiu. Au fost destul de amabili să ne intercepteze comunicările, aşa cum am fi făcut şi noi cu ale lor dacă situaţia era inversă. Totuşi, poate că n-au tras concluziile corecte. Aş vrea să-i corectez ― dacă aşa stau lucrurile.

― Care sunt concluziile corecte, D.G.?

― După cum ştii, supraveghetorii de pe Solaria au fost programaţi să considere o persoană drept fiinţă umană numai dacă vorbeşte cu' accent Solarian, aşa cum ai făcut tu. Asta înseamnă că nu numai Coloniştii nu sunt consideraţi oameni, dar nici locuitorii Spaţiului care nu sunt de pe Solaria. Ca să fiu mai explicit, Aurorienii n-ar fi fost consideraţi fiinţe umane dacă ar fi asolizat pe Solaria.

Gladia făcu ochii mari:

― E de necrezut. Solarienii nu i-ar fi pus pe supraveghetori să-i trateze pe Aurorieni cum te-au tratat pe tine.

― Zău? Deja au distrus o navă Auroriană. Ştiai asta?

― O navă Auroriană? Nu, nu ştiam.

― Te asigur că au făcut-o. A coborât cam în acelaşi timp cu noi. Noi am scăpat, dar ei nu. Înţelegi, noi te aveam pe tine, dar ei nu. Concluzia este ― sau ar trebui să fie ― că Aurorienii nu pot conta automat pe alianţa cu celelalte planete din Spaţiu. În caz de pericol, fiecare planetă din Spaţiu va merge pe cont propriu.

Gladia negă cu violenţă:

― Ar fi incorect să generalizăm dintr-un singur exemplu. Probabil că Solarienilor li s-a părut greu să-i oblige pe supraveghetori să reacţioneze favorabil la cincizeci de accente şi nefavorabil la alte câteva zeci. A fost mai uşor să-i fixeze la un singur accent. Asta-i tot. Au pariat că nici un locuitor al Spaţiului nu va încerca să asolizeze pe planeta lor şi au pierdut.

― Da, sunt sigur că aşa va explica şi conducerea Aurorei, pentru că oamenilor le este, în general, mai uşor să tragă o concluzie plăcută decât una neplăcută. Ceea ce vreau eu să fac este să mă asigur că văd posibilitatea celei neplăcute ― şi că asta îi pune, într-adevăr, în încurcătură. Iartă-mi narcisismul, dar nu am încredere că altcineva ar face asta la fel de bine ca mine şi de aceea mă gândesc că eu, şi nu altcineva, ar trebui să merg pe Aurora.

Gladia se simţea grozav de chinuită. Nu voia să fie locuitoare a Spaţiului; voia să fie o fiinţă umană şi să uite ceea ce tocmai denumise "diferenţe minore". Şi totuşi, când D.G. vorbi cu satisfacţie evidentă despre constrângerea Aurorei într-o situaţie umilitoare, se simţi încă locuitor al Spaţiului.

Spuse supărată:

― Presupun că Lumile colonizate sunt şi ele în conflict unele cu altele. Nu va fi fiecare planetă Colonistă pe cont propriu?

D.G. scutură din cap:

― Poate ai impresia că aşa trebuie să fie, iar eu n-aş fi surprins dacă fiecare planetă Colonistă în parte ar fi tentată, uneori, să pună propriul interes înaintea celui general, dar noi avem ceva ce vouă, locuitorilor Spaţiului, vă lipseşte.

― Şi ce e asta? O mare nobleţe?

― Sigur că nu. Nu suntem mai nobili decât cei din Spaţiu. Ceea ce avem noi este Pământul. Este planeta noastră. Fiecare Colonist vizitează Pământul cât poate de des. Fiecare Colonist ştie că există o planetă, una mare şi avansată, cu o istorie incredibil de bogată, cu diversitate culturală şi complexitate ecologică, căreia el sau ea îi aparţine. Planetele Coloniste se pot certa între ele, dar cearta nu poate da naştere violenţei sau ruperii totale de relaţii, fiindcă automat este chemată conducerea Pământului pentru a media toate problemele, iar hotărârea este suficientă şi nu se pune la îndoială. Acestea sunt cele trei avantaje ale noastre, Gladia: lipsa roboţilor, ceea ce ne îngăduie să ne construim noile Lumi cu mâinile noastre; succesiunea rapidă de generaţii, care favorizează schimbările continue; şi mai ales Pământul, care este esenţa noastră.

― Dar cei din Spaţiu... începu Gladia repede, dar se opri.

D.G. zâmbi şi spuse cu un iz de amărăciune:

― Voiai să spui că şi cei din Spaţiu sunt urmaşii Pământenilor şi că este şi planeta lor? În fapt este adevărat, dar psihologic este fals. Cei din Spaţiu şi-au dat toată silinţa să-şi nege moştenirea. Ei nu se consideră Pământeni, o dată plecaţi ― sau de câte ori or fi plecat. Dacă aş fi mistic, aş spune că locuitorii Spaţiului nu pot supravieţui multă vreme, după ce s-au desprins de rădăcini. Bineînţeles că nu sunt mistic şi nu pun problema astfel ― totuşi ei nu pot supravieţui multă vreme. Aşa cred.

Apoi, după o scurtă pauză, adăugă puţin încurcat, de parcă şi-ar fi dat seama că, în exaltarea lui, o lovea într-un punct sensibil:

― Dar te rog să te consideri fiinţă umană, Gladia, mai degrabă decât locuitoare a Spaţiului, iar eu mă voi considera tot fiinţă umană, şi nu Colonist. Omenirea va supravieţui, fie că va fi prin Colonişti, prin locuitorii din Spaţiu sau şi prin unii şi prin ceilalţi. Eu cred că o va face doar prin Colonişti, dar s-ar putea să mă înşel.

― Nu, zise Gladia, încercând să nu pară emoţionată. Cred că ai dreptate, dacă nu cumva lumea va învăţa să nu mai facă deosebirea între locuitorii din Spaţiu şi Colonişti. Acesta e scopul meu ― să-i ajut pe oameni să realizeze asta.

― Oricum, zise D.G., privind la ceasul sub formă de bandă întunecată ce înconjura peretele, ţi-am întârziat prânzul. Pot lua masa cu tine?

― Bineînţeles, spuse Gladia.

D.G. se ridică.

― Atunci, mă duc să-l aduc. L-aş trimite pe Daneel sau pe Giskard, dar nu vreau deloc să mă obişnuiesc să dau ordine roboţilor. Pe lângă asta, oricât de mult te-ar adora echipajul, nu cred că adoraţia se extinde asupra roboţilor.

De fapt, Gladiei nu-i plăcu mâncarea pe care o aduse D.G. Nu se putea obişnui cu lipsa de subtilitate în privinţa aromelor, care putea fi urmarea faptului că pe Pământ se gătea cu drojdie pentru consumul curent. Dar nu era nici deosebit de rea la gust. O mancă indiferentă.

D.G., observându-i lipsa de entuziasm, spuse:

― Sper că mâncarea nu te-a indispus?

Ea negă:

― Nu. Se pare că mă obişnuiesc. Am avut câteva episoade neplăcute când am venit prima oară pe navă, dar nu prea serioase.

― Mă bucur, dar, Gladia...

― Da?

― Nu te poţi gândi la nici un motiv pentru care guvernul Aurorei te vrea atât de urgent înapoi? Nu cred că e vorba de felul în care te-ai descurcat cu supraveghetoarea, şi nici de discursul tău. Cererea a fost trimisă cu mult timp înainte ca ei să fi aflat de una sau de cealaltă.

― În acest caz, spuse Gladia cu tristeţe, poate nu mă vor pentru ceva. Niciodată nu m-au vrut.

― Dar trebuie să fie ceva. După cum ţi-am spus, mesajul a sosit în numele Preşedintelui Consiliului de pe Aurora.

― Chiar acest Preşedinte, chiar în această perioadă, este considerat o marionetă.

― Da? Cine se află în spatele lui? Kelden Amadiro?

― Exact. Deci îl cunoşti?

― O, da, zise D.G. posomorât, sufletul fanaticilor care sunt împotriva Pământului. Omul care a fost distrus din punct de vedere politic de dr. Fastolfe, acum douăzeci de decade, supravieţuieşte ca să ne ameninţe din nou. Este un exemplu de neajuns al longevităţii.

― Dar e şi o enigmă, spuse Gladia. Amadiro e un om răzbunător. Ştie că Elijah Baley a fost cauza acelei înfrângeri de care vorbeşti şi crede că port şi eu răspunderea. Antipatia lui ― extraordinară se extinde asupra mea. Dacă Preşedintele mă vrea, asta nu înseamnă decât că Amadiro mă vrea ― şi de ce m-ar vrea Amadiro? Mai degrabă s-ar descotorosi de mine. Probabil că de aceea m-a trimis cu tine pe Solaria. Cu siguranţă se aştepta ca nava ta să fie distrusă ― şi eu împreună cu ea. Şi asta nu l-ar fi îndurerat deloc.

― Fără lacrimi nestăpânite, da? zise D.G. gânditor. Dar cu siguranţă că nu ţi s-a spus asta. Nimeni nu ţi-a spus: "Du-te cu nebunul ăla de Neguţător, pentru că ne va oferi plăcerea de a fi ucisă."

― Nu. Mi-au spus că aveai mare nevoie de ajutorul meu şi că deocamdată e politic să cooperăm cu Lumile colonizate şi că voi ajuta enorm Aurora dacă, la întoarcere, raportez ce s-a întâmplat pe Solaria.

― Da, aşa au spus. Poate că au vorbit serios, până la un punct. Apoi, când ― în ciuda tuturor aşteptărilor ― nava noastră a scăpat, iar cea de pe Aurora a fost distrusă, poate că au vrut o relatare a evenimentelor de la faţa locului. Aşadar, când te-am dus pe Lumea lui Baley şi nu înapoi pe Aurora, au piâns să te întorci. Sigur că până acum au aflat povestea, aşa că s-ar putea să nu te mai vrea. Totuşi...― el vorbea mai mult cu el însuşi, decât cu Gladia ― ce ştiu ei este ce au văzut pe hiperundele de pe Lumea lui Baley, şi poate că n-o să considere ăsta ca fiind adevărul. Şi totuşi...

― Şi totuşi ce, D.G.?

― Cumva instinctul îmi spune că mesajul lor nu se putea naşte doar din dorinţa de a avea raportul tău. Am impresia că violenţa cererii a mers prea departe.

― Nu pot dori nimic altceva. Nimic, zise Gladia.

― Mă întreb, făcu D.G.

41

― Şi eu mă întreb, vorbi Daneel în aceeaşi seară, din nişa lui.

― În legătură cu ce te întrebi, prietene Daneel? zise Giskard.

― Mă întreb în legătură cu adevărata semnificaţie a mesajului de pe Aurora, care o cere pe doamna Gladia. Pentru mine, ca şi pentru căpitan, dorinţa de a avea un raport nu pare o motivaţie suficientă.

― Ai o altă sugestie?

― Am o idee, prietene Giskard.

― Pot să o ştiu, prietene Daneel?

― M-am gândit că, poate, când cere întoarcerea doamnei Gladia, Consiliul se aşteaptă să vadă mai mult decât cere ― şi s-ar putea să n-o vrea pe doamna Gladia.

― Ce poate obţine mai mult, în afară de doamna Gladia?

― Prietene Giskard, este de conceput fapul ca doamna Gladia să se întoarcă fără noi doi?

― Nu, dar la ce i-am folosi noi doi Consiliului?

― Eu, prietene Giskard, nu i-aş fi de nici un folos. Tu, însă, eşti unic, pentru că poţi citi direct minţile oamenilor.

― Aşa este, prietene Daneel, dar Consiliul nu ştie asta.

― De când am plecat noi, nu e posibil să fi descoperit cumva acest fapt şi să regrete amarnic fiindcă te-a lăsat să pleci de pe Aurora?

Giskard nu ezită prea mult:

― Nu, nu este posibil, prietene Daneel. Cum să fi aflat?

Daneel zise, cu grijă:

― M-am gândit astfel. La vizita pe care ai făcut-o pe Pământ, cu mult timp în urmă, împreună cu dr. Fastolfe, ai reuşit să reglezi câţiva-roboţi de pe Pământ, astfel încât să le conferi o capacitate mentală foarte redusă, atâta cât să le permită să-ţi continue munca de a influenţa pe oficialii de pe Pământ să abordeze cu curaj şi încredere procesul colonizării. Cel puţin aşa mi-ai spus odată. Deci există pe Pământ roboţi capabili să influenţeze gândirea. Şi apoi, aşa cum am bănuit de curând, Institutul de Robotică de pe Aurora a trimis pe Pământ roboţi cu înfăţişare umană. Nu ştim ce anume urmăresc, dar cel mai simplu lucru la care te poţi aştepta de la asemenea roboţi este să urmărească evenimentele de pe Pământ şi să raporteze pe Aurora. Chiar dacă roboţii de pe Aurora nu pot citi gândurile, ei pot trimite rapoarte referitoare la faptul că o persoană oficială sau alta şi-a schimbat brusc atitudinea faţă de colonizare şi poate că, de când am plecat noi, i-a trecut cuiva prin cap ― poate chiar doctorului Amadiro ― că lucrul ăsta nu se poate explica decât prin existenţa pe Pământ a roboţilor care influenţează gândirea. Şi atunci s-ar putea ajunge la dr. Fastolfe sau chiar la tine. De asemenea, pentru oficialităţile Auroriene ar deveni clar sensul unor anumite evenimente, care ar putea mai degrabă să fie puse în seama ta, decât a doctorului Fastolfe. Drept urmare, acestea vor dori cu disperare să te întorci, fără să te ceară în mod direct, fiindcă astfel ar trăda ceea ce au aflat. Aşa că o vor cere pe doamna Gladia- o cerere firească ― ştiind că vei fi adus şi tu înapoi, odată cu ea.

Giskard rămase tăcut un minut întreg, apoi spuse:

― Este un raţionament interesant, prietene Daneel, dar nu se leagă. Acei roboţi pe care i-am destinat pentru sarcina de a încuraja colonizarea şi-au îndeplinit sarcina cu mai bine de optsprezece decade în urmă şi au fost inactivaţi încă de atunci, cel puţin în privinţa influenţării gândirii. Mai mult, pe Pământ au fost îndepărtaţi roboţii din Oraşe şi restrânşi la zonele nepopulate din afara acestora, cu destul de multă vreme în urmă. Asta înseamnă că roboţii cu aspect uman care, aşa cum am speculat noi, au fost trimişi pe Pământ, n-ar fi avut, oricum, ocazia să-i întâlnească pe roboţii mei care influenţau gândirea şi nici nu şi-ar fi putut da seama că există aşa ceva, dat fiind faptul că roboţii nu se mai ocupă de asta. Deci este imposibil ca însuşirea mea specială să fi fost descoperită în felul pe care-l sugerezi.

― Nu există alt mod de a fi descoperită, prietene Giskard? întrebă Daneel.

― Nici unul, răspunse Giskard categoric.

― Şi totuşi, mă întreb, zise Daneel.

PARTEA A PATRA

AURORA

11. BĂTRANUL CONDUCĂTOR

42

Kelden Amadiro nu era imun la neplăcerile omeneşti provocate de memorie. De fapt, era mai înclinat spre acestea decât alţii. În plus, în cazul lui persistenţa memoriei era însoţită de o satisfacţie neobişnuită, ţinând seama de intensitatea furiei şi a frustrării profunde şi îndelungate.

Toate merseseră atât de bine pentru el cu douăzeci de decade în urmă. Era întemeietorul Institutului de Robotică (era încă întemeietorul) şi timp de o clipă strălucitoare şi triumfătoare i se păruse că nu poate rata controlul total asupra Consiliului, zdrobindu-şi marele duşman, pe Han Fastolfe, şi lăsându-l într-o situaţie fără ieşire.

Dacă ar fi reuşit ― măcar de-ar fi reuşit...

(Cât de mult încerca să nu se gândească la asta şi cât îl mai chinuia memoria, iar şi iar, de parcă nu era el destul de supărat şi de disperat.)

Dacă ar fi câştigat, Pământul ar fi rămas izolat şi singur, iar el ar fi avut grijă să degenereze, să decadă şi, în cele din urmă, să dispară. De ce nu? Era mult mai bine ca populaţia cu viaţă scurtă a unei planete bolnave şi supraaglomerate să moară, decât să ducă traiul pe care şi-l impusese singură. Iar lumile din Spaţiu, liniştite şi în siguranţă, s-ar fi extins în continuare. Fastolfe se plânsese întotdeauna că locuitorii Spaţiului trăiau prea mult şi prea confortabil cu garniturile lor de roboţi ca să fie deschizători de drumuri, dar Amadiro i-ar fi dovedit că nu are dreptate.

Şi totuşi, Fastolfe câştigase. Când era cât pe ce să fie înfrânt, ajunsese cumva -incredibil ― în pustiu, ca să zicem aşa, şi se trezise cu victoria la îndemână ― îi picase din cer. Fusese Pământeanul acela, desjgur, Elijah Baley...

Însă memoria lui Amadiro, altfel destul de incomodă, se oprea întotdeauna la Pământean şi venea înapoi. El nu revedea acel chip, acea voce, nu-şi amintea faptele. Numele era destul. Douăzeci de decade nu-i fuseseră de-ajuns ca să estompeze ura pe care o simţea vie ― sau să domolească durerea pe care o simţea în fiecare celulă a corpului său.

Şi cu Fastolfe la conducerea politică, nenorociţii de Pământeni fugiseră de pe planeta lor decăzută şi se stabiliseră pe mai multe planete, una după alta. Iureşul dezvoltării Pământului îi uluise pe cei din Spaţiu şi îi paralizase. De câte ori se adresase Amadiro Consiliului, arătând că Galaxia le scăpa printre degete locuitorilor Spaţiului, că Aurora privea cu indiferenţă cum planetă după planetă erau ocupate de suboameni, că an de an nepăsarea punea stăpânire pe sufletul celor din Spaţiu?

― Treziţi-vă, strigase el. Treziţi-vă! Uitaţi-vă cum sporeşte numărul lor. Uitaţi-vă cum se înmulţesc Lumile Coloniştilor. Ce aşteptăm? Să ne ajungă până la gât?

Şi întotdeauna Fastolfe răspundea cu vocea lui cântată, iar Aurorienii şi ceilalţi locuitori ai Spaţiului (urmând mereu calea Aurorei, când Aurora nu alegea nici o cale) se linişteau şi reveneau la moţăiala lor. Evidenţa părea să nu-i atingă. Argumentele, cifrele, înrăutăţirea incontestabilă a afacerilor de la o decadă la alta îi lăsa nepăsători. Cum era posibil să le strige întruna adevărul, să se adeverească pas cu pas fiecare prevestire pe care o făcuse el şi, totuşi, să vadă cum o majoritate constantă îl urmează pe Fastolfe ca oile?

Cum era posibil ca Fastolfe însuşi să vadă că tot ce spunea el se dovedea curată nebunie şi, totuşi, să nu se abată de la politica lui? Nu numai că stăruia cu încăpăţânare în greşeală, dar pur şi simplu părea să nu-şi dea seama că greşeşte.

Dacă Amadiro ar fi fost omul care să iubească la nebunie iluziile, şi-ar fi închipuit cu siguranţă că asupra Lumilor din Spaţiu s-a abătut un fel de vrajă, un fel de descântec de nepăsare. Şi-ar fi închipuit că are cineva puterea magică de a adormi minţile, altfel treze, şi de a orbi în faţa adevărului ochii, altfel ageri.

Ca să pună capac la toate, oamenii îl deplângeau pe Fastolfe pentru că murise nefericit. Nefericit, spuneau ei, pentru că locuitorii Spaţiului nu cucereau Lumi noi pentru ei înşişi. Chiar politica lui Fastolfe îi împiedicase să facă astal Ce drept avea el să se simtă nefericit din cauza asta? Ce-ar fi făcut el dacă, asemenea lui Amadiro, ar fi văzut şi ar fi rostit întotdeauna adevărul şi i-ar fi fost imposibil să-i silească pe locuitorii Spaţiului ― pe destui dintre ei ― să-l asculte.

De câte ori se gândise el că mai bine era Galaxia pustie, decât sub stăpânirea suboamenilor? Dacă ar fi avut puterea magică să distrugă Pământul ― Lumea lui Elijah Baley ― cu un semn din cap, ce nerăbdător ar fi fost. Şi totuşi, să găsească alinare în asemenea închipuiri nu putea să fie decât un semn al disperării lui absolute. Era cealaltă faţă a dorinţei lui repetate şi zadarnice de a renunţa şi de a muri ― dacă i-ar fi îngăduit roboţii lui.

Apoi venise vremea când i se dăduse puterea să distrugă Pământul ― chiar i se impusese, împotriva voinţei lui. Vremea asta venise cu vreo trei pătrimi de decadă în urmă, când îl întâlnise prima oară pe Levular Mandamus.

43

Amintirea! Cu trei pătrimi de decadă în urmă...

Amadiro îşi ridică ochii şi observă că Maloon Cicis intrase în birou. Fără îndoială că bătuse la uşă şi avea dreptul să intre dacă nu i se răspundea.

Amadiro oftă şi îşi lăsă de-o parte minicalculatorul. Cicis fusese mâna lui dreaptă încă de la înfiinţarea Institutului. Îmbătrânea în serviciul său. Nu se observa nimic radical, doar un aer general de decădere moderată. Nasul părea să-i fie ceva mai asimetric decât altădată. Îşi frecă propriul nas cam borcănat şi se întrebă cât de mult îl cuprindea pe el decăderea moderată. Cândva avusese un metru nouăzeci şi cinci, înălţime bună chiar după standardele din Spaţiu. Bineînţeles că se ţinea la fel de drept ca întotdeauna şi totuşi, când se măsurase de curând, nu reuşise să treacă de un metru nouăzeci şi trei. Începea oare să se gârbovească, să se zbârcească, să se taseze?

Lăsă de-o parte aceste gânduri, care erau chiar ele un semn mai sigur de înaintare în vârstă decât simpla măsurătoare, şi întrebă:

― Ce e, Maloon?

Cicis era urmat de un robot personal nou ― foarte modern şi cu aspect lucios. Şi ăsta era un semn de bătrâneţe. Dacă nu poţi să te menţii tânăr, poţi oricând să-ţi cumperi un robot nou. Amadiro hotărâse să nu stârnească vreodată zâmbetele celor cu adevărat tineri lăsân-du-se pradă acestei iluzii ― mai ales fiindcă Fastolfe, care era cu opt decade mai în vârstă decât el, nu făcuse niciodată aşa ceva.

― E din nou băiatul ăsta, Mandamus, şefule, răspunse Cicis.

― Mandamus?

― Cel care insistă să vă vadă.

Amadiro chibzui un timp.

― Vrei să spui, idiotul care e un urmaş al femeii de pe Solaria?

― Da, şefule.

― Ei bine, eu nu vreau să-l văd. Încă nu i-ai explicat clar asta, Maloon?

― Clar. Din belşug. Îmi cere să vă înmânez un bilet şi spune că atunci îl veţi primi.

― Nu cred, Maloon, zise Amadiro încet. Ce spune în bilet?

― Nu înţeleg, şefule. Nu e în galactică.

― În cazul ăsta, de ce-aş înţelege eu mai mult ca tine?

― Nu ştiu, dar mi-a cerut să vi-l dau. Dacă vreţi să vă uitaţi la el, şefule, şi să spuneţi ceva, mă întorc şi mă descotorosesc de el încă o dată.

― Bine, atunci, să-l văd, zise Amadiro, dând din cap.

Privi biletul cu dezgust. Suna aşa: "Ceterum censeo, delenda est Carthago".{3}

Amadiro citi mesajul, îşi ridică ochii înspre Maloon, apoi Ti coborî din nou spre mesaj. În cele din urmă spuse:

― Probabil că te-ai uitat la asta, de vreme ce ştii că nu e galactica. L-ai întrebat ce înseamnă?

― Da, şefule. A spus că e limba latină, dar asta nu m-a lămurit mai mult. A spus că dvs. o să înţelegeţi. E un om foarte hotărât şi a spus că o să stea aici toată ziua, aşteptând să citiţi dvs. biletul.

― Cum arată?

― Subţire. Serios. Probabil fără simţul umorului. Înalt, dar nu chiar ca dvs. Ochi ageri, adânciţi în orbite, buze subţiri.

― Câţi ani are?

― După aspectul pielii, aş spune că vreo patru decade şi ceva. E foarte tânăr.

― În cazul ăsta, trebuie să fim îngăduitori cu tinereţea. Trimite-l înăuntru.

Cicis păru surprins:

― Vreţi să-l vedeţi?

― Tocmai am spus-o, nu-i aşa? Trimite-l înăuntru.

44

Tânărul pătrunse în încăpere aproape în pas de marş. Se opri ţeapăn în faţa biroului şi spuse:

― Vă mulţumesc, domnule, pentru că aţi fost de acord să mă primiţi. Pot avea permisiunea dvs. de a fi însoţit de roboţii mei?

Amadiro îşi înălţă sprâncenele:

― Aş fi încântat să-i văd. Îmi permiţi să-i păstrez pe ai mei cu mine?

De mulţi ani nu mai auzise pe nimeni rostind vechea formulă pentru roboţi. Era unul dintre acele obiceiuri vechi şi bune care nu se mai practicau, fiindcă noţiunea de politeţe decădea şi se înţelegea din ce în ce mai mult de la sine că roboţii personali ai cuiva erau ceva inseparabil de persoana respectivă.

― Da, domnule, zise Mandamus şi cei doi roboţi intrară.

Amadiro observă că n-o făcuseră până ce nu li se permisese. Erau roboţi noi, evident eficienţi, şi vădeau toate semnele unei iscusinţe deosebite.

― Proiect propriu, domnule Mandamus?

Roboţii care erau proiectaţi de posesorii lor erau întotdeauna mai valoroşi.

― Într-adevăr, domnule.

― Deci eşti robotician?

― Da, domnule. Am absolvit Universitatea de pe Eos.

― Ai lucrat sub conducerea lui...

― Nu sub conducerea doctorului Fastolfe, domnule, zise Mandamus liniştit. Sub cea a doctorului Maskellnik.

― A, dar nu eşti membru al Institutului.

― Am făcut cerere pentru angajare, domnule.

― Înţeleg.

Amadiro îşi aranja hârtiile pe birou şi, apoi, întrebă repede, fără să ridice ochii:

― Unde ai învăţat limba latină?

― Nu cunosc destul de bine limba latină ca să o citesc sau să o vorbesc, însă cunosc destule despre ea ca să ştiu acest citat şi unde să-l găsesc.

― Asta e ceva remarcabil. Cum se explică?

― Nu pot dedica fiecare clipă din timpul meu roboticii, aşa că mă interesează şi alte lucruri. Unul dintre ele este planetologia, cu referire specială la Pământ. Asta m-a dus la istoria şi cultura Pământului.

― Nu e o ocupaţie răspândită printre cei din Spaţiu.

― Nu, domnule, şi e foarte rău. Întotdeauna trebuie să-ţi cunoşti duşmanii ― cum faceţi dvs., domnule.

― Cum fac eu?

― Da, domnule. Cred că sunteţi familiarizat cu multe aspecte de pe Pământ şi sunteţi mai instruit în privinţa asta decât mine, pentru că aţi studiat mai mult timp subiectul.

― De unde ştii?

― Am încercat să aflu cât mai multe despre dvs., domnule.

― Fiindcă sunt alt duşman de-al dumitale?

― Nu, domnule, pentru că vreau să fac din dvs. un aliat.

― Să mă faci un aliat? Atunci, ai de gând să te foloseşti de mine? Nu ţi se pare că eşti puţin impertinent?

― Nu, domnule, fiindcă sunt sigur că veţi dori să fiţi aliatul meu. Amadiro se holbă la el.

― Cu toate acestea, mie mi se pare că eşti ceva mai mult decât puţin impertinent. ...Spune-mi, înţelegi citatul ăsta pe care l-ai găsit pentru mine?

― Da, domnule.

― Atunci, tradu-l în galactica standard.

― Înseamnă: "După părerea mea, Cartagina trebuie distrusă".

― Şi ce înseamnă asta după părerea dumitale?

― Cel care a spus asta era Marcus Porcius Cato, senator al Republicii Romane, o formă de organizare politică antică a Pământului. El îşi înfrânsese principalul rival, Cartagina, dar nu o distrusese. Cato susţinea că Roma nu se putea simţi în siguranţă până ce nu era complet distrusă Cartagina ― şi până la urmă a fost, domnule.

― Dar ce e Cartagina pentru dumneata, tinere?

― Se poate face o analogie.

― Adică?

― Adică şi Lumile din Spaţiu au un principal duşman care, după părerea mea, trebuie distrus.

― Spune numele duşmanului.

― Planeta Pământ, domnule.

Amadiro bătu foarte uşor darabana pe birou, cu degetele.

― Şi vrei ca eu să fiu aliatul dumitale într-un asemenea proiect. Presupui că voi fi fericit şi nerăbdător... Spune-mi, domnule Mandamus, când am spus eu vreodată, în nenumăratele mele discursuri şi scrieri pe această temă, că Pământul trebuie distrus?

Buzele lui Mandamus se subţiară şi nările îi fremătară.

― Nu mă aflu aici, spuse el, în încercarea de a vă atrage în ceva ce poate fi folosit împotriva dvs. Nu am fost trimis de dr. Fastolfe sau de cineva din partidul lui. Nici eu nu sunt din partidul lui. Nici nu încerc să spun ce gândiţi. Spun doar ce gândesc eu. După părerea mea, Pământul trebuie distrus.

― Şi cum propui să distrugi Pământul? Sugerezi să aruncăm bombe nucleare pe el până ce explozia, radiaţiile şi norii de praf vor distruge planeta? Fiindcă, dacă e aşa, cum propui să împiedici navele Coloniste sâ facă acelaşi lucru Aurorei şi atâtor altor Lumi din Spaţiu, la care pot ajunge? Pământul putea fi distrus fără să fim pedepsiţi, cu cel mult cincisprezece decade în urmă. Acum nu se mai poate.

Mandamus părea revoltat.

― Nu mă gândesc deloc la aşa ceva, dr. Amadiro. Nu distrug fiinţe umane fără să fie nevoie, chiar dacă sunt de pe Pământ. Există, totuşi, un mod în care Pământul poate fi distrus fără să ucidem inutil oamenii cu toptanul ― şi nu vor exista represalii.

― Eşti un visător, spuse Amadiro, sau poate că nu eşti prea sănătos.

― Să vă explic.

― Nu, tinere. Am puţin timp şi fiindcă mi-a trezit curiozitatea citatul dumitale, pe care l-am înţeles perfect, mi-am permis deja să pierd prea mult din timp cu dumneata.

Mandamus se ridică în picioare:

― Înţeleg, dr. Amadiro, şi vă cer scuze că v-am răpit din timpul dvs. mai mult decât vă puteţi permite. Gândiţi-vă, totuşi, la ce v-am spus şi, dacă sunteţi curios, căutaţi-mă când îmi veţi putea dedica mai mult timp decât acum. Nu aşteptaţi, însă, prea mult, pentru că mă voi adresa în altă parte dacă va trebui, fiindcă de distrus voi distruge Pământul. Vedeţi, sunt sincer cu dvs.

Tânărul încercă să schiţeze un zâmbet care îi întinse obrajii, însă fără să aibă alt efect pe chipul lui.

― La revedere, spuse el, şi mulţumesc din nou.

Şi ieşi.

Amadiro privi gânditor după el un timp, apoi atinse un contact pe partea laterală a biroului.

― Maloon, zise el când intră Cicis, vreau să fie urmărit acest tânăr ceas de ceas şi vreau să-i aflu pe toţi cei cu care vorbeşte. Pe toţi. Vreau să fie toţi identificaţi şi iscodiţi. Cei pe care-i voi indica trebuie să fie aduşi la mine... Dar, Maloon, totul trebuie făcut discret şi cu o atitudine de convingere dulce şi prietenească. După cum ştii, încă nu sunt stăpân aici.

Dar avea să fie până la urmă. Fastolfe avea douăzeci şi şase de decade şi decădea vizibil, iar Amadiro era cu opt decade mai tânăr.

45

Amadiro îşi primi rapoartele pe nouă zile.

Mandamus vorbea cu roboţii lui, uneori cu colegi de la Universitate şi, mai rar, cu persoanele din locuinţele învecinate cu a lui. Conversaţiile lui erau absolut obişnuite şi, cu mult timp înainte de trecerea celor nouă zile, Amadiro se hotărî că nu-l putea aştepta mai mult pe tânăr. Mandamus era de-abia la începutul unei vieţi lungi şi putea să mai aibă treizeci de decade înainte; Amadiro avea cel mult opt sau zece.

Şi Amadiro, gândindu-se la ce spusese tânărul, simţea, cu un neastâmpăr crescând, că nu putea risca să existe un mod de a distruge Pământul pe care el să-l ignore. Putea, oare, permite ca distrugerea Pământului să aibă loc după moartea lui, astfel încât să nu fie martor la ea? Sau, aproape la fel de rău, să se petreacă în timpul vieţii lui, dar cu altcineva drept creierul acţiunii, cu degetul altcuiva pe contact? Nu, trebuia s-o vadă, să fie martor la ea şi s-o înfăptuiască; altfel de ce îndurase o atât de îndelungată frustrare? Poate că Mandamus era prost sau nebun dar, în acest caz, Amadiro trebuia să ştie sigur că e prost sau nebun.

Când ajunse cugândul în acest punct, Amadiro îl chemă pe Mandamus în biroul lui. Îşi dădea seama că, procedând astfel, se umileşte, dar umilirea era preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a se asigura că nu exista cea mai mică şansă ca Pământul să fie distrus fără el. Era un preţ pe care el era dispus să-l plătească.

Se întări şi pentru posibilitatea ca Mandamus să vină în faţa lui, cu un surâs afectat, triumfător şi dispreţuitor în acelaşi timp. Va trebui să suporte şi asta. Bineînţeles, după aceea, dacă ideile tânărului se vor dovedi prosteşti, va avea el grijă să-l pedepsească atât cât permite o societate civilizată, dar în caz contrar...

Deci fu încântat când Mandamus intră în biroul lui cu moderată umilinţă şi îi mulţumi, aparent absolut sincer, pentru că îl primea a doua oară. Amadiro avu impresia că trebuie să fie amabil la rândul lui.

― Dr. Mandamus, zise el, când ţi-am cerut să pleci fără să-ţi ascult planul, m-am făcut vinovat de impoliteţe. Spune-mi, aşadar, ce ai de gând şi te voi asculta până ce-mi va fi clar ― aşa cum presupun că va fi ― că planul dumitale este, probabil, mai mult rodul entuziasmului, decât al judecăţii la rece. Atunci ne vom despărţi din nou, dar fără dispreţ din partea mea, iar dumneata sper că vei reacţiona fără mânie.

― Nu mă pot mânia fiindcă mi s-a acordat o audiere echitabilă şi răbdătoare, dr. Amadiro, spuse Mandamus. Dar dacă se va dovedi că ceea ce voi spune are sens pentru dvs. şi oferă speranţe?

― În acest caz, răspunse Amadiro încet, ar putea deveni posibil să lucrăm împreună.

― Ar fi minunat, domnule. Împreună am putea realiza mai multe decât separat. Dar ar exista ceva mai palpabil decât privilegiul de a lucra împreună? Ar exista vreo recompensă?

Amadiro păru nemulţumit.

― Bineînţeles că voi fi recunoscător, dar nu sunt decât consilier şi preşedinte al Institutului de Robotică. Există o limită în ceea ce pot face pentrudumneata.

― Înţeleg asta, dr. Amadiro. Dar în aceste limite n-aş putea conta pe ceva? Acum?

Îl privi ferm pe Amadiro. Acesta se încruntă când se trezi privind într-o pereche de ochi pătrunzători şi absolut neşovăitori. Nu mai era vorba de umilinţă! întrebă cu răceală:

― La ce te gândeşti?

― La nimic din ceea ce nu-mi puteţi oferi, dr. Amadiro. Faceţi-mă membru al Institutului.

― Dacă vei trece examenul de admitere...

― Nu vă temeţi. Îl voi trece.

― Nu putem lăsa această hotărâre la latitudinea candidatului. Trebuie să...

― Haideţi, dr. Amadiro, ăsta nu e un mod de a începe o relaţie. De vreme ce m-aţi ţinut sub observaţie clipă de clipă de când am plecat de la dvs. ultima oară, nu-mi vine să cred că nu mi-aţi studiat dosarul cu atenţie. Prin urmare, trebuie să ştiţi că voi lua examenul. Dacă, dintr-un motiv oarecare, aţi crede că nu-l iau, n-aţi spera că sunt suficient de ingenios ca să întocmesc un plan pentru distrugerea Cartaginei noastre speciale, iar eu nu m-aş afla din nou aici, la chemarea dvs.

Amadiro simţi o clipă cum fierbe. În clipa aceea simţi că nici măcar distrugerea Pământului nu merita ca el să suporte atitudinea asta lăudăroasă din partea unui copii. Însă doar o clipă. Apoi îi reveni simţul echilibrului şi îşi spuse că o persoană atât de tânără, îndrăzneaţă şi foarte sigură de ea era chiar omul care îi trebuia. În afară de asta, studiase dosarul lui Mandamus, nu se punea problema ca el să nu treacă examenul de admitere la Institut.

În cele din urmă (cu preţul unei hipertensiuni arteriale), spuse:

― Ai dreptate, lei examenul.

― Atunci înscrieţi-mă. Sunt sigur că aveţi formularele necesare în computer. Nu trebuie decât să introduceţi numele meu, şcoala, anul absolvirii şi orice alte banalităţi statistice sunt necesare, apoi să semnaţi.

Amadiro se întoarse către computerul lui, fără un cuvânt. Introduse informaţiile necesare, scoase formularul, îi semnă şi i-l înmâna lui Mandamus:

― Are data de astăzi. Eşti membru al Institutului.

Mandamus studie hârtia, apoi o dădu unuia dintre roboţii lui, care o vârî într-o mapă mică pe care şi-o puse apoi sub braţ.

― Mulţumesc, zise el, este extrem de amabil din partea dvs. şi sper să nu yă dezamăgesc vreodată sau să vă fac să regretaţi această apreciere binevoitoare a capacităţilor mele, pe care mi-o acordaţi. Şi totuşi, mai rămâne un lucru.

― Chiar aşa? Care?

― Am putea discuta felul recompensei finale ― bineînţeles, numai în caz de succes. Succes absolut.

― N-ar fi mai logic să amânăm acest lucru până ce succesul absolut este obţinut sau este destul de aproape de a fi obţinut?

― Din punct de vedere raţional, da. Însă eu sunt alcătuit în egală măsură din vise şi raţiune. Mi-ar plăcea să visez puţin.

― Ei bine, zise Amadiro, ce ai vrea să visezi?

― Am impresia, dr. Amadiro, că dr. Fastolfe nu se simte deloc bine. A trăit destul şi nu mai poate împiedica venirea morţii prea mult timp.

― Şi ce-i cu asta?

― După ce moare el, partidul dvs. va deveni mai agresiv şi poate că mai mulţi membri lipsiţi de entuziasm ai partidului lui Fastolfe vor considera oportun să-şi schimbe orientarea. Fără Fastolfe, alegerile viitoare vor fi cu siguranţă ale dvs.

― E posibil. Şi ce-i cu asta?

― Veţi deveni conducătorul de facto al Consiliului şi călăuza politicii externe a Aurorei, care înseamnă, de fapt, politica externă a planetelor din Spaţiu, în general. Şi dacă planul meu dă roade, conducerea dvs. va fi atât de reuşită, încât Consiliul nu va întârzia să vă aleagă Preşedinte, cu prima ocazie.

―Visele dumitale sunt îndrăzneţe, tinere. Şi dacă tot ceea ce prezici se va adeveri, ce va urma?

― Nu prea veţi mai avea timp să conduceţi Aurora şi Institutul de Robotică. Deci vă cer, când vă veţi hotărî să demisionaţi din funcţia dvs. actuală de conducător al Institutului, să fiţi pregătit să mă susţineţi pe mine drept succesorul dvs. la acest post. Nu e posibil să fie respinsă cererea dvs. personală.

― Există un examen de admitere pentru post, zise Amadiro.

― Îl voi trece.

― Să aşteptăm şi să vedem.

― Sunt dornic să aştept şi să văd, dar o să vedeţi că veţi dori să-mi îndepliniţi această cerere cu mult înainte de succesul nostru total. Deci, vă rog să începeţi prin a vă obişnui cu ideea.

― Toate astea până să aud un cuvânt, murmură Amadiro. Ei bine, eşti membru al Institutului şi mă voi strădui să mă obişnuiesc cu visele dumitale personale, dar acum hai să încheiem preliminariile şi spune-mi cum intenţionezi să distrugi Pământul.

Aproape automat, Amadiro făcu semnul ce arăta roboţilor săi că nu trebuia să memoreze nimic din conversaţie. Iar Mandamus, cu un zâmbet mic, făcu acelaşi lucru cu ai săi.

― Deci, să începem, spuse Mandamus.

Dar înainte ca el să mai rostească vreun cuvânt, Amadiro trecu la atac:

― Eşti sigur că nu eşti în favoarea Pământului?

Mandamus păru stupefiat:

― Eu vin la dvs. cu o propunere pentru distrugerea Pământului.

― Şi totuşi, eşti urmaşul femeii de pe Solaria ― a cincea generaţie, am înţeles.

― Da, domnule, se află în dosar. Ce-i cu asta?

― Femeia de pe Solaria este ― şi a fost mult timp ― colaboratoarea apropiată... prietena... protejata... lui Fastolfe. Mă întreb dacă nu împărtăşeşti, aşadar, părerile lui în favoarea Pământului.

― Din cauza originii mele?

Mandamus părea sincer uimit. Timp de o clipă, ceea ce ar fi putut fi o scăpărare de enervare sau chiar mânie păru să-i strângă nările, dar aceasta dispăru şi el vorbi calm:

― O colaboratoare apropiată de tot atâta timp... prietenă... protejată a dvs. este dr. Vasilia Fastolfe, fiica doctorului Fastolfe. Este urmaşa lui din prima generaţie. Mă întreb dacă nu-i împărtăşeşte părerile.

― Şi eu m-am întrebat în trecut, zise Amadiro, dar nu i le împărtăşeşte şi, în cazul ei, am încetat să mă mai întreb.

― Puteţi înceta să vă întrebaţi şi în cazul meu, domnule. Sunt locuitor al Spaţiului şi vreau să-i văd pe cei din Spaţiu conducând Galaxia.

― Foarte bine, atunci. Continuă cu descrierea planului dumitale.

― Voi începe, zise Mandamus, dar ― dacă nu vă supăraţi ― de la început. Dr. Amadiro, astronomii sunt de acord că în Galaxia noastră există milioane de planete asemănătoare Pământului, planete pe care fiinţele umane pot trăi după adaptarea corespunzătoare a mediului, dar fără să fie nevoie de transformări geologice. Atmosferele lor sunt respirabile, există oceane, terenul şi clima sunt potrivite, există viaţă, într-adevăr, atmosfera n-ar conţine oxigen liber fără prezenţa planctonului din ocean. Pământul este de multe ori sterp, dar de îndată ce el şi oceanul suportă transformări biologice ― adică, odată ce acestea sunt însămânţate cu forme de viaţă de pe Pământ ― viaţa se dezvoltă şi planeta poate fi colonizată. Mii de astfel de planete au fost înregistrate şi studiate şi vreo jumătate dintre ele sunt deja ocupate de Colonişti. Şi totuşi, nici una dintre planetele locuibile, toate acelea care au fost descoperite până în prezent, nu are enorma diversitate şi excesul de viaţă al Pământului. Nici una nu are mai mult de o mică varietate de viermi sau nevertebrate asemănătoare insectelor sau, în ceea ce priveşte plantele, ceva mai avansat decât o tufă de ferigi. Nici nu se pune problema inteligenţei sau a vreunui lucru cât de cât apropiat de inteligenţă.