/ Language: România / Genre:antique / Series: Stapanul inelelor

Intoarcerea regelui

Jrr Tolkien


J.R.R. Tolkien

ÎNTOARCEREA REGELUI

A treia parte a trilogiei

STĂPÂNUL INELELOR

Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare,

Şapte pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă

Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare,

Unul pentru Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă

Unde-s Umbrele în Ţara Mordor, ca să le găsească

Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime,

Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească,

Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime.

Sinopsis

Aceasta este partea a treia din STĂPÂNUL INELELOR. Din prima parte, Frăţia Inelului, aţi aflat cum Gandalf cel Sur a descoperit că inelul care se găsea la Frodo hobbitul era, în fapt, acel Inel unicat, Unul, stăpân peste toate Inelele Puterii. Vi s-a povestit cum au fugit Frodo şi tovarăşii săi din liniştitul Comitat, locul lor de baştină, urmăriţi de teroarea Călăreţilor Negri din Mordor, până când, cu ajutorul lui Aragorn, Pribeagul din Eriador, au trecut prin pericole de moarte şi au ajuns în cele din urmă în Casa lui Elrond din Vâlceaua Despicată.

Acolo a fost ţinut Marele Sfat al lui Elrond, la care s-a hotărât să se încerce distrugerea Inelului, iar Frodo a fost ales drept Purtător al Inelului. Tot acolo au fost aleşi şi însoţitorii Inelului, care aveau să-l ajute pe Frodo în încercarea la care era supus: anume să încerce să ajungă la Muntele de Foc din Mordor, tărâmul Duşmanului însuşi, singurul loc unde Inelul putea fi nimicit. Din această Frăţie făceau parte Aragorn şi Boromir, fiul Seniorului din Gondor, reprezentând seminţia oamenilor; Legolas, fiul regelui elfilor din Codrul întunecat, din partea elfilor; Gimli, fiul lui Glóin de la Muntele Singuratic, ales dintre gnomi; Frodo cu servitorul său, Sam cel înţelept, şi cele două rubedenii mai tinere, Meriadoc şi Peregrin, din partea hobbiţilor; şi Gandalf cel Sur.

Însoţitorii Inelului au călătorit în ascuns departe de Vâlceaua Despicată din Nord, până când, împiedicaţi în încercarea lor de a străbate trecătoarea înaltă din Caradhras pe timp de iarnă, au fost călăuziţi de Gandalf prin poarta tainică şi au pătruns în Minele cele întinse ale Moriei, căutând un drum pe sub munţi. Acolo Gandalf, încleştat într-o luptă cu un spirit înspăimântător din adâncuri, s-a prăbuşit în abisul întunecat. Dar Aragorn, care s-a dovedit a fi moştenitorul încă nemărturisit al vechilor Regi din Apus, a izbutit să-i călăuzească mai departe, prin Poarta de Răsărit a Moriei, prin Lórien, ţinutul elf, la vale pe Marele Râu Anduin, până au ajuns la Cascada Rauros. Ştiau de-acum că drumul le era pândit de iscoade şi că acea creatură pe nume Gollum, care avusese odată în stăpânire inelul şi dorea încă şi acum să-l aibă, se ţinea pe urmele lor.

Sosise momentul să se hotărască dacă o luau spre est, spre Mordor, ori se duceau cu Boromir în ajutorul locuitorilor din Minas Tirith, oraşul de căpetenie al ţinutului Gondor, în războiul ce se pregătea; sau se despărţeau. Când a devenit limpede că Purtătorul Inelului era hotărât să-şi continue călătoria fără de speranţă în ţara Duşmanului, Boromir a încercat să pună cu forţa mâna pe Inel. La sfârşitul primei părţi, Boromir cădea sub vraja Inelului; Frodo scăpa şi fugea împreună cu servitorul său Sam cel înţelept; iar ceilalţi din Frăţie s-au împrăştiat care încotro când au fost atacaţi pe neaşteptate de războinicii orci, unii aflaţi în serviciul Seniorului Întunecimii din Mordor, alţii în acela al trădătorului Saruman din Isengard. Căutarea în care pornise Purtătorul Inelului părea de pe acum sortită dezastrului.

A doua parte (Cărţile a Treia şi a Patra), Cele două turnuri, relata despre faptele tuturor însoţitorilor Inelului după destrămarea Frăţiei. Cartea a Treia arăta cum s-a căit şi a murit Boromir şi cum, drept funeralii, a fost aşezat într-o barcă şi împins către Cascada Rauros; cum au fost luaţi prizonieri Meriadoc şi Peregrin de către războinicii orci care i-au dus spre Isengard, traversând câmpiile răsăritene din Rohan; şi cum au fost urmăriţi de către Aragorn, Legolas şi Gimli.

Apoi au apărut Călăreţii din Rohan. O ceată avându-l înfrunte pe Mareşalul Éomer i-a înconjurat pe orci la hotarele Codrului Fangorn şi i-a nimicit; dar hobbiţii apucaseră să fugă în codru şi acolo s-au întâlnit cu Arborebărbos Entul, stăpânul neştiut al Codrului Fangorn. Alături de el au fost martori la trezirea mâniei în poporul Arborilor şi i-au văzut pe aceştia pornind împotriva ţinutului Isengard.

În acest răstimp, Aragorn şi prietenii săi s-au întâlnit cu Éomer, care se întorcea de la bătălie. El le-a dat caii, iar ei s-au îndreptat spre codru. Acolo, în vreme ce-i căutau în zadar pe hobbiţi, s-au întâlnit din nou cu Gandalf, reîntors din moarte, care se numea acum Călăreţul Alb, deşi purta aceleaşi straie sure dintotdeauna. Laolaltă au străbătut ţinutul Rohan şi au ajuns în sălile cele mari ale Regelui Théoden din Obşte, unde Gandalf l-a tămăduit pe bătrânul rege şi l-a scos de sub vrăjile lui Limbă de Vierme, ticălosul său sfetnic, aliatul de taină al lui Saruman. Apoi, împreună cu regele şi oastea sa, au pornit împotriva oştirilor din Isengard şi au luat parte la victoria disperată de la Cetatea Cornului. După acestea Gandalf i-a dus pe toţi la Isengard, unde au găsit marea fortăreaţă transformată în ruine de către poporul Arborilor, iar pe Saruman şi Limbă de Vierme asediaţi în invincibilul turn Orthanc.

În tratativele purtate în faţa porţilor, Saruman a refuzat să se căiască, drept pentru care Gandalf i-a luat cârja şi i-a rupt-o, lăsându-l în paza enţilor - poporul Arborilor. De la o fereastră înaltă, Limbă de Vierme a aruncat cu o piatră în Gandalf, dar nu l-a nimerit. Piatra a fost ridicată de Peregrin. S-a dovedit că aceasta nu era altceva decât unul din cei trei palantíri care mai supravieţuiseră - Pietrele Văzătoare din Númenor. În timpul nopţii, Peregrin a căzut pradă ispitirii Pietrei; a furat-o, s-a uitat la ea şi astfel i s-a dezvăluit lui Sauron. Cartea a Treia se încheia prin venirea unui nazgûl asupra câmpiilor din Rohan, un Duh al Inelelor călare pe un armăsar, şi ameninţarea iminentă a războiului. Gandalf i-a dat palantírul lui Aragorn şi, luându-l pe Peregrin cu sine, a plecat călare spre Minas Tirith.

Cartea a Patra i-a avut drept eroi pe Frodo şi pe Sam cel înţelept, pierduţi între mohorâtele dealuri Emyn Muil. Ni se povesteşte cum au scăpat din acel ţinut şi cum au fost prinşi din urmă de către Smeagol-Gollum; cum Frodo a reuşit să-l îmblânzească pe Gollum şi aproape că i-a înfrânt răutatea, făcându-l pe Gollum să le arate drumul prin Smârcurile Morţilor şi prin pustiitul ţinut Morannon, Poarta Neagră a Ţinutului Mordor de la Miazănoapte.

Pentru că acolo le-a fost peste putinţă să pătrundă, Frodo a acceptat sfatul lui Gollum, anume să caute o „ intrare tainică „ pe care o ştia el, undeva în sud, în Munţii Umbrei, meterezele vestice ale Mordorului. Pe drum au fost atacaţi de o grupă de cercetaşi a oamenilor din Gondor, în frunte cu Faramir, fratele lui Boromir. Aflând ce anume căutau cei doi hobbiţi, Faramir a reuşit totuşi să nu se lase ademenit de tentaţia căreia îi căzuse pradă Boromir, ci să le arate drumul spre ultima etapă a călătoriei, anume Cirith Ungol, Trecătoarea Păianjenului; dar i-a prevenit că acela era un loc primejdios de moarte, despre care Gollum le spusese mai puţine decât ştia el însuşi. Tocmai când ajungeau la Răscruce, apucând-o pe calea ce ducea la înspăimântătorul oraş Minas Morgul, o mare întunecime s-a ivit dinspre Mordor, acoperind întreg pământul. Sauron şi-a trimis în luptă prima armată, condusă de Regele cel negru al Duhurilor Inelelor: începea Războiul Inelului.

Gollum i-a condus pe hobbiţi spre o cale tainică ce ocolea Minas Morgul şi pe întuneric au ajuns în cele din urmă în Cirith Ungol. Acolo, căzând din nou sub puterea răului, Gollum a încercat să-i trădeze şi să-i dea pe mâna lui Shelob, monstruoasa păzitoare a trecătorii. Dar planul său a fost dejucat de vitejia lui Sam cel înţelept care a respins atacul lui Shelob, rănind-o.

A doua parte se încheie cu hotărârile pe care le are de luat Sam cel înţelept. Înjunghiat de Shelob, Frodo zace ca mort; căutarea va sfârşi dezastruos dacă Sam nu se hotărăşte să-şi abandoneze stăpânul. În cele din urmă, el ia Inelul şi încearcă să ducă acea căutare la bun sfârşit de unul singur. Dar tocmai când e pe punctul de a trece în Tara Mordor, apar orcii dinspre Minas Morgul şi din Turnul Cirith Ungol care păzeşte partea de sus a trecătorii. Făcându-se nevăzut cu ajutorul Inelului, Sam cel înţelept află din ciorovăiala orcilor că Frodo nu este mort, ci doar drogat. Dar prea târziu porneşte pe urmele orcilor; aceştia duc trupul lui Frodo printr-un tunel care se termină la poarta din spate a turnului lor. Sam cel înţelept se prăbuşeşte fără simţire în faţa porţii care se închide bubuind.

Partea a treia, şi ultima, va povesti despre planurile opuse ale lui Gandalf şi Sauron, până la catastrofa cea de pe urmă şi sfârşitul marelui întuneric. Dar mai întâi să ne întoarcem la soarta bătăliei din Apus.

CARTEA A CINCEA

I

Minas Tirith

De la adăpostul pelerinei lui Gandalf, Pippin privi afară. Se întrebă dacă era cu adevărat treaz, ori încă mai dormea, cufundat în acel vis repede schimbător în care căzuse de când începuse marea călătorie călare. Lumea întunecată trecea cu repeziciune pe lângă ei, vântul şuiera cu putere în urechile lui. Nu zărea altceva decât stelele rotitoare şi, departe, în dreapta, umbre uriaşe desenate pe cer, acolo unde munţii de la Miazăzi rămâneau în urmă. Somnoros, Pippin încercă să socotească în minte momentele şi etapele călătoriei lor, dar memoria îi era amorţită, nesigură.

Călăriseră la început cu mare viteză, fără să se oprească, apoi, în zori, Pippin zărise o lucire palidă, aurie, şi curând ajunseseră în oraşul acela tăcut şi în casa cea mare şi pustie de pe deal. Abia apucaseră să se adăpostească acolo, când umbra înaripată a trecut din nou peste ei Şi oamenii s-au pierdut cu firea de frică. Dar Gandalf îi susurase vorbe liniştitoare, astfel că el adormise într-un colţ, obosit însă neliniştit, dându-şi oarecum seama de forfota din jur, veniri, plecări, oameni vorbind între ei, Gandalf împărţind ordine în dreapta şi-n stânga. Şi iarăşi au pornit călare şi au călărit toată noaptea. Fusese a doua, ba nu, a treia noapte de când se uitase la Piatră şi la această amintire îngrozitoare se dezmetici de-a binelea, scuturat de un fior, iar şuierul vântului se umplu deodată de voci ameninţătoare.

Pe cer se aprinsese o lumină, o pălălaie de foc galben în spatele unor bariere întunecate. Preţ de o clipă, Pippin se ghemui înfricoşat, întrebându-se în ce ţară înfiorătoare îl ducea Gandalf. Se frecă la ochi şi abia atunci băgă de seamă că ceea ce vedea era luna, aproape plină, care se ridica deasupra umbrelor de la răsărit. Care va să zică, noaptea abia începuse şi călătoria avea să continue alte multe ore în întuneric. Se foi şi întrebă:

- Unde suntem, Gandalf?

- Pe tărâmul Gondorului, răspunse vrăjitorul. Ţara Anórien încă nu s-a sfârşit.

O vreme se lăsă din nou tăcerea. Apoi:

- Ce-i acolo? strigă Pippin dintr-o dată, încleştându-se de mantia lui Gandalf. Uite! Foc, foc roşu! Sunt dragoni prin părţile astea? Uite, încă unul!

Drept răspuns, Gandalf strigă calului său:

- Vai, Iute ca Gândul! Trebuie să ne grăbim. Nu mai avem timp. Vezi? Focurile de avertizare din Gondor au fost aprinse, semn că se cere ajutor. Războiul a început. Uite, e foc pe Amon Dîn şi pălălaie pe Eilemach; şi uite cum se îndreaptă cu iuţeală spre apus Nardol, Erelas, Min-Rimmon, Calenhad şi halifirienii, spre hotarele Ţinutului Rohan.

În loc să-i dea ascultare, Iute ca Gândul îşi opri galopul, mergând acum la pas, îşi înălţă capul şi necheză. Din întuneric îi răspunseră alte nechezaturi; curând se auzi tropăit de copite şi trei călăreţi se iviră, trecând pe lângă ei ca nişte fantome zburătoare în lumina lunii, făcându-se nevăzuţi la apus. Iute ca Gândul îşi adună şi el puterile şi se avântă înainte, iar noaptea îl învălui precum un vânt vâjâitor.

Pippin simţi cum îl cuprinde din nou picoteala, astfel că nu prea luă seamă la ceea ce-i spunea Gandalf despre obiceiurile din Gondor şi despre Seniorul Oraşului care construise faruri pe vârfurile dealurilor aflate de-a lungul celor două lanţuri de munţi ce formau hotarele; şi cum Seniorul avea în acele locuri posturi de strajă unde se găseau întotdeauna cai pregătiţi gata să-i ducă pe soli până în Rohan, la Miazănoapte; şi în Belfalas, la Miazăzi.

- De mult n-au mai fost aprinse farurile de la Miazănoapte, spuse Gandalf, iar în vremurile de demult ale Ţinutului Gondor nici nu era nevoie de ele, căci locuitorii de aici aveau cele Şapte Pietre.

Pippin se foi înfiorat.

- Dormi, dormi, şi nu te teme! spuse Gandalf. Doar nu te duci, aşa, ca Frodo, în Mordor, ci spre Minas Tirith, şi acolo vei fi mai în siguranţă decât oriunde altundeva în aceste vremuri. Dacă Gondor va fi învins ori Inelul va încăpea pe mâini străine, atunci Comitatul nu va mai fi loc de refugiu.

- Nu mă liniştesc cu nimic vorbele tale, spuse Pippin.

Cu toate acestea, somnul îl cuprinse pe de-a-ntregul. Şi înainte să se cufunde încă o dată într-un vis adânc, îşi mai aminti doar de o străfulgerare a vârfurilor albe şi înalte, sclipind precum nişte insule plutitoare deasupra norilor atunci când prinseră razele lunii ce apunea. Mai apucă să se întrebe pe unde s-o fi aflând Frodo, dacă ajunsese de-acum în Mordor sau zăcea mort pe undeva; şi nu avea de unde şti că Frodo, aflat undeva departe, se uita la aceeaşi lună care apunea dincolo de Gondor cu mult înainte să se ivească zorii.

Pippin se trezi din pricina zvonului de glasuri. Trecuseră încă o zi de fereală şi o noapte de spaime. Se iveau zorii: frigul începutului de zi, neguri cenuşii, reci, care-i împresurau. Iute ca Gândul stătea lângă ei şi din trupul lui asudat se înălţau aburi, grumazul însă şi-l ţinea drept, fără să dea semne de oboseală. Alături se afla o mulţime de oameni înveşmântaţi în mantii grele, iar în spatele lor se ivea din negură un perete de piatră. Părea pe jumătate ruinat, dar înainte să se ridice de tot vălurile nopţii au început să se audă zgomote de muncă zorită: lovituri de ciocane, zăngănit de mistrii, scârţâit de roţi. Torţe şi facle luceau stins ici şi colo prin ceaţă. Gandalf stătea de vorbă cu oamenii aceia care îi aţineau calea; ascultându-i, Pippin îşi dădu dintr-o dată seama că despre el vorbeau.

- Mda, aşa e, te cunoaştem, Mithrandir, spunea mai-marele oamenilor, şi cunoşti parolele celor Şapte Porţi, prin urmare eşti liber să treci. Dar pe însoţitorul tău nu-l cunoaştem. El ce este? Un gnom ieşit din munţii de la Miazănoapte? Nu vrem să avem picior de străin pe meleagurile noastre la această vreme, decât dacă sunt războinici puternici în al căror ajutor şi credinţă ne putem pune nădejdea.

- Voi pune chezăşie pentru el în faţa tronului lui Denethor, nu se lăsă Gandalf. Cât despre vitejia lui, nu se poate măsura cu înălţimea pe care o are. A trecut prin mai multe bătălii şi pericole decât ai făcut-o tu, Ingold, cu toate că eşti de două ori mai înalt decât el; iar acum vine de-a dreptul din toiul luptelor din Isengard, despre care aducem veşti. Şi este cuprins de o mare oboseală, căci altfel l-aş trezi. Numele lui este Peregrin, un om neînchipuit de curajos.

- Om? făcu neîncrezător Ingold, şi ceilalţi izbucniră în râs.

- Om! izbucni Pippin, trezit de-a binelea. Om! Auzi vorbă! Ba sunt hobbit şi tot atât de curajos pe cât sunt de om... poate doar pe ici pe colo, când e nevoie. Să nu vă lăsaţi amăgiţi de Gandalf!

- Mulţi care au făcut fapte şi mai mari n-ar putea-o spune mai bine, zise Ingold. Dar ce-i un hobbit?

- Un piticuţ, răspunse Gandalf. Nu, nu acela despre care s-a tot vorbit, adăugă văzând mirarea de pe feţele oamenilor. Nu acela, ci unul din neamul lui.

- Da, şi unul care a călătorit cu el, adăugă Pippin. Şi Boromir din oraşul vostru a fost cu noi şi m-a salvat din zăpezile de la Miazănoapte şi până la urmă a fost ucis în timp ce mă apăra de mulţi vrăjmaşi.

- Tăcere! ceru Gandalf. Vestea despre această nenorocire ar fi trebuit spusă mai întâi tatălui.

- Am bănuit-o mai demult, zise Ingold, căci au fost tot felul de semne rele pe aici în ultima vreme. Acum însă treceţi iute! Căci Seniorul Oraşului Minas Tirith va fi nerăbdător să vadă pe oricine aduce veşti despre fiul său, fie că e om sau...

- Hobbit, completă Pippin. Nu prea am cum să-l ajut pe stăpânul vostru, dar voi face tot ce voi putea, în amintirea lui Boromir cel Viteaz.

- Să călătoriţi cu bine! le ură Ingold; oamenii se dădură la o parte ca să-i facă loc lui Iute ca Gândul şi drumeţii trecură printr-o poartă mică din zid. Fie ca sfaturile tale, Mithrandir, să-l ajute pe Denethor în ceasul ăsta de cumpănă şi pe noi aşijderea! strigă Ingold în urma lor. Numai că se spune că obiceiul tău, Gandalf, e să vii cu veşti despre suferinţe şi primejdii.

- Asta pentru că vin arar, doar atunci când e nevoie de ajutorul meu, răspunse Gandalf. Cât despre sfaturi, vouă v-aş spune că v-aţi apucat prea târziu să dregeţi zidul Pelennorului. Curajul va fi cea mai bună pavăză împotriva furtunii ce va veni - curajul şi speranţa pe care vă voi aduce-o eu. Căci nu toate veştile mele sunt rele. Lăsaţi acum mistriile şi ascuţiţi-vă săbiile!

- Sfârşim treaba înainte de lăsatul serii, mai zise Ingold. Partea asta de zid va fi ultima ce va fi folosită drept apărare: aici pericolul de atac este cel mai mic, căci de această parte se află prietenii noştri din Rohan. Îi cunoşti întrucâtva? Or să răspundă oare chemării noastre, ce crezi?

- Da, or să vină. Numai că ei au purtat multe bătălii ca să vă apere. Drumul ăsta nu mai este sigur, cum nu mai e nici un altul. Fiţi cu băgare de seamă! Dacă nu era Gandalf Corb-de-Furtună, aţi fi avut parte în Anórien de-o întreagă oaste vrăjmaşă, nu de Călăreţii din Rohan. Şi primejdia încă n-a trecut. Cu bine şi să nu care cumva să dormiţi!

Acestea fiind zise, Gandalf păşi pe întinderea vastă de pământ aflată dincolo de Rammas Echor. Aşa numeau oamenii din Gondor zidul exterior pe care îl construiseră cu mare trudă după ce Ithilien căzuse sub umbra Duşmanului. Pornea de la poalele muntelui şi după zece leghe se întorcea tot acolo, cuprinzând în arcul său câmpiile Pelennorului: pământuri frumoase şi mănoase pe pantele lungi şi terasele care cădeau până în albia adâncă a râului Anduin. În colţul cel mai îndepărtat de Poarta cea Mare a Oraşului, spre nord-est, zidul se afla la patru leghe depărtare şi străjuia de pe malul încreţit şesurile întinse învecinate cu râul, iar oamenii îl construiseră înalt şi puternic; căci în acel loc, urmând o cale apărată de zid, drumul venea de la vadurile şi podurile din Osgiliath şi trecea printr-o poartă păzită de turnuri crenelate. În cel mai apropiat punct al său, spre sud-est, zidul se afla la ceva mai mult de o leghe de Oraş. În acel loc, Anduin, care făcea un cot larg în jurul dealurilor Emyn Arnen, în Ithilien de la Miazăzi, se întorcea brusc spre apus, încât zidul exterior fusese ridicat chiar pe răzorul lui; sub el se aflau cheiurile şi debarcaderele din Harlond, pentru corăbiile care veneau din ţinuturile de la miazăzi.

Pământurile oraşului erau bogate, cultivate, acoperite de livezi, cu gospodării ce aveau cuptoare de uscat hamei şi hambare, ţarcuri şi staule şi multe râuşoare clipoceau dinspre înălţimi, traversând pajiştile, până în apele Anduinului. Cu toate acestea, nu erau mulţi păstori şi gospodari care să locuiască în acele case, cea mai mare parte a celor din Gondor trăind în cele şapte cercuri ale Oraşului sau în văile înalte ale munţilor de la hotare, în Lossarnach, sau şi mai la miazăzi, în frumosul Lebennin, cu cele cinci izvoare ale sale. Între munţi şi mare trăia un popor viteaz. Erau socotiţi drept oameni din Gondor, dar sângele lor era amestecat şi printre ei se găseau şi din cei scunzi şi oacheşi la înfăţişare, ai căror strămoşi se trăgeau mai degrabă dintre oamenii de mult uitaţi, care sălăşluiseră la adăpostul dealurilor în Anii Întunecaţi dinainte de venirea regilor. Dar dincolo de hotarele acestea, în regatul Belfalas, domnea prinţul Imrahil, în castelul său Dol Amroth, pe malul mării, şi el era de sânge nobil, la fel şi poporul său, oamenii aceia înalţi, mândri, cu ochii cenuşii ca marea.

Gandalf călări o vreme, timp în care lumina zilei prinse putere; Pippin se trezi şi el şi se uită în jur. La stânga zări o mare de ceaţă, înălţându-se ca o umbră rău-prevestitoare spre răsărit; în dreapta lui însă munţii semeţi îşi desfăşurau crestele, întinzându-se de la apus până la un capăt abrupt, râpos, ca şi când în modelarea pământurilor Râul izbucnise printr-o mare barieră, săpând o vale largă menită să devină un câmp de luptă şi înfruntări în vremurile ce aveau să vină. Iar acolo unde se sfârşeau Munţii Albi din Ered Nimradis, Pippin zări, aşa după cum îi promisese Gandalf, urieşenia întunecată a Muntelui Mindolluin, umbrele adânci, vineţii ale ravenelor lui înalte, peretele, sumeţit şi el, albindu-se în strălucirea tot mai puternică a zilei. Iar pe pintenul mult împins în afară al Muntelui se afla Oraşul Străjuit, cu cele şapte ziduri ale sale, făcute dintr-o piatră atât de dură şi de veche, încât nu păreau înălţate de mână de om, ci tăiate din stâncile pământului de către uriaşi.

Sub privirile uimite ale lui Pippin, zidurile de un cenuşiu-şters deveniră albe, împurpurându-se uşor în lumina dimineţii; şi dintr-o dată soarele ieşi de după negura de la răsărit şi trimise o rază ce lovi faţa oraşului. Lui Pippin îi scăpă un ţipăt, căci Turnul Ecthelion, înălţat mult deasupra celui mai înalt zid, apăru parcă desenat pe cer, scăpărând ca un spin de perle şi argint, înalt, frumos, fără cusur, iar fleşa strălucea de ai fi zis că e făcută din cristale; flamuri albe fluturau pe creneluri în vântul dimineţii, şi de undeva de sus şi de departe răsuna o chemare limpede, ca de trâmbiţe de argint.

Şi uite-aşa au călărit Gandalf şi Peregrin până la Poarta cea Mare a oamenilor din Gondor, la răsăritul soarelui, şi porţile de fier se deschiseră în faţa lor.

- Mithrandir! Mithrandir! strigară oamenii. Acum ştim că furtuna se apropie cu adevărat!

- Bate la porţile voastre, întări Gandalf. Am venit pe aripile sale. Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să mă înfăţişez în faţa Seniorului vostru, Denethor, cât încă mai are puterea în mâinile sale. Orice s-ar întâmpla de-aici încolo, aţi ajuns să vedeţi sfârşitul acelui Gondor pe care-l cunoaşteţi voi. Lăsaţi-mă să trec!

La auzul vocii sale poruncitoare, oamenii se dădură în lături fără să-i mai pună nici o întrebare, chiar dacă se uitau cu mirare la hobbitul ce şedea în faţa lui în şa, şi la calul care-i purtase. Oamenii Oraşului foloseau arareori cai, iar pe străzi erau văzuţi şi mai puţini, în afară de aceia călăriţi de solii seniorului lor.

- Nu cumva acesta e unul din armăsarii cei mari ai Regelui din Rohan? întrebară ei. Te pomeneşti că rohirimii or să vină să întărească rândurile!

Dar Iute ca Gândul trecu mai departe mândru, urmând drumul şerpuitor.

Minas Tirith era construit pe şapte niveluri, fiecare săpat în munte şi înconjurat de un zid, şi în fiecare zid era o poartă. Porţile însă nu erau aşezate în linie dreaptă: Marea Poartă din Zidul Oraşului se afla în colţul estic, în vreme ce a doua se afla la sud-est, a treia spre nord-vest şi tot aşa, ba la dreapta, ba la stânga, până sus; încât drumul pietruit ce urca spre Citadelă o lua întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă pe faţa pintenului. Şi de fiecare dată când trecea prin dreptul Porţii celei Mari intra printr-un tunel boltit, străpungând un perete de stâncă a cărui uriaşă coamă cocoşată tăia în două toate cercurile Oraşului, în afară de primul. Căci, parte datorită formei promontoriului, parte datorită iscusinţei şi trudei celor din străvechime, în spaţiul larg din spatele Porţii celei Mari se înălţa un falnic bastion de piatră, cu o muchie la fel de ascuţită precum carena unei corăbii, îndreptată spre răsărit. Şi se înălţa până în dreptul cercului aflat cel mai sus, iar în vârf avea o coroană de creneluri; şi asta pentru că cei din Citadelă, asemeni marinarilor de pe o corabie, să poată privi din chiar creştetul său până la Poarta aflată şapte sute de picioare mai jos. Intrarea în Citadelă dădea şi ea spre soare-răsare, dar era scobită în inima stâncii; şi astfel o pantă lungă, luminată de felinare, urca în sus până la a şaptea poartă. Aşa ajungeau într-un târziu oamenii la Înalta Curte şi la Piatra Fântânii de la piciorul Turnului Alb; înalt, durat cu multă măiestrie, turnul măsura cincizeci de stânjeni de la bază la vârf, unde flutura Stindardul Majordomilor, la o mie de picioare deasupra câmpiei.

Şi cu adevărat era o cetate puternică, ce nu putea fi cucerită de nici o oştire vrăjmaşă atâta vreme cât se afla cineva înăuntru care să mânuiască arme; doar dacă vrăjmaşul venea din spate şi escalada pantele mai puţin înalte de la poalele Muntelui Mindolluin, pentru a ajunge pe şaua îngustă care lega Dealul Strajei de munte. Dar şaua aceasta, care se întindea până în dreptul celui de-al cincilea zid, era împrejmuită de metereze înalte până la prăpastia ce se căsca deasupra capătului vestic; aici se găseau casele şi criptele boltite ale regilor şi seniorilor dispăruţi, pentru totdeauna cufundaţi în tăcere între munte şi turn.

Pippin se uita cu tot mai mare uimire la marele oraş de piatră, mai întins şi mai minunat decât şi-ar fi putut el imagina vreodată; mai măreţ şi mai puternic decât Isengard şi mult mai frumos. Adevărul însă era că an de an se ruina tot mai mult; şi de pe-acum rămăsese cu jumătate din oamenii care ar fi putut locui în tihnă acolo. Pe fiecare stradă pe care treceau, Pippin şi Gandalf zăreau case mari şi curţi ale căror uşi şi porţi boltite aveau gravate pe ele multe litere frumoase în forme ciudate şi străvechi. Pippin bănuia că erau nume ale unor oameni mari de-ai lor şi ale rubedeniilor care locuiseră odată acolo; acum însă casele erau tăcute, nici un pas nu mai răsuna pe aleile lor largi. Nici o voce nu se auzea din holuri şi nici un chip nu privea pe uşă sau pe geam afară.

În sfârşit, ieşiră din umbra celei de-a treia porţi şi soarele fierbinte care strălucea dincolo de râu lumina aici pereţii netezi, coloanele bine ţintuite în stâncă şi marele arc a cărui piatră de boltă era sculptată asemenea unei coroane şi a unui cap regesc. Gandalf descălecă, caii neavând voie să pătrundă în Citadelă, şi Iute ca Gândul se lăsă mânat de îndemnul blând al stăpânului său.

Străjerii de la porţi purtau veşminte negre, coifurile lor aveau forme ciudate, înalte şi cu apărătoare pentru faţă aproape lipite de obraji, iar deasupra acestor apărătoare se desfăceau aripile albe ale păsărilor mării; coifurile însă luceau ca argintul, fiind cu adevărat făurite din mithril, moşteniri ale gloriei de mult apuse. Tunicile negre aveau drept broderie un copac alb cu flori ca de zăpadă, sub o coroană de argint şi multe stele în colţuri. Astfel arăta uniforma moştenitorilor lui Elendil şi nimeni nu o mai purta acum în întregul Gondor, afară doar de Străjerii Citadelei în faţa Curţii Fântânii unde crescuse odată Copacul Alb.

Din câte se părea, vestea sosirii lor ajunsese cu mult înainte; astfel că au fost lăsaţi imediat să intre, fără să li se adreseze un cuvânt şi fără să li se pună întrebări. Gandalf traversă iute curtea pavată în alb. O mică fântână arteziană se juca în razele soarelui de dimineaţă, înconjurată de verdele-crud al unei pajişti; dar în mijlocul fântânii, aplecat peste bazin, se găsea un copac uscat şi apa picura trist de pe ramurile sale goale şi frânte, înapoi în apa clară din fântână.

Grăbind în urma lui Gandalf, Pippin se uita la copac. Ce trist arăta, îşi spuse el, întrebându-se de ce oare era lăsat acest copac mort acolo unde toate celelalte erau atât de bine îngrijite.

Şapte stele şi şapte pietre şi un copac alb.

Cuvintele murmurate odată de Gandalf îi veneau acum în minte. Şi deodată se pomeni la porţile sălii celei mari de sub turnul scânteietor; urmându-l pe Gandalf, trecu pe lângă paznicii porţilor, înalţi şi tăcuţi, şi intră în umbrele răcoroase, pline de ecou, ale casei de piatră.

În timp ce străbăteau un culoar pavat, lung şi pustiu, Gandalf îi Şopti lui Pippin:

- Fii atent la vorbele pe care le rosteşti, meştere Peregrin! Nu-i vreme de neobrăzări de-ale hobbiţilor. Théoden e un bătrân bun la suflet. Denethor e de alt soi, mândru, iscusit, de viţă mult mai nobilă şi cu mai mare putere, chiar dacă nu e rege. Ţie însă îţi va vorbi cel mai mult, îţi va pune tot soiul de întrebări, pentru că tu eşti cel care-i vei putea povesti despre fiul său Boromir. L-a iubit nespus: poate prea mult; cu atât mai mult cu cât nu se asemănau defel. Dar sub masca acestei iubiri va crede că-i va fi mai uşor să afle de la tine ceea ce doreşte, şi nu de la mine. Nu-i spune mai multe decât e nevoie şi treci sub tăcere misia lui Frodo. O să mă ocup eu de asta când va veni vremea. Şi nu spune nimic nici de Aragorn, decât dacă nu se poate altfel.

- De ce să nu spun? Care-i baiu’ cu Pas Mare? şopti Pippin la rândul său. Voia să vină aici, nu-i aşa? Şi curând chiar o să şi fie aici.

- Poate, poate, zise Gandalf. Deşi, dacă vine, pun capu’ că o va face într-un fel la care nu se aşteaptă nimeni, nici chiar Denethor. Mai bine aşa. Sau măcar să vină fără să-l vestim noi.

Gandalf se opri în faţa unei uşi înalte din metal.

- Vezi, meştere Peregrin, nu mai am vreme acum să te învăţ istoria ţinutului Gondor; deşi tare bine ar fi fost dacă ai fi ştiut câte ceva pe vremea când încă vânai cuiburi de păsări şi trăgeai chiulul în pădurile Comitatului. Fă aşa cum te-am rugat! Nu prea este înţelept ca atunci când îi aduci unui mare senior vestea morţii fiului său să vorbeşti despre sosirea celui care, dacă va veni, îşi va cere dreptul asupra regatului. Ţi-e de ajuns?

- Regatul? nu se dumiri Pippin.

- Da. Dacă ai umblat toate zilele astea cu urechile astupate şi mintea adormită, e vremea să te trezeşti!

Zicând acestea, Gandalf ciocăni la uşă.

Uşa se deschise, dar părea că o făcuse de la sine, pentru că nu se zărea nimeni. Pippin avea în faţa ochilor o sală cât toate zilele. Era luminată de ferestrele adânci aşezate în arcadele largi aflate de o parte şi de alta, dincolo de şirurile de stâlpi înalţi care susţineau tavanul. Erau ca nişte monoliţi de marmură neagră ce se terminau în capiteluri sculptate în multe frunze şi figuri ciudate de animale; şi mult deasupra, în umbră, lucea stins bolta cea largă şi aurită, încrustată cu ornamente ca nişte râuri de multe culori. Nici o draperie sau vreo ţesătură legendară şi nimic altceva ţesut sau dăltuit în lemn nu putea fi văzut în acea sală lungă şi solemnă; doar între stâlpi se găsea o întreagă adunare de siluete înalte, sculptate în piatră rece.

Văzându-le, Pippin îşi aminti deodată de stâncile Argonath cele cioplite şi se simţi copleşit de veneraţie şi teamă privind la acea înşiruire de regi de mult morţi. La capătul cel mai îndepărtat al sălii şi la piciorul unui şir lung de trepte era aşezat un tron înalt, sub un acoperământ de marmură care semăna cu un coif în formă de coroană; în spatele tronului, sculptată pe perete şi încrustată în pietre preţioase - imaginea unui copac înflorit. Tronul însă era gol. La capătul scării, pe cea mai de jos treaptă care era lată şi adâncă, se găsea un jilţ de piatră, negru, fără ornamente, iar pe el şedea un bătrân cu privirile aţintite în poală. În mână ţinea un toiag cu o măciulie rotundă, de aur. Nu-şi ridică privirile. Cu pas solemn, cei doi traversară podeaua cea lungă, apropiindu-se, şi se opriră la numai trei paşi de jilţ. Iar Gandalf spuse:

- Slavă ţie, Senior şi Cârmuitor al oraşului Minas Tirith, Denethor, fiu al lui Ecthelion! Am venit cu sfaturi şi veşti în acest ceas întunecat.

Abia atunci îşi înălţă bătrânul privirile. Pippin îi zări faţa brăzdată, oasele mândre şi pielea precum fildeşul, nasul lung, acvilin, între ochii adânci şi întunecaţi; chipul acesta îi aminti mai puţin de Boromir, cât de Aragorn.

- Cu adevărat e întunecat ceasul, răspunse bătrânul, şi la asemenea vreme eşti aşteptat să vii, Mithrandir. Dar, chiar dacă toate semnele au prezis că sfârşitul Gondorului este aproape, prea puţin înseamnă acum pentru mine acea întunecime, cât propria mea întunecare. Mi s-a spus că aduci cu tine pe cineva care l-a văzut pe fiul meu murind. El este?

- El, spuse Gandalf. Unul dintre cei doi. Celălalt este cu Théoden din Rohan şi poate că va veni mai încolo. Sunt piticuţi, după cum bine vezi, cu toate că nu el este cel despre care au vorbit semnele.

- Tot piticuţ rămâne, se încruntă Denethor, şi prea puţin iubesc acest nume, atâta vreme cât acele vorbe blestemate au venit să ne tulbure socotelile şi să-l trimită pe fiul meu în solia care i-a adus moartea. Pe Boromir al meu! Acum avem nevoie de tine. În locul tău ar fi trebuit să se ducă Faramir.

- S-ar fi dus, ştii bine, îl mustră Gandalf. Nu fi nedrept în suferinţa ta! Boromir a cerut să i se dea solia şi nu ar fi îndurat s-o primească altcineva. A fost un om autoritar, care căpăta tot ceea ce-şi dorea. Am călătorit şi am desluşit mult din firea lui. Dar tu ai pomenit de moartea lui. Ai primit vreo ştire înainte de sosirea noastră?

- Am primit asta, răspunse Denethor şi, lăsând jos toiagul, ridică din poală obiectul la care privise mai înainte. În fiecare mână ţinea câte o jumătate din măreţul corn, frânt la mijloc: cornul unui bizon, legat în argint.

- Păi, ăsta e cornul pe care Boromir îl purta mereu cu sine! strigă Pippin.

- Întocmai, zise Denethor. La rândul meu, l-am purtat şi eu, şi aşa a făcut fiecare dintre fiii cei mari ai casei noastre, cu mult timp în urmă, încă din vremurile apuse dinainte de căderea regilor, când Vorondul, părintele lui Mardil, a vânat vitele sălbatice din Araw, pe îndepărtatele câmpii Rhûn. L-am auzit abia răsunând peste mlaştinile de la miazănoapte, acum treisprezece zile, iar Râul mi l-a adus frânt: nu va mai răsuna nicicând.

Se opri; o tăcere grea se lăsă. Deodată bătrânul aţinti o privire neagră asupra lui Pippin.

- Ce-ai de spus despre asta, piticuţule?

- Treisprezece, treisprezece zile, şovăi Pippin. Da, cam atâtea cred că au trecut. Da, mă aflam lângă el când a suflat din corn. Dar nici un ajutor nu s-a ivit. Doar orci şi mai mulţi.

- Aşa deci, făcu Denethor, scrutând chipul lui Pippin. Zici că erai acolo? Mai spune-mi! De ce n-a venit nici un ajutor? Şi cum de ai scăpat tu, iar el nu, chit că era un om atât de vânjos, şi n-au fost decât orci care să-l înfrunte?

Roşind, Pippin uită de orice teamă.

- Cel mai puternic om poate fi ucis de o singură săgeată, zise el, iar Boromir a fost străpuns de multe. Când l-am văzut ultima oară, se prăbuşise lângă un copac şi-şi smulgea din coapsă o săgeată cu pene negre. Apoi eu mi-am pierdut simţirea şi am fost luat prizonier. Nu l-am mai văzut de atunci şi mai multe nu ştiu. Dar îl cinstesc în gândul meu, căci a fost tare viteaz. A murit ca să ne salveze pe rubedenia mea Meriadoc şi pe mine, răpus în codru de soldăţimea Seniorului Întunecimii; şi chiar dacă el a căzut fără să învingă, recunoştinţa mea e la fel de mare.

Spunând acestea, Pippin îl privi pe bătrân drept în ochi, simţind cum i se trezeşte în mod ciudat mândria, stârnită de dispreţul şi neîncrederea din vocea aceea rece.

- Fără îndoială că un senior atât de mare al oamenilor nu-şi închipuie că un hobbit, un piticuţ din Comitatul de la miazănoapte, ar putea să-i fie de prea mult ajutor; dar oricât ar fi de puţin, eu sunt gata să i-l ofer, drept răsplată pentru ceea ce-i datorez.

Dând la o parte pelerina cenuşie, Pippin scoase la vedere mica lui sabie şi o puse la picioarele lui Denethor.

Un zâmbet palid, ca o lucire de soare cu dinţi într-o după-masă de iarnă, trecu peste chipul bătrânului; îşi aplecă totuşi capul şi, punând deoparte rămăşiţele cornului, întinse mâna către Pippin.

- Dă-mi arma! ceru el.

Pippin o ridică şi îi arătă plăselele.

- De unde-o ai? întrebă Denethor. Mulţi, foarte mulţi ani se află gravaţi pe ea. Aş zice că tăişul i-a fost făurit de cei din neamul nostru de la Miazănoapte, în vremurile de mult apuse, sau mă înşel?

- A fost scoasă din măgurile de la hotarele ţării mele, răspunse Pippin. Dar numai duhurile rele mai sălăşluiesc acum acolo, şi de bunăvoie n-am să spun nimic mai mult despre ele.

- Văd că în jurul tău se ţes poveşti ciudate, zise Denethor şi o dată în plus se dovedeşte că înfăţişarea unui om - sau a unui piticuţ - poate să înşele. Îţi primesc ajutorul. Căci vorbele nu te fac să dai înapoi; şi vorbeşti curtenitor, chiar dacă graiul tău sună ciudat urechilor noastre aici în sud. Iar în zilele ce vor veni vom avea trebuinţă de toţi cei de bună-credinţă, fie ei mari sau mici. Jură-mi credinţă.

- Apucă minerul săbiei, spuse Gandalf, şi repetă după Senior, dacă eşti hotărât să faci asta.

- Sunt.

Bătrânul aşeză sabia în poala sa, iar Pippin puse mâna pe plasele şi repetă rar după Denethor.

- Jur să fiu credincios şi să servesc ţinutul Gondor şi pe Seniorul şi Cârmuitorul său, să vorbesc şi să păstrez tăcerea, să fiu făptuitor şi martor la cele făptuite, să vin şi să plec, la strâmtorare sau la îndestulare, în vreme de pace sau de război, întru viaţă sau întru moarte, din acest ceas încolo, până când seniorul îmi va da dezlegare sau moartea mă va răpune, sau lumea se va sfârşi. Astfel am rostit eu, Peregrin, fiu al lui Paladin din Comitatul Piticuţilor.

- Şi astfel am auzit eu, Denethor, fiu al lui Ecthelion, Senior al Gondorului, Majordom al Măriei sale Regele, şi nu voi uita şi voi răsplăti aşa cum se cuvine ceea ce este dat: credinţa cu dragoste, vitejia cu cinstire, încălcarea jurământului cu răzbunare.

Cu acestea, Pippin îşi primi înapoi sabia şi o vârî în teacă.

- Iar acum, continuă Denethor, prima mea poruncă: vorbeşte şi nu păstra nimic sub tăcere! Spune-mi întreaga ta poveste şi ai grijă să-ţi aminteşti tot ce poţi despre Boromir, fiul meu. Aşează-te şi începe! mai zise, lovind un mic gong de argint de lângă scăunelul pentru picioare.

Pe dată apărură câţiva servitori. Abia atunci băgă de seamă Pippin că aceştia stătuseră tot timpul în nişte alcovuri de-o parte şi de alta a uşii, nevăzuţi atunci când intraseră ei doi.

- Aduceţi vin şi mâncare şi jilţuri pentru oaspeţi, ceru Denethor, şi aveţi grijă să nu ne tulbure nimeni timp de o oră. Apoi către Gandalf: Numai atât pot să stau de vorbă cu voi, căci mai sunt şi alte lucruri de care trebuie să iau seamă. Mult mai însemnate s-ar zice, dar nu şi pentru mine. Poate totuşi vom mai găsi vreme să stăm de vorbă la capătul zilei.

- Poate chiar mai devreme, trag eu nădejde, zise Gandalf. Doar nu am călătorit până aici din Isengard, cale de o sută şi cincizeci de leghe, iute ca vântul, numai ca să-ţi aduc un războinic mărunţel, oricât de curtenitor ar fi el. Oare nu înseamnă nimic pentru tine că Théoden a dus o bătălie măreaţă şi că Isengard a fost înfrânt şi că eu am rupt cârja lui Saruman?

- Înseamnă mult pentru mine. Dar ştiu de-acum destule despre aceste fapte, atât cât îmi sunt de trebuinţă împotriva primejdiei de la Răsărit. Îşi întoarse privirile întunecate spre Gandalf, şi abia acum observă Pippin o asemănare între cei doi şi simţi încordarea dintre ei, ca şi când ar fi zărit o fâşie de foc mocnit întinzându-se de la ochii unuia la ai celuilalt, gata să izbucnească într-o flacără.

Şi, cu adevărat, mai curând Denethor arăta ca un mare vrăjitor, decât Gandalf, mai maiestuos, mai frumos, mai puternic; şi mai bătrân. Şi totuşi, cu un alt simţ decât cel al văzului, Pippin înţelese că Gandalf avea puterea cea mare şi înţelepciunea mai adâncă, şi o măreţie ascunsă. Şi era mai bătrân, mult mai bătrân. „Cu cât mai bătrân?” se întrebă Pippin, apoi îşi spuse că era tare ciudat că nu se gândise la asta până acum. Arborebărbos îi pomenise ceva despre vrăjitori, dar nici chiar atunci nu îl socotise pe Gandalf ca unul dintre ei. Ce era Gandalf? În ce loc şi în ce vremuri îndepărtate venise el pe lume, şi când avea s-o părăsească?

Cu aceasta cugetările lui încetară şi văzu că Denethor şi Gandalf încă se mai priveau în ochi, parcă citindu-şi unul altuia gândurile. Denethor fuse acela care-şi feri primul privirile.

- Mda, zise el. Chiar dacă Pietrele s-au pierdut - aşa se zice - seniorii din Gondor tot au simţul văzului mai ascuţit decât oamenii obişnuiţi, astfel că primesc mai multe veşti decât ceilalţi. Dar acum aşezaţi-vă!

La aceste cuvinte, câţiva bărbaţi aduseră un jilţ şi un scăunel, iar un altul veni cu un platou pe care se aflau o cană şi cupe de argint şi prăjituri albe. Pippin se aşeză, dar rămase cu privirile la seniorul cel bătrân. Oare fusese într-adevăr aşa, sau doar i se păruse, anume că pomenind de Pietre o scăpărare neaşteptată îi apăruse în ochi atunci când şi-i aţintise pe chipul lui Pippin?

- Acum spune-mi povestea ta, vasalul meu, îi ceru Denethor cu blândeţe, dar şi uşor în derâdere. Căci vorbele celui de care s-a apropiat într-atât fiul meu nu pot fi decât bine venite.

Pippin n-avea să uite vreodată acel ceas petrecut în marea sală sub privirea pătrunzătoare a Seniorului din Gondor, împuns când şi când de întrebările lui viclene, şi ştiindu-l în tot acest timp pe Gandalf alături, urmărindu-l, ascultându-l şi (astfel simţise Pippin) stăpânindu-şi cu greu nerăbdarea şi o mânie tot mai aprinsă. Când se scurse ceasul şi Denethor lovi încă o dată în gong, Pippin era vlăguit. „Nu se poate să fi trecut de nouă, îşi spuse. Aş fi în stare să mănânc trei porţii la micul dejun şi tot nu m-aş sătura.”

- Duceţi-l pe Seniorul Mithrandir la casa pregătită pentru domnia sa, spuse Denethor, iar însoţitorul său poate să fie găzduit împreună cu el până una alta, dacă aşa doreşte. Dar să se dea de veste că l-am primit în slujba mea şi de aici încolo va fi ştiut drept Peregrin fiul lui Paladin şi i se vor spune parolele supuşilor. Înştiinţaţi-i pe Căpitani să vină să mă aştepte aici de cum a bătut de ora trei.

Cât despre domnia ta, Senior Mithrandir, vei veni când şi cum vei pofti. Nimeni nu te va opri să pătrunzi la mine la oricare ceas, fără doar de puţinele ore de somn. Lasă să se stingă mânia faţă de nesocotinţa unui om bătrân, şi apoi întoarce-te spre a-mi oferi sprijin!

- Nesocotinţă? făcu Gandalf. Nu, domnul meu, când ai dat în mintea copiilor eşti ca şi mort. Până şi durerea îţi poate servi drept mască. Crezi tu că nu înţeleg ce urmăreşti atunci când copleşeşti cu întrebări pe cineva ce nu ştie nimic, în vreme ce eu şed alături?

- Dacă pricepi, mulţumeşte-te cu atât, i-o-ntoarse Denethor. Trufia ar fi semn de nesocotinţă dacă refuză ajutorul şi sfatul când e trebuinţă de ele; dar eşti liber să ni le dăruieşti după cum socoteşti de cuviinţă. Să ştii însă că Seniorul Gondorului nu ajunge unealta nici unui gând ascuns, oricât de merituos şi al oricui ar fi acesta. Iar pentru el nu se află ţel mai nobil în lumea de acum decât binele ţării Gondor; cât priveşte cârmuirea ţării, domnul meu, este a mea şi a nici unui alt om, decât doar a regelui, dacă se va întoarce.

- Decât dacă se va întoarce regele? întrebă Gandalf. Ei bine, domnul meu Majordom, îndatorirea ta este să păstrezi liniştea în regat tocmai pentru un asemenea fapt, pe care puţini par acum să-l întrevadă. Şi pentru aceasta vei primi tot ajutorul pe care vei dori să mi-l ceri. Dar ascultă-mă bine: eu unul nu cârmuiesc peste nici o ţară, fie ea Gondor sau alta, mică sau mare. Însă tot ce se află în primejdie în lume aşa cum se află ea acum, intră în grija mea. Cât despre mine, eu nu mă voi abate de la îndatorirea mea, chiar dacă Gondor va trebui să piară, atâta vreme cât această noapte va putea fi trecută de ceva ce va creşte frumos în zilele care vor veni, sau va purta fruct şi va înflori din nou. Căci şi eu sunt Majordom. Sau n-ai ştiut?

Cu aceste vorbe, Gandalf se răsuci pe călcâie şi ieşi cu paşi mari din sală, însoţit de Pippin care alerga pe lângă el.

Cât merseră, Gandalf nu se uită la Pippin şi nici nu-i adresă vreun cuvânt. Călăuza îi conduse de la porţile sălii celei mari, prin Curtea Fântânii, pe o alee mărginită de case înalte de piatră. După mai multe cotituri ajunseră la o casă din apropierea zidului nordic, nu departe de umărul care lega dealul de munte. Intrară, urcară pe o scară largă, cioplită în piatră, la ceea ce era primul cat dacă te uitai dinspre stradă, şi acolo călăuza le arătă o încăpere frumoasă, luminoasă, aerisită, cu perdele minunate, în fir de aur stins, dar neîngreunate de zorzoane. Mobilă puţină, doar o masă mică, două scaune şi o laviţă; însă de o parte şi de alta se găsea câte un alcov cu draperii, iar înăuntrul fiecăruia un pat gata aşternut, vase şi un bol pentru spălat. Trei ferestre înalte şi înguste dădeau spre miazănoapte, spre marele cot al râului Anduin, învăluit încă în ceţuri, şi mai departe spre Emyl Muil şi Rauros. Pippin trebui să se urce pe laviţă ca să poată privi peste pervazul lat de piatră.

- Eşti supărat pe mine, Gandalf? întrebă el după ce călăuza ieşi, închizând uşa în urma lui. Am făcut tot ce-am putut.

- Ai făcut, nu încape vorbă! izbucni Gandalf într-un hohot de râs neaşteptat; se apropie de Pippin, îl înconjură cu un braţ pe după umeri şi privi şi el afară.

Pippin cercetă cu oarecare mirare chipul aflat acum atât de aproape de al lui, căci hohotul acela fusese cu adevărat plin de veselie. Şi totuşi pe obrazul vrăjitorului văzu la început doar semnele adânci ale grijii şi întristării. Dar, privind mai cu băgare de seamă, desluşi sub toate acestea o mare bucurie: o fântână de voioşie care ar fi putut să stârnească râsul în tot regatul, de-ar fi fost lăsată să ţâşnească la suprafaţă.

- Chiar că ai făcut tot ce-ai fi putut mai bine, repetă vrăjitorul; şi sper că va trece multă vreme până când te vei mai găsi încolţit atât de straşnic între doi bătrâni fără pereche de cumpliţi. Dar Seniorul Gondorului a aflat de la tine mai multe decât ai putea crede, Pippin. N-ai putut tăinui faptul că Boromir nu i-a condus pe însoţitorii Inelului după ce-aţi ieşit din Moria şi că printre voi s-a aflat cineva de mare slavă care venea spre Minas Tirith; şi că avea o spadă prea bine cunoscută. Oamenii pun preţ pe poveştile despre zilele de odinioară ale ţării Gondor; şi de când Boromir a plecat de-acasă, Denethor a cugetat îndelung la balada Blestemul lui Isildur.

El nu este ca alţi oameni care trăiesc în aceste vremuri, Pippin, şi oricare ar fi obârşia sa din tată în fiu, printr-o întâmplare a sorţii sângele celor din Apusime curge cu adevărat prin vinele lui; aşa cum curge şi prin vinele celuilalt fiu al său, Faramir, dar nu şi ale lui Boromir, pe care l-a iubit cel mai mult. El vede până departe. Poate să desluşească, dacă voieşte, mult din ceea ce se petrece în minţile oamenilor, chiar ale celora ce trăiesc departe. Nu-l poţi amăgi cu uşurinţă şi e chiar primejdios să încerci.

Să nu uiţi acest lucru! Căci de-acum i-ai jurat supunere. Nu ştiu ce-o fi fost în mintea ta, sau în inima ta, să faci acest lucru. Dar ai făcut bine ce-ai făcut. Nu te-am împiedicat, căci faptele generoase nu trebuiesc zădărnicite cu sfaturi reci. L-ai înduioşat şi i-ai mulţumit (dacă mi-e îngăduit s-o spun) vanitatea şi măcar acum eşti liber să te mişti după pofta inimii prin Minas Tirith - când nu ai treburi de îndeplinit. Căci mai este şi faţa cealaltă a medaliei. Eşti la porunca lui; şi acest lucru nu-l va uita. Fii totuşi cu băgare de seamă!

Tăcu şi oftă.

- Mă rog, n-are rost să ne facem griji de ce ne va aduce ziua de mâine. Căci poţi fi sigur că ziua de mâine va fi mai rea ca cea de azi, şi asta pentru multe zile de aici încolo. Şi nu am ce face mai mult decât am făcut ca să îndrept lucrurile. Tabla a fost aşezată, piesele se mişcă pe ea. O piesă pe care tare îmi doresc s-o găsesc este Faramir, moştenitorul de-acum al lui Denethor. Nu cred că este în Oraş; las’ că nici n-am avut vreme să întreb în dreapta şi-n stânga. Trebuie să plec, Pippin. Trebuie să mă duc la sfatul ăsta al mai-marilor şi să aflu acolo tot ce pot. Mutarea următoare este însă la Duşman, care e gata să atace din plin. Iar pionii vor simţi asta cel mai rău, Peregrin, fiu al lui Paladin, soldat al ţării Gondor. Ascute-ţi tăişul!

Gandalf se îndreptă spre uşă şi acolo se răsuci spre hobbit.

- Mă grăbesc, Pippin. Fă-mi o favoare când vei ieşi. Chiar înainte să te odihneşti, dacă nu eşti  prea obosit. Du-te de-l caută pe Iute ca Gândul, vezi dacă e bine găzduit. Oamenii ăştia se poartă bine cu animalele, pentru că sunt un popor bun la suflet şi înţelept, numai că la cai se pricep mai puţin decât alţii.

Zicând acestea, Gandalf ieşi; tot atunci răsună un zvon limpede şi dulce de clopot dinspre turnul citadelei. De trei ori bătu, un glas de argint în văzduh, apoi încetă: al treilea ceas de la răsăritul soarelui.

Nici nu trecu un minut când Pippin ieşi din încăpere, coborî scara şi, ajuns în stradă, privi în jurul său. Soarele strălucea cald şi luminos, turnurile şi casele înalte aruncau umbre lungi, adânci spre apus. Deasupra, în eterul albastru, Muntele Mindolluin îşi înălţa coiful alb şi mantia de zăpadă. Oameni înarmaţi străbăteau căile Oraşului, ca şi când, o dată cu bătaia orologiului, se duceau să schimbe străjile şi să-şi intre în pâine.

- În Comitat am zice că e nouă, spuse Pippin de unul singur, cu voce tare. Taman vremea pentru o gustare copioasă, lângă fereastra deschisă, în soarele de primăvară. Şi cum mi-ar mai plăcea o gustărică! Oare oamenii ăştia mănâncă aşa ceva, sau au şi isprăvit? Şi când iau cina, şi unde?

Tocmai atunci zări un bărbat înveşmântat în negru şi alb, îndreptându-se spre el pe strada îngustă dinspre centrul oraşului. Simţindu-se tare singur, Pippin se hotărî să se adreseze omului ăstuia atunci când va ajunge în dreptul lui; dar n-a fost nevoie să facă el primul pas, căci bărbatul tocmai spre el venea.

- Eşti Peregrin Piticuţul? întrebă acesta. Am auzit că ai jurat credinţă Seniorului şi Oraşului. Bun venit!

Îi întinse mâna şi Peregrin i-o dădu pe a sa.

- Numele meu e Beregond, fiul lui Baranor. În dimineaţa asta n-am nici o îndatorire, astfel că am fost trimis să te învăţ parolele şi să-ţi spun câteva din multele lucruri pe care, fără îndoială, vei dori sa le ştii. Cât despre mine, aş vrea şi eu să aflu câte ceva despre domnia ta. Căci până acum nu ne-a fost dat să vedem vreun piticuţ pe meleagurile astea şi chiar dacă ne-a fost dat să auzim tot felul de zvonuri, se vorbeşte prea puţin despre ei în poveştile pe care le cunoaştem. Unde mai pui că eşti prieten cu Mithrandir. Îl cunoşti bine?

- Bine, răspunse Pippin. Am auzit despre el de când am venit pe lume, chiar dacă nu-s prea mulţi ani de-atunci; iar în ultima vreme am călătorit până departe cu el. Dar e o carte în care ai multe de citit, iară eu nu pot spune că am citit decât o pagină ori două. Cu toate acestea, aş zice că-l cunosc tot atât ca oricare altul, afară de câţiva, foarte puţini. Aragorn, cred, era singurul dintre noi, însoţitorii, care-l cunoştea cu adevărat.

- Aragorn? tresări Beregond. Cine-i?

- Oh, se bâlbâi Pippin, un om care a călătorit cu noi. S-ar putea să se afle în Rohan acum.

- Am auzit că ai fost în Rohan. Şi despre meleagul acela aş avea multe să te întreb; căci ne punem multe din puţinele noastre speranţe în oamenii de acolo. Da’ m-am luat cu vorba şi mai că am uitat de treaba pe care o am de îndeplinit, anume să răspund mai întâi eu la tot ce-ai avea tu să mă întrebi. Ce-ai vrea să ştii, jupâne Peregrin?

- Aăăă, păi, dacă pot să zic aşa, o întrebare care cam arde la ceasul ăsta este, hm, ce-i cu gustarea de dimineaţă şi treburi din astea? Adică, orele de masă, cam care sunt, dacă mă-nţelegi, şi unde-i sufrageria, dacă există aşa ceva? Şi hanurile? M-am uitat în jur, da’ n-am văzut nici unul cât am urcat până aici sus, cu toate că m-a ţinut în puteri nădejdea că om primi o duşcă de bere de cum vom fi ajuns în casa oamenilor ăstora înţelepţi şi primitori.

Beregond îl privi cu un aer grav.

- Cătană bătrână din câte văd, zise. Am auzit că bărbaţii care merg la război nu aşteaptă altceva decât primul prilej să mănânce şi să bea din nou; eu unul nu-s călător de felul meu. Da’ să înţeleg că n-ai mâncat încă pe ziua de azi?

- Mă rog, ca să fiu cinstit, ceva-ceva am îmbucat eu, recunoscu Pippin. Da’ nu mai mult decât o cupă de vin şi o prăjitură albă sau două, cu bunăvoinţa seniorului vostru; nici o grijă, mi le-a scos apoi pe nas cu un ceas întreg de întrebări, şi zău că treaba asta îţi face foame.

Beregond izbucni în râs.

- Când e vorba de masă, şi cel mai mărunt om se dovedeşte demn de fapte mari, aşa zicem noi. Iar domnia ta ţi-ai luat gustarea de dimineaţă la fel ca orice alt bărbat din Citadelă, chiar la mare cinste. Aceasta e o fortăreaţă şi un turn de strajă şi acum se află în stare de război. Ne trezim înainte să răsară soarele, îmbucăm ceva în lumina cenuşie, ne ducem la îndatoririle noastre la primul ceas de lumină. Dar nu-ţi pierde speranţa! Izbucni din nou în râs văzând descumpănirea de pe chipul lui Pippin. Cei care au avut însărcinări grele iau o gustare la mijlocul dimineţii, ca să-şi refacă forţele. Apoi e prânzul, pe la amiază sau puţin după, cum ne îngăduie treburile; şi ne întâlnim la masa zilei, când ne veselim cât ne mai ţin puterile, asta la ceasul apusului.

Hai cu mine! Ne preumblăm puţin şi după aceea mergem să găsim ceva care să ne împrospăteze forţele, să mâncăm şi să bem sus pe metereze şi să admirăm dimineaţa asta frumoasă.

- Stai niţel! se îmbujora Pippin. Lăcomia, sau foamea, cum i-ai zis tu cu delicateţe, m-a făcut să uit cu totul. Gandalf - voi îl numiţi Mithrandir - m-a rugat să mă îngrijesc de calul lui - Iute ca Gândul, un minunat armăsar din Rohan, lumina ochilor regelui de acolo, aşa am auzit, cu toate că i l-a dat lui Mithrandir spre a-l sluji. Îmi vine să cred că noul lui stăpân iubeşte mai mult animalul ăsta decât iubeşte mulţi oameni. Şi dacă bunele lui intenţii au vreo valoare în oraşul vostru, atunci îi veţi arăta lui Iute ca Gândul toată cinstirea voastră: chiar mai mare bunăvoinţă decât i-aţi arătat hobbitului ăstuia, dacă e cu putinţă.

- Hobbit? nu pricepu Beregond.

- Nouă aşa ni se spune, explică Pippin.

- Îmi pare bine s-o aflu, zise Beregond, căci acum pot să-ţi spun că nici o notă ciudată nu strică vorbirea asta frumoasă, iar hobbiţii sunt o seminţie cu un fel tare plăcut de a vorbi. Ei, să mergem! Trebuie să-mi faci cunoştinţă cu acest cal bun. Iubesc animalele şi nu ne e dat prea ades să le vedem în oraşul nostru de piatră; căci neamul meu se trage din văile dintre munţi şi mai înainte din Ithilien. Însă nu ai de ce te teme! Nu vom sta mult din pricina mea, o simplă curiozitate, apoi ne vom duce la popotă.

Într-adevăr, Iute ca Gândul era bine îngrijit şi găzduit, Pippin n-avea de ce să se plângă. Căci în al şaselea cerc, în afara zidurilor citadelei, se găseau nişte grajduri frumoase unde erau ţinuţi câţiva cai iuţi de picior, foarte aproape de locuinţele solilor Seniorului: mesageri gata oricând să o ia din loc la poruncile lui Denethor sau ale căpeteniilor oştilor sale, ce trebuiau duse la îndeplinire fără întârziere. Dar acum atât caii, cât şi călăreţii erau duşi departe.

Iute ca Gândul necheză când Pippin intră în grajd, şi îşi întoarse capul spre el.

- Bună dimineaţa! îl salută Pippin. Gandalf o să vină de cum o putea. Acum e ocupat, dar îţi trimite salutări, iar eu trebuie să mă îngrijesc să nu duci lipsă de nimic; nădăjduiesc să te odihneşti după truda atât de îndelungată.

Iute ca Gândul scutură din cap şi bătu din copită. Dar îl lăsă pe Beregond să-l atingă blând pe cap şi să-i mângâie crupele lungi.

- Arată de parcă abia aşteaptă să pornească într-o cursă, nicidecum ca un cal abia venit de la drum lung, zise Beregond. Cât de puternic şi de mândru e! Unde-i harnaşamentul? Trebuie să fie tare frumos şi bogat.

- Nici unul nu-i destul de frumos şi de bogat pentru el, spuse Pippin. Nu te lasă să-i pui frâu. Dacă se învoieşte să te poarte, te va purta; dacă nu, ei bine, nici un căpăstru şi nici o zăbală, nici un bici ori pinten nu-l va îmblânzi. Rămâi cu bine, Iute ca Gândul! Ai răbdare. Bătălia se apropie.

Armăsarul înălţă capul şi scoase un nechezat de se cutremură grajdul, iar cei doi trebuiră să-şi astupe urechile. Se îndreptară spre ieşire, dar nu înainte de a se îngriji ca ieslea să fie bine umplută.

- Iar acum spre ieslea noastră, zise Beregond şi-l conduse pe Pippin înapoi spre Citadelă şi acolo spre poarta de intrare dinspre nord în turnul cel mare. Coborâră o scară lungă şi răcoroasă, până ajunseră la o alee largă, luminată de felinare. În pereţi se găseau nişte deschizături, şi una dintre ele avea oblonul ridicat.

- Asta e magazia şi popota corpului meu de Străjeri, spuse Beregond. Salutare, Targon! strigă prin deschizătură. E încă devreme, dar am aici un nou-venit pe care Seniorul l-a luat în serviciul său. A venit călare de foarte departe, strângând cureaua, iar în dimineaţa asta a avut o treabă tare neplăcută care l-a flămânzit şi mai mult. Dă-ne ce-ai pe-acolo!

Primiră pâine şi unt, şi brânză şi mere: ultimele din rezerva de peste iarnă, zbârcite însă nestricate şi dulci; şi o garafă de piele cu bere proaspăt scoasă din butoi, şi blide şi căni de lemn. După ce puseră totul într-un coş de nuiele, urcară înapoi în lumina soarelui;

Beregond îl duse pe Pippin într-un loc la capătul estic, mult ieşit în afară, al parapetului, unde se găsea o ambrazură în perete, cu o banchetă de piatră sub pervaz. De acolo puteau să privească la dimineaţa ce se aşternuse peste lume. Mâncară şi băură; vorbiră despre Gondor, despre obiceiurile şi datinile ţinutului, despre Comitat şi ţările ciudate pe care le văzuse Pippin. Şi, pe măsură ce vorbeau, Beregond era tot mai uimit şi îl privea cu şi mai mare uluială pe hobbit care îşi legăna picioarele scurte când şedea pe banchetă ori trebuia să se înalţe pe vârfuri când se uita peste marginea de piatră la pământurile de dedesubt.

- N-am să ascund de domnia ta, jupâne Peregrin, că pentru noi semeni aproape cu unul dintre copiii noştri, un puştan de nouă veri, nu mai mult; cu toate astea, ai îndurat pericole şi ai văzut minuni cu care puţini dintre cei cu bărbi sure dintre noi se pot mândri. Am crezut că a fost doar o toană de-a Seniorului nostru să-şi ia un paj de viţă nobilă, după cum se povesteşte că făceau regii din vechime. Dar văd acum că lucrurile nu stau tocmai aşa cum credeam şi trebuie să-mi ierţi nesocotinţa.

- Ţi-o iert, zise Pippin. Prea mult însă nu ai greşit. Căci nu sunt cu mult mai mare decât un băieţel, după cum socotim noi acasă anii, şi încă mai am patru ani până la „majorat”, cum zicem noi în Comitat. Dar nu-ţi face griji din pricina mea. Vino şi te uită şi spune-mi ce văd eu aici.

Soarele se ridica şi ceţurile din vale se risipiseră. Ultimele se îndepărtau plutind chiar pe deasupra lor, ca nişte fuioare de nori albi purtaţi de vântul tot mai năbădăios dinspre răsărit, ce flutura şi smucea stindardele albe ale Citadelei. Departe jos, pe fundul văii, la vreo cinci leghe măsurate din ochi, Marele Râu putea fi văzut acum, cenuşiu, sclipitor, curgând dinspre nord-vest, făcând un cot uriaş întâi spre sud, apoi din nou spre vest, până se pierdea din vedere într-un abur tremurător dincolo de care, la cincizeci de leghe depărtare, se găsea marea.

Pippin avea în faţa ochilor întregul Pelennor, punctat în zare de gospodării, ziduri mici, grajduri şi staule, dar nicăieri nu zărea vite ori alte animale. Pe multele drumuri şi şleauri care străbăteau câmpurile verzi era un du-te-vino neîntrerupt: un şir lung de care îndreptându-se spre Marea Poartă, altele ieşind prin ea şi depărtându-se. Când şi când, un călăreţ se apropia, descăleca la poartă şi intra în Oraş. Dar cea mai mare parte a traficului se desfăşura pe drumul principal, care o lua spre sud, apoi, făcând un cot mai scurt decât al râului, trecea pe la poalele dealurilor, dispărând curând din vedere. Drumul era lat, bine pavat, iar de-a lungul laturii dinspre răsărit se găsea o alee verde, anume pentru călărie, apoi un zid. Pe alee galopau călăreţi în sus şi-n jos, iar drumul părea blocat de marile care acoperite ce se îndreptau spre miazăzi. Curând însă Pippin îşi dădu seama că totul era, în fapt, foarte bine ordonat: carele se mişcau în trei şiruri, unul mai iute, cele trase de cai, altul mai încet, cele mari, trase de boi şi cu coviltire frumoase, în multe culori; pe marginea apuseană se înşiruiau căruţele şi teleguţele, multe la număr, la care se opinteau oamenii.

- Acela-i drumul spre văile Tumladen şi Lossarnach şi spre satele de munte, şi mai departe spre Lebennin, explică Beregond. Sunt ultimele care ce îi duc în bejenie pe bătrâni, pe copii şi pe femeile ce-i însoţesc. Toţi trebuie să se depărteze de Poartă şi să lase drumul liber încă înainte de prânz, cale de o leghe: aşa sună porunca. Trist, dar aşa trebuie făcut. Oftă, apoi adăugă: Poate că puţini dintre cei despărţiţi acum se vor mai întâlni. Şi întotdeauna au fost prea puţini copii în oraşul ăsta; acum n-a mai rămas nici unul - în afară de câţiva flăcăi care n-au vrut să plece şi mai găsesc câte ceva de făcut pe aici: e şi fiul meu printre ei.

O vreme rămaseră tăcuţi. Pippin se uita cu nelinişte spre răsărit, ca şi când în orice clipă mii de orci ar fi putut inunda câmpurile.

- Ce văd acolo? întrebă el, arătând spre mijlocul cotului cel mare al Râului Anduin. Un alt oraş, sau ce?

- A fost un oraş, răspunse Beregond, oraşul principal din Gondor, citadela noastră nefiind decât o fortăreaţă. Acelea sunt ruinele Osgiliathului, pe ambele maluri ale râului, pe care vrăjmaşii noştri l-au cucerit cu mult timp în urmă şi i-au dat foc. Dar noi l-am recucerit în zilele de tinereţe ale lui Denethor: nu ca să locuim în el, ci pentru a-l păstra ca un avanpost şi să reconstruim podul pentru trecerea oştirilor noastre. Apoi au venit Călăreţii cei Crunţi din Minas Morgul.

- Călăreţii Negri? căscă Pippin ochii lui mari, întunecaţi deodată din pricina unei vechi spaime renăscute.

- Da, erau negri şi văd că ştii ceva despre ei, cu toate că nu i-ai pomenit în nici una din poveştile tale.

- Ştiu, şopti Pippin, dar nu voi vorbi despre ei acum, atât de aproape, de aproape.

Vocea i se frânse. Pippin îşi înălţă ochii deasupra Râului şi i se păru că nu putea vedea altceva decât o umbră mare şi ameninţătoare. Or fi fost munţi care se înălţau la orizont, crestele lor zimţate îmblânzite de cele aproape douăzeci de leghe de văzduh împâclit; sau nu era altceva decât un zid de nor şi dincolo de el o negură şi mai adâncă. Numai că, în timp ce privea, i se păru că negureala aceea creştea şi se îngroşa foarte încet, pentru ca, la fel de încet, să nimicească tărâmurile soarelui.

- Atât de aproape de Mordor? întrebă cu glas scăzut Beregond. Arareori îi spunem pe nume; dar de când ne ştim, vieţuim aici având acea umbră în faţa ochilor: uneori mai aproape şi mai întunecată. Acum creşte şi se întunecă; din care pricină teama şi neliniştea noastră cresc şi ele. Iar Călăreţii cei Crunţi, cu mai puţin de un an în urmă, au recucerit toate trecerile peste râu şi mulţi dintre oamenii noştri cei mai buni au fost ucişi. Boromir a fost cel care, într-un târziu, a alungat duşmanul de pe malul apusean şi încă mai avem în stăpânirea noastră jumătatea de pe malul nostru a oraşului Osgiliath. Pentru scurtă vreme. Acum însă ne aşteptăm la un nou atac acolo. Poate cel mai important atac al războiului care va să vie.

- Când? Ai vreo bănuială? Căci noaptea trecută am văzut focurile de avertizare şi solii călare; şi Gandalf mi-a spus că toate astea erau semn că a început războiul. Se grăbea cu disperare, aşa mi s-a părut. Iar acum mi se pare că totul s-a liniştit.

- Doar pentru că acum totul e pregătit, zise Beregond. Precum respiraţia adâncă înaintea saltului.

- Dar de ce-au fost aprinse focurile noaptea trecută?

- E mult prea târziu să mai trimiţi după ajutor când eşti asediat. Nu ştiu însă ce-au hotărât Seniorul şi căpitanii săi la sfat. Ei au multe căi de a afla noutăţile. Seniorul Denethor nu e ca toţi ceilalţi oameni: el vede până departe. Se spune că, atunci când stă noaptea de unul singur în încăperea lui din vârful Turnului şi îşi îndreaptă gândul într-o parte sau alta, poate citi câte ceva din ce se va întâmpla în viitor; cică uneori răscoleşte chiar şi mintea Duşmanului, se luptă cu el. Şi de aceea a îmbătrânit el atât, cu mult înainte să-i fi venit vremea. Dar lăsând asta la o parte, stăpânul meu Faramir este pe alte meleaguri, dincolo de Râu, într-o solie plină de primejdii, şi se prea poate să fi trimis ceva veşti.

Dar dacă mă întrebi pe mine ce anume a aprins focurile, aş zice că sunt zvonurile aduse ieri seară din Lebennin. O mare armie se adună la gurile Anduinului, în fruntea căreia se află piraţii din Umbar de la Miazăzi. De mult nu le mai este teamă de puterea Gondorului şi s-au aliat şi ei cu Duşmanul, iar acum pun la cale un atac puternic menit să-l sprijine. Căci va atrage o parte însemnată din ajutorul pe care speram să-l primim din Lebennin şi Belfalas, unde se găsesc mulţi oşteni şi viteji. Tot mai mult ni se îndreaptă gândurile spre miazănoapte, spre Rohan; şi cu atât mai mult ne bucurăm de veştile despre victorie pe care le-aţi adus voi.

Numai că - tăcu puţin, se ridică în picioare, privi în jur spre miazănoapte, spre răsărit şi spre miazăzi - cele petrecute la Isengard ar trebui să fie semn pentru noi că suntem prinşi într-o capcană mare şi înconjuraţi de intrigi din toate părţile. Gata cu ciondănelile la vaduri, cu năvălirile dinspre Ithilien şi Anórien, gata cu pândele şi jafurile. Ăsta e un război pus la cale de mult, iar noi nu suntem decât o rotiţă în el, oricât ar vorbi mândria în noi. Lumea a început să se mişte departe la Răsărit, dincolo de Marea Interioară, aşa am aflat; şi la miazănoapte, în Codrul Întunecat, şi dincolo de ea; şi la miazăzi, în Harad. Iar acum toate tărâmurile vor fi puse la încercare, ori vor ţine piept, ori vor cădea - sub puterea Umbrei.

Dar, jupâne Peregrin, măcar cu asta ne putem lăuda: vom fi întotdeauna ţinta urii celei mai înverşunate a Seniorului Întunecimii, căci ura asta izvorăşte din străfundurile vremurilor şi de peste adâncimile Mării. Aici va cădea mai grea lovitura ciocanului. Şi din această pricină a venit Mithrandir cu atâta grabă încoace. Căci dacă şi noi cădem, cine mai rămâne în picioare? Şi, jupâne Peregrin, vezi mata vreo nădejde că vom rămâne în picioare?

Pippin nu răspunse. Se uită la zidurile cenuşii, la turnuri, la flamurile minunate, la soarele din înaltul cerului, apoi la negura tot mai deasă de la Răsărit; şi se gândi la degetele lungi ale Umbrei aceleia: la orcii din păduri şi munţi, la trădarea de la Isengard, la păsările care deoache, la Călăreţii Negri ajunşi până pe pajiştile din Comitat - şi la acea grozăvenie înaripată, nazgûlii. Se cutremură şi speranţele părură a i se nărui. Şi tocmai atunci soarele păli preţ de o clipă şi se întunecă, de-ai fi zis că o aripă neagră trecuse peste el. Lui Pippin i se năzări că aude, aproape dincolo de putinţa urechii de a auzi, undeva în înalt, departe, în tăriile cerului, un strigăt: stins, dar care îi făcu inima cât un purice, plin de cruzime, rece. Pippin albi şi se rezemă de zid.

- Ce-a fost asta? întrebă Beregond nedumerit. Ai simţit şi tu ceva?

- Da, murmură Pippin. E semnul căderii noastre, umbra sfârşitului, un Călăreţ Crunt al văzduhului.

- Da, umbra sfârşitului, spuse Beregond. Mă tem că Minas Tirith va cădea. Vine noaptea. Parcă mi s-a răpit însăşi căldura sângelui.

O vreme rămaseră amândoi cu capetele plecate, fără să vorbească. Deodată, Pippin ridică privirile şi văzu că soarele încă mai strălucea, iar flamurile fluturau în vânt. Se scutură ca să-şi vină în fire.

- A trecut, zise. Nu, inima mea nu se lasă cuprinsă încă de disperare. Gandalf a căzut şi apoi s-a întors, şi acum e cu noi. O să rezistăm, chiar dacă într-un singur picior, o să rămânem îngenuncheaţi, dar atât.

- Bine zis! strigă Beregond, ridicându-se în picioare şi agitându-se în sus şi-n jos. Nu, nu, chiar dacă toate pe lume se sfârşesc într-un târziu, Gondor încă nu va pieri. Nici când zidurile vor fi cucerite de un duşman nesăbuit care va înălţa mormane de leşuri în faţa lor. Mai sunt şi alte fortăreţe şi căi de a scăpa în munţi. Trebuie să mai fie vreo vale cu iarba verde unde speranţa şi memoria să nu piară.

- O fi precum spui, dar aş vrea să se sfârşească odată, de-i bine sau de-i rău, oftă Pippin. Nu-s războinic de felul meu şi mă înfioară orice gând la luptă; dar mai rău decât să mă aflu în pragul unei bătălii de care nu pot să scap nici că se poate. Încă de pe acum mi se pare lungă ziua! Aş fi mai fericit dacă n-am fi siliţi să stăm şi să privim, fără să facem vreo mişcare, fără să lovim noi primii. În Rohan n-ar fi atacat nimeni dacă n-ar fi fost Gandalf, aşa-mi vine să cred.

- Ah, acum pui degetul pe-o rană pe care mulţi o simt! zise Beregond. Dar poate că lucrurile se vor schimba după ce se întoarce Faramir. E cutezător, mult mai cutezător decât îl cred mulţi; în ziua de azi oamenilor le vine greu să-şi închipuie că un căpitan poate fi înţelept şi ştiutor într-ale baladelor şi datinilor de demult şi-n acelaşi timp un bărbat viteaz şi iute la minte când e pe câmpul de bătălie. Aşa e Faramir. Mai puţin nesăbuit şi avântat ca Boromir, dar la fel de hotărât. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, ce poate el face? Nu putem lua cu asalt munţii de... de pe tărâmul celălalt. Avem bătaie scurtă şi nu putem lovi decât dacă se apropie îndeajuns duşmanul. Iar atunci mâna trebuie să ne fie tare grea! mai zise el lovind mânerul săbiei.

Pippin îl privi: înalt, mândru, impunător, ca toţi bărbaţii pe care-i întâlnise în ţara asta; şi cu sclipiri în ochi atunci când vorbea de lupte. „Vai mie! Îmi simt mâna uşoară ca un fulg, gândi el, dar de spus nu spuse nimic. Zicea Gandalf ceva de un pion? O fi; dar de partea cealaltă a tablei de şah.”

Şi au tot vorbit până când soarele a ajuns în tăria cerului şi deodată clopotele prinseră a bate amiaza, iar în Citadelă începu agitaţia; căci cu toţii, în afară de sentinele, se duceau la masă.

- Vii cu mine? întrebă Beregond. Azi mă poţi însoţi la popota mea. Nu ştiu la ce companie vei fi trimis; ori poate că Seniorul te va păstra pentru treburile sale. Dar vei fi bine venit. Şi e bine să întâlneşti cât mai mulţi oameni, cât mai e încă vreme.

- Vin bucuros, spuse Pippin. Mă simt singur, ca să-ţi spun adevărul. Cel mai bun prieten al meu a rămas în Rohan şi n-am mai avut pe nimeni cu care să stau de vorbă sau să glumesc. Nu s-ar putea totuşi să vin în compania ta? Tu eşti căpitanul? Pentru că dacă eşti, poate îţi stă în putere să mă iei la tine, sau să pui o vorbă bună pentru mine?

- Ne, ne, râse Beregond. Nu-s eu căpitanul. N-am nici slujbă, nici rang, nici putere, sunt doar un oştean simplu din Compania a Treia a Citadelei. Cu toate acestea, jupâne Peregrin, e la mare cinste în Oraş să fii oştean al Strajei Turnului din Gondor, şi asemenea oameni se bucură de respect în ţară.

- Văd că n-am cale de-ntors, îşi acceptă Pippin soarta. Du-mă înapoi în camera noastră şi dacă nu-l găsesc pe Gandalf acolo, o să merg unde voieşti - ca oaspete al domniei-tale.

Gandalf nu era în încăpere şi nu lăsase nici un mesaj; astfel că Pippin îl însoţi pe Beregond şi fu prezentat celor ce formau Compania a Treia. Din câte se părea, Beregond fu întâmpinat cu aceeaşi cinstire ca şi oaspetele său care fu primit cu braţele deschise. Se spuseseră de-acum multe în Citadelă despre însoţitorul lui Mithrandir şi despre sfatul tainic pe care-l avusese cu Seniorul: unii auziseră că un Prinţ al Piticuţilor sosise de la Miazănoapte ca să jure credinţă Gondorului şi să pună în slujba lui cinci mii de săbii. Mai erau unii care spuneau că atunci când vor veni Călăreţii din Rohan, fiecare va aduce în spatele său pe şa un războinic piticuţ, mic de stat, dar tare voinic.

Cu părere de rău, Pippin a trebuit să spulbere această poveste, numai că tot nu a putut scăpa de noul său rang, tocmai potrivit, socoteau bărbaţii aceştia, pentru cineva care a fost prietenul lui Boromir, iar Seniorul l-a primit cu atâta cinstire; i-au mulţumit că a venit în mijlocul lor; i-au ascultat poveştile şi vorbele despre ţări străine; şi i-au pus în faţă atâta mâncare şi băutură câtă îşi putea el dori. Cu adevărat, singura lui grijă era aceea de a fi „atent”, după cum îl sfătuise Gandalf, şi să nu-şi lase gura s-o ia razna, după obiceiul hobbiţilor când se află printre prieteni.

Într-un târziu, Beregond se ridică în picioare.

- De data asta ne luăm rămas-bun! zise. De-acum şi până la apus e rândul meu să fac de strajă, şi treabă au şi toţi ceilalţi de-aici, aşa cred. Dar dacă te simţi singur, aşa cum spui, poate vrei să faci un tur vesel al Oraşului. Fiul meu te-ar însoţi bucuros. Pot să spun că e un băiat bun. Dacă-ţi face plăcere, coboară până la Cercul cel mai de Jos şi întreabă unde este Vechea Casă de Oaspeţi, în Fortăreaţa Celerdain, Strada Lămpărarilor. Ai să-l găseşti acolo, cu alţi băietani care au rămas în Oraş. S-ar putea să fie lucruri demne de văzut la Poarta cea Mare înainte să se închidă.

Şi cu aceste vorbe, Beregond ieşi; curând plecară şi ceilalţi. Ziua era încă frumoasă, deşi se înceţoşa, iar vremea era caldă pentru luna martie, chiar şi acolo, departe în sud. Pippin ar fi avut chef să doarmă, dar parcă era prea mare mohoreală în încăperea aia a lor, aşa că hotărî să coboare şi să cerceteze Oraşul. Întâi trecu - la Iute ca Gândul, ca să-i ducă resturile de mâncare pe care le păstrase anume pentru el. Armăsarul le mâncă bucuros, deşi nu s-ar fi zis că ducea lipsă de ceva. Apoi îşi continuă drumul în jos, pe multe străzi ocolite.

Oamenii se uitau lung la el. Afişând o politeţe gravă, îl salutau după felul celor din Gondor, cu capul plecat şi mâinile la piept. Însă după ce trecea de ei, Pippin auzea tot felul de strigăte, căci cei aflaţi afară îi chemau pe cei dinăuntru ca să-l vadă pe Prinţul Piticuţilor, însoţitorul lui Mithrandir. Mulţi foloseau alt grai decât Limba Comună, dar în scurtă vreme a aflat măcar ce înseamnă Emil i Pheriannath, înţelegând că rangul său ajunsese în Oraş cu mult înaintea lui.

După ce străbătu multe străzi boltite şi alei şi trotuare frumoase, ajunse în sfârşit la cercul cel mai de jos şi mai mare, iar acolo fu îndrumat spre Strada Lămpărarilor, o cale largă ce cobora până la Poarta cea Mare. Găsi şi Vechea Casă de Oaspeţi, o clădire mare din piatră cenuşie, roasă de vreme, cu două aripi ce porneau de la stradă şi duceau până în spate; în faţă, o fâşie de gazon, apoi casa cu multe ferestre şi cu o verandă împodobind întreaga faţadă; veranda însăşi avea coloane şi un rând de trepte ce coborau până la gazon. Printre coloane se jucau nişte băieţandri, singurii copii pe care-i văzuse Pippin în Minas Tirith, aşa că se opri să se uite la ei. Deodată, unul dintre ei îl zări şi, cu un strigăt, sări peste fâşia de iarbă şi veni în stradă, urmat de alţi câţiva. Se proţăpi în faţa lui Pippin, măsurându-l din cap până-n picioare.

- Salutare! zise puştiul. De unde vii? Eşti străin de oraş?

- Am fost, îl corectă Pippin, dar acum se zice că am devenit un bărbat al Gondorului.

- I-auzi! făcu puştiul. Înseamnă că toţi suntem bărbaţi pe-aici. Da’ câţi ani ai şi cum te cheamă? Eu am împlinit zece şi în curând o să măsor cinci picioare înălţime. Sunt mai înalt decât tine. Numa’ că tata e Străjer, unul dintre cei mai înalţi. Tatăl tău ce e?

- La care întrebare să răspund mai întâi? Tatăl meu lucrează pământurile din Izvorul Mic, lângă Târgupitit, în Comitat. Am aproape douăzeci şi nouă de ani, care va să zică în asta te întrec; chiar dacă n-am decât patru picioare înălţime şi nu prea mai am cum creşte, decât poate în lăţime.

- Douăzeci şi nouă! fluieră băietanul a mirare. Păi eşti bătrân! La fel de bătrân ca şi unchiul meu Iorlas. Da’ pun rămăşag - adăugă el plin de speranţă - că te pot face să stai în cap sau să te răstorn pe spate.

- E cu putinţă, dacă te las eu, zise Pippin şi izbucni în râs. Şi mai gândesc că aş putea şi eu face acelaşi lucru cu tine: ştim şi noi câteva şmecherii de trântă în ţărişoara mea acolo, unde, trebuie să-ţi spun, nu prea vezi pe alţii la fel de voinici şi de puternici ca mine; şi n-am îngăduit până acum nimănui să mă răstoarne cu picioarele în sus. Aşa că, dacă e să ne măsurăm puterile, şi n-am altă cale de ieşire, se prea poate să fiu nevoit să te omor. Căci atunci când o să mai creşti puţin, o să vezi că oamenii nu-s totdeauna ceea ce par; şi chiar dacă mă vei fi luat tu drept un străinaş d-ăla bleg pe care-l poţi da gata uşor, ei bine, te avertizez: nu sunt aşa ceva, sunt din neamul piticuţilor, necruţător, curajos şi rău!

Şi Pippin se strâmbă atât de cumplit, încât băiatul se dădu îndărăt câţiva paşi, ca în clipa următoare să înainteze din nou, cu pumnii strânşi şi ochii scăpărând de dorinţa de a lupta.

- Nu! izbucni Pippin în râs. Să nu crezi nici ce îndrugă străinii despre ei înşişi! Nu-s un luptător. Dar mai politicos ar fi ca acela care mă provoacă la luptă să spună şi cine este.

Băiatul îşi împinse ţanţoş pieptul înainte:

- Sunt Bergil, fiul lui Beregond, din Corpul de Străjeri.

- Aşa gândeam şi eu, spuse Pippin, căci semeni cu tatăl tău. Îl cunosc, el m-a trimis să te caut.

- Atunci de ce n-ai spus aşa de la bun început? întrebă Bergil şi dintr-o dată un aer de disperare se aşternu pe chipul lui. Să nu-mi zici că s-a răzgândit şi mă trimite împreună cu toate copiliţele alea! Da’ n-are cum, au plecat şi ultimele care.

- Mesajul lui nu-i chiar atât de rău, chiar dacă nu e bun. A zis că în loc să mă răstorni cu picioarele în sus, poate ţi-ar surâde mai degrabă să-mi arăţi Oraşul şi să-mi veseleşti singurătatea. Iar eu, în schimb, îţi pot spune poveşti despre ţări îndepărtate.

Bergil bătu din palme şi râse a uşurare.

- Ce bine! strigă el. Vino, atunci! Voiam să mergem la Poartă, să ne uităm şi noi. Aşa că hai!

- Ce se întâmplă acolo?

- Se zice că încă înainte de apusul soarelui or să apară Căpitanii din Ţări Străine pe Drumul de la Miazăzi. Vino cu noi şi-ai să vezi.

Bergil se dovedi un fârtat bun, cel mai bun pe care-l avusese Pippin de când se despărţise de Merry, încât nu trecu mult şi amândoi râdeau şi vorbeau veseli în timp ce străbăteau străzile fără să le pese de privirile nenumărate ce se aţinteau asupra lor. Curând se pomeniră prinşi într-o îmbulzeală de oameni care se îndreptau spre Poarta cea Mare. Acolo Pippin crescu mult în ochii lui Bergil, căci îşi rosti numele, spuse parola şi străjerul îl salută şi-l lăsă să treacă; mai mult chiar, îl lăsă şi pe tovarăşul său să treacă o dată cu el.

- Asta e bine! zise Bergil. Noi, băieţii, nu mai avem voie să trecem de Poartă fără să fim însoţiţi de cineva mai în vârstă. Acum o să vedem mai bine.

Dincolo de Poartă, o mulţime de oameni se strânsese pe marginea drumului principal şi a locului pietruit unde se întâlneau toate celelalte drumuri care duceau spre Minas Tirith. Ochii lor căutau spre miazăzi şi curând se auzi un murmur:

- Se vede praf acolo! Vin!

Pippin şi Bergil dădură din coate ca să ajungă în rândul din faţă al mulţimii şi acolo rămaseră în aşteptare. De la oarece depărtare răsunară chemări de corn şi strigăte de bucurie se rostogoliră spre ei precum pala unui vânt. Apoi văzduhul fu sfâşiat de un sunet de trâmbiţă şi peste tot în jur oamenii începură să strige.

- Forlong! Forlong! se auzea înjur.

- Ce strigă? întrebă Pippin.

- A venit Forlong, îl lămuri Bergil; bătrânul Forlong cel Gras, Seniorul din Lossarnach. Acolo trăieşte bunicul meu. Urraa! Uite-l. Bunul şi bătrânul Forlong!

În frunte venea la pas un cal mare, cu picioare groase, aducând pe spinare un bărbat lat în umeri, pântecos, dar bătrân, cu barbă sură, cu toate acestea purtând za, coif negru şi o suliţă lungă şi grea. În urmă-i mărşăluia mândru un şir colbuit de bărbaţi, bine înarmaţi cu securi mari de bătălie; întunecaţi la chip, mai mici de statură şi mai oacheşi decât toţi bărbaţii pe care-i văzuse Pippin în Gondor.

- Forlong! strigară oamenii. Prieten credincios, prieten adevărat! Forlong!

Dar după ce trecură bărbaţii din Lossarnach aceleaşi voci murmurară:

- Atât de puţini! Câţi sunt, două sute? Şi noi care nădăjduiam să fie măcar de zece ori pe atât. Asta da veste pentru flota neagră! S-arunce în luptă doar o părticică din forţa lor. Dar, cât o fi, tot e un câştig.

Şi au urmat şi celelalte companii, una după alta, şi toate au fost primite cu ovaţii şi strigăte de bucurie şi au intrat pe Poartă, oamenii din Ţările Străine venind să apere Oraşul Gondor într-un ceas de mare cumpănă, dar de fiecare dată prea puţini, mai puţini decât se aşteptase de la ei şi decât li se ceruse drept ajutor. Oamenii din Valea Ringló urmându-l pe fiul seniorului lor, Dervorin, care veneau pe jos: trei sute numărau aceştia. Din Morthond, ţinutul muntos, marea Vale a Rădăcinii Negre, Duinhir cel înalt cu fiii săi, Duilin şi Derufin, şi cinci sute de arcaşi. Din Anfalas, Ţărmul Vechi cel îndepărtat, un şir lung de bărbaţi de neamuri diferite, vânători şi păstori şi bărbaţi din sătucuri, cam sărăcăcios înarmaţi, fără doar de cei de la curtea seniorului lor, Golasgil. Din Lamedon, câţiva munteni cu chipuri încrâncenate, fără căpitan. Câţiva din neamul pescăresc din Ethir, şi vreo sută şi ceva de suliţaşi de pe corăbii. Hirluin cel Bălai din Dealurile Verzi din Pinnath Gelin, cu trei sute de bărbaţi chipeşi, înveşmântaţi în straie verzi. Şi la urmă, şi cel mai mândru, venea Imrahil, Prinţul din Dol Amroth, rubedenie de-a Seniorului, cu flamuri aurii purtând însemnele acestuia, Corabia şi Lebăda Argintie, însoţit de o ceată de cavaleri în armuri, călare pe caii suri; şi-n urma lor, şapte sute de războinici, înalţi precum nişte prinţi, cu ochi cenuşii şi părul negru, care înaintau cântând.

Şi asta era tot, mai puţin de trei mii cu totul. Alţii nici că aveau să mai vină. Strigătele lor şi tropăiturile picioarelor pătrunseră în oraş şi se stinseră. Privitorii rămaseră o vreme tăcuţi. Văzduhul era plin de praf, căci vântul murise şi înserarea era apăsătoare. Ceasul la care se închideau porţile se apropia, soarele roşiatic apusese în spatele crestei Mindolluin. Umbrele coborau peste Oraş.

Privind spre cer, lui Pippin i se păru că acesta căpătase culoarea cenuşie, ca şi când o mare de colb şi de fum atârna deasupră-le, prin care lumina pătrundea palidă. Dar la Apus soarele ce apunea aprinsese negurile, încât Mindolluin se desena negru pe o pâclă arzândă, smălţuită de tăciuni încinşi.

- Astfel se sfârşeşte în urgie o zi frumoasă! cugetă el, uitând de băietanul ce-l însoţea.

- Astfel se va sfârşi de nu mă întorc înainte să bată clopotele de seară, zise Bergil. Vino! Auzi cum ne cheamă surla care anunţă închiderea Porţii.

Se reîntoarseră în Oraş, ţinându-se de mână, după ce trecuseră ultimii de Poartă înainte să fie închisă; şi pe când ajunseră pe Strada Lămpărarilor, toate clopotele din turnuri băteau cu solemnitate. Lumini se aprinseră deodată în spatele multor ferestre şi cântece răsunau din casele şi barăcile construite de-a lungul zidurilor, unde se adăposteau cei şapte sute de războinici.

- Cu bine, pentru seara asta, zise Bergil. Salută-l pe tata din partea mea şi mulţumeşte-i pentru fârtatul pe care mi l-a trimis. Şi mai vino, rogu-te, cât de curând. Aproape că mi-aş dori să nu fie război, căci tare bine ne-am mai fi distrat. Ne-am fi putut duce la Lossarnach, la casa bunului meu; e tare bine să fii acolo primăvara, pădurile şi câmpurile sunt pline de flori. Da’ poate tot o să ajungem până acolo împreună. N-o să-l înfrângă niciodată pe Seniorul nostru, iar tata e tare viteaz. Cu bine şi întoarce-te!

Se despărţiră şi Pippin se grăbi înapoi spre citadelă. Drumul îi părea lung; efortul îl încălzise, îi era foame; şi noaptea cobora cu repeziciune şi neagră. Nici o stea nu străpungea bolta. Ajunse în sfârşit la popotă, chiar dacă întârziase la masa de seară, iar Beregond îl salută cu bucurie şi-l pofti să ia loc lângă el ca să audă ce veşti îi aducea despre fiul său. După ce isprăvi de mâncat, Pippin mai zăbovi o vreme, apoi îşi luă rămas-bun, căci îl cuprinsese o apăsare ciudată şi îşi dorea tare mult să-l vadă pe Gandalf.

- Ştii cum să ajungi? întrebă Beregond din pragul sălii celei mici, din partea de nord a Citadelei, unde şezuseră până atunci. Noaptea e întunecoasă, încă mai întunecoasă de când s-a dat ordinul ca luminile să fie făcute cât mai mici în Oraş, pentru ca nici una să nu răzbată dincolo de ziduri. Şi-ţi mai zic de un ordin: vei fi chemat la Seniorul Denethor mâine la primul ceas al zilei. Mă tem că nu vei face parte din Compania a Treia. Da’, să tragem nădejde că ne vom revedea. Cu bine şi dormi în pace!

Încăperea era cufundată în întuneric, doar un lămpaş mic licărea pe masă. Gandalf nu era acolo. Pippin simţi că apăsarea ce-l cuprinsese s-a făcut deodată şi mai grea. Se urcă pe banchetă şi încercă să se uite afară pe geam, dar era ca şi cum ar fi privit într-o fântână de întuneric. Coborî, închise obloanele şi se băgă în pat. O vreme rămase întins, atent să audă zgomotele întoarcerii lui Gandalf, dar curând se cufundă într-un somn agitat.

Cândva în timpul nopţii fu trezit de o lumină; Gandalf se întorsese şi acum măsura camera în sus şi-n jos, dincolo de perdeaua alcovului: pe masă se găseau luminări şi suluri de pergament. Pippin îl auzi pe vrăjitor oftând şi murmurând:

- Când oare se va întoarce Faramir?

- Salutare! făcut Pippin scoţându-şi capul de după perdea. Am crezut că m-ai uitat de tot. Mă bucur să te văd acasă. A fost o zi lungă.

- Numai că noaptea va fi prea scurtă, zise Gandalf. M-am întors aici pentru că am nevoie de puţină linişte şi singurătate. Mai bine dormi acolo-n pat cât mai ai în ce să dormi. La răsăritul soarelui te voi duce din nou la Seniorul Denethor. Ba nu, nu când răsare soarele, ci când se va trimite după tine. Întunecimea a început, Zori nu vor mai fi.

II

Trecerea Frăţiei Sure

Gandalf plecase şi copitele tropăitoare ale lui Iute ca Gândul se pierduseră în noapte atunci când Merry se întoarse la Aragorn. Nu mai avea cu sine decât o bocceluţă, căci îşi pierduse raniţa la Parth Galen şi tot ce-i mai rămăsese erau câteva lucruri trebuincioase pe care le culesese dintre ruinele de la Isengard. Hasufel încălecase de-acum. Legolas şi Gimli erau şi ei acolo, cu calul lor.

- Vasăzică, au mai rămas patru din însoţitorii Purtătorului Inelului, zise Aragorn. Vom călători împreună mai departe. Dar nu vom merge singuri, aşa cum am crezut. Regele e hotărât să pornească fără nici o altă zăbavă. De când a apărut umbra înaripată, el doreşte să se întoarcă între dealuri la ascunzişul întunericului.

- Şi de-acolo unde mai departe? vru să ştie Legolas.

- Încă nu pot să spun. Cât despre rege, peste patru seri se va duce la Edoras, să cerceteze trupele, aşa cum a voit el. Şi cred că acolo va afla veşti despre război, iar Călăreţii din Rohan se vor îndrepta spre Minas Tirith. Cât despre mine, şi cei care mă vor însoţi...

- Eu, da! strigă Legolas.

- Şi Gimli împreună cu el! strigă gnomul la rândul său.

- Ei bine, continuă Aragorn, cât despre mine, în faţa mea se-ntinde întunericul. Şi eu trebuie să mă duc la Minas Tirith, dar încă nu zăresc drumul. Se apropie un ceas de mult pregătit.

- Nu mă lăsaţi în urmă! se rugă Merry. Nu v-am prea fost până acum de mare ajutor; dar nu vreau să fiu lăsat deoparte, ca o sarsana de care-ţi aduci aminte după ce s-a isprăvit totul. Călăreţii n-or să vrea să-şi bată capul cu mine tocmai acum, aşa cred. Chiar dacă regele a spus că mă vrea să şed lângă el atunci când se va întoarce la casa lui, pentru a-i povesti despre Comitat.

- Da, întări Aragorn, şi aş zice că drumul tău este tot acelaşi cu al lui, Merry. Dar să nu te aştepţi la bucurie când vei ajunge la capăt. Mă tem că va trece multă vreme până când Théoden va şedea iarăşi liniştit în Lăcaşul Auriu. Multe speranţe se vor ofili în Primăvara asta încrâncenată.

Curând, toţi erau gata de plecare: douăzeci şi patru de cai, cu Gimli aşezat în spatele lui Legolas, iar Merry în faţa lui Aragorn. Şi iată-i călărind cu repeziciune prin noapte. Abia dacă trecuseră de movilele de la Vadurile Isen, când un Călăreţ veni în galop de la coada şirului.

- Măria ta, suntem urmăriţi de nişte călăreţi. Când am trecut vadul mi s-a părut că îi aud. Acum nu mai e nici o îndoială. Ne vor ajunge, căci vin mâncând pământul.

Théoden porunci pe dată oprirea. Călăreţii se răsuciră şi-şi pregătiră suliţele. Aragorn descălecă şi-l coborî şi pe Merry din şa, apoi, trăgându-şi spada din teacă, se postă lângă scara de la şaua regelui. Éomer şi scutierul său se duseră înapoi la coada şirului. Merry se simţea mai nefolositor ca oricând, ca un bagaj de care nimeni nu avea nevoie, şi se întreba ce avea el să facă dacă se va încinge o luptă. Să zicem că mica escortă a regelui avea să cadă înfrântă în mâinile duşmanului, iar el reuşea să scape în beznă - singur - pe câmpiile pustii ale ţinutului Rohan, fără habar unde anume se afla pe întinderile acelea nesfârşite. „Zadarnic!” cugetă el. Îşi scoase sabia din teacă şi-şi strânse şi mai tare brâul.

Luna care apunea era ascunsă de un nor mare, purtat de vânt, dar dintr-o dată ieşi de după acesta. Atunci auziră cu toţii tropăitul copitelor şi în aceeaşi clipă văzură nişte siluete negre care se apropiau iute pe drumul dinspre vad: razele lunii scăpărau când şi când în vârfurile suliţelor. Merry n-ar fi putut spune câţi erau cei care-i urmăreau, dar păreau cel puţin la fel de mulţi cât escorta regelui.

Când urmăritorii ajunseră cam la cincizeci de paşi distanţă, Éomer strigă:

- Opriţi! Opriţi! Cine călăreşte în Rohan?

Urmăritorii îşi înfrânară brusc armăsarii. Urmă o tăcere; şi apoi, în lumina lunii zăriră un călăreţ descălecând şi înaintând încet. Mâna lui apăru albă atunci când şi-o înălţă, cu palma răsucită spre ei, în semn de pace; dar oamenii regelui îşi încleştară mâinile pe arme. La zece paşi de ei omul se opri. Era înalt, o umbră întunecată, care stătea în picioare. Apoi răsună vocea lui clară:

- Rohan? Rohan aţi spus? Un cuvânt care ne bucură. Căutăm ţara asta de multă vreme şi cu mare grăbire.

- Aţi găsit-o, zise Éomer. Trecând vadurile din urmă aţi pătruns în ea. Dar ăsta e tărâmul lui Théoden, Regele. Nimeni nu călăreşte aici fără învoirea lui. Cine eşti? Şi ce-i cu graba asta?

- Halbarad Dunadan, Pribeag de la Miazănoapte sunt, strigă omul. Îl căutăm pe unul Aragorn, fiu al lui Arathorn, şi am auzit că ar fi în Rohan.

- Şi l-aţi şi găsit! strigă Aragorn. Dând lui Merry frâul să-l ţină, alergă şi îl îmbrăţişa pe noul-venit. Halbarad! strigă. Dintre toate bucuriile la aceasta mă aşteptam cel mai puţin!

Merry scoase un oftat de uşurare. Se temuse ca nu cumva la mijloc să fie o altă şmecherie de-a lui Saruman, pentru a-l atrage într-o cursă pe rege când acesta avea numai câţiva oameni în preajmă; dar, din câte se părea, nu era nevoie să moară în apărarea lui Théoden, sau nu încă. Astfel că îşi băgă sabia la loc în teacă.

- Toate-s bune, îl linişti Aragorn, întorcându-se la ei. Sunt din neamul meu, din ţara aceea îndepărtată unde-mi e sălaşul. Dar de ce au venit şi câţi sunt, ne va spune Halbarad.

- Treizeci mă însoţesc, răspunse Halbarad. E tot ce-am putut strânge în grabă din neamul nostru; dar fraţii Elladan şi Elrohir ni s-au alăturat, dorind să meargă la război. Am călărit cât am putut de repede după ce-am primit solia de la tine.

- Numai că eu nu v-am trimis nici o solie, decât poate prin puterea vrerii mele. Adesea mi s-au îndreptat gândurile spre voi şi mai rar atât de mult ca în această noapte; dar vorbă nu v-am trimis. Acum veniţi! Asemenea treburi pot să mai aştepte să fie lămurite. Ne găsiţi călărind în grabă şi mânaţi de primejdie. De-acum însoţiţi-ne dacă regele vă dă învoire.

Théoden se bucură cu adevărat de veşti.

- E bine! zise. Dacă rubedeniile astea îţi seamănă în vreun fel, nobile Aragorn, treizeci de asemenea cavaleri vor fi o forţă ce nu poate fi măsurată după câte capete sunt.

Şi Călăreţii o porniră din nou, iar Aragorn călări o vreme împreună cu dúnedainii; şi după ce îşi împărtăşiră noutăţile de la Miazănoapte şi de la Miazăzi, Elrohir îi spuse:

- Îţi aduc veste de la tatăl meu: Zilele sunt scurte. Dacă te grăbeşti, adu-ţi aminte de Căile Morţilor.

- Întotdeauna zilele mele mi s-au părut prea scurte pentru a putea să-mi împlinesc dorinţele, răspunse Aragorn. Dar cu adevărat mare va trebui să-mi fie graba ca s-o apuc pe drumul acela.

- Vom vedea curând, spuse Elrohir. Dar să nu mai vorbim despre asemenea lucruri la drum deschis!

Iar Aragorn se întoarse spre Halbarad.

- Ce este ceea ce porţi acolo, cu tine? Căci vedea că, în loc de suliţă, acesta ducea un toiag înalt, de parcă era un stindard, numai că era bine înfăşurat într-o ţesătură neagră, legată cu multe chingi.

- Este un dar ce ţi-l aduc din partea Doamnei din Vâlceaua Despicată, lămuri Halbarad. Ea l-a făcut, în taină, şi multă vreme i-a trebuit pentru aceasta. Îţi trimite însă şi câteva vorbe: Zilele sunt acum scurte. Nădejdea noastră poate să se împlinească, ori piere orice nădejde. Prin urmare, îţi trimit ţie ceea ce am făcut pentru tine. Cu bine, Piatră Elfă!

La care Aragorn răspunse:

- Acum ştiu ce aduci cu tine. Păstrează-l tu pentru mine încă o vreme!

Şi, răsucindu-se, privi departe, spre Miazănoapte, sub panoplia stelelor strălucitoare, dar nu mai spuse nimic altceva, rămânând tăcut cât a mai durat călătoria în acea noapte.

Noaptea era târzie, la Răsărit cerul se arăta cenuşiu când, călărind dinspre Viroaga Văgăunii, ajunseră la Cetatea Cornului. Acolo urmau să rămână şi să se odihnească o vreme, pentru a se sfătui.

Merry dormi până fu trezit de către Legolas şi Gimli.

- Soarele e sus pe cer, zise elful. Ceilalţi s-au trezit cu toţii, îşi văd de treburi. Haide, jupâne Trântor, vino să priveşti locurile astea cât mai poţi!

- Acum trei nopţi a fost o bătălie aici, spuse Gimli, şi tot aici Legolas şi cu mine am jucat un joc pe care l-am câştigat eu doar cu un orc în plus. Vino să vezi cum a fost! Şi sunt grote, Merry, o minune de grote! Ce zici, Legolas, le vizităm?

- Nu! Nu avem timp, răspunse elful. Nu te pripi că strici minunea! Ţi-am dat cuvântul să mă întorc aici, împreună cu tine, dacă vom mai avea parte de o zi de pace şi libertate. Acum însă e aproape de ora prânzului, oră la care mâncăm şi ne aşternem din nou la drum, aşa am auzit.

Merry se ridică şi căscă. Puţinele ore de somn nu-i fuseseră de ajuns; era obosit şi posomorât. Îi era tare dor de Pippin şi se simţea ca o povară, în vreme ce toţi ceilalţi se socoteau cum să se grăbească mai mult într-o treabă pe care el n-o pricepea prea bine.

- Unde este Aragorn? întrebă.

- Într-o încăpere undeva sus, în Cetate, zise Legolas. Nu a dormit şi nu s-a odihnit, aşa am eu impresia. S-a dus acolo acum câteva ore, spunea că vrea să stea să se gândească şi numai rubedenia aia a lui, Halbarad, l-a însoţit; îl apasă o îndoială întunecată, sau poate o grijă.

- Ciudat mai arată oamenii ăştia veniţi acum, spuse Gimli. Voinici, falnici, încât Călăreţii din Rohan par nişte flăcăiandri pe lângă ei; înverşunaţi la chip, bătuţi de soare şi vânt precum stânca mâncată de vreme, cam aşa cum arată Aragorn; şi tăcuţi.

- Dar, asemenea lui Aragorn, sunt cuviincioşi atunci când rup tăcerea, adăugă Legolas. Şi i-ai băgat în seamă pe fraţii Elladan şi Elrohir? Veşmintele le sunt mai puţin mohorâte decât ale celorlalţi, şi sunt chipeşi şi măreţi precum seniorii elfi; ceea ce nu e câtuşi de puţin de mirare la fiii lui Elrond din Vâlceaua Despicată.

- De ce au venit? Ai aflat ceva? vru să ştie Merry. Se îmbrăcase între timp şi-şi petrecuse mantia pe după umeri; toţi trei se îndreptară spre poarta ruinată a Cetăţii.

- Au răspuns unei chemări. După cum ai auzit şi tu, spuse Gimli. Ziceau că au primit veste în Vâlcea: Aragorn are trebuinţă de rubedeniile sale. Lăsaţi-i pe dúnedaini să se ducă la el în Rohan! Da’ nici ei nu mai ştiu acum cine le-a trimis această solie. Îmi vine să cred că e mâna lui Gandalf la mijloc.

- Ba nu, a lui Galadriel, îl contrazise Legolas. Nu ne-a trimis ea prin Gandalf veste despre Frăţia Sură de la Miazănoapte?

- Aşa e, ai dreptate, îşi aminti Gimli. Doamna Pădurii! Citea multe inimi şi aleanuri doamna asta. Ascultă, Legolas, ce-ar fi să ne dorim şi noi pe câţiva din seminţiile noastre?

Legolas se opri în faţa porţii şi îşi îndreptă ochii luminoşi spre miazănoapte şi spre răsărit şi tulburarea se aşternu pe chipul lui frumos.

- Nu cred că ar veni careva, spuse. Ei nu au de ce să pornească la război; pentru că războiul a pornit-o de-acum spre tărâmurile lor.

O vreme cei trei prieteni merseră alături, vorbind de una, de alta despre bătălie, coborând la vale după ce trecură de poarta sfărâmată, trecând de movilele celor căzuţi în luptă, înălţate pe pajiştea verde de lângă drum, până ce ajunseră pe Stăvilarul lui Helm de unde priviră în Văgăună. Gruiul Morţii se afla chiar acolo, negru, înalt, pietros, şi iarba brăzdată şi călcată în picioare de către huorni se vedea cu limpezime. Dunlendingii (Locuitorii Ţării Murge Dunland (n.tr.)) şi mulţi oameni din garnizoana Cetăţii trudeau la Stăvilar, pe câmpuri şi în jurul zidurilor dărâmate de dincolo de ele; numai că totul părea cufundat într-o linişte ciudată: o vale istovită, odihnind după o mare furtună. După o vreme, cei trei prieteni întoarseră spatele priveliştii şi se duseră să ia prânzul în Sala cea mare a Cetăţii.

Regele sosise înaintea lor şi de cum intrară ei îl chemă pe Merry la sine, poftindu-l să se aşeze alături.

- Nu aşa aş fi vrut să arate totul, zise Théoden, căci prea puţin se aseamănă locul acesta cu frumoasa mea casă în Edoras. Iar prietenul tău e dus, deşi aici ar trebui să fie, cu noi. Va mai trece însă multă vreme până vom şedea tu şi cu mine la masa mea îmbelşugată din Lăcaşul Auriu; vreme nu va fi de benchetuit când mă voi întoarce acolo.

Acum însă, dă-i drumul! Mănâncă şi bea şi să stăm de vorbă cât mai putem. Apoi vei călări împreună cu mine.

- Mi-e îngăduit? făcu Merry surprins şi încântat. Ce minunat ar fi! Nicicând nu se simţise mai recunoscător pentru asemenea vorbe omenoase. Mă tem că stau în drumul tuturor, murmură el; dar să ştiţi că tare aş vrea să fac şi eu ce-mi stă în puteri.

- Nu mă îndoiesc, nu mă îndoiesc, zise regele. Am pregătit un ponei de muntean, un animal bun, anume pentru tine. Te va purta la fel de iute ca orice cal pe drumurile pe care le vom străbate. Căci din Cetate o s-o luăm pe poteci de munte, nu prin câmpie, astfel vom ajunge în Edoras prin Valea Calvarului, unde mă aşteaptă Lady Éowyn. Vei fi scutierul meu, dacă voieşti. Éomer, se află ceva straie de luptă prin locul ăsta, pe care le-ar putea purta Thainul, scutierul meu?

- Nu prea sunt depozite de arme pe-aici, Măria ta, răspunse Éomer. Poate că o să găsim totuşi un coif care să i se potrivească; za ori sabie însă nu avem pentru cineva de înălţimea lui.

- Sabie am eu, răspunse Merry, coborând de pe locul său şi trăgând din teaca neagră tăişul lui mic, dar scăpărător. Copleşit dintr-o dată de dragoste pentru bătrânul acesta, îngenunche într-un genunchi, îi luă mâna şi i-o sărută.

- Pot să aşez sabia lui Meriadoc din Comitat în poala Măriei tale, Rege Théoden? strigă el. Primeşte-mi serviciile, dacă voieşti!

- Bucuros, răspunse regele; şi aşezându-şi mâinile lungi şi bătrâne pe creştetul castaniu al hobbitului, îi dădu binecuvântarea sa. Şi-acum ridică-te, Meriadoc, cavaler de Rohan şi al casei de Meduseld! spuse. Ia-ţi sabia şi poart-o cu noroc!

- Ca un tată îmi veţi fi.

- Pentru o vreme, da, răspunse Théoden.

Apoi statură de vorbă în timp ce mâncau, până îi întrerupse Éomer:

- Măria ta, aproape că a sosit ceasul să ne aşternem la drum. Să-i rog pe oameni să sufle din corni? Dar Aragorn unde e? Jilţul lui e gol, iar el nu a mâncat.

- Ne pregătim de plecare, hotărî Théoden, iar Seniorului Aragorn să-i fie trimisă vorbă că ora e târzie.

Însoţit de garda sa şi de Merry, regele trecu de poarta Cetăţii spre pajiştea unde se strângeau Călăreţii. Mulţi încălecaseră. Avea să fie o companie mare; căci regele lăsa doar o garnizoană mică în Cetate şi toţi cei de care nu era nevoie acolo călăreau spre Edoras, unde aveau să se înarmeze. O mie de suliţaşi plecaseră de cu noapte într-acolo; dar tot mai erau vreo cinci sute sau chiar mai mulţi care îl însoţeau pe rege, mai toţi bărbaţi de pe plaiurile şi văile din Depresiunea de Apus.

Ceva mai la o parte stăteau Pribegii, tăcuţi, aliniaţi, înarmaţi cu suliţe, arcuri şi săbii. Erau înveşmântaţi în mantii de-un cenuşiu închis, iar glugile erau trase peste coif şi cap. Caii erau puternici, falnici, dar neţesălaţi; iar unul n-avea călăreţ, tocmai calul lui Aragorn, pe care-l aduseseră cu ei din meleagul nordic; Roheryn era numele lui. Nici o strălucire de nestemată sau aur şi nici un alt ornament nu împodobea harnaşamentele sau armurile; iar călăreţii nu purtau nici un alt însemn ori blazon, în afara paftalei de argint, sub forma unei stele cu raze, care prindea fiecare pelerină pe umărul stâng.

Regele urcă în şa, Coamă de Zăpadă se numea calul, iar lângă el Merry aburcă pe poneiul său, Stybba. Numaidecât pe poartă ieşi Éomer, şi cu el veneau Aragorn şi Halbarad care purta marele toiag învelit în negru, şi încă doi bărbaţi înalţi, nici tineri nici bătrâni. Atât de mult semănau cei doi, feciorii lui Elrond, încât puţini puteau să-i deosebească: cu păr negru, ochi cenuşii, iar pielea obrajilor albă ca a elfilor; înveşmântaţi la fel, cu zale strălucitoare sub mantii gri-argintii. În urma lor veneau Legolas şi Gimli. Dar Merry avea ochi doar pentru Aragorn, atât de uimitoare era schimbarea pe care o vedea în el ca şi când într-o singură noapte ani fără număr se prăvăliseră peste el. Posomorit îi era chipul, pământiu, istovit.

- Mintea mi-e cuprinsă de tulburare, Măria ta, zise el, oprindu-se lângă calul regelui. Am auzit vorbe ciudate şi presimt primejdii în depărtare. Am stat şi-am cumpănit îndelung şi mă tem că trebuie să mă îndrept spre altă ţintă. Spune-mi Théoden, acum te îndrepţi spre Valea Calvarului, cât vei face până acolo?

- E trecut cu o oră de amiază, zise Éomer. Înainte să pogoare noaptea celei de-a treia zile de-acum încolo ar trebui să ajungem la Fort. O noapte va fi trecut atunci după Luna plină, iar adunarea poruncită de Rege va urma a doua zi. Mai iute de-atât nu izbutim dacă e să strângem forţele din Rohan.

Aragorn rămase tăcut o vreme.

- Trei zile, murmură el, şi abia atunci va începe adunarea. Dar pricep că nu se poate mai repede.

Ridică privirile şi pe faţa lui se citea că luase o hotărâre, căci era mai puţin chinuită.

- Atunci, cu voia Măriei tale, am ales altminteri pentru mine şi fârtaţii mei. Va trebui să ne urmăm drumul nostru, fără să ne mai ferim. Pentru mine vremea tăinuirii a trecut. Mă voi îndrepta spre răsărit, pe cel mai iute drum, şi voi urma Căile Morţilor.

- Căile Morţilor! exclamă Théoden, înfiorat. De ce le pomeneşti?

Éomer se răsuci spre Aragorn, aţintindu-l cu privirea, iar lui Merry i se păru că feţele Călăreţilor care se aflau în apropiere şi auziseră cele spuse păliră deodată.

- Dacă s-ar afla cu adevărat asemenea căi, mai zise Théoden, poarta lor se găseşte în Valea Calvarului; dar nici o fiinţă vie nu poate trece de ea.

- Vai, vai, Aragorn, prietene! se întrista Éomer. Nădăjduisem că vom merge la război împreună; dar dacă tu cauţi Căile Morţilor, înseamnă că a sosit clipa despărţirii noastre şi nu prea cred că ne vom mai întâlni vreodată sub soare.

- Cu toate acestea, acel drum îl voi urma. Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Éomer, poate că ne e dat să ne mai întâlnim în bătălie, chiar dacă între noi se vor afla toate armiile din Mordor.

- Vei face precum voieşti, prinţe Aragorn, zise Théoden. Aşa ţi-o fi scris, să apuci pe căi ciudate pe care alţii nu-ndrăznesc. Mă amărăşte despărţirea asta, ce-mi împuţinează forţele; dar acum trebuie s-o apuc pe cărări de munte, fără altă zăbavă. Cu bine!

- Cu bine, Măria ta! răspunse Aragorn. Spre victorie să ţi se îndrepte paşii! Cu bine, Merry! Te las în mâini bune, mai bune decât speram atunci când i-am hăituit pe orci până în Fangorn. Legolas şi Gimli or să mai vâneze cu mine, aşa nădăjduiesc; dar n-o să te uităm nicicând.

- Cu bine! zise Merry.

Nu mai ştia ce să spună. Se simţea foarte mic şi era zăpăcit şi întristat de toate aceste vorbe sumbre. Mai mult ca oricând simţea acum lipsa veseliei de nestăvilit a lui Pippin. Călăreţii erau gata de drum, nu mai aveau astâmpăr; Merry nu-şi mai dorea decât să pornească odată şi să se isprăvească totul cât mai repede.

Apoi Théoden îi mai spuse ceva lui Éomer, după care, înălţându-şi mâna, strigă spre Călăreţi şi aceştia porniră. Traversară Stăvilarul şi coborâră spre Văgăună, de unde, cotind brusc spre răsărit, o luară pe un drumeag ce înainta pe la poalele dealurilor preţ de o milă sau poate mai mult, până când, cotind spre miazăzi, se întorcea înapoi, pierzându-se printre dealuri. Aragorn călări până la Stăvilar, privind cum coboară oamenii regelui spre Viroagă. Apoi se răsuci spre Halbarad şi spuse:

- Au plecat trei fiinţe pe care le iubesc, pe cea mai mică în egală măsură ca pe celelalte. Habar n-are piticuţul spre ce se îndreaptă; dar şi dacă ar şti, tot s-ar duce.

- Or fi cei din Comitat un popor mic, dar cu virtuţi nepreţuite, zise Halbarad. Nu ştiu ei cât trudim să le apărăm hotarele, însă nu le port pică pentru asta.

- Şi uite că sorţile ni s-au împletit, spuse Aragorn. Dar, vai! de-aici încolo ne despărţim. Asta e, să îmbuc şi eu ceva şi apoi o să trebuiască s-o luăm din loc în mare grabă. Veniţi, Legolas şi Gimli! Avem de vorbit cât mănânc.

Se întoarseră tustrei în Cetate; o vreme însă Aragorn şezu tăcut la masa din sală, iar ceilalţi îl aşteptară să se hotărască să vorbească.

- Hai! îl îndemnă Legolas într-un târziu. Spune ce ai de spus şi uşurează-ţi inima şi alungă umbra! Ce s-a întâmplat de când ne-am reîntors în locul ăsta sumbru în dimineaţa cenuşie?

- O luptă mult mai cruntă pentru mine, decât bătălia pentru Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am privit în Piatra Orthanc, prieteni.

- Ai privit în piatra aia blestemată a magiei! exclamă Gimli şi chipul lui fu cuprins de teamă şi uluire. Lui... i-ai zis ceva? Chiar şi Gandalf se temea de întâlnirea asta.

- Uiţi cu cine vorbeşti, zise Aragorn aspru şi ochii lui scăpărară. Nu mi-am făcut oare cunoscut titlul de nobleţe în faţa desonului din Edoras? Ce anume te temi că i-aş putea spune? Nu, Gimli, îşi înmuie el vocea; aerul sever îi pieri de pe chip, acum arăta ca şi când se perpelise nopţi întregi chinuit de durere. Nu, prieteni, eu sunt stăpânul de drept al Pietrei şi am dreptul şi puterea să o folosesc, sau cel puţin aşa gândesc eu. De dreptul pe care-l am nu se poate îndoi nimeni. Puterea mi-a ajuns... pe muchie de cuţit.

Trase adânc aer în piept.

- A fost o luptă amarnică şi istovirea nu se lasă dusă uşor. Nu i-am spus nici un cuvânt şi până la urmă am făcut ca Piatra să se supună voinţei mele. El n-o să poată îndura aşa ceva. M-a zărit. Da, jupâne Gimli, m-a văzut, dar sub altă înfăţişare decât aceea pe care-o aveţi voi în faţa ochilor. Dacă acest lucru o să-l ajute, atunci am greşit ce-am făcut. Dar nu cred, nu, nu cred. L-a lovit drept în inimă, să ştie că trăiesc şi că am păşit pe pământul ăsta - eu aşa socotesc; căci până acum n-a ştiut asta. Ochii din Orthanc nu au străpuns armura lui Théoden; numai că Sauron nu a uitat de Isildur şi de sabia lui Elendil. Acum, tocmai în ceasul în care să se împlinească marile lui planuri, apar moştenitorul lui Isildur şi Sabia; căci am arătat tăişul făurit din nou. Încă nu e atât de puternic încât să nu-i mai fie teamă: nu, nu, îndoiala îl roade fără milă.

- Cu toate acestea, are mare putere, spuse Gimli; şi acum o să lovească şi mai iute.

- Lovitura pripită nimereşte adesea pe de lături, zise Aragorn. Trebuie să-l încolţim de duşman, să nu-l mai aşteptăm pe el să facă prima mutare. Vedeţi voi, prietenii mei, când am reuşit să stăpânesc Piatra, am aflat multe lucruri. Am văzut cum o mare primejdie se apropie pe neaşteptate de Gondor, venind dinspre Miazăzi, şi aceasta va atrage împotrivă-i o mare parte din forţa de apărare din Minas Tirith. Dacă nu i se ţine piept fără zăbavă, nici n-o să treacă zece zile de-acum încolo şi Oraşul va fi pierdut - eu aşa socotesc.

- Atunci pierdut va fi, zise Gimli. Căci ce ajutor poate fi trimis într-acolo şi cum ar putea să ajungă la timp?

- De trimis, n-am ce trimite, astfel că trebuie să mă duc eu însumi. Însă nu se află decât un singur drum prin munţi care mă va scoate la liman înainte ca totul să fie pierdut: Căile Morţilor.

- Căile Morţilor! exclamă Gimli. Un nume de temut; şi câtuşi de puţin pe placul oamenilor din Rohan, din câte am văzut eu. Oare cei vii pot urma această cale fără a pieri? Şi chiar dacă o iei pe acolo, cum vei putea ţine doar tu piept atacurilor asupra Mordorului?

- De la venirea rohirrimilor, răspunse Aragorn, nimeni dintre cei vii n-a mai umblat pe acea cale, căci închisă le este. Dar în ceasul ăsta întunecat, moştenitorul lui Isildur o poate folosi, numai să cuteze: Ascultaţi ce vă spun! Iată ce solie mi-au adus fiii lui Elrond de la tatăl lor din Vâlceaua Despicată, cel mai înţelept printre învăţaţii într-ale poveştilor din trecut: Rugaţi-l pe Aragorn să-şi amintească de cuvintele clarvăzătorului şi de Căile Morţilor.

- Şi care-ar fi cuvintele clarvăzătorului? vru să ştie Legolas. Şi Aragorn răspunse:

- Iată ce-a spus Malbeth clarvăzătorul, în zilele lui Arvedui, ultimul rege din Fornost:

Peste pământuri umbre lungi resfiră

Spre soare-apune văluri de-ntuneric

Şi Turnul e-n cutremur; Judecata

E-aproape de-ale regilor morminte -

Căci, iată, ceasul greu al sperjurilor sosit-a

Şi se trezesc cei Morţi, din nou să steie

La Piatra din Erech, unde s-asculte

Un corn chemând acolo dintre dealuri.

Al cui să fie cornul şi cine-i va chema

Pe cei uitaţi din seara cenuşie?

Moştenitorul celui căruia i-au jurat

Cu toţii, o să vină de către Miazănoapte;

Nevoia-l va împinge să treacă înainte

Spre poarta unde-i Calea celora din Morminte.

- Întunecate căi, fără-ndoială, zise Gimli, dar nu mai întunecate decât îmi par stihurile astea.

- De reuşeşti să le desluşeşti mai bine, te rog, atunci, să mă-nsoţeşti, căci pe acea cale o voi apuca acum. N-o fac cu bucurie, să ştii; doar nevoia mă împinge. Prin urmare, n-aş vrea să vii decât dacă ţi-e voia astfel, căci vei avea de înfruntat osteneală şi frică mare şi poate şi alte cele încă şi mai mari.

- Voi merge cu tine chiar şi pe Căile Morţilor, oriunde-ar duce astea, răspunse Gimli.

- Vin şi eu, spuse Legolas, pentru că nu mă tem de morţi.

- Trag nădejde că cei care-au fost uitaţi n-au uitat cum să se lupte, zise Gimli, altfel nu văd de ce i-am tulbura.

- Vom afla numai de vom ajunge la Erech, spuse Aragorn. Dar jurământul pe care-l făcuseră le cerea să lupte împotriva lui Sauron, prin urmare trebuie să lupte dacă e să-şi împlinească jurământul. La Erech se află o altă piatră neagră, adusă, din cât se spune, din Númenor, de către Isildur; şi a fost aşezată pe o colină, şi pe ea i-a jurat Regele Munţilor credinţă atunci, la începuturile tărâmului Gondor. Când însă s-a întors Sauron, şi iarăşi a devenit puternic, Isildur le-a cerut Muntenilor să-şi împlinească jurământul, dar ei n-au vrut: pentru că în Anii întunecimii s-au închinat lui Sauron.

Şi-atunci Isildur i-a spus Regelui lor: „Cel de pe urmă rege vei fi. Şi de Apusul dovedi-se-va mai puternic decât al tău Stăpân Întunecat, blestem rostesc asupra ta şi a lor tăi: în veci să nu găsiţi odihnă pân’ce jurământul nu vi-l veţi împlini. Căci războiul acesta ani nenumăraţi va dura şi încă o dată veţi fi chemaţi, când se va apropia sfârşitul.” Şi au fugit din faţa mâniei lui Isildur, necutezând să meargă la război de partea lui Sauron; şi s-au ascuns în locuri tainice în munţi, rupând legăturile cu alţi oameni şi pierind încet între înălţimile pustii. Şi spaima de Morţii fără Somn bântuie Muntele Erech şi toate locurile prin care a umblat seminţia lor. Iar eu pe-acolo trebuie s-o iau, căci nimeni altcineva dintre cei vii nu mă poate ajuta.

Aragorn se ridică în picioare.

- Veniţi! strigă el, scoţând sabia care scapără în sala abia luminată a Cetăţii. Spre Piatra Erech! Voi căuta Căile Morţilor. Veniţi cu mine cei ce voiţi!

Legolas şi Gimli nu răspunseră, se ridicară totuşi şi-l urmară pe Aragorn afară din sală. Pe pajişte încă îi aşteptau Pribegii cu capetele acoperite de glugi. Legolas şi Gimli urcară în şa. Aragorn sări pe spinarea lui Roheryn. Apoi Halbarad înălţă un corn mare şi chemarea acestuia răsună în Văgăuna lui Helm; şi cu acestea, porniră în galop, coborând precum tunetul povârnişul Viroagei, urmăriţi de privirile uluite ale bărbaţilor lăsaţi în urmă pe Stăvilar sau în Cetate.

În vreme ce Théoden urma potecile cuminţi de pe coline, Frăţia Sură străbătu cu mare iuţeală câmpia, iar a doua zi după-amiază ajunseră la Edoras; acolo făcură un popas scurt înainte să o ia pe vale în sus, şi astfel sosiră la Fortul Văii Calvarului o dată cu lăsatul întunericului.

Lady Éowyn îi întâmpină bucuroasă de venirea lor; căci nicicând nu-i fusese dat să vadă oameni mai straşnici ca dúnedainii şi chipeşii fii ai lui Elrond; dar cel mai mult au poposit privirile ei asupra lui Aragorn. Şi când s-au aşezat cu toţii la masă, au stat la sfat împreună, astfel că ea află despre toate cele ce se întâmplaseră de când plecase Théoden, căci până atunci doar veşti aduse în mare grabă îi ajunseseră la ureche; auzind despre bătălia din Văgăuna lui Helm şi despre măcelărirea fără milă a vrăjmaşilor lor şi despre atacul neaşteptat al lui Théoden şi a cavalerilor săi, ochii ei scăpărară.

Într-un târziu spuse:

- Domnii mei, trebuie că sunteţi osteniţi şi tare v-ar prinde bine să mergeţi la culcare în paturile ce v-au fost pregătite acum în grabă. Mâine însă veţi fi găzduiţi după cinstirea pe care o meritaţi.

- Nu, domniţă, se împotrivi Aragorn, nu trebuie să-ţi faci griji din pricina noastră! Dacă putem să ne odihnim trupurile aici în astă-noapte şi să îmbucăm ceva mâine dimineaţă va fi de ajuns. Căci mă aflu pe drum cu o solie ce nu poate suferi amânare, astfel că pornim la primul ceas al zilei.

La aceste vorbe ea zâmbi:

- Atunci, domnul meu, ai dat dovadă de multă bunăvoinţă să te abaţi atâta amar de cale din drumul domniei-tale doar pentru a-i aduce veşti lui Éowyn şi pentru a-i vorbi în exilul ei.

- Nici un bărbat nu s-ar gândi că şi-a irosit vremea cu o asemenea călătorie, nu se lăsă Aragorn mai prejos. Cu toate acestea, domniţă, trebuie să ştii că nu aş fi putut să vin până aici dacă drumul pe care îl am de urmat nu ar fi trecut pe la Adăpostul din Valea Calvarului.

- Atunci, domnul meu, răspunse ea cu vocea cuiva căruia nu-i place ceea ce tocmai a auzit, înseamnă că te-ai rătăcit; căci din Valea Calvarului nici un drum nu porneşte spre răsărit sau spre miazăzi; şi ai face mai bine să te întorci pe unde ai venit.

- Câtuşi de puţin, domniţă, nu m-am rătăcit; căci aceste meleaguri mi-a fost dat să le străbat înainte să te fi născut domnia ta pentru a le dărui din frumuseţea-ţi. Valea aceasta are totuşi o cale de ieşire, şi eu pe aceea o voi urma. Mâine o voi apuca pe Căile Morţilor.

Éowyn se uită la el ca trăsnită, sângele i se scurse din obraji şi multă vreme nu scoase nici un cuvânt, şi astfel rămaseră cu toţii cufundaţi în tăcere.

- Dar, Aragorn, vorbi ea în cele din urmă, oare solia ta este aceea de a căuta moartea? Căci asta este tot ce vei găsi pe drumul acela. Morţii nu-i îngăduie pe cei vii să treacă.

- Pe mine poate că or să mă îngăduie, spuse Aragorn; măcar voi face încercarea. Este singurul drum care-mi poate fi de folos.

- Dar e nebunie curată. Uită-te la bărbaţii aceştia, vestiţi şi viteji, pe care nu ar trebui să-i duci cu tine în lumea umbrelor, ci în luptă să-i conduci, unde este nevoie de ei. Te conjur, rămâi aici şi însoţeşte-l pe fratele meu; căci numai aşa inimile noastre se vor bucura şi speranţele ne vor spori.

- Nu e nebunie, domniţă, răspunse Aragorn; calea aceasta a fost aleasă pentru mine. Iar cei care mă însoţesc o fac de bunăvoie; şi dacă ei doresc acum să nu mă urmeze, ci să se alăture rohirrimilor, sunt liberi s-o facă. Eu însă mă voi duce pe Căile Morţilor, singur de va fi nevoie.

Nimeni nu mai spuse un cuvânt după acestea şi îşi continuară masa în tăcere; ea însă nu-şi dezlipea ochii de la chipul lui Aragorn şi comesenii înţeleseră că era chinuită de gânduri. În cele din urmă se ridicară cu toţii şi, mulţumindu-i pentru ospeţie, îi urară noapte bună şi se duseră la culcare.

Dar când Aragorn ajunse la baraca ce avea să-i găzduiască pe el, pe Legolas şi pe Gimli, şi după ce însoţitorii săi intrară, numai ce apare Lady Éowyn şi-l cheamă pe nume. El se răsuci şi o zări precum o scăpărare în noapte, căci era înveşmântată în alb; ochii ei însă erau ca de jar.

- Aragorn, de ce vrei să mergi pe drumul acela al morţii?

- Pentru că aşa trebuie. Numai astfel am vreo speranţă să-mi împlinesc menirea în războiul împotriva lui Sauron. Nu eu aleg căile primejdiei, Éowyn. De-ar fi să merg acolo unde mi-a rămas inima, departe în Nord, acum aş hălădui prin minunata Vâlcea Despicată.

O vreme ea rămase tăcută; cugetând parcă la ce ar fi putut să însemne aceste vorbe. Deodată îşi puse mâna pe braţul lui.

- Eşti un senior neînduplecat şi hotărât şi astfel îşi câştigă bărbaţii renumele. Câteva clipe tăcu iarăşi, apoi continuă: Domnul meu, dacă trebuie să pleci, atunci lasă-mă să călăresc în urma ta. Căci mi s-a urât să stau ascunsă între dealuri, doresc să dau piept cu primejdia şi lupta.

- Ai o datorie faţă de poporul tău, răspunse el.

- Numai asta aud, datorie, strigă ea. Dar oare nu fac şi eu parte din Casa lui Eorl, nu-s şi eu străjer şi nu dădacă la copil? Destul am aşteptat şi mi-au şovăit picioarele. Dar acum nu-mi mai şovăie, aşa-mi pare, prin urmare nu am voie să fac cu viaţa mea ceea ce vreau?

- Puţini pot face asta cu onoare. În privinţa domniei tale, domniţă: n-ai acceptat de bunăvoie să-ţi cârmuieşti poporul până la întoarcerea seniorului lor? Dacă n-ai fi fost aleasă, în locul lui ar fi pus un mareşal ori un căpitan, care nu ar fi putut să-şi părăsească postul călare pe cal, oricât ar fi fost de sătul de ceea ce făcea.

- Şi să fiu mereu aleasă? se îndârji ea. Să fiu mereu lăsată în urmă atunci când Călăreţii pleacă, să am grijă de gospodărie în vreme ce ei îşi câştigă renumele, ca la întoarcere să-i aştepte mâncarea gata gătită şi paturile aşternute?

- Poate că va veni curând o vreme când nu se va mai întoarce nici unul. Va fi nevoie atunci de vitejie fără renume, căci nimeni nu-şi va aminti faptele ce sunt făcute pentru apărarea ultimă a caselor voastre. Dar nici nu vor fi faptele mai puţin vitejeşti doar pentru că nu sunt ridicate în slăvi.

- Ceea ce ai spus vrea să însemne: eşti femeie, locul tău este în gospodărie. Dar după ce bărbaţii mor în bătălie şi onoare, ai şi tu voie să mori arsă în casă, pentru că bărbaţii n-or să mai aibă nevoie de ea. Eu însă mă trag din Casa Eorl, nu-s servitoarea nimănui. Ştiu să călăresc, să mânuiesc spada şi nu mă tem nici de moarte, nici de durere.

- De ce anume te temi, domniţă?

- De colivie. Să fiu ţinută după gratii până ce obişnuinţa şi bătrâneţea vor ajunge să nu le mai bage în seamă, iar din nădejdea de a împlini fapte mari nu va mai rămâne nici o dorinţă ori amintire.

- Dar mie mi-ai spus să nu mă aventurez pe drumul pe care l-am ales, pentru că este primejdios?

- E un sfat, nimic mai mult. Dar nu-ţi spun să fugi de primejdie, ci să te avânţi în bătălia în care spada îţi poate câştiga renumele şi victoria. Nu-mi place să văd cum sunt aruncate la vechituri lucruri preţioase.

- Nici mie, spuse el. Prin urmare, ascultă-mă, domniţă: Rămâi pe loc! Căci solia ta nu se găseşte la Miazăzi.

- Şi nici a celor care merg cu domnia ta. Te însoţesc doar pentru că nu vor să vă despărţiţi - pentru că te iubesc.

Spunând acestea, Éowyn se făcu nevăzută în noapte.

Zorii luminau de-acum cerul, dar soarele încă nu se ivise la orizontul răsăritean, atunci când Aragorn se pregăti de plecare. Tovarăşii săi îl aşteptau călare, iar el tocmai voia să se aburce în şa când Lady Éowyn veni să-şi ia rămas-bun de la ei. Purta veşminte de Călăreţi şi o sabie încinsă la brâu. În mână ţinea un pocal, pe care-l duse la buze, sorbi din el şi le ură drum bun şi fără zăbavă; apoi întinse pocalul lui Aragorn, care luă o sorbitură şi zise:

- Rămâi cu bine, Stăpână a ţinutului Rohan! Beau pentru norocul bun al Casei din care te tragi, al domniei tale şi al poporului pe care-l cârmuieşti. Iar fratelui astfel să-i spui: dincolo de umbre poate că ne vom întâlni din nou!

La vorbele acestea, Gimli şi Legolas, care se aflau în apropiere, ar fi jurat că o văd plângând, ceea ce, la o fiinţă atât de vitează şi de mândră, părea încă şi mai dureros. Dar ea nu spuse decât atât:

- Aragorn, chiar vei pleca?

-Da.

- Atunci nu mă laşi să mă alătur vouă, aşa cum v-am rugat?

- Nu, domniţă. Căci nu pot îngădui un asemenea lucru fără învoire de la rege şi de la fratele domniei tale; iar ei nu se întorc decât abia mâine. Pentru mine însă fiecare ceas, fiecare minut e preţios. Cu bine!

Atunci ea căzu în genunchi:

-Te conjur!

- Nu, domniţă, zise el din nou şi, apucând-o de mână, o ridică în picioare.

Îi sărută mâna, sări în şa, dădu pinteni calului şi porni în galop fără să se uite în urmă; şi numai cei care îl cunoşteau bine şi se aflau în preajmă îi văzură durerea de pe chip.

Éowyn rămase nemişcată ca o stană de piatră, cu pumnii încleştaţi pe lângă trup, şi îi urmări cu privirea până intrară în umbrele întunecatului Dwimorberg, Muntele Bântuit, în care se afla Poarta Morţilor. Când se pierdură din vedere, ea se răsuci pe călcâie, împiedicându-se ca un nevăzător, şi se întoarse la casa ei. Însă nici unul dintre supuşii săi nu a văzut scena despărţirii, căci stăteau ascunşi de teamă şi nu aveau să iasă la iveală decât după ce se lumina bine de ziuă şi nesocotiţii străini se vor fi dus cu totul.

Iar unii dintre ei spuneau:

- Sunt creaturi elfeşti. N-au decât să se ducă acolo unde le e locul, în întunecime, şi nicicând să nu se mai întoarcă. Ne e de ajuns că trăim timpuri rele.

Dimineaţa era încă cenuşie, soarele nu se înălţase peste crestele negre ale Muntelui Bântuit ce se afla în faţa lor. O spaimă îi cuprinsese încă de când trecuseră printre şirurile de pietre străvechi, şi astfel ajunseră la Crângul Tainic. Acolo, în întunecimea arborilor negri, pe care nici măcar Legolas nu se simţea în stare s-o îndure prea mult, dădură peste o scobitură ce se deschidea la poala muntelui şi chiar în mijlocul potecii se afla o piatră colosală ce semăna cu un deget al sorţii.

- Îmi îngheaţă sângele în vine, zise Gimli, dar ceilalţi nu spuseră nimic şi vocea lui fu înăbuşită de covorul jilav de ace de brad de pe jos.

Caii se împotriviră să treacă de piatră, încât călăreţii se văzură nevoiţi să descalece şi să-i ia de dârlogi. Şi astfel ajunseră în sfârşit în fundul văioagei; acolo se înălţa un adevărat perete de stâncă, în care Poarta Întunecată se deschidea înaintea lor ca o gură a nopţii. Semne şi chipuri erau cioplite deasupra arcului ei larg, prea întunecate şi ele pentru a putea fi citite, iar teama se răspândea din ea asemenea unor vapori cenuşii.

Grupul se opri, inima fiecăruia părea să se fi oprit şi ea în piept, în afară de aceea a lui Legolas elful, pe care stafiile oamenilor nu-l înspăimântau.

- Poarta asta e rea, zise Halbarad, şi moartea mea să află dincolo de ea. Cu toate acestea voi cuteza să-i trec pragul; dar caii nu o vor face.

- Dar trebuie să intrăm, prin urmare şi caii vor intra, zise Aragorn. Căci dacă vom pătrunde în această întunecime, multe mile ne vor sta înainte şi cu fiecare oră pe care o pierdem, triumful lui Sauron se apropie tot mai mult. Urmaţi-mă!

Aragorn porni primul, şi atât de puternică se dovedi voinţa lui, încât dúnedainii şi caii îl urmară. Şi cu adevărat, dragostea pe care o purtau caii Pribegilor pentru stăpânii lor era îndestul de mare pentru ca ei să se arate gata să înfrunte până şi spaima Porţii dacă stăpânii nu se pierdeau cu firea mergând alături de ei. Doar Arod, calul din Rohan, refuză să meargă, rămânând ţintuit, tremurând şi asudând pradă unei spaime de ţi-era mai mare mila să-l priveşti. Legolas însă îi acoperi ochii cu mâinile şi îi cântă în ureche câteva vorbe care străbătură blânde bezna, până când calul se lăsă dus de dârlogi, astfel că şi Legolas păşi dincolo de prag. În urmă rămase numai Gimli, gnomul.

Genunchii îi tremurau; Gimli se simţi cuprins de mânie împotriva lui însuşi.

- Aşa ceva n-am mai pomenit, zise el, ca un elf să îndrăznească să păşească în lumea subpământeană, iar un gnom să se codească!

Cu aceste vorbe se avântă înăuntru. Lui însă i se păru că-şi târa picioarele peste prag; ca în clipa următoare peste ochii lui să se pogoare ca o negură, tocmai lui să i se întâmple asta, lui Gimli, fiul lui Glóin, care umblase neînfricat prin atâtea adâncimi ale lumii.

Aragorn mergea în frunte ţinând aprinsă deasupra capului una din torţele pe care le adusese cu sine de la Adăpostul din Valea Calvarului; Elladon, în coada şirului, ducea o altă torţă aprinsă; rămas în urmă, Gimli se chinuia să-l întreacă, dar se împiedica tot timpul. Nu vedea nimic în afară de lucirea stinsă a torţelor; iar când tovarăşii săi se opreau din mers, i se părea că e înconjurat de peste tot de o şopotire nesfârşită de voci, un murmur de cuvinte în nici una din limbile pe care le auzise vreodată.

Nimic nu-i ataca şi nu li se împotrivea. Cu toate acestea frica punea tot mai mult stăpânire pe gnom pe măsură ce înainta - mai cu seamă pentru că ştia acum că nu mai era cale de întors; toate căile rămase în spatele lor erau înţesate de nevăzuţii stăpâni ai locului care-i urmau în întuneric.

Şi astfel a trecut timp fără de măsură până când lui Gimli îi fu dat să vadă o primejdie de care apoi avea să-şi aducă aminte cu oroare. Drumul era larg, din câte îşi putea el da seama, dar dintr-o dată grupul ajunsese într-un imens spaţiu gol, fără urmă de pereţi într-o parte sau în alta. Gimli era atât de copleşit de teamă, încât abia mai putea merge. Undeva în stânga, ceva sclipi în întuneric la apropierea torţei lui Aragorn. Acesta se abătu din drum ca să vadă ce anume putea să sclipească astfel.

- Oare nu se teme? murmură gnomul pentru sine. În oricare altă peşteră, Gimli fiul lui Glóin s-ar fi repezit primul la lucirea aurului. Dar nu aici! N-are decât să zacă acolo ce-o-fi, neatins!

Cu toate acestea, se apropie şi el şi-l văzu pe Aragorn îngenunchind în timp ce Elladon ţinea ridicate ambele torţe. În faţa lui se găseau osemintele unui om deosebit de mare. Purtase za, armura încă se mai afla acolo întreagă. Căci aerul peşterii era uscat precum colbul, iar zaua aurită. Centura era din aur şi granate, şi greu de aur îi era coiful de pe capul numai oase, întors cu faţa în jos. Căzuse aproape de peretele îndepărtat al peşterii, după cum se putea vedea acum, în faţa unei uşi de piatră ce se închisese cu repeziciune: căci oasele mâinii rămăseseră încleştate în crăpătura ei. O spadă cu tăişul crestat şi frânt zăcea lângă el, cu care, pare-se, scobise în stâncă într-o ultimă încercare disperată.

Aragorn nu-l atinse, îl privi doar o vreme, apoi se ridică şi oftă.

- Până şi florile de simbelmynë,(veşnicuţe, n.tr.) mor, murmură el. Nouă colnice şi încă şapte înverzite-s de iarbă şi la capăt au ajuns lungii ani de când zace la uşa pe care în zadar s-a chinuit s-o deschidă. Unde duce oare? De ce să fi vrut să treacă dincolo? Nimeni nu va şti vreodată.

Căci nu asta e solia mea! strigă el, întorcându-se spre peşteră, spre întunericul şopotitor din spatele lor. Păstraţi-vă comorile şi tainele pe care le-aţi strâns în Anii Blestemaţi! Nu cerem decât să ne putem grăbi. Lăsaţi-ne să trecem şi apoi puteţi veni! Vă chem să veniţi la Piatra Erech!

Nici un răspuns altul decât tăcerea deplină, mai înspăimântătoare decât şopotirile dinainte; apoi o pală îngheţată care făcu torţele să pâlpâie şi apoi să se stingă de tot, nemaiputând să fie reaprinse. Despre ceea ce a urmat Gimli avea să-şi amintească prea puţin. Ceilalţi o porniră la drum fără zăbavă, dar el rămânea mereu la coadă, urmărit de o spaimă ce părea să-l caute anume pe el, gata-gata să-l înghită; şi de un zvon asemenea ecoului părelnic a mii şi mii de picioare. Se împiedica atât de ades, încât ajunse să se târască în patru labe, precum o fiară, simţind că nu mai poate îndura: ori ajungea la un capăt al drumului şi reuşea să scape, ori fugea îndărăt să dea piept cu teama aceea care-l urmărea.

Pe neaşteptate auzi clipocit de apă, un zgomot dur şi limpede ca o cădere de piatră într-un vis de umbre întunecate. Bezna se subţia şi, hop! drumeţii trecură de o altă intrare, cu pragul de sus înalt, boltit şi larg şi cu un râuşor care curgea pe lângă ei; dincolo de intrare se zărea un drum care cobora abrupt printre pereţii de stâncă ce-şi desenau pe cer, mult deasupra lor, muchiile ascuţite ca o lamă de cuţit. Atât de adâncă şi de îngustă era acea ravenă, încât cerul apărea negru, cu stele mici clipind pe el. Cu toate acestea, după cum avea să afle Gimli mai târziu, mai erau două ceasuri până la apusul soarelui în acea zi, aceeaşi în care porniseră din Valea Calvarului; deşi, din câte ar fi putut el spune atunci, pe loc, se prea putea să fie amurgul unei zile dintr-un cu totul alt an sau chiar dintr-o altă lume.

Drumeţii încălecară din nou şi Gimli sui în şa împreună cu Legolas. Călăreau în şir; seara pogorî peste lume aducând cu sine un amurg senin de un albastru-adânc; teama încă nu-i părăsise. Vrând să-i spună ceva lui Gimli, Legolas se răsuci spre el şi atunci gnomul zări sclipirea din ochii senini ai elfului. În urma lor venea Elladan, ultimul dintre ei, dar nu şi dintre cei care coborau atunci pe acelaşi drum.

- Morţii sunt pe urmele noastre, spuse Legolas. Văd forme de oameni şi de cai şi stindarde palide, ca fuioarele de nori şi lăncii precum promoroaca într-o noapte ceţoasă de iarnă. Morţii sunt pe urmele noastre.

- Da. Morţii vin din urmă. Au fost chemaţi să se adune, răspunse Elladan.

Într-un târziu ieşiră din ravenă, atât de brusc încât ai fi zis că ţâşniseră printr-o crăpătură din perete; la picioarele lor se căscau prăvălişurile unei văi largi şi abrupte, iar pârâul care curgea pe lângă ei cădea cu vuiet rece peste multe cascade.

- Unde-n Pământul de Mijloc ne aflăm? întrebă Gimli, iar Elladan răspunse:

- Am coborât de la izvoarele lui Morthond, râul cel lung cu ape reci ca gheaţa ce se varsă într-un târziu în mare după ce spală înălţimile Dol Amroth. De-acum nu va mai trebui să întrebaţi de unde-i vine numele: Rădăcina Neagră îl numesc oamenii.

Valea Morthond forma un golf mare ale cărui ape se loveau de feţele sudice ale muntelui. Pantele sale abrupte erau acoperite de iarbă; dar la acel ceas totul apărea cenuşiu căci soarele apusese; departe jos, luminiţe licăreau în casele oamenilor. Valea era mănoasă, drept pentru care mulţi oameni sălăşluiau în ea.

Fără să se răsucească în şa, Aragorn strigă tare, cât să-l audă toată lumea:

- Prieteni, daţi uitării oboseala! Călăriţi, daţi pinteni! Trebuie să ajungem la Piatra Erech înainte ca astă zi să se stingă, iar drumul ne stă încă lung în faţă.

Şi astfel, fără să se mai uite în urmă, au străbătut plaiurile acelea muntoase până ajunseră la un pod peste torentul tot mai vijelios, dincolo de care găsiră un drum ce cobora la şes.

Luminile se stingeau în case şi cătunuri la apropierea lor, uşile erau închise degrabă, pe câmpuri oamenii izbucneau în ţipete îngrozite şi o rupeau la fugă precum ciutele hăituite. Şi de peste tot se auzea acelaşi strigăt în înserarea tot mai adâncă: „Regele Morţilor! Regele Morţilor ne atacă!”

Clopote băteau departe în vale şi toată suflarea din partea locului fugea din calea lui Aragorn; dar în graba lor, călăreţii Frăţiei Sure călăreau precum nişte adevăraţi vânători, până când caii începură să se împiedice de oboseală. Şi astfel, cu puţin înainte de miezul nopţii, în întunericul la fel de adânc precum bezna peşterilor, ajunseră în sfârşit la Dealul Erech.

De multă vreme dealul acela şi câmpurile pustii din preajma lui erau bântuite de spectrul Morţilor. Căci în vârful dealului se găsea o piatră neagră, rotundă ca un glob uriaş şi înaltă cât un stat de om, cu toate că jumătate din ea era îngropată în pământ. Părea venită din altă lume, ca şi când picase din cer, după cum credeau unii; dar cei care-şi mai aminteau legendele din Apusime povesteau că fusese adusă din ruinele de la Númenor şi pusă acolo de către Isildur însuşi, la descălecatul său. Nici unul dintre locuitorii văii nu cuteza să se apropie de ea şi nici să-şi facă sălaşuri în apropiere; căci spuneau că era locul de întâlnire al Oamenilor-umbre care se adunau acolo în vremuri de ameninţare şi spaimă, strângându-se în jurul Pietrei şi şuşotind.

La acea Piatră ajunse grupul de călăreţi şi se opri în tăria nopţii. Elhorin îi dădu lui Aragorn un corn de argint în care acesta suflă; celor ce se aflau în preajmă li se păru că aud cum alte cornuri răspund chemării, ca un ecou în grote adânci undeva departe. Nici un alt sunet nu desluşiră, cu toate acestea simţeau că dealul pe care se aflau ei fusese înconjurat de o mare armie; dinspre munţi cobora un vânt rece, precum răsuflarea duhurilor. Aragorn însă descălecă, se apropie de Piatră şi strigă cu voce de tunet:

- Voi cei ce-aţi încălcat jurământul, de ce-aţi venit?

O voce se auzi în noapte, ca venită de undeva de departe, care îi răspunse:

- Pentru a ne împlini jurământul şi astfel a ne găsi pacea.

- Iată, ceasul acela a sosit, în sfârşit, zise Aragorn. Acum eu mă îndrept spre Pelargir, pe malul râului Anduin, iar voi mă veţi urma. Şi când tot acest meleag va fi fost curăţat de servitorii lui Sauron, abia atunci voi spune că jurământul a fost împlinit, iar voi veţi găsi pacea şi veţi putea pleca pentru totdeauna. Căci eu sunt Elessar, moştenitorul lui Isildur asupra ţinutului Gondor.

Rostind acestea, îl rugă pe Halbarad să desfăşoare marele stindard pe care-l adusese cu sine; dar, ce să vezi! stindardul era negru, iar dacă se afla vreun însemn pe el, întunericul îl ascundea. Şi se lăsă tăcerea şi nici şoaptă, nici oftat nu se mai auzi cât fu noaptea de lungă. Călăreţii înnoptară lângă Piatră, dar nu le fu dat să doarmă prea mult, căci simţeau împresurarea Umbrelor.

Când se iviră zorile reci şi palide, Aragorn se ridică în pripă şi, sculându-i pe toţi ai săi, îşi reluară călătoria cu şi mai mare grabă şi oboseală, cum nici unul dintre ei nu mai cunoscuse până atunci, în afară de el, Aragorn, încât numai voinţa lui îi împingea înainte. Nici un alt om muritor nu ar fi avut puterea să îndure, decât doar dúnedainii de la Miazănoapte, şi împreună cu ei Gimli gnomul şi Legolas dintre elfi.

Trecură de Strâmtoarea lui Tarlang şi ajunseră în Lameon; Armia Umbrelor venea fără milă din urmă, iar în faţa lor se întindea spaima pe care o trezeau, şi asta până ajunseră la Calembel, pe râul Ciril şi soarele coborî sângeriu în spatele culmilor Pinnath Gelin, în Apus, în urma lor. Oraşul-căpetenie şi forturile din Ciril îi întâmpinară pustii, căci mulţi bărbaţi plecaseră la război şi toată suflarea ce mai rămăsese în acele locuri se refugiase între dealuri la aflarea veştii că se apropia Regele Morţilor. Ziua următoare însă zorii nu se mai iviră şi Frăţia Sură intră în întunecimea Furtunii din Mordor şi pierdută fu pentru ochii muritorilor; numai Morţii îi urmară.

III

Adunarea din Rohan

De-acum toate drumurile se îndreptau spre Răsărit pentru a da piept cu războiul care stătea să înceapă şi cu asaltul Umbrei. Şi în vreme ce Pippin se afla la Marea Poartă a Oraşului şi privea cum îşi făcea intrarea Prinţul din Dol Amroth, cu flamurile sale, Regele ţinutului Rohan cobora din munţi.

Ziua se stingea. În ultimele raze ale soarelui umbrele Călăreţilor se desfăşurau prelungi şi ascuţite pe drum, înaintea lor. Întunericul se furişase în pădurile de brad ce acopereau povârnişurile munţilor. Regele domolise galopul calului acum, la capătul zilei. Poteca pe care venea el coti pentru a înconjura un pinten de stâncă şi intră sub bolta întunecoasă a copacilor, foşnind şoptit. Călăreţii coborau tot mai jos, într-un şir lung şi şerpuitor. Când într-un târziu ajunseră în partea de jos a defileului, se pomeniră că seara se lăsase în văioage. Soarele dispăruse, Amurgul împresura cascadele.

Toată ziua îi însoţise curgerea sprinţară a unui pârâu ce izvora din pasul înalt rămas în urmă şi îşi croia valea îngustă printre pereţii stâncoşi acoperiţi de pini; aici, printr-o poartă de piatră, scăpa din strâmtoarea înălţimilor şi se revărsa într-o vale mai largă. De-a lungul ei înaintară Călăreţii şi dintr-o dată Valea Calvarului apăru în faţa ochilor lor, răsunând în înserare de tumultul apelor. Izvorul Zăpezii, ce se unea acolo cu firul unui pârâiaş, se prăvălea vijelios şi înspumat peste pietre, până jos în Edoras, printre dealurile înverzite, udând câmpiile. În dreapta, la capătul celălalt al văii largi, semeţul Ţanc al Voinicului domina peste nenumăraţii săi versanţi, înconjurat de nori; însă vârful său crenelat, îngropat sub zăpezi veşnice, strălucea mult deasupra lumii, cu umbre albastre pe faţa dinspre Răsărit, pătat cu roşu de soarele însângerat pe faţa dinspre Apus.

Merry privi cu uimire la acest ţinut străin despre care auzise multe poveşti în timpul călătoriei lor lungi. O lume fără cer, în care ochiul lui zărea, prin spărturi nedesluşite de văzduh adumbrit, doar povârnişuri, pereţi masivi de stâncă în spatele altor pereţi masivi şi cascade neîndurătoare învăluite în aburi. Preţ de o clipă, Merry se pierdu în visare, ascultând vuietul apei, şoapta copacilor întunecaţi, pietrele care crăpau şi nesfârşita tăcere ce pândea dincolo de toate aceste zvonuri. Iubea munţii sau îndrăgise gândul la ei ce se ţesuse din poveşti aduse de departe; acum însă era doborât de greutatea copleşitoare a Pământului de Mijloc. Îi era dor să închidă acea imensitate afară, iar el să se refugieze într-o cameră liniştită, în faţa focului din vatră.

Era foarte obosit, căci, deşi călătoriseră încet, aproape că nu se opriseră din călărit pentru a se odihni. Oră după oră timp de aproape trei zile istovitoare urcase şi coborâse, peste trecători, prin văi lungi, peste multe pâraie. Uneori, acolo unde drumul se lăţea, călărise alături de rege, fără să bage de seamă că mulţi dintre Călăreţi zâmbeau văzându-i aşa: hobbitul pe poneiul lui micuţ, flocos şi sur, iar Seniorul Rohanului pe marele lui cal alb. Stătuse atunci de vorbă cu Théoden, povestindu-i despre ţinutul său şi despre felul de a fi al celor din Comitat, sau ascultând la rândul său poveşti despre Obşte şi despre vitejii oameni din străvechime. Dar cea mai mare parte a timpului, mai ales în această din urmă zi, Merry călărise de unul singur în spatele regelui, cufundat în tăcere, încercând să priceapă vorbirea aceea domoală şi sonoră a bărbaţilor care veneau în urma lui. Era o limbă ce părea să aibă multe cuvinte cunoscute de el, numai că erau rostite parcă mai profund şi cu mai multă forţă decât în Comitat, şi cu toate acestea nu reuşea să le lege pe înţeles. Uneori câte un călăreţ îşi înălţa vocea clară într-un cântec vesel, şi Merry îşi simţea inima tresăltând, deşi nu ştia despre ce era vorba în cântecul acela. Cu toate acestea, fusese singur şi nicicând parcă atât de singur ca acum, la capătul zilei. Se întreba unde-o fi ajuns Pippin în toată acea lume străină; şi ce se alesese de Aragorn şi Legolas şi Gimli. Şi deodată, cu o gheară de gheaţă în jurul inimii, se gândi la Frodo şi la Sam. „Pe ei îi uit! îşi spuse el cu reproş. Şi tocmai ei sunt mai importanţi decât noi toţi ăştialalţi. Şi am venit ca să-i ajut; dar acum trebuie să fie la sute de mile depărtare, dacă mai sunt în viaţă.” Tremură înfiorat.

- În sfârşit, Valea Calvarului! spuse Éomer. Călătoria noastră aproape a ajuns la capăt.

Se opriră. Potecile care ieşeau din defileul îngust coborau abrupt. Valea cea largă de jos, cufundată în amurg, abia se întrezărea, parcă printr-o fereastră înaltă. O singură luminiţă sclipea pe malul râului.

- S-o fi terminând ea călătoria asta, spuse Théoden, dar eu mai am mult de mers. Noaptea trecută a fost lună plină, astfel că mâine dimineaţă voi pleca spre Edoras, la sfatul obştei.

- De vrei să-mi urmezi povaţa, zise Éomer cu voce coborâtă, după sfat te vei întoarce aici, până când se va sfârşi războiul, de-o fi să-l câştigăm sau să-l pierdem.

Théoden zâmbi.

- Nu, fiul meu, şi tare te-aş ruga să nu susuri în urechile mele bătrâne vorbele mieroase ale lui Limbă de Vierme. Se ridică în scări şi privi înapoi la lungul şir al oamenilor săi, care se pierdea în întunericul din urmă, şi zise: Ani îndelungaţi îmi par să fi trecut de când am pornit spre apus, chiar de-au fost doar câteva zile; dar nicicând nu mă voi mai sprijini de-un toiag. De-o fi să pierdem războiul, ce rost mai are să mă ascund în munţi? Iar de-o fi să-l câştigăm, gândeşti că voi suferi vreo clipă că-mi irosesc şi ultimele puteri, chiar de-ar fi să cad în luptă? Dar să lăsăm astea acum. La noapte voi rămâne în Adăpostul din Valea Calvarului. Măcar atât ne-a mai rămas, o noapte de pace. Să mergem!

Ajunseră în vale în amurgul târziu. Izvorul Zăpezii curgea aici pe lângă peretele apusean al văii; poteca îi duse curând la un vad unde apele puţin adânci şopoteau peste pietre. Vadul era păzit. Când se apropie regele, mulţi bărbaţi săriră în drum din umbrele stâncilor; dar văzând cine era musafirul, strigară cu voci pline de bucurie:

- Théoden Regele! Regele Théoden! Se întoarce Regele Obştei! Unul dintre ei suflă cu putere în corn. Valea se umplu de ecou. Alţi corni răspunseră şi pe malul celălalt al râului se iviră lumini.

Deodată izbucni un cor de trâmbiţe de undeva de pe înălţimi, răsunând pare-se, dintr-o scobitură care strângea toate notele într-o singură voce, rostogolind-o şi izbind-o de pereţii de stâncă.

Aşa s-a întors Regele Obştei victorios din Apus în Adăpostul din Valea Calvarului, la poalele Munţilor Albi. Găsi acolo adunată tot ce mai rămăsese din forţa poporului său; căci de cum se dusese vestea sosirii lui, căpitanii încălecaseră degrabă să-l întâmpine la vad, aducând cu ei veşti de la Gandalf. În fruntea lor se afla Dûnhere, căpetenia locuitorilor din Valea Calvarului.

- Stăpâne, acum trei zile în zori Iute ca Gândul a venit iute ca vântul din Apus în Edoras, aducându-l cu sine pe Gandalf care ne-a umplut inimile de bucurie, vestindu-ne despre victoria domniei tale. Şi ne-a mai zis că domnia ta porunceai să grăbim adunarea Călăreţilor. Şi după aceea a venit Umbra înaripată.

- Umbra înaripată? făcu Théoden. Am zărit-o şi noi, dar asta a fost în toiul nopţii dinaintea celei în care ne-a părăsit Gandalf.

- Se prea poate, stăpâne. Numai că aceeaşi Umbră, ori poate alta asemenea ei, o întunecime zburătoare ca o pasăre monstruoasă, a trecut peste Edoras în acea dimineaţă şi toată suflarea s-a cutremurat de teamă, căci peste Meduseld a dat roată, apoi s-a lăsat în jos până aproape de coama casei, şi făcând aceasta s-a auzit un ţipăt care ne-a oprit inimile în loc şi alta nu. Atunci Gandalf ne-a sfătuit să nu ne strângem pe câmpie, ci să te întâmpinăm aici, în vale, la pavăza munţilor. Şi ne-a mai rugat să nu aprindem lumini sau focuri, decât atât cât este de trebuinţă. Şi aşa am făcut. N-am putut să nu dăm ascultare sfaturilor lui Gandalf. Nădăjduim că şi domnia ta ne-ar fi sfătuit la fel. Până acum nu ne-a mai fost dat să vedem astfel de lucruri rele în Valea Calvarului.

- Aţi făcut bine, încuviinţă Théoden. Acum mă voi duce la Adăpost, iar acolo, înainte să mă retrag, mă voi întâlni cu mareşalii şi căpitanii. Spune-le să vină la mine cât mai curând cu putinţă!

Drumul o lua spre răsărit, traversând valea care în acel loc nu era îi lată de o jumătate de milă. Peste tot în jur, dâmburi şi scobituri acoperite de iarbă crudă, cenuşie în întunericul ce cobora, dar în faţă, departe,, în capătul celălalt al văii, Merry zări un perete încreţit, ultimul dâmb-martor al marilor rădăcini ale Ţancului Voinicului, străpuns de apele râului în vremuri apuse.

Oriunde pământul se întindea drept, oamenii se strânseseră la marginea drumului, izbucnind în urale la vederea regelui şi a călăreţilor ce veneau de la Apus; însă în spatele lor, până departe, se vedeau şiruri ordonate de corturi şi barăci, şi rânduri de cai legaţi de ţăruşi, precum şi grămezi de arme şi piramide de suliţi zburlite ca rămurişul încâlcit al copacilor abia sădiţi. Întreaga suflare adunată acolo se cufunda acum în întuneric şi, cu tot vântul rece al nopţii, care sufla dinspre înălţimi, nici un lămpaş şi nici un foc nu fusese aprins. Cu mantale groase pe umeri, străjerii treceau în sus şi-n jos.

Merry se întrebă câţi bărbaţi se strânseseră acolo. Nu le putea ghici numărul în întuneric, dar lui i se păreau a fi mii şi mii de soldaţi, în timp ce se uita ba într-o parte ba în alta, suita regelui ajunse sub stânca impunătoare ce închidea valea la răsărit; acolo drumul începea deodată să urce şi Merry îşi ridică uimit privirile. Aşa ceva încă nu-i mai fusese dat să vadă, căci drumul era o lucrare măreaţă, făcută de mâna omului în timpuri pe care nici măcar legendele nu şi le aminteau. Urca unduindu-se ca un şarpe şi sfredelind peretele stâncii. Abrupt precum o scară, urca în curbe strânse, înainte, înapoi şi iar înainte. Caii puteau să-l răzbească, iar căruţele, dacă erau mânate încet, îl urcau şi ele, dar nici un vrăjmaş nu ar fi putut veni pe această cale, decât doar zburând prin văzduh, atunci când drumul era păzit în partea lui de sus. La fiecare cotitură se găseau piloni mari de piatră ciopliţi după chipul şi asemănarea oamenilor, cu mădulare butucănoase şi urieşeşti, picioarele ţinute cruciş şi braţele scurte încrucişate peste pântece umflate. Unele chipuri, o dată cu trecerea vremii, îşi pierduseră trăsăturile, în afară de găvanele întunecate ale ochilor care încă se aţinteau triste asupra trecătorilor. Călăreţii aproape că nici nu le băgau în seamă. Porecliseră ciopliturile oamenii-Púkel şi nici că le pasau de ei: nu mai aveau nici o putere şi nu mai inspirau teamă; Merry însă privea cu mirare şi aproape cu milă la statuile acelea care se înălţau mohorâte în noapte.

După o vreme, uitându-se în urmă, văzu că se afla la câteva sute de picioare deasupra văii, dar departe, jos, reuşi cu greu să desluşească în beznă un şir lung şi şerpuitor de Călăreţi care treceau prin vad şi se îndreptau spre tabăra ce fusese pregătită pentru ei. Numai regele şi gărzile sale urcau sus, în Adăpost. Într-un târziu, suita regelui ajunse la un mal abrupt; drumul, tăiat printre doi pereţi de stâncă, urca o pantă scurtă şi ieşea pe un platou întins. Oamenii îl numeau Câmpul Firien, o păşune de munte acoperită cu iarbă verde şi iarbă-neagră. Mult deasupra văii adânci a Izvorului Zăpezii, înaintând până la poalele munţilor celor mari din zare: Ţancul Voinicului la miazăzi, iar la miazănoapte zimţii ca de ferăstrău ai masivului Irensaga, între care se desfăşura peretele neguros al Muntelui Bântuit, Dwimorberg, sumeţindu-se din spatele clinelor abrupte de pini întunecaţi. Două şiruri de pietre înalte şi fără formă împărţeau platoul în două, pierzându-se în noapte şi dispărând printre copaci. Cei care cutezau să urmeze acea cale ajungeau curând la Crângul Tainic, sub Dwimorberg, unde străjuia ameninţător pilastrul de stâncă şi se căsca umbra porţii interzise.

Astfel arăta întunecatul Adăpost al Văii Calvarului, făurit de oameni de mult daţi uitării. Numele lor se pierduse, nici măcar cântecele sau legendele nu-şi mai aminteau de ele. Ce gând îi mânase să-l făurească - oraş să fi fost, ori poate un templu tainic, ori mormânt regesc - nimeni n-ar fi putut spune. Aici trudiseră în Anii Întunecimii, înainte ca vreo corabie să fi ajuns la ţărmurile apusene sau Gondor, cel al dúnedainilor, să fi fost întemeiat; acum dispăruseră cu totul, doar oamenii-Púkel rămăseseră, şezând la cotiturile drumului.

Merry se uită lung la şirurile de pietre aşezate în picioare; mâncate şi înnegrite de vreme, crăpate unele, altele sparte; precum şiruri de dinţi bătrâni şi flămânzi. Se întreba ce rost aveau pietrele acelea şi nădăjduia ca regele să nu le urmeze în bezna din partea cealaltă a Platoului. Abia atunci băgă de seamă că de-o parte şi de alta a căii pietroase se aflau corturi şi barăci; nu erau aşezate în apropierea copacilor, ci mai curând erau îngrămădite cât mai departe de aceştia, spre buza stâncii. Cele mai multe se găseau în dreapta, unde platoul se lărgea; în stânga - o tabără mai mică, în mijlocul căreia se zărea un pavilion înalt. De acolo se îndrepta acum către ei un călăreţ, astfel că suita se abătu de la drum.

Pe măsură ce se apropiau, Merry văzu că cel care venea în întâmpinarea lor era o femeie, cu cosiţe lungi care luceau în ultimele scăpărări ale amurgului, dar pe cap purta un coif şi era înveşmântată precum un războinic până la brâu, de care avea încinsă o sabie.

- Slăvit să fii, Senior al Obştii! strigă ea. Inima-mi tresaltă de bucurie că te-ai întors.

- Toate-s bune cu tine, Éowyn? întrebă Théoden drept salut.

- Toate-s bune, răspunse ea; Merry însă ar fi zis că vocea o trădează, ca şi când femeia ar fi plâns, deşi era greu de crezut acest lucru, văzându-i faţa atât de severă. Toate bune, repetă ea. Drumul i-a obosit pe oameni, mai cu seamă că au trebuit să plece în grabă atât de mare de acasă. S-au rostit vorbe grele, căci a trecut multă vreme de când războiul ne-a alungat de pe câmpiile cele verzi; dar lucruri rele nu s-au întâmplat. Totul este aranjat cum se cuvine, după cum bine poţi vedea. Adăpostul tău este pregătit; am primit veşti despre tine, ştiam până şi ceasul la care aveai să soseşti.

- Prin urmare Aragorn a sosit, înţelese Éomer. Mai este aici?

- Nu, a plecat, zise Éowyn, răsucindu-se şi privind către munţii întunecaţi şi desenaţi pe cerul de la miazăzi şi de la răsărit.

- Încotro s-a dus?

- Nu ştiu, răspunse ea. A sosit noaptea şi a plecat ieri dimineaţă, înainte să apuce Soarele să se ivească de după culmile munţilor. S-a dus.

- Eşti îndurerată, fiica mea, zise Théoden. Ce s-a întâmplat? Spune-mi, a zis ceva despre acel drum? şi arătă în depărtare, de-a lungul şirului de pietre, spre Dwimorberg. Despre Căile Morţilor?

- Da. Şi a pătruns în umbrele de unde nu s-a întors nimeni. N-am putut să-l fac să se răzgândească. S-a dus.

- Atunci drumurile noastre s-au despărţit, zise Éomer. E pierdut pentru noi. Va trebui să mergem mai departe fără el şi nădejdile noastre încep să se năruie.

Călăriră în tăcere prin iarba scurtă a platoului, până ajunseră la pavilionul regelui. Merry văzu că totul era pregătit pentru găzduirea lor, şi nici chiar el nu fusese dat uitării. Un cort mic fusese înălţat lângă cel al regelui; Merry rămase singur lângă cort, în vreme ce oamenii treceau în sus şi-n jos prin faţa lui, intrând la rege şi sfătuindu-se cu acesta. Noaptea se adâncea şi culmile abia zărite ale munţilor de la apus purtau coroane de stele, dar cerul răsăritean era întunecat şi fără nici o stea. Pietrele înşiruite păleau în beznă; dincolo de ele, încă şi mai întunecată decât noaptea, pândea umbra tot mai întinsă a muntelui Dwimorberg.

- Căile Morţilor, murmură el pentru sine. Căile Morţilor? Ce-nseamnă toată povestea asta? Toţi m-au părăsit. Toţi s-au dus mânaţi de câte-o soartă. Gandalf şi Pippin la război, în Răsărit; Sam şi Frodo în Mordor; iar Pas Mare şi Legolas şi Gimli pe Căile Morţilor. Îmi va veni şi mie rândul, curând, aşa-mi pare. Mă-ntreb ce-or tot vorbi atâta şi ce-o fi având regele de gând să facă. Căci de-acum trebuie să mă duc încotro se duce el.

Pradă acestor gânduri apăsătoare, îşi aminti deodată că îi era tare foame, astfel că se ridică să vadă dacă mai era vreunul în tabăra aceea ciudată, care să simtă acelaşi lucru. Dar chiar atunci răsună o trâmbiţă şi un bărbat veni să-l poftească pe scutierul Merry să-l servească pe rege la masă.

Câteva draperii brodate despărţeau de restul pavilionului un colţişor aşternut cu blănuri; acolo, la o masă mică şedea Théoden împreună cu Éomer şi Éowyn şi Dúnhere, seniorul din Valea Calvarului. Merry stătea lângă jilţul regelui, servindu-l până când regele, dând la o parte gândurile ce-l măcinaseră până atunci, se răsuci spre el zâmbind.

- Hai, meştere Meriadoc! zise el. N-am să te las să stai în picioare. Vei şedea lângă mine atâta vreme cât mă aflu pe pământurile mele, şi-mi vei veseli inima cu poveşti.

Astfel că hobbitului i se făcu loc la stânga regelui, dar nimeni nu-i ceru să spună vreo poveste. Nici nu s-a vorbit prea mult în acest răstimp, toţi mâncau şi beau în tăcere; într-un târziu, luându-şi inima-n dinţi, Merry dădu glas întrebării ce-l rodea:

- De două ori până acum, stăpâne, am auzit pomenindu-se de Căile Morţilor. Ce-s alea? Şi încotro s-a dus Pas Mare, vreau să spun Seniorul Aragorn?

Regele oftă, dar nimeni nu răspunse; în cele din urmă, Éomer se îndură de hobbit şi spuse:

- Nu ştiu şi inimile noastre ni-s grele. Cât despre Căile Morţilor, tu însuţi ai păşit pe primele lor trepte. Nu, să nu crezi că am cobit!

Dar drumul pe care am urcat duce la Poartă, acolo, în Crângul Tainic. Dar ce se află în spatele ei, nimeni nu ştie.

- Nimeni nu ştie, vorbi Théoden, cu toate acestea aflăm câte ceva din legende străvechi, despre care arar se mai aminteşte acum. Dacă se află un sâmbure de adevăr în poveştile astea din bătrâni, care au ajuns de la cei din Casa Eorl până la noi din tată în fiu, atunci uşa de sub Dwimorberg duce la un drum tainic ce trece pe sub munte spre un capăt uitat de lume. Dar ca să-i desluşească secretele nimeni nu s-a încumetat după Baldor, fiul lui Brego, cel care i-a trecut pragul şi de atunci n-a mai fost văzut printre cei vii. A făcut un jurământ pripit atunci când a suflat din corn la petrecerea dată de Brego pentru a sărbători Lăcaşul Auriu Meduseld ce tocmai fusese construit, şi nicicând n-a mai ajuns să se aşeze pe jilţul cel înalt pe care-l moştenea de drept.

Gura lumii vorbeşte că Morţii din Anii întunecimii păzesc calea şi nu îngăduie nici unui om viu să pătrundă în sălile lor ascunse; când şi când însă ei înşişi sunt văzuţi, ca nişte umbre, trecând pragul încoace şi coborând drumul de piatră. Atunci locuitorii din Vale îşi închid iute uşile şi-şi oblonesc fereştile şi stau pitiţi de frică. Numai că Morţii ies arar şi doar în vremuri de mare tulburare şi când se apropie moartea.

- Însă în Vale se mai spune că de curând, când au fost nopţile fără lună, o mare armie a trecut în devălmăşie pe aici, se băgă în vorbă Éowyn. Dincotro a venit, nimeni nu ştie, a luat-o însă în sus pe drumul de piatră şi s-a făcut nevăzută în munţi, ca şi când ar fi mers la o întâlnire.

- Atunci de ce a luat-o Aragorn pe-acolo? întrebă Merry. Nu puteţi să-mi desluşiţi acest lucru?

- Nimeni din lumea celor vii nu poate spune ceva despre noima faptei sale, zise Éomer, decât doar dacă ţi-o fi spus ţie nişte vorbe ca prieten al său, pe care noi să nu le fi auzit.

- Tare schimbat mi s-a părut de când l-am văzut prima oară în casa regelui, spuse Éowyn; mai posomorit, îmbătrânit. Parcă însemnat de soartă, ca o fiinţă pe care o cheamă Moartea la sine.

- Poate că a şi fost chemat, îşi dădu cu părerea Théoden; inima-mi spune că n-am să-l mai văd niciodată. Cu toate astea, e o faţă regească menită unui destin măreţ. Şi mângâie-te cu acest gând, fiica mea, căci mângâiere îmi pare mie că-ţi trebuie în durerea pe care ţi-a pricinuit-o ăst oaspete. Se spune că atunci când neamul Eorling a coborât de la Miazănoapte şi a luat-o de-a lungul Izvorului Zăpezii în căutarea unor locuri bine ferite unde să se refugieze în vremuri de restrişte, Brego şi fiul său Baldor au urcat Scara Adăpostului şi au ajuns în dreptul Porţii. Pe prag şedea un bătrân, mai bătrân decât vremea; fusese odată înalt şi maiestuos, dar acum arăta vârstat precum o piatră veche. Şi drept piatră l-au şi luat, căci nu s-a clintit din loc şi n-a rostit nici o vorbă, până când n-au încercat să treacă pe lângă el şi să intre. Atunci abia s-a înălţat din el o voce, de-ai fi zis că venea din pământ, şi cu mare uimire au auzit-o rostind într-o limbă de la soare-apune: Drumul este închis.

S-au oprit, s-au uitat la el şi au băgat de seamă că încă era viu; iar bătrânul nu le-a întors privirea. Drumul este închis, a zis din nou vocea lui. A fost făcut de cei ce-s morţi şi al Morţilor rămâne până la capătul zilelor. Drumul este închis.

Şi când va fi acel capăt al zilelor? ar fi întrebat Baldor. Dar n-a primit răspuns la întrebare. Căci bătrânul a murit în acel ceas şi a căzut cu faţa la pământ; şi de atunci neamul nostru n-a mai aflat nimic despre străvechii sălăşluitori ai munţilor. Dar poate că a sosit acum tocmai acel capăt al zilelor şi Aragorn va fi lăsat să treacă.

- Dar cum poate cineva să afle dacă e sau nu e capătul acela, fără să încerce Poarta? vru să ştie Éomer. Eu unul n-am s-o apuc pe acel drum, de-ar fi să am în faţa mea toate armiile din Mordor şi eu aş fi de unul singur şi n-aş avea nici o altă cale de retragere. Mare păcat că o asemenea soartă s-a abătut asupra unui om atât de viteaz în ceasul ăsta de mare restrişte! Nu-s ele destule relele de pe lume, fără să trebuiască să le căutăm sub pământ? Războiul bate la uşă.

Se opri deodată, căci în acea clipă de afară se auzi un zgomot, o voce de bărbat strigând numele lui Théoden şi străjile care împiedicau pe cineva să intre.

În clipa următoare draperia fu dată la o parte şi mai-marele străjerilor apăru în prag.

- A venit un bărbat, stăpâne, un călăreţ cu o solie din Gondor. Doreşte să se înfăţişeze Domniei voastre de îndată.

- Lasă-l să intre! spuse Théoden.

Intră un bărbat înalt şi, văzându-l, Merry îşi înăbuşi un strigăt; căci preţ de o clipă i se năzări că Boromir înviase din morţi. Dar îşi dădu repede seama că se înşelase; bărbatul era un străin, chiar dacă semăna cu Boromir de-ai fi zis că-i era rubedenie, la fel de înalt, cu ochii cenuşii şi înfăţişare mândră. Era înveşmântat precum un călăreţ, mantie verde-închis peste o za lucrată măiestrit; coiful avea gravată în partea din faţă o stea mică de argint. În mână ţinea o săgeată, cu pene negre şi legată în oţel, dar vârful îi era vopsit în roşu.

Căzu în genunchi şi întinse săgeata către Théoden.

- Slavă ţie, Senior al neamului rohirrimilor, prieten al ţinutului Gondor! spuse. Hirgon mă cheamă, sol călare al lui Denethor, şi-ţi aduc acest semn de război. Gondor se află la mare ananghie. Adeseori ne-a ajutat neamul rohirrimilor, numai că acum Seniorul Denethor vă cere să-i trimiteţi în ajutor întreaga voastră putere, şi cu iuţeala cea mai mare, altfel Gondorul va cădea.

- Săgeata Roşie! zise Théoden luând-o în mâna sa, ca cineva care primeşte o chemare la război de mult aşteptată, dar tot pe atât de înfricoşătoare atunci când, în cele din urmă, află de ea. Mâna îi tremura. Săgeata Roşie n-a fost văzută în Obşte de când mă ştiu eu pe pământ! continuă el. A sosit cu adevărat clipa? Şi cât socoteşte oare Seniorul Denethor că poate fi toată această putere şi iuţeală a mea?

- Numai domnia ta poate şti acest lucru cel mai bine, stăpâne, răspunse Hirgon. Dar nu va trece mult până ce Minas Tirith va fi înconjurat, şi de nu vă stă în putere să înfrângeţi asediul pe care-l pun la cale multe puteri, Seniorul Denethor mă roagă să vă spun că, după judecata lui, e mai bine ca oştirile rohirrimilor să se afle înăuntrul zidurilor oraşului său, decât în afara lor.

- Numai că el ştie foarte bine că noi suntem o seminţie ce luptăm mai curând călare, la loc deschis, şi că suntem împrăştiaţi în multe locuri, încât e nevoie de timp pentru a-i strânge pe toţi Călăreţii noştri. Nu este oare adevărat, Hirgon, că Seniorul din Minas Tirith ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă prin această solie? Căci noi suntem de-acum în război, după cum ai văzut şi tu, fără îndoiala încât nu ne-ai găsit chiar nepregătiţi. Gandalf cel Sur a fost printre noi, şi chiar acum ne pregătim pentru bătălie în Răsărit.

- Nu pot să spun ce ştie sau ce bănuieşte Seniorul Denethor din toate aceste lucruri, răspunse Hirgon. Ştiu doar că noi suntem la mare ananghie. Seniorul meu nu vă porunceşte, ci vă roagă să vă amintiţi de vechi prietenii şi jurăminte făcute de mult şi spre binele domniilor voastre să faceţi tot ceea ce vă stă în puteri. Am aflat că mulţi regi au pornit din Răsărit pentru a servi sub stindardul Mordorului. De la Miazănoapte şi până în câmpiile Dagorlad e mare tulburare şi zvon de război. La Miazăzi se urneşte neamul haradrimilor şi spaima a cuprins toate ţinuturile noastre de coastă, încât prea puţin sprijin ne va veni din cea parte. Grăbiţi-vă! Căci sub zidurile oraşului Minas Tirith se va hotărî soarta vremii noastre, şi dacă puhoiul nu va putea fi oprit acolo, se va revărsa peste toate frumoasele câmpii din Rohan şi nici măcar în ăst Adăpost dintre munţi nu se va mai afla apărare.

- Întunecate veşti, zise Théoden, dar nu şi neaşteptate. Lui Denethor spune-i însă că am veni în ajutorul celor din Rohan chiar şi dacă nimic nu l-ar ameninţa. Numai că am suferit pierderi însemnate în bătăliile cu trădătorul de Saruman. Şi încă trebuie să cumpănim la fruntariile noastre de la miazănoapte şi răsărit, după cum dau de înţeles chiar veştile de la el. Forţa asta pe care o stăpâneşte Seniorul întunecimii este atât de mare, încât ne poate ţine pe toţi încleştaţi în bătălie în faţa oraşului şi în astă vreme el să atace şi mai avan peste Râu, dincolo de Poarta Regilor.

Dar să nu ne mai irosim vorbele cu sfaturi prevenitoare. Vom veni. Mâine începe înarmarea. Când totul va fi pus în ordine, pornim. Am trimis călare la câmpie zece mii de suliţaşi ca să bage groaza în vrăjmaşii noştri. Acum mă tem că vor fi mai puţini; căci n-am să-mi las fortăreţele nepăzite. Dar chiar şi aşa, măcar şase mii tot mă vor urma. Ci spune-i lui Denethor că la acest ceas de restrişte însuşi regele Obştii va coborî în ţinutul Gondor, chiar dacă nicicând nu va face drumul de întoarcere. Drumul este lung, dar omul şi animalul trebuie să ajungă la capătul lui cu destulă putere să poată lupta. De mâine dimineaţă într-o săptămână veţi auzi strigătul Fiilor lui Eorl coborând de la Miazănoapte.

- O săptămână! exclamă Hirgon. Asta e, dacă aşa trebuie să fie, atunci aşa să fie. Nu se ştie însă dacă peste şapte zile de-acum încolo vă va fi dat să mai găsiţi doar ziduri preschimbate în ruine, asta dacă nu cumva primim un ajutor de unde nici cu gândul nu gândim. Măcar îi vei tulbura pe orci şi pe oamenii ăia oacheşi de la festinul lor din Turnul Alb.

- Măcar atât, aşa e, spuse Théoden. Dar eu însumi abia am sosit de la bătălie şi dintr-o călătorie lungă şi-acum mă voi duce să mă odihnesc. Rămâi aici peste noapte. Mâine vei vedea adunarea armiei din Rohan şi vei porni la drum cu inima mai uşoară după o asemenea privelişte, şi mai iute de picior pentru a duce veştile. Sfaturile sunt mai bune dimineaţa, iar noaptea poate schimba multe gânduri.

Cu aceste vorbe, regele se ridică din jilţ şi toţi ceilalţi făcură la fel.

- Duceţi-vă acum la culcare şi dormiţi bine, le ură el. Jupâne Meriadoc, nu mai am trebuinţă de serviciile dumitale în seara asta. Mâine dimineaţă însă fii pregătit, căci te voi chema de cum răsare soarele.

- Voi fi gata, zise Merry, chiar de mă vei ruga să te însoţesc pe Căile Morţilor.

- Nu cobi! îl mustră regele. Nu se ştie dacă nu cumva or să fie mai multe drumuri cărora să li se potrivească acest nume. Eu însă n-am spus că te voi ruga să mă însoţeşti pe vreun drum. Noapte bună!

- N-am să rămân aici numai ca să-l slujesc când o fi să se întoarcă! murmură Merry. N-am să rămân aici, n-am să rămân.

Tot repetându-şi aceste vorbe, adormi într-un târziu în cortul său. Fu trezit de un bărbat care-l zgâlţâia.

- Trezeşte-te, jupâne Holbytla, trezeşte-te! striga acesta.

Cu greu Merry se smulse din visele sale adânci şi sări în capul oaselor speriat. Afară era încă întuneric, cel puţin aşa i se păru lui.

- Care-i baiul? întrebă.

- Te cheamă regele.

- Da’ încă n-a răsărit Soarele.

- Aşa-i, şi nici n-o să răsară astăzi, jupâne Holbytla. Ai zice că nici nu va mai răsări vreodată. Sub norul ăsta, Timpul însă nu stă pe loc, chiar de-i pierdut Soarele pentru totdeauna. Grăbeşte-te!

Îmbrăcându-se în grabă cu ce i-a căzut la îndemână, Merry se uită afară. Lumea întreagă era cufundată în întuneric. Însuşi văzduhul părea cafeniu, iar lucrurile din jur erau negre şi cenuşii şi lipsite de umbră; peste tot împrejur domnea o linişte profundă. Nu se zărea nici urmă de nor, decât poate departe, la apus, unde cele mai îndepărtate degete bâjbâitoare ale marelui întuneric se târau încă încoace şi printre ele picura o geană de lumină. Deasupra capului atârna un acoperiş greu, mohorât şi fără de formă, iar lumina mai curând lipsea decât creştea.

Merry văzu că mulţi oameni stăteau şi se uitau în sus, murmurând; chipurile lor erau cenuşii, triste şi pe unele dintre ele se citea spaima. Cu inima strânsă se îndreptă spre pavilionul regelui. Hirgon, călăreţul din Gondor, ajunsese acolo înaintea lui şi alături de el se afla un alt om, semănând cu acesta la chip şi purtând aceleaşi veşminte, numai că era mai scund şi mai lat în umeri. Când intră Merry, acesta tocmai îi vorbea regelui.

- Vine dinspre Mordor, stăpâne, spunea. A început de cu seară, după apusul soarelui. De pe crestele Lanţului Răsăritean al ţinutului domniei tale l-am văzut înălţându-se şi târându-se pe cer şi cât am călărit întreaga noapte s-a întins în urma mea, mâncând stelele. Acum norul cel mare atârnă peste întreg ţinutul, de aici până la Munţii Umbrei; şi se îngroaşă tot mai mult. Războiul a început.

O vreme regele rămase tăcut. Într-un târziu spuse:

- Vasăzică am ajuns şi la asta în cele din urmă; marea bătălie a vremurilor noastre, în care vor dispărea multe. Măcar nu mai e nevoie să ne ascundem. Vom apuca pe drumul drept şi deschis şi cât se va putea de iute. Să sune adunarea, fără zăbavă, nu mai aşteptăm pe nimeni care zăboveşte. Aveţi provizii îndestulătoare în Minas Tirith? Căci dacă e să pornim acum în grabă mare, atunci trebuie să călătorim fără altceva decât cu atâta hrană şi apă cât să ne ajungă până la bătălie.

- Proviziile sunt de mult pregătite, îl linişti Hirgon. Călătoriţi cu poveri cât mai uşoare şi cât puteţi de iute!

- Atunci, Éomer, dă-le de ştire pristavilor, porunci Théoden. Călăreţii să se încoloneze!

Éomer ieşi şi curând se auziră trâmbiţe răsunând în Adăpost, cărora alte trâmbiţe le răspunseră de jos, din vale; însă chemarea lor nu mai era limpede şi vitează, cum i se păruse lui Merry cu o seară înainte. Ci mohorâtă, aspră în văzduhul acela greu, un hârâit ameninţător.

Regele se răsuci spre Merry.

- Plec la război, jupâne Meriadoc, zise. Peste puţin timp mă aştern la drum. Te eliberez de orice îndatorire faţă de mine, dar nu înseamnă că pun capăt şi prieteniei ce ţi-o port. Vei rămâne aici şi, dacă doreşti, poţi să intri în serviciul lui Lady Éowyn, căci ea va cârmui poporul cât lipsesc eu.

- Da’... da’... domnia ta, se bâlbâi Merry, ţi-am oferit spada mea. Nu vreau să mă despart de domnia ta astfel, Rege Théoden. Şi cum toţi prietenii mei au plecat la bătălie, m-aş ruşina să rămân de căruţă.

- Dar noi călătorim pe cai înalţi şi iuţi, spuse Théoden; şi oricât de vitează e inima ta, nu poţi călări un asemenea animal.

- Atunci leagă-mă de spinarea unuia dintre ei, sau lasă-mă să atârn de scară sau orice altceva, nu se dădu bătut Merry. De alergat e cale lungă; dar voi alerga dacă altfel nu se poate, chiar de-ar fi să-mi tocesc picioarele şi să ajung la câteva săptămâni după voi.

Théoden zâmbi.

- Decât aşa, mai degrabă te duc cu mine în şa, pe Coamă de Nea, spuse el. Măcar până la Edoras să călăreşti cu mine, şi acolo poţi să rămâi să admiri Lăcaşul Auriu; căci aceasta este calea pe care o voi urma. Stybba te poate duce atâta drum; marea cursă nu va începe decât când vom ajunge la câmpie.

- Vino, Meriadoc! spuse Éowyn, ridicându-se în picioare. Vreau să-ţi arăt veşmintele pe care ţi le-am pregătit.

Ieşiră împreună şi, în vreme ce treceau printre corturi, ea adăugă:

- E singura rugăminte pe care mi-a făcut-o Aragorn, anume să fii înarmat pentru bătălie. I-am îndeplinit-o după cum am putut mai bine. Căci inima-mi spune că vei avea trebuinţă de ele înainte să se sfârşească totul.

Îl duse pe Merry la o baracă aflată printre corturile unde era adăpostită garda regală; şi acolo un armurier îi aduse lui Éowyn un coif mic, un scut rotund şi alte lucruri trebuincioase.

- Za nu am găsit care să ţi se potrivească, şi nici timp nu am avut să făurim o asemenea cămaşă; dar uite aici un veston de piele, un brâu şi un pumnal. Spadă ai.

Merry făcu o plecăciune şi domniţa îi arătă scutul, care semăna cu acela ce-i fusese dat lui Gimli şi purta pe el însemnul calului alb.

- Ia toate aceste lucruri şi să-ţi poarte noroc! Drum bun, jupâne Meriadoc! Dar poate că ne vom mai întâlni noi doi.

Şi astfel a fost că în tristeţea tot mai apăsătoare din jur, Regele Obştii se pregăti să-şi conducă armia de Călăreţi pe drumul ce se îndrepta spre răsărit. Inimile erau grele şi mulţi tremurau de frică la adăpostul întunericului. Cu toate acestea, erau un popor dârz, credincios stăpânului lor, încât văicăreli ori suspine nu se prea auzeau, nici măcar în tabăra din Adăpost unde erau găzduiţi cei refugiaţi din Edoras - femei, copii, bătrâni. Ştiau ce le era sortit, dar aşteptau totul în tăcere.

Alte două ore trecură ca gândul, regele încalecă pe calul său alb care lucea în lumina aceea palidă. Arăta mândru şi înalt, chiar dacă pletele ce ieşeau de sub coif erau ninse; şi mulţi se minunară de el şi prinseră curaj văzându-l atât de falnic şi netemător.

Iar dincolo, pe pajiştile netede de pe malul râului zgomotos, Călăreţii înarmaţi până-n dinţi, cam la vreo cinci mii şi cinci sute, erau rânduiţi în companii multe la număr, şi pe lângă ei alte sute de bărbaţi ce aduceau cai de rezervă purtând poveri uşoare. O singură trâmbiţă răsună. Regele înălţă mâna, după care, în tăcere, armia Obştii se urni din loc. În frunte mergeau doisprezece dintre oamenii de casă ai regelui, călăreţi vestiţi în tot ţinutul. După ei veneau regele cu Éomer la dreapta sa. Îşi luase rămas-bun de la Éowyn sus, în Adăpost, şi amintirea îl îndurera; acum însă trebuia să se gândească la drumul ce-i stătea în faţă. În urma lui venea Merry, călare pe Stybba, împreună cu cei doi soli din Gondor, urmaţi imediat de alţi doisprezece călăreţi de casă ai regelui. Trecură prin dreptul coloanelor lungi de bărbaţi care aşteptau aspri şi împietriţi la chip. Dar când ajunseră aproape de capătul şirului, unul dintre aceşti bărbaţi îşi ridică privirile şi le aţinti asupra hobbitului. Un bărbat tânăr, îşi spuse Merry întorcându-i căutătura, mai scund şi mai firav decât mulţi dintre ei. Sclipirea din ochii lui limpezi şi cenuşii îl înfioră pe hobbit, căci dintr-o dată îşi dădu seama că privea la chipul unui om fără de speranţă care merge să-şi găsească moartea.

Pe drumul cenuşiu porniră, de-a lungul Izvorului Zăpezii ce se prăvălea peste pietrele albiei; printre cătunele Pârâiaşul de Sus şi Furtunoasa de Jos, unde din pragul întunecat al caselor îi priveau multe chipuri triste de femei; şi astfel, fără corn sau harpă, sau glasuri cântătoare de bărbaţi, începu marele marş spre Răsărit, despre care cântecele din Rohan aveau să povestească vreme de multe vieţi omeneşti ce au urmat.

Din Valea-ntunecată-a Calvarului porni

în zorii zilei fiul lui Théngel,

Cu Thani şi căpitani porni şi-ajunse

în Edoras. Străvechile palate

ale oştirii cufundate-n neguri

ascund în umbre bârnele-aurite.

De la poporul liber luându-şi bun-rămas,

lăsând şi tron şi vatră şi locuri preaiubite

umblate înainte de stingerea luminii,

Porni la drum, pe urmă-i cu teamă şi în faţă

cu soarta lui de rege credincios

atâtor jurăminte făcute şi-mplinite -

La drum porni Théoden. Apoi cinci nopţi şi zile

spre Răsărit, călare eorlingii, străbătând

Hotar al Smârcurilor, Lande, Pădurea Firien,

cu şase mii de suliţi treceau spre Soare-Apune.

Puternica Cetate-a Colnicului suia

de Mindolluin, rege al mării, străjuită.

Acolo, în Regatul de Miazăzi, acum

Şi focul şi vrăjmaşii o-mpresoară.

Soarta-i mâna-nainte. Dar noaptea cotropi

Şi cai şi călăreţi deopotrivă,

Şi sunetul potcoavelor în zare

tăcu, - precum în cântece se spune.

Cu adevărat, în tot mai adâncă înnegurare ajunse regele în Edoras, cu toate că ziua era la amiază. Acolo se opri doar cât să i se alăture alţi şaizeci de Călăreţi ce ajunseseră mai târziu la locul de adunare. Mâncă ceva şi se pregăti din nou de drum, luându-şi rămas-bun de la scutierul său. Dar Merry îl rugă încă o dată să-i îngăduie să-l însoţească.

- Asta nu e o călătorie pentru căluţi ca Stybba, după cum ţi-am mai spus, răspunse Théoden. Şi într-o bătălie din cea pe care presimt că o vom purta pe câmpiile din Gondor, ce vei face Domnia ta, jupâne Meriadoc, chiar de eşti thain al sabiei şi inima ţi-e mai mare decât statul?

- Cât despre asta, cine-ar putea şti? cugetă Merry. Dar, pe de altă parte, stăpâne, de ce m-ai luat drept scutier, dacă nu pentru a sta alături de Domnia ta? Unde mai pui că nu-mi doresc să povestească mai încolo cântecele despre mine c-am fost mereu lăsat de căruţă!

- Te-am primit în slujba mea pentru a te proteja, precum şi pentru că aşa am vrut. Nici unul dintre Călăreţii mei nu te poate duce drept povară. Dacă bătălia s-ar ţine în faţa porţilor mele, poate că de faptele tale şi-ar aminti menestrelii; dar până la Fortăreaţa Colnicului, unde este stăpân Denethor, mai sunt o sută de leghe. Şi cu asta am zis ce-am avut de spus.

Merry făcu o plecăciune şi se depărta nefericit, privind însă lung la şirurile de călăreţi. Companiile se pregăteau de plecare: bărbaţii strângeau chingile, potriveau şeile, îşi mângâiau caii; unii priveau cu nelinişte la cerul tot mai coborât. Un călăreţ se apropie pe neobservate de hobbit şi-i şopti la ureche:

- Unde nu te aştepţi se deschide un drum, aşa spune o vorbă de-a noastră. Iată-mă-s.

Merry ridică privirile şi văzu că era călăreţul tânăr pe care-l băgase de seamă în acea dimineaţă.

- Doreşti să mergi acolo unde merge şi Seniorul Obştii: ţi-o citesc pe chip.

- Aşa e, recunoscu Merry.

- Atunci vei merge cu mine. Te voi duce în şa înaintea mea, la adăpostul mantiei mele, până ajungem departe, pe câmp şi întunericul devine şi mai negru. O asemenea silinţă nu trebuie refuzată. Nu scoate nici un cuvânt despre asta nimănui, şi vino!

- Îţi mulţumesc din suflet! răspunse Merry. Mulţumesc, domnule, chiar dacă nu-ţi cunosc numele.

- Chiar nu mi-l ştii? şopti Călăreţul. Atunci spune-mi Dernhelm (Dern - gaură ţesută; ţesătură; helm - cârmă; coif - n.tr.).

Aşa s-a făcut că, atunci când regele porni la drum, în faţa lui Dernhelm, în şa, şedea Meriadoc hobbitul, şi marele armăsar sur Suflare de Vânt nici nu se sinchisea de povară; căci Dernhelm era mai uşor ca mulţi bărbaţi, chiar dacă sprinten şi bine legat.

Tot mai adânc pătrundeau în negură. Noaptea făcură popas în desişul sălciilor din locul unde Izvorul Zăpezii se vărsa în Scăldătoarea Enţilor, la douăsprezece leghe la răsărit de Edoras. Şi apoi mai departe, străbătând Landele; şi Hotarul Smârcurilor unde, la dreapta lor, codrii de stejar urcau până la poalele dealurilor, sub umbra aruncată de întunecatul Halifirien, aproape de fruntariile Gondorului; dar departe, la stânga lor, negurile adăstau peste mlaştinile muiate de gurile Scăldătorii Enţilor. Şi în acest timp primeau veşti despre războiul de la Miazănoapte. Oameni singuratici, călărind ca nebunii, aduceau vorbă despre vrăjmaşii ce atacau hotarele răsăritene, despre armate întregi de orci care pătrundeau în Platoul Golaş al Rohanului.

- Călăriţi mai departe! Tot înainte! striga Éomer. Prea târziu să ne abatem din drum. Smârcurile Scăldătoarei o să ne apere flancul. Iuţeală e tot ce ne trebuie acum. Călăriţi!

Regele Théoden părăsi astfel ţinutul său şi, leghe după leghe, drumul cel lung începu să cotească, lăsând în urmă dealurile pe care se aprindeau focurile de avertizare: Calenhad, Min-Rimmon, Erelas, Nardol. Focurile erau stinse pe culmile lor. Pământurile erau cenuşii peste tot în jur şi tăcute; iar umbra se adâncea din ce în ce în faţa lor, iar nădejdile mureau în inimi.

IV

Asediul Gondorului

Pippin fu trezit de Gandalf. În încăperea lor erau aprinse lumânările, căci prin ferestre pătrundea doar o rază de lumină; văzduhul era greu, ca înaintea tunetului.

- Ce oră-i? întrebă Pippin căscând.

- Trecut de două, spuse Gandalf. E vremea să te scoli şi să te găteşti. Eşti chemat la Seniorul oraşului să afli care ţi-s îndatoririle.

- Şi o să-mi dea să şi mănânc?

- Nu! Eu îţi dau; e tot ce primeşti până la prânz. Mâncarea este de-acum drămuită, aşa sună porunca.

Pippin privi chiondorâş la bucăţica de pâine şi fărâma de unt câtuşi de puţin îndestulătoare (gândi el), alături de care se găsea o cană de lapte smântânit.

- De ce m-ai adus aici? întrebă el.

- Ştii foarte bine de ce. Ca să te feresc de nenorociri; şi dacă nu-ţi place că te afli aici, aminteşte-ţi rogu-te că ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Pippin tăcu mâlc.

După puţină vreme, străbătea încă odată, alături de Gandalf, coridorul friguros până la uşa ce dădea în Sala Turnului. Acolo şedea Denethor, în întunecimea cenuşie a marii încăperi, ca un păianjen bătrân şi răbdător (îşi spuse Pippin); ai fi zis că nu se clintise câtuşi de puţin din ziua precedentă. Îi făcu semn lui Gandalf să se aşeze, dar hobbitul fu lăsat să stea în picioare, nebăgat în seamă. Deodată, bătrânul se răsuci spre el:

- Ei, jupâne Peregrin, nădăjduiesc că ţi-ai petrecut ziua de ieri cu folos şi după bunul plac, aşa e? Deşi mă tem că în oraşul ăsta masa nu e într-atât de îmbelşugată precum ţi-ai dori.

Pippin avu sentimentul stânjenitor că mai tot din ceea ce spusese ori făcuse ajunsese oarecum la cunoştinţa Seniorului Oraşului şi că bătrânul putea chiar să-i citească şi gândurile. Nu răspunse.

- Acum că eşti în serviciul meu, ce ai dori să faci?

- Credeam, stăpâne, că-mi veţi spune care mi-s îndatoririle.

- Ţi le voi spune, după ce voi afla de ce eşti în stare, i-o întoarse Denethor. Dar asta poate că voi afla mai curând dacă te ţin alături de mine. Scutierul meu a cerut învoire să se ducă la garnizoana aflată în afara Turnului, astfel că o vreme o să-i ţii locul. Mă vei servi, vei fi solul meu şi vei sta de vorbă cu mine dacă războiul şi sfatul îmi vor lăsa ceva răgaz. Ştii să cânţi?

- Da. Mă rog, da, destul de bine pentru ai mei acasă. Dar, stăpâne, noi nu avem cântece potrivite pentru săli din cele mari şi pentru vremuri de război. Arareori cântăm despre lucruri mai cumplite decât vântul ori ploaia. Şi cele mai multe din cântecele mele sunt despre lucruri ce ne fac să râdem; sau despre mâncare şi băutură, de bună seamă.

- Şi de ce ar fi asemenea cântece nepotrivite pentru sălile mele, sau pentru ceasuri ca acestea de acum? Oare noi cei care trăim de atâta vreme sub apăsarea Umbrei nu avem voie să auzim ecouri dintr-o lume ce nu a fost tulburată de ea? Abia atunci vom simţi că veghea noastră nu a fost în zadar, deşi poate că nimeni nu ne va mulţumi pentru ea.

Pippin simţi cum i se strânge inima. Nu-i plăcea defel ideea de a-i cânta vreun cântec din Comitat Seniorului din Minas Tirith, cu atât mai puţin cele caraghioase pe care le ştia cel mai bine; erau prea... mă rog, prea de la ţară pentru o asemenea ocazie. Dar, deocamdată, fu iertat de această încercare. Nu i se porunci să cânte. Denethor se întoarse către Gandalf, ca să-l întrebe despre rohirrimi şi despre ce anume aveau ei de gând să facă, şi ce gândea Éomer, nepotul regelui, de toate câte se întâmplau. Da’ multe mai ştia Seniorul despre o seminţie care trăia atât de departe, îşi spunea uimit Pippin, gândindu-se că trebuie să fi trecut mulţi ani de când Denethor însuşi plecase pe meleaguri străine.

La un moment dat, Denethor îi făcu semn hobbitului că poate să plece.

- Du-te la arsenalul Citadelei, îi spuse, şi ia-ţi de acolo uniforma Turnului şi toate cele de trebuinţă. Am dat poruncă încă de ieri să-ţi fie pregătite. După ce te-ai echipat, întoarce-te aici!

Şi, într-adevăr, Pippin se pomeni curând înveşmântat în straie ciudate, negre şi argintii la culoare. Avea o cămaşă de zale micuţă, ca pentru el, cu inele făcute parcă din oţel, cu toate că erau negre ca tăciunele; şi un coif înalt, în formă de coroană, cu aripi mici de corb de o parte şi de alta, cu o stea de argint în mijlocul inelului coroanei. Peste za i se dăduse un surtuc scurt, negru, cu broderie de argint pe piept, înfăţişând Copacul. Vechile lui haine au fost împăturite frumos şi puse deoparte, dar i s-a îngăduit să păstreze mantia cenuşie primită în Lórien, nu însă şi să o poarte cât era la datorie. Arăta acum ca un adevărat Ernil i Pheriannath, Prinţul Piticuţilor, cum îl numiseră cei de acasă - numai că el nu ştia acest lucru, doar că se simţea tare stingherit. Şi întunecimea începu să-i apese inima.

Ziua rămase înnegurată şi întunecoasă. De la zorii lipsiţi de soare şi până seara, umbra densă se adânci şi mai mult şi inimile tuturor celor din Oraş erau grele. În înaltul cerului, un nor mare se târa încet spre apus dinspre Tărâmul Negru, devorând orice rază de lumină, purtat de vântul războiului; sub el, văzduhul era neclintit, rară pic de vânt, parcă întreaga Vale a Anduinului stătea în aşteptarea unei furtuni devastatoare.

Cam pe la ceasurile unsprezece, eliberat în sfârşit din serviciu pentru un scurt răgaz, Pippin plecă să caute ceva de mâncare şi de băut ca să-şi mai veselească inima grea şi să poată îndura mai uşor sarcina de a-l servi pe Senior. La popotă îl întâlni din nou pe Beregond, care tocmai sosise de la Pelennor, unde fusese trimis cu o solie pentru cei din Turnurile de Pază dinspre Drumul Pietruit. Urcară împreună pe ziduri, căci Pippin se simţea ca într-o închisoare chiar şi în spaţioasa citadelă. Se aşezară din nou unul lângă altul în ambrazura ce dădea spre răsărit, tot acolo unde mâncaseră şi stătuseră de vorbă cu o zi înainte.

Era ceasul apusului, dar uriaşul nor se întinsese de-acum până departe, spre vest, şi doar atunci când se cufundă în mare reuşi Soarele să scape de apăsarea norului şi să trimită o ultimă rază de rămas-bun înainte de lăsarea întunericului, şi tot atunci îl zări şi Frodo, la Răscruce, atingând capul regelui căzut. Dar până la câmpiile Pelennor, străjuite de Mindolluin, nu ajunse nici o rază; acestea au rămas cafenii şi mohorâte.

Lui Pippin i se părea că trecuseră ani mulţi de când şezuse întâia dată acolo, într-un timp pe jumătate uitat când încă mai era hobbit, un călător cu inima uşoară, aproape neatinsă de primejdiile prin care trecuse. Şi uite că acum era un soldăţel într-un oraş ce se pregătea pentru marele asalt, îmbrăcat în veşmintele mândre însă mohorâte ale Turnului de Strajă.

În altă vreme şi în alt loc poate că Pippin s-ar fi mândrit cu noul lui veşmânt, dar ştia că de data asta nu lua parte la un joc; ci era fără nici o urmă de îndoială slujitorul unui stăpân înverşunat aflat în cea mai cumplită primejdie. Cămaşa lungă de zale îl împovăra, iar coiful îi apăsa creştetul. Mantia şi-o pusese deoparte, pe bancheta de piatră. Îşi întoarse privirile obosite de la câmpurile de jos, tot mai întunecate, şi căscă, apoi oftă.

- Te-a obosit ziua de azi? întrebă Beregond.

- Cam aşa, spuse Pippin, foarte tare. Obosit de stat degeaba şi de aşteptare. Mi-am tocit călcâiele bătându-le la uşa stăpânului meu ore nesfârşit de lungi, în timp ce el ţinea sfat cu Gandalf şi Prinţul şi alţi mai-mari. Iar eu nu-s deprins, jupâne Beregond, să-i servesc flămând pe alţii în timp ce mănâncă. Crede-mă, e o încercare tare dureroasă pentru un hobbit, zău aşa. Cu siguranţă că ai să zici că ar trebui să mă simt mult mai onorat. Dar cu ce mă aleg din onoarea asta? Dacă-i pe-aşa, ce rost mai are să mănânci şi să bei sub umbra asta târâtoare? Ce mai înseamnă? Până şi aerul pe care-l respirăm pare gros şi cafeniu! Întunecimi din astea sunt obişnuite pe aici pe la voi când bate vântul dinspre Răsărit?

- Ba deloc, asta nu-i vreme din lumea noastră. E o unealtă a răutăţii lui; vapori din clocotirile Muntelui de Foc, pe care îi trimite el ca să ne întunece inimile şi judecata şi chiar izbuteşte. Uf, de s-ar întoarce odată Seniorul Faramir. El nu s-ar pierde cu firea. Dar cine să ştie dacă se va întoarce vreodată de dincolo de Râu, din întunecime?

- Mda, făcu Pippin, şi Gandalf e neliniştit. Îmi vine să cred că a fost tare descumpănit că nu l-a găsit pe Faramir aici. Unde s-o fi dus? A plecat de la sfatul cu Seniorul încă înainte de masa de prânz şi nu era în toane bune, aşa mi s-a părut. Te pomeneşti că presimte că va primi veşti proaste.

Dintr-o dată, în timp ce vorbeau, ceva îi făcu să îngheţe, să se preschimbe în stane. Pippin se ghemui la pământ şi-şi duse mâinile la urechi; dar Beregond, care, vorbind de Faramir, îşi îndreptase privirile dincolo de parapet, rămase încremenit, fără să-şi întoarcă ochii măriţi de uluială. Pippin cunoştea ţipătul cutremurător pe care-l auzise: acelaşi pe care-l auzise cu mult timp în urmă, în Smârcurile din Comitat, dar acum răsunase mai puternic, mai plin de ură, străpungându-i inima cu o disperare otrăvitoare.

Într-un târziu, Beregond spuse cu mare greutate:

- Au venit! Fă-ţi curaj şi priveşte! Jos acolo, la creaturile alea scârbavnice.

Fără tragere de inimă, Pippin se cocoţă pe bancheta de piatră şi privi peste zid. Dedesubt se desluşea cu greu Pelennorul, pierzându-se spre abia ghicita linie a Râului cel Mare. Numai că acum, Pippin zări în văzduhul de sub el, rostogolindu-se cu repeziciune peste câmpie, precum umbre ale unei nopţi venite prea devreme, cinci creaturi aducând a păsări, asemenea în hidoşenie cu zburătoarele ce se hrănesc cu stârvuri, dar mai mari decât vulturii şi la fel de crude precum Moartea. Ba se repezeau până la o aruncătură de săgeată de ziduri, ba se depărtau în cercuri largi.

- Călăreţii Negri! murmură Pippin. Călăreţi Negri ai văzduhului! Beregond! strigă el deodată, vezi cum caută ceva? Uite cum se rotesc si se reped de fiecare dată până la locul acela acolo jos! Şi vezi ceva mişcându-se pe pământ? Nişte fiinţe mici şi negre. Da, bărbaţi călare: patru sau cinci. Ah! Nu mă pot uita! Gandalf! Gandalf, Salvează-ne!

Încă un ţipăt prelung izbucni şi apoi se stinse, şi Pippin se dădu îndărăt de la zid, gâfâind ca un animal încolţit. Pierdut şi parcă venind de departe prin acel ţipăt cutremurător, Pippin auzi înălţându-se până la el, de jos, chemarea unei trâmbiţe, sfârşită pe o notă înaltă şi prelungă.

- Faramir! Seniorul Faramir! El sună din trâmbiţă! strigă Beregond. Inimă vitează! Dar cum să răzbească el până la Poartă, când ulii ăştia, scârboşeniile astea venite parcă din iad folosesc alte arme decât frica? Uite! Nu se dau bătuţi. Vor ajunge la Poartă! Nu! Caii-s apucaţi de streche. Uite! l-au aruncat din şa; acum aleargă pe jos. Nu, unul a rămas în şa, dar fuge după ceilalţi cai. Ăsta trebuie să fie Căpitanul, el poate să stăpânească şi fiarele şi oamenii. Ah! o zburătoare d-astea îngrozitoare se repede asupra lui. Ajutor! Ajutor! Nu iese nimeni să-l ajute? Faramir!

Strigând acestea, Beregond porni ca din puşcă şi dispăru în întuneric. Ruşinat de spaima lui, în vreme ce Beregond străjerul se gândise, iată, mai întâi la căpitanul pe care-l iubea atât, Pippin se cocoţă înapoi pe banchetă şi se uită afară. În aceeaşi clipă zări o scăpărare de alb şi argintiu venind dinspre Miazănoapte, asemenea unei stele mici peste câmpiile cufundate în noapte: se apropia cu iuţeala unei săgeţi şi creştea văzând cu ochii, urmând aceeaşi direcţie cu a celor patru care fugeau spre Poartă. Lui Pippin i se năzări că zăreşte o lumină palidă înconjurând scăpărarea, în faţa căreia umbrele grele se retrăgeau; şi apoi, pe măsură ce se apropia de el, i se păru că aude, ca un ecou din ziduri, o voce măreaţă chemând.

- Gandalf! strigă Pippin. Gandalf! Mereu apare când nevoia e mai mare. Du-te! Du-te, Călăreţule Alb! Gandalf! Gandalf! ţipă el sălbatic, parcă era un spectator la o cursă nemaipomenită, îndemnând un alergător ce nu mai are nevoie de încurajări.

Numai că umbrele cele întunecate şi rotitoare îl zăriseră şi ele pe nou-venit. Una se îndreptă spre el; dar, din câte îşi dădu Pippin seama, Gandalf ridică mâna şi din ea ţâşni în sus un toiag de lumină albă. Nazgûlul scoase un vaier lung şi se depărta iute; ceilalţi patru ezitară, apoi se înălţară în spirale rapide şi o luară spre răsărit, făcându-se nevăzuţi într-un nor jos; peste Pelennor negura părea că se rărise întrucâtva.

Pippin privi la ce se întâmpla pe pământ şi-i văzu pe cel rămas în şa şi pe Călăreţul Alb întâlnindu-se şi oprindu-se, în aşteptarea celor care rămăseseră fără cai. Din Oraş ieşeau acum Călăreţi, alergându-le în întâmpinare; curând zidurile exterioare îi ascunse privirii şi Pippin înţelese că trecuseră sub Poartă. Bănuind că vor veni fără întârziere la Turn şi la Majordom, fugi şi el către intrarea citadelei. Acolo i se alăturară mulţi alţii care urmăriseră de pe zidurile înalte cursa şi cum fuseseră salvaţi cei patru.

Nu trecu mult până când de pe străzile ce urcau dinspre cercurile exterioare se auzi larmă mare, cu urale şi voci care strigau numele lui Faramir şi Mithrandir. Curând Pippin zări torţe şi doi călăreţi care înaintau încet, urmaţi de o mulţime de oameni: unul dintre cei doi era înveşmântat în alb, însă fără lucirea dinainte, ci palid în lumina crepusculară, ca şi când focul i se stinsese ori fusese acoperit; celălalt purta straie întunecate şi ţinea capul plecat. Au descălecat amândoi şi, dând caii în grija rândaşilor, se apropiară de santinela porţii: Gandalf ţinându-se drept, cu mantia cenuşie fluturând în spate şi cu un foc încă mocnind în priviri; însoţitorul său, îmbrăcat în verde, cu mers încet, clătinându-se puţin, ca un om obosit ori rănit.

Pippin îşi făcu loc în faţă când cei doi trecură pe sub felinarul agăţat de bolta porţii, şi văzând chipul palid al lui Faramir, simţi cum i se opreşte respiraţia în piept. Era faţa cuiva peste care se abătuse o spaimă sau o suferinţă mare, dar care izbutise să o înfrângă şi acum era liniştit. Stătu o vreme de vorbă cu străjerul porţii, mândru şi grav, şi, privindu-l, Pippin îşi dădu seama cât de mult semăna cu fratele său Boromir - pe care Pippin îl îndrăgise din prima clipă, admirându-i felul maiestuos, dar în acelaşi timp cumsecade, de a se purta. Cu toate acestea, uitându-se la Faramir, hobbitul îşi simţi inima dintr-o dată cuprinsă în mod ciudat de un sentiment care nu-l mai încercase până atunci. Omul acesta avea un aer de mare nobleţe, aşa cum numai Aragorn trăda uneori, poate mai puţin nobil ca al acestuia din urmă, dar şi mai puţin imprevizibil şi distant: aerul unui Rege al Oamenilor, născut mai de curând, însă purtând înţelepciunea şi tristeţea Seminţiei Străvechi. Acum înţelegea de ce Beregond îi rostea numele cu iubire. Era o căpetenie pe care oamenii o urmau de bunăvoie, chiar şi sub umbra aripilor negre.

- Faramir! strigă el cu voce tare, laolaltă cu ceilalţi. Faramir!

Şi Faramir, prinzând vocea lui ciudată printre uralele oamenilor din Oraş, se răsuci şi privi uimit în jos spre el.

- Dar tu de unde-ai apărut? întrebă. Un piticuţ, şi încă îmbrăcat uniforma Turnului! De unde...?

Dar Gandalf se apropie iute de el şi spuse:

- A venit cu mine din Ţara Piticuţilor. Cu mine a venit. Dar să nu mai zăbovim aici. Sunt multe de spus şi de făcut, iar tu eşti ostenit. Ne va însoţi. Va trebui s-o facă, pentru că, dacă nu cumva şi-o fi uitat noile îndatoriri mai curând decât le uit eu, trebuie să se găsească din nou în preajma stăpânului său în acest ceas. Haide, Pippin, urmează-ne!

În cele din urmă ajunseră în camera de taină a Seniorului Oraşului. Câteva jilţuri adânci fuseră aşezate în jurul unui vas plin cu jăratic; vinul nu întârzie să apară; iar Pippin, aproape nebăgat în seamă, stătea în spatele jilţului lui Denethor, fără să-şi mai simtă oboseala, atât de dornic era să prindă tot ce se spunea.

Faramir luă o bucată de pâine albă şi o cană cu vin şi se aşeză pe un taburet la stânga tatălui său. De partea cealaltă, la o oarecare distanţă, şedea Gandalf, într-un jilţ din lemn sculptat; părea că doarme. Căci la început Faramir vorbi doar de solia ce i se încredinţase cu zece zile în urmă, iar acum aducea veşti despre Ithilien şi despre mişcările Duşmanului şi ale aliaţilor săi; povesti despre lupta dusă pe drum când oamenii din Harad şi fiara lor uriaşă fuseseră nimiciţi: era ca un căpitan care dă socoteală mai-marelui său despre fapte ce mai fuseseră auzite şi înainte, mărunţişuri despre răfuieli la hotare ce acum păreau fără rost şi încă şi mai mărunte, despuiate de fala lor.

Dintr-o dată Faramir privi spre Pippin.

- Dar acum am ajuns la lucruri ciudate, zise el. Căci acesta nu e primul piticuţ pe care mi-a fost dat să-l văd apărând din legendele de la Miazănoapte pe tărâmurile de la Miazăzi.

La aceste vorbe, Gandalf tresări şi-şi încleştă mâinile pe braţele jilţului; nu spuse însă nimic, şi cu o privire opri exclamaţia ce dădea să scape de pe buzele lui Pippin. Denethor privi la chipurile lor şi clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să le dea de înţeles că citise multe pe ele înainte ca vorbele să fi fost rostite. Încet, în timp ce toţi ceilalţi stăteau tăcuţi şi ascultau, Faramir le depănă povestea sa, cu ochii aţintiţi aproape tot timpul la Gandalf, deşi când şi când şi-i furişa spre Pippin, parcă pentru a-şi reîmprospăta în minte amintirea celorlalţi hobbiţi văzuţi de el.

În vreme ce le spunea cum se întâlnise cu Pippin şi cu servitorul său şi cum şi ce anume se întâmplase la Henneth Annûn, Pippin băgă de seamă că mâinile lui Gandalf tremurau încleştate pe lemnul sculptat al jilţului. Arătau albe şi bătrâne şi, privindu-le, Pippin înţelese, cu un fior de teamă ce-l cuprinsese brusc, că Gandalf, însuşi Gandalf, era tulburat, chiar speriat. Aerul din încăpere era închis, neclintit. Într-un târziu, când Faramir vorbi despre despărţirea de călători şi de hotărârea lor de a ajunge la Cirith Ungor, vocea îi căzu, iar el dădu din cap şi oftă. Gandalf ţâşni în picioare.

- Cirith Ungor? Valea Morgul? întrebă el. Când, Faramir, când? Când te-ai despărţit de ei? Când ar fi să ajungă în Valea aia blestemată?

- Acum două zile, dimineaţa, m-am despărţit de ei, răspunse Faramir. Cincisprezece leghe sunt de acolo până la Valea Morgulduin, dacă au luat-o drept spre Miazăzi; iar de acolo încă cinci leghe la apus de Turnul cel blestemat. Mai iute de azi nu au cum să ajungă, şi poate că nici nu au ajuns încă. Da, înţeleg de ce te temi. Dar întunericul nu e pricinuit de încercarea lor. A început ieri pe înserat şi până la lăsatul nopţii întregul Ithilien era acoperit de umbră. Pentru mine este limpede că Duşmanul plănuia de mult să ne atace şi ceasul asaltului fusese hotărât înainte să le dau eu drumul călătorilor să plece.

Gandalf măsura încăperea fără astâmpăr.

- Acum două zile dimineaţa, aproape trei zile de călătorie! cumpăni el cu voce tare. Cât e de departe locul unde v-aţi despărţit?

- Douăzeci şi cinci de leghe, să zic, în linie dreaptă. Dar n-am putut ajunge mai degrabă. Aseară am făcut popas la Cair Andros, insula aceea lungă din mijlocul Râului, spre miazănoapte, pe care o ţinem spre apărare; şi aveau cai ţinuţi pe malul ăstălalt. Pe măsură ce e întindea întunericul, am ştiut că trebuia să mă zoresc, astfel că am pornit încoace cu trei însoţitori ce se simţeau în stare să călărească. Pe ceilalţi din compania mea i-am trimis spre miazăzi, să se alăture garnizoanei de la vadurile Osgiliath. Nădăjduiesc că n-am greşit făcând astfel? întrebă el privind la tatăl său.

- Dacă ai greşit? izbucni Denethor şi ochii îi scăpărară dintr-o dată. De ce mă întrebi pe mine? Oamenii se aflau sub comanda ta. Ori te pomeneşti că îmi ceri să judec toate faptele tale? Te porţi cu umilinţă în preajma mea, dar de multă vreme nu-mi mai iei în seamă sfaturile. Poftim, ai vorbit cu meşteşug, ca întotdeauna; dar oare nu ţi-am văzut privirile-ţi aţintite asupra lui Mithrandir, să vezi dacă spuneai bine ceea ce spuneai, sau poate că dezvăluiai prea multe? De multă vreme ţi-e inima în mâinile lui.

Tatăl tău, fiule, o fi el bătrân, dar încă n-a dat în mintea copiilor. Văd şi aud la fel de bine ca întotdeauna; şi tare puţine mi-au mai rămas ascunse din ceea ce ai spus doar pe jumătate sau ai lăsat nerostit. Cunosc dezlegarea multor cimilituri. Vai, vai, bietul Boromir!

Faramir însă spuse liniştit:

- Dacă ceea ce am făcut nu-ţi este pe plac, tată, tare bine ar fi fost dacă aş fi ştiut sfatul tău înainte să mi se pună pe umeri povara unei hotărâri atât de grele.

- Şi oare asta te-ar fi făcut să-ţi schimbi hotărârea? întrebă Denethor. Tot cum te-ar fi tăiat pe tine capul ai fi făcut, eu aşa socotesc. Prea bine te cunosc. De când te ştiu nu ţi-ai dorit altceva decât să apari maiestuos şi mărinimos ca un rege de demult, milostiv şi blând. S-ar potrivi toate acestea celor de viţă nobilă atunci când au frâiele în mâinile lor şi trăiesc în pace. Dar în vremuri de restrişte blândeţea poate fi răsplătită cu moarta.

- Atunci aşa să fie.

- Aşa să fie! strigă Denethor. Dar nu-i doar moartea ta la mijloc, Senior Faramir; ci şi a tatălui tău şi a întregului tău popor, pe care va trebui să-l protegui de-acum, căci Boromir s-a dus.

- Ai fi vrut poate să fi fost el în locul meu şi eu în al lui?

- Da, aşa aş fi vrut, cu adevărat. Căci Boromir mi-a fost credincios, nu s-a luat după sfaturile unui vrăjitor. Şi-ar fi amintit ce nevoie îl apasă pe tatăl său şi n-ar fi irosit norocul dat de soartă. El mi-ar fi adus un dar pe măsură de măreţ.

La care vorbe, lăsând preţ de o clipă orice reţinere deoparte, Faramir spuse:

- Te-aş ruga, tată, să-ţi aminteşti de ce am fost eu, şi nu el, cel care m-am aflat în Ithilien. Măcar o dată sfatul tău a fost urmat întocmai nu cu mult timp în urmă. Cel care i-a dat lui Boromir acea solie a fost tocmai Cârmuitorul Oraşului.

- Nu mai răscoli fierea în paharul pe care singur mi l-am pregătit să-l beau, îi ceru Denethor. Oare n-am gustat-o îndeajuns atâtea nopţi la rând, presimţind că la fund voi da peste ce-i încă şi mai amar? Şi cu adevărat aşa este. Ce n-aş da să nu fi fost aşa! Ce n-aş da ca obiectul acela să fi ajuns la mine!

- În privinţa asta poţi să stai liniştit! se băgă în vorbă Gandalf. Nicicând Boromir nu ţi l-ar fi adus ţie. A murit, şi bine a făcut că a murit; să doarmă în pace! Dar tu te amăgeşti singur. Boromir ar fi întins mâna după acest obiect şi luându-l ar fi căzut în ispită. L-ar fi păstrat pentru sine şi când ar fi venit înapoi acasă nu ţi-ai mai fi recunoscut fiul.

Chipul lui Denethor căpătă o expresie rece şi aspră.

- Pe Boromir nu l-ai fi putut mânui la fel de uşor, asta e, nu-i aşa? murmură el. Dar eu, care i-am fost tată, pot spune că mi l-ar fi adus mie. Eşti înţelept, Mithrandir, nu zic nu, însă nu stăpâneşti toată înţelepciunea lumii, oricâte vicleşuguri ai folosi. Şi se pot găsi sfaturi care nu sunt nici lucrări vrăjitoreşti şi nici pripeli nechibzuite. În această privinţă am de partea mea mai multă ştiinţă în înţelepciune decât ţi-ai putea imagina.

- Şi câtă ar fi înţelepciunea asta a ta? vru să ştie Gandalf.

- Destulă ca să înţeleg că două sunt nesăbuinţele ce trebuiesc ocolite. Primejdios este a folosi obiectul. Dar e curată nebunie, în acest ceas, să-l trimiţi cu un piticuţ fără minte chiar în ţara Duşmanului, aşa cum ai făcut tu împreună cu fiul ăsta al meu.

- Şi ce-ar fi făcut Seniorul Denethor?

- Nici una, nici cealaltă. Cu siguranţă însă că nimic nu l-ar fi convins să lase obiectul la voia întâmplării dincolo de orice speranţă, fără doar dacă ar fi nebun de-a binelea, riscând ruina tuturor dacă Duşmanul ar pune din nou mâna pe ceea ce a pierdut. Nu, nu, ar trebui păstrat bine, ascuns, ascuns undeva în adânc şi întuneric. Nicicum folosit, zic eu, decât dacă, împins de nevoie, n-ar mai avea altă ieşire, dar până atunci ar trebui ţinut cât mai departe de el, şi doar dacă victoria ar fi atât de deplină încât ceea ce ar urma nu ne-ar mai tulbura pe noi, căci cu toţii am fi morţi.

- Domnia ta nu te gândeşti decât la Gondor, ca întotdeauna, spuse Gandalf. Dar mai sunt şi alţi oameni, şi alte vieţi, iar timpul încă nu s-a sfârşit. Cât despre mine, mi-e milă chiar şi de sclavii lui.

- Şi unde vor căuta ajutor ceilalţi oameni, după ce cade Gondorul, întrebă Denethor. Dacă aş avea obiectul acela în tainiţele adânci ale Citadelei, n-am mai tremura de spaimă sub întunericul ăsta, temându-ne de tot ce poate fi mai rău, iar sfaturile noastre n-ar mai fi tulburate. Dacă nu crezi că pot să rezist acestei încercări, înseamnă că nu mă cunoşti.

- Oricum ar fi, încredere nu am în tine, recunoscu Gandalf. Dacă aş fi avut, aş fi trimis obiectul aici de la bun început, să ai tu grijă de el, şi n-am mai fi pătimit atâta nici eu, nici alţii. Iar acum, auzindu-te cum vorbeşti, am chiar şi mai puţină încredere în tine, cam tot atâta câtă am avut în Boromir. Stai aşa, nu te înfuria! Nici în mine nu am încredere, încât am refuzat obiectul chiar şi atunci când mi-a fost dăruit de bunăvoie. Tu eşti puternic, Denethor, şi stăpân pe tine însuţi în multe privinţe; dar dacă ai fi primit obiectul acesta, te-ar fi răpus. De-ar fi îngropat sub rădăcinile adânci ale muntelui Mindolluin, şi tot ţi-ar frige mintea pe măsură ce întunericul s-ar adânci, şi lucruri şi mai rele ce va să vină s-ar abate asupra noastră.

Preţ de o clipă, ochii lui Denethor scăpărară din nou când se aţintiră asupra lui Gandalf şi Pippin simţi în aer încordarea ce o năştea înfruntarea voinţelor lor; iar privirile lor păreau mai curând tăişuri scânteinde ce le ţâşneau din ochi. Pippin se temea chiar să nu fie lovit de unul dintre ele. Denethor însă îşi regăsi stăpânirea de sine şi îşi potoli mânia. Ridică din umeri şi zise:

- Dacă eu! Dacă tu! Vorbe şi îndoieli deşarte. A intrat în Umbră şi numai timpul ne va arăta ce soartă îl aşteaptă şi ne aşteaptă şi pe noi. Şi timpul ăsta nu va fi prea lung. Până atunci, fie ca toţi cei care luptăm fiecare cum ştie împotriva Duşmanului să ne unim şi să ne păstrăm speranţele cât mai putem să o facem, iar când acestea se vor fi sfârşit, măcar curajul să-l mai avem să murim liberi. Cum e garnizoana din Osgiliath, ce zici? întrebă el adresându-i-se lui Faramir.

- Prea puternică nu-i. Ţi-am spus doar. Am trimis acolo compania din Ithilien ca să o întărească.

- Mă tem că nu-i destul, zise Denethor. Acolo se va da primul atac. E nevoie de o căpetenie vitează acolo.

- Şi acolo şi în multe alte părţi, oftă Faramir. Îmi pare rău de Boromir, căci şi eu l-am iubit, să ştii! Se ridică în picioare. Îmi îngădui să mă retrag, tată?

Cuprins de ameţeală, se sprijini de jilţul părintelui său.

- Văd că eşti ostenit, zise Denethor. Mi s-a spus că ai venit călare de departe şi fără zăbavă, şi încă sub umbrela răului din văzduh.

- Să nu vorbim acum despre asta.

- Atunci n-o să vorbim. Du-te şi te odihneşte. Căci mâine ne aşteaptă nevoi şi mai mari.

Se despărţiră cu toţii de Seniorul Oraşului şi se duseră să mai afle puţină odihnă cât încă se mai putea. Afară întunericul era deplin, fără nici o stea pe cer; însoţit de Pippin care ducea o torţă mică, Gandalf se îndreptă spre casa care-i găzduia. N-au scos o vorbă până s-au văzut în spatele uşii încuiate. Abia colo Pippin îl luă pe Gandalf de mână.

- Zi-mi, rogu-te, mai este vreo nădejde? Pentru Frodo, vreau să spun; sau mai ales pentru Frodo, măcar atât.

Gandalf îşi puse mâna pe creştetul lui Pippin.

- Nicicând nădejdea n-a fost prea mare, răspunse el. Doar nădejdea nebunului, după cum mi s-a spus. Şi când am mai auzit şi de Cirith Ungol... Tăcu dintr-o dată şi, cu paşi mari, se îndreptă spre fereastră, ca şi când ochii lui ar fi putut să străpungă noaptea de la Răsărit. Cirith Ungol! murmură el. De ce pe acea cale, mă întreb eu? Se răsuci spre Pippin: Chiar acum, Pippin, aproape că mi s-a oprit inima în piept la auzul acestui nume. Adevărul însă este că eu cred că Faramir ne-a adus puţină speranţă o dată cu veştile sale. Căci pare limpede că vrăjmaşul nostru a dat semnalul de începere a războiului şi a făcut prima mişcare cât Frodo se mai afla în libertate. Prin urmare, multe zile de aici încolo, ochii vrăjmaşului vor fi îndreptaţi în toate părţile, numai spre ţara sa nu. Şi totuşi, Pippin, chiar şi de la depărtarea aceasta îi simt graba şi teama. A pornit lupta mai curând decât ar fi trebuit. S-a petrecut ceva care l-a stârnit.

Gandalf râmase o vreme dus pe gânduri.

- Poate, murmură el, poate chiar şi nesăbuinţa ta, băiete, a dat o mână de ajutor. Ia să văd: cam acum cinci zile a descoperit că l-am alungat pe Saruman şi că am luat Piatra. Şi ce-i cu asta? Tot n-am putea-o folosi cu prea mult folos şi fără ştiinţa lui. Oare?! Stau eu şi mă întreb. Aragorn? Vremea lui se apropie. Şi e puternic şi neîndurător din fire, să ştii, Pippin; cutezător, hotărât, n-are nevoie de alţi sfătuitori decât propria sa judecată şi, dacă e nevoie, ştie să-şi pună pielea la bătaie. Poate că aici se află răspunsul. Poate că el a folosit Piatra şi s-a arătat Vrăjmaşului, stârnindu-l, tocmai asta vrând. Stau şi mă întreb. Oricum nu vom afla răspunsul până nu ajung aici Călăreţii din Rohan, dacă nu cumva vor sosi prea târziu. Ne aşteaptă zile tare negre. Să dormim cât mai putem!

- Dar..., începu Pippin.

- Dar ce? în seara aceasta nu îngădui decât un singur dar.

- Gollum, zise Pippin. Cum naiba au putut să meargă împreună cu el, urmându-l chiar? Şi, din câte am văzut, lui Faramir nu i-a plăcut câtuşi de puţin locul în care îi ducea, cum de altfel nici ţie nu-ţi place. Care-i baiul?

- Nu-ţi pot spune acum. În inima mea însă am presimţit că Frodo şi Gollum se vor întâlni înainte să se sfârşească toate. Fie de bine, fie de rău. Dar în seara asta nu voi vorbi despre Cirith Ungol. Trădare, mă tem de trădare; vietatea aceea nenorocită va trăda. Aşa trebuie să fie, şi cu asta basta. Să nu uităm că un trădător poate să se trădeze pe sine şi prin asta să facă un bine la care nici nu se gândea. Se întâmplă uneori şi astfel. Noapte bună!

Următoarea zi veni cu o dimineaţă asemenea unor zori mohorâţi, încât oamenii, cu toate că prinseseră ceva curaj o dată cu venirea lui Faramir, simţiră cum se pierd din nou cu firea. Umbrele înaripate n-au mai fost zărite în acea zi, cu toate acestea, când şi când, deasupra oraşului, sus de tot, răsuna un ţipăt stins, şi mulţi din cei care-l auzeau rămâneau ţintuiţi de o spaimă trecătoare, iar cei cu inima mai slabă erau cuprinşi de tremur şi plângeau.

Faramir plecase din nou la drum.

- Nu-i dau nici o clipă de răgaz, murmurau oamenii. Seniorul îşi hăituie fiul fără milă, unde mai pui că acum trebuie să trudească cât pentru doi, pentru el şi pentru cel care nu se va mai întoarce. Şi oamenii priveau spre Miazănoapte, întrebând: Unde sunt Călăreţii din Rohan?

Şi, cu adevărat, Faramir nu plecase de bunăvoie. Dar Seniorul Oraşului era în acelaşi timp şi mai-marele Sfatului, iar în acea zi nu avea nici o dorinţă să se supună vrerii altora. Sfatul se strânsese la primul ceas al zilei. După judecata căpeteniilor, din pricina ameninţării de la Miazăzi, forţele lor erau mult prea slabe să atace primele fără ajutor din partea Călăreţilor din Rohan. Însă până soseau aceştia, trebuiau să trimită oameni înarmaţi pe ziduri, şi apoi să stea şi să aştepte.

- Cu toate acestea, spusese Denethor, nu ar trebui să renunţăm prea uşor la fortificaţiile Rammas din afara zidurilor, clădite cu atâta trudă. Iar Vrăjmaşul va trebui să plătească scump dacă va trece Râul. Şi dacă-l trece, nu-i va ajunge puterea să atace Oraşul, din pricina mlaştinilor de la miazănoapte de Cair Andros, şi din pricina lăţimii râului la miazăzi, dinspre Lebennin, căci acolo are nevoie de multe bărci. Atacul nemilos îl va da la Osgiliath, aşa cum a mai făcut-o şi înainte, când i-a ţinut Boromir piept.

- Atunci doar ne-am încercat forţele, zisese Faramir. Astăzi însă va trebui să-l facem pe Duşman să plătească de zece ori mai mult pentru pierderile pe care le vom suferi când va trece râul, şi tot vom regreta acest schimb. Căci dacă pentru el pierderea unei oştiri e o nimica toată, pentru noi e mult şi pierderea unei companii. Iar retragerea celor pe care-i vom trimite departe, pe câmpul de luptă, va fi primejduită, dacă Duşmanul izbuteşte să treacă în număr mare.

- Şi cum rămâne cu Cair Andros? întrebase Seniorul. Trebuie să rezistăm şi acolo dacă apărăm Osgiliathul. Să nu uităm primejdia ce vine din stânga noastră. Nu ştim dacă rohirrimii vor veni până la urmă. Dar Faramir ne-a povestit ceva despre un număr mare de războinici care s-ar îndrepta către Poarta Neagră. Şi mă gândesc că s-ar putea ca de acolo să se ivească nu numai o singură oştire, şi că acestea or să atace din mai multe părţi.

- Riscurile sunt mari în orice război, spuse Denethor. Cair Ansris este plin de oameni înarmaţi şi oricum nu mai putem trimite alte forţe. Dar nu voi renunţa la Râu şi la Pelennor fără luptă - măcar atâta vreme cât avem aici o căpetenie care încă mai are curajul să îndeplinească vrerea seniorului său.

La aceste vorbe, în sală s-a lăsat tăcerea. Într-un târziu Faramir vorbi:

- Nu mă împotrivesc vrerii domniei tale. Deoarece Boromir ţi-a fost răpit, mă voi duce eu în locul lui şi voi face tot ceea ce-mi va în putinţă - dacă aşa îmi porunceşti.

- Aşa îţi poruncesc, întări Denethor.

- Atunci, cu bine! zise Faramir. Dar de-o fi să mă întorc, fie ca gândurile tale pentru mine să fie mai bune!

- Să văd mai întâi cum te vei întoarce, răspunse Denethor.

Gandalf a fost ultimul care a mai vorbit cu Faramir, înainte ca acesta să o pornească spre răsărit.

- Nu-ţi primejdui viaţa cu pripeală sau din prea mare amărăciune, îi zise. Va fi nevoie de tine aici, şi nu pentru război, ci pentru alte treburi. Tatăl tău te iubeşte, Faramir, şi îşi va aduce aminte de iubirea asta înainte să se sfârşească totul. Cu bine!

Aşa a plecat Seniorul Faramir din nou la drum, luând cu sine atâţia bărbaţi câţi se arătaseră dornici să-l însoţească sau de câţi se putea lipsi fortăreaţa. De pe ziduri, câţiva oameni îşi mijeau privirile prin întunecime spre oraşul în ruină şi se întrebau ce anume se întâmpla în acel loc, căci de zărit nu se putea zări nimic. Alţii însă priveau spre miazănoapte, socotind în gând câte leghe îi despărţeau de Théoden, aflat în Rohan.

- Oare va veni? se întrebau ei. Îşi va aminti de vechea noastră alianţă?

- Da, va veni, răspundea Gandalf, chiar dacă soseşte prea târziu. Dar gândiţi-vă puţin! În cel mai bun caz Săgeata Roşie a ajuns la el abia acum două zile, iar din Edoras sunt multe leghe lungi până aici.

Veştile au sosit după căderea nopţii. Venind dinspre vaduri, un bărbat a năvălit călare şi a anunţat că o oştire apăruse din Minas Morgul şi se apropia de Osgiliath; ei i se alăturaseră regimente de la Miazăzi, precum şi Haradruin, cel înalt şi crud.

- Şi am mai aflat, spuse solul, că în fruntea lor s-ar afla din nou Căpetenia Neagră, şi teama de el i-a luat-o înainte, cuprinzând malul cestălalt al Râului.

Cu aceste vorbe rău-prevestitoare s-a sfârşit şi a treia zi de când sosise Pippin în Minas Tirith. Puţini au fost cei care s-au dus să se odihnească în acea noapte, căci nu prea mai aveau nădejde ca Faramir să poată apăra vadurile atât cât era nevoie.

Ziua următoare, cu toate că întunecimea era deplină şi nu avea cum să se mai adâncească, a îngreunat şi mai mult inimile oamenilor, şi o mare teamă a pus stăpânire pe ei. Iar veştile rele, altele şi mai multe, nu au întârziat să apară. Trecerea peste Anduin căzuse în mâinile Duşmanului. Faramir se retrăgea spre zidurile Pelennorului, regrupându-şi oamenii la Fortăreţele Zăgazului; dar Duşmanul era de zece ori mai numeros.

- Dacă învinge la Pelennor, îi va avea pe vrăjmaşi în spate, spunea solul. Au plătit scump trecerea peste râu, dar nu într-atât pe cât nădăjduisem noi. Şi-au pregătit bine planul de luptă. Abia acum ne-am dat seama că îşi construiau de mult pe ascuns un număr mare de plute şi bărci acolo, în Osgiliathul Răsăritean. Parcă se umpluseră apele râului de gândaci, atâţia erau cei care le treceau. Dar cel care ne înfrânge este Căpetenia Neagră. Puţini vor fi cei ce vor rămâne pe loc şi vor putea să îndure chiar şi numai vestea sosirii lui. Înşişi supuşii lui se pierd cu firea în faţa lui şi sunt în stare să se spintece cu propria lor mână dacă el le-o cere.

- Înseamnă că de mine e nevoie acolo mai mult decât aici, spuse Gandalf şi numaidecât porni la drum şi lucirea lui albă pieri curând din vedere.

Şi toată noaptea aceea Pippin rămase singur şi fără de somn, sus pe ziduri, cu privirile îndreptate către răsărit.

Nici nu s-a stins bine dangătul primelor clopote ale noii zile, răsunând mai curând a derâdere în bezna fără geană de lumină, când Pippin zări deodată, la mare depărtare, cum izbucnesc focuri în locurile acelea nedesluşite unde se înălţau zidurile Pelennorului. Străjile au dat alarma şi toţi bărbaţii Oraşului au pus mâna pe arme. Când şi când se vedea o scăpărare roşiatică, şi încet, prin văzduhul greu, răzbăteau bubuituri surde.

- Au cucerit zidul! strigau bărbaţii. Şi îl puşcă pentru a face spărturi în el. Vin încoace!

- Unde-i Faramir? strigă Beregond cuprins de disperare. Să nu-mi spuneţi că s-a prăpădit!

Primele veşti le-a adus Gandalf. Sosi la mijlocul dimineţii, însoţit de câţiva călăreţi şi escortând un şir de care. Erau pline de răniţi, toţi cei care fuseseră salvaţi cu chiu cu vai de la Forturile Zăgazului. Se duse drept la Denethor, fără să mai piardă o clipă. Seniorul Oraşului se afla într-o încăpere înaltă, deasupra Sălii din Turnul Alb, iar lângă el se găsea Pippin; îşi mijea ochii prin ferestrele întunecate ce dădeau spre nord, sud şi est, ca şi când ar fi vrut să străpungă umbrele pieirii ce-l înconjurau din toate părţile. Spre miazănoapte privea el mai cu seamă, oprindu-se uneori să asculte, ca şi când prin cine ştie ce ştiinţă străveche urechile ar fi prins ropotul copitelor pe câmpiile îndepărtate.

- A venit Faramir? întrebă el.

- Nu, răspunse Gandalf. Dar l-am lăsat în viaţă. A hotărât să rămână în ariergardă, de teamă ca nu cumva oamenii lui să se retragă din Pelennor, fugind care încotro vede cu ochii. Poate că va izbuti să-i ţină la un loc pe toţi atât cât va fi nevoie, dar tare mă îndoiesc. Duşmanul pe care îl are de înfruntat este mult prea puternic. Căci iată a venit cel de care mă temeam eu.

- Doar n-o fi chiar Seniorul Întunecimii? strigă Pippin, atât de îngrozit încât uită de buna-cuviinţă.

Denethor pufni într-un hohot amar.

- Nu, încă nu, jupâne Peregrin! El va veni doar atunci când va putea să mă răstoarne în triumf, după ce totul va fi fost câştigat. Îi foloseşte pe alţii drept arme ale sale. Aşa fac toţi marii cârmuitori, dacă sunt înţelepţi, jupâne Piticuţ. Oare de ce altfel şed eu aici, în turnul meu, şi cuget şi privesc şi aştept, sacrificându-i până şi pe proprii mei fii? Căci sabia încă o mai pot mânui.

Se ridică în picioare, îşi desfăcu mantia cea lungă şi neagră şi, ce să vezi! Pe dedesubt era înveşmântat în zale, încins la brâu cu o sabie pe măsură, vârâtă într-o teacă neagră încrustată în argint. Spuse:

- Astfel umblu şi astfel dorm de mulţi ani, până când trupul meu, odată cu trecerea vremii, îşi va pierde vigoarea şi temeritatea.

- Numai că acum Seniorul din Barad-dûr, cel mai cumplit dintre căpeteniile lui a ajuns să stăpânească zidurile tale exterioare, spuse Gandalf. Cel ce a fost odată Regele Angmar, Vrăjitorul, Duhul Inelului, Stăpânul Nazgûlilor, o suliţă a groazei în mâna lui Sauron, umbra disperării.

- Ia seama, Mithrandir, că ai avut un duşman pe măsura ta, nu-l iertă Denethor. Eu unul ştiu de multă vreme cine este căpetenia supremă din Turnul Întunecimii. Te-ai întors numai pentru a ne spune atâta lucru? Sau te pomeneşti că te-ai retras din pricină că duşmanul s-a dovedit mai puternic decât tine?

Pippin se înfiora la gândul că Gandalf ar putea izbucni plin de mânie, dar teama lui era neîntemeiată, căci Gandalf răspunse cu blândeţe:

- Poate că aşa este. Dar încă n-a sosit clipa să ne măsurăm puterile. Şi dacă vorbele din bătrâni sunt adevărate, nu de mâna omului va cădea el, iar soarta ce-l aşteaptă, ascunsă le este până şi înţelepţilor. Oricum ar fi, Căpetenia Disperării încă nu forţează înaintarea, cel puţin nu acum. El conduce cu acea înţelepciune despre care tocmai ai pomenit, stând în urma sclavilor săi şi mânându-i din spate pentru împlinirea smintelii lui.

Nu, eu am venit mai curând pentru a-i apăra pe cei ce mai pot fi încă tămăduiţi; căci Rammas a fost spart în multe locuri şi curând oastea din Morgul va pătrunde peste tot. Mai ales pentru a spune acestea am venit eu. Curând bătălia se va purta aici, pe câmpie. Trebuie pregătiţi oamenii. Să fie din cei călări; numai în ei mai putem avea puţină speranţă, căci singura slăbiciune a duşmanului asta este: nu are destui călăreţi.

- Nici noi nu avem mulţi. De-ar fi să vină cei din Rohan, ar fi tocmai la ţanc, zise Denethor.

- Mă tem că pe alţii o să-i vedem sosind mai întâi, îl avertiză Gandalf. Fugarii din Cair Andros au şi ajuns. Insula a căzut. O altă oştire a venit dinspre Poarta Neagră, de la nord-est.

-Ştii, Mithrandir, unii te învinuiesc că îţi place să aduci veşti proaste, dar pentru mine nimic nu-i nou din ceea ce spui, am aflat totul încă de aseară. Cât despre oamenii noştri, m-am şi gândit la asta. Să coborâm.

Şi timpul trecea şi la un moment dat străjerii de pe ziduri au văzut cum se retrag soldaţii lor. La început s-au întors în devălmăşeală grupuri mici de bărbaţi istoviţi şi cei mai mulţi dintre ei erau răniţi; alergau cuprinşi de panică, de-ai fi zis că-i urmărea ceva. Spre răsărit se zăreau licărind focuri îndepărtate; dar din ce în ce mai mult, ba într-o parte, ba în alta, focurile acestea păreau să cuprindă întreaga câmpie. Casele şi hambarele erau înghiţite de pălălaie. Apoi, din nenumărate locuri porniră cu repeziciune mici pâraie de flăcări roşii, tăindu-şi drum prin întuneric şi îndreptându-se toate spre panglica lată a drumului care ducea de la Poarta Oraşului până la Osgiliath.

- Vrăjmaşul, murmurară oamenii. Stăvilarul n-a mai rezistat. Uite-i cum se revarsă prin spărturi! Şi parcă aduc torţe cu ei. Ai noştri unde-s?

Seara se lăsa tot mai adâncă, lumina era atât de slabă, încât până şi cei care puteau zări până departe abia mai desluşeau limpede ce se petrecea pe câmpie, în afară de focurile din ce în ce mai multe şi de liniile de foc ce se tot lăţeau şi înaintau văzând cu ochii. Într-un târziu, la mai puţin de o milă de Oraş, se ivi o mulţime de oameni, oarecum mai ordonată şi care nu fugea, ci mărşăluia, fără să se risipească.

Străjerii îşi ţinură respiraţia.

- Mai mult ca sigur că în fruntea lor se află Faramir, îşi dădură ei cu părerea. El are puterea să stăpânească om şi fiară deopotrivă. El va izbândi.

Cei care se retrăgeau se aflau la câteva sute de picioare de zid. Din întunecime, din spatele lor, se ivi un grup mic de călăreţi care se apropiau în galop, tot ceea ce mai rămăsese din ariergardă. Dintr-o dată se răsuciră pe loc, pentru a înfrunta liniile de focuri ce se apropiau. Şi brusc izbucni un vuiet de strigăte înfiorătoare. Călăreţii duşmanului se dădură la o parte şi din urmă limbile de foc se revărsară ca nişte torente, rânduri după rânduri de orci purtând torţe, şi bărbaţi sălbatici de la Miazăzi ducând stindarde roşii, scoţând strigăte în graiurile lor aspre, năvălind tot mai mulţi, prinzând pe fugari din urmă. Şi cu un ţipăt pătrunzător, din cerul întunecat se prăvăliră înaripatele umbre, nazgûlii însetaţi să ucidă.

Retragerea deveni o devălmăşie. Oamenii se repezeau care încotro, înnebuniţi, pierduţi, lepădându-şi armele, strigând cuprinşi de frică, prăbuşindu-se la pământ.

Şi pe neaşteptate o trâmbiţă răsună din Citadelă şi Denethor făcu semn trupei de atac să intre în luptă. Ascunsă în umbra Porţii şi la adăpostul zidurilor exterioare, aceasta aşteptase semnalul lui: şi erau acolo toţi călăreţii care mai rămăseseră în Oraş. Dădură pinteni cailor şi se repeziră în formaţie compactă, în galop, atacând cu strigăt mare. De pe ziduri li se răspunse cu un alt strigăt; căci undeva în faţă pe câmpie, călăreau cavalerii-lebădă din Dol Amroth, în frunte cu Prinţul lor şi stindardul lui albastru.

- Amroth pentru Gondor! strigară ei. Amroth pentru Faramir!

Asemenea tunetului se repeziră asupra duşmanului din ambele părţi ale armiei care se retrăgea; dar un călăreţ îi întrecu pe toţi, iute ca vântul când trece prin iarbă: îl purta Iute ca Gândul, iar călăreţul strălucea dezvăluit încă o dată, cu o lumină ţâşnind din mâna lui ridicată.

Nazgûlii ţipară şi se făcură nevăzuţi, căci Căpetenia lor nu era pregătită să înfrunte focul alb al duşmanului său. Oştirile din Morgul, cu gândul numai la prada lor, se pomeniră atacate cu sălbăticie, încât rupseră rândurile şi se risipiră precum scânteile purtate de vânt. Scoţând strigăte de bucurie, fugarii se întoarseră şi se năpustiră asupra urmăritorilor lor. Cei vânaţi acum erau chiar vânătorii. Retragerea se preschimbă într-un atac dezlănţuit. Câmpia era plină de orci şi oameni răpuşi şi peste toţi şi toate se înălţa în rotocoale fumul torţelor azvârlite la pământ. Cavaleria îşi continuă asaltul.

Dar Denethor nu le îngădui să se depărteze prea mult. Cu toate că duşmanul fusese oprit şi chiar alungat pentru moment, dinspre Răsărit veneau oştiri nemăsurat de puternice. Trâmbiţă răsună din nou, anunţând retragerea. Cavaleria Gondorului se opri, la adăpostul ei, celelalte companii se regrupară. Fără grabă se întoarseră spre Citadelă. Ajunseseră la Poarta Oraşului, intrară în pas mândru; la fel de mândri îi primiră locuitorii Oraşului, strigând întru lauda lor, dar inimile le erau grele văzând cât se împuţinase armia lor. Faramir pierduse o treime din oamenii lui. Dar unde era Faramir?

El veni cel mai de pe urmă. Întâi oamenii lui. Apoi cavalerii călare, iar după ei stindardul din Dol Amroth şi Prinţul. Şi în braţele sale, în faţa lui pe cal, aducea trupul rubedeniei sale, Faramir, fiul Denethor, găsit pe câmpul de luptă.

- Faramir! Faramir! strigau pe străzi oamenii, izbucnind în plâns.

Dar el nu răspunse, astfel că l-au dus pe drumul şerpuitor până sus în Citadelă, la tatăl său. Chiar înainte ca nazgûlii să se retragă din calea Călăreţului Alb, dădură un ultim atac ucigător, iar Faramir, care tocmai îl încolţise pe unul dintre fioroşii războinici călare din Harad, căzuse secerat la pământ. Numai atacul cavalerilor din Dol Amroth l-a salvat de săbiile roşii ale celor de la Miazăzi, care l-ar fi căsăpit bucăţi-bucăţele.

Prinţul Imrahil îl aduse pe Faramir la Turnul Alb.

- Fiul domniei tale s-a întors după ce a împlinit fapte mari, spuse el, povestind tot ceea ce văzuse.

Însă Denethor se ridică în picioare şi, fără să spună un cuvânt, privi la chipul fiului său. Porunci apoi să se pregătească chiar acolo în încăpere un pat pentru Faramir şi, după ce-l vor fi culcat în el, să iasă toţi din încăpere. Acestea fiind împlinite, Denethor urcă singur în camera lui tainică din vârful turnului; şi mulţi dintre cei care au privit într-acolo au putut vedea o lumină palidă lucind şi licărind o vreme prin ferestrele înguste, apoi stingându-se de tot. Într-un târziu coborî şi Denethor; şi ducându-se la Faramir, se aşeză lângă el fără să scoată un cuvânt, dar chipul lui era pământiu, mai cadaveric decât al fiului său.

Oraşul era acum asediat, împresurat din toate părţile de vrăjmaşi. Rammas fusese spart, Pelennorul abandonat în mâinile Duşmanului. Ultimele veşti de dincolo de ziduri au fost aduse de bărbaţii care fugiseră încoace pe drumul de miazănoapte, înainte ca Poarta să fi fost închisă. Numai ei mai rămăseseră din straja ce fusese pusă acolo unde drumurile dinspre Anórien şi Rohan pătrundeau în câmpiile din afara Oraşului. De la poartă i-a condus Ingold, acelaşi care-i lăsase să intre pe Gandalf şi pe Pippin cu numai cinci zile înainte, când soarele încă mai răsărea şi aducea speranţă dimineaţa.

- N-am primit nici o veste de la rohirrimi, zise Ingold. Cei din Rohan nu vin acum. Iar dacă vin, nu ne va sluji la nimic. Căci am aflat că înaintea lor a sosit o altă oştire, peste Râu, dinspre Andros, din cât se spune. Şi este puternică: batalioane de orci de-ai Ochiului şi nenumărate companii de oameni de un soi de care noi n-am întâlnit până acum. Nu-s înalţi, ci laţi în umeri şi tare fioroşi la înfăţişare, bărboşi cum sunt gnomii şi cu topoare drept arme. Vin dintr-o ţară sălbatică, de undeva din întinsul Răsărit, aşa se bănuie. Au pus stăpânire pe drumul de miazănoapte, şi mulţi au intrat în Anórien. Rohirrimii nu au cum să se apropie.

Poarta era zăvorită. Întreaga noapte străjerii de pe ziduri au auzit freamătul Duşmanului care se agita pe câmpie, pârjolind iarbă şi copaci şi ciopârţind orice fiinţă omenească li se ivea în cale, vie sau moartă. În întuneric era greu de ghicit câţi anume trecuseră peste apa Râului, dar când dimineaţa se furişă peste câmpie, sau mai bine spus umbra palidă a unei dimineţi, şi-au dat seama că nici măcar spaima din timpul nopţii nu le socotise bine numărul. Câmpia era înnegrită de companiile mărşăluitoare, întinzându-se cât putea ochiul cuprinde în întunecimea aceea; ca o ciupercă otrăvitoare uriaşă, peste tot în jurul oraşului se ridicaseră tabere nesfârşite de corturi negre sau sângerii.

Orcii săpau ca furnicile, săpau şiruri de tranşee adânci într-un cerc uriaş, la un zbor de săgeată depărtare de ziduri, nu mai mult; şi pe măsură ce isprăveau de săpat o tranşee, o umpleau cu foc, deşi, cum anume erau acestea aprinse ori împiedicate să se stingă, dacă prin ştiinţa lor sau prin cine ştie ce vrăjitorie, nimeni nu-şi putea da seama. Şi au continuat să trudească, sub privirile celor din Minas Tirith, care nu aveau cum să-i împiedice pe orci. Şi după ce era isprăvită o linie de tranşee, care mari se apropiau; şi curând după aceea alte companii ale duşmanului veneau şi la adăpostul unei tranşee înălţau maşinăriile acelea uriaşe care aruncau proiectile. Nimic de soiul ăsta sau care să bată atât de departe nu se afla pe zidurile Oraşului, ca să întoarcă atacul.

La început locuitorii au râs, fără să se teamă prea mult de pregătirile duşmanului. Căci zidul principal al Oraşului era tare înalt şi gros, îl duraseră númeroneenii înainte ca puterea şi priceperea lor să se fi risipit în exil; iar în afară, suprafaţa lui semăna cu Turnul din Orthanc, dură, de nerăzbit, ca tăişul oţelului ori dogoarea focului, de nedărâmat decât prin vreo răscolire a pământului pe care se sprijinea.

- Nu, nu, spuneau asediaţii, nici de-ar veni Cel fără Nume, nici măcar el n-ar putea pătrunde aici, atâta vreme cât suntem noi în viaţă.

Dar alţii întrebau:

- Cât suntem în viaţă? Cât va mai dura viaţa noastră? Duşmanul are o armă cu care, de când a început lumea aceasta, multe fortăreţe de neînfrânt a dărâmat: Foamea. Drumurile ne sunt tăiate. Rohan nu va veni.

Dar maşinăriile nu şi-au irosit proiectilele împotriva zidului invincibil. Cel care poruncea asaltul asupra celui mai mare duşman al Seniorului din Mordor nu era nici incendiator, nici căpetenie orcească. Ci o putere şi o minte a răului însuşi. De cum au fost ridicate în vălmăşag de strigăte şi scârţâituri de frânghii şi gruie, marile catapulte au şi început să arunce proiectile, dar le aruncau în sus, încât treceau pe deasupra meterezelor şi cădeau bufnind în primul cerc al Oraşului; şi prin cine ştie ce meşteşug tainic, multe dintre ele izbucneau în flăcări încă înainte de a atinge pământul.

Curând, primejdia ca în spatele zidului să izbucnească un pârjol deveni atât de mare, încât cei care nu păzeau zidurile erau nevoiţi să se lupte cu flăcările ce ţâşneau peste tot. Apoi, o dată cu proiectilele cele mari a venit încă o rafală, mai puţin distrugătoare, însă cu atât mai cumplită. Peste tot pe străzile şi pe aleile din spatele Porţii cădeau şi se rostogoleau mici proiectile rotunde care nu ardeau. Dar când oamenii s-au repezit să vadă ce anume puteau fi acelea, au izbucnit în ţipete sau în lacrimi. Căci duşmanul arunca în Oraş capetele tuturor celor care căzuseră în lupta de la Osgiliath sau pe zăgazul Rammas, sau pe câmpuri. Priveliştea era cum nu se poate mai îngrozitoare: cu toate că unele dintre ele erau zdrobite, diforme, iar altele fuseseră retezate cu cruzime, multe mai purtau trăsături ce puteau fi recunoscute şi nu era greu de ghicit că oamenii aceia muriseră în chinuri groaznice; iar chipurile fuseseră însemnate cu mârşavul semn al Ochiului fără de Pleoapă. Dar aşa pocite şi pângărite cum erau, tot se mai întâmpla ca cei din oraş să mai vadă o dată chipul cuiva pe care-l cunoscuseră înainte, care odată umblase mândru de uniforma sa soldăţească sau trudise la câmp sau venise în vreo zi de sărbătoare de prin văile înverzite dintre dealuri.

În zadar îşi agitau bărbaţii pumnii la vrăjmaşii haini care viermuiau dincolo de Poartă. Nu le păsa acelora de blestemele lor şi nici ei nu pricepeau graiurile oamenilor din apus care strigau cu voci aspre ca ale fiarelor sau păsărilor de stârvuri. Dar curând puţini au mai rămas în Minas Tirith dintre aceia care aveau temeritatea să înfrunte armiile Mordorului. Căci Seniorul întunecimii s-a dovedit că mai avea o armă, încă şi mai nemilos de iute decât foamea: spaima şi disperarea.

Nazgûlii s-au întors şi, după cum Seniorul întunecimii, Seniorul lor, creştea în putere şi nu pregeta să şi-o arate, la fel şi vocile lor, care nu dădeau glas la altceva decât vrerii şi ticăloşiei lui, se dovedeau tot mai grele de răutate, răspândind şi mai multă groază. Se roteau deasupra Oraşului precum vulturii care-şi aşteaptă tainul din carnea oamenilor sortiţi pieirii. Zburau apoi până piereau din vedere şi unde nu-i mai putea atinge nici o săgeată, cu toate acestea erau mereu acolo şi vocile lor aducătoare de moarte umpleau văzduhul. Şi cu fiecare strigăt deveneau tot mai greu de îndurat. În cele din urmă, până şi cei mai tari de inimă se aruncau la pământ atunci când ameninţarea nevăzută trecea pe deasupra lor, sau, dacă rămâneau în picioare, îşi lăsau armele să cadă din mâinile lipsite de vlagă, în vreme ce în minţile lor îşi făcea loc întunericul şi atunci nu se mai gândeau la război, ci numai cum să se ascundă şi să se târască, şi numai la moarte.

Cât a durat acea zi neagră, Faramir a zăcut pe patul său din încăperea din Turnul Alb, pradă unei fierbinţeli fără de speranţă; pe moarte, a spus careva, şi curând toţi cei aflaţi pe ziduri şi pe străzi numai asta spuneau, „pe moarte”, şi lângă el se afla tatăl său, fără să scoată o vorbă, doar veghetor, şi nu mai lua câtuşi de puţin seamă la apărare.

Ore mai întunecate ca acestea nu-i fusese încă dat lui Pippin să cunoască, nici măcar atunci când se aflase în ghearele lui Uruk-hai. Datoria sa era aceea de a-l sluji pe Stăpân, ceea ce şi făcea, stând uitat, aşa i se părea, lângă uşa încăperii neluminate, stăpânindu-şi cât putea mai bine propriile sale temeri. Şi cum stătea acolo şi se uita, i se păru că Denethor îmbătrâneşte văzând cu ochii, ca şi când ceva se frânsese în voinţa sa mândră şi mintea lui neîndurătoare fusese învinsă. Poate că ceea ce o măcinase erau durerea şi remuşcarea. Pippin zări lacrimi pe faţa aceea ce nu cunoscuse lacrima înainte, ceea ce încă şi mai greu de îndurat decât mânia.

- Nu plângeţi, stăpâne, murmură el. Poate că se va tămădui. Pe Gandalf l-aţi întrebat?

- Nu-ncerca să mă alini cu vrăjitorii! îi ceru Denethor. Nădejdea nebunului a dat greş. Duşmanul a descoperit-o şi acum puterea lui sporeşte; ne citeşte gândurile şi orice am face nu e decât spre pieirea noastră.

Mi-am trimis fiul fără să-i mulţumesc, fără să-l binecuvântez, l-am trimis într-o primejdie fără rost, şi iată-l cum zace cu otrava umplându-i sângele. Vai, vai, oricare-ar fi de-aici încolo soarta războiului, spiţa mea se sfârşeşte, însăşi Casa Majordomului a fost înfrântă. Neamuri mărunte vor domni de-acum încolo peste ceea ce a mai rămas din Regii Oamenilor, pitindu-se în munţi până când cu toţii vor fi stârpiţi.

La uşă veniră bărbaţi strigând după Seniorul Oraşului să iasă.

- Nu, nu voi coborî, spuse el. Trebuie să stau lângă fiul meu. Poate că va vorbi înainte să se sfârşească. Numai că sfârşitul lui e aproape. Urmaţi pe cine voiţi, şi pe Marele Nebun de-o fi să fie, chiar dacă nădejdea lui a murit. Eu aici rămân.

Aşa s-a făcut că a ajuns Gandalf să comande ultima apărare a Oraşului din Gondor. Oriunde se ducea, inimile oamenilor prindeau din nou putere şi umbrele înaripate piereau din amintire. Neobosit bătea el drumul între Citadelă şi Poartă, de la miazănoapte şi miazăzi, făcând înconjurul zidului, şi împreună cu el mergea Prinţul din Dol Amroth, cu cămaşa lui din zale lucitoare. Căci el şi cavalerii săi încă se mai ţineau de adevăraţi seniori ai númeroneenilor. Cei care-i vedeau şuşoteau: „Adevăr grăiesc poveştile de demult: prin venele seminţiei acesteia curge sânge elfesc, căci poporul lui Nimrodel a vieţuit cumva pe tărâmurile celea.” Şi câte unul prindea atunci să cânte în întuneric, câteva strofe doar, din balada lui Nimrodel sau din alte cântece din Valea Anduinului, din anii de demult pieriţi.

Şi cu toate acestea... cum se depărtau ei, umbrele se apropiau din nou de oameni şi inimile lor îngheţau şi vitejia Gondorului se preschimba în cenuşă. Şi astfel au trecut ei dintr-o întunecată zi a spaimei în întunericul unei nopţi disperate. Focurile ardeau nestăpânite în primul cerc al oraşului, iar în multe locuri garnizoanei de pe zidul exterior i se tăiase orice cale de retragere. Numai că aceia foarte devotaţi, care încă mai rămăseseră la posturile lor, erau puţini; cei mai mulţi fugiseră în spatele celei de-a doua porţi.

Dincolo de câmpul de luptă, departe, peste Râu, se duraseră cu repeziciune poduri şi, cât a fost ziua aceea de lungă, încă şi mai multe oştiri şi maşinării de război s-au revărsat dincoace de ape. Şi iată că la miezul nopţii a început atacul. Avangarda a trecut prin tranşeele de foc pe tot felul de căi ocolite ce fuseseră lăsate anume printre ele. Înaintau fără să ia seamă la câţi pierdeau dintre ei în timp ce se apropiau grămadă şi intrau în bătaia arcurilor celor de pe ziduri. Numai că acolo sus rămăseseră mult prea puţini pentru a le mai pricinui mari pagube, cu toate că lumina focurilor dezvăluia multe ţinte pentru arcaşii iscusiţi cu care se lăudase Gondorul odată. Şi atunci, dându-şi seama că vitejia Oraşului fusese îngenuncheată, Căpetenia nevăzută şi-a dezlănţuit puterea. Încet, grozavele turnuri de asediu înălţate în Osgiliath s-au pus în mişcare prin întuneric.

Şi din nou veniră solii la uşa încăperii din Turnul Alb şi Pippin îi lăsă să intre, căci veştile lor nu sufereau amânare. Denethor îşi întoarse încet ochii de la chipul lui Faramir şi se uită în tăcere la ei.

- Primul cerc al Oraşului e în flăcări, stăpâne, spuseră ei. Ce porunceşti, Măria ta? Încă eşti Senior şi Majordom. Nu toţi vor să-l urmeze pe Mithrandir. Oamenii fug de pe ziduri, le lasă neapărate.

- De ce? întrebă Denethor. De ce fug, nebunii de ei? Mai bine să ardă mai curând decât mai târziu, căci cu toţii vom arde. Întoarceţi-vă la rugul vostru! Iară eu? Eu mă voi duce acum spre propriul meu rug. Propriul meu rug! Fără mormânt pentru Denethor şi Faramir. Fără mormânt! Fără somnul cel prelung al morţii îmbălsămate. Vom arde precum regii păgâni de dinainte ca vreo corabie să fi plutit coace dinspre Apus. Apusul n-a izbândit. Duceţi-vă şi ardeţi!

Fără plecăciuni şi fără să răspundă, solii se răsuciră pe călcâie şi ieşiră în fugă din încăpere.

Denethor se ridică în picioare şi dădu drumul mâinii încinse de febră a lui Faramir, pe care o ţinuse până atunci într-ale sale.

- El a şi început să ardă, spuse el mâhnit. Sălaşul spiritului său se năruie.

Se apropie de Pippin şi privi cu blândeţe în jos spre el.

- Rămâi cu bine, îi zise. Rămâi cu bine, Peregrin, fiu al lui Paladin! Scurt a fost serviciul tău în slujba mea şi iată că acum se apropie de sfârşit. Te eliberez de puţinul care a mai rămas. Te du si mori aşa cum crezi tu că îţi este mai bine. Şi cu cine vei voi, chiar şi cu acel prieten a cărui nesăbuinţă te-a adus în pragul acestei morţi. Cheamă-i la mine pe slujitorii mei şi apoi te du. Cu bine!

- Eu nu-mi iau rămas-bun, stăpâne, zise Pippin, îngenunchind. Deodată se ridică în picioare, îl privi pe bătrân drept în ochi - după cum era obiceiul hobbiţilor - şi spuse: vă las acum, stăpâne, pentru că, într-adevăr, tare mult vreau să-l văd pe Gandalf. Dar nu este nebun; şi nu mă voi gândi la moarte atâta timp cât el nu-şi pierde speranţa în viaţă. Cât priveşte jurământul ce l-am făcut şi slujba la domnia voastră, nu doresc să fiu eliberat cât încă mai sunteţi în viaţă. Iar de-o fi ca ei să pătrundă până în Citadelă, nădăjduiesc să fiu aici şi să stau alături de domnia voastră şi să dovedesc că merit măcar armele pe care mi le-aţi dat.

- Fă cum pofteşti, jupâne Piticuţ, spuse Denethor. Dar viaţa mea s-a frânt. Trimite slujitorii la mine!

Şi cu aceste vorbe se întoarse la Faramir.

Pippin se duse să-i cheme pe slujitori, şi aceştia veniră: şase bărbaţi vânjoşi şi chipeşi care îndeplineau treburile gospodăreşti. Porunca stăpânului îi făcuse să tremure de frică. Însă Denethor îi rugă, cu voce blândă, să aşeze peste trupul lui Faramir cuverturi calde şi apoi să-l scoată de acolo. Iar ei se supuseră şi, ridicând patul, îl scoaseră din încăpere. Păşeau încet, pentru a nu-l zgâlţâi prea tare pe omul cuprins de fierbinţeală, şi în urma lor venea Denethor, sprijinit în toiag; ultimul venea Pippin.

Şi astfel au ieşit din Turnul Alb, ca şi când mergeau la o înmormântare, şi au pornit prin întuneric spre locul unde norul ce atârna deasupra oraşului era luminat de jos de licăriri de-un roşu-stins. Şi cu acelaşi pas domol au traversat curtea cea mare şi, la un cuvânt al lui Denethor, s-au oprit lângă Copacul Veştejit.

În jur era linişte, nu se auzea decât freamătul războiului de jos, din Oraş. Şi picurul trist, în havuzul întunecat, al apei de pe ramurile moarte. Apoi cortegiul a trecut pe sub poarta Citadelei şi prin faţa străjerilor care-i priveau uluiţi şi deznădăjduiţi. Luând-o spre apus, după un timp au ajuns la o uşă ce se deschidea în zidul din spate al celui de-al şaselea cerc. Era numită Pen Hollen, pentru că stătea mereu zăvorită, nu se deschidea decât la funeralii şi numai Seniorul Oraşului o putea folosi, ori cei care duceau ofrande la morminte, ori îngrijeau de criptele morţilor. Din spatele uşii pornea un drum şerpuit ce cobora cu multe ocolişuri până la fâşia de pământ aflată în umbra prăpastiei lui Mindolluin, acolo unde se găseau marile cripte ale Regilor şi ale Majordomilor morţi.

Lângă drum, într-o căsuţă, stătea portarul; cu teamă în ochi şi un felinar în mână se apropie de cortegiu. La porunca Seniorului, descuie uşa şi aceasta se deschise fără zgomot; iar ei trecură, luând cu ei felinarul portarului. Întunericul ascundea drumul ce urca spre ei printre ziduri străvechi şi balustrade sprijinite pe nenumăraţi stâlpi care apăreau fantasmatici în raza legănată a felinarului. Ecoul însoţea zgomotul paşilor lor care coborau încet, tot mai jos, până când, în cele din urmă, ajunseră la Strada Tăcută, Rath Dínen, aflată între cupole palide şi săli pustii şi chipuri ale celor morţi de mult; şi intrară în Casa Majordomilor şi aşezară pe pământ povara ce-o purtaseră.

Privind neliniştit în jur, Pippin văzu că se afla într-o încăpere larg boltită, învăluită ca de nişte draperii de umbrele uriaşe pe care micul felinar le arunca pe pereţii ei ascunşi vederii. Şi abia desluşit se întrezăreau multe şiruri de mese tăiate din marmură; pe fiecare masă zăcea o siluetă care dormea cu mâinile încrucişate, cu capul sprijinit de piatră. Însă chiar lângă ei se afla o masă lată şi goală. Pe această masă, la un semn al lui Denethor, l-au întins ei pe Faramir şi alături pe tatăl său, şi i-au acoperit cu acelaşi acoperământ pe amândoi Şi au stat apoi cu capetele plecate precum îndoliaţii la patul celui mort. Într-un târziu, Denethor spuse cu voce şoptită:

- Aici vom aştepta. Dar să nu trimiteţi după îmbălsămători. Ci lemne să ne aduceţi, care ard iute, şi să le puneţi peste tot în jur şi sub masă; şi turnaţi ulei peste ele. Şi când vă voi ruga eu, să aruncaţi torţa. Faceţi precum v-am poruncit şi nu-mi mai vorbiţi. Rămâneţi cu bine!

- Cu voia domniei voastre, stăpâne! spuse Pippin, şi răsucindu-se pe călcâie o rupse la fugă îngrozit din casa morţii. „Bietul Faramir! Mai curând are nevoie de leacuri, nu de lacrimi. Ah, unde să-l găsesc pe Gandalf? Unde-i îmbulzeala mai mare, îmi vine să cred; şi n-o să aibă timp de pierdut cu muribunzii sau nebunii”.

La uşă se întoarse către servitorul care rămăsese acolo de pază.

- Stăpânul tău nu-i în toate minţile, spuse. Nu vă pripiţi! Nu aduceţi foc aici atâta vreme cât Faramir trăieşte!

- Cine cârmuieşte Minas Tirith? întrebă omul. Seniorul Denethor ori Pribeagul cel Sur?

- Din cât se pare, nimeni altcineva decât Pribeagul cel Sur, răspunse Pippin şi cu acestea o porni înapoi pe drumul şerpuit în sus, cât de repede erau picioarele lui în stare să-l ducă, trecu pe lângă portarul uluit, ieşi pe uşă şi o ţinu tot aşa până când ajunse aproape de poarta Citadelei. Straja îl opri când ajunse în dreptul ei. Recunoscu vocea lui Beregond.

- Încotro alergi aşa, jupâne Peregrin? strigă.

- Să-l găsesc pe Mithrandir.

- Soliile Seniorului nu suferă amânare, iar eu nu am căderea să le ţin în loc, zise Beregond; dar spune-mi totuşi: ce se petrece? Încotro s-a dus Stăpânul meu? Eu abia am intrat în gardă, dar am auzit că a trecut pe aici în drum spre Uşa Zăvorită şi câţiva bărbaţi mergeau în faţa lui, purtându-l pe Faramir.

- Aşa este, s-a dus spre Strada Tăcută.

Beregond îşi lăsă capul în piept ca să-şi ascundă lacrimile.

- Umbla vorba că e pe moarte, oftă el, şi uite că acum e mort.

- Nu, încă n-a murit. Şi eu cred că moartea lui mai poate fi împiedicată. Dar, Beregond, Seniorul Oraşului a căzut înainte ca Oraşul lui să fie cucerit. Mintea i s-a tulburat şi din această pricină e periculos.

Şi pe nerăsuflate îi povesti despre cuvintele şi faptele ciudate ale lui Denethor.

- Trebuie să-l găsesc pe Gandalf cât mai iute.

- Atunci trebuie să cobori până jos, unde se dă bătălia.

- Ştiu. Am plecat cu învoirea Seniorului. Dar, Beregond, încearcă, dacă poţi, să împiedici să se întâmple ceva rău.

- Seniorul nu îngăduie celor ce poartă însemnele negre şi argintii să-şi părăsească postul, oricare ar fi pricina, decât la porunca lui.

- Ei bine, acum ai de ales între reguli şi viaţa lui Faramir, spuse Pippin. În ce-l priveşte pe Denethor, mă tem că vei avea de înfruntat un smintit, nu un senior. Acum trebuie să fug. Mă voi întoarce, dacă voi putea.

Şi porni în fugă în jos, tot mai jos, spre oraşul exterior. Pe lângă el treceau oameni care fugeau de pârjol, şi unii care-i băgau de seamă uniforma se întorceau să strige după el, dar lui nu-i păsa. În sfârşit, trecu de cea de-a Doua Poartă, dincolo de care focuri se înălţau uriaşe între ziduri. Şi totuşi, totul părea nefiresc de tăcut. Nici zgomote, nici strigăte de bătălie sau zăngănit de arme. Dintr-o dată se auzi un strigăt înfiorător. Urmă o zguduitură cumplită şi un bubuit ce se prelungi într-un ecou adânc. Luptându-se din răsputeri să-şi înfrângă teama şi groaza care-i înmuia genunchii, Pippin dădu un colţ şi se pomeni în spaţiul larg ce se deschidea în spatele Porţii Oraşului. Se opri ca trăsnit. Îl găsise pe Gandalf; dar în clipa următoare, se retrase, ghemuindu-se în umbră.

Atacul cel mare începuse imediat după miezul nopţii, şi de atunci nu slăbise câtuşi de puţin. Tobele bubuiseră una-ntruna. Dinspre miazănoapte şi dinspre miazăzi, companie după companie de vrăjmaşi atacau fără încetare zidurile. Veneau monştri neînchipuit de mari, ca nişte case mişcătoare în lumina roşie şi spasmodică, mûmakilii din Harad, trăgând pe străzi, drept prin mijlocul focurilor, turnuri şi maşinării urieşeşti. Căpeteniei lor nu-i prea păsa ce făceau aceştia sau câţi aveau să moară dintre ei: singurul ei gând era acela de a cerca forţa apărării şi de a le da de furcă oamenilor din Gondor în cât mai multe locuri deodată. Greutatea cea mai mare avea s-o azvârle asupra Porţii. O fi fost ea foarte trainică, făurită din oţel şi fier şi apărată de turnuri şi bastioane din piatră cu neputinţă de cucerit numai că tocmai ea era cheia, punctul cel mai slab din tot acel zid înalt şi de nepătruns.

Tobele bubuiau din ce în ce mai tare. Focuri izbucneau peste tot. Maşinării colosale traversau câmpia; şi în mijlocul lor se afla un berbece uriaş, lung cât un copac de o sută de picioare, legănându-se de lanţuri puternice. Vreme multă a trebuit ca să fie turnat în fierăriile tenebroase ale Mordorului, şi capul său hidos, din oţel negru, primise forma unui lup fioros; fusese vrăjit să aducă numai prăpăd şi nenorocire. Grond îi era numele, în amintirea Barosului din străvechea Lume Subpământeană. Fiare nemiloase îl trăgeau, orci îl înconjurau, iar în urmă-i veneau căpcăunii munţilor, ca să-l mânuiască.

În jurul Porţii, rezistenţa era încă dârză, cavalerii din Dol Amroth şi cei mai neînfricaţi din garnizoană ţinând cu îndârjire piept atacului. Proiectilele şi săgeţile cădeau cu nemiluita; turnurile de asediu se năruiau sau izbucneau dintr-o dată în flăcări. La picioarele zidurilor, de o parte şi de alta a lor, pământul era îngropat sub mormane de sfărâmături şi sub trupurile celor răpuşi; vrăjmaşii însă veneau tot mai mulţi, pradă parcă nebuniei.

Grond se târa înainte. Nici un foc nu cădea pe scheletul ce-l susţinea. Când şi când, unii din monştrii aceia imenşi care-l împingeau îşi ieşeau din minţi şi dădeau iama în orcii fără număr care străjuiau berbecele, apoi leşurile erau aruncate în lături din calea berbecelui, dar alţi orci, şi mai mulţi, le luau locul.

Grond se târa înainte. Tobele bubuiau sălbatic. Deasupra movilelor de cărnuri spintecate apăru o formă hidoasă: un călăreţ înalt, cu capul acoperit de o glugă şi trupul învelit într-o mantie neagră, încet, călcând pe cei căzuţi sub copitele calului, se apropia fără să se ferească de săgeţi. Se opri la un moment dat şi scoase o sabie lungă cu lamă nelucitoare. În acea clipă, o teamă cumplită puse stăpânire pe toţi, apărători şi duşmani deopotrivă, şi mâinile oamenilor căzură fără vlagă pe lângă trupuri şi nici un arc nu mai zbârnâi. Preţ de o clipă, totul încremeni.

Tobele bubuiau şi duduiau. Cu o forţă uriaşă, Grond fu împins în faţă de către nişte mâini la fel de uriaşe. Ajunse la Poartă. Îşi luă avânt. Un bubuit adânc zgudui Oraşul precum tunetul ce se rostogoleşte printre nori. Dar poarta de fier şi stâlpii de oţel nu se clintiră.

Atunci Căpitanul Negru se înălţă în scări şi strigă cu vocea lui înspăimântătoare, rostind într-un grai de mult uitat vorbe de putere şi groază, menite să sfărâme inimi şi piatră laolaltă. Poarta Gondorului crăpă. Lovită parcă de un descântec nimicitor, se sfărâmă; un fulger de lumină orbitoare izbucni şi aripile porţii se sfărâmară în mii de bucăţele.

Şi atunci intră călare Stăpânul nazgûlilor. O siluetă copleşitoare, neagră, desenată pe focurile din spatele său, astfel se înfăţişa Călăreţul, răspândind în jur o mare de disperare. Intră călare Stăpânul nazgûlilor, pe sub bolta porţii pe unde nici un duşman nu trecuse vreodată, şi toată suflarea omenească fugi din calea lui.

Toţi, în afară de unul singur. Aşteptând acolo, tăcut şi nemişcat, în spaţiul din faţa Porţii, stătea Gandalf călare pe Iute ca Gândul: singurul dintre toţi caii de pe pământ care putea să îndure grozăvenia aceea, nemişcat, înţepenit pe picioarele lui, precum un chip gravat.

- Nu poţi pătrunde aici, spuse Gandalf, şi uriaşa umbră se opri locului. Du-te înapoi, în hăul care ţi-a fost sortit! Du-te înapoi! Prăvăleşte-te în nimicnicia care vă aşteaptă pe tine şi pe stăpânul tău. Du-te!

Călăreţul Negru îşi lăsă gluga pe spate şi, să vezi şi să nu crezi! purta o coroană regească; numai că era aşezată pe un cap ce nu se vedea. Focurile roşii străluceau între coroană şi umerii laţi şi întunecaţi, acoperiţi de mantie. Dintr-o gură nevăzută izbucni un hohot de râs nimicitor.

- Nebun bătrân! zise călăreţul. Nebun bătrân! A sosit vremea mea. Nu recunoşti Moartea atunci când ţi se înfăţişează înaintea ochilor? Acum ai să mori şi sudalmele tale vor suna în pustiu!

Şi cu aceste vorbe ridică sus spada şi tăişul acesteia fu străbătut de flăcări. Gandalf nu se clinti. Şi chiar în acea clipă, undeva într-o ogradă din Oraş, se auzi un cântat de cocoş. Cârâitul ascuţit şi limpede al unui cocoş căruia nu-i păsa de vrăjitorii, nici de război, salutând doar dimineaţa care aducea zorile pe cer, mult deasupra Umbrelor morţii.

Şi parcă răspunzându-i, de undeva de departe se auzi un alt zvon. Corni, corni, corni. Răsuna stins ecoul chemării lor între pereţii întunecoşi ai muntelui Mindolluin. Chemarea dezlănţuită a cornilor celor mari de la Miazănoapte. Rohan sosise, în sfârşit.

V

Marşul rohirrimilor

Era întuneric şi Merry nu putea zări nimic de acolo de unde stătea întins pe pământ, învelit într-o pătură; cu toate că noaptea era înăbuşitoare, fără nici o adiere de vânt, peste tot în jurul lui copacii nevăzuţi suspinau încetişor. Merry îşi înălţă capul. Şi auzi din nou un sunet ca de tobe în depărtare, dinspre dealurile împădurite şi terasele muntelui. Bătăile încetau brusc şi iar începeau, din altă direcţie, ba mai aproape, ba mai departe. Oare cei care făceau de strajă le auziseră şi ei? se întrebă Merry.

Nu le putea vedea, dar ştia că de jur împrejur se aflau companiile rohirrimilor. Simţea prin întuneric mirosul cailor, îi auzea cum se mişcă şi cum lovesc din copite în pământul acoperit cu ace de brad. Oştirea făcuse popas în pădurile de pini ce creşteau în jurul Farului Silenach, un ţanc înălţându-se mult deasupra lungilor culmi ale Pădurii Druadan, care însoţeau drumul principal din Anórienul de Răsărit.

Merry era prea obosit ca să doarmă. Călărise patru zile fără întrerupere şi întunericul tot mai adânc se lăsase ca o povară pe inima lui. Începea să se întrebe de ce ţinuse atât de mult să vină, când avusese toate motivele, chiar stăpânul îi poruncise, să rămână acasă. Se întrebă dacă regele cel bătrân ştia că porunca lui fusese încălcată şi era supărat din această pricină. Poate că nu. Din câte se părea, Dernhelm se înţelesese cu Elfhelm (Elf - elf;  helm - cârmă; coif, n.tr.), mareşalul care comanda éoredul în care călăreau ei. El şi oamenii săi nu-l băgau în seamă pe Merry şi se prefăceau că nu-l aud atunci când vorbea. Ca şi când n-ar fi fost mai mult decât o altă boccea pe care o ducea Dernhelm. Lui Dernhelm nici nu-i păsa, căci nu vorbea niciodată cu nimeni. Merry se simţea mic, nedorit de nimeni şi singur. Iar acum timpul nu mai avea răbdare şi oştirea se afla în primejdie. Îi despărţea mai puţin de o zi de zidurile exterioare ale oraşului Minas Tirith, care înconjurau pământurile oraşului. Cercetaşii fuseseră trimişi înainte. Unii dintre ei nu se întorseseră. Alţii veniseră degrabă înapoi, spunând că drumul era blocat. O oştire vrăjmaşă făcuse tabără chiar pe drum, la trei mile depărtare de Amon Dîn, şi câteva cete înarmate se apropiau de ei, mai aveau de străbătut trei leghe şi ajungeau aici. Orcii mişunau pe dealurile şi prin pădurile care mărgineau drumul. Regele şi Éomer ţineau sfat la adăpostul nopţii.

Merry îşi dorea să aibă pe cineva cu care să stea de vorbă şi gândul îi zbură la Pippin. Ceea ce îi spori neliniştea. Bietul Pippin, închis în marele oraş de piatră, singur şi înspăimântat. Tare ar fi vrut Merry să fie un călăreţ înalt, aşa ca Éomer, să poată sufla şi el din corn sau ce-o fi fost, şi să fugă în galop să-şi salveze prietenul. Se ridică în capul oaselor, ascultând bubuitul tobelor care reîncepuse, Parcă mai aproape de data asta. La un moment dat, auzi nişte voci care vorbeau în şoaptă şi văzu nişte felinare, pe jumătate acoperite, trecând printre copaci. Oamenii din preajma lui începură să se foiască şovăielnici prin întuneric.

O siluetă înaltă apăru din senin, se împiedică de Merry şi bodogăni câteva înjurături la adresa rădăcinilor de copaci. Merry recunoscu vocea mareşalului Elfhelm.

- Nu sunt rădăcină de copac, domnule, zise el, nici raniţă, ci un hobbit pe care domnia ta tocmai l-a lovit. Nu pretind scuze, dar măcar spune-mi ce se petrece.

- Orice se poate petrece în întunericul ăsta blestemat, răspunse Elfhelm. Oricum, stăpânul meu a trimis vorbă că trebuie să fim gata: în orice clipă putem primi ordin de plecare.

- Asta înseamnă că duşmanul se apropie? vru să ştie Merry cuprins de nelinişte.

- Nicidecum, duşmanul este pe drum, nu aici, între dealuri. Ce auzi tu sunt woseii, Oamenii Sălbatici ai Pădurii - ăsta-i felul lor de a vorbi între ei când se află departe unii de ceilalţi. Se zice că încă şi acum mai bântuie Pădurea Druadan. Sunt urmaşii unei seminţii din alte vremuri, au mai rămas puţini, trăiesc ascunşi, sălbatici şi temători, precum fiarele. Nu se războiesc nici cu Mordorul, nici cu Obştea; dar întunericul ăsta şi apropierea orcilor îi nelinişteşte: se tem să nu se întoarcă Anii Întunecimii. Şi teama lor s-ar putea adeveri. Să fim mulţumiţi că nu ne vânează pe noi: căci, din câte se spune, folosesc săgeţi otrăvite şi sunt vânători neîntrecuţi. Dar s-au pus în slujba lui Théoden. Chiar acum una din căpeteniile lor este dusă la rege. Într-acolo se îndreaptă luminile. Cam asta este ceea ce-am aflat, altceva nimic. Şi acum trebuie să mă duc să împlinesc poruncile stăpânului meu. Strânge-ţi şi tu lucrurile, jupâne Raniţă!

Şi dispăru în întuneric.

Lui Merry nu-i prea plăcură veştile astea despre sălbatici şi săgeţi otrăvite, dar şi fără ele se simţea apăsat de o spaimă mare. Nu mai suporta aşteptarea. Dorea să ştie ce avea să se întâmple. Se ridică de jos şi fără să piardă multă vreme porni precaut în urma ultimului felinar, înainte ca acesta să dispară cu totul printre copaci.

Ajunse curând la un loc deschis unde, sub un copac falnic, se găsea un cort mic, înălţat anume pentru rege. Un felinar mare, acoperit în partea de sus, atârna de o cracă, aruncând în jos un palid cerc de lumină. Acolo şedeau Théoden şi Éomer, iar în faţa lor, pe pământ, stătea o piticanie de om, vârstat ca o piatră roasă de vreme, cu firele bărbii rare răzleţite pe pieptul lui scobit, ca nişte fuioare de muşchi uscat. Picioare scurte şi braţe dolofane, gros şi îndesat la trup, cu un acoperământ de ierburi în jurul şalelor. Merry parcă mai văzuse undeva fiinţa asta, şi deodată îşi aminti de Oamenii Púkel din Valea Calvarului. Ai fi zis că era una din acele figuri străvechi readuse la viaţă, sau te pomeneşti că era o creatură coborâtă în linie dreaptă de-a lungul anilor fără număr din modelele folosite de meşteri cioplitori cu multă vreme în urmă.

Cei trei tăceau când s-a apropiat Merry, târându-se neauzit, apoi Sălbaticul începu să vorbească, răspunzând, din câte se părea, unei întrebări puse mai înainte. Vocea lui era adâncă şi guturală, dar, spre surprinderea lui Merry, vorbea în Limba Comună, doar că oarecum poticnit şi amestecând tot felul de cuvinte ciudate.

- Nu, părinte al călăreţilor, spuse el. Noi nu luptăm. Doar vânăm. Omorâm gorgûni în pădure, urâm pe orci. Şi voi urâţi pe gorgûni. Noi ajutăm cum putem. Sălbaticii au urechi şi ochi lungi; ştiu toate potecile. Sălbaticii trăiesc aici dinainte de Casele de Piatră; dinainte ca Oamenii înalţi să vină din Apă.

- Dar noi avem nevoie de ajutor în bătălie, spuse Éomer. Cum o să ne ajutaţi tu şi-ai tăi?

- Adunăm veşti, zise Sălbaticul. Noi privim din dealuri. Noi urcăm munţi înalţi şi privim jos. Oraşul de Piatră e închis. Foc arde acolo afară; acum şi înăuntru. Vreţi să veniţi acolo? Atunci trebuie să vă grăbiţi. Dar gorgûni şi oameni de tare departe - şi îşi flutură spre răsărit un braţ noduros - stau pe drumul de cai. Foarte mulţi, mai mulţi decât Călăreţii.

- De unde ştii? întrebă Éomer.

De pe chipul teşit şi din ochii negri ai bătrânului nu se putea citi nimic, dar vocea îi era morocănoasă, semn că nu-i plăcuse ceea ce auzise.

- Sălbaticii sunt sălbatici, liberi, dar au copii, răspunse el. Eu sunt mare căpetenie Ghân-buri-Ghân. Eu număr multe lucruri: stelele pe cer, frunzele în copaci, oamenii în întuneric. Voi sunteţi de douăzeci de ori câte douăzeci numărate de zece ori şi încă cinci. Ei sunt mai mulţi. Bătălie mare, şi cine va câştiga? Şi încă şi mai mulţi se învârt în jurul zidurilor Oraşului de Piatră.

- Vai! Adevăr grăieşte, zise Théoden. Cercetaşii noştri spun că au săpat şanţuri pe drum şi au înfipt ţăruşi. N-avem cum le înlătura din cale dacă atacăm, pe neaşteptate.

- Oricum ar fi, trebuie să ne grăbim, spuse Éomer. Fortăreaţa Colnicului a fost incendiată!

- Lasă pe Ghân-buri-Ghân să isprăvească! zise Sălbaticul. Ştie şi alte drumuri. El vă va duce pe drum ce nu are gropi, unde nu umblă gorgûni, numai sălbatici şi fiare. Multe drumuri au fost făcute când Seminţia Caselor de Piatră a fost puternică. Au tăiat dealuri aşa cum taie vânătorii carnea fiarelor. Sălbaticii cred că s-au hrănit cu pietre. Treceau prin Druadan spre Rinimon în care mari. Nu se mai duc. Drumul a fost uitat, dar nu şi de Sălbatici. Peste deal şi dincolo de deal încă se găseşte sub iarbă şi copaci, acolo, dincolo de Rinimon, până jos la Dîn, şi la capăt se întoarce înapoi spre drumul Călăreţilor. Sălbaticii or să vă arate drumul. Atunci veţi omorî pe gorgûni şi veţi alunga întunecimea rea cu fier sclipitor, şi Sălbaticii se pot întoarce să doarmă în pădurile sălbatice.

Éomer şi regele se sfătuiră în graiul lor. După o vreme, Théoden se răsuci spre Sălbatic.

- Ne învoim, zise. Chiar dacă lăsăm în urmă o oaste întreagă de duşmani, cui îi mai pasă? Dacă e să cadă Oraşul de Piatră, atunci nu mai avem cale de întors. Dar dacă îl salvăm, atunci oastea orcilor nu mai are pe unde să se întoarcă. Dacă eşti de bună-credinţă, Ghân-buri-Ghân, te vom răsplăti regeşte şi te vei bucura pe veci de prietenia Obştii.

- Oamenii morţi nu sunt prietenii oamenilor vii şi nu le faceţi daruri, spuse Sălbaticul. Dar dacă veţi trăi după întunecime, atunci lăsaţi în pace pe Sălbatici în pădure şi nu-i mai vânaţi ca pe fiare. Ghân-buri-Ghân nu vă duce în capcană. El însuşi va merge cu părintele Călăreţilor şi, dacă vă duce greşit, omorâţi-l.

- Aşa să fie! zise Théoden.

- Cât ne ia ca să ocolim duşmanul şi să ne reîntoarcem la drum? întrebă Éomer. Trebuie să mergem la pas dacă ne călăuzeşti tu; şi nu mă îndoiesc că drumul este îngust.

- Sălbaticii merg repede pe picioarele lor, spuse Ghân. Drumul este larg pentru patru cai, în Valea Carelor de Piatră, încolo - şi îşi flutură mâna spre miazăzi - dar îngust la început şi la sfârşit. Sălbaticul ar putea să ajungă pe jos de aici până la Dîn între răsăritul soarelui şi amiază.

- Atunci trebuie să le dăm căpeteniilor cel puţin şapte ceasuri, socoti Éomer; iar pentru restul oştirii, vreo zece. Pot să ne întârzie lucruri neaşteptate şi dacă oştirea este înşirată de-a lungul drumului, o să ne ia multă vreme până om putea-o pune din nou în ordine când ieşim dintre dealuri. Cât o fi ora acum?

- Cine poate şti? oftă Théoden. Peste tot e numai noapte.

- E numai întuneric, dar nu e numai noapte, îl contrazise Ghân. Când vine Soarele noi îl simţim, chiar dacă este ascuns. Acum urcă peste munţii de la Răsărit. În câmpiile cerului se deschide ziua.

- Atunci s-o pornim la drum cât mai curând cu putinţă, hotărî Éomer. Chiar şi aşa avem puţine speranţe să ajungem astăzi la timp ca să ajutăm Gondorul.

Merry nu mai aşteptă să audă şi altceva, ci se furişă de acolo ca să se pregătească pentru plecarea în marş. Era ultima etapă înaintea bătăliei. Nu prea credea că vor fi mulţi cei care aveau să iasă vii din această încercare. Dar gândul Ia Pippin şi la flăcările ce cuprinseseră Minas Tirith îi dădu puteri să-şi înfrângă spaima.

În acea zi toate au mers ca pe roate, fără să vadă sau să audă ceva ce le-ar fi dat de înţeles că vrăjmaşul îi aştepta ca să-i atace. Sălbaticii trimiseseră înainte drept scut câţiva vânători pricepuţi de-ai lor pentru ca nici un orc sau vreo iscoadă să nu prindă de veste despre mişcările de trupe din regiunea dealurilor. Lumina devenea tot mai palidă pe măsură ce ei se apropiau de oraşul asediat, iar Călăreţii treceau în şiruri lungi, ca nişte umbre întunecate de oameni şi cai. Fiecare companie avea drept călăuză un pădurean sălbatic; bătrânul Ghân mergea alături de rege. La începutul marşului pierduseră mai mult timp decât plănuiseră, şi aceasta deoarece Călăreţilor care îşi duceau caii de dârlogi le trebuise ceva vreme să găsească poteci potrivite peste culmile despădurite din spatele taberei lor, care coborau până în Valea Caselor de Piatră. Era târziu după-amiaza când ariergarda ajunse într-un ţinut de desiş cenuşiu, întins Până pe coastele răsăritene ale muntelui Amon Dîn, ascunzând un mare defileu în lanţul de dealuri înşiruite de la răsărit până la apus, între Nardol şi Dîn. Era defileul prin care trecuse, cu atâta vreme în urmă, uitatul drum al carelor, ca apoi să se unească cu drumul principal al Călăreţilor ce începea prin Oraş şi străbătea Anórien, dar, de nenumărate vieţi omeneşti, copacii puseseră stăpânire pe el, făcându-l dispară, rupt pe alocuri şi îngropat sub frunzele strânse de veacuri. Iată că tocmai desişul acesta oferea călăreţilor ultima speranţă de nu fi descoperiţi înainte de a se arunca în bătălia la câmp deschis; în urma lor se aflau drumul şi lunca Anduinului, în vreme ce la răsărit şi la miazăzi costişele erau golaşe, stâncoase, căci dealurile gurguite se adunau unele în altele şi urcau, culme după culme, până în masivul şi umerii Mindolluinului.

Companiei din frunte i se făcu semn să oprească şi, pe măsură ce ieşeau din strunga Văii Caselor de Piatră, cei ce veneau din urmă se răspândeau, căutându-şi loc de popas sub coroanele cenuşii ale copacilor. Regele chemă căpitanii la sfat. Éomer trimise iscoade să cerceteze drumul; dar bătrânul Ghân clătină din cap.

- Nu are rost să trimiţi Călăreţi. Sălbaticii au văzut tot ce poate fi văzut în văzduhul rău. Vor veni curând şi vor vorbi cu mine aici.

Căpitanii veniră după cum sunase porunca şi atunci, dintre copaci, apărură cu fereală alte forme púkel, care semănau într-atât cu bătrânul Ghân, încât lui Merry îi venea greu să-i deosebească. O vreme statură de vorbă cu Ghân într-un grai gutural ciudat. Apoi Ghân se întoarse spre rege.

- Sălbaticii spun multe, zise el. Întâi fiţi cu băgare de seamă! Încă-s mulţi oameni în tabără, dincolo de Dîn, la o oră de mers într-acolo, - şi îşi flutură braţul spre apus, spre ţancul negru. Dar nu se vede nici unul între acest loc şi noile ziduri ale Seminţiei Pietrei. Mulţi îşi caută de treabă acolo. Zidurile nu mai sunt în picioare: gorgûni le dărâmă cu tunet de pământ şi cu măciuci de fier negru. Nu se tem de nimic şi nu se uită înjur. Ei cred că prietenii lor păzesc toate drumurile.

Zicând acestea, bătrânul Ghân scoase un sunet gâlgâit, ca şi când ar fi râs, sau cel puţin aşa părea.

- Veşti bune! strigă Éomer. Chiar şi în întunericul acesta nădejdea licăre din nou. Adesea urzelile duşmanului ne sunt de folos, în ciuda lui. Blestematul ăsta de întuneric ne proteguie ca o mantie. Iar acum, în dorinţa lor nestăpânită de a distruge Gondorul piatră cu piatră, orcii lui mi-au alungat cea mai cumplită frică. Ar fi putut păstra zidul exterior multă vreme, ca să ni se împotrivească. Dar acum putem pătrunde prin el - dacă izbutim să ajungem până acolo.

- Îţi mulţumesc încă o dată, Ghân-buri-Ghân al pădurilor, zise Théoden. Fie ca norocul să te însoţească pentru veştile bune pe care ni le-ai adus şi pentru că ne-ai călăuzit!

- Omorâţi-i pe gorgûni! Omorâţi neamul orcilor! Nici un alt cuvânt nu bucură mai mult pe Sălbatici, răspunse Ghân. Alungaţi cu fier strălucitor văzduhul rău şi întunericul!

- Pentru a împlini acestea am călătorit atât de departe, zise Regele. Şi vom încerca să le ducem la bun sfârşit. Dar cât vom izbuti din acestea, numai mâine vom şti.

Ghân-buri-Ghân se ciuci la pământ şi îl atinse cu fruntea lui cărnoasă, ca semn de rămas-bun. Apoi se ridică a plecare. Dar dintr-o dată rămase cu privirile aţintite în sus, precum o vietate speriată a pădurii care adulmecă un miros ciudat. În ochii lui sclipi o luminiţă.

- Se schimbă vântul! strigă şi, zicând acestea, el împreună cu tovarăşii săi dispărură ca prin farmec în umbrele întunericului, fără ca vreun călăreţ din Rohan să-i mai vadă vreodată.

Nu mult după aceea, departe la răsărit tobele îşi reluară bubuitul stins. Dar inima nici unuia dintre călăreţi nu se umplu de teamă că sălbaticii ar fi putut să-i trădeze. Chiar dacă păreau atât de ciudaţi şi de lipsiţi de farmec.

- Nu mai avem nevoie de călăuză, zise Elfhelm, căci printre noi se află călăreţi care au străbătut drumul pe jos la Fortăreaţa Colnicului în vreme de pace. Eu sunt unul dintre aceştia. După ce ajungem la drum, se face un cot spre miazăzi, şi de acolo mai sunt şapte leghe până la zidul pământurilor ce ţin de oraş. Şi aproape tot drumul de-o parte şi de alta este iarbă din belşug. Acolo au călărit soliile din Gondor cel mai iute, aşa ne-au spus. Vasăzică şi noi putem străbate distanţa aceea iute şi fără multă zarvă.

- Atunci, dacă e să ne înfruntăm cu fapte crunte pentru care vom avea nevoie de toată puterea noastră, zise Éomer, sfatul meu este să te odihnim acum şi să pornim la drum la noapte şi să ne cumpănim timpul astfel încât să ajungem la câmpie mâine pe lumină, câtă o fi şi aceasta, sau când ne dă semn stăpânul nostru.

Regele consimţi şi căpitanii plecară. Dar nu trecu mult şi Elfhelm se întoarse.

- Stăpâne, cercetaşii n-au găsit nimic demn de luat în seamă dincolo de pădurea cenuşie, în afară de doi oameni: morţi amândoi. Şi doi cai morţi.

- Şi? Ce-i cu asta? făcu nedumerit Éomer.

- Păi, stăpâne, erau soli călări din Gondor. Unul s-ar putea să fie Hirgon, căci mâna lui era încă încleştată pe Săgeata Roşie, dar capul i-a fost retezat. Şi încă ceva: s-ar părea, din câte ne spun semnele, că fugeau spre apus atunci când au fost răpuşi. După cum înţeleg eu, când s-au întors, au dat peste duşmani sub zidul exterior, sau poate chiar îl luau cu asalt - asta a fost acum două nopţi, dacă au avut cai din cei odihniţi de la forturi, cum obişnuiau ei să facă. N-au izbutit să ajungă în Oraş şi s-au întors.

- Vai şi-amar! suspină Théoden. Înseamnă că Denethor nu a primit vestea apropierii noastre şi e pradă disperării.

- „Nevoia nu rabdă amânare, dar mai bine mai târziu decât niciodată”, zise Éomer. Şi bine ar fi ca de data asta vorba din bătrâni să se adeverească mai mult decât oricând de când se ştie omenirea grăind în grai omenesc.

Se lăsase noaptea. Armia Rohanului înainta în tăcere de-o parte şi de alta a drumului care trecea aproape de poalele muntelui Mindolluin şi care acum cotea către miazăzi. În depărtare şi aproape în faţa lor se zărea o lucire roşiatică sub cerul negru, coastele muntelui desenându-se şi ele la fel de negre în acea lumină. Călăreţii se apropiau de Rammas, zidul Pelennorului; dar ziua încă nu se arăta.

Regele călărea în mijlocul companiei aflate în frunte, înconjurat de suita sa. Urma compania lui Elfhelm - sau éored, cum i se spunea în Rohan; abia acum băgă Merry de seamă că Dernhelm îşi părăsise locul şi călărea tot înainte în întuneric, ajungând din urmă suita regală. Merry auzi voci în faţă, care şuşoteau, semn că se ţinea un mic sfat. Câţiva călăreţi se avântaseră până în apropiere de zid şi acum se întorseseră şi se duseseră drept la rege.

- Sunt focuri mari, Măria ta, spuse unul. Oraşul întreg este cuprins de flăcări şi câmpia este plină de duşmani. Dar, din câte ne-am dat noi seama, nu le pasă decât de atac şi doar puţini au mai rămas pe zidul exterior, fără căpetenie, mânaţi de dorinţa de a distruge.

- Măria ta, îţi aminteşti de vorbele Sălbaticului? îl întrebă altul. Eu unul, când e pace, îmi duc viaţa pe Platoul Golaş. Widfara îmi este numele şi am un nas care adulmecă şi el veştile văzduhului. Vântul se schimbă. Se simte o răsuflare de la Miazăzi; un iz de mare, chiar dacă abia simţit. Dimineaţa ne va aduce noutăţi. Deasupra vălătucilor de fum va fi ceaţă atunci când veţi trece de zid.

- Dacă cele ce spui se vor adeveri, Widfara, fie să trăieşti ani mulţi şi binecuvântaţi după ce această zi se va fi sfârşit! îi ură Théoden. Apoi se răsuci către oamenii din suita sa, aflaţi în apropiere, şi de data asta vorbi răspicat, astfel că mulţi călăreţi care se aflau în prima companie îi auziră vorbele:

- A sosit clipa, Călăreţi ai Obştei, fii ai lui Eorl! Duşmani şi focuri se află în faţa noastră, iar casele voastre au rămas departe în urmă. Dar, cu toate că veţi lupta pe un câmp străin, gloria pe care o să v-o câştigaţi aici a voastră va fi pentru totdeauna. De jurat aţi jurat: nu vă rămâne decât să împliniţi jurământul faţă de stăpân şi de glie şi în numele prieteniei!

Călăreţii îşi loviră suliţele de scuturi.

- Éomer, fiule! Tu te afli în fruntea primei éored, zise Théoden, şi veţi călări în urma stindardului regal, pe centru. Elfhelm, tu şi oamenii tăi o luaţi prin dreapta când trecem de zid. Iar Grimbold se va duce cu ai săi prin stânga. Companiile din spate se vor lua după cele trei din frunte, fiecare cum poate sau crede de cuviinţă. Loviţi duşmanul oriunde îl găsiţi. Alte planuri nu ne putem face acum, căci încă nu ştim cum stau lucrurile pe câmpul de luptă. Înainte! Şi nu vă temeţi de întuneric!

Compania din frunte porni de îndată şi călări cât de repede putea, căci întunericul stăruia încă deplin, în ciuda celor prevestite de Widfara. Merry călărea în spatele lui Dernhelm, ţinând frâul cu o singură mână, în vreme ce cu cealaltă încerca să-şi slăbească sabia în teacă. Abia cum simţea pe deplin adevărul din vorbele bătrânului rege: „într-o astfel de bătălie, tu ce ai face, Meriadoc?”Ceea ce fac acum, îşi spuse în sinea lui, încurc un călăreţ şi trag nădejde să rămân în şa şi să nu mă pomenesc călcat în copite de ceilalţi cai!”

Aveau mai puţin de o leghe până acolo unde se înălţaseră mai înainte zidurile exterioare. Curând ajunseră; prea curând pentru Merry. Strigăte sălbatice izbucniră şi arme se încleştară, dar şi acestea s-au isprăvit repede. În preajma zidurilor rămăseseră puţin orci şi, luaţi pe nepregătite, au fost iute răpuşi ori puşi pe fugă. În faţa ruinelor porţii nordice a zidului, Rammas regele s-a oprit încă o dată. Prima éored s-a grupat în spatele şi de o parte şi de alta a lui. Dernhelm se ţinea aproape de rege, cu toate că Elfhelm şi compania lui se aflau în dreapta. Oamenii lui Gromhold s-au întors din drum, îndreptându-se spre o spărtură mare în zid, ceva mai departe, spre răsărit.

Merry privea din spatele lui Dernhelm. În depărtare, la vreo zece mile distanţă, poate mai mult, ardea un foc mare, dar între acest foc şi călăreţi erau alte şiruri de focuri ce formau un semicerc uriaş - cel mai apropiat punct al acestuia se afla la mai puţin de o leghe distanţă. Altceva Merry nu prea reuşea să mai desluşească pe câmpia aceea întunecată şi nu vedea nici vreun semn încurajator care să anunţe dimineaţa, iar vântul nu adia nici a schimbare, nici a neschimbare.

Armia Rohanului porni din nou, tăcută, spre câmpia Gondorului, pătrunzând încet, dar necontenit, precum un flux ce se revarsă prin spărturile unui dig pe care oamenii l-au crezut de neînfrânt. Dar mintea şi voinţa Căpitanului Negru erau îndreptate acum numai asupra oraşului ce pierea încet şi nici un val nu se îndrepta spre el ca să-i dea de ştire că planurile lui şchiopătau în vreun fel.

După o vreme, regele îşi îndreptă oştirea întrucâtva către răsărit, pentru a putea ajunge între linia focurilor asediatoare şi câmpurile din afara zidurilor oraşului. Continuau să înainteze fără ca cineva să li se opună, iar Théoden încă nu dădea semnalul. Şi iată că se opri din nou, pentru a treia oară. Oraşul se găsea mai aproape. În văzduh plutea miros de arsură şi o umbră vestitoare de moarte. Caii erau neliniştiţi. Regele însă şedea neclintit în şa, pe Coamă de Nea, privind la agonia oraşului Minas Tirith, parcă împietrit de suferinţă ori poate de teamă. Părea să se împuţineze la trup, apăsat de bătrâneţe. Merry însuşi avea sentimentul că era apăsat de groază şi de îndoială, ca de o mare greutate. Inima abia îi bătea. Timpul părea suspendat în şovăire. Ajunseseră prea târziu! Prea târziu era mai rău decât niciodată! Poate că lui Théoden îi va pieri curajul, îşi va lăsa în piept capul lui bătrân, se va întoarce din drum, se va furişa şi se va ascunde în munţi.

Dar, dintr-o dată, Merry o simţi fără urmă de îndoială: simţi schimbarea. Simţea vântul pe obraji! Licărea o geană de lumină. Departe, tare departe spre miazăzi, norii se desenau neclar ca nişte forme cenuşii aflate la mare distanţă, care se vălătuceau în sus şi se risipeau: dimineaţa se ivea din spatele lor.

Dar în aceeaşi clipă explodă o altă lumină, ca şi când un fulger ar fi ţâşnit din pământ de undeva de sub Oraş. Preţ de o fracţiune de secundă spânzură în văzduh, acolo departe, în alb şi negru, un turn orbitor precum un ac sclipitor; şi apoi, când întunericul se închise la loc peste ea, peste câmpuri se rostogoli un bubuit cumplit.

La auzul acestui zgomot, silueta cocârjată a regelui se îndreptă dintr-o dată. Regele părea din nou înalt şi semeţ; se ridică în scări şi strigă cu voce tare şi mai limpede decât ar fi putut vreodată să răsune o voce de muritor:

Treziţi-vă, sus, Călăreţi ai lui Théoden!

Grozăvii se arată, în pârjol şi măcel!

Să zbârnâie suliţi, să se sfarăme scuturi!

Ziua-n săbii înalţă răsăritul de sânge!

Călăriţi, călăriţi, călăriţi spre Gondor!

Zicând acestea, luă un corn mare de la Guthláf, purtătorul stindardului regal, şi suflă în el cu o asemenea putere, încât cornul se sfărâmă. În clipa următoare, toţi cornii oştirii îşi uniră glasurile şi acest cântec al Rohanului se revărsă peste câmpuri precum o furtună Şi umplu munţii la fel ca bubuitul unui tunet.

„Călăriţi, călăriţi! Călăriţi spre Gondor!”

Deodată regele strigă ceva calului său şi Coamă de Nea ţâşni. În urmă-i flutura stindardul calului alb pe un câmp verde, dar regele i-o luă cu mult înainte. Cavalerii din suită goneau după el mâncând pământul, dar şi pe aceştia îi lăsă mult în spate. Éomer îl urmă şi el, atât de iute, încât coada albă a coifului său plutea în vânt, şi prima linie a primei companii mugea în galopul ei, ca un val ce se sparge înspumat la mal, dar nici ei n-au reuşit să-l ajungă pe Théoden. Părea cuprins de nebunie, sau poate furia bătăliei moştenită de la străbunii săi îi curgea acum prin vine ca un foc nou, iar Coamă de Nea îl purta în spinare ca pe un zeu din străvechime, ca pe Oromë cel Mare, în bătălia valarilor, când lumea era încă tânără. Scutul de aur era descoperit şi, minune! deodată începu să strălucească asemenea Soarelui, iar iarba se făcu verde sub picioarele albe ale armăsarului său. Căci iată că venise dimineaţa, şi o dată cu ea un vânt dinspre mare; şi întunericul fu alungat şi oştirile Mordorului izbucniră într-un urlet prelung şi, cuprinse de groază, o rupseră la fugă şi pieiră şi copitele urgiei trecură peste ele, şi atunci întreaga armie a Rohanului izbucni în cântec, şi cântau, şi măcelăreau, căci îi cuprinsese bucuria bătăliei şi sunetul cântecului lor, atât de frumos şi de cumplit, ajunse până în Oraş.

VI

Bătălia de pe Câmpiile Pelennor

Dar nici căpeteniile orcilor şi nici tâlharii nu se aflau în fruntea atacului asupra Gondorului. Întunericul începea să se risipească prea curând, înainte de clipa hotărâtă de Stăpânul său; îl trădase deocamdată, lumea toată se întorsese împotrivă-i; victoria îi scăpa printre degete chiar în clipa în care întinsese mâna ca să o apuce. Dar braţul lui era lung. Încă se mai afla la cârmă, stăpân peste puteri nebănuite. Rege, Duh al Inelelor, Senior peste nazgûli, multe erau armele sale. Părăsi Poarta şi se făcu nevăzut.

După ce ajunse la drumul dinspre Poarta ce dădea spre Râu, Théoden, Regele Obştei, o apucă spre Oraş, care se afla la mai puţin de o milă distanţă. Îşi domoli puţin goana, căutând alţi duşmani, şi cavalerii îl prinseră din urmă, şi printre ei era şi Dernhelm. În faţă, ceva mai aproape de ziduri, oştenii lui Elfhelm se răspândiseră printre maşinăriile de război, secerând, spintecând, împingând vrăjmaşii în gropile de foc. Întreaga jumătate nordică a câmpiilor Pelennor fusese cotropită, taberele ardeau vâlvătaie, orcii fugeau spre Râu precum turmele de sălbăticiuni din calea vânătorilor; iar rohirrimii se răspândeau în toate părţile, după bunul lor plac. Dar încă nu învinseseră asediul şi nu recuceriseră Poarta. Mulţi duşmani se mai găseau în faţa ei, şi mai departe, pe câmpie, erau alte oştiri de-ale lor, ce nu fuseseră încă înfruntate. Dincolo de drum, spre miazăzi, aştepta armata principală a haradrimilor, cu ai săi călăreţi strânşi în jurul stindardului căpeteniei lor. Şi când căpetenia privi într-acolo şi, în lumina tot mai puternică, văzu flamura regală, băgă de seamă că ea se afla în faţă, departe de bătălia ce se ducea, şi era însoţită doar de câţiva oameni. Şi se simţi cuprins de o asemenea mânie, încât văzu roşu, scoase un strigăt, îşi înălţă stindardul, un şarpe negru pe o întindere purpurie, şi se repezi asupra calului alb pe câmp verde, urmat de mare mulţime de războinici de-ai săi; şi când îşi scoaseră sudiştii spadele cu tăiş lat, păru că scapără stelele cerului.

Atunci îl zări şi Théoden şi, fără să mai aştepte atacul lui, îi strigă ceva lui Coamă de Nea şi porni în galop să-l întâmpine. Cumplită a fost încleştarea lor. Dar furia albă a celor de la Miazănoapte a stins repede furia fierbinte a celorlalţi, iar cavalerii lor s-au dovedit mai pricepuţi să-şi mânuie suliţele lor lungi, şi mult mai îndârjiţi. Chiar dacă erau mai puţini la număr, şi-au tăiat drum printre duşmani precum taie focul potecă prin pădure. Unde era îmbulzeala mai aprigă, acolo se avânta fiul lui Théoden, fiul lui Thengel, şi suliţa lui se frânse atunci când se înfipse în căpetenia duşmană. Îşi trase sabia din teacă şi se repezi la stindard, retezându-l, şi o dată cu acesta îl spintecă şi pe purtătorul lui; şi şarpele negru căzu la pământ. Atunci toţi cei care mai rămăseseră în viaţă dintre călăreţii sudişti făcură stânga-mprejur şi o rupseră la fugă.

Dar, ce să vezi! Dintr-o dată, în toiul victoriei regelui, scutul său de aur păli. Dimineaţa cea nouă se stinse pe cer. În jurul lui căzu întunericul. Caii se ridicară în două picioare şi nechezară sălbatic. Azvârliţi din şei, oamenii orbecăiau de-a buşilea pe pământ.

- Veniţi cu mine! Veniţi cu mine! striga Théoden. Sus, eorlingilor! Nu vă temeţi de întuneric!

Dar Coamă de Nea, înnebunit de spaimă, se ridică şi el în două picioare, luptându-se cu văzduhul, şi apoi, cu un nechezat cumplit, se prăbuşi într-o parte: o săgeată neagră îl străpunsese. Regele căzu prins sub trupul lui.

Marea umbră coborî ca un nor de furtună. Şi numai ce se văzu că era o creatură înaripată: de-o fi fost pasăre, întrecea în mărime orice altă pasăre, şi avea trupul pleşuv, fără puf şi fără pene, iar aripile sale uriaşe păreau ţesute din piele între degetele îngherate. Şi pe deasupra, mai şi putea. O fi fost, poate, o creatură dintr-o altă lume, de mult apusă, al cărei soi, vieţuind în cine ştie ce munţi uitaţi şi reci, luminaţi doar de raza lunii, a supravieţuit timpului său şi în vreun cuib al groazei a adus pe lume înainte de vreme acest ultim vlăstar, pus numai pe ticăloşii. L-a luat la sine Seniorul Întunecimii şi l-a hrănit cu carne de fiară până ce a crescut mai mare decât orice altă zburătoare; şi apoi l-a dat slujitorului său, în loc de armăsar. Iar acum cobora, cobora tot mai jos, şi deodată, strângându-şi ţesăturile îngherate, scoase un strigăt croncănit şi se aşeză pe trupul lipsit de viaţă al lui Coamă de Nea, înfigându-şi în el ghearele şi plecându-şi grumazul lung şi pleşuv.

Pe spinarea lui se găsea o formă uriaşă, ameninţătoare, acoperită de o mantie neagră. Purta pe creştet o coroană de oţel, dar între marginea acesteia şi mantie nimic nu se zărea, în afară de lucirea ucigaşă a unei perechi de ochi: Stăpânul nazgûlilor. Se înălţase din nou în văzduh ca să-şi cheme armăsarul înainte să se fi risipit întunericul, şi iată că acum se reîntorsese aducând prăpăd cu sine, preschimbând speranţa în deznădejde şi victoria în moarte. Drept armă avea o ghioagă neagră şi nemaivăzut de mare.

Dar Théoden nu fusese părăsit chiar de toţi. Cavalerii din suita sa ori zăceau răpuşi în jur, ori, nemaiputând stăpâni strechea ce-i apucase pe armăsarii lor, fuseseră duşi de aceştia hăt departe. Unul totuşi rămăsese pe loc: Dernhelm cel tânăr, a cărui credinţă înfrângea orice teamă: şi plângea cu lacrimi amare, căci îşi îndrăgise stăpânul ca pe propriul său tată. Cât despre Merry, cât durase cavalcada, fusese purtat de Dernhelm în spate, pe şa, în deplină siguranţă; dar apoi Suflare de Vânt, înnebunit de groază, i-a azvârlit din şa, iar acum galopa ca turbat pe câmpie. Merry se târa în patru labe, parcă era o sălbăticiune năucă, groaza îi era atât de mare, încât nu mai vedea nimic în faţa ochilor şi-i venea să vomite.

„Omul regelui! Omul regelui! îi striga inima în piept. Trebuie să stai lângă el. Ca un tată îmi vei fi, aşa ai spus.” Dar voinţa lui era surdă iar trupul îi tremura tot. Nu îndrăznea să deschidă ochii sau să şi-i  ridice de la pământ.

Deodată, prin negura ce-i cotropise mintea, i se păru că îl aude pe Dernhelm vorbind; dar vocea i se părea ciudată, amintindu-i de o altă voce cunoscută.

- Dispari, spurcăciune scârbavnică, stăpân al stârvurilor! Lasă-i pe morţi să doarmă în pace!

Şi o altă voce îngheţată îi răspunse:

- Nu te băga între nazgûl şi prada sa! Căci nu te va răpune şi pe tine. Ci te va duce în casele tânguirii, dincolo de orice întunecime, unde carnea îţi va fi devorată şi mintea-ţi stafidită va rămâne dezvelită în faţa Ochiului Cel Fără de Pleoapă.

Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă.

- N-ai decât să faci ce pofteşti. Dar te voi împiedica de-mi va sta în putinţă.

- Să mă împiedici? Nebunule. Nici un bărbat nu mă poate înfrunta! Atunci lui Merry îi fu dat să audă cel mai ciudat zgomot din câte ar fi putut să audă în acel ceas. I se păru că Dernhelm izbucneşte în râs, şi vocea aceea limpede era ca o coardă de oţel.

- Numai că eu nu sunt bărbat. Ai în faţa ta o femeie. Sunt Éowyn, fiica lui Éomund. Iar acum te-ai aşezat între mine şi cel care mi-a fost stăpân şi de-acelaşi sânge cu mine. Dispari, dacă nu eşti nemuritor! Altfel, fiinţă vie ori duh întunecat de-i fi, te spintec dacă-l atingi.

Creatura înaripată ţipă la ea, dar Duhul Inelului nu răspunse, ci rămase tăcut, pradă parcă unei îndoieli neaşteptate. Cât despre Merry, era atât de uluit, încât uită de frică. Acolo, la câţiva paşi de el, se afla fiara aceea urieşească, şi totul în jurul ei părea cufundat în beznă, iar deasupra ei se înălţa Stăpânul nazgûlilor, asemenea unei umbre a disperării. Puţin mai la stânga, cu faţa spre ei, stătea aceea căreia el îi spusese până atunci Dernhelm. Coiful care-i ţinuse ascunsă taina căzuse acum, încât părul bălai, scăpat din legăturile în care fusese ţinut, lucea precum aurul stins, răsfirat pe umerii ei. Ochii cenuşii ca marea erau neîndurători, sălbatici, dar pe obraji îi şiroiau lacrimi. Într-o mână ţinea sabia, cu cealaltă înălţă scutul pentru a se feri de grozăvenia ce o zărea în ochii duşmanului ei.

Era ea, Éowyn, dar în acelaşi timp şi Dernhelm. Căci în mintea lui Merry scăpără deodată amintirea chipului pe care-l văzuse în Valea Calvarului, când pornise oştirea la drum: chipul celui care merge să-şi caute moartea, care nu mai are nici o speranţă. Inima îi fu cuprinsă de milă, dar şi de mare uimire şi pe neaşteptate curajul seminţiei sale, căruia îi trebuia ceva timp ca să se stârnească, se retrezi în el. Îşi încleştă mâna. Ea nu trebuie să moară, atât de frumoasă, atât de deznădăjduită! Sau măcar să nu moară singură, fără nimeni care să-i sară în ajutor.

Cu toate că faţa vrăjmaşului lor nu era întoarsă spre el, Merry abia îndrăznea să se mişte, temându-se ca nu cumva ochii aceia vestitori de moarte să se întoarne asupra lui. Încet, foarte încet, începu să se târască într-o parte; dar Căpitanul Negru nu-l lua în seamă nici cât pe-o râmă ce se târăşte în noroi, atât era de cuprins de îndoială şi de pornit împotriva femeii dinaintea lui.

Deodată, fiara urieşească îşi zbătu aripile hidoase şi văzduhul se umplu de o duhoare cumplită. Se înălţă, apoi se repezi ca o săgeată spre Éowyn, ţipând şi lovind cu ciocul şi ghearele.

Dar Éowyn nu se clinti; era fecioara rohirrimilor, vlăstar de regi, subţire la trup, ca un tăiş de oţel, frumoasă, dar neiertătoare. Lovi iute, o singură dată, cu pricepere, nimerind în plin. Grumazul întins al fiarei fu retezat şi căpăţâna căzu ca o piatră. Éowyn sări înapoi, ferindu-se de matahala ce se prăbuşi grămadă, cu aripile întinse în lături, iar trupul, un morman fără viaţă prăvălit la pământ; şi tot atunci pieri şi umbra. Éowyn fu dintr-o dată scăldată în lumină şi părul ei străluci în razele soarelui.

Numai că tot atunci, din mormanul de carne Călăreţul Negru se ridică înalt şi ameninţător, deasupra lui Éowyn. Cu un strigăt greu de ură, care arse auzul precum o picătură de venin, îşi repezi buzduganul. Scutul lui Éowyn se sfarâmă în bucăţi, braţul i se frânse, iar ea căzu în genunchi. El se lăsă asupra ei ca un nor şi ochii îi scăpărară; îşi înălţă din nou buzduganul, de data asta pentru a ucide.

Dar pe neaşteptate el însuşi se prăbuşi în faţă, cu un ţipăt de durere sfâşietoare, şi lovitura lui nimeri aiurea, înfigând buzduganul în pământ. Sabia lui Merry îl străpunsese pe la spate, prin mantia cea neagră şi, pe sub cămaşa lungă de zale, îi pătrunsese în muşchiul din spatele genunchiului său neînchipuit de mare.

- Éowyn! Éowyn! strigă Merry .

Clătinându-se şi reuşind cu greu să se ridice în picioare, Éowyn îşi înfipse cu ultimele ei puteri sabia între mantie şi coroană, tocmai când umerii uriaşi se înclinară spre ea. Sabia se frânse în aşchii sclipitoare. Coroana se rostogoli clincănind pe pământ. Éowyn căzu peste duşmanul ei răpus. Dar, ce să vezi! mantia şi cămaşa cea lungă de zale erau goale. Zăceau acum fără formă pe pământ, sfâşiate, mototolite; şi un ţipăt cutremură văzduhul, strângându-se într-un vaiet ascuţit, dus de vânt, un glas fără trup ce se subţie până pieri şi fu înghiţit fără să mai fie auzit vreodată în acel ev al lumii acesteia.

Meriadoc rămăsese acolo, în mijlocul măcelului, clipind asemenea unei cucuvele în lumina zilei, căci lacrimile îl orbeau; şi ca prin ceaţă privi la capul bălai al lui Éowyn, aşa cum zăcea ea acolo fără să se mişte; şi privi la chipul regelui căzut în deplină glorie. Căci Coamă de Nea, în agonia sa, izbutise să se dea la o parte de pe trupul lui Théoden; dar tot el pecetluise soarta stăpânului său.

Apoi Merry se aplecă, luă mâna regelui într-a sa, ca să o sărute; şi, minune! Théoden deschise ochii şi privirea îi era limpede, iar vocea liniştită, chiar dacă trudnică.

- Rămâi cu bine, jupâne Holbytla! spuse el. Trupul mi-e frânt. Mă duc la străbunii mei. Şi acum nu voi mai avea de ce să mă ruşinez alături de măreţia lor. Am doborât şarpele negru. O dimineaţă sumbră, şi o zi veselă, şi un apus auriu!

Merry nu putea vorbi din pricina lacrimilor care-l podidiră din nou. Într-un târziu îngăimă:

- Iartă-mă, stăpâne, dacă ţi-am încălcat porunca, cu toate că atât cât te-am slujit n-am făcut altceva mai breaz decât să plâng la despărţirea noastră.

Bătrânul rege zâmbi.

- Nu te jeli! Fapta ţi-a fost iertată. O inimă vitează nu trebuie refuzată. Fie ca de acum încolo să trăieşti în binecuvântare; şi când vei şedea în pace cu pipa ta, gândeşte-te la mine! Căci de-acum nicicând nu voi mai şedea cu tine în Meduseld, aşa cum ţi-am făgăduit şi nu te voi asculta vorbindu-mi despre ierburi. Închise ochii şi Merry îşi lăsă capul în piept. Unde-i Éomer? întrebă regele după un timp. Vederea mi se întunecă şi aş dori să-l văd înainte să mă duc. El trebuie să mă urmeze la tron. Îi voi trimite vorbă şi lui Éowyn. Ea... ea nu a vrut să mă lase să plec de lângă ea, iar acum nu-mi va mai fi dat să o văd vreodată, pe ea care mi-a fost mai dragă decât o fiică.

- Stăpâne, stăpâne, începu Merry, abia găsindu-şi vorbele, ea e...

Dar în aceeaşi clipă se stârni vuiet mare şi de peste tot începură să răsune cornii şi trâmbiţele. Merry privi în jur: uitase de război şi de lumea întreagă şi multe ceasuri păreau să se fi scurs de când regele pornise în galopul pieirii sale, cu toate că nu trecuse de fapt decât puţin timp. Acum abia văzu că-i păştea pericolul de a fi prinşi în mijlocul bătăliei celei mari ce avea să izbucnească în curând.

Vrăjmaşul îşi împrospăta forţele cu oştiri noi ce se apropiau cu repeziciune, venind dinspre Râu; de sub ziduri înaintau legiunile din Morgul; iar dinspre câmpurile sudice înaintau pedeştrii din Harad, calea deschizându-le-o călăreţii, iar în urma lor se iveau spinările colosale ale mûmakililor, ducând turnurile de război. În schimb la miazănoapte, coama albă a lui Éomer conducea marele front al rohirrimilor pe care izbutise să-i regrupeze; iar dinspre Oraş sosea toată suflarea ce se mai găsea înăuntru, aducând într-un car lebăda de argint din Dol Amroth şi alungind vrăjmaşii de la Poartă.

O întrebare stărui preţ de o clipă în mintea lui Merry: „Unde-i Gandalf? Nu-i aici? Oare el nu i-ar fi putut salva pe rege şi pe Éowyn?” Tocmai atunci ajunse şi Éomer lângă el, şi împreună cu el se aflau cavalerii casei regale, câţi mai rămăseseră în viaţă şi care izbutiseră să-şi înfrâneze caii. Priviră cu uimire la hoitul fiarei răpuse care zăcea acolo; dar caii nu voiau nicicum să se apropie. Atunci Éomer sări din şa, se apropie de rege şi rămase acolo tăcut, pradă durerii şi deznădejdii.

Unul dintre cavaleri luă stindardul regelui din mâna lui Guthláf, care-l purtase până căzuse răpus, şi îl ridică peste capetele tuturor. Încet Théoden deschise ochii. Văzând stindardul, făcu un semn cum că Flamura regală trebuia dată lui Éomer.

- Slavă ţie, Rege al Obştei! zise el. Călăreşte acum spre victorie! Şi spune-i lui Éowyn că-mi iau rămas-bun de la ea.

Şi cu aceste vorbe s-a stins, fără să ştie că Éowyn zăcea în apropiere de el. Iar cei care se aflau acolo au început să plângă strigând: „Regele Théoden! Regele Théoden!”

Éomer însă le spuse:

Nu plângeţi! Cel căzut a fost Puternic

Şi moartea lui e doar o întâlnire.

Când îi va fi mormântul ridicat,

Atunci femei să vie să-l jelească!

Iar noi acum porni-vom la război!

Dar şi el plângea în timp ce rostea aceste vorbe.

- Cavalerii lui să rămână aici, cu el, zise, şi să-i poarte trupul cu cinstire de pe câmp, pentru ca bătălia să nu-l sfârtece! Aşa, şi împreună cu el pe toţi oamenii regelui care zac răpuşi aici.

Şi se uită la fiecare în parte, amintindu-şi de numele lor. Deodată îşi zări sora, pe Éowyn, acolo unde căzuse ea, şi o recunoscu. Preţ de o clipă, rămase stană de piatră, ca un om care strigă şi în mijlocul strigătului o săgeată îi străpunge inima; apoi chipul îi păli de moarte şi o furie rece îl năpădi, încât o vreme nu mai fu în stare să scoată nici un cuvânt. O mare tulburare îl cuprinse.

- Éowyn, Éowyn! strigă el într-un târziu, Éowyn, cum ai ajuns tu aici? Ce nebunie sau vrăjitorie ticăloasă este la mijloc? Moarte, moarte, moarte! Moartea să ne ia pe toţi!

Şi fără să se mai sfătuiască cu nimeni sau să aştepte ca cei din Oraş să apuce să se apropie, dădu pinteni calului, ajunse în fruntea oştirii sale, suflă din corn şi porunci începerea atacului. Vocea lui limpede răsună peste întinderea câmpiei.

- Moarte! Înainte, înainte spre prăpăd şi al lumii sfârşit!

Şi cu aceste vorbe, oastea se urni. Dar rohirrimii nu mai cântau. Moarte, strigau ei într-un singur glas, puternic şi dătător de fiori. Şi alergarea deveni galop, tot mai iute, asemenea unui val uriaş ce se apropie, şi oastea trecu ca fulgerul pe lângă regele ei căzut, cu vuiet mare, spre miazăzi.

Meriadoc rămăsese pe loc, clipind din pricina lacrimilor; nimeni nu-i adresa nici un cuvânt, parcă nici nu-l băgau în seamă. Îşi şterse lacrimile, se aplecă să ridice scutul verde pe care i-l dăruise Éowyn şi şi-l prinse de spate. Apoi îşi căută spada pe care o lăsase să cadă; căci atunci când lovise, braţul îi amorţise dintr-o dată, iar acum nu putea să-şi folosească decât braţul stâng. O găsi, arma lui era acolo, numai că, să vezi şi să nu crezi! tăişul îi fumega precum un vreasc uscat aruncat pe foc; sub privirile sale, lama se zgârci, se tot zgârci, până pieri de tot.

Aşa a pierit sabia din Gruiurile-gorgane, făurită de Apuseni. Ce s-ar mai fi bucurat să-i ştie soarta cel care o făurise pe îndelete, cu atâta amar de vreme înainte în Regatul de la Miazănoapte, când dúnedainii încă erau tineri, iar mai năprasnic printre vrăjmaşii lor era Angmar, ţinutul groazei, şi regele lui vrăjitor. Nici un alt tăiş, oricât de măiastre ar fi fost mâinile ce-l făuriseră, n-ar fi putut răni un duşman într-atât de cumplit, despicând carnea nemurită, rupând vraja care legase muşchii săi nevăzuţi de a sa voinţă.

Cavalerii îl ridicară pe rege şi, făcând o targă din suliţe şi mantii, îl întinseră pe ea şi-l purtară spre oraş; alţii o ridicară încet pe Éowyn şi o purtară în urma regelui. Dar pe cei din suita lui, care se prăpădiseră, încă nu-i puteau duce de pe câmp; şapte cavaleri pieriseră acolo şi printre ei se afla şi Déorwine, căpetenia lor. Astfel că îi aleseră dintre duşmanii căzuţi şi de lângă stârvul fiarei şi-i întinseră deoparte, înfigând suliţe în pământ în jurul lor. Iar mai târziu, după ce totul s-a sfârşit, s-au întors călăreţii şi au făcut un foc mare şi au ars hoitul fiarei; însă lui Coamă de Nea i-au săpat mormânt şi i-au pus piatră deasupra pe care au gravat în graiurile Gondorului şi al Obştei:

Coamă de Nea cel ne-ntrecut,

Mânz al lui Iute de Picior,

Stăpânului i-a fost năpastă,

El, credinciosul servitor!

Verde şi lungă a crescut iarba în Vâlceaua Coamei de Nea, însă petecul de pământ pe care a fost arsă fiara a rămas pentru totdeauna înnegrit şi sterp.

Alături de cei care purtau cele două trupuri mergea Merry, încet, apăsat de tristeţe, fără să-i mai pese de bătălie. Era sfârşit, îndurerat peste poate, mădularele îi tremurau înfrigurate. Dinspre Mare venea o ploaie grea, de-ai fi zis că întreaga natură îi plângea pe Théoden şi pe Éowyn, înăbuşind focurile din Oraş cu lacrimi cenuşii. Deodată, ca prin ceaţă, Merry văzu apropiindu-se avangarda Gondorului. Imradil, Prinţul castelului Dol Amroth se opri în faţa lor.

- Ce povară duceţi cu voi, Oameni din Rohan? strigă el.

- Pe Regele Théoden, răspunseră aceştia. A murit. Acum e rege Éomer, el se află în fruntea oastei: cel cu panaşul alb în vânt.

Auzind acestea, prinţul descăleca, îngenunche lângă targă în semn de cinstire a regelui şi a atacului său vitejesc, şi îl jeli. Se ridică apoi, şi mare mirare îl cuprinse când privi spre Éowyn.

- Aveţi şi o femeie printre voi sau mă înşel? De când vin femeile rohirrimilor la război în ajutorul vostru?

- Numai una a venit, răspunseră ei. Este Lady Éowyn, sora lui Éomer; şi n-am avut ştiinţă că se afla printre noi până în acest ceas şi ne căim amarnic.

Văzând cât de frumoasă este, cu toate că obrajii îi erau palizi şi reci, prinţul îi atinse mâna şi se aplecă să o privească mai de aproape.

- Oameni din Rohan! strigă el. N-aveţi vraci printre voi? E rănită, poate rănită de moarte, dar îmi vine să cred că încă mai trăieşte.

Îşi puse apărătoarea de braţ în dreptul buzelor ei reci şi numai ce apăru pe suprafaţa lucioasă ca o oglindă o umbră de abur.

- Iute, să ne grăbim, zise, şi în clipa următoare trimise degrabă un călăreţ înapoi în Oraş pentru a aduce ajutoare. Iar el se înclină adânc, îşi luă rămas-bun de la cei căzuţi şi, urcând în şa, se întoarse la bătălie.

De data aceasta lupta fu crâncenă pe câmpiile Pelennor; zăngănitul armelor umplea văzduhul, amestecându-se cu urletele oamenilor şi nechezatul cailor. Cornii chemau, trâmbiţele răsunau, mûmakilii mugeau sub şfichiul bicelor care-i mânau la război. Sub zidurile sudice ale Oraşului, pedestraşii Gondorului se încleştau cu legiunile din Morgul care-şi păstraseră toată forţa adunată acolo. Călăreţii, în schimb, o apucaseră spre răsărit, pentru a veni în ajutorul lui Éomer: Húrin cel înalt, Păstrătorul Cheilor, Seniorul din Lossarnach, şi Hirluin din Dealurile Verzi, şi Prinţul Imradil cel Chipeş înconjurat de cavalerii săi.

Dar ajutorul lor venea prea târziu pentru rohirrimi; soarta se întorsese împotriva lui Éomer, furia lui îl trădase. Mânia primului său atac zdrobise prima linie a duşmanilor, călăreţii săi tăiaseră poteci adânci în rândul sudiştilor, răsturnându-i de pe şei şi secerându-le pedestraşii. Numai de mûmakili nu era chip să se apropie, căci caii nechezau, se ridicau în două picioare şi o luau razna ca muşcaţi de streche; astfel că nimeni nu îndrăznea să înfrunte hidoşeniile acelea monstruoase care se înălţau ca nişte adevărate turnuri de apărare pentru haradrimii strânşi în jurul lor. Şi dacă la începutul atacului numai haradrimii erau de trei ori mai numeroşi decât rohirrimii, curând numărul lor avea să fie şi mai mare, căci noi legiuni se revărsau acum pe câmpul de luptă venind dinspre Osgiliath. Acolo se strânseseră ele pentru a distruge Oraşul şi a cuceri Gondorul, aşteptând chemarea Căpitanului lor. Căpitanul Mordorului fusese nimicit; dar Gothmog, mâna lui dreaptă, îi luase locul în fruntea oştirilor; răsăritenii înarmaţi cu topoare, şi variagii din Khand, sudiştii în purpură, şi din îndepărtatul Harad o seminţie de oameni negri, aducând pe jumătate a căpcăuni cu ochi albi şi limbi roşii. Unii dintre aceştia îi atacau pe la spate pe rohirrimi, alţii se grupaseră în partea dinspre soare-apune, pentru a ţine în loc armia Gondorului şi a o împiedica să îşi unească forţele cu cei din Rohan.

Soarta bătăliei în acea zi începea să se întoarcă împotriva Gondorului, spulberându-le orice speranţă, când, deodată, un nou strigăt izbucni în Oraş - era cam pe la mijlocul dimineţii - şi un vânt grozav se stârni împingând ploaia către miazănoapte şi lăsând soarele să strălucească. În văzduhul acela de cleştar, străjerii de pe ziduri zăriră în depărtare o nouă privelişte de groază care le nărui şi ultima speranţă.

Căci Râul Anduin, după ce făcea cotul la Harlond, curgea în aşa fel încât din Oraş puteai privi de-a lungul lui pe mai multe leghe şi cei cu vederea bună desluşeau orice corabie ce se apropia. Încât privind acum într-acolo, străjerii scoaseră un strigăt de disperare; pe suprafaţa scăpărătoare a râului zăreau o întreagă flotă adusă parcă de vânt: corăbii de război, cu multe rânduri de vâsle şi pânze negre umflate de briză.

- Corsarii din Umbar! strigară oamenii. Corsarii din Umbar! Priviţi! Vin Corsarii din Umbar! Înseamnă că Belfalas a fost cucerit, şi Ethir la fel, şi Lebenninul a căzut. Corsarii ne atacă! Ultima lovitură a destinului!

Şi fără să răsune vreo comandă în Oraş, căci nu mai era nimeni care să dea porunci, câţiva s-au repezit să tragă clopotele în semn de alarmă; şi alţii au suflat din trâmbiţe retragerea.

- Înapoi pe ziduri, strigau ei. Înapoi pe ziduri! Întoarceţi-vă în Oraş înainte să ne copleşească duşmanul!

Dar vântul care împingea corăbiile abătea şi zarva înspăimântată a celor de pe ziduri.

Rohirrimilor nu le trebuiau şi mai multe veşti sau spaime. Vedeau prea bine şi singuri pânzele negre. Căci Éomer era la mai puţin de o milă depărtare de Harlond; din faţă îl ameninţau vrăjmaşii strânşi grămadă între oamenii săi şi port, iar din spate năvăleau alţii, izolându-l pe Prinţ. Astfel că privind spre Râu, orice nădejde pieri în inima lui şi blestemă vântul pe care îl binecuvântase înainte. Oştirile Mordorului, în schimb, prinseră puteri noi şi se avântară în luptă cu şi mai multă furie şi sete de sânge.

Éomer nu-şi pierdu cumpătul şi mintea i se limpezi deodată. Porunci să se sune din corn pentru ca toţi cei ce puteau să ajungă la el să se strângă sub stindardul său; gândul lui era acela de a forma un zid de apărare cu care să ţină piept atacului, să lupte până la ultimul om şi să facă fapte de vitejie pe câmpiile Pelennorului, demne de a fi cântate apoi în cântece, chiar dacă nu va mai rămâne nici un suflet de om în Apus care să-şi amintească de ultimul Rege al Obştii. Astfel că îşi mână calul până în vârful unui dâmb înierbat şi acolo îşi înfipse stindardul şi Calul Alb flutură în vânt.

Din îndoieli, din întuneric spre răsăritul zilei sui, Cu sabia lucind în soare, cântând în măreţia lui.  Am călărit pân-la hotarul speranţei, altă cale nu-i...

Şi-acum, prăpăd, apus de sânge şi îndurarea nimănui!

Rosti aceste versuri râzând în hohote. Căci se simţea din nou cuprins de beţia luptei; trupul nu-i purta nici o rană, era tânăr, era rege: stăpân peste un neam de temut. Şi astfel râzând în faţa disperării, îşi îndreptă încă o dată privirile spre corăbiile negre şi îşi ridică sabia a sfruntare.

În clipa următoare însă chipul îi fu cuprins de uimire şi o mare bucurie se aşternu peste el; îşi aruncă sabia în sus, în lumina soarelui şi, când o prinse, izbucni în cântec. Ochii tuturor îi urmară privirea şi, să vezi şi să nu crezi! pe corabia ce se găsea înaintea tuturor celorlalte se înălţă deodată un stindard care prinse a flutura în vânt atunci când corabia coti încet spre portul Harlond. Pe flamură se arătă în toată măreţia lui un Copac Alb, însemnul Gondorului; era însă înconjurat de Şapte Stele, iar deasupra se găsea o coroană înaltă, însemnele lui Elendil pe care nici un senior nu le mai purtase de ani fără număr. Stelele străluceau în razele soarelui, căci fuseseră brodate din nestemate de către Arwen, fiica lui Elrond; iar coroana sclipea în lumina dimineţii, fiind cusută din mithril şi fir de aur.

Astfel venea Aragorn, fiul lui Arathorn, Elessar, moştenitorul lui Isildur, după ce străbătuse Căile Morţilor, adus de vântul ce sufla dinspre Mare până în regatul Gondor; şi veselia rohirrimilor se revărsă într-un torent de hohote de râs şi în scăpărări de tăişuri, iar bucuria şi minunarea Oraşului izbucniră în cântec de trâmbiţe şi-n zvon de clopote. Oştirile Mordorului erau însă atât de uluite, încât nu le venea să creadă că nu e o vrăjitorie la mijloc care făcuse ca propriile lor corăbii să fie pline de vrăjmaşi; şi o teamă cumplită puse stăpânire pe ele când înţeleseră că soarta se întorsese împotrivă-le şi că sfârşitul le era aproape.

Cavalerii din Dol Amroth porniră în galop către răsărit, alungind din calea lor duşmanul: căpcăuni, şi variagi, şi orci care urau lumina soarelui. Éomer ţâşni în galop spre miazăzi şi oamenii vrăjmaşi fugeau din faţa lui, numai că în curând se pomeniră prinşi între ciocan şi nicovală. Căci iată că din corăbii coborau degrabă pe cheiurile din Harlond oameni care se şi repezeau spre miazănoapte asemenea unei furtuni. Şi printre ei se aflau Legolas şi Gimli purtându-şi toporul, şi Halbarad cu stindardul, şi Elladan şi Elrohir cu stele pe sprâncenele lor, şi dúnedainii cu braţele lor nemiloase, Pribegii de la Miazănoapte, în fruntea florii seminţiei din Lebennin şi Lamedon şi din ţinuturile de la Miazăzi. Dar în fruntea tuturor mergea Aragorn, ducând Flacăra Apusului, sabia Andúril asemenea unui foc reaprins, Narsil cea refăurită şi la fel de ucigaşă ca în vremurile de-altădată; şi deasupra sprâncenei lui strălucea Steaua lui Elendil.

Şi astfel s-au reîntâlnit după multă vreme Éomer şi Aragorn, în toiul bătăliei, şi s-au sprijinit în săbiile lor, şi s-au privit, şi tare s-au mai bucurat.

- Iată că ne întâlnim din nou, spuse Aragorn, chiar dacă între noi se află toate oştirile Mordorului. Nu ţi-am spus eu în Cetatea Cornului că aşa are să se întâmple?

- Ai spus, într-adevăr, recunoscu Éomer, dar speranţele ne înşeală adesea şi pe atunci nu ştiam că ai puterea să vezi ce va să vină. De două ori fie binecuvântat ajutorul nesperat şi nicicând n-a fost o întâlnire între prieteni mai plină de bucurie ca acum. Îşi strânseră mâinile. Şi cum nu se poate mai nimerită, adăugă Éomer. Ai venit la ţanc, prietene. Căci mulţi au pierit dintre noi şi mare amărăciune s-a abătut asupra noastră.

- Să-i răzbunăm, atunci, fără să mai pierdem vremea cu vorba! zise Aragorn şi împreună se reîntoarseră la luptă.

Mult au mai avut de luptat, şi din greu; căci sudiştii erau luptători neînfricaţi şi neîndurători, şi încrâncenaţi în disperarea lor; iar răsăritenii erau puternici şi înăspriţi de războaie şi nu se umileau cerând îndurare. Astfel că în tot locul, lângă casele sau hambarele arzânde, pe grădişti şi măguri, sub zidul cetăţii ori pe câmpie, se regrupau şi porneau din nou atacul şi aşa s-au luptat până când ziua a ajuns pe sfârşite. Şi soarele a coborât într-un târziu dincolo de creasta Mindolluin, incendiind tot cerul cu o mare de vâlvătaie, încât dealurile şi munţii păreau scăldaţi în sânge; focul se oglindea în Râu şi iarba Pelennorului apărea roşie în întunericul nopţii ce se lăsa. La acel ceas s-a sfârşit marea bătălie de pe câmpiile Gondorului; şi nici un vrăjmaş nu a rămas viu dincoace de zidul Rammas. Toţi au fost răpuşi, fără doar de aceia care au fugit să piară, din pricina rănilor ori înecaţi în volbura roşie a râului. Prea puţini au mai apucat să ajungă în Morgul sau Mordor; iar în ţinutul haradrimilor n-a mai ajuns decât o poveste adusă de undeva de foarte departe: o veste despre mânia şi spaima din Gondor.

Aragorn şi Éomer şi Imrahil au călărit înapoi, spre Poarta Oraşului, dar erau prea istoviţi să se mai poată bucura ori întrista. Erau nevătămaţi, căci norocul le surâsese, iar priceperea lor şi tăria braţelor se dovediseră neîntrecute, şi cu adevărat puţini îndrăzniseră să le aţină calea ori să-i privească în faţă atunci când se dezlănţuise mânia lor. Dar mulţi alţii se întorceau răniţi sau schilodiţi, sau rămăseseră morţi pe câmp. Topoarele îl hăcuiseră pe Forlong când îl găsiseră luptând de unul singur şi fără cal; iar Duilin din Morthond şi fratele său fuseseră terciuiţi sub copite în timpul atacului asupra mûmakililor, când se apropiaseră împreună cu arcaşii lor pentru ca săgeţile să nimerească dihăniile drept în ochi. Nici chipeşul Hirluin nu avea să se întoarcă în Pinnath Gelin, nici Grimbold în Luminişul Sălbatic, nici Halbarad Pribeagul cu braţul lui nemilos în Ţinutul de la Miazănoapte. Nu fuseseră puţini cei care căzuseră, vestiţi sau neştiuţi, căpetenii sau oşteni de rând; căci bătălia fusese mare şi nici o poveste n-a cuprins până acum întreaga jertfă pe care a cerut-o. Mult, mult mai târziu Gorganele din Fortăreaţa Colnicului aveau să fie cântate de un povestaş din Rohan astfel:

Am auzit de cornii pe dealuri răsunând,

de săbii ce-n Regatul de Miazăzi luciră,

de armăsari spre Ţara Pietroasă galopând

ca vântul dinspre ziuă. Războiul începuse.

În el pieri Théoden şi Thengling cel măreţ,

ce nu s-or mai întoarce la sălile de aur,

la verzile imaşuri de către Miazănoapte.

Vestite căpetenii de oşti, Harding şi Guthláf,

Dúnhere, Horn şi Fastred, şi Hernbrand, dimpreună

luptară şi pieriră-n meleaguri depărtate:

în ale Fortăreţei Colnicului Gorgane,

acolo sub ţarină dorm acum

cu alţi fârtaţi de luptă, seniori veniţi din Gondor.

N-au cunoscut triumful întoarcerii acasă

nici chipeşul Hirluin la dealul dinspre mare,

Şi nici bătrânul Forlong, la văile-nflorite

în ţara lui, din Arnach, nici arcaşii

Derufin şi Duilin, la apele umbroase,

la bălţile din Morthond sub munţii-ntunecaţi.

Căci moartea secerase din zori în asfinţire

pe cei de sus şi cei mai de jos deopotrivă

Şi dorm acum sub iarba Gondorului, pe malul Marelui Râu,

de-a valma, somnul veşnic.

Ca lacrimile, tulburi, ori limpezi ca argintul,

apele lui, bulboane, curgeau atuncea roşii:

Şi spuma sângerie se-aprinse în apus,

iar rouă, peste Rammas Echor căzu, de sânge!

VII

Rugul lui Denethor

Gandalf rămase neclintit chiar şi după ce umbra întunecată s-a retras din dreptul Porţii. Pippin însă se ridică în picioare, ca şi când o mare povară îi fusese luată de pe umeri; şi aşa stătu ca să asculte cornii chemând şi i se păru că răsunetul lor o să-i facă inima să plesnească, atâta bucurie o umpluse dintr-o dată. Şi nicicând după aceea nu avea să mai audă vreun corn în depărtare fără să i se umezească ochii. Dar acum, dintr-o dată, îşi aminti de solia ce-o purta, astfel că se repezi înainte. În aceeaşi clipă, Gandalf tresări, îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi dădu să iasă pe poartă.

- Gandalf, Gandalf! strigă Pippin. Iute ca Gândul se opri locului.

- Ce cauţi aici? îl luă la rost Gandalf. Oare nu e o lege în Oraşul ăsta care spune că aceia ce poartă veşmântul negru cu argintiu trebuie să rămână în Citadelă atâta vreme cât stăpânul lor nu le îngăduie să plece?

- Mi-a îngăduit, răspunse Pippin. Mi-a spus să plec. Numai că sunt înspăimântat. În locul acela e pe cale să se petreacă ceva cumplit. Îmi vine să cred că Seniorul şi-a pierdut minţile. Tare mă tem că îşi va lua viaţa şi-l va omorî şi pe Faramir. Nu poţi să faci ceva să-l împiedici?

Gandalf privi prin Poarta căscată, spre câmpia de unde se auzea tot mai puternic zvon de bătălie. Îşi încleştă pumnul.

- Trebuie să plec, zise. Călăreţul Negru a ieşit din bârlog şi vrea să ne nimicească pe toţi. Nu am timp de pierdut.

- Dar Faramir! strigă Pippin. El n-a murit şi or să-l ardă de viu dacă nu-i opreşte careva.

- Să-l ardă de viu? nu pricepu Gandalf. Ce-i toată povestea asta? Spune-mi repede!

- Denethor s-a dus la Cripte, lămuri Pippin, şi l-a luat şi pe Faramir cu sine, şi zice că toţi o să ardem şi el nu vrea să mai aştepte, şi ei trebuie să facă un rug şi să-l ardă pe el acolo, şi pe Faramir. Şi şi-a trimis oameni să aducă lemne şi ulei. Şi eu i-am spus lui Beregond, dar mă tem că n-o să îndrăznească să-şi părăsească postul; e pus de strajă. Şi, oricum, ce poate el să facă? Pippin îşi spuse povestea pe nerăsuflate, întinzând mâinile sale tremurătoare şi punându-le pe genunchii lui Gandalf. Nu-l poţi salva pe Faramir? mai întrebă el.

- Poate că pot, răspunse Gandalf, dar dacă e s-o fac, mă tem că alţii vor pieri. Mda, trebuie să vin cu tine, căci nu văd de unde ar putea primi alt ajutor. Numai că mult mai rău şi multă întristare se vor abate asupra noastră din pricina asta. Duşmanului îi stă în putere să ne lovească până şi în inima fortăreţei noastre. Căci vrerea lui îi e puterea, şi ea e cea care s-a dezlănţuit.

Acestea fiind zise, Gandalf nu mai pierdu nici o clipă; îl prinse pe Pippin, îl aburcă pe cal în faţa lui şi cu o singură vorbă îl întoarse pe Iute ca Gândul din drum. Urcară în tropăit de copite străzile în pantă ale oraşului Minas Tirith, în vreme ce, în urma lor, larma luptei se înteţea. Peste tot în jur oamenii se scuturau de disperarea şi groaza ce-i cuprinsese, îşi luau armele şi strigau unii la alţii: „Au venit cei din Rohan!” Căpitanii strigau, companiile îşi strângeau din nou rândurile; mulţi nu mai avuseseră răbdare şi porniseră în marş în jos spre Poartă.

La un moment dat, Gandalf şi Pippin se întâlniră cu Prinţul Imrahil, care-i întrebă:

- Hei, încotro, Mithrandir? Rohirrimii se luptă pe câmpiile Gondorului! Trebuie să strângem laolaltă toate forţele pe care le mai avem.

- Toţi bărbaţii să pună mâna pe arme, şi încă n-or să fie de ajuns, răspunse Gandalf. Grăbiţi-vă. Voi veni şi eu când voi putea. Acum, însă am o solie pentru Seniorul Denethor ce nu mai poate să aştepte. Tu vei fi căpetenie în lipsa lui!

Îşi continuară drumul; şi pe măsură ce urcau şi se apropiau de Citadelă, simţeau vântul suflându-le din faţă şi desluşiră în depărtare scăpărarea dimineţii, o lumină ce creştea pe orizontul de la miazăzi. Ceea ce lor însă nu le dădea prea multă speranţă, căci nu ştiau ce rău îi aştepta la capătul drumului şi se temeau să nu ajungă prea târziu.

- Întunericul se apropie de sfârşit, zise Gandalf, dar încă atârnă greu deasupra Oraşului ăstuia.

Când ajunseră la poarta Citadelei, o găsiră nepăzită.

- Înseamnă că Beregond s-a dus acolo, spuse Pippin şi în inima lui licări speranţa.

Fără să intre în Citadelă, o luară în grabă pe drumul ce ducea spre Uşa Închisă. Stătea larg deschisă, iar păzitorul ei zăcea întins pe pământ, în faţa ei. Fusese răpus şi cheia dispăruse.

- Mâna Duşmanului! zise Gandalf. Asemenea fapte îi plac lui: să învrăjbească prietenii între ei; să tulbure inimile întru trădare.

Descălecând, îi spuse armăsarului să se întoarcă la grajdul lui.

- Căci, prietene, mai zise el, noi doi de mult ar fi trebuit să fim pe câmpul de bătălie, dar acum mă ţin în loc alte treburi. Dar de te voi chema, să vii deîndată!

Trecură de Uşă şi coborâră drumul şerpuit şi abrupt. Cerul se lumina tot mai mult, iar coloanele înalte şi chipurile cioplite ce mărgineau drumul treceau pe lângă ei domol, asemenea unor stafii cenuşii.

Liniştea fu spartă brusc de strigăte şi zăngănit de arme care veneau de jos: de când fusese construit Oraşul, niciodată nu mai fuseseră auzite asemenea zgomote în locurile acelea sacre. Ajunşi pe Rath Dínen, Gandalf şi Pippin aproape că o rupseră la fugă spre Casa Majordomilor, care se desena nedesluşit în lumina amurgului, sub marea sa cupolă.

- Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Gandalf, repezindu-se spre treptele de piatră din faţa uşii. Opriţi nebunia asta!

Acolo se aflau slujitorii lui Denethor cu săbiile într-o mână şi torţe în cealaltă; pe cea mai de sus treaptă, sub porţi, stătea Beregond, de unul singur, înveşmântat în straiele negre cu argintiu ale străjerilor; apăra cu îndârjire intrarea. Doi slujitori căzuseră răpuşi de sabia lui, pângărind treptele cu sângele lor; ceilalţi îl ocărau şi-l blestemau, îl învinuiau de nesupunere şi trădare faţă de Seniorul său.

Gandalf şi Pippin încă nu ajunseseră la trepte când din casa morţilor răzbătu până la ei vocea lui Denethor care striga:

- Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Îndepliniţi ce v-am rugat! Răpuneţi-l pe renegatul ăsta! Sau trebuie s-o fac cu propria mea mână?

În acea clipă, uşa din spatele lui Beregond, pe care acesta o ţinea închisă cu mâna stângă, fu deschisă cu o smucitură şi în prag apăru Seniorul Oraşului, înalt, înverşunat; ochii lui scăpărau ca două focuri, iar în mână ţinea sabia.

Dar Gandalf urcă în fugă treptele şi oamenii se feriră în lături din calea lui şi îşi acoperiră ochii cu mâinile; căci venirea lui părea asemenea unei lumini orbitor de albe într-un loc întunecat, iar mânia lui îi copleşi. Îşi înălţă mâna şi în aceeaşi clipă sabia lui Denethor se ridică şi ea, scăpă din încleştarea pumnului său şi căzu undeva în spatele Seniorului, în umbrele sălaşului; iar Denethor, ca trăsnit, se dădu înapoi din faţa lui Gandalf.

- Ce se-ntâmplă aici, Măria ta? întrebă vrăjitorul. Sălaşurile morţilor nu-s locuri potrivite pentru cei vii. Şi de ce luptă oamenii aici, la cripte, când bătălia este-n toi în faţa Porţii? Oare să fi ajuns Vrăjmaşul nostru chiar până pe Rath Dínen?

- Şi de când, mă rog, trebuie Seniorul Oraşului să-ţi dea dumitale socoteală? se oţărî Denethor. Ori poate că nu mai am puterea să poruncesc slujitorilor mei?

- Ba ai, cum să nu. Numai că s-ar putea ca alţii să se opună vrerii tale atunci când se preschimbă în nebunie şi ticăloşie. Unde-ţi este fiul, Faramir?

- Zace acolo, înăuntru, cuprins de-acum de flăcări. I-au aprins trupul pe dinăuntru. Dar în curând totul va arde. Apusul nu a izbândit. Totul va fi cuprins de un foc uriaş şi acesta va fi sfârşitul. Cenuşă! Cenuşă şi fum purtate de vânt!

Văzând ce nebunie îl cuprinsese, Gandalf se temu că Denethor chiar făcuse o ticăloşie, încât se repezi înainte, urmat de Beregond şi Pippin; Denethor se retrase să se lipească de masa dinăuntru. Acolo zăcea întins Faramir, cufundat în visele stârnite de febră. Sub masă şi pe ea, în jurul trupului său, fuseseră îngrămădite lemne, stropite din belşug cu ulei, asemenea veşmintelor lui Faramir şi cuverturii ce-l acoperea; dar focul încă nu fusese pus. În acea clipă, Gandalf îşi arătă forţa ce se ascundea în el, aşa cum se ascundea lumina puterii lui sub mantia sa cenuşie. Sări pe grămada de lemne, ridică în braţe trupul rănitului şi sări iară jos, purtându-l ca pe o povară uşoară spre intrare. Dar chiar atunci Faramir gemu şi, încă pradă visului, îşi chemă tatăl.

Denethor tresări ca şi când ar fi fost trezit dintr-o transă, flacăra se stinse în ochii lui şi el începu să plângă.

- Nu-mi lua fiul! se rugă el. Mă strigă.

- Aşa e, te strigă, răspunse Gandalf, dar tu încă nu poţi veni la el. Căci mai înainte de toate va trebui să-şi caute tămăduirea pe pragul dintre viaţă şi moarte şi prea bine s-ar putea să n-o găsească. Câtă vreme tu trebuie să te întorci la bătălia Oraşului tău, unde s-ar putea să te aştepte moartea. Şi tu ştii asta foarte bine în inima ta.

- El nu se va mai trezi, zise Denethor. Bătălia e zadarnică. De ce ne-am mai dori noi să trăim? De ce să nu ne îndreptăm spre moarte împreună?

- Majordom al Gondorului, puterea să-ţi hotărăşti ceasul morţii nu ţi-a fost dată. Doar regii păgâni, aflaţi sub stăpânirea Puterii Întunecimii, au făcut aceasta, luându-şi singuri viaţa din mândrie şi disperare, şi ucigându-şi toate rubedeniile pentru a-şi uşura propria lor moarte.

Spunând acestea, trecu pragul cu Faramir în braţe, scoţându-l din casa morţii, şi-l întinse pe catafalcul pe care fusese adus până acolo şi care fusese lăsat la intrare. Denethor veni în urma lui şi se opri în uşă, cuprins de tremur şi privind cu alean la chipul fiului său. Şi preţ de o clipă, toţi cei aflaţi acolo stăteau tăcuţi şi nemişcaţi martori la chinul sufletesc al Seniorului lor. Denethor şovăi.

- Vino! îl îndemnă Gandalf. E nevoie de noi. Încă mai sunt multe pe care le poţi face.

Pe neaşteptate, Denethor izbucni în râs. Se îndreptă de spate, rămase aşa, înalt şi mândru, preţ de câteva clipe, apoi se repezi înăuntru la masă şi luă de pe ea perna pe care se sprijinise capul lui.

Reveni în prag, dădu la o parte învelitoarea şi numai ce apăru între mâinile sale un palantír. Şi când îl ridică, li se păru celor ce priveau că sfera prinsese a străluci de o flacără aflată înăuntrul ei, încât chipul palid al Seniorului arăta parcă luminat de un foc roşu, şi ca şi când ar fi fost cioplit în piatră dură, înăsprit de umbre întunecate, nobil, mândru şi neîndurător. Ochii îi scânteiau.

- Mândrie şi disperare! strigă el. Gândeai oare că-s orbi ochii Turnului Alb? Nu, Nebunule Sur, am văzut mai multe decât ai tu habar. Căci speranţa ta este necunoaştere, nimic mai mult. Te du. Străduieşte-te să tămăduieşti! Hai, du-te şi te luptă! Vanitate. Pentru peticul acela de loc pe care ai putea să ieşi învingător pe câmpul de bătălie, pentru o singură zi. Dar nimic nu va putea să ţină piept Puterii ce se ridică acum. Iar către Oraşul acesta nu şi-a întins până acum decât primul deget de la o mână. Răsăritul întreg s-a pus în mişcare. Şi chiar în clipa aceasta vântul speranţei tale te trădează şi împinge în sus pe apele Anduinului o flotă de pânze negre. Apusul a dat greş. Pentru toţi cei ce nu vor să cadă în sclavie a sosit timpul plecării.

- Cu asemenea sfaturi nu am nici o îndoială că Duşmanul va ieşi învingător, zise Gandalf.

- Atunci eşti liber să speri, râse Denethor. Crezi că nu te cunosc, Mithrandir? Speranţa ta este să cârmuieşti în locul meu, să stai în spatele fiecărui tron, de la miazăzi, de la miazănoapte sau de la apus. Ţi-am citit gândurile şi vicleşugurile. Crezi că nu ştiu că tu i-ai poruncit piticuţului ăstuia de-aici să-şi ţină gura? Că l-ai adus ca să stea iscoadă chiar în încăperea mea? Cu toate acestea, cât am vorbit împreună am aflat numele şi socotelile fiecăruia dintre cei care te însoţesc. Prin urmare: cu mâna ta stângă mă vei folosi o vreme drept pavăză împotriva Mordorului, iar cu dreapta îl vei aduce pe Pribeagul acela de la Miazănoapte, ca să-mi ia locul.

Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Gandalf Mithrandir, n-am să fiu unealta ta! Sunt Majordom al Casei regale din Anórien. N-am să mă dau la o parte ca să fiu cămăraşul ramolit al unui ajuns. Chiar daca se dovedeşte întemeiat dreptul lui la tron, el tot din ramura lui Isildur se trage, din nici o alta mai de soi. Nu mă voi supune unui asemenea cârmuitor, ultimul dintr-o casă decăzută şi de mult văduvită de măreţie şi demnitate.

- Şi tu ce-ai vrea, dacă ţi s-ar împlini voia? întrebă Gandalf.

- Aş vrea ca toate să rămână aşa cum au fost pe vremea mea şi pe vremea stră-strămoşilor mei: să fiu pe mai departe Cârmuitorul acestui Oraş şi să pot lăsa tronul unui fiu al meu care să-şi fie propriul său stăpân şi nu învăţăcelul unui vrăjitor. Dar dacă soarta mi-e potrivnică în vremea mea, atunci nu vreau nimic: nici viaţa să-mi fie scurtată, nici iubirea înjumătăţită, nici onoarea ştirbită.

- Mie nu mi s-ar părea cu nimic ştirbită onoarea Majordomului care, cu cea mai bună-credinţă, lasă pe mâinile altuia grijile sale, zise Gandalf. Şi nici iubirea înjumătăţită. Şi nici nu-l vei lipsi pe fiul tău de ceea ce i se cuvine, atâta vreme cât pieirea lui e îndoielnică.

La aceste cuvinte, ochii lui Denethor scânteiară din nou şi, punând piatra la subsuoară, scoase din teacă un cuţit cu lamă lungă şi din doi paşi fu lângă catafalc. Dar Beregond făcu un salt şi se puse între el şi Faramir.

- Aşa, care va să zică! strigă Denethor. Jumătate din iubirea fiului meu ai furat-o de mult. Acum vrei să furi şi inimile cavalerilor mei, pentru ca în cele din urmă să-mi răpească de tot fiul. Dar măcar într-o privinţă n-ai să-mi poţi nesocoti vrerea: să-mi hotărăsc singur sfârşitul.

Veniţi încoace! strigă el către slujitorii săi. Veniţi, dacă nu sunteţi cu toţii trădători!

Atunci doi dintre ei urcară în fugă treptele. Denethor smulse cu iuţeală o torţă din mâna unuia şi sări înapoi în sălaş. Înainte ca Gandalf să-l poată împiedica, el aruncă focul în grămada de lemne din care izbucni pe dată pălălaie.

În clipa următoare, Denethor se sui pe masă şi, învăluit de limbile focului şi de fum, îşi luă cârja de majordom de la picioarele sale si o frânse de genunchi. Aruncă cele două bucăţi în foc, apoi se întinse pe masă şi, cu amândouă mâinile, strânse palantírul la piept. Mai târziu, s-a zis că de atunci, orice om care privea în Piatra aceea nu vedea altceva decât două mâini bătrâne scorojindu-se în flăcări – asta dacă nu cumva avea o voinţă atât de puternică, încât putea preschimba imaginea în ceea ce dorea el să vadă.

Îndurerat peste măsură şi îngrozit de privelişte, Gandalf îşi feri privirile şi închise uşa. Preţ de câteva clipe rămase în prag, cufundat în gânduri şi tăcut, în vreme ce afară răzbătea vuietul flăcărilor dinăuntru. Şi deodată Denethor scoase un urlet cumplit, după care nici un sunet nu se mai auzi de la el şi nici unei fiinţe muritoare nu-i mai fu dat să-l vadă vreodată.

- Aşa s-a stins Denethor, fiul lui Ecthelion, spuse Gandalf. Se răsuci spre Beregond şi slujitorii Seniorului, care stăteau ca împietriţi. Şi aşa se sfârşesc zilele Gondorului, cele pe care le-aţi cunoscut voi; s-au sfârşit până la urmă. Fapte rele s-au petrecut aici; dar fie ca duşmănia dintre noi să o lăsaţi deoparte, căci de Duşman a fost stârnită şi voinţei lui îi face pe plac. Aţi fost prinşi într-o plasă de porunci potrivnice, pe care nu voi aţi ţesut-o. Dar la aceasta să vă gândiţi, slujitori ai Seniorului, orbi în supunerea voastră, că dacă n-ar fi fost Beregond să trădeze, Faramir, Căpitanul Turnului Alb, ar fi ars şi el.

Duceţi din acest loc nefericit pe cei dintre voi care au pierit. Iar noi îl vom duce pe Faramir, Majordom al Gondorului, undeva unde să poată dormi în pace, sau să moară, dacă asta îi va fi soarta.

Şi astfel Gandalf şi Beregond ridicară targa şi o purtară înapoi spre Casele Tămăduirii, iar Pippin venea în urma lor, cu capul căzut în piept. Slujitorii Seniorului rămăseseră privind ca trăsniţi la sălaşul morţilor; iar când Gandalf ajunse la capătul străzii Rath Dínen, se auzi un zgomot mare. Privind peste umăr, văzură cum marea cupolă a sălaşului se crapă şi dinăuntru prind a se vălătuci spre înalt fuioare de fum, ca apoi, cu scrâşnet şi huruit de pietre, să se năruie într-o ploaie de scântei; flăcările însă, nedomolite, dănţuiau şi zvâcneau printre ruine. Cuprinşi de groază, slujitorii o rupseră la fugă pe urmele lui Gandalf.

Ajunseră, în sfârşit, înapoi la Uşa Majordomului şi Beregond privi îndurerat la portar.

- Pentru fapta aceasta mă voi căi câte zile oi mai avea, spuse el, dar mă grăbeam atât de tare, încât m-a luat ca un fel de nebunie, iar el nu voia să mă asculte, ci a scos sabia la mine.

Beregond închise uşa şi o încuie cu cheia pe care o smulsese de la omul ucis.

- Cheia asta va fi dată de-acum Seniorului Faramir, mai spuse el.

- Prinţul din Dol Amroth cârmuieşte în lipsa Seniorului, zise Gandalf, dar pentru că el nu se află aici, iau asupra mea toate cele ce-s de făcut. Te rog, aşadar, să păstrezi tu cheia şi s-o păzeşti până ce Oraşul îşi va fi regăsit liniştea.

Apoi se îndreptară spre cercul cel mai de sus al Oraşului şi, odată intraţi, porniră spre Casele Tămăduirii, scăldaţi de lumina dimineţii. Casele acestea erau frumoase, zidite la o oarecare depărtare de toate celelalte, anume pentru cei foarte suferinzi, dar acum fuseseră pregătite să-i îngrijească pe cei răniţi în bătălie şi pe muribunzi. În apropiere se găsea poarta Citadelei, din al şaselea Cerc, şi zidul dinspre miazăzi, iar de jur împrejurul lor erau o grădină şi o pajişte cu câţiva copaci, singurul loc de felul său în Oraş. Locuiau aici câteva femei, cărora li se îngăduise să rămână în Minas Tirith anume pentru că se pricepeau să tămăduiască ele însele, ori îi ajutau pe tămăduitori.

Gandalf şi însoţitorii săi tocmai ajunseseră cu targa la uşa principală a Caselor, când dinspre câmpia din faţa Porţii Oraşului auziră un strigăt mare ce se preschimbă într-un ţipăt ascuţit care sfâşie văzduhul şi se stinse dus de vânt. Un strigăt atât de cumplit, încât îi împietri pe toţi, dar când se stinse, îşi simţiră inimile tresăltând de o speranţă pe care n-o mai trăiseră de când se abătuse asupra lor întunecimea venită de la Răsărit; şi li se păru dintr-o dată că lumina se limpezeşte şi soarele străbătu printre nori.

Însă chipul lui Gandalf era abătut şi încordat; rugându-i pe Beregond şi pe Pippin să-l ducă pe Faramir în Casele Tămăduirii, el urcă pe zidul din apropiere; silueta lui se desenă ca o statuie înveşmântată în alb, şi aşa rămase, neclintit, uitându-se în zare. Şi astfel era puterea privirii lui, încât cuprinse dintr-o dată tot ceea ce se petrecuse acolo, departe; şi când Éomer ieşi singur din rândurile  oştenilor săi şi se opri lângă cei căzuţi, Gandalf oftă, se înfăşură în mantie şi coborî de pe ziduri. Iar când Beregond şi Pippin ieşiră din Casele Tămăduirii, îl găsiră stând în faţa uşii, adâncit în gânduri.

Se uitară întrebător la el. Gandalf tăcu o vreme, apoi zise:

- Majordomii credeau că este o taină bine păstrată doar pentru ei, dar eu ştiu de mult că aici, în Turnul Alb, ca şi în Orthanc, se află pusă la adăpost una dintre cele Şapte Pietre. Pe vremea când încă era înţelept, Denethor nu a voit să o folosească şi nici să-l întărite pe Sauron, ştiindu-şi prea bine măsura puterii sale. Dar înţelepciunea l-a părăsit; şi mă tem că atunci când primejdia pentru regatul său a început să crească, el a privit în Piatră şi s-a lăsat amăgit de ceea ce a zărit acolo: şi îmi vine să cred că nu numai o dată, după plecarea lui Boromir. Denethor era mult prea puternic pentru a putea fi supus de Puterea Întunecimii, cu toate acestea vedea în Piatră numai acele lucruri pe care Puterea îi îngăduia să le vadă. Fără doar şi poate că tot ceea ce afla îi era adesea de mare ajutor; cu toate acestea imaginea care i s-a arătat asupra marii puteri a Mordorului i-a sporit disperarea din suflet într-atât încât l-a făcut să-şi piardă minţile.

- Acum abia înţeleg ceva ce mi s-a părut tare ciudat atunci! spuse Pippin şi amintirea îl făcu să se cutremure înfiorat. La un moment dat Seniorul a ieşit din încăperea în care se găsea Faramir şi, când s-a întors, parcă arăta schimbat, a fost pentru prima oară că am avut impresia asta, nu ştiu cum să zic, parcă bătrân şi frânt.

- Chiar la ceasul la care Faramir a fost adus în Turn, mulţi dintre noi am zărit o lumină nefirească în camera cea mai de sus, spuse Beregond. Dar mai văzusem noi lumina aia şi altă dată, iar prin Oraş umbla vorba că Seniorul se lupta uneori cu vrăjmaşul în gândurile sale.

- Vai, vai! înseamnă că bănuielile mele se adeveresc, oftă Gandalf. Uite aşa a pătruns vrerea lui Sauron în Minas Tirith; şi uite aşa am fost eu nevoit să zăbovesc aici. Şi tot aici să mai rămân, căci în curând mi se vor ivi şi altele de făcut, nu am numai grija lui Faramir.

Dar acum trebuie să cobor pentru a-i întâmpina pe aceia care vin. Mi-a fost dat să văd pe câmp ceva ce mi-a îndurerat amarnic inima şi mă tem că o jale încă şi mai mare ne aşteaptă. Vino cu mine Pippin! Dar tu, Beregond, întoarce-te în Citadelă, şi spune-i mai-marelui Străjerilor toate cele câte s-au petrecut. Mă tem că va fi nevoit să te dea afară din trupele de străjeri; dar spune-i, dacă îmi îngădui să-i dau un sfat, că ar face bine să te trimită la Casele Tămăduirii, pentru a servi drept strajă şi slujitor al căpitanului tău, şi să fii la căpătâiul lui când se va trezi - dacă se va mai trezi vreodată. Căci mulţumită ţie a scăpat de foc. Du-te! Iar eu mă voi întoarce curând.

Cu acestea, se răsuci pe călcâie şi o porni împreună cu Pippin spre Oraşul de jos. Şi în timp ce ei grăbeau pe străzi la vale, vântul aduse cu sine o ploaie cenuşie care înăbuşi focurile, astfel că în faţa celor doi se înălţa acum o perdea groasă de fum.

VIII

Casele Tămăduirii

Ochii lui Merry înotau într-o ceaţă de lacrimi şi sfârşeală, când oştenii au ajuns aproape de Poarta distrusă a oraşului Minas Tirith. Nici nu băgă în seamă prăpădul şi măcelul de peste tot în jur. Văzduhul era greu de focuri, fum şi duhoare: căci multe maşinării de război fuseseră pârjolite ori căzuseră în gropile arzânde, la fel şi dintre cei răpuşi, mulţi ajunseseră pradă focurilor, şi unde te uitai zăreai hoiturile monştrilor de la Miazăzi, pe jumătate arse, ori strivite sub pietre, în vreme ce alte dihănii din acelea mari căzuseră săgetate în ochi de arcaşii viteji din Morthond. Ploaia adusă de vânt încetase de la o vreme; soarele strălucea în înaltul cerului; dar toată partea de jos a oraşului era încă învăluită într-un fum gros.

Oamenii apucaseră să taie drum prin năruiturile bătăliei; calea spre oraş era astfel deschisă şi tocmai acum câţiva oameni ieşeau aducând cu ei tărgi. Pe una dintre ele o aşezară pe Éowyn, punându-i sub trup perne moi; trupul regelui însă îl acoperiră cu o ţesătură de aur, iar targa lui fu înconjurată de făclii aprinse ale căror flăcări, abia zărindu-se în lumina soarelui, se zbăteau în suflarea vântului.

Astfel au intrat Théoden şi Éowyn în Oraşul Gondorului şi toţi cei care-i vedeau îşi descopereau capetele şi se înclinau; trecură prin cenuşa şi fumegarea primului cerc pârjolit şi de acolo urcară în sus pe străzile pietruite. Lui Merry urcuşul acesta i se părea că durează de o veşnicie, o călătorie fără rost într-un vis îngrozitor, înaintând la nesfârşit spre un capăt nedesluşit pe care amintirile nu-l pot cuprinde, încet, luminile torţelor din faţa lui licăriră şi se stinseră şi Merry se pomeni umblând în întuneric. „Ăsta e un tunel ce duce la un mormânt, îşi zise în sinea sa; şi acolo vom sta cu toţii pe vecie.” Dar dintr-o dată, în visul acesta al lui răsună o voce vie:

- Hei, Merry! Slavă cerului că te-am găsit!

Ridică privirile şi ceaţa de pe ochi păru să i se risipească. Şi numai ce-l zări pe Pippin! Stăteau faţă în faţă pe o străduţă îngustă care altfel era pustie. Merry se frecă la ochi.

- Unde-i regele? întrebă. Şi Éowyn?

Simţi că i se înmoaie picioarele, aşa că se aşeză pe un prag şi începu să plângă.

- Au fost duşi în Citadelă, răspunse Pippin. Aş zice că ai adormit de-a-n picioarelea şi ai luat-o prin altă parte. Când au descoperit că nu te aflai printre ei, Gandalf m-a trimis să te caut. Bietul de tine, Merry bătrâne! Tare mă bucur că te văd din nou! Da’ eşti răpus de oboseală, aşa că nu te mai chinui şi eu cu pălăvrăgeala mea. Spune-mi numa’, eşti cumva rănit?

- Nu. Sau, mă rog, nu cred. Doar că braţul drept nu-mi mai e de nici un folos, înţelegi, Pippin? Asta de când l-am înjunghiat. Sabia mea a ars ca o surcea, de n-a mai rămas nimic din ea.

Chipul lui Pippin fu cuprins de nelinişte.

- Trebuie să vii cu mine, acum, cât mai iute cu putinţă. Ah, de-aş putea să te duc eu în spate. Nu mai eşti în stare să mergi pe picioarele tale. N-ar fi trebuit să te lase să mergi pe jos; iartă-i, te rog. S-au petrecut atâtea lucruri îngrozitoare în Oraş, Merry, încât e de înţeles că un biet hobbit care vine din bătălie este trecut cu vederea..

- Nu e întotdeauna o nenorocire să fii trecut cu vederea, spuse Merry. Uite, chiar acum am fost trecut cu vederea de… Nu. Nu pot vorbi despre asta. Ajută-mă, Pippin! Iarăşi mi se întunecă în faţa ochilor şi braţul mi-e atât de rece.

- Reazămă-te de mine, Merry, băiatule! Haide! Pas după pas. Nu-i departe.

- O să mă îngropi?

- Nu, nici prin gând nu-mi trece! exclamă Pippin, încercând să pară vesel, cu toate că inima îi era strânsă în chingile fricii şi ale milei. Nu. Acum o să mergem la Casele Tămăduirii.

Părăsiră aleea aceea mărginită de case înalte de o parte şi de alta şi de zidul exterior al celui de-al patrulea cerc, şi reveniră în strada principală care urca până în Citadelă. Mergeau încet, punând pas după pas, şi Merry se clătina şi murmura ca şi când ar fi vorbit în somn.

„N-am să izbutesc să-l duc până acolo, îşi spuse Pippin. Oare nu-i nimeni care să-mi ajute? Nu pot să-l las aici.”

Chiar atunci, spre surprinderea lui, în urma lor apăru alergând un băietan şi când trecu pe lângă ei, Pippin îl recunoscu a fi Bergil, fiul lui Beregond.

- Salutare, Bergil! strigă el. Un’ te duci? Mă bucur să te văd din nou, şi încă în viaţă.

- Alerg cu veşti pentru tămăduitori! N-am timp de zăbovit.

- Foarte bine, foarte bine, încuviinţă Pippin. Dar spune-le acolo sus că am cu mine un hobbit bolnav, un perian, aşa să le spui, care a venit de pe câmpul de bătălie. Nu cred că mai are puterea să meargă până acolo. Dacă îl găseşti pe Mithrandir, spune-i ce ţi-am zis, că tare are să se bucure.

Bergil îşi continuă fuga mai departe.

„Mai bine aştept aici”, îşi zise Pippin.

Îl lăsă pe Merry să alunece încet la pământ, într-un petec de soare, iar el se aşeză alături, luând capul lui Merry în poala sa. Îi cercetă cu degete blânde trupul şi mădularele, apoi luă mâna prietenului său într-ale sale. Mâna dreaptă era rece ca gheaţa.

Nu trecu mult şi Gandalf însuşi veni la ei. Se lăsă jos lângă Merry şi îi mângâie sprâncenele; apoi îl ridică încetişor în braţe.

- Ar fi trebuit adus în urale în Oraş, spuse el. Mi-a răsplătit peste poate încrederea; căci dacă Elrond nu s-ar fi înduplecat la rugămintea mea, nici unul dintre voi n-ar fi pornit în călătoria asta; şi atunci cu mult mai cumplite ar fi fost ticăloşiile ce s-au petrecut in această zi. Oftă, apoi adăugă: Şi uite că s-a mai ivit ceva de care trebuie să mă îngrijesc, şi în tot acest timp soarta bătăliei stă în cumpănă.

Într-un târziu, Faramir şi Éowyn şi Meriadoc ajunseră tustrei să fie culcaţi în paturile din Casele Tămăduirii; şi acolo au fost bine îngrijiţi. Cu toate că leacurile băbeşti nu se mai bucurau de preţuirea ce-o câştigaseră în zilele de demult, Gondorul era încă vestit pentru ştiinţa tămăduirii şi pentru priceperea de a obloji răni şi suferinţe trupeşti şi toate boleşniţele cărora le cădeau pradă muritorii de la răsărit de Mare. Numai bătrâneţea nu se supunea acestei ştiinţe, împotriva ei nu găsiseră nici un leac; iar vieţile lor se scurtaseră tare mult, abia dacă întreceau cu puţin pe aceea a altor oameni, iar cei dintre ei care treceau în plină vigoare hotarul a de cinci ori câte douăzeci de ani se împuţinaseră peste măsură, doar câţiva mai erau prin familii din cele nobile. Numai că acum până şi ştiinţa lor se dovedea neputincioasă; căci mulţi erau cuprinşi de o suferinţă ce nu se lăsa tămăduită; i-au pus numele de Umbra Neagră, căci se trăgea de la nazgûli. Cei pe care-i cuprinsese boala aceasta cădeau încet într-un vis tot mai adânc, apoi se cufundau într-o tăcere deplină şi-i năpădea un frig de moarte şi mureau. Iar cei care-i îngrijeau pe piticuţ şi pe Domniţa din Rohan ar fi jurat că pe aceştia doi boala îi lovise cel mai rău. Încă mai vorbeau, când şi când, pe măsură ce trecea dimineaţa, murmurând în vis; cei care vegheau la căpătâiul lor ascultau aceste murmure, în speranţa că vor putea desluşi ceva ce i-ar fi putut face să înţeleagă anume care le era suferinţa. Dar curând bolnavii începură să se cufunde în întunecime şi când soarele ajunse deasupra orizontului apusean, o umbră cenuşie se aşternu peste chipurile lor. Faramir, în schimb, ardea de o fierbinţeală ce nu se domolea cu nici un chip.

Gandalf trecea neliniştit de la unul la altul, iar priveghetorii îi repetau tot ceea ce puteau ei auzi. Şi astfel a trecut ziua aceea, în timp ce afară lupta se purta mai departe cu speranţe schimbătoare şi veşti ciudate; Gandalf încă aştepta şi supraveghea, refuzând să se ducă la bătălie; şi asta până când, într-un târziu, apusul roşu umplu tot cerul şi lumina ce pătrundea pe fereşti cădea pe chipurile cenuşii ale bolnavilor şi atunci li se păru celor ce se aflau în preajmă că în acea strălucire chipurile lor se îmbujorară uşor, ca şi când li s-ar fi întors sănătatea în obraji, dar nădejdea s-a dovedit deşartă.

Şi atunci o femeie bătrână, Ioreth, cea mai bătrână dintre femeile ce îngrijeau de bolnavi în acele case, privi la chipul lui Faramir şi izbucni în plâns, căci toată lumea îl iubea.

- Vai, vai! numai de n-ar muri. Şi de-ar mai fi regi în Gondor cum se spune că au fost odată! Căci e o vorbă din bătrâni care zice aşa: „Mâinile unui rege sunt mâini de tămăduitor”. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să fie.

- Oamenii-şi vor aminti multă vreme vorbele tale, Ioreth! zise Gandalf care se afla în preajmă. Căci e multă nădejde în ele. Poate că s-a şi întors cu adevărat un rege în Gondor; sau încă n-ai auzit veştile ciudate ce-au fost aduse în Oraş?

- Am avut prea multă bătaie de cap ba cu una, ba cu alta ca să iau seamă la toate strigătele şi urletele, răspunse femeia. Singura mea speranţă este ca netrebnicii ăia spintecători să nu intre în sălaşul ăsta şi să-i tulbure cumva pe suferinzi.

După aceste vorbe, Gandalf ieşi în grabă afară. Pălălaia din văzduh se stingea încet, şi dealurile ce până atunci arătaseră ca şi când ar fi ars mocnit păleau pe măsură ce înserarea cenuşie se furişa peste câmpie.

În vreme ce soarele cobora în spatele dealurilor, Aragorn şi Éomer, şi Imrahil se apropiau de Oraş împreună cu căpitanii şi cavalerii lor; şi ajunşi în faţa Porţii, Aragorn spuse:

- Uitaţi-vă cum apune soarele parcă într-un mare foc! E semn că multe lucruri iau sfârşit şi se năruie şi că lumea îşi schimbă cursul. Dar Oraşul acesta şi întreg regatul au rămas de ani îndelungaţi în grija Majordomilor, şi mă tem că dacă pătrund în el nepoftit, s-ar putea să se işte multe îndoieli şi neînţelegeri, care n-au ce căuta aici atâta vreme cât se mai poartă războiul acesta. Nu voi intra, nu voi cere nimic, până nu vom vedea cine va izbândi: noi sau Mordorul. Să se ridice corturile aici, pe câmpie, şi aici voi sta şi voi aştepta să fiu primit de Seniorul Oraşului.

- Dar tu ai apucat să înalţi stindardul regilor şi să înfăţişezi tuturor însemnele Casei lui Elendil, zise Éomer. Vrei oare ca acestea să fie puse la îndoială?

- Nu, răspunse Aragorn. Dar socotesc că încă nu s-a împlinit timpul; şi nu am de gând să mă cert, decât cu Vrăjmaşul nostru al tuturor şi cu slujitorii lui.

La care Prinţul Imrahil zise:

- Cuvintele Măriei tale sunt înţelepte, dacă este îngăduit unei rudenii de-a Seniorului Denethor să-ţi dea sfaturi în această treabă. Seniorul are o voinţă de fier şi e tare mândru, dar bătrân; şi a fost în toane tare ciudate de când a fost doborât fiul său. Cu toate astea, eu nu te-aş lăsa să rămâi ca un cerşetor la uşă.

- Nu-s cerşetor, răspunse Aragorn. Mai curând Căpetenie de Pribegi, neobişnuiţi cu oraşele şi casele de piatră.

Porunci apoi ca stindardul lui să fie strâns; şi desprinse şi steaua Regatului de la Miazănoapte de pe sprânceană şi o dădu spre păstrare fiilor lui Elrond.

Prinţul Imrahil şi Éomer din Rohan îşi luară rămas-bun de la el şi, intrând în Oraş, îl străbătură, trecând prin toată viermuiala de oameni, până sus în Citadelă; ajunşi în Sala Turnului, îl căutară pe Majordom. Dar îi găsiră jilţul gol, iar în faţa treptelor pe un catafalc de onoare zăcea întins Théoden, Regele Obştei; în jurul lui ardeau douăsprezece torţe şi stăteau de strajă doisprezece străjeri, cavaleri din Rohan şi Gondor. Draperiile catafalcului erau albe cu verde, însă pe trupul regelui fusese întinsă o cuvertură mare din fir de aur, ce-l acoperea până pe piept, iar deasupra, scoasă din teacă, sabia lui şi scutul la picioare. Lumina torţelor scânteia în părul lui alb precum barele în ploaia de stropi ai unei furtuni, dar chipul regelui era frumos şi tânăr, doar că pacea aşternută pe el nu ţinea de tinereţe; părea mai curând să doarmă.

Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi lângă rege, apoi Imrahil întrebă:

- Dar unde-o fi Majordomul? Şi unde-i Mithrandir?

- Majordomul Gondorului se găseşte în Casele Tămăduirii, răspunse unul dintre străjeri.

- Unde-i Lady Éowyn, sora mea? întrebă la rândul său Éomer. Căci ar trebui să se afle aici, lângă rege, să i se arate aceeaşi cinstire ca şi lui. Pe ea unde au aşezat-o?

- Dar Lady Éowyn era încă în viaţă când au adus-o, răspunse Imrahil. Sau n-ai ştiut de acest lucru?

Auzind asemenea veste, în inima lui Éomer renăscu speranţa la care nici măcar nu îndrăznise să viseze, şi o dată cu ea îngrijorarea şi teama, încât nu mai spuse nici un cuvânt, ci se răsuci pe călcâie şi părăsi în grabă încăperea; Prinţul îl urmă deîndată. Ajunşi afară, văzură că noaptea se lăsase şi cerul se umpluse de stele. Porniră spre Casele Tămăduirii. În faţa uşii se întâlniră cu Gandalf care era însoţit de un bărbat acoperit din cap până-n picioare de o mantie cenuşie. Îl salutară pe Gandalf şi-i spuseră că îl căutau pe Majordom.

- Ni s-a zis că s-ar afla în sălaşul acesta. A fost cumva rănit? Şi unde-i Lady Éowyn?

- E înăuntru, răspunse Gandalf. Nu a murit, dar nici departe nu e. Cât despre Seniorul Faramir, el a fost rănit de o săgeată otrăvită, după cum aţi auzit; el este Majordomul acum, căci Denethor s-a dus, iar casa lui a ajuns o grămadă de cenuşă.

Vorbele lui Gandalf îi uimi şi-i îndurera în egală măsură pe cei doi.

- Prin urmare, spuse Imrahil, victoria a fost văduvită de bucurie şi a fost câştigată cu un preţ nemăsurat de mare dacă amândouă regatele, Rohan şi Gondor, şi-au pierdut în aceeaşi zi cârmuitorii. Éomer a rămas stăpân peste rohirrimi. Dar acum cine va conduce Oraşul? Să nu trimitem după Seniorul Aragorn?

- A şi sosit, răsună glasul omului ascuns de mantie. Bărbatul păşi în lumina făcliilor de la uşă, şi abia atunci văzură ei că în faţa lor se afla Aragorn, care-şi pusese peste cămaşa de zale o mantie cenuşie din cele ţesute în Lórien, şi nu purta nici un alt însemn în afară de piatra verde a lui Galadriel.

- Am venit pentru că aşa m-a rugat Gandalf, spuse el. Deocamdată însă nu-s decât Căpitanul dúnedainilor din Arnor; iar Seniorul din Dol Amroth va cârmui Oraşul până se trezeşte Faramir. Dar iată sfatul meu: Gandalf să fie cel care să ne cârmuiască pe toţi în zilele ce vor urma, până când vom isprăvi ce e de isprăvit cu vrăjmaşul. Ceilalţi consimţiră.

- Să nu stăm în prag, zise Gandalf, căci timpul nu ne aşteaptă. Să intrăm.

- Şi să ştiţi de la mine, venirea lui Aragorn este singura nădejde ce a mai rămas pentru cei care zac acolo înăuntru. Aşa a spus Ioreth, înţeleapta Gondorului: „Mâinile regelui sunt mâini de tămăduitor. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să fie”.

Aragorn intră primul, urmat de ceilalţi. Intrarea era păzită de doi Străjeri înveşmântaţi în uniforma Citadelei: unul era înalt, celălalt însă părea un copilandru; şi când dădu cu ochii de nou-veniţi, scoase un strigăt de surpriză şi bucurie.

- Pas Mare! Ce minunat! Să ştii că m-am gândit că eşti tu acolo, în corăbiile negre. Dar toţi din jur strigau corsarii, corsarii, şi nimeni nu voia să mă asculte. Cum s-a întâmplat?

Aragorn izbucni în râs şi îl luă pe hobbit de mână.

- Că bine ne-am mai întâlnit! zise el. Dar acum nu avem încă timp pentru poveşti de călătorie.

- Oare aşa am ajuns să vorbim regilor noştri? îl întrebă Imrahil pe Éomer. Dar poate că va purta coroana sub un alt nume!

Auzindu-l, Aragorn se răsuci spre el:

- Că bine zici, căci în graiul nobil al strămoşilor eu sunt Elessar, Piatra Elfă şi Înnoitorul - şi zicând acestea, ridică la vedere de la piept piatra verde ce o ţinea ascunsă acolo. Dar casa mea, dacă voi întemeia vreuna, se va numi Pas Mare. În graiul nobil nici nu va suna atât de pocit, astfel că Telcontar vom fi şi eu şi vlăstarele trupului meu.

Acestea fiind zise, intrară în sfârşit în Casă; şi în timp ce se îndreptau spre încăperile unde erau îngrijiţi cei suferinzi, Gandalf povesti despre faptele lui Éowyn şi Meriadoc.

- Am stat mult la căpătâiul lor şi la început au vorbit mult în vis, înainte să se cufunde în întunericul aducător de moarte. Şi mai am şi eu ceva putere să văd lucruri ce se petrec la mare depărtare.

Aragorn se duse mai întâi la Faramir, apoi la Lady Éowyn şi la urmă la Merry. Privi la chipurile lor, le cercetă rănile şi oftă.

- Trebuie să-mi folosesc toată puterea şi priceperea ce mi-au fost date, spuse el. Ce n-aş da să fie şi Elrond aici, căci el este cel mai bătrân din seminţia noastră şi are cea mai mare putere.

Văzând cât de amărât şi de obosit era Aragorn, Éomer îi spuse:

- Nu crezi că ar trebui mai întâi să te odihneşti puţin şi să mănânci?

- Nu, căci pentru aceştia trei, şi mai ales pentru Faramir, sorocul e aproape. Trebuie să mă grăbesc peste măsură.

O chemă pe Ioreth la el şi o întrebă:

- Aveţi aici în Casă puse deoparte ierburile tămăduirii?

- Da, stăpâne, dar mă tem că nu-s destule pentru toţi cei ce vor avea nevoie de ele. Ştiu însă că altele nici că avem unde să găsim; căci în zilele astea cumplite totul s-a învălmăşit sau a pierit în foc şi pârjol, şi au rămas puţini flăcăi pe care să-i trimiţi să caute, iar drumurile sunt închise. Am şi pierdut socoteala zilelor de când am văzut pe ultimul cărăuş venind din Lossarnach la noi la târg! Astfel că ne străduim aici să ne descurcăm cu ceea ce avem, după cum îşi va da seama şi Măria ta.

- Întâi să văd şi apoi îţi voi spune ce gândesc, zise Aragorn. Până una-alta, nici de vorbit nu mai prea e răgaz. Aveţi athelas?

- Nu ştiu, stăpâne, sau, mai bine spus, numele ăsta nu mi-e ştiut. Mă duc să-l întreb pe spiţer; el cunoaşte toate numele cele vechi.

- Se mai numeşte frunza regilor, spuse Aragorn; poate că pe ăsta-l ştii, căci pe la ţară toţi îi spun aşa în ziua de azi.

- Aha! se dumiri Ioreth. Dacă Măria ta mi-ar fi spus aşa de la bun început, aş fi putut să-i răspund. Nu, nu avem o asemenea plantă, sunt sigură. Nici nu ştiam că are vreo virtute iarba asta; am dat de multe ori peste ea în pădure, şi de fiecare dată le spuneam suratelor mele „frunza regilor, ziceam, ce nume ciudat, de ce s-o fi numind aşa?! Căci dacă aş fi rege, mi-aş dori să am ierburi mai de soi în grădina mea.” Când o sfărâmi între degete, are miros dulce, nu-i aşa? Poate că nu-i bine spus dulce; mai curând priincios.

- Priincios, chiar aşa, încuviinţă Aragorn. Şi acum, măicuţă dacă-l iubeşti pe Seniorul Faramir, fugi la fel de iute precum ţie limbariţa şi găseşte-mi frunza regilor, dacă a mai rămas vreuna în Oraş.

- Iar dacă nu, se băgă în vorbă Gandalf, mă reped călare până în Lossarnach, cu Ioreth pe şa în spatele meu, şi acolo ea o să mă ducă în pădure, auzi, Ioreth? nu la suratele tale. Şi Iute ca Gândul o s-o înveţe ce înseamnă să te grăbeşti.

După plecarea lui Ioreth, Aragorn le rugă pe celelalte femei să pună apă la încălzit. Apoi luă mâna lui Faramir într-a sa, iar pe cealaltă şi-o aşeză pe fruntea bolnavului. Era scăldată în sudoare: Faramir însă nu se mişcă, nu dădu nici un semn de viaţă, parcă nici nu mai respira.

- E dus aproape de tot, zise Aragorn, întorcându-se către Gandalf. Dar asta nu i se trage de la rană. Vezi? Rana se vindecă. Dacă ar fi fost nimerit de o săgeată a nazgûlilor, aşa cum ai crezut tu, ar fi murit chiar în acea noapte. Mai curând aş zice că rana i-a fost făcută de o săgeată de-a celor de la miazăzi. Cine i-a scos-o? Aţi păstrat-o?

- Eu am scos-o din rană, zise Imrahil, şi i-am oblojit rana. Dar n-am păstrat săgeata, aveam prea multe de făcut. Din câte îmi amintesc eu, era o săgeată ca acelea folosite de sudişti. Dar îmi vine să cred că a venit dinspre umbrele din văzduh, căci altfel nu înţeleg de unde fierbinţeala asta a lui şi boleşniţa; rana nu a fost nici adâncă Şi nici mortală. Atunci cum se explică?

- Oboseala, răspunse Aragorn, durerea pricinuită de supărarea tatălui său, o rană şi, peste toate acestea, Răsuflarea Neagră. E un bărbat cu o voinţă de fier, căci înainte de a ieşi la bătălie pe zidurile exterioare, a fost foarte aproape de a cădea sub puterea Umbrei. Întunecimea trebuie că l-a surprins cu încetul chiar în timp ce el lupta şi se străduia să nu-şi piardă avanpostul. Ah, de-aş fi putut ajunge aici mai iute!

Chiar atunci intră spiţerul.

- Măria ta a întrebat de frunza regelui cum o numesc cei din popor, spuse el; sau athelas, în graiul celor nobili, sau al acelora ce ştiu câte ceva din graiul valinorean...

- Eu ştiu graiul acesta, îl întrerupse Aragorn, şi totuna-i pentru mine că-i spun asëa oranion ori frunza regelui, atâta vreme cât o ai.

- Să-mi fie cu iertare, stăpâne! Bag seamă că nu eşti un simplu căpitan de oşti, ci ai cunoştinţă şi despre vechea noastră învăţătură. Dar, vai! stăpâne, nu avem buruiana asta în Casele Tămăduirii, unde numai cei greu vătămaţi ori suferinzi sunt aduşi spre a fi tămăduiţi. Căci noi nu o ştim să aibă altă virtute decât aceea de a îndulci miasmele, sau să alunge niscai greutate trecătoare a trupului. Asta, bineînţeles, dacă nu cumva luăm seamă la versurile de demult, pe care le rostesc femeile când şi când, chiar şi buna noastră Ioreth, fără să le priceapă:

Umbra morţii când se-ntinde

Şi-n suflarea ei te prinde,

Şi lumina stă să piară,

Hai, athelas, iarbă rară!

Viaţa muribundului

Stă în mâna regelui!

O biată poezioară acolo, mă tem, nimic mai mult, pocită şi mai mult de slaba ţinere de minte a bătrânelor. Te las pe Măria ta să-i desluşeşti înţelesul, dacă are vreunul. Ştiu doar că bătrânii încă mai folosesc o fiertură din buruiana asta împotriva durerilor de cap.

- Atunci, în numele regelui, strigă Gandalf, te du şi adă-mi pe unul din bătrânii aceştia mai puţin învăţaţi, dar mai înţelepţi, care are buruiana în casă!

Aragorn îngenunche lângă Faramir şi îşi puse o mână pe fruntea lui. Şi cei care priveau simţiră că acolo se dădea o mare luptă. Căci chipul lui Aragorn deveni cenuşiu, cuprins ca de o mare sfârşeală; şi când şi când rostea numele lui Faramir, dar de fiecare dată tot mai slab îl desluşeau urechile lor, de-ar fi zis că însuşi Aragorn se depărta de ei, îndreptându-se spre o vale întunecoasă, strigând după cel se pierduse acolo.

Într-un târziu, Bergil dădu buzna înăuntru, aducând într-o legătură şase frunze.

- Frunza regelui, stăpâne, gâfâi el; dar nu-i proaspătă, din păcate. A fost culeasă cam acum două săptămâni, poate mai mult. Nădăjduiesc să-ţi fie de trebuinţă, stăpâne.

Privind spre Faramir, izbucni în plâns. Dar Aragorn zâmbi.

- Sunt bune, zise. Răul cel mare a trecut. Aşează-te şi trage-ţi sufletul!

Luând frunzele, le aşeză pe palmele sale şi suflă asupra lor, apoi le sfărâmă şi deodată o prospeţime vie umplu încăperea, ca şi când aerul însuşi înviase şi palpita, scăpărând de bucurie. Aragorn aruncă frunzele zdrobite în oalele cu apă clocotită ce-i fuseseră aduse şi, în clipa următoare, povara ce apăsase inimile celor din încăpere dispăru. Căci mireasma învălui pe fiecare precum amintirea dimineţilor înrourate ale soarelui neumbrit, într-un tărâm unde lumea minunată a Primăverii a rămas doar o amintire fugară. Aragorn se ridică, el însuşi înviorat, şi ochii lui zâmbeau când apropie una din oale de chipul cufundat în vis al lui Faramir.

- Ia te uită! exclamă Ioreth, adresându-se femeii de lângă ea. Cine-ar fi crezut? Buruiana asta-i mai bună decât mi-am închipuit. Îmi aminteşte de trandafirii din Imloth Melui, când eram copilă, şi pe-atunci regii nici că-şi doreau ceva mai bun.

Deodată Faramir dădu semn de viaţă, deschise ochii şi îi aţinti asupra lui Aragorn care se aplecă asupra lui; în privirile sale scapără lumina recunoaşterii şi a iubirii.

- Măria ta, m-ai chemat, spuse el cu voce stinsă. Am venit. Ce-mi porunceşte regele?

- Să nu mai umbli printre umbre, ci să te trezeşti! răspunse Aragorn. Eşti istovit. Odihneşte-te o vreme, hrăneşte-te bine şi fii pregătit pe când mă voi întoarce.

- Aşa voi face, Măria ta. Căci cine ar putea sta cu mâinile în sân când s-a întors regele?

- Cu bine, atunci, pentru o vreme! spuse Aragorn. Trebuie să mă duc şi la alţii care au nevoie de mine.

Şi părăsi încăperea însoţit de Gandalf şi Imrahil; Beregond şi fiul său rămaseră pe loc, abia stăpânindu-şi bucuria. Pippin îl urmă pe Gandalf şi, când să închidă uşa, o auzi pe Ioreth exclamând:

- Rege! Aţi auzit ce ziceam? Mâini de tămăduitor, asta am zis.

Curând vestea cum că regele se întorsese cu adevărat printre ei şi după bătălie a alinat şi a tămăduit părăsi Casele Tămăduirii şi se răspândi în tot Oraşul.

Când o văzu pe Éowyn, Aragorn spuse:

- Inima e îndurerată şi trupul a primit o lovitură straşnică. Braţul frânt a fost îngrijit cu pricepere şi se va tămădui cu timpul, dacă ea are puterea să trăiască. Braţul ce ţine scutul i-a fost schilodit; dar răul cel mare vine din braţul ce ţine spada. Căci din el viaţa pare să se fi scurs, chiar dacă nu-i frânt.

Vai, vai! A înfruntat un vrăjmaş mai presus de puterea trupului sau a minţii ei. Iar cei care ridică arma asupra unui asemenea duşman trebuie să fie mai de neînfrânt decât oţelul. Dacă nu-i nimiceşte cumva însăşi spaima de a-i ţine piept. O ursită ticăloasă a dus-o în calea lui. Tocmai pe ea, copila cea frumoasă, cea mai frumoasă domniţă dintre regine. Şi uite că nu ştiu cum să-i vorbesc. În prima clipă când m-am uitat la ea şi i-am simţit nefericirea, mi s-a părut că am în faţa ochilor o floare albă, înaltă şi dreaptă, graţioasă ca un crin, dar totodată aspră, ca şi când spiritele elfilor ar fi făurit-o din oţel. Sau să fi fost oare un îngheţ cel ce i-a preschimbat seva în gheaţă, şi iat-o rămasă aşa, dulce-amară, frumoasă încă la vedere, dar lovită, şi în curând are să se prăbuşească şi să moară? Suferinţa ei a început nu de azi, ci demult, mai demult, nu-i aşa, Éomer?

- Mă minunează întrebarea ta, stăpâne, răspunse acesta. Nu te învinovăţesc nici de boala ei şi de nimic altceva; dar nu ştiu ca Éowyn, sora mea, să fi fost atinsă de vreun îngheţ înainte să te fi văzut pe tine întâia dată. Multe griji şi dureri a avut şi le mărturisea mie cât a fost Limbă de Vierme la curte şi regele s-a aflat sub vraja lui; şi temerile îi sporeau pe măsură ce-l îngrijea pe rege. Dar nici grija şi nici teama n-au adus-o în această stare!

- Ascultă-mă, prietene, spuse Gandalf, tu aveai cai şi făptuiseşi fapte de arme şi câmpiile toate erau deschise în faţa ta; dar ea avea în trupul ei de fecioară un spirit şi o temeritate pe potriva a lor tale, dacă nu cumva le şi întrecea. Era însă sortită să îngrijească de un om bătrân pe care-l iubea ca pe propriul ei tată, şi să-l vadă dând în doaga copilăriei, umilitoare şi ruşinoasă; încât ursita ei i se părea mai nedemnă chiar şi decât a cârjei pe care se sprijinea el.

Şi gândeşti că Limbă de Vierme picura otravă doar în urechile lui Théoden? „Nătărău bătrân! Ce-i Casa lui Eorl altceva decât un grajd acoperit cu paie, unde tâlharii beau în puturoşenie şi prăsilele li se tăvălesc pe jos laolaltă cu câinii?” N-ai mai auzit vorbele astea? Saruman le rostea, dascălul lui Limbă de Vierme. Numai că îmi vine să cred că acasă Limbă de Vierme ştia să îmbrobodească înţelesul în cuvinte mai alese. Dacă dragostea ce o nutrea Éowyn pentru tine, domnul meu, şi dorinţa de a-şi împlini îndatorirea nu i-ar fi pecetluit buzele, poate că ai fi auzit-o rostind astfel de vorbe. Dar cine poate şti ce şoptea întunericului, în singurătate, în ceasurile amare ale nopţii, când întreaga ei viaţă i se părea că se strâmtorează şi pereţii cămăruţei se strâng în jurul ei, ca o cuşcă ce ţine zăvorită înăuntru o sălbăticiune?

Éomer nu spuse nimic, îşi privi doar sora, ca şi când în mintea lui cumpănea într-un fel nou toate zilele trecute ale vieţii lor împreună.

- Am văzut şi eu ce ai văzut tu, Éomer, spuse Aragorn. Puţine sunt mâhnirile printre toate năpastele acestei lumi, care să aducă mai multă amărăciune şi ruşinare în inima unui bărbat cum este aceea de a i se fi dăruit iubirea unei domniţe atât de frumoase şi viteze, iar el să nu-i poată răspunde pe măsură. Amărăciunea şi mila m-au însoţit tot timpul de când am lăsat-o în deznădejde în Valea Calvarului şi am pornit-o pe Căile Morţilor; şi pe acel drum nici o teamă nu a fost mai mare ca teama de ce i s-ar putea întâmpla ei. Cu toate acestea, Éomer, îţi spun că pe tine te iubeşte mai adevărat decât pe mine; pe tine te iubeşte şi te cunoaşte; în mine ea nu iubeşte decât o umbră şi gând: o speranţă de glorie şi fapte măreţe, şi de tărâmuri mult îndepărtate de câmpiile Rohanului.

Poate că îmi stă în putere să-i vindec trupul şi s-o chem înapoi din valea întunecoasă. Dar ce va fi în ea când se va trezi: speranţă, uitare, deznădejde, asta n-am de unde să ştiu. Şi dacă va fi disperare, atunci ea va muri dacă nu va avea parte de o altă tămăduire pe care eu nu i-o pot aduce. Vai şi-amar! căci faptele ei au aşezat-o între reginele cele mărite.

După ce spuse acestea, Aragorn se aplecă asupra ei, privi la chipul care cu adevărat era alb ca un crin, rece precum îngheţul şi neclintit asemenea pietrei cioplite. Dar Aragorn o sărută pe frunte, îi rosti încetişor numele şi spuse:

- Éowyn, fiică a lui Éomund, trezeşte-te! Căci duşmanul tău s-a stins!

Ea nu se clinti, însă începu din nou să respire adânc, şi pieptul i se ridica şi se lăsa iarăşi în jos sub pânza albă a cuverturii. Încă o dată Aragorn sfărâmă două frunze de athelas şi le aruncă în apă aburindă; îi spălă apoi cu fiertură fruntea şi braţul rece, lipsit de viaţă, ce zăcea pe cuvertură.

Şi atunci, fie că Aragorn avea cu adevărat ceva din uitatele haruri ale Apusenilor, ori poate vorbele ce le spusese despre Lady Éowyn pătrunseseră adânc în inimile celor aflaţi în preajmă, dar când aburul dulce al ierburilor se răspândi în încăpere, lor li se păru că un vânt sturlubatic se furişase prin fereastră, fără să poarte cu sine vreo mireasmă, ci era ca un aer tare proaspăt şi curat şi tânăr, pe care nici o fiinţă omenească nu-l respirase vreodată, căci acum cobora pentru prima oară, nou-născut, de pe munţii înzăpeziţi, de sus, de sub panoplia stelelor, sau venea de pe ţărmuri de argint din depărtare, udate de mări de spumă.

- Trezeşte-te, Éowyn, Doamnă a Ţării Rohan! spuse Aragorn încă o dată şi îi luă mâna dreaptă într-a sa şi o simţi încălzindu-se de viaţa ce revenea în ea. Trezeşte-te! Umbra a trecut şi întunecimea întreagă s-a risipit şi totul e curat! Puse mâna ei în mâna lui Éomer şi se dădu deoparte. Cheam-o pe nume! mai zise el, apoi ieşi tăcut din încăpere.

- Éowyn, Éowyn! strigă Éomer printre lacrimi. Iar ea deschise ochii şi murmură:

- Éomer! Ce bucurie-mi văd ochii? Căci mi s-a spus că ai pierit. Ba nu, acelea au fost doar vocile întunecate din visul meu. De când visez?

- Nu de mult, surioară, spuse Éomer. Dar nu te mai gândi la asta!

- Ce sfârşeală ciudată e în mine. Trebuie să mă odihnesc puţin. Dar, spune-mi, ce s-a întâmplat cu Seniorul Obştei? Vai! Să nu-mi spui că am visat; căci ştiu că nu e aşa. A murit, aşa cum a spus că are să se întâmple.

- A murit, spuse Éomer, dar şi-a luat rămas-bun prin mine de la Éowyn, mai dragă lui decât o fiică. Zace acum în Citadela Gondorului, unde a fost dus cu toată cinstirea ce i se cuvine.

- Mă dor cele ce-mi spui. Dar e mai bine decât tot ceea ce îndrăznisem să nădăjduiesc în zilele acelea întunecate, când Casa lui Eorl îmi părea mai nedemnă de orice onoare decât bordeiul unui cioban. Şi ce s-a întâmplat cu scutierul regelui, piticuţul? Éomer, înnobilează-l la rang de cavaler al Obştei Călăreţilor, căci este tare viteaz!

- Zace într-o cameră alăturată, aici, în Casele Tămăduirii şi mă voi duce acum la el, spuse Gandalf. Éomer va rămâne cu tine o vreme. Dar nici să nu vorbeşti de război sau nenorociri, până nu te întremezi de tot. Tare ne bucurăm să te vedem trezindu-te întru sănătate şi speranţă, viteaza noastră domniţă!

- Întru sănătate? făcu Éowyn mirată. Poate aşa o fi. Măcar atâta vreme cât se mai găseşte vreo şa goală a cine ştie cărui Călăreţ căzut, în care eu să mă pot sui, şi câtă vreme mai este ceva de făcut. Dar întru speranţă? Nu ştiu, zău aşa.

Gandalf şi Pippin intrară în camera lui Merry, unde-l găsiră pe Aragorn stând lângă pat.

- Vai, bietul meu Merry! strigă Pippin şi alergă la pat, căci lui i părea că prietenul său arăta mai rău ca înainte şi chipul îi devenise pământiu, ca şi când peste el s-ar fi lăsat povara multor ani de durere; dintr-o dată, Pippin fu cuprins de teama că Merry va muri.

- Nu te teme, îi zise Aragorn. Am venit la timp şi l-am chemat înapoi. E obosit acum şi are dureri mari, căci a fost rănit ca şi Lady Éowyn, când a îndrăznit să lovească în jivina aceea ucigătoare. Dar relele acestea pot fi învinse, căci spiritul lui e puternic şi plin de veselie. Durerea nu o va uita, dar nu-i va întuneca inima, ci îl va face mai înţelept.

Aragorn îşi puse mâna pe capul lui Merry, şi-o trecu blând prin cârlionţii castanii, îi atinse pleoapele şi îi rosti numele. Şi când aroma de athelas se furişă în încăpere, precum mireasma orhideelor şi a ierbii negre în lumina soarelui plină de albine, Merry se trezi brusc şi spuse:

- Mi-e foame. Cât o fi ceasul?

- Trecut de cină, răspunse Pippin, dar aş zice că-ţi pot aduce câte ceva de mâncare dacă mă vor lăsa.

- Te vor lăsa, zise Gandalf. Şi orice îşi mai doreşte ăst Călăreţ din Rohan, şi poate fi găsit în Minas Tirith unde numele lui se află la mare cinste.

- Minunat! zise Merry. Atunci aş dori mai întâi cina, după aceea o pipă. Zicând acestea, chipul i se umbri. Nu, fără pipă. Nu cred că am să mai fumez vreodată.

- De ce nu? nu pricepu Pippin.

- Cum să zic, aproape că şopti Merry, el a murit. Mi-am amintit acum de tot. Mi-a zis că-i pare rău că n-o să mai poată sta la poveşti cu mine despre ierburi. Aproape că ăsta a fost ultimul lucru pe care l-a spus. N-o să mai pot niciodată fuma fără să mă gândesc la el şi la ziua aceea, Pippin, când a venit călare în Isengard şi a fost atât de politicos.

- Atunci fumează şi gândeşte-te la el! îl sfătui Aragorn. A avut o inimă bună şi a fost un rege mare şi şi-a împlinit jurămintele; şi s-a ridicat din umbre pentru o ultimă dimineaţă minunată. L-ai slujit puţin, dar răstimpul acesta trebuie să-ţi rămână ca o amintire plină de bucurie şi cinstire până la capătul zilelor.

Merry zâmbi.

- Dacă Pas Mare îmi aduce toate cele trebuincioase, voi fuma şi mă voi gândi. Aveam în raniţa mea nişte tutun din cel mai bun de-al lui Saruman, dar ce s-a ales de raniţă în timpul bătăliei habar nu mai am.

- Jupâne Meriadoc, zise Aragorn, dacă îţi închipui că am străbătut munţii şi regatul Gondor prin foc şi sabie ca să aduc ierburi unui oştean delăsător, care-şi rătăceşte raniţa, te înşeli amarnic. Dacă nu va fi fost găsită raniţa ta, va trebui să trimiţi după spiţerul acestei Case. Şi el îţi va spune că nu ştia că buruiana pe care ţi-o doreşti avea vreo virtute, dar că oamenii de rând o numesc buruiana apuseanului, iar cei de viţă îi spun galenas, şi ţi-ar mai spune şi alte nume în graiuri mult mai iscusite, şi după ce ar adăuga câteva versuri pe jumătate uitate pe care oricum nu le pricepe, ţi-ar zice cu părere de rău că nu se găseşte aşa ceva în Casă, şi te va lăsa să cugeti la istoria graiurilor. Şi la fel voi face eu acum. Căci n-am mai dormit într-un pat din acesta de când am plecat din Valea Calvarului, şi n-am mai pus nimic în gură de seara trecută.

Merry îi luă mâna şi i-o sărută.

- Îmi pare cumplit de rău, spuse. Nu mai zăbovi nici o clipă! Din noaptea aceea din Bree şi până acum nu ţi-am fost decât povară. Dar aşa e felul seminţiei mele, să vorbească în răspăr în clipe de cumpănă şi să spună mai puţin decât gândesc. Ne temem să nu spunem prea mult. Nu ne găsim vorbele potrivite şi atunci facem glume nelalocul lor.

- Ştiu asta prea bine, altfel nici n-aş fi stat de vorbă cu voi, zise Aragorn. Îi doresc Comitatului să nu-şi piardă veselia în veci!

Îl sărută pe Merry şi ieşi, urmat de Gandalf.

Pippin rămase pe loc.

- A fost vreodată unul care să-i semene? În afară de Gandalf, de bună seamă. Cred că sunt neamuri pe undeva. Mă, zăpăcitule, mă, păi raniţa ta e aici lângă pat şi o duceai în spate când te-am întâlnit! Bineînţeles că a văzut-o tot timpul cât ţi-a vorbit. Şi mai am şi eu provizia mea. Haide! Uite aici, Frunză din Valea Lungă. Umple pipa până mă reped să găsesc ceva de-ale gurii. După care ne facem puţin de cap. Măiculiţă dragă! Noi ăştia din neamurile Took şi Brandybuck nu suntem făcuţi să trăim multă vreme la înălţime.

- Nu prea! recunoscu Merry. Eu unul câtuşi de puţin. Sau nu încă. Dar, Pippin, măcar acum putem să-i vedem şi să-i cinstim cum se cuvine. Cel mai bine e să iubeşti mai întâi ceea ce ţi se potriveşte să iubeşti, eu aşa gândesc: trebuie să porneşti de undeva, să prinzi rădăcini într-un loc, şi Comitatul are pământul adânc. Dar mai sunt şi alte lucruri mult mai adânci şi mult mai înalte, şi nici un unchiaş n-ar putea să aibă grijă de grădina sa în pace sau ceea ce socoteşte el a fi pace, dacă n-ar fi aceste lucruri, fie că are habar de ele sau nu. Eu mă bucur că am habar de ele, un pic acolo. Da’ să mă baţi şi nu ştiu de ce vorbesc aşa. Unde-i frunza aia? Şi fă bine şi scoate pipa din raniţă, dacă nu s-o fi frânt.

În acest timp, Aragorn şi Gandalf s-au dus la Supraveghetorul Caselor Tămăduirii ca să-i spună că Faramir şi Éowyn vor trebui să mai rămână acolo încă multe zile sub îngrijire.

- Lady Éowyn, adăugă Aragorn, va voi să se ridice din pat şi să plece; dar să nu i se îngăduie să facă acest lucru; vezi ce faci ca să-i împiedici, măcar zece zile de azi încolo.

- Cât despre Faramir, zise Gandalf, curând va trebui să afle că tatăl lui e mort. Dar să nu i se spună întreaga poveste a nebuniei lui Denethor decât după ce s-a întremat îndeajuns să se poată apuca de îndatoririle sale. Ai grijă să nu-i ia gura pe dinainte pe Beregond şi perianii care au fost de faţă!

- Şi celălalt perian, Meriadoc, ce fac cu el, că şi el este în grija mea? vru să ştie Supraveghetorul.

- Aş zice că mâine va avea voie să se ridice puţin din pat, spuse Aragorn. Dacă vrea, lasă-l. Poate chiar să se plimbe niţeluş însoţit de prietenii săi.

- De minune seminţia asta a lor, dădu Supraveghetorul din cap. Vână tare, aş zice.

La intrare se strânsese o mulţime de oameni ca să-l vadă pe Aragorn, şi când el ieşi, îl urmară; iar după ce mâncă în sfârşit de cină, veniră mulţi să-l roage să le tămăduiască rubedeniile ori prietenii ale căror vieţi le erau primejduite de răni sau alte vătămării sau se aflau sub Umbra Neagră. Şi Aragorn se ridică de la masă şi ieşi cu ei afară; acolo trimise după fiii lui Elrond şi împreună trudiră până târziu în noapte. Se răspândise vestea în tot oraşul: „S-a întors Regele. Regele a venit înapoi.” Şi i-au dat numele de Piatra Elfă, din pricina pietrei verzi pe care o purta, şi astfel numele ce-i fusese prorocit la naştere că-l va purta cândva îi fu acum ales chiar de către poporul său.

Şi când nu se mai simţi în stare să trudească, se înveli în mantie, se strecură afară din Oraş şi ajunse la cortul său cu puţin înainte să se ivească zorii şi izbuti să doarmă o vreme. Iar dimineaţa, stindardul castelului Dol Amroth, o corabie albă precum o lebădă, pe o mare albastră, prinse a flutura în vârful Turnului şi oamenii îl văzură şi se întrebară dacă nu cumva venirea Regelui fusese doar un vis.

IX

Ultimul sfat

Dimineaţa veni după ziua bătăliei, frumoasă, cu nori străvezii şi vânt bătând spre apus. Treziţi încă de la primele ceasuri, Legolas şi Gimli cerură acum îngăduinţa să se ducă în Oraş; ardeau de nerăbdare să-i vadă pe Merry şi pe Pippin.

- Tare mă bucur să aud că sunt în viaţă, spuse Gimli; prea ne-au chinuit când am străbătut Rohanul şi n-aş fi vrut ca toate chinurile astea să fi fost în van.

Astfel se făcu că elful şi gnomul intrară împreună în Minas Tirith; cei care-i zăreau trecând se minunau de o asemenea pereche; căci Legolas avea chipul mai frumos decât îşi putea închipui mintea omenească, şi mergea cântând un cântec elf cu o vece nespus de limpede; Gimli se ţinea tare ţanţoş, mângâindu-şi barba ţi privind în jur.

- Au şi zidărie bună pe-aici, zise el privind zidurile, dar nu peste tot, iar străzile ar fi putut fi mai bine gândite. Când o să se suie Aragorn pe tron, o să-i ofer serviciile meşterilor pietrari de la Munte şi vom face din oraşul acesta un loc pe cinste.

- Au nevoie de mai multe grădini îşi dădu Legolas cu părerea. Casele sunt ca moarte şi prea puţine vietăţi cresc pe aici cu bucurie. Dacă o să se suie Aragorn pe tron, seminţia Pădurii îi va aduce păsări care să cânte şi copaci care să nu moară.

În sfârşit ajunseră la Prinţul Imrahil şi Legolas îl privi şi făcu o plecăciune adâncă; căci vedea că avea în faţă o fiinţă prin venele căreia cu adevărat curgea sânge elfesc.

- Să trăieşti, Măria ta! zise. Multă vreme a trecut de când poporul din Nimrodel a părăsit ţinuturile împădurite ale Lórienului, cu toate acestea, din cât se poate vedea, nu toţi au pornit peste mare, spre apus, din portul din Amroth.

- Cu adevărat aşa cum spun legendele ţării mele, încuviinţă Prinţul; şi totuşi de ani fără număr nu s-a mai văzut picior de seminţie bălaie prin acele locuri. Şi mă minunez când văd un elf taman aici, în mijlocul atâtor necazuri şi al războiului. Ce vânt te aduce pe aici?

- Sunt unul dintre cei Nouă Însoţitori care a pornit la drum împreună cu Mithrandir din Imladris, răspunse Legolas, şi împreună cu acest gnom, prietenul meu, l-am însoţit pe Seniorul Aragorn. Dar acum vrem să-i vedem pe prietenii noştri, Meriadoc şi Peregrin, care, din câte ni s-a spus, se află în grija Domniei tale.

- Îi veţi găsi în Casele Tămăduirii, iar eu vă voi conduce până acolo

- E de ajuns, Măria ta, să trimiţi pe cineva care să ne arate drumul, zise Legolas. Căci avem o solie din partea lui Aragorn pentru domnia ta. Nu voieşte să mai intre încă o dată în oraş la acest ceas. Dar e nevoie ca toţi căpitanii să ţină sfat de îndată şi vă roagă pe domnia ta şi pe Éomer din Rohan să coborâţi la corturile lui cât mai repede cu putinţă. Mithrandir este acolo.

- Ne von duce, spuse Imrahil şi se despărţi de cei doi cu vorbe curtenitoare.

- Mândru senior, şi mare căpitan al oamenilor, zise Legolas. Dacă se mai află astfel de oameni în Gondor, în aceste zile ale pieririi, mare trebuie să-i fi fost gloria în zilele puterii sale.

- Şi fără îndoială că zidurile acestea sunt cu mult mai vechi şi au fost înălţate când s-a construit întâi oraşul, comentă Gimli. Aşa e cu toate lucrurile pe care le încep oamenii: un îngheţ primăvara, o grindină vara, şi gata, s-a dus cu făgăduielile lor.

- Dar rareori dau greş cu sămânţa lor, i-o întoarse Legolas. Stă în colb şi putregăieşte şi numai ce răsare când şi unde te aştepţi mai puţin. Faptele oamenilor vor dura mai mult decât noi. Gimli.

- Ca până la urmă să nu se aleagă nimic de ele, decât un ar-fi-pu-tut-să-fie... aşa am eu impresia, nu se lăsă gnomul.

- Noi, elfii, nu avem de unde şti asemenea lucru, puse Legolas capăt discuţiei.

Tocmai atunci apărură şi slujitorii Prinţului, ca să-i conducă până la Casele Tămăduirii; acolo îşi găsiră prietenii în grădină şi tare se mai veseliră cu toţii de revedere. O vreme se plimbară şi vorbiră, bucurându-se de acel răgaz de pace şi odihnă în lumina dimineţii, acolo sus, în cercurile vântoase ale Oraşului. Şi când Merry obosi, coborâră şi se aşezară pe zid, cu spatele la pajiştea verde a sălaşului; în faţa lor, departe spre miazăzi, se afla Anduinul sclipind în soare şi ducându-şi apele departe, până unde nici măcar Legolas nu mai putea zări, în câmpiile întinse şi aburul verde din Lebennin şi Ithilienul de la Miazăzi.

În timp ce prietenii lui vorbeau, Legolas rămase tăcut şi privi spre soare şi atunci văzu păsări albe de mare, zburând în susul Râului.

- Priviţi! strigă el. Pescăruşi! Zboară departe de mare. Tare mă miră păsările astea şi mă tulbură. Nu le-am ştiut niciodată în viaţa mea înainte să ajungem la Pelargir, şi acolo le-am auzit ţipând în văzduh când ne-am dus la bătălia corăbiilor. Atunci m-am oprit locului, uitând de războiul din Pământul de Mijloc; căci glasurile lor îmi vorbeau despre Mare. Marea! Vai! N-am văzut-o încă. Dar adânc în inimile tuturor celor din neamul meu sălăşluieşte dorul de Mare, pe care mai bine să nu-l stârneşti. Vai, pescăruşilor! Nu-mi voi mai găsi liniştea sub fagi sau ulmi.

- Nu vorbi aşa! îl mustră Gimli. Sunt încă sumedenie de lucruri pe care merită să le vezi în Pământul de Mijloc, şi multe sunt de făcut. Dar dacă întregul neam bălai se va refugia la Limanuri, lumea va fi tare tristă pentru cei sortiţi să rămână.

- Cu adevărat tristă şi mohorâtă! spuse Merry. Să nu te duci la Limanuri, Legolas. Întotdeauna se va găsi o seminţie, mare sau mică că, şi vor fi câţiva gnomi înţelepţi aşa ca Gimli care vor avea nevoie de tine. Cel puţin aşa nădăjduiesc eu. Cu toate că, nu ştiu de ce, dar simt că partea cea mai rea a războiului va încă să vină. Ah, cum aş vrea să se fi sfârşit, să se fi sfârşit de tot!

- Nu fiţi atât de cătrăniţi! izbucni Pippin. Soarele străluceşte, suntem cu toţii împreună măcar o zi sau două. Vreau să-mi mai povestiţi despre voi toţi. Hai, Gimli! Tu şi cu Legolas mi-aţi tot pomenit de nu ştiu câte ori până acum despre ciudata voastră călătorie cu Pas Mare, dar nu mi-aţi povestit nimic despre ea.

- O fi strălucind soarele aici, spuse Gimli, însă sunt câteva amintiri despre drumul acela pe care nu vreau să le scot din întunecime. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cred că pentru nici o prietenie din lume nu aş fi apucat-o pe Căile Morţilor.

- Căile Morţilor? tresări Pippin. L-am auzit pe Aragorn pomenind ceva despre asta şi mă-ntrebam ce poate să însemne. Nu vreţi să ne lămuriţi şi pe noi?

- Nu de voie, mărturisi Gimli. Căci pe acel drum am dat de ruşine: Gimli, fiul lui Glóin, care credea despre sine că e mai vânjos decât oamenii şi mai temerar sub pământ decât orice elf. Dar n-am dovedit nici una, nici alta; şi am fost făcut să merg pe drumul acela doar de voinţa Iui Aragorn.

- Şi de dragostea pentru el, adăugă Legolas. Căci toţi cei cărora le este dat să-l cunoască ajung să-l îndrăgească, fiecare în felul său, chiar şi domniţa cea neprietenoasă a rohirrimilor. Am părăsit Valea Calvarului la primul ceas al dimineţii zilei în care ai sosit tu acolo, Merry, şi o asemenea spaimă îi cuprinsese pe toţi, încât nimeni n-a venit să ne privească plecând, în afară de Lady Éowyn, care zace acum rănită acolo jos, în Casele Tămăduirii. Mâhnire adâncă a fost la acea despărţire, ceea ce m-a îndurerat peste măsură.

- Vai! Eu n-am simţit durere decât pentru mine, spuse Gimli. Nu! Nu am să vorbesc despre călătoria asta.

Şi amuţi; dar Pippin şi Merry erau atât de nerăbdători să afle veşti, încât în cele din urmă Legolas le spuse:

- O să vă spun atât cât să vă găsiţi liniştea; căci eu n-am simţit groaza şi nu m-am temut de umbrele oamenilor, căci le socoteam neputincioase şi şovăitoare.

Şi le povesti pe nerăsuflate despre drumul bântuit de sub munţii de acolo, nouăzeci de leghe şi încă trei, până la Pelargir pe râul Anduin.

- Patru zile şi patru nopţi şi încă o zi, a cincea, am călărit de pe Piatra Neagră, povesti el. Şi în întunecimea Mordorului am prins din nou speranţa; căci în întunecimea aceea Armia Umbrelor părea să devină mai puternică şi mai înfricoşătoare la privit. Pe unele le vedeam călări, pe altele alergând pe jos, dar toate înaintau la fel de iute. Tăcute erau, dar ochii le străluceau. Şi în ţinutul muntos Lamedon ne-au ajuns din urmă caii, erau peste tot în jurul nostru şi ne-ar fi întrecut dacă nu le-ar fi oprit Aragorn.

La porunca lui au rămas în urmă. „Chiar şi umbrele oamenilor ascultă de porunca lui, mi-am zis în gând. Încă-l pot ajuta când va avea nevoie de ele!”

Şi am călărit încă o zi întreagă de lumină şi apoi a venit ziua fără zori, dar noi am călărit înainte şi am traversat râurile Ciril şi Ringló; şi în a treia zi am ajuns la Linhir, deasupra gurilor râului Gilrain. Şi acolo oamenii din Lamedon au apărat vadurile împotriva seminţiilor sângeroase din Umbar şi Harad care veniseră pe râu în sus. Dar şi apărătorii şi vrăjmaşii au uitat de bătălia lor şi au fugit care încotro atunci când am venit noi, şi strigau ca din gură de şarpe că Regele Morţilor se năpustise asupra lor. Doar Angbor, Seniorul din Lamedon, a avut curajul să ne aştepte; şi Aragorn l-a rugat să-şi strângă oamenii şi să ne urmeze, de-ar cuteza, după ce va fi trecut Armia Cenuşie.

„La Pelargir, moştenitorul lui Isildur va avea nevoie de voi”, le-a spus el.

Şi aşa am trecut râul Gilrain, scoţând din bârlogurile lor pe toţi aliaţii Mordorului şi alungându-i din calea noastră; şi abia atunci ne-am luat şi noi un timp de răgaz. Dar curând Aragorn s-a ridicat în picioare şi a strigat: „Vai şi-amar! Minas Tirith este atacat. Mă tem că va cădea înainte să apucăm noi să venim în ajutor.” Aşa că am sărit pe cai şi am pornit la drum înainte să se fi sfârşit noaptea, alergând cu toată puterea de care erau în stare caii noştri peste câmpiile Lebennin.

Legolas se opri din vorbă şi oftă, apoi, întorcându-şi privirile spre miazăzi, cântă încetişor:

Argintiile izvoare,

Din Celos până-n Erui

Curg prin şesul din Lebennin

Unde creşte iarba-naltă

Şi în vântul dinspre Mare

Crinii albi se leagănă

Şi se scutur clopoţeii

De mallos şi aifirin.

Prin câmpia din Lebennin

Bate vântul dinspre Mare.

- Verzi sunt acele câmpii în cântecele seminţiei mele; dar atunci erau întunecate, pustiiciuni fumurii în bezna dinaintea noastră. Şi peste întinderea necuprinsă, călcând sub copite, fără să ne pese, iarbă şi flori deopotrivă, am vânat vrăjmaşi o zi întreagă şi încă o noapte, până când, într-un târziu amarnic, am ajuns în sfârşit la Râul cel Mare.

Atunci am simţit în inima mea că ne-am apropiat de Mare; căci tare întinse păreau apele în întuneric şi negândit de multe păsări de mare chemau pe ţărmuri. Vai, vai, tânguirea pescăruşilor! Nu mi-a spus mie Doamna să mă feresc de ei? Şi acum nu-i mai pot uita.

- Eu unul m-am făcut că nu-i aud, spuse Gimli; căci în sfârşit ajunsesem la o luptă din aia adevărată. Acolo la Pelargir se afla oastea principală din Umbar, cincizeci de corăbii mari iar vase mai mici făr’ de număr. Mulţi dintre cei pe care-i urmărisem ajunseseră înaintea noastră la porturi, aducând teama cu ei; astfel că unele corăbii ridicaseră ancora şi o porniseră la vale, încercând să-şi găsească scăparea pe Râu sau să ajungă la ţărmul mai îndepărtat; cât despre vasele mai mici, multe ardeau vâlvătaie. Dar haradrimii, înghesuiţi în ţărmul stâncos, au făcut stânga-mprejur şi în disperarea lor ne-au înfruntat cu sălbăticie; şi când ne-am măsurat din priviri au izbucnit în hohote, căci la acea vreme încă erau o oştire numeroasă.

Aragorn însă s-a oprit în loc şi a strigat cu glas mare: „Acum să veniţi! În numele Pietrei Negre vă chem!” Şi dintr-o dată, Oştirea Umbrelor care rămăsese în urmă până în ultima clipă, înainta ca o maree cenuşie, măturând totul din cale. Am auzit ţipete stinse, corni abia chemând, şi un murmur ca de voci nenumărate şi îndepărtate: ai fi zis că era ecoul cine ştie cărei bătălii uitate din Anii Întunecimii de demult. Săbii cu tăiş abia sclipind fură scoase din teacă; dar nu ştiu dacă tăişurile lor încă mai puteau muşca, căci Morţii nu mai aveau trebuinţă de nici o armă, ci doar de teamă. Nimeni n-a putut să le ţină piept.

S-au dus la fiece corabie ce pornise pe râu, apoi au trecut peste apă la cele care erau ancorate; şi toţi marinarii au fost cuprinşi de nebunia spaimei şi s-au aruncat peste bord, în afară de sclavii legaţi în lanţuri de ramele lor. Fără teamă ne mânam caii printre duşmanii care fugeau, alungându-i ca pe nişte frunze, până am ajuns la ţărm. Acolo, Aragorn a trimis pe fiecare corabie rămasă ancorată câte un dúnedain, pentru a-i linişti pe captivi, rugându-i să lase deoparte orice teamă, căci de acum încolo erau liberi.

Înainte să se sfârşească acea zi întunecată, nu mai rămăsese nici urmă de duşman care să ni se împotrivească; se înecaseră cu toţii, ori fugeau spre miazăzi, nădăjduind să se reîntoarcă pe jos în ţinuturile lor. Ce ciudat şi ce minunat, îmi ziceam în sinea mea, ca toate socotelile Mordorului să fie răsturnate de duhurile spaimei şi întunericului. Cu propriile sale arme fusese înfrânt!

- Ciudat, într-adevăr, spuse Legolas. În acel ceas m-am uitat la Aragorn şi mi-am zis ce senior mare şi cumplit ar fi devenit cu toată puterea voinţei sale, dacă ar fi luat el Inelul. Nu degeaba se teme Mordorul de el. Dar cu mult mai nobil e spiritul lui decât puterea de înţelegere a lui Sauron; căci nu e el unul din vlăstarele lui Lúthien? Niciodată nu va pieri seminţia lor, oricâţi ani s-ar scurge la mijloc.

- Ochii gnomilor nu văd atât de departe, zise Gimli. Dar măreţ era, cu adevărat, Aragorn în acea zi. Să vezi şi să nu crezi! Întreaga flotă neagră se afla în mâinile lui; el şi-a ales corabia cea mai mare dintre toate şi a urcat pe punte. Apoi a poruncit să se sune din toata trâmbiţele luate de la vrăjmaşi; şi Oastea Umbrelor s-a retras pe ţărm. Au rămas acolo tăcute, aproape nevăzute, nu se zărea decât lucirea roşie din ochii umbrelor, ce prinseseră vâlvătaia corăbiilor arzânde. Şi cu glas mare Aragorn a strigat către morţi:

„Ascultaţi acum vorbele Moştenitorului lui Isildur! Jurământul vostru a fost împlinit. Întoarceţi-vă şi nu mai tulburaţi nicicând văile! Duceţi-vă şi găsiţi-vă odihna!”

La aceste cuvinte, Regele morţilor a ieşit în faţa oştirii, a frânt suliţa şi a aruncat-o la pământ. A făcut o plecăciune adâncă şi s-a întors către ai săi; şi, cât ai clipi, întreaga oştire cenuşie s-a retras şi a dispărut precum ceaţa alungată de un vânt neaşteptat; iar mie mi s-a părut că mă deştept dintr-un vis.

În acea noapte noi ne-am odihnit, în vreme ce alţii au trudit. Căci mulţi prizonieri dintre cei eliberaţi erau locuitori ai Gondorului, prinşi în timpul raidurilor; şi curând s-au strâns mulţi şi din Lebennin şi din Ethir şi Angbar din Lamedon a venit cu toţi călăreţii pe care-i găsise. Odată pierită teama de cei morţi, veneau în ajutorul nostru şi ca să-l vadă pe Moştenitorul lui Isildur; căci vestea acestui nume se întinsese ca focul în întuneric.

Şi uite că ne apropiem de sfârşitul poveştii noastre. Căci în timpul serii şi a nopţii aceleia, multe corăbii au fost pregătite şi oamenii s-au urcat la bordul lor; iar dimineaţa flota a ridicat ancora. Câtă vreme pare să fi trecut de-atunci, şi uite că n-a fost decât acum două dimineţi, a şasea zi de când am pornit din Valea Calvarului. Cu toate acestea, Aragorn era mânat de teama că ajungem prea târziu.

„Sunt patruzeci de leghe şi încă două din Pelargir şi până la cheiurile din Harlond, ne-a spus el. Dar dacă nu ajungem până mâine acolo, totul e zadarnic.”

Ramele erau acum mânuite de oameni liberi, şi vârtos mai ştiau să tragă la ele; dar înaintarea noastră în susul Râului cel Mare era greoaie, căci ne împotriveam curgerii sale, şi, cu toate că râul nu se-ndreaptă chiar atât de iute spre miazăzi, vântul nu ne ajuta câtuşi de puţin. Şi cumplită apăsare aş fi simţit în inimă, cu toată victoria noastră din port, dacă Legolas nu ar fi izbucnit dintr-o dată în râs.

„Ridică-ţi fruntea, fiu al lui Durin! a strigat el. Căci nu-i zadarnică zicala ce zice că nădejdea apare când te aştepţi mai puţin”. Dar ce nădejde vedea el de atât de departe, nu a vrut să ne spună. Noaptea s-a lăsat, adâncind şi mai mult întunericul, dar inimile ne ardeau în piept căci departe, spre miazănoapte, zăream lucirea roşie sub nor şi Aragorn a zis: „Minas Tirith e în flăcări.”

- Dar la miezul nopţii, speranţa a renăscut cu adevărat în inimile noastre, continuă Gimli. Oameni încercaţi de mare, din cei ce veneau din Ethir, au privit spre miazăzi şi au spus că simţeau vântul proaspăt venind dinspre Mare şi aducând schimbarea. Cu mult înainte să se ivească zorile, pânzele corăbiilor au fost înălţate şi am prins viteză, până când zorile au albit spuma din jurul provelor. Şi astfel s-a făcut, după cum ştii, că am ajuns la al treilea ceas al zilei cu vânt bun şi soarele încă nedezvăluit şi am înălţat marele stindard în bătălie. Măreaţă zi a fost. Şi măreţ ceas, orice ar fi să vină de aici încolo.

- Să vină orice-ar veni, marile fapte nu pier, spuse Legolas. Şi faptă mare a fost să străbatem Căile Morţilor, şi mare va rămâne, chiar de nu va fi mai nimeni viu în Gondor care s-o cânte în zilele ce va să vie.

- Şi tare mă tem că aşa se va întâmpla, zise Gimli. Căci tare mai sunt încruntate chipurile lui Aragorn şi al lui Gandalf. Şi tare-aş vrea să ştiu ce sfat ţin ei acolo în corturile de sub ziduri. Din partea mea, mi-aş dori, ca şi Merry, ca victoria noastră să fi adus cu sine şi sfârşitul războiului. Dar, orice-ar mai fi de făcut, trag nădejde să fiu şi eu cu ceva de folos întru onoarea poporului Muntelui Singuratic.

- Şi eu, pentru seminţia Pădurii celei Mari, zise Legolas, şi pentru dragostea ce-o port Seniorului Copacului Alb.

Şi după aceste vorbe se lăsă tăcerea între ei, dar o vreme râmaseră aşezaţi pe înălţimea aceea, fiecare frământat de propriile sale gânduri, în vreme ce Căpitanii ţineau sfat.

După ce Prinţul Imrahil s-a despărţit de Legolas şi Gimli, a trimis de îndată vorbă lui Éomer; împreună au coborât din Oraş şi au ajuns la corturile lui Aragorn, ce fuseseră înălţate pe câmpie, nu departe de locul unde căzuse regele Théoden. Şi s-au aşezat la sfat împreună de Gandalf şi Aragorn şi fiii lui Elrond.

- Domnii mei, începu Gandalf, ascultaţi ce a spus Majordomul Gondorului înainte să moară: „Poate că veţi triumfa pe câmpiile Pelennorului vreme de o zi, dar împotriva Puterii ce s-a dezlănţuit acum nu e chip să învingeţi”. Nu vă îndemn la disperare, aşa cum a făcut el, ci să cântăriţi la adevărul acestor vorbe.

Pietrele Văzătoare nu mint şi nici chiar Seniorul din Barad-dûr nu le poate face să mintă. Poate să aleagă, să zicem, prin puterea voinţei sale ce anume să fie văzut de minţile mai slabe, sau le poate face pe acestea să desluşească anapoda ceea ce văd. Dar nu avem de ce ne îndoi că atunci când Denethor a văzut forţe mari pornite împotriva lui în Mordor şi altele care urmau să se mai strângă, a văzut adevărul.

Abia am izbutit cu forţele noastre să respingem primul mare asalt. Următorul va fi cu mult mai mare. Înseamnă că nu e nici o speranţă la sfârşitul acestui război. Aşa cum a văzut Denethor. Victoria nu poate fi câştigată cu arma, fie că şedeţi aici îndurând atac după atac, fie că ieşiţi la luptă, pentru a fi copleşiţi dincolo de Râu. Trebuie să alegeţi ce-i mai puţin rău din toate relele; şi din prevedere ar trebui să întăriţi toate fortificaţiile pe care le aveţi şi acolo să aşteptaţi începerea luptei; căci astfel veţi mai amâna puţin sfârşitul vostru.

- Să înţelegem că ne sfătuieşti să ne retragem în Minas Tirith sau Dol Amroth, sau în Valea Calvarului, şi să stăm liniştiţi precum copiii cocoţaţi pe castele de nisip când vine fluxul? întrebă Imrahil.

- Şi nici n-ar fi un sfat nou, răspunse Gandalf. N-aţi făcut exact la fel cât a trăit Denethor? Nu! Eu am spus că aşa ar fi prudent. Am spus că victoria nu poate fi câştigată prin forţa armelor. Încă mai nădăjduiesc în victorie, dar nu cu armele. Căci în tot ce punem noi la cale trebuie să ne amintim de Inelul Puterii, temelia Turnului Barad-dûr şi nădejdea lui Sauron.

Şi dacă e să vorbim de acest obiect, seniori, ştiţi cu toţii îndeajuns ca să pricepeţi cum stăm şi noi şi Sauron. Dacă pune el mâna pe Inel curajul vostru nu face două parale, iar victoria lui va fi grabnică şi deplină: atât de deplină, încât nimeni nu-i va putea ghici sfârşitul câtă vreme va mai fi această lume. Dacă inelul va fi distrus, Sauron se va prăbuşi; şi se va prăbuşi atât de jos, încât nimeni nu va putea spune dacă se va mai înălţa vreodată. Căci va pierde ceea ce are el mai bun în puterea ce a avut-o în firea sa încă de la început, şi tot ceea ce a fost început sau s-a făcut cu această putere se va nărui şi el va rămâne schilodit pentru totdeauna, preschimbându-se în spirit al răului şi nimic mai mult, care se roade pe sine înconjurat de tenebre, dar care nu va mai putea nicicând să crească ori să prindă iarăşi formă. Şi astfel va fi dat la o parte un rău mare al acestei lumi.

Dar mai sunt şi alte rele care pot să vină; căci Sauron însuşi nu este decât un slujitor, un sol, ca să spun aşa. Numai că treaba noastră nu este să cunoaştem toate mişcările acestei lumi, ci să facem ce ne stă în putinţă ca să ajutăm evul acesta în care ne este dat să trăim, smulgând din rădăcini răul pe câmpurile pe care le cunoaştem, astfel ca aceia care vor trăi după noi să aibă o ţarină curată pe care să o poată însămânţa. Cum va fi vremea atunci, nu ne stă nouă în putinţă să hotărâm.

Sauron ştie toate acestea şi mai ştie că acest obiect preţios pe care l-a pierdut a fost regăsit; dar încă nu ştie unde se află, sau cel puţin asta e nădejdea noastră. Astfel că acum stă în cumpănă. Căci dacă l-am găsit noi, se află printre noi câţiva destul de puternici care să-l poată stăpâni. Şi acest lucru îi este cunoscut. Oare nu ghicesc corect, Aragorn, când spun că i te-ai arătat în Piatra din Orthanc?

- Ba m-am arătat încă înainte de a pleca din Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am socotit că sosise clipa cea mai potrivită şi că tocmai de aceea venise Piatra la mine. Trecuseră zece zile de când Purtătorul Inelului o luase spre răsărit de la Cascadele Rauros, astfel că, mi-am zis eu, Ochiul lui Sauron ar trebui atras afară din propriul său tărâm. Prea arar a fost stârnit de când s-a întors în Turnul său. Deşi, dacă aş fi ghicit cât de iute avea să se urnească din loc drept răspuns, poate că nu aş fi îndrăznit să mă arăt. Abia de-am avut răgaz să vin în ajutorul vostru.

- Dar nu pricep, făcu Éomer. Zici că totul e în zadar dacă pune el mâna pe Inel. Atunci de ce să nu creadă şi el că e în zadar să ne atace dacă noi suntem cei care avem Inelul?

- Încă nu e sigur, răspunse Gandalf. Unde mai pui că el nu şi-a clădit puterea aşteptând până când duşmanii lui vor fi fost în siguranţă, aşa cum am făcut noi. În plus, n-am putea învăţa de pe o zi pe alta cum să folosim întreaga putere. Inelul nu poate fi folosit deci de un singur stăpân odată, nu de mai mulţi; iar el aşteaptă pentru clipa vrajbei, când unul dintre cei mari ai noştri devine stăpân şi-i înlătură pe toţi ceilalţi. Într-o asemenea clipă Inelul l-ar putea ajuta dacă el se mişcă repede.

Stă la pândă. Vede multe şi aude multe. Nazgûlii lui încă bântuie. Au trecut peste câmpia asta înainte de răsăritul soarelui, cu toate că puţini dintre cei obosiţi sau adormiţi au băgat de seamă. Cercetează toate semnele: sabia care i-a răpit comoara a fost făurită la loc; vânturile norocului suflând înspre partea noastră şi neaşteptata înfrângere a primului său atac; căderea marelui său Căpitan.

Se va îndoi tot mai mult, chiar şi acum, în timp ce stăm şi vorbim aici. Ochiul lui s-a mijit în direcţia noastră, orb la aproape orice altceva ce mişcă. Şi asupra noastră trebuie să-l ţinem. În aceasta zace toată speranţa noastră. Iată, prin urmare, sfatul meu. Nu avem Inelul. Din înţelepciune ori din nesăbuinţă a fost trimis departe pentru a fi distrus, ca să nu ne distrugă el pe noi. Fără el nu putem înfrânge prin forţă forţa lui Sauron. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i ţine Ochiul departe de adevărata primejdie ce-l pândeşte. Nu putem câştiga victoria cu armele, dar cu armele putem să-i dăm Purtătorului Inelului singura lui şansă, oricât ar fi de firavă.

Aşa cum a început Aragorn, tot astfel trebuie şi noi să mergem mai departe. Trebuie să-l împingem pe Sauron să arunce în luptă tot ce are. Să-i scoatem din bârlog toată forţa lui ascunsă, ca să-şi golească de tot ţara. Trebuie să pornim neîntârziat în calea lui. Să fim momeala lui, chiar dacă fălcile sale se vor închide asupra noastră. Va muşca din momeală, plin de speranţă şi cu lăcomie, căci îşi va închipui că graba asta nu poate fi altceva decât mândria stăpânului Inelului: şi va zice: „Hait! Uite cum îşi întinde gâtul prea curând şi prea departe. Îl las să vină şi una-două îl voi prinde într-o capcană din care nu mai are scăpare. Şi acolo o să-l zdrobesc şi ceea ce mi-a luat cu neruşinare va fi din nou al meu pentru totdeauna.”

Trebuie să intrăm cu ochii larg-deschişi în capcana aceea, cu temeritate, dar cu puţină nădejde pentru noi. Căci, seniorii mei, se prea poate ca noi înşine să pierim cu toţii într-o bătălie neagră, departe de tărâmurile locuite; astfel încât, chiar de-ar fi să cadă Barad-dûr, noi vom mai trăi să vedem evul cel nou. Dar, socotesc eu, asta ne este datoria. Şi mai bine aşa, decât să pierim oricum - căci oricum vom pieri, dacă rămânem pe loc - şi să ştim, murind, că nici un ev nou nu ne va urma.

Rămaseră cu toţii tăcuţi o vreme. Într-un târziu Aragorn vorbi:

- Aşa cum am început, aşa voi merge înainte. Ajungem acum la acea muchie unde speranţa şi disperarea se înrudesc. A ne clătina înseamnă a ne prăbuşi. Nici unul să nu respingă sfaturile lui Gandalf, ale cărui îndelungi strădanii de-a-l înfrânge pe Sauron vor fi în sfârşit puse la încercare. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi fost pierdut de multă vreme. Cu toate acestea, eu nu doresc să poruncesc nimănui. Fiecare să facă aşa cum crede de cuviinţă.

Atunci vorbi Elrohir:

- De la Miazănoapte am venit mânaţi de acest gând şi de la Elrond, tatăl nostru, acest sfat l-am primit. Nu ne vom întoarce îndărăt.

- Cât despre mine, spuse Éomer, am prea puţină ştiinţă despre toate aceste lucruri atât de adânci; şi nici nu am nevoie să le ştiu. Mi-e de ajuns să ştiu ceea ce ştiu, anume că aşa cum Aragorn a venit în ceas de nevoie în ajutorul meu şi al poporului meu, aşa îl voi ajuta şi eu când mă cheamă. Voi merge.

- Seniorul Aragorn, spuse Imrahil, este pentru mine seniorul meu, fie că-mi cere sau nu să-l recunosc ca atare. Dorinţa lui este poruncă pentru mine. Voi merge şi eu. Deocamdată însă voi ţine o vreme locul Majordomului Gondorului şi datoria mea dintâi este să mă gândesc la poporul său. Şi trebuie să fim şi prevăzători, fără doar şi poate. Să fim pregătiţi pentru orice ar fi să vină, bun sau rău. Se prea poate, nu-i aşa, să învingem, şi câtă vreme mai avem o fărâmă de speranţă, Gondorul trebuie să fie apărat. Nu vreau să ne întoarcem victorioşi într-un Oraş căzut în ruină şi o ţară pustiită m urma noastră. Şi iată că aflăm de la rohirrimi că la miazănoapte încă se mai află o oştire ce nu a intrat în luptă.

- Ai dreptate în tot ce spui, zise Gandalf. Nu te sfătuiesc să laşi Oraşul nepăzit. Într-adevăr, oştirea pe care o vom duce spre răsărit nu trebuie să fie chiar atât de mare cât să atace în forţă Mordorul, ci doar cât să facă faţă unei bătălii. Şi trebuie să pornească la drum cât mai curând cu putinţă. Prin urmare, îi întreb acum pe Căpitani: câţi oşteni putem strânge cu care să pornim la drum în cel mult două zile? Şi să fie oameni neînfricaţi, care să meargă de bunăvoie, ştiind ce primejdii îi pasc.

- Toţi sunt istoviţi şi foarte mulţi poartă răni mai uşoare sau mai grele, răspunse Éomer, cât despre cai, am pierdut mulţi şi asta este foarte rău. Dacă e să o pornim atât de curând, atunci n-am speranţă să adun nici măcar două mii şi să las tot pe atâţia să apere Oraşul.

- Nu trebuie să punem la socoteală numai pe cei care au luptat pe câmpia aceasta, zise Aragorn. Forţe noi se îndreaptă spre noi dinspre fortificaţiile de la miazăzi, acum că malurile Râului au fost eliberate. Patru mii am trimis la drum acum două zile din Pelargir, trecând prin Lossarnach; neînfricatul Angbor se află în fruntea lor. Dacă pornim peste două zile, vor fi aici înainte să plecăm. Mulţi alţii au fost rugaţi să mă urmeze pe Râu în sus în orice corabie vor găsi; şi cu câteva corăbii au şi ajuns la Harlond. După socoteala mea, putem strânge şapte mii de oşteni călări şi pedeştrii, şi încă să lăsăm Oraşul mai bine apărat decât atunci când a început atacul.

- Poarta a fost distrusă, mai zise Imrahil, şi unde să găsesc acum oameni pricepuţi care s-o facă la loc?

- În Erebor, în Regatul lui Dáin, meşteşugul acesta este cunoscut, răspunse Aragorn; şi dacă nu ne pierdem toate speranţele, atunci voi trimite la timp pe Gimli, fiul lui Glóin, să-i cheme în ajutor pe făurarii munţilor. Oamenii însă sunt mai buni decât porţile, şi nici o Poartă nu va ţine piept Duşmanului nostru dacă e părăsită de oameni.

Astfel s-a sfârşit sfatul seniorilor: anume că urmau să pornească în dimineaţa celei de-a treia zile însoţiţi de şapte mii de oşteni, dacă vor Putea să strângă atâţia; cei mai mulţi dintre ei vor fi pedeştri, din pricina tărâmurilor primejdioase în care aveau să meargă. Aragorn urma să adune vreo două mii dintre cei pe care-i strânsese sub porunca sa la Miazăzi; însă Imrahil trebuia să vină cu trei mii şi cinci sute; iar Éomer cu cinci sute de rohirrimi, rămaşi fără cai, însă războinici temuţi, iar el însuşi avea să comande alţi cinci sute dintre cei mai buni călăreţi de-ai săi; şi mai era nevoie de încă o companie de cinci sute de cai, printre care urmau să călărească fiii lui Elrond împreună cu dúnedainii şi cavalerii din Dol Amroth: una peste alta, şase mii pedeştri şi o mie călare. Dar forţa principală a rohirrimilor, care rămânea călare şi în stare să lupte, cam trei mii sub comanda lui Elfhelm, trebuia să păzească Drumul Apusean împotriva vrăjmaşului aflat în Anórien. Fără altă clipă de zăbavă, trimiseră solii călare pentru a aduna toate veştile pe care le puteau afla la miazănoapte; şi la miazăzi, din Osgiliath şi de-a lungul drumului spre Minas Morgul.

Şi după ce socotiră pe toţi războinicii şi plănuiră călătoriile pe care le aveau de făcut şi drumurile ce le aveau de ales, Imrahil izbucni dintr-o dată în râs.

- Ah, strigă el, e cea mai mare glumă din toată istoria Gondorului: să pornim însoţiţi de şapte mii, abia dacă numărăm câţi oşteni se aflau în avangardă în zilele sale de glorie, ca să atacăm munţii şi poarta de nepătruns a Tărâmului Negru! E ca şi când un ţânc ar ameninţa un cavaler îmbrăcat în za, cu un arc făcut dintr-o creangă de salcie verde şi o sfoară! Dacă Seniorul întunecimii ştie atâtea câte spui tu că ştie, Mithrandir, n-o să zâmbească el mai degrabă, decât să se teamă, şi cu degetul lui mic să ne strivească aşa cum ar strivi un ţânţar ce încearcă să-l înţepe?

- Nu, va încerca să prindă ţintarul şi să-i ia acul, răspunse Gandalf. Şi printre noi se află nume care fac mai mult decât o mie de cavaleri înzăuaţi. Nu, nu va zâmbi.

- Şi nici noi, răspunse Aragorn. Dacă asta e o glumă, e prea amară ca să râdem. Nu, este ultima mişcare într-un mare joc primejdios şi, ori de o parte, ori de alta, va pune capăt jocului.

Apoi îşi trase sabia Andúril din teacă şi o ridică în soare, ca să strălucească.

- Nu vei mai intra în teacă până nu se va da şi ultima bătălie, spuse el.

X

Poarta Neagră se deschide

Două zile mai târziu, oştirea Apusului era strânsă pe câmpiile Pelennor. Oastea orcilor şi a răsăritenilor se reîntorsese venind dinspre Anórien, dar urmărită şi împrăştiată fiind de rohirrimi, dăduse bir cu fugiţii fără să se împotrivească prea mult, îndreptându-se spre Cail Andros; odată înlăturată această primejdie şi cu noile forţe care veneau dinspre Miazăzi, Oraşul era apărat cum nu se putea mai bine. După spusele cercetaşilor, nici un duşman nu rămăsese pe drumurile răsăritene până departe, la Răscrucea Regelui Căzut. Totul era pregătit pentru ultima lovitură.

Legolas şi Gimli urmau să călărească din nou împreună alături de Aragorn şi Gandalf care se aflau în avangardă, laolaltă cu dúnedainii şi fiii lui Elrond. Dar Merry, spre ruşinea lui, nu avea să-i însoţească.

- Nu eşti destul de întremat pentru o astfel de călătorie, i-a explicat Aragorn. Dar nu-i nici un motiv de ruşine, aşa să ştii. Chiar dacă n-o să mai faci nimic în războiul ăsta, tu ţi-ai câştigat onoarea cea mare. Va merge Peregrin, în numele seminţiei din Comitat; şi să nu-l invidiezi pentru norocul de-a putea înfrunta pericolul, căci, chiar dacă a făcut atât cât l-a lăsat soarta să facă, încă n-a făcut ceva pe măsura faptelor tale. Drept e însă că toţi ne găsim acum în aceeaşi primejdie. Dac-o fi şi-o fi ca noi să ne dăm amarnicul sfârşit în faţa Porţii Mordorului, vei pieri şi tu, c-o fi aici sau în altă parte, unde te-o duce valul cel negru. Rămâi cu bine!

Amărât şi descurajat, Merry stătea acum şi se uita cum se adună oştirea. Bergil era şi el acolo, la fel de abătut; căci tatăl lui avea să comande o companie a Oamenilor Oraşului; el unul nu putea să se întoarcă la Străjeri până nu va fi fost judecată fapta sa. În aceeaşi companie se afla şi Pippin, ca oştean al Gondorului. Merry îl zări, nu prea departe, o siluetă micuţă, dar sumeţită, printre bărbaţii cei înalţi din Minas Tirith.

În sfârşit răsunară trâmbiţele şi oştirea se puse în mişcare. Trupă după trupă şi companie după companie se îndreptară pe rând spre răsărit. Şi mult timp după ce pieiră din vedere de-a lungul drumului cel mare spre Zăgaz, Merry rămase neclintit în loc. Ultima oglindire a soarelui de dimineaţă în vreun coif sau vreo suliţă scapără şi se stinse şi ea, şi Merry tot acolo sta, cu capul plecat şi inima grea, simţindu-se singur, fără nici un prieten. Toţi cei pe care-i îndrăgea plecaseră spre întunecimea aceea care atârna peste îndepărtatul cer de la răsărit; şi prea puţină nădejde îi mai rămăsese în inimă că avea să-l mai revadă pe vreunul dintre ei vreodată.

Parcă rechemată de disperarea din sufletul său, durerea din braţ se trezi din nou, şi Merry se simţi slăbit şi bătrân, iar lumina soarelui i se păru deodată firavă. Tresări când îl atinse mâna lui Bergil.

- Vino, jupâne Perian! spuse băiatul. Văd că încă te mai doare. Te ajut să te întorci la Tămăduitori. Dar nu te teme! Vor veni înapoi. Oamenii din Minas Tirith nu vor fi niciodată înfrânţi. Şi acum îi au cu ei şi pe Seniorul Piatra Elfă, şi pe Beregond Străjerul.

Oastea ajunse la Osgiliath înainte de amiază. Toţi meşterii şi cei care puteau să muncească trudeau din răsputeri. Unii întăreau bacurile şi podurile de bărci construite de duşmani şi distruse in parte atunci când aceştia se retrăseseră; alţii strângeau provizii şi ceea ce rămăsese de la duşmani; iar alţii, pe malul răsăritean al Râului, ridicau în grabă fortificaţii.

Avangarda trecu printre ruinele Vechiului Gondor şi peste Râul cel lat şi urmă drumul drept şi lung care fusese construit în zilele de glorie pentru a lega frumosul Turn al Soarelui de Turnul Lunii cel înalt care acum era Minas Morgul în blestemata sa vale. Se opriră dincolo de Osgiliath, la vreo cinci mile distanţă, şi acolo se încheie prima zi a marşului.

Dar călăreţii merseră mai departe şi până să se însereze ajunseră la Răscruce şi la marele cerc al copacilor şi peste tot era linişte. Nu văzuseră nici urmă de duşman, nu auziseră nici un ţipăt ori vreo chemare, nici o săgeată nu ţâşnise de după vreun bolovan ori din desişurile ce mărgineau drumul, cu toate acestea, cu cât înaintau mai mult, cu atât se simţeau mai supravegheaţi de tot ceea ce-i înconjura. Copac şi piatră, fir de iarbă şi frunză erau în ascultare, iar în zare, soarele apunea peste Valea Anduinului şi crestele albe ale munţilor se îmbujorau în văzduhul albăstrui; doar Ephel Dúath era ascuns în umbră şi înnegurare.

Atunci Aragorn trimise trâmbiţaşii la fiecare din cele patru drumuri ce tăiau cercul copacilor, pentru a suna din trâmbiţe, şi vestitorii strigară cu glas mare:

- Seniorii Gondorului s-au reîntors şi tot acest meleag ce al lor a fost îndărăt şi-l vor lua.

Hidoasa căpăţână de orc înfiptă în trunchiul sculptat fu rostogolită la pământ şi sfărâmată în bucăţi, şi în locul ei înălţară din nou capul bătrânului rege, căci acolo îi era locul, încins cu aceleaşi vechi flori albe şi galbene; apoi trudiră să spele şi să înlăture toate vorbele de ocară pe care orcii le scrijeliseră pe piatră.

Ţinură sfat; unii gândeau ca Minas Morgul să fie atacat primul, Şi dacă vor reuşi să-l cucerească, atunci trebuie distrus până în temelii.

- Şi, zise Imrahil, poate că drumul care duce de aici şi până la trecătoarea de acolo de sus se va dovedi o cale mult mai uşoară ca să-l atacăm pe Seniorul întunecimii, decât poarta sa de la miazănoapte.

Gandalf însă se împotrivi fără să stea în cumpănă, şi asta din pricina răului care pusese stăpânire pe acea vale, unde minţile celor vii pierdeau stăpânirea de sine, cuprinse de groază, dar şi din cauza veştilor pe care le adusese Faramir. Căci dacă într-adevăr putătorul Inelului pe acea cale o apucase, cu nici un chip nu trebuia atras Ochiul Mordorului într-acolo. Prin urmare, a doua zi când sosi şi grosul armatei, puseră o strajă puternică la Răscruce, pentru a-şi asigura cât de cât apărarea în cazul în care Mordorul ar fi avut de gând să trimită trupe peste Pasul Morgul, sau să-şi aducă încă şi mai mulţi oşteni de la Miazăzi. Straja fu aleasă mai cu seamă din rândul arcaşilor, care cunoşteau drumurile din Ithilien şi aveau să stea ascunşi în pădurile şi pe coastele din jurul răspântiei. Gandalf şi Aragorn porniră cu avangarda către intrarea în Valea Morgul şi de acolo priviră spre oraşul ticălos.

Arăta întunecat şi lipsit de viaţă; orcii şi creaturile încă şi mai josnice care sălăşluiseră acolo fuseseră ucişi în bătălie, iar nazgûlii bântuiau pe alte meleaguri. Cu toate acestea, aerul din vale apăsa îngreunat de teamă şi vrăjmăşie. Avangarda trecu podul blestemat, aprinse focuri care cuprinseră cu limbi roşii câmpurile duhnitoare şi plecă.

Ziua următoare, a treia de când părăsise Minas Tirith, armata porni în marşul spre miazănoapte, de-a lungul drumului. Vreo sută de mile aveau de străbătut de la Răscruce şi până la Morannon, şi ce primejdii puteau să-i pască până ajungeau acolo nimeni n-ar fi putut spune. Înaintau la loc deschis, dar cu simţurile la pândă, şi înaintea lor, în faţa flancului răsăritean, călăreau cercetaşii; în partea aceea se întindeau desişuri întunecate şi un adevărat labirint de ravene stâncoase şi săritori, în spatele cărora se înălţau pantele fioroase ale muntelui Ephel Dúath. Vremea se păstra frumoasă peste lume, vântul continua să bată dinspre apus, dar nimic nu putea risipi negurile şi ceţurile triste ce atârnau în jurul Munţilor Umbrei; dincolo de acestea, când şi când se vălătuceau în sus perdele groase de fum, rămânând agăţate în vânturile văzduhului.

În timp ce înaintau, Gandalf îi punea pe trâmbiţaşi să sune din trâmbiţe şi atunci pristavii strigau:

- Sosit-au Seniorii Gondorului! Părăsiţi aceste pământuri, ori dacă nu, ieşiţi de-i înfruntaţi!

- Nu mai spuneţi „Seniorii Gondorului”, le atrase Imrahil luarea aminte. Spuneţi „Regele Elessar”. Căci acesta-i adevărul, chiar dacă el încă nu s-a urcat pe tron; şi-l veţi tulbura mult mai mult pe duşman dacă folosiţi acest nume.

Şi de atunci, de trei ori pe zi, pristavii vesteau sosirea Regelui Elessar. Dar nimeni nu se arăta pentru a răspunde sfruntării.

Cu toate că înaintarea lor părea să se desfăşoare în linişte şi pace, inimile tuturor oştenilor, de la cel mai înalt în rang şi până la cel de pe urmă soldat de rând, erau grele şi cu fiecare milă pe care o străbăteau spre miazănoapte prevestirea răului îi apăsa tot mai greu. Abia către sfârşitul celei de-a doua zile de când plecaseră de la Răscruce li s-a ivit ocazia să pună mâna pe arme, atunci când o armată de orci şi răsăriteni încercă să prindă în ambuscadă companiile aflate în frunte; şi asta tocmai în locul în care Faramir răpusese pe oamenii din Harad şi drumul înainta printr-o strâmtoare adâncă ce tăia pintenii dealurilor estice. Însă Căpitanii Apusului fuseseră preveniţi de cercetaşii conduşi de Mablung, oamenii destoinici din Henneth Annûn, care-şi cunoşteau rostul foarte bine; astfel că ambuscada se dovedi o capcană chiar pentru cei care-o puseseră la cale. Călăreţii făcură un ocol mare către vest şi atacară duşmanul dinspre flancul stâng şi din spate, răpunându-l sau silindu-l să fugă spre dealurile estice.

Victoria nu prea avu darul să-i îmbărbăteze pe căpitani.

- E un şiretlic, spuse Aragorn; şi aş zice că rostul lui a fost mai curând să ne facă să credem că Duşmanul ar fi slab, decât să ne provoace pierderi, cel puţin deocamdată.

Şi din acea seară, nazgûlii şi-au făcut apariţia, urmărind fiecare mişcare a armatei. Încă zburau în înaltul văzduhului, nevăzuţi de ochii pământeni, fără doar de aceia ai lui Legolas, dar prezenţa lor putea fi simţită precum o umbră tot mai adâncă şi o strângere a soarelui. Şi cu toate că Duhurile Inelelor nu se lăsau în jos asupra vrăjmaşului lor şi zburau în tăcere, fără să scoată nici un ţipăt, teama pe care o stârneau nu putea fi alungată.

Vremea trecea şi călătoria fără de speranţă se apropia de sfârşit. În a patra zi de când părăsiseră Răscrucea, şi în a şasea de când plecaseră din Minas Tirith, au ajuns în cele din urmă la hotarele lumii vii, intrând în pustiiciunea ce-i despărţea de porţile Trecătorii Cirith Gorgor; desluşeau mlaştinile şi uscăciunea care se întindeau la nord şi la vest de Emyn Muil. Atât de lipsite de orice urmă de viaţă erau acele locuri, şi atât de adâncă groaza pe care o răspândeau, încât unii oşteni se pierdură cu firea cu totul, nemai simţindu-se în stare nici să umble şi nici să călărească mai departe spre miazănoapte.

Aragorn îi privi şi ochii îi erau plini de milă, nu de mânie; căci aceştia erau bărbaţii tineri din Rohan, din îndepărtata Depresiune de Apus, şi ţărani din Lossarnach, şi pentru toţi aceştia Mordorul fusese încă din copilărie un nume al răului, dar cu atât mai nereal, o legendă ce nu-şi avea locul în viaţa lor simplă; şi iată că acum mergeau ca nişte bărbaţi în toată firea, într-un coşmar din cele mai negre care devenea realitate şi nu pricepeau nimic din acest război, anume de ce trebuia soarta să-i ducă spre o asemenea încercare.

- Înturnaţi-vă, le spuse Aragorn. Dar păstraţi-vă onoarea, câtă v-a mai rămas, şi n-o rupeţi la fugă! Ar mai fi ceva ce aţi putea face voi, fără a vă acoperi cu totul de ruşine. Apucaţi-o spre sud-vest, până ajungeţi la Cair Andros, şi dacă se mai află încă în mâinile duşmanilor, aşa cum cred eu, recuceriţi-l, dacă puteţi; şi păziţi-l până la ultimul om întru apărarea Gondorului şi al Rohanului!

După aceste vorbe, unii dintre ei se ruşinară de mila ce le-o arătă Aragorn, încât izbutiră să-şi învingă teama şi merseră mai departe, iar în alţii se retrezi nădejdea când aflară că mai era o treabă vitejească mai pe măsura puterilor lor şi pe care o puteau duce la îndeplinire, astfel că se întoarseră din drum. Şi cum mulţi oşteni fuseseră lăsaţi la Răscruce, Căpitanii Apusului aveau acum mai puţin de şase mii de luptători cu care să înfrunte, în sfârşit, Poarta Neagră şi puterea Mordorului.

Înaintau încet, aşteptându-se oricând ca Duşmanul să răspundă provocării lor, şi acum stăteau toţi la un loc, căci ar fi fost o irosire zadarnică să trimită în faţă cercetaşi ori grupuri mici din oastea principală. La căderea nopţii, la capătul celei de-a cincea zile de mărşăluială dinspre Valea Morgul, îşi aşezară ultima tabără; aprinseră focuri de jur împrejur din puţinele vreascuri şi tufărişuri uscate pe care le mai găsiseră. Îşi petrecură ceasurile nopţii stând de strajă, şi în tot acest timp simţiră peste tot multele lucruri pe jumătate nevăzute care mişunau şi le dădeau târcoale, şi auziră urletul lupilor. Vântul murise, văzduhul întreg părea neclintit. De zărit nu zăreau aproape nimic, căci, cu toate că cerul era senin şi luna cernită răsărea deja de patru nopţi, din pământuri se înălţau fumuri şi aburi, încât secera albicioasă a astrului era înconjurată de ceţurile Mordorului.

Se făcuse frig. Pe măsură ce se apropiau zorii, vântul se stârni din nou, dar acum sufla dinspre miazănoapte şi curând prinse să se înteţească. Vietăţile care bântuiseră noaptea pieriră cu toatele, încât meleagul părea pustiu. Spre nord, printre puţurile duhnitoare din pământ, se înălţau primele gorgane urieşeşti şi colnicele de scorie şi stânci prăvălite şi ţărână răscolită, vărsăturile spiţei viermilor din Mordor; însă spre miazăzi şi de-acum foarte aproape, se desena ameninţător masivul Cirith Gorgor şi Poarta Neagră la mijloc, străjuită de o parte şi de alta de cele Două Turnuri ale Colţilor, înalte şi întunecate. Căci în timpul ultimului lor marş, Căpitanii părăsiseră vechiul drum care o cotea spre răsărit, evitând astfel primejdiile ce pândeau între dealuri, astfel că acum se apropiau de Morannon dinspre nord-vest, aşa cum făcuse şi Frodo.

Cele trei aripi mari ale Porţii Negre erau bine zăvorite sub bolţile lor mohorâte. Pe metereze nu se zărea ţipenie. Totul era tăcut, însă la pândă. Căpitanii ajunseseră la capătul călătoriei lor nebuneşti, Şi acum stăteau ca pierduţi şi înfriguraţi în lumina cenuşie a dimineţii timpurii, în faţa turnurilor şi a zidurilor pe care oştirea lor n-avea nici o speranţă să le ia cu asalt, nici chiar dacă ar fi adus cu ea maşinării de război, iar Duşmanul n-ar fi avut altă forţă decât i-ar fi trebuit să apere poarta şi zidul. Dar ei ştiau că toate dealurile şi stâncile din jurul Morannonului erau împânzite de duşmani pitiţi în ascunzători, iar defileul îngropat în umbre de dincolo de poartă era un furnicar de văgăuni şi tuneluri tăinuind puzderie de fiinţe ticăloase. Şi cum stăteau ei aşa, văzură nazgûlii cum se strâng şi încep să se rotească precum vulturii deasupra Turnurilor Colţurilor; şi înţeleseră fără urmă de tăgadă, că erau supravegheaţi îndeaproape. Cu toate acestea, Duşmanul nu dădea nici un semn.

N-aveau altceva de ales, decât să-şi joace cartea până la capăt. Astfel că Aragorn îşi răspândi oştirea după cum socoti el că era mai bine; o împărţi pe două gruiuri uriaşe de piatră sfărâmată şi pământ, înălţate de orci în ani de muncă fără număr. Înaintea lor, către Mordor, se întindea ca un şanţ de apărare o fâşie lată şi lungă de mlaştini din care se înălţa un abur puturos, şi de ochiuri de apă la fel de rău mirositoare. După ce oştirea îşi ocupă poziţiile, Căpitanii se îndreptară călare spre Poarta Neagră, însoţiţi de o gardă numeroasă, formată din călăreţi, pristavi şi trâmbiţaşi, şi ducând cu ei stindardul. Gandalf se afla în fruntea pristavilor; urmau Aragorn împreună cu fiii lui Elrond, cu Éomer din Rohan şi cu Imrahil: Legolas, Gimli şi Peregrin au fost şi ei rugaţi să li se alăture, astfel ca toţi duşmanii Mordorului să aibă câte un martor.

Ajunşi la o aruncătură de suliţă de Morannon, desfăşurară stindardul şi suflară în trâmbiţe; şi pristavii ieşiră în faţă şi strigară cu glas mare, ca să se audă dincolo de meterezele Mordorului.

- Ieşi şi te înfăţişează! Să iasă Seniorul Tărâmului Negru! Să-l judecăm. Căci cu păcat a pornit război împotriva Gondorului şi i-a subjugat ţinuturile. Este pricina pentru care Regele Gondorului îi cere să-şi ispăşească ticăloşiile şi apoi să părăsească aceste meleaguri pentru totdeauna. Ieşi şi te înfăţişează!

Urmă o tăcere lungă, fără ca vreun strigăt sau alt sunet să răzbească dinspre zid sau metereze. Sauron însă îşi făcuse de mult socotelile şi gândul lui era ca mai întâi să se joace cu şoriceii ăştia cu cât mai multă cruzime cu putinţă, înainte să-i lovească de moarte. Aşa s-a făcut că tocmai când căpitanii dădeau să se întoarcă la oştenii lor, tăcerea fu spartă dintr-o dată. Se auzi în munţi o cavalcadă ca de bubuituri prelungi de tobe uriaşe, apoi nişte zbierete de corni ce făcură ca stâncile să se cutremure şi îi asurziră pe oşteni. Şi în acest vacarm uşa din mijloc a Porţii Negre se deschise cu o smucitură şi un zornăit infernal, şi prin ea ieşiră trimişii Turnului întunecimii.

În frunte se afla o creatură deşirată şi scârbavnică, călare pe un cal negru, dacă jivina aceea putea fi numită cal; căci era o hidoşenie uriaşă, cu un chip ca o mască înspăimântătoare, aducând mai curând a craniu decât a cap de vietate, şi care scotea foc prin găvanele ochilor şi pe nări. Călăreţul era înveşmântat în negru şi negru îi era coiful înalt. Cu toate acestea, nu era un Duh al Inelelor, ci o fiinţă omenească. Era însuşi Locotenentul Turnului Barad-dûr, al cărui nume nici o poveste nu l-a amintit vreodată; căci nici chiar el nu-l mai ţinea minte, ci spunea despre sine: „Sunt Gura lui Sauron”. Se spune însă că era un proscris, trăgându-se din neamul celor care sunt numiţi Númenóreenii Negri; îşi făcuseră sălaşurile în Pământul de Mijloc în anii în care Sauron fusese mare şi tare, iar acum pe el îl venerau, căci prinseseră patima ticăloşiilor. Proscrisul intrase în slujba Turnului întunecimii atunci când puterea acestuia începuse din nou să se facă simţită, şi vicleşugurile sale l-au înălţat tot mai mult în graţiile Seniorului; a deprins multe din tainele vrăjitoriei, încât reuşea să citească gândurile lui Sauron, şi era mai crud decât oricare orc.

Iată, prin urmare, cine era cel care a ieşit pe uşa din mijloc, însoţit de o trupă mică de oşteni în armuri negre, purtând un stindard, un singur stindard negru pe care era desenat în roşu Ochiul cel Rău. Se opri la câţiva paşi în faţa Căpitanilor Apusului, îi măsură din priviri şi izbucni în râs.

- E vreunul în adunătura asta care să aibă căderea să negocieze cu mine? întrebă el. Sau cu destulă minte ca să mă înţeleagă? Altcineva afară de tine, de bună seamă! pufni el batjocoritor, adresându-se cu dispreţ lui Aragorn. Căci ca să fii rege îţi trebuie ceva mai mult decât un ciob de sticlă elfească sau o gloată ca asta. Ce zic eu aici? Păi orice tâlhar de codru poate să adune o asemenea şleahtă!

Aragorn nu răspunse vorbelor de ocară, ci îi prinse privirea şi i-o ţinu şi astfel se înfruntară cei doi o vreme; dar curând, cu toate că Aragorn nu se clintise şi nu-şi dusese mâna la sabie, celălalt se pierdu cu firea şi se dădu înapoi ca sub ameninţarea unei lovituri.

- Sunt vestitor şi legat, nu pot fi atacat! strigă el.

- Acolo unde se ţine seamă de asemenea legiuire e în obicei ca legaţii să lase deoparte necuviinţele, zise Gandalf. Nu te-a ameninţat nimeni. Nu ai de nimic a te teme din partea noastră, până nu-ţi vei fi îndeplinit solia. Dar dacă stăpânului tău nu i-a venit mintea la cap, atunci tu şi toţi servitorii săi veţi fi în mare primejdie.

- Aşa, deci! se dumiri Trimisul. Care va să zică, mata eşti staroste aici, tataie cu barbă sură? Parc-am auzit noi de matale când şi când, de cum te vânturi prin lume şi cum cloceşti de la depărtare tot felul de urzeli şi de ticăloşii, aşa-i? Numa’ că de data asta ţi-ai vârât nasu’ prea adânc în oală, jupâne Gandalf; şi-ai să vezi ce păţeşte unu’ care-şi răsfiră plasele neghioabe la picioarele lui Sauron cel Mare. Drept mărturie a celor spuse, am câteva lucruri pe care am fost rugat să ţi le arăt - matale anume, dacă ai îndrăzni cumva să te înfăţişezi aici.

Făcu semn unuia dintre străjerii lui şi acesta înainta aducând o boccea de cârpă neagră.

Trimisul desfăcu bocceaua şi, spre mirarea şi deznădejdea tuturor Căpitanilor, ridică de jos mai întâi o sabie mică, asemănătoare cu aceea pe care o purtase Sam, apoi o mantie cenuşie cu o pafta elfică, şi la urmă pieptarul din za de mithril, cea pe care o îmbrăcase Frodo pe sub veşmintele lui ponosite. Ca o negreală se aşternu peste ochii lor şi într-un răstimp de tăcere li se păru ca şi când întreaga lume încremenise, iar inimile lor încetaseră să mai bată şi ultima speranţă le pierise. Din spatele Prinţului Imrahil unde stătuse până atunci, Pippin se repezi înainte cu un ţipăt de durere.

- Tăcere! ceru Gandalf aspru, dându-i lui Pippin un brânci în spate; dar Trimisul izbucni într-un hohot răsunător şi strigă:

- După cum văd, mai aveţi un zvânturatic din ăia cu voi! Ce folos trageţi de pe urma lor zău că nu pot pricepe; dar ca să-i trimiteţi ca iscoade în Mordor întrece toate obişnuitele voastre nesăbuinţe, îi mulţumesc totuşi flăcăiaşului ăstuia, căci este limpede că a mai văzut lucruşoarele, încât ar fi fără nici un rost să vă faceţi că habar n-aveţi ce-s şi ale cui.

- Nu doresc să mă prefac că nu ştiu, răspunse Gandalf. Ba le ştiu şi le cunosc întreaga poveste şi, în ciuda dispreţului tău, spurcată Gură a lui Sauron, nu poţi să spui acelaşi lucru. Ce nu pricep eu e de ce le-ai adus aici?

- Tunică de gnom, mantie elfească, tăiş din Apusul decăzut, şi spion din mica ţară de şobolani numită Comitat - ne, ne, nu-ncepe! Le ştim prea bine - astea-s semne de uneltire. Acum, se prea poate ca acela care le-a purtat să fie o creatură după a cărei pierdere să nu te smiorcăi, da’ poate fi şi altfel: te pomeneşti că-i cineva drag ţie? Dacă aşa stă treaba, ia stai puţin la sfat cu mintea care ţi-a mai rămas. Căci lui Sauron nu-i plac iscoadele şi soarta aceluia acum zace în mâinile tale.

Nimeni nu răspunse; dar Trimisul le vedea chipurile pământii de frică şi ochii măriţi de groază, şi iar izbucni în hohot de râs, căci ar fi zis că jocul era pe placul lui.

- Bine, aşa-i bine! Înţeleg că vă era drag. Sau poate că voiaţi ca să nu dea greş în trebuşoara pe care l-aţi pus s-o facă? Păi, a cam dat. Şi-acu’ are să îndure ani în şir tortura înceată, pe cât de lungă şi de înceată se pricep s-o născocească ştiinţele noastre din Marele Turn, şi nu va fi lăsat niciodată liber, decât după ce-l vom fi schimbat şi înfrânt cu totul şi abia când se va întoarce la voi veţi vedea ce aţi făcut. Şi cum am zis aşa va fi - dacă nu vă învoiţi la ceea ce vă va cere Seniorul.

- Spune ce ne cere, zise Gandalf stăpân pe sine, dar cei aflaţi lângă el desluşiră semnele chinului pe chipul său şi li se păru că în faţa lor aveau un bătrân zbârcit, zdrobit, înfrânt în cele din urmă. Nu aveau nici o îndoială că se va învoi.

- Asta e ceea ce vă cere el, zise Trimisul şi zâmbi, privind la fiecare pe rând. Gloata Gondorului şi aliaţii săi amăgiţi de acesta se vor retrage neîntârziat dincolo de Anduin, dar nu înainte de a jura că nu-l vor mai ataca pe Marele Sauron cu oştiri, fie făţiş ori în taină. Toate pământurile la răsărit de Anduin vor fi pentru totdeauna ale lui Sauron, şi numai ale lui. Meleagul de la apus de Anduin, până la Munţii Ceţoşi şi la Strunga Rohan, va plăti tribut Mordorului, iar oamenii de acolo nu vor purta arme, dar vor fi lăsaţi să-şi rânduiască singuri treburile obştii. Vor ajuta însă la reconstruirea Isengardului, pe care l-au distrus cu atâta nesocotinţă, iar acesta al lui Sauron va fi şi acolo va sta locotenentul lui: nu Sauron, ci unul mult mai demn de încredere.

Uitându-se în ochii lui, Căpitanii îi citiră pe dată gândul. El avea să fie acel locotenent şi avea să adune sub stăpânirea sa tot ceea ce mai rămânea din Apus; avea să fie tiranul lor, iar ei sclavii lui.

Dar Gandalf spuse:

- E cam mult ce ne cere pentru eliberarea unui singur slujitor: în schimbul lui stăpânul tău vrea să primească tot ceea ce ar trebui să câştige purtând nenumărate războaie! Sau poate, cine ştie, câmpia Gondorului i-o fi năruit orice speranţă pe care şi-o punea în războiul acesta încât s-a gândit c-ar fi mai bine să se tocmească? Şi dacă, într-adevăr, noi punem un preţ atât de mare pe prizonierul acesta, ce siguranţă avem că Sauron, Mârşavul Maestru al Trădării, îşi va ţine cuvântul? Unde-i prizonierul acesta? Să ne fie adus aici, să ne fie predat, şi atunci vom sta să cumpănim la ceea ce ne cere.

Zicând acestea, lui Gandalf, care îl scruta cu atenţie, ca un om ce înfruntă un duşman de moarte, i se păru că, preţ de o răsuflare, Trimisul se pierdu cu firea; în clipa următoare însă izbucni din nou în râs.

- Nu te lua la harţă, în neobrăzarea ta, cu Gura lui Sauron! strigă el. Ceri garanţii! Ei bine, Sauron nu-ţi dă nici o garanţie. Dacă vrei îndurare din partea lui, întâi să faci aşa cum cere el. Acestea sunt condiţiile lui. Le primeşti, bine, nu le primeşti, iarăşi bine!

- Iată ce vom primi! spuse Gandalf deodată. Îşi desfăcu mantia şi o lumină albă ţâşni ca un tăiş de sabie în întunericul pulpanei. În faţa mâinii lui ridicate, mârşavul Trimis se trase îndărăt, iar Gandalf înainta şi culese de pe jos pieptarul, mantia elfică şi sabia. Pe acestea le vom lua în amintirea prietenului nostru, strigă el. Cât despre condiţiile voastre, le respingem în întregime. Piei de aici, căci misia ta s-a sfârşit şi moartea vă dă târcoale. Nu am venit să irosim vorbe tocmindu-ne cu Sauron, perfidul şi blestematul; şi cu atât mai puţin cu unul dintre sclavii lui. Piei şi să nu te mai văd!

De data aceasta trimisul Mordorului nu mai râse. Obrazul i se schimonosi de uluială şi mânie, asemenea unei fiare sălbatice care, în timp ce-şi pândeşte prada, este plesnită peste bot cu o nuia înspinată. Furia îl copleşi, gura i se îmbăloşă, zgomote nedesluşite îi bolboroseau în gâtlej. Iar când privi la chipurile crunte ale Căpitanilor şi la ochii lor ucigători, teama deveni mai puternică decât furia din el: scoase un strigăt înfiorător, se răsuci pe călcâie, sări în şa şi porni într-un galop dezlănţuit, urmat de garda sa, către Cirith Gorgor. Dar tot atunci, în timp ce galopau, oştenii săi suflară în corni, dând un semnal asupra căruia se înţeleseseră dinainte; şi până să ajungă ei la poartă, Sauron porni atacul-surpriză.

Tobele prinseră a bubui şi focuri izbucniră. Toate porţile din Morannon se deschiseră larg. Prin ele năvăli o oaste nemăsurat de mare, şi tot atât de iute precum apele vijelioase când este ridicat un zăgaz.

Căpitanii săriră pe cai şi se întoarseră la armia lor şi din piepturile oştenilor Mordorului ţâşni un urlet batjocoritor. Colbul se învolbură, îmbâcsind văzduhul, atunci când de undeva din apropiere se ivi o oaste de răsăriteni, care aşteptase semnalul în umbrele munţilor Ered Lithui, dincolo de Turnul mai îndepărtat. Din dealurile ce mărgineau Morannonul se revărsară orci fără de număr. Oamenii Apusului erau prinşi în capcană şi curând, de jur împrejurul gorganelor cenuşii pe care stăteau ei, armate de zeci de ori mai numeroase decât ei îi înconjură într-o mare vrăjmaşă. Sauron prinsese prada mult dorită în fălci de oţel.

Lui Aragorn prea nu îi mai rămăsese timp să-şi desfăşoare oştirea. El unul stătea pe unul dintre gorgane, alături de Gandalf, înălţând cu disperare frumosul stindard al Copacului şi Stelelor. Pe celălalt gorgan, aflat la oarece depărtare, fluturau stindardul Rohanului şi cel din Dol Amroth, Calul Alb şi Lebăda Argintie. Şi de jur împrejurul gorganelor, oştenii formaseră câte un cerc de apărare, un cordon zburlit de suliţi şi săbii. Dar în faţă, către Mordor, unde avea să se dea primul atac nemilos, se aflau, la stânga, fiii lui Elrond înconjuraţi de dúnedaini, iar la dreapta, Prinţul Imrahil împreună cu oştenii înalţi şi chipeşi din Dol Amroth, şi bărbaţii cu chipuri ascuţite din Turnul Străjii.

Vântul prinse a bate, trâmbiţele răsunară şi săgeţile zbârnâiră; dar soarele care urca pe cerul de la miazăzi fu învăluit de negurile Mordorului, încât se zărea printr-o ceaţă ameninţătoare, îndepărtat, de un roşu-mohorât, de-ai fi zis că era sfârşitul zilei sau poate sfârşitul întregii lumi a luminii. Şi din întunecimea ce se adâncea se iviră nazgûlii, cu glasurile lor reci strigând vorbe aducătoare de moarte; şi în acea clipă orice speranţă se nărui.

Pippin se încovoiase ca lovit de groaza ce pusese stăpânire pe el când îl auzise pe Gandalf respingând condiţiile şi condamnându-l pe Frodo la chinurile din Turn; dar izbutise să se stăpânească şi acum se afla alături de Beregond în prima linie a Gondorului, împreună cu oamenii lui Imrahil. Căci mai bine să moară cât mai iute cu putinţă şi astfel să scape de amarnica poveste a propriei sale vieţi, dacă totul se ducea de râpă.

- Ce n-aş da să fie Merry aici, se pomeni el vorbind de unul singur şi tot felul de gânduri îl străfulgerară în vreme ce privea cum se apropie atacul duşmanului. „Măi să fie, îşi spuse în gând, parcă-l înţeleg pe Denethor mai bine acum. S-ar putea să murim amândoi, Merry şi cu mine, şi dacă tot e să murim, de ce să n-o facem? Dar cum el nu este aici, nădăjduiesc să găsească o cale mai uşoară. Iar eu trebuie să-mi dau adevărata măsură.”

Îşi trase sabia din teacă, o privi, se uită la împletitura de roşu şi auriu; şi literele curgătoare ale Númenorului scăpărară precum focul pe tăiş. „Pentru un asemenea ceas a fost făcută sabia asta. Ah, dacă l-aş putea spinteca pe ticălosul ăsta de Trimis, atunci aproape că aş fi la fel de viteaz ca bătrânul Merry. Tot o să spintec eu până la urmă o halcă din jivină. Ce n-aş da să văd din nou lumina răcoroasă a soarelui şi iarba verde!”

Şi chiar în timp ce el gândea astfel, atacul se dezlănţui asupra lor. Împiedicaţi să înainteze de smârcurile de la poalele dealurilor, orcii se opriră şi trimiseră o ploaie de săgeţi asupra liniilor de apărare. Dar printre ei se năpusti cu mugete de fiară o întreagă armie de căpcăuni de la munte, dinspre Gongoroth. Mai înalţi şi mai laţi în umeri decât seminţia oamenilor erau ei, şi înveşmântaţi într-o plasă deasă de solzi cornoşi, sau poate că aceea era hidoasa lor piele; aveau însă şi scuturi mari şi rotunde şi în pumnii noduroşi strângeau baroase negre, grele, dar uşor de mânuit. Săreau în ochiurile mlaştinilor fără să le pese şi treceau prin ele urlând. Şi se prăvăliră asupra oamenilor din Gondor precum o furtună, izbind coifuri, capete, braţe şi scuturi, asemenea fierarilor care bat pe nicovală fierul încins. Alături de Pippin, Beregond stătea ca năuc, împietrit, şi deodată căzu: uriaşa căpetenie a căpcăunilor care-l izbise se aplecă asupra lui, întinzând spre el o labă închircită; căci aceste creaturi crunte obişnuiau să muşte grumazurile celor pe care-i doborau la pământ.

Dar tot atunci Pippin fanda înainte şi tăişul purtând însemnele Apusimii străpunse pielea căpcăunului şi îi pătrunse adânc în măruntaie, încât sângele negru ţâşni gâlgâind. Căpcăunul se împletici şi se prăbuşi asemenea unei stânci, îngropând sub trup pe toţi cei aflaţi dedesubt. Pippin fu năpădit de întunecime, duhoare şi o durere sfâşietoare, şi mintea lui se cufundă în beznă.

„Se sfârşeşte aşa cum mi-am închipuit”, zise gândul lui, înainte să se stingă; şi chicoti uşor, aproape amuzat că, în sfârşit, putea să se lepede de orice îndoială, grijă şi teamă. Şi chiar în clipa în care îşi lua zborul spre uitare, gândul auzi voci, care păreau să strige într-o lume uitată, aflată undeva la o mare înălţime:

- Vin Vulturii! Vin Vulturii!

Preţ de o clipă, gândul lui Pippin şovăi. „Bilbo! şopti. Dar nu! Vulturul ăla venea într-o poveste de-a lui, cu mult, tare mult timp în urmă. Asta de acum e povestea mea, şi ea s-a sfârşit. Adio!” Şi gândul fugi spre depărtări, iar ochii nu mai văzură nimic.

CARTEA A ŞASEA

I

Turnul din Cirith Ungol

Sam se ridică cu greu, în capul oaselor, de la pământ. În prima clipă nu se dumiri unde se află, apoi însă întreaga disperare şi amărăciune îl copleşiră înnoit. Era în întunericul adânc din faţa porţii subpământene a fortăreţei orcilor; porţile de bronz erau închise. Trebuie că se prăbuşise la pământ năucit de izbitură atunci când se năpustise în ele; dar cât zăcuse acolo nu putea şti. Atunci ar fi fost în stare să mănânce jăratic, atât era de furios şi de deznădăjduit; acum tremura tot de frig. Se târî în patru labe spre porţi şi îşi lipi urechea de ele.

De dincolo, dintr-o mare depărtare, auzea abia desluşit voci arţăgoase de orci, dar curând şi acestea încetară ori poate ajunseseră prea departe ca să mai răzbată până la el, şi totul se cufundă în tăcere. Capul îl durea, ochii lui zăreau tot felul de luminiţe părelnice în întuneric, cu toate acestea Sam se strădui să-şi vină în fire şi să înceapă să gândească. Cel puţin un lucru îi era limpede, anume că nu avea nici o nădejde să pătrundă în bârlogul orcilor prin acea poartă; putea să aştepte el mult şi bine, poate chiar zile întregi, până să se deschidă din nou, numai că el nu avea vreme de pierdut aşteptând: timpul era deosebit de preţios. Şi nu mai avea nici o îndoială privinţa a ceea ce trebuia să facă: să-şi salveze stăpânul sau să piară în această încercare.

„Mai curând mi-e dat să pier, şi oricum ar fi mult mai simplu aşa, decât altminteri”, îşi spuse mohorât în sinea sa, în vreme ce-şi vâra sabia înapoi în teacă şi se depărta de porţile de bronz. Încet, pe bâjbâite, porni înapoi prin întunericul din tunel, neîndrăznind să folosească lumina elfilor; şi, în timp ce mergea, încerca să pună cap la cap tot ceea ce se întâmplase de când părăsise împreună cu Frodo Răscrucea. N-avea habar cât putea să fie ceasul. Cândva între o zi şi alta, după socoteala lui; dar nici numărătoarea zilelor n-o mai ţinuse. Se găsea în lumea întunericului, unde zilele lumii păreau să fi fost uitate, cum uitaţi erau toţi cei care pătrundeau acolo.

„Mă-ntreb dacă ei se mai gândesc la noi şi oare ce li s-o mai fi întâmplând lor acolo”, îşi zise, făcând un gest cu mâna în aer, spre o bănuită direcţie; numai că întorcându-se prin tunelul lui Shelob, el se îndrepta de fapt spre miazăzi, nu spre apus. În lumea de afară, meleagul dinspre soare-apune se apropia de crucea amiezii celei de a paisprezecea zi a lunii martie, după calendarul din Comitat, şi chiar în acele clipe Aragorn se afla în fruntea flotei cele negre, venind dinspre Pelargir, iar Merry călărea cu rohirrimii de-a lungul Văii Carelor de Piatră, în vreme ce în Minas Tirith se înălţau flăcările şi Pippin vedea cum creştea nebunia în ochii lui Denethor. Dar între toate temerile şi grijile, gândurile prietenilor se întorceau iar şi iar la Frodo şi la Sam. Nu-i uitaseră. Numai că nu era chip să-i ajute şi nici un gând nu era în stare deocamdată să vină în sprijinul lui Sam cel înţelept, fiul Meşterului îndemânatic; acum era singur-singurel.

În sfârşit ajunse la uşa de piatră a coridorului orcilor, dar cum nici de data asta nu izbuti să găsească zăvorul sau cârligul care o ţinea închisă, se caţără pe ea şi o trecu pe deasupra, aşa cum făcuse şi prima dată, sărind fără zgomot pe pământ. La fel de neauzit se furişă spre ieşirea din tunelul lui Shelob, unde zdrenţele plasei ei uriaşe încă se legănau şi fluturau în suflarea rece a aerului. Aşa i se părea lui Sam, că este rece, după bezna plină de miasme ce rămăsese în urmă; dar tocmai răceala ei îl învioră. Ieşi cu multă fereala afară.

Tăcerea ce-l întâmpină era ameninţătoare. Lumina, câtă era, părea mai curând ca la ceasul amurgului, la capătul unei zile înnegurate. Aburii nesfârşiţi ce se înălţau din Mordor şi se vălătuceau spre apus treceau chiar pe deasupra capului, o învălmăşeală colosală de nori şi fum, luminată de jos de o lucire de un roşu-mohorât.

Sam îşi înălţă privirile spre turnul orcilor şi, deodată, în dreptul ferestrelor înguste, se iviră nişte lumini îndreptate în afară asemenea căutăturii unor ochi mici şi roşii. Te pomeneşti că sunt nişte semnale, îşi spuse Sam. Teama de orci, pe care şi-o uitase o vreme în furia şi disperarea lui, puse din nou stăpânire pe el. Cât cuprindea cu ochii, nu vedea decât o singură cale pe care ar fi putut-o urma: trebuia să-şi continue drumul şi să încerce să găsească intrarea principală în îngrozitorul turn; îşi simţea însă genunchii moi şi tremura din tot trupul. Îşi desprinse privirile de la turn şi de la pereţii ascuţiţi ai fisurii din faţa lui şi îşi obligă picioarele îndărătnice să i se supună încet, cu urechile ciulite, refăcu drumul pe care venise, trecu de locul unde căzuse Frodo şi unde duhoarea lui Shelob încă mai stăruia în văzduh, şi mai departe, începu să urce, până ajunse chiar în crăpătura unde îşi petrecuse Inelul pe deget şi unde văzuse trecând oastea lui Shagrat.

Acolo se opri şi se aşeză. Nu se simţea în stare să meargă mai departe. Ca şi când, dacă apuca să treacă muchia crăpăturii de partea cealaltă şi să facă primul pas adevărat înspre ţinutul Mordorului, acel pas era definitiv. Nu mai exista cale de întoarcere. Fără vreun gând anume, trase Inelul afară şi şi-l puse din nou pe deget. În aceeaşi clipă simţi marea apăsare a greutăţii lui şi încă o dată, parcă mai puternic şi mai insistent ca oricând înainte, răutatea Ochiului Mordorului, iscoditor, încercând să străpungă umbrele pe care tot el le zămislise pentru propria sa apărare şi care iată că acum stăteau în calea neliniştii şi a îndoielii sale.

Ca şi prima dată, Sam descoperi că auzul i se ascuţise, în schimb ochilor lui lucrurile acestei lumi le păreau subţiate, nedesluşite. Pereţii stâncoşi ai trecătorii erau palizi, ca şi când i-ar fi văzut printr-o ceaţă, în schimb auzea undeva departe bolboroselile chinuite ale lui Shelob; ascuţite şi limpezi răsunau, parcă de undeva de foarte aproape, ţipete şi un zăngănit metalic. Sam sări în picioare şi se lipi de stânca ce mărginea drumul. Se bucura că avea Inelul cu el, căci iată că se apropia o altă oaste de orci mărşăluitori. Sau cel puţin acesta i-a fost primul gând. Dar îşi dădu brusc seama că nu era aşa, auzul îl înşelase: strigătele orcilor veneau din turn, şi cornul cel mai înalt al acestuia se afla chiar deasupra lui, în partea stingă a crăpăturii.

Tremurând tot, Sam se forţă să se clintească din loc. Era limpede că acolo sus se petrecea o mârşăvie. Cine ştie dacă nu cumva, în ciuda poruncilor date, orcii se lăsaseră pradă cruzimii lor şi acum îl chinuiau pe Frodo, sau poate că îl hăcuiau cu sălbăticie. Sam îşi ciuli urechile; o undă de speranţă i se trezi în suflet. Ar fi putut jura că în turn se dădea o luptă, orcii se luptau între ei, Shagrat şi Gorbag ajunseseră să se bată. Oricât de firavă era nădejdea născută din bănuiala lui, îi fu de ajuns ca să-şi revină. Exista o şansă, chiar şi mică. Dragostea lui pentru Frodo învinse orice alt gând şi, uitând de primejdia în care se afla, strigă în gura mare:

- Vin, domnu’ Frodo, vin acu’.

Alergă într-un suflet spre şaua trecătorii şi trecu de partea cealaltă. Brusc, drumul cotea spre stânga şi cobora abrupt. Sam intrase în Mordor.

Scoase Inelul de pe deget, poate mânat de o presimţire a primejdiei, izvorâtă din adâncul fiinţei sale, cu toate că în sinea lui nu-şi dorise decât să vadă mai limpede.

- Ia să privesc eu răul în faţă, murmură el. N-are rost să orbecăi ca prin ceaţă!

În faţa privirilor lui se ivi dintr-o dată un tărâm neîndurător, crud, aspru. Chiar la picioarele lui, cea mai înaltă creastă a munţilor Ephel Dúath îşi prăvălea abrupt stâncile masive într-un hău întunecos, iar de partea cealaltă a acestuia se înălţa o altă creastă, mult mai joasă, din a cărei muchie zimţată şi crenelată steiurile ca nişte colţi se desenau negre pe lumina roşiatică din spatele lor: era sălbaticul Morgai, inelul interior al zidurilor de apărare ale ţinutului. Dincolo de acesta, la mare depărtare, dar aproape în linie dreaptă şi peste o mare întinsă de întuneric punctată de focuri mici, se zărea o pălălaie urieşească; şi din aceasta se înălţau în coloane colosale vălătuci de fum, de un roşu-sângeriu în partea de jos, dar negre în capătul de sus, unde se revărsau în talazul mişcător ce acoperea întreg blestematul meleag.

Sam privea către Orodrúin, Muntele de Foc. Când şi când, furnalele din adânc, mult sub conul de cenuşă, se încingeau şi cu vuiet şi bubuituri straşnice vărsau fluvii de stâncă topită prin fisurile adânci din pereţii conului. Unele curgeau arzânde, prin albii largi, către Barad-dûr; altele coborau şerpuit spre şesul pietros, până se răceau şi înţepeneau ca nişte trunchiuri de dragoni contorsionate, borâte de pământul chinuit. Într-un asemenea ceas de frământare îi fu dat lui Sam să vadă Muntele Osândei, şi lumina lui, ascunsă vederii celor care urcau pe poteca dinspre Apus din pricina înaltului perete al masivului Ephel Dúath, strălucea orbitoare pe feţele stâncoase şi golaşe, încât acestea păreau scăldate în sânge.

Sam stătea ca trăsnit în lumina aceea îngrozitoare, căci acum, dacă privea la stânga lui, putea vedea Turnul din Cirith Ungol în toată puterea lui. Cornul pe care-l văzuse de pe partea cealaltă nu era altceva decât foişorul său cel mai înalt. Faţa răsăriteană avea trei caturi teribil de înalte şi pornea de pe un prag din peretele muntelui, aflat departe jos; spatele se lipea de stânca uriaşă, ieşind din ea sub formă de bastioane ascuţite, unul deasupra celuilalt, tot mai mici pe măsură ce se înălţau, cu pereţi verticali, măiestrit zidiţi, îndreptaţi spre nord-vest şi sud-est. În jurul celui mai de jos cat, la vreo două sute de picioare sub locul unde stătea acum Sam, era un zid crenelat ce închidea o curte mică. Poarta din latura de sud-est, mai apropiată, se deschidea spre un drum lat, iar parapetul exterior drumului urma buza unei prăpăstii, până când drumul făcea un cot spre sud şi cobora şerpuind în întunecime, pentru a se uni cu acela care venea dinspre Trecătoarea Morgul. Şi de acolo continua mai departe, traversa inelul Morgai printr-o fisură zimţată şi ieşea în valea Gongoroth, iar de acolo mergea până la Barad-dûr. Drumul îngust de sus, pe care se oprise Sam, cobora iute în trepte, prelungindu-se cu o potecă abruptă până la drumul principal, pe sub zidurile încruntate, nu departe de Poarta Turnului.

Cum sta şi se uita la toate acestea, Sam pricepu deodată, aproape şocat, că această fortăreaţă fusese construită nu pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă de Mordor, ci pentru a-i ţine înăuntru. Era una dintre zidirile Gongorului, construită cu multă vreme în urmă, un avanpost răsăritean durat pentru apărarea Ithilienului, după ultima Alianţă, când oamenii Apusimii supravegheau ţinutul ticălos al lui Sauron, ce mişuna încă de creaturile sale. Dar aşa după cum s-a întâmplat şi cu Turnurile Colţilor, Narchost şi Carchost, şi aici strădania oamenilor a dat greş, căci trădarea a făcut ca Turnul să cadă în mâinile mai-marelui peste Duhurile Inelelor, încât de ani făr’ de număr era în stăpânirea răului. De când se întorsese în Mordor, Sauron descoperise că Turnul îi era de trebuinţă; căci el avea puţini slujitori, dar mulţi sclavi ai fricii, iar rostul Turnului era acela de a împiedica orice fugă din Mordor. Căci dacă se găsea vreun duşman într-atât de nechibzuit încât să încerce să pătrundă în taină pe acel meleag, Turnul se dovedea un ultim străjer mereu la pândă, urmărindu-l pe cel care ar fi izbutit să treacă neobservat de Shelob sau prin Trecătoarea Morgul.

Sam îşi dădea foarte bine seama ce puţină speranţă ar fi putut el să aibă să se furişeze în jos, pe sub pereţii aceia cu mulţi ochi, şi să treacă prin poarta străjuitoare. Şi chiar dacă reuşea, nu putea ajunge departe pe drumul păzit de dincolo de poartă: nici măcar umbrele negre ce sălăşluiau acolo unde nu răzbătea lucirea roşie nu l-ar fi ferit multă vreme de orcii cu ochi ce zăreau în întuneric. Însă oricât ar fi fost de fără de speranţă acel drum, o încercare încă şi mai rea îi stătea în faţă: nu să evite poarta şi să scape, ci să intre pe poarta de unul singur.

Se pomeni gândindu-se la Inel, dar era un gând în care nu găsea alinare, ci doar teamă şi primejdie. De cum zărise Muntele Osândei care ardea în depărtare, simţise cum se schimbă ceva în povara pe care o purta. Căci pe măsură ce se apropia de marile furnale unde fusese modelat şi făurit într-un trecut îndepărtat, puterea Inelului creştea, devenind încă şi mai cumplită, fără a putea fi stăpânită decât de o voinţă mai puternică decât ea. Şi cum stătea Sam acolo, fără ca Inelul să-i fie pe deget, ci agăţat de lanţ în jurul gâtului, îl simţi parcă mărindu-se, ca şi când ar fi fost învelit în propria sa umbră, uriaşă şi deformată, o ameninţare colosală proiectată pe pereţii Mordorului. Înţelegea că de acum încolo nu mai avea de ales decât între a se feri de Inel, cu toate că îl va chinui, şi a şi-l însuşi şi a înfrunta Puterea ce sălăşluia în fortăreaţa sa întunecată, de dincolo de valea umbrelor. Inelul îl ispitea, rozând din voinţa şi dreapta lui judecată. Mintea îi era bântuită de închipuiri nebuneşti; i se năzări că-l vede pe înţeleptul Sam cel puternic, Eroul Evului, traversând meleagul întunecat cu o sabie arzândă în mână, şi oştiri care se înghesuiau să vină la chemarea lui pentru a i se alătura în marşul său împotriva Turnului Barad-dûr. Şi atunci toţi norii se desfăceau şi soarele strălucea alb, şi la porunca lui Sam întreaga vale Gongoroth devenea o grădină de flori şi pomi care dădeau rod. Era destul să-şi pună Inelul, să şi-l revendice, şi toate aceste gânduri puteau deveni realitate.

În acest ceas de ispitire, ceea ce l-a ajutat să se ţină tare a fost mai cu seamă iubirea pentru stăpânul său; dar şi simplul său bun-simţ de hobbit, care încă mai zăcea necucerit în străfundul fiinţei sale: ştia, în adâncul sufletului, că el unul nu era îndeajuns de mare să poarte o asemenea povară, chiar dacă închipuirile sale nu erau doar un şiretlic pentru a-l face să se dea de gol. Mica grădină a unui grădinar liber era tot ce-i trebuia şi i se cădea, nicidecum grădina devenită regat; şi-i erau de ajuns mâinile sale două ca să o lucreze, câtuşi de puţin mâinile altora, cărora să le poruncească.

„Şi oricum, toate bazaconiile astea sunt o şmecherie, îşi spuse el. M-ar dibui şi m-ar încolţi înainte să apuc să strig văleu. M-ar dibui cât ai zice peşte dacă mi-aş pune Inelul acum, în Mordor. La naiba îmi pare că am tot atât de puţine speranţe cât îngheţul primăvara, asta-i tot ce pot spune. Taman când mi-ar prinde cu adevărat să mă fac nevăzut, nu pot folosi Inelul! Şi dac-am să izbutesc ajung mai departe de aici, Inelul ăsta o să fie o pacoste şi o povară tot mai mare, cu fiecare pas. Şi atunci, ce-i de făcut?”

Îndoielile lui nu erau chiar atât de mari. Ştia că trebuia să coboare la poartă, fără să mai zăbovească. Dădu din umeri, ca pentru a se scutura de umbră şi a alunga nălucile, şi începu coborâşul. Cu fiecare pas părea să se micşoreze tot mai mult. Astfel că în curând deveni din nou un hobbit mic şi înspăimântat. Tocmai trecea pe sub pereţii Turnului, iar strigătele şi larma luptei puteau fi auzite de urechile lui fără nici un alt ajutor. Ar fi zis că în acea clipă zgomotele veneau din curtea aflată în spatele zidului exterior.

Sam străbătuse jumătate din potecă, atunci când de sub portalul întunecos doi orci ieşiră în fugă în lucirea roşiatică. Nu s-au întors către el. Ci se îndreptau spre drumul principal; dar deodată se poticniră, căzură la pământ şi rămaseră nemişcaţi. Sam nu zărise nici o săgeată, dar îşi zise că fără doar şi poate fuseseră răpuşi de alţi orci de sus, de pe metereze, sau poate pitiţi în umbrele portalului, îşi continuă drumul, târându-se de-a lungul peretelui din stânga sa. Îi fusese de ajuns să-l cerceteze o dată cu privirea, ca să-şi dea seama că nu se putea căţăra pe el. Zidăria era înaltă de treizeci de picioare, fără nici o crăpătură sau vreo muchie, până sus la buza răsfrântă, ca nişte trepte răsturnate. Singura cale era poarta.

Se târî mai departe, întrebându-se câţi orci or fi sălăşluind în Turn împreună cu Shagrat, şi câţi erau de partea lui Gorbag, şi ce pricină or fi având să se ciondănească, dacă asta era ceea ce se întâmpla acolo. După socoteala lui, ai lui Shagrat erau vreo patruzeci, iar orcii lui Gorbag de două ori pe-atât; dar, fără îndoială că patrula lui Shagrat nu era decât o parte din garnizoana lui. Mai mult ca sigur că se ciorovăiau din pricina lui Frodo şi a prăzii. Sam se opri o clipă locului, căci dintr-o dată îi păru că totul se limpezea, aproape ca şi când ar fi văzut cu propriii săi ochi ce se petrecea acolo. Vesta de mithril! Asta era, Frodo o purta, iar ei o găsiseră. Şi, din câte auzea Sam, Gorbag amarnic ce mai râvnea la ea. Numai că poruncile Turnului Întunecimii erau deocamdată singura apărare a lui Frodo şi dacă acestea nu erau luate în seamă, Frodo putea omorât în orice clipă.

- Hai, trântor prăpădit ce eşti! strigă Sam pentru sine. Înainte!

Scoase sabia Sting din teacă şi o rupse la fugă către poarta deschisă. Dar chiar când era să treacă pe sub bolta ei mare, simţi un soc: ca şi când nimerise în plină fugă într-o plasă, ca aceea a lui Shelob, numai că invizibilă. Nu vedea nici un obstacol, însă ceva mult prea puternic pentru ca voinţa lui să-l înfrângă i se pusese în drum. Se uită în jur şi abia atunci îi zări în umbra porţii pe cei Doi Veghetori.

Parcă erau nişte fiinţe uriaşe aşezate pe tronuri. Fiecare avea trei trupuri lipite unul de altul, cu trei capete care priveau în afară, înăuntru şi în partea cealaltă a porţii. Capetele aveau chipuri de vultur, iar pe genunchii imenşi erau aşezate mâini îngherate. Figurile astea păreau tăiate din blocuri mari de piatră, de neclintit, şi cu toate acestea stăteau de strajă; un spirit înspăimântător al veghei ticăloase sălăşluia în ele. Ştiau din prima clipă cine era duşman. Nimeni nu putea trece de ele nebăgat în seamă, fie el chiar invizibil. Nu i-ar fi îngăduit să intre şi nici să scape, odată ajuns înăuntru.

Oţelindu-şi voinţa, Sam se aruncă încă o dată înainte, dar se opri cu o smucitură, clătinându-se ca şi când ar fi primit o lovitură în piept şi-n cap. Neştiind ce altceva să facă şi răspunzând unui gând neaşteptat ce-i răsări în minte, Sam îndrăzni un gest de mare curaj: scoase încet sticluţa primită de la Galadriel şi-o ridică în sus. Lumina sa albă prinse iute putere, alungând umbrele de sub arcul porţii. Monstruoşii Veghetori stăteau acolo reci, nemişcaţi, arătându-şi întreaga hidoşenie a formei lor. Preţ de o clipă, Sam surprinse o sclipire în pietrele negre ale ochilor lor, atât de haină încât îl făcu să se chircească de frică: dar încet-încet, puterea lor păru să şovăie şi să se preschimbe în teamă.

Dintr-un salt, Sam trecu de ei; însă chiar în aceeaşi secundă şi tocmai când pitea sticluţa înapoi în sân, simţi ca un fel de coardă de oţel care plesni în spatele lui, semn că veghetorii îşi reveniseră la starea lor de veghe. Şi din capetele acelea crâncene ţâşni un ţipăt ascuţit ce se izbi de zidurile falnice din faţa lui Sam. Undeva sus, la mare înălţime, un clopot răguşit bătu o singură dată, ca un fel de semnal de răspuns.

- Asta a pus capac la toate! mormăi Sam. Nici că se putea o intrare mai cu surle şi tobe! Hei, nu mă întâmpină nimeni? strigă el. Spuneţi-i Căpitanului Shagrat că-l caută marele războinic elf, care şi-a adus şi sabia elfă cu el!

Nici un răspuns. Sam înainta. Sting scapără albastră în mâna lui. Curtea era cufundată într-o umbră adâncă, dar cu toate acestea Sam văzu că dalele de piatră erau îngropate sub cadavre. Chiar la picioarele lui zăceau doi arcaşi orci, cu pumnale înfipte în spate. Dincolo de ele, şi mai multe trupuri; unii orci căzuseră împrăştiaţi, răpuşi de săgeţi sau căsăpiţi; alte jivine se prăbuşiseră încleştate, mătrăşite în timp ce-şi înfigeau pumnalele unele în altele, se gâtuiau sau se muşcau. Piatra de pe jos era alunecoasă din pricina sângelui negru.

Sam desluşi două uniforme, una purtând însemnul Ochiului Roşu, cealaltă având brodată pe ea o Lună schimonosită de masca înspăimântătoare a morţii; dar nu se opri să se uite mai îndeaproape, în capătul opus al curţii, o ditamai uşă ce dădea în Turn stătea pe jumătate deschisă; prin deschizătură răzbătea o lumină roşie, iar în prag zăcea mort un orc din cei mari. Sam sări peste hoitul lui şi intră: se opri locului, uitându-se în jur cu un aer încurcat.

Un coridor lung, răsunând de ecou, pornea din dreptul uşii spre coasta muntelui. Era slab luminat cu facle care ardeau în armături fixate pe perete, dar capătul său îndepărtat se pierdea în beznă. De o parte şi de alta se zăreau multe uşi şi deschizături; însă, în afară de încă două sau trei hoituri răstignite pe podea, locul era pustiu. Din cât reuşise să prindă din ceea ce-şi spuseseră căpitanii, Sam îşi dădu seama acum că pe Frodo îl putea găsi mort sau viu, într-o încăpere undeva sus de tot, în foişorul cel mai înalt; dar dacă se apuca să caute drumul, mai pierdea o zi până să-l găsească, şi asta cu puţin noroc.

- Îmi vine să cred că e pe undeva aproape de capătul celălalt, murmură el. Tot Turnul ăsta se înalţă parcă cu spatele. Până una-alta, aş face mai bine să mă iau după lumini.

Porni de-a lungul coridorului, de data asta însă încet, tot mai fără tragere de inimă cu fiecare pas. Groaza începea din nou să pună stăpânire pe el. Nici un alt zgomot nu se auzea, în afara de clipăitul paşilor lui, care devenea tot mai puternic din pricina ecoului, ca şi când nişte palme mari loveau piatra. Stârvurile; pustiul; pereţii negri şi jilavi, de pe care parcă picura sânge; teama de moartea neaşteptată care pândea din intrândurile uşilor sau din umbră; şi dincolo de toate închipuirile din mintea lui, duşmănia de la poartă, care aştepta şi veghea; aproape că era mai mult decât putea el să îndure, oricât s-ar fi străduit. O luptă - mă rog, fără prea mulţi duşmani deodată - ar fi fost mai bine venită decât această nesiguranţă îngrozitoare şi ameninţătoare. Ca să uite de sine, se îndârji să se gândească la Frodo, care cine ştie unde zăcea în acel loc îngrozitor, legat fedeleş sau rănit, sau poate chiar mort. Îşi continuă drumul.

Lăsase lumina torţelor în urmă şi ajunsese la o uşă mare şi arcuită, la capătul coridorului, care nu era altceva decât partea interioară a intrării subpământene, aşa după cum bine bănuise, când de undeva de foarte sus răsună un înfiorător ţipăt gâtuit. Sam se opri ca împietrit. Auzi paşi care se apropiau. Cineva cobora în mare fugă de undeva de deasupra, pe nişte scări care răsunau de ecou.

Voinţa lui se dovedi prea slabă şi prea înceată pentru a-i ţine mâna în loc. Cât ai clipi trase lanţul afară şi se încleşta pe Inel. Dar Sam nu şi-l petrecu pe deget; căci chiar când îl strângea la piept, îl auzi pe orc zuruind la vale. Sărind dintr-o deschizătură neagră din dreapta, orcul porni în goană chiar spre el. Ajuns la vreo şase picioare de Sam, îşi înălţă capul şi-l zări; Sam îi auzi respiraţia gâfâită şi văzu sclipirea din ochii injectaţi. Orcul se opri ca trăsnit. Căci ceea ce avea în faţa lui nu era un hobbit mic şi speriat, chinuindu-se să ţină sabia fără să-i tremure mâna: ci o formă nemaipomenit de mare şi de tăcută, învelită într-o umbră cenuşie, care se desena ameninţătoare pe lumina tremurătoare din spatele ei; într-o mână ţinea o sabie, a cărei lucire în sine îi provoca o durere amarnică, iar cealaltă mână îi era încleştată la piept, dar ţinea ascunsă în ea o primejdie fără nume, vestitoare de putere şi prevestitoare de moarte.

În prima clipă, orcul se chirci, ca în clipa următoare să scoată urlet înfiorător de teamă, să facă stânga-mprejur şi să fugă înapoi unde a venit. Nicicând vreun câine n-a prins mai mult curaj când duşmanul o şterge cu coada între picioare, ca acum Sam în faţa acestei fugi neaşteptate. Cu un strigăt ţâşni în urma lui.

- Da! Războinicul elf este liber! Vin. Numa’ arată-mi drumul dacă nu vrei să te jupoi de viu!

Orcul însă era la el acasă, sprinten nevoie mare şi bine hrănit. Sam era străin de locul acela, flămând şi frânt de oboseală. Treptele erau înalte, abrupte, şerpuitoare. Încât Sam începu curând să gâfâie. Orcul se făcu iute nevăzut, iar paşii lui nu se mai auzeau decât palid, un lipăit ce urca tot mai sus. Când şi când mai scotea un urlet, pe care ecoul îl purta din zid în zid, dar curând şi aceste sunete încetară.

Sam urcă târâş-grăpiş mai departe. Simţea că e pe drumul cel bun, din care pricină era mult mai în apele lui. Vârî Inelul în sân, strânse cureaua.

- Măi să fie! mormăi ei. Păi dacă pe toţi îi muşcă strechea când dau cu ochii de mine şi de Sting, aş zice că e chiar mai bine decât mi-am dorit. Oricum, din câte-am văzut, Shagrat, Gorbag şi ai lor mi-au făcut aproape toată treaba. Şi-mi vine să cred că în afară de şobolănelul ăla speriat n-a mai rămas nici unu’ viu pe-aici!

La aceste vorbe se opri brusc, parcă s-ar fi izbit cu capul de-un zid de piatră. Căci înţelesul deplin a ceea ce tocmai spusese îl lovi ca o măciucă. N-a mai rămas nici unul viu! Al cui fusese acel îngrozitor urlet de moarte?

- Frodo! Frodo! Stăpâne! strigă el aproape hohotind. Ce mă fac dacă te-au răpus? Uite că vin, vin până sus, în sfârşit, să văd ce-am de făcut.

Şi urcă, urcă tot mai sus. Era întuneric, doar la câte o cotitură ardea o torţă, sau în dreptul unei deschizături ce ducea la alte caturi, şi mai înalte, ale Turnului. Încercă să ţină socoteala treptelor, dar după două sute le pierdu şirul. Acum înainta fără zgomot; căci i se părea că aude nişte voci undeva deasupra, încă destul de departe. Care va să zică mai erau în viaţă şi alţii, în afară de şobolanul ăla.

Şi pe neaşteptate, tocmai când simţea că nu mai are putere sa respire şi nici să-şi mai îndoaie genunchii, treptele se sfârşiră. Se opri şi el şi rămase nemişcat. Vocile se auzeau tare, din apropiere. Sam se uită în jur. Urcase chiar până pe acoperişul plat al celui de-al treilea şi cel mai de sus cat al Turnului; un spaţiu deschis, lat de vreo douăzeci de metri, înconjurat de-un parapet puţin înalt. Scara se termina într-o cămăruţă boltită, chiar în mijlocul acoperişului, cu nişte uşi joase care dădeau spre est şi spre vest. La răsărit, Sam văzu câmpia Mordorului, departe jos, întinsă şi acoperită de întuneric, iar în zare muntele arzând. O nouă răscolire îi frământa puţurile adânci, iar râurile de foc străluceau atât de sălbatic, încât chiar şi la acea depărtare, de multe mile, pălălaia strălumina cu o licărire roşiatică vârful turnului. Spre apus, vederea se oprea la baza măreţului foişor construit în partea din spate a acestei curţi suspendate, îndreptându-şi cornul mult peste creasta munţilor înconjurători. Un ochi de geam răsfrângea lumina. Uşa foişorului era la mai puţin de zece yarzi de unde stătea Sam. Era deschisă, dar înăuntru era întuneric şi tocmai din acea întunecime răzbăteau vocile.

La început Sam nu le ascultă; ieşi în pragul uşii răsăritene şi se uită înjur. I-a fost de ajuns o privire ca să-şi dea seama că aici se dăduse lupta cea mai grea. Hoituri peste hoituri de orci sau de capete şi mădulare retezate. Locul duhnea a moarte. Un mârâit, urmat de o lovitură şi un strigăt, îl făcu să sară înapoi la adăpostul cămăruţei. O voce de orc izbucni mânioasă. Sam o recunoscu de îndată, aceeaşi voce aspră, brutală, rece. Era a lui Shagrat, Căpitanul Turnului.

- Zici că nu te mai duci, hă? Naiba să te ia, Snaga, vierme împuţit! Dacă-ţi închipui că-s chiar atât de hodorogit ca să poţi să mă iei peste picior, greşeşti amarnic. Vino numa’ncoa şi vezi tu cum îţi scot ochii aşa cum i-am scos şi lu’ Radbug mai adineaori. Las’ că vezi tu cum mă socotesc cu tine. Numa’ să vină băieţii ăia: la Shelob te trimit învârtindu-te.

- N-or să vină până nu crapi tu, răspunse Snaga ursuz. Ţi-am zis de două ori pân-acu’ că porcu ăla a lu’ Gorbag a ajuns primu’ la Poartă, nici unu’ d-a noşti n-a ieşit. Nu ş’ cum s-a făcut de-au scăpat Lagduf şi Muzgash, da’ i-au doborât. Am văzut de la o fereastră, zău. Ei au fost ultimii.

- Atunci trebuie să te duci. Eu oricum trebuie să rămân aici. Numa’ că-s rănit. Foasele Negre să-l înghită pe împuţitu’ ăla de răzvrătit Gorbag! Vocea lui Shagrat se pierdu într-o ploaie de sudalme şi blesteme. I-am dat mai mult decât mi-am dat mie, şi el m- înjunghiat, gunoiu’ naibii, înainte să apuc să-l gâtui. Te duci, auzi, sau te sfârtec de viu! Trebuie să-i dai de ştire lui Lugburz, altfel pe amândoi ne pasc Foasele Negre. Da, da, şi pe tine. N-ai să scapi pitindu-te aici.

- Nu mai cobor nici mort scările alea cu toată căpitănia ta cu tot, bodogăni Snaga. Ne! Ţine-ţi labele la fereală de jungher de nu vrei să te trezeşti c-o săgeată-n pântece. N-o să mai fii tu căpitan multă vreme când or auzi Ei ce s-a petrecut aici. M-am luptat pentru Turn cu duhorile alea de şobolani din Morgul şi v-aţi băgat voi doi, căpitani sadea, să mătrăşiţi totu’, scărmănându-vă din pricina prăzii ăleia.

- Gata, mi-a ajuns, mârâi Shagrat. Aveam de îndeplinit o poruncă. Gorbag a început totu’ când a încercat să şterpelească frumuseţea aia de cămaşă.

- Păi atât te-ai dat că eşti mare şi tare că l-ai scos din ţâţâni. Avea oricum mai multă minte decât tine. Nu o dată ţi-a zis că a’ mai primejdioasă din iscoadele astea e încă liberă, da’ n-ai vrut s-asculţi şi pace. Şi nici acu’ nu vrei s-asculţi. Gorgar avea dreptate să m-asculte pe mine. Mişună pe-aici un războinic d-ăla mare, un elf d-ăla setos de sânge, sau un tark din ăia împuţiţi. Vine-ncoa’, ascultă-mă pe mine. Ai auzit clopotu’. A trecut de Veghetori, ş-asta-i treabă de-a tarkilor. E pe scări şi pân’ nu se dă jos d-acolo eu nu cobor. Nici d-aca-i fi nazgûl n-aş coborî.

- Care va să zică aşa stă treaba? urlă Shagrat. Adică faci asta şi nu faci aia? Şi când o fi să vină ăla, o ştergi frumuşel şi mă laşi? Ne, n-ai s-o faci! întâi îţi viermuiesc eu burdihanu’ de n-ai să-l poţi duce.

Orcul mai mic ţâşni pe uşa foişorului. În urma lui ieşi Shagrat, o matahală de orc, cu braţe lungi care atingeau podeaua din pricină că alerga încovoiat de spate. Însă unul dintre braţe atârna fără viaţă şi părea să sângereze; celălalt ţinea strâns o boccea mare şi neagră. În lumina roşie din vârful turnului, Sam, care stătea ascuns în spatele uşii de la scară, apucă să-i vadă chipul hain atunci când trecu pe lângă el: era crestat, parcă fusese sfâşiat cu ghearele, şi mânjit de sânge; din colţii lui ieşiţi în afară picura salivă; iar gura îi era rânjită ca un bot de fiară.

Din ascunzătoarea lui, Sam văzu cum îl vânează Shagrat pe Snaga în jurul acoperişului, până când, ferindu-se de matahală, orcul mai mic se repezi cu un scheunat înapoi în foişor şi se făcu nevăzut. Shagrat se opri din fugă. Pitulat în spatele uşiţei dinspre răsărit, Sam îi zări lângă parapet, gâfâind şi chinuindu-se să-şi încleşteze şi să-şi descleşteze laba stângă. Puse bocceaua jos şi cu laba dreaptă scoase un cuţit cu lama lungă şi roşie şi scuipă pe ea. Se apropie şi mai mult de parapet, se aplecă peste el şi privi în jos, la curtea exterioară, aflată mult sub ei. Strigă de două ori, dar nu primi răspuns.

Deodată, în timp ce Shagrat stătea aplecat cu spatele la acoperiş, Sam văzu uluit că unul dintre trupurile răstignite pe jos se mişcă. Se târa. Întinzând o labă, înşfacă bocceaua. Se chinui să se ridice în picioare. În cealaltă labă ţinea o suliţă cu vârful lat şi coadă scurtă, frântă. Era pregătit să o înfigă. Dar chiar în acea clipă îi scăpă un sâsâit printre dinţi, un suspin de durere sau de ură. Cu iuţeala şarpelui, Shagrat alunecă într-o parte, se răsuci şi înfipse lama cuţitului în grumazul duşmanului.

- Te-am prins, Gorbag! strigă el. N-ai crăpat de tot, hă? Ia să isprăvesc acu’ ce-am început.

Sări cu picioarele pe trupul căzut şi îl calcă şi-l tescui cu furie, aplecându-se când şi când ca să-l înjunghie şi să-l sfârtece cu jungherul, în sfârşit, mulţumit de ispravă, îşi dădu căpăţâna pe spate şi lăsă să-i scape din gâtlej un urlet triumfător, bolborosit şi dătător de fiori. Apoi linse lama, o prinse între dinţi şi, luându-şi bocceaua, se îndreptă şchiopătând spre uşa scărilor, care era mai aproape de el.

Sam n-avea timp să stea pe gânduri. Ar fi putut să se furişeze afară pe cealaltă uşă, dar nu fără să fie văzut; şi nici nu ar fi putut să se joace multă vreme de-a pisica şi şoarecele cu orcul acesta înfiorător. Astfel că făcu ceea ce poate era cel mai bun lucru pe care-l putea face: cu un strigăt sări afară din ascunzătoare, chiar în faţa lui Shagrat. Acum nu mai strângea Inelul în pumn, dar îl avea acolo, o putere ascunsă, o ameninţare ce ţinea sub obroc pe toţi sclavii Mordorului; iar în mână se afla Sting, şi sclipirea tăişului orbi ochii orcului precum scăpărarea stelelor haine din îngrozitoarele meleaguri ale elfilor, care umpleau de coşmaruri nopţile tuturor celor din neamul său şi îi făceau să tremure de frică. Unde mai pui că Shagrat nu putea şi să lupte şi să nu lase din labă comoara. Se opri şi rânji, dezvelindu-şi colţii. Şi încă o dată sări într-o parte, aşa cum fac orcii, iar când Sam se repezi la el, ridică bocceaua drept scut. Dar şi drept armă, căci îşi izbi cu putere vrăjmaşul în faţă. Sam se clătină sub lovitură şi, până să apuce să se descebelească din ameţeală, Shagrat trecu pe lângă el şi se năpusti pe scări în jos.

Sam fugi după el blestemând, însă nu ajunse departe. Căci gândul la Frodo îi reveni în minte şi îşi aminti că celălalt orc se întorsese în foişor. Iarăşi trebuia să facă o alegere cumplită şi nu avea vreme să cumpănească la ea. Dacă Shagrat izbutea să iasă, curând avea să găsească ajutoare şi să se întoarcă. Iar dacă se lua pe urmele lui, cine ştie ce era în stare să facă celălalt orc acolo sus. Şi poate că nu-l mai prindea pe Shagrat, sau chiar cădea răpus de el. Făcu iute stânga-mprejur şi fugi înapoi pe scări în sus.

„Mă tem că iar am zbârcit-o, oftă el. Treaba mea însă e să urc mai întâi până sus de tot, orice s-ar întâmpla după aceea.”

Acolo jos Shagrat cobora scările sărind din treaptă-n treaptă, ieşea în curte şi trecea de poartă, purtând cu sine povara sa preţioasă. Dacă Sam l-ar fi putut vedea şi ar fi ştiut ce suferinţă avea să aducă fuga orcului, poate că l-ar fi părăsit curajul. Acum însă nu se gândea la altceva, decât la ultima etapă din căutarea lui. Se apropie prudent de uşa foişorului şi păşi înăuntru. Nimeri în beznă. Dar curând ochii lui scormonitori desluşiră o lumină firavă undeva în dreapta. Venea de la o deschizătură înspre o altă scară, întunecoasă şi îngustă: părea să urce în spirală, urmând peretele interior al zidurilor circulare ale foişorului. Undeva sus licărea o faclă.

Sam începu să urce tiptil. Ajunse la o torţă înfiptă într-un suport deasupra unei uşi în stânga lui, în dreptul unei deschideri ce folosea ca fereastră şi dădea spre apus: unul dintre ochii aceia roşii pe care-l zărise împreună cu Frodo de jos, de la gura tunelului. Sam trecu repede de uşă şi urcă iute spre al doilea cat, stăpânit de teama că putea fi atacat şi că acu-acu are să simtă din spate degete sugrumătoare încleştându-se pe gâtul lui. Ajunse la o fereastră ce dădea spre răsărit şi la o a doua torţă deasupra uşii care dădea într-un coridor străbătând foişorul pe la mijloc. Uşa era deschisă, iar coridorul nu era luminat decât de torţa cu limbi tremurătoare şi de lucirea roşie de afară, filtrată prin crăpătura ferestrei. Aici însă se oprea scara, nu urca mai departe. Sam se furişă în coridor. De o parte şi de alta, câte o uşă scundă, închise şi zăvorite amândouă. Nu se auzea nici un sunet.

- O fundătură, murmură Sam; şi-am mai şi urcat până aici! Ăsta nu poate fi vârful turnului. Şi ce-am să fac?

Coborî în fugă la catul de jos, încercă uşa. Nu se clintea. Urcă iar în fugă; sudoarea îi curgea de pe faţă. Simţea că fiecare minut era preţios, şi uite cum le pierdea unul câte unul; şi nu putea face nimic. Nu-i mai păsa de Shagrat sau de Snaga sau de alt orc prăsit vreodată. Nu-şi dorea decât să fie cu stăpânul său, să-i mai vadă o dată chipul sau să-i mai atingă o dată mâna.

Într-un târziu, vlăguit şi simţindu-se înfrânt fără speranţă, se aşeză pe o treaptă puţin mai jos de intrarea în coridor, şi-şi aplecă fruntea în palme. Era o linişte înfiorătoare peste tot. Torţa care arsese cu flacără mică încă de când sosise el acolo pâlpâi şi se stinse; simţi cum întunericul îl acoperă ca un val uriaş. Şi atunci, spre propria lui uluială, în locul acela care era sfârşitul lungii lui călătorii şi al durerii sale, stârnit de-un simţământ al inimii pe care nu-l putea răspica, Sam începu să cânte.

Vocea lui suna subţire şi tremurătoare în turnul rece şi întunecos: vocea unui hobbit pierdut şi istovit, pe care nici un orc care s-ar fi putut s-o audă n-ar fi luat-o drept vocea limpede a unui senior elf. Sam îngâna melodii vechi de-ale copiilor din Comitat, frânturi din cântecele domnului Bilbo, ce-i veneau în minte asemenea unor întrezăriri palide ale locurilor de acasă. Şi deodată, o putere reînnoită se trezi în el, vocea îi răsună limpede, şi vorbe născocite de el fără trudă se legară în stanţe potrivite cântării simple.

De-acum, în Primăvară, prin şesuri apusene

pot flori să înflorească, pot muguri să răsară,

Şi apele să curgă prin verzile poiene

Şi vesele cinteze să cânte-n zarea clară.

Ori poate-s nopţi senine cu fagi în legănare

ce poartă-n rămurişuri ca albe nestemate

a elfilor coroană cu-mpodobiri stelare

ca-ntr-o poveste spusă din lumi îndepărtate.

Doar eu sunt la sfârşitul călătoriei mele

Şi stau în întuneric, parcă în gropi adânci,

dincolo şi de turnuri înalte, mândre, grele,

dincolo şi de munţii încremeniţi în stânci.

Dar Soarele răsare pe-o cale negreşită

Şi Stele sting în ceruri din veci acelaşi glas -

de-aceea nu voi spune că ziua e sfârşită

Şi Stelelor eu nu le voi spune bun-rămas.

- Dincolo de toate turnurile puternice şi înalte, începu el din nou, dar se opri brusc. Parcă a auzit o voce firavă, răspunzându-i. Acum nu mai auzea nimic. Ba da, ceva-ceva, dar nu voce. Paşi care se apropiau. Şi acum se deschidea încet o uşă în coridorul de deasupra; balamalele scârţâiră. Sam se făcu mic şi ascultă. Uşa se închise cu un bufnet surd şi răsună o voce mârâită de orc care strigă:

- Hei! Tu ăla de colo, şobolan de băligar ce eşti! Isprăveşte cu chiţcăiturile că de nu vin la tine şi n-o să-ţi pice bine. M-auzi?

Nici un răspuns.

- Aşa te vreau, grohăi Snaga. Da’ ia să vin eu să văd ce cloceşti tu acolo.

Balamalele scârţâiră din nou; trăgând cu ochiul de după colţul intrării în coridor, Sam zări o pâlpâire de lumină în cadrul unei uşi deschise şi forma întunecată a unui orc ce tocmai ieşea. Parcă ducea o scară cu el. Aha, se dumiri Sam într-o clipită: în încăperea cea mai de sus a turnului se ajungea printr-un chepeng în tavanul coridorului. Snaga împinse scara în sus, o propti şi urcă, dispărând din vedere.

Sam auzi cum se trage un zăvor şi apoi din nou vocea aceea hidoasă.

- Şezi chitic, c-altfel o păţeşti! Nu mai ai tu mult de trăit în pace, ascultă la mine; da’ dacă nu vrei să-ncepem de-acu’ distracţia, tine-ţi fleanca, auzi? Şi-asta ca să ţii minte ce ţi-am zis!

Se auzi ceva ca un plesnet de bici.

La acest zgomot, mânia din sufletul lui Sam se preschimbă dintr-o dată într-o adevărată furie. Sări în picioare, fugi şi urcă scara ca o mâţă. Capul îi ieşi în mijlocul podelei unei încăperi largi. De tavan atârna o lampă roşie; crestătura îngustă a ferestrei dinspre apus era undeva sus şi întunecată. Ceva zăcea pe podea, lângă peretele de sub fereastră, dar deasupră-i era aplecată o formă neagră, orcească. Forma asta înălţă biciul a doua oară, numai că şfichiul nu se mai abătu.

Cu un strigăt şi strângând pe Sting în pumn, Sam sări pe podea. Orcul se răsuci, dar înainte să apuce să facă vreo mişcare, Sam îi despică de braţ laba în care ţinea biciul. Urlând de durere şi de frică, însă şi disperat, orcul se aruncă spre Sam cu capul înainte. A doua lovitură a lui Sam nimeri mult în lături şi îl făcu să-şi piardă echilibrul, încât Sam căzu pe spate, agăţându-se de orcul care se împiedică de el şi căzu şi el. Dar înainte să apuce să se ridice în picioare, Sam auzi un strigăt şi o bufnitură. În graba lui nebunească, orcul călcase pe treapta de sus a scării şi se prăvălise prin gaura chepengului. Sam nici nu se mai sinchisi de el, ci se repezi la silueta ghemuită pe podea. Era Frodo.

Gol puşcă, zăcea ca leşinat pe o grămadă de zdrenţe jegoase: un braţ îi era ridicat, pentru a-şi feri capul, iar pe o parte a trupului se vedea o urmă urâtă a plesnei biciului.

- Frodo! Domnu’ Frodo, dragu’ meu! strigă Sam aproape orbit de lacrimi. Sunt eu, Sam, am venit! îşi ridică stăpânul pe jumătate Şi-l strânse la pieptul său.

Frodo deschise ochii.

- Oare visez încă? murmură el. Dar celelalte vise au fost îngrozitoare.

- Nu visaţi câtuşi de puţin, stăpâne. E de-adevăratelea. Eu sunt. Am venit.

- Nu-mi vine să cred, spuse Frodo, agăţându-se de el. Adineaori era un orc aici, cu un bici, şi deodată se preschimbă în Sam! Înseamnă că n-am visat când am auzit cântecul ăla acolo jos şi când am încercat să răspund? Tu ai fost?

- Chiar eu, domnu’ Frodo. Aproape că nu mai aveam nici o nădejde. Nu vă puteam găsi.

- Ei, Sam, dragul meu Sam, acum m-ai găsit, spuse Frodo şi se lăsă moale în braţele blânde ale lui Sam, şi închise ochii aşa ca un copil care şi-a găsit liniştea după ce un glas ori o mână dragă i-a alungat spaimele nopţii.

Lui Sam îi venea să şadă aşa la nesfârşit, în starea aceea de neţărmurită fericire; dar nu-i era îngăduit. Nu-i era de ajuns că-şi găsise stăpânul, acum trebuia să încerce să-l salveze. Îl sărută pe Frodo pe frunte.

- Haide! Treziţi-vă, domnu’ Frodo! spuse încercând să pară la fel de vesel ca atunci când dădea la o parte perdelele în Fundătura, în dimineţile de vară.

Frodo oftă, se ridică în capul oaselor şi întrebă:

- Unde suntem? Cum am ajuns aici?

- N-avem timp de poveşti, domnu’ Frodo, până nu ajungem în altă parte. Da’ sunteţi în vârful turnului ăluia pe care l-am zărit împreună de acolo de jos, de la intrarea în tunel, înainte să vă răpească orcii. Când s-a întâmplat asta nu pot spune. Să fi trecut o zi, dacă nu şi mai bine.

- Numai atât? făcu Frodo mirat. Mie îmi pare că au trecut nu ştiu câte săptămâni. Dar de-om avea răgazul, va trebui să-mi povesteşti pe-ndelete. M-a lovit ceva, nu-i aşa? şi am căzut în întunecime şi în vise groaznice şi când m-am trezit a fost încă şi mai rău. Numai orci peste tot în jurul meu. Din câte-mi amintesc, îmi turnau pe gât o licoare înfiorătoare care mă ardea. M-am limpezit la minte, dar mă dureau toate cele şi eram vlăguit. M-au dezbrăcat de toate hainele; după care au venit două ditamai dihăniile şi m-au descusut şi iar m-au descusut, de simţeam că-mi pierd minţile, stăteau aplecate asupra mea, desfătându-se cu chinurile mele şi pipăind tăişul jungherelor. N-am să le pot niciodată uita ghearele şi ochii.

- N-o să le uitaţi dacă o să tot vorbiţi despre ele, domnu’ Frodo. Şi dacă nu vrem să le mai vedem, cu cât o ştergem mai repejor de-aici, cu atât mai bine. Puteţi merge?

- Da, pot, spuse Frodo, ridicându-se încet în picioare. Nu-s rănit, Sam. Doar că mă simt tare istovit şi mă doare uite-aici.

Îşi duse mâna la spate, deasupra umărului stâng. Se ridică în picioare şi lui Sam i se păru că era înveşmântat tot în flăcări: pielea lui Frodo era ca purpura în lumina lămpii de deasupra. Frodo măsură încăperea de două ori în sus şi-n jos.

- Acum e mai bine! spuse cu ceva mai mult curaj în voce. Nu-ndrăzneam să mă mişc atunci când eram lăsat singur sau când venea unul dintre paznici. Şi după aia au început urletele şi păruiala. Dihăniile alea mari se ciorovăiau, pare-mi-se. Din pricina mea şi a lucrurilor mele. Zăceam acolo îngrozit. Şi după aia s-a lăsat o tăcere de moarte şi asta a fost şi mai cumplit.

- Da, s-au ciorovăit, aşa se pare. Vreo două sute de jivine de-alea scârboase trebuie c-au fost aici. Cam mulţi pentru Sam Gamgee, s-ar putea zice. Da’ treaba cu răpusu’ au dus-o ei la bun sfârşit. Noroc chior, trebuie să recunosc, numai că povestea e prea lungă să v-o povestesc d’a fir-a-păr, până n-om ieşi de-aici. Să vedem acum ce-i de făcut. Doar n-o să umblaţi gol-puşcă prin Tărâmul Negru, domnu’ Frodo.

- Mi-au luat totul, Sam. Tot ce-aveam. Înţelegi? Totul! Frodo se ghemui din nou la podea, cu capul plecat, copleşit de disperarea pe care i-o treziseră propriile sale cuvinte, căci îşi dădu seama deodată de proporţiile dezastrului. Căutarea a dat greş, Sam. Chiar şi dacă ieşim de-aici, nu putem scăpa. Numai elfii pot scăpa. Departe, departe, dincolo de Pământul de Mijloc, departe peste Mare. Dacă şi aceea e destul de mare ca să-i ferească de Umbră.

- Nu, domnu’ Frodo, n-au luat chiar tot. Şi n-a dat greş, nu încă. L-am luat, domnu’ Frodo, să-mi fie cu iertare. Şi l-am păstrat bine. E la gâtul meu acum, şi tare mă mai împovărează. Sam scotoci în sân după lanţ şi Inel. Da’ gândesc că trebuie să-l luaţi înapoi.

Acum că sosise această clipă, Sam nu se prea arăta dispus să-i dea stăpânului său Inelul înapoi şi o dată cu el şi povara purtării lui.

Îl ai? întrebă Frodo ca trăsnit. Îl ai aici? Sam, eşti o minune! În clipa următoare, şi în mod cu totul ciudat, vocea lui se schimbă. Dă-mi-l! strigă el, ridicându-se în picioare şi întinzând spre Sam o mână tremurătoare. Dă-mi-l imediat! N-ai voie să-l ai!

- Am înţeles, domnu’ Frodo, spuse Sam oarecum speriat. Uitaţi-l! Trase încet Inelul din sân şi scoase lanţul peste cap. Dar acum vă găsiţi în Ţara Mordor, stăpâne; şi când o fi să ieşiţi o să vedeţi Muntele Cumplit şi toate celelalte. O să vedeţi că Inelul e tare primejdios aici şi tare greu de dus. Dacă-i prea greu, aş putea să vă ajut să-l duceţi, ce ziceţi?

- Nu, nu! strigă Frodo, smulgând Inelul şi lanţul din mâna lui Sam. Nu, n-ai s-o faci, tâlharule! Gâfâia şi se holba la Sam cu ochi măriţi de frică şi duşmănie. Şi deodată, strângând Inelul în pumnul încleştat, rămase înmărmurit. Parcă i se risipea o ceaţă de pe ochi; îşi trecu o mână peste fruntea ce-l durea. Nălucirea aceea hidoasă i se păruse atât de reală, aşa buimăcit cum încă mai era din pricina rănii şi a fricii. Chiar în faţa ochilor săi, Sam se preschimbase din nou într-un orc, care privea pofticios la comoara lui şi încerca să i-o ia, o jivină mică şi scârbavnică, cu ochi lacomi şi gură băloasă. Dar năluca pierise. În faţa Iui era Sam, îngenuncheat, cu chipul schimonosit de durere, ca şi când ar fi fost înjunghiat în inimă; din ochi îi ţâşneau râuri de lacrimi.

- Ah, Sam! strigă Frodo. Ce-am spus? Ce-am făcut? Te rog, iartă-mă! După tot ce-ai făcut tu! Puterea asta îngrozitoare a Inelului e de vină. Ah, ce mi-aş dori să nu fi fost găsit niciodată, niciodată. Dar să nu-ţi faci griji din pricina mea, Sam. Trebuie să port povara până la sfârşit. Altminteri nu se poate. Nu poţi să te pui între mine şi soarta asta.

- Bine, domnu’ Frodo, spuse Sam, ştergându-se cu mâna la ochi. Am priceput. Da’ pot încă să vă ajut, nu-i aşa? Trebuie să vă scot de-aici. Acum, pe loc, pricepeţi? Numa’ că vă trebuie nişte veşminte şi-o armă, după care ceva de-ale gurii. Hainele or să fie cel mai uşor de găsit. Şi pentru că suntem în Mordor, am face bine să ne îmbrăcăm după cum e portul pe-aici; oricum tot n-avem de-ales. Mă tem că va trebui să vă îmbrăcaţi cu haine orceşti, domnu’ Frodo. Şi eu aşijderea. E mai bine să ne potrivim la îmbrăcăminte dacă mergem împreună. Până una-alta, înveliţi-vă în asta!

Sam desprinse mantia cenuşie din pafta şi i-o puse lui Frodo p umeri. Apoi îşi dădu raniţa jos din spinare şi o lăsă pe podea. O scoase pe Sting din teacă. Tăişul ei abia dacă licări.

- Era să uit de asta, domnu’ Frodo! Nu au luat totul! Mi-aţi dat-o mie pe Sting, dacă mai ţineţi minte. Şi sticluţa Doamnei. Le mai am pe amândouă. Dar mai lăsaţi-mi-le puţin, domnu’ Frodo. Trebuie să mă duc să văd ce mai găsesc. Rămâneţi aici. Mai umblaţi puţin ca să vă dezmorţiţi picioarele. Mă întorc degrabă. Nu va trebui să mă duc prea departe.

- Fii cu băgare de seamă, Sam! Şi nu zăbovi! Or mai fi rămas în viaţă niscai orci şi stau la pândă.

- Trebuie să-mi încerc norocul, spuse Sam. Se duse la gaura chepengului şi dispăru în jos pe scară. Dar reapăru aproape imediat. Aruncă pe podea un cuţit cu lama lungă. Poate să aveţi nevoie de el, zise. A murit ăla de v-a biciuit. Şi-a frânt gâtu’ cu graba aia a lui, aşa mi se pare. Acuma trageţi scara în sus, dacă puteţi, domnu’ Frodo; şi n-o mai coborâţi decât când o să mă auziţi spunând parola. O să strig Elbereth. Cum spun elfii. Nici un orc n-ar rosti vorba asta.

Frodo rămase o vreme şezând acolo şi tremurând, cu mintea bântuită de spaime cumplite. Apoi se ridică, se înfăşură strâns în mantia elfă şi, ca să-şi îndrepte mintea spre alte lucruri, începu să umble de colo-colo iscodind şi cercetând fiecare cotlon al închisorii lui.

N-a trecut mult, cu toate că din pricina spaimei, lui i se păruse a fi trecut cel puţin un ceas, până auzi vocea lui Sam chemând în Şoaptă de jos: Elbereth, Elbereth. Frodo coborî scara uşoară. Sam urcă gâfâind, aducând pe cap o legătură mare. O lăsă să cadă la podea cu bufnet.

- Haideţi, repejor, domnu’ Frodo! A trebuit să răscolesc puţin până să găsesc ceva îndeajuns de mic pentru d-alde noi. O să trebuiască să ne descurcăm cu ce avem. Dar să ne grăbim. N-am dat peste nici un suflet viu şi n-am văzut nimic care să-mi dea de bănuit , numa’ că nu sunt în apele mele. Simt că locul ăsta e vegheat. De ce simt asta, nu ştiu, da’ treaba stă cam aşa: e ca şi cum unu’ din Călăreţii ăia înaripaţi şi îngrozitori a dat târcoale pe-aici, undeva sus în beznă, unde nu poate fi văzut.

Desfăcu legătura. Frodo privi cu scârbă la veşmintele dinăuntru, dar avea ce face: ori se îmbrăca, ori umbla despuiat. Era acolo o pereche de pantaloni lungi dintr-o ţesătură păroasă, făcută din cine ştie ce blană jegoasă de animal, şi o tunică din piele soioasă. Le trase pe el. Peste tunică îmbrăcă o za din împletitură îndesată, cam scurtă pentru un ditamai orcul, dar prea lungă şi grea pentru Frodo. Îşi strânse mijlocul într-un brâu de care era prinsă o teacă scurtă şi în aceasta din urmă se găsea o sabie cu lama lată. Sam adusese mai multe coifuri orceşti. Frodo găsi unul care i se potrivea destul de bine, o cască neagră cu marginea de fier şi cu inele de fier acoperite cu piele, pe care era pictat în roşu Ochiul Rău, deasupra apărătoarei de nas ce semăna cu un cioc.

- Uniforma ălora din Morgul, din care purta şi Gorbag, era mai potrivită şi mai bine croită, spuse Sam, numa’ că nu s-ar face, zic eu, să ne ducem cu însemnele lor în Mordor, după tot ce s-a-ntâmplat aici. Aşa, domnu’ Frodo, ia să vă văd. Un orculeţ sadea, dacă nu-s prea îndrăzneţ - adică aşa aţi arăta dacă am izbuti să vă acoperim faţa cu o mască, dacă v-am lungi braţele şi v-am crăcăna picioarele. Uite aici ceva ce o să mai acopere din cacealma, zise Sam şi îi puse lui Frodo pe umeri o mantie neagră largă. Acum chiar sunteţi gata! Când plecăm luăm şi-un scut.

- Şi tu, Sam? Ziceai că o să ne potrivim la haine.

- Ştiţi, domnu’ Frodo, am stat şi am cugetat că nu ar fi bine să las aici lucrurile mele, şi nici nu le-am putea şterge urma. Iar zaua asta orcească n-am cum s-o trag peste hainele mele, înţelegeţi? Aşa că o să mă acopăr, şi-asta-i tot.

Se lăsă pe vine ca să împăturească mantia elfă. Făcu din ea un pacheţel neaşteptat de mic, pe care-l vârî în raniţa de pe podea. Se ridică, luă raniţa în spate, îşi puse un coif orcesc pe cap şi se înveli în altă mantie neagră.

- Aşa! zise. Acum ne potrivim cât de cât. Şi trebuie s-o luăm din loc!

- Nu pot să merg tot alergând, Sam, spuse Frodo cu un zâmbet timid. Ai aflat cumva dacă sunt hanuri pe drum? Sau ai uitat că mai trebuie să şi mâncăm şi să bem?

- Iertăciune, da’ am uitat! recunoscu Sam. Fluieră descumpănit. Bată-mă să mă bată, domnu’ Frodo, da’ după ce-aţi dispărut nici c-am mai ştiut de foame şi sete! Nu ştiu de când n-am mai pus strop de apă ori fărâmă de mâncare în gură. Am uitat de toate astea tot încercând să vă găsesc. Ia staţi! Ultima oară când m-am uitat în raniţă încă mai aveam destul din pâinea şi merindele pe care ni le-a dat Căpitanul Faramir, ca să mă ţină pe picioare vreo două săptămâni la nevoie. Cât despre licoare, n-a mai rămas nici un strop din puţinul pe care-l mai aveam. N-o să ne ajungă nicicum la amândoi. Da’ orcii ăştia nu mănâncă şi ei, nu beau? Te pomeneşti că îşi duc zilele numa’ cu duhori şi otravă?

- Ba mănâncă şi beau şi ei, Sam. Umbra care i-a adus pe lume e-n stare doar să batjocorească, nu şi să zămislească ceva nou cu de la sine putere. Aş zice că orcilor ăstora nu le-a dat viaţă. Ci doar i-a prăpădit şi i-a pocit; şi dacă e să trăiască, trebuie s-o facă asemenea oricărei alte vietăţi. Se mulţumesc şi cu apă puturoasă şi carne stricată dacă nu găsesc ceva mai bun, dar nici vorbă de otravă. Mi-au dat şi mie să mănânc, aşa că sunt mai întremat decât tine. Nu se poate să nu găsim ceva de-ale gurii pe-aici.

- N-avem vreme de pierdut cu căutatul, protestă Sam.

- Să ştii că lucrurile nu stau chiar atât de rău pe cât crezi. A dat şi peste mine puţin norocul cât ai fost tu plecat. N-au luat chiar totul, într-adevăr. Mi-am găsit traista cu mâncare printre zdrenţele de pe podea. Au întors-o cu fundu-n sus, de bună seamă. Da-mi vine să cred că nu le-a plăcut cum miroase şi cum arată lembasul, chiar mai puţin decât lui Gollum. L-au împrăştiat peste tot, l-au călcat în picioare, dar am reuşit să strâng fărâmele. Nu-i cu mult mai puţin decât ceea ce ţi-a rămas ţie. Însă merindele de la Faramir le-au luat toate şi mi-au spart butelca de apă.

- Atunci asta e. Avem destul pentru început. Numa’ cu apa o să fie belea. De-acuma haideţi, domnu’ Frodo! S-o întindem, altfel nici un lac întreg de apă n-o să ne fie de folos!

- Nu plecăm până nu îmbuci ceva, Sam. Nu mă urnesc de-aici. Uite, ia prăjitura asta elfească şi bea ce ţi-a mai rămas în butelcă! Toată povestea asta e atât de zadarnică, încât n-are rost să ne facem griji pentru ziua de mâine. Poate că nici n-o să mai fie o zi de mâine. Porniră, în sfârşit. După ce coborâră scara, Sam o luă şi o puse coridor, lângă trupul făcut grămadă al orcului mort. Scara cealaltă era cufundată în întuneric, dar de pe acoperiş se mai zărea încă strălucirea Muntelui, cu toate că începuse să se stingă, preschimbându-se într-un roşu-mohorât. Culeseră două scuturi care le întregea costumaţia şi plecară mai departe.

Pe scara cea mare de jos pasul lor şovăi. Încăperea aceea din vârful foişorului unde se reîntâlniseră le devenise aproape familiară: acum însă ieşiseră din nou la loc deschis, unde teroarea se furişa de-a lungul zidurilor. O fi părut totul mort în Turnul din Cirith Ungol, dar spaima şi răul mai sălăşluiau încă aici.

Când ajunseră la uşa care da în curtea exterioară, se opriră. Chiar şi de acolo unde stăteau simţeau împotrivindu-li-se duşmănia Veghetorilor, formele acelea negre şi tăcute, aşezate de-o parte şi de alta a porţii prin care se întrezărea pălălaia din Mordor. Îşi croiră drum printre hoiturile hidoase şi cu fiecare pas pe care-l făceau înaintarea le era tot mai grea. Nici n-apucară să se apropie de bolta porţii, când fură siliţi să se oprească din nou. De-un deget de-ar fi încercat să meargă mai departe, nu făceau decât să-şi tortureze şi să-şi vlăguiască voinţa şi mădularele.

Frodo nu avea putere pentru o astfel de bătălie. Se lăsă moale la pământ, murmurând:

- Nu pot să merg, Sam. Simt că leşin. Nu ştiu ce m-a apucat.

- Eu ştiu, domnu’ Frodo. Ţineţi-vă tare! Poarta e de vină. E ceva necurat acolo. Da’ eu am pătruns prin ea şi am de gând să şi ies. Nu poate fi mai primejdios decât prima dată. Acum, haideţi!

Sam scoase încă o dată din sân sticluţa elfă, dată de Galadriel. Parcă pentru a-i răsplăti curajul şi a da strălucire credincioasei lui mâini maronii de hobbit care făptuise asemenea fapte vitejeşti, clondirul strălumină dintr-o dată, încât întreaga curte cufundată în umbră se lumină de o scăpărare orbitoare ca de fulger; numai că fulgerul acesta nu se stinse.

- Gilthoniel, A Elbereth! strigă Sam. Fără să ştie de ce, gândul lui se întorsese brusc la elfii din Comitat şi la cântecul care-l alungase din pădure pe Călăreţul Negru.

- Aiya denion ancalima! strigă Frodo din spatele lui.

Puterea Veghetorilor se frânse la fel de neaşteptat ca o coardă întinsă care plesneşte. Şi cei doi hobbiţi aproape căzură în nas. În clipa următoare o rupseră la fugă pe poartă afară, printre cei doi coloşi aşezaţi, cu ochii lor scăpărători. Se auzi o trosnitură. Cheia de boltă a arcului porţii se prăbuşi aproape să le cadă în cap, zidul de deasupra se crăpă şi se nărui la pământ. Cât p’aci să-i îngroape de vii. Se auzi bătaia unui clopot şi dinspre Veghetori se înălţă un vaiet ascuţit şi înfiorător. I se răspunse de sus, din întunecime Şi din cerul negru ca smoala o formă înaripată se năpusti în jos ca o săgeată, sfâşiind norii cu un ţipăt de groază.

II

Tărâmul Umbrei

Sam mai avea atâta minte cât să vâre sticluţa înapoi în sân.

- Fugiţi, domnu’ Frodo! strigă el. Nu, nu pe-acolo! E o scurtătură râpoasă peste perete. După mine!

Fugiră în jos pe drumul ce pornea de la poartă. Din cincizeci de paşi, ocolind strâns o stană ieşită mult în afară, dispărură din raza de vedere a Turnului. Scăpaseră, de data asta. Se lipiră de stâncă, respirară adânc şi-şi apăsară piepturile cu mâinile. Cocoţat pe zid, lângă poarta prăbuşită, nazgûlul îşi trimitea în văzduh ţipetele vestitoare de moarte, făcând stâncile să răsune de ecou.

Cuprinşi de groază, hobbiţii porniră împleticit mai departe. Curând drumul coti brusc din nou spre răsărit, aducându-i încă o dată, preţ de o clipă înfiorătoare, în dreptul Turnului. Străbătând cât puteau de iute bucata aia de drum, hobbiţii priviră peste umăr şi văzură uriaşa siluetă neagră ţuţuiată pe meterez; apoi se prăvăliră printre pereţii mari de stâncă printr-un pripor ce cobora abrupt pentru a se uni cu drumul dinspre Morgul. Ajunseră la punctul de întâlnire a drumurilor. Nici urmă de orci şi nici nazgûlul nu primise încă răspuns la strigătul lui; dar hobbiţii ştiau că tăcerea nu putea dura mult. Vânătoarea avea să înceapă din clipă în clipă.

- N-o să reuşim, Sam. Dacă am fi orci adevăraţi, ar trebui să ne avântăm înapoi spre Turn, nu să fugim de el. Primul duşman cu care o să ne întâlnim o să ne recunoască pe loc. Trebuie să părăsim drumul ăsta într-un fel sau altul.

- Da’ n-avem cum, decât dac-am fi înaripaţi.

Feţele răsăritene ale munţilor Ephel Dúath erau pieptişe, stâncile şi prăpăstiile prăvălindu-se în viroaga neagră cuprinsă între aceşti pereţi şi creasta interioară. Nu departe de locul de întâlnire a drumurilor, după încă un repeziş, un pod de piatră suspendat trecea peste hău, ducând drumul mai departe între ravenele şi grohotişurile Morgulului. Strângându-şi disperaţi puterile, Frodo şi Sam se repeziră pe pod; dar n-apucară să ajungă în partea cealaltă, când auziră semnalul de începere a vânătorii. Departe, în urma lor şi mult deasupra, pe coasta muntelui, se înălţa ameninţător Turnul din Cirith Ungol, ale cărui pietre luceau stins. Dintr-o dată, clopotul său aspru răsună din nou, apoi se dezlănţui într-o rafală cutremurătoare. Cornii chemau. Şi de dincolo de capătul crestei răsunară strigăte de răspuns. În viroaga întunecată, feriţi de strălucirea orbitoare şi ucigătoare a Orodrúinului, Frodo şi Sam nu puteau zări nimic în faţă, dar de-acum auzeau tropăitul picioarelor cu încălţări de fier, iar pe drum răsuna dupăitul repezit al copitelor.

- Repede, Sam! Să trecem dincolo! strigă Frodo.

Se căţărară pe parapetul jos al podului. Din fericire, coborâşul în viroagă era scurt, căci coastele Morgaiului se înălţau aici până aproape la nivelul drumului; dar era prea întuneric pentru ca ei să-şi dea seama cât de adâncă era prăpastia.

- Gata, domnu’ Frodo, am pornit-o, spuse Sam. Cu bine!

Şi îşi dădu drumul la vale. Frodo îl urmă. Şi în timp ce se prăvăleau, auziră iureşul călăreţilor ce goneau peste pod şi răpăitul picioarelor orceşti care fugeau după ei. Dar Sam ar fi izbucnit în râs dacă ar fi îndrăznit. Căci, după toată frica lor că îşi vor frânge oasele în cine ştie ce stânci nevăzute, se pomeniră picând cu o bufnitură şi-un trosnet, la mai puţin de douăsprezece picioare mai jos, în ultimul lucru la care s-ar fi putut aştepta: o încâlcire de tufăriş spinos. Sam rămase pironit locului, sugându-şi încet mâna zgâriată.

După ce se stinse şi ultimul zgomot al copitelor şi picioarelor, îndrăzni să şoptească:

- Să fiu al naibii, domnu’ Frodo, da’ nu ştiam că în Mordorul ăsta poate creşte ceva! Da’ şi dac-aş fi ştiut, la aşa ceva nu m-aş f, gândit. Cum îi simt eu, spinii ăştia-s lungi de-un picior. Mi-au pătruns prin toate cele. Măcar de mi-aş fi pus cămaşa aia de zale pe mine!

- Zaua orceasă nu te fereşte de ghimpii ăştia, spuse Frodo. Nici măcar pieptarul de piele nu-i mare scofală.

Avură de furcă să iasă din desiş. Spinii şi mărăcinii erau tari ca drotul şi se agăţau de ei ca nişte gheare. Mantiile se sfâşiaseră şi se flenduriseră până să apuce ei să se descâlcească de acolo.

- Şi acum în jos, Sam, şopti Frodo. Jos în vale, repede, apoi o luăm spre miazănoapte de cum găsim o cale.

Ziua venea din nou peste lumea de afară şi departe, dincolo de negurile Mordorului, Soarele se înălţa peste orizontul răsăritean al Pământului de Mijloc; aici jos însă întunericul era la fel de adânc ca noaptea. Muntele dospea în străfunduri şi îşi scuipa focurile afară. Strălucirea orbitoare pălea în stânci. Vântul răsăritean care suflase de când plecaseră ei din Ithilien părea să fi murit. Încet, cu trudă nemăsurată, începură să coboare, bâjbâind, împiedicându-se, ajutându-se de mâini, printre bolovani şi mărăcini şi vreascuri, prin umbrele oarbe, în jos, tot mai jos, până nu mai avură unde cobori.

Se opriră, într-un sfârşit. Se aşezară alături, cu spatele la un bolovan. Erau leoarcă de sudoare amândoi.

- Dac-ar fi să-mi dea Shagrat însuşi un pahar cu apă, i-aş strânge mâna, mormăi Sam.

- Să nu spui aşa ceva! îl mustră Frodo. Nu faci decât să înrăutăţeşti şi mai mult lucrurile.

Se întinse, ameţit, vlăguit, şi rămase tăcut o vreme. Mai apoi îşi adună puterile şi se ridică din nou în capul oaselor. Mare îi fu mirarea când descoperi că Sam adormise.

- Trezeşte-te, Sam! Haide. E timpul să ne mai ostenim oleacă.

Sam se chinui să se ridice în picioare.

- Fir-aş să fiu! Cred c-am adormit. A trecut atâta vreme, domnu’ Frodo, de când n-am mai avut parte de un somn ca lumea şi ochii mi s-au închis de la sine.

Frodo mergea acum primul, încercând să ţină direcţia nordică, dibuind drumul printre bolovanii ce se îngrămădeau pe fundul marii ravene. Deodată se opri.

- Zadarnic, Sam. Nu mai pot îndura. Cămaşa asta de zale, de ea vorbesc. Nu în starea în care mă aflu. Chiar şi vesta de mithril mi se părea grea când eram obosit. Asta e cu mult mai grea. Şi ce rost are s-o port? N-o să învingem dacă e să ne luptăm.

- Numai că s-ar putea să trebuiască să ne luptăm. Şi mai sunt pietre pe lumea asta, şi săgeţi rătăcite. Întâi şi-ntâi că Gollum ăla n-a crăpat. Nu-mi place să vă ştiu doar cu o bucăţică de piele acolo, între domnia voastră şi o lovitură de cuţit în noapte.

- Uite ce-i Sam, băiat drag ce eşti. Sunt frânt de oboseală. Şi nu mi-a mai rămas nici o nădejde. Dar trebuie să încerc să ajung la Munte atâta vreme cât mai sunt în stare să mă mişc. Inelul mi-e de-ajuns povară. Greutatea asta în plus mă omoară. Trebuie s-o scot. Dar să nu crezi că sunt nerecunoscător. Nici nu vreau să mă gândesc la ce treabă scârbavnică te-ai înhămat printre hoiturile alea ca să găseşti zaua asta pentru mine.

- Să nu vorbim despre asta, domnu’ Frodo. Fiţi sănătos! Şi în cârcă v-aş duce dacă aş putea. Dezbrăcaţi-o!

Frodo puse mantia deoparte, îşi scoase pieptarul de zale şi-l aruncă cât colo. Îl luă cu frig.

- Ceva care să ţină de cald îmi trebuie mie acum, zise el. S-a făcut frig, mi-e teamă să nu răcesc.

- Luaţi mantia mea, domnu’ Frodo. Sam desfăcu raniţa şi scoase dinăuntru mantia elfă. Ce ziceţi de asta, domnu’ Frodo? Vă înveliţi bine cu flendura aia orcească şi peste ea vă prindeţi brâul. După care puneţi mantia asta. Nu prea aduce ea a port orcesc, da’ o să vă ţină de cald; şi-aş cuteza să spun că o să vă ferească de rău mai bine decât orice platoşă. Doamna a făcut-o cu mâna ei. Frodo luă mantia, şi-o puse pe umeri şi o prinse cu agrafa.

- Acum e mai bune! spuse el. Mă simt mai uşor. Pot să merg mai departe. Dar întunericul ăsta orb îmi pătrunde parcă în inimă. Ştii, Sam, când zăceam prizonier, am încercat să-mi amintesc de Coniaied şi de Cornu Împădurit şi de Râul care curge în moara din Hobbiton. Dar acum nu le pot vedea cu ochii minţii.

- Ei poftim, domnu’ Frodo, cine-a pomenit acu’ de apă? Dacă Doamna ar putea să ne vadă ori să ne audă, i-aş zice: „Doamnă, Măria ta, nu vrem decât lumină şi apă: apa limpede şi lumina zilei, căci mai bune-s decât toate nestematele, să-mi fie cu iertăciune.” Da’ până-n Lórien e cale lungă, oftă Sam şi-şi flutură mâna spre înălţimile Ephel Dúath, ce nu puteau fi decât ghicite ca o negreală încă şi mai neagră pe un cer negru.

Porniră din nou la drum. Nu merseră mult şi Frodo se opri din nou.

- Pe deasupra noastră e un Călăreţ Negru, spuse el. Îl simt. Mai bine să nu ne mişcăm o vreme.

Se ghemuiră sub un bolovan mare, cu faţa îndreptată spre apus, şi rămaseră acolo tăcuţi. După un timp Frodo scoase un oftat de uşurare.

- A trecut, spuse el.

Se ridicară. În clipa următoare amândoi se holbau uimiţi. Departe, în stânga lor, spre miazăzi, pe un cer care devenea cenuşiu, începeau să se deseneze tot mai limpede contururile negre şi întunecate ale ţancurilor şi crestelor înalte ale marelui lanţ muntos, în spatele lor apăru o lumină care se întinse încet spre miazănoapte. În tăriile văzduhului se ducea o bătălie. Talazurile de nori erau alungate, marginile lor se zdrenţuiau sub suflarea unui vânt stârnit în lumea vie şi care se înălţa în văzduh, măturând aburii şi perdelele de fum spre meleagul întunecat ce le era sălaş. Pe sub palele tot mai ridicate ale baldachinului mohorât, un fir de lumină timidă se furişă în Mordor precum o dimineaţă palidă prin fereastra zăbrelită a unei temniţe.

- Ia priviţi, domnu’ Frodo! Priviţi! S-a schimbat vântul. Ceva se petrece acolo. Nu se-ntâmplă toate pe placul lui. Întunecimea lui începe să se risipească în lumea de-afară. Ah, ce n-aş da să ştiu ce se întâmplă!

Era dimineaţa zilei de cincisprezece martie şi peste valea Anduinului Soarele se ridica deasupra umbrei de la răsărit, iar vântul bătea dinspre miazăzi. Théoden zăcea pe moarte pe Câmpiile Pelennor.

În timp ce Frodo şi Sam stăteau şi priveau, geana de lumină se întinse cât era creasta Ephel Dúath de lungă; deodată zăriră o formă care venea cu repeziciune dinspre apus, la început mică, doar un punct negru pe fâşia luminoasă de deasupra vârfurilor muntoase, apoi tot mai mare, până când se repezi ca o săgeată în bolta întunecată şi trecu mult deasupra celor doi hobbiţi. Trecând, scoase un ţipăt ascuţit şi prelung, vocea unui nazgûl; dar ţipătul nu-i mai înspăimântă; era mai curând un ţipăt de alarmă şi deznădejde, prevestind nenorociri pentru Turnul Întunecimii. Seniorului Duhurilor Inelelor îi sunase ceasul.

- Ce v-am zis? Se-ntâmplă ceva! strigă Sam. „De la război, numai veşti bune”, a spus Shagrat, da’ Gorbag gândea altminteri. Şi cu dreptate. Roata pare să se-ntoarcă, domnu’ Frodo. Nu simţiţi niţică nădejde, acolo?

- Nu prea, Sam, ca să fiu sincer, oftă Frodo. Orice se-ntâmplă e dincolo de munţi. Noi mergem spre răsărit, nu spre apus. Şi sunt atât de istovit. Iar Inelul e atât de greu, Sam. Şi încep să-l văd în mintea mea tot timpul, ca o uriaşă roată de foc.

Entuziasmul lui Sam se risipi într-o clipită. Îşi privi îngrijorat stăpânul şi-l luă de mână.

- Haideţi, domnu’ Frodo! spuse el. Am primit unul din lucrurile pe care mi le doream: un strop de lumină, destulă cât să ne ajute, dar mă tem că-i şi primejdioasă. Hai să încercăm să mai mergem puţin şi după aceea ne culcăm unul lângă altul şi ne odihnim. Acum însă luaţi să mâncaţi puţin, o bucăţică din merindea dată de elfi; să mai prindeţi puteri.

Împărţiră între ei o turtă de lembas şi mestecară dumicatul cu greu din pricina uscăciunii din gură, apoi porniră încet mai departe. Lumina, cât o geană cenuşie de amurg, nu mai mult, le ajungea să vadă că se aflau adânc în valea dintre munţi. Urca acum în pantă uşoară spre miazăzi, iar pe fundul ei se zărea albia unui pârâu secat. Dincolo de matca pietroasă, zăriră o potecă bine bătătorită ce şerpuia la poalele stâncilor apusene. Dacă ar fi ştiut, hobbiţii ar fi putut să ajungă la ea mult mai curând, căci era o potecă ce se rupea din drumul Morgulului la capătul apusean al podului şi cobora în multe trepte tăiate în stâncă, până în fundul văii. Era folosită de patrule sau de soli drept scurtătură până la posturile de strajă mai neînsemnate şi la forturile nordice, aflate între Cirith Ungol şi strunga Gura Isenului, fălcile de fier din Carach Angren.

Pentru hobbiţi era primejdios să folosească o asemenea potecă, dar ei aveau nevoie să se grăbească, unde mai pui că Frodo simţea că nu mai avea puteri ca să se caţere printre bolovani sau de-a lungul zăpodiilor nebătute ale Morgaiului. Pe de altă parte, socotea că drumul spre miazănoapte era poate ultimul pe care s-ar fi gândit hăitaşii lor să-i caute. Primele căi pe care aveau să le cerceteze cu de-amănuntul erau drumul la est de câmpie sau cel care ducea înapoi, spre apus. Abia după ce trecea bine de Turn, spre miazănoapte, avea să se ostenească să caute o cale care să-l ducă spre răsărit, spre ultima etapă disperată a călătoriei lui. Până una-alta, traversară şleaul pietros şi o apucară pe poteca orcilor şi o vreme merseră de-a lungul ei. Stâncile din stânga atârnau deasupra potecii, încât nu puteau fi văzuţi de sus; dar poteca făcea multe cotituri, şi la fiecare cot îşi încleştau mâinile pe mânerele săbiilor şi înaintau cu precauţie.

Ziua rămase la fel de cenuşie, căci Orodrúin continua să scuipe vălătuci de fum care, bătut în sus de vânturile de la poale, urca tot mai spre înalt, până când ajunse deasupra vânturilor şi se răspândi într-un acoperiş făr’ de margini, a cărui coloană centrală creştea din umbre pe care ei nu le puteau zări. Mai bine de o oră merseră ei aşa târâş-grăpiş, când deodată auziră un zgomot ce-i făcu să se oprească. De necrezut, dar adevărat. Susur de apă. Dintr-un făgaş la stânga lor, atât de drept şi de îngust de-ai fi zis că stânca neagră fusese despicată cu un topor uriaş, picura apă: poate ultimele rămăşiţe ala unei ploi dulci adunate din mări bătute de soare, dar sortită, din păcate, să cadă în cele din urmă pe pereţii Tărâmului Negru şi să se scurgă stearpă în ţărână. Aici însă ieşea din piatră într-un mic izvor ce cădea până la potecă, o traversa, cotea spre miazăzi şi curgea repejor mai departe, pentru a se pierde printre pietrele moarte. Dintr-un salt, Sam fu lângă izvor.

- Dac-am s-o mai văd vreodată pe Doamnă, o să-i spun! strigă el. Întâi lumina, acum apa! Se opri brusc. Lăsaţi-mă să beau eu întâi, domnu’ Frodo.

- Bea, dar să ştii că e loc de amândoi.

- Nu asta am vrut să spun, se apără Sam. Mă gândeam că dacă e otrăvitoare sau se va dovedi îndată într-altfel vătămătoare, atunci, stăpâne, mai bine să fiu eu cel care..., dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun.

- Te-nţeleg. Dar cred că-i mai bine să ne-ncercăm norocul împreună, Sam; sau binecuvântarea. Totuşi ai grijă, s-ar putea să fie foarte rece!

Apa era rece, dar nu ca gheaţa, avea un gust neplăcut, amară şi uleioasă totodată sau, mă rog, aşa ar fi zis dacă ar fi fost la ei acasă. Aici însă părea mai presus de orice laudă şi dincolo de orice teamă ori prevedere. Băură pe săturate iar Sam umplu butelca. Frodo simţea că-i reveniseră puterile, astfel că merseră mai departe preţ de câteva mile bune, până când poteca începu să se lăţească şi să fie mărginită de un perete crenelat, semn că se apropiau de un alt fort orcesc.

- Aici părăsim drumul, Sam. Şi trebuie s-o apucăm înspre răsărit. Oftă când privi la crestele sumbre de dincolo de vale. Mai am doar atâta putere cât să găsesc o văgăună acolo sus, undeva. După care trebuie să mă odihnesc puţin.

Albia râului era ceva mai jos de potecă. Coborâră anevoie până la ea şi începură s-o traverseze. Spre mirarea lor, dădură peste băltoace întunecate în care se scurgeau firicele de apă ce picurau de undeva din susul văii. La hotarul său de la poalele munţilor vestici, Mordorul era un meleag muribund, dar încă mai avea o urmă de viaţă în el. Aici mai creştea ceva vegetaţie, aspră, contorsionată, înverşunată, luptându-se să trăiască. Copăcei piperniciţi se strecurau afară din ravenele Morgaiului, de partea cealaltă a văii, agăţându-se de stâncă, smocuri de iarbă aspră şi cenuşie se luptau cu pietrele pe care se târa un muşchi ofilit; peste tot se răsfirau rugi uriaşi, zgârciţi şi încâlciţi. Unii aveau ţepi lungi şi ascuţiţi, alţii ghimpi încârligaţi, tăioşi ca o lamă de pumnal. Frunze veştede şi mohorâte rămase peste an atârnau de vrejuri, foşnind şi pârâind în văzduhul trist, dar mugurii lor plini de viermi dădeau să se deschidă. Muşte surii, maronii sau negre, însemnate precum orcii cu o pată roşie de forma unui ochi, bâzâiau şi pişcau; iar deasupra desişurilor de rugi, dansau şi se roteau roiuri de musculiţe flămânde.

- Zdrenţele astea orceşti nu-s bune de nimic, se plânse Sam dând din mâini. Mai bine aş avea piele de orc!

Frodo nu mai putea merge. Se căţăraseră de-a lungul unei ravene înguste şi uşor înclinate, dar încă mai aveau destul de urcat până să ajungă să vadă măcar ultima creastă stâncoasă.

- Acum trebuie să mă odihnesc, Sam, şi să aţipesc dac-oi putea, spuse Frodo şi se uită în jur, dar, din cât vedea el, nici măcar un animal nu ar fi avut unde se cuibări în stâncăraia aia deprimantă. În cele din urmă, frânţi de oboseală, se furişară sub o perdea de rugi ce atârnau ca o saltea peste un prag îngust de piatră.

Se aşezară şi încropiră ceva de-ale gurii. Păstrând nepreţuita lembas pentru zilele negre ce aveau să vină, ciuguliră jumătate din ceea ce mai rămăsese în traista lui Sam din merindele dăruite de Faramir: nişte fructe uscate şi o bucăţică de carne afumată; sorbiră câteva guri de apă. Băuseră şi din ochiurile de apă din vale, dar li se făcuse iarăşi foarte sete. Aerul din Mordor avea o asprime ce le usca cerul gurii. Gândul la apă îl făcea pe Sam să se piardă cu firea, în ciuda încrederii ce nu-l părăsea nici o clipă. Numai că dincolo de Morgai se întindea îngrozitoarea câmpie Gongoroth, pe care trebuiau să o traverseze.

- Acum trageţi un pui de somn, domnu’ Frodo. Iar se întunecă. Semn, după mine, că în câmpie se sfârşeşte şi ziua asta.

Nici n-apucă să zică aceste vorbe, că Frodo oftă şi adormi pe loc buştean. Sam se împotrivi propriei sale oboseli şi luă mâna luă Frodo într-ale sale şi râmase acolo tăcut, până se înnopta de-a binelea. Abia atunci se hotărî să iasă din ascunzătoare, mai degrabă ca să se scuture de somn, şi privi în jur. Tărâmul ăla părea plin de tot felul de pârâituri şi trosnituri şi scârţâituri, dar nici o voce sau călcătură de picior nu se auzea. Deasupra masivului Ephel Dúath, înspre Apus, cerul nopţii păstrase o părere de lumină. Acolo zări Sam, preţ de o clipă, furişându-se licărul unei stele albe, printr-o spărtură a norilor, deasupra unui ţanc întunecat al crestei. Şi cum o privea el din meleagul acela uitat de lume, frumuseţea Stelei îl păli drept în inimă şi brusc i se retrezi speranţa. Ca o suliţă îl străpunse gândul limpede şi rece că, la urma urmei, Umbra era un lucru mărunt şi trecător, nimic altceva; lumina şi frumuseţea supremă aveau să dăinuiască veşnic, fără ca ea să le poată întina. Cântecul lui din Turn fusese mai curând o sfruntare, nu o speranţă; căci atunci se gândea la sine. Dar acum, preţ de o clipă, propria sa soartă şi chiar şi aceea a stăpânului său încetară să-l mai frământe. Se târî înapoi sub rugi, se întinse lângă Frodo şi, dând uitării orice teamă, se cufundă într-un somn adânc şi netulburat.

Se treziră amândoi, mână în mână. Sam era aproape vioi, gata să înceapă o nouă zi, Frodo oftă. Somnul îi fusese frământat, plin de vise despre foc, iar deşteptarea nu avu darul să-l liniştească. Somnul îi prinsese totuşi bine: se întremase, se simţea mai în puteri să ducă Inelul mai departe. Nici unul nu ştia ceasul zilei şi nici cât dormiseră; dar după ce mai luară câte o îmbucătură din merinde şi o gură de apă, se aşternură la drum, urcând ravena până ce aceasta se sfârşea într-un povârniş abrupt, de grohotiş şi pietre alunecoase. Acolo, orice urmă de viaţă se dăduse bătută, vârfurile Morgaiului erau golaşe, zimţuite, sterpe, lipsite până şi de iarbă.

După multă căutare şi umblet de colo-colo, găsiră o cale pe unde puteau urca mai departe şi astfel se mai căţărară o sută de picioare, până la o fisură între două steiuri întunecoase, şi trecând şi prin ea se pomeniră chiar pe creasta ultimului zid de apărare al Mordorului. Sub ei, pe fundul unei prăpăstii înalte de vreo sută cincimi de picioare, se afla şesul care se întindea până departe, într-o întunecime fără formă, ce nu putea fi cuprinsă cu privirea. Vântul lumii bătea dinspre Apus, norii uriaşi erau împinşi în sus şi spre est; cu toate acestea, peste câmpiile mohorâte ale Gorgorothului nu răzbătea decât o lumină cenuşie. Acolo vălătucii de fum se târau aproape de pământ şi se cuibăreau în vâlcele, iar din crăpăturile pământului ieşeau aburi.

Dar în zare, la mai bine de patruzeci de mile distanţă, zăriră Muntele Osândei, ale cărui poale erau îngropate în cenuşă: conul său uriaş se ridica la mare înălţime până acolo unde coroana sa fumegândă se ascundea în nori. Focurile se mai astâmpăraseră, mocneau în adânc, şi muntele părea să doarmă somnul ameninţător şi primejdios al unei fiare. Dincolo de el atârna o umbră mare, rău prevestitoare, ca un nor de furtună, vălurile turnului Barad-dûr zidit departe foarte, pe un pinten al unei creste lungi desprinse la capătul ei nordic din Munţii de Cenuşă. Puterea Întunecimii era cufundată în gânduri. Ochiul privea înăuntru, cumpănind la veştile născătoare de îndoieli şi vestitoare de primejdii: ceea ce i se înfăţişa acum era o sabie strălucitoare şi un chip aspru şi regesc şi deocamdată dăduse la o parte orice gând la alte lucruri; şi întreaga sa fortăreaţă, poartă după poartă şi turn peste turn, era învăluită într-o negură urzitoare de răzbunări.

Frodo şi Sam priveau tot acest tărâm odios cu un amestec de uluială şi scârbă. Între ei şi muntele fumegător şi de jur împrejurul acestuia, spre miazănoapte şi miazăzi, totul părea căzut pradă ruinei şi morţii, o pustietate arsă şi înecată în fum. Oare cum îşi păstra şi îşi hrănea sclavii şi oştirile Seniorul meleagului ăstuia? Căci oştiri avea cu duiumul. Cât puteai cuprinde cu ochii, de-a lungul Morgaiului şi înspre miazăzi, tabere şi iar tabere, unele de corturi, altele aranjate ca nişte orăşele. Unul dintre cele mai mari se afla chiar sub ei. Pe câmpie, la mai puţin de o milă depărtare, era ca un fel de adunătură de muşuroaie uriaşe de gângănii, uliţe drepte, mohorâte, mărginite de colibe şi construcţii cafenii, lungi şi joase. În jurul aşezării, o viermuială de fiinţe care se agitau încoace şi-ncolo; un drum lat pornea de acolo spre sud-est, pentru a se uni cu drumul Morgulului, iar de-a lungul lui grăbeau şiruri nenumărate de siluete mici şi negre.

- Nu-mi place ce văd aici, spuse Sam. Fără ieşire, aş zice - doar că acolo unde e atâta viermuială sunt şi fântâni sau apă, ca să nu mai vorbim de mâncare. Şi ăştia-s oameni, nu orci, dacă nu mă înşeală ochii

Nici el, nici Frodo nu aveau habar de marile câmpuri la care trudeau sclavi, aflate în partea de miazăzi a acestui întins regat, dincolo de aburii Muntelui, lângă apele întunecate şi triste ale lacului Núrnen; şi nici de drumurile cele mari care se întindeau la răsărit şi la miazăzi, spre ţări ce plăteau tribut Mordorului şi de unde soldaţii Turnului aduceau convoaie de căruţe încărcate de bunuri şi prăzi şi sclavi noi. Aici, în regiunile nordice, erau minele şi fierăriile şi aici erau mobilizaţi oştenii pentru războaiele de mult puse la cale; şi tot aici, Puterea Întunecimii, care-şi muta armiile precum piesele pe o tablă de joc, le aduna pe toate la un loc. Primele mişcări şi primele dovezi ale puterii sale le făcuse cu oştirile de la apus, mutându-le la nord şi la sud. Numai pentru a le retrage ceva mai târziu şi a aduce alte forţe proaspete, concentrându-le în jurul Cirith Gorgorului, pentru o lovitură de pedeapsă. Şi dacă prin această manevră îşi pusese de gând să apere şi Muntele împotriva oricui ar fi încercat să se apropie, nici că se putea o mişcare mai bine chibzuită.

- Al naibii! mormăi Sam mai departe. Pot să aibă orice-ar avea de mâncare şi de băut, că noi tot n-o să avem parte. Nu văd pe unde-am putea coborî acolo. Şi chiar de-am ajunge jos, nu-i chip să străbatem tot câmpul ăsta care mişună de duşmani.

- Va trebui totuşi să încercăm, spuse Frodo. Nu-i mai rău decât mă aşteptam. Nici o clipă n-am nădăjduit că o să pot ajunge dincolo. Şi nici acum nu văd vreo rază de speranţă. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fac tot ce pot. Care va să zică, acum trebuie să mă feresc cât mai mult cu putinţă să fiu prins. Aşa că zic s-o ţinem tot spre miazănoapte şi să vedem cum stă treaba acolo unde câmpul deschis se îngustează.

- Am eu aşa un gând de cum trebuie să fie, spuse Sam. Unde-i mai îngust, e şi-mbulzeala de orci şi oameni mai mare. O să vedeţi, domnu’ Frodo.

- Tare mă tem că o să văd, dacă apucăm să ajungem până acolo, oftă Frodo şi se depărtă.

Curând descoperiră că le era cu neputinţă să îşi continue drumul de-a lungul crestei Morgai şi nici pe stâncile mai înalte, lipsite de poteci şi tăiate de pogoane adânci nu puteau merge. În cele din urmă se văzură nevoiţi să se întoarcă înapoi la ravenă şi să coboare pe unde urcaseră, pentru a căuta o altă cale de-a lungul văii. Înaintau cu greu, căci nu îndrăzneau să treacă pe malul apusean, unde era poteca. După mai bine de o milă, văzură într-o văgăună la poalele stâncii fortul orcesc pe care-l bănuiseră a fi prin preajmă; un zid şi o mână de cocioabe de piatră ridicate în jurul gurii negre a unei peşteri. Nu se zărea nici o mişcare, cu toate acestea hobbiţii se furişară cu precauţie pe lângă fort, ţinându-se cât mai aproape de mărăcinişul care acolo creştea din belşug pe ambele maluri ale fostei albii.

Şi aşa merseră încă vreo două-trei mile, până când fortul rămase în urma lor ascuns vederii; dar abia apucară să respire ceva mai uşuraţi, când auziră deodată voci aspre şi puternice de orci. Se pitiră iute în spatele unei tufe cafenii pipernicite. Vocile se apropiau şi curând apărură şi orcii. Unul era îmbrăcat în nişte zdrenţe maronii şi înarmat cu un arc din lemn de carpen: făcea parte dintr-o seminţie de orci mici de statură, cu pielea neagră şi nări largi şi fornăitoare: unul dintre cei care adulmeca urmele, fără îndoială. Celălalt era un ditamai războinicul, ca aceia din compania lui Shagrat, purtând însemnul ochiului. Şi el avea un arc prins de spate, iar în mână o suliţă scurtă cu vârful lat. Se ciorovăiau, ca de obicei şi, fiind din neamuri diferite, vorbeau Limba Comună, pocind-o după felul lor orcesc.

La nici douăzeci de paşi de locul unde se pitiseră hobbiţii, orcul cel mic se opri.

- Naiba-n ea de treabă! mârâi el. Mă duc acasă. Arătă în partea cealaltă a văii, spre fort. N-are rost să-mi mai frec nasu’ de pietrele astea. N-a rămas nici o urmă, ascultă-mă pe mine. Am pierdut-o când m-am luat după tine. Urcă sus în munţi, nu pe vale, îţi zic eu.

- Nu prea faceţi mare brânză, voi ăştia sforăiţi, he? zise matahala. Pun rămăşag că ochii-s mai de ispravă decât râturile alea ale voastre.

- Şi ce-ai văzut cu ei de te-mpăunezi aşa? se oţărî cel mic. Bah! N-ai habar nici ce cauţi.

- Şi-a cui e vina? nu se lăsă oşteanul. A mea nu-i. Brambureala-i de la ăi de sus. Ba zic că-i un elf din ăia mari cu armură lucitoare, ba o-ntorc c-ar fi o piticanie de om, ba cică-i o şleahtă de urukhai răsculaţi; te pomeneşti că-s toţi claie peste grămadă.

- Crr! croncăni adulmecătorul. Şi-au pierdut capu’, asta-i. Şi unii d-ăia mari or să-şi piardă şi pielea, ascultă-mă pe mine, dacă ce-am auzit e-adevărat: cică ar fi atacat Turnu’ şi alta nu, şi sute de-ai tăi au dat în primire şi prizonieru’ a şters-o frumuşel. Dac-aşa vă faceţi voi treaba, băi luptătorilor, nu mă mir că veştile despre bătălie-s rele.

- Cine zice că-s rele? strigă oşteanul.

- Hah! Cine nu zice?

- Astea-s cleveteli blestemate de-ale răzvrătiţilor şi dacă nu isprăveşti te trag în ţeapă, auzi?

- Gata, gata! făcu împăciuitor adulmecătorul. Uite, tac şi cuget. Da’ ce-are-a face stârpitura aia neagră cu toată povestea asta? Gămanu’ ăla cu mâini ca labele de raţă?

- Habar n-am, poate că nimica. Da’ nu prea are gânduri curate cu amuşinatu’ ăla. Băga-s-ar naiba-n el! Nici n-a apucat să ne scape bine şi s-o şteargă, c-am şi primit ştire că trebuie prins de viu, şi-ncă repede.

- Păi să-l prindă, atunci, şi să-i dea de să nu poată duce, tună adulmecătorul. A încurcat toate urmele acolo, şterpelind zaua aia aruncată pe care-a găsit-o şi fâţâindu-se peste tot locu’ pân-am apucat eu s-ajung.

- I-a salvat viaţa, asta-i sigur, spuse oşteanul. Că înainte să ştiu că-i căutat, am tras în el, punct ochit punct lovit, de la cincizeci de paşi, drept în spate, şi numa’ ce-l văd c-o ia la sănătoasa.

- Aiurea! Ai greşit ţinta, asta-i, îl luă peste picior adulmecătorul. Întâi că tragi unde vezi cu ochiu’ cefei, după-aia fugi de zici că stai şi dup-aia trimiţi după amărâţii de adulmecători. Gata, m-am saturat până-n gât d-alde voi.

Şi cu aceasta o luă din loc.

- Vino înapoi! strigă soldatul. Că altfel te raportez!

- Cui? Poate lu’ nepreţuitu’ tău de Shagrat. Las’ că n-o să mai fie ăla căpitan.

- O să-ţi dau număru’ şi numele la nazgûli, zise oşteanul coborând vocea până la şoaptă sâsâită. Unu’ dintre ei e acum mare şi tare la Turn.

Celălalt se opri şi glasul lui fu năpădit de teamă şi furie.

- Fir-ai tu să fii de pungaş pârâtor! urlă el Nu eşti în stare să-ţi faci treaba pe care ai fost pus s-o faci şi nici cu ai tăi nu te ţii. Hai, du-te la Răcnitorii ăia împuţiţi şi d-ar-ar să-ţi îngheţe carnea pe tine! Dacă n-apucă duşmanii să pună mai întâi laba pe ei. L-au mătrăşit pe Număru’ Unu, aşa-m auzit, şi trag nădejde că-i adevărat!

Orcul cel mare se repezi la el cu suliţa în mână. Dar adulmecătorul sări în spatele unei pietre; din fugă îl săgetă drept în ochi şi matahala se prăbuşi la pământ cu o bufnitură. Iar celălalt fugi, traversă valea şi dispăru.

O vreme, hobbiţii rămaseră în ascunzătoare fără să scoată un cuvânt. Într-un târziu Sam se foi.

- Punct ochit, punct lovit, aş zice. Dacă prietenia asta drăgălaşă s-ar răspândi peste tot în Mordor, păi zău că ne-ar scăpa din jumate din necazuri.

- Taci, Sam, şopti Frodo. Poate mai sunt şi alţii prin preajmă Am scăpat ca prin urechile acului şi hăituiala e mai înverşunată decât am crezut. Dar asta este firea celor din Mordor, Sam: şi toţi sunt aşa, până-n cel mai îndepărtat ungher, orcii aşa s-au purtat întotdeauna - aşa se spune în toate poveştile - atunci când sunt între ei. Dar să nu-ţi faci iluzii deşarte. Pe noi ne urăsc mai mult, fără deosebire şi tot timpul. Dacă ăia doi ne-ar fi zărit, ar fi uitat de gâlceava lor până ne vedeau morţi.

Şi iarăşi tăcură. După câtăva vreme, Sam rupse din nou tăcerea, dar de data asta cu o şoaptă:

- Aţi auzit ce-au zis de gămanu ‚ ăla, domnu’ Frodo? V-am zis eu că Gollum n-a crăpat, aşa-i?

- Da, mi-amintesc. Şi m-am întrebat de unde ştii tu asta. Ei hai, lasă! Mă gândesc că ar fi mai bine să nu ne clintim de-aici până nu se lasă bine întunericul. Aşa că avem răgazul să-mi spui de unde ştiai şi să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat. Numai să vorbeşti încet.

- O să-ncerc, făgădui Sam. Dar când mă gândesc la împuţiciunea aia, îmi vine să urlu de furie.

Şi astfel au stat hobbiţii la adăpostul mărăcinişului în vreme ce lumina mohorâtă se stinse încet peste Mordor, preschimbându-se într-o noapte adâncă fără stele; şi Sam îi povesti lui Frodo la ureche cum se pricepu el mai bine despre atacul mişelesc al lui Gollum, despre înspăimântătoarea Shelob şi despre păţaniile sale cu orcii. După ce isprăvi el, Frodo nu spuse nimic, ci îl apucă pe Sam de mână şi i-o strânse. După încă o vreme, se foi şi zise:

- Ei, cred că trebuie să ne aşternem din nou la drum. Mă-ntreb cât va mai trece până vom fi prinşi de-adevăratelea şi când tot chinul şi tot furişatul se vor fi sfârşit şi vor fi fost zadarnice. Se ridică în picioare. E întuneric, nu putem folosi sticluţa Doamnei. Ţine-o tu bine pentru mine. N-am unde s-o pun acum, decât s-o ţin în mână, dar o să am nevoie de amândouă mâinile în bezna asta. Pe Sting ţi-o dau ţie. Eu am tăişul orcesc, dar nu cred că-mi va fi mie dat să mă mai bat vreodată.

Drumul acela în noapte, fără potecă, era şi greu şi primejdios; dar cătinel şi cu împiedicături la tot pasul, cei doi hobbiţi se spetiră ceasuri la rând către miazănoapte, de-a lungul malului răsăritean al văii pietroase. Şi când un fir de lumină cenuşie se ivi după culmile apusene, mult după ce se crăpase de ziuă pe meleagurile de dincolo de ele, hobbiţii se adăpostiră din nou, aţipind câte puţin, ba unul ba celălalt. Când făcea el de strajă, Sam era frământat de gândul la mâncare. Şi într-un târziu, când se trezi Frodo într-un rând şi pomeni de ceva de-ale gurii şi se pregătiră pentru încă un marş trudnic, Sam puse întrebarea care-l chinuia cel mai mult.

- Să-mi fie cu iertare, domnu’ Frodo, da’ aveţi habar de cât mai avem de mers?

- Nu, prea bine nu ştiu, Sam, recunoscu Frodo. Înainte să plecăm din Vâlceaua Despicată, mi-au arătat o hartă a Mordorului, făcută înainte să se fi întors Duşmanul pe meleagul ăsta, dar prea bine nu mi-o mai amintesc. Foarte limpede însă ţin minte că undeva la miazănoapte era un loc unde din lanţul de la miazănoapte şi din cel de la apus al munţilor porneau creste care aproape că se uneau. Să tot fie vreo douăzeci de leghe dacă nu şi mai bine de la podul de lângă Turn. Ar putea fi un loc bun de traversare. Dar, de bună seamă că dacă ajungem acolo ne depărtăm şi mai mult de Munte, am fi cam la şaizeci de mile depărtare, după socoteala mea. Şi tot după ea aş zice că de la pod şi până aici am străbătut spre miazănoapte vreo douăsprezece leghe. Chiar dacă toate merg ca unse, tot nu pot ajunge la Munte într-o săptămână. Şi mă tem, Sam, că povara va deveni şi mai mare şi-o să merg tot mai încet, pe măsură ce ne apropiem. Sam oftă.

- Tocmai de-asta mă temeam. Ei bine, domnu’ Frodo, de apă nu mai zic nimic, cât despre mâncare, va trebui ori să mâncăm mai puţin, ori să ne mişcăm mai iute, măcar câtă vreme mai suntem în valea asta. Dintr-o îmbucătură isprăvim toată merindea, nu mai rămânem decât cu turta elfilor.

- O să-ncerc să merg mai repede, Sam, făgădui Frodo, trăgând adânc aer în piept. Hai, la drum! Încă un marş!

Nu se întunecase de tot. Dar noaptea se lăsă curând, în timp ce ei îşi croiau cu greu drum de-a lungul văii. Orele se scurgeau într-un mers obositor şi împiedicat, întrerupt doar de scurte pauze. La prima geană de lumină cenuşie sub poalele baldachinului de întuneric, se pitiră din nou într-o văgăună, sub bolta adâncă a unei pietre. Lumina prinse încet puteri, până când se făcu mai clară decât oricând până atunci. Un vânt puternic de la apus împingea perdelele de fum ale Mordorului din tăria văzduhului. În scurtă vreme, hobbiţii puteau desluşi formele ţinutului pe o distanţă de câteva mile în jur. Valea dintre munţi şi Morgai se îngustase pe măsură ce urca, încât creasta interioară nu mai era acum decât un prag în abruptul munţilor Ephel Dúath; spre răsărit însă cobora prăpăstios de-a dreptul până în Gongoroth. În faţă, albia se sfârşea în trepte de stâncă frânte; căci din lanţul principal se desprindea un pinten înalt, golaş, împingându-se înspre răsărit ca un perete. În întâmpinarea lui pornea din cenuşiul şi ceţosul lanţ Ered Lithui un braţ lung; între capetele pintenului şi al braţului, o strungă îngustă: Carach Angren, Gura Isenului, dincolo de care se găsea adânca vâlcea Udûn. În acea vâlcea de după Morannon se găseau tunelurile şi arsenalele pe care slujitorii Mordorului le săpaseră şi le pregătiseră întru apărarea Porţii Negre a ţării lor: şi acolo strângea acum Seniorul lor, în grabă mare, oştiri numeroase, pentru a ţine piept asaltului Căpitanilor din Apus. Pe promontoriile mult împinse în afară fuseseră zidite forturi şi turnuri şi ardeau focuri de strajă; iar de-a latul văii era înălţat un perete de pământ şi săpat un şanţ adânc, ce nu putea fi trecut decât pe un singur pod.

Câteva mile mai la nord, sus de tot, în unghiul unde pintenul apusean se desprindea de lanţul principal, se afla vechiul castel Durthang, devenit acum unul dintre multele fortăreţe orceşti îngrămădite în jurul vâlcelei Udûn. Un drum ce se desluşea de-acum în lumina tot mai sporită şerpuia în jos de la zidul castelului până când făcea un cot, la vreo milă sau două depărtare de unde se aflau hobbiţii, şi o apuca spre răsărit, urmând un umăr tăiat în costişa pintenului, şi de acolo mai departe, în jos până la şes şi spre Gura Isenului.

Cum stau hobbiţii şi cuprindeau cu privirea întreaga privelişte, călătoria asta a lor spre miazănoapte li se păru dintr-o dată zadarnică, în dreapta lor, şesul se desluşea cu greu din pricina fumului, încât nu vedeau nici tabere şi nici vreo mişcare de trupe; numai că toată regiunea aceea se găsea sub supravegherea neabătută a forturilor din Carach Angren.

- Am ajuns într-o înfundătură, Sam. Dacă mergem mai departe, nu facem decât să ajungem la turnul ăla al orcilor, dar singurul drum pe care-l putem urma este cel care coboară de la el - sau ne întoarcem pe unde-am venit. Nu putem urca nici spre apus şi nici să coborâm spre răsărit nu putem.

- Atunci trebuie s-o apucăm pe drum, domnu’ Frodo. O apucăm pe acolo şi ne încercăm norocul, dacă e vreun dram de noroc în Mordor. Putem şi să ne predăm, şi atunci sfârşim cu vântureala, sau să facem cale-ntoarsă. N-o să ne ajungă merindele. Trebuie să ne avântăm înainte cu orice preţ!

- S-a făcut, Sam. Ia-o 'nainte! Atâta vreme cât mai e o fărâmă de speranţă în tine. Mie mi s-a spulberat de tot. Numa’ că nu mă pot avânta, Sam. O s-o iau cătinel după tine.

- Înainte s-o apucaţi cătinel sau altfel, aveţi trebuinţă de somn şi de mâncare, domnu’ Frodo. Haideţi încoa’, vedeţi ce mai puteţi alege de-aici!

Îi dădu să bea apă şi îi mai dădu o turtă de lembas în plus; făcu o pernă din mantia sa şi o puse sub capul stăpânului său. Frodo era prea vlăguit să se împotrivească, iar Sam nu i-a spus că băuse ultimul strop de apă şi-i mâncase şi porţia lui. După ce Frodo adormi, Sam se aplecă asupra lui şi îi ascultă respiraţia şi-i cercetă chipul. Era brăzdat, supt, dar în somn părea mulţumit şi netemător.

- Aşa, stăpâne, aşa! murmură Sam pentru sine. O să te las puţintel şi mă-ncred în noroc. De apă avem nevoie ori altfel nu mergem mai departe.

Sam se strecură afară şi, furişându-se de la o piatră la alta cu o grijă mai dihai ca aceea obişnuită în firea hobbiţilor, coborî la albie şi o urmă o vreme în sus spre miazănoapte, până ajunse la treptele de stâncă de unde fără îndoială că de mult de tot izvorul ţâşnise într-o cascadă mică. Acum însă totul părea uscat şi tăcut; dar Sam refuză să se lase cuprins de disperare, aşa că se aplecă şi ascultă şi, spre încântarea lui, desluşi un sunet, un zvon de picureală. Urcând câteva trepte de piatră, găsi un izvoraş de apă întunecată ce ieşea din coasta muntelui şi umplea un ochi micuţ, din care apoi se revărsa şi dispărea sub pietrele golaşe.

Sam gustă apa şi i se păru destul de bună. Apoi bău pe săturate, umplu butelca şi, răsucindu-se pe călcâie, dădu să o pornească îndărăt. În acea clipă zări scurt o formă neagră, sau poate o umbră, care se strecura printre bolovanii din apropierea ascunzătorii lui Frodo. Muşcându-şi limba ca să nu strige, Sam sări jos de la izvor şi o rupse la fugă, din piatră în piatră. Vietatea aia ştia să se ferească de niscai priviri iscoditoare, dar Sam, cu toate că n-o putea vedea bine, ştia ce este şi nu-şi dorea decât să-şi încleşteze mâinile în jurul grumazului ei. Numai că vietatea îl auzi venind şi se iute nevăzută. Lui Sam i se năzări că o zăreşte furişându-şi o ultimă privire peste buza prăpastiei dinspre răsărit, înainte să se ascundă după stânci şi să dispară.

- Pot zice că nu ne-a părăsit norocul, murmură Sam, dar cât pe ce, cât pe ce! N-ajunge că avem parte de orci cu miile, acu’ mai trebuia şi împuţita asta de jivină să amuşine pe-aici? Ah, ce n-aş da să nu-i fi scăpat orcului ăluia!

Se aşeză lângă Frodo, dar nu-l trezi; însă nici nu îndrăznea să se întindă şi el alături. Într-un târziu, când simţi că ochii i se închid singuri şi înţelese că strădania de a rămâne treaz avea curând să fie zadarnică, îl trezi blând pe Frodo.

- Mă tem că Gollum iarăşi ne dă târcoale, domnu’ Frodo: Iar dacă n-a fost el, înseamnă că-s doi de-aceeaşi teapă. M-am dus să caut apă şi numa’ ce-l prind, când să mă-ntorc, că amuşină pe-aici. Socotesc că nu-i bine să dormim amândoi în acelaşi timp şi, iertat să-mi fie, da’ nu-mi mai pot ţine ochii deschişi multă vreme.

- Fii binecuvântat, Sam! Întinde-te şi fă-ţi somnul cum trebuie! Dar dacă-i vorba de Gollum, mai bine el decât orcii. Oricum, n-o să ne dea pe mâna orcilor - câtă vreme nu-ncape el pe mâna lor.

- Da’ puţin jaf şi crimă colo tot îl trage inima să facă de capu’ lui, mârâi Sam. Fiţi cu ochii-n patru, domnu’ Frodo! Uite-aici butelca plină cu apă. Beţi cât vă duce inima, o putem umple din nou când plecăm.

Şi cu aceste vorbe, Sam se cufundă în somn.

Ziua pălea când se trezi. Frodo stătea sprijinit de stânca din spatele lor, dar adormise la loc. Butelca era goală. Nici urmă de Gollum.

Întunericul coborâse din nou peste Mordor şi focurile de strajă de pe înălţimi ardeau cu vâlvătaie roşie, atunci când hobbiţii porniră iarăşi, în cea mai primejdioasă etapă a călătoriei lor. Întâi merseră la izvoraş, apoi, urcând cu greu, ajunseră la drum, în locul unde acesta o apuca brusc spre est, către Gura Isenului, care se afla la douăzeci de mile depărtare. Nu era un drum lat şi nu era mărginit de zid sau parapet în partea exterioară, unde clina devenea tot mai adâncă şi mai prăpăstioasă pe măsură ce drumul înainta. Hobbiţii nu auzeau nici o mişcare, astfel că, după ce stătură o vreme şi ciuliră bine urechile, porniră spre răsărit cu pas sigur.

După vreo douăsprezece mile de mers ţeapăn, se opriră. Ceva mai în spate, drumul cotise puţin spre nord, ascunzându-le vederii ceea ce rămăsese în urmă. Curând acest lucru se dovedi catastrofal. Se odihniră puţin, apoi porniră mai departe; dar nu făcură mulţi paşi când, dintr-o dată, în liniştea nopţii, auziră zgomotul de care se temuseră în taină până atunci; paşi care mărşăluiau. Erau încă destul de mult în urmă, dar când priviră într-acolo, zăriră licărul torţelor care dădeau colţul, la mai puţin de o milă distanţă, şi se apropiau cu repeziciune: prea iute ca Frodo să scape fugind pe drum înainte.

- De-asta mă temeam, Sam. Ne-am încrezut în noroc şi iată că ne-a lăsat. Am căzut în capcană.

Căută cu disperare la peretele nemilos, acolo unde drumarii din vechime tăiaseră stânca neted, preţ de mulţi stânjeni deasupra capetelor lor. Fugi de partea cealaltă şi privi peste margine, în hăul de întuneric.

- Până la urmă tot am fost prinşi! repetă el şi se lăsă jos pe pământ, sub peretele de stâncă, înclinându-şi capul în piept.

- Cam aşa pare, zise Sam. Asta e, n-avem de ales decât să aşteptăm şi să vedem ce s-o întâmpla.

Şi cu aceste cuvinte se aşeză lângă Frodo, sub umbra stâncii.

Aşteptarea le fu scurtă. Orcii înaintau cu pas mare. Cei aflaţi în primele rânduri duceau torţe. Şi veneau, şi focurile roţii din noapte creşteau iute. Şi când torţele ajunseră aproape, Sam îşi plecă şi el capul, sperând ca astfel să-şi ascundă chipul; şi aşeză scuturile în dreptul genunchilor, pentru a-şi piti labele.

„Numa’ de s-ar grăbi într-atât încât să lase în plata Cerului doi oşteni obosiţi şi să-şi vadă de drum!” spuse în sinea lui.

Şi chiar aşa părea că se va întâmpla. Orcii din frunte veneau pleoştiţi, gâfâind, cu capetele plecate. Erau o trupă de orci din soiul cel mic, mânaţi fără voia lor la războaiele Seniorului Întunecimii care-i păstorea; singurul lucru de care le păsa era să se isprăvească odată marşul ăsta şi să scape de şfichiul biciului. Pe lângă ei, ţopăind în sus şi-n jos de-a lungul şirului, veneau doi urukşi din cei mari şi fioroşi la înfăţişare, plesnind din bici şi urlând. Rânduri după rânduri trecură şi lumina torţelor, care ar fi putut să-i trădeze pe cei doi hobbiţi, se depărtase de-acum. Şi numai ce unul dintre supraveghetorii sclavilor dibui cele două siluete de lângă drum. Şfichiui chiui cu pleasna biciului spre ei şi urlă:

- Hei, voi de colo! Ridicaţi-vă! Şi cum ei nu răspunseră, urukul opri întreaga companie cu un strigăt.

- Făceţi-vă-ncoa, trântorilor! Nu-i vreme de milcoşit. Făcu un pas spre ei şi, în ciuda întunericului, desluşi însemnele de pe scuturile lor. Aha, dezertaţi, hă? mârâi el. Sau asta clociţi, aşa-i? De-aseară trebuia să fiţi voi şi-ai voştri în Udûn. Ştiţi asta. Hai, sus, încolonarea, altfel vă iau numerele şi vă raportez.

Hobbiţii se ridicară cu greu în picioare şi, cu capetele tot plecate şi şchiopătând ca nişte oşteni cu tălpile băşicate de-atâta mers, lipăiră către coada coloanei.

- Ne, ne, nu la coadă! strigă supraveghetorul. Trei rânduri mai sus. Hai, şi-acol’ să rămâneţi, că altfel vă ia mama naibii dacă vin la voi!

Şi pocni pleasna lungă a biciului peste capetele lor; apoi, cu încă o plesnitură şi un urlet, puse compania în mişcare la pas mărunt şi iute.

Nu-i venea uşor bietului Sam, frânt de oboseală cum era; dar pentru Frodo era un adevărat chin. Care curând se transformă în coşmar. Strânse din dinţi şi încercă să-şi oprească mintea de la a gândi şi aşa se târî mai departe. Duhoarea orcilor din jur îl sufoca şi peste toate cele îl frigea setea. Mergeau înainte, tot înainte, şi el îşi încorda toată voinţa ce-i mai rămăsese ca să poată respira şi să-şi mâne picioarele mai departe; dar nu îndrăznea să se gândească pentru care ţel ticălos se chinuia şi îndura atâtea. Nu era nici o speranţă să se poată strecura afară din rând fără să fie văzut. Supraveghetorul orcilor apărea când se aştepta mai puţin şi-i lua în derâdere.

- Aşa, aşa! rânjea el, plesnindu-i peste picioare. Unde-i bici e şi voinţă, putorilor. Copăcel, copăcel! Na, asta-i ca să vă învioreze niţeluş, că după aia o să vă primiţi porţia de bici cât n-o să vă poată duce pielea, pentru c-aţi ajuns târziu în tabără. Vă prinde bine. Nu ştiţi că suntem în război?

Merseră câteva mile bune, iar drumul începea în sfârşit să coboare de-a lungul unei pante lungi, până în câmpie, când Frodo simţi că-l părăsesc puterile şi voinţa nu-l mai ascultă. Se clătină şi se împiedică. Disperat, Sam încercă să-l ajute şi să-l ţină drept, cu toate că simţea că nici el nu mai poate merge aşa multă vreme. Ştia că în orice clipă putea să se sfârşească totul: stăpânul lui va leşina ori va cădea şi totul va fi dat în vileag, iar strădania lor va fi fost zadarnică. „Măcar pe nenorocitul ăla de mânător de sclavi tot îl spintec”, gândi el.

Şi tocmai când îşi încleşta mâna pe mânerul spadei, se ivi o salvare neaşteptată. Ieşiseră la câmp deschis, se apropiau de intrarea în Udûn. La oarecare distanţă în faţa lor, înaintea porţii de la capătul podului, drumul dinspre apus se unea cu altele care veneau de la miazăzi şi dinspre Barad-dûr. Iar pe drumuri, trupe şi iar trupe; căci Căpitanii Apusului înaintau şi Seniorul Întunecimii îşi mâna degrabă oştirile spre miazănoapte. Aşa s-a întâmplat că mai multe companii au ajuns în acelaşi timp la răscruce, în întunericul de dincolo de lumina focurilor de veghe de pe ziduri. Şi numai ce izbucni vacarmul, ocări, blesteme, căci fiecare oştire încerca să ajungă prima la poartă ca să-şi încheie odată marşul. Cu toate că supraveghetorii urlau şi-şi plesneau biciurile, nu trecu mult până se iscară încăierări şi câteva săbii fură scoase din teci. O trupă de urukşi din Barad-dûr, înarmaţi până-n dinţi, se năpusti asupra coloanei din Durthang şi ceea ce urmă fu o învălmăşeală de toată frumuseţea.

Sam se dezmetici dintr-o dată din ameţeala pricinuită de durere şi istovire, înţelese că norocul era de partea lor şi se aruncă iute la pământ, trăgându-l şi pe Frodo după el. Orcii se împiedicară de ei şi căzură grămadă, mârâind şi blestemând. Încet, în patru labe, hobbiţii se târâră afară din grămădeală, până când, nebăgaţi de nimeni în seamă, ajunseră în cealaltă parte a drumului şi se rostogoliră peste marginea acestuia: o bordură înaltă, menită a călăuzi comandanţii de trupe în nopţile foarte întunecoase ori pe ceaţă, şi care se ridica la câteva picioare deasupra câmpiei.

Hobbiţii rămaseră o vreme nemişcaţi acolo. Era prea întuneric să caute vreun adăpost, asta dacă aveau unde să găsească unul; dar Sam simţea că trebuiau măcar să se depărteze de toate drumurile şi să iasă din bătaia focurilor de veghe.

- Haideţi, domnu’ Frodo! şopti el. Ne mai târâm puţin şi după aia puteţi să vă întindeţi liniştit.

Cu un ultim efort disperat, Frodo se ridică în patru labe şi se mai târî preţ de câteva zeci de picioare. După care se prăvăli într-o gropelniţă, care se căscă parcă din senin în faţa lui, şi acolo rămase ca mort.

III

Muntele Osândei

Sam îşi puse pelerina elfă ferfeniţită sub capul stăpânului, iar mantia cenuşie din Lórien o întinse peste amândoi; făcând aceasta, gândurile sale se reîntoarseră la ţara aceea frumoasă şi la elfi şi îşi dori în sinea lui, dincolo de orice speranţă, ca ţesătura aceea lucrată de mâinile lor să aibă darul de a-i ţine ascunşi în pustiiciunea aia a groazei. Auzi cum se sting zgomotele încăierărilor şi strigătele, pe măsură ce trupele se depărtau, trecând prin Gura Isenului. Şi din cât se părea, în toată zăpăceala şi încâlceala aceea de armii de soiuri atât de amestecate, nimeni nu băgase de seamă dispariţia lor, sau cel puţin nu încă.

Sam luă o gură de apă, pe Frodo însă îl sili să bea zdravăn, şi după ce stăpânul său îşi mai veni puţin în fire, îi dădu o turtă întreagă din preţioasa lor hrană elfică şi nu-l iertă până nu o mâncă pe toată. Apoi, prea istoviţi până şi pentru a se mai teme, se întinseră pe pământ. Dormiră un somn scurt şi neliniştit, din care se trezeau din când în când din pricină că sudoarea se răcea pe trupurile lor, făcându-i să tremure, iar pietrele îi împungeau când şi unde. De la miazănoapte, dinspre Poarta Neagră, străbătând trecătoarea Cirith Gorgor, o suflare subţire şi tăioasă se scurgea susurând peste pământuri.

A doua zi dimineaţa se ivi din nou o geană de lumină cenuşie, căci în regiunile înalte încă bătea Vântul Apusean, dar jos, pe pietrele dindărătul zidurilor de apărare ale Tărâmului Negru, văzduhul părea aproape mort, rece, şi cu toate acestea înăbuşitor. Sam privi afară din adâncitura în care dormiseră. De jur împrejur o întindere mohorâtă, netedă şi cenuşie. Pe drumurile din apropiere nu se zărea nici o mişcare; dar Sam se temea de ochii străjuitori de pe zidul fortăreţei Gura Isenului, la nici trei sute de paşi depărtare spre miazănoapte. Spre miazăzi şi răsărit, Muntele se întrezărea în zare, înălţându-se ca o umbră întunecată. În el se revărsau vălătuci de fum, şi în vreme ce unii se ridicau mult în văzduh şi erau purtaţi spre soare-răsare, alţii, ca nişte nori uriaşi, pluteau la vale pe coastele muntelui, împânzind pământul. La câteva mile spre nord-est, dealurile de la poalele Munţilor de Cenuşă apăreau ca nişte fantasme cenuşii, neîndurătoare, dincolo de care povârnişurile înceţoşate de la miazănoapte se desenau ca o linie de nori îndepărtaţi, cu puţin mai întunecaţi decât cerul la zenit.

Sam încercă să socotească în minte distanţele şi să hotărască ce cale era mai bună să urmeze. „Oricum am apuca-o, cincizeci de mile tot avem de făcut, murmură pentru sine, privind încruntat la muntele ameninţător, şi asta-nseamnă o săptămână, nici mai mult nici mai puţin, cu domnu’ Frodo în neputinţa în care e.” Clătină din cap şi, în timp ce încerca să limpezească lucrurile, un gând încă şi mai sumbru i se ivi în minte. Nicicând înainte nu pierise speranţa pentru prea multă vreme din inima lui vitează şi întotdeauna avusese o fărâmă de nădejde că se vor întoarce acasă. Şi iată că acum era silit să privească în faţă crudul adevăr: merindele şi apa abia dacă le ajungeau până să-şi atingă ţinta; iar o dată ce împlineau ce aveau de împlinit, se sfârşea şi drumul lor şi rămâneau singuri, fără adăpost, fără hrană, în mijlocul unei pustietăţi cumplite. De acolo nu mai exista întoarcere.

„Vasăzică asta era treaba pe care simţeam că trebuie s-o fac atunci când am pornit la drum, gândi Sam: să-l ajut pe domnu’ Frodo până la ultimu’ pas şi apoi să mor împreună cu el? Ei bine, dacă asta am de făcut, atunci o voi face. Dar tare mi-aş dori să mai vedea o dată Lângă Ape şi pe Rosie Cotton (Cotton – bumbac, n.tr.) şi pe fraţii ei, şi pe Unchiaş şi pe Marigold (Rosie - diminutiv de la „trandafir”; marigold - gălbenele; în text două nume de fată; în Comitat obiceiul era de a da fetelor nume de flori. Vezi Cartea VI, cap. 8 n.tr.) şi pe toţi ceilalţi. Nu ştiu cum, da’ parcă nu-mi vine a crede că Gandalf l-ar fi trimis pe domnu’ Frodo în această misie dacă n-ar fi avut nici o cât de mică nădejde că se va întoarce. Toate au mers de-a-ndoaselea de când a pierit el în Moria. Ah, de n-ar fi pierit! Acum ar fi făcut ceva, orice, dar ar fi făcut.”

Dar tocmai când speranţa murea în Sam, ori părea să moară, ea se preschimbă într-o nouă putere. Chipul nevinovat de hobbit al lui Sam se înăspri, căpătând o expresie aproape înverşunată, pe măsură ce i se oţelea voinţa, şi mădularele îi fură cuprinse ca de un fior, ca şi când întreaga sa fiinţă se transforma într-o creatură de piatră şi oţel pe care nici disperarea, nici vlăguirea şi nici nesfârşitele mile nu o puteau doborî.

Cu acest nou simţământ al datoriei pe care o avea de împlinit, îşi coborî ochii înapoi la pământul din jurul lui, cumpănind următoarea mişcare. Şi cum dimineaţa se mai luminase întrucâtva, văzu cu mirare că ceea ce de la distanţă păruseră a fi întinderi fără capăt şi netede ca-n palmă, erau în fapt scobite şi răscolite cât cuprindeau cu privirile. Şi cu adevărat, câmpiile Gongoroth erau în tot locul găurile de scorbelituri mari, de-ai fi zis că încă de pe vremea când nu erau altceva decât o mare de mocirlă, se abătuse asupra lor o ploaie de săgeţi şi uriaşe pietre de praştie. Cele mai mari dintre aceste scorbelituri aveau drept margine creste de stânci rupte şi strungi largi le tăiau în toate direcţiile. Era un tărâm în care puteai să te furişezi dintr-o ascunzătoare în alta, nevăzut decât de ochii supraveghetori: asta dacă erai în putere şi nu te împingea nimic de la spate. Dar pentru cel flămând şi sleit, care mai avea încă mult de mers până i se stingea viaţa, era o privelişte ce nu prevestea nimic bun.

Gândind la toate acestea, Sam se reîntoarse la stăpânul său. N-a fost nevoie să-l trezească. Frodo zăcea pe spate, cu ochii deschişi, aţintiţi spre cerul înnourat.

- Ei, domnu’ Frodo, zise Sam, am fost să mă uit prin jur şi să cuget niţeluş. Drumurile sunt pustii, aşa că am face bine să ne aşternem pe mers cât mai avem norocul ăsta. Credeţi c-o să izbutiţi?

- Cred că o să izbutesc, spuse Frodo. Trebuie.

Şi din nou porniră, târându-se din scobitură în scobitură, furişându-se după orice le putea oferi adăpost, dar înaintând fără oprire şi pieziş spre dealurile de la poalele lanţului apusean. Dar în înaintarea lor îi însoţea drumul cel mai răsăritean. Până într-un punct unde se depărta brusc, dând ocol munţilor pe la poale şi pierind departe, într-un perete de umbre întunecate. Nici om, nici orc nu se zărea mişcând pe întinderea sa netedă şi cenuşie; căci Seniorul Întunecimii îşi mişcase de-acum armiile şi chiar şi în repeziciunea cu care îşi muta oştenii de-a lungul şi de-a latul propriului său regat, căuta mai curând adăpostul nopţii, temându-se de vânturile lumii ce se întorseseră împotriva lui, sfâşiindu-i vălurile şi fiind tulburat de zvonurile că nişte iscoade neobrăzate răzbiseră prin zidurile sale de apărare.

Hobbiţii nu se opriră decât după ce străbătuseră câteva mile bune. Frodo arăta ca şi cum nu mai avea strop de vlagă în el. Sam înţelese că nu mai putea merge mai departe în felul ăsta, târându-se, ghemuindu-se, acum cercând cu precauţie un drum îndoielnic, acum repezindu-se la vale, pe un povârniş.

- Eu mă întorc la drum cât mai e lumină, domnu’ Frodo, zise el. Mă încred încă o dată în noroc! Aproape că ne-a trădat ultima dată, da’ nu chiar de tot. Mai facem câteva mile la pas bătut, apoi ne odihnim.

Îşi punea la încercare norocul mai mult decât îşi putea el închipui; Frodo însă era într-atât de apăsat de povara sa şi de bătălia ce se dădea în mintea lui, încât nu se opuse şi aproape că nu mai avea nici o speranţă ca să-i mai pese de ceva. Urcară priponul şi se târâră mai departe, de-a lungul drumului neîndurător şi aspru care ducea niciunde altundeva decât la Turnul Întunecimii. Dar norocul a fost de partea lor şi cât a mai ţinut ziua n-au mai întâlnit nici o fiinţă vie sau mişcătoare; şi la lăsatul nopţii îi înghiţi bezna Mordorului. Întregul meleag era în aşteptare, ca înaintea unei furtuni mari: căci Căpitanii Apusului trecuseră de Răscruce şi aprinseseră focurile pe câmpiile moarte din Imlad Morgul.

Şi călătoria disperată continuă, Inelul se îndrepta spre miazăzi, iar flamurile regilor înspre miazănoapte. Pentru hobbiţi, fiecare zi, fiecare milă erau mai amarnice decât cele dinainte, căci puterile li se împuţinau şi tărâmul se arăta tot mai nemilos. Ziua nu întâlneau ţipenie. Noaptea, uneori, când se ghemuiau la pământ sau moţăiau cu spaima-n suflet în vreo văgăună de lângă drum, auzeau strigăte şi zgomote de paşi nenumăraţi sau galopul dezlănţuit al unui armăsar călărit fără milă. Dar mult mai rău decât asemenea primejdii era ameninţarea ce se apropia din ce în ce şi care-i înfrângea tot mai mult, cu fiecare pas pe care-l făceau: îngrozitoarea ameninţare a Puterii care aştepta, cufundată în gânduri şi urzind neobosită ticăloşii, ascunsă în spatele vălului întunecat ce-i înconjura Tronul. Tot mai mult se apropia, tot mai neagră se înălţa, asemenea unui zid de noapte la capătul de pe urmă al lumii.

Şi veni şi o noapte înfiorătoare; în vreme ce Căpitanii Apusului erau din ce în ce mai aproape de hotarul pământurilor locuite, pe cei doi peregrini îi aştepta un ceas de disperare fără leac. Trecuseră patru zile de când scăpaseră de orci, dar timpul scurs adăsta în urma lor asemenea unui vis tot mai întunecat. Cât a durat a patra zi, Frodo n-a scos un cuvânt, ci a mers pe jumătate adus de spate, împiedicându-se adesea, ca şi când ochii săi nu mai zăreau drumul din faţa picioarelor. Desigur, îşi spunea Sam, între toate suferinţele lor, Frodo o îndura pe cea mai rea dintre toate, greutatea tot mai mare a Inelului, o povară pentru trup şi un chin pentru mintea lui. Sam vedea, din ce în ce mai îngrijorat, că mâna stângă a stăpânului se ridica adesea ca pentru a se împotrivi unei lovituri, sau a-şi feri ochii mijiţi de un Ochi înfiorător care căuta să se aţintească asupra lor. Şi uneori mâna lui dreaptă se furişa spre piept, încleştându-se, ca apoi încet, când voinţa i se oţelea din nou, să se retragă. Dar acum, o dată cu lăsarea nopţii, Frodo stătea cu capul între genunchi, cu braţele atârnând vlăguite pe pământ şi palmele tresărind încet. Sam îl urmări cu atenţie până când noaptea îi acoperi pe amândoi, ascunzându-i unul de altul. Sam nu mai ştia ce să spună; astfel că se întoarse la propriile sale gânduri întunecate. El însuşi, deşi istovit şi sub umbra fricii, mai avea încă putere în trup. Turtele lembas aveau o virtute fără de care ei doi de mult ar fi zăcut în ghearele morţii. E adevărat, nu le astâmpăra pofta, încât adeseori mintea lui Sam era năpădită de amintirea merindelor adevărate şi de dorul după pâinea simplă şi după carne, dar cu toate acestea, turta asta elfească avea în ea un har care sporea pe măsură ce călătorii îşi puneau temeiul numai în ea şi nu o amestecau cu alte merinde. Hrănea voinţa, dădea putere de a îndura şi de a stăpâni trup şi mădular, dincolo de putinţa seminţiei muritoare. Dar acum trebuiau să ia o hotărâre nouă. Nu mai puteau urma acelaşi drum, căci acesta o lua spre răsărit, intrând în marea Umbră, câtă vreme Muntele se desena la dreapta lor, aproape spre miazăzi, încât erau nevoiţi să o apuce într-acolo. Numai că în faţa lor aveau o întindere uriaşă de pământ fumegător, sterp, acoperit de cenuşă.

- Apă, apă! murmură Sam. Aproape că nu mai pusese gura pe apă, încât în gura lui uscată limba părea să se fi îngroşat, ca umflată; dar, cu toată grija lui, nu le mai rămăsese decât puţină, să mai fi fost jumătate de butelcă, şi cine ştie câte zile mai aveau de mers. Şi chiar şi asta li s-ar fi isprăvit de mult, dacă n-ar fi îndrăznit să meargă pe drumul orcilor. Căci din loc în loc, la distanţe mari unele de altele, fuseseră construite rezervoare înalte pentru oştirile trimise în grabă spre meleaguri lipsite de apă. Într-una din aceste cisterne Sam mai găsise un strop de apă, sălcie, înnoroiată de orci, dar destulă pentru nevoia lor deznădăjduită. Asta însă fusese cu o zi în urmă. Acum nu mai aveau nici o speranţă să găsească alta.

Istovit de atâtea griji, Sam aţipi într-un târziu, lăsând totul pentru când avea să vină dimineaţa; tot nu putea face nimic mai mult. Somnul îi era tulburat de vise şi treziri. Vedea lumini asemănătoare unor ochi sclipind de o bucurie răutăcioasă, şi tot felul de forme întunecate furişându-se, şi auzea zgomote făcute parcă de sălbăticiuni sau ţipetele înfiorătoare ale unor creaturi schingiuite; încât tresărea şi se trezea, în nimic altceva decât într-o lume de întuneric, înconjurat din toate părţile de o negreală goală. Doar o dată, stând capul oaselor şi uitându-se disperat împrejur, i se năzări, cu toate că era treaz, că încă mai putea zări nişte luminiţe palide, ca nişte ochi; însă după o vreme acestea clipiră şi dispărură.

Îngrozitoarea noapte trecu încet, parcă nu mai voia să plece. Iar zorii care se iviră abia de se puteau desluşi; căci aici, mai aproape de Munte, văzduhul era tot mai întunecat, în vreme ce din Turnul Întunecimii se târau în afară vălurile Umbrei pe care Sauron le ţesea în jurul său. Frodo zăcea pe spate nemişcat. Sam stătea lângă el, fără nici o dorinţă de a scoate vreun cuvânt, cu toate că ştia că de vorbele lui ţinea totul: el trebuia să întărească voinţa stăpânului său pentru încă un efort. Într-un târziu, aplecându-se şi mângâind pe Frodo pe frunte, îi şopti în ureche:

- Trezeşte-te, stăpâne! E vremea să pornim din nou.

Ca trezit de-un dangăt de clopot, Frodo se ridică imediat în capul oaselor, apoi în picioare şi îşi aţinti privirile spre depărtarea de la miazăzi; dar când ochii lui zăriră Muntele şi pustietatea, se ghemui iar la pământ.

- N-o să izbutesc, Sam. E atât de mare greutatea pe care o port, atât de mare!

Încă înainte să vorbească din nou, Sam ştiu că era în zadar şi că asemenea cuvinte ar fi făcut mai mult rău decât bine, dar copleşit de milă, nu se putu abţine:

- Atunci, stăpâne, lăsaţi-mă să vi-l duc eu o vreme. Ştiţi că aş face-o, şi încă bucuros, atâta cât mă mai ţin puterile.

În ochii lui Frodo se aprinse o scăpărare sălbatică:

- Stai deoparte! Nu mă atinge! strigă el. E al meu, auzi? Dispari! Mâna i se îndreptă către mânerul săbiei. Dar în clipa următoare vocea i se schimbă. Nu, nu, Sam, spuse el cu tristeţe. Dar trebuie să mă înţelegi. E povara mea, nimeni altcineva nu o poate purta. E prea târziu acum, Sam, dragul meu. Nu mă mai poţi ajuta astfel încă o dată. Aproape că sunt de tot în puterea lui. Nu l-aş putea da altcuiva şi dacă ai încerca să mi-l iei aş înnebuni de-a binelea.

Sam dădu din cap.

- Înţeleg, spuse. Da’ ştiţi, domnu’ Frodo, m-am gândit că ne-am putea descotorosi de alte lucruri. De ce să nu ne uşurăm niţeluş povara? De-acum într-acolo ne îndreptăm cât de drept putem. Şi arătă spre Munte. N-are rost să luăm cu noi ce poate nu ne trebuie neapărat.

Frodo se uită din nou la Munte.

- Aşa e, zise, n-o să avem nevoie de prea multe pe drumul ăla. Iar la capătul lui chiar de nimic.

Culese de pe jos scutul orcesc şi-l aruncă cât colo, iar după aceea aruncă şi coiful. Dezbrăcă mantia cenuşie, desfăcu brâul greu, îl lăsă să cadă la pământ şi, o dată cu el, şi sabia cu teacă cu tot. Sfâşie de tot pelerina neagră zdrenţuită şi o împrăştie peste tot.

- Poftim, n-o să mai fiu orc de-aici încolo, strigă el, şi nu voi mai purta armă de nici un fel, nici măiastră, nici ticăloasă. N-au decât să vină să mă prindă, dacă asta vor!

Sam făcu acelaşi lucru şi-şi lepădă harnaşamentul orcesc: din raniţă scoase tot ce avea. Fiecare lucru în parte îi devenise drag oarecum, măcar pentru că le purtase cu sine atâta amar de drum şi cu atâta trudă. Cel mai greu îi venea să se despartă de ustensilele de gătit. Ochii i se umplură de lacrimi la gândul că trebuia să le arunce.

- Vă mai amintiţi de fleica aia de iepure, domnu’ Frodo? Şi de locşorul nostru sub malul ăla cald, în ţara Căpitanului Faramir, ziua aia în care am văzut un olifant?

- Nu, mă tem că nu-mi amintesc, Sam. Adică, ştiu că toate astea s-au întâmplat, dar nu le pot vedea cu ochii minţii. Nici gustul mâncării, nici mângâierea apei, nici susurul vântului, nici o amintire despre copaci sau iarbă sau flori, nici chipul lunii sau înfăţişarea stelelor, nimic nu mi-a mai rămas. Stau despuiat în întuneric, Sam, şi nici un văl nu e între mine şi roata de foc. Am început s-o văd şi când sunt treaz, şi tot restul păleşte.

Sam se apropie de el şi îi sărută mâna.

- Atunci, cu cât scăpăm mai repede de el, cu atât va veni mai iute vremea odihnei, spuse el împleticit, căci nu ştia ce altceva mai bun să zică. Nu dregem nimic cu vorbă lungă, mormăi el ca pentru sine în timp ce strângea grămadă toate lucrurile pe care se hotărâse să le arunce. Nu voia să le lase la întâmplare în sălbăticie, ca să le poată vedea oricine. O fi furat hoţu’ nostru zaua aia orcească, da’ nu pupă el şi sabie, spuse Sam. Labele alea ale lui şi goale fac destul rău. Şi să nu-l prind că-şi găseşte de lucru cu tigăile mele!

Cu aceste vorbe, duse tot calabalâcul la una dintre multele crăpături căscate, ce crestau pământul de-a lungul şi de-a latul, şi-l aruncă înăuntru. Zăngănitul preţioaselor lui crătiţi atunci când se rostogoliră în scobitura întunecată răsună ca o toacă de moarte în inima sa.

Se reîntoarse la Frodo şi din frânghia primită de la elfi tăie o bucată scurtă, cât să-i ajungă drept brăcinar stăpânului său, şi cu aceasta îi legă strâns mantia în jurul mijlocului. Restul de frânghie îl încolăci cu grijă şi-l vârî înapoi în raniţă. În afară de frânghie, mai păstrase doar resturile de turtă, butelca de apă şi pe Sting, care-i atârna de brâu; şi ascunsă într-un buzunar al tunicii, aproape de piept, sticluţa de la Galadriel şi cutiuţa pe care tot ea i-o dăduse în dar.

În sfârşit se întoarseră spre Munte şi porniră într-acolo, nemaigândindu-se să se mai ascundă de aici încolo, ci depăşindu-şi toată oboseala şi concentrându-şi voinţa tot mai slabă într-o singură direcţie - aceea de a-şi continua drumul. În întunecimea acelei zile lugubre, puţine lucruri ar fi putut să-i descopere chiar şi în acel meleag al veghii continue, decât doar dacă s-ar fi aflat aproape de ei. Dintre toţi sclavii Seniorului întunecimii, numai nazgûlii şi aripile lor negre erau pe alte meleaguri, mânaţi de alte solii: se strânseseră departe, ca să umbrească înaintarea Căpitanilor Apusului, şi într-acolo era îndreptat gândul întreg al Turnului Întunecimii.

În acea zi lui Sam i se păru că stăpânul său îşi găsise puteri noi şi era limpede că nu numai din pricină că se uşurase întrucâtva povara pe care o avea de purtat. În primele răstimpuri ale marşului lor, merseră mult mai departe şi mai repede decât sperase el. Terenul era aspru, duşmănos, cu toate acestea înaintaseră mult şi chiar şi Muntele se apropiase. Dar, pe măsură ce ziua se sfârşea şi prea de timpuriu lumina firavă începu să se stingă, Frodo prinse iar a merge cocârjat şi se împiedica de parcă efortul ăsta înnoit risipise toată puterea pe care o mai avusese.

La ultimul popas, se prăbuşi la pământ şi spuse doar atât: ,,Mi-e sete, Sam”, după care nu mai scoase nici un cuvânt. Sam îi dădu bea o gură de apă; numai atât mai rămăsese, o gură. Pentru el însă nu mai era nici un strop; şi când noaptea Mordorului se închise din nou peste ei, gândurile lui Sam fură năpădite de amintirea apei; şi fiecare izvor sau pârâiaş sau fântână pe care le văzuse în viaţa lui, sub umbra verde a sălciilor ori sclipind în soare, dansa şi clipocea în spatele pleoapelor închise, numai ca să-l chinuie pe el. Simţea noroiul răcoros în jurul degetelor în timp ce lipăia în Heleşteul din Lângă Ape împreună cu Jolly Cotton şi Tom şi Nibs şi sora lor Rosie. „Dar asta a fost în urmă cu ani de zile, oftă el, şi tare departe de-aici. Drumul înapoi, dacă este vreunul, trece pe lângă Munte.”

Neputând dormi, ţinu sfat cu sine însuşi. „Hai, hai, doar ne-am descurcat mai bine decât ai nădăjduit, îşi spuse el cu hotărâre. Sau măcar a început bine. Aş zice că am făcut jumate de drum înainte să ne oprim. Încă o zi şi-am ajuns.” La aceste vorbe, gândul se opri.

„Nu fi smintit, măi, Sam Gamgee, răspunse propria lui voce. N-o să mai meargă el încă o zi aşa cum a mers, dacă-l mai ţin puterile să se urnească vreun pic. Şi nici tu nu mai poţi merge multă vreme, dacă-i dai lui toată apa şi aproape toată mâncarea.”

„Ba pot să merg mult şi bine şi voi merge.”

„Încotro?”

„Spre Munte, de bună seamă.”

„Şi dup’ aia, Sam Gamgee, dup’aia? Când ajungi acolo, ce-ai să faci? El n-o să poată face nimic de unul singur.”

Spre disperarea lui, Sam îşi dădu seama că nu avea răspuns la această întrebare. N-avea nimic limpede în cap. Frodo nu-i spusese prea multe despre misia lui, încât tot ce ştia Sam era că Inelul trebuia cum-necum aruncat în foc. „Hăul de la Capătul Lumii, murmură el, amintindu-şi de vechiul nume. Dacă stăpânul ştie cum să-l găsim, e bine, pentru că eu nu ştiu.”

„Vezi? veni răspunsul. Totu-i fără rost. El singur a spus-o. Tu eşti smintitul, cu nădejdile şi toate strădaniile tale. V-aţi fi putut întinde pe jos şi trece în lumea somnului amândoi de multe zile, dacă n-ai fi fost atât de îndărătnic. Da’ tot o să muriţi şi încă şi mai rău. Uite, chiar acu’ te poţi întinde aci jos şi să dai naibii tot. Tot n-o să ajungeţi în vârf.”

„Ba o să ajung dacă las totul în urmă, în afară de oase, spuse Sam. Şi-o să-l duc şi pe domnu’ Frodo până sus, singur, chiar de-ar fi să-mi frângă spatele şi inima. Aşa că nu mă mai bate la cap!”

În acea clipă, Sam simţi pământul de dedesubt că începe să se zguduie şi auzi sau simţi un huruit adânc şi îndepărtat, ca un tunet întemniţat în străfund. O flamă scurtă şi roşie licări sub nori şi pieri. Nici Muntele nu avea somnul mai liniştit.

Şi sosi şi ultima parte a călătoriei spre Orodrúin şi se dovedi un chin mai mare decât şi-ar fi putut Sam imagina vreodată că ar putea îndura. Toate îl dureau şi gura şi gâtlejul i se uscaseră într-atât că nu mai putea înghiţi nici măcar o bucătură de mâncare. Întunericul nu se risipise, nu numai din pricina fumurilor Muntelui; ci şi pentru că părea să se apropie o furtună, căci departe, spre sud-est, sub cerurile smolite scăpărau fulgere. Unde mai pui că văzduhul întreg era plin de fum; respiraţia le devenise dureroasă şi grea, erau ameţiţi, se împiedicau şi cădeau la tot pasul. Cu toate acestea, voinţa lor nu ceda, împingându-i mai departe.

Muntele se apropia tot mai mult, încât în curând, ridicând privirile, nu mai văzură altceva decât masivitatea lui: o masă de cenuşă şi scorie şi stâncă arsă, din care un con cu pereţi verticali se înălţa spre nori. Înainte să se sfârşească amurgul acela lung cât întreaga zi şi să coboare din nou noaptea cea adevărată, ajunseră târâş-grăpiş până la poalele muntelui.

Cu un suspin, Frodo se aruncă la pământ. Sam se aşeză lângă el. Spre mirarea lui, se simţea istovit, dar mai uşurat, şi capul parcă i se limpezise. Orice încleştare între gânduri dispăruse. Ştia care erau temeiurile disperării, dar nu voia să asculte de ele. Voinţa sa era neclintită, numai moartea putea s-o înfrângă. Nu mai simţea nici dorinţa, nici nevoia de a dormi, ci mai curând de a sta treaz. Ştia că toate şansele şi primejdiile se îndreptau acum către un singur punct: a doua zi avea să fie ziua de pe urmă, ziua ultimului efort al dezastrului, ultima răsuflare.

Dar când avea să vină? Noaptea părea fără de sfârşit şi fără de timp, minutele cădeau moarte unul după altul, adăugându-se unor ore ce nu mai treceau, fără să aducă nici o schimbare. Sam chiar se întreba dacă nu cumva începuse o a doua întunecime, nicicând altă zi să se mai nască vreodată. Într-un târziu, căută mâna lui Frodo. Era rece, tremura. Stăpânul său tremura de frig.

- N-ar fi trebuit să las pătura acolo, murmură Sam; se întinse alături şi încercă să-l încălzească pe Frodo cu braţele şi trupul său.

Apoi îl cuprinse somnul şi lumina palidă a ultimei zile a căutării lor îi găsi unul lângă altul. Vântul se domolise cu o zi în urmă, când se mutase dinspre Apus, iar acum sufla tot mai aprig de la Miazănoapte; încet, lumina soarelui nevăzut se strecură în jos prin umbrele în care zăceau hobbiţii.

- Acum, înainte! Pentru ultima răsuflare! spuse Sam, ridicându-se cu greu în picioare.

Se aplecă peste Frodo, trezindu-l încetişor. Frodo gemu; dar cu un mare efort de voinţă se ridică în picioare; apoi căzu înapoi în genunchi. Îşi îndreptă anevoie ochii spre costişele întunecate ale Muntelui Osândei ce se înălţau în faţa lui, apoi, ca vai de el, prinse a se târî înainte în patru labe.

Sam se uită la el şi simţi cum îi plânge inima, dar nici o lacrimă nu se ivi în ochii lui uscaţi şi usturători.

- Am spus că o să-l car în cârcă, chiar de-ar fi să-mi frâng spinarea, murmură el, şi aşa am să fac! Apoi îi strigă lui Frodo: Hai, domnu’ Frodo! Nu-l pot duce eu, ca să vă ajut, da’ atunci vă duc pe amândoi. Aşa că, în picioare! Haideţi, domnu’ Frodo, dragu’ meu! vă duce Sam în cârcă. Numa’ să-i spuneţi încotro s-o apuce, şi vă duce.

Frodo i se aburcă în spinare, ţinându-l uşor cu braţele pe după gât, dar strângându-şi picioarele împrejurul mijlocului lui Sam, iar Sam se chinui să se ridice în picioare; dar, după ce izbuti să facă acest lucru, spre mirarea lui povara i se păru uşoară dintr-o dată. Se temuse că abia dacă va avea destulă putere să-l ridice pe stăpânul sau, unde mai pui că ar fi trebuit să îndure şi înfiorătoarea greutate a blestematului acela de Inel. Însă nu era aşa. Ori pentru că Frodo era vlăguit de îndelungile lui suferinţe pricinuite de rana de cuţit şi de otrava picurată în el, de amărăciune, teamă şi rătăcirile departe de casă, ori poate că i se dăruise lui, acum la sfârşit, o putere neaşteptată, fapt e că Sam îl ridică pe Frodo fără caznă mai mare decât i-ar fi cerut să ducă în cârcă un pui de hobbit, în hârjoanele copilăreşti de pe pajiştile sau miriştile din Comitat. Trase adânc aer în piept şi porni la drum.

Ajunseseră la poalele Muntelui în partea dinspre miazănoapte, oarecum către apus; acolo, coastele lungi şi cenuşii, chiar dacă povârnite, erau mai blânzi. Frodo nu scotea un cuvânt, încât Sam înainta cât putea de repede şi fără altă călăuză decât voinţa de a urca, cât mai sus cu putinţă. Până îl va fi părăsit de tot puterile şi voinţa. Urca trudit, mai sus, tot mai sus, luând-o ba la stânga, ba la dreapta, pentru a îmblânzi şi mai mult clina; adeseori cădea în nas, ca până la urmă să ajungă să se târască asemenea unui melc doborât de povara din spinare. Şi când voinţa nu mai reuşi să-l împingă mai departe şi mădularele se frânseră sub el, se opri şi-l lăsă pe stăpân încet pe pământ.

Frodo deschise ochii şi trase aer în piept. Aici sus putea respira mai uşor, căci se aflau deasupra miasmelor ce se învârtejeau şi se târau la poale.

- Mulţumesc, Sam, spuse el într-o şoaptă hârşâită. Cât mai avem de mers?

- Nu ştiu, pentru că habar n-am încotro ne îndreptăm.

Se uită în urmă, apoi în sus; şi se minună de cât de departe îi adusese ultima sa strădanie. Muntele acela ameninţător şi singuratic păruse mai înalt decât era. Abia acum îşi dădea Sam seama că era chiar mai puţin înalt decât trecătorile din Ephel Dúath pe care le urcase împreună cu Frodo. Umerii de la poale, din labirint de stânci şi bolovani prăvăliţi, se înălţau la mai bine de trei sute de picioare deasupra şesului, pentru ca mai sus de ei să se avânte încă pe jumătate atât de înalt conul central, ca un cuptor sau un coş uriaş, în vârful căruia era cocoţat un crater zimţat. Sam ajunsese la mijlocul bazei, învăluită în fum şi umbră. Când se uită în sus, lui Sam îi veni să strige, numai că nu-l lăsa gâtlejul uscat; căci printre gheburile şi umerii zimţuiţi de deasupra lui văzu limpede, ca lumina zilei, o potecă, sau un drum. Urca asemenea unui brâu ce venea în pantă dinspre apus şi şerpuia în jurul Muntelui până când, înainte de a face un cot, pierzându-se din vedere, atingea baza conului în partea dinspre răsărit.

Sam nu putea zări poteca imediat deasupra lui, unde era mai aproape, din pricina unui pripor abrupt ce pornea chiar de unde stătea el; dar bănui că, dacă mai făcea un ultim efort şi ajungea deasupra priporului, aveau să dea în potecă. O geană de speranţă se retrezi în el. Încă mai putea cuceri Muntele. „Te pomeneşti că poteca asta a fost anume pusă acolo! îşi spuse în sinea lui. Iar dacă n-ar fi acolo, ar trebui să mă recunosc înfrânt.”

Poteca nu fusese pusă acolo anume pentru Sam. N-avea de unde să ştie că privea la Drumul lui Sauron, ce ducea de la Barad-dûr la Sammath Naur, Încăperile Focului. Ieşea din uriaşa poartă apuseană a Turnului Întunecimii, traversa un hău adânc peste un pod lat de fier, intra în câmpie, străbătea o leghe întreagă printre două genuni fumegânde, după care intra într-un lung drum pietruit în pantă, care urca Muntele pe latura sa dinspre soare-răsare. De acolo, înconjurând poalele vaste dinspre miazăzi spre miazănoapte, pătrundea, în cele din urmă, în partea de sus a conului, dar nu chiar prin craterul fumegând, ci mult mai jos, printr-o deschizătură întunecoasă, căscată spre răsărit, dând chiar spre Fereastra Ochiului, în fortăreaţa învăluită în umbre a lui Sauron. Adesea astupat sau năruit de revărsările din furnalele Muntelui, drumul era de fiecare dată dres şi desfundat cu truda orcilor făr’ de număr.

Sam trase adânc aer în piept. Poteca era acolo, dar cum avea să urce priporul până sus la ea nu avea habar. Mai întâi să-şi uşureze spinarea dureroasă. O vreme rămase întins pe jos, lângă Frodo. Tăceau amândoi. Încet, lumina deveni mai clară. Şi deodată, fără să înţeleagă cum şi de ce, Sam simţi în el un imbold atât de puternic de parcă cineva i-ar fi spus: „Acum, acum, sau va fi prea târziu!” Îşi strânse puterile şi se ridică în picioare. Părea că şi Frodo simţise chemarea, căci se ridică cu greu în genunchi.

- O să mă târăsc, Sam, şopti el gâfâit.

Pas după pas, ca nişte mici insecte cenuşii, urcară târâş priporul. Când ajunseră la potecă, văzură că era un drum în toată legea, lat, pavat cu pietriş şi cenuşă bine bătătorită. Frodo se caţără pe drum şi apoi, parcă împins de o forţă nevăzută, se răsuci încet cu faţa spre răsărit. În depărtare atârnau umbrele lui Sauron; însă o pală de vânt venită din lumea largă sau poate vreo mare tulburare dinlăuntrul lor făcu uriaşa plapumă de nori să se învârtejească şi să se deschidă preţ de o clipă; şi atunci zări Frodo, înălţându-se negre, mai negre şi mai întunecoase decât umbrele vaste în mijlocul cărora se aflau, foişoarele nemiloase şi coroana de fier a celui mai înalt turn al fortăreţei Barad-dûr. Nu mai mult de o clipă se ivi, dar ca de la o fereastră nemăsurat de mare şi de înaltă, o flacără roşie sfâşie văzduhul la miazănoapte, scăpărarea unui Ochi străpungător; în clipa următoare umbrele se închiseră la loc şi cumplita vedenie dispăru. Ochiul nu era întors spre ei: ci privea către miazănoapte, acolo unde Căpitanii Apusului se apărau cu îndârjire, şi-ntr-acolo era aţintită întreaga sa ticăloşie şi tot într-acolo se îndrepta Puterea pentru a da lovitura de graţie; dar lui Frodo îi fusese de-ajuns acea clipită îngrozitoare, pentru a se simţi ca cineva lovit de moarte. Mâna lui căută lanţul atârnat în jurul gâtului.

Sam îngenunche lângă el. Firav, abia desluşindu-se, auzi şoapta lui Frodo:

- Ajută-mă, Sam! Ajută-mă, Sam! Ţine-mi mâna! N-o pot opri. Sam apucă ambele mâini ale stăpânului său şi le lipi una de alta, palmă în palmă, şi le sărută; apoi le strânse cu blândeţe într-ale sale. Şi brusc îl trăsni gândul: „Ne-a dibuit! Am fost daţi în vileag sau vom fi, în curând. Acum, Sam Gamgee, acum e sfârşitul sfârşitului.”

Îl aburcă din nou pe Frodo în spinare, trăgându-i mâinile în jos pe pieptul său şi lăsându-i picioarele să se bălăngăne. Îşi lăsă capul în piept şi se urni mai departe pe drumul care urca. Nu era un drum chiar atât de uşor precum păruse la început. Din fericire, focurile care se revărsaseră în acele răscoliri văzute de Sam din Cirith Ungol aleseseră mai cu seamă pantele apusene şi sudice, încât drumul pe această parte nu era blocat. Dar în multe locuri se năruise sau era brăzdat de căscături largi. O vreme urca spre răsărit, ca apoi să facă un cot strâns, să se întoarcă îndărăt şi s-o apuce spre apus. Acolo unde era cotul, era despicat adânc de un stei de stâncă vârstată, surpată cine ştie când din cuptoarele Muntelui. Gâfâind sub povara sa, Sam urmă cotul drumului; şi tot atunci zări, cu coada ochiului, preţ de o fracţiune de secundă, ceva care cădea de pe stei, ca o bucăţică de piatră neagră rostogolită la trecerea lui.

O greutate neaşteptată îl izbi şi Sam căzu în nas, zdrelindu-şi dosul mâinilor care încă mai ţineau încleştate mâinile stăpânului său. Şi atunci înţelese ce s-a întâmplat, căci, cum zăcea el întins pe jos, auzi deasupra sa o voce pe care o ura din tot sufletul.

- Sstăpân rău! sâsâi aceasta. Ssstăpân rău ne păcăleşte; păcăleşte pe Sssméagol, gollum. Nu pe-acolo trebuie sss-o apuce. Nu trebuie sssă-i facă rău Nepreţuitului. Dă-l lui Sssméagol, da, dă-ni-l nouă! Dă-ni-l nouă!

Cu o smucitură violentă, Sam se ridică de pe jos. Îşi smulse sabia din teacă; dar nu putea face nimic, Gollum şi Frodo erau înlănţuiţi unul de altul. Gollum trăgea de stăpânul său, încercând să ajungă la lanţ şi la Inel. Era poate singurul lucru care ar fi putut retrezi jarul aproape stins din inima şi voinţa lui Frodo. Se împotrivi cu o furie neaşteptată, care-i ului în egală măsură pe Sam şi pe Gollum. Chiar şi aşa, lucrurile ar fi putut să aibă o cu totul altă întorsătură, dacă Gollum însuşi ar fi rămas neschimbat; dar căile îngrozitoare numai de el ştiute, pe care le bătuse de unul singur, flămând şi însetat, împins de o dorinţă devoratoare şi de o spaimă cumplită, îl însemnaseră cu urme dureroase. Era o creatură sfrijită, suptă de foame, scheletică, numai oase şi piele ca de ceară, lipită pe hârca lui de cap. În ochi îi ardea o flacără sălbatică, dar puterea de altădată din mâinile lui apucătoare nu mai era în stare să vină în ajutorul răutăţii sale. Astfel că Frodo îl îmbrânci cât colo şi se ridică în picioare, tremurând tot.

- Jos, jos! gâfâi el, ducându-şi mâna la piept pentru a o încleşta pe Inelul ascuns sub tunica de piele. Jos, târâtură ce eşti, şi piei din calea mea! Vremea ta s-a sfârşit. Nu mă mai poţi trăda, nu mă mai poţi răpune.

Şi dintr-o dată, ca demult, sub streaşină crestei Emyn Muil, Sam avu în faţa ochilor o altă înfăţişare a acestor doi vrăjmaşi, o formă târâtoare, aproape doar umbra unei fiinţe vii. O creatură dărâmată şi înfrântă pe de-a-ntregul, dar încă plină de o poftă şi o furie hidoase; în faţa ei, o figură dârză, neîngăduind mila, înveşmântată în alb, dar ţinând la piept o roată de foc. Şi din acea roată se auzi o voce poruncitoare:

- Piei şi nu mă mai tulbura! Dacă mă mai atingi vreodată vei fi tu însuţi azvârlit în Focul Osândei.

Forma târâtoare se dădu îndărăt şi-n ochii lui clipitori se putea citi groaza, dar şi o dorinţă nestinsă.

Nălucirea însă dispăru şi Sam îl văzu pe Frodo stând cu mâna la piept, cu respiraţia întretăiată, iar pe Gollum la picioarele lui, în genunchi şi cu labele lui mari răşchirate pe pământ.

- Atenţie, stăpâne! strigă Sam. O să sară! Făcu un pas înainte, roti sabia şi-l îmboldi pe Frodo: Iute, stăpâne! Înainte! Mergeţi înainte! Nu mai pierdeţi vremea. Lăsaţi-l pe mâna mea. Mergeţi!

Frodo se uită la el ca la cineva aflat la mare depărtare.

- Da, trebuie să merg înainte, spuse. Cu bine, Sam! Acesta e sfârşitul, iată. Pe Muntele Osândei va cădea osânda. Cu bine!

Se răsuci şi porni mai departe, cu pas încet, dar cu capul drept, pe potecă în sus.

- Iaca! făcu Sam. Acu’ ai să ai cu mine de furcă!

Sări înainte cu sabia pregătită pentru luptă. Dar Gollum nu se repezi la el. Ci se trânti la pământ şi scânci.

- Nu ne ucide, se văicări el. nu ne face rău cu lama urâcioassă şi nemiloassă! Lassă-ne ssă trăim, da, ssă mai trăim un pic. Pierduţi, pierduţi! Ssuntem pierduţi. Şi când Nepreţuitul piere, o ssă murim şi noi, da, murim în colb. Îşi zgârci degetele lungi şi descărnate în cenuşa drumului. O ssă murim în colb! sâsâi el.

Mâna lui Sam şovăi. Drept ar fi să răpună jivina asta trădătoare şi ucigaşă, drept şi meritat cu vârf şi îndesat; şi totodată cel mai sigur lucru pe care-l putea face. Dar ceva din adâncul inimii lui îl reţinea: nu putea lovi fiinţa asta căzută în colb, pierdută, sfârşită, mizerabilă. El însuşi purtase Inelul, chiar dacă pentru scurt timp, şi acum înţelegea întrucâtva agonia din mintea rătăcită ţi trupul descărnat ale lui Gollum, căzut în sclavia Inelului, neînstare să mai găsească vreodată pace sau uşurare câte zile va mai avea. Dar Sam nun avea cuvinte pentru ceea ce simţea.

- Ah, blestemat să fii, împuţiciune ce eşti! pufni el. Pleacă! Hai, cară-te! N-am încredere în tine nici de-ar fi să te fac chisăliţă; aşa că valea, hai! Altfel o să-ţi fac rău, da, cu lamă urâcioasă şi nemiloasă.

Gollum se ridică în patru labe, se dădu îndărăt câţiva paşi şi apoi se răsuci pe călcâie şi când Sam dădu să arunce-n el cu o piatră, fugi pe potecă la vale. Sam nu-l mai luă în seamă, căci deodată îşi amintise de stăpânul său. Se uită pe potecă în sus, dar nu-l zări. O apucă la deal cât îl ţineau puterile de repede. Dacă s-ar fi uitat în urmă, poate că l-ar fi văzut pe Gollum, nu prea departe în vale, cum se întorcea şi, cu o sclipire sălbatică de nebunie în ochi, urcă înapoi, iute, dar ferit şi furişat, o umbră care abia se desluşea printre pietre.

Poteca urca tot mai sus. Curând făcu din nou un cot; de acolo, apucând-o pentru ultima oară către răsărit, tăia faţa conului şi ajungea la intrarea întunecată din coasta Muntelui, poarta către Sammath Naur. În zare, înălţându-se spre zenitul de la miazăzi, Soarele străpungea fumurile şi aburii şi lucea ameninţător, un disc roşu-stins şi înceţoşat; însă jur-împrejurul Muntelui, Mordorul se întindea ca un pământ mort, tăcut, învăluit în umbre, ca în aşteptarea unei lovituri îngrozitoare.

Sam ajunse la deschizătura aceea larg deschisă şi privi înăuntru. Era întuneric şi cald acolo, şi o huruială adâncă făcea aerul să tremure.

- Frodo! Stăpâne! strigă el.

Nici un răspuns. Sam rămase nemişcat, doar inima îi bătea cuprinsă de spaime teribile, apoi se repezi înăuntru. O umbră îl urmă.

La început nu văzu nimic. Mânat de marea nevoie în care se afla, scoase încă o dată din sân sticluţa lui Galadriel, dar aceasta abia dacă luci în mâna lui tremurătoare, fără să arunce nici măcar o rază de lumină în întunecimea aceea sufocantă. Sam ajunsese în chiar inima regatului lui Sauron şi în cuptoarele unde fusese făurită străvechea lui Putere, cea mai mare de pe Pământul de Mijloc; orice altă putere era îngenuncheată aici. Plin de teamă, Sam făcu câţiva paşi nesiguri în întuneric şi deodată ţâşni în sus un fulger roşu, izbind tavanul înalt şi întunecat. Şi atunci văzu Sam că se afla într-o peşteră lungă, sau poate un tunel ce sfredelea conul fumegător al Muntelui. Dar nu departe de locul în care se afla el, podeaua şi pereţii de ambele părţi erau despicaţi de o fisură neînchipuit de mare prin care venea pojarul acela roşu, acum ţâşnind în sus, acum stingându-se în întunericul din afund; şi în tot acest timp se auzeau un freamăt şi-un zbucium ca de maşinării uriaşe care vibrau şi trudeau.

Lumina ţâşni din nou, şi acolo, chiar pe buza prăpastiei, chiar la Hăul de la Capătul Lumii, stătea Frodo, desenându-se negru pe strălucirea aceea roşie, încordat, drept în picioare, dar parcă preschimbat în stană.

- Stăpâne! strigă Sam.

La acest strigăt, Frodo tresări şi începu să vorbească, cu voce limpede, chiar aşa, cu voce atât de limpede şi de puternică, cum lui Sam nu-i mai fusese niciodată dat să audă ieşind din gura lui. Şi vocea aceasta se înălţă peste freamătul şi zbuciumul Muntelui Osândei, răsunând în boltă şi pereţi.

- Am venit, spuse el. Dar nu doresc să fac ceea ce am venit aici să fac. Nu voi face această faptă. Inelul este al meu!

Şi dintr-o dată, când şi-l puse pe deget, dispăru din faţa ochilor lui Sam. Lui Sam i se opri respiraţia în piept, dar n-avu vreme să strige, căci în acea clipă se petrecură mai multe lucruri deodată.

Ceva îl lovi cu violenţă pe Sam în spate, picioarele îi fugiră de pe pământ şi zbură cât colo, izbindu-se cu capul de podeaua de piatră, atunci când o formă întunecată sări peste el. Sam rămase nemişcat şi preţ de o clipă totul se întunecă în mintea lui.

Iar departe de acolo, când Frodo şi-a pus Inelul pe deget şi a hotărât că era al lui şi numai al lui, şi a făcut asta în Sammath Naur, în chiar inima regatului, stăpânul acestuia, Puterea din Barad-dûr s-a cutremurat şi Turnul s-a scuturat din temelii şi până la mândra şi neîndurătoarea sa coroană. Seniorul Întunecimii şi-a dat seama existenţa lui, şi Ochiul lui, care străpungea toate umbrele, privi peste câmpie la uşa aceea pe care tot el o făcuse; şi nesăbuinţa sa i se dezvălui în întreaga ei grozăvenie într-o străfulgerare orbitoare, şi atunci abia pricepu şiretlicurile duşmanilor săi. Furia îi izbucni într-un foc pârjolitor, dar teama lui se înălţă ca o mare de fum negru ce sta să-l înece. Căci înţelese în ce pericol de moarte se afla şi cât de subţire era firul de care se mai agăţa soarta lui.

Mintea lui se scutura de toate şireteniile şi plasele de teamă şi trădare, de toate vicleniile şi războaiele pe care le urzise; şi regatul său fu străbătut de o zguduire, sclavii săi se pierdură cu firea, armiile sale se opriră locului, iar căpitanii lui, împietriţi deodată şi neputincioşi, şovăiră şi se lăsară pradă disperării. Căci Puterea îi uitase. Întreaga ei putere şi mintea ei întreagă, care-i mânuise şi-i mânase până atunci, se năpustiseră cu o forţă copleşitoare asupra Muntelui. La porunca Seniorului, nazgûlii, Duhurile Inelului, se rotiră scoţând ţipete sfâşietoare, zburară într-un ultim zbor disperat, mai iute ca vântul şi, cu bătăi furtunoase din aripi, se repeziră spre miazăzi, asupra Muntelui Osândei.

Sam se ridică în picioare. Era ameţit şi sângele ce-i ţâşnea din cap îi picura în ochi. Făcu pe bâjbâite câţiva paşi înainte şi atunci văzu un lucru ciudat şi cumplit. La marginea prăpastiei, Gollum se lupta ca un nebun cu un duşman nevăzut. Se clătina încoace şi-ncolo, acum atât de aproape de buza hăului, încât aproape că se prăvăli înăuntru, acum retrăgându-se, căzând la pământ, ridicându-se, căzând iar. Şi în tot acest timp sâsâia fără să scoată un cuvânt.

Focurile de dedesubt se stârniră mânioase, lumina roşie străluci şi întreaga peşteră fu năpădită de străluminare orbitoare şi mare fierbinţeală. Brusc, Sam văzu cum degetele lungi ale lui Gollum se trag în sus spre gura acestuia; colţii lui albi luciră şi apoi clănţăniră când se încleştară. Frodo scoase un ţipăt şi iată-l acolo, căzut în genunchi, la marginea genunei. Iar Gollum, dansând ca nebun, ridică că în sus Inelul, în cercul căruia încă mai stătea înfipt un deget. Inelul lucea acum ca şi când cu adevărat fusese făurit din foc viu.

- Nepreţuitul, nepreţuitul, nepreţuitul! strigă Gollum. Nepreţuitul meu! Ah, Nepreţuitul meu!

Şi cu aceste vorbe, tocmai când ochii îi erau îndreptaţi în sus pentru a se desfăta cu trofeul, păşi mult prea departe, calcă în gol, se legănă o clipă pe margine şi, cu un ţipăt sfâşietor, se prăbuşi. Din adâncuri mai răzbătu un ultim nepreţuit văitat şi dus a fost.

Un vuiet şi o mare învălmăşeală de zgomote urmară. Focuri izbucniră, repezindu-se spre tavan şi lingându-l cu limbile lor. Pulsaţia din adânc deveni un tumult asurzitor şi Muntele se zgudui. Sam fugi la Frodo, îl culese de pe jos şi-l cără la intrare. Şi acolo, pe pragul întunecat al Încăperilor Focului, mult deasupra câmpiilor Mordorului, o asemenea minune şi groază puse stăpânire pe el, încât rămase nemişcat, uitând de orice altceva, holbându-se doar, ca împietrit.

Căci i se năzări că vede un nor ca o vâltoare şi în mijlocul lui, turnuri şi bastioane înalte cât munţii, durate pe un urieşesc munte-tron, deasupra unor genuni de necuprins; curţi şi donjoane măreţe, temniţe fără ochi, cu pereţii netezi şi abrupţi precum stâncile şi porţi de oţel şi adamant, stând căscate; şi toate acestea pieiră în clipa următoare. Turnurile se năruiră, munţii alunecară; pereţii se prăbuşiră şi se topiră, făcându-se praf şi pulbere; coloane imense de fum şi aburi se învârtejiră spre tării, tot mai sus, până când se răsturnară ca un val gigantic, a cărui creastă dezlănţuită se învălătuci şi se năpusti înspumată peste pământuri. Şi abia atunci se auzi un uruit răzbind de la acea depărtare, care crescu până se preschimbă într-un bubuit şi un muget asurzitor; pământul se cutremură, câmpia se umflă şi crăpă şi Orodrúin se clătină din temelii. Focul ţâşni din creştetul său crăpat. Cerurile izbucniră în tunete şi fulgere le brăzdară. Asemenea unor bice şfichiuitoare se abătură torentele de ploaie neagră. Şi în miezul furtunii, cu un strigăt ce sfredeli toate celelalte sunete şi sfâşie norii, se iviră nazgûlii, zburând ca nişte săgeţi aprinse, dar prinşi în năruirea sălbatică a munţilor şi a cerului, hârcâiră, se veştejiră dintr-o dată şi pieiră.

- Ăsta-i sfârşitul, Sam Gamgee, spuse o voce de lângă el.

Era Frodo, palid, tras la faţă, dar el, cel dintotdeauna; şi în ochii lui se citea liniştea, nicidecum voinţă încleştată sau nebunie, sau spaimă. Povara îi fusese luată. Era stăpânul iubit din dulcile zile din Comitat.

- Stăpâne! strigă Sam, căzând în genunchi.

În toată acea năruire a lumii, el se lăsă preţ de o clipă copleşit de bucurie, de o bucurie imensă. Gata cu povara. Stăpânul său era salvat; îşi revenise în fire. Abia atunci observă Sam mâna schilodită şi sângerândă.

- Ah, biata mână, domnu’ Frodo! Şi n-am nimic cu ce s-o leg sau s-o oblojesc. Mai bine îi dădeam o mână întreagă de-a mea. Da’ acu’ s-a dus, gata, pentru totdeauna.

- Da, spuse Frodo. Dar, Sam, îţi aminteşti ce-a spus Gandalf: „Chiar şi Gollum poate să mai aibă ceva de făcut?” Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi putut nimici Inelul. Căutarea noastră ar fi fost în zadar sau s-ar fi sfârşit cum nu se putea mai prost. Aşa că, hai să-l iertăm! Căci Căutarea a fost împlinită şi acum totul s-a sfârşit. Mă bucur că eşti aici cu mine. Aici, la capătul tuturor lucrurilor, Sam.

IV

Câmpia Cormallen

Peste tot, în jurul dealurilor şi al colinelor, armiile Mordorului se dezlănţuiseră. Căpitanii Apusului erau înghiţiţi ca de o mare tot mai întinsă. Soarele lucea roşu şi sub aripile nazgûlilor, umbrele morţii cădeau întunecate asupra pământului. Aragorn stătea sub stindardul său, tăcut, încruntat, ca cineva pierdut în gânduri la lucruri de mult petrecute sau de departe; însă ochii lui luceau asemenea stelelor ce strălucesc tot mai luminoase pe măsură ce noaptea se adânceşte. În vârful colinei stătea Gandalf, alb, rece, fără ca vreo umbră să coboare asupra lui. Atacul celor din Mordor se abătuse asemenea unui val asupra colinelor asediate şi vocile vuiau ca o maree prin zăngănitul armelor şi prăpădul armiilor.

Ca şi când o vedenie neaşteptată apăruse în faţa ochilor lui, Gandalf tresări; se răsuci şi privi spre miazănoapte, unde cerurile erau luminate şi senine. Apoi îşi ridică braţele şi strigă cu voce tare ce acoperi larma: Vin Vulturii! Şi multe glasuri răspunseră cu strigăt: Vin Vulturii! Vin Vulturii! Oştirile Mordorului priviră la cer, întrebându-se ce putea să însemne asta.

Şi iată-i venind pe Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi pe fratele său, Landroval, cel mai măreţ dintre Vulturii de la Miazănoapte, cel mai puternic dintre urmaşii bătrânului Thorondor, care-şi durase cuiburile pe ţancurile de neajuns ale Munţilor Încercuitori, în vremurile de început ale Pământului de Mijloc. În urma celor doi, în şiruri lungi şi iuţi, veneau toţi vasalii lor din munţii nordici, mânaţi încă şi mai repede de vântul ce sufla tot mai tare. Se năpusteau drept asupra nazgûlilor, lăsându-se să cadă dintr-o dată din tăria văzduhului, şi iureşul aripilor largi era ca o furtună atunci când treceau pe deasupra.

Dar nazgûlii se răsuciră în zbor şi se depărtară iute, dispărând în umbrele Mordorului, căci din Turnul Întunecimii auziseră un strigăt cumplit şi neaşteptat; şi în tot aceeaşi clipă, armiile Mordorului se cutremurară, îndoiala le cuprinse ca un cleşte inimile, hohotele de râs se stinseră, mâinile prinseră a le tremura şi picioarele să li se înmoaie. Puterea care îi mânase şi îi umpluse de ură şi furie şovăia, voinţa sa îi părăsise; şi acum, privind în ochii duşmanilor lor, văzură o lumină de moarte şi frica li se cuibări în suflete.

Dar Căpitanii Apusului izbucniră în strigăte, căci inimile lor se umpleau de o nădejde nouă în mijlocul acelei întunecimi şi de pe dealurile asediate, cavalerii Gondorului, Călăreţii din Rohan, dúnedainii de la Miazănoapte, companiile umăr la umăr se avântară asupra duşmanilor care pregetau, străpungând învălmăşeala cu suliţele lor neiertătoare. Gandalf însă îşi înălţă iarăşi braţele şi încă o dată strigă cu glas limpede:

- Opriţi, oameni ai Apusului! Opriţi şi aşteptaţi. Acesta este ceasul osândei.

Şi chiar în timp ce el rostea aceste vorbe, pământul se hurducă sub picioarele lor. Apoi, înălţându-se cu repeziciune, mult deasupra Turnurilor Porţii Negre şi a munţilor, o întunecime uriaşă ţâşni spre tăriile cerului, scăpărând cu limbi de foc. Pământul gemu şi se cutremură. Turnurile Colţilor se clătinară, se frânseră şi se prăvăliră la pământ; puternicul parapet se nărui; Poarta Neagră se făcu fărâme-fărâmiţe; şi de la mare depărtare, întâi surd, apoi din ce în ce mai puternic, crescând către nori, răsună un duruit ca un bubuit de tobe, un vuiet, o rostogolire clocotitoare de vuiet hârâitor.

- S-a sfârşit cu regatul lui Sauron! spuse Gandalf. Purtătorul Inelului şi-a împlinit Căutarea.

Şi privind către miazăzi, către Ţara Mordor, Căpitanilor Apusului li se păru că o formă de umbră nemaipomenit de mare se înalţă neagră peste giulgiul norilor de nepătruns, încoronată cu fulgere, umplând tot cerul. Şi crescând acoperea întreaga lume, întinzând către ei o mână enormă şi ameninţătoare, o mână cumplită însă neputincioasă, căci tocmai când se lăsa asupra lor, un vânt mare o luă cu sine, împrăştiind-o în cele patru zări şi spulberând-o; şi deodată se lăsă liniştea.

Căpitanii îşi plecară capetele şi când iar şi le ridicară, ce să vezi! duşmanii lor fugeau care-ncotro şi oştirile Mordorului se spârcuiau precum colbul în vânt. Şi aşa cum furnicile o apucă razna, fără să ştie încotro şi de ce, şi pier de slăbiciune, atunci când moartea loveşte matca umflată ce sălăşluieşte în muşuroiul lor colcăitor şi le ţine pe toate sub stăpânirea sa, la fel şi creaturile lui Sauron, orci sau căpcăuni sau fiare înrobite prin vrajă, alergau acum buimace încoace şi-ncolo; unele se înjunghiau singure, altele se azvârleau în genuni sau fugeau cu vaiet ca să se ascundă în gropelniţe şi văgăuni întunecoase, unde nu pătrundea lumina, departe de orice speranţă. Iar oamenii din Rhún şi Harad, Răsăritenii şi Sudiştii, văzură cum s-a abătut prăpădul asupra războiului lor şi cum se înalţă gloria şi slava Căpitanilor Apusului şi cei care se aflau de cea mai multă vreme în cea mai adâncă înrobire ticăloşită şi care urau Apusul, dar în acelaşi timp erau mândri şi temerari, îşi strânseră acum rândurile pentru a mai da o ultimă bătălie disperată. Cei mai mulţi însă o rupseră la fugă spre răsărit, cât de iute îi ţineau puterile; iar alţii îşi azvârliră la pământ armele, cerşind îndurare.

Şi atunci Gandalf, lăsând în seama lui Aragorn şi a celorlalţi seniori grija bătăliei şi comanda oştilor, strigă de pe vârful dealului; şi la el coborî măreţul vultur, Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi se lăsă jos în faţa lui.

- De două ori m-ai purtat, Gwaihir, prietene, spuse Gandalf. Mai poartă-mă şi a treia oară, dacă nu ţi-e cu supărare. Nu mă vei simţi drept o povară mai mare ca atunci când m-ai purtat din Zirak-Zigil unde s-a prefăcut în scrum vechea mea viaţă.

- Te-aş purta oriîncotro ai vrea, chiar de-ar fi să fii durat cu piatră, răspunse Gwaihir.

- Atunci vino şi să vină şi fratele tău cu noi şi încă altul din seminţia voastră, care-i mai iute. Căci ne trebuie iuţeală mai dihai ca a oricărui vânt, pentru a o lua înaintea aripilor nazgûlilor.

- Suflă vântul de la Miazănoapte, dar noi o să-l întrecem, spuse Gwaihir.

Şi-l luă pe sus pe Gandalf şi porni în grabă către miazăzi şi cu el zburară Landroval şi Meneldor, cel tânăr şi iute de aripă. Şi trecură ei în zbor peste Udún şi Gorgoroth şi văzură sub ei întregul meleag căzut în ruină şi răscolit şi în faţa lor Muntele Osândei arzând, scuipându-şi focul în afară.

- Mă bucur că eşti aici cu mine, spuse Frodo. Aici, la capătul tuturor lucrurilor, Sam.

- Da, sunt cu domnia voastră, stăpâne, zise Sam, aşezându-i cu blândeţe mâna rănită pe pieptul său. Şi domnia voastră e cu mine. Şi călătoria s-a sfârşit. Da’ după ce-am bătut atâta cale, nu vreau încă să mă dau bătut. Nu prea îmi stă în fire, dacă mă-nţelegeţi.

- Poate nu ţi-o sta, Sam, dar aşa-s lucrurile pe lume. Nădejdile mor. Sfârşiturile vin. Nu ne-a mai rămas decât puţin de aşteptat. Suntem pierduţi între ruine şi prăbuşiri, n-avem scăpare.

- Aşa o fi, stăpâne, da’ măcar să ne depărtăm niţeluş de cotlonul ăsta primejdios, de la Hăul ăsta al Capătului Lumii, dacă aşa s-o fi numind. Nu-i aşa că putem face asta? Haideţi, domnu’ Frodo, să coborâm măcar potecuţa asta!

- Bine, Sam, bine. Dacă tu vrei să mergem, eu te însoţesc.

Se sculară de pe jos şi porniră încet la vale, pe poteca şerpuită; şi în timp ce ei se îndreptau spre poalele hurducătoare ale Muntelui, un fum şi un abur mare izbucniră din Sammath Naur şi o latură a conului se despică şi o uriaşă revărsare de foc prinse a se rostogoli în cascade duduitoare pe povârnişurile răsăritene ale muntelui.

Frodo şi Sam nu puteau merge mai departe. Ultima fărâmă de putere a minţii şi trupului se risipea cu repeziciune. Ajunseseră la micul colnic de cenuşă de la poalele Muntelui; dar de acolo nu mai era scăpare. Se preschimbase într-o insulă şi chiar şi ea avea să piară curând în măcinarea Orodrúinului. Peste tot în jur, pământul se crăpa şi din genuni şi hăuri adânc căscate se vălătuceau în sus nori de fum şi abur. În urma lor, Muntele se zvârcolea. Fisuri uriaşe se deschideau în coastele sale. Râuri de foc se scurgeau încet către ei de-a lungul pantelor. Curând aveau să fie înghiţiţi. Şi peste toate cădea o ploaie de cenuşă fierbinte.

Se opriră; şi Sam mângâie mâna stăpânului său, pe care încă o mai ţinea într-a sa. Oftă.

- În ce poveste grozavă ne-am băgat, domnu’ Frodo, ce ziceţi? spuse el. Ce n-aş da s-o aud povestită de cineva. Credeţi oare că o să se spună ceva de soiul ăsta: Şi acum începe povestea lui Frodo cel cu Nouă Degete şi Inelul Osândei? Şi-atunci toţi or să tacă, aşa cum am tăcut noi în Vâlceaua Despicată, când ne-au spus povestea lui Beren Ciungul şi Nestemata cea Mare. Ce mi-ar plăcea s-o aud! Şi mă-ntreb cum o să fie mai departe, după partea cu noi.

În timp ce vorbea astfel, pentru a ţine teama deoparte până în ultima clipă, ochii săi stăteau aţintiţi către miazănoapte, către miazănoapte în chiar ochiul vântului, unde cerul, la depărtarea aceea mare, era senin. Căci pala rece, care se preschimba într-o adevărată furtună, alunga întunericul şi pacostea norilor.

Şi astfel s-a făcut că i-a zărit Gwaihir, cu ochii lui ageri şi departe-văzători, pe când cobora pe suflarea vântului sălbatic şi, înfruntând marea primejdie a cerurilor, se roti în văzduh: două siluete micuţe şi întunecate, pierdute mână în mână pe un colnic, în vreme ce lumea se zguduia sub ei şi se căsca şi râuri de foc se tot apropiau. Şi în timp ce, dibuindu-i, se abătea în jos, îi văzu căzând, vlăguiţi de tot, sau poate înecaţi de fum şi doborâţi de dogoare, sau poate răpuşi în cele din urmă de disperare, ferindu-şi ochii din calea morţii.

Zăceau unul lângă altul; şi Gwaihir se repezi în jos la ei, urmat cu repeziciune de Landroval şi Meneldor cel iute de aripă; şi ca într-un vis, neştiind ce soartă se abătuse asupra lor, peregrinii fură înălţaţi în văzduh şi purtaţi departe de întunecime şi de foc.

Când se trezi, Sam descoperi că zăcea într-un pat moale, dar deasupra lui se legănau alene ramuri mari de fag, prin ale căror frunze tinere sclipea soarele, verde şi auriu. Iar aerul era plin de tot felul de miresme dulci.

Îşi amintea de mirosul acesta: era aroma din Ithilien. „Bată-mă să mă bată! murmură el în sinea lui. Cât oi fi dormit?” Căci aroma îl dusese înapoi la ziua în care aprinsese micul său foc sub malul însorit şi preţ de o clipă tot ceea ce se petrecuse de atunci îi pieri din amintirea vie. Se întinse, inspiră adânc. „Măiculiţă, ce vis am avut! Bine că m-am trezit!” Se ridică în capul oaselor şi atunci îl văzu pe Frodo întins lângă el, dormind în pace, cu o mână sub cap iar cealaltă odihnind pe cuvertură. Era mâna dreaptă, de la care lipsea degetul mijlociu.

În acea clipă memoria îi reveni pe de-a-ntregul şi Sam strigă în gura mare:

- N-a fost vis! Atunci unde suntem?

- În ţara Ithilien, vorbi o voce blândă din spatele lui, în grija Regelui care vă aşteaptă.

Şi zicând aceasta, Gandalf veni în faţa lui, înveşmântat în alb, cu barba lucind ca neaua albă în scăpărările printre frunze ale razelor soarelui.

- Ei, jupâne Sam cel Înţelept, cum te simţi?

Dar Sam căzu la loc pe pat, holbându-se cu gura căscată şi, pradă în acelaşi timp uluielii şi unei bucurii fără margini, nu fu în stare să răspundă imediat. Într-un târziu suspină.

- Gandalf! Te credeam mort! Dar şi pe mine m-am crezut mort. Oare tot ce-i trist se dovedeşte neadevărat până la urmă? Ce s-a întâmplat cu lumea largă?

- O mare Umbră s-a risipit, spuse Gandalf şi izbucni în râs, şi hohotul lui era ca un cântec sau ca apa pe pământul pârjolit; şi auzindu-l, lui Sam îi veni deodată în gând că nu mai auzise râset, acel sunet curat al veseliei adevărate, de atât de multe zile că le pierduse şirul. Picura în urechile lui precum ecoul tuturor bucuriilor pe care le cunoscuse vreodată. El însă izbucni în plâns. Ca apoi, asemenea unei ploi dulci ce se lasă dusă de vântul primăverii, după care soarele străluce cu şi mai multă putere, lacrimile lui se zvântară şi râsul îi gâlgâi în gâtlej şi, râzând, Sam sări jos din pat.

- Cum mă simt? strigă el. Păi nu prea ştiu cum să spun. Mă simt, mă simt - îşi flutură mâinile în aer - mă simt ca primăvara după iarnă şi ca soarele pe frunze; şi ca surlele, şi harfele, şi ca toate cântecele pe care le-am auzit în viaţa mea! Se opri din vorbit, se răsuci către stăpânul său. Dar cum e domnu’ Frodo? întrebă el. Nu-i păcat de biata lui mână? Da’ nădăjduiesc că altfel se simte bine. A avut multe de îndurat.

- Da, altfel mă simt bine, zise Frodo ridicându-se în pat şi izbucnind şi el în râs. Am adormit la loc tot aşteptându-te, Sam, somnorosule. M-am trezit devreme azi-dimineaţă, acum trebuie că s-a făcut de amiază.

- Amiază? se miră Sam, încercând să socotească în mintea lui. În ce zi la amiază?

- Ziua a paisprezecea a Noului An, zise Gandalf, sau, dacă vrei, a opta zi a lui aprilie, după numărătoarea din Comitat Martie (sau Rethe avea treizeci de zile în Calendarul din Comitat, n. aut.). Dar în Gondor Anul Nou va începe de-acum încolo, pe douăzeci şi cinci martie, ziua în care a căzut Sauron şi când aţi fost scoşi din mijlocul focului şi aduşi Regelui. El v-a îngrijit şi acum vă aşteaptă. Veţi mânca şi bea împreună cu el. Când sunteţi gata, vă voi duce la el.

- Regele? făcu Sam. Ce rege, şi cine e?

- Regele Gondorului şi Senior al Meleagurilor Apusene, răspunse Gandalf; şi şi-a luat înapoi întregul său regat de demult. În curând se va duce să fie încoronat, dar acum vă aşteaptă pe voi.

- Ce să purtăm? întrebă Sam; căci nu zărea decât vechile şi rufoasele lor veşminte, cele pe care le purtaseră în timpul călătoriei; acum zăceau împăturite pe podea, lângă pat.

- Veşmintele pe care le-aţi purtat tot drumul până în Mordor, spuse Gandalf. Chiar şi zdrenţele orceşti ce le-ai avut pe tine, Frodo, în Tărâmul Negru, chiar şi acelea. Nici mătăsurile sau pânzeturile, nici armurile sau blazoanele nu ar putea fi mai de preţ. Dar poate că mai târziu o să vă găsesc nişte straie mai bune.

Îşi întinse mâinile spre ei şi ei văzură că una dintre ele strălucea cu Lumină.

- Ce-ai acolo? strigă Frodo. Nu cumva...?

- Ba da, v-am adus cele două comori ale voastre. Au fost găsite la Sam, când aţi fost salvaţi. Darurile de la Lady Galadriel: sticluţa ta, Frodo, şi cutiuţa ta, Sam. Cred că vă veţi bucura să le aveţi din nou întregi şi nevătămate.

După ce se spălară şi se îmbrăcară, şi după ce luară un prânz frugal, hobbiţii îl urmară pe Gandalf. Ieşiră din crângul de fagi în care dormiseră şi păşiră pe o pajişte lungă şi verde, scăldată de soare şi mărginită de copaci semeţi, cu frunza închisă la culoare şi flori purpurii. Dincolo de ei se auzea zvonul unei căderi de apă, iar prin dreptul lor între maluri înflorite curgea un pârâiaş, până la un luminiş, aflat la capătul pajiştii, şi de acolo intra sub bolta copacilor printre ale căror trunchiuri se zărea în depărtare sclipirea apei.

Ajungând la luminiş, văzură cu uimire că acolo stăteau cavaleri în zale lucitoare şi străjeri înalţi îmbrăcaţi în argintiu şi negru, şi toţi îi salutară şi se înclinară în faţa lor. Apoi unul suflă dintr-o trâmbiţă lungă, iar hobbiţii îşi continuară drumul pe sub bolta copacilor şi de-a lungul pârâiaşului susurător. Şi astfel ajunseră la un şes întins şi verde, dincolo de care se zărea un râu lat acoperit de un abur argintiu din care apărea o insulă lungă şi împădurită şi multe corăbii erau trase la malurile ei. Dar pe şesul unde se găseau ei acum era aliniată o oştire numeroasă, rânduri şi companii strălucind în soare. La apropierea hobbiţilor, săbiile fură scoase din teci, suliţele se legănară, cornii şi trâmbiţele răsunară şi bărbaţii strigară cu voci nenumărate şi tot atâtea graiuri.

Trăiască Piticuţii! Slăviţi să fie cu slavă mare!

Cuio i Pheriain anann! Aglar’ni Pheriannath!

Slăviţi să fie cu slavă mare, Frodo şi Sam cel înţelept!

Daur a Berhael, Conin en Annún! Eglerio!

Slăviţi să fie!

Eglerio!

A laita te, laita te! Andave laituvalmet!

Slăviţi să fie!

Cormacolindor, a laita tárienna!

Slăviţi să fie! Purtătorii Inelului, slăviţi să fie cu slavă mare!

Cu obrajii roşii ca bujorii şi ochii lucind de uimire, Frodo şi Sam înaintară şi văzură că în mijlocul oştirii aceleia răsunătoare se aflau trei jilţuri înalte, făcute din iarbă verde. În spatele jilţului din dreapta flutura alb pe un câmp verde un mare armăsar în galop liber; la stânga era un stindard argintiu pe câmp albastru - o corabie cu prova ca o lebădă plutind pe mare; iar în spatele celui mai înalt jilţ era desfăşurat un stindard măreţ înfăţişând un copac înflorit alb pe un câmp negru, sub o coroană lucindă şi şapte stele scăpărătoare. Pe acest tron şedea un bărbat îmbrăcat în zale, cu o sabie mare pusă pe genunchi, dar fără coif. Şi când hobbiţii se apropiară, el se ridică în picioare. Şi atunci îl recunoscură, chiar dacă se schimbase atât de mult, căci era înalt, cu faţa strălucind de bucurie, regesc în toate cele, seniorul oamenilor, cu păr ca pana corbului şi ochi de culoarea oţelului.

Frodo alergă spre el, urmat îndeaproape de Sam.

- Măi, da’ asta pune capac la toate! strigă Sam. Ori eşti Pas Mare, ori încă visez!

- Da, Sam, Pas Mare, răspunse Aragorn. Cale lungă, nu-i aşa, din Bree, unde nu ţi-a plăcut defel înfăţişarea mea? Cale lungă pentru noi toţi, dar drumul vostru a fost cel mai întunecat dintre toate.

La aceste vorbe, spre uluiala şi zăpăceala lui Sam, Aragorn se înclină în faţa lor, îndoindu-şi un genunchi; apoi, luându-i de mână, pe Frodo în dreapta sa şi pe Sam în stânga, îi duse la tron, îi aşeză pe el, apoi se răsuci spre oamenii şi căpitanii aflaţi în apropiere şi strigă cu glas tare, să se audă peste întreaga armie:

- Slăviţi să fie cu slavă mare!

Şi după ce strigătul bucuros se înălţă din piepturile lor şi apoi se stinse, un menestrel din Gondor păşi în faţă, îngenunche şi, spre deplina şi suprema încântare a lui Sam, ceru voie să cânte. Şi numai ce spuse:

- Voi! seniori şi căpitani şi oameni neînfricaţi şi neînvinşi, regi şi prinţi, şi bărbaţi chipeşi din Gondor, şi Călăreţi din Rohan, şi voi fii ai lui Elrond şi dúnedaini din Miazănoapte, elfi şi gnomi, şi inimi mari din Comitat, şi voi, seminţie liberă din Apus, ascultaţi acum la cântecul nou. Căci vă voi cânta despre Frodo cel cu Nouă Degete şi despre Inelul Osândei.

Şi auzind Sam acestea, izbucni într-un hohot răsunător de râs, atât era de încântat, şi se ridică în picioare şi strigă:

- Ah, măreaţă slavă şi strălucire! Toate dorinţele mi s-au împlinit!

Şi izbucni în plâns.

Iar oştenii râdeau cu un ochi şi plângeau cu celălalt şi între atâtea hohote şi lacrimi glasul limpede al menestrelului se înălţă precum argintul şi aurul şi toţi bărbaţii aceia tăcură. Iar menestrelul cântă, ba în graiul elfilor, ba în cel apusean, până când inimile lor, rănite de vorbe dulci, se revărsară de prea-umplere şi bucuria lor era precum spadele, şi gândurile lor îi duseră spre meleaguri unde durerea şi încântarea se împleteau şi unde lacrimile erau însuşi vinul binecuvântării.

Într-un târziu, când Soarele coborî de la chindie şi umbrele copacilor se alungiră, menestrelul îşi sfârşi cântarea.

- Slăviţi să fie cu slavă mare! spuse şi îngenunche.

Aragorn se ridică în picioare şi o dată cu el se puse în mişcare întreaga armie şi se îndreptară spre corturile mari anume pregătite, pentru a mânca, a bea şi a se veseli cât mai rămăsese din acea zi.

Frodo şi Sam fură duşi în altă parte, la un cort unde li se ceru să se dezbrace de vechile lor veşminte care fură apoi frumos împăturite şi puse cu cinstire la o parte; în locul lor li se dădură straie noi şi curate. Apoi veni Gandalf, aducând în braţe, spre mirarea lui Frodo, sabia şi mantia elfă şi vesta din mithril ce-i fuseseră luate în Mordor. Lui Sam îi aduse o vestă de za aurită şi mantia lui elfă, curăţată de mânjeală şi dreasă în toate stricăciunile pe care le suferise; la urmă puse în faţa lor două săbii.

- Nu doresc nici o sabie, spuse Frodo.

- În seara asta va trebui să porţi una, spuse Gandalf.

Atunci Frodo luă sabia mică ce fusese a lui Sam şi fusese pusă lângă el în Cirith Ungol.

- Pe Sting ţi-o dau ţie, Sam, spuse el.

- Nu, stăpâne! Domnu’ Bilbo domniei voastre v-a dat-o, dimpreună cu vesta de argint; n-ar dori s-o poarte altcineva în asemenea clipe.

Frodo cedă; iar Gandalf, ca şi când ar fi fost scutierul lor, îngenunche şi le prinse săbiile în jurul mijlocului, apoi se ridică şi aşeză pe creştetele lor câte un cerc de argint. Astfel gătiţi, se duseră la marele banchet: şi şezură la masa Regelui împreună cu Gandalf şi cu Regele Éomer din Rohan, şi cu Prinţul Imrahil, şi cu toţi căpitanii cei mari; şi acolo se aflau şi Gimli, şi Legolas.

Dar când fu adus vinul după cele câteva clipe de Tăcere în Picioare, intrară doi scutieri ca să-l servească pe Rege; sau asta păreau a fi: unul era înveşmântat în argintiu şi negru, asemenea Străjerilor din Minas Tirith, iar celălalt în alb şi verde. Sam însă se întrebă în sinea lui ce căutau puştanii ăştia într-o oştire de bărbaţi în toată firea. Dar când cei doi se apropiară şi îi zări mai bine, exclamă dintr-o dată:

- Ia’n priviţi, domnu’ Frodo! Uitaţi-vă aici! Doar n-o fi chiar Pippin! Adică domnu’ Peregrin Took, aş zice mai bine, şi domnu’ Merry! Măiculiţă, ce-au mai crescut! Bată-mă să mă bată. Sunt mai multe poveşti de spus aici, bag seamă, nu numai a noastră.

- Chiar aşa, zise Pippin răsucindu-se spre el. Şi-o să începem să le spunem de cum se termină banchetul ăsta. Între timp, cearcă-l pe Gandalf. Nu mai e chiar atât de scump la vorbă cum era, doar că acum râde mai mult decât vorbeşte. Până una-alta, Merry şi cu mine suntem prinşi de treburi. Suntem cavaleri ai Oraşului şi ai Obştii, după cum bănuiesc că bagi de seamă.

Şi se sfârşi şi ziua aceea de bucurie; şi când Soarele dispăru dincolo de orizont şi Luna rotundă se înalţă încet peste ceţurile Anduinului şi sclipi printre frunzele fremătătoare, Frodo şi Sam se aşezară sub copacii şopotitori înconjuraţi de miresmele frumosului Ithilien; şi statură la vorbă până târziu în noapte, împreună cu Merry şi Pippin şi Gandalf, şi după o vreme li se alăturară şi Legolas şi Gimli. Astfel aflară Frodo şi Sam multe din cele ce s-au petrecut cu Însoţitorii Inelului după ce Frăţia lor s-a rupt în acea blestemata zi la Parth Galen, aproape de Cascadele Rauros; şi tot mereu mai era ceva de întrebat şi încă şi mai multe de spus.

Orci, copaci vorbitori, leghe întregi de iarbă, călăreţi în galop, grote sclipitoare, turnuri albe, săli daurite, bătălii, corăbii înalte plutind pe ape, toate acestea trecură prin faţa minţii lui Sam până când simţi ce-l apucă ameţeala. Dar printre toate acestea, nu se mai sătura să se minuneze de cât crescuseră Merry şi Pippin; îi puse spate în spate cu Frodo şi cu sine însuşi. Se scarpină în cap.

- Nu pricep, la vârsta noastră! spuse. Da’ asta e: sunteţi cu trei degete mai înalţi decât ar trebui să fiţi, ori oi fi eu pitic.

- Pitic nu eşti, câtuşi de puţin (Dwarf (în text) - „pitic”, dar şi „gnom”. În textul original, cuvântul este folosit în special pentru seminţia lui Gimli, şi a fost tradus în româneşte prin „gnom”. De aici şi replica lui Gimli gnomul. Sam se referă la faptul că e „pitic” faţă de cei din seminţia lui. n.tr.), pufni Gimli. Da’ ce vorbesc eu aici? Dacă muritorii beau licori de-ale enţilor, doar nu s-ar aştepta să iasă din ei ţucale de bere.

- Licorile enţilor? făcu Sam. Iar mă ameţiţi cu enţii ăştia; da’ să mă trăsnească şi tot nu pricep ce-s ăia. O’ să ne ia câteva săptămâni bune până punem toate astea cap la cap.

- Săptămâni, că bine zici, încuviinţă Pippin. După care îl încuiem pe Frodo într-un turn în Minas Tirith, ca să pună totul pe hârtie. Altfel o să uite jumătate din ce s-a petrecut şi sărmanul Bilbo o să fie cumplit de dezamăgit.

Într-un târziu Gandalf se ridică.

- Mâinile Regelui sunt mâini de tămăduitor, dragii mei, spuse el. Dar voi aţi fost chiar în pragul morţii înainte să apuce el să vă recheme, punându-şi la bătaie întreaga sa putere. Şi să vă trimită în somnul dulce al uitării. Şi chiar dacă aţi dormit îndelung şi binecuvântat, e vremea să vă duceţi din nou la culcare.

- Şi nu numai Sam şi Frodo! răspunse Gimli, ci şi tu, Pippin. Te iubesc măcar pentru câte suferinţe mi-ai pricinuit, pe care n-am să le uit nicicând. Şi n-am să uit nici cum te-am găsit pe colina aia în ultima bătălie. Dacă n-ar fi fost Gimli gnomul, te-am fi pierdut atunci. Dar acum ştiu cum arată o labă de hobbit, chiar dacă e singurul lucru ce se poate vedea sub o grămadă de hoituri. Şi când am ridicat stârvul ăla uriaş de pe tine, puneam mâna-n foc că erai mort. Îmi venea să-mi smulg barba. Şi n-a trecut decât o zi de când eşti iar pe picioarele tale. Aşa că la culcare, hai! Şi eu mă duc.

- Iar eu mă voi plimba prin pădurile acestei ţări minunate, şi-atât mi-ajunge ca să mă odihnesc. În zilele ce vor veni, dacă va îngădui seniorul meu elf, o parte din seminţia noastră se va strămuta aici şi atunci meleagul acesta va fi binecuvântat o vreme. O vreme: o lună, o viaţă, o sută de ani de-ai oamenilor. Dar Anduin e aproape şi Anduinul duce spre Mare. Spre Mare!

Spre Mare! Spre Mare! Pescăruşii albi ţipă

Şi în vânt spuma albă are joc de aripă.

Şi apus, la apus intră soarele-n mare.

Dinspre sure corăbii, ce măreaţă chemare!

Neamul meu ce s-a dus, neamul meu să mă cheme?

Părăsi-voi pădurea, cuibul meu, prea devreme?

Zilele par pe sfârşite, anii-s departe, curgând

Peste-ntinsele ape voi pleca în curând.

Unde-i Ultimul ţărm valuri cad fără teamă,

Din Tărâmul Pierdut glasuri dulci care cheamă –

În Eressëa, ţara elfilor, pe care nimeni n-o ştie,

Înverzită mereu, ţara neamului meu, de acum în vecie!

Astfel cântând, Legolas se depărta pe colină la vale.

Plecară şi ceilalţi, iar Frodo şi Sam se duseră la paturile lor şi se culcară. Şi a doua zi dimineaţa se treziră din nou plini de speranţe şi în deplină pace; şi multe zile petrecură astfel în Ithilien. Căci Câmpia Cormallen, unde era strânsă acum oştirea, se găsea în apropiere de Henneth Annûn, iar pârâul care curgea pe cascadele sale putea fi auzit noaptea prăvălindu-se prin poarta stâncoasă şi trecând prin zăvoaiele înflorite, până în apele Anduinului, nu departe de Insula Cair Andros. Hobbiţii hălăduiau prin toate părţile, vizitând locurile pe unde trecuseră înainte; şi-n tot acest timp Sam nădăjduia ca în umbra pădurilor sau în vreo dumbravă tainică să zărească, măcar preţ de o clipă, un olifant din cei mari. Şi când află că, la asediul Gondorului, fuseseră nenumărate fiinţe din acestea, dar toate fuseseră nimicite, socoti că asta era o pierdere tristă.

- Ce să zic, o fi să nu putem fi în toate părţile deodată, oftă el. Da’mi vine să cred că am pierdut multe.

Între timp, armata se pregătea pentru întoarcerea în Minas Tirith. Cei istoviţi se odihneau, cei răniţi se tămăduiau. Căci unii dintre ei avuseseră mult de furcă şi de luptat cu Răsăritenii şi Sudiştii rămaşi, până când toţi au fost puşi cu botul pe labe. Şi ultimii care s-au întors au fost cei care pătrunseseră în Mordor şi distruseseră fortăreţele din nordul ţării.

Dar veni şi vremea când, la apropierea lunii mai, Căpitanii Apusului porniră din nou la drum, se îmbarcară în corăbii cu toţi oamenii lor şi astfel străbătură Anduinul de la Cair Andros până la Osgiliath; acolo făcură popas o zi; în ziua următoare ajunseră la câmpiile verzi ale Pelennorului şi văzură din nou turnurile albe de sub înaltul Mindolluin, Oraşul Oamenilor din Gondor, ultimul vestigiu al Apusimii, care trecuse prin întunecime şi foc pentru a începe o nouă zi.

Şi acolo, în mijlocul câmpurilor, îşi ridicară corturile şi aşteptară venirea dimineţii; căci era Ajunul lunii Mai şi Regele avea să Pătrundă pe Poarta Oraşului o dată cu răsăritul Soarelui.

V

Majordomul şi Regele

Oraşul Gondor era apăsat de mari îndoieli şi de o teamă cumplită. Vremea frumoasă şi soarele limpede păreau a-i lua în derâdere pe acei oameni care aveau prea puţină nădejde şi care, în fiecare dimineaţă, nu aşteptau altceva decât vestea osândei. Seniorul lor murise pârjolit, mort zăcea Regele din Rohan în citadela lor, iar regele cel nou abia venise la ei pe timp de noapte, ca să plece din nou la un război cu puteri mult prea întunecate şi înspăimântătoare ca să poată fi învinse de vreun om, oricât de puternic sau viteaz ar fi fost acesta. Veştile întârziau să sosească. După ce armia părăsise Valea Morgul şi o apucase pe drumul dinspre miazănoapte şi sub umbra munţilor, nici un sol nu se întorsese şi nu se auzise nici un zvon despre ceea ce se petrecea în Răsăritul ameninţător.

La două zile după plecarea Căpitanilor, Lady Éowyn le rugă pe femeile care o îngrijeau să-i aducă veşmintele şi se ridică din pat fără să ţină seamă de împotrivirea lor; după ce ele o ajutară să se îmbrace şi îi sprijiniră braţul într-o eşarfa din pânză, Éowyn se duse la Supraveghetorul Caselor Tămăduirii.