/ Language: România / Genre:adv_western / Series: Karl May, opere

Benito Juarez

Karl May


BENITO JUAREZ

De pe tron la eşafod (3)

Karl May

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

docx: https://is.gd/Sicn6u

ePub: https://is.gd/KTWNQ3

─——————————————————————──—————

Capitolul I – În Harar

Ani după ani treceau şi nimeni nu mai aflase ceva despre cei dispăruţi. Părea că i-a înghiţit pământul. Când văzură că toate cercetările rămăseseră zadarnice, îşi închipuiră că au murit şi durerea lor fu nemărginită. Dar timpul alină durerea şi, deşi cu tristeţea în suflet, vorbeau de ei ca de făpturi dragi, pierdute pentru totdeauna, în adâncul inimii lor poate mai licărea încă o scânteie de speranţă, căci inima omului nu încetează să spere până în ultima clipă a vieţii. Mai trecuseră încă nouă ani ― eram în 1866 ― de când bătrânul Arbellez venise să-şi spună păsul lui Juarez, de când povestea noastră părea să-şi depene mai departe firul.

Pe coasta de apus a Golfului Aden, care leagă Marea Roşie cu Oceanul Indian, se află o ţară care alcătuieşte mult-vestitul Dorado. Cei mai îndrăzneţi exploratori încercaseră zadarnic să-l exploreze, când, în anul 1866, un singur om, ofiţerul englez Richard Burton, a reuşit să înainteze până acolo şi să aducă în Europa câteva comunicări importante despre acest ţinut inaccesibil până atunci.

Drept e că au mai fost şi alţi străini, europeni chiar, care au pătruns în Harar ― aşa se numeşte ţara ― dar nici unul nu s-a mai întors, căci au fost făcuţi sclavi şi li s-a pierdut urma. Cu toată campania statului britanic ― în special a lordului Wilberforce, care a alcătuit o Ligă a Naţiunilor pentru combaterea negoţului de sclavi ― acest negoţ se făcea pe scară foarte întinsă. Vapoarele de război ale tuturor ţărilor aveau nu numai dreptul, ci şi datoria de a pune mâna pe orice vas cu sclavi, să-i elibereze pe prizonieri şi să spânzure tot echipajul, începând cu comandantul şi sfârşind cu cel din urmă marinar. Totuşi aceste măsuri atât de drastice n-au împiedicat ca negoţul cu carne omenească să meargă mai departe. Chiar şi în mijlocul secolului al 19-lea se aflau, la Constantinopol, case în care se vindeau amatorilor oameni de toate rasele. Cea mai productivă dintre vânătorile de sclavi se făcea în ţinuturile de pe malul Nilului şi acelea din apropierea Mării Roşii, ca şi pe coasta de răsărit a Africii. În aceasta din urmă se află şi Harar.

Harar nu se află chiar în imediata apropiere a coastei. Ajungi acolo pornind de la portul Zeyla sau Berbera şi trecând prin ţara somalezilor. Locuitorii acestei ţări sunt cei mai frumoşi reprezentanţi ai rasei negre. Sunt mândri şi războinici pricepuţi, trăiesc într-o veşnică duşmănie cu vecinii lor, aşa încât drumul dintre Harar şi coastă e cât se poate de primejdios. Din această cauză rareori a reuşit vreun nenorocit de sclav să fugă din Harar şi să ajungă până la coasta salvatoare.

Prin pustiul ţinutului somalezilor care duce spre ţara fără ieşire la mare, înainta cu greu sub suliţele de foc ale soarelui în apus o caravană. Caravana era alcătuită din cămile încărcate cu poveri şi oameni pârliţi de arşiţă, toţi bine înarmaţi.

Armele lor nu erau cele obişnuite, ci flinte cu fitil, măciuci din lemn de teak şi abanos, săgeţi otrăvite şi cuţite lungi cu tăişul ascuţit. Cămilele erau legate între ele una de coada celeilalte. Toate aveau în spinare poveri grele, în afară de aceea din cap, pe care se afla un fel de baldachin; sub perdelele baldachinului, ascunsă de ochii tuturor, se afla o femeie. Alături de cămilă călărea, pe un catâr alb şi voinic, un bărbat care părea să fie conducătorul caravanei. Individul purta o manta albă de beduin şi un turban de aceeaşi culoare. Armele lui, la fel cu ale celorlalţi, aveau însă plăsele de argint. Ochii lui cu privirea sfredelitoare cercetau zarea. Îşi struni catârul si zise întorcându-se spre unul din oamenii săi:

— Otman, vezi tu văgăuna din faţa ta?

— Da, stăpâne, o văd, răspunse omul cu adânc respect.

— Socot să poposim acolo peste noapte. Tu ai fost de mai multe ori cu mine la Harar. Îţi mai aduci aminte de sultan?

— Cum să nu, stăpâne emir.

— Bine. Din văgăună nu mai e mult până la satul Elaoda şi de aici nu mai e decât un ceas de drum până la reşedinţa sultanului. Dezleagă-ţi cămila şi ia-o înainte, ca să-i vesteşti sultanului că mâine dimineaţă voi veni să-i vorbesc.

Omul se supuse.

— Să-i spun sultanului ce marfă îi aducem? întrebă el pe şoptite arătând spre baldachin.

— Spune-i că-i aducem şaluri şi mătăsuri, cositor, foi de aramă, cuţite, pulbere, zahăr şi hârtie ca să ne dea în schimb tutun, fildeş, unt şi şofran, dar să nu-i pomeneşti nimic de fată.

— Să iau cu mine peşcheşul?

— Nu. Sultanul e un nesătul. Dacă îl dau de pe acum mai cere şi alte daruri.

Otman zori cămila la drum, care porni în goană şi caravana se îndreptă spre văgăună. Ajunşi la locul de popas, lăsară cămilele să se odihnească iar oamenii se apucară să dea jos baldachinul. Emirul luă câteva smochine, umplu o cană cu apă dintr-un burduf, se apropie de baldachin şi întrebă, dând puţin perdeaua la o parte:

— Ţi-e foame?

Nu-i răspunse nimeni, dar o mână albă şi fină se întinse şi luă smochinele.

— Alah e mare şi puternic, dar eu sunt un zăpăcit. Uit mereu că nu ştie limba noastră, mormăi el.

Aşteptă până când străina goli cana cu apă, o luă în primire şi se întoarse la locul lui. La un semn pe care-l făcu, oamenii înconjurară tabăra cu armele în mână, gata să împiedice vreun atac neaşteptat sau fuga prizonierei. În curând totul se linişti şi tăcerea puse stăpânire pe tabără.

În vremea aceasta Otman ajunsese de mult în sat. Îl străbătuse în fugă şi se opri la porţile oraşului, care se închid la asfinţitul soarelui. Otman bătu de câteva ori în poartă şi aşteptă cam mult până să vină paznicul.

— Cine eşti? întrebă acesta din dosul porţii.

— Un sol trimis la sultanul Ahmed Ben Abubekr, răspunse el.

— Cum te cheamă?

— Hagi Otman Ben Mehmed Ibn Hulam e numele meu.

— Din ce trib faci parte?

— Sunt un liber somalez, răspunse el cu trufie.

Locuitorii Hararului îi dispreţuiesc pe somalezi, fără motiv de altfel, de aceea paznicul răspunse:

— Sultanul nu îngăduie să las un somalez să intre în oraş şi mă aşteaptă o grea pedeapsă dacă ar afla că i-am călcat porunca.

— Pedeapsa te aşteaptă cu siguranţă dacă nu te duci numaidecât să-i spui că a venit un trimis al emirului Arafat.

Paznicul se cam fâstâci. Ştia că emirul somalez Arafat e şeful caravanei de comerţ cu care sultanul făcea afaceri bune, de aceea răspunse:

— Arafat zici? Bine. O să las pe cineva la poartă şi mă duc eu însumi să-i spun.

Otman coborî de pe cămilă şi aşteptă la poartă, în vreme ce paznicul se duse la palat ca s-anunţe sultanului sosirea caravanei.

Cuvântul „palat” e în cazul de faţă cam exagerat. Vestitul oraş, atât de temut, îl puteai străbate într-o jumătate de ceas; casele erau nişte şure dărăpănate iar palatul o cocioabă. Lângă el se afla un fel de şopron închis în care se auzeau zi şi noapte lanţuri zuruind. Aceasta era închisoarea oraşului, cu beciuri adânci şi umede unde nu pătrundea niciodată vreo rază de soare. Vai şi-amar de nenorocitul osândit să-şi petreacă acolo zilele!

Tronul atotputernicului sultan, stăpân pe viaţa şi pe moartea supuşilor săi, era o bancă de lemn, ca acelea care se găsesc în casele cele mai sărace la ţară. Aci şedea turceşte, fie că se gândea la treburile statului, fie că primea audienţele ― audienţe în care solicitatorii tremurau ca varga ― căci o toană de-a stăpânului lor îi putea duce de-a dreptul la moarte sau la închisoare.

Ca şi în celelalte zile, sultanul ţinea sfat cu vizirul şi sfetnicii săi. În fundul încăperii stăteau ghemuiţi pe jos o grămadă de făpturi ferecate în lanţuri. Erau sclavii şi prizonierii. Sultanului îi plăcea să-şi împodobească sala tronului cu astfel de nenorociţi ca un însemn al atotputerniciei sale. Puţin mai la o parte, cu lanţuri de mâini şi de picioare, stătea un bărbat înalt şi slab, adus de spate, încovoiat mai mult de chinuri şi suferinţe decât de ani. Privirea lui stinsă şi paloarea obrajilor dovedeau că omul răbdase de foame vreme îndelungată. Nu mai avea pe trup altă îmbrăcăminte decât o cămaşă şi aceea zdrenţuită.

Părea că omul sfârşise tocmai atunci de vorbit, căci ochii tuturor erau îndreptaţi spre el. Căutătura pe care i-o aruncă sultanul fu rea şi dispreţuitoare când îi zise cu asprime:

— Minţi, câine! Cum poate fi un stăpân creştin mai mare şi mai puternic decât un drept-credincios de-al Profetului? Ce sunt toţi împăraţii şi regii voştri pe lângă mine, sultanul din Harar!

Ochii sclavului scăpărară.

— Eu n-am fost nici rege nici împărat, am fost însă unul din cei mai de seamă oameni din ţara mea şi de o mie de ori mai bogat şi mai fericit decât eşti tu, răspunse el mândru.

Sultanul întinse răsfirat cele zece degete ale mâinilor; dintr-un ungher apăru îndată un individ, ridică băţul greu de bambus şi-i dădu sclavului cele zece lovituri poruncite de sultan. Sclavul nici nu clipi, părea să fie deprins cu ele şi nu-l mai dureau.

— Îţi retragi cuvintele? se răsti la el sultanul.

— Nu.

Sultanul porunci să i se mai dea încă zece lovituri, apoi strigă înfuriat:

— O să-ţi arăt eu ţie ce puternic sunt, câine de ghiaur. Ţi-am poruncit să-l cinsteşti pe Profet, dar nu ai dat ascultare poruncilor mele. Astăzi îţi poruncesc pentru cea din urma oară. Vrei ori nu, vierme?

— Niciodată! răspunse bătrânul cu tărie. Mi-ai răpit libertatea, îmi poţi lua şi viaţa, dar nu şi credinţa mea! Prin asta vrei să-ţi arăţi tu puterea? Te înşeli amarnic, crede-mă...

— O să pun să te închidă în temniţa cea mai adâncă! zbieră sultanul scos din fire.

— N-ai decât! Îmi doresc de mult moartea, ca să scap de suferinţele pe care le-am îndurat până acum şi să-mi găsesc odihna de veci, oftă bătrânul cu resemnare.

— Bine. Luaţi-l de-aci şi băgaţi-l în beciul cel mai adânc! porunci sultanul slujitorilor săi.

Nenorocitul fu târât afară şi dus la închisoare. Când deschiseră uşa, îi izbi în faţă un miros greu şi se auzi zăngănit de lanţuri şi gemete. Din pricina întunericului nu putu vedea nimic. Îl traseră într-un ungher şi dădură la o parte un bolovan mare, apoi îl împinseră în hrubă, pe când unul din călăi îi zise râzând:

— Aci ţi-e locul, câine de creştin! Peste două zile n-o să mai fie decât oasele de tine.

Bătrânul se prăbuşi într-o groapă adâncă, de două ori mai lungă decât el şi se izbi cu capul atât de tare de perete, încât îl podidi sângele.

Aproape imediat se simţi muşcat de picioare cu furie de nişte şobolani cât pisicile de mari.

— Doamne, Doamne, nu mă lăsa să mor mâncat de viu de lighioanele astea scârboase! Se rugă el.

Începu apoi să se lupte cit şobolanii; apuca pe care-i nimerea şi-l sugruma, dar degeaba, şobolanii sporeau şi muşcăturile erau din ce în ce mai îngrozitoare. Groapa era adâncă de vreo trei metri şi jumătate şi lată de cel puţin un metru. Bătrânul se rezemă cu spatele de unul din pereţi, iar cu picioarele de cel din faţă, încercând să se ridice astfel de la pământ ca să nu-l ajungă lighioanele, în clipa aceea o piatră se desprinse din perete şi se rostogoli la pământ. Un chiţăit repetat îi dădu să înţeleagă că piatra lovise în grămada de şobolani.

— Slavă ţie Doamne! strigă el, am în sfârşit o armă cu care să mă apăr!

Se lăsă iar jos la pământ şi începu să izbească cu piatra în şobolani şi cu toate durerile pe care i le dădeau muşcăturile, reuşi să omoare toţi şobolanii. Pipăind apoi cu mâinile împrejur, dădu de o ţeastă omenească.

— Iată ce mă aşteaptă şi pe mine! murmură el îngrozit. Doamne, Dumnezeule! Cu ce ţi-am greşit ca să mă pedepseşti atât de aspru...! strigă nenorocitul cu lacrimi în ochi. Blestemat fie Cortejo! Blestemat fie Landola care m-a adus în starea asta!

Deodată auzi un glas deasupra capului:

— Landola? Da, da, blestemat fie în vecii vecilor!

Glasul era atât de groaznic, încât bătrânul se cutremură.

— Ce-i asta? Şi cine eşti tu care vorbeşti limba ţării mele? întrebă bătrânul.

— Spune mai întâi cine eşti tu, străinule, care ai năruit o bucată din peretele închisorii mele, răspunse glasul.

— Sunt spaniol din Mexic, contele Fernando, de Rodriganda.

— Santa Madonna! Contele Fernando, fratele contelui Manuel de Rodriganda din Spania?

— Cum? Ce-ai spus? Îl cunoşti pe fratele meu Manuel?

— Cum să nu-l cunosc? Doar am fost şi eu când... Dar ia stai, poate că nici nu eşti don Fernando... Acesta e mort de mult...

— Ba îţi spun că nu e mort ci dat numai drept mort. În realitate a fost răpit de Landola şi vândut ca sclav aci, în Harar.

— Ceea ce-mi spui dumneata, senior, mi se pare o poveste şi nici nu-mi vine să cred, deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine... Nu l-au adus şi pe don Manuel în stare...? Dar lasă, că o să-ţi spun eu mai târziu. Vin acum, îndată. Poate că reuşesc cu ajutorul dumnitale să mai dau o piatră la o parte şi să măresc gaura, ca să trec dincolo.

— Bine, o să te ajut, răspunse bătrânul şi în curând putură da jos încă un bolovan, făcând o deschizătură cât să treacă un om.

— Dar dacă ne vor găsi împreună? întrebă cu teamă contele.

— Fii fără grijă. Au de gând să ne lase să murim de foame sau mâncaţi de şobolani. Şi chiar dacă s-ar întâmpla să vină careva, e destul de întuneric ca să mă pot furişa în gaura mea.

Necunoscutul se lăsă jos prin deschizătură şi se pomeni, din pricina strâmtorii, aproape nas în nas cu bătrânul. Acesta, de bucurie că a găsit în sfârşit un om care îi cunoştea limba, îl strânse la piept ca pe un vechi prieten. Celălalt, tot atât de bucuros de întâmplare, îi apucă amândouă mâinile şi i le strânse cu putere zicând:

— O, don Fernando, nici nu-ţi închipui ce fericit sunt că am găsit după atâta amar de vreme un conaţional de-al meu! Trebuie să ştii că eu sunt din Manreza.

— Din Manreza? Atât de aproape de Rodriganda? întrebă bătrânul nevenindu-i să creadă.

— Da. Eu sunt un om de rând şi mă cheamă Mindrello. O, domnule, multe am să-ţi povestesc! Dar spune-mi mai întâi, e mult de când ai plecat din Mexic?

— Mult, mult de tot, dragul meu. Mi-a fost cu neputinţă să ţin socoteala zilelor, săptămânilor, lunilor care s-au scurs de-atunci, dar cred să fie vreo optsprezece ani.

— Sfinte Dumnezeule! Aşadar nu ştii că fratele dumitale, don Manuel, a fost declarat mort?

— Nu. Când s-a întâmplat asta?

— Acum şaptesprezece ani.

— Zici că a fost dat drept mort. Să fi murit el într-adevăr? Dacă stau să mă gândesc ce mi s-a întâmplat mie, îmi vine să cred că sunt oameni care au interes să dispărem şi eu şi el.

— Crezi? Crezi una ca asta? întrebă Mindrello repede. Şi eu sunt convins că aşa trebuie să fie. Dar ia spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu dumneata?

— O să-ţi spun mai târziu, răspunse contele cu prudenţă. Acum te-aş ruga să-mi povesteşti ce ştii despre ai mei şi cum de-ai ajuns aici.

— Despre ai dumnitale, senior, ştiu că don Manuel e socotit mort şi că don Alfonso şi-a luat în primire moştenirea.

— Ah! exclamă bătrânul mirat, aducându-şi aminte de al doilea testament, pe care i-l dăduse Mariei Hermoyes şi pe care îl pusese apoi, după ce i-l luase îndărăt, în sertarul biroului său. Aşadar testamentul prin care Alfonso fusese dezmoştenit nu se găsise sau fusese ascuns şi nemernicul era acum conte de Rodriganda...

— Alfonso e conte? Şi cum se poartă cu oamenii de pe moşiile lui?

— Ca un tiran. Toată lumea îl urăşte, dar se teme de el. Se şuşotesc multe pe socoteala lui.

— Ce anume?

— De, ştiu eu dacă e bine să-ţi spun...

— Vorbeşte fără sfială, dragul meu.

— Umblă zvonul că Alfonso n-ar fi cu adevărat conte de Rodriganda.

— Ce-i face să creadă una ca asta?

— Ştiu şi eu? Lumea vorbeşte... De altminteri, din pricină că sunt unul din aceia care ar putea să întărească zvonul am ajuns eu aici, oftă Mindrello cu ciudă.

— Povesteşte, povesteşte mai repede, îl zori bătrânul.

Atunci spaniolul începu să-i spună contelui tot ce se petrecuse la Rodriganda; venirea doctorului Sternau, intervenţia lui îndrăzneaţă în boala lui don Manuel şi căsătoria lui cu Roseta la moşia căpitanului Rodenstein în Germania.

— Cu banii pe care i-am primit pentru ajutorul pe care l-am dat la descoperirea locului unde se afla contele, m-am întors acasă om bogat, urmă Mindrello. Spre nenorocirea mea! oftă el. Nemernicii au aflat prin spionii lor de amestecul meu, vărsându-şi necazul pe mine. De don Manuel nu aveau acum de ce să se teamă până când Sternau nu va fi descoperit pe adevăratul Alfonso, dar le era frică să nu-i dau eu de gol.

Într-una din zile am primit de la un tovarăş de-al meu ― trebuie să ştii că făceam uneori pe contrabandistul ― un bileţel ca să vin la locul nostru de întâlnire. Cunoşteam bine scrisul şi n-am bănuit nimic. La ceasul hotărât m-am dus, dar nu ca să mă înţeleg cu el pentru vreo lovitură, ci ca să-i spun că mă las de meserie. Cum am ajuns însă acolo, m-am pomenit doborât de patru indivizi care m-au legat, mi-au pus un căluş în gură, m-au vârât într-un sac şi m-au luat cu ei. Când, târziu după aceea, m-au scos din sac, mă aflam într-o încăpere strâmtă şi întunecoasă de care se izbeau valurile. Eram pe un vapor. De-abia când vasul a ajuns în larg mi-au îngăduit să ies pe punte ca să respir aer curat. M-au dus apoi în faţa căpitanului. Era acel Landola despre care vorbeai adineauri. Nemernicul mi-a spus râzând batjocoritor că sunt persoane care au tot interesul să se descotorosească de mine şi că de aceea trebuie să mă fac marinar şi să mă supun oricăror porunci, altfel voi fi ucis. N-a trecut mult şi am înţeles că Landola e un pirat şi că face negoţ cu sclavi. Închipuieşte-ţi spaima mea când mi-am dat seama pe ce mâini am ajuns. M-am împotrivit, m-am zbătut, dar m-au bătut, m-au închis iar şi m-au lăsat să mor de foame. Văzând că totul e în zadar şi că nu vreau să fiu părtaş la mârşăviile lor, Landola s-a hotărât să mă pedepsească şi să mă vândă ca sclav. Navigam pe-atunci pe coasta de răsărit a Africii. Ancoră vasul la Garad şi coborî pe uscat. În curând au venit să mă ia; mă vânduse într-adevăr. Negustorul de sclavi, o fiară nu om, mă puse în lanţuri şi mă târî cu el la Dollo, unde mă vându altuia. Şi aşa am trecut din mână-n mână. Stăpânul din urmă era un prinţ negru, un om de-o cruzime înspăimântătoare. Ce-am pătimit nu se poate închipui. Mă punea să muncesc cât trei şi tot ce poate fi mai murdar şi mai scârbos. Mă băteau şi mă lăsau flămând zile întregi, dar am îndurat totul cu răbdare. S-a întâmplat însă să moară stăpânul meu şi fiindcă moştenitorul lui n-a vrut să mă mai ţină, m-a vândut unui om din Harar care m-a adus peşcheş sultanului său. Aşa am ajuns aici.

— De mult?

— Nu, de două săptămâni.

— A, de aceea nu te-am văzut eu până acum. Am fost trimis trei săptămâni să lucrez pe o plantaţie de cafea a sultanului. Dar ce-ai făcut de te-au băgat aci?

— Cum am venit mi-au cerut să mă fac mahomedan.

— Ca şi mie, clar m-am împotrivit mereu.

— Şi eu la fel. M-au pus la chinuri şi dacă au văzut că e degeaba, m-au aruncat în închisoare. Ţi-am spus acum toată povestea mea, senior, încheie Mindrello oftând.

Contele căzu pe gânduri. Acum înţelegea multe lucruri pe care nu şi le explicase până atunci.

Dacă împrejurarea de faţă era un semn al providenţei, putea să spere că robia şi suferinţele îndurate de el atât amar de ani vor lua odată sfârşit. Fără să-şi dea seama, îşi împreună mâinile, căzu în genunchi şi începu să se roage fierbinte.

Multă vreme tăcură amândoi, apoi fostul contrabandist zise cu smerenie:

— Să nu ne lăsăm doborâţi, senior şi să ne încredem în Dumnezeu, care e bun şi milostiv şi o să ne ajute. Trebuie însă să facem şi noi ceva.

— Bine zici, răspunse bătrânul ridicându-se de jos. Să chibzuim cu sânge rece cum am putea ieşi de aici.

După ce chibzuiră multă vreme, ajunseră la convingerea că singura posibilitate de fugă era închisoarea lui Mindrello.

— Ce-ar fi să încercăm chiar acum? întrebă contrabandistul.

— E prea târziu, dragul meu. Nu mai e mult până la ziuă şi au să descopere fuga noastră până a nu avea noi timp să ne îndepărtăm. Dacă ne prind, suntem pierduţi.

— Bine, don Fernando, fie şi-aşa. Ar trebui însă să încercăm să vedem dacă bolovanul care astupă celula mea nu se poate da lesne la o parte.

— Bine zici. Ar fi mijlocul cel mai bun de fugă. Dacă nu, trebuie să găsim altă cale.

— Atunci hai să mergem în celula mea. Stai s-o iau eu înainte.

Se căţărară pe zid cum fac coşarii şi trecură în închisoarea lui Mindrello, care era aidoma cu cea a contelui.

Acesta se sprijini în picioare şi reuşi să ajungă sus, unde era bolovanul; contele făcu la fel.

— Acum să-ncercăm, zise fostul contrabandist.

Ceea ce vroiau ei era lesne de făcut. Din câteva opinteli lespedea se clinti şi o împinseră la o parte. Deasupra lor cerul scânteia de stele.

— Slavă Ţie, Doamne! zise bătrânul, mai respirăm şi noi puţin aer curat! Cunoşti după stele cât e ceasul? îl întrebă el apoi pe Mindrello.

— Da, trebuie să fie miezul nopţii.

— E prea târziu ca să fugim. Ce linişte-i în jurul nostru! Oraşul doarme. Colo, la hagi Amandam, stau îngrămădiţi sacii cu smochine care i-au sosit astăzi, îi văd prin întuneric.

— Saci cu smochine? întrebă spaniolul cu bucurie. Ah, de-aş putea avea şi eu câteva... N-am mâncat încă nimic pe ziua de azi.

— Ar fi cam nechibzuit din partea noastră să ne ducem până acolo, dar mă gândesc că ne trebuie puteri pentru ziua de mâine. Pe mine mă chinuie setea mai grozav decât foamea şi ştiu că se mai află acolo şi un burduf mare cu apă. Ce zici, Mindrello, ne încercăm norocul?

— De ce nu! N-are cine să ne vadă.

— Bine. Dăm bolovanul de tot la o parte şi ne târâm pe brânci ca să fim siguri că nu ne simte careva.

— Stai să-mi iau mai întâi cuţitul.

— Ah, ai un cuţit?

— Da. Am făcut ce-am făcut şi am pus mâna pe unul.

Mindrello se duse să-şi ia cuţitul, apoi se apucară să împingă încet bolovanul până ce-şi făcură loc. Se întinseră apoi la pământ şi începură să se târască spre casa unde ştiau că sunt sacii cu smochine şi burduful despre care vorbise contele.

Când ajunseră acolo, acesta vru să bea puţină apă, dar Mindrello îl opri.

— Nu acum, senior, îi zise el apucându-l de braţ.

— De ce să nu beau? întrebă bătrânul mirat.

— Fiindcă o să ne prindă bine mai târziu. Eu sunt de părere să luăm burduful cu noi.

— Are să bage de seamă hangiul.

— Ei şi? replică Mindrello cu nepăsare luând un sac cu smochine în spinare şi zicând contelui: ia şi dumneata burduful, senior, pe urmă o să facem un chef în toată legea în gaura noastră.

Îşi duseră proviziile în celule, apoi contrabandistul îl întrebă pe conte dacă n-ar fi bine să rămână împreună până a doua seară.

— Nu sunt de părere, răspunse bătrânul. S-ar putea să vină careva să caute pe vreunul din noi şi să ne găsească la un loc. Eu mă duc în celula mea şi să astupăm gaura la loc ca să nu se bage de seamă.

Capitolul II – Vândută ca sclavă

În vreme ce Otman, trimisul emirului, aştepta la porţile oraşului până să vină paznicul cu răspunsul sultanului, acesta tocmai sfârşise judecata şi osânda contelui Fernando. Chipul sultanului era întunecat şi ochii îi fulgereau de mânie. Cine-l cunoştea ştia că în astfel de momente era o primejdie să te apropii de el.

— Ce vrei la ora asta târzie? îl întrebă el cu glas tunător.

Paznicul se aruncă la pământ, ridică puţin capul şi răspunse:

— A venit un sol, stăpâne, care aşteaptă la porţile oraşului să-l las înăuntru.

— De la cine?

— De la emirul Arafat.

— A, a sosit, în sfârşit! M-a lăsat s-aştept cam mult, şi-o să-i arăt eu lui! Din ce neam e omul trimis de el?

— E un somalez, stăpâne.

— Un somalez? Şi-ndrăzneşti tu, câine, să mă tulburi atât de târziu pentru un somalez. Ia dă-te mai încoa!

Paznicul se târî tremurând până la picioarele sultanului.

— Ridică-te în genunchi şi întoarce capul.

Nenorocitul ştia ce-l aşteaptă. Stăpânitorul Hararului avea obiceiul să-i pedepsească într-un fel foarte barbar pe cei care îi trezeau mânia: repezea iataganul lui ascuţit în ceafa nenorocitului. Dacă tăişul nimerea, îi reteza dintr-odată grumazul, dacă nu, îi făcea o rană atât de adâncă, încât cu greu se vindeca.

De astă dată iataganul nimeri şi omul se prăbuşi la pământ cu capul aproape desprins de trup.

— Aşa au să păţească toţi aceia care nu vor da ascultare stăpânului lor! strigă sultanul. Apoi întorcându-se spre călăul care-l dusese pe bătrânul conte Fernando, îl întrebă:

— L-ai dus pe sclav unde ţi-am poruncit?

— Da, stăpâne. Nu mai iese el viu de acolo, răspunse călăul.

— Bine. Eşti o slugă supusă şi ascultătoare şi o să te răsplătesc chiar acum îndată. Te numesc paznic al porţilor. Du-te şi spune-i câinelui de somalez să se întoarcă la stăpânul lui şi să-i spună că-l aştept mâine dimineaţă la două ceasuri după răsăritul soarelui.

— Şi când o veni emirul cu darurile să-l las să intre în oraş, stăpâne?

— Nu. O să creadă că de-abia îl aştept. Să-l laşi să stea măcar un ceas în faţa porţii. Nici n-ar merita, câinele, să-l las să intre în oraşul meu.

Călăul, ridicat acum la rangul de paznic, se întoarse să-i spună lui Otman că nu-i îngăduie sultanul să intre în oraş.

— Pentru ce? întrebă el mirat.

— Fiindcă sultanul nostru îi dispreţuieşte pe câinii de somalezi. A retezat cu mâna lui capul paznicului care a cutezat să-i ceară cheia ca să te lase să intri. Eu sunt acum paznic în locul lui.

— Zici să mă întorc la stăpânul meu şi că sultanul nu-i suferă pe somalezi? Eu n-am stăpân cum aveţi voi. Noi, somalezii, suntem oameni liberi şi nu ne supunem nimănui! Ne dispreţuieşte, zici, dar marfa noastră o cumpără. Noi vă dispreţuim pe voi, nu voi pe noi. Alah să te pedepsească pentru cuvintele tale, robul călăului vostru! strigă Otman încălecând pe cămilă şi pornind în goană.

A doua zi dimineaţa, la două ceasuri după răsăritul soarelui, veni un om trimis de sultan la porţile oraşului ca să-l întrebe pe paznic dacă a sosit caravana.

— Nu încă, răspunse paznicul.

— Bine, să vii numaidecât la sultan.

Paznicul se îngălbeni. Se temea de ceea ce-l aşteaptă dar trebuia să se supună.

Îl găsi pe sultan înconjurat de vizirii lui.

— A sosit emirul Arafat cu peşcheşul? îl întrebă el pe paznic.

— Nu încă, stăpâne.

— Pentru ce întârzie, câinele? Nu i-ai spus somalezului că-l aştept la două ceasuri după răsăritul soarelui?

— N-am avut când, stăpâne, răspunse omul tremurând ca varga.

— Cum, câine şi fecior de câine! răcni sultanul înfuriat.

— Fiindcă n-a stat să asculte şi a pornit în goană.

— Şi din pricina ta să stau eu s-aştept, nenorocitule? De asta te-am făcut eu paznic la porţile oraşului meu? Alah e mare şi drept! Fiecare trebuie să-şi primească răsplata. Multe vieţi ai răpus tu fiind călău, acum o să ţi-o răpun eu pe-a ta. Ia vino-ncoa!

Scena din ajun se repetă şi, într-o clipă, omul zăcea la pământ cu capul retezat.

Sultanul alese un nou paznic şi-i dădu cheia porţii ca să descuie de îndată ce va sosi caravana şi s-o lase să intre imediat.

În curând sosi şi emirul, însoţit de cinci oameni de-ai lui şi o cămilă bine încărcată. Când ajunseră la palat puse să se descarce desagii şi se înfăţişă înaintea sultanului, care îl privi încruntat.

— Pentru ce nu îngenuncheaţi? Îi întrebă sultanul răstit.

— Noi nu ne plecăm genunchii decât în faţa lui Alah, răspunse emirul. Suntem oameni liberi şi nu adorăm o făptură omenească.

— De ce vii atât de târziu?

— Fiindcă aşa vreau.

— Aşa? Trebuie să faci cum îţi poruncesc eu, nu după cum ţi-e voia. Ştii tu că din pricina ta am răpus viaţa a doi oameni de-ai mei?

— Eu n-am nici o vină. N-am venit aci să mă cert cu tine sau să mă las batjocorit, răspunse dârz emirul.

— Îndrăzneaţă vorbă! Te-am jignit eu cu ceva?

— Cine jigneşte un sol, îl jigneşte pe cel ce l-a trimis. Aştept să-mi spui dacă-mi primeşti darurile şi dacă vrei să-mi cumperi marfa. Dacă nu, lasă-mă să-mi văd de drum.

— Ce fel de marfă ai adus?

— Mătăsuri, alamă, aramă, fier, praf de puşcă, hârtie şi zahăr.

— Şi ce vrei să-ţi dau în schimb?

— Fildeş, tutun, cafea, unt, miere şi gumă.

— Bine, o să vedem. Arată darurile.

Oamenii emirului întinseră în faţa sultanului butoiaşe cu pulbere, mătăsuri şi lucruri de metal, mai toate aduse din Europa. La vederea unor revolvere ochii sultanului luciră de bucurie.

— Armele astea sunt foarte folositoare, zise el. Ştiu şi cum să umblu cu ele, dar dacă ai isprăvit cartuşele poţi să le arunci. A fost odată pe-aici un englez care mi-a dăruit un pistol de ăsta. Mi-a arătat pe urmă cum să mă folosesc de el, dar cum a plecat englezul n-am mai avut cartuşe şi l-am aruncat.

— Am eu gloanţe destule şi ţi le vând pe toate dacă vrei, răspunse emirul.

— Ce? Să mi le vinzi? Îmi dăruieşti pistoalele şi cartuşele să le cumpăr? Nu ştii că nu poţi dărui una fără cealaltă?

— Ei aş! Cartuşele m-au costat o grămadă de parale. Astfel de puşti n-ai mai văzut tu până acum; au două ţevi şi sunt fabricate în America.

— Să le văd!

— Le aduc împreună cu celelalte mărfuri după ce îmi vei spune că eşti mulţumit de daruri şi putem încheia târgul.

Tiranul îşi mai aruncă o dată ochii lacomi asupra darurilor şi zise:

— Eu sunt cel mai puternic stăpânitor al tuturor ţărilor de pe pământ. Darurile tale sunt vrednice de un sultan atât de mare ca mine, dar Alah e milostiv şi voi fi şi eu îndurător cu tine. Adu-ţi marfa şi după ce voi alege eu, să cumpere şi ceilalţi ce vor.

— Mă duc. Eşti nedrept când spui că marfa mea nu e vrednică de tine. Am eu ceva ce nu are nici un sultan sau împărat din lume.

— Ce anume?

— O sclavă!

— Nu-mi trebuie! zise sultanul cu dispreţ. Viaţa şi tot ce aparţine supuşilor mei e al meu. Femeile şi fetele lor sunt ale mele, n-am decât să-mi aleg.

— Aşa e, clar una ca asta pe care am adus-o eu, nu se găseşte în tot Hararul.

— E o indiană?

— Nu.

— Atunci e abisiniană.

— Nici.

— Atunci ce e?

— E o femeie albă, zise emirul, apăsând pe cuvântul din urmă.

Sultanul tresări.

— Alah! E o turcoaică?

— Nici turcoaică. O turcoaică face cel mult 500 de taleri, dar sclava pe care ţi-o aduc eu preţuieşte mii şi mii.

Sultanul sări în sus de pe tron.

— Atunci e o creştină.

O sclavă europeană preţuia pe atunci o adevărată avere şi se plătea foarte scump pentru ea.

— Da, răspunse emirul, e o creştină.

— E tare albă?

— Ca fildeşul albit de soare.

— Frumoasă?

— Mai frumoasă decât toate huriile paradisului.

— Măruntă?

— Înaltă şi mlădioasă ca un palmier plin de rod.

Lăcomia sultanului creştea clipă cu clipă.

— Descrie-mi-o, porunci el. Mâinile ei cum sunt?

— Mici şi gingaşe ca ale unui copil şi unghiile îi lucesc ca petalele de trandafir în roua dimineţii.

— Gura?

— Buzele ca rodia şi dinţii ca mărgăritarele. Cine sărută sclava, uită de lume şi de sine.

— Ai sărutat-o, câine! strigă sultanul cuprins de gelozie ca şi când sclava ar fi fost de-acum a lui.

Emirul nu-şi putu stăpâni un zâmbet de mulţumire. Înţelese că-şi va putea vinde marfa pe un preţ foarte bun.

— Te-nşeli, răspunse el, nici un bărbat nu s-a atins încă de buzele acestei femei.

— De unde ştii tu?

— Ştiu! Cine era s-o sărute, dacă nu poate vorbi nimeni cu ea?

— Aha, nu cumva e mută?

— Nu, glasul ei e ca un cântec de privighetoare, dar limba pe care o vorbeşte n-o pricepe nimeni.

— Ce limbă e asta?

— Nu ştiu, n-am mai auzit-o până acum.

— De unde ai luat-o?

— Am fost în Ceylon şi m-am întâlnit acolo cu un negustor de carne vie, chinez. Am plătit-o foarte scump anume pentru tine.

— Du-te şi-o adu împreună cu celelalte mărfuri. Emirul plecă însoţit de oamenii săi să aducă marfa.

Vestea despre sosirea caravanei scoase locuitorii oraşului din case, dar nimeni nu cuteza să se apropie de palat, ştiind că astfel şi-ar pune viaţa în primejdie. Nu trecu mult şi caravana intră pe porţile Hararului şi se opri în faţa palatului. Lucrurile fură descărcate de pe cămile, în afară de baldachinul în care se afla sclava. Se întinseră covoare pe jos şi sultanul veni să-şi facă târguielile. Nimeni n-avea voie să fie de faţă.

— Unde e sclava? întrebă el repede.

— Colo, în atuşa[1], îi răspunse el.

— Vreau s-o văd.

— Nu se poate; mai întâi marfa moartă, pe urmă cea vie, zise emirul clătinând capul.

Sultanul se înfurie.

— Aici în Harar eu poruncesc! strigă el. Vreau s-o văd!

— Oi vrea, dar pe lucrurile mele eu sunt stăpân, răspunse Arafat calm. Cine îmi cumpără marfă multă acela poate să vadă sclava. Am dreptul să fac ce vreau cu lucrul meu. Vrei, bine; nu, mă duc p-aci încolo.

— Dar dacă pun să te închidă?

— Pe mine? spuse emirul dându-se un pas îndărăt.

— Da, pe tine!

— Încearcă! Sunt mii şi mii de somalezi şi arabi care îmi vor alerga în ajutor.

— Şi-au să dea de stârvul tău. Deschide baldachinul!

— Mai târziu.

— Bine. O să-ţi dovedesc numaidecât de ce sunt în stare, strigă sultanul ameninţător şi înaintă spre lectică.

Emirul i se puse în faţă şi-i zise foarte liniştit:

— Ştiu că tu eşti aici mai puternic decât mine, dar pe lucrul meu sunt eu stăpân, m-ai înţeles? Dacă mai faci un pas îi trag un glonte în cap, aşa să ştii!

Şi zicând acestea, scoase un pistol din buzunar şi-i trase cocoşul.

Acesta văzu că nu e de glumă şi se opri în loc.

— Bine, o să-ţi fac pe voie, zise el spumegând de furie. Dar să ştii că dacă îmi mai pui răbdarea la încercare, n-o să fie bine de tine. Arată-ţi marfa.

Era atât de preocupat de gândul la sclavă încât cumpără aproape fără să se tocmească tot ce i se punea dinainte. Numai când văzu cele două puşti uită de toate. Le cumpără împreună cu toate cartuşele pe un preţ foarte ridicat. O parte din marfă fu plătită în bani, cealaltă parte fu preschimbată pe alte mărfuri.

Emirul era cât se poate de mulţumit de târgul făcut, de aceea nu se mai codi să-i arate sclava, cu condiţia însă ca baldachinul să fie dus în palat, ceea ce se şi făcu. Când rămase singur cu emirul, sultanul îi porunci să dea la o parte perdelele. Pe perne moi de mătase stătea culcată o femeie îmbrăcată în alb, cu un văl gros pe faţă.

— Scoate-i vălul! zise sultanul.

La vederea gingaşei făpturi din faţa lui rămase încremenit. Era hotărât s-o cumpere cu orice preţ.

— Spune-i să umble, vreau să-i văd mersul.

Emirul îi făcu un semn sclavei şi fiindcă ea nu înţelese ce vrea, o apucă pe fată de mână şi o trase jos. Tânăra fată rămase dreaptă şi mândră ca o regină, îmbujorată de ruşine şi tremurând toată de mânie.

Sultanul dădu emirului cât ceru pe ea, fără măcar să se tocmească, după cum îi era obiceiul. Acesta plecă făcând o plecăciune ironică, iar sultanul o luă pe sclavă de mână şi o trecu prin mai multe încăperi până ce ajunseră înaintea unei uşi zăvorâte. Descuie uşa şi păşi într-o încăpere luminată de o gaură mică ce slujea de fereastră. Lângă pereţi stăteau înşirate lăzi şi coşuri de trestie legate cu frânghii. Aceasta era vistieria sultanului. În mijlocul încăperii se afla un divan acoperit cu un covor scump şi perne de mătase. Sultanul îi făcu semn sclavei să şadă şi începu să vorbească, dar fata clătina capul fără să-i răspundă.

„Nu mă înţelege, îşi zise el, dar ştiu eu un mijloc de a o face să priceapă. E creştină şi sclavul pe care am pus ieri să-l arunce în temniţă e şi el creştin. Zice că a fost un om de seamă în ţara lui, trebuie să cunoască toate limbile pe care le vorbesc ghiaurii[2]. O să-l fac tălmaciul meu. Vreau însă să-i arăt mai întâi sclavei că se află în casa sultanului din Harar.”

Se apucă să dezlege lăzile şi coşurile. Fata îi urmărea fiecare mişcare cu privirea şi rămase înmărmurită de cele ce vedea. Erau bogăţii nenumărate, averi de zeci de milioane. Înţelese că omul acesta era cel mai bogat personaj al ţării sale.

Sultanul avea motivele lui s-o aducă aci. Voia s-o impresioneze de la început, mai ales că avea de gând s-o facă favorita lui. De aceea nici n-o duse la celelalte femei ale lui, ca să nu trezească pizmă şi certuri între ele.

După ce-i arătă toate bogăţiile, îi aduse singur cu mâna lui de mâncare şi de băut, apoi plecă încuind uşa după el. Se duse să-şi pună în păstrare lucrurile cumpărate de la emir şi să trimită apoi după sclavul creştin ca să-i slujească de tălmaci.

Bătrânul, nevrând să se aşeze pe leşurile şobolanilor, stătea de ceasuri întregi în picioare şi simţea cum îl doboară oboseala. Aştepta cu nerăbdare să se însereze ca să-şi pună în aplicare planul de fugă. Deodată, să fi fost cam pe la ora prânzului, auzi lespedea dându-se la o parte şi un glas întrebând:

— Tu eşti sclavul acela creştin, moşule?

— Da, eu, răspunse el.

— Sultanul vrea să-ţi spună ceva. Nu te-au mâncat încă şobolanii de tot?

— Nu.

— Poţi să umbli?

— Să încerc.

— Bine. Vino sus. O să-ţi las jos o scară.

Contele urcă scara şi ieşi la lumina zilei. Îşi zicea că fusese înţelept, când nu se învoise să rămână în celula lui Mindrello, căci acum ar fi fost totul descoperit.

De-abia acum văzu bătrânul în ce hal îl aduseseră şobolanii. Trupul îi era plin de muşcături, rănile îi sângerau şi cămaşa de pe el era făcută ferfeniţă.

Sultanul îl aştepta în sala tronului. Mare îi fu mirarea când îl auzi întrebându-l:

— Ştii tu câte limbi vorbesc ghiaurii?

— Multe.

— Le cunoşti pe toate?

— Pe toate nu, dar pe cele mai însemnate da. Noi, creştinii mai învăţaţi, cunoaştem mai multe limbi străine pe lângă limba noastră părintească, răspunse don Fernando.

— Atunci ascultă încoace la ce o să-ţi spun. Mi-am cumpărat o sclavă creştină. Vorbeşte o limbă pe care n-o cunoaşte nimeni aici. O să te duc acum la ea să vedem dacă o să te priceapă. Poţi să-mi fii tălmaci, norocul tău. Te scot din închisoare şi-ţi dăruiesc viaţa. O s-o înveţi limba noastră, ca să mă pot înţelege cu ea. Nu ţi-e însă îngăduit s-o vezi la faţă şi dacă încerci să mă ponegreşti pun să te ucidă ca pe un câine ce eşti.

— Sunt sluga ta şi o să te ascult, răspunse bătrânul închinându-se adânc, în vreme ce mii de gânduri îi frământau creierii.

„O sclavă creştină? Să fie o asiatică ori o europenă? Ce limbă va fi vorbind? Trebuie acum să se despartă de spaniol. N-ar fi mai bine să se prefacă, să spună că nu cunoaşte limba sclavei? Dar poate că în împrejurarea de faţă ar avea prilejul să facă o faptă bună”, îşi spuse în gând.

— Haide, vino! îi porunci sultanul şi porni înainte.

Ajuns în faţa uşii unde era închisă sclava, intră mai întâi să vadă dacă e acoperită bine cu vălul, apoi îl chemă şi pe bătrân înăuntru. Don Fernando înţelese dintr-o privire că în coşurile şi lăzile acelea se află toate bogăţiile sultanului.

Sclava stătea întinsă pe divan. Faţa îi era acoperită, dar putea zări foarte bine prin văl. La vederea bătrânului se ridică în picioare ca şi când ar fi fost împinsă de un resort.

— Vorbeşte cu ea! îi porunci sultanul şi vezi dacă îi cunoşti limba.

Don Fernando înaintă vreo câţiva paşi şi se opri. Sclava făcu o mişcare de surprindere. Sultanul crezu că fata se miră de îngăduinţa lui de-a lăsa un bărbat să se apropie de ea.

— Quelle est la langue que vous parlez, mademoiselle?[3] întrebă bătrânul.

La auzul glasului său, sclava tresări.

Contele crezu că nu n-a înţeles, de aceea puse aceeaşi întrebare în limba engleză:

— Do you speak english perhaps, miss?

— Bendito sea Dios![4] răspunse ea în spaniolă. Înţeleg eu şi franceza şi engleza; dar să vorbim mai bine în spaniolă.

Acum era rândul bătrânului să se mire, dar nenorocirile prin care trecuse îl învăţaseră să fie prudent. De aceea se stăpâni şi zise cu un glas pe care voia să-l facă să pară cât mai nepăsător.

— Sfinte Dumnezeule! Eşti o spaniolă. Te rog să te prefaci şi să nu te arăţi prea bucuroasă, în situaţia noastră trebuie să fim cât se poate de prevăzători, o sfătui el.

— Aşa am să fac, deşi îmi vine foarte greu, răspunse ea. O, doamne, senior! Oare ochii mei nu se înşeală? Ce fericită aş fi să fie aşa cum cred eu!

— Nu te înţeleg, seniorita... spuse el mirat.

— Trebuie să ştii, senior, că nu sunt numai spaniolă, dar chiar mexicană.

— Ce... Ce-ai spus? o întrebă el, de-abia stăpânindu-şi tremurul glasului. Drept să-ţi spun, seniorita, îmi trebuie multă putere ca să nu-mi arăt emoţia. Află că şi eu sunt mexican.

— Santa Madonna! Atunci sunt sigură că nu mă înşel. Mi s-a părut de la început că te cunosc şi când ţi-am auzit glasul, nu m-am mai îndoit o clipă. Dumneata eşti bunul, dragul nostru don Fernando de Rodriganda!

Bătrânului îi trebui o putere într-adevăr supraomenească pentru a nu arăta cele ce simţea. Totuşi glasul îi tremură puţin când întrebă:

— Mă cunoşti dumneata pe mine, seniorita?

— Da şi încă foarte bine.

— Spune-mi atunci, rogu-te, cine eşti?

— Sunt Emma Arbellez, fiica arendaşului dumitale Pedro Arbelez.

Tăcură câtva timp amândoi, deşi sufletele lor erau zbuciumate ca marea de talazuri. Contele nu-i putea vedea chipul fetei, dar o auzi plângând şi suspinând încetişor. L-ar fi podidit în cele din urmă şi pe el lacrimile, dacă glasul aspru al sultanului nu l-ar fi adus la realitate.

— Îi cunoşti graiul, după cum văd, zise el. Ce fel de limbă e?

— Ea unei ţări necunoscută la voi.

— Cum se numeşte?

— Spania.

— N-am auzit până acum de ea. Trebuie să fie vreo ţărişoară mică şi săracă.

— Dimpotrivă, e mare şi bogată, are multe insule prin toate mările lumii.

— Are si un sultan?

— Da, un rege puternic, stăpân pe milioane de suflete.

Sultanul zâmbi cu îndoială. N-auzise încă de Spania şi credea că bătrânul spune palavre.

— Şi ce-a spus sclava? întrebă el.

— Că e foarte mulţumită că a fost cumpărată de tine.

Sultanul se lumină la faţă.

— Din ce neam se trage?

— Tatăl ei e unul din oamenii de seamă ai ţării sale.

— Mi-am închipuit eu. Se cunoaşte. E foarte frumoasă. E mai frumoasă decât o floare şi mai strălucitoare ca soarele. Dar cum s-a întâmplat de-a căzut în mâinile emirului?

— Nu ştiu, n-am vorbit încă despre asta. Vrei s o întreb?

— Întreab-o şi spune-mi pe urmă ce ţi-a spus.

Contele se întoarse atunci spre Emma şi-i zise stăpânindu-şi emoţia:

— Aşadar, tu eşti, Emma, draga mea Emma pe care o ţineam pe genunchi când era mică? Vezi în ce hal m-au adus? Dar să lăsăm înduioşările... Sultanul vrea să ştie cum ai ajuns aici şi trebuie să-i răspund.

— Aici? Nici măcar nu ştiu unde mă aflu...

— Ţara se numeşte Harar si oraşul de asemenea. Omul în puterea căruia ne aflăm e sultanul. Dar răspunde-mi, rogu-te, la ce te-am întrebat.

— Am fost adusă în Ceylon de un pirat chinez, care m-a vândut emirului.

— Şi prin ce împrejurare ai căzut în mâinile chinezului?

— Am rătăcit pe o plută în largul mării zile întregi până ce-am fost luată pe un vapor olandez care a fost jefuit dincolo de Java de piraţii chinezi care făceau negoţ cu sclavi.

— Pe o plută? Nu înţeleg... Nu erai pe coasta Mexicului?

— Nu, ci pe o insulă, împreună cu ceilalţi.

— Care ceilalţi?

— Doctorul Sternau, Mariano, amândoi fraţii Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Karja, sora mixtecaşului.

— Ştii că tot ce-mi spui tu mi se pare de necrezut? Şi cine e senior Sternau?

— Nu-l cunoşti? Ah, bucuria de a te fi revăzut m-a zăpăcit de tot! Senior Sternau a pornit să te caute pe dumneata şi pe căpitanul Dandola.

— Sfinte Dumnezeule! Aşadar, Mindrello ştia ce spune... Nu-i aşa că Sternau e un medic german care s-a căsătorit cu nepoata mea Roseta?

— Ba da.

— L-a operat pe fratele meu şi i-a redat vederea?

— Întocmai. Dar de unde ştii toate acestea, don Fernando?

— O să-ţi spun eu mai târziu. Sultanul pare să devină nerăbdător. Cât e de când ai plecat din patrie?

— Au trecut mai bine de şaisprezece ani.

Era un răstimp lung, dar frumoasa fată a arendaşului nu se schimbase mai deloc la faţă. Aci în Harar, unde femeile se trec foarte repede, Emmei nu i-ar fi dat nimeni mai mult de douăzeci de ani.

Contele o privea cu ochii holbaţi.

— Şaisprezece ani? Şi unde ai fost în vremea asta?

— Pe insulă.

— Care insulă?

— A, uitasem că nu ştii nimic din ce s-a petrecut în urmă. Landola ne-a luat în Guyamas pe vasul lui şi ne-a dus pe o insulă pustie din Oceanul Pacific, unde am stat până acum.

— Doamne, Doamne, ce grozăvie!

Sultanul îşi pierdu răbdarea.

— Aştept răspuns; ce ţi-a povestit? întrebă el.

— Că, pe când se plimba pe ţărmul mării a fost răpită de piraţii chinezi care au luat-o cu ei.

— Şi au vândut-o apoi în Ceylon emirului, nu-i aşa?

— Da.

— Aşadar, câinele de somalez nu m-a minţit. Şi ce ţi-a spus despre mine?

— Sunt o slugă supusă a înălţimii tale, prea puternicule sultan şi nu mă gândesc decât la binele tău, zise contele plecându-se adânc. De aceea am îndrăznit s-o întreb ce impresie i-ai făcut.

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Că eşti bărbatul pe care l-a dorit inima ei.

Sultanul îşi mângâie mulţumit barba şi zâmbi, foarte bine dispus.

— Pentru ce tocmai eu? întrebă el îngâmfat.

— Fiindcă ai privirea ageră şi chipul frumos, iar mersul tău e mândru ca al unui adevărat calif. Aşa mi-a spus.

— Bine, sunt foarte mulţumit de tine, sclavule. Şi crezi că mă va iubi fără să trebuiască să-i poruncesc?

— Nici un bărbat nu trebuie să ia prin silnicie ceea ce i se va da de bunăvoie, prea măritule sultan. Fii milostiv şi îndurător cu ea şi dragostea va încolţi în inima ei ca iarba la razele soarelui.

— Bine zici. Voi lăsa ca iubirea să vină de la sine.

— Dar ştii tu, stăpâne, că iubirea cere cuvinte ca să fie spusă? Sclava arde de dorinţa de-a învăţa graiul tău ca să-ţi poată spune ea singură ceea ce simte sufletul ei.

— Dorinţa îi va fi îndeplinită. Tu vei fi profesorul ei. Cât timp crezi c-o să trebuiască pentru ca să poată vorbi limba mea?

— Depinde când voi începe lecţiile şi câte ceasuri pe zi va trebui să le fac.

— Fata asta îmi place foarte mult şi de-abia aştept s-o aud spunându-mi că mă iubeşte şi că vrea să fie soţia mea. De aceea îţi poruncesc să începi chiar de azi lecţiile.

— Mă supun, stăpâne.

— Ajung trei ceasuri pe zi, sclavule?

— Dacă voi face zilnic trei ceasuri, într-o săptămână va cunoaşte atât din graiul hararilor cât îi va trebui să-ţi spună că dragostea ta o face femeia cea mai fericită de pe pământ. Dar femeile din ţara ei nu sunt deprinse să vadă un bărbat gol şi îi e ruşine de mine.

— O să-ţi dau haine şi de mâncare să te saturi si să te mai întremezi.

— Mulţumesc, stăpâne milostiv. Când să încep lecţiile?

— Îndată după ce te vei spăla şi îmbrăca. Dar fiindcă eu n-am vreme să stau cu voi, o să pun un eunuc să vă supravegheze. Acum să mergem.

— Pot să-i spun mai înainte că dorinţa ei de-a învăţa limba i-a fost îndeplinită?

— Spune-i.

Contele, bucuros că a obţinut atât, îi spuse Emmei.

— Acum trebuie să plec, dar mă voi întoarce repede. Sultanul mi-a făgăduit să stau câteva ceasuri pe zi cu tine ca să te învăţ limba ţării. Vom putea vorbi deci mai pe larg. Sper să ne putem salva. Am intenţia să fug la noapte şi poate că voi reuşi.

Bătrânul fu îmbăiat, ospătat şi îmbrăcat în haine curate, apoi îl duseră în faţa sultanului. Acesta îl luă cu el în camera unde Emma stătea închisă împreună cu comorile. Lângă ea se afla un eunuc negru.

Negrul ştia că albul e un sclav, de aceea îi zise cu ton poruncitor după ce plecă sultanul:

— Tu eşti profesorul?

— Da.

— Să ştii că sclava n-are voie să-şi arate faţa.

— Ştiu.

— Să nu cumva să o atingi!

— Nici gând n-am.

— Şi să nu ne vorbeşti de rău, că te spun sultanului.

— De unde o să ştii tu dacă vă vorbesc de rău sau de bine dacă tu nu cunoşti limba în care vorbim? îl întrebă bătrânul zâmbind.

— O să citesc pe chipul tău.

Contele văzu că negrul nu era chiar atât de prost pe cât părea. Acesta se ridică, întinse un covor pe jos, şi-i zise sclavului:

— Stai jos şi începe.

— Cât trebuie să ţină lecţia?

— Trei ceasuri încheiate.

— Cum poţi măsura timpul ca să ştii când s-au împlinit cele trei ceasuri hotărâte?

— Cu ceasornicul ăsta, răspunse eunucul şi scoase de sub mantaua lui largă un ceasornic de nisip.

— Acum, dragă Emma, avem răgaz trei ceasuri să stăm de vorbă, începu contele stând jos pe covor. Trebuie însă să facem aşa fel ca negrul să creadă că e într-adevăr o lecţie. De aceea voi spune din când în când câte un cuvânt două în dialectul harar şi tu să le repeţi după mine. Şi zici că ai fost cincisprezece ani pe o insulă pustie?

— Când ne-a debarcat pe noi acolo era aproape pustie, dar am reuşit să sporim numărul copacilor, fiindcă toată strădania noastră era să obţinem cât mai mult lemn pentru construirea unei plute sau a unei corăbii.

— Povesteşte, povesteşte te rog, mai repede, sunt curios să aflu ce s-a întâmplat în lipsa mea cu ai mei şi cu voi, stărui bătrânul nerăbdător.

Emma începu să depene firul întâmplărilor şi nimic din cele neînţelese de el până acum nu-i rămase neclar. Află astfel că Pablo Cortejo nu era decât un trădător şi Alfonso nici nu-i era nepot. Fu şi el de părere că Mariano era adevăratul fiu al lui don Manuel. Era atât de atent la cele ce povestea Emma, încât uitase cu totul de rolul lui de profesor. Noroc că-şi aduse aminte la timp, şi-i zise Emmei să repete după el cuvintele în harară:

„Tu eşti un sultan puternic”, „Eşti bucuria ochilor mei”, „Fii milostiv, căci tu eşti omul drag inimii mele”.

Astfel ajunse Emma în povestirea ei până la debarcarea în insula aceea pustie.

— Din ce ţară face parte? întrebă contele.

— Nu ştim nici noi. De abia după mulţi ani a reuşit Sternau, din poziţia stelelor şi alte indicaţii la care eu nu mă pricep, să stabilească gradul de latitudine şi că am fi la treisprezece grade sud de insulele Paştelui la care am putea ajunge dacă am avea o plută sau o corabie.

— Ce nenorocire! Să fii atât de aproape de salvare şi totuşi atât de departe! Şi zici că nu aveaţi copaci?

— Nu. Şi chiar dacă am fi avut, de unde era să luăm scule ca să facem pluta? Treptat, treptat însă, am reuşit să ascuţim bolovani de mărgean pe care îi desprindeam din stânci şi să facem din ei securi şi cuţite. Am răsădit mlădiţe din tufe şi le-am dat putinţa să crească şi să se facă din ele copaci.

— Dar cu ce vă hrăneaţi?

— La început cu rădăcini şi fructe. Am dat şi de un fel de scoici pe care le mâncam crude ca stridiile. Mai târziu am reuşit să ne facem plase şi undiţe ca să prindem peşte. Încetul cu încetul am putut să facem arcuri şi săgeţi cu care vânam păsări. Mai erau pe insulă o mulţime de iepuri, pe care îi frigeam în frigare.

— Cu ce aprindeaţi focul?

— Sternau, care călătorise foarte mult, învăţase nu ştiu de la ce popor să facă focul cu două beţe sau putregai. Trebuia însă să fim foarte economi cu lemnele ca să nu le prăpădim degeaba.

— Şi ce fel de îmbrăcăminte aveaţi?

— Ne făceam haine din piei de iepure. Mâncarea o făceam noi femeile, adică eu şi cu Karja, care se măritase cu Inimă-de-urs.

— Şi tu cu Anton, nu-i aşa? întrebă contele zâmbind îngăduitor.

Emma roşi. Căsătoria ei se făcuse sub cerul sclipitor de stele, fără preot şi fără tămbălău.

— A, senior, să nu mă judeci rău, murmură ea plecând ochii. Eram atât de departe de orice suflare omenească, osândiţi să ne ducem traiul singuri în pustiu, fără vreo nădejde de scăpare... şi anii treceau... şi Antonio mi-era atât de drag... Ce va fi suferit, sărmanul, când a văzut că am plecat şi nu mă mai întorc!

— Tocmai asta vreau să aflu: Cum ai putut pleca din insulă?

— O, a fost atât de îngrozitor, încât mă cutremur când îmi aduc aminte.

— Povesteşte Emma... o rugă contele. Trebuie să aflu. Ce-am suferit eu a fost poate şi mai îngrozitor, zise el suspinând.

— Reuşisem, în sfârşit, urmă ea, să avem lemn destul de tare ca să ne gândim să construim o plută. A fost destul de greu cu uneltele pe care le aveam. Totuşi pluta era destul de mare ca să încăpem cu toţii şi să luăm şi provizii cu noi. Şi făcusem cârmă şi catarg şi pânze din piei de iepure. Era acum gata şi ne gândirăm să facem a doua zi o probă cu ea în jurul ţărmului care, chiar pe vreme bună, era zbuciumat de talazuri. Peste noapte mă trezi un urlet şi un vuiet grozav. Se pornise furtuna. Îmi adusei aminte că toate proviziile noastre erau pe plută şi m-am dus să văd dacă nu cumva vântul a desprins pluta de ţărm. Fiindcă bărbaţii erau istoviţi de munca de peste zi ei se odihneau; eu n-am vrut să-i scol si am plecat singură din colibă. Am văzut pluta jucând pe valuri gata gata să rupă frânghiile şubrede făcute din piei de iepure răsucite. Una din ele se rupsese chiar atunci. Am sărit pe plută ca s-o înţepenesc iar de ţăruşul de pe mal, dar în clipa aceea un talaz o rupse şi pe cealaltă şi pluta porni ca o săgeată pe marea zbuciumată. De spaimă am leşinat, şi...

— Mai departe! Mai departe, stărui contele.

— Ce s-a petrecut apoi nu mai ştiu, nici cum a scăpat pluta de talazurile care se izbeau de stânci.

— E lesne de înţeles, zise contele. Marea a crescut atât încât a întrecut stâncile şi pluta nici nu le-a atins.

— Auzeam ca prin vis marea urlând în jurul meu, tunetele cutremurând văzduhul şi fulgerele îmi luau vederea. Când mi-am venit în simţiri soarele era sus pe cer, ploaia încetase şi marea se liniştise. Acum întrebarea era: ce se întâmplase cu proviziile? Din fericire erau toate pe plută, valurile nu le măturaseră. Cum rezistase pluta acestui uragan nu ştiu, dar insula dispăruse şi acum vedeam cu ochii marea nesfârşită. Unde să se fi aflat insula? Ce era acum de făcut? Am plâns şi m-am rugat ceasuri întregi până ce se înnoptă. Nici plânsul, nici rugăciunile mele n-au folosit la nimic. A doua zi am plâns iar atât de mult, până ce am căzut într-un somn adânc. Când m-am trezit pierdusem noţiunea timpului, căci nu ştiam cât dormisem. Am început să mă gândesc la ce aveam de făcut, adică, la cârmă şi la pânze. Mi se părea că vântul mă împingea spre răsărit şi trebuia să cârmesc spre apus. Ziua stăteam la cârmă şi noaptea o înţepeneam. Trecură astfel cincisprezece zile şi cincisprezece nopţi de când rătăceam în neştire pe întinsul apei. Ce-am suferit în timpul ăsta nu e limbă omenească s-o poată spune.

— Te cred, draga mea şi mă mir cum de n-ai murit sau nu ţi-ai pierdut minţile.

— A şaisprezecea zi am zărit un vapor şi cei de pe el mă zăriră şi ei. Lăsară jos o luntre şi mă luară pe bord. Era un vas olandez cu destinaţia pentru Batavia. Am aflat de la căpitan că ne aflăm între insulele Caroline şi Palaos. Zicea că vântul trebuie să fi împins cu mare putere pluta spre apus, căci trecusem arhipelagul fără să zăresc o singură insulă de-a lui. Comandantul, un om foarte de ispravă, l-a pus pe croitorul vasului să-mi facă nişte haine şi căuta să mă mângâie cu speranţa că în Batavia voi găsi ajutor. Dar în drum am fost atacaţi de piraţi chinezi care au ucis tot echipajul în frunte cu comandantul şi pe mine m-au luat cu ei. Ce-a urmat ştii şi dumneata, don Fernando. Am fost dusă în Ceylon şi vândută ca sclavă, apoi adusă aici de emir.

— Copila mea, zise bătrânul conte, există un Dumnezeu care orânduieşte totul. Poate că a fost voia lui să se întâmple aşa şi că în curând vom fi adunaţi cu toţii la un loc, veseli şi fericiţi.

— O, Doamne, dacă această speranţă s-ar realiza...! oftă Emma. Îţi spun drept, don Fernando, prefer de o mie de ori să mor decât să fiu soţia acestui sultan fioros.

— Nu, fetiţo, nici n-ai să mori şi nici soţia lui n-ai să fii, de asta poţi fi sigură. La noapte fugim. Am dat aici în închisoare de un om din Manreza, de lângă moşia noastră Rodriganda. Ticălosul de Landola l-a vândut şi pe el după îndemnul lui Cortejo, care vroia să scape de un martor al mârşăviilor sale. Bănuiesc că plănuise să ne omoare pe toţi, dar lăcomia de bani a lui Landola ne-a salvat viaţa. M-am înţeles cu acest spaniol, pe care îl cheamă Mindrello, să fugim amândoi la noapte.

— Crezi că o să puteţi?

— Ţi-aş spune eu cum, dar uite că negrul se uită la ceasornic. Mai avem numai câteva minute de stat împreună şi trebuie să repetăm cuvintele pe care le-ai învăţat. O să vin diseară după ce vor fi adormit toţi cu spaniolul la tine; tu vezi să nu faci nici un zgomot. Dacă ni se va ivi vreo piedică în cale, vin mâine să ne urmăm lecţiile.

Contele o puse pe Emma să repete cuvintele pe care trebuia să le înveţe în harară, pe când eunucul dădea mulţumit din cap. Dar cum văzu nisipul din ceasornic arătând ora, se sculă şi-i zise poruncitor sclavului:

— Pentru astăzi s-a isprăvit. Urmează-mă!

În clipa aceea însă se deschise uşa şi sultanul apăru în prag.

— Ei, gata? îl întrebă el pe conte.

— Da, stăpâne, răspunse eunucul cu glasul lui piţigăiat.

— Ce fel de vorbe a învăţat-o, bune ori rele?

— Numai bune, stăpâne.

— Eşti sigur?

— Cum să nu fiu, dacă am auzit tot ce-a spus?

— A şi învăţat ceva? îl întrebă atunci sultanul pe conte.

— Destul de multe pentru o singură lecţie, înalte stăpâne, zise bătrânul.

— Aş putea să aud şi eu?

— Dacă porunceşti... Am vorbit foarte mult despre tine. Ia întreab-o ce părere are despre persoana ta.

Curios, sultanul îi puse sclavei următoarea întrebare:

— Spune-mi, cine sunt eu?

— Eşti un stăpân mare şi puternic, răspunse ea în harară fără să greşească.

Sultanul zâmbi mulţumit, apoi urmă adresându-i-se contelui:

— Mai ştie şi alte cuvinte?

— Întreab-o acum dacă îi placi.

— Crezi tu că o femeie mă poate iubi, sau urî? o întrebă el din nou pe sclavă.

— Eşti bucuria femeilor, se auzi vocea dulce a fetei.

— Întreab-o dacă se bucură la vederea ta, îi zise contele sultanului.

— Şi a ta? urmă sultanul.

— Vederea ta e bucuria inimii mele, răspunse ea cu atâta siguranţă, ca şi cum ar fi cunoscut perfect limba în care i se vorbea.

Sultanul era încântat. Zâmbind binevoitor, îl bătu pe bătrân pe umăr, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată până atunci, şi-i zise lăudându-l:

— Eşti cel mai bun profesor de pe lume. Sclava va fi chiar azi soţia mea şi tu vei fi răsplătit nu ca un sclav ce eşti, ci ca un părinte al ei.

— Stăpâne, rosti bătrânul înspăimântat, gândeşte-te că sufletul ei e încă plin de jalea despărţirii de ai săi şi de-abia astăzi te-a văzut pentru întâia dată. Mai îngăduie câteva zile să se deprindă cu tine. Cu cât vei fi mai bun cu ea, cu atât inima ei te va iubi mai mult. Întreab-o singur şi ai să vezi.

— Bine, să vedem, răspunse sultanul şi i se adresă din nou Emmei:

— E adevărat ce spune sclavul?

— Fii bun şi milostiv ca să te iubească inima mea, răspunse ea.

Era ultima frază pe care o învăţase bătrânul.

— Mă iubeşte! Şi o să mă iubească şi mai mult, strigă sultanul plin de bucurie. O s-o ascult şi o să-i împlinesc dorinţa. Iar tu, sclavule, drept mulţumire, o să locuieşti în al doilea palat al meu, ca să fii la îndemână când voi avea nevoie de tine, încheie sultanul şi plecă.

I se dădu lui don Fernando o cameră în aşa-zisul al doilea palat, o cocioabă lipită de cea a sultanului. Tot mobilierul era alcătuit dintr-o rogojină întinsă pe jos, care slujea şi de scaun şi de pat. Dar cea mai mare favoare pe care i-o făcu sultanul era un ciubuc şi tutun, lucru de care fusese lipsit bietul om atâta amar de vreme.

Ce schimbare de ieri până azi?! În sufletul lui se născu credinţa că Dumnezeu s-a îndurat în sfârşit de el şi că în curând suferinţele lui vor lua sfârşit. Întâmplarea următoare îi întări parcă şi mai mult convingerea.

Cu puţin înainte de apusul soarelui, se aduceau cămilele trimise peste zi la păşune într-un şopron unde se aflau şeile şi hamurile palatului. Contele se apropie de omul însărcinat cu paza cămilelor şi-l întrebă aşa, într-o doară:

— De ce n-ai lăsat cămilele afară pe câmp?

— Fiindcă mi-a poruncit sultanul să le aduc acasă. Aud că vrea să plece mâine dis-de-dimineaţă cu nevasta lui cea mai vârstnică s-o ducă la tată-său şi s-o lase un timp acolo. Am şi pregătit două şei, un baldachin şi cămila de povară, răspunse paznicul.

Contelui i se păru că se deschide cerul deasupra lui. Două cămile înşeuate ― una pentru el şi una pentru Mindrello ― alta cu baldachin ― pentru Emma ― şi cea de-a patra pentru poveri, pe care se putea încărca orice. Era vădit că sultanul îşi îndepărta soţia pentru noua favorită.

— Vrei să-ţi ajut? îl întrebă el pe omul însărcinat cu adăpatul cămilelor.

— Ai face foarte bine. Sunt frânt de oboseală şi de-abia aştept să mă duc la culcare, răspunse omul, bucuros de ajutorul neaşteptat.

Bucuria contelui nu se putea descrie. Dădu nutreţ cămilelor, le adăpă şi când paznicul se duse pe-nserat să se culce, se oferi să aibă el grijă de ele peste noapte. Drept mulţumire, paznicul îl cinsti cu o lulea de tutun.

În vremea asta Mindrello de-abia aştepta să se înnopteze. Când văzu că s-a întunecat de-a binelea, dădu la o parte bolovanul care astupa gaura de la celula contelui şi strigă cu glas înăbuşit:

— Don Fernando!

Nu primi nici un răspuns.

— Don Fernando! repetă el.

Aceeaşi tăcere.

— Domnule conte! Don Fernando! strigă el de astă dată cu glas tare.

Dar nimeni nu-i răspunse.

— Doamne, Doamne, asta ce-o mai fi? murmură el cuprins de teamă. Să i se fi întâmplat ceva? Sau l-au scos călăii din închisoare? Oricum ar fi e prost pentru mine. Ia să cobor eu până la el să văd ce e.

Mai dădu un bolovan la o parte şi se lăsă în celula bătrânului. Nu găsi aici decât leşurile şobolanilor omorâţi de bătrân. Se întoarse deznădăjduit la el şi aşteptă cu inima plină de griji. Aşteptă multă vreme până ce auzi în sfârşit pe cineva bătând în lespedea de deasupra capului lui şi un glas întrebând:

— Mindrello, acolo eşti?

— Da, răspunse el recunoscând glasul contelui.

— Împinge lespedea pe dinăuntru, eu n-am destulă putere s-o dau la o parte, zise el cu gura lipită de o cărămidă.

Mindrello se opinti şi lespedea se clinti din loc, apoi încordându-şi amândoi puterile, o împinseră atât cât să se poată strecura un om şi Mindrello se târî afară.

— O, Dios! răsuflă el uşurat, ce spaimă am tras când am văzut că nu mai eşti în celula dumitale. Dar unde-ai fost până acum?

— M-au dus la sultan. O, ce întâmplare ciudată, Mindrello! Dar lasă că o să-ţi povestesc mai târziu.

Împinseră lespedea la loc şi se furişară spre palat. Santinela păzea la poartă. Era un întuneric de nu se zărea la doi paşi, aşa că reuşiră să treacă pe burtă fără să-i simtă. Când fură lângă santinelă, contele se ridică brusc, îl apucă pe om de beregată şi-l strânse cu putere. Omul căscă gura cât putu şi holbă ochii îngroziţi. Într-o clipă Mindrello îi vârî un căluş în gură, apoi îl legă burduf şi-l târâră în şopron unde se aflau cămilele gata înşeuate de conte.

Acum drumul în palat le era deschis.

Se strecurară tiptil în sala tronului şi contele luă din cui un pumnal, ca să aibă pentru orice împrejurare o armă la ei. Dădu la o parte o rogojină care ţinea loc de uşă la camera de culcare a sultanului, dar camera părea pustie. De sub o uşă se furişa peste prag o lumină.

— Asta ce-o mai fi? şopti Mindrello.

— Ah, zise bătrânul îngrijorat, nu s-a culcat încă, e în odaia sclavei, unde se află şi lăzile cu bani şi bijuteriile.

— Cum, acolo e vistieria? Ştii că e bine?

— Am stat azi trei ceasuri cu sclava, de aceea ştiu. Să ne dăm mai aproape.

Se apropiară de uşă şi văzură o crăpătură prin care se putea auzi bine ce se petrece înăuntru.

Emma stătea rezemată de perne şi sultanul o privea cu admiraţie.

— Sultanul e cu spatele la noi, îi şopti contele lui Mindrello la ureche. Am băgat de seamă că uşa nu face zgomot când se deschide. Totul e ca Emma să nu se sperie când ne va vedea şi să ne dea de gol. Trebuie să sfârşesc cu el până a nu prinde de veste ca să n-aibă timp să ţipe sau să se apere. O să trec eu înainte ca să-i fac semn fetei.

Zis şi făcut. Emma îl văzu dar nu păru deloc mirată; îl aştepta doar...

Dintr-o săritură contele fu lângă sultan şi-i puse mâna în beregată. Mindrello se repezi şi el, smulse o bucată de mătase din mantia sultanului, o făcu ghemotoc şi i-o vârî în gură. Avuseseră grijă să ia din şopron frânghii destule, aşa că-l legară zdravăn.

— În sfârşit! zise fata sărind de pe divan, începusem să-mi pierd speranţa.

Contele închise bine uşa ca să nu pătrundă nici o rază de lumină afară, apoi se apropie de sultan. Acesta nu leşinase şi privea scena cu ochii scăpărători de furie. Fernando de Rodriganda se aplecă asupra-i şi-i zise cu glas scăzut dar ameninţător:

— Bagă bine de seamă: dacă încerci să faci gălăgie, îţi înfig pumnalul ăsta drept în inimă.

Apoi îi luă cheile de la brâu, deschise lanţurile care-i încătuşau gleznele lui Mindrello, apoi îi zise cu blândeţe Emmei:

— E pregătită o lectică pentru tine, însă aş fi de părere să te îmbraci în haine bărbăteşti, ca să ne fie fuga mai uşoară. Chiar şi nouă ne trebuie o îmbrăcăminte mai ca lumea, pentru a putea trece drept nişte călători de seamă. Se găsesc aici destule, aşa că avem de unde alege.

Făcură întocmai şi în mai puţin de un sfert de ceas erau gata de drum.

— Şi acum, avem nevoie de arme, zise contele.

— Ştiu eu unde să găsesc, rosti Emma cu bucurie. Sultanul a adus adineauri două revolvere şi două puşti, împreună cu cartuşele necesare şi le-a băgat în lada de colo.

Deschiseră lada si scoaseră armele. Mai luară vreo câteva iatagane de preţ şi trei săbii cu mânerul de argint care trebuie să fi fost foarte scump plătite.

— Să deschidem acum şi celelalte lăzi, să vedem dacă nu dăm si de ceva bani, fiindcă o s-avem nevoie de ei, fu de părere don Fernando.

— Ştiu eu unde sunt, mi-a arătat chiar el astăzi unde îi ţine, zise Emma.

— Are aur mult?

— Lada de colo e plină.

— Dar argint?

— Destul. E în lăzile de alături. Are şi bijuterii.

— Foarte bine. O să trebuiască să închiriem sau chiar să cumpărăm un vapor ca să ne ducem să găsim insula unde se găsesc prietenii noştri.

— Dar bijuteriile unde se află? întrebă mai departe don Fernando, în timp ce dezlega lăzile cu bani.

— Aici, în lada din mijloc sunt o mulţime de casete pline.

Monedele de argint erau în cea mai mare parte taleri austrieci iar cele de aur napoleoni, dubloni spanioli şi guinee engleze. Bijuteriile însă aveau o valoare de mai multe milioane care zăceau îngropate aici fără s-aducă vreun folos cuiva. Le luă pe toate, dar taleri numai atât cât îi trebuiau pe drum, deoarece triburile cu care va veni în contact în drum nu cunoşteau altă monedă.

Găsiră destui săculeţi ca să le bage, pe urmă adunară totul în pături scumpe, adăugară câteva pipe de preţ şi pachete de tutun şi le duseră în şopronul unde cămilele stăteau gata de drum, pe când Emma râmase să-l păzească pe sultan.

Transportarea lucrurilor cerea multă vreme, căci trebuiau să fie cu mare băgare de seamă, aşa că de-abia pe la miezul nopţii fură gata cu toate pregătirile de plecare.

— Ce s-o fi petrecând acum în mintea preaputernicului sultan din Harar? Le zise contele. Trebuie să turbeze de furie. Vai de noi dacă s-ar întâmpla să ne ajungă din urmă!

— Crezi că s-ar putea? întrebă Emma înspăimântată.

— Nu, nu cred; i-am luat cele mai bune cămile, şi-apoi, pe uscat vom fi trecut de hotarul ţării şi nu mai are nici o putere asupra noastră. S-ar putea totuşi să ne prade celelalte triburi, dar voi căuta să ne luăm un ocrotitor, un abban. Staţi! Mi-a venit o idee. Ştii dumneata, Mindrello, unde putem găsi un foarte credincios abban?

— Unde?

— Aici, în închisoare.

— Cum poate să ne ocrotească un întemniţat? se miră spaniolul.

— Atâta timp cât e închis nu, dar dacă îl vom elibera, recunoştinţa lui nu va avea margini.

— Dar n-avem timp de pierdut.

— Nu ne trebuie mai mult de o jumătate de ceas. Hai, Mindrello, seniora rămâne de pază.

Porniră amândoi în vârful picioarelor ca să nu-i simtă nimeni şi ajunseră la uşa închisorii. Santinela moţăia rezemată de perete.

— Să-l legăm şi să-i astupăm gura cu un căluş, şopti contele.

— Mai ai frânghii? întrebă Mindrello.

— Nu, n-am, dar să-i tăiem mantaua şi să facem din ea fâşii ca să-l legăm.

— Bine. Ţine-l strâns de gât până ce-l leg.

Aşa şi făcură. Uşa temniţei n-avea decât două zăvoare, pe care le traseră binişor şi intrară înăuntru. Se auzi un zăngănit de lanţuri şi câte un oftat adânc. Fiecare credea că i-a sosit ceasul din urmă şi că au venit să-i ducă la moarte.

— E vreun somalez liber aici? întrebă cu glas poruncitor contele.

— Da, răspunseră două glasuri în acelaşi timp.

— Aşadar doi? Din ce trib?

— Din neamul Zareb, răspunse unul din ei, suntem tată si fiu.

— Foarte bine. Mă veţi urma amândoi în tăcere. Dacă veţi fi ascultători va fi bine de voi. Supunerea vă deschide calea libertăţii.

Contele scoase din buzunar cheia care descuia lanţurile şi somalezii se văzură liberi. Contele lucra pe întuneric, aşa că tot ce făcea era pe dibuite şi cerea timp.

— Şi-acum veniţi după mine, şopti el către eliberaţi.

Mindrello luă santinela în braţe, o azvârli în închisoare şi închise uşa la loc cu zăvoarele. Făcură câţiva paşi, apoi contele se opri şi le zise în şoaptă somalezilor:

— Vorbiţi încet ca să nu ne audă careva. Ia spuneţi-mi şi mie, pentru ce aţi fost închişi?

— Suntem oameni paşnici şi cinstiţi, dar unul din tribul nostru, un nemernic, a furat sultanului un cal şi a căzut vina pe noi, răspunse oftând cel mai vârstnic.

— Şi de când sunteţi în temnită?

— De doi ani.

— Vai de capul vostru! Vreţi să fiţi din nou liberi?

— Ne mai întrebi! Dar cine eşti dumneata, domnule?

— Ştiu că voi somalezii nu sunteţi sclavii nimănui, de aceea am încredere în voi şi o să vă spun. Eu şi tovarăşul meu am fost până acum prizonieri ca şi voi, dar am reuşit să scăpăm şi vrem să ajungem pe drumul cel mai scurt la ţărmul mării. Ne trebuie însă un abban; vrea unul din voi să fie conducătorul şi ocrotitorul nostru? Când vom ajunge la coastă îi vom plăti în bani de argint şi aur. Ei, ce ziceţi? Răspundeţi repede că nu e vreme de pierdut.

— Să ne iei pe amândoi, stăpâne... se rugară ei.

— Bine, juraţi să ne apăraţi de duşmani pe mine şi pe tovarăşii mei?

— Jurăm!

— Pe Alah şi Profetul lui?

— Pe Alah, pe Profet şi pe toţi sfinţii califi!

După ce somalezii făcură acest jurământ, care e sfânt la ei şi pe care nici un mahomedan nu-l calcă pentru nimic în lume, contele le desprinse cătuşele şi-i trimise cu Mindrello să scoată cămilele din şopron, iar el se duse s-o ia pe Emma.

Aceasta îl aştepta cu nerăbdare. Se îmbrăcă bărbăteşte şi-şi legă un turban de mătase în jurul capului, ceea ce o făcea să pară un adevărat flăcău turc, cât se poate de chipeş.

Contele alese încă două mantale şi două flinte, iatagane şi pumnale pentru cei doi somalezi. Oraşul avea cinci porţi. Rămânea acum de văzut care era cheia potrivită la poarta de ieşire. O găsi şi plecă împreună cu Emma, lăsându-l pe sultan pradă unei furii neînchipuite dar neputincioase. Somalezii nu-şi mai găseau locul de nerăbdare şi răsuflară uşuraţi când îl văzură pe conte venind.

— V-am adus îmbrăcăminte, arme şi gloanţe, le zise el. Îmbrăcaţi-vă repede şi să pornim iute! Uite şi două pături pentru cămilele voastre, pe care le vom lua de pe câmp.

— Stăpâne, zise tânărul somalez, noi nu ştim cine eşti, dar viaţa ta ne e tot atât de scumpă ca şi a noastră. Cunoaştem toate cărările şi potecile şi te vom scoate la ţărm fără să întâmpini vreo primejdie. Aur şi argint nu ne trebuie, căci tu ne-ai dat libertatea, care preţuieşte mai mult decât toate bogăţiile din lume.

— Cuvintele tale sunt dovada recunoştinţei tale şi, dacă nu vreţi bani, vă voi face un dar şi mai preţios. Acum să pornim. Deşi tânărul nostru tovarăş nu e femeie, o să-l urcăm pe cămila cu baldachin fiindcă e mai lesne de călătorit. Vom ieşi pe poarta care duce spre Gafra. Voi să vă ţineţi alături de noi ca şi cum aţi fi slugile noastre. Când vom fi la poarta oraşului eu o să mă dau drept sultanul. Uite cheia. Tu, cel mai tânăr, descui poarta, ne laşi să trecem, apoi o încui la loc. Asta-i tot ce aveţi de făcut deocamdată.

Încălecară şi porniră la pas. La poartă găsiră santinela dormind. Somalezul o descuie. Zgomotul îl deşteptă pe paznic din somn. Veni în fugă cu un fel de sceptru în mână ― însemn al demnităţii sale ― dar fiind întuneric beznă nu-i recunoscu pe fugari.

— Cine sunteţi? se răsti el. Fără voia sultanului nu iese nimeni pe poartă în miez de noapte. Înapoi ori...

— Cum îndrăzneşti, câine! strigă contele, imitând glasul sultanului. Nu ştii că am dat poruncă să mi se pregătească de drum cămilele ca să mă duc la socru-meu? Ori nu-ţi mai cunoşti stăpânul, nemernicule! Mâine o să te tăvăleşti în ţărână la picioarele mele, fecior de şacal ce eşti!

Omul se aruncă în genunchi şi tăcu mâlc. Fugarii ieşiră pe poartă şi somalezul o încuie în urma lui luând cheia cu el. Ceva mai departe se vedeau focurile din tabăra caravanei sosite peste zi şi care nu-şi sfârşise încă treburile în oraş.

— Să ne oprim ca să luăm două cămile pentru voi, zise contele somalezilor şi descălecă. Uite că au mai rămas câteva pe câmp. Ba mai văd şi un şopron în care ştiu că se ţin şei şi burdufe pline cu apă de care o s-avem mare trebuinţă pe drum. Acum să încercăm să-i păcălim şi pe paznicii vitelor, ca să le luăm încă două cămile.

Treaba merse lesne căci paznicii erau duşi toţi în tabăra caravanei, unde nimeni nu se culcase încă şi emirul făcea afaceri bune chiar şi acum la miezul nopţii.

Încălecară apoi şi mica lor caravană se pierdu în întuneric.

Nici prin gând nu i ar fi trecut Emmei în ajun, când sosise ca marfă de vânzare în Harar, că va părăsi chiar în noaptea aceea oraşul îmbrăcată ca un turc chipeş şi elegant.

Capitolul III – Căpitanul de marină Wagner

La vreo săptămână de la întâmplarea povestită mai sus, un bric frumos plutea pe strâmtoarea de la Bab-el-Mandeb. La proră fâlfâia pavilionul marinei comerciale germane. Vasul părea să fie un vapor comercial, deşi cele patru tunuri de pe bord îi dădeau întrucâtva un aer războinic.

Nu era însă de mirare ca pe un vas comercial să se afle astfel de arme de apărare, deoarece vremurile acelea tulburi nu-ţi garantau siguranţa pe mare. Piraţii coastelor mişunau şi era de ajuns un singur trădător pe bord pentru ca vasul să cadă pradă în mâinile acestor tâlhari care prădau tot şi ucideau marinarii până la unul, în cap cu comandantul vasului.

Soarele dogorea cumplit, deşi sufla o briză uşoară şi echipajul era despuiat aproape până la piele. Timonierul înţepenise cu un odgon cârma şi se adăpostise sub o pânză întinsă deasupra capului. Nici căpitanului nu-i era bine în cabină, căci ieşi şi el pe covertă, aruncă o privire iute spre cer, alta spre punte, apoi se apropie de timonier şi se aşeză jos lângă el.

— Cald al dracului! zise el scurt, în graiul obişnuit ai marinarilor.

— Îhî! răspunse tot aşa de scurt timonierul.

— De o mie de ori mai bine la nord, zise iar după o lungă tăcere căpitanul. Dar nu ştiu ce-i veni armatorului să ne trimită tocmai pe coasta asta afurisită. Tare sunt curios să văd dacă o să facă într-adevăr treabă bună, după cum îşi închipuie el.

— Aşa crede tălmaciul.

— Nu prea înţeleg eu ce rol are tâlmaciul ăsta. Chiar pentru cine a învăţat limba arabă merge la sigur că o să-l tragă negrii pe sfoară. A, uite colo un vas! De ce naţie o fi?

Bricul înainta spre sud şi zăriră în clipa aceea venind dintr-acolo ceva ce semăna să fie un vapor. Timonierul duse ocheanul la ochi şi privi cu atenţie. Părea să nu se dumirească de fel ce să fie, de aceea zise întinzând comandantului ocheanul:

— Ce comedie o mai fi si asta? N-am văzut de când sunt aşa ceva! Ia uită-te şi dumneata...

Acesta păru să ştie ce e, căci zise cu dispreţ, după ce luă ocheanul de la ochi:

— Trebuie să fie un vas arăbesc. Peste un ceas o să fim lângă el şi o să-l întrebăm.

Marinarii zăriseră şi ei vasul acela ciudat şi nu-şi mai luau ochii de la el. Vapoarele se apropiau din ce în ce şi în curând se putea vedea de pe bric cu ochiul liber că vasul avea un singur catarg la proră, aşezat pieziş şi două pânze de o formă foarte curioasă. Pe punte se vedeau câţiva inşi cu turbane care măsurau şi ei cu privirea pe cei de pe bric.

— Să-i întrebăm cine sunt? zise timonierul căpitanului.

— Da, trimite-l încoace pe tălmaci. Timonierul se apropie de tun şi făcu semn unui individ îmbrăcat arăbeşte, care stătea pe vine pe o rogojină şi trăgea tacticos din lulea.

Acesta se ridică de jos şi veni lângă cârmă. Puse apoi mâna streaşină la ochi, privi lung la vapor şi-l întrebă apoi pe căpitan:

— Vrei să-i întrebi ceva?

— Da, răspunse căpitanul.

— Ce anume?

— Mai întâi, ce fel de vapor e.

— Asta ţi-o pot spune şi eu. E vaporul de gardă al guvernatorului din Zeyla.

— Un fel de vas de război?

— Da, marinarii sunt toţi înarmaţi.

— Şi la ce servesc aceste vase?

— De obicei se întrebuinţează ca vapoare comerciale sau de expediţie ca şi celelalte vase şi numai în cazuri excepţionale sunt înarmate. Marinarii sunt toţi soldaţi. Trebuie să se fi întâmplat ceva important în Zeyla.

— Se cuvine s-aflăm si noi ce, deoarece chiar într-acolo ne ducem. Te rog să-mi tălmăceşti exact întrebările pe care le voi pune şi răspunsurile ce le voi primi.

Vapoarele erau acum atât de aproape unul de altul, încât se deosebeau foarte bine figurile oamenilor. Timonierul tocmai vroia să dea un semnal ca arabul să se oprească pentru a fi întrebat, când de pe coverta acestuia porni o salvă de puşcă. Căpitanul izbucni în hohote de râs. I se părea caraghios ca vasul ăsta să-şi dea aere de războinic.

— Ei, ce zici, timonier, piciul ăsta îndrăzneşte să se puie cu noi... spuse el râzând cu poftă. Lasă tunul în pace. Ia s-auzim ce zice. Opriţi, băieţi!

Ordinul fu ascultat şi bricul stătu în loc. Arabul făcu la fel şi amândouă vasele aproape se lipiră unul de altul. Oamenii arabului, vreo cincisprezece la număr, erau înarmaţi. Căpitanul vasului arab întrebă:

— Cum se numeşte vasul vostru?

— Sirena, traduse tălmaciul răspunsul comandantului.

— De unde vine?

— Din Kiel, Germania.

— Trebuie să fie vreun fleac de ţară de n-o cunosc eu, zise arabul fudul. Ce încărcătură aveţi?

— Marfă.

— Şi oameni?

— Nu, n-avem nici un călător la bord.

— Nici vreun sclav fugar?

— Nu.

— O să vin eu singur să mă încredinţez. Căpitanului german îi sări ţandăra. Întrebă:

— Dar cine eşti tu?

— Sunt un căpitan de navă al sultanului din Zeyla.

— În Zeyla nu ştiu să fie nici un sultan, ci un guvernator. Eu nu ascult de poruncile nimănui, aşa să ştii!

— Şi nu vrei să mă laşi să cercetez vasul?

— Nu. N-ai nici un drept s-o faci, pe când eu da. Dacă mi-ar veni pofta să cobor pe vasul tău, trebuie să te supui.

— Nici nu mă gândesc! răspunse arabul cu dispreţ. O să te silesc eu să mă laşi să văd ce ai la bord, numaidecât...

— Dar pentru ce ne suspectezi?

— Căutăm nişte sclavi care au fugit din Harar. Dacă nu vrei să ne laşi pe vas, înseamnă că fugarii sunt ascunşi acolo.

— Nu pot fi ascunşi aici, deoarece eu vin de la Nord şi nici n-am trecut pe lângă coasta voastră.

— Nu te cred. O să leg vasul tău de al meu cu un odgon şi o să te duc la Zeyla să-l controleze guvernatorul.

Ameninţarea i se păru căpitanului cât se poate de caraghioasă, de aceea răspunse zâmbind:

— Mi se pare că nu eşti în toate minţile, arabule! Cum mă poţi tu sili să te las să legi odgonul pe puntea mea? Ai haz, zău aşa!

— Bine, bine, vezi tu acum, clar o să ţi se prefacă râsul în plâns, ia, acuşi... îţi poruncesc să laşi trei oameni de-ai mei să lege vasul tău de al meu.

Căpitanul stătu puţin pe gânduri. Era un om vesel din fire şi-i plăceau glumele şi farsele. Făcu cu ochiul, zâmbind, semn oamenilor săi, pe urmă zise:

— Hai să-ţi fac hatârul. Trimite trei oameni de-ai tăi cu un odgon. O să mă tragi după tine ca un şlep.

La un ordin al arabului, trei din marinarii săi luară un odgon, îl lăsară într-o luntre, îl trecură apoi pe puntea vasului german şi-l legară la proră. Când fură gata, făcură semn arabului să pornească vaporul.

— Tii, dar dobitoci mai sunt, râse timonierul. Odgonul lor e prea şubred ca să ne poată trage...

— Dar destul de tare ca să-i tragem noi pe ei, răspunse căpitanul. Stai să vezi acu...

Arabul îşi întinse pânzele şi vru să pornească. Odgonul se întinse ca o coardă şi s-ar fi rupt cu siguranţă, dacă germanul n-ar fi vrut să ducă farsa până la sfârşit.

— Întindeţi şi voi pânzele, băieţi! strigă el marinarilor săi. Trebuie să le venim în ajutor.

După câteva minute bricul înainta cu repeziciune spre arab.

— Spune marinarilor tăi să se grăbească, altminteri ne ciocnim, îl puse el pe tălmaci să-i strige arabului.

Acesta răspunse înfuriat:

— Lăsaţi-o voi mai încet, ticăloşilor!

— Ba ia-o tu mai repede, dobitocule! Cine te pune să faci pe grozavul, când eşti atât de neputincios, tontule!

Ciocnirea s-ar fi produs cu siguranţă, dacă nu ar fi pus mâna căpitanul pe cârmă să dea altă direcţie vasului.

— O să le dau eu acum o lecţie să mă ţină minte! Băgaţi de seamă, băieţi! Puneţi mâna pe oricine îndrăzneşte să treacă pe punte, aţi auzit? Le spuse el oamenilor săi.

Bricul se apropie atât de mult de arab, încât îl zgudui cu atâta putere că toţi marinarii vasului se prăbuşiră unii peste alţii. Cei de pe bric izbucniră în hohote de râs, pe când arabii scoaseră un răcnet de furie. Vintrele şi cârma se rupseră şi vasul rămase înţepenit. Şi în loc să dezlege odgonul care ţinea vasul legat de bric, arabii începură să răcnească turbaţi de mânie, pe când germanii râdeau de se prăpădeau.

Atunci unul din arabii aflaţi la bordul bricului se apropie de căpitan şi-i zise prin tălmaci:

— Îţi poruncesc să ne repari imediat vasul!

— Îndrăzneşti să-mi porunceşti tu mie, păcătosule?

Arabul scoase pumnalul de la brâu şi zise ameninţător:

— Dacă n-asculţi, te ucid ca pe un nemernic! Eşti musulman?

— Nu. Sunt creştin.

— A, ghiaur? Atunci trebuie sa te supui numaidecât, câine!

— Ce-ai spus? Câine! Uite răspunsul!

Şi căpitanul îi trase o palmă atât de zdravănă, încât arabul se rostogoli la pământ. Ceilalţi doi arabi vrură să se repeadă la căpitan, dar n-apucară să facă un pas, căci se pomeniră cu câte un pumn atât de grozav, încât îi făcu să se dea îndărăt împleticindu-se.

— Şi-acum, legaţi-i de catarg! porunci căpitanul marinarilor săi. Să le arătăm noi că nu se poartă astfel cu oameni civilizaţi.

Cei trei arabi fură legaţi zdravăn şi li se luară armele pe care le aveau asupra lor.

În vremea asta situaţia vasului arab devenea din ce în ce mai critică. Tras acum de bric, puntea fiind foarte joasă, apa începuse să năvălească pe bord.

— Staţi pe loc, ticăloşilor! Răcnea conducătorul arabilor. Nu vedeţi că ne înecăm?

— Treaba voastră! Tăiaţi odgonul dacă vreţi să vă salvaţi... răspunse cu nepăsare căpitanul.

— Nu se poate! Vasul nu e al nostru, ci al guvernatorului!

— Atunci înghiţiţi pentru guvernator apă până veţi crăpa!

— Am putea tăia odgonul, fu de părere timonierul. N-am navigat încă prin părţile astea, dar am auzit de la alţii despre obrăznicia acestor ticăloşi. Sclavii şi slugile astea, supuse orbeşte unor mici stăpânitori şi funcţionari, se cred grozavi. Orice creştin e considerat drept câine şi atingerea cu un ghiaur, cum spun ei creştinilor, îi spurcă. Ei nu le cunosc graiul şi nici obiceiurile, dar o să-i fac să le cunoască ei pe-ale mele.

— Dar ne duceam la Zeyla şi o s-avem de-a face cu guvernatorul. O să vrea să se răzbune pe noi...

— N-are decât!

În clipa aceea se auzi un răcnet scos din mai multe piepturi. Vasul arab se aplecase rău într-o parte ameninţând să se scufunde.

— Măi, da proşti mai sunteţi! le strigă căpitanul. Tăiaţi odgonul, ce dracu!

Arabii se zăpăciseră însă şi nu găsiră altă cale de salvare decât să sară în apă şi acum înotau cu disperare spre bric.

— Aruncaţi-le colaci de salvare, ca să-i luăm pe bord! porunci căpitanul. Lăsaţi-i pe urmă să se adune toţi la un loc şi ţineţi armele îndreptate spre ei.

Când arabii fură toţi pe bord, li se porunci să se adune pe covertă. Ascultară de poruncă, numai conducătorul lor se apropie de comandant si-i zise răstit:

— Tu porunceşti aici pe vapor?

— Da.

— Atunci eşti prizonierul meu. O să fii aspru pedepsit când vom ajunge la Zeyla, aşa să ştii!

Căpitanul îl privi lung, apoi spuse zâmbind:

— Nu te mai fă de râs, omule! E adevărat că mă duc la Zeyla, dar sunt sub ocrotirea pavilionului meu şi nu voi îngădui să mi se aducă vreo jignire.

— A, mergi la Zeyla! Atunci o să trebuiască să dai socoteală de faptele tale, dar mai întâi să ne salvezi vasul.

— Văd că nu înţelegi de cuvânt, de aceea o să fac ce-oi pofti. Poate că vasul tău s-ar mai putea salva. Ar urma însă să-l pun pe al meu în primejdie, dacă nu mă scap de-al tău, aşa că trebuie să mă pun la adăpost.

Cu aceste cuvinte, căpitanul luă o secure şi tăie odgonul care lega vasul arab de bric.

— Ce cutezi să faci, câine? strigă arabul spumegând de furie. Dacă aş avea puşca la mine, te-aş împuşca pe loc ca pe un nemernic ce eşti! Dar pumnalul meu o să-ţi arate numaidecât cine e stăpân aici!

Arabul trase într-adevăr pumnalul de la brâu, dar într-o secundă pumnul căpitanului îl izbi cu atâta putere, încât îl doborî la pământ. Ceilalţi arabi vrură să sară în ajutorul şefului lor.

— Staţi liniştiţi, altfel vă fac praf pe toţi! Gura tunului e îndreptată spre voi! le strigă tălmaciul speriat. Omul acesta e stăpânul vasului şi toţi ascultă de porunca lui. Viaţa voastră e în mâinile lui!

De-abia acum înţeleseră arabii situaţia şi se supuseră fără să crâcnească. Şeful lor fu legat burduf, lor li se luară armele şi fură duşi, împreună cu ceilalţi trei dezlegaţi de catarg, în cala vaporului şi închişi acolo.

— E cam îndrăzneţ ce faci, îi zise tălmaciul căpitanului. Guvernatorul o să-ţi ceară socoteală.

— Te înşeli, răspunse acesta. Eu o să-i cer lui socoteală pentru faptul că servitorii lui au acţionat împotriva legilor şi m-au insultat pe mine personal.

— Chiar aşa fiind, vei avea totuşi mare pagubă, fiindcă n-o să te lase să-ţi descarci marfa, necum s-o vinzi.

— O să vedem noi. Dacă îmi interzice vânzarea, ştiu eu ce să fac ca să mă despăgubesc, răspunse căpitanul şi ca să se asigure că prizonierii nu vor fugi, puse jos de pază o santinelă aşteptând ce avea să urmeze.

Zeyla n-avea pe atunci un port ca lumea şi vapoarele trebuiau să ancoreze în radă, ceea ce era foarte anevoios din pricina stâncilor care o înconjurau. De aceea bricul, care trebui să se oprească peste noapte în apropierea oraşului, salută cu o salvă de tun şi aruncă ancora.

Zeyla, oraş cu vreo patru mii de locuitori, era alcătuit din câteva case de piatră, văruite în alb şi câteva sute de colibe. Zidurile care împrejmuiau oraşul erau din bolovani de mărgean şi lut, năruite pe alocuri. Deşi impresia pe care o făcea oraşul era din cele mai proaste, era totuşi destul de important ca port şi loc de adunare al caravanelor sosite din toate părţile ca să-şi desfacă aci marfa.

De pe coverta bricului se zăreau o mulţime de oameni, cămile şi cai care poposeau în jurul oraşului. Erau probabil caravane cu mărfuri şi căpitanul spera să facă afaceri bune.

După ce aruncară ancora, se apropie de bric o barcă şi un arab păşi semeţ pe punte. Era căpitanul portului. Ceru să i se prezinte hârtiile de legitimaţie ca să le ducă guvernatorului, fără a cărui autorizaţie nu se putea intra în oraş. Întrebă, printre altele, de unde vine vaporul, ce încărcătură are si dacă n-a întâlnit în drum un vas cu nişte sclavi fugari. Căpitanul îi dădu toate răspunsurile, îi întinse hârtiile de legitimaţie, ferindu-se însă să-i pomenească de prizonieri. Arabul păru mulţumit şi plecă. Se întoarse abia după câteva ceasuri ca să-i spună că guvernatorul îi îngăduie să intre în oraş şi să-şi desfacă marfa, dar că, după obiceiul locului, aştepta să i se dea ceva în dar.

— Guvernatorul, adăugă arabul, vă pune la dispoziţie câţiva soldaţi care să vă ocrotească, trebuie însă să fie plătiţi şi hrăniţi de voi pe tot timpul şederii voastre aici.

— N-avem nevoie de ei, putem noi să ne apărăm şi singuri, răspunse căpitanul. Şi-apoi, nu prea cred că soldaţii voştri ar fi în stare să ne ocrotească...

— O, suntem oameni foarte viteji! zise cu mândrie arabul.

— M-am convins de contrariu. Sunteţi trufaşi, nechibzuiţi şi lipsiţi de curaj, aşa că mai mult ne-ar păgubi decât ne-ar folosi, rosti zâmbind căpitanul.

— De unde ştii? Mi-ai spus doar că n-ai mai fost până acum prin părţile astea!

— O să afli numaidecât de unde ştiu. O să-l înştiinţez pe guvernator şi o să-i dau dovadă că mă pot apăra şi singur.

Arabul fu ospătat şi primi un dar care păru să-l mulţumească, apoi se întoarse vesel în oraş.

Căpitanul porunci acum să i se aducă unul din prizonieri.

— Am ajuns la Zeyla, puse el pe tălmaci să-i spună. Te las liber, dar cu o condiţie: să te duci la guvernator şi să-i povesteşti tot ce s-a petrecut. Să vină singur pe bord ca să hotărască împreună cu mine soarta voastră. Spune-i că sunt un om paşnic şi sunt dispus să mă înţeleg cu el prin învoială. Vrea? Bine. Nu? Îi iau pe prizonieri cu mine şi-i pedepsesc cu multă asprime.

Omul nu răspunse, dar în privirile lui se vedea limpede că avea gânduri duşmănoase. Coborî într-o luntre şi se îndreptă spre ţărm. Când îl văzu îndepărtându-se, tălmaciul îi zise căpitanului:

— E primejdios ce faci. Guvernatorul e foarte puternic aici şi din cele ce-i va spune arabul te va considera drept duşman şi va căuta să se răzbune.

— Să poftească.

Căpitanul le porunci oamenilor săi să se înarmeze şi să tragă plasa de sârmă în jurul vasului. Această plasă făcea cu neputinţă oricui să se urce pe punte. Ancora era din acelea care se pot foarte lesne ridica la nevoie. Bărcile erau toate pe bord şi marinarii pregătiţi să pornească vasul la cea mai mică alarmă.

Casa în care locuia guvernatorul se zărea foarte bine de pe covertă. Tălmaciul, care mai fusese prin Zeyla, o cunoştea şi i-o arătă, aşa că ştia unde să ţintească dacă va fi cazul.

Căpitanul nu ştia dacă oraşul dispunea de mai multe tunuri. În port se afla însă unul care anunţa sosirea şi plecarea vapoarelor. Nici un vas străin nu era în port, doar vreo zece arabe şi acelea mici şi neînsemnate.

Trecu o bucată de vreme până ce văzură o trupă de soldaţi apropiindu-se de ţărm şi îmbarcându-se în luntre, apoi îndreptându-se spre bric.

Să tot fi fost vreo treizeci de inşi. Erau înarmaţi cu flinte, suliţe şi iatagane. În luntrea din faţă trebuie să se fi aflat şeful căci ceilalţi se ţineau la distanţă respectabilă de el.

Când luntrea fu destul de aproape ca să se poată auzi glasul, şeful strigă:

— Tu eşti acela care ne tine tovarăşii închişi?

— Da, răspunse căpitanul prin tălmaci.

— Dă-le drumul!

— Dar tu cine eşti?

— Sunt generalul armatei din Zeyla.

— Atunci nu stau de vorbă cu tine. Să vină guvernatorul.

— Bine. Dă-te jos în luntre să te duc la el.

— Ba să vină el la mine, dacă vrea să-i eliberez oamenii.

— Dă-le drumul, altminteri venim să ni-i luăm singuri şi te considerăm prizonierul nostru, iar vasul îl confiscăm. Aşa a poruncit guvernatorul.

— Ţi-am spus că nu vreau să tratez cu tine ci cu el. Dacă faceţi cea mai mică încercare de atac, ne vom apăra, fii sigur.

Arabul ameninţă, ocări, dar degeaba, căpitanul nici nu voia s-audă. Arabul se sfătui cu oamenii săi, dar nu ştia ce hotărâre să ia. Îi era frică de bric, dar şi de furia guvernatorului când va auzi că poruncile lui nu au fost ascultate. În cele din urmă se apropie împreună cu celelalte luntre de vas şi strigă:

— Le dai ori nu drumul prizonierilor?

Nici un răspuns.

— Atunci ni-i luăm singuri. Trageţi în ghiauri să nu scape nici unul.

Arabii îşi îndreptară puştile spre punte şi traseră. Gloanţele se izbiră de catarge şi vintre, dar nu nimeriră pe nimeni. Aşadar ostilităţile începuseră.

— Să le răspundem? întrebă timonierul.

— Da, dar nu trageţi încă în ei ci în casa guvernatorului. El a făcut pozna, să-l învăţăm minte.

Timonierul potrivi ţeava tunului şi ghiuleaua porni. Aproape imediat ce se auzi bubuitura, o parte din zidul casei se nărui, dovadă că lovitura nu dăduse greş. Arabii din luntre scoaseră un răcnet de furie şi descărcară iar o salvă, fără nici un folos însă.

— Foarte bine, dă-i înainte! zise căpitanul timonierului.

Acesta ochi şi fiecare din loviturile de tun îşi nimeri ţinta. La a patra descărcătură se făcu o spărtură grozavă în zidurile palatului guvernamental. În oraş panica era la culme. Caravanele se îndepărtau în grabă de locul primejdios. Porţile oraşului se deschiseră şi un om făcu semn spre luntre, care o luară repede înapoi.

— Să le trimit şi lor o ghiulea? întrebă timonierul pe căpitan.

— Nu, lasă-i în pace. Dar vezi clădirea aceea de colo? Trebuie să fie o moschee. Dacă ne atingem de lăcaşul lor sfânt, băgăm groaza în ei şi îi zăpăcim de tot. Ia încercă dacă o nimereşti.

— Cum să n-o nimeresc, că doar e o moschee destul de mare!

Într-o clipă acoperişul moscheei se nărui. De după zidul oraşului se auziră răcnete de groază şi în puţin timp porţile se deschiseră iar. Un soldat flutură un burnus alb şi după el apăru o lectică purtată de patru inşi care se îndreptă spre ţărm. După câteva minute lectica fu aşezată într-o barcă şi, înconjurată de celelalte, porni spre bric.

Se opri la oarecare distanţă de el şi un individ ieşi din lectică şi strigă prin porta-voce:

— Pentru ce trageţi în lăcaşul lui Alah şi-mi bombardaţi casa?

— Dar voi de ce trageţi în vaporul meu? răspunse căpitanul.

— Pentru că sunteţi nişte trădători nemernici care nu vreţi să vă supuneţi poruncilor mele.

— Cine eşti tu ca să ne ceri supunere?

— Sunt stăpânitorul acestui oraş şi toţi care se află aci trebuie să-mi dea ascultare.

— Dacă eşti guvernatorul, vino la bord să stăm de vorbă.

— Ba vino tu, că eu sunt mai ceva decât tine.

— Bine, atunci să hotărască bombele mele cine e mai mare dintre noi doi.

Guvernatorul se sfătui cu oamenii săi, apoi răspunse:

— Procedezi ca un duşman şi nu mă pot încrede în vorbele tale.

— Îţi dau cuvântul meu că nu ţi se va întâmpla nimic.

— Şi că pot părăsi vasul oricând?

— Da.

— Bine, să mă mai gândesc.

— Gândeşte-te. Îţi dau răgaz două minute să te hotărăşti. Dacă până atunci nu-mi dai răspuns, încep bombardamentul.

Guvernatorul stătu iar să se sfătuiască, în timp ce timonierul ţinea gura tunului îndreptată spre casa lui.

Trecură cele două minute şi, fiindcă arabul nu dădu nici un răspuns, căpitanul comandă „foc”. Se auzi o bubuitură şi o bucată de zid se împrăştie în toate părţile. Guvernatorul înţelese că nu era de glumit, de aceea strigă repede:

— Stai că vin! Dar să-i laşi şi pe oamenii mei pe bord, ca să mă apere.

— Ţi-am dat cuvântul meu şi nu-ţi trebuie alt apărător mai bun. Vei veni singur pe bord şi dacă vreunul din ei cutează să te urmeze îl culc la pământ.

Căpitanul era hotărât să nu se lase. Dacă celelalte naţii, de teamă să nu strice relaţiile cu acest mahomedan îngâmfat, îi făcuseră toate voile, el nu vroia să le calce pe urme.

Arabul văzu că n-are încotro şi veni pe punte. Privi încruntat în jurul său şi când văzu că echipajul era compus numai din cincisprezece inşi, întrebă fără să salute:

— Aceştia sunt toţi marinarii tăi?

— Da.

— Şi cu o mână de oameni îndrăzneşti să mi te împotriveşti?

— Ai văzut şi tu. Noi suntem germani şi unul de-al nostru face cât douăzeci de-ai tăi.

Lăudăroşenia căpitanului îşi făcu efectul. Guvernatorul se urcă la bord şi se aşeză pe un covor, în faţa lui era căpitanul, la dreapta şi la stânga timonierul şi tălmaciul. Arabul era un om în vârstă, cu chipul şiret şi privirea vicleană, ca a tuturor arabilor de pe coastă. Discuţia începu:

— Am venit, zise bătrânul arab, să te trag la răspundere pentru crima ta şi să te pedepsesc după cum meriţi.

— Te înşeli, răspunse căpitanul, eu sunt acela care te-a chemat să dai socoteală. Ai venit, ai dat deci dovada că nu eu sunt criminalul. Dar fiindcă vreau să-ţi arăt că eu sunt un om drept, o să-ţi ascult plângerea.

— Bine. Mai întâi şi-ntâi, te-ai împotrivit la percheziţionarea vaporului tău şi mi-ai închis oamenii trimişi de mine. Al doilea: tu eşti de vină că mi s-a prăpădit vasul şi în loc să ceri iertare şi să mă despăgubeşti, mi-ai dărâmat giamia şi palatul în care locuiesc. Pedeapsa ta va fi grea, să ştii...

— Te înşeli şi de data asta, răspunse căpitanul. Dreptul de a percheziţiona un vapor nu-l are decât un vas de război al unui stat recunoscut. Pe al tău nu-l cunoaşte nimeni şi vaporul tău e un fleac, nu vas de război. N-avea nici măcar pavilion şi vei fi ştiind şi tu măcar atât, că un vas fără pavilionul ţării sale nu poate fi luat în seamă.

— Conducătorul lui îţi va fi spus al cui e şi că l-am trimis eu.

— Eu nu sunt supusul tău, aşa că nu mă priveşte cine eşti tu. Am pus mâna şi am băgat la răcoare pe trei din oamenii tăi, fiindcă m-au insultat spunându-mi „câine”. Te-aş ucide şi pe tine, dacă ai îndrăzni să faci ce-au făcut ei. Ţi-am dovedit că nu sunt omul pe care să-l calce cineva în picioare. Am îngăduit totuşi oamenilor tăi să mă remorcheze, deşi ştiam că fac cea mai mare prostie. Aş fi putut să las vasul să se înece împreună cu toţi cei care se aflau pe el, totuşi i-am salvat. Drept mulţumire, individul care-l comanda m-a insultat spunându-mi ticălos. De aceea l-am închis. Am crezut că tu îl vei pedepsi pentru obrăznicia lui. Credeam că eşti destul de deştept ca să nu te iei la harţă cu un om care e mai inteligent decât tine. Dar tu ai poruncit să tragă asupra noastră şi aveam dreptul să mă apăr. Până acum nu s-a făcut nici o vărsare de sânge, îţi spun însă hotărât că nu plec de aici până ce nu mi se va da satisfacţie.

Guvernatorul înţelese cum stau lucrurile. Vru să spună ceva, dar căpitanul îi curmă vorba.

— N-am nici timp, nici poftă să-mi pierd vremea în zadar. Ascultă ce am să-ţi spun: Să-i pedepseşti cu asprime pe cei care m-au insultat. Să le dai voie locuitorilor din Zeyla să vină pe vapor ca să-şi facă târguielile şi să-mi dai în scris că regreţi cele petrecute. Acum eu mă duc în cabina mea şi-l las pe timonierul meu să trateze cu tine. Dacă peste un sfert de ceas nu aţi căzut la învoială, bombardez oraşul şi-l fac una cu pământul. Ai văzut şi tu că bombele noastre nu dau greş. Şi ca încheiere, îndrept tunurile asupra vapoarelor tale şi le scufund pe toate, iar pe prizonierii pe care îi am la bord pun să-i spânzure de catarg. Şi să ştii că eu nu glumesc.

După ce zise acestea, căpitanul se sculă de jos şi se duse în cabina lui.

Când se întoarse după un sfert de ceas şi află de la tălmaci că guvernatorul se învoieşte la toate, numai cu scuza în scris nu, porunci să descarce o ghiulea de tun în casa arabului, apoi se aşeză iar pe covor.

Tocmai când voia guvernatorul să spună ceva, se auzi bubuitura şi arabul văzu cu groază cum se năruie un zid întreg al casei.

— Staţi, staţi, mă învoiesc la tot ce-mi cereţi... strigă el îngrozit.

— Bine, zise căpitanul. Unde sunt hârtiile mele de legitimaţie?

— La mine.

— Dă-le-ncoa!

După ce le luă în primire, urmă:

— Taxa pentru intrarea în port am s-o plătesc după cum se cuvine, altceva nimic. Daruri nu-ţi dau, fiindcă te-ai purtat atât de nedemn. Am să pun acum să ţi se aducă hârtie şi condei ca să-mi ceri în scris scuze.

— O să scriu acasă la mine, zise arabul viclean.

— Nu, o să scrii aici şi vei adăuga că nu-mi vei face nici o şicană în afaceri. Dacă te-mpotriveşti, o să afle tot oraşul ce-ai păţit. Prizonierii rămân la bord până la plecarea mea, ca ostatici şi vreau să fiu de faţă la pedepsirea lor.

Guvernatorul înţelese cum stau lucrurile. Vru să spună ceva, dar nu fu lăsat.

— Bine, o să fac tot ce-mi ceri, zise el, dar dacă lăsai să ţi se percheziţioneze vaporul nu s-ar fi întâmplat toate acestea.

— Ar fi însemnat să te recunosc de stăpân. Ştii tu că e o ruşine pentru un comandant să fie percheziţionat de un străin?

— Păi... voiam numai să aflu clacă sclavii care au fugit se află la tine.

— Erau aceşti sclavi atât de preţioşi ca să te expui la atâtea primejdii?

— Nu erau ai mei.

— Aşa! Ai cui erau atunci?

— Ai sultanului din Harar.

— Or fi fost nişte oameni de nimic, zise căpitanul cu nepăsare prefăcută.

— Nu. Erau doi albi creştini şi o femeie albă, frumoasă ca răsăritul soarelui ― după cum am auzit.

Cuvintele arabului treziră curiozitatea şi interesul căpitanului. Creştini albi, deci europeni. Poate că era aici prilejul să împiedice o mârşăvie. De aceea întrebă din nou:

— Ştii tu din ce ţară erau sclavii?

— Da. I se zice Espania.

— Adică Spania.

— Dar sclava? urmă el.

— Nu ştie nici sultanul.

— Ce limbă vorbea?

— Ca şi a prizonierilor. L-au legat pe sultan, l-au jefuit şi au fugit pe cămilele sultanului cu încă doi somalezi care să le slujească de călăuze şi ocrotitori. A doua zi l-au găsit pe sultan legat, cu un căluş în gură.

— Şi ce-a făcut sultanul după ce l-au dezlegat?

— A trimis îndată o mulţime de soldaţi să-i urmărească pe fugari.

— În ce direcţie?

— În lungul coastei, fiindcă fugarii n-aveau alt mijloc de scăpare decât să se îmbarce pe vreun vapor. Tot ţărmul e supravegheat. Sultanul l-a trimis pe vizirul său la Berbera şi el a venit la mine, la Zeyla. E un sultan puternic şi trebuie să mă supun poruncilor sale, altminteri aş avea multe de suferit.

— Fugarii au luat multă bogăţie cu ei?

— Da. Aur şi argint, haine şi pietre scumpe care preţuiesc atâtea milioane cât să cumperi o ţară întreagă cu ele.

— Şi sclavii au putut scăpa cu fuga?

— Nu cred, deşi cămilele pe care le-au furat sunt foarte iuţi şi au avut când să ajungă la ţărm înaintea urmăritorilor. Ştiu însă sigur că în ultimul timp n-a plecat nici un vapor din port. Acum bate un vânt puternic care pune în pericol orice vas, aşa că toate se aţin pe lângă coastă. Am trimis toate vapoarele noastre să cutreiere coasta şi nu se poate să nu dea de fugari.

Căpitanul privi îngândurat înaintea lui. Fugarii erau spanioli, fata, probabil, la fel. Cum de-au căzut în mâinile acestui sultan atât de fioros? Păreau să fie curajoşi şi inteligenţi, deci nu erau oameni de rând. Evident că se găseau acum într-o situaţie destul de critică şi poate că ar fi posibil să le vină în ajutor. Ca bun creştin şi semen de-al lor era de datoria lui să-i salveze, dacă i-ar fi cu putinţă. Întrebă cu o prefăcută nepăsare:

— Şi n-aţi aflat nimic despre ei? N-aţi dat de nici o urmă?

Chipul arabului căpătă o expresie de cruzime şi ochii îi scăpărară vicleni când răspunse cu adâncă mulţumire în glas:

— N-am găsit nici o urmă, dar am aflat ceva mult mai bun.

— Ce?

— Îţi spun, dacă mă asiguri că nu i-ai ascuns la tine pe vapor.

— Habar n-am avut până acum de toată întâmplarea asta!

— Bine, te cred. Află că am pus mâna pe unul din somalezii care le slujeau de călăuză. Am trimis o întreagă armată să cerceteze coasta. Aproape de muntele Elmers, pe locul unde coboară spre mare, au găsit un tânăr somalez, acela care fugise odată cu ei. Stătea să se odihnească lângă un izvor. N-a mai avut timp să fugă, deşi se zbătea ca un diavol şi mi-a rănit câţiva oameni. L-au luat la întrebări, dar n-a vrut să răspundă. L-am întrebat şi eu după ce l-au adus la Zeyla, n-a fost însă chip să-i scot un cuvânt din gură, tăcea cu încăpăţânare.

— Poate că nu ştie omul nimic despre fugari.

— Ei aş! Sultanul din Harar l-a recunoscut numaidecât.

— Păi... întrebaţi-l atât până ce vă va răspunde.

— Degeaba, tace ca peştele. Mâine însă au să-l pună la cazne şi o să vorbească el, fii pe pace!

— Dar dacă preferă să moară decât să vorbească?

— N-are decât să crape!

— Şi eu îţi spun că n-o să-i prindeţi pe fugari. Soldaţii voştri sunt atât de netrebnici pe cât sunt şi vapoarele voastre...

— Vrei să mă jigneşti?

— Defel, dar ai văzut şi tu că noi, o mână de oameni, am fost în stare să punem cu botul pe labe un coşcogeamitea oraş cum e Zeyla. Cum crezi tu că o să-i prindeţi pe fugari dacă s-au îmbarcat pe vreun vapor? Aveţi voi arme şi tunuri ca noi? Sau vapoare ca al meu, care aleargă ca o săgeată pe apă, încât nu-l poate ajunge nimeni?

Arabul rămase pe gânduri. Văzuse el singur de ce erau în stare străinii ăştia. Apoi zise oftând:

— Da, da, dacă am avea şi noi un vapor ca al vostru...

— Dar vezi că n-aveţi, zise căpitanul privindu-l cu coada ochiului. Eu fac pariu pe ce vrei că i-aş prinde foarte repede pe fugari.

— Sultanul a pus un preţ mare de tot pe capetele lor. Douăzeci de cămile încărcate cu saci de cafea.

— Nu mai spune! Dar asta-i o adevărată avere!

— Cât ai cere tu din ele, dacă reuşeşti să pui mâna pe fugari? întrebă cu ochi lacomi guvernatorul.

Căpitanul izbucni în râs.

— Eu sunt mai bogat decât tine şi n-am nevoie de nici o recompensă. Aş face-o însă aşa, de haz... răspunse căpitanul, părând că nici nu-i pasă.

— Atunci prinde-i, prinde-i! exclamă arabul bucuros să-i cadă lui în mână atâta bogăţie.

— Nu se poate, trebuie să rămân aici şi să-mi desfac marfa, răspunse el cu părere de rău în glas.

— O, dacă vreau eu, într-o jumătate de zi nu ţi-ar mai rămâne nimic, zise cu îngâmfare arabul.

— Cum adică?

— Sunt aci o mulţime de caravane din Amhara, Şoa, Kaffa şi Ogada. Chiar şi mie îmi trebuie o grămadă de lucruri, locuitorilor din Zeyla de asemenea, cred că şi sultanul din Harar ţi-ar cumpăra o parte din marfă, numai să poţi pleca mai repede.

— Bănuiesc că nu prea mai are cu ce, acum după ce-a fost jefuit...

— Are el încă destul argint pe care nu i l-au luat fugarii. Şi-apoi, locuitorii din Harar trebuie să-i dea tot avutul lor, fiindcă tot ce au ei îi aparţine lui.

— Şi caravanele cu ce plătesc?

— Cu fildeş şi unt. Noi, ăştia din Zeyla plătim cu perle, pe care le pescuim pe coastă. Dacă dau eu poruncă, până diseară ai vândut tot ce ai pe vapor.

Ideea îi surâdea foarte mult căpitanului. Mai întâi, era un mare avantaj pentru el ca într-o singură zi să scape de încărcătură, în loc s-aştepte aici săptămâni întregi sau să cutreiere porturile, şi-apoi lucrurile pe care le primea în schimbul mărfii erau cât se poate de preţioase. Fildeşul şi mărgăritarele aveau preţ în Europa, iar untul îl putea vinde foarte scump în India occidentală. De aceea zise:

— Crezi că sultanul o să se învoiască?

— Fără să şovăie, numai că trebuie să vorbeşti tu singur cu el. O să te recomand eu. De-abia acum îi veni guvernatorului gândul că poate fi tras pe sfoară. Întrebă deci cu îngrijorare: Nu eşti şi tu creştin ca şi fugarii? Poate că eşti chiar dintr-o ţară cu ei...

— Da de unde! Ne despart o sumedenie de ţări.

— Aveţi însă aceeaşi religie?

— Defel, ei sunt catolici, iar noi protestanţi.

— Ce deosebire e?

Căpitanului îi veni la îndemână o comparaţie minunată.

— E cum ar fi la voi suniţii şi şiiţii, răspunse el repede.

— Aşa? Atunci nu mai am nici o grijă. Noi suniţii îi urâm pe şiiţi mai grozav decât pe creştini; voi vă urâţi între voi, de aceea cred ce mi-ai spus. Mă duc acum să vorbesc cu sultanul şi să dau ordin să înceapă târgul.

— Bine, bine, mai întâi să-mi iscăleşti scuza.

Asta nu-i prea convenea defel guvernatorului, de aceea zise aproape rugător:

— Ţii neapărat la fleacul ăsta? Nu m-ai putea scuti?

— Deocamdată nu, dar dacă voi fi mulţumit de tine, îţi făgăduiesc să-ţi dau hârtia înapoi şi îţi las oamenii liberi, fără nici o pedeapsă. Vezi că îţi sunt binevoitor şi sper că nu mă voi căi.

Făgăduiala făcută îl încântă pe arab, dar şi mai mult gândul că va pune mâna pe douăzeci de cămile încărcate, de aceea strigă plin de bucurie:

— Ne-am înţeles! De-acum încolo să fim prieteni, vrei? Dar cum te cheamă pe numele tău adevărat?

— Wagner, răspunse căpitanul.

— Greu nume. Dar nu face nimic. Acum vrei să vii cu mine la Zeyla să vorbeşti tu singur cu sultanul?

— Mă asiguri că mă voi putea întoarce nestingherit pe vapor?

— Îţi jur pe Alah, pe barba Profetului şi pe toţi califii că nu ţi se va întâmpla nimic, că voi ucide cu mâna mea pe oricine ar îndrăzni să se atingă de tine. Poţi să-ţi transporţi fără frică marfa pe uscat şi s-o vinzi pe ce preţ vrei tu.

— Ei vezi, asta nu! S-ar putea să nu fie toţi cumpărătorii aşa de cinstiţi ca tine şi să păţesc vreun bucluc. O să fac însă altfel. Pun să se deschidă lăzile pe punte şi să vină numai câte zece inşi o dată să vadă marfa. O desfac cu ghiotura, nu cu ţârâita. Acum mă duc să-ţi trimit hârtie ca să scrii scuza şi să mă pregătesc de drum.

Căpitanul se duse în cabina lui, se îmbrăcă în haine de sărbătoare şi se înarmă până-n dinţi ca să facă impresie de om avut. Pe urmă luă de pe o poliţă un dicţionar arab pe care şi-l cumpărase la plecare, ca să poată controla într-un fel pe tălmaci şi se apucă să-l răsfoiască.

— Afurisită limbă, încâlcită... mormăi el. Cum s-o fi zicând în arabă „eu”? Aha, am găsit... se zice ana. Dar „sunt”? Nu găsesc, dar văd cuvântul ei da, care vrea să zică „şi”. Creştin se numeşte nassrani. Aşadar, dacă spun Ana eida nassrani, înseamnă: „Şi eu creştin”, somalezul o să înţeleagă că vreau să-l scap pe el şi pe fugarii ceilalţi şi o să înceapă să spere. A, dar stai... să vedem cum se zice pe limba lor „speranţă”... Amel. Dacă pot, îl scap chiar la noapte. Hm! Aici scrie nossf el leel, miezul nopţii. Foarte bine, o să le însemn pe o bucată de hârtie, deşi e greu al naibii.

Luă un petec de hârtie şi scrise pe el: Ana eida nassrani ― amel ― nossf el leel.

— Aşa! murmură el apoi mulţufnit. Asta însemnează pe limba mea: „Şi eu sunt creştin, speră, vin la miezul nopţii”. Dacă reuşesc să-i strecor biletul, o să mă înţeleagă. Măi băiete, măi, să ştie nevasta ta acasă în ce bucluc te bagi ca să scapi din sclavie o fată frumoasă!... Ei, ce să-i faci. Dacă ţi-a dat Dumnezeu niţică inimă, un cap mai luminat şi doi pumni zdraveni, de ce să nu faci bine unor nenorociţi?...

Căpitanul împături bine bileţelul, îl vârî în buzunar şi se duse la guvernator, care-l aştepta cu nerăbdare.

Când să coboare în barcă, timonierul, care îi era şi bun prieten, îi zise îngrijorat:

— Te expui la o mare primejdie. Dacă te arestează?

— N-o s-o facă. Guvernatorul a jurat şi un mahomedan nu-şi calcă niciodată jurământul.

— Bine. Cred că vizita n-o să dureze mai mult de un ceas şi jumătate. Dacă în vremea asta nu te-ai întors, bombardez oraşul.

— Tocmai asta voiam şi eu să-ţi spun. Şi dacă până diseară nu sunt înapoi, spânzuraţi-i pe prizonieri unul după altul.

— Nu vrei să iei pe careva să te însoţească?

— Nu, deşi e o vorbă în Orient: Cu cât are mai mulţi însoţitori, cu atât e boierul mai mare. S-ar putea crede însă că i-am luat de frică. De altfel, ai mai mare nevoie aici de ei decât am eu. De vândut nu vindeţi în nici un caz nimic până ce nu mă întorc.

După ce mai dădu şi alte dispoziţiuni, căpitanul coborî în luntre împreună cu tălmaciul şi cu guvernatorul.

Mare fu mirarea soldaţilor care aşteptau în bărci când îi văzură pe toţi vorbind paşnic între ei. Nu spuseră însă nimic şi îi urmară până la mal, unde aştepta lectica guvernatorului. Acesta o luă însă pe jos, ca să nu-şi lase musafirul singur şi porniră pe uliţele strâmte şi întortocheate ale oraşului.

Locuitorii se uitau duşmănos la străin. Înţelegeau după îmbrăcămintea lui bogată că trebuie să fie comandantul vasului care le bombardase moscheea şi îl trimiteau în gândul lor la toţi dracii...

Abia când ajunse la palatul guvernatorului îşi dădu seama căpitanul de dezastrul pe care-l făcuseră bombele. Numai parterul rămăsese în bună stare. Intrară într-o încăpere aşternută cu covoare, în care se afla un singur scaun şi musafirul fu poftit să ia loc. Guvernatorul porunci să se aducă ciubuce şi cafea, lucru care i se părea foarte important.

— Când pot vorbi cu sultanul? întrebă căpitanul.

— După ce ne vom odihni şi când va binevoi el, răspunse guvernatorul.

— Aşa? Atunci doresc să binevoiască numaidecât, altfel mă tem că o să te căieşti, zise enervat căpitanul.

— De ce?

— Fiindcă oamenii mei au ordin să bombardeze oraşul şi să-i spânzure pe prizonieri, dacă nu mă întorc imediat.

Ameninţarea îşi făcu efectul. Arabul sări îngrijorat în picioare, privi în tavan, ca şi când s-ar fi temut ca bombele să nu înceapă să plouă în capul lui şi zise gemând:

— Măi, da' ai dracului oameni sunteţi şi voi, europenii. Ai şi tu puţină răbdare... mă duc numaidecât să-i spun ce vrei, mormăi el resemnat şi ieşi din cameră, în timp ce tălmaciul clătina capul privindu-l cu admiraţie pe căpitan.

— Aşa om ca tine n-am mai văzut încă, zise el după ce isprăvi de băut cafeaua. Nu ştii că te afli în gura lupului şi că tot oraşul s-ar năpusti asupra ta la cel mai mic semn de necaz că i-ai distrus lăcaşul de rugăciune...?

— Lupul ăsta nu prea mi se pare primejdios.

— Fiindcă ai ştiut tu să-l pui cu botul pe labe, dar fiara din el e poate numai adormită, se poate trezi din moment în moment şi sultanul din Harar e un adevărat tigru.

— Da? Atunci o să mă aflu peste puţin într-o adevărată menajerie: guvernatorul un lup, sultanul un tigru şi tu un iepure.

— Nu mă supăr din cauza glumei tale, fiindcă sunt plătit să te slujesc, dar nu-mi arde defel de glumă. Viaţa mea e în momentul de faţă în mare primejdie, fiindcă, fiindu-ţi tălmaci, va trebui să împărtăşesc soarta care te aşteaptă pe tine, răspunse omul îngrijorat.

— Fii liniştit, nu te ameninţă nici o primejdie.

În timp ce vorbeau, un negru le turnă cafea în ceşti şi aprinse ciubucele. În sfârşit veni şi guvernatorul.

— Să mergem, vă aşteaptă sultanul, le zise el.

Intrară într-o încăpere mare, în fundul căreia se afla un fel de estradă acoperită cu covoare de mare preţ. Sultanul stătea turceşte pe covor şi trăgea dintr-un ciubuc cu ţeava lungă. Îi aruncă o privire scrutătoare căpitanului, apoi zise cu asprime tălmaciului:

— În genunchi, sclavule, când vorbeşti cu mine!

Era deprins ca supuşii lui din Harar să stea în genunchi în faţa lui.

De frică tălmaciul căzu în genunchi. Wagner, care nu înţelese cuvintele arabului dar pricepuse cam ce însemna, îl întrebă pe tălmaci:

— Pentru ce ai îngenuncheat?

— Fiindcă aşa a poruncit sultanul.

— Da? Cine e stăpânul tău?

— Tu.

— Şi de cine trebuie să asculţi?

— De tine.

— Atunci îţi poruncesc să te ridici numaidecât de jos.

— Dar o să mă omoare...

— Ei aş! Îi trântesc la repezeală un glonte în cap. Scoală şi stai în picioare, e şi ăsta un semn de respect.

Tălmaciul se ridică de jos codindu-se, dar se trase înapoi de teamă să nu-l nimerească pumnalul sultanului.

— Pentru ce te-ai sculat în picioare, câine? În genunchi! Dacă nu vrei să te ucid pe loc! răcni arabul.

Omul tremura ca varga. Se uită rugător la căpitan şi bâigui înspăimântat:

— A zis că... mă... ucide dacă nu îngenunchez...

— Spune-i că-i reped un glonţ în cap, dacă se atinge de tine, zise foarte hotărât căpitanul, apoi scoase revolverul din buzunar şi-l îndreptă spre capul sultanului, care se îngălbeni la faţă.

— Ce zice ghiaurul? îl întrebă el pe tălmaci.

— Că mai iute te nimereşte glontele lui pe tine, decât pumnalul tău pe mine.

Arabului îi venea să turbeze de mânie. Nimeni nu îndrăznise până acum să-i vorbească în felul ăsta. Dar atitudinea hotărâtă a căpitanului nu lăsa nici o urmă de îndoială că acesta nu glumea.

— Pentru ce îi interzici să îngenunche în faţa mea? întrebă el după câteva clipe de tăcere.

— Fiindcă e sluga mea, nu a ta, răspunse căpitanul.

— Ştii tu cu cine vorbeşti?

— Da. A fost vorba să fiu dus înaintea sultanului din Harar.

— Uită-te bine la mine, eu sunt!

Arabul spusese cu atâta trufie cuvintele acestea, încât ai fi crezut că germanul o să-i cadă îndată pocăit la picioare.

— Dar tu ştii cu cine vorbeşti? îl întrebă căpitanul fără să se tulbure.

— Mi-a fost anunţat comandantul unui vas care a cutezat să bombardeze oraşul.

— Ei bine, uită-te la mine, eu sunt!

Sultanul îl privi cu dispreţ.

— Eşti un simplu comandant de vapor, un marinar, altceva nimic, pe când eu sunt sultan mare şi puternic, zise el cu mândrie.

— Tot ce se poate, dar am avut prilejul să vorbesc cu alţii şi mai mari ca tine. Tu stăpâneşti un popor de sclavi, ceea ce nu-i cine ştie ce vitejie, pe când noi suntem oameni liberi. Îţi interzic deci să porunceşti servitorului meu şi vezi, bagă de seamă ce-ţi spun cu binele dacă nu vrei să ai de-a face cu mine.

Căpitanul se aşeză apoi foarte calm alături de sultan şi-şi puse revolverele lângă el.

Guvernatorul îl privea încremenit. N-ar fi cutezat pentru nimic în lume să se aşeze fără să fi poruncit mai întâi sultanul. Văzând însă îndrăzneala străinului, prinse curaj şi se aşeză şi el pe covor, ceva mai departe de ei.

Sultanul păru să-şi piardă graiul de mirare. Nu mai ştia cum să procedeze. Străinul îl impresionase foarte mult, dar mai ales revolverele lui. Îşi zicea că un om care bombardează un oraş întreg e în stare să ucidă fără cea mai mică şovăire un om care nu-i era pe plac.

— Dacă aş fi fost în Harar, zise el după ce se dădu puţin mai încolo, aş fi pus să te înjunghie.

— Şi dacă am fi fost în ţara mea, rămâneai de mult fără cap, răspunse căpitanul. Vezi că în occident e obiceiul să se taie la repezeală capul sultanilor care nu mai sunt pe placul poporului.

Arabul căscă ochii mari înfiorându-se, ca şi când ar fi şi simţit securea călăului în ceafă.

— Ai fost tu vreodată de faţă când s-a tăiat capul unui sultan? întrebă el aproape fără să vrea.

— Nu, fiindcă eu nu sunt călău. Dar văd că fumezi şi n-are cine să-ţi ţină tovărăşie. Să mi se dea şi mie o narghilea, adăugă căpitanul cu glas poruncitor.

Tălmaciul, care la începutul discuţiei tremura de frică, prinse curaj văzându-l pe căpitan atât de sigur pe sine şi tălmăci cuvânt cu cuvânt vorbele lui, înflorindu-le însă puţin.

Guvernatorul bătu din palme şi porunci unui negru să le aducă numaidecât ciubuce.

După ce Wagner trase de câteva ori cu sete, se aşeză mai bine pe covor şi-i zise sultanului:

— Acum poţi să-ncepi, te ascult.

Spuse aceste cuvinte cu atâta linişte şi siguranţă, ca şi când el ar fi fost mai mare printre ei. Sultanul ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte aspre, dar se temu, de aceea răspunse doar atât:

— Guvernatorul mi-a vorbit despre rugămintea ta.

— Rugămintea mea? Ce rugăminte? întrebă acesta prefăcându-se mirat, eu n-am făcut nici o rugăminte, credeam numai că tu eşti acela care aveai să mă rogi ceva.

— Bine, fie şi-aşa, zise sultanul care, ca toţi tiranii, era în realitate un laş şi căruia atitudinea căpitanului îi impusese cu adevărat. Aş avea o dorinţă pe care nu ştiu dacă vei fi în stare s-o îndeplineşti.

— Încearcă, răspunse simplu căpitanul.

— Ţi-a spus guvernatorul despre ce e vorba?

— Da, aş vrea însă să aud povestea şi din gura ta.

Arabul povesti tot, din fir a păr şi încheie cu oarecare îndoială în glas:

— Şi crezi că ai fi în stare să-i prinzi pe fugari?

— Da.

— Cum? Prin somalezul prins de guvernator?

— Nu. Somalezul acesta e un adevărat viteaz, fiindcă şi-a pus viaţa în pericol pentru alţii. Va prefera să moară decât să-i trădeze.

— O să-l supun chinurilor şi-atunci o să mărturisească.

— Degeaba, n-o să afli nimic de la el. S-ar omorî mai degrabă, decât să vorbească.

— Cu ce? N-are arme la el.

— S-au mai văzut cazuri în care sclavii au găsit mijlocul să se omoare fără arme. Şi apoi, crezi tu că nu s-a înţeles el cu tată-său şi cu ceilalţi prizonieri ce e de făcut când a plecat să caute un vapor pentru ei? Chinuiţi-l, faceţi ce ştiţi, dar n-o să aflaţi nimic de la el.

— Atunci ce e de făcut?

— Nu pot să-ţi spun, fiindcă nu ştiu ce fel de om e. Poate că are părtaşi. Nu mai aveţi şi alţi somalezi în oraş? Sau vă făgăduieşte să vă ducă la fugari şi vă scapă pe drum. Ba s-ar mai putea să vă atragă într-o cursă...

— Crezi că e cu putinţă?

— De ce nu? Spaniolul ţi-a furat bani mulţi, cu care poate cumpăra o grămadă de inşi ca să năvălească apoi cu toţii asupra voastră.

— Vezi, la asta nu m-am gândit, zise sultanul după câteva clipe de tăcere. Eşti deştept, tu ai putea fi vizirul unui mare sultan. Eu credeam că am făcut tot ce se putea face.

— Şi tocmai ce era mai lesne, mai simplu şi mai sigur, n-ai făcut. Ziceai că fugarii n-ar putea scăpa decât pe un vapor. Atunci de ce nu le-ai dat prilejul să găsească acest vapor?

Sultanul se uită uluit la căpitan.

— Ce, eşti nebun? După ce m-au prădat, mi-au furat cea mai frumoasă sclavă pe care am avut-o până acum, să le înlesnesc eu singur fuga?

— Cine-ţi spune? Văd că nu m-ai înţeles. Eu în locul tău mă urcam îndată pe un vapor şi porneam după ei. Cu siguranţă ar fi venit să-mi ceară să-i iau pe bord; îi luam ― adică oamenii mei, fiindcă eu m-aş fi ascuns ― şi după ce-i vedeam pe punte, puneam mâna pe ei şi pe tot ce mi-au furat.

Sultanul sări drept în picioare şi strigă entuziasmat:

— Alah! Alah! Ai dreptate. Tu eşti mai deştept decât noi toţi!

Guvernatorul păru şi el încântat de ideea căpitanului.

— Unde ne-a fost capul, de nu ne-am gândit la asta? Văd eu că nu eşti numai viteaz şi îndrăzneţ, dar şi foarte deştept şi şiret, zise el cu admiraţie.

— Să pornim numaidecât după ei... Acum, îndată! strigă sultanul.

— Nu aşa. Gândiţi-vă mai întâi bine ce aveţi de făcut...

— Ce să ne mai gândim? După cum ai spus tu, e cu neputinţă să ne scape.

— Tare mă tem că o să fie cam târziu. Şi să vedeţi de ce: fugarii l-au trimis pe tânărul somalez ca să caute un vapor; somalezul nu s-a mai întors, ştiu deci că a fost prins şi au să fie foarte prevăzători. Şi-apoi au zărit vapoarele voastre. Cunosc somalezii vasele guvernatorului?

— Da, răspunse arabul.

— Atunci ştiu şi fugarii că vor fi urmăriţi de aceste vapoare şi au să se ferească să se-apropie de ele.

— Ai dreptate, zise sultanul. Văd că eşti tare înţelept şi întreprinzător. Dă-ne un sfat şi, dacă punem mâna pe ei, o să-ţi dau treizeci de cămile încărcate cu saci de cafea.

— Bine. Uite ce zic eu: vaporul cu care o să-i urmăreşti nu trebuie să fie unul de-al tău, ci străin; şi mai bine încă, unul european. Fugarii au să capete încredere îndată ce-l vor vedea.

— Toate bune, dar de unde să luăm noi un astfel de vapor? În afară de al tău nu e nici unul în port.

— O să ţi-l împrumute, zise guvernatorul luându-l la sigur.

— Zău? Vrei? îl întrebă sultanul plin de bucurie pe Wagner.

— Aş face-o, cu o singură condiţie însă, răspunse căpitanul.

— Care?

— Să-mi desfac marfa până diseară, fiindcă n-am vreme de pierdut.

— N-avea nici o grijă, ţi-am făgăduit şi o să mă ţin de cuvânt, se grăbi guvernatorul să adauge.

— Chiar eu o să-ţi cumpăr o mare parte, zise sultanul Hararului care abia aştepta să pună mâna pe fugari. Ce fel de marfă ai?

Căpitanul îi spuse ce avea în lăzi.

— Bine. Cumpăr şi eu şi guvernatorul şi o să cumpere şi caravanele. Mai ai vreo pretenţie?

— Nu cer nimic din preţul pus pe capul fugarilor. Ceea ce ai făgăduit să i se dea guvernatorului, care mi-e bun prieten. Îmi dai înscris la mână ca să mă asigur, nu-i aşa?

Guvernatorului îi venea să-şi sărute „prietenul” de bucurie, pe când sultanul se miră de atâta mărinimie.

— Cum? Renunţi la darul meu? întrebă el nevenindu-i să creadă cele ce auzea.

— Da. Eu mă mulţumesc cu plăcerea de a vâna oameni ― sunt mort după aşa ceva! Şi acum, aş mai vrea un lucru.

— Da, care?

— Să-l văd pe prizonierul somalez. E probabil că spaniolii îl vor trimite pe tatăl lui să caute un vapor şi nu se poate să nu semene unul cu altul, aşa că o să-l recunosc numaidecât.

— Alah e mare şi puternic şi înţelepciunea ta e fără margini. Ai ghicit: seamănă amândoi ca două picături de apă. O să ţi-l arăt numaidecât pe prizonier.

— Nu numaidecât. Mai întâi să facem înscrisul.

— Bine, să-l facem chiar acum.

— Un moment... De unde dai cafeaua?

— O trimit din Harar.

— Şi când poate să sosească?

— Drumul meu dus-întors ţine cam o lună de zile.

— Bine, fă înscrisul.

Sultanul luă o foaie de pergament şi scrise pe ea următoarele:

„Eu, Ahmed Ben Sultan Abubekr, emir şi sultan al Hararului, făgăduiesc pe Alah şi Profet să dau guvernatorului oraşului Zeyla, în interval de o lună de la prinderea fugarilor de către căpitanul Wagner, treizeci de cămile încărcate cu cafea.”

Iscăli şi puse pecetea pe care o avea atârnată de gât.

— Aşa! Acum eşti mulţumit?

— Da, răspunse căpitanul, apoi adăugă, întorcându-se spre guvernator: ţi-am spus că-ţi voi înmâna mai târziu înscrisul, dar ca să vezi că-ţi sunt prieten, uite, ţi-l dau chiar acum.

— O, ce mărinimos eşti! strigă arabul strângându-i mâinile cu entuziasm. Tu, prietenul meu cel mai bun, spune-mi ce trebuie să fac ca să-ţi proslăvesc numele în vecii vecilor?

— Nimic altceva decât să te ţii de făgăduială.

— Adică vânzarea mărfii? O să dau numaidecât poruncă să ţi se cumpere până diseară tot ce ai pe vapor, strigă guvernatorul şi ieşi repede din cameră.

— Iar noi să mergem să-ţi arăt prizonierul, adăugă sultanul.

— Cum îl cheamă?

— Murat Hamsadi.

Trecură printr-o curte mare şi intrară într-una mai mică, de vreo opt metri pătraţi, împrejmuită de un zid înalt de vreo patru metri. În mijlocul curţii se afla un coş vechi de papură.

— Aici e, zise sultanul, ridică coşul.

Căpitanul dădu coşul la o parte şi rămase împietrit de groază. Într-o groapă adâncă, astupată apoi la loc până la gură, zăcea nenorocitul somalez; numai capul îi rămăsese afară. Totuşi, se părea că omul nu-şi pierduse cunoştinţa, căci ochii lui se aţintiră cu o ură neîmpăcată pe sultan şi cu o curiozitate mânioasă pe străin.

Acesta băgă mâna în buzunar şi scoase binişor bileţelul. Înţelesese că nu i-l va putea strecura, deoarece mâinile îi erau îngropate în pământ, dar poate că vă avea prilejul, fie şi numai o clipă, să i-l arate. Era foarte greu ceea ce vroia el, deoarece în afară de sultan se mai afla de fată şi tălmaciul. Cu toate acestea Wagner vru să încerce. Ţinu hârtia astfel în palmă ca să o poată despături cu degetul cel mare. Bucata de hârtie era atât de mică, încât nici nu se vedea.

— Uită-te bine la câinele ăsta, zise sultanul îndârjit.

— Ia mai încearcă o dată, poate că-l poţi face să vorbească, zise căpitanul.

— Ar fi degeaba. Şi nici nu mai e nevoie, odată ce e sigur că o să pui tu mâna pe fugari şi o să-şi primească şi el pedeapsa cuvenită.

— Eşti sigur că nu poate ieşi din groapă?

— Cu neputinţă, e legat de un stâlp.

— Zău? Mie mi se pare că pământul e cam răvăşit în juru-i.

La aceste cuvinte, Wagner se aplecă, prefăcându-se că vrea să se uite mai bine şi desfăcu pumnul ca să poată citi somalezul biletul. Sultanul nu observa nimic.

— Lasă, că e bine bătătorit, n-avea grijă, zise el zâmbind cu cruzime.

— Dar nu ţi-e frică să-l laşi singur?

— Peste zi nu e nevoie să-l păzească, iar noaptea stă un soldat la poartă, aşa că n-are cum fugi.

— Acum m-am liniştit. Să mergem, zise căpitanul părând mulţumit, căci înţelesese din privirea prizonierului că acesta citise biletul.

Aşadar, îşi atinsese scopul şi nenorocitul prinse curaj.

Când se întoarse la casa guvernatorului, acesta le spuse că dăduse poruncile cuvenite.

— Merg şi eu pe vapor, zise sultanul.

— Şi eu, adăugă guvernatorul din Zeyla.

Intenţia lor era să aleagă ei mai întâi ce era mai bun şi mai de preţ din mărfurile aduse de căpitan.

— Bine, dar grăbiţi-vă, le zise căpitanul uitându-se la ceas.

Abia apucă să spună aceste cuvinte şi se auzi o detunătură grozavă.

— Alah il Alah! Ce-a fost asta? strigă sultanul speriat.

— Bombardează oraşul, răspunse liniştit căpitanul.

— Pentru ce?

— Fiindcă am zăbovit prea mult şi oamenii mei cred că mi s-a întâmplat ceva. Trebuie să mă duc numaidecât să-i liniştesc.

— Du-te, du-te repede! Venim şi noi îndată... Căpitanul plecă însoţit de tălmaci. Afară, pe uliţi, lumea stătea îngrozită şi la vederea lui puseră mâna pe cuţite; totuşi îl lăsară să plece nesupărat. Ajuns la porţile oraşului, Wagner scoase batista din buzunar şi începu s-o fluture în vânt. Auzi uralele marinarilor şi aproape imediat o barcă se desprinse de vapor şi porni spre mal.

Când barca fu la ţărm, marinarul care o conducea întrebă curios:

— Ei, cum a mers treaba, domnule căpitan?

— Mai bine decât m-aşteptam; o s-avem mult de lucru pe ziua de azi, ba şi la noapte, cred. Dacă reuşim, vă măresc la toţi leafa.

— Ura! Trăiască domnul Wagner, căpitanul nostru, strigară marinarii în cor, pe când barca spinteca valurile.

Capitolul IV – Sultanul păcălit

Când Wagner se urcă pe punte, timonierul îi ieşi înainte cu mâinile întinse.

— Slavă ţie, Doamne! Te socoteam pierdut... zise el emoţionat.

— Aţi tras cu zece minute mai devreme, răspunse căpitanul zâmbind.

— Lasă că nu strică. Au văzut şi ei cu cine au de-a face. Şi-apoi, dacă ai fi fost în vreo primejdie, cele zece minute ar fi putut fi salvarea dumitale. Dar ia spune-mi, te rog, ce-ai făcut pe unde ai fost?

— Acum n-am timp, o să-ţi povestesc mai târziu, trebuie să începem vânzarea. Cum stăm?

— Vezi şi dumneata, răspunse timonierul arătând în juru-i.

Puntea era plină de lăzi şi baloturi desfăcute.

— Bravo, văd că aţi fost harnici, cred că până diseară vindem tot.

— Zău?

— Uită-te colo pe mal. Vine guvernatorul.

— Dar celălalt cine e?

— Sultanul din Harar. Bineînţeles că o să aleagă ei ce e mai bun. Ridicăm preţul cu douăzeci la sută şi vindem marfa cu ghiotura. Vezi să nu uiţi.

— Ei drăcia dracului! Bună afacere, zise timonierul râzând şi alergă să dea ordine marinarilor.

Cele două persoane simandicoase apărură pe punte; fură mai întâi poftite în cabina comandantului ca să fie ospătate, dar arabii nu primiră deoarece erau grăbiţi şi n-aveau vreme de pierdut. Sultanul adusese cu sine un sac plin cu monede de argint şi o lădiţă cu bijuterii, mai toate luate cu japca de la supuşii săi, iar guvernatorul o mulţime de mărgăritare, însuşite probabil tot pe aceeaşi cale.

Începu târgul. Cerură să li se arate ce e mai bun. Nu aleseră prea mult şi nici nu se tocmiră, dând ordin să fie duse toate în barcă.

— Vezi că m-am ţinut de cuvânt? zise guvernatorul lui Wagner arătând spre ţărm. Uite-i că vin.

Malul era înţesat de oameni care se îngrămădeau care mai de care s-apuce loc în bărci ca să-şi aducă mărfurile de schimb. Câteva bărci încărcate aşteptau chiar lângă vapor, arabii neîndrăznind să se apropie atâta timp cât se afla sultanul pe punte. Bomba trimisă de timonier îi speriase la început, dar văzându-i pe sultan şi pe guvernator urcându-se pe bord, prinseră curaj.

— Când putem pleca? îl întrebă acesta pe căpitan.

— Nu ştiu. Depinde de timp. Crezi că pot porunci brizei să sufle ca să pot porni vaporul?

— O să trimitem un om să-i poruncească din partea mea, răspunse arabul neştiind că briză înseamnă vântul mării.

Sultanul părăsi vaporul şi ceilalţi cumpărători năvăliră pe punte. De obicei, marfa se descarcă pe uscat şi urmează un fel de bâlci care ţine uneori o săptămână, chiar şi mai mult. Acum însă lucrurile se petrecură altfel. Lumea se îmbulzea să cumpere şi tălmaciul n-avea timp să răsufle. Pe înserate nu mai rămase aproape nimic de vândut. Prizonierii fură trimişi toţi pe uscat şi timonierul, obosit, se urcă pe covertă să se odihnească.

— Grea zi am avut astăzi! Îi zise el căpitanului.

— Noaptea o să fie şi mai grea, răspunse acesta îngândurat. Acum avem de vorbit ceva serios, adăugă el.

— Întindem pânzele?

— Nu încă. Ai citit vreodată un roman?

— Hm... făcu timonierul stânjenit. Ce fel de roman?

— Un roman oarecare.

— Păi... tocmai pe ăsta nu l-am citit...

— Aşadar, nici unul?

— Cam aşa ceva... Pe bord se găsesc de-alde astea şi când sunt pe uscat n-am vreme. Cârciuma... un păhăruţ de rachiu... altul de vin... Cititul mi-a dat întotdeauna dureri de cap şi creierul meu e cam delicat...

— Nu prea se vede! râse căpitanul. Şi cum îţi spuneam, ca să nu-ţi oboseşti creierii cu cititul unui roman, o să-l trăim astăzi aievea. Ai auzit ce spunea guvernatorul azi-dimineaţă?

— A, despre spaniolii aceia şi sclava cea frumoasă care le-a scăpat din mână?

— Da. Eu vreau să-i scap. Ascultă bine ce vreau să-ţi spun.

Şi căpitanul povesti cele ce ştia, desfăşurându-şi cu de-amănuntul planul. Când sfârşi, timonierul izbi cu pumnul în spiţa cârmei şi strigă indignat:

— Lua-i-ar dracu de ticăloşi! Adică pe sultan şi pe guvernator. Spaniolii ăştia trebuie să fie adevăraţi oameni şi ar fi păcat să cadă în mâinile lor. Merg şi eu cu dumneata la noapte să-l scăpăm pe nenorocitul ăla de somalez.

— Nu se poate, unul din noi trebuie să rămână pe bord.

— Bine zici. Atunci te duci dumneata, fiindcă ştii unde se află somalezul. Păcat! Grozav aş fi vrut să vin şi eu...

— O să iau cu mine patru din flăcăii noştri, înfăşurăm lopeţile în pânză ca să nu facă zgomot şi facem un ocol ca să acostăm la capătul oraşului. Lăsăm pe unul să păzească barca, iar eu cu ceilalţi ne furişăm în oraş.

— O să găseşti drumul pe întuneric?

— Cred că da.

— Îţi trebuie un târnăcop şi o sapă...

— Nu, numai o sapă, târnăcopul face zgomot.

— Crezi că fugarii se mai află pe uscat şi n-au găsit încă vreun vapor?

— Sunt mai mult ca sigur. În lipsa noastră, pregăteşte bricul, să fie gata de plecare. Ce-o mai fi vom vedea noi.

Pe la orele zece, pe când oraşul părea adormit, o barcă se desprinse de vapor şi înaintă fără zgomot spre mal. Căpitanul stătea la cârmă şi îndreptă barca astfel ca să ocolească oraşul şi abia peste o jumătate de oră trase la malul pustiu. Fără să scoată un cuvânt, unul din marinari rămase să păzească barca, pe când ceilalţi trei împreună cu Wagner debarcară pe ţărm. După vreun sfert de ceas ajunseră la zidul oraşului. Găsiră o bucată de zid năruită, trecură peste dărâmături şi se opriră s-asculte. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Se descălţară şi porniră mai departe până la palatul guvernatorului. Nu-i simţise nimeni. Acum se cerea să lucreze cu mare atenţie, căci sultanul îi spusese căpitanului că nu va dormi în noaptea aceea. Era de presupus că servitorii vor veghea şi ei.

Cei trei marinari conduşi de căpitan ocoliră tiptil casa şi ajunseră la zidul care împrejmuia curtea principală. Unul din ei se lăsă pe vine, iar ceilalţi se urcară, unul câte unul, în spinarea lui ca să treacă dincolo.

Până acum totul reuşi de minune, dar celui din vârf îi scăpă sapa din mână şi căzu cu zgomot la pământ.

— Săriţi repede după mine şi întindeţi-vă la pământ, le şopti căpitanul.

Totuşi bufnitura fusese destul de tare, căci se auziră paşi apropiindu-se. Era santinela care păzea la poarta curţii unde se afla prizonierul. Zgomotul i se păruse suspect şi acum venea să vadă ce putea să fie. Se linişti însă repede şi vru să se întoarcă la postul lui, dar căpitanul îl trânti la pământ cu un pumn dat în ceafă.

— De ăsta ne-am asigurat, acum mai departe, şopti Wagner.

Se furişară înainte şi ajunseră la poarta curţii. Căpitanul îşi încordă privirile ca să străbată întunericul şi să o zărească pe cealaltă santinelă, când auzi pe cineva spunându-i încet pe englezeşte:

— Dumneata eşti, căpitane?

Cine să fie omul care-i vorbea şi care ştia că va veni un căpitan în noaptea aceea? Şi până a nu apuca să se dezmeticească, glasul urmă:

— Nu vă fie teamă... Eu sunt santinela... un prieten de-al somalezului.

— Cine eşti? întrebă în sfârşit Wagner nevenindu-i să-si creadă urechilor.

— Un soldat de-al guvernatorului. Sunt abisinian şi am învăţat la Aden limba engleză. Dacă nu veneaţi, hotărâsem să fug în noaptea asta cu prizonierul.

— Atunci pot să mă încred în dumneata?

— Fără nici o şovăire.

— Bine, atunci să ne grăbim să-l dezgropăm repede.

Fu o muncă foarte grea căci trebuiau să lucreze cu mare băgare de seamă ca să nu facă zgomot. În sfârşit, după o jumătate de ceas, reuşiră să-l scoată din groapă. Nenorocitul de somalez nu era însă în stare să se ţină pe picioare şi trebuiră să-l ducă pe braţe.

— Vii şi dumneata cu noi? îl întrebă căpitanul pe santinelă.

— Desigur, dacă vreţi să mă luaţi, răspunse el.

— Cu plăcere. Înainte deci!

Procedară ca şi la sosire şi în curând ajunseră dincolo de zidurile oraşului. Abia acum, când se văzu în siguranţă, căpitanul îl întrebă pe soldat:

— Ce te-a făcut să te gândeşti la salvarea prizonierului?

— Nu-mi plăcea defel aici în Zeyla, şi-apoi mi-era milă de bietul om...

— De când îl cunoşti?

— Numai de ieri. Sunt un abisinian creştin şi am învăţat să fiu milos cu aproapele meu. Mi se rupea inima când îl vedeam cum se chinuieşte. Astă seară mi-a povestit în şoaptă, ca să nu audă cealaltă santinelă, tot ce i s-a întâmplat şi mi-a spus că spaniolii vor fi darnici cu mine, dacă reuşesc să-l scap. Hotărâsem să fug la noapte împreună cu el, dar fiindcă nenorocitul nu e în stare să umble, nu ştiu cum aş fi reuşit. Mai adineauri însă, când am venit să schimb santinela, mi-a spus că un creştin i-a arătat un bilet în care scria să spere, la miezul nopţii. I-am pus să-mi descrie cum arată creştinul şi fiindcă te văzusem peste zi, am înţeles despre cine era vorba.

— Aha! Aşa se explică... Poţi să te înţelegi cu el, nu-i aşa?

— Da, vorbeşte limba somaleză şi pe cea arabă.

— Admirabil! Trebuie neapărat să vorbesc cu el şi nu pot să mă încred în tălmaciul meu, de teamă să nu mă trădeze, aşa că o să am nevoie de dumneata. Dar acum s-o luăm la picior ca s-ajungem cât mai repede pe bord.

Merseră aproape în fugă până la mal unde lăsaseră luntrea. Somalezul îşi mai venise în fire şi se putea ţine acum singur pe picioare.

În mai puţin de o jumătate de ceas fură pe bord.

Timonierul îi primi în capul scării.

— E ceva nou? îl întrebă căpitanul.

— Nimic, răspunse acesta.

— Unde e tălmaciul?

— Doarme, n-a simţit mişcare.

— Cu atât mai bine. Trimite imediat pe cineva să le spună călătorilor că trebuie să pornim numaidecât.

— Îl avem acum pe somalez, n-ar fi mai bine să-i lăsăm aici şi să ne vedem de drum?

— Nu, trebuie să-şi primească pedeapsa.

Căpitanul dădu ordin ca somalezul şi abisinianul să fie ascunşi într-o cabină lipită de cea a comandantului, unde nu-i putea vedea nimeni, apoi se făcu linişte totală pe bord; nu se auzea decât clipocitul vâslelor care duceau barca spre ţărm pentru a-i aduce pe sultan şi pe guvernator pe vapor.

Căpitanul coborî în cabina lui, după ce porunci mai întâi bucătarului să aducă de mâncare şi de băut pentru nenorocitul prizonier care trebuie să fi fost lihnit de foame.

Află de la acesta toate peripeţiile fugii. Se întâmplase întocmai cum bănuise guvernatorul. Tânărul somalez fusese trimis de tovarăşii săi să facă rost de un vapor şi stătuse pe lângă un izvor să se odihnească. În vremea asta soldaţii dădură de el şi-l prinseră.

— Ah, domnule, cât îţi vor fi de recunoscători fugarii că m-ai salvat! exclamă el când îşi încheie povestirea.

— Unde se află ei acum? întrebă căpitanul.

— Pe muntele Elmes.

— Vai de mine! zise Wagner înspăimântat. Atunci cu siguranţă că au şi pus mâna pe ei, fiindcă soldaţii şi-au închipuit că nu pot fi departe de locul unde ai fost tu prins.

— Nu cred, fiindcă se află acolo o ascunzătoare pe care n-o ştie decât tribul din care face parte tata. Nici un străin n-a aflat vreodată de ascunzătoarea aceea.

— Unde e? Sau trebuie să fie o taină şi pentru mine?

— Tu eşti salvatorul nostru, de aceea o să ţi-o spun. În vremurile de demult, tribul nostru locuia pe coastă; avea mulţi duşmani vecini şi deoarece năvăleau adesea asupra noastră, strămoşii noştri îşi făcuseră o ascunzătoare unde îşi puneau la adăpost avutul. Într-un perete al muntelui se afla o crăpătură adâncă; au zidit-o, lăsând sus o gaură pe unde să intre aerul şi lumina, iar jos, au făcut un fel de uşă acoperită cu muşchi şi tufe. Peştera e atât de mare, încât pot încăpea în ea zece căruţe şi zece oameni călări.

— Şi spaniolii te aşteaptă acolo în peşteră?

— Da. Probabil că au văzut ce mi s-a întâmplat, dar ne înţelesesem să mă-aştepte cinci zile şi cinci nopţi, apoi să vadă ce au de făcut dacă nu mă mai întorc.

— Au merinde cu ei?

— Am cumpărat smochine în drum şi izvorul unde m-au prins pe mine nu e departe.

— Ştii cum îi cheamă pe spanioli?

— Da. Unul îi zice celuilalt don Fernando, iar acesta celuilalt Mindrello.

— Fata e şi ea tot spaniolă?

— Nu. E dintr-o ţară căreia i se zice Mexic. Numele ei e Emma.

Somalezul povesti pe scurt căpitanului tot ce ştia despre fugari, dar nici n-apucă să sfârşească şi se auzi clipocitul apei izbită de lopeţi.

— Aha, vine sultanul cu guvernatorul, zise Wagner frecându-şi mâinile de bucurie.

— Vai de mine! exclamă somalezul speriat. Suntem pierduţi!

— Nu vă fie frică, sunteţi sub ocrotirea mea, îi linişti căpitanul.

— Dar au să mă recunoască...

— N-au cum să te vadă. După ce vor adormi ei, puteţi ieşi puţin pe punte ca să luaţi aer.

— Cum adică, vin şi ei cu noi? întrebă abisinianul îngrozit.

— Da. Vor să-i prindă pe fugari şi noi trebuie să-i ajutăm... Voi să nu vă temeţi de nimic. I-am atras înadins pe vapor ca să fie de faţă la salvarea nenorociţilor prigoniţi de el. Asta o să le fie cea mai bună pedeapsă.

Căpitanul ieşi pe punte, unde-i găsi pe cei doi arabi însoţiţi de câţiva servitori. Sultanul veni spre el vorbind foarte agitat şi gesticulând, dar Wagner nu înţelese nimic din ce spunea, îl chemară pe tălmaci.

— Ştii ce mi s-a întâmplat? zise sultanul prin tălmaci. Prizonierul mi-a fugit!

— Adevărat? zise căpitanul prefăcându-se foarte necăjit.

— Da. Ai avut dreptate când spuneai că pământul e cam răvăşit.

— Când ai băgat de seamă fuga lui?

— Când ai trimis după noi, m-am dus mai întâi să văd ce e cu somalezul, dar nu l-am mai găsit. O luase la sănătoasa, câinele! Pe una din santinele a omorât-o, iar cealaltă a fugit, pesemne de frică, căci ştia ce-avea să păţească.

— Şi tu ce-ai făcut atunci?

— Ştiam că eşti grăbit, de aceea am plecat numaidecât, dar am trimis oameni călări pe urmele lui.

— Foarte bine ai făcut. Dar ia şedeţi, am pus să se ridice colo un cort, de unde puteţi vedea coasta de îndată ce se va lumina de ziuă. Tălmaciul o să stea cu voi ca să cereţi prin el cele ce veţi avea nevoie. Eu trebuie să mă duc acum să dau ordine de plecare.

— Poţi trece pe întuneric printre stânci?

— Aşa sper. De altminteri mi-am însemnat peste zi în minte locul şi am pus un om de veghe, care să-mi dea de veste dacă e vreo primejdie. Barca voastră o s-o iau la remorcă.

Îi duse pe cei doi arabi în cort, unde era destul loc ca să se tolănească pe covoarele întinse, apoi se întoarse să dea ordinele de plecare. Ancora zăngăni, pânzele fură întinse şi vasul porni, strecurându-se cu îndemânare printre stâncile colţuroase. Vântul îndrepta bricul spre larg.

Cam la jumătatea drumului dintre Zeyla şi Berbera se află foarte aproape coasta muntelui Elmes, despre care somalezul îi vorbise căpitanului. E un fel de gogoaşă uriaşă cu piscul ciuntit, iar la poalele lui, pe partea de sud, e sătuleţul Lamal, mai mult un tabără de nomazi decât sat. Pe partea cealaltă a muntelui se află izvorul unde fusese prins somalezul.

Fugarii reuşiseră s-ajungă fără prea multe primejdii în vârful muntelui, de unde se putea vedea bine până departe. Somalezii le arătaseră ascunzătoarea şi hotărâseră s-aştepte aici sosirea vreunui vapor. Trecuse însă o zi întreagă şi mult doritul vapor nu se zărise încă. Şi fiindcă în satul Eamal locuia un trib în care nu se puteau încrede, se gândiră să-l trimită pe tânărul somalez mai departe spre nord, poate că va zări aci vreun vas care să-i ia pe bord.

După ce se înseră, fugarii îşi duseră cămilele la adăpost şi dădură lângă izvor de o săgeată ruptă, semn că fuseseră oameni pe-acolo. Bătrânul somalez luă frântura de săgeată în mâini ca s-o examineze, dar deodată strigă înspăimântat:

— Aici s-a dat o luptă aprigă! Un om a fost în primejdie de moarte.

— După ce cunoşti? îl întrebă don Fernando mirat.

— Săgeata n-a fost ruptă, ci tăiată, semn de luptă la noi. Să căutăm mai departe, poate că mai găsim vreo urmă, adăugă el.

Era întuneric şi nu se putea orienta decât pipăind. Deodată Mindrello simţi în mână o sforicică de care atârna ceva rotund.

— Am găsit ceva... Oare ce să fie? zise el.

— Ia să văd şi eu, zise somalezul.

Dar cum atinse obiectul cu degetele, sări drept în picioare şi strigă îngrozit:

— E talismanul pe care-l purta fiul meu, Murat Hamsadi, la gât, semn că băiatul a fost prins chiar în locul acesta.

— Poate că te înşeli. Va fi vrut să-şi adape cămila şi, când s-a aplecat, i-a căzut de la gât, îşi dădu cu părerea don Fernando.

— Nu, şiretul de care e legat un talisman e prea bine înnodat ca să se dezlege singur. I-a fost smuls de la gât. L-au prins, sărmanul şi l-au dus la Zeyla. Săgeata o cunosc eu, măcar că n-o văd, e a unui soldat din armata guvernatorului din Zeyla... le ştiu eu armele...

Bietul om era deznădăjduit. Ziua trecu într-o adâncă tăcere. Hotărâră să cerceteze din nou locul la lumina zilei, pe urmă fugarii se întoarseră în peşteră. Emma se înspăimântă grozav când auzi cele povestite de ei.

Nimeni nu închise ochii în noaptea aceea şi a doua zi de dimineaţă se duseră cu toţii la izvor. Primul lucru pe care-l văzură fu o bucată de pânză.

— Aşa-i c-am avut dreptate? întrebă bătrânul. E din mantaua fiului meu. Băiatul s-a împotrivit şi în luptă i-au sfâşiat hainele.

Bietul om era deznădăjduit.

Se întoarseră la peşteră. Din când în când câte unul din fugari ieşea din ascunzătoare şi se urca în vârful muntelui, doar doar o zări ceva, dar nu se vedea nici urmă de vapor în afară de vasele guvernatorului care cercetau coasta şi pe care somalezul le cunoştea foarte bine.

— Vedeţi că am fost trădaţi? zicea el. Guvernatorul ne caută. Să nu ne vadă careva, că suntem pierduţi!

Începu să se însereze, apoi se întunecă de-a binelea şi se făcu iar ziuă. Somalezul îşi zicea că nu va mai putea îndura încă trei zile ca acestea. Grija de soarta feciorului său îl înnebunea.

După-amiază se urcă din nou în vârful muntelui şi-şi lăsă privirile s-alunece peste întinsul apei. Era atât de cufundat în gânduri încât nu văzu o ceată de călăreţi care venea dinspre apus şi care zărindu-l se apropia acum în galop de el. Întâmplător, bătrânul întoarse capul. Ea vederea călăreţilor omul porni în goană la vale şi pieri ca şi când l-ar fi înghiţit pământul.

— Pregătiţi-vă de luptă! strigă el când fu în peşteră. Vin opt soldaţi de-ai guvernatorului.

— Au să treacă fără să ne observe, zise don Fernando.

— Nu, nu, m-au văzut... Ştiu unde am intrat... Sunt pe urmele mele...

— Atunci nu ne mai rămâne decât să ne vindem scump pielea, libertatea noastră şi taina ascunzătorii. Dacă ne descoperă trebuie să-i ucidem, rosti don Fernando grav şi hotărât.

El şi cu Mindrello puseră mâna pe arme şi aşteptau să vadă ce va urma.

— Pe-aici a dispărut, auziră ei pe cineva de afară. Am văzut eu bine.

— Că doar nu l-o fi înghiţit pământul, adăugă un altul.

— S-ar putea să fie vreo gaură; să căutăm, dacă e, o să răsune a gol.

Fugarii auziră tropăit de picioare apoi pe unul din soldaţi strigând:

— Am găsit! Aici trebuie să fie o peşteră. Aha, adăugă el, ia uitaţi-vă, mi-a intrat mâna până la umăr.

— Luaţi seama! Viaţa voastră preţuieşte mai mult decât a lor, zise don Fernando. Să nu ne dăm înapoi de la nimic.

Somalezul dădu la o parte tufele şi soldaţii săriră speriaţi văzând căscându-se la picioarele lor o gaură adâncă şi trei oameni bine înarmaţi în fata lor.

— Foc! comandă don Fernando.

Se auziră două detunături repetate şi somalezul trase şi el cu revolverul. Soldaţii se prăbuşiră morţi la pământ, numai unul mai dădea semne de viaţă. Un glonte îi străbătuse pieptul dar mai respira încă şi nu-şi pierduse cunoştinţa. Somalezul îngenunche lângă el şi-l întrebă:

— Veniţi de la Zeyla? Spune drept, nemernicule... eşti pe moarte şi te vei duce în rai ori în iad. E adevărat că a fost prins un somalez fugar ieri?

— Da, şopti muribundul.

— Cum îl cheamă?

— Murat Hamsadi, adăugă el cu glas stins.

— Şi unde se află acum?

— A... fugit... iar...

— Când?

— A... seară... Am fost.. trimişi... pe urmele lui...

Atâta vorbă fusese prea mult pentru nenorocitul soldat. Pe gură îi năvăli un val de sânge, se cutremură străbătut de un fior apoi închise ochii şi rămase nemişcat.

— A fugit! Alah fie lăudat! Copilul meu trăieşte, o să-l revăd, strigă bătrânul somalez nebun de bucurie.

Ridicară apoi cadavrele şi le aruncară unul peste altul în mare. Caii, speriaţi de împuşcături, o luaseră la fugă care încotro. Taina ascunzătorii somalezilor rămânea astfel nedescoperită.

Acum, când ştiau că tânărul somalez scăpase, fugarii prinseră curaj şi în sufletul lor încolţi din nou speranţa.

Căpitanul Wagner înaintase, fără să ştie, în larg. Întunericul era adânc şi nu se putea zări nimic. Când începu însă să se lumineze de ziuă, încercă să se apropie de coastă. Dar se pornise un vânt puternic şi înainta cu greu, aşa că abia pe înnoptate putu vedea prin ochean muntele.

Drumul acesta anevoios nu-i plăcu de fel sultanului şi guvernatorului. Şi-apoi, de când se aflau la bord, căpitanul abia le adresa un cuvânt şi acesta cu glas poruncitor, ca şi când ar fi fost sclavii lui. La un moment dat sultanul nu se mai putu stăpâni şi-i zise prin tălmaci:

— Dacă merge tot aşa nu-i mai prindem noi pe fugari cât e lumea... Abia am zărit astăzi câteva minute numai coasta. Vrei sau nu să te ţii de făgăduială?

— Tu să taci! se răsti căpitanul. Aici nu eşti în Harar unde poţi să tai şi să spânzuri după voie. Ţi-am spus că o să-i prind pe fugari şi o să-i prind.

— Cum îndrăzneşti... răcni sultanul înfuriat.

Dar căpitanul ridică din umeri fără să-i răspundă şi-şi văzu de drum. Se duse la bucătar şi-i zise întinzându-i un pacheţel:

— Să pui praful ăsta în cafeaua arabilor ca să-i adormim pentru un timp. Nu prea mult însă, deoarece trebuie să grăbim deznodământul.

Bucătarul ascultă şi după un ceas sultanul şi cu oamenii lui dormeau duşi. Când îi văzu adormiţi, căpitanul se duse în cabina lui ca să vadă pe hartă exact locul unde se afla, apoi le zise abisinianului şi somalezului:

— Ne apropiem de munte. Fiţi gata!

— O, Alah, ce-o să se mai bucure bietul tata! zise tânărul somalez cu lacrimi în ochi.

— Are lumină ascunzătoarea?

— Da. Au facle subţiri din fibre de smochin şi ceară sălbatică pe care ni le-am făcut noi pe drum.

— Atunci nu ne trebuie lumânări. Să mergem!

Wagner se uită multă vreme prin lunetă, apoi îi zise timonierului:

— Opreşte, am ajuns la ţintă. Aruncăm ancora şi trimitem două bărci la mal.

Aşa şi făcură. Luntrile fură lăsate pe apă şi căpitanul împreună cu somalezul coborâră într-una din ele, iar în cealaltă doi marinari care s-o vâslească. Când ajunseră la mal, coborâră din bărci şi se-ndreptară spre munte. Somalezul ştia de la căpitan ce avea de făcut. Se opri deodată, băgă mâna într-o tufă şi dădu frunzişul la o parte. Prin crăpătură se zărea lumină. Căpitanul privi înăuntru.

Fugarii stăteau jos pe un covor de muşchi şi frunze. Don Fernando vorbea cu Emma. Câtă demnitate se citea pe chipul acestui bătrân care îndurase atâtea şi ce gingaşă şi graţioasă era fiecare mişcare a tinerei femei îmbrăcată în haine bărbăteşti! Căpitanul înţelegea puţin spaniola şi îşi dădu seama ce vorbeau ei cu glas scăzut.

— Să-mi mai văd o dată patria şi să pot privi în ochii duşmanilor mei, pe urmă pot să mor... zicea bătrânul conte.

— Lasă, don Fernando, o să-ţi înfrângi duşmanii şi o să mai trăieşti încă multă vreme, îl mângâia Emma cu glas blajin. Sper că Dumnezeu ne va trimite în curând un salvator.

Deodată se auzi dinspre uşă un glas puternic:

— Salvatorul a sosit!

Săriră toţi speriaţi în picioare. Wagner păşi înăuntru urmat de Murat.

— Fiul meu! strigă bătrânul somalez şi se repezi la el cuprinzându-l în braţe.

— Sfinte Dumnezeule! Cine eşti dumneata? spuse don Fernando privindu-l încremenit pe german.

— Sunt căpitanul Wagner de pe bricul „Sirena” şi am venit să vă iau la bordul vasului meu, răspunse acesta zâmbind cu prietenie.

— Doamne Atotputernic! În sfârşit... în sfârşit suntem salvaţi... murmură bătrânul şi căzu în genunchi.

Emma se aplecă să-l susţină. Îi cuprinse gâtul cu braţele, îşi rezemă capul pe pieptul lui şi începură să plângă amândoi. Mindrello îi privea cu ochii înlăcrimaţi, în timp ce somalezii stăteau îmbrăţişaţi. Scena era atât de impresionantă încât şi Wagner simţi că i se umezesc ochii.

În cele din urmă, don Fernando îşi recăpătă graiul, întinse amândouă mâinile căpitanului, şi-i zise:

— Căpitan, zici? Nu, eşti un înger trimis din cer ca să ne salvezi. Dar de unde ai aflat de existenta noastră?

— Uite de la cine, răspunse căpitanul arătând spre tânărul somalez.

Acesta înţelese că e vorba despre el.

— Omul acesta m-a scăpat de la moarte cu preţul vieţii sale, strigă entuziasmat arabul în limba lui. A bombardat oraşul şi a avut curajul să se opună sultanului din Harar. E un viteaz cum nu mai există altul! Alah să-l aibă în paza lui.

Se porniră cu toţii pe povestit, care în limba arabă, care în spaniolă şi nu terminară până ce nu-şi uşurară inimile.

— Dar, mă rog, cum trebuie să-ţi spun? îl întrebă căpitanul pe don Fernando după ce se mai liniştiră.

De-abia acum îşi spuse fiecare numele, cine şi de unde e, de unde vine şi Wagner rămase consternat când află că toţi sunt din acel neam atât de mare de spanioli, iar contele este chiar un nobil.

— Dispune de mine, domnule conte, îi zise el. Voi face din toată inima cele ce-mi vei cere. Vom vorbi însă despre asta când vom fi pe bordul vasului meu. Deocamdată să vedem ce e de făcut pentru moment.

Scoase dintr-o geantă pe care o adusese cu el câteva sticle cu vin şi de-ale mâncării. În timp ce mâncau, căpitanul povesti cele întâmplate în ultimul timp în Zeyla şi se discutată dispoziţiile ce trebuiau date. Căpitanul se oferi să ducă pe conte, Emma şi Mindrello în Calcutta. Cei doi somalezi şi abisinianul căpătară daruri bogate din comoara sultanului şi se hotărî să fie debarcaţi la Aden, unde vor fi la adăpost de prigoana lui.

— Ce crezi dumneata, îl întrebă contele pe căpitan, eşti de părere să-i dau înapoi sultanului ceea ce i-am luat?

— Nu ştiu, asta te priveşte pe dumneata, răspunse acesta.

— N-aş vrea să mă iei drept hoţ, totuşi voi opri tot ce rămâne, ca despăgubire pentru anii lungi de sclavie.

— Şi eu aş face la fel în locul dumitale, răspunse hotărât căpitanul.

— Şi apoi, urmă contele, voi avea nevoie de mulţi bani pentru un anumit scop pe care n-am acum timp să ţi-l spun. Vei afla-o însă mai târziu şi sunt sigur că-mi vei da dreptate.

Căpitanul ieşi în uşă şi fluieră scurt. Imediat veniră cei patru marinari aduşi de el şi cărară lucrurile în barcă. Mare le fu mirarea când văzură peştera, dar şi mai mult se mirară de greutatea sacilor, fără să bănuiască nici pe departe ce se afla în ei.

Când se întoarseră pe vapor, arabii dormeau buştean. În vremea asta bucătarul pregătise cabina căpitanului pentru Emma, iar lui don Fernando un cort pe coverta de la pupa vasului.

Acum se puteau odihni şi ei până la ziuă. Cum se iviră însă zorile, marinarii se apucară de treabă, aşa că nu mai fu chip de dormit. După ce mâncară ceva, îi deşteptară şi pe arabi, care de-abia se putură trezi din somnul lor provocat de narcotice. În timp ce aceştia îşi sorbeau tacticos cafeaua, căpitanul trecu prin faţa cortului lor ca din întâmplare şi sultanul îl opri cu aceste cuvinte.

— Ei, căpitane, mergem şi astăzi tot atât de încet ca ieri?

— Tot ce se poate, răspunse el scurt.

— Apoi, aşa n-o să-i mai prinzi niciodată pe fugari. Văd că ne-ai tras pe sfoară.

— Te înşeli amarnic. I-am şi prins azi-noapte.

— Alah il Alah! I-ai prins?

— Da. Nu lipseşte nici unul din ei, nici chiar sclava cea frumoasă. Ba mai e şi somalezul care fugise cu abisinianul pus de santinelă.

— Pe Alah, o să-i învăţ eu minte pe aceşti ticăloşi! Trebuie să-i văd numaidecât! Pe toţi... da, pe toţi... Auzi? Unde sunt? Spune-mi unde sunt nemernicii ca să-i...

— Pe mal. Mergem numaidecât. Tu i-aţi oamenii şi coboară în barca ta, eu vin în cealaltă. Şi tu, adăugă el întorcându-se spre guvernator, fiindcă am fost mulţumit de tine, poftim, ţine, îţi dau înscrisul înapoi.

Sultanul şi guvernatorul păreau că şi-au ieşit din minţi. Alergau ca nebunii pe punte şi dădeau ordine şi contraordine soldaţilor fără să bage de seamă ce se petrece în jurul lor. Barca în care veniseră ei fusese lăsată jos, iar marinarii pregăteau vaporul de plecare. În sfârşit, arabii se mai potoliră şi se apropiară de căpitan:

— Coborâţi! le porunci el scurt arătându-le barca şi se prefăcu că vrea şi el să coboare în cealaltă.

Dar cum îl văzu pe sultan şi pe oamenii săi în bărci, ridică pe jumătate scăricica şi se auzi ancora zăngănind. Se aplecă atunci peste parapet, se uită batjocoritor la sultan şi-i strigă:

— Acum o să-ţi dovedesc că ştiu să mă ţin de cuvânt şi că am pus mâna pe fugari. Care din ei ţi-e mai de preţ?

— Sclava cea albă, răspunse sultanul. Dar tu de ce nu vii?

— Fiindcă pot să ţi-i arăt şi de aici. Poftim, priveşte!

În clipa aceea Emma apăru pe punte şi se apleca peste parapet.

— Ea e! Ea e! strigă sultanul. Trebuie să mă urc iar pe vapor.

Şi zicând aceste cuvinte vru să sară din barcă. Dar căpitanul dădu un ordin şi scara se ridică de tot. Wagner tăie apoi repede frânghia care lega barca de vapor şi o aruncă peste bord.

— Stai, ce faci? răcni sultanul. Trebuie să vin să-mi iau sclava! E a mea... Şi ceilalţi prizonieri unde sunt?

— Uite-i!

Şi căpitanul îi arătă pe don Fernando şi pe Mindrello care se apropiaseră de el.

În timpul acesta, tălmaciul bâiguia cele spuse, căci habar n-avea că fugarii se aflau pe bord. Şi-apoi şopti speriat căpitanului:

— Ce-ai făcut, domnule? Ne-ai pierdut pe amândoi, fiindcă sultanul o să se răzbune cumplit.

— Lasă că nu mi-e frică de el!

— Ţie nu, dar mie, care vin adesea la Zeyla şi Berbera după treburi, da.

— N-ai decât să nu te mai duci.

— Păi... o să am pagubă mare...

— O să te despăgubesc.

— Oricum, dar nu mai pot fi de-acum încolo tălmaciul tău.

— Nici nu mai e nevoie, o să tălmăcesc eu, zise contele apropiindu-se de parapet.

Când îl văzu bine, sultanul începu să răcnească:

— Pe Alah! Ei sunt! Îţi poruncesc, căpitane, să mă laşi să mă urc pe punte!

— Ei aş! râse don Fernando.

— Atunci veniţi voi încoa! Vă poruncesc!

— Zău? Trebuie să fii nebun! Noi nu mai suntem acum sclavii tăi, suntem oameni liberi.

— Ba nişte tâlhari, asta sunteţi! Ce-aţi făcut cu avutul meu?

— E aici, pe bord.

— Dă-l încoa!

— Ştii că ai haz? Un sultan de-al creştinilor ţi-a robit atâta amar de ani şi acum te sileşte să-i plăteşti anii de trudă împărăteşte. Rămâi sănătos şi întâmplarea de faţă să-ţi fie învăţătură de minte.

Vântul împiedica barca să se apropie de vapor, care se îndepărta astfel. Furia sultanului era atât de mare, încât nu mai putea scoate un cuvânt. Bolborosea vorbe neînţelese. Guvernatorul strigă şi el tremurând de mânie:

— Vă poruncesc să ne luaţi pe vapor, ori aşteptaţi să vă silesc?

— La-ncearcă! râse contele.

— Sultanul mi-a dat hârtie la mână că voi primi preţul pus pe capul vostru.

— N-ai decât să i-l ceri. Condiţiile erau să ţi se plătească îndată ce căpitanul va prinde fugarii. Ne aflăm acum în mâinile lui, deci ai dreptul să-ţi ceri plata.

— Câine! scrâşni guvernatorul, ne-aţi înşelat... Am fost oameni deştepţi, nu proşti ca voi!

Guvernatorul se întoarse atunci spre oamenii lui şi le porunci să pună mâna pe lopeţi.

— Daţi năvală spre vapor! strigă el ca ieşit din minţi.

Oamenii îl ascultară clar în clipa aceea bricul cârmi şi izbi barca. Zguduitura fu atât de puternică, încât cei din barcă se rostogoliră în apă. Cei de pe bric îi văzură apoi înotând cu disperare spre ţărmul apropiat.

— E turbat rău tiranul... vai de acela pe care îşi va descărca mânia! zise don Fernando clătinând cu milă capul.

— O să mă facă praf când m-oi mai duce la Zeyla, se tânguia bietul tălmaci.

— Nu te mai duce. O să-ţi dau eu atât cât să nu mai fii silit s-o faci, îl mângâie bătrânul conte, pe când faţa tălmaciului se lumina de bucurie.

Capitolul V – O insulă pierdută în ocean

În curând vaporul ieşi în larg. Se îndrepta spre Aden, unde îi debarcară pe cei doi somalezi, pe abisinian şi pe tălmaci, după ce-i copleşiră cu daruri. De acolo bricul luă drumul spre Calcutta. Cei de pe bord schimbau rareori un cuvânt între ei, fiecare fiind preocupat de propriile sale gânduri.

Deoarece la latitudinea aceea căldurile sunt foarte mari, toţi dormeau peste zi sau stăteau la adăpost, căutând să se ferească de arşiţă, vântul fiind destul de prielnic ca să nu fie nevoie de prea multă muncă. Cum se lăsa însă seara, călătorii se adunau pe punte în jurul căpitanului, pentru a discuta cele ce aveau de făcut.

Căpitanul era un om bun din fire, bucuros să vină în ajutorul oricui se afla la strâmtoare, mai ales acum, când afacerile îi merseseră atât de bine. Înţelesese că străinii aceştia se aflaseră în situaţii excepţionale şi vru să afle mai în amănunt ce era cu ei.

Contele ştia că datora acestui om salvarea lui şi a prietenilor săi, de aceea se hotărî să-i ceară şi mai departe ajutorul. Îi povesti deci atât cât găsi de cuviinţă. Căpitanul Wagner îl ascultă în tăcere, doar din când în când îl întrerupea cu o exclamaţie de indignare şi furie la auzul grozăviilor pe care le suferise bietul bătrân.

— Nemaipomenit! Ce mârşăvie! strigă el după ce acesta sfârşi. Şi vrei să laşi toate aceste nelegiuiri nerăzbunate?

— Nici nu mă gândesc! Nu ştiu însă dacă nemernicii care mi-au făcut viaţa atât de grea mie şi camarazilor mei mai sunt încă în viaţă, răspunse contele.

— Dacă mai sunt în viaţă? Dumneata nu ştii că nemernicii de soiul lor nu mor cu una cu două? Fac prinsoare că n-au ajuns încă în iad, dar că nici mult nu mai au... O să-i trimitem noi repede, fii pe pace! Şi-acum, ce-ai de gând, don Fernando?

— Ştii că vreau să ne ducem la Calcutta...

— Ca să închiriaţi un vapor, îl întrerupse Wagner.

— Sau să-l cumpărăm. Pentru asta am oprit avutul sultanului. Dumneata te pricepi la conducerea unui vas cu aburi?

— Cred şi eu! Principalul însă e un bun maşinist, pentru că un căpitan nu are mai deloc amestec la maşini. Dar de ce mă întrebi?

— Fiindcă am mare încredere în dumneata şi aş dori să ne duci în insulă.

— Eu? Din toată inima, don Fernando, mi-ai luat vorba din gură. Tocmai voiam să mă ofer şi nădăjduiesc că n-o să-ţi pară rău.

— Bine, bine, dar cu bricul dumitale ce faci?

— Fii fără grijă, am vândut toată marfa şi mai am doar de încărcat ceva la Calcutta, apoi am isprăvit. Vasul îl trimit înapoi cu timonierul meu, un om foarte de treabă şi priceput.

— Minunat! Atunci ne-am înţeles, nu-i aşa?

— Dă mâna încoace!

Îşi dădură mâna şi afacerea fu încheiată pe loc.

Vântul era prielnic şi bricul înainta cu pânzele întinse, aşa că în mai puţin de o lună ajunseră la Calcutta. Nu găsiră însă nici un vapor de vânzare, căci cele aflate în port erau sau ale statului, sau ale societăţilor de navigaţie, care nu puteau dispune de ele. Începuseră să dispere, când sosi un englez, hotărât să rămână mai multă vreme în Calcutta, vroind să vândă vaporul cu care venise şi care era proprietatea lui.

Calcutta e un oraş unde se face pe o scară întinsă negoţ cu pietre preţioase şi perle şi în care se află foarte mulţi oameni bogaţi, de aceea nu-i fu greu contelui să vândă bijuteriile sultanului pe un preţ cât se poate de ridicat. Cumpărară numaidecât vaporul englezului şi-l prevăzură cu tot ce era de trebuinţă pentru o călătorie lungă, fără să ştie nici ei cât o să dureze. Îşi schimbară hainele lor orientale cu altele europene şi Emma îşi reluă ţinuta de femeie.

Nimeni în afară de consulul spaniol nu află de planul lor. Bătrânul conte îşi procură pentru el şi camarazii lui acte de legitimaţie, încărcă pe bord provizii pentru mai multă vreme şi vaporul ridică ancora. Dar fiindcă nu ştiau unde se află insula, înaintau mai mult la întâmplare. Se opreau din când în când în vreun port ca să ia cărbuni, apoi porneau mai departe. Ajunseră în sfârşit în apropierea insulelor Poumontou.

După presupunerile lui Sternau, insula trebuie să se fi aflat la cincisprezece grade sud şi treisprezece grade est în lungul insulelor Paştelui. Wagner se îndreptă într-acolo, însă nu găsi nimic. Dar fiindcă prin părţile acelea se puteau izbi de stânci de corali ieşite din adânc, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă.

Într-una din nopţi, Wagner ― care dormea numai câteva ceasuri pe zi iar noaptea veghea ― se uita la cerul înstelat şi contele privea prin ochean. Căpitanul făcu o mişcare bruscă şi zise cu înfrigurare contelui:

— Don Fernando, dă-mi, te rog, puţin ocheanul.

— Poftim. Vezi ceva? îl întrebă bătrânul cuprins de neastâmpăr.

— Colo, la orizont, mi se părea că zăresc ceva care pare să fie o stea pe care n-o cunosc. Şi-apoi, e mult prea jos ca să facă parte din corpurile cereşti.

— Atunci nu e o stea.

— Nu, e o luminiţă.

După ce privi multă vreme prin lunetă, căpitanul zise cu hotărâre:

— Nu, nu e o stea ci lumina unui foc aprins pe ţărm.

— Nu cumva ne aflăm în apropierea unei insule?

— Mai mult ca sigur, ocheanul meu nu n-a înşelat încă până acum. Deşi, după socotelile mele, ştiu cu siguranţă la ce punct ne aflăm şi pe hartă nu e însemnată nici o insulă, s-ar putea totuşi să fie un pământ necunoscut încă.

— Doamne, să fie insula căutată de noi? S-o trezesc pe Emma?

— Nu încă. Ia te uită, focul pare să se fi potolit.

— Poate să fi fost un meteor, zise contele cu îndoială.

— Nu, nu, era o flacără. Nu vezi că acum s-a stins de tot, pe când adineauri mai pâlpâia încă? Ce deduci din toate acestea, domnule conte?

— Că materialul de ars e foarte uşor.

— Exact. Se potriveşte perfect cu cele ce ştiu despre insulă. Un foc de lemne sau buturugi nu se stinge atât de repede şi seniorita Emma ne-a spus că aşa ceva nu se prea găseşte pe insulă.

— Atunci crezi că acolo se află oameni? Oare vor fi văzând ei luminile de pe vaporul nostru?

— Asta nu. După presupunerile mele trebuie să fim la o depărtare de vreo trei mile marine de ei; focul lor a ars cu flacără, pe când felinarele noastre dau o lumină slabă şi potolită.

— Dar chiar de ne-ar vedea, au să ne ia drept o stea.

— Aşa e, o să le fac însă semne.

Wagner puse să se aprindă o rachetă, apoi alta şi iar alta, dar fără nici un folos.

— Nu ne-au observat, zise căpitanul. Dacă ne-ar fi văzut ar fi răspuns la semnalele noastre aprinzând iar focul. Trebuie să aşteptăm până mâine dimineaţă.

— Crezi că poate avea cineva răbdare! strigă contele cu înflăcărare. Nu s-ar putea da puţină viteză ca să ne mai apropiem?

— Nici vorbă! Seniorita Emma spunea că insula e înconjurată de stânci colţuroase de care trebuie să ne ferim. Vom vedea noi când va începe să se lumineze de ziuă.

Bătrânul părea că se mai linişteşte, dar după un timp zise din nou căpitanului:

— Ce-ar fi să descărcăm un tun?

— N-aş fi de părere. Dacă insula nu e aceea căutată de noi şi e locuită de sălbatici, aceştia au să se ascundă de frică. Mai bine să-i luăm mâine prin surprindere, poate că aflăm de la ei ceea ce ne-ar putea interesa.

— Dar dacă e cea căutată?

— Atunci nu foloseşte la nimic şi-i sculăm pe bieţii oameni din somn.

Tăcură multă vreme. Căpitanul îl rugă în cele din urmă pe don Fernando să se ducă la culcare, dar bătrânul începu să se plimbe cu neastâmpăr de colo până colo pe covertă. Minutele i se păreau ceasuri şi ceasurile ani. În sfârşit începu să se lumineze de ziuă. La o comandă a căpitanului vaporul cârmi spre stânga, ocoli colţurile de stâncă şi în faţă se ivi conturul unei insule înconjurate de un zid de corali în care se vedea o singură deschizătură asemenea unei porţi. Marea era liniştită, aşa că intrarea era mai lesne de trecut. După câteva minute se vedea lămurit insula, o ridicătură de pământ acoperită cu tufe, dar nici o urmă de locuinţă, deşi tufele creşteau în linie dreaptă, ca şi când ar fi fost plantate de mână omenească.

Bătrânul conte se apropie de Wagner şi-l întrebă cu glas tremurat de emoţie:

— Ei, căpitane, ce zici?

Acesta îl privi grav şi-i răspunse cu ochi umezi:

— Zic că am ajuns la ţintă, don Fernando.

Acesta întrebă:

— Eşti sigur?

Şi nu-şi putu stăpâni tulburarea.

— Sst, mai încet... o s-o treziţi pe seniorita...

— Şi de ce să n-o trezesc?

— Vreau să-i fac o surpriză, să-şi vadă prietenii pe bord când s-o deştepta.

— Ce te face să crezi că asta e insula căutată?

— E întocmai aşa cum a descris-o ea. Încep să am toată consideraţia despre Sternau în ce priveşte cunoştinţele lui nautice. Omul acesta a stabilit fără nici un instrument necesar adevărata poziţie a insulei. Mie mi-ar fi trebuit cam mult...

— Da, dar nu văd nici o aşezare omenească.

— Trebuie să fie în spatele movilei, pusă mai la adăpost de vânturi. Să aruncăm ancora şi să lăsăm încet o barcă pe apă. Cred că locuitorii acestei insule dorm încă la ora asta.

Treziră fără zgomot o parte din marinari, care executară cât mai în linişte ordinul căpitanului; acesta coborî împreună cu patru din ei şi cu bătrânul conte în barcă. Oamenii cunoşteau scopul călătoriei lor şi erau foarte curioşi să afle dacă au dat în sfârşit de mult căutata insulă.

Ajunşi la mal, priponiră barca, iar căpitanul şi contele înaintară cu băgare de seamă printre tufişuri. Zăriră nişte colibe joase făcute din lut şi stuf. Uşile erau acoperite cu piei de animale, iar împrejurul colibelor se aflau o mulţime de lucruri al căror rost nu-l prea înţelegeai! În pragul uneia din ele văzură un om voinic, lat în spate, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni şi o haină, făcute numai din blană de iepure; în picioare purta un fel de sandale iar în cap o pălărie din frunze late şi lunguieţe. Barba lui frumoasă şi deasă îi ajungea până la brâu şi părul i se resfira pe umeri. Chipul îi era pârlit de soare şi vânt, dar cât se poate de frumos, ochiul lui ager privea cu smerenie la cer. Omul acesta era Sternau.

Ce va fi gândind el? Ce sentimente îi vor fi zbuciumat pieptul? Colo, la răsărit, unde zorile înroşeau cerul, era America şi mai departe, mult mai departe, ţara lui scumpă, cu toţi aceia care îi erau dragi: mamă, soră, soţie... Vor mai fi trăind ele oare?

Nu-i zărise încă pe cei doi care stăteau ascunşi în dosul unor tufe şi-l priveau înduioşaţi. Îl văzură îngenunchind şi-l auziră murmurând: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” După ce-şi sfârşi rugăciunea Sternau se sculă şi-şi şterse ochii plini de lacrimi. În clipa următoare însă scoase un ţipăt şi rămase cu ochii mari deschişi împietrit în loc.

Căpitanul îşi dădu seama de greşeala lui. Bucuria poate omorî pe cineva ca şi durerea.

— Doamne, Doamne, ce-am făcut! zise el. Domnule doctor... vino-ţi în fire, pentru Dumnezeu...

Încetul cu încetul doctorul se dezmetici.

— O... o... o..., e cu putinţă! bâigui el. Cine eşti dumneata?

— Sunt un căpitan, german ca şi dumneata şi am venit să vă iau de aici. Vaporul meu e ancorat colo, în dosul stâncii...

Sternau nu zicea nimic, dar lacrimi mari, fierbinţi, i se prelingeau încet pe chipul lui ars de soare. În cele din urmă se linişti şi zise cu glas întretăiat de emoţie:

— Să fie adevărat?... Sunteţi oameni în carne şi oase? Aţi venit să ne salvaţi? Doamne, Doamne, ce fericire! Bucuria era cât p-aci să mă omoare.

— Te rog să mă ierţi, nu mi-am dat seama, se scuză căpitanul. Mi s-a spus însă că eşti un om tare şi...

— Ţi s-a spus? îi curmă el vorba. Cine a putut să-ţi spună? Cu neputinţă!

— Şi totuşi aşa e. Nu eşti dumneata doctorul Sternau?

— Ba da, eu sunt, dar cine...?

— Domnul acesta, răspunse căpitanul arătând spre conte.

— Aţi spus „domnul” deşi voiaţi să ziceţi „seniorul”. Te rugasem să-mi spui de unde vii... nu mai e nevoie. Ştiu... veniţi din Harar şi seniorul acesta e don Fernando, conte de Rodriganda y Sevilla, încheie doctorul cu glas sigur.

— Da, aşa, e, răspunse căpitanul uimit.

— Nepătrunse sunt căile Tale, Doamne! se minună el cu smerenie. Eu sunt acela care am pornit să te salvez, don Fernando şi acum dumneata ai venit să mă scapi pe mine... Te-am recunoscut numaidecât, semeni cu don Manuel ca două picături de apă.

Sternau întinse braţele şi cei doi bărbaţi căzură unul la pieptul celuilalt.

— Ah! se auzi un glas din colibă, apoi urmă un altul care exprima cea mai mare mirare şi în aceeaşi clipă perdeaua de la uşă se dădu la o parte şi în prag apăru Inimă-de-urs, căpetenia apaşilor.

Acesta auzise glasuri omeneşti şi ieşise să vadă ce e. Pe o altă uşă se ivi în acelaşi timp şi Ucigătorul-de-bivoli, căpetenia mixtecaşilor. Privirile lui căzuseră asupra celor doi străini şi se opriră asupra contelui. Dintr-o săritură fu lângă el şi strigă nebun de bucurie:

— Ah! Don Fernando, dumneata eşti?

Îl văzuse pe acesta la hacienda del Erina şi-l recunoscuse imediat. Contele îl recunoscu şi el.

— Ucigătorul-de-bivoli! exclamă bătrânul şi-l îmbrăţişă cu aceeaşi căldură ca şi pe Sternau.

La auzul atâtor glasuri se treziră şi ceilalţi din colibe. Apărură cei doi Unger şi în urma lor o femeie: era Karja, fiica mixtecaşilor. Erau îmbrăcaţi toţi la fel ca doctorul, în afară de pălărie, totuşi nu făceau deloc impresia de sălbatici sau de oameni sălbăticiţi.

Exclamaţiile de bucurie nu mai conteneau şi care mai de care se întrecea cu întrebările. Numai unul din ei părea mâhnit. Era Anton Unger, poreclit de indieni Săgeata-trăsnetului. Şi în ochii lui luceau lacrimi, dar bucuria lui era amestecată cu durere.

Căpitanul băgă de seamă şi-l întrebă:

— Dumitale nu-ţi pare bine că a sosit salvarea?

— Ba da, dar bucuria mea ar fi fost alta dacă...

Se opri oftând.

— Dacă ce? Spune, te rog.

— Dacă ar fi fost împărtăşită de cineva.

— Îmi dai voie să întreb de cine?

Anton Unger nu răspunse şi întoarse capul ca să-şi ascundă lacrimile.

În momentul acela se apropie şi Sternau de el.

— Domnule căpitan, ne îngădui să mergem şi noi pe vapor? întrebă el.

— Cum să nu! Vreţi să plecăm imediat?

— Nu, dar aş vrea să văd şi eu vasul care ne aduce salvarea.

— Poftiţi, avem loc toţi în barcă.

În clipa când barca se depărta de mal se auzi o bubuitură de tun şi pe vapor fâlfâiră drapele. Aşa lăsase ordin căpitanul.

Emma dormea adânc şi nu simţi când barca porni spre uscat. Bubuitura însă o deşteptă brusc. Sări în sus speriată şi se îmbrăcă repede. Oare ce să se fi întâmplat? Alergă pe punte şi rămase încremenită. În faţa ei era insula mult căutată. Oameni îmbrăcaţi ciudat urcau pe punte. Unul din ei se opri o clipă împietrit în loc apoi se repezi la ea şi o cuprinse în braţe. Era Săgeata-trăsnetului.

— Emma! strigă el.

— Anton! răspunse ea şi izbucni în lacrimi.

Căpitanul îi privea înduioşat.

— Ei, domnule Unger, zise el, acum te bucuri?

— Cât nu se poate închipui! Dar spune-mi, te rog, cum a ajuns Emma pe vaporul dumitale? Noi credeam că au înghiţit-o valurile.

— O să afli mai târziu. Acum poftiţi jos în cabină să mâncaţi şi ceva mai ca lumea după atâta amar de vreme.

Deodată Sternau dădu cu ochii de un chip cunoscut pe care nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume să-l vadă.

— Mindrello! Dragul meu Mindrello! Tu eşti, nu mă înşeală privirile? strigă el apucând mâinile fostului contrabandist.

— Da, eu sunt, senior, răspunse spaniolul cu ochii plini de lacrimi.

— Dar cum ai ajuns aici?

În câteva cuvinte Mindrello îi povesti întâmplarea.

— Sărmanul de tine! Aşadar, din pricina mea ai avut de suferit atâta! Şi cum ai încărunţit! Voi căuta, pe cât îmi va sta în putinţă, să te despăgubesc pentru lungile tale suferinţe... Familia Rodriganda va şti să te răsplătească.

Masa fu cât se poate de veselă. Hotărâră să plece chiar în după-amiaza aceea.

— Unde? întrebă Sternau.

— În Mexic, la tata, se rugă Emma.

— În Mexic, la Cortejo, trădătorul, adăugă don Fernando cu glas ameninţător.

— În Mexic, la mixtecaşi, zise Ucigătorul-de-bivoli.

— În Mexic, la apaşii mei! încheie Inimă-de-urs.

— Bine, atunci să mergem cu toţii în Mexic, hotărî doctorul.

— Dar unde acostăm? întrebă Wagner.

— Acolo unde a început nenorocirea noastră.

— Aşadar în Guaymas.

— Da. Odată ajunşi acolo, vom vedea ce ne va rămâne de făcut.

Micul dejun se desfăşură într-o atmosferă de veselie amestecată cu tristeţe. Bucuria pentru clipa norocoasă alterna cu gândurile la cei rămaşi acasă. Mai târziu s-au întors cu toţii pe insulă. Căpitanul luă drapelul german şi, cu permisiunea lui, majoritatea echipajului i se alătură. În timpul mesei s-au servit tot felul de bunătăţi şi de vinuri pe care le luase cu el de la Calcutta. „Băştinaşii” de pe insulă, îmbrăcaţi în „hainele” lor, confecţionate din blănuri şi piei, s-au ospătat ca nişte prinţi, iar atunci când a venit rândul şampaniei, Wagner s-a ridicat şi a spus pe un ton festiv:

— Doamnelor şi domnilor, această băutură spumoasă o vom consuma mai târziu. Înainte de toate să gustăm ceva mai serios şi mai consistent. Vă rog să mă urmaţi!

Se ridicară cu toţii de la masă şi-l urmară pe culmea care era cel mai înalt punct de pe insulă. Acolo îi aştepta şeful de echipaj, cu steagul german, având alături de el un coş în care se aflau sticle cu vin de pe malurile Rinului. S-au destupat sticlele şi s-au umplut paharele. Căpitanul luă cuvântul:

— Doamnelor şi domnilor! Înainte de a ne despărţi de insulă, am o datorie sfântă de împlinit. Această insulă nu figurează pe nici o hartă; ea este aşezată în plin ocean, fără nume şi fără stăpân. Germania, patria a patru din persoanele aflate aici, are mulţi principi, dar nu are nici un suveran unic. Ea se are numai pe sine. Va veni însă timpul când vom avea ce ne lipseşte. Numai pentru confirmarea acestei convingeri, iau în posesiune această mică şi modestă insulă, în numele împăratului german ce va fi întronat cândva şi îi dau numele de Rodriganda. Ridicaţi vă rog paharele! Ura pentru Germania! Ura pentru conducătorii ei! Ura pentru Rodriganda!

— Ura, de trei ori ura! strigară cât putură de tare cei prezenţi.

Se auziră paharele ciocnindu-se. Căpitanul flutură steagul şi în timp ce de pe corabie bubuiră, la acest semnal, tunurile, înfipse prăjina steagului adânc în pământ.

— Aşa, spuse el, am să trec denumirea de Rodriganda pe harta mea şi am să mă îngrijesc ca acest lucru să se afle în cele patru colţuri ale lumii. Acum să ne întoarcem la şampania noastră. Nu-i simpatizez pe francezi, dar le beau cu plăcere vinul!

S-a discutat mult despre viitorul apropiat şi s-au stabilit hotărâri importante. S-au luat unele lucruri pe vas, deşi lipsite de valoare materială, doar ca amintire a anilor grei care acum se terminaseră. Încă în prima jumătate a după-amiezii, corabia a ridicat ancora şi s-a îndreptat spre larg, cu pasagerii ei fericiţi, care porneau spre o nouă viaţă.

Capitolul VI – Gerard cel oacheş

Cam la vreo 120 de mile de îmbucătura unde Rio Pecos se varsă în Rio Grande del Norte se afla pe malul mexican, nu departe de Presidio de St. Vicente, fortul Guadalupe despre care am mai vorbit cititorilor noştri.

În anul 1847 Emma Arbellez fusese pe aci, împreună cu prietena ei Karja, în vizită la o mătuşă de a ei. La înapoiere, societatea cu care pornise să facă o vânătoare prin împrejurimi a fost atacată de comanşi şi fetele căzuseră amândouă în mâinile acestor indieni sălbatici, dar Săgeata-trăsnetului şi Inimă-de-urs le scăpaseră din ghearele lor.

Familia la care fusese Emma era a singurului negustor din fort; se numea Pirnero şi trecea drept cel mai bogat om din tot ţinutul. Se aciuise aici fără să se ştie de unde vine, se însurase apoi cu o mexicană frumoasă, sora lui Pedro Arbellez şi afacerile îi merseseră atât de bine încât în curând adună o avere frumoasă. Nevasta îi muri curând după ce-i născu o fetiţă. Moartea soţiei sale nu-l impresionă prea mult. Era o fire veselă care nu se lăsa copleşită de durere. Trăia fericit şi fără griji ― adică o singură grijă avea şi el: fata lui, frumoasa Resedilla, nu voia să audă de măritiş. Ea început nu se prea sinchisise de asta, dar din ce îmbătrânea, ducea tot mai mult dorul de-a avea cui să lase afacerile şi să-şi vadă fata căpătuită. Tânăra fată avea mulţi peţitori, până acum însă nu-i plăcuse nici unul.

Casa lui Pirnero era mare şi încăpătoare. În pivniţă îşi ţinea marfa, la parter era prăvălia, iar la etaj camerele de locuit.

În ziua aceea de vară a anului 1866, sufla un vânt destul de rece dinspre râu, dar în prăvălie nu era nimeni căci pe o astfel de vreme lumea nu prea era bucuroasă să hoinărească pe afară. Senior Pirnero era în toane rele. Stătea la fereastră şi privea tăcut prin geam la praful care se ridica în volbură. La cealaltă fereastră şedea Resedilla şi tivea o batistă roşie pe care voia s-o dea în dar slujnicei. Bătrânul începu să bată toba cu degetele în geam, semn că era prost dispus. Fata ştia că acum o să înceapă imputările pe care trebuia să le îndure cu răbdare.

— Al dracului vânt, mormăi el.

Resedilla nu răspunse.

— Vijelie... adăugă el. Şi fiindcă ea tăcea, întrebă: Nu-i aşa, Resedilla?

— Da, răspunse fata.

— Ce da? se răsti el.

— O vijelie grozavă.

— Aşa e şi un praf de-ţi scoate ochii.

Resedilla tăcu iar.

— Dacă asta e tot ce ştii să spui, zbieră el, crezi că o să te ia cineva de nevastă?

— O femeie tăcută e mai bună decât una flecară, răspunse ea.

Pirnero tuşi de câteva ori. Se simţea bătut şi nu ştia ce să mai spună. După câtva timp începu iar:

— Al dracului vânt! Şi nici un muşteriu...

Fata tăcea.

— Ce, n-am dreptate? se răsti el iar. Vezi tu vreun muşteriu în prăvălie? Nici unul... Proastă afacere pentru o fată de măritat. Ori nu cumva ţi-ai şi găsit pe cineva?

— N-am găsit şi nici nu-mi trebuie, fiindcă nu vreau să mă mărit.

— Vorbeşti prostii, fato! Un bărbat e pentru femeie ceea ce e talpa la gheată.

— Ca să-l calc în picioare, nu? râse ea.

— Tu eşti o proastă! Vreau să spun că nu poţi umbla fără talpă şi nu poţi să rămâi toată viaţa nemăritată.

Se auzi o trosnitură. Alt prilej pentru Pirnero ca să-şi urmeze conversaţia.

— Ai văzut?

— Ce?

— Spărtura în acoperiş. Cine s-o dreagă, ai? Eu, tot eu?

— Dar cine, tată?

— Toanto! Ginere-meu. Datoria lui să ţină regula. Unde nu e bărbat tânăr în casă, nu e nici o regulă, m-ai înţeles?

Moşul era cam zgârcit şi orice cheltuială îl scotea din sărite. Urmă:

— Mi-ar trebui un ginere mai acătării, nu un calic ca lunganul ăla de vine din când în când pe-aici.

Bătrânul nu băgă de seamă că fata se îmbujorase la faţă, semn că lunganul acela calic nu-i era chiar atât de indiferent.

— Ştii, cred, despre cine e vorba?

— Da.

— Să nu te prind că-mi aduci o secătură ca aia în casă! Eu sunt de neam, ce crezi tu! Ştii tu ce-a fost tata?

— Da, coşar.

— Aşa e, ăştia sunt oameni care umblă numai pe sus. Dar bunicul?

— Negustor de hrean.

— Vezi? De la el am moştenit eu dragostea de negoţ care m-a făcut om bogat. E bine să ştie omul din ce neam şi de unde se trage. Ori nu cumva ai uitat din ce tară sunt?

— Din Saxonia.

— Aşa e, din Saxonia, unde cresc fetele frumoase dar care trebuie să se mărite, altminteri se ofilesc ca florile. Urâtă nu eşti nici tu, îmi semeni mie. Noi am fost neam de neam oameni frumoşi. În ce mă priveşte, eram un tânăr chipeş semănăm cu mama mea şi cu bunica şi de asta poţi şi tu să-ţi dai seama, judecând după tine; aşa se întâmplă în natură, ca fiicele să-l moştenească pe tatăl lor. De aceea te-am şi botezat Reseda sau Resedilla. Şi în ce priveşte oraşul meu natal, îi cunoşti numele?

— Da, bineînţeles, Pirna.

— Da, Pirna. Este cel mai frumos oraş din lume, Este vestit pentru frumoasa limbă pe care o vorbesc locuitorii săi. De aceea am şi învăţat cu atâta uşurinţă limba spaniolă; deoarece cele două limbi, cea vorbită în Spania şi cea vorbită în Pirna, sunt foarte înrudite. Poţi să-ţi dai seama de asta şi după numele pe care l-am luat, în cinstea oraşului meu natal: Pirna şi de aici Pirnero. De aceea s-a şi măritat maică-ta imediat cu mine. Ţie însă nu-ţi place nici un bărbat, chiar dacă e din Pirna. Atunci cine o să-mi pună la loc olanele de pe acoperiş, când le smulge vântul?

Bătrânul se pornise şi ar fi urmat cine ştie cât să-şi înşire problemele, dacă nu s-ar fi auzit deodată un tropot de cal. Călăreţul trecu pe sub ferestre, intră în curte, descălecă şi-şi priponi calul de un stâlp.

— Uite-l! Calicul! Mă lipseam de-aşa muşteriu... bombăni Pirnero.

Resedilla se aplecă şi mai tare peste lucru ca să nu i se vadă roşeaţa din obraji.

Muşteriul păşi pragul, dădu bună ziua, se aşeză la o masă şi ceru un julep, un fel de băutură răcoritoare, foarte răspândită prin părţile acelea.

Tânărul era înalt şi voinic şi purta o barbă mare neagră. Trebuie să fi avut pe puţin treizeci de ani, dar părea cu mult mai tânăr. Era îmbrăcat în portul mexican, destul de zdrenţăros de altfel. La brâul lui lat avea două revolvere şi un pumnal, iar puşca şi-o rezemase de masă. Cine s-ar fi uitat însă mai bine la chipul lui ar fi recunoscut că tânărul nu era un om de rând. Când îşi scoase pălăria cu borurile mari, se văzu de-a curmezişul frunţii o crestătură adâncă de-abia vindecată.

— Ce fel de julep doreşti? Mentă ori chimel? îl întrebă cu glas răstit bătrânul.

— Dă-mi te rog unul cu mentă, răspunse cu blândeţe tânărul.

Pirnero trecu alături în cârciumă şi aduse ce i se ceruse, apoi se aşeză iar la fereastră. Muşteriul sorbi o înghiţitură şi-şi pironi şi el ochii la fereastră.

Dacă s-ar fi uitat însă cineva mai bine, ar fi văzut că tânărul se uita din când în când pe furiş la fată, care lăsase ochii în jos, roşind.

Pe bătrân îl plictisi în cele din urmă tăcerea şi zise pentru a treia oară, de astă dată muşteriului:

— Al dracului vânt!

Tânărul nici nu-l auzi şi de-abia după ce bătrânul zise iar după o pauză: „Cum, nu?” răspunse cu nepăsare:

— Nu face nimic.

— Numai praf...!

— Aş!

— Ce „aş”? Ăsta nu e praf?

— Ba da, ei şi?

— Cum „ei şi”? Când îţi intră în ochi...

— N-ai decât să-i închizi.

— Să-i închid? Bine zici, dar ce te faci cu hainele?

— Te îmbraci cu ce ai mai prost.

Moşului îi veni apa la moară.

— Păi ale dumitale sunt destul de proaste. Altele n-ai?

— Nu.

Străinul spuse cu atâta nepăsare acest „nu”, încât bătrânului îi sări ţandăra. Mexicanul ţine foarte mult la îmbrăcăminte. Poartă haine colorate, foarte pitoreşti, arme sclipitoare şi-şi împodobeşte hamurile cu argint. Dar la străin nu se vedea nimic din toate acestea. Nu avea nici măcar pinteni la cizme, ceea ce e ceva nemaiauzit, pentru un mexican.

— De ce nu-ţi cumperi? îl întrebă Pirnero.

— Fiindcă n-am cu ce, răspunse cu aceeaşi nepăsare tânărul.

— Atunci eşti un calic.

— Da.

Străinul băgă de seamă privirea rugătoare din ochii fetei, care parcă îi cerea iertare de vorbele tatălui ei.

— Dar ce eşti dumneata la o adică? urmă bătrânul.

— Vânător.

— Aşa? Şi din asta trăieşti?

— Da.

— Zău că mi-e milă de dumneata, zise bătrânul privindu-l cu dispreţ. Cum poate trăi astăzi cineva din meseria asta? Înainte da, zic şi eu. Erau, dom'le, oameni care însemnau ceva. Ai auzit de Inimă-de-urs?

— Da, a fost un apaş renumit.

— Dar de Ucigătorul-de-bivoli?

— Cel mai mare vânător de bivoli.

— Şi de Săgeata-trăsnetului?

— Un german.

— Cel mai grozav însă a fost Stăpânitorul-stâncilor. De Gerard cel oacheş ai auzit?

— Sigur. Ce-i cu el?

— Se zice că şi ăsta ar fi un om şi jumătate. Aud că s-ar fi aţinând pe-aici, pe lângă graniţă. Poartă o barbă neagră, de aceea i se zice Gerard cel oacheş. Nu îi e frică nici de dracu! Nimereşte pasărea din zbor şi pumnalul lui nu dă niciodată greş. Mai înainte avea el ce avea cu bandele de tâlhari de prin Llano Estacado. De când a venit le-a stârpit de pe faţa pământului. Eu, lui am să-i mulţumesc că-mi primesc acum marfa neştirbită, că până a fi venit el, mi se trimitea de zece ori până o primeam o dată. Uite, vezi, aşa un ginere aş... îşi curmă vorba. Nu voia să-şi înceapă cântecul faţă de un calic ca ăsta de-l avea în fata lui. Urmă: tare-aş vrea eu să ştiu din ce ţară o fi. Te pomeneşti că-i german ca şi mine, fiindcă ai noştri sunt toţi nişte viteji şi jumătate. Da' dumneata de unde eşti?

— Din Franţa, răspunse vânătorul.

— Aoleu! Atunci eşti francez!

— Bineînţeles.

— Hm... hm... păi şi-aşa e bine, senior... încheie Pirnero, căruia îi pierise deodată pofta de vorbă.

După un timp se sculă şi ieşi din prăvălie, făcând însă mai întâi semn fetei să-l urmeze.

— Ai auzit?

— Da.

— E francez. Ia seama. Ştii că francezii ne-au trimis un neamţ, mai bine zis un austriac, ca să-l facă împărat al Mexicului?

— Ştiu, cum să nu! Ştie doar toată lumea...

— Atunci află că austriecii sunt toţi oameni de treabă şi n-am nimic împotriva lor. Ba am mai auzit că prinţul ăsta Max, e un om foarte bun dar nu le place deloc mexicanilor fiindcă l-au trimis francezii. Zic că Napoleon al III-lea al lor e un mincinos şi n-o să se ţină de cuvânt şi o să-l lase şi pe prinţul Max mai târziu în voia soartei. Mexicanii, vezi tu, nu vor împărat, ei vor republică, şi-l cer pe Juarez de preşedinte.

— Care se află acum în Paco del Norte?

— Da. Şi ce n-ar da francezii să pună mâna pe el! Au pus armată pretutindeni şi era cât p-aci să-l prindă în Chihuahua. A scăpat însă cu fuga şi s-a refugiat la Paso del Norte, graniţă indiană de care nu cutează nimeni să se apropie. De aceea îţi spun că trebuie să ne ferim de francezi ca de foc.

— Dar ce-ţi pasă ţie de Juarez?

— Să mă ierţi dumneata! Îmi pasă şi încă foarte mult. N-am vrut să-ţi spun până acum, eu am însă mare talent în politică...

— Tu? întrebă fata privindu-l încremenită.

— Da, eu. Aşa suntem noi, germanii. Şi-apoi, am nişte pământuri în Presidio şi fiindcă am drept de vot nu poate să-mi fie indiferent dacă se alege prinţul ori Juarez. Max e bun, dar n-are partizani, e omul lui Napoleon, care a trebuit să se împrumute cu parale ca să-l facă împărat. Juarez ne cunoaşte ţara, e, cum s-ar zice, de-al nostru şi vrea să-i gonească pe francezi. Pentru asta însă trebuie bani, fetiţo. A trimis pe cineva în Statele Unite ca să se unească cu americanii şi să facă un împrumut de bani. Zilele astea s-a întors trimisul şi a adus răspunsul că America nici nu vrea s-audă de un împărat mexican impus de francezi şi ne împrumută cu treizeci de milioane de dolari. Acu, francezii au prins de veste şi e sigur că au să caute să pună mâna pe bani. De aceea lăzile sunt aduse în marş forţat. În caz că nu pot înainta mai departe, vor fi ascunse deocamdată aici, la noi în casă. Juarez o să pună o pază straşnică. Nici francezii n-au să se lase însă şi au să trimită iscoade să afle cum stau lucrurile şi tare mă tem ca francezul ăsta să nu fie un spion. De-abia scoate o vorbă şi nu-şi mai ia ochii de la fereastră, ca şi când ar aştepta pe cineva. Nu vezi că nici nu se uită la tine?

Resedilla ştia ce ştia, dar se feri să-i spună.

— Nu prea seamănă a spion, zise ea.

— Aşa crezi? Trebuie să ştii, fetiţo, că un adevărat diplomat se cunoaşte după faţă şi ar putea să mă ghicească numaidecât. De aceea o să-l serveşti numai tu. Dar vezi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu scapi vreo vorbă şi să afle de la tine că sunt partizan de-al lui Juarez.

Resedilla îşi stăpâni un zâmbet şi zise cu ironie:

— Fii fără grijă, am şi eu sânge de diplomat în vine şi n-o să mă dau de gol.

— Da, sunt sigur că mi-ai moştenit talentul meu diplomatic, zise bătrânul foarte serios. Întoarce-te acum în prăvălie şi vezi ce ai de făcut. Poţi să fii chiar puţin mai prietenoasă cu el, ca să nu observe nimic. Un adevărat diplomat ştie să-şi prindă duşmanul cu un zâmbet. Mă pricep eu...

Resedilla veni îndărăt şi-l găsi pe muşteriu tot singur. Pe buzele ei flutura un zâmbet de drăgălaşă şiretenie. Se aşeză iar la locul ei fără să spună ceva, dar după câteva minute, tăcerea părându-i-se prea apăsătoare, întrebă:

— Eşti într-adevăr francez, senior?

— Da. Dar de ce mă-ntrebi, seniorita, am eu aerul unui mincinos?

— Nu, răspunse ea cu sinceritate. Credeam că glumeşti. Ştii că francezii nu sunt prea bine văzuţi pe aici... nimeni nu-i iubeşte.

— Nici eu.

— Într-adevăr? se miră ea. Şi totuşi zici că eşti francez.

— Sunt francez pentru că m-am născut în Franţa, dar n-am să mă mai întorc niciodată acolo.

— Ai plecat silit, sau de bunăvoie?

— De bunăvoie, însă nu mai e patria mea.

— Trebuie să fie foarte dureros.

— Nu atât de dureros ca trădarea şi necredinţa.

— Ai suferit astfel de dureri?

— Din nenorocire, da.

— Probabil o fată rea şi fără inimă...

— Mi-a zdrobit inima şi mi-a amărât viaţa...

— Mult trebuie s-o fi iubit!

— Nespus de mult! zise el oftând adânc.

Ce sincer îi vorbea!

— Trebuie s-o uiţi, senior.

— Nu pot. De iubit n-o mai iubesc, dar m-a făcut atât de nefericit, încât nu pot s-o uit.

— Nu înţeleg, senior. Cum poţi să fii nefericit, dacă n-o mai iubeşti?

— Fiindcă din pricina necredinţei şi a trădării ei mi s-a tras toată nenorocirea.

— A spus lucruri urâte despre dumneata, minciuni...

— Nu, seniorita, erau adevărate.

Resedilla simţi un junghi trecându-i prin inimă.

— Ai glumit, nu-i aşa, senior?

— Nu, seniorita, n-am glumit defel, ţi-am spus adevărul.

Fata lăsă capul în jos şi pe chipul ei se citea dezamăgirea.

— Atunci, te rog să mă ierţi că te supăr cu întrebările mele, dar de câte ori ai venit pe la noi te-am văzut tot trist şi dus pe gânduri, parcă ţi-ar fi ochii plini de lacrimi şi mi s-a făcut milă de dumneata.

— Da, da, sunt oameni în care plânge sufletul, dar le e ruşine să lase să le curgă lacrimile.

— Am băgat eu de seamă şi mi-am zis că o vorbă bună poate să-ţi mai aline durerea. De multe ori întâlneşti oameni străini, dar ţi se pare că i-ai cunoscut de când lumea. Nu ţi s-a întâmplat şi dumitale, senior?

— Ba da, când te văd. Dar te rog să nu fii supărată de vorbele mele, seniorita. Dacă zici dumneata, plec şi nu mai vin niciodată.

— Nu, senior, nu simt supărată şi tare-aş vrea să nu te mai văd atât de trist. Dacă nu vrei să-mi spui ce te apasă pe suflet, spune-mi măcar cum te cheamă, zise ea cu glas duios.

— Spune-mi Mason, seniorita.

— Mason? Pare să fie într-adevăr un nume francez. Dar numele de botez care e?

— Gerard.

— A, ca pe Gerard cel oacheş, despre care vorbea tata adineauri... şi porţi şi dumneata o barbă neagră ca şi el. Şi ce meserie ai, senior?

— Am fost garrotteur.[5]

— Garrotteur? Nu-nţeleg... Ce e asta?

— Cred! O făptură nevinovată cum eşti dumneata nu poate pricepe însemnătatea acestui cuvânt. Trebuie să ştii, seniorita, că în oraşele mari unde milioane de oameni trăiesc la un loc, sunt mii şi mii care nu ştiu seara cu ce-şi vor cumpăra a doua zi bucata de pâine. Dar şi de aceia care îşi spun: „Dacă nu vei fura peste noapte, mâine nu vei avea ce mânca”. Aceştia sunt sclavii crimei. Cea mai mare parte nu sunt tocmai vinovaţi, ba mulţi chiar nevinovaţi. Tatăl creşte feciorul şi mama fata numai pentru crimă. Ei nu cunosc deosebirea dintre bine şi rău şi aceşti indivizi trăind întocmai ca vulpea şi leul, al căror instinct e hoţia sau crima. Sunt fiarele de pradă ale genului omenesc.

— Doamne, ce jale!

— Da, seniorita, mai jalnic decât poţi să-ţi închipui.

— Dar parcă voiai să vorbeşti despre dumneata.

— Şi eu am fost o astfel de fiară de pradă.

— Nu se poate! strigă ea speriată.

— Şi totuşi aşa e. Nu învinovăţesc pe nimeni, dar trebuia să mă supun tatei. Eram săraci şi învăţasem să dispreţuim munca. Tata era un om slab, s-a apucat de furat. Eu însă eram voinic şi puternic şi ieşeam noaptea în calea întârziaţilor, le aruncam un laţ de gât şi, când îi vedeam leşinaţi, le goleam buzunarele.

— Doamne, Doamne, ce grozăvie! strigă Resedilla cutremurându-se.

Se făcuse albă ca varul la faţă. Omul, singurul pe care l-ar fi putut iubi, era un criminal ― i-o spunea el însuşi. Pentru ce-i povestea toate acestea? Tremura toată ca o frunză bătută de vânt.

— Da, grozăvie, zise el cu nepăsarea omului care trecuse prin multe în viaţă. A venit însă ceva şi mai rău. Am cunoscut o fată. Ne iubeam şi-i aduceam tot ce furam. Pe urmă, m-am împrietenit cu un om rău care m-a pus la cale să omor împreună cu el. M-am prefăcut că primesc, dar să omor n-am putut, astfel încât pe cel ameninţat cu moartea îl jefuiam doar. Am vrut apoi să devin om cinstit şi-i dădui fetei care mi-era dragă toţi banii. Ea însă m-a înşelat cu un altul, cu care a tocat tot ce-i dădusem.

— Şi ce-ai făcut? Ai ucis-o?

— Nu, răspunse el cu dispreţ. M-am apucat de muncă ― eram fierar de meserie ― şi m-am făcut om de treabă. O, ce luptă mi-a trebuit cu mine însumi! Mă hotărâsem însă să fiu om cinstit. Şi aşa am rămas. Tocmai acum mi-am dat seama de ticăloşiile mele din trecut şi am pornit în lume, departe de ţara mea, ca să-mi ispăşesc nelegiuirile şi să mor printre străini.

Urmă o lungă tăcere. În ochii tinerei fete luci o lacrimă de durere; de renunţare sau de milă?...

— Dar pentru ce îmi dezvălui mie toate tainele vieţii dumitale, senior? întrebă ea privindu-l cu seriozitate adâncă.

— O să-ţi spun numaidecât, seniorita. Crezusem că o iubesc pe Mignon, care mă trădase şi din pricina căreia am cutreierat munţii, pustiurile şi savanele şi m-am făcut vânător, scout, al cărui nume e azi cunoscut, dar în singurătăţile acelea mi-am dat seama că nu a fost o dragoste adevărată. Am înţeles şi mai bine acest lucru când te-am văzut pe dumneata. Mă atrăgea ceva încoace, aşa cum îl atrage pe credincios să îngenuncheze la icoana Maicii Domnului. Şi când am văzut că ochii dumitale mă priveau cu milă şi duioşie, s-a trezit în mine conştiinţa datoriei mele. Nu, seniorita, nu trebuie să-ţi dăruieşti nimănui inima, mai ales unui om ca mine care nu e vrednic de atâta fericire. Ţi-am povestit tot trecutul meu ca să te îngrozeşti de mine şi să mă dispreţuieşti. Şi-apoi, mi se părea că mă spovedesc preotului sau chiar lui Dumnezeu însuşi. Cine îşi recunoaşte păcatele şi se pocăieşte, acela merită să fie iertat, după cum zice în Sfânta Scriptură. Şi-acum plec, pentru a nu mă mai întoarce niciodată. Te rog însă să nu spui cine sunt, nimănui, altminteri s-ar putea întâmpla lucruri destul de grave care ar păgubi pe cineva căruia îi sunt de mare folos în momentul de faţă.

Gerard se sculă şi dădu să plece, dar ea i se puse în cale şi zise cu faţa galbenă ca ceara:

— Fiindcă ai fost atât de sincer cu mine, senior, răspunde-mi la o întrebare: Fşti un spion de-al francezilor?

— Nu.

— Şi nici partizan de-al lor?

— Sunt de partea mexicanilor şi mi-e drag Juarez. Te mulţumeşte ce-ţi spun, seniorita?

— Da, pe deplin, acum sunt liniştită.

— Rămâi cu bine...

— Şi n-o să mai vii pe la noi?

— Niciodată!

Şi aruncându-i o ultimă privire deznădăjduită Gerard ieşi pe uşă fără să mai întoarcă o singură dată capul. Dintr-o săritură fu pe cal şi porni într-o goană nebună. Se opri numai după ce oraşul abia se mai zărea în urmă, descălecă şi se întinse în iarbă, lăsând calul să pască. Stătu multă vreme aşa, cufundat în gânduri, când auzi calul nechezând, semn că se apropie cineva. Sări în picioare şi lăsă ochii să-i rătăcească pe întinsul câmpiei. Zări un călăreţ care venea în goană spre el. Chipul i se lumină şi zise calului mângâindu-l pe coamă:

— Linişteşte-te, e Ochi-de-urs, prietenul nostru.

Calul auzise de atâtea ori numele acesta, încât era deprins cu el. Mai necheză o dată de bucurie, apoi se apucă iar să pască.

Indianul era uşor de recunoscut, deşi purta o îmbrăcăminte modernă, dar după felul cum stătea aproape culcat pe gâtul calului, ştiai imediat că face parte din pieile-roşii. Sări din şa în goana calului, ştiind că animalul, care îşi luase avânt se va întoarce singur la el.

Era lesne de înţeles că aceşti doi oameni îşi dăduseră întâlnire în locul acela. Pentru vânători mai puţin experimentaţi ar fi fost greu să aleagă un loc anumit pe o câmpie unde nu se vedea nici un punct de reper, dar pentru ei, obişnuiţi cu savanele, era ceva foarte lesne.

— Fratele meu roşu m-a lăsat s-aştept cam mult, începu francezul.

— Crede fratele meu alb că Soşinta nu mai ştie să călărească, răspunse indianul. Am întârziat atâta fiindcă a trebuit... Am fost la Paso del Norte, la Juarez, mexicanul, să-l înştiinţez că-i voi aduce cinci sute de apaşi viteji ca să elibereze Chihuahua. I-am mai spus că voi găsi aici pe fratele meu alb şi el te-a rugat să te duci la seniorita Emilia, la Chihuahua, să vorbeşti cu ea.

— O să mă duc chiar imediat, deoarece am să-i comunic ceva important.

— Şi cât crezi că ai să stai acolo?

— Nu ştiu încă nici eu. Poate o săptămână, poate şi mai mult.

— Atunci să mă aştepţi de azi într-o săptămână la vremea prânzului lângă stejarul cel mare de pe muntele Tunis.

— Bine. O să iau mulţi cai cu mine şi pe al meu o să ţi-l dau acum ţie ca să-l găsesc odihnit.

— Spiritul cel mare să te însoţească. howgh!

Cei doi bărbaţi se despărţiră. Ochi-de-urs porni, ducând calul lui Gerard de căpăstru, pe când Gerard se întoarse iar la Fortul Guadalupe. Ajuns în apropiere, prinse un cal de pe pajişte, încalecă în spinarea lui şi-l zori la drum. (Ceea ce făcea el nu era furt, căci în Vest e obiceiul să încaleci pe primul cal care-ţi iese în cale, cu condiţia ca să-l laşi apoi liber să se întoarcă de unde a plecat. Orice proprietar îşi cunoaşte animalul după ştampila cu care a fost înfierat.)

Gerard, acest fost fierar şi garrotteur parizian, devenise în decursul anilor un călăreţ neîntrecut. Călări până pe la amiază, apoi prinse alt cal din cei care păşteau pe câmp, dând drumul ăluilalt şi ajunse a doua zi pe înserate la Chihuahua. Nu putea intra făţiş în oraş din pricina santinelelor ci trebuia s-aştepte noaptea ca să se strecoare printre ele cu riscul propriei sale vieţi. Îşi legă calul de un pom din pădurea de la marginea oraşului şi aşteptă să se întunece bine, apoi se apropie tiptil de oraşul în care cunoştea fiecare casă, fiecare ascunzătoare.

Numai un om ca Gerard putea trece neobservat printre santinelele postate pretutindeni. Ajunse în curând la un şir de grădini, sări cu băgare de seamă peste un gard, se ghemui la pământ şi scoase de trei ori un ţipăt care imita uliul când îl trezeşti din somn. Se părea însă că semnalul n-a fost auzit căci trebui să-l repete până ce auzi o poartă deschizându-se. O siluetă de femeie veni încetişor până aproape de el şi întrebă în şoaptă:

— Cine e?

— Mexic, răspunse el.

— Şi cine vine?

— Juarez.

— Bine, aşteaptă puţin.

Umbra se îndepărtă şi se întoarse abia după un sfert de oră. De astă dată veni de-a dreptul la el şi-i întinse o rasă de călugăr.

— Uite hainele, ţi-am lăsat drumul liber; şi adăugă pe când el îşi îmbrăcă rasa peste hainele lui: Trebuie să fii mai prudent ca oricând, vine şi maiorul.

— Asta îmi place. A şi sosit?

— Nu încă, o să vină tocmai peste două ceasuri.

— Bine. Poftim puşca şi păstrează-mi-o până ce ţi-o voi cere eu.

— O să zăboveşti mult?

— Nu ştiu. O să te scol eu când mă voi întoarce.

Gerard se înfăşură bine în rasa de călugăr şi se îndreptă spre stânga, unde găsi în zid o portiţă deschisă. Intră într-o curte mărginită pe o parte de un gang cu stâlpi. O scăricică îngustă ducea la cel mai întunecos loc al curţii. Urcă scara şi dădu de o uşă deschisă. Intră, porni pe coridorul cufundat în întuneric din care se căscau mai multe încăperi şi ajunse la o uşă încuiată. Bătu.

Cineva trase zăvorul pe dinăuntru şi uşa se deschise. O năvală de lumină sclipitoare îl orbi o clipă. În marea de lumină se ivi o femeie de o frumuseţe uimitoare.

— În sfârşit ai venit, dragă Gerard! Îl întâmpină ea cu bucurie.

După ce francezul îşi scoase rasa se aşeză lângă ea pe un divan acoperit cu covoare scumpe. Femeia era îmbrăcată într-o rochie elegantă de seară şi contrastul era izbitor: el în haine ponosite de vânător şi ea în mătăsurile cele mai scumpe.

— Mi se pare că voiai să ieşi? zise el.

— Da, mă duc la o tertullia[6], dar nu voi sta decât două ceasuri, fiindcă pe urmă trebuie să mă întorc să-l aştept pe maior. Renunţ însă fără părere de rău la această plăcere.

— Adică la care: la tertullia sau la maior? întrebă el zâmbind.

— La tertullia, bineînţeles. Vizita maiorului nu e o plăcere.

— Cred şi eu!

— Sper însă că voi avea în schimb plăcerea să te am aici mai multă vreme!

— Depinde de cele ce voi afla astă-seară. Pare că se pregătesc evenimente importante a căror dezlegare o voi afla aci în Chihuahua.

— Care e în momentul de faţă situaţia preşedintelui?

— Deocamdată nu tocmai bună. Juarez a fost nevoit să se apere până acum, aşteaptă însă un moment prielnic ca să ia ofensiva, ceea ce se va întâmpla de îndată ce va primi banii care trebuie să-i sosească.

— Bani, zici? Ah, de-ar sosi odată! Trebuie să ştii că de trei luni preşedintele nu mi-a plătit un gologan din leafă. Aici trec drept foarte bogată şi sunt silită să trăiesc pe picior mare ca să pot fi de folos cauzei. Nu mai am nici un ban şi trăiesc din împrumuturi. Ştiu că nici preşedintele nu stă mai bine, dar o să vină o zi când n-o să mai găsesc de la cine să împrumut.

— E drept că stă şi el destul de prost, dacă totuşi îţi trimite bani, înseamnă că ştie să preţuiască foloasele pe care le avem de pe urma dumitale.

— Îmi trimite bani? strigă ea plină de bucurie.

— Da, prin mine, îi am de două săptămâni şi te rog să mă ierţi că nu ţi i-am adus până acum, dar mi-a fost cu neputinţă să vin.

— Te iert, dragă Gerard, fiindcă ştiu că n-ai făcut-o din răutate. Şi cât îmi trimite?

— Leafa pe trei luni din urmă şi alte trei înainte. Eşti mulţumită?

— Foarte! În hârtii?

— Bineînţeles, nu puteam doar să port atâta monedă la mine.

— Ce fel de bancnote? Cele din America de Nord m-ar putea da de gol.

— Sunt bancnote de-ale băncii naţionale engleze.

— Admirabil! E cea mai bună măsură de prevedere. Unde sunt?

— Poftim!

Şi Gerard scoase din carâmbul cizmei lui grosolane şi prăfuite un teanc de hârtii de bancă. Femeia le numără, le făcu iar teanc, apoi zise:

— Şi acum, dragă Gerard, trebuie să-mi faci plăcerea şi să mănânci ceva. Trebuie să fii mort de foame.

— Drept să-ţi spun, mi-e o foame de lup, răspunse el râzând.

În timp ce el mânca, vorbiră de lucruri obişnuite. De-abia după ce isprăvi, se aşezară pe divan şi ea începu:

— Ştii că avem un nou preşedinte?

— Adică unul care vrea să fie. N-am auzit încă despre asta. Cine e?

— Un anume Pablo Cortejo din México. A fost administratorul averii contelui Fernando de Rodriganda.

— Dacă stă în capitală, ce speranţe poate el să aibă când oraşul se află în mâinile francezilor?

— Am zis eu că e din México, dar nu locuieşte în México. În momentul de faţă se află în provincia Chiapas.

— Are partizani?

— A fost printre cei dintâi care a luat partea francezilor în timp ce Pantera Sudului şovăia. Atâta timp cât Juarez a fost puternic şi de temut, Cortejo s-a ţinut în umbră, acum însă pare să-şi închipuie că împrejurările îi pot fi prielnice, mai ales în provinciile de la sud în care francezii n-au prea făcut încă progrese.

— Şi ce rezultat a avut până acum?

— Slab, dar Pantera Sudului pare încă nehotărât, ceea ce e primejdios, fiindcă trebuie să ştii că indianul acesta are foarte mulţi partizani.

— Totuşi, nu cred că acest Cortejo ne poate fi cine ştie ce dăunător.

— Nu se ştie! Poate că are bani şi mexicanul e foarte sensibil la aşa ceva. Ce e mai curios în toată afacerea e că fata lui e mai dârză decât el.

— A, are o fată? Tânără şi frumoasă probabil.

— Trebuie neapărat să fie şi tânără şi frumoasă?

— Da, fiindcă sunt două calităţi care te fac să reuşeşti mai uşor.

— Fata lui Cortejo e însă bătrână şi urâtă ca muma-pădurii.

— O cunoşti?

— Personal nu, am văzut-o numai din fotografie. Se zice să seniorita Josefa se crede frumoasă. Altfel n-ar fi avut curajul să-şi împartă fotografiile pretutindeni.

— Ai vreuna la tine?

— Da.

— Aş vrea s-o văd şi eu.

Emilia luă dintr-o cutie o fotografie şi i-o arătă.

— Brrr, urâtă mai e! se scutură Gerard râzând.

— S-o lăsăm acum pe Josefa şi să vorbim de altele. Ce noutăţi mai ai?

— Că Napoleon a început să trateze cu Statele Unite soarta Mexicului.

— Atunci arhiducele Maximilian se apropie de sfârşitul carierei sale de împărat. America n-are să admită niciodată un împărat în Mexic.

— Crezi?

— Sunt sigură.

— De unde ştii?

— Am citit o copie a deciziei parlamentare aprobată cu unanimitate şi care respinge recunoaşterea unei monarhii în Mexic.

— Totuşi perspectivele lui Maximilian nu sunt încă înlăturate complet. Ce-a zis împăratul francez de atitudinea Americii?

— Conştient de puterea lui, a întrebat pe şleau pe ambasadorul Americii la Paris: „Ce vreţi, pace ori război?” îşi închipuia probabil că Statele Unite au destule pe cap cu actualul lor război civil şi un război cu Franţa le-ar fi fost foarte neplăcut. Dar America nu vrea să cedeze şi e sigur că Franţa va renunţa la planul ei, aşa că şansele arhiducelui au scăzut simţitor. Dar, dragă Gerard, trebuie să sosească maiorul, aşa că ar fi bine să treci în ascunzătoarea dumitale, încheie spioana ridicându-se de pe divan. Omul acesta e foarte punctual, peste două minute va fi aici.

— Dă-mi atunci cheia şi felinarul.

— Poftim hainele, le-am şi pregătit, sunt dincolo.

— Cât crezi c-o să stea maiorul?

— Atât cât îţi trebuie să sfârşeşti cu hârtiile lui.

— Nu pot nici eu să ştiu cât timp o să-mi trebuiască, de aceea îţi cer un ceas întreg.

— Bine. De acum într-un ceas maiorul va părăsi casa. Vezi să nu te prindă. Eu o să pretextez că mă doare capul ca să-l fac să plece.

Gerard trecu printr-o uşă mascată în camera de alături, care servea drept un fel de cămară unde se ţineau lucruri de prisos. Aprinse felinarul, se dezbrăcă de hainele lui şi se îmbrăcă într-o livrea de fecior. Apoi se puse s-asculte la uşă.

Auzi în curând voci. Venise maiorul, îi cunoştea glasul, căci îl mai spionase şi în alte ocazii de aci din cămară.

— O, Dios, ce frumoasă eşti în astă seară, seniorita! Îl auzi el zicând.

— Vai, ce compliment! exclamă Emilia cochetând. Cred, dimpotrivă, că arăt cât se poate de rău.

— De ce, stimată doamnă?

— M-a chinuit toată ziua o durere de cap îngrozitoare.

— Ah, migrena?

— Da. Nici nu te-aş fi primit, dacă nu ţi-aş fi făgăduit atât de hotărât ora când îţi dau voie să vii.

— Ce nenorocire, atunci trebuie să plec?

— Nu încă. Vreau să văd cât timp nervii mei vor putea rezista. Dar, poftim, ia loc.

Gerard era foarte mulţumit de această introducere. Ieşi din cămară, trecu printr-un coridor luminat şi cercetă cu privirea dacă nu-l vede careva, merse pe coridor până la capăt, scoase o cheie din buzunar şi descuie ultima uşă. Păşi pragul şi încuie uşa în urma lui.

Se afla acum în apartamentul maiorului. Emilia închiriase toată casa şi-i cedase maiorului câteva camere. Gerard scoase felinarul din buzunar şi intră de-a dreptul în camera de lucru a maiorului. Obloanele erau bine trase, aşa că nu pătrundea nici o rază de lumină afară. Pe cele trei mese ale încăperii se aflau hărţi, planuri, cărţi şi carnete de notiţe. Cercetă totul şi trebuie să fi găsit în ele lucruri interesante, căci scoase dintr-un sertar o coală de hârtie şi începu să copieze în grabă ce i se părea mai important. Puse apoi totul la loc şi vârî hârtia în buzunar, stinse micul felinar şi se îndreptă prin întuneric spre uşa antreului; în momentul acela trecea un servitor pe coridor. Aşteptă până când acesta se îndepărtă, ieşi binişor pe uşă şi se întoarse în vârful picioarelor în cămară unde îşi schimbă iar hainele.

De obicei, când se strecura în apartamentul maiorului, se îmbrăca în livrea, ca să fie luat drept servitor, dacă l-ar fi văzut cineva. Se apropie de uşă şi ascultă. Îl auzi pe maior zicând:

— Coniţă dragă, sunt cât se poate de nenorocit că trebuie să plec.

— Şi eu şi mai nefericită că din cauza indispoziţiei mele nu te pot reţine, răspunse Emilia cu o prefăcută mâhnire în glas.

— Şi când pot să mai vin?

— Peste patru zile.

— Peste patru zile? răspunse el mirat. De ce atât de târziu?

— Fiindcă până atunci sper să fiu pe deplin restabilită. Migrena e o boală îndărătnică, nu te slăbeşte cu una cu două.

— Atunci ştii ce? Nu hotărâm nici o zi. Voi veni îndată ce te vei simţi bine.

— Minunată idee.

— Vei avea însă bunătatea să mă înştiinţezi, nu-i aşa?

— Se-nţelege!

— Mulţumesc. Voi alerga la cea mai mică chemare, fii sigură de asta... Noapte bună!

Maiorul plecă. Gerard mai aşteptă câteva minute de teamă să nu se mai oprească de vorbă în vestibul, dar uşa se deschise şi o auzi pe Emilia întrebându-l pe întuneric:

— Aici eşti, Gerard?

— Da. Ţi-a spus ceva?

— Nu.

— Vai de mine! Tocmai acum când venisem să aflu lucruri interesante...

— Nu puteam să vorbesc mult, câtă vreme pretextasem că sunt bolnavă. De altfel, îmi închipuiam că vei găsi singur ceea ce căutai.

— Din fericire, aşa e.

— A, ai descoperit ceva?

— Da, chiar foarte mult.

Emilia se aşeză lângă el pe divan şi-l privi întrebător.

— Nu dispun de prea multă vreme, începu el, deoarece din cele ce-am aflat reiese că trebuie să lucrăm cât se poate de repede. Atâta pot să-ţi spun deocamdată, că am copiat un ordin de-al lui Bazaine, care cere ca, în timp de trei zile, să pornească de aci trei companii de soldaţi ca să ia în stăpânire fortul Guadelupe.

— Vai de mine! strigă ea speriată.

— Nu-i nimic, le venim noi de hac! o linişti el. Nu ţi-am spus încă vestea că peste câteva zile voi avea ajutorul a peste cinci sute de apaşi pe care mi-i pune la dispoziţie prietenul meu Ochi-de-urs.

— A, tânărul apaş care caută pretutindeni urma fratelui său Inimă-de-urs, dispărut de atâta vreme?

— Da, chiar el. Sper că apaşii lui vor face minuni.

— Nu-nţeleg eu de ce pun francezii atâta preţ pe fortul acela neînsemnat?

— Nu e nevoie să fi făcut şcoala de război ca să înţelegi atâta lucru. Tactica e probabil pentru Juarez. Vor să-l încolţească în Paso del Norte şi fortul e bine ales în acest scop. Voi avea eu însă grijă să nu pună ei mâna pe el. Cunosc acum itinerarul lor, ba am mai prins şi altele din hârtiile şi planurile lor.

— Francezii ăştia uită că Juarez e încă foarte puternic. Jumătate din Mexic ar sări ca un singur om la chemarea lui.

— Ceea ce are să se întâmple în curând, fii pe pace! Şi acum trebuie să plec, seniora.

— Umblă sănătos, Gerard. Când mai vii?

— Nu ştiu, dar cred că în curând. Noapte bună.

Ieşi din casă tot cum venise şi bătrâna grădinăreasă care îl aştepta afară îi dădu înapoi rasa de călugăr şi puşca. Tânărul francez nu bănuia nici pe departe primejdia care-l aştepta. Când trecuse acum două ceasuri printre santinele, una din ele auzise parcă un zgomot uşor, dar îşi zise că va fi fost vreo pisică. Începuse apoi să se plimbe iar de colo până colo fără grijă, până ce-i veni poftă să-şi aprindă luleaua. Scoase deci din buzunar o cutiuţă şi trase un chibrit. La lumina flăcării zări într-un muşuroi de pământ urme de paşi. Se uită mai de-aproape, apoi se ridică murmurând:

— Aha, a trecut careva pe aici, urmele sunt încă proaspete. Oare cine să fi fost?

Mai aprinse câteva chibrituri şi văzu clar încotro se îndreptaseră paşii.

— Ăsta care-o fi fost s-a strecurat printre posturile noastre şi a intrat în oraş... mormăi soldatul. Pesemne că avea el ceva de gând. Ia să raportez eu comedia...

Chemă santinela apropiată şi-i spuse ce bănuia. Vestea trecu din om în om până la ofiţerul de serviciu, care raportă comandantului. Acesta luă lucrul în serios şi se duse la prima santinelă ca să cerceteze.

— Hai, spune ce ştii! îi porunci el.

— Păi... să trăiţi!... am auzit un zgomot... începu soldatul.

— Şi n-ai somat? se răsti la el comandantul.

— Ziceam că o fi vreo pisică... se scuză omul.

— Pe urmă?

— Pe urmă mi-a dat în gând să văd ce e. Dacă o fi fost om, gândeam eu, trebuie să fi lăsat urme. Am aprins un chibrit şi am văzut că aşa era.

— Bine. Îţi iert neglijenţa, fiindcă ai căutat s-o îndrepţi singur. Aprinde-ţi felinarul!

Porunca fu executată şi la lumina felinarului urmăriră paşii până unde pământul era bătătorit. De aci urmele se pierdeau.

— Aha, individul a intrat în oraş, dar n-a ieşit. O să caute să iasă pe acelaşi drum. Întindeţi-vă la pământ şi aşteptaţi. Mexicanii sunt foarte şireţi. S-ar putea să vă zărească. Cum l-oţi vedea, somaţi-l să se oprească. În vremea asta eu o să dau ordin posturilor din afară să fie cu ochii în patru.

Comandantul plecă lăsând cincisprezece oameni bine înarmaţi, mai mult decât trebuia ca să prindă pe unul singur care habar n-avea ce-l aşteaptă.

Trecură câteva ceasuri fără să se ivească ţipenie de om. Începură să creadă că individul a rămas în oraş sau că a ieşit prin altă parte, când auziră paşi apropiindu-se.

— Vine! şopti sergentul.

Văzură în curând un om păşind cu băgare de seamă, dar într-o clipă fu apucat de zeci de mâini şi trântit la pământ.

— Ei drăcie! zise el în franţuzeşte. Ce vreţi?

— Să punem mâna pe tine, răspunse sergentul cu ciudă.

— Aşa? Numai să puteţi...

Şi zicând aceste cuvinte făcu o sforţare ca să scape, dar degeaba, genunchii soldaţilor îl apăsau cu putere pe piept.

Gerard înţelese că trebuia să se supună. Nu voia să se servească de armă, deoarece aceasta i-ar îngreuna mai târziu situaţia. Dacă se preda de bunăvoie, îi mai rămâneau şanse de scăpare. De aceea zise cu glas liniştit:

— Lăsaţi-mă oameni buni, de ce mă strângeţi aşa? Vreţi să vin cu voi, uite vin!

— Aprindeţi felinarele! porunci sergentul.

Soldaţii aprinseră felinarele şi la lumina lor văzură că străinul e înarmat.

— Luaţi-i armele şi legaţi-l bine! strigă sergentul cu glas poruncitor.

Unul din soldaţi îi luă cureaua lui Gerard şi-i legă cu ea mâinile în lungul trupului socotind c-a făcut mare ispravă. Dar un experimentat vânător de-al preriilor ştie să se folosească de orice prilej. Când îi trecură cureaua în jurul trupului ca să-i lege mâinile, în loc să le lipească strâns de coapse, Gerard le îndepărtă cât putu mai mult, ca să rămână puţin loc la mijloc. Cureaua i-o trecuseră numai de la cot în jos, lăsându-i pieptul şi braţele libere, ceea ce i-ar fi îngăduit la un moment dat ca printr-un efort mai mare să-şi poată scoate mâna dreaptă din curea.

— Cine eşti? îl întrebă sergentul cu glas batjocoritor.

— Un argat, răspunse el calm.

— Nu prea semeni a argat. De unde vii?

— Din Adama.

Adama e la o depărtare de câteva ceasuri numai de Chihuahua.

— Şi ce căutai în oraş?

— Să-mi văd logodnica.

— De ce-ai venit pe furiş?

— Ce, tu nu te-ai dus niciodată pe furiş la vreo fată?

— Ia ascultă, mă, să nu mă tutuieşti, că te pocnesc cu patul puştii, ai înţeles?

— Păi... dacă mă tutuieşti tu, de ce să nu te tutuiesc si eu?

— Eu sunt soldat de-al Măriei Sale împăratul. De altminteri prea vorbeşti bine franţuzeşte, parc-ai fi parizian.

— Păi şi sunt.

— Parizian şi argat în Adama? Nu e lucru curat la mijloc. Să vedem ce-o să spună domnul comandant. Hai, înainte marş!

— Ai dreptate, poate că o pricepe el ceva, fiindcă, după cum văd, tu eşti cam greu de cap...

— Mă omule, nu eşti tu argat cum nu sunt eu popă...

— Se prea poate.

— Să te ducem mai întâi la postul de gardă, pe urmă om vedea noi ce-o mai fi.

— Bine, duceţi-mă.

Porniră. Era întuneric beznă şi i-ar fi fost lesne lui Gerard să fugă; îi luaseră însă armele şi nu se îndura de ele. Puşca lui cu două ţevi îi fusese atâţia ani tovarăş credincios: ea îl hrănise şi-l apărase de primejdii, cum să se despartă acum de ea? Gerard se lăsă dus de soldaţi, nădăjduind că i se va ivi mai pe urmă prilejul să fugă.

Ajunseră în oraş. Cartierul general era la primărie. Aci locuia şi comandantul, căruia i se pusese la dispoziţie primul etaj. Ferestrele erau toate luminate, deoarece comandantul avea sindrofie în seara aceea, sindrofie la care fusese invitată şi Emilia.

La parter era corpul de gardă. Câţiva subofiţeri stăteau de vorbă la un pahar cu vin şi printre ei se afla şi cantiniera sau „vivandiera” cum îi ziceau francezii.

— Da, da, s-a isprăvit cu Juarez al lor, zicea un tânăr căruia de-abia îi mijise mustaţa.

— Parcă se sinchiseşte cineva de el! răspunse un camarad. Tot războiul n-a fost decât un fleac, ca şi când am fi gonit nişte muşte cu prosopul. Las' că nici nu merita mai multă osteneală arhiducele ăsta.

— Cine, arhiducele? Nu cumva crezi că pentru el s-a făcut ce s-a făcut? N-a fost decât un om de paie pus de noi ca o sperietoare. O să-l trimitem frumuşel acasă la el şi o să punem în locul lui pe Bazaine al nostru prşedinte al Mexicului şi Napoleon o să fie silit să declare ţara provincie franceză.

— Bine, bine, dar ce-au să zică Puterile?

— Până să se trezească ele, lucrul o să fie înfăptuit, dar mai e câte un hop de trecut. De pildă, ticălosul ăla de-i zice Gerard cel oacheş...

— Ăsta ne-a dat de furcă mai mult decât alţi zece spioni la un loc. Tare aş vrea eu să am banii pe care i-a pus Bazaine pe capul lui...

— Cam cât?

— O sumă mare de tot. Omul ăsta i-a adus mai mult folos lui Juarez decât o întreagă armată. E mai primejdios şi decât Pantera Sudului, măcar că nici cu ăla nu-i de glumit... A, dar ăsta cine-o mai fi?

În clipa aceea soldaţii îl împingeau pe Gerard pe uşă. Privirile lui se opriră ca hipnotizate la cantinieră. Recunoscu în ea pe Mignon, fosta lui iubită. Aşadar, până aici ajunsese femeia care îl nenorocise, pentru care suferise atât şi din pricina căreia luase drumul pribegiei...

— Aţi pus mâna pe el? întrebă caporalul de gardă.

— Da, uite-l! răspunse sergentul. Zice că e argat şi că vine de la Adama, dar nu prea îmi vine să cred ce spune.

Deodată cantiniera se sculă de unde şedea, veni lângă prizonier, îl privi mai de-aproape şi strigă:

— Ăsta argat? V-a minţit cu neruşinare. E Gerard, fierarul din Paris, îl cunosc eu bine...

— Gerard! Fierarul! Din Paris! se auziră câteva glasuri exclamând.

— Da, a fost pungaş, apaş, sau mai bine zis garrotteur ― cum li se spune la noi.

— Aha, garrotteur! repetă sergentul încruntat. Ţi s-a înfundat, băiete, o să-l vezi tu pe dracu...!

— Vă luaţi voi după ce spune o muiere ca asta? zise Gerard cu dispreţ.

— Ce-ai zis? Muiere? Eu...? Îţi scot ochii acu, pungaşule, strigă ea înfuriată şi vru să se repeadă la el.

— Stai! O opri sergentul, lasă-l pe mâna mea! Dar mai întâi trebuie să mă duc să raportez comandantului.

Vru să iasă pe uşă, se izbi însă piept în piept cu un locotenent care întrebă răstit:

— Ce-i gălăgia asta?

Soldaţii luară poziţia „drepţi” şi sergentul răspunse izbind călcâiele:

— Să trăiţi, domnule locotenent, am prins un individ care s-a furişat în oraş şi acum voia s-o şteargă binişor.

— A, acela de acu trei ceasuri?

— Da, să trăiţi!

— Cine e?

— Zice că e argat în Adama, dar cantiniera jură că ar fi un fierar din Paris pe care-l cunoaşte foarte bine. Nu s-a lăsat cu nici un preţ să fie prins.

— Aha! E îndărătnic. Şi mai rău. Cum îl cheamă?

— Gerard.

Ofiţerul se dădu un pas îndărăt şi strigă:

— Măi băieţi, ştiţi voi cine e ăsta? E Gerard cel oacheş. Aţi auzit voi de el? După care i se adresă direct: Aşa-i că nu m-am înşelat? Răspunde!

Un sentiment de mândrie îl opri pe francez să tăgăduiască, totuşi voia mai întâi să vadă ce-o să spună comandantul. Dădu deci din umeri şi răspunse dârz:

— Dovedeşte-o, locotenente!

— Domnule locotenent! se răsti ofiţerul. De altfel, n-are nici o importanţă dacă recunoşti sau nu, fiindcă o să aflu numaidecât ce vreau să ştiu. Se zice că patul puştii lui Gerard e de aur îmbrăcat cu plumb. Unde ţi-e puşca?

— Uite-o, domnule locotenent, răspunse sergentul.

— Bine. Zgârie niţel plumbul cu un cuţit să vedem dacă iese aurul la iveală.

Gerard înţelese că e descoperit. Ceea ce se zicea despre puşca lui era adevărat. Patul nu-i slujea numai drept armă, ci şi de pungă. Când îi trebuiau bani, făcea o crestătură în el şi scotea dinăuntru aur. Lucrul se zvonise şi multă lume îi cunoştea taina.

— Ei drace, de aceea era puşca aşa de grea! spuse sergentul minunându-se, apoi scoase briceagul din buzunar şi crestă patul puştii.

— E aur, domnule locotenent., aur curat! strigă el plin de bucurie.

— Atunci nu mai încape îndoială că el e. Mă duc eu însumi la comandant ca să-i duc vestea cea bună, zise locotenentul şi ieşi repede pe uşă.

Ceilalţi se uitau cu teamă la prizonier. Toţi tăceau. Cantiniera amuţise şi ea.

Locotenentul urcă în fugă scara. Comandantul era înconjurat de o mulţime de doamne mexicane, câţiva civili, tot mexicani şi mai mulţi ofiţeri francezi. Mulţi din băştinaşi erau cu trup şi suflet devotaţi lui Juarez şi îi urau pe francezi, dar îşi ascundeau sentimentele în adâncul inimii lor.

— De ce eşti atât de agitat, locotenente? îl întrebă comandantul pe ofiţer, când îl văzu dând buzna pe uşă.

Acesta luă poziţia de drepţi şi zise emoţionat:

— Am onoarea să vă raportez, domnule comandant, că Gerard cel oacheş a fost prins!

— Cum, ce-ai spus? E cu putinţă? strigă comandantul nevenindu-i să creadă.

Vestea căzu ca o bombă în mijlocul adunării. Francezii erau încântaţi, pe când mexicanilor le plângea inima. Dacă acest partizan valoros fusese într-adevăr prins, preşedintele Juarez pierdea un colaborator preţios. Toţi erau însă foarte curioşi să vadă un om atât de temut şi ascultau cu încordare cele ce povestea locotenentul. Comandantul dădu ordin ca prizonierul să fie dus imediat în biroul lui particular. O doamnă însă, care se bucura de favoarea comandantului, îi spuse cu glas rugător:

— Domnule comandant, noi, toate cucoanele care suntem aici, te rugăm să ne laşi şi pe noi să-l vedem. Nu-i aşa că n-o să ne refuzi?

— Bine, răspunse el după ce se gândi câteva clipe, să-l aduci aici, locotenente. Vezi să nu uiţi şi puşca, faimoasa lui puşcă despre care se spune că face minuni.

Nu trecu mult şi ofiţerul veni cu prizonierul, escortat de un mare număr de soldaţi. Gerard se opri în uşă.

— Vino încoa, mă! îi porunci comandantul.

Tânărul nu se clinti.

— Încoa! Ţi-am spus, se răsti comandantul.

Şi fiindcă Gerard nu se mişcă, locotenentul îi dădu un ghiont vrând să-l împingă înăuntru. Gerard se întoarse atunci ca fulgerul, ridică piciorul şi-l izbi cu atâta putere în pântece, încât ofiţerul se prăbuşi la pământ şi scăpă puşca din mână.

— O să te învăţ eu, secătură; Gerard cel oacheş nu e omul pe care să-l înghionteşti! strigă el înfuriat.

Cuvintele lui îi impresionară pe cei de faţă. Ofiţerii erau indignaţi de insulta adusă unuia de-ai lor, iar mexicanii înţeleseră cu groază că tânărul lor prieten era pierdut. Femeile erau entuziasmate de îndrăzneala lui.

Printre ofiţeri se afla şi maiorul, admiratorul Emiliei; fire nervoasă, acesta de-abia se putea stăpâni să nu se repeadă la Gerard să-l pălmuiască. Colonelul porunci însă să se facă linişte.

— Să nu luăm în seamă mojicia acestui individ, zise el. Fiţi siguri că o să-şi primească în curând pedeapsa. Ţi-am spus să vii mai aproape, de ce n-ai ascultat? Se adresă el prizonierului.

— Pentru că nu sunt în solda dumitale ca să-mi porunceşti şi să-mi spui „mă”, Eu sunt un om al întinselor savane, un vânător cunoscut şi cer să mi se dea consideraţia ce mi se cuvine, răspunse el privindu-l întunecat.

— Ce consideraţie vrei să dau unui om care dă cu piciorul într-un ofiţer francez? zise comandantul zâmbind ironic.

— De altfel, consideraţia dumitale m-ar lăsa rece, urmă prizonierul. Eu sunt deprins cu politeţea şi buna-cuviinţă a mexicanilor care ştiu să respecte meritele fiecăruia. Un vânător iscusit şi un cercetaş al preriilor nu e mai prejos decât un ofiţer. Era de datoria mea să-i dau o lecţie de bună-cuviinţă acestui locotenent care nu ştie cum trebuie să se poarte în faţa cucoanelor.

Doamnele îl priviră încântate, pe când ofiţerii scoteau exclamaţii de indignare.

Comandantul îi potoli cu un gest, apoi urmă:

— Aş putea să consider tăcerea dumitale ― vezi că-ţi vorbesc politicos ― drept o mărturisire, dar doamnele de faţă vor fi poate curioase să te mai audă vorbind. Aşadar, eşti într-adevăr Gerard cel oacheş?

— Da.

— Ce treabă aveai în oraş?

— Să văd pe cineva.

— Pe cine?

— Treaba mea!

— Cu ce scop?

— Să mă-nţeleg cum am putea goni pe vrăjmaşi.

— Aşa? Şi cine sunt aceştia?

— Francezii.

— Trebuie să recunosc că nu ocoleşti răspunsurile. Eşti cât se poate de sincer, aş putea spune chiar obraznic. Numeşti pe francezi vrăjmaşi fiind şi dumneata francez.

— Am fost. Îi iubesc pe mexicani şi mi-aş da viaţa ca să-i dezrobesc de sub jugul asupritorilor.

Comandantul era înmărmurit de atâta îndrăzneală şi dispreţ de moarte.

— Regret, dar nu o să mai ai când contribui la această dezrobire, căci cele ce ai spus acum ajung ca să-ţi hotărască osânda. Vei ieşi de aici pentru a fi împuşcat imediat. Mai întâi însă, drept pedeapsă pentru că ai lovit un ofiţer francez, vei fi biciuit până la sânge. Şi-acum, care ţi-e ultima dorinţă?

— Deocamdată nici una. Mi-o voi exprima la timp. Un om de-al preriilor nu e obişnuit să i se impună o dorinţă.

— Eşti nebun, tinere! Ai într-adevăr legături cu persoane de-aici, din oraş?

— Atât de multe încât te-ai îngrozi dacă le-ai cunoaşte.

— Se zice că eşti prieten cu Juarez. Îi cunoşti planurile?

— Şi pe-ale lui şi pe-ale voastre.

— Te lauzi! Ce planuri de-ale noastre cunoşti?

— Pe toate. Urmările o vor dovedi.

— Destul! M-am săturat de atâta lăudăroşenie. Să vorbim de altele. Armele acelea sunt ale dumitale?

— Da.

— Ia dă-le încoa' locotenente.

Ofiţerul puse pe masă puşca, revolverele şi pumnalul prizonierului. Comandantul luă puşca şi-i examină patul.

— E plin cu aur. De unde îl ai?

— Am descoperit în munţi o vână de aur.

— Aşa? N-ai vrea să ne vinzi planul locului?

— Pentru ce? Zici că ai intenţia să mă împuşti...

— Desigur. S-ar putea da însă banii moştenitorilor dumitale.

— Nu ţi-aş spune locul nici dacă mi-ai da pe el valoarea întregii cantităţi de aur care se află acolo. Nici cel mai de rând mexican n-ar face o josnicie ca asta.

— Eşti om rău şi un încăpăţânat. Ai ucis şi francezi cu puşca dumitale?

— Da.

— Câţi?

— Nu ştiu. Eu ţin socoteala numai de sălbăticiunile pe care le ucid, nu şi de francezi.

— Ia seama cu cine vorbeşti! strigă comandantul înfuriindu-se.

— Cu un om de care nu mă tem.

— Bine. Văd că-ţi cauţi cu tot dinadinsul moartea. N-o să scapi de ea, fii pe pace! Vei muri însă altfel decât te aştepţi şi nu îndată, după cum ţi-am spus adineauri. Am impresia că se pot afla multe de la dumneata, dar după cum înţeleg nu de bunăvoie, aşa că te vom supune la chinuri.

— Ce vrei să ştii?

— Mai întâi pe cine cunoşti aici în oraş.

— Degeaba, n-o să afli.

— O să vedem noi! râse batjocoritor comandantul. Pe urmă mă vei pune la curent cu planurile lui Juarez, prietenul dumitale...

— De prisos, le veţi afla îndată ce vor fi puse în aplicare.

Mexicanii ascultau cu o atenţie încordată la cele ce spunea, pe când ofiţerii fierbeau de indignare şi de ruşine că un colonel francez îngăduia să i se vorbească astfel.

În cele din urmă acesta nu mai putu îndura şi strigă înfuriat:

— Mi-ai pus răbdarea la grea încercare, dar şi răbdarea are o limită. O să te învăţ eu cum se înmoaie nemernici de teapa ta! Voi pune să ţi se dea cincizeci de vergi şi vom vedea noi dacă tot aşa o să vorbeşti apoi.

Ochii lui Gerard scăpărau scântei:

— Ţi-am dovedit adineauri că nu sunt omul care să îndure bătăi. Bătaia jigneşte onoarea.

— Nu-mi pasă mie de onoarea dumitale! spuse cu dispreţ colonelul. Luaţi-l de aici!

— Nici mie de-a dumitale! strigă Gerard. O să-ţi arăt eu cine e bătut şi-şi înjoseşte onoarea.

Şi în clipa următoare braţele lui se smulseră din curea, îi rupse colonelului epoleţii şi-l izbi cu atâta putere sub fălci, încât îl făcu grămadă la pământ. Vârî repede pistoalele în teacă, apucă pumnalul între dinţi şi cu patul puştii începu să pocnească pe soldaţi în cap. Se repezi apoi la fereastră şi dispăru strigând cu hohot dispreţuitor:

— Noapte bună, doamnelor!

Soldaţii se tăvăleau pe jos, în vreme ce ofiţerii stăteau ca împietriţi. Îşi veniră însă în curând în fire şi începură să răcnească înnebuniţi de furie:

— După el! Repede, să nu ne scape!

O luară la goană pe scară, dar nici unul nu îndrăzni să sară pe fereastră. Mexicanii rămăseseră pe loc, apoi se îngrămădiră toţi, femei şi bărbaţi, în jurul comandantului.

— Ce lovitură îngrozitoare! E mort... zise careva.

— Nu, e doar leşinat, adăugă, altul. Să-l întindem pe canapea.

Unele dintre doamne leşinaseră, altele şopteau între ele cuvinte de admiraţie pentru Gerard, pe când vreo câteva alergară la fereastră să vadă dacă îndrăzneţul francez avusese timp să fugă.

Puteau fi fără grijă. Tânărul sărise drept în picioare şi într-o clipă fu în spinarea primului cal care îi căzu la îndemână; pe când ofiţerii erau de-abia în capul scării, el şi apucase să dea colţul.

Acum era vorba cum să treacă printre posturile de santinele ca să iasă din oraş. Calul de sub el era sprinten şi odihnit, aşa că lucrul părea oarecum lesne.

Oraşul era cufundat în întuneric, ceea ce nu era însă o piedică pentru Gerard. Gonea la întâmplare pe stradă şi la capătul ei dădu de o santinelă. Până să aibă soldatul timp să-l someze şi să-i pună arma în piept, călăreţul trecuse ca o săgeată pe dinaintea lui. Omul îşi cunoştea însă datoria. Descărcă un glonte ca să dea alarma şi imediat se auziră afară din tabără strigătele:

— Cine-i acolo? Stai!

Gerard nu răspunse. Câteva împuşcături răsunară şi calul fu atins, îi dete pinteni şi zbură mai departe. Dar calul, lovit serios, slăbea. Gerard înţelese că în curând va cădea grămadă şi de teamă să nu-l tragă sub el, sări din şa şi se îndreptă în goană spre câmp.

Cunoştea bine locurile şi ştia bine unde îşi legase calul. Principalul era să nu fi dat cineva de el în lipsa lui. Îl găsi însă acolo unde îl lăsase. De-abia acum se crezu scăpat.

— Să poftească acum să mă prindă! murmură el.

Încălecă, întoarse calul spre nord, porni mai întâi la trap, pe urmă în galop şi se pierdu în întuneric.

Când începu să se lumineze de ziuă, era departe. Curând după-amiază văzu nişte cai păscând. Aruncă lasoul, prinse unul din ei, încălecă şi luă drumul spre El Paso del Norte.

Capitolul VII – Patul de puşcă

Duminică spre seară, bătrânul Pirnero stătea în prăvălie şi privea pe fereastră. Ploua cu găleata. Cârciumarul era în toane rele. O trimise pe Resedilla să-i aducă o halbă de bere. Aceasta îi aduse halba şi i-o puse dinainte pe masă, apoi se aşeză la locul ei obişnuit cu o carte în mână.

Bătrânul sorbi o înghiţitură zdravănă, trânti paharul pe masă şi bodogăni necăjit:

— A dracului ploaie!

Nici un răspuns.

— Parc-ar veni potopul. Tu ce zici?

Şi fiindcă fata tăcea, se răsti mânios:

— Ce? Ai spus ceva? Nu cumva n-am dreptate?

— Ba da, răspunse ea scurt.

— Dacă m-ar apuca o ploaie ca asta pe câmp şi m-aş duce dracului, ştiu că nu ţi-ar părea rău.

— Dar bine, tată...!

— Ce, adică nu se poate întâmpla? Să zicem că mă apucă o ploaie ca asta, răcesc şi mă duc pe lumea cealaltă. Ei şi tu ce te faci? Să duci singură gospodăria mai departe? Şi prăvălia? Aici se cere cap de bărbat, nu de muiere.

Resedilla râse cu poftă.

— Lasă, tată, că nu te duci tu pe vremea asta la câmp, fiindcă n-ai pentru ce şi nici de răcit n-o să răceşti numai ca să mă faci să cred că trebuie să mă mărit cu orice preţ.

— Tot ce se poate. Vezi de ce mi-e mie necaz pe tine... nu vrei să pricepi odată că... A, dar ăsta cine-o mai fi?

Bătrânul îşi curmă vorba auzind tropot de copite; un călăreţ de pe care apa curgea şiroaie se oprise în faţa uşii.

— Na, iar calicul... spionul. Nu mă duc azi afară din pricina lui, să ştiu de bine că-mi dau pe faţă toată diplomaţia.

Noul sosit era într-adevăr Gerard. Resedilla roşi văzându-l. Când intră pe uşă, bătrânul Pirnero de-abia îi răspunse la bună-ziua, dar fata îi zâmbi prietenos. Tânărul ceru un rachiu şi se aşeză la o masă.

Multă vreme tăcură toţi trei, numai bătrânul bătea înciudat cu degetele în geam. În cele din urmă se plictisi şi începu:

— A dracului ploaie!

— Da, răspunse Gerard.

— Potop, nu altceva.

— Nu tocmai.

— Ce nu? Nu eşti de părerea mea? replică bătrânul indignat şi se uită înfuriat la Gerard. Uitase să zâmbească diplomatic, cum zicea el. Dar nu te vezi, omule? Curge apa de pe dumitale ca dintr-un butoi!

Gerard se uită jos la picioarele lui şi văzu că se făcuse o băltoacă în jurul său.

— Să mă ierţi, senior Pirnero, că am dat, aşa, buzna în casă, dar de-abia aşteptam să mă văd la adăpost.

— Bine, bine, nu zic, da' de ce ai venit aşa ud leoarcă? N-ai nevastă care să te primenească?

— N-am.

— Vezi? Omul trebuie să se însoare, aşa nu merge. Am ori nu dreptate?

— Ai, cum să n-ai!

— Ei, aşa-mi placi! Om deştept, măcar că nu te potriveşti cu Gerard cel oacheş. Tii, mult aş da să-l văd şi eu!

Tânărul zâmbi.

— Dacă te duceai la Chihuahua îl vedeai.

— Cum era să-l văd? Nu calcă el acolo, că e plin de francezi.

— Tocmai de aceea se dusese şi el, aşa am auzit.

— Ce treabă avea cu ei?

— Să le afle planurile.

— Aha, ca să-i spioneze... Nu prea-mi vine să cred. Mai degrabă vin ei la noi ca să ne spioneze, adăugă bătrânul privindu-l cu necaz.

— Şi totuşi a fost acolo, dar l-au prins, urmă tânărul fără să se tulbure.

— Nu te cred! strigă Pirnero sărind în sus indignat.

— Totuşi aşa e, zise tânărul zâmbind, bucuros că bătrânul îi purta atât interes lui Gerard cel oacheş.

— Şi-ţi pare bine, ai? zise Pirnero cu ciudă. Doar eşti şi dumneata francez.

— Sunt, dar nu găsesc că împăratul a făcut bine să-şi trimită armata în Mexic.

La aceste cuvinte bătrânul împinse scaunul cât colo, veni lângă tânăr, îl privi drept în ochi şi strigă:

— Şi dumneata crezi că mă păcăleşti pe mine, că nu ştiu cine eşti? Eşti un spion francez, asta eşti! Ai venit aci ca să afli ce gândim şi vrei să mă tragi de limbă... Nu sunt eu aşa de prost cum mă crezi... întinzi capcana ca să mă prinzi. Degeaba, flăcăule, te-ai dat singur de gol.

Resedilla se îngălbeni, dar Gerard urmă foarte liniştit:

— Cu ce m-am dat de gol?

— Fiindcă te bucuri că au pus mâna francezii pe Gerard cel oacheş.

— S-a bucurat el destul că a avut prilejul să le tragă clapa: l-au prins, dar le-a scăpat printre degete.

— Zău? Ia povesteşte-mi şi mie cum s-a întâmplat.

— Cu plăcere, senior Pirnero.

Gerard istorisi cele petrecute, ferindu-se, bineînţeles, să pomenească de Emilia. Bătrânul îl ascultă cu încordare.

— Aha, le-a scăpat! Nu îi vin ei de hac, fii pe pace! Ăsta e un om şi jumătate. Şi zici că le-a spus toate pe şleau? Şi-ţi pare bine, ai?

— Foarte bine! Sunt de obârşie franceză, dar mi-e drag Mexicul şi n-am de gând să mai plec de-aici, îl urăsc de moarte pe Napoleon, care vrea să pună stăpânire pe ţara asta atât de frumoasă şi voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca să-l împiedic.

— Dumneata? replică bătrânul cu o intonaţie ciudată. Lasă-te păgubaş, tinere. Pentru aşa ceva se cere un om ca Gerard cel oacheş. Eu am să-i mulţumesc mult, fiindcă a curăţat ţinutul de tâlhari. Nu ştii dacă e însurat?

— Am auzit că nu.

— Hm... asta-mi place... numai că trebuie să se însoare... să ia o fată cu niţică avere... să se statornicească şi el la casa lui. Oare prin ce locuri o fi vânând acum?

— Unde e vorba de vreo fiară sălbatică acolo e şi el. Am auzit că o să vină zilele astea şi pe aici.

— Zău? Ne-om pomeni şi în Guadalupe cu el, mai ştii! Îi place julepul?

— Bea şi el un pahar, ca omul...

— Atunci nu se poate să nu vină şi la mine-n prăvălie.

— Sunt sigur că o să vină.

— Auzi Resedilla?

Fata tăcea. Îi era ruşine că tatăl ei făcea ce făcea şi numai de măritiş şi însurătoare aducea vorba.

— Ei, n-auzi? se răsti el.

— Ba da, răspunse ea cu ochii plecaţi.

— Bine. Să vezi că o să-l recunosc numaidecât după puşcă. Aud că patul ei e plin de aur şi când vrea să plătească, taie niţel din el. Halal de-aşa puşcă! Nu ca rabla aia a dumitale... Dar ia spune-mi, rogu-te, unde locuieşti?

— Pretutindeni şi nicăieri.

— Adică, nu te supăra, un fel de fluieră-vânt. Da' tot trebuie să ai şi dumneata o cocioabă unde te adăposteşti iarna pe viscol.

— Mi-o fac eu singur unde mă apucă vremea. Iarna vânez şi-n primăvară tăbăcesc pieile şi le vând prin porturi ori pe la oraş.

— Foarte mulţumesc de aşa viaţă! Însoară-te, omule, ca să ai o casă şi o masă ca tot creştinul. Drept e că eşti francez, dar dacă nu ţii cu Napoleon, o să găseşti pe la noi vreo fată mai sărăcuţă ori vreo indiană. Una bogată n-o să te ia, fiindcă n-ai după ce bea apă, nici măcar o haină mai ca lumea nu văd pe dumneata... Unde o să dormi la noapte pe ploaia asta cumplită, băiatule?

— Aici.

Bătrânul îl privi chiondărâş.

— Aici, la mine? Hm... hm... Ai parale? Văd că nu bei niciodată mai mult de un pahar de julep. Nu prea e semn că te dau banii afară din casă.

— Tată! zise fata cu glas rugător.

— Ce? Eşti miloasă, te ştiu eu, dar eu sunt negustor, vreau să ştiu ce şi cum. Dacă seniorul ăsta plăteşte înainte, îl găzduiesc bucuros, dacă nu, să se ducă p-aci încolo.

— Bine, o să plătesc înainte, cât costă? întrebă Gerard zâmbind.

— Un cuartillo.

Un cuartillo revine la aproape doi lei aur.

— Numai atât?

— Da, o să-ţi fac un culcuş de paie.

— Pentru ce? Pot plăti un pat cu aşternut.

— Nu se poate, nu te vezi în ce hal eşti?

Resedilla roşi până peste urechi, dar nu îndrăzni să spună ceva.

— Fie şi-aşa. Poftim un cuartillo pentru culcuş şi un talco pentru rachiu. Ei, te-ai liniştit senior Pirnero?

— Da.

Un talco e cam jumătatea unui cuartillo.

— Şi-acum, te-aş ruga să-mi arăţi unde e culcuşul, aş vrea să dorm, zise Gerard ridicându-se de pe scaun.

— Acum? Ce, nu eşti în toate minţile, băiatule, nu vezi că nici nu s-a înserat încă?

— Sunt frânt de oboseală, lucru ce se poate întâmpla oricărui vânător.

— Se prea poate, dar unui vânător ca lumea. Dumneata ce-ai vânat astăzi?

— Nimic până acum.

— Păi vezi? Dar să lăsăm vorba, Resedilla, du-l pe domnul în odaia argaţilor.

— La argaţi? Şi de ce n-ar fi dat să se odihnească şi el după atâtea luni într-un pat curat...

— Noapte bună, senior Pirnero.

— Noapte bună, tinere, răspunse bătrânul şi se aşeză iar la fereastră să privească la ploaia care nu mai contenea.

— Iartă-l, te rog, pe tata... e uneori cam ciudat, dar are o inimă foarte bună... zise Resedilla tânărului după ce trecură pragul.

— N-am pentru ce să-l iert, îşi poate găzdui muşteriii după cum crede el de cuviinţă. O să dorm în paie tot atât de bine ca şi în puf, fiindcă pic de oboseală. Am făcut în şase zile trei sute de leghe călare.

— Trei sute de leghe! E cu putinţă? se minună fata.

— Am schimbat în drum opt cai şi nu m-am odihnit o clipă măcar..

— Atunci nu mă mir că eşti atât de obosit. Hai să-ţi arăt unde o să te odihneşti.

— Lasă, seniorita, găsesc eu singur unde dorm argaţii. Nu ieşi afară pe ploaie, să nu răceşti.

— Şi crezi că o să te las să te culci în paie, aşa ud cum eşti? Hai, vino după mine.

Urcă scara, deschise o uşă şi intrară într-o cameră aproape elegant mobilată.

— Asta nu e cameră de călători, zise tânărul privind în jurul său.

— La drept vorbind, nu, e camera de musafiri. Aici a locuit verişoara mea Emma Arbellez de la hacienda del Erina, când a fost ultima oară la noi în vizită. Dar ia şezi. Ţi-e foame?

— Nu, sunt numai grozav de obosit.

Resedilla ieşi pentru câteva minute din odaie.

Gerard se lăsă într-un fotoliu şi închise ochii. Când fata se întoarse aducând o lumânare, îl găsi adormit. Puse sfeşnicul pe masă, umplu ibricul cu apă şi rămase apoi cu ochii pironiţi la tânăr.

— Săracu! Ce obosit trebuie să fie! A, uite puşca lui. Ia să văd dacă e adevărat ce se spune... şopti ea şi apucă puşca vrând să o ridice în sus. Era foarte grea. Se aplecă şi privi cu băgare de seamă. Văzu locul unde sergentul zgâriase plumbul.

— Aur, aur curat! murmură Resedilla. Aşadar e-adevărat... ce bine-mi pare! O să mă fac însă că nu ştiu nimic.

— Resedilla... şopti el în somn.

Fata roşi şi-l atinse pe braţ.

— A, adormisem! Iartă-mă, te rog, seniorita... zise el oarecum ruşinat.

— N-am pentru ce să te iert, somn uşor, domnule Gerard, răspunse ea zâmbind şi ieşi din odaie.

— Afurisită vreme! mormăi bătrânul Pirnero bătând cu degetele în geam. Resedilla nici nu-l auzi. Gândurile ei erau la Gerard şi la descoperirea pe care o făcuse: puşca era într-adevăr cu patul de aur. Ei, n-ai auzit? se răsti bătrânul.

— Ba da, afurisită vreme, răspunse ea tresărind.

— Vrei să zici că n-am dreptate?

— Ai, cum să n-ai, tată dragă...

— Păi vezi? Afară plouă cu găleata şi aici în casă moare omul de urât. Tot aşa şi iar aşa.

— Cum adică?

— Lasă că ştii tu.

— Ce-ai vrea să fie altceva?

— Ce-aş vrea să fie? Un ginere, asta aş vrea să fie.

— Atâta nevoie ai de el?

— Eu nu, dar tu?

— Eu? Ce să fac eu cu un ginere dacă n-am mei o fată de măritat, răspunse ea râzând cu poftă.

— Ia lasă prostiile! Vrei să-ţi baţi joc de mine? Afară plouă cu găleata şi eu stau singur cuc în prăvălie de n-am cu cine să schimb o vorbă. Ia să fie colea un ginere! Am mai spune câte o glumă, am mai pune ţara la cale ori ne-am mai ciorovăi niţeluş când m-ar apuca pe mine pandaliile.

— Numai să vrea!

— Pentru ce nu? Da ce e un ginere la casă decât să dreagă acoperişul şi să se lase sâcâit de socru când îi vin lui toanele? Ştii ce, fetiţo? Dacă nu-ţi alegi tu singură mai repede un bărbat, ţi-l scot eu din pământ, din iarbă verde, m-ai înţeles?

— Ba l-am şi găsit...

— Cine e?

— Ia ghici.

— Cum vrei să ghicesc? Spune tu singur.

— Păi cine altul vrei să fie decât Gerard cel oacheş?

— Gerard... cel... oacheş? întrebă ea cu o intonaţie ciudată în glas.

— Chiar el. Aşa ginere îmi trebuie mie... un om şi jumătate!

— Dar dacă nu ţi-o plăcea?

— Ăsta să nu-mi placă? Ia gândeşte-te la puşca lui plină cu aur.

— N-are a face. Te pomeneşti că seamănă cu... cu...

— Cu cine?

— De pildă cu străinul de-adineauri.

— Ia lasă gluma, fato! Nici pe departe. Ăsta nu e vânător, e un fel de haimana, L-ai văzut împuşcând vreo sălbăticiune? Nici să bea nu ştie. Uite cum mi-l închipui eu pe Gerard cel oacheş... A, vine cineva!

În momentul acela un călăreţ îşi opri calul la poarta hanului. Cârciumarul se uită prin fereastră şi zise către fată:

— Ştii tu ce înseamnă psihologia?

— Da. Ştiinţa care te învaţă să cunoşti sufletul omenesc.

— Foarte bine. Eu sunt psiholog şi o să ţi-o dovedesc numaidecât. Cum ţi se pare calul ăstuia?

— Slab.

— Şi călăreţul?

— Slab şi pipernicit.

— Dar hainele de pe el?

— Ferfeniţă.

— Şi armele?

— Vechi şi murdare.

— Ei vezi, astea sunt semne vădite pentru un psiholog: individul are un cal slab ― o mârţoagă ― e zgârcit, e prost îmbrăcat, deci e un calic; armele murdare, n-are para chioară. O să bea şi el un rachiu cu trândavul ăla care doarme ziua-n amiaza mare şi o să se ducă p-aci încolo. De-aşa muşterii, mai bine lipsă!

— Văd că bagă calul în grajd, are pesemne de gând să rămână peste noapte la han.

— Ba să mă scutească! Să vedem mai întâi dacă are cu ce plăti. Noi, germanii, suntem pişicheri, nu ne trage nimeni pe sfoară.

După câteva minute străinul intră în cârciumă. Pentru cine nu-i cunoştea pe aceşti oameni ai savanelor aspectul lui i-ar fi dat de bănuit. Salută politicos, se aşeză la o masă, puse jos puşca. Şi cuţitul, apoi întrebă într-o spaniolă stricată:

— Aici e fortul Guadalupe, nu-i aşa?

— Da, răspunse scurt bătrânul.

— Nu eşti cumva dumneata senior Pirnero?

— Da.

— Poţi să-mi dai un julep?

— Da.

— Atunci dă-mi-l.

— Bine, o să-ţi dau, dar numai un singur pahar.

— De ce nu mai multe? întrebă mirat muşteriul.

— Mă priveşte! încheie bătrânul aruncând o privire de dispreţ la hainele ponosite ale muşteriului şi plecând să-i aducă rachiul.

Străinul băgă de seamă, zâmbi, ridică din umeri şi-şi bău liniştit paharul, după ce îi fusese adus.

Pirnero se aşeză la fereastră şi privi afară. Şi fiindcă muşteriul tăcea şi Resedilla nu scotea un cuvânt, se plictisi repede.

— Afurisită vreme! începu el.

Nu-i răspunse nimeni.

— Ai zis ceva? făcu el întorcându-se spre străin.

— Eu? Nimic.

— Urâtă vreme!

— Aş, de unde! E foarte frumoasă.

Bătrânul crezu că-şi bate joc de el.

— Ce-ai spus? strigă el înfuriat.

— Că vremea e foarte frumoasă.

— Văd că vrei să mă superi cu tot dinadinsul.

— Defel.

— Nici să nu-ncerci, nu ai mutră de-aşa ceva.

— De ce?

— Din mai multe motive. Mai întâi, calul dumitale e o mârţoagă.

— Fie! Al doilea?

— Eşti îmbrăcat ca vai de lume!

— Aşa e. Al treilea?

— Al treilea: ai nişte rable de arme care nu fac două parale.

— De unde ştii dumneata?

— Se vede. Nu-i nevoie să fie cineva psiholog şi diplomat ca mine ca să se convingă dintr-o singură aruncătură de ochi.

Străinul dădu din cap şi răspunse zâmbind:

— Acum sunt sigur că am nimerit la senior Pirnero.

— Cum aşa? Întreabă bătrânul mirat.

— Mi-a vorbit cineva de dumneata şi văd că e adevărat ce mi-a spus.

— Ce... ce ţi-a spus? tună hangiul înfuriat.

— Că eşti un om foarte cumsecade.

— Păi şi sunt! Şi ce ţi-a mai spus?

— Că stai mai toată ziua la fereastră.

— Şi asta-i adevărat. Pe urmă?

— Te uiţi să vezi cum e afară.

— Aşa e. Mai departe.

— Că începi vorba numaidecât despre vreme.

— Zău! Hm! N-am băgat încă de seamă. Şi altceva?

— Că n-ai altă grijă decât ginere, însurătoare şi măritiş.

Bătrânul îl privi pe sub gene să vadă dacă străinul vorbea serios ori glumea.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Ia, nimic, spun şi eu ce mi-au spus alţii. Mai dă-mi, te rog, un julep, încheie muşteriul şi-i întinse paharul gol.

Cârciumarul îl privi lung, clătină capul şi răspunse hotărât:

— Nu-ţi mai dau. Plăteşte întâi ce-ai băut.

— Aha, crezi că sunt vreo haimana care n-are cu ce să-ţi plătească? Bine, să-ţi plătesc.

Băgă mâna în buzunar şi scoase o pungă de piele.

— Poftim plata! Şi cu aceste cuvinte îi întinse hangiului un bulgăre de aur cât o alună.

Bătrânul făcu ochii mari, luă bulgărele, îl examină pe toate părţile, îl cântări în mână şi strigă încântat:

— E aur... aur curat, zău aşa! Mai ai?

— O grămadă.

— De unde?

— Le-am scos dintr-o mină.

— Unde?

— Treaba mea, senior Pirnero, răspunse străinul râzând.

— Ce mai bulgăre! Face pe puţin douăzeci de dolari.

— Zi treizeci.

— Să-l cântăresc şi să ţi-l schimb?

— Mai întrebi?

Hangiul veni cu tiriziile şi cântări aurul. Căzură la învoială pe douăzeci şi cinci de dolari pe care Pirnero îi plăti numaidecât.

— Parcă ziceai că mai vrei un rachiu, zise el mulţumit de afacerea făcută.

Bulgărele de aur făcuse minuni. Bătrânul nu mai ştia cum să se dea pe lângă muşteriu. Şi fiindcă nu-i venea nimic în gând, se aşeză la fereastră şi începu iar:

— Urâtă vreme!

— Hm... mormăi străinul.

— Nu-i vorbă, are şi ploaia bunul ei.

— Bine zici, mai ales pentru mine. Trebuie să şti că vin tocmai din Llano Estacado.

— Zău? exclamă bătrânul uimit.

— Chiar asa. Şi când a străbătut cineva zile-ntregi ţinutul prin arşiţa aceea cumplită, ploaia i se pare o mană cerească.

— Cred şi eu! Dar ia spune, senior, ai avut tovarăşi de drum ori ai fost singur?

— N-am avut pe nimeni.

— Nu se poate! Ai avut curajul ăsta?

— Uite c-am avut. Nu vezi că sunt singur?

— Aşa e. Mă gândeam însă că...

— Ce gândeai, senior Pirnero?

— Mă gândeam că... ştii dumneata ce e politica şi diplomaţia?

— Da.

— Atunci nu se poate să nu ştii că un om care e înzestrat cu aceste două însuşiri nu spune tot ce ştie.

— Aşa e! Dar senior, dumneata dispui de aceste însuşiri?

— Eu zic că da. Poate ştii de unde sunt originar?

— Nu.

— Ei, atunci îţi spun eu că sunt din Pirna.

— Din Pirna? întrebă celălalt grăbit. Pirna, de lângă Dresda?

— O cunoşti?

— Fir-ar să fie! Bineînţeles că o cunosc. Sunt tot german.

— Un german! strigă Pirnero în culmea fericirii. De unde?

— Din Rheinbayern.

— Sfinte Dumnezeule! Chiar aşa?

— Se înţelege. Am fost berar şi am lucrat trei ani în Dresda. După aceea am fost angajat de un american care voia să fabrice bere germană în St. Louis; dar nu a fost destul de priceput pentru treaba asta şi afacerea a dat chix. Am fost nevoit să plec în vest şi, nici eu nu ştiu cum s-a întâmplat, fapt e că am devenit căutător de aur şi vânător.

— Ei bravo! Asta-mi place. Un german cu care pot să tăifăsuiesc despre oraşul meu natal, Pirna. Acum poate, din partea mea, să plouă şi în trâmbe. Resedilla adu vin, că e sărbătoare pentru mine! Compatriotule, eşti oaspetele meu, nu-mi datorezi nimic. Dar, spune-mi ai părinţi sau alte rude în viată?

— Numai un frate.

— Şi cum îi e nitmele?

— Straubenberger, Andreas Straubenberger.

— Şi fratele este tot în America?

— Nu. N-am mai auzit nimic de el de multă vreme. Cred că nici nu ştie unde mă aflu eu, pentru că nu prea am fost prieten cu scrisul. Am vrut să mă îmbogăţesc cu meseria de căutător de aur şi după aceea să-i fac surpriză. Trăia la Mainz.

— Tot ca berar?

— Nu, ca ajutor de pădurar la castelul Rheinswalden, la un căpitan, pe nume Rodenstein, care era şi şef de ocol silvic.

— Bine, să-l lăsăm să-şi vadă de pădurile lui. Acum să vedem de treburile noastre. Dar înainte de toate să-mi răspunzi cinstit la o întrebare, în ciuda hainelor ponosite pe care le porţi, nu pari a fi un om obişnuit şi nici vârsta încă nu te apasă. Spune-mi, câţi ani ai?

— Treizeci şi şase.

— Da. Eşti însurat?

— Aha ― zâmbi pe sub mustaţă cel întrebat, în sfârşit, abia acum am ajuns la faimosul interogatoriu! Nu, slavă Domnului, încă nu mi-am făcut rost de o nevastă.

— Fir-ar să fie! Ai locuinţă?

— Nu.

— Te pricepi la pregătirea berii si a rachiului?

— Adică dacă sunt berar? Şi încă cum!

— Cum, adevărat, te pricepi la pregătirea berii?

— Bineînţeles.

— Şi să baţi căpriori la acoperişul casei?

— De ce nu?

— Ei drăcie! Dacă te pricepi la toate astea, de ce alergi prin toată lumea asta de unul singur? Ai aur destul ca să te poţi stabili undeva şi există destui socri la care s-o poţi duce bine.

— Mulţumesc, dar am alte obligaţii.

— Ce fel de obligaţii?

Străinul râse, clipi şiret şi întrebă cu ton misterios:

— Ştii dumneata ce e politica şi diplomaţia? Atunci trebuie să ştii că una din condiţiile principale e să nu spui ce ştii. Ceea ce pot însă să-ţi spun e că am venit aici să caut pe cineva.

— Pe cine?

— Hm! Îl cunoşti pe Gerard cel oacheş?

— Personal nu, dar am auzit că o să vină în curând la Guadalupe.

— A, atunci nu se poate să nu-l întâlnesc.

— Îl cunoşti?

— Nu.

— Stai să-ţi spun ce năzbâtie a făcut zilele astea... S-a dus la Chihuahua şi...

— Păi acolo e plin de francezi. Ei şi?

— L-au simţit şi au pus mâna pe el.

— Aşadar n-am cum să-l întâlnesc. Să plec imediat, zise străinul îngrijorat.

— Unde?

— Mai departe, spre nord. Trebuie să le dau de veste că Gerard a fost prins de francezi.

— Cui?

— Ştiu eu cui.

— Tii, mare diplomat eşti. Dar stai să-ţi mai spun una. Nu e nevoie să te duci, fiindcă Gerard cel oacheş le-a scăpat.

— Zău? Eşti sigur? întrebă străinul răsuflând uşurat.

— Foarte sigur.

— Cine ţi-a spus?

— Un vânător care a rămas să-l găzduiesc peste noapte.

— Ce fel de vânător?

— Nu ştiu, dar mare lucru nu pare să fie de capul lui. N-are un gologan, e prost îmbrăcat şi are o puşcă pe care nu dai o ceapă degerată.

— După astea nu te poţi lua. O astfel de puşcă uneori e mai bună decât o armă bătută în aur şi argint. Cât despre haine, mă vezi cum sunt îmbrăcat. Omul din vest nu pune preţ pe astfel de nimicuri. Soarele Llano-ului mi-a pârjolit hainele şi cizmele, aşa că ele atârnă pe mine ca nişte zdrenţe; calul meu a slăbit de parcă ar fi un ţap, asta ai spus-o şi dumneata; iar puşca mea arată mai degrabă a ciomag decât a armă. Asta în timp ce sunt în posesia a şase săculeţi plini cu pepite de aur, iar la New York am depuşi bani în bancă. Am vândut aurul pe care l-am găsit în mină şi am depus contravaloarea lui la New York, spre păstrare. Vânătorul de care mi-ai vorbit este acum aici?

— Da, dar doarme. Mâine dimineaţă puteţi sta de vorbă cu el.

— Bine, atunci rămân aici peste noapte.